Jules Verne — Invazia Marii

Jules Verne 


Jules Verne 


Invazia marii 


CUPRINS: 

UN ORAŞ PLUTITOR 2 
SPĂRGĂTORII BLOCADEI 34 

1 DELFINUL. 34 
ÎI MANEVRA DE PLECARE 36 
III PE MARE 38 
IV ŞIRETLICURILE LUI CROCKSTON 41 
V GHIULELELE IROCHEZULUI ŞI ARGUMENTELE 
DOMNIŞOAREI JENNY 44 
VI ŞENALUL INSULEI SULLIVAN 46 
VII UN GENERAL SUDIST 47 
VIII EVADAREA 50 
IX ÎNTRE DOUĂ FOCURI 54 
X SAINT MUNGO 56 

INVAZIA MĂRII 57 

Capitolul 1 OAZA GABCS 57 
Capitolul II HADJAR 62 
Capitolul III EVADAREA 63 
Capitolul IV MAREA SAHARIANĂ 67 
Capitolul V CARAVANA 69 
Capitolul VI DE LA GABCS LA TOZEUR 71 
Capitolul VII TOZEUR ŞI NEFTA 73 
Capitolul VIII ŞOTUL RHARSA 76 
Capitolul IX AL DOILEA CANAL 79 
Capitolul X LA KILOMETRUL 347 83 
Capitolul XI O EXCURSIE DE DOUĂSPREZECE ORE 86 
Capitolul XII CE SE ÎNTÂMPLASE 90 
Capitolul XIII OAZA ZENFIG 93 
Capitolul XIV ÎN CAPTIVITATE 95 
Capitolul XV FUGA 99 


Capitolul XVI TELUL 101 
Capitolul XVII DEZNODAMANT 104 


Capitolul 1 

OAZA GABCS 

— Ce ştii? 

— Ce-am auzit în port... 

— Se vorbea despre nava care umblă după... Care o să-l 
ducă pe Hadjar? 

— Da... În Tunis, unde va fi judecat. 

— Şi condamnat? 

— Condamnat. 

— Allah n-o să îngăduie una ca asta, Sohar!... Nu, n-o să 
îngăduie...! 

— Tăcere! Zise deodată Sohar, ciulindu-şi urechile ca şi 
cum ar fi auzit un zgomot de paşi pe nisip. 

Fără să se ridice, se târi spre intrarea micii moschei 
părăsite unde avea loc această discuţie. Mai era încă ziuă, 
însă soarele urma să dispară curând după dunele ce 
mărginesc în această parte litoralul Sirtei Mici. La începutul 
lui martie, amurgul nu ţine mult la paralela treizeci şi patru 
de grade din emisfera nordică. Astrul strălucitor nu se 
apropie aici de orizont printr-o coborâre oblică; pare să 
cadă vertical, precum un corp supus legilor gravitaţiei. 

Sohar se opri, apoi făcu câţiva paşi dincolo de pragul 
calcinat de fierbinţeala razelor solare. Privirea sa parcurse 
într-o clipă şesul dimprejur. 

Spre nord, coroanele înverzite ale unei oaze, conturându- 
se la un kilometru şi jumătate distanţă. La sud, nesfârşitele 
întinderi de plajă gălbuie, tivite cu spumă de mareea în 
creştere. La vest, o îngrămădire de dune, profilată pe cer. 
La est, o bună porţiune din acea mare care formează golful 
Gabes ţi scaldă ţărmul tunisian, curbându-se înspre 
ținuturile Tripolitaniei. 


Briza uşoară a vestului, după ce împrospătase aerul zilei, 
căzuse odată cu lăsarea serii. Nici un zgomot nu ajunse la 
urechea lui Sohar. I se păruse că aude pe cineva umblând în 
jurul acelui cub de zidărie veche şi albă, străjuit de un 
palmier bătrân, dar recunoscu că se înşelase. Nimeni, nici 
dinspre dune, nici dinspre plajă. Înconjură micul 
monument. Pustiu, şi nici o urmă de paşi pe nisip în afara 
celor lăsate de el şi de mama lui în faţa intrării în moschee. 

Trecu abia un minut de la ieşirea lui Sohar şi Djemma 
apăru în prag, neliniştită că nu-şi vedea fiul întorcându-se. 
Acesta, care tocmai se ivea de după colţul clădirii, o linişti 
printr-un gest. 

Djemma era o africană de neam tuareg, trecută de şaizeci 
de ani, înaltă, puternică, dreaptă în talie, plină de energie. 
Ochii albaştri, ca ai tuturor femeilor din rasa ei, aveau o 
privire în care ardoarea se întâlnea la fel de intens cu 
mândria. Albă la piele, ea părea galbenă din cauza ocrului 
ce-i acoperea fruntea şi obrajii. Era îmbrăcată într-o 
țesătură de culoare închisă, un burnuzi larg din lâna 
furnizată cu atâta abundență de turmele din Hammâma, 
care trăiesc pe lângă mlaştinile uscate sau şoturile2 
Tunisiei inferioare. O glugă îi acoperea capul cu păr bogat, 
abia încărunţit. 

Djemma rămase în locul acela, nemişcată, până ce fiul ei 
ajunse lângă ea. El nu descoperise nimic suspect în 
împrejurimi, iar liniştea nu era tulburată decât de cântecul 
tânguitor al păsării bu-habibi, vrabia din Djerid; mai multe 
perechi zburau în direcţia dunelor. 

Djemma şi Sohar se întoarseră în moschee, aşteptând ca 
noaptea să le îngăduie să ajungă la Gabes fără a fi văzuţi. 

Conversaţia continuă astfel: 

— Nava a ieşit din Goulette? 

— Da, mamă, iar azi-dimineaţă trecea de capul Bon... 
Crucişătorul Chanzy... 

— O să ajungă în noaptea asta? 


— În noaptea asta... Numai dacă nu face escală la Sfax... 
Dar e mai mult ca sigur că va ancora nu departe de Gabes, 
unde fiul tău şi fratele meu îi va fi predat... 

— Hadjar!... Hadjar!... Murmură bătrâna mamă. Şi, 
tremurând toată de mânie şi de durere, strigă: 

— Fiul meu... Fiul meu! Ghiaurii au să-l ucidă, nu-l voi mai 
vedea... Iar el, el n-o să-i mai poată îndemna pe tuaregi la 
războiul sfânt!... Nu... Nu! Allah n-o să îngăduie asta. 

Apoi, ca şi cum criza i-ar fi sleit puterile, Djemma căzu în 
genunchi într-un ungher al strâmtei încăperi şi rămase 
tăcută. 

Sohar se postă din nou în prag, rezemat cu coatele de 
cadrul uşii, ţeapăân de parcă ar fi fost de piatră, ca una 
dintre statuile ce împodobesc uneori intrarea în moschei. 
Nici un zgomot neliniştitor nu-l smulse din imobilitate. 
Umbrele dunelor se alungeau încet-încet spre est, pe 
măsură ce soarele cobora la orizont în partea opusă. La 
răsărit de Sirta Mică apăreau primele constelații. Felia 
subţire a discului lunar aflat la începutul primului său 
pătrar aluneca dincolo de ceţurile îndepărtate ale apusului. 
Se pregătea o noapte calmă şi întunecoasă; stelele erau 
gata să se ascundă sub o perdea de aburi uşori. 

Puțin după ora şapte, Sohar reveni lângă mama lui şi îi 
spuse: 

— E timpul... 

— Aşa-i, răspunse Djemma, şi mai e timpul ca Hadjar să fie 
scos din mâinile acelor ghiauri... Trebuie să ajungă afară 
din închisoarea din Gabes înainte de răsăritul soarelui... 
Mâine va fi prea târziu. 

— Totul e pregătit, mamă, zise Sohar. Prietenii ne 
aşteaptă. Cei din Gabcs au aranjat evadarea. Cei din Djerid 
îl vor însoţi pe Hadjar şi n-o să se lumineze bine de ziuă 
când ei au să fie deja departe în deşert. 

— Iar eu împreună cu ei, declară Djemma, căci n-o să-mi 
părăsesc fiul... 


— Iar eu împreună cu voi, adăugă Sohar. N-o să-mi 
părăsesc nici fratele, nici mama! 

Djemma îl trase spre ea şi-l strânse în braţe. Apoi, 
aranjându-şi gluga burnuzului, trecu pragul. 

Pe când se îndreptau spre Gabes, Sohar mergea cu câţiva 
paşi înaintea ei. În loc să urmeze liziera țărmului, de-a 
lungul dârei de ierburi marine lăsate de ultima maree pe 
nisip, se ţineau pe lângă dune, sperând că vor fi astfel mai 
greu descoperiţi pe traseul acela de un kilometru şi 
jumătate. Acolo unde era oaza, arborii, aproape contopiţi în 
întunericul din ce în ce mai gros, se zăreau destul de 
confuz. Nici o lumină nu străpungea bezna. În casele arabe, 
lipsite de ferestre, ziua pătrunde numai prin curţile 
interioare, iar odată cu lăsarea nopţii nici o sclipire nu 
răzbate afară. 

Totuşi, un punct luminos nu întârzie să apară deasupra 
vag bănuitelor contururi ale oraşului. Destul de intensă 
dealtfel, raza trebuie să fi venit din partea mai înaltă a 
localităţii Gabes, poate de la minaretul vreunei moschei, 
poate de la castelul care o domina. 

— Bastionul, zise el. 

— Acolo-i, Sohar? 

— Acolo... Acolo l-au închis, mamă! 

Bătrâna se oprise. Părea că lumina aceea stabilise un fel 
de comunicare între ea şi fiul ei. În mod precis, dacă nu de 
la celula unde era el închis, lumina provenea din fortul unde 
fusese dus Hadjar. De când temutul şef căzuse în mâinile 
soldaţilor francezi, Djemma nu-şi mai văzuse fiul şi n-avea 
să-l mai revadă nicicând, decât dacă, în aceeaşi noapte 
chiar, ar fi scăpat prin fugă de soarta pe care i-o rezerva 
justiţia militară. Femeia era prin urmare ca imobilizată în 
locul acela şi fu nevoie ca Sohar să-i spună de două ori: 

— Haide, mamă, vino! 

Îşi continuară drumul pe la poalele dunelor rotunjite spre 
oaza Gabes, ansamblu de târguşoare, de case, care 
constituie aşezarea cea mai importantă de pe ţărmul 


continental al Sirtei Mici. Sohar se îndreptă către partea 
numită de soldaţi Coguinville3. O îngrămădire de colibe din 
lemn unde vieţuieşte o întreagă populaţie de speculanţi, de 
la care îi şi vine numele, în bună măsură justificat. 
Târguşorul e situat aproape de intrarea în ued4, pe pârâul 
ce şerpuieşte capricios de-a curmezişul oazei, la umbra 
palmierilor. Acolo se înalţă bastionul, sau Fort-Neuf, de 
unde Hadjar avea să iasă numai spre a fi transportat la 
închisoarea din Tunis. Din acest bastion sperau tovarăşii lui, 
cu toate măsurile de prevedere luate, cu toate pregătirile 
de evadare făcute, să-l scoată chiar în noaptea aceea. 
Adunați într-o colibă din Coquinville, îi aşteptau pe Djemma 
şi pe fiul ei. Dar era nevoie de maximă prudenţă şi era mai 
bine să nu fie văzuţi deloc prin apropierea târguşorului. 

Şi, dealtfel, cu câtă nelinişte se îndreptau privirile lor în 
direcţia mării! Lucrul de care se temeau era sosirea, în 
aceeaşi seară chiar, a crucişătorului şi transferarea 
prizonierului la bordul său, înainte ca evadarea să poată fi 
pusă în aplicare. Încercau să-şi dea seama dacă nu cumva 
apărea în golful Sirtei Mici vreo lumină albă, dacă nu se 
auzeau pufăiturile aburului, şuierăturile stridente ale 
sirenei, semnalând un vapor venit să ancoreze. 

Încă nu se făcuse ora opt când Djemma şi fiul ei ajunseră 
pe malul uedului. Doar zece minute, şi aveau să fie la 
întâlnire. 

În clipa în care cei doi se îndreptau spre malul drept, un 
bărbat pitit între cactuşii râpei se ridică pe jumătate şi 
pronunţă numele: 

— Sohar...? 

— Tu eşti, Ahmet? 

— Da... Dar mama ta? 

— E cu mine. 

— Gata să te urmăm, zise Djemma. 

— Ce noutăţi? Întrebă Sohar. 

— Niciuna., răspunse Ahmet. 

— 'Tovarăşii noştri sunt acolo? 


— Vă aşteaptă. 

— Nimeni n-a atras atenţia celor din bastion? 

— Nimeni. 

— Hadjar e gata? 

— Da. 

— Cum s-a luat legătura cu el? 

— Prin Harrig, eliberat azi-dimineaţă, şi care acum e 
împreună cu ceilalţi... 

— Să mergem, zise bătrâna. 

Şi urcară toţi trei malul uedului. 

Direcţia urmată atunci nu le mai permitea să observe 
clădirea întunecată a bastionului prin frunzişul des. Oaza 
Gabes nu e, într-adevăr, decât o vastă întindere de palmieri. 

Ahmet n-avea cum să se rătăcească, mergea cu paşi siguri. 
Mai întâi de toate trebuia să se traverseze Djara, care se 
întinde pe ambele maluri ale uedului. În această aşezare, pe 
vremuri fortificată, care a fost succesiv cartagineză, 
romană, bizantină, arabă, se ţine principalul târg din Gabes. 
Era o oră când lumea încă nu se închisese în casă şi poate 
că Djemma şi fiul ei ar fi avut ceva dificultăţi ca să treacă 
fără să atragă asupra lor atenţia. E adevărat că ulițele 
oazelor tunisiene nu erau încă luminate cu electricitate şi 
nici măcar cu gaz, încât, cu excepţia câtorva cafenele, 
rămâneau scufundate într-o întunecime profundă. 

Totuşi, foarte prudent, extrem de circumspect, Ahmet nu 
înceta să-i spună lui Sohar că aici o măsură de precauţie nu 
era în plus. Era foarte posibil ca mama prizonierului să fie 
cunoscută în Gabes, unde prezenţa ei ar fi putut provoca 
dublarea vigilenţei în jurul fortului. Evadarea mai 
presupunea încă destule greutăţi, cu toate că fusese 
pregătită de multă vreme, şi era important ca paznicii să nu 
fie deloc puşi în gardă. Astfel că Ahmet alegea cu grijă 
drumurile care duceau în vecinătatea bastionului. 

Cât priveşte partea centrală a oazei, ea continua să fie 
destul de animată în seara aceea. Era un sfârşit de 
duminică. Ultima zi a săptămânii este în general sărbătorită 


în toate oraşele cu garnizoană, în Africa la fel ca în Europa. 
Soldaţii obţin învoiri, umplu cafenelele, nu se întorc decât 
târziu la cazarmă. Indigenii se alătură acestei animații, mai 
ales în cartierul speculanţilor, amestecându-se cu italienii şi 
cu evreii. Larma se prelungeşte până la o oră înaintată din 
noapte. 

Era posibil - aşa cum s-a mai spus - ca Djemma să nu le fie 
necunoscută autorităţilor din Gab&s. În fond, după 
arestarea fiului său, ea s-a expus nu o singură dată 
primejdiei, aventurându-se în preajma bastionului. Îşi 
riscase, cu siguranţă, nu numai libertatea, ci poate chiar 
viaţa. Se ştia ce influenţă avusese ea asupra lui Hadjar, acea 
influenţă a mamei, atât de puternică la neamul tuareg. N-o 
ştiau oare în stare, după ce-l împinsese la revoltă, să 
provoace o nouă răzvrătire, fie ca să elibereze prizonierul, 
fie să-l răzbune dacă tribunalul de război îl trimitea la 
moarte?... Fireşte, trebuia să te temi de faptul că toate 
triburile s-ar ridica la glasul ei, urmând-o pe calea 
războiului sfânt. Zadarnic se făcuseră încercări de a pune 
mâna pe ea. Zadarnic s-au înmulţit expedițiile prin această 
ţară a mlaştinilor secate şi a şoturilor. Protejată de 
devotamentul populaţiei, Djemma scăpase până acum 
tuturor tentativelor întreprinse pentru capturarea mamei 
după cea a fiului! 

Şi totuşi, iată că ea venise în inima acestei oaze unde o 
amenințau atâtea primejdii. Dorise să se alăture celor pe 
care pregătirea evadării îi aduna atunci la Gabcs. Dacă 
Hadjar reuşea să zădărnicească supravegherea gardienilor, 
dacă putea să biruie zidurile bastionului, atunci mama ar fi 
luat din nou, împreună cu el, drumul moscheii părăsite şi, la 
un kilometru mai încolo, în desişul unei pădurici de 
palmieri, fugarul ar găsi caii anume pregătiţi pentru a-l 
scoate din zonă. Asta însemna recâştigarea libertăţii şi, cine 
ştie, poate o nouă tentativă de răzvrătire contra dominaţiei 
franceze. 


Drumul fu străbătut în asemenea condiţii. Din grupurile de 
francezi şi de arabi pe care le întâlneau uneori, nimeni n-ar 
fi putut-o bănui pe mama lui Hadjar sub burnuzul ce-o 
acoperea. Dealtfel, Ahmet se grăbea să-i avertizeze şi toţi 
trei se refugiau într-un colţ întunecat, în spatele vreunei 
colibe singuratice, la adăpostul copacilor, reluându-şi 
mersul după ce trecătorii se îndepărtau. 

În sfârşit, nu mai erau decât la trei sau patru paşi de locul 
întâlnirii, când un tuareg ce părea că-i pândeşte se repezi 
în faţa lor. 

Strada, sau mai curând drumeagul deviat spre bastion era 
pustiu în momentul acela şi, urmându-l timp de câteva 
minute, mai trebuia doar să urci o îngustă ulicioară laterală 
ca să ajungi la coliba spre care se îndreptau Djemma şi 
însoțitorii săi. 

Omul se duse drept la Ahmet. Apoi, adăugând gestului 
cuvântul, îl oprise zicând: 

— Nu te duce mai departe... 

— Ce-i, Horeb? Întrebă Ahmet, care apucase să-l 
recunoască pe un tuareg din tribul său. 

— Oamenii noştri nu mai sunt la colibă. 

Bătrâna mamă se opri din mers şi, cu o voce plină de 
nelinişte şi de mânie, îl întrebă pe Horeb: 

— Nu cumva câinii de ghiauri au prins de veste? 

— Nu, Djemma, răspunse Horeb. lar paznicii bastionului n- 
au nici o bănuială. 

— Atunci de ce nu mai sunt la colibă tovarăşii noştri? Reluă 
Djemma. 

— Pentru că nişte soldaţi aflaţi în permisie au venit acolo 
să bea şi n-am vrut să rămânem cu ei... Era şi subofiţerul de 
spahii Nicol, care te cunoaşte, Djemma... 

— Da, murmură femeia. M-a văzut acolo... În douar5. 
Atunci când fiul mi-a căzut în mâinile căpitanului său... Ah, 
căpitanul ăla, dacă vreodată...! 

Şi un răget ca de fiară ieşi din pieptul acelei femei, mama 
prizonierului Hadjar! 


— Unde-i întâlnim pe ai noştri? Întrebă Ahmet. 

— Veniţi cu mine, răspunse Horeb. 

Şi, luând-o înainte, se strecură printr-o mică plantație de 
palmieri în direcţia fortului. 

Pustie la ora aceea, păduricea nu se însufleţea decât în 
zilele când se ţinea marele târg din Gabes. Era deci foarte 
probabil că nu vor întâlni pe nimeni pe lângă bastion, unde 
era dealtfel imposibil să pătrunzi. Din faptul că garnizoana 
se bucura de învoiri duminica nu trebuia să se tragă 
concluzia că postul de gardă ar fi fost părăsit. 

Oare nu se impunea o supraveghere mai severă de vreme 
ce răzvrătitul Hajdar era prizonier în fort, de vreme ce el 
nu fusese transferat la bordul crucişătorului spre a fi predat 
tribunalului militar...? 

Prin urmare, micul grup mergea la adăpostul copacilor şi 
ajunse la liziera plantaţiei de palmieri. 

În acel loc erau îngrămădite vreo douăzeci de colibe, iar 
prin deschiderile lor înguste răzbăteau câteva lumini. Nu 
mai era de mers decât preţ de o bătaie de puşcă la locul de 
întâlnire. 

Dar abia se angajase Horeb pe o străduţă întortocheată, 
că un zgomot de paşi şi de voci îl obligă să se oprească. 

Vreo douăzeci de soldaţi, spahii, veneau în direcţia lor 
cântând şi strigând, sub influenţa libaţiilor poate cam 
prelungite prin cabaretele din vecinătate. 

Ahmet socoti că era mai prudent să evite întâlnirea cu ei 
şi, ca să le facă drum liber, se retrase împreună cu Djemma, 
Sohar şi Horeb într-o fundătură întunecată, nu departe de 
şcoala franco-arabă. 

Acolo era o fântână cu un schelet de lemn ridicat deasupra 
puţului, susţinând butucul pe care se înfăşură lanţul găleţii. 
Într-o clipă se refugiară cu toţii îndărătul acestei fântâni 

cu ghizd destul de înalt ca să-i ascundă în întregime. 

Grupul înainta, şi iată că se opri, iar unul dintre soldaţi 
strigă: 

— Drace!... Ce sete cumplită! 


— Ei bine, bea... Uite o fântână, îi răspunse sergentul- 
major Nicol. 

— Ce! Apă... Dom” majur? Strigă brigadierul Pistache. 

— Invocă-l pe Mahomed, poate o să schimbe apa în vin. 

— Ah! De-aş fi sigur de asta! 

— Te-ai face mahomedan? 

— Nu, dom” majur, nu... Şi, dealtfel, din moment ce Allah le 
interzice supuşilor săi vinul, n-ar consimţi niciodată să facă 
miracolul ăsta pentru necredincioşi... 

— Bine gândit, Pistache, aprecie subofiţerul şi adăugă: La 
cazarmă, înainte marş! 

Dar în momentul când soldaţii se pregăteau să-l urmeze, îi 
opri. Doi bărbaţi urcau strada, iar subofiţerul recunoscu în 
ei un căpitan şi un locotenent din regimentul său. 

— Stai! Ordonă oamenilor săi care îşi duseră mâna la fes. 

— Ei! Făcu căpitanul. Asta-i viteazul Nicol! 

— Căpitanul Hardigan? Răspunse majurul pe un ton ce 
vădea o sinceră surpriză. 

— Chiar eu! 

— Şi sosim în clipa asta din Tunis, adăugă locotenentul 
Villette. 

— Gata să plecăm din nou într-o expediţie în care tu, Nicol, 
vei fi... 

— La ordinele dumneavoastră, dom” căpitan răspunse 
subofiţerul, şi gata să vă urmez oriunde veţi merge... 

— În regulă... În regulă! Zise căpitanul Hardigan. lar 
bătrânul tău frăţior cum se ţine? 

— Perfect... pe cele patru picioare, pe care am grijă să nu 
le las să ruginească deloc. 

— Bine, Nicol!... Dar Taie-cupa?... Tot prieten cu bătrânul 
frăţior? 

— Tot, dom” căpitan, şi nu m-aş mira deloc să fie gemeni. 

— Ar fi caraghios... Un câine şi un cal..., ripostă râzând 
ofiţerul. Fii liniştit, Nicol, nu-i vom despărţi când plecăm! 

— Ar muri, cu siguranţă, dom” căpitan. 

— În clipa aceea se auzi dinspre mare o detunătură. 


— Ce-i asta? Întrebă locotenentul Villette. 

— Probabil lovitura de tun a crucişătorului care ancorează 
în golf... 

— Şi care vine după ticălosul de Hadjar, adăugă 
subofiţerul. Aţi făcut o captură grozavă, dom” căpitan... 

— Poţi spune că am făcut-o împreună, acceptă căpitanul 
Hardigan. 

— Da... Şi la fel bătrânul frăţior... la fel şi Taie-cupa! 
Declară sergentul-major. 

Apoi cei doi ofiţeri îşi reluară drumul spre bastion, pe când 
majurul Nicol şi oamenii lui coborau spre cartierele de jos 
din Gabes. 

Capitolul Il HADJAR. 

Tuaregii, de rasă berberă, locuiau în Ixham, ţinut cuprins 
între 'Touat, întinsa oază sahariană situată la cinci sute de 
kilometri sud-est de Maroc, Tombuctu la miazăzi, Nigerul la 
vest şi Fezzan la est. Dar, în perioada când se petrece 
această poveste, ei trebuiseră să se deplaseze spre 
regiunile orientale ale Saharei. La începutul secolului al XX- 
lea, numeroasele lor triburi, unele aproape sedentare, 
altele absolut nomade, se întâlneau prin urmare în mijlocul 
platourilor netede şi nisipoase cunoscute sub numele de 
outtă în limba arabă, din Sudan şi până în ţinuturile unde 
deşertul algerian se uneşte cu cel tunisian. 

Or, de câţiva ani încoace, după abandonarea lucrărilor la 
marea interioară din teritoriul Arad, care se întinde la vest 
de Gabes, obiectiv al căpitanului Roudaire, tuaregilor li s-a 
permis de către rezidentul general şi beiul Tunisului să se 
stabilească în oazele din jurul poturilor. Se spera că, graţie 
calităţilor lor de războinici, vor deveni poate un fel de 
jandarmi ai deşerturilor. Zadarnică speranţă, imohagii îşi 
meritau în continuare porecla jignitoare de „tuaregi”, adică 
„tâlhari de noapte”, sub care fuseseră cunoscuţi şi temuţi în 
tot Sudanul şi, în plus, dacă s-ar fi reluat chestiunea creării 
unei mări sahariene, era neîndoielnic că s-ar fi pus în 
fruntea triburilor cele mai ostile inundării şoturilor. 


Altfel, dacă, pe faţă cel puţin, tuaregul practica meseria de 
călăuză pentru caravane şi chiar de protector, fiind jefuitor 
prin instinct şi pirat prin natură, reputaţia sa era prea lesne 
stabilită ca să nu inspire toată neîncrederea. 

N-a riscat oare, cu ani buni în urmă, maiorul Paing, pe 
când străbătea regiunile periculoase ale ținutului negru, să 
fie masacrat într-un atac al redutabililor indigeni? În 1881, în 
expediţia pornită din Ouargla sub ordinele comandantului 
Flatters, oare n-au pierit la Bir şi Gharama acest curajos 
ofiţer şi camarazii săi? Autorităţile militare din Algeria şi 
Tunisia trebuiau să fie permanent în defensivă şi să 
respingă neîncetat triburile acelea care formau o populaţie 
destul de numeroasă. 

Printre triburile tuarege, cel al ahaggarilor trecea pe bună 
dreptate drept unul dintre cele mai războinice. Îi regăseai 
pe principalii şefi amestecați în toate mişcările regionale 
care fac atât de dificilă menţinerea influenţei franceze de-a 
lungul acestor întinse hotare ale deşertului. Guvernatorul 
Algeriei şi rezidentul general al Tunisiei, mereu cu ochii în 
patru, erau obligaţi să supravegheze în mod deosebit 
regiunile şoturilor şi mlaştinilor uscate. Astfel se va înţelege 
importanţa unui proiect a cărui execuţie se apropia de 
sfârşit, invazia mării interioare, ce face obiectul acestei 
povestiri. Proiectul urma să dăuneze îndeosebi triburilor de 
tuaregi, să-i priveze de o mare parte din câştiguri prin 
reducerea traseului caravanelor şi mai ales să rărească, 
fiind mai uşor de reprimat, acele agresiuni care continuau 
să adauge atâtea şi atâtea nume necrologiei africane. 

Familia lui Hadjar aparţinea tocmai acestui trib al 
ahaggarilor. Ea trecea acolo printre cele mai influente. 
Întreprinzător, cutezător, necruţător, fiul Djemmei fusese 
întotdeauna considerat drept unul dintre cei mai temuţi şefi 
de bandă din întreaga regiune aflată la sud de munţii 
Aures. În ultimii ani, numeroase atacuri, fie asupra 
caravanelor, fie împotriva detaşamentelor izolate, fuseseră 
conduse de el, iar faima i se răspândi printre triburile ce se 


revărsau încetul cu încetul înspre partea de răsărit a 
Saharei, nume dat imensului platou fără vegetaţie din 
această zonă a continentului african. Se mişca dintr-un loc 
în altul cu o iuţeală zăpăcitoare şi, deşi autorităţile 
însărcinaseră şefii militari cu misiunea de a-l captura cu 
orice preţ, ştiuse întotdeauna să descopere expedițiile 
pornite pe urmele sale. Îndată ce era semnalat în 
vecinătatea vreunei oaze, el apărea brusc în împrejurimile 
alteia. În fruntea unei cete de tuaregi la fel de crânceni ca 
şeful lor, colinda tot ţinutul cuprins între şoturile algeriene 
şi golful Sirta Mică. Caravanele nu mai îndrăzneau să 
străbată deşertul, sau cel puţin nu riscau să intre în el decât 
sub protecţia unei escorte numeroase. Astfel că traficul atât 
de important care se făcea până în pieţele Tripolitaniei 
suferea serios din cauza acestei stări de lucruri. 

Şi totuşi, posturile militare nu lipseau nici la Nefta, nici la 
Gafsa, nici la Tozeur, reşedinţa politică a regiunii. Însă 
expedițiile organizate împotriva lui Hadjar şi a bandei sale 
nu reuşiseră niciodată, iar aventurierul războinic izbutise 
să le scape până în ziua când - cu câteva săptămâni în urmă 
- căzu în mâinile unui detaşament francez. 

Această parte a Africii de Nord fusese scena uneia dintre 
catastrofele care, din nefericire, sunt destul de dese pe 
continentul negru. Se ştie cu câtă pasiune, cu cât 
devotament, cu câtă cutezanţă s-au lansat prin acest vast 
câmp de descoperiri, de ani şi ani, exploratorii, succesorii 
lui Burton, Speke, Livingstone, Stanley. Ar putea fi numărați 
cu sutele, şi câţi încă vor mai completa lista până în ziua, 
foarte îndepărtată, desigur, când cea de-a treia parte a 
Lumii Vechi îşi va fi dezvăluit ultimele taine! Dar, iarăşi, câte 
din aceste expediţii pline de primejdii n-au sfârşit 
dezastruos! 

Cel mai recent exemplu era al expediției unui belgian 
curajos, aventurat în adâncul regiunilor extrem de puţin 
umblate şi puţin cunoscute, purtând numele de 'Touat. 


După ce pregătise o caravană la Constantine, Carl Steinx 
părăsi oraşul, îndreptându-se spre sud. Caravană nu prea 
mare, într-adevăr, vreo zece oameni cu totul, arabi recrutaţi 
din zonă. Călăreau cai şi mehari6, iar cele două căruţe care 
transportau materialul expediției erau deplasate tot cu 
ajutorul acestora. 

Mai întâi, Carl Steinx ajunse la Ouargla prin Biskra, 
Touggourt, Negoussia, unde i-a fost uşor să se 
aprovizioneze. În aceste oraşe îşi aveau dealtfel reşedinţa 
autorităţi franceze care se grăbiră să vină în ajutorul 
exploratorului. La Ouargla se afla, ca să spunem aşa, în 
inima Saharei, pe paralela treizeci şi două de grade. 

Până aici expediţia nu fusese pusă la încercări prea grele; 
oboseală, şi încă destul de mare, da, însă pericole serioase, 
nu. E adevărat că influenţa franceză se făcea simțită în 
aceste ţinuturi destul de îndepărtate. Cel puţin pe faţă, 
tuaregii se arătau supuşi, iar caravanele puteau, fără prea 
multe riscuri, să îndeplinească toate nevoile comerţului 
local. 

În timpul şederii sale la Ouargla, Carl Steinx fu nevoit să-şi 
modifice componenţa personalului. Unii dintre arabii 
însoțitori refuzară să plece mai departe. A trebuit să le facă 
plata, şi asta nu fără dificultăţi, reclamaţii insolente, sâcâieli 
supărătoare. Totuşi, era mai bine să scape de oamenii aceia 
de o evidentă rea-voinţă şi pe care ar fi fost periculos să-i 
păstreze în escortă. 

Pe de altă parte, călătorul nu şi-ar fi putut relua drumul 
fără să-i înlocuiască pe cei plecaţi, iar în asemenea condiţii 
era limpede că nu avea de ales. Se crezu însă ieşit din 
încurcătură acceptând serviciile mai multor tuaregi care, în 
schimbul unor mari sume de bani, se angajau să-l 
însoţească până la capătul expediției sale, fie pe coasta 
occidentală, fie pe cea orientală a continentului african. 

Cum să fi bănuit Carl Steinx, chiar având anumite rezerve 
faţă de cei din neamul tuareg, că-şi introducea trădători în 
caravană, că aceasta era pândită încă de la plecarea din 


Biskra de banda lui Hadjar, că temuta căpetenie nu aştepta 
decât ocazia nimerită de a-l ataca?... lar acum oamenii lui 
amestecați cu personalul expediției, acceptaţi anume ca 
ghizi prin acele regiuni necunoscute, îl puteau conduce pe 
explorator acolo unde îl aştepta Hadjar... 

Ceea ce se şi întâmplă. Plecând din Ouargla, caravana 
cobori spre sud, trecu linia tropicului, intră în ţinutul 
ahaggarilor, de unde, tăind-o spre sud-est, intenţiona să se 
îndrepte spre lacul Ciad. Dar, începând cu ziua a 
cincisprezecea de la plecarea sa, nu s-a mai auzit nimic nici 
despre Carl Steinx, nici despre însoțitorii lui. Ce se 
petrecuse? Ajunsese oare caravana în regiunea Ciadului şi 
îşi urma drumul de întoarcere prin est sau prin vest? 

