Karl May — Testamentul incasului

KARL MAY 


KARL MAY 


TESIAMENIUL INCASULUI 


CUPRINS: 

„ Espada 2 

. Corrida de toros 28 

. Tata Jaguar 47 

„O nouă cunoştinţă 60 

. Călare prin pampas 97 

. Unul dintre incaşi 141 

„O eliberare nocturnă 156 

„ Lipitorile lui Parmesan 176 

. Pe drumul războiului 203 

10. Tata Jaguar povesteşte 235 

11. La cambaşi 251 

12. Pradă crocodililor 275 

13. Secretul toreadorului 297 

14. Bătălie în codrul secular 309 

15. Doctorul Morgenstern îşi atinge ţinta 330 
16. Senor Sereno şi musafirii lui 353 
17. Întâlniri neaşteptate 363 

18. Testamentul incaşului 383 

19. Poşta redacţiei 413 


O OA DUP UWN= 


ESPADA 

„Corrida de toros, corrida de toros!” răsuna glasul 
crainicilor care, împodobiţi cu cocarde şi panglici 
multicolore, străbăteau oraşul Buenos Aires în lung şi în lat. 

Corrida de toros, lupta cu taurii, era de câtva timp 
evenimentul comentat cu mare lux de amănunte în toate 
gazetele oraşului. 


Corrida de toros forma subiectul de discuţie în toate 
localurile publice şi particulare. 

Corrida de toros înflăcărează pe orice spaniol, ca şi pe 
orice ins în vinele căruia curge măcar o picătură de sânge 
latino-american. Puțin îi pasă de adversarii distracţiei sale 
favorite, de cei care susţin că e vorba de un sport imoral şi 
în toate privinţele reprobabil. Spaniolul arde de nerăbdare 
să-şi găsească un loc, să chiuie bucuros la vederea 
animalului torturat şi, încântat peste măsură, să uite de sine 
şi de tot când taurul îndârjit şi fără teamă spintecă burta 
unui cal sau ia în coarne pe vreunul din toreadori. 

Da, corrida de toros! De câtă vreme nu se mai văzuse la 
Buenos Aires o corrida! De când nu se mai auzise în Plaza 
de toros nechezatul cailor, mugetul taurilor, strigătele 
luptătorilor, aclamaţiile mulţimii! Trecuseră ani de la 
ultimul spectacol de acest gen şi vina o purta grava situaţie 
politică a ţării. 

Războiul în care Lopez, dictatorul paraguayan, târâse 
Confederaţia Argentinei, costase până atunci 40 de 
milioane de dolari şi 50 de mii de morţi pe câmpul de luptă, 
fără a mai vorbi de cele 200 de mii de victime ale holerei, 
rezultat al mizeriei provocate de război. Nimeni nu se mai 
gândea la petreceri. Armata Confederaţiei se afla în 
permanentă inferioritate faţă de trupele lui Lopez. Dar, în 
săptămâna precedentă, un succes remarcabil îi aduse lauda 
întregii ţări. Izbânda fusese sărbătorită la Buenos Aires prin 
iluminaţii şi alaiuri festive. Şi pentru a fi pe placul 
populaţiei, Sarmiento, preşedintele nou ales, găsi nimerit să 
îngăduie organizarea unei lupte cu tauri. 

Deşi pregătită la repezeală, această corrida de toros avea 
să devină extrem de pasionantă datorită unui anume 
concurs de împrejurări, îndreptăţind astfel aşteptările 
mulţimii. 

Buenos Aires număra mulţi toreadori faimoşi pe care nici 
un taur nu reuşise încă să-i doboare. Mânaţi de invidie şi 
gelozie, toţi aceştia râvneau să-şi dovedească superioritatea 


unul faţă de celălalt, să arate că ei sunt mai puternici, mai 
dibaci. 

Când deodată se ivi acolo un străin, un spaniol din Madrid. 
Descinsese cu câteva zile în urmă la hotelul „Labastie” şi, 
din primul moment, ceruse permisiunea de a concura la 
întrecere. Când îşi rosti numele, domnii din comitet 
aprobară bucuroşi, căci bărbatul cu pricina nu era nimeni 
altul decât însuşi sehor Crusada, cel mai vestit espada din 
regatul spaniol. 

Suficient pentru ca întreaga populaţie a oraşului să se 
pună în mişcare! Şi totuşi avea să se întâmple ceva şi mai 
senzaţional. Adică se mai prezentară doi sehores ale căror 
oferte stârniră la culme interesul mulţimii. Unul era 
posesorul unor mari cirezi de vite. Investise cu câtva timp în 
urmă sume considerabile pentru achiziţia unui număr de 
bizoni nord-americani în vederea încrucişării lor cu vite de 
rasă autohtonă. Dar bizonii se dovediseră atât de sălbatici, 
de neîmblânziţi, încât stăpânul lor îi meni exterminării. 
Oferi deci în mod gratuit pe cel mai masiv dintre aceşti 
bizoni pentru corrida ce avea să se desfăşoare. Animalul 
urma să lupte în arenă alături de taurii obişnuiţi. 

Celălalt senor era proprietarul unei haciendal din 
regiunea San Nicolas. Peonii, adică argaţii lui, săpând 
şanţuri circulare şi pândind apoi cu dibăcie, avuseseră 
norocul unic să prindă de viu şi nevătămat un jaguar ce 
dădea târcoale turmelor de oi. Fiara n-au omorât-o, 
nădăjduind s-o vândă unui eventual cumpărător. Şi acum 
stăpânul haciendei propunea să aducă jaguarul în oraş şi 
să-l ofere în dar comitetului. 

E lesne de imaginat că toate aceste împrejurări, prezenţa 
faimosului espada madrilez, ca şi perspectiva înfruntării cu 
bizonul şi cu jaguarul, atrăgeau în chip deosebit atenţia 
publicului şi, în primul rând, a luptătorilor băştinaşi. Aceştia 
se numesc de obicei toreadores sau toreros, cuvânt care 
provine din toro, taur pe spaniol este şi se împart în mai 
multe categorii, având fiecare o anume sarcină şi 


specialitate. Primii sunt picadorii, care se avântă călări şi 
hărţuiesc taurii cu suliţele. Apoi chulos, numiţi şi 
banderilleros, care, mânuind eşarfe viu colorate, atrag 
atenţia taurilor asupra lor şi le înfig în ceafă nişte vergele 
cu cârlig ascuţit la capăt, în sfârşit espadas, adevărații 
luptători, care încearcă să răpună taurul cu spada, de unde 
şi numele. În plus mai sunt şi matadorii - de la matar, a 
măcelări. Aceştia nu fac parte de fapt dintre luptători. Sunt 
un fel de argaţi ai arenei. Când taurul nu a fost lovit mortal, 
ci numai doborât la pământ, ei aleargă şi îi dau lovitura de 
graţie. 

Aşadar, crainicii străbăteau străzile din Buenos Aires 
vestind lumea că spectacolul va avea loc a doua zi. Din când 
în când se opreau din mers ca să anunţe cu glas tunător 
programul şi alte amănunte. Negustorii care şi-o puteau 
îngădui trăgeau repede oblonul, închideau prăvăliile şi se 
duceau la restaurant, la cafenea, la confiteria, ca să 
comenteze acolo evenimentul. Confiteria, ca şi la noi, nu 
oferă decât îngheţată şi prăjituri. 

„Cafe de Paris”, cel mai elegant local de întâlnire din 
Buenos Aires, gemea de consumatori; nu mai era nici un 
locşor liber. O mare animaţie domnea la toate mesele, dar 
mai ales la una din ele către care se îndreptau privirile 
celorlalţi clienţi. Căci în jurul ei şedeau cei trei espadas 
argentinieni care aveau să-şi arate a doua zi măiestria în 
arenă. 

Cu toată invidia ce-i învrăjbea, dumnealor erau unanim de 
acord că membrii comitetului săvârşiseră o greşeală gravă 
acceptându-l pe spaniol. Îşi propuneau chiar să facă tot 
posibilul ca să-i întunece faima de care se bucura. Unul, mai 
ales, care conducea discuţia, dădea depline asigurări că va 
dobori din prima lovitură bizonul nord-american şi întru 
aceasta era gata să pună rămăşag cu oricine şi pe oricât. 

În preajma lor, la o altă masă, şedeau patru domni 
îmbrăcaţi cu mult gust, dintre care unul atrăgea în mod 
deosebit atenţia. Era de statură aproape uriaşă. Deşi nu 


părea trecut cu mult peste cincizeci de ani, avea capul 
cărunt şi o barbă albă ca zăpada, lungă şi deasă. Din pricina 
obrajilor arşi de soare putea fi luat drept un gaucho sau, în 
orice caz, drept un om dedat vieţii în aer liber, într-o pampa 
sau chiar în sălbăticie. Dar eleganța costumului său croit 
după cel mai nou model parizian sugera contrariul. 
Comesenii, trei la număr, aveau chipuri la fel de bronzate. 
Unul din ei vorbi: 

L-ai auzit pe palavragiul ăsta, Carlos? 

Bărbosul confirmă din cap. 

Şi ce zici? 

Cel numit Carlos ridică din umeri şi un zâmbet rece, 
superior, îi apăru în colţul gurii. 

Sunt cu totul de părerea ta, reluă primul. Nu e joacă să 
răpui cu spada un taur de pe-aici înainte de a-l istovi de tot. 
Tu, care ai trăit atâţia ani în America de Nord şi te-ai 
ocupat ce vânătoarea de bizoni, ştii prea bine ce înseamnă 
un asemenea animal. Nu văd cum espada ta ar putea să-şi 
ţină făgădui ala. 

Cred şi eu. Nu se omoară bizonii cu gura. 

Rostise aceste cuvinte mai tare decât ar fi vrut. Espada îl 
auzi şi ţâşni de pe scaunul lui. Se apropie de masa celor 
patru şi zise pe un ton aproape poruncitor: 

Senor, n-aţi vrea să-mi spuneţi cum vă cheamă? 

Uriaşul cu barba albă îl măsură din ochi cu mare 
indiferenţă, apoi răspunse calm: 

De ce nu?! Însă după ce voi fi cunoscut mai întâi numele 
dumitale. 

Numele meu e vestit în lung şi în lat. Mă cheamă Antonio 
Perillo. 

Ochii strâinului licăriră o clipă foarte ciudat, dar, 
coborându-şi pleoapele, omul vorbi pe acelaşi ton liniştit: 

Numele meu nu e chiar atât de faimos. Mă cheamă 
Hammer. 

Nume nemţesc? 

Da. 


Sunteţi neamţ? 

Desigur. 

Atunci păziţi-vă gura când ie vorba de chestiuni locale! Eu 
sunt un porteno, aţi înţeles? 

Rostise cuvântul apăsat, plimbându-şi privirea trufaşă pe 
chipul interlocutorului său. 

Portenos îşi spun locuitorii băştinaşi ai ţării, spre 
deosebire de imigranţi. 

Perillo crezuse că astfel va face mare impresie, dar se 
înşela. Uriaşul părea că nici nu cunoaşte semnificaţia 
acestui termen. Drept care espada continuă pe un ton şi 
mai arogant: 

V-aţi referit cu dispreţ la persoana mea. Vă retrageţi 
cuvintele? 

Nicidecum. Am spus că un bizon nu poate fi ucis cu gura 
şi, pentru că aşa mi-e felul, nu susţin decât ceea ce ştiu. 

Carracho! Asta-i bună! Eu, cel mai de seamă luptător din 
această ţară, să rabd batjocura unui neamţ! Mă rog, ce-ai 
spune dumneata dacă ţi-aş cere să ne măsurăm cu spada? 

Nimic, nimic n-aş spune, fiindcă nu m-aş sinchisi deloc, 
răspunse Hammer, sprijinindu-se de speteaza scaunului şi 
aruncând celuilalt o privire care însemna orice în afară de 
teamă. 

Aceasta îl stârni şi mai mult pe argentinian. Cu ochii 
scăpărând, făcu încă un pas, ridică braţul ca pentru a lovi şi 
strigă: 

Cum, nu retragi ofensa şi nu-mi dai satisfacţie? 

Nu. 

Bine! Atunci eşti un infam, un laş. Na! 

Şi îşi porni pumnul către obrazul lui Hammer. Dar acesta 
pară lovitura cu braţul ridicat. Ţâşni în picioare, îl prinse pe 
agresor de ambele mâini, îl imobiliza şi, ridicându-l ca pe o 
minge, îl izbi de perete, încât îi trosniră oasele. 

Toţi cei de faţă se ridicară de la locurile lor, curioşi să vadă 
urmarea. Perillo, ca de altfel şi ceilalţi consumatori, nu 
purta haine obişnuite în pampa şi nu era de aşteptat să aibă 


vreo armă sub costumul lui franțuzesc. Totuşi, după ce-şi 
reveni din zdruncin, băgă mâna sub veston, scoase la iveală 
un cuţit lung şi urlând de furie, se repezi la uriaş. Acesta 
nici nu se mişcă din loc, ci doar îl ţintui pe adversar cu 
privirea şi, fulgerător, îi apucă braţul înarmat răsucindu-l în 
aşa fel, încât agresorul ţipă de durere şi scăpă din mână 
cuțitul. Apoi Hammer îl somă: 

Astâmpără-te, Perillo! Cu mine nu-ţi merge! Ne aflăm la 
Buenos Aires, nu în Salina Mare del Condor. Ai înţeles? 

Vorbind, îl pironea cu privirea de parcă ar fi vrut să-i 
pătrundă până în fundul inimii. Perillo se dădu îndărăt şi îl 
măsură speriat. Era palid, de-o paloare cadaverică. Teama îi 
tulburase ochii, glasul şi tremura. 

Salina del Condor? întrebă el. Ce-i cu asta? Nu cunosc. 

Lasă că ştii tu prea bine. [i se vede pe faţă. 

Nu înţeleg nimic. Nu am avut nici o legătură cu 
dumneavoastră... 

Ai şi motive temeinice să nu pricepi, Antonio Perillo! Deci 
fii atent! 

Băgă mâna în buzunar, zvârli pe masă câteva bancnote 
pentru consumaţie, îşi lua pălăria din cuier şi se îndreptă 
spre uşă, fără ca nimeni să cuteze a-i sta în drum. De cum 
se ridică în picioare, toţi îşi dădură seama că n-ar fi plăcut 
lucru să te încaieri cu acest Goliath. Cei trei însoțitori 
plecară şi ei. 

Abia după ce uşa se închise în urma lor, Perillo îşi regăsi 
curajul. Căută să-şi prezinte înfrângerea într-o lumină mai 
favorabilă, căci unul dintre amici îl cam lua în râs: 

Măi ce ruşine, Antonio! Ţi-ai găsit naşul! 

Poftim, aleargă tu şi măsoară-te cu el! Asta-i uriaş, dom'le, 
cine se încumetă... 

O fi, însă te-a tutuit. Şi cu ce dispreţ! lar tu? După ce că 
înghiţi găluşca, îi mai şi vorbeşti cu dumneavoastră ca la 
început. 

Nici n-am băgat de seamă că m-a tutuit. 

Şi cu Salina del Condor, mă rog... Ce-a vrut să spună? 


Ştiu eu? Vreo idee fixă. Toţi nemţii sunt nişte aiuraţi, nişte 
lunatici. Hai să vorbim de altele. 

Poate că totuşi discuţia n-ar fi contenit dacă în acel 
moment nu şi-ar fi făcut apariţia un personaj care atrase 
toate privirile asupra sa. Era un gaucho roşcovan, mic, 
pirpiriu, cum nimeni nu mai văzuse până atunci. Omuleţul 
purta pantaloni albi, foarte curaţi şi exagerat de largi, care- 
i ajungeau numai până la genunchi şi o cheripa roşie de 
bumbac, un soi de pled pe care locuitorul din pampa şi-l 
înfăşoară la şold şi îl ridică în faţă şi la spate în jurul 
pieptului, fixându-l cu ajutorul unei centuri. Mânecile 
cămăşii - albă, curată ca şi pantalonii - micul gaucho şi le 
suflecase până deasupra coatelor. De centură îşi legase o 
eşarfă roşie cu capetele atârnând într-o parte. Bustul îi era 
învelit într-un poncho roşu de lână, o pătură cu 
deschizătură la mijloc şi trecută peste cap. Purta veritabile 
cizme de gaucho, confecţionate cam în felul următor: de 
îndată ce tai un cal, până a nu se răci leşul, îi jupoi 
picioarele dindărăt. Pielea, aşa cum se află, o ţii în apă 
fierbinte ea să poţi răzui mai uşor părul de pe ea. Apoi, 
umedă încă, o tragi pe picior ca un ciorap. După ce se 
usucă, pieile acestea se strâng în jurul gambelor şi 
alcătuiesc o încălţăminte trainică la intemperii. Fireşte că 
asemenea încălțări nu pot fi scoase niciodată. Trebuie să le 
porţi până se rup de-a binelea şi se desprind de pe picior. 
De fapt ele nu acoperă decât pulpele şi gleznele. Talpa 
rămâne goală, degetele se iţesc în afară. Deci un gaucho 
astfel încălţat umblă, într-un fel, desculţ. Numai că aceşti 
oameni rareori calcă pe pământ şi atunci mai ales în 
interiorul colibei. Altminteri îşi duc veacul în şa. 
Încălţămintea fără talpă îi ajută la folosirea scărilor - atât 
de înguste încât nu încape în ele decât degetul gros. Cu atât 
mai falnici însă le sunt pintenii. Chiar şi sfrijitul care îşi făcu 
apariţia în local poseda nişte pinteni impresionanţi, cu roţi 
mari, zimţate, cât monedele de 5 mărci. Pe creştet trona o 
pălărioară de pâslă, cu ciucure, îndesată peste o basma de 


mătase roşie cu capetele aduse sub bărbie şi legate strâns. 
Orice gaucho poartă asemenea basma, ca să-şi apere ceafa 
de soare. Ş-apoi, la călărit, basmaua îi flutură în jurul 
capului provocând o boare plăcută. La brâu, sub eşarfă, 
odihnea un cuţit lung şi un pistol cu două ţevi. De cureaua 
lată, petrecută peste umăr, atârna o flintă tot cu două ţevi şi 
nu cu mult mai scurtă decât stăpânul ei. În mâini omuleţul 
ducea două cărţi. 

Acest ultim amănunt atrăgea îndeosebi atenţia. Un gaucho 
cu cărţi! Aşa ceva nu se văzuse de când lumea. Unde mai 
pui că era şi proaspăt bărbierit, fapt care de asemenea 
bătea la ochi. 

Omul stătu o clipă în prag şi, lucru cu totul surprinzător în 
acele împrejurări, salută cu un sonor Buenos dias - bună 
ziua! Se îndreptă spre masa eliberată tocmai atunci, luă loc, 
deschise amândouă cărţile şi, de parcă s-ar fi aflat singur 
cuc, începu să le cerceteze, afundându-se avid în lectură. 
Erau două tomuri de E. d'Alton şi Weiss, editate de 
Academia Regală de Ştiinţe din Berlin. 

Larma de până atunci se făcu tăcere adâncă. Micul gaucho 
îi deconcertase pe toţi. Nu ştiau ce să creadă. Omuleţul însă 
nu se sinchisea de nimic; părea că nici nu observă lumea 
din jur. Citea impasibil şi nu se întrerupse nici când zarva şi 
discuţia în jurul corridei se învioră din nou. Abia când un 
chelner tinerel, mărunt ca şi dânsul, veni să-l întrebe ce 
doreşte, năstruşnicul client îşi ridică privirea şi rosti în cea 
mai curată spaniolă: 

Bere aveţi? Vreau să spun cerevisia, pe latineşte. 

Da, senor, avem. Şase taleri sticla. 

Atunci adă o sticlă, o ampulla sau lagena, pe latineşte. 
Chelnerul, după ce-l privi mirat, aduse o sticlă cu bere şi 
un pahar pe care-l umplu vârf. Dar oaspetele nu-l mai luă în 

seamă şi nu-şi săltă nasul din cărţi. 

Până la urmă nimeni nu-i mai dădu nici o atenţie, afară de 
un singur ins şi anume Antonio Perillo. Aproape că nu-l 
slăbea din ochi. Părea să nu se preocupe decât de noul 


venit. Abandonase orice discuţie. La un moment dat se 
ridică, păşi spre masa străinului, se înclină şi vorbi pe un 
ton exagerat de politicos: 

Scuzaţi, sehor, mi se pare că ne cunoaştem?! 

Micul gaucho se trezi mirat din lectură, se sculă de pe 
scaun şi răspunse la fel de politicos: 

Regret, senior, dar trebuie să vă declar că greşiţi. Nu vă 
cunosc. 

Atunci aveţi probabil oarecare motive să afirmaţi acest 
lucru. Eu, unul, sunt convins că ne-am întâlnit sus, pe râu. 

Imposibil. N-am fost niciodată sus. Mă aflu abia de o 
săptămână aici şi n-am trecut nici măcar cu un pas dincolo 
de Buenos Aires. 

Îmi daţi voie să vă-ntreb de unde sunteţi? 

Din Juterbogk, care se scrie şi Juterbog sau Juterbock. 
Până acum nu s-a stabilit încă ortografia exactă. Eu înclin 
pentru Juterbogk, deoarece îmbină două noţiuni: „bog” de 
la „biegen”, a îndoi şi „Bock”, adică berbec. 

lată o localitate de care n-am auzit. Sunteţi amabil să-mi 
spuneţi şi numele dumneavoastră? 

Cu plăcere. Morgenstern, doctorul Morgenstern. 

Şi ocupaţia? 

Savant, mai bine zis om de ştiinţă amator. 

Specialitatea? 

Lucrez în zoologie, sehor. Am venit în Argentina ca să dau 
de urmele glyptodonului, megatheriumului şi 
mastodontului. 

Nu pricep. Aud pentru prima oară asemenea denumiri. 

M-am referit la nişte specii uriaşe de armodial, brasypod şi 
elefant. 

Espada făcu o mutră ameţită, privi cu bănuială pe 
omuleţul din faţa lui şi întrebă apăsat: 

Vorbiţi serios, senor? 

Fireşte. 

Păi unde vreţi să le căutaţi? 


Bineînţeles în conformaţia pampasului. Din păcate nu se 
ştie încă precis dacă stratificarea s-a petrecut înainte sau 
concomitent cu diluviul. 

Diluviul? Senor, m-am lămurit! Umblaţi cu vorbe aiurea ca 
să-mi daţi a înţelege ca vă stingheresc. 

Pardon, nu sunt deloc vorbe aiurea. Am aici două volume 
ai căror autori sunt foarte competenţi în ce priveşte istoria 
diluviului: Weiss şi d'Alton. Cu siguranţă că aţi auzit de ei... 

N-am auzit nimic. Nu-i cunosc pe aceşti domni. Dar pe 
dumneavoastră pot susţine fără greş că vă cunosc şi încă 
foarte bine. Mărturisiţi, senor, că veşmintele astea nu sunt 
decât un deghizament. 

Deghizament? Hm! Ca să fiu sincer, trebuie să spun că nu 
prea intră în obiceiul meu să arăt ca un gaucho. 

Şi totuşi s-ar părea că ştiţi călări de minune! 

Eu? Eroare, sehor! Ce-i drept, am avut în câteva rânduri 
prilejul să încalec un cal, un equus. Dar equo vehi, cum zice 
latinul - adică arta călăriei, îmi e străină în proporţie de 
nouă zecimi. 

Perillo nu-şi putu reţine un zâmbet suspicios. Totuşi se 
înclină diplomatic şi vorbi: 

Nu are rost să vă mai tulbur, senior. Fiecare cuvânt al 
dumneavoastră e o dovadă în plus că vă ascundeţi 
identitatea. lertaţi-mi, aşadar, stăruința de-acum. Sunt 
convins că va veni vremea când o să lepădaţi masca. 

Acestea zise, Perillo se întoarse la masa lui. Omuleţul 
roşcovan clătină din cap şi se aşeză pe scaun bombănind: 

Masca! S-o lepăd! Acest senhor trebuie să fie grozav de 
distrat. 

Se aplecă din nou asupra cărţilor. Însă avea să fie iarăşi 
deranjat, de astă dată de chelnerul cel tânăr, care stătuse 
prin preajmă şi trăsese cu urechea. Tânărul se apropie de 
masa clientului şi îl pofti stăruitor: 

Senor, nu beţi? E păcat, se răsuflă berea. 

Ciudatul gaucho îl privi şi, smulgându-se parcă din 
gânduri, luă paharul, sorbi o înghiţitură şi spuse pe un ton 


amical: 

Mulţumesc, senior. Să ne obişnuim a îmbina plăcutul cu 
utilul. De pildă, băutura, potio pe latineşte, e şi plăcută şi 
folositoare. 

Dădu să reia lectura, dar, observând că tânărul nu se 
mişcă din loc, întrebă: 

Mai aveţi să-mi spuneţi ceva, sehor? 

Aş avea, dacă nu vă supăraţi. Vorbeaţi mai înainte de 
Juterbogk. Sunteţi cumva german? 

Exact, dovadă şi numele meu: Morgenstern. Dacă aş fi 
roman, m-ar chema Jubar. 

Mă bucură tare mult, sehor! Îmi permiteţi să vorbesc 
nemţeşte? 

Zău? Eşti şi dumneata german? 

Ei şi încă fain de tot! Că doar mă trag din Strahlau, de 
lângă Berlin. Care vasăzică de-al dumneavoastră, dom' 
doctor, parcă aşa v-am auzit adineauri, sunteţi doctor. 

Din Strahlau? Cine-ar fi bănuit? Te credeam localnic get- 
beget. Şi cum de-ai trecut încoace, peste ocean? 

Precum calul de apă, căruia îi mai spune şi libelulă. Adică 
ştiţi dumneavoastră, cum ar veni şi chestia cu peştii, da, 
migraţiunea. Doar am trăit şi eu lângă lac, la Rummelsburg. 
Acolo te înveţi cu apa şi te ţii de ea. Şi uite că am ajuns la 
Hamburg, apoi mai departe în America de Sud. 

Şi cu ce gând ai venit aici? 

Păi ziceam să mă-mbogăţesc. 

Şi? 

Ei, tocmai asta-i buba. Cu îmbogățirea nu merge cum 
credeam. Ba mai dai şi de vremuri grele şi tragi mâţa de 
coadă. Şi dacă te ţine mult aşa, degeaba visaşi milionul, că 
nu-l mai pupi. 

Ai rude în patrie? 

N-am. Altminteri rămâneam acasă. M-aş fi dus la militărie, 
că deh, am şi eu inimă de patriot, dar m-au găsit cu doi țoli 
prea scurt şi nu m-au primit. Ziceau că-s bun de reformă. 


Asta m-a cătrănit tare rău, aşa că am pornit-o în lume să 
văd dacă şi alţii mă găsesc neputincios. 

De când eşti aici? 

De cinci ani. lar dacă-i adaug la vârsta ce-am avut-o când 
am plecat de-acasă, ies taman douăzeci şi cinci de 
primăveri. 

Şi cu ce te-ai ocupat în timpul ăsta? 

Cu te toate, lucru cinstit, însă n-am prea scos-o la capăt. 
Acuma sunt chelner aici, adică ajutor de chelner şi numai 
pentru ziua de azi, că se aşteaptă patronul la mulţi clienţi. 
Ultima oară am lucrat în port. 

Ai umblat şi prin ţară? Vezi că nu te-ntreb fără rost. 

Vă spun pe cinste. M-am dus de două ori până la Tucuman, 
ca îngrijitor de cai. 

Vasăzică ştii să călăreşti? 

Ca un cavaler din Ordinul Leului de la Freiligtath. Asta se 
învaţă aici în doi timpi şi trei mişcări. 

Bine, foarte bine. Şi acum ce-i mai important din toate: se 
găsesc multe oase aici în Argentina? 

Oase? O grămadă. 

Splendid! Asta caut. 

Cum adică? Oase? Pentru ce? 

În interesul cauzei. 

Aşa? lacă un interes de care n-am mai auzit. Dar fiţi pe 
pace. Dacă duceţi lipsă de oase, vă aduc eu un vapor întreg. 

Antediluviene? 

Asta ce-o mai fi?... Vă pot spune atât: se găsesc de toate 
felurile. 

De mastodont? 

De orice vită, cât poftiţi. 

Te întreb de mastodont, adică... 

Vita asta n-o cunosc, scuzaţi. 

Normal. Elefanții uriaşi au trăit încă înainte de potop... 

Atunci s-au dus dracului de mult şi nu mai au oase. De 
după potop se găseşte, dar numai oase de boi, cai şi oi. 


Nu mă-nţelegi. Eu caut oase de animale preistorice, ca de 
pildă cele care se află aici la muzeul de istorie a naturii. 

Aha, m-am lămurit. Alea zac în pământ, trebuie 
dezgropate. Le-am văzut eu. Se găsesc în toată pampa. 
Vasăzică din astea căutaţi? Aţi vrea să le scoateţi la lumină? 

Da, mă gândesc să angajez în acest scop nişte gauchos. De 
aceea m-am şi îmbrăcat aşa, să le fac impresie bună. Primo, 
am nevoie de un servitor pe care să mă pot bizui. Dumneata 
îmi placi. Ai un obraz cinstit, eşti ager şi nu pari să suferi de 
prostie, de vecordia, cum spune latinul. N-ai vrea să te 
angajezi la mine? 

De ce nu? Dacă-s bine ţinut... 

Atunci vino mâine dimineaţă să punem lucrurile la punct. Îl 
ştii pe bancherul Salido? 

Îl ştiu. Are biroul pe-aproape, dar locuieşte în quinta lui, 
afară din oraş. 

Ei, acolo stau şi eu. I-am fost recomandat şi îi sunt oaspete. 
Dar acum lasă-mă să citesc! 

Prea bine, dom' doctor, citiţi în pace. Mă prezint mâine şi 
cred că iese o afacere bună pentru amândoi, Scot eu 
ciolanele din pământ, oricât ar fi de mari. 

Morgenstern părea să mai mediteze asupra discuţiei. 
Citea mai puţin atent şi nu uita de băutură. 

În timp ce savantul amator îşi golea sticla, Antonio Perillo 
se ridică de la masa lui, plăti şi ieşi. Peste puţin 
Morgenstern părăsi şi el localul, după ce achită 6 taleri. 
Aparent o sumă considerabilă, dacă nu ştim că un taler de 
hârtie valorează doar 16 pfenigi germani. Totuşi 96 de 
pfenigi pentru o sticlă de bere nu e chiar un fleac. Băutura 
asta importată din Europa era pe atunci un lux mai mare 
decât acum. 

De la cafenea Morgenstern o luă la stânga pe o stradă ce 
ducea drept, fără nici o curbă, spre quinta bancherului. 
Ocupat cu înaltele-i gânduri, nu observă cele două siluete 
rezemate de stâlpii unei porţi de peste drum: Antonio 
Perillo şi încă un tip cu care fusese în cafenea. Acesta din 


urmă era mai înalt, mai atletic decât espada, trădând o 
forţă neobişnuită. Faţa rasă, tăbăcită de vânt şi de ploaie, 
vădea că omul trăise în pampa sau în munţi. Era, în genere, 
o apariţie neplăcută. Nasul subţire, încovoiat îţi amintea 
fără să vrei de ciocul unui uliu. Sub sprâncenele îmbinate 
jucau nişte ochi pătrunzători. Buzele, strânse, incolore îi 
sporeau şi mai mult asemănarea cu o pasăre de pradă. Era 
îmbrăcat ca băştinaşii. Pe cap avea un sombrero cu boruri 
largi. 

În lumina ce bătea din ferestrele cafenelei, acesta 
recunoscu imediat figura savantului german şi îi şopti lui 
Perillo: 

El e! Nici o îndoială, oricât ar tăgădui. 

Şi-a tăiat barba şi s-a travestit într-un gaucho. Numai că 
pe de-alde noi n-are să ne ducă de nas. Trebuie să aflăm 
unde stă. la-te după el! 

Nu vii şi tu? 

Ar putea întoarce capul! M-ar recunoaşte şi ar intra la 
bănuieli. Aşa că mai bine nu mă duo. Aştept în confiteria 
asta din dreapta până te întorci. 

Perillo intră în cofetărie. Celălalt se furişă pe urmele 
savantului. După cum am spus, strada era dreaptă. De 
altfel, Buenos Aires e un oraş construit cum nu se poate mai 
simetric: cvartale pătrate cu străzi care se întretaie 
perpendicular. Planul oraşului poate fi asemuit cu o tablă de 
şah. 

Împrejurimile sunt cu totul terne. Solul nu prezintă nici o 
variaţie, nici dealuri, nici văi, nici crânguri, nici păduri. O 
dată ieşit din oraş, te afli în plină pampa; cerul şi pământul 
par a se contopi fără nici o linie de demarcaţie între ele. 
Portul e în stare proastă. Apa estuarului La Plata, murdară, 
de culoarea lutului, nu conferă oraşului nici un farmec 
deosebit. 

Buenos Aires ocupă o suprafaţă aproape egală cu a 
Parisului. Ne putem închipui, aşadar, cât de întinsă e 
capitala Argentinei. Întâlneşti destule străzi şi pieţe foarte 


atrăgătoare, dar, cum ieşi din centrul oraşului, dai peste 
barăci părăginite, bordeie strâmbe şi maidane pline cu 
gunoi. E drept că există şi unele străzi laterale cu aspect 
luxos. Acolo se înşiră vilele bogătaşilor. O asemenea vilă se 
cheamă quinta. 

În centrul oraşului şi în cartierele mai animate se înşiră 
clădiri de câte două, trei sau chiar patru etaje. Altminteri 
casele au numai parter şi nu se avântă spre înălţimi. Se 
desfăşoară mai mult în lăţime şi adâncime. Din 
acoperişurile de olane se iţesc mici foişoare numite 
miradores. Acoperişurile sunt plane, însă uşor înclinate, 
pentru ca ploaia să se scurgă în hârdaiele din ogrăzi. 
Numai nevoiaşii dispun de o singură curte. Clădirile mai 
arătoase au de jur-împrejur câte trei, patru şi chiar mai 
multe rânduri de curţi. Privind prin dantelăria porţii de fier 
forjat a unei asemenea clădiri, poţi zări un şir întreg de 
curţi pardosite cu marmură, împodobite cu fântâni 
ţâşnitoare şi cu brazde de flori. De altfel, marmura e aici 
materialul preferat de oamenii înstăriți pentru construcţia 
caselor. 

Dacă te întrebi de ce la Buenos Aires acoperişurile sunt 
plane, răspunsul e cât se poate de simplu. În primul rând, 
acoperişurile înalte, povârnite şi ţuguiate necesită o 
cantitate mare de material. Acestea sunt obişnuite numai în 
regiunile cu ploi dese, abundente. La Buenos Aires însă 
plouă mult mai puţin decât la noi. Totodată acoperişurile şi 
frontoanele înalte oferă unui pampero - acel uragan 
pustiitor ce se abate dinspre Cordilieri - o ţintă prea 
prielnică. În sfârşit, acoperişul plan îţi procură plăcerea de 
a te putea plimba seara pe propria-ţi casă inhalând aer mai 
răcoros, mai curat. 

Cine îşi închipuie că pe străzile din Buenos Aires va întâlni 
cete de gauchos călărind în galop se înşală. Mai curând va 
avea impresia că se află într-un oraş european. Toată lumea 
se îmbracă după moda franceză. De altminteri, numărul 
europenilor stabiliţi aici este foarte mare. Doar jumătate 


din locuitori sunt indigeni. În vremea de care vorbim, oraşul 
număra 4.000 de germani, 15.000 francezi, 20.000 spanioli 
şi 50.000 italieni, başca o mulţime de englezi şi încă mai 
mulţi elveţieni. Acest amestec de naţionalităţi a dus la o 
neobişnuită răspândire a diverselor limbi. Oameni - chiar şi 
copilandri - stăpânind la perfecţie trei, patru sau chiar mai 
multe limbi, se găsesc aici în număr mai mare decât la 
Paris, Londra sau New York. 

Cât despre numele oraşului, se poate spune că nu-l merită 
pe deplin. Buenos Aires e un soi de plural al lui „aer bun”. 
Dar când soarele verii încinge acoperişurile joase, atunci 
zăduful devine cumplit. Oraşul duce lipsă de arbori, 
adevăraţi purificatori ai aerului, ca şi de altă vegetaţie în 
sensul cunoscut la noi. Lămâii şi portocalii nu ajung până 
aici; palmierii şi mai puţin. Pentru meri, pruni, cireşi şi alte 
soiuri de pomi, clima este prea fierbinte. Nu găseşti decât 
viţă de vie, ceva peri, piersici şi caişi. Dar fructele lor sunt 
într-adevăr foarte bune. În partea de răsărit a ţării pădurile 
lipsesc cu desăvârşire. Cel mult dacă, ici şi colo, câte un 
gospodar mai cuprins, stăpânul unei quinte, îşi încropeşte o 
mică livadă la umbra căreia te mai poţi răcori. 

Una din cele mai frumoase vile aparţinea bancherului 
Salido, bărbat extrem de ospitalier, amator de arte şi ştiinţe 
şi întreţinând o vastă corespondenţă cu diverşi europeni. 
Printr-o astfel de scrisoare îi fusese recomandat doctorul 
Morgenstern, căruia bancherul îi oferi o bună primire. 
Quinta se găsea la marginea de miazăzi a oraşului, încât 
savantul german avea drum lung de străbătut. Antonio 
Perillo trebuia deci să aştepte cam mult până la întoarcerea 
complicelui său. 

Dar nu se plictisea. Se aflau şi aici, în cofetărie, mulţi 
clienţi pentru care lupta cu taurii constituia un inepuizabil 
subiect de discuţie. Perillo nu ştia pe niciunul din ei şi 
nimeni nu-l cunoştea. Oamenii vorbeau de senior Crusada, 
toreadorul străin. Susţineau cu toţii că nici un espada 
localnic nu-l va putea întrece, fapt care îl supăra grozav pe 


Antonio Perillo. Dar se ferea să spună că este şi el unul din 
luptătorii vizaţi. Discuţia se referea bineînţeles şl la jaguar 
şi la bizon, părerea unanimă fiind că luptătorii vor avea 
mult de furcă. 

Va curge sânge, nu glumă, comentă cineva. Numai că va 
curge şi sânge de om. Las la o parte bizonul, căci n-am mai 
văzut asemenea animal. Însă jaguarul e o bestie grozavă, 
extraordinar de iute şi rezistentă. Nici gând să-l răpui din 
prima lovitură. 

Aici Perillo nu se mai putu reţine şi replică: 

Jaguarul e un laş. Asta e! Mă fac forte să-l înfrunt numai cu 
cuțitul. 

Ca să te sfâşie pe loc, nu? râse celălalt. 

Vorbesc foarte serios. Nu ştiţi că jaguarul fuge de om? Unii 
gauchos se pricep chiar să-l prindă, cu lasoul. 

Atunci un bărbat mai în vârstă, ars de soare, care stătuse 
tăcut în colţul său, interveni brusc: 

E drept sehor, jaguarul se teme de om. Uneori îl poţi 
prinde şi cu lasoul. Dar ce anume fel de jaguar? Jaguarul de 
râu. 

Păi există şi alte soiuri? 

Soiul propriu-zis e acelaşi, însă comparaţi-l pe jaguarul 
care trăieşte lângă râu cu cel care cutreieră pampa ori îşi 
duce veacul prin văgăunile munţilor. Râul oferă hrană din 
belşug, mii de porci de apă, cu care jaguarii se hrănesc în 
toată tihna. Doar nu le vine greu să vâneze asemenea 
creaturi idioate. Se îndoapă cu ele şi devin trândavi, fricoşi. 
Cum zăresc un om, cum o iau la sănătoasa. Altceva e cu 
jaguarul din pampa, care nu trăieşte atât de comod, căci 
are de luptat cu vite mari, cu cai voinici şi, când vrea să 
răpească o oaie, dă peste ciobanii înarmaţi care tabără 
asupra lui. Acest jaguar nu e deloc fricos. Dacă vieţuieşte în 
munţi, atunci umblă după lame sălbatice, mai sprintene 
decât el şi greu de dibuit. Adeseori nu-i rămâne decât să 
flămânzească şi foamea îl scoate din fire. Un asemenea 


jaguar de munte atacă în plină zi chiar şi oameni înarmaţi. 
lată, senor, ce am ţinut să lămuresc. 

La care Antonio Perillo rosti în bătaie de joc: 

Se pare că vă pricepeţi grozav în materia asta, sehor. Mă 
întreb însă dacă aţi trecut vreodată de barierele oraşului? 

Din când în când. 

Şi până unde, mă rog? 

Până în Bolivia şi dincolo, în Peru. Am fost şi în Gran 
Cacho. 

La indienii sălbatici? 

Exact. 

Şi nu v-au mâncat precum jaguarii porcii de apă? 

Poate că nu le-am părut destul de gras, senor. Sau le-o fi 
fost frică să se apropie de mine. Cred că hotărâtor a fost 
acest din urmă motiv fiindcă, de când mă ştiu, nu prea sunt 
omul care se lasă mâncat ca un bleg. Chiar şi acum, la 
bătrâneţe, mă simt în stare să astup botul oricărui ins care 
se încumetă să mă ia peste picior. Reţineţi acest lucru! 

Oho, nu te înfierbânta, venerabile sehor. N-am vorbit cu 
nici o intenţie rea, se domoli Perillo, care devenise mai 
prudent după păţania de la Cafe de Paris. Nu voiam decât 
să-mi susţin părerea că jaguarul nu e un adversar periculos. 

Ba e periculos pentru oricine, afară doar de un singur om. 

Cine anume? 

Asta v-o puteţi imagina. Toată lumea a auzit de el. De altfel 
şi porecla ce i s-a atribuit confirmă spusele mele. 

Vorbiţi de Tata Jaguar? 

Întocmai. 

Se zice că luptă neînarmat chiar şi cu cea mai sălbatică din 
aceste fiare. Eu însă nu cred. 

În schimb eu cred totul. L-am văzut cu ochii mei. 

L-aţi întâlnit cumva în Gran Chaco? 

Întâlnit e puţin spus. Am şi călărit împreună. E şeful 
nostru. Mă aflu şi acum în subordinea lui. 

Nu termină bine vorba şi în jurul lui izbucniră exclamaţii 
de uimire, de surpriză. Oamenii se ridicară de la locurile lor 


ca să-i strângă mâna. Voiau să apropie mesele, să le pună 
cap la cap. Îl rugau pe bătrân să se aşeze lângă ei şi să le 
povestească din isprăvile faimosului bărbat al cărui nume se 
afla pe buzele tuturor. Dar el refuză: 

Nu-i place să se vorbească de faptele sale. Aşa e Tata 
Jaguar. Ne-a interzis categoric. Aşa că, sehores, v-aş ruga 
să nu-mi luaţi refuzul în nume de rău. 

Dar cum arată? se interesă Perillo. 

Ca orice om. 

Şi câţi ani să aibă? 

Vreo cincizeci. 

E băştinaş? 

Încă nu i-am cercetat actul de naştere, sehor. 

Am fi curioşi cu ce se ocupă de fapt? Unii pretind că ar fi 
yerbatero, alţii că e căutător de aur sau sendador din aceia 
care călăuzesc caravanele peste Anzi... Se spune chiar că 
ar fi un aventurier politic şi că-i susţine cu arma când pe 
unul, când pe altul dintre rebeli. 

Yerbateros sunt culegătorii care scotocesc pădurile 
seculare în căutarea vestitului ceai de Paraguay. Munca lor 
e legată de mari primejdii. Sendador înseamnă ghid, deci 
exact ceea ce în America de Nord se cheamă scout. 

Ce fel e omul şi purtarea lui vă pot descrie foarte exact, 
răspunse bătrânul. E un bărbat, senores, bărbat dintr-o 
bucată, căruia rar îi găseşti seamăn. Nu s-a pus nicicând şi 
nici nu se va pune în slujba vreunei liote de bandiți. Amicul 
celor buni şi vrăjmaşul celor răi, asta e! De pildă 
dumneavoastră, dacă nu sunteţi oameni de omenie, feriţi-vă 
din calea lui! 

Constat că vi-e limba din ce în ce mai tăioasă, venerabile 
senor! V-a supărat oare atât de mult faptul că am calificat 
jaguarul drept un animal laş? 

Asta nu, însă afirmaţia că-l puteţi înfrunta numai cu cuțitul 
m-a făcut să vă bănuiesc de lăudăros ori ignorant, iar eu nu 
sufăr asemenea inşi. Jaguarul pe care-l vom vedea mâine s- 
ar putea să fi trăit lângă un râu, nu zic ba, dar tot aşa se 


poate să fi fost adus din pampa. Ne va lămuri chiar el prin 
purtarea lui. În privinţa asta nu sunt deloc curios. Mă 
interesează mai curând acel espada care va îndrăzni să-şi 
încerce puterile cu bizonul. 

Cu bizonul? Toţi vor îndrăzni. Vă asigur că toţi. 

Vom vedea. Un asemenea animal, când îl stârneşti, devine 
un monstru sângeros. Asta o ştiu de la Tata Jaguar, care a 
răpus bizoni cu sutele. 

În pampa? întrebă ironic Perillo. 

Nu, sehor. În preriile Americii de Nord, unde vâna pe 
vremuri. 

Şi pe acolo a umblat? Înseamnă că nu e un perteno, ci un 
venetic...?! lată un amănunt prea puţin simpatic. 

Aida de, mă cam îndoiesc că Tata Jaguar o să-şi facă griji în 
legătură cu simpatia sau antipatia dumneavoastră. 

Fiindcă nu mă cunoaşte. Dacă mi-ar afla numele, s-ar simţi 
onorat să-i întind mâna. 

Zău? Şi care-i numele dumneavoastră atât de faimos? 

Perillo. 

Sunteţi vasăzică Antonio Perillo, luptătorul care va ieşi 
mâine în arenă? 

Chiar aşa! 

Se uită la bătrân cu semeţie, trufaş, aşteptând parcă un 
gest de surpriză, de respect, dacă nu şi un elogiu. Dar îi fu 
dat să audă cu totul altceva: 

Ei bine, senhor, în fond ce vă face să luptaţi cu taurii? 

Ce întrebare! Ca să-i dobor, fireşte. Îi străpung cu spada şi 
îmi dovedesc măiestria. 

Grozavă măiestrie, nimic de zis. Şi ce ispravă eroică să 
răpui un taur după ce a fost hărțuit până la istovire! Înţeleg 
să omor animalul pentru carnea lui, ca să-mi asigur hrana, 
dar să-l răpun pentru o glorie îndoielnică şi încă după ce l- 
am chinuit înţepându-l, hăituindu-l, scoțând sufletul din el! 
Asta e treabă de desollator, de jupuitor. Nici n-ar trebui să 
vi se spună espada. 


Ca împins de un resort, Perillo sări de pe scaunul lui, gata 
să se repeadă la bătrân. Din fericire uşa se deschise chiar. 
În acea clipă şi complicele său intră în local. Antonio se 
răzgândi, se aşeză la loc şi se mulţumi să mârâie: 

Văd eu că-mi căutaţi pricină, dar nu mă simt jignit! Sunteţi 
mult prea mărunt în comparaţie cu mine ca să mă puteţi 
atinge barem cu un deget. 

La fel zicea şi ţânţarul către leu, ţiuind în văzduh. Dar a 
venit o păsărică şi l-a înghiţit. 

Perillo se prefăcu a nu auzi. Noul venit se aşeză lângă el şi 
îl mustră: 

Iarăşi harţă? 

— Bagă-ţi minţile în cap! Acţiunea noastră cere prudenţă. 
Nici cu zece prieteni n-ai să repari ceea ce îţi poate strica 
un singur duşman. 

Taci! Flecarul ăsta bătrân n-are cum să ne strice. Mai bine 
spune-mi ce-ai aflat. 

Fireşte că vorbeau în şoaptă ca să nu fie auziţi. Totuşi 
complicele îşi mai roti o dată ochii prevăzător şi nu 
răspunse decât după ce constată că nimeni nu le dă atenţie: 

Nici o îndoială. Absolut sigur că-i el. Şi ştii unde locuieşte? 
La Salido, bancherul. 

Todos demonios! Pe toţi dracii! La Salido? Cine ar fi 
bănuit! Asta-i cum nu se poate mai rău. 

Din păcate. O să-i povestească totul. Eşti sigur că te-a 
recunoscut? 

Sunt în stare să jur. Dar de ce se preface? Ca să mă cred 
în siguranţă... 

Dacă-i aşa, va trebui să-l reducem la tăcere. 

Hm! Înţeleg: o lovitură de cuţit, un glonte în cap. Şi asta 
fără să pierdem vreme. Mâine dimineaţă poate fi prea 
târziu. Nu trebuie lăsat să ajungă la poliţie. De-am şti ce 
cameră ocupă... 

Am dibuit eu. Am pândit până a intrat în casă, apoi am 
sărit gardul în grădină. Noroc că quinta asta n-are nici 
curți, nici ziduri împrejmuitoare. E chiar în mijlocul 


grădinii; poţi să te apropii uşor. Ei şi după ce a dispărut pe 
uşă, s-a luminat o odaie în partea dindărăt a casei. 
Aprinsese lampa. 

Putea să fie altcineva... 

Ba nu. L-am surprins când a închis una din ferestre. Am 
văzut foarte clar. 

Câte ferestre are odaia? 

Două. 

A coborât obloanele? 

Nu. 

E vreo scară pe-aproape? 

M-am gândit şi la asta. La capătul grădinii e un pom de 
curând tuns, iar scara stă şi-acum sprijinită de el. O scară 
înaltă, tocmai bună ca să te caţări până la geam. 

Perfect. Însă nu ne apucăm de treabă imediat. E prea 
devreme. Străzile sunt pline de oameni. Ne-ar putea zări 
careva. 

Aşteptăm până către miezul nopţii. Dar dacă e treaz şi- 
atunci? 

Treaz-netreaz, tot un drac. Îl facem să nu apuce ziua de 
mâine. Dacă nu doarme, îi expediem un glonte pe geam. 
Dacă doarme, ne strecurăm înăuntru. Ei, gata, acuma s-o 
ştergem! Nu-mi prea place aici. 

Perillo plăti consumaţia şi amândoi indivizii decişi să 
distrugă o viaţă de om ca să împiedice dovedirea unei crime 
din trecut părăsiră cofetăria. 

În acea seară străzile şi localurile publice erau populate 
mai mult ca de obicei. Lumea din Buenos Aires trăieşte 
retrasă şi se culcă devreme, dar acum trecuse de orele 
unsprezece când ultimul client părăsi Cafe de Paris. Micul 
chelner îşi primi simbria de ziler şi ieşi din local. Afară, în 
faţa uşii, se opri. Pe străzi mai circulau oameni. Tânărul 
privi la seara aceea frumoasă, călduţă, a începutului de 
decembrie. Încă nu-i venea să se culce. Se tot gândea la 
viitoarea lui slujbă şi bucuria de a-şi fi găsit un stăpân de 
acelaşi neam cu el îi alunga oboseala. Hotări să se plimbe 


puţin. Instinctiv îşi îndreptă paşii în direcţia ce i-o indicase 
Morgenstern. Acţiunile oamenilor sunt determinate uneori 
de imbolduri lăuntrice de care nici nu sunt conştienţi. 
Astfel, tânărul ospătar, spre propria lui mirare, se pomeni 
drept în faţa gquintei bancherului. 

Aici, departe de forfota din centru, dădu de un întuneric 
opac. Felinarele erau stinse. Doar stelele dacă-şi mai 
picurau licărul difuz. Nu se vedea decât la o distanţă de 
câţiva metri. 

Chelnerul tocmai vroia să se întoarcă din drum, când i se 
păru că aude un zgomot de paşi furişaţi. „Suspect lucru - îşi 
zise în gândul lui. De ce aşa pe tăcute? Când ai conştiinţa 
curată, calci firesc, apăsat.” Se lipi deci de gard şi aşteptă. 

Un om traversă strada. Se opri. Un al doilea, venind din 
urmă, se opri lângă el. Îşi spuseră ceva în şoaptă. Se 
apropiară apoi de gard şi, dintr-un salt sprinten, săriră 
dincolo. 

„Vasăzică hoţi!”, îşi zise chelnerul. 

Dar ce aveau de gând să fure? Fructe din grădina 
bancherului? Sau era vorba de o spargere? Trebuiau 
urmăriţi. Chelnerul sări şi el gardul, având grijă să nu fie 
auzit. Dincolo, iarba înăbuşea zgomotul paşilor. Se furişă pe 
lângă vila, lipit de un perete lateral. Deodată zări la colţ pe 
unul din bărbaţi şi stătu să-l observe. După un răstimp 
acesta dispăru în dosul casei. Chelnerul se târi într-acolo şi 
îl surprinse cum scruta de jos cele două ferestre luminate 
de la etaj. Complicele său veni din altă parte aducând o 
scară pe care o propti de zid, în aşa fel, încât să ajungă în 
dreptul uneia din ferestre. 

„Ce-or fi vrând? se întreba chelnerul. Doar nu te-apuci, ca 
spărgător, să intri într-o casă luminată! Nu cumva e vorba 
de o farsă? le pomeneşti... Dar atunci ar fi o prostie să dau 
alarma”... 

Totuşi nu-i slăbea din ochi. Acum unul ţinea de scară, iar 
celălalt se căţăra. Ajuns sus, acesta din urmă privi pe geam, 
apoi cobori niţel şi îi şopti ceva tovarăşului său. Chelnerul 


parcă zări în mâna lui un obiect metalic. Auzi apoi un declic 
dublu, ca de pistol cu două ţevi. 

Înfiorat, tânărul se furişă până mai aproape de scară. 

Cei doi continuau să şuşotească. Nu-l puteau vedea, căci 
se afla în întuneric. Şi astfel chelnerul auzi următorul 
dialog: 

Şade şi citeşte. 

În ce poziţie? 

Cu umărul stâng spre geam. 

I se vede faţa? 

Da. Îşi sprijină capul în palma dreaptă. 

Atunci îl pocnesc drept în tâmplă. E cel mai sigur. 

Prin urmare, se pregăteau de un omor! Chelnerul se 
sperie în aşa hal, încât, preţ de câteva clipe, stătu înlemnit. 

Şi iată că individul de pe scară urcă din nou până la 
fereastră şi îndreptă pistolul spre interior. 

Aceasta îi oferea chelnerului posibilitatea să intervină. 
Scoase un strigăt puternic, sări la scară şi îl împinse la o 
parte pe cel ce o sprijinea. Astfel, tocmai în clipa când apăsa 
pe trăgaci, individul de sus, se prăbuşi cu scară cu tot. 
Pistolul detună lugubru. Chelnerul se aruncă asupra 
banditului, încercând să-l imobilizeze. 

Dă-mi drumul, câine, că te-mpuşc! scrâşni acesta. 

Şi trase într-adevăr. Tânărul simţi o arsură în braţul stâng. 
Era rănit şi nu-l mai putea reţine pe celălalt. Banditul ţâşni 
de sub el şi dispăru în întuneric. Complicele său fugise de 
mult. 

Cele două împuşcături sculaseră casa în picioare. Odăile 
se însufleţiră subit. Una din ferestrele luminate se dădu în 
lături şi doctorul Morgenstern îşi scoase capul, strigând 
supărat: 

Care-i criminalul de trage în mine? De ce nu-mi dă pace să 
citesc? 

Chelnerul se sperie din nou şi bâigui: 

Maică Fecioară! Dumneavoastră sunteţi, dom' doctor, cel 
care trebuia omorât? 


Dar dumneata cine eşti? Parcă te-aş cunoaşte după glas. 

Păi eu, dom' doctor, eu sunt Fritze Kiesewetter. 

Fritze Kiesewetter? Nu cunosc! 

Ba da! M-aţi cunoscut azi la Cafe de Paris. Ziceaţi să mă 
angajez la dumneavoastră pentru ciolanele alea. 

Aha, chelnerul! Dar bine, bre, cum de ţi-a venit să tragi în 
mine? 

Eu? Asta-i bună! Eu să trag?! 

Păi care altul? Sau mai eşti cu cineva? 

Sunt singur, domnule, cum ar spune Schiller: „Singura 
omidă aici în grădină”. 

Şi ce naiba cauţi aici? 

Caut să vă salvez. Şi iaca, după ce că v-am scăpat de la 
moarte, mă mai credeţi şi ucigaş. Îmi plânge sufletul, dom! 
doctor. 

Dar nu numai doctorul se înşelase în privinţa lui, ci şi 
ceilalţi locatari ai vilei, care alergaseră la faţa locului cu 
lumânări şi lanterne, cu tot felul de arme, ca să-l prindă pe 
bandit. 

Nimic nu-i ajută chelnerului, nici explicaţii, nici rugăminţi. 
Fritze Kiesewetter fu imobilizat şi adus în casă, nu fără 
niscai argumente tari ale căror urme avea să le simtă o 
bună bucată de vreme. Voiră să anunţe poliţia, să-l 
aresteze; dar el îi rugă să-l asculte mai întâi în linişte şi cu 
calm. Doctorul acceptă chibzuind în felul următor: 

Omul e o fiinţă raţională. Aşadar, fiind oameni, trebuie să 
raţionăm. Eu nu i-am făcut ăstuia nici cel mai mie rău. 
Dimpotrivă i-am propus să-l angajez în serviciul meu. Poate 
fi acesta un motiv ca să mă împuşte? Nu. Şi nici n-are mutră 
de ucigaş. Pare mai degrabă un om cinstit. Şi chiar dacă s- 
ar preface, încă nu e cazul să-i vârâm pumnul în gură. 
Propun deci să-i îngăduim a-şi formula apărarea, defensio 
pe latineşte. 

Bancherul, mânios peste măsură, era de fapt contra, însă 
ceda din condescendenţă pentru musafirul său. Astfel 
Fritze povesti ce şi cum s-a întâmplat, cerând să se 


controleze urmele. Ceilalţi îi făcură pe plac şi, într-adevăr, 
se convinseră că Fritze nu minte. Descoperiră urme nu 
numai în locul unde bandiții escaladaseră gardul la început, 
dar şi în cealaltă parte, pe unde fugiseră după eşecul lor. 
Găsiră, de asemenea, în spatele casei, pălăria unuia din ei, 
pierdută fie în timpul căderii de pe scară, fie în încăierarea 
cu Fritze. De altfel, chelnerul mai sângera şi acum. Îi 
cercetară rana. Nu era nimic grav. Glontele îi zgâriase uşor 
braţul. 

Era deci clar pentru toată lumea că doi indivizi se 
furişaseră în grădină ca să-l împuşte pe doctorul 
Morgenstern şi că numai graţie intervenţiei lui Fritze 
glontele fusese deviat de la ţintă. Dar cine să fi fost 
atentatorii şi ce motive să fi avut pentru a omori un om aflat 
în ţară abia de o săptămână şi care nu intrase în conflict cu 
nici un ins? 

Ai putea recunoaşte măcar pe unul din ei? întrebă 
bancherul. 

Nu prea, răspunse Fritze. Totuşi, la lumina ce răzbătea din 
odaie, am zărit o clipă faţa celui cocoţat pe scară, exact 
când se pregătea să tragă în dom' doctor. După mine, parcă 
aducea cu Antonio Perillo. 

Astfel afacerea se complica şi mai rău. Perillo era, ce-i 
drept, un tip cu reputaţie îndoielnică, dar nimeni nu-i 
credea capabil să comită un omor. Şi ce motiv ar fi avut să-l 
înlăture pe doctor? La cafenea i se adresase destul de 
politicos. Totuşi faptul că îl confundase cu altcineva dădea 
de gândit. De aceea bancherul socoti necesar să înştiinţeze 
poliţia. 

Aceasta se înfăţişă prin doi funcţionari superiori ai echipei 
de vigilantes, îmbrăcaţi în uniforme albastre. Cercetară 
urmele, cumpăniră toate faptele şi, în concluzie, îşi 
exprimară părerea că ar trebui aflat unde se găsea Perillo 
în momentul săvârşirii atentatului. Oricum, nu se putea 
întreprinde nimic înaintea corridei de a doua zi. Antonio 


Perillo era un espada de neînlocuit şi arestarea lui ar fi 
indignat publicul în cel mai înalt grad. 

Cât despre Fritze Kiesewetter, nimeni nu se mai îndoi că 
intervenise ca să-l salveze pe doctor. Drept care acesta: îl 
angajă imediat, oferindu-i condiţii din cele mai bune. I se 
îngădui chiar să rămână la vilă. 

Corrida de toros. 

A doua zi dimineaţă, lumea se înghesuia să-şi asigure un 
loc la spectacol. Casa de bilete era pur şi simplu asaltată. 
Bancherul reţinuse patru locuri: pentru el, pentru soţie, 
pentru doctorul Morgenstern şi pentru un tânăr nepot aflat 
în vizită la quinta lui. 

Soţia bancherului de origine germană, avea un frate care 
locuia la Lima, capitala statului Peru. Acest Engelhardt era 
tată a doi fii care urmau să moştenească odată averea 
bancherului lipsit de urmaşi direcţi. lată motivul pentru 
care acesta propusese ca unul din nepoți să vină la el şi să 
stea în preajma lui mai multă vreme. Băiatul, pe nume 
Anton2, era cel mai mic dintre fiii lui Engelhardt. Număra 
şaisprezece ani. Călătoria fusese pentru el o corvoadă, mai 
ales traversarea oceanului pe la Capul Horn. De aceea, la 
întoarcerea acasă, urma să evite vaporul şi să ia drumul pe 
uscat, peste Anzi. Nu mai rămânea decât să aştepte un 
prilej nimerit. Căci a străbate America de Sud înseamnă a 
risca mari primejdii şi privaţiuni şi nu poţi încredința un 
asemenea băiat de viitor primului catârgiu ieşit în cale. 

Lupta cu taurii urma să înceapă la ora treisprezece precis. 
Dar Plaza de 'Toros, adică arena, fusese ocupată până la 
refuz încă de la ora unsprezece. Nu mai găseai nici un 
locşor liber. Doar lojile preşedintelui şi ale altor oficialități 
mai erau goale. 

Pe nişte placarde uriaşe puteai citi programul corridei 
scris cu litere de-o şchioapă. Câteva fanfare cântau 
alternativ. Matadorii, înarmaţi cu greble şi mături, nivelau 
nisipul de pe teren. Din când în când se deschidea o uşă şi 


apărea câte un luptător pestriţ costumat. Urca pe estradă şi 
se împăuna căutând să atragă atenţia publicului. 

Între arena propriu-zisă şi spectatori se ridica un gard de 
scânduri, destul de gros ca să poată rezista izbiturilor unui 
taur, dar nu prea înalt spre a permite luptătorilor să-l 
escaladeze la nevoie. În faţă era poarta prin care urmau să 
treacă taurii; în spate, o altă poartă rezervată Jaguarului. 
Se spunea că, în ce priveşte bizonul nord-american, s-ar fi 
luat măsuri de siguranţă cu totul excepţionale. Deocamdată 
animalul nu putea fi văzut. 1 se auzea însă mugetul gros, 
care părea să anunţe că nu avea de gând să cedeze eu una 
cu două. 

Locurile aflate jos, lângă gard, erau cele mai ieftine. Acolo 
şedea şi Fritze Kiesewetter, căruia noul stăpân îi cumpărase 
un bilet de intrare. Locurile de sus erau cu mult mai 
scumpe şi rezervate oamenilor avuţi, printre care şi 
bancherul cu nevastă-sa, cu nepotul şi cu savantul cel 
pirpiriu. Întâmplător, domnul cu barba albă care, la Cafe de 
Paris, se recomandase Hammer, ocupa împreună cu 
prietenii lui câteva locuri învecinate. El însuşi se nimerise 
chiar lângă doctorul Morgenstern, care tocmai se străduia 
să demonstreze tânărului Anton caracterul absurd şi 
condamnabil al corridei. 

Ai mai asistat vreodată, tinere senor, la o asemenea luptă? 
se interesă el. 

Nu, răspunse Anton Engelhardt. 

Atunci află că torturarea animalelor nu e un lucru nou. Se 
practica încă pe timpul vechilor greci şi anume în Tesalia. Şi 
la romani, sub cezari. Dar toţi aceştia erau păgâni. Aveau, 
prin urmare, o scuză. Noi însă, creştini fiind, ar trebui să ne 
abţinem de la astfel de atrocități. 

Păi bine, senor, totuşi aţi venit şi dumneavoastră să le 
vedeți... 

Observaţia băiatului îl puse în vădită încurcătură. Până la 
urmă găsi un răspuns evaziv: 


Şi dacă n-aş fi venit?! Oare s-ar fi contramandat 
spectacolul? 

Asta nu. 

Atunci nu mi se poate imputa nimic. Şi, în plus, mă aflu aici 
pentru studii. Am deci o dublă scuză, excusatio pe latineşte. 
Sunt zoolog şi ceea ce urmează este un spectacol în primul 
rând zoologic - deşi descoperirea unei relicve importante 
din vremea diluviului mi-ar fi cu mult mai plăcută, ca să zic 
aşa. 

Să fi avut loc lupte cu animale şi înainte de potop? întrebă 
Anton, abia stăpânindu-şi un zâmbet provocator. 

Doctorul, suspicios, îi aruncă o privire piezişă: 

Asta e o problemă la care nu se poate răspunde printr-un 
simplu da sau nu. Se vorbeşte de omul antediluvian sau 
chiar şi mai vechi. Dacă a existat într-adevăr şi dacă ţinem 
seama de înapoierea morală de atunci, e de presupus că 
acest om aţâţa saurienii să se încaiere între ei şi pe 
mastodonţi împotriva megateriilor. Lucru foarte regretabil! 
Dar asta se petrecea într-o epocă prea depărtată ca să mai 
putem schimba ceva. Ne-am... 

Se întrerupse, căci fanfarele intonară un imn măreț. 
Preşedintele apăru în loja lui şi, cu mâna, făcu semnul 
aşteptat pentru debutul spectacolului. Dacă până atunci 
vocile mulţimii sunaseră ca un vuiet nedesluşit, acum se 
lăsă o linişte adâncă. Auzeau până şi răsuflarea vecinului! 
Atotputernicul preşedinte mai făcu un semn cu mâna, drept 
care muzica intona un marş. Se deschise o poartă pentru a 
lăsa să intre în arenă picadorii. Aceştia călăreau pe nişte cai 
de duzină, pentru a nu expune primejdiei animale mai de 
soi. Veniră apoi, pe jos, cuveniţii banderillos şi espadas, 
făcând un tur în arenă. Picadorii luară poziţie la mijloc, în 
faţa porţii prin care aveau să treacă taurii, pentru a-i putea 
respinge sau ataca. Banderillos şi espadas se retraseră 
îndărătul unor stâlpi, în nişele special amenajate. 

Acum preşedintele făcu al treilea semn, ceea ce însemna 
să fie introdus primul taur. Bariera fu ridicată şi animalul 


pătrunse în arenă. 

Era un exemplar negru, cu coarne ascuţite, încovoiate în 
faţă. Scos pe neaşteptate din ţarcul strâmt în care stătuse 
închis, taurul dădu să se bucure de libertate, alergând, în 
salturi mari. Dar, zărindu-i pe picadori, se propti o clipă pe 
picioarele dindărăt şi se năpusti în direcţia lor. Călăreţii se 
răspândiră imediat. Totuşi taurul reuşi să surprindă calul 
unuia din ei şi să-i spintece burta. Picadorul încercă să sară 
din şa, rămase însă agăţat de scară şi se lăsă purtat de calul 
rănit. Părea pierdut, căci taurul, cu capul aplecat, se şi 
încorda pentru a doua lovitură. Atunci banderillerii săriră în 
ajutorul camaradului lor. Cât ai clipi, aruncară pe capul 
taurului trei, patru văluri de mătase colorată, astupându-i 
vederea. Animalul şovăi. Astfel picadorul avu răgazul 
necesar să se salveze. Calul însă, cu măruntaiele scoase 
afară, se mai târî o vreme fornăind şi gemând, până se 
prăbuşi. Totul se petrecuse atât de fulgerător, încât cu greu 
ai fi putut distinge fiecare fază. 

Picadorii purtau veşminte de cavaleri spanioli. 
Banderillerii erau îmbrăcaţi tot spanioleşte, însă în costume 
moderne, împodobite cu multe fireturi şi panglici. În mâini 
nu aveau decât eşarfe şi acele bețe cu cârlig pomenite mai 
sus şi numite banderille. 

Taurul cel negru îşi scutură capul ca să scape de pânzele 
ce-l îmbrobodeau, dar, neizbutind, scoase un muget de 
furie. Era de prevăzut că următorul său atac va fi şi mai 
violent. 

Deodată, din spatele banderillerilor, răsună un glas 
puternic: 

Faceţi loc! Lăsaţi-mă pe mine! 

Era Crusada, luptătorul din Madrid. Banderillerii ezitară 
mai întâi, căci riscul la care Crusada voia să se expună era 
extrem de serios. Dar la un al doilea ordin, se dădură 
înapoi. Ca să-l întărâte pe taur, espada îmbrăcase haine de 
catifea roşie, croite fireşte în stil spaniol. În mâna stângă 
ţinea muleta - o fâşie de mătase lucioasă agăţată de o 


vergea - iar în dreapta o spadă scânteietoare. Astfel 
înarmat, se apropie la zece paşi de taur, lucru extraordinar 
de primejdios, dat fiind faptul că animalul mai era în plină 
forţă, neistovit. Dar Crusada încerca, încă dintru început, 
să-i umbrească pe colegii localnici printr-un act de bravură 
senzaţional. 

Taurul reuşi în sfârşit să-şi elibereze vederea şi, din prima 
clipă, îşi aţinti ochii asupra vrăjmaşului care flutura 
provocator muleta în faţa lui. Aplecându-şi capul, se năpusti 
furios, hotărât să-l străpungă pe adversar. Crusada însă nu 
se clinti din loc până ce vârfurile coarnelor ajunseră la 
câţiva centimetri de el. Atunci abia se feri uşor într-o parte 
şi, cu o siguranţă şi o dezinvoltură uluitoare, înfipse spada 
în pieptul taurului dezlănţuit. Animalul mai făcu câţiva paşi 
şi căzu. Era mort. Luptătorul trase spada din pieptul 
taurului, apoi, în aplauzele şi ovaţiile mulţimii vrăjite, o 
ridică sus, deasupra capului. Dăduse dovadă de o mare 
măiestrie. 

Acum veniră matadorii. Cu mişcări repezi scoaseră din 
arenă taurul ucis, precum şi calul care încă mai gemea. 
Preşedintele făcu semn să fie introdus al doilea taur. Şi 
acesta, după ce răni un banderiller şi un espada, căzu la 
rândul lui răpus de luptătorul spaniol. 

Taurul următor dobori doi cai şi îl răni uşor pe Antonio 
Perillo. Crusada interveni din nou şi îl dobori ca şi pe 
ceilalţi. Spaniolul îi eclipsase pe toţi concurenţii localnici şi 
fu literalmente acoperit cu flori şi batiste pe care doamnele 
i le aruncară în semn de omagiu. Perillo, atins la un picior, 
trebui să se retragă. Părea extrem de mânios. 

Urma la rând numărul de senzaţie al programului şi 
anume lupta dintre jaguar şi bizon. Învingătorul avea să 
încheie spectacolul înfruntându-i pe toreadori. 

Se deschise mai întâi poarta prin care ţâşni în arenă 
jaguarul. Nu putu ajunge prea departe, fiind legat de un 
lasou lung prevăzut la capăt cu un cârlig de fier. Fiara 
încercă zadarnic să se elibereze şi, suflând zgomotos, sfârşi 


prin a se culca pe nisip. Stătu aşa un răstimp, dând 
impresia că nici nu-i pasă de publicul din jur. Nările îi 
fremătau larg deschise. Răbdase de foame câteva zile şi 
acum adulmeca lacom mirosul sângelui scurs în arenă. Era 
un exemplar neobişnuit de vânjos şi încă destul de tânăr. 

În sfârşit se dădu în lături şi poarta din faţă. Te-ai fi 
aşteptat ca bizonul să năvălească orbeşte, dar el intră cu 
pasul rar, de parcă ştia că ochii mulţimii stau aţintiţi asupra 
lui. Era un uriaş al soiului său, lung de aproape trei metri şi 
foarte bine hrănit. Cântărea pe puţin treizeci de chintale. 
După câţiva paşi se opri şi, scuturându-şi coama lungă ce-i 
atârna până peste ochi, îl descoperi pe jaguar. 

Lumea stătea eu sufletul la gură. Ce va urma? Jaguarul se 
ridică în picioare şi începu să urle. Dacă ar fi vrut să sară 
asupra duşmanului, lasoul l-ar fi ţinut în loc. Bizonul, cu 
capul aplecat, îl măsura dintr-o parte. Părea să 
cumpănească dacă face să se măsoare cu o asemenea 
făptură. Ca să ajungă în faţa jaguarului, trebuia mai întâi 
să-l ocolească. Acesta îl lăsă să se apropie şi se încordă, 
gata de atac. Bizonul îşi plecă fruntea arătându-şi în prim- 
plan coarnele şi grumazul puternic. Mugi ameninţător. 
Atâta fu de ajuns. Jaguarul se trase repede îndărăt. Bizonul 
tropăi în jurul lui, dar cu multă prudenţă, astfel ca, în 
trecere, să-l aibă mereu înaintea ochilor. Împotriva oricărei 
aşteptări, jaguarul nu făcea nici o mişcare. Era timorat. 

În timpul acestui fel de armistițiu dintre cele două 
sălbătăciuni, savantul amator îi explica tânărului său vecin: 

Bizonul din America de Nord, împreună cu zimbrul 
european denumit şi bour, formează de fapt o subdiviziune 
a rasei bovine. Sunt adică rude ce boul, bos pe latineşte. 
Această grupă se distinge printr-o ţeastă foarte boltită, 
frunte lată, coarne scurte, încovoiate, cocoaşă, coamă 
stufoasă pe grumaz şi pe piept. Ioracele e foarte dezvoltat. 
Bizonul are capul mai gros decât zimbrul, coama mai deasă 
şi picioarele mai scurte. În fond e un animal sociabil, ceea 
ce latinul ar numi congregabilis şi... 


Restul prea competentei sale comunicări fu acoperit de 
strigătele şi exclamaţiile tumultuoase ale publicului care, 
plictisit de comportarea paşnică a celor doi adversari, cerea 
ca jaguarul să fie aţâţat împotriva bizonului. 

„Lirad los buscapies, tirad los buscapies!” Daţi drumul la 
rachete, daţi drumul la rachete! urlă unul din spectatori şi 
toţi ceilalţi îl imitară. 

Preşedintele ridică mâna, semn că aprobă dorinţa 
mulţimii. 

Unul dintre însoțitorii bărbatului cu barba albă, cel care 
şedea în dreapta lui, îl întrebă amical: 

Crezi, Carlos, că vor reuşi să-l înfurie pe jaguar? Am 
impresia că se teme de bizon mai mult decât de focul 
rachetelor. 

Ba eu cred că se poate întâmpla o nenorocire, răspunse 
Hammer. Nu vezi că a prins în bot funia lasoului? Dacă 
izbuteşte să o roadă, atunci scapă la larg. Şi n-o să se 
repeadă la bizon, ci la oameni. 

Fiara, culcată pe nisip, mesteca mereu lasoul între colții ei 
ascuţiţi, fapt pe care îngrijitorii arenei nici nu-l luau în 
seamă. Aflaţi la adăpost sigur, trăiseră câteva rachete spre 
jaguar. Una din ele îl atinse, animalul sări în sus şi scăpă 
lasoul din bot. Funia era mâncată aproape în întregime. 
Rachetele luară foc şi, începură să împroaşte scântei. 
Jaguarul urlă de spaimă şi făcu un salt disperat. Lasoul se 
întinse şi se rupse. Fiara era liberă. 

Întâmplarea neprevăzută fu salutată de public cu chiote 
de bucurie. Toţi erau convinşi că jaguarul se vă folosi de 
libertatea dobândită ca să-l atace pe bizon. Şi într-adevăr, 
acesta se repezi în direcţia bizonului, dar când îşi văzu mai 
de-aproape adversarul încornorat şi pregătit de luptă, găsi 
mai nimerit să se dea în lături, Străbătu arena din câteva 
salturi, se mai întoarse o dată, apoi se ghemui la pământ şi, 
rotindu-şi ochii dilataţi, cercetă cu luare-aminte mulţimea 
spectatorilor. 


Estad atento! Băgaţi de seamă! strigă Hammer. Va sări 
peste gard. 

Por amor de Dios! Pentru numele lui Dumnezeu, să nu facă 
una ca asta! exclamă doctorul Morgenstern. Bestia mă 
fixează pe mine. Uite-o! Parcă vrea să mă înghită. 

Şi fără a mai sta pe gânduri, micul savant sări de la locul 
lui. Încercă să fugă. Dar în înghesuiala de-acolo era 
imposibil să evadezi. 

În schimb, mişcarea bruscă a omuleţului în haine roşii 
atrase într-adevăr atenţia jaguarului asupra sa. Fiara se 
propti mai întâi pe picioarele dindărăt, scoase un urlet 
scurt, răguşit, şi, în salturi lungi, se năpusti spre gardul 
despărțitor. Dintr-o săritură se prinse cu labele din faţă de 
marginea gardului şi se trase în sus. 

Într-o clipă amuţiră toţi. O tăcere grozavă se înstăpâni. Nu 
se auzeau decât ghearele animalului cum zgârie gardul de 
lemn. Era limpede pentru toată lumea că jaguarul pusese 
ochii pe micul savant roşcovan. Însă pericolul îi ameninţa şi 
pe cei din preajma lui. 

Ce carnagiu puteau să provoace ghearele şi colții acestui 
animal sălbatic şi flămând în rândurile atât de compacte ale 
spectatorilor! Toţi erau convinşi că jaguarul nu va întârzia 
să facă saltul următor. Dar nu-l făcu. Rămase agăţat de 
gard. Căci atenţia îi fu atrasă de un nou subiect şi anume de 
senorul cu barbă albă, care se recomandase Hammer. 

Pe când jaguarul se pregătea de saltul decisiv, acesta 
sărise de la locul lui şi îi smulsese micului savant poncho-ul 
de pe umeri şi cuțitul de la brâu. Înarmat astfel, îşi 
înfăşurase poncho-ul în jurul braţului stâng şi se urcase pe 
speteaza scaunului. Totul se petrecuse cât ai clipi. 

Punto en boca! porunci el cu glas tunător. Ninguno 
menease! Tăcere, nimeni nu mişcă! 

Se săltă apoi pe paravanul care despărţea primele două 
rânduri, spre marea spaimă a spectatorilor respectivi care 
nu ştiau cum ar face să dispară sub pământ. Încă un pas şi 
Hammer se afla în picioare, în dreptul locurilor din rangul 


întâi, atât de aproape de jaguar, încât l-ar fi putut atinge cu 
mâna. 

Fiara urmărise cu ochii aprinşi mişcările omului acela 
uriaş şi renunţă la saltul următor aşteptat cu groază de 
public. Simţea primejdia unui atac, dar nu îndrăznea să 
sară asupra vrăjmaşului. 

Se ţinea de gard în trei labe, cu o labă din faţă ridicată 
sus, cu botul căscat, cu ghearele pregătite de luptă. 

Astfel, om şi fiară statură ochi în ochi timp de câteva 
secunde. Deodată Hammer vâri cuțitul între dinţi ca să aibă 
mâna liberă şi îi repezi jaguarului un pumn atât de 
puternic, încât acesta îşi pierdu echilibrul şi labele dindărăt 
îi alunecară de pe gard. Animalul încercă să-şi menţină 
poziţia cu ajutorul labelor din faţă, cramponându-se din 
răsputeri şi scuipându-l cu furie pe adversar. Se pomeni 
însă cu încă un pumn năprasnic în bot şi căzu înapoi în 
arenă. 

Hammer nu se mulţumi cu atât. Urcându-se pe gard, sări - 
spre groaza spectatorilor - după jaguar. Un strigăt unanim 
umplu văzduhul când bărbatul acesta neînfricat ateriza 
drept în faţa jaguarului, care, urlând fioros, îşi încorda 
trupul în vederea unui salt nimicitor. 

Şi atunci se petrecu un lucru pe care nimeni nu l-ar fi 
crezut cu putinţă. Hammer scoase cuțitul dintre dinţi, îşi 
propti în faţă piciorul stâng şi întinse spre animal braţul 
apărat de poncho. Să fi hotărât totul atitudinea dârză a 
bărbatului sau poate forţa magică a ochilor săi cenuşii, larg 
deschişi, pe care jaguarul îi simţi aţintiţi asupră-i? Destul că 
fiara nu numai că nu sări la el, dar se şi trase îndărăt, umilă 
şi supusă. Şi pe măsură ce se retrăgea, Hammer o urmărea 
pas cu pas fără s-o slăbească din ochi. Asemenea unui câine 
bătut, jaguarul îşi trase coada între picioare şi se târi tot 
mai iute înapoi, sfredelit de privirea vajnicului bărbat. 

Ca la un semn, se porni din toate colţurile arenei acelaşi 
strigăt entuziast: 


Que maravilla! Este caballero es el padre jaguar! Ce 
minune! Acest domn e lata Jaguar! 

Faimoasa poreclă stârni o furtună de aplauze şi ovaţii cum 
rareori se pot auzi. „El padre jaguar, el padre jaguar!” 
repetau spectatorii. 

Era un uriaş amestec de glasuri, de exclamaţii în toate 
registrele vocale. Acest vacarm îl intimidă şi mai tare pe 
jaguar. Dacă până atunci se trăsese îndărăt, acum se 
întoarse şi o luă la goană spre poarta prin care intrase la 
începutul spectacolului. Dar o găsi închisă. Hammer veni cu 
paşi mari din urmă şi, acoperind cu vocea lui sonoră larma 
din jur, porunci: 

Abrid la puerta, presto, presto! Deschideţi poarta, repede, 
repede! 

Peonul, care avea această sarcină şi stătea ferit în 
adăpostul lui, ridică repede trapa şi, după ce jaguarul trecu, 
o cobori la loc. Orice pericol fusese înlăturat. 

Un nou ropot de aplauze se dezlănţui. Tata Jaguar veni 
până la mijlocul arenei, se înclină spre dreapta, spre 
stânga, se îndreptă apoi spre gardul ocrotitor unde îl 
înfruntase prima oară pe jaguar, sări de partea cealaltă şi, 
călcând din spetează în spetează, ajunse iarăşi la locul lui. 
Restitui savantului poncho-ul şi cuțitul, spunând: 

Mulţumesc, sehor! Şi scuzaţi că n-am avut vreme să vă cer 
mai întâi permisiunea. 

Nu face nimic... Deşi, o dată eu poncho-ul, mi-aţi smuls şi 
pălăria cu basma cu tot, răspunse mărunţelul. În ce priveşte 
cuțitul, ştiu la ce v-ar fi putut folosi, dar explicaţi-mi, vă rog, 
de ce v-a trebuit şi pătura asta. 

Ca să-mi apăr braţul de colții şi ghearele jaguarului. Un fel 
de scut. 

Senhor, sunteţi un erou, ceea ce în latineşte, împrumutat 
din greacă, se cheamă heros. Vitejia dumneavoastră sau, în 
termeni curat latineşti, fără nici un amestec elin, fortitudo, 
virtus bellica şi chiar strenuitas, o admir din toată inima. Aţi 


supus dihania ca pe o pisicuţă. Dar ce-o să se întâmple 
acum cu acest bison americanus? 

Nu trebuie decât să vă întoarceţi ochii spre arenă şi veţi 
vedea. 

Bizonul se lungise pe nisip şi stătuse aşa, liniştit, calm, 
chiar şi în timpul când Hammer se aflase în arenă. De o 
luptă între bizon şi jaguar nu mai putea fi vorba. De aceea 
publicul striga insistent să vină toreadorii care aveau să-l 
înfrunte pe bizon. Această dorinţă a mulţimii se manifesta 
atât de furtunos, încât trebuia urgent satisfăcută. 

La început nu se prezentă decât un singur luptător şi 
anume Crusada din Madrid. Abia după câteva minute apăru 
şi Antonio Perillo. Şchiopăta din cauza rănii - de altfel foarte 
uşoară - dar socotea o chestiune de onoare ca, în ciuda 
accidentului suferit, să ia parte la competiţie. 

Bizonul fu mai întâi împresurat de picadori. Rămase totuşi 
culcat pe nisip ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Unul din 
călăreţi aruncă sulița, care pătrunse câţiva centimetri în 
cocoaşa bizonului. Faţă de aparenta lui nepăsare, picadorii 
găsiră că nu e nevoie să se retragă imediat după acest prim 
atac. Dar se înşelau. Cum simţi împunsătura, animalul sări 
în sus cu o uşurinţă de care, dată fiind masivitatea lui, 
nimeni nu l-ar fi crezut capabil şi se repezi la unul din 
agresori. Fără a-i da timp să se ferească, îşi înfipse coarnele 
în burta calului, îl ridică şi îl azvârli cât colo. Picadorul fu 
prins dedesubt. Cu aceeaşi repeziciune animalul făcu o 
mişcare laterală, gata să se arunce asupra altui călăreț. 
Acesta porni în galop, dar calul se dovedi mai puţin sprinten 
decât bizonul, care se avântă după el fără a ţine seama de 
suliţele şi vergelele celorlalţi picadori menite să-i întoarcă 
atenţia spre alt obiectiv. Ajunse din urmă calul şi îi repezi un 
corn în coastă. Bietul animal se prăbuşi. Călărețul căzu din 
sa. Bizonul însă nu se mulţumi cu atât. Se vede că avea ce 
avea cu omul, mai mult decât cu calul. Până a se ridica de 
jos, picadorul se pomeni luat în coarne, proiectat în aer, 
prins din nou în coarne, tăvălit şi călcat în copite. Victima 


urla după ajutor. Colegii încercară să-l salveze, dar animalul 
nici nu se sinchisea de intervenţia lor, de suliţele ce-i 
găureau pielea groasă. Nu-l slăbi pe picador până nu-l 
transformă într-un cadavru inform. După care se dădu 
câţiva paşi înapoi şi scoase un muget înfiorător pe lângă 
care urletul jaguarului ar fi părut un scâncet de copil. 

Răsunară aplauze din toate părţile. Spectatorii care mai 
rămăseseră cu vreo floare, în mână i-o aruncară bizonului 
victorios. Larma, entuziasmul general, făceau o impresie 
năucitoare asupra puţinilor inşi care simțeau oroare şi 
dezgust în faţa unei scene atât de sângeroase. 

Bizonul se scutură de suliţele ce-l pişcau. Se uită apoi în 
jur căutând o nouă victimă. Şi o găsi numaidecât. Primul 
picador fusese scos de sub cal de câţiva banderilleri. Ar fi 
vrut să fugă, dar nu putea, căci îşi scrântise un picior. 
Pentru a fi salvat trebuia dus din arenă. Trei banderilleri îl 
ridicară de jos şi porniră fuga spre ieşire. Însă animalul fu şi 
de, astă dată mai ager. Ceea ce urmă se petrecu mult mai 
repede decât se poate povesti. Spectatorii văzură cum 
bizonul dă iama în aceşti oameni şi îi zvârle care încotro. 
Împărţi lovituri în dreapta şi-n stânga, tropăind din picioare 
sălbatic, dezlănţuit. Unul din banderilleri reuşi să scape, doi 
rămaseră morţi pe teren. Picadorul fu şi el ucis. Un tânăr şi 
curajos banderiller smulse lancea din mâna unui picador şi 
sări din spate asupra bizonului cu intenţia de a-l lovi apoi în 
piept. Dar animalul îl observă la timp, se întoarse cu iuţeala 
fulgerului şi îşi plecă fruntea, gata să izbească. Vârful suliţei 
ricoşă pe spaţiul dintre coarne, dur ca fierul şi, cât ai clipi, 
temerarul luptător se pomeni în aer, ca să cadă apoi la 
pământ sub copita învingătorului. 

Pe urmă bizonul o porni în galop prin arenă. Mugea în 
căutare de noi victime. Toreadorii fugeau înspăimântați. Se 
salva care cum putea, fie prin poanta deschisă în grabă, fie 
sărind gardul despărțitor. Picadorii descălecau din goană, 
părăsindu-şi caii, numai ca să-şi găsească un adăpost. 
Câţiva cai scăpară prin poartă. Ceilalţi căzură spintecaţi. Şi 


toate acestea se petreceau în urletele de entuziasm ale 
mulţimii. Un astfel de toro nu se mai văzuse la nici o 
corrida. Că furia şi forţa lui gigantică vărsaseră atâta sânge, 
nimeni nu regreta. Toţi erau cuprinşi de o delirantă 
satisfacţie. 

Mai mult, publicul nici nu se mulțumea cu cele întâmplate 
şi zbiera din răsputeri: „Los espadas, los espadas! Fuera 
adelante los espadas!”, adică „Espadas, espadas! Să vină pe 
teren, să iasă!” 

Cum spuneam, până atunci nu apăruseră în arenă decât 
doi espadas: Antonio Perillo şi faimosul Crusada din Madrid. 
Ceilalţi refuzaseră din capul locului să se măsoare cu acest 
bizon. Între timp Crusada se refugiase prin poartă, iar 
Perillo, rănit la un picior şi neputând să fugă destul de 
repede, se căţărase sus, pe gard. Acum şedea acolo mâhnit, 
abătut. Auzind strigătele spectatorilor, izbucni: 

Este bufalo es un demonio, el diablo debe combativ contra 
este bestia, mas ya eso no! Bivolul ăsta e un diavol, să lupte 
dracul cu aşa o bestie, nu eu! 

Îi răspunse un râs unanim, dispreţuitor. Şi mulţimea îl 
chemă pe Crusada. Spaniolul era teafăr, nevătămat şi îşi 
dădea seama fireşte că-şi va pierde bunul renume dacă se 
va purta ca un laş. Totuşi nu îndrăznea să se angajeze 
singur în lupta cu bizonul. Îi trebuia o echipă de ajutor 
pentru ca, în caz de primejdie, să abată atenţia animalului 
către alţi adversari. Dar nimeni nu se oferi până nu se 
promise o recompensă importantă. Abia atunci se anunţară 
trei banderilleri gata să împartă cu Crusada riscul acelei 
acţiuni. Păşiră tuspatru în arenă, salutaţi cu nesfârşite 
urale. 

Bizonul nu se calmase deloc. Umbla printre caii sfârtecaţi, 
printre oamenii zdrobiţi, răsturnându-i cu coarnele, 
mirosindu-i ca şi cum ar fi vrut să vadă dacă mai dau vreun 
semn de viaţă. Sângera din mai multe răni, dar acestea nu 
erau nici adânci, nici primejdioase. 


Zărindu-i pe noii vrăjmaşi, îşi îndreptă spre ei capul miţos, 
bătători pământul cu copitele şi scoase un muget 
ameninţător. 

Ce crezi, Carlos? Ce-o să se întâmple? îl întrebă vecinul de 
scaun pe Tata Jaguar. 

Cine n-o va lua la sănătoasa va pieri. E o adevărată crimă 
să-i trimiţi pe aceşti oameni în coarnele bizonului. 

Ţi se pare de neînvins? 

Nu, dar aici se află doar un singur om în stare să-l 
înfrunte. 

La cine te gândeşti? Nu cumva la tine? 

Poate... 

Crusada se apropia de animal cu paşi înceţi, cam 
şovăielnici. Ţinea muleta în mâna stângă şi spada în cea 
dreaptă. Statura lui frumoasă, puternică, scoasă şi mai mult 
în relief de costumul bogat împodobit, îndreptăţea nădejdea 
mulţimii că va ieşi învingător şi din această nouă bătălie. 

În timp ce banderillerii se furişau de partea cealaltă, 
bizonul - fără să-i ia în seamă - privea ţintă la Crusada, în 
care presimţea inamicul principal. 

Animalul nu era numai grozav de tare şi curajos, dar şi 
foarte viclean. Părea să studieze intenţiile adversarului şi 
nu se clintea din loc. Stătea dârz, atent, cu capul încă 
neplecat, aşteptând să vadă de unde va pomi atacul. 
Crusada reuşi să se apropie de bizon până la cinci paşi, 
ceea ce născu în el speranţa într-o victorie rapidă. Avea 
drept în faţă pieptul lat al animalului - ţintă ce nu putea fi 
ratată. Flutură deci cu stânga muleta viu colorată, ca sa 
devieze astfel atenţia acestuia şi, în aceeaşi clipă, făcu saltul 
hotărâtor. 

Era un salt în hăurile morţii. Bizonul nu se interesa de 
muletă, ci de om. Când spada porni către pieptul lui, el îşi 
aplecă fulgerător capul şi lovitura nimeri între coarne. Apoi 
o mişcare scurtă, abia perceptibilă a capului - şi unul din 
coarne se înfipse adânc în trupul lui Crusada. Spaniolul fu 
aruncat în sus şi căzu în spatele bizonului. Cei trei 


banderilleri se năpustiră într-acolo, dar animalul, 
întorcându-se ca să-l mai înşface o dată pe inamicul 
doborât, îi zări şi luă din nou poziţie de atac. Atunci 
banderillerii o luară la picior, ţipând ca din gură de şarpe. 
Bizonul îl ridică iarăşi pe Crusada, îl purtă în coarne şi îl 
zvârli în sus. Apoi îl pisă cu copitele. 

Vaya, quita, soga! Que cobardia, que bajeza, que infamia! 
Huo, ce ruşine, ce laşitate, ce mişelie! îi apostrofa mulţimea 
pe banderillerii care îl părăsiseră pe Crusada într-un chip 
prea puţin eroic. Drept care cei trei viteji se întoarseră în 
arenă, prea târziu însă pentru Crusada, care murise între 
timp. 

În noua situaţie animalul le acordă mai multă atenţie ca 
până atunci, arătându-se hotărât să-i ia în coarne. 
Banderillerii o zbughiră pentru a doua oară. Dar animalul 
parcă ştia dinainte ce are de făcut: le tâie drumul, 
postându-se în faţa porţii. Singura lor scăpare ar fi fost să 
sară gardul despărțitor. De aceea o luară la goană către 
gard. Bizonul însă, observând manevra, se îndreptă în 
aceeaşi direcţie. Primul dintre banderilleri reuşi să se 
caţere sus, al doilea de asemenea. Scăpaseră nevătămaţi. 
Ultimul însă, mai puţin sprinten, o păţi. Se agăţă, ce-i drept, 
de marginea gardului, dar, până să-şi facă vânt dincolo, 
bizonul îl ajunse şi îl izbi cu cornul în coapsă. Noroc că 
animalul se retrase niţel pentru o nouă lovitură, timp în 
care omul, mânat de groaza morţii, îşi adună puterile într- 
un efort suprem şi - deşi rănit, însângerat - reuşi totuşi să 
treacă gardul. Bizonul lovi cumplit. O scândură crăpă ca 
tăiată de secure. Animalul ştia unde-i sunt vrăjmaşii. Se 
repezi din nou în gard, dar într-un loc întărit de un stâlp 
rezistent. Stâlpul se cutremura sub loviturile repetate ale 
animalului. Gardul trosnea din încheieturi. Dacă bizonul nu 
se lăsa păgubaş, avea să-l dărâme de-a binelea, ceea ce ar fi 
însemnat ca oamenii dindărătul gardului să fie pur şi simplu 
sfârtecaţi. 


E uşor de înţeles panica teribilă care cuprinse acea parte 
a tribunei şi care, se răspândi din om în om cu iuţeala 
fulgerului. Totul era țipăt, răcnet înfricoşat. Care cum 
putea, încerca să se salveze. Oamenii săreau peste scaune 
şi paravane, căutându-şi un refugiu mai în spate, într-o 
înghesuială de nedescris. Călcau unii peste alţii, urlând, 
înjurând. O catastrofă părea iminentă. 

Deodată un glas uriaş acoperi zgomotul mulţimii: 

Quedad sentando! Staţi pe loc! Nu e nici o primejdie! Mă 
ocup eu de bizon! 

Cel ce rostise acest îndemn nu era altul decât Tata Jaguar. 
Îşi scoase haina, ca să nu-l stingherească la mişcări, mai 
smulse o dată cuțitul de la brâul doctorului Morgenstern şi, 
pentru a doua oară în acea zi, îşi tăie drum până la gard şi 
sări în arenă. 

De fapt nu acolo era locul primejduit. Bivolul ataca în 
partea opusă. Hammer alergă de-a lungul arenei, strigând 
ascuţit ca indienii când se află la vânătoare sau în luptă. E 
un fel de „hiiii”, prelung, scos din gâtlej şi vibrând ca o 
coardă metalică datorită unui anume joc al degetelor pe 
buze, din ce în ce mai rapid. Se produce astfel un țipăt 
ondulat, insistent, pătrunzător, imposibil de redat fonetic. 

Bizonul, originar din preriile nordice, cunoştea acest 
semnal vânătoresc. Îl auzise desigur nu o dată din gura 
indienilor. De aceea se întoarse brusc. Îl zări pe Tata Jaguar 
şi, depărtându-se de gardul în suferinţă, se pregăti să-l 
întâmpine pe noul adversar. 

Dar Hammer nu se arăta deloc grăbit să atace. Ţinând 
cuțitul în mâna dreaptă, se opri în mijlocul arenei. Jur- 
împrejur, unde cu puţine clipe în urmă domnise cel mai 
haotic vacarm, se lăsă acum o tăcere adâncă. Nu se auzea 
decât un nume - şoptit, reluat, repetat mereu: Tata Jaguar. 
Să se încumete acest om, înarmat numai cu un cuţit, în 
lupta cu bizonul? Doi uriaşi faţă-n faţă! Dar ce înseamnă 
forţa unui bărbat, fie chiar atlet, comparată cu a bizonului 


şi încă a unui gigant din neamul său! Închipuiţi-vă, aşadar, 
cât de încordaţi erau nervii spectatorilor. 

Animalul îl ţintuia pe Tata Jaguar cu o privire cruntă, 
piezişă. Dar şi acesta îl sfredelea cu ochii săi mari, cenuşii, 
exact cum făcuse cu jaguarul. Încet, cu paşi mari, rari, 
bizonul se puse în mişcare, stăpânit de o extremă prudenţă, 
ca şi când ar fi ştiut că de astă dată are de-a face cu un 
adversar neobişnuit de periculos. Hammer înainta la fel de 
încet. Se apropiară câte puţin până la o distanţă de vreo 
doi-trei coţi. 

Aici animalul îşi pierdu răbdarea. Înălţă capul, mugind 
grav, şi-l aplecă apoi iar, gata de atac. 

Toată lumea credea că Tata Jaguar va sări în lături, ceea 
ce însă, spre mirarea mulţimii, nu se întâmplă. Omul 
rămase pe loc. Bizonul aproape că-l ajunse. Nu mai avea 
decât să-l lovească în plin. Părea că Hammer paralizase de 
frică. Fu luat în coarne şi aruncat în sus. Mii de voci 
izbucniră într-un singur strigăt disperat. Dar ce-a fost asta? 
Hammer, după ce zbură prin aer drept ca o lumânare, 
reveni pe pământ la fel de drept. Stătea acum în picioare, la 
spatele bizonului, calm, imperturbabil, ca şi când nimic nu 
s-ar fi întâmplat. Animalul se întoarse nedumerit şi îl luă 
iarăşi în coarne. Dar se pomeni şi de astă dată cu inamicul 
în spatele lui. Se răsuci furios şi scena se repetă aidoma. 

Acum era limpede că Iata Jaguar provocase intenţionat, cu 
o uluitoare îndrăzneală şi îndemânare, acest joc teribil. De 
câte ori bizonul, cu capul aplecat, se repezea împotrivă-i, de 
atâtea ori Hammer - nici cu o clipă mai devreme sau mai 
târziu - îi proptea piciorul între coarne şi se lăsa zvârlit în 
sus. Descriind un arc, revenea pe pământ, în picioare, la 
spatele animalului. 

Uimirea spectatorilor nu mai avu margini. Câtă dibăcie, 
câtă forţă şi siguranţă în mişcări! Era un joc de-a viaţa şi 
moartea. Şi totuşi omul zâmbea. Fiecare gest vădea o 
uşurinţă şi o precizie formidabilă. Şi apoi calmul său 
absolut! Parcă ar fi fost vorba de o distracţie inofensivă. 


Cu cât Hammer se mişca mai detaşat, cu atât mai tare se 
agita bizonul. Îl înfuria eşecul, faptul că se trezea mereu cu 
vrăjmaşul în spate, acelaşi şi neatins. Mugea de ciudă. 
Salturile, întoarcerile deveneau tot mai grăbite, mai 
nesigure. Sângele îi năvălise în ochi, înceţoşându-i vederea. 
Se întâmpla chiar, ca din această pricină, să se repeadă cu 
coarnele în gol. 

Era tocmai lucrul pe care miza Iata Jaguar. Se lăsă din 
nou aruncat în sus şi reveni, iarăşi la spatele bizonului. Dar 
de astă dată nu mai stătu pe loc. Se feri repede. În lături şi 
sări înainte. Animalul, dând să se întoarcă, se expuse o clipă 
din profil. Un salt îndrăzneţ, elastic şi Hammer şedea pe 
spinarea lui. Cuţitul fulgeră, lama pătrunse exact, la 
rădăcina grumazului, între vertebre. Bizonul rămase 
încremenit câteva secunde, poate chiar un minut. Apoi se 
cutremură din toată fiinţa sa uriaşă. Fără un geamăt măcar, 
căzu la pământ ca trăsnit. Îşi dăduse suflarea. Şi în aceeaşi 
clipă, Tata Jaguar lunecă de pe spinarea animalului, 
scoţându-i cuțitul din grumaz. De atâta încordare, 
spectatorii păreau pur şi simplu împietriţi. Nici o şoaptă nu 
se auzea. Toată lumea se aştepta ca bizonul să-şi salte iarăşi 
trupul masiv şi să se avânte în luptă. 

Tata Jaguar făcu un semn în sus către locurile unde şedeau 
însoțitorii săi. Sărind din spetează în spetează, cum făcuse 
şi Hammer mai înainte, cei trei fârtaţi îşi tăi ară drum până 
în arenă şi îi aduseră haina. Se arătară şi ei atât de 
sprinteni şi abili în mişcări, încât ai fi zis că sunt acrobaţi la 
circ, nu ditamai domni eleganţi îmbrăcaţi după ultima 
modă. Hammer îşi puse haina şi tuspatru ieşiră din arenă 
prin poarta destinată publicului. 

Acum abia îndrăzniră câţiva campeadori să pătrundă pe 
teren. Vedeau bizonul răpus, întins la pământ, dar se 
apropiau cu mare prudenţă, căutând să se asigure că e 
mort cu adevărat. Toreadorii refugiaţi în dosul gardului ie 
urmară exemplul. 


Spectatorii încă nu se încumetau la vreo mişcare, atât de 
impresionați erau de felul cum se petrecuseră lucrurile. În 
cele din urmă preşedintele întrebă din loja lui: 

Esta el buf alo muerto? E mort bizonul? 

Si, vuesta Merced, esta muerto. Da, excelenţă, e mort. 

Esta en verbad muerto, todo muerto? Mort de tot, mort 
de-a binelea? 

Completamente difunto, indudablemente finado. Mort cu 
desăvârşire, fără nici o îndoială. For medio de un golpe de 
cuchillo en la nuca. Datorită unei lovituri de cuţit în grumaz. 

Acest schimb de cuvinte risipi vraja sub care se aflase 
publicul. În locul tăcerii se iscă o hărmălaie de nedescris, 
urlete, aplauze, tropăieli, încât ai fi zis că se dărâmă 
tribunele. 

Donde esta el padre Jaguar? Aca, venid aca, entre el padre 
Jaguar! Unde-i Tata Jaguar? Să vină Tata Jaguar! strigau 
sutele şi miile de voci laolaltă. 

Dar cel căutat dispăruse. 

Tata Jaguar. 

Tata Jaguar deveni eroul zilei. Numele lui trecea din gură- 
n gură. Chiar şi târziu, după ce arena devenise pustie, nu se 
putea ca doi oameni, întâlnindu-se pe stradă sau la vreo 
masă de cafenea, să nu vorbească de Iata Jaguar şi să nu-şi 
exprime admiraţia pentru vitejia lui. Dar ca să-l revadă, nu 
era chip. Nimeni nu ştia unde se află. 

Fireşte că şi în casa Salido se dezbătea cu aprindere 
acelaşi subiect. Doar Tata Jaguar salvase de la moarte sau, 
cel puţin, de la grave răniri şi mutilări pe membrii familiei 
bancherului. 

Am comis o mare greşeală, o eroare de neiertat, rosti 
doctorul Morgenstern. Dumnealui mi-a mulţumit pentru 
pătură şi cuţit, iar eu nu i-am exprimat deloc mulţumirile 
mele, gratiae pe latineşte, deşi dihania de jaguar îşi aţintise 
ochii tocmai asupra mea. Bună părere şi-o fi făcut despre 
mine! Aproape că nu există animal care să nu fie înzestrat 
cu simţul recunoştinţei, abstracţie făcând de unii indivizi şi 


chiar unele specii care, aşa cum a dovedit zoologia şi în 
special studiul insectelor, moluştelor, viermilor şi bacililor, 
par să fie lipsite, cel puţin în parte, de această frumoasă 
însuşire. Dar omul, anthropos, pe greceşte şi homo, la 
romani, nu poate fi mai prejos decăt fiinţele care, în 
ierarhia organismelor vii, se află pe o scară inferioară de 
dezvoltare. Tata Jaguar mi-a salvat viaţa. Prin urmare, la 
prima ocazie, îi voi mărturisi deschis recunoştinţa mea. Căci 
simplul fapt că mi-a restituit cuțitul încă nu mă scuteşte 
de... 

În acel moment se înfăţişă un servitor cu o carte de vizită 
pe care nu era scris decât un nume: Karl Hammer. 
Bancherul trecu în cabinetul său şi nu mică îi fu mirarea ca 
şi bucuria de a recunoaşte în persoana vizitatorului pe... 
Tata Jaguar. Se repezi la el, îi întinse amândouă mâinile şi 
exclamă: 

Dumneavoastră, sehor, dumneavoastră! Omul atât de 
căutat şi de negăsit în tot oraşul! Daţi-mi voie să vă strâng 
mâna şi să vă urez bun venit în casa mea. Ce drăguţ şi 
amabil din partea dumneavoastră că ne daţi prilejul de a vă 
arăta măcar în cuvinte cât de adânc şi sincer vă suntem 
îndatoraţi. 

Un zâmbet uşor însenină chipul grav al lui Hammer când 
răspunse: 

Vă rog, senor, să nu credeţi că acesta e motivul pentru 
care am venit. E vorba într-un fel de o chestiune de afaceri 
care mă obligă să vă răpesc un minut. 

Drept care Hammer scoase un portvizit şi din el o hârtie 
pe care o dădu bancherului. Acesta o despături şi o citi 
dintr-o ochire: 

Un ordin de plată din partea asociatului meu de la 
Cordova. Suma vă stă de pe-acum la dispoziţie, deşi - din 
pricina luptei cu taurii - biroul meu e astăzi închis. 

Nu e nici o grabă. Am crezut indicat să mă prezint pentru 
a obţine aprobarea dumneavoastră ca să ridic banii în zilele 
următoare. 


Se înclină şi voi să se retragă, dar bancherul îl prinse de 
braţ: 

Mai staţi, sehor. Nu se poate să plecaţi aşa. Doar ne-aţi 
salvat viaţa. Îngăduiţi-mi să vă prezint soţiei mele. 

Nu, nu. Vă rog să mă scuzaţi, senor. Iocmai recunoştinţa 
de care vorbiţi îmi închide uşa casei dumneavoastră. Nu 
vreau, să-mi fac un merit din ceea ce a fost o simplă 
întâmplare. 

I se ghicea pe faţă şi din felul de a vorbi că era stăpânit de 
o modestie sinceră, nu de circumstanţă. 

Senor, se pare că vă preţuiţi propria faptă cu totul altfel de 
cum o preţuiesc eu, observă Salido. Vă promit însă că nu 
veţi auzi din gura mea şi nici din partea familiei mele 
cuvântul „mulţumesc”. Sper ca, în aceste condiţii, să vă 
schimbaţi hotărârea. 

Da, în aceste condiţii sunt gata să accept amabila 
dumneavoastră invitaţie. 

Fericit peste măsură, bancherul îl conduse în salon, unde 
apariţia lui stârni surpriză şi entuziasm. Cel mai emoţionat 
era micul savant. La început păru că n-o să-şi mai revină din 
stupoare, dar mai apoi se grăbi să-i întindă mâna zicând: 

Senhor, mă copleşeşte bucuria, pe latineşte gaudium sau 
laetitia. Mă felicit să vă pot saluta între noi şi mai ales să-mi 
pot face datoria de a vă mulţumi... 

Staţi! îi tăie bancherul vorba. Sehor Hammer a acceptat să 
rămână la noi numai cu condiţia de a nu i se adresa niciun 
fel de mulţumiri. Rog, aşadar, ca acest cuvânt să nu mai fie 
pronunţat în prezenţa domniei sale. 

Îmi interziceţi să-mi arăt recunoştinţa? Atunci despre ce 
alta să vorbesc? 

Despre orice. V-aţi putea referi de pildă la fauna 
antediluviană. 

Salido glumise, dar micul doctor Morgenstern profită 
imediat de ocazie ea să atace tema lui de predilecție şi rosti 
grăbit pentru ca nimeni să nu i-o ia înainte cu vreo altă 
chestiune: 


Just, foarte just. Spuneţi, sehor Hammer, aţi văzut 
vreodată un megatherium sau un mastodont? 

Nu o singură dată, răspunse acesta. 

Unde? Cum? Vorbiţi, vă rog! 

În pampa. Cine are ochiul format, descoperă uşor 
asemenea relicve, nu trebuie să caute multă vreme. 

Zău?! Şi Dumneavoastră aveţi ochiul format? 

N-aş susţine în mod categoric... Dar mi s-a ivit uneori 
prilejul să servesc de călăuză unor savanţi. 

Aşa! Păi asta înseamnă să posezi o anumită pricepere 
pentru investigația paleontologică, să depistezi locurile 
unde se află urme de plante sau de animale preistorice. 
Fosilele antediluviene, fie faună, fie floră, se păstrează în 
cele mai variate stări. 

Bineînţeles, aprobă Hammer zâmbind. Doar s-au petrecut 
procese de carbonizare, încrustare, pietrificare, chiar şi de 
mulaj. 

Mărunţelul se dădu puţin înapoi şi îl măsură surprins pe 
uriaşul cu barbă albă: 

Ah, senhor, vorbiţi ca un profesor de paleontologie, ştiinţa 
mea preferată. Intenţionez să scriu o lucrare mai vastă 
despre animalele care ar trebui retrodatate până în 
perioada siluriană. 

Au existat şi înainte o mulţime de animale, căci numai din 
perioada de care vorbiţi ne sunt cunoscute circa zece mii de 
specii. 

Zece mii... 

De mirare, omuleţului i se opri vorba în gât. Abia reuşi să 
continue: 

de specii. Şi pe asta o ştiţi? Ce fel de specii? 

Zoofite, echinoderme, viermi, artropode, moluşte şi, în 
straturile de sus, chiar vertebrate, de pildă rechini. Găsim 
insecte şi reptile în perioada carboniferă, în triasic, jurasic 
şi cretacic. 

Dar mamiferele? întrebă savantul, plin de nerăbdare. 


În triasicul superior există deja marsupiale, în jurasic 
apare prima pasăre. În terțiar păsările joacă rolul 
dominant, care revenea până atunci reptilelor. 

Dar omul? Când se iveşte omul? 

Cel mai devreme în preterţiar. 

Mititelul sări în sus şi exclamă cu entuziasm: 

Extraordinar! Şi încă aici, în Buenos Aires! Sunteţi un 
adevărat Gibel, profesorul care a elaborat studiul despre 
fauna preistorică. Luaţi loc, vă rog, staţi niţel. Trebuie să vă 
pun câteva întrebări extrem de importante cu caracter 
zoopaleontologic... 

Valgame, Dios! Ajută-mă, Doamne! exclamă bancherul, 
astupându-şi urechile cu ambele mâini. Vă rog, sehores, 
luaţi în considerare că nu ne aflăm în era dinaintea 
potopului, ci în casă la mine şi că, din păcate, nu pricep 
nimic din toate lucrurile astea. Fie-vă milă şi păstraţi 
această temă, interesantă desigur, pentru mai târziu. V-aş fi 
foarte recunoscător. 

Tata Jaguar râse şi se declară de acord. În schimb, micului 
savant nu-i plăcu deloc intervenţia gazdei. 

Se aduse vorba despre lupta cu taurii consumată în acea 
zi, drept care doctorul Morgenstern găsi nimerit să plaseze 
câteva observaţii despre istoria culturii. Pomeni de 
gladiatorii romani şi, în legătură cu ei, nu pierdu ocazia de 
a-i adresa lui Hammer un compliment: 

Aţi fi fost un excelent luptător în forum, senior. Aţi fi 
realizat mari performanţe atât sub retiari, veliţi şi secutori, 
cât şi sub gali, traci şi hoplomahi. Mare păcat că n-aţi trăit 
în acea vreme. 

De ce? întrebă Hammer, amuzat. 

Fiindcă aţi fi fost fără îndoială menţionat cu elogii în 
„Lablouri din istoria moravurilor Romei” de Friedlânder şi 
în „Administraţia romană de stat” a lui Marguardt. 

Vă mulţumesc, sehor. Dacă trăiam pe-atunci, acuma eram 
mort de mai bine de o mie de ani. Prefer să trăiesc şi să nu 
fiu citat în cărţile acestor domni. 


Se poate. Dar de citare nu veţi scăpa în nici un caz. 
Numele dumneavoastră va figura în lucrările despre 
corrida, drept al unuia dintre cei mai mari toreadori. la 
spuneţi, cum de-aţi reuşit să doborâţi acest uriaş bison 
americanus cu o singură lovitură, de cuţit? 

Totul nu se datorează decât experienţei. Am ucis până 
acum mulţi bivoli în acelaşi fel. 

Mi se pare însă că aici, în Argentina, nu există bizoni. Sau 
poate că ştiinţa, de altminteri infailibilă, să se fi înşelat în 
acest caz? 

Nu s-a înşelat. Bivolii de care vorbesc i-am doborât în 
Statele Unite. 

În Statele Unite? Ah, atunci îngăduiţi-mi să vă întreb dacă 
ştiţi de faimoasa peşteră a mamutului de la Kentucky. Poate 
aţi văzut chiar un mastodont? 

Să lăsăm asta pe altă dată, scumpul meu senor. Aici nu se 
cade să mai vorbim despre chestii antediluviene. 

Aşadar, să nu pomenim nici de recunoştinţa ce v-o purtăm, 
nici de fauna veche. Atunci daţi-mi voie: despre ce să 
vorbim? Eu, ca german, sunt obişnuit să dau din gură... 

Sunteţi german? întrebă Tata Jaguar. 

Bineînţeles. V-o spune şi numele meu, Morgenstern, ceea 
ce probabil că aţi sesizat. Sunt savant amator şi studiez 
epoca preistorică. 

lar eu sunt un profan şi studiez lumea contemporană. Mă 
numesc Hammer şi acest nume vă poate lămuri că suntem 
compatrioți. 

Cum, tot german? Eu sunt din Juterbogk. Dar 
dumneavoastră, dacă mi-e îngăduit să întreb? 

M-am născut la Mainz, oraşul de aur. 

Aha, Mainz, acel moguntiacum construit de Drusus! 
Cetatea se află de cealaltă parte... Şi ce v-a făcut să veniţi în 
America de Nord? 

Dorul de aventură, de acţiune. 

Şi aici, în Sud? 

În această privinţă prefer să fiu discret. 


La aceste cuvinte, chipul lui Hammer, foarte prietenos 
altminteri, se întunecă brusc. Bancherul, spirit pătrunzător, 
intui de îndată că vestitul bărbat fusese atins într-un punct 
vulnerabil şi încercă să dea conversaţiei o altă turnură. 

Aţi fost căutat pretutindeni, sehor, vorbi el pe un ton 
politicos. S-ar părea că nu staţi la un hotel unde să puteţi fi 
găsit. 

