Jules Verne — Casa Cu Aburi

Jules Verne 


Jules Verne 


Casa cu aburi 


PARTEA ÎNTÂI. 

Capitolul 1. 

S-A PUS UN PREMIU PE CAPUL UNUI OM. 

Se oferă un premiu de 2 000 de lire sterline persoanei 
care-l va preda viu sau mort, pe unul dintre conducătorii 
răscoalei şipailori, a cărui prezenţă a fost semnalată în 
guvernământul?2 Bombay, nababul3 Dandu-Pant, care este 
mai bine cunoscut populaţiei sub numele de... 

Acesta este scurtul comunicat pe care locuitorii din 
Aurangabad îl puteau citi în seara zilei de 6 martie 1867. 

Ultimul nume - un nume detestat de unii şi admirat în 
ascuns de alţii - lipsea din înştiinţarea care fusese de 
curând afişată pe zidul împrejmuitor al unui bungalow 
năruit, aflat pe malul râului Dudna. 

Numele lipsea, întrucât colţul de jos al afişului unde era 
tipărit cu litere groase fusese smuls de mâna unui fachir pe 
care nimeni nu-l putuse zări pe malul apei, atunci pustiu. 
Odată cu acel nume, dispăruse şi numele guvernatorului 
general al guvernământului Bombay, care semna 
înştiinţarea alături de viceregele Indiilor. 

Ce scop urmărise oare fachirul? Sfâşiind afişul, spera el 
oare că răzvrătitul de la 1857 poate scăpa de urmările 
sentinţei pronunţate împotriva persoanei sale? 

Ar fi fost o adevărată nebunie din partea lui. 

Într-adevăr, alte afişe, răspândite din belşug, se lăfăiau pe 
zidurile caselor, palatelor, moscheilor şi hotelurilor din 
Aurangabad. În plus, un crainic străbătea străzile oraşului 
citind cu glas tare hotărârea guvernatorului. Chiar şi 
locuitorii celor mai mărunte târguşoare din ţinut ştiau de pe 


acum că o adevărată avere era făgăduită aceluia care îl va 
preda autorităţilor pe Dandu-Pant. Numele său, zadarnic 
smuls de pe afiş, avea să străbată în mai puţin de 
douăsprezece ore întreg cuprinsul guvernământului. Dacă 
ştirile erau exacte, dacă nababul întradevăr îşi căutase 
scăparea prin părţile acestea ale Hindustanului, fără doar şi 
poate că avea să cadă cât de curând în mâinile unor oameni 
foarte interesaţi să-l captureze. 

Cărui simţământ îi dăduse, aşadar, ascultare fachirul 
atunci când se apucase să rupă în bucăţi un comunicat 
tipărit în mai multe mii de exemplare? 

Fără îndoială unui simţământ de mânie, ba poate şi 
vreunui gând plin de dispreţ. Oricum, după ce ridicase din 
umeri, el s-a înfundat în cartierul cel mai populat şi mai 
sărăcăcios al oraşului. 

Se numeşte Dekkan porţiunea aceea întinsă a peninsulei 
indiene, cuprinsă între munţii Ghaţii occidentali şi Ghaţii 
golfului Bengal. Este numele care se dă în general părţii 
meridionale a Indiei, situată dincoace de fluviul Gange. 
Dekkanul, care în limba sanscrită înseamnă sud, cuprinde 
un număr oarecare de ţinuturi aflate în guvernămintele 
Bombay şi Madras. Unul dintre cele mai de vază este ţinutul 
Aurangabad, al cărui oraş de reşedinţă a fost odinioară 
însăşi capitala întregului Dekkan. 

În secolul al XVII-lea, celebrul împărat mogul4 Aurangzeb 
şi-a transportat curtea în acest oraş, care era cunoscut în 
primele timpuri ale istoriei Hindustanului sub numele de 
Kirkhi. El număra pe atunci o sută de mii de locuitori. Sub 
dominaţia englezilor, care îl administrează în numele 
Nizamului5 de Hyderabad, nu are mai mult de cincizeci de 
mii. Cu toate acestea este unul dintre oraşele cele mai 
sănătoase din întreaga peninsulă, cruțat până acum de 
înspăimântătoarea holeră asiatică şi pe care nu-l bântuie 
niciodată epidemiile de friguri, atât de primejdioase în 
India. 


Aurangabadul a păstrat falnice vestigii din vechea sa 
splendoare. Palatul Marelui Mogul, înălţat pe malul drept al 
Dudnei, mausoleul sultanei favorite a lui Shah Jahan, 
părintele lui Aurangzeb, moscheea copiată după elegantul 
Taj Mahal6 din Agra, care îşi înalţă cele patru minarete în 
jurul unor cupole grațios rotunjite, ca şi alte monumente, 
clădite artistic şi bogat împodobite, atestă puterea şi 
măreţia celui mai ilustru dintre cuceritorii Hindustanului. 

Cu toate că faţă de acea epocă îndepărtată populaţia 
Aurangabadului se redusese foarte mult, aşa cum am mai 
spus, un om se mai putea ascunde încă uşor în mijlocul unor 
tipuri umane atât de diferite. Adevărat ori fals, fachirul, 
amestecat prin acea mulţime, nu bătea la ochi câtuşi de 
puţin. Semenii săi mişună prin India. Împreună cu sayezii, 
alcătuiesc o breaslă de cerşetori religioşi care cer de 
pomană umblând pe jos sau călare şi ştiu s-o pretindă 
atunci când nu li se dă de bună voie. Ei nu dispreţuiesc nici 
rolul de martiri voluntari şi se bucură de mare trecere în 
rândurile claselor de jos ale poporului hindus. 

Fachirul despre care vorbim era un om înalt de statură, 
având peste cinci picioare şi nouă degete englezeşti7/. Să 
tot fi avut ceva peste patruzeci de ani - un an, doi, cel mult. 
Figura lui amintea de frumosul tip maharat, mai cu seamă 
prin strălucirea ochilor săi negri cu privirea veşnic trează; 
dar ai fi regăsit cu mare greutate trăsăturile atât de fine ale 
rasei sale sub miile de ciupituri de vărsat care îi ciuruiau 
obrajii. Omul acesta, aflat încă în plină vigoare, părea 
mlădios şi zdravăn. Ca semn particular, la mâna stângă îi 
lipsea un deget. Cu părul vopsit în roşu, umbla pe jumătate 
gol, fără încălțări în picioare, cu un turban pe cap, îmbrăcat 
doar cu o cămaşă proastă de lână vărgată, strânsă la brâu 
cu o cingătoare. Pe piept îi apăreau, zugrăvite în culori vii, 
emblemele celor două principii - conservator şi distrugător 
- ale mitologiei hinduse, capul de leu al celei de a patra 
încarnări a lui Vişnu8 şi cei trei ochi şi tridentul simbolic al 
cumplitului Siva9. 


Între timp, o tulburare adevărată şi lesne de înţeles agita 
străzile Aurangabadului, mai cu seamă acelea în care se 
înghesuia populaţia cosmopolită a mahalalelor sărace. Ea 
forfotea acolo, primprejurul magherniţelor care-i serveau 
drept locuinţe. Bărbaţi, femei, copii, bătrâni, europeni sau 
localnici, soldaţi din regimentele regale britanice sau din 
regimentele băştinaşe, cerşetori de toate soiurile intrau în 
vorbă unul cu altul, tăiftsuiau, gesticulau, comentau 
comunicatul, cântăreau sorții de a câştiga uriaşul premiu 
făgăduit de guvern. Spiritele n-ar fi fost mai aţâţate 
înaintea unei roţi de loterie, unde lozul cel mare ar fi fost de 
două mii de lire sterline. Se mai poate chiar adăuga că, de 
data aceasta, orişicine ar fi putut trage biletul câştigător: 
acest bilet era însuşi capul lui Dandu-Pant. Nu-i mai puţin 
adevărat că trebuia să fii destul de norocos ca să-l întâlneşti 
pe nabab şi destul de îndrăzneţ ca să pui mâna pe el. 

Fachirul - neîndoielnic singurul dintre toţi cei de faţă care 
nu era aţâţat de nădejdea câştigării premiului - se strecura 
printre grupuri, se oprea uneori, trăgând cu urechea la 
ceea ce se vorbeşte, ca un om care-ar putea să scoată din 
asta un folos anume. Însă, dacă nu se amesteca defel în 
vorbele unora şi altora şi dacă gura îi rămânea pecetluită, 
văzul şi auzul nu-i stăteau de pomană. 

Două mii de lire ca să-l descoperi pe nabab! striga unul, 
înălţându-şi spre cer mâinile lacome de câştig. 

Nu ca să-l descoperi, răspundea altul, ci ca să-l prinzi, 
ceea ce este cu totul altceva! 

Într-adevăr, nu-i el omul care să se lase prins, fără să se 
apere cu curaj! 

Dar nu se zicea mai deunăzi că a murit de friguri prin 
junglele Nepalului? 

Nimic din toate astea nu-i adevărat! Vicleanul Dandu-Pant 
a vrut să se creadă că-i mort, ca să poată trăi mai în 
siguranţă! 

Ba chiar se zvonea că a fost îngropat în mijlocul taberei lui 
de la graniţă! 


O falsă înmormântare, ca să tragă lumea pe sfoară! 

Când a auzit susţinându-se acest din urmă fapt într-un 
mod care nu îngăduia nici cea mai mică îndoială, fachirul 
nici n-a clipit. I s-a încreţit totuşi fruntea atunci când un 
hindus - unul dintre cei mai aţâţaţi din grupul în care se 
vârâse - a dat următoarele amănunte, nişte amănunte prea 
precise spre a nu fi fost şi adevărate: 

Un lucru este sigur, spunea hindusul şi anume acela că, în 
1859, nababul se retrăsese împreună cu fratele său Balao 
Rao şi cu fostul rajah din Gonda, Debi-Bux-Singh, într-o 
tabără la poalele unuia din munţii Nepalului. Acolo, fiind 
urmăriţi îndeaproape de trupele engleze, cei trei s-au 
hotărât să treacă peste graniţa indo-chineză. Însă, înainte 
de a trece frontiera, nababul şi cei doi însoțitori ai săi, ca să 
se poată răspândi şi mai bine zvonul morţii lor, s-au apucat 
să-şi facă singuri funeraliile; atâta doar că nu şi-au 
înmormântat decât câte un deget de la mâna stângă, pe 
care şi-l tăiaseră în timpul ceremoniei. 

Şi dumneata de unde ştii toate astea? l-a întrebat unul 
dintre ascultători pe hindusul care vorbea cu atâta 
siguranţă. 

Am fost de faţă la funeralii, a răspuns hindusul. Soldaţii lui 
Dandu-Pant mă făcuseră prizonier şi n-am putut să fug 
decât după şase luni. 

În timp ce hindusul vorbea într-un mod atât de categoric, 
fachirul nu-l slăbea din ochi. O flacără îi strălucea în priviri. 
Îşi ascunsese prevăzător mâna mutilată sub zdreanţa de 
lână care-i acoperea pieptul. Asculta şi tăcea mâlc, însă 
buzele îi fremătau, dezvelindu-i dinţii ascuţiţi. 

Aşadar, îl cunoşti pe nabab? l-a întrebat cineva pe fostul 
prizonier al lui Dandu-Pant. 

Da, a răspuns hindusul. 

Şi l-ai recunoaşte fără şovăire dacă întâmplarea te-ar pune 
faţă-n faţă cu el? 

La fel de bine ca şi cum m-aş recunoaşte pe mine însumi. 


Atunci ai ceva sorţi de câştig în privinţa premiului de două 
mii de lire! a spus unul dintre interlocutori, care se vedea 
bine că-şi ascunde cu greu pizma. 

Poate... a răspuns hindusul, dacă o fi adevărat că nababul 
a avut nesocotinţa să se aventureze până în guvernământul 
Bombay, lucru care mie mi se pare de-a dreptul de 
necrezut! 

Şi ce-ar fi venit el să facă aici? 

Neîndoielnic să încerce să provoace o nouă răzmeriţă, a 
spus unul dintre oamenii din grup, dacă nu printre şipai, 
barem în rândul populațiilor de la şes, de prin centrul 
provinciei. 

Întrucât guvernul afirmă că prezenţa lui a fost semnalată 
în ţinut, a reluat unul dintre interlocutori - care făcea parte 
din acea categorie de oameni care gândesc că autorităţile 
nu se pot înşela niciodată - înseamnă că guvernul este bine 
informat în această privinţă. 

Aşa o fi, a răspuns hindusul. Deie Brahma ca Dandu-Pant 
să se ivească în calea mea şi m-am îmbogăţit! 

Fachirul s-a dat câţiva paşi îndărăt, dar nu l-a scăpat din 
ochi pe fostul prizonier al nababului. 

Se lăsase noaptea, era întuneric beznă şi cu toate acestea 
animația de pe străzile Aurangabadului nu scădea câtuşi de 
puţin. Scornelile pe seama nababului ajunseseră acum şi 
mai numeroase. Aici se spunea că fusese văzut chiar în 
oraş, dincolo că şi apucase să ajungă departe. Se mai 
afirma că o ştafetă, trimisă în nordul provinciei, venea să-i 
aducă guvernatorului ştirea arestării lui Dandu-Pant. La ora 
nouă seara, oamenii cei mai bine informaţi susțineau că el 
fusese întemnițat în închisoarea oraşului laolaltă cu câţiva 
thugi care vegetau acolo de mai bine de treizeci de ani şi că 
avea să fie spânzurat mâine în zori fără alte formalităţi, 
întocmai ca şi Tantia-Topi, fostul lui tovarăş de revoltă, 
atârnat în ştreang în piaţa din Sipri. Însă, pe la ora zece, a 
apărut o altă veste contradictorie: s-a răspândit zvonul că 
prizonierul izbutise să evadeze aproape numaidecât, ceea 


ce le mai dădu ceva speranţe acelora pe care îi îmbia atât 
de mult premiul de două mii de lire sterline. 

În realitate, toate aceste pălăvrăgeli erau false. Cei mai 
bine informaţi nu ştiau mai multe decât aceia care erau mai 
puţin sau de-a dreptul prost informaţi. Capul nababului 
preţuia mai departe cât premiul oferit, căci nu fusese încă 
prins. 

Totuşi hindusul, prin faptul că-l cunoştea personal pe 
Dandu-Pant, era în stare mai mult decât oricare altul să 
câştige premiul. Puţini oameni şi mai cu seamă puţini 
locuitori ai guvernământului Bombay avuseseră prilejul să-l 
întâlnească pe conducătorul marii insurecţii. Dacă, după 
cum se spunea, el trecuse din nou graniţa indo-chineză, 
dacă vreo pricină anume - planuri de insurecție sau altele - 
l-ar fi îndemnat să părăsească locul de negăsit al refugiului 
său, a cărui taină era încă necunoscută poliţiei anglo- 
indiene, numai ţinuturile Dekkanului mai puteau să-i 
asigure cale liberă şi o oarecare siguranţă. 

Se vede că guvernatorul aflase de apariţia lui în acea 
provincie şi că, de îndată, se pusese un preţ pe capul lui. 

Se cuvine să observăm totuşi că la Aurangabad oamenii 
din clasele înalte, magistraţii, ofiţerii, funcţionarii se cam 
îndoiau de adevărul informaţiilor culese de către 
guvernator. Prea se mai răspândise de atâtea ori zvonul că 
Dandu-Pant, cel cu neputinţă de a fi prins, fusese văzut, ba 
chiar şi arestat! Atât de multe ştiri false circulaseră pe 
seama lui, încât luase naştere un soi de legendă asupra 
însuşirii nababului de a se afla în mai multe locuri deodată 
şi a îndemânării sale de a dejuca planurile celor mai 
destoinici agenţi de poliţie; dar în rândurile mulţimii nu se 
îndoia nimeni că ştirea n-ar fi fost adevărată. 

Printre cei mai puţin neîncrezători se afla, fireşte, fostul 
prizonier al nababului. Acest nenorocit de hindus, amăgit 
de momeala premiului, nu mai visa decât s-o pornească în 
căutarea lui şi socotea că succesul îi este ca şi asigurat. 
Planul său era foarte simplu. Îşi băgase în cap ca, încă dea 


doua zi, să-şi ofere serviciile guvernatorului; apoi, după ce 
urma să afle exact ceea ce se ştie despre Dandu-Pant, adică 
pe ce se bizuiau informaţiile cuprinse în înştiinţare, avea de 
gând să se ducă la locul unde fusese semnalat nababul. 

Pe la orele unsprezece noaptea, după ce ascultase atâtea 
felurite vorbe, care tot amestecându-i-se în minte îi 
întăreau hotărârea de a-şi urma planul, hindusul s-a gândit 
în sfârşit să se ducă să se odihnească şi el puţin. Nu avea 
drept locuinţă decât o barcă legată la unul dintre malurile 
râului Dudna şi s-a îndreptat în acea direcţie, visător, cu 
ochii pe jumătate închişi. 

Fără să fi avut el habar, fachirul nu-l scăpase din ochi; se 
ţinea mereu îndărătul lui, făcând în aşa fel încât să nu-i 
atragă atenţia. Şi nu-l urmărea decât din umbră. 

Către marginea acelui cartier foarte populat al 
Aurangabadului, străzile erau la această oră mai puţin 
animate. Strada principală se sfârşea în mijlocul unor 
terenuri virane, mărginite de unul dintre malurile Dudnei. 
Ele alcătuiau parcă un soi de pustietate la capătul oraşului. 
Câţiva trecători întârziaţi îl mai străbăteau încă, dar în 
grabă, şi intrau din nou în zonele mai frecventate. În 
curând s-a auzit zgomotul ultimilor paşi, însă hindusul nici 
n-a băgat de seamă că numai el singur mai merge de-a 
lungul malului. 

Fachirul îl urmărea mai departe şi alegea părţile cele mai 
întunecate ale terenului, fie la adăpostul copacilor, fie 
aproape atingând zidurile mohorâte ale locuinţelor năruite, 
risipite ici şi colo. 

Nu degeaba umbla el cu atâta băgare de seamă. Tocmai 
răsărise luna şi arunca palide luciri în atmosferă. Hindusul 
ar fi putut deci să vadă că era spionat, ba chiar urmărit 
îndeaproape. Ar fi fost însă cu neputinţă ca urechea lui să 
prindă zvonul paşilor fachirului. Acela, în picioarele goale, 
mai curând luneca decât mergea. Nici cel mai mic zgomot 
nu-i dădea de gol umbletul. 


În felul acesta s-au scurs cinci minute. Hindusul se 
întorcea - am putea spune, fără voia lui - spre barca 
mizerabilă în care avea obiceiul să-şi petreacă nopţile. 
Direcţia pe care o urma nu se putea explica altfel. Mergea 
ca un om obişnuit să umble în fiecare seară prin aceste 
pustietăţi; era pe de-a-ntregul cufundat în tot felul de 
gânduri legate de demersul pe care socotea să-l facă a doua 
zi pe lângă guvernator. Speranţa că are să se poată 
răzbuna pe nabab, care nu se purtase deloc blând cu 
prizonierii săi, adăugată poftei nesăţioase de a câştiga 
premiul făgăduit, făceau din el un om orb şi surd totodată. 

Aşa se face că n-avea câtuşi de puţin cunoştinţă de 
primejdia care-l pândea datorită cuvintelor sale 
nechibzuite. 

Hindusul nu l-a auzit pe fachir apropiindu-se pe nesimţite 
de el. 

Însă, pe neaşteptate, un om s-a năpustit asupra lui ca un 
tigru, ţinând un fulger în mână. Era o rază de lună care 
sclipea pe lama unui pumnal malaez. 

Trupul hindusului, izbit în piept, a căzut greoi la pământ. 

Însă, cu toate că lovitura fusese dată de o mână sigură, 
nefericitul încă nu murise. De pe buze, odată cu un şuvoi de 
sânge, i s-au desprins câteva cuvinte articulate numai pe 
jumătate. 

Ucigaşul s-a aplecat spre pământ, şi-a înşfăcat victima, a 
ridicat-o spre el şi ţinându-şi faţa în dreptul razelor lunii, a 
întrebat-o: 

Mă recunoşti? 

EI este, a şoptit hindusul. 

Şi temutul nume al fachirului urma să-i fie cuvântul de pe 
urmă, dacă o sufocare bruscă nu l-ar fi făcut să-şi dea 
sufletul. 

O clipă mai târziu, trupul hindusului dispărea în curentul 
Dudnei, care n-avea să-l mai dea niciodată la iveală. 

Fachirul a aşteptat până când s-a potolit clipocitul apei. 
Atunci, întorcându-se pe acelaşi drum, a străbătut iarăşi 


terenurile virane, apoi cartierele ale căror străzi începuseră 
să se golească de lume şi, cu paşi zoriţi, s-a îndreptat către 
una dintre porţile oraşului. 

Însă această poartă fusese închisă chiar în clipa în care 
ajungea în faţa ei. Câţiva soldaţi din armata regală 
ocupaseră postul care păzea intrarea. Fachirul nu mai 
putea să părăsească Aurangabadul, aşa cum avusese de 
gând. 

„Trebuie totuşi să ies de aici şi chiar în noaptea asta... 
altminteri n-am să mai ies niciodată”, a şoptit el. 

A făcut deci calea întoarsă, a urmat traseul rondului de 
noapte pe dinăuntrul zidurilor şi, două sute de paşi mai 
departe, s-a căţărat pe taluz, în aşa fel încât să ajungă pe 
coama meterezului. 

Muchea de sus a zidului domina în exterior, la vreo 
cincizeci de picioare, nivelul şanţului, săpat între escarpă şi 
contraescarpă. Era un zid perpendicular, lipsit de armături 
ieşite în afară şi de asperităţi în stare să ofere vreun punct 
de sprijin. Părea absolut cu neputinţă ca un om să se poată 
lăsa să alunece pe suprafaţa lui. O frânghie i-ar fi îngăduit 
fără îndoială să încerce să coboare, însă brâul care încingea 
mijlocul fachirului nu măsura decât vreo câteva picioare şi 
nu i-ar fi dat voie să ajungă până la baza taluzului. 

Fachirul a stat o clipă locului, s-a uitat de jur împrejur şi s- 
a gândit cam ce ar avea de făcut. 

Lângă creasta meterezului se rotunjeau câteva bolți 
întunecate de verdeață, formate de frunzişul arborilor înalţi 
care înconjoară Aurangabadul ca un cadru vegetal. Din 
aceste bolți se înălţau ramuri lungi, mlădioase şi rezistente, 
de care s-ar fi putut probabil folosi spre a ajunge - nu fără 
mari primejdii însă - în fundul şanţului. 

Fachirul, de îndată ce i-a venit ideea, n-a mai stat mult pe 
gânduri. A pătruns pe sub una dintre acele boli şi a 
reapărut curând în afara zidului, suspendat de o ramură 
lungă, care se îndoia puţin câte puţin sub greutatea 
corpului său. 


După ce ramura s-a curbat îndeajuns spre a atinge 
muchea de sus a zidului, fachirul s-a lăsat să alunece încet, 
de parcă ar fi ţinut în mâini o frânghie cu noduri. A izbutit 
astfel să coboare până la jumătatea escarpei; însă mai avea 
de străbătut încă vreo treizeci de picioare până la pământ, 
unde trebuia să ajungă neapărat ca să poată fugi. 

Se bălăbănea deci acolo, atârnat de capătul crengii, 
căutând cu vârfurile picioarelor vreo crăpătură cât de mică, 
în stare să-i dea un punct de sprijin. 

Deodată, mai multe fulgere au brăzdat întunericul nopţii. 
Au răsunat împuşcături. Fugarul fusese zărit de soldaţii de 
gardă. Ei trăseseră asupra lui, dar fără să-l atingă. Cu toate 
acestea, un glonte a izbit ramura de care era atârnat 
fachirul la două degete deasupra capului său, şi i-a făcut o 
crestătură. 

După douăzeci de secunde creanga s-a rupt şi fachirul a 
căzut în şanţ... Oricare altul ar fi murit dintr-asta; el era 
însă viu şi nevătămat. 

Pentru fugarul nostru n-a mai fost decât o joacă de copil să 
urce taluzul contraescarpei, în mijlocul unei ploi de gloanţe 
care iarăşi nu l-au atins, şi să dispară în noapte. 

Două mile mai departe, el trecea pe lângă cantonamentul 
trupelor engleze, încartiruite în afara Aurangabadului. 

A mai făcut vreo două sute de paşi şi s-a oprit; s-a întors 
apoi şi şi-a îndreptat mâna mutilată spre oraş, în timp ce din 
gură îi ieşeau următoarele cuvinte: „Nenorocire acelora 
care vor cădea iarăşi în puterea lui Dandu-Pant. Englezilor, 
n-aţi isprăvit voi cu Nana Sahib!” 

Nana Sahib! Acest nume de războinic, cel mai temut 
dintre acelea cărora răscoala de la 1857 le făcuse faimă, 
nababul venea încă odată să-l arunce ca pe o supremă 
sfidare cuceritorilor Indiei. 

Capitolul II. 

COLONELUL MUNRO. 

Ei bine, dragul meu Maucler, m-a întrebat inginerul Banks, 
nu ne spui nimic despre călătoria dumitale? S-ar putea zice 


că nici n-ai părăsit încă Parisul! Cum ţi se pare India? 

India? am răspuns eu. Păi, ca să pot vorbi cu oarecare 
temei, era nevoie ca măcar s-o fi putut vedea. 

Bine, a reluat inginerul, n-ai traversat dumneata peninsula 
de la Bombay la Calcutta şi orb să fi fost... 

Nu sunt eu orb, dragul meu Banks, însă în cursul 
traversării acesteia eram orbit... 

Orbit? 

Da. Orbit de fum, de vapori, de praf şi, mai mult decât atât, 
de iuţeala transportului. N-aş vrea să vorbesc de rău căile 
ferate, întrucât dumneata eşti de meserie constructor de 
drumuri de fier, dragul meu Banks, dar să te zăvorăşti în 
compartimentul unui vagon, neavând drept câmp vizual 
decât geamul unei portiere, să mergi zi şi noapte cu o 
viteză medie de zece mile pe oră, când trecând peste 
viaducte, în tovărăşia acvilelor şi a vulturilor bărboşi, când 
prin tuneluri, întovărăşit de şoareci de pădure sau de 
şobolani, să nu te opreşti decât în gări care seamănă toate 
leit, să nu vezi - trecând pe lângă oraşe - decât exteriorul 
zidurilor sau vârfurile minaretelor, să-ţi petreci tot timpul în 
acest vacarm neîncetat de mugete de locomotivă, şuierături 
de cazan de aburi, scrâşnet de şine şi vaier de frâne, asta 
înseamnă oare să călătoreşti? 

— Bine zis! a strigat căpitanul Hod. Răspundeţi la toate 
acestea, dacă puteţi, domnule Banks. Dumneavoastră ce 
credeţi, domnule colonel? 

Colonelul căruia i se adresase acum căpitanul Hod a 
înclinat puţin capul şi s-a mulţumit să spună: 

Aş fi curios să ştiu ce răspuns va fi în stare să-i dea Banks 
domnului Maucler, oaspetele nostru. 

Nu mă simt câtuşi de puţin în încurcătură, a exclamat 
inginerul, şi mărturisesc că Maucler are dreptate în toate 
privinţele. 

Atunci, a strigat căpitanul Hod, dacă aşa stau lucrurile, 
pentru ce mai construiți dumneavoastră căi ferate? 


Spre a vă îngădui, căpitane, să ajungeţi în şaizeci de ore 
de la Calcutta la Bombay atunci când sunteţi grăbit. 

Eu nu sunt niciodată grăbit! 

Ei bine, atunci luaţi-o pe Great Trunk Road10, a răspuns 
inginerul. Luaţi-o, domnule Hod, şi mergeţi pe jos! 

Tocmai asta şi am de gând să fac! 

Când? 

Atunci când domnul colonel se va învoi să mă urmeze într- 
o drăgălaşă promenadă de vreo opt-nouă sute de mile de-a 
curmezişul peninsulei. 

Colonelul s-a mulţumit să zâmbească şi a căzut din nou 
într-una din acele lungi reverii din care cei mai buni 
prieteni ai săi, printre alţii inginerul Banks şi căpitanul Hod, 
izbuteau să-l scoată cu atâta trudă. 

Sosisem în India de o lună de zile şi întrucât luasem trenul 
companiei Great Indian Peninsular care leagă Bombayul de 
Calcutta, trecând prin Allahabad, nu ştiam absolut nimic 
despre peninsula indiană. 

Însă intenţia mea era să străbat mai întâi partea sa 
septentrională, dincolo de fluviul Gange, să vizitez marile 
oraşe, să studiez principalele monumente şi să dedic acestei 
explorări tot timpul trebuincios pentru ca ea să fie 
completă. 

Îl cunoscusem pe inginerul Banks la Paris. De câţiva ani 
încoace ne lega o prietenie pe care o intimitate mai strânsă 
nu putea decât s-o sporească. Îi făgăduisem să vin să-l văd 
la Calcutta de îndată ce avea să devină iar liber după ce 
isprăvea porţiunea de cale ferată dintre Sind Punjab şi 
Delhi, cu construcţia căreia fusese însărcinat. Or, lucrările 
tocmai fuseseră terminate. Banks avea dreptul la un 
concediu de odihnă de mai multe luni şi eu venisem să-i cer 
să se odihnească ostenindu-se să străbată India. Se înţelege 
de la sine că el a acceptat propunerea mea cu entuziasm! 
Astfel încât urma s-o pornim peste câteva săptămâni, de 
îndată ce anotimpul avea să devină prielnic. 


După sosirea mea la Calcutta, în luna martie a anului 1867, 
Banks îmi făcuse cunoştinţă cu unul dintre vitejii săi 
camarazi, căpitanul Hod; apoi, el mă prezentase prietenului 
său, colonelul Munro, la care venisem acum împreună ca să 
ne petrecem seara. 

Colonelul, pe atunci în vârstă de patruzeci şi şapte de ani, 
locuia într-o casă ceva mai izolată din cartierul european şi, 
prin urmare, departe de forfota ce caracterizează acest 
oraş comercial şi acest oraş negrul1 care, în realitate, 
alcătuiesc laolaltă capitala Indiei. Cartierul european a fost 
denumit uneori Oraşul palatelor şi, într-adevăr, palatele nu 
lipsesc câtuşi de puţin, dacă totuşi asemenea denumire se 
potriveşte cu nişte locuinţe care n-au luat de la palate decât 
porticurile, coloanele şi terasele. Calcutta este locul de 
întâlnire al tuturor stilurilor arhitectonice pe care gustul 
englezesc le pune în general la contribuţie în toate oraşele 
sale din cele două Lumi. 

În ceea ce priveşte locuinţa colonelului, aceasta era 
bungalowul în toată simplitatea sa - o clădire înălţată pe o 
fundaţie de cărămidă, formată numai din parter şi învelită 
de un acoperiş în formă de piramidă. O verandă, sau 
geamlăc, susţinută de coloane uşoare, înconjura toată casa. 
Pe laturi, bucătăriile, magaziile şi alte acareturi alcătuiau 
două aripi. Totul se afla în mijlocul unei grădini cu copaci 
frumoşi, înconjurată de un zid scund. 

Casa colonelului arăta ca aceea a unui om care trăieşte în 
belşug. Avea numeroşi servitori, după cum este obiceiul în 
familiile anglo-indiene din peninsulă. Mobilier, obiecte, 
amenajări interioare şi exterioare, totul era, bineînţeles, 
orânduit cu severitate. Se simţea însă că lipsise o mână de 
femeie atunci când fuseseră făcute toate aceste amenajări. 

Cât despre dirijarea personalului său de serviciu şi 
conducerea întregii case, colonelul se lăsa cu totul în grija 
unuia dintre foşiii săi tovarăşi de arme, un scoţian, un 
conductor din armata regală, sergentul Mac Neil, împreună 
cu care îşi făcuse toate campaniile din India, unul din acei 


oameni cu inima de aur care parcă bate în pieptul lor numai 
pentru aceia cărora li s-au devotat. 

Mac Neil era un bărbat în vârstă de patruzeci şi cinci de 
ani, viguros, bine clădit, purtând barbă ca orişice scoţian de 
la munte. Prin întreaga lui atitudine, prin fizionomie, ca şi 
prin costumul său tradiţional, el rămăsese un highlanderi2 
cu trup şi suflet, cu toate că părăsise serviciul militar în 
acelaşi timp cu colonelul Munro. Amândoi se pensionaseră 
încă din 1860. Însă, în loc să se întoarcă în glen13-urile ţării 
lor, în mijlocul vechilor clanuri strămoşeşti, amândoi 
rămăseseră în India şi trăiau la Calcutta într-un soi de 
singurătate şi de retragere pe care se cere să le explicăm 
numaidecât. 

Înainte de a mă prezenta colonelului Munro, Banks nu-mi 
făcuse decât o singură recomandare: „Să nu faci nici cea 
mai mică aluzie la răscoala şipailor şi, mai cu seamă, să nu 
pronunţi niciodată numele lui Nana Sahib!” 

Colonelul Edward Munro făcea parte dintr-o veche familie 
scoțiană; străbunii săi se remarcaseră în istoria Regatului 
Unit. Număra printre strămoşi pe acel sir Hector Munro 
care comandase armata din Bengal în 1760. Tocmai el 
înăbuşise o răscoală pe care, peste un secol, şipaii aveau s-o 
reînceapă pe seama lor. Maiorul Munro reprimase revolta 
cu o necruțătoare energie: într-o singură zi nu şovăise să 
ordone legarea la gura tunurilor a douăzeci şi şapte de 
rebeli - supliciu înspăimântător, reînnoit adesea în cursul 
insurecției din 1857, al cărui groaznic inventator fusese 
poate însuşi bunicul colonelului. 

În timpul răscoalei şipailor, colonelul Munro comanda 
regimentul 93 scoţian de infanterie din armata regală 
britanică. A făcut aproape toată campania sub ordinele lui 
sir James Outram, unul dintre eroii acestui război. 
Împreună cu el, colonelul Munro a luptat deci la Kanpur; tot 
astfel, a luat parte la a doua campanie a lui Colin Campbell 
în India, ca şi la asediul oraşului Lucknow, şi nu l-a părăsit 


pe acest ilustru soldat decât atunci când Outram fusese 
numit, la Calcutta, membru al Consiliului Indiei. 

În anul 1858, colonelul sir Edward Munro era cavaler în 
rang de comandant al ordinului Steaua Indiei „Ihe Star of 
India (K. C. S. 1.)”. Fusese făcut baronet şi soţia sa ar fi 
purtat titlul de lady Munrol14 dacă, la 27 iunie 1857, 
nefericita n-ar fi pierit la Kanpur, în timpul masacrului 
făptuit, după cum se spunea, din porunca lui Nana Sahib. 

Lady Munro - prietenii colonelului n-o numeau niciodată 
altfel - fusese adorată de soţul ei. Nu avea decât douăzeci şi 
şapte de ani atunci când a dispărut. împreună cu celelalte 
două sute de victime ale cumplitelor evenimente. Mistress 
Orr şi Miss Jackson, salvate ca prin minune după cucerirea 
oraşului Lucknow, supravieţuiseră soţului şi tatălui lor. Lady 
Munro, în schimb, n-a mai putut fi redată soţului ei. 
Rămăşiţele sale, amestecate cu acelea ale numeroaselor 
victime în puţul din Kanpur, n-au putut fi regăsite şi 
înmormântate creştineşte. 

Desperat, sir Edward Munro n-a mai fost stăpânit de 
atunci decât de o idee, una singură, aceea de a-l regăsi pe 
Nana Sahib pe care guvernul englez îl pusese pretutindeni 
sub urmărire şi de a-şi potoli dorinţa de răzbunare. El s-a 
pensionat spre a putea acţiona mai nestingherit. Sergentul 
Mac Neil l-a urmat pas cu pas, peste tot pe unde a umblat şi 
în toate încercările întreprinse. Aceşti doi bărbaţi, însufleţiţi 
de acelaşi gând şi având acelaşi ţel, s-au avântat pe toate 
pistele, au scos la iveală toate urmele, însă nu s-au dovedit 
mai norocoşi decât poliţia anglo-indiană. Nana Sahib a 
scăpat de urmărirea lor. După trei ani de strădanii 
zadarnice, colonelul şi sergentul au fost nevoiţi să-şi 
întrerupă vremelnic cercetările. Dealtfel, pe atunci, zvonul 
morţii lui Nana Sahib se răspândise în întreaga Indie şi, de 
astă dată, părea într-atâta de adevărat, încât nu mai existau 
temeiuri de a-l pune la îndoială. 

Sir Edward Munro şi Mac Neil s-au întors deci la Calcutta, 
unde s-au stabilit în bungalowul acesta izolat. Aici, 


nemaicitind cărţi sau ziare care i-ar fi putut reaminti de 
sângeroasele vremuri ale insurecției şi nemaipărăsindu-şi 
niciodată locuinţa, colonelul trăia ca un om a cărui viaţă 
este lipsită de orice ţel. Totuşi, amintirea soţiei sale îi 
rămânea veşnic vie. S-ar fi părut că trecerea timpului nu 
are nici o înrâurire asupra lui şi că nu-i poate alina 
mâhnirea. 

Se cuvine să adăugăm că ştirea reapariţiei lui Nana Sahib 
în guvernământul Bombay - ştire care se răspândise de 
câteva zile încoace - părea că încă nu ajunsese la urechile 
colonelului. Şi acest lucru era o adevărată fericire, căci 
altminteri el ar fi părăsit de îndată bungalowul. 

lată ce mi-a împărtăşit Banks înainte de a mă prezenta în 
această locuinţă din care bucuria fusese izgonită pentru 
totdeauna. lată de ce trebuia evitată cea mai mică aluzie la 
răscoala şipailor şi la conducătorul ei, Nana Sahib. 

Numai doi prieteni erau nelipsiţi din casa colonelului: 
inginerul Banks şi căpitanul Hod. 

După cum am spus, Banks tocmai isprăvise lucrările cu 
care fusese însărcinat de către societatea de căi ferate 
Great Indian Peninsular. Era un bărbat de patruzeci şi cinci 
de ani, aflat în toată vigoarea vârstei. El trebuia să ia parte 
activă la construirea lui Madras railway15, menit să lege 
Marea Arabiei cu golful Bengal; după cât se pare, însă, 
lucrările nu puteau începe mai curând de un an de zile. 
Aşadar, el se odihnea la Calcutta, ocupându-se în răstimp cu 
diferite proiecte de construcţii mecanice, întrucât avea o 
minte activă şi fecundă, aflată neîncetat în căutarea unei 
noi invenţii. În afara îndeletnicirilor sale, el îşi consacra tot 
restul timpului liber colonelului, de care îl lega o prietenie 
veche de douăzeci de ani. Astfel, mai toate serile şi le 
petrecea pe veranda bungalowului, în tovărăşia lui sir 
Edward Munro şi a căpitanului Hod, care tocmai obținuse 
un concediu de zece luni. 

Hod aparţinea escadronului | de carabinieri şi luase parte 
la campania din 1857-1858, mai întâi sub comanda lui sir 


Colin Campbell în Aud şi Rohilkhande, apoi sub ordinele lui 
sir H. Rose în India centrală, campanie care s-a încheiat cu 
cucerirea oraşului Gwalior. 

Căpitanul Hod, crescut la şcoala aspră a Indiei, unul dintre 
cei mai distinşi membri ai clubului din Madras, cu părul şi 
barba de un blond-roşcat, nu avea mai mult de treizeci de 
ani. Cu toate că făcea parte din armata regală, l-ai fi putut 
lua drept ofiţer al armatei native16, într-atâta se 
„indianizase” în timpul şederii sale în peninsulă. N-ar fi 
semănat mai mult a hindus nici dacă s-ar fi născut prin 
partea locului. Fapt este că India i se părea a fi un pământ 
al făgăduinţei, singurul ţinut în care un bărbat poate şi 
trebuie să trăiască. Într-adevăr, el găsea aici mijloacele de 
a-şi satisface toate plăcerile. Fire de ostaş, prilejurile de a 
se lupta se reînnoiau neîncetat. Vânător desăvârşit, nu se 
găsea el în ţara în care natura pare să fi strâns laolaltă 
toate fiarele sălbatice ale creaţiei şi tot vânatul cu blană şi 
cu pene din cele două Lumi? Alpinist cutezător, n-avea oare 
la îndemână impunătorul lanţ muntos al Tibetului, care 
numără cele mai semeţe piscuri de pe glob? Călător plin de 
îndrăzneală, cine îl împiedica să pună piciorul acolo unde 
nu mai călcase nimeni înaintea lui, în acele regiuni 
inaccesibile de la graniţa himalayană? Amator pătimaş de 
hipism, îi lipseau cumva în India terenurile de curse, acele 
hipodromuri care valorau în ochii săi la fel de mult ca şi cele 
de la Marche şi Epsom? Chiar şi în această privinţă Banks şi 
el se aflau într-o desăvârşită dezbinare. Inginerul, în 
calitatea sa de „mecanic” pur-sânge, prea puţin se sinchisea 
de isprăvile hipice ale cailor Gladiator şi Fiica aerului. 

Într-o zi, când căpitanul Hod îl tot hărţuia cu astfel de 
lucruri, Banks i-a răspuns că, după părerea lui, cursele n-ar 
fi într-adevăr interesante decât cu o singură condiţie. 

— Şi care anume? l-a întrebat Hod. 

— Dacă ar fi bine stabilit, i-a răspuns Banks cu toată 
seriozitatea, ca ultimul sosit dintre jochei să fie împuşcat pe 
loc la potou. 


— Ar fi o idee, a replicat foarte serios Hod. 

Şi el ar fi fost într-adevăr omul în stare să înfrunte 
personal un asemenea risc! 

Aceştia erau cei doi convivi, nelipsiţi din bungalowul lui sir 
Edward Munro. Colonelului îi făcea plăcere să-i audă 
discutând despre tot felul de lucruri şi veşnicele lor dispute 
îi aduceau uneori un soi de surâs pe buze. 

O dorinţă comună a celor doi oameni de treabă era aceea 
de a-l atrage pe colonel în vreo călătorie care să-l abată de 
la gândurile triste. În mai multe rânduri îi propuseseră să 
plece în nordul peninsulei, să meargă să-şi petreacă acolo 
câteva luni prin împrejurimile acelor aşa-numite sanitarium, 
unde societatea anglo-indiană bogată se refugiază cu 
plăcere în anotimpul marilor călduri. Colonelul îl refuzase 
însă întotdeauna. 

Noi mai încercasem şi până atunci să ghicim ce gândeşte 
colonelul în privinţa călătoriei pe care socoteam s-o facem. 
În acea seară, problema a fost din nou pusă pe tapet. L-am 
auzit pe căpitanul Hod spunând, nici mai mult nici mai 
puţin, decât că vrea să facă pe jos o excursie lungă prin 
nordul Indiei. Dacă lui Banks nu-i plăceau caii, în schimb lui 
Hod nu-i plăceau căile ferate. Erau amândoi la egalitate de 
puncte. 

Calea de mijloc ar fi fost fără îndoială să fi călătorit fie cu 
carele, fie cu palanchinele, după pofta inimii şi la ce ore am 
fi dorit, lucru destul de uşor de îndeplinit pe şoselele bine 
trasate şi atât de bine întreţinute ale Hindustanului. 

— Nici să nu-mi pomeniţi măcar de carele voastre cu boi şi 
nici de zebuşii voştri cocoşaţi! a strigat Banks. Fără noi aţi fi 
rămas tot la aceste vehicule primitive, pe care nu le mai 
voia nimeni în Europa încă de acum cinci sute de ani! 

Ei, Banks, a ripostat căpitanul Hod, dar astea fac mai 
multe parale decât vagoanele voastre capitonate şi 
locomotivele voastre Crampton! Boi mari, albi, care merg 
perfect de bine la galop şi care sunt schimbaţi la staţiile de 
poştă din două în două leghe... 


Şi care trag un soi de tartane pe patru roate, unde eşti 
zgâlţâit mai tare decât pescarii în bărcile lor pe o mare 
dezlănţuită! 

Tartane mai treacă-meargă, Banks, a răspuns căpitanul 
Hod, însă n-avem noi care cu doi, trei sau patru cai ce s-ar 
putea lua la întrecere în iuţeală cu „cortegiile” voastre, 
vrednice într-adevăr să poarte acest nume funebru? Aş 
prefera simplul palanchin... 

Palanchinele voastre, căpitane Hod, adevărate coşciuge, 
lungi de şase picioare şi late de patru, în care stai lungit 
întocmai ca un cadavru! 

Fie, Banks, însă fără zdruncinături, fără zgâlţăituri; poţi să 
citeşti, poţi să scrii şi poţi să dormi în tihnă, fără a mai fi 
trezit la fiecare staţie de poştă! Cu un palanchin purtat de 
patru sau şase gamalil 7 bengalezi poţi face chiar patru 
mile şi jumătate18 pe oră şi barem nu eşti în primejdie - ca 
în expresurile voastre necruțătoare - să ajungi înainte de a 
fi pornit... în cazul când ajungi la destinaţie! 

Fără îndoială, am spus eu atunci, cel mai bine ar fi să-ţi 
poţi căra casa cu tine! 

Melcule! a strigat Banks. 

Prietene, i-am răspuns, un melc care să-şi poată părăsi 
cochilia şi să intre din nou în ea când pofteşte poate că n-ar 
fi câtuşi de puţin de plâns. Să călătoreşti în casa ta, o casă 
rulantă, acesta va fi probabil ultimul cuvânt al progresului 
în materie de călătorii! 

Poate că da, a intervenit atunci colonelul Munro; să te 
deplasezi rămânând în mijlocul home-ului tău, transportând 
cu tine întreaga locuinţă şi toate amintirile din care este ea 
alcătuită, să-ţi schimbi treptat orizontul, să-ţi modifici 
punctele de vedere, atmosfera, climatul fără a-ţi schimba în 
vreun fel propria viaţă... da... poate că da! 

S-a isprăvit cu bungalowurile hărăzite călătorilor, a 
răspuns căpitanul Hod, acolo unde confortul lasă 
întotdeauna de dorit şi în care nu poţi şedea fără o 
autorizaţie eliberată de administraţia locală! 


— Gata cu hanurile dezgustătoare, în care eşti de-a 
dreptul jupuit în toate modurile, atât moral cât şi fizic! am 
observat eu, nu fără oarecare dreptate. 

Căruţa saltimbancilor, a strigat căpitanul Hod, însă o 
căruţă modernizată. Ce vis! Să te opreşti când vrei, s-o 
porneşti iarăşi la drum când ai chef, să mergi la pas dacă-ţi 
place hoinăreala, să pleci în galop de îndată ce ai dori-o, să 
duci cu tine nu numai dormitorul, ci şi salonul, sufrageria, 
fumoarul şi, mai cu seamă, bucătăria şi bucătarul, iată 
progresul, prietene Banks! Iată ceva de o sută de ori 
superior căilor ferate! Mai îndrăzneşte să mă contrazici, 
inginer afurisit ce eşti, îndrăzneşte! 

Hei, hei, prietene Hod, a răspuns Banks, aş fi cu totul şi cu 
totul de părerea dumitale dacă... 

Dacă? a întrebat căpitanul Hod dând din cap. 

Dacă, în zborul dumitale spre progres, nu te-ai fi oprit pe 
neaşteptate la mijlocul drumului. 

Există deci şi altceva mai bun de făcut? 

Judecă şi dumneata. Găseşti casa rulantă mult superioară 
vagonului, chiar şi vagonului-salon, până şi sleeping-car19 - 
ului de railway. Ai dreptate, căpitane, şi asta dacă ai timp de 
pierdut, dacă faci o călătorie de plăcere şi nu una de 
afaceri. Cred că suntem cu toţii de acord în această 
privinţă? 

Cu toţii, am răspuns eu. 

Colonelul Munro a înclinat din cap în semn de încuviinţare. 

Aşadar, ne-am înţeles, a reluat Banks. Bine. Merg mai 
departe. V-aţi adresat, să zicem, unui carosier care este 
totodată şi arhitect şi el v-a construit casa rulantă. Iat-o 
deci, bine alcătuită, bine împărţită, răspunzând pretențiilor 
unui iubitor al confortului. Nu este nici prea înaltă, ceea ce 
îi va îngădui să nu se răstoarne, nu este nici prea lată, aşa 
încât poate trece pe tot felul de drumuri; are suspensiile 
ingenios întocmite spre a avea mersul uşor şi lin. Perfect, 
perfect! Să presupunem că ea a fost fabricată pentru 
prietenul nostru, domnul colonel. El ne-a oferit şi nouă 


găzduire. Vom merge, dacă doriţi, să vizităm ţinuturile 
septentrionale ale Indiei - ca melcii, dar ca nişte melci care 
n-au coada ţintuită inseparabil de cochilie. Totul este gata. 
N-am uitat să luăm nimic... nici măcar bucătarul şi 
bucătăria atât de scumpe inimii căpitanului. Ziua plecării a 
sosit, s-o pornim la drum! All right! însă de cine va fi trasă 
casa dumitale rulantă, preabunul meu prieten? 

— De cine? a strigat căpitanul Hod. Păi, de catâri, măgari, 
cai, boi... 

Cu duzinile? a întrebat Banks. 

De elefanţi, a ripostat căpitanul Hod, de elefanţi! Iată într- 
adevăr ceva care va fi totodată falnic şi impunător. O casă 
trasă de un atelaj de elefanţi bine dresați, cu o înfăţişare 
mândră, rupând-o la fugă, galopând întocmai ca şoimanii 
cei mai frumoşi din lume! 

Ar fi minunat, domnule căpitan! 

Un echipaj de rajah în campanie, domnule inginer! 

Da, dar... lpar Dar, ce? Mai este încă un „dar”? a strigat 
căpitanul Hod. 

Da, şi încă unul mare de tot! 

Ah, şi inginerii ăştia! Nu sunt buni decât să vadă greutăţi 
în îndeplinirea orişicărui lucru! 

Şi să le învingă, atunci când ele pot fi învinse, i-a răspuns 
Banks. 

Ei, bine, învinge-le! 

Le înving eu, şi iată cum. Dragul meu Munro, dintre toate 
„motoarele” astea de care a vorbit căpitanul, unul merge, 
altul târăşte, celălalt trage, dar nu-i chip ca vreunul să nu 
obosească; ăsta-i îndărătnic, ăla se încăpăţânează, dar toate 
mănâncă. Or, de îndată ce pajiştile ajung cât de cât să 
lipsească, întrucât nu poţi trage după tine cinci sute de acri 
de păşune, atelajul se opreşte istovit, cade, moare de 
foame, casa rulantă nu mai merge pe roate şi rămâne la fel 
de nemişcată ca şi bungalowul în care discutăm noi acum. 
Urmează, aşadar, că sus-zisa casă nu va fi cu adevărat 
practică decât în ziua în care va fi o casă cu aburi. 


Care va alerga pe şine! a strigat căpitanul, ridicând din 
umeri. 

Ba nu, pe roate, i-a răspuns inginerul, şi trasă de un soi de 
locomotivă rutieră perfecționată. 

Bravo, a strigat căpitanul, bravo! Din moment ce casa 
dumitale nu va mai aluneca pe un railway şi se va putea 
îndrepta încotro o pofti, fără a urma imperioasa dumitale 
linie de fier, merg şi eu. 

Însă, i-am atras eu atenţia lui Banks, dacă măgarii, catârii, 
caii, boii şi elefanții mănâncă, o maşină mănâncă şi ea şi, în 
lipsa combustibilului, se va opri în drum. 

Un cal-vapor, mi-a răspuns Banks, dezvoltă aceeaşi forţă 
ca şi trei sau patru cai în carne şi oase şi această forţă 
poate fi sporită şi mai mult. Un cal-vapor nici nu oboseşte, 
nici nu se îmbolnăveşte vreodată. Pe orice vreme, la toate 
latitudinile, pe soare, pe ploaie sau pe zăpadă, el merge 
mereu şi nu se istoveşte niciodată. Nici măcar nu are a se 
înfricoşa de atacul fiarelor sălbatice, nici de muşcătura 
şerpilor, nici de înţepăturile tăunilor şi ale altor insecte de 
temut. N-are nevoie nici de bâta boarului, nici de biciul 
vizitiului. Nu este silit să se odihnească, se lipseşte de somn. 
Calul-vapor ieşit din mâna omului este, dat fiind scopul în 
care a fost creat cât şi faptul că nu se aşteaptă ca într-o 
bună zi să fie pus în frigare, superior tuturor animalelor de 
tracţiune pe care Providența le-a pus la dispoziţia 
umanităţii. Un strop de ulei sau de grăsime, un pic de 
cărbune sau de lemn, asta-i tot ce consumă. Or, ştiţi, 
prieteni, că pădurile nu lipsesc în peninsula indiană şi că 
lemnele se află la îndemâna orişicui! 

— Bine zis! a strigat căpitanul Hod. Ura pentru calul- 
vapor! Văd de pe acum casa rulantă a inginerului Banks 
trasă pe şoselele Indiei, pătrunzând în jungle, înfundându- 
se prin păduri, aventurându-se până lângă bârlogul leilor, 
tigrilor, urşilor, panterelor, gheparzilor, şi noi, la adăpostul 
pereţilor săi, oferindu-ne hecatombe de fiare sălbatice, care 
să umple de ciudă pe toţi vânătorii alde Nemrod, Anderson, 


Gerard, Pertuiset, Chassaing din lume! Ah, Banks, îmi lasă 
gura apă şi mă faci să-mi pară tare rău că nu m-am născut 
peste vreo cincizeci de ani de-acum înainte! 

Şi pentru care motiv, domnule căpitan? 

Pentru că, peste cincizeci de ani, visul dumitale va fi 
împlinit şi trăsura cu vapori va fi făcută. 

Dar ea este făcută, a răspuns cu simplitate inginerul. 

Este făcută? Şi este făcută de dumneata, poate? 

Da, de mine şi, la drept vorbind, nu m-aş teme, în privinţa 
ei, decât de un singur lucru: să nu-ţi depăşească visurile... 

La drum, Banks, la drum! a strigat căpitanul Hod, sărind 
în picioare de parcă ar fi fost lovit de o descărcare electrică. 
Era gata de plecare. 

Inginerul l-a potolit printr-un gest; apoi, cu o voce mai 
gravă şi adresându-se lui sir Edward Munro a spus: 

Edward, dacă-ţi pun o casă rulantă la dispoziţie şi dacă 
peste o lună de zile, atunci când vremea are să fie 
favorabilă, vin şi-ţi zic: „lată-ţi camera care se va deplasa şi 
va merge oriunde vei voi să te duci, iată-ţi prietenii - 
Maucler, căpitanul Hod şi cu mine - care nu-ţi cerem 
altceva decât să te însoţim într-o excursie prin nordul 
Indiei”, ai să-mi răspunzi tu: „Să pornim, Banks, să pornim 
şi fie ca Dumnezeul călătorilor să ne apere”? 

Da, prieteni, a răspuns colonelul după o clipă de gândire. 
Banks, îţi pun la dispoziţie toţi banii trebuincioşi, ţine-te 
numai de făgăduială! Adu-ne această ideală casă cu aburi 
care să depăşească visurile lui Hod, şi vom traversa 
împreună întreaga Indie! 

Ura, ura, ura! a strigat căpitanul Hod, şi nenorocire 
fiarelor sălbatice de la frontierele Nepalului! 

În aceeaşi clipă, sergentul Mac Neil, atras de uralele 
căpitanului Hod, s-a ivit în pragul încăperii. 

Mac Neil, i-a spus colonelul Munro, plecăm peste o lună de 
zile în nordul Indiei. Mergi cu noi în călătorie? 

Neapărat, domnule colonel, de vreme ce mergeţi şi 
dumneavoastră! a răspuns sergentul Mac Neil. 


Capitolul III. 

RĂSCOALA ŞIPAILOR20 

Câteva cuvinte vă vor face cunoscute, în mod sumar, ceea 
ce era India în perioada la care se referă această povestire 
şi, îndeosebi, ce a însemnat acea formidabilă insurecție a 
şipailor, ale cărei principale evenimente se cuvine să le 
relatăm aici. 

Pe la 1600, sub domnia Elisabetei, pe acest Pământ Sfânt al 
lui Aryavarta, în mijlocul unei populaţii de două sute de 
milioane de locuitori dintre care o sută douăsprezece 
milioane aparţineau religiei hinduse, a fost fondată prea- 
onorabila Companie a Indiilor, cunoscută sub porecla foarte 
englezească de „Old John Company”. 

La început era o simplă „asociaţie de negustori, făcând 
trafic cu Indiile orientale”, în fruntea căreia a fost numit 
ducele de Cumberland. 

La acea epocă, puterea portugheză, care fusese mare în 
Indii, începuse să scadă. Astfel încât englezii, folosindu-se 
de această situaţie, au încercat o primă tentativă de 
administraţie politică şi militară în guvernământul 
Bengalului, a cărui capitală, Calcutta, avea să devină 
centrul noii ocârmuiri. Mai întâi, regimentul 39 al armatei 
regale, expediat din Anglia, a venit să ocupe provincia. De 
aici şi deviza, pe care o mai poartă încă pe drapel: Primus în 
Indiis. 

Totuşi, aproape în acelaşi timp, fusese fondată o companie 
franceză, pusă sub patronajul lui Colbert. Ea urmărea 
acelaşi ţel cu acela pe care compania de negustori din 
Londra şi-l fixase drept obiectiv. Din această rivalitate aveau 
să se işte conflicte de interese. Au urmat lupte îndelungate, 
cu izbânzi şi înfrângeri, în care s-au ilustrat un Dupleix, un 
Labourdonnais, un Lally-Iollendal. 

Până la urmă, francezii, zdrobiţi numericeşte, au fost siliţi 
să abandoneze pentru totdeauna Karnataka, acea porţiune 
a peninsulei care cuprinde o parte din ţărmul său 
răsăritean. 


Lordul Clive, scutit de concurenţi, nemaitemându-se de 
nimic rău nici din partea Portugaliei, nici din partea 
Franţei, a trecut atunci la consolidarea cuceririi Bengalului, 
al cărui guvernator general a gost numit lordul Hastings. A 
urmat un şir de reforme, înfăptuite de o administraţie abilă 
şi perseverentă. Însă, începând din ziua aceea, Compania 
Indiilor, atât de puternică şi către care se îndreptau toate 
preocupările, a fost lovită direct în interesele sale cele mai 
vii. Câţiva ani mai târziu, în 1784, Pitt a mai adus şi alte 
modificări zapisului ei străvechi. Sceptrul său a trebuit să 
treacă în mâinile consilierilor Coroanei. lată şi rezultatele 
noii stări de lucruri: în 1813, Compania avea să piardă 
monopolul comerţului cu Indiile, iar în 1833, monopolul 
comerţului cu China. 

Cu toate acestea, dacă Anglia nu mai avea de luptat 
împotriva asociaţiilor străine în peninsulă, ea a avut de 
susţinut războaie grele fie cu foştii proprietari ai 
pământurilor, fie cu ultimii cuceritori asiatici ai bogatului 
domeniu. 

În 1828, englezii erau stăpâni - direct sau indirect - pe o 
parte însemnată a teritoriului; cu lordul William Bentinck a 
început o nouă fază administrativă. 

Odată cu transformarea în trupe regulate a forţelor 
militare din India, din armata aceasta au făcut parte două 
contingente foarte deosebite, contingentul european şi 
contingentul nativ sau indigen. Primul alcătuia armata 
regală, compusă din regimente de cavalerie, batalioane de 
infanterie şi din batalioane de infanterie europeană aflate în 
serviciul Companiei Indiilor; cel de al doilea forma armata 
nativă, cuprinzând batalioane de infanterie şi batalioane de 
cavalerie, tot trupe regulate însă indigene, comandate de 
ofiţeri englezi. La acestea trebuie să mai adăugăm artileria, 
al cărei personal, aparţinând Companiei, era european, cu 
excepţia doar a câtorva baterii. 

Care erau efectivele acestor unităţi, denumite în armata 
regală regimente sau batalioane, indiferent de numărul 


militarilor? În ce priveşte infanteria, câte o mie o sută de 
oameni de fiecare batalion în guvernământul Bengal şi câte 
opt până la nouă sute în guvernămintele Bombay şi Madras; 
pentru cavalerie, câte şase sute de săbii de fiecare 
regiment din ambele armate. 

Într-un cuvânt, în anul 1857, după cum a stabilit cu o 
extremă precizie domnul de Valbezen în ale sale Noi studii 
asupra englezilor şi a Indiei, o lucrare foarte remarcată, se 
puteau „evalua la două sute de mii de oameni trupele native 
şi la patruzeci şi cinci de mii de oameni trupele europene, 
totalul forţelor din cele trei guvernăminte”. 

Or, şipaii, formând un corp de armată regulat pe care îl 
comandau ofiţeri englezi, aveau tendinţa de a scutura jugul 
aspru al disciplinei europene, pe care li-l impuneau 
cuceritorii. Încă din 1806, poate chiar din imboldul fiului lui 
Tippo Sahib, garnizoana armatei indigene din Madras, 
cantonată la Vellore, ucisese pe ostaşii din avanposturile 
regimentului 69 al armatei regale, incendiase cazărmile, 
împuşcase pe ofiţeri şi pe membrii familiilor lor. Care fusese 
cauza acelei rebeliuni - cel puţin cauza ei aparentă? O 
pretinsă problemă legată de mustăţi, de pieptănătură şi de 
cercei. De fapt, era vorba de ura celor invadaţi, împotriva 
invadatorilor. 

Această primă răscoală a fost grabnic înăbuşită de forţele 
regale cantonate la Ascot. 

Un motiv de acelaşi gen - şi de asemenea un pretext - 
avea să provoace, la începuturile sale, şi prima mişcare 
insurecţională de la 1857 - mişcare cu mult mai de temut şi 
care ar fi nimicit puterea engleză în India dacă trupele 
native din guvernămintele Madras şi Bombay ar fi luat şi ele 
parte. 

La începutul insurecției, lordul Canning se afla în fruntea 
administraţiei, în calitate de guvernator general. Se prea 
poate ca acel om de stat să se fi înşelat asupra răsunetului 
mişcării. Încă înainte cu câţiva ani, steaua Regatului Unit 
pălise în mod vizibil pe cerul hindus. În 1842, retragerea de 


la Kabul venise să scadă prestigiul cuceritorilor europeni. 
În anumite împrejurări, purtarea armatei engleze în timpul 
războiului Crimeii nu fusese nici ea la înălţimea reputației 
sale militare. De aceea, a sosit clipa în care şipaii, bine 
informaţi în privinţa celor ce se petreceau pe malurile Mării 
Negre, s-au gândit că o revoltă a trupelor indigene ar avea, 
poate, sorţi de izbândă. Dealtminteri, nu era nevoie decât 
de o scânteie spre a înflăcăra spiritele bine pregătite, pe 
care barzii, brahmanii şi mulvii le aţâţau cu predicile şi 
cânturile lor. 

Ocazia s-a ivit în cursul anului 1857, când contingentul 
armatei regale a fost întrucâtva redus, datorită unor 
complicaţii externe. 

La începutul acelui an, Nana Sahib, cunoscut şi sub 
numele de nababul Dandu-Pant, care-şi avea reşedinţa în 
apropiere de Kanpur, a mers la Delhi şi apoi la Lucknow, în 
scopul neîndoielnic de a provoca răscoala, pregătită de 
multă vreme. 

Într-adevăr, la scurt timp după plecarea lui Nana Sabhib, a 
şi început mişcarea insurecţională. 

Guvernul englez introdusese în armata nativă folosirea 
carabinei Enfield, care necesită întrebuinţarea unor cartuşe 
unse cu grăsime. Într-o zi s-a răspândit zvonul că grăsimea 
este fie seu de vită, fie untură de porc, după cum cartuşele 
aveau să fie folosite de soldaţii hinduşi sau musulmani din 
armata indigenă. 

Or, într-o ţară în care populaţia renunţă să se folosească 
până şi de săpun, întrucât grăsimea unui animal sfânt sau 
spurcat ar putea să intre în alcătuirea lui, întrebuinţarea 
cartuşelor unse cu această substanţă - cartuşe care urmau 
să fie rupte cu dinţii - avea să fie primită cu mare greutate. 
În urma reclamaţiilor, guvernul a cedat în parte; însă în 
zadar a modificat el mânuirea carabinei şi a dat asigurări că 
grăsimile de care fusese vorba nu mai erau folosite la 
fabricarea cartuşelor, el n-a izbutit să liniştească şi să 
convingă pe nimeni din rândul armatei şipailor. 


La 24 februarie, la Berampore, regimentul 34 a refuzat 
cartuşele. Pe la mijlocul lunii martie, un adjutant este ucis 
şi, după executarea făptaşilor, regimentul dizolvat avea să 
răspândească în ţinuturile învecinate cei mai activi fermenţi 
ai răscoalei. 

La începutul insurecției, la Lahore, marele judecător 
Montgomery şi brigadierul Corbett izbutiseră să 
dezarmeze, fără vărsare de sânge, sub ameninţarea a 
douăsprezece piese de artilerie cu fitilurile aprinse, 
regimentele 8, 16, 26 şi 49 din armata nativă. La Multan, 
regimentele indigene 62 şi 29 fuseseră şi ele silite să 
depună armele, fără a putea măcar să încerce să opună o 
rezistenţă mai serioasă. Tot astfel, la Peshawar, regimentele 
24, 27 şi 5l au fost dezarmate de către brigadierul S. Colton 
şi colonelul Nicholson, în clipa în care revolta era pe cale să 
izbucnească. Însă, o parte din ofiţerii regimentului 51 fugind 
în munţi, pe capetele lor s-au pus premii şi în curând 
acestea au şi fost aduse, toate. 

Era numai începutul represaliilor. 

O coloană de asalt, comandată de colonelul Nicholson, a 
fost aruncată atunci asupra unui regiment nativ care 
mărşăluia spre Delhi. Revoltaţii au fost repede ajunşi din 
urmă, înfrânți, dispersaţi şi o sută douăzeci de prizonieri au 
fost readuşi la Peshawar. Toţi fără deosebire au fost 
condamnaţi la moarte; însă numai unul din trei urma să fie 
executat. Zece tunuri au fost înşirate pe câmpul de 
manevre, câte un prizonier legat la fiecare din gurile lor şi, 
de cinci ori cele zece tunuri au scuipat foc, acoperind 
câmpia cu rămăşiţe informe, în mijlocul unei atmosfere 
mirosind îngrozitor a carne arsă. 

După domnul de Valbezen, cei executaţi au pierit aproape 
toţi cu acea eroică nepăsare pe care indienii ştiu atât de 
bine s-o păstreze în faţa morţii. „Domnule căpitan, i-a spus 
unuia dintre ofiţerii care conduceau execuţia, un şipai 
frumos de douăzeci de ani, mângâind cu nepăsare 


instrumentul morţii, domnule căpitan, nu-i nevoie să mă 
legaţi, n-am deloc poftă să fug”. 

Aşa s-a petrecut această primă şi îngrozitoare execuţie, 
care avea să fie urmată de atâtea altele. 

lată dealtfel ordinul de zi pe care, la aceeaşi dată, la 
Lahore, brigadierul Chamberlaine l-a adus la cunoştinţa 
trupelor native după executarea a doi şipai din regimentul 
55: „Aţi văzut cum au fost legaţi de vii la gura tunurilor şi 
făcuţi bucăţi doi dintre camarazii voştri; aceasta va fi 
pedeapsa tuturor trădătorilor. Conştiinţa voastră vă va 
spune la ce chinuri vor fi ei supuşi pe lumea cealaltă. Cei 
doi soldaţi au fost daţi morţii cu ajutorul tunului şi nu prin 
spânzurare, pentru că am vrut să-i scutesc de atingerea 
călăului şi să vă dovedesc astfel că guvernul, chiar şi în 
aceste zile de criză, nu vrea să facă nimic care să aducă o 
cât de mică lezare prejudecăţilor voastre religioase şi de 
castă”. 

La 30 iulie, două sute treizeci şi şapte de prizonieri au 
căzut pe rând în faţa plutonului de execuţie şi alţi cincizeci 
n-au scăpat de ultimul supliciu decât spre a muri de foame 
şi sufocare în închisoarea în care fuseseră duşi din nou. 

La 28 august, din cei opt sute şaptezeci de şipai care 
fugeau din Lahore, şase sute cincizeci şi nouă erau 
măcelăriți fără milă de către soldaţii armatei regale. 

La 23 septembrie, după cucerirea oraşului Delhi, trei 
prinți din familia regală - moştenitorul prezumtiv şi cei doi 
veri ai lui - se predau necondiţionat generalului Hodson, 
care i-a purtat cu o escortă de numai cinci oameni în 
mijlocul unei mulţimi amenințătoare de cinci mii de hinduşi. 
Şi, cu toate acestea, la jumătatea drumului, Hodson a oprit 
carul care-i ducea pe prizonieri, a urcat lângă ei, le-a 
ordonat să-şi dezvelească piepturile şi i-a ucis pe tustrei cu 
focuri de revolver. „Această execuţie sângeroasă făptuită de 
mâna unui ofiţer englez, spune domnul de Valbezen, avea 
să stârnească în Punjab cea mai înaltă admiraţie”. 


După cucerirea oraşului Delhi, trei mii de prizonieri 
piereau ucişi cu tunul sau prin spânzurătoare şi, împreună 
cu ei, douăzeci şi nouă de membri ai familiei regale. Ce-i 
drept, asediul oraşului Delhi îi costase pe asediatori două 
mii o sută cincizeci şi unu de europeni şi o mie şase sute 
optzeci şi şase de nativi. 

La Allahabad - groaznice măceluri umane, nu numai 
printre şipai, ci şi în rândul populaţiei umile, care luase 
parte, în mod aproape inconştient, la prădăciune. 

În Lucknow, la 16 noiembrie, două mii de şipai executaţi 
prin împuşcare, la Sikander Bagh, au acoperit cu cadavrele 
lor un spaţiu de o sută douăzeci de metri pătraţi. 

La Kanpur, după masacru, colonelul Neil i-a silit pe 
condamnaţi, înainte de a-i trimite la spânzurătoare, să lingă 
şi să curețe cu limba, proporţional cu poziţia de castă, 
fiecare pată de sânge rămasă în casa în care pieriseră 
victimele. Pentru aceşti hinduşi însemna că moartea era 
precedată de dezonoare. 

În timpul expediției din India centrală, execuțiile 
prizonierilor au continuat fără încetare şi, sub focul salvelor 
de muschetă, „ziduri de carne omenească se prăbuşeau la 
pământ”. 

La 9 martie 1858, la atacul Casei galbene, din cursul celui 
de al doilea asediu al oraşului Lucknow, după o 
înspăimântătoare decimare a şipailor, pare lucru sigur că 
unul dintre aceşti nenorociţi a fost fript de viu, chiar sub 
ochii ofiţerilor englezi. 

În ziua de ll martie, cincizeci de trupuri de şipai umpleau 
şanţurile palatului begumei21 din Lucknow, fără ca măcar 
un singur rănit să fi fost cruțat de către soldaţii care nu se 
mai puteau înfrâna. 

În sfârşit, în douăsprezece zile de luptă, trei mii de nativi 
piereau de ştreang sau de glonte, şi, printre ei, trei sute 
optzeci de fugari îngrămădiţi pe insula lui Hidaspe, care se 
refugiaseră tocmai în Kashmir. 


Pe scurt, fără a ţine seama de numărul şipailor care şi-au 
găsit moartea cu arma în mână, în timpul acestei represiuni 
nemiloase - represiune care nu îngăduia luarea de 
prizonieri - numai în campania din Punjab găsim nu mai 
puţin de şase sute douăzeci şi opt de indigeni împuşcaţi sau 
legaţi la gura tunurilor din ordinul autorităţilor militare, o 
mie trei sute şaptezeci din ordinul autorităţilor civile, trei 
sute optzeci şi şase spânzurați din ordinul ambelor 
autorităţi. 

Făcând totalul, la începutul anului 1859, se aprecia la peste 
o sută douăzeci de mii numărul ofiţerilor şi soldaţilor nativi 
care au pierit şi la mai bine de două sute de mii celal 
indigenilor civili care au plătit cu viaţa participarea, adesea 
îndoielnică, la insurecție. Îngrozitoare represalii împotriva 
cărora - şi poate nu fără temei - domnul Gladstone a 
protestat cu energie în parlamentul englez. 

Era important, pentru povestirea care urmează, să 
stabilim, de o parte şi de cealaltă, bilanţul acestui pomelnic 
al morţilor. El trebuia întocmit, pentru a-l face pe cititor să 
înţeleagă ce ură de nestins mai rămăsese atât în inima celor 
învinşi, însetaţi de răzbunare, cât şi în aceea a 
învingătorilor care, după zece ani, erau încă îndoliaţi după 
victimele de la Kanpur şi Lucknow. 

Cât priveşte aspectele pur militare ale întregii campanii 
purtate împotriva rebelilor, ele cuprind următoarele 
expediţii, care vor fi citate pe scurt: 

A fost mai întâi prima campanie din Punjab, care a costat 
viaţa lui sir John Laurence. 

A venit apoi asediul oraşului Delhi, această capitală a 
insurecției, întărită cu mii de fugari şi în care Mohamed 
Shah Bahadur a fost proclamat împărat al Hindustanului. 
„Sfârşiţi odată cu Delhi!”, ordonase în mod imperios 
guvernatorul general într-o ultimă telegramă adresată 
comandantului-şef şi asediul, început în noaptea de 13 iunie, 
avea să se termine la 19 septembrie, după ce costase viaţa 
generalilor sir Harry Barnard şi John Nicholson. 


În acelaşi timp, după ce Nana Sahib pusese să fie 
proclamat peishwah22 şi încoronat în cetatea Bilhur, 
generalul Havelock îşi executa marşul asupra oraşului 
Kanpur. Ela intrat aici la 17 iulie, prea târziu însă spre a 
mai putea împiedica săvârşirea ultimului masacru şi a-l 
captura pe Nana Sahib, care a izbutit să fugă împreună cu 
cinci mii de oameni şi patruzeci de piese de artilerie. 

Odată oraşul cucerit, Havelock întreprindea o primă 
campanie în regatul Aud şi, la 28 iulie, el trecea Gangele cu 
o mie şapte sute de oameni şi numai zece tunuri, 
îndreptându-se spre Lucknow. 

Au intrat atunci în scenă sir Colin Campbell şi generalul 
maior sir James Outram. Asediul oraşului Lucknow avea să 
dureze optzeci şi şapte de zile şi să coste viaţa lui sir Henri 
Lawrence şi a generalului Havelock. Apoi, Colin Campbell, 
după ce fusese silit să se retragă spre Kanpur, pe care a pus 
definitiv stăpânire, se pregătea pentru o a doua campanie. 

Între timp, alte trupe eliberau Mohir, unul dintre oraşele 
Indiei centrale, şi porneau într-o expediţie de-a curmezişul 
Malwei, care avea să restabilească autoritatea engleză 
asupra acestui regat. 

La începutul anului 1858, Campbell şi Outram începeau o a 
doua campanie în Aud, cu patru divizii de infanterie 
comandate de generalii-maiori sir James Outram şi sir 
Edward Lugar şi de brigadierii Walpole şi Franks. Cavaleria 
se afla sub ordinele lui sir Hope Grant, armele speciale sub 
comanda lui Wilson şi a lui Robert Napier. Erau vreo 
douăzeci şi cinci de mii de luptători, la care maharajahul 
Nepalului avea să adauge douăsprezece mii de gurkha. Însă 
armata răsculată a begumei număra nu mai puţin de o sută 
douăzeci de mii de oameni, iar oraşul Lucknow şapte până 
la opt sute de mii de locuitori. Primul atac s-a dat la 6 
martie. În ziua de 16, după o serie de lupte în cursul cărora 
au căzut căpitanul de vas sir William Peel şi maiorul 
Hodson, englezii se aflau în stăpânirea acelei părţi a 
oraşului situată pe malurile râului Gumti. În ciuda acestor 


avantaje, beguma şi fiul ei mai rezistau în palatul Musa- 
Bagh în extremitatea de nord-vest a localităţii, iar Mulvi, 
conducătorul musulman al răscoalei, refugiat în chiar 
centrul oraşului Lucknow, refuza să se predea. La 19 martie, 
un atac al lui Outram şi la 21 ale aceleiaşi luni o luptă 
norocoasă le-au confirmat în sfârşit englezilor deplina 
stăpânire a acestui meterez de temut al insurecției şipailor. 

În cursul lunii aprilie, revolta intra în ultima sa fază. A fost 
organizată o expediţie în Rohilkhande, unde îşi găsiseră 
adăpost un mare număr de insurgenți fugari. Bareilly, 
capitala regatului, a fost primul obiectiv al conducătorilor 
armatei regale. Începuturile n-au fost deloc fericite. 
Brigadierul Adrien Hope a fost ucis. Dar, spre sfârşitul lunii, 
sosea Campbell, recucerea Shahjahanpur, apoi, la 5 mai, 
atacând Bareilly, a copleşit oraşul cu un torent de foc şi l-a 
cucerit, fără să-i fi putut împiedica însă pe rebeli să-l 
evacueze. 

În acelaşi timp, în India centrală, începeau campaniile lui 
sir Hugh Rose. Acest general, în primele zile ale lunii 
ianuarie 1858, mărşăluia spre Sanghar, de-a curmezişul 
regatului Bhopal, îi elibera garnizoana la 3 februarie, 
cucerea fortul Guratoka zece zile mai târziu, forţa 
defileurile lanţului muntos Vindhya prin trecătoarea 
Maudanpore, trecea peste râul Betwa, sosea înaintea 
oraşului Jhansi, apărat de unsprezece mii de răsculați sub 
ordinele cumplitei rani23, îl împresura cu trupe la 22 
martie pe o căldură toridă, trimitea două mii de ostaşi din 
armata asediatoare ca să taie calea celor douăzeci de mii de 
oameni din contingentul din Gwalior aduşi de către vestitul 
Tantia-Topi, îl respingea pe acest conducător, dădea asaltul 
la 2 aprilie, spărgea zidul împrejmuitor, cucerea citadela 
din care rani izbutea să scape cu fuga, relua operaţiunile 
împotriva fortului Calpi în care rani şi Tantia-Iopi 
hotărâseră să lupte până la moarte, punea stăpânire pe el 
la 22 mai, după un asalt îndârjit, continua campania în 
urmărirea rani-ei şi a însoţitorului său care intraseră în 


grabă în Gwalior, îşi concentra aici, la 16 iunie, cele două 
brigăzi cărora li se adăugau întăriri trimise de brigadierul 
Napier, îi zdrobea pe răsculați la Morar, supunea oraşul de 
garnizoană la 18 iunie şi se întorcea la Bombay după o 
campanie triumfală. 

Rani a murit exact înaintea oraşului Gwalior, într-o 
ciocnire de avanposturi. Această regină de temut, întru 
totul devotată nababului, cea mai credincioasă tovarăşă a 
sa în timpul insurecției, a fost ucisă chiar de mâna lui sir 
Edward Munro. Nana Sahib deasupra cadavrului lady-ei 
Munro la Kanpur, colonelul deasupra cadavrului rani-ei la 
Gwalior, iată doi bărbaţi prin care se poate rezuma răscoala 
şi represiunea, doi duşmani a căror ură ar fi avut urmări 
îngrozitoare dacă ei s-ar fi întâlnit vreodată faţă în faţă! 

Din clipa aceasta putem socoti insurecția ca şi înfrântă, în 
afară, poate, de câteva părţi din regatul Aud. Campbell 
intră deci din nou în campanie la 2 noiembrie, pune 
stăpânire pe ultimele poziţii ale revoltaţilor şi sileşte pe 
câţiva şefi însemnați să se supună. Totuşi, unul dintre ei, 
Beni Madho, n-a fost prins. În luna decembrie se aude că s- 
a refugiat într-un district limitrof cu Nepalul. Se afirmă că 
Nana Sahib, fratele său Balao Rao şi beguma din Aud se 
află împreună cu el. Mai târziu, în ultimele zile ale anului, 
circulă zvonul că s-au dus cu toţii să caute adăpost pe râul 
Rapti, la limita dintre regatele Nepal şi Aud. Campbell îi 
urmăreşte îndeaproape, însă ei trec graniţa. Abia în primele 
zile ale lunii februarie 1859, o brigadă engleză, din care 
făcea parte un regiment aflat sub ordinele colonelului 
Munro, i-a putut urmări până în Nepal. Beni Madho este 
ucis, iar beguma din Aud şi fiul ei sunt făcuţi prizonieri, însă 
primesc încuviințarea să locuiască în capitala Nepalului. În 
ce-i priveşte pe Nana Sahib şi pe Balao Rao, multă vreme s- 
a crezut despre ei că muriseră. Dar nu era aşa. 

Oricum ar fi stat lucrurile, însă, formidabila insurecție 
fusese zdrobită. Tantia-ITopi, predat de către locotenentul 
său Man-Singh şi condamnat la moarte, fusese executat, la 


15 aprilie, ia Sipri. Acest rebel, „această figură cu adevărat 
remarcabilă a marii drame a insurecției indiene, spune 
domnul de Valbezen, şi care a dat dovada unui geniu politic 
plin de calcul şi de îndrăzneală”, a murit pe eşafod. 

Şi totuşi, sfârşitul revoltei şipailor, care putea să-i facă pe 
englezi să piardă India dacă ea s-ar fi întins în toată 
peninsula şi mai cu seamă dacă mişcarea ar fi căpătat un 
caracter naţional, avea să provoace căderea onorabilei 
Companii a Indiilor. 

Într-adevăr, Curtea Directorilor fusese ameninţată cu 
decăderea din drepturi de către lordul Palmerston, încă de 
la sfârşitul anului 1857. 

La l noiembrie 1858, o proclamaţie publicată în douăzeci 
de limbi anunţa că Maiestatea Sa Victoria Beatrix, regină a 
Angliei, dobândea şi sceptrul Indiei; câţiva ani mai târziu ea 
avea să fie încoronată ca împărăteasă a Indiilor. 

Aceasta a fost opera lordului Stanley. Principalele dispoziţii 
ale noului guvern erau următoarele: titlul de guvernator 
înlocuit cu acela de vicerege, un Secretar de Stat şi 
cincisprezece membri alcătuind guvernul central, membrii 
Consiliului Indiei recrutaţi din afara administraţiei indiene, 
guvernatorii guvernămintelor Madras şi Bombay numiţi 
direct de către regină, membrii serviciilor administraţiei 
indiene şi comandanţii-şefi ai armatei aleşi de către 
Secretarul de Stat. 

În ceea ce priveşte forţele militare, armata regală numără 
cu şaptesprezece mii de oameni mai mult decât înaintea 
revoltei şipailor, adică cincizeci şi două de regimente de 
infanterie, nouă regimente de puşcaşi şi o artilerie 
considerabilă, cinci sute de săbii pentru un regiment de 
cavalerie şi şapte sute de baionete pentru un regiment de 
infanterie. 

Armata nativă este compusă din o sută treizeci şi şapte 
regimente de infanterie şi patruzeci de regimente de 
cavalerie; însă artileria sa, aproape fără excepţie, este 
alcătuită din militari europeni. 


lată starea peninsulei, din punct de vedere administrativ şi 
militar, şi efectivul forţelor care apără un teritoriu de patru 
sute de mii de mile pătrate. 

„Englezii, spune pe drept cuvânt domnul Grandidier, au 
avut fericirea să găsească în această mare şi strălucită ţară 
un popor blând, îndemânatic, civilizat şi obişnuit de multă 
vreme cu jugul tuturor stăpânilor. Însă ei trebuie să ia 
seama bine, căci blândeţea îşi are şi ea limitele sale, iar 
jugul să nu fie zdrobitor, căci altminteri, într-o bună zi, 
capetele plecate se ridică şi-l sfărâmă”. 

Capitolul IV. 

ÎN FUNDUL PEŞTERILOR ELLOREI. 

Din păcate, acesta era adevărul adevărat: prinţul maharat 
Dandu-Pant, fiul adoptiv al lui Baji-Rao, peishwah de Poona, 
adică, pe scurt, Nana Sahib - care în vremea aceea era 
poate singurul supravieţuitor din rândul conducătorilor 
răscoalei şipailor - reuşise să-şi părăsească ascunzătorile 
inaccesibile din Nepal. Viteaz, îndrăzneţ, deprins să 
înfrunte primejdiile pe loc, priceput să dejoace orice 
urmărire, atoateştiutor în arta de a-şi încurca propriile 
urme, nemaipomenit de viclean, el se aventurase până în 
provinciile Dekkanului, sub imboldul veşnic viu al unor uri 
pe care îngrozitoarele represalii ale insurecției de la 1857 
izbutiseră numai să i-o înzecească. Da, Nana Sabhib le 
juruise stăpânitorilor Indiei o ură de moarte. 

El era moştenitorul lui Baji-Rao, şi, atunci când peishwah- 
ul a murit în 1851, Compania a refuzat să-i mai plătească 
pensia de opt laci de rupii24, la care avea dreptul. lată una 
dintre cauzele acestei uri, care avea să atingă cele mai mari 
excese. 

Dar ce mai spera Nana Sahib? În urmă cu opt ani de zile, 
revolta şipailor fusese complet zdrobită. Guvernul englez 
înlocuise puţin câte puţin onorabila Companie a Indiilor şi 
conducea peninsula cu o autoritate cu mult mai mare decât 
Asociaţia negustorilor. De pe urma rebeliunii nu mai 
rămăsese nimeni, nici măcar în rândurile armatei native, în 


întregime reorganizată pe baze noi. Năzuia oare Nana 
Sahib să aţâţe o mişcare naţională în rândul claselor de jos 
din Hindustan? Planurile sale ar fi ajuns să fie bine 
cunoscute în scurtă vreme. În orice caz, acum ştia sigur că 
prezenţa lui în provincia Aurangabad fusese semnalată, că 
guvernatorul general îl vestise pe viceregele de la Calcutta, 
că pe capul lui se pusese un premiu. Lucru sigur era că 
fusese silit să fugă în cea mai mare grabă şi că avea nevoie 
să se ascundă într-un adăpost într-atâta de bine tăinuit, 
încât să poată scăpa de urmărirea agenţilor poliţiei anglo- 
indiene. 

Nana Sahib n-a pierdut nici o clipă în cursul nopţii de 6 
spre 7 martie. El cunoştea ţinutul foarte bine. S-a hotărât 
dar să ajungă la Ellora, aflată la douăzeci şi cinci de mile de 
Aurangabad, spre a-l regăsi pe unul dintre oamenii săi. 

Noaptea era întunecoasă. Falsul fachir, după ce s-a 
asigurat că nu-l urmăreşte nimeni, s-a îndreptat către acel 
mausoleu înălţat la oarecare distanţă de oraş în cinstea 
mahomedanului Shah-Sufi, un sfânt ale cărui moaşte se 
bucură de faima unor tămăduiri miraculoase, însă, la ora 
aceea, toată lumea - preoţi şi pelerini - dormea în mausoleu 
şi Nana Sahib a putut trece fără a fi tulburat de vreo 
întrebare indiscretă. 

Totuşi, la patru leghe mai spre nord, bezna nu era atât de 
adâncă încât să poată ascunde privirilor silueta uriaşă a 
acelui bloc de granit ce poartă în spinare fortul de neînfrânt 
de la Daulutabad şi se ridică în mijlocul unei câmpii până la 
înălţimea de două sute patruzeci de picioare. Zărind-o, 
nababul şi-a adus aminte că unul dintre împărații 
Dekkanului, strămoş de-al lui, voise să-şi aşeze capitala în 
întinsa cetate situată odinioară la baza fortului. Şi, într- 
adevăr, ar fi fost o poziţie de necucerit, foarte potrivită să 
devină centrul unei mişcări insurecţionale în această parte 
a Indiei. Însă Nana Sahib n-a aruncat decât o singură 
privire încărcată de ură către fortăreaţa aflată acum în 
mâinile duşmanilor săi şi şi-a întors capul de la ea. 


De îndată ce a lăsat câmpia în urmă, a avut de străbătut 
un teren mai accidentat. Pământul vălurit vestea 
apropierea munţilor. Nana Sahib, aflat încă în plină vigoare 
trupească, nu şi-a încetinit mersul nici când avea de urcat 
costişe mai povârnite. Voia să facă douăzeci şi cinci de mile 
în cursul aceleiaşi nopţi, adică să străbată distanţa care 
desparte Ellora de Aurangabad. Odată ajuns acolo, 
nădăjduia să se poată odihni în deplină siguranţă. Aşa încât 
nu s-a oprit din drum nici în caravanseraiul deschis oricărui 
trecător, pe care l-a întâlnit în cale, nici în bungalowul pe 
jumătate năruit aflat în mijlocul părţii mai izolate a muntelui 
şi în care ar fi putut dormi o oră, două. 

Înainte de răsăritul soarelui, fugarul dădea ocol satului 
Rauzah unde se află un monument funerar foarte simplu, al 
celui mai mare dintre împărații moguli, Aurangzeb. 
Ajunsese în sfârşit la vestitul grup de săpături care au 
căpătat denumirea Ellorei, un sătuc învecinat cu ele. 

Colina, în măruntaiele căreia au fost scobite cele vreo 
treizeci de peşteri, are forma unei semilune. Monumentele 
acestui grup sunt alcătuite din patru temple, douăzeci şi 
patru de mânăstiri budiste şi câteva grote mai puţin 
însemnate. Cariera de bazalt a fost mult exploatată de 
mâna omului. Atâta doară că pietrele n-au fost scoase de 
către arhitecţii hinduşi spre a fi construite capodoperele 
risipite ici şi colo pe uriaşa suprafaţă a peninsulei. Nu, 
pietrele acelea n-au fost înlăturate decât pentru a face loc 
unor goluri în masivul muntos şi aceste goluri s-au prefăcut 
în chaitya25 şi vihara26, după menirea fiecăruia dintre ele. 

Cel mai extraordinar dintre templele Ellorei este acela 
închinat Kailasei. Închipuiţi-vă un bloc de piatră înalt de o 
sută douăzeci de picioare, având o circumferință de şase 
sute de picioare. Cu o îndrăzneală de necrezut, blocul 
acesta a fost tăiat de jur împrejur chiar în stâncă şi izolat în 
mijlocul unei curţi lungi de trei sute şaizeci de picioare şi 
late de o sută optzeci şi şase, curte pe care unealta a 
cucerit-o pe seama carierei de bazalt. Apoi, blocul fiind 


astfel eliberat, arhitecţii l-au cioplit, întocmai cum un 
sculptor de statui taie o bucată de fildeş. Pe dinafară ei au 
scobit coloane, cărora le-au meşterit vârfuri piramidale, au 
rotunjit cupole, au economisit stânca de care era nevoie 
pentru a obţine ieşindul basoreliefurilor, în care elefanţi mai 
mari decât cei adevăraţi par a susţine întregul edificiu; în 
interior, ei au scobit o sală întinsă, înconjurată de capele şi 
a cărei boltă se sprijină pe coloane desprinse din masa 
totală de stâncă. În sfârşit, din monolitul acesta ei au 
întocmit un templu, care n-a fost „clădit” în adevăratul 
înţeles al cuvântului, un templu unic în lume, vrednic să 
stea alături de cele mai minunate edificii ale Indiei şi care 
poate fi comparat, fără a fi câtuşi de puţin în pierdere, cu 
hipogeele27 Egiptului antic. 

Timpul şi-a şi pus pecetea pe acest templu, lăsat acum 
aproape în părăsire. În câteva părţi are unele stricăciuni. 
Basoreliefurile sale se macină, întocmai ca şi pereţii 
masivului din care au fost scoase. N-are încă decât o mie de 
ani de existenţă, însă, ceea ce nu reprezintă decât prima 
vârstă pentru operele naturii, pentru operele omeneşti 
înseamnă bătrâneţe în toată puterea cuvântului. Câteva 
crevaşe adânci se şi formaseră în partea din stânga a 
temeliei, şi tocmai printr-una din aceste deschizături, 
ascunsă pe jumătate de crupa unui elefant de sprijin, s-a 
strecurat Nana Sahib, despre care nimeni n-ar fi putut 
bănui că a şi ajuns la Ellora. 

Crăpătura se deschidea înăuntru într-un culoar îngust şi 
întunecos care străbătea temelia de-a curmezişul, 
înfundându-se sub cella templului. Aici era scobită în stâncă 
un soi de criptă, sau mai curând o cisternă, atunci uscată, 
care slujea drept bazin colector pentru apa de ploaie. 

Îndată ce Nana Sahib a pătruns în culoar, el a scos un 
anumit şuierat, căruia i-a răspuns un fluierat asemănător şi 
care nu era câtuşi de puţin efectul ecoului. Prin întuneric a 
licărit o luminiţă. 


Numaidecât şi-a făcut apariţia un hindus ţinând un felinar 
în mână. 

Fără lumină! a spus Nana Sahib. 

Tu eşti, Dandu-Pant? l-a întrebat hindusul care, pe dată, a 
şi stins felinarul. 

Eu, frate! 

Oare...? 

Mai întâi să mănânc ceva, a răspuns Nana Sahib, stăm de 
vorbă după aceea. Însă n-am nevoie să şi văd, nici atunci 
când vorbesc, nici atunci când mănânc. la-mă de mână şi 
călăuzeşte-mă. 

Hindusul l-a prins de mână, l-a dus în fundul criptei 
strâmte şi l-a ajutat să se întindă pe un maldăr de ierburi 
uscate, pe care abia îl părăsise. Şuieratul fachirului îl 
trezise tocmai din somn. 

Omul, foarte deprins să se mişte în voie prin încăperea 
aceea mică şi întunecoasă, a găsit degrabă niscai provizii: 
pâine, un soi de pate de murghi, pregătit din carnea puilor 
acestor păsări, foarte numeroase în India, şi o tigvă în care 
se găsea o jumătate de pintă28 din băutura aceea 
arzătoare, cunoscută sub numele de arak şi obţinută prin 
distilarea sucului de cocotier. 

Nana Sahib a mâncat şi a băut fără să scoată o vorbă. Era 
mort de foame şi de oboseală. Întreaga-i viaţă i se 
concentra în luminile ochilor, care licăreau în întuneric ca 
pupilele unui tigru. 

Hindusul stătea nemişcat, aşteptând ca nababul să se 
hotărască să vorbească. 

Acest om era Balao Rao, fratele lui Nana Sahib. 

Balao Rao, cu un an mai mare decât Dandu-Pant, semăna 
cu el atât de tare, încât ai fi putut să-i confunzi. Şi din punct 
de vedere moral se asemăna întru totul lui Nana Sabhib. 
Aceeaşi ură faţă de englezi, aceeaşi abilitate în alcătuirea 
planurilor, aceeaşi îndârjire în ducerea lor la îndeplinire, 
încât ai fi zis că acelaşi suflet sălăşluieşte în două trupuri. În 
timpul întregii insurecţii, cei doi fraţi fuseseră nedespărţiţi 


unul de celălalt. După înfrângere, îşi aflaseră adăpost în 
aceeaşi tabără de la frontiera cu Nepalul. Şi acum, uniţi 
prin acelaşi gând de a relua lupta, se regăseau amândoi 
gata să acţioneze. 

După ce Nana Sahib şi-a recăpătat forţele înghițind 
mâncarea pe nerăsuflate, a rămas câtăva vreme cu capul în 
palme. Balao Rao a crezut că vrea să se refacă dormind 
câteva ore şi a păstrat mai departe tăcere. 

Însă Dandu-Pant, înălţând capul, l-a apucat de mână pe 
fratele său şi, cu o voce înăbuşită, i-a spus: 

Prezenţa mea a fost semnalată în guvernământul Bombay. 
Guvernatorul a pus un premiu pe capul meu! Au fost 
făgăduite două mii de lire sterline aceluia care-l va preda 
pe Nana Sahib! 

Dandu-Pant, a strigat Balao Rao, capul tău preţuieşte mai 
mult! Suma abia dacă ar ajunge pentru capul meu şi, în mai 
puţin de trei luni de zile, ar fi ei prea fericiţi să le aibă pe 
amândouă pentru douăzeci de mii de lire! 

Da, a răspuns Nana Sahib, peste trei luni, la 23 iunie, este 
aniversarea acelei bătălii de la Plassey29, dată începând de 
la care, atunci când s-ar fi împlinit o sută de ani, în 1857, 
trebuia să vedem sfârşitul stăpânirii engleze şi eliberarea 
Indiei! Profeţii noştri prorociseră acest lucru! Barzii noştri îl 
cântaseră! Frate, peste trei luni se vor fi scurs o sută şi 
nouă ani, iar India este încă strivită sub călcâiul 
invadatorilor! 

Dandu-Pant, a răspuns Balao Rao, ceea ce nu ne-a izbutit 
în 1857 poate şi trebuie să reuşească după zece ani! 

Fie ca Brahma să ne călăuzească, a şoptit Nana Sahib, şi 
atunci, moarte pentru moarte! Nenorocire şefilor armatei 
regale care n-au căzut sub loviturile şipailor noştri! 
Lawrence a murit, Barnard a murit, Hope a murit, Hobson a 
murit, Havelock a murit! Însă unii dintre ei au rămas în 
viaţă: Campbell şi Rose mai trăiesc, iar printre ei, acela pe 
care îl urăsc mai mult decât pe orişicine, colonelul Munro, 
acest urmaş al călăului care a pus cel dintâi să fie legaţi 


hinduşii la gura tunurilor, omul care mi-a ucis cu mâna lui 
soţia, pe rani de Jhansi! Numai să-mi cadă el în mână şi are 
să vadă dacă am uitat grozăviile, măcelurile de la Sikander 
Bagh, omorurile din palatul begumei, cele de la Bareilly, de 
la Jhansi şi Morar, din insula lui Hidaspe şi de la Delhi! Are 
să vadă el dacă am uitat că s-a jurat să mă ucidă, după cum 
şi eu am jurat să-l ucid! 

N-a ieşit din armată? a întrebat Balao Rao. 

Oh, a răspuns Nana Sahib, la prima răzmeriţă are să intre 
din nou! Numai că, dacă răscoala nu izbuteşte, am să mă 
duc să-l înjunghii în bungalowul lui din Calcutta! 

Fie, şi acum? 

Acum trebuie să continuăm opera începută. De astă dată, 
mişcarea va fi naţională. Numai să se răscoale hinduşii din 
oraşe şi de la sate, şi numaidecât şipaii au să li se alăture. 
Am străbătut centrul şi partea de nord a Dekkanului. 
Pretutindeni am regăsit oameni gata să se răzvrătească. 
Nu-i oraş sau târguşor în care să nu avem căpetenii gata să 
acţioneze. Brahmanii vor împinge poporul la revoltă. De 
astă dată, religia are să-i antreneze şi pe cei din sectele lui 
Shiva şi a lui Vişnu. La timpul potrivit, când se va da 
semnalul convenit, se vor răscula milioane de hinduşi şi 
armata regală va fi nimicită! 

— Şi Dandu-Pant? a întrebat Balao Rao strângând mâna 
fratelui său. 

Dandu-Pant, a răspuns Nana Sahib, n-are să mai fie doar 
peishwah-ul încoronat în fortăreaţa din Bilhur! EL va fi 
atunci suveranul pământului sfânt al Indiilor! 

Zicând acestea, Nana Sahib, cu braţele încrucişate, a 
rămas tăcut şi cu privirea în gol, ca toţi aceia care nu mai 
iau în seamă prezentul sau trecutul, ci numai viitorul. 

Balao Rao se ferea să-i tulbure gândurile. Îi făcea plăcere 
să lase sufletul acesta sălbatic să se aprindă din propriile 
sale elemente şi, la nevoie, el era acolo spre a aţâţa tot focul 
ce mocnea într-însul. Nana Sahib n-ar fi putut avea un 
complice mai strâns legat de persoana lui, un sfetnic mai 


înflăcărat, gata oricând să-l împingă spre ţel. S-ar fi spus, 
pe drept cuvânt, că Balao Rao era un al doilea el-însuşi. 

După câteva minute de tăcere, Nana Sahib a înălţat capul, 
revenind la situaţia prezentă. 

Unde ne sunt tovarăşii de luptă? a întrebat el. 

În peşterile de la Ajanta, acolo unde ne-am învoit să ne 
aştepte, a răspuns Balao Rao. 

Şi caii noştri? 

I-am lăsat la o bătaie de puşcă de aici, pe drumul dintre 
Ellora şi Boregami. 

Kalagani îi păzeşte? 

EI însuşi, frate. Sunt bine păziţi, s-au întremat, sunt 
odihniţi şi nu ne aşteaptă decât pe noi ca s-o pornim. 

Atunci, hai să plecăm, a răspuns Nana Sahib. Trebuie să 
fim la Ajanta înainte de revărsatul zorilor. 

Şi de acolo, a întrebat Balao Rao, unde ne vom duce? Fuga 
ta zorită nu ţi-a dat planurile peste cap? 

Nu, a răspuns Nana Sahib. Vom merge în munţii Satpura, 
unde cunosc toate trecătorile şi unde puţin îmi pasă de 
urmărirea poliţiei engleze. Dealtfel, acolo ne vom afla în 
ţinuturile bilhilor şi ale gunzilor, care au rămas credincioşi 
cauzei noastre. Acolo voi putea aştepta clipa prielnică, în 
mijlocul acelei regiuni muntoase Vindhya, în care fermentul 
răscoalei este totdeauna gata să dospească! 

La drum! a rostit Balao Rao. Ah, au făgăduit două mii de 
lire aceluia care va pune mâna pe tine! Dar nu-i de ajuns să 
pui premiu pe capul unui om, trebuie să-l şi poţi avea! 

Nu-l vor avea ei! a răspuns Nana Sahib. Să nu mai 
pierdem nici o clipă, frate, vino! 

Balao Rao a pornit cu paşi siguri pe coridorul îngust care 
începea din încăperea aceea întunecoasă, săpată sub 
podelele templului. Când a ajuns la spărtura pe care o 
ascundea crupa elefantului de piatră, a privit prin întuneric 
la dreapta şi la stânga, şi băgând de seamă că nu era nici 
ţipenie de om prin împrejurimi, s-a aventurat să iasă afară. 
Apoi, pentru mai multă siguranţă, a făcut vreo douăzeci de 


paşi pe aleea care se întindea în continuarea axei templului: 
şi întrucât nu întâlnise nimic suspect, a scos o şuierătură, 
arătându-i astfel lui Nana Sahib că drumul este liber. 

După câteva clipe, cei doi fraţi părăseau această vale 
artificială, lungă de o jumătate de leghe, găurită toată de 
galerii, bolți şi excavații, în unele locuri suprapuse până la o 
mare înălţime. S-au ferit să treacă prin apropierea acelui 
mausoleu mahomedan care foloseşte drept bungalow atât 
pelerinilor, cât şi curioşilor de toate naţionalităţile, atraşi de 
minunăţiile Ellorei; în sfârşit, după ce au dat ocol satului 
Rauzah, au ajuns la drumul care leagă Boregami de Ajanta. 

Distanţa pe care o aveau de străbătut, de la Ellora la 
Ajanta, era de cincizeci de mile (cam optzeci de kilometri); 
însă Nana Sahib nu mai era acum fugarul care plecase pe 
jos din Aurangabad şi fusese lipsit de mijloace de transport. 
Întocmai cum îi spusese Balao Rao, îl aşteptau în cale trei 
cai păziţi de hindusul Kalagani, servitorul credincios al lui 
Nana Sahib. Caii fuseseră ascunşi într-o pădure deasă, la o 
milă depărtare de sat. Unul îi era menit lui Nana Sahib, 
altul lui Balao Rao, cel de al treilea lui Kalagani, şi în puţină 
vreme galopau tustrei în direcţia Ajantei. Nimeni, dealtfel, 
nu s-ar fi mirat să vadă un fachir umblând călare. Într- 
adevăr, o mare parte dintre aceşti cerşetori cereau de 
pomană cocoţaţi pe spinarea calului. 

Pe deasupra, drumul era puţin umblat în acea perioadă a 
anului, mai neprielnică pelerinajului la locurile sfinte. Nana 
Sahib şi cei doi însoțitori ai săi mergeau iute, fără teama că 
ar fi putut cineva să-i stânjenească sau să-i facă să întârzie. 
Nu se opreau decât atâta timp cât era nevoie ca animalele 
să mai răsufle, şi, în cursul scurtelor popasuri, mâncau din 
merindele cărate de Kalagani la oblâncul şeii. S-au ferit 
aşadar de părţile cele mai frecventate ale provinciei, 
ocolind bungalowurile şi satele, printre altele şi târguşorul 
Roja, îngrămădire tristă de case negre pe care vremea le-a 
afumat ca pe sumbrele locuinţe din Cornwall, ca şi Pulmary, 


un mic târg pierdut printre plantațiile unui ţinut căzut în 
sălbăticie. 

Terenul era neted ca-n palmă. În toate direcţiile se 
întindeau câmpuri de iarbă-neagră, brăzdate de masive 
desişuri de junglă. Însă ţinutul devenea mai accidentat în 
împrejurimile Ajantei. 

Superbele grote ce poartă numele acestei localităţi, care 
se pot lua la întrecere cu minunatele peşteri de la Ellora şi 
care, luate laolaltă, sunt poate chiar mai frumoase decât 
ele, ocupau partea de jos a unei mici văi, aflată cam la o 
jumătate de milă de oraş. 

Nana Sahib putea deci să se lipsească de a mai trece prin 
Ajanta, unde comunicatul guvernatorului va fi fost fără doar 
şi poate afişat. Prin urmare, n-avea nici o teamă că l-ar fi 
putut recunoaşte cineva. 

Aşa încât, la cincisprezece ore după ce părăsiseră Ellora, 
el şi cei doi însoțitori ai săi se înfundau într-o trecătoare 
strâmtă care ducea la vestita vale, ale cărei temple, 
douăzeci şi şapte la număr, tăiate chiar în masivul stâncos, 
se apleacă deasupra unor abisuri ameţitoare. 

Noaptea era minunată, cerul senin scânteia plin de stele, 
dar luna nu răsărise încă. Arbori înalţi - baniani, unii dintre 
acei bar care se numără printre giganţii florei indiene - se 
profilau întunecaţi pe fondul înstelat al bolţii cereşti. Nici 
cea mai mică adiere nu trecea prin văzduh, nici o frunză nu 
se clintea, nu se auzea nici cel mai mic zgomot, decât cel 
mult şoapta înăbuşită a unui torent ce curgea la câteva sute 
de picioare mai departe, în fundul văgăunii. Însă şoapta 
aceasta a tot crescut şi a devenit un adevărat muget, în 
clipa în care caii au ajuns la cascada râului Satkhund, care 
cade de la o înălţime de cincizeci de stânjeni, sfâşiindu-şi 
şuvoaiele de ieşindurile stâncilor de cuarţ şi de bazalt. 
Stropii pulverizaţi se învârtejeau în trecătoare şi s-ar fi 
vrâstat în cele şapte culori ale curcubeului dacă luna ar fi 
luminat orizontul frumoasei nopţi de primăvară. 


Nana Sahib, Balao Rao şi Kalagani ajunseseră la capătul 
drumului lor. În acest loc, la o cotitură pe care o făcea pe 
neaşteptate trecătoarea, apărea valea aceea îmbogăţită de 
capodoperele arhitecturii budiste. Acolo, pe zidurile 
templelor, împodobite din belşug cu coloane, cu rozete, cu 
arabescuri, cu verande, populate de figuri uriaşe de 
animale cu forme fantastice, găurite de celulele întunecate 
în care odinioară locuiau preoţii, paznici ai sfintelor 
lăcaşuri, artistul mai poate încă admira câteva fresce 
despre care ai spune că parcă ieri au fost pictate şi care 
reprezintă ceremonii regale, procesiuni religioase, bătălii, 
în care figurează toate animalele de epocă, întocmai aşa 
cum erau ele în această splendidă ţară a Indiei, în vremurile 
de început ale erei creştine. 

Nana Sahib ştia toate tainele acestor misterioase hipogee. 
În mai multe rânduri, el şi tovarăşii săi, urmăriţi 
îndeaproape de trupele regale, şi-au găsit aici adăpost în 
zilele de restrişte ale insurecției. El cunoştea cu de- 
amănuntul toate galeriile subpământene care le legau între 
ele, tunelurile cele mai strâmte săpate în masivul de cuarţ, 
hrubele şerpuite care se încrucişau în toate direcţiile, miile 
de ramificații ale acelui labirint a cărui încâlceală ar fi scos 
din sărite şi pe cei mai răbdători dintre oameni. Aici el nu se 
putea rătăci, chiar şi atunci când adâncimile lor nu erau 
luminate de făclii. 

Nana Sahib, purtându-se în mijlocul beznei ca un om sigur 
pe ceea ce are de făcut, a mers drept către una dintre 
excavaţiile cele mai puţin însemnate din tot grupul. 
Deschizătura îi era astupată de o perdea deasă de arbuşti şi 
de o îngrămădire de pietroaie care păreau aruncate acolo 
de o surpare din vechime, între mărăcinişul pământului şi 
plantele crescute pe stâncă. 

A fost de ajuns ca nababul să zgârie peretele cu unghia, ca 
să-şi facă simțită prezenţa la gura excavaţiei. 

Îndată şi-au făcut apariţia printre ramuri capetele a doi- 
trei hinduşi, pe urmă a altor zece, a altor douăzeci şi în 


curând trupurile lor, strecurându-se şerpeşte printre 
pietre, au alcătuit un grup de vreo patruzeci de oameni 
bine înarmaţi. 

„La drum”, a spus Nana Sahib. 