Expediția lui Carl Steinx stârnise cel mai viu interes în 
rândul numeroaselor Societăţi de geografie care se ocupau 
în mod special de călătoriile în interiorul Africii. Până la 
Ouargla, ele fuseseră ţinute la curent cu itinerarul. De pe 
parcursul a încă o sută de kilometri, mai sosiseră veşti 
aduse de nomazii deşerturilor şi transmise autorităţilor 
franceze. Se credea, prin urmare, că în câteva săptămâni 
Carl Steinx va ajunge în condiţii bune în împrejurimile 
lacului Ciad. 

Or, n-au trecut doar săptămâni, ci luni de zile fără să se 
primească vreo altă ştire referitoare la cutezătorul 
explorator belgian. Fură trimişi emisari până în ţinuturile 
cele mai sudice. Posturile militare franceze puseră umărul 
la cercetări, iar acestea se întinseră mult, în diferite direcţii. 
Încercările nu dădură nici un rezultat şi existau motive să 
se creadă despre caravană că pierise cu totul, fie într-un 
atac al nomazilor din Touat, fie de oboseală sau de boală, în 
mijlocul imenselor pustietăţi sahariene. 

Lumea geografilor nu ştia, deci, ce să presupună şi 
începea să-şi piardă speranţa, nu numai de a-l revedea pe 
Carl Steinx, dar chiar şi de a mai auzi vreun zvon despre el, 
când, trei luni mai târziu, sosirea unui arab la Ouargla 
dezvălui misterul ce înconjura nefericita expediţie. 


Arabul, care făcea parte tocmai din personalul caravanei, 
reuşise să scape. S-a aflat de la ei că tuaregii intraţi în 
serviciul exploratorului îl trădaseră. Derutat de ei, Carl 
Steinx se văzuse atacat de o bandă care acţiona sub 
conducerea acelui şef de trib, Hadjar, celebru de-acum prin 
agresiunile asupra mai multor caravane. Carl Steinx se 
apărase curajos, împreună cu cei care îi erau credincioşi în 
escortă. Timp de patruzeci şi opt de ore, refugiaţi într-o 
kouba7 părăsită, reuşise să ţină piept asediatorilor. Dar 
inferioritatea numerică a micii sale trupe nu-i permise să 
reziste mai mult şi căzu în mâinile tuaregilor, care îl 
masacrară împreună cu tovarăşii lui. 

Se înţelege ce emoție produse această noutate. Nu se auzi 
decât un singur strigăt: să fie răzbunată moartea 
temerarului explorator, să fie pedepsit necruţătorul şef 
tuareg, al cărui nume fu expus hulei publice. Şi, dealtfel, 
câte alte atentate împotriva caravanelor îi fuseseră 
atribuite nu fără temei! Astfel se hotărâră autorităţile 
franceze să organizeze o expediţie menită să-l înhaţe, să-l 
osândească pentru numeroasele sale crime şi să nimicească 
în acelaşi timp funesta influenţă exercitată de el asupra 
triburilor. Se ştie că aceste triburi avansau încetul cu 
încetul spre estul continentului african; tindeau să se aşeze 
în regiunile meridionale ale Tunisiei şi Tripolitaniei. 
Comerţul considerabil ce se făcea în acele ţinuturi risca să 
fie tulburat, ba chiar ruinat, dacă tâlharii nu erau aduşi 
într-o stare de absolută supunere. 

Fu rânduită, prin urmare, o expediţie, iar guvernatorul 
general al Algeriei, ca şi rezidentul general al Tunisiei, 
dădură ordin ca aceasta să primească sprijin în oraşele din 
zona şoturilor şi mlaştinilor secate unde se stabiliseră 
posturi militare. Ministerul de război desemnă un escadron 
de spahii comandat de căpitanul Hardigan pentru dificila 
campanie de la care se aşteptau rezultate atât de 
importante. 


Un detaşament de şaizeci de oameni fu transportat în 
portul Sfax de crucişătorul Chanzy. La câteva zile după 
debarcare, cu proviziile şi corturile urcate în spinarea 
cămilelor, condus de călăuze arabe, grupul părăsi ţărmul şi 
luă direcţia vest. Trebuia să-şi găsească noi surse de 
aprovizionare în oraşele şi târgurile din interior, Tozeur, 
Gafsa şi altele, iar oazele nu lipseau deloc în zona Djerid. 

Căpitanul avea în subordinea sa un adjunct, doi 
locotenenţi şi mai mulţi subofiţeri, printre care sergentul- 
major Nicol. 

Or, din moment ce sergentul-major făcea parte din 
expediţie, înseamnă că bătrânul său frăţior Dă-i-nainte şi 
credinciosul 'Taie-cupa făceau parte şi ei. 

Fixându-şi etapele cu o precizie ce trebuia să asigure 
reuşita călătoriei, expediţia traversă întreg Sahelul 
tunisian. Dincolo de Dar-el-Mehalla şi de El-Quittar, făcu un 
popas de patruzeci şi opt de ore la Gafsa, în regiunea 
Henmara. 

Gafsa se înalţă în prjncipalul cot format de uedul Bayoeh. 
Oraşul ocupă o terasă încadrată de dealuri, după care, la 
câţiva kilometri mai încolo, urmează un formidabil etaj de 
munţi. Dintre localităţile Tunisiei meridionale, posedă cel 
mai mare număr de locuitori, grupaţi într-o aglomerare de 
case şi cabane. Dominant, fortul unde odinioară vegheau 
soldaţi tunisieni e păzit astăzi de soldaţi francezi şi indigeni. 
Gafsa se mândreşte şi cu faptul că e un centru cultural: 
funcţionează aici diverse şcoli în profitul limbilor arabă şi 
franceză. Totodată, industria locului e foarte prosperă, 
specializată în țesutul stofelor, în prelucrarea mătăsii, în 
confecţionarea păturilor şi burnuzurilor din lâna furnizată 
de mulţimea oilor din Hammâma. Se mai văd aici şi termele, 
bazine construite în epoca romană, existând izvoare 
termale a căror temperatură oscilează între douăzeci şi 
nouă şi treizeci şi două de grade Celsius. 

În oraş, căpitanul Hardigan obţinu informaţii mai exacte 
referitoare la Hadjar: banda tuaregului fusese semnalată în 


apropiere de Ferkane, la o sută treizeci de kilometri vest de 
Gafsa. 

Distanţa ce trebuia parcursă era mare, dar spahiii nu ţin 
seama nici de oboseală, nici de pericol. 

Iar când detaşamentul află ce aşteptau şefii de la energia 
şi rezistenţa lui nu ceru decât s-o ia din loc. Sau, cum 
spunea majurul Nicol: „L-am întrebat pe bătrânul frăţior şi 
e gata să alerge de două ori mai mult, dacă e cazul! Cât 
despre Taie-cupa, nu doreşte decât să-nghită depărtarea 

Reaprovizionaţi din belşug, căpitanul şi oamenii lui 
plecară. În partea de sud-vest a oraşului trebuiră să 
traverseze mai întâi o pădure cu nu mai puţin de o sută de 
mii de palmieri şi care o adăposteşte pe a doua, formată 
exclusiv din pomi fructiferi. 

Un singur târg important se află pe traseul dintre Gafsa şi 
frontiera algero-tunisiană. E vorba de Chebika, unde 
informaţiile referitoare la prezenţa căpeteniei tuarege se 
confirmară. Hadjar producea mari pagube caravanelor din 
aceste ţinuturi mărginaşe ale provinciei Constantine, iar la 
dosarul său, deja atât de încărcat, se adăugau necontenit 
noi atentate împotriva domeniilor particulare şi a 
persoanelor. 

Câteva popasuri mai încolo, după ce trecu frontiera, 
comandantul se grăbi să ajungă în târgul Negrine, pe 
malurile uedului Sokhma. 

În ajunul sosirii sale, tuaregii fuseseră semnalaţi la câţiva 
kilometri mai spre vest, aşadar între Negrine şi Ferkane, pe 
malurile uedului Djerich, care curge spre marile şoturi ale 
ținutului. 

După câte se spunea, Hadjar, însoţit de mama lui, trebuia 
să aibă vreo sută de oameni; însă, deşi căpitanul Hardigan 
avea cu aproape jumătate mai puţin, nici spabhiii şi nici el nu 
ezitară să-l atace. Proporția de unul contra doi nu e de 
natură să înspăimânte trupele din Africa, care luptaseră 
deseori în condiţii şi mai grele. 


LIA 


Chiar aşa se întâmplă şi de data asta, când detaşamentul 
ajunse lângă Ferkane. Hadjar fusese prevenit şi, fără 
îndoială, nu-şi făcea griji în privinţa luptei. Nu era oare 
preferabil să lase escadronul să înainteze cât mai mult în 
regiunea dificilă a marilor şoturi, să-l hărţuiască prin 
necontenite atacuri, să-i cheme în ajutor pe tuaregii nomazi 
care cutreieră locurile şi care n-ar refuza deloc să i se 
alăture lui Hadjar, atât de cunoscut tuturor triburilor 
tuarege? Pe de altă parte, odată ce-i dăduse de urmă, 
căpitanul Hardigan n-ar fi renunţat, urmărindu-l atât de 
departe cât era necesar. 

În consecinţă, Hadjar se hotărâse să evite întâlnirea şi, 
dacă ajungea să taie retragerea escadronului, după ce şi-ar 
fi recrutat noi partizani ar fi reuşit cu siguranţă să 
nimicească mica trupă trimisă împotriva lui. Ceea ce ar fi 
însemnat o altă catastrofă, şi mai deplorabilă, adăugată 
celei a lui Carl Steinx. 

Totuşi, planul lui Hadjar fu dejucat pe când banda se 
străduia să urce pe cursul uedului Sokhma spre a ajunge în 
nord, la baza din Djebel Cherchar. Un pluton condus de 
sergentul-major Nicol, căruia Taie-cupa îi dăduse de veste, 
îi tăie calea. Începu lupta, iar restul detaşamentului i se 
alătură fară zăbavă. Pocniră focuri de carabine şi de puşti, 
printre care se amestecau detunături de revolvere. Căzură 
morţi printre tuaregi şi răniţi printre spahii. Jumătate din 
bandă, rupând barajul, reuşi să fugă, însă căpetenia nu era 
printre cei salvaţi. 

Într-adevăr, pe când Hadjar încerca să-şi ajungă tovarăşii 
dând pinteni calului lansat în cea mai mare viteză, căpitanul 
Hardigan se aruncă tot atât de iute asupra lui. În zadar se 
strădui Hadjar să-l răstoarne din şa cu un foc de pistol, 
glonţul nu-l atinse. În schimb, zdruncinat de un salt brusc al 
calului său, Hadjar alunecă din scări şi căzu. Mai înainte de 
a fi avut răgaz să se ridice, unul dintre locotenenţi se 
năpusti asupra lui şi, împreună cu alţi călăreţi veniţi în 


goană, reuşiră să-l ţină în ciuda cumplitelor sforţări făcute 
de el ca să scape. 

În acel moment Djemma, care se aruncase înainte, ar fi 
ajuns până la fiul ei dacă n-ar fi fost înhăţată de sergentul- 
major Nicol. E adevărat că vreo şase tuaregi izbutiră să i-o 
smulgă şi zadarnic credinciosul lui câine se azvârli asupra 
celor care o duceau în mare grabă pe bătrâna tuaregă. 

— Aveam în mâini lupoaica şi mi-a scăpat printre degete! 
Striga majurul. Aici, Taie-cupa, aici! Insistă el, chemând 
animalul. În orice caz, lupanul e terminat. 

Hadjar era prins, şi încă bine, iar dacă tuaregii nu reuşeau 
să-l elibereze înainte de a ajunge la Gabes, Djeridul avea să 
fie scăpat în sfârşit de unul dintre cei mai de temut 
răufăcători. 

Banda ar fi încercat, fără nici o îndoială, iar Djemma nu şi- 
ar fi lăsat fiul în puterea francezilor, dacă detaşamentul nu 
s-ar fi întărit cu soldaţi preluaţi din posturile militare de la 
Tozeur şi Gafsa. 

Expediția ajunsese apoi pe țărm şi prizonierul fusese 
închis în bastionul din Gabes, urmând să fie transportat la 
Tunis, unde îl aştepta tribunalul militar. 

lată evenimentele petrecute înainte de debutul acestei 
povestiri. După o scurtă călătorie în Tunis, căpitanul 
Hardigan tocmai se întorcea la Gabes, aşa cum s-a văzut, şi 
chiar în seara când Chanzy ancora în golful Sirta Mică. 
Capitolul III EVADAREA. 

După plecarea celor doi ofiţeri, a sergentului-major şi a 
spahiilor, Horeb se strecură pe lângă ghizdul fântânii şi 
începu să cerceteze împrejurimile. 

Când zgomotul de paşi se stinse, atât în susul cât şi în josul 
potecii, tuaregul făcu semn tovarăşilor săi să-l urmeze. 

Djemma, fiul ei şi Ahmet îl ajunseră în grabă pe străduţa 
sinuoasă, în pantă, mărginită de vechi cocioabe nelocuite, şi 
care ducea spre bastion. 

În partea aceea oaza era pustie şi nimic din tumultul 
cartierelor mai populate nu ajungea acolo. Era întuneric 


beznă sub bolta compactă a norilor imobilizaţi în atmosfera 
liniştită. Ultimele adieri dinspre larg abia dacă purtau cu 
ele murmurul valurilor de pe plajele țărmului. 

Lui Horeb îi fu suficient un sfert de oră ca să ajungă la 
noul loc de întâlnire, încăperea scundă a unei mici cafenele 
sau cabaret ţinut de un gheşeftar levantin. Omul era la 
curent cu afacerea şi se putea conta pe fidelitatea lui, 
asigurată printr-o sumă grasă, urmând a fi dublată după 
reuşită. Ajutorul lui fusese util în acea împrejurare. 

Printre tuaregii adunaţi în cabaret se afla şi Harrig. Era 
unul dintre cei mai credincioşi şi mai îndrăzneţi partizani ai 
lui Hadjar. Cu câteva zile mai înainte, într-o încăierare pe 
străzile din Gabes, fusese arestat ţi închis în temniţa 
bastionului. În orele petrecute în curtea comună, nu i-a fost 
prea greu să intre în legătură cu căpetenia lui. Nimic mai 
natural decât ca doi oameni din acelaşi neam să fie atraşi 
unul de altul. Nu se ştia că acel Harrig făcea parte din 
banda lui Hadjar. Reuşise să scape în timpul luptei şi fugise 
împreună cu Djemma. Apoi, reîntors la Gabes, conform 
planului stabilit cu Sohar şi Ahmet, se folosi de încarcerare 
ca să pregătească evadarea lui Hadjar. 

Totuşi, era important să fie eliberat înainte de sosirea 
crucişătorului care trebuia să-l ridice pe şeful de bandă 
tuareg, şi iată că nava, semnalată la trecerea ei pe lângă 
capul Bon, tocmai arunca ancora în golful Gabes. De unde 
nevoia urgentă ca Harrig să poată părăsi bastionul la timp 
pentru a lua legătura cu camarazii săi. Trebuia ca evadarea 
să aibă loc în noaptea aceea; altfel, a doua zi ar fi fost prea 
târziu. În zori, Hadjar urma să fie transportat la bordul lui 
Chanzy şi n-ar mai fi putut fi smuls din mâinile autorităţilor 
militare. 

În asemenea condiţii interveni speculantul; îl cunoştea pe 
gardianul-şef al închisorii din bastion. Pedeapsa uşoară 
pronunţată împotriva lui Harrig ca urmare a încăierării 
fusese ispăşită încă din ajun, dar pe Harrig, aşteptat cu 
atâta nerăbdare, nu-l puseseră în libertate. Să-şi fi agravat 


el situaţia printr-o încălcare oarecare a regulameritului 
închisorii? Era greu de presupus, însă lucrul trebuia lămurit 
şi, mai ales, trebuia să se aranjeze în aşa fel încât porţile 
bastionului să se deschidă pentru Harrig înainte de lăsarea 
nopții. 

Negustorul hotări deci să-l câştige de partea lui pe paznic, 
care, în timpul liber, venea cu plăcere la cafenea. Porni de 
cu seară pe drumul spre fort. 

Acel demers pe lângă gardian, şi care ar fi putut părea 
suspect mai târziu, după evadare, nu mai fu necesar. Pe 
când speculantul se apropia de poarta de serviciu, un om îi 
tăie calea. 

Era Harrig, care-l recunoscu pe levantin. Niciunul, nici 
celălalt, singuri pe drumeagul ce coboară dinspre bastion, 
n-aveau de ce să se teamă că vor fi văzuţi, auziţi, sau măcar 
pândiţi ori urmăriţi; Harrig nu era un deţinut care fuge, ci 
unul cu pedeapsa ispăşită, lăsat să plece unde avea chef. 

— Hadjar?... Întrebă îndată negustorul. 

— Ştie tot, răspunse Harrig. 

— De noaptea asta? 

— De noaptea asta. Dar Sohar... Şi Ahmet, şi Horeb? 

— Ai să-i întâlneşti curând. 

După zece minute, Harrig îşi găsea camarazii în încăperea 
scundă a cafenelei, unde, din prevedere, unul dintre ei 
rămase afară ca să supravegheze drumul. 

La numai o oră după aceea, bătrâna tuaregă şi fiul ei, 
conduşi de Horeb, intrară în cafenea, unde Harrig le 
prezentă situaţia. 

În decursul celor câteva zile de încarcerare, Harrig luase 
deci legătura cu Hadjar. Nu părea suspect ca doi tuaregi, 
zăvorâţi în aceeaşi închisoare, să comunice între ei. 
Dealtfel, căpetenia tuaregă trebuia dusă cât de repede la 
Tunis, în vreme ce Harrig urma să fie eliberat curând. 

Prima întrebare pusă acestuia din urmă, când se întâlni cu 
Djemma şi însoțitorii ei, fu adresata de Sohar: 

— Fratele meu...? 


— Fiul meu?... Adăugă bătrâna. 

— Hadjar e anunţat, răspunse Harrig. Când ieşeam din 
bastion, am auzit lovitura de tun de pe Chanzy... Hadjar ştie 
că va fi îmbarcat mâine dimineaţă şi va încerca să fugă 
chiar în noaptea asta. 

— Dacă mai stă douăsprezece ore, zise Ahmet, n-o să mai 
aibă când. 

— Şi dacă nu reuşeşte? Murmură Djemma cu glas surd. 

— Cu ajutorul nostru, va reuşi! Declară Harrig fară 
ezitare. 

— Dar cum? Întrebă Sohar. 

lată explicaţiile date atunci de Harrig. 

Celula unde îşi petrecea Hadjar nopţile se afla într-un colţ 
al fortului, aproape de curtina8 înălţată în partea dinspre 
mare, şi căreia apele golfului îi scăldau baza. Celula aceea 
dădea într-o curticică îngustă în care deţinutul avea acces, 
împrejmuită fiind de ziduri înalte, cu neputinţă de sărit. 

Într-un capăt al curţii se deschidea un loc de trecere, un 
fel de canal de scurgere ieşit în exteriorul curtinei. Un 
grătar metalic închidea acest canal care se vărsa în mare 
de la o înălţime de vreo zece picioare. 

Or, Hadjar observase că grătarul era deteriorat şi că 
rugina îi mânca barele oxidate de aerul sărat. Nu era greu 
să le smulgă la lăsarea nopţii şi să se târască până la 
orificiul exterior. 

Dar apoi, cum avea să decurgă evadarea lui Hadjar? 
Aruncându-se în mare, va reuşi oare să ajungă la plaja cea 
mai apropiată după ce va fi dat ocol bastionului? Mai avea 
el vârsta şi puterea de a se aventura printre curenţii 
golfului, care trăgeau spre larg? 

Căpetenia tuaregă nu împlinise încă patruzeci de ani. Era 
un bărbat înalt, cu pielea albă, bronzat de soarele fierbinte 
al ținuturilor africane, zvelt, puternic, obişnuit cu toate 
exerciţiile fizice, destinat să rămână vreme îndelungată 
viguros, dată fiind cumpătarea ce-i caracterizează pe 
indigenii din rasa lui, cărora seminţele, smochinele, 


curmalele, produsele lactate le asigură în mod cert hrana 
menită să-i facă robuşti şi răbdători. 

Faptul că Hadjar dobândise o reală influenţă asupra 
tuaregilor nomazi din 'Touat şi din Sahara, împinşi acum 
spre şoturile Tunisiei inferioare, nu era lipsit de temei. Era 
tot atât de curajos pe cât de inteligent. Avea aceste calităţi 
de la mama sa, ca toţi tuaregii care moştenesc sângele 
matern. La ei, într-adevăr, femeia este egală cu bărbatul, 
sau chiar i se impune. Din această cauză un fiu din tată 
sclav şi din mamă nobilă e de origine nobilă, nicidecum 
altfel. Întreaga energie a Djemmei se regăsea în copiii ei, 
ţinuţi mereu pe lângă ea în cei douăzeci de ani de văduvie. 
Sub influenţa ei, Hadjar dobândise calităţile unui apostol, 
cu care şi semăna prin frumosul lui chip încadrat de o 
barbă neagră, prin ochii arzători, prin atitudinea hotărâtă. 
Astfel, auzindu-i glasul, triburile l-ar fi urmat prin 
imensităţile Djeridului dacă el ar fi dorit să le stârnească 
împotriva străinilor şi să le îndemne la războiul sfânt. 

Era, prin urmare, un bărbat în toată puterea vârstei, dar 
nu şi-ar fi putut duce la bun sfârşit tentativa de evadare 
dacă n-ar fi fost ajutat din afară. Într-adevăr, nu era destul 
să ieşi prin canal după ce ai forţat grătarul. Hadjar 
cunoştea golful; ştia că acolo se formează curenţi extrem de 
puternici, chiar dacă mareele sunt slabe, ca pretutindeni în 
bazinul Mediteranei. Ştia că nici un înotător nu le-ar putea 
rezista şi că ar fi împins în larg înainte de a reuşi să pună 
piciorul pe uscat în amonte sau în aval de fort. 

Aşadar, trebuia să găsească o barcă la capătul acelui drum 
de trecere din unghiul pe care îl făcea curtina cu bastionul. 

Aşa sunau informaţiile date de Harrig camarazilor săi. 

Când termină de vorbit, negustorul interveni: 

— Am o barcă, vă stă la dispoziţie. 

— Mă şi conduci? Întrebă Sohar. 

— Când va veni clipa... 

— Dacă îţi respecţi angajamentul, ni le vom ţine şi noi pe 
ale noastre, adăugă Harrig, şi-o să-ţi dublăm suma promisă, 


dacă reuşim... 

— Reuşiţi, afirmă speculantul, care, în calitatea lui de 
levantin, nu vedea în toată povestea aceea decât o afacere 
de unde spera să tragă foloase substanţiale. 

Sohar se ridică şi zise: 

— La ce oră ne aşteaptă Hadjar? 

— Între unsprezece şi miezul nopţii, răspunse Harrig. 

— Barca o să fie acolo cu mult mai devreme, replică Sohar, 
iar după ce-l luăm pe fratele meu în ea, îl conducem la 
moschee, unde ne aşteaptă caii. 

— În locul acela, observă negustorul, nu riscaţi să fiţi 
văzuţi, plaja pe care acostaţi va fi pustie până dimineaţa. 

— Dar barca? Se interesă Horeb. 

— O trageţi pe nisip, de unde o iau eu, răspunse 
negustorul. Mai rămânea de rezolvat o singură problemă. 

— Care dintre noi merge să-l ia pe Hadjar? Întrebă Ahmet. 

— Eu, răspunse Sohar. 

— 'Te însoțesc şi eu, zise bătrâna tuaregă. 

— Nu, mamă, nu! Se împotrivi Sohar. Ajunge dacă suntem 
doi inşi care să conducă barca spre bastion. În caz că ne 
întâlnim cu cineva, ai putea deveni suspectă. Trebuie să 
pleci la moschee. Horeb şi Ahmet au să meargă cu tine. Eu 
şi cu Harrig îl aducem cu barca pe fratele meu... 

Sohar avea dreptate. Djemma pricepu şi spuse doar atât: 

— Când ne despărţim? 

În clipa asta, răspunse Sohar. Într-o jumătate de oră 
ajungeţi la moschee. Înainte de a trece jumătatea asta de 
oră, noi vom fi cu barca lângă fort, la capătul bastionului, 
unde nu riscâăm să fim observați. lar dacă fratele meu nu 
apare la ora stabilită... O să încerc... Da! Încerc să intru la 
el... 

— Aşa, băiatul meu, aşa!... Căci, dacă nu scapă în noaptea 
asta, nu-l mai vedem nicicând... Nicicând! 

Momentul sosise. Horeb şi Ahmet o luară înainte, 
coborând uliţa îngustă ce ducea spre piaţă. Djemma îi 
urma, ascunzându-se în umbră atunci când întâlneau vreun 


grup. Întâmplarea i-ar fi putut pune faţă în faţă cu 
sergentul-major Nicol şi nu trebuia să fie recunoscută de el. 
Dincolo de marginile oazei nu mai era nici un pericol şi, 
dacă se ţineau pe lângă dune, până la moschee n-aveau să 
mai vadă picior de om. 

Puțin mai târziu, Sohar şi Harrig ieşiră din cabaret. Ştiau 
în ce loc se afla barca negustorului şi preferau ca acesta să 
nu-i însoţească deloc: ar fi putut fi zărit de vreun trecător 
întârziat. 

Era în jur de nouă. Sohar şi tovarăşul său urcară din nou 
spre fort, mergând de-a lungul părţii orientate spre sud. 

Înăuntru, ca şi în afară, bastionul părea liniştit; orice 
zgomot s-ar fi auzit în acea atmosferă atât de calmă încât n- 
o străbătea nici cea mai mică adiere, şi atât de întunecată, 
fiindcă nori deşi, nemişcaţi şi grei, acopereau cerul dintr-un 
orizont în altul. 

Abia când ajunseră pe plajă, Sohar şi Harrig întâlniră o 
oarecare animaţie. Treceau pescari, unii întorcându-se cu 
rodul pescuitului lor, alţii căutându-şi bărcile ca să iasă cu 
ele în largul golfului. Ici şi colo, nişte lumini străpungeau 
întunericul şi se încrucişau în toate sensurile. La o jumătate 
de kilometru, crucişătorul Chanzy îşi semnala prezenţa prin 
puternicele sale lanterne, care lăsau dâre luminoase pe 
suprafaţa mării. 

Cei doi tuaregi avură grijă să se ferească de pescari şi se 
îndreptară spre un stăvilar în construcţie de la capătul 
portului. La baza stăvilarului era legată barca negustorului. 
Aşa cum conveniseră, cu o oră mai înainte Harrig se 
asigurase că ea se găsea în acel loc. Două vâsle stăteau 
vârâte sub banchete şi nu-ţi mai rămânea altceva de făcut 
decât să urci. 

În clipa în care Harrig se pregătea să tragă ancora din 
apă, Sohar îl apucă de braţ. Doi oameni de la vamă, care 
supravegheau acea parte a plajei, tocmai veneau spre ei. 
Poate că-l cunoşteau pe proprietarul bărcii şi s-ar fi mirat 
nespus să-i vadă pe Sohar şi pe însoţitorul său 


înstăpânindu-se pe ea. Era mai bine să nu trezească nici un 
fel de bănuieli şi să facă încercarea în cea mai mare taină. 
Fără îndoială, vameşii l-ar fi întrebat pe Sohar ce voiau să 
facă ei cu o ambarcaţiune ce nu le aparţinea şi, fără unelte 
de pescuit, cei doi tuaregi nu s-ar fi putut da drept pescari. 

Se întoarseră aşadar pe plajă şi se ghemuiră sub stăvilar 
fără să fie zăriţi. 

Rămaseră acolo o jumătate de oră bună şi ne putem 
închipui cât de mare era nerăbdarea lor văzându-i pe 
slujbaşi că întârzie în locul acela. Erau cumva de gardă 
până la ziuă?... Nu, căci se îndepărtară în sfârşit. 

Atunci Sohar înainta pe nisip şi, de cum se pierdură 
vameşii în întuneric, îşi chemă prietenul, care veni după el. 

Barca fu trasă până în marginea apei. Harrig se sui în ea; 
apoi Sohar, aşezând ancora în partea din faţă, se îmbarcă şi 
el. 

Cele două vâsle fură potrivite imediat în furcheţi şi, 
manevrate uşurel, împinseră barca dincolo de capătul 
digului, apoi în lungul curtinei cu baza scăldată de apele din 
golf. 

Într-un sfert de oră, Harrig şi Sohar coteau pe după colţul 
bastionului şi se opreau sub gura canalului prin care Hadjar 
voia să încerce să scape... 

Şeful tuareg se afla atunci singur în celula unde trebuia 
să-şi petreacă ultima noapte. Cu o oră mai înainte, paznicul 
închisese cu un zăvor imens poarta micii curţi în care dădea 
pomenita celulă. 

Hadjar aştepta clipa acţiunii cu acea extraordinară 
răbdare a arabului, atât de fatalist şi, pe de altă parte, atât 
de stăpân pe sine în orice împrejurare. Auzise lovitura de 
tun trasă de Chanzy; ştia foarte bine că sosise crucişătorul; 
ştia că va fi îmbarcat a doua zi şi că nu va mai revedea 
niciodată Djeridul, regiunile acelea cu mlaştini seci şi şoturi. 
Dar resemnarea sa pe de-a-ntregul musulmană se împletea 
cu speranţa că-i va reuşi încercarea. Că va putea să iasă 
prin canalul îngust, de asta era sigur; dar camarazii lui vor 


fi izbutit să-şi facă rost de o barcă şi vor fi oare acolo, la 
baza zidului? 

Trecu o oră. Din când în când, Hadjar ieşea din celulă, 
mergea lângă intrarea în canal şi ciulea urechea. Zgomotul 
unei bărci care se freca uşor de curtină ar fi ajuns cu 
claritate până la el. Nu auzea însă nimic şi îşi relua locul, 
rămânând într-o imobilitate deplină. 

Uneori se ducea să tragă cu urechea şi lângă poarta pe 
unde se intra în curticică, pândind paşii gardianului, 
temându-se ca nu cumva să fie îmbarcat chiar în noaptea 
aceea; liniştea cea mai profundă domnea în incinta 
bastionului şi numai paşii santinelei plasate pe platforma 
acestuia o întrerupea când şi când. 

Se apropia miezul nopţii şi el convenise cu Harrig ca, mai 
repede cu o jumătate de oră, să fie la capătul exterior al 
canalului, după ce va fi desprins grătarul din locul său. 
Dacă în acel moment barca era acolo, se va îmbarca 
imediat. Dacă nu era încă sosită, avea să aştepte până la 
primele licăriri ale zorilor şi, cine ştie, poate că va încerca 
să scape înot, cu riscul de a fi purtat de curenţi de-a 
curmezişul golfului Sirta Mică? Avea să fie ultima, singura 
lui şansă de a se sustrage unei condamnări la moarte. 

Hadjar ieşi deci să se asigure că nimeni nu se îndrepta 
spre curte, apoi îşi potrivi hainele în aşa fel încât să-i stea 
strâns lipite de corp şi se strecură în canal. 

Canalul acela avea cam treizeci de picioare lungime şi era 
tocmai atâta de lung cât să poată pătrunde în el un om de 
talie mijlocie. Hadjar trebui să se frece de pereţi, care îi 
sfâşiară câteva pliuri ale burnuzului; însă, târâş, cu preţul 
unor multiple eforturi, ajunse la grătar. 

Grilajul, se ştie, era într-o stare foarte proastă. Barele nu 
mai stăteau fixate solid în piatra care se fărâmiţa sub 
apăsarea mâinii. Fură de ajuns cinci sau şase smucituri ca 
să-l smulgă şi, după ce Hadjar îl răsuci spre perete, 
trecerea rămase liberă. 


Căpetenia tuaregă mai avea doar doi metri până la 
orificiul exterior, dar porţiunea aceea de drum fu cea mai 
neplăcută, deoarece canalul se strâmta spre capăt. Hadjar 
ajunse totuşi, iar acolo nici măcar nu trebui să aştepte. 

Aproape imediat, îi ajunseră la urechi cuvintele: 

— Suntem aici, Hadjar... 

Hadjar făcu un ultim efort şi partea din faţă a corpului său 
ieşi din deschizătură la o înălţime de zece picioare 
deasupra apei. Harrig şi Sonar se îndreptară spre el şi, în 
clipa când se pregăteau să-l ajute, se auzi un zgomot de 
paşi. Îşi putură închipui că zgomotul vine din curticică, 
aşadar că un paznic fusese trimis după deţinut, că voiau să-l 
trimită de acolo imediat... Prizonierul fiind dispărut, avea să 
se dea alarma în bastion. 

Din fericire, nu era vorba de asta. Zgomotul fusese făcut 
de santinela care se plimba pe lângă parapetul dojonului. 
Poate că apropierea bărcii îi atrăsese atenţia. Dar, din locul 
unde stătea, nu putea s-o vadă şi, dealtfel, mica 
ambarcaţiune n-ar fi fost vizibilă în bezna aceea. 

Totuşi, trebuia să se acţioneze cu prudenţă. După câteva 
momente, Sohar şi Harrig îl prinseră pe Hadjar de umeri, îl 
traseră puţin câte puţin şi, în sfârşit, acesta se aşeză alături 
de ei. 

Împinsă puternic, barca porni spre larg. Era preferabil să 
navigheze prin golf până în dreptul moscheii, decât să 
meargă pe lângă zidurile bastionului sau în lungul plajei. 
Dealtfel, trebuiră să evite mai multe bărci care intrau sau 
ieşeau din port, căci acea noapte liniştită era favorabilă 
pescuitului. Trecând pe lângă Chanzy, Hadjar se ridică şi, cu 
braţele încrucişate, îi aruncă o privire lungă, plină de ură... 
Apoi, fără să spună un cuvânt, se aşeză din nou în partea 
din spate a bărcii. 