Avem prieteni în Buenos Aires, la care locuim netulburaţi, 
răspunse Hammer, zâmbind. 

Şi rămâneţi mai multă vreme aici? 

Nu. Voi pleca în curând în Anzi. 

Pe ce rută? 

Cred că peste Tucuman, spre Peru. 

Bancherul deveni foarte atent: 

Vă duceţi şi la Lima? 

Probabil. 

Aflaţi, senor, că aceasta călătorie a dumneavoastră mă 
interesează în chip deosebit. Se află la mine un nepot care 
nu aşteaptă decât o bună ocazie pentru a pleca la Lima, 
peste Anzi. 

Vârsta? 

Şaisprezece ani. 

Atunci e preferabil să stea pe loc. 

Totuşi trebuie să plece. Ar fi făcut-o mai de mult dacă i-aş 
fi găsit un sendador, o călăuză capabilă şi de nădejde. De 
altfel, pentru anii lui, e foarte bine dezvoltat atât fizic cât şi 
spiritual. 

Dar gândiţi-vă, senor, la primejdiile ce-l pândesc pe 
călătorul care străbate acest drum. 

M-am gândit. Pericolul e cu atât mai mic, cu cât călătorul e 
mai sigur de sine şi mai încercat. Aşadar, o sa treceţi Anzii... 
Mai că-mi vine să vă adresez o întrebare şi apoi o 
rugăminte. 

Glasul lui vădea stăruinţă şi nerăbdare. Dar cum Hammer 
privea tăcut în gol, bancherul adăugă: 


Bineînţeles că, pe măsura mijloacelor de care dispun, voi 
şti să răsplătesc un asemenea serviciu. 

Tata Jaguar clătină uşor din cap: 

Aşa ceva nu se plăteşte. Eu, unul, am fost yerbatero, 
căutător de ceai în Gran Chaco, gambusino, căutător de aur 
în Peru, am fost şi chinchilero, vânător de piei de cincila în 
Anzi şi cascarilero, culegător de chinchina în Brazilia. 
Tovarăşii mei m-au însoţit peste tot. Şi nu mi-e teamă de 
primejdii, căci le putem depăşi atâta vreme cât suntem 
numai noi împreună. Dar prezenţa unui străin, care trebuie 
ocrotit, mai ales a unui tânăr lipsit de experienţă, ne-ar răpi 
liniştea sufletească şi siguranţa în faţa duşmanului. Încât 
ne-ar fi greu să justificăm nădejdea ce s-ar pune în noi. 

Vorbiţi ca un om prevăzător şi cu simţul răspunderii. Dar 
să ştiţi că nepotul meu Antonio nu e chiar atât de novice în 
materie. Călăreşte, trage de minune cu puşca şi a trecut 
până acum de două ori peste Anzi, în Bolivia. Ca să nu mai 
vorbim de călătoria cu vaporul din Peru până aici. E voinic, 
rezistent, harnic, fără pretenţii şi nu-l sperie oboseala sau 
privaţiunile. Uitaţi-vă la el. Staţi de vorbă. Părinţii lui sunt 
de asemenea germani. Cred că acest lucru va cântări în 
favoarea propunerii mele. Antonio, vino mai aproape! Acest 
sehor urmează să treacă dincolo, în Peru. Ai vrea să pleci cu 
dumnealui? 

Mai bucuros decât cu oricare altul! exclamă Anton, fericit. 

Era într-adevăr un tânăr neobişnuit de viguros şi de plăcut 
la înfăţişare. Chipul lui bronzat sugera voinţă şi bărbăţie. 
Avea părul brun, dar ochii de un albastru deschis anunțau 
de departe originea lui germană. Atât înfăţişarea cât şi 
răspunsul lui entuziast îi plăcură Tatii Jaguar. Acesta îi 
întinse mâna, îl trase mai aproape şi îl mângâie pe cap. 

Te-ar bucura într-adevăr să mergi cu mine? Dar oboseala, 
greutăţile, drumul lung, mereu călare şi iar călare? 

O, asta nu-i nimic, îmi place grozav. 

Totuşi gândeşte-te la Gran Chaco, la indienii şi jaguarii de 
acolo. 


Nu mi-e frică. Ştiu să mânuiesc puşca şi cuțitul, făcu 
băiatul cu ochii aprinşi, cu obrajii îmbujoraţi. 

Aşa! Vasăzică suntem curajoşi. Şi ce mai ştim, ce-am mai 
învăţat, viteazul meu senior? 

Întrebarea îl cam puse în încurcătură pe băiat, dar îşi 
reveni fără întârziere: 

Ştiu, sehor, că tinerii din Germania progresează mai 
repede la vârsta mea şi că-şi ating ţelurile mai uşor decât 
aici, deoarece au şcoli şi profesori mai buni. Totuşi sunt şi 
eu elev la Institutul de arte şi meserii. Şi pentru că voi fi 
cândva succesorul unchiului, tata s-a îngrijit de un 
meditator german care se ocupă de mine şi de fratele meu. 
Pe urmă sper să ajung student la o universitate germană. 
Dacă doriţi, examinaţi-mă! Sunt gata să răspund. 

Bravo, îmi placi. Şcolarii care şed în ultima bancă nu 
vorbesc aşa. Din păcate nu am vocaţie de pedagog, dar în 
ce priveşte drumul prin pampa peste Anzi, vei găsi cu 
siguranţă dascăli buni printre noi. Şi zici că eşti german? 
Probabil numai la obârşie. 

Ba nu, senor, sunt german şi cu sufletul. Deşi m-am născut 
în altă parte, consider Germania drept patria mea. Doar nu 
e neapărat nevoie să locuieşti acolo. Ajunge să-i auzi graiul 
şi mai cu seamă liedul cel nespus de frumos. 

Rostise acestea din adâncul fiinţei sale. Drept care 
savantul cel pirpiriu şi roşcovan desfăcu braţele declamând: 
„Unde graiul nostru sună, Dumnezeu un lied, înstrună.” Da, 
da. Sunt versurile lui Ernst Moritz Arndt, născut în 26 
decembrie 1769 la Schoritz pe insula Rugen şi mort în 9 
ianuarie 1870 la Bonn. Au fost puse pe muzică de numeroşi 
compozitori. Melodia mea preferată aparţine lui Heinrich 
Marschner. Do major, cor bărbătesc, patru voci. Aflaţi, 
senores, că sunt membru al societăţii corale „Lira 
Germană” din Juterbogk. Bas-prim! Urc de la şi bemol de 
jos până la mi de sus! Lia concerte distribui partiturile în 
calitate de bibliotecar al societăţii. He-hei!... „Unde graiul 
nostru sună”... 


Mărunţelul vorbea cu patimă, mândru, înfocat, producând 
o impresie cât se poate de hazlie. Tata Jaguar făcu semn 
băiatului şi îi spuse amical: 

Uite cum li se topeşte inima oamenilor mai vârstnici când 
aud vorbindu-se de patria lor. Dumneata, dragul meu 
senorito, pari un băiat de treabă. Voi chibzui asupra 
propunerii unchiului dumitale. Să vedem dacă o pot 
accepta. 

Vă rog, senor, vă rog să acceptaţi, insistă Anton. Am să vă 
ascult din toată inima şi în orice condiţii. 

Da, faceţi-mi acest serviciu, interveni şi bancherul. Mi-aţi 
da un ajutor foarte important. 

Nu depinde numai de mine. Mai sunt şi tovarăşii mei, 
răspunse Tata Jaguar. O să ne sfătuim. În orice caz, nu 
trebuie să vă temeţi pentru nepotul dumneavoastră. De la 
Santa Fe, unde începe drumul călare, vom fi douăzeci şi 
patru de inşi, tot oameni de nădejde unul şi unul. Călătoria 
va decurge fireşte altfel decât vă imaginaţi, mai ales în 
privinţa duratei. De n-ar fi decât să-l trecem pe nepotul 
dumneavoastră peste Anzi, n-ar însemna mare lucru. Dar 
mai avem de rezolvat în Gran Chaco nişte treburi care nu 
suferă amânare. 

În Gran Chaco? sări de la locul său micul savant. Există 
acolo fosile? 

Ba bine că nu! Mai multe ca în oricare alt ţinut. Prin 
pampa s-au făcut cercetări cam peste tot, dar în Chaco nu 
se încumetă nimeni. Specialiştii îşi păzesc pielea. Se tem de 
indieni. Eu, unul, cunosc locuri unde nu ai decât să sapi 
niţel ca să descoperi relicve din cele mai preţioase. 

Ura! Atunci las naibii pampa şi merg cu dumneavoastră în 
Gran Chaco! Doar n-am să scap un asemenea prilej. E un 
avantaj serios, un beneficiu, un fructus sau commodum pe 
latineşte. 

Nu vă grăbiţi, sehor. De la Buenos Aires până în sălbaticul 
Chaco nu se merge ca de la Juterbogk la Berlin. Şi nici nu te 
întâmpină în drum niscai asociaţii corale. Ba s-ar putea să 


fiţi pus în situaţia de a vă cânta singur prohodul cu 
frumoasa dumneavoastră voce de bas. 

Ei, şi? Dacă indienii îmi dau partitura, solfegiez la prima 
vedere. Sper că mă luaţi cu voi. 

Speraţi? mormăi Tata Jaguar. Şi eu vă sfătuiesc, dragă 
senor Morgenstern, să mai chibzuiţi dacă e într-adevăr 
cazul să riscaţi o astfel de aventură! 

Când e vorba de un mastodont sau un glyptodont, atunci 
nu-mi mai pasă de nimic. Îmi risc şi viaţa. Doar n-o să-l 
refuzaţi pe un compatriot al dumneavoastră din Juterbogk. 

De ce nu? Trebuie neapărat să renunţaţi la această idee! 

Nu i se putea reproşa lui Hammer că, ţinând seama de 
primejdiile călătoriei, căuta să pornească la drum doar cu 
oameni puternici şi temerari. Era vădit că propunerea îi 
displăcea. Drept care bancherul, prevenitor, interveni şi 
schimbă tema discuţiei. 

Musafirii întârziară până după cină. La despărţire 
bancherul avu tactul cuvenit ca să nu mai amintească de 
dorinţa sa. Ştia că Hammer va reveni să-şi încaseze banii 
promişi. Atunci vor putea să mai discute în legătură cu 
Anton. În schimb doctorul Morgenstern era mai puţin 
diplomat. Îl apucă pe Hammer de braţ şi îl întrebă pe un ton 
care nu admitea replică: 

Aşadar, senor, câţi cai să-mi cumpăr? 

Cai? Pentru ce? 

Păi pentru călătoria noastră. Doar îmi trebuie cai, sape, 
cazmale... 

Şi altceva nimic? întrebă Tata Jaguar, cam enervat. 

Ce anume? 

Un mărfar, domnule, un tren de marfă. Sau crezi cumva 
că, după ce-l scoţi la suprafaţă, mastodontul îşi ia picioarele 
la spinare şi dă fuga până la Juterbogk ca să se înscrie în 
asociaţia „Lira Germană”? 

Cu acestea, Hammer se îndreptă spre uşă, lăsându-l pe 
micul savant cu gura căscată. Bancherul îl însoţi până la 
ieşire. Când să-şi ia rămas bun, sosi polițistul care 


anchetase tentativa de omor asupra doctorului 
Morgenstern. Concluzia era că Antonio Perillo trebuie scos 
din cauză fiind în măsură să-şi dovedească nevinovăția 
printr-un alibi foarte solid. 

Domnii mai discutară un timp cazul. Un peon lumina cu o 
făclie puternică. Nici nu bănuiau că sunt spionaţi. 

Când polițistul cotise în strada unde locuia bancherul doi 
bărbaţi îl urmăriseră atât de hoţeşte, încât omul legii nu-i 
simţise deloc. Acum pândeau de peste drum. Seara se 
aşternuse întunecoasă. Dar şi pe lumină cu greu ar fi putut 
să fie zăriţi, căci se tupilaseră sub un gard de leandri. Erau 
cei doi indivizi care încercaseră să-l omoare pe bietul 
doctor Morgenstern. 

Bănuiam eu că vigilantul ăsta se duce la bancher, şopti 
Antonio Perillo către însoţitorul său. Deci nu l-am urmărit 
degeaba. Sunt curios ce i-o fi spunând. 

Asta o ştiu cu precizie, veni răspunsul la fel de încet. Îl 
asigură că tu nu vii în consideraţie ca făptaş, pentru că... 
Tempestad - mii de tunete! Dar cine-i omul de colo? 

Care? 

Uriaşul ăla de lângă bancher. 

Lumina făcliei tocmai cădea pe obrazul lui Hammer. 

Nu-l recunoşti? se miră Antonio Perillo. Aha, uitasem că n- 
ai fost astăzi la corrida. E Tata Jaguar, nemernicul care ne-a 
făcut pe toţi de râs, el diabolo se le lleve, lua-l-ar dracu'! 

Ta-ta Ja-gu-ar, repetă celălalt, care era mai în vârstă decât 
Perillo. 

Înseamnă că ai auzit de el? 

Mai e vorbă! Ani de-a rândul mi-am dorit să-l văd la faţă şi 
soarta sau mai bine zis norocul meu idiot n-a vrut să-mi 
împlinească dorinţa. Şi iată-l aici! Din fericire dânsul nu mă 
poate vedea. Auzi dom'le, ce mi-a fost dat să aflu!... Acesta 
e... Tata Jaguar! Formidabil!... Colosal...! 

Vorbea încet, lungind silabele, de parcă s-ar fi aflat în 
transă. Perillo, neputându-şi explica purtarea complicelui 
său, întrebă: 


Ce-i cu tine? Ce tot baţi câmpii? Cine-i acest Tata Jaguar? 

Lasă că-ţi spun eu. Doar cunoşti şi tu povestea. Omul ăsta 
era poreclit de indienii nord-americani „Metana Mu”. 

Nu înţeleg. 

Vânătorii care vorbesc engleza îi zic Lightning-hand. 

Nu ştiu nici engleza. 

Atunci fii atent: mexicanii de limbă spaniolă l-au botezat El 
mano relampagueando, mână-fulger. 

Cum? Să fie cu putinţă? întrebă mirat Perillo. Adică e 
fratele ăluia... pe care l-ai... 

Da, da... pe care l-am... Acest Lightning-hand se află de 
multă vreme aici sub numele de Tata Jaguar. A venit în 
Argentina imediat după... Se vede că mi-a mirosit urma şi s- 
a luat după mine ca să răzbune moartea fratelui său... Dar 
nu m-a găsit până acum. Chestie de întâmplare... Nici eu nu 
l-am văzut... 

E clar. Dânsul trebuie să fie. Păzeşte-te! 

Asta şi fac. Bine că ştim de unde mă paşte primejdia. Până 
acum nici n-o bănuiam. Las' că-l agăţ eu în felul meu. 
Dumnealui m-a căutat şi nu m-a găsit, iar eu l-am găsit fără 
să-l caut. Nu-mi scapă el, n-avea grijă. 

Vrei să-l... 

Păi! 

Ca pe frate-său? 

Exact. Doar n-o să-l cruţ pentru ca pe urmă să cad în 
labele lui. Întrebarea e ce-o fi căutând la Salido, unde şade 
şi caraghiosul ăla roşcovan travestit în costum de gaucho? 

Curios. Îmi dă şi mie de gândit. 

Să fie oare prieteni? Piticul şi uriaşul? Trebuie să dispară 
amândoi. Mă ajuţi? 

Cum altfel?! Se înţelege că-ţi stau la dispoziţie cu braţul, 
cu pistolul şi cuțitul. Suntem fârtaţi, avem aceleaşi interese. 

Atunci trebuie să aflăm mai întâi unde locuieşte Tata 
Jaguar. Ascultă! 

Polițistul îşi luă rămas-bun repetând cu glas tare, spre 
bucuria lui Perillo, cum că espada nu e vinovat. Apoi, după 


ce schimbă cu bancherul câteva formule de politeţe, plecă 
şi Tata Jaguar. 

Hai după el! şopti complicele lui Perillo. Trebuie să vedem 
unde stă. Să nu-l scăpăm din ochi. 

O nouă cunoştinţă. 

După vreo paisprezece zile un vapor venind din Rozariu 
acosta la debarcaderul din Santa Fe. Pasarelele fură întinse 
şi călătorii se grăbiră să coboare pe uscat. Pe chei se 
plimbau mai mulţi oameni. În monotonia vieţii acestui oraş 
debarcarea străinilor oferea un spectacol binevenit. 

Ultimii doi pasageri care părăsiră vaporul erau ambii de 
statură mică, purtau costume roşii de gauchos şi se 
asemuiau atât de mult, încât puteau fi uşor confundați. 
Aveau fiecare câte două pistoale cu mânerele ieşite din 
cingători, câte un cuţit şi câte o puşcă. 

Ofițerii, zărind această pereche, părură foarte surprinşi. 
Unul din ei, un căpitan, se adresă celorlalţi: 

Ce-i asta? lată-l pe colonelul Glotino şi, pe deasupra, 
deghizat! Oare vrea să nu fie recunoscut sau îi dăm onorul? 

Să aşteptăm. Vom vedea dacă ne acordă vreo atenţie, fu 
de părere un locotenent. 

Cei doi călători îmbrăcaţi în veşminte roşii se apropiară 
agale de grupul ofiţerilor. Aceştia îşi pocniră călcâiele cu 
pinteni zornăitori şi salutară milităreşte. 

Buenos mananas! Bună dimineaţa! răspunse micul savant, 
căci dânsul venea în frunte. Îşi duse apoi dreapta la borul 
pălăriei şi salută cu două degete. Slujitorul său, Fritze 
Kiesewetter din Stralau, procedă la fel. 

Frumoasă vreme, senores, nu-i aşa? 

Hotărât lucru, răspunse căpitanul. Sper că aţi voiajat 
agreabil. Rămâneţi astăzi aici, domnule colonel? 

Poate. Caut un adăpost. 

Îmi permiteţi să vă însoțesc, domnule colonel? 

Cu plăcere, dar nu sunt colonel. 

Să trăiţi, am înţeles! Misiune diplomatică sau inspecţie 
inopinată. Cu ce titlu îngăduiţi să ne adresăm excelenţei 


voastre? 

Vreţi să spuneţi cu ce nume? Doctor Morgenstern din 
Juterbogk. Sunt zoolog. 

Prea bine! Un nume străin, greu de pronunţat. Cu atât mai 
mare e misterul care învăluie persoana ce călătoreşte 
incognito. Şi seiorul de lângă dumneavoastră? 

Fritze Kiesewetter, servitorul meu, din Stralau, de lângă 
lacul Rummelsburg. 

Şi mai greu de pronunţat, deci şi mai misterios. Permiteţi 
să vă conduc spre Cuartel. 

Grupul se puse în mişcare: în faţă savantul, la stânga şi 
puţin în urmă căpitanul, apoi Fritze Kiesewetter flancat de 
ceilalţi ofiţeri. 

Cuartelul din Santa Fe era o clădire cu câteva etaje şi cu 
un turn, datând încă din vremea spaniolilor. Ferestrele şi 
chiar balcoanele erau prevăzute cu gratii groase de fier. În 
faţă străjuiau câteva tunuri. Soldaţii şedeau ori stăteau în 
picioare pe lângă uşi. Numeroşi arestaţi se zgâiau din dosul 
ferestrelor zăbrelite. 

Ia te uită! exclamă în nemţeşte savantul, adresându-se 
servitorului său, asta-i închisoare. Te pomeneşti că ne iau 
drept tâlhari sau hoţi, în latină expilator sau vulturius. 

Aş! răspunse Fritze. După ce ne-au primit cu ploconeli şi 
politeţuri doar n-o să ne bage la zdup. Ba mi se pare că o să 
se poarte chiar fain de tot. Hai să intrăm, dom' doctor, că de 
ieşit ieşim noi, n-aveţi grijă. O ştergem într-un fel dacă 
vedem că nu e chip. 

Soldaţii salutară după regulament şi domnii păşiră în 
clădire. Cei doi civili fură conduşi printr-o curte interioară, 
apoi, urcând o scară cu câteva trepte, ajunseră la nişte 
încăperi destul de frumos mobilate, în dreptul cărora 
ofiţerii îşi luară rămas bun. Până a se retrage, căpitanul 
raportă: 

Gustarea va sosi numaidecât. Vă trimit şi un subofițer care 
să stea la dispoziţia dumneavoastră. Astăzi îi ţin locul 
domnului maior comandant, plecat la Parana. Mai aveţi 


vreun ordin de dat, domnule colonel? Scuzaţi, vreau să 
spun zoolog... 

N-am nici un ordin, dar aş avea o rugăminte. Puneţi pe 
cineva să se informeze dacă alaltăieri sau ieri a sosit la 
Santa Fe un yerbatero care face şi treabă de sendador. 1 se 
spune Tata Jaguar. Trebuie să ştiu unde s-a instalat. 

Trebuia să vină cu vaporul, excelența voastră? 

Da, din Buenos Aires. 

Atunci sper să vă pot raporta până-ntr-o jumătate de ceas. 

Plecă şi, peste puţin, se prezentă un subofițer detaşat în 
serviciul personal al oaspeţilor. Aduse friptură, pâine, fructe 
şi o sticlă de Bordeaux, vin foarte căutat în La Plata. 

Aşa mai zic şi eu, observă Fritze. În armată traiul e trai. 
Nici acum nu mi-a trecut necazul că m-au respins la vizita 
medicală. Cu firea şi cu glagoria mea aş fi avansat, he-hei! 
Purtam azi ditamai sabie şi fireturi... Luaţi, dom' doctor! Să 
vă torn un păhărel. 

Fritze umplu paharele. Mâncară şi băură, şezând comod 
unul lângă altul, fapt din care subofiţerul trase concluzia că 
Fritze Kiesewetter nu poate fi servitor, ci vreun militar de 
rang înalt. Fritze degusta bucatele senin şi fără grijă. În 
schimb doctorului i se părea că nu e lucru curat la mijloc. 

M-a făcut colonel, vorbi el, nedumerit. Pe mine care nu 
sunt decât un pasionat al ştiinţelor paşnice şi nu am nimic 
comun cu armata argentiniană... Ciudat. Cum de i-a venit 
ideea? 

S-a repezit şi dumnealui ca un pudel care ia castravetele 
acru drept cârnat. Dar fiţi pe pace, dom' doctor. Dinspre 
partea mea, facă-vă şi ghinărar, că eu rămân ce-am fost şi 
îmi pun la cale burta. Încolo... 

Totuşi, Fritze dragă, nu crezi că am fost confundat cu un 
ofiţer? Greşeala asta, error în latineşte, poate să ne 
producă multe neplăceri. 

Deocamdată ne-a produs o gustărică şi n-aş spune că-i 
neplăcut, dom' doctor. 


Dar la urmări nu te gândeşti? Fritze, Fritze, se pare că eşti 
înzestrat cu ceea ce latinul numeşte levitas, nechibzuinţă. 

Asta nu se potriveşte, dom' doctor. Adică romanii, când 
erau flămânzi şi îi poftea cineva să mănânce, nu se atingeau 
de mâncare? 

N-aş crede. 

Atunci nici un roman n-are dreptul să mă facă de levitas 
dacă mă aşez şi eu la masă, ca omul. 

În clipa aceea se ivi căpitanul şi, luând poziţie de drepţi, 
raportă: 

Tata Jaguar a sosit ieri după-amiază şi a pornit azi- 
dimineaţă spre laguna Porogos împreună cu douăzeci şi trei 
de bărbaţi şi un băieţandru. 

Călare? 

Da. Douăzeci din însoțitorii săi l-au aşteptat aici câteva 
zile. 

Trebuie să-l ajung din urmă. Puteţi să-mi procuraţi nişte 
cai? 

La ordin! Câţi, domnule colonel? 

Doi, plus doi de rezervă, deci patru. 

Îi rechiziţionăm sau luăm din caii regimentului? 

Să nu-mi daţi de la regiment. Nu ştiu să călăresc caii 
cazoni. 

Am înţeles, de rechiziţie, făcu ofiţerul, zâmbind cu tâlc. 
Când ordonaţi să-i pregătim? 

Până într-un ceas. 

Căpitanul se depărtă salutând. După puţin, subofiţerul 
aduse ţigări şi se apucă să strângă resturile de mâncare. 
Morgenstern îl întrebă: 

N-am putea, dragă, să ajungem în posesia lucrurilor 
noastre? Ştiind că vaporul pleacă de aici abia după prânz şi 
necunoscând locul unde vom trage, ne-am lăsat până una 
alta bagajul pe bord. E o simplă legăturică, sarcina pe 
latineşte, în care se află nişte unelte, apoi un pachet învelit 
în piele, o aşa numită fascis. Conţine cărţi. 

Le aduc imediat, sehor colonel! 


Subofiţerul făcu stânga-mprejur şi părăsi odaia. 

După un sfert de oră reapăru căpitanul şi anunţă că toţi 
patru caii sunt gata de drum. 

Cât costă? întrebă Morgenstern. 

Fireşte, nimic, excelența voastră, zâmbi ofiţerul. 

Dar eu vreau să-i plătesc. 

Un zoolog nu trebuie să plătească. 

De ce? 

Aşa-i obiceiul în această ţară, senor. 

Ciudat. O ţară civilizată de spanioli, care, la rândul lor, au 
moştenit limba şi obiceiurile de la romani; n-am citit nicăieri 
ca învățații romani să fi primit cai pe degeaba. Voi consulta 
mai târziu cărţile de specialitate. Doar e vorba aici de un 
aspect cultural-istoric de cea mai mare importanţă. 
Probabil că Argentina e singura ţară unde s-a mai păstrat 
acest frumos obicei. De altfel, capacitatea ei de a conserva 
se vădeşte şi în altă privinţă. Numai în pampa de aici se mai 
găsesc mărturii antediluviene. Fac abstracţie de mastodont 
şi de megatherium, dar mă interesează, senor, dacă n-aţi 
avut cumva prilejul şi norocul de a vedea un om din epoca 
terţiară... 

Terţiară? bâigui încurcat căpitanul. N-ar vrea excelența 
voastră să-mi ordone după ce semnalmente să identific, ca 
să zic aşa, un om din epoca terţiară? 

Eu nu ordon, eu rog. Fapte că s-au descoperit în straturile 
pliocene mai vechi urme de foc şi unelte de piatră. Mai 
târziu au fost scoase la iveală trei schelete omeneşti. 
Aşadar, pampa era populată de oameni încă în epoca 
terţiară mijlocie. Şi, curios lucru, aceştia aveau sternul 
perforat şi treisprezece vertebre în loc de douăsprezece. 
Posibil ca după câteva mii de ani să rămânem numai cu 
unsprezece, zece sau chiar mai puţine vertebre. Nu m-ar 
mira deloc. 

Şi dacă mai judecăm niţel, interveni foarte serios Fritze în 
limba spaniolă, s-ar putea ca oamenii de mai târziu să fie 
numai din carne, fără os. 


Nu-i exclus, încuviinţă doctorul. Metamorfoza materiei vii 
îşi urmează drumul neîntrerupt, chiar dacă nu izbutim încă 
să ne imaginăm formele viitoare. Să luăm un exemplu 
interesant: dinţii ursului de peşteră. Aţi văzut vreodată un 
asemenea dinte, sehor căpitan? 

Nu, excelența voastră, clătină din cap ofiţerul, care nu mai 
ştia ce să creadă despre acest „colonel”. 

Dintele, mai exact măseaua, prezintă... 

Fu întrerupt. În odaie intrară nişte soldaţi cu bagajele 
celor doi musafiri. Le aşezară pe podea şi ieşiră imediat. 
Una din legături conţinea, lăsate la vedere, două 
târnăcoape, două sape şi două săpăligi. Din cealaltă, care se 
desfăcuse pe drum, curseră afară o mulţime de cărți. 
Căpitanul se aplecă serviabil, le ridică şi le aşeză pe masă. 
Cu acest prilej privirea îi căzu pe un tom având titlul cules 
cu litere groase de tipar Nuestros predecesores de los 
Pampas - Predecesorii noştri în pampa. Pe una din 
copertele interioare scria: Doctor Morgenstern, Juterbogk. 
Ofiţerul deschise repede încă trei cărţi la rând. Toate 
purtau aceeaşi semnătură. Atunci căpitanul întrebă intrigat: 

Cum ziceţi că vă cheamă, senor... zoolog? 

Sunt doctorul Morgenstern din Juterbogk. 

Acesta e numele dumneavoastră adevărat? 

Fireşte. 

Mi-o puteţi dovedi? 

Foarte uşor. 

Cu ce? 

Cu paşaportul meu. 

la să-l văd! 

Glasul lui deveni aspru, poruncitor. Micul savant scoase 
portvizitul şi din el paşaportul pe care-l înmână ofițerului. 
Acesta, de îndată ce văzu ce scrie în document, exclamă: 

Que yerro y que desverguenza! Mas aun que semejanza! 
Sois bribonest sois embusteros! Ce confuzie şi ce 
obrăznicie! Dar şi ce asemănare? Sunteţi nişte nemernici, 
nişte impostori! 


Nemernici? Impostori? Noi? se indignă Morgenstern. 
Senor, sunteţi bun să ne lămuriţi cum aţi ajuns la un 
asemenea calificativ cu totul neîntemeiat, inaniter, cum ar 
spune latinul. 

la mai slăbiţi-mă cu latineasca! Vă întreb cum de-aţi 
cutezat să minţiţi în aşa hal şi să vă daţi drept colonelul 
Glotino, cumnat cu generalul nostru Mitre? 

V-am minţit eu? se răsti la rândul său Morgenstern. 
Îndrăzniţi să mă faceţi mincinos pe mine, cetăţean german? 

Gura! Ştiţi că vă pot aresta imediat? 

Ei, da, puteţi, dar nu aveţi nici o justificare. lar eu, unul, 
nu mă las închis fără ca pe urmă să-l trag la răspundere pe 
vinovat! 

V-am tratat cu toate onorurile, ca pe un colonel. V-am 
oferit de mâncare şi de băut. Soldaţii mei au dat iama 
printre gauchos ca să procure cai. Şi acum vă dovediţi un 
gringo, un vânture-lume, un neamţ, şoarece de bibliotecă. 

Morgenstern se arătase mai energic decât ar fi fost de 
aşteptat din partea lui. Fritze tăcuse mâlc toată vremea. 
Dar acum se repezi şi el: 

Staţi uşurel, senor, altminteri veţi fi nevoit să aflaţi că un 
mare învăţat, pe care-l faceţi gringo şi şoarece de 
bibliotecă, nu e chiar de ici de colea. Ş-apoi lasă că sunt 
printre dumneavoastră nişte capete cu care n-am face 
schimb nici în ruptul capului! 

Nu cumva vă referiţi la mine? întrebă tăios căpitanul. 

Asta-i treaba mea. N-am de gând să vă dau raportul. Dacă 
aţi înghiţit găluşca, mă rog! Dar mă miră de ce vă răstiţi 
aşa. Ne-aţi luat drept alţii şi ne-aţi poftit încoace. Nouă nici 
prin vis nu ne-a trecut să umblăm cu păcăleli. Mâncarea, ce 
mai, v-o plătim dacă vreţi. Cât despre onoruri, suntem chit: 
doar v-am întors şi noi salutul! Iar caii puteţi să-i daţi înapoi 
proprietarilor. Ne cumpărăm noi alţii. Vasăzică scurt: cât 
costă mâncarea şi vinul? De altfel, nici nu e Bordeaux 
adevărat. Se simte de la o poştă. 

Scoase portofelul ca să plătească. Dar căpitanul izbucni: 


Ceee?! Să primesc bani de la un servitor? Te-ai scrântit la 
cap, ţopârlane? 

Aci Fritze făcu un pas înainte, ameninţător: 

Ţopârlan? Eu? Pe mine mă cheamă Friedrich Kiesewetter! 
Înţeles? Iar pe cine vrea să mă tutuiască n-are decât să bea 
cu mine brudărşaft, ş-apoi ne spunem tu! 

Obrăznicătură! Să ştii că te dau pe mâna soldaţilor mei şi 
o să am grijă să-ţi învineţească dosul pe un an întreg! 

Ei, hai! Îndrăzneşte! Crezi că regele Prusiei, al cărui supus 
mă aflu, n-o să-ţi vină de hac? 

Aceste cuvinte aprinseră şi mai mult mânia ofițerului. Se 
repezi la uşă, unde stătea ordonanța, o dădu în lături şi 
strigă: 

Veniţi încoace! Luaţi-l pe sus şi aruncaţi-l pe scări până la 
poartă! Dar să nu-mi umblaţi cu mănuși, înţeles? 

Erau aceiaşi soldaţi care aduseseră bagajele de pe vapor. 
Auzind scandalul dinăuntru, aşteptaseră după uşă, curioşi. 
Acum năvăliră în odaie ca să execute ordinul. Era o 
desfătare pentru ei să arunce în stradă un străin, chiar 
dacă - numai cu câteva minute în urmă - îl crezuseră ofiţer. 

Fritze apucă puşca, dar fu destul de rezonabil ca să 
renunţe la un asemenea mijloc de apărare. Şi-o săltă deci 
pe umăr şi rosti: 

Să nu vă atingeţi de mine! Merg de bunăvoie. Hai, sehor 
doctor! 

Acestea zise, ridică de jos legătura cu unelte, şi-o zvârli în 
spinare şi porni. Sfrijit cum era, nimeni nu l-ar fi crezut în 
stare să ridice ca pe un fulg coşcogea greutate. Dârzenia şi 
vigoarea lui făcură impresie asupra ostaşilor. Se dădură în 
lături şi îi lăsară trecerea liberă spre uşă. Dar căpitanul se 
răţoi la ei: 

Asta înseamnă să-l aruncaţi afară, măgarilor? Umflaţi-l 
imediat, că de nu, carcera vă mănâncă! 

Ostaşii executară ordinul, în timp ce căpitanul se întoarse 
către savant: 


Aţi văzut, senhor, ce păţeşti când îi refuzi unui ofiţer 
consideraţia şi respectul cuvenit. Ce-aţi face dacă v-aş pune 
sub stare de arest? 

Aş sesiza, prin intermediul reprezentantului nostru 
diplomatic, pe însuşi preşedintele Argentinei, răspunse 
calm Morgenstern. Atunci aţi fi dumneavoastră arestat şi aţi 
afla ce păţeşti când îi refuzi unui supus străin consideraţia 
şi respectul cuvenit. 

Cred că vorbiţi cu prea multă trufie. Situaţia în care vă 
găsiţi nu e deloc plăcută. 

A dumneavoastră şi mai puţin. Aţi acostat pe un 
necunoscut spunându-i colonel şi excelenţă, pentru ca pe 
urmă să-l arestaţi. Asta înseamnă că v-aţi compromis grav. 
Sper că discuţia noastră s-a terminat. Cărţile rămân aici. 
Voi trimite după ele ulterior. Salut, stimabile! 

Se îndreptă spre uşă şi ieşi fără ca ofiţerul să facă vreun 
gest de împotrivire. Coborând scările, auzi de jos din curte 
o larmă de nedescris. Apoi zări un grup compact de soldaţi 
ţinându-se pe urma lui Fritze. Ridicaseră pumnii să-l 
lovească, dar nu cutezau, căci Fritze, scoțând pistolul, 
ameninţa că-i culcă la pământ dacă se ating de el. Se 
mulţumiră deci să-l înjure şi să-l mâne din spate. Ajunseră 
astfel până la poartă, unde Fritze se împiedică şi căzu cu 
povară cu tot. Atunci soldaţii îl înşfăcară, îi smulseră pistolul 
din mână şi îl luară la pumni. Sărmanul se apăra cum putea, 
cu mâinile, cu picioarele, lovind curajos în dreapta şi-n 
stânga, până ce Morgenstern, apropiindu-se, îmbrânci pe 
câţiva dintre agresori cu patul puştii. 

Înapoi, ticăloşilor! răcni el. Aţi uitat că sunt colonel? 
Căpitanul vostru se vede că şi-a ieşit din minţi dacă 
îndrăzneşte să vă asmuţă împotriva însoţitorului meu. Hai, 
fuga la medico militar! Îi ordon să-l caute pe căpitan şi să-l 
supună unui tratament sever! 

Vicleşugul avu efect imediat. Soldaţii se retraseră speriaţi, 
iar unii dintre ei o luară chiar la goană ca să-l anunţe pe 
medic. Fritze sări în picioare, mai împărţi câţiva ghionţi 


zdraveni, îşi săltă din nou bagajul pe umăr şi îl urmă pe 
micul savant, care se depărta cu paşi mari spre oraş. Când 
ajunse în dreptul lui, începu să suduie: 

Ptiu, haită de laşi! Haidamaci netrebnici! Asta se cheamă 
să fii soldat? Halal vitejie! Treizeci contra unu! Şi unde mai 
pui că aveam bagajul în spate! S-au apucat să mă 
cotonogească! 

Te-au lovit tare? întrebă îngrijorat savantul. 

Nici nu ştiu. Trebuie să mă pipăi, dom' doctor. 
Deocamdată nu simt nimic. Numai de nu m-ar durea mai pe 
urmă. 

Slavă Domnului că n-a ieşit mai rău! Am fost într-adevăr 
uşuratici de-am riscat o asemenea primejdie, periculum 
adică. Hai să căutăm un hotel. 

Străbătură câteva străzi şi se opriră în dreptul unei clădiri 
purtând firma: „Posada por pasageros”. Bineînţeles că 
hanul nu era deloc îmbietor. Construit dintr-un soi de 
chirpici, nu avea decât un singur nivel, cu o uşă largă, joasă 
şi cu două deschizături fără geam în loc de ferestre. Curtea 
era împrejmuită de un zid în spatele căruia se auzeau 
tropăituri şi nechezat de cai. Fritze dădu să intre. 

Vrei să tragem aici? întrebă doctorul, făcând o mutră acră. 

Păi da! confirmă Fritze scurt. 

Dar arată ca o speluncă. 

Asta-i floare la ureche. Las' să fie speluncă, numai să nu ne 
arunce în stradă şi să mai păţim nu-şi! ce. 

Abia înăuntru constatară că „hotelul” se compunea de fapt 
dintr-o singură încăpere. Mese şi scaune nu existau, în 
schimb erau numeroase paturi suprapuse şi scăunele joase. 
Pe unul din ele şedea hangiul, un om uscăţiv, murdar, care, 
după multe plecăciuni, se interesă de dorinţa celor doi 
senores. Fritze lepădă bagajul pe podeaua de lut bătătorit 
şi se grăbi să răspundă în locul stăpânului: 

Poţi să ne faci rost de patru cai, doi de călărie şi doi de 
povară? 

Îi doriţi cu chirie? 


Ba nu. Îi cumpărăm. 

Dar încotro vi-e drumul, dacă-mi permiteţi? 

Spre Gran Chaco, la Tucuman, poate şi mai departe. 

Am de vânzare nişte cai foarte buni. Binevoiţi, excelenţele 
voastre, să veniţi cu mine până afară. 

Deschise o uşă laterală care dădea în curte. Cei doi îl 
urmară. Pe unul din paturile suspendate sta lungit un 
bărbat. Noii veniţi nici nu-l observaseră. Când auzi de 
vânzarea cailor, acesta sări jos şi se luă după ei. Afară 
moţăiau douăsprezece gloabe costelive, aproape leşinate de 
foame. Arătau atât de jalnic, încât doctorul, care habar n- 
avea de cai, dădu din cap contrariat: 

Ăştia-s cai? Parcă ar fi nişte caper sau hircus, cum ar zice 
latinul. 

Ce-i aia? întrebă hangiul, nedumerit. 

Capră, ţap. 

Atunci nu mai avem ce vorbi. Caii mei nu sunt ţapi. 

Le întoarse jignit spatele şi dădu să intre din nou în casă. 
Atunci apăru şi străinul care stătuse lungit pe pat. Îi măsură 
pe străinii cei mărunți cu o privire curioasă. Purta şi el 
veşminte roşii, asociate însă cu nişte cizme înalte care îi 
treceau de genunchi. Barba deasă nu lăsa să i se vadă decât 
nasul şi ochii. Părul îi atârna de sub pălăria îndesată peste 
basma, căzându-i până pe umeri. Făcea totuşi impresia unui 
om de care nu trebuie să te fereşti. Se înclină şi vorbi: 

Senores, aud că vă duceţi în Gran Chaco. Poate că v-ar fi 
de folos vreun sfat al meu. De unde veniţi? 

Din Buenos Aires, răspunse doctorul. 

Locuiţi acolo? 

Nu. Sunt străin. 

Străin. Din ce ţară? 

Germania. 

Vasăzică german. Şi profesia? Vă rog să nu-mi luaţi 
întrebările în nume de rău. Nu am decât intenţii bune. 

Sunt om de ştiinţă, adică savant amator, zoolog, în Gran 
Chaco mă interesează fauna antediluviană. Vreau să fac 


săpături, să dezgrop... 

Aha, vreun mastodont? 

Să sperăm. 

Sau un megatherium? 

Cunoaşteţi denumirile acestor strămoşi...? 

Fireşte! Aţi dat peste un coleg de-al dumneavoastră. 

Cum? Cercetător, om de ştiinţă? se miră Morgenstern, 
deoarece străinul arăta ca un gaucho autentic, nicidecum 
ca un savant. 

Exact, exact! se bătu celălalt în piept cu mândrie. 

Nu cumva chiar zoolog? 

Şi asta, căci am studiat de toate. De fapt sunt un cirujano, 
chirurg, dacă n-aveţi nimic împotrivă. Medic, nu-i aşa. Daţi- 
mi voie să mă prezint - de altfel sunt cunoscut pretutindeni, 
dar, ca străini, probabil că n-aţi auzit încă de mine şi de 
faima numelui meu - mă numesc doctor Parmesan Rui el 
Iberio de Sargunna y Castelguardiante. 

Mulţumesc. Sunt doctorul Morgenstern, iar aci de faţă e 
servitorul meu Kiesewetter. 

Două nume foarte frumoase, dar îmi îngădui să afirm că al 
meu e mai armonios şi mai lesne de pronunţat. Mă trag 
dintr-o nobilă şi veche familie castiliană. Ce-aţi zice 
dumneavoastră de amputarea unui picior, făcându-se mai 
întâi o incizie şi dislocându-se apoi femurul din cavitatea 
bazinului? Simplu de tot. 

Femurul, os femoris... Bazinul, pelvis... Nu înţeleg, sehor. 
E vorba de un accident, de un rănit la picior? A suferit 
poate o arsură? 

Nicidecum. Piciorul e perfect sănătos. 

Atunci de ce să-l amputaţi? 

Cielo, cerule! Omul e întreg şi sprinten, n-are nimic. Doar 
nu m-am referit la un caz concret. Pun doar chestiunea: 
dacă ar trebui să-i tai cuiva un picior. Înţelegeţi? Aţi fi de 
acord să susţineţi metoda mea? 

Cu plăcere, senor, cu plăcere. Totuşi sunt foarte bucuros 
că puneţi chestiunea în general. Credeam că vreţi să vă 


asist, să ţin piciorul nenorocitului. 

Nici n-ar fi nevoie. Lucrez fără ajutor şi atât de rapid, de 
abil, încât pacientul habar n-are de nimic. Abia când se 
scoală din pat observă că a rămas cu un singur picior. Şi 
asta o aplic nu numai la picioare, ci şi la celelalte membre. 
Retez totul, sehor, absolut totul! 

Şi, ridicând braţul, tăie văzduhul cu atâta energie încât 
Morgenstern exclamă speriat: 

Doamne! Sunt perfect sănătos. N-aveţi grijă de mine. Nici 
o amputare, vă rog! 

Păcat, mare păcat, că nu suferiţi de ceva. Barem de-aţi 
avea o drăguță de carie osoasă! Aţi fi regeşte ocrotit de arta 
mea. În doi timpi şi trei mişcări v-aş reteza osul în cauză. 
Port cu mine întotdeauna instrumentele necesare. Ce 
părere aţi avea bunăoară de o intervenţie la cot cu ajutorul 
ferăstrăului? Aţi mai văzut o asemenea operaţie admirabilă? 

Nu şi vă asigur că ambele mele coate sunt cu desăvârşire 
intacte. 

O, senor, n-ar fi nici o tragedie dacă le-ar găuri niscai 
gloanţe sau dacă vreo luxaţie veche le-ar anchiloza. V-aş 
opera cu ferăstrăul şi aţi fi pur şi simplu încântat. Pe urmă 
v-aţi mişca braţele ca mai înainte. 

Nu mă îndoiesc, senior, dar prefer să n-am nevoie de 
ferăstrău. 

Sunteţi un om cult, se-nţelege, totuşi nu aveţi destul curaj 
ca să vă dăruiţi ştiinţei. Şi e regretabil, fiindcă eu tai totul, 
absolut totul. 

Admiraţia mea, senor! Din nefericire nu am timp să stărui 
asupra unei teme atât de interesante. Ştiţi, eu caut nişte cai 
pentru călătoria mea şi, cum n-am găsit aici ceea ce 
trebuie, mă grăbesc, nu-i aşa... 

Nici o grijă, îl întrerupse chirurgul. Sunt cu totul la 
dispoziţia dumneavoastră. 

Da? Ştiţi cumva unde aş putea să cumpăr patru cai 
sănătoşi, rezistenți? 


Nu numai că ştiu, dar sunt şi eu pe punctul de a-mi 
cumpăra unul. 

De unde? 

De la o mică estancia, la jumătate de ceas depărtare de 
oraş. Dar nu chiar acum. Putem încheia târgul abia mâine 
dimineaţă. Am aflat că proprietarul e plecat şi că soseşte 
diseară. 

Atunci trebuie să mă interesez în altă parte. N-am timp de 
pierdut. 

De ce? Doar n-o să fugă scheletele antediluviene. 

Trebuie să ajung un grup de bărbaţi care au luat-o spre 
Laguna Porongos. 

Cine anume? ciuli chirurgul urechile. Nu cumva vorbiţi de 
Tata Jaguar şi ai lui? 

Aţi ghicit. Îl cunoaşteţi? 

Ca pe mine însumi. Fac şi eu parte din anturajul lui. 
Trebuia să ne întâlnim cu toţii aici. Eu însă, fiind reţinut la 
Puerto Antonio, am sosit prea târziu. Plecaseră. Dacă 
aveam un cal bun îi ajungeam fireşte din urmă, dar în 
oraşul ăsta nu găseşti decât gloabe. De aceea prefer să 
aştept până mâine dimineaţă ca să-mi fac rost de un fugar 
zdravăn care să nu se năruie sub mine. 

La început doctorul Morgenstern se cam speriase de acest 
om care „taie totul, absolut totul”; acum însă era bucuros 
că-i ieşise în drum. Întrebă: 

Credeţi că aţi putea să-l ajungeţi din urmă pe Iata Jaguar? 

Bineînţeles. Cunosc la perfecţie ruta pe care a pornit. 

Bravo, asta-i bine. Oare ne-aţi da permisiunea, concessio, 
pe latineşte, să ne alăturăm domniei voastre? 

Din toată inima, senor, doar suntem slujitori ai ştiinţei, prin 
urmare colegi, fapt care mă bucură nespus. Ş-apoi, s-ar 
putea să am prilejul de a vă demonstra cu câtă siguranţă 
ştiu să amputez, oricât de dificil ar fi cazul. Sper să dăm de 
nişte indieni belicoşi, ceea ce ar însemna că măcar unii 
dintre noi se vor alege cu oasele zdrobite. Ei, atunci să 
vedeţi chirurgie! Îi trag cu ferăstrăul de zboară scântei. 


Căci, după cum spuneam, senor, eu retez totul, absolut 
totul! 

Vorbind astfel, tăia văzduhul cu braţele şi arăta cum 
„zboară scântei”, adică frânturi de os şi bucăţi de carne. 
Bărbatul acesta părea să aibă o extraordinară pasiune 
pentru aspectul sângeros al chirurgiei. Totuşi pe 
Morgenstern nu-l mai încerca repulsia şi teama de 
adineauri. Nici nu se mai simţea intimidat. Îşi dădea seama 
că are de-a face cu o idee fixă, cu un caz patologic, însă 
deloc primejdios. Aşadar, îi răspunse zâmbind: 

S-a făcut, sehor. Rămânem cu dumneavoastră până mâine. 
Ce facem între timp? Unde ne adăpostim? 

Îl rugăm pe hangiu să ne împrumute nişte mârţoage şi 
mergem la estancia, de unde i le trimitem înapoi cu un 
peon. Acolo mâncăm, bem, fumăm şi ne odihnim. 

De acord. Însă cu fumatul nu mă împac. 

Mare minune! Aici toată lumea trage din ţigară - bărbat, 
femeie, căţel şi purcel. Dumneavoastră de ce nu fumaţi? 

Mă tem de o intoxicație cu nicotină. Cercetările au dovedit 
că inhalarea intensă a fumului poate produce amauroza, 
altfel spus gutta serena. 

Păi atunci ar trebui să înghiţim ţigările, să ni le vârâm pe 
gât cu lopata. De altminteri, o parte din fum ajunge oricum 
în stomac. Dar, mă rog, nu ne-ar lăcrima ochii. Eu, unul, n- 
aş putea trăi fără să fumez. Ţigara stimulează nervii, 
măreşte vioiciunea, îndeamnă la acţiuni bune şi frumoase, 
dă mâinii siguranţă deplină, încât eşti în stare să execuţii 
cele mai grele amputări fără cel mai mic risc. Mai aveţi vreo 
treabă aici, în Santa Fe? Sau pornim îndată? 

Morgenstern îi relată pe scurt păţania cu ofiţerul şi îi 
spuse că n-ar avea decât să-şi ia cărţile ca să fie gata de 
drum. 

Vi le aduc numaidecât, senor, îl asigură chirurgul 
Parmesan. 

Dumneavoastră? Mi-e penibil, sehor, să accept un 
asemenea serviciu. 


O, nu face nimic. Îmi plătiţi doi taleri şi rezolv imediat 
problema. Soldaţii şi ofiţerii mă cunosc. Altuia fireşte că nu 
i-ar da cărţile. 

Aşadar, bărbatul acesta, care îşi zicea „doctor” şi purta un 
nume castilian lung şi armonios, era gata - pentru doi taleri 
de hârtie, adică treizeci şi doi de pfennigi - să facă pe 
hamalul. 

Primind de la Morgenstern suma respectivă, Parmesan 
plecă şi se întoarse în scurt timp cu cărţile. Apoi ieşi din nou 
în oraş ca să cumpere foiţă de tutun, pentru care scop se 
înarmă cu o pungă de piele. Reveni curând cu punga plină 
vârf. Nu exagerase deloc afirmând că aici toată lumea 
fumează, căci rareori vei întâlni în pampa un om care să nu 
ţină între dinţi o ţigară răsucită cu mâna lui. 

Hangiul era bucuros să le împrumute, contra unei sume 
modeste, caii necesari. Le dădu şi un peon ca însoțitor. Unul 
din cai fu încărcat cu calabalăcul lui Morgenstern, apoi 
bărbaţii încălecară şi porniră spre estancia. Mergeau la 
pas. Cotind în prima uliţă, dădură de un cârd de copii care, 
recunoscându-l pe chirurg, se refugiară repede într-o casă 
alăturată. Strigau care mai de care: „El carnicero, el 
carnicero! Huid, huid, de la contrario os amputa! 
Măcelarul, măcelarul! Fugiţi, fugiţi, că vă taie!” 

Părea că stimabilul chirurg ajunsese o sperietoare pentru 
copii. Faptul însă nu-l supăra defel. Ba dimpotrivă. 

Îi auzi, sefor? se adresă el lui Morgenstern. Sunt cunoscut 
pretutindeni pentru meşteşugul meu. Peste tot în La Plata. 
Ca un cal breaz. 

Drumul îi duse pe lângă Cuartel, unde Morgenstern jucase 
scurtul său rol de colonel argentinian, apoi prin curtea 
bisericii şi prin câteva ranchos. În sfârşit, călăreţii ieşiră din 
oraş. La stânga se zărea Rio Salado, semănând cu un lac 
întins; în faţă câmp larg, sterp, punctat de dealuri. La 
dreapta micului râu Saladillo se afla estancia de care 
vorbise „măcelarul”. Nu era prea mare, dar peste tot 
păşteau cirezi de vite şi turme de oi, sute şi mii de capete, 


păzite de câţiva gauchos. Iar grajdurile erau pline de cai 
suficienţi pentru un întreg escadron de cavalerie. 

Călărețul care străbate pampa sau campo, câmpul, 
deosebeşte trei feluri de aşezări. Mai întâi acele ranchos 
(pronunţă „rancios”), mici colibe construite din lut bătătorit 
şi acoperite cu paie sau stuf. Adeseori sunt chiar bordeie 
săpate în pământ, adânci de mai multe picioare. Mobilă, în 
înţelesul modern al cuvântului, nu există. Până şi hamacul e 
un obiect rar. Mâncarea se pregăteşte pe o vatră de lut. 
Piatra lipseşte. Coliba sau bordeiul nu are hogeag. Fumul 
iese prin nişte deschizături care ţin loc de uşă şi fereastră. 
Acestea nu se pot închide, nu au geam, nici pervaz. Cel mult 
dacă sunt astupate cu o foaie de hârtie muiată în ulei. 

În aceste ranchos locuiesc oamenii mărunți, servitorii, 
argaţii haciendelor şi estanciilor, aşa-numiţii gauchos. 

Cuvântul e împrumutat de la indieni. Cele două vocale 
alăturate, a şi u, nu formează un diftong şi se pronunţă 
separat, aşadar „gaucio”. Gauchos se recrutează mai ales 
din rândul metişilor. Aceştia, ce-i drept, se consideră albi 
sută-n sută şi sunt foarte mândri de numele lor, dar 
adevărul e că se trag din indiene şi din spanioli imigraţi mai 
de mult. Sunt semeţi ca şi spaniolii şi viaţa ce o duc vădeşte 
o mare dragoste de libertate. Orice ins se crede un 
caballero, extrem de politicos şi tot pe-atât de pretenţios 
faţă de oamenii cu care vine în contact. Celui mai prăpădit 
dintre ei, chiar şi cerşetorului, i se spune „înălţimea 
voastră”. Străinul care, bizuindu-se pe averea şi pe cultura 
sa, crede că se poate uita de sus la un gaucho, e repede pus 
la punct şi vindecat de propria-i trufie. Aroganţa e plătită cu 
cel mai grosolan răspuns, iar dacă acesta nu ajunge, se 
apelează şi la cuţit. În schimb, dacă îl iei pe un gaucho cu 
frumosul şi îl tratezi ca pe un om egal în drepturi cu tine, 
atunci afli în el un prieten credincios, plin de abnegaţie. 
Demnă de laudă e îndeosebi cinstea lui. Aşa cum nu 
părăseşte nicicând estancia stăpânului, tot aşa nu se 
coboară la furtişag. Dacă găseşte un obiect pierdut nu se 


lasă până nu-l restituie păgubaşului. De pildă, un gaucho 
sărac lipit pământului, care nu avea nici măcar un scăunel 
pe care să şadă şi se folosea în acest scop de o tidvă de cal, 
a găsit în pampa un ceas care căzuse din buzunarul unui 
călător străin. S-a interesat din om în om cine ar fi putut să 
piardă ceasul şi, auzind de călătorul cu pricina, s-a dus 
călare pe urmele lui. L-a găsit abia după două zile de drum. 
Dar când păgubaşul i-a întins nişte bani drept recompensă, 
inimosul gaucho i i-a zvârlit la picioare, întorcându-i spatele 
cu dispreţ. 

Deprinşi din copilărie cu caii, oamenii aceştia sunt călăreţi 
cum nu se poate mai iscusiţi şi tenaci. În această privinţă 
nu-i întrece nimeni, nici westmanii sau indienii Americii de 
Nord. E de neînchipuit ca un gaucho să facă barem o sută 
de paşi pe jos. Cum iese din colibă, se şi urcă în şa. Copii de 
doi ani gonesc chiuind prin pampa, cocoţaţi pe cai încă nu 
complet domesticiţi. Chiar şi femeile merg călare, nu cu 
picioarele atârnând pe o coastă a calului, ci la fel ca 
bărbaţii. Nu o dată bărbat şi femeie se urcă pe un singur 
cal. Femeia şade cu faţa spre coadă, fără alt reazem decât 
spinarea bărbatului. Şi totuşi nu cade, fie galopul cât de 
nebunesc. 

Aceşti gauchos au însă un defect şi încă mare. Sunt cu 
totul nesimţitori faţă de cai. Îşi înfig pintenii uriaşi, tăioşi în 
carnea bietelor animale, provocându-le răni adânci, fără a 
se gândi o clipă la suferinţa lor. De aceea cailor li-e teamă 
de ei şi se zbat grozav când, fugăriţi cu lasoul din herghelie, 
urmează a fi încălecaţi. Dacă se prăbuşeşte vreunul, deşi 
încă viu, e lăsat pradă vulturilor şi stăpânul îşi alege altul în 
loc. Având în vedere numărul mare de herghelii, calul e atât 
de ieftin la preţ, încât moartea lui nu face nici o impresie. 
De aici şi puzderia de schelete pe care le întâlneşti peste 
tot. Se poate spune fără exagerare că pampa e semănată cu 
ciolane de cai. 

Viaţa neobişnuită pe care o duce un gaucho, lipsa totală de 
şcoli şi de alte mijloace de instruire, ca şi contactul 


permanent cu animale aproape sălbatice - iată cauzele care 
îl fac în multe privinţe insensibil şi dur. La aceasta se 
adaugă proastele stări politice din ţară. Un istoriograf 
spunea că în La Plata nu trece anul fără să se producă 
măcar o mică rebeliune. Şi într-adevăr, de când se ştie, 
rebeliunile şi revoluțiile se ţin lanţ. Aceasta îi înăspreşte pe 
oameni. Un gaucho, vrăjmaş al vieţii tihnite şi călit prin 
îndeletnicire lui, este oricând gata să se alăture unui 
pronunciamento - termenul obişnuit pentru răzvrătire. Cu 
cât aceasta se repetă mai des, cu atât mai anarhic devine 
omul. Drept urmare, locuitorii acelor districte care se ridică 
mereu împotriva ordinii publice capătă însuşiri deosebite 
faţă de semenii lor din alte părţi. De aici şi diversitatea de 
păreri în legătură cu specificul populaţiei din pampa. 

Al doilea fel de aşezare se numeşte hacienda. Un 
haciendero practică şi agricultura şi creşterea vitelor. De 
aceea nu are îndeobşte cirezi mari. 

În al treilea rând vine estancia. Un estanciero nu se ocupă 
cu agricultura. E specializat exclusiv în creşterea vitelor, pe 
care le vinde la abator. Există estancieros care posedă mai 
multe sute de mii de capete. 

Animalele trăiesc, atât vara cât şi iarna, sub cerul liber. 
Deşi supravegheate de gauchos călări, se întâmplă adeseori 
să evadeze din ţarc şi să ajungă în cireada primului vecin, 
dacă nu chiar şi mai departe. Pentru a evita pierderile, 
fiecare proprietar îşi are semnul lui cu care înfierează 
animalele ce-i aparţin. Semnul e înregistrat de autorităţi. În 
felul acesta fiecare îşi cunoaşte vitele proprii şi restituie 
celui în drept exemplarele ce s-au rătăcit pe terenul său. La 
vânzarea unui cal, sau a unei vaci semnul se anulează prin 
aplicarea în acelaşi loc a unui semn identic, dar inversat, 
operaţie dureroasă căreia vitele i se împotrivesc din 
răsputeri. 

O asemenea ştampilare a unor junci este tocmai în curs 
când drumeţii noştri apărură la estancia. Un număr de 
gauchos călări mânau juncile în câmp şi, apoi în corralul 


pregătit pentru acest scop. Prin corral se înţelege aici un 
ţarc înconjurat cu tufe ghimpoase de cactus. 

Vitele presimt că le aşteaptă ceva neplăcut când sunt 
mânate spre corral, de aceea refuză să intre. Astfel şi acum: 
fugeau, încercau să scape, dar călăreţii, extrem de abili, 
ştiau cum să le vină de hac, folosind cu măiestrie lasoul sau 
bola. 

Bola e un fel de praştie constând din trei bile de plumb sau 
de fier prinse fiecare în parte de câte o curea groasă şi 
rezistentă. Capetele curelelor sunt înnodate într-un 
măânunchi. Gaucho-ul reţine una din bile, iar celorlalte două 
le face vânt de câteva ori în jurul capului. 

Apoi lansează bola spre animalul pe care vrea să-l prindă. 
O face cu atâta îndemânare, încât cureaua se încolăceşte în 
jurul picioarelor dinapoi ale calului sau boului şi îi trânteşte 
jos. 

Animalele cunosc aceste praştii şi se tem de ele ca şi de 
lasou. De câte ori încearcă să evadeze, uneltele cu pricina 
le pun la respect. Acum veneau supuse, de ambele părţi, 
mânate de călăreţii ce răcneau din răsputeri. Câmpul 
răsuna de tropot. La intrarea în corral vitele se opriră 
brusc. Dar când un buhai bătrân, care ştia că pentru el nu 
mai e nici o primejdie, păşi tacticos în ţarc, celelalte vite îl 
urmară şi corralul fu închis. 

Deodată cei câţiva gauchos îi zăriră pe drumeţii care, 
strunindu-şi caii, se apropiau la pas. Majordomul - titlu 
purtat de administratorul fermei - îl recunoscu pe 
„doctorul” Parmesan şi exclamă râzând: 

Cielo! Cerule, ăsta-i el carnicero, măcelarul! Bun venit, 
sehor! Nu cumva cauţi să ne retezi câte ceva? Din păcate 
suntem sănătoşi cu toţii. Aşa că pune-ţi instrumentele la 
păstrare. 

Această primire păru să-l supere pe faimosul chirurg. 

Lasă glumele când te adresezi unui caballero! se oţări el. 
Şi-apoi cum de îndrăzneşti să-mi spui măcelar? Îţi interzic! 
Strămoşii mei, castilieni get-beget, trăiau în palate şi 


castele şi luptau victorioşi împotriva maurilor, pe când ai 
dumitale... nici nu se ştia de ei. Mă numesc Don Parmesan 
Rui el Iberio de Sargunna y Castelguardiante. Bagă la cap! 

În regulă, don Parmesan, am băgat la cap. De altfel nici 
prin gând nu mi-ar trece să te jignesc. Doar ştii şi dumneata 
de câtă preţuire te bucuri aici. Încât scuză-mă dacă, din 
bucuria de a te revedea printre noi, n-am găsit cuvintele 
potrivite. 

Aşa mai vii de-acasă. Căinţa găseşte în mine totdeauna un 
suflet generos. Te iert, căci ştiu că-mi admiri iscusinţa 
chirurgicală. De aceea îngăduie-mi să te informez că la 
trepanaţii nu se mai foloseşte acum vechiul trepanum 
circular, ci un soi de daltă ca să spun aşa. Vasăzică... 

Despre asta mai târziu, te rog, îl întrerupse 
administratorul. Ştii desigur cu câtă plăcere ascultăm 
lecţiile dumitale, dar văd aci de faţă şi alţi senores şi nu se 
face să fim nepoliticoşi discutând aşa, în doi, despre 
chestiunea trepanaţiilor. Permiteţi, înălțimile voastre, să vă 
întreb cum vă cheamă? 

Aceşti senores, interveni Parmesan, sunt proaspete 
cunoştinţe ale mele şi doresc să plece în Gran Chaco. 
Savanţi, oameni de mare cultură, drept care numele lor 
sunt cam încâlcite şi mi-e imposibil să le pronunţ. 

Mă numesc Morgenstern, iar însoţitorul meu se cheamă 
Kiesewetter, lămuri micul savant. Am venit să cumpărăm 
nişte cai. Sper să aveţi câteva exemplare de prisos, ceea ce 
latinul ar numi supersum sau după împrejurări, reliquus. 

Ei, relicve nu prea sunt caii noştri. Dar patronul vă va 
vinde desigur câţiva. Din păcate târgul s-ar putea face abia 
diseară căci stăpânul e plecat. Până una alta binevoiţi a fi 
oaspeţii noştri. Dacă vă amuză, asistați la însemnarea 
vitelor. 

Cu cea mai mare plăcere. N-am mai văzut aşa ceva. 

Atunci poftiţi. Să vă arăt mai întâi camera. 

O luă călare către clădirea cu locuinţe şi îi conduse într- 
una din odăi. Peonul care îi însoţise de la Santa Fe îşi primi 


plata şi se înapoie cu caii în oraş. 

Proprietarul fermei era fără îndoială un om bogat. Totuşi 
locuinţa lui nu se putea compara nici cu cea a unui simplu 
muncitor german. Patru pereţi goi, din lut, netencuiţi şi, ca 
mobilier, o masă veche, două scaune şi mai vechi, câteva 
scăunele. O ghitară atârna într-un colţ. Asta era tot. 

Majordomul îi pofti să ia loc şi se duse la bucătărie să 
prepare ceaiul de mate, băutură care se serveşte în mod 
obişnuit musafirilor. 

Mate, ceaiul de Paraguay, se produce din frunzele şi 
tulpina unei plante numită de botanişti Ilex paraguyensis. 
Planta e zdrobită până se preface într-un praf gros. O priză 
din acest praf se pune într-o tidvă mică, fără alt conţinut şi 
se opăreşte cu apă clocotită. Ceaiul nu se bea propriu-zis, ci 
se suge din tidvă printr-un, tub subţire de metal numit 
bombilla. Deoarece bombilla se înfierbântă foarte tare, 
străinii neavertizaţi îşi frig buzele şi limba până se deprind 
cu acest fel de a bea. 

Un astfel de mate fu servit celor trei musafiri. Chirurgul 
sugea cu prudenţă băutura; şi Fritze, trăind de câţiva ani în 
acele locuri, învățase că trebuie să fie atent; numai doctorul 
Morgenstern aduse ceaiului mate tributul pe care de regulă 
îl aduc străinii. Bombilla era fierbinte foc, iar el supse cu 
toată nădejdea, frigându-se într-un chip disperant. Totuşi 
nu scuipă lichidul, ca să nu se arate necuviincios. Drept 
care îşi fripse şi gâtlejul şi, strâmbându-se de durere, 
izbucni: 

Vai de capul meu! Buzele, cerul gurii, gâtlejul, cum s-ar 
zice labia, palatum, gluttus! Asta-i băutura dracului pentru 
osândiţii din iad. Le-o fi turnând-o pe gât ca să le ardă 
măruntaiele. Apă de Ilex... Mulţumesc frumos! 

Aşa mi-am spus şi eu la prima încercare, îl consolă Fritze. 
Cum sugi mai zdravăn, parcă iei foc pe dinăuntru. Însă nu 
ţine mult. Doar până te deprinzi ce arşiţa naibii. Mai beţi, 
dom' doctor! 

Nici gând! Cred că gâtlejul meu e numai băşici. 


Nu era de convins în nici un fel să mai ia o înghiţitură. 
Ceilalţi doi aproape că-şi goliseră calabazurile, adică 
tidvele. Apoi tustrei fură invitaţi în corral să asiste la prea 
interesantul spectacol al ştampilării vitelor. Don Parmesan 
îşi lepădă ponchoul, basmaua de cap şi ciripa, toate roşii. 
Întrebat de ce, chirurgul se miră: 

Oare n-aţi aflat încă, senor, că vitele semisălbatice 
reacţionează violent când văd roşu? Cu haine roşii pas de te 
apropie de un taur. 

Credeţi? se îndoi Morgenstern. După câte ştiu, numai 
curcanii suferă de idiosincrasie în această privinţă. E 
stabilit ştiinţific. Ce-i drept, se afirmă ici şi colo că şi boul, 
bos pe latineşte, posedă aceeaşi aversiune, dar nimeni n-a 
dovedit faptul, cu exemple categorice. Ca zoolog, găsesc un 
prilej minunat să observ cum stau lucrurile şi să culeg 
material pentru un studiu asupra temei în discuţie. Aş 
păcătui net împotriva ştiinţei dacă mi-aş lepăda hainele 
mele roşii. 

Dar vă expuneţi unei mari primejdii, senor. 

Un adevărat slujitor al ştiinţei nu trebuie să şovăie când e 
vorba să dezlege o problemă de prim rang ca aceasta. Prin 
urmare, nu scot nimic. Rămân cum sunt. 

Şi eu! se asocie Fritze. Mă aflu în slujba unui zoolog, deci 
boul nu poate fi pentru mine decât ceva ştiinţific, dom' 
doctor. 

Păşiră în curte. Intrarea în corral era închisă, dar se 
puteau strecura unul câte unul printr-o deschizătură 
laterală. Cei trei oaspeţi pătrunseră astfel înăuntru. 
Majordomul rămase afară. 

Rodeo, cum se numeşte împresurarea unei cirezi în corral, 
era în toi. Vitele stăteau înfricoşate în fundul ţarcului. Însă 
cele ce veneau la rând pentru a fi marcate cu fierul roşu 
goneau cu disperare prin corral, urmărite de gauchos. Vita 
trebuie mai întâi prinsă şi legată strâns ca să nu se poată 
opune în nici un fel. Treaba asta o făceau aici cinci oameni. 


Alţii întreţineau focul în care „pecetea” se înfierbânta până 
la incandescenţă. 

Lucrurile se desfăşurau în felul următor: vita cu pricina 
era mai întâi separată de celelalte. Fugărind-o prin ţarc, un 
gaucho arunca lasoul în urma ei. Laţul i se încolăcea fără 
greş în jurul gâtului, îi tăia respiraţia şi o culca la pământ. 
Cât ai clipi ceilalţi patru călăreţi, înarmaţi cu zbilţuri, îi 
imobilizau picioarele. 

Caii, având prinse de şei capetele zbilţurilor, ştiau foarte 
bine ce au de făcut: fiecare trăgea în direcţia lui, astfel 
încât vita rămânea cu picioarele desfăcute şi ţepene. Atunci 
un al şaselea gaucho se repezea cu pecetea înroşită în foc şi 
i-o aplica pe coapsa stângă. Apoi vita era eliberată. Bietul 
animal sărea, se învârtea în loc, alerga, gemea de durere şi 
spaimă până ce, găsind ieşirea, se întorcea la cireada lui. 

Dar lucrurile nu mergeau totdeauna perfect. Uneori lasoul 
nu se strângea destul de bine şi vita opunea rezistenţă, se 
apăra. Era nevoie de un dublu efort sau de ajutor din afară. 
Atunci se petreceau scene tari însoţite de strigăte şi 
exclamaţii care l-ar băga în sperieţi pe un european. 
Animalul chinuit se zbătea mugind; celelalte îi ţineau isonul 
şi, agitându-se, o luau la goană, se împrăştiau până erau din 
nou adunate de gauchos cu ajutorul lasourilor şi al 
bolasurilor. Se întâmpla chiar ca vreun bou îndârijit să 
treacă la atac, iar călăreţul ameninţat să se salveze doar 
datorită dibăciei sale. 

Asta, ce să mai zic, e grozav! rosti Fritze cu entuziasm, 
adresându-se, după o asemenea scenă, stăpânului său. 
Doar am şezut şi eu în şa, însă atâta sprinteneală, măi, măi! 
N-aş fi în stare. Cred că primul bou mai acătării m-ar da 
peste cap. Pe dumneavoastră nu, dom! doctor? 

N-aş putea răspunde cu precizie matematică, făcu 
doctorul, gânditor. Îmi lipseşte experienţa necesară şi, 
precum ne învaţă ştiinţa, orice opinie trebuie susţinută cu 
dovezi. De altfel, mă interesează mai puţin această 
problemă decât afirmaţia de adineauri cum că un 


rumegător ca boul ar avea o atât de mare aversiune faţă de 
culoarea roşie. Sper că ai să mă ajuţi; vreau să facem o 
încercare în această privinţă. 

Bucuros, numai să nu ne alegem cu niscai oase rupte. 

Nici o grijă. 

Zău? Amintiţi-vă de taurul de la corrida. 

Acela era un bison americanus, pe câtă vreme aici avem 
de-a face cu nişte simple cornute argentiniene. Intenţionez 
să fac o încercare şi anume sub două aspecte. Suntem 
amândoi îmbrăcaţi în roşu; eu mă apropii de un bou,tu deo 
vacă. Astfel vom afla nu numai dacă vitele în general au 
această repulsie, ci vom găsi şi răspunsul la întrebarea: 
care anume genus e mai sensibil - masculinum sau 
femininum? 

Bine, bine, dar dacă-mi pică mie un genus mai al dracului 
decât toate? 

Asta nu cred, pentru că de bou - genus bărbătesc - mă 
ocup eu. Or, după cât se ştie, diversele caracteristici ale 
speciei, aşadar probabil şi aversiunea faţă de culoarea 
roşie, sunt mai pregnante la sexul bărbătesc decât la cel 
femeiesc, adică la sexul slab, cum i se mai spune. 

Vasăzică eşti dispus? 

Da, de dragul dumneavoastră o să mă ocup şieu cu 
această problemă de zoologie. 

De fapt nu e vorba de zoologie în general, ci de o ramură 
specială: zoopsihologia. 

Tot un drac. Parcă nu-i totuna dacă te ia în coarne zoologic 
sau zoopsihologic. Dar pentru dumneavoastră, hai să-ncerc. 

Atunci vezi de vaca aia pe care o ştampilează acum. 

Şi micul savant arătă spre animalul care tocmai zăcea la 
pământ, strâns legat, în aşteptarea torturii. Cei doi musafiri 
stăteau lângă îngrăditura ţarcului, în spatele câtorva inşi 
care întreţineau focul. De aceea animalele încă nu 
descoperiseră culoarea roşie a îmbrăcămintei lor. 

Supus, Fritze porni în direcţia vacii care, chiar în acel 
moment, fu slobozită din legături. Văzându-l, oamenii 


începură să strige din toate părţile: 

Arredro, arredro! Que demencia, que locura! Înapoi, 
înapoi! Ce nebunie, ce aiureală! 

Fritze nu se dădu bătut. Îşi continuă mersul. Ultimul lasou 
desfăcut, vaca sări în picioare pregătindu-se de fugă. 
Deodată, zărindu-l pe Fritze cel imprudent şi, stârnită de 
culoarea roşie a costumului său, îşi plecă fruntea gata de 
atac. Dar durerea din coapsă o făcea să şovăie. Stătu câteva 
clipe în loc, cu coarnele amenințătoare, apoi îşi dădu capul 
pe spate şi îşi văzu de drum. 

Mare noroc! se mirară cei de faţă. Înapoi, seăor, repede! 
Treceţi dincolo de gard! Nu ştiţi că vitele astea se înfurie 
când văd roşu? 

Nu eram sigur, voiam să mă conving, răspunse Fritze, 
depărtându-se agale. 

Să nu mai repetaţi figura, sehor. S-ar putea să nu vă 
priască. 

Nu vorbeau numai din grijă pentru el. Erau şi supăraţi că 
neamţul, fără aprobarea lor, îndrăznise să se apropie de 
vacă şi s-o aţâţe. 

Mândru de izbândă, Fritze se întoarse lângă Morgenstern 
şi rosti: 

Ei, sunteţi mulţumit? Cred că proba a ieşit destul de fain. 

Absolut, confirmă doctorul, dând din cap. Vaca voia să se 
repeadă la tine, dar s-a răzgândit. De aici concluzia că i-a 
displăcut culoarea roşie, dar nu în asemenea grad, încât să 
o determine la agresiune, pe latineşte aggressio. Aşadar, 
genus femininum posedă o repulsie da grad redus. Iar eu 
voi căuta un masculinum pentru a produce dovada 
comparativă. 

În timpul acestei scurte convorbiri câţiva gauchos aleseră 
din cireadă o altă vită ca s-o prindă cu lasourile. Junca 
respectivă se tot ţinea în preajma bătrânului buhai care 
intrase primul în corral. Până atunci buhaiul stătuse liniştit. 
Dar cum auzi un lasou vâjâind pe lângă el, se crezu 
ameninţat şi încercă să evadeze din rebano, din cireadă, 


galopând şi mugind prelung. Apucă exact în direcţia focului. 
Cei câţiva gauchos aflaţi acolo ridicară braţele în sus şi se 
porniră pe nişte strigăte grozave ca să-l întoarcă din drum. 
Dar buhaiul nu se opri decât la un pas de ei, privindu-i cu 
ochii holbaţi, rătăciţi. Unul dintre gauchos apucă un tăciune 
aprins şi-l zvârli în capul animalului. Acesta se depărta niţel 
dând impresia că vrea să plece. Dar se opri iarăşi scoțând 
un muget mânios. Motivul era doctorul Morgenstern care îi 
tăiase drumul. Acum stăteau la vreo patru paşi unul de 
altul. 

Lugar, lugar! La o parte, la o parte! strigau văcarii. 

Buhaiul se şi repezise asupra micului savant. Noroc că 
acesta, dând ascultare avertismentelor, sări iute la dreapta. 
Numai aşa reuşi să evite coarnele animalului care. Trecu în 
goană prin stânga lui. Dar se întoarse imediat ca să-l ia din 
nou în primire. 

Lugar! Lugar! strigară iarăşi văcarii într-un glas. 

În acelaşi timp apărură şi călăreţii în dreptul buhaiului. 
Căutau să-i atragă atenţia asupra lor şi să-l îndepărteze de 
micul savant. 

Morgenstern scăpă şi de astă dată, deşi vârful ameninţător 
al coarnelor trecuse numai la vreo trei țoli de trupul lui. 
Acum abia îl fulgeră gândul că se vârâse într-o mare 
primejdie şi teama de moarte îl făcu să acţioneze pe cât de 
subit pe atât de ciudat. Pericolul îl reprezentau coarnele. 
Or, ca să te fereşti de ele, trebuia să fii mereu în spatele 
atacantului. Omuleţul puse repede în aplicare ideea lui. Sări 
la coada buhaiului întărâtat. Acesta stătu o clipă locului. 
Nu-l mai vedea pe adversar. Se întoarse şi îl zări. Încercă 
să-l ajungă. Dar savantul, iute ca o sfârlează, schimbă şi el 
direcţia. Era din nou în spatele inamicului. Manevra se 
repeta cu o asemenea viteză, încât călăreţii tot amânau să 
arunce bolasurile şi lasourile pentru a nu-l prinde în laţ 
chiar pe năstruşnicul lor musafir. Totuşi Morgenstern 
simţea că nu va rezista multă vreme acestui joc şi că va 
obosi curând. Oare nu exista o scăpare, un sprijin, un 


ajutor? Fireşte că exista şi chiar în imediata lui apropiere. 
Apucând cu ambele mâini coada buhaiului, se ţinu strâns de 
ea. Cât timp va reuşi să se menţină, buhaiul nu va putea să-l 
ia în coarne. 

Când animalul simţi că e tras de coadă - lucru la care 
nimeni nu se încumetase până atunci - rămase câtva timp 
uluit, dezorientat. Zvârli apoi din picioarele dindărăt ca să 
scape de vrăjmaşul ce i se agăţase de coadă, dar nu reuşi. 
Morgenstern se cramponase acolo pe viaţă şi pe moarte. 
Zdruncinat astfel în convingerile şi experienţa sa, buhaiul 
găsi că e mai cuminte să abandoneze partida, chiar de ar fi 
să-şi piardă coada cu acest prilej. Scoase un muget jalnic şi 
porni în fuga mare spre cireadă. 

Dacă până atunci văcarii urlaseră din fundul rărunchilor 
ca să abată buhaiul de la victima lui, acum se porniră pe un 
râs la fel de zgomotos, căci priveliştea era într-adevăr 
dintre cele mai amuzante. Buhaiul părea să-şi fi ieşit cu 
totul din fire; în disperarea lui făcea nişte mişcări 
extraordinar de comice, săltându-şi dosul în fel şi chip. 
Mugetele cumplite vădeau spaima de care fusese cuprins. 
Nici un gaucho nu mai auzise până atunci asemenea timbru 
bovin. Morgenstern alerga cu încrâncenare. Dar la un 
moment dat nu mai putu, pământul începu să-i fugă de sub 
picioare, i se lăsă târât până-l părăsiră puterile şi scăpă 
coada din mâini. Drept care făcu o tumbă spectaculoasă 
cum nu mai făcuse nicicând în viaţa lui. 

Râsul argaţilor izbucni şi mai intens, ceea ce spori şi mai 
mult panica buhaiului. Bietul animal dădu năvală printre 
semenii săi şi se opri gâfâind tocmai în fundul ţarcului. În 
sinea lui probabil că jura solemn să nu se mai înfrunte 
vreodată cu un zoolog din Juterbogk. 

Morgenstern scăpase nevătămat. Se ridică de jos, îşi pipăi 
mădularele şi se întoarse la locul lui. Văcarii, stricându-se 
de râs, veniră să-l felicite. Numai şeful lor vorbi cu 
gravitate: 


Aţi fost foarte imprudenţi, sehores. Şi se pare că nici acum 
nu vă daţi seama ce primejdie vă păştea. Ce v-a venit să 
intraţi acolo, să vă băgaţi în coarnele vitelor? 

E o chestiune de zoopsihologie, răspunse micul savant. 

Nu înţeleg. 

Voiam să aflu dacă într-adevăr culoarea roşie provoacă 
furia în familia dumneavoastră de rumegători. 

Aha! Şi pentru asta v-aţi riscat viaţa? Pâi nu puteaţi să 
aflaţi mai uşor? Să ne fi întrebat pe noi, că vă dădeam cu 
plăcere orice informaţie. 

Sunteţi zoolog? 

Nu, sunt gaucho. 

Înseamnă deci că mărturia dumneavoastră n-ar fi fost 
concludentă. Aici contează numai dovada unui specialist. 

Senor, chiar dacă nu mă număr printre specialişti, sunt 
totuşi un caballero! răspunse omul, jignit. Credeţi că v-aş fi 
spus baliverne? 

Fireşte că nu. Mi-aţi fi comunicat ceea ce ştiţi 
dumneavoastră. Dar adevărul adevărat nu poate fi stabilit 
decât de autorităţi în materie. 

Nu sunt savant şi nici nu vreau să-mi închipui - de vreme 
ce vă găsiţi aici ca musafir - că aţi avea intenţia să mă 
ofensaţi. Dumneavoastră, ce-i drept, sunteţi specialist şi mă 
bucură că astăzi, pe baza unei verificări proprii, aţi 
descoperit adevărul pe care noi îl ştiam de mult. Dar 
imprudenţa dumneavoastră ne-a pus şi pe noi în pericol. 
Probabil că nu ştiţi ce înseamnă estampeda. 

Nu. 

Estampeda e o cireadă de vite sau o herghelie de cai 
stârnită, dezlănţuită, care o ia nebuneşte la goană. Din 
pricina dumneavoastră s-ar fi putut să fim cu toţii striviţi, 
sfârtecaţi. Sper ca măcar în această problemă să nu vă 
îndoiţi de afirmaţia mea şi vă rog să aveţi bunătatea ca de 
aici încolo nici dumneavoastră personal, nici hainele 
dumneavoastră roşii să nu ne mai încurce treburile. 


Îi întoarse spatele. Ceilalţi gauchos îi urmară exemplul. Se 
simțeau jigniţi pentru faptul că şeful lor nu fusese 
recunoscut ca o „autoritate”. Cei doi germani înţeleseră 
situaţia şi se depărtară ieşind prin deschizătura laterală din 
corral. 

Dincolo de îngrăditură, Fritze comentă: 

Ce să zic, am pornit într-un ceas bun. Nici nu ne-am făcut 
rost de cai şi gata, într-o singură zi, ne-au dat afară de două 
ori. În schimb avem şi noi o mângâiere, că doar am stabilit 
ceva ştiinţific: nu numai curcanul se supără când vede roşu. 

Exact, confirmă doctorul. Voi trimite Academiei de ştiinţe o 
comunicare în acest sens. De azi înainte lucrul e întru totul 
dovedit: vitele nu suferă culoarea roşie. 

Şi asta fără deosebire de sex. 

Întocmai, numai gradul diferă. Masculinum e mai iritabil 
decât femininum. 

Dar de ce le-o fi zgândărind aşa culoarea roşie, dom' 
doctor? Mie, unul, mi se pare faină de tot. 

Asta n-o putem descifra acum. Faptul e stabilit, cauza mai 
trebuie cercetată. Poate fiindcă roşul din spectrul solar, în 
atingere cu o prismă, se reflectă cel mai slab. Razele lui 
vibrează numai de cinci sute de bilioane de ori pe secundă. 

Să fi dibuit buhaiul treaba asta? 

Violetul, de pildă, vibrează în acelaşi interval de opt sute 
de bilioane de ori, ceea ce înseamnă o diferenţă de trei sute 
de bilioane vibrații, suficient ca să izbească şi ochiul unui 
rumegător. Dar şi aici e nevoie de aprofundări. Deocamdată 
mi-am atins scopul propus şi am descoperit încă un lucru 
care, dacă l-aş face cunoscut prin scris, ar entuziasma pe 
orice proprietar de menajerie. 

Zău? Ce-aţi mai descoperit? 

O metodă infailibilă pentru îmblânzirea chiar şi a celui mai 
sălbatic animal. Te agăţi pur şi simplu de coada lui. Ce-i 
drept, poziţia nu excelează prin confort, dar asta nu-i va 
împiedica pe dresori să-mi urmeze sfatul. 


Hm! Chestie de gust! Eu, dom' doctor, nu mi-aş dori să 
atârn de coada unui leu sau a unui şarpe din aceia uriaşi... 

În timpul savantei lor discuţii cei doi musafiri înaintaseră o 
bucată bună, fără să-şi dea seama că chirurgul se ţinea 
după ei. Acum îi ajunse din urmă şi rosti: 

Senores, alde gauchos sunt foc şi pară împotriva 
dumneavoastră. V-am prevenit, însă n-aţi ţinut cont de 
sfatul meu şi v-aţi expus primejdiei. Din păcate buhaiul s-a 
speriat. 

De ce din păcate? se miră Morgenstern. 

Da, din păcate. Altminteri aş fi avut ocazia să vă 
demonstrez măiestria mea. 

Cum adică? 

V-ar fi găurit cu coarnele sau v-ar fi frânt câteva oase, iar 
eu aş fi fost de-a dreptul fericit să vă pot arăta că sunt într- 
adevăr un as în tratarea oricărui fel de răni sau de fracturi. 
Extrag aşchia cea mai îndărătnică fără a spori hemoragia; 
nu mă dau în lături nici de la cea mai dificilă operaţie. 

Ca să vadă caii pe care urmau să-i primească, musafirii 
trebuiau să se deplaseze până la imaş. Estancia nu 
aparţinea, precum s-a mai spus, unui mare bogătaş, totuşi 
era de mirare ce număr imens de vite păşteau aici. 

Bogăția de căpetenie a statelor din La Plata sunt 
animalele. Fermele cresc cai, bovine şi oi. Calul european a 
fost introdus aici în 1536 de către Mendoza, oaia a fost 
adusă la 1550 din Peru şi vaca la 1553 din Brazilia. Se 
întâmplă rareori să călăreşti pe-aici un ceas fără să dai 
peste nişte majados, adică turme, cirezi, herghelii. Se 
calculează că un imaş pătrat având laturile de câte o leghe 
poate hrăni 20.000 de oi sau 300 de cornute mari care, în 
anii buni, se pot înmulţi până la 800 de capete. 

Oilor, în vederea obţinerii unei cât mai mari producţii de 
lână, li se afectează imaşul cel mai bun şi li se acordă multă 
atenţie. De vite şi de cai oamenii se ocupă mai puţin. Sunt 
lăsaţi în paza argaţilor şi a câinilor, iar proprietarul îşi 
aminteşte de ei numai când urmează a fi însemnați sau 


vânduți. O iapă obişnuită costă cel mult 16 mărci, iar un cal 
de călărie rareori peste 60. Pentru un bou vândut la 
saladero se obţine de obicei sub 50 de mărci. Saladeros 
sunt marile abatoare unde se taie vitele în masă. Cuvântul 
se trage din spaniolă - salar, a săra. Acolo se argăsesc pieile 
şi se produc cantităţi imense de seu. Unul din cele mai mari 
saladeros este cel de la Fray Bentos, vestit pentru extractul 
de carne de Liebig. Aici se taie zilnic până la 900 de vite. 
Muşchii sunt secţionaţi şi aleşi cu ajutorul unor maşini. 
Capacitatea de lucru a fiecărei maşini este de 200 de vite 
pe oră. Un cogeamite bou nu dă decât trei kilograme de 
extract. 

După ce constatară că aici se găsesc cu totul alţi cai decât 
la hanul de la Santa Fe, cei trei bărbaţi se înapoiară la 
estancia. Ştampilarea vitelor se terminase între timp. 
Corralul fu deschis şi animalele, fericite că au scăpat, 
năvăliră afară, în câmp liber. Două vaci fuseseră reţinute 
pentru sacrificare. Călătorii se apropiară de corral ca să 
observe procedeul. Priveliştea ce li se oferi era de-a dreptul 
oribilă. Presimţindu-şi sfârşitul, vacile mugeau 
înspăimântător. Ca să li se „infierbânte” sângele - fiindcă 
orice gaucho susţine că astfel carnea capătă un gust mai 
bun - animalele fură hăituite un timp în corral şi apoi, exact 
ca la operaţia ştampilării, prinse şi doborâte cu ajutorul 
lasourilor. După ce le străpunseră beregata, oamenii se 
năpustiră asupra lor - deşi erau încă vii şi se zbăteau cu 
disperare - tăind fâşii lungi de carne aburindă, zvâcnitoare, 
cu piele cu tot. Horcăitul vacilor, ca şi strigăte voioase, 
lacome ale oamenilor acestora cruzi erau imposibil de 
suportat pentru o ureche civilizată. Morgenstern şi Fritze 
se depărtară numaidecât. În schimb chirurgul rămase pe 
loc. Scoase un cuţit ca să-şi taie şi el o porţie. Sângerosul 
spectacol îi era familiar. 

Alde gauchos înfig carnea în frigărui de lemn sau în vârful 
cuţitului şi o ţin deasupra flăcării. Pe măsură ce se frige, o 
duc la gură şi muşcă din partea bună de mâncat; restul îl 


pun din nou la foc. Asado, aşa numesc ei această friptură în 
sânge. Dacă şi pielea, în spaniolă cuero, rămâne lipită de 
carne, atunci se obţine cea mai mare delicatesă a lor şi 
anume asado con cuero, asado cu piele. 

Focurile odată încinse, toţi gauchos şi ceilalţi argaţi se 
aşezară în jurul lor ca să se înfrupte cu mâncarea favorită. 
Nu acordau nici o atenţie celor doi germani. Precum 
spusese chirurgul, erau supăraţi. În schimb dumnealui îşi 
găsi loc printre ei. Mânca şi trăncănea de zor, deşi nu prea 
era luat în seamă. Grandomania lui de chirurg fără egal îl 
făcea să nu sesizeze faptul că era tratat mai mult ce ironie 
decât cu respect. 

Doctorul Morgenstern s-ar fi simţit cu totul stingher dacă 
administratorul n-ar fi crezut de datoria lui să se ocupe de 
musafiri. Le dărui deci câteva sferturi de oră din cele libere, 
având totodată grijă să nu se facă risipă de mâncare şi 
băutură. 

Seara, sosi şi estanciero, proprietarul fermei, care conveni 
pe loc să vândă străinilor cinci cai la preţul curent. Era 
bucuros să vadă europeni, mai ales că unul din ei, sosit abia 
de curând, putea să-i relateze cele mai noi evenimente 
petrecute dincolo de ocean. Toţi gauchos şedeau afară, la 
focurile lor şi înfulecau întruna. Căci un astfel de ins poate 
consuma hartane întregi de carne, condimentându-le cu 
glume tari, cu povestiri pasionante şi cântece vitejeşti 
acompaniate la ghitară. Rar se găseşte un gaucho care să 
n-aibă o ghitară a lui. 

Estanciero aflase încă la sosire despre cele petrecute în 
corral şi clătinase din cap foarte uimit de faptul că cineva 
poate să aţâţe anume un buhai pentru a se convinge dacă 
este sau nu sensibil la culoarea roşie. Acum, discutând cu 
Morgenstern, îşi dădea din ce în ce mai mult seama că avea 
de-a face cu un tip original, cam trăsnit ce-i drept, însă 
foarte cumsecade, care nu se gândeşte decât la 
specialitatea lui, neştiind mai nimic despre viaţa de toate 
zilele şi despre aspra ei realitate. Un asemenea om s-ar 


potrivi oriunde, numai în pampa nu. Şi, mai ales, în Gran 
Chaco, unde călătorul este pândit zi şi noapte de tot soiul 
de primejdii. Aşadar, după ce, primi răspuns la toate 
întrebările, gazda găsi nimerit să-l avertizeze într-un fel. 

Scumpul meu sefor, vorbi estanciero, credeţi într-adevăr 
că vă veţi realiza planul scăpând viu şi întreg din sălbătăcia 
de acolo? Nici nu bănuiţi ce vă aşteaptă în Gran Chaco şi în 
Cordilleras! 

În privinţa asta sunt pe deplin lămurit, răspunse micul 
savant. Am citit volumul „Excursion au Rio Salado et dans 
Chaco” de Amedee Jacques. 

Nu cunosc cartea, ştiu însă că lectura unui volum nu poate 
nici pe departe să-l călească pe cititor, fie el şi savant, 
pentru a face faţă atâtor pericole şi privaţiuni. Sau poate vă 
puneţi nădejdea în acest don Parmesan? 

De ce nu? E un om cultivat. 

E nebun şi nimic altceva. 

Păi nu e chirurg cu mare faimă? 

Nici gând! Chirurgia e ideea lui fixă. Acest sehor încă n-a 
tăiat nici un fir de păr din capul vreunui pacient, nici o 
unghie, deşi sacul lui e plin cu instrumente pe care le cară 
cu el prin toată ţara. 

Adică nimic decât o idee fixă? Parcă nu-mi vine să cred. 

Vă rog să n-aveţi nici o îndoială. Am întâlnit mulţi oameni 
care suferă de monomanie. Cunosc, de pildă, unul care 
caută oase aparţinând unor animale de dinaintea potopului. 
Dacă Noe ar fi ştiut că astfel de relicve vor căpăta oarecare 
valoare după atâţia ani, desigur că le-ar fi luat cu dânsul în 
arcă. 

Îmi daţi voie, seior, aceasta nu înseamnă idee fixă. 
Dimpotrivă, omul de care vorbiţi trebuie să fie un savant, un 
zoopaleontolog, cum sunt şi eu! exclamă Morgenstern. Mai 
trăieşte? 

Deocamdată... 

Unde îl pot găsi? Aş vrea să-l cunosc. 


Să-l cunoaşteţi? Nu e nevoie de nici un efort. Îl ştiţi de 
mult, căci e vorba chiar de dumneavoastră. 

De mine? Ooo! spuse micul savant, căscând gura. De mine 
vorbeaţi? Deci, după opinia dumneavoastră, sufăr de o idee 
fixă, maladiva? 

Absolut. Nu mi-o luaţi în nume de rău, sehor, dar aşa este, 
pe onoarea mea. La ce vă pot folosi şopârlele preistorice? 

La ce-mi pot folosi? Păi una singură din aceste şopârle, pe 
latineşte lacerta, mă poate face renumit. 

Nu înţeleg, însă vreau să vă dau crezare. Totuşi, ce folos 
de renume dacă veţi pieri în drum? De altfel, din câte 
observ, nu sunteţi deloc echipat pentru o călătorie spre 
Gran Chaco. 

Ba da. Sunt înarmat, am cărţi, sape, lopeţi. Iar caii 
necesari mi-i vindeţi dumneavoastră. În plus, contez pe 
senor Parmasan, care cunoaşte bine locurile. 

Şi eu vă spun că nu cunoaşte nimic. Cel mult dacă s-a 
deplasat o dată până la frontieră. 

Dar face parte din anturajul Tatii Jaguar! 

S-o creadă alţii. Tata Jaguar nu se înconjoară cu nebuni. 

Atunci ce motiv ar avea să mintă? 

Vă explic şi asta, sehor. Omul acesta umblă ziua năuc şi 
noaptea visează la chirurgia lui. Aleargă dintr-un loc într- 
altul după fracturi sau leziuni. Dumneavoastră i-aţi spus că 
mergeţi în Gran Chaco, iar lui i s-a năzărit numaidecât că 
acolo va găsi sumedenie de oase fracturate, oameni 
înjunghiaţi, împuşcaţi şi aşa mai departe. De aceea s-a 
oferit să vă însoţească. Dar la vreo primejdie nu cumva să 
contaţi pe el. 

Estanciero era de bună credinţă. Morgenstern rămase pe 
gânduri, tăcut, cu ochii în pământ. Atunci interveni Fritze, 
care şedea alături: 

Senhor, nu ne mai speriaţi degeaba. Doar nu suntem nişte 
pui de găină. Eu, unul, am mai fost prin Tucuman şi cred că 
vom ajunge cu bine şi mai sus. 


Mă rog, cum vreţi, răspunse gazda. E vorba de pielea 
voastră, nu de a mea. Parcă o să mă doară pe mine când 
veţi fi jupuiţi? Din parte-mi n-am decât să vă urez succes. 

Se ridică de pe scaun şi îi întrebă dacă vor să-şi vadă 
paturile. În acele locuri lumea se culcă de timpuriu ca să se 
scoale în zori. Oaspeţii se lungiră pe nişte piei moi şi 
adormiră în zvonul cântecelor ce răsunau afară. 

Când se deşteptară, soarele tocmai mijea la răsărit. Toţi 
gauchos erau în picioare, sprinteni, voioşi, deşi se culcaseră 
mult mai târziu. 

Chirurgul dormise într-unui din micile ranchos. Estanciero 
era şi el treaz. Pe vatră, într-un cazan, fierbea punchero, un 
amestec de carne, ştiuleţi de porumb, manioca, slănină, 
varză şi morcovi. Ca băutură fură serviţi cu ceai de mate 
din care însă doctorul Morgenstern, ca să nu se mai frigă, 
nu gustă deloc. 

După dejun lumea porni la câmp, unde se aflau caii. Deşi 
Fritze îl cam pusese la punct, estanciero se arătă destul de 
generos şi îi oferi lui Morgenstern patru din cei mai buni cai 
pe un preţ total de două sute de mărci - dacă socotim în 
valută germană. Faţă de chirurg nu se purtă la fel de 
amabil. Nu părea să-l simpatizeze. Acesta trebui să-şi caute 
singur un cal, iar alegerea lui numai fericită nu se putea 
numi. A încerca să plăteşti pentru găzduire şi frupt ar fi 
însemnat o jignire. Don Parmesan cumpără de la inul din 
gauchos o şa veche. Celor doi germani gazda le dărui două 
samare şi două şei dintre cele numite aici recado. E vorba 
de o combinaţie specială, cu multe elemente demontabile 
care, la nevoie, pot fi folosite la un popas nocturn. 

Pregătirile terminate, cei trei călători porniră la drum. 

La enhora buena de la vuelta! Drum bun, cale bătută! le 
strigă estancierul din urmă. Fiţi atenţi la indienii din Gran 
Chaco, senores! Aceştia trag cu săgeți otrăvite, mult mai 
primejdioase decât glonţul. 

Sfatul lui era şi sincer şi bine întemeiat. Într-adevăr, 
indienii Americii de Sud mai folosesc şi astăzi săgeți scurte, 


ascuţite, pe care le lansează suflând în nişte tuburi lungi. 
Otrava o prepară din sucul arborelui strychnos şi al unui soi 
de liane numite de ei maracuri. Acestui suc i se adaugă 
piper, ceapă, boabe de cocculus şi alte plante necunoscute 
nouă. Se fierbe totul până la îngroşare şi efectul ucigător se 
păstrează ani de-a rândul, deşi în stare proaspătă otrava e 
mai violentă. Cea mai mică zgârietură provocată de o astfel 
de săgeată otrăvită determină invariabil şi sigur moartea 
omului sau a animalului. 'Iotuşi otrava, ca şi în cazul 
şarpelui, nu afectează organismul decât dacă pătrunde 
nemijlocit în sânge. De aceea indienii, după ce răpun 
vânatul, îl mănâncă fără nici un pericol pentru ei. De fapt 
substanţa cea mai virulentă din această mixtură e 
curaninul, un alcaloid obţinut din scoarţa numitelor plante, 
care ucide, paralizând muşchii pieptului şi blocând 
circulaţia sângelui. Acţiunea lui e atât de puternică, încât 
un jaguar, abia atins de o asemenea săgeată minusculă - pe 
care nici nu o simte măcar - se prăbuşeşte după două 
minute. 

Călare prin pampas. 

Calea urmată de doctorul Morgenstern şi însoțitorii săi 
ducea drept spre nord, printre Rio Salado şi Rio Saladillo, 
îndărătul cărora se întind codri deşi. La mai puţin deo oră 
trecură primul din cele două râuri peste o punte de lemn şi 
dădură de colonia Esperanza, locuită în majoritate de 
germani. Voind să-l ajungă din urmă pe Iata Jaguar, nu 
făcură nici un popas, ci mânară pe şosea spre Cordova. 

Goneau - căci pentru Morgenstern şi Fritze era o 
adevărată goană - deşi chirurgului viteza i se părea destul 
de obişnuită în acele locuri şi nu-i cerea prea mult efort. O 
luase înainte şi cei doi germani abia se ţineau după el. În 
Argentina străbaţi cu diligenţa în medie douăzeci de 
kilometri pe oră; dar un călăreț face pe puţin cinci kilometri 
în plus. De cal nu-i pasă; nu se întreabă cât va rezista. Nici 
chirurgul nu-şi punea o asemenea problemă. Nu se gândea 
că trec printr-un ţinut care nu-ţi scoate în cale nici o 


estancia unde, contra plată, să poţi schimba calul istovit pe 
unul odihnit. Pintenii săi muşcau pur şi simplu din burta 
bietului animal şi, de câte ori ceilalţi căutau să-l 
îmblânzească, izbucnea în râs şi îşi maltrata iapa cu şi mai 
multă sălbătăcie. De altminteri părea un călăreț bun şi 
tenace. 

Fritze Kiesewetter se ţinea şi el destul de bine în şa. De 
când trăia aici se obişnuise întrucâtva, cu călăria. Ceea ce 
din păcate nu era şi cazul micului zoolog. Urcase în şa, ce-i 
drept, cu destulă dezinvoltură; acum însă făcea o mutră de 
parcă s-ar fi înălţat călare în nori. Îşi dădea osteneala să-şi 
păstreze echilibrul, ceea ce de bine de rău izbutea, totuşi 
faţa lui crispată arăta că nu prea se simte în apele lui. De 
altminteri calul său avea pasul lin, regulat şi, cum mergeau 
mai ales în galop de cursă, animalul dovedea certe calităţi. 
Cu toate astea, după o oră de călărie de la Esperanza, 
bravul doctor Morgenstern era atât de sfârşit, încât îşi 
struni calul şi strigă: 

Stop! Calul meu nu mai poate. Îl lasă picioarele, îi trebuie, 
cum s-ar zice, puţin repaos, adică tranquilitas. 

Fie! aprobă Fritze şi se opri la rândul lui. Mi-ar prii şi mie 
un bob de odihnă. 

Dar chirurgul se împotrivi: 

Trebuie să ajungem încă azi la Fort Tio şi mai avem o sută 
de kilometri până acolo. Numai aşa putem atinge mâine 
seară Laguna Porongos. Eu merg înainte. 

Pentru numele lui Dumnezeu! protestă Morgenstern, 
coborând anevoie din şa pentru a se lungi în iarba moale a 
câmpiei. Dacă vreţi să scoateţi sufletul din calul 
dumneavoastră, n-aveţi decât. Dar pe urmă cum vă 
descurcaţi? De unde luaţi altul? Uitaţi-vă în ce hal l-aţi adus 
în aceste două ore! l-aţi rupt burta cu pintenii. Sângerează. 
Zău că sunteţi de o cruzime înspăimântătoare, atravitas sau 
crudelitas şi chiar immanitas pe latineşte, dacă nu duritas 
sau saevitas. 


Ce fac eu cu calul mă priveşte. L-am plătit cu banii mei, 
senor. 

În chestia asta nu zicem ba, interveni Fritze, deşi am 
putea întoarce vorba şi altfel: banii dumneavoastră nu vă 
dau şi dreptul să-l chinuiţi. 

Şi Fritze se lungi lângă stăpânul său. Chirurgul mai 
bombăni în barbă supărat, socoti totuşi că-i mai convenabil 
să rămână cu ei decât s-o pornească singur mai departe. 
Dar după numai o jumătate de oră stărui din nou să 
continue drumul şi ceilalţi se lăsară convinşi. 

Următorul campo ce-l aveau de străbătut era neted, întins, 
acoperit numai cu iarbă. Nici un desiş, nici barem un copac; 
păduri şi tufişuri nu se găsesc decât în preajma cursurilor 
de apă. 

Merseră un răstimp şi deodată auziră un zgomot confuz în 
spatele lor. Întoarseră capetele nedumeriţi. Era diligenţa 
pentru poştă şi pasageri, care făcea cursa între Santa FE şi 
Cordova. 

O deplasare cu diligenţa în acele locuri e cu totul altceva 
decât voiajul comod într-un onorabil poştalion german. E o 
diferenţă ca între dulcea boare de mai şi vijelia sălbatică 
numită aici pampero. 

Se vorbeşte sau se vorbea şi în statele din La Plata de 
şosele. Dar să nu vă imaginaţi că aceasta înseamnă drumuri 
ca în palmă, cu şiruri de copaci pe ambele părţi. Şosele 
naţionale sau drumuri pietruite nu există, căci lipseşte 
materialul de construcţie. Lemnul e o raritate şi piatră nu e 
deloc. În diligenţă sau călare, oamenii călătoresc către ţintă 
peste câmpul vast, chiar dacă se abat cu câţiva kilometri la 
dreapta sau la stânga. 

Ceea ce numesc ei şosele înseamnă de fapt unui sau mai 
multe rânduri de urme, alcătuind nişte drumeaguri, când 
mai înguste când mai largi, care taie în fel şi chip pampa. 
Uneori trebuie să treci prin coclauri, prin mocirle sau peste 
pâraie mici, cu maluri abrupte; alteori rătăceşti mult şi bine 


fără să dai măcar de o baltă sau de un curs de apă mai 
mărişor. 

La fel de prost arată şi staţiile pentru schimbul cailor cel 
mai adesea nişte ranchos sărăcăcioase unde călătorul nu 
găseşte nici cel mai elementar confort. 

Ce să mai vorbim de vehiculul însuşi, de poştalion! Acesta 
pare a fi fost construit într-o vreme când omul se bătea pe 
burtă cu urşii din bârlog. E atât de primitiv şi de o formă 
atât de greoaie, încât aspectul lui inspiră groază călătorilor 
civilizaţi, nevoiţi să-l folosească. Înăuntru se înghesuie opt 
pasageri, dar locuri - după optica noastră - nu sunt decât 
patru. Unde mai pui că fiecare călător trebuie să-şi ţină 
bagajul lângă el! Pe capră, lângă vizitiu sau mayoral, cum i 
se spune, mai sunt două locuri. 

Sus, pe acoperişul trăsurii, se încarcă atâtea colete poştale 
şi alte calabalâcuri încât s-ar părea că hardughia nu-şi va 
menţine echilibrul cu nici un preţ şi că se va răsturna încă 
la pornire. Şi totuşi se întâmplă ca o seamă de pasageri 
supranumerari să-şi găsească loc tocmai în vârful acestui 
turn. 

Trăsurile sunt deservite de câte opt cai - patru rotaşi, doi 
mijlocaşi, un înaintaş pe care călăreşte surugiul şi un al 
optulea „căluţ” neînhămat, purtând în spinare un peon care 
mână pe de lături şi are sarcina de a îndemna caii ceilalţi şi 
de a culege de jos obiectele căzute în drum. 

Hamurile arată cât se poate de meschin. Caii de ham sunt 
legaţi peste burtă cu o chingă de piele prinsă la rândul ei de 
trăsură prin intermediul unui lasou. 

Mayoralul posedă o ţepuşă cu care împunge caii rotaşi. 
Pentru cei din faţă se foloseşte de un bici lung. Surugiul din 
frunte şi peonul de pe margine au şi ei câte un bici. Deci nu 
se poate spune că ar lipsi mijloacele cuvenite pentru 
„duioasa” mângâiere a cailor. Adeseori pe unul din mijlocaşi 
călăreşte un gaucho înarmat şi el fireşte cu un bici. 

Aceşti patru inşi aflaţi în serviciul diligenţei arată, prin 
comparaţie cu poştaşii de la noi, ca nişte tâlhari cărora nici 


pentru o clipă nu le-ai încredința averea şi viaţa. Totuşi sunt 
oameni de treabă, cinstiţi, ştiu ce au de făcut şi îşi 
îndeplinesc sarcina într-un fel de-a dreptul năucitor. 

Să presupunem de pildă că diligenţa e încărcată. Pasagerii 
şi-au ocupat locurile. S-au instalat cum au putut şi aşteaptă 
plecarea ştiind bine că nu vor avea mult de aşteptat. De 
altfel mayoralul a şi scos un răget ca de tigru şi împunge 
rotaşii cu ţepuşa lui, drept în rănile rămase de la ultima 
cursă. Biciul şuieră în văzduh de parcă ar vrea să-i croiască 
pe cei de faţă. Călărețul din mijloc, surugiul înaintaş ca şi 
peonul urlă din răsputeri şi dau bice cailor. Aceştia se pun 
în mişcare. Hardughia se smuceşte din loc într-un salt 
nesigur, se înclină pe dreapta, pe stânga, trasă din 
răsputeri de caii înţepaţi şi biciuiţi. Pornirea bruscă face ca 
pasagerii, lovindu-se cap în cap, să-şi piardă pălăriile. 
Bagajul le cade în poală sau pe picioare. Întind braţele ca să 
se sprijine reciproc, ba câte unul îl apucă de barbă pe 
vecinul său care, la rândul lui, îl trage de lanţul 
ceasornicului. 

Ce aveţi cu barba mea, senor? 

Dar dumneavoastră de ce mă trageţi de lanţ? 

Scuzaţi, venerabile, am făcut-o fără intenţie. 

Atunci vă cer şi eu scuze, sehor. Departe de mine gândul 
să mă leg de barba dumneavoastră. 

Şi astfel diligenţa a luat-o din loc. Deodată se aude în spate 
o bufnitură. 

Stai, mayoral! Opreşte! strigă peonul. Pe sfântul Jago, 
trebuie să oprim. 

Mayoralul struneşte caii şi urlă: 

Ce mă priveşte pe mine sfântul Jago! Eu conduc diligenţa, 
nu-mi arde de rugăciuni. Vezi să nu-mi mai încurci 
treburile. 

A căzut o ladă. Uite-o jos. 

Ridic-o şi fă-i vânt pe acoperiş. 

Mi se pare că a crăpat. 


Şi ce vină am eu? De ce nu ne dă lăzi mai acătării, din 
lemn tare! Ce-i înăuntru? 

Stai să văd. 

Peonul descalcă şi aduce lada. I-a sărit capacul, pe care 
scrie adresa unui profesor de la universitatea din Cordova. 
Lada conţine sticle. Câteva s-au spart. Un lichid roşu se 
scurge din ele, gâdilind plăcut nasul peonului. 

Vin roşu, pe legea mea! exclamă aceasta. S-au spart patru 
sticle. Noroc că numai la gât. 

Scoate-le, bre! Câte una de fiecare! Doar n-om lăsa 
bunătatea de băutură să se scurgă în pământ. 

După ce sticlele în cauză sunt golite, peonul leagă lada cu 
o curea şi o prinde cu sfoară sus, pe coviltir. Şi călătoria 
noastră continuă şi pasagerii se ciocnesc iarăşi între ei. 

Scuzaţi, venerabile, acesta e piciorul meu! exclamă unul. 

O, iertaţi-mă senor. Credeam că-i al meu şi voiam să-l trag 
de sub pachetele astea. Dar unde vă e pălăria? 

Pe capul dumneavoastră. V-aţi pus-o chiar acum. A 
dumneavoastră a zburat... 

Dumnezeule, a zburat pe fereastră? Atunci s-a dus. De 
unde să iau alta? Ce mai tevatură cu diligenţa! 

Din fericire pălăria nu „s-a dus”. Peonul a zărit-o zburând, 
s-a întors şi, fără să coboare de pe cal, i-o aduce înapoi 
păgubaşului. Aruncând-o înăuntru prin fereastră, ţine să 
atragă atenţia domnilor călători: 

Ţineţi-vă bine pălăriile, senores, sau legaţi-le! N-avem 
vreme să ne ocupăm cu de-alde astea. 

Apoi îşi vede de celelalte treburi, chiuie şi îndeamnă caii ai 
biciul. Dacă răsare în drum vreo albie secată sau un 
pârâiaş, atunci se coboară în galop şi se urcă iar cu toată 
viteza. Numai peonul sare de pe cal şi îşi umple buzunarele 
cu prundiş (altă piatră nu se găseşte nicăieri în pampa). 
Apoi încalecă din nou şi ajunge din urmă diligenţa. Dacă, la 
nevoie, biciul se va dovedi insuficient, atunci dumnealui va 
deschide un bombardament cu pietre asupra cailor. 


Acest peon e un maestru al călăriei, surugiul din faţă îl 
întrece uneori. Sarcina lui e să ţină direcţia. Cu ochi ageri 
el scrutează terenul ca să descopere din timp locurile ce 
trebuie ocolite. Deoarece se merge mereu în galop, treaba 
asta cere o mare experienţă. Adeseori, ca să evite un loc 
primejdios, trebuie să cotească brusc. Atunci omul zbiară ca 
turbat, mayoralul răcneşte la rândul lui, dă cu biciul şi 
împunge caii, iar călăreţul din mijloc şi peonul de pe 
margine chiuie de mama focului. Pasagerii, cuprinşi de 
panică, strigă şi ei. Vehiculul, cârmit cu violenţă, se înclină 
pe o parte, lucru cu atât mai periculos cu cât înaintaşul 
trebuie să forţeze menţinerea pe direcţie. Dacă vrea ca 
trăsura să se abată cu zece grade, el descrie un unghi de 
treizeci de grade în sensul dorit. Şi dacă trebuie să mai 
cârmească o dată la fel de brusc în partea opusă, mânând în 
zigzag pe o porţiune de numai câţiva metri şi cu o înclinare 
de şaizeci de grade, atunci bietului călător i se face părul 
măciucă şi îi sare inima din piept. 

Se realizează astfel până la douăzeci şi cinci de kilometri 
pe oră, dar numai cu cai odihniţi care şi ei, după o goană 
atât de înverşunată, obosesc curând şi viteza scade treptat. 

Când diligenţa se apropie de o staţie unde urmează să-şi 
schimbe caii, peonul o ia înainte ca să-i înştiinţeze pe 
oamenii de acolo. Societăţile de transport au contracte cu 
acei estancieros, hacienderos şi rancheros ale căror 
posesiuni se află în preajma drumului respectiv. De îndată 
ce soseşte peonul, caii din staţie sunt mânaţi în corral ca să 
poată fi prinşi. Sunt apucaţi de dârlogi şi li se pun chingile. 
Ştiind ce eforturi şi bătăi îi aşteaptă, caii se opun din 
răsputeri. Se produc astfel din nou scene de la care un 
european îşi întoarce cu oroare capul. Animalele care şi-au 
încheiat cursa sunt lăsate libere şi, nechezând de bucurie, o 
iau din loc. În schimb, caii pentru care calvarul abia începe, 
se cabrează, fornăie, zvârle, până ce sunt înhămaţi cu chiu 
cu vai şi goana continuă. 