Şi fără a cere vreo explicaţie, fără să ştie încotro are să-i 
ducă, tovarăşii aceştia credincioşi ai nababului l-au urmat, 
gata să se lase ucişi la un singur semn al lui. Umblau pe jos, 
însă picioarele lor puteau să se întreacă în iuţeală cu acelea 
ale cailor. 

Mica trupă s-a înfundat în trecătoarea care ducea de-a 
lungul prăpastiei, urcând iar spre nord, şi a dat ocol coamei 
muntelui. O oră mai târziu, ea ajunsese la drumul 
Kandeishului, care merge să se piardă printre trecătorile 
munţilor Satpura. 

În zorii zilei, grupul a trecut de ramificaţia pe care o 
aruncă railway-ul Bombay-Allahabad peste Nagpore, ca şi 
de calea ferată principală care duce spre nord-est. 

Chiar în acea clipă, trenul de Calcutta trecea cu toată 
viteza, azvârlindu-şi aburii alburii spre minunaţii baniani de 
pe şosea şi şuierul către fiarele înspăimântate din junglă. 

Nababul îşi oprise calul şi, cu mâna întinsă spre trenul 
care alerga, a strigat cât îl ţineau puterile: „Du-te şi spune-i 
viceregelui Indiei că Nana Sahib trăieşte şi că acest railway, 
operă blestemată a mâinilor lor, el îl va îneca în sângele 
invadatorilor!” 

Capitolul V. 

URIAŞUL DE OŢEL. 

Nu cunosc uluire mai mare decât aceea pe care o arătau 
fără tăgadă trecătorii opriţi de-a lungul şoselei Calcutta- 
Chandernagor - bărbaţi, femei şi copii, atât hinduşi cât şi 
englezi - în dimineaţa zilei de 6 mai. Cinstit vorbind, un 
adânc simţământ de uimire era şi firesc. 

Într-adevăr, la răsăritul soarelui, dintr-un cartier periferic 
al capitalei Indiei, printre două şiruri dese de curioşi, ieşea 
un echipaj straniu - dacă totuşi acest nume se potriveşte cu 
ciudatul aparat care urca pe malul braţului Hoogly. 


În frunte şi drept unic motor al convoiului, un elefant 
gigantic, înalt de douăzeci de picioare, lung de treizeci şi lat 
pe măsură, înainta calm şi misterios. Trompa lui era pe 
jumătate încovoiată, ca un uriaş corn al abundenței, cu 
vârful în sus. Colţii, auriţi în întregime, se înălţau de sub 
falca sa enormă, aidoma unor seceri amenințătoare. Pe 
trupu-i de un verde întunecat şi ciudat împestriţat atârna 
desfăşurată o draperie în culori ţipătoare, înfrumuseţată cu 
filigrane de argint şi de aur, mărginită de franjuri cu 
ciucurii mari şi răsuciţi. Purta pe spate un soi de turelă 
foarte împodobită, încununată de o cupolă rotunjită în stil 
indian şi ai cărei pereţi erau prevăzuţi cu geamuri groase 
tăiate în formă de lentilă, asemănătoare cu hublourile unei 
cabine de navă. 

Ceea ce trăgea după sine acest elefant era un tren alcătuit 
din două vagoane uriaşe, sau mai degrabă două case 
adevărate, un fel de bungalowuri rulante, montate fiecare 
pe câte patru roţi, având sculptate pe laturi butuci, spiţe şi 
obezi. Roţile propriu-zise, cărora nu li se vedea decât 
partea de jos, se învârteau în nişte tamburi, care ascundeau 
pe jumătate temeliile acelor enorme aparate de locomoţie. 
O pasarelă articulată, în stare să facă faţă toanelor oricăror 
cotituri, lega vehiculul din faţă cu cel din spate. 

Cum de era în stare un singur elefant să tragă după sine 
cele două construcţii masive, fără să vădească nici un fel de 
sforţare? Uimitorul animal făcea totuşi un asemenea lucru! 
Picioarele lui late se ridicau şi coborau automat, cu o 
regularitate întru totul mecanică, şi treceau numaidecât de 
la pas la trap, fără ca vocea sau mâna vreunui mahout să se 
facă auzită sau văzută. 

lată ceea ce trebuia să-i minuneze pe curioşi, câtă vreme 
stăteau la oarecare distanţă. Însă, dacă se apropiau de 
colos, descopereau ceva care făcea ca uimirea să li se 
transforme în admiraţie. 

Într-adevăr, auzul era izbit în primul rând de un soi de 
muget cadenţat, foarte asemănător strigătului specific al 


acestor giganţi ai faunei indiene. În plus, la mici intervale 
de timp, o trâmbă mare de vapori scăpa din trompa înălţată 
spre cer. 

Şi, cu toate acestea, era un elefant! Pielea lui 
zgrunţuroasă, de un verde negricios, acoperea, fără nici o 
îndoială, scheletul puternic cu care natura l-a dăruit pe 
regele pahidermelor! În ochii săi sclipea strălucirea vieţii! 
Membrele sale erau înzestrate cu darul mişcării! 

Da! Atâta doar că, dacă vreunui curios i s-ar fi întâmplat să 
pună mâna pe uriaşul animal, îndată şi-ar fi explicat totul. 
Nu era altceva decât o minunată înşelătorie, o imitație 
uluitoare, având aproape toate aparențele vieţii. 

Într-adevăr, elefantul nostru era făcut din tablă de oţel şi o 
întreaga locomotivă rutieră era ascunsă între coastele lui. 

Cât priveşte trenul, acea Steam House30, ca să folosim 
denumirea cea mai potrivită, era însăşi locuinţa rulantă 
făgăduită de inginer. 

Primul vagon, sau mai degrabă prima casă, slujea drept 
locuinţă colonelului Munro, căpitanului Hod, lui Banks şi 
mie. 

Cea de a doua găzduia pe sergentul Mac Neil şi pe 
oamenii care formau personalul de serviciu al expediției. 

Banks îşi ţinuse făgăduiala, colonelul Munro şi-o ţinuse şi 
el; iată de ce, în dimineaţa zilei de 6 mai, o pornisem în 
acest echipaj extraordinar spre a vizita regiunile 
septentrionale ale peninsulei indiene. 

Dar la ce bun un elefant artificial? Pentru ce o asemenea 
fantezie, în contradicţie cu spiritul atât de practic al 
englezilor? Nu-i trecuse prin cap nimănui până atunci să 
dea unei locomotive, sortită să circule fie pe macadamul 
şoselelor, fie pe şinele căilor ferate, forma unui patruped 
oarecare. 

Sunt nevoit să mărturisesc că, atunci când ni s-a îngăduit 
prima dată să vedem această uimitoare maşinărie, am 
rămas cu toţii înmărmuriţi. Asupra lui Banks cădeau ca o 
ploaie deasă întrebările „de ce?” şi „cum?” Locomotiva asta 


rutieră fusese construită după planurile şi sub conducerea 
lui. Cine oare putuse să-i dea ideea ciudată de-a o ascunde 
între pereţii de oţel ai elefantului mecanic? 

Prieteni, s-a mărginit să ne întrebe în mod foarte serios 
Banks, îl cunoaşteţi pe rajahul Bhutanului? 

Îl cunosc eu, i-a răspuns căpitanul Hod, sau mai curând îl 
cunoşteam, căci a murit acum trei luni. 

Ei bine, înainte de-a muri, a reluat inginerul, rajahul 
Bhutanului nu numai că era viu, ba chiar şi trăia altfel decât 
oricare altul, îi plăcea fastul, de orice fel ar fi fost. Nu se 
lipsea de nimic - adică de nimic din ceea ce-i trecuse măcar 
o dată prin cap. Îşi tocea creierii născocind imposibilul şi, 
dacă n-ar fi fost fără fund, punga i s-ar fi golit, tot încercând 
să-l înfăptuiască în fel şi chip. Era bogat ca nababii de 
odinioară. În casele lui de bani se găseau din belşug lacii de 
rupii. Dacă-şi dădea vreodată osteneala să facă ceva, era 
vorba numai cum să-şi cheltuiască bogăţia într-un mod mai 
puţin banal decât fraţii săi întru milioane. Aşa se face că, 
într-o bună zi, i-a venit o idee care, în curând, a început să-l 
frământe până într-atâta încât nu-l mai lăsa să doarmă, o 
idee de care ar fi fost mândru până şi regele Solomon şi pe 
care acela ar fi înfăptuit-o cu siguranţă dacă ar fi cunoscut 
forţa aburilor: voia să călătorească într-un mod cu totul nou 
şi să aibă un echipaj cum n-ar fi putut nimeni să viseze 
vreodată. Mă cunoştea, a pus să fiu chemat la curtea lui şi 
mi-a desenat el-însuşi planul mijlocului său de locomoţie. 
Ah, prieteni, dacă vă închipuiţi că am izbucnit în râs la auzul 
propunerii rajahului, vă înşelaţi! Am înţeles perfect de bine 
că această idee măreaţă trebuia, fireşte, să ia naştere în 
creierul unui suveran hindus şi n-am mai avut decât o 
singură dorinţă - aceea de a o înfăptui cât mai curând, în 
condiţii care să ne poată mulţumi, atât pe poeticul meu 
client, cât şi pe mine însumi. Un inginer serios n-are în 
fiecare zi ocazia să facă un lucru fantastic şi să adauge un 
animal plăsmuit după capul lui faunei Apocalipsului sau 
creaţiilor din O mie şi una de nopţi. Într-un cuvânt, fantezia 


rajahului era realizabilă. Ştiţi bine tot ce poate face, ar 
putea face şi va face mecanica. Aşadar, m-am pus pe lucru 
şi, în acest înveliş de tablă de oţel, care închipuie un elefant, 
am izbutit să închid cazanul, mecanismul şi tenderul unei 
locomotive rutiere, cu toate accesoriile sale. Trompa 
articulată, care - la nevoie - poate să urce şi să coboare, mi- 
a slujit drept coş; un excentric mi-a îngăduit să leg 
picioarele animalului meu de roţile aparatului; i-am întocmit 
ochii ca pe nişte lentile de far, aşa încât să proiectez două 
şuvoaie de lumină electrică, şi elefantul artificial a fost gata. 
Însă creaţia mea nu s-a ivit de la sine. Am avut de înfruntat 
multe greutăţi, care nu s-au rezolvat de prima dată. 
Motorul acesta - o jucărie uriaşă, dacă vreţi - m-a costat 
destule nopţi de nesomn, astfel încât rajahul nostru, care nu 
mai putea de nerăbdare şi-şi petrecea mai tot timpul care-i 
rămăsese de trăit în atelierele mele, a murit înainte ca 
ultima lovitură de ciocan a ajustorului să-i îngăduie 
elefantului s-o ia razna prin câmpii. Nefericitul n-a mai avut 
timp să-şi probeze casa rulantă! însă moştenitorii săi, fiind 
mai puţin bizari decât dânsul, priveau la acest aparat cu 
groază şi superstiție, socotindu-l ca fiind opera unui nebun. 
Nimic nu li s-a părut atunci mai grabnic de făcut decât să se 
descotorosească de el pe un preţ de nimic şi, pe legea mea, 
l-am răscumpărat pe socoteala colonelului. Ştiţi acum, 
prieteni, în ce fel şi de ce numai noi pe lume - şi garantez 
pentru asta! - avem la dispoziţie un elefant cu vapori având 
o forţă de optzeci de cai, ca să nu spun de optzeci de 
elefanţi, a trei sute kilogram-forţă-metri! 

Bravo, Banks, bravo! a strigat căpitanul Hod. Un maistru- 
inginer care e pe deasupra şi un artist, un poet al fierului şi 
al oţelului, este o făptură întru totul deosebită! 

După ce a murit rajahul, a urmat Banks, şi după ce i-am 
răscumpărat echipajul, n-am mai avut curajul să-mi distrug 
elefantul şi să redau locomotivei forma ei obişnuită! 

Şi foarte bine ai făcut! ai replicat căpitanul. Elefantul 
nostru este superb, superb! Şi ce impresie o să facem noi 


cu acest animal gigantic, atunci când ne va plimba prin 
câmpiile şi junglele Hindustanului! Este o adevărată idee de 
rajah! Ei bine, ne vom folosi de această idee, nu-i aşa, 
domnule colonel? 

Pe faţa colonelului Munro a trecut umbra unui zâmbet. 
Însemna că el este întru totul de acord cu cele spuse de 
căpitan. Ne-am hotărât deci să facem călătoria şi iată cum 
un elefant de oţel, un animal unic în felul lui, un Leviatan31l 
artificial, a fost constrâns să tragă după sine locuinţa 
rulantă a patru englezi, în loc să plimbe cu toată pompa pe 
unul dintre cei mai bogaţi rajahi ai peninsulei indiene. 

Cum este deci întocmită această locomotivă rutieră căreia 
Banks îi adusese cu iscusinţă toate perfecţionările ştiinţei 
moderne? lată: 

Între cele patru roţi se întinde ansamblul maşinăriei - 
cilindri, biele, sertăraşe, pompă de alimentare, excentrice - 
totul acoperit de corpul cazanului. Acest cazan tubular, fără 
retur de flacără, pune la dispoziţie o suprafaţă de încălzire 
de şaizeci de metri pătraţi. El este aşezat în întregime în 
partea dinainte a trupului animalului de tablă, a cărei parte 
dinapoi înveleşte tenderul, menit să transporte apa şi 
combustibilul. Cazanul şi tenderul, amândouă montate pe 
acelaşi truck32, sunt despărțite printr-un interval, lăsat 
liber, în care poate să lucreze fochistul. 

Mecanicul stă în turelă, construită în aşa fel încât să 
reziste la gloanţe şi în care, în cazul unui atac serios, s-ar 
putea adăposti toată lumea. În faţa mecanicului se află 
supapele de siguranţă şi manometrul care arată presiunea 
aburului; el are la îndemână regulatorul de presiune şi bara 
de avans a sertăraşelor, care-i folosesc - primul la reglarea 
introducerii vaporilor, a doua la menevrarea sertăraşelor şi 
prin urmare la producerea mersului înainte sau înapoi al 
aparatului. Din această turelă, prin geamuri tăiate în formă 
de lentilă, fixate ad hoc în ambrazuri înguste, el poate 
observa drumul care i se desfăşoară în faţa ochilor şi o 


pedală îi îngăduie ca, modificând unghiul roţilor din faţă, să 
poată urma toate curbele, oricât de bruşte ar fi. 

Arcuri din cel mai bun oţel, fixate pe osii, susţin cazanul şi 
tenderul în aşa fel încât să amortizeze zguduiturile produse 
din cauza inegalităţilor terenului. Cât priveşte roţile, de o 
trăinicie rezistând la orişice încercare, ele au obezile 
vrâstate cu şănţuleţe ca să poată „muşca” pământul, ceea 
ce le împiedică să patineze. 

După cum ne-a spus Banks, forţa nominală a maşinii este 
de optzeci de cai, însă pot să se obţină şi o sută cincizeci, 
fără teama de a se produce o explozie. Această maşină, 
combinată după principiile „sistemului Field”,este 
înzestrată cu dublu cilindru, cu detentă variabilă. O cutie 
închisă ermetic acoperă întregul mecanism, astfel încât să-l 
ferească de praful drumurilor, care ar strica repede 
organele maşinii. Extrema sa perfecţionare constă mai cu 
seamă în faptul că ea consumă puţin şi produce mult. Într- 
adevăr, niciodată consumul mediu, comparat cu efectul 
produs, n-a fost chibzuit mai bine, fie că încălzirea se face 
cu cărbuni, fie că se face cu lemne, întrucât pe grătarul 
focarului poate să ardă orice fel de combustibil. În ceea ce 
priveşte viteza normală a acestei locomotive rutiere, 
inginerul o socoteşte la douăzeci şi cinci de kilometri pe 
oră, însă, pe un teren favorabil, ea ar putea atinge 
patruzeci. După cum am spus, roţile n-au cum să patineze, 
nu numai prin aceea că obezile „muşcă” pământul, ci şi 
datorită faptului că suspensia aparatului, cu arcuri de 
primă calitate, este perfect stabilă şi repartizează în mod 
egal greutatea pe care zdruncinăturile tind s-o facă inegală. 
în plus, aceste roţi pot fi comandate cu uşurinţă prin frâne 
cu aer comprimat, producându-se fie o strângere 
progresivă, fie calarea lor instantanee, ceea ce duce la 
oprirea aproape bruscă a locomotivei. 

Cât despre uşurinţa cu care această maşină urcă pantele, 
ea este de-a dreptul remarcabilă. Într-adevăr, Banks a 
obţinut rezultate dintre cele mai fericite, ţinând seama de 


greutatea şi de puterea de propulsie exercitată asupra 
fiecărui piston al locomotivei sale. Astfel, ea poate străbate 
cu uşurinţă pante de zece-doisprezece centimetri la metru, 
ceea ce este într-adevăr considerabil. 

Dealtfel, şoselele, pe care le-au construit englezii în India 
şi a căror reţea cuprinde o desfăşurare de mai multe mii de 
mile, sunt minunate. Ca să nu pomenim decât despre Great 
Trunk Road, care traversează peninsula şi se întinde pe o 
distanţă neîntreruptă de o mie două sute de mile, adică pe 
aproape două mii de kilometri. 

Şi acum să vorbim despre această Steam House, pe care 
elefantul o trăgea după el. 

Banks răscumpărase de la moştenitorii nababului, în 
contul colonelului Munro, nu numai locomotiva rutieră, ci şi 
trenul pe care îl remorca ea. Să nu ne mirăm dacă rajahul 
Bhutanului pusese să fie construit după închipuirea lui şi în 
stil hindus. L-am numit mai înainte un bungalow rulant; el 
merită acest nume şi, într-adevăr, cele două vagoane care-l 
compun sunt pur şi simplu o minune a arhitecturii indiene. 

Imaginaţi-vă două clădiri în chip de pagode fără minarete, 
cu acoperişurile lor cu coama dublă, rotunjite ca nişte bolți 
pântecoase, cu consolele ferestrelor susţinute de pilaştri 
sculptați, cu ornamentaţiile alcătuite din decupaje 
multicolore din lemn preţios, cu contururile lor care 
desenează grațios curbe elegante şi cu verande bogat 
rânduite, atât în faţa cât şi în spatele ambelor locuinţe. Da! 
Două pagode pe care le-ai fi crezut desprinse de pe colina 
sfântă de la Sonnaghur şi care, legate una de alta şi aflate 
la remorca acestui elefant de oţel, aveau să străbată marile 
şosele ale peninsulei! 

Şi un lucru pe care se cuvine să-l adăugăm, căci 
completează cum trebuie acest prodigios aparat de 
locomoţie, este faptul că el poate pluti. 

Într-adevăr, partea de jos a trupului elefantului, care 
cuprinde cazanul şi maşina, alcătuieşte un soi de bărci din 
tablă uşoară, cărora fericita aşezare a unor cutii cu aer le 


asigură plutirea. Dacă se iveşte un curs de apă, elefantul se 
aruncă în el, trenul îl urmează şi picioarele animalului, 
mânate de biele, trag după sine întreaga Casă cu aburi. 
Avantaj de nepreţuit în ţinuturile acestea întinse ale Indiei, 
unde fluviile se găsesc din abundență şi podurile abia 
urmează a fi construite. 

Aşa arăta, deci, trenul, unic în felul lui, şi întocmai aşa şi-l 
dorise capriciosul rajah al Bhutanului. 

Însă, dacă Banks respectase fantezia care dădea motorului 
forma unui elefant şi vagoanelor înfăţişarea de pagode, el 
crezuse că-i de datoria lui să amenajeze interiorul după 
gustul englezesc şi făcându-l pe potriva unei călătorii de 
lungă durată. Izbutise foarte bine. 

După cum am mai spus, Steam House se compunea din 
două vagoane care, înăuntru, nu măsurau mai puţin de şase 
metri lăţime. Ele depăşeau prin urmare osiile roţilor, care 
nu aveau decât cinci metri. Fiind suspendate pe arcuri 
foarte lungi şi extrem de flexibile, zdruncinăturile se 
simțeau tot atât de puţin ca şi cele mai slabe zguduituri pe 
o cale ferată bine întocmită. 

Primul vagon avea o lungime de cincisprezece metri. În 
faţă, veranda sa elegantă, susţinută de pilaştri uşori, 
adăpostea un balcon lat, în care puteau sta în voie vreo 
zece persoane. Două ferestre şi o uşă dădeau spre salon, 
luminat în plus de alte două ferestre laterale. Salonul, 
mobilat cu o masă şi o bibliotecă, înzestrat cu divane moi pe 
toată lăţimea lui, era decorat artistic şi tapetat cu stofe 
bogate. Parchetul era acoperit cu un covor gros de Smirna. 
Tatti-uri, un soi de paravane din vetiver33, aşezate 
dinaintea ferestrelor, stropite neîncetat cu apă parfumată, 
mențineau o răcoare plăcută, atât în salon, cât şi în cabinele 
care ne foloseau drept camere de locuit. Din tavan atârna o 
punka34 pe care o curea de transmisie o mişca automat în 
timpul mersului trenului sau braţul unui servitor o punea în 
mişcare în timpul opririlor. Nu era oare nevoie să ne ferim - 
prin toate mijloacele posibile - de excesele temperaturii 


care, în anumite luni ale anului, depăşeşte patruzeci şi cinci 
de grade centigrade la umbră? 

De cealaltă parte a salonului, o a doua uşă din lemn 
preţios, faţă în faţă cu uşa verandei, dădea în sufrageria 
luminată nu numai de ferestrele de pe lături, ci şi de 
plafonul din sticlă mată. În jurul mesei, care ocupa mijlocul 
încăperii, puteau lua loc opt convivi. Noi nu eram decât 
patru, ceea ce înseamnă că urma să ne simţim la largul 
nostru. Sufrageria era mobilată cu bufete şi vitrine, 
încărcate cu tot belşugul de argintărie, sticlărie şi 
porţelanuri pe care-l pretinde confortul englezesc. Se 
înţelege de la sine că toate obiectele fragile, prinse pe 
jumătate în lăcaşuri speciale aşa cum se face la bordul 
navelor, se aflau la adăpost de orice zguduitură chiar şi pe 
cele mai proaste drumuri, dacă vreodată trenul nostru ar fi 
fost silit s-o apuce pe acolo. 

Uşa de la capătul sufrageriei se deschidea într-un culoar 
care ducea la balconul din spate, acoperit şi el de o a doua 
verandă. De-a lungul acestui coridor erau înşirate patru 
camere, luminate lateral, care cuprindeau fiecare un pat, o 
masă de toaletă, un dulap, un divan şi erau rânduite la fel 
cu cabinele de pe cele mai luxoase pacheboturi 
transatlantice. Prima dintre aceste camere, pe partea 
stângă, avea să fie ocupată de colonelul Munro, iar pe 
dreapta era aceea a inginerului Banks. Camera căpitanului 
urma, pe dreapta, aceleia a inginerului, iar a mea, pe 
stânga, aceleia a colonelului Munro. 

Al doilea vagon, lung de doisprezece metri, avea, ca şi cel 
dintâi, un balcon cu verandă care dădea spre o bucătărie 
spațioasă, mărginită pe laturi de două cămări şi înzestrată 
cu tot materialul trebuincios. Bucătăria era în legătură cu 
un culoar care se lăţea în mijloc în formă de patrulater, 
alcătuind o a doua sufragerie pentru personalul expediției, 
luminată de un spirai din plafon. În cele patru colţuri ale 
sufrageriei erau prevăzute patru cabine, ocupate de 
sergentul Mac Neil, de mecanic, de fochist şi de ordonanța 


colonelului Munro. Urmau în spate alte două cabine, una 
menită bucătarului, iar cealaltă ordonanţei căpitanului Hod, 
apoi alte încăperi slujind de armurărie, de gheţărie, de 
cameră de bagaje etc., care dădeau spre balconul cu 
verandă din spate. 

După cum se vede, Banks rânduise în chip inteligent şi 
confortabil cele două locuinţe rulante ce alcătuiau Steam 
House. Ele puteau fi încălzite iarna cu ajutorul unui 
calorifer al cărui aer cald, furnizat de maşină, circula prin 
încăperi, fără a mai pune la socoteală cele două şemineuri 
mici, instalate în salon şi sufragerie. Eram deci în măsură să 
înfruntăm străşnicia sezonului rece, chiar şi pe primele 
povârnişuri ale munţilor Tibetului. 

Se înţelege de la sine că problema atât de însemnată a 
proviziilor nu fusese nici ea dată uitării, astfel încât duceam 
cu noi conserve din care să putem hrăni timp de un an de 
zile întregul personal al expediției. Ceea ce aveam noi mai 
din belşug erau cutiile de conserve de carne din cele mai 
bune mărci, în special carne de vită fiartă sau înăbușită, şi 
de pate de murghi sau pui de găină, care se consumă în 
cantităţi considerabile în peninsula indiană. 

N-aveau să ne lipsească nici laptele pentru micul dejun, 
care precede dejunul serios, şi nici zeama de carne pentru 
tiffin, care precede masa de seară, mulţumită noilor 
preparate care-ţi îngăduie să le transporţi la mare distanţă 
în stare concentrată. 

După ce a fost supus evaporării aşa încât să capete o 
consistenţă păstoasă, laptele este pus în cutii închise 
ermetic care cuprind patru sute cincizeci de grame şi din 
care se pot obţine trei litri de lichid, dacă se adaugă o 
cantitate de cinci ori mai mare de apă. În aceste condiţii, el 
are aceeaşi compoziţie cu laptele normal şi de bună 
calitate. Acelaşi rezultat se obţine şi cu fiertura de carne, 
care, după ce a fost conservată prin mijloace asemănătoare 
şi prefăcută în tablete, dă prin dizolvare nişte ciorbe 
nemaipomenite. 


În ceea ce priveşte gheaţa, atât de folositoare la aceste 
latitudini călduroase, ea era uşor de obţinut, în câteva clipe, 
cu ajutorul acelor aparate Carre, ce produc scăderea 
temperaturii prin evaporarea amoniacului lichefiat. Una 
dintre încăperile din spate era amenajată ca gheţărie şi, fie 
prin evaporarea amoniacului, fie prin volatilizarea eterului 
metilic, roadele vânătorilor noastre puteau să fie păstrate la 
nesfârşit, mulţumită aplicării unor procedee datorate unui 
francez şi anume compatriotului meu Ch. 'Tellier. Veţi cădea 
de acord că aceasta era o posibilitate prețioasă, care ne 
putea pune la dispoziţie, în orice împrejurare, alimente de 
cea mai bună calitate. 

Cât despre băuturi, pivniţa ne era bine aprovizionată. 
Vinuri franţuzeşti, diferite sortimente de bere, rachiuri, 
arak ocupau locuri speciale şi se găseau în cantităţi 
suficiente pentru primele nevoi. 

Dealtfel, va trebui să băgăm de seamă ca itinerarul nostru 
să nu ne îndepărteze niciodată prea mult de provinciile 
locuite ale peninsulei. India nu este o pustietate, departe de 
aşa ceva şi, cu condiţia să nu faci economie de rupii, este 
foarte uşor să-ţi faci rost de tot ce ai nevoie, ba chiar şi de 
lucruri de prisos. Poate că numai dacă am ierna în regiunile 
septentrionale de la poalele munţilor Himalaya, am fi 
nevoiţi să ne mărginim la proviziile noastre. Chiar şi în 
acest caz am putea face faţă cu uşurinţă tuturor pretențiilor 
unei existenţe confortabile. Spiritul practic al prietenului 
nostru Banks prevăzuse totul şi ne puteam bizui pe el în 
ceea ce priveşte grija de a ne reînnoi proviziile pe drum. 

Pe scurt, iată care este itinerarul acestei călătorii - itinerar 
care a fost stabilit numai în principiu - lăsând la o parte cele 
câteva modificări pe care unele împrejurări neprevăzute ar 
fi putut să ile aducă: 

Plecarea din Calcutta, urmând valea Gangelui până la 
Allahabad, urcând apoi de-a curmezişul regatului Aud, 
astfel încât să ajungem la primele povârnişuri ale Tibetului, 
să facem tabără timp de câteva luni, când într-un loc, când 


într-altul, pentru a-i da căpitanului Hod toate înlesnirile 
spre a-şi putea organiza vânătorile, apoi să coborâm până 
la Bombay. 

Însemna să străbatem aproape nouă sute de leghe. Însă 
călătoream împreună cu casa şi cu întregul nostru personal 
de serviciu. În aceste condiţii, cine n-ar fi fost de acord să 
facă de mai multe ori înconjurul lumii? 

Capitolul VI. 

PRIMELE ETAPE. 

La 6 mai am părăsit în zori hotelul Spencer, unul dintre 
cele mai bune din Calcutta, unde locuisem încă de la sosirea 
mea în capitala Indiei. Acest mare oraş nu mai avea acum 
nici un fel de taine pentru mine. Făcusem plimbări de 
dimineaţă, pe jos, în timpul primelor ore ale zilei; plimbări 
de seară, cu trăsura, pe Strand, până la esplanada fortului 
William, printre splendidele echipaje ale europenilor, care 
treceau destul de dispreţuitori pe lângă nu mai puţin 
splendidele trăsuri ale graşilor baboo35 indigeni; excursii 
de-a lungul acelor curioase străzi comerciale care poartă pe 
drept cuvânt denumirea de bazaruri; vizite la câmpurile de 
incinerare a morţilor, de pe malurile Gangelui, la grădinile 
botanice ale naturalistului Hooker, la „doamna Kali”, 
îngrozitoarea femeie cu patru braţe, această sălbatică zeiţă 
a morţii care se ascunde într-un mic templu aflat într-unul 
din cartierele periferice. Contemplasem palatul viceregelui 
care se înalţă chiar în faţa hotelului Spencer; admirasem 
curioasele palate de pe Chow-ringhi Road ca şi Iown-Hall-ul 
închinat memoriei marilor oameni ai epocii noastre; 
studiasem în amănunt interesanta moschee de la Hoogly; 
mersesem prin portul plin de cele mai frumoase bastimente 
comerciale ale marinei engleze; îmi luasem, în sfârşit, bun 
rămas de la arghila36 adjutanţi sau filosofi - păsările 
acestea au doar atâtea denumiri! - care sunt însărcinaţi să 
curețe străzile şi să menţină oraşul într-o perfectă stare de 
salubritate; făcusem toate astea şi nu-mi mai rămânea 
decât să plec. 


Aşadar, în dimineaţa aceea, un palki-ghari, un soi de 
trăsură proastă cu doi cai şi patru roate - nevrednică să 
figureze printre produsele confortabile ale caroseriei 
engleze - a venit să mă ia din Piaţa guvernului şi m-a lăsat 
curând în poarta bungalowului colonelului Munro. 

La o sută de paşi în afara cartierului ne aştepta trenul. Nu 
ne mai rămânea altceva de făcut decât să ne mutăm în el - 
acesta este cuvântul nimerit. 

Se înţelege de la sine că bagajele noastre fuseseră depuse 
dinainte, în compartimentul lor special. Dealtfel, nu duceam 
cu noi decât strictul necesar. Doar în privinţa armelor 
căpitanul Hod găsise de cuviinţă că este indispensabil să 
luăm nu mai puţin de patru carabine Enfield cu gloanţe 
explozive, patru puşti de vânătoare, alte două puşti speciale 
pentru vânătoarea de rațe sălbatice, fără să mai punem la 
socoteală un anumit număr de puşti şi de revolvere, cu care 
să putem înarma la nevoie pe toată lumea. Echipamentul 
menţionat ameninţa mai mult fiarele sălbatice decât simplul 
vânat comestibil, dar nu l-am putut convinge în această 
privinţă pe Nemrodul expediției. 

Dealtminteri, căpitanul Hod era încântat! Plăcerea de a-l 
smulge pe colonel din singurătatea reculegerii sale, bucuria 
de a o porni spre provinciile septentrionale ale Indiei, într- 
un echipaj fără pereche pe lume, perspectiva unor exerciţii 
peste măsură de vânătoreşti şi a unor excursii prin părţile 
Himalayei, toate acestea însufleţindu-l şi surescitându-l se 
manifestau prin interminabile interjecţii şi strângeri de 
mână care-ţi frângeau oasele. 

Ora plecării bătuse. Cazanul se afla sub presiune, 
maşinăria era gata să funcţioneze. Mecanicul stătea la locul 
lui, cu mâna pe regulatorul de presiune. În sfârşit, s-a auzit 
şuieratul reglementar. 

„La drum! a strigat căpitanul Hod fluturându-şi pălăria. La 
drum, Gigantule de Oțel!” 

Denumirea, pe care i-o dăduse entuziastul nostru prieten, 
minunatul motor al trenului nostru o merita cu prisosinţă, 


aşa încât Gigant de Oţel i-a rămas numele. 

Şi acum câteva cuvinte despre personalul de serviciu al 
expediției, care ocupa cea de a doua casă rulantă: 

Mecanicul Storr, un englez, fost salariat al Companiei 
Great Southern of India pe care o părăsise abia de câteva 
luni. Banks, care îl cunoştea şi-l ştia foarte capabil, îl făcuse 
să intre în slujba colonelului Munro. Era un bărbat de 
patruzeci de ani, muncitor destoinic, foarte priceput în 
meseria sa şi care avea să ne aducă mari servicii. 

Fochistul se numea Kaluth. Făcea parte din acea categorie 
de hinduşi, foarte căutaţi de companiile de căi ferate, care 
pot suporta fără urmări neplăcute căldura tropicală a 
Indiilor, dublată de căldura cazanului. Tot astfel se întâmplă 
şi cu arabii cărora companiile de transporturi maritime le 
încredinţează serviciul din sala maşinilor pe durata 
traversării Mării Roşii. Aceşti oameni de ispravă se 
mărginesc cel mult să se încingă acolo unde europenii s-ar 
face friptură în câteva clipe. Şi alegerea lui s-a dovedit 
foarte nimerită. 

Ordonanţa colonelului Munro era un hindus în vârstă de 
treizeci şi cinci de aţii, din neamul gurkha, şi care se numea 
Gumi. Făcuse parte din acel regiment care, pentru a da 
dovadă de disciplină, încuviinţase întrebuinţarea noilor 
muniții a căror folosire a dat prima ocazie sau cel puţin a 
servit de pretext revoltei şipailor. Mic de stat, sprinten, bine 
făcut, de un devotament în stare să reziste oricărei 
încercări, el mai purta încă uniforma neagră a brigăzii de 
rifles37, la care ţinea ca şi la propria-i piele. 

Sergentul Mac Neil şi Gumi îi erau credincioşi cu trup şi 
suflet colonelului Munro. 

După ce se bătuseră alături de el în toate războaiele din 
India şi-l ajutaseră în zadarnicele încercări de a-l regăsi pe 
Nana Sabhib, ei îl urmaseră după retragerea lui din armată 
şi n-aveau să-l mai părăsească nicicând. 

Dacă Gumi era ordonanța colonelului, Fox - un englez 
pursânge, foarte vesel şi foarte comunicativ - era ordonanța 


căpitanului Hod şi un vânător la fel de înrăit ca şi el. Acest 
băiat cumsecade nu şi-ar fi schimbat situaţia socială cu alta, 
oricare ar fi fost aceea. Viclenia lui era vrednică de numele 
pe care-l purta - Fox: vulpoi - însă un vulpoi care se găsea 
la al treizeci şi şaptelea tigru doborât - cu trei mai puţin 
decât căpitanul lui. Dealtfel, avea de gând să nu se 
oprească aici. 

Pentru a completa lista personalului expediției, trebuie să-l 
mai pomenesc pe bucătarul nostru negru, care domnea 
asupra părţii din faţă a celei de a doua case, între cele două 
cămări. Francez de obârşie, după ce fripsese şi gătise sub 
toate latitudinile, domnul Parazard, căci acesta îi era 
numele, îşi închipuia că îndeplineşte nu o meserie oarecare, 
ci o funcţie de mare însemnătate. Într-adevăr, el oficia ca un 
pontif atunci când mâna i se plimba de la un cuptor la altul 
şi distribuia cu precizia unui chimist piperul, sarea şi alte 
condimente care dădeau gust savantelor sale preparate. Pe 
scurt, întrucât domnul Parazard era iscusit şi curat, i se 
ierta cu dragă inimă această vanitate culinară. 

Aşadar, sir Edward Munro, Banks, căpitanul Hod şi cu 
mine pe de o parte, Mac Neil, Storr, Kaluth, Gumi, Fox şi 
domnul Parazard pe de altă parte - în total zece persoane - 
iată membrii expediției pe care îi ducea spre nordul 
peninsulei Gigantul de Oţel în trenul lui alcătuit din două 
case rulante. Să nu-i uităm însă nici pe cei doi câini, Phann 
şi Black, de ale căror calităţi căpitanul era cum nu se poate 
mai mulţumit în timp ce umbla după vânat. 

Bengalul este, poate, dacă nu cel mai interesant, cel puţin 
cel mai bogat dintre guvernămintele Hindustanului. Fără 
îndoială că sub acest nume nu se înţelege doar ţara 
propriu-zisă a rajahilor, care ocupă în special centrul 
vastului regat; însă provincia se întinde pe un teritoriu 
foarte populat, care poate fi socotit drept adevărata ţară a 
hindugşilor. Ea se mărgineşte spre nord cu fruntariile de 
nestrăbătut ale Himalayei, şi itinerarul nostru avea să ne 
îngăduie să o traversăm în diagonală. 


După cum am discutat în legătură cu primele etape, am 
căzut cu toţii de acord asupra următorului proiect: să 
urcăm câteva leghe pe lângă Hoogly - unul dintre braţele 
Gangelui, care udă Calcutta - să lăsăm pe dreapta oraşul 
francez Chandernagor, să urmăm linia de cale ferată până 
la Burdwan, apoi s-o apucăm pieziş prin ţinutul Behar, 
astfer încât să regăsim fluviul Gange la Benares. 

Prieteni, ne spusese colonelul Munro, las pe seama 
voastră, întru totul, direcţia în care vom călători... Hotărâţi 
fără mine. 'Iot ce o să faceţi va fi bine făcut. 

Scumpul meu Munro, i-a răspuns Banks, se cuvine totuşi 
să-ţi dai şi tu părerea... 

Nu, Banks, a reluat colonelul, mă las cu totul în voia ta şi 
n-am într-adevăr nici un fel de preferinţă pentru o provincie 
sau alta. Am totuşi o singură întrebare de pus: după ce veţi 
fi ajuns la Benares, ce direcţie aveţi de gând să urmaţi? 

Direcţia nord! a strigat impetuos căpitanul Hod. Pe drumul 
care urcă drept către primele povârnişuri ale Himalayei, 
de-a curmezişul regatului Aud. 

Ei bine, prieteni, în acel moment... a spus colonelul Munro, 
poate că am să vă întreb de... însă vom vorbi despre asta la 
timpul potrivit. Până atunci umblaţi după cum găsiţi cu cale. 

Răspunsul lui sir Edward Munro m-a cam mirat. Oare ce-i 
trecea prin minte? Nu încuviinţase să ia parte la această 
călătorie decât cu gândul că întâmplarea avea să-l slujească 
poate mai bine decât propria-i voinţă? Îşi spunea el oare, 
că, dacă Nana Sahib nu murise, va izbuti poate să-l 
găsească în nordul Indiei? Îi rămăsese o cât de mică 
speranţă de a se mai putea răzbuna? În ceea ce mă 
priveşte, aveam parcă o presimţire că un gând ascuns îl 
călăuzea pe colonelul Munro şi mi se părea că sergentul 
Mac Neil cunoştea taina stăpânului său. 

În timpul primelor ore ale dimineţii luasem loc în salonul 
acelei Steam House. Uşa şi cele două ferestre dinspre 
verandă erau deschise, iar punka, mişcând aerul, făcea ca 
temperatura să fie mai uşor de suportat. 


Gigantul de Oțel era ţinut la pas de regulatorul lui Storr. 
Pentru moment o singură leghe pe oră era tot ce-i cereau 
călătorii, dornici să vadă ţinutul pe care-l străbăteau. 

La ieşirea din cartierele mărginaşe ale Calcuttei, fusesem 
urmăriţi de un oarecare număr de europeni, pe care 
echipajul nostru îi minuna, şi de o mulţime de hinduşi, care 
îl priveau cu un soi de admiraţie amestecată cu teamă. 
Mulțimea aceasta începuse acum să se mai rărească, dar nu 
scăpasem încă de uimirea trecătorilor, care nu-şi 
precupeţeau deloc strigătele de admiraţie: wah! wah! Se 
înţelege de la sine că toate aceste interjecţii erau rostite nu 
atât pentru cele două vagoane superbe, cât pentru 
elefantul gigantic care le trăgea după el, scuipând trâmbe 
mari de aburi. 

La ora zece a fost pusă masa în sufragerie şi, cu siguranţă 
mai puţin zguduiţi decât am fi fost într-un compartiment de 
vagon-salon de clasa I, am făcut onorurile dejunului 
pregătit de domnul Parazard. 

Traseul pe care îl urma atunci trenul nostru mergea de-a 
lungul malului stâng al lui Hoogly, cel mai apusean dintre 
numeroasele braţe ale Gangelui care, laolaltă, alcătuiesc 
reţeaua foarte încâlcită a deltei Sanderbandului. Toată 
partea aceasta a teritoriului este de formaţie aluvionară. 

Tot ceea ce vezi dumneata aici, prietene Maucler, mi-a 
spus Banks, este o cucerire a fluviului sfânt asupra golfului, 
nu mai puţin sfânt, al Bengalului. Chestiune de timp. Poate 
că nu-i parcelă din pământul Sanderbandului care să nu fi 
venit de la graniţele Himalayei, transportată de curentul 
Gangelui. Fluviul a măcinat puţin câte puţin muntele spre a 
alcătui solul acestei provincii, în care şi-a pregătit o albie... 

Pe care şi-o părăseşte des trecând în alta! a adăugat 
căpitanul Hod. Ah, Gangele ăsta este un capricios, un 
lunatic! Clădeşti un oraş pe malurile lui şi, după câteva 
veacuri, oraşul se află în mijlocul unei câmpii, cheiurile lui 
sunt uscate, căci fluviul şi-a schimbat direcţia şi locul de 
vărsare! Aşa s-a întâmplat cu Rajmahal, tot astfel cu Gaur, 


amândouă scăldate odinioară de infidelul curs de apă, care 
acum mor de sete în mijlocul orezăriilor uscate din câmpie! 

Ei bine, i-am întrebat eu, atunci nu ne-am putea teme ca şi 
Calcutta să aibă aceeaşi soartă? 

Cine ştie? 

Bine, dar n-am ajuns până acolo! a replicat Banks. Este 
numai o problemă de diguri! Dacă va fi nevoie, inginerii vor 
şti să stăpânească revărsările acestui Gange! Are să fie pus 
în cămaşă de forţă! 

Din fericire pentru dumneata, dragul meu Banks, hinduşii 
nu te aud vorbind astfel despre fluviul lor sfânt! Nu ţi-ar 
ierta-o, să ştii! 

Într-adevăr, mi-a răspuns Banks, Gangele este unul dintre 
fiii lui Dumnezeu, dacă nu-i Dumnezeu însuşi, şi nimic din 
ceea ce face el nu-i văzut cu ochi răi de hinduși. 

Nici măcar frigurile, holera şi ciuma, pe care el le întreţine 
în stare endemică! a strigat căpitanul Hod. Ce-i drept, tigrii 
şi crocodilii care mişună în Sanderband n-o duc chiar atât 
de rău. Ba, dimpotrivă! Ai spune într-adevăr că aerul 
infectat le este pe plac acestor animale, întocmai ca şi aerul 
curat dintr-un sanitarium anglo-indienilor, pe timpul 
sezonului călduros. Ah, fiarele astea carnivore! Fox! făcu 
Hod întorcându-se spre ordonanța lui care tocmai strângea 
masa. 

Da, domnule căpitan, i-a răspuns Fox. 

Nu-i aşa că tu ţi l-ai ucis pe altreizeci şi şaptelea? 

Da, domnule căpitan, la două mile de Port Canning, i-a 
răspuns Fox. Era într-o seară... 

De ajuns, Fox! a reluat căpitanul Hod, dând pe gât un 
pahar mare cu grog, ştiu povestea cu cel de al treizeci şi 
şaptelea. M-ar interesa mai mult istoria celui de al treizeci 
şi optulea! 

Al treizeci şi optulea n-a fost încă ucis, domnule căpitan! 

Ai să-l ucizi, Fox, tot aşa cum am să-l ucid şi eu pe al 
patruzeci şi unulea! 


După cum vedeţi, în convorbirile căpitanului Hod cu 
ordonanța lui, cuvântul „tigru” nu era pronunţat niciodată. 
Ar fi fost şi inutil. Cei doi vânători se înțelegeau perfect. 

Pe măsură ce înaintam, braţul Hoogly, care este lat de 
aproape un kilometru în faţa Calcuttei, îşi îngusta, totuşi, 
puţin câte puţin, albia, în amonte de acest oraş, malurile 
care-i cuprind cursul sunt destul de joase. Aici, prea adesea, 
năvălesc cicloane nemaipomenite care împrăştie nenorocire 
asupra întregii provincii. Cartiere întregi rase de pe faţa 
pământului, sute de case strivite unele de altele, plantaţii 
uriaşe devastate, mii de cadavre presărate în oraşe şi la 
ţară, iată ce distrugeri lasă după ele aceste irezistibile 
fenomene atmosferice, printre care ciclonul din anul 1864, 
de exemplu, a fost unul dintre cele mai îngrozitoare. 

După cum se ştie, climatul Indiei cunoaşte trei sezoane: 
sezonul ploios, sezonul rece, sezonul cald. Ultimul este cel 
mai scurt, dar este şi cel mai greu de îndurat. Îndeosebi, 
martie, aprilie şi mai sunt lunile cele mai de temut. Dintre 
toate, luna mai este cea mai călduroasă. În mai, a înfrunta 
soarele în timpul anumitor ore ale zilei înseamnă a-ţi 
primejdui, viaţa - cel puţin pentru europeni. Destul de des, 
într-adevăr, chiar şi la umbră, coloana termometrului urcă 
până la o sută şase grade Fahrenheit (cam 41" centigrade). 

„Oamenii, spune domnul de Valbezen, suflă atunci ca nişte 
cai cu tignafes şi, în vremea războiului de represiune, 
ofiţerii şi soldaţii erau siliţi să-şi toarne apă pe cap, ca să 
prevină congestiile cerebrale”. 

Totuşi, mulţumită faptului că Steam House mergea, că 
stratul de aer era mişcat de bătăile punkăi, că atmosfera 
era umedă datorită paravanelor de vetiver stropite des, noi 
nu sufeream prea mult de căldură. Dealtfel, sezonul ploilor, 
care durează din luna iunie şi până în luna octombrie, nu 
era departe şi ne puteam teme că el avea să fie şi mai 
neplăcut decât sezonul cald. La urma urmelor, în condiţiile 
în care avea loc călătoria noastră, nu putea să ni se 
întâmple nimic grav. 


Pe la unu după-amiază, după o plimbare foarte plăcută 
făcută la pas şi fără a ieşi din casă, am ajuns la 
Chandernagor. 

Mai vizitasem colţul acesta de teritoriu - singurul care i-a 
mai rămas Franţei din tot guvernământul Bengal. Oraşul, 
adăpostit de drapelul francez şi care n-are dreptul să 
întreţină mai mult de cincisprezece soldaţi pentru garda sa, 
fost rival al Calcuttei pe vremea luptelor din secolul al 
XVIII-lea, a decăzut astăzi tare mult, fiind lipsit de industrie, 
lipsit de comerţ, cu bazarurile părăsite şi cu fortul pustiu. 
Chandernagorul poate că şi-ar fi mai recăpătat ceva din 
vitalitate dacă linia de railway spre Allahabad l-ar fi 
străbătut sau dacă măcar i-ar fi trecut pe sub ziduri; însă, 
faţă de pretenţiile guvernului francez, compania engleză a 
fost nevoită să schimbe direcţia căii ferate astfel încât să 
ocolească teritoriul nostru, iar oraşul a pierdut astfel 
singura ocazie de a-şi mai recăpăta o oarecare importanţă 
comercială. 

Trenul n-a intrat, aşadar, în Chandernagor. El s-a oprit pe 
şosea la trei mile depărtare de oraş, la marginea unei 
păduri de latanieri. Când ne-am organizat tabăra, ai fi spus 
că în locul acela se întemeiază un mic sat. Satul era însă 
mobil şi a doua zi, la 7 mai, el îşi relua marşul întrerupt, 
după o noapte liniştită, petrecută în cabinele noastre 
confortabile. 

În timpul primei opriri, Banks a pus să fie reînnoită 
rezerva de combustibil. Cu toate că maşina consumase 
puţin, el ţinea ca tenderul să fie totdeauna complet 
încărcat, adică să avem apă şi lemne sau cărbune cu care să 
putem merge neîntrerupt timp de şaizeci de ore. 

Căpitanul Hod şi credinciosul său Fox aplicau ei înşişi 
această regulă şi focarul lor interior - vreau să spun 
stomacul lor, care oferea o mare suprafaţă de încălzire - 
era aprovizionat întotdeauna cu acel combustibil azotat, 
indispensabil bunei şi îndelungatei funcţionări a maşinăriei 
omeneşti. 


De astă dată, etapa avea să fie mai lungă. Urma să 
călătorim două zile, să ne odihnim două nopţi, aşa încât să 
ajungem la Burdwan şi să vizităm oraşul la 9 mai. 

La ora şase dimineaţa, Storr a dat semnalul printr-un 
şuierat ascuţit, a golit cilindrii şi Gigantul de Oțel a pornit 
cu o iuţeală ceva mai mare decât în ajun. 

Timp de câteva ore, am mers pe lângă calea ferată care, 
trecând prin Burdwan, se alătură la Rajmahal văii Gangelui, 
pe care o urmează apoi până dincolo de Benares. Trenul de 
Calcutta a trecut pe lângă noi în mare viteză. Părea să ne 
sfideze prin exclamaţiile pline de admiraţie ale călătorilor. 
N-am răspuns provocării lor. Puteau ei mult şi bine să 
meargă mai repede ca noi, însă mai confortabil, nu! 

Ţinutul pe care l-am străbătut în aceste două zile era 
numai şes şi, de aceea, destul de plictisitor. Ici şi colo se mai 
legănau câţiva cocotieri mlădioşi, dar ultimii dintre ei au 
rămas în urmă dincolo de Burdwan. Acei arbori, făcând 
parte din marea familie a palmierilor, sunt prietenii 
ţărmurilor; le place deci să afle câteva molecule de aer 
marin în atmosfera pe care o respiră. Astfel încât, în afara 
unei zone destul de înguste care se învecinează cu litoralul, 
nu-i mai poţi întâlni şi ar fi de prisos să-i cauţi în India 
centrală. Însă flora din interior este la fel de interesantă şi 
de felurită. 

La drept vorbind, de fiecare parte a şoselei nu se afla 
decât o uriaşă tablă de şah alcătuită din orezarii, care se 
întindeau cât vedeai cu ochii. Pământul era împărţit în 
patrulatere, îndiguite ca salinele maritime sau crescătoriile 
de stridii de la ţărmul mării. Dar predomina culoarea verde 
şi recolta se anunţa bogată în acest teritoriu cald şi umed, 
unde aburii erau semnul unei rodnicii uluitoare. 

În seara următoare, la ora stabilită, cu o punctualitate pe 
care ar fi pizmuit-o până şi un expres, maşina scotea ultima 
trâmbă de vapori şi se oprea la porţile Burdwanului. 

Din punct de vedere administrativ, oraşul este capitala 
unui district englez, însă districtul este stăpânit ca 


proprietate particulară de un maharajah, care nu plăteşte 
guvernului un impozit mai mic de zece milioane. Oraşul este 
alcătuit în mare parte din case scunde, despărțite prin 
frumoase alei mărginite de cocotieri şi de arbori de arec. 
Aleile erau de ajuns de late spre a îngădui trenului nostru 
să treacă pe ele. 

Am mers deci să poposim într-un loc fermecător, plin de 
umbră şi de răcoare. În seara aceea, capitala maharajahului 
număra un cartier în plus. Era cătunul nostru portativ, satul 
nostru de numai două case şi pe care noi nu l-am fi dat pe 
întreg cartierul în care se înalţă splendidul palat al 
suveranului din Burdwan, construit în stil arhitectonic 
anglo-indian. 

Vă închipuiţi că elefantul nostru a produs aceeaşi impresie 
ca peste tot, adică un fel de groază plină de admiraţie 
tuturor acestor bengalezi care dădeau buzna de 
pretutindeni, cu capul descoperit, cu părul tăiat a la Titus38 
şi purtând drept veşminte, bărbaţii o bucată de pânză în 
jurul coapselor, iar femeile un sari alb care le învăluia din 
cap până-n picioare. 

Nu-mi este teamă decât de un singur lucru, a spus 
căpitanul Hod. Nu cumva maharajahul să vrea să cumpere 
Gigantul de Oțel şi să ne ofere o sumă atât de mare de bani, 
încât să fim siliţi să-l vindem Alteţei Sale! 

Niciodată! a strigat Banks. Am să-i fabric alt elefant atunci 
când va voi, şi atât de puternic încât va putea să-i care 
întreaga capitală de la un capăt al Statelor sale la celălalt! 
Dar pe al nostru nu-l vom vinde cu nici un preţ, nu-i aşa, 
Munro? 

Cu nici un preţ! i-a răspuns colonelul, având tonul unui om 
pe care nici măcar un milion nu l-ar putea ademeni. 

Dealtfel, nici vorbă n-a fost de cumpărarea colosului 
nostru. Maharajahul era plecat din Burdwan. Am primit o 
singură vizită, aceea a kamdarului său, un soi de secretar 
personal, care a venit să privească mai de aproape 
echipajul. După aceea, acest personaj ne-a invitat - ceea ce 


am primit cu plăcere - să explorăm grădinile palatului, în 
care erau plantate cele mai frumoase exemplare ale 
vegetației tropicale, stropite cu apă de izvor strânsă în 
iazuri sau formând pârâiaşe, să vizităm parcul împodobit cu 
chioşcuri clădite fantezist şi care încântau privirea, aşternut 
cu pajişti înverzite, plin de cerbi şi căprioare, de cerbi 
lopătari şi de elefanţi - reprezentanţi ai animalelor 
domestice - şi de tigri, de lei, pantere şi urşi, reprezentanţi 
ai faunei sălbatice, găzduiţi într-o menajerie de toată 
frumuseţea. 

Să ţii tigrii în cuşti ca pe nişte păsări, domnule căpitan! a 
strigat Fox. Ţi-e mai mare mila, zău aşa! 

Da, Fox, i-a răspuns căpitanul. Dacă le-ai cere părerea, 
aceste cinstite fiare ar prefera să hoinărească libere prin 
junglă... chiar şi în bătaia unei carabine cu gloanţe 
explozive! 

Ah, cât de bine înţeleg eu asta, domnule căpitan! făcu 
ordonanța, lăsând să-i scape un oftat. 

A doua zi, la 10 mai, am părăsit Burdwanul. Bine 
aprovizionat, Steam House a trecut peste calea ferată pe un 
pasaj de nivel şi s-a îndreptat spre Ramghur, oraş aflat la 
vreo şaptezeci şi cinci de leghe de Calcutta. 

Ce-i drept, itinerarul acesta lăsa în dreapta însemnatul 
oraş Murchedabad, care nu are nimic neobişnuit, nici în 
partea sa indiană, nici în cea engleză; Monghir, un soi de 
Birmingham al Hindustanului, cocoţat pe un promontoriu 
care domină cursul fluviului sfânt; Patna, capitala acelui 
regat al Beharului pe care noi aveam să-l traversăm în 
diagonală - centru important al negoţului cu opiu - şi care 
este pe cale să dispară sub invazia plantelor agăţătoare ce 
se găsesc aici din belşug. Însă noi aveam ceva mai bun de 
făcut: să urmăm o direcţie mai spre sud, la două grade 
latitudine sub valea Gangelui. 

În timpul acestei părţi a călătoriei, Gigantul de Oţel a fost 
îmboldit ceva mai tare şi a ţinut-o la trap uşor, ceea ce ne-a 
îngăduit să preţuim şi mai mult excelentele însuşiri ale 


caselor noastre suspendate. Dealtminteri, şoseaua era bună 
şi potrivită pentru asemenea încercare. Se prea poate că 
fiarele carnivore se speriau la trecerea giganticului elefant 
care scuipa aburi şi fum! În orice caz, spre marea mirare a 
căpitanului Hod, n-am văzut nici un tigru prin junglele din 
aceste ţinuturi. De fapt, el avea de gând să-şi împlinească 
pornirile vânătoreşti prin regiunile septentrionale ale Indiei 
şi nu în provinciile Bengalului, astfel încât deocamdată nici 
prin cap nu-i trecea să se plângă. 

La 15 mai, ne găseam în apropiere de Ramghur, la vreo 
cincizeci de leghe de Burdwan. Viteza medie nu fusese mai 
mare de cincisprezece leghe în douăsprezece ore. 

După trei zile, pe data de 18 mai, Steam House se oprea cu 
o sută de kilometri mai departe, în apropierea orăşelului 
Chittra. 

În această primă parte a călătoriei nu avusese loc nici un 
incident. Zilele erau călduroase, însă cât de plăcut era să-ţi 
faci siesta la adăpostul verandelor! Ne petreceam aici orele 
cele mai dogoritoare ale zilei într-un desfătător farniente. 

La căderea serii, Storr şi Kaluth, supravegheați de Banks, 
se apucau să curăţe cazanul şi să controleze maşinăria. 

În acest timp, căpitanul Hod şi cu mine, însoţiţi de Fox, de 
Gumi şi de cei doi câini prepelicari, mergeam la vânătoare 
în împrejurimile taberei. Nu găseam încă altceva decât 
vânat mic, cu blană sau cu pene; dacă însă căpitanul îl 
dispreţuia ca vânător, nu-l dispreţuia şi ca amator de 
mâncăruri bune ce era şi a doua zi, spre marea lui 
mulţumire, ca şi spre marea satisfacţie a domnului 
Parazard, lista de bucate cuprindea la prânz câteva feluri 
savuroase, care ne economiseau conservele. 

Uneori Gumi şi Fox rămâneau spre a îndeplini funcţia de 
tăietori de lemne şi de sacagii. Nu era nevoie să ne 
aprovizionăm iar tenderul pentru ziua următoare? Aşa încât 
Banks alegea, pe cât posibil, locurile de oprire pe malurile 
unui râuleţ, la marginea unei păduri. Această aprovizionare 


obligatorie se îndeplinea sub conducerea inginerului, care 
nu trecea cu vederea nici cel mai mic amănunt. 

Apoi, când totul era gata, ne aprindeam ţigările de foi - 
nişte cherout de Manilla - şi fumam, stând de vorbă despre 
această ţară pe care Hod şi Banks o cunoşteau temeinic. 
Cât despre căpitan, el, care dispreţuia vulgara ţigară de foi, 
trăgea în plămânii săi viguroşi, printr-o ţeavă lungă de 
douăzeci de picioare, fumul înmiresmat al unei hukka, 
umplută cu grijă de mâna ordonanţei sale. 

Dorinţa noastră cea mai vie ar fi fost ca şi colonelul Munro 
să ne urmeze în cursul acestor excursii rapide prin 
împrejurimile taberei. În mod invariabil noi îi făceam 
propunerea înainte de a pleca şi tot în mod invariabil el o 
refuza şi rămânea împreună cu sergentul Mac Neil. 
Amândoi porneau atunci să facă vreo sută de paşi în susul şi 
în josul şoselei. Vorbeau puţin, dar păreau că se înţeleg şi n- 
aveau deloc nevoie să schimbe câteva cuvinte spre a face 
schimb de gânduri. Erau, şi unul şi celălalt, cu totul 
cufundaţi în amintirile acelea dureroase pe care nimic nu le 
mai putea şterge din memorie. Ba, cine ştie dacă amintirile 
lor nu se însufleţeau iar, pe măsură ce sir Edward Munro şi 
sergentul se apropiau de teatrul tristelor evenimente! 

Neîndoielnic că numai o idee fixă, pe care nu aveam s-o 
aflăm decât mai târziu, şi nu simpla dorinţă de a nu se 
despărţi de noi îl îndemnase pe colonelul Munro să se 
alăture acestei expediţii prin nordul Indiei. Trebuie să vă 
spun că Banks şi căpitanul Hod împărtăşeau modul meu de 
a vedea lucrurile. Astfel încât, tustrei ne întrebam, nu fără 
oarecare nelinişte pentru viitor, dacă elefantul acesta de 
oţel, alergând prin câmpiile peninsulei, nu purta cu elo 
adevărată dramă. 

Capitolul VII. 

PELERINII DE LA RÂUL PHALGU. 

Beharul alcătuia odinioară imperiul Magadha. Era un soi 
de teritoriu sfânt pe vremea budiştilor şi mai este încă 
acoperit de temple şi de mânăstiri. Însă de multe veacuri, 


brahmanii au urmat preoţilor lui Buddha. Au pus mâna pe 
acele vihara, le exploatează şi trăiesc din veniturile cultului; 
ei fac concurenţă apelor sfinte ale Gangelui, pelerinajelor la 
Benares, ceremoniilor lui Jaggernaut; în sfârşit, se poate 
spune că întreg ţinutul le aparţine. 

Bogată ţară, cu uriaşele sale orezării, verzi ca smaraldul, 
şi întinsele plantaţii de mac, cu numeroasele ei târguşoare 
năpădite de verdeață, umbrite de palmieri, de manghieri, 
de curmali, de palmieri taras, peste care natura a aruncat, 
ca pe un năvod, o reţea încâlcită de liane. Şoselele pe care 
trece Steam House formează umbrare stufoase, cărora 
pământul umed le păstrează răcoarea. Înaintăm, cu harta 
în faţă, fără a ne teme vreo clipă că ne vom rătăci. Răgetul 
elefantului nostru se contopeşte cu asurzitorul concert al 
neamului păsăresc şi cu ţipetele stridente ale triburilor de 
maimuțe. Fumul lui se încolăceşte în volute groase în jurul 
curmalilor de plantație, a bananierilor, ale căror fructe aurii 
se detaşează ca nişte stele printre norii uşori. La trecerea 
lui se înalţă în văzduh în stoluri mari acele gingaşe păsări 
de orez, al căror penaj alb se confundă cu spiralele albe ale 
vaporilor. Ici şi colo, pâlcuri de smochini, boschete de 
grepfruit, răzoare de dahl, un soi de mazăre arborescentă 
pe care o susţine o tijă lungă de un metru, se detaşează 
viguros şi servesc drept contrast pentru a pune în valoare 
peisajele din planul doi. 

Dar ce zăpuşeală! Abia dacă mai trece un pic de aer umed 
printre rogojinile de vetiver de la ferestre! Acele hot winds, 
vânturile fierbinţi care s-au încărcat de căldură mângâind 
suprafaţa lungilor şesuri din vest, acoperă câmpia cu 
răsuflarea lor arzătoare. Este timpul să vină musonul lunii 
iunie spre a schimba presiunea atmosferică. Nimeni n-ar 
putea îndura atingerile acestui soare de foc, fără a fi 
ameninţat de o sufocare mortală. 

Aşa încât, câmpia e pustie. Chiar şi raioţii, deprinşi cu 
şuvoaiele acelea de raze arzând ca para, nu puteau să-şi 
lucreze culturile agricole. Numai drumul umbros era 


practicabil şi doar cu condiţia să-l străbaţi adăpostit în 
bungalowul nostru rulant. Fochistul Kaluth ar fi trebuit să 
fie, să nu spun din platină, căci platina s-ar fi topit şi ea, ci 
din carbon pur, ca să nu intre în fuziune în faţa grătarului 
arzător al cazanului. Ba nu, viteazul hindus rezistă! Tot 
umblând pe căile ferate ale Indiei centrale pe platforma 
locomotivelor, şi-a făurit parcă o a doua natură, refractară! 

Îân ziua de 19 mai, termometrul atârnat de peretele 
sufrageriei a marcat o sută şase grade Fahrenheit (44,11* 
centigrade). În seara aceea, nu ne-am mai putut face 
igienica plimbare kawakana. Cuvântul înseamnă exact „a 
mânca aer”, adică, după sufocările produse de o zi 
tropicală, mergi să respiri un pic din aerul călduţ şi curat al 
serii. Acum, însă, atmosfera încinsă ne-ar fi devorat ea pe 
noi. 

Domnule Maucler, mi-a spus sergentul Mac Neil, asta îmi 
aduce aminte de ultimele zile ale lui martie, în timpul 
cărora sir Hugh Rose, având numai o baterie de două piese 
de artilerie, încerca să facă o breşă în incinta de la Jhansi. 
Trecusem râul Betwa de şaisprezece zile şi de şaisprezece 
zile în şir nu mai scosesem frâiele cailor. Ne băteam între 
nişte ziduri enorme de granit, de-ai fi zis că ne aflăm între 
pereţii de cărămidă ai unui furnal înalt. Printre rândurile 
noastre treceau chitsi care cărau apă cu burdufurile şi, în 
timp ce noi trăgeam, ei ne-o turnau în cap, altminteri am fi 
căzut ca fulgeraţi. Uite! Îmi amintesc ca acum! Eram la 
capătul puterilor. Simţeam cum îmi explodează capul. Aş fi 
căzut... Colonelul Munro mă vede şi, smulgând burduful din 
mâinile unui chitsi, îl deşartă peste mine... şi era ultimul de 
care sacagiii mai izbutiseră să facă rost!... Asta nu se uită 
niciodată, înţelegeţi! O picătură de sânge pentru fiecare 
picătură de apă! Chiar şi când îmi voi fi vărsat tot sângele 
pentru colonel şi încă i-aş mai rămâne dator! 

Sergent Mac Neil, l-am întrebat eu, nu găseşti că, de când 
am pornit la drum, colonelul Munro pare mai preocupat ca 
de obicei? S-ar spune că fiecare zi... 


Da, domnule, mi-a răspuns Mac Neil, care m-a întrerupt 
destul de aprig, dar este foarte firesc! Domnul colonel se 
apropie de Lucknow, de Kanpur, acolo unde Nana Sahib a 
pus să fie ucisă... Ah, nu pot vorbi despre asta fără să mi se 
suie sângele la cap! Poate c-ar fi fost mai bine să fi schimbat 
itinerarul călătoriei şi să nu mai fi trecut prin provinciile pe 
care le-a bântuit răscoala! Suntem încă prea aproape de 
evenimentele acelea pentru ca amintirea lor să se fi şters! 

Dar de ce să nu schimbăm drumul? făcui eu. Dacă 
dumneata vrei, Mac Neil, am să vorbesc cu Banks, cu 
căpitanul Hod... 

Este prea târziu, mi-a răspuns sergentul. Dealtfel, am 
motive să cred că domnul colonel doreşte să revadă, poate 
pentru ultima oară, teatrul acestui război groaznic, că vrea 
să meargă acolo unde lady Munro şi-a aflat moartea, şi ce 
moarte! 

Dacă aşa crezi dumneata, Mac Neil, i-am spus eu atunci, 
ar fi mai bine să-l lăsăm pe colonelul Munro să facă tot ce 
crede de cuviinţă şi să nu ne schimbăm câtuşi de puţin 
planurile. Adesea găsim o mângâiere şi parcă o alinare a 
durerii dacă mergem să plângem pe mormântul celor 
dragi... 

Pe mormânt, da! a strigat Mac Neil. Dar puţul acela din 
Kanpur, în care au fost aruncate claie peste grămadă atâtea 
victime, înseamnă oare un mormânt? Se găseşte acolo 
vreun monument funerar care să ni le reamintească pe cele 
din cimitirele noastre din Scoţia, pe care le întreţin mâini 
pioase, printre flori, la umbra unor arbori frumoşi, purtând 
înscris pe ele un nume, unul singur, al celui care nu mai 
este? Ah, domnule, mă tem ca durerea colonelului meu să 
nu fie înspăimântătoare! Însă, vă repet, acum este prea 
târziu ca să-l mai întoarcem din drum. Cine ştie dacă n-ar 
refuza să ne mai urmeze? Da, să lăsăm ca lucrurile să 
meargă de la sine şi fie ca bunul Dumnezeu să ne 
călăuzească! 


De bună seamă că, vorbind astfel, Mac Neil ştia la ce să se 
aştepte în privinţa planurilor lui sir Edward Munro. Îmi 
spunea el oare totul? Nu cumva tocmai planul de a revedea 
Kanpur îl determinase pe colonel să părăsească oraşul 
Calcutta? Oricum ar fi stat însă lucrurile, acum parcă îl 
atrăgea un magnet către locul unde se petrecuse 
deznodământul acelei drame! Trebuia să-l lăsăm să facă tot 
ce vrea! 

Mi-a trecut atunci prin minte să-l întreb pe sergent dacă, 
în ceea ce-l priveşte, a renunţat la orice gând de răzbunare 
şi, într-un cuvânt, dacă-l credea mort pe Nana Sahib. 

— Nu, mi-a răspuns limpede Mac Neil. Cu toate că n-am 
nici un indiciu pe care să-mi pot întemeia părerea, eu nu 
cred că Nana Sahib e mort. Nu! Şi totuşi, nu ştiu nimic, n- 
am aflat nimic!... Mă simt mânat parcă de un instinct!... Să 
dea Domnul ca presimţirile să nu mă înşele, şi într-o bună 
Zi 
Sergentul n-a mai isprăvit ce avea de spus... Gestul lui 
arăta limpede ceea ce gura nu vrusese să rostească! 
Servitorul era la unison cu stăpânul lui! 

Atunci când le-am adus la cunoştinţă lui Banks şi 
căpitanului sensul acestei convorbiri, amândoi au fost de 
acord că itinerarul nu trebuia şi nu putea să mai fie 
modificat. Dealtfel, nu fusese niciodată vorba să trecem prin 
Kanpur ci, după ce vom fi trecut Gangele la Benares, urma 
să urcăm drept spre nord, străbătând partea răsăriteană a 
regatelor Aud şi Rohilkhande. Orice ar fi crezut Mac Neil, 
nu este deloc sigur că sir Edward Munro ar fi vrut să 
revadă oraşele Lucknow şi Kanpur, care i-ar fi trezit atâtea 
groaznice amintiri; dar, în sfârşit, dacă ar fi dorit-o, noi nu l- 
am fi împiedicat s-o facă. 

Cât despre Nana Sahib, faima lui era atât de mare, încât, 
dacă anunţul care-i semnala reapariţia în guvernământul 
Bombay spusese adevărul, ar fi trebuit să auzim despre el. 
Însă, la plecarea noastră din Calcutta, nu se mai vorbea de 


nabab şi informaţiile culese pe drum dădeau de presupus 
că autorităţile fuseseră induse în eroare. 

În orice caz, dacă prin absurd ar fi fost ceva adevărat la 
mijloc şi colonelul Munro ar fi avut un plan ascuns, ar fi 
părut lucru de mirare să nu i-l fi destăinuit lui Banks, 
prietenul său cel mai intim, mai curând decât sergentului 
Mac Neil. Însă acest lucru se datora fără îndoială, după cum 
spunea Banks, faptului că el făcuse totul spre a-l împiedica 
pe colonel să se arunce în căutări periculoase şi zadarnice, 
în timp ce sergentul se vede treaba că-l încuraja! 

La 19 mai către prânz, trecusem de târguşorul Chittra. 
Steam House se găsea acum la patru sute cincizeci de 
kilometri de punctul de plecare. 

A doua zi, la 20 mai, la căderea nopţii, Gigantul de Oțel 
ajungea, după o zi toridă, în apropiere de Gaya. Ne-am 
oprit pe malul unui râu sfânt, Phalgu, binecunoscut 
pelerinilor. Cele două case au fost instalate pe un taluz 
frumos umbrit de doi arbori falnici, la vreo două mile de 
oraş. 

Aveam de gând să petrecem în acest loc treizeci şi şase de 
ore, adică două nopţi şi o zi, întrucât împrejurimile erau 
vrednice a fi vizitate, după cum am arătat mai sus. 

A doua zi pe la patru dimineaţa, ca să scăpăm de căldurile 
amiezei, Banks, căpitanul Hod şi cu mine, după ce ne-am 
luat rămas bun de la colonelul Munro, ne-am îndreptat spre 
Gaya. 

Se afirmă că o sută cincizeci de mii de credincioşi năvălesc 
anual către acest centru plin de aşezăminte brahmanice. 
Într-adevăr, în împrejurimile oraşului, drumurile erau 
năpădite de un număr foarte mare de bărbaţi, femei, 
bătrâni şi copii. Tot puhoiul acela de lume umbla în 
procesiune prin câmpie, după ce înfruntase cu curaj 
ostenelile unui lung pelerinaj, spre a-şi îndeplini îndatoririle 
religioase. 

Banks mai vizitase teritoriul acesta al Beharului, pe 
vremea când făcea studii pentru construirea unui drum de 


fier care nici acum nu se află încă în curs de executare. 
Aşadar, cunoştea bine ţinutul şi n-am fi putut avea o călăuză 
mai bună decât el. Dealtfel, îl şi silise pe căpitanul Hod să-şi 
lase în tabără uneltele de vânătoare. Prin urmare, n-aveam 
nici o teamă că Nemrodul nostru ne-ar fi părăsit pe drum. 

Cu puţin înainte de-a ajunge în oraş, căruia pe drept 
cuvânt i se poate da numele de Cetate sfântă, Banks ne-a 
făcut să ne oprim înaintea unui arbore sacru, în jurul căruia 
pelerini de toate vârstele şi de amândouă sexele stăteau în 
poziţia adoraţiei. 

Arborele era un pipai, cu un trunchi uriaş; însă deşi mai 
toate ramurile îi căzuseră de bătrâneţe, el nu putea să 
numere mai mult de două-trei sute de ani de existenţă. 
Acest lucru avea să-l stabilească domnul Louis Rousselet cu 
doi ani mai târziu, în cursul interesantei sale călătorii prin 
India rajahilor. 

„Arborele Boddhi” acesta era numele religios al ultimului 
reprezentant al generaţiei de pipali sacri care au umbrit 
locul pe durata unui şir lung de secole, şi dintre care primul 
a fost plantat cu cinci sute de ani înaintea erei noastre. 
Probabil însă că, pentru fanaticii prosternaţi la poalele lui, 
era chiar copacul pe care însuşi Buddha l-a sfinţit aici. 
Acum el se înalţă deasupra unei terase căzute în ruină, 
foarte aproape de un templu din cărămidă, a cărui obârşie 
este, cu siguranţă, foarte veche. 

Prezenţa a trei europeni în mijlocul acestor mii de hinduşi 
n-a fost privită cu ochi prea buni. Nu ni s-a spus totuşi 
nimic, dar n-am izbutit să ajungem până la terasă şi nici să 
pătrundem între ruinele templului. Dealtfel, locul era plin 
de pelerini şi ar fi fost greu să ne croim drum printre ei. 

Dacă s-ar fi găsit pe aici vreun brahman, ne-a spus Banks, 
vizita noastră ar fi fost mai completă şi poate că am fi izbutit 
să vedem edificiul până în ultimul colţişor. 

Cum, l-am întrebat eu, un preot să fie mai puţin sever 
decât credincioşii săi? 


Dragul meu Maucler, mi-a răspuns Banks, nu se află 
severitate care să reziste în faţa câtorva rupii. La urma 
urmelor, trebuie să trăiască şi brahmanii! 

Nu văd câtuşi de puţin necesitatea, a răspuns căpitanul 
Hod, care greşea neimpărtăşind toleranța pe care o acordă 
compatrioţii săi hinduşilor, moravurilor şi prejudecăţilor lor, 
obiceiurilor şi obiectelor lor de venerație. 

Pentru moment, toată India nu era pentru el decât o 
nesfârşită „rezervaţie de vânătoare” şi, în mod 
incontestabil, dădea întâietate ferocelor carnivore din 
junglă, populaţiei din oraşe şi de la ţară. 

După şederea cuvenită la poalele arborelui sacru, Banks 
ne-a condus pe şosea în direcţia localităţii Gaya. Pe măsură 
ce ne apropiam de oraşul sfânt, mulţimea pelerinilor 
creştea. În curând, în mijlocul unui luminiş de verdeață, ne- 
a apărut dinainte Gaya, pe culmea unei stânci pe care ea o 
încununează cu pitoreştile-i construcţii. 

Ceea ce atrage mai cu seamă atenţia turiştilor în acel loc 
este templul lui Vişnu, o construcţie modernă, întrucât a 
fost reclădit, cu numai câţiva ani în urmă, de regina din 
Holcar. Marea curiozitate a templului sunt urmele lăsate de 
Vişnu în persoană, atunci când a binevoit să coboare pe 
pământ spre a se lupta cu demonul Maya. Rezultatul luptei 
dintre un zeu şi un diavol nu putea rămâne multă vreme 
îndoielnic. Demonul a pierit şi, un bloc de piatră, vizibil în 
însăşi incinta lui Vişnu-Pad, mărturiseşte, prin urmele de 
picioare adânc întipărite ale adversarului său, că diavolul a 
avut de furcă zdravăn. 

Spun „un bloc de piatră vizibil” şi mă grăbesc să adaug 
„vizibil numai pentru hinduşi”. Într-adevăr, nici unui 
european nu i s-a îngăduit să contemple aceste vestigii 
divine. Se prea poate că, pentru a le distinge în piatra 
miraculoasă, este nevoie de o credinţă puternică, aşa cum 
nu se mai întâlneşte la credincioşii de prin părţile 
Occidentului. De astă dată, oricum, feanks s-a ostenit de 
pomană să-şi ofere rupiile. Nici un preot n-a vrut să accepte 


ceea ce ar fi însemnat preţul unui sacrilegiu. Dacă suma nu 
va fi fost la înălţimea unei conştiinţe de brahman, este un 
lucru asupra căruia n-aş îndrăzni să hotărăsc eu. Fapt este 
că n-am putut pătrunde în templu şi n-am aflat nici până 
acum care este „măsura” piciorului acestui tânăr blând şi 
frumos de culoare azurie, înveşmântat ca un rege din 
vremile de demult, celebru prin cele zece încarnări ale sale, 
care reprezintă principiul conservator opus lui Siva, 
cumplitul simbol al principiului distrugător, şi pe care 
vaishnava, adoratorii lui Vişnu, îl recunosc drept primul 
dintre cele trei sute treizeci de milioane de zei care 
populează mitologia lor eminamente politeistă. 

Însă nu aveam motive să regretăm nici excursia în oraşul 
sfânt, nici vizita la Vişnu-Pad. Ar fi cu neputinţă să 
zugrăvesc mulţimea de temple, succesiunea curților, 
îngrămădeala de vihara pe care a trebuit să le ocolim sau să 
le străbatem ca să ajungem până la el. Însuşi Theseu, cu 
firul Ariadnei în mână, s-ar fi pierdut în acel labirint! Am 
coborât deci de pe stânca Gayei. 

Căpitanul Hod era furios. Vrusese să-i tragă o mamă de 
bătaie brahmanului care nu ne îngăduise să intrăm la 
Vişnu-Pad. 

„Te-ai gândit bine, Hod? l-a întrebat Banks, potolindu-l. Nu 
ştii oare că hinduşii îşi privesc preoţii, pe brahmani, nu 
numai ca pe nişte fiinţe cu sânge ilustru, ci şi ca pe nişte 
fiinţe de origine superioară?” 

Atunci când am ajuns la acea parte a râului Phalgu ce 
scaldă stânca oraşului Gaya, sub ochii noştri a început să se 
desfăşoare larg uimitoarea îngrămădeală a pelerinilor. Se 
înghionteau acolo într-un talmeş-balmeş nemaipomenit 
bărbaţi şi femei, bătrâni şi copii, orăşeni şi săteni, baboo 
bogaţi şi raioţi din cea mai infimă categorie, vaişia - 
negustori şi agricultori, kşatria - mândrii războinici ai ţării, 
sudra - bieţi meşteşugari de diferite secte religioase, paria 
- oameni care se află în afara legii şi care spurcă obiectele 
pe care le privesc, într-un cuvânt toate clasele şi toate 


castele din India, rajuptul viguros împingând cu cotul pe 
bengalezul firav, oamenii din Punjab opuşi mahomedanilor 
din Sindia. Unii veniţi în palanchine, alţii în care trase de 
boi mari cu cocoaşă. Primii se odihnesc lungiţi lângă 
cămilele lor, ale căror capete viperine stau culcate pe 
pământ; ceilalţi au făcut drumul pe jos. Şi sosesc mereu, din 
toate părţile peninsulei. Aici se înalţă corturi, acolo vezi 
căruţe pe două roate cu caii deshămaţi, dincolo se află 
risipite colibe din crengi, care slujesc drept locuinţe 
provizorii pentru toată lumea. 

Ce îmbulzeală! făcu căpitanul Hod. 

La apusul soarelui, apele râului Phalgu n-au să fie prea 
plăcute la gust! observă Banks. 

Şi de ce, mă rog? l-am întrebat eu. 

Pentru că apele râului sunt sfinte şi toată lumea asta 
suspectă are să se scalde în ele, la fel cum fac „gangiştii” în 
apele Gangelui. 

Acolo ne aflăm deci în aval? a strigat căpitanul Hod 
întinzând mâna în direcţia în care se găsea tabăra noastră. 
Nu, domnule căpitan, linişteşte-te, i-a răspuns inginerul, 

ne aflăm în amonte. 

Perfect, Banks, nu trebuie să ne adăpăm Gigantul de Oțel 
la izvorul ăsta necurat! 

În acest timp, noi treceam prin mijlocul miilor de hinduşi 
îngrămădiţi într-un spaţiu destul de restrâns. 

Auzul îţi era izbit din capul locului de un zgomot strident 
de lanţuri şi de clopoței. Erau cerşetorii care făceau apel la 
mila publică. 

Mişunau acolo exemplare diferite din tagma cerşetorilor, 
atât de răspândită în întreaga peninsulă indiană. Cea mai 
mare parte dintre ei făceau paradă de răni prefăcute, 
aidoma lui Clopin-Trouillefou39 din evul mediu, insă, dacă 
cerşetorii de profesie sunt în mare parte falşi infirmi, nu tot 
astfel se întâmplă şi cu fanaticii. Într-adevăr, ar fi fost şi 
greu să împingi convingerea omenească mai departe. 


Erau de faţă fachiri, gusaini, aproape goi, acoperiţi cu 
cenuşă; unul avea braţul anchilozat de o tensiune 
prelungită, altul, palma străpunsă de unghiile propriilor 
sale degete. 

Unii îşi impuseseră canonul de a măsura cu trupul lor 
întregul drum pe care-l urmaseră de la plecare. Se 
întindeau pe pământ, se ridicau, se lungeau iarăşi; 
umblaseră în acest fel sute de leghe, de parcă ar fi slujit 
drept lanţ de arpentaj. Mă grăbeam să trec mai departe, 
când Banks m-a oprit deodată, zicându-mi: „Ora 
rugăciunii!” 

În clipa aceea, în mijlocul mulţimii a apărut un brahman. 
EI a ridicat mâna dreaptă şi a întins-o către soare, care 
fusese până atunci ascuns de masivul de stâncă pe care era 
clădită Gaya. 

Semnalul a fost dat de prima rază aruncată de astrul 
radios. Mulțimea de oameni aproape despuiaţi a intrat în 
apele sfinte. Au avut loc atunci simple cufundări, ca în 
vremurile de demult ale botezului; însă trebuie să vă spun 
că ele n-au întârziat să se transforme în adevărate partide 
de înot, al căror caracter religios era greu de priceput. 
Habar n-am dacă iniţiaţii, recitându-şi stoca sau versetele, 
pe care la un preţ dinainte stabilit li le dictau preoţii, aveau 
de gând să-şi spele mai mult trupul decât sufletul. Adevărul 
este că, după ce luau apă în căuşul palmei şi stropeau spre 
cele patru puncte cardinale, îşi aruncau câteva picături în 
obraz, la fel cu cei care merg la scaldă în mare şi se 
distrează cu primele valuri de pe plajă. Dealtfel, trebuie să 
adaug că nu uitau să-şi smulgă cel puţin câte un fir de păr 
pentru fiecare păcat pe care-l făptuiseră. Cum de nu se 
găseau aici cei care ar merita să iasă pleşuvi din apele 
râului Phalgu! 

Şi într-atât de neînfrânate erau zbânţuielile balneare ale 
acestor credincioşi, când tulburând apa prin plonjoane 
neaşteptate, când bătând-o cu călcâiele ca nişte înotători 
emeriţi, încât aligatorii înspăimântați fugeau pe malul 


celălalt. De acolo priveau cu ochii lor verzi-albăstrui aţintiţi 
asupra acestei mulţimi zgomotoase care le cotropea 
domeniul, rămânând înşiruiţi şi făcând să răsune aerul cu 
clămpănitul fălcilor lor nemaipomenite. Dealtfel, pelerinii 
nu se sinchiseau de ei mai mult ca decât de nişte şopârle 
nevătămătoare. 

Era timpul să-i lăsăm pe aceşti ciudaţi credincioşi să 
ajungă în starea de a putea intra în Kailasa, care este 
paradisul lui Brahma. Am urcat deci de-a lungul râului 
Phalgu, ca să ajungem înapoi în tabără. 

Dejunul ne-a strâns pe toţi în jurul mesei, iar restul zilei, 
care a fost peste măsură de călduroasă, a trecut fără 
incidente. Spre seară, căpitanul Hod a mers să cutreiere 
câmpia de primprejur şi s-a întors cu niscai vânat mărunt. 
În acest timp, Storr, Kaluth şi Gumi refăceau proviziile de 
apă şi de combustibil şi încărcau cazanul. Era, într-adevăr, 
vorba s-o pornim în zori de zi. 

La ora nouă seara, intrasem cu toţii în camerele noastre. 
Avea să urmeze o noapte foarte liniştită, însă destul de 
întunecoasă. Norii groşi ascundeau stelele şi făceau ca 
atmosfera să fie încărcată. Chiar şi după apusul soarelui, 
zăpuşeala rămăsese la fel de mare. 

Mi-a venit destul de greu să adorm, într-atât de 
înăbuşitoare era căldura. Prin fereastră, pe care o lăsasem 
deschisă, nu pătrundea decât aer fierbinte, care mi se 
părea foarte nepotrivit pentru funcţionarea normală a 
plămânilor. 

Se făcuse miezul nopţii şi eu nu-mi găsisem o clipă de 
odihnă. Eram totuşi foarte hotărât să dorm trei-patru ore 
înainte de plecare, dar zadarnic încercam eu să-i poruncesc 
somnului să vină. Nu izbuteam să adorm. Voința mea nu era 
în stare să facă nimic, ba dimpotrivă. 

Să tot fi fost ora unu noaptea, când mi s-a părut că aud un 
murmur surd care se răspândea de-a lungul malurilor 
râului Phalgu. 


Am crezut mai întâi că, sub influenţa atmosferei foarte 
încărcate cu electricitate, începea să se ridice dinspre apus 
vreun vânt vestitor de furtună. Ar fi fost el fierbinte, fără 
îndoială, dar ar fi mişcat în sfârşit straturile de aer şi l-ar fi 
făcut, poate, mai respirabil. 

Mă înşelasem însă. Ramurile arborilor care adăposteau 
tabăra erau cu totul nemişcate. 

Mi-am scos capul afară pe fereastră şi am stat să ascult. 
Murmurul îndepărtat s-a auzit din nou, dar, de văzut, n-am 
văzut nimic. Râul Phalgu era întunecat şi nu tremura pe 
întinderea lui nici cea mai mică licărire de lumină pe care 
ar fi dat-o orice mişcare a suprafeţei sale. Aşadar, zgomotul 
nu venea nici din apă, nici din aer. 

Cu toate acestea, n-am auzit nimic suspect. M-am culcat 
deci la loc şi, cuprins de oboseală, am început să picotesc. 
La anumite intervale de timp mai ajungea până la mine câte 
o pală din murmurul acela inexplicabil, dar, până la urmă, 
am adormit adânc. 

Două ore mai târziu, în clipa când primele luciri ale zorilor 
începeau să se strecoare prin întuneric, am fost trezit 
deodată din somn. 

Cineva îl striga pe inginer: 

Domnule Banks! 

Ce doreşti? *!. 

Veniţi, vă rog, încoace. 

Am recunoscut vocile lui Banks şi a mecanicului, care 
intrase pe culoar. 

M-am sculat îndată şi am părăsit cabina. Banks şi Storr se 
şi aflau pe veranda din faţă. Colonelul Munro mi-o luase 
înainte şi căpitanul Hod a venit în curând după noi. 

Ce se întâmplă? a întrebat inginerul. 

Uitaţi-vă şi dumneavoastră, domnule, i-a răspuns Storr. 
Lumina slabă a zorilor ne îngăduia să observăm malurile 
râului Phalgu şi o parte din şoseaua care se desfăşura 
înainte pe mai multe mile. Ne-a cuprins o mare uimire când 


am văzut mai multe sute de hinduşj, culcaţi grupuri- 
grupuri, umplând pajiştile şi drumul. 

Ăştia sunt pelerinii noştri de ieri, a spus căpitanul Hod. 

Şi ce fac aici? am întrebat eu. 

Fără îndoială, aşteaptă răsăritul soarelui, ca să se arunce 
în apele sfinte! 

Nu, a răspuns Banks. Ce, n-ar putea să-şi facă abluţiunile 
chiar în Gaya? Dacă au venit aici, înseamnă că... 

Înseamnă că Gigantul nostru de Oţel şi-a produs efectul 
obişnuit! a strigat căpitanul Hod. Au aflat că se găseşte în 
apropiere un elefant gigantic, un colos cum n-au mai văzut 
nicicând, şi au venit să-l admire! 

Numai de s-ar mărgini să-l admire! a răspuns inginerul 
clătinând din cap. 

Atunci, de ce anume te temi, Banks? l-a întrebat colonelul. 

Ei, mă tem... ca nu cumva oamenii ăştia fanatizaţi să nu ne 
bareze trecerea şi să nu ne stânjenească mersul înainte! 

În orice caz, fii, te rog, prevăzător! Cu asemenea 
credincioşi nici o precauţie nu-i prea mică. 

Într-adevăr, a răspuns Banks. Apoi, strigându-l pe fochist: 

Kaluth, l-a întrebat el, focurile sunt pregătite? 

Da, domnule. 

Ei bine, aprinde-le. 

Da, aprinde-le, Kaluth! a strigat căpitanul Hod. Încălzeşte 
bine, Kaluth, şi elefantul nostru să scuipe în faţa tuturor 
acestor pelerini răsuflarea lui de fum şi de vapori! 

Era ora trei şi jumătate noaptea. Nu mai aveam nevoie 
decât de cel mult o jumătate de oră pentru ca maşina să se 
afle sub presiune. Focurile au fost aprinse de îndată, 
lemnele trosneau în focar şi un fum negru se înălța din 
uriaşa trompă a elefantului, al cărei capăt se pierdea 
printre ramurile arborilor falnici din jur. 

În clipa aceea, câteva grupuri de hinduşi s-au apropiat 
unele de altele. 'Ioată mulţimea aceea a început să se pună 
în mişcare. Pelerinii s-au strâns şi mai aproape de trenul 
nostru. Îi vedeai pe cei din primele rânduri cum înălţau 


braţele în aer, le întindeau spre elefant, se înclinau, 
îngenuncheau, se prosternau cu capul în ţărână. De bună 
seamă că aceasta însemna o adoraţie împinsă până la cel 
mai înalt grad. 

Ne aflam deci acolo pe verandă, colonelul Munro, 
căpitanul Hod şi cu mine, destul de îngrijoraţi, căci nu ştiam 
până unde va merge frenezia mulţimii. A venit şi Mac Neil 
lângă noi şi privea în tăcere. Cât despre Banks, el se dusese 
să ia loc împreună cu Storr în turela ce-o purta în spate 
uriaşul animal şi de unde putea să-l manevreze după plac. 

La ora patru se şi auzea duduitul cazanului. Hinduşii luau 
probabil acest duduit răsunător drept mormăitul supărat al 
unui elefant de ordin supranatural. În clipa aceea, 
manometrul arăta o presiune de cinci atmosfere şi Storr 
lăsă aburii să iasă prin supape, ca şi cum giganticul 
pahiderm ar fi transpirat prin toţi porii. 

— Ne aflăm sub presiune, Munro! a strigat Banks. 

— Dă-i drumul, Banks, i-a răspuns colonelul, însă mergi cu 
băgare de seamă şi vezi să nu strivim pe nimeni! 

Aproape se luminase de ziuă. Şoseaua care trece de-a 
lungul râului Phalgu era ocupată de mulţimea de 
credincioşi, prea puţin hotărâți să ne facă loc să trecem. În 
aceste condiţii, nu era defel uşor să mergem înainte fără a 
strivi pe careva. 

Banks a dat semnalul de plecare prin două sau trei 
şuierături, cărora hinduşii le-au răspuns cu urlete frenetice. 
„Daţi-vă la o parte! Daţi-vă la o parte!” a strigat inginerul 
şi i-a spus mecanicului să deschidă puţin regulatorul de 

presiune. 

S-a auzit mugetul vaporilor care au dat iureş în cilindri. 
Maşina s-a urnit din loc pe distanţa unei jumătăţi de 
învârtitură de roată. Un şuvoi gros de fum alb a ieşit din 
trompă. 

Mulțimea se îndepărtase o clipă. Regulatorul de presiune 
a fost deschis atunci pe jumătate. Răgetul Gigantului de 
Oţel s-a auzit mai puternic şi trenul nostru s-a pus în 


mişcare printre rândurile strânse ale hinduşilor care, după 
cât se părea, n-aveau de gând să-i facă loc. 

Banks, ia seama! am strigat eu deodată. 

Aplecându-mă în afara verandei, tocmai văzusem vreo 
doisprezece dintre aceşti fanatici aruncându-se pe şosea, 
vrând fără doar şi poate să se lase striviţi sub roţile uriaşei 
maşini. 

Atenţie! Atenţie! Daţi-vă înapoi! spunea colonelul Munro, 
făcându-le semn să se ridice. 

Imbecilii! striga la rândul său căpitanul Hod. Ei iau 
aparatul nostru drept carul lui Jaggernaut! Vor să se lase 
zdrobiţi de picioarele elefantului sfânt! 

La un semn al lui Banks, mecanicul a oprit admisia 
vaporilor. Pelerinii, lungiţi de-a curmezişul drumului, 
păreau hotărâți să nu se ridice cu nici un chip. În jurul lor, 
mulţimea fanatizată striga şi-i încuraja prin gesturi. Maşina 
se oprise. Banks se afla într-o mare încurcătură şi nu mai 
ştia ce să facă. 

Deodată, i-a venit o idee. 

Bine, o să vedem noi! făcu el. 

A deschis numaidecât robinetul oalelor de condensare ale 
cilindrilor şi şuvoaie puternice de vapori au ţâşnit la nivelul 
solului, în timp ce văzduhul răsuna de şuierături stridente. 

Ura, ura, ura! a strigat căpitanul Hod. Şfichiuieşte.-i, 
prietene Banks, şfichiuieşte-i! 

Mijlocul se dovedea bun. Fanaticii, atinşi de şuvoaiele de 
aburi fierbinţi, s-au ridicat scoțând strigăte de oameni 
opăriţi. Să se lase striviţi, da, înțelegeau; să se lase arşi de 
vii, nici gând! 

Mulțimea a dat îndărăt şi drumul a devenit iar liber. 
Regulatorul a fost atunci deschis cu totul, roţile au muşcat 
adânc pământul. 

Înainte, înainte! a strigat căpitanul Hod, bătând din palme 
şi râzând din toată inima. 

Şi, cu un mers mai rapid, Gigantul de Oțel, luând-o drept 
înainte pe şosea, a dispărut în curând din faţa mulţimii 


uluite, întocmai ca un animal fantastic învăluit într-un nor 
de aburi. 

Capitolul VIII. 

CÂTEVA ORE LA BENARES. 

Steam House avea acum în faţă şoseaua liberă, acea şosea 
care, trecând prin Sasseram, avea să ne conducă pe malul 
drept al Gangelui, până în faţa oraşului Benares. 

Cam la o milă dincolo de tabără, maşina şi-a încetinit 
mersul, făcând adică vreo două leghe şi jumătate pe oră. 
Intenţia lui Banks era să poposim în aceeaşi seară la 
douăzeci şi cinci de leghe de Gaya şi să ne petrecem liniştiţi 
noaptea în împrejurimile micului oraş Sasseram. 

În general, şoselele din India evită pe cât posibil cursurile 
de apă unde ar fi nevoie de poduri, care sunt destul de greu 
de înălţat pe aceste terenuri născute din formaţiuni 
aluvionare. Altminteri, ar fi nevoie ca ele să fie construite 
prin multe părţi, peste tot pe unde nu este cu putinţă să 
împiedici un râu sau un fluviu să bareze drumul. Ce-i drept, 
acolo se află bacul, acel aparat străvechi şi rudimentar, care 
cu siguranţă că n-ar fi fost în stare să transporte şi trenul 
nostru. Numai că, din fericire, ne puteam lipsi de el. 

Tocmai în timpul acestei zile a fost nevoie să străbatem un 
curs de apă important, Sone. Râul acela, alimentat mai sus 
de Rhotas de afluenții săi Coput şi Coyle, merge să-şi verse 
apele în Gange între Arrah şi Dinapore. 

Nimic mai simplu decât trecerea apei. Elefantul s-a 
transformat, fireşte, în motor marin. Ela coborât malul pe o 
pantă blânda, a intrat în râu, s-a menţinut la suprafaţă şi, 
bătând apa cu picioarele sale, întocmai ca paletele unei 
roate hidraulice, a tras încetişor trenul care plutea în urma 
lui. 

Căpitanul Hod nu-şi mai găsea locul de bucurie. 

O casă rulantă, striga el, o casă care este totodată vagon şi 
navă cu aburi! Nu-i mai lipsesc decât aripile spre a se 
transforma în aparat zburător şi a cuceri spaţiul! 


Se va face şi asta într-o bună zi, prietene Hod, i-a răspuns 
plin de seriozitate inginerul. 

Ştiu prea bine, prietene Banks, a spus la fel de serios 
căpitanul. "Totul se va face! Ceea ce nu se va face, însă, va fi 
să ni se redea existenţa peste două sute de ani, ca să vedem 
minunile acelea! Viaţa nu este veselă în fiecare zi şi, cu 
toate acestea, aş încuviinţa bucuros să trăiesc zece secole - 
din pură curiozitate! 

Seara, la douăsprezece ore depărtare de Gaya, după ce 
trecusem peste măreţul pod tubular care poartă railway-ul 
la optzeci de picioare deasupra apelor Sonei, ne-am aşezat 
tabăra în apropiere de Sasseram. Nu era vorba decât să ne 
petrecem o noapte în acel loc, spre a ne reface rezerva de 
lemne şi de apă, şi s-o pornim iar în zorii zilei. 

Toate punctele programului au fost executate întocmai şi a 
doua zi, în dimineaţa de 22 mai, înaintea orelor fierbinţi pe 
care ni le menea soarele arzător de la amiază, ne şi 
reluasem drumul. 

Ţinutul pe care-l străbăteam era mereu acelaşi, adică 
foarte bogat, cu pământul foarte bine lucrat. Aşa apărea el 
în apropierea minunatei văi a Gangelui. N-am să vă vorbesc 
despre numeroasele sate pierdute în mijlocul uriaşelor 
orezării, printre pâlcurile de palmieri taras cu frunzişul lor 
des în chip de boltă, sub umbrarul manghierilor şi a altor 
arbori având o înfăţişare minunată. Dealtfel, nici nu ne 
opream din drum. Dacă uneori calea ne era tăiată de vreun 
car pe două roţi, tras încet de boi zebu, două sau trei 
şuierături îl făceau să se tragă la o parte şi trenul nostru 
trecea nestingherit, spre marea uimire a raiofilor. 

În timpul zilei, am avut fermecătoarea plăcere să văd 
numeroase câmpuri cultivate cu trandafiri. Într-adevăr, nu 
ne îndepărtasem mult de Ghazipore, centru însemnat al 
producţiei de apă de Colonia sau, mai curând, de esenţă 
obţinută din florile de trandafir. 

L-am întrebat pe Banks dacă poate să-mi dea câteva 
lămuriri asupra acestui produs atât de căutat, care părea să 


fie ultimul cuvânt al artei în materie de parfumerie. 

lată nişte cifre, dragă prietene, mi-a răspuns Banks, iar ele 
îţi vor arăta cât de costisitoare este fabricaţia. Mai întâi, 
patruzeci de livre40 de trandafiri sunt supuse unui fel de 
distilare lentă la foc mic şi totul dă vreo treizeci de livre de 
apă de roze. Apa aceasta este aruncată peste un nou pachet 
de patruzeci de livre de flori, care sunt distilate până în 
clipa când amestecul se reduce la douăzeci de livre. 
Amestecul este lăsat timp de douăsprezece ore în aerul 
răcoros al nopţii, iar a doua zi, la suprafaţa lui ce se 
găseşte? O uncie41 de ulei plăcut mirositor. Aşadar, din 
optzeci de livre de trandafiri - cantitate în care se spune că 
intră nu mai puţin de două sute de mii de flori - nu s-a scos 
până la urmă decât o uncie de lichid. Este un adevărat 
masacru! Aşa încât, nu trebuie să ne mire că, până şi în ţara 
unde este produsă, esenţa de roze costă patruzeci de rupii, 
adică o sută de franci uncia. 

Ehei, făcu căpitanul Hod, dacă pentru a fabrica o uncie de 
rachiu ar fi nevoie de optzeci de livre de struguri, straşnic 
preţ ar mai avea grogul! 

În timpul aceleiaşi zile am mai avut de trecut şi peste 
Karamnaca, alt afluent al Gangelui. Hindugşii fac din acest 
râu nevinovat un soi de Stix42, pe care nu-i deloc plăcut să 
pluteşti. Malurile sale nu sunt mai puţin blestemate decât 
malurile Iordanului sau ale Mării Moarte. Cadavrele care îi 
sunt încredințate, el le poartă de-a dreptul în infernul 
brahmanic. Nu discut asemenea credinţe, însă, cât priveşte 
afirmaţia că apa din acest râu diabolic ar fi neplăcută la 
gust şi nesănătoasă pentru stomac, protestez. Ea este 
excelentă. 

Seara, după ce străbătusem un ţinut prea puţin 
accidentat, printre uriaşe câmpuri cu maci şi o nesfârşită 
tablă de şah de orezării, am poposit pe malul drept al 
Gangelui, în faţa străvechiului Ierusalim al hinduşilor, 
oraşul sfânt Benares. 


— Facem o haltă de douăzeci şi patru de ore, a spus 
Banks. 

La ce distanţă ne aflăm acum de Calcutta? l-am întrebat eu 
pe inginer. 

La vreo trei sute cincizeci de mile, mi-a răspuns el, şi 
trebuie să mărturiseşti, dragă prietene, că nu ne-am dat 
seama nici de lungimea drumului, nici de oboselile 
călătoriei! 

Gangele! Iată un fluviu al cărui nume evocă legendele cele 
mai poetice, şi nu vi se pare că toată India se rezumă în el? 
Mai există oare pe lume vreo vale care să se poată compara 
cu aceea care, pentru a-şi îndruma superbul curs, se 
desfăşoară pe un spaţiu de cinci sute de leghe numărând nu 
mai puţin de o sută de milioane de locuitori? Mai există 
vreun loc de pe glob unde să se fi îngrămădit mai multe 
minunăţii de la apariţia raselor asiatice încoace? Oare ce-ar 
fi scris Victor Hugo despre Gange, el care a cântat atât de 
măreț Dunărea? Da! Poţi să vorbeşti cu glas tare atunci 
când ai hulă ca şi marea, Când pe glob şerpuitoarea Albie-ţi 
rostogoleşti, Din apus spre răsărit! 

Însă şi Gangele îşi are hula lui, cicloanele sale, mai 
îngrozitoare decât uraganele fluviului european! Şi albia lui 
se desfăşoară şerpuitoare prin ţinuturile cele mai poetice 
de pe lume! Şi el curge de la apus spre răsărit! Numai că 
nu-şi trage izvoarele dintr-un masiv de coline mediocre! El 
se rostogoleşte de pe cel mai înalt lanţ din munţii Tibetului, 
şi soarbe toţi afluenții întâlniți în drum. El coboară din 
Himalaya! 

A doua zi, la 23 mai, la răsăritul soarelui, marea întindere 
de ape scânteia în faţa ochilor noştri. Pe nisipul alb, câteva 
grupuri de aligatori foarte mari păreau să soarbă primele 
raze ale zilei. Stăteau nemişcaţi, întorşi către astrul radios, 
de parcă ar fi fost cei mai credincioşi sectanţi ai lui Brahma. 
Însă câteva cadavre ce treceau plutind la vale i-au smuls din 
adoraţie. S-a spus că acestea, târâte de curentul apei, ar 
pluti pe spate dacă sunt trupuri de bărbaţi şi cu faţa în jos 


dacă sunt leşuri de femei. Am putut constata că observaţia 
nu este adevărată. O clipă mai târziu, monştrii s-au aruncat 
asupra pradei - pe care dealtfel le-o procură zilnic cursurile 
de apă ale peninsulei - şi au târât-o în adâncurile fluviului. 

Calea ferată dinspre Calcutta, înainte de a se bifurca la 
Allahabad spre a ajunge la Delhi în nord-est şi la Bombay în 
sud-vest, urmează neîntrerupt malul drept al Gangelui, însă 
mergând în linie dreaptă şi economisind astfel cotiturile. 
Din gara Mogul-Serai - faţă de care nu ne găseam mai 
departe de câteva mile - se desprinde o ramificaţie mică, 
servind Benaresul după ce traversează fluviul şi care, 
urmând valea râului Gumti merge până la Jaunpur, pe un 
parcurs de vreo şaizeci de kilometri. 

Oraşul Benares se află deci pe malul stâng. Dar nu în acest 
loc aveam să trecem noi Gangele, ci numai la Allahabad. 
Gigantul de Oţel a rămas deci în tabăra pe care o alesesem 
în seara din ajun - 22 mai. La mal erau amarate gondole 
gata să ne ducă până în oraşul sfânt, pe care doream să-l 
vizitez mai cu de-amănuntul. 

Colonelul Munro n-avea nimic de aflat şi nimic de văzut în 
oraşele acestea, pe care le vizitase atât de des. Şi totuşi, în 
acea zi, în prima clipă a vrut să meargă împreună cu noi; 
însă, după ce s-a mai gândit, s-a hotărât să facă o excursie 
pe malurile fluviului, însoţit de sergentul Mac Neil. Într- 
adevăr, au părăsit amândoi Steam House înaintea noastră. 
Cât despre căpitanul Hod, care făcuse parte altădată din 
garnizoana Benares, dorea să se ducă să-şi vadă câţiva 
camarazi. Astfel încât, Banks şi cu mine - inginerul vrusese 
să-mi servească drept călăuză - am fost singurii pe care un 
simţământ de curiozitate avea să ne mâne spre oraş. 

După cum v-am spus, căpitanul Hod făcuse parte din 
garnizoana Benares, însă trebuie să ştiţi că trupele armatei 
regale nu-şi au de obicei reşedinţa în oraşele hinduse. 
Cazărmile lor se află în mijlocul „cantonamentelor”, care, 
de fapt, ajung să fie adevărate oraşe englezeşti. Aşa se 
întâmplă la Allahabad, la fel la Benares, tot astfel şi în alte 


puncte ale teritoriului, în care nu se grupează doar soldaţii, 
ci se adună de preferinţă şi funcţionarii, negustorii şi 
rentierii. Fiecare dintre aceste oraşe mari este deci dublu: 
unul cu tot confortul Europei moderne, celălalt păstrând 
datinile ţării şi obiceiurile hinduse cu toată culoarea lor 
locală. 

Oraşul englezesc anexat Benaresului este Secrole, 
interesant de vizitat pentru bungalowurile, bulevardele şi 
bisericile sale creştine. Tot acolo se găsesc şi principalele 
hoteluri pe care le caută turiştii. Secrole este unul dintre 
acele oraşe „de gata”, pe care fabricanţii din Regatul Unit 
le-ar putea expedia în lăzi şi care să fie montate pe loc. 
Deci, nimic deosebit de văzut. Astfel că Banks şi cu mine, 
după ce ne-am îmbarcat într-o gondolă, am traversat oblic 
Gangele, în aşa fel încât să avem mai întâi o vedere de 
ansamblu asupra acelui minunat amfiteatru pe care îl 
descrie Benaresul deasupra unui taluz înalt. 

„Benaresul, mi-a spus Banks, este prin excelenţă oraşul 
sfânt al Indiei. Este Mecca hindusă şi oricui ar trăi aici, fie 
măcar şi numai douăzeci şi patru de ore, îi este asigurată o 
parte din fericirea veşnică. Se înţelege aşadar ce afluenţă 
de pelerini poate provoca o asemenea credinţă şi ce număr 
de locuitori poate să aibă un oraş căruia Brahma i-a menit 
privilegii de asemenea însemnătate”. 

Se crede că Benaresul ar avea o existenţă de peste 
treizeci de veacuri. El ar fi fost întemeiat deci cam în epoca 
în care avea să dispară Troia. După ce a exercitat totdeauna 
o mare influenţă - nu politică, ci spirituală - asupra 
Hindustanului, el a fost, până în secolul al nouălea al erei 
noastre, centrul cel mai autorizat al religiei budiste. 

Atunci s-a înfăptuit o revoluţie religioasă. Brahmanismul a 
distrus vechiul cult. Benaresul a devenit capitala 
brahmanilor, centrul de atracţie al credincioşilor, şi se 
afirmă că îl vizitează anual trei sute de mii de pelerini. 