După o jumătate de oră, debarcau pe nisip; apoi, odată 
trasă barca pe uscat, căpetenia tuaregă şi cei doi însoțitori 
se îndreptară spre moschee, unde ajunseră fără să fi avut 
vreo întâlnire neplăcută. 


Djemma înainta spre fiul ei, îl strânse în braţe şi spuse 
doar: 

— Vino! 

Apoi, dând colţul clădirii, se duse la Ahmet şi Horeb. Trei 
cai aşteptau, gata să ţâşnească la imboldul dat de pintenii 
călăreţilor. 

Hadjar urcă în şa; Harrig şi Horeb făcură la fel. 

„Vino”, spusese Djemma când îşi revăzuse fiul, iar acum 
pronunţă tot un singur cuvânt: 

— Pleacă! Zise ea, întinzând mâna spre ţinutul întunecat al 
Djeridului. 

O clipă mai târziu, Hadjar, Horeb şi Harrig dispărură în 
beznă. 

Până dimineaţa, bătrâna tuaregă rămase împreună cu 
Sohar în moschee. Ea dorise ca Ahmet să se întoarcă la 
Gabes. Se aflase de evadarea fiului ei? Vestea se răspândea 
prin oază? Autorităţile trimiseseră detaşamente în 
urmărirea fugarului? În ce direcţie mergeau să-l caute prin 
Djerid? În sfârşit, se va relansa împotriva şefului tuareg şi a 
partizanilor săi campania care fusese deja întreprinsă şi se 
soldase cu capturarea lui? 

lată ce ţinea atât de mult să ştie Djemma înainte de a-şi 
relua drumul spre regiunea şoturilor. Dar Ahmet nu reuşi 
să afle nimic pe când dădea târcoale prin vecinătatea oazei 
Gab&s. Înainta până avu şi bastionul în raza privirii; trecu 
din nou pe la casa negustorului, care pricepu astfel că 
tentativa reuşise şi că, în sfârşit liber, Hadjar gonea prin 
pustietăţile deşertului. 

Gheşeftarul nu auzise încă vorbindu-se despre evadare, 
fiindcă, în mod precis, el ar fi fost unul dintre primii care 
află vestea. 

Între timp, primele licăriri ale zorilor luminară orizontul în 
partea dinspre răsărit a golfului. Ahmet nu voia să mai 
zăbovească mult. Era foarte important ca bătrâna să 
părăsească moscheea înainte de a se face ziuă, căci era 


cunoscută şi, în lipsa fiului ei, ar fi fost ea însăşi o captură 
de preţ. 

Ahmet o regăsi aşadar încă pe întuneric şi, condusă de el, 
ea apucă din nou calea dunelor. 

Dimineaţa, una dintre bărcile crucişătorului apăru în port 
ca să preia deţinutul şi să-l ducă la bord. 

Când paznicul dechise uşa celulei ocupate de Hadjar, nu 
putu decât să constate dispariţia căpeteniei tuarege. În ce 
condiţii avusese loc evadarea s-a stability cu multă uşurinţă, 
după o cercetare a canalului cu grătarul demontat. Hadjar 
încercase deci să scape înot şi, în acest caz, nu era oare de 
presupus că fusese tras în larg de curenţii golfului? Sau, 
poate, o barcă adusă de complici îl va fi transportat în vreun 
punct oarecare de pe țărm? 

Asta nu se putuse stabili. 

Au fost zadarnice, dealtfel, cercetările făcute prin 
împrejurimile oazei. Nici o urmă de-a fugarului nu s-a putut 
descoperi. Nici şesurile Djeridului şi nici apele Sirtei Mici 
nu-l înapoiară, viu sau mort. 

Capitolul IV MAREA SAHARIANĂ. 

După ce adresase sincere complimente asistenţei care 
răspunsese la apelul său, după ce mulţumise ofiţerilor, 
funcţionarilor francezi şi tunisieni care, împreună cu 
notabilităţile din Gabes, onorau adunarea cu prezenţa lor, 
domnul de Schaller vorbi aşa cum urmează: 

— Trebuie să convenim, domnilor, că, graţie progresului 
ştiinţei, orice confuzie între istorie şi legendă începe să 
devină din ce în ce mai lipsită de temei. Una sfârşeşte prin a 
o judeca pe cealaltă. Una aparţine poeţilor, cealaltă 
savanților şi fiecare dintre aceştia au o clientelă specială. 
Recunoscând meritele legendei, astăzi sunt obligat s-o 
exilez în domeniul imaginaţiei şi să revin la realităţile 
dovedite prin observaţii ştiinţifice. 

Noua sală a Cazinoului din Gabes ar fi reunit cu greu un 
public mai dispus să urmărească interesantele demonstraţii 
ale conferenţiarului. Auditoriul era cucerit dinainte de 


proiectul pe care el urma să-l prezinte. Aşa că, încă de la 
început, cuvintele sale fură primite cu un murmur 
aprobator. Numai unii dintre indigeni, amestecați prin 
public, păreau să păstreze o rezervă prudentă. Asta pentru 
că, de fapt, proiectul căruia domnul de Schaller se pregătea 
să-i facă istoricul nu era văzut deloc cu ochi buni, de o 
jumătate de secol, de triburile sedentare sau nomade din 
Djerid. 

— Vom recunoaşte bucuros, reluă domnul de Schaller, că 
strămoşii erau oameni cu imaginaţie şi istoricii le-au slujit 
cu iscusinţă gusturile, dând drept istorie ceea ce nu era 
decât tradiţie. Expunerile lor se năşteau dintr-un suflu pur 
mitologic. 

Nu uitaţi, domnilor, istorisirile lui Herodot, Pomponius 
Mela şi Ptolemeu. Primul, în a sa Istorie a popoarelor, nu 
vorbeşte oare despre o ţară întinsă până la fluviul Triton, 
care se varsă în golful cu acelaşi nume? Nu povesteşte el, 
ca episod din călătoria argonauţilor, că nava lui Iason, 
împinsă de furtună pe coastele libiene, fu azvârlită spre vest 
până în golful Triton, a cărui margine apuseană nu se 
zărea? Prin urmare, ar trebui să conchidem din această 
povestire că pomenitul golf comunica atunci cu marea. E, 
dealtfel, ceea ce susţine Scylax în Călătorie prin Mediterana 
referitor la acest considerabil lac cu malurile locuite de 
diferite popoare ale Libiei şi care se întindea, probabil, pe 
suprafaţa actualelor mlaştini şi şoturi, dar n-avea legătură 
cu Sirta Mică decât printr-un canal îngust. 

După Herodot, Pomponius Mela este cel care, cam pe la 
începutul erei creştine, mai consemnează existenţa marelui 
lac Triton, numit şi lacul Pallas, a cărui comunicare cu Sirta 
Mică - actualul golf Gabes - a dispărut ca urmare a scăderii 
apelor prin evaporare. 

În sfârşit, după Ptolemeu, nivelul lor continuând să 
coboare, apele s-ar fi stabilit definitiv în patru depresiuni, 
lacurile Triton şi Pallas, lacurile Libiei şi Ţestoasele, cărora 
le corespund şoturile algeriene Melrir şi Rharsa, şoturile 


tunisiene Djerid şi Fedjedj, acestea din urmă reunite adesea 
sub numele de Faraoun. 

Domnilor, trebuie să preluăm şi să renunţăm, mai ales să 
renunţăm la mai mult din aceste legende ale antichităţii, 
care n-au nimic de-a face cu precizia şi cu ştiinţa 
contemporană. Nu, nava lui lason n-a fost aruncată 
niciodată printr-o mare interioară ce n-a comunicat 
nicicând cu Sirta Mică, şi ar fi putut trece peste limita 
țărmului doar dacă ar fi fost înzestrată cu puternicele aripi 
ale lui Icar, cutezătorul fiu al lui Dedal! Observațiile făcute 
pe la sfârşitul secolului al XIX-lea demonstrează 
neîndoielnic că o mare sahariană care să fi acoperit 
întreaga regiune a mlaştinilor şi a şoturilor n-a putut exista 
vreodată, deoarece în anumite puncte altitudinea unora 
dintre depresiuni depăşeşte câteodată cu cincisprezece 
până la douăzeci de metri nivelul golfului Gabes, mai ales în 
apropierea coastei, ţi niciodată marea aceasta, cel puţin în 
decursul timpurilor istorice, n-ar fi avut întinderea de o sută 
de leghe, atribuită de spiritele cu o imaginaţie prea bogată. 

Cu toate acestea, domnilor, reducând-o la dimensiunile 
permise de natura acestor terenuri acoperite de şoturi şi 
lacuri mlăştinoase, n-ar fi imposibil de realizat proiectul 
unei mări sahariene alimentate de apele golfului Gabes. 

Un astfel de proiect a şi fost conceput de câţiva savanţi 
cutezători şi practici, dar execuţia lui, după nenumărate 
peripeții, n-a putut fi dusă la bun sfârşit; vreau să vă 
reamintesc istoria sa, ca şi încercările zadarnice şi 
cumplitele decepţii care au durat ani şi ani... 

O mişcare de aprobare se făcu simțită în public şi, cum 
conferenţiarul arăta cu mâna o hartă cu detaliile mărite, 
agăţată pe perete deasupra estradei, toate privirile se 
îndreptară într-acolo. 

Harta conţinea acea parte a Tunisiei şi Algeriei 
meridionale pe care o traversează paralela treizeci şi patru, 
şi care se întinde între trei şi opt grade longitudine. Mari 
depresiuni se conturau la sud-est de Biskra. Mai întâi 


ansamblul solurilor algeriene, aflate sub nivelul apelor 
Mediteranei şi cuprinse sub denumirile de Melrir, Marele 
şot, şotul Asloudje şi altele, până la frontiera Tunisiei. De la 
capătul soţului Melrir, era indicat canalul care le unea cu 
Sirta Mică. 

La nord se desfăşurau platourile parcurse de diferite 
triburi; la sud, vasta regiune a dunelor. Erau plasate cu 
precizie principalele oraşe şi târguşoare ale ținutului: 
Gabes pe ţărmul golfului, La Hammă în sud, Limagnes, 
Softim, Bou-Abdallah şi Bechia pe limba de pământ 
prelungită între Fedjedj şi Djerid; Seddada, Kri, Tozeur, 
Nefta în spaţiul dintre Djerid şi Rharsa; Chebika la nord şi 
Bir Klebia în vestul acesteia din urmă; în sfârşit, Zeribet-Ain 
Naga, Tahir Rassou, Mraier, Fagoussa în vecinătatea căii 
ferate transsahariene, proiectată la vest de solurile din 
Algeria. 

Auditoriul putea deci cuprinde pe hartă ansamblul 
depresiunilor, între care Rharsa şi Melrir, aproape în 
întregime inundabile, trebuiau să formeze noua mare 
africană. 

— Dar, reluă domnul de Schaller, oricât ar fi aranjat natura 
în mod fericit depresiunile încât să primească apele Sirtei 
Mici, asta nu se putea realiza decât după o serioasă muncă 
de nivelare a terenului. Or, prin 1872, în timpul unei 
expediţii ce traversa deşertul saharian, domnul senator al 
Oranului, Pomel, şi inginerul de mine Rocard au afirmat că 
lucrarea nu putea fi executată, dată fiind conformaţia 
şoturilor. Cercetarea se reluă apoi în condiţii mai bune, în 
1874, de către căpitanul de stat-major Roudaire, căruia îi 
aparţine prima idee a acestei opere extraordinare. 

Din toate părţile izbucniră aplauze la auzul numelui 
ofițerului francez, aclamat cum mai fusese în repetate 
rânduri şi cum va trebui să fie întotdeauna. De fapt, 
numelui său era cazul să-i fie alăturate şi cele ale domnilor 
de Freycinet, preşedinte al Consiliului de miniştri din acea 


vreme, şi Ferdinand de Lesseps, care, mai târziu, 
proiectaseră gigantica întreprindere. 

— Domnilor, urmă conferenţiarul, de această dată 
îndepărtată se leagă prima explorare ştiinţifică a regiunii 
pe care o mărginesc la nord munţii Aures, la treizeci de 
kilometri sud de Biskra. Într-adevăr, 1874 este anul când 
cutezătorul ofiţer a luat în studiu proiectul mării interioare, 
căruia urma să-i consacre atâtea eforturi. Dar putea el, 
oare, să prevadă că vor apărea o mulţime de obstacole 
asupra cărora poate că energia sa n-avea să ajungă să 
triumfe? Orice ar fi fost, datoria noastră este să-i aducem 
acestui om curajos şi învăţat omagiul ce i se cuvine. 

După primele cercetări realizate de iniţiatorul acestei 
întreprinderi, ministrul Instrucțiunii publice îl însărcină în 
mod oficial pe căpitanul Roudaire cu diverse misiuni 
ştiinţifice legate de explorarea regiunii. Fură efectuate 
observaţii geodezice foarte exacte, care aveau drept scop 
descrierea precisă a reliefului acestei părţi din Djerid. 

Este momentul când legenda a trebuit să dispară din calea 
realităţii: regiunea despre care se spusese că a fost cândva 
o mare cu deschidere spre Sirta Mică n-avusese niciodată 
astfel de condiţii. Mai mult, depresiunea socotită în 
întregime inundabilă, de la pragul golfului Gabes ţi până la 
capătul şoturilor algeriene, avea calitatea asta doar în 
proporţie restrânsă. Dar din faptul că marea sahariană n-ar 
fi avut dimensiunile atribuite la început de credinţa 
populară nu reieşea că proiectul trebuia să fie abandonat. 

— În principiu, zise domnul de Schaller, se crezuse că 
marea cea nouă putea să se întindă pe o suprafaţă de 
cincisprezece mii de kilometri pătraţi. Or, din această cifră 
trebui să se scadă cinci mii pentru mlaştinile tunisiene, cu 
nivelul mai ridicat decât al Mediteranei. În realitate, după 
aprecierile căpitanului Roudaire, trebuia redusă la opt mii 
de kilometri pătraţi suprafaţa inundabilă a solurilor Rharsa 
şi Melrir, a căror adâncime avea să fie cu douăzeci şi şapte 
de metri sub nivelul apelor din golful Gabes. 


Plimbând pe hartă un indicator şi explicând amănunţit 
peisajul panoramic de sub ochii săi, domnul de Schaller 
reuşi apoi să-şi antreneze auditoriul prin această parte a 
vechii Libii. 

Mai întâi de toate, în regiunea lacurilor mlăştinoase, 
pornind de pe litoralul cu cote superioare nivelului mării - 
cea mai joasă de 15,52 în, cea mai înaltă de 31, 45 în - 
altitudinea maximă se află nu departe de pragul Gabes. 
Dacă te îndrepţi spre vest, întâlneşti primele depresiuni 
mari abia în cuveta9 şotului Rharsa, la două sute douăzeci 
şi şapte de kilometri depărtare de mare, pe o lungime de 
patruzeci de kilometri. Apoi solul se înalţă pe o distanţă de 
treizeci de kilometri, până la pragul Asloudje, ca să coboare 
din nou în următorii cincizeci de kilometri spre şotul Melrir, 
în mare parte inundabil pe o întindere de cincizeci şi cinci 
de kilometri. În acest punct se întâlneşte meridianul 3* 40” 
cu paralela noastră, iar distanţa care îl desparte de golful 
Gabes este de patru sute doi kilometri. 

— Aşa indică, domnilor, reluă de Schaller, lucrarea 
geodezică efectuată în aceste regiuni. Însă, dacă opt mii de 
kilometri pătraţi erau în mod precis, ca urmare a cotei lor 
negative, apți să primească apele golfului, nu cumva 
deschiderea unui canal de două sute douăzeci şi şapte de 
kilometri, dată fiind natura solului, întrecea puterile 
omeneşti? 

După un mare număr de sondaje, căpitanul Roudaire 
considera că nu. Aşa cum se spusese în acea vreme într-un 
remarcabil articol al domnului Maxime Helene, nu era 
vorba despre un canal care să traverseze un deşert nisipos 
ca la Suez, sau munţi calcaroşi ca în Panama şi Corint. Aici 
terenul este departe de a avea soliditatea acelora. 
Debleierea10 urma să se facă într-o crustă saliferă şi, după 
un drenaj, solul ar fi fost destul de asanat încât să permită 
realizarea lucrării. Până şi pe pragul ce separă golful Gabes 
de primul lac mlăştinos, aşadar pe o întindere de vreo 
douăzeci de kilometri, târnăcopul urma să întâlnească doar 


un banc calcaros de treizeci de metri adâncime. Restul 
săpăturii avea să se facă în teren uşor. 

Conferenţiarul rezumă şi aminti apoi cu mare precizie 
avantajele care, după Roudaire şi continuatorii săi, trebuiau 
să rezulte din această operă gigantică. 

În primul rând, clima Algeriei şi a Tunisiei s-ar fi ameliorat 
considerabil. Sub acţiunea vânturilor din sud, norii formaţi 
de vaporii noii mări s-ar transforma în ploi binefăcătoare 
pentru întreaga regiune, sporindu-i producţia agricolă. În 
plus, depresiunile tunisiene Djerid şi Fedjedj, solurile 
algeriene Rharsa şi Melrir, actualmente mlăştinoase, s-ar 
însănătoşi sub stratul adânc al apelor statornice. După 
asemenea ameliorări fizice, ce avantaje comerciale ar 
dobândi regiunea aceea transformată de mâna omului! În 
sfârşit, domnul Roudaire îşi arunca pe bună dreptate în joc 
ultimele argumente: faptul că zona de la sudul munţilor 
Aures ţi Atlas va fi străbătută de drumuri noi, cu securitatea 
caravanelor mai serios asigurată; că o flotilă comercială va 
dezvolta negoţul în întreg ţinutul, ceea ce depresiunile nu 
permiteau până acum; că trupele, având posibilitatea să 
debarce la sud de Biskra, ar asigura liniştea, făcând 
totodată să crească influenţa franceză în această parte a 
Africii.11 

— Şi totuşi, reluă conferenţiarul, deşi proiectul mării 
interioare fusese studiat cu o deosebită atenţie, deşi 
operaţiile geodezice au fost conduse cu cea mai riguroasă 
grijă, numeroşi adversari veniră să nege avantajele pe care 
regiunea le-ar fi avut în urma importantei lucrări. 

Şi domnul de Schaller pomeni pe rând argumentele 
reproduse în articole publicate de diferite ziare pe timpul 
când un război nemilos începuse împotriva operei 
căpitanului Roudaire. 

Mai întâi, se spunea, atât de lung era canalul care ducea 
apele din golful Gabes în ţotul Rharsa, apoi în ţotul Melrir, ţi 
atât de mare capacitatea noii mări - douăzeci şi opt de 


miliarde de metri cubi - încât depresiunile nu s-ar fi putut 
umple niciodată. 

Apoi s-a afirmat că, încetul cu încetul, apa sărată a mării 
sahariene se va infiltra în solul oazelor din vecinătate şi, 
urcând la suprafaţă printr-un efect de capilaritate naturală, 
avea să distrugă vastele plantaţii de curmali, bogăţia ţării. 

Apoi, nişte critici - altfel destul de serioşi - au dat asigurări 
că apele mării nu vor ajunge nicicând în depresiuni, că ele 
se vor evapora neîncetat în drumul lor prin canal. Or, în 
Egipt, sub razele arzătoare ale unui soare asemănător celui 
din Sahara, lacul Monzaleth, despre care se spunea că nu 
poate fi umplut, s-a umplut totuşi, deşi secţiunea canalului 
nu trecea acolo de o sută de metri. 

Apoi, s-a pretextat imposibilitatea, sau cel puţin 
dificultăţile costisitoare pe care le-ar pretinde deschiderea 
canalului. Dar la verificări s-a constatat că solul, începând 
de la pragul Gabes ţi până la primele depresiuni, era atât 
de moale încât sonda se scufunda singură, sub propria ei 
greutate. 

Apoi urmau pronosticurile cele mai supărătoare invocate 
de detractorii lucrării: 

Fiind prea joase, malurile şoturilor s-ar transforma curând 
în mlaştini, focare dezgustătoare ce vor infecta regiunea. În 
loc să sufle dinspre sud, cum pretindeau autorii proiectului, 
vânturile dominante ar sufla mai degrabă dinspre nord. 
Ploile născute din evaporarea noii mări, în loc să cadă pe 
câmpiile Algeriei şi Tunisiei, se vor pierde inutil pe 
nesfârşitele întinderi nisipoase ale marelui deşert. 

Aceste critici deschiseră o perioadă nefastă, cu 
evenimente tocmai potrivite pentru a evoca ideea de 
fatalitate în nişte ţinuturi unde fatalismul e atotstăpânitor - 
evenimente săpate adânc în memoria tuturor celor care au 
trăit atunci în Tunisia. 

Proiectele căpitanului Roudaire subjugaseră imaginaţia 
unora şi treziseră pasiunea speculativă a altora. Domnul de 
Lesseps, care făcea parte din prima categorie, pusese 


afacerea la inimă până în momentul când atenţia i-a fost 
abătută spre străpungerea istmului Panama. 

Lucrurile, atâtea câte s-au petrecut, n-au rămas fără efect 
asupra fanteziei indigenilor din acele ţinuturi, nomazi sau 
sedentari, care vedeau întreaga parte de sud a Algeriei 
intrată în stăpânirea ghiaurilor şi sfârşitul siguranţei, 
independenţei şi al însăşi soartei lor legate de hazard. 
Invazia mării prin pustietăţile lor ar fi fost urmată de o 
dominație multiseculară. S-a născut astfel o agitaţie surdă 
între triburi, de teama unui atentat la privilegiile lor, sau cel 
puţin la cele pe care singure şi le acordau. 

Tocmai atunci căpitanul Roudaire, slăbit, se stinse mai 
curând de decepţie decât de boală. Iar opera visată de el 
amorţi vreme îndelungată, până când, la câţiva ani după 
cumpărarea de către americani a canalului Panama în 1904, 
nişte ingineri şi financiari străini îi reluară proiectele şi 
întemeiară o societate care, sub numele de Compania 
franco-străină, se organiză în vederea începerii lucrărilor şi 
a ducerii lor la bun sfârşit. 

Întrucât ideea pătrunderii spre Sahara câştigase 
numeroase spirite, mişcarea produsă în acest sens în vestul 
algerian, în Orania, se întărea pe măsură ce cădea în uitare 
proiectul abandonat al lui Roudaire. Calea ferată trecea 
deja de localitatea Beni-Ounif, în oaza Figuig, devenind 
capăt avansat al transsaharianului. 

— N-am să intru acum, continuă domnul de Schaller, în 
consideraţii retrospective asupra operaţiunilor acestei 
companii, asupra energiei de care a dat dovadă şi asupra 
remarcabilelor lucrări întreprinse de ea, cu mai multă 
cutezanţă decât chibzuinţă. A acţionat, după cum ştiţi, pe o 
suprafaţă foarte întinsă; succesul nefiind deloc îndoielnic 
pentru ea. Compania se preocupa de toate, între altele şi de 
serviciul forestier căruia îi încredinţase misiunea de a fixa 
dunele, la nord de şoturi, prin mijloacele folosite în landele 
Franţei spre a proteja coastele de dubla invazie a mării şi a 
nisipurilor. Cu alte cuvinte, înainte de realizarea proiectelor 


sale, i s-a părut necesar, indispensabil chiar, să pună oraşele 
existente, sau cele ce urmau să fie construite mai târziu, şi 
la fel oazele, la adăpost de surprizele unei mări viitoare 
care în mod precis nu avea să fie un lac liniştit, prin urmare 
era mai prudent să fii din bună vreme prevăzător. 

În acelaşi timp, era necesar un întreg sistem hidraulic 
pentru amenajarea apelor potabile din ueduri. Nu trebuia 
oare să eviţi lezarea obiceiurilor şi intereselor localnicilor? 
Acesta era preţul succesului. Şi, iarăşi, dincolo de săpături, 
nu era cazul să se instaleze porturi din al căror cabotaj, 
organizat la iuţeală, să se scoată imediat profit? 

Pentru aceste operaţii începute din toate părţile în acelaşi 
timp, apărură aglomerări de lucrători, oraşe provizorii se 
înălţară subit acolo unde, în ajun, ca să zic aşa, domnea o 
pustietate aproape deplină. Deşi revoltați din punct de 
vedere moral, nomazii intraseră printre muncitori. Inginerii 
erau deosebit de zeloşi, iar cunoştinţele lor nesecate 
impuneau masei de oameni de sub ordinele lor, şi care 
aveau în ei o încredere nemărginită. Sudul Tunisiei începea 
să devină un adevărat stup uman fără grija zilei de mâine, 
năpădit de tot soiul de speculanţi, afacerişti, traficanţi, 
ostenind să-i exploateze pe primii pionieri, aceştia din urmă 
fără vreo şansă să se aprovizioneze din împrejurimi şi 
obligaţi astfel să rămână, în ce priveşte mijloacele de trai, la 
cheremul furnizorilor apăruţi de cine ştie unde, şi pe care îi 
întâlneai întotdeauna în locuri cu o asemenea afluenţă. 

lar deasupra tuturor acestor necesităţi materiale 
irecuzabile, plana ideea unui pericol apropiat, dar nevăzut; 
sentimentul unei ameninţări nedefinite, ceva comparabil cu 
neliniştea vagă ce precede toate cataclismele atmosferice, 
tulburând o mare mulţime înconjurată în fond de o imensă 
singurătate; o singurătate în care se ghicea ceva, nu se ştie 
ce, dar în mod sigur ceva misterios, în acele împrejurimi 
fără margini, ca să spunem aşa, unde nu se vedea nicio 
vietate, om sau animal, şi unde totul părea că se sustrage 
privirii şi auzului lucrătorilor. 


Domnilor, eşecul apăru, ca urmare a lipsei de prevedere şi 
a calculelor greşite, iar Compania franco-străină dădu 
faliment. De atunci încoace lucrurile au stagnat, dar mi-am 
propus să vă vorbesc despre putinţa de a relua opera 
întreruptă. Compania intenţionase să le facă pe toate odată, 
lucrări de cele mai diverse naturi, speculaţii de tot felul, şi 
mulţi dintre dumneavoastră îşi mai amintesc de trista zi 
când fu obligată să-şi suspende plăţile fără să-şi fi încheiat 
programul exagerat de întins. Hărțile pe care vi le arătăm 
chiar acum înfăţişează lucrările începute de Compania 
franco-străină. 

Dar aceste lucrări neterminate există; climatul african, în 
mod esenţial conservator, nu le-a distrus şi nici măcar nu le- 
a avariat, încât nimic nu e mai legitim pentru o societate 
nouă, a noastră, Societatea mării sahariene, decât să le 
folosească spre binele şi succesul întreprinderii, urmând să 
se stabilească o despăgubire în funcţie de starea în care le 
vom găsi. Atâta doar că e necesar să fie cunoscute de visu 
să se ştie în ce măsură putem conta pe ele. Aşa că din acest 
motiv mi-am propus să le inspectez temeinic, mai întâi 
singur, apoi, mai târziu, însoţit de ingineri specialişti, şi 
întotdeauna sub protecţia unei escorte destul de 
numeroase încât să asigure securitatea posturilor şi a 
şantierelor recent înfiinţate sau pe cale de a se înfiinţa, aşa 
cum e escorta noastră pe durata unui traseu pe care, puteţi 
fi siguri, îl vom scurta atâta cât va fi posibil. 

Nu pentru că m-ar îngrijora prea mult indigenii, în ciuda 
complicaţiei datorate aşezării câtorva grupuri de tuaregi pe 
teritoriile din sud, întâmplare ce-şi va avea, poate, partea ei 
bună. N-au fost oare beduinii deşertului buni colaboratori 
când s-a străpuns istmul Suez? Deocamdată par liniştiţi, dar 
sunt cu simţurile treze şi n-ar trebui să avem prea multă 
încredere în inerția lor aparentă. Cu un soldat brav şi 
experimentat cum e căpitanul Hardigan, sigur de cei pe 
care-i comandă şi foarte bun cunoscător al obiceiurilor şi 
tradiţiilor ciudaţilor locuitori ai acestor ţinuturi, credeţi-mă, 


nu avem de ce ne teme. La întoarcere vă vom comunica 
observaţii absolut precise şi vom stabili, cu o strictă 
exactitate, devizul de achiziţionare a afacerii, în felul 
acesta, o să vă puteţi asocia gloriei şi, îndrăznesc s-o spun, 
beneficiului unei întreprinderi grandioase, pe cât de 
fericită, pe atât de patriotică, pe care, chiar condamnată la 
început, o vom realiza datorită dumneavoastră, spre lauda 
şi prosperitatea patriei care ne va ajuta şi va şti să facă, la 
fel ca în sudul Oranului, din triburile încă duşmănoase, 
paznicii cei mai credincioşi şi cei mai siguri ai 
incomparabilei noastre cuceriri a naturii. 

Domnilor, ştiţi cine sunt şi ştiţi de asemenea cu ce forţe 
contribui la această măreaţă operă, forţe financiare şi 
intelectuale, a căror strânsă îmbinare sfidează orice 
piedică. Grupaţi în jurul noii Societăţi, vă garantez că vom 
izbândi acolo unde au eşuat înaintaşii, mai slab echipați 
decât noi, iată ce am vrut să vă spun înainte de a pleca spre 
sud. Cu o încredere deplină în succes şi cu o dăruire 
constantă, de care să nu vă îndoiţi, restul va merge de la 
sine, şi aşa se va în-tâmpla că, la o sută de ani după ce 
drapelul francez a fost înfipt pe fortăreaţa din Alger, vom 
vedea flotila noastră evoluând pe marea sahariană şi 
aprovizionându-ne posturile din deşert. 

Capitolul V CARAVANA. 

După întoarcerea din proiectata expediţie, aşa cum 
anunţase domnul de Schaller cu prilejul reuniunii de la 
Cazino, lucrările aveau să fie reluate energic şi cu 
rânduială, iar apele golfului urmau a fi în sfârşit dirijate în 
noul canal prin străpungerea pragului Gabes. Dar, mai 
înainte, era indispensabil să se verifice la faţa locului tot ce 
rămăsese din vechile lucrări, iar în acest scop părea util să 
se parcurgă toată zona Djerid, urmărindu-se traseul 
primului canal până la vărsarea lui în şotul Rharsa, traseul 
celui de-al doilea de la Rharsa până la şotul Melrir, prin 
şoturile de mai mică însemnătate care le despart, apoi, 
după joncţiunea cu o coloană de muncitori angajaţi la 


Biskra, să se facă înconjurul ultimului şot pomenit, 
stabilindu-se amplasarea diverselor porturi ale mării 
sahariene. 

Pentru punerea în valoare a celor două milioane cinci sute 
de mii de hectare de teren concesionat de stat Companiei 
franco-străine şi pentru eventuala răscumpărare a 
lucrărilor efectuate de această companie şi a materialului 
important care se mai putea folosi, luase fiinţă o puternică 
societate sub direcţia unui consiliu de administraţie cu 
sediul la Paris. Publicul părea să fi primit favorabil acţiunile 
şi obligaţiunile emise de societatea cea nouă. Bursa le 
păstra la un curs ridicat ce oglindea reuşita financiară în 
importante afaceri şi în lucrări publice dintre cele mai 
folositoare, succese datorate celor aflaţi în fruntea 
asociaţiei. 

Viitorul uneia dintre cele mai apreciabile opere de la 
mijlocul secolului douăzeci părea deci asigurat sub toate 
aspectele. 

Inginerul-şef al noii societăţi era tocmai conferenţiarul 
care făcuse istoricul lucrărilor executate înaintea lui. 
Expediția proiectată spre a cerceta starea actuală a acelor 
lucrări urma să fie condusă de el. 

În vârstă de patruzeci de ani, domnul de Schaller era un 
bărbat de talie mijlocie, cu capul, tare „sau mai degrabă „cu 
capul pătrat „, ca să folosesc expresia vulgară, având părul 
tuns ca peria, mustaţa blond-roşcată, o gură cu buze 
subţiri, ochi vii, privirea de o extremă fixitate. Umerii săi 
largi, membrele bine dezvoltate, pieptul bombat în care 
plămânii funcționau în voia lor ca o maşină la înaltă 
presiune într-o încăpătoare sală bine aerisită, indicau o 
constituţie dintre cele mai solide. Cât priveşte moralul, 
inginerul îl avea tot atât de bine „clădit „ca şi fizicul. Cu 
studii politehnice temeinic făcute, atrăsese prin primele 
sale lucrări atenţia asupra lui şi urmă cu paşi repezi calea 
succesului. Niciodată, dealtfel, vreo mentalitate n-a fost mai 
pozitivă decât a sa. Spirit chibzuit, metodic, matematic, 


dacă se acceptă cumva un asemenea epitet, nu se lăsa furat 
de nici o iluzie; şansele şi neşansele unei situaţii sau afaceri 
le calcula cu o precizie „împinsă până la a zecea zecimală”, 
aşa se spunea despre el. Socotea totul, punea totul în 
ecuaţii şi, dacă simţul imaginaţiei i-a fost refuzat vreunei 
fiinţe umane, asta i s-a întâmplat tocmai omului-cifră, 
omului-algebră însărcinat să ducă la bun sfârşit atât de 
importantele lucrări ale mării saharicne. 

În fond, din momentul când domnul de Schaller, după ce 
studiase cu detaşare şi minuţiozitate proiectul căpitanului 
Roudaire, îl declarase realizabil, el chiar era astfel, şi era 
neîndoielnic că, sub conducerea sa, nici o greşeală nu va 
reuşi să se strecoare fie în partea materială, fie în partea 
financiară a proiectului. „De vreme ce de Schaller s-a vârât 
în ea, afacerea nu poate fi decât bună!” repetau bucuros cei 
care îl cunoşteau pe inginer şi totul dovedea că nu se 
înşelau. 