În anotimpurile cu iarbă grasă caii se hrănesc mai bine şi 
suportă mai uşor eforturile. Dar când iarba e puţină, când 
pampa e uscată peste tot, atunci bietele animale suferă de 
foame şi trag anevoie carele supraîncărcate. Şi dacă mai 
sunt forţate la un galop nebunesc, atunci îşi pierd ultimul 
strop de vlagă şi se prăbuşesc în toiul cursei. Dar nu face 
nimic. Există cai de schimb. Celui căzut i se scoate hamul, 
apoi e lăsat în voia sorții. Mai trăieşte, dar e atât de stors, 
de istovit, încât nu se mai poate ridica. Zace şi răsuflă 
spasmodic. Picioarele îi zvâcnesc. Sângele îi năvăleşte în 
ochi şi limba îi atârnă, lunga, cu botul întredeschis. Vulturii 
care rotesc ca nişte cohorte negre şi de care nimeni nu se 
atinge - fiindcă ei alcătuiesc poliţia sanitară - coboară şi-i 
smulg bietului animal fâşii de carne din trup. După puţine 
ore nu mai rămâne decât un schelet cu totul despuiat. lată 
de ce aproape la fiecare pas întâlneşti oase înălbite. Pentru 
gauchos viaţa unui cal nu preţuieşte nimic. Şi dacă încerci 
să le atragi atenţia asupra laturii morale a 
comportamentului lor faţă ide o creatură a Domnului, se 
miră şi râd zgomotos. Aşa ceva nu intră în calculele lor. 

O astfel de diligenţă venea deci pe urma celor trei călăreţi. 
Înainta cu mai mare viteză decât ei, aşa că îi ajunse curând. 
În trecere peonul le strigă: 

Încotro, seăores? 

Spre Fort Tio, venerabile, răspunse chirurgul. 

Şi noi la fel. Să vă rețin nişte locuri pentru odihnă? 

Da, vă rog chiar, senor! 

Şi diligenţa, în goana ei sălbatică, dispăru peste puţin 
dincolo de linia orizontului. 

N-am mai pomenit una ca asta! clătină Fritze din cap. La 
noi, dacă s-ar găsi asemenea oameni, ar fi scoşi din meserie, 
pe când aici li se mai spune şi „venerabile”! Ce ziceţi, dom' 
doctor, cum îşi cotonogesc animalele? 

Ce să zic? Doar că aceşti oameni ar trebui trataţi după 
felul cum îşi tratează ei caii. Poate că atunci ar ajunge şi ei 
la ceea ce latinul numeşte intelligentia sau perspicientia. 


Morgenstern dorea de fapt un popas, nu atât de dragul 
calului cât pentru el însuşi. Animalul, care nu era ostenit, îşi 
continua drumul în galop voios. În schimb savantul nu arăta 
la fel de bine dispus. Călăria îl supunea la eforturi mari. Îşi 
dădea toată silinţa să nu se observe acest lucru, totuşi, 
după-amiază fu nevoit să facă un popas mai lung. De aceea 
călăreţii ajunseră la fort abia pe înserate. Nu le-a fost greu 
să se orienteze, căci urmele diligenţei constituiau o călăuză 
fără greş. 

Despre un fort la graniţa indiană a Argentinei nu trebuie 
să ne facem o imagine ca despre ceea ce se înţelege la noi 
sub acest cuvânt. Fort Tio constă dintr-un teren înconjurat 
de un şanţ şi năpădit de cactuşi ghimpaţi. Pe toată 
întinderea fortului se aflau doar câteva ranchos adăpostind 
vreo douăzeci de soldaţi sub comanda unui sublocotenent. 
Intrarea era larg deschisă. 

Cei trei drumeţii pătrunseră călare în fort, întâmpinați de 
ofiţerul cu pricina. 

Bun venit! îi salută el. Ne bucurăm, sehores, să vă... 

Se opri la mijlocul frazei. Îl recunoscuse pe chirurg. Râse. 

El carnicero! Bine că ne mai vedem uneori! Ce operaţii aţi 
mai efectuat de când ne-am văzut ultima dată la Rosario? 

Vorbise oarecum ironic. Don Parmesan se simţi lezat şi 
răspunse pe un ton sever: 

Îmi place ca de activitatea mea chirurgicală să se 
informeze numai cei operaţi de mine sau cei pe care 
urmează să-i operez. Doriţi cumva să vă tai un braţ, un 
picior? Sau poate ostaşii dumneavoastră...? 

Nu, senor, din fericire suntem cu toţii zdraveni. 

Atunci să nu mai discutăm pe această ternă, deşi m-ar 
interesa de pildă cam ce părere aveţi despre amputarea 
maxilarului inferior. Ar putea oare pacientul să trăiască fără 
el? 

N-am căderea să mă pronunţ. Ştiu doar că, în cemă 
priveşte, nu mi-aş dori să trăiesc fără maxilar. Dar vă rog, 


permiteţi să întreb cu cine am onoarea în afară de 
dumneavoastră? 

Doi savanţi germani, dintre care unul e servitorul celuilalt. 
Numele să şi le spună singuri. Limba mea nu-i în stare să le 
pronunţe. 

Morgenstern îşi rosti numele, prezentându-l şi pe Fritze. 
Drept care amândoi fură conduşi la ranchoul ofițerului în 
timp ce Parmesan se amestecă printre soldaţi. De altfel 
comandantul îi şi aşteptase, anunţat fiind de către peonul 
care trecuse cu diligenţa şi se ţinuse de cuvânt. 

Soldaţii aveau la dispoziţie cai şi vite. De-a lungul zilei 
animalele păşteau în libertate, seara erau mânate în fort. 
Ele serveau şi la aprovizionarea regiunii. Aşadar, came din 
belşug. Oaspeţii fură serviţi cu nişte porţii de friptură 
imposibil de dovedit. 

În cursul discuţiei, ofiţerul se lămuri repede cu ce aiuriţi 
avea de-a face. Un om care se aventurează în pampa şi încă 
în Gran Chaco, în căutare de oase antediluviene, trebuia - 
după părerea lui - să fie barem pe jumătate nebun. Dându- 
şi seama că n-are nici o şansă de a le scoate din cap această 
idee, renunţă să mai stăruie şi rosti: 

În tot cazul, cred că veţi rămâne câtva timp la noi în 
aşteptarea unor tovarăşi sau slujitori care să vă însoţească, 
nu-i aşa? 

Nu. N-am decât un singur tovarăş, pe sehor Parmesan şi 
un singur slujitor, Fritze Kiesewetter, răspunse micul 
savant. 

Cum? se miră ofiţerul. Adică n-o să vină nimeni să vă 
aducă cele necesare în Gran Chaco? 

Absolut nimeni. Am luat cu noi tot ce ne trebuie. 

Greşiţi, senor. Ce-o să mâncaţi? V-aţi luat făină? 

Nu. 

Pastramă, slănină, untură? 

Nu. 

Cafea, ceai, cacao, tutun? 

Nici. 


Pulbere, chibrituri şi toate mărunţişurile de care un om 
civilizat nu se poate lipsi? Haine, încălţăminte, foarfeci, 
scule de tot felul? 

Nimic. Doar hainele de pe mine şi pulbere - o pungă plină. 

Nu-i suficient. Şi apoi câte altele... Ce-o să beţi? Aţi luat 
vase pentru gătit? 

Ce nevoie am de vase! Nu gătesc nimic. Beau apă şi 
mănânc carne. 

Dar astea nu se află peste tot. 

Ba dimpotrivă. Apă există pretutindeni. Carne îmi procur 
din vânat. 

Sunteţi vânător cu experienţă? 

Fritze trage grozav. 

Atunci ascultaţi-mă pe mine: apă nu există peste tot. După 
ce treceţi Rio Salado, intraţi în Montes impenetrabiles sin 
aquar în codrii virgini şi lipsiţi de apă. Cât priveşte carnea, 
dacă nu sunteţi un bun vânător, va trebui să flămânziţi. 

N-aş crede. Am citit undeva că sute de vânători şi puitori 
de capcane din America de Nord trăiesc din vânat. De 
foame, pe latineşte fames, nu vom suferi. 

America de Sud nu e America de Nord. Şi apoi indienii! 

Cu ăştia n-am grijă: nu mă dau la ei, nu se dau nici ei la 
mine. 

Vă înşelaţi. Noi suntem nevoiţi să le plătim, la date fixe, un 
anume tribut - fireşte că-i spunem „cadou” - în cai, vite şi 
oi. Asta ca să nu ne rărească ei turmele şi cirezile. Şi totuşi 
trec adeseori încoace, fură sute de vite şi le mână peste 
graniţă. În plus iau şi ostatici, pe care îi duc la Chaco şi nu-i 
eliberează decât în schimbul unor sume de bani. Şi asta o 
fac pe faţă: intră în oraş, se prezintă la autorităţi şi reclamă 
fără jenă preţul răscumpărării. 

Ar trebui să nu le daţi nici un ban şi să-i pedepsiţi. 

Asta nu se poate. Dacă, am pedepsi pe vreunul din ei, 
atunci ostaticii albi de care vă spuneam ar fi pierduţi. Ce 
ne-am face dacă şi dumneavoastră aţi cădea în mâinile lor? 


Nu mă prind ei pe mine! Sunt mult prea abil şi prevăzător, 
ceea ce latinul ar numi astutus şi cotus ori prudens. 

Mă rog, nu vreau să insist. Dar hainele astea? Cât credeţi 
că o să ţină? Prin sălbăticia de-acolo vă pomeniţi în zdrenţe 
cât de curând. 

O să le menajez. 

Şi încălţămintea? Văd că purtaţi botfori de gaucho, fără 
tălpi. Credeţi că aşa veţi înfrunta mărăcinii, scaieţii şi toată 
vegetaţia ghimpoasă din Gran Chaco? 

Păi merg călare! 

Calul poate pieri. 

Avem şi cai de rezervă. Da, da, m-am gândit eu la toate. De 
altfel nu ne bizuim numai pe noi. Vom îi împreună cu nişte 
prieteni. 

Ce fel? 

Tata Jaguar cu echipa lui. 

Ah! Îl cunoaşteţi? 

Da. Ne-am întâlnit la Buenos Aires. A plecat mai din timp. 
O să-l ajungem din urmă. 

A trecut şi pe-aici. Spunea că merge la Laguna Porongos, 
unde va sta două zile. 

Atunci îl găsim cu siguranţă. Dacă pornim mâine în zori, 
suntem către seară la Laguna. 

Dânsul ştie că umblaţi după oasele alea? 

Desigur. Mi-a şi spus că se găsesc unele în Gran Chaco. 

Şi v-a invitat să-l urmaţi până acolo? întrebă ofiţerul, 
neîncrezător. 

Asta nu. Am vrut să-l însoțesc, însă n-a fost de acord. 

Mi-am închipuit, sehor. Dumnealui are altele de făcut 
decât să caute ciolane de dinaintea potopului. V-aţi luat deci 
după el fără să ştie? 

Da, în taină, mai bine spus clandestinus sau furtinus sau 
latito, pe latineşte. 

Mă tem că sunteţi mai sigur de latina dumneavoastră 
decât de buna primire ce vă aşteaptă din partea faimosului 
bărbat. Întoarceţi-vă, sefor! Faceţi săpături în pampa, dacă 


vreţi musai oase străvechi. Asta e mai puţin primejdios 
decât drumul prin Chaco, unde în dosul fiecărui copac 
pândeşte un jaguar sau un indian. 

V-am mai spus că nu mă tem de indieni. Şi în plus am 
descoperit un mijloc minunat să pun pe fugă orice 
sălbăticiune, deci şi un jaguar. 

Mi-ar plăcea să cunosc şi eu acest mijloc. 

Deocamdată e secret, ca să zic aşa. Dar fiindcă ne-aţi 
primit atât de amabil, o să vi-l împărtăşesc. Când vă atacă o 
sălbăticiune, agăţaţi-vă de coada ei, cauda pe latineşte. 
Până şi cel mai sângeros animal o ia imediat la goană. 

Ofiţerul căscă gura, dar nu scoase nici un cuvânt, 
mărginindu-se să-l privească pe Morgenstern drept în ochi. 

V-am uluit?! zâmbi doctorul. Aşa-i că nu v-aţi aşteptat la 
asta? 

Într-adevăr, nu m-am aşteptat, răspunse ofiţerul izbucnind 
într-un hohot de râs. 

Nu râdeţi. Vorbesc cu toată seriozitatea. 

Să apuci un jaguari de coadă! Ce idee, senor! 

O idee foarte ingenioasă. Şi totuşi atât de simplă, încât îţi 
aminteşte de oul lui Columb. Dacă mă aflu în spatele ei, 
atunci bestia nu mă poate mugşca din faţă. E clar. 

Dar jaguarul se întoarce cât ai clipi şi vă sfâşie. 

Nici gând! Va urla speriat şi o va rupe la fugă. Sunt sigur 
de ceea ce spun. Astfel fiara devine cu mult mai inofensivă 
chiar şi decât unii oameni, cum ar fi de pildă căpitanul de la 
Santa Fe, care niciuna nici două a dat să ne închidă, să ne 
aresteze. 

Sublocotenentul îşi ascuţi urechile şi întrebă: 

Un căpitan de la Santa Fe? Când s-a întâmplat? 

Ieri. 

Ieri nu se găsea acolo decât căpitanul Pellejo. Şi a vrut să 
vă aresteze? 

Întocmai. 

De ce? 


Din cauza unei confuzii de care nu mă ştiu cu nimic 
vinovat. Să vă povestesc cele petrecute? 

Vă rog chiar, răspunse ofiţerul, care devenise brusc foarte 
interesat şi atent. 

Fără nici o prudenţă, micul savant relată neplăcuta lui 
aventură. În timp ce vorbea, ochii ofițerului se încărcau 
treptat cu răceală şi gravitate, iar la sfârşit omul rosti pe un 
ton schimbat, mai aspru ca până atunci: 

Regret, senor, căpitanul Pellejo e şeful meu direct. 
Totodată ţin să vă informez că astăzi domnia sa se află la 
Fort Uchales, iar mâine va fi aici. Din fericire, la sosirea lui, 
dumneavoastră ne veţi fi părăsit. Evitaţi să mai daţi ochii cu 
el! 

Fiţi pe pace în ce mă priveşte. Nu mă tem deloc. 

În fond mie îmi e totuna dacă aveţi sau nu motive să-l 
ocoliţi. Dar ca subaltern răspund în faţa lui pentru toate 
acţiunile mele şi, dacă află că v-am primit aici, va fi desigur 
supărat. Ziceam să dormiţi la mine, dar acum mă văd 
obligat să vă trimit la un alt rancho. 

Se ridică şi ieşi din odaie. După puţin apăru în schimb 
chirurgul, care îi chemă să le arate unde îşi vor petrece 
noaptea. 

Sublocotenentul nu mai dă pe-aici? întrebă Morgenstern. 

Nu se întoarce până nu plecaţi, sehores. S-a schimbat 
brusc şi pare să fie pornit împotriva dumneavoastră. V-aţi 
certat cumva? 

Nu, dar evocarea mea, comemoraţio sau oraţio pe 
latineşte, parc să nu-i fi plăcut. Hai la culcare, ca să putem 
pleca în zori! 

Chirurgul îi conduse la un alt rancho, eliberat anume 
pentru ei. Nimeni nu le mai dădu vreo atenţie. O lumânare 
de seu înfiptă într-un dovleac micuţ răspândea razele-i 
palide prin coliba de chirpici. Aşternutul era din iarbă 
uscată. Toţi călătorii noştri dormiră mult şi bine, ca pe puf. 
La ivirea zorilor, pe când ostaşii mai dormeau, săriră tustrei 
în picioare. Prinseră caii, îi înşeuară, deschiseră poarta care 


stătuse închisă peste noapte şi ieşiră călare fără să-şi mai ia 
rămas-bun. 

Fritze cunoştea precis direcţia în care se află Laguna 
Porongos dacă porneşti de la Fort Tio. De altfel şi chirurgul 
mai fusese pe acolo. Aşadar, nu era de temut să se 
rătăcească. 

De astă dată drumul călare i se păru lui Morgenstern cu 
mult mai uşor. Rezistă până la prânz. Apoi făcură o pauză, 
nu numai în interesul lor, ci şi al cailor care fură lăsaţi să 
pască. Apă nu era. În schimb iarba proaspătă şi zemoasă le 
ţinea animalelor şi de sete. 

Între timp li se făcu foame şi domnilor călători, cu care 
prilej constatară că afirmaţiile din ajun ale 
sublocotenentului nu erau lipsite de ternei. În tot cursul 
dimineţii, în afară de vulturi, nu zăriră nici o altă vietate şi 
cu atât mai puţin una comestibilă. Noroc de spiritul 
gospodăresc al chirurgului, care se aprovizionase cu o 
halcă de carne cumpărată de la un soldat. „Don” Parmesan 
se arătă destul de generos: tăie carnea în trei porţii egale şi 
oferi două din ele tovarăşilor săi de drum. Totuşi nu uită să 
le ceară plata în bani. Drept care ceilalţi înţeleseră cu ce fel 
de camarad vor avea de-a face. 

Încinseră un foc din ierburi uscate şi puseră carnea la 
fript. Porţiile se dovediră exact pe măsura cuvenită. Se 
saturară şi porniră din nou la drum. Mergeau şi scrutau 
întruna împrejurimile, doar-doar vor zări niscai vânat. 
Fritze şi chirurgul îşi ţineau armele pregătite. Grija pentru 
stomac începuse să-i frământe pe tustrei. Se temeau ca nu 
cumva să se culce seara flămânzi. 

După-amiaza trecu şi amurgul se lăsa fără ca ei să fi zărit 
vreo sălbăticiune bună de mâncat. Foamea porni să-i roadă 
din nou. Deodată chirurgul exclamă bucuros: 

L-am dibuit, l-am văzut! Să ştiţi că o să avem ce mânca. 

Ce anume? Ce-aţi văzut? întrebă savantul. 

Un bizcacha, un iepuraş de pampa. Îl scoatem noi! 

De unde? 


De-acolo, din stânga. Era afară, dar cum ne-a zărit, s-a 
vârât iar în adăpost. 

Un bizcacha e mai mare decât iepurele sălbatic de la noi, 
cu care seamănă ce-i drept - de aici şi denumirea iepuraş 
de pampa - dar nu ţine de iepuri, ci de rozătoarele cincila. 
Se mănâncă numai când n-ai altceva de îmbucat. Adăpostul, 
uşor boltit, şi-l amenajează chiar la gura unei movile 
scobite, specifică regiunilor cu pământ argilos. Într-o 
asemenea vizuină trăiesc de obicei mai multe familii. De 
aceea, pe lângă intrarea principală, vizuina e prevăzută şi 
cu alte căi de acces. 

Aşa şi aici. Erau patru găuri bine camuflate. În timp ce caii 
păşteau cu nesaţ, Morgenstern şi chirurgul răscoleau 
movila, iar Fritze stătea cu puşca la ochi pândind clipa când 
vreun bizcacha ar fi încercat să fugă afară. Ceea ce era 
complet greşit. Un vânător cu experienţă an fi procedat cu 
totul altfel. Totuşi izbutiră. Nu trecură nici cinci minute - 
între timp sapele pătrunseră la câteva picioare adâncime - 
când Fritze, strigând de bucurie, trase două focuri la rând. 
Ceilalţi îşi ridicară repede nasurile din movilă şi văzură doi 
bizcacha împuşcaţi mortal. Era suficient. Agăţară din nou 
sapele de şei, suiră pe cai cei doi iepuri mari şi graşi, apoi 
îşi continuară drumul. 

Iarba deveni curând şi mai suculentă, pământul mai 
moale, mai afânat. La nord se zăreau pomi izolaţi, semn 
sigur că intraseră în ţinutul Lagunei Porongos - nume ce 
înseamnă lacul sau mlaştina lămâilor sălbatici. Soarele 
cobora dincolo de orizont şi cei trei călăreţi zăriră lucind în 
faţa Ion apa lagunei. 

Merseră în asfinţit pe urmele lăsate de numeroşi călăreţi, 
ceea ce îi făcu să presupună că aveau în faţă echipa 'atii 
Jaguar. Ar mai fi înaintat cu plăcere, însă umbrele serii, 
coborând grăbite, îi deciseră să se oprească pentru popas. 


Descălecară şi scoaseră şeile de pe cai. Îi priponiră apoi, 
legându-le picioarele din faţă cu lasourile, ca să poată paşte 
fără a se depărta prea mult. Caii din pampa trăiesc în 
herghelii şi se ţin mereu împreună. Prin urmare, nu era de 
temut că a doua zi vor trebui căutaţi în locuri diferite. 

Pe urmă strânseră vreascuri pentru foc. Lămâii sălbatici le 
ofereau din belşug. Flacăra se înălţă vioaie şi cei doi 
bizcacha fură jupuiţi, secţionaţi. Carnea le ajungea pentru 
cină şi pentru dejunul de a doua zi. Cu setea însă călătorii o 
duseră mai prost: apa din lagună, fiind sărată, nu era bună 
de băut. 

După cină drumeţii se înfăşurară în ponchos-urile lor şi se 
culcară lângă foc. Făcuseră în acea zi peste o sută de 
kilometri şi drumul îi obosise destul de mult; încât nici 
răcoarea ce se lăsă în cursul nopţii nu-i putu trezi. 

Dimineaţa găsiră caii chiar în preajmă. Carnea rămasă, 
după ce o fripseră, fu consumată la dejun. Apoi porniră mai 
departe. 

Călăreţii înaintau pe partea de est a lagunei, unde - 
venind din nord-est - curge Rio Dolce. Numele i se trage 
din faptul că la izvoarele sale conţine apă dulceagă, plăcută 
la gust. Dar străbătând deşerturi, absoarbe sare, încât pe 
cursul inferior al râului apa nu mai poate fi băută. 

Urmele descoperite în ajun continuau însă o bucată 
dincolo de lagună. Apoi echipa Tatii Jaguar probabil că 
făcuse un popas, căci pământul era bătătorit, iarba călcată 
şi mâncată de cai pe un perimetru larg. În plus, se vedeau 
rămăşiţele câtorva focuri. Dar când anume se întâmplase 
aceasta? Pentru călătorii noştri, cu lipsa lor de experienţă, 
lucrul era greu dacă nu imposibil de stabilit. Niciunul din ei 
nu avea simţul de orientare al vânătorilor de pădure sau de 
prerie. 

De aici urmele duceau spre nord-est. Chirurgul se opri şi 
întrebă cu o nuanţă de îngrijorare în glas: 

Senores, credeţi într-adevăr că acestea sunt urmele 
călăreţilor conduşi de Tata Jaguar? 


Da, răspunse Fritze Kiesewetter. Echipa lui numără 
douăzeci şi patru de oameni şi urmele arată cam tot pe- 
atâţia. 

Just, însă Tata Jaguar cică merge spre Gran Chaco, situat 
la nord şi nord-vest, pe câtă vreme urmele se îndreaptă 
spre nord-est. 

Atunci pesemne că s-a mai abătut... O fi având şi el nişte 
socoteli. 

Hm! Aşadar, venerabile sehor, dumneavoastră propuneţi 
să ne luăm după aceste urme? 

Păi cum?! Doar nu cred să mă-nşel. Tata Jaguar a trecut 
fără îndoială pe-aici. Avem în faţă un singur soi de urme, 
aşa că nici vorbă că sunt ale lor. Lăsaţi că mă pricep eu. Am 
citit cândva o poveste cu indieni plină de urme, dâre, semne 
şi în tipărituri. 

O apucară deci spre nord-est. Drumul ducea peste un şes 
întins, numai cer deasupra şi iarbă dedesubt. Urmele se 
vedeau foarte desluşit. Către prânz dădură de un izvor 
limpede. Totul arăta că aici se oprise presupusa trupă a 
Tatii Jaguar ca să-şi astâmpere în sfârşit setea, să adape caii 
şi să-i lase odihnei. După un ceas şi mai bine porniră din 
nou. 

Doctorul Morgenstern purta legată de lanţul ceasornicului 
o mică busolă. Consultând-o, văzu că urmele iau tot mai 
mult direcţia est. Nu mai duceau spre nord-est ci spre est- 
nord-est. Chirurgul intră şi mai tare la bănuială. Clătină din 
cap: 

Dacă mai mergem aşa, nu ajungem în Chaco nici până la 
capătul zilelor. Cred că nu greşesc, sehores, afirmând cu, 
după opinia mea, ne îndreptăm spre acea porţiune a lui Rio 
Salado unde se află Paso de las Canas sau chiar Paso 
Quebracho. Şi mă-ntreb dacă cei din faţa noastră sunt într- 
adevăr oamenii Tatii Jaguar... Aş prefera să ne întoarcem 
sau să o luăm spre stânga. 

Eu, unul, prefer să mă ţin exact după aceste urme, replică 
Morgenstern. Unde sunt urme sunt şi oameni; şi unde sunt 


oameni e şi de mâncare. 

Raționamentul făcu o bună impresie asupra lui „don” 
Parmesan. În consecinţă acesta se învoi: 

Aveţi dreptate, fireşte. Probabil că astăzi vom răbda încă 
de foame, fiindcă nu am zărit nici un vânat în afară de 
vulturii ăştia care se găsesc peste tot şi care, din păcate, nu 
sunt comestibili. Să ne ţinem după urme! 

Porniră iar. Era pe la mijlocul după-amiezii când chirurgul, 
arătând cu degetul înainte, spuse pe un ton coborât, ca şi 
cum s-ar fi temut să nu fie auzit şi de alţii: 

Un avestruz, un avestruz! Un struţ, un struţ! 

Ceilalţi doi se uitară în direcţia respectivă şi, în pofida 
depărtării, văzură într-adevăr un struţ care tot izbea cu 
ciocul în pământ şi scormonea. Întors cu spatele la ei, 
struţul nu-i observase. 

Asta înseamnă carne, nu glumă! adăugă Parmesan. Ne 
săturăm cu toţii. 

Dar numai după ce-l găbjim, obiectă Fritze. Am auzit că 
struţul e greu de vânat. 

Aici nu greşeşti deloc, venerabile. Cred că ne scapă. 

Deodată Morgenstern duse degetul la frunte şi rosti pe un 
ton important: 

Senhor, am găsit! Asta-i! Ştiinţa te scoate din orice impas. E 
fapt dovedit că struţul îşi vâră capul în pământ. Să facem 
deci ca să şi-l vâre. Atunci, neputând să ne mai vadă, îl 
răpunem ca David pe filisteni. 

Ia spuneţi, sehor, se zbârli chirurgul, aveţi de gând să vă 
bateţi joc de mine? 

Nici prin vis nu mi-a trecut. Vorbesc foarte serios. 

Da? Păi duceţi-vă la struţ şi rugaţi-l să-şi vâre capul în 
pământ! 

Mă tem că ar avea efectul contrar. 

Cred şi eu. Atunci cum să procedăm? 

Treaba dumneavoastră, sehor. Eu am făcut o propunere. 
Dacă nu ştiţi cum s-o aplicaţi, vă priveşte - deşi regret 
profund faptul că va trebui să mai răbdăm de foame. 


Parmesan era gata să-i dea o replică usturătoare, dar 
Fritze interveni prompt: 

Nu vă mai ciondăniţi. Am găsit eu un clenci mai bun. 
Credeţi, senor Parmesan, că... 

Don Parmesan, nu seior! îl întrerupse chirurgul cu 
semeţie. 

Fie! Credeţi, don Parmesan, că struţul fuge din faţa 
calului? 

Ba dimpotrivă. Se întâmplă de multe ori să vezi un struţ 
păscând laolaltă cu caii sau cu vitele. 

Bun. Eu cobor şi mă întind în iarbă cu puşca alături. 
Dumneavoastră amândoi o luaţi călare, unul la dreapta, 
celălalt la stânga, într-un ocol larg, depăşiţi struţul şi 
încercaţi să-l goniţi spre mine. Cu niţel noroc s-ar putea să-l 
pocnesc. 

Ideea găsi ecou şi fu pusă imediat în aplicare. 
Morgenstern o luă la dreapta, Parmesan la stânga, 
descriind un arc în aşa fel încât să poată goni pasărea către 
Fritze. 

Struţul american sau nandu se prinde cu bola, care i se 
înfăşoară în jurul picioarelor. De împuşcat e greu, fiindcă 
vânătorul, ca să poată ochi, e nevoit să-şi oprească din mers 
calul, timp în care struţul, foarte rapid în mişcări, fuge şi 
iese de obicei din bătaia puştii. 

Ca să nu piardă timp şi să-i taie retragerea, cei doi călăreţi 
executară manevra în cea mai mare viteză. Struţul părea că 
nu-şi vede decât de ocupaţia lui. Izbea cu ciocul, scormonea 
cu picioarele-i lungi, vânjoase, înzestrate cu câte trei 
gheare, se învârtea mereu în jurul propriei sale axe, fără să 
dea nici o atenţie celor doi călăreţi sau calului liber ce 
păştea mai de o parte. 

„Mi se pare că-şi pregăteşte cuibul pentru ou. Vrea să se 
ouă”, murmură pentru sine Fritze, lungit în iarbă. 

Călăreţii ajunseră în spatele struţului şi întoarseră caii 
spre el. Acesta, adâncit în munca lui, îi observă abia după ce 
se apropiară la cel mult două sute de coţi. Făcu deodată un 


salt mare şi o luă la goană chiar prin faţa lor, în direcţia 
unde pândea Fritze. La un moment dat zări calul liber şi 
stătu puţin în loc. Apoi îşi continuă fuga. Calul nu i se părea 
primejdios. 

Fritze îşi simţi inima zvâcnind de bucurie. Se sprijini în 
cotul stâng. Ca să nu-i tremure arma, o fixă bine în umăr. 
Pasărea nu mai avea de făcut decât vreo şaizeci de salturi 
până să-l ajungă. Atunci Fritze apăsă pe trăgaci. Puşca 
detună. Struţul sări drept în sus, se bălăbăni de câteva ori 
prin aer şi căzu la pământ. 

Chiuind, Fritze se ridică din iarbă, apucă repede calul de 
frâu şi fugi către locul cu pricina. Călăreţii se apropiară şi 
ei. 

L-a dat gata. Minunat! exclamă don Parmesan şi, sărind 
din şa, dădu să se aplece asupra struţului. Dar nandu încă 
nu murise. Încordându-şi ultimele puteri, îi repezi 
chirurgului o lovitură cu ciocul, atât de cruntă şi violentă 
încât îi sfâşie poncho-ul şi îl răni la braţ. 

Ah, cerule, grijania! exclamă Parmesan, sărind un pas 
înapoi. Diavolul mai trăieşte! Din rana asta s-ar putea să şi 
Mor. 

E vina dumneavoastră, senhor, îl dojeni Fritze. Nu te 
zgâieşti la un animal atât de puternic înainte de a şti că a 
crăpat de-a binelea. 

Apropie a doua ţeavă, încă nedescărcată, de capul 
struţului şi apăsă iar pe trăgaci. Se întoarse apoi spre 
chirurg, să vadă cât de serioasă e rana. Nu era nimic 
primejdios. Braţul, ce-i drept, sângera din belşug. Totuşi 
struţul nu făcuse decât să-i smulgă un cocoloş de carne, cât 
o alună, care se mai afla şi acum în ciocul păsării. Fritze îl 
scoase şi îl restitui păgubaşului, zicând: 

lată ce aţi pierdut, şeilor. În calitatea dumneavoastră de 
chirurg fără pereche n-o să vă fie greu să lipiţi la loc un 
flecuşteţ de carne de vită. 

De vită?! sări don Parmesan în timp ce încerca să-şi 
oprească hemoragia. Sper, onorabile, că veţi retrage 


cuvântul, altminteri va trebui să ne batem pe viaţă şi pe 
moarte! 

Bine, îl iau înapoi şi-l înghit. Scuzele mele! Credeţi că o să 
crească la loc? 

Ar fi o jucărie pentru mine să-mi fixez carnea exact unde 
trebuie, dar în acest scop am nevoie de ambele mâini. Vreţi 
să mă ajutaţi? 

Bucuros. 

Atunci băgaţi „flecuşteţul” adânc în cavitatea rănii, aşa 
cum a fost înainte. Pe urmă strângeţi-mi eşarfa cât mai tare 
în jurul braţului. 

Morgenstern dădu şi el o mână de ajutor. Astfel mica rană 
fu repede pansată. În sfârşit putură să examineze pasărea. 
Era o femelă de aproximativ un metru şi jumătate lungime. 
Greutatea probabilă şaizeci de funţi. O încărcară pe unul 
din caii de samar şi, urcând iarăşi în şei, norocoşii vânători 
îşi continuară drumul întrerupt. Trecând pe lângă locul 
unde o dibuiseră la început, constatară ca pasărea lucrase 
într-adevăr la un cuib ca să se ouă în el. Scobise în pământ 
un lăcaş cât o oală, nu departe de urmele vizibile ale unui 
trecător. Ceea ce nu constituia un certificat de prea mare 
inteligenţă pentru ea. 

După puţin, urma pe care călăreau drumeţii coti uşor pre 
nord-est, apoi spre nord. 

Ei, venerabile, sunteţi mulţumit? spunea Fritze către 
chirurg. Ne aflăm exact pe direcţia Chaco. 

Cu atât mai rău, se strâmbă Parmesan, căci îl durea braţul. 
Asta înseamnă că dăm de Monte de los Palos Negros, 
pădure despre care am auzit că ar fi aproape de nepătruns. 
Dacă o luam adineauri mai spre stânga, n-am fi avut decât 
câmp deschis. 

Aţi trecut vreodată Rio Salado? 

Vă mai îndoiţi? 

Răspunsul voia să pară indignat, superior, dar avea o 
nuanţă de incertitudine care dădea de bănuit că un „nu” 
curajos ar fi fost mai sincer. 


După câtva timp călăreţii, care îşi simțeau burţile 
ghiorăind, zăriră un tablou menit să-i electrizeze. Înaintea 
lor, puţin mai la dreapta, păşteau nişte căprioare de pampa. 
Printre ele şi un cerb. Fără a se mai sfătui, tustrei dădură 
năvală spre locul cu pricina, uitând că e absolut imposibil să 
răpui astfel vreunul din aceste animale atât de iuți de picior. 

Cerbul, observând primejdia, o luă la fugă urmat de 
întregul cârd. Dar nu fugea prea repede, ştia bine că nici un 
cal nu-l poate ajunge. Păstră la început aceeaşi distanţă 
între el şi vânători, până aceştia îşi zoriră şi mai mult caii. 
Atunci îşi lungi şi el pasul, iar familia i se alătură sprintenă, 
graţioasă, depărtându-se din ce în ce mai mult. 

Totuşi cei trei continuară urmărirea până se ivi la orizont 
liziera întunecată a pădurii către care goneau 
sălbăticiunile. Cât ai clipi acestea dispărură printre copaci. 
Călăreţii se opriră la oarecare distanţă de pădure. Un ochi 
de apă lucea la marginea ei. 

Ne-a scăpat friptura, oftă Parmesan. Un muşchiuleţ de 
căprioară e în orice caz mai bun. Decât carnea de struţ. Aţi 
mâncat vreodată struţ, sehores? 

Eu nu, răspunse micul savant. Ce gust are? 

Ca talpa de cizmă. Nici nu poţi să muşti din ea. Trebuie s-o 
înghiţi nemestecată. Numai foamea ţi-o împinge pe gât. 

Cum, nu se moaie nici dacă o prăjeşti în unt, butyrum pe 
latineşte? Ar trebui s-o frigem înăbuşit în propria ei 
grăsime. 

Grăsime de struţ? Credeţi că struţul are vreo urmă de 
grăsime? 

Cred, fireşte. Doar e lucru dovedit că orice corp animal 
conţine grăsime, adică adeps. Ori struţul e un asemenea 
corp şi nu mă îndoiesc că, prin oarecare stăruinţă, vom 
descoperi cel puţin un pic din ceea ce am numit chiar acum 
adeps. 

Ei şi dacă veţi frige matahala asta de struţ într-un „pic” de 
adeps, veţi obţine o uscătură ca speteaza unui scaun de 
paie. Să lăsăm deci! Avem altele de făcut. Vorba e: încotro 


mergem? Ne-am depărtat de urmele acelea. Să le căutăm 
din nou? 

E prea târziu acum, fu de părere Fritze. Iaca, nu mai e 
mult până diseară. Aici încalte avem iarbă pentru cai; mai 
încolo, la pădure, găsim apă. Aşa că mai bine stăm aici. Cât 
priveşte urmele, vedem mâine. 

Naivul Fritze nu se gândea că iarba călcată îşi va reveni 
peste noapte şi că, până a doua zi, urmele vor dispărea 
complet. 

O luam deci spre pădure. Acolo descălecară şi scoaseră 
harnaşamentul de pe cai. Pădurea era deasă de tot. 
Creşteau aici arbori de quebracho, cactuşi înalţi, precum şi 
mistol, chanars, binals şi alte leguminosa. Chiar la marginea 
ci ţâşnea un firicel de apă. Se prelingea uşor, alcătuind - 
numai la vreo zece coţi depărtare - un iaz limpede, 
miniatural. Drumeţii deciseră să înnopteze aici. Lemn de foc 
aveau cu prisosinţă. Flacăra se înălţă curând şi fârtaţii 
noştri se apucară de gătit. Să încerci a jumuli struţul ca pe 
o găină ar fi fost lucru în zadar. Îl jupuiră deci ca pe un 
animal îmblănit. Apoi îl despicară. Stomacul conţinea 
resturi de plante, nisip, pietre, un mâner de cuţit din corn şi 
un pinten de călărie cu roata cât un taler - căci struţul 
înghite tot ce-i cade sub ochi. Carnea nu arăta deloc rău şi 
se lăsă destul de uşor tăiată. Într-adevăr, pasărea avea 
nevoie urgentă să-şi facă un cuib. Purta într-însa ouă, de la 
mărimea unui bob de mazăre până la aceea a unui pumn 
bărbătesc. Ouăle mari fură coapte în cenuşă fierbinte. 
Gustul lor se dovedi destul de plăcut. Drumeţii încercară 
apoi carnea de la piept, friptă asemenea muşchiului de 
vacă. Fritze muşcă cel dintâi, o strânse între dinţi, dar 
scuipă cât colo, adresându-se stăpânului său: 

Ptiu! Chiar că-i talpă! N-are pic de zeamă, nici gust. Nu 
poţi s-o mesteci. Luaţi şi dumneavoastră, dom' doctor! 

Savantul păţi la fel. Carnea era atât de tare, încât, lihnit de 
foame de-ai fi fost, tot n-ai fi putut s-o mănânci. 

S-o batem! propuse Fritze. 


Puse o bucată jos şi o bătu cu patul puştii, ea s-o moaie. 
Părea că se mai frăgezise, însă la foc se întări din nou. 

Ca să vezi cum o brodeşte natura! bombăni el. Potârnichile 
şi sturzii, păsări atât de gustoase, înţelegi, cresc cât o 
nimica toată, pe când cele care cresc mari de-a mai mare 
dragul, nu-s bune de mâncat. Zău dacă nu-mi pare rău de 
pulberea cheltuită. Să fi ştiut ce încăpăţânată-i dihania, nici 
nu-mi mai făceam păcatul cu ea. Vorba-i însă ce mâncăm? 

Deodată auzi un foşnet în spatele lui. Fritze se răsuci şi 
văzu în copac o fiinţă lunguiaţă, asemănătoare şopârlei. 

Pst! făcu el. Nici o mişcare. Dacă izbutim, gata friptura. 

Puşca şi-o încărcase din timp: o ţeavă cu alice, alta cu 
glonţ. Apucă atent arma. Focul părea să fie un fenomen 
neobişnuit pentru creatura din copac. Stătea pe o cracă, 
lungită ca şarpele, sprijinită în labe şi cu ochii aţintiţi 
asupra flăcării. Fnitze duse puşca la ochi. Ţinti o clipă şi 
trase. Împuşcătura trosni. Animalul dispăru de pe cracă. 

Ce-i? Ce s-a întâmplat? tresări Morgenstern, care, ca şi 
chirurgul, şedea întors cu spatele la copac. 

Un iguan, răspunse Fritze. 

Un iguan? se miră Parmesan sărind în sus. Un iguan! Păi 
asta-i cea mai mare delicatesă de pe faţa pământului! L-aţi 
nimerit, senor? Sper că da. 

Nu ştiu. Să vedem. 

Se ridică să dea ocol copacului. 

Fiţi atent! îl preveni chirurgul. Iguanii muşcă al dracului. 
Dacă n-a murit, nu cumva să puneţi mâna pe el! 

Între timp Fritze ajunse la copac şi scoase un chiot de 
bucurie. Nu gregşise ţinta. Iguanul zăcea nemişcat. Prudent, 
Fritze nu se aplecă asupra lui până nu-l izbi de câteva ori cu 
patul puştii. Chirurgul îi veni în ajutor şi cărară vânatul 
până la foc. 

Iguanul, numit şi leguan, e o şopârlă mare din America de 
Sud. Are capul lătăreţ, colții înşiraţi ca un tiv la marginea 
botului, coamă ghimpoasă pe spate şi coada foarte lungă. 
Degetele picioarelor - acestea extrem de puternice - sunt 


de asemenea lungi. La gât îi atârnă o guşă groasă. Iguanii 
sunt excelenți înotători şi se caţără cu multă uşurinţă în 
copaci. Mănâncă ouă de pasăre, insecte, muguri, frunze şi 
flori fragede. În apărare sunt curajoşi şi au o muşcătură 
formidabilă. Iguanul obişnuit atinge o lungime de un metru 
şi jumătate, din care coada constituie două treimi. 1 se 
întind capcane numeroase, carnea lui fiind deosebit de 
bună la gust, moale şi uşor de mistuit. 

Animalul arată cât se poate de urât, ceea ce îl făcu pe 
Morgenstern să se strâmbe: 

Mda, sunt convins, e un iguan. Dar vreţi dumneavoastră să 
mâncaţi într-adevăr o asemenea scârboşenie? 

Bineînţeles! răspunse chirurgul. Nimic mai delicios decât 
carnea de iguan, friptă cu tot cu piele şi cu solzi. Nu ştiaţi? 

Ce întrebare? Doar ştiinţa ne învaţă că iguanul posedă 
carne, iar practica spune că se şi consumă... Dar pe mine vă 
rog să mă scutiţi. Prefer să mănânc, precum chinezii, râme 
prăjite în zeama lor, trepanguri, holothurii, decât să muşc 
dintr-o astfel de şopârlă. 

Până la urmă, venerabile, sunt sigur că n-o să rezistaţi. Eu, 
unul, îmi şi tai o porţioară. 

Şi Parmesan scoase repede cuțitul ca să treacă la fapte. 
Fritze însă interveni: 

Ia staţi, senor! Cine a împuşcat iguanul? 

Dumneavoastră, fireşte. 

Păi! Prin urmare, eu mi-s stăpânul. Cine vrea o ciozvârtă, 
plăteşte pe loc. Scoateţi banii! 

Bani? Cum de v-a venit o asemenea idee ciudată, senor? 

Doar mi-aţi cerut parale pentru carnea de vită, nu?! Unde 
mai pui că iguanul e mult mai gustos! Aşa că, uite, în seara 
asta funtul de iguan vă costă cincizeci de taleri de hârtie. 

Glumiţi, senor... 

Ba să mă iertaţi! Când pretinzi bani de la camarazii tăi, 
atunci să nu te aştepţi la dărnicie. 

Tăie o bucată bună de carne, o înfipse într-o ţepuşă de 
lemn, pregătită din timp şi o ţinu deasupra focului. 


Hm! făcu Morgenstern. Nu miroase rău. Chiar îţi face 
poftă, ca să zic aşa. Dacă i-o fi şi gustul pe măsura 
mirosului... 

Fritze nu răspunse. Continua să se ocupe de friptura lui. 
Mai mâncase carne de iguan şi îi cunoştea calităţile. Când o 
scoase din frigare, parcă întreg văzduhul se umplu de un 
miros îmbietor. Fritze îşi tăie o bucată şi începu să mestece 
cu evlavie, puţin răutăcios, insinuant. Se pricepea 
nemţişorul la de-alde astea. Don Parmesan nu se mai putea 
stăpâni. Întrebă rugător: 

Permiteţi, venerabile, oare n-aţi vrea să-mi dăruiţi măcar o 
felioară? 

Nu. 

Doar atâtica. 

Nu. 

Subţire şi numai cât palma de lată... 

Nimic. 

Şi cât costă, mă rog, o porţie pe săturatele? 

Sunteţi un mâncău lacom. Aşa că scoateţi o sută de taleri. 

Que carestia! Şi cât ar costa să zicem vreo zece 
îmbucături? 

Zece? Las' că ştiu eu cum îmbucaţi! Asta ar fi un funt, 
adică cincizeci de taleri. 

Cuanto costa eso! Grozav de scump! Luaţi în considerare 
că sunt un biet rănit... 

Păi iau, cum să nu iau! Un rănit trebuie să ţină regim, 
venerabile, să nu mănânce câteva zile. 

Asta-i cu neputinţă când simţi aromă de iguan fript, senior. 
Amintiţi-vă de pilda atâtor bărbaţi cuvioşi. Sunt gata să vă 
restitui banii ce mi-aţi dat. 

Şi scoase punga din buzunar. 

Lăsaţi! refuză Fritze. Nu-mi trebuie nimic. Dar acum 
vedeţi şi dumneavoastră ce urâtă treabă e să ceri bani 
pentru o bucăţică de carne unor fârtaţi cu care ai de 
împărţit griji, necazuri, poate chiar primejdii de moarte. Se 


înţelege că eu n-am să fac aşa. Ce-i al unuia e şi al celorlalţi. 
Uite iguanul: tăiaţi după pofta inimii şi mâncaţi. 

Don Parmesan nu aşteptă să i se spună de două ori. Băgă 
punga la loc în buzunar şi îşi tăie repede un bucăţoi de 
carne. Fritze îşi tăie şi el încă o porţie. Morgenstern îi 
măsură un răstimp, apoi întrebă: 

Ia spune adevărat, Fritze, e chiar atât de bun? 

Grozav, pe cinstea mea. 

Atunci ce-ar fi să încerc niţeluş? Nu de alta, dar ca să pot 
zice şi eu că am mâncat iguan. 

Asta va trebui s-o spuneţi oricum. Ce-ar gândi aia din 
Juterbogk despre dumneavoastră dacă ar afla că, fiind în 
America de Sud, n-aţi mâncat şopârlă? Să vă frig de poftă? 

Da, te rog. 

Fritze vâri o bucăţică în ţepuşă, o ţinu pe foc, apoi o 
întinse stăpânului său. Acesta muşcă mai întâi cu oarecare 
teamă, dar numaidecât porni să mestece savurând şi 
arcuindu-şi sprâncenele a surpriză. Înghiţi, se apropie de 
foc, scoase cuțitul, îşi tăie o halcă zdravănă şi vorbi: 

Cine ar fi crezut! Şopârla asta merită, ca să zic aşa, să fie 
trecută într-o clasă de animale mult superioare. Nu există 
peşte, nici pasăre, nici mamifer care să aibă carne atât de 
fragedă. Voi cita faptul şi voi insista chiar asupra lui în 
lucrarea mea viitoare. Voi pune să se culeagă cu litere 
groase, precum că iguanul e excepţional de gustos, sapidus 
pe latineşte. 

Astfel drumeţii se ospătară îndelung. Fusese o zi cu două 
feluri de carne: struţ şi iguan. Când isprăviră de mâncat, 
struţul era întreg; din iguan nu mai rămăsese în schimb 
decât coada, pe care o păstrară pentru dejun. Priponiră 
apoi caii după metoda cunoscută şi se culcară înveliţi în 
pături. 

Trezindu-se în zori, Fritze şi Morgenstern îl surprinse pe 
chirurg în timp ce înteţea focul şi se ocupa de coada 
iguanului. 


Staţi, sehor! îi strigă Fritze. Lăsaţi-mă să împart. Doar 
avem dreptul la porţii egale. 

Abia acum, la lumina zilei, observară că iazul era plin de 
peşti. Şi ce mai peşti! Şi mari şi mulţi. Problema era însă 
cum să-i prinzi. Nu aveau nici plasă, nici undiţă. 

Ştiu eu cum le venim de hac! exclamă Fritze. Îi alungăm 
din apă cu un poncho şi punem mâna pe ei. Vreţi să mă 
ajutaţi, don Parmesan? 

Chirurgul se declară de acord. Întrară în apă cu un 
poncho pe care îl ţineau fiecare de câte un capăt. Iazul nu 
era adânc. Scufundară pătura până jos, pe fund şi, 
înaintând astfel, goniră peştii către mal. Chiar din prima 
încercare izbutiră să mâne câţiva până pe uscat. Repetară 
manevra şi strânseră provizii cât să le ajungă pe două zile. 

Pe când cei doi prindeau peştii şi îi înfăşurau în frunze 
verzi, Morgenstern îşi aţinti privirea către un loc din 
preajma iazului, unde iarba arăta foarte sfrijită, rară, 
gălbuie. Dar ceea ce atrăgea mai mult atenţia era forma 
perfect circulară a acelui loc. Şi încă un fapt curios: pe o 
margine a cercului era un petic de nisip pe care nu creştea 
nici un fir de iarbă. Chiar şi numai peticul ăsta de nisip pe 
un teren argilos putea să ridice semne de întrebare. 

Morgenstern se sculă şi porni către locul cu pricina. Voia 
să-l examineze mai îndeaproape. Observă mai întâi că arată 
ca o ceaşcă răsturnată cu fundul în sus. 

„Circular şi convex, chibzui el. Foarte ciudat. Şi de ce n-ar 
creşte aici iarbă? Terenul e acelaşi, tot argilă. Să fie oare 
piatră dedesubt sau poate un strat steril care nu îngăduie 
rădăcinii să absoarbă hrana necesară?” 

Ca să-şi verifice presupunerile scoase cuțitul şi îl înfipse în 
pământ. Lama pătrunse până la cel mult cinci ţoii şi se izbi 
de ceva tare. Probă şi în alte locuri obţinând exact acelaşi 
rezultat. Cercul acesta straniu avea, cum s-ar zice, un 
fundament foarte dur, acoperit cu o pătură pe pământ, 
groasă de vreo cinci țoli. De aceea iarba se alimenta cu 
greu. Creştea puţină, pipernicită, galbenă, bolnavă. Dar 


cum se făcea oare că stratul de deasupra era la fel de gros 
pe întreg cuprinsul cercului? Cauza trebuia să fi fost cu 
totul neobişnuită. 

Şi de unde peticul acela de nisip tocmai aici, într-un peisaj 
lipsit cu desăvârşire de aşa ceva? Morgenstern se aplecă, 
vâri cuțitul în nisip şi începu să sape. 

Ceilalţi doi îl priviră de departe, miraţi. Apoi Fritze se 
apropie şi întrebă: 

Ce se-ntâmplă, dom' doctor? Ce tot vârâţi cuțitul? Vreţi să 
ne spintecaţi pământul nostru cel darnic şi bun? 

Ia lasă-te de glume? îl repezi micul savant. E vorba de o 
chestiune foarte serioasă. Ai auzit vreodată de inelul 
ielelor? 

Ba bine că nu. Astea-s nişte tăpşane rotunde pe care cică 
vrăjitoarele ţopăie de zor în noaptea valpurgiei. 

Prostii! Inelele astea se datorează unor anume soiuri de 
ciuperci al căror mycelium se înmulţeşte centrifugal. Dacă 
se stârpesc ciurpercile, atunci dispar şi cercurile. 

Înţeleg. Şi aţi găsit pesemne şi aici vreun inel al ielelor. 
Da, însă foarte ciudat. În timp ce inelele cunoscute au pe 
margine verdeață din belşug, aici situaţia e cu totul alta. În 
schimb creşte iarbă în interiorul cercului, ceea ce nu e de 
fel cazul în alte părţi. Şi apoi de uncie nisipul? Doar nu mai 

e nicăieri de jur împrejur! 

Hm! Şi mie locul ăsta îmi dă de gândit. Nu cumva se află 
dedesubt o comoară? Zău dacă nu mi-ar plăcea mai mult 
decât dacă am găsi vreo namilă de dinaintea potopului. 

O namilă de dinaintea potopului, repetă Morgenstern, 
plăcut surprins. Fritze, poate că ai nimerit-o de astă dată. 

Cu namila sau eu comoara? 

Cu amândouă, omule? Dacă dăm să zicem de un 
mastodont, asta înseamnă pentru mine o adevărată 
comoară şi nici tu nu rămâi păgubaş. 

„Uite că aud!” se bucură surdul când primi o palmă de-i 
țiuiră urechile, răspunse Fritze, glumind. Dar să vorbim 
serios, dom' doctor. Un inel ca ăsta, în plină sălbăticiune, 


nu-i lucru întâmplător. De aceea să nu ne grăbim. Scoatem 
frumuşel nisipul deoparte şi îi dăm de rost. 

Perfect. Adă sapele, târnăcoapele şi lopeţile! Ne apucăm 
de treabă! 

Fritze execută. Pe când dislocau nisipul, don Parmesan se 
apropie grăbit, intrigat, îndemnând la plecare pentru a-l 
putea ajunge încă în acea zi pe Tata Jaguar. Dar se lumină 
imediat la faţă, dat fiind argumentul lui Morgenstern: 

Dacă dăm aici peste un megatherium sau peste un alt 
uriaş de acelaşi soi, atunci vă remit o mie de taleri. Cadou! 

Aşa? Păi sunt gata să vă ajut, senores. Poate să dureze şi o 
săptămână. 

Şi apucând repede o sapă, chirurgul se alătură celorlalţi. 
O mie de taleri de hârtie, ceea ce însemna o sută şaizeci de 
mărci germane, ar fi atârnat greu în punga lui. 

În timp ce Parmesan şi Fritze săpau în stratul de nisip, 
Morgenstern, cu lopata, curăța de pământ şi iarbă o anume 
porţiune de pe suprafaţa cercului. Deodată zări dedesubt 
un soi de carapace, netedă, opacă. Morgenstern ciocăni. Nu 
se produse decât un sunet sec, fără rezonanţă. De bucurie, 
micul savant sări în sus şi exclamă: 

Evrika, evrika! Am găsit! O masă netedă ca sticla şi dură 
ca un blindaj! Am găsit! 

Ce-aţi găsit? întrebă Fritze, ridicându-şi privirea de la 
lucrul său. 

Namila, dragă! Un glyptodont, un uriaş! Nici nu încape 
îndoială. 

Cine vreţi să vă înţeleagă?! Spuneţi-i pe nume ca la noi, la 
Stralau sau Juterbogk. 

Un armadil gigantic sau, în germană, „Riesenpanzertier”, 
un ţestos din cei mari, antediluvian. 

Adică, să se fi înecat în timpul potopului? Ce mai soartă, 
dom' doctor! Zău dacă nu mi-e milă! Şi e mare? 

Cât un tapir sau un hipopotam. Lungimea, un metru şi 
jumătate. 


Vasăzică, nici să-l iei în braţe, nici să-l duci în palmă. Dar 
nu face nimic. Îl scoatem noi. 

De scos trebuie scos, fineşte. Însă cu multă atenţie, ca nu 
cumva să crape. Cea mai mică zgârietură sau fisură, laesia 
pe latineşte, scade valoarea epocalei descoperiri. 

Fritze şi Parmesan continuară să sape. Morgenstern puse 
şi el mâna, răzuind cu mare zel crusta de pământ ce 
acoperea monstrul preistoric. Ochii îi străluceau, faţa îi 
ardea, mâinile îi tremurau. Parcă ar fi fost cuprins de 
friguri. Totodată se apucă să ţină înaintea celorlalţi un 
adevărat curs în legătură cu erele străvechi şi fauna lor. 
Fritze şi Parmesan aruncau nisipul la dreapta şi la stânga. 
Sapele pătrundeau din ce în ce mai adânc. Pe neaşteptate 
însă nisipul cedă. Fritze scoase un țipăt şi dispăru. 
Chirurgul sări repede în lături ca să nu se scufunde şi el. 

Dumnezeule! se sperie Morgenstern. Ce s-a întâmplat? Să 
nu iasă vreo nenorocire, infortunium pe latineşte. 

A dispărut, s-a dus la fund, răspunse Parmesan. I-a fugit 
pământul de sub picioare. 

Doctorul se apropie prudent de craterul ce se deschisese 
şi strigă: 

Fritze, Fritze dragă, eşti viu? 

Viu şi cu sufletul voios, se auzi din adânc răspunsul lui 
Fritze. 

Cum s-a întâmplat? Unde te afli? 

Mi-am pierdut direcţia în secolul nouăsprezece şi am 
alunecat înapoi la potop. 

Eşti rănit? 

Ba. Dihania blindată se poartă cuviincios. Stă nemişcată. 
Nu se dă deloc la mine. 

Atunci ieşi repede afară! S-ar putea să fie gaze otrăvitoare 
la fund. 

Dimpotrivă. E plăcut de tot. Coborâţi şi dumneavoastră. 
Mai am două locuri de vânzare în preistorie. Poftiţi, 
domnilorrr! 


Cu buna lui dispoziţie, micul servitor risipi toate temerile 
doctorului. Şi cum Morgenstern fierbea de curiozitate, 
dorind să afle şi să vadă totul cu ochii săi, dădu curs 
invitaţiei lui Fritze şi cobori cu mare băgare de seamă în 
crater. Acesta număra iniţial vreo patru picioare adâncime, 
după care o cotea într-un unghi ascuţit. Aşadar, Fritze nu 
căzuse drept pe verticală, ci alunecase în pantă. Acum i se 
auzi glasul ce venea mai din adânc: 

Aşa, uite că v-am şi zărit pingelele! Sunteţi chiar lângă 
burta dihaniei. Staţi niţel să vă trag în jos. 

În aceeaşi clipă Morgenstern se simţi apucat de picioare. 
Lunecă uşor şi, spre mirarea lui, se pomeni şezând lângă 
Fritze într-o hrubă scundă, luminată destul de clar prin 
deschizătura de sus. De formă ovală, hruba nu era mai 
înaltă de aproximativ doi coţi. Ar fi încăput aici trei 
persoane stând comod una lângă alta. Bolta scobită, însă nu 
prea mult - cam cât o farfurie - era de culoare tulbure, 
închisă, mată. Fundul, neted, era, în parte, acoperit de 
nisipul căzut în timpul săpatului. Pe alocuri se putea 
observa că e din lut tare, uscat. 

Când Fritze îl văzu pe stăpânul său alături, i se adresă 
râzând: 

Uite-aşa cobori din tărâmul de sus în cel de jos şi din 
prezent în vechime. Cum vi se pare această frumoasă casă 
de mamut? 

Mamut? Exclus! Foarte probabil că ne aflăm în trupul unui 
glyptodont, deci al uriaşului care se mai numeşte şi 
armodial, după cum îţi spuneam adineauri. 

Să fi fost animalele astea nu din carne, ci din lut? 

Fireşte că nu. Dar judecă o clipă: trupul s-a descompus 
treptat, n-a rămas decât blindajul în care ne aflăm acum. 
Acesta e indestructibil. 

Vasăzică şedem în blindaj? 

Exact. Înainte vreme s-a crezut în mod eronat că 
asemenea blindaje ar fi ale megatheriumului, fiindcă s-au 
găsit în apropierea lor nişte oase aparţinând acelui animal. 


Dar, ca specialist, dă-mi voie să nu confund, pe latineşte 
permuto, un glyptodont cu un megatherium, care avea şi el 
capul rotund şi teşit, iar molarul prezenta o apofiză 
descendentă. Blindajul ce-l îmbrăca de la gât la coadă, 
neavând decât o deschizătură la burtă, nu era format dintr- 
un singur tot, ci din plăci separate, hexagonale, ce se 
îmbucau ca nişte zale de nepătruns. Coada se adăpostea 
într-un soi de tub, blindat şi el, pe care îl vom găsi cu 
siguranţă. Trebuie mai întâi să scoatem carapacea. Dacă 
stabilim care-i partea dinainte şi care-i dosul, atunci dăm 
uşor şi de tubul respectiv. 

Fritze clătină neîncrezător din cap: 

Dacă dihania era dezgolită la burtă, s-ar cuveni ca 
blindajul să fie desfăcut dedesubt. Ş-apoi coastele or fi fost 
şi ele apărate, nu? Ori aici nu vedem decât capacul de 
deasupra, încolo numai pământ. 

Păi s-a mai scufundat din cauza greutăţii. Dăm pământul la 
o parte şi o să vezi cum apar şi flancurile. Hai să ţi-l trimit 
pe chirurg! Voi curăţaţi aici marginile, iar eu am să curâţ 
sus, ca să scot la vedere glyptodontul. În felul acesta lucrăm 
coordonat şi, până la asfinţitul soarelui, crepusculum pe 
latineşte, suntem gata. 

Se căţăra afară şi îl trimise în schimb pe don Parmesan, 
înarmat cu sapă şi hârleţ. Pe când fârtaţii lucrau jos, micul 
savant mânuia de zor târnăcopul, scurma pământul şi îl 
răscolea ca să scoată la iveală carcasa. 

De atâta efort obrajii îi erau scăldaţi în sudoare. Muncea 
cu încordare, gândind la faima ce-l aşteaptă dacă va izbuti 
să reconstituie acasă la el un armadil uriaş. Că dăduse de 
un glyptodont, aceasta îi părea indiscutabil. Dar către prânz 
constată că blindajul nu era cilindric. Semăna mai degrabă 
cu un înveliş boltit deasupra peşterii şi sprijinit pe pereţii ei 
de lut. Săpând întruna, Fritze şi don Parmesan înaintau prin 
aceşti pereţi în vreme ce micul savant, tăindu-şi drum cu 
târnăcopul, venea, de afară, în întâmpinarea lor. Astfel nu 
dură mult şi o porţiune a învelişului care avea forma unei 


ceşti răsturnate se a ivită vederii. Fritze şi chirurgul ieşiră 
din adânc. 

Ei, vedeţi că aţi încurcat-o, dom' doctor, vorbi Fritze. Nu-i 
blindat pe laturi, înseamnă că nu-i armodial. În schimb are 
o carapace pe spate. 

Decepţionat, Morgenstern stătu câtva timp cu ochii în 
pământ, dus pe gânduri. Dar deodată chipul i se lumină 
triumfal. Răspunse: 

Fritze dragă, iar mi-ai luat o piatră de pe inimă. Eram gata 
să cred că totul a fost în zadar. Însă cuvintele tale mă 
conving de contrariul. Ai exprimat purul adevăr. E vorba de 
o carapace, da, o carapace rotundă ce o purta în spinare. 
Carapace, pe latineşte clypeus. Poţi să-mi citezi un animal 
cunoscut de toată lumea, care poartă ceea ce se cheamă un 
scut? 

Da. 

Ei? 

Scutierul. 

Nu vorbi prostii! Mă refer bineînţeles la broasca ţestoasă, 
testudo pe latineşte. Aşadar, animalul de-aici nu e un 
armodial, ci o broască ţestoasă, de dimensiuni uriaşe. Ce 
noroc, dragul meu, ce noroc! Ce glorie mă aşteaptă când 
savanții de pretutindeni vor afla că am descoperit fosila 
unei asemenea broaşte-colos. 

Numai de-ar fi. 

Ei, da. Voi examina îndată. 

Aduse apă în pălărie şi, cu un şomoiog de iarbă, spălă o 
porţiune de blindaj. 

Vezi că tot am dreptate?! zise el, bucuros. E din corn. O 
placă de corn, groasă, convexă. Deci nu poate fi blindajul 
unui armodial, ci carapacea unei broaşte uriaşe, Chelonia 
Midas. 

M-aş bucura din tot sufletul, dom' doctor, dacă n-aţi greşi 
iar. Nu care cumva armodialul de adineauri şi chelonia de 
faţă să se schimbe într-un brotac preistoric... aşa, ca să nu 


ne apuce plictiseala! Pare-mi-se că broasca are două 
carapace, nu? 

Fireşte, una pe spate şi alta sub pântec, jos. 

Păi asta de-aici n-are decât una. Să se fi rătăcit ailaltă, ora 
s-o fi pierdut broasca la vreun joc de noroc? 

Te-am mai rugat, Fritze, lasă bancurile! Carapacea 
inferioară trebuie să existe şi ea. Masa de carne ce se afla 
între ele a putrezit. De aci şi hruba care se cască sub ochii 
noştri. Fundul ei trebuie să fie de fapt cea da a doua 
carapace. Las' că vedem imediat. Numai s-o curăţăm. 

Asta parcă s-ar. Mai potrivi, dom' doctor. Când şedeam 
înăuntru, auzeam fundul hrubei sunând a gol. 

Adevărat? Păi vezi, Fritze, că am raţionat cât se poate de 
just?! Şedeai pe carapacea inferioară, de sub burtă şi era 
normal să sune a gol, cavus pe latineşte. Hai să dezgropăm! 

Staţi niţel, că s-a făcut amiază şi mi-e foame. Să mâncăm 
olecuţă. Doar avem peşte berechet. Îl putem frige sau prăji. 

Morgenstern, euforizat de marea lui descoperire, nici că 
mai simţea nevoia să mănânce şi ar fi renunţat bucuros la 
această pauză. Nu-i ardea deloc să contribuie în vreun fel la 
pregătirea mesei. Scormonea mereu şi răzuia lutul de pe 
carcasă, ciocănea să-i verifice tonul, să se convingă pe 
deplin că sună a gol, ceea ce era şi cazul de fapt. Nu se 
alătură celorlalţi decât în clipa când peştii îi aşteptau gata 
fripţi. Don Parmesan şi Fritze se apucară de mâncat, 
sănătos, pe îndelete. Morgenstern ciuguli o nimica toată şi 
se ridică din nou: 

Nu-mi vine să mănânc. Nu pot avea linişte câtă vreme n- 
am verificat carapacea inferioară. Stomacul, adică 
ventriculus sau stomachus, mi s-a strâns ca o pungă. 
Refuză, nu primeşte nimic. 

Asta nu-i bine, observă Fritze. Omul trebuie să mănânce. 
Eu, dom' doctor, când am vreo bucurie, înfulec cât doi. De 
aceea mă mir că... 

Ce-i de mirare? Descoperirea asta e ceva grandios, epocal, 
fără pereche. 'Te şi poţi îmbolnăvi de bucurie. Şi pe urmă 


grijile, înţelegi - pe latineşte cura. 

Asta chiar că n-o mai înţeleg. Eu, ca să fiu drept, nu mi-am 
făcut niciodată griji din cauza broaştelor. Dar pe 
dumneavoastră, dom' doctor, ce gânduri vă rod? 

Multe. Înainte de toate mă gândesc ce nume o să-i dau... 

Păi n-are nume? Îi zice broască ţestoasă. Ori nu-i înscrisă 
aşa la primărie? 

Acesta e numele ei vulgar. Trebuie să-i găsesc unul 
ştiinţific, latinesc. 

Şi din asta vă doare capul? Las' că găsim noi unul ştiinţific, 
în doi timpi şi trei mişcări. Cum ziceţi că se cheamă broasca 
ţestoasă pe latineşte? 

Testudo. Dar există specii numite cistudo, emys, chelydra, 
trionhida, sphargis şi helonia. Helonia Midas, de pildă, e 
ţestoasa-colos. 

Atunci i-am şi găsit numele. Doar broasca noastră e un 
colos, nu? 

Exact. Dar nu putem să-i zicem aşa, fiindcă Helonia Midas 
se cheamă de fapt cele care mai trăiesc şi azi, ori a noastră 
e antediluviană şi mult mai mare decât exemplarele de- 
acum. 

Ce-i drept e drept. E un adevărat Goliath, un gigant, un... 

Stai, stai! îl întrerupse Morgenstern. Am găsit. L-ai şi 
botezat în acest moment. Eşti dat dracului, Fritze. Gigant şi 
helonia. O combinaţie fericită. lată deci numele uriaşului: 
gigantohelonia. Poate mai târziu, când voi fi sărbătorit, să i 
se adauge şi numele meu, ceea ce, din modestie, nu vreau 
să fac de pe-acum. Da, fosila asta se va chema 
gigantohelonia. Îmi notez imediat numele şi ziua istorică în 
care am realizat această performanţă fără egal. 

Îşi scoase carnetul şi notă pe o pagină numele şi data. 
Fritze însă dădu din cap, nemulţumit: 

Domnii ăştia învăţaţi sunt cam într-o ureche, zău aşa. Să ai 
la îndemână un nume frumos, german şi să născoceşti 
musai unul latinesc! Doar dihania a trăit pe vremea lui Noe 
până a dat potopul. Atunci de ce n-am boteza-o simplu: 


Broasca lui Noe? Ar fi pe înţelesul tuturor. Dar ce să mai 
vorbim... Păcat că nu are pic de carne pe ea. Ce mai supă ar 
ieşi! 

Desigur, dacă observi la ce distanţă se află carapacele una 
de alta, îţi poţi face o idee cât de mare şi de gros trebuie să 
fi fost trupul animalului. O masă enormă de carne, caro, pe 
latineşte. Ei, dar acuma cred că v-aţi săturat. Haideţi! 
Trebuie să dezgropăm carapacea inferioară. 
Dumneavoastră o despresuraţi jos, iar cu continui să curăţ 
partea de sus. 

Fritze şi Parmesan coborâră din nou în hrubă ca să 
execute dispoziţiile primite. Morgenstern îşi reluă şi el 
lucrul întrerupt. Muncea cu atâta zel, încât nimic altceva 
nu-l interesa în afara descoperirii sale. De aceea nici nu 
observă că era obiectul unei supravegheri care putea să 
aibă consecinţe foarte supărătoare pentru dânsul personal 
ca şi pentru însoțitorii săi. 

La răsărit de „şantierul” lor apăruse un eşalon de vreo 
cincizeci de călăreţi care, după toate aparențele, aveau ca 
ţintă iazul din vecinătatea faimoasei gigantohelonia. 
Totodată, dinspre sud, veneau alţi cinci călăreţi. Datorită 
distanţei, aceştia abia de se zăreau ca nişte puncte 
mişcătoare. 

Primul grup se afla mai aproape: toţi indieni, în afară de 
doi albi. Indienii purtau arcuri, săgeți, sulițe lungi şi tuburi 
pentru lansarea săgeţilor. Unul singur, probabil 
conducătorul lor, avea puşcă. Cei doi albi, purtând veşminte 
de gauchos şi înfăşuraţi în poncho-uri vărgate, roşu şi 
albastru, erau înarmaţi cu pistoale, cuțite şi puşti cu două 
ţevi. Unul dintre aceştia răspundea la un nume 
binecunoscut cititorilor: Antonio Perillo, toreadorul din 
Buenos Aires. Celălalt era bărbatul mai vârstnic care, 
împreună cu Antonia, pândise pe Tata Jaguar în faţa vilei 
bancherului, seara, după acea memorabilă corrida. 

Veneau la trap pe lângă liziera pădurii. Apropiindu-se, îl 
zăriră pe doctorul Morgenstern, care, întors cu spatele la 


ei, lucra cufundat în ipotezele sale. Cei doi călăreau în 
frunte alături de căpetenia eşalonului. Deodată cel mai 
vârstnic făcu semne de oprire, îşi struni calul şi, adresându- 
se căpeteniei, rosti: 

Ce-i asta? Nu suntem singuri. Îl vezi pe omul acela de 
lângă iaz? Parcă sapă. 

Indianul privi în direcţia respectivă şi răspunse într-o 
spaniolă cam stricată, dar curgătoare: 

Holă, un alb la izvorul nostru! Ne-a descoperit 
ascunzătoarea! Da, da, sapă la escondite... Vaya! Pe el! 

Dădu să-şi îndemne calul, dar albul îl prinse de braţ. 

Stai, nu te grăbi! Lasă-l să ne vadă mai întâi, că de scăpat 
tot nu ne scapă. Doar e singur, fără ajutor. 

Că-i singur sau are vreo haită cu el, puţin îmi pasă! spuse 
el, brazo valiente, adică Braţ-Viteaz. Sunt căpetenie din 
neamul abiponilor şi nu cunosc ce-i teama de duşman. 

Ştiu. Dar mai întâi să-l pândim. Sunt curios cine poate fi şi 
prin ce trădare a descoperit acest almacen de polvora, 
depozitul de pulbere. De altfel să ştii că nu e singur: am 
numărat cinci cai care pasc lângă apă. 

Quedo! Linişte! interveni Antonio Perillo. E mărunţel şi 
îmbrăcat în roşu. El să fie oare? Dacă ochii nu mă-nşală, 
atunci vă anunţ că facem o captură grasă de tot. Cred că e 
colonelul de la Buenos Aires, care s-a dat drept savant 
german. 

Demonio! Vorbeşti serios? întrebă cel mai vârstnic. 

Gata, m-am convins. Aş putea să şi jur. Gândeşte-te numai: 
de unde până unde un biet şoarece de bibliotecă din 
Germania să dea tocmai peste depozitul ce l-am pregătit în 
secret pentru aliaţii noştri indieni, ca să aibă cu ce trage la 
momentul oportun? Limpede ca lumina zilei! Acesta e 
colonelul Glotino, bestia care se pune de-a curmezişul 
planurilor noastre. La Buenos Aires am greşit ţinta, însă aici 
îl lichidăm pe loc. 

Şi, hotărât, scoase pistolul de la brâu. 


Calmează-te! îl sfătui celălalt. Nu trebuie să ne pripim şi 
să-l omorâm. Să aflăm mai întâi ce caută aici şi cum ne-a 
dibuit ascunzătoarea. Dacă-l împuşti, mă rog, scăpăm de un 
ticălos. Însă dacă-l prindem de viu şi îl facem prizonier, 
atunci folosul poate fi cu mult mai mare. Dar cine-s ăia de 
colo? Nu cumva nişte călăreţi? 

Arătă spre sud, unde cele cinci puncte crescuseră între 
timp şi deveniseră mai vizibile. Indienii scrutară la rândul 
lor depărtarea. 

Nu poate fi decât căpitanul Pellejo, cu care speram să ne 
întâlnim aici, răspunse Antonio Perillo. Înseamnă că 
vicleşugul a reuşit. L-au trimis să inspecteze graniţa. Cum s- 
ar zice, au lăsat oile în paza lupului! De-acuma vom fi 
stăpâni pe frontieră şi pe aşezările din jur. lar la momentul 
potrivit deschidem indienilor noştri toate porţile pentru 
contrabandă. Da, da, trebuie să fie Pellejo. Fără îndoială că-i 
el. Cât priveşte individul de colo, n-ar fi cazul să-l lăsăm pe 
mâna căpitanului. Mai bine o luăm înainte şi îl prindem noi. 
Ia uitaţi-vă, mizerabilul! Coboară în depozit! Hai să 
împresurăm locul! Câţiva de-ai noştri să pună repede mâna 
pe cai. Pe urmă nu ne mai scapă canalia. 

Trupa se îndreptă imediat către depozitul de pulbere pe 
care micul savant îl luase drept lăcaşul de veci al unui 
animal preistoric. 

Fritze şi chirurgul deblocaseră între timp fundul hrubei. 
Loviturile de sapă şi târnăcop stârneau un ecou surd, 
înfundat, dovadă că dedesubt mai era încă o adâncitură. 
Mai coborâră puţin şi, spre surpriza lor, dădură peste un 
eşafodaj de lemn, grinzi groase fixate una lângă alta şi 
susţinând fundul de lut al hrubei. Dislocară câteva din 
aceste proptele şi, prin deschizătura ce se căscă, priviră 
miraţi înăuntru. Era o cavernă mult mai spațioasă decât cea 
de sus, care adăpostea o mulţime de butoiaşe, fie culcate, 
fie în picioare, precum şi nişte pachete lungi - toate 
acoperite cu piei muiate în răşină, pentru a împiedica 
pătrunderea umezelii. Fritze îngenunche şi dădu să ridice 


un astfel de pachet. Însă acesta se dovedi cam greu, încât fu 
nevoie de ajutorul chirurgului. Când îl traseră sus şi Fritze 
îi tăie legăturile de piele, ieşiră la iveală câteva puşti perfect 
întreţinute. 

Ia te uită! se minună Fritze. Arme! Păi atunci înseamnă că 
butoaiele sunt pline cu pulbere şi plumbi! apoi îi strigă în 
nemţeşte compatriotului său care lucra afară: Dom' doctor, 
ia veniţi jos! Am dat aici peste o dandana. 

Dandana? Carapacea unei gigantohelonia poate fi ceva 
foarte important, foarte interesant, dar nicidecum o 
dandana, îl corectă Morgenstern. Aţi dezgropat-o? 

Păi să vedeţi, în loc de carapace am găsit un alt soi de 
blindaj. Zău, dom' doctor, fiţi drăguţ şi faceţi-ne o vizită. 

Savantul puse sapa deoparte şi dădu curs amabilei 
invitaţii. Acesta fu momentul când Antonio Perillo exclamă: 
„La uitaţi-vă, mizerabilul! Coboară în depozit!” 

Poftiţi! îl îndemnă Fritze pe micul savant. S-ar zice că 
înainte de potop existau puşti şi butoaie cu pulbere. Asta-i 
găselniţă mai grozavă decât gigantohelonia. 

Morgenstern privi stupefiat, cu ochii holbaţi, cu gura 
căscată. Sprâncenele i se înălţară a supremă uimire. 

Pu-u-şti? Pu-u-şti? bâlbâi el. Puşti în toată regula. Or e 
lucru stabilit că nici în silurian, nici după şi cu atât mai 
puţin înainte n-au existat arme de foc. Prezenţa lor aici, sub 
ţestul gigantoheloniei, nu se poate datora decât unor 
indivizi care foarte probabil că aparţin epocii noastre şi 
care habar nu aveau de zoopaleontologie. Altminteri şi-ar fi 
dat seama că, introducând arme postdiluviene într-un 
spaţiu cu relicve antediluviene a căror semnificaţie pentru 
studiul preistoriei... 

Restul frazei îi rămase în gât. Un tropot puternic de cai îl 
readuse din preistorie în actualitate. Se auziră voci 
stridente şi, când Morgenstern îşi scoase afară capul 
roşcovan ca să vadă ce se petrece în preajmă, zări mai mulţi 
indieni, unii ocupați cu dezlegarea cailor, alţii însuşindu-şi 


armele lăsate lângă hrubă. Doi aţintiră pistoalele asupra lui 
şi unul din ei strigă pe un ton poruncitor: 

leşiţi imediat împreună cu oamenii dumneavoastră, senor! 
Avem de schimbat o vorbuliţă. 

Antonio Perillo! exclamă savantul, recunoscând pe insul 
care vorbea. 

Da, chiar eu. Executaţi ordinul şi veniţi mai aproape, că de 
nu, vom fi obligaţi să folosim forţa. 

Nu e nevoie de nici o forţă. Am conştiinţa curată şi mă pot 
înfăţişa înaintea oricui. 

Se căţăra afară şi cei doi fârtaţi se iviră la rândul lor. 
Zărindu-l pe chirurg, Antonio Perillo zise mirat: 

EI carnicero! Ce căutaţi aici şi în societatea asta, senor? 

Îi conduc pe dumnealor spre Gran Chaco, răspunse 
Parmosan. 

Cu ce scop? 

Ca să dezgropăm nişte animale. 

Să dezgropaţi animale? Ce fel? 

Antediluviene, primitive... 

Şi vreţi s-o cred, sehor Parmesan? Ştiam eu, nu-i vorbă, că 
sunteţi un tip cu gărgăuni, dar nu şi un subversiv care se 
ocupă de politică. Acum trebuie să-mi schimb părerea. 

Politică? Ce mă priveşte pe mine politica? Sunt chirurg şi 
îmi ajunge ştiinţa mea. Ştiţi doar că operez cu cea mai mare 
dexteritate. Tai orice, retez! 

Se pare însă că de astă dată nu mânuiţi nici scalpelul, nici 
bisturiul, ci un veritabil pumnal. Cunoaşteţi ori nu că domnii 
aceştia sunt nişte suspecți politici şi încă foarte primejdioşi? 

Primejdioşi? Nu se poate. Sunt savanţi germani. Caută 
relicve străvechi şi n-au nimic cu politica. 

Dacă sunteţi convins de aceasta, înseamnă că v-au dus de 
nas. Noi însă ştim mai bine cum stau lucrurile. Din fericire 
jocul acestor onorabili sehores s-a terminat: i-am prins 
asupra furtului. 

Furt? protestă Fritze. Noi, domnule, nu suntem hoţi! În 
schimb am putea să vă acuzăm pe dumneavoastră de o 


faptă mult mai gravă decât furtul. 

Nu zău, zise Perillo, batjocoritor. Ce faptă? 

Aţi vrut să-l împuşcaţi pe stăpânul meu, la Buenos Aires. 

Aşa? O să vă cadă cam greu să dovediţi. Noi însă avem 
dovada că v-aţi băgat în nişte chestii care vă vor scurta 
zilele. Prin urmare, vă declar arestaţi! 

N-aveţi nici un drept. Sunteţi de la poliţie? 

Asta nu vă priveşte. De altfel, cazul vostru nu e de 
competenţa instanţelor civile, ci a Tribunalului Militar. Veţi 
fi împuşcaţi conform legii marţiale. lată şi ofiţerul care va 
face ancheta! 

Cei cinci călăreţi, venind dinspre sud, tocmai îşi struniră 
caii în faţa lor; patru cavalerişti conduşi de căpitanul de la 
Santa Fe, care, după ce îi primise pe Morgenstern şi pe 
Fritze, dăduse ordin să-i scoată afară. Căpitanul sări din şa, 
făcu un anume semn indienilor, strânse mâna toreadorului 
ca unui vechi prieten, îl salută şi pe însoţitorul său, apoi, 
înclinându-se solemn, vorbi pe un ton de condescendenţă: 

Sunt foarte onorat că mă aflu din nou faţă-n faţă cu el 
gambusino maestro, cel mai renumit căutător de aur al 
ţării. Observaţi că m-am ţinut de cuvânt şi m-am prezentat 
la timpul convenit. Dar ce fel de oameni văd aici? Păi acesta 
e neamţul meu faimos care, semănând leit cu colonelul 
Glotino, m-a făcut să-l întâmpin cu onoruri, pentru ca pe 
urmă... 

Asemănare aţi spus? Numai asemănare? îl întrerupse 
gambusino, care până atunci stătuse tăcut. Nu vă lăsaţi 
înşelat de îmbrăcămintea ce-o poartă! E chiar Glotino. Unde 
l-aţi mai întâlnit? 

Căpitanul Pellejo povesti pe scurt întâmplarea de la Santa 
Fe, la care celălalt spuse apăsat: 

Iată o dovadă în plus că avem de-a face cu colonelul 
Glotino. La Buenos Aires a stat în quinta bancherului Salido, 
cunoscut ca un adept al generalului Mitre; venind de la 
Santa Fe, s-a dus direct la Cuartel ca să inspecteze 
garnizoana; pe urmă a întins-o călare până aici ca să ne 


golească depozitul. Trebuie să scoatem de la el cum a aflat 
de acest loc, cine ne-a trădat. 

Nu a trădat nimeni nimic, ripostă micul savant. Mă numesc 
Morgenstern şi sunt din Germania. În drum spre Gran 
Chaco, unde urmează să dezgropăm animale preistorice, 
am poposit aici şi am descoperit întâmplător, fortuito pe 
latineşte, carapacea superioară a unei uriaşe broaşte 
țestoase pe care am denumit-o gigantohelonia. 

Carapacea unei broaşte! Şi unde-i, mă rog? 

Chiar aici, răspunse mărunţelul, arătând în direcţia 
presupusei lui descoperiri. Veţi recunoaşte şi 
dumneavoastră că nu poate fi vorba decât de carapacea 
unei broaşte-gigant. 

Ia ascultă, sehor, dumneata ne crezi nebuni? sări furios 
gambusino. Doar ştii foarte bine cum se construiesc 
asemenea depozite secrete şi cum se apără de umezeală 
printr-un acoperiş de lut impregnat cu răşină. Îţi închipui că 
suntem atât de proşti, încât să acceptăm ideea că ai luat 
acest acoperiş drept carapacea unei broaşte țestoase? 

Dar, senhor, acesta e adevărul adevărat. Ipoteza că avem 
de-a face cu un acoperiş de lut îmbibat cu răşină e complet 
eronată. Ca specialist pot să vă asigur că în faţa noastră se 
află relicvele unei existenţe străvechi. Vă rog să aveţi 
deplină încredere, pe latineşte fidus, în afirmaţia mea. 

Hai, nu te mai preface ca un caraghios! Te învăţăm noi o 
latină care o să-ţi cadă greu la pronunție... Senor căpitan, 
luaţi-i în primire pe aceşti pretinşi germani! Cu măcelarul 
n-avem ce face; n-ar fi decât să ne încurce pe drum. Daţi-i 
calul şi armele, să plece unde vrea. 

Nimic n-ar fi putut să-l bucure mai mult pe don Parmesan 
decât această hotărâre. Potrivi repede şaua pe cal, îşi luă 
puşca şi încălecă. Dar nu ştia încotro să apuce. 

„Ciudată poveste, îşi şopti el în barbă. Adică neamţul care 
umblă după oase să fie colonelul Glotino?! Nici gând de aşa 
ceva! N-a făcut decât să confunde depozitul cu mormântul 
unui animal străvechi. lar indivizii ăştia care ne-au surprins 


cred că vor să-i atragă pe indieni într-o rebeliune împotriva 
guvernului. Nişte mizerabili! Auzi, cică să-l împuşte! Şi ce 
om cumsecade, micuțul! Trebuie salvat. Mă duc, poate îl 
găsesc undeva pe Tata Jaguar.” 

Unul dintre incaşi. 

Dacă treci Rio Salado, cam la vreo douăzeci de kilometri 
spre nord de locul unde s-au petrecut întâmplările de mai 
sus, dai peste laguna Tostado. Acel Monte impenetrabile 
despre care am mai vorbit - de fapt nişte codri deşi de 
nepătruns - îşi trimite ramificaţiile până la ţărmul lagunei. 
Codrii coboară de-a lungul lui Rio Salado în direcţia nord- 
vest şi nu pot fi călcaţi de om decât în anume luminişuri 
apărute în urma unor dezastre sau convulsiuni ale naturii. 
Aceste breşe servesc indienilor din Chaco drept puncte de 
adunare şi de pornire în campaniile lor de jaf îndreptate 
asupra părţilor locuite din ţinutul respectiv. 

În după-amiaza acelei zile doi oameni mergeau încet pe la 
marginea pădurii, de parcă ar fi căutat ceva. Primul, cel din 
faţă, era un bărbat foarte în vârstă, cu chipul mai mult 
decât zbârcit. Părea numai os şi piele. Totuşi mişcările lui 
repezi, sigure, precise aminteau de un om încă tânăr şi 
viguros. Purta pantaloni lungi de piele fină şi un fel de 
scurtă din acelaşi material, încinsă mai jos de mijloc cu o 
centură îngustă din care se iţea mânerul unui cuţit. 
Încălţările, de forma unor papuci sau sandale, se vedea cât 
de colo că fuseseră confecţionate chiar de mâna lui. De 
cureaua petrecută peste umeri atârnau un corn mare 
pentru pulbere, o pungă pentru plumbi şi o bilă de fier. 
Umbla cu capul gol sau, mai bine spus, acoperit cu coamă 
de argint - păr des, lung, strălucitor, care-i cădea până jos, 
la centură. Nu avea barbă. Pe spate ducea un soi de taşcă 
de vânătoare, din piele de puma; în mână o puşcă grea cu o 
singură ţeavă. 

Celălalt purta exact aceeaşi îmbrăcăminte, aceleaşi arme, 
aceeaşi taşcă; părul îi cădea la fel de lung până la centură; 


dar altminteri cu greu i-ai fi găsit vreo asemănare cu cel 
dintâi. 

Era un flăcău sub optsprezece ani, nu prea înalt, însă 
puternic, bine legat şi uimitor de sprinten în mişcări, cu 
părul negru ca pana corbului, cu obrajii proaspeţi şi uşor 
îmbujoraţi de drum. Ca şi bătrânul, părea să fie indian; 
totuşi câte un amănunt zdruncina această primă impresie. 
Ochii întunecaţi nu erau oblici, pomeţii nu ieşeau în afară; 
avea buzele subţiri şi nasul mic, deloc răsfrânt ca la indienii 
Americii de Sud, ci uşor acvilin, nobil, distins. Pielea feţei, 
deşi arsă de soare, părea să fi fost cândva, în copilărie, mai 
albă, mai deschisă la culoare decât a indienilor. 

Păşeau amândoi între apa lagunei şi liziera imensei păduri 
scrutându-i atent adâncimea. Deodată tânărul ridică 
dreapta şi, arătând înaintea lui, rosti în dialectul calciaki al 
limbii checiua: 

Vezi, Anciano, acesta pare să fie copacul. Ştiu precis că era 
un ombu la fel de înalt. 

Faptul că vorbea în această limbă constituia o dovadă 
certă că tânărul nu se născuse aici. Ombu-ul, numit de 
botanişti phytolacca dioeca, e un arbore masiv ale cărui 
frunze seamănă mult cu cele de dud. Ceea ce îl 
caracterizează e mai ales trunchiul, de proporţiile unui 
stejar solid, care se desface jos într-un evantai de rădăcini 
puternice, întortocheate, întinse o bună bucată peste 
pământul din jur până ce, în cele din urmă, se înfig în 
adânc. Pe aceste rădăcini poţi să te aşezi la umbra vastă a 
copacului. Dar trunchiul, deşi maiestuos, e atât de moale, 
încât lemnul lui cedează şi se frânge la cea mai slabă 
lovitură. De aceea ombu-ul nu e folosit la nimic, nici măcar 
ca lemn de foc. Nu se plantează decât pentru umbra lui 
generoasă. 

S-ar putea să ai dreptate, stăpâne, răspunse bătrânul în 
acelaşi dialect. Seamănă aidoma cu ombu-ul sub care ne-am 
îngropat lucrurile înainte de a trece pe pământul 
spaniolilor. Să vedem! 


Bătrânul i se adresa tânărului cu „stăpâne”, uzanţă cu 
totul străină indienilor. Aceşti doi oameni păreau să se afle 
în raporturi cel puţin neobişnuite. 

Se îndreptară spre arborele cu pricina, se opriră la umbra 
lui, îşi lepădară genţile şi armele. Apoi bătrânul cercetă 
terenul de jur împrejur. Arătând un anume loc unde iarba 
era mai mică, rosti: 

Ai vorbit cu temei, stăpâne. Acesta e locul. Pentru că am 
săpat şi am întors brazdele, iarba n-a mai crescut înaltă. 
Îngăduie-mi să caut. Să sperăm că nimeni n-a descoperit 
ascunzătoarea. 

Îngenunche, scoase cuțitul şi se apucă să scormonească 
pământul de sub el. Tânărul voi să-l ajute, însă celălalt îl 
opri: 

Lasă stăpâne! Eşti făcut să domneşti nu să lucrezi laolaltă 
cu supuşii tăi. 

Totuşi vreau să te ajut, dragă Anciano. Ştii că o fac cu 
plăcere. Doar sunt tânăr pe când tu eşti bătrân. 

Drept care Anciano îl împinse uşurel deoparte: 

Bătrân? Mai e până atunci. Să treacă mai întâi anul peste 
o sută, deşi străbunii mei au atins vârste cu mult mai 
înaintate. Şi, săpând repede, adăugă: Da, cu mult mai 
înaintate! Tatăl meu a trăit o sută zece ani, bunicul o sută 
unsprezece, iar străbunicul după tată a ajuns chiar la o sută 
douăzeci. Părintele lui şi-a scăpat strămoşii din mâinile 
spaniolilor care, după ce îl omorâseră pe marele incaş 
Atahualpa, gândiră să-i stârpească neamul întreg. 
Haucaropora se chema străbunul tău cel sfânt şi acest 
nume a trecut asupra ta. Era fiul mezin al lui Atahualpa şi 
se născuse hăt departe, încât Pizarro, ucigaşul, nu ştia de 
el. Întinsa noastră ţară a fost trecută prin foc şi sabie, 
datorită vicleniei, înşelăciunii şi trădării. Azi lumea crede că 
incaşii s-au stins toţi, până la unul, dar tu trăieşti, tu, cel din 
urmă dintre fiii soarelui! Şi va veni o vreme când îi vei 
pedepsi pe spanioli. Şi îţi vei redobândi ţara. 


Haucaropora se lungise jos, în iarbă. Cu capul sprijinit în 
palme, asculta vorbele bătrânului. Chipul său devenise 
melancolic, trist. Aşteptă să termine Anciano, apoi răspunse 
oftând: 

Asta mi-ai spus-o de multe ori, însă eu nu cred. Îţi dau 
crezare în toate, numai în asta nu. 

Cum? Nu crezi că te tragi din neamul incaşilor, ca eşti un 
fiu al soarelui? întrebă bătrânul, mirat. 

Ba da, căci mi-ai dovedit-o. Şi chiar eu însumi simt în mine 
un glas care-mi şopteşte că nu sunt asemenea celorlalţi. 
Dar că patria strămoşilor va reînvia într-o zi, asta nu pot 
crede. 

Atunci bătrânul îşi dezdoi genunchii, se ridică şi vorbi 
solemn: 

Trebuie să crezi, căci este o dreptate mai presus de om, 
care pedepseşte păcatul şi nelegiuirea întorcând celui 
năpăstuit ceea ce i-a fost furat. Vei întemeia din nou ţara 
străbunilor. Ţi-o spun eu şi cuvântul meu e totdeauna 
jurământ. Nimeni nu ştie cine eşti. Am păstrat cea mai 
adâncă taină. Doar când suntem singuri, între noi, vorbim 
graiul părinţilor noştri şi îţi zic „stăpâne”. În faţa altora eu 
nu sunt decât un biet indian, iar tu nepotul meu. Dar o să 
sune odată ceasul când taina se va dezvălui. 

N-ar avea nici un rost, taică. Mi-am dorit să văd ţările şi 
oraşele spaniolilor, iar tu, scoţându-mă din singurătate, m-ai 
făcut să le văd acolo în răsărit. Am cercetat oraşele, 
câmpiile, oamenii de-acolo şi acum, după ce ne-am întors, 
ştiu bine că nădejdea noastră nu se va împlini nicicând. 

Cum aşa? De ce? 

Fiindcă ei sunt prea isteţi şi puternici, iar noi nu avem cu 
ce lupta ca să-i biruim. 

Isteţi şi puternici? repetă bătrânul în bătaie de joc. Îşi 
arată puterea mâncându-se între ei. Iar isteţimea lor nu e 
decât viclenie care nimiceşte pe propriul ei stăpân. Oare nu 
e plină ţara de oropsiţi? Aşteaptă numai şi o să vezi cum vor 
tânji după un mântuitor. Şi acesta vei fi tu, stăpâne! 


De unde să iau oştirea cu care să izbândesc? 

Toţi bărbaţii roşii te vor urma. 

Şi banii pentru ducerea războiului? Oamenii noşii sunt 
săraci. 

În schimb eşti tu bogat ca nimeni altul. 

Eu? întrebă tânărul, contrariat. 

Da, eşti bogat, nesfârşit de bogat, sublinie bătrânul. Şi 
lovind cu palma taşca de piele, adăugă: Am aici testamentul 
incaşului şi tu eşti singurul moştenitor de drept. Îl port cu 
mine încă de la moartea tatălui tău şi, la timpul potrivit, îl 
voi deschide... Dar să vedem ce-i în groapă, stăpâne. Uite 
armele pe care le-am ascuns! 

Dădu pământul la o parte şi scoase din groapă două tolbe 
cu săgeți, două sulițe lungi şi două arcuri dintre care unul 
din corn transparent şi lucrat după un meşteşug străin de 
acele locuri. La urmă de tot scoase şi un buzdugan negru ca 
din fier lăcuit. Îşi luă fiecare câte o suliță, câte o tolbă şi 
câte un arc, cel din corn lung de aproape trei coţi revenind 
tânărului incaş. Acesta primi şi buzduganul pe care şi-l 
atârnă de brâu, în partea stângă, acolo unde ofiţerii noştri 
poartă sabia. După felul cum îl ridicase, buzduganul părea 
de o greutate apreciabilă. 

Stând în picioare şi privindu-l solemn în ochi, bătrânul se 
adresă tânărului: 

Acest arc şi humanciuay-ul sunt singurele lucruri care au 
trecut de la fiii soarelui asupra ta. Să le iubeşti şi să le 
cinsteşti, stăpâne! Ziceai adineauri că eşti sărac, de aceea 
vreau să-ţi mărturisesc ceva despre care nu ţi-am pomenit 
până acum. 'Ioţi fiii soarelui care aveau rang de căpetenie în 
oştire - chiar şi incaşul - purtau pe lângă celelalte arme şi 
un asemenea buzdugan greu şi crestat, numit humanciuay. 
Războinicii de rând aveau baltaguri de bronz, căpeteniile 
de argint, pe când alincaşului era de aur curat. Acest 
humanciuay care atârnă la şoldul tău a fost cândva al unui 
incaş şi e din aur. 


Din aur? se miră tânărul, desprinzând buzduganul de la 
brâu şi examinându-l cu atenţie. Dar e negru, parcă ar fi de 
fier! 

Asta fiindcă e acoperit cu un strat subţire de vopsea. O 
armă de aur, care ispiteşte prin strălucirea ei, nu e bine s-o 
arăţi. Mai târziu însă va scânteia în mâna ta puternică, 
luminând drumul luptătorilor. Acest buzdugan a fost salvat 
pe când strămoşii tăi luaseră calea pribegiei. 

Poate să fie şi de aur, că tot nu mai e primejdios pentru 
duşman, vorbi tânărul, clătinând sceptic din cap. Acum se 
folosesc cu totul alte arme. Ce putere pot avea fie şi o mie 
de buzdugane faţă de cincizeci de puşti ori un singur tun? 
De când ai cumpărat la Montevideo aceste două flinte, îmi 
dau seama cât de slabe sunt armele noastre strămoşeşti. 

Să nu crezi asta. Puşca detună şi te trădează duşmanului; 
în schimb săgeata e tăcută. Până să descopere vrăjmaşii 
locul de unde tragi, poţi să dobori o mulţime din ei... Dar 
acum să mergem, stăpâne! Trebuie să poposim diseară 
lângă o apă, să ne stingem setea. 

Părăsind cu luni în urmă acele locuri sălbatice, îşi 
ascunseseră acolo toate armele în afară de cuțite. Acum le 
scoaseră din ascunziş. Groapa n-o mai astupară, o lăsară 
deschisă şi îşi continuară drumul. Cai nu aveau. Se 
întorceau pe jos în depărtata lor patrie. 

Se distanţau de lagună ţinând mereu marginea pădurii. 
Deşi destul de împovăraşi, înaintau repede, cu pas uşor. 
Bătrânul, care împlinise suta de ani, mergea ca un bărbat în 
floarea vârstei, alături de tânărul său stăpân. Acesta îi 
spunea „Anciano”, cuvânt spaniol care înseamnă om 
încărcat de ani, adică moş. E fapt cunoscut că printre 
indienii din Cordilieri se găsesc adesea persoane care au în 
urma lor peste un secol de viaţă. 

Pe unde treceau acum pădurea se depărta de Rio Salado şi 
valea se lărgea treptat, căptuşită cu iarbă fină, prielnică 
mersului pe jos. Căutau de fapt unul din acele luminişuri de 
care am mai vorbit, ca să poată coti în altă direcţie. După 


vreun ceas găsiră un asemenea luminiş care părea că-i va 
conduce spre nord. Era destul de îngust, numărând cel 
mult patruzeci de paşi în lăţime. Apucară pe acest drum. 

Dar încă nu pătrunseră adânc în pădure, că incaşul - care 
avea ochi mai ageri - îl prinse repede de braţ pe Anciano şi 
îl trase în lături pitindu-se sub copaci. 

Ce-i? Ce s-a întâmplat? întrebă bătrânul. Ai zărit ceva? 
Poate vreun animal bun de vânat, să mâncăm şi noi carne 
proaspătă? 

Nu numai unul, ci mai multe, răspunse celălalt. Am zărit 
chiar în faţa noastră nişte cai şi călăreţi. 

Cine să fie? Ce-or fi căutând aici? Sunt mulţi? 

Asta n-aş putea spune. Nu i-am văzut decât o clipă şi m-am 
ascuns. 

Foarte bine ai făcut, stăpâne. Aici e ţinutul abiponilor. 
Trebuie să fim cu ochii-n patru. Şi ce fac? Merg înainte ori 
vin spre noi? 

Nu merg în nici un fel. Stau pe loc. 

Atunci mă strecor până acolo, să mă lămuresc. 

Lasă-mă pe mine, Anciano! E foarte primejdios. Or tu cu 
bătrâneţile tale... 

Nu sunt prea bătrân, stăpâne, în schimb tu eşti prea tânăr 
pentru aşa ceva. Şi pe urmă cum aş putea să stau aici şi să 
te las pe tine în gura lupului? Doar am o răspundere... 

Atunci să mergem amândoi. 

Nu. Ajunge unul singur. Doi ar fi prea mult. 

Se mai ciorovăiră un timp, fiecare voind să ia riscul asupra 
sa. În sfârşit, bătrânul, grijuliu, îşi impuse punctul de 
vedere şi plecă. 

După o jumătate de ceas veni înapoi furişându-se cu mane 
atenţie. 

Sunt într-adevăr abiponi. Am numărat cincizeci de cai şi 
tot pe-atâţia oameni. 

Şi caii de unde i-or fi având? 

Furaţi, desigur. 

Cu ce sunt înarmaţi? 


Cu sulițe, arcuri, săgeți şi suflătoare. 

Vasăzică săgeți otrăvite. Trebuie să ne păzim. Ei, ce 
facem? S-ar putea trece? 

Nu. Luminişul e prea îngust. 

Atunci ocolim la adăpostul copacilor. 

Nici aşa nu-i bine. Pădurea e prea deasă şi lianele parcă-s 
un zid de nepătruns. Chiar şi mergând pe-aici n-am reuşit 
să mă strecor până în preajma taberei; cu mare greu i-am 
numărat. 

Adică nu-i chip deloc să trecem? 

Deloc. Trebuie să facem cale întoarsă şi să căutăm alt 
luminiş. Haide, stăpâne! 

Se întoarseră deci din cale şi ţinură iarăşi marginea 
pădurii care, la un moment dat, cotea spre nord. Apoi tăiară 
cotul printr-o prerie de forma unui semicerc. După-amiaza 
era în declin. Soarele cobora din ce în ce mai grăbit spre 
orizontul vestic. 

În timp ce străbăteau preria, deodată, la stânga lor, aşadar 
la sud şi pe direcţia râului, apăru un călăreț ce se apropia în 
galop. Totodată drumeţii noştri observară jos, în iarba din 
faţa lor, o dâră neagră şi lată ce ducea spre nord-vest şi 
după care călăreţul părea să se orienteze. Se opriră 
nedumeriţi. 

Ce facem? întrebă incaşul. Să-l ocolim? 

Asta nu-i cu putinţă, răspunse bătrânul. E călare şi ne-ar 
ajunge numaidecât. De altfel n-avem de ce ne teme, că doar 
e singur. 

Nici dacă-i abipon? 

Nici atunci. Până să-i cheme pe ceilalţi, noi am fi departe. 
Dar uite, stăpâne? După câte văd, pare să fie un alb. 

Bineînţeles că şi călăreţul îi zărise la rândul lui. Grăbi 
calul, se opri în dreptul lor, salută şi spuse în limba spaniolă: 

Îmi daţi voie, seăore, să vă întreb de unde veniţi? 

Dinspre Parana, răspunse politicos Anciano în aceeaşi 
limbă. 

Şi încotro? 


Vrem să ajungem în munţi prin Gran Chaco. 

Cine sunteţi? 

Suntem indieni care nu ţinem partea nici unui partid şi 
trăim în pace cu albii. 

Asta mă bucură. Eu sunt doctorul Parmesan Rui el Iberio 
de Sargunna y Castelguardianta. 

Un nume foarte lung. Şi foarte nobil, bănuiesc! 

Într-adevăr. Mă trag din vechea Castilie, unde strămoşii 
mei trăiau în cetăţi şi castele. Dar cum dumneavoastră vreţi 
să urcați în munţi prin Gran Chaco, iată că mă bate un 
gând... Nu cumva sunteţi oameni de-ai Tatii Jaguar? 

Tata Jaguar? Bărbatul acela vestit? Oare se află pe-aici? 

Desigur. De aceea îl şi caut. Urmele astea cred că sunt ale 
lui. Vasăzică nu aveţi nimic comun? 

Nimic, însă ne-ar bucura să-l vedem. Cu siguranţă că ne-ar 
primi în rândurile sale. Şi ziceţi că urmele astea ar fi ale lui? 
Aşa cred. Le-am mai întâlnit noi, însă nu ne-am luat după 
ele. Am întârziat lângă un animal preistoric şi, apoi, când le- 
am căutat din nou, dispăruseră. Abia mai încolo am dat de 

un loc unde a poposit Tata Jaguar. Acum urmele se văd 
limpede. 

Dacă-i pe-aşa, ne-aţi îngădui oare să mergem împreună? 

Cu plăcere. Numai să nu vă mişcaţi prea încet, căci sunt 
grăbit. 

Mergem repede. 

Atunci hai! 

Chirurgul porni destul de repede. Ceilalţi, obişnuiţi cu 
mersul pe jos, ţineau pasul cu el. În cursul drumului don 
Parmesan îi observă cu mai multă atenţie. 

Îmi cunoaşteţi numele şi nobila mea origine, sefores, li se 
adresă el, în sfârşit. Îngăduiţi-mi să întreb şi eu cum vă 
cheamă. 

Eu sunt Anciano, iar nepotul meu răspunde la numele 
Haucaropora. Cui i se pare prea lung, îl mai scurtează şi 
zice Hauca. 


Aşa voi face şi eu. Retez trei silabe, operaţie plăcută de 
altfel. Pentru că eu, senores, sunt chirurg! Ce aţi zice 
bunăoară de o extracţie a osului la genunchi? Credeţi că 
pacientul ar mai putea umbla? 

Cam greu, sehor. 

Greu? Ba foarte uşor, stimate senor Anciano. Trebuie 
numai să te pricepi la o asemenea operaţie, să ştii cum 
procedezi. O incizie în momentul optim şi executată fără 
greş. Asta e! Mie mi-ar reuşi cu siguranţă. Se ştie doar că 
eu retez totul, absolut totul. 

Bătrânul îşi dădu în lături părul de pe frunte şi se uită cu 
mirare la călăreț. Nu ştia ce să creadă şi ce să răspundă. 
Chirurgul băgă de seamă şi întrebă: 

Poate nu mă credeţi? O, am efectuat operaţii magnifice. E 
o desfătare să auzi cum cântă osul sub ferăstrău. Ce părere 
aveţi de un picior strâmb? Ar putea fi îndreptat printr-o 
intervenţie chirurgicală? 

Îmi pare rău, dar în treburi din astea nu ştiu ce să vă 
răspund, sehor. 

Nu seăor! În calitatea mea de nobil pretind să mi se spună 
„don”. Adică scurt: don Parmesan. După cât se pare, 
venerabile, dumneavoastră îl ştiţi pe Tata Jaguar? 

Îl cunosc. Nu numai că l-am văzut, dar am şi vorbit cu el. 

Asta-mi face plăcere. Aşadar, sunteţi cunoscuţi. Credeţi că 
va binevoi să salveze doi senores germani? 

Germani? Ce-i aia? 

Adică nişte oameni din Germania. 

Nu ştiu unde vine acest ţinut. 

Atunci se pare că staţi prost cu geografia, sehor Anciano. 
Germania e o ţară situată dincolo de ocean, la vest de 
Spania, la nord de Rusia, la est de Anglia şi la sud de Italia. 
Ilată-i deci graniţele. Oamenii ei se dau în vânt după 
animalele preistorice şi le caută cu încăpățânare. Ei şi 
tocmai la o treabă din asta am fost surprinşi de abiponi. 

De abiponi? Unde s-au petrecut lucrurile? 

Între Rio Salado şi Laguna Porongos. 


Erau şi acolo abiponi? Ciudat. Câţi la număr? 

Vreo cincizeci. 

Taman câţi am văzut şi noi. 

Unde? 

Chiar aici în pădure, la spatele nostru. 

Asta nu miroase a bine. N-or fi urzind ceva? Numai de l-aş 
găsi pe Tata Jaguar ca să-i scape cât mai curând pe 
germanul acela latin şi pe servitorul său. 

Şi don Parmesan îi puse la curent în felul lui cu aventura 
prin care trecuseră. Între timp se apropiară iar de pădure 
şi, ţinând urma ce ducea într-acolo, dădură de o răspântie. 
Aici se opriră surprinşi: într-o mică pajişte păşteau vreo 
douăzeci de cai şi cam tot atâţia oameni stăteau lungiţi pe 
jos, răspândiţi în diverse grupuri. Erau bine înarmaţi şi toţi, 
fără excepţie, îmbrăcaţi în haine de piele. Zărindu-i pe noii 
veniţi, săriră repede în picioare şi unul din ei, de statură 
gigantică şi purtând barbă deasă, albă, deşi în întâmpinarea 
lor. 

Ilată-l pe Tata Jaguar, îi şopti bătrânul lui don Parmesan. 

Acum bărbatul cu pricina se înfăţişa cu totul altfel decât la 
Buenos Aires, unde, în costumul lui fin de croială 
franţuzească, ce-i stătea ea turnat, atrăgea atenţia tuturor. 
Îmbrăcat în haine de piele şi încălţat cu cizme înalte, 
prestanţa şi masivitatea lui ieşeau şi mai mult în evidenţă. 
Ziceai că nici nu i s-ar potrivi alte veşminte. 

La început nu-l luă în seamă pe chirurg, ci se adresă 
plăcut surprins celorlalţi doi, întinzându-le mâna: 

Anciano, Hauca! Ia te uită! Aici, în Chaco? Ce împrejurare 
v-a scos din munţii voştri? Ce vânt v-a adus? 

Îşi strânseră, mâinile, după care Anciano rosti: 

Cât despre asta, mai târziu, sehor, căci vreau să vă fac 
cunoscut un lucru ce nu suferă amânare. Trebuie salvaţi doi 
oameni care au căzut prizonieri. 

Cum? Să salvăm doi prizonieri? Asta miroase a păruială. 
Despre cine-i vorba? 

Să vă spună don Parmesan. 


Abia atunci Tata Jaguar îşi întoarse privirea spre chirurg. 
Îl măsură cam mirat cu coada ochiului: 

Don Parmesan? Parcă am auzit de numele acesta. Cred că 
v-am şi văzut undeva. Nu vi se spune şi El Carnicero? 

Exact, răspunse chirurgul, însă nu tolerez această poreclă. 
Eu sunt doctorul Parmesan Rui el Iberio de Sargunna y 
Cast... 

Bine, bine! îl întrerupse Tata Jaguar. Spune-mi cine sunt 
oamenii care au nevoie de ajutorul meu. 

Doi senores germani. 

Germani? Cum aşa? 

Intenţionau să vă ajungă din urmă şi să facă săpături în 
Gran Chaco. Ştiţi, umblă după animale din alea vechi... 

Vreţi să spuneţi preistorice? întrebă Tata Jaguar, 
încruntând nemulţumit din sprâncene. 

Da, preistorice. De fapt au şi găsit o gigantohelonia. 

Nu cunosc denumirea, dar latineasca mea îmi spune că 
trebuie să fie o ţestoasă uriaşă, o broască-gigant. 

Just, senior. Am fost surprinşi tocmai la carapace, când... 

Cum îi cheamă pe germanii aceia? 

Dracu' să mai ţină minte asemenea nume! Unul e doctor, 
iar celălalt e servitorul lui. 

Doctorul Morgenstern? 

Da, da, cam aşa. 

Şi Fritze Kiesewetter? 

Întocmai, Kiese... precum aţi spus. 

Ce oameni! Cred că s-au luat după mine de la Buenos 
Aires. 

Nu chiar. Mai întâi au călătorit cu vaporul, pe urmă şi-au 
continuat drumul călare de la Santa Fe. Doctorul ăsta 
Mor... Mor... naiba să-l ia, pare un senor foarte cumsecade, 
însă are sticleţi. Nu-l interesează decât scheletele 
animalelor. Oase şi iar oase. Nu-l scoţi dintr-ale lui. De 
chirurgie nici să-i pomeneşti. Şi doar ista e domeniul cel 
mai interesant din câte există. Ce aţi zice bunăoară de o 


intervenţie asupra cancerului limbii complicat cu polipi 
nazali? Ar fi un caz... 

Lăsaţi cancerul şi polipii, îi tăie vorba Tata Jaguar. Mai bine 
povestiţi-mi pe scurt ce s-a întâmplat. 

Chirurgul se supuse numaidecât. În vreme ce povestea, 
oamenii 'Tatii Jaguar se apropiară să-l asculte. Erau bărbaţi 
viguroşi unul şi unul şi se vedea că trecuseră prin multe 
încercări fără să-i sperie vreo primejdie sau vreun efort. Cei 
trei însoțitori ai lui Hammer la Buenos Aires se aflau şi ei de 
faţă. Arătau de asemenea mult schimbaţi datorită ţinutei. 

Când don Parmesan isprăvi de povestit, se lăsă o tăcere 
adâncă. Nimeni nu cuteza să ia cuvântul înaintea şefului. 
Acesta stătu câtva timp pe gânduri, apoi, adresându-se 
unuia dintre oamenii săi, întrebă: 

Tu ce părere ai, Geronimo? Bănuieşti ce se întâmplă? 

Acest Geronimo era un bărbat nu prea înalt dar spătos, cu 
barbă deasă, neagră şi nas mare, vulturesc. Putea îi luat 
drept un cap de bandă, dar în realitate era om cinstit şi 
mâna dreaptă a Tatii Jaguar. Ridică uşor din umeri şi 
răspunse: 

Mai întâi depinde ce intenţie ai: să-i lăsăm pe acei gură- 
cască în plata Domnului sau să-i salvăm? 

Trebuie să-i scoatem din capcana în care au căzut. Sunt 
compatrioți de-ai mei. l-am spus doctorului Morgenstern şi 
i-am repetat de cel puţin cincizeci de ori că nu accept să 
meargă cu mine. Nici nu-mi trecea prin minte că se va lua 
după noi. De aceea găsesc că o mică lecţie n-are să-i strice. 
Totuşi trebuie să-l eliberăm. Altminteri, asemănarea lui cu 
colonelul acela - pe care eu, unul, nu-l cunosc - îi poate fi 
fatală. 

Atunci se pune întrebarea dacă abiponii mai sunt acolo. 
Dacă da, înseamnă că putem porni călare împotriva lor. 

Nu mai sunt, interveni Anciano. lertaţi, sehores, că mă 
amestec şi eu. Dar am temeiuri să cred în ceea ce spun. 

Anciano relată cum îi descoperise pe abiponii din pădure, 
ce văzuse şi pe unde se furişase. 


Erau şi albi printre ei? întrebă Tata Jaguar. 

Nu. 

Şi totuşi sunt convins că ambele grupuri de indieni merg 
mână-n mână. Foarte probabil că e vorba de o rebeliune. 
Abiponii au fost instigaţi. Au fost pregătite ascunzători 
pentru arme şi muniții. Doctorul Morgenstern a confundat 
acoperişul unui asemenea depozit cu carapacea unei 
grozave gigantohelonia. Chiar dacă se vor fi convins că nu e 
dânsul colonelul, totuşi - după ce a văzut depozitul lor 
secret - nu vor pregeta să-l reducă la tăcere. Aici viaţa unui 
om nu preţuieşte nimic. Şi cu atât mai puţin viaţa unui 
străin. Aşadar, era de faţă şi Antonio Perillo? Înseamnă că 
acest toreador şi ticălos notoriu face parte din bandă. Va 
trebui să-i spun un cuvinţel! Da şi căpitanul Pellejo - un 
trădător! Şi al treilea? Cine era? 

Nu ştiu cum îl cheamă, răspunse chirurgul. Nu i s-a 
pronunţat numele. 

Dar cum arată? 

Înalt, vânjos, chiar dacă nu ca dumneavoastră, sehor 
Jaguar. 

Tânăr ori bătrân? 

Mai în vârstă decât ceilalţi. 

Ce rol părea să joace? Subordonat? 

Nu, nicidecum, părea chiar mai mare peste ceilalţi. Vorbea 
pe un ton cam, poruncitor. 

Şi ce-o fi de meserie: ofiţer, estanciero, gaucho? N-aţi 
ghicit? 

Deh, arăta într-un fel ca un om care se mişcă tot timpul 
sub cerul liber, poate un yerbatero, un cascarillero sau un 
gambu... 