Autorităţile din metropolă i-au lăsat rajahului conducerea 
oraşului sfânt. Acest prinţ, destul de prost plătit de Anglia, 


locuieşte într-o reşedinţă măreaţă la Ramnagar, pe Gange. 
Este un urmaş autentic al regilor din Kaci (fostul nume al 
Benaresului), însă nu mai are nici o influenţă şi s-ar 
mângâia totuşi dacă pensia nu i-ar fi fost micşorată la un 
lakh de rupii - adică o sută de mii de rupii sau vreo două 
sute cincizeci de mii de franci, care înseamnă doar banii de 
buzunar ai unui nabab de odinioară. 

Benaresul, ca mai toate oraşele de pe valea Gangelui, a 
fost atins o clipă de marea insurecție de la 1857. În acel 
timp, garnizoana sa era alcătuită din al 37-lea regiment de 
infanterie nativă, dintr-un corp neregulat de cavalerie şi 
dintr-o jumătate de regiment de sikki. Ca trupe regale, ea 
nu avea decât o jumătate de baterie de artilerie europeană. 
Pumnul acesta de oameni nu putea avea pretenţia să-i 
dezarmeze pe soldaţii indigeni. Astfel încât autorităţile au 
aşteptat cu nerăbdare sosirea colonelului Neil, care o 
pornise la drum din Allahabad cu al 10-lea regiment din 
armata regală. Colonelul Neil a intrat în Benares cu numai 
două sute cincizeci de oameni şi îndată s-a dat ordin să aibă 
loc o paradă pe câmpul de manevre. 

Când au fost strânşi toţi şipaii, li s-a comandat să depună 
armele. Ei au refuzat. A început o luptă între şipai şi 
infanteria colonelului Neil. Răsculaţilor li s-a alăturat 
aproape numaidecât cavaleria neregulată, apoi şi sikkii, 
care crezuseră că au fost trădaţi. Însă atunci jumătatea de 
baterie a deschis focul, i-a copleşit pe insurgenți cu mitralii 
şi, în ciuda vitejiei lor, au fost cu toţii puşi în derută. 

Lupta s-a dat în afara oraşului. În localitate n-a avut loc 
decât o tentativă de insurecție a musulmanilor, care au 
înălţat drapelul verde, tentativă care a dat greş în curând. 
Din ziua aceea, pe toată durata insurecției, Benaresul n-a 
mai fost cuprins de tulburări, chiar şi în clipele când 
răscoala părea să fi triumfat în provinciile de apus. 

Banks îmi dăduse aceste câteva amănunte, în timp ce 
gondola noastră aluneca încet pe apele Gangelui. 


„Dragă prietene, oricât de străveche ar fi această capitală, 
n-ai să găseşti într-însa nici un monument care să numere 
mai mult de trei sute de ani de existenţă. Să nu te miri. Este 
urmarea luptelor religioase, în care focul şi sabia au jucat 
un rol mai mult decât regretabil. Oricum ar fi, însă, 
Benaresul este un oraş interesant şi n-are să-ţi pară rău că 
ai făcut această plimbare”. 

Curând gondola noastră s-a oprit la o distanţă destul de 
mare spre a ne îngădui să contemplăm, din fundul unui golf 
albastru, cum e golful Napoli, amfiteatrul pitoresc de case 
care se etajează pe colină şi îngrămădirea de palate, dintre 
care un grup întreg ameninţă cu prăbuşirea din cauza 
slăbirii temeliilor, măcinate pe încetul de apele fluviului. O 
pagodă nepaleză, în stil arhitectonic chinez închinată lui 
Buddha, o pădure de turnuri, de fleşe, de minarete, de 
pyramidioane pe care le proiectează moscheile şi templele, 
dominate de fleşa de aur a lingam-ului lui Şiva şi de cele 
două fleşe subţiri ale moscheii lui Aurangzeb încununează 
această panoramă minunată. 

În loc să debarcăm numaidecât la unul dintre ghat-urile 
sau scările care leagă malurile cu platforma taluzurilor, 
Banks a cerut ca gondola să treacă prin faţa cheiurilor, a 
căror temelie se scaldă în apele fluviului. 

Am regăsit acolo reproducerea scenei de la Gaya, însă în 
alt peisaj. În locul pădurilor verzi de pe Phalgu, fondul 
tabloului era alcătuit din arierplanurile oraşului sfânt. În 
ceea ce priveşte subiectul, el era aproape acelaşi. 

Într-adevăr, mii de pelerini acopereau taluzul şi terasele 
scărilor şi veneau, în şiruri de câte trei-patru, să se arunce, 
plini de cucernicie, în apele fluviului. Nu trebuie să credeţi 
însă că baia era gratuită. Paznici cu turbane roşii şi cu sabia 
la şold, stând pe ultimele trepte ale ghaturilor, pretindeau 
tributul, în tovărăşia dibacilor brahmani, care vindeau 
şiraguri de mătănii, amulete sau alte ustensile ale 
smereniei. 


Mai mult decât atât, se găseau aici nu numai pelerini care 
se scăldau pe cont propriu, ci şi traficanţi care se 
îndeletniceau cu negoţul de apă sfântă luată din fluviu şi 
vândută în ţinuturile cele mai îndepărtate ale peninsulei. 
Drept garanţie, fiecare fiolă este marcată cu pecetea 
brahmanilor. Totuşi, este de crezut că înşelătoria se face pe 
scară mare, într-atât de însemnat a devenit exportul acestui 
lichid miraculos. 

Poate că, mi-a spus Banks, întreaga apă a Gangelui n-ar fi 
de ajuns pentru nevoile credincioşilor. 

L-am întrebat atunci dacă „îmbăierile” nu dau naştere la 
accidente, căci nu se iau deloc măsuri de prevenire. Nu 
există înotători care să-i oprească pe cei imprudenţi să se 
aventureze în curentul iute al fluviului. 

Accidentele sunt într-adevăr frecvente, mi-a răspuns 
Banks, însă dacă trupul credinciosului s-a pierdut, el şi-a 
mântuit în schimb sufletul. Astfel încât nu se dă prea mare 
atenţie la atâta lucru. 

Şi crocodilii? 

Crocodilii, m-a lămurit Banks, se ţin în general deoparte. 
Tot zgomotul din jur îi înfricoşează. Nu monştrii aceştia sunt 
de temut, ci răufăcătorii care plonjează, se strecoară pe sub 
apă, înşfacă femeile şi copiii, îi târăsc şi le smulg bijuteriile. 
Se pomeneşte chiar de un asemenea ticălos care, purtând 
un cap mecanic, a jucat multă vreme rolul de fals crocodil şi 
care câştigase o mică avere cu meseria asta, totodată 
profitabilă dar şi primejdioasă. Căci, într-adevăr, într-o bună 
zi, intrusul a fost devorat de un aligator veritabil şi nu i s-a 
mai găsit decât capul din piele tăbăcită plutind la suprafaţa 
fluviului. 

Pe deasupra, mai există şi fanatici din aceia înrăiţi care vin 
de bună voie să-şi găsească sfârşitul în apele Gangelui şi 
care o fac chiar cu oarecare rafinament. În jurul trupului îşi 
leagă un şir de urne goale, însă destupate. Apa pătrunde în 
ele puţin câte puţin şi ei se scufundă încetişor, în aplauzele 
credincioşilor. 


Gondola ne-a purtat în curând până în dreptul lui 
Manmenka Ghat. Aici se suprapun în caturi rugurile pe care 
sunt depuse cadavrele tuturor morţilor care au avut 
oarecare grijă de viaţa lor viitoare. Credincioşii se dau în 
vânt după incinerarea în acest loc sfânt şi astfel rugurile 
ard zi şi noapte, fără încetare. Bogătaşii baboo din ţinuturi 
îndepărtate pun să fie transportaţi la Benares de îndată ce 
se simt atinşi de o boală necruțătoare. Fără doar şi poate, 
Benaresul este cel mai bun punct de plecare pentru 
„călătoria pe lumea cealaltă”. Dacă defunctul n-are pe 
cuget decât păcate uşoare, sufletul său, purtat de fumul de 
la Manmenka, va merge de-a dreptul în locurile fericirii 
veşnice. Dimpotrivă, dacă a fost un mare păcătos, sufletul 
său va trebui mai întâi să se regenereze în trupul unui 
brahman care urmează să se nască. El trebuie să 
nădăjduiască atunci că, în timpul celei de a doua încarnări, 
viaţa fiindu-i exemplară, n-are să i se mai impună un al 
treilea avatar înainte de a fi primit să se bucure veşnic de 
desfătările cerurilor lui Brahma. 

Restul zilei l-am închinat vizitării oraşului, principalelor lui 
monumente, bazarurilor sale tivite cu dughene întunecoase, 
după moda arabă. Aici se vând în special muselinuri fine 
dintr-o țesătură de preţ şi kinkob, un soi de stofă din 
mătase, ţesută cu fir de aur, unul dintre principalele 
produse ale industriei din Benares. Străzile erau curate 
însă strâmte, aşa cum se cuvine în oraşele în care razele 
soarelui tropical izbesc aproape perpendicular suprafaţa 
pământului. Dacă dădeai de umbră pe undeva, căldura era 
acolo încă şi mai înăbuşitoare. Îi compătimeam pe purtătorii 
palanchinului nostru, care însă nu păreau să se plângă 
câtuşi de puţin. 

Dealtfel, bieţii de ei aveau acum prilejul să câştige câteva 
rupii şi asta era de-ajuns ca să le dea forţă şi curaj. Nu 
acelaşi lucru se putea spune şi despre un hindus, sau mai 
curând un bengalez, cu privirea vie, cu o figură vicleană 


care, fără să încerce măcar să se ascundă, ne-a urmărit în 
tot timpul excursiei. 

Debarcând pe cheiul Manmenka Ghat, în timp ce vorbeam 
cu Banks, am rostit cu voce tare numele colonelului Munro. 
Bengalezul, care tocmai privea cum acostează gondola 
noastră, nu s-a putut împiedica să nu tresară. Nu i-am dat 
mai multă atenţie decât se cădea, dar mi-am adus aminte 
de întâmplare când m-am pomenit din nou cu spionul ăsta 
aflat veşnic pe urmele noastre. Dacă ne mai părăsea uneori, 
în câteva clipe aveai să-l vezi ori înainte, ori după noi. Era 
prieten, sau duşman? Nu ştiam, dar era un om pe care 
numele colonelului Munro cu siguranţă că nu-l lăsa 
nepăsător. 

Palanchinul nostru s-a oprit peste puţin timp în josul scării 
late, cu o sută de trepte, care urcă de la chei până la 
moscheea lui Aurangzeb. 

Odinioară, cei cucernici nu se căţărau decât în genunchi 
pe acest soi de Santa Scala, imitându-i pe credincioşii de la 
Roma. Pe vremea aceea, aici se înălța templul lui Vişnu, 
care a fost înlocuit cu moscheea cuceritorului. 

Mi-ar fi plăcut să contemplu Benaresul din vârful unuia 
dintre minaretele moscheii, a căror construcţie este 
socotită drept un adevărat tur de forţă arhitectural. Înalte 
de o sută treizeci şi două de picioare, ele abia dacă au 
diametrul unui coş de uzină şi, cu toate acestea, câte o 
scară în spirală se desfăşoară înlăuntrul fusului lor cilindric; 
însă nu este îngăduit să urci, şi aceasta nu fără motive 
întemeiate. De pe acum, cele două minarete se 
îndepărtează simţitor de verticală şi, mai puţin înzestrate 
cu putere de viaţă decât turnul din Pisa, într-o bună zi vor 
ajunge să se prăbuşească. 

leşind din moscheea lui Aurangzeb, l-am văzut din nou pe 
bengalez, care ne aştepta la intrare. De astă dată l-am 
privit ţintă şi el şi-a lăsat ochii în pământ. Mai înainte de a-i 
atrage atenţia lui Banks asupra acestui incident, am vrut să 


văd dacă purtarea suspectă a individului avea să continue, 
aşa că n-am scos o vorbă. 

În minunatul oraş Benares, pagodele şi moscheile se 
numără cu sutele. Tot astfel şi palatele splendide, dintre 
care, fără doar şi poate, cel mai frumos aparţine regelui din 
Nagpore. Într-adevăr, puţini rajahi scapă din vedere să aibă 
o locuinţă provizorie în oraşul sfânt şi vin aici în perioada 
marilor sărbători religioase Mela. 

Nu puteam avea pretenţia să vizitez toate acele edificii în 
puţinul timp care ne stătea la dispoziţie. M-am mărginit 
deci să merg la templul lui Bicheshwar, unde se înalţă 
lingam-ul lui Şiva. Piatra aceasta informă, socotită a fi un 
mădular al celui mai cumplit dintre zeii mitologiei indiene, 
acoperă un puț a cărui apă clocită se spune că ar avea 
însuşiri miraculoase. Am mai văzut şi Mankarnika sau 
fântâna sfântă, în care se îmbăiază drept-credincioşii întru 
cel mai mare profit al brahmanilor, apoi Man-Mundir, 
observatorul astronomic clădit acum două sute de ani de 
împăratul Akbar, în care toate instrumentele, de o 
nemişcare marmoreeană, sunt numai dăltuite în piatră. 

Mai auzisem vorbindu-se despre un palat al maimuţelor, 
pe care turiştii nu pierd ocazia să-l viziteze când merg la 
Benares. Un parizian ar fi înclinat să creadă, fireşte, că are 
să se găsească iarăşi în faţa vestitei cuşti de la Jardin des 
Plantes. Nici vorbă de aşa ceva. 

Palatul acesta nu este altceva decât un templu, Durga- 
Khund, aflat puţin în afara cartierelor periferice. Datează 
din secolul al IX-lea şi se numără printre cele mai vechi 
monumente ale oraşului. Maimuţele nu sunt închise într-o 
cuşcă cu gratii. Ele umblă libere prin curţile palatului, sar 
de pe un zid pe altul, se caţără până în vârful uriaşilor 
manghieri, se ceartă, scoțând ţipete asurzitoare, pentru 
grăunţele prăjite aduse de vizitatori şi care le stârnesc 
lăcomia. Şi aici ca pretutindeni în altă parte, brahmanii, 
paznici ai Durga-Khundului, scot un mic venit, ceea ce face 


ca, neîndoielnic, această profesie să fie una dintre cele mai 
bănoase din India. 

Se înţelege de la sine că eram destul de obosiţi de căldură 
atunci când, spre seară, ne-am gândit să ne întoarcem la 
Steam House. Prânzisem şi cinasem la Secrole, într-unul 
dintre cele mai bune hoteluri ale oraşului englezesc şi, cu 
toate acestea, bucătăria de acolo ne-a făcut să ne pară rău 
după mâncărurile domnului Parazard. 

În clipa în care a fost iar trasă gondola în josul ghatului 
spre a ne duce înapoi pe malul drept al Gangelui, l-am 
regăsit pentru ultima oară pe bengalez, la doi paşi de 
ambarcaţiunea noastră. O barcă, pusă în mişcare de un 
hindus, îl aştepta la chei. S-a suit în ea. Voia oare să treacă 
fluviul şi să ne urmărească până la tabără? Acest lucru 
ajungea să fie foarte suspect. 

Banks, i-am spus eu atunci pe şoptite inginerului, 
arătându-i-l pe bengalez, iată un spion care s-a ţinut scai 
după noi... 

L-am văzut eu bine, mi-a răspuns Banks, şi am băgat de 
seamă că i-a atras atenţia numele colonelului atunci când |- 
ai rostit. 

N-ar fi cazul să?... am întrebat eu. 

Nu, nici să nu ne sinchisim de el, mi-a spus Banks. Ar fi 
mai bine să nu ştie că-l bănuim... Dealtfel, nici nu mai este 
aici. 

Într-adevăr, barca bengalezului dispăruse printre 
numeroasele ambarcaţiuni de toate formele care 
străbăteau în lung şi-n lat apele întunecate ale Gangelui. 

Apoi Banks, întorcându-se către vâslaşul nostru, l-a 
întrebat pe un ton care se prefăcea a fi nepăsător: 

Îl cunoşti pe omul acesta? 

Nu, este prima dată când îl văd, i-a răspuns acesta. 

Se lăsase noaptea. Sute de vase împodobite, iluminate de 
lanterne multicolore, pline de cântăreţi şi de instrumentişti, 
se încrucişau în toate direcţiile pe acest fluviu aflat în 
sărbătoare. De pe malul stâng se înălţau în văzduh 


nenumărate focuri de artificii. Ar fi greu să fac o descriere a 
acestui spectacol, care era cu adevărat incomparabil. Nu 
puteam şti în legătură cu ce se celebra sărbătoarea aceea 
nocturnă la care luau parte hinduşi din toate clasele. În 
clipa în care ea lua sfârşit, gondola noastră acosta la malul 
celălalt. 

Totul a fost ca un fel de viziune feerică. Ea n-a durat mai 
mult decât focurile efemere de artificii care luminaseră 
timp de o clipă spaţiul şi se stinseseră în noapte. Însă, după 
cum am mai spus, India cinsteşte trei sute de milioane de 
zei şi de sub-zei, de sfinţi şi de sub-sfinţi de toate felurile şi 
anul nu are destule zile, minute şi secunde care să poată fi 
închinate fiecăreia dintre aceste divinităţi. 

Când am ajuns în tabără, colonelul Munro şi cu Mac Neil 
se şi întorseseră. Banks l-a întrebat pe sergent dacă nu se 
petrecuse nimic nou cât timp am lipsit noi. 

Nimic, a răspuns Mac Neil. 

N-ai văzut nici o figură suspectă dând târcoale pe aici? 

N-am văzut pe nimeni, domnule Banks. Aveţi vreun motiv 
să bânuiţi... 

Am fost spionaţi în timpul excursiei noastre la Benares, a 
răspuns inginerul, şi nu-mi place să fim spionaţi! 

Spionul acela era... 

Un bengalez, căruia numele colonelului Munro i-a atras 
atenţia. 

Şi ce-ar putea să vrea de la noi acest om? 

Nu ştiu, Mac Neil. Va trebui să fim cu mare băgare de 
seamă! 

Vom fi, i-a răspuns sergentul. 

Capitolul IX. 

ALLAHABAD. 

Distanţa dintre Benares şi Allahabad este cam de o sută 
treizeci dc kilometri. Şoseaua urmează aproape statornic 
malul drept al Gangelui, între railway şi fluviu. Storr îşi 
făcuse rost de cărbune în brichete şi încărcase tenderul cu 
el. Elefantul îşi avea deci hrana asigurată pentru mai multe 


zile. Bine curăţat - era să zic bine ţesălat - curat de parcă 
ar fi ieşit din atelierul de ajustaj, aştepta cu nerăbdare clipa 
plecării. Nu tropăia ca un cal, cu picioarele dinainte, dar un 
uşor freamăt al roţilor dovedea tensiunea vaporilor care-i 
umpleau plămânii de oţel. 

Trenul nostru a pornit deci dis-de-dimineaţă, în ziua de 24 
mai, cu o viteză de trei până la patru mile pe oră. 

Noaptea trecuse fără incidente şi nu-l mai revăzusem pe 
bengalez. 

Pomenim aici, o dată pentru totdeauna, că programul 
fiecărei zile, cuprinzând ore de sculare, ore de culcare, 
dejunuri, ore de lunch, de cină şi de siestă, se îndeplinea cu 
o exactitate militărească. Existenţa în Steam House se 
desfăşura cu aceeaşi regularitate ca şi în bungalowul din 
Calcutta. Peisajul se schimba neîncetat sub ochii noştri, fără 
ca locuinţa să fi părut că se deplasează. Parcă eram făcuţi 
anume pentru acest nou fel de viaţă, întocmai ca un 
pasager pentru viaţa de la bordul unui transatlantic - mai 
puţin monotonia, căci nu eram închişi de orizontul, veşnic 
acelaşi, al mării. 

În cursul zilei, la ora unsprezece, s-a ivit în mijlocul 
câmpiei un mausoleu ciudat, în stil arhitectonic mogul, 
ridicat în cinstea a două sfinte personaje ale Islamului, 
Kassim-Soliman, tatăl şi fiul. O jumătate de oră mai târziu, 
vedeam însemnata fortăreață Chanar, ale cărei metereze 
pitoreşti încununează o stâncă de necucerit, care se înalţă 
perpendicular la o sută cincizeci de picioare deasupra 
Gangelui. 

Nici măcar n-a fost vorba să facem o haltă ca să vizităm 
fortăreaţa, una dintre cele mai importante de pe valea 
Gangelui, aşezată în aşa fel încât să poată face economie de 
praf de puşcă şi de ghiulele în cazul unui atac. Într-adevăr, 
orice coloană de asalt ar fi încercat să ajungă la zidurile 
sale, ar fi fost zdrobită de o avalanşă de stânci, gata 
pregătite în acest scop. 


La picioarele fortăreței se întinde oraşul ce-i poartă 
numele şi ale cărui locuinţe cochete dispar înecate în 
verdeață. 

Am văzut că la Benares există mai multe locuri 
privilegiate, socotite de hinduşi ca fiind cele mai sfinte pe 
lume. Dacă ai căuta, se găsesc sute de locuri de felul acesta 
pe suprafaţa peninsulei. Chiar şi fortăreaţa Chanar are un 
asemenea loc de pelerinaj, miraculos. Acolo ţi se arată o 
placă de marmură, pe care un oarecare zeu vine cu 
regularitate să-şi facă siesta zilnică. Nu-i mai puţin adevărat 
că zeul este invizibil. Aşa încât, nici n-am încercat să-l 
vedem. 

Seara, Gigantul de Oţel se oprea în apropiere de 
Mirzapore, ca să ne petrecem acolo noaptea. Dacă oraşul 
nu este lipsit de temple, el are şi uzine şi un port în care se 
încarcă bumbacul produs în teritoriul din jur. Într-o bună zi 
va fi un bogat oraş comercial. 

A doua zi, în 25 mai, pe la ora două după-amiază, noi 
treceam prin vadul micului râu Tonsa, a cărui apă, în 
această epocă a anului, nu depăşeşte un picior înălţime. La 
ora cinci, trecusem de punctul din care începe marea 
ramificaţie a căii ferate Bombay-Calcutta. În apropierea 
locului în care Jumna se varsă în Gange, am admirat 
măreţul viaduct de fier care-şi moaie cei şaisprezece piloni 
înalţi de şaizeci de picioare în apele acestui afluent superb. 
Ajungând la podul de vase lung de un kilometru, care 
uneşte malul drept cu malul stâng al fluviului, l-am 
traversat fără prea mare greutate şi, în cursul serii, am 
poposit în marginea unei periferii a Allahabadului. 

Ziua de 26 mai avea să fie închinată vizitării acestui oraş 
însemnat, de la care pornesc ca nişte raze principalele căi 
ferate ale Hindustanului. Este aşezat într-o poziţie 
încântătoare, în mijlocul celui mai bogat teritoriu indian, 
între două mari cursuri de apă, Jumna şi Gangele. 

Natura a făcut cu siguranţă totul pentru ca Allahabadul să 
poată fi capitala Indiei engleze, centrul guvernului, 


reşedinţa viceregelui. N-ar fi deci cu neputinţă ca el să şi 
ajungă într-o bună zi capitală, dacă cicloanele i-ar face 
câteva feste urâte Calcuttei, actuala metropolă. Lucru sigur, 
câteva minţi pline de bun-simţ au întrezărit şi au prevăzut 
această eventualitate. În trupul acela mare care se numeşte 
India, Allahabadul este aşezat în locul unde se află inima, 
aşa cum Parisul este inima Franţei. Ce-i drept, Londra nu se 
găseşte în centrul Regatului Unit, însă nici nu are faţă de 
celelalte oraşe mari englezeşti - Liverpool, Manchester, 
Birmingham - supremaţia pe care o are Parisul asupra 
tuturor celorlalte oraşe din Franţa. 

Şi dacă pornim din acest punct, l-am întrebat eu pe Banks, 
vom merge direct spre nord? 

Da, a răspuns Banks, sau măcar aproape direct. Allahabad 
este limita dinspre apus a primei părţi a călătoriei noastre. 

În sfârşit, a strigat căpitanul Hod, or fi ele bune marile 
oraşe, dar câmpiile întinse şi marea junglă sunt şi mai bune! 
Tot continuând astfel să urmăm căile ferate, vom ajunge să 
mergem pe ele şi Gigantul nostru de Oţel va sfârşi ca simplă 
locomotivă! Ce decădere! 

Linişteşte-te, Hod, i-a răspuns inginerul, asemenea lucru 
n-are să se întâmple. Vom ajunge în curând să ne 
aventurăm în teritoriile dumitale preferate. 

Aşadar, Banks, vom merge drept către graniţa indo- 
chineză fără a mai trece prin Lucknow? 

Părerea mea este să ne ferim de acest oraş şi mai cu 
seamă de Kanpur, prea plin de amintiri funeste pentru 
colonelul Munro. 

Ai dreptate, am replicat eu, şi niciodată nu vom putea 
trece la o distanţă îndeajuns de mare de ele. 

Spune-mi, te rog, Banks, a întrebat căpitanul Hod, în 
timpul vizitei dumitale la Benares n-ai aflat nimic despre 
Nana Sahib? 

Nimic, i-a răspuns inginerul. Se prea poate ca 
guvernatorul din Bombay să fi fost încă o dată indus în 


eroare şi ca Nana Sahib să nu mai fi reapărut nicicând prin 
guvernământul Bombay. 

Se prea poate, într-adevăr, a replicat căpitanul, altminteri 
fostul rebel ar mai fi dat ocazia să se vorbească despre el! 

Oricum ar fi, a spus Banks, sunt nerăbdător să părăsesc 
odată valea Gangelui, care a fost teatrul atâtor dezastre în 
vremea insurecției şipailor, de la Allahabad şi până la 
Kanpur. Dar, înainte de toate, fie ca numele acestui oraş să 
nu-l mai rostească nimeni în faţa colonelului Munro, 
întocmai ca şi acela al lui Nana Sahib! Să-l lăsăm să fie 
stăpân pe gândurile sale. 

A doua zi, Banks a vrut să mă însoţească iarăşi în cursul 
celor câteva ore pe care aveam să le închin vizitării 
Allahabadului. Poate că aş fi avut nevoie de trei zile spre a 
putea vedea cum se cuvine cele trei oraşe din care este el 
alcătuit. Însă, în definitiv, este mai puţin neobişnuit decât 
Benaresul, chiar dacă se numără printre oraşele sfinte ca şi 
acesta. 

Despre partea hindusă a oraşului nu se poate spune nimic 
deosebit. Este o îngrămădire de case scunde, despărțite 
prin străzi înguste, dominate, ici şi colo, de tamarini care 
sunt într-adevăr măreţi. 

Nici despre partea engleză şi cantonamentele armatei n- 
ar fi mare lucru de spus. Bulevarde frumoase şi bine 
plantate pe margini, locuinţe arătoase, pieţe largi, toate 
elementele unui oraş menit să ajungă o mare capitală. 

Totul este situat în mijlocul unei câmpii întinse, mărginită 
la nord şi la sud de cursurile de apă ale Jumnei şi Gangelui. 
A fost numită „Câmpia milosteniilor”, întrucât prinții hinduşi 
au venit aici din toate timpurile să facă opere de caritate. 
După cum relatează domnul Rousselet, care citează un 
pasaj din Viaţa lui Hionen Thsang, „este mai vrednic de 
laudă să dai aici o monedă, decât o sută de mii în altă 
parte”. 

Câteva cuvinte despre fortul din Allahabad, care merită să 
fie vizitat. Este construit spre apusul acestei „Câmpii a 


milosteniilor”, unde îşi profilează îndrăzneţele ziduri de 
gresie roşie, iar proiectilele sale - fie-ne iertată expresia - 
pot să „zdrobească braţele” celor două fluvii. În mijlocul 
fortului se înalţă un palat - devenit arsenal - odinioară 
reşedinţa preferată a sultanului Akbar; într-unui din colţuri, 
Lat-ul lui Feroz-shah - un monolit superb de treizeci şi şase 
de picioare care susţine un leu; nu departe de el, un mic 
templu, pe care hinduşii, ce nu sunt lăsaţi să intre în fort, 
nu-l pot vizita cu toate că este unul dintre locurile cele mai 
sfinte din lume. Acestea sunt principalele puncte ale 
fortăreței, care atrag atenţia turiştilor. 

Banks mi-a spus că fortul din Allahabad îşi are şi el 
legenda lui, care aminteşte de legenda biblică referitoare la 
reconstruirea templului lui Solomon, de la Ierusalim. 

Atunci când sultanul a vrut să clădească fortul din 
Allahabad, se pare că pietrele s-au arătat foarte 
îndărătnice. Fusese înălţat un zid, dar s-a prăbuşit în 
curând. A fost consultat atunci oracolul. Oracolul a răspuns, 
ca totdeauna, că este nevoie de o victimă care să se 
jertfească de bunăvoie, pentru a îndupleca ursita cea rea. 
S-a oferit drept jertfă un hindus. El a fost sacrificat şi 
construcţia fortului a fost dusă la bun sfârşit. Hindusul se 
numea Brog. lată de ce oraşul mai este şi astăzi cunoscut 
sub dubla denumire de Brog-Allahabad. 

Banks m-a condus apoi în grădinile lui Khusru, care sunt 
vestite şi îşi merită faima. Acolo, în umbra celor mai frumoşi 
tamarini din lume, se înalţă mai multe mausolee 
mahomedane. Unul dintre ele este ultima locuinţă a 
sultanului al cărui nume îl poartă aceste grădini. Pe unul 
dintre zidurile de marmură albă este încrustată o palmă 
uriaşă. Ea ne-a fost arătată cu o amabilitate de care 
fusesem lipsiţi în faţa urmelor sfinte de la Gaya. 

Ce-i drept, nu este urma piciorului unui zeu, ci aceea a 
mâinii unui simplu muritor, strănepot de-al lui Mahomed. 

Pe vremea insurecției de la 1857, nu s-a făcut mai multă 
economie de sânge la Allahabad decât în celelalte oraşe de 


pe valea Gangelui. 

În timpul scurtei noastre excursii la Allahabad, Banks şi cu 
mine am iscodit cu luare-aminte dacă nu suntem urmăriţi 
ca la Benares, însă, de data aceasta, n-am mai văzut nimic 
suspect. 

N-are importanţă, mi-a spus inginerul, trebuie să fim cu 
băgare de seamă! Aş fi vrut să călătorim incognito, căci 
numele colonelului Munro este prea bine cunoscut de către 
nativii din această provincie. 

La ora şase seara ne-am întors pentru a lua cina. Colonelul 
Munro, care părăsise tabăra pentru o oră-două, se 
întorsese şi el şi ne aştepta. Cât despre căpitanul Hod, care 
fusese să-şi viziteze nişte camarazi aflaţi în garnizoană prin 
cantonamente, a ajuns aproape în acelaşi timp cu noi. 

Am băgat atunci de seamă, şi i-am spus acest lucru şi lui 
Banks, că sir Edward Munro părea, dacă nu mai trist, mai 
îngrijorat ca de obicei. Parcă surprindeam în ochii săi o 
văpaie pe care lacrimile ar fi trebuit s-o fi înecat de multă 
vreme. 

Ai dreptate, mi-a răspuns Banks, aici se petrece ceva! 
Oare ce s-o fi întâmplat? 

Dacă l-am întreba pe Mac Neil? am sugerat eu. 

Da, poate ştie Mac Neil... 

Şi inginerul, părăsind salonul, se duse să deschidă uşa 
cabinei sergentului. 

Sergentul nu se afla însă acolo. 

Unde este Mac Neil? l-a întrebat Banks pe Gumi, care se 
pregătea să ne servească masa. 

A părăsit tabăra, i-a răspuns Gumi. 

De cât timp? 

De vreo oră, din ordinul colonelului Munro. 

Nu ştii unde s-a dus? 

Nu, domnule Banks, şi nici nu ştiu să vă spun de cea 
plecat. 

S-a mai petrecut ceva pe aici după plecarea noastră? 

Nimic. 


Banks s-a întors, mi-a spus că sergentul Mac Neil lipseşte 
dintr-un motiv pe care nimeni nu-l cunoaşte şi mi-a repetat: 


Nu ştiu ce se petrece, dar cu siguranţă că e ceva! Să 
aşteptăm. Ne-am aşezat la masă. De obicei, în timp ce 
mâncam, colonelul Munro lua parte la conversaţie. Îi făcea 
plăcere să-i povestim ce văzusem în excursiile noastre. Îl 
interesa ce făcusem în cursul zilei. Aveam totdeauna grijă 
să nu-i vorbesc despre nimic care ar fi putut să-i 
reamintească, fie şi pe departe, de insurecția şipailor. Cred 
că observa acest lucru. Ţinea oare seama de rezerva mea? 
Dealtfel, era şi destul de greu s-o păstrez, atâta vreme cât 
era vorba despre oraşe ca Benares şi Allahabad, unde 
avuseseră loc mişcări insurecţionale. 

Astăzi, însă, în timpul cinei, mă puteam teme că o să fiu 
nevoit să-i vorbesc despre Allahabad. Teamă lipsită de 
temei. Colonelul Munro nu ne-a întrebat, nici pe Banks, nici 
pe mine, despre felul în care ne petrecusem ziua. Ela 
rămas tăcut pe toată durata cinei, îngrijorarea părea chiar 
să-i sporească odată cu trecerea timpului. Privea des înspre 
drumul care ducea la cantonament, ba chiar cred că a fost 
gata în mai multe rânduri să se ridice de la masă, spre a 
putea vedea mai bine în această direcţie. Era limpede că sir 
Edward Munro aştepta cu nerăbdare întoarcerea 
sergentului Mac Neil. 

Cina a avut loc deci într-o atmosferă destul de tristă. 
Căpitanul Hod l-a întrebat din priviri pe Banks ce se 
petrece, însă nici Banks nu ştia mai mult decât el. 

Când am isprăvit de mâncat, în loc să rămână să-şi facă 
siesta ca de obicei, colonelul Munro a coborât treptele 
verandei, a făcut câţiva paşi pe şosea şi a mai aruncat o 
dată o privire lungă; apoi, întorcându-se spre noi, ne-a 
întrebat: 

— Banks, Hod şi dumneata, Maucler, n-aţi vrea să mă 
însoţiţi până la primele case ale cantonamentului? 

Ne-am ridicat numaidecât de la masă şi l-am urmat pe 
colonel, care mergea încetişor, fără să scoată o vorbă. 

După ce făcuse cam o sută de paşi, sir Edward Munro s-a 
oprit în faţa unui stâlp care se înălța în dreapta şoselei şi pe 


care era prins un afiş. 

Citiţi, ne-a spus el. 

Era comunicatul, vechi de peste două luni, care punea un 
preţ pe capul nababului Nana Sahib şi-i dezvăluia prezenţa 
în guvernământul Bombay. 

Banks şi Hod nu şi-au putut înfrâna un gest de 
dezamăgire. Până atunci, atât la Calcutta, cât şi în cursul 
călătoriei, ei izbutiseră să facă în aşa fel încât acest 
comunicat să nu cadă sub ochii colonelului. O întâmplare 
neplăcută zădărnicea toate măsurile de precauţie pe care le 
luaseră. 

Banks, a întrebat sir Edward Munro, apucându-l de mână 
pe inginer, cunoşieai acest comunicat? 

Banks n-a răspuns însă nimic. 

Ştiai încă de acum două luni, a reluat colonelul, că 
prezenţa lui Nana Sahib fusese semnalată în 
guvernământul Bombay, şi nu mi-ai spus nimic. 

Banks rămânea în continuare tăcut, neştiind ce să 
răspundă. 

Ei bine, da, domnule colonel, exclamă căpitanul Hod, da, 
ştiam, dar pentru ce trebuia să vă spunem? Cine ne poate 
dovedi că faptul pe care-l anunţă acest comunicat 
corespunde adevărului şi la ce bun să vă reamintim lucruri 
care vă fac atâta rău? 

Banks, strigă colonelul Munro, care parcă începuse să se 
schimbe la faţă, deci ai uitat că mie îmi revine, mie mai mult 
decât oricui altcuiva, să-l pedepsesc pe acest om! Să ştii: 
dacă am căzut,de acord să părăsesc Calcutta, am făcut-o 
pentru că această călătorie avea să mă aducă iar în nordul 
Indiei, pentru că n-am crezut nici măcar o singură zi în 
moartea lui Nana Sahib, pentru că nu mi-am uitat nicicând 
datoria de a mă răzbuna! Pornind la drum împreună cu voi, 
n-am avut decât o singură idee, o singură speranţă! M-am 
bizuit, spre a mă apropia de ţel, pe întâmplările din cursul 
călătoriei şi pe ajutorul lui Dumnezeu! Şi iată că am avut 
dreptate! Dumnezeu mi-a scos în faţă acest comunicat! Nu 


spre nord trebuie deci să mă duc să-l caut pe Nana Sahib, 
ci spre sud! Fie! Voi merge spre sud! 

Aşadar, presimţirile nu ne înşelaseră! Era adevărul 
adevărat! Un gând ascuns, ba mai mult decât atât, o idee 
fixă îl stăpânea încă, îl stăpânea mai mult ca oricând pe 
colonelul Munro. Şi acum, el ne-o dezvăluise pe de-a- 
ntregul. 

Munro, a răspuns Banks, nu ţi-am spus nimic deoarece nu 
credeam că Nana Sahib se găseşte în guvernământul 
Bombay. Neîndoios, autorităţile au fost înşelate şi de astă 
dată. Într-adevăr, comunicatul a fost dat în 6 martie şi de 
atunci încoace nu s-a petrecut nimic care să adeverească 
ştirea că nababul şi-ar mai fi făcut apariţia. 

Mai întâi, colonelul Munro n-a răspuns nimic la observaţia 
inginerului. S-a mai uitat o dată în lungul şoselei, apoi ne-a 
spus: 

Prieteni, am să vă aduc la cunoştinţă ce se petrece. Mac 
Neil s-a dus la Allahabad cu o scrisoare către guvernator. 
Într-o clipă voi afla dacă Nana Sabhib şi-a făcut într-adevăr 
apariţia în vreo provincie din vest, dacă se mai află acum 
acolo sau dacă a dispărut. 

Şi dacă el a fost văzut cu certitudine, ce-ai să faci, Munro? 
l-a întrebat Banks apucându-i mâna. 

Am să plec! a răspuns sir Edward Munro. Am să merg 
orişiunde este de datoria mea să merg, în numele justiţiei 
supreme. 

Eşti foarte hotărât, Munro? 

Da, Banks, foarte hotărât. O să vă continuaţi călătoria fără 
mine, prieteni... Chiar în seara asta voi lua trenul de 
Bombay. 

Fie, dar n-ai să mergi singur! i-a răspuns inginerul 
întorcându-se spre noi. Te vom însoţi, Munro! 

Da, domnule colonel! a strigat căpitanul Hod. N-o să vă 
lăsăm să plecaţi fără noi! 

Colonele Munro, am adăugat eu, vă rog să-mi îngăduiţi să 
mă alătur căpitanului şi prietenilor dumneavoastră! 


Da, Maucler, chiar în această seară vom părăsi tabăra cu 
toţii... 

Zadarnic, făcu o voce gravă. 

Ne-am întors cu toţii într-acolo. Sergentul Mac Neil ne 
stătea dinainte cu un ziar în mână. 

Domnule colonel, citiţi, a, adăugat el. lată ce mi-a spus 
guvernatorul să vă arăt. 

Şi sir Edward Munro a citit cele ce urmează: 
„Guvernatorul Bombay-ului aduce la cunoştinţa populaţiei 
că acel comunicat din 6 martie trecut, referitor la nababul 
Dandu-Pant, trebuie să fie considerat ca lipsit de obiect. 
Ieri, Nana Sahib, atacat în defileurile munţilor Satpura 
unde se refugiase împreună cu trupa sa, a fost ucis în luptă. 
Nu există nici un fel de îndoială asupra identităţii iui. Ela 
fost recunoscut de către locuitorii din Kanpur şi din 
Lucknow. Îi lipsea un deget de la mâna stângă şi este ştiut 
că Nana Sabhib îşi amputase unul dintre degete, în clipa 
când, printr-o falsă înmormântare, a vrut să facă să se 
răspândească ştirea morţii sale. Regatul Indiei nu mai are 
deci a se teme câtuşi de puţin de manevrele crudului 
nabab, care a făcut să-l coste atâta sânge”. 

Colonelul Munro citi rândurile de mai sus cu o voce surdă; 
apoi lăsă să-i cadă ziarul din mână. 

Noi tăceam. Moartea lui Nana Sahib, de astă dată 
neîndoielnică, ne scutea de orice fel de temeri pentru viitor. 

Colonelul Munro, după câteva clipe de tăcere, şi-a trecut 
mâna peste faţă, de parcă ar fi vrut să înlăture nişte 
amintiri înfricoşătoare. Apoi ne-a întrebat: 

Când urmează să părăsim Allahabadul? 

Mâine, în zori, i-a răspuns inginerul. 

Banks, a reluat colonelul Munro, nu ne-am putea opri 
pentru câteva ore la Kanpur? 

Vrei tu...? 

Da, Banks, aş vrea... vreau să mai revăd o dată... pentru 
ultima oară, oraşul Kanpur! 

Vom fi acolo peste două zile! a răspuns simplu inginerul. 


Şi după aceea?... a mai întrebat colonelul Munro. 

După aceea, a răspuns Banks, ne vom continua expediţia 
spre nordul Indiei! 

Da!... Spre nord, spre nord!... a rostit colonelul cu o voce 
care m-a înduioşat până în adâncul inimii. 

Într-adevăr, s-ar fi putut crede că sir Edward Munro mai 
avea unele îndoieli cu privire la sfârşitul ultimei lupte dintre 
Nana Sahib şi agenţii autorităţilor engleze. Putea el oare să 
nu creadă într-un lucru care părea neîndoielnic? 

Viitorul urma să ne spună dacă avea sau nu dreptate. 

Capitolul X. 

VIA DOLOROSA43 

Odinioară, regatul Aud era unul dintre cele mai însemnate 
din întreaga peninsulă şi se numără şi astăzi printre cele 
mai bogate din India. Suveranii săi au fost când slabi, când 
puternici. Slăbiciunea unuia din ei, Wajad-Ali-Shah, a dus 
însă la anexarea regatului său la domeniile Companiei, la 6 
februarie 1857. După cum se vede, mai erau abia câteva luni 
până la izbucnirea insurecției şi tocmai pe acest teritoriu au 
avut loc cele mai grave incidente, urmate de cele mai 
groaznice represalii. 

Două oraşe şi-au căpătat în acea epocă o tristă faimă: 
Lucknow şi Kanpur. 

Lucknow este capitala, iar Kanpur unul dintre principalele 
oraşe ale fostului regat. 

Colonelul Munro vrusese să meargă la Kanpur şi am ajuns 
acolo în dimineaţa zilei de 29 mai, după ce urmasem malul 
drept al Gangelui, trecând printr-o câmpie netedă, în care 
se întindeau lanuri nesfârşite de indigotieri. Timp de două 
zile Gigantul de Oţel mersese cu o viteză medie de trei 
leghe pe oră, străbătând astfel cei două sute cincizeci de 
kilometri ce despart Allahabadul de Kanpur. 

Ne aflam atunci la aproape o mie de kilometri de Calcutta, 
punctul nostru de plecare. Kanpur este un oraş de vreo 
şaizeci de mii de suflete. El ocupă o fâşie de teren lungă de 
cinci mile, pe malul drept al Gangelui. Se găseşte aici un 


cantonament militar, în care sunt încazarmaţi şapte mii de 
oameni. 

Turistul ar căuta zadarnic vreun monument vrednic să-i 
atragă atenţia, cu toate că oraşul are o origine foarte veche, 
după cum se spune, chiar dinaintea erei noastre. La Kanpur 
nu ne adusese deci vreun simţământ de curiozitate. Numai 
voinţa lui sir Edward Munro ne mânase într-acolo. 

În dimineaţa zilei de 30 mai am părăsit cu toţii tabăra. 
Banks, căpitanul Hod şi cu mine îi urmam pe colonel şi pe 
sergentul Mac Neil de-a lungul acestui drum al calvarului 
pe care sir Edward Munro voia să-l străbată pentru ultima 
oară, să se oprească iar la fiecare popas. 

lată pe scurt ceea ce trebuie să ştiţi şi ce am a vă spune, 
conform istorisirii pe care mi-o făcuse Banks: „Oraşul 
Kanpur, care era plin de trupe foarte sigure în clipa 
anexării regatului Aud, nu mai număra la începuturile 
insurecției decât două sute cincizeci de soldaţi din armata 
regală, faţă de trei regimente native de infanterie - I-ul, al 
53-lea şi al 56-lea - două regimente de cavalerie şi o baterie 
de artilerie din armata Bengalului. În plus, se mai aflau aici 
un număr destul de mare de europeni - salariaţi, 
funcţionari, negustori etc. - plus opt sute cincizeci de femei 
şi copii ai ofiţerilor şi soldaţilor din regimentul 32 de 
artilerie regală, care îşi avea garnizoana la Lucknow. 

De mai mulţi ani, colonelul Munro locuia la Kanpur. Aici a 
cunoscut-o pe tânăra care i-a devenit soţie. 

Domnişoara Laurence Honlay era o englezoaică 
fermecătoare, inteligentă, cu un caracter plin de elevaţie, 
cu o inimă nobilă, cu o fire eroică, vrednică să fie iubită de 
un om cum era colonelul Munro, care o admira şi o adora. 
Locuia împreună cu maică-sa într-un bungalow aflat în 
împrejurimile oraşului şi acolo s-a căsătorit cu ea sir 
Edward Munro, în 1855. 

La doi ani după căsătorie, în 1857, atunci când au avut loc 
primele acte de revoltă la Meerat, colonelul Munro a fost 
nevoit să se întoarcă la regimentul său, fără a mai pierde o 


singură zi. S-a văzut deci silit să-şi lase soţia şi soacra la 
Kanpur, îndemnându-le să-şi facă numaidecât pregătirile de 
plecare spre Calcutta. Colonelul Munro se gândea că oraşul 
Kanpur nu era sigur şi - vai! - faptele de mai târziu au 
dovedit cât de îndreptăţite îi erau presimţirile. 

Doamna Honlay şi lady Munro au întârziat cu plecarea, şi 
acest lucru a avut urmări funeste. Nefericitele femei au fost 
apoi surprinse de evenimente şi n-au mai putut părăsi 
oraşul Kanpur. 

În acel timp, divizia era comandată de generalul sir Hugh 
Wheeler, soldat drept şi loial, care avea să cadă în curând 
victimă şireteniei lui Nana Sahib. 

Nababul locuia pe atunci în castelul său de la Bilhur, aflat 
la zece leghe de Kanpur şi, de multă vreme, se prefăcea că 
trăieşte în cele mai bune relaţii cu europenii. 

Ştii, dragul meu Maucler, că primele tentative de 
insurecție s-au produs la Meerat şi la Delhi. Ştirea despre 
izbucnirea lor a ajuns la Kanpur la 14 mai. Chiar în aceeaşi 
zi, primul regiment de şipai a dat dovadă de intenţii ostile. 

Tocmai atunci, Nana Sahib şi-a oferit guvernului bunele 
sale oficii. Generalul Wheeler a fost de ajuns de nesocotit să 
se încreadă în nabab, ale cărui trupe particulare au sosit 
curând să ocupe clădirile Trezoreriei. 

În aceeaşi zi, un regiment neregulat de şipai, în trecere 
prin Kanpur, şi-a ucis ofiţerii europeni la porţile oraşului. 

Abia atunci toată lumea şi-a dat seama că primejdia este 
enormă. Generalul Wheeler a dat ordin tuturor europenilor 
să se refugieze în cazarma în care se găseau femeile şi 
copiii ofiţerilor şi soldaţilor regimentului 32 din Lucknow, 
cazarmă aflată în punctul cel mai învecinat cu şoseaua spre 
Allahabad, singura pe care putea să mai sosească vreun 
ajutor. 

Lady Munro şi mama sa au fost nevoite să se închidă acolo. 
Pe toată durata acestei întemniţări, tânăra femeie a dat 
dovadă de un devotament nemărginit faţă de tovarăşii ei de 
suferinţă. I-a îngrijit cu mâinile sale, i-a ajutat băneşte, i-a 


încurajat cu vorba şi prin exemplul personal; s-a arătat deci 
întocmai aşa cum era, bună la inimă şi, după cum am mai 
spus, o femeie eroică. 

Între timp, arsenalul a fost pus sub paza soldaţilor lui 
Nana Sahib. 

Nababul a desfăşurat atunci stindardul insurecției şi, la 
stăruinţele lui, la 7 iunie, şipaii au atacat cazarma, apărată 
de nici trei sute de soldaţi valizi. 

Aceştia s-au luptat, totuşi, sub focul asediatorilor, sub 
ploaia de proiectile, pradă a tot soiul de boli, murind de 
foame şi de sete, fără alimente, căci aprovizionarea era 
neîndestulătoare, fără apă, întrucât puţurile au secat în 
curând. 

Ei au rezistat până la 27 iunie. 

Nana Sahib a propus atunci capitularea, pe care generalul 
Wheeler a făcut greşeala de neiertat s-o semneze, în ciuda 
rugăminţilor fierbinţi ale lady-ei Munro, care îl implora să 
continue lupta. 

Ca urmare a capitulării, bărbaţii, femeile şi copiii, în total 
vreo cinci sute de persoane printre care se numărau şi lady 
Munro împreună cu maică-sa, au fost îmbarcaţi pe vase ce 
urmau să coboare pe Gange în jos şi să le ducă la 
Allahabad. 

Abia se desprinseseră vasele de mal, că şipaii au şi deschis 
focul. Grindină de ghiulele şi de mitralii! Unele s-au 
scufundat, altele au fost incendiate. Una dintre aceste 
ambarcaţiuni a izbutit, totuşi, să coboare fluviul pe o 
distanţă de câteva mile. 

Lady Munro şi maică-sa se aflau la bordul ei. O clipă au 
putut să creadă că sunt salvate. Însă soldaţii lui Nana Sahib 
i-au urmărit pe fugari, i-au prins din nou şi i-au adus înapoi 
la cantonament. 

Acolo, prizonierii au fost strânşi laolaltă cu alţii, care 
scăpaseră din represaliile de la 27 iunie. 

În total erau vreo două sute de victime, cărora le-a fost 
sortită o lungă agonie. Ele au fost închise într-un bungalow, 


al cărui nume, Bibi-Ghar, a căpătat o tristă faimă”. 

„Şi cum ai aflat aceste amănunte îngrozitoare?” l-am 
întrebat eu pe Banks. 

„De la un fost sergent din regimentul 32 al armatei regale, 
mi-a răspuns inginerul. Acest om, scăpat ca prin minune, a 
fost adăpostit de rajahul din Raishwarah, una dintre 
provinciile regatului Aud, care l-a întâmpinat, ca şi pe 
ceilalţi fugari, cu cea mai mare omenie”. 

„Şi ce s-a întâmplat cu lady Munro şi cu maică-sa?” „Dragă 
prietene, mi-a răspuns Banks, nu avem mărturii directe 
asupra a ceea ce s-a petrecut după acea dată, însă este 
foarte uşor să facem presupuneri. Într-adevăr, şipaii erau 
stăpâni pe Kanpur. Oraşul a fost pe mâna lor până la 15 iulie 
şi în timpul acestor nouăsprezece zile - nouăsprezece 
veacuri - nefericitele victime au aşteptat în fiecare clipă un 
ajutor care n-avea să ajungă decât prea târziu. 

Generalul Havelock, care pornise de mai mult timp din 
Calcutta, venea în ajutorul oraşului Kanpur şi, după ce i-a 
bătut pe răsculați în mai multe rânduri, a intrat în oraş la 17 
iulie. 

Însă, cu două zile mai înainte, atunci când a aflat că 
trupele regale trecuseră râul Pandu-Nadi, Nana Sahib a 
hotărât că totul îi este îngăduit faţă de invadatorii Indiei! 
Un pluton din cel de al 6-lea regiment de şipai a primit 
ordinul să ucidă pe toată lumea, trăgând prin ferestrele 
bungalowului. 

A doua zi, victimele au fost aruncate într-un puț din 
apropiere şi, atunci când au sosit soldaţii lui Havelock, puţul 
era umplut cu cadavre până la ghizd. 

Atunci au început represaliile. Un număr oarecare de 
răsculați căzuseră în mâinile generalului Havelock. Acesta a 
dat următorul ordin de zi, ale cărui cuvinte n-am să le uit 
niciodată: „Puţul în care se odihnesc rămăşiţele pământeşti 
ale sărmanelor femei şi ale copiilor masacrați de 
necredinciosul Nana Sahib va fi astupat şi acoperit cu 
îngrijire în formă de mormânt. Această îndatorire pioasă va 


fi adusă la îndeplinire de către un detaşament de soldaţi 
europeni, sub comanda unui ofiţer. încăperile casei în care 
a avut loc măcelul nu vor fi curăţite şi spălate de către 
compatrioţii victimelor. Brigadierul va cere ca fiecare 
picătură de sânge nevinovat să fie curățată sau linsă cu 
limba de către condamnaţi, înaintea execuţiei, proporţional 
cu poziţia lor de castă şi cu partea pe care au luat-o la 
masacru. În consecinţă, după ce a ascultat sentinţa de 
condamnare la moarte, fiecare condamnat va fi condus în 
casa măcelului şi forţat să curețe o anumită parte de 
podele. Veţi avea grijă să faceţi în aşa fel încât această 
pedeapsă să revolte cât mai mult cu putinţă simţămintele 
religioase ale condamnatului, iar şeful poliţiei militare va 
folosi din plin cureaua dacă este nevoie. Odată pedeapsa 
îndeplinită, sentinţa va fi executată prin ştreang, la 
spânzurătoarea înălţată în apropierea casei”. 

Acesta a fost ordinul de zi, mi-a spus Banks foarte 
emoţionat. El a fost împlinit în amănunţime. Însă victimele 
nu mai existau! 

Atunci când, după două zile, a sosit colonelul Munro şi a 
vrut să mai recunoască vreo rămăşiţă a lady-ei Munro sau a 
mamei sale, el n-a mai găsit nimic... nimic!” 

lată ceea ce îmi povestise Banks înaintea sosirii noastre la 
Kanpur, iar acum colonelul se îndrepta chiar spre locul în 
care se petrecuseră dureroasele evenimente. 

Dar, mai întâi, el a vrut să vadă încă o dată bungalowul 
unde locuise lady Munro şi în care îşi petrecuse ea 
copilăria, locuinţa unde o văzuse pentru cea din urmă oară, 
pragul pe care primise ultimele ei sărutări. 

Bungalowul era clădit puţin în afara cartierelor mărginaşe 
ale oraşului, nu departe de linia cantonamentelor militare. 
Ruine, bucăţi de ziduri încă înnegrite, câţiva copaci culcaţi 
la pământ şi uscați, iată ce mai rămânea din fosta locuinţă. 
Colonelul nu îngăduise să se repare nimic. După şase ani de 
zile, bungalowul rămăsese întocmai ca atunci când scăpase 
din incendiu. 


Ne-am petrecut o oră în locul acesta pustiit. Sir Edward 
Munro mergea tăcut printre ruinele care-i trezeau atâtea 
amintiri. Gândul îi evoca existenţa plină de fericire pe care 
nimic nu putea să i-o mai dea înapoi. O revedea pe tânăra 
fată, fericită, în casa aceasta în care venise pe lume şi unde 
el o cunoscuse şi, uneori, închidea ochii de parcă ar fi vrut 
s-o revadă mai bine! 

Dar, în sfârşit, pe neaşteptate, ca şi cum ar fi fost nevoit să 
se înfrâneze, s-a întors şi ne-a târât afară. 

Banks trăsese nădejde că poate colonelul se va mărgini să 
viziteze numai bungalowul. Nici pomeneală! Sir Edward 
Munro se hotărâse să guste, până la cea din urmă, toate 
amărăciunile pe care i le menise oraşul acela funest! După 
locuinţa lady-ei Munro, ela vrut să mai vadă o dată 
cazarma unde numeroase victime, cărora energica femeie li 
se devotase atât de eroic, cunoscuseră toate ororile unui 
asediu. 

Cazarma era situată în câmpie, în afara oraşului, şi pe 
locul unde populaţia din Kanpur îşi căutase refugiul se 
clădea acum o biserică. Spre a merge într-acolo, am apucat- 
o pe o şosea acoperită cu macadam şi umbrită de arbori 
frumoşi. 

Acolo se petrecuse primul act al cumplitei tragedii. Acolo 
trăiseră, suferiseră şi agonizaseră lady Munro şi maică-sa, 
până în clipa în care capitularea dăduse pe mâna lui Nana 
Sahib mulţimea aceasta de victime. 

În jurul construcţiilor neterminate, se vedeau bucăţi de 
ziduri sfărâmate, urmele lucrărilor de apărare ridicate de 
generalul Wheeler44. 

Colonelul Munro a rămas multă vreme nemişcat şi tăcut în 
faţa ruinelor. Îi reveneau şi mai viu în amintire scenele 
fioroase care se petrecuseră acolo. După bungalowul în 
care lady Munro trăise fericită, cazarma în care suferise 
peste orice închipuire! 

Mai rămânea de vizitat Bibi-Ghar, acea locuinţă din care 
Nana Sahib făcuse o închisoare, locul unde era săpat acel 


puț în fundul căruia victimele fuseseră amestecate laolaltă 
întru aceeaşi moarte. 

Îndată ce Banks l-a văzut pe colonel îndreptându-se într- 
acolo, l-a apucat de braţ de parcă ar fi vrut să-l oprească. 

Sir Edward Munro l-a privit drept în faţă şi, cu o voce 
îngrozitor de calmă, i-a spus: 

Să mergem! 

Munro, te rog...! 

Atunci, am să mă duc singur. Nu ne mai puteam împotrivi. 

Ne-am îndreptat deci către Bibi-Ghar, în faţa căreia se 
găseau grădini frumos aranjate, unde erau plantați arbori 
falnici. 

Acolo se înalţă o colonadă de formă octogonală, în stil 
gotic. Ea înconjoară locul în care se afla puţul, a cărui gură 
este acum astupată cu un înveliş de pietre. El închipuie 
astfel un soi de soclu, pe care a fost ridicată o statuie de 
marmură albă, îngerul Milei, una dintre ultimele opere ale 
sculptorului Marochetti. 

Lordul Canning, guvernator general al Indiilor în timpul 
insurecției de la 1857, a pus să fie înălţat acest monument 
construit după desenele colonelului de geniu Yule şi pe care 
a dorit să-l plătească din propriii săi bani. 

Dinaintea acestui puț, sir Edward Munro nu şi-a mai putut 
stăpâni lacrimile. El a căzut în genunchi pe lespedea 
monumentului. 

Lângă el, sergentul Mac Neil plângea în tăcere. 

Ne simţeam cu toţii inimile zdrobite, nu găseam nimic de 
spus spre a alina durerea aceasta de nemângâiat şi 
nădăjduiam că sir Edward Munro îşi va isprăvi aici de plâns 
toate lacrimile. 

Ah, dacă s-ar fi aflat printre primii soldaţi ai armatei 
regale care au intrat în Kanpur, care au pătruns în această 
Bibi-Ghar, el ar fi murit de durere! 

Sir Edward Munro nu fusese de faţă în primele ore în care 
soldaţii lui Havelock puseseră stăpânire pe oraş! El n-a 
ajuns decât la două zile după acea necruțătoare jertfire! Iar 


acum nu mai avea în faţa ochilor decât locul în care se 
găsea puţul acesta funest, mormânt fără nume al celor două 
sute de victime ale lui Nana Sahib! 

De astă dată Banks, ajutat de sergent, a izbutit să-l târască 
de acolo cu forţa. 

Colonelul Munro nu mai avea să uite vreodată cele două 
cuvinte pe care unul dintre soldaţii lui Havelock le zgâriase 
cu baioneta pe ghizdul puţului: 

Remember Cawnpore! 

Aminteşte-ţi de Kanpur! 

Capitolul XI. 

SCHIMBAREA MUSONULUI. 

La ora unsprezece, ne şi întorsesem în tabără, fiind - după 
cum este şi uşor de înţeles - foarte grăbiţi să părăsim 
Kanpurul; însă nevoia de a face unele reparaţii la pompa de 
alimentare a maşinii nu ne îngăduia să plecăm mai curând 
decât a doua zi de dimineaţă. 

Îmi rămânea deci la dispoziţie o jumătate de zi liberă. Am 
crezut că pot s-o folosesc cel mai bine vizitând oraşul 
Lucknow. Banks avea de gând să nu mai trecem prin acest 
oraş, în care colonelul Munro s-ar fi aflat din nou într-unul 
dintre principalele teatre ale războiului. Câtă dreptate 
avea! Doar şi aici se găseau atâtea amintiri sfâşietoare! 

Aşadar la prânz, după ce am părăsit Steam House, am 
apucat-o spre mica ramificaţie de railway care leagă 
Kanpurul de Lucknow. Traseul nu depăşeşte douăzeci de 
leghe, astfel încât am ajuns în două ore în importanta 
capitală a regatului Aud, asupra căreia nu voiam decât să 
arunc o privire, adică să-mi fac, cum se spune, numai o 
impresie. 

De altminteri, am avut prilejul să observ cât adevăr era în 
cele spuse cu privire la monumentele din Lucknow, clădite 
sub domnia împăraţilor musulmani din secolul al XVIII-lea. 

Un francez din Lyon, pe nume Martin, simplu soldat în 
armata lui Lally-Iollendal şi ajuns în 1730 favoritul regelui, a 
fost iniţiatorul, s-ar putea spune chiar creatorul acestor 


pretinse minuni ale capitalei Audului. Kaiserbagh, reşedinţa 
oficială a suveranilor, îmbinare heteroclită a tuturor 
stilurilor arhitectonice care puteau să iasă din capul unui 
caporal, este doar o operă de suprafaţă. Nimic pe 
dinăuntru, totul numai pe dinafară, iar exteriorul este 
totodată hindus, chinezesc, mauresc şi... european. Tot 
astfel s-a întâmplat cu un alt palat mai mic, Farid Bakch, 
care este şi el opera lui Martin. Cât despre Imambara, 
clădită în mijlocul fortăreței de către Kaifiatulla, primul 
arhitect al Indiilor secolului al XVII-lea, ea este într-adevăr 
superbă şi produce o impresie măreaţă, cu miile de 
ornamente piramidale care îi acoperă curtinele. 

N-am putut pleca din Lucknow fără să vizitez palatul 
Constantin, şi el tot opera personală a caporalului francez, 
purtând numele de Palais de la Martiniere. Am mai vrut să 
văd grădina învecinată, Sikander-Bagh, în care au fost 
măcelăriți cu sutele şipaii care, înainte de a părăsi oraşul, 
au violat mormântul umilului soldat. 

În sfârşit, după ce am admirat parcurile superbe care 
dăruiesc acestui oraş de cinci sute de mii de locuitori o 
cingătoare de flori şi verdeață, după ce i-am străbătut 
străzile principale şi măreţul bulevard Hazrat Gaudj pe 
spinarea unui elefant, m-am întors la railway şi în aceeaşi 
seară am ajuns din nou la Kanpur. A doua zi, 3l mai, zorile 
ne-au prins pe drum. 

În fine, a strigat căpitanul Hod, deci am isprăvit cu 
Allahabad, Kanpur, Lucknow şi alte oraşe de care nu-mi 
pasă nici cât de un cartuş gol! 

Da, am terminat cu ele, i-a răspuns Banks, şi acum vom 
merge drept spre nord, astfel încât să ajungem aproape în 
linie dreaptă la poalele munţilor Himalaya. 

Bravo! a reluat căpitanul. Ceea ce numesc eu India prin 
excelenţă nu sunt provinciile înţesate de oraşe, ci ţinutul în 
care trăiesc în deplină libertate prietenii mei elefanții, leii, 
tigrii, panterele, gheparzii, urşii, bivolii, şerpii! Aceea este 
singura parte bună de locuit din întreaga peninsulă! Ai s-o 


vezi şi dumneata, Maucler, şi n-are să-ţi pară rău după 
minunăţiile văii Gangelui! 

Scumpul meu căpitan, în compania dumitale n-are să-mi 
pară rău după nimic, i-am răspuns. 

Totuşi, ne-a spus Banks, în nord-vest mai există şi alte 
oraşe foarte interesante: Delhi, Agra, Lahore... 

Eh, prietene Banks, a strigat Hod, n-am auzit niciodată 
vorbindu-se despre târguşoarele astea prăpădite! 

Târguşoare prăpădite, a replicat Banks, nu, câtuşi de 
puţin, Hod, ci nişte oraşe măreţe! Fii liniştit, dragă 
prietene, a adăugat inginerul întorcându-se către mine, 
vom încerca să ţi le arătăm, fără a strica planurile de 
vânătoare ale căpitanului. 

Minunat, Banks, a răspuns Hod, însă abia de astăzi începe 
cu adevărat călătoria noastră! 

Apoi, cu o voce puternică a strigat: 

Fox! 

Ordonanţa a sosit în fugă. 

Prezent, domnule căpitan! a răspuns el. 

Fox, puştile, carabinele şi revolverele să fie în bună stare! 

Aşa şi sunt. 

Controlează-le cocoşul la toate. 

Am controlat. 

Pregăteşte cartuşele. 

Le-am pregătit. 

Totul e gata? 

Totul e gata. 

Dacă este cu putinţă, să fie şi mai gata! 

Am înţeles. 

Cel de-al treizeci şi optulea nu va întârzia să treacă la rând 
pe lista care-ţi aduce atâta faimă, Fox! 

Al treizeci şi optulea! a strigat ordonanța şi ochii i-au 
strălucit de încântare. Am să-i pregătesc o bunătate de 
glonţ exploziv, de care n-o să aibă motive să se plângă! 

Du-te, Fox, du-te!” 


Fox a salutat milităreşte, a făcut stânga-mprejur şi s-a dus 
să se închidă în arsenalul lui. 

lată acum care este itinerarul celei de a doua părţi a 
călătoriei noastre şi care n-are să mai fie modificat, decât 
cel mult datorită unor evenimente cu neputinţă de 
prevăzut. 

Drumul acesta urcă, pe o distanţă de vreo şaptezeci şi 
cinci de kilometri, de-a lungul cursului Gangelui, 
îndreptându-se spre nord-vest; însă, cu începere din 
punctul acela, trece, tăind-o direct spre nord, printre unul 
dintre afluenții marelui fluviu şi un afluent important al 
râului Gutmi. El ocoleşte astfel un anumit număr de cursuri 
de apă care se răspândesc spre dreapta şi spre stânga şi, 
prin Biswah, urcă oblic până la primele ondulaţii ale 
munţilor Nepalului, străbătând partea vestică a regatului 
Aud şi a provinciei Rokilkhande. 

Traseul fusese ales cu chibzuinţă de către inginer, astfel 
încât să facă faţă tuturor greutăților. Dacă în nordul 
Hindustanului cărbunele urma să fie mai greu de găsit, 
lemnul n-avea să ne lipsească niciodată. În ceea ce-l 
priveşte, Gigantul de Oțel putea să circule cu uşurinţă şi cu 
orice viteză de-a lungul şoselelor acelora atât de bine 
întreţinute, printre cele mai frumoase păduri ale peninsulei 
indiene. 

Ne despărţeau cam optzeci de kilometri de micul oraş 
Biswah. Ne-am înţeles să-i străbatem cu o viteză foarte 
redusă, în şase zile. Acest lucru ne îngăduia să oprim acolo 
unde ne-ar fi plăcut poziţia, iar vânătorii expediției ar fi 
avut tot timpul să-şi săvârşească isprăvile de vitejie. 
Dealtfel, căpitanul Hod şi ordonanța Fox, împreună cu Gumi 
care li se alăturase bucuros, ar fi putut să meargă în 
recunoaştere, în timp ce Gigantul de Oţel avea să păşească 
plin de gravitate. Cum nimic nu mă împiedica să umblu cu 
ei în hăituială, deşi eram un vânător cam nepriceput, i-am 
însoţit şi eu în câteva rânduri. 


Trebuie să vă spun că, din clipa în care călătoria noastră a 
intrat într-o nouă fază, colonelul Munro nu mai era chiar 
atât de retras. Mi s-a părut că a ajuns să fie mai sociabil în 
afara oraşelor, în mijlocul pădurilor şi câmpiilor, departe de 
valea Gangelui pe care de curând o străbătusem. În aceste 
condiţii părea că-şi găseşte iar tihna existenţei pe care o 
dusese la Calcutta. Putea el totuşi să uite că acea casă 
rulantă se îndrepta spre nordul Indiei, unde îl atrăgea 
parcă o ursită căreia nu i se putea împotrivi? Oricum, însă, 
vorbea mai cu însufleţire în timpul meselor, al siestei, 
adesea chiar şi în orele când făceam haltă. Conversaţia se 
prelungea atunci până târziu, în nopţile frumoase pe care 
sezonul cald încă ni le mai dăruia. În ce-l priveşte pe Mac 
Neil, de când vizitase puţul din Kanpur, mi se părea mai 
întunecat ca oricând. Oare după ce văzuse Bibi-Ghar i se 
trezise din nou ura pe care încă mai nădăjduia să şi-o 
potolească? 

„Nu-i cu putinţă să ni-l fi ucis pe Nana Sahib, mi-a spus el 
într-o bună zi. Nu, domnule, nu!” 

Prima zi s-a scurs lipsită de incidente care să merite 
osteneala a mai fi povestite. Căpitanul Hod şi Fox n-au avut 
ocazia să ochească nici cel mai mic animal. Era jalnic, ba 
chiar destul de extraordinar, ca să nu ne punem întrebarea 
dacă apariţia Gigantului de Oțel nu ţinea la distanţă 
îngrozitoarele fiare sălbatice din câmpiile învecinate. Într- 
adevăr, am trecut pe lângă câteva porţiuni de junglă, 
bârlogul obişnuit al tigrilor şi altor carnivore din rasa felină. 
Nu s-a ivit niciunul. Cei doi vânători se îndepărtaseră totuşi 
cu o milă sau două, de o parte şi de cealaltă a convoiului 
nostru. Au fost deci nevoiţi să-i ia pe Black şi pe Phann ca să 
doboare niscai vânat mărunt, din care domnul Parazard îşi 
cerea porţia zilnică. Bucătarul nostru negru nu ceda în 
această privinţă şi atunci când ordonanța căpitanului îi 
vorbea despre tigri, gheparzi sau alte animale puţin 
comestibile, el înălța dispreţuitor din umeri spunând: „Dar 
ce, astea să mănâncă?” 


În seara aceea am poposit la adăpostul unui grup de 
smochini uriaşi. Noaptea a fost la fel de liniştită, pe cât de 
calmă fusese ziua. Nici măcar urletele fiarelor sălbatice n- 
au tulburat tăcerea. Şi totuşi, elefantul nostru se odihnea. 
Nu i se mai auzea răgetul. Focurile taberei erau stinse şi, 
pentru a-l mulţumi pe căpitan, Banks n-a mai dat drumul 
curentului electric care preschimba ochii Gigantului de Oțel 
în două faruri puternice. Dar nimic! 

Acelaşi lucru s-a petrecut şi în cursul zilelor de 1 şi 2 iunie. 
Să te apuce desperarea, nu alta! 

Regatul meu Aud mi-a fost schimbat! repeta căpitanul 
Hod. A fost transportat în Europa. Aici nu sunt mai mulţi 
tigri decât în câmpiile joase ale Scoției! 

Dragă Hod, i-a răspuns colonelul Munro, se prea poate să 
fi avut loc de curând prin teritoriile astea hăituieli care să fi 
silit animalele să emigreze în masă. Nu despera şi aşteaptă 
până ajungem la poalele munţilor Nepalului. Acolo vei 
putea să-ţi exerciţi cu folos instinctele de vânător. 

Trebuie să nădăjduiesc, domnule colonel, a spus Hod 
clătinând din cap, altminteri n-o să mai avem altceva de 
făcut decât să ne topim gloanţele ca să le preschimbăm în 
alice! 

Ziua de 3 iunie a fost una dintre cele mai călduroase din 
câte avusesem de îndurat până atunci. Dacă drumul n-ar fi 
fost umbrit de copaci înalţi, cred că ne-am fi copt fără doar 
şi poate în locuinţa noastră rulantă. Termometrul a urcat 
până la patruzeci şi şapte de grade la umbră şi nu sufla nici 
cea mai mică adiere de vânt. Aşadar, era cu putinţă ca pe 
asemenea căldură, în această atmosferă de foc, 
carnivorelor nici prin gând să le treacă să-şi părăsească 
ascunzătorile, nici măcar în cursul nopţii. 

A doua zi, în 4 iunie, la răsăritul soarelui, pentru prima 
dată orizontul era destul de înceţoşat spre apus. Am văzut 
atunci spectacolul măreț al unuia dintre fenomenele de 
miraj, care în anumite părţi ale Indiei se numeşte seekote 
sau castele aeriene, iar în altele dessasur sau iluzie. 


Nu era câtuşi de puţin o pretinsă pânză de apă cu efectele 
sale curioase de refracție care se desfăşura în faţa privirilor 
noastre, ci un întreg lanţ de coline scunde, încărcat cu cele 
mai fantastice castele de pe lume, ceva cam ca înălțimile 
unei văi a Rinului, cu străvechile lor bârloguri de burggrafi. 

Într-o clipă ne-am aflat transportaţi nu numai în partea 
romană a bătrânei Europe, ci şi cu cinci sau şase sute de 
ani în urmă, în plin ev mediu. 

Fenomenul acesta, care apărea cu o mare claritate, ne 
dădea simţământul unei realităţi absolute. Aşa încât, 
Gigantul de Oțel, cu întreg echipamentul său de maşinării 
moderne, mergând către un oraş din veacul al 
unsprezecelea, mi se părea cu mult mai înstrăinat decât 
atunci când alerga, împodobit cu un panaş de vapori, prin 
ţinuturile lui Vişnu şi Brahma. 

Mulţumesc, doamnă natură! a strigat căpitanul Hod. După 
atâtea minarete şi cupole, după atâtea moschei şi pagode, 
iată deci şi un oraş vechi de prin epoca feudală, cu minunile 
sale romane sau gotice pe care ni le desfăşoară în faţa 
ochilor! 

Ce poet mai este şi prietenul nostru Hod în dimineaţa asta! 
a răspuns Banks. Nu cumva ai înghiţit înaintea micului 
dejun vreo baladă? 

Râzi, Banks, glumeşte, bate-ţi joc cât pofteşti, dar priveşte! 
i-a replicat căpitanul. Iată obiectele cum se măresc în prim- 
planuri! lată arbuştii cum devin arbori, colinele cum se 
prefac în munţi... 

Nişte simple pisici care s-ar preface în tigri, dacă ar exista 
pisici, nu-i aşa, Hod? 

Ah, Banks, n-ar fi dispreţuit!... Bine, a strigat căpitanul, 
iată-mi castelele de pe Rin cum se prăbuşesc, oraşul cum se 
surpă şi noi cădem iar în real, o simplă privelişte din regatul 
Aud în care nici măcar fiarele sălbatice nu mai vor să 
locuiască! 

Soarele, înălțându-se deasupra orizontului la răsărit, 
schimbase într-o clipă jocul refracţiilor. Burgurile, întocmai 


ca nişte castele de cărţi de joc, se năruiau odată cu colina 
care se prefăcea în câmpie! 

Ei bine, întrucât mirajul a dispărut, a spus Banks, iar odată 
cu ela dispărut şi toată verva poetică a căpitanului Hod, 
vreţi să ştiţi, prieteni, ce prevesteşte acest fenomen? 

Spune, inginere! a strigat căpitanul. 

Că în curând se va schimba vremea, a răspuns Banks. 
Dealtfel, ne aflăm în primele zile ale lunii iunie, care 
pricinuiesc modificări climaterice. Schimbarea musonului 
va aduce după sine sezonul ploilor periodice. 

Dragul meu Banks, am spus eu, ne aflăm într-un adăpost 
sigur, nu-i aşa? Ei bine, n-are decât să vină ploaia! Poate să 
fie ea şi diluviană, tot mi se pare de preferat căldurilor 
acestora... 

Vei fi satisfăcut, dragă prietene, mi-a răspuns Banks. Cred 
că ploaia nu-i departe şi vom vedea în curând cum urcă 
primii nori dinspre sud-vest! 

Banks nu se înşelase. Către seară, spre apus, orizontul 
începu să se acopere cu aburi, ceea ce arăta că musonul, 
după cum se întâmplă cel mai adesea, avea să se instaleze 
în cursul nopţii. Oceanul Indian ne trimetea de-a curmezişul 
peninsulei ceţurile sale, încărcate până la refuz cu 
electricitate, ca tot atâtea burdufuri ale zeului Eol purtând 
uraganul şi furtuna. 

În cursul zilei îşi mai făcuseră apariţia şi alte câteva 
fenomene asupra cărora un anglo-indian n-ar fi putut să se 
înşele. Volute de praf foarte fin se învârtejiseră pe şosea în 
timpul mersului trenului. Cu siguranţă că mişcarea roţilor 
motorului şi ale celor două vagoane rulante, nu prea iute 
dealtfel, ar fi putut să înalțe praful acesta, dar nu cu aceeaşi 
intensitate. Ai fi spus că-i un nor de puf din acela pe care îl 
face să danseze în aer o maşină electrică pusă în mişcare. 
Pământul putea să fie comparat aşadar cu un uriaş 
receptor, în care electricitatea s-ar fi înmagazinat timp de 
mai multe zile. În plus, praful se colora în reflexe gălbui, 
ceea ce producea o impresie neobişnuită, iar în fiecare 


moleculă strălucea un mic centru luminos. Erau momente 
în care aparatul nostru părea să meargă prin mijlocul 
flăcărilor, nişte flăcări lipsite de căldură, însă care nici prin 
culoare, nici prin intensitate nu aminteau de acelea ale 
focului sfântului Elm. 

Storr ne-a povestit că văzuse trenuri alergând astfel pe 
şine printre două garduri de praf luminos şi Banks a 
adeverit spusele mecanicului. 

Timp de un sfert de oră am putut observa acest fenomen 
ciudat prin hublourile turelei, de unde vedeam şoseaua pe o 
distanţă de cinci, şase kilometri. Drumul, lipsit de copaci, 
era plin de praf, încălzit până la alb de razele verticale ale 
soarelui. În clipele acelea mi se părea că atmosfera era mai 
încinsă chiar decât focarul maşinii. Era, într-adevăr, de 
neîndurat şi atunci când m-am dus să respir un aer mai 
răcoros sub bătaia aripilor punkăi, mă simţeam aproape 
sufocat. 

Seara, pe la şapte, Steam House s-a oprit. Locul de popas 
ales de Banks se găsea la marginea unei păduri de baniani 
măreţi, care părea să se întindă la nesfârşit înspre nord. O 
străbătea o şosea destul de bună, care ne făgăduia pentru a 
doua zi o călătorie mai uşoară pe sub bolțile de verdeață 
înalte şi întinse. 

Banianii, aceşti giganţi ai florei indiene, sunt adevăraţi 
bunici, s-ar putea spune chiar şefi ai familiei vegetale, pe 
care îi înconjoară copiii şi nepoţii. Aceştia din urmă, 
avântându-se dintr-o rădăcină comună, urcă drept 
primprejurul trunchiului principal de care sunt complet 
despărțiți şi merg să se piardă în înaltul rămuriş părintesc. 
Într-adevăr, ei parcă ar fi fost clociţi sub frunzişul des, 
întocmai ca puii de găină sub aripile mamei lor. De aici vine 
şi aspectul ciudat pe care-l au pădurile acestea de mai 
multe ori seculare. Copacii bătrâni par a fi nişte stâlpi 
izolaţi, susţinând uriaşa boltă, ale cărei nervuri fine se 
sprijină pe banianii tineri care, la rândul lor, vor ajunge şi ei 
stâlpi. 


Seara, tabăra a fost organizată mai cu grijă ca de obicei. 
Într-adevăr, dacă şi ziua următoare ar fi fost la fel de 
călduroasă, Banks avea de gând să prelungească halta, 
chiar dacă ar fi urmat să călătorim în cursul nopţii. 

Colonelul Munro nici nu dorea altceva decât să petreacă 
vreo câteva ore în pădurea aceea frumoasă, atât de 
umbroasă şi atât de liniştită. Toată lumea s-a declarat de 
aceeaşi părere, unii pentru că aveau într-adevăr nevoie de 
odihnă, ceilalţi întrucât voiau să încerce să găsească în 
sfârşit vreun animal vrednic de împuşcătura unui Anderson 
sau a unui Gerard. Ghiciţi cu uşurinţă cine erau aceştia din 
urmă. 

Fox, Gumi, este ora şapte! a strigat căpitanul Hod. Hai să 
dăm o raită prin pădure până să nu se înnopteze de-a 
binelea! Ne însoţeşti şi dumneata, Maucler? 

Dragă Hod, i-a spus Banks mai înainte ca eu să fi avut timp 
să răspund, aţi face mai bine să nu vă depărtaţi de tabără. 
Cerul este ameninţător. Dacă se dezlănţuie furtuna, s-ar 
putea să vă fie destul de greu să vă întoarceţi. Mâine, dacă 
rămânem în locul în care am poposit, o să mergeţi... 

Mâine o să fie ziuă, a răspuns căpitanul Hod, şi aceasta 
este ora prielnică să ne încercăm norocul. 

Ştiu, Hod, dar noaptea care vine nu pare să fie prea 
liniştită, în orice caz, dacă vreţi neapărat să plecaţi, să nu 
vă îndepărtați prea mult. Peste o oră are să fie tare 
întuneric şi s-ar putea să vă vină greu să regăsiţi tabăra. 

Fii liniştit, Banks. Nu-i decât şapte şi eu îi cer domnului 
colonel doar o permisie de zece ore. 

Bine, du-te, dragă Hod, i-a răspuns sir Edward Munro, 
numai să ţii seama de recomandările lui Banks. 

Am înţeles, domnule colonel! 

Căpitanul Hod, Fox şi cu Gumi, înarmaţi cu carabine de 
vânătoare excelente, au părăsit tabăra şi au dispărut 
printre banianii înalţi care mărgineau şoseaua pe dreapta. 

Mă obosise într-atâta căldura din timpul zilei, încât 
preferasem să rămân la Steam House. 


Între timp, din ordinul lui Banks, focurile, în loc să fie 
stinse cu totul, au fost doar micşorate în fundul focarului, 
astfel încât să păstreze o presiune de una-două atmosfere 
în cazanul locomotivei. Inginerul voia să fie, la nevoie, gata 
să facă faţă oricărei situaţii. 

Storr şi Kaluth s-au apucat atunci să refacă rezerva de 
combustibil şi de apă. Un râuleţ care curgea pe stânga 
şoselei le-a făcut rost de lichidul trebuincios, iar arborii din 
apropiere de lemnul de care aveau nevoie spre a încărca 
tenderul. În timpul acesta, domnul Parazard îşi vedea de 
treburile lui obişnuite şi, strângând resturile cinei de astăzi, 
medita la meniul cinei de mâine. 

Mai era încă destulă lumină. Colonelul Munro, Banks, 
sergentul Mac Neil şi cu mine ne-am dus să ne facem siesta 
pe malul râuleţului. Curentul apei limpezi răcorea 
atmosfera care era într-adevăr sufocantă chiar şi la această 
oră. Soarele nu apusese încă. Prin contrast, lumina lui 
colora într-un albastru siniliu masa de vapori pe care o 
vedeam, printre marile sfâşieri ale frunzişului, cum se 
adună încetul cu încetul la zenit. Erau nori grei, groşi, 
strânşi laolaltă şi care nu păreau a fi mânaţi de vânt, ci de 
un motor aflat în ei înşişi. 

Taifasul nostru a durat până pe la opt. Din când în când, 
Banks se scula şi mergea să arunce o privire în zare, 
înaintând până la marginea pădurii, care întrerupea brusc 
câmpia la mai puţin de un sfert de milă de tabără. Când se 
întorcea, clătina din cap neliniştit. 

Ultima dată l-am însoţit şi noi. Începuse să se întunece pe 
sub baniani. Ajuns la marginea pădurii, am văzut că înspre 
apus o câmpie uriaşă se întindea până la un şir de mici 
coline care se conturau nelămurit şi începuseră de pe acum 
să se confunde cu norii. 

Cerul te înspăimânta prin calmul său. Nici cea mai mică 
adiere de vânt nu mişca frunzişul înalt al copacilor. Aceasta 
nu era odihna naturii adormite pe care au cântat-o atât de 
mult poeţii; era, dimpotrivă, un somn greu ca de om bolnav. 


Parcă plutea în atmosferă o stare de tensiune reţinută. N-aş 
putea să compar mai bine spaţiul din jur decât asemuindu-l 
cu cutia de vapori a unui cazan, atunci când fluidul, aflat 
sub o presiune prea mare, este gata să facă explozie. 
Explozia era iminentă. 

Într-adevăr, norii aceia de furtună se aflau foarte sus pe 
cer, aşa cum se întâmplă de obicei deasupra câmpiilor, şi 
aveau margini late, alcătuite din linii curbe şi foarte bine 
conturate. Păreau chiar că se umflă, sporind ca număr şi 
crescând în mărime, dar rămânând legaţi de aceeaşi bază. 
Bineînţeles, în curând se vor fi contopit cu toţii într-o 
singură masă, ceea ce avea să sporească densitatea acestui 
nor unic. De pe acum, norii mici şi groşi care i se 
alăturaseră, suferind un soi de atracţie, izbiţi, ciocniţi, 
striviţi unii de alţii, nu se mai desluşeau, fiind amestecați 
laolaltă. 

Pe la opt şi jumătate, un fulger, închipuind un zigzag cu 
unghiuri foarte ascuţite, a sfâşiat masa aceea întunecată pe 
o lungime de două mii cinci sute-trei mii de metri. 

După şaizeci şi cinci de secunde, s-a auzit un tunet care şi- 
a prelungit bubuiturile înfundate, caracteristice, timp de 
vreo cincisprezece secunde. 

Douăzeci şi unu de kilometri, a spus Banks, după ce şi-a 
privit ceasul. Este aproape distanţa maximă de la care se 
mai poate auzi tunetul. Însă, odată dezlănţuită, furtuna va 
veni repede şi nu trebuie să stăm s-o aşteptăm. Să ne 
întoarcem, prieteni. 

Şi căpitanul Hod? a întrebat sergentul Mac Neil. 

Tunetul îi ordonă să vină înapoi, i-a răspuns Banks. Sper 
că are să-i asculte ordinul. 

Cinci minute mai târziu ne întorsesem în tabără şi ne-am 
dus să luăm loc în veranda din faţa salonului. 

Capitolul XII. 

TRECÂND PRIN LUMINA A TREI FOCURI. 

India împarte cu anumite ţinuturi din Brazilia - printre 
care şi Rio de Janeiro - privilegiul de a fi ţara cea mai 


tulburată de furtuni de pe suprafaţa pământului. Dacă în 
Franţa, Anglia, Germania se apreciază că n-ar fi mai mare 
de douăzeci numărul zilelor, în decurs de un an, în care se 
aude bubuitul tunetului, este bine să ştiţi că în peninsula 
indiană acestea se ridică anual la peste cincizeci. 

Astea-s datele de meteorologie, în general. În acest caz 
însă, datorită împrejurărilor în care se producea, trebuia să 
ne aşteptăm la o furtună de o violenţă nemaipomenită. 

De îndată ce ne-am întors la Steam House, am privit 
barometrul. Coloana de mercur scăzuse dintr-o dată cu 
două degete, adică de la douăzeci şi nouă la douăzeci şi 
şapte de degete45. 

I-am atras atenţia colonelului Munro, care mi-a spus: 

Mă nelinişteşte lipsa căpitanului Hod şi a tovarăşilor săi. 
Furtuna stă să înceapă, se lasă noaptea, se întunecă din ce 
în ce. Vânătorii se îndepărtează totdeauna mai mult decât 
făgăduiesc şi chiar decât ar vrea ei s-o facă. Oare cum au să 
mai găsească drumul de întoarcere pe bezna asta? 

Nişte vânători înrăiţi! a răspuns Banks. E cu neputinţă să-i 
faci mai înţelegători! Cu siguranţă, ar fi fost mult mai bine 
să nu fi plecat deloc! 

Fără îndoială, Banks, numai că tot au plecat, i-a replicat 
colonelul Munro, şi trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă 
ca să se întoarcă. 

N-avem nici un mijloc să le facem cunoscut locul în care ne 
aflăm? l-am întrebat eu pe inginer. 

Ba da, mi-a răspuns Banks, aprinzând felinarele electrice 
care au o mare putere de iluminare şi se văd din depărtare. 
Mă duc să stabilesc circuitul. 

Minunată idee, Banks! 

Vreţi să mă duc în căutarea căpitanului Hod? a întrebat 
sergentul. 

Nu, dragă Neil, i-a răspuns colonelul Munro. Nici n-ai să-l 
găseşti şi ai să te rătăceşti şi tu prin pădure. 

Banks s-a apucat să folosească focurile pe care le avea la 
dispoziţie. Elementele pilei au fost puse în activitate, s-a 


făcut contactul şi curând cei doi ochi ai Gigantului de Oţel, 
întocmai ca două faruri electrice, îşi proiectau fascicolele 
luminoase prin bezna de sub coroanele banianilor. Desigur 
că în noaptea aceasta întunecoasă bătaia farurilor era 
foarte mare şi putea călăuzi vânătorii. 

În clipa aceea s-a dezlănţuit un soi de uragan de o violenţă 
nemaiîntâlnită. El a rupt vârfurile copacilor, s-a îndreptat 
apoi spre pământ, suflând printre coloanele banianilor de 
parcă ar fi trecut printre tuburile sonore ale unei orgi 
uriaşe. 

Totul s-a petrecut pe neaşteptate. 

O ploaie de crengi uscate, o aversă de frunze smulse au 
acoperit şoseaua. Acoperişurile trenului nostru au răsunat 
jalnic sub această rafală care isca un uruit neîncetat. Am 
fost nevoiţi să ne punem la adăpost în salon şi să închidem 
ferestrele. Ploaia nu începuse încă. 

Este un fel de tofan, ne-a spus Banks. 

Hinduşii numesc astfel uraganele năvalnice şi stârnite pe 
neaşteptate, care devastează mai cu seamă regiunile 
muntoase şi sunt foarte temute prin partea locului. 

Storr, l-a strigat Banks pe mecanic, ai închis cu grijă 
ambrazurile turelei? 

Da, domnule Banks, i-a răspuns mecanicul. N-aveţi nici o 
teamă în această privinţă. 

Kaluth unde este? 

Termină de stivuit combustibilul în tender. 

Mâine, făcu inginerul, n-o să ne dăm osteneala decât să 
strângem trunchiurile! Vântul s-a făcut tăietor de lemne şi 
ne scuteşte de muncă! Menţine presiunea, Storr, şi 
întoarce-te la adăpost. 

Îndată, domnule. 

Rezervoarele sunt pline, Kaluth? a întrebat Banks. 

Da, domnule Banks, a răspuns fochistul. Acum rezerva de 
apă este completă. 

Bine, întoarce-te, întoarce-te! 


Mecanicul şi fochistul au dat curând fuga să se 
adăpostească în al doilea vagon. 

Fulgera des şi explozia norilor încărcaţi cu electricitate 
făcea să se audă un bubuit înfundat. Tofanul nu răcorise 
atmosfera. Era un vânt dogoritor, o suflare arzătoare, care 
frigea de parcă ar fi ieşit pe gura unui cuptor. 

Sir Edward Munro, Banks, Mac Neil şi cu mine nu mai 
părăseam salonul decât spre a merge în verandă. Privind 
rămurişul înalt al banianilor, îl vedeam ca pe o dantelărie 
neagră pe fondul roşu ca para al cerului. Nu se ivea fulger 
care să nu fi fost urmat, după câteva secunde, de bubuitul 
unui tunet. Abia dacă se stingea ecoul unuia, că o nouă 
lovitură de trăsnet era iarăşi repetată. Astfel, se auzea 
neîntrerupt o voce de bas profund, peste care se desluşeau 
acele detunături seci pe care Lucreţiu46 le-a comparat atât 
de bine cu foşnetul strident al hârtiei sfâşiate. 

Cum, furtuna nu i-a făcut încă să se întoarcă? întrebă 
colonelul Munro. 

Poate că, a răspuns sergentul, căpitanul Hod şi însoțitorii 
săi şi-au găsit vreun adăpost prin pădure, într-o scorbură 
de copac sau în scobitura vreunei stânci, şi n-au să vină 
înapoi decât mâine dimineaţă! Tabăra va fi tot aici şi mereu 
gata să-i primească! 

Banks a clătinat din cap ca un om neliniştit. Ai fi zis că nu-i 
de aceeaşi părere cu Mac Neil. 

În clipa aceea - era aproape ora nouă - a început să plouă 
cu o nemaipomenită violenţă. Ploaia cădea amestecată cu 
bucăţi uriaşe de grindină, care ne izbeau ca nişte pietre şi 
trosneau pe acoperişul sonor al Casei cu aburi. Semăna cu 
răpăitul înfundat al unor tobe. Era cu neputinţa să auzi ce 
se vorbeşte, chiar dacă văzduhul n-ar mai fi răsunat de 
bubuiturile de tunet. Frunzele banianilor, sfâşiate de 
grindină, se învârtejeau în toate părţile. 

Banks nu se putea face auzit în mijlocul acestui tumult 
asurzitor, astfel încât a întins braţul şi ne-a arătat bucăţile 
de grindină care izbeau laturile Gigantului de Oțel. 


Era ceva de necrezut! Totul scânteia la atingerea cu 
aceste corpuri dure. Ai fi zis că din nori cădeau adevărate 
picături de metal topit care, izbind tabla, iradiau jeturi de 
lumină. Fenomenul acesta arăta până în ce grad era 
atmosfera încărcată de electricitate. Materia fulminantă 
străbătea văzduhul fără încetare, astfel încât întregul spaţiu 
părea cuprins de flăcări. 

Cu un singur gest, Banks ne-a făcut să intrăm în salon şi a 
închis uşa ce dădea spre verandă. Stând afară exista într- 
adevăr primejdia de a ne expune şocului emanaţiilor 
electrice. 

Ne aflam înăuntru, într-o beznă pe care fulguraţia de 
afară o făcea să pară şi mai adâncă. Cât de miraţi am fost 
văzând că până şi saliva noastră era luminoasă! însemna 
deci că eram impregnaţi de fluidul din jur într-o măsură 
deosebit de mare. 

S-ar putea spune că „scuipam foc”, ca să folosesc expresia 
întrebuințată spre a caracteriza acest fenomen, arareori 
observat şi totdeauna înspăimântător. Într-adevăr, în 
mijlocul neîncetatei arderi explozive, cu focul arzând pe 
dinăuntru, cu focul pe dinafară, în mijlocul acestor 
bubuituri sporite de loviturile de trăsnet, inima cea mai tare 
nu-şi putea înfrâna bătăile repezi. 

Dar ei! făcu colonelul Munro. 

Ei... da... ei! răspunse Banks. 

Eram îngrozitor de neliniştiţi. Nu puteam face însă nimic 
spre a le veni în ajutor căpitanului Hod şi tovarăşilor săi, 
care se găseau poate în primejdie de moarte. 

Într-adevăr, dacă găsiseră cumva vreun adăpost, el nu se 
putea afla decât pe sub copaci şi ştim bine, în aceste 
condiţii, câte pericole întâmpini pe timp de furtună. 
Aflându-se într-o pădure atât de deasă, cum ar fi putut ei să 
stea la cinci sau şase metri de verticala care trece prin 
vârfurile celor mai lungi ramuri - aşa cum sunt sfătuite 
persoanele care au fost prinse pe neaşteptate de furtună în 
apropierea copacilor? 


Toate aceste gânduri îmi treceau prin minte când, 
deodată, s-a auzit bubuitul unui tunet mai înfundat decât 
celelalte. Nu trecuse mai mult de o jumătate de secundă de 
când se ivise fulgerul. 

Steam House s-a cutremurat şi parcă s-ar fi săltat pe 
arcuri. Am crezut că trenul avea să fie răsturnat. 

În acelaşi timp, văzduhul s-a umplut de un miros puternic 
- un miros pătrunzător de vapori nitroşi - şi cu siguranţă că 
apa de ploaie strânsă în timpul acestei vijelii conţinea o 
mare cantitate de acid azotic. 

A căzut trăsnetul... a spus Mac Neil. 

Storr, Kaluth, Parazard! a strigat Banks. 

Cei trei bărbaţi au dat fuga în salon. Din fericire, niciunul 
dintre ei nu fusese lovit. 

Inginerul a dat atunci în lături uşa dinspre verandă şi a 
păşit în balcon. 

Acolo! Vedeţi? făcu el. 

La zece paşi în stânga şoselei fusese atins de trăsnet un 
banian uriaş. În razele neîncetatei lumini electrice se vedea 
ca ziua. Trunchiul imens, pe care lăstarii nu-l mai puteau 
susţine, căzuse de-a curmezişul peste copacii învecinaţi. 
Era cojit pe toată lungimea lui, iar o fâşie lungă de scoarță, 
pe care rafala o agita ca pe un şarpe, se răsucea şfichiuind 
aerul. Se vede că această cojire avusese loc de jos în sus, 
sub acţiunea unui trăsnet ascendent de o violenţă 
nemaiîntâlnită. 

— Dacă pica ceva mai aproape, Steam House ar fi fost 
trăsnită, a spus inginerul. Să rămânem, totuşi, înăuntru. 
Este măcar un adăpost mai sigur decât pe sub copaci! 

— Să rămânem! a răspuns colonelul Munro. 

În clipa aceea s-au auzit nişte strigăte. Oare ni se 
întorceau în sfârşit tovarăşii? 

— Este glasul lui Parazard, a spus Storr. 

Într-adevăr, bucătarul, aflat în ultima verandă, striga după 
noi în gura mare. Ne-am dus îndată la el. 


La mai puţin de o sută de metri îndărătul şi în partea 
dreaptă a taberei ardea pădurea de baniani. Coroanele cele 
mai înalte ale copacilor dispăruseră într-o perdea de flăcări. 
Incendiul se întindea cu o forţă uriaşă şi se îndrepta către 
Steam House mai repede decât ne-am fi putut închipui. 

Primejdia părea de neînlăturat. Seceta îndelungată şi 
creşterea temperaturii în timpul celor trei luni ale sezonului 
cald uscaseră copacii, arbuştii şi ierburile. Vâlvătaia se 
hrănea cu tot combustibilul acela foarte inflamabil. Aşa cum 
se întâmplă adesea în Indii, pădurea întreagă ameninţa să 
fie mistuită. 

Într-adevăr, se vedea cum focul îşi întinde cercul de 
pălălaie şi se lăţeşte din aproape în aproape. Dacă ar fi 
ajuns la tabără, în câteva minute cele două vagoane ar fi 
fost distruse, căci panourile lor subţiri nu puteau să le 
apere de foc aşa cum o fac pereţii groşi ai unei case de 
bani. 

Am rămas cu toţii fără glas în faţa acestei primejdii. 
Colonelul Munro şi-a încrucişat braţele la piept, apoi a rostit 
cu simplitate: 

Banks, numai dumneata ne poţi scoate de aici! 

Da, Munro, i-a răspuns inginerul, şi, întrucât n-avem nici 
un mijloc de a stinge incendiul, trebuie să fugim! 

Pe jos? am strigat eu. 

Nu, cu Steam House. 

Dar căpitanul Hod şi tovarăşii săi? a întrebat Mac Neil. 

Nu putem face nimic pentru ei! Dacă nu se întorc până 
pornim, noi tot o să plecăm! 

Nu trebuie să-i părăsim! a spus colonelul. 

Munro, a răspuns Banks, atunci când Gigantul de Oţel se 
va afla în siguranţă, departe de foc, ne vom întoarce şi vom 
răscoli pădurea până când îi vom regăsi! 

Dă-i drumul, Banks! a strigat atunci colonelul ascultând de 
sfatul inginerului, în realitate singurul ce putea fi urmat. 

Storr, a spus Banks, du-te la maşină! Kaluth, dă fuga la 
cazan şi aţâţă focurile! Ce presiune ai la manometru? 


Două atmosfere, a răspuns mecanicul. 

Trebuie ca în zece minute să avem patru! Haideţi, prieteni, 
hai! Mecanicul şi fochistul n-au mai pierdut o clipă. În 
curând trâmbe de fum negru au ţâşnit din trompa 
elefantului şi s-au amestecat cu şuvoaiele de ploaie, pe care 
gigantul părea să le înfrunte cu curaj. Fulgerelor care 
pârjoleau spaţiul, el le răspundea cu vârtejuri de scântei. 
Un jet de vapori şuiera pe coş, iar tirajul artificial aţâţa 
arderea lemnului pe care Kaluth îl tot îngrămădea în focar. 

Sir Edward Munro, Banks şi cu mine rămăsesem în 
veranda din spate şi supravegheam incendiul din pădure, 
care înainta iute şi înspăimântător. Copacii înalţi se 
prăbuşeau în pojarul acela nesfârşit, crengile trosneau ca 
nişte focuri de revolver, lianele se răsuceau de la un trunchi 
la altul, vâlvătăile aţâţau numaidecât noi focare. În cinci 
minute pârjolul înaintase cu cincizeci de metri, iar flăcările 
despletite, s-ar putea spune zdrenţuite de rafale, se înălţau 
atât de sus, încât fulgerele le brăzdau în toate direcţiile. 

Trebuie să părăsim locul acesta în cinci minute, a spus 
Banks, astfel totul va lua foc! 

Repede mai înaintează incendiul! i-am răspuns eu. 

Vom merge mai iute decât el! 

Ce bine ar fi fost dacă Hod era aici, dacă tovarăşii lui s-ar fi 
întors! a spus sir Edward Munro. 

Sirena! Sirena! a strigat Banks. Poate că o vor auzi! 

Şi, dând fuga spre turelă, a făcut să răsune văzduhul de 
sunete ascuţite, care contrastau cu bubuiturile profunde ale 
tunetelor şi mai mult ca sigur că răzbăteau până departe. 

O asemenea situaţie poţi numai să ţi-o imaginezi, dar n-ai 
fi în stare s-o descrii. 

Pe de o parte, nevoia de a fugi cât mai repede cu putinţă; 
pe de alta, obligaţia de a-i aştepta pe cei care nu se 
înapoiaseră! 

Banks se întorsese în veranda din spate. Marginea 
incendiului se afla acum la mai puţin de cincizeci de 
picioare de Steam House. Se răspândea o căldură de 


neîndurat şi aerul arzător ar fi ajuns în curând irespirabil. 
Asupra Gigantului nostru cădeau de pe acum numeroase 
scântei. Din fericire, însă, aversele torențiale îl ocroteau 
într-o oarecare măsură, însă ele de bună seamă că nu l-ar fi 
putut apăra de atacul direct al focului. 

Maşina scotea în continuare şuierături stridente. Nici Hod, 
nici Fox şi nici Gumi nu-şi făceau însă apariţia. 

În clipa aceea, mecanicul a venit lângă Banks. 

Avem presiunea necesară, a spus el. 

Ei, bine, la drum, Storr, i-a răspuns Banks, însă nu prea 
repede!... Numai atât cât este nevoie ca să ne ţinem la 
distanţă de incendiu! 

Aşteaptă, Banks, aşteaptă! l-a oprit colonelul Munro, care 
nu se putea hotări să părăsească tabăra. 

Încă trei minute, i-a răspuns cu răceală Banks, însă atât şi 
nimic mai mult! Peste trei minute începe să ia foc partea din 
spate a Casei cu aburi! 

S-au scurs două minute. Acum era cu neputinţă să mai 
rămâi în verandă. Nu puteai atinge cu mâna tablele încinse, 
care şi începuseră să se coşcovească. Să mai rămânem 
chiar şi câteva clipe în plus ar fi însemnat cea mai mare 
imprudenţă! 

La drum, Storr! a strigat Banks. 

Ah! a exclamat sergentul. 

Ei sunt! am spus eu. 

Căpitanul Hod şi cu Fox se iviseră dinspre partea dreaptă 
a şoselei. Îl purtau pe braţe pe Gumi ca pe un corp inert şi 
au ajuns la scăriţa din spate. 

Mort? a strigat Banks. 

Nu, ci lovit de trăsnet, care i-a sfărâmat puşca în mână, i-a 
răspuns căpitanul Hod, şi i-a paralizat doar piciorul stâng. 

Domnul fie lăudat! a spus colonelul Munro. 

Mulţumesc, Banks, a adăugat căpitanul. Fără şuierăturile 
dumitale, nu mai izbuteam noi să găsim tabăra! 

La drum, a strigat Banks, la drum! 


Hod şi Fox se şi aruncaseră în tren, iar Gumi, care nu-şi 
pierduse cunoştinţa, a fost depus în cabina lui. 

Ce presiune avem? a întrebat Banks care se dusese lângă 
mecanic. 

Aproape cinci atmosfere, a răspuns Storr. 

La drum! a repetat Banks. 

Era ora zece şi jumătate seara. Banks şi Storr s-au dus să 
ia loc în turelă. Regulatorul de presiune a fost deschis, 
vaporii au dat buzna în cilindri, a început să se audă răgetul 
locomotivei, iar Casa cu aburi a pornit cu viteză mică prin 
acea întreită intensitate de lumină, produsă de incendiul 
din pădure, de focurile electrice ale felinarelor şi de 
fulguraţiile cerului! 

Căpitanul Hod ne-a povestit în câteva cuvinte ce se 
petrecuse în timpul excursiei sale. El şi tovarăşii lui nu 
găsiseră nici urmă de animal. Odată cu apropierea furtunii, 
s-a întunecat mai repede şi mai tare decât crezuseră. 
Primul bubuit de tunet i-a prins pe când se aflau la mai bine 
de trei mile de tabără. Au vrut atunci să se întoarcă, însă, 
oricât au încercat ei să se orienteze, s-au rătăcit în scurt 
timp printre grupurile de baniani atât de asemănătoare, 
mai ales că nu găseau nici o cărare care să le arate direcţia 
de urmat. 

În curând a izbucnit furtuna cu o violenţă nemaipomenită. 
În clipa aceea, se aflau tustrei dincolo de bătaia luminilor 
electrice. Aşadar, n-au putut să se îndrepte spre Steam 
House. Grindina şi ploaia cădeau în torente. Nici un 
adăpost, cel mult bolta nesigură a copacilor, care avea să fie 
şi ea ciuruită în puţină vreme. 

Pe neaşteptate, dintr-un fulger uriaş, o lovitură de trăsnet. 
Gumi a căzut secerat lângă căpitanul Hod, la picioarele lui 
Fox. Din puşca pe care o ţinuse în mână, nu mai rămăsese 
decât patul. Ţeava, cocoşul şi apărătoarea trăgaciului, tot 
ce fusese din metal dispăruse într-o clipită. 

Tovarăşii săi au crezut că fusese ucis pe loc. Din fericire nu 
murise, însă piciorul lui stâng, cu toate că nu-l atinsese 


direct fluidul, rămăsese paralizat. Bietul Gumi nu mai putea 
face nici măcar un pas. Trebuia deci cărat pe braţe. 
Zadarnic s-a rugat el să fie lăsat acolo, urmând să vină mai 
târziu să-l caute. Tovarăşii săi n-au vrut să primească şi, 
unul apucându-l de picioare, celălalt de umeri, s-au 
aventurat, de bine de rău, prin pădurea întunecoasă. 

Timp de două ore Hod şi Fox au rătăcit la întâmplare, 
şovăind, oprindu-se, reluându-şi mersul, fără nici un punct 
de reper care să le arate direcţia spre Steam House. 

În sfârşit, şi din fericire, şuierăturile, mai uşor de auzit 
decât nişte împuşcături în mijlocul tumultului elementelor 
dezlănţuite, au răsunat printre rafale. Era vocea Gigantului 
de Oțel. 

Un sfert de oră mai târziu ajungeau tustrei, chiar în clipa 
în care urma să părăsim locul de popas. 

Era şi timpul! 

Totuşi, dacă trenul alerga pe şoseaua lată şi netedă din 
pădure, incendiul mergea la fel de repede ca şi el. Ceea ce 
făcea ca primejdia să fie şi mai amenințătoare era faptul că 
direcţia vântului se schimbase, aşa cum se întâmplă adesea 
în timpul acestor fenomene atmosferice tulburătoare, care 
sunt furtunile. În loc să bată dintr-o parte, el sufla acum 
dindărăt şi cu violenţă, aţâţând pârjolul, întocmai ca un 
ventilator care saturează cu oxigen un focar. Focul ne 
ajungea din urmă. Ploua cu ramuri aprinse, cu scântei 
arzătoare, în mijlocul unui nor de cenuşă caldă, înălţată de 
la pământ, ca şi cum un crater ar fi împroşcat în spaţiu cu 
materii eruptive. Şi într-adevăr, cu ce s-ar putea compara 
mai bine incendiul acela decât cu înaintarea unui fluviu de 
lavă, desfăşurându-se de-a curmezişul câmpiei şi devorând 
totul în calea lui? 

Banks a băgat de seamă. Nu văzuse, ci mai degrabă 
simţise o răsuflare dogoritoare trecând prin văzduh. 

A mărit atunci viteza, cu toate că era destul de primejdios 
să o facă pe drumul acela necunoscut. Însă şoseaua, 
invadată de apele căzute din cer, era atât de desfundată, 


încât maşina nu putea fi condusă atât de repede pe cât ar fi 
vrut inginerul. 