Domnul de Schaller dorise să cereteze perimetrul viitoarei 
mări, să constate că nimic nu va opri trecerea apei prin 
primul canal până la Rharsa şi prin al doilea până la Melrir, 
să verifice starea râpelor şi albiilor ce vor cuprinde masa 
aceea lichidă în greutate de douăzeci şi opt de miliarde de 
tone. 

Întrucât schema viitorilor săi colaboratori trebuia să 
cuprindă atât personal provenit din vechea Companie, cât şi 
ingineri sau antreprenori noi, dintre care mulţi - şi din cei 
mai importanţi - nu se aflau atunci la Gabes, inginerul-şef, 
ca să evite orice conflict ulterior de atribuţii, hotărâse să nu 
ia cu el nici un membru al personalului de la Societate, încă 
incomplet. 

Îl însoțea însă un servitor, valet sau mai degrabă un 
„perie-uniformă”, calificativ justificat dacă n-ar fi fost civil, 
ori şi mai bine acela de „ordonanţă”. Punctual, metodic, 
„Militarizat”, ca să spunem aşa, deşi nu se înrolase 
niciodată, domnul Francois era exact omul necesar 
stăpânului său. Înzestrat cu o sănătate perfectă, suporta 


fără să se plângă eforturi dintre cele mai mari şi nu fusese 
scutit de ele în cei zece ani de când era în slujba 
inginerului. Vorbea puţin, dar, dacă economisea cuvintele, o 
făcea în profitul cugetării. Un om calculat şi pe care domnul 
de Schaller îl considera un desăvârşit instrument de 
precizie. Era sobru, era discret, era curat, n-ar fi lăsat să 
treacă douăzeci şi patru de ore fără să se bărbierească, nu 
purta nici favoriţi, nici mustață, şi niciodată, chiar şi în 
împrejurările cele mai dificile, nu neglijase această operaţie 
cotidiană. 

Se înţelege cu uşurinţă că expediţia, organizată de 
inginerul-şef de la Societatea franceză a mării sahariene, n- 
ar fi putut avea loc fără să se fi luat măsuri de precauţie. 
Dacă s-ar fi aventurat singuri, el şi valetul său, de-a 
curmezişul Djeridului, domnul de Schaller ar fi dat dovadă 
de o adevărată imprudenţă. Căile de comunicaţie, se ştie, 
nu erau prea sigure, nici măcar pentru caravane, prin acele 
ţinuturi străbătute neîncetat de nomazi, şi asta în ciuda 
vechilor aşezări ale Companiei, prost păstrate ori pierite, 
într-un cuvânt, extrem de împrăştiate, şi a celor câteva 
posturi de siguranţă ce fuseseră înfiinţate odinioară şi 
retrase de ani şi ani. Cum să uiţi agresiunile lui Hadjar şi 
ale bandei sale, dar mai ales pe acel şef temut care, odată 
prins şi încarcerat, dispăruse mai înainte ca meritata 
pedeapsă cc-l aştepta să fi curăţat ţara de prezenţa lui? Era 
uşor de prevăzut că intenţiona să se apuce din nou de 
tâlhării. 

Dealtfel, împrejurările actuale păreau să fie în favoarea sa. 
Mai trebuia să treacă mult până când arabii din sudul 
Algeriei şi al Tunisiei, şi cu atât mai mult sedentarii sau 
nomazii din Djerid, să accepte fără proteste executarea 
proiectului căpitanului Roudaire. Ea atrăgea după sine 
distrugerea mai multor oaze din Rharsa şi din Melrir. 
Proprietarii urmau să fie despăgubiţi, fireşte, dar mult mai 
puţin avantajos decât le-ar fi convenit lor. Cu siguranţă, 
anumite interese fuseseră lezate şi proprietarii aceia erau 


apucaţi de o ură profundă la gândul că parcelele lor fertile 
aveau să dispară curând sub apele venite din Sirta Mică. Iar 
acum, printre populaţiile cărora noua stare de lucruri le 
strica obiceiurile, trebuiau socotiți şi tuaregii, mereu 
dispuşi să-şi reia viaţa de aventură, de jefuitori ai 
caravanelor; ce se va întâmpla cu ei când nu vor mai fi 
drumuri între bălți şi şoturi, când negoţul nu va mai fi făcut 
de caravanele care din vremuri imemoriale străbat deşertul 
spre Biskra, Touggourt sau Gabes? Mărfurile vor fi 
transportate în sudul munţilor Aures de o flotilă de goelete, 
şebecuril12, tartane, bricuri şi nave cu trei catarge, veliere 
şi vapoare, ca şi de o întreagă baharia său marină indigenă. 
Şi, pe acestea, cum le-ar fi trecut tuaregilor prin minte să le 
atace? Ar fi însemnat sfârşitul rapid al triburilor ce trăiau 
din piraterie şi jaf. 

Era de înţeles, prin urmare, că o agitaţie mocnită domnea 
printre aceste populaţii aparte. Imamii o stârneau la 
răzvrătire. De multe ori, muncitorii arabi angajaţi la 
lucrările de deschidere a canalului fură atacați de bande 
furioase şi, în apărarea lor, a fost nevoie de intervenţia 
trupelor algeriene. 

— Cu ce drept, se predica în moschei, vor aceşti străini să 
facă din oazele şi din câmpiile noastre o mare? De ce vor ei 
să desfacă ceea ce a făcut natura? Nu-i destul de întinsă 
Mediterana de vor să-i adauge şi şoturile noastre?! Păgânii 
n-au decât să navigheze cât le place, dacă asta-i voia lor, 
dar noi, noi suntem oamenii uscatului, iar Djeridul e sortit 
drumurilor de caravane, nu navelor! Trebuie nimiciţi 
străinii înainte ca ei să înece ţinutul care ne aparţine, 
pământul străbunilor noştri, invadat de mare! 

Agitaţia mereu în creştere îşi avusese contribuţia ei la 
ruina Companiei franco-străine; apoi, cu timpul, păru să se 
fi potolit ca urmare a încetării lucrărilor; însă invadarea 
deşertului de către mare rămăsese ca o obsesie în mintea 
populaţiei din Djerid. Întreţinută cu grijă de tuaregi 
începând de la cantonarea lor în sud, ca şi de hagiii sau 


pelerinii întorşi de la Mecca şi care legau cu uşurinţă 
pierderea independenţei coreligionarilor lor din Egipt de 
deschiderea canalului Suez, ea continua să fie pentru toţi o 
preocupare ce nu se potrivea deloc cu fatalismul musulman. 
Instalaţiile acelea abandonate, cu fantastice maşinării de 
dragat prevăzute cu pârghii extraordinare, ca nişte braţe 
de monştri, cu excavatoare considerate pe bună dreptate 
nişte uriaşe caracatiţe terestre, jucau un rol fabulos în 
povestirile improvizatorilor din regiune, gen consumat cu 
aviditate de la poveştile din O mie şi una de nopţi încoace şi 
de la celelalte producţii ale nenumăraţilor povestitori arabi, 
persani sau turci. 

Povestirile pomenite mențineau în spiritul indigenilor 
obsesia invaziei mării, trezind din nou amintirile celor de 
demult. 

Or, nu va fi de mirare că, nu o singură dată, înainte de a fi 
arestat, Hadjar şi adepţii săi se dedaseră la diverse acte de 
agresiune în vremea despre care vorbim. 

Expediția inginerului urma, aşadar, să se desfăşoare sub 
protecţia unei escorte de spahii. Aceasta avea să stea sub 
ordinele căpitanului Hardigan şi ale locotenentului Villette 
şi ar fi fost greu de făcut o alegere mai bună, căci cei doi 
ofiţeri, cunoscători ai sudului şi purtători încununaţi de 
succes ai campaniei dure contra lui Hadjar şi a bandei sale, 
erau preocupaţi şi de măsurile de siguranţă ce trebuiau 
luate pentru viitor. 

Căpitanul Hardigan era în toată puterea vârstei - abia 
treizeci şi doi de ani - inteligent, curajos, dar de un curaj ce 
nu excludea deloc prudenţa, obişnuit din plin cu asprimea 
climatului african, şi de o răbdare probată cu vârf şi îndesat 
în decursul diverselor sale companii. Era ofiţerul în cea mai 
completă accepţiune a termenului, militar de suflet, care nu 
vedea altă meserie pe lume decât cea de soldat. Dealtfel, 
fiind celibatar şi chiar fără rude apropiate, n-avea altă 
familie decât regimentul, n-avea alţi fraţi decât camarazii 
lui. În regiment era mai mult decât stimat, era iubit; cât 


despre oamenii săi, atât din dragoste cât şi din 
recunoştinţă, ar fi acţionat pentru el până la sacrificiu. 
Putea aştepta totul de la ei, fiindcă putea să le ceară totul. 

În ce-l pri, veşte pe locotenentul Villette, va fi suficient să 
spunem că, brav precum căpitanul său, la fel de energic şi 
chibzuit ca el, şi tot ca el neobosit şi excelent călăreț, îşi 
dăduse deja examenul cu prilejul expedițiilor anterioare. 
Era un ofiţer de nădejde, dintr-o familie bogată, de 
industriaşi, şi avea deschis în faţă un viitor strălucit. leşit 
printre primii de la şcoala din Saumur, urma să primească 
în curând un grad superior: 

Locotenentul Villette era pe punctul de a fi chemat în 
Franţa când se hotări expediţia prin Djerid. Aflând că avea 
s-o conducă Hardigan îl căută pe ofiţer şi-i spuse: 

— Domnule căpitan, m-aş bucura mult să fiu cu 
dumneavoastră... 

— Şi eu m-aş bucura mult dacă ai fi, răspunse căpitanul pe 
acelaşi ton, al unei bune şi sincere camaraderii. 

— Tot aşa de bine m-aş putea întoarce în Franţa şi peste 
două luni. 

— Tot aşa de bine, dragul meu Villette, ba chiar mai bine, 
fiindcă ai raporta acolo cele mai proaspete informaţii 
despre marea sahariană! 

— Într-adevăr, domnule căpitan, şi o să vedem pentru 
ultima dată şoturile algeriene înainte ca ele să dispară sub 
ape... 

— Dispariţie care, după câte se pare, va dura atâta cât va 
dura şi bătrâna Africă, răspunse Hardigan, adică tot atâta 
cât şi lumea noastră scăldată de razele lunii. 

— Avem motive s-o credem, domnule căpitan! Prin urmare, 
ne-am înţeles... Şi voi avea plăcerea să fac împreună cu 
dumneavoastră această scurtă campanie... O simplă 
plimbare, fără îndoială... 

— O simplă plimbare, cum spui, dragă Villette, mai ales de 
când am reuşit să curăţăm ţinutul de turbatul ăla de Hadjar. 

— E o captură ce v-a făcut cinste, domnule căpitan. 


— Şi dumitale la fel, Villette! 

Se înţelege că dialogul dintre căpitanul Hardigan şi 
locotenentul Villette avusese loc înainte ca şeful tuareg să fi 
reuşit să scape din bastionul din Gabes. După evadarea sa, 
te puteai teme însă de noi agresiuni, ba mai mult, nimic nu 
i-ar fi fost mai uşor decât să provoace o răscoală a triburilor 
lui, cărora marea interioară urma să le modifice condiţiile 
de viaţă. 

Expediția avea deci nevoie de pază în înaintarea ei prin 
Djerid, iar căpitanul Hardigan îşi dădea toată osteneala în 
acest sens. Dacă sergentul-major Nicol n-ar fi făcut parte 
din escortă, faptul ar fi părut surprinzător. Unde mergea 
căpitanul Hardigan, mergea neapărat şi sergentul-major. 
Participase din plin la acţiunea ce adusese după sine 
capturarea lui Hadjar. Avea să fie şi în expediţia care-l va 
pune, poate, din nou pe căpitanul său în contact cu bandele 
tuarege. 

La cei treizeci şi cinci de ani ai săi, subofiţerul avea deja 
vechime în slujbă, făcută în întregime la acelaşi regiment de 
spahii. Cele două galoane de sergent-major îi satisfăcuseră 
pe deplin ambiția. Nu-şi dorea altceva decât să-şi asigure 
prin servicii folositoare o pensie binemeritată, dar cât mai 
târziu posibil; soldat cu o rezistenţă extraordinară, oricât 
de descurcăreţ ar fi fost, Nicol nu cunoştea decât disciplina. 
Această mare lege a existenţei, făcută parcă pentru el, ar fi 
vrut-o aplicată deopotrivă civililor ca şi militarilor. Totuşi, 
dacă admitea că omul fusese creat exclusiv ca să servească 
sub drapele, era de părere, iarăşi, că acesta n-ar fi fost 
desăvârşit dacă nu şi-ar fi găsit în cal complementul 
natural. 

— Dă-i-nainte şi cu mine facem un singur tot. Eu sunt 
capul lui, iar el picioarele mele... Şi trebuie să recunoaşteţi 
că picioarele de cal sunt altfel croite pentru marş decât 
picioarele de om! Şi măcar de-am avea patru, dar n-avem 
decât două, când ne-ar trebui o jumătate de duzină! 


După cum se vede, sergentul-major era dispus să invidieze 
miriapodele. Dar, în sfârşit, dincolo de glumă, el şi calul său 
erau făcuţi anume unul pentru altul. 

Cu o talie deasupra celei mijlocii, cu umerii largi şi pieptul 
bine reliefat, Nicol ştiuse să rămână suplu şi ar fi făcut orice 
sacrificiu ca să nu ia proporţii. Dacă ar fi observat cel mai 
mic semn de îngrăşare, s-ar fi considerat cea mai nefericită 
dintre creaturi. Dealtfel, strângând cureaua pantalonului 
său bleumarin şi forțând în butoniere nasturii dolmanului, 
ştia prea bine să oprească orice asalt al obezității, dacă s-ar 
fi produs vreodată unul într-o constituţie atât de uscăţivă. 
Era roşcat acest Nicol, roşcat aprins, cu părul tuns perie, cu 
barbişon stufos, mustaţa deasă, ochii cenuşii rotiţi neîncetat 
în orbitele lor, cu privirea de o mare agerime, reuşind să 
distingă, precum rândunica, o muscă la cincizeci de paşi, 
ceea ce-i stârnea o profundă admiraţie brigadierului 
Pistache. 

Tip vesel, brigadierul, totdeauna mulţumit, şi care la 
şaizeci de ani avea să arate la fel ca la douăzeci şi cinci, 
îndurând fără crâcnire foamea, chiar şi atunci când masa 
întârzia câteva ore, sau setea, chiar dacă izvoarele 
deveneau tot mai rare de-a lungul acelei nesfârşite întinderi 
arse de soarele saharian. Era unul dintre bravii meridionali 
din Provența care nu făcea deloc casă bună cu melancolia, 
iar majurul Nicol avea „slăbiciune” pentru el. Aşa că erau 
văzuţi împreună cel mai adesea, iar în tot cursul expediției 
unul avea să-l urmeze îndeaproape pe celălalt. 

Când se stabilise că detaşamentul va fi alcătuit dintr-un 
anumit număr de spabhii, că două căruţe trase de catâri vor 
transporta obiectele necesare taberei şi alimentele micii 
trupe, escorta inginerului de Schaller era cunoscută. 

Dar, dacă nu e deloc cazul să vorbim în mod special despre 
caii pe care urmau să-i încalece ofiţerii şi oamenii lor, 
trebuie făcută o menţiune aparte în legătură cu cel al 
majurului Nicol şi, de asemenea, în legătură cu câinele 
care, la fel ca propria-i umbră, nu-l părăsea niciodată. 


Calul primise de la stăpânul său semnificativul nume Dă-i- 
nainte, ceea ce se explică de la sine. lar animalul confirma 
calificativul, fiind mereu gata s-o ia din loc, încercând 
necontenit să-i întreacă pe ceilalţi, încât trebuia să fii un 
călăreț tot atât de bun ca Nicol pentru a-l ţine în rând. Cât 
priveşte restul, se ştie, omul şi animalul se înțelegeau 
excelent. 

Dacă admiţi însă că pe un cal îl poate chema Dă-i-nainte, 
cum putea să-l cheme pe un câine Taie-cupa?... Avea el oare 
talentele unui Munito sau ale altor celebrităţi din rasa 
canină?... Apărea oare în reprezentațiile de bâlci? Îl vedea 
publicul jucând cărţi...? 

Nu, însoţitorul lui Nicol şi al lui Dă-i-nainte nu poseda 
niciunul dintre aceste talente de societate. Nu era decât un 
viteaz şi credincios animal care făcea cinste regimentului, 
deopotrivă iubit, răsfăţat, mângâiat de şefi ca şi de soldaţi. 
Dar adevăratul său stăpân era majurul, după cum prietenul 
său cel mai intim era Dă-i-nainte. 

Or, Nicol făcuse o extraordinară pasiune pentru jocul de 
rams, la drept vorbind asta era singura lui pasiune, unica sa 
distracţie printre cele din garnizoană; cu greu ar fi admis 
că putea exista ceva mai atractiv la îndemâna muritorilor de 
rând; era, dealtfel, o adevărată forţă, iar numeroasele lui 
victorii îi aduseseră binemeritata poreclă de „mareşalul 
Rams”, care îl umplea de mândrie. 

Ei bine, cu doi ani în urmă, Nicol dăduse o lovitură dintre 
cele mai răsunătoare, o lovitură senzaţională de care îi 
plăcea să-şi amintească. Aşadar la o masă într-o cafenea din 
Tunis, împreună cu doi dintre camarazii săi, cu cele treizeci 
şi două de cărţi etalate pe tăblie înaintea lor, iată că după o 
destul de lungă înfruntare, spre marea satisfacţie a 
celorlalţi, norocul şi măiestria sa dintotdeauna îl părăsiseră 
cu totul. Fiecare dintre cei trei adversari câştigase trei 
partide, era tocmai vremea să se întoarcă la garnizoană şi o 
ultimă partidă trebuia să hotărască victoria finală. 
Mareşalul Rams simţea că o scapă printre degete: era într-o 


zi cu ghinion. Fiecare jucător mai avea câte o singură carte 
în mână: cei doi adversari le aruncară pe masă, unul dama 
de cupă, celălalt regele de cupă, speranţa lor supremă. 
Puteau presupune că asul de cupă sau ultimul atu 
rămăseseră printre cele unsprezece cărţi nejucate. 

— Taie-cupa! Strigă Nicol cu o voce răsunătoare, izbind 
masa cu pumnul, atât de puternic încât atuul său zbură 
până în mijlocul sălii. 

Cine se duse atunci să ridice cartea cu delicateţe, cine o 
aduse înapoi între dinţi? Câinele, pe care până în acea zi 
memorabilă îl chemase Mişto. 

— Mulţumesc, mulţumesc, camarade! Strigă majurul, atât 
de mândru de dubla sa victorie, de parcă ar fi cucerit două 
drapele inamice. Taie-cupa, înţelegi? Am tăiat cupa! 

Câinelui îi scăpă un lung lătrat de satisfacţie. 

— Aşa... Taie-cupa, repeta Nicol, n-o să te mai cheme 
Mişto, o să te cheme Taie-cupa!... Îţi convine? 

Fără îndoială că noul nume îi mergea la inimă 
credinciosului animal, căci, după nişte ţopăieli înverşunate, 
sări pe genunchii stăpânului său şi era cât pe ce să-l 
răstoarne. 

Mişto îşi uită curând numele vechi, înlocuit de cel nou, 
Taie-cupa, cu atâta demnitate făcut, de atunci încoace, 
cunoscut întregului regiment. 

Nimeni nu se îndoia că proiectul unei noi expediţii nu 
putea fi primit decât cu o extremă încântare de sergentul- 
major Nicol şi de brigadierul Pistache. Dar, dacă ar fi să ne 
luăm după ei, bucuria lui Dă-i-nainte şi a lui Iaie-cupa fu la 
fel de mare. 

În ajunul plecării, în prezenţa brigadierului, majurul avu 
cu cei doi inseparabili o convorbire ce nu lăsa nici o îndoială 
în această privinţă. 

— Ei bine, bătrâne Dă-i-nainte, prin urmare pornim în 
campanie? Zise Nicol, lovind uşor cu mâna gâtul calului. 

S-ar părea că Dă-i-nainte a înţeles ce-i spunea stăpânul, 
căci slobozi un nechezat voios. 


Acestui nechezat, Taie-cupa îi răspunse printr-o serie de 
scurte lătrături de plăcere, care nu trebuiau să fie înţelese 
greşit. 

— Da, bunul meu câine, da... O să fii şi tu cu noi! Adăugă 
majurul pe când 'Taie-cupa ţopăia ca şi cum ar fi vrut să-i 
sară lui Dă-i-nainte în spinare. 

Şi, de fapt, i se mai întâmplase de câteva ori să stea în şa, 
iar calul, după câte se părea, fu tot atât de bucuros să 
poarte câinele pe cât fu câinele de bucuros că era purtat de 
cal! 

— Mâine plecăm din Gabes, continuă sergentul-major, 
mâine luăm calea şoturilor! Sper că o să fiţi gata amândoi şi 
n-o să rămâneţi în urma altora! 

Alt nechezat şi alte lătrături drept răspuns îndemnurilor 
făcute. 

— Apropo, reluă Nicol, ştiţi că dracul ăla împieliţat de 
Hadjar a spălat putina pe furiş?... Afurisitul de tuareg pe 
care l-am prins împreună! 

Dacă Dă-i-nainte şi Taie-cupa nu ştiau, o aflară atunci!... 
Ah! Ticălosul acela reuşise să scape! 

— Ei bine, prieteni, declară majurul, e foarte posibil să-l 
întâlnim din nou, acolo, pe Hadjar şi-o să trebuiască să 
strângem în jurul lui semicercul. 

Taie-cupa era gata să ţâşnească afară, iar Dă-i-nainte nu 
aştepta decât să fie încălecat de stăpânul său ca să-i calce 
pe urme. 

— Pe mâine... pe mâine!... Repetă sergentul-major, 
retrăgându-se. Şi, cu siguranţă, pe vremea când animalele 
vorbeau, şi în mod neîndoielnic spuneau mai puţine prostii 
decât oamenii, Dă-i-nainte şi 'Taie-cupa ar fi răspuns: 

— Pe mâine, dom” majur... pe mâine! 

Capitolul VI DE LA GABCS LA TOZEUR. 

La 17 martie, orele cinci dimineaţa, expediţia pornea din 
Gabes pe când soarele, înălțându-se la orizont dinspre Sirta 
Mică, făcea să sclipească vastele întinderi nisipoase din 
regiunea solurilor. 


Timpul era frumos, din nord sufla o briză uşoară, alungând 
nişte nori ce se risipeau înainte de a ajunge în zarea opusă. 

Dealtfel, perioada de iarnă era pe sfârşite. Anotimpurile se 
succed cu o remarcabilă regularitate în climatul Africii de 
nord. Perioada ploilor, „eş-şta”, nu trece deloc de lunile 
ianuarie şi februarie. Vara, cu temperaturile ei excesive, 
ţine din mai până în octombrie, interval în care predomină 
vânturile dinspre nord-est şi nord-vest. Domnul de Schaller 
şi însoțitorii săi plecau deci într-un anotimp favorabil. 
Campania de recunoaştere avea să se termine, în mod 
precis, înaintea cumplitelor călduri care fac atât de dificil 
drumul prin deserturile sahariene. 

S-a spus despre Gabes că nu avea port. Anticul golfuleţ 
Tnoupe, aproape umplut cu nisip, putea fi abordat doar de 
nave cu pescaj mic. Numele de Sirta Mică l-a primit golful 
ce formează un semicerc între grupul de insule Kerkenath 
şi insulele Lotofagilor, iar această porţiune de mare este la 
fel de temută de navigatori ca şi Sirta Mare, atât de rodnică 
în dezastre marine. 

La gura uedului Melah, unde se făceau amenajările unui 
nou port, trebuia să ia naştere canalul. Din pragul Gabes, 
larg de douăzeci de kilometri şi din care fuseseră scoşi 
douăzeci şi două de milioane de metri cubi, pământ şi nisip, 
nu mai rămânea decât un tampon puternic ce reţinea apele 
golfului. Tamponul putea fi înlăturat în câteva zile, dar se 
înţelege că această operaţie avea să fie făcută abia în 
ultimul moment, şi numai atunci când toate lucrările de 
fortificare, de străpungere şi de adâncire a şoturilor vor fi 
terminate cu totul. În plus, trebuia prevăzută instalarea 
unui pod de trecere pentru prelungirea spre Gabes ţi 
frontiera tripolitană a liniei de cale ferată de la Kairouan la 
Feriana şi Gafsa. Pragul Gabes, prima ţi cea mai scurtă 
secţiune a celui dintâi canal, pricinuise mari neplăceri şi 
cheltuieli, fiindcă în anumite locuri avea ridicături de o sută 
de metri, exceptând două breşe de cincizeci-şaizeci de 


metri, iar nisipul era amestecat acolo cu masă pietroasă, 
greu de extras. 

Pornind de la vărsarea uedului Melah, canalul se îndrepta 
spre Djerid, iar detaşamentul îşi începu primele etape de 
marş urmând când malul dinspre nord, când pe cel sudic. 
De la kilometrul 20 începea a doua secţiune, desfăşurată, 
atâta cât era posibil, pe malul nordic pentru a diminua 
greutăţile şi pericolele conţinute în însăşi natura terenului 
din şoturi. 

Inginerul de Schaller şi căpitanul Hardigan mergeau în 
frunte, escortaţi de câţiva spahii. După ei venea, sub 
comanda sergentului-major Nicol, convoiul cu transportul 
de alimente şi material de campanie. Un pluton comandat 
de locotenentul Villette forma ariergarda. 

Neavând ca obiectiv decât recunoaşterea traseului 
canalului pe întreg parcursul său, aşadar să verifice starea 
lucrurilor până la şotul Rharsa, mai întâi, apoi până la şotul 
Melrir, expediţia nu trebuia să parcurgă distanţe mari pe zi. 
Dacă e adevărat că, mergând din oază în oază, înconjurând 
pe la sud munţii şi platourile Algeriei şi Tunisiei, caravanele 
parcurg până la patru sute de kilometri în zece sau 
douăsprezece zile, inginerul nu avea de gând să facă mai 
mult de doisprezece kilometri în douăzeci şi patru de ore, 
căci era necesar să ţină cont de starea proastă în care se 
aflau potecile şi drumurile vechi în zona lucrărilor. 

Nu mergem să facem descoperiri, spunea domnul de 
Schaller, ci ca să ne dăm seama cu mai multă exactitate de 
stadiul actual al lucrărilor lăsate de cei dinaintea noastră. 

— Am înţeles asta cât se poate de bine, dragul meu 
prieten, îi răspunse căpitanul Hardigan, şi dealtfel de multă 
vreme nu mai e nimic de descoperit în această parte a 
Djeridului. Dar, în ce mă priveşte, n-am nimic împotrivă să o 
mai vizitez pentru ultima oară, înainte de a se modifica. Va 
avea oare de câştigat? 

— Cu siguranţă, căpitane, şi dacă doreşti să revii aici... 

— Peste vreo cincisprezece ani... 


— Nu, sunt convins că vei regăsi curând animația vieţii 
comerciale acolo unde nu întâlneşti încă decât singurătatea 
deşertului. 

— Ceea ce are farmecul său, scumpul meu însoțitor! 

— Da... Dacă totuşi dezolarea şi pustiul pot încânta... 

— Un spirit ca al dumitale, nu, fără îndoială, răspunse 
căpitanul Hardigan, dar cine ştie dacă vechii şi devotaţii 
admiratori ai naturii nu vor avea motiv să regrete aceste 
transformări impuse de neamul omenesc! 

— Ei bine, dragă Hardigan, nu te plânge prea tare, căci 
dacă toată Sahara ar fi la un nivel inferior celui al 
Mediteranei, fiind sigur că am transforma-o în ocean, de la 
golful Gabes până la ţărmul Atlanticului! Aşa cum trebuie să 
fi stat lucrurile în anumite perioade geologice. 

— Hotărât, declară zâmbind ofiţerul, inginerii moderni nu 
mai respectă nimic! Dacă i-ai lăsa de capul lor, ar astupa 
mările cu munţii, iar globul nostru n-ar mai fi decât o sferă 
netedă şi şlefuită ca un ou de struţ, pregătită în mod 
convenabil pentru instalarea căilor ferate! 

Şi poate fi socotit indiscutabil faptul că, în cele câteva 
săptămâni cât avea să dureze călătoria lor prin Djerid, 
inginerul şi ofiţerul nu vor vedea deloc lucrurile din acelaşi 
unghi; însă n-aveau să fie mai puţin buni prieteni din cauza 
asta. 

Traversarea oazei Gabes se făcu printr-un peisaj 
fermecător. Acolo, între nisipurile maritime şi dunele 
deşertului, se întâlnesc specii din diverse tipuri de floră 
africană. Botaniştii au cules la laţa locului cinci sute şaizeci 
şi trei de soiuri de plante. Locuitorii acestei oaze norocoase 
n-au de ce să se plângă, fiindcă natura n-a fost, faţă de ei, 
deloc zgârcită cu favorurile. Dacă bananierii, duzii şi trestia 
de zahăr se întâlnesc rar, cel puţin se găsesc din abundență 
smochini, migdali, portocali, înmulţiţi sub înaltele evantaie 
ale nenumăraţilor curmali, ca să nu mai vorbim de pantele 
pline cu viţă de vie, sau de câmpurile cu orz, întinse cât vezi 
cu ochii. Dealtfel, Djeridul, ţara curmalelor, numără peste 


un milion de asemenea arbori, cu o sută cincizeci de 
varietăţi, iar fructul lor, între altele curmala cu miez 
transparent, este de calitate superioară. 

Dincolo de marginile cele mai îndepărtate ale oazei, 
urcând cursul uedului Melah, caravana se angaja pe partea 
aridă a pragului peste care se întindea noul canal. Acolo era 
locul unde fusese nevoie de mii de braţe pentru executarea 
lucrărilor. Însă, în ciuda tuturor complicaţiilor, la urma 
urmei nu era deloc lipsă de muncitori, iar Compania franco- 
străină reuşise să angajeze, la un preţ nu prea mare, atâţia 
arabi de câţi avea nevoie. Numai triburile tuarege şi alţi 
nomazi de prin împrejurimi refuzaseră să participe la 
săparea canalului. 

Din mers, domnul de Schaller lua notițe. Ar fi fost de tăcut 
câteva rectificări pe taluzul râpelor şi chiar în albia 
canalului ca să se ajungă la înclinarea calculată în aşa fel 
încât să se obţină un debit suficient, menit, cum stabilise 
Roudaire, să umple bazinele, dar să le şi menţină la un nivel 
constant, înlocuind apa ce urma să se evapore zi de zi. 

— În principiu, însă, întrebă căpitanul Hardigan, care ar 
trebui să fie lărgimea canalului? 

— Doar de douăzeci şi cinci până la treizeci de metri în 
medie, răspunse domnul de Schaller, şi trebuia făcut în aşa 
fel încât lărgirea să se producă de la sine, datorită 
curentului apei. Totuşi, chiar dacă asta a cerut mai multă 
muncă şi, prin urmare cheltuieli sporite, s-a considerat 
necesar să se stabilească o lărgime de optzeci de metri, cea 
pe care o vedem acum. 

— Asta, fără îndoială, iubitul meu prieten, ca să se 
scurteze timpul în care şoturile Rharsa şi Melrir urmează să 
fie inundate. 

— Bineînţeles, şi, repet, contăm pe rapiditatea curentului, 
destinat să împingă nisipul în lături şi să permită trecerea 
unei mai mari cantităţi de apă din golf. 

— Dar, în sfârşit, reluă căpitanul Hardigan, nu se vorbea la 
început de aproape zece ani necesari pentru ca marea 


sahariană să ajungă la nivelul ei normal? 

— Ştiu... Ştiu..., răspunse domnul de Schaller, şi se 
susţinea chiar că apa avea să se evapore în aşa măsură la 
trecerea ei prin canal încât nici o picătură n-o să ajungă în 
şotul Rharsa! După părerea mea, ar fi fost mult mai bine să 
se fi menţinut lărgimea stabilită iniţial, dându-se o mai mare 
adâncime canalului, cel puţin pe prima lui porţiune. Ar fi 
fost infinit mai practic şi mai puţin costisitor; dar ştii şi 
dumneata că asta nu e singura greşeală din calculele 
înaintaşilor. Dealtfel, nişte studii făcute pe baze mai exacte 
au permis respingerea criticilor detractoare şi, cu 
siguranţă, nu va fi nevoie de zece ani ca să se umple 
depresiunile algeriene. Înainte de a trece măcar cinci, 
navele comerciale vor străbate marea cea nouă, din golful 
Gabes şi până la portul cel mai îndepărtat din Melrir. 

Cele două etape ale primei zile se desfăşurară în bune 
condiţii; caravana se oprise de fiecare dată când inginerul 
avusese de gând să examineze starea săpăturilor. La vreo 
cincisprezece kilometri de Gabes, spre ora cinci seara, 
căpitanul Hardigan dădu semnalul de popas pentru noapte. 

Tabăra fu imediat aşezată pe malul nordic al canalului, la 
umbra unui pâlc de curmali. Călăreţii descălecară şi duseră 
caii pe o pajişte unde găseau iarbă din belşug. Un pârâiaş 
şerpuia prin pădurice; se încredinţară că apa lui era 
proaspătă şi limpede. 