Se întrerupse. Parcă îşi amintise deodată un lucru 
important. 

Ei, ce este? Vorbiţi! Aţi vrut să spuneţi gambusino? 

Da, da, gambusino. Ţin minte că, salutându-l, căpitanul i-a 
spus „cel mai renumit căutător de aur”. 


Nu cumva e Denito Pajaro, căruia i se spune el gambusino 
maestro? interveni Geronimo. 

Posibil, acceptă Tata Jaguar. Nu l-am întâlnit încă, dar ştiu 
din auzite că ar fi înalt şi voinic. În sfârşit, vom afla cu cine 
avem de-a face. Sunt ferm hotărât să-i pun la punct pe 
aceşti sehores care pregătesc o rebeliune împotriva 
generalului Mitre, un om căruia îi acord stima şi prețuirea 
mea. Fie şi numai din acest motiv şi încă ar merita o lecţie. 
Dar se mai adaugă şi faptul că au ridicat mâna asupra 
compatrioţilor mei. Sper că sunteţi de acord cu mine şi că 
n-o să mă părăsiţi. 

Sigur! Se-nţelege! strigară toţi făcând cerc în jurul lui. 

Atunci ascultați cum îmi închipui eu lucrurile. Ambele 
grupuri fac parte din acelaşi detaşament. Indienii care i-au 
capturat pe germanii noştri se vor alătura celorlalţi foarte 
probabil chiar în cursul zilei de azi. Vor poposi deci şi ei în 
pădure, acolo pe unde a trecut senor Anciano. Fireşte că-i 
vor aduce şi pe prizonieri. Noi vom lua-o călare în direcţia 
respectivă şi vom ajunge odată cu căderea serii. Luminişul îl 
găsim şi pe întuneric. Apoi ne orientăm după focurile de 
tabără. Cum vom proceda la faţa locului ca să-i eliberăm pe 
prizonieri, n-aş putea spune încă; dar, după ce mă voi furişa 
până în preajma lor, ca să studiez situaţia, vom şti ce avem 
de făcut. Aşadar, sus, pe cai! 

O eliberare nocturnă. 

Soarele cobora la orizont când oamenii Tatii Jaguar se 
pregătiră pe drum. Anciano şi Hauca incaşul, care veniseră 
pe jos, trebuiră să încalece la spatele altor doi călăreţi. 

Anton, nepotul bancherului Salido, se simţise din prima 
clipă atras de tânărul şi frumosul indian. Acum se apropie şi 
îi spuse cu o politeţe specific spaniolă. 

Senor, sunteţi nevoit să parcurgeţi drumul în doi pe 
acelaşi cal. N-aţi vrea să-mi faceţi plăcerea de a vă urca pe 
calul meu? 

Pe chipul incaşului, învăluit de obicei într-o gravă 
melancolie, proprie indienilor din sud, se ivi un zâmbet cald, 


prietenos. Răspunse: 

Am să vă fiu o povară, senor. Totuşi primesc bucuros 
invitaţia dumneavoastră. Poate că voi avea prilejul să vă 
întorc într-un fel acest serviciu. Mă cheamă Hauca. 
Îngăduiţi să vă întreb şi eu de nume? 

Numele meu e Anton. Şi nu e vorba de nici o povară; 
dimpotrivă, mă bucur că vom merge împreună. Fără 
îndoială că sunteţi mai dibaci şi mai sprinten, de aceea vă 
rog să mă lăsaţi pe mine în şa. 

Încălecă, iar Hauca sări la spatele lui. Anciano se 
întovărăşi cu alt călăreț. Astfel porniră, ţinând marginea 
pădurii. Mergeau exact pe drumul străbătut în sens invers 
de cei doi călători pedeştri. Soarele asfinţea şi, curând, 
seara luă locul amurgului efemer. 

Bătrânul Anciano şi tovarăşul său de călărie se aflau în 
frunte, alături de Tata Jaguar. Urmau Anton Engelhardt şi 
tânărul incaş, însoţit de Geronimo. Se străduiau să evite 
orice zgomot, favorizați fiind de terenul moale, acoperit cu 
iarbă. Paşii cailor sunau stins, fără ecou. Nu puteau fi auziţi 
de departe. Doar în răstimpuri se desluşea câte un fornăit. 

Merseră aşa lungă vreme până ce Anciano se opri şi, cu 
voce joasă, se adresă tânărului incaş în limba spaniolă spre 
a fi înţeles şi de ceilalţi: 

Cred că ne-am apropiat de răspântie. Ce părere ai, 
nepoate? 

Tocmai voiam şi eu să-ţi atrag atenţia, bunicule, răspunse 
cel întrebat. Deşi e întuneric, totuşi zăresc aici, la stânga 
noastră, un dafin înalt pe care l-am remarcat pe când 
ieşeam din luminiş. Înseamnă deci că nu-i departe. 

Atunci ar trebui să descălecăm şi să lăsăm caii ceva mai în 
urmă. Altminteri, ne-ar putea trăda cu nechezatul lor, mai 
ales că nici nu ştim dacă grupul cu prizonierii a şi sosit ori 
se află abia pe drum. 

Bătrânul indian dovedea astfel nu numai perspicacitate, 
dar şi un dezvoltat simţ de prevedere. Tata Jaguar nu avu 
nici o obiecţie, încât oamenii se întoarseră o bucată înapoi 


şi, descălecând, se apucaseră să-şi lege caii de copacii 
mărginaşi. În timpul acestei operaţiuni se auzi vocea 
reţinută a lui Hauca: 

Linişte, senores, aud ceva! 

Nimeni nu mişcă. Tânărul se culcă pe burtă şi îşi lipi 
urechea de pământ. 

Se apropie nişte călăreţi, constată el. Aveţi grijă să nu 
fornăie caii! 

Alergară toţi la caii lor ca să le acopere nările cu palma. 
Da, se apropiau într-adevăr nişte călăreţi. Veneau din 
dreapta, dinspre râu şi se îndreptau spre pădure. Mai întâi 
se auzi un tropot surd, înăbuşit, apoi o voce: 

Oare ne scoţi exact la ţintă, Brazo Valiente? Nu e deloc 
uşor să găseşti noaptea un luminiş prizărit. 

(„E Antonio Perillo, îl recunosc după glas”, şopti Tata 
Jaguar lui Geronimo.) 

Cunosc ţinutul ăsta ca pe mine însumi, se auzi vocea unui 
alt călăreț, care vorbea într-o spaniolă stricată dar 
inteligibilă. Suntem pe drumul cel bun. La răspântie se află 
un dafin înalt. O să-l vedem acuşi. 

Se apropiară atât de mult, încât, în ciuda întunericului, 
puteau răzbate cu privirea până la locul căutat. 

lată că am atins pădurea, uite şi dafinul! Observă cel de-al 
doilea călăreț. Am mers drept ca pe o sfoară întinsă. Câţiva 
paşi la dreapta şi dăm în luminiş. 

Cotiră şi dispărură imediat. Nu mai puteau fi văzuţi nici 
auziţi. 

Bine că nu ne-am oprit la dafin, remarcă Geronimo. Ne-ar 
fi surprins. Ce facem acum? 

Aşteptăm, răspunse Tata Jaguar. Nu putem acţiona până 
nu se întâlnesc cu grupul celălalt şi îşi organizează popasul 
de noapte. Ai recunoscut cel de-al doilea glas? 

Mi se pare că l-am mai auzit undeva, însă nu ştiu al cui o fi. 

Atunci să-ţi spun eu. Cel care vorbea cu Antonio Perillo şi 
cunoaşte atât de bine drumul e căpetenia abiponilor 
supranumit El brazo valiente, Braţ-Viteaz. 


Caramba! Acum îmi amintesc. E Braţ-Viteaz. Doar a vorbit 
de câteva ori cu mine. Vasăzică dânsul i-a prins pe cei doi 
germani! Nu-i eliberează el de bunăvoie. 

Clar. Pe vremuri eram prieteni. Atunci i-ar fi eliberat de 
dragul meu. Acum însă nici vorbă de aşa ceva. 

Prin urmare, trebuie să-l silim. 

Deocamdată nu. Să nu folosim încă forţa. De ce vărsare de 
sânge dacă putem acţiona mult mai uşor, mai sigur şi fără 
pierderi...? 

Adică să-i eliberăm pe ascuns? 

Vom încerca. Totul depinde de poziţia taberei şi de felul 
cum şi-o organizează. 

Şi dacă reuşim, ce facem pe urmă? 

Ne vedem liniştiţi de drum. 

Aşa? Nu te gândeşti la pronunciamento, la rebeliunea ce o 
plănuiesc? 

Asta, de fapt, nu ne priveşte. 

Ba da! Doar suntem credincioşi preşedintelui nostru. Să 
privim nepăsători cum rebelii îl răstoarnă sau chiar îl ucid? 
N-ajung ei până acolo. Încă nu ştiu cine o fi în fruntea lor, 

dar în nici un caz nu cred să se poată măsura cu Mitre. 

Adevărat. Foarte probabil că aşa este. Însă şi în cazul că 
rebeliunea va suferi un eşec, ea va costa viaţa şi averea 
multora. De aceea nu ni-e îngăduit să stăm deoparte. 
Trebuie să dăm derbedeilor o lecţie aspră, să le treacă 
pofta de aventuri. 

Înseamnă să folosim armele... 

Ei, da, vom dobori câţiva inşi. 

Nu. Asta n-o fac. Eu nu trag în nimeni dacă nu e strict 
necesar. 

Iarăşi una din acele idei şi credinţe pe care ni le-ai adus 
din nord. Îţi pare rău de soarta pieilor roşii, de dispariţia lor 
jalnică. Mă rog, în ce priveşte indienii din nord, s-ar putea 
să ai dreptate. Ar fi într-adevăr păcat de atâţia bărbaţi viteji 
şi mândri, după cum ni i-ai descris. Dar indienii noştri din 
sud nu posedă astfel de calităţi. Dimpotrivă, sunt laşi, 


fricoşi, mârşavi. Năvălesc noaptea, ocrotiţi de întunecimea 
codrilor, ca să prade şi să ucidă oamenii în somn. Când se 
izbesc însă de o apărare serioasă, ori sunt atacați la rândul 
lor, atunci o rup la fugă ca nişte potăi. Cum să-i stimezi, cum 
să-ţi fie milă de nişte indivizi care folosesc săgeți otrăvite? 
Zău că mă mănâncă-n palmă să le arăt ce se întâmplă când 
îi scoţi din sărite pe Tata Jaguar şi pe oamenii lui! 

Lasă să te mănânce. Acuma să fim mulţumiţi dacă reuşim 
să salvăm doi oameni nevinovaţi. Pe urmă mai vedem. 

De câţi oameni ai nevoie? 

Deocamdată numai de tine. Ceilalţi să stea pe loc. Cu cât 
suntem mai puţini, cu atât mai greu ne vor simţi. 

Deşi discuţia, purtată cu glas destul de tare, fu auzită şi de 
ceilalţi, totuşi nimănui nu-i trecu prin gând să se opună 
acestei hotărâri. Grupul nu avea de fapt un conducător 
oficial, toţi având drepturi egale, dar Tata Jaguar - care-i 
domina nu numai prin statura lui uriaşă, ci şi prin spirit - 
părea să se bucure în mod tacit de recunoaşterea tuturor 
drept şef căruia îi datorează ascultare. 

Astfel tăcerea lor însemna o aprobare şi un acord. Doar 
bătrânul Anciano avu ceva de obiectat. 

Senor, interveni el, de ce să mergeţi numai doi? Luaţi-mă 
şi pe mine împreună cu Hauca. Ne cunoaşteţi. N-o să vă 
facem greutăţi. 

Tata Jaguar reflectă un moment, apoi răspunse: 

Da, vă cunosc. Dumneavoastră ştiţi ademeni lama 
sălbatică, ştiţi să scoateţi condorul chiar din cuibul lui, ca să 
spun aşa. Ce-i drept, n-am văzut încă felul cum vă furişaţi 
printre oameni ca să nu vă simtă, dar e noapte şi abiponii 
sunt mai puţin ageri ca siucşii, apaşii sau comanşii Americii 
de Nord. Şi în plus, cunoaşteţi locul taberei. Deci pregătiţi- 
vă, mergeţi cu noi! 

Luăm puştile ori sulițe şi săgeți? 

Cuţite şi nimic mai mult. Nu tragem nici un foc. lar pentru 
apărare, în cazul că suntem atacați, ne ajung cuţitele. 


Cei doi indieni îşi lepădară celelalte arme, chiar şi genţile, 
ca să se poată mişca mai uşor. 

Dar cu pletele voastre cum rămâne? zise Tata Jaguar. O să 
ne târâm printre tufişuri, smârcuri şi liane. Să nu rămâneţi 
agăţaţi... 

Drept răspuns Anciano îşi apucă părul jumătate din 
dreapta şi jumătate din stânga, îl aduse în faţă şi îl înnodă 
sub bărbie. Hauca făcu la fel. Apoi plecară. 

Anciano mergea în frunte. Ajunseră în dreptul dafinului şi 
apucară la stânga spre luminiş. În timp ce păşeau tiptil prin 
întuneric, Hauca îi şopti Tatii Jaguar: 

Credeţi, senor, că vom izbuti să-i eliberăm pe oamenii 
aceia? 

Sper. Dacă nu acum, pe ascuns, atunci, mai târziu, cu 
forţa. 

Înseamnă că ne-ar mai trebui ceva. 

Ce? 

Nişte cai. 

Mă aşteptam să te gândeşti la asta, tinere viteaz, într- 
adevăr, ne trebuie patru cai. 

Da, patru. Adică doi pentru prizonieri şi alţi doi pentru 
Anciano şi pentru mine. Ocupaţi-vă dumneavoastră şi 
Geronimo de eliberarea oamenilor, iar eu şi Anciano punem 
mâna pe cai. 

Să nu ne grăbim cu împărţirea sarcinilor. Deocamdată 
mergem împreună. Abia pe urmă vom vedea ce şi cum. 

Merseră neauziţi mai departe. După un răstimp sclipi în 
faţa lor o dâră de lumină, ceea ce le impuse fireşte şi mai 
multă prudenţă. Se ţinură deci cât mai strâns de marginea 
luminişului, unde copacii aruncau umbre adânci. 

Am mai spus că aceste intrânduri seamănă cu un fel de 
breşe înguste. Dâra de lumină venea însă din dreapta, 
dintr-o mică poiană împresurată de arbori şi tufăriş. Chiar 
la intrarea în poieniţă, mai spre dreapta, în fund, păşteau 
caii. La stânga poposeau oamenii, în jurul câtorva focuri, 
căci se făcuse răcoare. Diferenţa de temperatură dintre zi 


şi noapte se ridică în aceste regiuni până la zece grade, 
uneori chiar până la douăzeci. 

Tata Jaguar şi însoțitorii săi se culcară cu burţile la 
pământ, continuându-şi drumul târâş, pe mâini şi pe vârful 
picioarelor. Acum nu mai mergea în faţă Anciano, ci Tata 
Jaguar. Îmbrăcămintea lor vânzolită în arşiţi, în ploaie şi 
vânt nu contrasta cu întunericul din jur. Doar părul alb al 
bătrânului, dacă ar fi fost vorba de o expediţie împotriva 
indienilor sau a braconierilor albi în America de Nord, ar fi 
putut să-i trădeze. Aici însă nu era vorba de adversari 
înzestrați cu asemenea ochi pătrunzători. 

În fine ajunseră la cotitură. Cel mai apropiat dintre cai 
păştea la nici şase paşi depărtare de Tata Jaguar. Deşi 
probabil că-i văzuse ori îi simţise pe străini nu dădea nici un 
semnal de alarmă. Nu făcea decât să mişte din coadă şi din 
urechi. 

Proaste făpturi! îi şopti Tata Jaguar lui Geronimo. Un căluţ 
de-al comanşilor s-ar apuca să necheze şi s-ar zbate atât de 
tare, încât ar scula toată tabăra împotriva noastră. Pe de 
altă parte indivizii ăştia nici nu văd barem că animalul îşi 
mişcă urechile şi coada într-un fel neobişnuit. Va fi o treabă 
uşoară. 

Aşa cred şi eu, aprobă celălalt. Observi cum se prezintă 
situaţia? 

Cum să nu observ! Focurile ard vâlvătaie. Poţi să frigi câte 
un bou la fiecare foc. 

Era într-adevăr atâta lumină, încât puteai distinge ca în 
plină zi tot ce se petrecea în mica poiană. 

Abiponii erau cam o sută la număr, înarmaţi cu tuburi de 
suflat, cu sulițe, arcuri şi săgeți. Unii aveau şi puşti 
provenind desigur din depozitul secret unde doctorul 
Morgenstern „descoperise” faimoasa lui gigantohelonia. 
Ardeau şase focuri. În jurul unuia şedeau albii şi un indian; 
lângă celelalte cinci, restul indienilor. Printre cei dintâi se 
vedeau clar chipurile indianului, al lui Antonio Perillo, al 
căpitanului Pellejo şi ale încă doi militari. Alţi soldaţi şedeau 


întorşi cu spatele, iar Gambusino stătea lungit, cu pălăria 
trasă peste ochi ca să nu-l supere lumina. Oamenii din 
primul grup sosit acolo părea să fi cinat mai demult; în 
schimb, noii veniţi mestecau anevoie pastrama adusă cu ei. 
Mâncau şi discutau fără nici o reţinere încât - atunci când 
nu li se învălmăşeau vocile - puteai să înţelegi totul, cuvânt 
cu cuvânt. 

Focul lângă care se aflau albii era cel mai apropiat de 
marginea luminişului şi aceasta nu întâmplător, căci acolo 
se înălţau doi arbori învecinaţi, nu prea groşi, de care 
fuseseră legaţi cu lasourile micul doctor Morgenstern şi 
Fritze, servitorul său. Stăteau înţepeniţi, fără să-şi poată 
mişca membrele. 

După ce se lămuri asupra situaţiei Tata Jaguar făcu semn 
celorlalţi trei să se ascundă şi mai bine sub rămuriş. Apoi, 
întorcându-se cu faţa la ei, ca să fie mai uşor auzit, şopti: 

Avem toate şansele. Oamenii ăştia nici nu bănuiesc că s-ar 
găsi cineva pe-aproape. Chiar şi în doi am fi putut să-i 
eliberăm pe captivi. Totuşi nu e rău că Anciano şi Hauca se 
află şi ei de faţă. Aveţi o aprinzătoare? 

Avem amnar de-al nostru. 

Bun. Acuma stai şi ascultă! Vreau să-i sperii pe domnii 
ăştia şi să-i zăpăcesc. Ai lepădat multe, Anciano, dar văd şi 
îmi pare bine că ţi-ai păstrat totuşi cornul pentru pulbere. 
Nu cumva e gol? 

Ba e plin de tot. 

Atunci întoarceţi-vă şi, după ce ieşiţi din lumina focurilor, 
faceţi un ocol şi vă furişaţi în partea cealaltă. Odată ajunşi 
acolo, tu, Anciano, te strecori încet până la marginea 
luminişului. Vezi iarba aceea înaltă, uscată, rămasă de anul 
trecut? Dacă-i dai foc, arde ca hârtia. Vasăzică te apropii cât 
mai mult de tabără, apoi te retragi uşurel presărând iarba 
cu un strat subţire de pulbere. Adică semeni o dâră, mă- 
nţelegi? După ce ai golit cornul, dai foc ierbii şi fugi repede 
la Hauca. Între timp el o să pună mâna pe patru şei, ceea ce 


nu-i prea greu de făcut. Uite-le cum zac toate fără nici o 
pază! Pe urmă o luaţi la sănătoasa şi... 

Lăsaţi pe mine, senor, îl întrerupse bătrânul. Am să mă 
descurc fără greş. Până ce flacăra va atinge dâra de 
pulbere, eu, unul, voi fi departe, nevăzut şi neauzit. Nici n-o 
să se ştie de unde a pornit focul, căci va izbucni dintr-o dată 
în sus. Şi o să sară toţi ca să-l stingă... Pricep eu planul, 
senor! 

Văd că pricepi. În timp ce tu presari pulberea şi Hauca 
pune mâna pe şei, Geronimo se ocupă de cei patru cai. Eu 
stau ascuns printre copaci. Când se aprinde iarba cu flăcări 
mari, atunci, cum bine spuneai, toată lumea sare să stingă 
focul, iar eu mă folosesc de zăpăceala din tabără şi tai 
repede legăturilor celor doi prizonieri. Apoi ne întoarcem 
fuga până aici, punem fiecare şaua pe cal şi... 

Însă doi dintre ai noştri ar trebui să ia pachetele alea, 
observă tânărul incaş. 

Ce fel de pachete? întrebă Tata Jaguar. 

Când senor Carnicero ne istorisea păţania tovarăşilor săi, 
ţin minte că a pomenit şi de două pachete de-ale doctorului, 
ce cărţi şi cu alte lucruri! Uitaţi-le colo! Trebuie să fie ale 
lui, căci altele nu se văd. De aceea zic să avem grijă ca săi 
le dăm înapoi când va liber. 

Dacă timpul ne îngăduie, mă rog, s-o facem şi pe asta - 
deşi nu e prea plăcut să te cari cu cărţi şi cu alte cele 
tocmai în Gran Chaco. Ei, gata, la lucru! Ştiţi fiecare ce 
aveţi de făcut. 

Se întoarse şi porni târâş. Nu era o treabă uşoară, căci 
intra tot mai mult în lumina focului amintit şi, ca să nu fie 
văzut, trebuia să umble numai prin tufărişul de pe margine, 
încâlcit şi des. 

În sfârşit, ajunse la ţel. Culcat pe burtă sub cei doi arbori 
de care stăteau legaţi Morgenstern şi Fritze, auzea fără 
greutate discuţia celor aşezaţi în jurul focului. Vorbeau 
despre întâmplarea din acea zi. 


De fapt aţi greşit, lăsându-l pe Carnicero în voia lui, rosti 
căpitanul Pellejo. O să spună peste tot ce a văzut. 

Şi ce strică? întrebă Antonio Perillo. Parcă o să-l creadă 
cineva?! Şi chiar dacă l-ar crede! Nu ar fi decât spre fala 
mea să ştie lumea că am reuşit să-l prind pe colonelul 
Glotino. 

Dacă planul nostru se realizează, da. Altminteri însă, 
numai fală nu va fi, ci mai mare ruşinea. 

Trebuie să se realizeze. Nu uitaţi că prietenul nostru 
indian, care şi-a cucerit faimoasa poreclă de Braţ-Viteaz, 
ne-a promis câteva mii de abiponi. 

Ce-am făgăduit rămâne bun făgăduit, confirmă căpetenia. 
Numai să vă ţineţi şi dumneavoastră de cuvânt. 

Ne ţinem, cum să nu. 

Adică o să ne arătaţi toate ascunzătorile voastre de arme 
şi o să ne daţi tot ce se află într-însele? 

Da. 

Şi o să mă ajutaţi de îndată împotriva cambaşilor, duşmanii 
noştri de moarte, chemând ostaşii de pe graniţă ca să se 
întâlnească lângă lago cu ai mei? 

Bineînţeles, îi îndreptăm spre lac. Am şi trimis câţiva 
curieri sus, la El Bracho, ca să adune cât mai mulţi ostaşi cu 
putinţă. 

Atunci îi vom lovi sănătos. Cambaşii îl sprijină pe regentul 
alb şi, ştiind că noi îl duşmănim, ne căşunează pagube peste 
pagube. Dacă-i izbim şi le luăm avutul, atunci ajungem 
bogaţi şi toate triburile vor merge cu noi. O să am la 
războinici de-o să tremure regentul alb în faţa mea. 

Discuţia lâncezi un răstimp. 

Cele auzite erau pentru Tata Jaguar - vrednic şi încercat 
cunoscător al ţării - de cea mai mare însemnătate. Ar fi vrut 
să asculte şi mai mult, însă nu avea răgazul, mai ales că nu 
putea şti cât va mai dura pauza intervenită. Ar fi vrut de 
asemenea să-l vadă la faţă pe bărbatul lungit lângă foc şi 
care, mai mult ca sigur era vestitul căutător de aur 
supranumit „El gambusino maestro”. Toată lumea îl 


cunoştea, toată lumea îl văzuse. Numai Tata Jaguar nu-l 
întâlnise nicăieri. De acum nu mai putea să aştepte până ce 
omul se va scula de jos ori îşi va sălta măcar pălăria de pe 
ochi. Din moment în moment focul pus de Anciano avea să 
izbucnească şi nu era exclus ca prizonierii să facă vreo 
prostie, să reacționeze greşit. Trebuiau deci instruiți în 
prealabil ca să ştie ce au de făcut. Tata Jaguar se târî până 
aproape de cei doi arbori alăturaţi, se ridică din tufişul 
care-l masca şi, stând în spatele captivilor, şopti în limba 
germană: 

Domnule doctor, nu mişcaţi. Am venit să vă salvez. 

Morgenstern nu avea calmul omului experimentat pentru 
ca, într-o asemenea situaţie, să nu facă nici o mişcare. 
Tresări şi îşi răsuci capul cât putu mai mult. Fritze tresări şi 
el, însă mai puţin vizibil. Ştia să se strunească mai bine 
decât stăpânul său. 

Linişte, nici o vorbă! Staţi aşa, nemişcaţi, nu întoarceţi 
capul! porunci Tata Jaguar. Să nu-mi răspundeţi decât prin 
„da” sau „nu”. Pentru „da” ridicaţi uşor umărul drept, iar 
pentru „nu” umărul stâng. Eu sunt Karl Hammer, adică Tata 
Jaguar, pe care l-aţi cunoscut în casa bancherului Salido din 
Buenos Aires. Aţi înţeles ce-am spus? 

Cei doi ridicară umărul drept. 

Nu cumva curelele vă strâng prea tare şi vă provoacă 
dureri? 

Mişcară din umărul stâng, deci „nu”. 

Vasăzică sângele circulă normal şi o să vă puteţi mişca 
repede în cazul că vă tai legăturile? 

Captivii confirmară înălţând umărul drept. 

Atunci e în regulă. Eu stau cu cuțitul pregătit. Un tovarăş 
de-al meu va da foc dincolo, la marginea luminişului. Va 
aprinde nişte pulbere. Iarba înaltă şi uscată va arde cu 
flăcări mari. Ăştia de-aici vor da cu toţii buzna să stingă 
focul şi preţ de câteva clipe nimeni nu vă va supraveghea. 
Înţelegeţi ce spun? întrebă iarăşi Tata Jaguar, deoarece 
vocile din jurul focului se înteţiseră. 


Mişcară din umărul drept, semn că au înţeles. 

În aceste clipe de zăpăceală eu vă tai legăturile, vă iau de 
mâini şi o zbughim tustrei la dreapta spre caii ăia patru 
care, după cât observ, au şi fost aduşi de un alt tovarăş al 
meu. În vecinătatea cailor, uitaţi-vă, sunt patru şei! Apucăm 
fiecare câte o şa, pe urmă... 

Nu mai continuă, căci în locul unde-l trimisese pe bătrânul 
Anciano scăpară deodată o luminiţă. Se auzi un fâsâit şi în 
aceeaşi clipă ţâşni drept în sus ca o perdea de flăcări, lungă 
de vreo zece coți. 

În primul moment tabăra încremeni într-o spaimă mută. 
Apoi indienii şi albii săriră toţi de la locurile lor strigând 
care cum putea mai tare. Doar căpetenia îşi păstră calmul 
cuvenit. 

Înăbuşiţi focul cu poncho-urile! porunci el cu glas ferm. 
Toţi se grăbiră să execute ordinul, dar lucrul nu era chiar 
atât ele uşor, căci iarba uscată şi înaltă ardea într-adevăr ca 
hârtia. Abia stingeai flacăra într-un loc şi iar ţâşnea încă şi 
mai puternică în alt loc. Înfricoşaţi, caii prinseră a necheza, 
însă nimeni nu-i lua în seamă. Nimeni nu se mai gândea la 

prizonieri. 

La primul strigăt de spaimă al abiponilor Tata Jaguar se şi 
apucă să taie legăturile celor doi captivi. Îi luă apoi de 
mână, pe unul de-a dreapta, pe celălalt de-a stânga sa şi îi 
conduse cât putu mai repede în direcţia celor patru cai. 
Geronimo se ivi dindărătul cailor şi rosti scurt: 

I-am legat. Luaţi şeile şi haideţi după mine! 

Sări în spinarea unuia din cai şi porni cu tuspatru deodată. 
Tata Jaguar, cu forţa lui atletică, umflă două şei cu accesorii 
cu tot. 

Cărţile, cărţile mele! se bucură doctorul apucând un 
pachet din mâna incaşului. 

Uite şi târnăcoapele, sapele! exclamă la rândul lui Fritze, 
săltându-le pe umeri. 

Anciano şi Hauca îşi luară câte o şa. Privindu-i, Tata Jaguar 
spuse mulţumit: 


Bun, vasăzică avem patru şei. Mai multe nici nu ne 
trebuie. Şi acum haideţi! Ţineţi-vă strâns după mine! 

Aruncă o privire înapoi asupra taberei. Acolo oamenii mai 
luptau cu focul; nimeni nu observase cele petrecute în 
partea cealaltă. Fugarii se depărtară grăbiţi. Dar nu 
ajunseră prea departe că o voce de bas răsună ca un tunet 
în tabără: 

Tormenta! Unde-s prizonierii? Au dispărut! 

La auzul acestei voci, Tata Jaguar se opri numaidecât. 
Trase cu urechea. Ceilalţi făcură la fel. 

Au evadat! se auzi după câteva secunde aceeaşi voce. l-a 
eliberat cineva, le-a tăiat legăturile. Se vede după lasouri. 

Cine-o fi? se întrebă Tata Jaguar, îngândurat. Glasul ăsta 
mi-e cunoscut de undeva. N-o fi oare... 

Dar nu termină vorba. Dinspre tabără se auzi din nou: 

Focul e stins. Luaţi-vă armele, repede! Aici, în stânga, nu 
poate să fie nimeni. Mai degrabă, dincolo, unde a ars. În 
pădure nu e chip să pătrundă, e prea deasă. Trebuie s-o fi 
luat spre dreapta. Fuga după ei! Douăzeci rămân la cai, 
ceilalţi merg cu mine! 

De departe nu se vedea decât o învălmăşeală. Nu puteai 
deosebi om de om. 

Hai s-o ştergem! zise Geronimo. De ce mai stai, Carlos? 

Geronimo se oprise şi el din pricina unuia din cai ce se 
cabra nărăvaş. 

Glasul ăsta, omule, dădu să explice Tata Jaguar. Parcă-mi 
sună nu ştiu cum... 

Eh, lăsări să strige cât poftesc! Să fugim, altminteri ne 
ajung din urmă. 

Dar trebuie să-l văd, trebuie... 

Bărbatul acesta, îndeobşte atât de socotit, era gata să 
lepede şeile, dar Geronimo îl luă la rost, desigur pentru 
prima oară de când se cunoşteau: 

Ce-ţi veni? Ţi-ai pierdut minţile? Dacă vrei să-ţi rişti viaţa, 
n-ai decât. Dar nu ne vâri şi pe noi în bucluc! Eu, unul, te 
las şi plec. 


Şi pomi hotărât împreună cu tuspatru cai. Ceea ce îl făcu 
pe Tata Jaguar să se trezească din gânduri. 

„Are dreptate, murmură el ca pentru sine. Probabil că mă- 
nşel, totuşi n-am să las lucrul necercetat. Acuma însă 
trebuie să-i dăm zor.” 

O întinse, aşadar, cu paşii lui uriaşi, încât ceilalţi abia de 
reuşiră să nu-l piardă din ochi, mai ales că trecuseră brusc 
din lumină la întuneric. 

Micul savant căra pachetul cel mai greu: cărţile. Gâfâia 
sub povara lui. Puterile îl părăseau. Până la urmă Îl lăsă jos 
şi se adresă lui Fritze: 

Dragă, nu mai pot. Parcă ar creşte mereu în greutate. Hai 
să schimbăm. Dă-mi mie uneltele. 

Mă rog, răspunse acesta. Luaţi dumneavoastră cheile de la 
preistorie, iar eu o să duc ştiinţa tipărită. Dar grăbiţi-vă, că 
vin ăia valvârtej! 

Zoriră pe cât le permiteau bagajele. Totuşi era prea încet. 
La ieşirea din pădure primii dintre urmăritori se şi 
apropiaseră considerabil. Trosni un foc de armă, apoi încă 
unul. Noroc că gloanţele nu-l atinseră. 

Dându-şi seama în ultimul moment că Anciano şi incaşul o 
cotiseră spre dreapta, cei doi apucară aceeaşi direcţie. Dar 
se pomeniră cu o voce de bas care îi somă din beznă: 

Staţi că trag, ticăloşilor! 

Gambusino, şopti doctorul gâfâind. Ne-am ars. 

Ba nu! Fugiţi cât mai iute! îl îndemnă Fritze. Vă scap eu, 
că doar trebuie să vină pe-aici şi o să-i arunc ceva în cale. 

Fritze rămase pe loc şi îl lăsă pe Morgenstern să treacă 
înainte. Când statura înaltă a lui Gambusino se ivi din 
întuneric, micul slujitor îi aruncă în drum pachetul cu cărţi 
şi o luă la fugă. Omul se împiedică şi căzu, dar se ridică 
imediat voind să-şi continue urmărirea. Deodată îl 
întâmpină un glas sever: 

Stai! Aici este Tata Jaguar cu oamenii lui! Cine se apropie 
îl împuşc! 


Gambusino se opri nedumerit. Nu cumva vor să-l sperie 
folosindu-se de numele faimosului bărbat? Ghemuit la 
pământ, se mai târî câţiva paşi. Surpriză! Înaintea lui 
desluşi într-adevăr un grup de bărbaţi. Privită de jos şi 
profilată pe cer, orice formă devine vizibilă chiar şi în 
întunericul cel mai dens. Astfel că Gambusino constată că se 
găseşte în faţa unor oameni îmbrăcaţi în haine de piele şi 
purtând pălării cu boruri largi, ceea ce în pampas şi în 
regiunile din preajmă constituie o raritate. Recunoscu deci 
peste cine a dat. 

„Mii de trăsnete! blestemă el în sinea lui. E chiar Tata 
Jaguar. Dacă merg înainte, mă împuşcă. Deci trebuie să mă- 
ntorc... Lasă că-i plătesc eu păcăleala de azi! E pentru 
prima şi ultima oară.” 

Se târi o bucată de-a-ndoaselea, se ridică apoi în picioare 
şi, alergând în ocol, dădu iar de oamenii lui cărora le-o 
luase înainte mânat de dorinţa de a-i prinde pe fugari. 

Înapoi! ordonă el. Nu mai e nimic de făcut. 

Cum nimic? întrebă Pellejo care se afla în acest grup. De 
ce? 

S-au dus, i-am pierdut, cel puţin pentru ziua de azi. 

Adică? 

Ştiţi voi cine-i bestia care i-a eliberat? Tata Jaguar! 

Imposibil. Te-oi fi înşelat. 

Ba deloc. Erau oamenii lui. I-am auzit şi glasul. Hai 
repede, să ne sfătuim. Trebuie luate măsuri ca să nu-i 
cădem în labe. Nemernicul ăsta e în stare să ne atace încă 
acum, în cursul nopţii. 

Cam greu de crezut. 

Şi de ce n-ar face-o? 

Pentru că n-a vrut decât să-i scape pe indivizii aceia. Dacă 
plănuia un atac, ne lua prin surprindere de la bun început. 

Se poate, însă n-am încredere. Eu îl cunosc mai bine decât 
voi. Şi dumnealui mă cunoaşte ca să zic aşa... mai de mult. 
Îmi ştie glasul. Dacă mi l-a recunoscut, atunci pot să pun 
rămăşag o sută contra unul că se va ţine scai de mine. 


Aveţi vreo răfuială veche? 

Da şi încă una serioasă. Gata! Nu avem timp de pierdut. 
Se întoarseră repede în tabără. Gambusino porunci să se 
pună şeile pe cai şi să se stingă toate focurile, căci aveau să 

pornească imediat. 

Plecăm? se miră Antonio Perillo. Trebuie? 

De, trebuie s-o luăm din loc, să ne depărtăm măcar o 
bucată, pentru ca să nu ne mai găsească aici în timpul 
nopții. 

N-are el curajul să se apropie. 

Ei, aş! Eu vă spun că are. Şi nu numai să se apropie - asta 
nici n-ar însemna curaj pentru el - ci să şi atace. 

Aici interveni căpetenia abiponilor şi îi dădu dreptate lui 
Gambusino: 

Dacă prizonierii au fost sloboziţi într-adevăr de Tata 
Jaguar, atunci s-o ştergem. Doar îl cunosc şi eu! Ş-apoi nu 
văd pe nimeni altul care să-i fi putut răpi. O fi venit cu mai 
mulţi de-ai lui şi i-o fi pus să aprindă nişte pulbere. Noi ne- 
am repezit să stingem focul şi n-am mai luat seama la 
prizonieri, timp în care dânsul i-a eliberat. Cu Jaguar ăsta 
noi ne duşmănim pe viaţă şi pe moarte, aşa că nu-i de 
glumit, trebuie să plecăm. Aici nu-i chip să ne apărăm ca 
lumea. Trebuie să ne mutăm într-un loc potrivit şi să vedem 
ce se mai poate face. 

Faţă de această explicaţie nimeni nu mai obiectă nimic. 
Înşeuară caii şi observară abia acum că lipsesc patru din ei, 
cu harnaşamente cu tot, precum şi cele două pachete ale 
prizonierilor. Noroc că aveau cai de rezervă. 

După ce stinseră focurile călăreţii porniră în şir indian, 
adică pe un singur rând, unul în spatele celuilalt. 

Drumul ducea tot mai adânc în luminiş, lărgindu-se din ce 
în ce mai mult. Dacă nimereau într-o fundătură, atunci nu 
mai scăpau de Tata Jaguar. Dar Braţ-Viteaz, căpetenia 
ahiponilor, cunoştea prea bine locurile ca să se poată rătăci. 

După vreo două ore de drum pădurea se deschise de 
ambele părţi şi călăreţii dădură într-un câmp larg. Aici mai 


galopară preţ de un sfert de ceas, apoi descălecară pentru 
o scurtă consfătuire, făcură cerc în jurul abiponilor şi al lui 
Braţ-Viteaz. Aceştia luară loc în mijlocul cercului. 

Chiar dacă Tata Jaguar ne-a urmărit cât am mers prin 
pădure, vorbi căpetenia abiponiior, aici nu ne va găsi. E 
întuneric şi nu poate vedea pe unde am apucat. Binevoiască 
deci senores a chibzui asupra celor de trebuinţă. 

Sfat lung şi dezlânat - după obiceiul vostru - n-o să ţinem, 
răspunse Gambusino. Vom fi scurţi. Pe urmă vom pleca. 
Trebuie să ne depărtăm cât mai mult de Tata Jaguar. 

Adică vă aşteptaţi să vină într-adevăr şi să ne caute? 

Dacă mi-a recunoscut glasul, atunci e sigur că va veni. 

Eu zic că v-a recunoscut. 

Demonio! De unde poţi să ştii una ca asta? 

Păi nici n-avea nevoie să vă audă glasul, că doar v-a văzut 
cu ochii lui în timp ce-i dezlega pe prizonieri. 

Nu se poate. Stăteam lungit şi-mi acoperisem faţa că 
pălăria. 

Dar nu vă ştie după statură, senor? 

Mă ştie, totuşi oameni cu asemenea statură sunt mulţi. Şi 
apoi, a trecut vreme de atunci, eram şi altfel îmbrăcat. Ca 
să mă recunoască, trebuie ori să-mi fi zărit faţa, ori să-mi fi 
auzit glasul. 

Şi credeţi că v-a auzit? 

Da. Din păcate am strigat prea tare. Dacă aş fi bănuit că-i 
vorba de dânsul şi că se află pe-aproape, fireşte că aş fi 
tăcut mâlc. Sunt convins că o să mă urmărească 
nemernicul. 

Şi dacă nu pe dumneavoastră, atunci pe noi. 

Voi din ce v-aţi luat la harţă? 

Am năvălit asupra cambaşilor în vreme ce Jaguar se afla 
acolo. Dânsul a venit să ne îndemne la pace, noi însă n-am 
vrut cu nici un chip să înapoiem prăzile. Ba i-am cerut încă 
şi mai mult. Aşa că, văzând el cum stau lucrurile, a plecat 
mânios. Atunci unul de-ai noştri i-a suflat o săgeată otrăvită 
în spinare. Numai că săgeata s-a oprit în haina lui de piele, 


că-i groasă de nu poţi s-o găureşti. Pe urmă am omorât 
două căpetenii de-ale cambaşilor şi o mulţime de războinici, 
başca bătrâni şi copii, iar femeile şi fetele le-am luat cu noi. 
Drept răspuns, Jaguar s-a pus în fruntea celorlalte triburi 
de cambaşi şi a tăbărât asupra noastră. 

Şi cine a învins? 

El a învins. Când pune mâna pe armă, nu e chip să-l 
dobori. O grămadă de abiponi au pierit atunci de mâna lui, 
iar cambaşii nu numai că şi-au luat înapoi toate prăzile ce le 
făcusem, dar ne-au jefuit şi de avutul nostru. Şi uite-aşa s-a 
făcut că-i duşmănim de moarte şi aşteptăm de la 
dumneavoastră puşti şi pulbere ca să le-o plătim cu vârf şi 
îndesat. Războinicii mei ard de nerăbdare să-i pedepsească. 
Dacă ne ajutaţi, veţi găsi în noi sprijin credincios. 

O să primiţi totul după făgăduială. Doar depozitele se află 
chiar în drumul nostru. Dacă lucrurile stau aşa cum spui, 
atunci sunt convins că ne va călca pe urme în curând. 

Şi chiar de n-ar fi aşa, încă s-ar ţine de capul meu, 
interveni Antonio Perillo. Ştiţi ce a făcut la Buenos Aires! 
Ne-a compromis şi pe mine şi pe ceilalţi espadas. Ai, de mi- 
ar cădea în mână! Zău că nu l-aş menaja, mai ales că e omul 
lui Mitre. 

Mi-au ajuns şi mie la ureche multe isprăvi de-ale 
individului acesta, însă niciodată n-am avut de-a face ce el, 
se amestecă în vorbă căpitanul Pellejo. Prin urmare, 
persoana mea nu-l interesează. Totuşi, după cele ce am 
auzit aici, sunt şi eu de părere că se va ţine pe urmele 
noastre. Numai că n-o să-i fie prea uşor, sehores. 

De ce? întrebă Gambusino. 

Urmele se mai încurcă, se mai pierd. 

Hm! Se pare că nu aveţi o idee prea exactă despre arta 
citirii urmelor. Aflaţi sehor, că un Tata Jaguar descoperă 
orice urmă care îl interesează şi n-o poate pierde decât 
atunci când adversarul său e la fel de iscusit - cum ar fi de 
pildă cel care vă vorbeşte în clipa de faţă. Căci sunt convins 


că nimeni dintre dumneavoastră nu ar fi în stare, ca mine, 
să-i strice socotelile sau cel puţin să-l ducă de nas. 

Totuşi drumul nostru trece prin deşert, prin păduri, peste 
mlaştini şi râuri. Ar fi peste putinţă cuiva să se ţină de noi 
pe tot parcursul drumului, fără să ne piardă urma barem o 
singură dată. 

Nu-i trebuie decât să fie isteţ şi experimentat, senior - 
două calităţi pe care Tata Jaguar le posedă din plin. În 
sfârşit, n-are rost să ne certăm aici dacă poate sau nu poate 
să ne urmărească. De fapt nici nu e obligat să se ţină după 
noi căci ştie dinainte încotro mergem. 

Imposibil! Cine să-i fi spus? Printre capii mişcării noastre 
nu sunt trădători, iar gloata nu ştie nimic. 

M-am gândit la toate astea şi mi-am amintit de discuţia ce- 
aţi purtat-o până a nu izbucni focul. Eu personal am tăcut, 
după câte ştiţi. Or, acea discuţie trebuie să ne fi trădat. Cu 
siguranţă că a ascultat-o şi el pe când ne pândea din 
întuneric. 

Ei, şi? Parcă am vorbit mare lucru?! Nu-mi amintesc de 
nici un cuvânt din care să reiasă că... 

Ba da. V-aţi referit la depozitele secrete. Aţi pomenit şi de 
curierii trimişi la graniţă ca să-i îndrepte pe ostaşi către 
lago. 

Bine, bine, dar numele lacului? L-am pronunţat cumva? 

Nu. 

Ei, lacuri sunt multe. N-are decât să-l caute pe cel cu 
pricina. 

Uitaţi că prizonierii se află acum la Tata Jaguar. Din păcate 
am fost prea siguri de noi şi am vorbit în prezenţa lor mai 
mult decât s-ar fi cuvenit. S-au spus lucruri ce nu trebuie 
cunoscute de alţii şi cu atât mai puţin de un asemenea om 
periculos. 

Adică să fi înţeles ei cum se cheamă lacul? 

Cât se poate de clar. Doar i-aţi ameninţat că-i veţi duce 
acolo şi îi veţi îneca. 


Fir-ar al naibii să fie! Neplăcut, într-adevăr. Dar cine putea 
şti că o să scape aşa tam-nisam? Înseamnă că o să plece 
direct spre Lago de Los Carandayes. 

Fireşte că ar face-o dacă nu m-aş băga eu pe fir... Am să-i 
trag o păcăleala. Ascultaţi: noi am venit încoace trecând 
râul dinspre sud, ca să apucăm spre nord sau nord-vest. Hai 
să ne întoarcem şi să trecem râul înapoi. 

Ce idee! Ar fi să ocolim nu ştiu cât până să... 

Nu-i vorba de nici ocol. Plecăm imediat, căutăm alt drum 
prin pădure, ieşim iarăşi în câmp deschis, iar mâine în zori 
tăiem râul şi tunde-o la galop! 

Deci încă o zi pierdută, la un loc două. 

Ce contează două zile pierdute dacă astfel ne 
descotorosim de Tata Jaguar! 

Şi o să izbutim? 

Nici vorbă. Dânsul nu poate începe urmărirea decât 
mâine. Ori atunci noi vom fi atins râul, pe când el, obligat să 
călărească încet ca să nu piardă urma, îl va atinge abia 
către seară. A doua zi seara s-ar putea să ajungă la punctul 
unde noi vom face întoarcerea proiectată, dar nu-l va 
descoperi fiindcă urmele se vor fi şters între timp. 

Credeţi? Asta n-ar fi deloc rău. Dacă aş şti că planul 
reuşeşte, l-aş susţine bucuros. 

Reuşim cu siguranţă. 

Atunci am putea merge la Fort 'Tio să ne împrospătăm 
proviziile. 

Desigur. Sunt de acord. 

Antonio Perillo nu avu nici el nimic de obiectat, iar 
căpetenia abiponilor declară: 

Gambusino a chibzuit foarte bine planul. Îl păcălim pe Tata 
Jaguar şi scăpăm de umbra lui. Câţi oameni o fi având? 

Asia n-o ştiu precis. Era întuneric. Pe cât mi-am dat eu 
seama, să tot fie între douăzeci şi treizeci. 

Pentru el ajung şi atâţia. E drept că ai noştri sunt de zece 
ori zece la număr, însă oamenii lui mânuiesc mai bine 
armele. De aceea trebuie să nu dăm piept cu elpânănu ni 


se alătură şi alte pâlcuri de abiponi. Haidem, dar, să-l 
păcălim cât mai curând. Cunosc eu, niţel mai sus, încă o 
trecere prin pădure, care ne scoate la râu. 

Urcară în şei şi cotiră pieziş spre pădure. Sărmanii lor cai 
aveau să treacă prin eforturi uriaşe. 

Lipitorile lui Parmesan. 

Bărbatul la care Gambusino şi ai lui se gândeau ce atâta 
stăruinţă - Tata Jaguar - nu-şi prea bătea capul atunci cu 
existenţa acelor oameni, căci, în ciuda temerii lor, dânsul 
dormea comod şi paşnic de parcă s-ar fi aflat într-un pat 
moale la Buenos Aires sau la Montevideo. 

După ce Gambusino fugise înapoi în tabără, Tata Jaguar se 
strecurase în luminiş ca să mai tragă cu urechea, îl auzise 
vorbind cu ceilalţi, dar, fiind prea departe, nu înţelesese 
nimic. Cu auzul său fin înregistrase şi plecarea lor din 
tabără. Chemase pe urmă doi dintre oamenii lui de nădejde 
şi le dăduse sarcina să stea de veghe cam la o sută de paşi 
mai încolo, unul pe dreapta, celălalt pe stânga luminişului. 
Trebuiau să fie foarte atenţi şi, la cel mai mic gest al 
duşmanilor îndreptat împotriva lor, să tragă în plin. 

Era convins că făcuse astfel tot ceea ce raţiunea şi 
prudenţa îi cereau. Nici prin gând nu-i trecea să organizeze 
un atac; în orice caz nu în acea noapte. Şi apoi n-ar fi vrut 
cu nici un chip să le strice odihna camarazilor săi atât de 
trudiţi. Aceştia trebuiau să doarmă, să prindă puteri pentru 
a doua zi, care putea să le ceară eforturi mari. 

Se întoarse pe urmă la trupa sa. Şi prima lui grijă se 
îndreptase asupra lui Morgenstern şi Fritze. Vorbise cu ei în 
limba spaniolă ca să priceapă şi ceilalţi. 

Senor, nu ştiu ce să cred despre dumneavoastră, i se 
adresase el doctorului. În ce mă priveşte, am obiceiul să fiu 
politicos, mai ales faţă de un om atât de instruit şi plin de 
cunoştinţe. Însă daţi-mi voie să vă spun cinstit: mai bine 
rămâneaţi la Buenos Aires. 

Ce să fi făcut acolo? întrebă micul savant. Îmi trebuia un 
glyptodont, un megatherium, un mastodont. Oare găseşti 


aşa ceva în Buenos Aires, sehor? 

Puteaţi să vă duceţi în pampas. 

Păi asta am şi făcut. 

Credeţi că ne aflăm aici în pampas, omule? 

Desigur, şesul e mărginit de un râu şi o pădure, fluvius şi 
silva. 

Şi de ce aţi luat-o tocmai pe urmele mele? 

Ca să vă întâlnesc, senor. 

Dar nu v-am spus eu că n-am nevoie de prezenţa 
dumneavoastră? Mi-aţi şi încurcat socotelile. V-aţi băgat 
într-un mare bucluc. Primejdie de moarte! 

Sunteţi sigur? Domnii aceia ne-au tratat neamical numai 
datorită unei erori de care şi-ar fi dat seama în curând. 

Asta să v-o scoateţi din cap. Viaţa dumneavoastră atârna 
de un fir de păr. 

Viaţa mea, vita pe latineşte? Nu-mi vine să cred. 

Fiindcă sunteţi un crăpcean cumsecade, blând, inofensiv, 
care habar nu are câte ştiuci îl pândesc în apă. Locul 
dumneavoastră e oriunde, numai în Gran Chaco nu. 

Iar eu sunt convins că dimpotrivă. Chiar dumneavoastră 
mi-aţi dat a înţelege că se găsesc aici relicve din fauna 
preistorică. 

Dacă veţi căuta însă aceste creaturi de mult răposate 
tocmai în depozitele de muniții ale diverşilor şefi de partide, 
atunci se poate întâmpla să săriţi niţeluş în aer. Am aflat de 
la bravul don Parmesan, căruia şi datoraţi salvarea voastră, 
felul în care aţi fost prinşi. Relataţi-mi, vă rog, cele 
petrecute ulterior. 

Ulterior? N-ar fi de spus mare lucru, sehor Hammer. Au 
astupat iarăşi locul unde descoperisem gigantahelonia mea 
- asta după ce au scos conţinutul ca să-l împartă între ei - 
apoi ne-au urcat pe cai, bineînţeles legaţi şi ne-au dus în 
luminişul acela. Le-am vorbit ea de la inimă, cerând 
permisiunea să iau cel puţin carapacea superioară a 
gigantoheloniei, dar m-au refuzat net. 


Prin urmare, mai credeţi şi acum că era o broască 
ţestoasă? 

O, sunt convins, senior. Şi încă una de dimensiuni colosale! 
Dar să vă spun mai departe: am mers prin pădure, am 
trecut un râu nu prea adânc, am, mai călărit o bucată şi, 
traversând din nou râul, am pătruns în luminişul unde se 
aflau ceilalţi indieni. Aici ne-au dat, mie şi lui Fritze, câte o 
porţie de friptură şi am mâncat. Pe urmă ne-au legat de 
copacii aceia şi am stat aşa până aţi venit dumneavoastră. 
Asta-i tot. O poveste cât se poate de simplă şi prozaică. 

Asta numiţi dumneavoastră simplu şi prozaic? râse forţat 
Tata Jaguar. 

Natural. N-am sesizat nici urmă de poezie. În repetate 
rânduri am încercat să creez o atmosferă mai intimă între 
noi, abordând problema diluviului, a urşilor din peşteri, a 
mamuţilor. Am atins şi alte subiecte simpatice, însă 
degeaba: nu-i interesa deloc. 

Cred. Şi v-au rugat să vă ţineţi gura? 

Nu m-au rugat propriu-zis, Mi-au poruncit să tac, nu-i aşa, 
într-un fel cam tăios şi categoric. 

E limpede, senior. Să ne oprim deocamdată aici. Ce 
discutau oamenii aceia între ei? 

Nimic important. De aceea nici nu le-am acordat prea 
multă atenţie. Vorbeau de rebeliune, de cavalerie, de 
tunuri, de nişte atacuri ale indienilor, tot lucruri care pe 
unul ca mine nu-l pot pasiona. 

Rebeliune, cavalerie, tunuri, atacuri? Şi dumneavoastră 
găsiţi că acestea sunt lucruri minore? Aflaţi, senor, că sunt 
de cea mai mare importanţă. 

Poate pentru dumneavoastră. Pentru mine nu. De altfel n- 
am reţinut nimic din vorbele lor. Mă gândeam mereu la 
carapacea gigantoheloniei. Dacă vă interesează amănunte, 
întrebaţi-l pe Fritze al meu. Ca profan în materie de 
paleontologie, dânsul trebuie să fi ascultat cu mai multă 
atenţie flecăreala din tabără. 


Până atunci Fritze nu scosese nici un cuvânt, dar, auzindu- 
se citat nominal, îşi dezlegă imediat limba şi vorbi în 
germană: 

Asta cam aşa e, dom' Hammer. Am ascultat totul cu 
urechile mele şi vă pot servi ca pe tavă orice amănunt. Dar 
îngăduiţi, vă rog, să istorisesc în limba mea maternă. Când 
stau de vorbă cu un german pe spanioleşte, parcă mă doare 
uite-aici în inimă. 

De acord, cu plăcere, zâmbi Tata Jaguar. Putem traduce 
apoi în spaniolă pentru ceilalţi. Aşadar, spune-mi mai întâi 
dacă ai aflat ce caută albii aceia printre indieni. 

Da, vă servesc pe loc. Dumnealor, crezând că nu mai 
putem să le jucăm nici un renghi, trăncăneau despre toate 
secretele lor, fără nici o fereală, ştiţi, ca să ne facă în necaz. 
Planul lor e ăsta: se duc în Chaco, îi stârnesc pe abiponi 
împotriva guvernului şi îi mână la luptă. Dar căpetenia 
abiponilor Brazo Valiente e un vulpoi bătrân. Le-a pus 
anume condiţii. Dânsul vrea să năvălească mai întâi asupra 
cambaşilor, pe care cică i-aţi condus dumneavoastră în 
luptă. Şi pentru asta cere să fie ajutat cu arme şi soldaţi. 

Aha! Şi albii au promis să-l ajute? 

Mai încape vorbă! De soldaţi face rost căpitanul Pellejo. Îi 
duce de nas pe superiorii săi, care l-au trimis să controleze 
posturile de-a lungul graniţei. De fapt, dumnealui nici nu se 
duce acolo, ba din contra, a trimis în taină nişte curieri 
poruncindu-le să-i îndrepte pe ostaşi spre Chaco. De altfel a 
şi hotărât data şi locul întâlnirii cu abiponii. Urmează ca 
împreună să-i atace pe cambaşi. 

Ce mai plan! Adică soldaţii vor fi puşi la dispoziţia 
căpeteniei abiponilor. Şi cu armele cum stau? 

Totul e pregătit mai de mult. Au depozite secrete cu arme 
şi muniții. Hruba aceea cu broasca e un depozit de acest fel. 
Acuma dezgroapă armele şi le împart abiponilor pentru 
lupta cu cambaşii. După ce se răzbună, cum ziceau, vor să 
treacă graniţa - mai multe mii de oameni - şi să sprijine din 
răsputeri acel pronunciamento. 


Da, da, prin urmare avem de-a face cu un plan odios. Ce 
ticăloşie să angajezi mii de indieni îndemnându-i să omoare, 
să devasteze, să dea foc, numai pentru ca o mână de 
oameni să-şi asigure ranguri înalte şi averi stoarse din 
sângele compatrioţilor! Cine stă în capul acestei acţiuni? 

Asta n-o mai ştiu. Însă, după câte am înţeles, cel mai mare 
peste toţi ar fi Gambusino. Îl ascultă ca pe un amiral- 
comandant de escadră. 

Nu i-ai aflat cumva numele? Din ce ţară e? Ce hram 
poartă? Ceva despre viaţa lui? 

Prea multe întrebări în aceeaşi oală. Să vedem dacă voi 
putea să le scot afară una câte una. Vasăzică numele: îl 
cheamă Benito Pajaro. Cum s-ar zice Pasăre, adică Benedict 
Vogel pe limba noastră. De unde se trage, nu ştiu şi nici ce 
hram poartă. 

De mine au pomenit cumva? 

Ehei! La fiecare al doilea cuvânt. Tata Jaguar în sus, Tata 
Jaguar în jos. De altfel, au pus ochii pe dumneavoastră. 
Dacă le cădeţi în mâini, e de rău. 

Hammer tăcu o clipă îngândurat. Apoi continuă cu 
întrebările: 

Ai înţeles, poate, în ce loc urmează să se adune soldaţii? 

Da. E vorba de un lac, Lago de Los Carandayes, adică 
Lacul palmierilor. 

Unde se află? 

N-am auzit. 

Nici eu. Să mă interesez. 

Îi întrebă pe tovarăşii lui, îl descusu şi pe moş Anciano, pe 
tânărul incaş, până şi pe chirurg. Însă nimeni nu auzise de 
lacul respectiv şi cu atât mai puţin unde se află. 

Să fie oare undeva în deşert? spuse Hammer, nedumerit. 

S-ar putea, interveni Fritze, că şi dumnealor vorbeau de 
depozite ca şi cum ar fi presărate în pustiu. Abia după ce 
treci de ultimul depozit, ajungi la Lacul palmierilor. Le ştiu 
pe toate la rând. 

Aşa? Cum le zice? 


Staţi niţel! Sunt numai izvoare, patru la număr, trei cu 
câte un animal în coadă, iar ultimul cu... gemeni. la să 
vedem. Aha, le-am găsit: Fuente de los pescados, adică 
Izvorul peştilor, Fuente de los sanguijuelas, cum s-ar zice 
Izvorul lipitorilor, Fuente de los crocodilos, iar ultimul 
Fuente gemela, Izvorul gemenilor. 

Bravo, excelent! se bucură Tata Jaguar. Cunosc şi eu toate 
numele astea. Am şi fost în locurile cu pricina. Dar şi 
dumneata cunoşti unul din ele, Fuente de los pescados. 
Doar aţi pescuit acolo când cu broasca voastră de pomină! 
Al doilea izvor e de partea cealaltă a pădurii, lângă Lago 
honda. Se scurge printr-o albie plină cu lipitori, de unde şi 
numele. Al treilea se află tocmai la capătul unei păduri 
virgine, într-o lagună mâloasă, populată de crocodili. Iar al 
patrulea constă de fapt din două firicele de apă ce se unesc 
aproape de obârşie. De aceea i se spune Izvorul gemenilor. 
Toate izvoarele se înşiră în linie dreaptă la o distanţă de o zi 
şi jumătate unul de celălalt - mergând călare fireşte. Pe 
această linie ce duce spre nord-vest trebuie neapărat să 
ajungem la Lacul palmierilor, pe care noi nu-l cunoaştem şi 
unde urmează să se adune ostaşii Au procedat cu cap 
indivizii plasând depozitele lângă aceste izvoare, pentru că 
se poate circula între ele prin pustiu fără ca animalele să 
sufere prea mult de sete. Mulţumesc, Fritze! Acum planul 
meu s-a conturat precis. Trebuie să ajungem la izvoare 
înaintea indienilor şi să le golim depozitele. Apoi o luăm 
direct spre Lacul palmierilor şi îi împresurăm pe soldaţi. 
Locul pare foarte bine ales, deoarece acolo se află cele mai 
multe şi mai bogate aşezări ale triburilor de cambaşi. Deci 
Gambusino şi abiponii lui, ca şi soldaţii albi, ar putea să se 
aleagă cu prăzi serioase. Numai că noi le vom strica 
socotelile. 

Da, le vom strica, întări bucuros Fritze. Recunoaşteţi, dom' 
Hammer, că şi o gigantohelonia e bună la ceva. Fără 
broasca asta uriaşă n-aţi fi găsit cheia secretului. Lia început 
nu voiaţi să mergem împreună, dar. Acum, ştiindu-vă delicat 


şi simţitor, mai că m-aştept să ne daţi şi nouă câte un locşor 
în inima dumneavoastră. 

Bine. Veniţi, cu noi. Însă dacă nu veţi găsi nimic din 
vremea potopului, să nu daţi vina pe mine. O să vă procur în 
schimb cea mai mare broască din câte au existat pe 
pământ, de la Noe încoace. 

Iar eu, sări entuziasmat Morgenstern, voi înregistra de- 
acum înainte orice cuvânt privitor la rebeliune, la crimă şi 
jaf. Recunosc că astfel se poate ajunge la mari descoperiri 
paleontologice. 

Perfect, scumpul meu compatriot. Dar până una alta e bine 
să vă culcaţi. Aveţi nevoie de odihnă. Mâine ne sculăm în 
zori. Apoi ne aşteaptă o călătorie foarte grea, mai ales 
pentru dumneavoastră. Ei, până a vă ura noapte bună, 
aflaţi că mă bucur de a vă fi salvat şi uneltele. S-ar putea să 
ne fie de mare folos, căci vom avea de săpat la depozite. 

Această subliniere îl umplu de mândrie pe micul savant. 
Drept care îi şopti lui Fritze: 

Ai auzit? Are nevoie şi de mine personal şi de 
instrumentele mele. Clar, nu-i aşa? O să te convingi din ce 
în ce mai mult cât de indispensabilă e pentru orice om 
ştiinţa, scientia pe latineşte. 

Astfel doctorul Morgenstern adormi mai împăcat cu sine 
ca oricând. Ceilalţi se lăsară de asemenea în voia somnului 
şi dormiră adânc. Numai că din două în două ore câte unii 
din ei trebuiau să se scoale ca să facă de strajă. 

Nu se crăpă bine de ziuă, că ultimele străji şi dădură 
semnalul de deşteptare, căci se putea ca Gambusino şi 
abiponii să se mai afle în luminiş, aşteptând această oră 
prielnică unui atac. Fără să mai piardă timp cu dejunul, Tata 
Jaguar porunci oamenilor să încalece şi să mâie în direcţia 
luminişului. Deşi aproape convins că duşmanii evacuaseră 
tabăra în cursul nopţii, consideră totuşi necesari, ca măsură 
de precauţie, să trimită înainte câţiva cercetaşi pedeştri. 

Aceştia, folosind cu grijă orice acoperire în teren, se 
strecurară până la fosta tabără a indienilor. Găsind locul 


părăsit, făcură semn celorlalţi să înainteze, apoi se 
deplasară cu toţii, în galop, până la capătul pădurii. 

Aici se înşirau urmele indienilor, ducând afară, în câmp. 
După vechimea lor se vădea că duşmanii părăsiseră 
pădurea încă din ajun. Dacă urmaseră constant aceeaşi 
direcţie, nu se ştia deocamdată; putea să fie şi un şiretlic. În 
orice caz trebuia luată în considerare perspectiva unui 
drum prin deşert. Deci era nevoie de apă. Din fericire Tata 
Jaguar cunoştea un izvor nu prea depărtat a cărui apă, 
după ce se prelingea puţin la suprafaţa pământului, cobora 
din nou în adânc. Cine trăieşte în mijlocul unui peisaj 
sălbatic memorează uşor asemenea locuri şi nu le mai uită 
nicicând. Băură pe săturate, îşi adăpară caii şi porniră la 
drum împăcaţi cu gândul că nu vor mai găsi de băut timp de 
o zi şi jumătate. 

Merseră bineînţeles pe urmele, încă vizibile, ale abiponilor 
şi, nu după mult, ajunseră într-un loc unde aceştia se 
opriseră pentru popas. Tata Jaguar se opri la rândul lui ca 
să cerceteze terenul. Geronimo examină şi ei iarba călcată. 
Apoi rosti: 

Au stat aici până la revărsatul zorilor. Deci n-au plecat de 
prea multă vreme. Însă, lucru curios, au luat-o înapoi, spre 
pădure. Mă întreb de ce? 

Există două posibilităţi, răspunse Tata Jaguar. Ori 
întoarcerea lor e un vicleşug menit să ne inducă în eroare şi 
să ne abată de la urmele lor, ori e o măsură tactică în 
vederea unei răzbunări pentru eşecul de-aseară. 

Ce fel de măsură tactică? 

Poate că vor să treacă prin pădure într-un alt loc şi să ne 
cadă în spate, să ne atace prin surprindere. 

S-ar putea şi asta. Or fi căutând să se revanşeze. lar dacă 
mai cred şi acum, ca proştii, că micul tău concetăţean este 
colonelul Glotino, atunci vor face totul ca să-l prindă din 
nou. De aceea nu e deloc exclus să pregătească un atac. Mă 
rog, n-au decât! M-ar bucura chiar. Am avea ce secera. 


Şi totuşi sunt convins că n-o să ne atace. Fireşte că trebuie 
să contăm şi pe cealaltă eventualitate, însă eu unul cred că 
s-au întors din drum ca să le pierdem urma. Vor să ne bage 
în cap că au renunţat să mai meargă la Lacul palmierilor. 
Dar nu vor reuşi. 

Vrei, aşadar, să continuăm drumul în direcţia pe care am 
pornit şi să nu ţinem seama de urmele lor? 

Ba deloc. Vom ţine seama, însă nu aşa cum se aşteaptă 
dumnealor. Trebuie să le ghicesc intenţiile. De aceea voi 
merge înainte după aceste urme până mă lămuresc. Hai şi 
tu! Ceilalţi să rămână aici. 

Orândui străjile şi porni, însoţit de Geronimo, în galop 
întins prin iarba călcată de caii abiponilor. Peste puţin 
descoperiră rariştea prin care inamicii trecuseră înaintea 
lor şi ţinând acelaşi drum, ieşiră din pădure pe partea 
cealaltă. Acolo câmpul se deschidea larg. Urmele abiponilor, 
cât se poate de clare, tăiau câmpul în curmeziş către râu. 

Tata Jaguar îşi struni calul. 

Exact cum am bănuit, constată el. Dacă ar fi avut de gând 
să ne urmărească, atunci coteau aici la stânga pentru ca, 
ţinând marginea pădurii, să ajungă în locul unde credeau că 
ne aflăm noi. Faptul că n-au făcut aşa, că s-au îndreptat 
spre râu, arată că e vorba de un simplu joc menit să ne 
inducă în eroare. 

Păi cum să ne păcălească dacă avem atâtea urme sub ochii 
noştri? 

Nu-i chiar aşa. locmai fiindcă trebuie să ne concentrăm 
mereu atenţia asupra urmelor, nu putem înainta cu destulă 
viteză, iar seara suntem nevoiţi să oprim pentru a nu le 
pierde din ochi din cauza întunericului. În schimb ei, dacă 
nu poposesc noaptea, câştigă un avans serios, încât a doua 
zi urmele vor fi mult mai greu de recunoscut. Fireşte că n-o 
să ne lăsăm păcăliţi. Ştim că se îndreaptă spre Lacul 
palmierilor, deci mergem şi noi într-acolo. 

Se întoarseră la oamenii lor şi apoi, împreună, porniră în 
direcţia Lago de los Carandayes. Primul ţel, după cum s-a 


mai spus, era Fuente de los sanguijuelas. Izvorul lipitorilor 
situat spre nord-vest, la o zi şi jumătate de mers călare. 

Terenul se întindea neted, lin, acoperit cu iarbă, ca toate 
şesurile Americii de Sud. Dar pe măsură ce se depărtau de 
albia râului, iarba se rărea până dispăru de tot. Pământul, 
din ce în ce mai nisipos, începu să semene cu un deşert 
lipsit de viaţă. Din fericire, nisipul nu era adânc şi nu 
influenţa cu nimic viteza cailor. 

La început, Tata Jaguar avusese oarecare temeri în 
legătură cu doctorul Morgenstern, care, nefiind călăreț 
rutinat, ar fi putut să le dea de furcă şi să-i ţină în loc. Însă 
teama se dovedi nejustificată. Micul savant îşi adunase 
toate puterile ca să facă faţă acestui drum. Ce-i drept, 
şedea cam strâmb în şa, totuşi rezista destul de bine şi abia 
către seară se plânse de oboseală. Când trupa opri în plin 
deşert pentru popasul de noapte, se vădi cât de îndârjit 
fusese micul savant şi cu cât stoicism suportase greutăţile 
călătoriei. Căci bietul om înţepenise atât de rău, încât au 
trebuit să-l coboare din şa şi să-l culce pe nisip. Aproape că 
nu se mai putea ţine pe picioare. 

Tata Jaguar se bucură de ambiția lui Morgenstern şi îl 
mustră pe un ton amical: 

De ce nu mi-aţi spus că vă istoveşte drumul? Am fi putut 
călări ceva mai încet. 

Mulţumesc, sehor Hammer! răspunse doctorul. Mi-am dat 
seama că, mergând repede, suporţi drumul mai uşor. De 
altfel sunt hotărât să nu vă fiu povară şi n-am să mă plâng 
da nimic. Mi-aţi promis ajutorul dumneavoastră ca să 
descopăr un exemplar antediluvian. Cu cât ajungem mai 
degrabă la locul respectiv, cu atât mai bine. Picioarele mi-au 
înţepenit, ce-i drept, parcă nu le mai simt. Însă cred că nu 
va dura mult, adică vine ceea ce se cheamă ameliorarea, pe 
latineşte emendaţio. 

Această speranţă se împlini curând, astfel că micul savant 
putu să refuze net serviciile pe care chirurgul se grăbi să i 
le ofere. 


Din păcate nu se găsea în acea parte a locului hrană 
pentru cai, iar oamenii fură nevoiţi să rabde de sete. 
Mâncaseră doar câte o felie de pastramă, apoi se declară 
somnului ca să-şi poată continua drumul în zori. 

Porniră deci odată cu răsăritul soarelui şi merseră ca şi în 
ajun, prin nisip, până către amiază, când apăru la orizont o 
dungă întunecată. Tata Jaguar îi lămuri. 

Acolo e Izvorul lipitorilor. E adevărat că numele nu prea 
sună frumos, dar vom găsi apă din belşug, bună, curată, 
precum şi arbori şi tufăriş. De altminteri, vedeţi că iarba 
devine din ce în ce mai deasă. 

Gran Chaco avea înainte vreme reputaţia unei regiuni 
sterpe, lipsită de vegetaţie. Şi într-adevăr există porţiuni 
destul de mari care seamănă cu deşerturile nisipoase ale 
Africii. Dar în preajma lor se dezvoltă o floră bogată, ba 
chiar luxuriantă. Râurile se umflă în noiembrie şi acoperă 
cu apă suprafeţe mari. Apoi se retrag, lăsând în urmă 
destulă umezeală pentru ca plantele să poată creşte din 
abundență şi să reziste multă vreme în anotimpul secetos. 
Păduri întinse însoțesc râurile, semănând cu codrii seculari 
ai Braziliei. Până şi în plin deşert întâlneşti numeroase ape 
stătătoare ce alimentează vegetaţia şi atrag totodată regnul 
animal. 

O asemenea apă era şi Fuente de los sanguijuelas. Acolo, 
în deşert, în mijlocul unei oaze având un diametru de câteva 
mii de paşi, dormita un lac mititel cu apă dulce, întreţinut 
de un izvor destul de bogat. Cum izvorul ţâşnea din pământ 
la marginea oazei, apa avea de parcurs până la lac o 
distanţă apreciabilă, croindu-şi drum pe un teren cu foarte 
puţine pante. Acest vad era pe jumătate umplut cu resturi 
de plante putrede. Iar pe fundul mâlos nenumărate lipitori 
îşi găsiră o matcă propice dezvoltării lor. De aici şi numele 
izvorului. Vietăţile se aflau mai mult în vad decât la izvorul 
propriu-zis, aşa că apa putea fi băută fără grijă. De altfel 
nici lacul, destul de puţin adânc, nu conţinea lipitori, în 


schimb avea peşte mult, oferind călătorilor, indieni sau albi, 
o hrană binevenită. 

În jurul lacului şi de-a lungul ambelor maluri ale pârâului 
se întindeau porţiuni largi acoperite cu arbori şi arbuşti, 
mai cu seamă arbori cu mult frunziş, în care zburda un 
păsăret neastâmpărat. Şi chiar mai încolo, în nisip, până 
unde ajungea umezeala, creşteau ierburi care se răreau din 
ce în ce. larbă grasă, bogată - adevărat ospăț pentru cai - 
se afla numai în preajma copacilor. 

Aici poposiră călăreţii noşti. Mai întâi băură pe săturate, 
apoi îşi duseră caii la izvor, lăsându-i să se adape în sfârşit 
după ce răbdaseră o zi întreagă de arşiţă şi sete. 

Don Parmesan îndurase fireşte, ca şi ceilalţi, toate 
vicisitudinile drumului, totuşi, mai mult decât apa, îl 
încântau lipitorile. 

Ce minunăţie! se adresă el doctorului Morgenstern. Aici 
poţi scoate într-o jumătate de ceas o mie de litri de sânge 
de la o mie de bolnavi de friguri. Nu vă pasionează şi pe 
dumneavoastră aceste făpturi drăgălaşe? 

Dacă ar fi mamuţi sau mastodonţi m-ar pasiona, răspunse 
micul savant. Însă lipitoarea, hirudo pe latineşte, nu mă 
interesează. 

Asta pentru că trăiţi cu gândurile mai mult înainte decât 
după diluviu, senor. Dar, să zicem că aţi suferi ele o 
contuzie. Păi e o fericire să ai la îndemână nişte lipitori! 
Orice umflătură poate fi înlăturată cu ajutorul câtorva 
duzini din aceste creaturi atât de utile. Să zicem că vi s-ar 
umfla limba sau gingiile. Atunci v-aş umple bucuros gura cu 
vreo douăzeci-treizeci de exemplare... 

Vă foarte mulţumesc, senor. 

Don, don Parmesan, nu seior! îl corectă chirurgul cu 
asprime. 

Într-adevăr, scuzaţi don Parmesan! Vă mulţumesc pentru 
plăcuta ofertă de a-mi introduce în gură lipitori... Şi chiar 
douăzeci! Nu, niciodată! 


Nu? V-aş ura sincer să vi se umfle limba cât o broască-bou 
americană. Atunci să vedeţi plăcere, când simţiţi lipitoarea 
în cerul gurii. 

Trebuie să observ, don Parmesan, că urarea 
dumneavoastră nu e deosebit de umană. Doar nu-i doreşti 
unui prieten să i se umfle limba cât o broască-bou! De altfel 
ne şi lipsesc dovezi certe că lipitorile de-aici sunt bune 
pentru a fi folosite în scopuri medicale. 

Sunt! Vă dovedesc imediat. 

Rupse o cracă din copac, răscoli apa şi, după puţin, aduse 
în pălăria lui nişte lipitori. Când prinse una între degete, 
aceasta se strânse ghem. Parcă semăna cu o bilă. 

Vedeţi că e veritabilă? triumfă chirurgul. Când se strânge 
aşa, înseamnă că e bună de folosit în scopuri medicale. Şi 
încă o dovadă: scoateţi, vă rog, limba! Voi depune pe ca 
lipitoarea şi veţi constata că muşcă. 

De ce să mi-o puneţi tocmai pe limbă, don Parmesan? 

Fiindcă e partea cea mai bogată în sânge de care 
dispuneţi în momentul de faţă. 

Atunci vă rog cu respect să experimentați pe propria 
dumneavoastră limbă, adică lingua, nu-i aşa. 

Şi Morgenstern îl părăsi brusc. 

Nu pricep, clătină din cap chirurgul, cum poate unui 
naturalist, unui zoolog, să-i fie scârbă de asemenea fiinţe 
simpatice. Mă voi folosi de prilejul binecuvântat şi voi 
prinde câteva lipitori ca să le păstrez. Întâmplător am văzut 
la unul din oamenii noştri nişte sticle goale de vin. Vrea să 
le umple cu apă. Dar îl voi convinge să mi le dea mie în 
vederea nobilului scop. 

Drept care don Parmesan vorbi cu omul în cauză şi obţinu 
cele dorite. Îşi scoase apoi cizmele, se aşeză pe marginea 
apei şi îşi înmuie picioarele în ea. Imediat năvăliră o 
sumedenie de lipitori. Chirurgul le desprindea de pe 
picioare şi le vâra în sticle, tacticos, una câte una. 

Între timp, Tata Jaguar împreună cu câţiva oameni 
cutreierau oaza şi cercetau cu grijă terenul. La o margine, 


lângă tufăriş, descoperiră un loc unde iarba era mai săracă. 
Tata Jaguar lovi cu piciorul şi constată că pământul 
dedesubt sună a gol. 

Pun rămăşag că aici e depozitul căutat de noi! făcu el 
către ceilalţi. 

Asta-i şi părerea mea, îl susţinu Fritze. Arată aidoma cu cel 
de dincolo, cu gigantohelonia noastră. larbă mică, fără 
vlagă, exact la fel. 

Bine, hai să săpăm. Du-te, Kiesewetter şi adă uneltele! 

Fritze aduse uneltele şi dădu să se apuce de lucra, însă 
Hammer îl opri: 

Stai, nu aşa cum aţi făcut voi la Izvorul peştilor! 

Păi cum altfel? 

Aţi răscolit pământul până jos de tot? 

Fireşte. Doar voiam să scoatem la vedere dihania. Trebuia 
şi o groapă pe măsura ei. 

Asta n-o mai repetăm. E adevărat că aţi dat de un loc 
nisipos? 

Păi, acolo era, cum s-ar zice, intrarea la secret. 

Ei, acum vom debloca numai intrarea ca să putem cobori 
în depozit. Şi vom lucra cu băgare de seamă, încât nimeni 
să nu observe că am pătruns aici. 

Şi când or vrea să scoată armele, să le sară ochii din cap! 

Tata Jaguar se aplecă şi, cercetând totul, palmă cu palmă, 
găsi repede locul nisipos pe care iarba crescuse şi mai rară 
decât în jur. Se apucară de lucru, săpând cu mare atenţie, 
mai întâi cu lopata, pe urmă cu cazmaua, din ce în ce mai 
adânc. Tata Jaguar porunci să fie întinse alături nişte 
ponchos pe care să răstoarne brazdele. Nu trebuia să cadă 
pe iarbă nici un firicel de pământ care să trădeze că mai 
umblase cineva la depozit. 

Când ajunseră la câteva picioare adâncime, fundul gropii 
se prăbuşi, iar nisipul, ca şi la Izvorul peştilor, căzu 
înăuntru. Lărgiră spărtura cât se cerea pentru ca Hammer 
să poată cobori. Jos, Tata Jaguar se pomeni într-o mică 


hrubă asemenea celei care îi speriase atât de rău pe 
Morgenstern, Fritze şi don Parmesan. 

Acum trebuia dislocat fundul hrubei. Lucrul terminat, 
văzură cu toţii ce conţinea depozitul: butoaie cu pulbere 
înfăşurate în piei ca să le apere de umezeală, puşti, cuțite şi 
o mulţime de alte arme. 

Le scoaseră pe rând la lumină. Erau o sută de puşti şi un 
număr dublu de cuțite, apoi sulițe şi vârfuri de săgeți. 

Toate astea le-ar fi prins bine abiponilor, făcu bucuros Tata 
Jaguar, dar le vor prinde şi mai bine cambaşilor, prietenii 
noştri. Hai să astupăm la loc! 

Răsturnară în groapă pământul de pe poncho-uri, în aşa 
fel ca nici o fărâmă să nu cadă alături. Apoi îl bătătoriră 
frumos, îndreptară iarba şi o stropiră cu apă ca să-şi revină. 

În timp ce o parte din oameni duseră la bun sfârşit aceste 
treburi, alţii, pescuind în lac, dobândiră o pradă bogată. 
Pampasurile dispun de foarte puţin vânat în comparaţie cu 
preriile Americii de Nord; în schimb au destul peşte în 
lagune şi în numeroasele lacuri mici cu apă dulce. De aceea 
vânătorii din pampas sunt întotdeauna echipați cu undiţe şi 
plase de pescuit. 

Pentru prepararea peştilor oamenii aprinseră câteva 
focuri, dar nu în perimetrul oazei, ci afară, pe nisip. Acolo 
urmele focului puteau fi uşor înlăturate, pe câtă vreme 
iarba, arzând, le-ar fi păstrat cu îndărătnicie. Mirosul de 
peşte fript umplu repede întreaga oază. Toată lumea frigea 
de zor, căci trebuiau făcute şi provizii pentru a doua zi, 
când nu prea erau speranţe să le iasă în cale vreun vânat. 
Abia la Izvorul crocodililor se aşteptau să mai prindă câte 
ceva. 

Toată după-amiaza caii păscură din belşug, iar stăpânii se 
ospătară aşijderea. Până la urmă se dovedi că prada fusese 
atât de bogată, încât mai rămânea pentru cinci prânzuri. 
Peştele îl frigeau cât se poate ele simplu, înfăşurându-l în 
stuf uscat şi dându-i foc. Până ardea învelişul, peştele era 


gata fript, încât îi desprindeai foarte uşor carnea de pe 
oase. 

După ce cobori seara, oamenii mai stătură o vreme la 
taifas în jurul focurilor. Germanii, adunaţi laolaltă, vorbeau 
în limba lor - ceea ce nu-i supăra deloc pe argentinieni. 
Printre aceştia din urmă se afla şi un tânăr vesel, simpatic 
foc prin verva şi glumele sale. Cum deschidea gura, cum 
răsunau hohote de râs. Era cel mai mucalit dintre toţi. De 
aceea nici nu i se spunea pe nume, ci El Picaro3, şugubăţul. 

Într-un târziu hotărâră să se culce. Deşi nu aveau a se 
teme de vreo surpriză, totuşi rânduiră câteva străji. Caii nu 
trebuiau nici păziţi, nici priponiţi, căci şi aşa n-ar fi trecut 
dincolo de oază schimbând păşunea cu nisipul sterp. 

Dimineaţa începu cu un scurt dejun. Rezerva de peşte fu 
învelită cu grijă în pături, iar armamentul capturat fu 
distribuit în aşa fel, încât să nu împovăreze peste măsură 
niciunul din cai. Aceasta, conform dispoziţiilor lui Hammer. 
Şterseră apoi urmele şi părăsiră oaza. 

Drumul ducea tot spre nord-vest. Mânau întruna prin 
deşertul nisipos, ceea ce aveau să facă de altfel întreaga zi. 
În câteva rânduri trecură pe lângă nişte lacuri mici cu apă 
sărată şi cu plante pirpirii răspândite ici, colo în jurul 
acestora. 

La prânz se odihniră timp de un ceas, iar seara îşi 
instalară tabăra în mijlocul deşertului, bineînţeles fără să 
aprindă nici un foc, pentru că nu aveau la îndemână 
materialul necesar. Până a se lumina de ziua porniră iarăşi 
la drum. 

Era interesant de văzut câtă atenţie acorda chirurgul 
lipitorilor sale. În fond le luase cu el fără nici un scop precis. 
Dar erau cum s-ar spune fiinţe terapeutice, iar dânsul - 
care se considera un as în medicină - voia să facă impresie 
asupra tovarăşilor săi. Sticlele nu le astupase ermetic, 
altminteri lipitorile s-ar fi sufocat. Rupsese câteva fâşii din 
basmaua lui de cap şi legase cu ele gâăturile sticlelor. De 
asemenea, pentru ca micii lui protejaţi să fie feriţi de 


zguduituri prea bruşte, îşi vârâse sticlele în cingătoare, de 
unde acestea alunecau mereu obligându-l să le tot tragă la 
loc. Neavând mâinile libere ca să ţină bine frâul, iar calul 
nefiind dintre cei mai cumsecade, bietul chirurg îndură un 
chin şi un zdruncin de pomină. Când ajunse în sfârşit la 
Izvorul crocodililor, se simţea cu totul istovit. Cobori din şa 
greoi, dărâmat şi se trânti în iarbă cu sticlele alături. 

Acest izvor îşi merita pe drept cuvânt numele. În mijlocul 
deşertului se alcătuia o lagună mare, cu apă cât se poate de 
tulbure şi plină de mâl, încinsă cu un brâu larg de stuf, 
înconjurat la rândul lui de tamarini şi de arbuşti înalţi din 
familia cactuşilor. Brâul acesta era întrerupt în câteva locuri 
de fâşii bogate în iarbă, care ofereau cailor nutreţul atât de 
râvnit. Apa izvora dintr-o asemenea fâşie de pământ şi se 
scurgea nu prea departe în lagună. Acolo îşi pierdea 
imediat limpezimea, se tulbura. Şi asta pentru că laguna 
era veşnic agitată de crocodili care se vânau între ei sau 
goneau după alte prăzi, răscolind nămolul. Aproape că nu-ţi 
venea să crezi ochilor câte fiare de acest fel, urâte, 
scârboase, mişunau aici. Cum le văzu, doctorul 
Morgenstern exclamă speriat: 

Extraordinar! Să fie oare cu putinţă? la te uită: treizeci, 
patruzeci, cincizeci! Şi cum se mai năpustesc unul asupra 
celuilalt! Ce zici, Fritze? 

Ce să zic? Stau cu gura căscată şi am s-o închid numai 
când mi-o intra un crocodil în ea. Tare aş vrea să ştiu eu ce 
îşi potoleşte ăştia pofta de mâncare. 

Fiţi atenţi şi o să vedeţi curând, observă Tata Jaguar. Ne- 
am apropiat iarăşi de Rio Salado, care inundă în fiecare an 
această regiune. Atunci e timpul cel mai prielnic pentru 
crocodili, căci găsesc hrană pe săturate. După inundație 
însă dau de greu. Se mai hrănesc cu peşti şi alte vieţuitoare 
ce pătrund cu apa râului în lagună, iar când şi acestea 
dispar, atunci foamea îi obligă să se mănânce unii pe alţii. 
Cei mari îi înghit pe cei mici. 

Şi când se isprăvesc cei mici? Ce mai fac ăi mari? 


Atunci n-au încotro şi... Priviţi! exclamă Tata Jaguar. Veţi 
vedea îndată. Atenţie! 

Nu departe, lângă mal, se încăieraseră doi crocodili. 
Săreau unul asupra celuilalt şi se zbăteau răscolind apa şi 
mâlul, stropind în jurul lor. După o scurtă luptă îşi înfipseră 
reciproc dinţii în mazxilarele ghimpoase, aşa de tare încât 
părea că nu se mai pot despărţi. Deodată se ivi alt crocodil 
şi, smulgând un picior unuia din adversarii încleştaţi, 
dispăru cu prada. Monstrul rănit scoase un soi de răcnet 
înfiorător, imposibil de descris. Drept care, alţi crocodili se 
repeziră la el, dar nu ca să-l ajute, ci ea să-l sfâşie la rândul 
lor. Îl rupseră pur şi simplu în bucățele fără ca spinarea 
blindată să-l fi putut apăra cât de cât. 

Ei, aţi văzut cum se hrănesc? făcu Hammer. Dacă un 
crocodil, fie el oricât de mare şi puternic, este rănit, atunci 
s-a terminat cu el. Îl mănâncă ceilalţi. Şi apoi bestiile astea 
sunt de-o laşitate fără seamăn. Vă arăt imediat. 

Îşi scoase puşca de pe umăr şi trase un foc. Auzind 
detunătura, toţi crocodilii dispărură ca la un semn. Apa se 
încreţi pentru câteva clipe, apoi se linişti ca şi când totul ar 
fi fost lipsit de viaţă. Doar de pe mal, cârâind, îşi luă zborul 
un stol de păsări cu picioroange care, în lipsa crocodililor, 
cântaseră hrană prin nămol. lar de pe crengi se înălţară, 
ţipând, nişte papagali. 

Fritze duse puşca la ochi; vru să tragă în ei. Dar Hammer 
îl opri: 

Ce te-a apucat? Vrei să-ţi iroseşti pulberea în vânt? 

În vânt? Ziceam că, pe lângă peşte, n-ar strica şi o pasăre 
friptă. 

Lasă-te păgubaş! Dacă n-ai dinţi de crocodil, degeaba. 
Papagalul poate atinge o vârstă foarte înaintată şi, chiar 
tânăr fiind, are o carne ca de toval. Nu e bună de nimic. 

Cam cum ar fi şi frumosul ăla de struţ din care am încercat 
să mâncăm? V-am istorisit eu. 

Cam aşa. Să ne mulţumim deci cu peştii noştri. Mai încolo, 
lângă pădurile cambaşilor, vom trăi mai bine. 


Caii fură deşeuaţi, adăpaţi şi lăsaţi să pască. Oamenii 
mâncară de prânz, apoi totul se repetă aidoma ca în ajun la 
Izvorul lipitorilor: căutară depozitul de arme, îl găsiră, îl 
goliră şi astupară groapa la loc. Între timp se înseră. 
Aprinseră câteva focuri. El Picaro îşi debita glumele, iar 
germanii şedeau laolaltă sporovăind. 

Mai târziu fu organizat schimbul de străji care, de astă 
dată, primiră şi sarcina de a întreţine focurile, căci se cam 
răcorise şi lumea se pregătea de somn. 

Înainte de a se înveli în poncho-ul său, don Parmesan îşi 
mai controlă o dată lipitorile, cărora le schimbase apa de 
două ori în cursul după-amiezii. Puse grijuliu sticlele între ei 
şi Fritze, care îi era vecin, apoi se lungi pe o parte ca să 
doarmă. 

Noaptea se consumă fără tulburări. Nimic neobişnuit nu 
se petrecu, afară numai dacă lucrul ce-l făcu dis-de- 
dimineaţă una din străji se poate numi neobişnuit. De 
schimb în acel ceas era El Picaro. Tocmai aţâţase din nou 
focul şi, în loc să-şi facă rondul regulamentar, se furişă tiptil 
până la don Parmesan, care sforăia fără grijă. Aşteptă o 
clipă atent şi, văzând că nimeni nu mişcă, puse mâna pe 
cele trei sticle cu lipitori, le scoase pânza de la gură şi dădu 
uşurel la o parte pătura sub care sforăia chirurgul. Don 
Parmesan purta, cum s-a mai spus, cizme foarte înalte. Însă 
ele data asta nu-şi întinse carâmbii până sus de tot. Îi 
ajungeau doar până la genunchi şi erau căscaţi ca o pâlnie. 
Aici El Picaro deşertă conţinutul a două sticle, apoi trase 
pătura la loc. A treia sticlă o păstră pentru Fritze 
Kiesewetter. Şi acesta dormea vârât sub un poncho. El 
Picaro îl dezveli încet şi goli asupră-i sticla cu lipitori. Pe 
urmă legă gâturile sticlelor exact cum fuseseră la început şi 
le aşeză iarăşi lângă chirurg. Lucrul terminat, şmecherul se 
strecură până la celălalt străjer. 

Ei, cum a mers? întrebă acesta. 

Strună! răspunse flăcăul, chicotind. 


Ha, ha, bravo! Ce comedie o să mai iasă când lipitorile, în 
loc să plutească frumos în sticlele lor, se vor apuca să sugă 
sânge! 

O să fie nostim de tot, mai ales că am legat sticlele exact 
cum le-am găsit. N-o să priceapă defel cum de au ieşit afară 
drăciile. 

Le-ai scos pe toate? 

Nu chiar pe toate, deşi am golit sticlele până-n fund. E al 
naibii de greu să mai scoţi o lipitoare după ce verşi apa. Se 
ţine lipită de pereţii sticlei. I-am pus şi celuilalt câteva. 

Care celălalt? 

Frederico ăla, neamţul cu nume încâlcit, servitorul 
savantului. 

Aha, înţeleg. Dar nu trebuia. E băiat cumsecade. 

De fapt nici nu aveam de gând s-o fac până nu l-am văzut 
cum doarme ca un mieluşel lângă chirurg. Atunci parcă m-a 
apucat un fel de gâdilici şi i-am turnat şi lui o porţie. 

Cât le-o fi trebuind oare lipitorilor până să-i înţepe? 

Ştiu şi eu... Nu-s doctor şi nu le-am văzut încă la treabă. 
Până se târăsc, până una alta, poate că trece un ceas. Ar 
însemna ca tocmai când se crapă de ziuă să putem vedea 
spectacolul. 

Cei doi mai şuşotiră şi mai râseră un timp. Apoi se 
despărţiră. Erau în ultimul schimb. Se apropia clipa când 
trebuiau să-i scoale pe ceilalţi. Peste puţin se iviră primele 
semne ale dimineţii. Dar fârtaţii noştri încă nu dădură 
semnalul, ci, ascunşi după doi arbori, aşteptau să vadă cum 
vor reacţiona victimele farsei lor. 

Încet, încet lipitorile îşi făcuseră drum pe sub pături şi se 
apucaseră de supt. Chirurgul şi Fritze simţiseră oarecum 
atacul îndreptat împotriva integrităţii lor corporale, dar, 
cufundaţi în somn adânc, nu reuşeau să se trezească. Se 
răsuceau ba pe o parte, ba pe alta, se scărpinau de zor pe 
mâini, pe picioare, se frământau şi mormăiau aiurea. 

Acum abia El Picaro şi tovarăşul său vestiră, deşteptarea. 
Oamenii săriră din somn. Morgenstern se uită la Fritze şi 


întrebă mirat: 

Ce-ai păţit, dragul meu? Ce ai pe faţă? Credeam că ne 
aflăm aici la Izvorul crocodililor, nu al lipitorilor! 

Păi chiar aşa, răspunse Fritze. Avem plăcerea să ne aflăm 
la crocodili. 

Dar pe faţa ta nu văd crocodili, ci o lipitoare, gena pe 
latineşte. Iar pe nas încă una, strivită. la pipăie-ţi falca 
dreaptă! Acolo mai atârnă una. Şi ce mai exemplar! Ţi-a 
supt tot sângele. 

Fritze, ascultător, ridică mâna, dar rămase cu ea în aer, 
exclamând mirat: 

Ce naiba! Văd că spânzură aici o făptură ciudată care nu 
face parte din mâna mea. Să fie un polip sau o pară friptă? 

Se uită lung la lipitoarea, care luase într-adevăr forma 
unei pere. Fritze scutură mâna, însă „para” nu se clinti din 
loc. 

E o lipitoare, explică Morgenstern. lar cea de pe faţă e mai 
mare, mai groasă. 

Fritze îşi pipăi obrazul, dădu de lipitoare, o strânse între 
degete şi o azvârli cât colo. Bineînţeles că locul înţepat 
începu să sângereze. 

Lipitori! Pe legea mea că sunt lipitori! Ptiu, scârba 
dracului! strigă flăcăul. Astea-s de la izvorul celălalt. 

Argentinienii râdeau cu poftă, deşi nu înțelegeau nimic din 
ceea ce se vorbeşte. Fritze mai avea o lipitoare pe gât şi 
alta după ureche. Mai în spatele lui, don Parmesan se 
ridicase cu două lipitori în bărbie. Nu le simţea. Sesizând 
însă despre ce-i vorba, se apropie grăbit de Fritze: 

Aveţi nişte sanguijelas pe gât şi după ureche, seior. Vi le 
scot eu, n-aveţi grijă, că mă pricep. Staţi liniştit, n-o să vă 
doară. 

Dădu să apuce lipitoarea de pe gâtul lui Fritze, dar acesta 
izbucni în râs: 

Vedeţi mai întâi de dumneavoastră, don Parmesan! Vă 
atârnă două brelocuri de bărbie. 

Mie? se miră chirurgul. 


Duse mâna la locul indicat şi simţi „brelocurile”. 

Asta-i bună! exclamă el, bucuros. Se vede că s-au urcat pe 
mine când stăteam cu picioarele în apă. Le-am adus încoace 
fără să ştiu. Am să le scot uşor, să nu se vatăme şi am să le 
bag în sticlă alături de celelalte. Aşteptaţi puţin, sehor. Pe 
urmă mă ocup de dumneavoastră. 

Apucă atent lipitorile de pe bărbie şi, cum acestea erau 
pline şi sătule, nu-i fu greu să le desprindă. Apoi se aplecă, 
ridică una din sticle şi o privi năuc. Mai ridică una, controlă 
şi pe a treia. 

Goale! 'Toate trei sticlele sunt goale! observă el, 
consternat. Unde s-au dus lipitorile mele? 

Îi răspunse un hohot de râs. El Picaro făcuse camarazilor 
săi un semn discret, avertizându-i asupra celor întâmplate. 
Erau deci lămuriţi. De aceea Geronimo îi răspunse 
chirurgului, care nu-şi revenea din stupoare: 

Unde s-au dus... deh, asta ar cam trebui să ştiţi 
dumneavoastră, don Parmesan, că doar vi s-au înfipt în 
carne. De altfel şi scumpul senor Frederico ar trebui să 
controleze dacă nu cumva, pe lângă cele vânate, mai sunt şi 
altele ce râvnesc la persoana lui. 

Se apropie de Fritze, îi, desfăcu cingătoarea, îi descheie 
cămaşa la piept şi adăugă, abia ţinându-şi râsul: 

Nu spuneam eu?! O colonie de lipitori! Ca să vedeţi, senor, 
de ce simpatie vă bucuraţi. 

Mulţumesc de aşa simpatie! replică supărat Fritze în timp 
ce dădea să-şi smulgă lipitorile de pe piept. 

Însă don Parmesan îl apucă de amândouă braţele şi, 
ţinându-l strâns, porunci îngrozit: 

Staţia senor! Sticlele sunt goale. Prin urmare aceste 
sanguijelas sunt ale mele şi nu vă permit să le maltrataţi. Le 
voi scoate personal una câte una şi cu grija cuvenită. 

Ce-mi pasă mie ale cui sunt, scârboşeniile dracului! făcu 
supărat Kiesewetter. Doar n-o să mă las mâncat şi răpus 
fără să mă apăr. Jos cu ele! 


Voi să treacă la contraatac, însă chirurgul nu-i dădu 
drumul şi îl rugă cu duioşie: 

Nu, nu, sehor! Vă rog din suflet să m-ascultaţi. Vi le scot 
eu, chiar dacă le-aţi cules pe toate... 

Toate? Asta ar mai lipsi! Nu-mi ajunge câte am? Păi dacă... 

Tăcu brusc şi făcu o mutră de parcă ar fi descoperit un 
fapt surprinzător. Apoi, smulgându-se din strânsoare, 
începu să şi bată coapsele şi alte părţi ale trupului. Furios la 
culme, înjură: 

Maica mă-si! Zău c-au năvălit toate asupra mea! Simt, ca 
să zic aşa, pe propriul meu hoit. 

Şi eu şi eu! scânci don Parmesan. 

Îşi trecu mâna sub surtuc pentru a se convinge de 
prezenţa lipitorilor, pe care acum le simţea şi el. 

M-au năpădit peste tot, se lamentă la rândul lui Fritze. 
Braţele, picioarele, spinarea, pieptul. Sunt plin de lipitori. 

Şi eu şieu! 

Bestii sângeroase, vampiri! Am să le omor pe toate, am să 
le strivesc, am să... 

Don Parmesan îi apucă din nou braţele, strigând: 
Opriţi-vă! Staţi un pic! Îmi ucideţi lipitorile, le zdrobiţi, le 
distrugeţi. Aveţi puţină răbdare! Vi le scot cu atâta uşurinţă, 

încât o să vă facă plăcere, senior. 

Răbdare? Nici nu mă gândesc! se răsti Fritze, luptându-se 
cu chirurgul. Să piară, să crape, să... 

Nu, nu, nu! Fie-vă milă! Vi le scot pe toate. Şi dacă vreuna 
se opune, o lăsăm aşa până se satură, că pe urmă cade de la 
sine. 

Adică să rabd până se satură! Să rămân fără sânge! Ia te 
uită ce căpcăun! Plecaţi de-aici! Daţi-mi drumul, că de nu... 

Senor, venerabile senor, nu uitaţi că orice ştiinţă cere 
sacrificii. Fiţi drăguţ şi... 

La o parte, vă spun! Şi mai daţi-le dracului de sacrificii! 
Sunteţi ţicnit, nebun de legat. Nu mă jertfesc eu de dragul 
lipitorilor dumneavoastră. 


Trăgând unul de altul, se împiedicară de sticle şi căzură. 
Fiecare încerca să se elibereze din strânsoarea celuilalt, 
însă niciunul nu ceda. Se rostogoleau, se tăvăleau, se 
ridicau în picioare şi iar cădeau, timp în care Fritze îl înjura 
pe chirurg de mama focului, iar don Parmesan îi implora 
mila faţă de ştiinţă şi lipitori. Argentinienii şi chiar micuțul 
savant râdeau în hohote. Bătrânul Anciano şi incaşul îşi 
păstrau, ce-i drept, aerul grav, însă ochii le cam râdeau în 
cap şi numai ce greu izbuteau să-şi păstreze atitudinea 
demnă, specific indiană. Cât despre Tata Jaguar, acesta îi 
arunca lui El Picaro priviri mustrătoare, însă nici el nu se 
putea sustrage hazului general. Ca să-şi salveze lipitorile, 
don Parmesan lupta eroic fără să-şi dea seama că tocmai în 
felul acesta le striveşte şi le distruge. 

În cele din urmă, când cei doi viteji încăieraţi erau pe 
punctul să se rostogolească în apa izvorului, Hammer 
interveni totuşi, îi despărţi şi le spuse: 

Hai isprăviţi odată! E vorba de o glumă şi nu e cazul s-o 
luaţi în serios. 

Cum! Adică s-o iau drept glumă când acest sehor, acest 
măcelar care retează totul, pune cinci sute de lipitori să-mi 
bea sângele în timpul somnului?! 

Cinci sute? protestă don Parmesan. Numai nouăzeci, 
niciuna mai mult. Câte treizeci în fiecare sticlă. 

Şi nu ajunge, mă rog? Cică „numai”! Nouăzeci de lipitori 
înfipte în carnea mea, ca să-mi sugă viaţa, să-mi golească 
vinele, să se îngraşe cu sângele meu german! 

Dacă socotesc doar câte o jumătate de funt de fiecare, 
înseamnă că am pierdut în noaptea asta patruzeci şi cinci 
de furaţi! 

Exagerezi, Fritze. Corpul uman nu conţine mai mult de 
zece funţi de sânge, pe latineşte sanguis, interveni cu 
competenţă Morgenstern. 

Da, zece funţi de sanguis latinesc, dar eu mă trag din 
Rummelsburg şi acolo sângele are altă greutate. Cine-mi 
întoarce paguba vă-ntreb? 


Din nou se amestecă Tata Jaguar, căutând să-i împace: 

Veniţi cu mine în tufăriş să vedem ce pagube v-au produs 
aceste făpturi lipicioase. 

Bine, mergem, acceptă Fritze. Veţi vedea cum mi-au dat 
cep şi m-au golit ca pe un butoi cu bere. 

De acord, să controlăm, aprobă şi chirurgul. Dar evaluam 
nu numai paguba pe care lipitorile mele i-au căşunat-o lui, 
ci şi răul pe care dânsul le-a făcut. 

Cei trei se depărtară şi dispărură după tufiş. Curând se 
auziră strigăte şi răsteli grozave, după care Fritze apăru pe 
jumătate gol şi mânios la culme: 

Uitaţi-vă aici, sehores! Mai sunt eu om? Sau am ajuns o 
piele de reclamă pentru negustorii de lipitori? 

Se ivi şi chirurgul, gol până la brâu. Strigă: 

S-au dus toate, absolut toate! N-a rămas măcar una în 
viaţă. Priviţi cum arăt, senores! Uitaţi-vă şi la ucigaşul ăsta! 
Le-aş fi scos cu cea mai mare uşurinţă şi pe ale lui şi pe ale 
mele. Nu trebuia decât să mai rabde un pic până s-ar fi 
săturat. Dar le-a zdrobit şi s-a tăvălit cu mine prin iarbă de 
le-a făcut terci. Ei, cine-mi întoarce acum paguba, 
frumuseţe de lipitori? 

Dar mie sângele?! se oţări Fritze. Şi cine mă curăţă, cine 
mă spală de scârboşenia asta? Cine mă face iarăşi om dintr- 
o piele găurită? 

Don Parmesan, cine altul! îl consolă Tata Jaguar, care 
venea încet în urma lui. 

Aşa, da! În sfârşit, aud şi cu un cuvânt serios. 

Dar pe mine cine mă ajută? reclamă la rândul lui 
chirurgul. 

Eu, se anunţă El Picaro. Am s-o fac din respect pentru 
drăguţele de lipitori care au trebuit să moară în cele mai 
frumoase clipe ale vieţii... 

Ia vezi să nu te pun eu la respect în cea mai frumoasă clipă 
a vieţii tale! îl repezi Tata Jaguar. S-ar zice că nu mai poţi de 
bucurie. 

Se oferiră şi ceilalţi să dea o mână de ajutor. 


Donatorii de sânge fără voie fură băgaţi în apă, spălaţi şi 
frecaţi cu temei. Câte au îndurat în timpul acestei operaţii a 
rămas taina lor, însă era lesne de ghicit după cum îşi 
strâmbau feţele, căzniţi, chinuiţi. După ce se termină totul, 
Fritze îi întinse mâna lui don Parmesan şi îi spuse râzând: 

Hai să dăm mâna şi să ne împăcăm, că doar am pătimit 
laolaltă. Dacă legaţi mai bine sticlele, nu păţeam ce-am 
păţit... 

Nu puteam să leg mai strâns, răspunse chirurgul în timp 
ce apuca mâna lui Fritze. Mă-ntreb totuşi cum de-au ieşit... 

Tăcu brusc. Privirea i se opri întâmplător asupra sticlelor. 
În graba lui de mai înainte nu observase decât lipsa 
lipitorilor. Acum însă constată cu mirare că sticlele erau 
legate la gât aşa cum le lăsase el. Luă pe rând câte una, 
cercetă cu atenţie, apoi rosti adânc nedumerit: 

Ce-o mai fi şi asta? Sunt legate totuşi. Să aibă cumva nişte 
găuri...? 

Le suci, le răsuci şi clătină din cap. Nu se vedea nici o 
găurică. 

Să nu vă mire, sehor, interveni El Picaro. Explicaţia e cât 
se poate de simplă: prima lipitoare, după ce a ieşit, a 
dezlegat frumuşel pânza, iar ultima a legat-o la loc. 

Râseră cu toţii copios. Chirurgul îl privi gânditor şi 
deodată parcă-i trecu pe faţă un fulger. Vorbi grav: 

Nu cumva dumneavoastră, senor, aţi fost acea ultimă 
lipitoare? Sper să mai aflu câte ceva despre cele întâmplate 
şi atunci va trebui să-mi daţi socoteală! 

Cu multă plăcere, don Parmesan. Însă nu acum. Văd că 
Tata Jaguar înşeuează calul. 

Pe drumul războiului. 

Deplasarea din acea zi decurse la fel ca în ziua 
precedentă. Petrecură noaptea într-un ţinut nisipos, 
dezolant, iar în amiaza următoare ajunseră la Fuente 
gemela. 

Cum s-a mai spus, locul acesta îşi trăgea numele din faptul 
că două şuvoaie, izvorând foarte aproape unul de altul, se 


reuneau apoi într-o singură matcă. Era deci aşa-numitul 
„IZVor geamăn” ale cărui ape, după ce străbăteau o distanţă 
apreciabilă, formau pârâul ce se vărsa într-un lac de o 
minunată limpezime. Lacul, aproape circular, avea un 
diametru de vreo mie de paşi. 

Eroii noştri constatară că, deplasându-se pe direcţia nord- 
vest, se apropiaseră cu câteva grade de ecuator, căci 
împrejurimile lacului se bucurau de o vegetaţie aproape 
tropicală. Malurile parcă erau tivite cu trestie de tacuaras 
atingând până la zece metri înălţime. Apoi se întindea o 
pădure de dafini printre care, din loc în loc, răsăreau arbori 
de cribo. Existau şi palmieri de Caranday, iar ceva mai 
încolo, unde pământul era mai puţin umed, se profilau 
siluete fantastice de aloe, înalte cât copacii din preajma lor. 
Iarba, extrem de deasă, ajungea până la burta calului. 
Rămurişul arborilor foia de păsări variate, în special colibri. 
Jos, în iarbă, se vedeau urme de patrupede şi nu trebuia 
decât să te apropii de lac ca să-ţi dai seama că e plin de 
peşti. 

Aici n-o să mâncăm numai peşte, spuse Geronimo, 
descoperind urmele unui cerb. Poate împuşcăm şi niscai 
vânat de soi. 

Urmele astea dovedesc că ne aflăm la limita deşertului, 
observă Tata Jaguar. Cerbul nu se avântă prea adânc în 
pustiu. Ceea ce înseamnă, pe de altă pante, că trebuie să 
fim prudenţi, pentru că acolo unde există asemenea vânat, 
e de presupus că există şi animale de pradă. De care fireşte, 
noi, ăştia, nu ne prea temem, adăugă el zâmbind. De la 
Buenos Aires până aici nu mi-a mai ieşit, în cale nici un 
jaguar... Cât priveşte jaguarul din arenă, acela era un 
băieţaş fricos. 

Scoaseră şeile de pe cai şi îi lăsară să pască. Se împărţiră 
apoi în două echipe, una mai numeroasă, căreia îi revenea 
sarcina pescuitului şi alta mai restrânsă, în frunte cu Tata 
Jaguar, care porni în căutarea depozitului secret al 
rebelilor. Vegetaţia luxuriantă le uşură cercetările şi 


aceasta prin contrast, fiindcă pe locul depozitului nu 
creştea nimic. Se orientară deci imediat, deşi oaza era cu 
mult mai întinsă decât celelalte două unde poposiseră până 
atunci. Pătrunseră în depozit la fel ca în cele anterioare, îl 
goliră şi astupară groapa la loc. 

Astfel numărul depozitelor lichidate se ridicase la trei. 
Strânseseră atâtea arme şi muniții, încât transportul lor 
implica serioase greutăţi. Era într-adevăr mult pentru bieţii 
cai, care purtau în spinare şi pe călăreţi. În cazul cel mai 
bun, ritmul deplasării trebuia încetinit. 

Grupul de pescari obţinu o recoltă bogată, dar nu opri 
decât peştii cei mai mari şi mai gustoşi. Ceilalţi, contându-se 
şi pe alt vânat, fură aruncaţi înapoi în apă. 

Pe aici trăiesc numeroşi colibri obişnuiţi să zboare din 
floare-n floare, se apucă să explice Tata Jaguar. Toamna şi 
primăvara pleacă, ce-i drept, însă numai în ţinuturi unde 
hrana e suficientă. Se găsesc aici şi patrupede. Acestea însă 
nu pătrund decât rareori în pustiu şi îşi duc veacul mai ales 
prin preajma codrilor. De aceea cred că zona pustiului 
propriu-zis trebuie să fi rămas în urma noastră. Chiar dacă 
nu vom da imediat de regiuni împădurite, putem să ne 
aşteptăm totuşi la câmpii verzi, bogate în flori. Sehor 
Morgenstern şi Kiesewetter au înţeles din discuţia purtată 
de bandiți că, pentru a ajunge la Lacul palmierilor, trebuie 
să traci de cele patru izvoare - al peştilor, al lipitorilor, al 
crocodililor şi al gemenilor. Înseamnă că avem toate şansele 
să ne atingem ţinta cât de curând. Numai că va trebui să 
fim de două ori mai atenţi şi mai precauţi ca până acum. 

De ce? întrebă Geronimo. 

Păi n-ai auzit că stimabilul căpitan Pellejo a chemat soldaţii 
de la frontieră? Poate că au şi ajuns da locul de întâlnire. 
Dacă nu-i descoperim la timp, s-ar putea să ne atace prin 
surprindere. Dar sunt aproape convins că încă n-au sosit. 

Ce te face să fii convins? 

E distanţa prea mare. 


Eu nu cred. Distanţa nu e mai mare decât cea parcursă de 
noi. De când cu afacerea de la Izvorul peştilor au trecut 
cinci zile, timp suficient pentru ca ostaşii să se deplaseze 
din Matara, Cachipampa sau chiar din Miravilla până în 
regiunea unde, după câte ştim, se află Lacul palmierilor. 

Foarte just. Însă nu uita că acestea nu sunt singurele 
locuri de unde pornesc. Mai sunt soldaţi şi la Cruz Grande 
şi, îndeosebi, la Candelaria. Or, pentru ei, drumul e mai 
lung. 

Ăştia poate că vin mai târziu. Ceilalţi însă trebuie să fi 
sosit. 

Ba nu. Nici un ofiţer nu dă o asemenea dispoziţie. Doar n-o 
să aducă o parte din ei ca să stea şi să-i aştepte pe ceilalţi 
într-o regiune atât de izolată şi, în plus, lângă graniţa 
pândită de inamici! În orice caz presupun că a dat ordinul 
de marş în aşa fel ca toate eşaloanele - de altminteri cu 
efective reduse - să ajungă la destinaţie în acelaşi timp. De 
la pichetele depărtate vor fi pornit mai devreme, din cele 
mai apropiate mai târziu. 

Hm! Adică, să fim fără grijă... 

N-am spus asta. Deocamdată am vorbit numai de soldaţi. 
Or, de ăştia mă tem cel mai puţin. Prin cuvântul „pichet” 
înţeleg eu totul altceva decât ceea ce se înţelege lângă Rio 
Salado. Sunt posturi ale căror efective nu se ridică decât la 
zece sau chiar la cinci persoane. Înseamnă că ne putem 
aştepta la vreo treizeci de inşi, cu care terminăm repede. 
Dar mă gândesc la indieni. Cine ne asigură că nu s-au 
adunat de pe-acum la Lacul palmierilor? Sunt convins că-i şi 
aşteaptă pe albi ca să ia în primire armele promise. Poate 
că le ies chiar înainte, ca să preia cu un ceas mai devreme 
pulberea, plumbii, cuţitele, securile şi puştile destinate lor. 

Într-adevăr, Carlos, trebuie să fim pregătiţi pentru a-i 
întâmpina încă azi şi chiar în locul acesta. 

Sau să contăm măcar pe această posibilitate. lată de ce 
am hotărât să organizăm tabăra aici, în partea de nord a 
lacului, deşi dincolo se pare că ar fi mult mai plăcut. Seara 


nu vom aprinde nici un foc; ne-ar putea trăda. Peştii îi vom 
frige ziua şi la foc mic, să nu scoată prea mult fum. 

Şi totuşi măsurile acestea s-ar putea să nu ne fie de folos. 
Mă gândesc că izvoarele se află de partea asta şi indienii, 
căutând apă de băut, vor da peste noi. 

E drept, însă am uitat să spun că dincolo, pe celălalt mal, e 
un izvor şi mai bogat. Deşi locul îşi trage numele de la 
Izvorul gemenilor, totuşi cel din partea opusă e mai căutat 
fiind şi mai la îndemână. Şi pe urmă acolo se întinde o 
pajişte mare unde încap cu mult mai mulţi oameni şi cai 
decât aici. 