Pe la unsprezece şi jumătate, un nou bubuit de tunet, 
înfiorător, un nou trăsnet. Am scos cu toţii un strigăt de 
groază. Crezuserăm că Banks şi Storr fuseseră amândoi 
trăsniţi în turela din care conduceau mersul trenului. 

Fusesem însă scutiţi de asemenea nenorocire. 
Descărcarea electrică izbise elefantul în vârful uneia dintre 
urechile sale clăpăuge. 

Din fericire, maşina nu suferise nici o stricăciune şi se 
părea că Gigantul de Oțel voia să răspundă loviturilor 
furtunii prin răgetul lui tot mai zorit. 

— Ura, a strigat căpitanul Hod, ura! Un elefant în carne şi 
oase ar fi căzut mort pe loc. Tu înfrunţi furtuna plin de 
curaj, şi nimic nu poate să te oprească! Ura, Gigantule de 
Oțel, ura! 

Timp de încă o jumătate de oră, trenul a menţinut distanţa 
de care era nevoie. Din teama de a nu-l izbi prea violent de 
vreun obstacol, Banks nu-l gonea decât cu viteza 
trebuincioasă pentru a nu fi ajunşi de foc. 

Din verandă, unde luasem loc colonelul Munro, Hod şi cu 
mine, vedeam trecând umbre mari, care săreau prin lumina 
incendiului şi a fulgerelor. În sfârşit, apăruseră fiarele 
sălbatice! 

Din precauţie, Hod şi-a luat puşca. Întrucât era cu putinţă 
ca animalele înspăimântate să se arunce asupra Casei cu 
aburi, spre a găsi în ea adăpost sau refugiu. 

Şi într-adevăr aşa a şi încercat să facă un tigru enorm; 
însă, aruncându-se într-un salt prodigios, şi-a prins capul 
între doi lăstari de banian. Copacul principal, aplecat de 
furtună, îşi întinsese lăstarii ca pe nişte sfori uriaşe, care au 
gâtuit sălbăticiunea. 

Sărmanul animal! a spus Fox. 

Fiarele astea sălbatice, i-a răspuns indignat căpitanul Hod, 
au fost făcute spre a fi ucise de un glonte cinstit de 
carabină! Da, sărmanul animal! 


Ce-i drept, mare pacoste căzuse pe capul căpitanului Hod! 
Atunci când căuta tigri nu-i vedea, iar când nu-i căuta îi 
treceau în zbor pe dinainte sau erau sugrumaţi ca nişte 
şoareci în laţurile capcanei! 

La ora unu noaptea, primejdia, pe cât de mare fusese ea 
până atunci, s-a dublat. 

Vântoasa turbată, învârtejindu-se în direcţia tuturor 
punctelor cardinale, făcuse ca incendiul să cuprindă şi 
partea de şosea dinaintea noastră, astfel încât acum eram 
complet împresuraţi. 

Cu toate acestea, violenţa furtunii scăzuse mult, aşa cum 
se întâmplă aproape totdeauna când asemenea fenomene 
atmosferice trec pe deasupra unei păduri, ai cărei copaci 
substrag şi epuizează puţin câte puţin materia electrică. 
Însă, dacă fulgerele erau mai rare şi trăsnetele cădeau la 
intervale mai mari, dacă ploaia se abătea cu mai puţină 
forţă, vântul sufla mai departe la suprafaţa pământului, cu o 
furie de necrezut. 

Trebuia să sporim cu orice preţ iuţeala Gigantului de Oțel, 
cu riscul de a-l izbi de un obstacol sau de a ne prăbuşi în 
vreo groapă mare şi adâncă. 

Banks a făcut acest lucru cu un sânge rece uimitor, 
ţinându-şi ochii lipiţi de sticlele lenticulare ale turelei şi 
stând cu mâna încleştată pe regulatorul de presiune, căruia 
nu-i mai dădea drumul. 

Şoseaua părea încă pe jumătate liberă, între două perdele 
de flăcări. Era neapărat nevoie să trecem printre ele. Banks 
s-a aruncat cu hotărâre înainte, cu o viteză de şase, şapte 
mile pe oră. 

Am crezut că acolo ne vor rămâne oasele, mai cu seamă 
când a fost nevoie să străbatem un loc foarte îngust printre 
văpăi, pe o distanţă de cincizeci de metri. Roţile Casei cu 
aburi au trecut scrâşnind peste jeraticul presărat pe jos şi 
un aer dogoritor ne-a învăluit din toate părţile! 

Izbutisem! 


În sfârşit, la ora două noaptea, în licărirea rarelor 
luminişuri, a apărut marginea pădurii. Îndărătul nostru se 
desfăşura o vastă panoramă de flăcări. Incendiul nu avea să 
se stingă până ce nu mistuia şi ultimul banian din pădurea 
aceea uriaşă. 

În fine, la ziuă, trenul s-a oprit; furtuna se potolise cu totul 
şi am pregătit o tabără provizorie. 

Elefantul nostru, verificat cu multă grijă, avea vârful 
urechii drepte străbătut de mai multe găuri, cu marginile 
răsucite. 

Desigur, după o asemenea lovitură de trăsnet, oricare alt 
animal, afară de unul de oţel, ar fi căzut ca să nu se mai 
scoale niciodată, iar incendiul ar fi mistuit Gigantul nostru 
aflat în pericol! 

La ora şase dimineaţa, după o foarte scurtă odihnă, o 
porneam din nou la drum, iar la prânz poposeam în 
împrejurimile orăşelului Rewah. 

Capitolul XIII. 

ISPRĂVILE VÂNĂTOREŞTI ALE CĂPITANULUI HOD. 

După-amiaza zilei de 5 iunie şi noaptea următoare, 
petrecute în tabără, s-au scurs în linişte. După atâtea 
osteneli, sporite de tot atâtea primejdii, ne meritam odihna 
din plin. 

Dinaintea paşilor noştri nu se mai desfăşurau câmpiile 
bogate ale regatului Aud. Steam House alerga acum prin 
teritoriul acela, încă fertil, dar întretăiat de nullah sau albii 
de torenţi, care formează provincia Rohilkhande. Bareilly 
este capitala acestui pătrat întins, cu latura de o sută 
cincizeci şi cinci de mile, udat de numeroşii afluenţi sau 
subafluenţi ai râului Gogra, în care se regăsesc ici şi colo 
pâlcuri de manghieri măreţi, şi presărat de porţiuni de 
junglă deasă care tind să dea îndărăt în faţa terenurilor 
cultivate. 

Aici a fost centrul insurecției după cucerirea oraşului Delhi 
şi s-a desfăşurat una dintre campaniile lui sir Colin 
Campbell; aici coloana brigadierului Walpole nu a fost, la 


început, lipsită de noroc, aici a pierit, în lupta de la 14 
aprilie, unul din prietenii lui sir Edward Munro, colonel 
comandant al celui de al 93-lea regiment scoţian care se 
distinsese în cele două asalturi ale oraşului Lucknow. 

Dată fiind alcătuirea sa, ţinutul era cum nu se poate mai 
prielnic pentru mersul Gigantului nostru. Şosele frumoase 
şi foarte egal nivelate, cursuri de apă uşor de trecut între 
cele două artere mai importante care coboară dinspre 
nord, totul contribuia să ne facă mai uşoară strâbaterea 
acestei părţi a itinerarului. Nu ne mai rămâneau de parcurs 
decât câteva sute de kilometri, înainte de a da de primele 
ridicături de teren ce leagă câmpia de munţii Nepalului. 

Atâta doar că trebuia să ţinem seama neapărat de sezonul 
ploilor. 

Musonul, care suflă dinspre nord-est către sud-vest în 
timpul primelor luni ale anului, tocmai încetase să mai bată. 
Perioada ploioasă este mai violentă pe litoral decât în 
interiorul peninsulei, unde începe ceva mai târziu. Aceasta 
se întâmplă din cauză că norii seacă înainte de a ajunge 
deasupra centrului Indiei. Mai mult încă, direcţia lor este 
întrucâtva modificată de către bariera munţilor înalţi, care 
formează un fel de contracurent atmosferic. Pe coasta 
Malabar, musonul de vară începe în luna mai; în mijlocul 
provinciilor centrale şi septentrionale el nu se face simţit 
decât după câteva săptămâni, adică în luna iunie. 

Aşadar, ne găseam în luna iunie şi călătoria noastră urma 
să se desfăşoare în aceste împrejurări deosebite, însă 
prevăzute dinainte. 

Trebuie să vă spun din capul locului că, începând chiar de 
a doua zi, curajosului nostru Gumi, care fusese dezarmat de 
trăsnet într-un mod atât de neplăcut, începuse să-i meargă 
mai bine. Înţepeneala piciorului stâng nu fusese decât 
vremelnică. Nu-i mai rămăsese nici urmă de paralizie, însă 
mi se părea că tot mai poartă pică focului căzut din cer. 

În cursul zilelor de 6 şi 7 iunie, cu ajutorul lui Phann şi 
Black, căpitanul Hod a avut mai mult noroc la vânătoare. A 


izbutit să ucidă o pereche de antilope din acelea numite în 
ţinut nilgau. Este vorba despre boii albaştri ai hinduşilor, pe 
care i-am putea numi mai cu temei cerbi, întrucât ei 
seamănă mai bine cu cerbii decât cu semenii zeului Apis. Ar 
trebui chiar să le spunem cerbi gri-perlat, deoarece 
culoarea lor aminteşte cu siguranţă mai bine pe aceea a 
cerului pe timp de furtună decât pe a cerului azuriu. Ni se 
garantează totuşi că, la unele dintre aceste minunate 
animale, cu coarne mici, drepte şi ascuţite, cu capul lung şi 
uşor bombat, părul ajunge să fie aproape albastru, culoare 
pe care natura a refuzat-o în mod invariabil patrupedelor, 
până şi vulpii albastre, a cărei blană este mai curând 
neagră. 

Nu era încă vorba despre carnivorele la care visa 
căpitanul Hod. Totuşi, dacă acest nilgau nu este feroce, nu 
înseamnă că e mai puţin periculos atunci când, uşor rănit, 
se întoarce asupra vânătorului. Mai întâi un glonte al 
căpitanului, apoi altul al lui Fox au oprit în plin elan cele 
două superbe animale. Au fost ucise parcă în plin zbor. 

Aşa încât, pentru Fox nici nu însemnau altceva decât vânat 
cu pene. 

În schimb, domnul Parazard a fost cu totul de altă părere, 
iar buturile lor excelente, numai bine fripte, ne-au făcut să 
fim de acord cu el. 

În zorii zilei de 8 iunie am părăsit tabăra, pe care o 
instalasem în apropierea unui sătuc din Rohilkhande. 
Ajunsesem acolo în seara din ajun, după ce parcursesem cei 
patruzeci de kilometri care îl despărţeau de Rewah. Steam 
House mersese deci cu o viteză foarte redusă, căci ploile 
continuau să moaie pământul. În plus, râuleţele începeau să 
se umfle şi mai multe vaduri ne-au pricinuit o întârziere de 
câteva ore. Dar, la urma urmelor, pentru noi nu mai conta o 
zi sau două. Eram siguri că vom ajunge până la sfârşitul 
lunii iunie în regiunea aceea muntoasă unde aveam de gând 
să ne instalăm Casa cu aburi pentru mai multe luni de zile, 
pe timpul sezonului de vară, întocmai ca în mijlocul unui 


sanitarium. Aşadar, nici un fel de nelinişte în această 
privinţă. 

În ziua de 8 iunie căpitanul Hod a avut de regretat o 
împuşcătură de zile mari. 

Drumul trecea printr-o junglă deasă de bambuşi, aşa cum 
se întâmplă adesea primprejurul satelor acelora, care par 
înălțate în mijlocul unor coşuri cu flori: încă nu era 
adevărata junglă, care, în înţelesul hindus, înseamnă 
câmpia aspră, goală, stearpă, deasupra căreia se înalţă 
şirurile de tufişuri bătând în cenuşiu. Ne aflam, dimpotrivă, 
într-o regiune cu terenuri cultivate, în mijlocul unui ţinut 
mănos, împărţit ca de obicei în lanuri mlăştinoase de orez. 

Gigantul de Oţel mergea liniştit, condus de mâna lui Storr, 
scoțând drăgălaşele sale panaşuri de vapori, pe care vântul 
le împrăştia deasupra bambuşilor de pe marginea şoselei. 

Deodată, un animal a sărit cu o sprinteneală uluitoare, 
repezindu-se la gâtul elefantului nostru. 

Un cheetah! Un cheetah! a strigat mecanicul. 

Auzind acest strigăt, căpitanul s-a năpustit în balconul din 
faţă şi a înşfăcat puşca, mereu pregătită şi aflată totdeauna 
la îndemână. 

Un cheetah! a strigat şi el. 

Trage odată! am strigat eu. 

Am tot timpul! mi-a răspuns căpitanul Hod care s-a 
mulţumit să ţină animalul în cătarea puştii. 

Cheetah este un soi de leopard specific Indiilor, mai mic 
decât tigrul, însă aproape la fel de primejdios, într-atâta 
este de sprinten, cu şira spinării mlădioasă şi mădularele 
vânjoase. 

Colonelul Munro, Banks şi cu mine stăteam în picioare în 
verandă şi-l priveam, aşteptând împuşcătura căpitanului. 

De bună seamă că animalul se înşelase la vederea 
elefantului nostru. Se năpustise în grabă asupra lui; atâta 
doar că, acolo unde crezuse că va găsi carne de vietate în 
care să-şi poată înfige colții şi ghearele, nu dăduse decât de 
tablă, pe care ghearele şi colții săi n-o puteau străpunge. 


Furios de asemenea păţanie, el se agăţase acum de urechile 
lungi ale falsului animal şi tocmai voia să se lase păgubaş în 
clipa în care a dat cu ochii de noi. 

Căpitanul Hod îl ţinea mai departe în cătare, ca orice 
vânător sigur pe lovitura lui, care nu vrea să tragă în animal 
decât la momentul potrivit şi să ţintească în locul cel mai 
nimerit. Cu un răget, fiara şi-a arcuit mândru spinarea. 
Fără îndoială că simţise primejdia, însă nu voia să fugă. 
Căuta poate momentul cel mai potrivit ca să se năpustească 
în verandă. 

Într-adevăr, l-am văzut în curând căţărându-se pe capul 
elefantului, strângând între labe trompa ce-i folosea drept 
Coş, apoi urcându-se până aproape de gaura prin care 
ieşeau trâmbele de vapori. 

Trage, odată, Hod! i-am spus eu iarăşi. 

Am tot timpul, mi-a repetat căpitanul. 

Apoi, adresându-mi-se, dar fără să piardă din vedere 
leopardul care ne privea ţintă, a întrebat: 

— N-ai omorât niciodată un cheetah, Maucler, nu-i aşa? 

Niciodată. 

Vrei să omori unul acum? 

Căpitane, i-am răspuns eu, nu vreau să te păgubesc de o 
împuşcătură de zile mari... 

Ei aş, ce asta-i împuşcătură de vânător? Ia, te rog, o puşcă, 
pune-o la umăr şi ocheşte-mi bine animalul! Dacă nu-l 
nimereşti, am să-l iau eu din zbor. 

Fie! 

Fox, care venise şi el lângă noi, mi-a întins o carabină cu 
două ţevi. Am luat-o, am armat-o, am dus-o la umăr, ochind 
leopardul care stătea încă nemişcat, şi am tras. 

Animalul, uşor rănit, a făcut un salt enorm şi, trecând 
peste turela mecanicului, a căzut pe primul acoperiş al 
Casei cu aburi. 

Oricât de bun vânător era căpitanul Hod, n-ar fi mai avut 
timp să-l împuşte din zbor. 

— E rândul nostru, Fox, e rândul nostru! a strigat el. 


Şi amândoi s-au năpustit afară din verandă, spre a alerga 
să se posteze în turelă. 

Leopardul, care alerga încolo şi încoace, a făcut un salt pe 
deasupra pasarelei şi s-a aruncat pe cel de al doilea 
acoperiş. Chiar în clipa în care căpitanul Hod apăsa pe 
trăgaci, animalul a sărit iarăşi aruncându-se la pământ, s-a 
ridicat din nou într-un avânt plin de vigoare şi a dispărut în 
junglă. 

Stop! Stop! i-a strigat numaidecât Banks mecanicului, 
care, oprind introducerea vaporilor, a blocat pe dată toate 
roţile trenului folosindu-se de frâna cu aer comprimat. 

Căpitanul şi Fox au sărit în şosea şi s-au năpustit în hăţiş, 
ca să ajungă din urmă sălbăticiunea. 

S-au scurs câteva minute. Ascultam cu toţii, cu oarecare 
nerăbdare. Nu s-a auzit nici o împuşcătură. Cei doi vânători 
s-au întors cu mâinile goale. 

A dispărut, a zburat, striga căpitanul Hod, şi nici urmă de 
sânge prin iarbă! 

Este vina mea! i-am spus eu căpitanului. Era mai bine dacă 
trăgeai dumneata în locul meu. N-ai fi dat greş! 

Bine, dar l-ai atins, mi-a răspuns Hod, sunt sigur de asta, 
însă nu în locul nimerit! 

Domnule căpitan, cu ăsta tot n-am fi ajuns nici eu la al 
treizeci şi optulea, nici dumneavoastră la al patruzeci şi 
unulea! a rostit Fox, puţin cam descumpănit. 

Aş! a spus şi Hod, prefăcându-se că nu-i prea pasă. Un 
cheetah nu-i un tigru! Altminteri, dragă Mauciler, nici nu m- 
aş fi gândit să te las pe dumneata să tragi primul! 

La masă, prieteni, a spus atunci colonelul Munro. Ne 
aşteaptă dejunul, şi el are să vă mai aline... 

Cu atât mai bine, a zis Mac Neil, căci totul s-a petrecut 
numai din vina lui Fox! 

Din vina mea? a sărit ordonanța, foarte tulburat de 
observaţia aceasta neaşteptată. 

Neîndoielnic, Fox, a reluat sergentul. Carabina pe care i-ai 
dat-o domnului Maucler era încărcată doar cu cartuşe 


numărul şase! 

Şi Mac Neil i-a arătat cel de al doilea cartuş, pe care 
tocmai îl scosese din arma de care mă folosisem. Într- 
adevăr, în el erau numai alice de potârniche. 

Fox! a strigat căpitanul Hod. 

Ordonaţi, domnule căpitan! 

Două zile de arest! 

Am înţeles, domnule căpitan! 

Aşa încât Fox s-a dus în cabina lui, hotărât să nu mai apară 
înaintea noastră decât după patruzeci şi opt de ore. Era 
foarte ruşinat de greşeala săvârşită şi voia să se ascundă. 

A doua zi, în 9 iunie, căpitanul Hod, Gumi şi cu mine am 
pornit să cutreierăm câmpia de-a lungul şoselei, în timpul 
popasului de după-amiază pe care ni-l acordase Banks. 
Plouase toată dimineaţa, dar spre prânz cerul se mai 
înseninase şi ne puteam aştepta ca vremea să se 
îmbunătăţească timp de câteva ore. 

Dealtfel, nu Hod, vânătorul de fiare sălbatice, mă ducea cu 
el de astă dată, ci acela care trebuia să facă rost de vânat. 
Pornise să hoinărească agale pe marginea orezăriilor, 
însoţit de Phann şi de Black, în scopul aprovizionării 
bucătăriei. Domnul Parazard îi adusese la cunoştinţă că 
avea cămara goală şi că aştepta de la înălţimea sa ca 
înălţimea sa să binevoiască a lua măsurile necesare spre a i- 
o umple. 

Căpitanul Hod s-a resemnat şi am plecat înarmaţi doar cu 
puştile de vânătoare. Timp de două ore alergătura noastră 
n-a avut alte urmări decât că am făcut câteva potârnichi să- 
şi ia zborul şi am stârnit câţiva iepuri, însă de la distanţe 
atât de mari, încât cu toată bunăvoința câinilor noştri am 
fost nevoiţi să renunţăm la orice speranţă de a-i mai ajunge. 

De aceea, căpitanul Hod se găsea în cea mai proastă 
dispoziţie. De altminteri, în mijlocul acestei câmpii întinse, 
lipsită de jungle şi desişuri, presărată cu sate şi cu ferme, 
nu putea nădăjdui să întâlnească vreun animal carnivor 
care să-l fi despăgubit pentru leopardul ce-i scăpase în 


ajun. Venise doar în calitate de om însărcinat cu 
aprovizionarea şi se gândea la primirea pe care avea să i-o 
facă domnul Parazard dacă s-ar fi întors cu tolba goală. 

Totuşi, nu era vina noastră. Până la ora patru încă nu 
avusesem ocazia să tragem un singur foc de armă. Bătea un 
vânt tăios şi, după cum am spus, tot vânatul se stârnea 
dincolo de bătaia puştilor. 

Dragă prietene, mi-a spus atunci căpitanul Hod, hotărât, 
lucrurile merg tare prost! Când am plecat din Calcutta ţi- 
am promis nişte vânători superbe, dar un nenoroc, o 
fatalitate stăruitoare, pe care n-o pricep, mă împiedică să- 
mi ţin făgăduiala! 

Bine, domnule căpitan, i-am răspuns eu, nu trebuie să 
desperăm, îmi pare rău mai mult pentru dumneata decât 
pentru mine. Dealtfel, avem să ne scoatem pârleala în 
munţii Nepalului! 

Da, a recunoscut căpitanul Hod, pe primele povârnişuri ale 
Himalayei vor fi condiţii mai bune pentru vânătoare. Vezi, 
dragă Maucler, aş pune prinsoare că trenul nostru, cu tot 
calabalăcul, cu mugetele vaporilor şi mai ales cu elefantul 
lui gigantic, înspăimântă fiarele astea blestemate mai ceva 
decât un tren pe calea ferată, şi tot aşa are să fie cât timp 
merge! Trebuie să sperăm că, odată ajunşi la odihnă, vom fi 
mai norocoşi. Într-adevăr, leopardul ăla era nebun! Se vede 
că murea de foame de s-a aruncat asupra Gigantului de 
Oţel, şi era vrednic să fie ucis cu un glonte de calibru mare! 
Al dracului Fox, n-am să uit niciodată ce-a făcut! Dar cât e 
ceasul acum? 

Aproape cinci! 

Au trecut cinci ore şi noi n-am putut trage nici măcar un 
cartuş! 

Suntem aşteptaţi în tabără abia pe la şapte. Poate că până 
atunci... 

Nu! Norocul ne este potrivnic, a strigat căpitanul Hod, şi, 
vezi dumneata, când ai noroc, succesul este pe jumătate 
asigurat! 


Şi cu stăruința se întâmplă la fel, i-am răspuns eu. Ei bine, 
căpitane, să cădem de acord că nu ne vom întoarce cu 
mâinile goale! Îţi convine? 

Îmi convine! a strigat Hod. Să moară cine nu s-o ţine de 
cuvânt! 

Ne-am înţeles. 

Să ştii, Maucler, am de gând mai degrabă să duc un 
şoarece de pădure sau o veveriţă, decât să mă întorc cu 
buzele umflate! 

Căpitanul Hod, Gumi şi cu mine ne aflam în acea dispoziţie 
sufletească în care totul este îngăduit. Am continuat deci 
vânătoarea cu o încăpățânare vrednică de o soartă mai 
bună; dar se părea că până şi păsările cele mai inofensive 
ne ghiciseră intenţiile ostile. Cu neputinţă să ne fi putut 
apropia măcar de una singură. 

Am mers astfel printre orezării, bătând când o latură a 
şoselei, când pe cealaltă, luând-o înapoi, astfel încât să nu 
ne depărtăm prea mult de tabără. Osteneală zadarnică. La 
ora şase şi jumătate seara, cartuşele din puştile noastre 
erau încă neatinse. Am fi putut să venim şi cu câte un 
baston în mână, rezultatul ar fi fost acelaşi. 

Îl priveam pe căpitanul Hod. Mergea cu fălcile încleştate. 
Pe frunte, o cută adâncă, săpată între sprâncene, vestea o 
furie surdă. Mormăia printre buzele strânse nu ştiu ce 
ameninţări zadarnice împotriva oricăror fiinţe cu blană sau 
cu pene, din rândul cărora în câmpia aceasta nu se ivea nici 
măcar una singură. De bună seamă că ar fi ajuns să-şi 
descarce puşca în orişice obiect întâlnit în cale - arbore sau 
stâncă: un mod foarte vânătoresc de a-şi descărca nervii. Se 
vedea limpede că arma îi frigea degetele. Parcă fără voia 
lui, o arunca pe braţ, o zvârlea iar înapoi în bandulieră, o 
ducea din nou la umăr. 

Gumi îl privea cu luare-aminte. 

Pe căpitan au să-l apuce furiile dacă lucrurile merg tot 
aşa! mi-a spus el, clătinând din cap. 


Da, i-am răspuns eu, aş da bucuros treizeci de şilingi pe 
cel mai modest porumbel de casă, pe care o mână milostivă 
l-ar arunca la distanţa nimerită! Asta l-ar calma! 

Însă nici pentru treizeci de şilingi şi nici pentru dublul sau 
chiar triplul acestei sume nu ne-am fi putut face rost barem 
de cel mai ieftin şi mai obişnuit vânat. Câmpia era pustie şi 
n-am zărit nici o singură fermă sau vreun sat. 

Într-adevăr, cred că, dacă asemenea lucru ar fi fost cu 
putinţă, l-aş fi trimis pe Gumi să cumpere la orice preţ vreo 
zburătoare, fie chiar şi un pui jumulit, pentru a-l supune, 
drept represalii, împuşcăturilor înciudatului nostru căpitan! 

Între timp, se lăsa noaptea. În mai puţin de o oră n-ar mai 
fi fost lumină de ajuns spre a ne putea urma nefolositoarea 
expediţie. Deşi ne legasem să nu ne întoarcem în tabără cu 
tolbele goale, am fi fost fără doar şi poate siliţi s-o facem, în 
afară de cazul că ne-am fi hotărât să ne petrecem noaptea 
în câmpie. Însă, fără a mai ţine seama că noaptea ameninţa 
să fie ploioasă, trebuia să-i scutim de griji pe colonelul 
Munro şi pe Banks, care s-ar fi neliniştit văzând că nu mai 
venim odată. 

Căpitanul Hod, cu ochii larg deschişi, aruncându-şi 
privirile de la dreapta la stânga şi de la stânga la dreapta cu 
o iuţeală de pasăre, mergea cu zece paşi înaintea noastră, 
într-o direcţie care în mod sigur nu ne apropia de Steam 
House. 

Tocmai voiam să grăbesc pasul să-l ajung, ca să-i spun să 
se lase păgubaş de-a mai lupta împotriva ghinionului, când 
am auzit în dreapta mea un fâlfâit zgomotos de aripi. Am 
privit într-acolo. 

O masă alburie se înălța încet, încet pe deasupra unui 
hăţiş. 

Iute, fără a-i mai da căpitanului Hod răgazul să se 
întoarcă, am dus puşca la umăr şi cele două focuri au pornit 
unul după altul. 

Zburătoarea necunoscută în care trăsesem s-a prăbuşit 
greoi în marginea unei orezării. 


Phann a făcut un salt, a înşfăcat vânatul pe care-l 
doborâsem şi i l-a adus căpitanului. 

În sfârşit, a strigat Hod, dacă domnul Parazard n-o să fie 
mulţumit, n-are decât să se arunce în marmită cu capul 
înainte! 

Însă cel puţin este un vânat care se mănâncă? 

Cu siguranţă... în lipsă de altceva mai bun! mi-a replicat 
căpitanul. 

Din fericire nu v-a văzut nimeni, domnule Maucler! mi-a 
spus Gumi. 

Dar ce lucru vrednic de mustrare am săvârşit? 

Eh! Aţi ucis un păun şi este interzis ca păunii să fie 
omorâţi, aceste păsări fiind socotite sfinte în întreaga Indie. 

Dracul să le ia pe toate păsările sfinte şi pe cei ce le 
sfinţesc! a strigat căpitanul Hod. Asta-i ucis, o să-l 
mâncăm... Cu smerenie, dacă vrei, dar o să-l mâncăm! 

Într-adevăr, în această ţară a brahmanilor, după expediţia 
lui Alexandru cel Mare, epocă în care s-a răspândit în 
peninsulă, păunul este considerat o pasăre sfântă, în toată 
India. Hinduşii au făcut din el simbolul zeiţei Saravasti, 
protectoarea naşterilor şi a căsătoriilor. Cine distruge o 
asemenea zburătoare este pasibil de pedepse pe care le-a 
întărit şi justiţia engleză. 

Exemplarul acela de galinacee care-l bucura pe căpitanul 
Hod era măreț, cu aripile sale de culoare verde-închis cu 
reflexe metalice, mărginite de o dungă aurie. Coada lui, 
foarte stufoasă şi fin împodobită cu pete rotunde, alcătuia 
un evantai superb de pene mătăsoase. 

La drum, la drum! a spus căpitanul. Mâine domnul 
Parazard ne va servi păun, orişice ar putea gândi despre 
asta toţi brahmanii din India! Şi dacă, la urma urmelor, 
păunul nu-i altceva decât un pui de găină mai pretenţios, 
ăsta, cu penele sale scoase artistic în relief, va arăta foarte 
frumos pe masa noastră! 

În sfârşit, eşti mulţumit acum, domnule căpitan? 


Mulţumit... de dumneata da, dragă prietene, însă de mine 
câtuşi de puţin! Ghinionul nu m-a slăbit încă, dar va trebui 
să treacă! La drum! 

Ne-am întors aşadar spre tabără, de care ne îndepărtasem 
probabil cu vreo trei mile. Pe şoseaua care-şi desfăşura firul 
şerpuitor prin jungla deasă de bambuşi, căpitanul Hod şi cu 
mine păşeam alături unul de altul. Gumi, care căra vânatul, 
venea la doi sau trei paşi în urmă. Soarele nu apusese încă, 
dar era acoperit de nori groşi şi am fost nevoiţi să ne 
căutăm drumul în semiobscuritate. 

Deodată, dintr-un desiş din dreapta şoselei a izbucnit un 
răget formidabil. Răgetul mi s-a părut atât de îngrozitor, 
încât m-am oprit brusc, parcă fără voia mea. 

Căpitanul Hod m-a prins de mână şi mi-a spus: 

Un tigru! 

Apoi, i-a scăpat o înjurătură. 

Pe toate furtunile Indiilor! a strigat el. În puştile noastre n- 
avem decât alice de potârniche! 

Era prea adevărat. Hod, Gumi şi cu mine n-aveam nici 
măcar un singur glonte! 

Dealtfel, nici n-am fi mai avut vreme să ne încărcăm din 
nou armele. Zece secunde după ce scosese răgetul, 
animalul se avântase afară din hăţiş şi, dintr-un salt, 
ajunsese pe şosea, la douăzeci de metri de noi. 

Era un tigru măreț, dintre aceia pe care hinduşii îi numesc 
mâncători de oameni - man eater - carnivore feroce, care 
fac în fiecare an sute de victime. Ne aflam într-o situaţie 
îngrozitoare. 

Priveam tigrul, îl devoram din ochi şi trebuie să 
mărturisesc că-mi tremura puşca în mână. Avea o lungime 
de nouă sau zece picioare şi blana de culoare portocalie, 
vărgată cu dungi albe şi negre. 

Ne privea şi el. Ochii săi de pisică sclipeau în penumbră. 
Coada lui bătea pământul cu nerăbdare. Se strângea şi se 
ghemuia de parcă ar fi vrut să se avânte. Hod nu-şi 


pierduse deloc sângele rece. Țintea animalul şi şoptea cu o 
intonaţie cu neputinţă de redat: 

De şase! Să ucizi un tigru cu cartuşe numărul şase! Dacă 
nu-l împuşc foarte de-aproape şi drept între ochi, suntem... 

Căpitanul n-a mai putut să încheie. Tigrul înainta nu în 
salturi, ci cu paşi mici. 

Gumi, stând pe vine îndărătul nostru, îl luase şi el la ochi, 
atâta doar că puşca lui n-avea decât alice mărunte. Cât 
despre a mea, nici măcar nu era încărcată. 

Am vrut să scot un cartuş din cartuşieră. 

Nici o mişcare! mi-a şoptit încetişor căpitanul. Tigrul ar şi 
sări, şi nu trebuie să sară! 

Am rămas atunci tustrei neclintiţi. 

Tigrul înainta încetişor. Până mai adineauri îşi legănase 
capul, acum nu şi-l mai mişca. Ochii săi ne priveau fix, dar 
parcă pe furiş. Cu falca de jos uriaşă atârnând până la 
pământ, părea să-i aspire emanaţiile. 

În curând, formidabila fiară nu se mai afla decât la zece 
paşi de căpitan. 

Hod, bine proptit pe picioare, nemişcat ca o statuie, îşi 
concentra întreaga viaţă în privire. Înspăimântătoarea luptă 
care se pregătea, şi de pe urma căreia poate că niciunul 
dintre noi n-avea să mai scape cu viaţă, nici măcar nu-l 
făcea să-i bată inima mai iute. 

În clipa aceea am crezut că, în sfârşit, tigrul va sări. 

A mai făcut încă cinci paşi. Am avut nevoie de toată 
energia ca să nu-i strig căpitanului Hod: 

Dar trage odată! Trage odată! 

Nu! Căpitanul Hod spusese - şi era de bună seamă singura 
cale de scăpare - că voia să-l împuşte pe animal drept între 
ochi; însă pentru aceasta era nevoie să tragă foarte de 
aproape. 

Tigrul a mai făcut trei paşi şi s-a înălţat ca să sară. 

A răsunat atunci o detunătură violentă, urmată aproape 
numaidecât de încă una. 


A doua detunătură avusese loc chiar în trupul animalului, 
care, după încă trei-patru tresăriri şi răgete de durere, a 
căzut neînsufleţit la pământ. 

O adevărată minune! a strigat căpitanul Hod. Deci, puşca 
mea era încărcată cu gloanţe, ba chiar cu gloanţe 
explozive! Ah, de data asta îţi mulţumesc, Fox, îţi 
mulţumesc! 

Este cu putinţă? am strigat şi eu. 

Vezi şi dumneata! 

Şi, frângându-şi arma de vânătoare, căpitanul Hod a scos 
cartuşul de pe ţeava din stânga. Era un glonte exploziv. 

Acum totul se explica uşor: 

Căpitanul Hod avea o carabină cu două ţevi şi o puşcă de 
vânătoare tot cu două ţevi, amândouă de acelaşi calibru. Or, 
atunci când Fox încărcase din greşeală carabina cu alice, el 
încărcase puşca de vânătoare cu gloanţe explozive. Şi dacă 
în ajun acest lucru salvase viaţa leopardului, astăzi ni le 
salvase pe ale noastre. 

Da, a spus căpitanul Hod, şi niciodată nu m-am aflat mai 
aproape de moarte ca astăzi! 

După o jumătate de oră ajungeam înapoi în tabără. Hod a 
trimis după Fox şi i-a povestit tot ce se întâmplase. 

Domnule căpitan, i-a răspuns ordonanța, asta dovedeşte 
că în loc de două zile de consemn merit patru, pentru că m- 
am înşelat de două ori! 

Sunt de aceeaşi părere cu tine, i-a răspuns la rândul său 
căpitanul Hod, însă, deoarece greşeala ta m-a ajutat să-l 
dobor pe al patruzeci şi unulea, mai sunt de părere să-ţi 
ofer această guinee... 

După cum şi eu sunt de părere s-o iau, a rostit Fox, care a 
vârât moneda de aur în buzunar. 

Acestea au fost incidentele care au marcat întâlnirea 
căpitanului Hod cu cel de al patruzeci şi unulea tigru al său. 

La |? iunie, pe seară, Steam House făcea haltă în 
apropierea unui târguşor, iar a doua zi o porneam din nou 


la drum spre a străbate cei cinci sute de kilometri care ne 
mai despărţeau de munţii Nepalului. 

Capitolul XIV. 

UNUL CONTRA TREI. 

Peste câteva zile urma să ne căţărăm în sfârşit pe primele 
povârnişuri ale acelor regiuni septentrionale ale Indiei care, 
din etaj în etaj, din şir de coline în şir de coline şi din lanţ de 
munţi în lanţ de munţi, urcă spre a atinge cele mai mari 
altitudini de pe suprafaţa globului. Până acum, pământul 
fusese prea puţin denivelat, iar înclinarea lui nu ni se făcea 
decât uşor simțită, astfel încât s-ar fi părut că Gigantul de 
Oţel nici nu băgase de seamă atâta lucru. 

Timpul era mai cu seamă ploios, bântuiau furtuni, însă 
temperatura medie rămânea suportabilă. Drumurile se 
mențineau încă bune şi rezistau cu bine la obezile roţilor 
trenului, aşa greu cum era. Atunci când se ivea vreun lăgaş 
săpat prea adine, o mişcare uşoară a mâinii lui Storr pe 
maneta regulatorului de presiune, producând o împingere 
mai violentă a fluidului ascultător, era de-ajuns pentru 
depăşirea obstacolului. Se ştie că maşinii noastre nu-i lipsea 
puterea, şi doar un sfert de rotire imprimată valvelor de 
introducere a vaporilor adăuga la forţa ei efectivă câteva 
duzini de cai-vapori. 

Într-adevăr, avusesem numai motive să ne felicităm, atât 
pentru acest gen de locomoţie, pentru motorul pe care i-l 
adaptase Banks, cât şi pentru confortul locuinţelor rulante, 
mereu în căutare de noi orizonturi, care se schimbau fără 
încetare în faţa ochilor noştri. 

Trecusem de câmpia aceea nesfârşită, care se întinde din 
valea Gangelui până în ţinuturile Aud şi Rohilkhande. 
Vârfurile Himalayei alcătuiau către nord o margine 
gigantică, de care veneau să se izbească norii alungaţi de 
vântul dinspre sud-vest. Deocamdată era cu neputinţă să 
vezi bine profilul pitoresc al unui lanţ care se detaşează la 
mai bine de opt mii de metri deasupra nivelului mării; însă, 
în apropiere de graniţa tibetană, ţinutul căpăta o înfăţişare 


mai sălbatică, iar jungla cotropea tot mai mult pământul, în 
dauna terenurilor cultivate. 

Tot astfel şi flora acestei părţi a teritoriului hindus nu mai 
era aceeaşi. Palmierii dispăruseră spre a face loc acelor 
bananieri măreţi, acelor manghieri stufoşi care dau cel mai 
bun fruct al Indiei şi îndeosebi grupurilor de bambuşi, al 
căror rămuriş se desfăşoară în formă de jerbă până la o 
sută de picioare deasupra solului. Mai apar aici magnolii cu 
flori mari, umplând văzduhul de mirosuri pătrunzătoare, 
arţari superbi, stejari de diferite specii, castani cu fructele 
încărcate de ţepi întocmai ca aricii de mare, arbori de 
cauciuc a căror sevă se scurge prin vasele lor întredeschise, 
pini cu frunze enorme din specia Pandanus; apoi, având o 
talie mai modestă însă culori mai bătătoare la ochi - 
muşcate, rododendroni, lauri, rânduiţi în răzoare pe 
marginea şoselelor. 

Se mai vedeau, pierdute în mijlocul copacilor înalţi, câteva 
sate cu colibele lor de paie sau din bambus şi două sau trei 
ferme, aflate însă de pe acum la distanţe de mai multe mile 
unele de altele. Populaţia scădea pe măsură ce ne apropiam 
de ţinuturile înalte. 

Deasupra acestor vaste peisaje trebuie să întindem de-aici 
înainte drept fond al cadrului un cer cenuşiu şi ceţos. Aş 
mai adăuga chiar că adesea cădeau averse puternice de 
ploaie. Timp de patru zile, între 13 şi 17 iunie, poate că nu 
ne-am bucurat nici măcar de o jumătate de zi de acalmie. 
De aici obligaţia de a rămâne în salonul Casei cu aburi, 
nevoia de a ne umple orele nesfârşite - tot astfel ca şi într-o 
locuinţă sedentară - fumând, stând de vorbă sau jucând 
wist. 

În vremea aceasta puştile şomau, spre marea nemulţumire 
a căpitanului Hod; însă, două şlemuri pe care le-a făcut într- 
o singură seară i-au redat obişnuita bună dispoziţie. 

„Poţi să ucizi oricând un tigru, a spus el, dar nu poţi 
întotdeauna să faci un şlem!” 


N-aveam nimic de răspuns la o propoziţie atât de 
întemeiată şi formulată cu atâta limpezime. 

La 17 iunie am făcut tabără în apropierea unui serai - 
nume pe care-l poartă bungalowurile rezervate în mod 
special călătorilor. Se mai înseninase, şi Gigantul de Oțel, 
care muncise din greu în timpul ultimelor patru zile, avea 
nevoie, dacă nu de un pic de odihnă, cel puţin de câteva 
îngrijiri. Am căzut deci de acord să ne petrecem în acest loc 
după-amiaza şi noaptea următoare. 

Serai vrea să zică de fapt caravanserai, adică hanul public 
al marilor şosele ale peninsulei, un patrulater de clădiri nu 
prea înalte înconjurând o curte interioară, având de obicei 
patru turnulețe în colţuri, ceea ce-i dă o înfăţişare cu totul 
orientală. În asemenea seraiuri funcţionează un personal 
special destinat serviciului casei: bhisti sau sacagiul, 
bucătarul - o adevărată providenţă a călătorilor care, prea 
puţin pretenţioşi, ştiu să se mulţumească şi cu ouă sau pui 
de găină - şi khansama, adică furnizorul de merinde cu care 
se poate trata direct şi, îndeobşte, la preţuri mici. 

Paznicul seraiului, numit şi peon, este pur şi simplu un 
agent al preaonorabilei Companii, căreia îi aparţine 
majoritatea acestor instituţii, inspectate de către inginerul 
şef al districtului. 

O regulă destul de ciudată, însă aplicată cu stricteţe în 
seraiuri, este următoarea: orice călător poate locui aici timp 
de douăzeci şi patru de ore; în cazul în care vrea să rămână 
mai mult timp, are nevoie de o autorizaţie a inspectorului. 
În lipsa acestei aprobări, primul venit, fie el englez sau 
hindus, îi poate pretinde să-i cedeze locul. 

Este de la sine înţeles că, de îndată ce am ajuns la locul de 
popas, Gigantul de Oţel a stârnit ca de obicei aceeaşi 
impresie, adică a fost foarte luat în seamă, poate chiar şi 
foarte invidiat. Cu toate acestea, am fost nevoit să constat 
că oaspeţii de acum ai seraiului îl priveau mai degrabă cu 
oarecare dispreţ - un dispreţ prea prefăcut însă ca să poată 
fi şi adevărat. 


Ce-i drept, nici n-aveam de-a face cu muritori de rând, 
care călătoresc pentru negoţ sau pentru plăcerea lor. Nu 
era vorba nici de cutare ofiţer englez întorcându-se în 
taberele de la graniţa nepaleză, nici de vreun negustor 
hindus mânându-şi caravana către stepele Afganistanului, 
dincolo de Lahore sau de Peshawar. 

Era nici mai mult, nici mai puţin decât prinţul Guru Singh 
în persoană, fiul unui rajah independent din Gujarat, el 
însuşi rajah şi care călătorea cu mare pompă prin nordul 
peninsulei indiene. 

Prinţul ocupa nu numai cele trei sau patru săli ale 
seraiului, ci şi toate împrejurimile, care fuseseră amenajate 
în aşa fel încât să-i găzduiască oamenii din suită. 

Nu mai văzusem încă un rajah călătorind. Astfel încât, de 
îndată ce ne-am organizat popasul într-un loc încântător, 
aflat pe malul unui mic curs de apă şi la adăpostul unor 
pandanuşi măreţi, la vreun sfert de milă de serai, am plecat, 
însoţit de căpitanul Hod şi de Banks, să vizitez tabăra 
prinţului Guru Singh. 

Fiul unui rajah, atunci când se deplasează, nu se 
deplasează singur. Nici pomeneală de aşa ceva! Dacă sunt 
pe lume oameni pe care nu-i invidiez câtuşi de puţin, ei 
bine, sunt tocmai aceia care nu pot să mişte un picior sau să 
facă un pas măcar, fără a pune numaidecât în mişcare 
câteva sute de oameni! Mai bine să fii simplu pieton, cu 
sacul în spinare, cu bastonul în mână şi puşca pe umăr, 
decât prinţ călătorind prin Indii, cu întregul ceremonial pe 
care ţi-l impune rangul. 

Nu-i un singur ins care merge dintr-un oraş în altul, mi-a 
spus Banks, ci un întreg târguşor care-şi schimbă 
coordonatele geografice! 

Îmi place mai mult Steam House, i-am răspuns eu, şi n-aş 
face schimb cu acest fiu de rajah! 

Cine ştie, a replicat căpitanul Hod, dacă şi prinţul n-ar 
prefera casa noastră rulantă în locul acelui stânjenitor 
calabalâc de campanie! 


N-are de rostit decât un cuvânt, a strigat Banks, şi am să-i 
fabric un întreg palat cu aburi, numai să plătească preţul 
cuvenit! Dar, până să facă el comanda, hai să-i vedem un pic 
tabăra, dacă va merita osteneala! 

Suita prinţului număra nu mai puţin de cinci sute de 
persoane. Pe dinafară, sub copacii înalţi din câmpie, erau 
aşezate simetric două sute de care, întocmai ca nişte 
corturi într-o tabără întinsă. Unele erau trase de zebu, 
altele de bivoli, fără a mai pune la socoteală trei elefanţi 
măreţi care purtau în spate palanchine de o neasemuită 
bogăţie şi vreo douăzeci de cămile din acelea aduse de prin 
ţinuturile de la vest de Indus, înhămate după moda ducelui 
d'Aumont. Acestei caravane nu-i lipsea nimic, nici 
muzicanţii care să farmece auzul înălţimii sale, nici 
baiaderele care să-i incinte văzul şi nici scamatorii care să-l 
distreze în clipele de răgaz. Personalul era întregit de trei 
sute de hamali şi de două sute de halebardieri, ale căror 
lefuri ar fi golit cu siguranţă punga oricui, în afară de aceea 
a unui rajah independent din India. 

Muzicanţii, bătând în tamburine, în cimbale şi tam-tamuri, 
făceau parte dintre acei care înlocuiesc sunetele prin 
zgomote; alţii scârţâiau din ghitare şi viori cu patru strune, 
instrumente care nu trecuseră niciodată prin mâna 
acordorului. 

Printre scamatori se găseau câţiva dintre acei sapwallah 
sau îmblânzitori de şerpi care, prin incantaţiile lor, alungă 
sau atrag reptilele; nutui, foarte îndemânatici în exerciţiile 
cu săbiile; acrobaţi care dansează pe sârma neîntinsă bine, 
purtând pe cap o stivă de vase de pământ şi drept încălțări 
coarne de bivol; în sfârşit, prestidigitatori care au iscusinţa 
de a schimba pieile vechi de şerpi în veninoase cobre şi 
invers, după gustul spectatorului. 

În ce priveşte baiaderele, ele aparţineau acelei categorii 
de bundeli drăguţe, atât de căutate pentru nautch sau 
serate, la care ele îndeplinesc dublul rol de dansatoare şi de 
cântărețe. Îmbrăcate foarte decent, unele în muselină 


brodată cu aur, altele în fuste plisate şi cu eşarfe pe care le 
desfăşoară în timpul anumitor mişcări ale corpului, aceste 
balerine erau împodobite cu bijuterii: brățări de preţ, inele 
de aur în degetele de la picioare şi de la mâini, zurgălăi de 
argint prinşi la glezne. Astfel împopoţonate, ele execută 
faimosul dans al ouălor cu o graţie şi cu o iscusinţă într- 
adevăr extraordinare şi nădăjduiam mult că-mi va fi dat să 
le admir, ca urmare a invitaţiei speciale a rajahului. 

Mai era apoi un număr oarecare de bărbaţi, femei şi copii, 
despre care nu ştiu ce calitate îndeplineau în rândul 
personalului caravanei. Bărbaţii erau învăluiţi într-o fâşie 
lungă de stofă numită dhoti sau îmbrăcaţi cu o cămaşă, 
angarkah, şi cu o rochie lungă şi albă, jamah, care alcătuiau 
laolaltă un costum foarte pitoresc. 

Femeile purtau choli, un soi de jachetă cu mâneci scurte, 
şi sari echivalent cu acea dhoti a bărbaţilor, pe care ele îl 
înfăşoară în jurul taliei şi al cărei capăt şi-l aruncă, cochet, 
peste cap. 

Aceşti hinduşi, întinşi pe sub copaci în aşteptarea mesei, 
fumau, ţigări învelite într-o frunză verde, garguli, menită 
arderii lui gurago, un fel de turtă negricioasă, formată din 
tutun, melasă şi opiu. Alţii mestecau un amestec de frunze 
de betel, nuci de arec şi var stins, care are cu siguranţă 
însuşiri digestive, foarte folositoare în climatul arzător al 
Indiei. 

Toată lumea, deprinsă cu mişcarea caravanelor, vieţuia în 
bună înţelegere şi nu dădea dovadă de însufleţire decât în 
ceasurile de petrecere. Ai fi spus că sunt ca acei figuranţi ai 
unei trupe de teatru care cad în cea mai desăvârşită apatie, 
de îndată ce nu se mai află în scenă. 

Cu toate acestea, atunci când am ajuns în tabără, hinduşii 
s-au grăbit să ne adreseze câteva salamalecuri, înclinându- 
se până la pământ. Cea mai mare parte dintre ei strigau 
sahib, sahib! ceea ce vrea să însemne „domnule, domnule!” 
la care noi răspundeam prin gesturi prieteneşti. 


După cum am mai spus, îmi trecuse prin gând că prinţul 
Guru Singh va binevoi poate să dea în cinstea noastră una 
dintre acele serbări cu care rajahii nu se zgârcesc deloc. 
Curtea cea mare a bungalowului, foarte nimerită pentru o 
ceremonie de acest fel, mi se părea că se potriveşte de 
minune cu dansurile baiaderelor, incantaţiile îmblânzitorilor 
de şerpi şi scamatoriile acrobaţilor. Mărturisesc că aş fi fost 
încântat să pot lua parte la un asemenea spectacol în 
mijlocul unui serai, la umbra arborilor măreţi şi cu acea 
mizanscenă naturală pe care ar fi alcătuit-o personalul 
caravanei. Ar fi fost cu mult mai bine decât pe scândurile 
unui teatru strâmt, cu zidurile sale de pânză pictată, cu 
fâşiile sale false de verdeață şi cu figuraţia lui puţină la 
număr. 

Le-am spus şi însoţitorilor mei ce gândisem, însă ei, 
împărtăşindu-mi dorinţa, nu credeau că va putea fi 
îndeplinită. 

Rajahul de Gujarat, mi-a spus Banks, este independent şi 
n-a fost supus decât abia după răscoala şipailor, în timpul 
căreia purtarea lui a fost cel puţin dubioasă. Nu-i iubeşte 
câtuşi de puţin pe englezi, iar fiul lui nu va face nimic spre a 
ne fi pe plac. 

Ei bine, o să ne lipsim de seratele lui! a răspuns căpitanul 
Hod, ridicând dispreţuitor din umeri. 

Se vede că aşa stăteau lucrurile, deoarece nici măcar nu ni 
s-a îngăduit să vizităm interiorul seraiului. Poate că prinţul 
Guru Singh aştepta vizita oficială a colonelului. Numai că 
sir Edward Munro nu avea nimic să-i ceară acestui personaj 
şi, neaşteptând nimic de la el, nici nu se deranja să-l vadă. 

Ne-am întors deci la locul de popas şi am făcut onoarea 
unei cine minunate pe care ne-a servit-o domnul Parazard. 
Trebuie să vă spun că grosul meniului era alcătuit din 
conserve. De mai multe zile timpul nu ne îngăduise să 
vânăm; însă bucătarul nostru era un om îndemânatic şi, sub 
mâna lui savantă, cărnurile şi legumele conservate şi-au 
recăpătat prospeţimea şi savoarea naturală. 


În tot timpul serii, în ciuda a ceea ce spusese Banks, m-a 
stăpânit un simţământ de curiozitate, am tot aşteptat o 
invitaţie care n-a sosit. Căpitanul Hod lua în râs gustul meu 
pentru baletele în aer liber, ba chiar a susţinut că la operă 
„este cu mult mai bine”. Nu-mi venea să-l cred, însă, dată 
fiind lipsa de amabilitate a prinţului, mi-a fost cu neputinţă 
să constat care-i adevărul. 

Pentru a doua zi, 18 iunie, totul fusese rânduit ca plecarea 
să aibă loc în zori. 

La ora cinci, Kaluth a aprins focurile. Elefantul nostru, 
care fusese deshămat, se găsea la vreo cincizeci de metri 
depărtare de tren, iar mecanicul se îngrijea să-i refacă 
provizia de apă. 

În timpul acesta, noi ne plimbam pe malurile râuleţului. 

După patruzeci de minute, cazanul atinsese presiunea 
trebuincioasă şi Storr tocmai se pregătea să înceapă să-l 
manevreze înapoi, când s-a apropiat un grup de hinduşi. 

Erau cinci sau şase, bogat înveşmântaţi cu robe albe, 
tunici de mătase şi turbane împodobite cu broderii de aur. Îi 
însoțeau vreo doisprezece ostaşi de pază, înarmaţi cu săbii 
şi muschete. Unul dintre soldaţi purta o cunună de frunze 
verzi, ceea ce arăta că se găsea de faţă un personaj 
important. 

Într-adevăr, personajul important era prinţul Guru Singh 
în persoană, un bărbat cam de treizeci şi cinci de ani, cu o 
înfăţişare trufaşă - o figură destul de izbutită de 
descendent al acelor rajahi legendari, în trăsăturile căruia 
regăseai tipul caracteristic maharat. 

Prinţul nici măcar n-a binevoit să observe că suntem de 
faţă. A făcut câţiva paşi înainte şi s-a apropiat de giganticul 
elefant pe care mâna lui Storr avea să-l pună curând în 
mişcare. Apoi, după ce l-a privit, nu fără un oarecare 
simţământ de curiozitate, cu toate că nu voia deloc să lase 
să se bage de seamă, l-a întrebat pe Storr: 

Cine a făcut maşina asta? 


Mecanicul l-a arătat pe inginer care ni se alăturase, dar 
stătea câţiva paşi mai încolo. 

Prinţul Guru Singh se exprima cu cea mai mare uşurinţă în 
limba engleză şi, întorcându-se spre Banks, a rostit din 
vârful buzelor: 

Dumneata, l-ai...? 

Eu l-am! a răspuns Banks. 

Mi s-a spus că era o toană a răposatului rajah al 
Bhutanului. Banks a făcut un semn afirmativ din cap. 

La ce bun, a reluat înălţimea sa, ridicând nepoliticos din 
umeri, la ce bun să te laşi tras de o maşinărie când ai la 
dispoziţie elefanţi în carne şi oase? 

Poate pentru că, i-a răspuns Banks, acest elefant este mai 
puternic decât toţi aceia de care se folosea răposatul rajah. 
Oh, a făcut Guru Singh, ţuguind dispreţuitor buzele, mai 

puternic...! 

Infinit mai puternic! 

Niciunul dintre elefanții dumneavoastră, a spus atunci 
căpitanul Hod, n-ar fi în stare să-i clintească o singură labă 
din loc, dacă el n-ar vrea. 

Ce spui? şi-a arătat îndoiala prinţul. 

Prietenul meu afirmă, i-a replicat inginerul, şi afirm şi eu 
după dânsul, că acest animal artificial ar putea să ţină piept 
la tracţiunea a zece perechi de cai şi că tustrei elefanții 
dumneavoastră, legaţi împreună, n-ar fi în stare să-l facă să 
dea înapoi nici măcar cu un pas! 

Nu cred câtuşi de puţin, a răspuns prinţul. 

Vă înşelaţi dacă nu credeţi câtuşi de puţin, a spus 
căpitanul Hod. 

Iar atunci când înălţimea voastră va dori să plătească 
preţul cuvenit, a adăugat Banks, mă oblig să-i fac unul care 
să aibă forţa a douăzeci de elefanţi aleşi dintre cei mai buni 
din grajdurile dumneavoastră! 

Uşor de zis, a replicat foarte sec Guru Singh. 

Şi uşor de făcut, i-a răspuns Banks. 


Prinţul începea să se înfierbânte. Se vedea că suportă cu 
greu să fie contrazis. 

Am putea face experienţa chiar aici, a spus el după o clipă 
de gândire. 

Se poate, a consimţit inginerul. 

Ba chiar, a adăugat prinţul Guru Singh, experienţa poate 
prilejui un rămăşag pe o sumă considerabilă, numai dacă nu 
veţi da înapoi de teamă să nu pierdeţi, după cum va da 
înapoi, fără îndoială, elefantul vostru, dacă va avea de 
luptat cu ai mei. 

Gigantul de Oţel să dea înapoi! a strigat căpitanul Hod. 
Cine îndrăzneşte să pretindă că Gigantul de Oţel va da 
înapoi? 

Eu, a răspuns Guru Singh. 

Şi pe cât ar pune rămăşag înălţimea voastră? a întrebat 
inginerul încrucişându-şi braţele. 

Pe patru mii de rupii, a răspuns prinţul, dacă aveţi de 
pierdut patru mii de rupii! 

Aceasta însemna vreo zece mii de franci. Miza era foarte 
mare şi am văzut bine că Banks, oricâtă încredere ar fi avut 
în reuşită, nici nu se gândea să rişte o asemenea sumă. 

Căpitanul Hod ar fi pus la bătaie de două ori mai mult, 
dacă solda lui modestă i-ar fi îngăduit acest lucru. 

Refuzaţi! a spus atunci înălţimea sa, pentru care patru mii 
de rupii abia dacă însemnau preţul unui capriciu de 
moment. Vă este teamă să riscaţi patru mii de rupii? 

Accept, a rostit colonelul Munro care se apropiase şi 
intervenea prin acest singur cuvânt, care-şi avea 
însemnătatea lui. 

Colonelul Munro pariază pe patru mii de rupii? a întrebat 
prinţul Guru Singh. 

Chiar şi pe zece mii, a răspuns sir Edward Munro, dacă 
înălţimii voastre îi convine. 

Fie! a acceptat Guru Singh. 

Într-adevăr, lucrurile începeau să devină interesante. 
Inginerul îi strânse colonelului mâna, parcă pentru a-i 


mulţumi că nu l-a lăsat să fie jignit de dispreţuitorul rajah, 
însă sprâncenele i se încruntară o clipă şi mă întrebam dacă 
nu se încrezuse prea tare în puterea mecanică a aparatului 
său. Cât priveşte pe căpitanul Hod, el strălucea de bucurie, 
îşi freca mâinile şi, înaintând spre elefant, strigă: 

Atenţie, Gigantule de Oțel! Este vorba să munceşti pentru 
onoarea bătrânei noastre Anglii! 

Toţi oamenii noştri se rânduiseră pe una dintre laturile 
şoselei. Vreo sută de hinduşi părăsiseră tabăra din serai şi 
dădeau fuga ca să asiste la lupta care se pregătea. 

Banks ne părăsi ca să urce în turelă lângă Storr, care, 
printr-un tiraj artificial, aţâţa focul, scoțând o trâmbă de 
vapori prin trompa Gigantului de Oțel. 

Între timp, la un semn al prinţului Guru Singh, câţiva 
dintre servitorii săi se duseseră în serai şi aduceau de acolo 
cei trei elefanţi, liberaţi de tot echipamentul de călătorie. 
Erau trei animale măreţe, de obârşie bengaleză şi având 
statura mai înaltă decât semenii lor din India meridională. 
Aceste făpturi superbe, aflate în deplinătatea forţelor lor, 
m-au făcut să mă simt cuprins de un soi de nelinişte. 

Pe gâtul enorm al fiecăruia dintre ei se afla căţărat câte un 
mahout. Aceştia îi călăuzeau cu mâna şi-i stârneau prin 
strigăte. 

Atunci când elefanții au trecut prin faţa înălţimii sale, cel 
mai mare dintre ei - un adevărat gigant al speciei - s-a 
oprit, a îndoit genunchii dinainte şi şi-a înălţat trompa, 
salutându-l pe prinţ ca un curtean bine stilat ce era. Apoi, el 
şi cei doi tovarăşi ai săi s-au apropiat de Gigantul de Oțel, 
pe care păreau că-l privesc cu o uimire amestecată cu 
oarecare spaimă. 

Nişte lanţuri groase au fost atunci fixate la batiul 
tenderului, prinse de cârligele de legătură ascunse de 
partea din spate a elefantului nostru. 

Mărturisesc că inima îmi bătea mai tare. Căpitanul Hod îşi 
muşca mustaţa şi nu-şi mai găsea locul de nerăbdare. 


Cât despre colonelul Munro, era la fel de calm, aş spune că 
era chiar şi mai calm decât prinţul Guru Singh. 

Noi suntem gata, a spus inginerul. Când binevoieşte 
înălţimea sa...? 

Binevoiesc, a răspuns prinţul. 

Guru Singh a făcut un semn, cei trei mahout au scosun 
şuierat special, iar elefanții, proptindu-şi picioarele în 
pământ, au tras cu toţii în acelaşi timp. Maşina începea să 
dea câţiva paşi îndărăt. 

Am scos un strigăt. Hod a bătut din picior. 

Calează roţile! a spus inginerul cu simplitate, întorcându- 
se spre mecanic. 

Şi, cu o mişcare rapidă urmată de şuierul vaporilor, frâna 
cu aer comprimat a blocat instantaneu roţile. 

Gigantul de Oțel s-a oprit şi a rămas neclintit. 

Mahouţii i-au stârnit din nou pe elefanţi care, cu muşchii 
încordaţi, au făcut o nouă sforţare. 

Zadarnic însă. Elefantul nostru părea înrădăcinat în sol. 

Prinţul Guru Singh şi-a muşcat buzele până la sânge. 

Căpitanul Hod a bătut din palme. 

Înainte! a strigat Banks. 

Da, înainte, a repetat căpitanul, înainte! 

Regulatorul de presiune a fost larg deschis, volute groase 
de aburi au ieşit prin vârful trompei, roţile decalate s-au 
învârtit încetişor muşcând macadamul şoselei, şi iată-i pe 
tustrei elefanții, în ciuda înspăimântătoarei lor rezistenţe, 
târâţi de-andăratelea, săpând făgaşuri adânci în pământ. 

— Go ahead, go ahead! urla căpitanul Hod. 

Şi Gigantul de Oţel mergând mereu înainte, cele trei 
animale au picat pe o parte şi au fost târâte vreo douăzeci 
de paşi, fără ca elefantul nostru să fi părut măcar că bagă 
de seamă. 

— Ura, ura, ura! striga căpitanul Hod, care nu se mai 
putea stăpâni. Puteţi să aduceţi lângă elefanţi întregul serai 
al înălţimii sale! Gigantului nostru de Oțel n-o să-i pese de 
asta nici cât negru sub unghie! 


Colonelul Munro a făcut un semn cu mâna. Banks a închis 
regulatorul de presiune şi aparatul s-a oprit. 

Nimic nu era mai vrednic de milă decât să-i vezi pe cei trei 
elefanţi ai înălţimii sale dând înnebuniţi din trompă, cu 
picioarele în sus şi agitându-se ca nişte scarabei gigantici 
răsturnaţi pe spate. 

Cât despre prinţ, pe cât de enervat, tot pe atâta şi de 
ruşinat, plecase fără să mai aştepte sfârşitul experienţei. 

În sfârşit, cei trei elefanţi au fost deshămaţi. S-au ridicat, 
vădit umiliţi de înfrângerea pe care o suferiseră. Atunci 
când au trecut din nou prin faţa Gigantului de Oțel, cel mai 
mare dintre ei, în ciuda coniacului, nu s-a putut împiedica 
să nu îndoaie genunchii dinainte şi să nu salute cu trompa, 
aşa cum făcuse şi în faţa prinţului Guru Singh. 

Un sfert de oră mai târziu, un hindus - kamdar, adică 
secretarul înălţimii sale - sosea în tabără şi înmâna 
colonelului un sac conţinând zece mii de rupii, banii pe care 
prinţul îi pierduse punând rămăşag cu noi. 

Colonelul Munro a apucat sacul şi, aruncându-i-l înapoi cu 
dispreţ, a spus: 

Pentru oamenii înălţimii sale! 

Apoi s-a îndreptat liniştit spre Steam House. 

Ar fi fost cu neputinţă să-l pună mai bine la locul lui pe 
prinţul acesta înfumurat, care ne provocase într-un mod 
atât de dispreţuitor. 

Între timp, Gigantul de Oțel fiind iarăşi înhămat, Banks a 
dat curând semnalul de plecare şi, trecând prin mijlocul 
unei mari mulţimi de hinduşi uluiţi, trenul nostru a pornit în 
mare viteză. 

Trecerea lui a fost salutată cu strigăte şi, în scurt timp, 
după o curbă a şoselei, am pierdut din vedere seraiul lui 
Guru Singh. 

A doua zi, Steam House a început să se caţăre pe primele 
povârnişuri ce leagă regiunea de şes cu poalele graniţei 
himalayene. Nu era decât o joacă pentru Gigantul nostru de 
Oţel, ai cărui optzeci de cai-vapori, închişi între coastele 


sale, îi îngăduiseră să lupte lesne împotriva celor trei 
elefanţi ai prinţului Guru Singh. El s-a avântat, aşadar, cu 
uşurinţă pe şoselele povârnite ale acestui ţinut, fără a mai fi 
nevoie să fie depăşită presiunea obişnuită a aburilor. 

Era, într-adevăr, un spectacol ciudat să vezi colosul 
vărsând jerbe de scântei, trăgând după el, cu un răget mai 
puţin grăbit dar mai vioi, cele două vagoane care urcau pe 
serpentinele drumurilor. Obezile, vrâstate de crestături, 
zgăâriau macadamul care scrâşnea, dezghiocându-se sub 
roţi. Trebuie să mărturisim că animalul nostru greoi lăsa în 
urma lui făgaşuri adânci şi strica şoseaua, pe care ploile 
torențiale o înmuiaseră. 

Oricum ar fi fost, Steam House urca puţin câte puţin; în 
spate priveliştea se lărgea neîncetat, câmpia cobora tot mai 
mult, iar spre sud orizontul, desfăşurându-se pe un 
perimetru mai întins, se depărta cât vedeai cu ochii. 

Impresia produsă era şi mai puternică atunci când, timp 
de câteva ore, şoseaua avea de trecut pe sub copacii unei 
păduri dese. Se deschidea câte un luminiş întins, ca o 
fereastră uriaşă înspre coama muntelui, şi trenul se oprea - 
pentru o clipă dacă vreo perdea de pâclă umedă înceţoşa 
priveliştea, pentru o jumătate de zi dacă peisajul ni se 
zugrăvea mai limpede privirilor. Şi tuspatru, stând rezemaţi 
în coate în veranda dindărăt, contemplam îndelung măreaţa 
panoramă care se desfăşura sub ochii noştri. 

Urcuşul, întrerupt de halte mai scurte sau mai lungi, după 
cum era cazul, şi de popasurile de noapte, n-a durat mai 
puţin de şapte zile, adică de la 19 la 25 iunie. 

Cu puţină răbdare, spunea căpitanul Hod, trenul nostru va 
sui până pe cele mai înalte culmi ale Himalayei! 

Să nu avem ambiţii chiar atât de mari, domnule căpitan! îi 
răspundea inginerul. 

Ar putea s-o facă, Banks! 

Da, Hod, ar putea s-o facă, numai că şoseaua în curând n- 
are să mai fie în stare bună, fără a mai vorbi de condiţia să 
cărăm cu noi combustibilul pe care nu-l vom mai găsi 


printre ghețari, ca şi de aerul respirabil care ne va lipsi la 
peste două mii de stânjeni înălţime. Dar noi n-avem altceva 
de făcut decât să trecem de regiunea locuibilă a Himalayei. 
De îndată ce Gigantul de Oţel va fi ajuns la altitudinea 
medie a acelor sanitarium, el se va opri într-un loc plăcut, la 
marginea unei păduri alpine, unde văzduhul este 
împrospătat de curenţii din partea superioară a atmosferei. 
Prietenul nostru Munro îşi va fi transportat astfel 
bungalowul de la Calcutta în munţii Nepalului şi vom şedea 
acolo atâta timp cât va voi el, asta-i tot. 

Din fericire, în ziua de 25 iunie am găsit locul de popas 
unde aveam să stăm în tabără timp de câteva luni. De 
patruzeci şi opt de ore încoace, şoseaua începuse să fie din 
ce în ce mai proastă, fie din cauză că nu fusese îndeajuns de 
bine construită, fie pentru că ploile o desfundaseră. 
Gigantul de Oțel a avut acolo „de tras”, cum se spune în 
mod obişnuit. A scăpat, devorând doar ceva mai mult 
combustibil. Câteva bucăţi de lemn în plus, puse de Kaluth 
în focar, erau de ajuns ca să-i sporească presiunea 
vaporilor, însă n-a fost nevoie niciodată să-i fie puse prea 
mult la încercare supapele, ale căror clape nu lăsau să 
scape fluidul decât la o presiune de şapte atmosfere - 
presiune care n-a fost depăşită niciodată. 

De patruzeci şi opt de ore încoace, trenul nostru se 
aventura într-un teritoriu aproape pustiu. Nu mai 
întâlnisem târguşoare ori sate. Abia dacă mai vedeam 
câteva locuinţe izolate, uneori câte o fermă pierdută în 
pădurile acestea mari de pin, care năpădesc povârnişul 
sudic. În trei sau patru rânduri, munteni răzleţi ne-au 
salutat prin interjecţii pline de admiraţie. Văzând aparatul 
acela miraculos suind în munţi, nu credeau ei cumva că lui 
Brahma îi venise toana să transporte o pagodă întreagă pe 
vreo înălţime inaccesibilă de la graniţa nepaleză? În sfârşit, 
în ziua de 25 iunie, Banks şi-a aruncat pentru ultima oară 
cuvântul „Opreşte!”, care încheia această primă parte a 
călătoriei noastre prin India septentrională. Trenul se oprea 


în mijlocul unui luminiş întins, în apropierea unui torent, a 
cărui apă limpede avea să ne ajungă pentru toate nevoile, 
timp de câteva luni. Din acest loc, privirea putea îmbrăţişa 
câmpia pe un perimetru de cincizeci până la şaizeci de mile. 

Steam House se găsea atunci la trei sute douăzeci şi cinci 
de leghe de punctul său de plecare, la vreo două mii de 
metri deasupra nivelului mării şi la poalele muntelui 
Dhaulagiri, al cărui pisc se pierdea în văzduh la douăzeci şi 
cinci de mii de picioare înălţime. 

Capitolul XV. 

PALUL TANDII. 

Trebuie să-i părăsim o clipă pe colonelul Munro şi pe 
tovarăşii săi, inginerul Banks, căpitanul Hod şi francezul 
Maucler şi să întrerupem pentru câteva pagini povestirea 
acestei călătorii, a cărei primă parte, cuprinzând itinerarul 
de la Calcutta până la frontiera indo-chineză, ia sfârşit la 
poalele munţilor Tibetului. Ne reamintim de întâmplarea 
petrecută în timpul trecerii Casei cu aburi pe la Allahabad. 
Un număr al ziarului local, purtând data de 25 mai, îl 
încunoştiinţa pe colonelul Munro despre moartea lui Nana 
Sahib. Ştirea aceasta, răspândită adesea şi dezminţită 
întotdeauna, va fi fost acum adevărată? După nişte 
amănunte atât de precise, mai putea oare sir Edward 
Munro să se îndoiască? N-avea el să renunţe în sfârşit să se 
mai răzbune pe răsculatul de la 1857? 

Veţi judeca singuri. 

lată ce se mai petrecuse cu începere din noaptea aceea de 
7 spre 8 martie, în timpul căreia Nana Sabhib, însoţit de 
fratele său Balao Rao, escortat de cei mai credincioşi 
tovarăşi de arme şi urmat de hindusul Kalagani, părăsise 
peşterile de la Ajanta. 

Şaizeci de ore mai târziu, nababul ajungea la defileurile 
înguste ale munţilor Satpura, după ce traversase fluviul 
Topi care vine să se arunce pe coasta de vest a peninsulei, 
în apropiere de Surat. Se găsea atunci la o sută de mile 
depărtare de Ajanta, într-o porţiune mai puţin umblată a 


regiunii, lucru care, pentru moment, îi asigura o oarecare 
securitate. 

Locul era într-adevăr bine ales. 

Din munţii Satpura, mijlocii ca înălţime, ia naştere bazinul 
fluviului Nerbudda, a cărui limită septentrională este 
încununată de munţii Vindhya. Cele două lanţuri, aflate 
aproape paralel unul faţă de celălalt, îşi împletesc 
ramificaţiile şi închipuie, în ţinutul acesta accidentat, 
ascunzători greu de dibuit. Dar dacă munţii Vindhya, în 
dreptul paralelei de douăzeci şi trei de grade latitudine 
nordică, taie aproape întreaga Indie de la vest la est 
formând una dintre laturile mari ale triunghiului central al 
peninsulei, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre lanţul 
Satpura, care nu trece dincolo de meridianul de şaptezeci şi 
cinci grade longitudine vestică şi vine să se alipească 
muntelui Kaligong. 

Aici, Nana Sabhib se afla la intrarea în ţara gonzilor, triburi 
de temut din seminţiile acelea de rasă veche şi supuse 
numai pe jumătate, pe care el voia să le aţâţe la revoltă. 

Ţinutul Gondwana este un teritoriu de două sute de mile 
pătrate şi cu o populaţie de trei milioane de locuitori, pe 
care domnul Rousselet îi consideră băştinaşi şi în rândul 
cărora fermenţii răscoalei sunt totdeauna gata să 
dospească. Aici se află o însemnată parte a Hindustanului şi, 
la drept vorbind, ea nu se găseşte decât cu numele sub 
dominaţia engleză. Calea ferată Bombay-Allahabad străbate 
ţinutul dinspre sud-vest spre nord-est şi trimite chiar o 
ramificaţie până în centrul provinciei, la Nagpur, însă 
triburile au rămas ostile, nerăbdătoare să scuture jugul 
european, într-un cuvânt foarte greu de supus în munţii lor 
- şi Nana Sahib ştia acest lucru foarte bine. 

Aici a vrut el mai întâi să caute adăpost spre a scăpa de 
urmărirea poliţiei engleze, în aşteptarea clipei în care să 
provoace mişcarea insurecţională. 

Dacă nababul ar fi izbutit să facă ce-şi pusese în gând, 
dacă gonzii s-ar fi răsculat la chemarea lui şi l-ar fi urmat, 


revolta ar fi putut să capete în scurtă vreme o extindere 
foarte mare. 

După cum se vede, Nana Sahib făcuse o alegere bună. În 
această regiune centrală a peninsulei, în locul unei simple 
insurecţii militare, el trăgea de astă dată nădejde să 
provoace o mişcare naţională, la care să ia parte hinduşii 
din toate castele. 

Însă, înainte de orice, s-a hotărât să se stabilească în ţinut 
spre a putea înrâuri mai cu folos populaţia, în măsura în 
care împrejurările i-ar fi îngăduit-o. De unde şi nevoia de a 
găsi, măcar pentru moment, un adăpost sigur, chiar dacă 
avea să-l părăsească mai târziu în cazul când ar fi devenit 
suspect. 

Iată lucrul de care s-a îngrijit mai întâi Nana Sabhib. 
Hindugşii care veniseră împreună cu el de la Ajanta puteau 
să umble încolo şi încoace prin tot guvernământul. Chiar şi 
Balao Rao, pe care comunicatul guvernatorului nu-l privea 
în nici un fel, s-ar fi putut bucura de acelaşi privilegiu, dacă 
n-ar fi semănat atât de mult cu fratele său. Încă de pe 
vremea când fugise până la graniţele Nepalului, nimeni nu 
mai atrăsese atenţia asupra persoanei lui şi existau motive 
ca lumea să-l creadă mort. Însă, dacă era luat drept Nana 
Sahib, ar fi fost cu siguranţă arestat, lucru pe care trebuia 
să-l evite cu orice preţ. 

Aşadar, cei doi fraţi, uniţi de acelaşi gând şi păşind spre 
acelaşi ţel, erau nevoiţi să stea laolaltă în acelaşi adăpost. 
N-aveau nici mult de căutat şi nici nu era greu să şi-l 
găsească prin defileurile munţilor Satpura. 

Şi, într-adevăr, adăpostul acesta le-a fost pomenit de la 
bun început de către unul dintre hinduşii din trupă, un 
gond, care ştia până şi cele mai tăinuite ascunzişuri din 
acea vale. 

Pe malul drept al unui mic afluent al Nerbuddei se găsea 
un pal părăsit, şi anume, palul Tandit. 

Un pal este o aşezare mai mică decât un sat, abia un cătun 
alcătuit din câteva colibe, ba adesea este vorba doar de o 


locuinţă izolată, îl ocupă o familie nomadă care a venit să se 
stabilească aici numai pentru o vreme. După ce a dat foc 
câtorva copaci, a căror cenuşă întremează pământul pentru 
un scurt sezon, gondul şi ai săi îşi clădesc locuinţa. Dar, 
întrucât ţinutul nu este nici pe departe sigur, casa capătă 
înfăţişarea unei mici fortărețe. Înconjurată de un şir de 
palisade, ea se poate apăra împotriva unui atac prin 
surprindere. Dealtfel, ascunsă cum este într-un desiş, 
îngropată, ca să spunem aşa, sub o boltă de cactuşi şi 
mărăciniş, nu-ţi este deloc uşor s-o descoperi. 

De cele mai multe ori, palul încununează un muncel, în 
spatele unei văi înguste, între două povârnişuri, în mijlocul 
unor codri de nepătruns. Nici n-ai crede că nişte fiinţe 
omeneşti au venit aici să caute adăpost. De drumuri care să 
ducă până acolo, nici pomeneală; de cărări care să-ţi 
îngăduie să te apropii, nici urmă. Ca să ajungi la pal este 
uneori nevoie să păşeşti pe fundul râpos al albiei unui 
torent, a cărui apă şterge orice urmă. Cine o străbate nu 
lasă după el nici un semn. În timpul sezonului cald te uzi 
până la glezne, în timpul sezonului rece până la genunchi şi 
nimic nu arată că o fiinţă vie a trecut pe acolo. Mai mult, o 
avalanşă de stânci, care poate fi stârnită chiar şi de mâna 
unui copil, l-ar strivi pe orişicine ar încerca să ajungă la pal 
împotriva voinţei celor ce-l locuiesc. 

Cu toate acestea, oricât de răzleţi s-ar afla ei în cuiburile 
lor de vulturi, gonzii pot comunica iute de la un pal la altul. 
Din înaltul spinărilor inegale ale munţilor Satpura, 
semnalele lor se răspândesc prin ţinut la douăzeci de leghe 
depărtare. Fie un foc aprins pe creasta unei stânci ascuţite, 
fie un copac preschimbat într-o torţă gigantică, fie o simplă 
dâră de fum care împodobeşte ca un panaş vârful unui 
povârniş, toată lumea ştie ce înseamnă acest lucru: 
duşmanul, adică un detaşament de soldaţi din armata 
regală sau o patrulă de agenţi ai poliţiei engleze, a pătruns 
în vale, urcă pe cursul Nerbuddei, cercetează cu de- 
amănuntul prin trecătorile lanţului muntos în căutarea 


vreunui urmărit, căruia acest ţinut îi oferă cu dragă inimă 
găzduire. Strigătul de război, cu care auzul muntenilor este 
atât de deprins, devine acum strigăt de alarmă. Un străin |- 
ar confunda cu ţipătul păsărilor de noapte sau cu şuieratul 
reptilelor. Gondul, însă, nu se înşeală niciodată. Dacă este 
nevoie să stea de veghe, veghează, dacă trebuie să fugă, 
fuge. Palurile suspecte sunt părăsite, ba chiar li se dă foc. 
Nomazii se refugiază în alte ascunzători, părăsindu-le şi pe 
acelea, dacă sunt urmăriţi îndeaproape, şi, pe terenurile 
acoperite cu cenuşă, agenţii autorităţilor nu mai găsesc 
decât ruine. 

Într-unul dintre aceste paluri, şi anume în palul Tandit, 
veniseră să se ascundă Nana Sabhib şi ai săi. Acolo îi 
condusese dintru început credinciosul gond, devotat 
persoanei nababului. Acolo s-au instalat cu toţii în ziua de 12 
martie. 

Prima grijă a celor doi fraţi, de îndată ce au pus stăpânire 
pe palul Tandit, a fost să facă o recunoaştere atentă a 
împrejurimilor. Au observat astfel în ce direcţie şi până 
unde puteai ajunge cu privirea. Au întrebat care erau 
locuinţele cele mai apropiate şi s-au interesat de persoanele 
care le ocupau. Au studiat poziţia acestei culmi izolate, 
încununată de palul Tandit şi aflată în mijlocul unui desiş, şi 
şi-au dat până la urmă seama că era cu neputinţă să ajungi 
până acolo fără a urma albia unui torent numit Nazzur, 
albie prin care, de fapt, urcaseră şi ei. 

Palul Tandit oferea deci toate condiţiile de siguranţă, cu 
atât mai mult cu cât era înălţat deasupra unei subterane ale 
cărei ieşiri tainice se deschideau pe panta muntelui şi le 
îngăduiau, la nevoie, să scape cu fuga. 

Nana Sahib şi fratele său n-ar fi putut găsi un adăpost mai 
sigur. 

Însă lui Balao Rao nu-i ajungea să ştie ce era acum palul 
Tandit. Voia să afle şi ce fusese el mai înainte, astfel încât, în 
timp ce nababul vizita interiorul micii fortărețe, el continua 
să-l interogheze pe gond: 


Îţi mai pun câteva întrebări. De câtă vreme a fost părăsit 
acest pal? 

De mai bine de un an de zile, i-a răspuns gondul. 

Cine locuia aici? 

O familie de nomazi, care n-a rămas decât câteva luni. 

Şi de ce l-a părăsit? 

Pentru că pământul care trebuia să-i hrănească nu le mai 
putea asigura hrana. 

Dar, după plecarea lor, n-ai cunoştinţă dacă a mai căutat 
cineva refugiu aici? 

Nimeni. 

N-a călcat niciodată pe aici picior de soldat din armata 
regală sau de poliţist? 

Niciodată. 

Nu l-a vizitat nici un străin? 

Niciunul. i-a răspuns gondul, afară numai de o femeie. 

O femeie? a întrebat cu vioiciune Balao Rao. 

Da, o femeie care de vreo trei ani rătăceşte prin valea 
Nerbuddei. 

Cine este femeia asta? 

Ce-i cu ea, habar n-am, i-a răspuns gondul. De unde vine, 
n-aş putea spune şi, în toată valea, nimeni nu ştie mai mult 
decât mine în ceea ce-o priveşte! C-o fi străină, c-o fi 
hindusă, n-a putut afla nimeni, niciodată! 

Balao Rao a căzut o clipă pe gânduri, apoi a reluat: 

Ce face această femeie? 

Vine, se duce... i-a răspuns gondul. Trăieşte numai din 
pomeni. loată lumea de pe vale are faţă de ea un soi de 
venerație superstiţioasă. În mai multe rânduri am primit-o 
în palul meu. Nu vorbeşte niciodată. Ai putea crede că este 
mută şi nici nu m-aş mira dac-ar fi. O vezi noaptea 
plimbându-se cu o creangă răşinoasă, aprinsă, în mână. Aşa 
că nu este cunoscută decât sub numele de „Flacăra 
Rătăcitoare”! 

Bine, a întrebat Balao Rao, dar dacă această femeie 
cunoaşte palul Tandit n-ar putea să se întoarcă aici şi în 


timp ce locuim noi în el? Şi chiar n-avem deloc a ne teme de 
ea? 

Deloc, i-a răspuns gondul. Femeia asta este cu minţile 
rătăcite. Capul parcă nici n-ar mai fi al ei; ochii nu privesc la 
ceea ce văd, urechile nu ascultă la ce aud; limba ei nu mai 
ştie să rostească nici un cuvânt! Este ca şi cum ar fi oarbă, 
surdă şi mută pentru toate lucrurile din afară. Este nebună 
şi o nebună este o moartă care continuă să rămână în viaţă. 

În limbajul specific hinduşilor de la munte, gondul 
zugrăvise portretul unei făpturi ciudate, foarte cunoscută în 
acea vale, Flacăra Rătăcitoare a Nerbuddei. 

Era o femeie a cărei figură palidă, încă frumoasă, nici 
tânără dar nici bătrână, însă lipsită de orice expresie, nu-i 
arăta nici originea şi nici vârsta. Ai fi spus că privirile sale 
rătăcite s-au închis pentru viaţa conştientă, rămânând 
aţintite asupra cine ştie cărei scene înfiorătoare, şi nu mai 
vedeau în continuare decât „înăuntru”. 

Muntenii îi făcuseră o bună primire făpturii acesteia 
inofensive şi cu minţile pierdute. Pentru gonzi, ca dealtfel 
pentru toate populaţiile de aici, nebunii sunt fiinţe sfinte, 
ocrotite cu un respect superstiţios. Astfel încât, Flacăra 
Rătăcitoare era întâmpinată cu ospitalitate pretutindeni pe 
unde se înfăţişa. Nu i se închidea uşa nici unui pal. 1 se 
dădea să mănânce când îi era foame, era poftită să se culce 
atunci când pica de oboseală, fără ca să aştepte cineva 
vreun cuvânt de mulţumire, pe care gura ei nu mai era în 
stare să-l rostească. 

De câtă vreme ducea ea acest fel de viaţă? De unde venea 
femeia? Cam în ce timp apăruse ea prin Gondwana? Ar fi 
fost greu de aflat. Pentru ce se plimba cu o flacără în mână? 
Pentru ca să vadă pe unde merge? Ori pentru ca să alunge 
fiarele sălbatice? Nu s-ar fi putut spune. Se întâmpla să 
dispară luni în şir. Ce se petrecea cu ea atunci? Pleca oare 
de prin defileurile munţilor Satpura ca să colinde 
trecătorile lanţului Vindhya? Rătăcea oare dincolo de 
Nerbudda, până în Malwa sau în Bundelkund? Nu ştia 


nimeni. În mai multe rânduri lipsise atât de multă vreme, 
încât s-ar fi putut crede că trista-i viaţă luase sfârşit. Nici 
vorbă! O vedeai întorcându-se, mereu aceeaşi, de parcă nici 
oboseala, nici boala sau lipsa de îmbrăcăminte n-ar fi pus la 
încercare această fiinţă atât de plăpândă în aparenţă. 

Balao Rao îl ascultase pe hindus cu foarte mare atenţie. Se 
tot întreba dacă faptul că Flacăra Rătăcitoare cunoştea 
palul Iandit, că aflase adăpost aici şi că era posibil ca 
instinctul s-o mai călăuzească încoace, nu putea fi 
primejdios. 

S-a întors deci la acest subiect şi l-a întrebat pe gond dacă 
el sau ai săi nu ştiu pe unde se află în clipa de faţă nebuna. 

— Habar n-am, i-a răspuns gondul. Sunt mai bine de şase 
luni de când nimeni n-a mai văzut-o prin vale. Se prea poate 
deci să fi murit. Dar, la urma urmelor, dacă s-ar ivi din nou 
şi s-ar întoarce la palul Tandit, n-am avea de ce ne teme de 
prezenţa ei. Nu-i decât o statuie însufleţită. Nici nu v-ar 
vedea, nici nu v-ar auzi, n-ar şti cine sunteţi. Ar intra, s-ar 
aşeza în faţa vetrei pentru o zi, pentru două zile, poate, apoi 
şi-ar aprinde din nou torţa de răşină, v-ar părăsi şi ar 
începe iar să rătăcească din casă în casă. Asta-i toată viaţa 
ei. De altminteri, lipseşte acum de atâta vreme, încât este 
cu putinţă să nu se mai întoarcă niciodată. Cea care şi-a 
pierdut minţile se prea poate să-şi fi pierdut acum şi viaţa. 

Balao Rao n-a crezut că este nevoie să-i vorbească despre 
aceste lucruri lui Nana Sahib şi el însuşi nu le-a mai dat în 
scurt timp nici cea mai mică importanţă. 

La o lună după ce ajunseseră la palul Tandit, încă nu se 
auzise nimic pe valea Nerbuddei despre întoarcerea 
Flăcării Rătăcitoare. 

Capitolul XVI. 

FLACĂRA RĂTĂCITOARE. 

Timp de o lună de zile, între 12 martie şi 2 aprilie, Nana 
Sahib a rămas ascuns în pal. Voia ca în vremea asta 
autorităţile engleze să se lase trase pe sfoară şi, fie să 
renunţe la cercetări, fie s-o apuce pe o pistă falsă. 


Însă, dacă în timpul zilei cei doi fraţi nu ieşeau din casă, 
tovarăşii lor credincioşi străbăteau valea, treceau prin sate 
şi cătune şi vesteau pe ocolite apropiata venire a unui mulţi 
de temut - pe jumătate zeu, pe jumătate om - şi pregăteau 
spiritele pentru o revoltă naţională. 

La căderea nopţii, Nana Sahib şi Balao Rao se încumetau 
să-şi părăsească ascunzătoarea. Ei se aventurau până pe 
malurile Nerbuddei. Mergeau din sat în sat, din pal în pal, 
în aşteptarea orei când aveau să poată străbate în oarecare 
siguranţă domeniul rajahilor înfeudaţi englezilor. Dealtfel, 
Nana Sahib ştia că mulţi dintre ei, pe jumătate 
independenţi, nerăbdători să scuture jugul străin, i se vor 
alătura de îndată ce-i vor auzi vocea. Însă în clipa de faţă nu 
era vorba decât despre populaţiile din Gondwana. 

Atunci când cei doi fraţi se întorceau în palul Tandit, îşi 
dădeau socoteală unul celuilalt despre toate cele auzite, 
văzute şi făcute. Li se adăugau atunci şi tovarăşii, care 
aduceau din toate părţile ştirea că spiritul revoltei bătea ca 
un vânt vestitor de furtună prin valea Nerbuddei. Gonzii nu 
cereau nimic altceva decât să scoată din gâtlej acel kisri, 
strigătul de război al muntenilor, şi să se năpustească 
asupra cantonamentelor militare ale guvernământului. 

Nu sosise însă momentul potrivit. 

Într-adevăr, n-ar fi fost de ajuns ca întreg ţinutul dintre 
munţii Satpura şi Vindhya să fie cuprins de flăcări. Mai 
trebuia ca pojarul să se poată întinde din aproape în 
aproape. De unde şi nevoia de a îngrămădi elemente 
inflamabile în provinciile învecinate văii Nerbuddei, care se 
găseau direct sub stăpânirea engleză. Se cuvenea să facă 
din fiecare sat sau târguşor din Bhopal, Malwa, 
Bundelkund, ca şi din acel întins regat al Sindului un uriaş 
focar gata să se aprindă. Însă, pe bună dreptate, Nana 
Sahib voia să ia asupra lui grija de a-i vizita pe foştii 
partizani ai insurecției de la 1857, pe toţi aceşti nativi care, 
rămaşi credincioşi cauzei sale şi necrezând niciodată în 


ştirea morţii lui, se aşteptau de pe o zi pe alta să-l vadă că-şi 
face iarăşi apariţia. 

La o lună după sosirea sa la palul Tandit, Nana Sahib a 
crezut că poate să acţioneze în deplină siguranţă. Gândea 
că ştirea reapariţiei sale prin provincie fusese recunoscută 
drept falsă. Persoane de încredere îl ţineau la curent cu tot 
ceea ce făcuse guvernatorul Bombay-ului spre a-l putea 
captura. Ştia astfel că, în primele zile, autorităţile 
întreprinseseră cercetări dintre cele mai energice, însă fără 
nici un rezultat. O săptămână mai târziu zvonurile se 
potoliseră, cei ce năzuiau la premiul de două mii de lire 
sterline pierduseră orice speranţă, iar numele lui Nana 
Sahib căzuse din nou în uitare. 

Nababul a putut aşadar să acţioneze personal şi, fără 
teama de a fi recunoscut, şi-a început iar campania în 
vederea provocării insurecției. Când deghizat în pars, când 
umblând îmbrăcat ca un simplu raiot, într-o zi singur, în alta 
însoţit de fratele lui, a început să se îndepărteze de palul 
Tandit, să urce iarăşi spre nord, de cealaltă parte a 
Nerbuddei, ba chiar şi dincolo de povârnişul septentrional 
al munţilor Vindhya. 

Un spion care ar fi vrut să-l urmărească în toate 
peregrinările sale l-ar fi găsit la Indore cu începere de la 2 
aprilie. 

Aici, în capitala regatului Holkar, Nana Sahib, păstrând în 
continuare cel mai strict incognito, a intrat în legătură cu 
numeroasa populaţie rurală, folosită pentru cultivarea 
câmpurilor de mac. Se găsea printre rihillaşi, mekranişi, 
valayalişi, oameni înfocaţi, curajoşi, fanatici, cea mai mare 
parte dintre ei fiind şipai care dezertaseră din armata 
nativă, ascunşi sub veşmântul ţăranului hindus. 

Apoi Nana Sabhib a trecut râul Betwa, afluent al Jumnei, 
care curge câtre nord pe graniţa de vest a Bundelkundului 
şi, străbătând o vale măreaţă, plină de curmali şi manghieri, 
la 19 aprilie ajungea la Suari. 


Acolo se înalţă nişte construcţii ciudate, având o foarte 
mare vechime. Sunt tope, un fel de tumuli47 având în 
creştet câte o boltă emisferică şi care alcătuiesc grupul 
principal de la Saldhara, în partea de nord a văii. Din aceste 
monumente funerare, din aceste sălaşuri ale morţilor, ale 
căror altare sunt adăpostite de umbrele de soare dăltuite 
din piatră, de prin mormintele acestea golite de atâtea 
secole, la auzul glasului lui Nana Sahib au ieşit sute de 
fugari. Ascunşi printre ruine pentru a scăpa de 
înspăimântătoarele represalii ale englezilor, le-a fost de 
ajuns un singur cuvânt ca să înţeleagă ce aştepta de la ei 
nababul; iar el, în clipa cuvenită, n-ar fi avut nevoie să facă 
decât un gest spre a-i arunca în masă asupra cotropitorilor. 

La 24 aprilie, Nana Sahib se găsea la Bhilsa, capitala unui 
district însemnat al Malwei şi, în ruinele vechiului oraş, 
strângea elemente gata să se revolte, pe care nu le-ar fi 
găsit în cartierele noi. 

La 27 aprilie Nana Sahib ajungea la Raygurh, în apropiere 
de graniţa regatului Panna, iar la data de 30 poposea lângă 
rămăşiţele vechii cetăţi Sanghar, în apropierea locului în 
care generalul sir Hugh Rose a purtat o bătălie sângeroasă 
cu insurgenții, câştigând, odată cu trecătoarea 
Maudanpore, cheia defileurilor lanţului Vindhya. 

Aici, nababului i s-a alăturat fratele lui care venise însoţit 
de Kalagani. Amândoi şi-au dezvăluit identitatea şefilor 
principalelor triburi în care aveau deplină încredere. În 
timpul consfătuirilor, au discutat şi au hotărât pregătirea 
unei insurecţii generale. În vreme ce Nana Sahib şi Balao 
Rao aveau să opereze în sud, aliaţii lor urmau să manevreze 
dincolo de povârnişul septentrional al munţilor Vindhya. 

Înainte de a se întoarce în valea Nerbuddei, cei doi fraţi au 
vrut să viziteze şi regatul Panna. Ei s-au aventurat de-a 
lungul râului Keyne, pe sub acoperământul giganticilor 
arbori de teck, al bambuşilor uriaşi, la adăpostul 
nenumăraţilor multiplianţi, a căror menire pare a fi aceea 
de a invada întreaga Indie. Au fost înrolați acolo numeroşi şi 


dârji adepţi din rândul muncitorilor sărmani care 
exploatează, în folosul rajahului, bogatele mine de diamante 
din ţinut. Rajahul acesta, spune domnul Rousselet, 
„înțelegând poziţia în care îi pune dominaţia engleză pe 
prinții din Bundelkund, a preferat să joace rolul unui mare 
proprietar funciar, decât pe acela al unui prinţişor 
neînsemnat”. El este într-adevăr un mare proprietar! 
Regiunea diamantiferă pe care o posedă se întinde pe o 
lungime de treizeci de kilometri în nordul regatului Panna, 
iar pentru exploatarea minelor sale de diamante, cele mai 
apreciate pe pieţele din Benares şi Allahabad, sunt folosiţi 
un mare număr de hinduşi. Însă, printre aceşti nenorociţi, 
supuşi la cele mai grele munci şi cărora rajahul pune să li se 
taie capul de îndată ce randamentul minei scade, Nana 
Sahib avea să găsească mii de partizani gata să se lase ucişi 
pentru independenţa ţării lor, lucru care s-a şi întâmplat. 

Pornind de aici, cei doi fraţi au coborât din nou spre 
Nerbudda, ca să se întoarcă la palul Tandit. Totuşi, mai 
înainte de a provoca o răscoală în sud - care trebuia să 
înceapă odată cu aceea din nord - au vrut să se oprească la 
Bhopal. Acesta este un important oraş musulman, capitala 
islamismului din India; beguma de aici a rămas credincioasă 
englezilor în toată perioada insurecţională. 

Nana Sahib şi Balao Rao, însoţiţi de vreo doisprezece 
gonzi, au ajuns la Bhopal la 24 mai, ultima zi a sărbătorilor 
Moharum, menite să celebreze începutul noului an 
musulman. Amândoi se îmbrăcaseră ca nişte joghi, siniştri 
cerşetori religioşi înarmaţi cu pumnale lungi cu lama 
rotunjită, cu care se lovesc din fanatism, însă fără a-şi 
pricinui vreodată prea mult rău. 

Cei doi fraţi, care deghizați astfel erau de nerecunoscut, 
urmaseră procesiunea pe străzile oraşului, printre 
numeroşii elefanţi care cărau în spinare tadzia, un fel de 
mici temple înalte de douăzeci de picioare; se putuseră 
amesteca printre musulmanii înveşmântaţi în tunici brodate 
cu aur şi purtând toci de muselină; se pierduseră printre 


şirurile de muzicanți, de soldaţi, de baiadere, de tineri 
travestiţi în femei - îngrămădire ciudată care dădea 
ceremoniei un aspect de carnaval. Cu hinduşii aceştia de 
toată mâna, printre care aveau numeroşi oameni de 
încredere, ei izbutiseră să-şi facă un soi de semne 
cabalistice, bine cunoscute foştilor răsculați de la 1857. 

La căderea serii, toată mulţimea se îndreptase către lacul 
care scaldă mahalaua dinspre răsărit a oraşului. 

Acolo, printre ţipetele asurzitoare, în mijlocul 
detunăturilor armelor de foc, al trosniturilor de petarde şi 
la lucirea a mii de torţe, credincioşii au prăvălit acele tadzia 
în apele lacului. Sărbătorile Moharum luaseră sfârşit. 

În aceeaşi clipă, Nana Sahib a simţit cum o mână i se 
aşază pe umăr. S-a întors pe dată. Lângă el se afla un 
bengalez. 

Nana Sahib a recunoscut în acel hindus pe unul dintre 
foştii săi tovarăşi de arme de la Lucknow. L-a întrebat din 
priviri ce s-a întâmplat. 

Bengalezul s-a mărginit să-i şoptească următoarele 
cuvinte, pe care Nana Sahib le-a ascultat fără să-şi trădeze 
emoția prin cel mai mic gest: 

Colonelul Munro a părăsit Calcutta. 

Şi unde-i acum? 

Ieri era la Benares. 

Unde se duce? 

Spre graniţa cu Nepalul. 

În ce scop? 

Ca să şadă acolo câteva luni. 

Şi după aceea? 

Merge la Benares. 

A răsunat atunci o şuierătură. Strecurându-se prin 
mulţime, un hindus s-a apropiat de Nana Sahib. Era 
Kalagani. 

Pleci niunaidecât, i-a spus nababul. Îl ajungi din urmă pe 
colonelul Munro, care merge spre nord. Ţine-te scai de el. 
Caută să i te impui făcându-i un serviciu oarecare, la nevoie 


primejduieşte-ţi chiar şi viaţa. Să nu-l părăseşti până nu 
apucă să coboare dincoace de munţii Vindhya, până în valea 
Nerbuddei. Atunci şi numai atunci vino să-mi dai de ştire 
unde se află. 

Kalagani s-a mulţumit să răspundă printr-un semn 
afirmativ şi s-a pierdut în mulţime. Un gest al nababului 
însemna pentru el un ordin. După zece minute, părăsise 
oraşul Bhopal. 

În clipa aceea, Balao Rao s-a apropiat de fratele său. 

Este timpul s-o pornim, i-a spus el. 

Da, i-a răspuns Nana Sahib, până la ziuă trebuie să 
ajungem la palul Tandit. 

La drum. 

Amândoi, urmaţi de gonzii care-i însoțeau, au mers de-a 
lungul malului de nord al lacului până la o fermă izolată. Îi 
aşteptau acolo cai pentru ei şi pentru cei din escortă. Erau 
nişte cai din aceia iuți, hrăniţi cu nutreţuri foarte pipărate şi 
care pot să străbată cincizeci de mile într-o singură noapte. 
La ora opt seara, ei galopau pe şoseaua dintre Bhopal şi 
munţii Vindhya. 

Dacă nababul voia să ajungă până în zori la palul Tandit, o 
făcea numai ca o măsură de prevedere. Ar fi fost mai bine, 
într-adevăr, ca întoarcerea lui în valea Nerbuddei să treacă 
neobservată. 

Mica trupă a mers aşadar cu toată iuţeala de care erau în 
stare caii. 

Unul lângă altul, Nana Sahib şi Balao Rao nu-şi vorbeau, 
dar erau însufleţiţi de acelaşi gând. Din excursia aceasta 
dincolo de lanţul Vindhya ei se întorceau nu cu o simplă 
speranţă, ci asiguraţi că nenumărați partizani se alăturau 
cauzei lor. Podişul central al Indiei se găsea în întregime în 
mâinile celor doi fraţi. Cantonamentele militare, răspândite 
pe acest teritoriu întins, nu puteau ţine piept primelor 
asalturi ale insurgenților. Nimicirea lor ar fi dat cale liberă 
revoltei, care n-ar fi întârziat să înalțe, de la un țărm la 


celălalt, un zid de hinduşi hotărâți, dinaintea căruia ar veni 
să se zdrobească armata regală. 

Dar, în acelaşi timp, Nana Sahib se gândea la întâmplarea 
fericită care avea să i-l dea pe mână pe Munro. Colonelul 
părăsise în sfârşit Calcutta, unde ar fi fost greu să ajungă 
până la el. De acum înainte, nababului n-avea să-i mai scape 
nici o mişcare a acestuia. Fără ca el să-şi poată închipui 
măcar, mâna lui Kalagani urma să-l călăuzească spre 
ţinuturile sălbatice ale munţilor Vindhya şi, odată ajuns 
acolo, nimeni nu l-ar mai fi putut scăpa de răzbunarea pe 
care i-o menise ura lui Nana Sahib. 

Balao Rao încă nu ştia nimic despre cele vorbite de 
bengalez cu fratele său. Abia în apropiere de palul Tandit, 
în timp ce opriseră caii să mai răsufle un pic, Nana Sahib s- 
a mărginit să-l încunoştiinţeze, folosind următoarele 
cuvinte: 

Munro a părăsit Calcutta şi se îndreaptă spre Bombay. 

Şoseaua către Bombay, a strigat Balao Rao, duce până la 
tarmul Oceanului Indian! 

De astă dată, drumul către Bombay se va opri în munţii 
Vindhya, i-a răspuns Nana Sahib. 

Răspunsul acesta spunea totul. 

Caii au pornit-o din nou la galop, străbătând în goană 
desişul care se înălța pe marginea văii Nerbudda. 

Era ora cinci dimineaţa. Începea să se lumineze de ziuă. 
Nana Sahib, Balao Rao şi însoțitorii lor tocmai ajunseseră 
pe calea râpoasă a torentului Nazzur care urca spre pal. 

Caii s-au oprit în acel loc şi au fost lăsaţi în grija a doi 
gonzi care aveau să-i ducă în satul cel mai apropiat. Ceilalţi 
gonzi i-au urmat pe cei doi fraţi, care suiau treptele 
nesigure de sub apa torentului. 

Domnea o linişte desăvârşită. Primele zgomote ale zilei 
încă nu întrerupseseră tăcerea nopţii. Deodată a răsunat o 
împuşcătură, urmată de multe altele. În acelaşi timp se 
auzeau strigăte: 

Ura! Ura! înainte! 


Un ofiţer, mergând în fruntea a vreo cincizeci de soldaţi 
din armata regală, s-a ivit pe creasta pe care era înălţat 
palul. 

Foc! Niciunul să nu ne scape! a mai strigat el. 

A urmat o nouă salvă, ţintind aproape direct grupul de 
gonzi care-i înconjurau pe Nana Sahib şi pe fratele lui. 

Au căzut cinci sau şase hinduşi. Ceilalţi, aruncându-se în 
albia torentului Nazzur, au dispărut îndărătul primilor 
copaci din pădure. 

Nana Sahib! Nana Sahib! au strigat englezii, apucând-o şi 
ei prin râpa îngustă. 

Atunci, unul dintre aceia care fuseseră împuşcaţi mortal s- 
a ridicat, aţintindu-i cu mâna. 

Moarte cotropitorilor! a strigat el cu o voce amenințătoare 
şi a căzut nemişcat la pământ. 

Ofiţerul s-a apropiat de cadavru şi a întrebat: 

Este într-adevăr Nana Sahib? 

EI este, i-au răspuns doi soldaţi din detaşament care, 
întrucât fuseseră în garnizoană la Kanpur, îl cunoşteau bine 
pe nabab. 

După ceilalţi, acum! a strigat ofiţerul. 

Şi întregul detaşament s-a năpustit în pădure pe urmele 
gonzilor. Abia dispăruseră ei şi o umbră s-a strecurat pe 
panta abruptă care înconjura palul. 

Era Flacăra Rătăcitoare, înfăşurată într-o bucată lungă de 
pânză cafenie, strânsă la brâu cu cordonul unui langouti48. 

Cu o seară înainte, nebuna îl călăuzise, fără să-şi dea 
seama, pe ofiţerul englez cu oamenii lui. Se întorsese pe 
vale încă din ajun şi se îndreptase maşinal către palul 
Tandit, spre care o aducea înapoi un fel de instinct. Însă, de 
astă dată, ciudata fiinţă, despre care se credea că este 
mută, a lăsat să-i scape de pe buze un nume, doar unul 
singur, acela al nababului! 

— Nana Sahib! Nana Sahib! repeta ea, de parcă, prin cine 
ştie ce presimţire de neexplicat, i-ar fi răsărit în minte 
chipul nababului. 


Numele acesta îl făcuse pe ofiţer să tresară. S-a luat deci 
după nebună. Ea nu părea nici măcar să-i vadă, nici pe el, 
nici pe soldaţii care-au urmărit-o până la pal. Oare aici să se 
fi ascuns nababul, pe al cărui cap se pusese un premiu? 
Ofiţerul a luat măsurile necesare şi a pus să fie păzită valea 
Nazzur, aşteptând să se lumineze de ziuă. Atunci când 
Nana Sahib şi gonzii săi au luat-o prin albia torentului, i-au 
întâmpinat cu o salvă care a doborât pe câţiva dintre ei, 
printre care şi pe conducătorul insurecției şipailor. 

Aşa s-a desfăşurat ciocnirea care, în aceeaşi zi, a fost 
adusă telegrafic la cunoştinţa guvernatorului Bombay-ului. 
Textul telegramei s-a răspândit în întreaga peninsulă, 
ziarele l-au reprodus numaidecât şi în acest fel a putut lua 
cunoştinţă de el colonelul Munro, din Gazeta Allahabadului, 
la 26 mai. 

De astă dată, moartea lui Nana Sahib nu mai putea fi pusă 
la îndoială. Identitatea lui fusese stabilită şi, pe bună 
dreptate, ziarul putea scrie următoarele: „Regatul Indiei nu 
mai are a se teme de acum înainte de crudul rajah care a 
făcut să-l coste atâta sânge!” 

Între timp nebuna, după ce părăsise palul, cobora prin 
albia torentului Nazzur. Privirile sale rătăcite erau parcă 
luminate de strălucirea unui foc lăuntric, aprins pe 
neaşteptate şi, în mod mecanic, de pe buze i s-a desprins 
iarăşi numele nababului. 

A ajuns astfel în locul unde zăceau cadavrele şi s-a oprit 
dinaintea aceluia recunoscut de către soldaţii din Lucknow. 
Figura contractată a mortului părea încă să amenințe. Ai fi 
zis că, după ce nu trăise decât pentru răzbunare, ura lui 
supravieţuia încă. 

Nebuna a îngenuncheat şi a atins cu mâinile trupul acela 
ciuruit de gloanţe, mânjindu-şi cu sânge cutele veşmântului 
de pânză. L-a privit îndelung, apoi, ridicându-se şi clătinând 
din cap, a coborât încet-încet albia torentului Nazzur. 

Numai că, atunci, Flacăra Rătăcitoare căzuse din nou în 
nepăsarea obişnuită şi gura ei nu mai repeta numele lui 


Nana Sahib. 

PARTEA A DOUA. 

Capitolul 1. 