Corturile, care urmau să se ocupe doar în orele de somn, 
fură înălțate rapid. Cât despre masă, o întinseră la 
adăpostul copacilor. Serviţi de Frangois, inginerul şi cei doi 
ofiţeri se înfruptară din proviziile aduse din Gabes. Nimic 
altceva decât conserve de carne ţi legume, hrana caravanei 
fiind astfel asigurată pentru câteva săptămâni, iar în 
târgurile, în satele din sudul Tunisiei şi Algeriei, în 
vecinătatea şoturilor, proviziile puteau fi împrospătate cu 
uşurinţă. 

E inutil să spunem că sergentul-major şi oamenii săi, 
descurcăreţi cum erau, îşi ridicaseră corturile într-o clipită, 


după ce puseseră la adăpost, la intrarea în pădure, cele 
două căruţe din dotarea convoiului. Dealtfel, înainte de a se 
gândi la sine, Nicol - glumă pe care îi plăcea s-o facă şi de 
care Pistache râdea întotdeauna - dorise să-l ţesale13 pe 
Dă-i-nainte. Vrednicul cal părea satisfăcut de prima zi 
petrecută în Djerid şi îi răspunse stăpânului său, de mai 
multe ori, printr-un nechezat întărit de scheunatul lui Taie- 
cupa. 

Căpitanul Hardigan, se înţelege, luase toate măsurile de 
supraveghere a taberei. La urma urmei, liniştea nopţii nu fu 
tulburată decât de vreo câteva urlete recunoscute a fi ale 
nomazilor din regiune. Fiarele se ţinură însă la distanţă, iar 
caravana nu avu parte de nici o vizită neplăcută până la 
răsăritul soarelui. 

La orele cinci, toată lumea fu în picioare; la cinci şi zece, 
domnul Franqois îşi termina bărbieritul în faţa unei oglinzi 
atârnate de pichetul cortului. Fură adunaţi caii, încărcate 
căruțele şi mica trupă o porni la drum în aceeaşi ordine ca 
în ajun. 

Mergeau pe malurile canalului, când pe unul, când pe 
celălalt, ceva mai scunde decât în partea dinspre pragul 
Gabes, mai aproape de golf. Alcătuite numai din pământ 
foarte sfărâmicios sau din nisip afânat, era clar că nu vor 
rezista la presiunea apei în cazul unui curent puternic. Aşa 
cum prevăzuseră inginerii şi se temuseră indigenii, canalul 
urma să se lărgească de la sine, scurtând timpul necesar 
inundării complete a solurilor. Dar, în ansamblu, fundul 
albiei părea solid, lucru constatat de domnul de Schaller. 
Abia straturile moi ale mlaştinilor tunisiene permiseseră o 
săpătură executată mai rapid decât în terenurile din 
apropierea Sirtei Mici. 

Ţinutul era mereu la fel de pustiu şi de sterp ca şi la 
ieşirea din oaza Gabes. Din loc în loc, întâlneau pâlcuri de 
curmali şi întinderi presărate cu smocuri de alfa, care 
constituie adevărata bogăţie a locului. 


De la plecare, expediţia se îndreptase spre vest ca să 
treacă, înaintând de-a lungul canalului, prin depresiunea 
indicată sub numele de Fedjedj şi să ajungă astfel în 
târguşorul La Hammâ. Acesta nu trebuie confundat cu un 
altul denumit la fel, situat la extremitatea orientală a 
Rharsei, şi pe care expediţia urma să-l viziteze după 
traversarea în întregime a ținuturilor Fedjedj şi Djerid. 

În sudul canalului, în La Hammâ, îşi instală căpitanul 
Hardigan tabăra pentru noapte, după cele două etape 
obişnuite ale zilei de 18 martie. 

Diversele târguşoare din regiune ocupă, toate, poziţii 
identice în mijlocul unor mici oaze. Ca şi satele, sunt 
împrejmuite cu ziduri de pământ care le-ar permite să 
reziste agresiunilor nomazilor şi chiar atacului marilor fiare 
africane. 

Doar câteva sute de indigeni locuiau acolo, amestecați 
uneori cu un număr de colonişti francezi. O mica trupă de 
soldaţi indigeni ocupa bastionul, simplă căsuţă ce domina 
mijlocul târgului. Spahiii, cărora localnicii le făcură o bună 
primire, se repartizară prin casele arabe, în vreme ce 
inginerul şi ofiţerii fură găzduiţi de un compatriot. 

Când căpitanul Hardigan se interesă de căpetenia tuaregă 
ce evadase de la închisoarea din Gabes, gazda îi spuse că 
nu auzise nimic despre asta. Nicăieri în împrejurimile 
târguşorului La Hammâ nu se semnalase prezenţa lui 
Hadjar. Totul te făcea să crezi că, ocolind ţinutul Fedjedj, 
fugarul ajunsese din nou în regiunea şoturilor algeriene şi 
găsise adăpost printre triburile tuarege din sud. Totuşi, un 
locuitor din La Hammă, întors de la Tozeur, auzise 
vorbindu-se că Djemma se arătase prin împrejurimi, dar nu 
se ştia în ce direcţie o luase după aceea. Dealtfel, se cuvine 
să amintim că, după evadarea lui Hadjar, după debarcarea 
sa pe ţărmul Sirtei Mici, îndată ce-şi văzuse o clipă mama 
lângă moschee, unde îl aşteptau caii pregătiţi, el şi 
însoțitorii lui fugiseră pe un drum pe care Djemma nu-l 
urmase şi ea. 


În dimineaţa de 19, sub un cer uşor acoperit ce promitea o 
zi mai puţin zăpuşitoare, căpitanul Hardigan dădu semnalul 
de plecare. 

Parcurseseră treizeci de kilometri între Gabes şi La 
Hammă; nu le mai rămânea decât jumătate din cifra asta 
până la Fedjedj. Era preţ de o zi de marş, iar seara mica 
trupă avea să campeze într-un loc apropiat de şot. 

Pe ultima porţiune a drumului care-l adusese în La 
Hammâă, inginerul trebuise să se îndepărteze puţin de 
canal, dar în prima parte a acelei zile îl regăsi la intrarea în 
şot. Prin urmare, pe un traseu de o sută optzeci şi cinci de 
kilometri de-a curmezişul lungii depresiuni Fedjedj, cu cote 
între cincisprezece şi douăzeci şi cinci de metri deasupra 
nivelului mării, săpăturile se efectuaseră fără dificultăţi 
prea mari. 

În zilele următoare, detaşamentul reuşi să parcurgă 
malurile râpoase ale canalului pe un sol a cărui stabilitate 
lăsa de dorit. În mijlocul acestor depresiuni se întâmplă ca 
sondele să se scufunde uneori singure, până la dispariţie, 
iar ceea ce păţea un instrument putea păţi şi omul. Este cea 
mai întinsă dintre formațiunile geologice asemănătoare din 
Tunisia. Dincolo de înălţimea Bou-Abdallah, Fedjedjul şi 
Djeridul - să nu se confunde cu partea din deşert cunoscută 
sub acest nume - formează o singură depresiune până la 
extremitatea lor occidentală. Dealtfel, canalul fusese trasat 
chiar prin Fedjedj, începând din satul Mtocia, mai sus de La 
Hammâă, şi tocmai acest traseu trebuia urmat, mergând 
aproape în linie dreaptă până la kiomctrul 153, de unde o 
lua spre sud, paralel cu coasta, între 'Tozeur şi Nefta. 

Nimic mai curios decât aceste bazine lacustre, cunoscute 
sub denumirea de sebkha şi de şoturi. Cu privire la cele 
geografic denumite Djerid şi Fedjedj, complet lipsite de apă 
chiar şi în partea lor centrală, iată ce le spuse domnul de 
Schaller, mergând călare, căpitanului Hardigan şi 
locotenentului Villette, care îi ajunsese din urmă, cum se 
întâmplă deseori. 


— Nu se vede nici urmă de apă deoarece e acoperită cu o 
crustă de sare. Crusta aceasta este o veritabilă curiozitate 
geologică şi veţi observa că paşii cailor noştri răsună ca şi 
cum ar umbla pe o boltă. 

— Într-adevăr, răspunse locotenentul, şi ar fi cazul să ne 
întrebăm dacă nu cumva, dintr-o dată, se vor pomeni 
călcând în gol. 

— Trebuie să fim cu grijă, adăugă căpitanul Hardigan, eu 
mereu le-o spun oamenilor noştri. S-a întâmplat uneori, în 
părţile cele mai joase ale acestor depresiuni, ca apa să urce 
brusc până la pieptul cailor. 

Asta s-a petrecut, într-adevăr, chiar în expediţia de 
recunoaştere făcută pe aici de căpitanul Roudaire, şi nu 
sunt oare menţionate exemple de caravane îngropate subit 
pe când se îndreptau spre diferite târguşoare din ţinut? 

— Un ţinut care, dacă nu e nici mare, nici lac, nu este, 
totuşi, nici pământ în adevăratul sens al cuvântului! 
Observă locotenentul Villette. 

— Ce nu găseşti în Djerid întâlneşti în Rharsa şi Melrir, 
reluă domnul de Schaller. Pe lângă ape ascunse, şoturile 
acelea conţin ape de suprafaţă în nişte bazine aflate sub 
nivelul mării. 

— Ei bine, scumpul meu domn, zise căpitanul Hardigan, e 
cu adevărat păcat că acest şot nu se află în aceeaşi situaţie! 
Ar fi ajuns un canal de treizeci de kilometri pentru 
deversarea apei din golful Gabes ţi, încă de acum câţiva ani, 
am fi navigat pe marea sahariană! 

— E cu adevărat regretabil, afirmă domnul de Schaller, şi 
nu numai pentru că durata şi dimensiunile lucrărilor ar fi 
fost considerabil diminuate, ci poate şi pentru că întinderea 
noii mări s-ar fi dublat, ca să spun aşa. În loc de 7.200 de 
kilometri pătraţi, adică 720.000 de hectare, ar fi acoperit o 
suprafaţă de aproximativ 1.500.000! Examinând harta 
ținutului, se poate constata că zona Fedjedj şi Djerid are o 
suprafaţă mai mare decât Rharsa şi Melrir, iar acesta din 
urmă nici măcar nu va fi inundat în întregime. 


— La urma urmei, zise locotenentul Villette, de vreme ce 
călcăm pe un teren instabil, nu s-ar putea oare ca într-un 
viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat solul să se 
deterioreze şi mai mult, mai ales după ce apele canalului se 
vor infiltra în el timp îndelungat? Cine ştie dacă nu cumva 
întreaga parte meridională a Algeriei şi Tunisiei, în urma 
unei modificări lente sau rapide a solului, va deveni bazinul 
unui ocean... Dacă nu cumva Mediterana o va invada de la 
răsărit până la apus? 

— Iată-l pe amicul nostru Villette înflăcărându-se, observă 
căpitanul Hardigan, şi lăsându-se impresionat de toate 
fantomele care bântuie închipuirea arabilor în poveştile lor. 
Vrea să se întreacă la viteză cu bravul Dă-i-nainte, al nu mai 
puţin bravului Nicol! 

— Pe legea mea, domnule, căpitan, replică tânărul ofiţer 
râzând, eu cred că orice se poate întâmpla. 

— Şi care e părerea dumitale în legătură cu asta, scumpul 
meu de Schaller? 

— Îmi place să mă bazez doar pe fapte bine stabilite, pe 
observaţii precise, conchise inginerul. Dar, într-adevăr, cu 
cât studiez mai mult solul acestei regiuni, cu atât îl găsesc 
mai anormal şi ne putem întreba ce schimbări se vor 
produce cu timpul, datorită unor întâmplări ce nu pot fi 
prevăzute! În aşteptarea lor, însă, lăsând totul pe seama 
viitorului, să ne mulţumim cu realizarea acestui magnific 
proiect al mării sahariene. 

După mai multe popasuri la Limagnes, la Seftimi, la Bou- 
Abdallah, târguşoare situate pe limba de pământ din 
Fedjedj şi Djerid, expediţia îşi încheie explorarea primului 
canal la 'Tozeur, unde se opri în seara de 30 martie. 
Capitolul VII TOZEUR ŞI NEFIA 

— Aici, le spunea în acea seară majurul Nicol brigadierului 
Pistache şi domnului Francois, ne aflăm în ţara curmalelor, 
în adevărate „Curmălărie”, cum o numeşte dom” căpitan şi 
cum i-ar zice camarazii mei Dă-i-nainte şi Iaie-cupa, dacă ar 
avea darul vorbirii. 


— Bun, răspunse Pistache, curmalele sunt curmale 
oriunde, fie că le culegi la Gab6s, fie la 'Tozeur, din moment 
ce cresc într-un curmal... Nu-i aşa, domnule Francois? 

— Când acestuia i se adresa cineva, o făcea întotdeauna cu 
„domnule Francois”. Până şi stăpânul său îi spunea aşa, iar 
domnul Francois ţinea la asta datorită demnităţii sale 
înnăscute. 

— N-aş putea să mă pronunţ, spuse el cu o voce gravă, 
trecându-şi mâna peste bărbia ce urma să fie rasă a doua zi 
la prima oră. Mărturisesc că nu am o preferinţă deosebită 
pentru acest fruct bun pentru arabi, nu şi pentru normanzii 
din care mă trag. 

— Asta-i acum, ştii că eşti bine, domnul Franqois? Strigă 
majurul. Bun pentru arabi! Poate vrei să spui: prea bun 
pentru ei, căci nu sunt în stare să-l aprecieze aşa cum ar 
merita!... Curmale! Aş da toate fructele Franţei pentru ele, 
pere, mere, struguri, portocale. 

— Eh! Nu-s, totuşi, deloc de disprețuit, declară Pistache 
lingându-şi buzele. 

— Dacă vorbeşti aşa, spuse Nicol, înseamnă că n-ai gustat 
niciodată curmalele din Djerid. Fii atent, am să te fac să 
mănânci mâine o „deglat-en-nour”, culeasă direct din pom, 
tare şi transparentă... Şi care, dacă se învecheşte, dă o 
delicioasă pastă dulce... Nu-mi spune mie! Asta-i pur şi 
simplu un fruct din paradis... Şi s-ar putea ca nu cu un măr, 
ci cu o curmală să fi fost ispitit gurmandul nostru tată 
dintâi. 

— Tot ce se poate! Adăugă brigadierul, înclinându-se 
supus în faţa autorităţii majurului. 

— Şi să nu-ţi închipui, domnule Frangois, reluă acesta, că 
sunt singurul care are părerea asta despre curmalele din 
Djerid, şi în mod deosebit despre cele din oaza Tozeur! 
Întreabă-i pe căpitanul Hardigan şi pe locotenentul Villette, 
care se pricep, nu glumă! Întreabă-i chiar şi pe Dă-i-nainte, 
pe Iaie-cupa... 


— Cum, zise domnul Frangois cu surpriza întipărită pe 
faţă, cum, câinele şi calul dumitale...? 

— Se dau în vânt după ele, domnule Francois, simțeau 
mireasma curmalilor de la trei kilometri, le fremătau narile 
adulmecând... Da, chiar de mâine au să tragă un ospăț în 
lege... 

— Bine, domnule majur, acceptă domnul Frangois, iar dacă 
n-ai nimic împotrivă, eu şi brigadierul vom fi încântați să ne 
cinstim şi noi cu câteva duzini din aceste apreciabile 
produse ale Djeridului! 

Cu siguranţă că sergentul-major nu exagera. În tot ţinutul 
şi îndeosebi în împrejurimile localităţii Tozeur, curmalele 
sunt de calitate superioară, iar în oază cresc peste două 
sute de mii de palmieri, producând mai mult de opt 
milioane de kilograme de curmale. Ele sunt marea bogăţie 
a regiunii şi atrag numeroase caravane care, după ce şi-au 
descărcat lâna, orzul şi grâul, duc înapoi mii de saci cu 
preţiosul fruct. 

Va fi de înţeles, prin urmare, de ce populaţia oazei 
încercase temeri serioase în legătură cu crearea unei mări 
interioare. Într-adevăr, dacă ar fi să-i credem obiecțiile, în 
urma umidității produse de inundarea şoturilor, curmalele 
şi-ar pierde calităţile excelente. Datorită aerului uscat al 
Djeridului sunt clasate pe locul întâi între fructele de acest 
fel, ce constituie principala hrană a triburilor şi, ca să 
spunem aşa, pot fi conservate la nesfârşit. Odată schimbat 
climatul, ele nu vor fi mai preţuite decât cele din 
vecinătatea golfului Gabes sau a Mediteranei. 

Erau oare justificate asemenea temeri? În această 
privinţă, se ştie, părerile erau împărţite. Cert e că indigenii 
din sudul Algeriei şi Tunisiei protestau şi se revoltau 
împotriva realizării mării sahariene la gândul daunelor 
ireparabile ce urmau să fie provocate de proiectul 
Roudaire. 

Astfel că, încă din vremea aceea, pentru a proteja 
regiunea de invazia progresivă a nisipului, fusese pus pe 


picioare un început de serviciu forestier, dezvoltat 
mulţumitor în continuare, aşa cum o dovedeau plantațiile, 
mereu adăugate, de brazi şi eucalipţi, ca şi operaţiile de 
consolidare, asemănătoare celor din departamentul 
landelor. Dar, dacă mijloacele de împotrivire la avansul 
calamităţii sunt cunoscute şi aplicate, e necesar ca trudnica 
încleştare să fie continuu întreţinută, altfel nisipul ar putea 
învinge obstacolele, reluându-şi opera de distrugere şi 
înghiţire. 

Călătorii se aflau atunci chiar în centrul Djeridului 
tunisian, ale cărui principale oraşe şi târguri sunt Gafsa, 
Tameghza, Medas, Chebika şi 'Tozeur, acestora alăturându- 
li-se marile oaze Nefta, Oudiane şi La Hammă; aici expediţia 
putea să-şi dea seama cu uşurinţă de starea lucrărilor 
Companiei franco-străine, atât de brusc întrerupte de nişte 
dificultăţi financiare devenite curând imposibil de rezolvat. 

Tozeur are cam zece mii de locuitori. Se cultivă aproape o 
mie de hectare de pământ. Industria e limitată la fabricarea 
de burnuzuri, cuverturi şi covoare. Însă, aşa cum s-a mai 
spus, caravanele dau aici năvală iar fructele palmierilor- 
curmali sunt exportate în cantităţi de milioane de 
kilograme. Poate va stârni mirare faptul că industria şcolară 
stă, relativ, la un loc de cinste în acest îndepărtat târg din 
Djerid. Nu e mai puţin adevărat că un număr de aproape 
şase sute de copii frecventează optsprezece şcoli şi 
unsprezece localuri de educaţie confesională. 

Dar dacă Tozeur nu putea trezi curiozitatea domnului de 
Schaller prin amenajările forestiere şi prin frumoasele sale 
oaze, o făcea totuşi în mod vizibil prin canalul a cărui albie 
trecea pe la câţiva kilometri depărtare, îndreptându-se spre 
Nefta. În schimb, căpitanul Hardigan şi locotenentul Villette 
vizitau pentru prima dată oraşul. Ziua petrecută aici i-ar fi 
satisfăcut până şi pe cei mai curioşi turişti. Nimic mai 
încântător decât unele pieţe, unele străzi mărginite de case 
pe zidurile cărora cărămizile colorate alcătuiau desene de o 
surprinzătoare originalitate. Acestea trebuie că atrăgeau 


privirea artiştilor mai curând decât vestigiile ocupaţiei 
romane. 

Din zorii zilei următoare, subofiţerii şi soldaţii aveau 
permisiunea căpitanului Hardigan de a hoinări prin oază 
după bunul lor plac, cu condiţia ca toată lumea să fie 
prezentă la cele două apeluri: la amiază şi seara. Nu aveau 
însă voie să se aventureze mai departe decât o făceau cei 
din postul militar instalat în târg sub ordinele unui ofiţer 
superior, comandantul locului. Mai mult ca oricând trebuia 
să se ţină cont de surescitarea produsă, între triburile 
sedentare sau nomade din Djerid, de reluarea lucrărilor şi 
apropiata inundare a şoturilor. 

Se înţelege de la sine că sergentul-major Nicol şi 
brigadierul Pistache se plimbau împreună încă din faptul 
zilei. Dacă Dă-i-nainte nu ieşise din grajd, unde nutreţul îi 
urca până spre genunchi, măcar Taie-cupa se zbenguia pe 
lângă ei şi, în mod precis, avea să-i împărţească bunului său 
prieten impresiile lui de câine curios şi indiscret. 

Piaţa din 'Tozeur era locul unde, în cursul acelei zile, 
inginerul, ofiţerii şi soldaţii avură prilejul să se întâlnească 
mai des. Mai cu seamă acolo năvăleşte lumea, pe lângă Dar- 
el-Bey. Locul primeşte înfăţişarea unei tabere îndată ce se 
întind corturile vânzătorilor, făcute fie din rogojini, fie dintr- 
o țesătură uşoară, sprijinită pe ramuri de palmier. În faţa 
lor se expun mărfurile aduse pe spinarea cămilelor, din 
oază în oază. 

Majurul şi brigadierul avură acolo ocazia - care, ca să 
spunem lucrurilor pe nume, se ivea destul de des - să 
soarbă nişte pahare cu vin de palmier, băutură indigenă 
cunoscută sub numele de lagmi. Se obţine fie prin tăierea 
vârfului copacului, operaţie în urma căreia acesta piere 
inevitabil, fie prin incizii ce nu permit sevei să se scurgă în 
cantităţi care l-ar distruge. 

— Pistache, îi atrase majurul atenţia subalternului său, ştii 
că nu trebuie să abuzezi de lucrurile plăcute!... lar acest 
lagmi e al dracului de înşelător... 


— O, dom” şef, nu ca vinul de curmale! Răspunse 
brigadierul, care avea noţiuni foarte exacte în legătură cu 
subiectul. 

— Nu ca el, de acord, reluă Nicol, dar nu trebuie să te 
încrezi, căci îţi loveşte picioarele la fel de turbat ca şi capul! 

— Fii liniştit, dom” majur, şi ia uită-te la arabii âia care cam 
dau un prost exemplu oamenilor noştri! 

— Într-adevăr doi sau trei localnici chercheliţi treceau 
clătinându-se prin piaţă, într-o stare de beţie cam jenantă, 
mai ales pentru nişte arabi, fapt care îi dădu brigadierului 
prilejul să facă următoarea observaţie: 

— Credeam că Mahomed al lor a interzis tuturor 
credincioşilor săi să se îmbete. 

— Aşa-i, Pistache, răspunse majurul, cu toate vinurile din 
lume, în afară de lagmi! S-ar părea că în Coran se face o 
excepţie pntru acest produs al Djeridului. 

— Şi văd că arabii profită din plin! Zise brigadierul. 

După toate aparențele, vinul de palmier nu figurează pe 
lista de băuturi fermentate neîngăduite fiilor Profetului. 

Dacă palmierul este, prin excelenţă, arborele regiunii, 
solul oazei are o fertilitate miraculoasă şi produse vegetale 
dintre cele mai variate înfurmuseţează şi îmbogăţesc 
grădinile. Uedul Berkouk îşi plimbă apele dătătoare de 
viaţă peste câmpia din jur, fie prin albia sa principală, fie 
prin numeroasele braţe care se desprind din el. Şi oare nu 
ţi se trezeşte admiraţia când vezi un palmier înalt 
adăpostind un măslin de dimensiuni mijlocii, măslinul 
adăpostind un smochin, smochinul un pom cu rodii, sub 
care şerpuieşte viţa de vie, strecurându-şi coardele printre 
straturile cu gnu, legume şi alte plante comestibile? 

În decursul serii pe care domnul de Schaller, căpitanul 
Hardigan şi locotenentul Villette şi-o petrecură în sala cea 
mare a cazărmii, la invitaţia comandantului militar, 
conversaţia alunecă în mod foarte firesc spre stadiul actual 
al lucrărilor, spre apropiata inaugurare a canalului, spre 


avantajele obţinute de regiune în urma inundării celor două 
şoturi tunisiene. În acest context, comandantul zise: 

— E foarte adevărat că localnicii refuză să accepte că 
Djeridul va profita într-o măsură considerabilă de marea 
sahariană. Am avut prilejul să stau de vorbă cu unii şefi 
arabi. Ei bine, cu puţine excepţii, sunt ostili proiectului, iar 
eu unul nu i-am putut face să înţeleagă! Se tem de o 
schimbare a climei, datorită căreia produsele oazei şi în 
special plantațiile de palmieri vor avea de suferit. Deşi totul 
arată contrariul... Savanţii cei mai autorizaţi n-au nici un 
dubiu în această privinţă; odată cu apa mării, canalul va 
aduce în ţinut bogăţie. Dar indigenii se încăpăţânează şi nu 
vor deloc să se dea bătuţi! 

Căpitanul Hardigan întrebă: 

— Opoziția asta nu vine mai degrabă de la nomazi decât 
de la sedentari? 

— Fără îndoială, răspunse comandantul, căci viaţa 
nomazilor nu va mai putea fi ce a fost până acum. Dintre 
toţi, tuaregii sunt cei mai violenţi, lucru de înţeles. Numărul 
şi importanţa caravanelor vor scădea. Gata cu convoaiele 
conduse pe drumurile Djeridului, sau jefuite, aşa cum încă 
se mai face! Întreg comerţul o să depindă de vapoarele ce 
vor străbate noua mare şi, dacă nu cumva nomazii îşi 
schimbă meseria de tâlhari cu cea de pirați... Dar în 
asemenea condiţii vor fi puşi foarte curând la locul lor. 

Prin urmare, nu e de mirare că ei, cu orice ocazie, se 
străduiesc să-i lămurească pe sedentari în privinţa viitorului 
catastrofic pe care l-ar aduce abandonarea modului de 
viaţă al înaintaşilor. Te loveşti aici nu numai de ostilitate, ci 
şi de un fel de fanatism absurd. Dacă acum, datorită 
fatalismului musulman, toate acestea rămân în stare 
latentă, într-un timp nedefinit pot izbucni, la prima 
scânteie, sub forma unei agitaţii violente. Evident, oamenii 
ăştia nu pricep nimic din consecinţele unei mări sahariene, 
aşa cum nu pricep nici mijloacele prin care o aducem 


încoace. Ei văd aici doar o lucrare vrăjitorească, în stare să 
atragă după sine un cataclism înspăimântător. 

Comandantul nu le spunea invitaţilor săi nimic nou. 
Căpitanul Hardigan ştia că expediţia era rău văzută de 
triburile din Djerid. Interesa însă dacă spiritele erau iritate 
în asemenea măsură încât vreo răscoală a locuitorilor din 
regiunile Rharsa şi Melrir să devină iminentă. 

— Tot ce pot spune în legătură cu asta, declară 
comandantul, este că tuaregii şi alţi nomazi, exceptând 
unele agresiuni izolate, n-au ameninţat în mod serios 
canalul până acum. După câte ştim, mulţi puneau lucrările 
pe seama născocirilor lui Şeitan, diavolul musulmanilor, şi 
se spunea că o putere superioară aceluia va veni să pună 
lucrurile la punct. La urma urmei, cum să ştii cu exactitate 
ce gândesc nişte oameni ascunşi? Poate că aşteaptă ca 
lucrările să fie reluate, să revină muncitorii angajaţi de 
noua societate, pentru ca ei să pună la cale jafuri mai mari, 
sau vreo lovitură de forţă! 

— Ce fel de lovitură de forţă? Întrebă domnul de Schaller. 

— N-ar putea, oare, domnule inginer, să se adune mai 
multe mii şi să încerce să astupe canalul pe o porţiune din 
traseu? Să arunce în albie nisipul de pe margini, să 
împiedice într-un singur punct, folosindu-se doar de braţe, 
trecerea apei din golf? 

— Le va fi mai greu să-l astupe decât predecesorilor noştri 
să-l sape, răspunse domnul de Schaller. Şi, de fapt, n-au să 
izbutească la o asemenea lărgime... 

— De timp nu vor duce deloc lipsă! Observă comandantul. 
Aud că va fi nevoie de vreo zece ani pentru umplerea 
şoturilor. 

— Nu, domnule comandant, nu! Declară inginerul. Mi-am 
exprimat deja părerea în această chestiune şi ea nu se 
bazează pe date false, ci pe calcule exacte. Prin nişte mari 
lucrări făcute de mâna omului şi, mai ales, cu ajutorul unor 
puternice maşini de felul celor pe care le avem astăzi, nu va 
fi nevoie să treacă zece ani, ba nici măcar cinci, până la 


inundarea şoturilor Rharsa şi Melrir... Apele vor lărgi şi, în 
acelaşi timp, vor adânci albia care le-a fost deschisă. Cine 
ştie dacă nu cumva şi lozeur, chiar aflat la o distanţă de 
câţiva kilometri de şot, nu va fi într-o zi port la mare, în 
legătură cu La Hammă, peste Rharsa? Tocmai asta justifică 
necesitatea anumitor lucrări de protecţie la care a trebuit 
să mă gândesc, ca şi a anteproiectului de porturi la nord şi 
la sud, unul dintre scopurile importante ale călătoriei 
noastre. 

Date fiind spiritul metodic şi seriozitatea domnului de 
Schaller, existau motive să crezi că nu se lăsa prins de 
speranţe himerice. 

Căpitanul Hardigan puse apoi câteva întrebări referitoare 
la şeful tuareg care evadase din bastionul de la Gabes. 
Fusese cumva semnalată prezenţa lui prin împrejurimile 
oazei? Existau noutăţi despre tribul din care făcea parte? 
Indigenii din Djerid ştiau în momentul de faţă că Hadjar îşi 
recăpătase libertatea? Nu apăruseră semne din care să se 
înţeleagă că el încerca să-i răscoale pe arabi împotriva 
proiectului mării sahariene? 

— În problemele acestea nu vă pot da informaţii exacte, 
răspunse ofiţerul comandant. Faptul că ştirea despre 
evadarea lui Hadjar s-a răspândit în oază este sigur: a 
stârnit tot atâta vâlvă ca şi prinderea lui, la care aţi 
participat, căpitane. Dar, dacă nu mi s-a raportat că Hadjar 
ar fi fost văzut prin apropiere de Tozeur, am aflat în schimb 
că o bandă întreagă se îndrepta spre porţiunea de canal ce 
leagă şotul Rharsa de şotul Melrir. 

— Aveţi motive să credeţi în exactitatea acestei informaţii? 
Întrebă căpitanul Hardigan. 

— Da, căpitane, căci o am de la unul din cei rămaşi în zona 
unde lucraseră şi care-şi spun sau se cred supraveghetori 
ori paznici de lucrări, sperând, de bună seamă, ca în felul 
acesta să-şi atragă bunăvoința administraţiei. 

— Lucrări în fond încheiate, adăugă domnul de Schaller, 
însă a căror supraveghere va trebui să fie continuă. Dacă 


tuaregii încearcă vreun atac asupra canalului, îşi vor 
concentra eforturile mai ales în acel punct. 

— De ce? Întrebă comandantul. 

— Pentru că inundarea Rharsei îi deranjează mai puţin 
decât inundarea depresiunii Melrir. Primul şot nu are nici o 
oază serioasă, pe când situaţia se schimbă cu al doilea, 
unde oaze de primă importanţă urmează să dispară sub apa 
mării. Trebuie deci să ne aşteptăm la atacuri în zona celui 
de-al doilea canal, acela care uneşte cele două şoturi. Astfel 
că e nevoie să se ia măsuri militare pentru preîntâmpinarea 
unor posibile agresiuni. 

— În orice caz, mica noastră trupă va trebui să fie cu ochii 
în patru după ce trecem de Rharsa, zise locotenentul 
Villette. 

— N-o să uităm, declară căpitanul Hardigan. L-am prins o 
dată pe Hadjar, vom şti să-l prindem şi a doua oară şi să-l 
păzim mai bine decât cei din Gabes, până când un consiliu 
de război va scăpa ţinutul de el, pentru totdeauna. 

— Ar fi de dorit, şi cât mai curând posibil, observă 
comandantul, fiindcă Hadjar are o mare influenţă asupra 
triburilor nomade şi ar putea ridica la răscoală tot Djeridul. 
Oricum, unul din avantajele noii mări va fi şi dispariţia din 
Melrir a unora dintre bârlogurile răufăcătorilor! 

Dar nu a tuturora, căci în acest întins şot, conform 
ridicărilor topografice ale căpitanului Roudaire, rămâneau 
diverse zone, bunăoară Hinguiz şi principalul său târg 
Zenfig, care nu urmau să fie acoperite de apă. 

Între Tozeur şi Nefta e o distanţă de aproximativ douăzeci 
şi cinci de kilometri, iar inginerul socotea că-i trebuiau două 
zile ca s-o străbată, campând în noaptea următoare pe unul 
din malurile canalului. În această secţiune, al cărei traseu 
nu era identic cu cel al lui Roudaire şi atrăgea după sine, 
spre marea satisfacţie a locuitorilor, transformarea regiunii 
Tozeur şi Nefta într-un fel de peninsulă între Djerid şi 
Rharsa, lucrarea fusese în întregime sfârşită şi totul era 
acolo în bună stare. 


Mica trupă ieşi din Tozeur în dimineaţa de 1 aprilie, pe un 
timp schimbător care, la latitudini mai mici, ar fi produs 
abundente averse. Dar în acea parte a Tunisiei asemenea 
ploi erau aproape excluse; aflaţi foarte sus, norii aveau să 
domolească în mod precis arşiţa soarelui. 

Merseră mai întâi de-a lungul malurilor uedului Berkouk, 
traversând mai multe braţe peste nişte poduri construite cu 
materiale provenite din monumente antice. 

Interminabile şesuri de un galben cenugşiu se întindeau 
spre vest, unde zadarnic ai fi căutat adăpost de razele 
soarelui, din fericire destul de blânde. În decursul celor 
două etape ale zilei dintâi, nu întâlniră pe terenul nisipos 
decât planta aceea firavă din familia gramineelor, cu frunze 
lungi, numită de indigeni dris şi mâncată de cămile cu 
lăcomie, ceea ce e de mare importanţă pentru caravanele 
din Djerid. 