Bine, Carlos. Totuşi trebuie să cumpănim fiecare lucru. 
Aici, în partea noastră, e depozitul unde au stat ascunse 
armele. Deci indienii vor veni neapărat încoace. 

Nu. Albii desigur că s-au ferit să le dea în vileag poziţia 
depozitelor. 

Aici nu se poate să nu-ţi dau dreptate. Dar ia stai! Ce-a fost 
asta? N-aţi auzit nimic? 

Era un sunet scurt, ascuţit, parcă alcătuit din trei tonuri 
îngemănate, la care toţi cei de faţă se simţiră cuprinşi de un 
fior foarte ciudat. Totul nu dură mai mult de o secundă. 

Aria! exclamă Tata Jaguar în timp ce se pipăia să vadă 
dacă-şi mai poate mişca gâtul şi capul. 

Aria! Confirmară ceilalţi, pipăindu-se şi ei la ceafă. 

Ce înseamnă aria? Nimeni n-ar fi putut explica precis. E 
un fenomen care se produce de cele mai multe ori cam aşa: 
stai la masă, la un pahar cu vin sau la o ceaşcă de ceai şi 
deodată, ca din senin, simţi o înfiorare scurtă, stranie, dar 
nu şi neplăcută. Concomitent sticla, paharul, ceainicul, 
ceaşca scot un pocnet dureros. Te uiţi la ele şi constaţi că au 
crăpat fără ca nimeni să le fi atins. Animalele, dacă sunt 
transpirate, se pomenesc eu picioarele ţepene pentru o 
bucată bună de timp. Chiar şi oamenii se pot alege cu 
grumazul ţeapăn şi să umble aşa zile în şir. Aceasta e aria, 
un fenomen electric, după cum susţin unii oameni de ştiinţă 


şi călători experimentați. Cel atins de curent caută să se 
convingă imediat dacă îşi mai poate răsuci capul. 

De unde venise însă sunetul acela scurt, ascuţit? Începură 
să cerceteze. Don Parmesan păstrase în cobur sticlele 
destinate simpaticelor sale lipitori. Şaua se afla chiar 
alături. Deschise coburul şi constată că toate sticlele 
crăpaseră la mijloc. Din fericire aceasta fu singura pagubă 
provocată de aria, căci grumazurile nu avură de suferit. 

Doctorul Morgenstern nu auzise până atunci de acest 
fenomen şi îl chestionă curios pe Tata Jaguar. Acesta îi 
răspunse ridicând, din umeri: 

Regret, însă nu vă pot da vreo lămurire. Nu înţeleg nici eu. 
Ştiu doar din experienţă că, în acest anotimp, aria e urmată 
adeseori de o ploaie torențială. 

Vorbind, îşi ridicară ochii spre cerul înalt şi senin care nu 
anunţa deloc ploaie. Nu adia nici un vânticel, iar apa lacului 
era calmă şi limpede ca de cristal. 

În sfârşit, oamenii pregătiră totul pentru popasul de 
noapte. Nu aprinseră nici un foc. Mâncară zdravăn, apoi se 
lungiră pe iarbă şi se dădură odihnei. Câţiva mai întârziară 
tăifăsuind şi printre ei fireşte că El Picaro juca rolul 
principal. 

Mai deoparte, izolaţi de toată lumea, şedeau Anton 
Engelhardt şi tânărul incaş. Făcuseră cunoştinţă abia de 
puţine zile, dar se împrieteniseră repede şi din tot sufletul. 
Explicaţia trebuia căutată, desigur, în temperamentele lor 
diferite, care se completau reciproc. 

Anton avea sânge fierbinte, era uşor irascibil, sincer, 
impetuos. Pe chipul lui juca totdeauna veselia. În schimb, 
peruvianul era calm, grav, cumpănit, reţinut şi o umbră de 
melancolie învăluia statornic trăsăturile-i frumoase, 
tinereşti. Aşadar, două firi opuse. Şi e lucru ştiut că, de 
obicei, contrariile se atrag. 

Din prima seară călăriseră alături, iar în tabără aveau 
culcuşuri învecinate. Discutau bineînţeles foarte mult, însă 
conversaţia o întreținea mai ales Anton. Îi povesti incaşului 


despre averea sa, îi etală toate cunoştinţele şi îl făcu părtaş 
la plinul inimii sale. Haucaropora asculta mai mult în tăcere, 
îl întreba din timp în timp câte ceva sau răspundea 
monosilabic. Dar studiindu-l, ai fi observat cum ochii lui 
adânci şi umbroşi se opreau, nu rareori, cu căldură şi 
prietenie asupra tânărului său interlocutor. 

Personajul principal, care revenea mereu în discuţiile lor, 
era Tata Jaguar. Anton vedea în el un erou fără seamăn şi îşi 
dorea mult să ajungă odată la înălţimea lui. Şi Hauca 
vorbea cu cea mai mare stimă ba chiar cu venerație despre 
Hammer; din păcate însă nu putea satisface curiozitatea lui 
Anton, care ar fi vrut să afle cât mai multe din biografia 
teribilului bărbat. 

Tu l-ai întâlnit cu mult înaintea mea, stărui tânărul german 
şi trebuie să-i cunoşti mai bine viaţa. 

Nu ştiu nimic, răspunse incaşul. Când a fost oaspetele 
nostru, a vorbit cu tata, nu cu mine. Şi când vorbesc 
bătrânii cei încercaţi, atunci băieţii trebuie să stea 
deoparte. Aşa e obiceiul la noi. 

Dar tu din care neam eşti, din care trib? 

Din niciunul. 

Păi trebuie totuşi să fii într-un fel... 

Neamul meu s-a stins. Trăim, laolaltă cu câteva familii 
sărmane, sus, în munţi, unde ţipă condorul. 

Acolo nu creşte nici un pom, nici o tufă. Cum de puteţi trăi 
aşa? 

Bem apă de izvor şi mâncăm carnea sălbăticiunilor pe care 
le vânăm chiar şi cu preţul vieţii. 

Atunci sunteţi nişte eroi. Mi-aş schimba bucuros traiul meu 
cu al vostru. Hai, povesteşte-mi despre ai tăi, cum o duc şi 
ce fac. 

Cum o duc şi ce fac... Hauca duse mâna la frunte. Privirea 
i se umbri şi mai tare. Apoi adăugă: Poate... adică nu, cu 
siguranţă că am să-ţi povestesc cândva despre toate astea. 
Dar nu astăzi, nu aici. Doar o să vii cu noi în munţi şio să 
afli la faţa locului... nu numai din auzite. 


Se ridică şi silueta i se pierdu apoi printre copaci, 
întrebările lui Anton atinseseră o rană dureroasă. Reveni 
abia la căderea nopţii când toată lumea era culcată şi, ca de 
obicei, se întinse alături de Anton. Acesta întârziase mult, 
gândindu-se ce anume îl tulbura pe incaş şi adormise 
asupra acestor gânduri. 

Nu îşi dădu seama cât a dormit, când cineva îl atinse uşor 
cu mâna. Era incaşul, care-i şopti la ureche: 

Pst! Să nu vorbeşti tare! Ziceai că vrei să ajungi viteaz ca 
Tata Jaguar. Ai acuma prilejul să arăţi ce poţi. Mergi cu 
mine? 

Încotro? 

Îţi spun eu mai pe urmă. Lasă armele aici, ia numai cuțitul 
şi lasoul. Haidem târâş prin iarbă să nu ne vadă străjile! 

Hauca se târî până în afara taberei, urmat de Anton. În 
ultimul timp nopţile păreau semănate cu stele, dar acum 
domnea un întuneric opac. Secera lunii apusese şi ea. Nu 
vedeai nici la zece paşi. Chiar şi lacul, atât de clar şi lucios 
în cursul zilei, abia de se iţea în stânga lor ca o taină 
mohorâtă. Se furişară încet, pe tăcute, ţinând marginea 
stufărişului. La un moment dat Hauca se ridică şi vorbi cu 
glas reţinut: 

Am trecut de străji, aşa că putem să ne ridicăm în picioare. 
Ia uită-te dincolo, peste lac. Vezi ceva? 

Nu, răspunse Anton după ce privi cu atenţie. 

Simţi vreun miros? 

Nimic. 

Anciano şi cu mine trăim în Cordilieri, sus de tot, laolaltă 
cu condorii, de aceea simţim ca vulturul. Dincolo de lac 
poposesc nişte oameni. 

După ce cunoşti? 

Miroase a fum şi se vede lumină. Un alb nu vede şi nu 
simte aşa. De fapt trebuia să le-o spun celor mai bătrâni ca 
noi, dar pentru că ziceai că te ispitesc isprăvile mari, i-am 
lăsat să doarmă. 

Şi acuma ce vrei să faci? întrebă Anton. 


Mai întâi trec dincolo, aflu cine sunt şi ce vor. Pe urmă văd 
eu dacă mă-ntorc înapoi în tabără sau dacă trebuie să 
rămân. Dă mâna să te conduc. Am ochii mai ageri decât ai 
tăi. 

Îl luă de mână şi porniră încet mai departe. Nu era prea 
uşor, căci trebuiau să se strecoare printre arbori şi tufe. 
Deodată pădurea dispăru dinaintea lor. Nu se mai zărea 
nici un copac. Haucaropora stătu o clipă locului chibzuind. 
După care spuse: 

Aici brâul ce înconjoară apa e rupt. Cârmind şi mergând 
iarăşi prin pădure, ar însemna să întârziem mult din pricina 
întunericului. De aceea mă gândesc s-o luăm tot la dreapta 
pe marginea brâului acesta păduros. Aşa putem merge mai 
iute şi avem cerul deschis deasupra noastră. Oricum, e mai 
multă lumină decât sub copaci. 

Oare, nu ne depărtăm prea tare, ţinând dreapta? 

Nu, dragă. Fâşia de pădure e destul de îngustă. Şi apoi 
oamenii aceia se află desigur la izvorul de care vorbea Tata 
Jaguar. Când ajungem dincolo, n-avem decât să mergem pe 
firul apei şi dăm de ei. 

Îşi continuară drumul mai repede ca până atunci. Tabăra 
lor se găsea la jumătatea mâlului nordic. Ocoliră curând 
partea superioară, adică cea dinspre vest, unde începea din 
nou pădure deasă, o fâşie neagră şi lată de vreo câteva sute 
de paşi. Ajunseră astfel pe malul sudic al lacului. De aici, 
lăsând pădurea la stânga, se grăbiră în direcţia est. 
Deodată însă, tânărul incaş se ghemui la pământ. Pândea 
încordat. Un vânt aspru le bătea drept în faţă. 

Auzi ceva? întrebă Anton. 

Da. Cred că sună un clopot. 

Clopot? Păi aici nu-i nici o localitate să aibă biserică. 

Nu e vorba de asta. Hai încă o bucată şi o să pricepi. 

Mai înaintară puţin, însă ce mare prudenţă. Curând se 
auzi limpede sunetul metalic adus de vânt. 

Ascultă! şopti Anton. Sună. Parcă ar fi un clopot de 
madrina. 


„Madrina” e o expresie specifică în spaniola Americii de 
Sud. Înseamnă o iapă care, fie în gospodărie, fie în 
deplasare, joacă rolul de călăuză al celorlalte animale. 
Herghelii întregi urmează sunetul tălăngii care-i atârnă la 
gât. 

Da, confirmă tânărul incaş, nu poate fi altceva decât o 
madrina. 

Să se afle oare pe-aproape nişte arrieros, catârgii? 

Nu se află, sunt sigur că nu. Prin locurile astea nu trec 
caravanele negustorilor. Trebuie să fie indieni. 

Din ce trib? 

Nu ştiu, dar cred că o să mă lămuresc. 

În tot cazul se pare că sunt foarte neprevăzători. Am auzit 
că triburile de-aici trăiesc într-o veşnică duşmănie. Atunci 
cum de leagă clopote la gâtul animalelor ca să se audă până 
departe? 

Pesemne că oamenii ăştia se simt atât de siguri, încât nu 
se sinchisesc de nimic. Şi apoi trebuie să-şi lase caii să 
pască, nu-i poţi ţine legaţi. Fără o madrina, dobitoacele s-ar 
împrăştia care încotro. 

Nu înţeleg. Doar caii noştri se ţin mereu laolaltă. 

Asta-i altceva. Indianul nu e crescător de cai. El îi fură de 
unde poate. Aşa că animalele sunt străine între ele şi, 
nefiind ţinute în grajd, nu ajung să se împrietenească. Dacă 
au în vedere o bătălie cu mulţi călăreţi, atunci indienii 
trebuie neapărat să se îngrijească de o madrina. Numai aşa 
îşi pot ţine caii la un loc. Toţi ascultă de glasul tălăngii. Bine 
că o auzim şi noi, ne va sluji de călăuză. 

Avea dreptate. Pe măsură ce înaintau, talanga se auzea 
mai clar. Curând fură nevoiţi să-şi încetinească paşii, căci 
sunetul se intensificase mult şi fâşia de pădure apăruse 
iarăşi din întuneric. Un număr de focuri ardeau în dosul 
copacilor, scoțând în, relief siluetele lor. 

Vezi cât de uşor am descoperit tabăra? şopti Hauearopora 
la urechea lui Anton. Înaintea noastră, pe imaşul de lângă 
pădure, pasc caii. La stânga, imaşul se prelinge printre 


copaci ca o buclă şi închipuie un luminiş. Acolo e izvorul. 
Prin urmare, caii se află drept în faţa noastră, iar călăreţii 
în stânga, după copaci. 

Vrei să mergem într-acolo? 

Mergem, însă nu chiar acum. Trebuie să fim cu mare 
băgare de seamă. Mai întâi să vedem dacă nu cumva caii 
sunt păziţi. Aşteaptă aici până mă întorc. 

Se depărtă tiptil. Anton îl aşteptă mai bine de un sfert de 
oră, dar nu-l îngrijoră soarta incaşului, căci avea din ce în 
ce mai multă încredere în dibăcia lui. 

Deodată, acesta reveni şi îi spuse în şoaptă: 

Nu-i nici un paznic, iar caii nici că simt vreo primejdie. Am 
şi mângâiat pe câţiva. Pasc liberi cu toţii, numai madrina e 
cu picioarele din faţă legate ca să nu se depărteze de 
ceilalţi. 

Câţi or fi? 

N-am putut să-i număr, sunt prea mulţi. l-am găsit cu 
capetele îndreptate spre madrina şi mi-a părut bine. 

De ce? 

Fiindcă acesta e semn că o ascultă şi o urmează. Dacă 
oamenii de acolo sunt indieni vrăjmaşi de-ai noştri, adică 
abiponi, m-aş prinde să le iau caii. 

Vorbeşti serios? Doar nu suntem decât doi. Cum să luăm 
atâţia cai? 

Mare lucru! Dacă-o scoatem pe madrina, ceilalţi se ţin 
după ea. 

Şi indienii? Dacă aud talanga, îşi dau seama imediat că 
iapa se depărtează. 

În somn nu auzi nimic. Şi credinţa mea e că oamenii o să 
doarmă buştean. 

Bine, dar trebuie să fie şi paznici rânduiţi anume. 

Desigur. Numai că, simțindu-se în siguranţă, cred că n-au 
rânduit paznici mulţi. Aflăm noi îndată. Hai, ţine-te după 
mine! Acum nu mai putem merge în picioare. O luăm târâş 
ca să nu ne dibuie. 


Se culcară la pământ şi înaintară cu cea mai mare 
prudenţă, apoi cotiră spre stânga pentru a ajunge, cât mai 
repede sub ocrotirea copacilor. Curând îşi atinseră scopul. 
Se aflau acum la marginea luminişului unde incaşul bănuia 
că se găseşte tabăra. Luminişul nu era prea mare. Focurile 
îl despuiau de întuneric, de la un capăt la altul, încât se 
vedea fiecare amănunt. Băieţii stăteau lungiţi în spatele a 
doi arbori învecinaţi şi cercetau cu atenţie priveliştea din 
faţa lor. 

Era vorba de o ceată numeroasă de indieni care îşi 
organizaseră acolo popasul de noapte. Pe partea unde 
luminişul dădea în câmp deschis, un izvor ţâşnea din 
adâncuri ca să se verse mai apoi în lac. De ambele părţi ale 
pârâiaşului ardeau opt focuri în jurul cărora forfoteau vreo 
optzeci de indieni căutându-şi fiecare un culcuş cât mai 
potrivit. Dincoace de pârâu, între două focuri mari, zăceau 
şase inşi ce păreau legaţi. Cinci purtau veşminte indiene. Al 
şaselea, judecând după port, putea fi luat drept un alb. 
Zăceau pe spate, cu creştetele îndreptate spre băieţii 
noştri, încât aceştia nu-i puteau vedea la faţă. 

Indienii aveau arme de-ale lor, tradiţionale. Îşi înfipseră 
suliţele în pământ, agăţaseră de ele arcurile şi tolbele cu 
săgeți, iar de lănci îşi sprijiniseră tuburile de suflat ale 
căror mici proiectile, dacă sunt otrăvite, provoacă moartea 
fulgerătoare a victimei. Mai încolo, sub un copac, se afla 
singurul ins înzestrat cu puşcă. Şedea pe un poncho şi îşi 
ţinea arma culcată lângă el. Părea să fie căpetenia, fiindcă 
ceilalţi îi ascultau instrucţiunile şi se grăbeau să le execute 
imediat. Vorbea într-un grai uşor cântat din care Anton nu 
înţelegea nimic. De aceea îl întrebă în şoaptă pe tânărul 
incaş: 

Ce limbă e asta? Nu e nici checiua, nici alta din câte 
cunosc. 

Aşa vorbesc abiponii. Eu înţeleg puţin. Căpetenia le-a 
poruncit cum să-şi rânduiască odihna şi garda de noapte în 


trei schimburi. Fiecare schimb va fi alcătuit din doi oameni: 
unul la cai şi celălalt la prizonieri. 

Deci ăia şase sunt prizonieri. Cine să fie oare? 

Stai niţel, poate aflăm. Nu-l cunosc pe şef, nu l-am văzut 
niciodată, dar, după grai, atât el cât şi oamenii lui trebuie să 
fie abiponi. Vasăzică, sunt duşmani de-ai noştri. 

Atunci prizonierii s-ar putea să ne fie prieteni. 

Da. Cine-i împotriva abiponilor înseamnă că e cu noi. 

Eh, de-am putea să-i eliberăm! Crezi că am izbuti? 

Incaşul tăcu o vreme, plimbându-şi privirea şi scrutând 
tabloul din faţa lor. Apoi răspunse: 

Cred că se poate şi sunt gata să încerc. Tu ce zici? 

Minunat! 

De bucurie, Anton fu cât pe ce să-şi dea drumul la voce. Se 
stăpâni însă şi adăugă tot în şoaptă: 

Să vedem cum procedăm căci suntem numai doi şi, pe 
deasupra, fără puşti. 

Puştile mai mult ne-ar strica decât ne-ar folosi. Ai auzit şi 
tu ce spune Iata Jaguar: cel mai adesea isteţimea face mai 
mult decât o armă. Vom lucra deci după sfatul lui. 

De acord. Numai că tot nu ştiu în ce fel vom lucra. 

Aşteaptă un pic. Întâi şi întâi să adoarmă toţi. Până atunci 
nu-i cu putinţă. O să ne dăm seama pe urmă dacă paznicii 
sunt destul de ageri, dacă sting sau nu focurile. 

Căpetenia trecu dincoace de pârâu ca să-i controleze 
personal pe captivi. Îi apostrofă cu nişte cuvinte tari, pline 
de dispreţ şi îi lovi cu piciorul. Ferindu-se de lovituri, unul 
dintre prizonieri - cel îmbrăcat europeneşte - îşi schimbă 
poziţia şi astfel băieţii putură să-i vadă chipul. Era într- 
adevăr un alb. Apoi se mai răsuci încă unul ca să evite 
loviturile şi, pentru o clipă, se întoarse cu faţa la băieţii care 
pândeau. Timp suficient ca ochiul vigilent al incaşului să-l 
recunoască. 

E căpetenia cambaşilor, făcu el în şoaptă către Anton. Albii 
îi spun El Craneo duro, adică Ţeastă-Tare. Îl ştii cumva din 
auzite? 


Nu. 

Porecla i se trage de la o încăierare când, izbit în cap cu 
patul puştii de vreo opt sau zece ori, a rămas totuşi în viaţă. 
Duşmanii, crezându-l mort, se depărtară, iar dânsul se 
ridică de jos, îşi freca niţeluş capul şi porni după ei ca să se 
răzbune. Erau abiponi şi au pierit toţi de mâna lui. 

Îl cunoşti, se vede. 

Chiar mai mult decât atât: mi-e prieten. Am fost la el în 
ospeţie şi dânsul a fost la noi nu o dată. Mare noroc că am 
simţit de departe fumul şi am zărit focurile! O să-l eliberez, 
fie şi cu preţul vieţii. 

Şi eu! hotări Anton cu înflăcărare. Spune-mi numai ce am 
de făcut. N-o să mă dau în lături de la nimic. 

Deocamdată n-ai decât să taci chitic şi să stai ascuns după 
copac în aşa fel, încât nici o fărâmă de lumină să nu cadă 
asupra ta. 

Abiponii se culcară în jurul focurilor cu picioarele la 
căldură. Se înveliră cu câte o pătură, unii chiar cu câte 
două. Căpetenia trecu din nou de cealaltă parte a pârâului 
şi se culcă la rândul lui învelit într-un poncho. Nu rămaseră 
de veghe decât doi străjeri, dintre care unul se duse pe 
imaş, la cai, iar cel de-al doilea se plimba liniştit do colo 
până colo. Din cauza vântului din ce în ce mai aspru se 
înfofolise cu două poncho-uri. Unul îi cădea pe şolduri ca o 
fustă, celălalt, înfăşurându-i capul şi grumazul, atârna lung 
pe spate. Până şi faţa şi-o acoperise cu grijă. Numai ochii, 
lăsaţi liberi, îi sticleau în noapte. 

Păşea în sus şi în jos, cătând uneori la prizonieri ca să vadă 
dacă au adormit. Aceasta în prima jumătate de oră. Tabăra 
nu prea era ferită de vânt. Din timp în timp, câte o rafală 
puternică spulbera scânteile şi le juca deasupra celor 
adormiţi. Ca să nu se pârlească păturile sau chiar să se 
aprindă, străjerul mergea de la foc la foc şi mai potolea 
vâlvătaia. Alte vreascuri nu punea, deci focurile aveau să se 
stingă curând, afară de unul singur pe care omul totuşi îl 
alimenta pentru ca să-şi poată îndeplini sarcina lui de 


străjer. Era unul din cele două focuri între care zăceau 
captivii. 

Să tot fi trecut un ceas de când se culcaseră indienii. Lui 
Anton îi venea greu să tacă atâta amar de vreme, de aceea 
îi şopti incaşului, care în acest răstimp nici nu mişcase 
măcar: 

Cred că dorm destul de adânc şi n-ar fi cazul să mai 
aşteptăm. Gândeşte-te ce griji o să-şi facă ai noştri când vor 
vedea că am dispărut. 

O să se sperie în prima clipă şi atât, răspunse Hauca. Pe 
urmă Anciano, care îmi cunoaşte firea prevăzătoare, o să-i 
asigure că n-am păţit nimic. Totuşi e bine să ne apucăm de 
lucru. Mai întâi să-l atrag pe paznic încoace. 

Crezi că poţi? 

Pot. 

Cum? 

Las' că afli îndată. Tu bagă de seamă dacă vreunul din cei 
care dorm se mişcă la zgomotul ce-o să-l fac. Pentru ca să 
iasă totul bine trebuie ca nimeni să nu se trezească. 

Îşi duse mâinile la gură şi scoase un cârâit uşor, plictisit, 
cum cârâie papagalii când li se tulbură somnul. 

Nimeni în tabără nu se mişcă, doar străjerul se opri şi privi 
atent în direcţia de unde venea sunetul. 

Îl vezi? A auzit! şopti tânărul incaş. Pesemne că o să vină 
încoace. S-a trezit careva? 

Nu. 

Nici eu n-am dibuit vreo mişcare. Acum târăşte-te până 
după al treilea copac din spate şi stai acolo liniştit. 
Altminteri te poate zări când se apropie. 

Anton făcu întocmai. Hauca mai cârâi o dată. Străjerul 
porni într-adevăr spre ei. La cel de-al treilea cârâit se 
strecură printre copaci, iar când sunetul se repetă, omul îşi 
încovoie spinarea şi, cu privirea încordată, apucă uşor, 
atent, spre locul suspect pe care îl reperase. 

Incaşul desprinse de la cingătoare măciuca lui grea şi 
cârâi din nou. Când străjerul ajunse în dreptul copacului 


unde pândea Hauca, acesta sări fulgerător şi lovi. Dintr-o 
singură izbitură, indianul căzu şi rămase lat. 

Dumnezeule, l-ai ucis! se sperie Anton, apropiindu-se în 
grabă. 

Cred că-i mort... Totuşi s-ar putea să nu fie. Rămâi lângă 
el. Dacă dă vreun semn de viaţă până mă-ntorc, bagă-i 
cuțitul în inimă. Doar nu-ţi lipseşte curajul, aşa-i? 

Când e vorba de luptă, fac orice, dar să ucid un om fără 
apărare... 

Păi suntem în luptă! Iar dacă îşi revine, atunci nu mai e 
fără apărare. Strigătul lui poate fi o armă dintre cele mai 
cumplite... De aceea fă cum îţi spun! 

Incaşul, de obicei taciturn, devenise foarte comunicativ în 
timpul acţiunii, căutând să-l instruiască pe tânărul său 
prieten. De data asta se manifestă însă şi în alt fel: ca 
stăpân şi căpetenie. Deşi abia şoptit, cuvântul său nu 
admitea replică. 

Luă în grabă cele două poncho-uri ale străjerului şi se 
înfăşură cu ele aidoma cum făcuse celălalt. leşi apoi încet, 
sigur de sine, de după copaci şi se plimbă un răstimp ca şi 
paznicul în sus şi-n jos. Cine nu ştia ce se întâmplase n-ar fi 
putut bănui absolut nimic. 

Anton, rămas pe loc, ţinea cuțitul pregătit. Se uita ba la 
indianul doborât, ba la tânărul şi curajosul său prieten, a 
cărui purtare îl cam descumpănise în primul moment. 

După ce imită un timp atitudinea şi mersul paznicului, 
Hauca se deplasă cu pas măsurat de la un foc la altul, dar 
nu pentru a le aţâţa sau potoli flacăra, ci pentru a se 
convinge că nimeni nu mişcă. Şi, într-adevăr, nimeni dintre 
indienii adormiţi nu se trezise. Incaşul se apropie de captivi 
şi se aşeză pe vine lângă ei. Erau treji. Poziţia incomodă nu 
le îngăduia să doarmă. Pe Hauca, înfăşurat aşa fel, încât nu 
i se vedeau decât ochii, îl luară fireşte drept paznicul lor 
indian. Spre a fi înţeles şi de captivul alb incaşul trebui să 
vorbească în spaniolă. Îşi dădu puţin la o parte poncho-ul de 


pe faţă, nu atât ca să fie recunoscut dar suficient ca să fie 
auzit. Vorbi în şoaptă: 

El Craneo duro e trist, dar în curând va fi vesel. Dacă vrei 
să-mi răspunzi, vorbeşte încet. 

Căpetenia zăcea pe o coastă. Se întoarse cu faţa spre 
Hauca şi spuse încet, cum i se poruncise: 

De ce-mi grăieşti şi o faci pe prietenul? Vrei să-ţi baţi joc... 

Nu-i adevărat. Îţi vorbesc cu toată cinstea. Să nu faci nimic 
care ne-ar putea trăda! Am venit să vă eliberez. 

Tu, un abipon? 

Nu sunt abipon. Mă numesc Haucaropora, băiatul lui 
Anciano, prietenul tău. 

Cum? Haucaro... 

De mirare, restul numelui îi râmase în gât. 

Chiar eu, stărui tânărul. Poţi să te convingi daca vrei. 

Dădu la o parte poncho-ul, ca să i se vadă toată faţa. 
Captivul alb urmărea scena fără să se mişte. Cambaşii îl 
recunoscură de îndată pe incaş, care îşi acoperi repede faţa 
la loc. Nimeni nu scoase un cuvânt. Doar un fior trecu prin 
trupurile imobilizate, un zvâcnet, o rază a neaşteptatei 
bucurii. 

M-aţi recunoscut? îi întrebă Hauca. 

Da, fireşte, gemu căpetenia, eşti nepotul prietenului 
nostru şi tu însuţi prieten. Mare minune! Cum de-ai ajuns 
printre abiponi? Nici nu te-am zărit până acum. 

Nu fac parte din ceata lor, nici n-am fost la ei. Mă aflu abia 
de câteva ore în pădure şi îi pândesc pe aceşti duşmani 
înrăiţi. M-au atras focurile de aici pe când eram în tabără, 
dincolo de lac, împreună cu Anciano, cu Tata Jaguar şi cu 
încă vreo douăzeci de bărbaţi albi. Atunci, însoţit de un 
tânăr prieten, m-am furişat încoace. Ai noştri nici n-au 
băgat de seamă că am plecat. Voiam să ştiu cine a aprins 
focurile şi astfel i-am dibuit pe abiponi şi te-am recunoscut. 
Aşa că trebuie să vă eliberez. 

Ce curaj nemaipomenit! Dar unde-i străjerul? 


Zace doborât sub un copac, iar eu m-am înfăşurat în 
păturile astea ca să semân cu el. 

Ce minte deşteaptă! Hai, taie legăturile! Repede, cât mai 
repede! 

Graba strică treaba. Vi le tai fără îndoială, dar trebuie să 
rămâneţi culcaţi ca şi până acum. 

Scoase cuțitul şi începu să taie legăturile în aşa fel, încât 
nici un abipon, dacă s-ar trezi cumva, să nu poată sesiza 
vreo schimbare. 

Toate focurile sunt stinse afară de unul singur, şopti 
tânărul incaş. De aceea nu-i prea vedem pe duşmani. În 
schimb, noi am putea fi zăriţi. Aşa că se cere multă atenţie. 
Eu mă scol în picioare şi mă plimb iarăşi de la un copac la 
altul, băgând de seamă la cei care dorm. Dacă văd că 
nimeni nu mişcă, atunci tuşesc şi voi, unul câte unul, veniţi 
târâş după mine. Lângă copaci aşteaptă prietenul meu 
Antonio. După ce ajungem la el, punem mâna pe cai. 

Dar acolo nu-i nici un străjer? se interesă căpetenia. 

Ba da, este unul. 

Dacă-i aşa, n-avem de ce ne teme. Oi fi eu cu mâna goală, 
dar îl sugrum pe loc. 

Nu, nu, lăsaţi-l în seama mea. M-aţi înţeles? Fac eu totul 
până la capăt. Voi să nu vă amestecați. Veţi avea şi arme. Se 
găsesc aici o grămadă: sulițe, arcuri, săgeți, suflători. 

Pentru întâia oară vorbi şi albul: 

La ce mi-ar folosi arcurile şi săgețile? Mie îmi trebuie 
puşca mea! E o armă excelentă. 

Şi unde-i puşca? 

Mi-a luat-o căpetenia abiponilor. O ţine lângă el. Mă 
furişez până acolo... 

Nu te cunosc şi nu ştiu dacă eşti destul de priceput la o 
asemenea treabă. Las' că ţi-o aduc eu. 

Aici, interveni El Craneo duro: 

Să nu-l tutuieşti pe acest senor, dragă! E ofiţer şi obişnuit 
cu viaţa în sălbăticie. Ştie dânsul cum să-şi ia puşca înapoi. 


Şi cartuşele! completă albul, scrâşnind din dinţi. Câinele 
ăla mi-a furat şi ceasul şi busola. Dar n-o să-i fie de nici un 
folos. Îl aşteaptă somnul cel lung! Auzi îndrăzneală! Să 
calce în picioare un ofiţer! 

Incaşul îşi vâri cuțitul la loc. Se ridică şi porni din nou în 
patrulare. Merse de la foc la foc şi se convinse că toată 
lumea doarme. Se apropie şi de şeful abiponilor. Acesta 
sforăia ca din butoi. Puşca însă nu se mai vedea. O 
ascunsese sub pătură. 

În sfârşit, Hauca trecu din nou de cealaltă parte, se opri la 
marginea luminişului şi făcu semn celorlalţi. Veniră cu toţii 
târâş, mai întâi Ţeastă-Iare, apoi cei patru cambaşi urmaţi 
de ofiţer. Incaşul arătă spre suliţele înfipte în pământ şi, în 
timp ce cambaşii se grăbeau să pună mâna pe arme, se 
adresă ofițerului: 

Căpetenia şi-a vârât puşca sub pătură. 

Nu-i nimic, o scot eu fără să-i cer voie. Şi plecă imediat. Se 
strecura cu dibăcie şi cu mare viteză. Hauca îl văzu cum se 
aruncă asupra căpeteniei, zăbovind apoi timp de un minut. 
Nu se auzi nici un zgomot. În sfârşit, ofiţerul se ridică şi se 
întoarse la fel de iute, ţinând puşca în mâna stângă şi în 
dreapta un cuţit din care picura sânge. 

Mi-am luat totul înapoi! anunţă el, încrâncenat. Puşca şi 
cartuşele, cuțitul, ceasul, absolut tot. lar dumnealui n-o să 
mai dea niciodată cu piciorul în ofiţeri. Ei, gata! În ce 
direcţie apucăm? 

Incaşul îi conduse până la Anton, care urmărise emoţionat 
întreaga scenă. Abiponul doborât nu dădea nici un semn de 
viaţă. Bineînţeles că-l lăsară în plata Domnului şi făcură cale 
întoarsă până se auzi iarăşi talanga madrinei. Incaşul se 
opri: 

Aşteptaţi până îl culc la pământ şi pe străjerul ăsta! 

Nu tu! se împotrivi Ţeastă-Tare. Asta-i treaba mea. 

Ba-i a mea! sări ofiţerul. Câinii ăştia voiau să mă arunce 
mâine în lac. Şi uite că acuma aş putea să-l arunc eu pe 
şeful lor! Lăsaţi-mi-l şi pe străjer să-i fac felul. 


Hauca nu era de acord, însă ofiţerul, îndârjit peste 
măsură, o şi luă din loc. Ceilalţi rămaseră să-l aştepte. 

Ascultară atenţi în liniştea nopţii. Nu se auzi nimic. Totuşi, 
după cel mult două minute, ofiţerul apăru din nou: 

În regulă! Flăcăul n-a scos nici pâs. Acum să ne alegem 
câte un cal. 

Nu aşa, replică Hauca. Îi luăm pe toţi. 

Pe toţi? Cum naiba îi scoatem de aici? 

Păi este şi o madrina. O să vină după ea. 

Que pensiamento! Bine chibzuit! Băiatul ăsta nu e prost 
deloc. Aşa da! Vasăzică Tata Jaguar îşi are tabăra de partea 
cealaltă a lacului? Puteţi să-l găsiţi? 

Desigur, făgădui Hauca. 

Atunci încalecă tu madrina şi ia-o înainte, iar noi mânăm 
caii în urma ta. 

Avea în felul lui, de a vorbi ceva aspru, poruncitor, care ar 
fi putut să jignească. Hauca îl suportă totuşi cu calm, se 
apropie de madrina, îi dezlegă picioarele din faţă, încălecă 
şi porni la pas. Caii, simțind că iapa se depărtează, o 
urmară imediat. Ofiţerul şi cei cinci cambaşi săriră pe 
ultimii cai pentru a mâna din urmă tropa, adică întregul 
grup. Numai Anton, care încălecase şi el între timp, se ţinea 
în frunte lângă incaş. Nu-l prea înghiţea pe ofiţer. 

Înconjurară astfel lacul pe jumătate, dar nu mergând prin 
desişul pe unde se strecuraseră cei doi tineri venind 
încoace. Bezna ce domnea în pădure ar fi făcut drumul 
impracticabil pentru cai. De aceea îl ocoliră, ştiind că şi în 
felul acesta se poate ajunge la tabără. 

Acolo situaţia nu mai era atât de calmă ca înaintea plecării 
lui Hauca şi Anton. Tata Jaguar organizase străji ce se 
schimbau din oră-n oră şi, de câte ori se trezea din somn, 
inspecta personal posturile. Întâmplarea cu sticlele crăpate 
îl făcuse atent asupra unor eventuale tulburări atmosferice. 
De altfel, până a se culca, observase deja norii îngrămădiţi 
pe cer. Apoi, când grijile îl deşteptară, văzu bolta neagră de 
tot şi simţi bătaia unui vânt foarte aspru şi uscat. 


Experienţa îl învățase că acestea sunt semnele 
premergătoare ale uraganului obişnuit în Gran Chaco şi 
care se abate însoţit de averse de ploaie atât de puternice, 
încât doboară oamenii la pământ. Ce trebuia făcut? Să 
rămână sub copacii care atrag trăsnetele şi pot cădea frânţi 
de furtună? Nu era bine. Dar a înfrunta uraganul în câmp 
deschis sau în deşert era cel puţin tot atât de primejdios. 
Tata Jaguar îşi trezi oamenii ca să se consulte cu ei. Cu 
acest prilej observă lipsa lui Anton şi a incaşului. 

Îi strigară, dar nimeni nu apăru, nimeni nu răspunse. 
Anton fusese încredinţat Tatii Jaguar. Uşor de înţeles 
neliniştea şi îngrijorarea celui din urma când constată 
dispariţia inexplicabilă a protejatului său. Se născură tot 
felul de supoziţii, dar niciuna nu se dovedi valabilă. Până ce 
Tata Jaguar, judecând foarte simplu şi firesc, hotări să 
cerceteze cu ajutorul unei făclii aprinse urmele celor 
dispăruţi. Doar se cunoştea locul unde băieţii se culcaseră 
seara. 

O cracă răşinoasă le servi drept făclie. La lumina ci 
constatară că cei doi prieteni se furişaseră prin pădure. 
Făclia se stinse însă şi Tata Jaguar, Geronimo şi Anciano, 
care porniseră tustrei la drum, se pomeniră în întuneric. Îi 
strigară pe băieţi în repetate rânduri şi nu primiră nici un 
răspuns. 

Mare nechibzuinţă, făcu supărat Hammer. Când am venit 
încoace, v-am atras atenţia că pe aici s-ar putea să fie 
jaguari. Închipuiţi-vă ce nenorocire s-ar putea întâmpla 
dacă le cad în gheare. Nici nu şi-au luat puştile cu ei, n-au 
cu ce să se apere. 

Nechibzuinţă? Hauca nu e un uşuratic, răspunse Anciano. 
Ştie totdeauna ce are de făcut şi pentru ce face un anume 
lucru. lar faptul că nu şi-a luat armele dovedeşte că le-a 
socotit de prisos sau că l-ar fi împiedicat într-un fel. 

Într-o noapte ea asta puşca nu poate fi de prisos, observă 
Geronimo. 


Dar poate să te stingherească, stărui Anciano. Te 
împiedică la mers prin pădure sau, dacă te furişezi la 
duşman, atunci... 

Aha, dacă te furişezi la duşman, interveni Tata Jaguar. Asta 
trebuie să fie! Să ştiţi că asta e! Curajoşi cum sunt, băieţii 
şi-au dorit o aventură care ar putea să-i coste viaţa. 

Să-i coste viaţa? Cum aşa? Bănuiţi unde s-au dus? 

Nu bănuiesc. Ştiu precis. Uitaţi-vă la dreapta peste lac! 
Parcă arde o luminiţă. Da, fără nici o îndoială, e un foc. 
Băieţii l-au zărit şi, în neastâmpărul lor, s-au dus într-acolo 
să facă şi ei o ispravă după exemplul bărbaţilor maturi. 

Chiar aşa, se vede un foc, încuviinţă Anciano. S-ar putea să 
fi trecut dincolo. Dar atunci de ce să ne îngrijorăm? Hauca 
al meu e foarte prevăzător. Am toată încrederea în el. 

Asta o ştiu. E mai priceput chiar decât un bărbat cu 
experienţă. Dar e vorba şi de Antonio pentru care răspund 
şi de aceea... 

Tăcu brusc. Tocmai ajunseseră din nou în tabără. Un 
tropot de cai se desluşea din ce în ce mai aproape. Apoi 
două siluete se iviră din beznă. Doi oameni veneau spre ei 
cu paşi grăbiţi. Erau Anton şi Hauca. 

Ne-aţi căutat? lată-ne! strigă Anton câtre Tata Jaguar. 
Radia de bucurie în timp ce Hauca se opri tăcut lângă 
Anciano, de parcă n-ar fi fost el eroul principal al aventurii 
abia consumate. 

Voi sunteţi? Slavă Domnului! Dar pe unde aţi umblat? 

Am fost dincolo, la abiponi. 

La cine? Aţi dat de abiponi? 

Da. 

Şi aţi îndrăznit fără permisiunea mea să... 

Ei, da, şase captivi eliberaţi şi o mulţime de cai răpiți! rosti 
cineva din întuneric. 

Tata Jaguar se întoarse şi-l zări pe cel în cauză care se 
apropiase între timp. Se dădu un pas înapoi şi, încruntându- 
se niţel, exclamă: 


Dumneata, sublocotenent Verano? Cum ai ajuns la Izvorul 
gemenilor? 

Ca de obicei, când merg undeva: fie pe jos, fie călare, 
senhor! 

Ştii desigur că mă aşteptam la un alt răspuns! Dar să-ţi 
mai pun o întrebare: încotro vrei s-o apuci de aici? 

Înapoi la abiponi ca să le-o plătesc. Fireşte că mă veţi 
însoţi împreună cu oamenii dumneavoastră. Câinii aceia 
trebuie ucişi până la unul! 

Găseşti, precum văd, foarte normal să merg cu dumneata. 
Eu însă nu. 

Doar e cât se poate de logic să mă susţineţi. Trebuie! 

Trebuie? Află, te rog, că nu trebuie decât ceea ce vreau 
eu. Dar cine mai e cu voi? 

Chipul i se însenină. Îl văzu pe Ţeastă-Tare, care venea 
spre el cu mâna întinsă. 

Eu sunt, senior, răspunse acesta plin de respect într-o 
spaniolă stricată. Nu e nevoie să auziţi din gura mea cât de 
mult mă bucură întâlnirea noastră. O ştiţi, cred şi fără s-o 
spun. Acum că sunteţi şi dumneavoastră aici, nu mai avem 
nici o teamă. 

Dar ce primejdie vă paşte? 

Abiponii se pregătesc să ne atace din toate părţile. Acest 
senhor, eu însumi şi patru oameni de ai mei, care se află 
acum în pădure cu caii răpiți de noi, am căzut azi-dimineaţă 
în mâinile vrăjmaşilor. Ne-au adus încoace, la Izvorul 
gemenilor şi au plănuit să ne înece mâine în lac. 
Haucaropora şi celălalt băiat ne-au izbăvit de la moarte. 

Ăştia doi? Şi dincolo, cam ce număr... 

Se opri în mijlocul întrebării. Pe cerul întunecat, spre 
miazăzi, observase o pată stranie, galbenă ca pucioasa. 

Câţi abiponi sunt dincolo? reluă el, grăbit. 

De şapte sau de opt ori câte zece, răspunse 'Ţeastă-Iare. Şi 
tot atâţia sunt caii pe care i-am luat. S-au ţinut toţi după 
madrina. 


lată o ispravă pe care trebuie să mi-o povestiţi în amănunt, 
însă acuma nu avem timp pentru aşa ceva. Vezi colo la 
miazăzi o pată galbenă? Ştii ce înseamnă? 

Am zărit-o mai de mult, senor. Se apropie un hurican care 
doboară arborii şi aruncă valuri de foc din văzduh. Îl simt şi 
caii, sunt tulburaţi, nu-şi găsesc astâmpăr. 

Da, e primejdios. Dacă rămânem aici, s-ar putea să ne 
strivească arborii, iar dacă plecăm, uraganul ar putea să ne 
măture peste câmp ca pe nişte fire de nisip. Eu, unul, nu 
cunosc împrejurimile. În două ore furtuna se va năpusti 
asupra noastră. Trebuie să luăm iute o hotărâre. 


Eu cunosc ţinutul, sehor. Pornim călare şi, dacă mânăm 
vârtos, ajungem la adăpost sigur, până să izbucnească 
furtuna. 

Şi care-i adăpostul acela? 

I se spune Asiento de la mortandad (locul pierzaniei)... E 
un sat. 

Ce nume înfricoşător. N-am mai auzit de el, căci n-am 
depăşit niciodată Izvorul gemenilor. Dar despre asta mai 
târziu. Speri, vasăzică, să ajungem acolo până la izbucnirea 
furtunii? 

Da. 

Şi n-o să ne rătăcim pe întunericul ăsta? 

Nu ne rătăcim, senor. De altfel, ştiţi şi dumneavoastră că 
întunericul n-o să ţină mult. Cerul va fi ca o vâlvătaie de 
flăcări. 

E drept. Să ne pregătim deci şi să plecăm de în dată. Şi 
atenţie la puşti, să nu sufere nimic! 

Apoi Tata Jaguar, însoţit de 'Ţeastă-Tare, plecă să vadă caii 
capturați. Aceştia abia mai puteau fi stăpâniţi de cei patru 
cambaşi. Simţeau apropierea furtunii. Mulțimea asta de cai 
putea să le fie de mare folos mai târziu. Dar pentru moment 
Tata Jaguar ar fi preferat să renunţe la ei. Aveau, ce-i drept, 
căpestre însă, lipsiţi de şei, nu puteau fi utilizaţi. 

Îi luăm cu noi, hotări totuşi Tata Jaguar în cele din urmă. 
Dar să nu ne încurcăm prea mult cu ei. Dacă vor să meargă, 
bine; dacă nu, atunci n-au decât să rămână în voia lor. 

Cei cinci cambaşi şi sublocotenentul Verano se săltară pe 
câte un cal, oferindu-se să mai ducă de dârlogi câte două 
animale. 

Tocmai atunci ofiţerul dădu cu ochii de puştile pe care le 
încărcau oamenii 'Tatii Jaguar. Se interesa de proveniența 
lor. 

Le-am dezgropat, explică Geronimo. 

Unde? 

Pe drum, în câteva locuri. 


Tiempo tonitroso! Atunci sunt puştile pe care le caut eu! 
Le confisc! 

Cu ce drept? 

Sunt ale noastre. Au fost furate din arsenal. 

Zău? Asta sună ca un basm de adormit copiii. Spune-i şi 
Tatii Jaguar. Vei primi răspunsul care îmi stă şi mie pe 
limbă. 

Vă îndoiţi cumva de spusele mele, senior? 

Eu nu cred decât ceea ce văd cu ochii. Poftim, adă-mi 
încoace arsenalul şi pe haimanalele care l-au prădat şi 
atunci voi vedea ce trebuie să cred. De altfel avem acum 
altă treabă. l-auzi ce se petrece dincolo! 

Arătă cu mâna spre malul opus al lacului de unde veneau 
nişte strigăte înfricoşătoare. Abiponii descoperiseră, în 
sfârşit, moartea căpeteniei lor, precum şi dispariţia cailor şi 
a prizonierilor. 

Tata Jaguar nu avu timp să se ocupe de ei, căci primejdia 
furtunii creştea clipă de clipă. Astfel începu deplasarea lor 
nocturnă. În frunte călăreau cei cinci cambaşi. 

Călăuzele se îndreptară spre nord, unde Tata Jaguar 
crezuse că se întinde un pustiu vast. Nu se mergea la galop, 
ci la trap întins. Caii abiponilor nu-i încurcau deloc. Îi 
urmau de bunăvoie. Simţeau din instinct că furtuna venea 
dinspre miazăzi şi că salvarea trebuia căutată la nord. 

Când, după vreo jumătate de oră, îşi încetiniră mersul ca 
să nu obosească prea mult caii, pata de pe cer era mult mai 
mare, mărginită jos de o dungă lată, de un roşu aprins, ce 
destrăma întunericul nopţii. Încă o jumătate de oră şi pata 
se lăţi în sud, pe toată întinderea orizontului, alcătuind un 
triunghi cu un punct negru la mijloc şi cu vârful proiectat în 
zenit. Triunghiul era atât de luminos, încât crea jos 
imaginea unui crepuscul. Se vedea până departe, la câteva 
sute de paşi. 

Asta-i gaura pe unde va năvăli furtuna, zise Tata Jaguar, 
arătând lui Morgenstern şi Fritze punctul negru de la 
mijloc. 


Credeţi că prezintă vreun pericol? vru să ştie micul savant. 

N-aş putea să prevăd cât de periculos e pentru noi, dar 
stricăciuni va produce cu siguranţă. Un astfel de uragan 
ridică valuri cât munţii, taie pârtii prin codrii cei mai 
viguroşi şi năruie casele cele mai solide. 

Şi noi să ne adăpostim tocmai într-o aşezare omenească, în 
nişte case? Păzească Cel de Sus! Vom fi îngropaţi sub 
dărâmături şi o să ne găsim sfârşitul, pe latineşte exitium. 

De fapt cam aşa ar trebui să se întâmple, dar mă bizui pe 
căpetenia cambaşilor. Dânsul cunoaşte şi forţa uraganului şi 
condiţiile în care ne vom adăposti. 

Ce folos de condiţii dacă ne face harcea-parcea, se 
amestecă în vorbă Fritze. Am mai apucat eu câte un 
pampero, dar huricanul e cu totul altceva. Din clipa asta nu 
mai dau doi bani pe zilele mele. Ia uitaţi-vă sus! Asta se mai 
cheamă cer? Seamănă a iad, oameni buni! Când cerul e 
senin şi frumos, jos pălăria; însă aşa, negru, arămiu, galben 
- mă trec fiorii, pe legea mea. Şi nici în satul ăla al 
cambaşilor nu prea am încredere. Hm, locul pierzaniei! La 
ce ne putem aştepta într-un asemenea loc? 

Nimic de mirare că până şi Fritze, acest incorigibil 
optimist, care nu se pierdea uşor cu firea, era înfricoşat. 
Cerul arăta într-adevăr lugubru. Triunghiul tindea mereu 
spre nord lăţindu-se la bază. În curs de un ceas şi jumătate 
cuprinsese o mare porţiune a orizontului. 

În semiobscuritatea ce se înstăpânise oamenii vedeau 
destul de bine terenul dedesubt acoperit cu iarbă joasă şi 
alcătuind, din loc în loc, nişte dâmburi care se înmulţeau şi 
creşteau treptat. Cele mai multe aveau formă uşor 
rotunjită; altele însă erau înalte şi povârnite asemenea unor 
stânci. 

Asta mă linişteşte, observă Tata Jaguar. Cel mai bun 
paravan îl constituie latura nordică a unei stânci solide. Şi 
cum oamenii care se stabilesc aici cată să ţină cont de 
condiţiile specifice, aşadar şi de furtunile acestea 


pustiitoare, înseamnă că şi aşezarea spre care ne 
îndreptăm trebuie să se afle într-un loc ferit. 

Raționamentul lui avea să se confirme curând. Pătrunseră 
într-o vale largă ocrotită la sud de un şir de stânci înalte, 
alăturate, iar la nord de mici dealuri acoperite cu păduri. În 
vale creşteau tufe şi iarbă bogată. După şirul de stânci se 
înălţau şase clădiri izolate ce aparținuseră unei vechi 
colonii. 

Asemenea aşezări se găseau, cândva, multe în Gran 
Chaco. Ruinele lor mai dăinuie şi azi. Albii, năvălind în 
ţinuturile indienilor, se instalaseră acolo de-a binelea, 
arogându-şi dreptul de proprietari, fără a se gândi la plata 
vreunei recompense sau despăgubiri. Fireşte că-şi 
aleseseră locurile cele mai bune, mai pitoreşti, mai fertile. 
Indianul care ar fi îndrăznit să-şi revendice dreptul uzurpat 
era ucis fără multă vorbă. Dar, izolaţi fiind şi într-un număr 
restrâns, coloniştii nu puteau rezista lungă vreme maselor 
de indieni. De aceea ori se retrăgeau la timp, ori - dacă se 
încăpăţânau să rămână pe solul răpit - erau stârpiţi până la 
unul. Pământul cultivat recădea în paragină. Vântul 
împrăştia seminţele prin clădiri. Semințele încolţeau acolo, 
răsăreau tufe, creşteau copaci, făcându-şi loc prin 
acoperişuri. Plante agăţătoare invadau pereţii, grinzile, 
clădeau straturi groase de frunziş umed sub care lemnăria 
putrezea treptat. 

Dar nu la fel se întâmplase cu acest „loc al pierzaniei”. 
Aşezarea, construită mai recent, se păstrase neobişnuit de 
bine. De altfel, nici materialul folosit la construcţia clădirilor 
nu era cel obişnuit. Pereţii închegaţi din bârne solide, adânc 
înfipte în pământ, acoperişurile groase din stuf împletit cu 
funii de rafie le asiguraseră trăinicia prin ani. Aceste funii 
ca şi stuful rezistaseră tuturor intemperiilor. Datorită 
elasticităţii, ele se mulau după vânt. Nici cea mai 
năprasnică furtună, care ar fi spulberat orice alt acoperiş, 
nu putea să le distrugă sau să le mişte din loc. Zăplazurile 
de lemn erau la fel de trainice. Rămăseseră intacte, deşi 


năpădite de liane şi buruieni. Se formase astfel un soi de zid 
ocrotitor prin care nu trecea nici vântul, nici ploaia. 
Ferestre sau uşi nu existau. În faţa clădirilor şi în jurul lor 
creşteau arbuşti şi arbori masivi. Aceştia trecuseră prin 
multe încercări, dovadă crăcile groase smulse din 
trunchiuri şi putrezind jos, pe pământ. 

Când călăreţii noştri o cotiră după stânci şi zăriră cele 
şase clădiri, căpetenia cambaşilor, călăuza lor, exclamă: 

Am ajuns, sehores! Daţi drumul cailor şi apoi fuga în 
adăpost. Aici huricanul nu poate să ne facă nici un rău. 

Nu, nu aşa! obiectă Tata Jaguar. Caii nu trebuie lăsaţi 
liberi. Ar putea s-o ia razna din cauza uraganului. Să-i 
băgăm înăuntru. Dar mai întâi să curăţăm încăperile. 

De ce să le curăţăm? întrebă sublocotenentul Verano. 

Nu ştiţi de ce? O să vedeţi îndată. 

Postă câţiva dintre oamenii lui în spatele fiecărei clădiri, cu 
sarcina de a striga, de a face gălăgie, de a trage focuri de 
armă. Ordinul executat, îşi dădură cu toţii seama ce 
înţelegea Tata Jaguar prin „curăţare”. Amurgul era destul 
de luminos pentru ca oamenii să poată vedea mulţimea de 
vietăţi speriate de zgomot şi împuşcături, care o zbugheau 
prin toate ieşirile. Chiar şi o puma se afla printre ele. 

Acum probabil că au mai rămas înăuntru niscai şerpi de 
care trebuie să ne ferim, observă prudent Tata Jaguar. 
Băgaţi mai întâi caii în cele patru clădiri de colo. În astelalte 
două ne adăpostim noi. Apoi strângem vreascuri pentru foc. 
Dar repede, căci uraganul pare să se apropie. 

Vântul izbea din când în când furios, umplând valea cu 
huietul lui şi împrăştiind stropi grei de ploaie, deocamdată 
izolaţi. Oamenii alergau care încotro. După nici zece minute 
dispoziţiile lui Hammer erau îndeplinite. Caii, deşeuaţi, 
fuseseră adăpostiţi în clădiri, iar îngrijitorii aprindeau focuri 
lângă intrările respective. Focuri ardeau şi în cele două 
clădiri destinate oamenilor. Era şi timpul, căci furtuna se 
dezlănţui brusc, cu o violenţă ce desfide orice descriere. 


Cerul, mai adineauri gălbui, deveni dintr-o dată negru; un 
fel de geamăt, un bubuit şi un huruit sinistru răscoli valea. 
Uraganul bântuia cu toată urgia. Clădirile se cutremurau 
din temelii, dar rezistau datorită elasticităţii materialului. 
Deodată se auzi un plesnet grozav, de ai fi zis că se prăvale 
un munte. Pornise ploaia, care cădea nu în picături, ci în 
mase compacte, ca o revărsare oceanică. 

Ploaia mugea ca o cascadă uriaşă. Totuşi trăsnetele îi 
acopereau zgomotul. Fulgere săgetau bezna nopţii, 
spintecau avalanşele de ploaie. Dar „fulgere” mi se pare un 
termen prea puţin potrivit, căci era vorba de nişte trâmbe 
colosale şi bulgări de foc rostogoliţi prin văzduh. Şi astfel se 
succedă bubuiturile, trăsnetele, talazurile, timp de o oră 
întreagă şi chiar mai mult. Era cu neputinţă să vorbeşti cu 
cineva. Nimeni nu înţelegea nimic. Oamenii şedeau tăcuţi 
pe pământul bătătorit şi nu puteau comunica între ei decât 
prin semne. 

Mai greu o duceau însă cei rămaşi lângă cai. Bineînţeles că 
nu putuseră să imobilizeze toate animalele, neavând 
destule curele şi funii. Doar o parte din cai fuseseră legaţi, 
încât - pe lângă fornăieli, nechezaturi şi tropote - se stârni 
o învălmăşeală şi o agitaţie cumplită. 

Urmă apoi încă un trăsnet, cel mai puternic din toate, dar 
şi ultimul. Părea că cerul şi pământul ard de-a valma, 
închipuind o mare de foc. Şi deodată, ca la un semn, se lăsă 
o linişte stranie, neverosimilă. Nimeni nu cuteza să sufle un 
cuvânt. Cei mai mulţi credeau că asaltul elementelor se 
oprise doar pentru o clipă ca să reînceapă din nou. Dar nu 
era aşa. Tata Jaguar se ridică de la locul lui, trecu pe lângă 
foc, se apropie de ieşire, privi afară unde apele goneau ca 
un fluviu imens, cuprinzând toată valea şi rosti: 

A trecut. Cerul e plin de stele. Slavă Domnului! 

Slavă Domnului! îngână uşurat şi doctorul Morgenstern, 
prinzându-şi în mâini obrazul alb ca varul. N-am mai trăit 
aşa ceva. M-a cuprins o spaimă teribilă. Când tuna, mi se 
părea că aud un zbieret colosal, rugitus sau şi mugetus pe 


latineşte. Fulgerul semăna cu un adevărat pârjol, 
incendium, care ameninţa să mistuie lumea. 

Chiar aşa, confirmă Fritze. Mă mir că nu ne-a pârlit pe 
toţi! După ce că fulgera ca din gura iadului, mai ardeau şi 
focurile astea, şase la număr... 

Apropo, ştiinţific vorbind, orice foc atrage fulgerul. E un 
miracol că nu ne-a lovit. 

De asta nu trebuia să ne temem, observă Tata Jaguar căci 
pădurea de colo e un excelent paratrăsnet. Dar să vedem 
dacă nu li s-a întâmplat ceva cailor. 

leşi din clădire şi îşi croi drum prin apa ce-i ajungea la 
genunchi - deşi înainte locul fusese perfect uscat. Caii mai 
clădeau semne de nelinişte, dar se aflau la locul lor. Nu se 
vedea nici o stricăciune mai importantă. Nimeni nu crezuse 
că vor scăpa atât de uşor. 

Când Hammer se întoarse din control, sublocotenentul 
Verano tocmai istorisea cele întâmplate înainte de a fi fost 
eliberat. 

Aţi venit la timp, sehor, i se adresă acesta. O să vă explic ce 
drepturi am eu asupra puştilor însuşite de dumneavoastră. 
Însuşite? Nici vorbă de aşa ceva. Le-am luat în păstrare 

provizorie, răspunse Hammer, cât se poate de calm. 

Pe ce bază, dacă mi-e permis să întreb? 

Aţi spus foarte bine: „dacă mi-e permis”. Cu ce dreptmă 
întrebaţi? 

Sunt împuternicitul generalului Mitre. 

Sunt gata să vă cred dacă mi-o dovediţi. 

În ce fel? 

Arătaţi-mi un ordin scris. 

Ce pretenţie! Cine poartă asupra lui asemenea documente 
prin Gran Chaco! 

Totuşi e necesar dacă vrei să ţi se recunoască rolul şi 
autoritatea de împuternicit. 

Vă dau cuvântul meu de onoare, senior. Sper că suficient, 
făcu Verano, supărat. Dacă nu, atunci... 

Şi sublocotenentul duse repede mâna la cuţit. 


Lăsaţi jucăria în teacă! Cine scoate cuțitul face cunoştinţă 
cu pumnul meu. Aflaţi că iau drept bun cuvântul 
dumneavoastră de onoare, pentru că - deşi sunteţi cam 
violent - nu am auzit încă să fi săvârşit vreo faptă 
reprobabilă. 

Atunci ne-am înţeles? 

Da şi nu. Aş vrea să nu mă înţelegeţi greşit. Ca să vă cred 
că sunteţi împuternicitul generalului, îmi ajunge fireşte 
cuvântul dumneavoastră de onoare. Mă întreb însă cu ce fel 
de împuterniciri aţi fost învestit. 

Am ordin să găsesc puştile furate. 

Ei şi după ce descoperiţi hoţul? 

Raportez. 

Şi pe urmă? 

Pe urmă?... Pe urmă va dispune domnul general... 

Perfect. Acuma suntem întru totul de acord. Trebuia să 
găsiţi puştile furate, să raportați şi să aşteptaţi dispoziţiile 
de rigoare. Or puştile le-am găsit eu, dacă sunt într-adevăr 
cele... 

Vă rog, senior! îl întrerupse ofiţerul. Acestea sunt puştile! 
În lipsa dumneavoastră am examinat câteva exemplare. 
Sunt exact cele sustrase din arsenal. Generalul a descoperit 
lipsa şi, în strict secret, a pus la cale cercetări minuţioase. 
Rezultatul a fost surprinzător. Foarte probabil că şeful 
arsenalului s-a lăsat mituit. A predat sute de puşti, precum 
şi muniţie unor oameni care plănuiesc o rebeliune. 
Conducătorul lor n-a fost încă identificat, însă mai mult ca 
sigur că toreadorul Antonio Perillo e amestecat în treaba 
asta. Puțin după comiterea furtului, deci acum câteva luni, 
individul a trecut Rio Salado însoţit de nişte muncitori care 
cărau arme, unelte şi alt bagaj. Când s-au întors, muncitorii 
nu mai aveau asupra lor decât uneltele. Armele nu le-a 
vândut şi nu le-a încredinţat nimănui. Înseamnă că le-a 
îngropat undeva, altminteri pentru ce ar fi luat cu el hârleţe 
şi lopeţi? Trebuia, prin urmare, să aflăm unde le-a ascuns şi, 
cum eu cunosc bine Gran Chaco, mi s-a dat ordin să 


traversez Rio Salado şi să mă apuc de cercetări. Abiponii 
sunt actualmente ostili guvernului. Era deci normal să-mi 
îndrept atenţia asupra lor. Dar mai întâi i-am căutat pe 
cambaşi şi l-am întâlnit pe Ţeastă-Iare însoţit de patru 
luptători de-ai săi, dintre care unul zărise nişte albi la 
Izvorul gemenilor. El Craneo duro s-a declarat imediat gata 
să meargă cu mine. Pe drum ne-a întâmpinat o ceată de 
peste optzeci de abiponi care, după cum aprecia [eastă- 
Tare, păreau să vină dinspre Lacul Palmierilor. Abiponii au 
tăbărât asupra noastră. M-am apărat şi am rănit mortal pe 
câţiva dintre ei, dar până la urmă micul nostru grup a fost 
covârşit de numărul mare al duşmanilor. Ne-au dezarmat, 
ne-au jefuit şi ne-au dus până în preajma lacului, unde 
urmau să ne înece azi-dimineaţă. Noroc cu băieţii aceştia 
care ne-au salvat. lată adevărul. Acuma ştiu de unde aveţi 
armele şi sunt convins că mi le veţi pune la dispoziţie. 

Nu, sehor! Raportaţi generalului şi mă voi conforma 
deciziei sale. Pentru moment nu puteţi dispune nici de 
arme, nici de muniții, fiindcă îmi sunt absolut necesare. 

În ce scop? 

Trebuie să-i înarmăm pe cambaşi şi, cu ajutorul lor, să-i 
înfrângem pe inamicii generalului. Aflaţi că eu sunt mai 
informat decât dumneavoastră. Vă voi pune la curent. 

Şi Tata Jaguar îi povesti sublocotenentului cele petrecute 
până atunci. Astfel ofiţerul, bătăios şi cam grosolan, însă 
animat de cele mai bune sentimente patriotice, se declară 
de acord să renunţe la pretenţiile lui. Îi ceru chiar Tatii 
Jaguar permisiunea să i se alăture, ceea ce fu acceptat cu 
condiţia să execute întru totul ordinele sale. Acum abia 
putură asculta în linişte relatarea isprăvii celor doi amici, 
Hauca şi Anton, sarcină ce-i reveni celui din urmă, căci 
incaşul era timid şi taciturn. În timp ce mai comentau 
aventura, bătrânul Anciano îl trase deoparte pe tânărul său 
învățăcel, îl îmbrăţişă şi, uitând de taina lor, îi spuse în 
spaniolă: 

Viteazule, ai dovedit cine eşti - El Hijo del Inka! 


Hammer, care se afla lângă ei, auzi aceste cuvinte şi îşi 
spuse în sinea lui: „Ah! Deci bănuiala mea se confirmă, 
ceața se risipeşte. Hauca e un urmaş al vechilor domnitori 
peruvieni. El Hijo del Inka, fiul incaşului!” 

Tata Jaguar povesteşte. 

După uraganul ce bântuise noaptea veni o dimineaţă cu 
cer senin. Apa se scursese, codrul aburea. Jos în vale se 
legăna printre tufe iarba suculentă şi înaltă ca un lan de 
grâu. Caii fură scoşi din clădiri şi lăsaţi să se desfete în 
natură. De plecare încă nu putea fi vorba, căci animalele 
trebuiau să se mai odihnească după marşul din ajun. 

Oamenii, după ce îmbucară câte ceva din rezervele lor, se 
aşezară în cerc la taifas. De remarcat că sublocotenentul 
Verano acorda bătrânului Anciano o atenţie deosebită. 
Aproape că nu-l slăbea din ochi, încât acesta întrebă în cele 
din urmă: 

Vă uitaţi mereu la mine, senior. Aveţi vreun motiv special? 

Da, răspunse ofiţerul. 

Pot să ştiu şi eu care? Vă par cunoscut? M-aţi mai văzut 
undeva? 

Pe dumneavoastră personal nu vă cunosc. Mă uit însă la 
părul dumneavoastră lung şi alb care îmi aminteşte de un 
scalp văzut cândva. 

Scalp? Ce e aia? 

Indienii din America de Nord au obiceiul să jupoaie 
capetele duşmanilor ucişi şi să păstreze pielea ca pe un 
semn al vitejiei şi al izbânzii. O astfel de piele se cheamă 
scalp. E acelaşi lucru cu ceea ce noi în limba spaniolă 
numim Piel del crane€o. 

Şi ce legătură e între mine şi o astfel de piele? 

E vorba de o asemănare. Scalpul de care vorbesc avea 
părul la fel ca al dumneavoastră: lung, des şi alb. 

Anciano deveni numai urechi. Pe faţa lui se citea 
încordare. Întrebă: 

Avea părul la fel cu al meu? Asta-i de-a dreptul ciudat. Nu 
prea cred ca un alb să poarte părul cum îl port eu. 


Nici n-am spus aşa ceva. Scalpul aparținuse unui indian. 

Din America de Nord? 

Ba de-aici. 

Din ce trib? 

Asta n-o ştiu. M-am interesat şi eu din ce trib era victima, 
însă cel cu scalpul mi-a răspuns cam în doi peri. 

Unde l-aţi văzut? 

La Buenos Aires. 

Cum îl cheamă? 

Toreadorul Antonio Perillo. L-am vizitat cândva împreună 
cu un amic. Odaia lui era împodobită cu tot soiul de trofee 
printre care şi scalpul cu pricina. 

Antonio Perillo, espada! Probabil că ne vom ciocni de el. Se 
spune că a fost de mai multe ori în vest. V-a spus cumva de 
unde are scalpul? 

Cică s-ar fi bătut pe viaţă şi pe moarte cu un indian şi l-ar 
fi învins. Dorind să păstreze o amintire din această luptă 
grea şi primejdioasă, l-a scalpat pe adversar. 

Şi unde s-au bătut? Spuneţi-mi repede, vă rog, insistă 
Anciano pe un ton extrem de agitat. 

La sud, în pampas. Mai mult n-am putut afla. 

Vasăzică acolo? Atunci nu-i ce am crezut. 

Oftă din adânc, parcă uşurat. Chipul îi deveni iarăşi calm, 
învăluit în acea stranie umbră a indiferenţei. Dar se 
schimbă din nou la faţă când ofiţerul adăugă: 

Părul era într-adevăr splendid, chiar mai frumos decât al 
dumneavoastră şi prins într-o agrafă. Trebuie să fie fost un 
om tare bătrân şi sărac. 

O agrafă! exclamă Anciano, foarte surprins. Cum arăta? Şi 
de ce credeţi că a fost sărac? 

Fiindcă agrafa era din fier. Or indienii avuţi, dacă îşi pun 
astfel de podoabe, caută să fie din metal preţios. Catarama 
avea în faţă forma unui soare cu douăsprezece raze. 

Douăsprezece raze, repetă Anciano, sărind de la locul lui. 
Senor, catarama nu era de fier, ci din aurul cel mai curat. 


Omul o vopsise dinadins ca să arate neagră, să nu trezească 
lăcomia privitorilor. 

De unde ştiţi? Aţi cunoscut vreun bărbat care purta un 
asemenea giuvaer? 

O, l-am cunoscut, desigur. Şi ce bine l-am cunoscut! Era 
stăpânul meu, domnitor peste... 

Anciano părea răvăşit până în adâncul fiinţei sale. Ochii îi 
scăpărau. Îşi scoase cuțitul de la cingătoare şi mâna îi 
zvâcnea de parcă ar fi vrut să spintece un duşman nevăzut. 
Poate ar fi vorbit mai mult, poate că şi-ar fi dezvăluit 
întreaga taină, dar Haucaropora se ridică de jos îi puse 
mâna pe braţ şi-l înfrână: 

Fii liniştit, moşule. Omul era un indian şi atât. Totuşi ar 
trebui să aflăm dacă a fost răpus în luptă dreaptă. Dacă nu, 
atunci vai de ucigaş! Cu toată vârsta lui înaintată, indianul 
era destul de puternic şi de sprinten ca să nu se lase 
doborât. Să cred oare că l-a biruit Antonio Perillo? Nu pot 
să-mi închipui. Omul a fost ucis mişeleşte. 

Fără îndoială, fără îndoială! aprobă bătrânul. Şi nici nu e 
nevoie să căutăm cine-i ucigaşul. N-a spus chiar Perillo că l- 
a omorât? Va veni el încoace şi îmi va cădea în mâini. O să-i 
cer socoteală! 

Bine, să-i ceri. Dar de plătit i-o plătesc eu! 

Incaşul îşi roti buzduganul deasupra capului ca să arate în 
ce fel i-o va plăti. Era parcă şi mai furios decât Anciano, dar 
se stăpâni repede văzând că cei de faţă îl privesc miraţi. Îşi 
reluă masca nepăsătoare, se aşeză la loc şi puse 
buzduganul alături. 

De fapt, nu numai Anciano şi Hauca fuseseră adânc 
impresionați ascultând spusele ofițerului. Mai exista şi un al 
treilea personaj care înregistrase povestea cu maximă 
încordare, arborând totuşi un calm desăvârşit. Acesta era 
Tata Jaguar. De cum veni vorba despre scalp şi până în 
ultima clipă, urmărise cu cea mai mare atenţie relatarea 
ofițerului. Şezând lângă incaş, ridică buzduganul acestuia 
ca să-l examineze mai îndeaproape. Arma parcă era dată ce 


un firnis negru. O cercetă cu mare interes, o puse apoi la 
loc şi, fără să se trădeze cu nimic, zise: 

Nu cred că trebuie să vă tulbure prea mult istoria cu 
scalpul, cel puţin nu acum. Deocamdată nici nu ştiţi dacă e 
într-adevăr vorba de scalpul omului cu pricina. Las' că 
aflăm noi mai târziu. 

Ba ştiu precis, răspunse Anciano. Agrafa e o dovadă că nu 
mă-nşel. 

Şi totuşi în momentul de faţă avem lucruri mai importante 
de discutat, stărui Hammer, îndemnându-l şi cu privirea să 
părăsească acest subiect. Trebuie să ne sfătuim încotro 
apucăm. 

În orice caz, spre Lacul palmierilor, fu de părere Verano. 
Doar asta v-a fost intenţia de la bun început. Or acum e şi 
mai necesar, de vreme ce bandiții au de gând să se 
întâlnească acolo. 

Nu prea cred că vreunul din ei a şi sosit la faţa locului, 
totuşi e mai bine să ocolim acest lac. S-ar putea să 
descopere mai târziu că am fost pe-acolo şi asta mi-ar da 
peste cap întreg planul. 

Vasăzică ai un plan? întrebă Geronimo. 

Oarecum. Dat fiind că abiponii pregătesc un atac 
împotriva cambaşilor, poate că am izbuti să-l înăbuşim încă 
în faşă. Spun dinadins „poate” căci mi-e teamă să nu fim 
prea slabi. 

Asta-i şi părerea mea. Abiponii sunt, ce-i drept, nişte 
fricoşi care nu atacă pe faţă, dar ştiu întotdeauna să se 
ferească noaptea de vrăjmaşi. Iar în ce priveşte săgețile lor 
otrăvite, îmi scot pălăria. Trebuie să facem rost de întăriri şi 
asta numai apelând la cambaşi. 

Exact. Întrebarea e însă dacă ei bănuiesc ce-i aşteaptă. 

Ai noştri nu se aşteaptă la nimic, interveni Ţeastă-Tare. 
Suntem în duşmănie cu abiponii, dar nimeni nu bănuieşte 
că vom fi atacați. De aceea trebuie să-i anunţăm cât mai 
repede, să-i pregătim. Duşmanul o să năvălească asupra 
celui mai mare şi mai bogat dintre satele noastre. 


De unde ştii? 

I-am auzit vorbind pe când zăceam legaţi în tabăra lor. 
Aveau de gând să ne înece azi-dimineaţă, aşa că nu vedeau 
în noi nici un pericol. 

Unde se află satul cu pricina? Departe? 

E lângă o apă pe care albii o numesc Arroyo cloro (pârâul 
limpede). Cam la trei zile călare, fără popas. 

Şi cum arată ţinutul prin care va trebui să trecem? E 
locuit? 

Pădure şi câmp deschis. În drum sunt şi câteva sate ale 
abiponilor pe care trebuie să le ocolim. Asta în cazul că o 
luăm de-a dreptul. Dacă trecem însă pe la Lacul palmierilor, 
atunci avem de mers mai multă vreme prin meleag vrăjmaş. 

Hm! mormăi în barbă Tata Jaguar. Stătu o clipă pe 
gânduri, apoi reluă: Şi totuşi cred că e mai bine să mergem 
întâi spre Lacul palmierilor. La început voiam să-l evit. 
Acum însă, după ce ştiu încotro se vor îndrepta duşmanii, 
mi se pare necesar să văd cu ochii mei acest drum. Şi mai 
am un motiv. Rezervele noastre de carne sunt pe sfârşite, 
iar ca să ne ţinem de vânătoare trei zile în şir, ar însemna să 
pierdem o mulţime de timp. Dacă mai punem la socoteală şi 
popasurile, atunci cele trei zile pot deveni lesne cinci sau 
şase. În schimb abiponii, după câte ştiu, au vite multe şi am 
putea să răpim câteva. Astfel ne-am asigura hrana fără prea 
multă bătaie de cap. Ce distanţă e de-aici până la Lacul 
palmierilor? 

O jumătate de zi călare. 

Bine, pornim pe la amiază şi ajungem diseară. De fapt, nici 
nu e nevoie să mergem chiar până la lac. 

Nimeni nu avu nimic de obiectat. Numai doctorul 
Morgenstern puse pe tapet problema ce-l obseda: 

Toată cinstea pentru intenţia şi planul dumneavoastră, dar 
am şi eu intenţii şi planuri pe care ţin să le reamintesc. În 
ce direcţie se află acel „Pârâu limpede”? 

La nord-vest, răspunse căpetenia. 

E un ţinut muntos? 


Sunt şi munţi. 

Atunci mă opun, senores. Ştiţi doar că nu de dragul 
cambaşilor am venit încoace, ci pentru săpături. Animalele 
pe care le caut eu, sub formă de relicve, bineînţeles, n-au 
trăit în munţi, ci la câmpie. Cu cât urc mai sus, cu atât îmi 
pierd nădejdea de a mai găsi ceva. Mă opun, aşadar, refuz, 
sunt contra - pe latineşte contradico sau şi repugno. 

Numai că opoziţia dumneavoastră va fi, din păcate, fără 
succes, răspunse Tata Jaguar. Doar n-o să-i lăsăm pe 
cambaşi să fie prădaţi sau chiar ucişi de dragul unor 
săpături. 

Nici eu nu pot renunţa de dragul lor la ceea cemă 
interesează: un mastodont sau un megatherium. Ştiinţa 
trebuie să primeze. 

Ţeastă-Tare asculta cu atenţie. Nu prea înţelegea vorbele 
micului savant, dar îşi imagina câte ceva. De aceea căută să 
se lămurească mai precis: 

Aud că domnia sa vorbeşte despre animale şi săpături. N-o 
fi cumva din albii aceia ciudaţi care sapă în pampas, 
dezgroapă oase şi apoi le duc în oraşele lor ca să le lipească 
la loc? 

Într-adevăr, ai ghicit, confirmă zâmbind Hammer. 

Atunci ce nevoie să le caute pe-aici ca să-l prindă sau să-l 
ucidă abiponii? Ştiu eu unde se găsesc asemenea oase. 

Unde, spune?! Se precipită micul savant. 

Cunosc mai multe locuri. O să şi trecem pe lângă unul din 
ele, adică Pantano de los Huesos (mocirla oaselor). Chiar şi 
după nume se vede că puteţi găsi acolo ceea ce căutaţi. 

Adevărat? O mocirlă cu oase? se interesă zelos 
Morgenstern. De la ce animale provin? 

Nu prea ştiu. Ş-apoi nici nu mă pricep. După câteva clipe 
de tăcere urmă: Dumneavoastră aţi venit să ne ajutaţi 
împotriva dușmanilor. Aşa că, drept mulţumire, să vă spun 
unde se află o dihanie uriaşă care nu cred să aibă pereche 
în lume. Am văzut-o întâmplător cum zace vârâtă în 
pământ. Ne-am gândit să o vindem unui alb care caută 


oase. Dar pentru că dumneavoastră ne ajutaţi în luptă, o să 
v-o dăruiesc. 

Cum? O dihanie fără pereche? turui într-un suflet 
Morgenstern. Ce fel? Poate un clyptodont? 

Deh, ştiu eu? Nu cunosc. 

Ce mărime? Înaltă? Lungă? 

N-am văzut decât o parte din ea. 

Aşa? Doamne, atunci or fi numai oase, fără trup. 

Ba e întreagă. Am săpat până a ieşit la iveală spinarea. 

Şi apoi? Probabil că aţi răvăşit totul... 

Aflasem noi că un animal din ăsta fărâmat nu preţuieşte 
cât unul întreg. De aceea l-am lăsat în pace şi l-am acoperit 
cu pământ. Nici nu ne-am atins de oase. 

Bravo, bravo! Aţi făcut foarte bine. Aţi lucrat cu cap. S-ar 
părea că indienii nu sunt chiar atât de mărginiţi cum îi 
descriu o seamă de autori. Trebuie să pun mâna pe acest 
exemplar. Unde se află? Când ajungem? Vreau să-l văd cât 
mai repede. 

Se află dincolo de satul nostru. O zi călare de aici. 

Asta nu-mi place, nu-mi place deloc. Propun, sehores, să 
pornim imediat. Nu înţeleg de ce am mai pierde vremea. 

Uşurel, uşurel, râse Tata Jaguar. La început cereaţi să mai 
stăm, iar acum vă scapără călcâiele. Adevărul e că nu 
putem pleca înainte de amiază. Mai sunt o mulţime de 
lucruri de făcut. 

Ce-i de făcut? Ce anume? Nu văd. 

Gândiţi-vă la caii ăştia mulţi şi la câte avem de cărat cu ei. 
Trebuie să pregătim samare. 

Samare? Păi de unde piele sau alt material? 

Material se găseşte berechet. Ne adaptăm împrejurărilor. 
Din crengi, frunziş, stuf şi iarbă se pot face samare care să 
reziste chiar mai mult de trei zile. Din plante căţărătoare 
putem împleti funii pentru a fixa samarele şi pentru a lega 
caii laolaltă. Dacă-i strângem astfel la un loc, atunci ne 
deplasăm mai uşor şi mai repede. Haidem la treabă! 


Sub conducerea 'atii Jaguar, oamenii porniră să taie 
ramuri, iarbă şi stuf, confecţionând poclăzi, samare, 
legături. După ce caii se odihniră suficient, le aşezară 
poverile în spinare şi, adunându-i într-un grup compact, îi 
legară laolaltă. Acum se putea porni la drum. Era tocmai 
ora prânzului. Părăsiră deci locul acela cu nume lugubru, 
care totuşi le oferise adăpost şi îi apărase de uraganul 
pustiitor. 

Prima ţintă era Lacul palmierilor, situat în direcţia sud- 
vest. Ţeastă-Iare şi cei patru cambaşi ai săi călăreau în 
frunte. Pe urmă veneau caii încărcaţi cu poveri - un eşalon 
lung, ordonat şi supravegheat pe ambele părţi de către 
călăreţi. Înălţimile pe lângă care trecuseră noaptea 
rămâneau acum în stânga lor. Ţinutul, deşi în plin Gran 
Chaco, semăna totuşi cu o câmpie. Era neted, întins. Doar 
ici şi colo printre pajiştile moi se iţea câte un petic sterp. 
Mai târziu însă călăreţii dădură de pământ nisipos care, 
după cum spunea căpetenia cambaşilor, avea să ţină până 
la Lacul palmierilor. 

Tata Jaguar călărea în coada convoiului. Făcu semn lui 
Anciano şi lui Hauca să vină mai aproape, apoi se adresă 
celui dintâi: 

Azi-dimineaţă era cât pe ce să te ia gura pe dinainte. N-a 
lipsit mult să te trădezi. 

Credeţi că ascund vreo taină? Ce aş avea de ascuns? 
întrebă Anciano. 

Nu ştiu, dar bănuiesc: Haucaropora nu ţi-e nici fiu, nici 
nepot. 

Cum de vă trece prin gând una ca asta, sehor? Doar nu l- 
aţi cunoscut altminteri decât ca nepot al meu. 

Simţeam de mult că alta e legătura dintre voi. lar azi- 
dimineaţă, tulburat cum erai de spusele ofițerului i-ai spus 
că agrafa aceea nu era de fier, ci din aur curat. Mai sunt şi 
alte lucruri care par să fie de fier, deşi sunt de aur. 

Ce lucruri, sehor? 


Bunăoară buzduganul pe care îl poartă Hauca la 
cingătoare. 

Buzduganul, sehor? Păi atunci am fi oameni bogaţi... 

Aida de! Nu te mai preface. Doar eu vă sunt prieten şi nu 
aveţi ce vă teme de mine. N-aş vrea să stărui prea mult, dar 
băgaţi de seamă: ca să păstraţi o taină, trebuie să fiţi mai 
prevăzători. Hauca l-a pălit pe indianul acela cu 
buzduganul. Se vede însă că a dat de ceva tăios, colţuros, 
din care pricină stratul de deasupra s-a cojit într-un loc. 
Uitaţi-vă cum luceşte aurul! 

Haucaropora scoase buzduganul, îl examină o clipă, se roşi 
la faţă şi-l agăţă iarăşi de brâu. 

Ei? făcu zâmbind Tata Jaguar. Şi neprimind nici un 
răspuns, continuă: Cine avea dreptul să poarte buzdugan 
de aur, adică un humanciay, dacă nu însuşi regele şi 
stăpânul vostru? Prin urmare, acest buzdugan dovedeşte că 
Hauca se trage din incaşi. 

Greşiţi, senior, îngăimă Anciano. 

Nu greşesc. Degeaba cauţi să-mi ascunzi adevărul. Ştiu să 
păstrez o taină cum o păstrează propria-ţi inimă. De altfel, 
nici nu e nevoie să faceţi din obârşia lui Hauca un secret. 

Ba da! Gândiţi-vă cât am pătimit. 

Voi? Nu ştiu de aşa ceva. Strămoşii voştri au fost urmăriţi 
cu focul, cu sabia şi otrava. Asta-i adevărat însă de atunci 
vremile s-au schimbat. Nimeni nu v-ar primejdui viaţa din 
cauza obârşiei voastre. 

Aşa credeţi, serios, dar noi ştim că-i altminteri. 

Atunci trebuie să aveţi un alt motiv care vă face să păstraţi 
taina. Faptul că Hauca se trage din incaşi încă n-ar fi deloc 
primejdios, însă dacă e vorba de altceva... 

Ce anume, sehor? 

Dacă pe temeiul obârşiei sale, aţi nutri speranţe ce nu se 
pot împlini. 

Niciodată? 

Niciodată, v-o spun deschis! Voi trăiţi cu amintirile şi vă 
legănaţi în visuri fără să cunoaşteţi mersul şi schimbarea 


lumii. Lăsaţi visul să rămână vis, căci aievea nu poate fi. N- 
aş vrea şi nici nu am căderea să stărui prea mult în această 
chestiune. Dar spune-mi altceva: ce-i cu agrafa? Sunt 
convins că l-ai cunoscut într-adevăr pe bărbatul al cărui 
scalp se află acum la Perillo. Cine era? 

Anciano întârzie cu răspunsul. De aceea Tata Jaguar 
adăugă: 

Întreb cu un anume scop, nu din simplă curiozitate. Dacă- 
mi spui adevărul, va fi probabil în folosul tău. 

Ca să răspund ar trebui să vă dezvălui taina noastră. 

Nu v-ar strica defel. Spune-mi măcar unde a fost ucis. 

Nu cunosc chiar locul. 

Nici ţinutul? 

Ba da, însă n-o să-l ştiţi dumneavoastră. 

Află că am cutreierat mai multe meleaguri decât iţi 
închipui. 

Atunci, poftim: aţi auzit vreodată de Barranca del 
Homicidio? 

Râpa omorului? Nu numai că am auzit dar am şi fost acolo 
în două rânduri. Veneam dinspre Salina del Condor. 

Da, dinspre Salina del Condor. E aproape de tot. Am trecut 
şi eu, nu o dată, pe acolo. 

Şi eşti sigur că omul tău şi-a găsit moartea în acel loc? 

Da. 

Ce te face să crezi? 

L-am însoţit până în apropiere, apoi am stat să-l aştept. 
Aşa voia dânsul, aşa mi-a poruncit. 

A, ţi-a poruncit? Porunca vine de la stăpân şi supusul 
ascultă de ea. Şi l-ai aşteptat degeaba? 

Da. L-am aşteptat două zile întregi. Apoi, îngrijorat, am 
luat-o pe urmele lui până la locul unde ar fi trebuit să 
ajungă. Nu l-am găsit. Am cutreierat văile, văgăunile şi 
munţii. Nimic. Atunci m-am întors acasă şi, adunându-mi 
prietenii, am pornit iarăşi în căutarea lui. Dar totul a fost în 
zadar. Ne-am pierdut săptămâni şi luni în şir fără să 
descoperim cel mai mic semn. „O fi căzut în vreo prăpastie”, 


îmi spuneam. Abia azi-dimineaţă m-am lămurit. A fost ucis 
mişeleşte. 

Zici mişeleşte fiindcă altminteri îl ştiai de nebiruit? Sau te 
gândeşti şi la altceva? 

Da, mă bate un gând... 

Hai spune! 

Purta asupra lui nişte lucruri care puteau aprinde lăcomia 
celorlalţi. 

Ce lucruri, zi-i! 

Asta nu mi-e îngăduit. 

Nici nu-i nevoie. Ştiu şi aşa. Omul purta asupra sa nişte 
lucruri de pe vremea incaşilor, meşterite din aur şi argint. 

Cum de-aţi aflat, senor? 

Voi fi mai sincer decât eşti tu cu mine. lată! 

Descheindu-şi pieptarul de piele, scoase la iveală un mic 
obiect lucitor, ca de aur, atârnat cu o sforicică de gât. Îl 
dezlegă şi-l dădu lui Anciano. Era un vas de o rară fineţe 
artistică şi având un diametru de cel mult trei țoli. 

Un potir pentru rouă! exclamă uluit Anciano. În potirul 
acesta se strângea dimineaţa roua de pe florile templului şi 
se aducea jertfă soarelui însetat. 

Vezi, asta n-o ştiam, adică rostul potirului. 

E un lucru sfânt, seior, tare sfânt. 

Înţeleg. Dacă vorbeşti cu atâta convingere, înseamnă că 
strămoşii tăi erau peruvieni. 

Aşa e, mărturisi bătrânul. 

La care Hauca ţinu să adauge: 

Ai mei au domnit peste întreg poporul, iar eu sunt singurul 
lor urmaş. Doar câţiva oameni de credinţă cunosc adevărul. 

Mi-am închipuit. Vasăzică, eşti şi stăpânul comorilor 
ascunse de străbunii tăi. 

Cum de vă gândiţi tocmai la comori? 

Mi-o spune vasul acesta. 

De unde îl aveţi? se interesă Anciano. În ce fel a ajuns în 
mâna dumneavoastră? 

L-am găsit. 


Unde? 

Între Salina del Condor şi Barranca del Homicidio. 

Acolo... Vasăzică acolo! Grozavă descoperire! Şi când l-aţi 
găsit? 

Acum cinci ani. 

În ce pătrar era luna? Vă mai amintiţi? 

Ştiu precis. Trecuse tocmai o zi după luna plină. 

Aşa e. Stăpânul meu cobora la peşteră numai în noaptea 
când se împlinea luna pe cer. 

Aceste ultime cuvinte le adresase tânărului incaş. Hauca 
voi să vadă şi el potirul, îl examină îndelung, îl sărută şi, cu 
ochii înlăcrimaţi, spuse: 

Iată potirul pe care îl purta la el incaşul dinaintea mea în 
clipa morţii. Sehor, nu vi-l mai dau îndărăt. Lăsaţi-mi-l mie. 
Vă voi răsplăti cu ceva mult mai mare şi mai de preţ. 

Păstrează-l şi nu-mi da nimic în schimb, căci şi-a găsit în 
tine stăpânul cel adevărat. 

Vă mulţumesc. Oare pe lângă potirul acesta n-aţi mai găsit 
şi altceva? 

Ba da. Însă ceva îngrozitor. Eşti destul de tare să m- 
asculţi? 

Vorbiţi, senor. Sunt tare. M-am obişnuit de mult cu gândul 
că părintele meu e mort... 

Atunci îţi spun: am găsit leşul lui. 

Incaşul stătu multă vreme tăcut, nemişcat cu ochii în 
pământ. Chipul lui, pe care nu tresărea nici o fibră, deveni 
palid, aproape livid. Anciano îşi trecu de câteva ori palmele 
peste ochi şi se scufundă la rându-i în tăcere. Călăriră astfel 
un timp alături până ce bătrânul, cu glasul sugrumat, i se 
adresă Iatii Jaguar: 

Nu mai era nici o urmă de viaţă în el? 

Nu, îşi dăduse sufletul. 

Dar cum s-au întâmplat lucrurile? N-aţi văzut nimic? Oare 
a fost ucis mişeleşte sau doborât în luptă cinstită? 

N-a fost nici o luptă. E vorba de o crimă, de un asasinat 
banditesc. A fost împuşcat pe la spate. 


Şi părul, părul lui frumos, strălucitor, cu mult mai lung 
decât al meu...? 

Nu mai avea păr. Fusese scalpat. 

Nici Hauca, nici Anciano nu scoaseră măcar un oftat. Se 
refugiară din nou în muţenia lor, stăpânindu-şi jalea. Abia 
într-un târziu bătrânul vorbi: 

Povestiţi-ne, vă rog, cele petrecute. Trebuie să ştim totul, 
până la cel mai mic amănunt! 

Nu sunt multe de povestit. Am poposit atunci la Salina del 
Condor - eu şi catârul meu - deoarece, fiind lună plină, 
mersesem aproape toată noaptea. Catârul se apucase de 
păscut iarba săracă de prin partea locului, iar eu mă 
aşezasem să mănânc nişte pastramă. Deodată aud un 
tropot în spatele meu. Întorc repede capul. Un călăreț, 
venind de sus, tocmai cotea pe după o stâncă. M-a văzut la 
rândul lui, s-a oprit o clipă, apoi a dat pinteni calului şi a 
trecut în galop chiar pe dinaintea mea. 

Şi n-a spus nimic, nu v-a salutat? 

Nimic. Mi s-a părut ciudat ca, în trecere, şi-a întors faţa de 
la mine, de parcă s-ar fi ferit să-l văd. 

Şi nu l-aţi văzut deloc la faţă? 

Doar vreo două-trei secunde, până a cotit. Apoi, cum 
spuneam, a întors capul. Era îmbrăcat ca băştinaşii şi 
înarmat cu puşcă. La spatele şeii legase o pătură groasă, 
bine înfășurată, în care se vedea cât de colo că ascunsese 
nişte obiecte destul de mari. Dar ce anume, fireşte că n-am 
putut dibui. 

A trecut aproape de dumneavoastră? 

Nu. Cred că ne despărţeau vreo cincizeci de lungimi de 
cal. Omul îmi făcuse o impresia atât de neplăcută, încât 
eram bucuros să nu-l mai văd. Către prânz, după ce catârul 
se odihnise, mi-am continuat urcuşul spre Barranca del 
Homicidio şi, cam la jumătatea drumului, am dat peste 
victima care zăcea într-o baltă de sânge, cu ţeasta jupuită. 
Arăta îngrozitor. Am examinat cadavrul şi m-am convins că 


ucigaşul nu putea să fie altul decât călăreţul acela ciudat pe 
care îl văzusem trecând în galop. 

Ce veşminte purta mortul? 

Haine de piele, ca mine şi ca tine. 

Da, da. Purta într-adevăr astfel de haine, fiindcă cele 
uşoare se rup repede când umbli prin desiş. Mai avea ceva 
la el? 

Absolut nimic. Fusese prădat. Dar, întorcându-l pe o parte 
şi pe alta, ca să-l cercetez mai în amănunt, am zărit un 
obiect care lucea în balta de sânge de sub el. Era potirul 
acesta. De atunci l-am purtat mereu asupra mea. 

Şi ce-aţi făcut cu mortul? 

Nu puteam să-l las aşa. L-ar fi mâncat fiarele. De aceea l- 
am culcat în scobitura unei stânci şi l-am acoperit cu pietre. 
Peste balta de sânge am turnat nisip. Apoi am plecat în 
urmărirea ucigaşului. 

Dar nu l-aţi mai ajuns, aşa-i? 

Nu. Când îl văzusem, era devreme, dar cadavrul l-am 
descoperit abia după câteva ore, către prânz. Oricât m-aş fi 
grăbit, nu puteam ajunge în acea zi decât înapoi la Salina 
sau puţin mai încolo. I-am dibuit ce-i drept urmele şi m-am 
ţinut de ele până după asfinţitul soarelui. Dar apoi, numai la 
raza lunii, era imposibil să le mai disting, pământul fiind şi 
pietros, pe deasupra. Când s-a crăpat de ziuă, am pornit 
mai departe. Ardeam de nerăbdare să-l prind pe asasin, dar 
trebuie să recunosc că era cu neputinţă. Închipuindu-şi 
probabil că voi găsi leşul, banditul călărise toată noaptea, 
fără popas, ca să-şi asigure un avans cât mai mare. lar ca să 
nu lase urme vizibile, mersese anume pe făgaşul acela 
pietros. Cu experienţa ce-o am şi, încordându-mi toată 
atenţia, m-am străduit să mă orientez cât mai corect. Dar 
asta cerea timp. În câteva rânduri a trebuit să descalec şi să 
mă întorc înapoi pentru că apucasem greşit. Astfel, până la 
căderea serii, nu am izbutit să depăşesc distanţa pe care 
îndeobşte o fac într-o jumătate de zi. Noaptea slabele urme 


aveau să dispară cu totul. Mi-am dat seama că nu-l pot 
ajunge şi am abandonat. 

Păcat, mare păcat, senor. Dacă-l aduceaţi la Salina, m-aţi fi 
găsit pe mine acolo şi l-am fi judecat cum trebuie. Dar aşa, 
după ce s-au şters toate urmele faptei, nici noi n-am mai 
descoperit nimic. Credeţi că am putea găsi locul unde aţi 
înmormântat victima? 

Da. 

Auzeam că vreţi să urcați în munţi. Pe ce drum? 

De fapt voiam să-mi continui drumul spre nord, însă, dat 
fiind cazul, un mic ocol n-are importanţă. Vă conduc până 
acolo. 

Mulţumim din inimă, senor. Mortul nu se cade să rămână 
aşa. Trebuie înmormântat după obiceiul şi datina 
strămoşească. 

Recunoşti, prin urmare, că era spiţă de rege? 

Da. Ar fi necinstit să v-o mai ascundem. 

Şi avea o comoară tăinuită? 

Aşa e. Fugind de urgia spaniolilor, străbunul lui împreună 
cu ai mei şi cu câţiva oameni credincioşi au izbutit să 
salveze multe lucruri de preţ. Le-au ascuns în Barranca del 
Homicidio. Pe urmă, neamul lor şi-a dus veacul în munţi. Din 
timp în timp incaşii coborau la ascunzătoare să ia niscai aur 
şi să-l vândă, altminteri n-ar fi avut din ce trăi. Dar nu 
mergeau decât în nopţile cu lună plină. Aşa făcea şi 
stăpânul meu până a nu se mai întoarce din ultimul său 
drum. 

Cunoşti ascunzătoarea? 

Cunosc. 

Ai mai fost acolo de-atunci? 

Am fost, dar n-am deschis-o. Nu mi-e îngăduit. 

Nici Hauca n-are voie? 

Deocamdată nu. Abia când pământul îşi va fi încheiat 
drumul în jurul soarelui, atunci va putea să preia 
moştenirea. Asta se întâmplă peste două săptămâni. 


Dar cum se face că a intrat totuşi în stăpânirea 
buzduganului de aur? 

I l-a lăsat în păstrare tatăl său înainte de a pleca ultima 
oară la Barranca. Mai aveam şi alte lucruri mai mici, dar le- 
am vândut ca să facem rost de bani pentru călătoria din 
care ne întoarcem acum. Nici n-am bănuit că vom afla cu 
acest prilej, cine-i ucigaşul. Spuneţi, sehor, nu cumva aveţi 
vreo răfuială cu Antonio Perillo? 

Nu. 

Atunci poate vreunul din însoțitorii dumneavoastră? 

Cel mult sehor Morgenstern, pe care Perillo a încercat să-l 
omoare. 

Omuleţul acela nu cred să râvnească la sângele lui Perillo. 
Dacă ne cade odată în mâini, lăsaţi-l pe ucigaş în seama 
noastră senor. Vă rog mult. 

N-am nimic împotrivă. Numai să nu-l scoatem vinovat pe 
nedrept. 

Dacă are scalpul stăpânului meu, atunci el a ucis. lar acest 
ofiţer Verano nu cred să mintă. 

Sigur că nu. De altfel, încă înainte de a afla povestea ce 
scalpul, eram convins că Perillo e autorul crimei. L-am zărit 
atunci doar câteva secunde. Şi totuşi, după trecerea a cinci 
ani, când l-am revăzut întâmplător la Buenos Aires, mi-a 
sărit imediat în ochi. 

I-aţi spus ceva? 

I-am pomenit în treacăt de Salina del Condor şi a tresărit. 

Las' că o să-i pomenim şi noi de Salina del Condor... rosti 
Hauca, încrâncenat. 

La cambaşi. 

Călăriseră cu toată viteza, încât Ţeastă Tare, cu două ore 
înainte de a cădea întunericul, îi vesti că, foarte curând, vor 
ajunge la Lacul palmierilor. 

Nu mergem drept spre lac, hotărî Tata Jaguar. S-ar putea 
ca abiponii să fi sosit înaintea noastră şi nu vreau să ne 
vadă. Nici nu trebuie să bănuiască măcar că ne aşteptăm la 
prezenţa lor acolo. Cât mai e până la prima lor aşezase? 


Dacă mânăm tot aşa, ajungem la căderea nopţii, răspunse 
căpetenia cambaşilor. 

Minunat. Îi depăşim deci pe întuneric, iar popasul îl facem 
abia pe urmă. 

Îşi continuară drumul părăsind direcţia sud-vest şi 
cârmind spre nord-vest. Mai călăriră preţ de un ceas prin 
deşertul nisipos, apoi se deschise în faţa lor un imaş cu 
iarbă din ce în ce mai opulentă. De ambele părţi era pădure 
cu arbori înalţi. Ţeastă-Iare îi călăuzea orientându-se cu o 
siguranţă uimitoare. 

Seara cobora senină, cu cerul înstelat, fapt care le uşura 
drumul, căci în întuneric ar fi fost greu să ţină caii laolaltă. 

Să fi trecut trei sferturi de ceas de la asfinţitul soarelui 
când, deodată, auziră dinspre dreapta nişte sunete stranii, 
aduse de vânt. Părea un fel de miorlăit amestecat cu 
pocnituri, cu izbituri, ca atunci când se scutură covoarele. 

Ce-o mai fi şi asta? se adresă Fritze lui Morgenstern. Nu 
seamănă a glasuri omeneşti. 

Oricum, sunetele provin de la nişte creaturi vii, răspunse 
Morgenstern cu prudenţă. Mă întreb numai cărei specii vor 
fi aparţinând. Dacă nu mă-nşel în ce priveşte intensitatea şi 
timbrul, atunci aş înclina să cred că într-adevăr nu emană 
din gâtlejuri omeneşti. 

E o impresie falsă, îl corijă Tata Jaguar, care călărea acum 
în preajma celor doi germani. Ceea ce auziţi sunt cântece 
de luptă ale abiponilor. 

Şi ce pocneşte aşa, mă rog? se interesă Fritze. 

Tobele de război. 

Deh, aş vrea să văd şi eu o tobă din astea. 

Nici că se poate un instrument mai simplu: un dovleac 
golit peste gura căruia se întinde o piele. Acuma ştim că 
sunt informaţi de sosirea albilor şi că se pregătesc de atac. 
Asta-i în avantajul nostru. Să vedem totuşi cam câţi 
războinici se află în sat. 

Porunci eşalonului să se oprească şi trimise înainte doi 
cercetaşi, pe Geronimo, ajutorul său de nădejde şi pe El 


Picaro, şugubăţul, foarte priceput în asemenea treburi. La 
stânga se înălța peretele întunecat al pădurii, la dreapta 
era câmp şi tufăriş, după care se zărea licărul unui foc 
depărtat. 

Cele două iscoade zăboviră aproape o oră în căutarea 
urmelor, după care se întoarseră, dar nu singuri. Însoţitorii 
lor erau... două vaci. Fiecare adusese câte o cornută. După 
ce că-i spionaseră pe abiponi se mai şi îngrijiseră de hrană. 
Satul nu era mare, număra cam o sută de suflete, cu tot cu 
femei şi copii. Totuşi numai războinicii aflaţi în el se ridicau 
la cel puţin o sută - ceea ce însemna că mai veniseră 
luptători şi din satele învecinate. 

Perfect, făcu mulţumit Tata Jaguar. Asta dovedeşte că 
suntem pe drumul cel bun. lar vacile ne-au picat tocmai la 
timp. Că le-am luat fără plată, nu-i nimic, doar şi abiponii le- 
au furat desigur de la prietenii noştri. Ei, haidem! 

Mai merseră o jumătate de oră, apoi opriră şi îşi 
organizară tabăra în dosul unui braţ de pădure. Acolo 
puteau aprinde focul fără primejdia de a fi văzuţi. Vacile 
fură tăiate, carnea tranşată spre a fi distribuită oamenilor 
în porţii egale. Trebuia să le ajungă pe trei zile. Dădură 
drumul cailor să pască. Deşi madrina, cu talanga ei, făcea 
ca animalele să nu se împrăştie, totuşi Hammer puse şi doi 
paznici. Mai târziu, după ce se ospătară, oamenii stinseră 
focul şi îşi văzură de somn. 

Când se crăpă de ziuă, porniră mai departe. Peisajul era 
tot mai variat, însă de o varietate ce se repeta în chip 
monoton: pădure deasă, ici şi colo cu unele intrânduri, apoi 
pajişti şi iar pajişti, mai întinse, mai mici, cu sate pe 
marginea lor. 

Erau aşezări alcătuite din colibe de pământ cu câte o 
singură încăpere şi cu acoperişuri de stuf sau din alt 
material înrudit. În preajmă se aflau petice de ogor 
semănat cu porumb, mei, mandioca, fasole, quinoa, 
pătlăgele roşii, arahide, cartofi, pepeni şi dovleci. 


Bineînţeles că trupa lui Hammer se ţinu departe de aceste 
aşezări. Noroc că nici atunci, nici în ziua următoare, nu 
întâlniră vreun abipon, deşi fireşte n-ar fi ezitat să-l prindă 
şi să-l ducă cu ei. Unele sate păreau fără viaţă. Pesemne că, 
din pricina iminentei campanii, locuitorii se retrăseseră în 
locuri mai ferite. 

A doua zi seara ţinutul abiponilor rămăsese în urmă, iar 
dimineaţa Iata Jaguar şi oamenii săi atinseră primul sătuleţ 
cambaş. Imediat îi înştiinţară pe locuitori de primejdia ce-i 
pândeşte. Ţeastă-Iare trimise câţiva curieri în direcţii 
diferite ca să mobilizeze bărbaţii buni de luptă şi să-i 
dirijeze din localităţile lor spre satul cel mare de lângă 
Pârâul limpede. Aşezările depărtate nu aveau să se teamă 
de vrăjmaşi, dar alta era situaţia celor care stăteau în 
drumul abiponilor în cazul când aceştia ar fi hotărât să 
dezlănţuie un atac. Ele trebuiau evacuate, iar populaţia cu 
avutul ei sărăcăcios trebuia să-i urmeze pe războinici spre 
Pârâul limpede. 

În dimineaţa celei de a treia zi grupul de călăreţi ajunse la 
un curs de apă lat, însă nu prea adânc şi cu malul mocirlos. 
Pe porțiunile mai solide creşteau arbori şi arbuşti, încolo 
numai stuf şi trestie care atingea uneori până la cinci metri 
înălţime. 'Ţeastă-Tare se întoarse către micul savant şi, 
arătând spre apă, rosti: 

El Pantano de los Huesos, mocirla oaselor de care v-am 
vorbit, senior. 

Asta e? făcu omuleţul, extaziat. Pot să văd oasele? 

Multe au putrezit, însă cele descoperite mai de curând 
trebuie că mai sunt întregi. 

Atunci să le văd! Opriţi! Hai, senores, staţi! 

Îşi struni calul. Strigase atât de tare, încât glasul lui se 
auzi până în coada eşalonului. 

Nu se poate! refuză Tata Jaguer. Doar n-o să ne irosim 
timpul atât de preţios pentru nişte ciolane bătrâne! 

Ah, ciolanele astea sunt mai preţioase decât timpul de care 
vorbiţi. Dacă nu vreţi să opriţi, atunci vă ajung din urmă, 


după ce le văd. Nu mă urnesc de-aici nici dacă mă trageţi 
cu o pereche de elefanţi! 

Hammer chibzui că e preferabil să se arate mai îngăduitor. 
Zise: 

Bine, atunci rămâneţi aici, dar nu mai mult de o jumătate 
de oră; apoi dublaţi viteza ca să ne ajungeţi din urmă. Să vă 
dea căpetenia un însoțitor dintre ai lui. 

Morgenstern se declară mulţumit. 1 se alătură unul din cei 
patru cambaşi, care cunoştea tainele mocirlei şi ştia unde 
se află oase la vedere. Fireşte că Fritze rămase şi el cu 
stăpânul lui. Ceilalţi se depărtară. 

Cambaşul se îndreptă călare spre apă. Ştia să evite 
locurile amăgitoare, primejdioase. Apoi descălecă şi, 
priponindu-şi calul de un arbust, le spuse ceva celor doi 
albi, din care aceştia nu înţeleseseră nimic fiindcă vorbea 
un dialect necunoscut. Constatară cu acest prilej că omul se 
descurcă în ce priveşte „mocirla oaselor”, dar din toată 
spaniola nu ştie decât o vorbă-două. Părea că pofteşte să 
descalece şi ei. 

Poate c-o brodim într-un fel, glăsui Fritze în timp ce 
cobora de pe cal, cu intenţia să-l priponească şi apoi să-şi 
ajute stăpânul. Cum s-ar zice, ştim noi chineza, numai că 
dumnealui, cumătrul nu prea ştie turceşte. Tare-s curios ce- 
o să mai iasă de-aici. 

O să ne înţelegem prin semne, prin pantomimă, îl asigură 
micul savant. Cu asta te descurci peste tot. Romanii îi 
spuneau peritia. Am încercat-o adeseori. Nu va trebui decât 
să te uiţi la mine şi să faci la fel. Atunci mici noi, nici 
cambaşul n-o să avem nevoie de cuvinte. 

După ce îşi legară caii, cambaşul le făcu semn să-l urmeze 
şi pătrunse în stufăriş. Mai trecuseră şi alţii pe-acolo, se 
vedea clar. Indianul arătă spre dreapta, spre stânga şi 
bâlbâi: 

Precaucion, crocodilos! Atenţie, crocodili! 

Cum? Crocodili? se bucură Fritze. Păi atunci să-i vedem. 
Mie nu mi-e teamă de ei. 


Dar nu sfârşi bine vorba, că şi sări în lături ţipând, căci 
chiar în apropierea lui se ivise capul unui asemenea 
monstru. Se uită ţintă la Fritze cu ochii lui mărunți şi fălcile 
îi pocneau îngrozitor de parcă două scânduri s-ar fi lovit 
între ele. 

Are dreptate cambaşul, făcu Fritze după ce se văzu în 
siguranţă. Nu cumva să ne lăsăm noi oasele aici până să le 
găsim pe cele de dinaintea potopului. 

Nu-ţi fie teamă, îl linişti Morgenstern, care, în ardoarea lui 
paleontologică, uita şi de primejdii şi de tot. Animalele astea 
sunt prea trândave ca să ne facă vreun rău. Doar că miros 
urât, altceva! Nimic. 

Deh, nici botul, nici colții ăia nu-s prea drăguţi. Eu, unul, 
decât să mă înghită, aş prefera mirosul chiar dacă-mi mută 
nasul din loc. 

Mergând prin stuf, ajunseră la un fel de peninsulă 
terminată într-un vârf ascuţit. Părea că dedesubt e pământ 
tare căci creşteau copaci şi arbuşti, iar malul abrupt arăta 
destul de solid. Pe alocuri, pământul răscolit scotea la iveală 
ceea ce căuta micul savant: oase de toate formele şi 
mărimile, unele întregi, altele macerate parţial, deşi încă 
tari şi rezistente. 

Evrika! exclama Morgenstern, aruncându-se avid în 
grămada de oase. Vin, Fritze, priveşte mărturiile şi 
vestigiile unei epoci care habar nu avea de tine! 

Găsesc că e frumos din partea ei, ca să zic aşa, replică 
neamţul din Stralau. Dacă ar fi avut habar de mine, atunci 
m-aţi descoperi dumneavoastră acum şi m-aţi lua drept o 
gigantohelonia şi v-aţi apuca să-mi lipiţi mădularele ca să, 
iasă un broscoi întreg. 

Nu fi prost şi nu mai trăncăni aiurea, îl mustră doctorul 
Morgenstern în timp ce, încântat, lua os cu os, îl pipăia, îl 
cerceta. Ni se deschide aici o privire asupra etapelor de 
dezvoltare a formelor de existenţă. Ia uită-te la acest 
fragment de cap. Pun rămăşag că e ceea ce se cheamă os 
occipitis al unui megatherium. O să strângem toate astea şi 


o să le ducem cu noi. Apoi le studiem şi le clasăm încă azi la 
Pârâul limpede. Hei amice, nu ştii, vestigiile au fost găsite 
chiar aici, sau sunt aduse din altă parte? 

Întrebarea fusese adresată cambaşului, dar acesta nu mai 
era lângă ei. În schimb îl auziră strigând. 

Ne cheamă, zise Fritze. Să mergem. 

Nu, încă nu, se împotrivi Morgenstern. N-am văzut decât o 
parte... 

Atunci mă duc singur, să vedem ce vrea, că de înţeles nu-l 
prea înţeleg. 

Porni în direcţia de unde se auzise chemarea cambaşului. 
Doctorul nici nu se uită după el. Fascinat de comoara lui, 
nimic pe lume nu-l mai interesa. Sta şi scormonea întruna 
prin grămada de oase, le alegea, le sorta. Deodată se 
pomeni iarăşi cu Fritze în spatele lui. 

Lăsaţi oscioarele astea, dom' doctor. Dincolo se găseşte 
ceva mai acătării. V-am adus şi o probă. la vedeţi! 

Morgenstern îşi ridică privirea şi văzu în mâinile lui Fritze 
un femur cu adevărat uriaş, foarte bine păstrat. Sări în sus, 
îi smulse osul din mâini, îl examină cu ochi dilataţi, stătu o 
clipă mut de fericire, apoi izbucni: 

Ştii, Fritze, ce-i asta? Ştii? 

Cum să nu! Fireşte că ştiu. Dacă nu mă-nşel, drăcia asta se 
cheamă os. 

Eşti un idiot, un catâr! Oase şi iar oase! Ce alta vrei să fie 
decât un os! Dar ce fel? Asta-i întrebarea! Închipuie-ţi, 
dragă, e un os de cliptodont, un os femoris. Senzaţional! Cu 
mult mai important decât toată grămada de aici. 

Aşa? Păi atunci ne-am procopsit, că dincolo se mai găsesc 
multe din astea. 

Ce vorbeşti! Unde? 

Dincolo, unde, am fost... 

Fritze arătă cu mâna în direcţia respectivă. 

Aha! Mă duc fuga, hotări doctorul şi porni val-vârtej. 

Staţi! strigă după el flăcăul din Stralau. Nu drept înainte. 
Cotiţi spre stânga. 


Dar micul savant, mânat de apriga sa chemare, nu voia să 
piardă nici o secundă. Trebuia să ajungă imediat la faţa 
locului. O luă deci drept înainte prin stuf. După câteva clipe 
se auzi un plescăit asupra semnificației căruia nu te puteai 
înşela, apoi glasul înfricoşat al lui Morgenstern implorând 
ajutor. Fritze se luase după micul savant, însă pe drum 
cotit. Indianul stătea pe partea cealaltă şi îi făcea semn să 
se oprească. Totuşi credinciosul Fritze, auzind iarăşi 
strigătul stăpânului său, nu se mai gândi la primejdie, ci 
năvăli orbeşte în stufăriş. După vreo cinci sau şase paşi un 
tablou cumplit i se înfăţişă ochilor. Apa săpase un soi de golf 
îngust şi atât de bine mascat cu trestie, stuf şi papură, încât 
Morgenstern nu putuse să-l observe şi căzuse în el. Mâlul îi 
ajungea până la gât. Dar ăsta încă nu era lucrul cel mai rău. 
Mult mai dramatic era faptul că un crocodil, atras de 
zgomot, îşi croia drum spre golfuleţul care, din fericire, nu 
depăşea dimensiunile unui şanţ. Lipsa de spaţiu făcea ca 
monstrul să se apropie cu mare încetineală, totuşi se 
strecura metodic şi înainta cu râvnă lacomă. Când apăru 
Fritze, fiara se găsea la numai trei metri distanţă de bietul 
savant, care, strigând după ajutor, se zbătea, dădea din 
mâini, din picioare, ca să scape de groaznicul pericol, dar se 
afunda tot mai adânc în mâl. Fritze nu se pierdu nici un 
moment cu firea. Noroc că avea puşcă, pe când 
Morgenstern şi-o lăsase pe a lui lângă cai. Flăcăul scoase 
arma de pe umăr, îşi croi repede drum până la locul 
dezastrului, ţinti între ochii bestiei şi apăsă pe trăgaci. În 
aceeaşi clipă crocodilul sări în sus, mai înaintă puţin, dar 
apoi rămase nemişcat, Fritze descărcă şi a doua ţeavă drept 
între ochii fiarei şi, răsuflând uşurat, exclamă: 

S-a făcut, dom' doctor! Taman ca în povestea aia cu 
reghimentul patru. Şi balena, uite-o, a înţepenit! Acu' să-l 
scoatem afară pe lonas. Ţineţi-vă strâns de puşca mea. Vă 
trag eu în sus de mai mare dragul. 