ÎN SANITARIUM 

„Incomensurabilii creaţiei!” - acea splendidă expresie de 
care s-a slujit mineralogul Hauy spre a caracteriza Anzii 
americani n-ar fi oare mai potrivită dacă am folosi-o pentru 
ansamblul lanţului Himalaya, pe care omul nu este încă în 
stare să-l măsoare cu precizie matematică? 

Un atare simţământ încerc în faţa priveliştei acestei 
regiuni incomparabile, în mijlocul căreia colonelul Munro, 
căpitanul Hod, Banks şi cu mine am venit să ne stabilim 
pentru câteva săptămâni. 

„Nu numai că munţii aceştia sunt incomensurabili, ne-a 
spus inginerul, dar piscurile lor trebuie socotite într-adevăr 
inaccesibile, întrucât organismul uman nu poate să 
funcţioneze la asemenea înălţimi, unde aerul nu mai este 
îndeajuns de dens spre a face faţă nevoilor respirației”. 

O barieră de roci primitive - granit, gnais şi micaşist - 
lungă de două mii cinci sute de kilometri, care se înalţă 
între meridianele de şaptezeci şi două şi de nouăzeci şi cinci 
de grade longitudine estică, acoperind două provincii, Agra 
şi Calcutta, două regate, Bhutanul şi Nepalul; un lanţ a 
cărui înălţime medie, superioară cu o treime vârfului Mont- 
Blanc, cuprinde trei zone distincte: prima, înaltă de cinci 
mii de picioare, mai temperată decât câmpia din josul ei, 
dând o recoltă de grâu în timpul iernii şi o recoltă de orez în 
timpul verii; a doua, între cinci şi nouă mii de picioare, unde 
zăpada se topeşte odată cu venirea primăverii; a treia între 
nouă mii şi douăzeci şi cinci de mii de picioare, acoperită de 
gheţuri groase care sfidează razele soarelur chiar, şi în 
sezonul cald. Această umflătură a globului e străbătută de 
unsprezece trecători, dintre care unele găuresc muntele la 
douăzeci de mii de picioare altitudine şi care, amenințate 
neîncetat de avalanşe, surpate de torenţi, nu-ţi îngăduie, să 
treci din India în Tibet decât înfruntând nişte greutăţi 


nemaipomenite; deasupra acestei creste, când rotunjită în 
largi cupole, când netedă ca Masa de la Capul Bunei 
Speranţe49, şapte sau opt piscuri ascuţite, unele dintre ele 
vulcanice, domină izvoarele Gogrei, Jumnei şi ale Gangelui: 
Dukia şi Kanchenjanga, care se înalţă la peste şapte mii de 
metri, Dhiodunga la opt mii, Dhaulagiri la opt mii cinci sute, 
Chomo Lhari la opt mii şapte sute, muntele Everest, 
înălţându-şi la nouă mii de metri piscul, din creştetul căruia 
ochiul unui observator ar străbate o circumferință egală cu 
aceea a întregii Franţe; în sfârşit, o îngrămădire de munţi 
pe care Alpii, puşi deasupra Alpilor, Pirineii deasupra 
Anzilor nu i-ar depăşi în scara altitudinilor terestre - 
aceasta este înălţarea colosală a scoarţei, pe ale cărei 
ultime culmi piciorul celor mai îndrăzneţi alpiniști nu va 
păşi poate nicicând, cunoscută sub numele de Himalaya. 

Primele trepte ale acestor propilee50 sunt puternic 
împădurite. Se mai găsesc aici reprezentanţi ai bogatei 
familii a palmierilor care, într-o zonă superioară, vor ceda 
locul unor păduri întinse de stejari, chiparoşi şi de pini, 
unor desişuri îmbelşugate de bambuşi şi de plante erbacee. 

Banks, care ne-a dat toate amănuntele de mai sus, ne mai 
spune că, dacă limita inferioară a zăpezilor coboară pe 
povârnişul hindus până la patru mii de metri, ea urcă până 
la şase mii pe versantul tibetan, din cauză că vaporii, aduşi 
de vânturile sudului, sunt opriţi de uriaşa barieră 
muntoasă. De aceea, în cealaltă parte, satele au putut fi 
întemeiate până la o altitudine de cincisprezece mii de 
picioare, în mijlocul câmpurilor de orz şi a unor pajişti 
măreţe. Dacă i-ai crede pe indigeni, ar fi de ajuns o singură 
noapte pentru ca aceste păşuni să se acopere cu iarbă bună 
de cosit. 

În zona mijlocie, lumea înaripatelor este reprezentată de 
păuni, potârnichi, fazani, dropii şi prepeliţe. Capre se 
găsesc din belşug, oile mişună. În zona înaltă nu mai 
întâlneşti decât mistrețul, cămila, pisica sălbatică, iar 


vulturul planează singuratic deasupra rarelor vegetale, 
care nu mai sunt decât umilele eşantioane ale florei arctice. 

Atâta doar că aici n-avea ce să-l ispitească pe căpitanul 
Hod. Pentru ce ar mai fi venit acest Nemrod în regiunea 
himalayană, dacă n-ar fi fost vorba decât să-şi urmeze 
îndeletnicirea de vânător de animale domestice? Însă, din 
fericire pentru el, n-aveau să lipsească marile carnivore 
demne de carabina sa Enfield şi de gloanţele ei explozive. 

Într-adevăr, la poalele primelor povârnişuri ale lanţului de 
munţi, se întinde o zonă mai joasă, pe care hinduşii o 
numesc „cingătoarea lui Tarryani”. Este o câmpie lungă şi 
înclinată, lată de şapte sau opt kilometri, umedă, 
călduroasă, cu o vegetaţie întunecată, acoperită de păduri, 
în care fiarele sălbatice îşi caută adăpost cu dragă inimă. 
Tabăra noastră nu domina decât cu o mie cinci sute de 
metri acest paradis al vânătorului îndrăgostit de emoţiile 
puternice ale luptei. Era deci uşor de coborât în rezervaţia 
aceea de vânătoare, care n-avea nevoie de nici un fel de 
pază. 

Aşa încât, părea cu neputinţă ca Hod să nu viziteze mai cu 
plăcere treptele de jos ale Himalayei decât zonele sale 
superioare. Cu toate acestea, acolo, chiar şi după părerea 
celui mai umorist dintre călătorii vestiți, Victor Jacquemont, 
mai rămân încă de făcut importante descoperiri geografice. 

Deci, cunoştinţele noastre privind acest uriaş lanţ de 
munţi sunt foarte incomplete? l-am întrebat eu pe Banks. 

Foarte incomplete, mi-a răspuns inginerul. Himalaya este 
parcă un soi de mică planetă, care s-a alipit globului nostru 
şi continuă să-şi păstreze tainele. 

A fost totuşi străbătută, am obiectat eu, ba chiar scotocită, 
pe cât a fost cu putinţă. 

Oh, lumea n-a dus lipsă de călători himalayeni! mi-a 
răspuns Banks. Fraţii Gerard de Webb, ofiţerii Kirpatrik şi 
Fraser, Hogdson, Herbert, Lloyd, Hooker, Cunningham, 
Strabing, Skinner, Johnson, Moorcroft, Thomson Griffith, 
Vigne, Hugel, misionarii Hue şi Gabet, şi, mai de curând, 


fraţii Schlagintweit, colonelul Wangh, locotenenţii Reuillier 
şi Montgomery, ca urmare a unor lucrări remarcabile, au 
făcut cunoscută, într-o mare măsură, dispoziţia orografică a 
acestei ridicături a scoarţei pământului. Totuşi, prieteni, 
mai rămân de îndeplinit multe deziderate. Înălţimea exactă 
a principalelor piscuri a dat loc la nenumărate rectificări. 
Astfel, altădată, Dhaulagiri era socotit regele întregului 
lanţ; apoi, după noi măsurători, el a fost nevoit să cedeze 
locul Kanchenjangăi, care ar părea să fie detronată acum 
de către vârful Everest. Până una-alta, acesta din urmă îşi 
biruie toţi rivalii. Totuşi, după spusa chinezilor, Kunlunul51 
- la care, ce-i drept, metodele precise ale geometrilor 
europeni n-au fost încă aplicate - ar depăşi puţin piscul 
Everest, deci n-ar mai trebui să căutăm în Himalaya punctul 
cel mai înalt de pe glob. Însă, în realitate, asemenea 
măsurători nu vor putea fi socotite matematice decât în 
ziua în care ele vor fi obţinute barometric şi cu toate 
precauţiile cerute de asemenea mod de determinare 
directă. Şi cum să le obţii fără a căra cu tine un barometru 
până în vârful extrem al acelor piscuri aproape 
inaccesibile? Or, iată un lucru care nu s-a putut face încă. 

Se va face, i-a replicat căpitanul Hod, după cum se vor 
face, într-o bună zi, călătorii la Polul Sud şi la Polul Nord! 

Bineînţeles! 

Călătoria până în străfundurile oceanelor! 

Fără nici o îndoială! 

Călătoria în centrul Pământului! 

Bravo, Hod! 

Aşa cum se va face orişice pe lume! am adăugat eu. 

Chiar şi o călătorie în fiecare dintre planetele sistemului 
nostru solar, a răspuns căpitanul Hod, pe care nimic nu-l 
mai putea opri. 

Nu, căpitane, i-am răspuns eu. Omul, simplu locuitor al 
Pământului, nu va putea să-i depăşească graniţele! Însă, 
deoarece tot se află țintuit de scoarţa lui, poate să-i 
pătrundă toate tainele! 


Poate că o şi datorează! a reluat Banks. Tot ceea ce se află 
în limita posibilului trebuie să fie şi va fi îndeplinit! Apoi, 
atunci când omul nu va mai avea nimic de aflat despre 
globul pe care-l locuieşte... 

Va dispărea odată cu sferoidul care nu va mai păstra nici 
un fel de mistere pentru el, a răspuns căpitanul Hod. 

Ba nu, a replicat Banks, se va bucura de pe urma lui ca un 
adevărat stăpân şi va obţine astfel un profit mai mare. Însă, 
prietene Hod, pentru că ne aflăm în ţinuturile himalayene, 
ți-aş indica să faci, ca şi alţii, o descoperire ciudată, care cu 
siguranţă că te va interesa. 

— Despre ce este vorba, dragă Banks? 

— În însemnările sale de călătorie, misionarul Hue 
vorbeşte despre un copac neobişnuit, numit în Tibet 
arborele cu zece mii de imagini. După o legendă hindusă, 
Tong Kabac, reformatorul religiei budiste, ar fi fost prefăcut 
în copac, la câteva mii de ani după ce trăiseră această 
aventură Filemon, Baucis şi Dafne, ciudate fiinţe vegetale 
ale florei mitologice. Părul lui Tong Kabac s-ar fi 
transformat în frunzişul arborelui sfânt şi, pe frunzele 
acelea, misionarul afirmă că a văzut - a văzut cu ochii lui - 
litere tibetane, alcătuite distinct din liniile nervurilor. 

— Un copac care produce litere tipărite! am strigat eu. 

— Şi pe care se pot citi cugetări ale moralei celei mai 
pure! a răspuns inginerul. 

— Merită osteneala să verificăm, am adăugat eu râzând. 

— Atunci, verificaţi, prieteni, mi-a răspuns Banks. Dacă se 
găsesc arbori din aceştia în partea meridională a Tibetului, 
neapărat că s-or găsi şi în zona superioară, pe versantul 
sudic al Himalayei. Aşadar, în timpul excursiilor voastre, 
căutaţi acel... cum să-i spun?... acel copac „aforistic”. 

Nu, pe legea mea! a răspuns căpitanul Hod. Mă aflu aici ca 
să vânez şi n-am nimic de câştigat de pe urma meseriei de 
alpinist! 

Bine, prietene Hod! a reluat Banks, un căţărător curajos 
ca dumneata să nu facă nici o ascensiune în acest lanţ 


muntos? 

Niciodată! a strigat căpitanul. 

De ce? 

Am renunţat la ascensiuni! 

De când? 

Din ziua în care, după ce-mi primejduisem viaţa de 
douăzeci de ori, a răspuns căpitanul Hod, am izbutit să 
ating vârful Vrigel în regatul Bhutan. Se spunea că 
niciodată un picior de fiinţă omenească n-a călcat pe 
creştetul acestui pisc. Aveam şi eu cu ce mă mândri! În 
sfârşit, după o mie de primejdii, ajung în vârf şi ce văd? 
Următoarele cuvinte, săpate într-o stâncă: „Durand, 
dentist, strada Caumartin 14, Paris”! De atunci nu mă mai 
caţăr pe munţi. 

Un adevărat viteaz, căpitanul! Trebuie totuşi să 
mărturisesc că, povestindu-ne pătărania lui, Hod făcea o 
strâmbătură atât de comică, încât ar fi fost cu neputinţă să 
nu râzi din toată inima! 

V-am vorbit în mai multe rânduri despre acele sanitarium 
ale peninsulei. Asemenea staţiuni climaterice, aflate la 
munte, sunt foarte frecventate vara de către rentierii, 
funcţionarii şi comercianții din India, pe care îi mistuie 
canicula de la şes. 

În primul rând se cuvine să numesc Simla, situată la 
treizeci şi unu de grade latitudine nordică şi ceva mai spre 
apus de meridianul de şaptezeci şi cinci de grade 
longitudine estică. Este parcă un colţişor din Elveţia, cu 
torenţii, pârâiaşele şi vilele sale plăcut aşezate la umbra 
cedrilor şi a pinilor, la peste două mii de metri deasupra 
nivelului mării. 

După Simla aş cita Darjeeling, cu casele lui albe, dominate 
de piscul Kanchenjanga, la cinci sute de kilometri nord de 
Calcutta şi la două mii trei sute de metri altitudine, în 
apropierea meridianului de optzeci şi şase de grade 
longitudine estică şi la o latitudine nordică de douăzeci şi 


şapte de grade, o poziţie încântătoare în cel mai frumos 
ţinut din lume. 

Au mai fost întemeiate şi alte asemenea sanitarium, în 
diferite puncte ale lanţului himalayan. 

Şi acum, la staţiunile sănătoase şi răcoroase pe care 
climatul arzător al Indiei le face de-a dreptul indispensabile, 
trebuie să mai adăugăm şi Steam House. Atâta doar că 
aceasta este numai a noastră. 

Ea oferă tot confortul, ca în cele mai luxoase locuinţe din 
întreaga peninsulă. Vom găsi aici, într-o zonă minunată, pe 
lângă cerinţele vieţii moderne, tihna pe care zadarnic am 
căuta-o la Simla sau la Darjeeling, unde dai de nenumărați 
anglo-indieni. 

Locul a fost ales cu chibzuinţă. Şoseaua, care serveşte 
partea inferioară a muntelui, se bifurcă aici, legând între 
ele câteva târguşoare risipite spre răsărit şi spre apus. Cel 
mai apropiat dintre aceste sătucuri se află la cinci mile de 
Steam House. Este locuit de un neam de munteni primitori, 
crescători de oi şi capre, cultivatorii unor lanuri bogate de 
grâu şi de orz. 

Mulțumită muncii pline de râvnă a personalului nostru sub 
conducerea lui Banks, a fost nevoie de numai câteva ore 
pentru a organiza o tabără, în care aveam să ne petrecem 
vremea cinci sau şase săptămâni de zile. 

Unul dintre contraforturi, desprins din acele ciudate 
lanţuri secundare de munţi care proptesc uriaşa osatură a 
Himalayei, ne-a pus la dispoziţie un podiş puţin încreţit, 
lung de vreo milă şi lat de o jumătate de milă. Covorul de 
verdeață care îl acoperă este ca o mochetă de iarbă tunsă 
scurt, deasă, pluşată s-ar putea spune, şi presărată cu 
violete. Tufe de rododendroni arborescenţi de înălţimea 
unor stejari mici, ronduri naturale de camelii alcătuiesc 
vreo sută de ciucuri ce produc o impresie fermecătoare. 
Natura n-a avut nevoie de lucrători din Ispahan sau Smirna 
ca să fabrice acest covor din lână vegetală de prima 
calitate. Câteva mii de seminţe aduse de vântul dinspre sud 


într-un teren roditor, un pic de apă şi un strop de soare au 
fost de ajuns ca să-i alcătuiască țesătura plăcută la pipăit şi 
care nu se toceşte. 

Pe podişul nostru cresc vreo douăsprezece pâlcuri de 
copaci măreţi. S-ar putea spune că s-au răzleţit, ca nişte 
partizani, din uriaşa armată a pădurii care acoperă 
flancurile contraforturilor, urcând şi pe lanţurile de munţi 
învecinate, până la o înălţime de şase sute de metri. Cedri, 
stejari, pandanuşi cu frunzele lungi, fagi, arţari erau 
amestecați cu bananieri, bambuşi, magnolii, roşcovi şi 
smochini japonezi. Unii dintre aceşti giganţi îşi întindeau 
ultimele crengi la mai bine de o sută de picioare deasupra 
solului. Ai fi zis că fuseseră plantați aici dinadins, spre a 
umbri cine ştie ce locuinţă forestieră. Sosită la ţanc, Steam 
House a venit să întregească priveliştea înconjurătoare. 
Acoperişurile rotunjite ale celor două pagode se potriveau 
de minune cu tot rămurişul acela variat - crengi ţepene sau 
flexibile, frunze mici şi gingaşe ca aripile fluturilor, ori lungi 
şi late ca nişte pagaie polineziene. Casa cu aburi a dispărut 
sub o îngrămădire de verdeață şi de flori. Nimic nu dă în 
vileag o casă mobilă; aici nu se mai află decât o locuinţă 
sedentară, fixată în pământ, făcută spre a nu se mai clinti 
din loc. 

Îndărăt, un torent, căruia îi poţi urmări firul argintat până 
la mai multe mii de picioare înălţime, curge în dreapta 
peisajului pe latura contrafortului şi se aruncă într-un bazin 
natural umbrit de un grup de copaci frumoşi. Din bazin, 
prisosul scapă într-un pârâiaş, aleargă de-a curmezişul 
pajiştii şi sfârşeşte într-o cascadă zgomotoasă care-şi 
aruncă apa într-o prăpastie adâncă de nu-i poţi vedea 
fundul. 

lată cum a fost aşezată Casa cu aburi, pentru a face cât 
mai lesnicioasă viaţa noastră comună şi spre cea mai 
desăvârşită încântare a ochilor. 

Dacă te îndrepţi către creasta care mărgineşte podişul 
dinainte, vezi că el se înalţă deasupra altor culmi, mai 


scunde, ale temeliilor Himalayei, care coboară în trepte 
gigantice până la şes. Distanţa este îndeajuns de mare spre 
a-ţi îngădui să poţi îmbrăţişa întregul ansamblu cu privirea. 

În dreapta, prima dintre casele trenului este aşezată oblic, 
astfel încât din verandă ca şi prin ferestrele laterale ale 
salonului, sufrageriei şi ale cabinelor de pe partea stângă să 
poţi privi orizontul dinspre miazăzi. Cedri falnici par că 
planează deasupra lui şi se desprind ca nişte viguroase 
siluete negre pe fondul îndepărtat al marelui lanţ muntos, 
acoperit cu zăpezi veşnice. 

În stânga, cea de a doua casă stă parcă rezemată cu 
spatele de coasta unei uriaşe stânci de granit, aurită de 
lumina soarelui. Stânca aceasta, atât prin forma ei ciudată, 
cât şi datorită culorii sale calde, îţi aduce aminte de acele 
gigantice plum-pudding din piatră, despre care vorbeşte 
domnul Russel-Killough în istorisirea călătoriei sale prin 
India meridională. Nu vezi decât o latură a locuinţei, cea 
rezervată sergentului Mac Neil şi tovarăşilor săi din rândul 
personalului de serviciu. Aşezată la douăzeci de paşi de 
locuinţa principală, ea este parcă anexa unei pagode mai 
însemnate. La marginea acoperişului care o încununează, 
scapă un firicel de fum albăstrui, ieşit din laboratorul 
culinar al domnului Parazard. Mai spre stânga, un pâlc de 
copaci abia răzleţiţi din pădure urcă pe brâna dinspre apus 
şi alcătuieşte planul lateral al peisajului. 

În fund, între cele două locuinţe, se înalţă un mastodont 
gigantic. Este Gigantul de Oţel. A fost adăpostit sub o boltă 
de pandanuşi mândri. Cu trompa-i ridicată, ai spune că 
„paşte” ramurile cele mai de sus. Atâta doar că stă 
nemișcat. Se odihneşte, cu toate că n-are nevoie de odihnă. 
Acum, paznic neclintit al Casei cu aburi, aidoma unui enorm 
animal antediluvian, el apără intrarea dinspre capătul 
drumului pe care a remorcat întregul nostru cătun mobil. 

În schimb, oricât de colosal ne-ar fi elefantul, dacă nu-l 
desprinzi cu gândul de lanţul muntos ce se înalţă la şase mii 
de metri deasupra podişului, el n-ar părea să mai aibă nimic 


din gigantul acela artificial cu care mâinile lui Banks au 
îmbogăţit fauna indiană. 

— O muscă pe faţada unei catedrale, spune Hod, puţin 
înciudat. 

Şi este cum nu se poate mai adevărat. Îndărătul lui se află 
un bloc de granit din care ai putea ciopli cu uşurinţă o mie 
de elefanţi de aceeaşi mărime cu al nostru, iar blocul însuşi 
nu este decât o simplă treaptă, una din cele o sută, ale 
acestei scări uriaşe care urcă până pe creasta lanţului de 
munţi şi pe care Dhaulagiri o domină cu piscul său ascuţit. 

Uneori parcă vezi cum cerul tabloului nostru se lasă în jos. 
Pentru o clipă dispar nu numai piscurile semeţe, ci şi 
creasta lanţului. Straturi groase de vapori străbat zona 
mijlocie a Himalayei şi-i învăluie în ceaţă partea de sus. 
Priveliştea se micşorează şi, printr-un efect de optică, ai 
spune atunci că locuinţele, copacii, culmile învecinate şi 
însăşi Steam House îşi recapătă mărimea lor adevărată. 

Se mai întâmplă ca norii, împinşi din spate de anumite 
vânturi umede la o înălţime şi mai mică, să se desfăşoare 
dedesubtul podişului. Ochiul nu mai vede atunci decât o 
mare vălurită de nori albi, iar soarele dă naştere la 
suprafaţa lor unor uimitoare jocuri de lumină. Orizontul a 
dispărut, atât deasupra cât şi dedesubt, iar noi parcă am fi 
fost transportaţi în cine ştie ce regiune aeriană, dincolo de 
marginile Pământului. 

Însă vântul îşi schimbă direcţia, o boare dinspre nord, 
dând năvală prin spărturile lanţului muntos, vine să măture 
toată ceața aceea, marea de aburi se condensează aproape 
numaidecât, spre sud câmpia urcă din nou către orizont, 
contururile sublime ale Himalayei se profilează iarăşi pe 
cerul limpezit de nori, cadrul tabloului îşi regăseşte 
mărimea normală, iar privirea, căreia nimic nu-i mai stă în 
cale, desluşeşte toate amănuntele unei vederi panoramice 
al cărei orizont se întinde pe o distanţă de şaizeci de mile. 

Capitolul II. 

MATHIAS VAN GUITI. 


A doua zi, 26 iunie, un zgomot binecunoscut de glasuri m-a 
deşteptat încă din zori. M-am sculat numaidecât. Căpitanul 
Hod şi ordonanța sa Fox tăifăsuiau în gura mare în 
sufrageria Casei cu aburi. M-am dus îndată după ei. 

În aceeaşi clipă, Banks ieşea din camera lui şi căpitanul i s- 
a adresat cu vocea sa răsunătoare: 

Ei bine, prietene Banks, i-a spus el, iată că până la urmă 
am izbutit! Şi, de astă dată, definitiv. Nu mai este vorba să 
facem o haltă de câteva ore, ci să şedem aici câteva luni de 
zile. 

Da, dragul meu Hod, i-a răspuns inginerul, şi-ţi vei putea 
organiza vânătorile după cum îţi va fi voia. Şuieratul 
Gigantului de Oţel n-are să te mai cheme înapoi în tabără. 

Tu auzi, Fox? 

Da, domnule căpitan, i-a răspuns ordonanța. 

Cerul să mă ajute, a strigat Hod, însă n-am să plec din 
acest sanitarium, numit Steam House, până când nu-l voi fi 
doborât pe al cincizecilea! Al cincizecilea, Fox! Parcă îmi 
trece mie prin gând că pe acela am să-l dibuiesc cu foarte 
mare greutate! 

Tot o să-l dibuiţi până la urmă, i-a răspuns ordonanța. 

De unde-ţi vin ideile astea, căpitane Hod? l-am întrebat eu. 

Oh, Maucler, este o presimţire... o presimţire de vânător! 

Aşadar, a întrebat Banks, chiar începând de astăzi veţi 
părăsi tabăra şi veţi porni în campanie? 

Chiar de astăzi, i-a răspuns căpitanul Hod. Vom începe mai 
întâi cu o recunoaştere a terenului, aşa încât să explorăm 
zona inferioară, coborând până la pădurile din Tarryani. 
Numai să nu-şi fi părăsit tigrii reşedinţa! 

Ai putea să crezi asemenea lucru? 

Ei, cu ghinionul meu...! 

Ghinion în Himalaya! i-a răspuns inginerul Banks. Să fie 
oare cu putinţă? 

În sfârşit, vom vedea! Dumneata ne însoţeşti, Maucler? m- 
a întrebat căpitanul Hod întorcându-se spre mine. 

Da, desigur. 


Dar dumneata, Banks? 

Şi eu, i-a răspuns inginerul, ba cred că şi Munro ţi se va 
alătura, tot astfel ca şi mine... ca amator! 

Oh, a exclamat căpitanul Hod, ca amatori, fie! însă ca nişte 
amatori bine înarmaţi! Nici vorbă să ieşim la plimbare cu 
bastonul în mână! lată un lucru care ar umili fiarele 
sălbatice din ITarryani! 

— De acord! i-a răspuns inginerul. 

— Aşa încât, vezi, Fox, a reluat căpitanul adresându-se 
ordonanţei sale, de data asta să nu mai faci nici o greşeală! 
Ne aflăm doar în ţara tigrilor! Patru carabine Enfield 
pentru colonel, Banks, Maucler şi cu mine, două puşti cu 
gloanţe explozive pentru tine şi pentru Gumi. 

— Fiţi pe pace, domnule căpitan, i-a răspuns Fox. Vânatul 
n-are să aibă de ce se plânge! 

Ziua aceea avea să fie deci consacrată recunoaşterii 
pădurii Iarryani, care acoperă partea de sub sanitarium. 
Aşadar, pe la ora unsprezece, după micul dejun, sir Edward 
Munro, Banks, Hod, Fox, Gumi şi cu mine, bine înarmaţi cu 
toţii, am coborât pe şoseaua ce duce spre câmpie, după ce 
ne îngrijisem să-i lăsăm în tabără pe cei doi câini, cu care n- 
aveam ce face în acea expediţie. 

Sergentul Mac Neil rămăsese la Steam House împreună 
cu Storr, Kaluth şi cu bucătarul, ca să isprăvească lucrările 
de instalare a taberei. După o călătorie de două luni, 
Gigantul de Oțel avea nevoie să fie cercetat şi curăţit, atât 
pe dinăuntru cât şi pe dinafară, şi pus în stare de 
funcţionare. Era o operaţiune de lungă durată, migăloasă şi 
gingaşă, care avea să le dea mult de lucru „cornacilor” săi 
obişnuiţi, fochistul şi mecanicul. 

La ora unsprezece plecasem din sanitarium şi, câteva 
minute mai târziu, după primul cot al şoselei, Steam House 
se pierdea îndărătul unei perdele groase de arbori. 

Ploaia încetase. Împinşi de un vânt răcoros dinspre nord- 
est, norii, mai în neorânduială acum, gonind prin părţile de 
sus ale atmosferei, erau mânaţi cu iuţeală. Cerul era 


cenuşiu, temperatura numai bună pentru cei porniţi la 
plimbare; lipseau însă acele jocuri de umbre şi lumini care- 
ţi farmecă privirile în pădurile mari. 

Pe un drum drept n-am fi avut nevoie decât de douăzeci şi 
cinci sau treizeci de minute ca să coborâm două mii de 
metri, însă şerpuirile şoselei, care îmblânzeau astfel 
povârnişurile, ne-au făcut calea mai lungă. Am mers deci nu 
mai puţin de o oră şi jumătate ca să ajungem în partea de 
sus a pădurilor Tarryani, la cinci-şase sute de picioare 
deasupra câmpiei. Am umblat pe drum plini de voie bună. 
„Atenţie, ne-a spus căpitanul Hod. Intrăm în domeniul 
tigrilor, leilor, panterelor, gheparzilor şi altor animale 
binecuvântate ale regiunii himalayene! Este bine să distrugi 
fiarele sălbatice, dar e şi mai bine să nu te distrugă ele pe 
tine! Deci, să nu ne depărtăm unii de alţii şi să fim cu multă 
băgare de seamă!” 

O asemenea povaţă din gura unui vânător temerar era de 
o valoare deosebită. Astfel încât fiecare dintre noi am ţinut 
seama de ea. Ne-am încărcat puştile şi carabinele, le-am 
controlat cocoşul, le-am pus suportul cremenii în poziţia de 
siguranţă. Eram gata pregătiţi pentru orice fel de 
întâmplare. 

Voi mai adăuga că trebuia să ne păzim nu numai de 
carnivore, ci şi de şerpi, cei mai periculoşi dintre ei găsindu- 
se tocmai prin pădurile Indiei. Belonga - şerpii verzi, şerpii- 
bici şi mulţi alţii sunt extrem de veninoşi. An de an, numărul 
persoanelor care mor de pe urma muşcăturilor acestor 
reptile este de cinci-şase ori mai mare decât acela al 
animalelor domestice sau al oamenilor care pier sfâşiaţi de 
fiarele sălbatice. 

Aşadar, în regiunea Tarryani, cea mai severă prudenţă 
înseamnă să fii atent în toate părţile, să te uiţi bine pe unde 
calci şi pe ce-ţi sprijini mâna, să pândeşti cu urechile ciulite 
cel mai mic zgomot care se aude prin iarbă sau se 
răspândeşte prin tufişuri. 


La douăsprezece şi jumătate intrasem sub umbrarul 
copacilor falnici, grupaţi în marginea pădurii. Rămurişul lor 
înalt se desfăşura deasupra câtorva alei late, pe care ar fi 
trecut cu uşurinţă Gigantul de Oțel, urmat de trenul pe 
care-l căra de obicei. Într-adevăr, partea aceasta a pădurii 
era de multă vreme amenajată pentru cărăuşia cu lemne, 
pe care o fac muntenii. Asta se vedea după făgaşurile de 
roţi proaspăt săpate în huma moale. 

Aleile principale mergeau în acelaşi sens cu lanţul de 
munţi şi, străbătând pădurile din Tarryani în lung, legau 
între ele luminişurile făcute ici şi colo de toporul tăietorilor 
de lemne; însă, de o parte şi de cealaltă, nu porneau din ele 
decât poteci înguste, care se pierdeau în codrii de 
nepătruns. 

Am urmat deci şi noi aleile, mai curând ca nişte geometri 
decât ca vânători, astfel încât să le recunoaştem direcţia 
generală. Nici un urlet nu tulbura tăcerea pădurii. Cu toate 
acestea, urme late, proaspăt întipărite pe pământ, 
dovedeau că marile carnivore nu plecaseră din Tarryani. 

Pe neaşteptate, în clipa în care dădeam cotul unei alei, 
aruncată spre dreapta de piciorul unui contrafort, o 
exclamaţie a căpitanului Hod, care mergea înaintea 
noastră, ne-a făcut să ne oprim locului. 

La vreo douăzeci de paşi, în colţul unei poieni mărginite de 
pandanuşi înalţi, se ridica o construcţie cu o formă cel puţin 
ciudată. Nu era casă: n-avea nici coş şi nici ferestre. Nici 
cabană de vânător nu era: nu avea nici ferestruici şi nici 
ambrazuri prin care să se poată trage. Ai fi spus mai curând 
că-i un mormânt hindus rătăcit în adâncurile pădurii. 

Închipuiţi-vă într-adevăr un soi de cub lung, alcătuit din 
trunchiuri alăturate vertical, înfipte solid în pământ, unite 
în partea de sus cu o legătură groasă din crengi. Drept 
acoperiş, alte trunchiuri aşezate transversal, fixate solid în 
găuri făcute în capetele trunchiurilor verticale. Era foarte 
limpede că acela care meşterise construcţia voise s-o facă 
foarte rezistentă pe toate cele cinci laturi ale sale. Măsura 


vreo şase picioare înălţime, douăsprezece lungime şi zece 
picioare lăţime. Nici urmă de deschizătură, cel puţin dacă 
ea n-o fi fost acoperită pe latura dinainte de o bârnă groasă, 
al cărei capăt rotunjit depăşea puţin în înălţime întreaga 
construcţie. 

Deasupra acoperişului se ridicau nişte prăjini flexibile, 
aşezate ciudat şi legate între ele. De capătul unei pârghii 
orizontale, care susţinea această armătură, spânzura un laţ 
sau mai degrabă o buclă, formată dintr-o împletitură groasă 
de liane. 

Eh, dar ce-i asta? am strigat eu. 

Asta, mi-a răspuns Banks după ce s-a uitat bine, asta este 
pur şi simplu o cursă de şoareci, însă vă las, prieteni, să 
ghiciţi pentru ce fel de şoareci este ea făcută! 

O capcană pentru tigri? a strigat căpitanul Hod. 

Da, a răspuns Banks, o capcană pentru tigri, închisă cu 
bârna aceea pe care o ţinea ridicată în sus bucla din liane 
împletite, deoarece bascula dinăuntru a fost atinsă de un 
animal oarecare. 

Văd pentru prima oară într-o pădure din India o asemenea 
capcană, a spus Hod. Într-adevăr, o cursă de şoareci! lată 
un lucru nedemn de un vânător! 

Sau de un tigru! a adăugat Fox. 

Neîndoielnic, a răspuns Banks, însă dacă este vorba să 
distrugi aceste animale feroce şi nu să le vânezi de plăcere, 
cea mai bună capcană este aceea care prinde cât mai 
multe. Or, cea de faţă mi se pare destul de dibaci întocmită 
spre a atrage şi a opri pe loc fiarele sălbatice, oricât de 
neîncrezătoare şi de viguroase ar fi ele! 

Aş mai adăuga, a spus atunci colonelul Munro, că, întrucât 
bascula care ţinea ridicată uşa capcanei nu se mai află în 
echilibru, se prea poate ca vreun animal să fi picat în cursă. 

Vom afla noi, a strigat căpitanul Hod, şi dacă şoarecele n-a 
murit... 

Căpitanul, însoţindu-şi vorbele cu gesturi pe potrivă, a 
făcut să-i ţăcăne cocoşul carabinei. Toată lumea a făcut la 


fel, fiind gata să tragă la nevoie. 

Desigur, nimeni nu putea pune la îndoială faptul că 
această construcţie era o capcană de felul acelora care se 
întâlnesc frecvent prin pădurile Malaysiei. Însă, chiar dacă 
nu fusese ridicată de un hindus, ea întrunea toate condiţiile 
care fac din asemenea maşinării de distrugere nişte lucruri 
foarte practice: sunt din cale afară de sensibile şi rezistă la 
orice. 

După ce am isprăvit cu pregătirile, căpitanul Hod, Fox şi 
Gumi s-au apropiat de capcană, vrând mai întâi să-i dea 
ocol. Printre trunchiurile aşezate vertical nu era nici o 
crăpătură care să le îngăduie să privească înăuntru. 

Au ascultat atunci cu atenţie. Nu se auzea nici cel mai mic 
zgomot care să trădeze prezenţa vreunei fiinţe vii în cubul 
acela de lemn, la fel de mut ca şi un mormânt. 

Căpitanul Hod şi tovarăşii săi s-au întors în partea din faţă 
a capcanei. Ei s-au încredinţat că bârna mobilă lunecase 
prin cele două uluce late, săpate vertical. Era deci de ajuns 
ca s-o ridice, spre a pătrunde înăuntru. 

Nu se aude nici cel mai mic zgomot, a spus căpitanul Hod, 
care-şi lipise urechea de uşă, nici măcar o răsuflare! Cursa 
de şoareci este goală! 

N-are importanţă, trebuie să fim prevăzători, a răspuns 
colonelul Munro. Şi s-a dus să se aşeze pe un trunchi de 
copac, în stânga luminişului. M-am dus şi eu lângă el. 

Haide, Gumi, l-a îndemnat căpitanul Hod. 

Gumi, vioi, bine făcut în ciuda faptului că era scund, 
sprinten ca o maimuţă, mlădios ca un leopard, un adevărat 
clovn hindus, a înţeles îndată ce dorea căpitanul. 
Îndemânarea sa îl menise din capul locului şi în chip firesc 
pentru serviciul pe care acesta îl aştepta din partea lui. 
Dintr-un salt se şi suise pe acoperişul capcanei şi, întinzând 
mâna, atinsese într-o clipă una dintre prăjinile ce alcătuiau 
armătura superioară. Apoi, a lunecat în lungul pârghiei 
orizontale până la inelul de liane, îndoind-o până la capătul 
bârnei care închidea intrarea capcanei. 


EI a trecut apoi inelul pe după un ieşind aflat în capătul 
bârnei. Nu mai era nevoie decât să facă o mişcare de 
basculare, apăsând pe capătul celălalt al pârghiei. 

Însă a trebuit atunci să cheme în ajutor forţele unite ale 
micii noastre trupe. Colonelul Munro, Banks, Fox şi cu mine 
ne-am dus deci îndărătul capcanei, spre a face această 
mişcare. 

Gumi rămăsese călare pe armătură, ca să degajeze 
pârghia în cazul când vreun obstacol oarecare i-ar fi 
împiedicat funcţionarea. 

Prieteni, ne-a strigat căpitanul Hod, dacă este nevoie să 
vin şi eu cu voi, eu vin, dar, dacă vă puteţi lipsi de mine, 
prefer să rămân în faţa capcanei. Cel puţin, dacă iese un 
tigru, va fi salutat în trecere cu un glonte! 

Şi acela va fi socotit drept al patruzeci şi doilea? l-am 
întrebat eu pe căpitan. 

De ce nu? a răspuns Hod. Dacă va fi doborât de 
împuşcătura mea, măcar va muri în libertate. 

Să nu vindem pielea ursului... până când nu-l vom vedea 
doborât! i-a replicat inginerul. 

Mai cu seamă când ursul s-ar putea prea bine să fie un 
tigru! a adăugat colonelul Munro. 

Bârna era grea şi nu luneca uşor prin uluce. Am izbutit 
totuşi s-o urnim din loc. S-a legănat o clipă, apoi a rămas 
suspendată, la nici două palme deasupra pământului. 

Căpitanul Hod, aplecat înainte, cu carabina lipită de falcă, 
se căznea să vadă dacă nu cumva vreo labă uriaşă sau 
vreun bot gâfâitor îşi va face apariţia prin deschizătura 
capcanei. Nu se ivea însă nimic. 

Încă o sforţare, prieteni! a strigat Banks. 

Şi, datorită lui Gumi care zgâlţâise de câteva ori partea 
dindărăt a pârghiei, bârna a început să urce, puţin câte 
puţin. În curând, deschizătura se făcuse de ajuns de 
încăpătoare spre a îngădui chiar şi trecerea unui animal de 
talie mare. 

Nu se arăta nici un fel de animal. 


Era însă cu putinţă, la urma urmelor, ca, din cauza 
zgomotului făcut în jurul capcanei, prizonierul să se fi 
retras în partea cea mai îndepărtată a închisorii sale. Poate 
că nu aştepta decât clipa cea mai favorabilă ca să se 
năpustească dintr-un salt, să răstoarne pe oricine nu l-ar fi 
lăsat să fugă, apoi să se piardă în adâncul pădurii. 

Era o situaţie destul de palpitantă. 

L-am văzut atunci pe căpitanul Hod făcând câţiva paşi 
înainte, cu degetul pe trăgaciul carabinei şi umblând în aşa 
fel încât să poată străpunge cu privirea până în fundul 
capcanei. 

Acum bârna era ridicată cu totul şi lumina intra în voie 
prin deschizătură. 

În clipa aceea s-a auzit un zgomot uşor între pereţii cuştii, 
apoi un sforăit surd sau mai curând un căscat formidabil, 
care mi s-a părut foarte suspect. 

De bună seamă că acolo se găsea un animal care dormea 
şi pe care noi îl trezisem pe neaşteptate. 

Căpitanul Hod s-a apropiat mai tare şi a luat la ţintă cu 
carabina sa o masă pe care o văzuse foindu-se în penumbră. 

Deodată înăuntru s-a produs o mişcare. A răsunat un 
strigăt de groază, urmat numaidecât de aceste cuvinte, 
pronunţate în cea mai curată limbă engleză: 

Nu trageţi, pentru numele lui Dumnezeu! Nu trageţi! Şi 
un bărbat a dat buzna afară din capcană. 

Am fost cuprinşi de o uimire atât de mare, încât, scăpând 
din mâini armătura, bârna a căzut cu un zgomot înfundat 
dinaintea deschizăturii, pe care a astupat-o din nou. 

În acest timp, personajul atât de neaşteptat, care îşi făcuse 
apariţia, înainta spre căpitanul Hod a cărui carabină îi 
ţintea pieptul şi, pe un ton destul de pretenţios, însoţit de 
un gest plin de emfază, i-a spus: 

Binevoiţi, vă rog, a înălța arma, domnule. Nu aveţi câtuşi 
de puţin de-a face cu un tigru de Tarryani! 

După o scurtă şovăire, căpitanul Hod şi-a mutat carabina 
într-o poziţie mai puţin amenințătoare. 


Cu cine avem cinstea să stăm de vorbă? a întrebat Banks, 
mergând în întâmpinarea acestui personaj. 

Cu naturalistul Mathias Van Guitt, furnizor dc pahiderme, 
tardigrade, plantigrade, proboscidieni, carnivore şi alte 
mamifere, pentru casa Charles Rice din Londra şi casa 
Hagenbeck din Hamburg! 

Apoi, indicându-ne pe toţi cu un gest circular: 

Domnii? 

Colonelul Munro şi tovarăşii săi de călătorie, i-a răspuns 
Banks, arătându-ne pe rând cu mâna. 

În promenadă prin pădurile Himalayei, a reluat furnizorul 
de animale. Pe legea mea, încântătoare excursie! Omagiile 
mele, domnilor, omagiile mele! 

Cine era originalul cu care aveam de-a face? Nu puteam 
crede oare că se smintise în timp ce stătuse închis în 
capcana pentru tigri? Să fi fost nebun, sau plin de bun- 
simţ? În sfârşit, din ce categorie de bimani făcea parte 
individul nostru? 

Aveam să aflăm şi, mai târziu, urma să învăţăm să-l 
cunoaştem mai îndeaproape pe acest personaj ciudat care 
spunea despre sine că este naturalist, ceea ce într-adevăr şi 
fusese. Dumnealui, Mathias Van Guitt, furnizor de animale 
pentru menajerii, era un bărbat cu ochelari, în vârstă de 
cincizeci de ani. Faţa lui spânatică, ochii săi clipind des, 
nasul în vânt, mişcarea neîncetată a întregii lui persoane, 
gesturile din cale afară de expresive corespunzătoare 
fiecăreia din frazele care ieşeau din gura lui mare, toate 
acestea făceau din el tipul foarte cunoscut al vechiului 
comediant de provincie. Cine nu s-a întâlnit, oriunde pe faţa 
pământului, cu unul dintre acei foşti actori a căror 
existenţă, mărginită în întregime la orizontul unei rampe şi 
al unei perdele din fundul scenei, s-a scurs între „uşa spre 
curte” şi „uşa spre grădină” din decorul unui teatru de 
melodramă? Vorbăreţi neobosiţi, gesticulând întruna şi în 
chip supărător, înfumuraţi, plini de ifose, ei îşi ţin capul sus 
şi dat mult pe spate, un cap prea sec la bătrâneţe ca să fi 


fost cu adevărat plin în anii maturității. Cu siguranţă, acest 
Mathias Van Guitt amintea întrucâtva de un asemenea actor 
bătrân. 

Am auzit uneori povestindu-se anecdota aceea hazlie în 
legătură cu un biet cântăreţ care credea că trebuie să-şi 
sublinieze printr-un gest special fiecare dintre cuvintele 
rolului. 

Astfel, în opera Masaniello, în timp ce cânta cât îl ţinea 
gura: 

Dacă dintr-un pescar napolitan... 

braţul său drept, întins către sală, se mişca febril, de parcă 
ar fi ţinut în capătul undiţei o ştiucă după ce înghiţise 
cârligul. Apoi, continuând: 

Cerul voia să facă un monarh, una dintre mâini i se înălța 
către zenit spre a arăta cerul, cealaltă, trasând un cerc în 
jurul capului înălţat cu mândrie, închipuia o coroană regală. 

Nesupus sentinţelor soartei. 

Tot corpul rezista cu violenţă unei împingeri care tindea 
să-l arunce îndărăt. 

E] zicea, călăuzindu-şi luntrea... 

Şi atunci, braţele amândouă, duse cu vioiciune de la 
stânga spre dreapta şi de la dreapta spre stânga, de parcă 
ar fi mânuit vâsla, mărturiseau îndemânarea cu care ştia el 
să conducă o barcă. 

Ei bine, asemenea comportări, cunoscute cântăreţului 
despre care vorbeam, găseai şi la furnizorul Mathias Van 
Guitt. În limbajul său, nu folosea decât cuvinte înadins 
căutate şi se vede treaba că era foarte stânjenitor pentru 
interlocutori, care nu puteau să se ţină în afara razei 
gesturilor sale. 

După cum aveam să aflăm mai târziu chiar din propria-i 
gură, Mathias Van Guitt fusese profesor de Istorie naturală 
la Muzeul din Rotterdam, însă profesoratul nu-i prea 
izbutise. Cu siguranţă că omul acesta demn oferea adesea 
prilejul să se râdă de el, şi dacă elevii se îmbulzeau la 
catedra lui, ei veneau aici ca să se distreze, nu ca să înveţe. 


În cele din urmă, împrejurările l-au făcut ca, sătul de a mai 
profesa fără succes zoologia teoretică, să vină în India spre 
a face zoologie practică. Soiul ăsta de negoţ îi reuşea mai 
bine, aşa încât a ajuns furnizorul, recunoscut ca atare, al 
acelor case importante din Hamburg şi Londra, de la care 
îşi făceau rost de animale mai toate menajeriile publice şi 
particulare din cele două Lumi. 

Şi dacă în clipa de faţă Mathias Van Guitt se găsea în 
Tarryani. Îl adusese aici o însemnată comandă de fiare 
sălbatice. Într-adevăr, tabăra lui nu se afla la mai mult de 
două mile de capcana din care noi tocmai îl scosesem. 

Dar de ce se găsea înăuntru? Banks i-a pus de la bun 
început această întrebare şi iată ce ne-a răspuns el, într-un 
limbaj susţinut de o mare varietate de gesturi. 

— Lucrurile s-au petrecut ieri. Soarele îşi împlinise 
semicercul rotației sale diurne. M-am gândit atunci să merg 
să vizitez una dintre capcanele pentru tigri, înălţată cu 
mâinile mele. Mi-am părăsit deci kraalul, pe care veţi 
binevoi să-l onoraţi cu vizita dumneavoastră, domnilor, şi 
am ajuns în acest luminiş. Eram singur; personalul meu de 
serviciu se îndeletnicea cu lucrări urgente şi nu voisem să-l 
deranjez. Era, desigur, o imprudenţă. De îndată ce m-am 
aflat în faţa capcanei, am constatat mai întâi că trapa, 
alcătuită din bârna mobilă, este ridicată. De unde am 
conchis, nu lipsit de oarecare logică, faptul că nici o fiară 
sălbatică nu se lăsase prinsă. Cu toate acestea, am dorit să 
verific dacă momeala se mai afla la locul ei şi dacă buna 
funcţionare a basculei era asigurată. locmai de aceea, 
printr-o îndemânatică mişcare de reptaţie, m-am strecurat 
prin deschizătura îngustă. 

Mâna lui Mathias Van Guitt indica, printr-o ondulare 
elegantă, mişcarea unui şarpe care se strecoară printre 
ierburile înalte. 

— Atunci când am ajuns în fundul capcanei, a reluat 
furnizorul de animale, am examinat ciozvârta de capră, ale 
cărei emanaţii urmau să atragă pe locuitorii acestei părţi a 


pădurii. Momeala era intactă. Mă pregăteam să mă retrag, 
când o izbitură involuntară cu mâna a făcut bascula să 
joace; armătura s-a destins, trapa a căzut la loc şi m-am 
găsit prins în propria mea capcană, fără vreun mijloc de-a 
mai putea ieşi. 

Ajuns aici, Mathias Van Guitt s-a oprit o clipă, spre a ne 
face să pricepem întreaga gravitate a situaţiei în care se 
aflase. 

— Cu toate acestea, domnilor, a reluat el, n-am să vă 
ascund faptul că luam în considerare întâmplarea, în primul 
rând sub latura ei comică. Eram întemnițat, fie! Nu se 
găsea nici un fel de temnicer care să-mi deschidă uşa 
închisorii, de acord! Mă gândeam însă că pe oamenii mei, 
văzând că nu mă mai întorc în kraal, îi va nelinişti absenţa 
mea îndelungată şi că vor întreprinde căutări, care, mai 
curând sau mai târziu, vor fi încununate de succes. Nu era 
decât o chestiune de timp. 

Căci, ce poţi face într-o vizuină, decât să visezi, a spus un 
fabulist francez. Am visat deci şi s-au scurs ore întregi fără 
ca situaţia mea să se fi modificat. La căderea serii, s-a făcut 
resimţită foamea. Mi-am imaginat că n-aveam altceva mai 
bun de făcut decât s-o înşel dormind. M-am resemnat, 
aşadar, ca un filosof şi am adormit profund. Noaptea a fost 
liniştită, în mijlocul marilor tăceri ale pădurii. Nimic nu mi-a 
tulburat somnul şi poate că aş mai fi dormit încă, dacă nu 
m-ar fi deşteptat un zgomot insolit. Trapa capcanei se 
înălța, lumina zilei pătrundea în valuri în colţişorul meu 
întunecos, nu-mi mai rămânea decât să mă năpustesc afară! 
Dar ce tulburare m-a cuprins când am văzut instrumentul 
morţii îndreptat spre pieptul meu! Încă o clipă şi aş fi fost 
împuşcat! Ora eliberării mele ar fi fost şi ultima oră a 
vieţii!... Însă domnul căpitan a binevoit să recunoască în 
mine o creatură de specia domniei-sale... şi nu-mi mai 
rămâne decât să vă mulţumesc, domnilor, pentru că m-aţi 
redat libertăţii! 


Aceasta a fost istorisirea furnizorului de animale. Trebuie 
să vă mărturisesc că numai cu greu am izbutit să ne 
stăpânim zâmbetele pricinuite de tonul şi de gesturile lui. 

Aşadar, domnule, l-a întrebat Banks, v-aţi stabilit tabăra 
prin porţiunea aceasta a ținutului Tarryani? 

Da, domnule, i-a răspuns Mathias Van Guitt. După cum am 
avut plăcerea să vă aduc la cunoştinţă, kraalul meu nu se 
află la mai mult de două mile de aici, şi, dacă veţi binevoi să- 
| onoraţi cu prezenţa, eu aş fi fericit să vă primesc în el. 

Vom veni cu siguranţă, domnule Van Guitt, să vă facem o 
vizită! a spus colonelul Munro. 

Noi suntem vânători, a adăugat căpitanul Hod, şi felul cum 
este instalat un kraal are să ne intereseze. 

Vânători, a strigat Mathias Van Guitt, vânători! 

Şi nu şi-a putut împiedica fizionomia să exprime faptul că 
avea o stimă foarte moderată pentru fiii lui Nemrod. 

Fără îndoială că dumneavoastră vânaţi fiarele sălbatice... 
spre a le ucide? a reluat el, adresându-se căpitanului. 

Numai spre a le ucide, i-a răspuns Hod. 

lar eu, numai spre a le prinde! i-a replicat furnizorul, 
luând o atitudine plină de mândrie. 

Ei bine, domnule Van Guitt, n-o să ne facem concurenţă! a 
ripostat căpitanul Hod. 

Furnizorul de animale a clătinat din cap. Totuşi, calitatea 
noastră de vânători nu l-a făcut să-şi retragă invitaţia. 

Când veţi dori, poftiţi, domnilor! a spus el, înclinându-se cu 
graţie. 

Însă, în aceeaşi clipă, s-au auzit prin pădure mai multe 
glasuri şi vreo jumătate de duzină de hinduşi s-au ivit la 
cotitura aleii celei mari care se desfăşura în partea cealaltă 
a luminişului. 

Ah, iată-i pe oamenii mei, a spus Mathias Van Guitt. Apoi, 
întorcându-se spre noi, ducând un deget la gură şi 
țuguindu-şi un pic buzele, a adăugat: 

Nici un cuvânt despre aventura mea! Nu trebuie ca 
personalul kraalului să ştie că m-am lăsat prins în capcană 


ca un vulgar animal! Aceasta ar putea slăbi prestigiul pe 
care întotdeauna trebuie să-l păstrez în ochii lor! 

Un semn de încuviinţare din partea noastră l-a liniştit pe 
furnizorul de animale. 

Stăpâne, a spus atunci unul dintre hinduşi, a cărui figură 
inteligentă şi impasibilă mi-a atras îndată atenţia, stăpâne, 
vă căutăm de mai bine de un ceas, fără să avem... 

Eram împreună cu aceşti domni, care binevoiesc să mă 
însoţească până în kraal, i-a răspuns Van Guitt. Însă, mai 
înainte de a părăsi luminişul, se cuvine să punem iar 
capcana în stare de funcţionare. 

La porunca furnizorului s-au apucat deci să ridice din nou 
trapa. 

În acest timp, Mathias Van Guitt ne-a poftit să vizităm 
interiorul capcanei. Căpitanul Hod s-a strecurat pe urmele 
lui, iar eu l-am urmat. 

Locul era puţin cam strâmt pentru gesturile largi ale 
gazdei noastre, care se comporta aici de parcă s-ar fi aflat 
într-un salon. 

Felicitările mele, a spus căpitanul Hod, după ce a cercetat 
maşinăria. Este foarte bine imaginată. 

Să nu vă îndoiţi de asta, domnule căpitan, i-a răspuns 
Mathias Van Guitt. Acest gen de capcană este infinit 
preferabil vechilor gropi garnisite cu ţăruşi din lemn tare, 
cât şi copacilor flexibili, îndoiţi în formă de arcuri şi 
menţinuţi în poziţie de laţ. În primul caz, animalul îşi 
sfârtecă pântecele; în al doilea, este ştrangulat. Evident, 
acest lucru are prea puţină importanţă atunci când nu este 
vorba decât de a distruge fiarele sălbatice! Însă aceluia 
care vă vorbeşte, ele îi trebuie vii, intacte, fără nici o 
deteriorare! 

Fără îndoială, a ripostat căpitanul Hod, noi nu folosim 
aceleaşi metode! 

Poate că a mea este cea bună! a replicat furnizorul de 
animale. Dacă am întreba fiarele sălbatice... 

Eu nu le întreb! a răspuns căpitanul. 


Hotărât lucru, căpitanului Hod şi lui Mathias Van Guitt nu 
prea le era dat să se înţeleagă. 

Dar, l-am întrebat eu pe furnizor, atunci când animalele au 
căzut în capcană, cum faceţi ca să le scoateţi de acolo? 

O cuşcă rulantă este adusă până lângă trapă, mi-a răspuns 
Mathias Van Guitt, prizonierii se năpustesc înăuntru din 
proprie iniţiativă şi nu mai am altceva de făcut decât să-i 
transport în kraal, în pasul lent şi liniştit al bivolilor mei 
domestici. 

Nici nu sfârşise bine fraza, că în luminiş s-au auzit nişte 
strigăte. Prima noastră mişcare, a căpitanului Hod şi a mea, 
a fost aceea de a da buzna afară din capcană. Oare ce se 
întâmplase? 

Un şarpe-bici, din soiul cel mai primejdios, tocmai fusese 
rupt în două de băţul pe care-l ţinea în mână un hindus şi 
acest lucru se petrecuse chiar în clipa în care veninoasa 
reptilă se năpustea asupra colonelului. 

Hindusul era acela pe care-l remarcasem mai înainte. 
Intervenţia lui rapidă îl salvase pe sir Edward Munro, care 
ar fi murit pe loc, după cum ne-a fost dat să vedem 
numaidecât. 

Într-adevăr, strigătele pe care le auzisem erau scoase de 
unul dintre servitorii kraalului, care se zvârcolea pe jos, 
cuprins de ultimele spasme ale agoniei. 

Printr-o groaznică nenorocire, capul şarpelui, retezat cu 
totul, îi sărise în piept, colții se fixaseră acolo şi nefericitul, 
îmbibat de o otravă care pătrunde cu uşurinţă în corp, îşi 
dădu sufletul în mai puţin de un minut, fără să mai fi fost cu 
putinţă să i se dea ajutor. 

În prima clipă am rămas încremeniţi de acest spectacol 
înspăimântător, apoi ne-am năpustit spre colonelul Munro. 

Tu n-ai fost atins? l-a întrebat Banks, prinzându-l iute de 
mână. 

Nu, Banks, linişteşte-te, i-a răspuns sir Edward Munro. 

Pe urmă, ridicându-se în picioare şi mergând spre 
hindusul căruia îi datora viaţa, i-a spus: 


Mulţumesc, prietene. 

Printr-un gest, hindusul i-a dat de înţeles că nu-i datoreşte 
nici un fel de mulţumire pentru asta. 

Cum te numeşti? l-a întrebat colonelul Munro. 

Kalagani, i-a răspuns hindusul. 

Capitolul III. 

KRAALUL.. 

Moartea acelui nefericit ne mişcase foarte tare, mai cu 
seamă date fiind împrejurările în care avusese loc 
întâmplarea. Însă muşcătura şarpelui-bici, unul dintre cei 
mai veninoşi din întreaga peninsulă, nu iartă. La miile de 
victime pe care le fac an de an în India aceste reptile de 
temut52, mai trebuia adăugată una. 

S-a spus - bănuiesc că numai în glumă - că, odinioară, în 
Martinica nu existau şerpi şi că englezii i-au adus aici atunci 
când au fost nevoiţi să-i dea Franţei insula înapoi. Francezii 
însă nu s-au folosit de asemenea gen de represalii când şi- 
au părăsit teritoriile din India. Ar fi fost şi zadarnic şi 
trebuie să cădem de acord că natura s-a arătat foarte 
darnică în această privinţă. 

Sub înrâurirea veninului, corpul hindusului intra repede în 
descompunere. A fost nevoie să fie înmormântat 
numaidecât. Tovarăşii săi s-au apucat de treabă şi l-au 
depus în fundul unei gropi îndeajuns de adânci pentru ca 
fiarele carnivore să nu ajungă la el. 

Îndată ce trista ceremonie s-a încheiat, Mathias Van Guitt 
ne-a poftit să-l însoţim în kraal, invitaţia lui fiind acceptată 
cu amabilitate. 

N-am avut nevoie decât de o jumătate de oră ca să 
ajungem la aşezarea furnizorului de animale, care îşi merita 
într-adevăr numele de kraal, folosit mai mult de către 
colonii din sudul Africii. 

Era un loc mare, împrejmuit, având o formă alungită, aflat 
în străfundurile pădurii, într-o poiană întinsă. Mathias Van 
Guitt îl rânduise cu o desăvârşită înţelegere a trebuinţelor 
meseriei. Locul era înconjurat pe tuspatru părţile de un 


gard înalt, străpuns de o poartă de ajuns de largă spre a 
putea lăsa loc de trecere carelor. În fund, la mijloc, o casă 
lungă, alcătuită din trunchiuri de copaci şi din scânduri, 
slujea drept adăpost pentru toţi locuitorii kraalului. Şase 
cuşti, împărţite în mai multe compartimente, fiecare dintre 
ele urcată pe patru roate, erau aşezate în formă de echer în 
ungherul cel mai îndepărtat dinspre stânga al împrejmuirii. 
După răgetele care se auzeau dintr-acolo, puteai socoti că 
nu duceau lipsă de oaspeţi. Spre dreapta, o duzină de 
bivoli, hrăniţi cu iarba grasă de la munte, se aflau într-un 
ţarc sub cerul liber. Ei alcătuiau atelajul obişnuit al 
menajeriei rulante. Şase căruţaşi însărcinaţi să mâne carele 
şi zece hinduşi special instruiți pentru vânătoarea de fiare 
sălbatice întregeau personalul aşezării. 

Căruţaşii erau angajaţi numai pe perioada campaniei. 
Slujba lor consta în a mâna carele spre locurile de 
vânătoare şi a le duce apoi la cea mai apropiată staţie de 
railway. Acolo, carele luau loc pe truck-uri şi, prin 
Allahabad, puteau ajunge repede, fie la Bombay, fie la 
Calcutta. 

Vânătorii, hinduşi de neam, aparţineau categoriei de 
shikari. Aceştia au sarcina să caute urmele animalelor 
sălbatice, să le scoată din bârlog şi să le prindă de vii. 

Acesta era personalul kraalului. Mathias Van Guitt şi 
oamenii săi locuiau aici de câteva luni de zile. Erau expuşi 
nu numai atacurilor fiarelor sălbatice, ci şi frigurilor, căci 
ţinutul Tarryani este foarte infestat. Umezeala nopţilor, 
evaporarea fermenţilor primejdioşi din sol, căldura umedă 
dezvoltată sub acoperământul copacilor, pe care razele 
solare nu-l străbat decât incomplet, fac din zona inferioară 
a Himalayei o regiune nesănătoasă. 

Cu toate acestea, furnizorul şi hinduşii săi erau bine 
aclimatizaţi, întrucât malaria nu-i atingea mai mult decât pe 
tigri sau pe alţi locuitori obişnuiţi ai ținutului Iarryani. 
Nouă, însă, nu ne-ar fi fost îngăduit să şedem mai multă 
vreme în kraal fără să fim scutiţi de urmări grave. Dealtfel, 


aşa ceva nici nu intra în planurile căpitanului Hod. În afară 
de cele câteva nopţi petrecute la pândă după vânat, aveam 
să locuim în Steam House, în zona aceea superioară până la 
care aburii câmpiei nu puteau ajunge. 

Sosisem deci la tabăra lui Mathias Van Guitt. Poarta s-a 
deschis spre a ne îngădui să intrăm. 

Mathias Van Guitt părea deosebit de măgulit de vizita 
noastră. 

— Acuma, domnilor, ne-a spus el, permiteţi-mi să vă fac 
onorurile kraalului. Aşezarea de faţă corespunde tuturor 
exigenţelor artei mele. În realitate, nu este altceva decât o 
colibă de proporţii mai mari, ceea ce în peninsula indiană 
vânătorii numesc un huddi. 

În timp ce vorbea, furnizorul ne-a deschis uşile cabanei, 
locuită laolaltă de oamenii lui şi de el însuşi. Departe de a fi 
luxoasă, nici pomeneală de aşa ceva. Prima cameră pentru 
stăpân, a doua pentru shikari, cea de a treia pentru 
căruţaşi; în fiecare, nu găseai drept mobilier decât câte un 
pat de campanie; o a patra încăpere, o sală mai mare, slujea 
totodată drept bucătărie şi sală de mese. După cum se 
vede, locuinţa lui Mathias Van Guitt era destul de primitivă 
şi merita pe drept cuvânt denumirea de huddi. Un „colibar” 
în coliba lui, atât şi nimic mai mult. 

După ce am vizitat locuinţa acestor bimani aparţinând 
primului grup al mamiferelor, am fost invitaţi să vedem mai 
de aproape sălaşul patrupedelor. 

Era partea cea mai interesantă din tot kraalul. Îţi aducea 
aminte mai degrabă de orânduirea unei menajerii de bâlci 
decât de instalaţiile confortabile ale unei grădini zoologice. 
Într-adevăr, nu lipseau decât pânzele pictate cu tempera, 
atârnate deasupra scenei şi reprezentând, în culori 
violente, un îmblânzitor cu maiou roz şi frac de catifea, în 
mijlocul unei hoarde ţopăitoare de fiare sălbatice, care, cu 
boturile însângerate şi cu ghearele scoase, se încovoaie sub 
biciul unui Bidel ori a unui Pezon eroic! Ce-i drept, nu se 
găsea aici nici publicul care să dea năvală în lojă. 


La câţiva paşi se aflau strânşi laolaltă bivolii domestici. Ei 
ocupau, spre dreapta, o parte laterală a kraalului, în care li 
se aducea zilnic raţia de iarbă proaspătă. Ar fi fost cu 
neputinţă să laşi animalele astea să râtăcească prin 
păşunile învecinate. După cum se exprima în mod elegant 
Mathias Van Guitt, „libertatea aceasta de a păşuna, 
îngăduită prin ţinuturile Regatului Unit, este incompatibilă 
cu primejdiile pe care le prezintă pădurile himalayene”. 

Menajeria propriu-zisă cuprindea şase cuşti, înălțate 
fiecare pe câte patru roţi. Fiecare cuşcă, prevăzută cu grilaj 
în partea din faţă, era împărţită în trei compartimente. 
Nişte uşi, sau mai curând pereţi despărțitori mobili de jos în 
sus, îngăduiau să fie trecute animalele dintr-un 
compartiment într-altul, după nevoile serviciului. Cuştile 
acestea cuprindeau atunci şapte tigri, doi lei, trei pantere şi 
doi leoparzi. 

Mathias Van Guitt ne-a informat că stocul său nu va fi 
complet decât după ce va mai fi capturat doi leoparzi, trei 
tigri şi un leu. Atunci el va părăsi tabăra, va merge la cea 
mai apropiată staţie de railway şi se va îndrepta în direcţia 
Bombay. 

Fiarele sălbatice din cuşti, după cum puteai vedea cu 
uşurinţă, erau măreţe, însă deosebit de feroce. Fuseseră 
prinse de prea puţină vreme spre a se fi putut obişnui să fie 
ţinute sechestrate. Recunoşteai asta după răgetele lor 
înspăimântătoare, după salturile bruşte de la un perete 
despărțitor la celălalt, după loviturile lor de labă, violente, 
printre gratii, care erau strâmbate în mai multe locuri. 

Când am ajuns dinaintea cuştilor, furia animalelor mai că 
s-a dublat, însă Mathias Van Guitt nu părea să se 
emoţioneze câtuşi de puţin. 

Bietele animale! a spus căpitanul Hod. 

Bietele animale! a repetat şi Fox. 

Credeţi, aşadar, că ele sunt mai vrednice de plâns decât 
acelea pe care le ucideţi dumneavoastră? a întrebat 
furnizorul pe un ton destul de sec. 


Mai puţin de plâns, cât de condamnat... că s-au lăsat 
prinse! a ripostat căpitanul Hod. 

Dacă uneori carnivorele din anumite ţări, cum ar fi acelea 
ale continentului african, sunt supuse unui post îndelungat, 
întrucât acolo sunt rare rumegătoarele care alcătuiesc 
singura lor hrană, nu acelaşi lucru se întâmplă şi în zona 
aceasta a ținutului Tarryani. Aici se găsesc din belşug 
bizoni, bivoli, zebuşi, mistreți, antilope, pe care leii, tigrii şi 
panterele le vânează neîncetat. Pe deasupra, caprele şi oile, 
fără a mai vorbi despre raioţii care le păzesc, le oferă o 
pradă sigură şi uşoară. Deci, fiarele găsesc lesne prin 
pădurile Himalayei cu ce să-şi potolească foamea. Astfel 
încât cruzimea lor, niciodată domolită, nu are nici o scuză. 

Furnizorul de animale îi hrănea pe pensionarii menajeriei 
cu carne de bizon şi de zebu, iar shikarilor le revenea 
sarcina să le aprovizioneze în anumite zile. 


V-aţi înşela dacă aţi crede că vânătoarea unor asemenea 
animale este lipsită de primejdii. Chiar dimpotrivă, însuşi 
tigrul are mult a se teme de bivolul sălbatic, care devine 
îngrozitor atunci când este rănit. Mulţi vânători l-au văzut 
dezrădăcinând cu lovituri de coarne copacul în care ei 
căutaseră refugiu. Fără îndoială, se spune că ochiul 
rumegătorului este o adevărată lentilă măritoare, că văzul 
său triplează mărimea obiectelor, că omul, apărându-i sub 
acest aspect gigantic, îl ţine la respect. Se mai pretinde că 
poziţia verticală a fiinţei umane aflată în mers este de 
natură să înspăimânte animalele sălbatice, şi că este mai 
bine să le înfrunţi în picioare decât stând pe vine sau culcat. 

Nu ştiu cât adevăr s-o afla în aceste observaţii, însă este 
lucru sigur că omul, chiar şi atunci când se ridică în 
picioare, nu-l impresionează câtuşi de puţin pe bivolul 
sălbatic şi, dacă-i lipseşte arma, el se poate socoti ca şi 
pierdut. 

Tot astfel se petrec lucrurile şi cu bizonul din India, care 
are capul scurt şi pătrat, coarnele subţiri şi lăţite spre bază, 
spatele ghebos - această conformaţie apropiindu-l de 
semenii săi din America - picioarele albe de la copite şi 
până la genunchi şi o lungime care, măsurată de la 
rădăcina cozii şi până la vârful botului, atinge uneori patru 
metri. Şi el, chiar dacă este mai puţin violent atunci când 
paşte împreună cu turma prin ierburile înalte de la şes, 
ajunge să fie cumplit pentru vânătorul care îl atacă în mod 
imprudent. 

Acestea erau deci rumegătoarele folosite îndeosebi pentru 
hrana carnivorelor din menajeria Van Guitt. Astfel încât, 
pentru a pune mâna pe ele mai în siguranţă sau aproape 
fără primejdie, shikarii căutau mai degrabă să le prindă în 
capcane cu basculă, de unde nu le scoteau decât moarte 
sau când puţin mai lipsea să nu moară. 

De altminteri, furnizorul de animale, ca om care-şi 
cunoştea meseria, nu le împărțea hrana pensionarilor săi 
decât cu foarte mare zgârcenie. O dată pe zi, la prânz, li se 


dădeau câte patru sau cinci livre de carne, atât şi nimic mai 
mult. Ba chiar - cu siguranţă că datorită „repaosului 
duminical” - le lăsa să postească de sâmbăta şi până lunea. 
Într-adevăr, tristă duminică de dietă! Aşa încât atunci când, 
după patruzeci şi opt de ore, le sosea micul tain, izbucnea o 
furie turbată, cu neputinţă de potolit, un concert de urlete, 
o agitaţie de temut, nişte salturi formidabile, care imprimau 
cuştilor rulante o mişcare de du-te-vino de-ţi era frică să nu 
se dărâme! 

Ai fi fost ispitit să repeţi odată cu căpitanul Hod: „Da, 
bietele animale!” 

Însă Mathias Van Guitt nu se purta astfel fără o pricină 
anume. Ţinându-şi fiarele sălbatice nemâncate în condiţii de 
sechestrare, el le scutea de boli de piele şi făcea să le 
crească preţul pe pieţele Europei. 

Totuşi, ne putem închipui cu uşurinţă că, în timp ce 
Mathias Van Guitt îşi arăta colecţia, mai curând ca 
naturalist decât ca prezentator de animale, gura nu-i stătea 
de pomană. Ba dimpotrivă, vorbea, povestea, istorisea şi, 
întrucât carnivorele din Tarryani formau principalul subiect 
al frazelor sale bombastice, aceasta ne interesa într-o 
oarecare măsură. Aşadar, nu urma să mai părăsim kraalul 
decât atunci când zoologia Himalayei ne va fi încredinţat şi 
cele din urmă taine ale sale. 

Dar, domnule Van Guitt, l-a întrebat Banks, m-aţi putea 
informa dacă beneficiile aduse de meserie sunt pe măsura 
primejdiilor întâmpinate? 

Domnule, i-a răspuns furnizorul, pe vremuri ele erau 
foarte avantajoase. Cu toate acestea, de câţiva ani încoace, 
sunt silit s-o mărturisesc, costul animalelor sălbatice este în 
scădere. Vă puteţi da seama după cotele ultimelor preţuri 
curente. Principala noastră piaţă este grădina zoologică din 
Anvers. Fiinţe volatile, ofidieni, eşantioane de familii de 
simieni şi saurieni, reprezentanţi ai carnivorelor din cele 
două Lumi, acolo expediez eu consuetudinar... 

Căpitanul Hod s-a înclinat dinaintea acestui cuvânt. 


produsele aventuroaselor noastre hăituieli prin pădurile 
peninsulei. Oricum ar fi, însă, gustul publicului pare să se 
schimbe, iar preţul de vânzare va ajunge să fie inferior 
preţului de cost! Astfel, recent, un struţ mascul nu s-a 
vândut decât cu o mie o sută de franci, iar femela numai cu 
opt sute. O panteră neagră n-a găsit cumpărător decât cu o 
mie şase sute de franci, o tigroaică de Java cu două mii 
patru sute, iar o familie de lei - tată, mamă, un unchi şi doi 
leişori plini de viitor - cu şapte mii de franci laolaltă! 

Într-adevăr, pe o nimica toată! a răspuns Banks. 

Cât despre proboscidieni... a reluat Mathias Van Guitt. 

Proboscidieni? a întrebat căpitanul Hod. 

Desemnăm cu acest nume ştiinţific pahidermele cărora 
natura le-a încredinţat o trompă. 

Elefanții, deci! 

Da, elefanții, începând din era cuaternară, mastodonţii în 
perioadele preistorice... 

Vă mulţumesc, a răspuns căpitanul Hod. 

Cât despre proboscidieni, a reluat Mathias Van Guitt, 
trebuie să renunţăm de a-i mai captura decât cel mult spre 
a le recolta colții, deoarece consumul de fildeş n-a diminuat. 
Însă, de când autorii dramatici, ajunşi la epuizarea 
procedeelor scenice, au născocit să-i expună în piesele lor, 
impresarii îi plimbă din oraş în oraş şi acelaşi elefant, 
străbătând provincia cu o trupă ambulantă, este de ajuns 
spre a satisface curiozitatea unei ţări întregi. Astfel încât 
elefanții sunt mai puţin vânaţi ca altădată. 

Dar, l-am întrebat eu, nu furnizaţi, deci, aceste eşantioane 
ale faunei indiene decât menajeriilor din Europa? 

Mă veţi ierta, mi-a răspuns Mathias Van Guitt, dacă în 
această privinţă, domnule, îmi permit, fără a fi prea curios, 
să vă pun o simplă întrebare. M-am înclinat, în chip de 
încuviinţare. 

Sunteţi francez, domnule, a reluat furnizorul de animale. 
Acest lucru se recunoaşte nu numai după accent, ci şi după 
figura dumneavoastră, care este un amestec agreabil de tip 


galo-roman şi celt. Or, ca francez, se vede că nu aveţi decât 
prea puţină înclinare pentru călătoriile îndepărtate şi, fără 
îndoială, nu aţi făcut ocolul Pământului? 

Ajuns aici, gestul lui Mathias Van Guitt a descris unul 
dintre marile cercuri ale sferei terestre. 

N-am avut încă plăcerea, i-am răspuns eu. 

V-aş întreba, deci, domnule, a reluat furnizorul, nu dacă aţi 
venit în Indii, întrucât vă aflaţi aici, ci dacă aţi ajuns să 
cunoaşteţi temeinic peninsula indiană? 

Încă incomplet, i-am răspuns eu. Am vizitat totuşi Bombay, 
Calcutta, Benares, Allahabad, valea Gangelui. Le-am văzut 
monumentele, am admirat... 

Eh! Şi ce-i cu asta, domnule, ce-i cu asta! a răspuns 
Mathias Van Guitt întorcând capul, în timp ce mâna lui, 
agitată cu febrilitate, exprima un suprem dispreţ. 

Apoi, procedând prin hipotipoză, adică dedându-se la o 
descriere vie şi animată: 

— Da, ce-i cu asta, atâta vreme cât dumneavoastră nu aţi 
vizitat încă menajeriile acelor rajahi puternici care au 
păstrat cultul acelor animale superbe, onorate pe teritoriul 
sfânt al Indiei! Atunci, domnule, apucaţi iarăşi bastonul de 
turist! Mergeţi în Guicowar să vă prezentaţi omagiile 
regelui din Baroda! Vedeţi-i menajeriile, care îmi datoresc 
cea mai mare parte a pensionarilor - lei de Kathiawar, urşi, 
pantere, cheetah, lincşi, tigri! Asistaţi la celebrarea 
căsătoriei celor şaizeci de mii de porumbei ai săi, care se 
oficiază cu pompă în fiecare an! Admiraţi-i cele cinci sute de 
bulbul-privighetorile peninsulei, a căror educaţie este 
făcută cu atâta grijă de parcă ar fi moştenitoarele tronului! 
Contemplaţi-i elefanții, dintre care unul, menit meseriei de 
călău, are drept misiune să strivească ţeasta condamnatului 
pe piatra de supliciu! Apoi transportaţi-vă la aşezămintele 
rajahului din Mysore, cel mai bogat dintre suveranii Asiei! 
Pătrundeţi în palatul său în care se pot număra cu sutele 
rinocerii, elefanții, tigrii şi toate fiarele sălbatice de rang 
înalt, care fac parte din aristocrația animalieră a Indiei! Şi, 


după ce veţi fi văzut toate acestea, domnule, poate abia 
atunci nu veţi mai putea fi acuzat de ignoranță în privinţa 
minunilor acestei ţări incomparabile! 

Nu puteam decât să mă înclin în faţa observaţiilor lui 
Mathias Van Guitt. Modul său pasionat de a prezenta 
lucrurile de bună seamă că nu îngăduia discuţii. 

Totuşi, căpitanul Hod a stăruit într-un chip mai direct 
asupra faunei speciale din regiunea Tarryani. 

V-aş ruga, i-a cerut el, să-mi daţi câteva informaţii în 
legătură cu carnivorele după care am venit în această parte 
a Indiei. Vă repet, chiar dacă nu sunt decât un simplu 
vânător, n-am să vă fac concurenţă, domnule Van Guitt, ba 
chiar, dacă pot să vă ajut să prindeţi câţiva dintre tigrii care 
vă lipsesc din colecţie, m-aş strădui bucuros. Însă, odată 
menajeria completată, nu veţi găsi poate nelalocul său să 
mă consacru distrugerii acestor animale, pentru plăcerea 
mea personală. 

Mathias Van Guitt a luat atitudinea unui om resemnat să 
sufere un lucru pe care-l dezaprobă, însă pe care nu-l poate 
împiedica. A recunoscut, de altminteri, că Tarryani 
cuprindea un număr considerabil de animale dăunătoare, în 
general puţin cerute pe pieţele Europei şi a căror 
sacrificare i se părea îngăduită. 

Ucideţi mistreţii, accept, a răspuns el. Cu toate că aceste 
suine din ordinul pahidermelor nu sunt carnare... 

Carnare? a întrebat căpitanul Hod. 

Înţeleg prin aceasta că sunt ierbivore; ferocitatea lor este 
atât de mare, încât îi fac să treacă prin cele mai cumplite 
primejdii pe vânătorii îndeajuns de îndrăzneţi ca să-i atace! 

Şi lupii? 

Lupii sunt numeroşi în întreaga peninsulă şi foarte de 
temut atunci când se năpustesc în haite asupra câte unei 
ferme solitare. Animalele acestea se aseamănă puţin cu 
lupul chel din Polonia şi, în ce mă priveşte, nu fac mai mult 
caz de ei decât de şacali sau de câinii sălbatici. Dealtfel, nu 
neg câtuşi de puţin ravagiile pe care le comit, însă, întrucât 


nu au nici o valoare comercială şi sunt nedemni de a figura 
printre zoocraţii claselor înalte, vi-i abandonez şi pe ei, 
căpitane Hod. 

Dar urşii? l-am întrebat eu. 

Urşii au părţile lor bune, domnule, mi-a răspuns furnizorul 
de animale, dând din cap în semn de încuviinţare. Dacă 
aceia din India nu sunt vânaţi cu aceeaşi aviditate ca 
semenii lor din familia ursinelor, ei au, totuşi, o anumită 
valoare comercială, ceea ce îi recomandă binevoitoarei 
atenţii a cunoscătorilor. Gustul poate ezita între cele două 
tipuri pe care le datorăm văilor Kaşmirului şi colinelor 
Rajmahalului. Însă, în afară poate de perioada de 
hibernare, animalele acestea sunt aproape inofensive, în 
definitiv, şi nu pot ispiti instinctele cinegetice ale unui 
adevărat vânător, aşa cum se prezintă în ochii mei căpitanul 
Hod. 

Căpitanul s-a înclinat, cu o înfăţişare care arăta că, fie cu, 
fie fără permisiunea lui Mathias Van Guitt, în problemele 
acestea speciale nu s-ar bizui decât pe sine însuşi. 

Dealtfel, a adăugat furnizorul, urşii aceştia nu sunt decât 
nişte animale botanofage... 

Botanofage? a întrebat căpitanul Hod. 

Da, a răspuns Mathias Van Guitt, ei nu trăiesc decât cu 
vegetale şi nu au nimic comun cu speciile feroce, cu care 
peninsula se mândreşte pe drept cuvânt. 

Număraţi şi leopardul printre aceste fiare sălbatice? l-a 
mai întrebat căpitanul Hod. 

Fără doar şi poate, domnule. Este o felină agilă, 
îndrăzneață, plină de curaj, care se caţără în copaci şi, prin 
însuşi acest lucru, este mai de temut chiar decât tigrul... 

Oh! a exclamat căpitanul Hod. 

Domnule, i-a răspuns Mathias Van Guitt pe un ton sec, 
atunci când un vânător nu mai este sigur că va găsi refugiu 
în copaci, este foarte aproape de a fi vânat şi el, la rândul 
său. 


Dar pantera? a întrebat căpitanul Hod, care voia să 
termine cât mai iute cu această conversaţie. 

Superbă, pantera, a răspuns Mathias Van Guitt, şi puteţi 
vedea, domnilor, că am aici specimene magnifice! Uimitoare 
animale, care, printr-o ciudată contradicţie, o antilogie spre 
a folosi un cuvânt mai puţin uzual, pot fi dresate pentru 
vânătoare! Da, domnilor, în special în Guicowar, rajahii 
antrenează panterele pentru acest nobil exerciţiu! Sunt 
aduse într-un palanchin, cu capul acoperit cu o glugă, 
întocmai ca ereţii sau ca şoimii. Ce-i drept, ele sunt 
adevăraţi şoimi pe patru picioare! De îndată ce vânătorii 
văd o turmă de antilope, pantera, căreia i se scoate 
capişonul, se năpusteşte asupra timidelor rumegătoare, ale 
căror picioare, oricât ar fi ele de sprintene, nu le pot scăpa 
de ghearele sale îngrozitoare! Da, domnule căpitan, da! Veţi 
găsi şi pantere în Tarryani. Veţi găsi poate chiar mai multe 
decât v-aţi dori-o, însă vă previn în mod caritabil că acelea 
nu sunt îmblânzite! 

Aşa sper şi eu, a răspuns căpitanul Hod. 

Ca şi leii dealtfel, a adăugat furnizorul de animale, destul 
de jignit de acest răspuns. 

Ah, leii! a exclamat din nou căpitanul Hod. Să vorbim un 
pic despre lei, vă rog! 

Ei bine, domnule, a reluat Mathias Van Guitt, eu îi privesc 
pe aceşti pretinşi regi ai animalităţii drept inferiori 
semenilor lor din antica Libie. Aici masculii nu poartă 
coama aceea care este apanajul leului african şi ei nu mai 
sunt, după părerea mea, decât nişte Samsoni tunşi în mod 
regretabil! Dealtfel, au dispărut aproape cu totul din India 
centrală, spre a se refugia în Kathiawar, în deşertul Theil şi 
în Tarryani. Aceste feline degenerate, trăind acum 
singuratice ca nişte pustnici, nu mai pot să se oţelească 
pentru întâlnirile cu semenii lor. Astfel încât eu nu-i plasez 
în primul loc pe scara patrupedelor. Într-adevăr, domnilor, 
de leu mai poţi scăpa; de tigru, însă, niciodată! 

Ah, tigrii! a strigat căpitanul Hod. 


Da, tigrii! a repetat Fox. 

Tigrul, a răspuns Mathias Van Guitt însufleţindu-se, el 
merită coroana! Se spune tigru regal şi nu leu regal, şi pe 
bună dreptate! India îi aparţine în întregime şi se rezumă la 
el! N-a fost el oare primul ocupant al acestor pământuri? 
Nu este el adevăratul copil al pământului sfânt al lui 
Aryavarta? Vedem astfel aceste admirabile fiare răspândite 
pe toată suprafaţa peninsulei - căci ele nu au părăsit 
niciunul dintre districtele locuite de strămoşii lor, de la 
capul Comorin şi pină la bariera himalayană. 

Şi braţul lui Mathias Van Guitt, după ce a închipuit un 
promontoriu înaintat din sud, a urcat iar spre nord, spre a 
desena un întreg lanţ de munţi. 

În Sanderband, a reluat el, se află la ei acasă! Domnesc 
acolo în chip de stăpâni şi nenorocire aceluia care ar vrea 
să le dispute acest teritoriu! În Nilgiri ei vagabondează în 
masă, întocmai ca pisicile sălbatice. şi parva licet 
componere magnis53! Înţelegeţi, în consecinţă, pentru ce 
aceste feline superbe sunt cerute pe toate pieţele Europei 
şi constituie mândria îmblânzitorilor de fiare sălbatice! 
Care este marea atracţie a menajeriilor publice sau 
private? Tigrul! Când vă temeţi pentru viaţa 
îmblânzitorului? Atunci când îmblânzitorul intră în cuşca 
tigrului! Ce animal plătesc rajahii cu greutatea sa în aur 
pentru împodobirea grădinilor lor regale? Tigrul! Cine este 
foarte căutat la bursele animaliere de la Londra, Anvers şi 
Hamburg? Tigrul! În ce fel de vânătoare se disting vânătorii 
indieni, ofiţeri în armata regală sau în armata nativă? În 
vânătoarea de tigri. Ştiţi dumneavoastră, domnilor, ce 
plăcere le oferă oaspeţilor lor suveranii din India 
independentă? Este adus un tigru regal într-o cuşcă. Cuşca 
este aşezată în mijlocul unei câmpii întinse. Rajahul, 
invitaţii, ofiţerii săi, străjile sunt înarmaţi cu lăncii, 
revolvere şi carabine şi majoritatea dintre ei călăresc pe 
viteze solipede... 

Solipede? a întrebat căpitanul Hod. 


Caii lor, dacă preferaţi acest cuvânt, puţin cam vulgar. 
Însă, de îndată, solipedele acestea, înspăimântate de 
vecinătatea felinei, de mirosul ei de sălbăticiune şi de 
fulgerul care-i ţâşneşte din priviri, se cabrează şi este 
nevoie de întreaga îndemânare a călăreţilor pentru a le ţine 
în frâu. Deodată este deschisă uşa cuştii! Monstrul îşi ia 
avânt, zboară, se năpusteşte asupra grupurilor risipite ici şi 
colo, jertfeşte furiei sale o hecatombă de victime! Dacă 
uneori izbuteşte să sfarme cercul de fier şi de foc care-l 
cuprinde, cel mai adesea sucombă luptând unul contra o 
sută! însă, cel puţin, moartea lui este glorioasă şi dinainte 
răzbunată! 

Bravo, domnule Mathias Van Guitt! a strigat căpitanul 
Hod, care se înflăcărase la rândul său. Da, de bună seamă 
că este un spectacol frumos! Da, tigrul este regele 
animalelor! Dacă dumneavoastră aţi prins, domnule Van 
Guitt, eu am ucis tigri şi sper să nu plec din Tarryani până 
când al cincizecilea nu va fi căzut sub loviturile mele! 

Căpitane, a rostit furnizorul de animale încruntându-se, v- 
am lăsat mistreţii, lupii, urşii, bivolii! Aceştia nu ajung oare 
ca să vă potolească furia de vânător? 

Am văzut cum prietenul nostru Hod începea „să se 
ambaleze” cu tot atâta zel ca şi Mathias Van Guitt în 
legătură cu întrebarea pasionantă: prinsese unul mai mulţi 
tigri decât ucisese celălalt? Ce mai subiect de discuţie! Era 
oare mai bine să-i capturezi decât să-i distrugi? Ce mai teză 
de susţinut cu pasiune! 

Căpitanul şi furnizorul de animale începeau de pe acum să 
schimbe fraze rapide şi, ca să spunem întregul adevăr, să 
vorbească amândoi odată, fără a se mai înţelege unul cu 
celălalt. 

Banks a intervenit în discuţie. 

Tigrii, a spus el, sunt regii creaţiei, bineînţeles, domnilor, 
însă mi-aş îngădui să adaug că sunt nişte regi foarte 
primejdioşi pentru supuşii lor. În 1862, dacă nu mă înşel, 
aceste admirabile feline au devorat pe toţi telegrafiştii 


staţiei din insula Sangor. Se mai citează cazul unei tigroaice 
care, în trei ani, a făcut nu mai puţin de o sută optsprezece 
victime şi al alteia care, în acelaşi interval de timp, a distrus 
o sută douăzeci şi şapte de persoane. Este prea mult, chiar 
şi pentru nişte regine! În sfârşit, după dezarmarea şipailor, 
într-un răstimp de trei ani, douăsprezece mii cinci sute 
cincizeci şi patru de indivizi au pierit de colții tigrilor. 

Dar, domnule, a răspuns Mathias Van Guitt, se pare că 
dumneavoastră uitaţi că aceste animale sunt omofage? 

Omofage? a întrebat căpitanul Hod. 

Da, mâncătoare de carne crudă; ba chiar hinduşii pretind 
că, după ce au gustat o singură dată din carnea de om, nu 
mai vor alta cu nici un chip! 

Ei bine, domnule?... a întrebat Banks. 

Ei bine, domnule, i-a răspuns surâzând Mathias Van Guitt, 
se supun firii lor!... Doar trebuie şi ele să mănânce! 

Capitolul IV. 

O REGINĂ DIN TARRYANI. 

Această observaţie a furnizorului de animale a pus capăt 
vizitei noastre în kraal. 

Sosise ora să ne întoarcem înapoi la Steam House. 

Într-un cuvânt, căpitanul Hod şi Mathias Van Guitt nu 
erau, la despărţire, cei mai buni prieteni de pe lume. Dacă 
unul voia să distrugă fiarele sălbatice din Tarryani, celălalt 
dorea să le prindă - şi, cu toate acestea, existau acolo 
destule ca să-i mulţumească pe amândoi. 

Au căzut totuşi de acord să se ţină des legătura între kraal 
şi sanitarium. Urmau să se înştiinţeze unul pe celălalt când 
puteau da o lovitură bună. Shikarii lui Mathias Van Guitt, 
deprinşi cu soiul acesta de expediţii, cunoscând toate 
ascunzişurile din Tarryani, erau şi ei în stare să-i fie de folos 
căpitanului Hod, făcându-i cunoscute locurile de trecere ale 
animalelor. 

Îndatoritor, furnizorul i-a pus oamenii săi la dispoziţie şi, în 
mod deosebit, pe Kalagani. Hindusul, chiar dacă intrase de 


curând în serviciul kraalului, se dovedea foarte destoinic şi 
te-ai fi putut bizui pe el întru totul. 

În schimb, căpitanul Hod a făgăduit să-i dea o mână de 
ajutor lui Mathias Van Guitt spre a captura fiarele sălbatice 
ce-i mai lipseau din stoc. 

Înainte de a părăsi kraalul, pe care probabil nu se gândea 
să-l viziteze prea des, sir Edward Munro i-a mai mulţumit o 
dată lui Kalagani, a cărui intervenţie îl salvase de la moarte, 
şi i-a spus că va fi întotdeauna binevenit la Steam House. 

Hindusul s-a înclinat plin de nepăsare. Nu lăsa să se vadă 
câtuşi de puţin simţământul de satisfacţie pe care-l încerca 
auzindu-l vorbind astfel pe acela care îi datora viaţa. 

Ne-am întors acasă la ora cinci. Vă puteţi închipui că 
Mathias Van Guitt a fost subiectul conversaţiei. 

Mii de draci, ce gesturi frumoase are şi furnizorul ăsta de 
animale! tot repeta căpitanul Hod. Ce mai cuvinte alese! Ce 
de-a întorsături de frază! Atâta doar că se înşeală socotind 
că fiarele sălbatice sunt vrednice numai să fie expuse în 
public! 

În zilele următoare, 27, 28 şi 29 iunie, a plouat aşa de 
tare, încât vânătorii noştri, oricât de furioşi erau, n-au putut 
părăsi Steam House. Dealtfel, pe o vreme atât de 
îngrozitoare, este cu neputinţă să recunoşti urmele, iar 
carnivorele, cărora apa nu le place mai mult decât pisicilor, 
nu-şi părăsesc de bună voie culcuşurile. 

Pe 30 iunie, timpul a fost mai bun, cerul se mai înseninase, 
în acea zi, căpitanul Hod, Fox, Gumi şi cu mine ne-am 
pregătit de drum ca să coborâm la kraal. 

În timpul dimineţii, au venit să ne viziteze câţiva munteni. 
Auziseră spunându-se că o pagodă miraculoasă fusese 
transportată în regiunea Himalayei şi un viu simţământ de 
curiozitate îi împingea către Steam House. 

Dacă aşa-zisa pagodă i-a uluit, Gigantul de Oţeli-a 
tulburat până într-atâta, încât au început să dea semne de 
adoraţie. Şi unde mai pui că atunci el se odihnea! Oare ce- 
ar fi mai simţit oamenii aceştia de treabă dacă l-ar fi văzut 


vărsând flăcări şi fum, căţărându-se cu pas sigur pe 
povârnişurile repezi din munţii lor? 

Colonelul Munro le-a făcut o bună primire acestor 
localnici, dintre care unii străbat în mod obişnuit teritoriile 
Nepalului, la hotarul indo-chinez. 

Un răstimp, conversaţia s-a purtat asupra acelei părţi de 
graniţă unde, după înfrângerea şipailor, îşi căutase refugiu 
Nana Sahib, pe vremea când era urmărit pe întreg 
teritoriul Indiei. 

Într-un cuvânt, muntenii nu ştiau mai multe decât noi 
înşine. Zvonul morţii nababului ajunsese până la ei şi nu 
păreau să-l fi pus la îndoială. Cât priveşte pe tovarăşii care-i 
supravieţuiseră, despre ei nici măcar nu mai era vorba. Se 
prea poate că or fi căutat un adăpost mai sigur prin 
străfundurile Tibetului, însă ar fi fost foarte greu să-i mai 
găseşti prin partea locului. 

Dacă într-adevăr gândul colonelului Munro fusese ca, 
urcând spre nordul peninsulei, să lămurească tot ce avea 
vreo legătură, oricât de îndepărtată, cu Nana Sahib, 
răspunsul era foarte nimerit ca să-l întoarcă din drum. 
Totuşi, după ce i-a ascultat pe munteni, el a rămas pe 
gânduri şi n-a mai luat parte la conversaţie. 

Le-a pus şi căpitanul Hod câteva întrebări, însă din cu totul 
alt punct de vedere. Ei l-au încunoştiinţat că fiarele 
sălbatice, tigrii îndeosebi, făceau ravagii înspăimântătoare 
în zona inferioară a Himalayei. Locuitorii fuseseră nevoiţi 
să-şi lase fermele, ba chiar să părăsească sate întregi. 
Fuseseră distruse mai multe turme de capre şi de oi şi 
existau numeroase victime şi printre localnici. În ciuda 
premiului însemnat oferit în numele guvernului - trei sute 
de rupii pe cap de tigru - numărul acestor feline nu părea 
să scadă şi se punea întrebarea dacă în curând omul nu va 
fi silit să dea înapoi din faţa lor. 

Muntenii au mai adăugat următoarea informaţie: că tigrii 
nu se limitează numai la Iarryani. Pretutindeni acolo unde 


câmpia le oferă ierburi înalte, jungle, crânguri în care să 
poată sta la pândă, îi poţi întâlni în număr mare. 

„Răufăcătoare animale!” spuneau ei. 

Oamenii aceştia cumsecade - din motive temeinice, după 
cum se vede - nu vădeau aceleaşi idei în legătură cu tigrii 
ca furnizorul Mathias Van Guitt şi prietenul nostru, 
căpitanul Hod. 

Muntenii s-au retras încântați de primirea care li se făcuse 
şi au făgăduit să mai vină în vizită la Steam House. 

După plecarea lor, pregătirile noastre de drum fiind 
încheiate, căpitanul Hod, cei doi tovarăşi ai noştri şi cu 
mine, bine înarmaţi, gata să facem faţă oricărei întâlniri, am 
coborât către Tarryani. 

Ajungând în luminişul în care se înălța capcana din care-l 
scosesem într-un mod atât de fericit pe Mathias Van Guitt, 
acesta ni s-a înfăţişat privirilor, nu lipsit de oarecare pompă. 

Cinci sau şase dintre oamenii săi, printre care şi Kalagani, 
se îndeletniceau cu trecerea din capcană într-o cuşcă pe 
roate a unui tigru care se lăsase prins în cursul nopţii. 

Măreţ animal, pe legea mea, şi care se înţelege de la sine 
că l-a făcut invidios pe căpitanul Hod! 

Unul mai puţin în Tarryani! a şoptit el între două suspine, 
care au găsit îndată ecou în pieptul lui Fox. 

Unul în plus în menajerie, a răspuns furnizorul. Încă doi 
tigri, un leu, doi leoparzi şi voi fi în măsură să-mi onorez 
angajamentele înainte de sfârşitul campaniei. Mergeţi cu 
mine la kraal, domnilor? 

Vă mulţumim, a spus căpitanul Hod, dar astăzi vânăm pe 
contul nostru. 

Kalagani vă stă la dispoziţie, căpitane Hod, i-a răspuns 
furnizorul de animale. El cunoaşte bine pădurea şi vă poate 
fi de folos. 

Îl primim bucuroşi drept călăuză. 

Acum, domnilor, a adăugat Mathias Van Guitt, vă urez mult 
noroc! însă făgăduiţi-mi să nu masacrați totul! 


O să vă mai lăsăm şi dumneavoastră, i-a răspuns căpitanul 
Hod. 

Şi Mathias Van Guitt, salutându-ne cu un gest teatral, a 
dispărut pe sub copaci, pe urmele cugştii rulante. 

La drum, a strigat căpitanul Hod, la drum, prieteni! Pentru 
al patruzeci şi doilea! 

Pentru al treizeci şi optulea! a răspuns Fox. 

Pentru primul! am adăugat eu. 

Însă tonul cu care am rostit aceste cuvinte l-a făcut pe 
căpitanul Hod să zâmbească. Fără doar şi poate, eram lipsit 
de focul sacru! Hod s-a întors spre Kalagani. 

Cunoşti bine Tarryani? l-a întrebat el. 

L-am străbătut de douăzeci de ori, atât ziua cât şi noaptea 
şi în toate direcţiile, i-a răspuns hindusul. 

Ai auzit cumva spunându-se că prin împrejurimile 
kraalului a fost semnalat în mod mai deosebit vreun tigru? 

Da, însă tigrul ăsta este o tigroaică. Ea a fost văzută la 
două mile depărtare de aici, în susul pădurii, şi de vreo 
câteva zile vrem să punem mâna pe ea. Doriţi ca... 

Ne mai întrebi dacă dorim! a răspuns căpitanul Hod, fără 
a-i mai lăsa hindusului răgazul să-şi încheie fraza. 

Într-adevăr, n-aveam altceva mai bun de făcut decât să-l 
urmăm pe Kalagani; astfel încât am pornit-o la drum după 
el. 

Faptul că fiarele sălbatice sunt foarte numeroase în ţinutul 
Tarryani nu este câtuşi de puţin îndoielnic şi, aici ca şi 
altundeva, n-au nevoie de mai puţin de doi boi pe 
săptămână pentru consumul lor particular! 

Socotiţi dar cât de costisitoare este pentru întreaga 
peninsulă această „întreţinere”! 

Dar dacă tigrii se găsesc în număr mare prin partea 
locului, să nu vă închipuiţi cumva că ei cutreieră teritoriile 
fără ca să fie nevoiţi s-o facă. Atâta vreme cât foamea nu-i 
mână de la spate, rămân ascunşi în vizuine şi ar fi o 
adevărată greşeală să credeţi că-i poţi întâlni la tot pasul. 
Câţi călători n-au străbătut păduri şi jungle, fără să fi văzut 


măcar unul! Aşa încât, atunci când se organizează o 
vânătoare, este nevoie ca mai întâi să fie cunoscute locurile 
de trecere obişnuite ale acestor animale şi, mai cu seamă, 
să fie descoperit pârâul sau izvorul la care vin de obicei să- 
şi potolească setea. 

Nici măcar atâta nu este de ajuns, ci mai trebuie ca tigrii 
să fie şi momiţi. 

Este un lucru destul de uşor de făcut, punând un sfert de 
bou atârnat de un stâlp într-un loc înconjurat de copaci sau 
de stânci, care pot sluji drept adăpost vânătorilor. Cel puţin 
aşa se procedează în pădure. 

La câmpie e cu totul altceva şi aici elefantul ajunge să fie 
ajutorul cel mai de folos al omului în vânătorile cu gonaci. 
Numai că animalele acestea trebuie să fie perfect dresate 
pentru asemenea manevră. Oricum, însă, ele sunt uneori 
cuprinse de panică, ceea ce face foarte primejdioasă poziţia 
vânătorilor căţăraţi în spatele lor. 

Se mai cuvine să spunem că tigrul nu şovăie să se 
năpustească asupra elefantului. Lupta dintre el şi om se dă 
atunci în spinarea giganticului pahiderm, care se înfurie, şi 
nu rareori ea se încheie în avantajul fiarei. 

Totuşi, aşa se desfăşoară marile vânători ale rajahilor şi 
sportivilor bogaţi din India, vrednici a figura în analele 
cinegetice. 

Nu tot astfel obişnuia să procedeze şi căpitanul Hod. El 
mergea pe jos în căutarea tigrilor şi avea obiceiul să se 
lupte cu ei stând în picioare. 

Între timp, noi îl urmam pe Kalagani, care mergea în ritm 
susţinut. Rezervat ca orice hindus, vorbea puţin şi se 
mărginea să răspundă pe scurt la întrebările care-i erau 
puse. 

După o oră poposeam lângă un pârâu vijelios, pe ale cărui 
maluri se vedeau urme de animale, încă proaspete. În 
mijlocul unei poieniţe se înălța un stâlp de care atârna un 
sfert de bou. 


Momeala nu rămăsese cu totul neatinsă. Fusese ciopârţită 
de curând de dinţii şacalilor, acei hoţomani ai faunei 
indiene, mereu în căutarea unei prăzi care nu le este 
destinată. O duzină de carnivore dintr-acestea a luat-o la 
fugă când ne-am apropiat, lăsându-ne locul liber. 

— Căpitane, a spus Kalagani, aici vom aştepta tigroaica. 
Veţi vedea că locul este potrivit pentru pândă. 

Într-adevăr, era uşor să te urci în copaci sau să te postezi 
îndărătul stâncilor, în aşa fel încât focurile de armă să se 
încrucişeze în dreptul stâlpului, izolat în mijlocul poieniţei. 

Ceea ce am şi făcut numaidecât. Gumi şi cu mine ne-am 
aşezat pe aceeaşi ramură. Căpitanul Hod şi Fox, călare pe 
prima bifurcaţie a crengilor câte unui stejar falnic şi verde, 
şedeau faţă în faţă, în aşteptare. 

Kalagani se ascunsese pe jumătate îndărătul unei stânci 
mai răsărite, pe care ar fi putut să se caţăre dacă primejdia 
avea să devină de neînlăturat. 

Animalul urma să fie prins astfel într-un cerc de foc din 
care n-ar mai fi putut ieşi. 

Toate şansele erau deci împotriva lui, cu toate că trebuia 
să ţinem seama şi de neprevăzut. 

Nu mai aveam altceva de făcut decât să aşteptăm. 

Şacalii, risipiţi ici şi colo, făceau să li se mai audă 
lătrăturile răguşite prin desişurile învecinate, însă nu mai 
îndrăzneau să vină să atace sfertul de bou. 

Nu se scursese o oră şi lătrăturile au încetat deodată. 
Aproape numaidecât doi sau trei şacali au ţâşnit din hăţiş, 
au străbătut în goană poiana şi au dispărut în adâncul 
pădurii. 

Un semn al lui Kalagani, care se pregătea să se caţăre pe 
stâncă, ne-a prevenit să fim atenţi. 

Într-adevăr, fuga aceea zorită a şacalilor nu se putea 
datora decât apropierii vreunei fiare sălbatice - tigroaica, 
fără îndoială - şi trebuia să ne aşteptăm s-o vedem apărând 
dintr-o clipă în alta în vreo parte a poienii. 


Armele ne erau pregătite. Carabinele căpitanului Hod şi a 
ordonanţei sale, aţintite de pe acum asupra acelei părţi a 
desişului de unde fugiseră şacalii, aşteptau doar apăsarea 
degetului ca să verse foc. 

Curând mi s-a părut că văd cum ramurile de sus ale 
hăţişului se mişcă uşor. În aceeaşi clipă s-a auzit un trosnet 
de lemn uscat. Un animal, oricare ar fi fost acela, înainta, 
însă cu băgare de seamă şi fără grabă. Neîndoielnic, nu-i 
zărise pe vânătorii care-l pândeau ascunşi în frunzişul des. 
Se vede totuşi că instinctul îl făcea să presimtă că locul 
unde se găsea nu era prea sigur pentru el. Este de la sine 
înţeles că, dacă nu-l împingea foamea de la spate şi dacă 
sfertul de bou nu l-ar fi atras cu mirosul său, nu se încumeta 
el să meargă mai departe. 

Şi-a făcut totuşi apariţia printre ramurile unui tufiş şi s-a 
oprit locului, dintr-un simţământ de neîncredere. 

Era într-adevăr o tigroaică mare, cu cap puternic şi trupul 
mlădios. A început să înainteze târându-se pe burtă, 
mişcându-se şerpuitor ca o reptilă. 

De comun acord, am lăsat-o să se apropie de stâlp. Ea 
mirosea pământul, se înălța pe labe, îşi arcuia spinarea ca o 
pisică enormă care nu caută să sară. Deodată au răsunat 
două focuri de carabină. 

Patruzeci şi doi! a strigat căpitanul Hod. 

Treizeci şi opt! a strigat şi Fox. 

Căpitanul şi ordonanța trăseseră amândoi în acelaşi timp 
şi ochiseră atât de bine, încât tigroaica, atinsă drept în 
inimă de un glonte - dacă nu chiar de două - se rostogolea 
pe pământ. 

Kalagani a dat fuga spre animal. De îndată am sărit şi noi 
din copaci. 

Tigroaica nu se mai mişca. 

Cui îi revenea însă cinstea de a fi lovit-o de moarte? 
Căpitanului sau lui Fox? Lucru de mare importanţă, vă daţi 
bine seama. 


A fost spintecat deci animalul. Inima îi fusese străbătută de 
două gloanţe. 

Haide, a rostit căpitanul, nu fără oarecare părere de rău, 
câte o jumătate pentru fiecare. 

O jumătate, domnule căpitan! a răspuns Fox pe acelaşi 
ton. Şi cred că niciunul dintre ei n-ar fi cedat în ruptul 
capului partea pe care se cuvenea să şi-o treacă în cont. 

Aceasta a fost, aşadar, lovitura miraculoasă a cărei urmare 
firească fusese aceea că fiara murise fără luptă şi, prin 
urmare, fără primejdii pentru atacatori, rezultat foarte rar 
în asemenea gen de vânătoare. 

Fox şi Gumi au rămas pe câmpul de bătaie spre a jupui 
animalul de blana sa superbă, în timp ce căpitanul şi cu 
mine ne-am întors la Steam House. 

Nu am intenţia să notez în amănunt toate incidentele 
expediției noastre în Tarryani, în afara acelora care 
prezintă un caracter mai deosebit. Mă voi mărgini deci să 
spun că atât căpitanul Hod cât şi Fox n-au mai avut de ce să 
se plângă. 

La 10 iulie, în cursul unei vânători din huddi, adică din 
cabană, norocul le-a surâs iarăşi, fără ca ei să fi întâmpinat 
primejdii adevărate. De altminteri, un huddi este bine 
orânduit pentru pânda fiarelor mari. Este un soi de micuță 
fortăreață crenelată, ai cărei pereţi, străpunşi de 
ambrazuri, domină malurile unui pârâu unde animalele au 
obiceiul să vină să se adape. Deprinse să vadă asemenea 
construcţii, ele nu se pot arăta neîncrezătoare şi se expun 
direct împuşcăturilor. 

Însă şi aici, ca pretutindeni altundeva, este vorba să le 
loveşti mortal de la primul glonte, altfel lupta devine 
primejdioasă, căci un huddi nu-l pune întotdeauna la 
adăpost pe vânător de salturile formidabile ale fiarelor, pe 
care rănile le fac să devină de-a dreptul furioase. 

Tocmai astfel s-a întâmplat cu acest prilej, după cum veţi 
vedea mai departe. 


Mathias Van Guitt ne însoţise şi el. Poate că trăgea nădejde 
ca vreun tigru, uşor rănit, să poată fi dus la kraal, unde şi-ar 
fi dat osteneala să-l îngrijească şi să-l vindece. 