Nici un incident nu întrerupse marşul între răsăritul şi 
apusul soarelui, iar liniştea taberei nu fu tulburată defel 
până la ziuă. Nişte grupuri de arabi apărură la mare 
distanţă de malul nordic al canalului, urcând spre munţii 
Aures. Căpitanul Hardigan rămase calm şi nu încercă să 
intre în legătură cu ei. 

A doua zi, 2 aprilie, marşul spre Nefta se reluă în aceleaşi 
condiţii ca în ajun, cu cer acoperit şi temperatură 
suportabilă. Totuşi, în vecinătatea oazei ţinutul se schimba 
încetul cu încetul, solul devenind mai puţin steril. 
Nenumărate smocuri de alfa, printre care şerpuiau mici 
ueduri, înverzeau câmpia. Apărea din nou şi pelinul, şiruri 
de nopall14 se conturau pe platouri, unde aglomerări de 
flori de un albastru pal, limba-peştelui şi rochiţa-rândunicii, 
îţi încântau privirea. Apoi, pe lângă cursurile de apă 
începură să se perinde grupuri de arbori, măslini şi 
smochini şi, în sfârşit, păduri de acacii se îngrămădiră la 
orizont. 

Fauna acestui ţinut se constituie din antilope care, în cete, 
alergau cu o asemenea viteză, încât dispăreau în câteva 


secunde. Nici chiar Dă-i-nainte, orice-ar fi crezut stăpânul 
său despre el, nu s-ar fi putut întrece cu ele. Cât despre 
Taie-cupa, se mulțumea să latre cu înverşunare când vreun 
magot15, din cei care trăiesc în număr destul de mare prin 
regiunea şoturilor, sălta printre copaci. Se mai zăreau bivoli 
şi mufloni, inutil de urmărit, fiindcă aprovizionarea urma să 
se facă la Nefta. 

În această parte a Djeridului, cele mai obişnuite fiare 
sălbatice sunt leii, cu atacurile lor deosebit de periculoase. 
De la începerea lucrărilor la canal, ei fuseseră însă împinşi 
treptat spre frontiera algeriană şi în vecinătatea soţului 
Melrir. 

Totuşi, dacă nu aveau de ce să se teamă de fiare, nici 
oamenilor şi nici animalelor nu le era uşor să se apere de 
scorpioni şi de şerpii şuierători - cobrele naturaliştilor - 
care mişunau prin apropiere de Rharsa. Dealtfel, sunt acolo 
atât de multe reptile încât anumite regiuni rămân 
nelocuibile şi, printre altele, Djerid Teldja a trebuit să fie 
părăsit de arabi. În tabăra de seară, lângă o pădure de 
tamarini, domnul de Schaller şi însoțitorii săi nu se aşezară 
la odihnă înainte de a-şi fi luat cele mai minuţioase măsuri 
de precauţie. Şi e fapt cert că sergentul-major Nicol nu 
dormi decât cu un ochi pe când Dă-i-nainte dormea cu 
amândoi închişi. E adevărat că Taie-cupa veghea şi ar fi 
semnalat orice zgomot suspect, periculos pentru cal sau 
pentru stăpânul său. 

Pe scurt, nu se produse nici un accident în decursul nopţii 
şi corturile fură strânse în zori. Căpitanul Hardigan ţinea 
mereu direcţia sud-vest, urmată şi de canal începând din 
Tozeur. La kilometrul 207, canalul urca spre nord şi, cu 
începere de la acest cot, mica trupă urma să avanseze de la 
Nefta încolo în lungul meridianului. În localitate ajunse în 
după-amiaza aceleiaşi zile. 

Poate că lungimea canalului ar fi fost scurtată cu vreo 
cincizeci de kilometri, dacă s-ar fi putut atinge Rharsa într- 
un punct al marginii sale orientale, din direcţia Tozeur. Dar 


dificultăţile de execuţie ar fi fost mari. Înainte de a răzbi în 
acest fel la şot, canalul ar fi trebuit săpat într-un sol de o 
duritate excesivă, unde roca predomina. Porțiunea dificilă 
ar fi fost mai lungă şi mai costisitoare decât în unele puncte 
ale pragului Gabes, iar o cotă de treizeci până la treizeci şi 
cinci de metri deasupra nivelului mării ar fi pretins o muncă 
apreciabilă. Acesta era motivul pentru care, după un studiu 
temeinic al regiunii, inginerii Companiei franco-străine 
renunţaseră la primul traseu, optând pentru altul ce pornea 
de la kilometrul 207, la vest de Nefta. Din acest punct, o lua 
în direcţia nord. Era a treia şi ultima secţiune a primului 
canal, dusă la bun sfârşit de o lărgime considerabilă, 
profitându-se de numeroasele depresiuni întâlnite în cale; 
ajungea la Rharsa într-o adâncitură aflată la una dintre cele 
mai joase cote ale şotului, aproape în mijlocul marginii sale 
meridionale. 

De comun acord cu căpitanul Hardigan, domnul de 
Schaller nu intenţiona deloc să se oprească două zile la 
Nefta. Le-ar fi ajuns să-şi petreacă aici ultimele ore ale 
după-amiezii şi noaptea următoare, odihnindu-se şi făcând 
aprovizionarea detaşamentului. Dealtfel, oameni şi cai, nu 
puteau fi obosiţi după aceşti o sută nouăzeci de kilometri de 
mers lejer, parcurşi, de la plecarea din Gabes, între 17 
martie ţi 3 aprilie. Le-ar fi fost uţor să străbată a doua zi 
distanţa care le mai rămânea până la şotul Rharsa, unde 
inginerul ţinea să ajungă exact la data fixată. 

Oaza Nefta nu se deosebeşte prea mult de oaza Tozeur în 
privinţa aspectului regiunii, a naturii solului sau a 
producţiei vegetale. Aceeaşi aglomerare de locuinţe printre 
copaci, aceeaşi dispunere a cazărmii, aceeaşi ocupaţie 
militară. Însă oaza e mai puţin populată şi nu avea atunci 
mai mult de opt mii de locuitori. 

Francezi şi indigeni, primiră cu entuziasm trupa 
căpitanului Hardigan şi se înghesuiră s-o cazeze cât mai 
bine. Existau nişte motive de interes personal, aşa că nu era 
de mirare. Graţie noului traseu, comerţul din Nefta urma să 


beneficieze din plin de trecerea canalului prin vecinătatea 
oazei. Avea să-i aparţină un întreg trafic pe care l-ar fi 
pierdut dacă drumul apelor către şot ar fi fost croit pe 
dincolo de Tozeur. Nefta era pe cale să devină oraş-port la 
marea cea nouă. 

lată de ce inginerul de la Societatea franceză a mării 
sahariene nu fu cruțat de entuziasmul locuitorilor. 

Şi totuşi, în ciuda insistențelor menite să reţină expediţia 
fie şi numai pentru douăzeci şi patru de ore, plecarea 
rămase stabilită pentru a doua zi la răsăritul soarelui. 
Îngrijorat de veştile care îi parveneau în legătură cu 
agitația indigenilor de prin împrejurimile şotului Melrir, 
unde ducea cel de-al doilea canal, căpitanul Hardigan era 
nerăbdător să-şi încheie această parte a explorării. Soarele 
încă nu apăruse la orizont când, oamenii fiind adunaţi, caii 
şi căruțele gata de drum, fu dat semnalul de plecare. Cei 
doisprezece kilometri cât măsoară canalul de la Nefta până 
la cot s-au parcurs în prima etapă de marş, iar distanţa de 
la cot la Rharsa în cea de-a doua. 

Nici un incident pe traseu, şi era în jur de şase seara când 
căpitanul Hardigan ordonă popasul la capătul intrândului 
pe unde canalul, ajuns la capătul său, pătrundea în şot. 
Capitolul VIII ŞOTUL RHARSA. 

Pentru noaptea de 4 spre 5 aprilie, tabăra se făcu la 
poalele dunelor care, destul de înalte, încadrau intrândul. 
Locul nu oferea nici un adăpost. Mica trupă lăsase ultimii 
copaci ai acelui ţinut dezolant cu vreo trei sau patru 
kilometri în urmă, între Nefta şi şot. Ajunseseră în deşertul 
nisipos, cu vagi urme de vegetaţie, Sahara în toată 
ariditatea ei. 

Corturile fuseseră ridicate. Încărcate la Nefta, căruțele 
transportau hrana oamenilor şi a cailor pe mai multe zile. 
Dealtfel, înconjurând Rharsa, inginerul urma să se oprească 
în oazele destul de numeroase de pe marginea depresiunii, 
unde se găsea din abundență nutreţul proaspăt pe care l-ai 
fi căutat zadarnic în interiorul şotului. 


Tocmai asta le explica domnul de Schaller căpitanului 
Hardigan şi locotenentului Villette, reuniți în acelaşi cort 
înainte de cina pe care domnul Franqois se pregătea s-o 
servească. Întins pe masă, un plan al Rharsei îi ajuta să 
cunoască aspectul locurilor. Cu limita sa meridională 
trecând de paralela 34, şotul se rotunjeşte spre nord, peste 
regiunea mărginită de munţii Aures, în apropierea târgului 
Chebika. Lungimea sa maximă, măsurată exact pe 
latitudinea de 34 de grade, este de şaizeci de kilometri, dar 
suprafaţa submersibilă nu trece de o mie trei sute de 
kilometri pătraţi, adică, aşa cum aprecia inginerul, de trei- 
patru ori suprafaţa Câmpului lui Marte din Paris. 

— Eh, observă locotenentul Villette, ceea ce este enorm 
pentru un Câmp al lui Marte, pare destul de modest pentru 
o mare... 

— Fără îndoială, locotenente, răspunse domnul de 
Schaller. Dar dacă adaugi la asta suprafaţa şotului Melrir, 
cu alte cuvinte şase mii de kilometri pătraţi, avem în total 
şapte sute douăzeci de mii de hectare destinate mării 
sahariene. Şi, în fond, e foarte posibil ca, în timp, acţiunea 
apelor să conducă la ocuparea depresiunilor Djerid şi 
Fedjed]j. 

— Observ, dragă prietene, spuse căpitanul Hardigan, că 
mereu contezi pe această eventualitate. Oare viitorul ne-o 
rezervă? 

— Cine poate citi viitorul? Întrebă domnul de Schaller. 
Planeta noastră a asistat în mod cert la lucruri şi mai 
extraordinare, şi nu-ţi ascund că această idee, fără să mă 
obsedeze, mă cucereşte uneori. Ai auzit cu siguranţă 
vorbindu-se despre un continent dispărut, numit Atlantida; 
ei bine, nu o mare sahariană stă astăzi peste el, ci chiar 
Oceanul Atlantic, între latitudini perfect determinate. Şi mai 
sunt exemple de asemenea cataclisme, de proporţii mai 
mici, e adevărat; aminteşte-ţi ce s-a petrecut în secolul al 
XIX-lea, cu prilejul teribilei erupții din Krakatoa16. Aşa că 


de ce nu s-ar putea întâmpla mâine ce s-a mai produs şi 
ieri? 

— Viitorul este marea cutie cu surprize a omenirii, aprecie 
locotenentul Villette, râzând. 

— Exact, scumpul meu locotenent, afirmă inginerul, iar 
când se va goli... 

— Ei bine, atunci va fi sfârşitul lumii, conchise căpitanul 
Hardigan. 

— Apoi, punând degetul pe hartă, acolo unde se termina 
primul canal, lung de două sute douăzeci şi şapte de 
kilometri, întrebă: 

— N-ar trebui înfiinţat un port chiar aici? 

— Ba da, pe malurile intrândului, răspunse domnul de 
Schaller, şi există toate motivele să credem că va fi unul 
dintre cele mai frecventate porturi ale mării sahariene. 
Planurile se află în studiu şi, cu siguranţă, se vor construi 
aici case şi magazine, antrepozite şi un bastion, pentru 
vremea când Rharsa va deveni navigabilă. În plus, la 
extremitatea orientală a şotului, târgul La Hammă este deja 
pe cale de a se transforma în sensul importanţei maritime şi 
comerciale pe care contase în varianta primului traseu, 
asigurându-şi probabil, în ciuda schimbării, poziţia de port 
avansat al Gafsei. 

Ca acest târg, indicat de inginer pe hartă la extremitatea 
depresiunii Rharsa, să devină un port comercial chiar în 
inima Djeridului, iată un vis care altădată ar fi părut 
irealizabil. Şi totuşi, geniul uman urma să-l prefacă în 
realitate. Localitatea nu avea să regrete decât un singur 
lucru, şi anume că primul canal nu se putuse vărsa chiar 
lângă porţile ei. Se cunosc însă motivele pentru care 
inginerii fuseseră nevoiţi să pătrundă în şot prin intrândul 
botezat deocamdată Golful Roudaire, în aşteptarea clipei 
când acesta va fi numele unui port nou, fără îndoială cel mai 
impresionant din zona mării sahariene. 

Căpitanul Hardigan îl întrebă pe domnul de Schaller dacă 
avea de gând să conducă expediţia de-a dreptul prin 


Rharsa, pe întreaga ei lungime. 

— Nu, răspunse inginerul, vreau să văd malurile şotului; 
sper să regăsesc materiale preţioase care ne-ar putea fi 
utile, fie aici, fie în altă parte de vreme ce le avem la 
îndemână. Chiar dacă sunt în mod precis inferioare celor de 
azi; însă acestea din urmă trebuie procurate abia de acum 
înainte. 

— Caravanele nu preferau oare să traverseze şotul? 
Întrebă locotenentul Villette. 

— Şi încă îl mai traversează, scumpul meu locotenent, deşi 
e o rută destul de periculoasă, pe un teren instabil; dar e 
mai scurtă şi chiar mai puţin obositoare decât un marş făcut 
de-a lungul malurilor năpădite de dune. Totuşi, pe un 
asemenea drum vom merge noi, spre vest, până în punctul 
unde începe cel de-al doilea canal; apoi, la întoarcere, după 
ce vom fi parcurs perimetrul şotului Melrir, putem urma 
limita nordică a Rharsei şi ajungem la Gabes mai repede 
decât am venit încoace. 

Conform planului dinainte stabilit, după explorarea celor 
două canale inginerul ar fi refăcut întreaga circumferință a 
noii mări. 

A doua zi, domnul de Schaller şi cei doi ofiţeri trecură în 
fruntea detaşamentului. Taie-cupa alerga în faţă, stârnind 
stoluri de sturzi ce-şi luau zborul indispuşi. Se mergea pe 
partea interioară a înaltelor dune din marginea solului. Era 
exclus ca pe acolo suprafaţa lichidă, întinzându-se, să poată 
depăşi marginile depresiunii, aşa cum se temeau unii. 
Malurile ridicate, semănând întrucâtva cu tamponul 
pragului Gabes, n-ar fi cedat la presiunea apei, încât partea 
meridională a Djeridului rămânea în afara oricărui pericol. 

Tabăra fusese ridicată de la primele ore ale zilei. Marşul se 
desfăşura în ordinea obişnuită. Parcursul cotidian nu 
trebuia modificat, aşa că făceau în medie doisprezece până 
la cincisprezece kilometri, în două etape. 

Domnul de Schaller voia mai cu seamă să verifice ţărmul 
ce urma să cuprindă apa noii mări, şi dacă nu cumva exista 


riscul ca aceasta, ieşind dintre limitele ei, să inunde 
regiunile vecine. Prin urmare, mica trupă se ţinea pe lângă 
dunele de nisip care se perindau de-a lungul şotului, în 
direcţia vest. Realizându-şi proiectul, se părea dealtfel că 
omul nici nu trebuise să modifice opera naturii. Dacă fusese 
sau nu fusese cândva un lac, Rharsa era în schimb pregătită 
să fie, iar apele aduse de primul canal din golful Gabes 
aveau să intre cu precizie între hotarele stabilite. 

Totuşi, neabătându-se de la rută, puteau observa o mare 
parte din depresiune. Sub razele soarelui, suprafaţa acestei 
cuvete aride sclipea ca şi cum ar fi fost alcătuită dintr-un 
strat de argint, de cristal sau de camfor. Ochii nu puteau 
suporta strălucirea şi trebuia să-i aperi cu ochelari fumurii 
ca să te fereşti de oftalmiile atât de frecvent întâlnite din 
cauza arzătoarei lumini a Saharei. Ofițerii şi trupa se 
pregătiseră în mod special pentru asta. Majurul Nicol 
achiziţionase nişte ochelari adecvaţi până şi pentru calul 
său. Dar, după câte se părea, lui Dă-i-nainte nu-i prea 
conveneau ochelarii. Era cam caraghios, iar în spatele 
acelui aparat optic Taie-cupa nu-şi mai recunoştea 
prietenul. Aşa că până la urmă nici Dă-i-nainte şi nici ceilalţi 
cai nu fură înzestrați cu mijloacele de protecţie 
indispensabile stăpânilor lor. 

În rest, şotul avea exact aspectul lacurilor saline care 
seacă vara sub acţiunea căldurilor tropicale. Dar o parte a 
stratului lichid, prinsă sub nisipuri, degajă gazele conţinute 
şi solul se umple de umflături ce-l fac să semene cu un câmp 
presărat cu muşuroaie; cât despre fundul şotului, inginerul 
îi informă pe cei doi ofiţeri că era compus din nisip roşu de 
cuarţ amestecat cu sulfat şi carbonat de calciu. Stratul 
acela era acoperit de eflorescenţe formate din sulfat de 
sodiu şi clorură de sodiu, o veritabilă crustă de sare. 
Dealtfel, terenurile pliocenuluil 7, caracteristice pentru 
şoturi şi pentru mlaştinile ascunse, conţin gips şi sare din 
belşug. 


E bine să spunem că în acea perioadă a anului Rharsa nu 
era încă golită de toată apa adusă de ueduri în decursul 
iernii. Îndepărtându-se uneori de ghourd, adică de dunele 
cu pantă abruptă, caii se opreau la marginea unor gropi cu 
apă stătută. 

De departe, căpitanul Hardigan avu impresia că descoperă 
un grup de călăreţi arabi umblând încoace şi încolo peste 
întinderile pustii ale şotului; dar, când oamenii lui se 
apropiară, întreaga trupă o întinse, nu tocmai în galop, ci 
bătând din aripi. 

Era de fapt un stol de flamingo albaştri şi roz, al căror 
penaj amintea de culorile unei uniforme. Oricât de repede 
porni 'Taie-cupa în urmărirea lor, nu reuşi să-i ajungă pe 
acei magnifici reprezentanţi ai familiei de picioroange. 
Reuşi, în schimb, să ridice în cale miriade de zburătoare, şi 
ce de ţipete străpungeau spaţiul odată cu păsările bu- 
habibi, asurzitoare vrăbii ale Djeridului! 

Avansând pe la marginea Rharsei, detaşamentul avea să 
găsească uşor locuri de tabără pe care nu le-ar fi aflat în 
centrul depresiunii. Asta şi din cauză că şotul era în 
întregime inundabil, pe când anumite părţi din Melrir, cu 
cotă pozitivă, aveau să rămână deasupra după pătrunderea 
apelor din Mediterana. Mergeau deci din oază în oază, 
unele mai mult, altele mai puţin locuite, sortite să devină 
marsâă, adică porturi sau golfuleţe ale noii mări. Sunt 
cunoscute sub numele de toual în limba berberă şi, în 
aceste oaze, solul îşi redobândeşte întreaga fertilitate, 
reapar în număr destul de mare arborii, palmierii şi ceilalţi, 
nu lipsesc nici păşunile, aşa că Dă-i-nainte şi camarazii lui n- 
aveau de ce să se plângă de lipsa nutreţurilor. Imediat ce 
treceai însă de oaze, solul îşi recăpăta brusc ariditatea 
obişnuită. După un mourdj ierbos, apărea deodată reg-ul, 
un teren întins, alcătuit din pietriş şi nisip. 

Totuşi, este locul să observăm că recunoaşterea se făcea 
fără prea mari probleme în lungul limitei sudice a şotului 
Rharsa. E adevărat că, atunci când nici un nor nu domolea 


arşiţa soarelui, lângă dune căldura îi punea serios la 
încercare pe oameni şi pe cai. Dar, în sfârşit, ofiţerii din 
Algeria şi spahiii sunt deja obişnuiţi cu clima fierbinte, iar în 
ce-l priveşte pe domnul de Schaller, era şi el un african 
bronzat de soare şi de explorări, încât tocmai din acest 
motiv i se încredinţase conducerea lucrărilor definitive la 
marea sahariană. 

Cât priveşte pericolele, ele ar fi putut să apară doar dacă 
s-ar fi mers peste acele hofra ale şotului care sunt 
depresiunile cele mai adânci, cu pământ mişcător ce nu 
oferă nici un sprijin statornic; pe traseul urmat de 
expediţie, însă, nimeni nu avea de ce să se teamă de 
asemenea împotmoliri. 

— Pericolele acelea sunt cât se poate de grave, repeta 
inginerul, iar la săparea canalului peste lacurile secate ale 
Tunisiei au existat nenumărate prilejuri să te convingi că-i 
adevărat. 

— Chiar aşa, adăugă căpitanul Hardigan, chiar şi domnul 
Roudaire vedea în asta una dintre dificultăţile ce stăteau în 
calea topografierii şoturilor Rharsa şi Melrir. Nu povesteşte 
el că uneori se scufunda până la genunchi în nisipul sărat? 

— Şi n-a spus decât adevărul, adăugă domnul de Schaller. 
Aceste depresiuni sunt pline de gropi cărora arabii le zic 
„ochiuri de mare”, iar sondele nu pot să le dea de fund. 
Astfel că întotdeauna te poţi aştepta aici la accidente. În 
timpul unei expediţii de recunoaştere a lui Roudaire, unul 
din călăreţi se scufundă cu cal cu tot într-una din acele 
crevaşe, iar camarazii lui n-au reuşit să-l scoată nici măcar 
cu douăzeci de vergele de puşcă puse cap la cap... 

— Aşadar, să fim prevăzători, recomandă căpitanul 
Hardigan, nici o măsură de prudenţă nu e în plus. Oamenii 
mei n-au voie să se îndepărteze de dune atâta vreme cât n- 
am stabilit exact starea solului. Şi tot mă tem că diavolul 
ăsta de Taie-cupa, care aleargă ca un bezmetic în toate 
părţile, o să dispară la un moment dat pe neaşteptate. Nicol 
nu-l mai poate ţine în loc. 


— Ar fi tare necăjit dacă i s-ar întâmpla câinelui o 
asemenea nenorocire! Declară locotenentul Villette. 

— Iar Dă-i-nainte, adăugă căpitanul, sunt sigur că ar muri 
de durere! 

— E o prietenie cu totul aparte între aceste două animale, 
observă inginerul. 

— Absolut, zise locotenentul Villette. Cel puţin Oreste şi 
Pilade, Nisus şi Eurial, Damon şi Pithias, Ahile şi Patrocle, 
Alexandru şi Ephestion, Hercule şi Pirithous erau din 
aceeaşi rasă, dar un cal şi un câine... 

— Şi un om, poţi adăuga, locotenente, conchise căpitanul 
Hardigan, căci Nicol, Dă-i-nainte şi Taie-cupa formează un 
grup de prieteni inseparabili în care omul intră cu o treime, 
iar animalele cu două. 

Ceea ce spunea inginerul despre pericolele conţinute în 
solul mişcător al şoturilor nu era deloc exagerat. Şi totuşi, 
caravanele preferau să treacă prin Melrir, Rharsa şi 
Fedjedj. 

Ruta aceasta le scurta traseul, iar drumul făcut pe teren 
neted era mai uşor. Ele mergeau însă întotdeauna însoţite 
de ghizi care cunoşteau perfect părţile lacustre ale 
Djeridului, ştiind să evite smârcurile primejdioase. 

De la plecarea din Gabes, detaţamentul nu întâlnise încă 
niciuna din caravanele ce transportă mărfuri, produsele 
solului sau produse de manufactură, de la Biskra până la 
țarmul Sirtei Mici şi a căror trecere este aşteptată 
întotdeauna cu nerăbdare la Nefta, la Gafsa, la Tozeur, în La 
Hammă, în toate oraşele şi târgurile Tunisiei meridionale. 
Dar în ziua de 9 aprilie, după-amiază, luară contact cu o 
caravană, şi iată în ce împrejurări. 

Era în jur de orele trei. După prima etapă de marş a zilei, 
căpitanul Hardigan şi oamenii lui o porniră din nou la drum 
sub un soare arzător. Se îndreptau spre curbura ultimă pe 
care o face Rharsa la câţiva kilometri mai încolo, în capătul 
său dinspre apus. 


Terenul se înălța de-acum sensibil, relieful dunelor se 
accentua din ce în ce mai mult, aşa că nici pe acolo apele 
noii mări n-ar fi putut forţa vreodată perimetrul şotului. 

De pe un loc mai înalt, cuprindeai cu privirea un spaţiu 
întins, spre nord şi spre vest. Depresiunea strălucea sub 
razele soarelui. Fiecare grăunte din acel sol sărat devenea 
un punct luminos. În stânga începea cel de-al doilea canal, 
stabilind legătura între Rharsa şi Melrir. 

Inginerul şi cei doi ofiţeri descălecară. Escorta îi urma cu 
caii ţinuţi de frâuri. 

La un moment dat, când cu toţii se opriseră pe un platou 
nisipos, locotenentul Villette zise, cu mâna întinsă: 

— Îmi pare că văd în fundul şotului o trupă în mişcare... 

— O trupă sau o turmă18, răspunse căpitanul Hardigan. 

— E greu să te pronunţi, din cauza distanţei, constată 
domnul de Schaller. 

Adevărul, era că în partea aceea, la vreo trei sau patru 
kilometri, un nor gros de praf se ridica deasupra Rharsei. 
Poate că nu era decât o turmă de rumegătoare aflată în 
marş spre nordul Djeridului. 

În plus, câinele dădea semne clare, dacă nu de nelinişte, în 
orice caz de interes, aşa că majurul îi strigă: 

— Hai, Taie-cupa, fii nas şi urechi... Ce-i acolo? 

Animaul lătră violent, cu labele încordate, zvâcnind 
puternic din coadă şi gata să ţâşnească prin şot. 

— Uşurel... Uşurel! Făcu Nicol reţinându-l aproape de 
sine. Agitaţia din mijlocul vârtejului devenea tot mai mare 
pe măsură ce volutele de praf se apropiau. Dar era greu să 
le stabileşti cauza. Oricât de ageră le-ar fi fost privirea, nici 
domnul de Schaller, nici ofiţerii, nici altcineva din 
detaşament n-ar fi putut spune dacă vânzoleala aceea era 
produsă de o caravană în marş sau de vreo turmă alungată 
de cine ştie ce pericol prin această parte a şotului. 

Două sau trei minute mai târziu, nu mai exista nici o 
incertitudine. Din nor ţâşniră fulgere şi izbucniră 


detunături, al căror fum se amesteca şi el cu vârtejul de 
praf. 

Chiar atunci Taie-cupa, pe care stăpânul său nu putu să-l 
oprească, o zbughi lătrând cu furie. 

— Împuşcături! Strigă locotenentul Villette. 

— Fără îndoială, vreo caravană care se apără de fiare..., 
zise inginerul. 

— Ori mai degrabă de hoţi, reluă locotenentul, căci 
împuşcăturile par să aibă şi răspuns... 

— Pe cai! Comandă căpitanul Hardigan. 

O clipă mai târziu, părăsind malul Rharsei, spahiii se 
îndreptau spre teatrul luptei. 

Poate că era imprudent, sau cel puţin temerar, să angajezi 
pe cei câţiva oameni ai escortei într-o afacere căreia nu i se 
cunoştea cauza. 

Putea fi o bandă de tâlhari din Djerid, şi încă numeroasă. 
Dar căpitanul Hardigan şi detaşamentul său nu stăteau să 
se codească la primejdie. 

Dacă, aşa cum era cazul să se presupună, nişte tuaregi sau 
alţi nomazi din regiune atacau o caravană, ţinea de onoarea 
unui soldat să-i sară în ajutor. Astfel că, săltând cu toţii pe 
cai, în frunte cu câinele pe care Nicol nu mai încerca acum 
să-l cheme înapoi, lăsară în urmă linia dunelor şi se 
avântară de-a curmezişul şotului. 

Distanţa, am mai spus-o, nu părea să fie mai mare de trei 
kilometri, iar două treimi din ea fură parcurse în zece 
minute. Împuşcăturile continuau şi din stânga, şi din 
dreapta, printre volutele de fum şi de praf. Totuşi, vârtejul 
începea să se risipească sub efectul brizei de sud-est. 

Căpitanul Hardigan se putu lămuri atunci în legătură cu 
lupta aceea atât de violent angajată. 

Aşa cum avea să se stabilească imediat era vorba chiar de 
o caravană, al cărei mers tocmai fusese întrerupt în acea 
parte a şotului. Cu cinci zile în urmă, ea părăsea oaza 
Zeribet, de la nord de Melrir, îndreptându-se spre Tozeur, 
de unde intenţiona să ajungă la Gabes. Vreo douăzeci de 


arabi alcătuiau grupul ce conducea cam o sută de cămile de 
toate mărimile. 

Mergeau aşa, zoriţi, cu animalele în faţă, transportând în 
saci o apreciabilă încărcătură de curmale. Ei, conducătorii 
cămilelor, veneau la urmă, repetând strigătul pe care unul 
dintre ei îl slobozea cu voce răguşită, ca să îndemne 
animalele. 

Caravana făcuse până aici călătoria în condiţii bune; 
tocmai ajunsese în extremitatea vestică a Rharsei şi se 
pregătea să traverseze depresiunea pe toată lungimea ei, 
având în acest scop o călăuză cu multă experienţă. Din 
nefericire, îndată ce se angajase pe primele pante ale reg- 
ului, vreo şaizeci de călăreţi apărură brusc din spatele 
dunelor. 

Era o bandă de tâlhari care puteau să-i supună cu uşurinţă 
pe oamenii caravanei. l-ar fi pus pe fugă, i-ar fi masacrat la 
nevoie, s-ar fi făcut stăpâni pe animale şi pe încărcătura lor, 
le-ar fi mânat spre cine ştie ce oază îndepărtată din Djerid 
şi, cu siguranţă, agresiunea ar fi rămas nepedepsită, ca 
atâtea altele, dată fiind imposibilitatea de a-i descoperi pe 
făptaşi. 

Conducătorii cămilelor încercară să opună o rezistenţă ce 
n-avea sorţi de izbândă. Înarmaţi cu puşti şi pistoale, se 
folosiră de ele. Mai numeroşi, asediatorii traseră şi ei, iar 
după zece minute de luptă caravana sfârşi prin a se 
împrăştia, cu animalele fugind în toate părţile, cuprinse de 
teamă. 

Asta se întâmplase cu puţin înainte ca detunăturile să fi 
fost auzite de căpitanul Hardigan. 

Dar mica sa trupă fu zărită şi tâlharii, văzându-i pe 
călăreţii veniţi în ajutorul caravanei, se opriră. 

În momentul acela, cu o voce răsunătoare, căpitanul 
Hardigan strigă: 

— Înainte! 

Carabinele erau pregătite. Spabhiii le traseră de la spate, le 
duseră la umăr şi, cu toţii, se năpustiră în trombă asupra 


bandiţilor. Cât despre convoi, fusese lăsat în urmă sub paza 
călăuzelor şi urmau să se întoarcă la el după despresurarea 
caravanei. 

Tâlharii nu aşteptară ciocnirea. Nu se simțeau oare destul 
de puternici, ori, mai degrabă destul de curajoşi pentru a 
ţine piept plutonului de uniforme binecunoscute care 
înainta impetuos spre ei? Se supuneau cumva altui impuls 
decât celui al fricii? Fapt e că, înainte de a ajunge aproape 
căpitanul Hardigan şi oamenii lui, o luară la fugă în direcţia 
nord-vest. 

Totuşi, ordinul de foc fusese dat şi vreo douăzeci de 
detunături bubuiră, atingând mai mulţi fugari, însă nu atât 
de grav încât să-i oprească. 

Majurul constată cu mândrie că Taie-cupa primise botezul 
focului, căci îl văzuse scuturând din cap într-o parte şi-n 
alta, de unde trase concluzia că un glonte îi şuierase pe 
lângă urechi. 

Căpitanul Hardigan consideră că nu era oportun să-i 
urmărească pe agresori, purtaţi de caii lor în cea mai mare 
viteză. Dealtfel, ei dispărură curând după cortina unui tel, 
colină împădurită ce se înălţa la orizont. Într-un ţinut 
cunoscut de ei foarte bine, şi-ar fi găsit cu uşurinţă vreun 
loc de refugiu, unde ar fi fost greu să-i mai găseşti. 

Fără îndoială, n-aveau să se întoarcă, iar caravana nu 
trebuia să se mai teamă că o să-i întâlnească din nou în 
drumul ei spre partea de răsărit a Rharsei. 

Ajutorul sosise la timp; câteva minute mai târziu, cămilele 
ar fi căzut în mâinile acelor pirați ai deşertului. 

Întrebându-l pe şeful caravanei, inginerul află apoi cum se 
petrecuseră lucrurile şi în ce fel fuseseră atacați el şi 
oamenii lui. 

— Ştiţi cumva, întrebă căpitanul, din ce trib face parte 
banda aceea? 

— Călăuza noastră ne asigură că sunt tuaregi, răspunse 
şeful. 


— S-a pretins că tuaregii au părăsit încetul cu încetul 
oazele din vest, mutându-se în estul ținutului Djerid, spuse 
inginerul. 