Morgenstern se agăţă de patul puştii şi Fritze trase vârtos 
de ţeavă. Dar mâlul perfid nu voia să restituie prada cu una, 


cu două. Atunci veni şi cambaşul şi dădu o mână de ajutor. 
Cu forţe unite izbutiră până la urmă să-l salveze pe 
nefericitul savant. Dar vai, cum arăta! Numai mâl şi 
duhnind îngrozitor! Fritze, totdeauna gata la datorie, îşi 
scoase poncho-ul de pe umeri, poncho-ul lui curat, de un 
roşu superb şi, bodogănind în felul lui, se apucă să-l şteargă 
şi să-l curețe pe Morgenstern: 

De ce dracu' v-aţi băgat în apă, dom' doctor?! Doar n-au 
intrat zilele în sac. Parcă-i musai să te agăţi de un prilej 
oarecare şi dă-i şi dă-i?! Nu v-am strigat eu să nu mergeţi 
drept înainte, ci la stânga? 

Păi mă chemase indianul, se scuză bravul paleontolog, 
stând cu braţele larg desfăcute şi cu toate zece degetele 
răsfirate. 

V-o fi chemat el, însă nu ca s-o luaţi aşa razna. Parcă 
ziceaţi că vă puteţi înţelege cu oricine prin pantomimă şi 
uite în ce hal aţi ajuns. Acuma nu-mi rămâne decât să vă 
spăl, să vă clătesc, să vă storc, să vă agăţ la soare şi să vă 
stropesc cu apă de colonie ca să reveniţi la normal şi să nu 
mai mirosiţi aşa de urât. Ştiţi ce spun? 

Ce, dragul meu Fritze? întrebă doctorul cu jumătate de 
glas. 

Purtăm îmbrăcăminte la fel şi semănăm la statură. Aşa că- 
mi daţi costumul dumneavoastră şi îl îmbrăcaţi pe al meu. 

Asta nu se poate, Fritze. Al meu e ud şi murdar, pe 
latineşte udus şi limosus. 

Ei, şi? Dacă stăpânul e ud, se cade oare ca servitorul să 
umble uscat? Frumoasă treabă, ce să zic! Dincolo, unde am 
fost adineauri, apa e curată. Las' că scăpăm noi de mâlul 
ăsta. Până acum v-am ascultat eu. Acum vă rog să mă 
ascultați şi pe mine o daltă. 

Îl trase până la limba aceea de pământ şi acolo schimbară 
hainele între ei. Curând stăteau alături victorioşi: Fritze în 
costumul curăţat, însă îmbibat de apă al doctorului, iar 
acesta în costumul uscat al lui Fritze. 


Abia acum Morgenstern găsi răgaz să cerceteze mai atent 
crocodilul. Strânse mâna bravului slujitor şi rosti: 

Îţi datorez viaţa, Fritze. Sper să te pot răsplăti cândva. 

Ei, răsplată... Când o fi să cad şi eu în vreo mocirlă, mă 
pescuiţi şi suntem chit. Dar ce facem ce ciolanele alea 
pentru care era să vă prăpădiţi? 

Ciolanele... ah, da, fireşte că vreau să le văd, chiar dacă 
deocamdată ar trebui să renunţ la transportarea lor. 

Această precizare şi tonul cu care a fost rostită vădeau că 
entuziasmul său scăzuse considerabil. Întâlnirea cu botul 
căscat al crocodilului se consumase totuşi fără urmări 
tragice. 

Fritze îl conduse la locul respectiv, unde doctorul 
descoperi o privelişte menită să-i risipească pe loc 
vremelnica timorare. Întrebă totuşi neobişnuit de calm: 

Crezi că umblă pe aici indivizi care ţintesc să pună mâna 
pe oasele noastre? 

Cine să umble! Pe-aici nu sunt decât indieni. Parcă le 
trebuie lor asemenea oase? 

Atunci nu le iau încă. Dar o să mă-ntorc, nu singur, ci cu 
mai mulţi oameni, care vor scoate oasele la suprafaţă şi 
totodată voi avea grijă să nu mai păţesc ce-am păţit. Să 
mergem, Fritze. Am depăşit cu mult jumătatea de oră. 

Se duseră împreună cu indianul la caii lor, apoi mânară 
repede, încât nu dură nici două ore până ajunseră din urmă 
eşalonul condus de Tata Jaguar. Micul savant amator nu 
pomeni nimic de accident şi nici devotatul său Fritze nu 
scoase o vorbă. De ce să-l necâăjească pe „dom' doctor”, 
dezvăluind cele întâmplate? 

Pe la ceasul amiezii configuraţia terenului se schimbă 
brusc. Apărură nişte movile prelungi, vălurite, înşirate pe 
diverse direcţii şi dând impresia că s-ar fi aflat aici cândva 
mici lacuri şi bălți după dispariţia cărora n-ar mai fi rămas 
decât malurile şi zăgazurile vechi acoperite acum de 
tufişuri, în timp ce pe albiile de odinioară crescuse iarba 
huzurind. Acest ciudat peisaj continua cu o pădure aparent 


nesfârşită, dar care se termina printr-un intrând, exact în 
dreptul lui Ţeastă-Iare, ghidul eşalonului. La dreapta şi la 
stânga, cât vedeai cu ochii, pădurea se întindea pe terenul 
neted şi vast. Dar în faţă urca pe neaşteptate invadând 
parcă un deal. Acela era intrândul pomenit mai sus. Când îl 
zări, lata Jaguar se adresă căpeteniei: 

De ce n-am rămâne în câmp deschis? O fi având dealul 
vreo trecere? 

Da, răspunse cel întrebat. Dealul e rotund şi scobit. 
Înăuntrul lui se ascunde valea numită Valle del lago 
desecado, Valea lacului secat. Aşa că avem pe unde trace. 
Încolo pădurea e atât de deasă şi plină de liane, încât nici 
un călăreț şi cu atât mai puţin un convoi întreg, nu o poate 
străbate. Chiar mergând pe jos, trebuie să-ţi croieşti drum 
cu securea sau cu cuțitul şi tot nu faci într-o zi cât ai face 
altminteri într-un sfert de oră. 

Şi dacă am ocoli? 

S-ar putea, însă e drum lung. Ne-ar lua o zi întreagă. Pe 
când aşa, trecem valea într-o jumătate de oră, apoi o luăm 
de-a dreptul prin pădure şi ieşim iarăşi în larg. 

Şi de acolo cât mai e de mers până-n satul tău? 

Până spre seară. 

Vasăzică cine vrea să ajungă în sat fără să ocolească 
trebuie să treacă prin Valea lacului secat? 

Da. 

Asta-i bine, foarte bine. 

De ce? 

Îţi spun eu după ce văd totul eu ochii mei. Mi se pare că 
vom putea folosi de minune poziţia văii împotriva 
duşmanilor noştri. 

Privind de departe, ai fi zis că dealul e străbătut de un 
tunel. De ambele părţi copacii îşi împreunau coroanele, 
alcătuind un acoperiş boltit deasupra intrării. Dar de 
aproape se vedea ca o gură a unui cazan alungit, de fapt 
interiorul dealului. 


Odată ajunşi, Tata Jaguar îşi struni calul şi se uită roată în 
jurul lui. Era foarte probabil că pe locul acela fusese cândva 
un lac. Mai exista şi acum o mică găârlă care se scurgea 
dindărătul vechiului mal, închipuind un iaz a cărui oglindă 
lucea în mijlocul văii. Malul dinspre partea de unde veneau 
călăreţii fusese mâncat de apele ce se revărsaseră peste 
câmp; apoi pădurea din jurul lacului se întinsese treptat 
coborând în vale, împresurând-o din ce în ce mai mult. 
Pădure deasă, în care cu greu se putea pătrunde. 

Tata Jaguar le spuse celorlalţi să aştepte şi dădu ocol văii 
ca să-şi dea seama exact de poziţia ei. La întoarcere grăi 
bucuros: 

Nici nu se putea un loc mai potrivit. Va fi o victorie uşoară. 

Cum aşa, senor? se miră sublocotenentul Verano. Vreţi să-i 
aşteptăm aici pe duşmani? 

Întocmai. 

Ar fi cea mai mare pros... vreau să spun greşeală... 

În sinea lui, ofiţerul recunoştea de fapt priceperea şi 
curajul lui Hammer, însă nu-i prea convenea rolul de 
subaltern. Ca militar, se credea mult superior. Făgăduise ce- 
i drept ascultare, totuşi temperamentul său impulsiv şi 
voluntar răbufnea nu o dată. 

Mă bucură că n-aţi isprăvit cuvântul, senor, făcu Tata 
Jaguar, cât se poate de serios. Nu sunt obişnuit să mi se 
vorbească în acest fel. Mi-am exprimat opinia şi n-am nimic 
împotrivă să v-o expuneţi pe a dumneavoastră. De ce 
consideraţi că ar fi o greşeală? 

Fiindcă am fi căsăpiţi. 

Nu pricep. 

Nu pricepeţi? E la mintea cocoşului. 

Atunci probabil că greşeala mea se trage din faptul că nu 
posed minte de cocoş! Veţi avea, sper, bunătatea de a-mi 
ajuta slaba înţelegere. 

Sublocotenentul, căruia ironia nu-i scăpase, răspunse 
stăpânindu-se cu greu: 


Valea e înconjurată de înălţimi. Dacă inamicul cade asupra 
noastră şi pătrunde în vale, suntem pierduţi. 

Aşa! Dacă pătrunde. Notaţi cuvântul dacă! Şi dacă nu 
pătrunde? Intrarea văii, după cum vedeţi, nu îngăduie 
trecerea decât a cel mult şase sau şapte oameni deodată. În 
plus, avem aici destui arbori ca să ne punem la adăpost de 
gloanţele şi săgețile vrăjmaşilor. Cu cincizeci de flăcăi viteji 
putem împiedica pătrunderea oricărei trupe inamice chiar 
dacă ar număra o mie de luptători. Recunoaşteţi acest 
lucru? 

Ofiţerul nu răspunse. Tata Jaguar continuă: 

Aţi spus că suntem înconjurați de înălţimi. Dar credeţi că 
acestea se dau în lături în faţa duşmanului? Oare nu-l 
împresoară şi pe el în egală măsură? Şi-apoi cine a ocupat 
primul poziţia, acela este în avantaj. Nu-i aşa? Ori aţi fi de 
părere să mai studiem tactica şi strategia? 

Verano ridică din umeri, încurcat. 

De altfel, urmă Tata Jaguar, nu am deloc intenţia să 
împiedic pătrunderea duşmanilor în această vale. Mai 
curând i-aş lăsa să intre. 

Dar pentru ce, Doamne-iartă? sări agitat ofiţerul. Ar 
însemna să cădem cu toţii în mâinile lor. 

Ba deloc. Ar cădea ei în mâinile noastre. Bănuiţi cumva 
când vor sosi abiponii în regiunea asta? 

Nimeni nu poate bănui. 

Şi de ce nu? E greu de ghicit? Albii cu care ne-am întâlnit 
au dat dispoziţii ca soldaţii să se adune la Lacul palmierilor. 
Înseamnă că ei înşişi nu vor sosi acolo nici mult mai 
devreme, nici mult mai târziu decât cei pe care i-au chemat. 
Chestie de logică, nu? Dumnealor au făcut cale întoarsă 
peste Rio Salado ca să nu le dăm de urmă. Ireaba asta i-a 
costat două zile. Chiar dacă ar fi călărit cu aceeaşi viteză ca 
noi, încă ne rămâne un avans de două zile. Dacă socotim că 
au mai pierdut o zi cu odihna, cu mobilizarea indienilor 
rebeli, cu sfatul - iată că numărul creşte la trei. Nouă, cu 
caii noştri iuți şi mai mult decât îndestulători, ne-au trebuit 


trei zile până aici. Abiponii însă cam duc lipsă de cai. Pe 
lângă cavalerie, efectivele lor vor fi având şi pedestraşi. 
Acestora le trebuie cel puţin patru zile până să ajungă la 
ţel. Aşadar, putem să-i aşteptăm peste patru zile, termen 
destul de lung ca să facem toate pregătirile spre a ne uşura 
lupta şi a izbândi. 

Cum uşurare, cum izbândă dacă-i lăsăm să intre aici? 

Eh, dumnezeule, nu înţelegeţi că e vorba de o cursă? 

Cursă?! se miră ofiţerul. O fi, dar pentru noi. 

Tata Jaguar voi să-i răspundă, dar interveni doctorul 
Morgenstern: 

Scuzaţi, senor Verano, dumneavoastră sunteţi ofiţer şi nu 
pricepeţi ce spune domnul Harnmer? Cursa ori capcana 
respectivă, pe latineşte lagneus, e foarte uşor de imaginat. 

Oho, ţi-o imaginezi dumneata? se zbârli ofiţerul. Atunci fii 
bun şi explică-mi şi mie. 

Cu plăcere, senior. Să zicem că ne ascundem printre 
copacii din jur, îl lăsăm pe inamic să intre, apoi ocupăm 
intrarea şi ieşirea văii. Astfel l-am atras în cursă şi e 
pierdut, căci noi - aflaţi la adăpost - nu suntem vulnerabili, 
pe când el - neavând acoperire - e pur şi simplu expus 
gloanţelor noastre. Sper că acum înţelegeţi. Clar, nu-i aşa? 
Pe latineşte perspicuus. 

Sublocotenentul turba în sinea lui. Lecţia micului savant 
constituia pentru el un fapt şi mai grav decât felul în care îl 
tratase Tata Jaguar. 

Ce tot îndrugi! răcni el. Ţi-am cerut eu sfatul? 

Desigur, aţi cerut să vă explic situaţia. 

N-am cerut nimic. Şi în viitor scuteşte-mă te rog de 
lămuririle dumitale. Ştiu eu mai bine ce şi cum. 

Se pare totuşi că nu ştiţi, îl puse la punct Tata Jaguar. Dar, 
decât să ne certăm, ia să ne continuăm drumul. Prima 
noastră ţintă până diseară e Pârâul limpede. 

Eşalonul se puse imediat în mişcare. Ofiţerul se ţinea 
îmbufnat în urmă. Îl necăjea grozav faptul că el, 


împuternicitul generalului Mitre, primise un asemenea 
bobârnac. 

Dealul care, văzut din faţă, părea ţuguiat ca un con, se 
prelungea destul de mult în spate. Semăna cu o virgulă 
imensă pe coada căreia curgea gârla pomenită mai sus. 
Aceasta izvora din punctul cel mai înalt, apoi panta cobora 
lin şi se pierdea contopindu-se cu şesul. 

Pădurea îi mai însoțea de ambele laturi străjuind câmpul 
până departe. Dar nu mai era atât de deasă. Părăsind malul 
îngust al gârlei, puteai să treci călare printre copaci. 
Eşalonul dădu într-o păşune largă. Aici caii, lăsaţi în voia lor, 
se avântară la galop. 

La început, Morgenstern îndurase călăria ca pe o caznă, 
dar cu timpul se antrenase binişor. Acum se ţinea solid în 
şa. Călărea lângă Fritze Kiesewetter, devotatul servitor, 
care avea grijă să nu se depărteze prea mult de stăpânul 
său. 

Cum stai cu hainele? întrebă micul savant. Or fi încă ude, 
vezi să nu răceşti. 

Nici o grijă, făcu Fritze, bine dispus. Nu se prinde răceala 
de mine. Ş-apoi, când l-aţi ars pe ofiţeraşul nostru, mi s-au 
uscat şi hainele de bucurie. 

O să-mi poarte pică, nu? 

Asta-i sigur, l-am dibuit eu. Dar să nu vă pese. Nişte 
persoane ca noi, vreau să spun oameni însemnați care se 
ocupă de fiarele antediluviene, nu se sinchisesc de purici. 

Doctorul rămase o clipă pe gânduri, apoi rosti: 

Fritze, parcă am comis totuşi o greşeală. 

Cu ofiţeraşul? 

Nu. Cu animalul acela gigant, cu oasele din mocirlă. Nu 
trebuia să le las acolo, trebuia să le iau cu mine. 

De ce să le luaţi? 

Fiindcă mă tem că o să dispară. Ai auzit că abiponii vin 
după noi. Se vor opri şi ei la mocirlă şi atunci am pierdut 
frumuseţe de material. 

Nu prea cred. Ce să facă abiponii cu ciolanele? 


Ei nu, dar mai sunt şi albii... 

Hm! Şi bănuiţi că... 

Exact. Soldaţii ştiu ce valoare au asemenea oase pentru 
ştiinţă. Le vor ridica de-acolo. 

Nu, vă asigur că nu. Chiar dacă ar vrea să le şterpelească 
şi încă n-or s-o facă imediat. Le vor lua la întoarcere. 

Totuna, dragul meu. Hai înapoi, să le aducem încoace! 

Aş! 

Nu vrei? 

Păi ne-ar prinde ăia. 

Nicidecum. Tata Jaguar spunea că vor sosi abia peste 
patru zile. Avem timp destul. 

Mă rog, dar tot nu merge. Nu ne-ar da voie Tata Jaguar. 

Lasă, fac eu într-un fel să nu-i cer permisiunea. Mergi cu 
mine, Fritze? 

Cam peste mână... 

Sper că-mi eşti credincios? 

Credincios, dom' doctor, mai încape vorbă. 

Prin urmare vii, dacă te rog? 

Vad, dom' doctor, pentru mine porunca dumneavoastră e 
lege, darmite când mă rugaţi. Mi-ar crăpa obrazul să nu vă 
ascult. 

În regulă. Asta zic şi eu devotament, pe latineşte fidelitas. 

Dar cum cărăm oasele? 

Habar n-am. Tu, cu inteligenţa ta... 

Ehei, dacă inteligenţa mea ar fi o roabă sau o căruţă, le-aş 
încărca în ea şi... mână, băiete! Numai că aici nu se găsesc 
de nici unele. Doar să folosim nişte cai de povară... 

Care, din păcate, lipsesc. 

Cum lipsesc? N-am şterpelit noi optzeci de cai? 

Ăştia nu ne aparţin. 

Zău? Cine a spus? Doar am fost şi noi de faţă la furtişag, 
avem şi noi partea noastră, pe puţin patru cai. Credeţi că 
m-aş sfii să-i scot frumugşel de-aici? Asta nici nu e furt, că-i 
aducem înapoi. Îi luăm cu tot cu samare şi, gata treaba. 

Dar drumul îl mai ţii minte? Nu cumva să ne rătăcim. 


Nici o grijă, dom' doctor. Pe unde am călcat o dată, s-a zis. 
Cunosc drumul ca pe propriul meu buzunar. Dar mă cam 
tem de altceva. 

Şi anume? 

Crocodilii, vă rog. Pentru că dumneavoastră, când e vorba 
de oase, nu mai ţineţi cont de nimic. Ei şi dacă se întâmplă 
să daţi peste o namilă din alea? Şi dacă eu, de pildă, nu vă 
pot ajuta? 

Voi băga de seamă. Îţi promit. 

Bine. Atunci spuneţi când pornim şi gata. 

Discutând astfel, mai lăsară în urmă o bună bucată de 
drum. Din loc în loc întâlneau acum crânguri mărunte. Se 
vedea că fuseseră plantate de om. În depărtări se înşirau 
ogoare şi colibe singuratice. Eşalonul înainta printre mici 
aşezări cambaşe. Către seară străbătură o rarişte nu prea 
întinsă. Apoi zăriră un lac scânteietor şi pârâul care îl 
alimenta venind din pădure. Pâlcuri de colibe îi străjuiau 
malurile. Era Arroyo claro (Pârâul limpede). Ajunseseră 
deci la ţintă: sediul principal al cambaşilor. 

Pe lac picoteau câteva bărci cu pescari. În spatele 
colibelor, în grădini şi lanuri paşnice, lucrau laolaltă femei, 
bărbaţi, chiar şi copii. Alţii, după ce-şi terminaseră probabil 
treaba, şedeau ori stăteau în picioare în faţa locuinţelor. 
Acest tablou idilic se schimbă însă ca la un semn după ce 
primul cambaş îi zări pe noii veniţi. Acesta scoase un țipăt 
strident, reluaţi şi repetat din gură-n gură. Pescarii traseră 
iute bărcile la mal. Oamenii de pe câmp dădură fuga în sat, 
se răspândiră prin colibe şi cât ai clipi se năpustiră afară 
înarmaţi. 

Dar 'Ţeastă-Iare scoase şi el un strigăt lung, ascuţit; drept 
care sătenii se opriră. Fără să-l fi văzut la faţă, îl 
recunoscuseră imediat după semnal. Chiuind şi agitându-şi 
armele, dănţuind, salutând, veniră în întâmpinarea 
oaspeţilor. 

Potrivit obiceiului, aceştia stătură în loc pentru a primi 
urarea de bun sosit. Ceremonia însă nu putea începe, 


fiindcă nu toţi locuitorii satului erau prezenţi. Mulţi se aflau 
în pădure şi trebuiau anunţaţi, ceea ce se şi făcu repede cu 
ajutorul unui instrument de bambus, gros, rudimentar, 
având la capăt un muştiuc dintr-un lujer subţire, scobit. 
Instrumentul produse un sunet urât, difuz, dar, care 
probabil că se auzea până la mari depărtări, căci imediat îi 
răspunseră o mulţime de voci venind parcă din altă lume. 
Curând se iviră şi oamenii, câte unul sau în grup. Veneau cu 
sufletul la gură - dovadă că semnalul acesta se folosea 
numai în caz de mare urgenţă. 

În scurt timp se strânseră la vreo trei sute de bărbaţi. Se 
înşirară pe două rânduri în faţa noilor veniţi. Femeile 
stăteau îndărătul bărbaţilor, iar copiii, mai deoparte, ca 
spectatori. 

În sfârşit bărbaţii, fără a se mişca din loc, porniră un dans 
al mâinilor şi capului. A doua figură, la care participară şi 
femeile, consta dintr-un pas înainte şi unul înapoi. Urmară 
apoi jocul suliţelor, al ţevilor de suflat şi al cuţitelor, 
acompaniate de un straniu cor feminin în falset. La un 
moment dat dansul părea să se fi încheiat. Căpetenia arătă 
spre Hammer şi rosti cu glas tare: „Iata Jaguar!” Preţ de o 
clipă domni tăcere. Probabil că erau foarte surprinşi de 
prezenţa în mijlocul lor a vestitului bărbat. Dar apoi se 
porni un vacarm şi o hărmălaie, să-ţi spargă timpanele nu 
alta. Bărbaţii şi femeile săreau ca nişte posedaţi, copiii le 
urmau exemplul. Mulţi se apropiau de Hammer să-i atingă 
mâna sau măcar să-l pipăie. Tata Jaguar nu mai fusese la 
„Pârâul limpede”, dar se ştia că-i ajutase pe cambaşii altor 
triburi să iasă biruitori din lupta cu abiponii. 

După ce agitația se mai potoli gazdele se rânduiră ca să-i 
conducă pe oaspeţi în sat. Bărbaţii mergeau în faţă câte 
trei, urmaţi de copii, apoi veneau străinii. Căpetenia se afla 
în fruntea tuturor. 

Satul cuprindea cam optzeci de colibe clădite din pământ 
bătucit şi învelite cu stuf. Aveau grădini cu flori, iar pe 
câmp, în afară de cereale, creşteau tot felul de legume, 


hrana preferată a acestor oameni, nu prea carnivori. În 
spatele ogoarelor şi a pădurii se deschidea un izlaz destul 
de mare unde păşteau vreo şaizeci de cornute şi cel mult 
treizeci de cai, însumând tot avutul obştei. 

Descălecară. Ţeastă-Iare le vorbi oamenilor despre cele 
întâmplate, prevenindu-i că se apropie duşmanii abiponi, iar 
Tata Jaguar îi anunţă că vrea să le distribuie caii capturați şi 
un număr de arme drept cadou din partea lui. 

Bineînţeles, că această comunicare fu primită cu chiote de 
bucurie. Sublocotenentul Verano îşi îngădui, ce-i drept, să 
protesteze afirmând că nimeni n-are căderea să dispună de 
aceşti cai, dintre care un număr ar trebui să-i revină chiar 
lui şi nici să înstrăineze armele. Dar Hammer nu-l luă deloc 
în seamă. 

Începea să se întunece. Despovărară caii, îi duseră la 
pârâu să se adape, apoi la izlaz, unde puteau să pască din 
belşug. Cambaşii tăiară câteva vite în cinstea oaspeţilor, 
aprinseră focurile şi, la lumina lor, se puseră pe fript şi pe 
frupt. Se comportau cu toţii în aşa fel, de parcă nici nu le 
păsa de abiponi. Aflaseră că aceştia mai sunt încă departe 
şi, în plus, îl vedeau aici pe Tata Jaguar, a cărui simplă 
prezenţă avea darul să le alunge orice griji. 

Carnea fu preparată şi devorată exact ca la gauchos. 
Băură o licoare fermentată de „chanar”, plantă cunoscută 
în botanică sub denumirea de prosopis dulcis. La urmă 
consumară un soi de cozonac făcut din mălai şi alte făinuri 
şi copt în cenuşă fierbinte. 

După cină se ţinu sfat cu participarea lui Ţeastă-Iare şi a 
tuturor albilor. Aici Tata Jaguar îşi dezvălui planul. 

A doua zi dimineaţă cambaşii aveau să primească arme şi 
să fie instruiți în mânuirea lor. La timpul cuvenit războinicii 
urmau să se deplaseze până în Valea lacului secat, să 
pătrundă acolo şi o sută dintre ei să se ascundă în pădure 
de o parte şi de alta, pândind bineînţeles sosirea abiponilor. 
Trebuiau să aştepte liniştiţi până ce duşmanul va fi intrat în 


vale, apoi să iasă din ascunzătorile lor şi să blocheze ieşirea, 
ca nimeni să nu mai poată da îndărăt. 

Ceilalţi cambaşi vor sta pitiţi chiar în vale după copaci şi, la 
un semn, vor dezlănţui atacul numai din partea aceea. 
Fireşte că amănuntele nu puteau fi cunoscute de pe-acum. 
Important era ca oamenii să se ţină aproape unul de altul, 
pentru a-şi putea transmite în şoaptă ordinele Tatii Jaguar 
şi să le urmeze întocmai. 

Toată lumea fu de acord în afară de sublocotenentul 
Verano. Acesta aşteptă până ce-şi dădură cu toţii 
asentimentul, apoi se adresă Tatii Jaguar: 

Senhor, planul dumneavoastră ar fi destul de bun dacă ar 
izbuti. Dar mă îndoiesc. 

Asta rămâne de văzut, răspunse Hammer, calm. 

Ce să mai rămână de văzut? Forţa ostaşului se 
demonstrează în atac, nu în pânde şi aşteptări. Cel ce atacă 
are avantajul de partea lui, lucru pe care îl ignoraţi, se 
vede. 

Ba îl ştiu ca şi dumneavoastră, sehor. 

Păi atunci de ce nu atacați imediat? 

Pentru că vreau mai întâi să-l prind pe duşman în cursă. 

Greşit. Nu trebuie lăsat să ajungă atât de departe. Trebuie 
să-i ieşiţi în întâmpinare şi să-l loviți oriunde ar fi. Sau poate 
nu îndrăzniţi? Dacă-i aşa, treceţi-mi mie comanda. Eu ştiu 
cum să duc asemenea operaţii la victorie. 

Ei, da, cu preţ mare, desigur, cu multă vărsare de sânge. 
Tocmai asta vreau să evit. 

Greşiţi din nou. Aceşti câini de abiponi trebuie nimiciţi. 
Dacă se poate, să nu scape niciunul. 

De ce, senior? 

Mai întrebaţi! Nu sunt ei duşmanii noştri? Nu ne jefuiesc 
fără scrupule? 

Dar dumneavoastră ce faceţi? Aveţi oare dreptul la o 
singură palmă din pământul lor, din ţara în care vă aflaţi? 
Oare dumneavoastră, sau înaintaşii dumneavoastră, aţi 
plătit cinstit indienilor pentru câte le-aţi luat? Dar să nu ne 


certăm pentru asta. Numai să meargă lucrurile cum doresc 
eu şi atunci nu va curge nici un strop de sânge. O singură 
privire, un pic de chibzuială şi abiponii vor înţelege că, dacă 
se angajează în luptă, sunt pierduţi. Le voi vorbi şi le voi 
pune condiţii omeneşti. În felul acesta vom încheia cu ei o 
pace cinstită. 

Pace? Pace cu aceşti rebeli? Daţi-o dracului, senor! Vă 
puteţi asuma o asemenea răspundere? 

Şi cine, mă rog, va îndrăzni să-mi ceară socoteală? 

Generalul, preşedintele... 

Aida de, nu suntem aici la Buenos Aires, ci în Gran Cacho. 
Ţinutul acesta aparţine cambaşilor. Preşedintele n-are nici 
un cuvânt de spus. 

Atunci aflaţi că voi fi contra! 

Adică veţi acţiona împotriva voinţei şi ordinelor mele? 

Exact. Nu cunosc aici pe nimeni care ar avea dreptul să-mi 
ordone. 

Uitaţi că graţie nouă aţi scăpat de moartea ruşinoasă ce vă 
aştepta? Dar să vă mai spun un lucru. Fiţi atent: dacă din 
vina dumneavoastră şi împotriva voinţei mele va curge un 
singur strop de sânge, vă trag un glonţ în cap. 

Vorbiţi aiurea, senor! sări ca ars ofiţerul. Ştiţi cine sunt 
eu? 

Un simplu ofiţeraş, nimic mai mult şi pe deasupra unul 
violent şi sângeros. Iar eu sunt Tata Jaguar, pentru care un 
indian cumsecade preţuieşte mai mult decât un alb ticălos. 
Ce-am spus rămâne buni spus. Jur! 

Se sculă de la locul lui şi se depărtă. Sublocotenentul mai 
proferă în spatele lui nişte vorbe „tari”, însă Geronimo, 
mâna dreaptă a şefului, îşi scoase cuțitul de la brâu: 

Gura, senior! Dacă mai aud un singur cuvânt necuviincios 
la adresa 'Iatii Jaguar, vă spintec şi vă iau piuitul! Credeţi că 
ne topim în faţa gradului dumneavoastră de 
sublocotenent?! 

Hammer se plimba între două colibe de-a lungul unor 
grădini. Umbla numai ca să-i treacă enervarea, 


contemplând secera subţire a lunii ce-şi arunca lumina 
nesigură asupra izlazului. Deodată observă un lucru ciudat: 
caii aflaţi pe izlaz se strângeau cerc, cu boturile alăturate şi 
cu crupele în afară. Cornutele la fel, însă cu capetele în 
afară. Aşadar, animalele luau poziţie de apărare - caii ca să 
poată lovi cu picioarele dindărăt, cornutele ca să poată 
împunge. Pesemne că simţiseră în preajmă vreo 
sălbăticiune şi încă una fioroasă de tot. Cum nu avea puşca 
la el, Hammer strigă din răsputeri: „Ciudado, senores! 
Aduceţi armele! Se apropie un jaguar!” 

Nu de frică strigase. Că nu-i era teamă nici fără puşcă; o 
dovedea faptul că-şi continuă liniştit plimbarea. Îşi scoase 
însă cuțitul, ca să-l aibă la îndemână în orice moment. Vocea 
lui puternică se auzi nu numai în sat, ci şi în împrejurimi, 
ajungând astfel şi la urechile a doi inşi cărora comportarea 
neobişnuită a animalelor le scăpase. 

Aceştia erau Anton Engelhardt şi Hauca. Prietenia celor 
doi tineri devenise în ultimele zile şi mai strânsă. Aproape 
că nu-i vedeai unul fără celălalt. Anton îi vorbise incaşului 
despre patria sa - nu de Peru, ci de Germania, de unde se 
trăgeau părinţii - de locuitorii ei şi de felul lor de viaţă. Se 
bucurase de o educaţie atentă şi se instruise la rândul lui, 
încât era în măsură să-i explice prietenului său o mulţime 
de noţiuni. Vorbiseră de credinţele diverselor popoare, de 
formele de guvernământ, de suverani şi de prerogativele 
lor, de forţele armate şi de pustiirile pe care noile arme le 
pot provoca. Ca cât asculta mai mult, cu atât incaşul 
devenea mai tăcut, mai îngândurat. Începea să întrevadă că 
planul său grandios nu era decât o himeră. 

La sfatul care tocmai se încheiase, cei doi amici, ştiindu-se 
încă prea tineri, nu luaseră parte. leşiseră să se plimbe un 
pic. Şi astfel, trecând de izlaz, ajunseră la marginea pădurii. 
Puşti nu aveau, nici nu se gândiseră să le ia. Anton era 
înarmat cu un cuţit şi un pistol. Incaşul dispunea şi el de un 
cuţit şi purta la brâu buzduganul de care nu se despărţea 
niciodată. Primul sporovăia ca de obicei, în timp ce Hauca îl 


asculta curios, aruncând din când în când o întrebare în 
dorinţa de a afla cât mai multe. Deodată auziră un glas 
tunător venind dinspre izlaz: „Ciudado, senores! Aduceţi 
armele! Se apropie un jaguar!” 

Acesta-i Tata Jaguar, constată Anton, oprindu-se în loc şi 
scoțând instinctiv pistolul. Să fi pătruns fiara în sat? 

Nu, răspunse Hauca. N-ai auzit că strigătul venea de 
dincolo, de la izlaz? Suntem cam departe aici. Hai să ne 
întoarcem. 

Porniră spre sat. În drum, observând vitele, incaşul rosti: 

Trebuie să ne grăbim. Vitele s-au pregătit de apărare. Boii 
stau aplecaţi cu coarnele în pământ. Înseamnă că jaguarul 
nu dă târcoale, ci chiar se apropie de noi. 

Grăbiră paşii. Vreo şase, şapte cai, întorşi cu spatele şi cu 
capetele împreunate, formaseră un cerc de apărare. 
Fornăiau şi tropăiau neîncetat. Hauca o luă la stânga, pe 
când Anton, voind să scurteze drumul, apucă la dreapta. 
Abia coti după grupul de cai, când observase nu departe de 
el, în iarbă, ceva negru. Ce să fie? Nu putea să-şi dea 
seama. Luna pâlpâia slab, neputincios. Bănuind că e vorba 
de un vițel sau de un mânz rătăcit, Anton dădu să treacă 
înainte. Dar făptura din iarbă se ridică şi Anton o recunoscu 
numaidecât: era un jaguar încordat, gata să sară asupra lui. 
Fuga ar fi fost cea mai rea soluţie, de aceea băiatul se opri 
în loc, puse degetul pe trăgaciul pistolului şi cu mâna 
stângă trase cuțitul din teacă. Nu-i era propriu-zis frică; 
trăia însă un moment de supremă tensiune greu de definit. 

Hauca! strigă el. Jaguarul! 

Tânărul incaş venea tocmai dinspre grupul de cai, de 
cealaltă parte. Cât ai clipi, jaguarul făcu un salt în direcţia 
lui Anton. Acesta trase un foc, dar fiara îl şi dobori la 
pământ. Îi simţea greutatea trupului şi mirosul urât. Se 
aştepta ca din moment în moment bestia să-l sfâşie cu 
ghearele şi cu colții ei ascuţiţi. Dar, deodată, se auzi un 
trosnet de parcă cineva ar fi lovit cu securea într-un butuc. 
Jaguarul se ridică pe jumătate, apoi, fără a scoate barem un 


răcnet, se rostogoli într-o parte. Anton se simţi eliberat de 
apăsarea fiarei, dar, buimăcit de cele întâmplate, rămase 
întins la pământ. 

Incaşul se aplecă şi întrebă plin de îngrijorare: 

Eşti cumva rănit, Antonio? Te-a atins jaguarul cu colții ori 
cu ghearele? 

Nu cred, răspunse Anton. Nu mă doare nimic. Jaguarul 
zace lângă mine. Ce-i cu el? 

Şi-a dat duhul. L-am ucis cu humanciuy-ul meu chiar în 
clipa când s-a repezit la tine şi ai tras focul de pistol. Am 
venit din spate şi i-am dat cu ghioaga în cap. Hai scoală, să 
vedem dacă n-ai păţit ceva. 

Anton se sculă în picioare. Nu păţise nimic. Până şi hainele 
îi erau intacte. Să-l fi surprins pe jaguar într-atât 
împuşcătura, încât a întârziat să se folosească de armele lui 
ascuţite? 

Anton strânse mâna salvatorului său şi, îmbrăţişându-l, 
rosti: 

Fără tine n-aş mai fi în viaţă. M-ar fi rupt în bucăţi. Cum 
să-ţi mulţumesc? 

Fiindu-mi prieten ca şi până acum. Asta-i tot. Hai să ne 
întoarcem la ai noştri. 

Şi jaguarul? 

Îl lăsăm deocamdată aici. O să-l ridice mai pe urmă 
cambaşii. 

Nu se depărtară bine, că se ivi şi Tata Jaguar. Auzind 
strigătul şi focul de pistol, se grăbise să-i vină în ajutor 
băiatului. Îşi dădu repede seama de situaţie, se aplecă 
asupra fiarei, o cercetă, apoi spuse: 

Tigroaică, da, da, tigroaică de vreo cinci ani. Rareori am 
întâlnit un exemplar atât de mare. Hauca, eşti un viteaz! Ce 
mai lovitură, sfinte Dumnezeule! I-ai sfărâmat ţeasta. Dă 
mâna să ţi-o strâng. Sunt convins că o să ajungi cândva un 
bărbat destoinic. 

Se întoarseră tustrei în sat. După ce aflară cele petrecute, 
cambaşii porniră cu mic cu mare, bărbaţi, femei şi copii, să 


aducă jaguarul în alai triumfal. Îl jupuiră pe loc. Blana 
fireşte că aparţinea tânărului incaş care doborâse fiara, dar 
el o dărui lui Anton în amintirea grozavei întâmplări. 

Cambagşii evacuară câteva colibe, punându-le la dispoziţia 
oaspeţilor pentru odihnă. Anunţaţi de curierii lui Jeastă- 
Tare, o seamă de războinici din satele învecinate se şi 
prezentară la datorie în timpul nopţii. Dimineaţa sosiră alţii, 
în număr mare, apoi şi familiile ce-şi părăsiseră casele 
pentru că se aflau în calea vrăjmaşilor. Veniră de-a valma, 
cu căţel, cu purcel. 

Albii distribuiră puştile capturate între căpeteniile care îi 
conduceau pe noii sosiți. Şi nu erau puţini aceştia, deoarece 
fiecare sat îşi avea căpetenia lui. Li se spunea caţichi. Până 
la urmă se adunară peste şase sute de luptători tineri şi 
viguroşi. Bineînţeles că femeile trebuiră să gătească, să 
coacă, să frigă cantităţi enorme de mâncare. De asemenea, 
bieţii localnici trebuiră să-şi golească toate cămările pentru 
a asigura trupei provizii pe mai multe zile, căci nu se putea 
şti dinainte cum se vor desfăşura evenimentele. Dar Tata 
Jaguar îi consola explicându-le că duşmanul înfrânt va fi 
obligat să suporte cheltuielile războiului, poate chiar mai 
mult decât atât. Oare nu se aleseseră ei de pe-acum eu 
puşti bune şi cu optzeci de cai...? 

Pradă crocodililor. 

A treia zi Tata Jaguar, însoţit de Hauca şi de bătrânul 
Anciano, ieşiră din sat ea să cerceteze terenul. Îi luase cu 
dânsul fiindcă ştia că-i pot fi de mare folos. În dimineaţa 
următoare, trupa cambaşilor avea să pornească spre Valea 
lacului secat pentru a ocupa poziţia indicată de el cu lux de 
amănunte. În absenţa sa, oamenii se aflau sub comanda 
credinciosului şi dibaciului Geronimo, fapt care aţâţa şi mai 
mult invidia sublocotenentului Verano. 

După ce Hammer şi cei doi însoțitori se depărtară, 
doctorul Morgenstern grăi către Fritze: 

Bine că a plecat, altminteri n-aş fi îndrăznit nicicum să-mi 
duc planul la îndeplinire. Cu ochii lui veşnic treji, ar fi 


observat imediat dispariţia noastră şi ne-ar fi adus înapoi. 

Şi am fi ajuns de râsul lumii, dom' doctor, zău dacă nu 
crăpăm de necaz! răspunse Fritze. Vasăzică tot vă mai 
gândiţi la planul dumneavoastră? 

Da. Cu cât judec mai mult, cu atât îmi dau seama ce păcat 
e de oasele acelea minunate. Vrei să mă părăseşti? 

Nici gând. Mai curând mă părăsesc pe mine decât pe 
dumneavoastră, doar ştiţi... 

Atunci să acţionăm. Dar cum e mai bine? Ziua nu prea 
merge, ce zici? 

Nu prea, căci Geronimo ăsta cu clonţ de uliu nu ne-ar lăsa 
s-o ştergem. Simte grozav. Aşa că nu rămâne decât să 
plecăm noaptea. Lăsaţi pe mine, că scot eu caii cu şei cu tot, 
plus curele ca să legăm oasele. 

Astfel Fritze cel isteţ îşi petrecu toată ziua pregătind 
marea evadare. Seara, oamenii din tabără se culcară 
devreme, căci dis-de-dimineaţă trebuiau să plece la drum. 
Situaţie favorabilă, care îi îngădui lui Fritze să-l anunţe 
către miezul nopţii pe Morgenstern că totul e în regulă. 
Cărase încă de ce seara în pădure trei samare şi două şei, 
aduse în taină caii şi îi priponise de copaci. Acum vitejii 
noştri îşi luară armele şi porniră tiptil spre pădure. 
Înşeuară caii de călărie, legară caii de povară unul de 
celălalt ca să-i aibă alături, se săltară, în şei şi pe-aci ţi-e 
drumul. 

Oare mai găsim oasele? întrebă îngrijorat micul savant. 

Le găsim la fix, îl asigură Fritze. 

Luna e ca un tăiş de cuţit, abia dacă văd pe unde călcăm. 

Nu-mi pun eu nădejdea în lună, ci în căpăţâna mea. 
Cunosc drumul de parcă l-aş fi bătut douăzeci de ani ca 
poştaş. 

Într-adevăr, Fritze ştia direcţia şi nu se abătea. Însă 
pădurea era ca o cetate neagră, mută, neprimitoare şi 
flăcăul nu izbuti să găsească trecerea de acum trei zile, pe 
unde ieşiseră în câmp deschis. Se văzură deci nevoiţi să 
descalece şi să aştepte zorii. Dar şi în zori căutară ba ici, ba 


colo, apucând adesea pe drum greşit şi făcând apoi cale 
întoarsă. Abia după vreo două ore descoperiră întâmplător 
urmele Tatii Jaguar şi avură astfel posibilitatea să se 
orienteze. Urmele se păstraseră atâta vreme fiindcă iarba 
era deasă şi înaltă, iar călăreţii nu consideraseră necesar să 
le şteargă. Ţinându-se, aşadar, de aceste urme, vitejii noştri 
îşi continuară drumul, trecură prin pădure, ieşiră la pârâu 
şi coborâră pe mal în jos spre Valea lacului secat. 

După un scurt popas, în care îşi adăpară caii şi le 
îngăduiră un pic de odihnă, porniră mai departe. Urmele 
Tatii Jaguar şi ale celor doi însoțitori ai săi se mai vedeau 
încă foarte clar. 

Valea rămânea treptat în spatele lor. Fritze îşi struni calul 
şi, aplecându-se în şa, cercetă gânditor urmele. Apoi zise: 

Dacă nu greşesc eu, atunci a greşit Tata Jaguar. 

Ce vrei să spui cu asta? întrebă doctorul. 

A luat-o prea mult spre stânga. De fapt, drumul e dincolo, 
la dreapta. 

Probabil că te înşeli, Fritze. Tocmai Tata Jiaguar să 
greşească drumul, pe latineşte via sau trames...! 

Şi totuşi, oricât mi-aş frământa glagoria, nu văd altcum. 
Când am venit prima oară încoace, am luat-o de-a dreptul 
spre vale... Dar îmi aduc aminte că dădeam cu nasul în ea. 
Pe când urmele astea cam fug spre stânga. Încotro 
apucăm? 

Mergem cum a mers şi Iata Jaguar. Nu se poate să nu 
ajungem la mocirlă. 

Bine, cum porunciţi. 

Continuară să se ţină de urme. După câteva ore dădură de 
un teren nisipos. Aici urmele nu se mai vedeau. Deşi ţinutul 
li se părea total necunoscut, totuşi dezertorii noştri înaintau 
sârguincios căutând să se menţină pe aceeaşi direcţie. 
Astfel mai trecu un răstimp. Deodată Fritze îşi struni calul şi 
spuse răspicat: 

Nu m-am înşelat, dom' doctor. Am luat-o greşit. Altminteri, 
eram de mult la mocirlă. 


Ai dreptate. Însă nu cred ca Tata Jaguar să fi pierdut 
direcţia. 

Atunci o fi făcut anume un ocol. 

Iar noi am pierdut atâta timp. Ce-i de făcut, Fritze? Ne 
întoarcem în Valea lacului secat? 

Asta nu. Am luat-o prea la stânga, deci cârmim la dreapta. 
Şi pentru că ne-am tot dus înainte, mai dăm îndărăt. Adică 
pe scurt: înapoi şi spre dreapta. Dacă nici aşa nu dăm de 
mocirlă, atunci să mă picaţi cu ceară, dom' doctor. 

Merseră conform ideii lui Fritze şi, într-adevăr, după un 
oarecare timp, zăriră siluetele copacilor din jurul mocirlei. 
Trecuse însă mult de amiază şi soarele începea să coboare 
la orizont. 

Ajunşi la ţintă, luară caii de dârlogi şi se apropiară cu 
multă atenţie de locul unde zăcea tezaurul antediluvian. 

Şi acum la treabă! Se îndemnă Fritze. Peste un ceas va 
cădea întunericul. Până atunci încărcăm samarele şi... la 
drum. 

Zici să nu rămânem aici peste noapte? 

Nu. Doar ştiţi că azi se împlineşte sorocul şi ne putem trezi 
cu abiponii. Ce s-ar mai bucura să ne prindă pe amândoi. 
Hai să ne apucăm de treabă, dom' doctor, dar păzea la 
crocodili! Abia acuma văd câţi mişună pe-aici. 

Într-adevăr, dacă te uitai atent, puteai să vezi sute de 
asemenea lighioane, mai ales pe marginea apei, lângă mal. 
Oasele zăceau la locul lor, neatinse. Cei doi se apucară să le 
strângă şi să le lege. Dar lucrul nu mergea chiar atât de 
repede cum ar fi dorit flăcăul, căci, Morgenstern avea 
mereu ceva de observat, de lămurit. De sute de ori îi 
atrăgea atenţia să umble cu băgare de seamă, să nu cumva 
să vatăme osemintele acestea dragi. De pe unele trebuiau 
să răzuie mâlul, pe altele să le spele. Timpul trecea şi eroii 
noştri nici nu bănuiau ce se întâmplă în preajma mocirlei. 
Deodată auziră un glas. Cum stăteau ghemuiţi în stuf, se 
ridicară cu ochii plini de mirare. Cine putea fi vizitatorul 
neaşteptat? O tufă mare se înălța drept în faţa lor. Se uitară 


printre crengi. Şi ceea ce zăriră era de natură să-i 
îngrijoreze în cel mai înalt grad. 

O întreagă armată de călăreţi şi pedestraşi se apropia de 
mocirlă, căutând parcă un loc potrivit pentru popasul de 
noapte. Câţiva călăreţi, poate doisprezece sau paisprezece, 
dibuiseră cei cinci cai şi acum se îndreptau spre ei. Unul din 
călăreţi era indian, ceilalţi albi. Descălecară şi începură să 
răscolească stuful. Nu se aflau decât la vreo patruzeci de 
paşi de vitejii noştri. Aceştia le puteau distinge cu uşurinţă 
trăsăturile. 

Sfinte Sisoie, ce mai cozonac! îi şopti Fritze lui 
Morgenstern. Asta pentru că am întârziat cu vorbăria 
dumneavoastră. Mi-am închipuit eu c-o să iasă prost. 
Cunoaşteţi pe vreunul dintre indivizi? 

Din păcate, da, răspunse doctorul, simțind cum îl trec 
nădugşelile. Dacă nu mă-nşel, unul e Antonio Periile, cel care 
a tras în mine... îi văd şi pe căpitanul Pellejo, care a dat 
peste noi când cu gigantohelonia... 

lar eu îl recunosc pe ăla lungu de-i zice Gambusino. Ia 
uitaţi-vă, dom! doctor, pe câmp! Cel puţin opt sute de 
oameni înarmaţi. Şi ce credeţi că sunt? Abiponi! 

N-am putea să fugim, Fritze? 

Încotro, mă rog? Să fugim la ei, să ne vârâm sub apă? Ori 
ne prind indienii, ori ne papă crocodilii. 

Atunci să stăm aici în stuf. Poate nu ne găsesc până se face 
întuneric, pe latineşte caliginosus sau obscurus. Apoi ne 
cărăm. 

Nu vă mai puneţi nădejdea în fleacuri! Nici n-o să picure 
cinci minute în oala veşniciei, că ne-or şi apuca de ciufi. 

Şi atunci o păţim, nu? 

Mă rog, n-are să fie o plăcere. 

Şi cum le răspundem dacă ne întreabă ce căutăm aici? 

Bine că v-aţi gândit şi la asta, dom' doctor. Dumneavoastră 
nu răspundeţi nimic. Lăsaţi pe mine. În nici un caz nu 
trebuie să afle că Iata Jaguar e pe-aproape şi că indienii 
cambaşi se aşteaptă la un atac. Le spunem că am venit 


singuri-singurei şi o ţinem aşa chiar dacă ar fi să ne tragă în 
ţeapă, să ne frigă, să ne spânzure, să ne otrăvească, să ne 
trimită pe lumea cealaltă. la vedeţi! Au şi dat de urma 
noastră. Ajută, Doamne! 

Tot căutând, călăreţii reuşiră să deosebească urmele vechi 
de cele noi. Acum se apropiau repede, în cap cu Gambusino. 
Acesta se opri în spatele tufei şi, zărindu-i pe cei doi fârtaţi 
în veşmintele lor roşii, exclamă foarte surprins: 

Ay maravilla! Ce minune! Pe cine văd aici? Nişte 
cunoştinţe vechi şi dragi. Bine-aţi venit, senores! Ce vă 
preocupă? Aţi mai descoperit vreo broască-gigant? Uite şi 
ciolane, pe legea mea! Las' că o să arătaţi şi voi la fel în 
curând. 

Râse batjocoritor, iar ceilalţi îi ţinură isonul. Apoi, 
înşfăcându-i pe bieţii „paleontologi”, îi traseră până la caii 
lor, unde pământul solid şi uscat era mai sigur decât cel de 
lângă apă. 

Acolo făcură cerc în jurul lor şi îi buzunăriră pentru a doua 
oară. 

Gambusino se înfipse cu picioarele răşchirate în faţa celor 
doi prizonieri. 

Ei, i se adresă el ironic lui Morgenstern, ce s-a mai ales din 
Tata Jaguar? 

E pe urmele voastre, răspunse repede Fritze, căutând să 
atragă asupra lui şi celelalte întrebări. 

Tu ce te bagi, obrăznicătură? Dar hai, vorbeşte, poate vei 
fi mai sincer decât stăpânul tău, care a făcut-o pe prostul 
rândul trecut. De fapt ar trebui să te omoram, dar dacă ne 
spui adevărul s-ar putea să scapi. la spune, s-a luat Iata 
Jaguar după noi chiar în dimineaţa aceea? 

Da. 

Şi până unde a mere? 

Asta n-o ştiu că n-am fost de faţă. 

Dar ce căuta dumnealui la Gran Chaco? 

Umbla după ceai cu yerbatores-ii lui. 

În ce parte? 


Nici asta n-o ştiu, că tăcea întruna şi nu prea vorbea cu 
noi. Am aflat că voia să vă ajungă repede din urmă, să vadă 
încotro mergeţi. 

Câţi oameni are? 

Vreo douăzeci. 

Şi voi de unde aveţi dobitoacele şi armele astea? Doar nu 
v-am lăsat nimic. 

Ni le-a dat Tata Jaguar. Spunea că o să ile plătească 
bancherul Salido. 

Mi-am închipuit eu. Şi ce căutaţi aici? 

Am auzit că în Gran Chaco se găsesc oase de animale 
străvechi şi am venit aşa, la un noroc. De altfel, am şi 
descoperit ciolanele. 

V-aţi întâlnit cu cambaşii? Unde? 

Nicăieri. Am trecut ieri prin câteva sate şi le-am găsit 
pustii. 

Pustii? De ce? 

De unde să ştim noi asta, senor? 

Cainbusino îi propti zdravăn pumnul în piept şi rosti 
mânios: 

Ascultă, omule, ori eşti un tâmpit fără pereche, ori eşti un 
şmecher clasa-ntâi. În ambele cazuri nu e nici o pagubă să 
împărţi soarta cu stăpânul tău. Vasăzică ne-ai mărturisit că 
Tata Jaguar se află în urmă, nu înaintea noastră cum 
credeam. De fapt, asta ne ajunge. Legaţi-i de copaci! O să 
vedeţi imediat ce distracţie vă pregătesc. 

Ultimele cuvinte le adresă oamenilor săi. Cei doi germani 
fură legaţi. Apoi Gambusino se întreţinu în şoaptă cu ciracii, 
care îl înconjurau. Bucuria lor exprimată prin hohote de râs 
nu prezicea nimic bun. Gambusino se întoarse rânjind la 
prizonieri: 

Ca să nu puteţi evada din nou, vă condamnăm la moarte în 
două feluri: veţi fi spânzurați şi apoi devoraţi de crocodili. 
Doar dracul să vă mai dea vreo speranţă! 

Morgenstern dori să ia cuvântul în apărare, însă Fritze îi 
spuse repede pe nemţeşte: 


Tăceţi. Orice vorbă ar fi de prisos. 

Atunci, dragul meu, am pierdut definitiv partida. 

Ba să nu credeţi, dom' doctor. Dacă nu ne omoară chiar 
acuşi, vom fi salvaţi. 

Cine să ne salveze? 

Tata Jaguar. 

Imposibil. Doar nu-i aici. 

Vă spun eu că este. În clipa când Gambusino isprăvea de 
vorbit, m-am uitat întâmplător la braţul ăla mic de apă. Şi 
ce văd? Cineva se ridică din stuf şi îmi face semn! apoi s-a 
topit. Era Tata Jaguar, l-am recunoscut. 

Te-oi fi înşelat. Soarele - pe latineşte sol - a apus şi nu se 
vede bine. 

Nu m-am înşelat. Era înalt şi spătos. I-am recunoscut şi 
haina de piele. Zău dacă vă mint, dom' doctor. Mi-a făcut 
repede un semn şi s-a pitulat din nou. 

Puteau să discute în voie, căci bandiții se depărtaseră 
pentru scurt timp ca să-i cheme pe abiponi la spectacolul 
ce-l puneau la cale. Indienii lăsară baltă pregătirile pentru 
instalarea taberei şi veniră cu toţii să se amuze pe socoteala 
celor doi captivi. 

Benito Pajaro, adică Gambusino, aşteptă un timp, după 
care ordonă ca indienii să se retragă niţel: 

Faceţi loc, să putem începe. Aprindeţi un foc sub arborele 
de colo. Pe urmă veţi vedea cum ţopăie ăştia doi. 

Arborele respectiv se afla pe mal, având jumătate din 
coroană răsfirată deasupra apei. Crengile de jos erau foarte 
groase; puteau rezista la greutatea unui bărbat. 

Oamenii executară ordinul şi aprinseră un foc lângă 
trunchiul copacului. Crocodilii ce forfoteau lângă mal o 
zbughiră speriaţi. 

Se întorc ei îndată, îl asigură Gambusino pe Morgenstern 
în bătaie de joc. Să n-aveţi nici o grijă! Veţi avea plăcerea 
să-i cunoaşteţi foarte curând. Ce credeţi că urmează? 

Prizonierii nu îndrăzniră să răspundă. Gambusino 
continuă: vă spânzurăm de crengile care atârnă deasupra 


apei, în aşa fel ca drăguţii de crocodili să vă poată atinge cu 
botul. Asta înseamnă a fi spânzurat şi devorat în acelaşi 
timp. 

Cei doi condamnaţi se cutremurară. Iotuşi unul dintre 
bandiți şi anume Antonio Perillo, toreadorul, îşi exprimă 
părerea că procedeul e prea blând. 

Asta nu-i nimic, se adresă el lui Gambusino. E un fleac 
pentru aceşti netrebnici! Dumnealui, care se dă drept 
neamţ, a scăpat atunci de glonţul meu. Pe urmă a izbutit să 
fugă. Vasăzică ne-a răpit de două ori prilejul de a-l vedea 
cum crapă. De aceea ni s-ar cuveni o recompensă. Dacă-l 
spânzurăm după procedeul obişnuit, înseamnă să-şi dea 
duhul imediat. Ei, şi apoi ce-am câştigat dacă-l sfâşie 
crocodilii. Nu! Indivizii ăştia trebuie să se zbată cât mai 
mult în ghearele morţii. 

Atunci ce propui? întrebă celălalt. 

Să-i spânzurăm, nu zic ba, însă de subsuori. Şi să lungim 
cureaua mai-mai să-i atingă crocodilii. Atunci să vedeţi 
comedie, când vor juca deasupra boturilor căscate ale 
fiarelor. 

Păi dacă atârnă aşa de sus, n-o să-i sfâşie. 

Asta deocamdată! râse toreadorul. Întâi să treacă prin 
toate frigurile morţii, apoi, când ne-om plictisi, îi slobozim 
mai în jos. 

Ideea se bucură de aprobare unanimă şi preparativele 
începură numaidecât. 

Ce cruzime! şopti micul savant. Aceştia-s oameni? Aş 
prefera să ne arunce de pe-acum pradă crocodililor. 

Ba să mă iertaţi, îl contrazise Fritze. Asta ar însemna să 
pierim. Aşa, însă, mai câştigăm timp. Curaj, dom' doctor! 
Sunt convins că Iata Jaguar nu ne uită. locmai cruzimea lor 
drăcească poate să ne fie de folos. 

Se întunecase. Focul încins arunca umbre tremurătoare în 
stufăriş. Lumini roşii, parcă însângerate, jucau pe suprafaţa 
apei tulburi, mâloase din care se iţeau capetele crocodililor. 
Bandiţii aduseră patru lasouri legate strâns două câte două. 


După care doi indieni se urcară în copac, fiecare pe câte o 
cracă groasă, ca să agaţe lasourile ce urmau să fie trase în 
sus şi în jos, ca pe nişte scripeţi. Treaba terminată, indienii 
coborâră din copac. 

Apoi fură aduşi prizonierii. Li se legară mâinile la spate şi 
li se trecu pe sub braţ un capăt al lasoului, strâns înnodat. 
Celuilalt capăt îi făcură vânt peste cracă. Doi oameni 
vânjoşi. Îi traseră în sus pe slujitorii paleontologiei şi îi 
lăsară să se legene în văzduh. 

Cum ambele crăci se întindeau până peste apă, captivii 
atârnau deasupra ei. Se bălăbăneau în lasouri, fapt care îi 
atrăgea pe crocodilii din preajmă. Aceştia clămpăneau 
grozav din fălcile lor uriaşe. 

Potrivit ideii lui Perillo, prizonierii fură spânzurați în aşa 
fel, încât fiarele să nu-i poată ajunge. Totuşi, de câte ori se 
căsca sub ei un bot din acelea teribile, bieţii oameni se 
închirceau de groază, trăgându-şi picioarele sub ei. N- 
aveau pace nici o clipă, se zbăteau întruna, căci s-ar fi putut 
ca unul din crocodili să sară totuşi mai sus. lar dacă un 
lasou ar fi cedat, fiarele s-ar fi năpustit năprasnic asupra 
victimei. Fireşte că starea în care se găseau cei doi fârtaţi 
desfide orice descriere. Dacă tăceau sau ţipau, nu se putea 
şti pentru că indienii, în marea lor bucurie, acopereau orice 
alt sunet cu glasurile lor, iar albii se desfătau nu mai puţin 
zgomotos. Abia înceta urletul, că se şi pornea din nou, mai 
dezlănţuit, când vreun crocodil îşi repezea botul încercând 
să muşte din victimă. 

Tămbălăul dură mai mult de o jumătate de ceas până ce 
spectatorii răguşiră şi câţiva dintre ei cerură să se facă un 
sfârşit. Dar Perillo se opuse: 

Nu acum, încă nu! Să mai îndure câteva ore spaima 
morţii! 

Dar pierdem prea mult timp, obiectă cineva. Mai avem de 
lucru, trebuie să orânduim tabăra, să mâncăm. 

Păi cine ne obligă să stăm aici? Scârnăviile astea sunt 
legate bine şi nu pot scăpa. Haidem la treabă! Pe urmă ne 


întoarcem şi o luăm de la capăt. 

Ceilalţi se declarară de acord şi, după puţin timp, 
prizonierii se pomeniră singuri. Nimeni nu se mai afla în 
preajmă. Acestei împrejurări eroii noştri, atât de groaznic 
chinuiţi, aveau să-i datoreze salvarea. 

Fritze nu se înşelase în legătură cu apariţia Tatii Jaguar. 
Acesta, după cum se ştie, pornise de la Arroyo Clara, însoţit 
de Anciano şi de incaş, ca să-i spioneze pe abiponii ce se 
apropiau. Drumul îl dusese către Valea lacului secat. Era 
convins că abiponii se îndreptau într-acolo. Dacă ar fi mers 
drept înainte risca să fie văzut în câmp deschis. De aceea se 
abătuse la stânga. Doctorul Morgenstern şi Fritze o luaseră 
tocmai pe această urmă deviată, ceea ce îi obligase la un 
lung ocol. 

Tata Jaguar se întorsese apoi până la graniţa dintre 
teritoriul cambaşilor şi cel al abiponilor, trecând peste un 
şes neted, complet lipsit de arbori sau arbuşti. De aici 
cârmise la dreapta, ca să cerceteze urmele şi să-şi facă o 
idee asupra efectivelor trupei inamice. 

Călăreau deci spre sud, în trap lin, scrutând cu atenţie 
terenul de dedesubt ca şi orizontul. Timp de vreo două ore 
nu observară nimic. Dar apoi descoperiră o urmă 
neobişnuit de lată ce se abătea în unghi drept de la direcţia 
lor. Era clar că pe aici trecuseră atât călăreţi cât şi 
pedestrime, dar numărul nu se putea deduce decât cu 
aproximaţie, deoarece rândurile din spate călcaseră pe 
urmele celor din faţă. 

Sunt abiponii, constată Anciano. Trebuie că se simt în 
mare siguranţă dacă mărşăluiesc în şiruri largi şi lasă urme 
atât de limpezi. Dar câţi or fi la număr e greu de spus. 

Şi totuşi tare aş vrea să aflu treaba asta, răspunse Tata 
Jaguar. Dacă ne luăm după ei, poate găsim unele semne 
care să ne servească de îndreptar. În orice caz, având în 
vedere că au un avans de patru ore, trebuie să ne grăbim 
ca să ajungem înaintea lor la Valea lacului secat. 


Câtva timp mai târziu, cei trei călăreţi descoperiră locul 
unde poposiseră abiponii. Lăsară caii să pască mai la o 
parte şi Hauea se grăbi să cerceteze urmele, care acum se 
deosebeau clar unele de altele. Tata Jaguar, voind să-i dea 
prilejul de a-şi arăta perspicacitatea, întrebă: 

Ei, ce zici? Cam câţi duşmani se află înaintea noastră? 

Vreo cincizeci de călăreţi şi de cincisprezece ori pe-atâţia 
glotaşi care merg pe jos, răspunse Hauca fără şovăire. 

Bine socotit. Şi eu cred că sunt cam atâţia. 

Atunci ce facem? se interesă Anciano. Călărim mai departe 
pe urmele lor? 

Nu. Acuma ştiu care-i situaţia, ne-am ajuns scopul. 
Mergem iarăşi spre nord şi, de îndată ce regăsim urmele 
noastre, ne întoarcem la cambaşi. 

Cei trei porniră la drum. Timpul se scurgea încet şi 
monoton. Deplasarea le luase aproape două zile. Era 
amiază târzie. 

Deodată Tata Jaguar îşi struni calul şi se uită surprins la 
pământ. Era tocmai locul unde Morgenstem şi Fritze 
descoperiseră că au luat-o pe drum greşit. 

Curios, murmură Hammer. Văd urmele a cinci călăreţi 
care veneau după noi şi au cârmit spre sud. 

Dinspre Valea lacului secat, completă Anciano. 

Înseamnă că sunt cambaşi, căci abiponii încă nu pot fi 
acolo. Urmele duc spre mocirlă. Ce să fie cu imprudenţa 
asta a cambaşilor? 

Hauca o luase puţin înainte. Revenind, auzi întrebarea de 
mai sus şi clătină din cap: 

Nu sunt cambaşi. Mă iertaţi. Că tinereţea mea îndrăzneşte 
s-o spună, dar cred că mai degrabă e vorba de învățatul cel 
mărunt şi de servitorul lui. 

Atunci n-ar fi decât două persoane, pe când urmele arată 
cinci. 

Nu v-aţi uitat eu luare-aminte. Mai priviţi o dată şi veţi 
vedea că au fost numai doi călăreţi care duceau cu ei încă 
trei cai. 


Coborând din şa, Tata Jaguar se convinse imediat că 
tânărul incaş avea dreptate. 

Doi călăreţi şi trei cai de povară, da, da, reflectă Hammer. 
Doctoraşul nostru e într-adevăr capabil să desfidă orice 
pericol pentru ciolanele lui. A luat şi cai de samar ca să 
transporte oasele. 

Mă miră doar că sehor Geronimo le-a îngăduit să plece... 
Crezi că le-a îngăduit? N-ar face-o niciodată. Au plecat pe 
ascuns, profitând de întuneric şi de ceaţă, fără ca nimeni să- 

i observe. De aceea au sosit abia nu demult. Acum nu 
rămâne decât să ne apropiem cu atenţie de mocirlă şi să 
vedem dacă nu e cazul să le dăm vreun ajutor. 

Porniră deci pe urmele celor doi păcătoşi. Până la mocirlă 
mai aveau de făcut două ore, ceea ce ar fi coincis cu lăsarea 
întunericului. De aceea trebuiau să mâne la galop. 

Zburau peste câmp şi se uitau mereu în direcţia de unde 
ar fi putut să apară inamicul. 

Astfel trecu o oră şi jumătate. Trebuiau să fi ajuns aproape 
de ţel. Deodată incaşul arătă spre răsărit: 

Se apropie nişte călăreţi! Sunt mulţi, căci se vede o pată 
mare. Dar ei nu ne pot vedea: suntem numai trei inşi. 

Hai să facem un ocol, ca să ieşim din câmpul lor de vedere, 
hotări Tata Jaguar. Când noi vom fi de o parte a mocirlei şi 
ei de cealaltă, probabil că nu ne vor zări. 

În câteva secunde pata pe care o văzuse Hauca dispăru. 
Cei trei călăreţi descriseră un arc mare spre vest, cotind 
apoi iarăşi spre est. În depărtare creşteau copaci, apoi tufe 
mici. Călăreţii opriră la capătul dinspre apus al mocirlei, 

încât acesta se găsea acum între ei şi abiponii ce se 
apropiau. Soarele cobora după orizont. 

Descălecară şi îşi priponiră caii. Tata Jaguar scoase din 
buzunar luneta şi se caţără într-un copac de unde putea 
cuprinde cu ochii un spaţiu mai vast. Şi într-adevăr îi şi zări 
pe abiponi, care veneau pe jos, având în frunte un grup de 
călăreţi albi. 


Îşi mută privirea spre stufăriş. Cercetă atent prin lunetă, 
dar nu descoperi pe nimeni, căci Morgenstern şi Fritze 
stăteau aplecaţi asupra preţioasei lor descoperiri. 

Între timp Hauca se urcase şi el într-un copac. Privi câteva 
clipe şi îl anunţă pe Tata Jaguar: 

Se zăresc cinci cai, senor. 

Unde? 

Dincolo, lângă copacii din spatele stufului. De la dumneata 
nu se vede. 

În schimb o să-i vadă abiponii, nu-i aşa? 

Călăreţii albi au şi luat-o la galop într-acolo. Acuma 
descalecă. 

Nu-i bine! Să ştii că-i descoperă pe cei doi nenorociţi. 

Din păcate, amurgul se lăsa repede, nu se mai vedea la 
distanţă. Tata Jaguar cobori din copac, incaşul la fel. 

Mă strecor până acolo, hotări cel dintâi. 

E periculos, observă Anciano. 

Lasă că nu mi-e frică de abiponi. 

Nu mă gândesc la ei, ci la crocodilii care pătrund până la 
stuf. 

Mai e niţică lumină şi o să mă păzesc. Auziţi? 

Din direcţia mocirlei răsunară voci mânioase. 

Gata, i-au prins, zise Iata Jaguar. Trebuie să aflu ce se 
întâmplă. 

Merg şi eu, se oferi Anciano. 

Şi eu! sări Hauca. 

Tu rămâi aici la cai. Să vină numai Anciano. 

Cei doi se depărtară. Mergeau aplecaţi prin stufăriş. 

O vreme înaintară destul de uşor la adăpostul vegetației, 
dar curând fură nevoiţi să se culce cu burta la pământ. Se 
târau încet şi cu mare băgare de seamă, ca să nu mişte 
stuful. Tijele ascuţite le răneau mâinile, dar ei nu se 
sinchiseau de acest lucru. Adeseori le apăreau în cale 
băltoace rău mirositoare şi mărăcini ţepoşi. Dar ei se târau 
înainte. În sfârşit ajunseră la cel mult şaizeci de paşi de 
locui unde Hauca zărise caii. 


Până atunci fuseseră destul de prudenţi, ca să nu-şi ridice 
capul deasupra stufului. Dar era timpul să se uite, totuşi, 
până a nu se întuneca de tot. Tata Jaguar îşi scosese mai 
demult pălăria şi o ţinea între dinţi. Acuma smulse un 
mănunchi de stuf, îi înălţă ca pe un evantai şi îşi săltă capul 
atât cât să poată scruta terenul fără să fie văzut. 

Şi iată-l pe micul savant împreună cu Fritze înconjurați de 
călăreţii albi sosiți de curând! Ceva mai în urmă se înşirau 
grupuri-grupuri de abiponi. Fritze era întors cu faţa spre 
locul de unde pândeau Tata Jaguar şi Anciano. Ceilalţi 
stăteau cu spatele spre locul respectiv şi îi fixau pe 
proaspeţii lor prizonieri. 

Deodată Tata Jaguar se săltă cât era de înalt şi, fulgerător, 
îi făcu un semn lui Fritze. Apoi se ascunse din nou. 

Ce-aţi făcut, senor! îl mustră Anciano. Semnul ăsta poate 
să ne coste viaţa. 

Deloc, nu m-a văzut decât Fritze. lar dânsul o să-i spună 
lui Morgenstern să aibă nădejde în ajutorul nostru... 

Ce-ar avea de gând cu bieţii oameni? 

Vom vedea imediat. Mi se pare că se sfătuiau. Smulge şi tu 
nişte stuf, ridică-l înaintea ta şi vezi ce se mai întâmplă. 

Anciano execută operaţia. Priviră amândoi. Dincolo, 
Gambusino discuta eu însoțitorii săi. Toţi stăteau întorşi cu 
spatele. Apoi izbucniră strigăte de aprobare. Cuvintele însă 
se învălmăşeau, se topeau în văzduh. 

Între timp seara coborâse de-a binelea şi abiponii îşi 
aprinseră focul lângă un copac. 

Prizonierii fură aduşi până aproape de foc. Lumina le 
desena clar staturile şi feţele. 

Deodată Tata Jaguar scăpă o exclamaţie pe care duşmanii 
ar fi auzit-o fără îndoială dacă n-ar fi făcut atâta tărăboi. 

Ce-i? Ce s-a întâmplat? întrebă Anciano. 

Nu primi nici un răspuns. lata Jaguar sta cu ochii ţintă la 
grupul de oameni din jurul focului. 

De ce aţi strigat? insistă bătrânul. Dacă vă auzeau... Aţi 
descoperit ceva? 


Tata Jaguar respira nervos, agitat, încât bătrânul stărui 
din nou cu întrebările. 

Îl vezi pe omul acela înalt, pieptos, ca un uriaş printre 
ceilalţi? rosti în sfârşit Tata Jaguar. Uite acela care se 
răsteşte acum la prizonieri. 

Bineînţeles că-l văd. Îl şi cunosc destul de bine. 

Ce vorbeşti? Îl cunoşti, într-adevăr? Cum îl cheamă? 

Benito Pajaro, poreclit Gambusino. 

Ah! El e vasăzică! Omul pe care-l caut de ani de zile... 

Ridicase vocea atât de tare, încât Anciano îl domoli: 

Mai încet, sehor, vă rog. Ne trădaţi. Ce-i cu 
dumneavoastră? Doar vă ştiu cât se poate de prevăzător. 
Nu vă daţi seama de primejdie? Aveţi ceva cu acest 
Gambusino? 

Mă mai întrebi! şuieră printre dinţi Tata Jaguar, după care 
se cufundă în tăcere. 

Aceasta se petrecea în momentul când - aşa cum ştim din 
cele spuse anterior - doi abiponi legau lasourile de crăcile 
copacului. Anciano, văzând ce se întâmplă, şopti mai mult 
pentru sine: 

Ce vor să facă? De ce agaţă lasourile? 

Cam bănuiesc eu, răspunse Tata Jaguar, care îşi regăsise 
din nou calmul obişnuit. 

Vor să-i spânzure? 

Asta e clar. 

Atunci nu-i putem salva. 

Poate că totuşi... N-au de gând să le treacă laţul în jurul 
gâtului, altminteri ar fi făcut-o fără multă zăbavă şi nu ar fi 
ales tocmai crăcile de deasupra apei. Fii atent! 

Urmă scena descrisă mai înainte, când cei doi prizonieri 
agăţaţi de copac se zbăteau, ferindu-se de boturile 
crocodililor. Anciano se cutremură: 

Ce cruzime, sehor! Uite cum dau fiarele să-i înhaţe! Ce-i 
de făcut? 

Deocamdată nimic. Mai aşteptăm. Situaţia e într-adevăr 
grea, însă nu fără ieşire. Oricum, în ce priveşte lasourile, se 


poate rezista la strânsoarea lor. 

Eu, unul, m-aş repezi în ticăloşii aceia... 

N-are nici un rost. Ar fi să le faci un rău şi mai mare 
prizonierilor. Trebuie să avem răbdare. 

Îşi permiteau să discute cu glasul aproape normal, căci 
abiponii deveniseră cumplit de gălăgioşi. Abia după un timp 
larma se mai potoli şi toată lumea se depărta fără să mai 
dea vreo atenţie prizonierilor spânzurați în copac. 

Hai până acolo, şeilor! şopti Anciano. E timpul. 

Dădu să se ridice, însă Tata Jaguar îl reţinu: 

Stai pe loc! Vrei să strici totul? Îi vezi cumva pe duşmani? 

Nu-i văd, că-i întuneric. Însă ştiu că s-au dus cu toţii. 

Asta da, probabil. I-au lăsat pe prizonieri spânzurați în 
copac ca să le prelungească spaima şi să-i dea apoi pradă 
crocodililor. Acum o să aducă vreascuri şi alte cele pentru 
foc. Pe urmă, când vor aprinde focurile, vom putea să-i 
vedem şi vom fi mai feriţi de primejdie. 

O să pună paznici la copac. 

Nu-i nimic, le înfigem cuțitul în spate. Faptul că i-au lăsat 
pe cei doi nenorociţi să se zbată în chinurile morţii mă face 
să cred că se simt în siguranţă. Aşa că mai avem timp, sunt 
convins. 

Iar eu judec altfel, sehor. S-ar putea ca ticăloşii să ştie că 
ne aflăm, pe-aproape. 

Să fi pălăvrăgit Fritze? Când e vorba de stăpânul său, e în 
stare de cele mai mari năzbâtii. Totuşi nu cred sa ne fi 
trădat. E un şmecher şi jumătate. 

Focurile se aprinseră pe rând. Tabăra fu instalată la 
oarecare distanţă de mocirlă şi, spre satisfacția lui, Tata 
Jaguar observă că arborele de care atârnau prizonierii era 
mascat faţă de tabără de un tufiş înalt, ceea ce favoriza 
extrem de mult salvarea celor doi ghinionişti. 

Indienii forfoteau întruna; cărau stuf şi alte uscături 
pentru întreţinerea focurilor. Trebuia deci aşteptat până se 
vor linişti. Anciano însă îşi pierdu repede răbdarea. Cum să 
stea atâta vreme inactiv? 


Senor, dacă nu pornim îndată, sunt gata să fac o prostie, 
mărturisi el. Vreau să-i sugrum pe câinii ăştia. 

Fii cuminte, omule! Crezi că eu nu stau ca pe jar? Pe mine 
mă frige şi mai rău. Habar n-ai ce simt de un sfert de oră 
încoace. Trebuie să mă ţin cu dinţii ca să nu izbucnesc. Dar 
uite colo: se împarte carnea. Înseamnă ca oamenii se vor 
aduna şi se vor apuca să mănânce, între timp noi isprăvim 
treaba. 

Într-adevăr, abiponii grăbeau din toate părţile către un 
mic tăpşan. Chiar şi cei ocupați cu căratul stufului zoreau 
într-acolo. Capătul mocirlei ieşea din raza lor de observaţie. 
Focul de sub copac, nefiind întreţinut, ardea prea slab ca să 
lumineze împrejurimea. 

Sărind în picioare, Tata Jaguar dădu fuga spre copac. 
Anciano îl urmă. Între ei şi tabără se înălța tufişul mai sus 
pomenit. Trebuiau să acţioneze repede şi foarte atent. 

Tata Jaguar îşi desprinse lasoul de la brâu şi îl pregăti 
pentru lansare. Cu glas reţinut se adresă celor două 
victime: 

Am venit să vă ajutăm. Ţineţi-vă bine şi nu faceţi nici o 
mişcare până nu atingeţi pământul. 

Aruncă lasoul cu atâta precizie, încât acesta se încolăci în 
jurul lui Morgenstern. Apoi către Anciano: 

Deznoadă lasoul celălalt, dar vezi să nu-l scapi din mână. Îl 
laşi să alunece încet pe măsură ce eu îl trag pe doctor cu 
lasoul meu. 

Anciano făcu întocmai. Deznodă lasoul cel vechi, dar îl ţinu 
strâns, ca nu cumva Morgenstern să cadă în apă. Acesta 
pluti o vreme între cer şi pământ, apoi ateriză lângă Tata 
Jaguar. O tăietură de cuţit şi micul savant îşi simţi braţele 
libere. Dădu să spună ceva şi să-şi desfacă lasoul de la 
piept. Dar Tata Jaguar îl opri: 

Staţi aşa şi nu vorbiţi. Lasoul rămâne pe dumneavoastră. 

Era vorba de lasoul cu care îl spânzuraseră bandiții. Acum, 
repetând operaţia, Tata Jaguar îl cobori şi pe Fritze. După 
care îi lămuri: 


Facem în aşa fel ca dumnealor să creadă că v-au tras în jos 
crocodilii şi v-au mâncat. De aceea nu vă dezleg încă. 
Trebuie să destram lasourile ca să pară că au fost rupte de 
crocodili. 

Roase curelele cu ajutorul cuţitului şi abia pe urmă le 
rupse. Anciano le fixă din nou pe crăci în poziţia iniţială. 
Capetele atârnau sfâşiate de parcă crocodilii i-ar fi smuls pe 
cei doi condamnaţi. 

Toate acestea se petrecură mult mai repede decât le-am 
descris, timp în care Tata Jaguar nu pierdu nici o clipă din 
ochi tabăra duşmanilor. Acolo nimeni nu se mai gândea la 
prizonieri. Toţi erau ocupați cu propriile burdihane şi abia 
după ce gătară de mâncat observară întâmplător că focul 
de sub copac aproape că se stinsese. Gambusino trimise un 
indian ca să mai pună nişte stuf. Dar omul se întoarse 
gâfâind: 

Senhores, să vedeţi ce s-a întâmplat: prizonierii au fost 
mâncaţi de crocodili! 

Nimeni nu crezu. Totuşi Gambusino şi alţi câţiva săriră în 
sus şi alergară la faţa tocului. Voiau să se convingă de 
adevăr. Focul, încins din nou, lumina cele două capete ale 
lasourilor atârnate de crăci. Crocodilii priveau de jos cu 
ochi încremeniţi. 

S-au dus, pe onoarea mea că s-au dus! exclamă Perillo, 
toreadorul. Cine ar fi crezut! Cum de-au reuşit să-i înhaţe? 

Mă rog, s-or fi săltat cu toată puterea, până le-au venit de 
hac, opină căpitanul Pellejo. 

Cam greu, se îndoi Gambusino. Crocodilul nu e în stare de 
un asemenea salt... Şi dacă a venit cineva de a tăiat 
lasourile şi i-a salvat pe indivizi? 

Să le taie? Cine putea ajunge până aici? 

Adevărat şi asta... la coborâţi lasourile, să vedem dacă au 
fost tăiate cu cuțitul. 

Le cercetă amănunţit şi ajunse la concluzia că fuseseră 
sfâşiate, nu tăiate. 


Vasăzică bestiile au reuşit să sară atât de sus! conchise 
Gambusino. Le-o fi fost foame, nu glumă. Cred că s-au lins 
pe bot de aşa ospăț. Uitaţi-vă cum stau şi pândesc, parcă ar 
mai vrea. În fine, am scăpat într-un fel de găgăuţii ăia. Şi-au 
primit răsplata. 

Mie, unul, îmi pare nespus de rău că s-a terminat atât de 
repede, mormăi Perillo. Să mai fi stat agăţaţi, să fi văzut şi 
eu cum îi rup crocodilii. Dacă nu se stingea focul, cred că 
bestiile s-ar fi temut şi n-ar fi sărit. Trebuia să prevăd 
chestia asta. 

Între timp Morgenstern şi Fritze fură conduşi, nu prin stuf, 
ci pe drum ocolit, până la locul unde aştepta incaşul. 

Cât ţinu drumul, tăcură mâlc. Apoi însă doctorul, răsuflând 
uşurat, se adresă 'Tatii Jaguar în limba germană: 

Adineauri ne-aţi interzis să vorbim. Dar acum vă pot spune 
că a fost teribil, îngrozitor, un coşmar nemaipomenit. Îmi 
tremură toate fibrele. 

Şi mie, întări Fritze. Întâi mi-am făcut curaj ca să zic aşa, 
dar când m-au ridicat în copac şi am văzut crocodilii cum 
rânjesc la mine, am sfeclit-o. 

Pe mine nu m-ai zărit? se interesă Tata Jaguar. 

Ba da, răspunse Fritze, v-am recunoscut şi îmi ziceam că 
n-o să ne lăsaţi de izbelişte. 

Spune-mi în primul rând dacă au încercat să scoată de la 
voi cum aţi ajuns la mocirlă. 

Ehei! Ne-au descusut ca la poliţie, dar nu le-am spus 
NIMIC. 

Povesti cum fuseseră chestionaţi şi ce anume întrebări li s- 
au pus. După ce îl ascultă, Tata Jaguar - care până atunci le 
vorbise cam aspru - schimbă oarecum tonul: 

Prin urmare, n-aţi comis numai gafe. Mă-ntreb, totuşi, cum 
de v-a trecut prin cap să veniţi iarăşi la mocirlă? 

Asta-i vina mea, interveni micul savant. Mă obsedau 
oasele. Trebuia să pun mâna pe ele şi nu m-am lăsat până 
nu l-am convins şi pe Fritze să meargă la mlaştină, pe 
latineşte palus. 


Mare imprudenţă! O să-mi povestiţi mai târziu cum s-au 
petrecut lucrurile. E timpul să plecăm. Caii i-aţi prăpădit şi 
sunteţi extenuaţi, aşa că vă dăm noi caii noştri. Anciano şi 
cu mine mergem pe jos. 

Nu, senhor, protestă incaşul, luaţi calul meu. Sunt tânăr, 
aproape un băieţandru, pe când dumneavoastră şi 
Anciano... 

Lasă asta, îl întrerupse Tata Jaguar. Rămâne cum am spus. 

Era de presupus că duşmanii se vor deplasa în linie 
dreaptă spre Valea lacului secat. Pentru ca aceştia să nu 
dea de urmele lui, Tata Jaguar socoti nimerit să meargă la 
oarecare distanţă de linia respectivă, însă paralel cu ea. 

Porniră, aşadar: Morgenstern, Fritze şi tânărul incaş 
călare, iar Tata Jaguar şi Anciano pe jos, călcând cu paşi 
mari şi călăuzindu-i pe cei dintâi. 

După câtva timp, când secera lunii se ivi pe boltă, 
luminându-i pe drumeţi, bătrânul Anciano putu observa 
mersul obosit al Tatii Jaguar. Omul acesta, de obicei atât de 
vioi şi viguros, părea acum doborât de o povară grea şi 
necruțătoare. Vremea se scurgea încet, fără ca el să scoată 
un cuvânt. Numai arareori parcă-şi încleşta fălcile şi 
scrâşnea din dinţi. Până la urmă Anciano se hotări să rupă 
tăcerea şi îl întrebă cu glas reţinut: 

Vă frământă ceva, senor? Nu vreţi să-mi spuneţi şi mie? 

O să afli şi tu, Anciano, răspunse Iata Jaguar. Ani de zile 
am căutat să i-o plătesc nemernicului acesta de Gambusino, 
dar nu l-am întâlnit nicăieri... 

Curios lucru. Dacă-mi spuneaţi o vorbă, vă puneam de 
mult faţă-n faţă cu el. 

Cum să-ţi spun când nici eu nu ştiam că omul pe care îl 
caut e Gambusino. Acuma ştiu. Nu numai că l-am văzut 
adineauri; i-am recunoscut şi glasul mai demult. Când ne- 
am întâlnit prima oară jos, la Rio Salado şi i-am scos din 
mâna abiponilor pe aceşti doi camarazi, care şi astăzi erau 
s-o păţească, am auzit deodată un glas puternic şi tăios. 
Deşi foarte grăbit, am stat locului, ca împietrit şi am tras cu 


urechea. Fiind pădure în dreapta şi în stânga, timbrul vocii 
era uşor schimbat. Acuma însă nu mai am nici o îndoială. 

Vă e duşman? 

Trebuie să-i plătesc o datorie şi chitanţa va fi scrisă cu 
sânge - chiar mâine, aşa sper. 

Sânge pentru sânge? 

Da! Banditul acela l-a ucis pe fratele meu, sus, în nord. 
Cum s-au petrecut lucrurile, n-aş putea să-ţi povestesc. A 
fost groaznic, atât de groaznic încât mi-a albit şi părul. L-am 
urmărit lungă vreme până am aflat că a şters-o în sud - de 
fapt e originar de aici, din Argentina. Ei şi am venit încoace 
să-l caut. Am bătut călare toată ţara, am navigat pe toate 
fluviile, m-am căţărat pe toţi munţii. Degeaba!... Dar acum e 
al meu, nu-l mai scap din ochi până... până-mi plăteşte! 

Luaţi-l atunci în grija dumneavoastră, că eu mă ocup de 
celălalt. 

Care? 

Toreadorul. Vreau să-l întreb câte ceva despre scalpul eu 
care s-a lăudat în faţa lui Verano. 

Secretul toreadorului. 

Focurile de lângă mocirlă se stinseseră. Abiponii şi albii 
dormeau duşi; a doua zi urmau să pornească la drum foarte 
devreme. La cai veghea un paznic. Dar acesta nu era 
singurul care veghea; mai erau trei inşi certaţi cu somnul şi 
anume Gambusino, toreadorul şi căpitanul Pellejo. 

Raporturile dintre Pellejo şi ceilalţi doi semănau cu cela 
dintre sublocotenentul Verano şi Iata Jaguar: era ofiţer, pe 
când Gambusino şi Perillo nu erau decât nişte simpli civili. 
De aceea se credea superiorul lor. În ultimul timp se 
certase cu ei de repetate ori şi de fiecare dată fusese nevoit 
să cedeze, deoarece autoritatea lui Gambusino asupra 
abiponilor era mai mare decât a sa. lată, ce-l necăjea şi îi 
alunga somnul. 

Astăzi, după dispariţia celor doi captivi, când revenită cu 
toţii în tabără, Pellejo se amestecă printre ostaşii adunaţi la 
foc lângă Lacul palmierilor, căci se socotea de drept 


comandantul lor. Deodată se pomeni cu Gambusino şi 
Perillo, iar cel dintâi îl informă pe un ton oficial: 

Senor căpitan, mâine ajungem în satul cambaşilor şi 
atacăm imediat. Să vă dau instrucţiunile cuvenite... 

Mie? se revoltă Pellejo. Eu nu primesc instrucţiuni decât, 
din partea superiorilor ierarhici! 

Şi nu acceptaţi ideea că aş fi superiorul dumneavoastră? 

Nicidecum. 

Ştiam. Totuşi am tăcut până azi. Cum însă ne aflăm în 
ajunul atacului, e cazul să ne lămurim. Citiţi vă rog 
documentul acesta! 

Scoase din buzunar o cutiuţă de tablă, o deschise şi îi 
arătă o hârtie împăturită. Apoi o desfăcu şi i-o dădu. 
Căpitanul citi la lumina focului, păli şi restitui hârtia. 

Ei, întrebă Gambusino, cine comandă? 

M-am încredinţat că trebuie să ascult de ordinele 
dumneavoastră. 

Nu numai dumneata, ci şi militarii ceilalţi. le rog să le-o 
comunici. 

Voi comunica, sehor, răspunse Pellejo, ridicându-se în 
picioare. Apoi, brusc, se depărtă ca să-şi mai domolească 
furia. 

Când se întoarse după o vreme, focul nu mai ardea. 
Gambusino şi toreadorul plecaseră. Pellejo se lungi lângă 
caporalul său, care nu aţipise încă şi îl întrebă încet: 

Unde-i colonelul cel proaspăt uns, dacă nu cumva o fi 
general? 

S-a dus către mocirlă împreună cu Perillo. Au de discutat 
nişte planuri şi nu vor să fie tulburaţi. 

Ce a mai făcut în lipsa mea? 

Nimic, doar că ne-a arâtat şi nouă documentul. 

Nu cumva e fals? 

Nu. E semnat de vicepreşedintele Confederaţiei şi poartă 
sigiliu. Trebuie să-i dăm ascultare. 

Şi eu? Eu... să-mi pierd comanda? 


Senor căpitan, trebuie să-i dăm ascultare, cum spuneam. 
Doar suntem militari. Nesupunerea poate să ne coste capul. 

Asta se cheamă devotament? Nu m-aş fi aşteptat... 

Pellejo se înveli în pătura lui şi încercă să doarmă. Nu-şi 
dădea seama că de fapt ajunsese şi el un răzvrătit, un rebel 
şi ca atare nu mai avea nici un drept să-i tragă la 
răspundere pe ostaşi. Încercase să joace un rol de prima 
mână ea să fie avansat şi iată-l dintr-o dată răpus. Asta nu-i 
dădea pace. Se gândea mereu la Gambusino şi la Perillo. 
Fără îndoială că pregătesc ceva împotriva lui. N-ar putea 
oare să afle ce pregătesc? De ce nu? Poate că o să-l ajute 
întâmplarea. Îşi înălţă capul şi trase cu urechea. Toată 
lumea dormea, chiar şi vecinul lui, caporalul. Pellejo se 
strecură de sub pătură şi porni tiptil, târâş, spre mocirlă. 
Abia după un răstimp destul de lung reuşi să zărească, la 
lumina lunii, copacii de pe mal. Se târî până acolo fără să-i 
descopere însă pe cei doi adversari. Atunci porni la noroc 
înainte, mascat de tufe şi stufăriş. În sfârşit, auzi nişte voci 
înăbuşite. Numai la câţiva paşi de el două umbre alăturate, 
Gambusino şi toreadorul, şedeau pe un petic de pământ. În 
imediata lor apropiere se înălța un mănunchi des de stuf. 
Riscă să se furişeze până acolo şi se lungi cu burta la 
pământ. Dacă vreunul din cei doi s-ar fi ridicat în picioare, 
cu siguranţă că l-ar fi descoperit. Vorbeau în şoaptă, dar, 
încordându-şi auzul, Pellejo izbuti să prindă discuţia lor. 

Drept să-ţi spun, parcă nu-mi vine a crede, rosti 
Gambusino. Mă rog, lasourile au fost rupte, sfâşiate, însă 
gândeşte-te că erau împletite în cincisprezece, deci tari, nu 
glumă. Pentru un crocodil nu-i mare lucru să-ţi smulgă 
piciorul de la şold, dar să sfâşie un asemenea lasou mi se 
pare peste putinţă. 

Eu iau lucrurile cum s-au întâmplat şi nu-mi bat capul, 
răspunse Perillo. La urma urmei, cine să-i fi eliberat? 

Tata Jaguar. 

Păi nu-i aici. Ai auzit ce spunea găgăuţă âia mic... 


Cum nu cred că a pierit, aşa nu cred în vorbele lui. Te 
întreb: este dumnealui colonelul Glotino sau nu? Dacă da, 
înseamnă că e destul de şmecher ca să ne îmbrobodească. 
El zicea că Tata Jaguar a rămas în urmă. Şi dacă nu-i 
adevărat? Dacă ne-a luat-o înainte? 

Măi, măi, asta ar fi rău de tot! Adică: în loc să atacăm, s-ar 
putea să ne atace ei pe noi. Tata Jaguar i-a mai ajutat pe 
cambaşi împotriva abiponilor, ce-i drept în altă regiune. 
Ciracii lui nu se tem nici de dracu'. 

Trebuie să fim atenţi. Dacă e aici, cu siguranţă că ne 
întinde o cursă. 

Totuşi ar fi lăsat niscai urme şi le-am fi descoperit... 

Pai n-ai văzut că, pe unde treceam, satele şi colibele erau 
părăsite? 

Şi astea sunt urme? 

Fireşte. Oamenii şi-au luat tălpăşiţa. De ce? De frica 
noastră. Prin urmare, le-a spus cineva că venim asupra lor. 
Cine le-a spus? Mă tem că Iata Jaguar. 

Crezi? 

Aşa bănuiesc... Şi-apoi toate depozitele noastre golite. 
Desigur, s-ar fi putut ca indienii să le fi descoperit 
întâmplător. De aceea la început nici nu m-a dus gândul la 
Tata Jaguar. Însă acum, judecând serios, nu cred ca 
spânzuraţii ăia să fi căzut în gura crocodililor. Ceea ce până 
adineauri n-a fost decât o presupunere a devenit pentru 
mine un fapt cert: Tata Jaguar se află prin preajmă. 

Dar cum naiba să-i fi scos? Doar lasourile mai stau şi acum 
agăţate de copac. 

Asta n-o înţeleg nici eu. Omul ăsta face nişte chestii la care 
alţii nici n-ar visa. 

Dacă-i aşa cum spui, atunci trebuie să ne aşteptăm ca, la 
ora actuală, cambaşii să fie deja mobilizați şi să stea la 
pândă. 

Deh, nu sunt sigur. Poate n-a avut destul timp să-i 
mobilizeze. În orice caz trebuie să ne grăbim. Plecând în 


zori, ajungem seara la Pârâul limpede şi atacăm satul în 
timpul nopţii. 

Şi dacă domnii cambaşi de-acolo sunt înarmaţi? 

Atunci se duce naibii planul. 

Damnacion! Fir-ar să fie! Şi câte parale ne-a costat, câtă 
osteneală! Ar însemna ca, în loc să dăm lovitura umplându- 
ne de avuţii, să ne întoarcem prăpădiţi ca nişte cerşetori. 

Jucăm vă banque, totul pe o carte. Dacă pierdem, luăm 
viaţa de la început. Eu mă duc în munţi şi caut vreo vână de 
aur sau de argint, iar tu te apuci de vechea ta meserie: 
toreador. 

Adică tu să crapi într-o bună zi prin munţi, iar eu, Antonio 
Perillo, în arenă. Află că am şi simţit la Buenos Aires că nu 
mai sunt espada de altădată. Mi s-au muiat muşchii, mă cam 
ţine la încheieturi. Nu, nici vorbă să revin la vechea mea 
meserie. 

Atunci cum ai s-o scoţi la capăt? Ori vrei să urci cu mine 
sus? 

Ca să-mi putrezească oasele în Cordilieri?! Cunosc eu ceva 
mai interesant, cu mult mai interesant. 

Ce? 

Perillo şovăi îndelung. Abia într-un târziu răspunse pe un 
ton confidenţial: 

Până acum nimeni nu ştie secretul meu şi nici n-ar trebui 
să-l ştie. Dar ne aşteaptă bătălia cu cambaşii. S-ar putea să 
fiu rănit ori chiar ucis şi ar fi mare păcat ca secretul acesta 
să moară odată cu mine. De aceea am să ţi-l încredinţez ţie, 
cel mai bun camarad al meu. 

Mă faci extrem de curios. Tonul tău grav îmi spune că e 
ceva cu totul neobişnuit. 

Într-adevăr, e vorba de nişte bogății mari, de o comoară 
probabil uriaşă. 

O comoară? la ascultă, nu aiurezi? 

Nu aiurez deloc. E adevărul curat. Am şi o dovadă pe care 
tu o cunoşti foarte bine. 

Care? 


Scalpul acela cu plete albe. Doar l-ai văzut. 

Aha, scalpul indianului care a vrut să te atace şi pe care l- 
ai omorât? 

Exact. Numai că povestea, cum o ştii tu, e născocită de 
mine. Acuma îţi pot spune adevărul, că doar te pricepi la 
de-alde astea. Află că nu m-a atacat nici un indian. Eu l-am 
atacat! 

Demonio! Vasăzică, aşa stau lucrurile. Atunci îţi spun şi eu 
cu toată sinceritatea că n-am prea crezut în povestea ta, 
pentru că de fapt nu aveai nimic la tine care să-l fi putut 
ispiti pe indian. Deci tu l-ai atacat... Iar scalpul e în legătură 
cu comoara de care vorbeşti? Nu cumva indianul era 
stăpânul acelei comori? 

Ai ghicit! 

Que diablos! Haide, zii mai precis! De ce n-ai pus mâna pe 
comoară? 

Fiindcă n-o purta cu el. Doar câteva lucruri şi atât... 

Şi nu ţi-a mărturisit unde se află grosul? 

Nu. 

Prin urmare, nici nu ştii unde se găseşte comoara? 

Da şi nu. Adică nu ştiu exact... 

Nu mai vorbi în dodii, frate! 

Ştiu regiunea, dar nu şi locul precis. 

Atunci scoate-ţi din cap istoria asta. Degeaba comoară, 
dacă nu ştii unde se află. Poate că nu există decât în 
căpăţâna ta. 

Ba este cu adevărat! Pot să jur. 

Păi unde? 

Sus în munţi... E acolo un fel de văgăună căreia îi zicea 
Barranca del Homicidio. 

Aşa? Cunosc văgăuna. Se spune că acolo ar fi fost ucişi 
ultimii incaşi. 

Da, da. Şi eu mă gândesc că incaşii aceia, înainte de a 
muri, trebuie să-şi fi ascuns comorile. 

Hm! Am auzit nu o dată despre marile bogății ale incaşilor. 
Cică toate obiectele erau din aur curat. Pe atunci spaniolii 


au dus cu ei corăbii întregi pline cu aur şi argint. Dar ce 
atâta vorbă! Mai bine spune-mi cum a fost. 

Îţi spun totul. Veneam din Chile, unde participasem la nişte 
lupte cu taurii şi obţinusem câteva premii în bani. Dar îmi 
cunoşti firea... I-am risipit cât ai zice peşte. Am mâncat 
zdravăn, am băut pe ruptele, am jucat şi am pierdut totul, 
până la ultimul ban. Ca să pot lua drumul îndărăt, a trebuit 
să mă angajez servitor la un comerciant care pleca la 
Mendoza. Fireşte că n-a mai ajuns. Îţi închipui de ce... Rânji 
mulţumit şi, după o pauză, continuă: Rămăsesem, aşadar, 
singur şi am trecut încoace, peste munţi. Către seară mă 
aflam la Barranca del Homicidio. Zici că ai fost acolo, ştii cât 
de neprimitor e ţinutul. Aş fi luat-o călare spre Salina del 
Condor, însă era drum lung şi primejdios; chiar şi pe lună 
plină te puteai prăvăli sau rătăci. Bătea un vânt aspru, aşa 
că m-am adăpostit în dosul unei stânci, mi-am legat catârul 
şi m-am culcat. 

Îţi mai venea să dormi? făcu Gambusino cu tâlc. 

Şi de ce nu? 

Păi negustorul ăla care n-a mai ajuns la Mendoza... 

Aş, doar nu sunt copil sau babă. Mortul e mort, nu mai 
învie. Totuşi somnul mă ocolea. În schimb m-am pomenit 
CU... 

Cu indianul, bănuiesc. 

Întocmai. Era lună plină, nici urmă de nori. Auzind paşi, 
am tras cu urechea. Un bărbat se apropia de stânca în 
dosul căreia mă aflam. Nu mă observase. Nu văzuse nici 
catârul. Se opri şi îşi ridică ochii la cer. Atunci i-am zărit 
chipul. Era bătrân, dar încă în putere; un moşneag frumos, 
chipeş, purtând pe umeri un arc mare şi o tolbă cu săgeți; 
cuțitul îi lucea la cingătoare. Alte arme nu avea, nici alte 
lucruri nu părea să poarte la el. Mi-a atras atenţia mai cu 
seamă părul lui alb, des şi lung, ce-i atârna până la şold. Am 
constatat mai târziu că-l purta prins într-o şpangă. Omul 
stătu multă vreme aşa, neclintit. Se uita ţintă la lună şi 


murmura. Parcă spunea o rugăciune şi aştepta ca luna să 
ajungă în crucea bolţii. După care porni mai departe. 

Şi te-ai luat după el? întrebă Gambusino. 

Ara vrut, fireşte, însă n-am reuşit. Omul apucă pe creasta 
văgăunii şi dispăru în spatele ei. Drept să-ţi spun, m-a uimit 
bătrânul. Peretele, aproape vertical, părea să nu aibă nici 
un locşor de sprijin. Şi totuşi omul cobora cu o siguranţă de 
parcă ar fi călcat pe nişte scări solide. I-am văzut părul 
scânteind, în raza lunii, apoi l-am pierdut din ochi, atât de 
adânc coborâse. Cine să fi fost? După chip era indian. Şi ce 
căuta? De ce n-o fi aşteptat până la revărsatul zorilor dacă 
avea de gând să se angajeze pe un drum atât de 
primejdios? Şi unde îşi avea catârul? Am rămas pe 
marginea văgăunii pândind întoarcerea lui. Am pândit toată 
noaptea. Nu mai venea. Abia dis-de-dimineaţă, când licări 
soarele, l-am zărit cum se caţără încet pe partea cealaltă a 
văgăunii. Ducea în spate o povară. Ajuns pe creastă, ridică 
braţele la cer de parcă ar fi salutat noua zi. Apoi îşi văzu de 
drum. Îl urmăream fără ca el să mă observe. Din înălţimea 
unde se afla, drept înaintea ochilor mei, se făcea o pantă 
abruptă. Moşneagul o luă în jos, pe urmă coti după o stâncă 
şi îl pierdui iarăşi din vedere. 

Şi l-ai urmărit? se interesă curios Gambusino. 

L-am urmărit. Voiam să aflu cu orice preţ cine-i omul şi ce 
anume scosese în toiul nopţii din văgăună, căci seara nu 
avusese nici o povară cu el. Mi-am dezlegat catârul, am 
încălecat şi am luat-o pe urma lui. N-a fost nevoie să 
ocolesc, deoarece direcţia pe care apucase ducea exact la 
Salina del Condor, unde voiam şi eu să ajung. Coborâi în 
viteză panta. După un povârniş destuii de abrupt se 
deschidea o vâlcea. Acolo îl zării pe bătrân. Părea grăbit. 
Mergea mai repede decât catârul meu. Am dat pinteni 
catârului şi l-am urmărit în vâlcea, în câmp deschis, am 
urcat o coastă şi m-am lăsat iarăşi la vale. Mă apropiasem 
atât de mult, încât omul auzi tropotul din spatele lui. Se 
opri, întoarse capul şi o luă şi mai iute la picior. Voia să 


scape de mine. Mi-am, îndemnat din nou catârul, care porni 
la galop. Bănuind că-l urmăresc, moşneagul se uita în 
dreapta şi în stânga, căutând o trecere, un ascunziş. Dar 
pereţii laterali ai văii erau atât de drepţi, încât nu era chip 
să te caţeri pe ei. La un moment dat valea se lărgi şi dânsul 
dădu să cârmească. Atunci i-am strigat: „Stai că trag!” Se 
prefăcu că nu aude, aşa că trăsei un foc de armă, nu în el, 
«ci alături; nu voiam să-l nimeresc. Glonţul şuieră printre 
stânci, drept care omul gândi că e mai cuminte să se 
supună. Se opri şi îşi întoarse faţa spre mine. Mă apropiai 
de el cu puşca în mână. „Ce v-am făcut, senhor, de ce 
trageţi?” m-a întrebat. „Dar dumneata de ce ai luat-o la 
goană când ţi-am poruncit să te opreşti?” i-am răspuns. 

Atunci se înălţă mândru, îşi scutură părul lung şi alb, cum 
îşi scutură leul coama şi rosti pe un ton suveran: „Cine are 
dreptul să poruncească aici? Nu cumva dumneavoastră?” 

Ochii îi scânteiau. Dar nu numai ochii, ci şi povara ce-o 
ducea în spinare, într-o plasă, prin care străbăteau luciri ca 
de aur curat. Şi când făcu o mişcare, auzii un clinchet 
moale şi lin, specific aurului. Pe urmă nu mai ştiu nici eu ce 
mi-a venit. Ştiu doar că am descărcat a doua ţeavă. Am tras 
fulgerător. Glonţul nimeri în plin şi omul căzu la pământ. 

Lai lovit în piept? întrebă Gambusino. 

Nu. Glonţul a pătruns prin spate drept în inimă. Când am 
dus puşca la ochi, bătrânul s-a răsucit repede ca să se 
ferească. Dar în zadar, căci i-am ghicit mişcarea şi l-am 
împuşcat pe la spate. Sarcina i-a alunecat, a căzut alături. 
Plasa se desfăcu şi câteva lucruri se răspândiră pe jos. Erau 
nişte cupe mici de aur şi alte obiecte a căror întrebuințare 
n-o cunoşteam. Bătrânul murise. Am adunat lucrurile şi le- 
am înfăşurat într-o pătură ce o aveam de obicei la spatele 
şeii... 

Şi desigur că te-ai întors la văgăună? îl întrerupse 
Gambusino. 

Ba nu. De două zile duceam lipsă de apă, trebuia să-mi 
adap catârul ca să nu se prăpădească. De aceea m-am 


îndreptat spre Salina del Condor, în preajma căreia, 
precum ştii, se află câteva izvoare. Abia pe urmă aveam de 
gând să mă întorc la Barranca şi să caut locul de unde 
bătrânul scosese obiectele acelea de preţ. 

Dar mai întâi l-ai scalpat? 

Păi da. Nici nu-mi dau seama cum de m-am hotărât. Aveam 
eu acasă o colecţie eu tot felul de mărunţişuri, amintiri din 
primele mele călătorii şi aventuri... Şi cum stăteam aşa în 
faţa mortului şi îi admiram părul, parcă vedeam scalpurile 
indienilor care se găsesc în atâtea colecţii. Şi ce mi-am zis? 
Zău că merită să păstrez o asemenea chică!... l-am jupuit 
ţeasta şi am vârât chica lângă celelalte lucruri, în pătură. 

Hm! Vasăzică, aşa te-ai ales cu scalpul, zise Gambusino, 
îngândurat. Eu nu l-aş fii luat cu mine. 

De ce? 

Fiindcă ar putea să te trădeze. 

Cum adică? Prin ce? 

Prin raritatea lui. Ai mai văzut tu pe cineva să poarte părul 
în felul acesta? Şi ce păr bogat, ce lung şi alb ca argintul! 
Bătrânul are desigur rude şi cunoscuţi care i-au pierdut 
urma şi au făcut cercetări. Dacă vreunul din ei află că 
scalpul se găseşte la tine? Dacă există cineva care cunoaşte 
şi el secretul cu comoara? În locul tău n-aş vorbi cu nimeni 
despre scalp şi cu atât mai puţin l-aş arăta. 

Ei, lasă, au trecut de atunci cinci ani, nu mai e nici o 
primejdie. 

Eu, unul, te sfătuiesc să fii prudent. Uite, chiar acum îmi 
vine în minte un indian bătrân care poartă părul tot aşa. 
Trăieşte singur în munţi. Asemănarea asta mă face să 
bănuiesc oarecare legături cu mortul. S-ar putea ca, prin 
nu ştiu ce întâmplare, omul să afle de scalpul cu pricina. Şi- 
atunci, dacă l-a cunoscut cumva pe bătrân, poţi s-o păţeşti 
rău de tot. 

Cum îi zice indianului? 

I se spune Anciano bătrânul, fiindcă e trecut de o sută de 
ani. Dar, în ciuda vârstei, omul e încă viguros şi sprinten ca 


la patruzeci. S-a făcut vestit prin îndrăzneala şi dibăcia lui. 

Nu-l cunosc şi nu mă interesează. E bogat? 

Dimpotrivă. 

Atunci n-are habar de comoară şi nu văd ce folos aş trage 
din sfatul tău... 

Poate că ai dreptate. Mi-a trecut şi mie aşa prin gând... Zii 
înainte! 

Din păcate, lucrurile au ieşit pe dos. Voiam să-mi adăp 
catârul la Salina, să-mi umplu şi eu burta cu apă şi să mă- 
ntorc la Barranca. Dar, sosind la Salina şi cârmind după un 
cot, numai că văd pe cineva care şade şi mă priveşte mirat. 
Urcase fără îndoială din vale şi mergea în munţi. Asta mi-a 
răsturnat toate planurile. Să mă întorc, nu mai puteam 
fiindcă omul s-ar fi luat după mine şi ar fi descoperit leşul. 
Să mă aşez iarăşi nu-mi convenea, căci şi-ar fi întipărit în 
memorie chipul meu şi ar fi putut să mă trădeze odată şi 
odată. Aşa că am dat pinteni catârului şi am trecut repede 
pe lângă el. 

Mare prostie! De ce nu l-ai pocnit? 

Aş fi făcut şi asta, crede-mă, dar, de cum m-a zărit, a şi pus 
mâna pe puşcă. Mi-ar fi luat-o înainte... Aşa că m-am oprit 
numai o clipă şi mi-am întors repede faţa de la el. Mânând 
la galop, am ajuns după o jumătate de oră la unul din 
izvoarele de lângă Salina. Acolo am zăbovit puţin, apoi mi- 
am continuat drumul. Bănuiam că omul mă va urmări. 

De unde până unde bănuială? Doar nici nu vorbiseşi cu el. 

Tocmai asta putea să-i dea de gândit. Şi pe urmă, dacă 
descoperea cadavrul, mă acuza fireşte de omor. 

Cum arăta? Cred că i-ai reţinut bine înfăţişarea. 

Tocmai că nu. Ca să-l privesc cu atenţie, ar fi trebuit să mă 
întorc cu faţa la el, ceea ce am evitat, pe bună dreptate, aşa 
că nu i-am reţinut trăsăturile. Ştiu doar că nu era tânăr, 
avea părul cărunt. 

Dar statura? 

Ţi-am spus că şedea. N-am văzut cum arăta în picioare. 
Oricum, nu părea să fie scund. 


Deh, ai fost cam uşuratic. Omul ăsta poate să-ţi ceară 
socoteală când nici nu te aştepţi. Mai bine te aşezai lângă el 
şi pândeai momentul potrivit ca să-l împuşti. 

Mi-a trecut şi mie prin gând, însă prea târziu. Astăzi 
regret că n-am făcut-o, căci se pare că omul mă ţine minte 
cum nici n-aş fi bănuit. 

Ce vorbeşti?! Te-a mai întâlnit după aceea şi te-a 
recunoscut? 

Aşa cred. M-a şi ameninţat şi am simţit în vorbele lui ca o 
aluzie la întâmplarea de-atunci. 

Cine-i? 

Tata Jaguar. 

Valgame Dios! Să-şi fi băgat nasul şi aici?! 

Perillo evocă întâlnirea din restaurantul de la Buenos 
Aires, unde Tata Jaguar îi amintise de Salina del Condor. 
Atunci Gambusino exclamă cu voce atât de tare, încât 
aproape că-i trezi pe abiponii adormiţi: 

Dânsul era! Fără nici o îndoială! Trebuie să fii foarte atent. 
Iată un motiv în plus ca să-l lichidăm cât mai repede. Zii mai 
departe! 

Am mers atunci călare ziua şi noaptea toată. Nu m-am 
oprit decât pentru câteva minute şi mi-am dat osteneala să 
nu las nici o urmă. Fireşte că m-aş fi întors imediat la 
Barranca să caut comoara, dar în asemenea împrejurări a 
trebuit să mai amân pentru câteva săptămâni. Între timp 
am stat la Chicoauia. Spre norocul meu am dat acolo peste 
un negustor de antichităţi care mi-a cumpărat marfa şi mi-a 
plătit-o pe loc, fără să întrebe măcar de unde posed 
asemenea obiecte de aur. Când m-am văzut cu bani, n-am 
putut răbda şi m-am dus la Salta. Ei şi acolo am jucat şi am 
pierdut aproape tot. Nu mi-a rămas decât suma strict 
necesară pentru drumul înapoi la Barranca. 

Şi te-ai întors şi n-ai găsit nimic...? 

Din păcate aşa e. Mai întâi am căutat cadavrul indianului, 
dar nu mai rămăsese nici urmă din el. Condorii îi căraseră 
până şi oasele. Apoi, la Barranca, am cercetat pas cu pas, 


palmă ce palmă, fără să descopăr nici cel mai mic semn. Şi 
de câte ori am mai revenit la locul cu pricina, în zadar am 
căutat, deşi sunt convins că există bogății uriaşe care au 
aparţinut cândva monarhilor peruvieni. 

Asta e posibil, fireşte. De fapt, cercetările tale n-au fost 
destul de temeinice. Pentru aşa ceva e nevoie de o mare 
pregătire şi răbdare. Or tu eşti prea puţin versat. 

Ai dreptate. Tocmai de aceea mă gândesc că am găsit în 
tine omul potrivit. Eşti dispus să mergi cu mine până la 
văgăuna aceea? 

Cu cât mai repede, cu atât mai bine. O lovitură ca asta nu 
trebuie amânată, pricepi. Altminteri se poate găsi cineva 
care, printr-un simplu noroc, să descopere ceea ce tu ai 
căutat în zadar cu atâta osteneală. Dacă, din cine ştie ce 
motiv, campania împotriva cambaşilor va lua o întorsătură 
proastă pentru noi, atunci cel mai bun lucru va fi să ne 
repezim în munţi şi să punem mâna pe comoară. 

Crezi că o s-o găsim? 