Or, în ziua aceea, trupa noastră de vânători a avut de-a 
face cu trei tigri, pe care cea dintâi salvă nu i-a putut 
împiedica să se năpustească asupra pereţilor huddi-ului. 
Primele două animale, spre marea supărare a furnizorului, 
au fost ucise de un al doilea rând de gloanţe, pe când 
străbăteau incinta crenelată. Cât despre al treilea tigru, ela 
sărit înăuntru cu un umăr însângerat, însă nu rănit de 
moarte. 

Pe acesta îl vom avea, a strigat Mathias Van Guitt, care se 
cam hazarda vorbind astfel, îl vom avea viu...! 

Nici n-apucase să-şi încheie fraza imprudentă, că animalul 
se şi năpustea asupra lui, îl dobora la pământ şi s-ar fi zis cu 
furnizorul dacă un glonte al căpitanului Hod n-ar fi nimerit 
drept în cap tigrul, care a căzut fulgerat la pământ. Mathias 
Van Guitt a sărit sprinten în picioare. 

Ei, căpitane, a strigat el în loc să-i mulţumească 
tovarăşului nostru, ai fi putut să mai aştepţi...! 

Să aştept? Ce să aştept? i-a replicat căpitanul Hod. Ca 
animalul să vă fi sfâşiat pieptul cu o lovitură de gheară? 

O lovitură de gheară nu este mortală...! 

Fie, a replicat liniştit căpitanul Hod. Altă dată am să 
aştept! 

Oricum ar fi, animalul, care n-ar mai fi putut face parte din 
menajeria kraalului, nu mai era bun decât să i se aştearnă 
blana pe lângă vreun pat; însă această fericită expediţie a 
ridicat la patruzeci şi doi numărul tigrilor ucişi de căpitan şi 
la treizeci şi opt al acelora doborâţi de ordonanţă, fără a 
mai socoti jumătatea de tigroaică figurând dinainte la 
activul lor. 

Nu trebuie să credem că marile vânători ne-au făcut să le 
uităm pe acelea de mai mică importanţă. Domnul Parazard 
nu ne-ar fi îngăduit aşa ceva. Antilope, capre negre, dropii 
mari - foarte numeroase prin împrejurimile Casei cu aburi 


potârnichi, iepuri de câmp asigurau meselor noastre o mare 
varietate de vânat. 

Când porneam să străbatem Tarryani, rareori ni se alătura 
şi Banks. Dacă pe mine expedițiile acestea începeau să mă 
intereseze, el nu se lăsa deloc atras. Zonele superioare ale 
Himalayei îl atrăgeau cu siguranţă mai mult şi-i plăceau 
asemenea excursii, mai cu seamă când colonelul Munro era 
de acord să ne însoţească. 

Însă numai o dată sau de două ori plimbările inginerului 
au avut loc în astfel de condiţii. El putuse să bage de seamă 
că, după instalarea sa în sanitarium, sir Edward Munro 
începuse iar să fie îngrijorat. Vorbea mai puţin, se ţinea mai 
la o parte, purta uneori discuţii cu sergentul Mac Neil. Se 
gândeau ei oare la vreun proiect pe care voiau să-l ţină 
ascuns până şi faţă de Banks? 

La 13 iulie, Mathias Van Guitt a venit să ne facă o vizită. 
Mai puţin norocos decât căpitanul Hod, el nu izbutise să 
adauge vreun nou pensionar la menajeria sa. Nici tigrii, nici 
leii şi nici leoparzii nu mai păreau dispuşi să se lase prinşi. 
Fără îndoială că ideea de a merge să se expună în public 
prin părţile extremului Occident nu le surâdea câtuşi de 
puţin. De aici şi ciuda prea justificată a furnizorului de 
animale, pe care nici măcar nu încerca să şi-o ascundă. 

Kalagani şi doi shikari din personalul său îl însoțeau pe 
Mathias Van Guitt în cursul vizitei. 

Modul în care fusese instalat sanitariumul în poziţia 
aceasta fermecătoare i-a plăcut nespus de mult. Colonelul 
Munro l-a rugat să rămână la cină. Ela acceptat, plin de 
amabilitate, şi a tăgăduit să ne onoreze masa. 

În aşteptarea cinei, Mathias Van Guitt a dorit să viziteze 
Steam House, al cărei confort contrasta cu modesta 
întocmire a kraalului. A lăudat întrucâtva cele două case 
rulante; însă trebuie să mărturisesc că Gigantul de Oţel nu 
i-a stârnit câtuşi de puţin admiraţia. Un naturalist ca el nu 
putea să nu rămână nepăsător în faţa unei asemenea 
capodopere de mecanică. Şi cum ar fi putut aproba crearea 


unui atare animal artificial, oricât de remarcabilă ar fi fost o 
astfel de realizare! 

Să nu gândiţi lucruri rele despre elefantul nostru, 
domnule Mathias Van Guitt! i-a spus Banks. Este un animal 
puternic şi, dacă ar fi nevoie, nu i-ar veni greu să care, 
odată cu vagoanele noastre, şi toate cuştile menajeriei 
dumneavoastră rulante! 

Eu am bivolii mei, a răspuns furnizorul, şi prefer mersul 
lor liniştit şi plin de siguranţă. 

Gigantul de Oțel nu se teme nici de gheare, nici de colţi! a 
strigat căpitanul Hod. 

Fără îndoială, domnilor, a răspuns Mathias Van Guitt, însă 
pentru ce l-ar ataca fiarele sălbatice? Nu prea fac ele caz 
de carnea de tablă! 

Dar dacă naturalistul nu-şi ascundea nepăsarea faţă de 
elefantul nostru, în schimb hinduşii săi, şi îndeosebi 
Kalagani, îl mâncau din ochi. Simţeai că în admiraţia lor 
pentru giganticul animal intră şi o anumită doză de respect 
superstiţios. 

Kalagani a părut chiar foarte mirat atunci când inginerul a 
repetat că Gigantul de Oţel este mai puternic decât întregul 
atelaj al kraalului. A fost un prilej pentru căpitanul Hod să 
povestească, nu fără oarecare mândrie, aventura noastră 
cu cei trei proboscidieni ai prinţului Guru Singh. 

Un uşor zâmbet de neîncredere a fluturat pe buzele 
furnizorului, însă el n-a stăruit asupra acestui lucru. 

Cina s-a desfăşurat în condiţii excelente. Mathias Van Guitt 
a onorat-o cu prisosinţă. Trebuie să spunem că oficiul era 
bine garnisit cu produsele ultimelor noastre partide de 
vânătoare şi că domnul Parazard ţinuse să se depăşească 
pe sine. 

Pivniţa Casei cu aburi a oferit câteva feluri de băuturi pe 
care oaspetele a părut că le apreciază, mai cu seamă cele 
două sau trei pahare de vin franțuzesc, a căror absorbţie a 
fost urmată de un incomparabil plescăit. 


Atât de mult le apreciase, încât, după cină, în clipa 
despărțirii, ne-am putut da seama văzând „incertitudinea 
deambulării sale” că dacă vinul i se urcase la cap, i se lăsase 
şi în picioare. 

La căderea nopţii ne-am luat rămas bun ca şi cum am fi 
fost cei mai buni prieteni din lume şi, mulţumită tovarăşilor 
săi de drum, Mathias Van Guitt s-a putut întoarce la kraal 
fără a întâmpina necazuri. 

Totuşi, la 16 iulie, un incident era cât pe ce să ducă lao 
ceartă între furnizorul de animale şi căpitanul Hod. 

Un tigru a fost ucis de căpitan tocmai în clipa în care avea 
să intre într-una dintre capcanele cu basculă. Iar dacă 
acesta a fost cel de al patruzeci şi treilea al lui Hod, n-a fost 
în schimb cel de al optulea al furnizorului. 

Însă, după un schimb de explicaţii cam aprinse, au fost 
reluate bunele raporturi, graţie intervenţiei colonelului 
Munro, astfel încât căpitanul Hod s-a angajat să respecte 
fiarele sălbatice care „ar avea intenţia” să se lase prinse în 
capcanele lui Mathias Van Guitt. 

În timpul zilelor următoare, vremea a fost mizerabilă. De 
voie, de nevoie, a trebuit să rămânem în Steam House. 
Începeam să fim zoriţi, întrucât sezonul ploios se apropia de 
sfârşit - fapt ce nu putea întârzia prea mult, căci dura de 
pestre trei luni. Dacă programul călătoriei noastre avea să 
fie executat în condiţiile pe care le stabilise Banks, nu ne 
mai rămâneau de petrecut în sanitarium decât şase 
săptămâni de zile. 

La 23 iulie, câţiva munteni de la graniţă au venit să-l 
viziteze pentru a doua oară pe colonelul Munro. Satul lor, 
numit Suari, era situat la numai cinci mile de tabăra 
noastră, aproape de limita superioară a ținutului Iarryani. 

Unul dintre ei ne-a încunoştiinţat că, de vreo câteva 
săptămâni, o tigroaică făcea ravagii înspăimântătoare prin 
acea parte a teritoriului. urmele fuseseră decimate şi se 
vorbea de pe acum ca satul Suari, care ajunsese de 
nelocuit, să fie părăsit. Nu mai exista nici un pic de 


siguranţă nici pentru animalele domestice, nici chiar pentru 
oameni. Capcane, trape, pânde, nimic nu i-a venit de hac 
acestei jivine feroce, care şi fusese rânduită printre cele 
mai de temut fiare sălbatice de care auziseră vreodată 
vorbindu-se muntenii cei mai bătrâni. 

Vă daţi seama că povestea asta era foarte nimerită să 
aţâţe peste măsură instinctele căpitanului Hod. S-a oferit 
numaidecât să-i însoţească pe munteni în satul Suari, 
hotărât să-şi pună experienţa de vânător şi siguranţa 
privirii în slujba acestor oameni cumsecade, care, după câte 
îmi închipui, se şi bizuiseră puţin pe o asemenea 
promisiune. 

Mergi şi dumneata cu noi, Maucler? m-a întrebat căpitanul 
Hod, pe tonul unui om care nu vrea să te influenţeze să iei o 
anumită hotărâre. 

Desigur, i-am răspuns eu. Nu vreau să lipsesc de lao 
expediţie atât de interesantă. 

De astă dată cred că am să vă însoțesc şi eu, a spus 
inginerul. 

Ţi-a venit o idee excelentă, Banks! 

Oare n-am să merg şi eu, domnule căpitan? a întrebat Fox. 

Ah, intrigantul! a strigat căpitanul Hod. N-ar fi câtuşi de 
puţin supărat să-şi completeze jumătatea de tigroaică. Da, 
Fox, da! Ai să mergi şi tu! 

Întrucât era vorba să părăsim Steam House pentru trei 
sau patru zile, Banks l-a întrebat pe colonel dacă nu i-ar fi 
pe plac să ne însoţească până în satul Suari. 

Sir Edward Munro i-a mulţumit. El avea însă de gând să se 
folosească de absenţa noastră spre a vizita regiunea 
mijlocie a Himalayei, din sus de Tarryani, împreună cu Gumi 
şi cu sergentul Mac Neil. 

Banks n-a mai stăruit. 

Ne-am hotărât să plecăm în cursul aceleiaşi zile spre 
kraal, ca să împrumutăm de la Mathias Van Guitt câţiva 
shikari, care ne-ar fi putut da o mână de ajutor. 


După o oră, către prânz, ajunsesem. Furnizorul de animale 
a fost pus la curent cu planurile noastre. Nu şi-a ascuns 
satisfacția tainică la auzul isprăvilor acestei tigroaice 
„foarte binevenită, cum a spus el, pentru a reînălţa în 
spiritul cunoscătorilor reputaţia felinelor peninsulei”. Apoi 
ne-a pus la dispoziţie trei dintre hinduşii săi, fără a-l mai 
pune la socoteală pe Kalagani, totdeauna gata să meargă 
acolo unde era primejdia mai mare. 

Atâta doar că a rămas stabilit cu căpitanul Hod ca dacă, 
prin imposibil, tigroaica s-ar fi lăsat prinsă de vie, ea ar 
aparţine de drept menajeriei lui Mathias Van Guitt. Ce mai 
punct de atracţie, atunci când o notiţă atârnată de barele 
cuştii ar povesti prin cifre elocvente înaltele fapte ale „uneia 
dintre reginele din Tarryani, care a devorat nu mai puţin de 
o sută treizeci şi opt de persoane de ambele sexe!” 

Mica noastră trupă a părăsit kraalul pe la două după- 
amiază. Înainte de ora patru, după ce urcasem pieziş şi 
înapoi spre răsărit, ajungeam la Suari fără să fi întâmpinat 
vreun incident neplăcut. 

Acolo, panica era la culme. Chiar în cursul dimineţii, o 
nefericită de hindusă, surprinsă pe neaşteptate lângă un 
pârâu, fusese târâtă de fiară în pădure. 

Casa unuia dintre munteni, un bogat fermier englez din 
partea locului, ne-a primit cu ospitalitate. 

Gazda avea mai mult decât orişicine dreptul să se plângă 
de jivina aceasta care nu putea fi nicidecum prinsă şi ar fi 
dat pe blana ei mai multe mii de rupii. 

Căpitane Hod, a spus el, cu câţiva ani în urmă, în 
provinciile din centru, o tigroaică a silit locuitorii din 
treisprezece sate s-o ia la fugă, şi două sute cincizeci de 
mile pătrate de pământ au rămas înţelenite! Ei bine, aici, 
dacă lucrurile merg tot aşa încă puţin timp, va trebui 
părăsită întreaga provincie. 

Aţi folosit toate mijloacele de distrugere cu putinţă 
împotriva acestei tigroaice? l-a întrebat Banks. 


Toate, domnule inginer: capcane, gropi, ba chiar şi momeli 
otrăvite cu stricnină! N-a ajutat la nimic! 

Prietene, i-a spus căpitanul Hod, nu afirm că vom izbuti să 
vă dăm satisfacţie, însă vom face tot ce ne va sta în putinţă! 

De îndată ce ne-am instalat în Suari; în aceeaşi zi am şi 
organizat o hăituială. Nouă, oamenilor noştri şi shikarilor 
din kraal ni s-au alăturat vreo douăzeci de munteni, care 
cunoşteau perfect teritoriul în care urma să ne desfăşurăm 
operaţiile. 

Banks, oricât de puţin îl atrăgea vânătoarea, mi s-a părut 
că urmăreşte cu cel mai viu interes expediţia noastră. 

Timp de trei zile, 24, 25 şi 26 iulie, am răscolit toată 
partea aceea a muntelui, fără ca să obţinem vreun rezultat 
de pe urma cercetărilor, în afară de alţi doi tigri la care nici 
nu visam şi care au căzut sub gloanţele căpitanului. 

„Patruzeci şi cinci!” s-a mulţumit să spună Hod, fără a mai 
da acestui fapt o importanţă cât de mică. 

În sfârşit, la 27 iulie, tigroaica şi-a făcut cunoscută apariţia 
printr-o nouă fărădelege. Un bivol, aparţinând gazdei 
noastre, a dispărut dintr-o păşune de lângă Suari şi nu i s- 
au mai găsit decât rămăşiţele, la un sfert de milă de sat. 
Asasinatul - omor cu premeditare, cum ar fi spus un omal 
legii - fusese înfăptuit cu puţin înainte de revărsatul zorilor. 
Asasinul nu putea să se afle prea departe. 

Însă autorul principal al crimei era oare tigroaică aceea, 
căutată atât de zadarnic până acum? 

Hinduşii din Suari nu se îndoiau de acest lucru. 

„Unchiul a făcut isprava! Nu poate fi nimeni altul vinovat 
mi-a spus unul dintre munteni. 

Unchiul! Aşa îi desemnează în general hinduşii pe tigri, în 
majoritatea teritoriilor peninsulei. Aceasta vine de la 
credinţa că fiecare dintre strămoşii lor este găzduit pentru 
vecie în trupul unuia dintre membrii familiei felinelor. 

De astă dată însă ar fi putut spune mai curând „mătuşa 
mea!” 


VW 
! 


Ne-am hotărât pe loc să pornim în căutarea animalului, 
fără a mai aştepta căderea nopţii, întrucât noaptea i-ar fi 
îngăduit să scape mai uşor de urmărire. 

Dealtfel, va fi fost acum ghiftuit şi nu avea să-şi mai 
părăsească bârlogul decât peste două sau trei zile. Am 
plecat, aşadar, în campanie. 

Pornind din locul în care fusese înşfăcat bivolul, urme 
însângerate marcau drumul urmat de tigroaică. Urmele 
duceau spre un mic hăţiş, care mai fusese scotocit de 
câteva ori fără ca noi să fi putut descoperi ceva. 

Am hotărât deci să împresurăm hăţişul, astfel încât să 
alcătuim un cerc pe care animalul să nu-l poată străbate 
fără ca măcar să poată fi văzut. 

Muntenii s-au răspândit în aşa fel încât să se îndrepte 
puţin câte puţin spre centru, strângând cercul din ce în ce 
mai mult. Căpitanul Hod, Kalagani şi cu mine ne aflam pe o 
parte, Banks şi Fox pe cealaltă, dar ţinând mereu legătura 
cu oamenii din kraal şi cu cei din sat. De bună seamă că 
fiecare punct al circumferinței era primejdios, deoarece 
tigroaica putea încerca s-o spargă în orişicare dintre ele. 

Dealtfel, nu aveam nici o îndoială că animalul se găsea în 
hăţiş. Într-adevăr, urmele, care ajungeau aici dintr-o parte, 
nu mai reapăreau în cealaltă. Nu fusese dovedit faptul că 
aici se retrăgea de obicei, întrucât mai fusese căutată fără 
succes, însă în clipa de faţă toată lumea presupunea că 
hăţişul pe care îl încercuiam îi slujea drept adăpost. 

Era opt dimineaţa. Toate pregătirile fiind încheiate, am 
început să înaintăm puţin câte puţin şi fără zgomot, 
strângând tot mai mult cercul asediului. După o jumătate de 
oră ne aflam în dreptul primilor copaci. 

Nu se produsese nici un incident, nimic nu vestea 
prezenţa animalului şi, în ceea ce mă priveşte, mă întrebam 
dacă noi, cu toţii, nu făceam această manevră absolut de 
pomană. 

În clipa aceea nu mai era cu putinţă să vezi decât o parte 
din tovarăşii de hăituială, care ocupau un mic arc al 


circumferinței; era însă nevoie să mergem toţi într-un 
ansamblu perfect. 

Fusese dinainte stabilit să se tragă un foc de armă în clipa 
în care primul dintre noi va pătrunde în hăţiş. 

Semnalul a fost dat de căpitanul Hod, aflat mereu în 
frunte, şi am trecut cu toţii liziera. 

M-am uitat atunci la ceas. 

Arăta opt şi treizeci şi cinci de minute. 

Peste un sfert de oră, cercul se strânsese într-atâta, încât 
ne atingeam coatele unii altora şi ne oprisem în partea cea 
mai deasă a hăţişului, fără să fi dat încă de nimic. 

Tăcerea nu fusese tulburată până atunci decât de 
zgomotul ramurilor uscate, care, oricât de multe precauţii 
am fi luat, trosneau zdrobite sub picioarele noastre. 

În acel moment s-a auzit un răget. 

Animalul se află aici! a strigat căpitanul Hod arătând spre 
intrarea unei peşteri scobită într-o îngrămădire de stânci, 
deasupra cărora creştea un pâlc de copaci înalţi. 

Căpitanul Hod nu se înşelase. 

Dacă n-o fi fost vorba de bârlogul obişnuit al tigroaicei, era 
cel puţin acela în care se refugiase ea acum, simțindu-se 
hăituită de o ceată întreagă de vânători. 

Hod, Banks, Fox, Kalagani, mai mulţi oameni din kraal şi 
cu mine ne apropiasem de deschizătura îngustă până la 
care duceau urmele însângerate. 

Ar trebui să pătrundem înăuntru, a spus căpitanul Hod. 

Manevră periculoasă! a observat Banks. Primul care va 
intra riscă să fie rănit grav. 

Am să intru eu, totuşi! a anunţat Hod, după ce s-a asigurat 
că arma îi este pregătită pentru tragere. 

După mine, domnule căpitan, i-a răspuns Fox, care s-a şi 
aplecat spre deschizătura peşterii. 

Nu, Fox, nu! a strigat Hod. Asta mă priveşte pe mine! 

Ah, domnule căpitan, a rostit Fox cu blândeţe şi pe un ton 
mustrător, sunt în urma dumneavoastră cu şapte...! 


Într-o asemenea clipă, lor le ardea să-şi numere tigrii 
doborâţi! 

N-o să intre niciunul şi nici celălalt dintre voi! a strigat 
Banks. Nu! N-am să vă las să... 

Poate că ar mai fi o cale, a spus atunci Kalagani, 
întrerupându-l pe inginer. 

Care? 

Să afumăm bârlogul, a răspuns hindusul. Animalul ar fi 
silit să iasă. Am avea de înfruntat mai puţine primejdii şi ne- 
ar veni şi mai uşor să-l ucidem afară. 

Kalagani are dreptate, a spus Banks. Haide, prieteni, să 
aducem lemne şi ierburi uscate! Astupaţi cum trebuie 
deschizătura! Vântul o să vâre flăcările şi fumul înăuntru. Va 
trebui ca animalul ori să se lase prâjit, ori să fugă! 

Are să fugă, a reluat hindusul. 

Fie, a răspuns căpitanul Hod. Doar ne aflăm aici ca să-l 
salutăm când trece! 

Într-o clipă, din mărăcini, ierburi şi lemne uscate - care se 
găseau din belşug prin hăţiş - a fost înălţată o grămadă de 
materiale inflamabile înaintea intrării în peşteră. 

Dinăuntru nu se auzea nici o mişcare. Din această galerie 
întunecoasă, care se vede că era destul de adâncă, nimic 
nu-şi făcea apariţia. Şi totuşi nu cred că ne înşelaseră 
urechile. Răgetul pornise cu siguranţă de acolo. 

S-a dat foc ierburilor şi totul a fost cuprins de flăcări. Din 
mormanul aprins ieşea un fum gros şi acru, pe care vântul îl 
mâna în jos şi care probabil că avea să facă aerul dinăuntru 
de nerespirat. 

A izbucnit atunci un al doilea răget, mai furios decât 
primul. Animalul se simţea încolţit pe ultima lui linie de 
apărare şi, ca să nu se lase sufocat, era silit să se 
năpustească afară. 

Îl aşteptam postați în unghi drept pe părţile laterale ale 
stâncii, ascunşi pe jumătate de trunchiurile copacilor, astfel 
încât să ne ferim de izbitura primei sărituri. 


Căpitanul îşi alesese alt loc, care, trebuie să recunoaştem, 
era şi cel mai primejdios. Acesta se afla la intrarea unei 
spărturi prin hăţiş, singura cale pe unde putea să treacă 
tigroaica atunci când avea să încerce să fugă în pădure. 
Hod pusese un genunchi în pământ spre a fi mai sigur de 
lovitură şi carabina îi era sprijinită bine în umăr; stătea 
nemişcat, ca un bloc de marmură. 

Abia se scurseseră trei minute din clipa în care fusese 
aprinsă grămada de lemne, că un altreilea răget sau mai 
curând un horcăit de sufocare a răsunat în gura bârlogului. 
Focul a fost risipit într-o clipă şi un trup enorm s-a ivit 
printre vârtejurile de fum. 

Era, într-adevăr, tigroaică. 

„Foc!” a strigat Banks. 

Au răsunat zece împuşcături, însă am putut constata că 
nici un glonte nu atinsese animalul. Îşi făcuse prea repede 
apariţia. Cum ai fi putut să-l ţinteşti cât de cât bine în 
mijlocul rotocoalelor de fum care îl învăluiau? 

Însă, după primul salt, dacă tigroaica ar fi atins pământul, 
şi-ar fi luat un punct de sprijin spre a se avânta spre hăţiş 
printr-o săritură şi mai lungă. 

Căpitanul Hod aştepta animalul cu cel mai mare sânge 
rece şi prinzându-l - ca să spun aşa - din zbor, i-a trimis un 
glonte care nu l-a atins decât în scobitura umărului. 

Cât ai clipi, tigroaică se şi năpustise asupra tovarăşului 
nostru, îl doborâse la pământ şi i-ar fi zdrobit ţeasta dintr-o 
lovitură cu una dintre labele-i formidabile. 

Kalagani a ţâşnit, ţinând în mână un cuţit lat. 

Strigătul care ne scăpase încă nu se stinsese în clipa în 
care curajosul hindus, căzând asupra fiarei, o apuca de 
gâtlej, tocmai când laba ei dreaptă avea să se abată asupra 
craniului căpitanului. 

Animalul, surprins de acest atac neaşteptat, i-a doborât pe 
hindus cu o lovitură de labă şi s-a înverşunat împotriva lui. 

Însă căpitanul se ridicase dintr-o săritură şi, apucând cu o 
mână sigură cuțitul pe care Kalagani îl scăpase pe jos, l-a 


împlântat până la plasele în inima jivinei. Tigroaica s-a 
rostogolit la pământ. 

Cel mult cinci secunde fuseseră de ajuns pentru feluritele 
peripeții ale acestei scene emoţionante. 

Căpitanul Hod se găsea încă în genunchi când ne-am 
apropiat de el. Kalagani, cu un umăr însângerat, tocmai se 
ridica în picioare. 

„Bag mahryaga! Bag mahryaga!” au strigat hinduşii, ceea 
ce însemna: tigroaica a murit! 

Da, era moartă de-a binelea! Şi ce animal superb! Zece 
picioare lungime de la bot până în vârful cozii, înălţimea pe 
potrivă, labe enorme înarmate cu lungi gheare oţelite, care 
păreau ascuţite pe piatra tocilarului! 

În timp ce noi admiram fiara, trei hinduşi, care pe bună 
dreptate erau foarte ranchiunoşi, o copleşeau cu ocări. Cât 
despre Kalagani, el se apropiase de căpitanul Hod. 

Mulţumesc, căpitane, i-a spus hindusul. 

Cum, mulţumesc? a strigat Hod. Eu, viteazule, îţi datorez 
mulţumiri! Fără ajutorul tău s-ar fi isprăvit cu unul dintre 
căpitanii întâiului escadron de carabinieri din armata 
regală! 

Fără dumneavoastră aş fi fost mort! a răspuns cu răceală 
Kalagani. 

Ei, mii de draci! Nu te-ai aruncat tu cu cuțitul în mână ca 
să înjunghii tigroaica, în clipa când ea mi-ar fi zdrobit 
capul? 

Dumneavoastră aţi omorât-o, domnule căpitan, şi cu 
aceasta aţi ajuns la patruzeci şi şase! 

Ura! Ura! au strigat hinduşii. Ura pentru căpitanul Hod! Şi 
într-adevăr căpitanul avea tot dreptul să-şi treacă tigroaica 
în cont, însă l-a răsplătit pe Kalagani cu o vânjoasă 
strângere de mână. 

Vino cu noi la Steam House, i-a spus Banks lui Kalagani. Ai 
umărul sfâşiat de o lovitură de gheară, dar vom găsi în 
farmacia de voiaj cu ce să-ţi îngrijim rana. 


Kalagani s-a înclinat în semn de încuviinţare şi cu toţii, 
după ce ne-am luat rămas bun de la muntenii din Suari, 
care nu mai ştiau cum să ne mulţumească, ne-am îndreptat 
către sanitarium. 

Shikarii ne-au părăsit spre a se întoarce la kraal. Şi de 
astă dată se întorceau cu mâinile goale şi dacă Mathias Van 
Guitt se bizuise pe „regina din Tarryani”, ar fi trebuit să 
poarte acum doliu după ea. Nu-i mai puţin adevărat că, în 
condiţiile acelea, ar fi fost cu neputinţă s-o prindem vie. 

Spre prânz ajunsesem la Steam House. Acolo, un incident 
neaşteptat. Spre marea noastră dezamăgire, colonelul 
Munro, sergentul Mac Neil şi Gumi erau plecaţi. 

Un bilet, lăsat pentru Banks, îi spunea să nu se 
neliniştească din cauza absenței lor, că sir Edward Munro, 
dornic să facă o recunoaştere până la frontiera Nepalului, 
voia să-şi mai clarifice unele îndoieli cu privire la tovarăşii 
lui Nana Sahib şi că se va întoarce înainte de data la care 
urma să părăsim Himalaya. 

În timp ce se citea biletul cu voce tare, mi s-a părut că lui 
Kalagani i-a scăpat, aproape fără voia lui, un gest de 
nemulţumire. 

Oare chiar făcuse gestul acela? Fără îndoială că mă 
înşelasem. 

Capitolul V. 

UN ATAC NOCTURN. 

Plecarea colonelului a trezit în noi vii nelinişti. Bineînţeles, 
el se lega iar de un trecut pe care-l crezusem încheiat o 
dată pentru totdeauna, însă ce era de făcut? Să ne repezim 
pe urmele lui sir Edward Munro? Nici măcar nu ştiam în ce 
direcţie o apucase, în care punct al graniţei nepaleze voia 
să ajungă. Pe de altă parte, nici nu ne puteam face că n-am 
băgat de seamă că nu-i spusese nimic lui Banks, tocmai 
pentru că se temea de observaţiile prietenului său, de care 
dorise să scape. Lui Banks îi părea nespus de rău că ne 
urmase în expediţie. 


Eram deci nevoiţi să ne resemnăm şi să aşteptăm. 
Colonelul Munro avea să se întoarcă desigur până la 
sfârşitul lunii august, ultima lună pe care aveam s-o mai 
petrecem în sanitarium înainte de a apuca, prin sud-vest, 
drumul spre Bombay. 

Kalagani, bine îngrijit de către Banks, n-a rămas decât 
douăzeci şi patru de ore la Steam House. Rana avea să i se 
cicatrizeze iute, astfel încât el ne-a părăsit spre a se 
întoarce să-şi reia serviciul la kraal. 

Şi luna august a început cu ploi violente - o vreme, să facă 
guturai până şi broaştele - cum spunea căpitanul Hod; dar, 
pe scurt, avea să fie mai puţin ploioasă decât luna iulie şi 
prin urmare mai prielnică excursiilor noastre prin Tarryani. 

Între timp, ţineam des legătura cu kraalul. Mathias Van 
Guitt nu era din cale afară de satisfăcut. Socotea şi el să 
părăsească tabăra în primele zile ale lunii septembrie. Însă 
îi mai lipseau din menajerie un leu, doi tigri şi doi leoparzi şi 
se întreba dacă va mai putea să-şi completeze trupa. 

În schimb, în absenţa actorilor pe care voia să-i angajeze 
pe socoteala comitenţilor54 săi, au venit să se prezinte la 
agenţia lui alţii, cu care nici măcar n-avea ce să facă. 

Astfel, în ziua de 4 august, un urs frumos s-a lăsat prins 
într-una dintre capcane. 

Tocmai ne aflam la kraal, atunci când shikarii au adus în 
cuşca rulantă un prizonier de talie mare, cu blana neagră, 
gheare ascuţite, urechi lungi şi garnisite cu peri - un 
amănunt deosebit la reprezentanţii din Indii ai familiei 
ursinelor. 

Eh, ce nevoie am eu de acest tardigrad inutil? a strigat 
furnizorul de animale înălţând din umeri. 

Fratele Balon! Fratele Balon! repetau hindugşii. 

S-ar părea că hinduşii, dacă nu le sunt tigrilor decât 
nepoți, în schimb sunt fraţi cu urşii. 

Mathias Van Guitt, în ciuda acestui grad de rudenie, l-a 
întâmpinat pe fratele Balon cu un simţământ de proastă 
dispoziţie prea puţin echivoc. Să prindă urşi câtă vreme 


avea nevoie de tigri, iată un lucru care nu-l putea mulţumi. 
Ce să facă el cu animalul ăsta inoportun? Nu prea îi 
convenea să-l hrănească, fără speranţa că-şi va scoate 
cheltuielile. Ursul indian este prea puţin cerut pe pieţele 
Europei, căci n-are valoarea comercială a ursului grizzly din 
America şi nici cea a ursului polar. Tocmai de aceea, 
Mathias Van Guitt, ca un bun negustor ce era, nu se 
sinchisea de un animal stânjenitor, de care nu ştia însă cum 
să scape! 

Nu-l doriţi dumneavoastră? l-a întrebat pe căpitanul Hod. 

Şi ce-aţi vrea să fac cu el? i-a răspuns căpitanul. 

Aţi putea face biftecuri, a spus furnizorul, dacă aş putea să 
mă folosesc totuşi de această catahreză! 

Domnule Van Guitt, i-a răspuns cu seriozitate Banks, 
catahreză este o figură de stil îngăduită când, în lipsa 
oricărei alte expresii, ea redă gândirea în mod mulţumitor. 

Este şi părerea mea, a replicat furnizorul de animale. 

Ei bine, Hod, a intervenit Banks, iei sau nu iei ursul 
domnului Mathias Van Guitt? 

Nu, pe legea mea! a răspuns căpitanul Hod. Să mănânci 
biftecuri de urs atunci când ursul este gata ucis, mai treacă- 
meargă; dar să omori ursul înadins ca să-l mănânci 
biftecuri, asta-mi taie pofta de mâncare! 

Atunci, să i se redea acestui plantigrad libertatea, a spus 
Mathias Van Guitt, întorcându-se spre shikari. 

I s-a dat ascultare. Cuşca a fost cărată în afara kraalului. 
Unul dintre hinduşi a deschis uşa. 

Fratele Balon, care părea foarte ruşinat de situaţia în care 
se găsea, nu s-a lăsat rugat de două ori. A ieşit liniştit din 
cuşcă, a dat un pic din cap, lucru ce putea să fie înţeles ca o 
mulţumire, şi a spălat putina, scoțând un mormăit de 
satisfacţie. 

Aţi făcut o faptă bună, a spus Banks. Asta are să vă aducă 
noroc, domnule Van Guitt! 

Banks nu putea vorbi mai cu temei. Ziua de 6 august avea 
să-l răsplătească pe furnizor, procurându-i una dintre 


fiarele sălbatice care-i lipseau din menajerie. 

lată în ce împrejurări s-au petrecut lucrurile: 

Mathias Van Guitt, căpitanul Hod şi cu mine, însoţiţi de 
Fox, de mecanicul Storr şi de Kalagani, cutreieram încă din 
zori un hăţiş des de cactuşi şi de arbuşti de fistic, când 
deodată s-au auzit nişte urlete pe jumătate înăbuşite. 

Numaidecât, cu puştile gata de tragere, tusşase, bine 
grupaţi în aşa fel încât să ne apărăm împotriva unui atac 
izolat, ne-am îndreptat către locul suspect. 

După cincizeci de paşi, furnizorul ne-a făcut semn să ne 
oprim. După felul răgetelor, părea că şi-a dat seama despre 
ce este vorba şi, adresându-se îndeosebi căpitanului Hod, a 
spus: 

Mai cu seamă, nici o împuşcătură de prisos! 

Apoi, făcând câţiva paşi înainte în timp ce noi, la un semn 
al lui, rămăsesem pe loc, a strigat: 

Un leu! 

Într-adevăr, la capătul unei frânghii groase, legată de 
bifurcația unei crengi solide, se zbătea un animal. 

Era chiar un leu, unul dintre leii aceia fără coamă - 
particularitate care-i deosebeşte de semenii lor din Africa - 
însă un leu adevărat, leul pe care-l căuta Mathias Van Guitt. 
Cumplita fiară, atârnată de una dintre labele dinainte, 
strânsă în laţul frânghiei, se smucea îngrozitor, fără a izbuti 
să se elibereze. 

În ciuda recomandării furnizorului de animale, prima 
mişcare a căpitanului Hod a fost să tragă. 

Nu trageţi, domnule căpitan! a strigat Mathias Van Guitt. 
Vă conjur să nu trageţi! 

Dar... 

Nu, nu! Ascultaţi ce vă spun! Leul a căzut într-una dintre 
capcanele mele şi îmi aparţine! 

Era într-adevăr o capcană - o capcană-spânzurătoare, pe 
cât de simplă, pe atât de ingenioasă. 

O frânghie rezistentă este fixată de o ramură a unui copac 
puternic şi flexibil. Ramura este îndoită spre pământ, astfel 


încât capătul de jos al frânghiei, terminat cu un laţ, poate fi 
vârât în crestătura unui ţăruş împlântat bine în pământ. În 
ţăruş este înfiptă o momeală, în aşa fel încât, dacă un 
animal vrea să o atingă, va fi silit să-şi vâre în laţ fie capul, 
fie o labă. Abia dac-a făcut-o, că momeala, oricât de puţin ar 
fi fost clintită din loc, dă drumul sforii din crestătură, 
ramura se ridică iarăşi, animalul este săltat în sus şi, în 
aceeaşi clipă, un cilindru gros de lemn, alunecând de-a 
lungul frânghiei, cade pe nodul laţului, îl fixează puternic şi 
nu-l mai lasă să se desfacă, în ciuda sforţărilor celui 
spânzurat. 

Sistemul acesta de capcană este folosit des prin pădurile 
Indiei şi fiarele sălbatice se lasă prinse mult mai frecvent 
decât am fi înclinați s-o credem. 

Se întâmplă cel mai adesea că animalul este apucat de gât 
şi sugrumat aproape numaidecât, în acelaşi timp capul 
fiindu-i pe jumătate zdrobit de cilindrul greu de lemn. Însă 
leul care se zbătea sub ochii noştri nu-şi prinsese în laţ 
decât o labă. Era deci în viaţă, teafăr şi vrednic să figureze 
printre pensionarii furnizorului. 

Încântat de aventură, Mathias Van Guitt l-a trimis în grabă 
pe Kalagani la kraal, cu ordinul să aducă de acolo cuşca 
rulantă, mânată de un căruţaş. Între timp, am putut 
observa în voie animalul, pe care prezenţa noastră îl făcea 
de două ori mai furios. 

Furnizorul nu-l slăbea din ochi. Se învârtea în jurul 
copacului, având grijă, dealtfel, să se ţină la distanţă de 
loviturile de gheară pe care animalul le dădea în dreapta şi 
în stânga. 

După o jumătate de oră a fost adusă cuşca, trasă de doi 
bivoli. Spânzuratul a fost dat jos destul de greu şi noi ne-am 
reluat drumul spre kraal. 

Începeam într-adevăr să desperez, ne-a spus Mathias Van 
Guitt. Leii nu figurează cu o cifră importantă printre 
animalele nemorale ale Indiei... 

Nemorale? a întrebat căpitanul Hod. 


Da, animalele care frecventează pădurile, şi mă felicit că 
am putut captura această fiară, care va face onoare 
menajeriei mele! 

De altminteri, începând din acea zi, Mathias Van Guitt n-a 
mai avut a se plânge de nenoroc. 

La ll august au fost prinşi dintr-o dată doi leoparzi, în 
capcana aceea pentru tigri din care-l scosesem pe furnizor. 

Erau doi cheetah, asemănători aceluia care atacase cu 
atâta curaj Gigantul de Oţel în câmpiile Rohilkhandei şi pe 
care nu izbutisem să punem mâna. 

Nu mai lipseau decât doi tigri pentru ca stocul lui Mathias 
Van Guitt să fie complet. 

La 15 august, colonelul Munro încă nu se întorsese. N- 
aveam nici cea mai neînsemnată ştire de la el. Banks era 
mai neliniştit decât ar fi vrut s-o arate. L-a întrebat pe 
Kalagani, care cunoştea graniţa nepaleză, în legătură cu 
primejdiile pe care putea să le întâmpine colonelul 
aventurându-se prin acele teritorii independente. Hindusul 
l-a încredinţat că nu mai rămăsese nici un partizan de al lui 
Nana Sahib la hotarele Tibetului. Totuşi, părea că regretă 
faptul că sir Edward Munro nu-l alesese drept călăuză. 
Serviciile lui i-ar fi fost folositoare colonelului, într-o ţară în 
care el cunoştea până şi cele mai neînsemnate poteci. însă 
acum nu trebuia să ne gândim câtuşi de puţin să-l regăsim 
pe colonel. 

În acest timp, căpitanul Hod şi cu Fox, îndeosebi, îşi 
continuau excursiile prin Tarryani. Ajutaţi de shikarii 
kraalului, au izbutit să mai ucidă trei tigri de talie mijlocie, 
având însă de înfruntat mari primejdii. Două dintre acele 
fiare au fost trecute în contul căpitanului, a treia în acela al 
ordonanţei. 

Patruzeci şi opt! a spus Hod, care ar fi dorit tare mult să 
atingă cifra rotundă de cincizeci înainte de a părăsi 
Himalaya. 

Treizeci şi nouă! spusese Fox, fără să mai pomenească o 
panteră de temut care căzuse sub gloanţele sale. 


La 20 august, penultimul dintre tigrii pretinşi de Mathias 
Van Guitt s-a lăsat prins într-una dintre gropile acelea, de 
care, fie din instinct, fie din întâmplare, fiarele se feriseră. 
Animalul, aşa cum se întâmplă cel mai adesea, se rănise în 
cădere, însă rana nu era câtuşi de puţin gravă. Câteva zile 
de odihnă îi ajuns ca să se vindece şi mai mult ca sigur că 
nu mai avea să se observe nimic atunci când va fi livrat în 
contul lui Hagenbeck din Hamburg. 

Folosirea acestor gropi este socotită de către cunoscători 
drept o metodă barbară. Atunci când nu este vorba decât să 
distrugi animalele, cu siguranţă că orice mijloc este bun; 
însă când vrei să le prinzi vii, cel mai adesea urmarea 
căderii este moartea fiarelor, mai cu seamă atunci când pică 
în gropi dintr-acelea adânci de cincisprezece până la 
douăzeci de picioare, menite capturării elefanților. Poţi 
trage nădejde că, din zece, abia vei găsi una care să nu aibă 
vreo fractură mortală. Astfel încât, chiar şi în Mysore, unde 
sistemul era preconizat mai cu seamă, el începe să fie 
părăsit. 

Până la urmă, din menajeria kraalului nu mai lipsea decât 
un tigru şi Mathias Van Guitt ar fi vrut tare mult să-l aibă în 
cuşcă. Era grăbit să plece spre Bombay. 

N-avea să mai dureze mult până să pună stăpânire pe 
acest din urmă tigru, dar cu ce preţ! Întâmplarea merită să 
fie povestită mai în amănunt, căci animalul a fost scump, 
chiar prea scump plătit. 

Prin grija căpitanului Hod, fusese organizată o expediţie 
pentru noaptea de 26 august. Timpul părea potrivit pentru 
ca vânătoarea să poată avea loc în împrejurări prielnice: 
cerul limpezit de nori, atmosferă calmă, luna în descreştere. 
Atunci când este întuneric beznă, fiarele sălbatice îşi 
părăsesc mai puţin bucuroase bârlogurile, în timp ce semi- 
obscuritatea parcă le pofteşte afară. Meniscul - un cuvânt 
al lui Mathias Van Guitt pe care îl aplica semilunii - 
meniscul, deci, avea să arunce câteva luciri palide tocmai 
după miezul nopţii. 


Căpitanul Hod şi cu mine, Fox şi cu Storr, care începea să 
prindă şi el gust, alcătuiam nucleul acestei expediţii, căruia 
urma să i se mai adauge furnizorul de animale, Kalagani şi 
câţiva dintre hinduşi. 

Aşadar am cinat şi, după ce ne-am despărţit de Banks care 
refuzase să ne însoţească, am părăsit Steam House pe la 
şapte seara şi la ora opt am ajuns la kraal, fără să fi avut 
vreo întâlnire neplăcută. 

În clipa aceea, Mathias Van Guitt tocmai îşi termina masa 
de seară. Ne-a întâmpinat cu demonstrațiile lui obişnuite. 
Am ţinut sfat şi curând a fost întocmit planul de vânătoare. 

Era vorba să mergem să stăm la pândă pe malul unui 
torent ce curgea în fundul unei râpe din acelea care se 
numesc nullah, aflat la două mile depărtare de kraal, într- 
un loc pe care-l vizita destul de regulat în cursul nopţii o 
pereche de tigri. Nu fusese pusă dinainte nici un fel de 
momeală. După spusele hinduşilor, ar fi fost şi de prisos. O 
hăituială organizată de curând în acea parte a ținutului 
Tarryani dovedise că nevoia de a bea apă atrăgea animalele 
în fundul sus-pomenitei nullah. 

Se mai ştia şi faptul că era destul de uşor să stai la pândă 
într-un loc favorabil. 

N-aveam să părăsim kraalul înainte de miezul nopţii. Or, 
acum nu era decât ora opt. 

Domnilor, ne-a spus Mathias Van Guitt, locuinţa mea vă stă 
în întregime la dispoziţie. Vă sfătuiesc să faceţi ca mine, 
adică să vă culcaţi. Este vorba să fim mai mult decât 
matinali şi câteva ore de somn nu pot decât să ne 
pregătească mai bine pentru luptă. 

Îţi vine să dormi, Maucler? m-a întrebat căpitanul Hod. 

Nu, i-am răspuns eu, şi mi-ar plăcea mai mult să aştept ora 
cuvenită plimbându-mă, decât să fiu silit să mă trezesc pe 
neaşteptate din somn. 

Cum doriţi, domnilor, a spus furnizorul. În ceea ce mă 
priveşte, am şi început să simt cum îmi clipesc spasmodic 


pleoapele, ceea ce provoacă nevoia de a dormi. Vedeţi şi 
dumneavoastră, mă şi aflu la mişcările de pendiculaţie55. 

Şi Mathias Van Guitt, înălţându-şi braţele, dând capul pe 
spate şi trunchiul îndărăt printr-o extensie involuntară a 
muşchilor abdominali, a căscat semnificativ de câteva ori în 
şir. 

Deci, după ce a „pendiculat” în tihnă, ne-a făcut un ultim 
gest de adio, a intrat în cabana lui şi fără îndoială că a 
adormit curând. 

Şi noi ce-o să facem? l-am întrebat eu pe căpitan. 

Hai să ne plimbăm, Maucler, mi-a răspuns Hod, să ne 
plimbăm prin kraal. Noaptea este frumoasă şi am să fiu mai 
bine dispus la plecare decât dacă mi-aş oferi trei sau patru 
ore de somn. Dealtfel, dacă somnul este cel mai bun prieten 
al meu, el este un prieten care adesea se lasă aşteptat! 

Iată-ne aşadar umblând cu paşi mari prin kraal. Storr, „pe 
care cel mai bun prieten al său nu avea obiceiul să-l facă să 
aştepte”, era culcat sub un copac şi adormise de pe acum. 
Shikarii şi căruţaşii se ghemuiseră şi ei prin colţurile lor şi, 
în întreaga curte, nu mai stătea nimeni de veghe. 

Ar fi fost şi zadarnic, la urma urmelor, întrucât kraalui, 
împrejmuit cu un gard solid, era perfect închis. 

Kalagani s-a dus el însuşi să se asigure că poarta a fost 
încuiată cum se cuvine; apoi, după ce ne-a spus în trecere 
bună seara, a intrat în încăperea pe care o împărțea cu 
tovarăşii lui. 

Căpitanul Hod şi cu mine rămăsesem cu totul singuri. 

Nu numai oamenii lui Mathias Van Guitt, ci şi animalele 
domestice şi fiarele sălbatice dormeau, unele în cuştile lor, 
celelalte grupate pe sub copacii înalţi din capătul curţii. 
Tăcerea era deplină atât înăuntrul, cât şi în afara kraalului. 

În plimbarea noastră am ajuns mai întâi dinaintea spaţiului 
ocupat de bivoli. Aceste rumegătoare măreţe, blânde şi 
ascultătoare, nici măcar nu erau împiedicate. Obişnuite să 
se odihnească sub frunzişul arţarilor gigantici, le vedeam 
acolo culcate tihnit, cu capetele apropiate, cu coarnele 


învălmăşite, cu picioarele îndoite dedesubt, iar din trupurile 
lor enorme, puternice, auzeai ieşind o răsuflare liniştită şi 
zgomotoasă. 

Nu s-au trezit nici atunci când ne-am apropiat. Numai unul 
şi-a ridicat o clipă capul mare, ne-a aruncat o privire dintre 
acelea lipsite de fixitate, caracteristică animalelor din 
această specie, apoi s-a confundat din nou cu masa. 

lată în ce stare îi aduce traiul domestic sau, mai degrabă, 
domesticirea, i-am spus eu căpitanului. 

Da, mi-a răspuns Hod. Şi totuşi bivolii sunt nişte animale 
îngrozitoare când trăiesc în sălbăticie. Însă, dacă au de 
partea lor forţa, sunt lipsiţi de supleţe, încât ce pot face ei 
cu coarnele împotriva colţilor leilor sau a ghearelor tigrilor? 
Hotărât lucru, avantajul este de partea fiarelor sălbatice. 

Tot vorbind, am ajuns în dreptul cuştilor. Şi aici, odihnă 
desăvârşită. Tigri, lei, pantere, leoparzi dormeau în 
compartimentele lor separate. Mathias Van Guitt nu-i 
strângea laolaltă decât atunci când ajungeau mai supuşi 
după câteva săptămâni de captivitate, şi era îndreptăţit să 
procedeze astfel. Cu siguranţă că aceste animale feroce s- 
ar fi devorat într-adevăr între ele, în primele zile după 
sechestrare. 

Cei trei lei, cu totul nemişcaţi, erau încovrigaţi întocmai ca 
nişte pisici uriaşe. Nu li se mai vedea capul, pierdut într-un 
manşon gros de blană neagră, şi dormeau adânc şi fără 
vise. 

Somn mai puţin adânc în compartimentele tigrilor. Ochi 
arzători scânteiau în întuneric. Câte o labă groasă se 
întindea din când în când şi zgâria barele de fier. Era 
somnul unor carnivore care „îşi rod frâul”. 

Au visuri urâte şi înţeleg acest lucru, a rostit căpitanul, 
compătimitor. 

Fără îndoială, unele doruri le agitau şi pe cele trei pantere 
sau, cel puţin, unele păreri de rău. La ora asta, dacă ar fi 
fost libere, ar fi alergat prin pădure! Ar fi dat târcoale în 
jurul pajiştilor în căutare de carne de vietate! 


Cât priveşte pe cei patru leoparzi, nici un coşmar nu le 
tulbura somnul. Dormeau liniştit. Două dintre acele feline, 
masculul şi femela, ocupau acelaşi dormitor şi se simțeau 
aici la fel de bine ca şi în fundul unui bârlog. 

Nu mai rămăsese gol decât un singur compartiment, pe 
care urma să-l ocupe cel de al şaselea tigru, care nu se lăsa 
odată prins şi a cărui capturare o mai aştepta Mathias Van 
Guitt ca să poată părăsi Iarryani. 

Plimbarea noastră a durat aproape o oră. După ce am 
făcut înconjurul curţii kraalului, ne-am dus să ne aşezăm 
sub o mimoză uriaşă. 

O linişte desăvârşită domnea peste întreaga pădure. 
Vântul, care în amurg mai fremătase prin frunziş, încetase 
să mai bată. În copaci nu se clintea nici o frunză. Atmosfera 
era la fel de liniştită aproape de suprafaţa pământului ca şi 
în regiunile înalte şi lipsite de aer, peste care luna îşi plimba 
discul ros pe jumătate. 

Căpitanul Hod şi cu mine, aşezaţi unul lângă altul, nu mai 
vorbeam. Şi totuşi nu ne cuprinsese somnul. Era mai 
curând starea aceea de absorbire, mai mult morală decât 
fizică, pe care o încerci în timpul odihnei desăvârşite a 
naturii. Atunci gândeşti, însă nu-ţi formulezi gândul. Visezi, 
întocmai aşa cum ar visa un om care nu doarme şi privirea, 
pe care pleoapele încă n-o acoperă, tinde mai degrabă să se 
rătăcească în cine ştie ce viziune fantastică. 

Totuşi, o ciudăţenie îl uimea pe căpitan şi, vorbind pe 
şoptite, aşa cum ar face-o cineva aproape în mod 
inconştient, atunci când totul tace în jurul său, mi-a spus: 

Maucler, o linişte ca asta are de ce să mă surprindă! De 
obicei fiarele sălbatice rag pe întuneric şi, în timpul nopţii, 
pădurea este plină de zgomote. În lipsa tigrilor sau a 
panterelor, măcar şacalii nu stau de pomană. Kraalul plin 
de fiinţe vii ar trebui să le atragă încoace cu sutele şi totuşi 
n-auzim nimic, nici trosnetul unui lemn uscat pe pământ, 
nici un urlet din afară. Dacă Mathias Van Guitt s-ar trezi din 
somn, fără îndoială că el n-ar fi mai puţin mirat decât mine 


şi ar găsi vreun cuvânt uluitor spre a-şi exprima 
surprinderea! 

Observaţia dumitale este întemeiată, dragă Hod, i-am 
răspuns eu, şi nu ştiu pe seama cărei cauze să pun lipsa 
acestor vagabonzi nocturni. Dar să luăm seama la noi 
înşine, căci, de atâta linişte, o să ne fure somnul. 

Să rezistăm, să rezistăm! mi-a spus căpitanul Hod, 
întinzându-se. Se apropie ora plecării. 

Şi am început iar să stăm de vorbă, cu fraze tărăgănate, 
întretăiate de lungi tăceri. 

Cât timp a durat această reverie n-aş putea spune; însă, 
pe neaşteptate, a izbucnit o agitaţie surdă care m-a 
deşteptat din somnolenţa aceea. 

Căpitanul Hod, trezit şi el din starea lui de torpoare, se 
ridicase odată cu mine. 

Nu mai era nici o îndoială, agitația avusese loc în cuştile 
fiarelor sălbatice. 

Leii, tigrii, panterele, leoparzii, până mai adineauri atât de 
liniştiţi, scoteau acum un murmur surd de mânie. Ridicaţi în 
picioare, în despărţiturile lor, umblau încolo şi încoace cu 
paşi mărunți, inspirau puternic nişte mirosuri din afară şi se 
săltau sforăind, sprijinindu-se cu labele din faţă de barele 
de fier ale compartimentelor. 

Ce-or avea? am întrebat eu. 

Nu ştiu, mi-a răspuns căpitanul Hod, însă mă tem să nu fi 
simţit apropierea unor... 

Deodată, nişte răgete formidabile au izbucnit în jurul 
împrejmuirii kraalului. 

Tigri! a strigat căpitanul Hod, năpustindu-se spre cabana 
lui Mathias Van Guitt. 

Însă răgetele fuseseră atât de violente, încât întregul 
personal al kraalului se şi afla în picioare, iar furnizorul, 
urmat de oamenii lui, se ivea în cadrul uşii. 

Un atac!...a strigatel. 

Aşa cred, a răspuns căpitanul Hod. 


Şi fără să-şi mai isprăvească fraza, Mathias Van Guitt a 
înşfăcat o scară şi a rezemat-o de gard. Cât ai clipi, se şi afla 
pe ultima treaptă. 

Zece tigri şi o duzină de pantere! a strigat el. 

Are să fie primejdios, a răspuns căpitanul Hod. Voiam să 
mergem să-i vânăm, şi iată că ne vânează ei pe noi. 

Puştile! Puştile! a strigat furnizorul de animale. 

Şi ascultând de ordinele sale, în douăzeci de secunde eram 
cu toţii gata să tragem. 

Atacurile unei haite de fiare sălbatice sunt destul de dese 
în Indii. De câte ori locuitorii unor ţinuturi bântuite de tigri, 
în special cei din Sanderband, n-au fost luaţi cu asalt în 
propriile lor locuinţe! Este o împrejurare de temut şi, foarte 
des, avantajul rămâne de partea asediatorilor! 

Între timp, la răgetele din afară se adăugaseră urletele 
dinlăuntru. Kraalul răspundea pădurii. În curte nu ne mai 
puteam înţelege unii cu alţii. 

La palisade! a strigat Mathias Van Guitt, care s-a făcut 
înţeles mai mult prin semne decât prin cuvinte. 

Şi fiecare dintre noi s-a repezit la gardul împrejmuitor. 

În clipa aceea, bivolii, cuprinşi de spaimă, se zbăteau să 
părăsească ţarcul în care stătuseră închişi. Căruţaşii 
zadarnic se străduiau să-i ţină pe loc. 

Fără veste, poarta, a cărei bară fusese fără îndoială prost 
fixată, s-a deschis cu violenţă şi o haită de fiare sălbatice a 
dat buzna în kraal. Şi totuşi Kalagani închisese poarta cu 
cea mai mare grijă, aşa cum făcea în fiecare seară! 

În cabană, în cabană! a strigat Mathias Van Guitt! 
repezindu-se către casă, singura care putea oferi un 
refugiu. 

Vom avea noi oare timp să ajungem până acolo? 

De pe acum doi shikari, atinşi de tigri, se rostogoliseră la 
pământ. Ceilalţi, nemaiputând ajunge la cabană, fugeau 
prin curtea kraalului, în căutarea unui adăpost oarecare. 

Furnizorul, Storr şi şase hinduşi se şi aflau în casă, a cărei 
uşă a fost închisă chiar în clipa în care două pantere voiau 


să se năpustească înăuntru. 

Kalagani, Fox şi ceilalţi care mai rămăseseră teferi, 
căţărându-se în copaci, se aciuaseră pe primele ramuri. 

Căpitanul Hod şi cu mine nu mai avusesem nici timpul şi 
nici posibilitatea să ne ducem după Mathias Van Guitt. 

Maucler, Maucler! a strigat căpitanul Hod, care avea 
braţul drept sfâşiat de o lovitură de gheară. 

Cu o izbitură de coadă, un tigru uriaş mă aruncase la 
pământ. M-am ridicat în clipa în care animalul se întorcea 
iar spre mine şi am alergat în ajutorul căpitanului Hod. 

Nu ne mai rămânea decât un singur refugiu: 
compartimentul rămas gol din cea de a şasea cuşcă. Într-o 
clipă, Hod şi cu mine ne şi ghemuisem înăuntru şi, cu uşa 
închisă, ne aflam pentru moment la adăpost de fiarele 
sălbatice, care s-au năpustit asupra barelor de fier. 

Animalele acestea feroce erau atât de îndârijite, iar tigrii 
închişi în compartimentele vecine atât de furioşi, încât 
cuşca, oscilând pe roate, era cât pe ce să se dea peste cap. 

Însă tigrii au părăsit-o curând, ca să atace o pradă mai 
sigură. 

La ce scenă asistam privind printre gratiile 
compartimentului şi văzând-o în toate amănuntele! 

S-a întors lumea pe dos! a strigat căpitanul Hod, care 
turba de furie. Ei afară şi noi înăuntru! 

Şi rana dumitale? l-am întrebat eu. 

E un fleac! 

În clipa aceea au răsunat cinci sau şase focuri de puşcă. 
Ele porneau din cabana ocupată de Mathias Van Guitt, 
împotriva căreia se înverşunau doi tigri şi trei pantere. 

Unul dintre animale a căzut fulgerat de un glonte exploziv, 
ieşit se vede din carabina lui Storr. 

Cât despre celelalte, ele se repeziseră mai întâi asupra 
turmei de bivoli şi nefericitele rumegătoare se găseau 
lipsite de apărare împotriva unor asemenea adversari. 

Fox, Kalagani şi hinduşii, care fuseseră nevoiţi să-şi arunce 
armele spre a se căţăra mai iute în copaci, nu le puteau veni 


în ajutor. 

În acest timp, căpitanul Hod, trecându-şi ţeava carabinei 
printre gratiile cuştii, a tras. Deşi braţul său drept, pe 
jumătate paralizat din cauza rănii, nu-i îngăduia să împuşte 
cu precizia obişnuită, a avut norocul să doboare cel de al 
patruzeci şi nouălea tigru. 

În clipa aceea, bivolii înnebuniţi au alergat mugind de-a 
curmezişul curţii. Încercau zadarnic să facă faţă tigrilor, 
care prin salturi formidabile scăpau de loviturile lor de 
coarne. Unul dintre ei, purtând pe cap o panteră ale cărei 
gheare îi sfâşiau greabănul, a ajuns în dreptul porţii 
kraalului şi s-a năpustit afară. 

Alţi cinci sau şase bivoli, urmăriţi îndeaproape de fiarele 
sălbatice, au luat-o la goană pe urmele lui şi au dispărut. 

Câţiva tigri au dat fuga după ei; însă bivolii ce nu putuseră 
părăsi kraalul, care cu beregatele sfâşiate, care cu burţile 
spintecate, zăceau morţi la pământ. 

În răstimp, au izbucnit alte împuşcături prin ferestrele 
cabanei. Dinspre partea noastră, căpitanul Hod şi cu mine 
făceam şi noi ce puteam. Însă ne pândea o altă primejdie. 

Animalele închise în cuşti, foarte aţâţate de înverşunarea 
luptei, de mirosul de sânge, de urletele semenilor lor, se 
zbăteau cu o furie de nedescris. Aveau oare să izbutească 
să sfarme gratiile? Ar fi fost într-adevăr un lucru de temut. 

Ce-i drept, o cuşcă de tigri s-a răsturnat. O clipă am crezut 
că pereţii, rupându-se, aveau să le îngăduie să iasă! 

Din fericire, nu s-a întâmplat nimic, ba chiar prizonierii nu 
mai puteau să vadă ce se petrece afară, întrucât cuşca a 
căzut cu peretele zăbrelit în jos. 

Hotărât, asta-i prea mult! şoptea căpitanul Hod 
încărcându-şi iar carabina. 

În clipa aceea, un tigru a făcut un salt prodigios şi, 
ajutându-se de gheare, a reuşit să se agaţe de bifurcația 
crengilor unui copac, pe care se refugiaseră doi sau trei 
shikari. 


Unul dintre acei nefericiţi, înşfăcat de gâtlej, a încercat 
zadarnic să reziste şi a fost aruncat la pământ. 

O panteră a venit să-şi dispute cu tigrul trupul de pe acum 
lipsit de viaţă, ale cărui oase trosneau în mijlocul unei bălți 
de sânge. 

Dar trageţi, trageţi odată! striga căpitanul Hod, de parcă 
Mathias Van Guitt şi tovarăşii săi l-ar fi putut auzi. 

În ceea ce ne priveşte, ne era cu neputinţă să mai 
intervenim! Isprăvisem cartuşele şi nu puteam fi decât 
spectatorii neputincioşi ai luptei. 

Dar iată că, în compartimentul vecin cu al nostru, un tigru, 
care încerca să sfarme gratiile, a izbutit printr-o zgâlţâitură 
violentă să strice echilibrul cuştii. Ea s-a clătinat o clipă şi, 
aproape numaidecât, s-a răsturnat. 

Loviţi uşor în cădere, ne-am ridicat în genunchi. Pereţii 
rezistaseră, însă nu mai puteam vedea nimic din ceea ce se 
petrecea afară. 

Dacă nu vedeam, cel puţin auzeam tot! Ce vacarm de 
urlete în curtea kraalului! Ce miros de sânge îmbiba 
văzduhul! Se părea că lupta devenise mai violentă. Oare ce 
se petrecuse? Scăpaseră şi prizonierii din alte cuşti? Atacau 
ei cabana lui Mathias Van Guitt? Tigrii şi panterele se 
năpusteau asupra copacilor ca să-i smulgă de acolo pe 
hinduşi? 

Şi să nu poţi ieşi din cutia asta! striga căpitanul Hod, 
pradă unei furii turbate. 

În aceste condiţii s-a scurs cam un sfert de oră - un sfert 
de oră căruia îi număram minutele nesfârşite. 

Apoi zgomotul luptei a început, încet, încet să scadă. 
Urletele se auzeau tot mai slab. Salturile tigrilor care 
ocupau celelalte compartimente ale cuştii noastre se 
răriseră. 

Oare măcelul luase sfârşit? 

Deodată, poarta kraalului s-a închis iar, cu zgomot. Apoi 
Kalagani ne-a strigat în gura mare. Vocea lui Fox repeta 
mereu: 


Domnule căpitan, domnule căpitan! 

Aici sunt! a răspuns Hod. 

A fost auzit şi aproape numaidecât am simţit cum cuşca se 
ridică la loc. O clipă mai târziu, eram liberi. 

Fox, Storr! a strigat căpitanul Hod, care s-a gândit în 
primul rând la tovarăşii săi. 

Prezent! au răspuns mecanicul şi ordonanța. 

Nu erau nici măcar răniţi. Mathias Van Guitt şi Kalagani 
scăpaseră şi ei vii şi nevătămaţi. Doi tigri şi o panteră 
zăceau pe jos, lipsiţi de viaţă. Celelalte fiare părăsiseră 
kraalul şi Kalagani închisese poarta. Ne aflam cu toţii în 
siguranţă. 

Niciuna dintre fiarele menajeriei nu izbutise să scape în 
timpul luptei, ba chiar furnizorul număra un prizonier în 
plus. Era un tigru tânăr, prins în cuşca rulantă care se 
răsturnase peste el şi sub care fusese închis ca într-o 
capcană. 

Stocul lui Mathias Van Guitt era, aşadar, complet. Însă cât 
de scump îl costase acest lucru! Cinci bivoli fuseseră ucişi, 
ceilalţi fugiseră, iar trei dintre hinduşii săi, mutilaţi 
îngrozitor, înotau în propriul lor sânge pe pământul 
kraalului. 

Capitolul VI. 

DESPĂRŢIREA DE MATHIAS VAN GUITT. 

În restul nopţii n-a mai avut loc vreun incident, nici în 
curte, nici în afară. De data aceasta, poarta fusese închisă 
bine. Oare cum de se putuse ea deschide în clipa când haita 
de fiare sălbatice dădea târcoale palisadei? Era un lucru de- 
a dreptul inexplicabil, întrucât însuşi Kalagani împinsese 
înapoi în ulucele lor stinghiile solide care asigurau 
închizătoarea. 

Rana îl făcea pe căpitanul Hod să sufere destul de mult, cu 
toate că nu-i era zgâriată decât pielea. Însă puţin a lipsit să 
nu se mai poată folosi de braţul drept. 

În ceea ce mă priveşte, nu mai simţeam nimic de pe urma 
acelei violente lovituri de coadă care mă doborâse la 


pământ. 

Ne-am hotărât deci să ne întoarcem la Steam House, de 
îndată ce avea să se lumineze de ziuă. 

Cât despre Mathias Van Guitt, dacă nu ţinem seama de 
părerile lui de rău după cei trei oameni pe care îi pierduse, 
nu se vădea desperat de situaţie, chiar dacă lipsa bivolilor 
avea să-l pună într-o oarecare încurcătură în clipa plecării. 

„lată care sunt riscurile meseriei, ne-a spus el. Aveam un 
fel de presentiment că am să trec printr-o aventură de 
genul acesta”. 

Apoi, a pus să fie înmormântați cei trei hinduşi. Rămăşiţele 
lor au fost depuse într-un colţ al curţii kraalului şi înhumate 
destul de adânc pentru ca fiarele sălbatice să nu le poată 
dezgropa. 

În răstimp, lumina zorilor începuse să albească spaţiul de 
sub copacii din Tarryani şi, după multe strângeri de mână, 
ne-am luat rămas bun de la Mathias Van Guitt. 

Furnizorul de animale a vrut să ni-i pună la dispoziţie pe 
Kalagani şi pe doi dintre hinduşii săi, ca să ne însoţească 
măcar în timpul trecerii noastre prin pădure. Oferta lui a 
fost primită şi, la ora şase dimineaţa, am ieşit din curtea 
kraalului. 

În cursul întoarcerii n-am avut nici o întâlnire neplăcută. 
Nu mai era nici urmă de tigri sau de pantere. Fiarele, 
ghiftuite, se întorseseră fără îndoială în bârlogurile lor şi nu 
era momentul să mergem să le stârnim. 

Cât despre bivolii care fugiseră din kraal, fuseseră fie ucişi 
şi zăceau printre ierburile înalte, fie rătăceau prin 
străfundurile ținutului Tarryani şi nu mai puteai nădăjdui 
decât că instinctul are să-i aducă înapoi. Furnizorul trebuia 
deci să-i socotească pierduţi o dată pentru totdeauna. 

În marginea pădurii, Kalagani şi cei doi hinduşi ne-au 
părăsit. O oră mai târziu, Phann şi Black vesteau cu 
lătrăturile lor întoarcerea noastră la Steam House. 

I-am povestit lui Banks aventurile prin care trecusem. 
După cum se înţelege de la sine, ne-a felicitat că scăpasem 


atât de ieftin. Foarte des, după atacuri de felul acesta, 
niciunul dintre cei asediați nu s-a putut întoarce ca să 
povestească isprăvile asediatorilor! 

În ceea ce-l priveşte pe căpitanul Hod, ela trebuit, de voie, 
de nevoie, să-şi poarte braţul în eşarfă; însă inginerul, care 
era adevăratul medic al expediției, a găsit că rana lui nu era 
gravă şi a afirmat că în câteva zile n-o să-i mai rămână nici 
o urmă. 

De fapt, căpitanul Hod se simţea foarte umilit că a primit o 
lovitură pe care n-a putut s-o dea înapoi. Şi totuşi, el mai 
adăugase un tigru la cei patruzeci şi opt care figurau 
dinainte la activul său! 

A doua zi, în după-amiaza de 27 august, câinii au început 
să latre tare, dar cu voioşie. 

Colonelul Munro, Mac Neil şi Gumi se întorceau în 
sanitarium. Revenirea lor ne-a produs o adevărată uşurare. 
Să-şi fi dus sir Edward Munro expediţia la bun sfârşit? Nu 
ştiam încă. Lucrul cel mai important era însă că se întorsese 
viu şi nevătămat. 

Din prima clipă, Banks a alergat spre el, i-a strâns mâinile 
şi l-a întrebat din priviri ce a reuşit să afle. 

„Nimic”, s-a mulţumit colonelul Munro să răspundă, 
clătinând din cap. 

Aşadar, cercetările întreprinse pe graniţa nepaleză nu 
duseseră la nici un rezultat şi orice conversaţie privind 
acest subiect devenea zadarnică. Printr-un singur cuvânt, el 
părea să ne spună că nici nu mai era cazul să vorbim 
despre acest lucru. 

Mac Neil şi Gumi, pe care Banks i-a interogat în cursul 
aceleiaşi seri, au fost mai expliciţi. Ei i-au adus la cunoştinţă 
că sir Edward Munro dorise într-adevăr să vadă din nou 
porţiunea aceea a Hindustanului în care se refugiase Nana 
Sahib după reapariţia sa în guvernământul Bombay; să se 
intereseze ce se petrecuse cu însoțitorii nababului, să 
cerceteze dacă nu mai rămăsese nici o urmă a trecerii lor 
prin acel punct al frontierei indo-chineze, să încerce să afle 


dacă, în lipsa lui Nana Sabhib, fratele său Balao Rao nu se 
ascundea cumva prin ţinutul menţionat mai sus, nesupus 
încă dominaţiei engleze - acesta fusese scopul colonelului 
Munro. Or, din cercetările sale rezulta, fără nici o îndoială, 
că răzvrătiţii părăsiseră ţara. Nu mai rămăsese nici urmă 
din tabăra în care înfăptuiseră falsa înmormântare menită 
să facă demnă de crezare moartea lui Nana Sahib. Nici o 
ştire despre Balao Rao. Cât despre tovarăşii acestora, n-a 
aflat nimic care să-i poată îngădui s-o apuce pe urmele lor. 
Odată nababul ucis în defileul munţilor Satpura şi oamenii 
săi risipiţi probabil dincolo de limitele peninsulei, 
răzbunarea nu mai putea fi îndeplinită. Singurul lucru la 
care trebuia să ne mai gândim era cum să părăsim graniţa 
himalayană şi să ne urmăm călătoria întorcându-ne spre 
sud, în sfârşit, cum să ne isprăvim itinerarul de la Calcutta 
la Bombay. 

Am hotărât deci data plecării, pe care am fixat-o peste o 
săptămână, adică la 3 septembrie. Se cuvenea să-i lăsăm 
căpitanului Hod timp suficient ca să i se vindece complet 
rana. Pe de altă parte, colonelul Munro, vizibil ostenit de pe 
urma obositoarei sale excursii printr-o ţară greu de 
străbătut, avea nevoie de câteva zile de odihnă. 

Între timp, Banks îşi începea pregătirile de plecare. Pentru 
a repune trenul în stare de funcţionare spre a putea cobori 
iar în câmpie şi a străbate ruta Himalaya-guvernământul 
Bombay, avea multe de făcut timp de o săptămână întreagă. 

Mai întâi, am căzut de acord să schimbăm pentru a doua 
oară itinerarul, astfel încât să ocolim marile oraşe din nord- 
vest - Meerat, Delhi, Agra, Gwalior, Jhansi şi altele, în care 
revolta de la 1857 lăsase prea multe nenorociri în urma ei. 
Tot ceea ce ar fi putut să i le recheme în amintire 
colonelului Munro trebuia să dispară, odată cu ultimii rebeli 
ai insurecției. Locuinţele noastre rulante urmau aşadar să 
străbată provinciile fără a se opri în oraşele principale, însă 
ţinutul merita osteneala de a fi vizitat numai pentru 
frumuseţile lui naturale, în această privinţă, uriaşul regat al 


Sindului nu se compară cu nici un altul. Dinaintea 
Gigantului nostru de Oțel aveau să se deschidă cele mai 
pitoreşti căi din întreaga peninsulă. 

Musonul încetase odată cu sezonul ploilor, a cărui 
perioadă nu se prelungeşte niciodată după luna august. 
Primele zile ale lunii septembrie făgăduiau o temperatură 
plăcută, care avea să facă mai puţin grea cea de a doua 
parte a călătoriei. 

În timpul ultimei săptămâni a şederii noastre în 
sanitarium, Fox şi Gumi au fost nevoiţi să aprovizioneze 
zilnic cămara. Însoţiţi de cei doi câini, ei au străbătut zona 
aceea de mijloc în care mişună potârnichile, fazanii şi 
dropiile. Zburătoarele, păstrate în gheţăria Casei cu aburi, 
aveau să procure o excelentă carne de vânat pentru drumul 
de întoarcere. 

Am mai mers de două sau trei ori în vizită la kraal. Acolo, 
şi Mathias Van Guitt se pregătea de plecare spre Bombay, 
privind necazurile ca un filosof care se înalţă deasupra 
mizeriilor mai mici sau mai mari ale existenţei. 

După cum ştiţi, prin capturarea celui de al zecelea tigru 
care costase atât de scump, menajeria era completă. Lui 
Mathias Van Guitt nu-i rămânea deci altceva mai bun de 
făcut decât să se îngrijească să-şi refacă atelajele de bivoli. 
Niciuna dintre rumegătoarele care fugiseră în timpul 
atacului fiarelor sălbatice nu se mai întorsese la kraal. După 
toate probabilitățile, risipite prin pădure, animalele 
pieriseră de moarte violentă. Era aşadar nevoie să le 
înlocuiască, ceea ce în asemenea împrejurări părea un 
lucru greu de îndeplinit. În acest scop, furnizorul îl 
trimisese pe Kalagani să umble prin fermele şi târguşoarele 
învecinate ținutului Tarryani şi-l aştepta cu destulă 
nerăbdare să se întoarcă. 

Cea din urmă săptămână a şederii noastre în Tarryani a 
trecut fără incidente. Rana căpitanului Hod se vindeca 
încet, încet. Poate că el socotea să-şi încheie campania 
printr-o ultimă expediţie; însă a fost nevoit să renunţe, la 


stăruinţele colonelului Munro. Întrucât nu mai era atât de 
sigur pe braţul său, la ce bun să se expună riscurilor? Dacă 
vreo fiară sălbatică i s-ar fi ivit în drum în restul călătoriei, 
n-ar fi avut atunci ocazia să-şi ia revanşa? 

Dealtfel, i-a atras atenţia Banks, te mai afli în viaţă, 
domnule căpitan, şi patruzeci şi nouă de tigri au murit de 
mâna dumitale, ca să nu-i mai socotim şi pe cei răniţi. După 
cum se vede, balanţa atârnă încă în favoarea dumitale! 

Da, patruzeci şi nouă, a răspuns oftând căpitanul Hod, dar 
eu tare aş mai fi vrut să ajung la cincizeci! 

Era limpede că ţinea foartea mult la acest lucru. A sosit şi 
ziua de 2 septembrie. Ne aflam în ajunul plecării. În cursul 
dimineţii, Gumi a venit să ne anunţe vizita furnizorului de 
animale. 

Într-adevăr, Mathias Van Guitt, însoţit de Kalagani, venise 
la Steam House. Fără îndoială, în clipa plecării, el voia să-şi 
ia rămas bun de la noi după toate regulile de bună cuviinţă. 

Colonelul Munro l-a întâmpinat în mod cordial. Mathias 
Van Guitt s-a lansat într-un şir de fraze în care regăseai 
întreg neprevăzutul vorbăriei sale obişnuite. Parcă ghiceam 
însă că în spatele cuvintelor lui politicoase se afla un gând 
ascuns, pe care şovâăia să-l rostească. 

Şi tocmai Banks a atins miezul problemei, atunci când l-a 
întrebat pe Mathias Van Guitt dacă avusese norocul să-şi 
facă rost de atelaje. 

Nu, domnule Banks, a răspuns furnizorul de animale, 
Kalagani a străbătut zadarnic satele învecinate. Cu toate că 
a fost învestit de mine cu depline puteri, nu a reuşit să 
procure nici măcar o pereche din aceste utile rumegătoare. 
Sunt deci nevoit să mărturisesc, cu părere de rău, că, 
pentru a-mi conduce menajeria către cea mai apropiată 
gară, îmi lipseşte cu desăvârşire forţa motrice. Dispersarea 
bivolilor mei, provocată de neaşteptatul atac din noaptea de 
25 spre 26 august, mă pune astfel într-o oarecare 
încurcătură... Cuştile, împreună cu pensionarii lor cu patru 
picioare, sunt grele şi... 


Şi cum veţi face ca să le duceţi până la gară? l-a întrebat 
inginerul. 

Nu prea ştiu, a şovăit Mathias Van Guitt. Caut... 
chibzuiesc... ezit... Cu toate acestea... clipa plecării a sunat 
şi la 20 septembrie, adică peste optsprezece zile, trebuie să 
livrez la Bombay comanda de feline... 

Optsprezece zile! a spus Banks. Păi atunci, nu mai aveţi 
nici o oră de pierdut! 

Ştiu, domnule inginer. Astfel încât nu mai am decât un 
singur mijloc, doar unul... 

Care? 

Fără să vreau să-l deranjez în vreun fel, acela de a adresa 
domnului colonel o rugăminte foarte îndrăzneață... fără 
îndoială... 

Vorbiţi, dar, domnule Van Guitt, a spus colonelul Munro, şi 
dacă vă pot ajuta, fiţi încredinţat că am s-o fac cu plăcere. 

Mathias Van Guitt s-a înclinat, şi-a îndreptat mâna dreaptă 
spre buze, partea superioară a corpului i s-a legănat 
încetişor şi întreaga lui atitudine era aceea a unui om care 
se simte copleşit de o amabilitate neaşteptată. 

Pe scurt, furnizorul întreba, dată fiind puterea de 
tracţiune a Gigantului de Oțel, dacă n-ar fi cu putinţă să-şi 
lege cuştile rulante în coada trenului nostru, care să le 
remorcheze până la Etawah, cea mai apropiată staţie de 
railway, pe linia Delhi-Allahabad. 

Era un traseu care nu depăşea trei sute cincizeci de 
kilometri, pe o şosea destul de bună. 

Este cu putinţă să-l satisfacem pe domnul Van Guitt? l-a 
întrebat colonelul pe inginer. 

Nu văd nici o greutate în asta, a răspuns Banks, şi 
Gigantul de Oţel nici măcar n-are să bage de seamă 
creşterea încărcăturii. 

S-a făcut, domnule Van Guitt, a spus colonelul Munro. Vă 
vom duce materialul până la Etawah. Trebuie să ştim să ne 
ajutăm ca între vecini, chiar şi în Himalaya. 


Domnule colonel, a răspuns Mathias Van Guitt, vă 
cunoşteam bunătatea şi, ca să fiu sincer, contasem şi eu 
puţin pe amabilitatea dumneavoastră. 

Aţi avut dreptate, a spus colonelul Munro. 

Totul fiind astfel stabilit, Mathias Van Guitt s-a pregătit să 
se întoarcă la kraal, pentru a-şi concedia o parte din 
personal care devenise acum de prisos. Găsea cu cale să nu 
mai păstreze decât patru shikari, de care avea nevoie 
pentru întreţinerea cuştilor. 

Pe mâine, deci, a rostit colonelul Munro. 

Pe mâine, domnilor, a răspuns Mathias Van Guitt. Am să 
aştept la kraal sosirea Gigantului dumneavoastră de Oțel. 

Şi furnizorul de animale, foarte fericit de reuşita vizitei 
sale la Steam House, s-a retras, nu fără a-şi fi făcut o ieşire 
în stilul unui actor care intră înapoi în culise, urmând toate 
tradiţiile comediei moderne. 

Kalagani, după ce l-a privit îndelung pe colonelul Munro, a 
cărui călătorie la frontierele Nepalului părea să-l fi 
îngrijorat în mod serios, l-a urmat pe furnizor. 

Ultimele noastre pregătiri fuseseră terminate. Toate 
materialele fuseseră puse la locul lor. Din sanitarium nu mai 
rămânea nimic. Cele două vagoane rulante nu-l mai 
aşteptau decât pe Gigantul nostru de Oțel. Elefantul trebuia 
să le coboare mai întâi până în câmpie, apoi să meargă 
până la kraal ca să ia cuştile şi să le aducă, spre a forma 
trenul. După aceea, urma să străbată de-a dreptul câmpiile 
Rohilkhandei. 

A doua zi, în 3 septembrie, la ora şapte dimineaţa, 
Gigantul de Oțel era gata să-şi reia funcţiile pe care le 
îndeplinise atât de conştiincios până atunci. Însă, în clipa 
aceea, spre marea noastră uluire, s-a produs un incident 
neaşteptat. 

Focarul cazanului, închis între coastele animalului, fusese 
umplut cu combustibil. Lui Kaluth, care tocmai îi dăduse 
foc, i-a venit atunci ideea să deschidă cutia de fum - între 
pereţii căreia se îmbină tuburile prin care trec produsele 


arderii şi străbat tot cazanul - ca să vadă dacă nimic nu 
împiedica tirajul. 

Însă abia deschisese uşile cutiei, că a şi dat numaidecât 
îndărăt şi vreo douăzeci de curele au fost proiectate afară 
cu un şuierat neobişnuit. 

Banks, Storr şi cu mine ne-am privit miraţi, fără să putem 
ghici cauza acestui fenomen. 

Ei, Kaluth, ce se întâmplă? a întrebat Banks. 

O ploaie de şerpi, domnule, a strigat fochistul. 

Într-adevăr, curelele acelea erau nişte şerpi care-şi 
aleseseră drept domiciliu tuburile cazanului, fără îndoială 
ca să poată dormi mai bine. Îi atinseseră primele flăcări din 
focar. Câteva reptile căzuseră la pământ gata arse şi, dacă 
n-ar fi deschis Kaluth cutia de fum, într-o clipă ar fi fost 
prăjite cu toatele. 

Cum, a strigat căpitanul Hod dând fuga într-acolo. 
Gigantul nostru de Oţel are un cuib de şerpi în măruntaie? 
Da, pe legea mea, şi încă dintre cei mai primejdioşi, unii 
dintre acei whip snakes - şerpi-bici, gulabi, cobre negre, 
şerpi cu ochelari, aparţinând celor mai veninoase specii. 

Şi, în acelaşi timp, un superb piton-tigru, din familia boa, 
îşi scotea capul ascuţit prin orificiul de sus al coşului, adică 
prin extremitatea trompei elefantului, care se ridica în 
mijlocul primelor rotocoale de fum. 

Şerpii care ieşiseră vii din tuburi se risipiseră iute printre 
mărăcini, fără ca noi să fi avut timpul să-i distrugem. 

Însă pitonul n-a putut s-o şteargă la fel de uşor din tubul 
de tablă. Astfel încât căpitanul Hod s-a repezit să-şi ia 
carabina şi, cu un singur glonte, i-a sfărâmat capul. 

Gumi, căţărându-se atunci pe Gigantul de Oțel, s-a cocoţat 
în partea de sus a trompei şi, cu ajutorul lui Kaluth şi a lui 
Storr, a izbutit să tragă afară uriaşa reptilă. 

Nimic mai măreț ca acest boa cu pielea verde-albastră, 
împodobită cu inele regulate, care părea tăiat dintr-o blană 
de tigru. Măsura nu mai puţin de cinci metri lungime şi 
avea grosimea unui braţ de om. 


Era deci un exemplar superb al ofidienilor din India şi ar fi 
făcut parte într-un mod profitabil din menajeria lui Mathias 
Van Guitt, dat fiind numele de şarpe-tigru care i se dă de 
obicei. Trebuie să mărturisesc că, totuşi, căpitanul Hod n-a 
crezut că se cuvine să şi-l treacă în cont. 

După scoaterea şarpelui, Kaluth a închis la loc cutia de 
fum, tirajul a ajuns să se facă regulat, curentul de aer a 
aţâţat focul din focar, în curând cazanul a început să duduie 
înăbuşit şi, după trei sferturi de oră, manometrul arăta că 
presiunea vaporilor este îndestulătoare. Nu mai aveam 
altceva de făcut decât să pornim la drum. 

Cele două vagoane au fost legate unul de celălalt şi 
Gigantul de Oţel a manevrat în aşa chip, încât să se aşeze în 
fruntea trenului. 

Ne-am mai aruncat o privire asupra încântătoarei 
panorame care se desfăşura spre miazăzi, o ultimă privire 
asupra minunatului lanţ muntos al cărui profil împodobea 
ca o dantelă cerul spre miazănoapte, am adresat un ultim 
bun-rămas lui Dhaulagiri care domină cu piscul său întregul 
teritoriu al Indiei septentrionale şi o şuierătură ne-a vestit 
plecarea. 

Coborârea pe şoseaua şerpuitoare a avut loc fără nici o 
dificultate. Frâna cu aer comprimat stopa cu o putere roţile 
pe pantele prea abrupte. După o oră, trenul nostru oprea la 
limita inferioară a ținutului Tarryani, în marginea câmpiei. 

Gigantul de Oțel a fost atunci dezlegat şi, sub conducerea 
lui Banks, a mecanicului şi a fochistului, s-a înfundat 
încetişor într-una dintre largile alei ale pădurii. 

Două ore mai târziu, răgetul său se făcea auzit iarăşi: 
ieşea din desişul pădurii, remorcând cele şase cuşti ale 
menajeriei. 

De cum a sosit, Mathias Van Guitt şi-a reînnoit mulţumirile 
faţă de colonelul Munro. Cuştile, în frunte cu un vagon 
menit să-i găzduiască pe furnizorul de animale şi pe 
oamenii săi, au fost legate de trenul nostru, alcătuind acum 
un adevărat convoi, format din nouă vagoane. 


Un nou semnal al lui Banks, o nouă şuierătură 
reglementară şi Gigantul de Oțel, punându-se în mişcare, a 
început să înainteze cu măreție pe şoseaua minunată care 
coboară spre miazăzi. Steam House şi cuştile lui Mathias 
Van Guitt, încărcate cu fiare sălbatice, nu păreau pentru el 
mai grele decât un simplu vagon de marfă. 

Ei bine, ce credeţi, domnule furnizor? a întrebat căpitanul 
Hod. 

Cred, domnule căpitan, i-a răspuns destul de îndreptăţit 
Mathias Van Guitt, că, dacă elefantul acesta ar fi fost un 
animal în carne şi oase, era cu mult mai extraordinar. 

Şoseaua nu mai era aceeaşi cu cea pe care venisem până 
la poalele Himalayei. Ea se îndrepta înspre sud-vest, către 
Philibit - un mic oraş aflat la o sută cincizeci de kilometri de 
noul nostru punct de plecare. 

Traseul a fost străbătut în tihnă, cu o viteză moderată, fără 
necazuri şi fără piedici. 

Mathias Van Guitt lua loc zilnic la masa Casei cu aburi şi 
minunata sa poftă de mâncare onora mereu bucătăria 
domnului Parazard. 

În curând a fost nevoie ca obişnuiţii noştri furnizori să-şi 
aducă aportul la întreţinerea cămării şi căpitanul Hod, 
acum vindecat - după cum o dovedise împuşcătura cu care 
ucisese pitonul - şi-a reluat puşca de vânătoare. 

Dealtfel, odată cu oamenii personalului, era nevoie să fie 
hrăniţi şi pensionarii menajeriei, lucru de care se îngrijeau 
shikarii. Hinduşii aceştia îndemânatici, sub conducerea lui 
Kalagani - el însuşi un ţintaş foarte iscusit - n-au lăsat 
niciodată să scadă rezerva de carne de bizon şi de antilopă. 
Kalagani era într-adevăr un om deosebit. Cu toate că avea o 
fire puţin sociabilă, colonelul Munro se purta foarte 
prietenos cu el, deoarece nu făcea parte dintre aceia care 
uită cu uşurinţă un serviciu făcut. 

La 10 septembrie, trenul ocolea localitatea Philibit fără să 
oprească, dar nu s-a putut feri de o mare adunare de 
hinduşi care au venit să-l viziteze. 


Hotărât lucru, fiarele lui Mathias Van Guitt, oricât de 
remarcabile ar fi fost ele, nu puteau suporta nici o 
comparaţie cu Gigantul de Oţel. Nimeni nu le-a aruncat 
măcar o privire printre gratiile cuştilor, întreaga admiraţie 
a hinduşilor fiind îndreptată asupra elefantului de oţel. 

Steam House continua să coboare prin lungile şesuri ale 
Indiei septentrionale, lăsând la câteva leghe spre apus 
Bareilly, unul dintre principalele oraşe ale Rohilkhandei. 
Înainta când printre păduri populate de o lume întreagă de 
păsări, cărora Mathias Van Guitt ne făcea să le admirăm 
„penajul strălucitor”, când prin câmpie, străbătând 
hăţişurile acelea de salcâmi spinoşi, înalţi de doi până la trei 
metri, numiţi de către englezi wait-a-bit-bush. Se găseau 
acolo în număr mare porci mistreți care mâncau cu lăcomie 
bacele gălbui produse de aceşti arbori. Câteva asemenea 
suine au fost ucise - nu fără primejdii, căci sunt într-adevăr 
nişte animale foarte sălbatice şi periculoase. În mai multe 
rânduri, căpitanul Hod şi Kalagani au avut prilejul să dea 
dovadă de acel sânge rece şi de acea iscusinţă care făceau 
din ei doi vânători fără seamăn. 

Între Philibit şi gara Etawah, trenul a avut de trecut peste 
o porţiune a cursului superior al Gangelui şi, după puţin 
timp, peste albia unuia dintre afluenții săi importanţi, Kali- 
Nadi. 

Întregul material rulant al menajeriei a fost dezlegat şi 
Steam House, transformată în aparat plutitor, a trecut cu 
uşurinţă de pe un mal pe celălalt, peste suprafaţa fluviului. 

Nu tot astfel s-au petrecut lucrurile şi cu trenul lui Mathias 
Van Guitt. A fost rechiziţionat bacul şi cuştile au fost trecute 
pe rând peste cele două cursuri de apă. Dacă trecerea ne-a 
luat ceva timp, măcar ea s-a tăcut fără dificultăţi prea mari. 
Furnizorul de animale nu se afla la prima încercare de 
acest fel şi oamenii săi avuseseră de străbătut mai multe 
fluvii atunci când merseseră către graniţa himalayană. 

Pe scurt, fără incidente vrednice de-a fi povestite, la data 
de 17 septembrie am ajuns la linia de cale ferată Delhi- 


Allahabad, la mai puţin de o sută de paşi de gara Etawah. 

Aici, convoiul nostru avea să se împartă în două, cele două 
părţi urmând să nu se mai reunească niciodată. 

Cea dintâi, trebuia să-şi continue coborârea spre sud prin 
teritoriile întinsului regat al Sindului, astfel încât să ajungă 
la munţii Vindhya şi să treacă în guvernământul Bombay. 

Cea de a doua, urcată pe vagoane-platformă, avea să 
ajungă la Allahabad şi de acolo, cu railwayul de Bombay, să 
atingă litoralul Mării Arabiei. 

Ne-am oprit deci şi am organizat tabăra pentru noapte. A 
doua zi în zori, în timp ce furnizorul trebuia să apuce calea 
spre sud-est, noi urma ca, tăind drumul acesta în unghi 
drept, să călătorim aproape de-a lungul meridianului de 
şaptezeci şi şapte de grade longitudine estică. 

Însă, părăsindu-ne, Mathias Van Guitt se vedea nevoit să 
se despartă de o parte a personalului, care nu-i mai era de 
nici un folos. Cu excepţia a doi hinduşi care să se 
îngrijească de cuştile animalelor în timpul unei călătorii ce 
nu putea să dureze mai mult de două sau trei zile, el nu mai 
avea nevoie de nimeni. Odată ajuns la Bombay, unde îl 
aştepta o navă aflată pe punctul de plecare spre Europa, 
transbordarea mărfurilor sale urma să fie făcută de către 
hamalii din port. 

Astfel, câţiva dintre shikarii lui rămâneau liberi şi, printre 
ei, Kalagani. 

Aţi aflat cum şi de ce ne legasem sufleteşte de hindusul 
acesta, după serviciile aduse colonelului Munro şi 
căpitanului Hod. 

Atunci când Mathias Van Guitt şi-a concediat oamenii, lui 
Banks i s-a părut că hindusul nu prea ştie ce-o să mai facă 
pe viitor şi l-a întrebat dacă nu i-ar fi pe plac să ne 
însoţească până la Bombay. 

Kalagani, după ce a stat o clipă pe gânduri, a primit oferta 
inginerului, iar colonelul Munro şi-a mărturisit mulţumirea 
pe care o încerca venindu-i în ajutor în această împrejurare. 
Hindusul urma deci să facă parte din personalul Casei cu 


aburi şi, întrucât cunoştea bine toată partea aceea a Indiei, 
ne putea fi de mare ajutor. 

A doua zi am ridicat tabăra. Nu mai aveam nici un interes 
să ne prelungim şederea. Gigantul de Oțel se afla sub 
presiune. Banks i-a dat ordin lui Storr să fie gata de 
plecare. 

Nu ne mai rămânea decât să ne luăm rămas bun de la 
prietenul nostru, furnizorul de animale. Pentru noi a fost un 
lucru foarte simplu. Fireşte că, pentru el, a fost cu mult mai 
teatral. 

Mulţumirile lui Mathias Van Guitt pentru serviciile pe care 
i le făcuse colonelul Munro au luat în mod necesar o formă 
amplificată. A „jucat” ultimul act în mod admirabil şi a fost 
desăvârşit în marea scenă a despărțirii. 

Printr-o mişcare a muşchilor antebraţului, mâna lui 
dreaptă a fost întoarsă în pronaţie, astfel încât palma privea 
spre pământ. Acest lucru voia să spună că aici, jos, el n-avea 
să uite nicicând ceea ce-i datora colonelului Munro şi că, 
dacă recunoştinţa avea să fie izgonită din lumea aceasta 
pământească, ea îşi va găsi un ultim refugiu în inima sa. 

Apoi, printr-o mişcare inversă, el şi-a readus mâna în 
supinaţie, adică şi-a întors palma, înălţând-o spre zenit, 
ceea ce însemna că şi acolo sus, pe lumea cealaltă, 
simţămintele dinlăuntrul lui nu se vor stinge şi că nici 
măcar printr-o recunoştinţă veşnică nu se va putea achita 
de obligaţiile pe care le contractase. 

Colonelul Munro i-a mulţumit lui Mathias Van Guitt după 
cum se cuvenea şi, după câteva minute, furnizorul de 
animale al caselor din Hamburg şi din Londra dispăruse din 
faţa privirilor noastre. 

Capitolul VII. 

TRECEREA RÂULUI BETWA. 

La data de 18 septembrie, iată care era poziţia noastră 
exactă, calculată faţă de punctul de plecare, de locul de 
popas şi de punctul de destinaţie: 

De la Calcutta, o mie trei sute de kilometri. 


De la sanitariumul din Himalaya, trei sute optzeci de 
kilometri. 

Până la Bombay, o mie şase sute de kilometri. 

Dacă n-am socoti decât distanţele, nu străbătusem nici 
jumătate din itinerar; însă, ţinând seama de cele şapte 
săptămâni pe care Steam House le petrecuse pe frontiera 
himalayană, se scursese mai mult de jumătate din timpul ce 
trebuia dedicat călătoriei. Părăsisem Calcutta la 6 martie. 
În mai puţin de două luni, dacă nimic n-avea să ne 
împiedice mersul, socoteam că vom ajunge pe litoralul 
apusean al Hindustanului. 

De altminteri, itinerarul nostru avea să fie într-o oarecare 
măsură scurtat. Hotărârea de a ocoli marile oraşe distruse 
în timpul revoltei de la 1857 ne silea să coborâm mai de-a 
dreptul spre sud. Prin minunatele provincii ale Sindului se 
deschideau frumoase şosele carosabile şi Gigantul de Oțel 
n-avea să întâlnească nici o piedică, cel puţin până la munţii 
din regiunea sa centrală. Călătoria făgăduia aşadar să se 
desfăşoare în cele mai bune condiţii, uşor şi în deplină 
siguranţă. 

Ceea ce avea s-o facă şi mai lesnicioasă era prezenţa lui 
Kalagani în rândul personalului Casei cu aburi. Hindusul 
cunoştea de minune toată partea aceasta a peninsulei. 
Banks urma s-o constate în cursul aceleiaşi zile. După 
prânz, în timp ce colonelul Munro şi căpitanul Hod îşi 
făceau siesta, Banks l-a întrebat în ce calitate străbătuse el 
atât de des acele provincii. 

Umblam, i-a răspuns Kalagani, cu una din numeroasele 
caravane de banjari care cară pe spinările boilor provizii de 
cereale, fie pe seama guvernului, fie pe seama unor 
particulari. Astfel, am urcat şi am coborât de douăzeci de 
ori prin ţinuturile din nordul Indiei. 

Asemenea caravane mai străbat şi acum partea aceasta a 
peninsulei? l-a întrebat inginerul. 

Da, domnule, i-a răspuns Kalagani, şi, în anotimpul în care 
ne găsim, aş fi foarte mirat dacă nu ne-am întâlni cu o trupă 


de banjari mărşăluind către nord. 

Ei bine, Kalagani, faptul că dumneata cunoşti atât de bine 
ţinuturile de primprejur ne va fi de mare folos. În loc să 
trecem prin marile oraşe ale regatului Sindului, vom 
traversa de-a curmezişul câmpiile şi dumneata ai să ne 
călăuzeşti. 

Cu dragă inimă, domnule, i-a răspuns hindusul, pe tonul 
acela rece cu care răspundea el de obicei şi cu care nu 
izbutisem încă să mă deprind. 

Apoi, a adăugat: 

N-aţi vrea să vă arăt în linii mari direcţia pe care va trebui 
s-o urmăm? 

Te rog, chiar. 

Şi vorbind astfel, Banks a desfăşurat pe masă o hartă la 
scară mică a acestei părţi a Indiei, spre a verifica 
exactitatea informaţiilor lui Kalagani. 

Nimic mai simplu, a reluat hindusul. O linie aproape 
dreaptă are să ne conducă de la calea ferată spre Delhi 
până la calea ferată către Bombay, care se-ntâlnesc la 
Allahabad. De la gara Etawah, pe care tocmai am părăsit-o, 
şi până la graniţa Bundelkundului, nu vom avea de trecut 
decât peste un singur curs de apă mai însemnat, şi anume 
Jumna, iar între graniţă şi munţii Vindhya, peste un al doilea 
curs de apă, Betwa. Chiar şi în cazul când amândouă râurile 
ar fi ieşit din matcă de pe urma sezonului ploilor, trenul 
plutitor n-are să fie stânjenit, cred, în trecerea lui de pe un 
mal pe celălalt. 

Nu are să întâmpine nici o dificultate mai serioasă, i-a 
răspuns inginerul. Şi, odată ajunşi în munţii Vindhya...? 

Ne vom îndrepta puţin spre sud-est, ca să alegem un 
defileu uşor de străbătut. Chiar şi acolo, nici o piedică nu ne 
va sta în cale. Cunosc un loc de trecere ale cărui pante sunt 
destul de blânde. Este pasul Sirgur, pe unde sunt mânate 
de preferinţă atelajele. 

Pretutindeni pe unde trec caii, am întrebat eu, poate să 
treacă şi Gigantul nostru de Oțel? 


Poate cu siguranţă să treacă, mi-a răspuns Banks. Numai 
că, dincolo de pasul Sirgur, ţinutul este foarte accidentat. 
N-ar fi mai bine să ne îndreptăm spre munţii Vindhya 
mergând de-a curmezişul prin Bhopal? 

Acolo sunt numeroase oraşe, a răspuns Kalagani, şi va fi 
greu să le ocolim, iar şipaii s-au distins în mod deosebit în 
acea zonă în timpul războiului de independenţă. 

Am fost puţin cam mirat de această denumire - „războiul 
de independenţă” - pe care o dădea Kalagani insurecției de 
la 1857. Însă nu trebuie să uităm că vorbea un hindus şi nu 
un englez. De altminteri, se părea că el nu luase parte la 
revoltă sau, cel puţin, nu spusese niciodată nimic care să ne 
facă să credem aşa ceva. 

Fie, a răspuns Banks, să lăsăm oraşele Bhopalului spre 
vest, şi dacă eşti sigur că prin pasul Sirgur ajungem la o 
şosea practicabilă... 

O şosea pe care am umblat des, domnule, şi care, după ce 
dă ocol lacului Puturia, ajunge, la patruzeci de mile 
depărtare, la calea ferată Bombay-Allahabad, în apropiere 
de Jabalpur. 

Într-adevăr, a răspuns Banks, care urmărea pe hartă 
indicaţiile date de hindus. Şi pornind din acel punct...? 

Şoseaua cea mare se îndreaptă spre sud-vest şi, ca să 
spun aşa, merge de-a lungul căii ferate până la Bombay. 

Ne-am înţeles, a răspuns Banks. Nu văd nici o piedică 
serioasă în traversarea munţilor Vindhya şi itinerarul acesta 
ne convine. La serviciile pe care ni le-ai mai făcut, Kalagani, 
mai adaugi unul, pe care nu-l vom uita. 

Kalagani s-a înclinat şi s-ar fi retras dacă, răzgândindu-se, 
nu s-ar fi întors spre inginer. 

Ai să-mi pui vreo întrebare? a spus Banks. 

Da, domnule, i-a răspuns hindusul. Aş putea să vă întreb 
de ce ţineţi în mod deosebit să ocoliţi principalele oraşe din 
Bundelkund? 

Banks s-a uitat spre mine. Nu era nici un motiv să-i 
ascundă lui Kalagani cele privitoare la sir Edward Munro, 


astfel încât hindusul a fost pus la curent cu situaţia 
colonelului. Kalagani a ascultat foarte atent ceea ce-i 
aducea la cunoştinţă inginerul. Apoi, cu un ton care vădea o 
oarecare uimire, a spus: 

Colonelul Munro nu mai are a se teme de Nana Sahib, cel 
puţin în provinciile acestea. 

Nici în provinciile acestea şi nici prin alte părţi, i-a răspuns 
inginerul. Dar, de ce zici „în provinciile acestea”? 

Pentru că, dacă nababul a reapărut, aşa cum s-a spus 
acum câteva luni, în guvernământul Bombay, a răspuns 
Kalagani, cu toate cercetările făcute, nu i s-a putut 
descoperi locul de refugiu şi ar fi foarte posibil să fi trecut 
din nou frontiera indo-chineză. 

Răspunsul lui părea să dovedească un lucru: Kalagani n- 
avea ştiinţă de cele petrecute în zona munţilor Satpura şi 
de faptul că, în luna mai, Nana Sahib fusese ucis de către 
nişte soldaţi din armata regală la palul Tandit. 

După câte văd, Kalagani, a spus atunci Banks, ştirile care 
străbat India ajung mai greu până în pădurile Himalayei. 

Hindusul ne-a aţintit cu privirea şi n-a răspuns nimic, 
întocmai ca un om care nu pricepe despre ce este vorba. 

Da, a reluat Banks, s-ar părea că nu ştii că Nana Sahib a 
murit. 

A murit Nana Sahib? a strigat hindusul. 

Fără îndoială, a răspuns Banks. Guvernul a făcut 
cunoscute împrejurările în care a fost ucis. 

Ucis? a întrebat Kalagani clătinând din cap. Unde anume 
ar fi fost ucis Nana Sahib? 

La palul Tandit, în munţii Satpura. 

Şi când? 

Acum aproape patru luni, a răspuns inginerul, la 25 mai... 
Kalagani, a cărui privire mi s-a părut în clipa aceea ciudată, 
a încrucişat braţele la piept şi n-a spus nimic. 

Ai motive, l-am întrebat eu, să nu crezi în moartea lui 
Nana Sahib? 


Niciunul, domnilor, s-a mulţumit să-mi răspundă Kalagani. 
Cred ce-mi spuneţi dumneavoastră. 

După o clipă, Banks şi cu mine rămăsesem singuri şi 
inginerul adăuga: 

Toţi hindugşii gândesc la fel! Conducătorul şipailor răsculați 
a ajuns legendar. Superstiţioşii ăştia n-au să creadă 
niciodată că a murit, pentru că nu l-au văzut spânzurat! 

Fac şi ei, i-am răspuns, întocmai ca bătrânii de pe vremea 
Imperiului, care, la douăzeci de ani după moartea lui, 
susțineau că Napoleon mai trăieşte! 

După ce Steam House trecuse cu cincisprezece zile în 
urmă peste Gangele de Sus, un ţinut fertil îşi desfăşura 
şoselele minunate dinaintea Gigantului de Oţel. Era Doab, 
teritoriu cuprins în unghiul dintre Gange şi Jumna, mai 
înainte ca aceste cursuri de apă să se unească în apropiere 
de Allahabad. Câmpii aluvionare desţelenite de brahmani 
cu douăzeci de secole înaintea erei creştine, procedee de 
cultivare a pământului încă foarte rudimentare la ţărani, 
mari lucrări de irigaţii datorate inginerilor englezi, câmpuri 
de bumbac deosebit de înfloritoare, gemetele presei de 
balotat bumbac lângă fiecare sat, cântecele muncitorilor 
care le puneau în mişcare, iată impresiile care mi-au rămas 
despre ţinutul Doab, în care a fost întemeiată odinioară 
biserica primitivă. 

Călătoria se desfăşura în cele mai bune condiţii. Priveliştile 
se schimbau, s-ar putea zice, după bunul plac al fanteziei 
noastre. Locuinţa se deplasa fără osteneală, pentru 
plăcerea ochilor noştri. Nu era oare acesta, aşa cum 
pretindea Banks, ultimul cuvânt al progresului în arta 
locomoţiei? Care cu boi, căruţe cu cai sau cu catâri, 
vagoane de railway - ce însemnați voi pe lângă casele 
noastre rulante? 

La 19 septembrie, Steam House se oprea pe malul stâng al 
Jumnei, însemnat curs de apă care delimitează în partea 
centrală a peninsulei ţara rajahilor propriu-zisă sau 


Rajahstanul de Hindustan, care este mai ales ţara 
hinduşilor. 

Apele Jumnei prindeau să se umfle. Începea să se simtă 
cum curentul devine mai iute; însă, chiar dacă ne făcea 
trecerea puţin mai grea, de împiedicat tot nu putea s-o 
împiedice. Banks a luat câteva măsuri de precauţie. A fost 
nevoie să căutăm un loc mai bun unde să tragem la mal. L.- 
am găsit. După o jumătate de oră, Steam House urca pe 
malul celălalt al râului. Trenurile căilor ferate au nevoie de 
poduri înălțate cu cheltuieli mari şi unul dintre aceste 
poduri, de formă tubulară, păşeşte peste Jumna în 
apropierea fortăreței Selimargh, lângă Delhi. Gigantului 
nostru de oţel şi celor două vagoane ale sale cursurile de 
apă le ofereau o cale la fel de lesnicioasă ca şi cele mai bune 
şosele cu macadam din peninsulă. 

Dincolo de râul Jumna, ţinuturile Rajahstanului cuprind un 
anumit număr de oraşe dintre acelea pe care, din spirit de 
prevedere, inginerul a vrut să le îndepărteze din itinerarul 
său. În stânga se găseşte Gwalior, pe malul râului 
Sawunrika, aşezat pe un bloc de bazalt, cu superba 
moschee a lui Musjid, cu palatul Palului, cu ciudata sa 
Poartă a Elefanţilor, cu renumita ei fortăreață, cu vihara ei 
de creaţie budistă; cetate veche, căreia oraşul modern 
Lashkar, clădit la doi kilometri depărtare, îi face o 
concurenţă serioasă. Acolo, în fundul acestui Gibraltar al 
Indiei, rani din Jhansi, tovarăşa devotată a lui Nana Sahib, 
luptase eroic până în ultimul ei ceas. Acolo, în lupta cu două 
escadroane ale regimentului al 8-lea de husari din armata 
regală, ea a fost ucisă, după cum se ştie, chiar de mâna 
colonelului Munro, care luase parte la acţiune împreună cu 
un batalion din propriul lui regiment. Se mai ştie că din ziua 
aceea dura ura neîndurătoare a lui Nana Sahib, ură pe care 
nababul căutase să şi-o astâmpere, până şi-a dat ultima 
suflare! Da, ar fi fost mai bine ca sir Edward Munro să nu 
meargă, spre a-şi mai reînsufleţi amintirile, la porţile 
oraşului Gwalior! 