— Ah! Atâta vreme cât vor exista caravane care să-l 
traverseze, nu vor lipsi nici bandiții ieşiţi să le atace, 
observă locotenentul Villette. 

— Eventualitate de care n-o să ne mai temem după 
inundarea şoturilor, declară domnul de Schaller. 

Căpitanul Hardigan îl întrebă apoi pe şeful caravanei dacă 
nu cumva auzise vorbindu-se prin ţinut de evadarea lui 
Hadjar. 

— Ba da, căpitane, chiar acum câteva zile s-a răspândit 
zvonul. 

— Nu se spune că a fost prin împrejurimile şoturilor 
Rharsa şi Melrir? 

— Nu, căpitane. 

— Oare nu era tocmai el în fruntea bandei? 

— Eu pot să spun că nu, interveni călăuza, fiindcă îl ştiu şi 
l-aş fi recunoscut... 

— E foarte posibil ca bandiții ăia să fi fost dintre cei pe 
care îi conducea cândva, şi dacă n-aţi fi sosit 
dumneavoastră, căpitane, ne-ar fi jefuit, ne-ar fi omorât 
până la unul. 

— Vă puteţi continua drumul fără grijă, zise inginerul. 

— Şi eu aşa cred, răspunse şeful. Ticăloşii ăia au să se 
întoarcă în vreun târg din vest, iar în trei-patru zile noi vom 
fi la Tozeur. 

Şeful îşi adună oamenii. Cămilele împrăştiate reveneau la 
locul lor în şir; caravana se refăcea, fără să fi pierdut vreun 
om, având doar câţiva răniţi uşor cu care îşi putea continua 
drumul. Apoi, după ce le mai mulţumi o dată căpitanului 
Hardigan şi însoţitorilor săi, şeful dădu semnalul de plecare. 
Întreaga caravană se puse în mişcare. 

În câteva minute, oameni şi animale dispărură după un 
tarf, înălţime nisipoasă care se alungea peste şot, iar 
strigătele şefului de caravană, îndemnuri pentru 


conducătorii cămilelor, se pierdeau încetul cu încetul în 
depărtare. 

Când inginerul şi cei doi ofiţeri se reîntâlniră după 
ciocnirea aceea care putea fi plină de consecinţe, îşi 
comunicară impresiile şi îngrijorarea. Domnul de Schaller 
vorbi cel dintâi: 

— lată, deci, că Hadjar a apărut din nou prin ţinut! Zise 
inginerul. 

— Trebuia să ne aşteptăm la asta, răspunse căpitanul, şi e 
de dorit ca inundarea şoturilor să se realizeze cât mai 
curând posibil! E singurul mod de a isprăvi odată cu aceşti 
răufăcători din Djerid. 

— Din păcate, observă locotenentul Villette, vor mai trece 
câţiva ani până când apele golfului au să umple şoturile 
Rharsa şi Melrir... 

— Cine ştie? Rosti domnul de Schaller. 

În timpul nopţii următoare, tabăra nu fu deranjată de 
tuaregi şi nici prin împrejurimi nu-şi făcură apariţia. 

A doua zi, 10 aprilie, după-amiază, detaşamentul făcu 
popas în locul unde începea cel de-al doilea canal, deschis 
între şoturi. 

Capitolul IX AL. DOILEA CANAL. 

Al doilea canal, cel ce lega Rharsa şi Melrir de şotul Djerid, 
avea o lungime cam de trei ori mai mică decât primul. Pe de 
altă parte, pe când relieful solului intre Gabes ţi Rharsa 
atingea cote între cincisprezece ţi patruzeci ţi ţase de 
metri, el nu depăşea zece metri între ultimele două şoturi, 
la pragul Asloudje. 

Mai trebuie menţionat şi faptul că, pe lângă Rharsa şi 
Melrir, existau acolo nişte depresiuni lungi de câţiva 
kilometri, de mai mare însemnătate fiind şotul El Asloudje, 
folosit la săparea canalului. 

Pentru realizarea celui de-al doilea canal fusese nevoie, 
deci, de mai puţin timp decât în cazul primului, iar 
greutăţile întâmpinate erau şi ele mai puţine. Prin urmare, 
fusese atacat abia mai târziu. Lucrările definitive putând fi 


acum reluate de pe baza de operaţii şi de aprovizionare 
reprezentată de provincia Constantine, se stabilise înainte 
de plecarea expediției din Gabes ca domnul de Schaller să 
găsească în Melrir, la capătul celui de-al doilea canal, sub 
conducerea unui foarte competent agent de la Drumuri şi 
Poduri, un şantier plin de lucrători care, după călătoria cu 
trenul până la Biskra şi în caravană de-a lungul Farfariei, 
urmau să intre în legătură cu el imediat ce se vor fi instalat. 

Odată constatat stadiul lucrărilor, domnului de Schaller 
nu-i mai rămânea decât să-şi continue drumul pe marginea 
şotului spre a reveni în punctul de plecare, şi inspecția era 
gata. 

Când detaşamentul ajunse la capătul Rharsei, inginerul fu 
foarte surprins că nu găsea acolo pe niciunul dintre 
muncitorii arabi sau străini trimişi de la Biskra de către 
Societate. 

Ce-ar fi putut să se întâmple? În orice caz era cam 
îngrijorător, mai ales după atacul asupra caravanei şi 
reapariţia lui Hadjar. Avusese oare loc vreo modificare în 
program, fără ca inginerul să poată fi prevenit la timp, ori 
vreo schimbare de ultimă oră în conducere? 

Domnul de Schaller rămase pe gânduri, însă căpitanul 
Hardigan îl întrebă: 

— În această secţiune lucrările nu erau terminate? 

— Ba da, răspunse domnul de Schaller, iar rapoartele 
cunoscute de noi spun că tăierea pragurilor dintre 
porțiunile inundabile trebuie să fi fost împinsă, asigurându- 
se panta necesară, până la Melrir, care se află aproape în 
întregime sub nivelul mării. 

— De ce să te mai miri atunci că muncitorii nu sunt acolo? 

— Pentru că de vreo câteva zile şeful lucrărilor ar fi trebuit 
să-şi trimită câţiva oameni în întâmpinarea mea, iar dacă 
mă gândesc bine, nu văd nici un motiv pentru care ei să fi 
întârziat la Biskra sau în Melrir. 

— Atunci, cum îţi explici dumneata această absenţă? 


— Nu mi-o pot explica, mărturisi inginerul, dacă nu cumva 
vreun incident i-o fi reţinut pe şantierul principal, aflat la 
cealaltă extremitate a canalului. 

— Ei bine, ne vom lămuri curând, zise căpitanul Hardigan. 

— Şi totuşi, mă supără, iar în acelaşi timp sunt foarte 
preocupat de faptul că n-am întâlnit aici oamenii de care 
aveam nevoie şi a căror absenţă îmi încurcă proiectele. 

— Câtă vreme se pregăteşte tabăra, n-ai vrea să mergem 
puţin mai încolo? Propuse căpitanul Hardigan. 

— Cu plăcere răspunse domnul de Schaller. 

Fu chemat sergentul-major. Primi ordin să organizeze 
popasul de noapte lângă un pâlc de palmieri crescuţi în 
marginea canalului. La adăpostul copacilor înverzea iarba. 
Un pârâiaş, curgea pe sub ei. Nu lipsea deci nici apa, nici 
păşunea; cât despre proviziile proaspete, puteau fi făcute 
cu uşurinţă în una dintre oazele de pe malul şotului 
Asloudje. 

Nicol execută imediat ordinele căpitanului, iar spabhiii 
luară măsurile obişnuite pentru camparea în asemenea 
condiţii. 

Domnul de Schaller şi cei doi ofiţeri, profitând de ultima 
oră din zi, o apucară pe malul nordic, cu intenţia de a 
înainta cam un kilometru. 

Excursia îi permise inginerului să constate că săpătura 
era, în acel punct, terminată în întregime şi că ansamblul 
lucrărilor se menținea şi el în starea bună la care se 
aşteptau. Canalul dintre cele două şoturi permitea cu 
uşurinţă trecerea apelor deversate de Rharsa după ce 
aceasta le va fi primit din golf, iar panta era conformă cu 
planurile inginerilor. 

Domnul de Schaller şi însoțitorii săi nu-şi prelungiră 
plimbarea dincolo de un kilometru. Dealtfel, cât putură 
străbate cu privirea în direcţia lui El Asloudje, acea 
porţiune a canalului era pustie. Aşa că, vrând să se întoarcă 
înainte de căderea nopţii, inginerul, căpitanul Hardigan şi 
locotenentul Villette apucară din nou drumul taberei. 


Acolo, în cortul deja ridicat, domnul Frangois le servi cina 
cu obişnuita lui promptitudine. Fură luate măsuri pentru 
paza de noapte şi nu le mai rămânea decât să-şi adune, într- 
un somn bun, forţele necesare etapelor din ziua următoare. 

Deşi în timpul excursiei lor domnul de Schaller şi cei doi 
ofiţeri nu zăriseră pe nimeni, deşi acea parte a canalului le 
păruse pustie, în realitate nu era deloc aşa. Nici o îndoială 
totuşi în privinţa faptului că echipa nu mai era acolo, iar 
inginerul nu remarcase în zonă nici o urmă de lucrare 
recentă. 

EI şi ofiţerii fuseseră văzuţi însă de doi oameni pitiţi după 
nişte tufe dese de dris, într-o scobitură făcută de dune. 

Cu siguranţă că, dacă Taie-cupa ar fi fost prin apropiere, i- 
ar fi descoperit pe cei doi. Aceştia avură mare grijă să nu fie 
văzuţi. De la mai puţin de cincizeci de paşi urmăriră 
trecerea străinilor care se plimbau în lungul malului, îi 
revăzură la întoarcere. Abia când se lăsară primele umbre 
ale amurgului îndrăzniră să se apropie de tabără. 

Apropierea lor îl făcu pe Taie-cupa să dea câteva semne de 
nelinişte şi să mârâie surd. Dar sergentul-major îl potoli, 
după ce aruncase o privire afară, încât câinele reveni să se 
culce lângă stăpânul lui. 

Mai întâi, indigenii se opriseră la liziera micii dumbrăvi. La 
ora opt se făcea deja noapte, deoarece crepusculul e de 
scurtă durată la această latitudine. Nu exista nici o îndoială 
că intenționau să spioneze mai de aproape detaşamentul 
care făcuse popas la intrarea în cel de-al doilea canal. De ce 
venise şi de cine era condus? 

Că acei călăreţi aparţineau unui regiment de spabhii, asta o 
ştiau, căci îi zăriseră pe cei doi ofiţeri pe când se plimbau 
însoţiţi de inginer. Dar câţi oameni făceau parte din 
detaşament şi ce transportau spre Melrir? lată ce voiau 
neapărat să afle. 

Cei doi indigeni părăsiră, prin urmare, liziera; se târâră 
prin iarbă, trecând de la un copac la altul. În întuneric 


putură să descopere conurile întinse la intrarea în 
dumbravă şi caii culcaţi pe păşune. 

În momentul acela mârâitul câinelui îi puse în gardă şi se 
întoarseră spre dune, fără ca prezenţa lor să fi fost bănuită 
în tabără. Când nu se mai temeau că vor fi auziţi, începură 
să vorbească: 

— Aşa deci... E chiar el... Căpitanul Hardigan? 

— Da! Cel care l-a luat prizonier pe Hadjar. 

— Şi ofiţerul de lângă el? 

— Locotenentul lui. I-am recunoscut. 

— Cum te-ar fi recunoscut şi ei, cu siguranţă. 

— Dar pe tine... Nu te-au întâlnit nicicând? 

— Nicicând. 

— Bun! Ar fi posibil... Îmi închipui... Iată o ocazie de care 
ar trebui să profităm. Care nu va mai apărea... 

— Iar dacă acest căpitan şi locotenentul lui ajung în 
mâinile lui Hadjar... 

— N-au să mai scape... Aşa cum a scăpat Hadjar din 
bastion. 

— Erau doar trei când i-am descoperit, observă unul 
dintre indigeni. 

— Da, însă nici cei aşezaţi acolo, în tabără, nu-s chiar atât 
de mulţi, răspunse celălalt. 

— Cine să fie al treilea? Nu-i ofiţer. 

— Nu... Vreun inginer de la blestemata lor de Companie! 
O fi venit cu escorta să mai vadă o dată lucrările de la canal, 
înainte de-al umple cu apă. Ăştia se îndreaptă spre Melrir... 
Iar când ajung la şot... Când vor vedea... 

— Că nu-l mai pot inunda! Strigă cel mai nervos dintre cei 
doi. Şi că marea lor sahariană rămâne baltă... Se vor opri... 
N-au să meargă mai departe... Şi atunci, vreo câteva sute 
de oameni de nădejde... 

— Dar cum să-i prevenim, ca să vină la timp? 

— Oaza Zenfig e la numai douăzeci de leghe... lar dacă 
detaşamentul se opreşte la Melrir... Şi dacă ar putea fi 
reţinuţi acolo câteva zile... 


— Nu-i imposibil. Mai ales acum, că nu vor mai avea 
motive să plece mai departe. 

— lar dacă aşteaptă ca apele golfului să se reverse peste 
şot, îşi pot săpa mormântul în locul acela, căci vor fi morţi 
cu toţii înainte de-a ajunge marea acolo! Să mergem, 
Harrig... Vino! 

— Da... le urmez, Sohar! 

Erau chiar acei doi tuaregi care participaseră la evadarea 
lui Hadjar: Harrig, cel ce aranjase afacerea cu negustorul 
din Gabes; Sohar, însuşi fratele căpeteniei de bandă. Se 
smulseră din loc şi porniră spre Melrir. 

A doua zi, la o oră după răsăritul soarelui, căpitanul 
Hardigan dădu semnalul de plecare. Cu caii pregătiţi, 
oamenii se urcară în şa, iar mica trupă se înşiră, în ordinea 
obişnuită, de-a lungul malului nordic al canalului. 

Proaspăt şi îngrijit ras, domnul Frangois îşi ocupa locul său 
în partea dinainte a convoiului şi, cum brigadierul Pistache 
călărea pe alături, discutau voios despre una, despre alta. 

— Ei bine, merge-merge, domnule Francois? Întrebă 
Pistache cu ştiutul său ton de bună dispoziţie. 

— Minunat, răspunse vrednicul servitor al domnului de 
Schaller. 

— Excursia asta nu vă produce prea multe neplăceri şi 
osteneala? 

— Nu, brigadiere... Nu-i decât o plimbare printr-o ţară 
ciudată. 

— Şotul o să se schimbe zdravăn, după inundare... 

— O să se schimbe mult, într-adevăr, răspunse domnul 
Francois cu o voce măsurată şi gravă. 

Căci omul acela minuţios şi metodic nu şi-ar fi mâncat 
cuvintele. 

Dimpotrivă, le gusta şi le sugea, aşa cum face un 
degustător priceput cu o porţie fină. 

— Şi când mă gândesc, reluă Pistache, că aici, pe unde 
calcă armăsarii noştri, vor înota peşti şi vor trece vapoare... 

— Aşa-i, brigadiere... Peşti de toate soiurile, şi marsuini. 


— Şi balene, adăugă Pistache. 

— Balene nu... Nu cred, brigadiere. În mod precis nu va fi 
destulă apă pentru ele. 

— O, domnule Francois, după cum ne spunea majurul 
nostru, apa o să aibă douăzeci de metri adâncime la Rharsa 
şi douăzeci şi cinci la Melrir! 

— Nu peste tot, brigadiere, şi să ştii că au ceva nevoie de 
apă aceşti uriaşi ai lumii submarine, ca să se poată zbengui 
şi răsufla după bunul lor plac! 

— Răsuflă tare, domnule Francois? 

— Ar umple foalele unui furnal înalt sau orgile tuturor 
catedralelor din Franţa! 

Şi vom fi de acord că domnul Frangois fu satisfăcut de 
răspunsul său fără replică, răspuns ce-l ului întrucâtva pe 
bravul Pistache. Apoi reluă, descriind cu mâna perimetrul 
noii mări: 

— Văd de pe-acum marea asta interioară, brăzdată de 
vapoare şi de veliere ce trec din port în port, făcând după 
puterile lor cabotaj, şi ştii care e dorinţa mea cea mai 
aprinsă, brigadiere? 

— Rostiţi-o, domnule Francois. 

— Aş vrea să fiu la bordul primului vapor care va naviga pe 
apele noi ale acestor străvechi şoturi algeriene! Şi contez 
puţin pe faptul că domnul inginer o să se îmbarce pe nava 
aceea, aşa că voi da ocol împreună cu el mării pe care am 
făcut-o cu propriile noastre mâini. 

Într-adevăr, vrednicul domn Frangois nu era departe de a 
crede că ajunsese întrucâtva colaboratorul stăpânului său 
la viitoarea înfăptuire a mării sahariene. 

La urma urmelor - şi cu această dorinţă brigadierul 
Pistache încheie interesanta conversaţie - din moment ce 
expediţia începuse atât de bine, puteai spera că se va sfârşi 
la fel. 

Mergând ca şi până atunci în două etape zilnice de mars, 
fiecare de câte şapte-opt kilometri, domnul de Schaller 
socotea că va ajunge curând la capătul celui de-al doilea 


canal. Când detaşamentul avea să se afle la marginea 
depresiunii Melrir, urma să se ia hotărârea de a înconjura 
şotul fie prin nord, fie prin sud. De fapt, asta nu avea nici o 
importanţă, fiindcă inginerul prevăzuse o cercetare a 
întregului său perimetru. 

Prima parte a canalului se putu parcurge într-o singură 
etapă. Secţiunea pleca din Rharsa şi ajungea în mica 
depresiune cunoscută sub numele de El Asloudje, între 
nişte dune cu înălţimea variind de la şapte la zece metri. 

Dar, înainte de a sosi în Melrir, trebuia să traversezi sau să 
mergi de-a lungul unor şoturi mai mici, înşirate în toate 
sensurile şi făcând o linie aproape continuă de depresiuni 
mai puţin adânci, între maluri nu prea ridicate, şi pe care 
apele Mediteranei trebuiau să le inunde neapărat. Astfel 
apărea nevoia unei balizări, de la o albie la alta, menită să 
indice drumul prin aceste şoturi navelor de tot felul ce nu 
vor întârzia să-şi facă apariţia pe marea cea nouă, creată 
prin priceperea şi voinţa oamenilor. Nu se procedase oare 
tot aşa la săparea canalului Suez, în trecerea lui peste 
lacurile de coastă, unde navele nu puteau fi conduse fără 
asemenea indicaţii precise? 

Pe acolo, de asemenea, lucrul avansase binişor; maşini 
puternice săpaseră şanţuri adânci până la Melrir. Şi, oare, 
ce nu se va putea încerca mâine, dacă va fi nevoie, cu 
maşinile pe care le avem acum, uriaşe instalaţii de dragat, 
perforatoare capabile să străpungă orice, transportoare 
circulând pe căi ferate provizorii, în sfârşit, tot materialul 
acela formidabil, nebănuit de căpitanul Roudaire şi de 
succesorii săi, dar pe care inventatorii şi constructorii îl 
imaginaseră şi îl construiseră de-a lungul anilor scurşi între 
debutul execuţiei proiectului Roudaire, cel şi mai avansat al 
Companiei franco-străine, abandonat şi el, cum se ştie, şi 
reluarea afacerii de către Societatea franceză a mării 
sahariene, sub conducerea domnului de Schaller. 

Tot ce fusese făcut până atunci rămăsese într-o stare 
destul de bună, după cum prevăzuse inginerul cu prilejul 


atât de elocventei sale conferinţe din Gabes, vorbind despre 
esenţialele calităţi conservante ale climatului african, care 
pare să păstreze perfect până şi ruinele dezgropate de sub 
nisip nu demult. O pustietate absolută domnea însă în jurul 
lucrărilor de canalizare, aproape sau chiar deplin încheiate. 
Unde cu puţin timp în urmă se manifestase agitația unei 
mulţimi de lucrători, mai rămăsese doar liniştea sumbră a 
locurilor depopulate, părăsite de orice suflare omenească, 
încât numai lucrările abandonate dovedeau că activitatea, 
perseverenţa şi energia omului trecuseră pe acolo şi 
dăduseră pentru moment singuraticelor regiuni o aparenţă 
de viaţă. 

Ceea ce făcea domnul de Schaller era, aşadar, o inspiraţie 
întreprinsă în singurătate, înainte de a duce la bun sfârşit 
noi proiecte despre care aveai toate motivele să crezi că 
sunt şi definitive. Singurătatea aceea era însă, atunci, parcă 
şi mai îngrijorătoare, iar inginerului nu-i venea deloc la 
îndemână că nu vedea nici un om al echipei din Biskra 
venindu-i în întâmpinare, aşa cum se stabilise. 

Decepţia era crudă, dar, reflectând, domnul de Schaller îşi 
spunea că de la Biskra la Rharsa nu se ajunge chiar aşa 
cum ai merge de la Paris la Saint-Cloud şi că, pe o rută atât 
de lungă, putea să se producă orice incident, încurcând 
socotelile iniţiale şi modificând orarele. Şi totuşi nu, nu era 
posibil, din moment ce agentul îi telegrafiase la Gabes, de la 
Biskra, că totul mersese bine până la sosirea în acest oraş, 
şi conform instrucţiunilor primite chiar din Paris. Prin 
urmare, pe traseu, poate că în regiunea mlăştinoasă, 
adesea inundată şi nu prea cunoscută a Farfariei, între 
Biskra şi punctul din Melrir unde trebuiau să ajungă şi ei 
curând, ceva neprevăzut i-o fi oprit din drum pe cei 
însărcinaţi să-l aştepte. 

Odată lansat pe câmpul ipotezelor, nu mai poţi ieşi de 
acolo. Una o urmează pe cealaltă într-un ritm obsesiv, iar 
ele îi chinuiau acum domnului de Schaller mintea, fără să-i 
dea vreo explicaţie cât de cât plauzibilă sau chiar 


verosimilă. Pe nesimţite, surpriza şi neplăcerea se 
transformară în reală nelinişte, iar prima etapă se încheie 
fără ca fizionomia sa morocănoasă să se fi schimbat. În 
consecinţă, căpitanul Hardigan consideră necesar să 
lămurească lucrurile. 

Din ordinul său, sergentul-major împreună cu câţiva 
călăreţi trebuiau să cerceteze zona pe o adâncime de unu 
sau doi kilometri, de o parte şi de alta a canalului, în vreme 
ce restul detaşamentului îşi continua marşul. 

Regiunea era pustie, sau, mai exact, părea să fi fost 
părăsită de curând. La sfârşitul celei de-a doua etape, 
detaşamentul făcu popas de noapte în capătul micului şot. 
Locul era absolut deschis; nici o oază prin împrejurimi. 
Până acum nu campaseră niciodată în condiţii atât de 
neprielnice. Nici copaci, nici păşuni. Nimic în afară de acel 
reg unde nisipul se amestecă din belşug cu pietrişul, iar 
solul rămâne fără urmă de verdeață. 

Convoiul căra însă destul nutreţ încât să asigure hrana 
cailor. Dealtfel, pe marginea depresiunii Melrir, mergând 
din oază în oază, mica trupă avea să se poată aproviziona în 
continuare cu uşurinţă. În lipsa uedurilor, găsiră din fericire 
mai multe ras sau izvoare, la care oamenii şi animalele îşi 
putură potoli setea; ai fi crezut că le seacă, atât de cumplită 
fusese căldura zilei. 

Noaptea fu liniştită şi foarte luminoasă, o noapte cu lună 
plină pe un cer năpădit de stele; ca de obicei, 
supravegheară atent împrejurimile. De fapt, în câmp 
deschis, nici Sohar şi nici Harring n-ar fi putut da târcoale 
taberei fără să fie văzuţi. 

Nici nu s-ar fi expus, dealtfel, fiindcă planul lor prevedea, 
fără îndoială, ca inginerul, căpitanul Hardigan şi spahiii să 
pătrundă mai adânc în partea algeriană a şoturilor. 

A doua zi, la prima oră, tabăra fu ridicată. Domnul de 
Schaller dădea zor să ajungă la capătul canalului. 

Acolo, deschiderea prin care apele golfului Gabes urmau 
să pătrundă în Melrir era făcută. 


Nici urmă, însă, de echipa din Biskra, a cărei absenţă 
rămânea un mister. Ce i se putuse întâmpla? 

Domnul de Schaller se pierdea în presupuneri. Sosit la 
locul de întâlnire cu exactitate fixat, nu găsi pe niciunul 
dintre cei aşteptaţi, iar lipsa lor i se păru plină de 
ameninţări. 

— E limpede că s-a întâmplat ceva grav! Nu contenea el să 
repete. 

— Mă tem că da, mărturisi la rândul său căpitanul 
Hardigan. Să încercăm să ajungem la Melrir înainte de 
căderea nopţii. 

Pauza de amiază fu scurtă. Caii rămaseră înhămaţi la 
căruţe, unii, iar ceilalţi cu şeile pe ei. Se opriră doar atâta 
cât să mănânce ceva. 

Era destul timp pentru odihnă după ultima etapă de marş. 

Pe scurt, fară să fi întâlnit pe nimeni în cale, detaşamentul 
se grăbi în aşa chip încât, spre orele patru după-amiază, 
apărură înălțimile ce încadrează şotul în partea aceea. În 
dreapta. la kilometrul 347, se afla ultimul şantier al 
Companiei ajunse la capătul lucrărilor; apoi, plecând din 
acest punct, nu mai era de traversat decât şotul Melrir şi, 
pe la intrarea sa, şotul Sellem, ca să ajungi la cotele mai 
ridicate. 

Locotenentul Villette făcu observaţia că nici o dâră de fum 
nu se înălța la orizont şi nu se auzea nici un zgomot. 

Caii fură zdravăn îndemnați şi, cum câinele o lua înainte, 
Nicol nu-şi putu opri calul să se avânte pe urmele lui Taie- 
cupa. 

De fapt, galopau cu toţii şi, în mijlocul unui nor de praf, 
spahiii ajunseră la gura canalului. 

Acolo, ca şi la Rharsa, nimic nu vestea apariţia echipei ce 
trebuia să vină de la Biskra, iar surpriza şi uluirea 
inginerului şi a tovarăşilor lui fură imense când descoperiră 
şantierul răvăşit, o parte a canalului astupată printr-un 
baraj de nisip, încât apele n-ar fi putut să se mai reverse în 


adâncurile şotului Melrir înainte de a se reorganiza complet 
lucrările în acest punct. 
Capitolul X LA KILOMETRUL 347 

Fusese vorba ca punctul în care cel de-al doilea canal se 
vărsa în Melrir să se numească Roudaire-Ville. Apoi, cum de 
fapt canalul se termina abia în malul vestic al şotului Melrir, 
cei în drept se gândiseră să-i înlocuiască numele, aici, cu cel 
al preşedintelui Companiei franco-strâine şi să-l păstreze pe 
cel de Roudaire pentru portul care urma să se înfiinţeze 
înspre Mraier sau Setil, în strânsă legătură cu 
transsaharianul sau cu o linie ferată dirijată spre el. În 
sfârşit, cum numele în cauză fusese dat intrândului din 
Rharsa, se păstrase obiceiul ca acestui punct să i se spună 
kilometrul 347. 

Din ultima secţiune a canalului nu mai rămăsese nici urmă. 
Pe toată lărgimea lui şi pe mai mult de o sută de metri 
distanţă, era astupat cu nisip. Se putea admite că săpătura 
nu fusese făcută în întregime acolo. Dar la ora aceea - şi 
domnul de Schaller o ştia prea bine - cel mult un tampon nu 
prea gros putea să bareze extremitatea canalului şi câteva 
zile ar fi fost suficiente ca să-l deblocheze. Cu siguranţă, 
trecuseră pe acolo mulţimi de nomazi îndoctrinaţi, fanatici, 
şi distruseseră poate într-o zi ceea ce timpul păstrase atât 
de bine. 

Stând nemişcat pe un platou îngust care domina canalul la 
joncţiunea lui cu şotul, amuţit, avându-i alături pe cei doi 
ofiţeri, în vreme ce detaşamentul aştepta oprit lângă dune, 
inginerul contempla melancolic dezastrul, neputând să-şi 
creadă ochilor. 

— Destui nomazi din ţinut puteau da lovitura asta, zise 
căpitanul Hardigan, triburi aţâţate de propriile lor 
căpetenii, fie tuaregi, fie alţii, adunaţi de prin oazele din 
Melrir! Jefuitorii ăştia de caravane, scoşi din sărite de ideea 
mării sahariene, s-au năpustit în masă, fireşte, asupra 
şantierului de la kilometrul 347... Era cazul ca ţinutul să fie 


supravegheat zi şi noapte de Maghzen, ca să se împiedice 
astfel agresiunile nomazilor. 

Acest Maghzen despre care vorbea căpitanul Hardigan 
este un corp de auxiliari ai armatei regulate a Africii; sunt 
spahii şi pedeştri însărcinaţi cu treburi poliţieneşti şi cu 
intervenţiile represive mai puţin complicate. Se recrutează 
dintre oamenii ageri şi binevoitori care, dintr-un motiv sau 
altul, nu ţin să rămână în tribul lor. Au ca semn distinctiv 
burnuzul albastru, pe când şeicii poartă burnuz maro, iar 
burnuzul roşu face parte din uniforma spabhiilor şi e, de 
asemenea, semnul de investitură al marilor şefi. Grupe din 
Maghzen întâlneşti în târgurile mai importante ale 
Djeridului. Dar ar fi trebuit organizat un întreg regiment şi 
purtat de la o secţiune la alta pe durata lucrărilor la canal, 
în eventualitatea unei răscoale a indigenilor, cărora li se 
cunoşteau sentimentele ostile. Când avea să se dea în 
exploatare marea cea nouă, când soiurile inundate urmau 
să fie brăzdate de nave, ostilitățile acestea vor fi mai puţin 
temute, însă până atunci era important ca ţinutul să fie 
supravegheat cu stricteţe. Atacuri precum cel de la punctul 
terminus al canalului se puteau produce şi în altă parte, 
dacă autorităţile nu luau măsuri. 

Inginerul şi cei doi ofiţeri ţinură sfat. Ce trebuiau să facă? 
În primul rând, să pornească în căutarea oamenilor care 
alcătuiau echipa venită din nord. De unde să înceapă? În ce 
parte să-şi orienteze cercetările? Asta era, totuşi, de o 
importanţă capitală; mai întâi, spunea domnul de Schaller, 
trebuiau găsiţi lucrătorii, dacă era posibil, şi încă 
neîntârziat, căci în împrejurările cunoscute lipsa lor de la 
întâlnire devenea din ce în ce mai îngrijorătoare; mai 
departe, rămânea de văzut. Aducându-i înapoi pe oameni, 
muncitori şi contramaiştri, stricăciunile aveau să fie 
reparate în timp util, aşa credea el. 

— Cu condiţia să li se asigure protecţia, zise căpitanul 
Hardigan, iar asta nu-i o treabă pe care s-o pot face cu cei 


câţiva spahii ai mei; să-i păzeşti, admițând că-i vom găsi, de 
mulţimea bandiţilor! 

— Pentru asta, zise locotenentul Villette, ne trebuie 
neapărat întăriri, iar ca să le ceri din cel mai apropiat loc... 

— Cel mai apropiat loc e Biskra, declară căpitanul 
Hardigan. 

Într-adevăr, oraşul e situat în nord-vestul şotului Melrir, la 
intrarea în marele deşert şi în câmpia Ziban. Aparține 
provinciei Constantine din 1845, când l-au ocupat algerienii. 
Fiind multă vreme punctul cel mai avansat deţinut de 
Franţa în Sahara, avea o populaţie de câteva mii de 
locuitori şi un birou militar. Garnizoana lui putea pune la 
dispoziţie, cel puţin în mod provizoriu, un contingent care, 
adăugat puţinilor spahii ai căpitanului Hardigan, ar fi fost în 
măsură să-i apere cu succes pe muncitori, în eventualitatea 
că reuşeau să-i readucă pe şantier. 

Prin urmare, dacă se grăbeau, câteva zile ar fi fost 
suficiente ca să ajungă la Biskra, mult mai apropiată decât 
Tozeur şi la distanţă egală de Nefta. Dar aceste două 
localităţi n-ar fi putut furniza aceleaşi întăriri ca Biskra şi, în 
plus, mergând în partea aceea, aveau şanse să dea peste 
echipa lui Pointar. 

— Eh, zise inginerul, la ce ar folosi să apărăm lucrările, 
dacă lipsesc tocmai cei însărcinaţi să le facă? E imporant să 
ştim în ce împrejurări s-au împrăştiat muncitorii şi, fugind 
de aici, unde s-au refugiat. 

— De bună seamă, confirmă locotenentul Villette, dar aici 
nu e nimeni de la care să ne informăm. Poate că, dacă am 
colinda ţinutul, am întâlni indigeni dispuşi eventual să ne 
dea informaţii... 

— În orice caz, observă căpitanul Hardigan, nu mai poate 
fi vorba să ne continuăm misiunea de recunoaştere prin 
Melrir, trebuie să hotărâm dacă mergem la Biskra, ori ne 
întoarcem la Gabes. 

Domnul de Schaller se arăta cu totul descumpănit. 
Apăruse o situaţie neprevăzută; ceea ce se impunea, 


neîntârziat, era refacerea canalului şi stabilirea de măsuri 
menite să-l pună la adăpost de orice nou atac. Dar cum să 
te gândeşti la aşa ceva înainte de a căuta muncitorii, a 
căror lipsă îl tulburase atât de tare încă de la sosirea lui în 
zona celui de-al doilea canal! 