Sper... Şi acum vreau să fac un tur de control, să văd dacă 
nu ne paşte vreo primejdie. Mă tot bate gândul că Tata 
Jaguar se află prin preajmă şi ne spionează. 

Când ofiţerul care pândea de după tufiş auzi aceste vorbe, 
se târi repede înapoi şi îşi reluă locul în tabără. 

Bătălie în codrul secular. 

Nu se crăpase bine de ziuă când oamenii din tabără fură 
treziţi ca să se pregătească de drum. Din cei opt sute de 
războinici numai cincizeci erau călare, de aceea trupa 
ajunse abia către prânz în zona pădurii ce străjuia de 
ambele părţi Valea lacului secat. Încă de departe, 
Gambusino, chemându-l pe Braţ-Viteaz, căpetenia 
abiponilor, întrebă: 

Asta e pădurea şi valea prin care urmează să trecem? 

Da, senor. 

Nu-i chip s-o luăm prin altă parte? 

Ba da, însă e ocolul mare şi ar cere o mulţime de timp. 


Timp nu avem. Până diseară trebuie să ajungem la satul 
cambaşilor. La noapte atacăm. Dar ia spune: apă se găseşte 
în valea asta? 

Este o gârlă nu prea departe, care se varsă într-un lac 
micuţ. 

Atunci oprim acolo să ne odihnim. 

Discuţia fu auzită de căpitanul Pellejo, care tocmai se 
apropiase în fruntea ostaşilor săi. Măsură din ochi pădurea 
şi, în calitatea sa de militar, se simţi obligat să intervină: 

Senor, terenul din faţa noastră impune prudenţă. Nu 
putem manevra nici la dreapta, nici la stânga şi trebuie să 
traversăm o vale mărginită de pereţi înalţi. Ce se întâmplă 
dacă duşmanii ne pândesc în acest cazan? 

M-ar bucura foarte dacă ar fi atât de tâmpiţi, făcu încrezut 
Gambusino. Pătrundem înăuntru şi îi nimicim pe toţi, că de 
scăpat n-au pe unde să scape. 

Uşor de spus, mai greu de realizat. Eu v-aş sfătui... 

N-am cerut sfatul nimănui! i-o tăie brutal Gambusino. 
Dacă aveţi opinii, ţineţi-le pentru dumneavoastră până vi le 
cer! 

Indignat, căpitanul îi întoarse spatele fără să mai spună 
nimic. Trupa se puse din nou în mişcare. După o bucată de 
drum se iviră nişte urme ce veneau din stânga şi duceau 
drept spre vale. Pe-acolo se întorsese Tata Jaguar, care, în 
situaţia dată, renunţase să mai şteargă urmele. Gambusino 
sări de pe cal şi le cercetă: 

E vorba de câţiva cai şi doi oameni pedeştri, dar asta nu-i 
nimic. Ei au venit dinspre sud pe când noi venim din est, aşa 
că n-au de unde să ştie de prezenţa noastră. 

Drept care îşi continuă liniştit drumul fără a trimite 
cercetaşi. Căpitanul Pellejo sesiză această mare greşeală, 
dar tăcu. Totuşi, când se apropiară de pădure şi căpitanul 
văzu deschizându-se gura văii, nu se mai putu stăpâni şi 
atrase atenţia asupra primejdiei posibile: 

Eu aş trimite câţiva oameni înainte să vadă dacă putem 
trece. 


Şi eu v-am mai spus că doresc din toată inima ca valea să 
fie plină de cambaşi, răspunse Gambusino. Dacă nu vă ţine 
curajul, rămâneţi aici. 

Exact, cine se teme poate chiar să se întoarcă, adăugă 
Antonio Perillo. De laşi nu avem nevoie. 

Faceţi aluzie la mine, senor? sări jignit ofiţerul. 

Credeţi ce poftiţi! 

Bine, atunci cred că laş e acela care împuşcă oameni fără 
apărare ca să-i jefuiască şi apoi fuge din faţa primului ins pe 
care îl vede şezând liniştit la Salina del Condor. 

Abia îi scăpaseră aceste vorbe, că se şi căi amar. 
Gambusino şi Perillo îl ascultară uluiţi. Primul îşi reveni mai 
repede şi rânji: 

Aţi visat probabil. Ce înseamnă aiurelile astea? 

O să aflaţi, senores, o să aflaţi mai târziu, răspunse Pellejo, 
dând pinteni calului. Eu, unul, nu vă mai dau nici un sfat. 

Ceilalţi doi se priviră semnificativ. Apoi Gambusino îi şopti 
lui Perillo: 

Mişelul ăsta ne-a spionat aseară. Altă explicaţie nu există. 
Ce crezi că-i de făcut? 

Trebuie lichidat. Şi cât mai repede, ca să nu aibă prilejul 
să trăncănească. 

Just. Asta-i ultima zi a vieţii sale! De fapt, măgarul are 
dreptate într-un fel când ne recomandă să fim prudenţi, 
numai că nu vreau să ţin seama de sfatul lui repetat cu 
atâta stăruinţă. În ce mă priveşte n-am să mă expun. Ne 
oprim amândoi la intrare şi aşteptăm să intre ceilalţi. Pe 
urmă vedem dacă valea e ocupată de cambaşi sau nu. 

Îşi puseră planul în aplicare. Merseră cu Braţ-Viteaz până 
în faţa intrării, unde se opriră pentru a lăsa ca grosul trupei 
să intre în „cazan”. Însă Braţ-Viteaz ridică mâna şi făcu 
oamenilor lui semn să stea pe loc. După care pătrunse 
singur între pereţii văii. Se întoarse după câteva minute şi 
anunţă: 

Nu e nimeni înăuntru. Putem intra liniştiţi. 


Ei, hai, daţi-i drumul! porunci Gambusino, stând mai la o 
parte împreună cu Perillo. 

Păreau amândoi, nişte veritabili comandanţi gata să 
primească defilarea trupelor. Braţ-Viteaz trecu în fruntea 
abiponilor săi. Urmară soldaţii albi. 

Dar căpetenia greşise crezând că valea e neocupată, 
greşeală pe care avea să o regrete cât de curând. 

Întors lângă Valea lacului secat, Tata Jaguar constatase cu 
mirare că pe marginile văii nu se zărea nici o siluetă de 
cambaş. Îi strigă deci de departe lui Geronimo, care-l 
întâmpinase la jumătatea, drumului: 

Sper că toţi războinicii noştri sunt aici... 

Toţi! 

Păi unde? 

În spatele meu, la gârlă. 

Şi de ce nu în vale? 

Fiindcă savanții ăştia doi, care, după câte văd, se află 
teferi lângă tine, dispăruseră la un moment dat şi mă 
temeam să nu-i prindă abiponii şi să-i silească a mărturisi 
care sunt intenţiile noastre. Mi-am zis că e mai prudent să 
nu ocup valea până nu te întorci. Am făcut bine ori nu? 

Bine! Meriiţi laude. 

Geronimo se apropie şi îi strânse mâna. Albii veniră şi ei 
să-i salute pe şeful întors în mijlocul lor. Morgenstern şi 
Fritze se traseră ruşinaţi mai la o parte. Ar fi preferat să 
dispară ca să nu fie luaţi la întrebări. Dar se găsi cineva 
care alergă să-i întâmpine râzând cu toată gura: 

Păi bine, sehores, ce v-a venit s-o ştergeţi aşa, fără un 
cuvânt de bun-rămas? Am intrat la griji. Dacă vă înghiţea 
vreo broască din alea uriaşe?! 

Vorbise Parmesan, chirurgul. Morgenstern nu scoase nici o 
vorbă, Fritze însă ripostă: 

Ei, şi? Dacă ne înghiţea, ştiu că i-aţi fi tăiat burta ca să le 
scoateţi afară. 

Fără îndoială, dar cu condiţia să mă fi înştiinţat la timp. 
Încolo nici un impediment. Mă descurc şi la cezariană. Tai 


orice!... Aţi fost probabil la mlaştina cu oase, nu-i aşa? 

Da. De fapt plănuisem o excursie în lună, dar, fiind abia la 
primul ei pătrar, n-ar fi avut loc să ne găzduiască. 

Precum văd, sunteţi foarte bine dispus. Înseamnă că v-a 
mers totul în plin. Şi noi care ne temeam că aţi căzut în 
mâinile abiponilor! Totuşi ceva parcă nu-i în regulă: unde vă 
sunt caii? 

I-a halit broasca de care vă temeaţi: să nu ne înghită pe 
noi. Aşa că, dacă doriţi, vi se oferă ocazia unei operaţii pe 
cinste. Poate mai salvaţi ceva din bietele dobitoace... 

Cu acestea, Fritze îl părăsi îndreptându-se spre 
Morgenstern, care îşi găsise refugiul sub uri copac. Se 
aşeză lângă el şi îi spuse în germană: 

Chirurgul ăsta voia să-şi bată joc de mine, dar nu i-a mers. 
De, îmi pare rău de căişori... Şi Tata Jaguar ce să spun... Mă 
miră că nu ne-a tras încă o săpuneală în lege. Nu găsiţi că e 
curios? 

Aşteaptă, numai să-şi facă puţin timp. 

Asta zic şi eu. Dar nu vă necăjiţi. O să iau totul asupra 
mea. Eu, Fritze, am pus la cale tărăşenia. Îmi tot umblau 
prin minte ciolanele alea şi nu m-am lăsat până nu v-am 
convins şi pe dumneavoastră s-o tulim. 

Nu prea merge, Fritze. Cum să accept un asemenea 
sacrificiu din partea ta? E împotriva demnităţii şi onoarei 
mele, pe latineşte honor. Mi-aş pierde respectul pentru 
propria mea persoană. 

Cum? Ce vorbă-i asta? Cine pretinde să vă respectaţi? 
Nimeni. Destul că vă respect eu şi ceilalţi. 

Nu, Fritze, nici nu te-ar crede pe cuvânt. Să fi prevăzut cât 
de cât lucrurile, nu făceam prostia asta. Acuma drege dacă 
poti. 

Credeţi că nu se poate? Eu, unul, ştiu cum am putea ieşi 
cu obrazul curat. Ştiu taman ce trebuie. 

Ei? 

Trebuie să ne dovedim curajoşi, viteji. 

Adică să participăm şi noi la bătălia ce se pregăteşte? 


Asta e! Ori vreţi să vă arătaţi vitejia cu altă ocazie? 

Hm! Nu sunt fricos, dar un combatant trebuie să verse 
sânge, pe latineşte sanguis. Or mie nu-mi place să văd 
sângele curgând... 

Aşa? Vă e milă de nişte ticăloşi care ne-au spânzurat la un 
deget de boturile crocodililor? Eu, unul, nu cred să fi 
mâncat vreodată oameni, însă pe bandiții ăştia i-aş mesteca 
fripţi. 

Pe când Fritze îşi dădea osteneala să stimuleze spiritul 
războinic al stăpânului său, albii şi căpeteniile cambaşe se 
adunară ca să afle rezultatul recunoaşterii efectuate de 
Tata Jaguar. După ce îi lămuri asupra situaţiei, acesta 
adăugă: 

Sunt convins că vor cădea în cursă. Nu e nevoie să ne 
grăbim, fiindcă, după părerea mea, trupa lor nu va sosi 
înainte de amiază. Aşadar, să fim înţeleşi. O sută de oameni 
pătrund în vale şi se înşiră pe liziera din faţă a pădurii. 
Bineînţeles ascunşi. Comandant: Geronimo. Operația din 
vale o conduc eu personal. Voi sta pitulat drept în mijlocul 
lizierei. Fără îndoială că duşmanii se vor instala aici pentru 
odihnă. Atunci am să ies în faţă şi am să-i somez pe 
conducătorii lor să se predea fără luptă. 

Şi dacă nu vor sau nu au încredere? întrebă Geronimo. 

Atunci, fie ce-o fi. Eu mi-am făcut datoria. 

Dar e limpede că nu te vor lăsa să pleci. Vor pune mâna pe 
tine. 

Ei, aş! Nu mă prind ei atât de uşor. La primul lor gest şi îi 
împuşc pe Gambusino şi Perillo, iar voi, auzind 
împuşcăturile, tăbărâţi asupra celorlalţi. 

Şi, până una-alta, tu te afli chiar în mijlocul lor... Tare 
periculos, îţi rişti viaţa. 

Sunt de aceeaşi părere, îl susţinu sublocotenentul Verano. 
I-am spus şi domnului Jaguar, însă m-a repezit. La ce să-i 
mai someze pe răzvrătiți şi să-şi expună viaţa? Nu merită ei 
atâta generozitate. Nimiciţi-i fără milă pe toţi, absolut pe 
toţi! Abiponii sunt fiare, iar albii înhăitaţi cu ei sunt nişte 


lepădături. Cu astfel de inşi nu se cade să fii milos, 
altminteri îi tai singur craca de sub picioare. În ce mă 
priveşte, voi trage la prima lor apariţie. 

Ba n-o să trageţi! îl avertiză Tata Jaguar. Părerea mea o 
ştiţi. Sper să duc la împăcare aceste două triburi indiene 
care se duşmănesc. În plus mi-ar conveni să-i prind pe 
Gambusino şi pe Perillo de vii - ceea ce probabil că nu ar fi 
cu putinţă dacă s-ar trage fără ordinul meu. 

Şi dacă totuşi voi trage? 

Hammer îşi încruntă sprâncenele şi răspunse dur: 

Atunci veţi fi răspunzător de masacrul ce va urma şi o să 
vă împuşc. 

Cu alte cuvinte, aveţi de gând să mă asasinați! 

Să vă pedepsesc! Dacă acţionaţi împotriva ordinului meu, 
sunteţi un criminal şi vă execut fără nici o ezitare. 

Ofiţerul se întoarse şi plecă supărat. Când socoti că nu mai 
poate fi auzit, îşi strânse pumnii şi mormăi: „Eu să mă 
supun unui asemenea ins! Toţi îl venerează, iar eu parcă aş 
fi recrut în faţa unui general. Auzi, cică să-i cruţe pe indieni. 
Ce dobitocie! Las' că le arăt eu! Trebuie împuşcaţi până la 
unul. O dată faptul împlinit, acest «general» - umanitar n-o 
să mai aibă ce crâcni. S-a stabilit ca primul foc să fie 
semnalul atacului... Ei bine, focul acesta o să-l trag eu!” 

Tata Jaguar, după ce mai expuse o dată planul în 
amănunţime, se apropie de copacul sub care şedeau 
Morgenstern şi Fritze. 

E timpul să trecem fiecare la postul lui, se adresă el 
micului savant. Vreau să vă explic sarcina dumneavoastră. 

Asta-i bine, vorbi Fritze în locul stăpânului său. Ştiţi unde 
am dori să ne postați? 

Unde? 

Acolo unde-i primejdia mai mare. 

Zău? Aţi devenit viteji peste noapte? 

Cum peste noapte?! Eu, unul, sunt aşa de când lumea. Şi 
apoi azi e o treabă specială: trebuie să ştergem ruşinea ce 
am păţit. Înţelegeţi, să ne spânzure deasupra crocodililor!... 


Asta cere răzbunare. O să dau iama-n ei ca pisica în vrăbii, 
iar dom' doctor o să-mi stea într-ajutor. 

Voi să daţi iama-n duşmani? Nu se aprobă! Vă repartizez 
eu în altă parte, unde sper să nu ne puteţi încurca. Zic sper, 
fiindcă nu e chiar sigur că n-o să faceţi şi acolo vreo prostie. 

Aşa... Şi uncie ne repartizaţi? 

La cai. Să-i păziţi, căci nu putem să-i luăm cu noi în vale. 

La cai? se strâmbă Fritze. Adică din eroi am ajuns un fel 
de rândaşi. Ce părere aveţi, dom' doctor? 

Eu... mă supun cu regret, răspunse micul savant. De fapt 
am fi vrut să combatem, doar nu suntem mai prejos decât 
alţii... 

Mă rog, mă rog, acceptă liniştit Tata Jaguar. Dar din câte 
am văzut şi constatat, curajul dumneavoastră poate păgubi 
mai mult prietenilor decât duşmanilor. De aceea vă dau o 
sarcină mai comodă. 

Şi credeţi că numai doi oameni singuri vor fi în stare să 
stăpânească atâţia cai? În ce mă priveşte, mi-e greu să 
afirm că aş fi atât de înzestrat... 

N-o să fiţi singuri. Vă mai dau şase cambaşi cu aceeaşi 
însărcinare. Sper ca măcar de astă dată să mă pot bizui pe 
dumneavoastră, domnule doctor. 

Fără îndoială, deşi aş fi preferat să lupt alături de ceilalţi. 
Dar fiindcă ţineţi neapărat să rămânem la cai, ne vom 
achita de misiune, pe latineşte officium. 

Perfect. Nu trebuie decât să fiţi atenţi ca nici un cal să nu 
fugă în vale. Lucrul e destul de uşor. Puteţi avea nădejde în 
ajutorul cambaşilor. 

Acestea zise, Tata Jaguar îi părăsi. Era limpede că, de fapt, 
nu voia decât să-i îndepărteze pe cei doi buclucaşi de 
teatrul bătăliei. Nu avea încredere în ei şi se temea să nu-i 
facă vreo nouă poznă. Sesizând intenţia, Fritze îşi simţi 
inima ca de catran. 

Sunteţi, fireşte, om cu şcoală, dom! doctor, se adresă el 
micului savant, aţi trecut şi pe la universitate, nu? 

Chiar pe la trei. 


Şi vă pune paznic la cai! Nu e ruşinos? 

Păi ce să fac... 

Asta-i acuma! Facem şi noi de capul nostru, ca şi când n- 
am fi auzit nimic. Lăsăm caii să fie cai şi ne aruncăm în 
luptă. 

Mi-ar plăcea şi mie, chiar foarte mult... însă i-am promis. 

Ne duce de nas, dom' doctor. Păcăleală curată. Parcă de 
cai e vorba? Pentru asta îi ajung câţiva cambaşi. Nu vrea 
decât să ne ţină departe de bătălie. Mare jignire, zău aşa! 
Ce-or să gândească indienii despre noi?! 

Într-adevăr, pe toţi dracii! se aprinse la rândul lui 
Morgenstern. O să spună că suntem nişte babe. Fritze, te 
urmez! 

Foarte bine. Le arătăm noi! O să ne batem ca leii. Vai de 
cel care îmi pune la îndoială curajul. Îl fac praf! 

Cam la un ceas înaintea prânzului poziţiile fură ocupate. 
Albii împreună cu optzeci de cambaşi, sub comanda lui 
Geronimo, executaseră întâi o manevră, pentru ca abiponii 
să nu le descopere urmele, apoi se deplasaseră în monom 
până la liziera pădurii şi, astfel înşiraţi, se pitiseră printre 
tufe şi copaci. Cel care încheia şirul se afla la vreo două sute 
de paşi de gura văii. Aşteptau cu toţii sosirea inamicului. 
După aceea aveau să-i închidă drumul îndărăt. 

Ceilalţi, numai indieni - peste cinci sute de oameni - 
ocupaseră laturile văii, jumătate pe dreapta, jumătate pe 
stânga. Se împărţiseră deci în două unităţi. Tata Jaguar se 
afla în dreapta, fapt care îi îndemnă pe Morgenstern şi 
Fritze să se strecoare printre războinicii de pe latura 
opusă. 

Aici perechea de rebeli îşi tăie drum cu atâta grabă, încât, 
după un răstimp, când indienii începeau să se desfăşoare, 
ajunse în fruntea întregului şir, foarte aproape de gura văii. 
Astfel Tata Jaguar nici nu le bănui prezenţa. 

În schimb lângă el se afla un alb care nu voise să se 
alăture grupului comandat de Geronimo şi anume 
sublocotenentul Verano. Până să-şi fi pus trupele în mişcare, 


Tata Jaguar se apropiase de ofiţer şi îl întrebase pe un ton 
răspicat: 

Senor, ştiţi ce am de gând. Doriţi totuşi să participaţi la 
operaţia noastră? 

Da. 

Atunci vă rog să staţi permanent lângă mine. 

Înţeleg, seăor. Vreţi să mă sechestraţi, să mă ţineţi sub 
observaţie. Nu aveţi încredere în persoana mea. Ei bine, nu 
mă opun: voi fi mereu cu dumneavoastră. 

Îl însoţise deci pe Tata Jaguar până la poziţia din dreapta 
văii şi rămase lângă el. Afişa o indiferenţă şi un calm 
desăvârşit, încât te puteai uşor înşela asupra intenţiilor 
sale. În sinea lui însă era hotărât ca, în momentul potrivit, 
să tragă, focul de armă fatal. 

De cealaltă parte, Fritze îl rugă pe un cambaş să-i 
împrumute cuțitul, tăie nişte crăci şi confecţiona două bâte 
groase din care una îi reveni stăpânului său. Erau singurele 
lor arme. Puştile le fuseseră confiscate la mlaştină. 

Aşa! zâmbi el, mulţumit. Când l-oi altoi pe careva cu 
semnul ăsta de mirare, n-o să mai zică nici pâs. 

Cambagşii, necunoscând rolul celor doi intruşi, îi tratau cu 
toată bunăvoința. Fritze ardea de nerăbdare să-şi pună în 
funcţie arma lui primitivă. De altfel şi Morgenstern dorea 
să-şi afirme curajul exemplar. De aceea minutele de 
aşteptare li se păreau neînchipuit de lungi. În cele din 
urmă, Fritze, trăgând cu coada ochiului la tufărişul des ce 
se înălța în spatele lui, vorbi către Morgenstern: 

Mi se pare că timpul e prea lung şi răbdarea prea scurtă. 
Ce ziceţi, dom' doctor, n-ar fi cazul ca abiponii să se 
grăbească niţel? 

Chiar aşa. Nu-i deloc plăcut să tot stai şi să-aştepţi cu 
sufletul la gură. 

Ce-ar fi să cercetăm situaţia? Doar ne aflăm aici lângă 
gura văii. Dacă ne-am urca pe clin în sus, am putea să-i 
vedem când se apropie. 

Într-adevăr, numai că tufărişul e prea des. 


Să încercăm totuşi. Suntem amândoi mici de stat şi ne 
putem strecura mai uşor decât alţii care-s nişte măgădăi cât 
gigantohelonia dumneavoastră. 

Nu-mi mai pomeni de ea, Fritze. Mă indispune. 

Fritze se căţără primul ca să croiască drum şi stăpânului 
său. Acesta îl urmă. Era într-adevăr greu să te strecori prin 
tufăriş, însă nu imposibil. După unele eforturi, cei doi 
ajunseră - ce-i drept cu hainele cam ciupite - la înălţimea 
unei stânci ce trona deasupra intrării. Sus creşteau arbori 
şi arbuşti, dar pe latura dinspre şes înălţimea era destul de 
golaşă. Abia ce ajunseră sus şi îşi îndreptaseră privirile spre 
răsărit, că-i şi văzură pe abiponi venind încet, agale, ca 
nişte drumeţi ce nu vor să se obosească. 

Uite-i! În sfârşit! Slavă Domnului! exclamă Fritze, bătând 
din palme ca un copil. Acuşi începe tevatura, dom' doctor. 

De acolo de sus, unde stăteau pitiţi, se vedea nu numai 
şesul până hăt departe, ci şi cazanul de dedesubt. Totul era 
tăcut, nemişcat, de parcă nici o fiinţă omenească nu s-ar fi 
aflat prin apropiere. Abiponii veneau fără grabă în frunte cu 
cei cincizeci de călăreţi. Unora li se puteau desluşi chiar 
trăsăturile feţei. 

Ei, îl recunoaşteţi pe cel din capul coloanei? se adresă 
Fritze micului savant. Cel mai mare dintre ticăloşi! 

Da, e Gambusino. 

Şi la dreapta lui? 

Perillo, toreadorul. Dar să vorbim mai încet, altminteri o să 
ne audă când ajung jos. 

Observaţie foarte îndreptăţită, căci stâncile de la intrarea 
deasupra căreia pândeau cei doi „viteji” aveau o înălţime de 
cel mult douăzeci de coţi. 

Cum spuneam la începutul acestui capitol, abiponii se 
opriră la intrare în timp ce Braţ-Viteaz cercetă terenul şi, 
constatând că nu era nimic de temut, se întoarse şi raportă 
în consecinţă. Apoi îşi conduse oamenii în Valea lacului 
secat. 


Aceştia îl urmară până la micul lac din mijlocul văii şi se 
răspândiră pe mal. Nimeni nu bănuia că se află de fapt într- 
o capcană fără ieşire. După trupa de pedeştri intrară în 
cazan şi cei cincizeci de călăreţi. 

Gambusino a rămas la urmă, îi şopti Fritze doctorului. 
Păcat că suntem prea sus. Tare l-aş mai izbi în cap. 

Şi îşi săltă parul arătând cum ar izbi. Tufa din faţa lor avea 
rădăcini adânci, dar înfipte într-un teren fărâmicios şi 
crăpat din cauza intemperiilor. Chiar dedesubt stătuse un 
timp Gambusino, mândru şi semeţ pe calul lui. Acum nu se 
mai vedea. Morgenstern, curios, se aplecă înainte: 

Să fi intrat şi el? 

Răspunsul la această chestiune avea să fie cu totul inedit. 
Micul savant se aplecase prea mult, bizuindu-se pe 
soliditatea terenului, care însă se dislocă brusc şi încăpu să 
alunece, fără speranţă de oprire. Astfel doctorul se pomeni 
dus la vale. 

Staţi, opriţi-vă, pentru Dumnezeu! strigă Fritze atât de 
tare, încât glasul i se auzi până-n depărtări. Încotro aţi luat- 
0? În jos? Ei, asta n-am s-o rabd! 

Îl apucă pe Morgenstern de picioare, însă terenul, cedând 
din nou, porni şi el la vale. Se rostogoliră astfel amândoi, 
lovindu-se când de o tufă, când de un trunchi de copac sau 
de bolovanii care, spre norocul lor, nu erau prea ascuţiţi. Şi 
călătoria se isprăvi abia jos, când nimeriră exact sub calul 
lui Gambusino. 

Acesta, însoţit de Antonio Perillo şi de căpitanul Pellejo, 
mai întârziase un timp după ce toţi albii ceilalţi intraseră în 
cazan. Auzise strigătul lui Fritze şi, ridicând capul, îi zărise 
pe cei doi spioni venind de-a dura şi aterizând, cum 
spuneam, la picioarele calului său. Din cauza şocului 
violent, bieţii ghinionişti uitară parcă să se ridice. 

Cine-s ăştia?! se miră Gambusino. Parcă i-aş cunoaşte. 

Que sorpresa! exclamă Antonio Perillo. Să mă scuipi între 
ochi dacă nu sunt găgăuţii pe care i-am spânzurat aseară. 
Hei stimabililor, aţi crăpat sau încă nu? 


De sus, de pe cal, îi lovi atât de tare cu patul puştii, încât îi 
trezi din buimăceală. Fritze îşi reveni cel dintâi, se pipăi 
peste tot şi, constatând că e întreg, îl ajută şi pe 
Morgenstern să se scoale. 

Cum aţi ieşit din căzătura asta? îl întrebă el fără să-i bage 
în seamă pe bandiți. V-aţi ţinut bine oră vi s-au frânt niscai 
oscioare? 

Doctorul se pipăi la rândul lui: 

Se pare că am rămas intact, însă capul mi-e tobă, pe 
latineşte tympanum. 

Asta trece. Cum de-aţi căzut? 

Păi ca şi tine, adică... 

Gura! se răsti la ei Gambusino. Acum vorbesc eu! Încotro 
aţi şters-o aseară? 

Încoace, răspunse Fritze. 

E clar. Şi cine v-a dezlegat? 

Nimeni. Am rupt legăturile cu dinţii. 

Ia ascultă, dacă eşti prea bine dispus şi îţi arde de glumă, 
apoi te fac eu să-ţi schimbi dispoziţia. Mărturiseşte cine v-a 
eliberat. 

N-am altceva de spus. Ne-am dezlegat singuri. 

Cum? 

Ce-s prost să-mi trădez sistemul?! Dacă ştiţi poanta, ne 
spânzurați din nou şi ne legaţi în aşa fel, încât să nu mai 
putem scăpa. 

Nu cumva îţi baţi joc de noi, omule? Încă o dată: cine v-a 
eliberat? Tata Jaguar? 

Măi, da curioşi mai sunteţi! Vă povestim mai pe urmă. 

Îşi luă stăpânul de braţ şi porni cu el spre gura văii. 
Antonio Perillo scoase pistolul, însă Gambusino îl opri 
râzând: 

Lasă-i că tot nu scapă. Se vede că habar n-au de 
războinicii noştri care se află aici. Ce sperietură o să-i 
apuce când i-or zări! 

Îi urmară deci pe cei doi fârtaţi. Căpitanul Pellejo venea în 
spate. Dar abia cârmiră în gura văii, că-i şi văzură pe 


Morgenstern şi Fritze cum o zbughesc la dreapta într-un 
tufiş şi în aceeaşi clipă, spre stupoarea lor, se ivi dintre 
arborii de pe partea stângă a văii Tata Jaguar. 

Todos los diablos! înjură Gambusino. Asta-i Jaguar! 

Instantaneu îşi struniră caii. Şi tocmai atunci din spatele 
Tatii Jaguar se înălţă un nouraş şi trosni un foc de armă. 
Restul e imposibil de descris, fie chiar şi în timp înzecit sau 
însutit faţă de fracțiunea de secundă în care se derulă 
totul... 

Lovit în cap, Braţ-Viteaz se prăbuşi de pe cal în apa lacului. 
Urmă o linişte grozavă. Apoi izbucni din rândurile 
abiponilor un urlet fioros, al cărui ecou făcu să se 
cutremure valea. Auzind detunătura, Iata Jaguar se 
întoarse fulgerător şi îl surprinse pe ofiţer cu arma ridicată. 
Din câteva salturi fu lângă el. 

Nemernic, trădător, asasin! răcni Tata Jaguar, scos din fire. 
Asta înseamnă a executa ordinele mele? 

Nu sunt subalternul nimănui! răspunse dârz ofiţerul. 

Nici al lui Dumnezeu care interzice să ucizi?! De fapt, 
dumneata nici nu eşti un simplu ucigaş, ci un măcelar! 

Nu am tras decât în căpetenia indienilor. 

Ba ai dat semnalul morţii pentru alte şase sute de suflete! 
Auzi? 

Din ambele părţi ale văii, cambaşii trăgeau ascunşi după 
copaci. Abiponii cădeau cu grămada. În faţă, la intrare, o 
voce ca de stentor striga: 

Fugiţi, salvaţi-vă! Sunteţi împresuraţi! 

Era glasul lui Gambusino, care tuna cutremurând valea. 
Apoi banditul îşi întoarse calul şi se năpusti afară. Perillo îi 
urmă. Trecând pe lângă căpitanul Pellejo, care stătuse 
îndărătul lor, toreadorul rânji diabolic. Îşi trase cuțitul de la 
brâu şi, din goană, îl înfipse în pieptul ofițerului. 

Aşa, ca să nu mai poţi trăncăni, spion ordinar! adăugă 
Perillo, depărtându-se grăbit împreună cu celălalt mişel. 

Dincoace, Tata Jaguar îl privi cu scârbă pe sublocotenentul 
Verano: 


Au şi căzut pe puţin o sută de oameni, iar bandiții aceia doi 
caută să scape! Dar îi prind eu până la urmă... Ei şi acum 
aminteşte-ţi de promisiunea mea! 

Scoase pistolul, îl duse fulgerător la tâmpla 
sublocotenentului şi apăsă pe trăgaci. Verano se prăbuşi. 
Tata Jaguar, bărbatul vrednic şi necruţător, îşi roti privirea 
peste vale. Tocmai răsunase o nouă salvă a cambaşilor. Cu 
atât mai primejdioase erau aceste salve, cu cât abiponii se 
aflau în faţa unui inamic nevăzut şi cădeau răpuşi câte zece, 
douăzeci deodată. „Ce-i de făcut? se întrebă Tata Jaguar. Să 
mă iau după Gambusino şi Perillo sau să rămân aici ca să 
pun capăt masacrului?” Deodată îl zări pe Geronimo dând 
buzna în vale cu oamenii lui. Aceasta îl făcu să se decidă pe 
loc. Alergă spre unul din caii abiponilor, care necheza 
speriat. Sări în şa. Tocmai atunci se ivi şi bătrânul Anciano, 
cu arma în mână, strigând: 

Perillo, ucigaşul, încearcă să scape, sehor! Mă duc. După 
el, trebuie să-l prind. 

Mergem amândoi, răspunse Hammer. 'Ține-te lângă mine, 
hai! 

Se îndreptară spre ieşire. Acolo Jaguar opri pentru o clipă 
şi se adresă lui Geronimo: 

I-ai văzut pe cei doi fugari? 

Da. Nu i-am putut opri fiindcă nu aveam cal la îndemână: 

În ce direcţie au apucat? 

Spre stânga. 

Dă ordin şi opreşte imediat focul! Nu mai trageţi până mă- 
ntorc. 

Apoi, însoţi de bătrânul Anciano, coti la stânga printre 
stânci. Urmele fugarilor se vedeau clar. 

Din momentul când Gambusino lansase strigătul său 
disperat şi părăsise valea, nu trecuseră mai mult de două 
minute şi totuşi siluetele celor doi bandiți abia de se mai 
zăreau la orizont. 

N-o să-i putem ajunge. Caii ăştia nu sunt buni de nimic, se 
îndoi bătrânul Anciano. 


Îi ajungem! Trebuie să-i prind! hotări Tata Jaguar. 

Ca să uşureze galopul se aplecară mult înainte, sprijiniți în 
scări. Goneau îndemnându-şi caii cu pintenii, cu frâul. 
Distanţa se micşora încet. Nu numai Anciano, dar şi Tata 
Jaguar, care altminteri menaja cu orice preţ caii, lovea 
acum fără milă în burta animalului. Aproape că zburau 
peste câmpul neted, înierbat, paralel cu liziera pădurii ce se 
întindea din Valea lacului secat până departe spre nord. 
Distanţa se scurta întruna şi bandiții îşi pierdeau treptat 
avansul iniţial. 

Dacă am putea trage în picioarele cailor! spuse Anciano. 

Uşor de nimerit, îl asigură Tata Jaguar. 

Uşor? Mie mi se pare cu neputinţă. 

Ba eu pot. Numai că astfel i-am scăpa din mâini pe bandiți. 
Ar zbughi-o pe jos în pădure, care e foarte deasă şi am fi 
nevoiţi să-i lăsăm în plata Domnului. Mă şi mir de ce nu 
leapădă caii ca să-şi caute adăpost în adâncul pădurii. Dacă 
n-o fac, sunt sigur că-i ajungem. Numai că trebuie să-i 
depărtăm de pădure, să-i scoatem în câmp deschis. 

Din păcate nu izbutiră să-şi pună planul în aplicare. 

Gambusino avea un cal mai bun decât Perillo, însă, 
trăgând mai greu la cântar, nu se putea detaşa de 
complicele său. Călăreau deci alături. La un moment dat, 
constatară cu spaimă că distanţa ce-i despărţea de 
urmăritori scădea mereu. Zadarnic împunseră caii cu 
cuţitele, ca să-i oblige la maximum de efort. Gambusino 
întoarse din nou capul şi se sperie de-a binelea. 

Cascaras! înjură el, furios. Se apropie. Vor să ne depărtăm 
de pădure. Hai, goleşte coburii! Lăsăm caii şi fugim în desiş! 

Perillo nu protestă. Ştia că celălalt are dreptate. Goliră 
repede coburii, mânară spre pădure şi, odată ajunşi la 
marginea ei, săriră din şa, luând-o la sănătoasa printre 
copaci. Perillo voia să intre cât mai adânc în desiş, dar 
Gambusino îl reţinu: 

Stai, omule! Aici putem sta ca în sânul lui Avram. Crezi că 
Tata Jaguar va risca să vină încoace şi să slujească drept 


ţintă gloanţelor noastre? 

Se pitulară deci în spatele primului pâlc de arbori, 
ţinându-şi puştile pregătite şi pândind cu încordare: vin ori 
nu vin? Nu văzură şi auziră nimic. Domnea o linişte adâncă. 

Ce zici, am dreptate? se umflă în pene Gambusino. Li-e 
teamă să vină după noi. 

Atunci poate că am scăpat. Stăm aici până îşi iau tălpăşiţa, 
pe urmă ne reluăm drumul călare. 

Călare? Nici în vis! 

De ce? 

Fiindcă n-o să avem cai. 

Ei, aş! Doar îi văd cu ochii mei. De când i-am părăsit, abia 
dacă s-au mişcat din loc. 

Aşa e, îi văd şi eu. Numai că Tata Jaguar nu e atât de prost, 
încât să ni-i lase nouă. La Barranca del Homicidio va trebui 
să mergem pe jos, drăguţule. În tot cazul ai făcut o ispravă 
bună lichidându-l pe căpitan. Acuma habar n-au încotro ne 
ducem. l-auzi! N-am avut dreptate? 

Într-adevăr, se auziră două împuşcături. Caii, loviți mortal, 
se prăbuşiră. Gambusino prevăzuse bine lucrurile. 

Când cei doi fugari îşi abandonaseră caii şi dispăruseră în 
pădure, bătrânul Anciano exclamase bucuros: 

Se simt încolţiţi şi caută să se ascundă! Acuma nu ne mai 
scapă. Să mânăm mai repede! 

Era pe punctul să o ia la galop turbat ca să-i prindă pe 
fugari, însă Tata Jaguar, care mergea alături, îi prinse calul 
de dârlogi. Se opriră amândoi după câţiva paşi. 

Ce-ţi trece prin gând! îl mustră Hammer pe indian. Vrei 
să-ţi pui capul la bătaie? Stăm aici! 

Stăm? se miră bătrânul. Păi atunci ne scapă! Se vâră în 
inima pădurii şi nu-i mai găsim. 

Nu fac ei asta. Pun rămăşag că s-au oprit la margine şi ne 
pândesc cu armele în mâini. Dacă ne apropiem, trag în noi 
şi gata. 

S-ar putea, sehor. Uite că nu m-am gândit... Dar să-i lăsăm 
să scape...? 


Tata Jaguar nu răspunse. Chipul său vădea o amară 
resemnare. Tăcu o vreme, cu ochii întunecaţi, cu fălcile 
încleştate. Apoi: 

Nu ne rămâne decât să ne întoarcem. 

Aoleo, dar trebuie să-l prind pe Antonio Perillo, pe ucigaşul 
care... 

Şi eu doresc să-l prind pe Gambusino. Însă dacă mergem 
orbeşte, atunci treaba iese pe dos: cădem noi în cursă. 

Vasăzică nu-i chip, sehor? Doar vă ştiu de om tare priceput 
şi ager la minte. Oricât ar fi de încurcate lucrurile, 
dumneavoastră ştiţi să le descurcaţi. Şi tocmai acum, când 
am pus totul la cale şi ne aflăm atât de aproape de ţintă, 
tocmai acum să daţi greş, să vă întoarceţi fără să fi făcut 
vreo ispravă? 

Nu-i chiar aşa, răspunse Hammer, mai înseninat, îi lăsăm 
în pace numai pentru un timp. Doar ştim locul unde se află 
şi vom porni pe urmele lor. 

Ei, da, însă asta n-am putea-o face decât mai, târziu... 

Fireşte. Acuma trebuie să ne întoarcem în vale, unde-i mai 
multă nevoie de mine decât aici. 

Bine, bine şi dacă plecăm, ticăloşii ies din desiş, încalecă şi 
ne-o iau înainte de n-o să-i mai ajungem nicicând. 

N-o să încalece. Îi fac eu să meargă pe jos, nici o grijă. 

Şi Tata Jaguar duse la ochi puşca cu două ţevi. Amândouă 
încărcăturile izbiră în plin. Caii bandiţilor căzură ca 
fulgeraţi. Tata Jaguar îşi întoarse calul fără să mai arunce o 
privire îndărăt. Numai Anciano îşi ridică pumnul 
ameninţător spre locul unde bănuia că se află cei doi 
bandiți. Moşul, de obicei atât de calm, fierbea de necaz că 
trebuie să abandoneze urmărirea. 

La Valea lacului secat îi întâmpină o ceată de cambaşi sub 
comanda lui 'Ţeastă-Tare însărcinaţi cu paza intrării. 
Întrebat de Tata Jaguar cum stau lucrurile, căpetenia 
raportă: 

Stau cum ne aşteptam, sehor. Am învins. 


Asta se înţelege de la sine, că doar nu puteau abiponii să 
ne învingă pe noi. Te-am întrebat numai ca să aflu ce s-a 
petrecut de la plecarea mea. Aţi mai tras şi după aceea? 

Doar câteva focuri, seior. 

De ce. Aţi mai tras? se înfurie Hammer. Asta-i curată 
crimă! 

Păi nu sunt ei duşmanii noştri?! Dacă izbânda ar fi fost de 
partea lor, ne stârpeau până la unul. 

Atunci mă mir că nu i-aţi împuşcat pe toţi. l-am poruncit lui 
Geronimo să pună capăt vărsării de sânge. Hai Anciano, să 
vedem ce s-a întâmplat. 

Intrară prin gura văii şi văzură de îndată un tablou cât se 
poate de trist. Cambaşii, care înainte stătuseră ascunşi 
după copaci, îşi părăsiseră posturile pentru a se arăta 
duşmanului în toată neînfricarea lor. Înşiraţi de jur- 
împrejurul văii, pândeau gata să tragă. La dreapta, unde 
stătuse Tata Jaguar în aşteptarea abiponilor, se aflau acum 
Geronimo şi tovarăşii lui albi, printre care Morgenstern şi 
Fritze. 

Abiponii rămaseră în preajma micului lac. Nu cutezau să 
contraatace. Se mărgineau să-şi adune morţii şi răniții. La 
prima vedere se putea observa că pieriseră jumătate din ei, 
ceea ce îl revoltă şi mai mult pe Tata Jaguar. Se apropie în 
galop de Geronimo, sări din şa şi îl întrebă cu asprime: 

Cum se face că aţi omorât atâţia oameni, fără să mai 
vorbim de răniţi? Ţi-am spus doar să opriţi focul până mă 
întorc! 

Nu e vina mea, se scuză Geronimo. N-au vrut să mă 
asculte. A trebuit să-i ameninţ ca să se oprească. 

Atunci... măcar să nu le punem supravieţuitorilor condiţii 
prea grele. Din păcate, sublocotenentul Verano l-a împuşcat 
pe şeful lor şi va trebui să tratăm cu locţiitorii. Trimite un 
mesager. Să poftească până la mine. Le asigur o escortă. 
Dar să vină neînarmaţi. 

Pe când trimisul se depărta, Tata Jaguar îl luă la rost pe 
Morgenstern, adresându-i-se în germană: 


Nu v-am spus eu să staţi la cai?! Cum naiba de-aţi ajuns 
tocmai în partea opusă a văii şi încă în braţele inamicului? 

Omuleţul răspunse cam jenat: 

Ne-a îndemnat curajul, domnule Hammer, spiritul de 
vitejie, pe latineşte fortitudo sau chiar strenuitas. 

Adică anarhie, indisciplină! Foarte ciudat cum curajul 
dumneavoastră se soldează totdeauna cu urmări grave. S- 
ar părea că posedaţi nişte fortitudo sau strenuitas de un fel 
cu totul deosebit. 

În clipa aceea sosi un cambaş cu vestea că muribundul 
căpitan Pellejo doreşte să-i vorbească Tatii Jaguar. 

Însoţit de Anciano, acesta se îndreptă imediat spre locul 
unde ofiţerul grav rănit şi pansat ca vai de lume stătea 
întins pe frunziş. Sângele îi curgea şiroaie prin bandaj, îşi 
apăsa rana cu mâna, ea şi cum ar fi vrut să mai reţină în el 
viaţa, ce începuse a-l părăsi. Tata Jaguar înţelese după 
paloarea feţii şi după ochii lui sticloşi că orice ajutor ar fi 
fost zadarnic. Îngenunche totuşi ca să-i cerceteze rana. 

Nu vă mai osteniţi, senor, murmură Pellejo. Simt că 
lovitura e mortală. 

Din nefericire văd şi eu că nu puteţi fi salvat. Mai aveţi de 
trăit doar câteva minute. Vreţi să vă uşuraţi conştiinţa ori 
să-mi comunicaţi vreo dorinţă pe care aş putea s-o 
împlinesc? 

Da, o dorinţă, răspunse căpitanul şi un licăr fugar îi lumină 
ochii. Răzbunaţi-mi moartea, senor! 

Sunt gata s-o fac. Am şi eu o veche răfuială cu acei 
oameni... la care voi adăuga şi crima de-acum. Însă ajutaţi- 
mă. Cunoaşteţi planurile lor? 

Cunosc, gemu Pellejo în timp ce-şi apăsa rana. Clipele 
mele sunt numărate, însă cred că voi reuşi să redau cele 
auzite de mine. Gambusino şi Perillo sperau să se 
îmbogăţească de pe urma acestei rebeliuni şi a loviturii de 
stat pe care o pregătiseră. Sperau într-o pradă bogată. 
Acum sunt nevoiţi să renunţe. În schimb vor să ajungă în 
munţi, ca să pună mâna pe un tezaur mult râvnit. 


Aha! În ce loc? 

Lângă Salina del Condor. 

Nu ştiţi mai precis? 

Ştiam... dar nu mai pot să-mi amintesc numele... sunt 
istovit... 

Poate Barranca del Homicidio? 

Da, da, răspunse muribundul, puţin mai înviorat. 

Ce tezaur să existe acolo...? 

Mare de tot, din vremea incaşilor. 

Dar Gambusino de unde ştie? 

De la Antonio Perillo. Acesta l-a urmărit pe un indian care 
urcase într-o noapte cu lună plina la Barranca, iar 
dimineaţa se întorsese încărcat cu lucruri de preţ. Perillo l-a 
pândit, l-a ucis şi l-a prădat... I-a luat şi scalpul... 

Bătrânul Anciano mormăi ceva ca pentru sine, înăbuşit. 

Şi pe urmă? S-a mai întors Perillo la Barranca? întrebă 
Tata Jaguar pe ofiţerul muribund. 

Da, s-a întors să caute comoara şi n-a găsit nimic, însă 
acuma vrea să urce din nou împreună cu Gambusino, care e 
mai priceput şi are mai multă experienţă. 

Sunteţi sigur de acest lucru? 

Am auzit-o chiar din gura lor. Am tras cu urechea... Ei nu 
ştiau că... 

Vorbise încet şi respirând anevoie. Glasul i se stingea 
treptat. Mâna îi alunecă de pe piept, vlăguită. Făcu un ultim 
efort ca să se ridice, dar căzu la loc horcăind. Membrele îi 
zvâcniră spasmodic, apoi încremeni. 

S-a dus, constată Tata Jaguar, sculându-se în picioare. A 
fost un rebel, un trădător, deci şi-a primit răsplata cuvenită. 
Totuşi mărturisirea lui are pentru noi o mare importanţă. 

Da, confirmă grav Anciano. Deocamdată Perillo mi-a 
scăpat, dar o să-i calc pe urme ca un câine până îl găsesc. 

În ce priveşte urmele, de fapt nu ne mai interesează. 
Acuma ştim că ţinta celor doi bandiți e Barranca del 
Homicidio. Tragem o fugă până acolo şi îi pândim. 

Doctorul Morgenstern îşi atinge ţinta. 


În sfârşit, sosiră abiponii care ţineau locul şefului ucis, iar 
dinspre gura văii se apropia [eastă-Iare, căpetenia 
cambaşilor. Era deci timpul să înceapă tratativele, mai ales 
că ziua se pleca spre amurg. 

La aceste convorbiri nu luau parte decât albii şi locţiitorii 
căpeteniei. Tata Jaguar rosti câteva cuvinte de împăcare 
încercând să mai reducă din pretenţiile cambaşilor şi să-i 
convingă pe abiponi că prietenia lor cu Gambusino şi cu 
complicele său nu le-a adus decât nenorocire, că lucrul cel 
mai cuminte pentru ei ar fi să trăiască uniţi şi în bună pace 
cu fraţii lor. 

Cuvintele sale făcură impresie asupra ambelor părţi. Urmă 
apoi târguiala cu privire la despăgubirile pe care aveau să 
le plătească abiponii. Cu acest prilej se iscă o controversă 
agitată pe care Tata Jaguar o potoli după o vreme, făcând 
ca taberele să ajungă la un compromis. 

Cambagşii nu pierduseră în bătălie nici un războinic, motiv 
suficient să nu-şi umfle pretenţiile. Abiponii primiseră o 
pedeapsă cruntă prin numărul mare de morţi şi de răniţi. 
Fură obligaţi să depună armele şi să facă legământ de pace. 
Tata Jaguar izbuti să evite penalizarea în cai şi alte animale, 
pe care cambaşii voiau să o impună abiponilor, căci 
altminteri - faptul nu constituia nici un secret pentru el - 
animalele destinate despăgubirii ar fi fost în prealabil furate 
de la coloniştii albi. 

Cambaşii erau mulţumiţi şi nu ştiau cum să-şi manifeste 
mai din plin recunoştinţa faţă de Tata Jaguar. În schimb, 
abiponii erau, fireşte, deprimaţi. Îşi jeleau morţii şi spălau 
cu apă rece plăgile răniților. Toţi, învingători şi învinşi, 
râămaseră deocamdată pe loc. A doua zi abiponii, dezarmaţi, 
urmau să părăsească valea, bineînţeles numai cei teferi sau 
uşor răniţi. Cei răniţi mai grav aveau să fie eliberaţi după o 
îngrijire atentă din partea cambaşilor. 

Pe nimeni nu-l bucurase acest măcel ca pe Don Parmesan 
Rui el Ibario, care vedea, în sfârşit, o ocazie unică de a-şi 
demonstra dibăcia şi cunoştinţele de chirurg. Se adresă 


deci şefilor abiponi cerându-le permisiunea să trateze el 
bolnavii, dar fu refuzat cu răceală şi fără mulţumiri. De fapt, 
aceşti indieni se pricepeau mai bine la vindecarea rănilor 
decât orice medic alb. Don Parmesan le întoarse supărat 
spatele şi se apropie de Morgenstern, cu care-i plăcea să 
discute. 

Să nu le tragi un toc de bătaie, senor?! Eu mă ofer să-i ajut 
şi ei refuză! Aş fi putut să salvez de la moarte o mulţime de 
răniţi. Ori nu credeţi? 

Ba sunt convins, răspunse cu politeţe micul savant. 

Aş fi salvat foarte mulţi, senor. I-am văzut cum zac plini de 
sânge, cu membrele sfărâmate. Trebuie operaţi, trebuie 
amputaţi, altminteri îi doboară cangrena. Şi cine 
amputează cu mai mare meşteşug decât mine? Cred că nu 
puneţi la îndoială faptul că eu retez orice, absolut orice? 

Nicidecum. 

Vedeţi, tocmai de aceea îmi doream să fiţi rănit la braţ, la 
picior sau la piept, să vă demonstrez pe viu arta de a 
extrage plumbii sau aşchiile de os. La nevoie v-aş fi retezat 
mădularul atins. Ce păcat, senor, că tocmai un om deştept 
ca dumneavoastră nu beneficiază măcar de o mică 
fractură... 

Se lăsase seara şi, odată cu ea, tabăra primi musafiri, 
adică femeile şi copiii mai mari ai cambaşilor. Ştiind cu 
aproximaţie când avea să aibă loc bătălia, veniră să afle 
rezultatul, mai întâi câte unul, timid, înfricoşat, pe urmă 
cârduri întregi, voioase. Aduseră mâncare şi băutură din 
belşug şi, având în vedere că se încheiase pacea, îi poftiră şi 
pe abiponi la ospăț. În jurul focurilor aprinse la repezeală 
se grupară în fel şi chip prieteni şi duşmani. 

Deşi nu mai putea fi vorba de vreo primejdie, Tata Jaguar 
postase doi străjeri, la intrarea în vale - un obicei al său de 
la care nu abdica. Aşa îşi vor fi spus şi cei doi indieni în 
cauză, căci, plictisindu-se să stea singuri în post, reveniră 
după un timp şi se aşezară la foc, fără ca Iata Jaguar să 


observe. Gestul lor de indisciplină, aparent minor, avea să 
conducă la urmări grave. 

Gambusino şi Antonio Perillo stătuseră ascunşi în desiş o 
oră întreagă fără a îndrăzni să-şi scoată capul de acolo. 

Nu văd pe nimeni, constată cel dintâi. 

S-au dus, întregi celălalt. 

Totuşi nu-mi prea vine să cred. Dacă s-au pitit prin 
preajmă şi ne pândesc? 

Atunci s-ar vedea, barem, caii lor. 

Nu-i chiar aşa. Pădurea e într-adevăr foarte deasă, totuşi, 
la margine, sunt câteva intrânduri unde nu-i mare lucru să 
ascunzi o pereche de cai. 

Păi dacă ne-o fi teamă întruna, o să stăm aici până-n ziua 
de apoi. 

Ei, nu mai exagera şi tu. Deocamdată prefer să nu ies, căci 
s-ar putea să mă pomenesc cu un glonţ în cap. 

Dar după ce se întunecă, riscul e mai mic. Atunci poate că 
ne întoarcem chiar în Valea lacului secat. 

Ţi-ai ieşit din minţi? Vrei să pună mâna pe noi? 

Ho, ce te sperii din nimic! Am o idee foarte bună. 

Ce idee? 

E vorba de cai. Ai noştri au pierit şi, până să facem rost de 
alţii, ar trebui să treacă multe zile. Or, în vale se găsesc 
destui... 

Vrei să le furăm caii? 

Nu pe toţi, numai doi. 

Nebunie curată. 

Ei, aş! Doar e clar că au învins cambaşii, iar abiponii 
trebuie să fi fost stârpiţi până la unul. După o asemenea 
izbândă, indienii ăştia sud-americani se poartă ca nişte 
ţânci. Mănâncă şi beau, chiuie şi răcnesc fără a se gândi 
decât la bucuria victoriei. Posibil deci să lase intrarea în 
vale nepăzită. Şi chiar dacă pun paznic, îi facem noi de 
petrecanie. Numai dracul ar putea să ne împiedice să 
punem mâna pe cai. 

Şi dacă n-au şei? 


Măi păcătosule, nu vezi că Tata Jaguar, după ce a împuşcat 
caii, a uitat să le scoată harnaşamentul? Şterpelim o 
pereche de cai, oricum ar fi şi îi aducem încoace, unde 
avem tot ce ne trebuie. 

Perillo mai făcu şi alte rezerve, dar Gambusino le spulberă 
pe rând. 

Între timp se înserase şi cei doi părăsiră cu mare prudenţă 
desişul. Se întoarseră înapoi pe lângă pădure, căci se 
temeau să nu dea peste urmăritorii care ar fi putut să-i 
pândească dintre copaci. Se furişară deci o bucată peste 
câmp şi, abia când pădurea rămase mult în urmă, apucară 
la dreapta spre Valea lacului secat. 

Drumul îndărăt pe jos le ceru de patru ori mai mult timp 
decât după-amiază, când fugiseră călare de la locul bătăliei. 
De rătăcit nu se puteau rătăci căci se orientau după liziera 
pădurii şi se apropiau de ea treptat. Încă înainte de a ghici, 
prin întuneric, gura văii, îi întâmpină larma celor adunaţi la 
ospăț. 

Auzi? întrebă Gambusino şi se opri în loc. Sărbătoresc 
victoria. Al naibii ghinion am avut, ne-a dat peste cap toate 
planurile... Ştiam doar că Tata Jaguar ne-a luat-o înainte... 

Atunci de ce n-ai procedat în consecinţă? Pellejo, fie-i 
ţărâna uşoară, avea dreptate când ne îndemna să fim mai 
prevăzători. 

Taci, nu-mi aminti de obraznicul ăla! Îi intrase în cap că e 
comandant! Acum ce să mai vorbim, aşa ne-a fost scris şi 
basta! Ia stai tu aici, că eu mă strecor niţeluş să văd cum 
stau lucrurile. 

Se depărtă şi se întoarse după vreo zece minute foarte 
bucuros: 

Exact cum spuneam. Nici o pază. Putem intra, hai! 

Îl trase pe toreador după sine. La intrarea văii lumina de 
la focuri le căzu pe obraji. Se traseră deci mai la o parte, în 
umbra stâncilor. Gambusino privi în sus şi rosti: 

Aici ni s-au rostogolit la picioare roşcovanii ăia mărunţei. I- 
am lăsat să fugă pentru că eram sigur că n-au nici o ieşire. 


Şi când colo, ne-au scăpat din nou. 

Nu face nimic. Mă şi bucur că nu i-am ucis. 

De ce, omule? 

Fiindcă s-ar putea să fie totuşi ceea ce pretind a fi. N-ai 
văzut cât de prosteşte s-au purtat de fiecare dată? Pare de 
necrezut că încurcă-lume ăla să fie colonelul Glotino. 

Cu cât mă gândesc mai mult la poznele lui, cu atât mi se 
pare şi mie că ne-am înşelat datorită asemănării. Dacă l-aş 
mai întâlni, aş renunţa să-l tratez cu asprime, ca de altfel şi 
pe celălalt. Le-aş trage doar câte o pereche de palme, aşa 
pentru ţinere de minte, că prea ni se vâră sub picioare ca 
nişte gândaci. Dar să lăsăm asta. Ce rost are să ne pierdem 
timpul vorbind despre nişte stârpituri... Ia te, uită ce bine 
am nimerit...! 

Arătă spre tabăra din vale. La lumina focurilor aproape că 
se putea recunoaşte fiecare ins. 

Priveşte colo, la stânga. Îl cunoşti? 

Tata Jaguar. 

Exact. Câinele! Cum i-aş mai găuri scăfârlia! Dar acum 
trebuie să ne grăbim. Din fericire, caii mişună aici ca într-o 
herghelie. 

Aşa era. Cambaşii îşi lăsaseră la început caii afară, lângă 
lac, în seama unor paznici. Dar după bătălie, odată ce 
căderea nopţii, îi mânaseră în vale şi animalele se 
împrăştiară care încotro. Tata Jaguar îngăduise aceasta, 
ştiind că la intrare stau de veghe cei doi străjeri. De-ar fi 
bănuit cine veghează în locul lor! 

Plimbându-şi ochii peste mulţimea cailor, Antonio Perillo 
rosti nedumerit: 

Am auzit noi cum se trăgea cu armele, totuşi parcă n-a fost 
nici o bătălie aici. 

Ei, nu! l-au ţinut pe abiponi într-un foc năprasnic. Doar se 
văd mormane de cadavre lângă lac. 

Bine, bine, dar unde sunt abiponii ceilalţi? 

Au fugit desigur. 


Imposibil. Tata Jaguar rânduise la gura văii cel puţin o sută 
de luptători. Ştii cât de greu am trecut printre ei, deşi nu 
eram decât doi inşi. Atunci cum să treacă abiponii? 

Hm! Întrebarea ta nu e lipsită de temei. Să-i fi ucis oare pe 
toţi? În cazul acesta ar trebui să se vadă şi mai multe 
cadavre. 

Poate că i-au aruncat în apă. 

Nici gând. Doar n-o să-şi strice apa de băut ca să... 

Se opri. Îşi duse mâna streaşină la ochi privind ţintă spre 
unul din focuri, apoi izbucni: 

Demonio! Nu mă ostenisem să le cercetez feţele. Acuma 
văd că abiponii şed în jurul focului alături de cambaşi! 

De neînchipuit! 

Şi totuşi aşa e. Uită-te şi tu mai atent. 

După ce se convinse cu propriii săi ochi, Antonio Perillo 
întrebă: 

Cum se poate una ca asta? Nu mai înţeleg nimic. 

Explicaţia e simplă. Abiponii, fiind împresuraţi, ar fi pierit 
până la unul. Or, ca să se salveze, au fost nevoiţi să ceară 
pace şi îndurare. 

Îndurare? Se pare că-i mai mult decât atât. Nici măcar nu 
le-au legat mâinile. Înfulecă laolaltă cu cambaşii şi se poartă 
ca şi când ar fi liberi de tot. 

Tempesta! Într-adevăr. Aici numai canalia de Tata Jaguar e 
de vină. El trebuie să fi făcut pace între abiponi şi cambaşi. 

O pace pe care abiponii vor plăti-o scump. 

Să nu crezi. Tipul e deştept foc. Dacă i-ar obliga la 
despăgubiri prea grele, ar fi să le aţâţe dorul de răzbunare 
şi duşmănia împotriva cambaşilor. Pun rămăşag că s-a 
purtat cu mărinimie. Le-o fi spus că prin pierderile lor şi-au 
ispăşit de fapt pedeapsa. 

Ei, cum să fie chiar atât de milos... 

Eu, unul, nu mă mir. Îi cunosc şiretenia. Abiponii sunt 
astfel câştigaţi de partea lui şi trataţi ca prieteni, iar noi nu 
mai avem ce pescui. S-a zis cu pronunciamento. Bine că ne- 
am fixat barem o altă ţintă şi un alt scop. Ce zici de caii 


ăştia doi? Parcă n-ar fi de lepădat. Hăi să-i prindem! Tu-l iei 
pe cel din dreapta, eu pe celălalt. Dar fii atent! 

Se târâră prin iarbă spre cei doi cai neînşeuaţi, însă cu 
căpestre. Se ridicară apoi şi, apucând caii strâns de dârlogi, 
făcură cale întoarsă. Lângă stâncile de la intrare, 
Gambusino răsuflă uşurat: 

Ai văzut ce bine am brodit-o? Mergând călare vom 
economisi cel puţin câteva zile de drum. Ocolim pădurea, 
trecem dincolo în Tucuman şi ne urcăm în diligenţă. Astfel 
ajungeam mai repede la Salta, căci diligenţa îşi schimbă la 
fiecare staţie caii. 

Şi de la Salta? 

Facem rost de catâri. În munţi caii nu rezistă din pricina 
aerului. 

Asta o ştiu, dar de unde bani pentru catâri? La treaba ce 
ne aşteaptă nu ţine să-i închiriem, trebuie să-i cumpărăm. 
Or cu banii mei nu cumperi nici un ţap ca lumea, darămite 
un catâr. 

Nu-ţi face griji. E drept că şi prin buzunarele mele cam 
suflă vântul, dar am la Salta un prieten care o să-mi sară în 
ajutor. 

Cine? Poate că-l cunosc. 

Îl cheamă Rodrigo Sereno. 

Nu e cumva expeditorul care sade lângă oraş pe drumul 
spre Injuy? 

Chiar el. Are şi un han încăpător. Închiriază cai şi catâri. 
Mai face şi alte zeci de treburi. 

Păi îl cunosc. Dacă ţi-e prieten, atunci n-o să avem nici o 
bătaie de cap. 

Fireşte, ne face rost de orice. Hai, încălecarea! Ne 
aşteaptă un drum lung în noaptea asta. 

Săriră pe cai şi se depărtară în galop. 

După plecarea lor, la intrarea văii se prezentară alţi doi 
cambaşi ca să înlocuiască primul schimb de străjeri. 
Negăsind pe nimeni, îşi luară totuşi posturile în primire fără 
să le dea prin gând să-l informeze pe Tata Jaguar că 


intrarea stătuse nepăzită atâta timp. La controlul pe care 
acesta îl făcu mai târziu, găsi totul în ordine. Nu bănuia 
nimic din cele întâmplate şi care îi răsturnau de fapt toate 
socotelile. Nici măcar nu se descoperise lipsa celor doi cai: 
erau caii abiponilor şi nu-i priveau pe cambaşi. 

Aceştia din urmă stătură treji mult după miezul nopţii. 
Bucuria de a fi scăpat cu atâta uşurinţă de un atac nimicitor 
nu-i lăsa să doarmă. lar albii, cărora ei le datorau salvarea, 
fură nevoiţi să le ţină tovărăşie. 

Doctorul Morgenstern şi Fritze şedeau mai la o parte, în 
întuneric, prost dispuşi, preocupaţi de necazurile lor. Nu 
schimbau decât rareori câte un cuvânt. De ce? Asta se 
poate afla din dialogul ce urmează: 

Oare am făcut-o chiar atât de lată? se adresă Fritze 
stăpânului său. 

Ştiu şi eu! răspunse Morgenstern. La Juterbock, în 
societatea corală, sunt tratat cu mai mult respect. 

Aşa o fi, dar aici în Gran Chaco nu ajunge să ai o voce 
plăcută de bariton. Aici e musai să fii colţos, să te baţi 
vitejeşie. 

Şi ce, nu ne-am dovedit destul de curajoşi? N-am fost noi 
în primele rânduri? Nu ne-am căţărat pe stânci ca să 
reperăm cu o clipă mai devreme, hoarda inamicilor...? 

Hm! Îmi daţi voie să fiu sincer, dom! doctor? 

Fireşte. 

Atunci aflaţi că, după părerea mea, n-am prea fost la 
înălţime. Ne-am pripit. 

Pripit, pe latineşte praeproperus! Cum adică, dragul meu? 

Am luat-o razna fără să cerem voie nimănui. 

Eu nu obişnuiesc să cer voie. Sunt un om liber! 

Şi eu. Dar atârnă şi de împrejurări. În Gran Chaco nu te 
porţi ca la Stralau, lângă Rummelsburg. Acolo eu mi-s mai 
mare decât Tata Jaguar, pe când aici dânsul comandă şi se 
cuvine să-l ascult. 

Păi chiar tu ai propus să lăsăm caii în plata Domnului şi să 
ne strecurăm în vale. 


Aşa e, nu zic ba. Voiam şi eu să fac ceva grozav, să-mi arăt 
curajul, să vă dau ghes şi dumneavoastră la un picuţ de 
glorie. De unde să fi ştiut că stâncile astea se sfarmă nitam- 
nisam ca un cozonac? De unde să-mi treacă prin gând că 
mă vor arunca mişeleşte până sub labele lui Gambusino? 
Dacă nu păţeam ce-am păţit, mişelul n-ar fi bănuit nimic, s- 
ar fi băgat în capcană şi l-ar fi prins ai noştri, aşa că, orice s- 
ar zice, tot Tata Jaguar are dreptate. 

Dacă pui astfel problema, n-am să te contrazic. Adevărul e 
că ne-am făcut de ruşine. 

De baftă ne-am făcut, dom' doctor! Şi ce bunătate de pari 
pregătisem! Au rămas colo sus, iar noi dă-i şi dă-i de-a dura. 
Mai bine rămâneam noi pe loc şi se duceau parii la vale. Dar 
acu' ce să mai vorbim, că tot nu schimbăm nimic. 

De schimbat nu se mai poate. Însă mă frământ, dragă 
Fritze şi mă întreb: oare nu s-ar putea să spălăm într-un fel 
ruşinea? Mă gândesc la un act de curaj pentru salvarea 
onoarei, pe latineşte dignitas sau honor. Dă-mi o idee, că fac 
orice, nu mă sperii de nimic. 

lar eu sunt gata să vă ajut. Idei din astea zboară aici peste 
tot şi ocazii sunt o mulţime. Prindem una şi trecem la faptă. 
Atunci vom creşte iarăşi în ochii lor. 

Bine, de acord. Vasăzică la prima ocazie arătăm ce putem. 

Arătăm, chiar de-ar fi să ne lipsim în felul ăsta de o 
gigantohelonie. 

Asta nu! se împotrivi Morgenstern. Până acolo n-am să 
merg. Un gigant preistoric e pentru mine mai presus de 
orice. De altfel ne vom atinge în curând scopul. Îţi 
aminteşti, nu-i aşa, că şeful cambaşilor ne-a promis un 
asemenea gigani... 

Credeţi că se ţine de cuvânt, dom' doctor? 

Absolut. Dacă nu, atunci îl provoc la luptă pe viaţă şi pe 
moarte, ceea ce va constitui în acelaşi timp şi actul eroic 
menit să mă reabiliteze. 

De-aş fi în locul dumneavoastră, l-aş mai întreba o dată, 
mai ales că se apropie de noi. 


Se nimeri într-adevăr ca tocmai atunci Jeastă-Tare să se 
apropie de cei doi ghinionişti. Se ridicară în picioare. 
Morgenstern îl întrebă dacă îşi mai aminteşte de 
făgăduială. 

Da, răspunse şeful indian. Eu nu-i mint niciodată pe 
prieteni. 

Înseamnă că animalul acela există aievea? 

Cum să nu! E la Pârâul limpede. Dincolo de sat, o zi călare! 
Vă jur! 

Şi mi-l vindeţi mie? 

Nu-l vând, senhor, vi-l dăruiesc. Tovarăşii dumneavoastră 
ne-au făcut un mare bine, au salvat viaţa şi avutul multora 
dintre noi. Cum aş putea să vă iau bani pentru oasele alea? 
Şi aşa o să plătiţi o groază de parale pentru transport. 

Şi când îmi arătaţi animalul? 

Mâine, nu, căci mai avem multe de făcut. Dar poimâine 
sunt gata să plec împreună cu dumneavoastră. 

Ce fel este? Glyptadont, megatherium, mastodont? 

La asta nu mă pricep, nici n-am auzit vreodată asemenea 
nume. Dar o să-i vedeţi oasele şi o să-i daţi numele potrivit. 

Acestea zise, Ţeastă-Tare plecă şi luă loc lângă Tata Jaguar, 
care se interesă ce anume discutase cu micul savant. Aflând 
tema discuţiei, Hammer râse înţelegător: 

Doctorul ăsta nu trăieşte decât pentru dihăniile lui. E un 
om de treabă. Deşi mi-a pricinuit destule necazuri, totuşi aş 
vrea să-i fac o surpriză plăcută. Ia spune, cum staţi cu 
animalul acela? L-aţi dezgropat de tot? 

Am lăsat la vedere numai căpăţâna şi spinarea până spre 
coadă. Încolo e acoperit. 

O să fie greu de scos? 

Nu, că doar voiam şi noi să-l scoatem şi să-l vindem... 

Cât timp ne-ar lua? 

Pământul e cam pietros... Vreo opt sau zece oameni ar 
isprăvi treaba în câteva ore. 

Unelte aveţi? 


Avem de-ale noastre. Nu seamănă ce ale albilor, dar cred 
că sunt la fel de bune. 


Şi zici că poimâine vrei să-l conduci pe doctor la locul cu 
pricina? 

Da. 

Bine. Îmi dai mâine zece oameni cu uneltele necesare. O 
să mă duc chiar eu şi o să-i pregătesc scheletul gata 
dezgropat. Dar vezi să nu afle nimic. E o surpriză. 

Vă dau tot ce-mi cereţi şi, pe deasupra, o călăuză care 
cunoaşte bine locurile. Vă dau şi curele ca să aveţi cu ce 
lega muntele acela de oase. Proptele vă puteţi face singuri 
din bambus ori din diferite tulpini, că doar e tufăriş mult şi 
înalt pe-acolo. 

Gândul că în curând va vedea cu propriii lui ochi 
exemplarul promis, nu-l lăsa pe doctor să doarmă. De altfel 
nu veghea numai el. Nici abiponii nu puteau dormi, fie că-i 
necăjea înfrângerea suferită, fie că-i dureau rănile căpătate 
în luptă. Câţiva răniţi muriră chiar în cursul nopţii. 

Dimineaţa Tata Jaguar îi dădu lui Geronimo îndrumările 
necesare şi plecă însoţit de zece oameni, fără să spună 
încotro merge şi cât va lipsi. Nu se socotea indispensabil 
aici. Geronimo era un locţiitor de nădejde. 

În primul rând se punea chestiunea unde şi cum să fie 
îngropaţi morţii. Erau atât de numeroşi, încât pentru 
săparea gropilor ar fi fost nevoie nu numai de serioase forţe 
de muncă, dar şi de foarte mult timp. De aceea, la 
propunerea lui Geronimo, abiponii hotărâră să-i incinereze 
afară, în faţa văii. Cărară morţii acolo şi îi îngrămădiră unii 
peste alţii pe un rug de lemn uscat. Apoi dădură foc uriaşei 
stive. Sumbra operaţie se termină abia pe la prânz. Era 
timpul ca abiponii ceilalţi, teferi sau uşor răniţi, să 
părăsească locul dezastrului. Ar fi întârziat ei lângă 
tovarăşii lor grav răniţi, însă, deşi dezarmaţi, nu se bucurau 
de prea multă încredere din partea cambaşilor. Primind 
făgăduiala că cei rămaşi vor fi bine îngrijiţi, porniră pe jos - 
caii fuseseră, fireşte, reţinuţi ca pradă de război. Li se 
înapoiaseră doar cuţitele, de care nu se puteau lipsi pe 
drum. 


Cambaşii doreau şi ei să se întoarcă la vetrele lor. Luară 
hotărârea ca unii dintre ei să rămână în Valea lacului secat 
şi să-i oblojească pe răniţi până ce aceştia vor fi în stare să 
se deplaseze. Drept care trebuiră să-şi improvizeze 
adăposturi din ramuri şi frunziş. Cu aceste pregătiri şi 
discuţii îi apucă după-amiaza. În sfârşit, porniră la drum, 
afară de bolnavi şi de îngrijitorii lor. Din cauza plecării 
tardive, ajunseră abia pe întuneric în satul de la Pârâul 
limpede. Întorcându-se victorioşi, fură primiţi şi sărbătoriţi 
cu toate onorurile. Se înţelege că o atenţie deosebită li se 
acordă albilor, căci numai datorită lor tribul cambaş evitase 
o mare nenorocire. 

Bucuria luă şi aici forma unui ospăț care se prelungi până 
noaptea târziu. 

Dimineaţa, căpetenia cambaşilor se oferi să plece cu 
Morgenstern pe drumul făgăduit. Li se alăturară toţi albii, 
fără excepţie, precum şi câţiva călăreţi cambaşi. 

Se îndreptară spre nord prin păduri şi peste întinderi 
sterpe. Către seară atinseră malul unui lac cu apă sărată, 
situat într-o regiune cu pământ lutos. De jur-împrejur era 
pădure şi tufăriş. 

Aici? întrebă Morgenstern, cuprins de febra nerăbdării. 

Aproape, răspunse căpetenia. 

Atunci duceţi-mă acolo, repede, hai! 

Aveţi răbdare. Soarele s-a şi ascuns în dosul copacilor. 
Peste puţin va fi prea întuneric ca să putem săpa. Trebuie 
aşteptat până mâine. 

Înseamnă să mor de curiozitate. Şi, în fond, chiar dacă nu 
mă apuc imediat de săpături, se cuvine să văd încă astăzi 
locul cu pricina. 

De ce chiar azi? 

Fiindcă e ziua mea de naştere, natalis pe latineşte. 

Ziua dumneavoastră? Cine putea să ştie! Dacă-i aşa, senor, 
atunci vi-l arăt chiar azi. Însă mai întârziem puţin, căci până 
se întunecă trebuie să facem rost de lemne pentru foc. 
După aceea vă duc şi o să vedeţi locul la lumina unei făclii. 


Se apucară de adunat vreascuri, încet, fără grabă, oamenii 
fiind iniţiaţi în ceea ce urma să se întâmple. Căpetenia îi 
avertizase pe toţi cu excepţia lui Morgenstern şi Fritze. 
Trebuiau să întârzie până se va întuneca de tot, pentru ca 
surpriza să-şi facă efectul dorit. 

Morgenstern aduna şi el vreascuri, doar-doar va grăbi 
clipa mult aşteptată. Nu observase în preajma lor urmele de 
copite şi de tălpi, care în nici un caz nu puteaţi proveni de la 
grupul ce-l însoțea. Tot atât de puţin îi atrăsese atenţia 
faptul că Geronimo şi căpetenia dispăruseră pentru o 
bucată de timp. Aceştia se duseseră la Tata Jaguar ca să-i 
comunice fericitul eveniment, ziua de naştere a micului 
savant, fapt care se potrivea de minune cu intenţiile lor. 

După ce adunară destule vreascuri, oamenii le dădură foc. 
Abia atunci Morgenstern observă lipsa celor doi. 

Parcă ar conspira împotriva mea, se plânse el lui Fritze. 
Acum, când totul e pregătit, căpetenia îşi face de lucru pe 
undeva. Şi doar ştie că nu pot să aştept. 

Mai răbdaţi niţeluş, îl sfătui Fritze. Rabzi un ceas, trăieşti 
un an. Ş-apoi, cu cât aşteptaţi mai mult, Cu atât creşte 
dihania aceea, ca să zic aşa. Ia uitaţi-vă! Se întorc. Începe 
circul. 

Căpetenia şi Geronimo se întoarseră, ce-i drept, însă cu 
asta Morgenstern încă nu rezolva nimic, fiindcă, spre marea 
lui indignare, oamenii voiau să cineze mai întâi. Nu bănuia 
micul savant amator că aniversarea lui mai necesita o mică 
pregătire. 

Mâncară toţi în afară de Morgenstern, căruia îi pierise 
pofta. Deodată, din apropiere, răsună un foc de armă. 
Morgenstern sări în sus speriat: 

Ce-i cu asta? Cine trage? le pomeneşti că abiponii! 

Nu, senior, îl calmă Geronimo. Nu e decât un semnal: a 
sosit clipa să vedeţi locul pe care aţi vrut să-l examinaţi. 
Permiteţi să vă conduc. 

Îl apucă de braţ şi porni urmat de ceilalţi. Căpetenia îl 
luase de braţ pe Fritze. Merseră aşa încet, cu paşi rari, 


chiar solemni, printre nişte pâlcuri de arbuşti până 
ajunseră într-un loc întunecos, nelămurit, unde Geronimo 
se opri. Cu voce gravă acesta raportă: 

Senor, astăzi, de ziua naşterii dumneavoastră, ne-am 
adunat la mormântul marelui dispărut oare, cu multe mii de 
ani în urmă, a coborât aici aşteptându-vă să-l treziţi duios la 
o nouă viaţă. La enhorabuena, la enhorabuena! 

La enhorabuena! Sincere felicitări! exclamară în cor şi 
ceilalţi. 

În aceeaşi clipă răsări din întuneric o flăcăruie. Se mişca 
ba la stânga, ba la dreapta, ba în sus, ba în jos. Apoi 
răsăriră şi altele şi, la lumina lor, ieşi la iveală un cadru înalt 
de vreo patru coţi, pe care scria cu litere confecţionate din 
bambus uscat: „La mulţi ani!” Dădură foc literelor şi, timp 
de câteva minute, urarea se profila destul de clar pe cerul 
întunecat. 

Ce frumos, dragă Fritze! exclamă doctorul cu entuziasm. 
Sunt sărbătorit în Gran Cacho cu focuri de artificii! Şi totuşi 
gigantul preistoric mi-ar fi mai pe plac... 

Deh, zic şi eu, mormăi Fritze. Să nu fie cumva o glumă, 
dom! doctor, din care chiar dumneavoastră, om cu faimă şi 
cu onor, să ieşiţi un fel de animal din acelea... Ah, dar asta 
ce-o mai fi? 

Literele arseseră. Cadrul de bambus dispăruse. În schimb, 
la dreapta şi la stânga răsăriră nişte puncte luminoase care 
creşteau rapid, înălţându-şi flăcările. Două focuri ardeau la 
distanţă de vreo şaisprezece paşi unul de altul şi, între ele, 
se afla scheletul alb al unui animal gigantic, aşezat pe 
tulpini groase de bambus. Tata Jaguar stătea de-o parte 
zâmbitor şi înconjurat de cei zece cambaşi care-l ajutaseră 
să ducă treaba la bun sfârşit. Dar Morgenstern nici nu-i 
văzu. Privea ţintă la schelet şi sufla pe nas ca din foaie. Ar fi 
vrut să vorbească, să Strige, dar nu putea să lege nici un 
cuvânt. Până ce, în sfârşit, reuşi să îngăime întretăiat: 

Un me... ga... the... ri... um! Un co... los! 


Pronunţase cu chiu cu vai aceste cuvinte şi, deodată, se 
risipi vraja ce-l imobiliza. Se repezi la schelet, cuprinse 
torsul uriaş şi sărută os cu os. Mângâie craniul ca şi când ar 
îi fost vorba de căpşorul unui copil adorat, se aplecă să 
dezmierde ghearele încârligate, ţopăia, râdea, turuia 
întruna, de-ai fi spus că şi-a ieşit din minţi. Îl chemă şi pe 
Fritze ca să-i arate toate minunăţiile scheletului - „ţeasta 
splendidă, rotundă, dinţii cilindrici de o mare frumuseţe, 
picioarele scurte, masive, ghearele admirabile, încovoiate, 
lungi, extraordinara lungime, cel puţin patru metri şi 
jumătate, colosala înălţime, trei metri şi jumătate...” 

Fără a se lăsa derutat de glosele marginale, pe cât de seci 
pe atât de drastice ale lui Fritze, urmă cu entuziasm: 

Şi unde mai pui că ce lipseşte nici un os! Până acum nu 
există muzeu în lume care să se poată lăuda cu un 
megatherium întreg! 

Că-i întreg, mă rog, n-ar fi mare lucru, obiectă Fritze. Asta 
se întâmplă şi cu alte vietăţi. De pildă, eu. Parcă mie îmi 
lipseşte ceva? 'Toate oscioarele sunt la locul lor, ba încă 
învelite în carne şi piele... 

Eşti un prost, Fritze. Stai în faţa celei mai mari minuni şi 
nu-i simţi deloc grandoarea, frumuseţea, farmecul. Nu eşti 
făcut pentru ştiinţă. 

Dacă-i vorba numai de dihănii moarte, apoi nici că-mi pare 
rău. Dar ia spuneţi, dom' doctor, ce-aveţi de gând cu 
animalul ăsta? 

Mai întrebi! Îl transport acasă. 

Just. Şi îl arătaţi la panoramă contra bani? 

Ce idee... Îl donez unei universităţi, unui muzeu de prim 
rang, unde, pe lângă numele lui, va figura şi al meu. 

Pe-al meu, vă rog frumos, să nu mi-l scrie. N-am nici un 
chef eu, Fritze Kiesewetter, să mă tragă în nemurire un 
animal, colea... Dacă vreţi să-l duceţi acasă, va trebui să 
tocmiţi un vapor. Şi mă-ntreb cum o să-l căraţi până la 
țărmul mării. Că doar nu poate merge pe picioare, 
dobitocul! 


Demontăm totul şi împachetăm fiecare os în parte. La asta 
o să ajuţi şi tu. 

Cu plăcere, dom' doctor. Când îi dăm drumul? 

Dacă ar fi după mine, aş începe chiar acum. Dar, din 
păcate, nu-i posibil. Trebuie să facem rost de o mulţime de 
lucruri. O să le procurăm din oraşul cel mai apropiat. 

Adică din Tucuman, interveni Tata Jaguar, care tocmai se 
apropiase. În privinţa asta vă stau la dispoziţie, domnule 
doctor. Poimâine pornim călare spre Tucuman. Acolo vă 
procur toate cele de trebuinţă. lau cu mine şi câţiva 
cambaşi care vor căra lucrurile încoace. 

Vă pricepeţi la asemenea târguieli? 

Cred că da, zâmbi Tata Jaguar. Uitaţi-vă cu atenţie la acest 
megatherium. Observaţi poate vreun fragment, vreun os 
nelalocul lui? 

Nu. Totul e perfect de parcă diluviul s-a consumat abia 
ieri. 

Ei, aflaţi că acest schelet, atunci când l-am dezgropat, nu 
era decât un maldăr de oase învălmăşite. 

Cum? Dumneavoastră l-aţi dezgropat? 

Dezgropat şi reconstituit. Doar nu vă imaginaţi că a stat 
ascuns în tufiş din vremea potopului. 

Atunci... sunteţi... un... excelent zoolog şi paleontolog, 
vorbi cam împiedicat şi uimit Morgenstern. 

Chiar dacă nu sunt specialist, mă pricep totuşi să 
reconstitui un megatherium şi sunt probabil în stare să vă 
procur de la Tucuman cele trebuincioase pentru păstrarea 
şi ambalarea lui. 

Fără îndoială, sunt convins. Prin urmare, plecaţi poimâine? 

Da. 

Încotro? 

În munţi, spre Barranca del Homicidio. 

Cu câtă plăcere v-aş însoţi, dar veţi recunoaşte şi 
dumneavoastră că mi-e absolut imposibil. Nici eu, nici 
Fritze nu putem lipsi de aici. Trebuie să rămânem. 


Înţeleg, fireşte. O să vă recomand atenţiei cambaşilor. Să 
contaţi pe prietenia lor. 

După aceste cuvinte, Tata Jaguar se depărtă făcând semn 
şi celorlalţi să-i lase pe Morgenstern şi pe Fritze singuri, 
netulburaţi, lângă scheletul giganticului preistoric. 

De atâta bucurie micul savant uitase până şi să-i 
mulţumească sau măcar să-l întrebe cum de i-a venit ideea 
să dezgroape animalul. Era atât de copleşit de preţioasa 
descoperire, atât de preocupat să-i cerceteze amănuntele, 
încât nu se mai gândea la nimic altceva. Pipăia şi studia 
fiecare fragment pentru a zecea şi a suta oară şi nu mai 
contenea cu explicaţiile adresate lui Fritze, ocupat la rândul 
lui cu întreţinerea focului, căci aveau nevoie de lumină 
pentru a putea să curețe uriaşul schelet, Tata Jaguar însă, 
după ce se întoarse în tabără cu ceilalţi oameni, îi spuse lui 
Geronimo: 

În sfârşit, le-am găsit leacul. Acest savant şi servitorul lui 
n-o să ne mai dea de furcă. O să stea în sat ca mieluşeii. 
Putem pleca în munţi fără teamă că ne vor face iarăşi vreo 
poznă. 

Vasăzică n-o iei de-a dreptul la Salta, ci la Tucuman? 

Da. De la Salta încolo ar trebui să batem călare drum lung, 
istovitor. Ar însemna să dureze prea mult deplasarea. În 
schimb, aşa putem vinde caii la Tucuman şi să ne continuăm 
drumul cu diligenţa. O să zburăm nu alta, căci caii sunt 
schimbaţi la fiecare staţie. Apoi, la Humahuaca, ne facem 
rost de catâri. Altminteri nu merge prin munţi. 

Şi de la cine îi luăm? 

De la Rodrigo Sereno, care posedă catârii cel mai bine 
îngrijiţi. În felul acesta ajungem în munţi cu mult înaintea 
lui Gambusino şi avem timp destul să luăm toate măsurile 
ca nici el, nici Perillo să nu ne scape. 

lei şi cambaşi cu tine? 

Nici prin gând nu-mi trece. Însă bătrânul Anciano şi Hauca 
trebuie să fie de faţă. 


De fapt, jumătate din oamenii noştri urmau să rămână în 
Chaco, la cules de ceai. 

Asta se poate face mai târziu. Acum am nevoie să rămână 
la dispoziţia mea. Trebuie să-i prindem pe ucigaşi. 

Şi Don Parmesan, chirurgul? 

Pe ăsta nu-l putem folosi. Voi aranja lucrurile în aşa fel, ca 
să stea cu Morgenstern şi cu Fritze. 

Toate rolurile fiind stabilite, se duseră la culcare, urmând 
ca, odată cu zorii, să se întoarcă în sat. Cât priveşte pe 
Morgenstern, acesta n-ar fi putut dormi în starea euforică 
ce-l stăpânea. Totuşi, cum nu se odihnise nici în ajun, aţipi 
pentru câteva ore. Dar nici nu răsări bine soarele, că micul 
savant se şi afla iarăşi la megatheriumul lui. Îl măsura în fel 
şi chip, notând rezultatele în carnet. 

Pregătirile de plecare îl neliniştiră grozav. Ar fi vrut să 
rămână chiar pe loc, dar cum nu se putea, fu nevoit să se 
despartă de comoara lui, nu înainte de a-i asigura un 
acoperământ protector din bambus şi stuf, ca să o ferească 
de vânt şi de ploaie. Apoi porni şi el îndărăt spre satul de la 
Pârâul limpede, unde ajunseră cu toţii pe înserat. 

Acum, când megatheriumul dispăruse din faţa ochilor săi, 
Morgenstern era din nou în stare să se gândească la alte 
lucruri. Cântări deci valoarea uriaşă a darului pe care i-l 
făcuseră cambaşii şi se simţi profund îndatorat faţă de Tata 
Jaguar pentru marea surpriză ce-i pregătise. Îşi repară 
bineînţeles greşeala, mulţumindu-i călduros. La fel şi 
căpeteniei, care îl asigură că oamenii lui sunt gata să 
transporte scheletul până în preajma vreunui port. 

Discutând despre plecarea de-a doua zi în direcţia 
munţilor Cordilieri, Tata Jaguar nici nu avu nevoie să 
stăruie pe lângă Don Parmesan ca să rămână în sat. 
Chirurgul îl căută pe Morgenstern şi-l întrebă: 

Senor, plecaţi şi dumneavoastră mâine? 

Nu. 

Aşadar, rămâneţi aici până veţi reuşi să transportaţi 
colosul într-o regiune civilizată? 


Da. 

De fapt, îmi dau seama că arta mea e mai puţin căutată în 
Chaco, prin munţii împăduriţi, decât în lumea oraşelor şi în 
pampas. Ştiţi doar că sunt un chirurg eminent şi că retez 
orice os, orice organ. Pe scurt: retez orice. Dar dacă nimeni 
nu apelează la mine, atunci toată ştiinţa şi măiestria sunt de 
prisos. De aceea m-am gândit să-l scutesc pe Tata Jaguar de 
prezenţa mea. Rămân şi eu cu dumneavoastră, apoi ne 
deplasăm împreună spre alte meleaguri unde ştiinţa şi 
reprezentanţii ei sunt preţuiţi cum se cuvine. De acord? 

Întru totul. Societatea dumneavoastră nu-mi poate fi decât 
agreabilă, peramoenus sau pergratus, cum zice latinul. 

A doua zi dimineaţa, când Tata Jaguar şi oamenii lui 
porneau la drum, toţi localnicii se strânseră să-i mai 
mulţumească o dată pentru salvarea lor şi să-l salute cu 
respect. Un grup de războinici, sub conducerea căpeteniei, 
formară o escortă de onoare care îl petrecu un timp, iar doi 
călăreţi primiră sarcina să-l însoţească până la Tucuman şi 
să aducă de acolo lucrurile pe care Tata Jaguar avea să le 
achiziţioneze pentru Morgenstern. 

Către prânz, escorta şi căpetenia porni spre Valea lacului 
secat, ca să vadă de abiponii răniţi şi de îngrijitorii lor. Luă 
cu el câţiva cambaşi, precum şi pe Morgenstern şi Fritze, 
răspunzând ce plăcere dorinţei celui dintâi. Căci micul 
savant nu avea ce face şi se plictisea. 

Găsiră totul în cea mai perfectă ordine. Nimic suspect nu 
se întâmplase în absenţa lor. Doar o singură chestiune îl 
cam neliniştea pe cambaşul însărcinat cu supravegherea 
taberei. Acesta, după ce se informă la căpetenie asupra 
numărului cailor capturați de la abiponi şi de la complicii lor 
albi, rosti nedumerit: 

Atunci lipsesc doi. Erau cincizeci de călăreţi care mai 
duceau cu ei cinci cai liberi, deci la un loc cincizeci şi cinci. 
Dacă scădem caii lui Gambusino şi Perillo, care au fost 
împuşcaţi, ar trebui să avem cincizeci şi trei. Totuşi nu sunt 
decât cincizeci şi unu. Mă întreb unde-or fi caii lipsă? 


Poate s-a greşit la numărătoare, sugeră căpetenia. 

Nu s-a greşit, că doar am numărat şi şeile: cincizeci şi trei. 
Lipsesc vasăzică doi cai. Trebuie să fi dispărut seara sau 
noaptea. 

Unde să fi dispărut? 

I-a luat Gambusino. 

Ce-ţi veni! exclamă speriat Ţeastă-Iare. Cum putea să 
intre când gura văii era păzită de doi străjeri? 

Ar trebui să-i întrebi dacă şi-au făcut datoria, sau dacă nu 
cumva s-au aşezat şi ei lângă foc. Şi mai e un lucru care mă 
face să cred că Gambusino a furat caii. 

Ce anume? 

leri am trimis un om de-al nostru să aducă şeile celor doi 
cai împuşcaţi de Tata Jaguar. Când colo, şeile s-au topit. Nu 
e ciudat? 

Nu văd nimic ciudat. Perillo şi Gambusino trebuie să fi luat 
şeile ca să le folosească de îndată ce ar găsi alţi cai. 

Atunci ar, fi luat şi câpestrele. 

Păi ce, căpestrele le-aţi găsit? 

Da, mi le-au adus oamenii mei. 

Asta chiar că n-o înţeleg. De ce să fi luat numai şeile? Mai 
curând poţi călări fără şa decât fără dâărlogi. 

Pentru mine, unul, nu-i greu de înţeles. Caii pe care i-am 
capturat de la abiponi aveau căpestre. Ori Gambusino a 
furat doi din caii aceia, cu căpestre cu tot, aşa că nu-i mai 
trebuiau decât şei. 

Totuşi cum a pătruns în vale când intrarea era păzită de 
doi războinici? 

Mă tem că şi-au părăsit postul. Dar ascultă mai departe: 
m-am dus eu însumi să cercetez urmele celor doi fugari. Şi 
le-am descoperit, ca şi pe cele ale Tatii Jaguar şi ale lui 
Anciano, care se luaseră după ei. La întoarcere aceştia 
călăriseră pe marginea pădurii. Dar mai erau şi urmele a 
doi oameni care au ieşit pe jos din ascunzătoarea fugarilor, 
au mers o bucată pe câmp şi s-au îndreptat încoace. Iar de 
aici se vedeau urmele a doi călăreţi care duceau înapoi 


taman până la caii împuşcaţi. Acolo călăreţii au stat un timp, 
apoi, ţinând mereu marginea pădurii, au cotit ca să 
înconjoare pădurea. Ei, ce zici? 

Căpetenia căzu pe gânduri. Clătină din cap, chibzui un 
răstimp, apoi rosti: 

Dacă-i aşa, înseamnă că Gambusino şi Perillo au fost într- 
adevăr în vale şi au pus mâna pe cei doi cai. 

Asta cred şi eu. Şi mai cred că Iata Jaguar se află în mare 
primejdie, căci ticăloşii i-au luat-o înainte. Când a plecat 
Tata Jaguar? 

Azi-dimineaţă. 

Deci Gambusino e în câştig cu trei zile şi nu mai poate fi 
întrecut. 

S-ar putea totuşi, fiindcă Tata Jaguar merge la Tucuman şi 
de acolo ia diligenţa pe când Gambusino, ca să ajungă la 
Salta, trebuie să treacă prin pustiuri şi păduri. 

Las' că nici Gambusino nu e prost. Ce te faci dacă a luat-o 
şi el prin Tucuman? 

Atunci Tata Jaguar se află într-adevăr în cea mai mare 
primejdie. Trebuie să trimit un om după el. Dar mai întâi să 
vedem cine au fost paznicii de la intrare. 

Încălecă şi porni repede, însoţit de întregul grup. Trecând 
de pădure, goni ca săgeata peste câmpul întins. Dacă era 
cazul să trimită un curier după Iata Jaguar, atunci nici o 
clipă nu trebuia pierdută. 

Căpetenia şi indienii săi călăreau în faţă, iar cei doi 
germani mai în urmă. Asistaseră la discuţie şi erau foarte 
preocupaţi. Călăreau alături. Morgenstern rupse primul 
tăcerea. 

Ia spune, Fritze, cam câtă vreme crezi că poate să stea 
megatheriumul meu sub acoperământ fără să sufere 
stricăciuni? 

În tot cazul câteva luni, poate şi ani. 

Eşti sigur? 

N-am nici o îndoială. Dar de ce întrebaţi? 

Fiindcă nu mă lasă în pace un gând. 


Care? 

Mă tot gândesc la necesitatea de a săvârşi un act eroic. 
Doar ştii, am mai vorbit despre asta. 

Mi-amintesc. Trebuie folosit primul prilej ca să ne arătăm 
curajul şi să spălăm ruşinea. 

Ei bine, ocazia s-a ivit. Tata Jaguar e în primejdie, pe 
latineşte periculum. 

Asta o ştiu, dar ce are-a face cu noi? 

Şmecherul de Fritze se prefăcea că nu înţelege prea bine 
lucrurile, ca să nu se spună apoi că ela fost iniţiatorul 
acţiunii. 

Mai întrebi?! se miră Morgenstern. Doar îi datorăm până 
şi viaţa! Cum s-ar putea să nu ne privească şi pe noi 
primejdia în care se află Tata Jaguar?! 

Păi atunci să ne luăm după el? 

Bineînţeles. 

Dar căpetenia vrea să trimită un om de-al lui. Am fi de 
prisos. 

Ba nicidecum. Ia închipuie-ţi că omul nu-l mai găseşte la 
Tucuman. O să se întoarcă frumuşel crezând că şi-a făcut 
datoria. 

Pe când noi am merge mai departe şi l-am căuta... 

Ei, vezi! Noi n-am avea linişte până nu l-am găsi şi nu l-am 
scoate din mâinile lui Gambusino. 

Hm! Totuşi mai e ceva. 

Ce? 

Megatheriumul. 

Asta nu te priveşte. E treaba mea. Dacă eu îl părăsesc 
pentru moment, nu văd nici un motiv să te frămânţi tu, 
Oricum, va rămâne la locul lui. 

Da, de fugit n-o să fugă. Faceţi cum doriţi, că eu vă urmez. 

Dar căpetenia? O să ne lase să plecăm? 

Îi spunem că am uitat să vorbim cu Tata Jaguar în legătură 
cu nişte lucruri necesare pentru megatherium, de aceea 
vrem să-l însoţim pe curier până la Tucuman. Nici un om n- 
ar avea ceva împotrivă. 


Adevărat. Eşti un mare pişicher. Deci mergem călare la 
Tucuman. 

Mergem, însă numai dacă se adevereşte că Tata Jaguar se 
află în pericol. 

Din păcate, se vădi că locţiitorul căpeteniei în Valea lacului 
secat nu se înşelase. Identificaţi, cei doi străjeri mărturisiră 
faptul că-şi părăsiseră posturile şi că petrecuseră două ore 
- cât mai dura schimbul lor - lângă foc, în societatea 
celorlalţi. Căpetenia nu avu nici un motiv să-i reţină pe 
Morgenstern şi pe Fritze de la călătoria proiectată. Astfel, 
încă înainte de miezul nopţii, aceştia porniră spre Tucuman 
împreună cu mesagerul cambaş. Numai Don Parmesan 
rămase pe loc aşteptând - după cum spera el - grabnica lor 
întoarcere. 

Senor Sereno şi musafirii lui. 

Oraşul Salta, pe numele lui întreg San Miguel de Salta, e 
aşezat în Valea Lermei, un câmp neted către carie coboară 
numeroase ape de munte. Oraşul, relativ dens populat, 
practică un asiduu comerţ de trafic cu Bolivia. Unul din cei 
mai importanţi expeditori era senior Rodrigo Sereno, a cărui 
proprietate se afla - poate se mai află şi azi - la intrarea 
dinspre nord în Salta. Proprietatea era compusă din 
grajduri şi antrepozite vaste, iar în faţa lor, către stradă şi 
întinzându-se pe un front larg, se găsea edificiul principal 
din care o parte servea de locuinţă stăpânului şi familiei 
sale. Cealaltă parte a clădirii era destinată mai ales 
oaspeţilor şi călătorilor străini de oraş. 

Se făcuse seara târziu. Vizitatorii în trecere plecaseră, iar 
oaspeţii găzduiţi în local, ca şi personalul domestic, se 
duseseră la culcare. Sefor Rodrigo şedea singur în odaia lui 
şi calcula încasările zilei. Deodată auzi nişte paşi. Aruncă 
repede o cuvertură peste grămada de bani şi se ridică de la 
masă ca să nu se observe ce făcea. 

În locurile acelea nu puteai fi niciodată destul de 
prevăzător. Chipul său exprima încordare şi vigilenţă. Uşa 


se deschise şi în cadrul ei apărură doi bărbaţi la vederea 
cărora expeditorul se însenină brusc. 

Buenos tardes! Bună seara, îl salutară ei. 

Gazda şi musafirii îşi strânseră puternic mâinile. Cei doi 
vizitatori erau Gambusino şi Antonio Perillo. 

Primul îşi plimbă cercetător privirea prin odaie, stăruind 
un moment asupra mesei din faţa lor. Ridică apoi cuvertura 
şi întrebă râzând: 

Aţi numărat banii, senor Rodrigo şi i-aţi ascuns de ochii 
noştri? Păi de când ne-aţi rânduit şi pe noi intre oamenii 
suspecți? 

Vai, nu vorbii aşa, răspunse gazda. Ştiţi prea bine că nu 
de dumneavoastră mă feresc. Am auzit paşi şi nu bânuiam 
cine-o fi. Luaţi loc, vă rog. Fiţi bineveniţi. Cu ce vă pot servi? 

Cu de-ale gurii, ce se găseşte. Şi două sticle de vin. Apoi ne 
pregătiţi provizii pentru doi oameni care vor sta în munţi o 
săptămână şi ceva. Că de vânat nu se ştie dacă vor avea 
parte... 

Senor Rodrigo dispăru pentru o clipă şi se întoarse cu 
mâncare şi vin. Se aşeză pe un scaun şi, în timp ce musafirii 
înfulecau tăcuţi, îi privi bucurându-se de pofta lor. Dar cum 
nu prea era dedat cu tăcerea, li se adresă după un timp: 

Dincotro veniţi, senores? 

Din Tucuman, răspunse Gambusino. 

Aţi călătorit cu diligenţa? 

Da. Am sosit chiar acum. 

Rămâneţi la mine peste noapte? 

Numai câteva ore. Pe urmă plecăm mai departe. Aveţi să 
ne vindeţi doi catâri buni? 

Se înţelege. Pentru nişte senores ca dumneavoastră 
găsesc totdeauna cele necesare. 

Şi cât cereţi pe ei? 

N-o să vă coste mai mult de douăzeci de bolivianos catărul. 

Asta însemna optzeci de mărci pentru un catâr solid, 
rezistent, obişnuit cu urcuşul. Un preţ într-adevăr foarte 
modest. 


Şi dacă nu dispunem pentru moment de bani? întrebă cu 
tâlc Gambusino. 

E ca şi cum aţi dispune. Nu mi-aţi rămas niciodată datori. 

Bine. Achităm la întoarcere. Daţi-ne un pat cumsecade, 
căci diligenţa ne-a hurducat rău de tot. Dar mai întâi 
spuneţi-ne unde îi putem găsi pe indienii moioşi. 

La ei vă duceţi? Curajoşi indivizi, întreprinzători. Dar nu 
le-aş acorda încredere. 

Fiindcă nu-i cunoaşteţi. Cu mine-i altceva, suntem prieteni. 

Îi găsiţi la vânătoare în ţinutul Guanacotales. E tocmai 
sezonul. 

Asta nu prea îmi convine. Ar fi să pierd mult timp. De fapt, 
drumul nostru duce în altă parte. 

Încotro? 

În munţi. E tot ce vă pot spune. Banii îi primiţi oricum, 
chiar dacă n-o să ştiţi care ni-e ţinta. 

Desigur, senores. Mă iertaţi, n-am vrut să vă descos. 

Astfel se încheie scurta lor convorbire. Oaspeţii terminară 
de mâncat şi se culcară apoi în patul pe care gazda îl 
căptuşise cu pături şi blănuri moi. 

Senor Rodrigo îşi reluă socotelile, vâri banii zornăitori 
într-o pungă şi trecu în altă odaie, ca să se culce şi el. Era 
întuneric. Cei doi musafiri dormeau şi trăgeau aghioase de 
zile mari. Timpul se scurgea încet, încet. Se făcu ora 
douăsprezece, apoi unu. Sehor Rodrigo intră în camera 
musafirilor cu o lumânare în mână. Se apropie de pat şiîi 
trezi: 

Sculaţi-vă, senores. E timpul de plecare. 

Cei doi se sculară imediat. Fură trataţi cu ceai de mate şi 
cozonac proaspăt, după care gazda îi conduse în curte, 
unde-i aştepta perechea de catâri. Erau înşeuaţi. În coburi 
se aflau alimentele comandate de Gambusino. Gazda plimbă 
lumânarea în jurul catârilor şi vorbi: 

Mulţumiţi, senores? Harnaşamentul vi-l dau cu împrumut. 
Mi-l restituiţi când n-o să vă mai trebuiască. 


Catârii sunt buni, seior Rodrigo, constată Gambusino. 
Harnaşamentul vi-l înapoiem peste o săptămână, cel mult 
câteva zile mai târziu. Rămâneţi sănătos! 

Călătorie plăcută şi noroc! 

Se depărtară în timp ce Sereno îi urmări încântat de parcă 
ar fi făcut o afacere excelentă. Când Gambusino pleca în 
căutare de aur, sehor Rodrigo îi împrumuta de obicei cai 
sau catări, chiar şi bani ori alte lucruri, pe care le primea 
întotdeauna înapoi împreună cu dobânzi grase. 

În vreme ce tropotul catârilor se pierdea în noapte, 
negustorul intră în casă şi se culcă din nou. 

Seara următoare lucrurile se petrecură aproape la fel, 
numai că de astă dată musafirii erau cu mult mai numeroşi. 
Sereno tocmai terminase de socotit şi vârâse banii în pungă 
când auzi o mulţime de paşi în faţa uşii. Deschise şi 
douăzeci şi şase de oameni înarmaţi pătrunseră în odaie. 
Purtau toţi haine şi încălțări de piele şi pălării cu boruri 
largi, exceptând doi inşi care erau desculți şi cu capul 
descoperit. Părul le cădea pe spate, lung. Judecând după 
trăsăturile lor, păreau să fie indieni. Unul era tânăr, celălalt 
foarte bătrân. 

Sereno cunoştea pe câţiva dintre noii sosiți şi îi salută 
călduros, îndeosebi pe Tata Jaguar. Acesta comandă vin şi 
se interesă dacă până într-o oră li s-ar putea servi asado 
con cuero, adică friptură în sânge preparată cu piele cu tot. 

Fireşte, oricât doriţi, senior, se grăbi să-l asigure 
negustorul. 

Faceţi aşa ca să ajungă la douăzeci şi şase de bărbaţi 
flămânzi. Apoi scoateţi catârii dumneavoastră în curte ca 
să-i vedem şi noi. Vrem să cumpărăm douăzeci şi şase de 
capete. 

Douăzeci şi şase de catâri! Şi nu cu chirie, ci vânzare cu 
plata în bani peşin! Pe deasupra douăzeci şi şase de porţii 
de asado con cuero plus treisprezece sticle cu vin! Bună 
afacere! Rodrigo Sereno îşi încovoia spinarea, se plecă 
până la pământ. Parcă se făcuse mai mic cu un cot. Năvăli 


în bucătărie, îşi trezi slujitorii şi le dădu dispoziţiile de 
rigoare. Friptura să fie gata cât mai repede; catârii să fie 
ţesălaţi şi periaţi lună; să nu rămână fir de praf pe ei. Apoi 
negustorul se întoarse în încăperea cea mare şi îşi făcu de 
lucru lângă mesele aşezate cap la cap, aşteptând noile 
porunci ale musafirilor. 

Aceştia şedeau tăcuţi, duşi pe gânduri, fără să schimbe 
nici un cuvânt între ei. Senor Rodrigo, volubil şi curios, nu 
putu suporta multă vreme atâta linişte. Se aşeză pe un 
scaun, se tot suci fără astâmpăr şi, în cele din urmă, întrebă 
pe tonul cel mai politicos de care dispuneau instrumentele 
sale vocale: 

Îmi permiteţi să aflu şi eu de unde veniţi, seăores? 

De la Tucuman, sună răspunsul cam sec. 

Dar n-aţi călătorit cu diligenţa? 

Nu. 

Ah, uitasem, diligenţa a sosit ieri. Cu această ocazie m-au 
vizitat doi senores cunoscuţi şi foarte renumiţi. O să vă mire 
când veţi auzi numele lor. 

Nimeni nu-i răspunse. Doar Picaro cel şugubăţ, care nu 
scăpa niciodată prilejul de a-şi plasa poantele, i-o întoarse 
zâmbind: 

Nu ne-ar mira deloc să auzim numele lor, ci doar faptul că 
le-aţi rosti dumneavoastră, care, după cât se pare, sunteţi 
cel mai discret om de pe teritoriul Argentinei. 

O, chiar atât de departe nu merge discreţia mea. E drept 
că de felul meu nu sunt vorbăreţ, dar a trece sub tăcere 
numele unor asemenea senores ar fi o impietate. Aşadar, 
aflaţi că unul din ei era faimosul toreador Antonio Perillo. 

În ignoranţa sa nici nu observă impresia pe care această 
ştire o produse asupra oaspeţilor. Aceştia se priviră între ei 
şi se înţeleseră din ochi să tacă. Doar Hammer întrebă cu 
prefăcută nepăsare: 

Şi celălalt? 

Celălalt era un senores şi mai vestit: Gambusino Benito 
Pajaro. 


Aşa. Şi de unde au venit? 

De la Tucuman, cu diligenţa. Cam tot la ora asta. Le-am 
închiriat doi catâri, le-am dat şi provizii pe o săptămână şi i- 
am trezit cu un ceas după miezul nopţii, fiindcă trebuiau să 
plece. 

Încotro? 

La indienii moioşi, care se află acum în regiunea văii 
Guanaco. 

În acel moment hangiul fu chemat la bucătărie, prilej 
nimerit pentru oaspeţi de a-şi schimba între ei părerile. 
Tata Jaguar rosti cu glas înăbuşit: 

Să fie oare adevărat? Tu ce spui, Geronimo? 

Gambusino şi Perillo trebuie să fi grăbit călare, cu toată 
viteza, până la Tucuman. Asta ar fi singura explicaţie. 

Aşa cred şi eu. Foarte bine că am tras aici şi că am folosit 
cai de releu fără să mai aşteptăm diligenţa următoare. 
Gambusino a câştigat un avans de o zi, totuşi vom ajunge 
înaintea lui pentru că, voind să treacă mai întâi pe la moioşi, 
va trebui să facă un ocol considerabil. Şi mai avem un mare 
avantaj: ştim din ce direcţie va veni. Îl putem aştepta 
dincolo de valea Guanaco. 

Ce-o fi căutând la moioşi? se întrebă cu glas tare unul din 
fârtaţi. 

Ei, asta-i acum! spuse Hammer. Doar e foarte uşor de 
ghicit. Gambusino şi Perillo umblă să pună mâna pe o 
comoară la Barranca del Homicidio. Pentru asta e nevoie de 
timp, poate chiar de mult timp, s-ar putea să nu le ajungă 
proviziile. Şi atunci e nevoie de vânat, pentru care treabă 
vor ei să-i angajeze pe moioşi. Totodată le trebuie oameni 
care să-i apere de ochii unor nepoftiţi, fie drumeţi, fie 
vânători în trecere - pentru ca nimeni să nu-i poată 
surprinde la lucru şi să le descopere intenţiile. Vor pune 
deci străjeri moioşi, care să oprească pe orice străin ce se 
apropie. 

Dar atunci chiar străjerii ar putea ghici ce anume 
urmăresc dumnealor. 


N-are importanţă. După ce îşi atinge scopul, Gambusino îi 
împuşcă pe moioşii care i-au ocrotit şi dispare pentru 
totdeauna cu comoara lui. Asta ca să nu-l poată găsi rudele 
indienilor ucişi, care, fireşte, s-ar răzbuna. 

Mare ticăloşie! Gambusino e un om rău şi mârşav, totuşi 
nu-mi vine să cred că ar săvârşi asemenea faptă. 

Nu? întrebă ironic Tata Jaguar. Am tăcut multă vreme, însă 
astăzi voi vorbi. Ascultă: tot aşa s-a purtat şi cu fratele meu, 
care era şi dânsul gambusino sau prospector, cum li se 
spune în Statele Unite căutătorilor de aur. Descoperise o 
vână de aur foarte bogată. Atunci a apărut acest bandit 
care l-a ucis într-un chip bestial, l-a jefuit şi a dispărut. 
Crima asta m-a făcut să încărunţesc, să albesc de tot. l-am 
luat urma criminalului, care ducea spre Argentina, însă nu 
am reuşit să dau de el. Abia de curând ne-am întâlnit şi ne- 
am recunoscut reciproc. Acuma clipele unuia din noi sunt 
numărate, ale mele ori ale lui, nu se ştie... 

Ale lui, ale lui! interveniră toţi, bătând cu pumnii în masă. 

Staţi liniştiţi, îi rugă Tata Jaguar. Fără gălăgie! Nimeni nu 
trebuie să afle despre ce vorbim. 

Senor Rodrigo reapăru însoţit de câţiva servitori care 
aduceau pe tăvi îmbietorul asado con cuero. Muşteriii se 
ospătară şi băură câte un păhărel, însă chipurile lor erau 
atât de grave, încât gazdei îi pieri curajul să înnoade noi 
discuţii. După cină ieşiră cu toţii în curte ca să vadă catârii. 
Îşi vânduseră caii la Tucuman, pentru că nu-i puteau folosi 
în munţi; de aici urmau să-şi continue drumul călare pe 
catâri. Animale şi harnaşament se găseau din belşug la 
Rodrigo Sereno. 

La lumina felinarelor şi a lumânărilor aleseră numărul 
necesar de catâri, pentru care gazda le ceru acelaşi preţ 
modest: douăzeci de bolivianos exemplarul. Apoi duseră 
şeile în casă pentru a umple coburii cu alimente - ceea ce 
se făcu într-o jumătate de ceas. Între timp Tata Jaguar ceru 
socoteala, băgă mâna sub cingătoare şi scoase un pumn de 
piese de aur cu care achită totul. 


Imediat oamenii încălecară pe catâri şi se pierdură în 
noapte. Sehor Sereno privi lung în urma lor, mulţumit de 
târgul ce-l făcuse. 

După câtva timp, când abia se crăpa de dimineaţă, hanul 
fu vizitat de alţi doi muşteri. Rodrigo Sereno tocmai îşi 
sorbea tacticos, printr-un tub de argint, ceaiul de mate. 
Oaspeţii, mărunți de stat şi purtând veşminte stacojii, erau 
înarmaţi până-n dinţi. De cum se deschise uşa, unul din ei 
întrebă: 

Dumneavoastră sunteţi hangiul Rodrigo Sereno? 

Da, senores. 

Atunci ne aflăm în casa, pe latineşte domus sau şi 
aedificium, pe care o căutăm. Aveţi catâri de vânzare? 

Cu plăcere, oricâţi. 

Dar cu mâncarea şi băutura cum staţi? Se găseşte ceva şi 
pentru noi? 

Tot ce doriţi. Luaţi loc şi faceţi comanda. 

Aduse două scaune şi îi pofti să se aşeze la masă. O uşoară 
lipsă de respect se vădea în glasul lui. Noii veniţi, în ciuda 
armelor ce purtau, nu-i inspirau prea multă consideraţie. 
Aceştia însă nu observară nimic. Comandară mate cald cu 
pâine şi se cuibăriră comod în scaunele oferite de hangiu. 

După ce le puse dinainte ceaiul, Sereno luă şi el loc la 
masă, afişând un aer superior şi măsurându-i oarecum 
amuzat. 

Îmi permiteţi să vă întreb, sehores, rosti el într-un târziu, 
aveţi de gând să staţi câtva timp aici în Salta? 

Cumpărăm catâri, deci e limpede că plecăm mai departe, 
răspunse răspicat Fritze Kiesewetter. 

Şi de unde veniţi? 

De la Tucaman. 

Tot de la Tucaman? Desigur că n-aţi folosit diligenţa! 

Nu. Am venit călare pe cai de poştă. După cum întrebaţi, s- 
ar părea că au mai venit şi alţii de acolo. 

Exact. Aseară am primit un grup numeros, iar alaltăieri 
două persoane. Şi încotro mergeţi, dacă mi-e îngăduit...? 


Mai întâi la Salina del Condor. Însă nu cunoaştem drumul. 
N-aţi putea să ne daţi o călăuză de nădejde? 

Cum să nu. Dacă.-l plătiţi bine, vă procur imediat un om 
potrivit: am un argat care a fost în câteva rânduri acolo. Îl 
conving eu să vă însoţească. O să vă aştepte lângă catârii pe 
care îi puteţi vedea în orice moment. 