După Gwalior, spre apus de noul nostru traseu, se află 
Antri şi câmpia sa întinsă din care ţâşnesc, ici şi colo, 
numeroase piscuri, întocmai ca insuliţele unui arhipelag. Se 
mai găseşte şi Datia, ce numără o existenţă de nici cinci 
secole şi în care poţi admira casele cochete, fortăreaţa 
centrală, templele cu fleşe felurite, palatul părăsit al lui 
Birsing-Deo, arsenalul lui Tope-Kana - tot acest întreg 
alcătuind capitala regatului Datia, tăiat din colţul nordic al 
Bundelkundului şi care s-a pus sub protecţia Angliei. Ca şi 
Gwalior, Antri şi Datia fuseseră grav lovite de mişcarea 
insurecţională de la 1857. 

Se mai află în sfârşit Jhansi, pe lângă care am trecut la mai 
puţin de patruzeci de kilometri, la data de 22 septembrie. 
Oraşul adăposteşte cea mai importantă garnizoană militară 
din întreg Bundelkundul, şi spiritul revoltei a rămas mereu 
viu în rândul poporului de jos. Jhansi, oraş relativ modern, 
face un comerţ însemnat cu muselină indigenă şi cu 
stămburi albastre. Nu se găseşte aici nici un monument 
dinaintea întemeierii sale, care nu datează decât din secolul 
al XVII-lea. Totuşi, merită să-i vizitezi cetăţuia, ale cărei 
ziduri exterioare n-au putut fi distruse de proiectilele 
englezeşti, şi necropola rajahilor, cu un aspect deosebit de 
pitoresc. Aceasta a fost principala fortăreață a şipailor 
revoltați din India centrală. Aici, cutezătoarea rani a 
provocat prima răscoală, care avea în curând să cuprindă 
întregul Bundelkund. Aici, sir Hugh Rose a fost nevoit să 
dea o bătălie care a durat nu mai puţin de şase zile şi în 
timpul căreia şi-a pierdut cincisprezece la sută din efectiv. 
Aici, în ciuda înverşunării lor, Tantia 'Topi, Balao Rao - 
fratele lui Nana Sahib - şi în sfârşit acea rani, deşi erau 
ajutaţi de o garnizoană de douăsprezece mii de şipai şi 
sprijiniți de o armată de douăzeci de mii de oameni, au fost 
siliţi să cedeze în faţa superiorității armelor engleze! Aici, 
după cum ne povestise Mac Neil, colonelul Munro îi salvase 
viaţa sergentului său, dăruindu-i ultima picătură de apă 
care-i mai rămăsese. Da! Jhansi, mai mult decât orişicare 


dintre oraşele pline de amintiri funeste, trebuia ţinut la 
distanţă într-un traseu ale cărui etape fuseseră alese de 
către cei mai buni prieteni ai colonelului! 

A doua zi, în 23 septembrie, o întâlnire care ne-a întârziat 
timp de câteva ore a îndreptăţit o observaţie făcută mai 
înainte de Kalagani. 

Era ora unsprezece dimineaţa. După ce ne-am isprăvit 
micul dejun, ne aşezasem să ne facem siesta, care în 
verandă, care în salonul Casei cu aburi. Gigantul de Oțel 
mergea cu o viteză de nouă până la zece kilometri pe oră. O 
şosea măreaţă, umbrită de arbori frumoşi, se desena în faţa 
lui, printre câmpuri de bumbac şi lanuri de cereale. Timpul 
era frumos, soarele strălucea cu putere. Trebuie să vă spun 
însă că drumului acestuia mare nu i-ar fi stricat o stropire 
„Municipală”, căci vântul înălța trâmbe de praf fin, alb, 
dinaintea trenului nostru. 

Însă, un lucru cu totul deosebit s-a petrecut atunci când, 
pe o distanţă de două sau trei mile, atmosfera ni s-a părut 
plină de vârtejuri de praf, cum nici măcar un simun violent 
n-ar fi ridicat în deşertul libian. 

Nu pricep cum de se poate produce un asemenea 
fenomen, a spus Banks, întrucât abia adie un vânt uşor. 

Are să ne explice Kalagani, i-a răspuns colonelul Munro. 

A fost chemat hindusul care a venit până în verandă, s-a 
uitat pe şosea înainte şi, fără să şovăie, ne-a spus: 

Este o caravană lungă care urcă spre nord şi, după cum v- 
am prevenit, domnule Banks, este o caravană de banjari. 

Ei bine, Kalagani dragă, l-a întrebat Banks, fără îndoială 
că ai să-ţi regăseşti acum vreunul dintre vechii tovarăşi? 

Se prea poate, domnule, i-a răspuns hindusul, deoarece 
am trăit multă vreme printre triburile acestea nomade. 

Ai de gând atunci să ne părăseşti ca să pleci cu ei? l-a 
întrebat căpitanul Hod. 

Nicidecum, a replicat Kalagani. 

Hindusul nu se înşelase. După o jumătate de oră, aşa 
puternic cum era, Gigantul de Oţel a fost silit să se oprească 


din mers în faţa unui zid de rumegătoare. 

Nu aveam însă de ce să regretăm întârzierea. Spectacolul 
care se desfăşura în faţa ochilor noştri merita osteneala de 
a fi privit. 

O turmă, numărând pe puţin patru sau cinci mii de boi, 
năpădise şoseaua spre sud, pe o distanţă de mai mulţi 
kilometri. După cum ne anunţase Kalagani, convoiul de 
rumegătoare aparţinea unei caravane de banjari. 

Banjarii, ne-a spus Banks, sunt adevărații nomazi ai 
Hindustanului. Mai curând popor decât trib, fără domiciliu 
stabil, ei trăiesc vara în corturi, iarna în colibe. Sunt hamalii 
peninsulei şi i-am văzut la treabă în timpul insurecției de la 
1857. Printr-un soi de convenţie tacită între beligeranţi, 
convoaiele lor erau lăsate să treacă prin provinciile 
tulburate de revoltă. Într-adevăr, ei aprovizionau ţara şi 
hrăneau la fel de bine armata regală ca şi armata nativă. 
Dacă ar trebui cu tot dinadinsul să le atribuim acestor 
nomazi o patrie în India, aceea ar fi Rajputana şi îndeosebi, 
poate, regatul Milwar. Dar, întrucât vor defila prin faţa 
noastră, te sfătuiesc, dragă Maucler, să-i examinezi cu 
atenţie pe aceşti banjari. 

Trenul se trăsese prevăzător la o margine a şoselei. N-ar fi 
putut să ţină piept avalanşei de animale cornute, dinaintea 
cărora nici măcar fiarele sălbatice n-ar fi şovâit să se 
cărăbănească. 

Am observat cu atenţie acel lung cortegiu, aşa cum mă 
povăţuise Banks; însă, mai înainte, se cuvine să constat că, 
în împrejurarea de faţă, Steam House nu părea să-şi 
producă efectul obişnuit. Gigantul de Oțel, atât de deprins 
să provoace admiraţia generală, abia dacă a atras atenţia 
banjarilor, învăţaţi fără îndoială să nu se mire de nimic. 

Bărbaţii şi femeile din neamul acesta erau admirabili: ei - 
mari de stat, viguroşi, cu trăsături fine, cu nasul acvilin, 
părul buclat, având culoarea bronzului în care arama roşie 
ar precumpăni asupra cositorului, îmbrăcaţi cu tunică lungă 
şi purtând turban pe cap, înarmaţi cu lance, scut, pavăză 


rotundă şi cu spada aceea mare care se poartă cruciş peste 
piept; ele - de statură înaltă, bine proporţionate, mândre ca 
şi bărbaţii din tribul lor, cu bustul strâns într-un pieptăraş, 
cu partea de jos a corpului ascunsă sub cutele unei fuste 
largi, cu tot trupul înveşmântat din creştet şi până-n tălpi 
într-un soi de draperie elegantă, purtând cercei în urechi, 
coliere la gât, brățări la mâini şi inele la glezne, din aur, din 
fildeş, din scoici. 

Pe lângă bărbaţi, femei, bătrâni şi copii, mergeau cu pas 
tihnit mii de boi, fără şei sau căpestre, scuturându-şi 
ciucurii roşii sau făcând să le sune clopoţeii de pe cap, 
purtând în spinare desagi cu grâu sau alte cereale. Trecea 
un trib întreg, plecat cu caravana, sub conducerea unui şef 
ales, un naik, a cărui putere este nemărginită pe durata 
mandatului său. Numai el conduce convoiul, fixează orele 
de popas, dispune şirurile de corturi din tabără. 

În frunte păşea un taur de talie mare, având o înfăţişare 
superbă, învăluit în stofe strălucitoare, împodobit cu un 
ciorchine de clopoței şi de ornamente din scoici. L-am 
întrebat pe Banks dacă nu ştie care sunt funcţiile acestui 
animal măreț. 

— Kalagani ar putea să ni le spună cu precizie, mi-a 
răspuns inginerul. Unde o fi? 

A fost chemat Kalagani. Nu şi-a făcut apariţia. A fost 
căutat. Nu se mai găsea pe lângă Steam House. 

Fără îndoială, s-a dus spre a-şi reînnoi cunoştinţa cu 
vreunul dintre foştii săi tovarăşi, a spus colonelul Munro, 
însă se va întoarce înainte de plecare. 

Nimic mai firesc, dealtfel. Aşadar, n-avea de ce să ne 
neliniştească absenţa momentană a hindusului; cu toate 
acestea, în ceea ce mă priveşte, era un lucru care mă 
îngrijora. 

Ei bine, a spus atunci Banks, dacă nu mă înşel, taurul 
acesta este, în caravanele banjarilor, reprezentantul 
divinității lor. Pe unde calcă el, pe acolo păşesc cu toţii. 
Când se opreşte, fac tabără, însă îmi închipui că taurul 


ascultă în taină de instrucţiunile naikului. Pe scurt, la el se 
rezumă întreaga religie a acestor nomazi. 

Abia la două ore după ce începuse defilarea, am început să 
zărim capătul nesfârşitului alai. Îl căutam pe Kalagani în 
ultimele rânduri, când s-a ivit însoţit de un hindus care nu 
semăna la înfăţişare cu banjarii. Era, fără îndoială, unul 
dintre indigenii aceia care se angajează pentru o vreme în 
serviciul caravanelor, aşa cum făcuse şi Kalagani în mai 
multe rânduri. Stăteau de vorbă cu răceală, de parcă abia 
rosteau cuvintele, aş putea spune. Despre cine sau despre 
ce or fi vorbit? Se prea poate că despre ţinutul pe care 
tocmai îl străbătuse tribul aflat în marş, ţinut în care urma 
să pătrundem sub conducerea noii noastre călăuze. 

Indigenul, care rămăsese în coada caravanei, trecând pe 
lângă Casa cu aburi, s-a oprit o clipă. S-a uitat cu interes la 
trenul dinaintea căruia se găsea elefantul artificial şi mi s-a 
părut că îl priveşte mai cu osebire pe colonelul Munro, însă 
n-a intrat în vorbă cu noi. Apoi, făcându-i un semn de 
rămas-bun lui Kalagani, a ajuns din urmă cortegiul şi s-a 
pierdut curând într-un nor de praf. 

Atunci când Kalagani s-a apropiat de noi, eli s-a adresat 
colonelului Munro, fără a mai aştepta să i se pună întrebări: 

Unul dintre foştii mei tovarăşi, care se află în slujba 
caravanei de două luni de zile, s-a mulţumit el să spună. 

Asta a fost tot. Kalagani şi-a reluat locul în trenul nostru şi, 
în curând, Steam House alerga pe şoseaua însemnată de 
urmele lungi lăsate de copitele miilor de boi. 

A doua zi, la 24 septembrie, Gigantul de Oțel s-a oprit ca 
să înnoptăm la vreo cinci sau şase kilometri spre răsărit de 
Urcha, pe malul stâng al râului Betwa, unul dintre 
principalii afluenţi ai Jumnei. 

Despre Urcha nu se poate spune nimic: n-ai ce vedea 
acolo. Este fosta capitală a Bundelkundului, un oraş care 
era înfloritor în prima jumătate a secolului al 
şaptesprezecelea. Însă, mogulii pe de o parte, maharaţii pe 
de alta i-au dat lovituri îngrozitoare, de pe urma cărora ea 


nu şi-a mai revenit niciodată. Şi acum, unul dintre cele mai 
mari oraşe ale Indiei centrale nu mai este decât un 
târguşor, locuit de câteva sute de ţărani care trăiesc în 
mizerie. 

Am spus că venisem să poposim pe malurile râului Betwa. 
Mai exact ar fi să spun că Steam House s-a oprit la oarecare 
distanţă de malul stâng al râului. 

Ce-i drept, acest însemnat curs de apă, aflat în plină 
creştere, îşi ieşea atunci din matcă şi se revărsa din belşug 
peste maluri. De aceea, am fi putut să ne izbim de unele 
greutăţi vrând să trecem peste el. Rămânea însă de văzut 
pentru a doua zi ce puteam face. Noaptea devenise prea 
întunecoasă pentru ca Banks să mai poată lua atunci o 
hotărâre. 

Urma aşadar ca, îndată după siesta de seară, fiecare 
dintre noi să meargă în cabina lui şi să se culce. 

Niciodată, nici chiar în împrejurări deosebite, nu puneam 
să fie păzită tabăra pe timpul nopţii. La ce bun, dealtfel? Ar 
fi putut oare cineva să ne fure locuinţele rulante? Nu. Ar fi 
putut cineva să ne fure elefantul? Nici atât. El s-ar fi apărat 
numai şi numai prin propria-i greutate. Cât priveşte 
posibilitatea unui atac din partea tâlharilor care bântuie 
prin aceste provincii, ar fi fost un lucru de necrezut. 
Dealtfel, dacă niciunul dintre oamenii noştri nu stătea 
noaptea de gardă, erau aici cei doi câini, Phann şi Black, 
care ne-ar fi vestit orişice apropiere suspectă. 

Tocmai un asemenea lucru s-a şi întâmplat în acea noapte. 
Pe la două dimineaţa, ne-au trezit nişte lătrături. M-am 
sculat numaidecât şi mi-am găsit tovarăşii în picioare. 

Ce se petrece? a întrebat colonelul Munro. 

Latră câinii, i-a răspuns Banks, şi, cu siguranţă, nu pe de 
pomană. 

O fi tuşit vreo panteră prin hăţişurile învecinate! şi-a dat 
cu părerea căpitanul Hod. Hai să coborâm să ne uităm pe la 
marginea pădurii şi, ca măsură de prevedere, să ne luăm 
puştile cu noi. 


Sergentul Mac Neil, Kalagani, Gumi se şi aflau pe linia din 
faţă a taberei, ascultând, discutând şi încercând să-şi dea 
seama de ceea ce se petrecea în umbră. Ne-am dus lângă 
ei. 

Ei bine, a întrebat căpitanul Hod, nu cumva avem de-a 
face cu două sau trei fiare sălbatice care au venit la mal să 
se adape? 

Kalagani nu crede aşa ceva, a răspuns Mac Neil. 

Atunci, dumneata ce crezi că se petrece? l-a întrebat 
colonelul Munro pe hindus, care tocmai ni se alăturase. 

Nu ştiu, domnule colonel, i-a răspuns Kalagani, însă nu 
este vorba nici despre tigri, nici despre pantere, nici măcar 
despre şacali. 

Mi se pare că zăresc o masă nelămurită pe sub copaci... 

O să vedem noi! a strigat căpitanul Hod, visând mereu la 
cel de-al cincizecilea tigru care-i mai lipsea. 

Aşteaptă, Hod, i-a spus Banks. În Bundelkund este 
întotdeauna bine să te fereşti de tâlharii de drumul mare. 

Suntem destul de numeroşi şi bine înarmaţi! a răspuns 
căpitanul Hod. Eu nu vreau să am conştiinţa încărcată. 

Fie! a făcut Banks. 

Cei doi câini lătrau mai departe, însă fără să arate prin 
vreun semn că sunt cuprinşi de furia aceea pe care le-ar fi 
pricinuit-o în mod inevitabil apropierea fiarelor sălbatice. 

Munro, a spus atunci Banks, rămâi în tabără împreună cu 
Mac Neil şi cu ceilalţi. În vremea asta, Hod, Maucler, 
Kalagani şi cu mine ne vom duce în recunoaştere. 

Mergem? a strigat căpitanul Hod şi, în acelaşi timp, i-a 
făcut semn lui Fox să-l însoţească. 

Phann şi Black, care şi ajunseseră sub acoperământul 
primilor copaci, ne arătau drumul. N-aveam altceva de 
făcut decât să-i urmăm. 

Abia intrasem în pădure că s-a şi auzit zgomot de paşi. 
Fără îndoială, o trupă numeroasă iscodea pe lângă tabăra 
noastră. Se întrezăreau câteva umbre tăcute, care alergau 
prin hăţişuri. 


Cei doi câini lătrau şi alergau înainte şi înapoi, la câţiva 
paşi în faţa noastră. 

Cine-i acolo? a strigat căpitanul Hod. Nici un răspuns. 

Fie că oamenii aceia nu vor să răspundă, a spus Banks, fie 
că nu ştiu englezeşte. 

Ei bine, atunci ştiu hindusa, i-am răspuns eu. 

Kalagani, a reluat Banks, strigă-le în limba hindi, că, dacă 
nu răspund, tragem. 

Kalagani, folosind limbajul specific indigenilor din India 
centrală, le-a ordonat vagabonzilor să înainteze. 

Dar, la fel ca şi prima dată, n-am auzit nici un răspuns. 

A răsunat atunci o împuşcătură. Nerăbdătorul căpitan Hod 
trăsese în direcţia unei umbre care se furişa printre copaci. 

Detunătura carabinei a fost urmată de o forfoteală 
nedesluşită. Ni s-a părut că o trupă întreagă de indivizi se 
împrăştia, apucând-o care spre dreapta, care spre stânga. 
Ceea ce s-a şi dovedit a fi sigur atunci când Phann şi Black, 
care se repeziseră înainte, s-au întors liniştiţi, nemaidând 
nici un semn de tulburare. 

Orice ar fi ei, vagabonzi sau tâlhari, a spus căpitanul Hod, 
oamenii aceia au bătut repede în retragere! 

Desigur, i-a răspuns Banks, şi n-avem altceva mai bun de 
făcut decât să ne întoarcem la Steam House. Însă, ca 
măsură de prevedere, tabăra va fi păzită până în zori. 

După câteva clipe ne şi întorsesem la tovarăşii noştri. Mac 
Neil, Gumi şi Fox s-au înţeles între ei să facă pe rând de 
gardă, în timp ce noi ceilalţi ne-am retras în cabinele 
noastre. 

În restul nopţii nu s-au produs alte tulburări. Aveam deci 
motive să credem că, văzând Casa cu aburi bine apărată, 
musafirii renunţaseră să-şi mai prelungească vizita. 

A doua zi, în 25 septembrie, în timp ce se făceau 
pregătirile de plecare, colonelul Munro, căpitanul Hod, Mac 
Neil, Kalagani şi cu mine am vrut să explorăm pentru ultima 
dată liziera pădurii. 


Banda care se aventurase în timpul nopţii nu lăsase nici o 
urmă. În orice caz, nu aveam de ce să ne facem griji din 
pricina ei. 

Când ne-am întors, Banks lua măsurile de prevedere 
pentru trecerea Betwei. Râul, revărsat pe o mare întindere, 
îşi plimba apele gălbui cu mult dincolo de maluri. Curentul 
era extrem de iute şi ar fi fost nevoie ca Gigantul de Oţel să- 
i ţină piept, ca să nu fie târât la vale. 

Inginerul s-a îngrijit mai întâi să găsească locul cel mai 
nimerit pentru debarcare. Privind cu luneta, el încerca să 
descopere punctul unde ar fi fost cel mai bine să tragem la 
malul drept. Albia Betwei se desfăşura în această porţiune 
pe o lărgime de vreo milă. Era, aşadar, cel mai lung traiect 
nautic pe care trenul plutitor avusese să-l străbată până 
acum. 

Dar, am întrebat eu, ce fac călătorii sau comercianții când 
se găsesc în faţa unor cursuri de apă umflate aşa de tare? 
Mi se pare că bacurile ar putea cu greu să ţină piept unor 
curenţi atât de iuți, de parcă ar fi nişte şuvoaie repezi. 

Ei bine, mi-a răspuns căpitanul Hod, nimic mai simplu! 
Nici nu trec peste ele. 

Ba da, a spus Banks, trec, însă atunci când au elefanţi la 
dispoziţie. 

Cum! Elefanții pot străbate înot asemenea distanţe? 

Fără îndoială, şi iată cum se procedează, a răspuns 
inginerul. Toate bagajele sunt urcate în spinarea acestor... 

Proboscidieni! a rostit căpitanul Hod, în amintirea 
prietenului său Mathias Van Guitt. 

lar mahouţii îi silesc să intre în curent, a reluat Banks. Mai 
întâi, animalul şovăie, dă înapoi, rage; însă, resemnându-se, 
intră în fluviu, începe să înoate şi traversează vitejeşte 
cursul de apă. Recunosc că unii sunt uneori târâţi şi dispar 
în mijlocul şuvoaielor repezi, însă asemenea lucruri se 
petrec rar dacă sunt mânaţi de călăuze iscusite. 

Bine! a spus căpitanul Hod. Dacă n-avem nişte elefanţi, 
avem în schimb unul... 


Şi acesta ne va fi de ajuns, i-a răspuns Banks. Nu se 
aseamănă el cu acel Oructor Amphibolis al americanului 
Evans care, încă în 1804, mergea pe pământ şi plutea pe 
ape? 

Fiecare dintre noi şi-a reluat locul în tren şi Kaluth s-a dus 
la focarul lui, Storr în turelă, iar Banks lângă el, îndeplinind 
funcţia de timonier. 

Trebuia să străbatem vreo cincizeci de picioare de mal 
inundat înainte de a ajunge la primele întinderi de ape. 
Gigantul de Oțel s-a zguduit uşor şi s-a pus în mişcare. 
Picioarele sale lungi au intrat în apă, dar n-au început încă 
să înoate. Era nevoie ca trecerea de pe terenul solid la 
suprafaţa lichidă să fie făcută cu oarecare prevedere. 

Deodată, zgomotul acelei forfoteli care se produsese în 
cursul nopţii a ajuns iarăşi până la noi. 

Vreo sută de indivizi ieşeau din pădure gesticulând şi 
strâmbându-se în fel şi chip. 

Mii de draci! Erau maimuțe! a strigat căpitanul Hod, 
râzând din toată inima. 

Şi într-adevăr, o turmă întreagă de reprezentanţi ai 
neamului simiesc înaintau spre Steam House în rânduri 
strânse. 

Ce vor? a întrebat Mac Neil. 

Să ne atace, fără îndoială! a răspuns căpitanul Hod, 
totdeauna gata de apărare. 

Nu! N-avem a ne teme de nimic, a spus Kalagani, care 
avusese destul timp să observe banda de maimuțe. 

Dar, în sfârşit, ce vor? a întrebat pentru a doua oară 
sergentul Mac Neil. 

Să treacă râul în tovărăşia noastră, atât şi nimic mai mult! 
a răspuns hindusul. 

Kalagani nu se înşelase. N-aveam de-a face cu giboni cu 
braţele lungi şi păroase, supărători şi neruşinaţi, nici cu 
acei „membri ai aristocraticei familii” care locuiesc în 
palatul de la Benares. Erau maimuțe din specia langurilor, 
cele mai mari din întreaga peninsulă, cvadrumane 


mlădioase, cu pielea neagră şi cu faţa spână, înconjurată de 
un colier de favoriţi albi care le dau înfăţişarea unor avocaţi 
bătrâni. În ce priveşte atitudinile lor ciudate şi gesturile 
exagerate, ele ar fi putut să-i dea lecţii până şi lui Mathias 
Van Guitt. Aveau blana ca de şinşila, cenuşie pe spate şi albă 
pe burtă, şi îşi purtau coada ridicată în sus. 

Am aflat atunci că langurii sunt animale sfinte în întreaga 
Indie. O legendă spune că ele se trag din războinicii lui 
Rama, care au cucerit insula Ceylon. La Amber ocupă un 
întreg palat, Zenanah, în care, în mod prietenesc, le fac 
turiştilor onorurile casei. Uciderea lor este oprită cu 
desăvârşire şi nerespectarea acestei legi a costat până 
acum viaţa mai multor ofiţeri englezi. 

Maimuţele acestea, cu o fire destul de blândă şi uşor de 
domesticit, sunt foarte primejdioase atunci când le ataci şi, 
dacă sunt numai rănite, ajung la fel de redutabile ca şi 
hienele sau panterele, după cum afirmă, pe drept cuvânt, 
domnul Louis Rousselet. 

Însă nu era deloc vorba să-i atacăm pe languri, aşa încât 
căpitanul Hod şi-a pus puşca la loc. 

Deci Kalagani avea dreptate când pretindea că întreaga 
trupă, neîndrăznind să înfrunte şuvoiul apelor revărsate, 
voia să se folosească de aparatul nostru plutitor ca să 
treacă peste Betwa? 

Era cu putinţă să fie adevărat, lucru pe care aveam să-l 
vedem în curând. 

Gigantul de Oțel, care străbătuse malul, atingea acum 
albia râului. Curând şi trenul a început să plutească odată 
cu el. Un cot al râului dădea naştere în acest loc unui soi de 
contracurent de apă stătătoare; aşadar, în primul moment, 
Steam House a rămas aproape nemişcată. 

Turma de maimuțe se apropiase şi se bălăcea în pânza 
puţin adâncă de apă care acoperea malul. Nici un fel de 
demonstraţii duşmănoase. 

Însă, deodată, iată-le - masculi, femele, tineri şi bătrâni - 
ţopăind, sărind, prinzându-se de mână şi, până la urmă, 


săltând până pe acoperişul trenului care părea că le 
aşteaptă. 

În câteva secunde se şi găseau - zece pe spinarea 
Gigantului de Oțel, câte treizeci pe fiecare casă, cu totul 
vreo sută, vesele, familiare, ai putea spune vorbăreţe - cel 
puţin ele între ele - şi felicitându-se fără îndoială de a fi 
găsit, aşa, la ţanc, un aparat de navigaţie care să le 
îngăduie să-şi urmeze călătoria. 

Gigantul de Oţel a pătruns curând în curent şi, întorcându- 
se înspre amonte, a ţinut piept şuvoiului. 

Banks s-ar fi putut teme în prima clipă că trenul va fi prea 
greu din cauza încărcăturii acesteia sporite de pasageri. 
Dar nu s-a întâmplat nimic. Maimuţele se împărţiseră în 
mod foarte chibzuit. Le vedeai pe crupă, pe turelă, pe gâtul 
elefantului, ba chiar şi în vârful trompei, căci nu se speriau 
câtuşi de puţin de şuvoiul de vapori. Le vedeai şi pe 
acoperişurile rotunjite ale pagodelor noastre, care stând 
chincite, care în picioare, unele proptite pe labe, altele 
spânzurând atârnate de coadă, ba până şi în balcoane. 

Însă Steam House se menținea pe linia ei de plutire 
mulţumită fericitei aşezări a cutiilor cu aer şi n-avea câtuşi 
de puţin a se teme din cauza excesului de greutate. 

Căpitanul Hod şi cu Fox erau uluiţi - şi mai cu seamă 
ordonanța. El aproape că ar fi făcut onorurile Casei cu 
aburi acestei trupe care se maimuţărea fără ruşine. Le 
vorbea langurilor, le strângea mâna, îi saluta scoţându-şi 
pălăria. Ar fi golit cămara de toate zaharicalele, dacă 
domnul Parazard, scandalizat de faptul că se găseşte într-o 
asemenea societate, n-ar fi pus lucrurile la punct. 

În acest timp, Gigantul de Oţel muncea din greu dând din 
cele patru labe care băteau apa şi funcționau ca nişte 
pagaie56 lungi. Mergând în derivă, el urma linia oblică 
după care trebuia să ajungem la punctul de acostare. 

După o jumătate de oră ajunsesem; abia trăsesem la mal şi 
toată trupa aceasta de clovni cvadrumani a sărit pe pământ 
şi a dispărut, făcând salturi mari. 


Ar fi putut măcar să spună mulţumesc! a strigat Fox, 
nemulţumit de lipsa de bună creştere a tovarăşilor noştri de 
traversare. 

I s-a răspuns printr-un hohot de râs. Observaţia 
ordonanţei nici nu merita mai mult. 

Capitolul VIII. 

HOD CONTRA BANKS. 

Trecusem peste râul Betwa. De gara Etawah ne 
despărţeau acum doar o sută de kilometri. 

S-au scurs patru zile lipsite de incidente, chiar şi de 
incidente de vânătoare. Fiarele sălbatice erau puţin 
numeroase prin partea aceea a regatului Sindului. 

Hotărât lucru, repeta destul de înciudat căpitanul Hod, am 
să ajung la Bombay fără să-l fi ucis pe al cincizecilea! 

Kalagani ne călăuzea cu o uimitoare isteţime de-a 
curmezişul acelui ţinut, cel mai puţin populat din întregul 
teritoriu, a cărui topografie o cunoştea de minune, astfel 
încât, la 29 septembrie, trenul începea să suie povârnişul 
septentrional al munţilor Vindhya, ca s-o apuce prin pasul 
Sirgur. 

Până acum, traversarea Bundelkundului se făcuse fără nici 
o piedică. Totuşi, regiunea aceasta este una dintre cele mai 
suspecte din întreaga Indie. Criminalii caută aici refugiu cu 
dragă inimă. Tâlharii de drumul mare sunt nelipsiţi. 

Este aşadar bine să fii prevăzător şi să te păzeşti foarte 
serios când străbaţi ţinutul. 

Partea cea mai primejdioasă din întregul Bundelkund este 
zona munţilor Vindhya, în care tocmai pătrundea Steam 
House. Traseul nu era lung - cel mult o sută de kilometri 
până la Jabalpur, cea mai apropiată staţie de cale ferată pe 
linia Allahabad-Bombay. Însă nu mai puteam trage speranţe 
să mergem la fel de iute şi cu aceeaşi uşurinţă ca prin 
câmpiile Sindului. Povârnişuri destul de abrupte, şosele 
trasate doar în parte, un pământ stâncos, cotituri bruşte, 
anumite porţiuni ale drumului strâmte, totul avea să tindă 
să ne micşoreze viteza. Banks nu se gândea să „scoată” mai 


mult de cincisprezece, douăzeci de kilometri în cele zece 
ore care alcătuiau o zi de mers. Voi mai adăuga şi faptul că, 
zi şi noapte, urma să supraveghem cu grijă împrejurimile 
drumurilor şi locurilor de popas, dând dovadă de o vigilenţă 
deosebită. 

Kalagani s-a grăbit să ne dea asemenea sfaturi. Nu că am 
fi fost lipsiţi de forţă şi că n-am fi fost bine înarmaţi. Mica 
noastră trupă, împreună cu cele două case şi cu turela 
aceea - o adevărată cazemată pe care o purta în spate 
Gigantul de Oțel - oferea o oarecare „suprafaţă de 
rezistenţă”, ca să folosim o expresie la modă. Tâlharii, 
dacoiţi sau de alt neam, ba chiar şi thugi, dacă vor mai fi 
rămas prin porţiunea aceasta sălbatică a Bundelkundului, 
fără îndoială că ar fi şovăit să ne ia cu asalt. În sfârşit, 
niciodată nu-i rău să fii prevăzător şi era mai bine să fim 
pregătiţi să facem faţă oricărei situaţii. 

Am ajuns la pasul Sirgur în timpul primelor ore ale 
aceleiaşi zile şi trenul a început să-l străbată fără prea mare 
greutate. Din când în când, urcând prin defileuri ceva mai 
povârnite, a fost nevoie să fie crescută presiunea vaporilor; 
însă, mânuit de Storr, Gigantul de Oțel desfăşura 
numaidecât puterea necesară şi, în mai multe rânduri, au 
fost urcate pante cu o înclinare de doisprezece până la 
cincisprezece centimetri la metru. 

În privinţa greşelilor de itinerar, se părea că nu aveam de 
ce ne teme. Kalagani cunoştea de minune toate trecătorile 
acelea şerpuitoare din regiunea munţilor Vindhya şi în mod 
deosebit pasul Sirgur. Astfel încât nu şovăia niciodată, nici 
chiar atunci când mai multe drumuri porneau din vreo 
răspântie pierdută în înaltul stâncilor, în fundul unor chei 
adânci ori în mijlocul acelor păduri dese de arbori alpini, 
care nu-ţi îngăduiau să vezi la mai mult de două sau trei 
sute de paşi. Dacă ne părăsea uneori, dacă o lua înainte, 
când singur, când însoţit de Banks, de mine sau de oricare 
altul dintre tovarăşii noştri de călătorie, o făcea nu ca să 
recunoască drumul, ci starea în care se afla el. 


Şi într-adevăr, ploile din timpul sezonului umed, care abia 
luase sfârşit, mai stricaseră şoselele şi surpaseră pământul, 
împrejurări de care trebuia să ţinem seama înainte de-a o 
apuca pe drumuri pe care n-ar mai fi fost deloc uşor să dăm 
înapoi. 

Deci, în ceea ce priveşte numai locomoţia, totul mergea 
cât se poate de bine. Ploile încetaseră cu desăvârşire. Cerul, 
pe jumătate acoperit de ceţuri uşoare care cerneau lumina 
soarelui, nu mai ameninţa cu vreuna din acele furtuni a 
căror violenţă este atât de temută în regiunea centrală a 
peninsulei. Căldura, fără să fi fost prea mare, ne punea 
totuşi răbdarea la încercare timp de câteva ore pe zi; dar, 
de fapt, temperatura nu depăşea o medie foarte uşor de 
îndurat pentru nişte călători aflaţi într-un loc cu desăvârşire 
închis şi bine acoperit. De vânatul mărunt nu duceam lipsă, 
aşa încât vânătorii asigurau nevoile mesei fără a fi siliţi să 
se îndepărteze de Steam House mai mult decât s-ar fi 
cuvenit. 

Numai căpitanului Hod - şi lui Fox, fără îndoială - putea să 
le pară rău din cauza lipsei fiarelor sălbatice, atât de 
numeroase în Tarryani. Însă cum de s-ar fi putut ei aştepta 
să întâlnească lei, tigri şi pantere, acolo unde nu se găseau 
rumegătoarele de care acestea ar fi avut nevoie pentru 
hrană? 

Totuşi, dacă asemenea carnivore lipseau din fauna 
munţilor Vindhya, ni s-a ivit prilejul să facem cunoştinţă mai 
îndeaproape cu elefanții Indiei - vreau să spun cu elefanții 
sălbatici, din care nu întâlnisem până atunci decât arareori 
câte un exemplar. 

În ziua de 30 septembrie, pe la prânz, o pereche de 
asemenea animale superbe a fost văzută umblând înaintea 
trenului nostru. Când ne-am apropiat, elefanții au dat 
buzna spre laturile şoselei spre a face loc acestui echipaj, 
nou pentru ei şi care fără îndoială că îi înspăimânta. 

La ce bun să vânezi fără a fi nevoit s-o faci, numai pentru 
simpla plăcere a vânătorului? Căpitanului Hod nici prin cap 


nu-i trecea un asemenea gând. El s-a mulţumit să admire 
cele două animale măreţe hălăduind prin cheile acelea 
pustii, unde pâraiele, torentele şi păşunile le îndestulau 
toate nevoile. 

„Ce ocazie frumoasă ar fi avut acum prietenul nostru 
Mathias Van Guitt să ne ţină un curs de zoologie 
practicată!” a spus el. 

Se ştie că India este, prin excelenţă, patria elefanților. 
Pahidermele acestea fac parte cu toatele din aceeaşi specie 
- întrucâtva inferioară aceleia a elefanților din Africa - atât 
acelea care străbat diferitele provincii ale peninsulei, cât şi 
cele cărora li se caută urmele prin Birmania, în regatul 
Siam şi până departe, prin toate ţinuturile aflate la răsărit 
de golful Bengal. 

Cum sunt prinse? Cel mai adesea într-un kiddah, adică o 
curte împrejmuită cu un gard. Când este vorba să fie 
capturată o turmă întreagă, vânătorii, în număr de trei 
până la patru sute, sub conducerea specială a unui jemadar 
sau sergent indigen, îi dau îndărăt, încet, încet, până în 
kiddah, îi închid acolo, îi despart unii de alţii cu ajutorul 
elefanților domestici, dresați ad hoc; li se leagă apoi 
picioarele dindărăt şi capturarea a luat sfârşit. 

Însă metoda aceasta, care cere timp şi o oarecare 
desfăşurare de forţe, este, de cele mai multe ori, lipsită de 
eficienţă atunci când este vorba să fie prinşi masculi mari. 
Ei sunt, într-adevăr, animale mai şirete, destul de 
inteligente ca să spargă încercuirea hăitaşilor şi care se 
pricep de minune cum să facă să nu fie închise în kiddah. 
Astfel încât un număr de femele îmblânzite sunt puse să-i 
urmărească timp de câteva zile pe masculi. Ele cară în 
spinare mahouţi învăluiţi în pături închise la culoare, şi 
atunci când elefanții, care nu bănuiesc nimic, se dedau în 
tihnă desfătărilor somnului, sunt luaţi fără veste, puşi în 
lanţuri şi târâţi, fără a fi mai avut timpul să-şi vină în fire. 

Odinioară - şi am mai avut prilejul s-o spun - elefanții erau 
capturați prin mijlocirea gropilor, adânci de vreo 


cincisprezece picioare, săpate prin locurile pe unde 
obişnuiau ei să umble; însă, în cădere, animalele se răneau 
ori erau ucise, astfel încât s-a renunţat la asemenea 
procedee barbare. 

În sfârşit, prin Bengal şi prin Nepal se mai foloseşte încă 
lasoul. Este vorba de o adevărată vânătoare, cu peripeții 
interesante. Sunt aduşi elefanţi bine dresați, care poartă în 
spinare câte trei oameni: pe gât un mahout care-i mână; 
deasupra picioarelor dindărăt un om care-i îmboldeşte cu 
un ciocan de lemn cu două capete sau cu un cârlig; în 
spinare, un hindus, pus să mânuiască lasoul, înzestrat cu un 
laţ. Echipate astfel, pahidermele îl urmăresc pe elefantul 
sălbatic, uneori ore în şir, prin câmpii şi păduri, adesea spre 
vătămarea serioasă a celor pe care-i poartă în spinare şi, 
până la urmă, animalul, odată prins în laţ, cade greoi la 
pământ, la discreţia vânătorilor. 

Cu ajutorul unor asemenea metode sunt prinşi anual în 
India un mare număr de elefanţi. Nu este o afacere proastă. 
Pe o femelă se pot obţine până la şapte mii de franci, un 
mascul se vinde cu douăzeci de mii, ba chiar cu cincizeci de 
mii de franci, atunci când este de rasă pură. 

Sunt deci într-adevăr aşa de folositoare aceste animale 
pentru care se plătesc preţuri atât de mari? Da, şi cu 
condiţia să fie hrănite cum se cuvine - cam cu şase sau 
şapte sute de livre de furaje verzi în optsprezece ore, adică 
aproape aceeaşi greutate pe care pot ele s-o care într-o 
etapă de drum mijlocie - se pot obţine reale servicii: 
transport de trupe şi de provizii pentru armată, transportul 
artileriei prin ţinuturile muntoase sau prin junglele 
inaccesibile cailor, lucrări de forţă executate pe seama unor 
particulari care le folosesc drept animale de corvoadă. 
Giganţii aceştia, puternici şi ascultători, care pot fi dresați 
uşor şi repede ca urmare a unui instinct special care-i 
îndeamnă la ascultare, sunt folosiţi peste tot în diferitele 
provincii ale Hindustanului. Însă, întrucât ei nu se înmulţesc 
în stare domestică, trebuie vânaţi fără încetare ca să ajungă 


pentru nevoile peninsulei şi să acopere cererile din 
străinătate. 

Astfel încât elefanții sunt urmăriţi, hăituiţi şi prinşi prin 
mijloacele pomenite mai sus. Şi cu toate acestea, în ciuda 
unui consum atât de mare, numărul lor nu pare să scadă 
defel; în diferite teritorii ale Indiei ei continuă să rămână 
foarte numeroşi. 

Ba, aş adăuga eu, rămân chiar prea mulţi, după cum veţi 
vedea în curând. 

Cei doi elefanţi se trăseseră la o parte, aşa cum v-am mai 
spus, spre a lăsa trenul să treacă; însă, îndărătul lui, şi-au 
reluat mersul întrerupt pentru o clipă. Aproape numaidecât 
s-au ivit după ei alţi elefanţi şi, zorind pasul, au ajuns din 
urmă perechea pe care tocmai o depăşisem. După un sfert 
de oră puteai număra vreo duzină. 

Supravegheau Casa cu aburi, ne urmăreau, rămânând la o 
distanţă de cel mult cincizeci de metri. Nu păreau deloc 
dornici să ne ajungă din urmă, dar nici să se lase păgubaşi. 
Or, ar fi putut să facă acest lucru cu atât mai uşor cu cât, pe 
povârnişurile care înconjurau coamele munţilor Vindhya, 
Gigantul de Oțel nu putea să-şi iuţească mersul. 

Dealtfel, un elefant poate să se mişte cu o viteză mai mare 
decât am fi înclinați s-o credem - viteză care, după domnul 
Sanderson, foarte competent în materie, depăşeşte uneori 
douăzeci şi cinci de kilometri pe oră. Prin urmare, pentru 
cei de faţă, nimic n-ar fi fost mai simplu decât, fie să ne 
ajungă, fie să ne lase în urmă. 

Se părea însă că n-aveau de gând aşa ceva, cel puţin 
pentru moment. Fără îndoială că voiau să se adune în 
număr mai mare. Într-adevăr, la anumite strigăte, lansate 
ca o chemare prin gâtlejurile lor uriaşe, răspundeau 
strigătele celor întârziaţi, dar care urmau acelaşi drum. 

Pe la ora unu după-amiază, vreo treizeci de elefanţi, 
strânşi laolaltă pe şosea, păşeau în urma noastră. Alcătuiau 
acum o bandă întreagă. Nimic nu dovedea faptul că 
numărul lor n-ar fi putut să mai crească. Dacă o turmă de 


asemenea pahiderme se compune de obicei din treizeci 
până la patruzeci de indivizi, care alcătuiesc o familie cu 
rude mai mult sau mai puţin apropiate, se întâmplă destul 
de des să întâlneşti turme de vreo sută de animale, şi 
călătorii nu se pot gândi la o atare posibilitate fără un 
oarecare simţământ de nelinişte. 

Colonelul Munro, Banks, Hod, sergentul, Kalagani şi cu 
mine luasem loc în veranda celui de al doilea vagon şi 
observam ceea ce se petrecea în spatele nostru. 

Numărul lor sporeşte mereu, a spus Banks, şi are să 
crească, fără îndoială, dacă ţinem seama de cei răspândiţi 
pe întreg teritoriul! 

Totuşi, am băgat eu de seamă, nu se pot auzi între ei decât 
de la o distanţă destul de mică. 

Nu, mi-a răspuns inginerul, însă se miros unul pe altul şi 
au un simţ atât de ascuţit, încât elefanții domestici recunosc 
prezenţa elefanților sălbatici, chiar şi de la o depărtare de 
până la trei sau patru mile. 

Este o adevărată migraţie, a spus atunci colonelul Munro. 
Priviţi! Se află aici, îndărătul trenului nostru, o turmă 
întreagă, împărţită în grupuri de câte zece până la 
doisprezece elefanţi, şi grupurile acestea vin să ia parte la 
mişcarea generală. Trebuie să mergem mai repede, Banks. 

Gigantul de Oțel face tot ce poate, i-a răspuns inginerul. 
Presiunea a ajuns la cinci atmosfere, tiraj avem, dar 
şoseaua este foarte povârnită! 

Păi, la ce bun să ne grăbim? a strigat căpitanul Hod, 
căruia astfel de incidente îi stârneau totdeauna buna 
dispoziţie. Să le lăsăm pe animalele acestea prietenoase să 
ne însoţească! Este un alai vrednic de trenul nostru! Ţinutul 
era pustiu, acum nu mai este şi iată-ne cum mergem 
escortaţi întocmai ca rajahii în călătorie! 

Să-i lăsăm, dar, a răspuns Banks, aşa şi trebuie. Dealtfel, 
nici nu văd cum i-am putea împiedica să ne urmeze! 

Dar de ce te temi? l-a întrebat căpitanul Hod. Ştiu că o 
turmă este întotdeauna mai puţin de temut decât un elefant 


singuratic! Sunt nişte animale foarte bune!... Ca oile, nişte 
oi mari cu trompă, nimic altceva! 

Bun! Hod s-a şi entuziasmat! a spus colonelul Munro. Sunt 
întru totul de acord că, dacă turma rămâne îndărăt şi 
păstrează distanţa de acum, n-avem a ne teme de nimic; 
însă, dacă îi vine cheful să vrea să ne depăşească pe 
şoseaua asta îngustă, Steam House ar putea suferi 
numeroase stricăciuni! 

Fără să mai punem la socoteală, am adăugat eu, că, atunci 
când se vor găsi pentru prima oară faţă-n faţă cu Gigantul 
nostru de Oțel, nu se ştie cum îl vor întâmpina! 

Îl vor saluta, mii de draci! a strigat căpitanul Hod. Îl vor 
saluta, tot aşa cum l-au salutat şi elefanții prinţului Guru 
Singh! 

Aceia erau elefanţi îmblânziţi, a observat, pe bună 
dreptate, sergentul Mac Neil. 

Ei bine, a ripostat căpitanul Hod, se vor îmblânzi şi ăştia, 
sau, mai degrabă, vor fi cuprinşi de o uimire care se va 
preface în respect! 

După cum vedeţi, prietenul nostru nu pierduse câtuşi de 
puţin din entuziasmul său pentru „această capodoperă a 
creaţiei mecanice, înfăptuită de mâna unui inginer englez!” 

De altminteri, a adăugat el, proboscidienii ăştia - ţinea 
într-adevăr la acel cuvânt - proboscidienii ăştia sunt foarte 
inteligenţi: gândesc, judecă şi compară, fac asociaţii de idei, 
dau dovadă de o inteligenţă aproape omenească! 

Este un lucru contestabil, i-a răspuns Banks. 

Cum, contestabil! a strigat căpitanul Hod. Păi, nici nu este 
nevoie să fi trăit în Indii ca să gândeşti astfel! Oare nu sunt 
folosite aceste vrednice animale la tot soiul de treburi 
casnice? Se mai găseşte vreun servitor cu două picioare şi 
lipsit de pene în stare să-i egaleze? Nu este gata elefantul, 
în casa stăpânului său, să-i facă toate serviciile? Ştii, oare, 
Maucler, ce spun despre el autorii care l-au cunoscut cel 
mai bine? Dacă stai să-i crezi, elefantul este îndatoritor cu 
cei care-l iubesc, le poartă poverile, culege pentru ei flori 


sau fructe, face chetă pentru comunităţile religioase, ca 
elefanții renumitei pagode Willenoor din apropiere de 
Pondicherry, le cumpără de prin bazare trestie de zahăr, 
banane sau fructe de manghier pe care le plăteşte pe 
socoteala lui, apără în Sanderband turmele şi locuinţa 
stăpânului împotriva fiarelor sălbatice, pompează apa din 
cisterne, plimbă copiii care-i sunt încredinţaţi, cu mai multă 
grijă decât cea mai bună servitoare din Anglia! Şi uman, 
recunoscător - căci memoria sa este prodigioasă - el nu uită 
niciodată nici binefacerile, nici nedreptăţile! Ascultaţi-mă 
pe mine, prieteni, pe aceşti giganţi ai umanităţii - da, spun 
ai umanităţii - nu i-ai putea face să strivească o insectă 
nevătămătoare! Unul dintre prietenii mei - sunt lucruri 
care nu se pot uita - a văzut cum era pusă o buburuză pe o 
piatră şi unui elefant domestic i s-a poruncit s-o strivească! 
Ei bine, minunatul pahiderm ţinea piciorul ridicat ori de 
câte ori trecea pe deasupra pietrei aceleia şi nici poruncile, 
nici loviturile nu l-au putut face s-o pună peste insectă! 
Dimpotrivă, dacă i se poruncea să o aducă, el o apuca 
delicat cu mâna aceea miraculoasă pe care o are în capătul 
trompei şi îi reda libertatea! Mai spune dumneata, acum, 
Banks, că elefantul nu este bun, generos, superior tuturor 
celorlalte animale, chiar şi maimuţei, ba până şi câinelui, şi 
că nu trebuie să recunoaştem că hindugşii au dreptate atunci 
când îi acordă aproape tot atâta inteligenţă ca şi omului? 

Şi căpitanul Hod, ca să-şi încheie tirada, n-a găsit altceva 
mai bun de făcut decât să-şi scoată pălăria spre a saluta 
turma aceea de temut, care ne urma păşind cu gravitate. 

Bine zis, căpitane Hod! a răspuns surizând colonelul 
Munro. Elefanții au în dumneata un apărător plin de 
căldură. 

Hod s-ar putea doar să aibă dreptate, a răspuns Banks, pe 
când eu o am în mod cert, împreună cu Sanderson, un 
vânător de elefanţi, foarte priceput în tot ceea ce-i priveşte. 

Ei, şi ce spune acel Sanderson al dumitale? a strigat 
căpitanul Hod, pe un ton destul de dispreţuitor. 


El pretinde că elefantul are o inteligenţă foarte de rând, că 
faptele cele mai uimitoare pe care le îndeplinesc aceste 
animale nu decurg decât dintr-o ascultare destul de 
slugarnică a poruncilor date, mai mult sau mai puţin în 
secret, de către cornaci! 

Asta-i bună! a ripostat căpitanul Hod, care se înfierbânta. 

În plus, a reluat Banks, el observă cu justeţe că hinduşii n- 
au ales niciodată elefantul drept simbol al inteligenţei în 
sculpturile sau desenele lor sacre, acordând în schimb 
preferinţă vulpii, corbului şi maimuţei! 

Protestez! a strigat căpitanul Hod, al cărui braţ, 
gesticulând, căpăta mişcarea unduită a unei trompe. 

Protestează, domnule căpitan, dar ascultă-mă! a reluat 
Banks. Sanderson adaugă că lucrul care îi caracterizează 
pe elefanţi este acela că au în cel mai înalt grad „bosa” 
supunerii, care probabil că le apare ca un cucui de toată 
frumuseţea pe ţeastă! El mai face observaţia că elefantul se 
lasă prins în capcane copilăreşti - iată cuvântul nimerit - 
cum ar fi gropile acoperite cu crengi, şi că nu face nici o 
sforţare spre a ieşi din ele! Tot Sanderson bagă de seamă 
că el se lasă gonit în ţarcuri în care ar fi cu neputinţă să 
mâni alte animale sălbatice! În sfârşit, Sanderson constată 
că elefanții captivi, care izbutesc să fugă, se lasă prinşi iar, 
cu o uşurinţă care nu face cinste bunului lor simţ! Nici 
măcar experienţa nu-i învaţă să fie prevăzători! 

Biete animale, a ripostat căpitanul Hod pe un ton ironic, 
cum vă mai scarmănă inginerul ăsta! 

Mai adaug, în fine, şi acesta este cel din urmă argument în 
favoarea tezei mele, a răspuns Banks, că elefanții rezistă 
des oricăror încercări de domesticire, datorită unei 
inteligenţe neîndestulătoare, şi adesea e foarte greu să-i 
supui, mai cu seamă atunci când sunt foarte tineri sau 
aparţin sexului slab! 

O asemănare în plus cu fiinţele omeneşti! a râs căpitanul 
Hod. Oare bărbaţii nu sunt mai uşor de condus decât 
femeile şi copiii? 


Domnule căpitan, i-a răspuns Banks, prea suntem amândoi 
burlaci ca să fim pricepuţi în atare problemă! 

Bun răspunsul! 

Ca să închei, a adăugat Banks, voi spune că nu trebuie să 
te încrezi în bunătatea exagerată a elefantului, că ar fi cu 
neputinţă să ţii piept unei turme de asemenea giganţi dacă 
s-ar înfuria din cine ştie ce cauză şi mi-ar fi plăcut tare mult 
ca aceia care ne escortează să fi avut în clipa asta treabă 
înspre nord, de vreme ce noi mergem spre sud! 

Cu atât mai mult, Banks, a răspuns colonelul Munro, cu 
cât, în timp ce dumneata discutai cu Hod, numărul lor a 
sporit într-o proporţie îngrijorătoare! 

Capitolul IX. 

O SUTĂ CONTRA UNUL. 

Sir Edward Munro nu se înşelase. O turmă de cincizeci 
până la şaizeci de elefanţi mergea acum în spatele trenului. 
Umblau în rânduri strânse, iar primii dintre ei se şi 
apropiaseră de Steam House - la mai puţin de zece metri - 
astfel încât era uşor să-i observi cu de-amănuntul. 

În frunte păşea unul dintre cei mai mari, însă înălţimea lui, 
măsurată vertical până la umăr, nu depăşea cu siguranţă 
trei metri. După cum am mai spus, talia acestor animale 
este mai mică decât aceea a elefanților din Africa, dintre 
care unii ajung la o înălţime de patru metri. Colţii sunt şi ei 
mai scurţi decât ai semenilor lor africani, măsurând cel 
mult un metru şi jumătate pe curbura exterioară şi având o 
circumferință de patruzeci de centimetri la ieşirea din 
pivotul osos care le serveşte drept bază. Dacă în insula 
Ceylon pot fi întâlniți un număr oarecare de elefanţi lipsiţi 
de asemenea apendice - mukna, cum mai sunt numiţi colții, 
armă formidabilă de care ştiu a se folosi cu dibăcie - ei sunt 
destul de rari în teritoriile propriu-zise ale Hindustanului. 

Îndărătul elefantului din frunte veneau mai multe femele, 
care sunt de obicei adevăratele conducătoare ale caravanei. 
De n-ar fi fost prezenţa Casei cu aburi, ele ar fi alcătuit 
avangarda iar masculul ar fi rămas cu siguranţă în urmă, în 


rând cu ceilalţi tovarăşi ai săi. Ce-i drept, masculii nu se 
pricep deloc să conducă turma. Nu li se încredinţează 
câtuşi de puţin grija celor mici, căci nu ştiu când să facă 
haltă pentru nevoile acestor „bebeluşi”, nici ce fel de loc de 
popas le-ar trebui. Aşa încât, din punct de vedere moral, 
femelele sunt acelea care „poartă colții” în căsnicie şi 
conduc marile migrații. 

Acum ar fi fost greu de răspuns la întrebarea din ce cauză 
umbla astfel turma aceasta, adică dacă nevoia de-a părăsi 
anumite păşuni secătuite, necesitatea de-a scăpa de 
înţepăturile vreunor muşte foarte primejdioase sau poate 
cheful de a urma ciudatul nostru echipaj o împingea să 
străbată defileurile munţilor Vindhya. Ținutul era destul de 
golaş şi, după cum au obiceiul, atunci când nu se află prin 
regiuni împădurite, elefanții călătoresc ziua-n amiaza mare. 
Aveau să se oprească la căderea nopţii, aşa cum vom fi şi 
noi siliţi s-o facem? Asta rămânea de văzut. 

Căpitane Hod, l-am întrebat eu pe prietenul nostru, iată că 
ariergarda de elefanţi sporeşte! Stărui să crezi că n-avem a 
ne teme de nimic? / 

Bineînţeles! a răspuns căpitanul Hod. De ce ne-ar vrea 
răul animalele astea? Doar nu sunt tigri. Nu-i aşa, Fox? 

Nici măcar pantere, a răspuns ordonanța care, fireşte, se 
alătura totdeauna ideilor stăpânului său. 

Însă, auzind acest răspuns, l-am văzut pe Kalagani 
clătinând din cap în semn de dezaprobare. Era lucru sigur 
că el nu împărtăşea desăvârşita seninătate a celor doi 
vânători. 

Nu pari prea liniştit, Kalagani, i-a spus Banks, care se 
uitase la el în aceeaşi clipă. 

Nu s-ar putea iuți puţin mersul Gigantului? s-a mulţumit să 
răspundă hindusul. 

Este un lucru destul de greu, a replicat inginerul. Cu toate 
acestea, vom încerca. 

Şi Banks, părăsind veranda din spate, s-a întors în turelă, 
unde se găsea Storr. Aproape numaidecât Gigantul de Oţel 


a început să ragă mai des şi viteza trenului a crescut. 

Nu însemna însă mare lucru, deoarece şoseaua era 
povârnită. Trenul mergea acum de două ori mai repede, dar 
situaţia nu se schimbase câtuşi de puţin. Turma de elefanţi 
zorise pasul şi atâta tot. Oricum ar fi fost, distanţa care o 
despărţea de Steam House nu se micşorase. 

Au trecut astfel mai multe ore, fără vreo schimbare mai 
importantă. După cină, ne-am întors să luăm loc în veranda 
celui de al doilea vagon. 

În clipa aceea, îndărătul nostru şoseaua se întindea în linie 
dreaptă pe o lungime de cel puţin două mile. Privirea nu ne 
mai era deci stânjenită de cotituri bruşte. 

Cât de îngrijoraţi am fost când am văzut că, în ultima oră, 
turma elefanților sporise şi mai mult! Puteai număra acum 
cel puţin o sută. 

Animalele mergeau în rânduri de câte două sau trei, după 
lăţimea drumului, în tăcere, cu acelaşi pas, ca să spun aşa, 
unii cu trompa înălţată, alţii cu colții în vânt. Erau ca 
tălăzuirea unei mări, care înalţă valuri mari de la fundul 
apei. Încă nu se rostogoleau spărgându-se - ca să continui 
metafora - însă, dacă o furtună avea să dezlănţuie masa 
aceea mişcătoare, la ce primejdii nu ne-am fi putut aştepta? 

Între timp, se lăsa încet noaptea - o noapte care urma să 
fie lipsită de lumina lunii şi de strălucirea stelelor. În zonele 
de sus ale atmosferei se mişca un soi de ceaţă. 

După cum ne spusese Banks, când avea să se întunece de 
tot, nu ne mai puteam încăpăţâna să umblăm pe drumurile 
acelea rele şi trebuia să ne oprim. Inginerul a hotărât deci 
să facă haltă, de îndată ce o lărgire a văii sau fundul 
vreunor chei mai puţin înguste ar fi putut să îngăduie 
turmei amenințătoare să treacă pe laturile trenului şi să-şi 
urmeze migraţia spre sud. 

Dar oare turma avea să plece, ori, mai curând, va poposi în 
locul unde vom face noi tabăra? 

lată marea întrebare. 


Dealtfel, începea să se bage de seamă, odată cu căderea 
nopţii, că elefanții erau cuprinşi de o oarecare teamă, de 
care, în cursul zilei, nu-i văzusem să dea nici un semn. Din 
plămânii lor uriaşi a ieşit un fel de muget, puternic, însă 
înfundat. Acest vacarm a fost urmat de un al doilea zgomot, 
de un soi mai deosebit. 

Ce fel de zgomot mai e şi ăsta? a întrebat colonelul Munro. 

Este sunetul pe care-l scot elefanții atunci când în preajma 
lor se găseşte vreun duşman! a răspuns Kalagani. 

Şi poate că pe noi şi numai pe noi ne socotesc astfel? a 
întrebat Banks. 

Mă tem că da! i-a răspuns hindusul. 

Atunci, zgomotul era asemănător unui tunet îndepărtat. El 
reamintea de acela stârnit, în culisele unui teatru, de 
vibraţiile unei bucăţi de tablă atârnată într-un cui. 
Frecându-şi capetele trompelor de pământ, elefanții 
scoteau pale uriaşe de aer, strânse printr-o inspiraţie 
prelungită. De aici şi sonoritatea aceea puternică şi adâncă 
- de făcea să ţi se strângă inima - întocmai ca un bubuit de 
tunet. 

Era ora nouă seara. 

Ne aflam într-un loc, un soi de câmpie mică şi aproape 
circulară lată de o jumătate de milă, la capătul şoselei ce 
ducea spre lacul Puturia, în apropierea căruia avusese de 
gând Kalagani să ne aşeze tabăra, însă până la lac mai 
aveam de străbătut cincisprezece kilometri şi trebuia să 
renunţăm a mai merge într-acolo înainte de căderea nopţii. 

Banks a dat deci semnalul de oprire. Gigantul de Oțel a 
rămas nemişcat, însă n-a fost dezlegat de vagoane. Nici 
măcar focurile nu au fost micşorate spre fundul focarului. 
Storr a primit ordinul să ţină cazanul sub presiune, astfel 
încât trenul să fie gata s-o pornească la primul semnal. 
Trebuia să fim pregătiţi pentru orice eventualitate. 

Colonelul Munro s-a retras în cabina lui. Cât despre Banks 
şi căpitanul Hod, n-au vrut să se culce şi eu am preferat să 
rămân împreună cu ei. Dealtfel, întregul personal era în 


picioare. Însă ce am fi putut noi face dacă elefanților le 
venea pofta să se năpustească asupra Casei cu aburi? 

În timpul primei ore de veghe, în jurul taberei a continuat 
să se audă un freamăt înăbuşit. Cu siguranţă că acele 
namile se răspândeau prin câmpie. Aveau oare s-o 
traverseze şi să-şi urmeze drumul spre sud? 

La urma urmelor, este cu putinţă, a spus Banks. 

Ba, probabil că aşa şi este, a adăugat căpitanul Hod, al 
cărui entuziasm rămânea neclintit. 

Pe la ora unsprezece, freamătul a scăzut puţin câte puţin 
şi, după zece minute, încetase cu desăvârşire. 

Noaptea era foarte liniştită. Până şi cel mai mic zgomot 
străin ar fi putut ajunge până la urechile noastre. Din 
întuneric nu se auzea nimic în afara sforăitului aceluia 
înfundat al Gigantului de Oţel. Nu se vedea nimic în afara 
jerbei de scântei care îi scăpa din când în când prin trompă. 

Ei, a întrebat căpitanul Hod, n-aveam eu dreptate? 
Elefanții noştri cei cumsecade au plecat! 

Drum bun! am replicat eu. 

Au plecat? s-a mirat Banks, clătinând din cap. O să aflăm 
noi, îndată! 

Apoi, chemându-l pe mecanic, i-a spus: 

Storr, felinarele. 

Îndată, domnule Banks. 

După douăzeci de secunde, două şuvoaie electrice ţâşneau 
din ochii Gigantului de Oțel şi, datorită unui mecanism 
automat, se plimbau în toate direcţiile orizontului. 

Elefanții se aflau aici, într-un cerc mare de jur împrejurul 
Casei cu aburi, nemişcaţi de parcă ar fi fost adormiţi, poate 
chiar dormind. Focurile acestea, care luminau nedesluşit 
masa lor întunecată, păreau să-i trezească la o viaţă 
supranaturală. Printr-o simplă iluzie optică, acei monştri pe 
care cădeau puternicele discuri de lumină căpătau proporţii 
uriaşe, vrednice să rivalizeze cu acelea ale Gigantului de 
Oțel. Izbiţi de aceste proiecţii orbitoare, ei se ridicau brusc 
în picioare, de parcă ar fi fost atinşi de o ţepuşă de foc. 


Trompa şi-o întindeau înainte, colții li se înălţau în aer. Ai fi 
spus că au să treacă la asaltul trenului. Mugete răguşite le 
ieşeau dintre fălcile uriaşe. În curând, chiar, furia aceasta 
neaşteptată li s-a transmis tuturor şi în jurul taberei noastre 
s-a înălţat un asurzitor concert, de parcă o sută de trâmbiţe 
ar fi izbucnit laolaltă, într-o chemare răsunătoare. 

Stinge! a strigat Banks. 

Curentul electric a fost întrerupt deodată şi, aproape 
numaidecât, hărmălaia a încetat. 

Se află aici, aşezaţi în cerc, a spus inginerul, şi tot aici se 
vor găsi şi în zori! 

Hm! a făcut căpitanul Hod, a cărui încredere mi s-a părut 
că începea să se zdruncine. 

Ce hotărâre să luăm? 1 s-a cerut părerea şi lui Kalagani. El 
nu şi-a ascuns îngrijorarea de care era cuprins. 

Ne puteam gândi să părăsim tabăra în cursul acestei nopţi 
întunecoase? Ar fi fost cu neputinţă. Şi, dealtfel, la ce ne-ar 
fi folosit? 'Turma de elefanţi ne-ar fi urmat fără îndoială, iar 
greutăţile ar fi fost şi mai mari decât ziua. 

Am hotărât, dar, să nu plecăm decât la revărsatul zorilor. 
Urma să mergem cu multă băgare de seamă şi cu toată 
viteza posibilă, însă fără a speria acel cortegiu de temut. 

Şi dacă animalele se încăpăţânează să ne escorteze? am 
întrebat eu. 

Vom încerca să ajungem în vreun loc în care ei să nu se 
poată atinge de Steam House. 

Şi oare vom găsi un asemenea loc înainte de a ieşi din 
munţii Vindhya? a întrebat căpitanul Hod. 

Există unul, a răspuns hindusul. 

Care? a întrebat Banks. 

Lacul Puturia. 

La ce distanţă se află de aici? 

La vreo nouă mile. 

Numai că elefanții înoată, i-a răspuns Banks, ba poate 
chiar mai bine decât oricare alte patrupede. Unii au fost 
văzuţi menţinându-se la suprafaţa apei mai mult de o 


jumătate de zi! Or, nu e de temut că au să ne urmeze pe 
lacul Puturia şi că acolo situaţia Casei cu aburi va fi şi mai 
primejduită? 

Nu văd alt mijloc de a scăpa de atacul lor, a spus hindusul. 

Să încercăm să ne folosim de el, a răspuns inginerul. 

Era, într-adevăr, singura hotărâre vrednică de luat în 
seamă. Speram că elefanții nu vor îndrăzni să se 
aventureze înot în aceste condiţii şi că, poate, vom izbuti să- 
i întrecem în viteză. 

Am aşteptat cu nerăbdare sosirea zilei. Ea nu a întârziat 
să se arate. În tot restul nopţii nu mai avusese loc nici o 
demonstraţie duşmănoasă; însă, la răsăritul soarelui, am 
văzut că nici un elefant nu se clintise şi că Steam House era 
înconjurată din toate părţile. 

La locul de popas s-a produs atunci o mişcare generală. Ai 
fi zis că elefanții ascultă de un cuvânt de ordine. Şi-au 
scuturat trompele, şi-au frecat colții de pământ, şi-au făcut 
toaleta stropindu-se cu apă proaspătă, au păscut de ici şi 
colo câţiva pumni de iarbă deasă care se găsea din belşug 
pe pajişte şi, la urmă, s-au apropiat de Steam House până 
într-atâta, încât i-ai fi putut atinge cu o suliță scoasă pe 
fereastră. 

Banks ne-a îndemnat anume să nu-i provocăm câtuşi de 
puţin. Era de mare importanţă să nu le dăm nici un pretext 
pentru o agresiune neaşteptată. 

Între timp, o parte din elefanţi se trăgeau mai aproape de 
Gigantul de Oțel. Cu siguranţă că ţineau să-şi dea seama ce 
era animalul acela uriaş care stătea acum neclintit. Îl 
socoteau ca pe unul dintre semenii lor? Bănuiau oare că în 
el sălăşluieşte o forţă miraculoasă? În ajun nu avuseseră 
prilejul să-l vadă la treabă, deoarece primele lor rânduri se 
ţinuseră mereu la oarecare distanţă în spatele trenului. 

Însă ce vor face atunci când îi vor auzi răgetul, când din 
trompă îi vor ţâşni torente de aburi, când îi vor vedea 
lungile picioare articulate ridicându-se şi coborând, când se 


va pune în mişcare, trăgând după sine cele două vagoane 
rulante? 

Colonelul Munro, căpitanul Hod, Kalagani şi cu mine 
luasem loc în partea din faţă a trenului. Sergentul Mac Neil 
şi tovarăşii săi se aflau în spate. 

Kaluth stătea dinaintea focarului şi îl tot umplea cu 
combustibil, cu toate că presiunea vaporilor ajunsese de pe 
acum la cinci atmosfere. Banks, în turelă lângă Storr, ţinea 
mâna pe regulatorul de presiune. 

Clipa plecării sosise. La un semn al lui Banks, mecanicul a 
apăsat pe pârghia sirenei şi a răsunat o şuierătură foarte 
puternică. 

Elefanții au ciulit urechile; apoi, dându-se puţin îndărăt au 
lăsat calea liberă pe o distanţă de câţiva paşi. 

Fluidul a fost introdus în cilindri, un şuvoi de vapori a 
ţâşnit prin trompă, roţile maşinii puse în mişcare au 
acţionat labele Gigantului de Oţel şi tot trenul s-a zguduit 
dintr-o dată. 

Niciunul dintre tovarăşii mei de călătorie n-are să mă 
contrazică dacă afirm că, mai întâi, printre animalele care 
se înghesuiau în primele rânduri s-a produs o mişcare vie, 
datorită surprizei. Printre ele s-a deschis un loc de trecere 
mai larg şi şoseaua părea îndeajuns de liberă spre a îngădui 
Casei cu aburi să capete o viteză egală cu aceea a unui cal 
mergând la trap. 

Însă, numaidecât, întreaga „masă proboscidiană” - o 
expresie a căpitanului Hod - a început să se mişte înainte şi 
îndărăt. Primele grupuri au trecut în fruntea alaiului, 
celelalte urmau trenul. Cu toţii păreau foarte hotărâți să 
nu-l părăsească. 

În acelaşi timp, pe laturile şoselei, mai lată în acest loc, ne 
însoțeau alţi elefanţi, întocmai ca nişte cavaleri pe lângă 
uşile unui rădvan. Masculi şi femele mergeau amestecați 
laolaltă. Erau de toate mărimile şi de toate vârstele, adulţi 
de douazeci şi cinci de ani alături de „bărbaţi maturi” de 
şaizeci, de bătrâne pahiderme mai mult decât centenare, de 


copilaşi pe lângă mamele lor, care, cu buzele lipite de 
mamele şi nu cu trompele - aşa cum s-a crezut uneori - 
sugeau din mers. Întreaga turmă păstra o anumită ordine, 
nu se grăbea mai mult decât ar fi fost nevoie, îşi potrivea 
paşii după aceia ai Gigantului de Oțel. 

Să ne escorteze astfel până în lac, a spus colonelul Munro, 
sunt de acord... 

Da, i-a răspuns Kalagani, însă ce are să se întâmple atunci 
când şoseaua se va îngusta din nou? 

Aceasta era primejdia. 

Nu s-a produs nici un incident în timpul celor trei ore în 
care am străbătut doisprezece din cei cincisprezece 
kilometri cât măsura distanţa de la tabăra de noapte şi 
până la lacul Puturia. Numai în două sau trei rânduri câţiva 
elefanţi se aşezaseră de-a curmezişul şoselei, ca şi cum ar fi 
avut de gând să ne taie drumul; însă Gigantul de Oțel, cu 
colții îndreptaţi orizontal, a mers spre ei, le-a scuipat 
vaporii în faţă, iar ei s-au dat la o parte ca să-i facă loc să 
treacă. 

La ora zece dimineaţa mai aveam de mers patru sau cinci 
kilometri până să ajungem pe malul lacului. Acolo - cel 
puţin aşa trăgeam nădejde - urma să ne aflăm în relativă 
siguranţă. 

Se înţelege de la sine că, dacă demonstrațiile duşmănoase 
ale uriaşei turme n-aveau să sporească înainte de a ajunge 
la malul lacului, Banks gândea să-l lase în urmă spre apus, 
fără să se mai oprească, astfel încât să ieşim a doua zi din 
regiunea munţilor Vindhya. De acolo şi până la gara 
Jabalpur n-ar mai fi fost de mers decât câteva ore. 

Voi adăuga aici că ţinutul nu numai că era foarte sălbatic, 
ci şi cu totul pustiu. Nici un sat, nici o fermă - lucru explicat 
de puţinătatea păşunilor - nici o caravană, nici măcar un 
singur călător. De când intrasem în partea muntoasă a 
Bundelkundului, nu întâlnisem suflet de om în cale. 

Pe la ora unsprezece, valea prin care umbla Steam House, 
între cele două contraforturi ale lanţului muntos, începea să 


se îngusteze. După cum ne spusese Kalagani, şoseaua 
ajungea din nou să fie foarte strâmtă până în locul unde 
dădea spre lac. 

Situaţia noastră, şi aşa foarte neliniştitoare, avea să 
ajungă încă şi mai gravă. 

Într-adevăr, dacă şirurile de elefanţi s-ar fi alungit pur şi 
simplu înaintea şi îndărătul trenului, greutăţile n-ar fi 
crescut. însă cei ce mergeau pe de lături n-ar fi putut să 
rămână astfel şi mai departe. Ori ne-ar fi strivit de pereţii 
stâncoşi ai şoselei, ori s-ar fi prăvălit în prăpăstiile care o 
mărgineau în mai multe locuri. Din instinct, ei au încercat 
deci să treacă fie în faţă, fie în spate. De aceea, în curând n- 
am mai fost în stare nici să înaintăm, nici să dăm înapoi. 

Lucrurile se complică, a spus colonelul Munro. 

Da, a răspuns Banks, şi iată-ne siliţi să străpungem masa 
din faţa noastră. 

Ei bine, s-o împungem, s-o străpungem! a strigat căpitanul 
Hod. Ce dracu'! Colţii de oţel ai elefantului nostru gigant 
fac cât colții de fildeş ai acestor animale proaste! 

Pentru nestatornicul şi schimbătorul căpitan, 
proboscidienii nu mai erau acum decât nişte „animale 
proaste”. 

Fără îndoială, a răspuns sergentul Mac Neil, însă suntem 
unul contra o sută! 

Înainte, totuşi, a strigat Banks, ori, dacă nu, toată turma 
aceasta are să ne calce în picioare! 

O uşoară creştere a presiunii vaporilor a făcut ca Gigantul 
de Oțel să se mişte mai repede. Colţii săi au atins crupa 
unuia dintre elefanții din faţă. 

A urmat strigătul de durere al animalului, căruia i-au 
răspuns urletele de furie ale întregii turme. Era inevitabilă 
o luptă, al cărei rezultat nu putea fi prevăzut dinainte. 

Ne-am luat armele - puştile încărcate cu gloanţe conice, 
carabinele încărcate cu gloanţe explozive, revolverele 
prevăzute cu cartuşele lor. Trebuia să fim gata să 
respingem orice agresiune. 


Primul atac a venit din partea unui mascul gigantic, care, 
cu o înfăţişare cumplită, ţinând colții gata pregătiţi să 
izbească şi picioarele dindărăt proptite bine în pământ, s-a 
întors împotriva Gigantului de Oțel. 

Un gunesh! a strigat atunci Kalagani. 

Aş, n-are decât un colţ! a replicat căpitanul Hod, ridicând 
din umeri în semn de dispreţ. 

Aşa este şi mai îngrozitor! i-a răspuns hindusul. 

Kalagani dăduse elefantului numele de care se folosesc 
vânătorii spre a desemna pe masculii cărora nu le-a mai 
rămas decât un singur colţ. Asemenea animale sunt ţinute 
la mare cinste de către hinduşi, mai cu seamă atunci când 
le lipseşte colţul drept. Aşa era şi cel de faţă şi, după cum 
ne spusese Kalagani, el era foarte de temut, ca toţi cei de 
acest soi. 

Ne-am dat seama numaidecât. Guneshul a scos un sunet 
lung ca de trâmbiţă, şi-a îndoit trompa, căci elefanții nu se 
folosesc niciodată de ea pentru luptă, şi s-a năpustit asupra 
Gigantului nostru de Oțel. 

După cum era şi firesc, colţul său i-a lovit tabla de pe piept 
şi a străbătut-o dintr-o parte în cealaltă; însă, dând înăuntru 
de armătura groasă a focarului, el s-a rupt dintr-o dată în 
timpul izbiturii. 

Tot trenul a resimţit zguduitura. Totuşi, impulsia căpătată 
l-a târât înainte şi l-a respins pe gunesh, care, ţinându-i 
piept, încerca zadarnic să reziste. 

Însă chemarea sa fusese auzită şi înţeleasă. Toată partea 
dinainte a turmei s-a oprit şi a alcătuit un obstacol viu, de 
neînvins. În aceeaşi clipă, grupurile dindărăt, urmându-şi 
mersul, s-au năpustit cu violenţă asupra verandei din spate. 
Cum să rezişti la asemenea forţă de strivire? 

Totodată, câţiva dintre elefanții pe care îi aveam în coaste, 
cu trompele înălțate, s-au apucat de stâlpii vagoanelor, pe 
care îi zgâlţâiau cu violenţă. 

Trebuia să nu ne oprim şi asta era treaba trenului, însă 
mai trebuia să ne şi apărăm. Nici cea mai mică şovăială nu 


ne era îngăduită. Puştile şi carabinele au fost aţintite 
asupra atacanţilor. 

Să nu trageţi nici un foc de pomană! a strigat căpitanul 
Hod. Prieteni, ochiţi acolo unde începe trompa sau în 
scobitura de sub ochi. N-o să daţi greş! 

I s-a dat ascultare. Au răsunat mai multe detunături, 
urmate de urlete de durere. 

Trei sau patru elefanţi, loviți în locul vulnerabil, căzuseră 
îndărătul sau pe laturile trenului, împrejurare fericită, 
întrucât cadavrele lor nu astupau şoseaua. Primele grupuri 
dăduseră puţin înapoi şi trenul şi-a putut urma drumul. 

Încărcaţi iar armele şi aşteptaţi! a strigat căpitanul Hod. 

Dacă intenţiona să aştepte atacul întregii turme, 
aşteptarea n-a durat mult. Asaltul a fost dat cu o asemenea 
violenţă, încât am crezut că suntem pierduţi. 

Deodată a izbucnit un concert de urlete furioase şi 
răguşite. Ai fi zis că sunt acei elefanţi de luptă pe care 
hinduşii, printr-un tratament special, îi aduc într-o stare de 
paroxism a furiei, numită musth. Nimic nu este mai 
îngrozitor şi, până şi cei mai îndrăzneţi „elefantadori”, 
special pregătiţi în Guicowar ca să lupte împotriva acestor 
animale de temut, ar fi dat cu siguranţă îndărăt dinaintea 
asediatorilor Casei cu aburi. 

Înainte! a strigat Banks. 

Foc! a strigat la rândul său Hod. 

La răgetul tot mai zorit al maşinii se adăugau detunăturile 
armelor, însă, în masa aceea nedesluşită, era foarte greu să 
ţinteşti bine, aşa cum ne sfătuise căpitanul. Fiecare glonte 
găsea o bucată de carne de găurit, însă nu lovea mortal. 
Astfel încât elefanții răniţi deveneau de două ori mai furioşi 
şi răspundeau împuşcăturilor noastre cu lovituri de colţ 
care spărgeau pereţii Casei cu aburi. 

Între timp, la detunăturile carabinelor, descărcate în faţa 
şi în spatele trenului, la trosnetul gloanţelor explozive în 
trupul animalelor, se adăugau şuierăturile aburilor, 
supraîncălziţi de tirajul artificial. Presiunea creştea mereu. 


Gigantul de Oțel intra în grămadă, o împrăştia, o dădea 
îndărăt. Totodată, trompa lui mobilă, ridicându-se şi 
coborând ca o măciucă formidabilă, izbea cu lovituri 
înspăimântătoare în masa de carne pe care colții săi o 
sfâşiau. 

Înaintam astfel pe şoseaua îngustă. Uneori, roţile patinau, 
însă până la urmă muşcau iar pământul cu obezile lor 
vrâstate cu şănţuleţe, astfel încât am ajuns în apropierea 
lacului. 

Ura! a strigat căpitanul Hod, întocmai ca un soldat care se 
avântă acolo unde învălmăşeala luptei este mai mare. 

Ura! Ura! am repetat şi noi după el. 

Însă, în curând, o trompă s-a năpustit asupra verandei din 
faţă. Parcă şi aveam în faţa ochilor clipa în care colonelul 
Munro, ridicat de acest laţ viu, ar fi fost aruncat sub 
picioarele elefanților. Şi aşa s-ar fi şi întâmplat, fără 
intervenţia lui Kalagani, care a tăiat trompa cu o viguroasă 
lovitură de secure. 

Aşadar, deşi lua parte la apărarea comună, hindusul nu-l 
pierdea din ochi pe sir Edward Munro. Devotamentul de 
care dădea dovadă faţă de persoana colonelului nu se 
dezminţise niciodată; părea deci să înţeleagă că, dintre noi 
toţi, el trebuia, în primul rând, să fie ocrotit. 

Ah, ce mai putere ascundea între coaste Gigantul de Oţel! 
Cu câtă siguranţă se înfunda el în masa aceea de animale, 
întocmai ca o pană a cărei forţă de pătrundere este, ca să 
spun aşa, infinită! Şi întrucât, în acelaşi timp, elefanții din 
ariergardă ne împingeau cu capetele, trenul înainta 
necontenit, aproape fără zguduituri, mergând chiar mai 
repede decât am fi putut noi să nădăjduim. 

Deodată, în mijlocul vacarmului general, s-a auzit un nou 
zgomot. 

Un grup de elefanţi strivea de pietrele şoselei cel de al 
doilea vagon. 

Veniţi la noi, veniţi la noi! le-a strigat Banks tovarăşilor 
noştri de călătorie care apărau partea din spate a Casei cu 


aburi. 

Gumi, sergentul şi Fox au trecut iute din al doilea vagon în 
cel dintâi. 

Şi Parazard? a întrebat căpitanul Hod. 

Nu vrea să-şi părăsească bucătăria, a răspuns Fox. 

Luaţi-l pe sus, luaţi-l pe sus! 

Neîndoielnic, şeful nostru bucătar gândea că ar fi fost 
pentru el o dezonoare să-şi părăsească postul care-i fusese 
încredinţat. Însă, mai degrabă ar fi putut avea pretenţia să 
scape din fălcile unui cleşte decât să ţină piept braţelor 
vânjoase ale lui Gumi, atunci când aceste braţe se puneau 
pe treabă. Domnul Parazard a fost, aşadar, depus în 
sufragerie. 

Sunteţi toţi? a strigat Banks. 

Da, domnule, a răspuns Gumi. 

Tăiaţi bara de legătură. 

Să părăsim o jumătate de tren!... a strigat căpitanul Hod. 

Aşa trebuie! a răspuns Banks. 

Şi, odată bara tăiată şi pasarela sfărâmată cu lovituri de 
secure, cel de al doilea vagon al nostru a rămas în urmă. 

Era şi timpul. Vagonul tocmai era zguduit, ridicat pe sus, 
apoi răsturnat, iar elefanții, năpustindu-se şi lăsându-se 
asupra lui cu toată greutatea, l-au zdrobit cu devăvârşire. 
Acum nu mai rămăsese din el decât o ruină fără nici o 
formă, care astupa şoseaua îndărătul nostru. 

Hm, a făcut căpitanul Hod pe un ton care ne-ar fi făcut să 
râdem dacă situaţia ne-ar fi îngăduit-o, şi să mai spui că 
animalele astea n-ar strivi nici măcar o buburuză! Dacă 
elefanții, care deveniseră de-a dreptul feroci, ar fi ajuns să 
se comporte şi faţă de primul vagon aşa cum se purtaseră 
cu cel de al doilea, nu ne mai puteam face nici o iluzie 
asupra soartei care ne aştepta. 

Forţează focurile, Kaluth! a strigat inginerul. 

Încă o jumătate de kilometru, un ultim efort şi poate că 
ajungeam pe malul lacului Puturia! 


Ultima sforţare, pe care o aşteptam de la Gigantul de Oțel, 
puternicul animal a făcut-o sub mâna lui Storr, care a 
deschis până la capăt regulatorul de presiune. Ela produs o 
adevărată spărtură prin acest meterez de elefanţi, ale căror 
şolduri se desenau mai sus de suprafaţa masei lor, întocmai 
ca acele uriaşe crupe de cai pe care le putem vedea în 
tablourile cu scene de bătălie ale lui Salvator Rosa. Apoi, 
Gigantul de Oţel nu s-a mai mulţumit să-i străpungă cu 
colții: a aruncat asupra lor trâmbe de vapori fierbinţi, i-a 
şfichiuit cu jeturi de apă clocotită!... Era de-a dreptul 
măreț! 

În sfârşit, după ultima cotitură a şoselei, s-a ivit lacul. 

Dacă mai putea să reziste încă zece minute, trenul nostru 
s-ar fi aflat în relativă siguranţă. 

Fără îndoială că elefanții au simţit acest lucru, fapt care 
aducea dovezi în favoarea inteligenţei lor, a cărei cauză o 
susţinuse căpitanul Hod. Pentru ultima dată, ei au încercat 
să ne răstoarne vagonul. 

Însă armele de foc au bubuit iarăşi. Gloanţele s-au abătut 
ca o grindină asupra primelor grupuri. Abia dacă vreo cinci 
sau şase elefanţi ne mai împiedicau mersul înainte. Cea mai 
mare parte dintre ei au fost doborâţi şi roţile au scrâşnit 
muşcând pământul înroşit de sânge. 

La o sută de paşi de lac, a fost nevoie să-i alungăm pe 
ultimii elefanţi care alcătuiau cel din urmă obstacol. 

Mai tare, mai tare! i-a strigat Banks mecanicului. 

Gigantul de Oțel huruia de parcă ar fi avut între coaste un 
atelier de depanatoare mecanice. Vaporii ţâşneau prin 
supape cu o presiune de opt atmosfere. Dacă ar fi fost 
încărcate oricât de puţin în plus, ele ar fi făcut să explodeze 
cazanul, al cărui înveliş de tablă fremăta. Din fericire, n-a 
mai fost nevoie. Forţa Gigantului de Oţel era acum 
irezistibilă. Ai fi putut crede că saltă sub loviturile de piston. 
Partea de tren care mai rămăsese îl urma, strivind 
membrele elefanților aruncaţi la pământ, cu riscul de a se 


da peste cap. Dacă ar fi avut loc un asemenea accident, se 
isprăvea cu toţi pasagerii Casei cu aburi. 

Numai că accidentul nu s-a produs; am ajuns la malul 
lacului şi în curând trenul plutea pe apele sale liniştite. 

Domnul fie lăudat! a spus colonelul Munro. 

Orbiţi de furie, doi sau trei elefanţi s-au năpustit în apele 
lacului şi au început să-i urmărească la suprafaţa lui pe cei 
pe care nu izbutiseră să-i nimicească pe uscat. 

Însă labele Gigantului de Oţel şi-au îndeplinit menirea. 
Trenul s-a îndepărtat puţin câte puţin de mal şi câteva 
gloanţe, bine ţintite, ne-au eliberat de ultimii „monştri 
marini”, în clipa în care trompele lor erau cât pe ce să se 
repeadă asupra verandei din spate. 

Ei bine, domnule căpitan, a strigat Banks, ce crezi despre 
blândeţea elefanților din India? 

Pfui, a făcut căpitanul Hod, tot nu fac cât fiarele sălbatice! 
Doar vreo treizeci de tigri să fi fost în locul acestei sute de 
elefanţi şi să-mi pierd eu slujba dacă, la ora asta, ar mai fi 
rămas măcar unul dintre noi în viaţă ca să poată povesti 
aventura prin care am trecut! 

Capitolul X. 

LACUL PUTURIA. 

Lacul Puturia, pe suprafaţa căruia îşi găsise un refugiu 
vremelnic Steam House, este situat la vreo patruzeci de 
kilometri spre răsărit de Damoh. Oraşul, capitală a 
provinciei engleze cu acelaşi nume, se află pe calea 
bunăstării şi, cu cei douăsprezece mii de locuitori la care se 
adaugă o mică garnizoană, domină această primejdioasă 
porţiune a Bundelkundului. Însă, dincolo de zidurile sale şi 
mai cu seamă în partea orientală a ţării, în regiunea cea 
mai pustie a munţilor Vindhya, în centrul căreia se află 
lacul, înrâurirea sa nu se face simțită decât anevoie. 

Dar, la urma urmelor, ce putea să ni se mai întâmple mai 
rău decât întâlnirea cu elefanții, de pe urma căreia 
scăpasem vii şi nevătămaţi? 


Situaţia era însă îngrijorătoare, întrucât cea mai mare 
parte a materialelor noastre dispăruse. Unul dintre 
vagoanele care alcătuiau trenul Casei cu aburi fusese 
nimicit. Nu mai exista nici un mijloc să-l „repunem pe linia 
de plutire”, ca să folosesc o expresie marinărească. 
Răsturnat la pământ şi strivit de stânci; din carcasa lui, 
peste care în mod inevitabil trecuseră elefanții, se prea 
poate să nu mai fi rămas decât nişte rămăşiţe informe. 

Şi acest vagon, în afară de faptul că slujea drept locuinţă 
pentru personalul expediției, cuprindea nu numai bucătăria 
şi cămara, ci şi rezervele de hrană şi de muniții. Nu ne mai 
rămăseseră decât vreo duzină de cartuşe, dar nu prea 
părea probabil să avem nevoie a ne folosi de armele de foc 
înainte de a ajunge la Jabalpur. 

Cât priveşte hrana, aceasta era o altă problemă, ba încă 
una şi mai greu de rezolvat. 

Într-adevăr, din proviziile din cămară nu ne mai rămăsese 
nimic. Chiar admițând că în seara zilei următoare am fi 
putut ajunge la gara Jabalpur, aflată la o distanţă de 
şaptezeci de kilometri, trebuia să ne resemnăm să stăm 
nemâncaţi timp de douăzeci şi patru de ore. 

Pe legea mea, nici n-aveam altceva de făcut! 

În această împrejurare, cel mai mâhnit dintre toţi a fost, 
fireşte, domnul Parazard. Pierderea cămării, distrugerea 
laboratorului său culinar, risipirea rezervelor îl loviseră 
drept în inimă. Nu şi-a ascuns desperarea şi, uitând de 
primejdiile din care scăpasem ca prin minune, el nu s-a 
arătat preocupat decât de situaţia personală în care se afla. 

Astfel încât, în clipa în care, strânşi în salon, ne pregăteam 
să discutăm hotărârea pe care urma s-o luăm în 
împrejurările de faţă, domnul Parazard, solemn ca 
totdeauna, s-a ivit în prag şi a cerut să ne „facă o 
comunicare de cea mai mare gravitate”. 

Vorbiţi, domnule Parazard, i-a răspuns colonelul Munro, 
invitându-l să intre. 


Domnilor, a rostit cu gravitate bucătarul nostru, ştiţi, 
desigur, că întregul material pe care îl transporta cea de a 
doua locuinţă a Casei cu aburi a fost distrus în această 
catastrofă! Chiar şi în cazul în care ne-ar mai fi rămas 
provizii, m-aş fi văzut foarte stânjenit, în lipsa bucătăriei, să 
vă pregătesc o masă, oricât de modestă ar fi fost ea. 

Ştim, domnule Parazard, a răspuns colonelul Munro. Este 
un lucru regretabil, însă vom face şi noi ce vom putea şi, 
dacă va fi nevoie să postim, vom posti. 

Într-adevăr, faptul este cu atât mai regretabil, a reluat 
bucătarul nostru, cu cât, văzând cetele acelea de elefanţi 
care ne asaltaseră şi dintre care mulţi au căzut sub 
gloanţele dumneavoastră ucigătoare... 

Frumoasă frază, domnule Parazard! a exclamat căpitanul 
Hod. După câteva lecţii, aţi fi ajuns să vă exprimaţi cu 
aceeaşi eleganţă ca şi prietenul nostru Mathias Van Guitt. 

Domnul Parazard s-a înclinat în faţa acestui compliment pe 
care îl luase foarte în serios şi, după un suspin, a urmat 
astfel: 

Vă spun deci, domnilor, că mi s-a oferit o ocazie unică de a 
mă distinge în meseria mea. Carnea de elefant, după câte 
am putut judeca, nu este bună în toate părţile sale, dintre 
care unele sunt, incontestabil, tari ca o talpă; se pare însă 
că Autorul Tuturor Lucrurilor a vrut să păstreze în această 
masă cărnoasă două bucăţi de prima calitate, vrednice a fi 
servite pe masa viceregelui Indiilor. Mă refer la limba 
animalului, care este extraordinar de savuroasă atunci când 
e preparată după o reţetă a cărei aplicare îmi aparţine în 
exclusivitate, şi la picioarele pahidermului... 

Pahiderm?... Prea bine, deşi proboscidian ar fi mai 
elegant, a spus căpitanul Hod, aprobându-l cu un gest. 

picioare, a reluat domnul Parazard, din care se poate face 
una dintre cele mai bune ciorbe cunoscute în arta culinară 
al cărei reprezentant sunt la Steam House. 

Ne faceţi să ne lase gura apă, domnule Parazard, a 
răspuns Banks. Din nefericire pe de o parte şi din fericire 


pe de alta, elefanții nu ne-au urmat pe suprafaţa lacului şi 
mă tem că va trebui să renunţăm, cel puţin pentru câtva 
timp, la ciorba şi la mâncarea pregătite din picioarele şi din 
limba acestui animal savuros, dar redutabil. 

N-ar fi cu putinţă, a întrebat bucătarul, să ne întoarcem pe 
uscat şi să ne procurăm...? 

Nu este cu putinţă, domnule Parazard. Oricât de perfecte 
ar fi preparatele dumneavoastră culinare, nu putem 
înfrunta un asemenea risc. 

Ei bine, domnilor, a reluat bucătarul nostru, binevoiţi a 
primi expresia tuturor regretelor pe care mă face să le 
încerc această regretabilă aventură. 

Regretele dumneavoastră au fost exprimate, domnule 
Parazard, i-a răspuns colonelul Munro, şi luăm act de ele. 
Cât despre cină şi dejun, nu vă mai preocupaţi de ele până 
la sosirea noastră la Jabalpur. 

— Nu-mi mai rămâne, deci, decât să mă retrag, a rostit 
domnul Parazard înclinându-se, fără a pierde nimic din 
gravitatea sa obişnuită. 

Am fi râs din toată inima de atitudinea bucătarului nostru, 
dacă n-am fi dat ascultare altor preocupări. 

Într-adevăr, la atâtea alte complicaţii, venea să se mai 
adauge una. Banks ne-a adus la cunoştinţă că, în clipa 
aceea, lucrul cel mai regretabil nu era nici lipsa merindelor 
şi nici aceea a munițiilor, ci lipsa de combustibil. Nici nu era 
de mirare, deoarece, de douăzeci şi patru de ore, nu fusese 
posibil să reînnoim provizia de lemne necesară alimentării 
maşinii. Întreaga rezervă se epuizase odată cu sosirea pe 
lac. Dacă am mai fi avut o oră de mers în plus, n-am mai fi 
ajuns până acolo şi primul dintre vagoanele Casei cu aburi 
ar fi avut aceeaşi soartă ca şi cel de al doilea. 

Acum, a adăugat Banks, nu mai avem nimic de ars; 
presiunea scade, a şi coborât la două atmosfere şi nu mai 
există nici un mijloc s-o facem să urce! 

Situaţia este, aşadar, atât de gravă precum crezi, Banks? a 
întrebat colonelul Munro. 


Dacă n-ar fi vorba decât să ne întoarcem la mal, de care 
încă nu ne-am depărtat prea mult, ar mai fi putinţă, a 
răspuns Banks. Am ajunge până acolo într-un sfert de oră. 
Dar, să ne întoarcem într-un loc în care - fără îndoială - 
turma de elefanţi a rămas strânsă laolaltă, ar fi prea 
imprudent. Nu, dimpotrivă, trebuie să traversăm lacul 
Puturia şi să căutăm un loc de debarcare pe malul său 
dinspre sud. 

Cât de lat ar putea să fie lacul în partea aceasta? a 
întrebat colonelul Munro. 

Kalagani evaluează distanţa la vreo şapte sau opt mile. Or, 
în condiţiile în care ne aflăm, am avea nevoie de mai multe 
ore ca s-o străbatem şi, vă repet, în mai puţin de patruzeci 
de minute, maşina nu se va mai afla în stare de funcţionare. 

Ei bine, a răspuns sir Edward Munro, să ne petrecem 
liniştiţi noaptea pe lac. Aici ne aflăm în siguranţă. Mâine 
vom lua o hotărâre. 

Era lucrul cel mai bun pe care-l puteam face. Dealtfel, 
aveam mare nevoie de odihnă. La ultimul loc de popas, 
înconjurați de cercul elefanților, niciunul dintre locatarii 
Casei cu aburi nu putuse dormi, iar noaptea, după cum se 
spune, fusese o noapte albă. 

Însă dacă aceea fusese albă, aceasta avea să fie neagră, ba 
încă mai mult decât ne-ar fi convenit nouă. 

Într-adevăr, pe la şapte, o ceaţă uşoară începea să se 
ridice deasupra lacului. Ne reamintim că în timpul nopţii 
precedente neguri groase întunecau zonele superioare ale 
atmosferei. Datorită diferenţei dintre cele două locuri, aici 
se petrecuse o schimbare. Dacă în tabăra elefanților vaporii 
se menţinuseră la câteva sute de picioare deasupra 
pământului, nu acelaşi lucru se petrecea şi la suprafaţa 
lacului Puturia, datorită evaporării apei. După o zi destul de 
călduroasă, straturile de sus şi cele de jos ale atmosferei se 
amestecaseră şi întregul lac n-a întârziat să dispară sub o 
perdea de ceaţă, la început mai rară, dar care din clipă în 
clipă devenea tot mai groasă. 


Aceasta era deci, aşa cum bine spusese Banks, o 
complicaţie de care trebuia să ţinem seama. 

Tot astfel, după cum ne mai anunţase el, pe la şapte şi 
jumătate s-au făcut auzite ultimele gemete ale Gigantului 
de Oţel; loviturile pistonului s-au încetinit, picioarele 
articulate au încetat să mai bată apa, presiunea a scăzut la 
mai puţin de o atmosferă. Nu mai aveam combustibil şi nici 
vreun mijloc de a ne mai procura. 

Gigantul de Oțel şi unicul vagon pe care-l mai remorca 
atunci pluteau liniştite pe apele lacului, dar fără să se mai 
deplaseze. 

În aceste condiţii, în mijlocul ceţurilor, ar fi fost şi greu să 
determinăm cu precizie poziţia în care ne găseam. În 
puţinul timp cât maşina mai funcţiona, trenul se îndreptase 
către malul dinspre sud al lacului, în căutarea unui punct de 
debarcare. Or, întrucât Puturia ia forma unui oval destul de 
alungit, se prea poate ca Steam House să nu se fi aflat 
atunci prea departe de unul dintre maluri. 

Se înţelege de la sine că strigătele elefanților, care ne 
urmăriseră timp de aproximativ o oră, se stinseseră acum în 
depărtare. 

Stăteam aşadar de vorbă cu privire la diferitele 
eventualităţi pe care ni le punea în faţă noua noastră 
situaţie. Banks a pus să fie chemat Kalagani, cu care ţinea 
să se sfătuiască. 

Hindusul a venit îndată şi a fost poftit să-şi spună părerea. 

Ne strânsesem în sufragerie care, primind lumina zilei 
prin luminatorul de sus, nu avea ferestre laterale. În felul 
acesta, strălucirea lămpilor aprinse nu se putea vedea din 
afară. O precauţie folositoare, la urma urmelor, căci era mai 
bine ca poziţia Casei cu aburi să nu poată fi cunoscută de 
tâlharii care poate că dădeau târcoale pe malurile lacului. 

La întrebările care i-au fost puse, Kalagani - cel puţin aşa 
mi s-a părut mie - dădea impresia că mai întâi şovăie să 
răspundă. Fiind vorba să determine poziţia pe care o ocupa 
trenul plutitor pe apele Puturiei, sunt de acord că era un 


lucru care putea să-l pună în încurcătură. Poate că o briză 
slabă dinspre nord-vest acţionase asupra Casei cu aburi? 
Sau poate că un curent uşor ne-a târât înspre capătul cel 
mai de jos al lacului? 

Haide, Kalagani, a insistat Banks, dumneata ştii exact ce 
întindere are lacul Puturia? 

Fără îndoială, domnule, a răspuns hindusul, însă e tare 
greu pe o ceaţă ca asta... 

Ai putea să apreciezi cu aproximaţie la ce distanţă ne 
aflăm acum de cel mai apropiat mal? 

Da, a răspuns hindusul, după ce a rămas un timp pe 
gânduri. Distanţa nu poate depăşi o milă şi jumătate. 

Spre răsărit? l-a întrebat Banks. 

Spre răsărit. 

Atunci, dacă am acosta la acest mal, ne-am găsi mai 
aproape de Jabalpur decât de Damoh? 

Cu siguranţă. 

Şi chiar la Jabalpur ar trebui să ne aprovizionăm, a spus 
Banks însă, cine ştie când şi cum vom putea ajunge la mal! 
Asta poate să dureze o zi, poate două, şi proviziile noastre 
s-au isprăvit! 

Dar, a sugerat Kalagani, n-am putea încerca, sau măcar 
unul dintre noi să încerce să ajungă la mal chiar în cursul 
nopţii? 

Cum? 

Înotând până acolo. 

O milă şi jumătate pe ceața asta! a răspuns Banks. Ar 
însemna să-şi rişte viaţa... 

Nu-i un motiv ca să nu încercăm, a spus hindusul. 

Nu ştiu de ce, dar din nou mi s-a părut că vocea lui 
Kalagani nu era sinceră ca de obicei. 

Ai încerca să traversezi lacul înot? l-a întrebat colonelul 
Munro, care-l observa pe hindus cu atenţie. 

Da, domnule colonel, şi am motive să cred că voi izbuti. 

Ei bine, prietene, a reluat Banks, ne-ai face un mare 
serviciu! Odată ajuns pe uscat, ţi-ar veni uşor să mergi în 


gară la Jabalpur şi să ne aduci de acolo ajutorul de care 
avem nevoie. 

Sunt gata să pornesc! a răspuns simplu Kalagani. 

Mă aşteptam ca sir Edward Munro să-i mulţumească 
ghidului nostru, care se oferea să îndeplinească o sarcină 
destul de primejdioasă, la urma urmelor; însă, după ce l-a 
privit cu şi mai mare atenţie, colonelul l-a chemat pe Gumi 
la el. 

Gumi şi-a făcut îndată apariţia. 

Gumi, i-a spus colonelul Munro, dumneata eşti un înotător 
excelent, nu-i aşa? 

Da, domnule colonel. 

Nu te-ar stânjeni prea mult să înoţi o milă şi jumătate, în 
noaptea asta, pe apele liniştite ale lacului? 

Nici o milă şi nici două. 

Ei bine, a reluat colonelul, iată despre ce este vorba: 
Kalagani se oferă să ajungă înot până la malul cel mai 
apropiat de Jabalpur. Însă şi pe lac, ca şi prin părţile 
acestea ale Bundelkundului, doi oameni inteligenţi şi 
îndrăzneţi, în stare să se ajute unul pe celălalt, au mai 
multe şanse de reuşită. Vrei să-l însoţeşti pe Kalagani? 

Pe dată, domnule colonel, a răspuns Gumi. 

Nu am nevoie de ajutorul nimănui, a spus Kalagani, însă 
dacă domnul colonel Munro ţine neapărat, îl primesc cu 
dragă inimă pe Gumi drept însoțitor. 

Porniţi atunci, prieteni, şi, pe cât sunteţi de curajoşi, pe 
atâta să fiţi şi cu băgare de seamă, a rostit Banks. 

După ce s-a luat această hotărâre, colonelul Munro, 
luându-l pe Gumi la o parte, i-a dat pe scurt câteva sfaturi. 
Cinci minute mai târziu, cei doi hinduşi, cu legătura de 
veşminte pe cap, îşi dădeau drumul în apele lacului. Ceaţa 
era foarte deasă şi câteva mişcări de braţe au fost de ajuns 
ca ei să se facă nevăzuţi. 

L-am întrebat atunci pe colonelul Munro pentru ce păruse 
atât de dornic să-i dea un însoțitor lui Kalagani. 


Prieteni, a răspuns sir Edward Munro, răspunsurile 
acestui hindus, a cărui fidelitate n-am suspectat-o până 
acum, nu mi s-au părut a fi sincere! 

Şi eu am avut aceeaşi impresie, am zis. 

În ceea ce mă priveşte, eu n-am remarcat nimic, a 
observat Banks. 

Ascultă, Banks, a reluat colonelul Munro, oferindu-se să 
meargă pe uscat, Kalagani avea un gând ascuns. 

Care anume? 

Nu ştiu, dar, dacă a cerut să debarce, n-a făcut-o ca să se 
ducă să ceară ajutor la Jabalpur. 


Hm! a făcut căpitanul Hod. 

Banks l-a privit pe colonel, încruntându-se. Apoi i-a spus: 

Munro, până acum Kalagani s-a arătat totdeauna foarte 
devotat şi îndeosebi faţă de tine! Astăzi tu pretinzi că acest 
hindus ne trădează! Ce dovadă ai? 

În timp ce Kalagani vorbea, a răspuns colonelul Munro, i- 
am văzut pielea înnegrindu-i-se şi atunci când oamenii cu 
pielea arămie se înnegresc la faţă, înseamnă că mint! Îţi 
repet că, în ciuda tuturor presupunerilor în favoarea lui, 
Kalagani nu a spus adevărul. 

Observaţia lui sir Edward Munro - după cum aveam să 
constat adesea după aceea - era întemeiată. 

Atunci când mint, hindugşii se înnegresc uşor la faţă, 
întocmai cum oamenii cu pielea albă se roşesc. Acest semn 
n-a putut scăpa perspicacităţii colonelului şi trebuia să 
ţinem seama de observaţia lui. 

— Dar care ar putea să fie planurile lui Kalagani, a 
întrebat Banks, şi pentru ce ne-ar trăda? 

Vom afla mai târziu... i-a răspuns colonelul Munro, poate 
chiar prea târziu! 

Prea târziu, domnule colonel! a strigat căpitanul Hod. Ei! 
Doar nu ne-o paşte pierzania! 

În orice caz, Munro, a reluat inginerul, ai făcut bine că l-ai 
trimis pe Gumi să-l întovărăşească. lată un om care ne va fi 
devotat până la moarte. Îndemânatic şi inteligent cum este, 
dacă va bănui vreo primejdie, va şti... 

Cu atât mai mult cu cât este prevenit şi nu se va încrede în 
însoţitorul său. 

Bine, a spus Banks. Acum, nu avem altceva mai bun de 
făcut decât să aşteptăm ziua de mâine. Ceaţa se va ridica 
fără îndoială odată cu răsăritul soarelui şi vom vedea atunci 
ce hotărâre să luăm! 

Să aşteptăm, într-adevăr! Aşadar, şi noaptea aceasta urma 
să ne-o petrecem fără să închidem ochii o clipă. 

Ceaţa se făcuse şi mai deasă, însă nimic nu prevestea că s- 
ar putea strica vremea. Era o adevărată fericire, căci, dacă 


trenul nostru putea să plutească, el nu fusese făcut şi ca „să 
navigheze”! Puteam deci trage nădejde că toate acele 
băşicuţe de aburi se vor condensa în zori, ceea ce ne va 
asigura pentru mâine o zi frumoasă. 

Deci, în timp ce personalul nostru lua loc în sufragerie, noi 
ne-am instalat pe divanurile din salon, vorbind şi ciulind 
urechea la toate zgomotele de afară. 

Deodată, pe la ora două, un concert de fiare sălbatice a 
început să tulbure tăcerea nopţii. 

Malul se afla deci într-acolo, în direcţia sud-est, însă se 
vede că era încă destul de îndepărtat. Urletele jivinelor se 
auzeau foarte slab din cauza depărtării. Distanţa până la 
mal, Banks n-o evalua la mai puţin de o milă. Fără îndoială, 
o turmă de animale sălbatice venise să-şi potolească setea 
în unghiul cel mai îndepărtat al lacului. 

Însă am băgat în curând de seamă că, sub influenţa unei 
brize uşoare, trenul nostru plutitor mergea în derivă către 
mal, încet, dar neîntrerupt. Într-adevăr, nu numai că 
strigătele ajungeau mai desluşit la urechile noastre, dar se 
şi distingea răgetul grav al tigrului de urletul răguşit al 
panterelor. 

Hm, nu s-a putut stăpâni căpitanul Hod să exclame, ce mai 
ocazie să mi-l ucid pe al cincizecilea! 

Altă dată, domnule căpitan, i-a răspuns Banks. Îmi place să 
cred că la ziuă, în clipa în care vom acosta la mal, banda 
asta de fiare sălbatice ne va fi cedat locul! 

S-ar ivi vreun inconvenient, am întrebat eu, dacă am pune 
în activitate felinarele electrice? 

Nu cred, a răspuns Banks. Foarte probabil că partea 
aceasta a malului nu este ocupată decât de animalele care 
se adapă. Nu există deci nici un neajuns dacă încercăm să-l 
cercetăm. 

Şi, din ordinul lui Banks, două fascicule luminoase au fost 
proiectate în direcţia sud-est. Însă lumina electrică, 
neputând străbate negura opacă, n-a izbutit să lumineze 


decât un scurt sector dinaintea Casei cu aburi, iar malul a 
rămas cu totul invizibil privirilor noastre. 

Între timp, urletele, a căror intensitate creştea puţin câte 
puţin, dovedeau că Steam House nu înceta să plutească în 
derivă pe suprafaţa lacului. De bună seamă că animalele 
adunate în acel loc se aflau în număr mare. Nimic de 
mirare, dealtfel, deoarece lacul Puturia este ca un fel de 
adăpătoare naturală pentru fiarele sălbatice din această 
parte a Bundelkundului. 

Numai să nu fi picat Gumi şi Kalagani în mijlocul haitei! a 
exclamat căpitanul Hod. 