Era greu de crezut ca peonul de care vorbea sehor 
Rodrigo să fie un om de nădejde, altminteri hangiul nu l-ar 
fi cedat aşa de uşor. Când cei doi drumeţi dădură cu ochii 
de peon, acesta se declară gata să-i servească şi puse 
condiţii atât de avantajoase, încât căzură imediat de acord. 
În schimb, cu atât mai pipăraţi la preţ se dovediră catârii. 
Sereno pretinse de fiecare animal câte cincizeci de 
bolivianos, adică de două ori şi jumătate preţul cerut în 
ajun. La care se adăuga, fireşte, costul şeilor şi al 
proviziilor. 

În timp ce se pregăteau alimentele, Morgenstern - 
conversând cu proprietarul - îl întrebă la un moment dat: 

Aţi vorbit, senor, de nişte oameni care au sosit ieri şi 
alaltăieri din Tucuman. Îi ştiţi cumva pe nume? 

Fireşte, sunt persoane binecunoscute. 

Îmi spuneţi şi mie...? 

De ce nu. Sunt chiar mândru că vă pot arăta ce fel de 
senhores trag la mine. Alaltăseară a fost vestitul Benito 
Pajaro cu încă un domn. 

Aha, Gambusino! lată, aşadar, urma justă, pe latineşte 
semita sau vestigium. Şi celălalt trebuie să fi fost Antonio 
Perillo, nu? 

Întocmai, îi cunoaşteţi şi dumneavoastră? 

Mai bine decât v-aţi putea imagina. Şi cine erau domnii de 
ieri? 

Senor Rodrigo îi privea acum şi pe cei doi muşterii cu mai 
puţină suficienţă şi cu mai mult respect. Cine-l cunoştea 
atât de bine pe Gambusino - judeca el - trebuia să fie totuşi 
cineva. În loc de răspuns plasă deci o întrebare: 


Vorbeaţi de o urmă. Nu cumva doriţi să-l ajungeţi din urmă 
pe Gambusino? 

Într-adevăr. 

Ştiţi încotro s-a dus? 

Cu precizie. 

Atunci trebuie să plecaţi repede căci şi dânsul părea foarte 
grăbit. Dar şi mai grăbiţi erau cei de aseară: peste douăzeci 
de bărbaţi, conduşi de vestitul Tata Jaguar. Pe acesta 
probabil că nu-l cunoaşteţi. 

Cum să nu-l cunoaştem! Doar facem parte din anturajul 
lui. 

Aşa? Sunteţi oamenii lui şi totuşi umblaţi după 
Gambusino? Să înţeleg oare că şi Tata Jaguar vrea să-l 
întâlnească? 

Aţi ghicit. E vorba de o afacere foarte interesantă, pe 
latineşte negotium. Chestie vitală pentru noi. Ca să 
înţelegeţi... 

Micul savant era cât pe ce să treacă la confidenţe faţă de 
hangiu. Dar Fritze, mult mai prudent, îl întrerupse: 

E vorba de o vână de argint care cică a fost descoperită 
sus în munţi. Ei bine, toţi aceşti sehores, ca şi noi, de altfel, 
se îndreaptă într-acolo. Vrem să exploatăm vâna dacă o fi 
ceva de capul ei. 

O, vă felicit, exclamă gazda pe un ton condescendent. O 
afacere la care participă Tata Jaguar şi Gambusino nu poate 
fi decât foarte rentabilă. Sper că de câte ori veţi avea drum 
pe-aici, vă veţi aminti de mine şi veţi trage la hanul meu. 
Salutaţi-l vă rog pe Tata Jaguar! Îl stimez şi îl admir din 
toată inima. Poftim şi dovada: pentru că faceţi parte din 
anturajul lui voi mai lăsa din preţul catârilor: treizeci de 
bolivianos catârul în loc de cincizeci! Îngăduiţi să vă restitui 
diferenţa. 

Le înapoie banii respectivi, ceea ce îi miră destul de mult 
pe cei doi omuleţi porniţi pe fapte de vitejie. 

Întâlniri neaşteptate. 


Cine urcă dinspre răsărit Anzii Cordilieri ca să ajungă în 
Chile sau Peru, trebuie să se caţere pe mai multe trepte 
montane care, din pricina diversităţii nivelurilor, se 
deosebesc şi în ce priveşte clima. 

Prima treaptă, Yungas, atinge 1.600 metri. Aici domneşte 
exuberanţa tropicală, cu vaste păduri virgine, întrerupte 
din când în când de pajişti cu verdeață suculentă, numite 
pajonales. Şirul Medio Yungas constituie cea de-a doua 
treaptă având o înălţime medie de 2.900 metri. Aici clima e 
temperată şi se întind păduri uriaşe, în care cresc mai ales 
diferite specii de cinchona, un fel de scorţişoară. Urmează 
apoi masivul Cabezeras de los valles, atingând 3.300 metri. 
Aceşti munţi, fiind ocrotiţi împotriva furtunilor, mai poartă 
încă bogate şi diverse forme de vegetaţie. Cu ei se sfârşeşte 
de fapt zona păduroasă, căci pe treapta următoare arborii 
apar izolaţi şi numai în locuri deosebit de ferite. Această 
treaptă, numită Puna, cu climă uscată, cu ploi rare, urcă 
până la 3.900 metri. Se află aici, în afară de copaci 
stingheri, tot soiul de buruieni şi ierburi (gentiana, 
valeriana, yereta etc.), care servesc de păşune. Şi mai sus e 
masivul Puna brava, cuprinzând cele mai înalte piscuri, tot 
ceea ce trece de 3.900 metri. Aici se află zăcăminte mari de 
minereu. Trecătorile duc de la un gigant la celălalt. Ploaia 
se transformă adeseori, chiar şi în toiul verii, în zăpadă şi 
grindină. Iarna bântuie viscole grozave. Călătorul ce se 
încumetă să treacă Anzii în acest anotimp riscă să-şi piardă 
viaţa. 

Dincolo de graniţa dintre Argentina şi Bolivia, unde Puna 
se mărgineşte cu Cazabera de sus, coboară spre răsărit o 
pădure destul de deasă cu arbori de cinchona calisaya. În 
locurile deschise din jurul pădurii se află aşezările 
indienilor moioşi. Ceva mai departe, peste Puna, se întinde 
valea Guanaco, pe care un grup din aceşti indieni şi-o 
alesese ca loc de vânătoare. Mai sus, aproape de Puna 
brava, pe un mic platou, îşi revarsă apele Salina de Condor, 
iar şi mai sus, deasupra platoului, se cască acea prăpastie 


numită Barranca del Homicidio. În preajma ei un drumeag, 
încrucişându-se cu o potecă venind dinspre Chile, duce în 
jos, urcă apoi spre Salina del Condor şi coboară iar până 
dincolo de graniţa Argentinei, spre Salta. Lângă graniţă, 
drumeagul se uneşte cu un altul venind mult mai dinspre 
nord, din Peru. Termenul „drumeag” este de fapt impropriu, 
căci ceea ce se înţelege la noi prin drumeag sau potecă, 
nemaivorbind de şosea, e cu totul altceva. Aici catârii calcă 
peste stânci şi bolovani uriaşi, străbat coclauri şi văgăuni, 
fără a lăsa o urmă cât de mică. Terenul pare absolut 
neumblat. Numai un vânător sau un ghid cu multă 
experienţă se poate orienta în acest ţinut. Călătorul 
neavizat pierde foarte uşor direcţia şi rătăceşte zile şi 
săptămâni întregi prin munţi fără să găsească o cărăruie 
care să-l ducă la ţintă. Până şi un cunoscător, dacă nu e 
foarte atent, poate să nu observe locul unde se întâlnesc 
cele două firicele de drum şi să o ia într-o direcţie greşită. 

Astfel a păţit-o şi peonul care îi călăuzea pe cei doi 
germani spre Salina del Condor. E drept că mai fusese 
cândva pe aici împreună cu alţi călători, dar nu se prea 
sinchisise de amănuntele topografice. lar acum nu reuşea 
să se descurce. 

Se făcuse amiază. Încă din primele ore ale dimineţii 
peonul se purtase într-un chip foarte ciudat, schimbând de 
mai multe ori direcţia, luând-o când la dreapta, când la 
stânga, fără nici o noimă. Se tot uita în jurul lui cam fâstăcit 
şi jenat, dându-şi în acelaşi timp silinţa să pară calm şi 
stăpân pe situaţie. 

Doctorului nu-i bătuse la ochi această comportare a 
călăuzei. În schimb Fritze, mai perspicace, îşi dădu seama 
de adevăr. Cei trei călăreţi se aflau acum într-un loc de 
unde se deschideau două vâlcele înguste: una spre stânga, 
cealaltă drept în faţă. Peonul se opri încercând să-şi 
amintească poziţia terenului. Se uita în toate părţile şi nu 
ştia încotro s-o apuce. Fritze îşi pierdu răbdarea şi întrebă: 

De ce te-ai oprit, senior? Oi fi încurcat drumul! 


Cum de vă trece prin gând aşa ceva, replică peonul. 
Credeţi că nu ştiu unde mă aflu? 

Deh, ştii mătăluţă că ne aflăm în Anzi, dar mă tem că nu 
prea ştii în ce loc anume... 

Mă luaţi peste picior? Dacă-i aşa, vă las, vă las aici în munţi 
şi mă întorc numaidecât, răspunse ghidul, ofensat. 

Crezi că o să te întorci acasă călare? O să fie cam greu, 
făcu calm Fritze. 

Şi de ce, mă rog? 

Catârul pe care şezi e al nostru! Aşa că va trebui s-o cam 
iei pe jos. 

Şi dacă nu vi-l dau? 

Nu vorbi prostii! Doar vezi că suntem înarmaţi şi în 
locurile astea hoţii sunt împuşcaţi în doi timpi şi trei mişcări 
fără să li se ceară părerea. Cum ne întorci spatele, cum îţi 
ard un glonţ în dos! Şi acum hai, condu-ne mai departe, 
dacă ştii într-adevăr drumul! 

Peonul nu avea deloc înfăţişarea unui om fricos; îl intimidă 
totuşi atitudinea energică a lui Fritze şi o porni spre 
vâlceaua din stânga. Cei doi mărunţei îl urmară. 

Vâlceaua cotea în fel şi chip, ba într-o direcţie, ba într-alta. 
Părea să nu se mai sfârşească şi se îngusta treptat, 
ajungând până la urmă un soi de văgăună strâmtă ce 
semăna cu un canion nord-american. 

Peonul călărea din ce în ce mai încet. Îşi dădea seama că 
nu mai fusese pe aici, căci nu văzuse niciodată o văgăună 
atât de alungită şi întortocheată. În sfârşit, se opri: 

M-aţi zăpăcit adineauri. Nu trebuia s-o iau la stânga, ci 
drept înainte. Acela era drumul. Să ne întoarcem, sehores! 

Mi-am închipuit eu, mormăi supărat Fritze. Acum o să 
batem drumul ăsta lung înapoi. Barem dacă ai şti că celălalt 
e bun! 

Ştiu. Întoarceţi fără grijă. Am cârmit prea mult la stânga. 
Trebuie s-o luăm spre dreapta în jos. 

Dacă-i aşa, mă bucur, fiindcă... 

Se întrerupse în mijlocul frazei şi trase cu urechea. 


Ce s-a întâmplat? întrebă Morgenstern. Ai auzit ceva? 

Da. Parcă am auzit un zgomot. Ascultaţi! 

Nu se înşelase. Zgomotul se repetă. Suna ca un tropot de 
copite ce se apropia din ce în ce mai mult. 

Nu cumva ne aflăm totuşi pe drumul cel bun? se întrebă 
peonul, înseninându-se la faţă. 

Văgăuna cotea din nou înaintea lor. De după cot se iviră 
trei călăreţi. Primul era fără îndoială un catârgiu, un 
arriero. Venea apoi un catâr foarte încărcat şi, în urma lui, 
un călăreț care părea să fie stăpânul bagajelor. Acesta, înalt 
de statură şi bine înarmat, purta veşmântul tradiţional al 
băştinaşilor. Avea părul şi barba blonde, iar ochii de culoare 
deschisă, ca la seminţiile nordice, îi aţinteau cu mirare pe 
cei trei călăreţi apăruţi pe neaşteptate. În spatele lui se afla 
un alt catârgiu. 

Se opriră faţă-n faţă şi se măsurară câteva secunde fără a 
scoate un cuvânt. Apoi al treilea dintre călăreţi se adresă 
peonului: 

E cu putinţă? Ori mă-nşel? Nu eşti dumneata Mazeso, 
peonul lui Rodrigo Sereno din Salta? 

Aşa e, răspunse cel interpelat. Dar de unde mă cunoaşteţi? 
De la Salta. Obişnuiesc să trag la stăpânul dumitale şi te- 
am văzut acolo. Nu cumva eşti călăuza acestor doi senores? 

Întocmai. 

Cielo! Ce-ţi veni s-o faci pe călăuza prin munţi? 

Cunosc eu munţii mai bine decât credeţi dumneavoastră, 
răspunse peonul, ofensat. Şi, afară de asta, nici nu vrem să 
trecem munţii. 

A, vreţi să rămâneţi de partea astălaltă? Atunci se schimbă 
situaţia. Dar aţi depăşit deja limita Punei şi drumul ăsta vă 
duce la Puna brava, un ţinut nepopulat, îmi dai voie să te 
întreb încotro vă duceţi de fapt? 

Acolo de unde veniţi dumneavoastră, adicătele la Salina 
del Condor. 

Salina? Dios! Îţi închipui că noi venim de-acolo? 

Sunt convins. 


Zău? Află că te înşeli, băiete. Noi venim din Peru şi 
mergem la Salta. Nu există decât două drumuri, cel pe care 
ne găsim acum şi altul care vine dinspre Chile, trece pe 
lângă Salina del Condor şi se întâlneşte cu primul într-un 
punct situat la o jumătate de zi călare în spatele vostru. 

Bineînţeles. Asta o ştiu şi eu. 

Dar nu-ţi dai seama, se pare, că v-aţi rătăcit. Ai scăpat din 
vedere locul unde se întâlnesc cele două drumuri. Trebuia 
să cârmiţi la stânga, nu să mergeţi drept înainte. 

Exact cum gândeam eu! se răsti Fritze la peon. Trebuia să 
ţinem stânga, iar dumneata trăgeai mereu în dreapta. Ne-ai 
tot purtat aiurea şi ne-ai mâncat vreo trei sferturi de zi. 

Nu, sehor, nu e chiar atât de mult, i se adresă politicos 
străinul. Drumul cel bun urcă spre vest în munţi. De la 
capătul văgăunii îl atingeţi în trei ore. 

Hm! făcu îngândurat Fritze. Noroc că v-am întâlnit. Dacă 
ar fi fost după călăuza noastră, am fi ajuns să putrezim pe 
undeva, căci dumnealui voia să ne întoarcem şi s-o luăm 
spre dreapta. Aşa ne-a mai venit inima la loc. Vasăzică în 
trei ore putem ieşi la drumul cel bun. Mă-ntreb doar în ce 
fel o să mergem. Văd că e o îngrămădeală de munţi şi 
stânci, de văi şi râpe, că te şi miri cum poate să treacă 
cineva pe-aici. 

Adevărat. Numai cine cunoaşte bine locurile se poate 
încumeta până sus. De aceea cred că e cazul să vă 
întoarceţi. Călărim împreună până la răscrucea de care 
vorbeam, apoi vă arăt eu ce aveţi de făcut. 

Toate bune, dar asta nu ne ajută cu nimic. Am pierdut o 
mulţime de timp şi, dacă facem cale întoarsă, pierdem şi 
mai mult. 

Sunteţi chiar atât de grăbiţi? 

Fireşte. Trebuie să ne întâlnim la Salina del Condor cu 
nişte persoane pe care probabil că le cunoaşteţi măcar din 
auzite. E vorba de trupa Tati Jaguar din care facem şi noi 
parte. 


Tata Jaguar? Îl ştiu! E cel mai vestit om al munţilor. M-am 
întâlnit cu el în câteva rânduri. Îmi pare cu atât mai rău că 
nu vă pot fi de folos. Senorul aci de faţă ne-a angajat să-l 
însoţim până la Salta. Prin urmare, vă repet ce-am spus: cel 
mai bun lucru e să vă înapoiaţi cu noi. 

Străinul cel blond ascultase întreaga discuţie, atent, tăcut, 
scrutându-i mereu pe doctor şi pe servitorul său. Acum îşi 
scoase ceasul, îl consultă şi se adresă catârgiului care 
vorbise până atunci: 

Cunoşti destul de bine regiunea ca să-i scoţi pe aceşti 
domni la drumul cel bun? 

Da. 

Fără să întârzii până după apusul soarelui? 

Fără. 

Drumul acela se întâlneşte cu al nostru pe direcţia Salta? 

Întocmai. 

Atunci poţi să-i ajuţi fără să-mi strici cu nimic. Dumneata îi 
conduci, iar eu mă ţin după voi. Cele trei ore le recâştigăm 
mâine, în schimb domnii aceştia ar pierde mai mult de o zi. 
Dacă până diseară îi scoatem la drumul cel bun, poate că ar 
fi de acord să petrecem noaptea împreună, iar dimineaţa să 
ne vedem fiecare de ţinta lui. Haideţi, să pornim! 

Îşi întoarse catârul fără să mai aştepte răspuns. Cei doi 
însoțitori îl imitară. Astfel Morgenstern şi Fritze nu mai 
avură nimic de făcut decât să-i urmeze. Trecerea fiind 
foarte îngustă, nu putură mâna mai repede ca să-l ajungă 
pe străinul din faţă şi să-i mulţumească pentru amabilitate. 
Convoiul îl încheia ghidul lor, care, pocăit de-a binelea, nu 
mai cuteza să sufle un cuvânt. 

În mai puţin de un sfert de ceas ajunseră la capătul 
văgăunii. De pe un mic tăpşan puteai să vezi limpede munţii 
ce se înălţau la vest. Apoi terenul cobora într-o vale strâmtă 
care se lărgea treptat şi se strecura iarăşi în sus printre 
munţii înalţi şi abrupți, cu piscuri pleşuve. 

Numai pe coastele munţilor se iţea, ici şi colo, câte un 
petic de verdeață. Apa lipsea cu desăvârşire. Lângă tufele 


rare catârgiii şi peonul se opriră ca să adune ceva 
crengăriş. 

Acum, în fine, Morgenstern găsi prilejul să se prezinte 
amabilului străin şi să-i mulţumească. Îşi mână catârul până 
în dreptul acestuia şi vorbi în spaniolă: 

Senhor, ne-aţi acordat un sprijin pe care nici n-am fi 
îndrăznit să vi-l cerem. Permiteţi să mă recomand: 
Morgenstern, doctor Morgenstern. Am venit din Germania 
pentru studii paleontologice. Acesta e servitorul meu Fritze 
Kiesewetter. 

Sunteţi germani? se bucură blondul, vorbind în cea mai 
curată limbă germană. Ce plăcere să pot fi de folos unor 
compatrioți de-ai mei! 

Vasăzică şi dumneavoastră? 

Exact. Şi eu. Şi o spun cu mândrie. 

Născut dincolo sau dincoace? 

Dincolo, în patrie. Mă numesc Engelhardt şi profesiunea 
mea... de fapt nu mai am niciuna. Am trăit până acum în 
Peru, la Lima, dar mi-am vândut întreprinderea şi mă întorc 
în Germania. Deocamdată mă duc prin Salta la Buenos 
Aires, unde am nişte rude. 

Din Buenos Aires venim şi noi. Am stat la bancherul Salido. 
Poate îl cunoaşteţi... 

Salido? Şi n-aţi auzit acolo de numele meu? întrebă 
Engelhardt cu vizibilă încordare. 

Micul savant rămase o clipă pe gânduri, apoi zise: 

Când mi-aţi spus adineauri că vă cheamă Engelhardt, 
numele mi s-a părut într-adevăr cunoscut... Dar de unde?... 
Hm! Hm! 

Dom! doctor, sări bucuros Fritze. Păi sigur că am auzit de 
numele ăsta! Nu pricepeţi că domnul Engelhardt e, ca să 
zic aşa, genul masculin al părinţilor lui Anton? 

Doctorul căscă gura, se uită mai întâi la Fritze, apoi la 
Engelhardt, îşi mai mută de câteva ori privirea de la unul la 
celălalt şi răspunse clătinând din cap: 


Te înşeli, Fritze. Dacă ar fi tatăl lui Anton, n-ar trece Anzii 
spre Argentina tocmai când băiatul lui, pe latineşte puer 
sau filius, se află în drum spre Peru. 

Ei, aflaţi domnule doctor, că sunt, într-adevăr tatăl lui 
Anton, pe care l-aţi cunoscut în casa lui Salido, confirmă 
Engelhardt. Numai că fiul meu nu e în drum spre Lima, 
deoarece i-am telegrafiat lui Salido că voi veni eu însumi să- 
l iau de-acolo. 

Atunci telegrama n-a ajuns la timp. Fiul dumneavoastră a 
plecat cu siguranţă din Buenos Aires. Am călătorit mai 
multe zile împreună. Dar nu înţeleg de ce Salido nu v-a 
răspuns imediat prin telegraf. 

Habar n-am. Din cauza măsurilor excepţionale, Peru e 
complet izolat de Argentina. Am şi aflat că telegrama mea a 
fost ultima expediată de-acolo. Prin urmare, nici răspunsul 
lui Salido n-ar mai fi putut ajunge la Lima. Până acum eram 
ferm convins că Anton se mai găseşte la el. Supărătoare 
complicaţie. 

Spuneţi că v-aţi vândut întreprinderea? 

Să precizez, domnule doctor... Eu sunt bancher. Or, 
împrejurările sunt de aşa natură, încât riscam să-mi pierd 
averea din cauza războiului. Spre norocul meu s-a ivit o 
posibilitate de a-mi lichida afacerea în condiţii foarte bune 
şi m-am folosit imediat de acest prilej. Dar nu am vândut 
numai banca, am lichidat toată averea mea imobilă. Astfel 
am putut să părăsesc în grabă ţara, unde împrejurările 
politice îmi primejduiau şi avutul şi tihna vieţii. I-am 
telegrafiat lui Salido că voi călători pe uscat peste Anzi, căci 
mai am câte ceva de rezolvat la Salta, Tucuman şi Cordova. 
Soţia şi celălalt fiu al meu au preferat drumul pe apă. Am 
fost de acord cu ei, deoarece găsisem o navă nouă, solidă, al 
cărei căpitan mi-e prieten. Urma să ne întâlnim cu toţii la 
Buenos Aires, în speranţa că Anton se mai află acolo. Dar 
iată că a plecat! Ce ghinion! La Lima n-o să ne găsească şi îl 
vor obliga să intre în armată, căci e foarte bine dezvoltat 
pentru vârsta lui... 


Nu vă faceţi griji, îl întrerupse Fritze. Anton al 
dumneavoastră nu va trece în Peru. Oamenii din jurul lui 
sunt destul de deştepţi să nu-l lase să treacă tocmai acum. 

De unde ştiţi? Cum de sunteţi aşa de sigur? 

Îi cunosc eu pe oamenii aceia. 

Atunci spuneţi-mi şi mie cine sunt, unde-i pot găsi. 

La Salina del Condor. Dragul dumneavoastră Anton e cu 
Tata Jaguar şi cu încă vreo douăzeci de bărbaţi viteji. Aşa 
că, nici o grijă. 

Umbra de amărăciune dispăru subit de pe chipul lui 
Engelhardt. Îşi lovi palmele de bucurie şi exclamă: 

Aşa! E cu Tata Jaguar! Prin urmare sus, la Salina del 
Condor? Păi nu e prea departe de aici. 

Taman aşa. Iata Jaguar trebuia să-l conducă peste munţi, 
dar o să vi-l predea dumneavoastră viu şi nevătămat. 

Ce coincidenţă miraculoasă! 

Nu e nici un miracol, interveni micul savant: asta se 
datorează inimii bune cu care sunteţi înzestrat. Dacă aţi fi 
trecut pe lângă noi fără să vă pese de încurcătura în care 
ne aflam, aţi fi deplâns multă vreme absenţa băiatului. Staţi 
să vă povestesc. 

Bravul savant se pregăti să înceapă o istorie lungă, 
probabil de la potop încoace. Dar Fritze, realist ca 
întotdeauna, îi curmă avântul: 

Nu acum, domnii mei, nu acum. Doar ştiţi cât am întârziat. 
lar acolo sus ne aşteaptă ai noştri. Hai să pornim! Puteţi 
vorbi şi pe drum. Ş-apoi, la primul popas, vom avea timp 
berechet să ne istorisim verzi şi uscate. 

Ceilalţi doi îl aprobară şi îl urmară imediat. Drumul urca 
printre munţi şi părea să coboare din nou de partea 
cealaltă. Cei doi arrieros şi peonul, care o luaseră înainte, 
se opriră sus, aşteptând. Când se reuniră cu toţii, călătoria 
continuă cu îndoită grabă. Treceau prin depresiuni adânci 
şi se căţărau pe pante atât de abrupte, încât nici un cal n-ar 
fi făcut faţă unor asemenea încercări. Soarele cobora 
îndărătul munţilor şi catârgiul care îşi asumase rolul de 


ghid îi îndemnă la şi mai mare viteză. Sus, în văzduh, plutea 
un condor. Ghidul îl arătă cu mâna şi rosti: 

Se îndreaptă spre cuib. Să ne grăbim şi noi până nu se 
întunecă. N-a mai rămas decât vreo jumătate de oră. 

Şi drumul pe care îl căutăm mai e departe? întrebă 
Engelhardt. 

În câteva minute am ajuns. 

Şi unde putem înnopta? 

E un loc destul de aproape. Numai că, din păcate, se află 
la nord, nu la sud pe unde vom merge mâine. Or asta 
înseamnă pierdere de timp. 

Vrei să spui că e pe direcţia Salina del Condor? 

Da. 

Atunci e bine, am hotărât să nu mă mai duc direct la Salta. 
O luăm întâi spre Salina. Închipuie-ţi, dragă, am luat 
cunoştinţă chiar acum că fiul meu se află împreună cu Tata 
Jaguar! 

Peste puţin dădură de un teren nisipos. Îl străbătură în 
parte, până ce ghidul îi opri: 

Vedeţi, senores, aceste urme pe nisip? Sunt vechi, pe 
jumătate şterse, greu de recunoscut. Dar ele ne arată că 
acesta e drumul spre Salina. Să mai mergem o bucată, 
repede. 

Îşi mână catârul la galop şi ceilalţi făcură la fel. Merseră 
aşa în goana mare până ajunseră lângă un lanţ de stânci 
despicate. Aici arriero îşi struni catârul şi arătă spre un fel 
de peşteră scundă, dar destul de încăpătoare: 

lată unde vom dormi, senores! Peştera are două intrări. 
Aici vântul nu pătrunde. Încingem un foculeţ, ne învelim cu 
păturile şi dormim de-a mai mare dragul, ca într-un rancho. 

Descălecară ca să cerceteze grota. Nu avea perete în 
fund. Între cele două intrări, pe o distanţă de vreo douăzeci 
de paşi, se întindea un spaţiu gol, boltit, de forma unui 
semicerc cu capetele desfăcute în afară. Chiar în faţa grotei 
creştea iarbă puna, destul de măruntă dar deasă, oferind 
catârilor o hrană excelentă. Catârii fură despovăraţi de şei 


şi căpestre, apoi li se împiedicară picioarele, ca să nu se 
poată depărta prea mult. 

La ultimele raze ale zilei oamenii îşi pregătiră popasul. 
Potriviră şeile drept pernă, întinseră păturile şi îşi 
amenajară astfel nişte culcuşuri cum nu s-ar fi putut 
închipui mai bune într-o asemenea sălbăticie. Când se 
întunecă de tot, aprinseră focul. Strânseseră pe drum o 
mulţime de crengăriş, încât aveau ce arde câteva ore în şir. 

Apoi, după ce îmbucară câte ceva, se puseră pe fumat din 
țigările lui Engelhardt, care mai dispunea de o mică 
rezervă. 

De o parte a focului şedeau cei doi arrieros şi peonul, 
întreţinându-se în spaniolă, iar de cealaltă parte cei trei 
germani discutau în limba lor maternă. Fritze şi 
Morgenstern îi relatară bancherului cele întâmplate la 
Buenos Aires şi mai târziu, pe drum. Engelhardt ascultă, 
fireşte, cu cel mai mare interes. Nimeni nu se gândi să pună 
vreun străjer de pază. Dacă Iata Jaguar s-ar fi aflat aici, cu 
siguranţă că n-ar fi uitat să ia măsurile de precauţie absolut 
necesare într-un asemenea ţinut. 

După cum spuneam, Gambusino şi Antonio Perillo, se 
îndreptaseră mai întâi spre valea Guanaoo, unde vânau 
indienii moioşi. Intenţionau să angajeze pe câţiva dintre 
aceştia pentru „expediţia” lor de la Râpa omorului. Îşi 
luaseră, ce-i drept, provizii de la Salta, dar în nici un caz 
suficiente în împrejurările date. Gambusino era hotărât să 
nu renunţe până nu va descoperi tezaurul căutat. Aceasta 
putea să ceară zile, chiar săptămâni întregi. Era deci nevoie 
de oameni care să facă rost de vânat, de carne şi aceasta 
cădea în sarcina moioşilor. Apoi, ca să nu fie surprinşi de 
trecători, Gambusino plănuia să pună de pază doi străjeri, 
unul sus, celălalt în josul râpei. Or, pe aceştia avea să-i 
aleagă tot dintre moioşi. 

Bineînţeles că indienii nu trebuiau să aibă acces în 
perimetrul unde ar fi putut să fie ascunsă comoara. Dar 
cum să justifice în faţa lor tainica şi poate lunga întârziere a 


celor doi albi în râpă? Gambusino chibzui mult, apoi se 
adresă lui Perillo: 

Cu şmecherii ăştia nu merge să le înşiri braşoave. Trebuie 
să apelăm la ceva mistic, divin, pricepi? Numai aşa îi putem 
păcăli. Ce-ai zice de un jurământ? 

Într-adevăr, e cel mai bun lucru. Le vom spune că, fiind 
cândva în primejdie de moarte, ne-am legat cu jurământ să 
săvârşim o faptă plăcută Domnului. De aceea trebuie să fim 
numai noi singuri în râpă şi să nu ne tulbure nimeni. 
Indienii sunt extrem de superstiţioşi. Se vor supune cu 
teamă şi respect; nici n-o să aibă curajul să ne spioneze. 

Da. Şi după ce găsim comoara, ne descotorosim de ei. N-o 
să fie prea greu, că doar nu luăm cu noi decât vreo şase sau 
vreo opt inşi. 

Bandiţii se bucurară de o primire prietenească la moioşi şi 
îşi expuseră dorinţa în faţa căpeteniei. Acesta nu numai că 
le asigură sprijinul cerut, dar se şi oferi să participe 
personal la expediţie. Bineînţeles că oferta îi indispuse pe 
ticăloşi, dar cum un refuz ar fi fost o firavă jignire şi, 
evident, ar fi dus la retragerea ajutorului promis, trebuiră 
vrând-nevrând să accepte propunerea. 

Porniră, aşadar, împreună cu căpetenia şi cu încă şapte 
indieni din valea Guanaco spre Barranca del Homicidn 
Distanţa nu putea fi parcursă într-o singură zi. Spre seară 
ajunseră la drumeagul ce ducea spre Salina del Condor, îl 
urmară până se făcu întuneric. Gambusino voi să 
poposească în cel dintâi loc mai acceptabil, însă Cuţit-Tăios, 
căpetenia, se împotrivi: 

În curând va bate vântul rece de miazănoapte, aşa că 
trebuie să găsim un loc ferit. 

Şi ştii unde? 

Ştiu. Nu departe de aici este o peşteră cu două intrări. 

Atunci du-ne acolo. 

Îşi continuară drumul: Cuţit-Tăios în frunte, ceilalţi în 
spatele lui. Deodată căpetenia se opri brusc şi se plecă mult 
înainte, scrutând depărtarea. 


Ce-i? Ai zărit ceva? întrebă Perillo cu glas scăzut. 

Da, răspunse indianul. Parcă arde un foc în peşteră. 

O fi cineva înăuntru! Cine să fie? 

Să văd. Ţineţi-mi catârul şi aşteptaţi-mă aici liniştiţi. 

Cobori din şa şi se depărtă tiptil. Ceilalţi descălecară la 
rândul lor. Abia peste un sfert de oră căpetenia se întoarse 
cu rezultatul: 

În faţa peşterii şi puţin mai încolo pasc nişte catâri, iar 
înăuntru stau şase oameni la foc. 

Indieni? se interesă Gambusino. 

Albi. 

Înarmaţi? 

Bine de tot. 

Şi ce fac? 

Vorbesc. Trei în spaniolă, ceilalţi într-o limbă pe care n-o 
înţeleg defel. 

Ciudat, cât se poate de ciudat. Vreau să-i văd şi eu. 

Îi făcu semn lui Perillo şi se furişară amândoi. Lumina din 
peşteră le călăuzea paşii. Deşi pe un teren necunoscut, 
totuşi nu se puteau rătăci. În apropierea grotei se lăsară pe 
burtă şi înaintară târâş până lângă intrare. 

Dacă iese vreunul afară, ne vede, şopti Perillo. 

Numai dacă dă peste noi, altminteri nu. Aici e întuneric pe 
când înăuntru e lumină. Asta îi împiedică să ne vadă. Putem 
să mai înaintăm. 

Se mai apropiară puţin. Acum puteau să se uite în peşteră. 
Îl zăriră pe peon şi pe cei doi arrieros. Pe ceilalţi trei nu-i 
vedeau, dar îi auzeau vorbind. După câtva timp Gambusino 
îşi trase complicele de mânecă şi se înapoiară o bucată, 
ridicându-se apoi în picioare. 

L-ai recunoscut? 

Pe cine? 

Pe argatul hangiului din Salta. 

Da. 

Şi ceilalţi doi? Parcă nu-i cunosc. 


Sunt catârgii, după cum îi arată îmbrăcămintea. l-am mai 
întâlnit eu undeva, dar nu-i ştiu pe nume. Ai înţeles cumva 
ce limbă vorbesc ăilalţi trei? Franceză nu-i, nici portugheză, 
nici engleză. 

Sună a nemţeşte. Am auzit de multe ori nemți vorbind 
între ei la Buenos Aires. 

Demonio! Nu cumva... 

Ce? 

Taci niţel! Trebuie neapărat să-i vedem la faţă. Peştera mai 
are o intrare. Dacă ne strecurăm până acolo cred că-i 
putem vedea, fiindcă şed de cealaltă parte a focului. Hai! 

Făcură un ocol, ca să nu treacă prin fasciculul de lumină şi 
se apropiară târâş de cea de-a doua intrare. 

Bănuiala lui Gambusino se adeveri. Cei trei germani 
şedeau în bătaia luminii - Engelhardt cu faţa la spionii de 
afară, pe care fireşte că nu-i zărea, doctorul şi Fritze, 
întorşi în profil. 

Gambusino îl apucă de braţ pe Perillo şi, în furia lui, îl 
strânse atât de tare, încât toreadorului îi veni să ţipe. Dar 
se stăpâni şi îi făcu lui Perillo semn să vină după el. După ce 
ajunseră în siguranţă, Gambusino scrâşni printre dinţi: 

Blestemate creaturi! Cum naiba de-au pătruns şi aici în 
peşteră? 

Or fi având pe dracul în ei... 

Doar aşa. Ne împiedicăm mereu de mutrele lor. Am greşit, 
ce-i drept, crezând că unul din ei ar fi Glotino, dar şi aşa 
tipii ăştia sunt o primejdie permanentă. Cum avem ceva 
important de făcut, hop şi ei în calea noastră. 

Asta încă n-ar fi mare lucru. Mai rău e că prin preajma lor 
se află de obicei Tata Jaguar. 

Ai dreptate. Să sperăm totuşi că de astă dată nu l-o fi adus 
diavolul şi pe el. 

Deh, poţi să ştii?! Cu ăsta nu-i de joacă. 

Pe mine, unul, mă linişteşte faptul că în peşteră nu se află 
decât şase şei. Înseamnă că nu mai e nimeni afară de cei 


şase inşi dinăuntru, deci pentru moment nu avem de ce să 
ne temem de Tata Jaguar. 

Şi cum procedăm? Ne urmăm drumul? Eu aş avea poftă 
să-i învăţ odată minte pe aceşti nemţişori. 

Gambusino chibzui o clipă, apoi: 

Am o idee... 

Ei? 

În fond, ei personal nu reprezintă nici un pericol serios. Şi 
chiar dacă nu sunt atât de milostiv, încât să-mi pese, la o 
adică, de viaţa unui om, totuşi găsesc că ar fi inutil să-i 
omorâm. În schimb, luându-i ostatici, putem să-l ţinem în 
şah pe Tata Jaguar, dacă se află cumva pe aproape. 

Vrei să-i cărăm după noi? 

Hm! Prea comod n-ar fi. Însă cred că merită: sunt bogaţi. 

De unde ştii? 

Bănuiesc. Cine întreprinde asemenea expediţii nu se poate 
să nu fie bogat. Dar pe bălaiul acela îl cunoşti? 

Nu. 

Şi doar ai fost în Peru, la Lima! 

Păi ce, crezi că-i de-acolo? 

Sigur. L-am văzut în câteva rânduri. El însă nu mă ştie. N- 
ai auzit de Engelhardt? 

Bancherul din Lima, grangurul, milionarul? 

Exact. 

El să fie? 

Cum te văd şi cum mă vezi. Doar îl ştiu foarte bine. 
Gândeşte-te numai ce preţ de răscumpărare am putea 
stoarce. 

Grozav! Minunată idee! Dacă nu găsim comoara, ne 
scoatem pârleala cu acest Engelhardt. O să dea jumătate 
din averea lui ca să-l eliberăm. 

Să-l eliberăm? Ca pe urmă să ne hăituiască? Mare prostie! 
Întâi să scoată paralele, apoi îl lichidăm. De acord? Chiar 
dacă găsim comoara, n-o să ne strice şi banii lui. 

Într-adevăr, aşa e. Atunci punem mâna pe el şi pe 
mărunţeii cei doi? 


Fireşte. 

Şi ce se-ntâmplă cu ceilalţi? 

Îi găurim. Trei gloanţe sau... cuțitul. 

Diablillo! Scurt pe doi. Doar n-o să ne pierdem vremea! 
Numai să nu se opună indienii noştri... 

Le promitem o parte din pradă, iar mai târziu îi dăm la 
ciori. Stai tu aici până mă-ntorc! 

Se depărtă tiptil, în timp ce Perillo se lungi pe burtă. După 
o vreme, Gambusino se întoarse, însă nu singur, ci însoţit de 
căpetenie şi de şase indieni. Al şaptelea rămăsese să 
păzească animalele. 

S-au învoit, şopti Gambusino. Pe bancher îl lasă în seama 
noastră, iar dânşii îi prind pe cei doi aiuriţi. Dar nu vor să 
ucidă pe nimeni, aşa că trebuie să ne ocupăm noi pe peon şi 
de arrieros. Uite că ţi-am adus şi puşca. 

Dă-o-ncoace! Doar nu contează cine o să le ia piuitul, noi 
sau moioşii! Mergem? 

Imediat. Tu şi cu mine ne strecurăm pe partea unde şed 
catârgiii; moioşii iau în primire cealaltă intrare a peşterii. 
Când aud focurile noastre de armă, dânşii pătrund 
înăuntru, se aruncă asupra nemților, îi dezarmează şi îi 
leagă fedeleş. Totu-i aranjat. Hai! 

Făcură un ocol şi se apropiară de intrare într-atât ca să-şi 
poată vedea victimele. 

Eu mă ocup de cei doi arrieros, tu vezi de peon, îi şopti 
Gambusino complicelui său. Ochim în cap. E mai sigur. 
Număr până la trei şi apăsam pe trăgaci. Gata? 

Gata, răspunse Perillo, ducând puşca la ochi. 

Ia bine ţinta! Unu... doi... trei! 

Pe „trei” îl rosti cu voce tare şi, în acelaşi timp, slobozi 
încărcătura din ambele ţevi. Perillo trase la rândul lui. 
Sărmanii oameni se prăbuşiră loviți în cap. În aceeaşi clipă 
moioşii scoaseră un urlet sălbatic şi se năpustiră în peşteră. 
Totul se petrecu fulgerător de repede, încât Morgenstern, 
Fritze şi Engelhardt se pomeniră doborâţi şi legaţi fără ca 


măcar să facă un gest de împotrivire. Apoi indienii scoaseră 
afară cadavrele celor ucişi, despuindu-le complet. 

Gambusino înteţi focul şi, împreună cu Perillo, se postă 
astfel în faţa prizonierilor, încât aceştia, deşi încă năuci de 
spaimă, să-şi poată da seama în mâinile cui au căzut. 

Bine-aţi venit în munţi, senores! rosti el, batjocoritor. 
Încântat de revedere. S-ar zice că mi-e sortit să mă bucur 
mereu de prezenţa dumneavoastră. Ce mai faceţi? Cum vă 
simţiţi”? 

Foarte bine, senior, răspunse Fritze, care-şi revenise 
primul, căznindu-se să nu-i ofere lui Gambusino satisfacția 
de a-l vedea abătut sau îngrozit. Dacă v-aţi simţi ca mine, 
aţi fi de invidiat. 

De fapt mă interesează mai puţin persoana şi mai mult 
avutul dumneavoastră. Cum staţi cu el, bine? 

Straşnic...! 

Atunci puteţi plăti o sumuliţă pentru răscumpărare? 

Oho! Şi încă ce sumă. 

Aşa... Dar banii îi aveţi la dumneavoastră? 

Din păcate nu. Îi am depuşi la bancherul meu. 

Nu face nimic. Îmi daţi un mandat de plată. Dar cu 
dumneata cum stăm? 

„Dumneata” era doctorul Morgenstern. Fritze răspunse în 
locul lui: 

E nevoiaş, senor. Toată averea o poartă în buzunar. Un 
pumn de bolivianos, asta-i tot. 

Atunci va crăpa. Nu-l eliberez decât contra plată. 

N-are dânsul grijă de asta. Ştie că plătesc şi pentru el. 
Care-i suma? 

Zece mii de bolivianos amândoi. Mai puţin nici că se poate. 

Bine. O să-i încasaţi. Daţi-mi cerneală, toc şi o bucată de 
hârtie. Întocmesc imediat ordinul de plată. 

Stai puţin. Nu e nici o grabă. Trebuie să mă înţeleg şi cu 
senorul de alături. 

Se plantă provocator în faţa lui Engelhardt şi-l întreabă: 

Mă cunoaşteţi, sehor Engelhardt? 


Nu, răspunse acesta cu sufletul uşurat, aflând că nu e 
vorba de moarte, ci numai de bani. 

Nu? Ei, nu face nimic. O să mă cunoaşteţi în curând. Şi 
dacă veţi fi la fel de înţelegător ca şi sehorul acesta micuţ, 
care nu s-a tocmit nici pentru o centimă din cei zece mii de 
bolivianos, atunci cunoştinţa noastră va fi o plăcere pentru 
ambele părţi. 

Şi cât pretindeţi ca să mă eliberaţi? 

Asta se va stabili după ce voi fi aflat cât valorează averea 
dumneavoastră. Am obiceiul să calculez în procente şi... 

Fu întrerupt. Intrase căpetenia făcându-i un semn grăbit. 
După ce Gambusino se apropie, Cuţit-Iăios îi spuse în 
şoaptă: 

Nu suntem singuri aici, ne spionează cineva. Unul din 
oamenii mei a zărit o umbră târâtoare. 

Poate că era un animal. 

Nu senior, era om. Când s-a văzut descoperit, a sărit în 
picioare şi a zbughit-o. 

Şi nu l-aţi urmărit? 

Parcă se putea pe întunericul ăsta?! A dispărut într-o clipă. 

Que disgusto! Atunci trebuie s-o ştergem repede. Cine ştie 
ce fel de oameni umblă pe aici! 

Cu siguranţă că e Tata Jaguar, se băgă în vorbă Antonio 
Perillo, care venise lângă ei şi auzise discuţia. 

Ba nu-i el. Altminteri n-ar întârzia să ne atace şi să-i 
elibereze pe prizonieri. Dar oricine ar fi, nu trebuie să dea 
de noi. O să facem ceva ca să-l derutăm. 

Se apropie de foc, îl stinse ca să nu-i trădeze şi, cu glas 
reţinut, dădu nişte ordine. Câţiva indieni adunară laolaltă 
catârii prizonierilor şi ai celor ucişi, alţii îi duseră pe captivii 
legaţi spre locul unde se aflau animalele păzite de un moios. 
Acolo se iscă o mică zarvă, apoi grupul se puse în mişcare, 
dar nu spre Salina del Condor, ci în sens opus. Terenul, 
până atunci atât de animat, se cufundă iarăşi în întuneric. 
Totul era tăcut, încremenit. 


Încremenit şi nu prea. Căci nu departe de peşteră doi 
oameni, care stătuseră lipiţi de peretele stâncii, se 
desprinseră imediat de la locul lor. 

Te-au zărit, stăpâne, şopti unul. De aceea au spălat putina. 
Mare lucru că nu te-au prins. 

Pe mine, dragă Anciano? Asta niciodată! răspunse 
Haucaropora. Au luat-o în altă parte ca să ne ducă de nas. 
Dar cu noi n-o să le meargă. Suntem mai iuți de picior decât 
catârii. Cu siguranţă că se duc la Salina. Hai repede, să le-o 
luăm înainte şi să-l vestim pe Tata Jaguar! 

Cei doi urmaşi ai vechilor peruvieni dispărură în bezna 
nopţii. Fuseseră trimişi în recunoaştere de către Tata 
Jaguar, cu misiunea de a-l anunţa când se apropie 
Gambusino. Iniţial acesta avusese un avans de o zi, dar îl 
întârziase popasul la indienii moioşi. În timp ce Tata Jaguar 
şi ai săi se deplasaseră drept la ţintă, Gambusino - obligat 
să facă acest ocol - rămăsese în urmă. Astfel grupul lui 
Hammer sosise deja la Barranca şi îşi organizase tabăra în 
apropiere. 

Testamentul incaşului. 

Barranca del Homicidio, adică Râpa omorului, era desigur 
un nume înfricoşător şi locul însuşi ca şi împrejurimile se 
potriveau cu acest nume. Soarele de amiază dogorea 
deasupra unui peisaj dezolant. Neînsufleţite şi golaşe se 
înălţau în vest masivele munţilor. Povârnişurile stâncilor 
erau pustii şi, de jur împrejur, pe coaste şi în văgăuni, nu 
creştea nici urmă de vegetaţie. 

În ce priveşte râpa propriu-zisă, aceasta se prăvălea în 
adânc, abruptă, neîngăduind coborâşul de-a călare. Nu te 
puteai deplasa decât pe jos şi cu multă băgare de seamă. 
Nici aici, fie pe pereţi, fie pe fundul râpei, nu creştea fir de 
iarbă sau buruiană. Doar la o margine, unde opriseră 
călăreţii, se zăreau rădăcini pe jumătate smulse din 
pământ, rupte, retezate spre a fi folosite pentru foc de către 
drumeţii ce trecuseră pe-acolo. Sus, pe stânca lucie, nici 
chiar copitele catărilor nu puteau lăsa vreo urmă, iar fundul 


era plin de bolovani desprinşi din pereţii râpei. Nu departe 
de grupul călăreţilor, la vreo cincizeci de paşi de gura 
prăpastiei, se afla un mare bloc de piatră suspendat, 
dedesubtul căruia se deschidea un fel de lăcaş unde s-ar fi 
putut strecura un om ca să se ferească de vânt şi ploaie. 

Tata Jaguar îi arătă lui Anciano blocul respectiv: 

Acolo trebuie să se fi tupilat Antonio Perillo ca să-l 
pândească pe incas până a doua zi dimineaţa, când l-a 
omorât. Nu se află aici alt loc unde să te poţi ascunde. 
Undeva jos de tot zace comoara cea tainică şi tăcută. 

Cei doi vorbeau acum despre comoară deschis, pe faţă, în 
prezenţa celorlalţi, folosind şi cuvântul „incaş”, căci Anciano 
şi Hauca renunţaseră cu timpul la discreţia lor, atât de 
prudentă. 

Aprobând spusele 'Tatii Jaguar, bătrânul Anciano completă: 

Ascunzătoarea pe care o caută Gambusino şi Perillo e 
dincolo, în văgăuna cealaltă. 

Cunoşti locul? întrebă Tata Jaguar. 

Îl cunosc. 

Şi Hauca? 

Nu. Pentru dânsul e încă o taină, fiindcă abia de curând a 
împlinit vârsta la care, potrivit dorinţei tatălui său, urmează 
să afle întregul adevăr. 

Şi o să-l afle de la tine? 

Da. 

Înseamnă că ştii toate amănuntele? 

Numai cât e nevoie ca să-i arăt drumul şi locul. 

Comoara e îngropată? Adică s-a săpat o groapă şi apoi s-a 
acoperit? 

Nu. Comoara e ascunsă într-o hrubă, descoperită de 
strămoşii noştri pe când răscoleau munţii în căutare de aur 
şi argint. Negăsind nimic şi ajungând la hruba aceea în 
care, dacă aruncai o piatră, nici nu auzeai cum cade pe 
fund, s-au lăsat de săpături şi au astupat intrarea. Dar locul 
şi l-au însemnat. Şi când străbunul lui Hauca, fugind de 
urmăritori, s-a îndreptat încoace împreună cu oamenii cei 


de credinţă, a vârât în hrubă tot ce-i mai rămăsese din 
avutul lui. Duşmanii i-au dibuit şi au tăbărât asupra lor 
măcelărindu-i pe toţi, afară de doi inşi care au izbutit să 
scape: unul era incaşul, iar celălalt strămoşul meu. Taina a 
trecut moştenire din urmaşi în urmaşi până la Haucaropora 
şi la mine. În ce mă priveşte, cunosc locul unde se află 
hruba, dar înăuntru nu am fost nicicând. Singur stăpânul 
meu, tatăl lui Hauca, avea dreptul să coboare în ea. Acuma 
o să-i arăt lui Hauca intrarea şi, dacă-mi îngăduie, o să văd 
şi eu, pentru întâia oară, lucrurile ascunse acolo. 

Fireşte că-ţi îngădui, credinciosule Anciano, interveni 
Haucaropora. Îmi eşti ca un al doilea părinte şi tot ce-i al 
meu se cade să fie şi al tău. 

Îți mulţumesc, răspunse bătrânul, înduioşat. Nu-mi doresc 
altceva decât iubirea ta statornică. Dar mai am un gând pe 
care te rog să mi-l împlineşti. 

Spune. 

Porunca suna să nu cobori în hrubă până a nu fi trecut cu 
vârsta de nechibzuinţa primei tinereţi. Şi asta nu 
întâmplător, căci a pătrunde acolo e lucru primejdios. Ce 
anume primejdie te aşteaptă, nu ştiu. Iatăl tău, fostul 
stăpân, tot amâna să mi-o spună, până ce l-au ucis şi n-a 
mai putut să-mi dea lămuriri. 

Aşa că nu cunoşti care-i primejdia? 

Bănuiesc eu ceva, dar nu sunt sigur. Doar ai auzit şi tu că 
strămoşii noştri ştiau să pregătească un foc grozav care 
putea să aştepte veacuri întregi pentru ca pe urmă, dacă-l 
dezvelea cineva, să se dezlănţuie nimicind totul în jurul lui. 
Poate că era ceva asemănător cu praful de puşcă de care 
poporul nostru habar nu avea înainte de a-l fi văzut la 
spanioli. Din câte mi-a vorbit tatăl tău bănuiesc că hruba e 
străjuită de un astfel de foc şi orice neştiutor care ar 
pătrunde înăuntru s-ar putea să piară mistuit de flăcări. 

Atunci e într-adevăr primejdios să mă apropii de comoară. 

Aşa e. De aceea te-aş ruga să-l iei şi pe Tata Jaguar. Dânsul 
vede mai bine decât toţi ceilalţi. Cu iscusinţa şi agerimea lui 


va putea să descopere mai uşor focul cu pricina. 

Bine. L-aş fi rugat, oricum, să mă însoţească. Să vină şi 
prietenul Anton! Auzi, dragă Anton, vreau să vezi şi tu 
printre primii comoara. Ori ţi-e frică de focul ascuns? 

Nu mă tem, răspunse Anton Engelhardt, Ca şi praful de 
puşcă, focul vostru nu poate face vreun rău decât dacă-l 
aprinzi sau dacă vine în atingere cu alt foc. Or de asta ne 
vom feri. 

Dacă suntem atenţi, n-are de ce să ne fie frică, întări Tata 
Jaguar. Ei, vreţi să coborâm chiar azi? 

Da, spuse hotărât Anciano. 

Înainte de a sosi bandiții aceia? 

Eu aşa zic. 

lar eu aş crede să mai aşteptăm, să nu lăsăm cumva urme 
care ne-ar trăda. 

Păi nu avem destul timp, sehor, ca să ştergem urmele? 
Acum e dimineaţă, iar Gambusino va fi aici abia mâine. Ş- 
apoi dacă ne încăierăm şi vrăjmaşii mă omoară! Ar însemna 
să nu-i mai pot arăta tânărului meu stăpân locul de taină şi 
toată moştenirea ar fi pierdută. 

Nu-i nevoie să te vâri şi tu în luptă. 

Senor, drept cine mă luaţi? se indignă bătrânul. Când e 
vorba de ucigaşul fostului meu stăpân, eu să stau cu braţele 
încrucişate? Cereţi-mi orice, numai asta nu! 

Bine. Îmi dau seama ce-i în gândul şi inima ta. Fie precum 
doreşti. Dar înainte de a căuta hruba, să nu uităm alte 
lucruri importante. Poate că vom fi nevoiţi să rămânem aici 
mai multe zile. Pentru noi, oamenii, proviziile sunt 
îndestulătoare, dar trebuie să ne îngrijim şi de catâri. Apă şi 
nutreţ se găsesc numai jos, la Salina del Condor. Din păcate 
însă nu ne putem instala acolo, căci Salina e în drumul 
bandiţilor. Aşa că trebuie să căutăm alt loc, fie şi depărtat, 
unde să fie păşune şi apă. 

În privinţa asta să nu vă faceţi griji, sehor. La numai un 
ceas depărtare de aici se află un iaz adânc, totdeauna plin 


cu apă şi cu iarbă de jur împrejur. Hauca şi cu mine suntem 
singurii care cunoaştem acest loc. Vă conduc eu. 

Zici că-i adânc? Şi catârii vor putea să coboare până 
acolo? 

Pentru cai coborâşul ar fi cu neputinţă, dar catârii noştri 
sunt dedaţi cu drumul povârnit. S-ar putea, ce-i drept, să 
avem nevoie de ei pentru a-i urmări pe duşmani, încât ar fi 
bine să-i ţinem în preajma noastră, dar asta încă nu se ştie. 

Până atunci mai e destul timp. Deocamdată, după ce na 
odihnim niţel, poţi să-i conduci pe ceilalţi la iazul cu pricina. 
Eu rămân aici cu Hauca şi cu Anton. O să mergem toţi la 
hrubă după ce te întorci. 

Se înţelege că şi ceilalţi membri ai grupului s-ar fi angajat 
în căutarea comorii, însă nu-şi exprimară dorinţa, ci 
ascultară supuşi dispoziţiile 'Tatii Jaguar. După un răstimp 
aceştia porniră călare, sub conducerea bătrânului Anciano, 
spre iazul ascuns în munţi. Tata Jaguar îi urmări din ochi 
până dispărură, apoi se întoarse către Hauca şi Antosi. 
Tânărul incaş privea gânditor în adâncul râpei. 

Crezi că ai putea găsi hruba fără ajutorul lui Anciano? îl 
întrebă Tata Jaguar. 

Nu, răspunse Hauca. Tatăl meu trebuie să fi făcut în aşa 
fel, încât nimeni altul să nu descopere intrarea. 

Vom vedea. De vreme ce ştiu că în râpă e ascuns ceva, nu 
mi se pare cu neputinţă să găsesc şi locul respectiv. O să 
încerc numaidecât. Voi rămâneţi între timp pe loc. Deşi nu 
cred să apară cineva, fiţi totuşi cu ochii-n patru. De aici 
puteţi controla împrejurimile. Dacă observați că se apropie 
vreun om, chemaţi-mă imediat. Eu o să vă aud. 

Cu paşi sprinteni Tata Jaguar cobori povârnişul abrupt. 

Băieţii nu-şi luară ochii de la el până ce ajunse jos. Apoi 
Hauca rosti, clătinând sceptic din cap: 

N-o să găsească nimic. E într-adevăr cel mai deştept 
dintre bărbaţii pe care-i cunosc, însă taina e prea greu de 
dezlegat. 


N-ai văzut cum a zâmbit la vorbele tale? îl contrazise 
Anton. E convins că va descoperi hruba şi cred că o va face. 
Încă astăzi vei ajunge om bogat, foarte bogat, cu mult mai 
bogat ca mine şi chiar ca tatăl meu. Oare străbunii tăi au 
avut într-adevăr atâta aur şi argint cum se spune şi cum 
scrie în cărţi? 

Fără îndoială. Când ţara incaşilor a fost cotropită şi 
prădată de spanioli, foarte mulţi oameni bogaţi şi-au 
îngropat lucrurile cele mai de preţ. Le-au ascuns în aşa fel, 
încât, odată cu moartea lor, nimeni n-a mai ştiut unde se 
află. Şi de atunci zac în pământ fără să mai poată... căşuna 
nimănui... 

Căşuna? Vrei să spui folosi... 

Ba deloc. Pentru că tocmai marile avuţii ne-au prăpădit 
poporul. Dacă am fi fost săraci, năvălitorii spanioli ar fi 
plecat din Peru aşa cum au venit. Cunoşti păţania celui mai 
nefericit dintre strămoşii mei? 

Nu. 

L-au luat prizonier şi l-au dus într-o sală mare. Acolo 
Pizarro, cuceritorul, a tras cu vârful săbiei o linie în jurul 
celor patru pereţi, sus de tot, făgăduindu-i libertatea dacă 
va umple sala până la dunga aceea cu aur şi argint. Incaşul 
s-a supus şi a făcut întocmai, dar spaniolul nu s-a ţinut de 
cuvânt. A cerut să-i mai umple o sală, tot până la dunga de 
sus. Dar nici după aceea nu şi-a cinstit făgăduiala. Era 
creştin şi mai pe urmă a răspândit cu de-a sila pe pământul 
nostru învăţătura dragostei şi adevărului. Vezi, aşadar, cum 
bogăţia ne-a dus la pierzanie. 

Da, două săli mari pline cu aur şi cu argint! De necrezut. 

Te miră? Atunci nu ştii ce comori s-au găsit în cele două 
Temple ale Soarelui din Cuzco şi Ciuchitu, în templele de la 
Huanacauri, Katcia, Vilicanota şi în multe alte locuri sfinte 
care se numesc Huacas. La lemplul Soarelui din Cuzco se 
aflau peste patru mii de preoţi şi slujitori. Toate uşile aveau 
stâlpi de aur. Pervazurile ferestrelor scânteiau de smaralde 
şi alte pietre preţioase. Pereţii erau căptuşiţi cu tăblii de 


aur. Statuile zeilor şi zeiţelor erau din aur curat, iar cele ale 
incaşilor de argint. Şi apoi câte vase, câte alte obiecte de 
metal nobil! Apa celor cinci izvoare, coborând din munţii 
învecinaţi, trecea prin ţevi de aur şi se vărsa în bazine de 
aur sau de argint, fiind apoi folosită pentru băut, pentru 
spălat şi pentru scăldatul animalelor de jertfă. Să-ţi mai 
spun şi altele? Cunoşti tu vreo sumă de bani care să arate 
preţul unor asemenea bogății? 

Nu, nu mai spune nimic. Aproape că mi-e frică de ceea ce 
aud. Între atâtea palate, statui şi podoabe mă gândesc că 
trebuie să fi fost şi mari artişti. 

Au fost, numai că arta noastră se deosebea de a voastră. 

Şi ştiinţa? 

Eu nu sunt decât un fecior crescut în singurătatea 
munţilor şi n-aş putea vorbi de ştiinţă aşa cum o înţelegeţi 
voi. Dar oameni învăţaţi erau şi în neamul nostru. Gândeşte- 
te numai la cei kippu-kamayok despre care trebuie să fi 
auzit. 

Ştiu, aceia erau cărturari. Doar că scrierea voastră nu se 
alcătuia din litere şi cuvinte ca la noi, ci din sforicele 
înnodate din loc în loc. Cum e cu putinţă să citeşti nişte sfori 
ca şi când ai citi astăzi cărţi, ziare şi alte tipărituri? 

Fireşte că nu era uşor. Nu oricine învăţa, ca la voi, scrisul 
şi cititul. Un asemenea kippu nu putea fi înnodat decât de 
un cărturar, de un kamayok, iar de citit îl citea tot un 
cărturar. Pentru tagma kippu-kamayokilor erau aleşi 
oameni din cei mai pricepuţi şi fiecare sat avea un dregător 
ce păstra taina kippurilor, lăsând-o moştenire numai 
urmaşilor săi. Bătrânul Anciano se trage dintr-o astfel de 
spiţă. E în stare şi azi să dezlege înţelesul oricărui kippu. 

Şi tu? 

Şi eu mă pricep, fiindcă sunt urmaşul împăraţilor, care, 
înainte de toate, îşi însuşeau această artă. Adu-mi o 
legătură de kippu şi îţi citesc totul ca şi când ar fi scris pe 
hârtie. Tatăl meu mi-a dat învăţătură de incaş în speranţa 
că împărăţia noastră va reînvia şi că eu... Tăcu brusc şi îşi 


lăsă privirea în pământ. Chipul lui se învălui într-o gravă 
tristeţe. Apoi adăugă oftând: a sperat un timp, dar pe urmă, 
după cum spune Anciano, nădejdea l-a părăsit. Chiar şi eu 
am crezut că totul va învia din nou; acuma însă, de când te 
cunosc, m-am lăsat de asemenea gânduri. 

De când mă cunoşti? întrebă mirat Anton. Să fiu eu 
pricina? 

Da, da, tu. Însă n-ai făcut-o anume. Eu nu ştiam decât 
munţii de aici şi sălbăticia codrilor; îmi ştiam neamul meu, 
nu şi altele. Tu mi-ai vorbit de multele popoare şi ţări, m-ai 
făcut să văd cât de mare-i pământul şi cât de mic e un om, 
un tânăr singuratic, chiar dacă se trage din cei puternici, 
domnitori şi fii ai Soarelui. Am visat şi m-am trezit. Acuma, 
de-aş găsi în hrubă toate comorile pământului, tot n-aş mai 
cădea în visul acela înşelător. Drumul neamului meu s-a 
sfârşit. Ce a fost nu mă mai priveşte. Vreau să-mi aţintesc 
ochii înainte, să învăţ, ce ai învăţat şi tu, să ajung şi eu ca 
bărbaţii de odinioară sau de azi despre care mi-ai vorbit. 
Voi pleca din munţi şi voi merge acolo unde dorinţa mea îşi 
poate găsi împlinire. Tata Jaguar să mă îndrume şi îl voi 
asculta ştiu că, sărac fiind, n-aş izbuti, de aceea mă bucur 
că mă aşteaptă averea şi înscrisul tatălui meu. De n-aş avea 
un asemenea ţel, aş privi cu dispreţ tot aurul şi argintul 
ascunse aici, căci s-ar putea să-mi aducă şi mie ceea ce au 
adus strămoşilor mei: prăpădul, moartea, pieirea. 

Vorbise încet, rar, cu multe întreruperi. Se ridică apoi şi se 
depărtă ca şi când ar fi vrut să mediteze în singurătate 
asupra celor rostite. Anton nu-l urmă. Deşi încă nevârstnic, 
simţea că prietenul se află într-un moment crucial şi că 
numai întrebându-şi propria inimă poate găsi sfat şi lua 
hotărâri. 

Când, după un răstimp, incaşul se întoarse, chipul său 
părea înseninat. Îi întinse mâna prietenului său alb şi spuse: 

În curând tu vei face cale îndărăt spre Lima şi apoi spre 
Germania, patria părinţilor tăi, ca să înveţi mai departe. 


Acuma cunosc din gura ta ce ţară şi ce fel de popor e acela. 
N-ai vrea să merg şi eu cu tine? 

Cu plăcere, cu cea mai mare plăcere! se bucură sincer 
Anton. Vorbeşti serios? 

Desigur, însă mai întâi vreau să mă sfătuiesc cu Tata 
Jaguar şi cu credinciosul meu Anciano, fără de care nu aş 
pleca nicăieri. 

O să meargă şi el, o să meargă. Doar te consideră stăpânul 
lui şi îţi va urma hotărârea. 

Totuşi... la anii lui e greu. Ş-apoi nu înţelege limba voastră, 
ca şi mine de altfel. 

Lasă, că e viguros ca un tânăr. Vom călători lungă vreme 
pe apă şi o să vă învăţ limba noastră, atât cât trebuie ca să 
vă puteţi descurca la început. 

În acel moment se ivi pe buza râpei Tata Jaguar. Totodată 
răsună tropotul unui catâr. Anciano apăru călare de după o 
coastă şi se opri în faţa lor. Sărind din şa, spuse: 

I-am dus la adăpost. Acuma hai să coborâm şi să 
deschidem hruba! 

Tata Jaguar tocmai s-a întors de jos. Zicea că vrea să vadă 
ce şi cum, poate găseşte hruba şi fără tine, îl informă 
Hauca. 

Adevărat? întrebă Anciano, adresându-se Tatii Jaguar. Aţi 
căutat în râpă? De bună seamă că n-aţi descoperit nimic. 

Eşti chiar atât de sigur? 

Sigur, senor. 

Ei, atunci să vedem dacă m-am înşelat. Cred că am găsit 
intrarea în galerie. 

Unde? 

Jos, pe fundul râpei. 

Asta-i uşor de spus. Doar ştiaţi că ascunzătoarea se află 
acolo. 

Zău? Atunci să coborâm. Vă arăt exact locul. 

După ce îşi priponiră catării, se lăsară tuspatru în jos. 

Greu, foarte greu coborâşul, dar nici pe fundul râpei nu 
era mai uşor de mers. Parcă un munte întreg se năruise 


aici, fărâmiţându-se în puzderie de bucăţi. Grămezi de 
piatră colţuroasă zăceau peste tot, învălmăşite, mai mici, 
mai mari, fără nici o noimă. 

Tata Jaguar înaintă cu paşi siguri fără să se uite nici la 
dreapta, nici la stânga, până spre peretele din fund al râpei. 
Acolo, într-un anume loc, era o ieşitură de câţiva metri ce 
alcătuia, cu peretele lateral, două unghiuri obtuze. Hammer 
se apropie de unghiul din spate şi arătă cu mâna spre 
pământ. 

Aici! rosti el cu deplină siguranţă. Am dreptate, Anciano, 
ori nu am? 

Uimit peste măsură, bătrânul răspunse: 

Aveţi, sehor. Acesta-i locul. Dar de unde ştiţi? Cum l-aţi 
descoperit? Parcă le-aţi cunoaşte pe toate. 

Nu e nevoie să fii atotştiutor. 

Nu? Şi totuşi... Zău dacă nu-i înţeleg acum pe duşmanii 
care se tem de dumneavoastră ca de nealtul. Aţi fi putut de 
pildă să găsiţi ascunzătoarea şi s-o goliţi fără ca noi să 
bănuim măcar. Ce-ar fi fost atunci? 

N-ar fi fost nimic. Nu aveaţi de ce vă teme. Puteam să 
umblu pe aici ore întregi fără să dau de nici un capăt, căci 
hruba n-am găsit-o decât datorită faptului că mi-ai vorbit tu 
despre ea. 

Dar cum de-aţi nimerit tocmai unde trebuie? 

Mi-am zis că hruba nu poate să se afle la mijloc, ci într-o 
parte mai dosnică. Intrarea fusese săpată în stâncă, apoi 
astupată şi mascată de mână de om. Deci locul trebuia să se 
deosebească oarecum de dezordinea pe care natura o 
crease de jur împrejur. Aşa că nu aveam decât să caut un 
asemenea loc mai deosebit, unde nu e vălmăşag de pietre şi 
unde se vede cât de cât munca omului. Şi uite că l-am găsit. 

Tata Jaguar îi arătă nişte bolovani lângă peretele râpei: 

Oare aceşti patru bolovani nu desenează colţurile unui 
pătrat? 

Într-adevăr. 


Şi nu sunt şi cam de aceeaşi mărime - nu prea grei pentru 
un om zdravăn, dar nici prea uşori ca să-i mute din loc vreo 
izbitură întâmplătoare? 

Adevărat şi asta, senor. 

Şi de ce se află în acest pătrat numai pietre mici cât 
pumnul? Dacă pietrele de aici ar fi fost mai mari şi mai 
grele, atunci s-ar fi turtit acoperişul hrubei însemnat la 
colţuri de cei patru bolovani. 

Bătrânul Anciano dădu mirat din cap şi exclamă: 

Aşa e, senor! Chiar aşa. 

Ştiam. Lucrul mi l-am lămurit prin cea mai simplă 
judecată. Hruba trebuia acoperită. Or pentru asta nu se 
putea folosi un bloc mare de stâncă, fiindcă nici un om 
singur nu l-ar fi putut mişca din loc spre a pătrunde 
înăuntru. Scânduri sau alte materiale nu erau pe-aici, cum 
nici azi nu sunt. Aşa că omul vostru s-a folosit de o pătură 
sau de o piele de animal, a întins-o peste groapă şi 
deasupra, la cele patru colţuri, a pus patru bolovani destul 
de grei ca să ţină acoperişul şi pietrele de pe el menite să 
mascheze totul. La nevoie, însă, un bărbat voinic putea să 
îndepărteze bolovanii. 

Foarte bine, senor, foarte adevărat. Şi cu pielea aţi ghicit 
întocmai. La început alăturase nişte pari de lemn peste care 
închipuise stratul de pietre. Dar cu timpul parii au putrezit 
şi stăpânul meu, venind încoace, a găsit acoperişul stricat. 
Şi atunci, ca să îndrepte lucrurile, şi-a omorât catârul, l-a 
jupuit şi a întins pielea peste gura hrubei. Iar ca să se ţină 
bine, a prins-o la colţuri cu ăşti patru bolovani. A presărat 
apoi pietre deasupra şi aşa au rămas toate până în ziua de 
azi. Cum vedeţi, acoperişul e încă bun. Poţi şi să calci pe el 
fără să se prăbuşească... Însă agerimea dumneavoastră, 
senor, e ceva nemaipomenit! Vreţi să deschidem? 

Fireşte. Nu văd de ce am aştepta. 

Cei patru se aplecară şi începură să dea la o parte stratul 
de pietre. Nu era prea gros. Peste puţin ieşi la iveală pielea, 
care se învârtoşase ca o tăblie de fier. Era întinsă şi fixată 


de cei patru bolovani. Îndepărtând bolovanii, pielea putu fi 
ridicată. Dedesubt se căsca o gaură ce ar fi permis să se 
strecoare prin ea un bărbat solid. Ducea drept în jos. 

Dar asta nu-i galerie, ci puț, observă Tata Jaguar. 

Numai la gură e aşa, lămuri Anciano şi aruncă o piatră 
înăuntru. Auziţi? N-a căzut prea adânc. E numai cât un stat 
de om. Pe urmă face un cot şi duce niţel într-o parte, prin 
stâncă. Eu zic să coborâm. 

Şi cu lumina cum stăm? 

A avut grijă stăpânul meu de asta. Jos se găsesc lumânări 
de seu. Le-am pregătit atunci cu mâna noastră. 

Anciano cobori încet. Atinse fundul cu picioarele în timp ce 
braţele ridicate îi ajungeau la marginea de sus a 
deschizăturii. Tata Jaguar îi dădu o cutie de chibrituri. De 
îndată pâlpâi în adânc flacăra unei lumânări. Haucaropora, 
care era mai mic de statură, cobori şi el, însă ajutat şi de 
sus şi de jos. Urmă Anton Engelhardt, apoi Iata Jaguar. 

Acesta din urmă fu nevoit să se încovoaie ca să poată păşi 
în galeria tăiată orizontal. Dar treptat galeria creştea în 
înălţime, încât Tata Jaguar putu să-şi dezdoaie spinarea. 
Totodată spaţiul se lărgi şi cei patru inşi încăpură uşor. 
Privind în jurul lor, aceştia nu descoperiră decât un ţăruş de 
lemn vârât într-o crăpătură şi de care spânzura un şnur de 
grosimea unei andrele. Şnurul avea vreo 30 de centimetri, 
fiind împletit în trei culori şi înnodat în mai multe locuri. 
Alte sfori, mai scurte şi mai subţiri, înnodate şi ele în fel şi 
chip, erau legate strâns de acesta. 

Un kippu! exclamă Anciano, desprinzând şnurul de pe 
ţaruş. 

Îi duse în dreptul lumânării şi îl examină cu atenţie. 
Culorile erau cam şterse, dar se mai puteau recunoaşte 
destul de uşor. 

Poţi să-l citeşti? întrebă Tata Jaguar. 

Da, senor. Acest kippu ne atrage luarea-aminte să nu 
aprindem altă lumânare până nu vom fi citit şi al doilea 
kippu. Vasăzică mai e unul, poate mai încolo. Să mergem! 


După ce studie la rândul lui nodurile, Haucaropora 
confirmă spusele lui Anciano. Porniră, aşadar, mai departe, 
cei doi bărbaţi trebuind să se aplece căci tavanul se lăsase 
din nou în jos. Aerul uscat parcă apăsa niţel plămânii. După 
vreo cincizeci de paşi tavanul se înălța considerabil şi 
spaţiul se lărgi mult închipuind un fel de sală pătrată cu 
laturile de aproximativ şapte coţi şi înaltă de patru. Peretele 
din fund lipsea. Acolo încăperea se mărginea cu gura unei 
prăpăstii întunecoase, abrupte şi probabil foarte adânci. 
Dar atenţia vizitatorilor fu atrasă nu de acest gol negru şi 
misterios, ci de obiectele ce zăceau în jurul lor. 

Totul strălucea ca aurul şi argintul. Pe nişte suporturi de 
piatră - un soi de etajere - se înşirau sumedenie de obiecte 
a căror valoare strict materială, dar şi artistică te copleşea 
pur şi simplu. Erau acolo statuete de idoli de dimensiunea 
unor copii şi turnate în aur lucitor; statuete înfăţişând 
împărați, de aceleaşi dimensiuni şi lucrate în argint masiv; 
vase de diferite forme şi mărimi, arme de tot felul, podoabe 
scumpe, stele, sori şi lună în diverse reprezentări. Da, era 
vorba de comori uimitoare ce nu puteau proveni decât de la 
un incaş sau de la un vlăstar împărătesc, fiindcă în Peru 
metalul nobil fusese monopolul exclusiv al casei domnitoare. 
Fără aprobarea suveranului nimeni nu avea dreptul să 
deţină aur sau argint. 

Exportul acestui metal era interzis sub pedeapsa cu 
moartea. Aurul şi argintul trebuiau aduse în capitală şi 
depuse la picioarele împăratului. Se întâmplau ani când, 
după date certe, incaşul îşi sporea tezaurul cu peste 
douăsprezece mii de chintale argint şi peste patru mii de 
chintale aur, acesta din urmă - cel mai nobil şi prețuit metal 
- aflându-se în cantităţi enorme, fie în munţi, fie în nisipul 
fluvial şi obținându-se foarte ieftin sau chiar gratuit prin 
muncă obligatorie. 

Anton Engelhardt privea fascinat. Anciano şi Hauca 
stăteau neclintiţi, pe de o parte extaziaţi de bogăţiile 
adunate acolo, pe de alta înfioraţi de un sentiment pios în 


faţa idolilor şi stăpânilor de odinioară ai neamului lor. Tata 
Jaguar era cel mai puţin tulburat. Luă lumânarea din mâna 
lui Anciano şi se duse până în fundul acestei originale 
vistierii, ca să scruteze adâncul tainic şi înfricoşător al 
prăpastiei. În raza tremurătoare a lumânării părea că 
dedesubt joacă, saltă, se alungă nişte făpturi de coşmar, 
demonice. Tata Jaguar aruncă o piatră. Aceasta ricoşă în 
repetate rânduri de pereţii abrupți, mereu mai jos, mai jos, 
parcă zbura în neant. 

Depărtându-se de gura prăpastiei, Tata Jaguar se apucă să 
caute „focul ascuns” şi până la urmă îl găsi. În fundul 
încăperii, fixate pe suporturi joase de piatră, se aflau nişte 
jgheaburi de lut înguste şi pline cu o pastă alb-gălbuie cum 
ar fi ceara. Din loc în loc atârnau nişte scurte fitiluri 
îmbibate cu aceeaşi pastă. 

Acesta trebuia să fie focul cel cumplit de care vorbise 
stăpânul tău, se adresă Tata Jaguar lui Anciano, arătându-i 
jgheaburile, iar capetele de fitil sunt „lumânările” care nu 
trebuie aprinse până după citirea celui de-al doilea kippu. 
Hai să-l căutăm! 

Nu căutară mult. Şnurul se găsea chiar la intrare, în 
peretele stâncos. Nu era simplu ca primul, ci consta dintr-o 
împletitură foarte frumos lucrată şi închipuind un mâner de 
ale cărui capete spânzurau, ca nişte ciucuri, o mulţime de 
sfori. Acestea, în culori şi de lungimi diferite, aveau sute de 
noduri variate ca mărime. Bătrânul Anciano se apucă 
imediat să descifreze mesajul. După un timp destul de 
îndelungat, rosti: 

E un kippu lung şi amănunţit pe care nu-l pot dezlega pe 
loc deoarece culorile au pălit şi lumina e prea slabă. 

Dar afară, la lumina soarelui, ai putea să-l dezlegi? întrebă 
Tata Jaguar. 

Cred că da. 

Atunci să ieşim. 

Şi să ne depărtăm de aceste comori care ne farmecă ochii? 


Trebuie. Doar nu aveţi voie să vă atingeţi de ele până nu 
cunoaşteţi conţinutul kippului. Încă nu ştim ce primejdie ne 
aşteaptă dacă le mişcăm din loc. O mică greşeală, o 
atingere poate însemna pierzania noastră. Aşa că ascultați 
ce vă spun: dacă vreţi să rămâneţi aici, n-aveţi decât; dar 
eu, unul, ies afară şi nu mai cobor până nu aflu cu de- 
amănuntul ce cuprinde scrisoarea. 

Bătrânul Anciano, vrăjit de atâta aur şi argint, parcă nu se 
îndura să plece. Atunci Hauca îi luă kippul din mână şi, 
după ce îl studie pe cât îi permitea lumina săracă a 
lumânării, spuse răspicat: 

Acest kippu e testamentul incaşului ucis, al tatălui meu. De 
aceea mi-e mai scump decât toate lucrurile de aici. Aurul şi 
argintul pot aştepta până voi citi totul la lumina zilei. Mă 
duc. 

Cuvântul lui fu hotărâtor. Părăsiră tuspatru încăperea 
subterană şi o luară înapoi spre gura galeriei, ca să iasă la 
suprafaţă. Acolo se găseau mai multe lumânări de seu 
pregătite de tatăl lui Haucaropora pentru a servi la nevoie. 
Anciano stinse lumânarea pe jumătate arsă, o puse lângă 
celelalte, apoi se săltă afară. 

Aşezaţi pe nişte bolovani, Anciano şi tânărul incaş luară 
nodurile la rând ca să le descifreze. Bineînţeles că nu 
mergea la fel de uşor ca la primul kippu. Aveau de-a face cu 
atâtea noduri, cu atâtea accesorii, iar nuanțele erau atât de 
şterse încât, dacă două fire avuseseră iniţial culori înrudite, 
acum nu se mai deosebeau deloc. Trecu o oră întreagă şi 
încă o jumătate şi cei doi peruvieni încă nu se puteau pune 
de acord în legătură cu sensul fiecărui nod sau fir. 

Tata Jaguar şi ai săi sosiseră la râpă cam pe la orele 
unsprezece. A durat apoi vreo două ore până ce Anciano se 
întoarse de la noul loc de tabără. Acum se apropia de trei 
după-amiază. 

E periculos să mai stăm aici, constată Iata Jaguar. Dacă 
cineva ar trece întâmplător pe marginea râpei, ne-ar zări 
cum stăm lângă puţul ăsta şi ar bănui despre ce-i vorba. Hai 


să acoperim iarăşi intrarea şi să urcăm sus. Acolo vă puteţi 
continua treaba fără primejdia de a fi surprinşi, căci se vede 
până hăt departe. 

Altceva mai bun nu aveau de făcut. Întinseră pielea la loc, 
o fixară cu cei patru bolovani şi o presărară cu pietriş şi 
iarbă. Apoi ieşiră din râpă şi se duseră la catârii lor. Hauca 
şi Anciano se apucară iarăşi de citit. 

S-ar fi zis că priceperea lor crescuse odată cu ieşirea din 
râpa sumbră, căci nu trecu bine o jumătate de ceas şi îl 
informară pe Iata Jaguar că au descifrat scrisoarea şi toate 
amănuntele ei. 

Pot să aflu şi eu conţinutul? întrebă Hammer. 

Fireşte, senor, aprobă Hauca. Este, cum am spus, 
testamentul tatălui meu, dar sună altfel decât bănuiam 
amândoi. Citeşte Anciano! 

Bătrânul îi dădu ascultare. Îngenunche pios, căci era 
vorba de ultima dorinţă a stăpânului său, răsfiră printre 
degetele-i uscate nod după nod, fir după fir, dând - glas 
mesajului, încet, rar, cu fraze întretăiate: „Lui Haucaropora, 
fiul meu şi cel din urmă incaş... Când vei da cu ochii de 
acest kippu, eu voi fi murit... Şi neamurile mor... Al nostru 
s-a dus cum m-am dus şi eu... Ia-ţi nădejdea că va învia 
vreodată... nu vei domni nicicând... Neamul nostru a pierit 
din pricina aurului şi argintului său. Oare ai vrea să mori şi 
tu la fel?... Dacă neamul nostru ar fi fost mai sărac, mai 
trăia şi mai muncea încă şi azi. Rămâi deci sărac. Atunci vei 
trăi şi vei munci... Nu în aur să-ţi afli bogăţia, ci în minte şi 
în suflet. Aşa vei fi mai fericit decât toţi străbunii tăi... Te 
TOg, nu-ţi poruncesc... Aurul e altău. la-l sau lasă-l aici... 
Dacă.-l iei, o să ajungi robul lui, dacă-l dispreţuieşti, o să fii 
om liber... Vinde buzduganul de aur al incaşilor şi vei avea 
destui bani ca să înveţi şi să ajungi un bărbat pe care 
munca îl cinsteşte... Desfătarea în lenevie te va pângări... 
Dacă vrei totuşi aurul, ia-l... Însă fereşte-te de focul din 
jgheaburi!... Pentru cinstea şi fericirea ta, întoarce aurul în 
pământ, căci de acolo fu scos... Atunci vei fi într-adevăr 


bogat... N-ai decât să aprinzi primul fir de lângă focul 
tăinuit şi să fugi repede din hrubă... Şi acum alege, însă 
alege bine! În trupul tău curge sânge de stăpân, deci 
stăpâneşte-te pe tine însuţi. Vei izbuti... Eu îţi stau şi îţi 
rămân alături. Fă ca spiritul meu să se bucure că am un 
asemenea fecior... Atunci el te va ocroti până mă vei urma 
În lumea unde nici aurul, nici argintul nu au preţ, ci doar 
avuţia inimii trage în cumpănă... Poartă-te ca un fiu al meu, 
căci îţi sunt tată!” 

Bătrânul Anciano citise textul lungind mereu pauzele între 
fraze. Apoi, tot în genunchi, îşi fixă privirea plină de 
aşteptare asupra tânărului incaş. La fel privi şi Anton, pe 
care testamentul îl tulburase profund. Tata Jaguar admira 
în sinea lui înaltele principii morale la care se ridicase 
defunctul, dar simţul lui practic nu se împăca deloc cu 
renunţările la care acesta îl îndemna pe fiul său. Hauca 
stătea drept, cu ochii la soarele pe care strămoşii lui îl 
veneraseră şi căruia îi închinaseră rugi. Acum astrul zilei 
pălea şi cobora încet îndărătul munţilor. Astfel pălise şi 
grandoarea incaşilor, până se stinsese de tot. Ultimul semn 
al puterii lor se afla jos, în hrubă, unde, la lumina săracă a 
unei lumânări, scânteiau chipurile zeilor şi ale împăraţilor 
de demult. Să se stingă oare şi acest ultim semn? Chipul 
frumos şi grav al adolescentului părea încremenit; Hauca se 
uita la soare fără să clipească, urmărindu-l nemişcat, până 
ce astrul divin dispăru după cel mai înalt dintre piscuri. 
Apoi tânărul incaş se întoarse spre Anciano, îi luă kippul din 
mâini, îl vâri sub haina lui vânătorească şi rosti: 

Ridică-te, Anciano! Nu mai este nici un incaş pe lume! Fiii 
Soarelui au pierit odată cu împărăţia lor, iar eu voi să ascult 
de tatăl meu care nădăjduia să fiu destul de tare ca să pot 
alege drumul cel drept. Aurul îl voi trece din nou în pământ, 
căci el nu aduce fericirea decât ca răsplată a muncii, pe 
când munca mea abia începe. 

Bătrânul se sculă de jos şi îl apucă pe Hauca de amândouă 
mâinile. 


Fii lăudat pentru această hotărâre, fiule, spuse el, 
înduioşat. Nici nu mă aşteptam la altceva din parte-ţi. 

Tu nu ai nevoie de sclipitul aurului: comoara cea mai de 
preţ sălăşluieşte în pieptul tău. 

Atunci interveni şi Tata Jaguar, adresându-se lui Hauca: 

Cum? Vrei să renunţi la toată avuţia din hrubă? Asta 
ziceai? 

Da. 

O asemenea hotărâre nu poate fi decât rodul unei 
tulburări trecătoare. Gândeşte-te ce drum te-ar aştepta şi 
ce viaţă ai duce dacă ai lua în stăpânire această avere a 
tatălui tău! 

Kippul lui nu se mai află jos, în hrubă, ci aici lângă inima 
mea. 

Şi tânărul arătă locul unde ascunsese testamentul. 

Vasăzică te gândeşti să aprinzi focul acela năprasnic şi să 
nimiceşti comoara? 

Aşa mă gândesc. 

E o nebunie! Dacă socoţi că ţie nu-ţi trebuie, atunci pune 
în cumpănă binele pe care l-ai putea face cu ajutorul 
acestor bogății, câtor oameni le-ai putea însenina viaţa. E 
dreptul tău să te lipseşti de moştenire, dar nu-i lipsi astfel şi 
pe semenii tăi. 

Mogştenirea e numai a mea şi fac ce doresc, îi dau foc, aşa 
vreau, fiindcă sper să-i dăruiesc pe semeni cu daruri mai 
bune. 

Visuri, nechibzuinţă! Află că n-o să-ţi îngădui asemenea 
faptă! 

Atunci Hauca ridică de jos buzduganul de aur şi declară cu 
mândrie, răspicat: 

Senhor, vă cinstesc şi vă iubesc, dar în treaba asta nu poate 
hotări decât o singură voinţă, adică a mea! Voi vinde în 
schimb buzduganul, aşa cum a dorit părintele meu - ca să 
am cu ce trăi şi învăţa. lar dacă vreţi într-adevăr să-mi staţi 
de-a curmezişul, atunci va trebui să mă încerc în luptă 
dreaptă cu dumneavoastră! 


Hammer îşi înălţă capul. Îi stătea pe limbă un răspuns 
aspru, poate chiar injurios, dar se răzgândi şi spuse blând: 

Nu m-ai înţeles bine, tinere incaş. Hotărârea ta e 
curajoasă şi aş cinsti-o şi eu dacă ai cunoaşte valoarea 
banului. Mă îndoiesc însă că o cunoşti. Şi mă gândesc că 
spusele tale încă nu s-au împlinit în fapt. 

Se vor împlini cât de curând. Cobor în hrubă şi aprind 
focul. 

Ca să ne trădezi astfel şi să-l scapi pe ucigaşul tatălui tău? 
Nu ştiu cum e cu focul vostru, dar mă tem că va zgudui 
pământul şi bolovanii vor sări în toate părţile. Şi dacă se 
apropie Gambusino şi Perillo şi zăresc de departe cum arată 
locul, nu spală oare imediat putina? 

Hauca îl privi un timp drept în ochi, apoi răspunse: 

Aveţi dreptate, senor. Trebuie să mai aştept. l-am putea 
prinde, nu-i vorbă şi în alt fel şi în alt loc, însă râpa de aici e 
cea mai bună capcană. De aceea n-am să vă stric planul. 

Aşa da! spuse Hammer, mulţumit. Ceea ce ne interesează 
în primul rând e să ştim precis când sosesc bandiții. Or 
pentru asta e nevoie de un cercetaş destoinic. Vrei să fii tu 
cercetaşul? 

Bucuros, acceptă Hauca, simțindu-se măgulit că i se 
încredinţează o asemenea misiune. 

Nu bănuia că Tata Jaguar caută totodată să-l îndepărteze 
de la faţa locului pentru a nu-i lăsa nici timpul, nici prilejul 
de a-şi duce la îndeplinire intenţia lui vizibil pripită. 

Trebuie să porneşti imediat, îl îndemnă el în acelaşi scop. 
Călare nu se poate, căci te-ar descoperi mai uşor. Aşa că vei 
avea drum lung pe jos. 

Sunt gata, senor. Spuneţi-mi numai până unde să merg. 

Mai întâi te întorci la Salina del Condor, unde Gambusino 
va sosi probabil chiar azi. 

Şi dacă nu vine? 

Atunci pesemne că-şi face popasul într-o peşteră cu două 
intrări care se află în spatele Salinei, pe direcţia văii 
Guanaco, de unde trebuie să sosească indienii moioşi. 


Cunosc eu peştera! interveni Anciano. Mă lăsaţi să-l 
însoțesc? 

Bucuros. Patru ochi văd mai bine decât doi. 

Şi unde vă găsim la întoarcere? 

Cum n-o să fvă întoarceţi decât mâine dimineaţă, cu o să- 
mi petrec noaptea în tabăra de dincolo, iar mâine voi fi din 
nou aici, ca să aud ce veşti îmi aduceţi. Atunci vom şti ce 
avem de făcut. În orice caz va trebui să vorbeşti pe ascuns 
cu prietenii tăi moioşi ca să-i câştigi de partea noastră. 

Îl rugă pe Anciano să-i descrie urcuşul spre tabăra unde 
poposeau ceilalţi, apoi, luând şi cei doi catâri ai 
peruvienilor, se depărtă călare împreună cu Anton 
Engelhardt. În schimb, Hauca şi Anciano porniră la vale, 
spre Salina del Condor. 

Ajunseră la ţel odată cu lăsarea întunericului şi, 
negăsindu-i pe bandiți, se duseră la peştera cu două intrări. 
Acolo, târziu seara, fură - cum s-a mai spus - martorii 
asasinării peonului şi a celor doi arrieros, după care se 
întoarseră repede la Salina. Aşteptară aici o vreme până ce 
previziunea lor se confirmă. Gambusino apăru la faţa 
locului împreună cu indienii săi. Dar neavând la îndemână 
vreascuri, stătură pe întuneric, fără să aprindă nici un foc. 
Astfel cercetaşii noştri nu reuşeau să-i vadă ca lumea şi nici 
măcar să-i audă, căci bandiții păstrau linişte deplină. De 
aceea Hauca şi Anciano rămaseră acolo numai timpul strict 
necesar, iar odată cu zorii se Întoarseră iarăşi la Râpa 
omorului. 

Tata Jaguar îi şi aştepta. Îl puseră la curent cu cele văzute. 
Aduseseră veşti preţioase, însă nu erau edificaţi întru totul. 
Ştiau că trei oameni fuseseră împuşcaţi şi alţi trei fuseseră 
lăsaţi în viaţă. Ştiau de asemenea că printre aceştia din 
urmă se află şi cei doi nemţişori îmbrăcaţi în veşminte roşii 
- ceea ce îl înfurie cumplit pe Tata Jaguar. Însă cine era al 
treilea? Asta n-o mai ştiau. 

Ca să poată intra în vorbă cu indienii moioşi, a căror 
apariţie era iminentă, Hauca şi Anciano se ascunseră după 


o ridicătură de piatră, pe când ata Jaguar se întoarse 
călare la oamenii lui, ca să-i aducă mai aproape şi să-i 
informeze asupra faptului că neastâmpăratul savant 
german, secondat de Fritze, le luaseră iarăşi urma şi 
căzuseră din nou în mâinile lui Gambusino. 

Acesta sosi devreme, dimineaţa, împreună cu Antonio 
Perillo, cu opt indieni şi cu cei trei prizonieri. Se opri la 
marginea râpei şi ordonă să fie despovăraţi catârii. Lăcomia 
îl îndemna să coboare cât mai repede, să facă 
recunoaşterea. Şi cum ţinea mult să nu-i scape prizonierii, 
iar în indieni nu avea încredere, hotări să-i ia cu dânsul şi 
pe germani. Puse deci să le dezlege picioarele ca să poată 
coborî. Dar, odată ajunşi jos, fură legaţi din nou şi prinşi de 
nişte bolovani, ca nu cumva să fugă dându-se de-a 
rostogolul. 

Pe urmă Gambusino şi Perillo se depărtară - dar nu prea 
mult - pentru a cerceta locul. Indienii, fiindu-le interzis 
accesul la hrubă, rămaseră sus. 

Întâmplător prizonierii fuseseră imobilizaţi tocmai în acea 
ieşitură a stâncii unde se afla gura galeriei. Fuseseră legaţi 
de trei din cei patru bolovani pomeniţi cu câtva timp 
înainte. Morgenstern zăcea pe stratul de piatră ce acoperea 
pielea de catâr. După ce bandiții se depărtară suficient ca 
să nu-l mai poată auzi, Fritze Kiesewetter se adresă micului 
savant. 

Iată c-am ajuns tocmai la ţintă, dom' doctor, însă ca 
prizonieri. Dacă Tata Jaguar ar fi aici, ne-am ridica şi noi 
curând pe propriile noastre labe. 

Dea Domnul să fie aici, oftă tatăl lui Anton Engelhardt, căci 
e în joc viaţa noastră. Mare lucru ca ticăloşii ăştia să nu ne 
omoare după ce vor fi încasat preţul răscumpărării. 

Trase mânios de frânghiile care îl legau de bolovan şi 
acesta se mută puţin din loc. 

Asta n-o cred, răspunse Morgenstern. Ne-au mai prins ei 
în câteva rânduri şi n-au recurs la omor, homicidium pe 
latineşte. 


Păi da, fiindcă ne-a scos Tata Jaguar din mâinile lor! 
preciză Fritze. Acuma, dacă ne lasă în voia soartei, o 
înfundăm rău de tot. 

Să stau aici, neputincios, când fiul meu se află atât de 
aproape?! scrâşni din dinţi bancherul. Legat de mâini, de 
picioare şi prins de un pietroi, ca o fiară! 

Se smuci din nou, trăgând de bolovanul aşezat pe un colţ 
al acoperişului de piele. Acesta se mai deplasă un pic şi 
pielea începu să cedeze sub greutatea doctorului 
Morgenstern. 

Nu ştiu de ce, dar am impresia că stau pe moale, deşi 
„aşternutul” e numai piatră, se miră micul savant. Zău că se 
cam lasă! Mă cufund. 

Unde nu dă Domnul să mă cufund şi eu cât mai adânc! 
bombăni furios Engelhardt. De-aş avea o singură mină 
liberă, m-aş scăpa de legăturile astea şi ar fi vai şi amar de 
bandiți! 

Vorbind, mai trase o dată din răsputeri şi bolovanul se 
deplasă şi mai mult. 

Nu vă amăgiţi cu visuri, căută să-l astâmpere Fritze. Când 
te-a legat în chingi Gambusino, să ştii că-i lucru cu temei. 
Doar îi cunoaştem noi meşteşugul. Nu-i aşa, dom' doctor? 

Dă, din păcate, răspunse micul savant. Am stat chiar şi în 
condiţii mai rele decât acum, spânzurat în copac şi... 
Doamne... Maică Fecioară... Ce-i asta? 

De spaimă Morgenstern ţipă ascuţit. Bolovanul lui 
Engelhardt alunecase de pe piele şi aceasta cedă complet. 
Micul savant se cufundă până la brâu în gura galeriei. 

Ce faceţi? Încotro vă călătoriţi? glumi Fritze. Te pomeneşti 
că o ştergeţi în iad ori înapoi la potop... 

Ia lasă gluma se supără mărunţelul. Am căzut într-un puţ 
grozav, pe latineşte puteus şi plutesc deasupra unui hău 
nemaipomenit, vorago sau barathrum, cum ar zice latinul. 
Dacă se rupe frânghia, m-am dus pe copcă. Micul savant nu 
cântărea decât vreo douăzeci de livre, în timp ce bolovanul 
care îi ţinea frânghia trecea cu mult de greutatea unui 


chintal. Astfel echilibrul se menţinu în chip fericit. Totuşi 
Morgenstern se apucă să urle disperat, până ce îl auziră 
Gambusino şi Perillo. Aceştia se întoarseră repede şi nu 
mică le fu mirarea când îşi văzură prizonierul vârât pe 
jumătate în pământ. Îl traseră afară şi, odată cu el, apăru şi 
o parte a pieii de catâr. 

Ce-o mai fi şi asta? întrebă Perillo. O piele aşternută peste 
groapă! Nu cumva am dat de... 

Taci! îi şopti supărat Gambusino. Ne-am ajuns scopul 
datorită unei întâmplări. Dar prizonierii nu trebuie să afle 
nimic. Să-i ducem de aici! 

Îi târâră pe cei trei, legaţi cobză, până la o distanţă 
suficientă, ca să nu-i poată vedea ce fac, apoi se întoarseră 
să examineze ciudăţenia. Scoaseră pielea de catâr şi 
aruncară pietre în puț. După ce constată că nu-i prea 
adânc, Gambusino hotărî să coboare. Se lăsă în jos şi, numai 
după câteva clipe, i se auzi glasul: 

Exact ceea ce căutăm! Am dat lovitura! Sunt aici nişte 
lumânări de seu. Haide şi tu! 

Când Perillo ajunse jos, găsi deja o lumânare aprinsă. Nu 
băgară de seamă lumânarea pe jumătate arsă, folosită de 
curând, ceea ce n-ar fi fost greu de observat şi pătrunseră 
încet în culoarul orizontal. Înaintând cu prudenţă, schimbau 
între ei impresii şi nădejdi. Îi stăpânea o emoție febrilă care 
ajunse la paroxism în clipa când tezaurul li se dezvălui în 
faţa ochilor. La început parcă îşi pierdură graiul. În lăcomia 
lor sălbatică nu se mai săturau privind acele obiecte. 
Gambusino îşi reveni cel dintâi şi exclamă: 

Le-am găsit! Ha, ha, le-am găsit! Asta înseamnă milioane. 
Să-mi mulţumeşti mie, auzi! 

Ba tu mie! replică Perillo. Stai să vedem cât ar face... Uite 
şi fitilurile astea vârâte în jgheaburi! Cred că-s pregătite 
anume ca, la lumina lor, să se poată admira toată 
strălucirea de aici. Le aprindem? 

Aprinde-le! Cu mucul ăsta de lumânare nu se vede mai 
nimic. 


Perillo luă lumânarea aprinsă din mâna lui Gambusino şi o 
apropie de unul din fitiluri. Acesta se aprinse ea o feştilă 
oarecare. Închipui la început o flacără mică, liniştit. Apoi 
flacăra se tulbură şi îşi schimbă culoarea în albăstrui, după 
care împroşcă o mulţime de scântei aprinzând şi celelalte 
fitiluri. O trombă de foc ţâşni până în tavan. Hruba se umplu 
imediat de un miros ascuţit, insuportabil. Să fi fost vreo 
zece, douăzeci sau chiar mai multe fitiluri care ardeau 
fumegând, sfârâind şi trosnind. 

Ce se întâmplă? întrebă uluit Perillo. Dracu' a mai văzut 
asemenea lumânări! 

Ce vrei să fie! bâigui Gambusino. Pieirea noastră, asta e! 
Trebuie s-o ştergem de-aici! „Lumânările” sunt puse anume 
ca să-i arunce în aer pe nepoftiţi... Aşa că... 

Amuţi brusc din cauza unei detunături. Fitilurile aruncară 
fulgere zvâcnitoare. Flăcările, ca nişte şerpi înnebuniţi, 
năpădiră toată hruba. Hainele celor doi bandiți luară foc. 

Afară! Afară! Repede! strigă Gambusino şi se năpusti prin 
galerie ca să ajungă cât mai degrabă la aer. 

Perillo îl urmă. Nici nu-şi îngăduiră răgazul să stingă 
hainele de pe ei. Alergau orbeşte, se loveau cu capetele de 
pereţi. Dar până să ajungă la ieşire o explozie puternică 
zgudui pământul. 

Ard, mă sufoc! urlă Perillo. 

Şi eu! ţipă Gambusino, repezindu-se înainte. 

Scapă-mă! Stinge-mi hainele! 

N-am timp! Să ieşim! Se năruie drăcia! 

În sfârşit, ajunse la gura puţului şi se săltă afară. Perillo, 
după el. Jos, în galerie, hainele lor arseseră mai mult 
mocnit. Acum, în aer liber, se făcură pălălaie în jurul 
trupurilor. Năuciţi de spaimă, cei doi bandiți se aruncară la 
pământ. Se tăvăleau ţipând şi încercând să stingă focul ce-i 
împresura. Deodată se auzi din nou o altă explozie şi încă 
una, patru, cinci, şase - din ce în ce mai puternice. Râpa se 
clătină de parcă pereţii ei stâncoşi ar fi dat să se 
prăbuşească. Prin gura puţului năvăli o coloană de fum 


greu, negru, dens, însoţită ca de şuieratul a sute de 
locomotive. Urmă un uruit surd, înfundat, ca şi cum s-ar fi 
rostogolit sub pământ mii de bile de popice. Apoi se lăsă 
linişte. Numai fumul ţâşnea şi mai tare din gura puţului, 
umplând toată valea din spate cu nori rău mirositori. Nu se 
mai vedea om cu om, nici peisajul din jur. Însă cu atât mai 
cumplit răsuna urletul celor doi ticăloşi care încă se mai 
zvârcoleau ca nişte torţe arzânde. 

Şi Tata Jaguar? Şi oamenii lui? Se aflau la numai zece 
minute depărtare de râpă când Anciano şi tânărul incaş 
veniră să raporteze. 

Senor, se apropie Cuţit-Tăios, căpetenia moioşilor şi 
prieten de-al meu, însoţit de şapte inşi, rosti bătrânul. Vreţi 
să vorbesc cu el? 

Fireşte. Dar bagă de seamă să nu vadă Gambusino... 

N-are cum să vadă, nici să audă. Cum a sosit, a şi coborât 
în râpă împreună cu Perillo şi cu cei trei prizonieri. 

Oare Cuţit-Tăios e om de înţeles? 

Este, senor. Dacă-i vorbesc şi îi spun că sunteţi aici, o să 
treacă numaidecât de partea noastră. 

Atunci ia-o tu înainte, iar noi venim mai în urmă, ca să poţi 
vorbi cu el până ne va zări. 

Anciano, ferm convins de reuşită, porni în graba mare. 
Ceilalţi se deplasară încet în urma lui. Dar nici nu ajunseră 
la râpă, că bătrânul le şi ieşi din nou în drum. Venea ducând 
prieteneşte de mână pe Cuţit-Tăios. 

Iată-l, sehor! strigă bătrânul de departe. Se bucură să-l 
cunoască pe vestitul Tata Jaguar, căci nu l-a mai văzut până 
acum. Şi trece cu toată inima de partea noastră. 

Nu ai decât aceşti şapte oameni cu tine? se adresă Tata 
Jaguar căpeteniei. 

Da, senor. 

Pe cei doi prizonieri mărunți la stat îi cunoaştem. Dar cine- 
i al treilea? 

Un senor bogat din Lima, un bancher, îl cheamă 
Engelhardt. 


Tatăl meu! Tata! izbucni Anton, sărind de pe catâr. Dar 
cum se poate? Ce să caute aici? 

Merge la Buenos Aires ca să-şi vadă feciorul. 

Atunci e el! Haideţi repede, să-i salutăm! 

Agitându-şi puşca, Anton fugi spre râpă şi dispăru curând 
după un dâmb ce se înălța pe marginea ei. Ceilalţi dădură 
să-l urmeze, dar Tata Jaguar îi opri: 

Staţi! Nu toţi în aceeaşi direcţie! Şase oameni să meargă 
pe partea cealaltă a râpei pentru ca nimeni să nu poată 
scăpa. 

Cei şase îşi îndemnară catârii la trap. Dar nici restul 
oamenilor nu rămase pe loc. Săriră din şei şi, urmaţi de 
Tata Jaguar şi de indienii moioşi, se grăbiră să coboare în 
râpă. Nu ajunseră bine jos, că zăriră două făpturi în flăcări 
ieşind anevoie din gura puţului. Auziră urletele lor, apoi un 
şir de explozii. 

Câinii, au descoperit galeria şi au aprins fitilurile, constată 
mânios Tata Jaguar. Acum tezaurul e pierdut pentru 
totdeauna. 

Alergară toţi într-un suflet spre partea dosnică a râpei, 
învăluită în fum. Acolo Anton şi Hauca îi zăriră cei dintâi pe 
prizonieri şi se repeziră la ei. 

Tată, dragă tată! exclamă Anton, repezindu-se la bancher 
ca să-l îmbrăţişeze, să-l sărute şi să-i taie legăturile. 

Nimeni nu avea ochi pentru această scenă emoţionantă, 
căci toţi urmăreau o altă scenă care se desfăşura lângă 
peretele din fund. Acolo două făpturi omeneşti se zbăteau 
înnebunite de durere, căţărându-se în sus. Erau Gambusino 
şi Perillo. Îi observaseră pe ceilalţi şi, în ciuda gravelor 
arsuri, mai sperau să se salveze prin fugă. Dar pe partea 
opusă a râpei se iviră cei şase călăreţi şi Tata Jaguar le 
strigă satisfăcut: 

Lăsaţi canaliile să urce! Are cine să-i ia în primire. 

Se întoarse apoi către prizonieri şi, după ce îl salută pe 
Engelhardt, se adresă cu mânie reţinută, celor doi omuleţi: 


De ce v-aţi ţinut iarăşi după mine? Nu puteaţi rămâne la 
colosul dumneavoastră antediluvian? 

Nu puteam, răspunse Fritze ca de obicei prompt la 
replică. Trebuia să înhăţăm nişte dihănii mai periculoase. 

Şi de fapt v-au înhăţat ele! 

Asta n-a fost decât o şmecherie de-a noastră. l-am atras pe 
bandiți în gaura asta ca să ia foc. Întrebaţi-l şi pe dom' 
doctor. Dânsul i-a vârăt în bucluc. 

Exact, confirmă micul savant. Am simţit deodată că se lasă 
pământul sub mine, adică solum pe latineşte. Şi atunci... 

Sunteţi un încurcă-lume incorigibil, îl întrerupse Tata 
Jaguar. Şi orice lucru, res pe latineşte, îl faceţi anapoda. 
Răbdarea mea, pe latineşte patientia ca şi toleranța sau 
compasiunea - să le zicem placabilitas, clementia, 
mansuetudo - toate, au luat sfârşit. Nu mai vreau să ştiu de 
dumneavoastră! 

Morgenstern ascultă uluit această rafală vrăjmaşă de 
cuvinte latineşti. Numai că Hammer nu vorbea serios. 
Râzând în sinea lui, îşi întoarse privirea de la cei doi 
ghinionişti, lăsându-i cu gurile căscate. 

Ajungând sus, Gambusino şi Perillo se pomeniră cu cei 
şase călăreţi care îi pândeau. Aceştia îi mânară înapoi, la 
vale, până ce Tata Jaguar porunci ca bandiții să fie aduşi 
înaintea lui. Aceştia nu se împotriviră; durerile pricinuite de 
arsuri îi vlăguiseră cu totul. Îmbrăcămintea le arsese 
aproape complet; doar câteva zdrenţe mai atârnau de 
trupurile lor, semănând cu nişte plăgi uriaşe. Nu trebuia să 
fii medic ca să-ţi dai seama că sunt condamnaţi la moarte. 

Benito Pajaro, mă mai cunoşti? îl întrebă Hammer pe 
Gambusino. 

Da, răspunse acesta, mistuit de suferinţă. Sunt ucigaşul 
fratelui tău. Omoară-mă cât mai repede! 

Ar fi o binefacere pentru tine. Câţi oameni ai pe 
conştiinţă? Nu mai departe decât aseară ai mai omorât încă 
trei. Dumnezeu ţi-a hotărât osânda. Sunt răzbunat şi nu 
vreau să i-o iau înainte. Du-te, aşadar, unde vrei! Eşti liber! 


Omoară-mă, omoară-mă te rog, imploră banditul, care 
simţea că numai o moarte rapidă l-ar fi putut mântui. 

N-am să te omor, decise Iata Jaguar. 

Atunci să piei şi tu, blestematule! 

Cât ai clipi, banditul îi smulse lui Anton, care stătea alături 
fără grijă, arma cu două ţevi. Ochi spre Tata Jaguar, apăsă 
pe trăgaci şi, înainte de a putea fi oprit, îşi descărcă cel de- 
al doilea glonţ în cap. Lovit de moarte, se prăbuşi. Trăise ca 
un scelerat şi termina la fel. Însă ultima-i lovitură criminală 
eşuase. Exact în momentul fatal, Tata Jaguar sărise la o 
parte şi glonţul nimerise în gol. Fără a mai comenta cazul, 
Hammer arătă spre Antonio Perillo şi se adresă tânărului 
incaş: 

Iată-l pe ucigaşul tatălui tău! Îţi aparţine! 

Aici am şi eu un cuvânt de spus, obiectă micul savant. Doar 
a vrut să mă omoare la Buenos Aires... 

Nimeni nu-l luă în seamă. Hauca îl ţintui pe toreador cu o 
privire sumbră. Cercetă câtva timp faţa lui schimonosită de 
spaimă şi durere, apoi rosti: 

Nu vreau să fiu aspru. Îl împuşc numaidecât ca să-i curm 
suferinţa. 

Îşi îndreptă arma spre ucigaş. Acesta căzu în genunchi 
cerşind îndurare: 

Nu mă omori, nu trage! Lasă-mă să trăiesc! 

Bine, atunci te las în viaţă pentru ca peste două sau trei 
zile să piei ca un câine râios, hotări Hauca întorcându-şi cu 
dispreţ faţa de la el. 

Nimeni nu se mai uită la creatura laşă ce se prăbuşi între 
bolovani şi rămase acolo gemând. 

Oamenii voiau să ştie ce dezastru provocase focul în 
hrubă. Tavanul sărise în aer. Stânca fusese despicată şi prin 
spărtură fumul mai răzbătea şi acum. Se crease astfel un 
soi de ventilaţie, gazele se evacuau treptat, încât după un 
ceas de aşteptare oamenii putură cobori în galerie fără nici 
o primejdie. Dar în spaţiul unde fusese tezaurul nu cuteză 
nimeni să calce. Acolo se căscase o groapă uriaşă. Şi, sub 


presiunea exploziei, întreaga comoară se pierduse într-un 
afund negru din care rânjeau dărâmăturile. 

Vedeţi, senor, că soarta mi-a dat dreptate, rosti Hauca, 
zâmbitor. Moştenirea s-a dus. Testamentul tatălui meu îl voi 
păstra cu grijă aici, la piept. Ultima lui dorinţă s-a împlinit. 

Astupară gura hrubei cu pietre, apoi ieşiră din râpă ca să 
se odihnească şi să mai stea de vorbă. Cel mai mult aveau 
să-şi spună cei doi Engelhardt, care fuseseră despărțiți 
atâta timp. Aflând ce plan concepuse incaşul în legătură cu 
viitorul său, bancherul se oferi să-i cumpere buzduganul de 
aur pe un preţ de 1.400 mărci livra, ceea ce - ţinând seama 
de greutatea obiectului - reprezenta o sumă cu care ultimul 
Fiu al Soarelui îşi putea întemeia un viitor sigur. 

Stătură acolo până dimineaţa. Gemetele şi vaietele lui 
Perillo continuaseră toată noaptea. În zori îl găsiră mort, 
chircit. Amândoi bandiții fură îngropaţi sub o movilă de 
pietriş. Călăreţii luară apoi drumul îndărăt prin Salta şi 
Tucuman, la prietenii lor cambaşi. Engelhardt şi fiul său ar 
fi trebuit să apuce de fapt în altă direcţie, dar se alăturară 
celorlalţi şi avură cu toţii parte de o primire foarte 
călduroasă în mijlocul cambaşilor. 

Acolo îi aştepta doctorul Parmesan Rui el Ibario. Când află 
de cele întâmplate, nu-şi putu reţine sincerul său regret: 

Mare păcat că nu m-am dus pe urmele domnilor savanţi 
germani. În ciuda arsurilor suferite, cei doi bandiți n-ar fi 
sucombat. Aş fi efectuat marea, unica operaţie posibilă într- 
un asemenea caz şi anume le-aş fi îndepărtat pielea arsă 
stimulând astfel transudaţia întreruptă... Doar ştiţi şi 
dumneavoastră că mă pricep la tăiat! Retez orice! 

Popasul la cambaşi fu folosit pentru sortarea şi ambalarea 
diverselor piese ale colosului antediluvian. Fragmentele, 
izolate cu grijă, urmau să fie transportate pe cai de samar. 

Apoi jumătate din oamenii Tatii Jaguar se răspândiră în 
pădure pentru culesul ceaiului de Paraguay, iar ceilalţi — 
conduşi de dânsul personal - îi însoţiră pe Engelhardt, pe 
fiul său, pe Morgenstern şi Fritze, spre Buenos Aires. 


Anciano şi Hauca se aflau şi ei în acest grup. Bătrânul se 
decisese să întreprindă călătoria pe mare spre Germania 
împreună cu tânărul lui stăpân. 

Au trecut de atunci ani şi ani. Din păcate nu pot indica 
oraşul unde doctorul Morgenstern îşi desfăşoară 
activitatea. Megatheriumul l-a făcut celebru şi, din timp în 
timp, însoţit de credinciosul său Fritze, savantul călătoreşte 
în regiuni depărtate, căutând cu mare zel relicvele unui om 
preistoric. În curând, pentru acelaşi scop, va pleca în 
Siberia. 

Tânărul incaş a urmat cursurile academiei silvice din 
Tharandt şi a ajuns inginer forestier şi vânător iscusit, în 
această ultimă îndeletnicire fiind secondat şi acum de foarte 
bătrânul, dar încă vigurosul Anciano. 

Fostul bancher Engelhardt trăieşte ca rentier pe 
încântătorul mal al Rinului, unde Anton, împreună cu 
fratele său, au fondat o mare întreprindere pentru 
desfacerea vigurilor. 

Numai Iata Jaguar mai umblă şi azi prin pampas şi prin 
Gran Chaco, care i-a devenit o a doua patrie, deşi nu-şi uită 
nicicând locurile natale. 

Toţi aceşti oameni poartă între ei o corespondenţă asiduă 
şi prietenească. Şi de fiecare dată îşi amintesc reciproc 
întâmplările trăite în comun, tema principală şi preferată 
rămânând pentru totdeauna: „lestamentul incaşului”. 


SFÂRŞIT 


1 Moşie (span., n. trad.). 

2 Denumit în vorbirea personajelor şi Antonio. 

3 În spaniolă, picaro mai înseamnă pungaş, derbedeu, 
şmecher, şiret, viclean (n. trad.).