Nu de tigri mă tem eu pentru Gumi! a răspuns colonelul 
Munro. Hotărât lucru, în mintea colonelului bănuielile nu 
făcuseră decât să sporească. În ce mă priveşte, începeam şi 
eu să i le împărtăşesc. Cu toate acestea, bunele oficii ale lui 
Kalagani, încă de la sosirea noastră în regiunea Himalayei, 
serviciile de netăgăduit pe care ni le făcuse, devotamentul 
său în acele două împrejurări în care îşi riscase viaţa pentru 
sir Edward Munro şi pentru căpitanul Hod, totul pleda în 
favoarea lui. Însă atunci când mintea se lasă târâtă pe 
panta îndoielilor, valoarea faptelor îndeplinite se modifică, 
înfăţişarea lor se schimbă, astfel încât uiţi trecutul şi te temi 
pentru viitor. 

Şi totuşi, ce temei l-ar fi putut împinge pe acest hindus să 
ne trădeze? Avea oare motive de ură personală împotriva 
gazdelor Casei cu aburi? Cu siguranţă că nu! Pentru ce să-i 
fi atras într-o capcană? Era de-a dreptul inexplicabil. 
Fiecare dintre noi a fost cuprins atunci de gânduri foarte 
încâlcite şi nimeni nu mai avea răbdare să aştepte 
deznodământul acestei situaţii. 

Pe neaşteptate, pe la patru dimineaţa, strigătele 
animalelor au încetat dintr-o dată. Ceea ce ne-a izbit pe toţi 
a fost faptul că nu păreau să se fi îndepărtat puţin câte 
puţin, unele după altele, scoțând un ultim răget după ultima 
înghiţitură de apă. Nu, totul s-a petrecut instantaneu. Ai fi 
spas că o împrejurare neprevăzută le tulburase în timpul 


adăpatului şi le pusese pe fugă. Cu siguranţă că ele se 
întorceau la bârlog nu ca nişte fiare care merg acasă, ci 
care-şi salvează pielea. 

Aşadar, fără nici o tranziţie, după zgomot urmase tăcerea 
cea mai deplină. Exista acolo un efect a cărui cauză ne 
scăpa, dar care făcea să ne sporească neliniştea. 

Din spirit de prevedere, Banks a dat ordin să se stingă 
felinarele. 

Dacă animalele fugiseră cumva dinaintea vreunei bande 
de tâlhari de drumul mare care bântuiau prin Bundelkund 
şi munţii Vindhya, era nevoie să ascundem cu grijă poziţia 
Casei cu aburi. 

Acum liniştea nu mai era tulburată nici măcar de clipocitul 
uşor al apei. Briza încetase. Era cu neputinţă să ştim dacă 
trenul continua să plutească în derivă, târât de vreun 
curent. Însă nu peste mult timp trebuia să se lumineze de 
ziuă şi fără îndoială că zorile aveau să măture ceţurile, care 
nu se găseau decât în straturile de jos ale atmosferei. 

Mi-am privit ceasul. Era ora cinci. Dacă n-ar fi fost ceaţă, 
lumina dimineţii ar fi îngăduit să se poată vedea pe o 
distanţă de câteva mile de jur împrejur. Însă perdeaua de 
negură nu se spărgea. Trebuia să mai avem răbdare. 

Colonelul Munro, Mac Neil şi cu mine stând în partea din 
faţă a salonului, Fox, Kaluth şi cu domnul Parazard în 
partea dindărăt a sufrageriei, Banks şi Storr în turelă, 
căpitanul Hod căţărat în spinarea giganticului animal în 
apropierea trompei, întocmai ca un matelot de cart în 
partea dinainte a navei, aşteptam cu toţii ca unul dintre noi 
să strige: „Pământ!” 

Pe la şase s-a pornit o briză uşoară, abia simțită, dar care 
s-a întețit curând. Primele raze de soare au străbătut ceața 
şi orizontul s-a dezvăluit în faţa privirilor noastre. 

Malul a apărut înspre sud-est. El alcătuia în capătul lacului 
un soi de mic golf ascuţit, în spatele căruia se afla o pădure 
deasă. Vaporii s-au înălţat puţin câte puţin, lăsând să se 
vadă în fund munţii, ale căror piscuri s-au ivit şi ele curând. 


Pământ! a strigat căpitanul Hod. 

Trenul plutitor nu se afla atunci la mai mult de două sute 
de metri distanţă de fundul micului golf al lacului Puturia şi 
mergea mai departe în derivă, mânat de briza care sufla 
dinspre nord-vest. 

Pe acest mal nu se vedea nimic, nici animal, nici vreo fiinţă 
omenească: părea să fie cu desăvârşire pustiu. Nici măcar o 
locuinţă, nici o fermă nu se zărea pe sub frunzişul des al 
primilor arbori. Însemna deci că puteam coborî pe pământ 
fără nici o grijă. 

Cu ajutorul vântului am acostat cu uşurinţă lângă un mal 
cu pantă lină, ca o plajă de nisip. Însă, din lipsa aburilor, nu 
era posibil nici să-l urcăm, nici să ieşim pe o şosea care - 
uitându-ne după direcţia indicată de busolă - părea să fie 
şoseaua spre Jabalpur. 

Fără să mai pierdem măcar o clipă, l-am urmat cu toţii pe 
căpitanul Hod, care sărise primul pe mal. 

Haidem după combustibil! a strigat Banks. Peste o oră vom 
avea presiunea necesară, şi la drum! 

Lemnul era uşor de strâns: se găsea răspândit peste tot pe 
jos şi era îndeajuns de uscat ca să poată fi folosit 
numaidecât. Nu trebuia deci decât să umplem focarul şi să 
încărcăm tenderul. 

Toată lumea s-a pus pe treabă. Numai Kaluth a rămas în 
faţa cazanului, în timp ce noi strângeam combustibil pentru 
douăzeci şi patru de ore. Era mai mult decât am fi avut 
nevoie ca să ajungem în gară la Jabalpur, unde puteam face 
rost de cărbune. În ce priveşte hrana a cărei nevoie se 
făcea simțită şi încă foarte tare, nimeni nu i-ar fi oprit pe 
vânătorii noştri să ne aprovizioneze în timpul drumului. 
Domnul Parazard ar fi împrumutat foc de la Kaluth şi, de 
bine de râu, ne-am fi potolit foamea. 

După trei sferturi de oră, presiunea vaporilor ajunsese 
suficient de mare. Gigantul de Oțel se punea în mişcare şi 
începea, în sfârşit, să urce taluzul malului înspre capătul 
şoselei. 


La Jabalpur! a strigat Banks. 

Însă nici n-a apucat Storr să răsucească pe jumătate 
maneta regulatorului de presiune, că, la marginea pădurii, 
au izbucnit nişte strigăte furioase. Un grup alcătuit din cel 
puţin o sută cincizeci de hinduşi s-a năpustit asupra Casei 
cu aburi. Până să ne venim în fire, turela Gigantului de Oţel, 
ca şi vagonul - atât înainte cât şi îndărăt - fuseseră 
invadate. 

Îndată după aceea, hinduşii ne-au târât la vreo cincizeci de 
paşi depărtare de tren, astfel încât eram puşi în 
imposibilitatea de-a mai fugi! 

Vă puteţi închipui ce furie, ce turbare ne-a cuprins în faţa 
scenei de distrugere care a urmat. Hindugşii, cu topoarele în 
mâini, s-au năpustit la atac împotriva Casei cu aburi. Totul a 
fost devastat, nimicit. În curând, din mobilierul interior nu 
mai rămăsese nici urmă! Apoi, focul a desăvârşit opera 
ruinei şi, în câteva minute, tot ce mai putea arde din ultimul 
nostru vagon a fost mistuit de flăcări! 

Netrebnicii! Canaliile! a strigat căpitanul Hod, pe care 
câţiva hinduşi abia izbuteau să-l ţină locului. 

Dar, ca şi noi, dealtfel, el nu era în stare decât să le arunce 
în faţă câteva injurii inutile, pe care aceşti hinduşi nici 
măcar nu păreau să le priceapă. Nici pomeneală să fi putut 
scăpa de cei care ne păzeau. 

Ultimele flăcări s-au stins şi, în curând, din pagoda aceea 
pe roate care străbătuse o jumătate de peninsulă, nu mai 
rămânea decât o carcasă lipsită de orice formă! 

Apoi, hinduşii atacară Gigantul de Oțel. Şi pe el ar fi vrut 
să-l distrugă! însă, de astă dată, s-au dovedit neputincioşi. 
Topoarele şi focul n-aveau nici cea mai mică putere asupra 
armăturii groase de tablă care alcătuia corpul elefantului 
artificial şi nici asupra maşinăriei pe care o purta într-însul. 
În ciuda strădaniilor lor, el a rămas neatins, în aplauzele 
căpitanului Hod care tot striga ura! - de plăcere şi de furie 
totodată. 


În clipa aceea şi-a făcut apariţia un om. Se vede treaba că 
era şeful acelor hinduşi. 

Numaidecât, toată ceata i s-a rânduit dinainte. 

Îl mai însoțea o persoană. Acum totul se explica de la sine, 
căci aceasta era însăşi călăuza noastră, era Kalagani. 

De Gumi, nici urmă. Omul nostru credincios dispăruse. 
Duşmanul rămăsese însă. Fără îndoială că devotamentul îl 
costase viaţa pe bravul nostru servitor şi că nu aveam să-l 
mai revedem nicicând! 

Kalagani a înaintat spre colonelul Munro şi, fără să-şi 
plece privirea, l-a arătat, rostind cu sânge rece: 

Acesta este! 

La un gest, sir Edward Munro a fost înşfăcat, târât, şi a 
dispărut în mijlocul cetei care apuca drumul către sud, fără 
ca noi să fi putut măcar să-i strângem mâna pentru ultima 
oară şi să-i spunem adio! 

Căpitanul Hod, Banks, sergentul Fox, noi cu toţii am 
încercat să ne eliberăm spre a-l putea smulge din mâinile 
acestor hinduşi! 

Cincizeci de braţe ne doborâră la pământ. Încă o mişcare 
dacă mai făceam, am fi fost măcelăriți pe loc. 

Nici un fel de rezistenţă! a spus Banks. 

Inginerul avea dreptate. În clipa aceea nu puteam face 
nimic spre a-l elibera pe colonelul Munro. Era deci mai bine 
să aşteptăm, în vederea evenimentelor care aveau să 
urmeze. 

După un sfert de oră, la rândul lor, hinduşii ne părăseau şi 
o luau pe urmele primului grup. Să-i fi urmărit ar fi 
însemnat o adevărată catastrofă, fără vreun folos pentru 
colonelul Munro. Şi, cu toate acestea, am fi încercat să 
facem orice ca să-l ajungem... 

Nici un pas în plus! a spus Banks. I-am dat ascultare cu 
toţii. 

Aşadar, pe colonelul Munro şi numai pe îl îl voiau hinduşii 
aceştia, aduşi de Kalagani. Ce intenţii aveau? Kalagani cu 
siguranţă că nu acţiona pe cont propriu. însă de cine să fi 


ascultat? Mi-a trecut atunci prin minte numele lui Nana 
Sahib! 

Aici se sfârşeşte manuscrisul redactat de Maucler. Tânărul 
francez n-avea să mai scrie nimic despre evenimentele care 
urmau să precipite deznodământul dramei. Însă acele 
evenimente aveau să fie cunoscute mai târziu şi, strânse 
laolaltă sub forma unei povestiri, completează relatarea 
acestei călătorii de-a curmezişul Indiei septentrionale. 

Capitolul XI. 

FAŢĂ ÎN FAŢĂ. 

S-ar părea că Hindustanul a scăpat de acei thugi de 
cumplită şi sângeroasă amintire, care au lăsat totuşi nişte 
urmaşi vrednici de ei şi anume dacoiţii, un soi de thugi 
transformați. Fără îndoială, însă, că nu mai este vorba să fie 
oferită o victimă cumplitei Kali, zeiţa morţii. Dacoiţii, care 
alcătuiesc grupuri aparte în anumite teritorii ale peninsulei, 
umblă zi şi noapte la drumul mare, mai cu seamă în 
regiunile cele mai sălbatice, şi se ştie că Bundelkundul 
oferă teatre de operaţii gata-facute, parcă, pentru scenele 
de violenţă şi de prădăciune. Atunci, populaţia nu mai are 
decât o singură scăpare: să o ia la fugă. 

Colonelul Munro picase tocmai în mâinile unei cete de 
dacoiţi, aduşi de Kalagani. Până să fi avut el timp să-şi vină 
în fine, fusese despărţit cu brutalitate de tovarăşii săi şi 
târât pe drumul spre Jabalpur. 

Purtarea lui Kalagani, începând chiar din ziua în care 
intrase în legătură cu gazdele de la Steam House, a fost 
aceea a unei iscoade. Fusese trimis anume de către Nana 
Sahib. El şi numai el îl alesese spre a-şi pregăti răzbunarea. 

Ne reamintim că, la 24 mai, în timpul ultimelor sărbători 
Moharum, când umblase plin de îndrăzneală prin mulţime, 
nababul fusese prevenit cu privire la plecarea lui sir 
Edward Munro prin provinciile septentrionale ale Indiei. 
Din ordinul lui, Kalagani, unul dintre hinduşii cei mai 
devotați cauzei şi persoanei sale, părăsise oraşul Bhopal cu 
misiunea să se arunce pe urmele colonelului, să-l urmeze 


pas cu pas, să nu-l piardă din ochi şi, la nevoie, să-şi rişte 
viaţa pentru a se vedea primit în anturajul acestui duşman 
implacabil al lui Nana Sabhib. 

Kalagani a pornit numaidecât, îndreptându-se către 
ţinuturile din nord. La Kanpur izbutise să ajungă din urmă 
trenul Casei cu aburi. Din acel moment, fără a se lăsa 
observat, a pândit nişte ocazii prielnice, care însă nu s-au 
ivit. De aceea, în timp ce colonelul Munro şi însoțitorii săi se 
instalaseră în acel sanitarium din Himalaya, el s-a hotărât 
să intre în slujba lui Mathias Van Guitt. 

Instinctul îi spunea lui Kalagani că între kraal şi sanitarium 
legăturile vor fi, în mod obligatoriu, aproape zilnice. Ceea 
ce s-a şi întâmplat şi, încă din prima zi, a fost de ajuns de 
norocos nu numai ca să se impună atenţiei colonelului 
Munro, ci şi să capete dreptul la recunoştinţa acestuia. 

Greul fusese trecut. Restul îl cunoaştem. Hindusul a venit 
adesea la Steam House şi a fost pus la curent cu proiectele 
viitoare ale gazdelor, a aflat itinerarul pe care Banks îşi 
propunea să-l urmeze. Toate actele sale erau stăpânite de o 
singură idee: aceea de a ajunge să fie acceptat drept ghid 
al expediției în clipa când ea avea să coboare iar spre sud. 

Şi, ca să-şi atingă țelul, Kalagani n-a lăsat nimic la voia 
întâmplării. El n-a şovăit să rişte nu numai viaţa altora, ci 
însăşi propria sa viaţă. Vă reamintiţi cu toţii în ce 
împrejurări. 

Într-adevăr, i-a trecut prin gând că, dacă avea să 
însoţească expediţia încă de la începutul călătoriei, 
rămânând însă mai departe în slujba lui Mathias Van Guitt, 
acest lucru ar înlătura orişice bănuială şi l-ar face poate pe 
colonelul Munro să-i ofere exact ceea ce voia el însuşi să 
obţină. 

Dar, ca să ajungă până acolo, trebuia ca furnizorul, lipsit 
de atelajele sale de bivoli, să fie nevoit să ceară ajutorul 
Gigantului de Oțel. De unde şi acel atac al fiarelor sălbatice 
- atac ce-i drept neaşteptat - însă de pe urma căruia 
Kalagani a ştiut să tragă foloase. Cu riscul de a provoca un 


dezastru, el n-a şovăit ca, neluat în seamă, să scoată barele 
care fixau poarta kraalului. Tigrii şi panterele au dat buzna 
în curte, bivolii au fost risipiţi sau nimiciţi, mai mulţi hinduşi 
şi-au pierdut viaţa, însă planul lui Kalagani a izbutit: 
Mathias Van Guitt a fost silit să recurgă la colonelul Munro 
spre a-şi putea relua, împreună cu menajeria sa pe roate, 
drumul către Bombay. 

Ce-i drept, ar fi fost foarte greu să-şi facă rost de alte 
atelaje în acea regiune aproape pustie a Himalayei. În orice 
caz, Kalagani şi-a asumat el sarcina aceasta în contul 
furnizorului. Se înţelege de la sine că nu a izbutit câtuşi de 
puţin şi aşa s-a făcut că Mathias Van Guitt, mergând la 
remorca Gigantului de Oțel, a coborât cu întreg personalul 
până la gara Etawah. 

De aici, materialul menajeriei avea să fie transportat pe 
drumul de fier. Shikarii au fost aşadar concediaţi şi 
Kalagani, care nu mai era de folos, urma să le 
împărtăşească soarta. S-a arătat atunci foarte îngrijorat de 
viitorul lui. Banks s-a lăsat păcălit. Şi-a spus că hindusul 
acesta, inteligent şi devotat, cunoscând la perfecţie toată 
partea aceea a Indiei, ar putea să le aducă adevărate 
servicii. Lui Kalagani i s-a oferit posibilitatea să le fie ghid 
până la Bombay şi, cu începere din acea zi, soarta expediției 
s-a aflat în mâinile sale. 

Nimeni nu putea bănui că acest hindus, gata oricând să-şi 
rişte viaţa, este o iscoadă. 

O clipă, Kalagani fusese cât pe ce să se trădeze: atunci 
când Banks i-a vorbit despre moartea lui Nana Sahib. Nu şi- 
a putut înfrâna un gest de îndoială şi a dat din cap ca un om 
care nu putea să creadă o asemenea veste. Atâta doar că 
acelaşi lucru s-ar fi întâmplat cu orice hindus, pentru care 
legendarul nabab făcea parte dintre fiinţele acelea 
supranaturale pe care moartea nu le poate atinge! 

În această privinţă, lui Kalagani ştirea i-a fost confirmată 
atunci când - lucru deloc întâmplător - s-a întâlnit cu unul 
dintre foştii săi tovarăşi, care însoțea caravana de banjari. 


Nu se ştie, dar este de presupus că ela aflat exact despre 
ce fusese vorba. 

Oricum ar fi însă, Kalagani nu şi-a părăsit planurile, de 
parcă ar fi vrut să reia pe seama lui proiectele nababului. 

Tocmai de aceea, Steam House îşi urmase drumul prin 
defileurile munţilor Vindhya şi, după peripeţiile pe care le 
cunoaşteţi, călătorii au ajuns pe malurile lacului Puturia, 
unde au fost nevoiţi să caute adăpost. 

Acolo, pe când voia să părăsească trenul plutitor sub 
pretextul de a se duce la Jabalpur, s-a dat de gol. Oricât de 
stăpân pe sine era el, un simplu fenomen fiziologic care nu 
putea scăpa perspicacităţii colonelului îl făcuse suspect şi 
acum ştim că bănuielile lui sir Edward Munro erau cât se 
poate de îndreptăţite. 

Fusese lăsat să plece, însă Gumi a fost pus să-l 
întovărăşească. Amândoi s-au aruncat în apă şi, după o oră, 
ajunseseră pe malul dinspre sud-est al lacului Puturia. 

Iată-i deci mergând alături în noaptea aceea întunecoasă, 
unul suspectându-l pe celălalt, celălalt neştiindu-se bănuit. 
Avantajul era aşadar de partea lui Gumi, credincios 
colonelului Munro de parcă ar fi fost un al doilea Mac Neil. 

Cei doi hinduşi au umblat astfel timp de trei ore pe 
şoseaua aceea mare care traversează lanţurile meridionale 
ale munţilor Vindhya, spre a ajunge la gara Jabalpur. În 
câmpie, ceața era cu mult mai subţire decât deasupra 
apelor lacului. Gumi îşi supraveghea tovarăşul de drum cu 
atenţie. Purta un cuţit mare atârnat la centură. Cum era 
foarte iute din fire, la prima mişcare suspectă, îşi pusese în 
gând să se năpustească asupra lui Kalagani şi să-l lipsească 
de posibilitatea de-a mai face rău. 

Din nefericire, devotatul hindus n-a mai avut timp să 
acţioneze după cum nădăjduise. 

Era o noapte neagră, fără lună. N-ai fi putut desluşi silueta 
unui om mergând la douăzeci de paşi înainte. 

Aşa s-a făcut că, la o cotitură a drumului, s-a auzit pe 
neaşteptate o voce care-l chema pe Kalagani. 


LIA 


„Da, Nassim!” a răspuns hindusul. 

Şi, în aceeaşi clipă, un strigăt ascuţit, foarte ciudat, a 
răsunat dinspre partea stânga a şoselei. 

Era ksiri, strigătul acelor triburi sălbatice ale populațiilor 
din Gondwana, pe care Gumi îl cunoştea atât de bine! 

Luat pe neaşteptate, Gumi n-a mai putut încerca să facă 
nimic. Dealtfel, chiar dacă murea Kalagani, ce-ar fi făcut el 
singur împotriva unei bande întregi de hinduşi, care tocmai 
urma să se adune auzind strigătul? A avut intuiţia să fugă, 
ca să facă în aşa fel încât să-şi prevină tovarăşii. Da, mai 
întâi să rămână liber, iar apoi n-ar mai fi avut altceva mai 
bun de făcut decât să se întoarcă spre lac şi să caute să 
ajungă înot la Gigantul de Oțel, spre a-l împiedica să tragă 
la mal. 

Gumi n-a stat mult la gânduri. În clipa în care Kalagani se 
ducea după acel Nassim căruia îi răspunsese, el s-a repezit 
într-o parte şi a dispărut în jungla care mărginea şoseaua. 

Astfel încât, atunci când Kalagani s-a întors însoţit de 
complicele său, cu intenţia să se descotorosească de acest 
tovarăş pe care i-l impusese colonelul Munro, Gumi nu se 
mai afla acolo. 

Nassim era şeful unei cete de dacoiţi şi foarte devotat 
cauzei lui Nana Sahib. Cum a aflat de dispariţia lui Gumi, şi- 
a şi trimis oamenii să răscolească jungla în cruciş şi-n 
curmeziş. Voia cu orice preţ să pună mâna pe îndrăzneţul 
servitor care fugise. 

Căutările au fost însă zadarnice. Fie că se pierduse în 
întuneric, fie că vreo gaură oarecare îi slujea drept adăpost, 
Gumi dispăruse şi ei au fost nevoiţi să se lase păgubaşi. 

Dar, la urma urmelor, de ce le-ar fi fost teamă dacoiţilor de 
Gumi, rămas de unul singur în această regiune sălbatică, la 
o distanţă de trei ore de mers de lacul Puturia, unde, oricât 
s-ar fi grăbit el de tare, n-ar fi putut ajunge înaintea lor? 

Prin urmare, Kalagani s-a resemnat. A discutat câteva 
clipe cu căpetenia dacoiţilor, care părea să-i asculte 


ordinele. Apoi, coborând înapoi spre şosea, s-au îndreptat 
cu toţii, cu paşi mari, în direcţia lacului. 

Trupa aceasta care părăsise trecătorile munţilor Vindhya, 
unde făcea tabără de câtăva vreme, se afla acolo deoarece 
Kalagani izbutise să vestească sosirea apropiată a 
colonelului Munro în împrejurimile lacului Puturia. Prin cine 
anume? Prin hindusul acela care însoțea caravana 
banjarilor, nimeni altul decât Nassim. Şi cui? Ei bine, 
aceluia a cărui mână conducea din umbră întreaga 
operaţie! 

Într-adevăr, tot ceea ce se întâmplase mai înainte ca şi 
ceea ce se întâmpla atunci era urmarea unui plan bine pus 
la punct, de care colonelul Munro şi tovarăşii săi nu se 
puteau feri nicicum, încât, în clipa în care trenul acosta în 
unghiul sudic al lacului, dacoiţii au fost gata să-l atace, la 
ordinele lui Nassim şi ale lui Kalagani. 

Însă ei nu-l voiau decât pe colonelul Munro şi numai pe el. 
Tovarăşii săi, părăsiţi în acest ţinut, cu ultima locuinţă 
distrusă, nu mai erau câtuşi de puţin de temut. Colonelul a 
fost aşadar târât cu forţa şi, la ora şapte dimineaţa, se şi 
afla la şase mile de lacul Puturia. 

Ar fi fost greu de crezut că sir Edward Munro o să fie 
condus de către Kalagani în gara Jabalpur. Astfel încât el îşi 
zicea că nu mai avea, cu siguranţă, să părăsească regiunea 
munţilor Vindhya şi că, odată căzut în puterea duşmanilor 
săi, nu urma să mai scape. 

Şi totuşi, acest om curajos îşi păstrase ca totdeauna 
sângele rece. Păşea, în mijlocul hinduşilor acelora sălbatici, 
pregătit să facă faţă oricăror împrejurări. Se prefăcea chiar 
că nici nu-l vede pe Kalagani. Acesta mergea în fruntea 
trupei, al cărei şef şi era, într-adevăr. Cât despre fugă, nici 
pomeneală de aşa ceva. Cu toate că nu era legat fedeleş, 
colonelul Munro nu vedea nici înainte, nici îndărăt şi nici pe 
flancurile escortei sale un loc cât de mic pe unde ar fi putut 
scăpa. Dealtfel, ar fi fost prins numaidecât. 


Se gândea deci la urmările situaţiei în care se afla. Putea 
el crede că mâna lui Nana Sahib era amestecată în toate 
aceste întâmplări? Nu! Pentru el nababul era mort şi gata. 
Numai dacă vreun tovarăş al fostului şef al rebelilor - poate 
Balao Rao - nu s-o fi hotărât să-şi potolească ura împlinind o 
răzbunare căreia fratele lui îşi închinase viaţa. Sir Edward 
Munro presimţea că era vorba despre o manevră de acest 
gen. 

În acelaşi timp, se gândea la nefericitul Gumi, care se afla 
în mâinile dacoiţilor. Izbutise oare să scape? Era cu putinţă. 
Sau fusese ucis de la bun început? Era şi mai probabil. Se 
putea bizui pe ajutorul său în cazul în care ar fi fost viu şi 
nevătămat? lată un lucru greu de crezut. 

Într-adevăr, dacă Gumi ar fi socotit că trebuie să meargă 
la Jabalpur în gară după ajutoare, ar fi ajuns acolo prea 
târziu. 

Dacă, dimpotrivă, s-ar fi dus să i se alăture lui Banks şi 
tovarăşilor săi în capul sudic al lacului, ce-ar fi putut face ei, 
aproape lipsiţi de muniții cum erau? Să se repeadă pe 
şoseaua spre Jabalpur?... Dar, mai înainte ca ei să fi izbutit 
să ajungă acolo, prizonierul ar fi fost târât în cine ştie ce 
tainiţă de negăsit de prin munţii Vindhya! 

Astfel încât, dinspre partea aceasta, nu trebuia să mai 
tragă nici o nădejde. 

Colonelul Munro privea întreaga situaţie cu răceală. Nu 
despera, nefiind el omul care să se lase doborât, însă 
prefera să vadă lucrurile în adevărata lor lumină, în loc să 
se legene în cine ştie ce iluzii nevrednice de un spirit pe 
care nimic nu-l putea tulbura. 

Între timp, trupa mergea cu cea mai mare iuţeală. Cu 
siguranţă că Nassim şi Kalagani voiau să ajungă, înainte de 
apusul soarelui, la vreun loc de întâlnire unde avea să se 
hotărască soarta colonelului. Dacă paznicii erau grăbiţi, tot 
astfel şi sir Edward Munro, care voia să se termine odată cu 
această situaţie, indiferent care avea să fie sfârşitul care-l 
aştepta. 


Doar o dată, către prânz, timp de o jumătate de oră, 
Kalagani a îngăduit să se facă haltă. Dacoiţii aveau la ei 
merinde şi au mâncat pe malul unui pârâiaş. 

Puţină pâine şi un pic de carne uscată au fost puse la 
dispoziţia colonelului, care nu le-a refuzat. Nu mai mâncase 
nimic încă din ajun şi nu dorea să le facă duşmanilor săi 
bucuria de a-l vedea slăbit fiziceşte în clipa supremă. 

Până atunci, fuseseră străbătute în marş forţat aproape 
şaisprezece mile. 

Din ordinul lui Kalagani au pornit iar la drum, mergând în 
continuare spre Jabalpur. 

Abia pe la cinci seara, ceata de dacociţi a părăsit şoseaua 
şi a apucat-o spre stânga. Dacă până atunci colonelului 
Munro îi mai rămăsese o umbră de speranţă - atâta vreme 
cât merseseră pe drumul mare - el a înţeles că se afla acum 
în mâinile Providenţei. 

După un sfert de oră, Kalagani şi ai săi străbăteau un 
defileu îngust pe care-l forma extrema limită a văii 
Nerbuddei, înspre partea cea mai sălbatică a 
Bundelkundului. 

Trecătoarea se afla situată la vreo trei sute cincizeci de 
kilometri de palul Tandit, la răsăritul munţilor Satpura, care 
pot fi socotiți drept prelungirea apuseană a lanţului 
Vindhya. 

Acolo, pe unul dintre ultimele contraforturi, se ridica 
străvechea fortăreață Ripore, părăsită de multă vreme, 
deoarece nu mai putuse fi aprovizionată, întrucât defileurile 
dinspre apus fuseseră ocupate de şipai. 

Fortăreaţa domina una dintre ultimele culmi ale lanţului 
muntos, un soi de redan natural, înalt de cinci sute de 
picioare, care se apleca peste o deschizătură largă a 
trecătoarei, printre povârnişurile învecinate Acolo nu se 
putea ajunge decât pe o cărare îngustă, tăiată şerpuit în 
masivul stâncos, o potecă de care drumeţii abia mai puteau 
umbla. 


Pe platoul acela, se mai profilau câteva curtine 
dărăpănate, câteva bastioane căzute în ruină. În mijlocul 
esplanadei, mărginită înspre abis de un parapet de piatră, 
se înălța o construcţie pe jumătate năruită, care slujise 
odinioară drept cazarmă pentru mica garnizoană din 
Ripore şi pe care n-ai mai fi putut s-o foloseşti acum nici 
măcar drept staul. 

În mijlocul platoului central, din toate maşinăriile de 
război, culcate altădată în ambrazurile parapetului, nu mai 
rămăsese decât una. Era un tun uriaş, cu ţeava spre partea 
din faţă a esplanadei. Prea greu ca să mai poată fi coborât 
de acolo, fusese lăsat pe loc, pe afetul lui, în seama 
muşcăturilor ruginei care îi rodea învelişul de fier. 

Prin lungimea şi grosimea sa, el era vrednica pereche a 
tunului de bronz din Bhilsa, turnat în vremea lui 
Jehanghir57, o piesă enormă, lungă de şase metri, cu un 
calibru de patruzeci şi patru. Ai mai fi putut să-l compari cu 
vestitul tun din Bidjapur, al cărui bubuit, după spusa 
localnicilor, n-ar fi mai lăsat în picioare niciunul dintre 
monumentele cetăţii. 

Aşa arăta fortăreaţa Ripore, în care fusese adus 
prizonierul de către trupa lui Kalagani. Au ajuns la ora cinci 
seara, după o zi în care merseseră mai bine de douăzeci şi 
cinci de mile. 

Cu care dintre duşmanii săi avea colonelul Munro să dea 
faţă? Avea s-o afle în curând. 

Un grup de hinduşi ocupa atunci clădirea ruinată care se 
înălța în fundul esplanadei. Grupul s-a apropiat, în timp ce 
ceata de dacoiţi se rânduia în cerc de-a lungul parapetului. 

Colonelul Munro ocupa centrul acestui cerc. Aştepta, cu 
braţele încrucişate la piept. 

Kalagani a părăsit locul în care se aflase în şir şi a făcut 
câţiva paşi înainte. În fruntea grupului păşea un hindus, 
îmbrăcat simplu. 

Kalagani s-a oprit în faţa lui şi s-a înclinat. Hindusul i-a 
întins o mână, pe care Kalagani a sărutat-o cu respect. Un 


simplu semn din cap îi dovedise că acela era mulţumit de 
serviciile sale. 

Apoi hindusul a înaintat spre prizonier, încet, însă cu ochii 
aruncând fulgere, cu toate semnele unei mânii cu greu 
înfrânate. Ai fi zis că-i o fiară năpustindu-se asupra prăzii. 

Colonelul Munro l-a lăsat să se apropie, fără să dea nici un 
pas înapoi, privindu-l la fel de fix cum era şi el privit. 

Atunci când hindusul nu se mai afla decât la cinci paşi de 
el, colonelul, pe un ton care era dovada celui mai profund 
dispreţ, a spus: 

Nu este decât Balao Rao, fratele nababului! 

Uită-te mai bine! a răspuns hindusul. 

Nana Sahib! a strigat colonelul Munro, de astă dată dând 
îndărăt, fără voia lui. Nana Sahib, viu...! 

Da, era însuşi nababul, fostul conducător al revoltei 
şipailor, duşmanul neîndurător al lui Munro! 

Deci, cine murise în ciocnirea de la palul Tandit? Fratele 
său, Balao Rao. 

Asemănarea extraordinară dintre cei doi oameni, ambii cu 
faţa ciupită de vărsat, amândoi cu acelaşi deget tăiat la 
aceeaşi mână, îi înşelase pe soldaţii din Lucknow şi din 
Kanpur. Ei nu şovâiseră să-l recunoască drept nababul 
Dandu Pant pe cel care nu era decât fratele acestuia şi le-ar 
fi fost cu neputinţă să nu facă asemenea greşeală. Astfel 
încât, atunci când au comunicat autorităţilor moartea 
nababului, Nana Sahib era în viaţă; cel care nu mai exista 
era Balao Rao. 

Nana Sahib avusese mare grijă să exploateze această 
nouă împrejurare prielnică. Ea îi asigura încă o dată o 
securitate aproape absolută. Într-adevăr, fratele lui nu ar fi 
putut să fie urmărit de către poliţia engleză cu aceeaşi 
înverşunare, şi tocmai aşa s-a şi întâmplat. Nu numai că lui 
Balao Rao nu-i fusese pusă în seamă rezistenţa de la 
Kanpur, dar el nu avea asupra hinduşilor din centrul 
peninsulei influenţa primejdioasă pe care o exercita 
nababul. 


Nana Sahib, văzându-se hăituit atât de tare, se hotărâse 
deci să o facă pe mortul până în clipa în care avea să poată 
acţiona o dată pentru totdeauna şi, renunțând pe moment 
Ia planurile sale de insurecție, se dăruise cu trup şi suflet 
răzbunării. De altminteri, niciodată împrejurările nu-i 
fuseseră mai prielnice. Colonelul Munro, supravegheat în 
permanenţă de agenţii săi, părăsise Calcutta pentru o 
călătorie care avea să-l ducă până la Bombay. N-ar fi fost 
oare cu putinţă să-l ademenească în regiunea munţilor 
Vindhya, de-a curmezişul provinciilor Bundelkundului? 
Nana Sahib s-a gândit s-o facă, şi, în acest scop, l-a trimis în 
grabă pe urmele lui pe inteligentul Kalagani. 

Nababul a părăsit atunci palul Tandit, care nu-i mai oferea 
un adăpost sigur. El s-a înfundat în valea Nerbuddei, până 
la ultimele trecători ale munţilor Vindhya. Acolo se înălța 
fortăreaţa Ripore, care i s-a părut un loc de refugiu unde 
poliţia nu s-ar fi gândit să-l hăituiască, deoarece îl credea cu 
siguranţă mort. 

Nana Sahib s-a instalat deci acolo, împreună cu câţiva 
hinduşi devotați persoanei sale. Le-a întărit în curând 
rândurile cu o ceată de dacoiţi şi a rămas în aşteptare. 

Dar ce anume aştepta el de patru luni încoace? Să-şi 
îndeplinească misiunea Kalagani, să-i anunţe apropiata 
sosire a colonelului prin părţile munţilor, Vindhya, unde l-ar 
fi avut la mână. 

Totuşi, Nana Sahib a fost cuprins de o anume teamă: 
aceea ca nu cumva ştirea morţii sale, răspândită prin toată 
peninsula, să nu ajungă la urechile lui Kalagani. Dacă 
acesta i-ar fi dat crezare, nu şi-ar fi încetat opera de 
atragere a colonelului Munro? 

De aici şi trimiterea unui alt hindus de-a lungul şoselelor 
Bundelkundului, a acelui Nassim care, amestecat în 
caravana banjarilor, s-a întâlnit cu trenul Casei cu aburi pe 
şoseaua Sindului, a intrat în legătură cu el şi l-a pus la 
curent cu adevărata stare de lucruri. 


Toate acestea odată îndeplinite, Nassim, fără a mai pierde 
măcar o oră, s-a întors la fortăreaţa Ripore şi l-a informat 
pe Nana Sahib în legătură cu cele petrecute începând din 
ziua în care Kalagani părăsise oraşul Bhopal. Colonelul 
Munro şi tovarăşii săi înaintau în etape scurte către munţii 
Vindhya. Kalagani îi călăuzea, iar oamenii nababului 
trebuiau să-l aştepte în împrejurimile lacului Puturia. 

Totul izbutise, aşadar, după pofta inimii nababului. 
Răzbunarea lui nu putea să mai întârzie. 

Şi, într-adevăr, în seara aceea, colonelul Munro se afla 
singur, dezarmat, în prezenţa lui, la discreţia lui. 

După primul schimb de cuvinte, cei doi oameni s-au privit 
o clipă fără a mai rosti o vorbă. 

Însă, deodată, imaginea lady-ei Munro trecându-i iar şi 
parcă şi mai viu pe dinainte, colonelului i s-a urcat sângele 
la cap de mânie. El s-a năpustit asupra celui ce ordonase 
execuțiile prizonierilor din Kanpur. 

Nana Sahib s-a mărginit să facă doi paşi îndărăt. 

Trei hinduşi tăbărâră asupra colonelului şi-l ţinură locului, 
nu fără oarecare greutate. 

Între timp, sir Edward Munro îşi recăpătase stăpânirea de 
sine. Fără îndoială că nababul a înţeles pe dată acest lucru, 
întrucât, printr-un gest, i-a îndepărtat pe tustrei hinduşii. 

Cei doi duşmani s-au regăsit iarăşi faţă-n faţă. 

Munro, a rostit Nana Sahib, englezii au legat la gura 
tunurilor pe cei o sută douăzeci de prizonieri din Peshawar 
şi, începând din ziua aceea, mai bine de o mie două sute de 
şipai au pierit de această moarte înspăimântătoare! Ai tăi i- 
au măcelărit fără milă pe fugarii din Lahore, ei au ucis, 
după luarea oraşului Delhi, trei prinți şi alţi douăzeci şi 
nouă de membri ai familiei regale, ei au masacrat la 
Lucknow şase mii dintre ai noştri şi încă trei mii după 
campania din Punjab. Cu totul, fie cu tunul, cu puşca sau 
sabia, fie prin spânzurare, o sută douăzeci de mii de ofiţeri 
şi soldaţi nativi şi două sute de mii de indigeni au plătit cu 


viaţa participarea la această răscoală pentru independenţa 
naţională! 

La moarte, la moarte! au strigat dacoiţii şi hinduşii strânşi 
în jurul lui Nana Sahib. 

Colonelul n-a răspuns nimic. 

În ceea ce te priveşte pe tine, Munro, a reluat nababul, ai 
ucis-o cu mâna ta pe rani din Jhansi, credincioasa mea 
tovarăşă de viaţă...şi ea încă n-a fost răzbunată! 

Nici un răspuns din partea colonelului Munro. 

În sfârşit, acum patru luni, a spus Nana Sahib, fratele meu 
Balao Rao a căzut sub gloanţele englezilor îndreptate 
împotriva mea... şi fratele meu încă nu este răzbunat! 

La moarte! La moarte! 

Strigătele izbucniră cu şi mai mare violenţă de astă dată şi 
întreaga ceată a făcut o mişcare ca pentru a se năpusti 
asupra prizonierului. 

Tăcere! a strigat Nana Sahib. Aşteptaţi ora dreptăţii! Au 
tăcut cu toţii, numaidecât. 

Munro, a reluat nababul, unul dintre strămoşii tăi, acel 
Hector Munro, a îndrăznit să aplice pentru întâia oară 
înspăimântătorul supliciu pe care ai tăi l-au folosit atât de 
necruţător în timpul războiului din 1857! Ela dat poruncă 
să fie legaţi de vii, la gura tunurilor sale, hinduşi - părinţii 
noştri, fraţii noştri... 

Noi strigăte, noi demonstraţii de ură, pe care de astă dată 
Nana Sahib n-a izbutit să le mai potolească. Astfel încât a 
adăugat: 

Represalii pentru represalii! Munro, vei pieri întocmai cum 
au pierit atâţia dintre ai noştri! 

Apoi, întorcându-se: 

Vezi tunul de colo? 

Şi nababul, arătând piesa uriaşă, lungă de mai bine de 
cinci metri, care ocupa centrul esplanadei, a adăugat: 

Vei fi legat la gura acestui tun! Este încărcat şi, mâine, la 
răsăritul soarelui, detunătura lui, prelungindu-se până în 


străfundul munţilor Vindhya, îi va anunţa pe toţi că 
răzbunarea lui Nana Sahib este, în sfârşit, împlinită! 

Colonelul Munro îl privea ţintă pe nabab, cu un calm pe 
care vestea viitorului său supliciu nu putea să-l tulbure. 

Este bine, a spus el. Tu faci ceea ce ţi-aş fi făcut şi eu, dacă 
mi-ai fi încăput în mână! 

Şi de bună voie, colonelul Munro s-a dus să se aşeze în faţa 
gurii tunului, de care, cu mâinile prinse la spate, a fost legat 
cu sfori groase. 

La căderea nopţii, Nana Sahib, Kalagani şi Nassim s-au 
retras în fosta cazarmă. Oamenii lor au părăsit locul şi şi-au 
urmat şefii. 

Sir Edward Munro a rămas faţă în faţă cu moartea. 

Capitolul XII. 

LA GURA UNUI TUN. 

Liniştea n-a durat însă multă vreme. Dacoiţilor le fuseseră 
puse la dispoziţie merinde. În timp ce mâncau, ei puteau fi 
auziţi strigând şi vociferând sub influenţa acelei licori 
numită arak, din care se înfruptau fără măsură. 

Încet, încet, tămbălăul s-a potolit. În curând, somnul avea 
să pună stăpânire pe întregul grup, foarte istovit după o zi 
întreagă de osteneală. 

Aşadar, sir Edward Munro avea să fie lăsat fără pază până 
în ceasul morţii? Oare Nana Sahib n-avea să mai dea 
poruncă să-i fie vegheat prizonierul, în ciuda faptului că, 
fiind legat zdravăn cu o frânghie trecută de trei ori peste 
piept şi braţe, el nu era în stare să se mişte? 

Colonelul îşi punea asemenea întrebări când, pe la opt, a 
văzut un hindus părăsind cazarma şi înaintând pe 
esplanadă. 

Hindusul avea consemn să rămână toată noaptea lângă 
colonelul Munro. 

Mai întâi, după ce a străbătut platoul pieziş, a mers drept 
către tun, ca să se încredinţeze că prizonierul se mai află 
acolo. Cu o mişcare viguroasă a încercat frânghiile, care n- 
au cedat. Apoi, fără a se adresa colonelului, ci vorbindu-şi 


sieşi, a spus: „Zece livre de pulbere a-ntâia! De multă 
vreme n-a mai glăsuit tunul din Ripore, dar mâine are să 
cuvânte el!” 

Această reflexie a flcut ca pe figura mândră a colonelului 
Munro să se ivească un zâmbet dispreţuitor. Oricât de 
înspăimântătoare ar fi fost, moartea nu era în stare să-l 
înfricoşeze. 

Hindusul, după ce a cercetat partea din faţă a gurii de foc, 
s-a dat puţin îndărăt, a mângâiat chiulasa groasă şi degetul 
său a atins o clipă golul ţevii, pe care pulberea amorsei o 
umplea până la orificiu. 

După care, s-a rezemat de butonul chiulasei. Părea să fi 
uitat cu totul că prizonierul se află acolo întocmai ca un 
condamnat la picioarele spânzurătorii, aşteptând ca trapa 
să se caşte dedesubtul lui. 

Din nepăsare, sau sub influenţa arakului, el îngâna printre 
dinţi un cântec vechi din Gondwana. Se oprea şi o lua iarăşi 
de la capăt, ca un om pe jumătate beat, ale cărui gânduri 
încep, încet-încet, să i se învălmăşească. 

Peste un sfert de oră, hindusul s-a îndreptat din spate. 
Mâna lui s-a plimbat pe partea dinapoi a tunului. I-a dat 
apoi ocol şi, oprindu-se înaintea colonelului Munro, l-a privit 
şoptind vorbe fără şir. Din instinct, a înşfăcat pentru ultima 
oară frânghiile, de parcă ar fi vrut să le strângă mai tare; 
pe urmă, dând din cap ca un om ce şi-a luat grija, s-a dus să 
se rezeme cu coatele de parapet, la vreo zece paşi înspre 
stânga gurii de foc. 

Hindusul a mai rămas încă zece minute în această poziţie, 
când întors către platou, când aplecat în afară, cufundându- 
şi privirile în hăul căscat la picioarele fortăreței. 

Se vedea bine că face o ultimă sforţare ca să nu-l fure 
somnul, însă, până la urmă, doborât de oboseală, s-a lăsat 
să alunece la pământ, s-a întins pe jos şi a dispărut cu totul 
în umbra parapetului. 

Dealtfel, noaptea se făcuse întunecoasă. Nori groşi se 
întindeau nemişcaţi pe cer. Atmosfera era atât de liniştită, 


de parcă moleculele de aer ar fi fost sudate unele de altele. 
Zgomotele din vale nu ajungeau până la înălţimea aceea. 
Liniştea era desăvârşită. 

Trebuie s-o spunem, întru cinstirea acestui om energic, că 
noaptea care se lăsase ar fi putut să fie plină de nelinişti 
pentru colonelul Munro. El nu s-a gândit însă nici măcar o 
clipă la acea ultimă secundă a vieţii, în timpul căreia 
țesuturile corpului său, sfâşiate cu violenţă, membrele 
risipite în chip înspăimântător aveau să se piardă în spaţiu. 
La urma urmelor nu avea să fie decât o lovitură de trăsnet, 
ceea ce nu putea zgudui o fire pe care teama fizică sau 
morală nu putuseră s-o înrâurească niciodată. Îi mai 
rămâneau doar câteva ore de trăit: ele aparţineau acestei 
existenţe care, în cea mai mare parte a ei, fusese atât de 
fericită! Îşi retrăia toată viaţa cu o precizie extraordinară. 
Întregul său trecut îi revenea în amintire. 

I se înălța dinainte imaginea lady-ei Munro. O revedea, o 
auzea pe nefericita lui soţie pe care o plângea, ca şi în 
primele zile, nu cu ochii, ci cu inima! O regăsea, tânără fată, 
în mijlocul acelui funest oraş Kanpur, în locuinţa în care o 
admirase pentru prima dată, o cunoscuse şi o iubise! Cei 
câţiva ani de fericire, încheiaţi brusc prin cea mai 
înspăimântătoare dintre catastrofe, i-au revenit în memorie 
cu asemenea limpezime, că însăşi realitatea lor parcă n-ar fi 
putut să fie mai „reală”! Trecuse de miezul nopţii şi sir 
Edward Munro nici nu băgase de seamă. Fusese cu totul 
cufundat în amintirile sale, acolo, lângă femeia adorată, fără 
ca nimic altceva să-i mai fi putut abate atenţia. În trei ore se 
rezumaseră cei trei ani pe care-i trăise lângă ea! Da! 
Imaginaţia îl târâse în mod irezistibil de pe acel platou al 
fortăreței Ripore, îl smulsese de la gura acestui tun căruia, 
ca să spunem aşa, prima rază de soare avea să-i aprindă 
capsa! 

Însă atunci i-a apărut cu limpezime groaznicul 
deznodământ al asediului oraşului Kanpur, întemnițarea 
lady-ei Munro şi a mamei sale la Bibi-Ghar, uciderea 


nenorocitelor lor tovarăşe şi, în sfârşit, puţul acela, 
mormântul a două sute de victime, deasupra căruia 
plânsese pentru ultima dată cu patru luni în urmă. 

Şi acel Nana Sahib care se afla aici, la câţiva paşi numai, 
îndărătul zidurilor acestei cazarme năruite, omul care 
ordonase execuțiile în urma cărora murise lady Munro! Şi 
căzuse în mâinile sale tocmai el, care voise să-l 
pedepsească. 

Cuprins de o mânie turbată, sir Edward Munro a făcut o 
sforţare deznădăjduită ca să-şi rupă legăturile. Funiile au 
trosnit, iar nodurile, bine strânse, i-au intrat în carne. A 
scos atunci un strigăt, nu de durere, ci de furie 
neputincioasă. 

Auzind strigătul, hindusul întins în umbra parapetului a 
înălţat capul. Fusese cuprins iar de simţământul rolului pe 
care-l avea: şi-a adus aminte că este păzitorul prizonierului. 

S-a ridicat, deci, a înaintat şovăind spre colonelul Munro, i- 
a pus o mână pe umăr spre a se asigura că se mai află încă 
acolo şi, pe tonul unui om pe jumătate adormit, a spus: 

— Mâine, la răsăritul soarelui... Bum! 

Apoi, s-a întors către parapet ca să găsească un punct de 
sprijin. De cum l-a atins, s-a şi culcat pe jos şi a aţipit 
numaidecât. 

Ca urmare a sforţării sale zadarnice, pe colonelul Munro L- 
a cuprins după aceea un soi de linişte. Şirul gândurilor i s-a 
schimbat şi n-a mai stat să cugete la soarta care-l aştepta. 
Printr-o asociaţie de idei cu totul firească, s-a gândit la 
prietenii, la tovarăşii săi. S-a întrebat dacă nu cumva şi ei or 
fi căzut în mâinile vreunei cete de dacoiţi care forfotesc prin 
munţii Vindhya, dacă nu li se menise şi lor o soartă identică, 
şi i s-a strâns inima. 

Însă, aproape numaidecât şi-a spus că asemenea lucru nu 
se putuse întâmpla. Într-adevăr, dacă nababul s-ar fi 
hotărât să-i omoare, i-ar fi strâns laolaltă pentru acelaşi 
supliciu; ar fi vrut cu siguranţă să-i dubleze temerile, 
adăugându-le pe acelea ale prietenilor săi. Nu, doar asupra 


lui şi numai a lui - încerca sir Edward Munro să 
nădăjduiască - voia Nana Sahib să-şi reverse ura, ca să şi-o 
potolească. 

Totuşi, admițând prin absurd că Banks, căpitanul Hod şi 
Maucler erau liberi, ce făceau ei acum? Or fi luat-o pe 
şoseaua spre Jabalpur unde Gigantul de Oţel, pe care 
dacoiţii nu fuseseră în stare să-l distrugă, îi putea 
transporta repede? Iar acolo ajutoarele nu lipseau! Dar, la 
ce bun? Cum ar fi putut afla ei unde se află colonelul 
Munro? Nimeni nu ştia că fortăreaţa Ripore este 
ascunzătoarea lui Nana Sahib. Şi de ce le-ar fi venit în 
minte numele nababului? Pentru ei Nana Sahib nu era 
mort? Nu pierise el în cursul atacului de la palul Tandit? 
Nu, ei nu puteau face nimic pentru prizonier! 

Nici o nădejde nici dinspre partea lui Gumi. Kalagani 
avusese tot interesul să se descotorosească de acest slujitor 
devotat şi, întrucât Gumi nu se afla aici, înseamnă că murise 
înaintea stăpânului său! 

Ar fi fost deci zadarnic să mai creadă că ar exista sorţi de 
salvare! Colonelul Munro nu era câtuşi de puţin omul care 
să se amăgească. Vedea lucrurile în adevărata lor lumină, 
astfel încât s-a întors la gândurile de la început, la amintirea 
zilelor fericite care îi umpleau inima de bucurie. 

I-ar fi venit greu să-şi dea seama câte ore se scurseseră în 
timp ce visa astfel. Noaptea era tot întunecoasă. Pe 
deasupra culmii munţilor dinspre răsărit nu se ivea încă 
nimic care ar fi putut să vestească primele luciri ale zorilor. 

Totuşi, să fi fost cam pe la patru dimineaţa când atenţia 
colonelului Munro a fost atrasă de un fenomen destul de 
ciudat. Până în acea clipă, timp în care se întorsese la 
existenţa lui trecută, el privise mai curând înlăuntrul decât 
în afara lui. Obiectele exterioare, prea puţin desluşite în 
mijlocul întunecimii aceleia, nu i-ar fi putut abate gândurile; 
deodată, însă, privirea lui deveni mai fixă şi toate imaginile 
evocate în amintire i s-au şters brusc, dinaintea unui soi de 
apariţie, pe cât de neaşteptată, pe atât de inexplicabilă. 


Într-adevăr, colonelul Munro nu mai era singur pe platoul 
fortăreței Ripore. Încă şovăielnică, o lumină se ivea dinspre 
capătul cel mai îndepărtat al potecii, în portiţa secretă a 
fortăreței. Umbla încolo şi încoace, pâlpâitoare, tulbure, 
gata să se stingă, recăpătându-şi strălucirea, de parcă ar fi 
fost ţinută de o mână nesigură. 

În situaţia în care se găsea prizonierul, orice incident îşi 
putea avea însemnătatea lui. Astfel încât n-a mai slăbit din 
ochi flacăra. A băgat de seamă că iese din ea un fel de abur 
ca de funingine şi că era mişcătoare. De unde a tras 
concluzia că nu era închisă într-un felinar. 

„Unul dintre tovarăşii mei, şi-a spus colonelul Munro. 
Poate Gumi! Ba nu... Nu s-ar afla el aici cu o lumină care să- 
l trădeze. Atunci, cine să fie?” 

Flacăra se apropia încet, încet. Mai întâi s-a strecurat de-a 
lungul zidului vechii cazărmi şi sir Edward Munro s-a temut 
să n-o fi zărit careva dintre hindugşii care dormeau înăuntru. 

Nu s-a întâmplat însă nimic. Flacăra a trecut neobservată. 
Uneori, când mâna care o purta era agitată de o mişcare 
febrilă, ea începea să ardă mai puternic şi strălucea mai viu. 

În curând flacăra a ajuns la zidul parapetului şi i-a urmat 
muchea, întocmai ca focurile Sfântului Elm58 din nopţile cu 
furtună. 

Atunci colonelul Munro a început să distingă un soi de 
fantomă, lipsită de o formă definită, o „umbră” pe care acea 
flacără o lumina nedesluşit. Fiinţa, oricare ar fi fost ea, se 
vede că era învăluită într-o bucată lungă de pânză sub care 
îi erau ascunse braţele şi capul. 

Prizonierul nici nu clintea, îşi ţinea până şi răsuflarea. Se 
temea să nu înspăimânte această apariţie, să n-o facă să 
stingă flacăra care îi călăuzea paşii în întuneric. Era la fel 
de nemişcat ca şi piesa aceea grea de metal care părea că-l 
ţine în gura ei uriaşă. 

Între timp, fantoma continua să lunece de-a lungul 
parapetului. Nu s-ar fi putut întâmpla să se izbească de 
trupul hindusului ador? mit? Nu. Hindusul era lungit în 


stânga tunului, iar apariţia venea din dreapta. Se oprea din 
când în când, apoi îşi relua mersul, cu paşi mărunți. 

În sfârşit, s-a apropiat îndeajuns de mult încât colonelul 
Munro să o poată desluşi mai limpede. 

Era o fiinţă de înălţime mijlocie, cu trupul acoperit, într- 
adevăr, în întregime de o bucată lungă de pânză. De sub 
pânză ieşea o mână, care ţinea o torţă de răşină aprinsă. 

„Vreun nebun care are obiceiul să viziteze tabăra 
dacoiţilor, şi-a spus colonelul Munro, şi care nici nu mai este 
luat în seamă! În loc de flacără, de ce n-are el un pumnal în 
mână? Poate că aş izbuti...?”. 

Deşi nu era „un” nebun, colonelul Munro aproape că 
ghicise. 

Era nebuna din valea Nerbuddei, creatura aceea 
inconştientă care de patru luni încoace rătăcea străbătând 
munţii Vindhya, totdeauna respectată şi primită cu 
ospitalitate de gonzii aceştia superstiţioşi. Nici Nana Sahib 
şi niciunul dintre tovarăşii săi nu ştiau în ce parte o apucase 
Flacăra Rătăcitoare după atacul palului Tandit. O 
întâlniseră adesea prin partea aceea muntoasă a 
Bundelkundului şi prezenţa ei nu-i neliniştea niciodată. În 
timpul necurmatelor sale drumuri, ea îşi purtase paşii, în 
mai multe rânduri, până la fortăreaţa Ripore şi nimeni nu se 
gândise s-o alunge. Doar întâmplarea făcuse ca, în 
peregrinările ei nocturne, să ajungă aici chiar în acea 
noapte. 

Colonelul Munro nu ştia nimic cu privire la nebună. Nu 
auzise niciodată vorbindu-se despre Flacăra Rătăcitoare şi 
totuşi, fiinţa necunoscută care se apropia, care avea să-l 
atingă, să-i vorbească, poate, îl făcea să-i bată inima cu o 
violenţă inexplicabilă. 

Încet, încet, nebuna se apropiase de tun. Torța de răşină 
nu mai arunca decât palide luciri şi ea părea că nici nu-l 
vede pe prizonier, cu toate că se afla în faţa lui şi că ochii 
aproape că i se zăreau prin pânza străpunsă de găuri, 
întocmai ca o cagulă59 de penitent. 


Sir Edward Munro nici nu clintea. Nu încerca să-i atragă 
atenţia acelei creaturi stranii nici prin mişcări ale capului, 
nici prin cuvinte. 

Dealtfel, ea s-a întors aproape numaidecât ca să dea ocol 
uriaşei piese de artilerie, pe suprafaţa căreia flacăra răşinii 
desena mici umbre plutitoare. 

Înţelegea, oare, smintita, la ce avea să slujească tunul, 
lungit ca un monstru, pentru ce era legat acest om la gura 
lui care avea să verse tunete şi trăsnete la primele raze ale 
dimineţii? 

Fără îndoială că nu. Flacăra Rătăcitoare se afla aici aşa 
cum umbla pretutindeni, în mod inconştient. Rătăcea în 
această noapte pe platoul fortăreței Ripore, aşa cum o 
făcuse în mai multe rânduri până atunci. Avea oare să-l 
părăsească, să coboare cărăruia şerpuită, să ajungă iar în 
vale şi să-şi poarte iar paşii pe unde o va împinge 
închipuirea ei zănatică? 

Colonelul Munro, care îşi putea întoarce nestingherit 
capul în toate direcţiile, îi urmărea toate mişcările. A văzut- 
o trecând prin spatele piesei de artilerie. De acolo ea a 
pornit astfel încât să ajungă iarăşi lângă zidul parapetului, 
pentru ca să-i urmeze fără îndoială conturul până în locul 
unde se deschidea portiţa secretă. 

Într-adevăr, Flacăra Rătăcitoare a mers în felul acesta, 
însă, oprindu-se deodată la câţiva paşi de hindusul adormit, 
s-a întors. Ce legătură nevăzută o împiedica să meargă mai 
departe? Oricum ar fi fost, un instinct inexplicabil a mânat-o 
din nou spre colonelul Munro şi ea a rămas iar nemişcată 
dinaintea lui. 

De astă dată, inima lui sir Edward Munro bătea cu 
asemenea forţă, încât el ar fi vrut să-şi ducă mâinile la piept 
ca s-o domolească! 

Flacăra Rătăcitoare se apropiase şi mai mult. Îşi înălţase 
făclia de răşină în dreptul feţei prizonierului, de parcă ar fi 
vrut să i-o vadă mai bine. Prin găurile pânzei ochii îi 
străluceau aprinşi de o sclipire arzătoare. 


Colonelul Munro, fascinat fără voia lui de acest foc, o 
sorbea din priviri. 

Atunci, mâna stânga a nebunei a îndepărtat puţin câte 
puţin cutele pânzei. Curând i s-a văzut faţa toată şi în acel 
moment a agitat cu mâna dreaptă torţa de răşină, care a 
aruncat o lucire şi mai vie. 

Un strigăt - un strigăt pe jumătate înăbuşit - a scăpat din 
pieptul prizonierului. 

Laurence! Laurence! 

S-a crezut şi el nebun!... O clipă, ochii i s-au închis. Era 
lady Munro! Da, cea care stătea în faţa lui era însăşi lady 
Munro! 

Laurence, tu, tu! a repetatel. 

Lady Munro n-a răspuns nimic. Ea nu-l recunoştea. Nici 
măcar nu părea să-l fi auzit. 

Laurence! Nebună! Da, nebună... dar vie! 

Sir Edward Munro nu se putea înşela datorită unei 
posibile asemănări. Imaginea tinerei sale soţii era prea 
adânc întipărită în mintea lui. Nu, chiar şi după nouă ani de 
la despărţirea pe care o crezuse veşnică, cea care se afla în 
faţa lui era lady Munro, schimbată, fără îndoială, însă 
frumoasă încă, era lady Munro, scăpată ca prin minune din 
mâna soldaţilor lui Nana Sahib! 

Nefericita, după ce făcuse totul ca să-şi apere mama, ucisă 
sub ochii ei, căzuse. Lovită, dar nu de moarte, şi amestecată 
cu atâtea alte femei, fusese aruncată printre ultimele în 
puţul din Kanpur, deasupra victimelor îngrămădite, care îl 
şi umpluseră. La căderea nopţii, un suprem instinct de 
conservare a readus-o la ghizdul puţului - doar instinctul, 
căci raţiunea, ca urmare a acelor scene înspăimântătoare, o 
şi părăsise. După toate cele suferite de la începutul 
asediului, în închisoarea de la Bibi-Ghar şi în timpul 
luptelor, după ce-şi văzuse mama ucisă, îşi pierduse minţile. 
Era nebună, nebună, dar vie, întocmai cum recunoscuse 
Munro. Nebună, ea se târâse afară din puț, dăduse târcoale 
prin împrejurimi şi izbutise să plece din oraş în clipa în care 


Nana Sahib şi ai săi îl părăseau. Nebună, se salvase în 
întuneric, mergând la întâmplare prin câmpie. Evitând 
oraşele, ferindu-se de ţinuturile locuite, găzduită ici şi colo 
de raioţii sărmani, respectată ca o fiinţă lipsită de rațiune 
ce era, biata nebună mersese astfel până în munţii Satpura, 
până în munţii Vindhya! Şi, moartă pentru toată lumea de 
nouă ani încoace, însă cu mintea mereu biciuită de 
amintirea incendiilor asediului, ea rătăcea necontenit! 

Da, într-adevăr, ea era! 

Colonelul Munro a strigat-o iarăşi. Ea nu i-a răspuns. Cât 
n-ar fi dat ca să o poată strânge în braţe, să o ia pe sus, săo 
ducă, să înceapă lângă ea o nouă existenţă, să facă să-i 
revină judecata cu ajutorul îngrijirilor şi a dragostei!... Dar 
era legat de masa aceasta de metal, cu sângele curgându-i 
din braţe prin tăieturile pe care i le tăcuseră frânghiile, şi 
nimic nu-l putea smulge, împreună cu ea, din locul acela 
blestemat! 

Ce caznă, ce tortură, pe care nici măcar ura lui Nana 
Sahib n-o putuse imagina! 

Laurence! Laurence! repeta sir Edward Munro. 

Şi o striga în gura mare, cu riscul de a-l trezi pe hindusul 
adormit câţiva paşi mai încolo, cu riscul de a-i atrage pe 
dacoiţii culcaţi în vechea cazarmă şi pe însuşi Nana Sahib! 

Dar lady Munro, fără să înţeleagă, continua să se uite la el 
cu privirile rătăcite. Ea nu vedea niciuna dintre 
înspăimântătoarele suferinţe pe care le avea de îndurat 
acel nefericit, care o regăsea în clipa în care el însuşi urma 
să moară! Clătina din cap de parcă n-ar fi vrut să-i 
răspundă! 

S-au scurs astfel câteva minute; apoi mâna i-a căzut la loc, 
vălul i-a acoperit iar faţa şi ea a făcut un pas îndărăt. 

Colonelul Munro a crezut că are să fugă! 

Laurence! a strigat el pentru ultima oară, de parcă i-ar fi 
spus adio. 

Dar nu! L.ady Munro nu se gândea să părăsească platoul 
fortăreței Ripore şi situaţia, destul de înspăimântătoare 


cum era, avea să se agraveze şi mai mult. 

Într-adevăr, lady Munro s-a oprit. De bună seamă că tunul 
îi atrăsese atenţia. Poate că se trezea în ea cine ştie ce 
amintire întunecată din timpul asediului oraşului Kanpur. S- 
a întors aşadar cu paşi mărunți. Mâna care ţinea torţa de 
răşină plimba flacăra pe tubul de metal şi ar fi fost de ajuns 
o singură scânteie care să aprindă amorsa, pentru ca 
lovitura să pornească! 

Munro avea deci să moară de această mână? 

El n-a putut îndura o asemenea idee. Mai bine era să piară 
sub ochii lui Nana Sahib şi alor săi! 

Munro se pregătea tocmai să strige, să-i trezească din 
somn! 

Deodată, el a simţit cum, dinlăuntrul tunului, o mână îi 
apasă mâinile legate la spate. Era apăsarea unei mâini 
prieteneşti, care căuta să-i taie legăturile. Curând, răceala 
unei lame de oţel, strecurându-se cu grijă printre frânghii şi 
încheieturile mâinilor, l-a vestit că în chiar inima acelei 
uriaşe piese de artilerie se găsea - dar prin ce minune? -un 
eliberator. 

Nu se putea înşela! Frânghiile care îl legau erau tăiate...! 

Într-o secundă, gata! A putut face un pas înainte. Era 
liber! 

Oricât de stăpân era el pe sine, un strigăt ar fi putut să-l 
piardă. 

O mână ieşea din piesa de artilerie. Munro a apucat de ea, 
a tras-o şi un bărbat, care cu un ultim efort ieşea din gura 
tunului, i-a căzut la picioare. 

Era Gumi! 

Credinciosul servitor, după ce scăpase, urmase mai 
departe drumul către Jabalpur în loc să se întoarcă spre lac, 
unde se îndrepta trupa lui Nassim. Ajuns la şoseaua spre 
Ripore, a fost nevoit să se ascundă pentru a doua oară. Se 
afla acolo un grup de hinduşi, vorbind despre colonelul 
Munro pe care dacoiţii, conduşi de Kalagani, aveau să-l 
aducă la fortăreață, unde Nana Sahib îl sortea morţii cu 


tunul. Fără să şovăie, Gumi se strecurase prin întuneric 
până la poteca şerpuită, ajunsese pe esplanadă, pustie în 
clipa aceea. Şi atunci, i-a venit ideea eroică să intre în 
uriaşa maşinărie de război, ca un adevărat clovn ce era, cu 
gândul să-şi elibereze stăpânul dacă împrejurările aveau să 
se dovedească prielnice, sau, dacă nu putea să-l salveze, să 
aibă parte de aceeaşi moarte cu el. 

Vin zorile! a rostit Gumi în şoaptă. Să fugim! 

Şi lady Munro? 

Colonelul o arăta pe nebună, în picioare, nemişcată. În 
clipa aceea, mâna ei se sprijinea de chiulasa tunului. 

În braţele noastre... stăpâne, a răspuns Gumi, fără să mai 
aştepte altă explicaţie. 

Era însă prea târziu! 

În clipa în care colonelul şi Gumi se apropiau de ea ca s-o 
apuce, lady Munro, vrând să scape, s-a apucat cu mâna de 
piesa de artilerie; făclia de răşină a căzut peste amorsa şi o 
detunătură înspăimântătoare, repercutată de ecourile 
munţilor Vindhya, a umplut cu o bubuitură de tunet 
întreaga vale a Nerbuddei. 

Capitolul XIII. 

GIGANTUL DE OŢEL. 

La zgomotul acestei detunături, lady Munro căzuse 
leşinată în braţele soţului ei. 

Fără să mai piardă o clipă, colonelul a ţâşnit de-a 
curmezişul esplanadei, urmat de Gumi. Hindusul, înarmat 
cu cuțitul său cel lung, l-a dat gata într-o clipă pe paznicul 
năucit, pe care detunătura îl făcuse să sară în picioare. 
Apoi, amândoi s-au năpustit pe cărarea îngustă care ducea 
la drumul spre Ripore. 

Sir Edward Munro şi Gumi abia trecuseră prin portiţa 
secretă, că întreaga trupă a lui Nana Sabhib a şi invadat 
platoul. 

Hinduşii au avut o clipă de şovâială care putea să le fie 
prielnică fugarilor. 


Într-adevăr, Nana Sahib îşi petrecea arareori întreaga 
noapte în fortăreață. În ajun, după ce pusese să-l lege pe 
colonelul Munro la gura tunului, se dusese la o întâlnire cu 
câţiva şefi de trib din Gondwana, pe care nu-i vizita 
niciodată ziua nămiaza mare. Acum era ora la care obişnuia 
să se întoarcă, astfel încât nu putea să mai întârzie mult. 

Kalagani, Nassim, hinduşii şi dacoiţii, laolaltă peste o sută 
de oameni, erau gata să se năpustească pe urmele 
prizonierilor. Un singur gând îi mai ţinea locului: acela că 
nu ştiau câtuşi de puţin ce se întâmplase. Cadavrul 
hindusului care fusese însărcinat cu paza colonelului nu le 
mai putea spune nimic. 

Or, din toate probabilitățile, se vede că pentru ei una 
singură rămânea în picioare: printr-o împrejurare 
neprevăzută se dăduse foc încărcăturii tunului înainte de 
ora fixată pentru supliciu şi din prizonier nu mai 
rămăseseră decât rămăşiţe informe! 

Kalagani şi ceilalţi şi-au manifestat furia printr-un 
adevărat concert de blesteme. Nici Nana Sahib şi nici 
măcar unul dintre ei nu avuseseră bucuria să ia parte la 
ultimele clipe ale colonelului Munro! 

Însă nababul nu era departe. De bună seamă că auzise 
detunătura şi avea să se întoarcă în mare grabă la 
fortăreață. Oare ce au să-i răspundă ei atunci când le va 
cere socoteală pentru prizonierul pe care li-l lăsase? 

Acest lucru i-a făcut pe toţi să şovăie şi le-a dat fugarilor 
timp să capete un oarecare avans asupra lor, mai înainte de 
a fi observați. 

Astfel încât, sir Edward Munro şi Gumi, plini de speranţe 
după acea eliberare miraculoasă, coborau cu toată iuţeala 
cărarea şerpuită. Deşi leşinată, lady Munro nu atârna prea 
greu în braţele vânjoase ale colonelului. De altminteri, 
servitorul său era de faţă, gata să-i sară în ajutor. 

Cinci minute după ce trecuseră prin portiţa secretă, se 
găseau amândoi la jumătatea drumului dintre platou şi vale. 
Însă începea să se lumineze de ziuă şi primele luciri ale 


zorilor pătrundeau de pe acum până în fundul trecătorii 
înguste. 

Deasupra capetelor lor au izbucnit strigăte asurzitoare. 

Aplecat peste parapet, Kalagani zărise vag siluetele celor 
doi bărbaţi care fugeau. Unul dintre ei nu putea fi altul 
decât prizonierul lui Nana Sahib! 

Munro! Este Munro! a strigat Kalagani, beat de furie. 

Şi, trecând prin portiţa secretă, s-a repezit să-i 
urmărească, urmat de întreaga lui ceată. 

Am fost observați! a spus colonelul Munro, fără a-şi 
încetini paşii. 

Am să-i opresc pe primii dintre ei! i-a răspuns Gumi. Mă 
vor ucide, însă veţi izbuti poate să câştigaţi timp ca să 
ajungeţi la şosea! 

Ne vor ucide pe amândoi, sau vom scăpa împreună! a 
strigat colonelul. 

Colonelul şi Gumi îşi iuţiseră mersul. Ajunşi acum în partea 
de jos a potecii, mai puţin abruptă, puteau s-o ia la fugă. Nu 
mai aveau decât vreo patruzeci de paşi până la drumul 
către Ripore care urma să-i scoată în şosea, unde fuga le-ar 
fi fost mult uşurată. 

Însă şi urmărirea avea să fie mai uşoară. Zadarnic ar fi 
căutat ei o ascunzătoare: ar fi fost amândoi descoperiţi 
numaidecât. De unde şi nevoia de a se distanţa de hinduşi 
şi, în plus, de a ieşi din ultimul defileu al munţilor Vindhya 
înainte de a fi ajunşi. 

Colonelul Munro s-a hotărât pe loc: el nu are să mai cadă 
viu în mâinile lui Nana Sahib. Pe aceea care-i fusese redată 
mai curând avea s-o ucidă cu pumnalul lui Gumi decât să i-o 
predea nababului şi, cu acelaşi pumnal, avea să-şi ia şi el 
zilele! 

Amândoi aveau un avans de aproape cinci minute. În clipa 
în care primii hinduşi ieşeau prin portiţa secretă, colonelul 
Munro şi Gumi vedeau drumul care se unea cu poteca, iar 
şoseaua nu mai era decât la un sfert de milă. 


— 'Ţine-te tare, stăpâne! spunea Gumi, gata să-i facă 
meterez din trupul său colonelului. Nici cinci minute şi 
ajungem la şoseaua spre Jabalpur! 

— Dar-ar Domnul să găsim ajutoare! a şoptit colonelul 
Munro. Urletele hinduşilor deveneau tot mai desluşite. 

În clipa în care fugarii ajungeau în drum, doi bărbaţi care 
mergeau iute soseau în partea de jos a potecii. 

Lumina era îndestulătoare spre a se putea recunoaşte, şi 
două nume, întocmai ca două strigăte pline de ură, au 
răsunat în acelaşi timp: 

Munro! 

Nana Sahib! 

La auzul zgomotului detunăturii, nababul dăduse fuga şi 
se întorcea în graba mare la fortăreață. Nu putea pricepe 
de ce ordinele i-au fost executate înainte de vreme. 

Îl însoțea un hindus, însă, mai înainte ca acesta să fi putut 
face măcar un singur gest, el şi cădea la picioarele lui Gumi, 
lovit de moarte cu acelaşi cuţit care tăiase legăturile 
colonelului. 

Spre mine! a strigat Nana Sahib, chemând toată trupa 
care cobora poteca. 

Da, spre tine! a răspuns Gumi. 

Şi, mai iute ca fulgerul, s-a năpustit asupra nababului. 

Avusese de gând - chiar dacă n-ar fi izbutit să-l ucidă din 
prima lovitură - să se lupte cel puţin cu el, în aşa fel încât 
să-i dea timp colonelului Munro să ajungă până la şosea; 
însă mâna de fier a nababului o oprise pe a sa şi-l făcuse să 
scape cuțitul pe jos. 

Furios că se vede dezarmat, Gumi şi-a înşfăcat atunci 
adversarul de centură şi, strângându-l la piept, l-a purtat în 
braţele lui vânjoase, hotărât să se arunce cu el în prima 
prăpastie întâlnită în cale. 

Între timp, Kalagani şi tovarăşii săi se apropiau, gata să 
ajungă şi ei în partea de jos a potecii; aşadar, nu mai aveau 
nici o speranţă să scape! 


Încă un efort! a repetat Gumi. Am să rezist eu câteva 
minute, făcându-mi scut din nababul lor. Fugi, stăpâne, fugi 
fără mine! 

Numai că, acum, doar trei minute îi mai despărţeau pe 
fugari de urmăritori şi nababul îl striga pe Kalagani cu o 
voce înăbuşită. Deodată, la douăzeci de paşi în faţă, au 
răsunat nişte strigăte: 

Munro! Munro! 

Pe drumul către Ripore, se afla Banks, împreună cu 
căpitanul Hod, Maucler, sergentul Mac Neil, Fox, Parazard 
şi, la o sută de paşi mai departe, pe şosea, Gigantul de Oțel, 
scoțând trâmbe de fum, aşteptându-i, împreună cu Storr şi 
Kaluth. 

După distrugerea ultimei locuinţe a Casei cu aburi, nu 
avuseseră altă hotărâre de luat decât să folosească drept 
vehicul elefantul, pe care banda de dacoiţi nu izbutise să-l 
distrugă. Deci, căţăraţi pe Gigantul de Oțel, părăsiseră 
îndată lacul Puturia şi o apucaseră pe şoseaua spre 
Jabalpur. Însă, în clipa în care treceau prin dreptul 
drumului ducând către fortăreață, pe deasupra capetelor 
lor răsunase o detunătură formidabilă şi ei se opriseră. 

O presimţire, un instinct, dacă vreţi, îi împinsese să se 
repeadă pe drumul acesta. Ce sperau? Nici ei n-ar fi putut 
să spună. 

Fapt este că, după câteva minute, colonelul se afla 
dinaintea lor şi le striga: 

Salvaţi-o pe lady Munro! 

Şi ţineţi-l bine pe Nana Sahib cel adevărat! ţipa Gumi. 
Într-o ultimă sforţare plină de furie, îl aruncase la pământ 
pe nababul pe jumătate sufocat, iar căpitanul Hod, Mac Neil 
şi Fox au pus mâna peel. 

Apoi, fără a mai cere vreo explicaţie, Banks şi toţi ai săi s- 
au îndreptat către Gigantul de Oţel, aflat în şosea. 

Din ordinul colonelului, care voia să-l predea justiţiei 
engleze, Nana Sahib a fost legat de gâtul elefantului. Lady 


Munro a fost culcată în turelă, iar soţul ei s-a aşezat alături 
de ea. 

Preocupat numai de soţia lui care începea să-şi revină în 
simţiri, el îi pândea cea mai mică licărire de rațiune. 

Inginerul şi tovarăşii săi se căţăraseră iute pe spinarea 
Gigantului de Oțel. 

Cu toată viteza! a strigat Banks. 

Se făcuse ziuă. Primul grup de hinduşi se şi ivea la vreo 
sută de paşi în urmă. Trebuia cu orice preţ ca fugarii să 
ajungă înaintea lor până la postul înaintat al 
cantonamentului militar din Jabalpur, care apăra ultimul 
defileu al munţilor Vindhya. 

Gigantul de Oțel avea asigurate din belşug apa şi 
combustibilul, adică tot ce era necesar pentru a-i menţine 
presiunea şi a-i îngădui maximum de viteză posibil. Însă, pe 
şoseaua aceea, cu cotituri bruşte, el nu se putea arunca 
orbeşte înainte. 

Strigătele hinduşilor au răsunat atunci de două ori mai 
puternic; întreaga trupă se apropia văzând cu ochii. 

Va trebui să ne apărăm, a spus sergentul Mac Neil. 

Ne vom apăra! i-a răspuns căpitanul Hod. 

Le mai rămăseseră vreo douăzeci de cartuşe. De unde şi 
nevoia să nu irosească nici un glonte, întrucât hindugşii erau 
înarmaţi şi trebuia să fie ţinuţi la distanţă. 

Căpitanul Hod şi Fox, cu carabinele în mâini, s-au postat 
pe crupa elefantului, un pic îndărătul turelei. Gumi, în faţă, 
cu puşca la umăr, stătea în aşa fel încât să poată trage 
pieziş. Mac Neil, lângă Nana Sahib, cu un revolver într-o 
mână şi cu un pumnal în cealaltă, era gata să-l lovească de 
moarte dacă hinduşii ar fi ajuns până la el. Kaluth şi 
Parazard, stând dinaintea focarului, îl încărcau cu 
combustibil. Banks şi Storr supravegheau mersul 
Gigantului de Oțel. 

Urmărirea dura de zece minute. Cel mult două sute de 
paşi îi mai despărţeau pe hinduşi de Banks şi ai săi. Dacă 
urmăritorii erau în stare să meargă mai iute, elefantul 


artificial putea merge mai mult timp decât ei. Toată tactica 
era deci să-i împiedice să ia avans. 

În clipa aceea au răsunat vreo zece focuri de armă. 
Gloanţele au trecut şuierând pe deasupra Gigantului de 
Oţel, în afară doar de unul care i-a izbit vârful trompei. 

— Nu trageţi! Va trebui să tragem numai la sigur! a strigat 
căpitanul Hod. Să ne economisim gloanţele! Ei sunt încă 
prea departe! 

Banks, văzând atunci în faţă că şoseaua este aproape în 
linie dreaptă pe distanţă de o milă, a deschis larg 
regulatorul de presiune şi Gigantul de Oțel, sporindu-şi 
viteza, i-a lăsat pe urmăritori la mai multe sute de metri în 
urmă. 

— Ura, ura pentru Gigantul nostru! a strigat căpitanul 
Hod, care nu se mai putea stăpâni. Ah, canaliile! N-au să 
pună mâna pe el! 

Însă, după acea porţiune în linie dreaptă a şoselei, un soi 
de defileu urcând şi şerpuind, ultima trecătoare a 
versantului meridional al munţilor Vindhya, avea negreşit să 
încetinească din nou mersul lui Banks şi al tovarăşilor săi. 
Kalagani şi ceilalţi, ştiind bine acest lucru, şi-au continuat 
urmărirea. 

Gigantul de Oţel a ajuns iute la gâtuitura aceea a 
drumului, care se strecura printre două taluzuri înalte de 
stâncă. 

Au fost nevoiţi atunci să micşoreze viteza şi să nu mai 
înainteze decât cu extremă precauţie. Din cauza întârzierii, 
hinduşii au recâştigat tot terenul pierdut. Dacă nu mai 
trăgeau nădejde să-l salveze pe Nana Sahib, aflat la 
discreţia unei lovituri de pumnal, cel puţin aveau să-i 
răzbune moartea. 

În curând au răsunat noi detunături, însă fără să atingă pe 
vreunui dintre cei pe care îi căra Gigantul de Oţel în 
spinare. 

Situaţia începe să devină serioasă! a spus căpitanul Hod, 
ducând carabina la umăr. Atenţie! 


Gumi şi el au tras în acelaşi timp. Izbiţi în piept, doi dintre 
hindugşii care se apropiaseră mai mult s-au prăbuşit la 
pământ. 

Doi mai puţin! a făcut Gumi, reîncărcându-şi arma. 

Doi la sută! a strigat căpitanul Hod. Nu-i de ajuns! Trebuie 
să le luăm un preţ mai mare! 

Ca urmare, carabinele căpitanului şi lui Gumi, la care s-a 
adăugat puşca lui Fox, au lovit de moarte alţi trei hinduşi. 

Înaintând însă prin defileul acela şerpuit, nu mergeau 
prea repede. După cum ştim, drumul, pe măsură ce se 
îngusta, urca într-o pantă foarte abruptă. Totuşi, încă o 
jumătate de milă şi ultimul povârniş al munţilor Vindhya 
urma să fie depăşit, iar Gigantul de Oţel avea să ajungă la o 
sută de paşi de postul militar, aflat aproape în faţa gării 
Jabalpur! 

Hinduşii nu erau ei oamenii să dea îndărăt în faţa focurilor 
de armă ale căpitanului Hod şi tovarăşilor săi. Viaţa lor nu 
mai conta atunci când era vorba să-l salveze sau să-l 
răzbune pe Nana Sahib. Zece, douăzeci dintre ei dac-ar fi 
căzut sub gloanţe, şi tot mai rămâneau optzeci spre a se 
năpusti asupra Gigantului de Oțel şi a înfrânge mica trupă, 
căreia elefantul îi slujea drept cetăţuie pe roate. Astfel încât 
şi-au dublat sforţările ca să-i ajungă pe aceia pe care-i 
urmăreau. 

Dealtfel, Kalagani şi ceilalţi ştiau că, mai mult ca sigur, 
căpitanul Hod şi ai săi se aflau la ultimele cartuşe şi că, în 
curând, puştile şi carabinele vor ajunge în mâinile lor nişte 
arme nefolositoare. 

Într-adevăr, fugarii epuizaseră jumătate din muniţia 
rămasă şi aveau să se afle în imposibilitatea de a se mai 
apăra. 

Au mai răsunat patru împuşcături şi alţi patru hinduşi au 
fost doborâţi. 

Căpitanului Hod şi lui Fox nu le mai rămâneau de tras 
decât două focuri. 


În clipa aceea, Kalagani, care până atunci se cruţase, s-a 
repezit înainte mai mult decât prudenţa lui i-ar fi îngăduit-o. 
Ah, ele! îl am la mână! a strigat căpitanul Hod, ţintindu-l 

cu cel mai mare calm posibil. 

Glontele n-a părăsit carabina căpitanului decât spre a se 
duce să-l izbească pe urmăritor drept în mijlocul frunţii. 
Mâinile lui s-au mai agitat o clipă, s-a răsucit pe călcâie şi s- 
a prăbuşit. 

În clipa aceea s-a ivit capătul dinspre miazăzi al defileului. 
Gigantul de Oțel a făcut un efort suprem. Carabina lui Fox 
s-a mai auzit detunând, pentru ultima dată. 

Un ultim hindus s-a rostogolit la pământ. 

Însă hinduşii au băgat de seamă aproape numaidecât că 
focul încetase şi s-au năpustit la asaltul elefantului, aflat la 
numai cincizeci de paşi de ei. 

La pământ! La pământ! a strigat Banks. 

Da! Aşa cum stăteau lucrurile, sosise momentul să 
părăsească Gigantul de Oţel şi să alerge spre postul militar 
care nu se găsea prea departe. 

Colonelul Munro, purtându-şi cu grijă soţia pe braţe, a 
coborât pe şosea. 

Căpitanul Hod, Maucler, sergentul şi toţi ceilalţi au sărit 
numaidecât la pământ. Doar Banks rămăsese singur în 
turelă. 

Şi prizonierul? a strigat căpitanul Hod, arătându-l pe Nana 
Sahib, legat de gâtul elefantului. 

Nu te amesteca, domnule căpitan! i-a răspuns Banks pe un 
ton ciudat. 

Apoi, răsucind pentru ultima oară regulatorul de presiune, 
a coborât şi el. 

Au fugit atunci cu toţii, cu pumnalele în mână, gata să-şi 
vândă scump viaţa. 

Între timp, sub presiunea vaporilor, Gigantul de Oțel, deşi 
lăsat de capul lui, continua să urce povârnişul; însă, 
nemaifiind cârmuit, a mers să se izbească de taluzul din 
partea stângă a şoselei, întocmai ca un berbec lovind cu 


coarnele şi, oprindu-se pe neaşteptate, a astupat aproape 
tot drumul. 

Banks şi ai săi se găseau la o depărtare de vreo treizeci de 
paşi, atunci când hinduşii s-au năpustit în masă asupra 
Gigantului de Oțel, spre a-l elibera pe Nana Sahib. 

Deodată, un zgomot înspăimântător, asemeni celor mai 
groaznice bubuituri de tunet, a zguduit straturile de aer cu 
o violenţă de nedescris. 

Mai înainte de a părăsi turela, Banks închisese bine 
supapele aparatului. Vaporii au atins deci o densitate 
extrem de mare şi, atunci când Gigantul de Oţel s-a izbit de 
peretele de stâncă, aburii aceştia, nemaigăsind loc de ieşire 
prin cilindri, au făcut să explodeze cazanul, ale cărui 
sfărâmături s-au împrăştiat în toate direcţiile. 

Bietul Gigant, a strigat căpitanul Hod, a murit ca să ne 
salveze pe noi! 

Capitolul XIV. 

CEL DE-AL CINCIZECILEA TIGRU AL CĂPITANULUI 
HOD. 

Colonelul Munro împreună cu prietenii şi însoțitorii săi nu 
mai aveau acum a se teme nici de nabab, nici de hinduşii 
care îşi legaseră viaţa de soarta acestuia şi nici de dacoiţii 
din rândul cărora Nana Sabhib îşi alcătuise o gardă de temut 
prin părţile acelea ale Bundelkundului. 

La auzul zgomotului exploziei, soldaţii din postul de la 
Jabalpur ieşiseră în număr mare. Aceia dintre tovarăşii lui 
Nana Sahib care mai rămăseseră în viaţă, lipsiţi de 
conducător, o luaseră numaidecât la fugă. 

Colonelul Munro şi-a făcut cunoscut numele. După o 
jumătate de oră ajungeau cu toţii în gară, unde au găsit din 
abundență tot ceea ce le lipsise şi mai cu seamă alimente, 
de care aveau cea mai mare nevoie. 

Lady Munro a fost găzduită într-un hotel confortabil până 
în clipa când avea să fie condusă la Bombay. Acolo, sir 
Edward Munro spera să redea viaţă sufletului aceleia care 
nu mai trăia decât cu trupul şi care urma să fie veşnic 


moartă pentru el, atâta vreme cât nu avea să-şi recapete 
raţiunea! 

La drept vorbind, niciunul dintre prietenii săi nu se 
resemnase să nu mai spere în apropiata vindecare a lady-ei 
Munro. Toţi aşteptau plini de încredere un eveniment care - 
numai el - ar fi putut să transforme din temelii existenţa 
colonelului. 

A rămas lucru stabilit ca, încă de a doua zi, s-o pornească 
spre Bombay. Primul tren i-ar fi dus pe toţi locatarii Casei 
cu aburi către capitala Indiei occidentale. De astă dată i-ar 
fi purtat cu toată viteza vulgara locomotivă şi nu neobositul 
Gigant de Oțel, din care nu mai rămăseseră acum decât 
nişte rămăşiţe informe. 

Însă nici căpitanul Hod, fanaticul său admirator, nici 
Banks, ingeniosul lui creator, şi niciunul dintre membrii 
expediției nu aveau să-l uite vreodată pe „credinciosul 
animal” căruia ajunseseră până la urmă să-i acorde o viaţă 
reală. În memoria lor avea să răsune multă vreme zgomotul 
exploziei care l-a nimicit. 

Astfel încât nu ne vom mira dacă, înainte de a părăsi 
Jabalpur, Banks, căpitanul Hod, Maucler, Fox şi Gumi au 
dorit să se mai întoarcă la locul catastrofei. 

Era vădit că nu mai aveau deloc a se teme de fugarii 
dacoiţi. Totuşi, din mai mare spirit de prevedere, atunci 
când inginerul şi însoțitorii săi au ajuns la postul militar din 
munţii Vindhya, li s-a alăturat un detaşament de soldaţi şi, 
pe la ora unsprezece, soseau la intrarea în defileu. 

Mai întâi, au găsit risipite pe pământ cinci sau şase 
cadavre mutilate. Erau trupurile acelora care asaltaseră 
Gigantul de Oțel, năpustindu-se asupra lui spre a-l elibera 
pe Nana Sahib. 

Asta era tot. Nici urmă de dacoiţi. În loc să se întoarcă în 
ascunzătoarea lor de la Ripore, acum cunoscută, ultimii 
credincioşi ai lui Nana Sahib fuseseră nevoiţi să se 
risipească prin valea Nerbuddei. 


Cât priveşte Gigantul de Oțel, el fusese cu totul distrus 
datorită exploziei cazanului. Unul dintre picioarele sale 
lungi fusese aruncat la mare distanţă. O bucată de trompă, 
izbită de taluz, se înfipsese acolo şi ieşea din el ca un braţ 
gigantic. Pretutindeni se vedeau bucăţi de tablă îndoite, 
piuliţe, buloane, grătare, rămăşiţe de cilindri, articulaţii de 
bielă. 

În clipa exploziei, atunci când supapele închise nu mai 
puteau să le îngăduie ieşirea, tensiunea vaporilor fusese 
înspăimântătoare şi poate chiar depăşise douăzeci de 
atmosfere. 

Şi acum, din elefantul artificial de care locatarii Casei cu 
aburi se arătaseră atât de mândri, din acel colos care 
stârnea admiraţia superstiţioasă a hinduşilor, din 
capodopera mecanică a inginerului Banks, din acest vis 
înfăptuit al rajahului Bhutanului, nu mai rămânea decât o 
carcasă de nerecunoscut, lipsită de valoare! 

Bietul animal! nu s-a putut împiedica să nu strige 
căpitanul Hod dinaintea cadavrului iubitului său Gigant de 
Oțel. 

Se poate fabrica altul... altul care să fie şi mai puternic! a 
spus Banks. 

Neîndoielnic, a răspuns căpitanul, lăsând să-i scape un 
oftat adânc, dar n-o să mai fie el! 

În timp ce-şi desfăşurau cercetările, inginerului şi 
tovarăşilor săi le-a venit ideea să caute dacă nu se mai 
găseau ceva resturi din trupul lui Nana Sahib. În lipsa 
figurii nababului, uşor de recunoscut, s-ar fi mulţumit şi cu 
mâinile lui, unde lipsa unui deget le-ar fi fost de ajuns ca să- 
i constate identitatea. Ar fi vrut tare mult să aibă dovada 
incontestabilă a morţii aceluia care nu mai putea fi 
confundat cu fratele său Balao Rao. 

Însă niciunul dintre resturile însângerate care zăceau 
presărate pe pământ nu părea să-i fi aparţinut lui Nana 
Sahib. Fanaticii săi tovarăşi i-or fi transportat până la ultima 
rămăşiţele pământeşti? Era mai mult decât posibil. 


Într-adevăr aşa şi păreau să se fi petrecut lucrurile; 
întrucât nu exista nici o dovadă sigură asupra morţii lui 
Nana Sahib60, legenda avea să reintre în drepturile sale; 
fapt este că în mintea populațiilor din India centrală 
nababul acela care nu putea fi prins ar fi fost socotit 
totdeauna ca fiind în viaţă, până în clipa în care s-ar fi făcut 
din fostul şef al şipailor un zeu nepieritor. 

Însă Banks şi ai săi nu puteau admite ca Nana Sahib să fi 
supravieţuit exploziei. 

S-au întors în gară, dar nu mai înainte ca Hod să fi luat o 
bucată dintr-un colţ al Gigantului de Oţel - rămăşiţă de 
preţ, din care el voia să-şi facă un souvenir. 

A doua zi, la 4 octombrie, părăseau cu toţii gara Jabalpur, 
într-un vagon pus la dispoziţia colonelului Munro şi a 
personalului său. După douăzeci şi patru de ore ei 
străbăteau munţii Ghaţii occidentali, aceşti Anzi hinduşi 
care se desfăşoară pe o lungime de trei sute şaizeci de 
leghe în mijlocul unor păduri dese de baniani, sicomori, 
arbori de teck, palmieri, cocotieri, arbori de piper, de santal 
şi de bambuşi. După alte câteva ore, trenul îi depunea în 
insula Bombay care, împreună cu Insulele Salcette, Insulele 
Elefanţilor şi altele, alcătuieşte o minunată radă şi 
găzduieşte, la extremitatea de sud-est, capitala 
guvernământului. 

Colonelul Munro nu avea să rămână în acest oraş mare, în 
care se întâlnesc arabi, persani, baniani, abisinieni, parşi 
sau ghebri, şindi, europeni de toate naţionalităţile, ba - se 
pare - chiar şi hinduşi. 

Consultaţi asupra stării lady-ei Munro, medicii i-au 
recomandat să o instaleze într-o vilă de prin împrejurimi, 
unde liniştea, la care să se adauge îngrijirile lor zilnice şi 
necurmatul devotament al soţului ei, urmau să producă un 
efect salutar. 

A trecut o lună. Niciunul dintre tovarăşii colonelului, 
niciunul dintre servitorii săi nu se gândiseră să-l 
părăsească. Voiau cu toţii să fie de faţă în acea zi, nu prea 


îndepărtată, în care să poată fi întrevăzută vindecarea 
tinerei femei. 

Şi, în sfârşit, ei au avut această bucurie. Încet, încet, lady- 
ei Munro i-a revenit judecata. Femeia cu un spirit atât de 
fermecător odinioară a început iarăşi să gândească. Din 
aceea care fusese Flacăra Rătăcitoare nu mai rămăsese 
nimic, nici măcar amintirea. 

„Laurence! Laurence!” strigase colonelul Munro şi lady 
Munro, recunoscându-l în sfârşit, îi căzuse în braţe. 

După o săptămână, foştii locatari ai Casei cu aburi se 
strângeau cu toţii în bungalowul din Calcutta. Aveau să 
înceapă aici o viaţă cu totul diferită de aceea care existase 
până atunci în bogata locuinţă. Banks urma să-şi petreacă 
aici clipele de răgaz pe care i le îngăduiau lucrările lui, 
căpitanul Hod concediile de care putea dispune. Cât despre 
Mac Neil şi Gumi, ei erau de-ai casei şi nu aveau să se mai 
despartă niciodată de colonelul Munro. 

La acea epocă, Maucler a fost silit să plece din Calcutta 
spre a se reîntoarce în Europa. A făcut-o odată cu căpitanul 
Hod care îşi terminase concediul şi pe care credinciosul său 
Fox avea să-l urmeze în cantonamentele militare din 
Madras. 

La revedere, căpitane, i-a spus colonelul Munro. Aş fi 
fericit să cred că nu ai nimic de regretat de pe urma 
călătoriei prin India septentrională, decât - cel mult - că nu 
ai ucis şi pe cel de al cincizecilea tigru. 

Ba l-am ucis, domnule colonel. 

Cum! L-ai ucis? 

Fără îndoială, i-a răspuns căpitanul Hod cu un gest superb. 
Patruzeci şi nouă de tigri şi...cu Kalagani... nu fac cincizeci? 


SFÂRŞIT 


1 Vezi nota de la pag. 26. 

2 În original: Presidence; denumirea uneia dintre cele trei 
subimparţiri administrative ale Indiei coloniale britanice, 
conduse de câte un guvernator, avîndu-şi capitalele la 
Calcutta, Bombay şi Madras. (n.t.) 

3 Titlu purtat odinioară de marii ofiţeri ai curţii sultanilor 
timurizi şi de guvernatorii de provincii, de obicei foarte 
bogaţi. (n.t.) 

4 Dinastia Marilor Moguli a fost întemeiată de Babur 
Zahireddin (1483-1530), descendent al lui Timur-Lenk, în 
urma victoriei de la Panipat (21. 1V.1526) asupra lui Ibrahim 
Lodi, sultan de Delhi. Imperiul Marilor Moguli a dăinuit 
practic pînă în 1761, formal pînă la 1857. (n.t.) 

5 Titlul de Nizam ul mulk (Ordonator al Imperiului), 
conferit în 1717 de către împăratul mogul guvernatorului 
turcoman al regalului Hyderabad, a fost păstrat de urmaţii 
acestuia şi în timpul dominaţiei britanice. (n.t.) 

6 Mausoleu monumental al marilor moguli, în oraşul Agra. 
(n.t.) 

7 Peste lm şi 75 cm. (n.t.) 

8 Zeitate făcând parte din trinitatea hinduistă, 
reprezentând forţa care conservă Universul şi viaţa, şi care 
se incarnează în cursul fiecărui aşa-zis „ciclu cosmic”. (n.t.) 

9 Altă zeitate a trinităţii hinduiste (trimurti), alături de 
Vişnu şi de Brahma, întruchipînd totodată forţa 
distrugătoare a naturii şi veşnica ei forţă creatoare. (n.t.) 

10 Marea magistrală (engl.). (n.t.) 

11 Denumirea se datoreşte faptului că englezii colonialişti 
îi numeau pe hinduşi „niggers” - negri. (n.t.) 

12 În limba engleză în original - muntean. (n.t.) 

13 În limba engleză în original - vâlcea. (n.t.) 

14 O femeie fără titlu de nobleţe, care se căsătoreşte cu 
un baronet sau cavaler, poartă titlul de lady, pus înaintea 
numelui de familie al soţului. Însă denumirea de lady nu 
poate să preceadă numele ei de botez, căci această 
titulatură este rezervată numai fiicelor de pairi. (n.a.) 


15 În limba engleză în original - cale ferată. (n.t.) 

16 Trupe alcătuite din rândurile populațiilor localnice, în 
slujba Companiei Indiilor, ulterior a Imperiului britanic. 
(n.t.) 

17 Nume dat purtătorilor de palanchine în India. (n.a.) 

18 Aproximativ 8 kilometri. (n.a.) 

19 În limba engleză în original - vagon de dormit. (n.t.) 

20 În romanul de faţă, Jules Verne foloseşte datele 
răscoalei şipailor fără a se constitui într-un istoric riguros al 
ei, imaginând doar o acţiune posibilă în cadrul 
evenimentelor respective. 

Izbucnită spontan la sfârşitul lunii ianuarie 1857 în 
regiunea Calcuttei şi limitată mai mult la zona văii mijlocii a 
Gangelui, răscoala şipailor (trupe indigene aflate în solda 
Companiei Indiilor Orientale) a zguduit puternic stăpânirea 
britanică în subcontinentul indian. 

Printre multiplele cauze care au declanşat rebeliunea 
militară, la care s-au raliat curând pături largi ale 
populaţiei, fără deosebire de religie şi castă, s-au numărat 
măsurile brutale de înăsprire a exploatării hinduşilor şi 
musulmanilor de către colonialişti, care vedeau în India o 
simplă piaţă de desfacere a mărfurilor britanice şi o sursă 
de materii prime, politica anexionistă promovată de 
guvernatorul general al Indiei, din acea vreme, lordul 
Dalhousie - prin ocuparea unor noi teritorii şi deposedarea 
feudalilor locali, care moşteneau, prin înfiere, bunurile 
rajahilor fără urmaşi pe linie bărbătească, precum şi 
punerea pe drumuri a ostaşilor din gărzile acestora - 
învrăjbirea populaţiei, menţinută în mizerie şi ignoranță, pe 
criterii rasiale, religioase şi de castă, aplicarea unor legiuiri 
care nu ţineau cont de tradiţiile locale, exproprieri, forţate 
şi prost plătite, de terenuri pentru construirea de căi ferate 
şi canale de irigație, o fiscalitate excesivă. 

Lipsită de o viziune politică şi militară de ansamblu, de o 
conducere unitară, având ca element unificator doar ura 


împotriva exploatării britanice, răscoala a fost înăbuşită cu 
o cruzime extremă. 

21 Titlu în Hindustan, echivalând cu „prinţesă”. (n.t.) 

22 Sau peishva - preşedinte al Uniunii mah(a)rate, titlu 
devenit ereditar; funcţia de peishwah a dispărut după 
dezastrul de la Panipat (14.1.1761), când armata lui Ahmed- 
şah a ucis 200 000 mah(a)raţi. (n.t.) 

23 Soţie de rajah. (n.t.) 

24 Două milioane de franci. (n.a.) 

25 Aşezământ sacru budist: templu, monument, tumulus, 
mormânt. (n.t.) 

26 Mânăstire budistă. (n.t.) 

27 Construcţii subterane (în antichitate), alcătuite din mai 
multe încăperi şi destinate a servi drept momânt. (n.t.) 

28 Unitate de măsură engleză pentru capacitate, de 
aprox. 0,56 1. (n.t.) 

29 La 23. VI.1757, armata engleză condusă de Robert Clive 
înfrânge trupele nababului de Bengal, Siraj-ud-daula, 
pătrunzând în Bengal a cărui cucerire o încheie în 1764. 
(n.t.) 

30 De la cuvintele steam - abur şi house - casă (engl.): 
Casa cu aburi. (n.t.) 

31 Ortografiat şi Leviathan: monstru marin fabulos, 
devenit simbol al colosalului şi al monstruosului. (n.t.) 

32 În limba engleză în original - vagon de marfă deschis, 
platformă. (n.t.) 

33 Plantă aromată (Andropogon zizamoides). (n.t.) 

34 Ortografiat şi punkah sau panka: un soi de ecran de 
pânză sau de evantai mare, montat pe un cadru. (n.t.) 

35 Funcţionar indian cunoscător al limbii engleze sau 
indian cu studii făcute în şcoli engleze. (n.t.) 

36 Pasăre înrudită cu barza (Leptotilus crumeniferus), mai 
cunoscută sub denumirea marabu. (n.t.) 

37 În limba engleză în original - carabinieri. (n.t.) 

38 Frizură ca a împăratului roman Titus Flavius 
Vespasianus (79-61 e.n.), cu părul ceva mai lung decât în 


stilul „cicero”, ondulat şi pieptănat în faţă. (n.t.) 

39 Traducerea sensului argotic: Şchiopul-înfricoşat-de- 
moarte. (n.t.) 

40 Livră sau pfund (în engl. libra, pound - măsura de 
greutate egală cu 453.59 g. (n.t.) 

41 Uncie (engl. ounce, presc. oz) - măsură de greutate 
egală cu 28.35 g. (n.t.) 

42 (În mitologia greacă) Unul dintre cele cinci fluvii ale 
infernului. (n.t.) 

43 Drumul calvarului. (n.t.) 

44 De la acea dată şi până astăzi, construcţia bisericii 
comemorative a fost terminată. Pe mai multe plăci de 
marmură sunt săpate inscripţii în memoria inginerilor 
drumului de fier East-Indian, care au murit de pe urma 
bolilor sau a rănilor căpătate în timpul marii insurecţii de la 
1857, în memoria ofiţerilor, sergenţilor şi soldaţilor din cel 
de al 34-lea regiment al armatei regale ucişi în lupta din 17 
noiembrie în faţa oraşului Kanpur, a căpitanului Stuart 
Beatson, a ofiţerilor din regimentul 32, căzuţi în timpul 
asedierii oraşelor Lucknow şi Kanpur sau în timpul 
insurecției şi, în sfârşit, în memoria victimelor de la Bibi- 
Ghar, ucise în iulie 1857. (n.a.) 

45 Circa şapte sute treizeci de milimetri. (n.a.) 

46 Titus Lucreţius Carus (c. 99- 55 î.e.n.), poet latin şi 
filozof materialist. Opera sa „De rerum natura” expune în 
hexametri concepţia atomistă a lui Epicur. (n.t.) 

47 Movile (din pamânt sau piatră), înălțate pe morminte 
de unele populaţii din antichitate. (n.t.) 

48 Sau pagne (fr.) - bucată de pânză cu care negrii şi 
indienii îşi înfăşoară coapsele. (n.t.) 

49 Stâncă denumită astfel datorită formei sale. (n.t.) 

50 Intrare monumentală (ca de ex. la Acropole), alcătuită 
dintr-un ansamblu de porţi şi vestibuluri, legate între ele 
prin porticuri şi scări. (n.t.) 

51 Sau Kunlunshan - sistem muntos din Asia Centrală, 
alcătuind limita de N. şi de E. a podişului Tibet. Înălţimea 


maximă: 7 723 m (vârful Ulugh Muz Tagh din culmea 
Prjevalsk). (n.t.) 

52 În 1877, 1 677 de fiinţe omeneşti au pierii datorită 
muşcăturilor de şarpe. Premiile plătite de guvern pentru 
distrugerea acestor reptile arată că în cursul aceluiaşi an 
au fost ucise 127 295. (n.a.) 

53 Dacă este îngăduit sa compari lucrurile mici cu cele 
mari (lat.)- Sfârşitul unui vers de Vergiliu (Georgicele, IV. 
176), în care este comparată munca tenace a albinelor cu 
aceea a Ciclopilor, făuritori de fulgere. (n.t.) 

54 Persoane ce încredinţează altora grija propriilor lor 
interese. (n.t.) 

55 Sau pandiculaţie (de la lat. pandiculari - a se întinde): 
mişcare de înălţare a braţelor şi de întindere a gambelor, 
cascând. (n.t.) 

56 Pagaie - vâslă (ramă) lungă cu care se vâsleşte la canoe 
pe un singur bord, fără a fi sprijinită de ambarcaţiune. (n.t.) 

57 Sau Jahangir, împărat mogul (1605-1627).(n.t.) 

58 Scîntei, mici egrete luminoase, datorate electricităţii 
atmosferice, apărute uneori la extremitatea vergilor sau a 
catargelor unei corăbii cu pânze. (n.t.) 

59 Gluga acoperind şi faţa, cu deschizături numai în 
dreptul ochilor. (n.t.) 

60 Nana Sahib, pe adevăratul său nume Dandu Pant, prinţ 
hindus de origine mahrată (1825 - probabil 1862), a fost 
unul dintre conducătorii răscoalei şipailor de la 1857-1859, 
întrucît interesele sale de mare feudal coincideau, în acel 
moment, cu ţelurile mişcării anticolonialiste. 

Fiu adoptiv al lui Baji Rao, ultimul peishawa (preşedinte al 
Uniunii Maharat) deposedat de teritoriu şi trăind la Bilhour 
dintr-o pensie de 80 000 de rupii anual, oferită de guvernul 
lordului Dalhousie, Nana Sahib se văzuse la moartea lui Baji 
Rao (1853) lipsit de mijloace, întrucit înfierea nu fusese 
recunoscută de autorităţile britanice. 

La începutul insurecției a preluat comanda unei trupe de 
şipai care l-au proclamat peishawa, apoi a asediat 


Kanpurul, pe care l-a cucerit, dar nu l-a putut apăra multă 
vreme. 

Împreună cu Tantia Topi, primul său căpitan, Nana Sahib a 
organizat mai târziu o nouă rezistenţă în împrejurimile 
capitalei fostului regat Aud, oraşul Lucknow. Luptele au 
durat pînă în iulie 1858, când Tantia Topi a fost făcut 
prizonier şi ulterior executat cu alţi două mii de răsculați, 
iar Nana Sabhib a fost nevoit să se refugieze în munţi, 
trecând în Nepal. 

Nu se cunosc amănunte asupra restului vieţii sale, fapt 
care-l determină pe Jules Verne să lase sub semn de 
întrebare moartea lui Nana Sahib, în episodul final al 
romanului său.