Cât priveşte motivul ce-i împinsese pe indigeni să strice 
lucrările, el era, fără nici o îndoială, nemulţumirea 
provocată de apropiata inundare a şoturilor algeriene. Şi 
cine ştie dacă nu cumva avea să urmeze o răscoală 
generală a triburilor din Djerid, şi dacă pe acest traseu de 
patru sute de kilometri întins din capătul şotului Melrir 
până la pragul Gabes se va putea trăi vreodată în 
siguranţă... 

— Oricum, zise apoi căpitanul Hardigan, şi indiferent de 
direcţia în care am merge, să campăm aici, iar mâine 
pornim din nou la drum. 

Nu aveau nimic mai bun de făcut. După marşul destul de 
obositor pe sub un cer de foc, aveau nevoie de răgazul 
odihnei de peste noapte. Se dădu deci ordinul de ridicare a 
corturilor, fură aranjate căruțele, cailor li se dădu drumul 
să pască pe păşunea oazei şi se asigură paza ca de obicei. 
Dealtfel, nici un pericol nu părea să amenințe 
detaşamentul. De la atacul asupra şantierului trebuie să fi 
trecut câteva zile. Într-un cuvânt, oaza Goleah şi 
împrejurimile păreau absolut pustii. 

Pe când inginerul şi cei doi ofiţeri discutau în jurul acestui 
subiect, aşa cum am mai spus, sergentul-major se îndreptă, 
însoţit de doi spabhii, spre mijlocul oazei. Taie-cupa era şi el 
alături de stăpân. Mergea amuşinând prin iarbă şi nimic nu 
părea să-i atragă atenţia, când, deodată, se opri, înălţă 
capul şi rămase în poziţia luată de un câine care stă la 
pândă. 

Alerga oare vreun vânat prin pădure şi Taie-cupa îl 
simţise? Vreo fiară sălbatică, leu sau panteră, gata de salt? 

Sergentul-major nu se înşelă. După felul cum lătră 
inteligentul animal, înţelese ce voia să spună. 


— Sunt nişte plimbăreţi pe acolo, zise, şi dacă am putea 
să-l înhăţăm pe vreunul... 

Taie-cupa tocmai se avânta, dar stăpânul său îl opri. Dacă 
din partea aceea venea un indigen, nu trebuia pus pe fugă. 
Auzise cu siguranţă lătratul câinelui şi poate că nici nu 
încerca să se ascundă. 

Nicol se lămuri îndată în privinţa asta. Un bărbat, un arab 
înainta printre copaci, uitându-se încoace şi încolo, fără să 
fie preocupat de faptul că va fi văzut sau nu. lar când îi 
desoperi pe cei trei, se duse spre ei cu un mers liniştit. 

Era un indigen de vreo treizeci sau treizeci şi cinci de ani, 
îmbrăcat ca muncitorii din Algeria de sud, cei angajaţi pe 
ici, pe colo, când apărea ceva de lucru, ori în vremea 
secerişului, şi Nicol îşi spuse că din întâlnirea aceea 
căpitanul va avea poate de profitat. Era ferm hotărât să i-l 
ducă pe indigenul acela, de bunăvoie sau cu forţa, când, 
luându-i-o înainte, neunoscutul întrebă: 

— Sunt francezi pe aici? 

— Chiar aşa... Un detaşament de spahii, răspunse 
sergentul-major. 

— Duceţi-mă la comandant! Se mulţumi să spună arabul. 
Nicol, precedat de Taie-cupa, care mârâia surd, reveni 
aşadar la marginea oazei. Cei doi spahii mergeau în urmă. 
Dar indigenul nu avea deloc intenţia de a fugi. 

Cum trecură de ultimul şir de copaci, fu observat de 
locotenentul Villette, care exclamă: 

— În sfârşit... Cineva! 

— la te uită, zise căpitanul, norocosul ăsta de Nicol a făcut 
o captură... 

— Într-adevăr, adăugă domnul de Schaller, şi poate că vom 
afla ceva de la omul acesta. 

— O clipă mai târziu, arabul ajunsese lângă inginer, iar 
spahiii se adunară grup în jurul ofiţerilor. 

Nicol povesti cum îl întâlnise pe necunoscut. Cum rătăcea 
arabul prin pădure şi, descoperindu-i pe majur şi pe 
însoțitorii lui, venise la ei. Cu toate acestea, Nicol consideră 


necesar să adauge că noul venit i se părea suspect şi că el 
credea că nu era cazul să le ascundă superiorilor impresia 
lui. Căpitanul începu imediat să-l interogheze pe cel apărut 
acolo din propria-i voinţă. 

— Cine eşti? Îl întrebă în franceză. 

Iar indigenul răspunse destul de corect în aceeaşi limbă: 

— Unul din Iozeur. 

— Cum te cheamă? 

— Mezaki. 

— De unde veneai? 

— De acolo, din El Zeribet. 

Acesta era numele unei oaze algeriene situate la patruzeci 
şi cinci de kilometri de şot, pe un ued care se chema la fel. 

— Şi ce aveai de gând să faci? 

— Să văd ce se întâmplă pe aici. 

— De ce? Ai fost cumva muncitor la Societate? Întrebă cu 
însufleţire domnul de Schaller. 

— Da, mai demult, apoi mulţi ani am pazit lucrările astea. 
Aşa că şeful Pointar m-a luat cu el de cum a sosit. 

Aşa se numea, într-adevăr, specialistul de la Drumuri şi 
Poduri, ataşat al Societăţii, care adusese cu sine mult 
aşteptata echipă de la Biskra şi a cărui absenţă îl neliniştise 
atât de mult pe inginer. În sfârşit, iată că aveau veşti! 

Apoi, indigenul adaugă: 

— Vă cunosc bine, domnule inginer, căci v-am văzut de mai 
multe ori când veneaţi prin ţinut. 

Nu aveai de ce să pui la îndoială spusele lui Mezaki, era 
unul dintre numeroşii arabi angajaţi cândva de Companie la 
săparea canalului între Rharsa şi Melrir şi pe care agenţii 
noii Societăţi a mării sahariene se străduiau să-i recruteze, 
zeloşi. Era un bărbat viguros, cu fizionomia calmă, atât de 
specifică rasei sale; dar ochii lui negri aveau o privire vie, o 
privire de foc. 

— Ei bine, unde-ţi sunt camarazii, cei ce trebuiau să se 
instaleze pe şantier? Întrebă domnul de Schaller. 


— Acolo... pe lângă Zeribet, răspunse indigenul şi întinse 
braţul spre nord. Vreo sută sunt în oaza Gizeb. 

— Dar de ce au plecat? Le-a fost atacată tabăra? 

— Da... De o bandă de berberi. 

Berberii, sau cei de origine berberă, trăiesc în ţinutul 
Icham, regiune cuprinsă între Touat, la nord, Tombuctu la 
sud, Niger la vest şi Fezzan la est. Triburile lor sunt 
numeroase, arzcheri, ahaggari, mahinga, thagima, într-o 
aproape permanentă luptă cu arabii şi în special cu 
algerienii chaamba, cei mai mari duşmani ai lor. 

Mezaki povesti apoi ce se întâmplase pe şantier, în urmă 
cu opt zile. 

Câteva sute de nomazi, întărâtaţi de căpeteniile lor, 
năvăliseră peste muncitori exact cânt aceştia soseau pe 
şantier. Fiind călăuze de caravane, n-aveau să-şi mai poată 
face meseria când marina comercială ar fi preluat tot 
traficul dinlăuntrul Algeriei şi Tunisiei, pe seama mării 
sahariene. De aici hotărârea comună a diverselor triburi de 
a distruge, înainte de reluarea lucrărilor, canalul ce urma 
să aducă apele din Sirta Mică. Echipa lui Pointar nu era 
capabilă să reziste unui atac neaşteptat. Împrăştiaţi 
aproape imediat, lucrătorii nu putură evita masacrul decât 
refugiindu-se în fugă spre nordul Djeridului. Li se păruse 
primejdios să o apuce în direcţia şotului Rharsa, apoi spre 
oazele Nefta sau 'Tozeur, fiindcă asediatorii puteau astfel să 
le taie calea, aşa că îşi căutaseră adăpost pe lângă Zeribet. 
După plecarea lor, bandiții şi ajutoarele lor nimiciseră 
şantierul, incendiaseră oaza, răvăşiseră totul cu 
participarea nomazilor care li se alăturaseră în această 
operă de distrugere. lar după ce săpătura fusese astupată, 
când nu mai rămânea nimic din taluz, când vărsarea 
canalului în Melrir era în întregime blocată, nomazii 
dispărură la fel de repede cum veniseră. Dacă nu era păzit 
de forţe suficiente, cel de-al doilea canal, între Rharsa şi 
Melrir, avea să mai fie expus, fără discuţie, unor atacuri de 
acest fel. 


— Da, zise inginerul atunci când arabul îşi încheie 
povestea, e nevoie ca autorităţile militare să ia măsuri care 
să protejeze şantierele, la reluarea lucrărilor. Mai târziu, 
marea sahariană va şti să se apere singură! 

Căpitanul Hardigan îi puse apoi diverse întrebări lui 
Mezaki. 

— Cât de mare era banda aceea de borfaşi? 

— Vreo patru-cinci sute de oameni, răspunse arabul. 

— Se ştie în ce parte s-au retras? 

— În sud, afirmă Mezaki. 

— Şi nu se vorbeşte că ar fi participat şi tuaregii la treaba 
asta? 

— Nu... Doar berberi. 

— Căpetenia Hadjar n-a apărut din nou prin ţinut? 

— Cum să fi apărut, răspunse Mezaki, când de trei luni a 
fost prins şi închis în fortul din Gabes? 

Prin urmare, indigenul nu ştia nimic despre evadarea lui 
Hadjar şi nu de la el ar fi putut afla dacă fugarul fusese 
văzut sau nu prin regiune. Era însă în măsură să vorbească 
despre muncitorii lui Pointar şi, la întrebarea pusă de 
inginer în legătură cu ei, Mezaki răspunse: 

— Repet, au fugit spre nord, spre Zeribet... 

— Dar Pointar e cu ei? Întrebă domnul de Schaller. 

— Nu i-a părăsit nici o clipă, zise indigenul, iar 
contramaiştrii sunt şi ei acolo. 

— Cu exactitate, unde? 

— În oaza Gizeb. 

— Cât de departe? 

— La vreo douăzeci de kilometri de Melrir. 

— Ai putea merge să le spui că am sosit pe şantierul din 
Gol6ah cu câţiva spahii? Întrebă căpitanul Hardigan. 

— Pot, dacă doriţi, răspunse Mezaki, dar, dacă mă duc 
singur, poate că şeful Pointar o să aibă îndoieli... 

O să ne mai gândim, conchise căpitanul după ce dăduse 
ordin să i se aducă indigenului ceva de mâncare, părându-i- 
se că era tare flămând şi obosit. 


Inginerul şi cei doi ofiţeri se traseră deoparte, să discute. 

Nu li se păru nici o clipă că ar fi trebuit să suspecteze 
sinceritatea acelui arab care îl cunoştea în mod evident pe 
Pointar şi îl recunoscuse, de asemenea, pe domnul de 
Schaller. Neîndoielnic, era unul dintre muncitorii angajaţi la 
lucrările canalului. 

Or, în împrejurările actuale, lucrul cel mai urgent era, s-a 
mai spus, să fie găsit Pointar şi să se reunească neapărat 
cele două expediţii. În plus, prevenit, comandantul militar 
din Biskra avea să fie rugat să trimită întăriri, aşa că, 
eventual, va putea să reînceapă munca pe şantier. 

— O spun încă o dată, vorbi inginerul, după inundarea 
şoturilor nu ne vom mai teme de nimic. Înainte de toate 
trebuie refăcută însă albia canalului, iar pentru asta trebuie 
aduşi înapoi muncitorii dispăruţi. 

Pe scurt, iată unde se opriră inginerul şi căpitanul 
Hardigan, ţinând cont de circumstanţe. 

De banda berberilor nu aveau de ce să le mai fie frică, aşa 
cum spusese şi Mezaki, fiindcă se retrăseseră spre sud- 
vestul depresiunii Melrir. La kilometrul 347 nu mai exista, 
aşadar, nici un risc şi cel mai bine ar fi fost să instaleze 
tabăra acolo, aşteptând întoarcerea lucrătorilor. 
Locotenentul Villette, sergentul-major Nicol şi toţi cei 
disponibili urmau să-l însoţească pe Mezaki până la oaza 
Gizeb, unde se spunea că se aflau în acel moment Pointar şi 
echipa lui. Prin părţile acelea străbătute de caravane şi, în 
consecinţă, expuse atacurilor banditeşti, prudenţa trebuia 
să fie lege. Plecând a doua zi în zori, locotenentul socotea 
că va ajunge la oază în cursul dimineţii şi, făcând după- 
amiaza drumul de întoarcere, va fi la şantier înainte de 
lăsarea nopţii. Probabil că Pointar avea să se întoarcă şi el 
împreună cu ofiţerul, aşa că îi va pune la dispoziţie un cal. 
Cât despre muncitori, urmau să facă drumul în etape şi, 
după patruzeci şi opt de ore, puteau fi adunaţi pe şantier, 
cu condiţia să plece a doua zi, iar lucrul se va relua imediat. 


Călătoria în jurul zonei Melrir era deci, pentru moment, 
suspendată. 

Acestea fură hotărârile luate de comun acord de inginer şi 
căpitanul Hardigan. Mezaki nu făcu nici o obiecţie, 
acceptând cu bucurie să-i însoţească pe locotenentul 
Villette şi pe călăreţi până la oaza Gizeb. Îi asigura că 
muncitorii nu vor ezita să se întoarcă pe şantier când vor 
afla de sosirea inginerului şi a căpitanului. Urmau să vadă, 
de altfel, dacă nu era convenabil să cheme un puternic 
detaşament de jandarmi din Maghzen de la Biskra, care să 
păzească şantierul până în ziua când primele şuvoaie de 
apă venite din golful Gabes vor pătrunde în Melrir, 
inundându-l. 

Capitolul XI O EXCURSIE DE DOUĂSPREZECE ORE. 

La şapte dimineaţa, locotenentul Villette şi oamenii lui 
părăseau tabăra. Ziua se anunţa apăsătoare şi caldă, 
pregătind o furtună, vreunul din acele violente fenomene 
meteorologice abătute adesea peste întinderile Djeridului. 
Dar nu era timp de pierdut, iar domnul de Schaller, pe bună 
dreptate, ţinea să-i regăsească neîntârziat pe Pointar şi pe 
lucrătorii săi. 

Se înţelege cu uşurinţă că majurul îl călărea pe Dă-i- 
nainte, şi că Dă-i-nainte era însoţit de Taie-cupa. 

La plecare, spabhiii îşi încărcaseră caii cu alimente pentru 
ziua respectivă şi, de altfel, în oaza Gizeb hrana le-ar fi fost 
asigurată, nefiind nevoie, în acest sens, să-şi prelungească 
drumul până la Zeribet. 

Până la întoarcerea locotenentului Villette, inginerul şi 
căpitanul Hardigan începură să organizeze tabăra, ajutaţi 
de brigadierul Pistache, de domnul Frangois, de patru 
spahii care nu făceau parte din escorta locotenentului 
Villette şi de conducătorii de atelaje. Păşunile oazei aveau 
iarbă din abundență şi un mic ued le străbătea, vărsându-se 
în şot. 

Excursia locotenentului Villette nu trebuia să dureze decât 
douăsprezece ore. Într-adevăr, distanţa dintre kilometrul 


347 şi Gizeb nu depăşea douăzeci de kilometri. Fără să 
zorească prea tare caii, ea putea fi străbătută în cursul 
dimineţii. Apoi, după un popas de două ore, rămânea destul 
timp pentru ca detaşamentul, împreună cu Pointar, şeful 
şantierului, să ajungă până seara înapoi. 

Lui Mezaki îi fusese dat un cal şi se văzu imediat că era un 
bun călăreț, aşa cum sunt toţi arabii. Mergea în frunte, 
alături de locotenent şi de sergentul-major, spre nord-est, 
direcţie apucată de cum ieşiseră din oază. 

Un şes întins, presărat ici-colo cu pâlcuri de arbori 
piperniciţi şi străbătut de un pârâiaş, se întindea înainte cât 
vedeai cu ochii. Era chiar acea outtă algeriană, în toată 
ariditatea ei. Abia câteva tufe gălbejite ieşeau din solul 
supraîncălzit pe care firele de nisip străluceau ca nişte 
diamante sub razele soarelui. 

Partea aceea din Djerid era absolut pustie. Nici o caravană 
nu trecea atunci spre vreunul dintre oraşele importante ale 
Saharei, Ouargla sau Touggourt, aflate la marginea 
deşertului. Nici o turmă de rumegătoare nu venea să se 
arunce în apa uedului. O făcea însă 'Taie-cupa, spre care Dă- 
i-nainte arunca priviri pline de invidie când îl vedea că se 
zbenguie, scuturându-se de picături. 

Mica trupă urca de-a lungul malului stâng al cursului de 
apă. La o întrebare pusă de ofiţer, Mezaki explicase: 

— Da... Mergem pe lângă ued până la oaza Gizeb, pe care 
o străbate pe toată lungimea ei. 

— Oaza asta e locuită? 

— Nu, răspunse indigenul. Aşa că a trebuit să luăm cu noi 
mâncare din Zeribet, căci pe şantierul din Goleah nu mai 
rămăsese nimic. 

— Prin urmare, zise locotenentul Villette, şeful vostru, 
Pointar, avea de gând să se întoarcă la săpături ca să se 
întâlnească acolo cu inginerul? 

— De bună seamă, declară Mezaki, iar eu venisem să văd 
dacă berberii au plecat ori nu. 

— Eşti sigur, deci, că vom găsi echipa la Gizeb? 


— Păi da... Acolo unde am lăsat-o şi unde m-am înţeles cu 
Pointar să mă aştepte... Dacă dăm bice cailor, în două ore 
ajungem. 

Nu era deloc posibil să mergi mai repede pe căldura aceea 
copleşitoare, lucru observat cu promptitudine de sergentul- 
major. În fond, chiar şi într-un ritm moderat, aveau să 
ajungă în oază la vremea amiezii. Urma acea pauză de 
câteva ore şi marşul înapoi, care l-ar fi adus pe locotenent 
la Goleah înainte de căderea nopţii. 

E adevărat că, pe măsură ce soarele urca prin aburii calzi 
ai orizontului, căldura devenea tot mai intensă, încât în 
plămâni nu mai intra decât aer încins. 

— Pe toţi dracii, dom” locotenent, repeta majurul, nu cred 
să-mi fi fost vreodată atât de cald de când sunt african! 
Tragem foc pe nări şi apa pe care am bea-o ar da în clocot 
în stomac! Şi măcar de ne-am putea răcori scoțând limba, 
ca 'Taie-cupa! Ia priviţi cum îi atârnă zdreanţa aia roşie 
până la piept... 

— Fă ca el, sergent, răspunse cu un zâmbet locotenentul 
Villette, fă aşa, cu toate că nu-i prea reglementar! 

— Uf!... Mi-ar fi şi mai cald, replică Nicol. Poate că-i mai 
bine să închizi gura şi să nu mai respiri! Dar parcă poţi! 

— În mod precis, observă locotenentul, ziua asta n-o să se 
sfârşească înainte de-a începe furtuna. 

— Aşa cred şi eu, răspunde Mezaki, care, fiind indigen, 
suferea mai puţin din pricina temperaturilor excesive, atât 
de obişnuite în deşert. 

Şi adăugă: 


— Poate ajungem mai înainte la Gizeb. Acolo ne adăpostim 
în oază şi putem aştepta să treacă furtuna. 

— Să sperăm, zise locotenentul. Norii abia încep să se 
îngroaşe la nord, iar vântul încă nu se simte până aici. 

— Eh, dom” locotenent, strigă sergentul-major, furtunile 
din Africa n-au deloc nevoie de vânt, astea merg singure ca 
pacheboturile din Marsilia la Tunis... De-ţi vine să crezi că 
au o maşină în pântec! 

Oricât de mare era arşiţa şi oricât de obositor drumul din 
cauza asta, locotenentul Villette zori marşul. Se grăbea să 
încheie etapa - o etapă de douăzeci de kilometri făcuţi fără 
oprire pe întinderea aceea lipsită de orice adăpost. Spera 
să ajungă înaintea furtunii, care ar fi avut tot timpul să 
pornească în intervalul popasului lor la Gizeb. Spabhiii s-ar fi 
odihnit acolo, şi-ar fi refăcut puterile, înfruptându-se din 
proviziile cărate în raniţe. Apoi, scăpaţi de căldura amiezii, 
ar porni din nou la drum în jurul orei patru şi, înaintea 
amurgului, ar fi iarăşi în tabără. 

Totuşi, caii suferiră atât de mult în decursul primei etape 
de marş, încât călăreţii nu-i mai putură mâna în trap. 
Influențat de apropierea furtunii, aerul devenea irespirabil. 
Norii, care ar fi putut acoperi soarele, denşi şi grei, urcau 
totuşi extrem de încet şi locotenentul, în mod cert, avea să 
ajungă la oază cu mult înainte ca ei să invadeze cerul până 
la zenit. Acolo, dincolo de orizont, încă nu-şi schimbau între 
ei încărcăturile electrice, iar urechea nu percepea 
bubuiturile îndepărtate ale tunetului. 

Mergeau, mergeau întruna, iar câmpia arsă de soare 
rămânea pustie, ca şi cum ar fi fost fără sfârşit. 

— Ei, harapule, i se adresa sergentul-major călăuzei, nu 
mai apare odată oaza ta afurisită? Precis că-i acolo sus, 
printre nori, şi n-o s-o vedem decât atunci când or să se 
rupă deasupra noastră... 

— N-ai greşit direcţia? Îl întrebă locotenentul Villette pe 
Mezaki. 


— Nu, răspunse indigenul, şi nu poţi greşi de vreme ce, ca 
să ajungi la Gizeb, trebuie s-o ţii tot de-a lungul uedului. 

— Ar fi fost cazul să vedem de-acum oaza, fiindcă nimic nu 
ne împiedică privirea, observă ofiţerul. 

— Iat-o, se mulţumi să spună Mezaki, întinzând mâna spre 
orizont. 

Într-adevăr, nişte forme începuseră să se profileze la o 
leghe distanţă. Erau primii copaci ai oazei şi mica trupă ar 
fi putut ajunge în marginea ei cu efortul unui galop sănătos. 
Dar era imposibil să pretinzi cailor această ultimă 
încercare; până şi Dă-i-nainte ar fi meritat atunci să i se 
spună Dă-i-napoi, căci, oricât de rezistent să fi fost, abia îşi 
mai târa picioarele. Se făcu aproape unsprezece când 
locotenentul trecu liziera oazei. 

Uimitor putea să pară faptul că mica trupă nu fusese 
zărită, şi încă de departe pe şesul străbătut până acolo, de 
conducătorul şantierului şi de tovarăşii lui, care, după 
spusele lui Mezaki, trebuiau să aştepte la Gizeb. Iar când 
locotenentul făcu această remarcă, arabul, prefăcându-se 
surprins, răspunse: 

— Se poate să nu mai fie acolo? 

— Şi de ce n-ar mai fi acolo? Întrebă ofiţerul. 

— Nu pot să-mi explic, zise Mezaki. Ieri erau încă aici... 
Poate că de teama furtunii s-or fi adăpostit în mijlocul oazei! 
Dar ştiu eu cum să dau dei. 

— Până atunci, dom” locotenent, cred că ar fi bine să-i 
lăsăm pe oameni să răsufle puţin. 

— Repaus! Comandă ofiţerul. 

La o sută de paşi de acolo se deschidea un fel de luminiş 
înconjurat de palmieri înalţi, unde caii puteau să pască. Nu 
era nici un risc să plece din locul acela; cât despre apă, o 
găseau din belşug în ued, care trecea chiar prin marginea 
luminişului. Mai departe, uedul se îndrepta spre nord-est şi 
înconjura oaza, curgând spre Zeribet. 

După ce terminară de îngrijit animalele, călăreţii se 
ocupară şi de ei înşişi, luându-şi singura masă pe care o 


aveau în vedere pentru Gizeb. 

Între timp, Mezaki, mergând pe malul drept al uedului, se 
îndepărtase câteva sute de paşi în compania sergentului- 
major. În faţă alerga Taie-cupa. Dacă-l credeai pe arab, 
echipa lui Pointar trebuia să se fi stabilit prin preajmă, 
aşteptându-i întoarcerea. 

— Şi chiar aici ţi-ai lăsat tovarăşii? 

— Aici, răspunse Mezaki. Eram la Gizeb de câteva zile, şi 
doar dacă n-or fi fost siliţi să se întoarcă la Zeribet... 

— Mii de draci! Exclamă Nicol. Dacă trebuie să ne 
trambalăm până acolo... 

— Sper că nu, zise Mezaki, şeful Pointar nu poate fi 
departe. 

— În orice caz, spuse majurul, să ne întoarcem la locul de 
popas. Locotenentul o să fie neliniştit dacă lipsim mult. Şi să 
mai şi mâncăm... Apoi cercetăm oaza şi, în caz că echipa 
mai e acolo, punem noi mâna pe ea! 

După care se adresă câinelui: 

— Nu simţi nimic, Ilaie-cupa? 

Animalul tresări la glasul stăpânului, care repeta: 

— Caută... Caută... 

Câinele se mulţumi să facă nişte salturi şi nimic nu arăta 
că ar fi descoperit vreo pistă. Apoi îşi deschise botul într-un 
căscat lung, cât se poate de semnificativ pentru majur. 

— Aşa... Înţeleg, zise el, mori de foame şi-ai mânca 
bucuros o ciozvârtă... La fel şi eu... Mi-a căzut stomacul în 
călcâie şi-o să ajung să calc pe el! Mă mir, totuşi: dacă 
Pointar şi oamenii lui au campat aici, cum de n-a găsit Taie- 
cupa nici o urmă? 

Coborând în lungul uedului, se întoarse împreună cu 
arabul. Când locotenentul Villette află cum stăteau 
lucrurile, fu la fel de surprins ca Nicol. 

— În fine, îl întrebă pe Mezaki, eşti sigur că nu te-ai 
înşelat? 

— Sigur... De la kilometrul 347, cum îi spuneţi voi, am 
venit pe acelaşi drum pe care m-am dus acolo. 


— lar asta-i chiar oaza Gizeb? 

— Da... Gizeb, afirmă arabul. Urmând uedul ce coboară 
spre Melrir, n-aveam cum să mă înşel. 

— Atunci unde ar putea fi Pointar şi echipa lui? 

— În vreo altă parte a pădurii, căci nu pricep de ce s-ar fi 
întors la Zeribet. 

— Într-o oră, conchise locotenentul Villette, străbatem 
întreaga oază. 

Mezaki se duse să-şi scoată din raniţă mâncarea adusă cu 
sine şi, aşezându-se mai la o parte, pe malul uedului, începu 
să mănânce. 

Rezemaţi de un curmal, locotenentul şi sergentul-major 
mâncară împreună, pe când câinele pândea bucăţile 
aruncate de stăpânul său. 

— E ciudat, totuşi, repeta Nicol, că n-am văzut încă pe 
nimeni şi nici n-am descoperit vreo urmă de tabără. 

— Taie-cupa n-a simţit chiar nimic? Întrebă ofiţerul. 

— Nimic. 

— Spune-mi, Nicol, reluă locotenentul privind spre arab, 
am avea vreun motiv să-l suspectăm pe acest Mezaki? 

— Pe legea mea, dom” locotenent... Nu ştim de unde vine, 
şi nici cine e, decât de la el... La început n-am avut 
încredere şi n-am ascuns-o. Dar până acum nu mi-am dat 
seama că ar putea fi vreun motiv de suspiciune. Şi, de altfel, 
ce interes o fi avut să ne înşele? De ce ne-ar fi adus la Gizeb 
dacă Pointar şi oamenii lui n-au pus niciodată piciorul 
aici?... Ştiu prea bine că nu poţi fi sigur niciodată cu diavolii 
ăştia de harapi... În sfârşit... A venit el singur la noi, de cum 
am ajuns la Goleah. Nu încape îndoială că l-a recunoscut pe 
inginer, că-l mai văzuse... Toate te fac să crezi că-i unul din 
arabii angajaţi de Companie! 

Locotenentul Villette îl lăsă pe Nicol să vorbească; 
argumentaţia lui părea plauzibilă, în definitiv... Şi totuşi, să 
găseşti pustie oaza Gizeb, când, după spusele arabului, se 
adunaseră aici o mulţime de muncitori... Asta părea cât se 
poate de straniu. 


Dacă în urmă cu o zi Pointar mai era acolo, cu o parte din 
personal, aşteptându-l pe Mezaki, atunci cum de nu-i 
pândiseră întoarcerea? Cum de nu veniseră în 
întâmpinarea micului grup de spabhii, pe care ar fi trebuit 
să-i observe de departe? lar dacă se retrăseseră în adâncul 
pădurii, înseamnă că fuseseră constrânşi s-o facă, dar din 
ce cauză? Se putea oare admite că se întorseseră la 
Zeribet? Şi, în cazul acesta, locotenentul trebuia oare să-şi 
prelungească recunoaşterea până acolo? 

Nu, fără îndoială, iar odată constatată lipsa lui Pointar şi a 
echipei sale, era firesc să revină cât mai curând posibil la 
căpitanul Hardigan şi la inginer. Aşa că, fără nici o ezitare şi 
indiferent de rezultatul expediției la Gizeb, avea să se 
întoarcă în tabără chiar în seara aceea. 

La ora unu şi jumătate, sătul şi odihnit, locotenentul 
Villette se ridică. Cercetă cerul pe care norii îl acopereau 
tot mai mult şi îi spuse arabului: 

— Vreau să văd oaza înainte de plecare. O să ne conduci. 

— Cum doriţi, răspunse Mezaki, gata să pornească. 

— Sergent-major, adăugă ofiţerul, ia doi oameni şi 
însoţeşte-ne. Ceilalţi să aştepte aici. 

— Am înţeles, dom” locotenent! Zise Nicol, făcând semn la 
doi dintre spahii. 

În ce-l priveşte pe Taie-cupa, nu era nici un dubiu că urma 
să-şi însoţească stăpânu, fără să fie nevoie de vreo poruncă 
în acest sens. 

Mergând înaintea ofițerului şi a însoţitorilor lui, Mezaki o 
luă spre nord. Asta însemna că se îndepărtau de ued, însă la 
întoarcere urmau să coboare în lungul malului stâng, în aşa 
fel încât oaza să fie cercetată pe toată întinderea ei. Ea nu 
avea, de altfel, mai mult de douăzeci şi cinci-treizeci de 
hectare şi, nelocuită vreodată de indigenii sedentari, era 
doar un loc de popas pentru caravanele care mergeau de la 
Biskra spre ţărmul golfului Gabes. 

Locotenentul şi călăuza sa înaintară în direcţia aceea vreo 
jumătate de oră. Rămurişul copacilor nu era atât del des 


încât să nu se poată vedea pe cer mişcarea greoaie a 
norilor încărcaţi de vapori, ajunşi acum la zenit. Dinspre 
orizont răzbăteau bubuiturile surde ale furtunii şi câteva 
fulgere sclipiră în depărtare, către miazănoapte. 

Ajuns la limita extremă a oazei, locotenentul se opri. În 
faţă i se întindea şesul gălbui, tăcut şi pustiu. Dacă echipa 
plecase din Gizeb, unde Mezaki afirma că o lăsase în ajun, 
trebuia să fie deja departe, fie că Pointar o apucase spre 
Zeribet, fie că mergea la Nefta. Ei aveau însă datoria să se 
asigure că nu campase în altă parte a oazei, lucru destul de 
improbabil, şi cercetările confirmară la revenirea lor spre 
ued. 

Vreme de încă o oră, ofiţerul şi oamenii săi căutară printre 
copaci, fără să întâlnească nici o urmă de tabără. Arabul 
părea foarte surprins. La privirile întrebătoare ale 
celorlalţi, răspundea invariabil: 

— Erau aici... Chiar ieri... Şeful şi toţi ceilalţi... Chiar 
Pointar m-a trimis la Goleah... Trebuie să fi plecat în 
dimineaţa asta neapărat. 

— Şi unde anume, după părerea ta? Întrebă locotenentul 
Villette. 

— Poate că pe şantier... 

— Îmi închipui că i-am fi întâlnit pe drum. 

— Nu, dacă n-au coborât pe lângă ued... 

— Şi de ce ar fi luat-o pe altă parte decât noi? 

Mezaki nu putea răspunde. 

Aproape că se făcuse ora patru când ofiţerul ajunse înapoi 
la locul de popas. Căutările nu dăduseră nici un rezultat. 
Câinele nu descoperise vreo pistă. Se părea că nimeni nu 
trecuse de multă vreme prin oază, nici echipa, nici vreo 
caravană. 

Nemaiputând răbda un gând obsedant, sergentul-major se 
apropie atunci de Mezaki şi-l privi ţintă în ochi. 

— Ei, harapule, aşa-i că ne-ai tras clapa? 

Fără să-şi plece privirile, Mezaki dădu din umeri cu atâta 
dispreţ, încât Nicol l-ar fi apucat de gât dacă nu l-ar fi 


reţinut locotenentul Villette. 

— Potoleşte-te, Nicol, îi zise el. Ne întoarcem la Goleah, iar 
Mezaki o să ne urmeze. 

— Între doi oameni de-ai noştri! 

— Sunt gata, răspunse cu răceală arabul, a cărui privire, o 
clipă înflăcărată de mânie, îşi reluă calmul obişnuit. 

Hrăniţi pe păşune şi adăpaţi în ued, caii erau pregătiţi şi ei 
să parcurgă distanţa dintre Gizeb şi Melrir. Cu siguranţă, 
mica trupă avea să fie înapoi înainte de lăsarea nopţii. 

Ceasul arăta patru şi patruzeci când locotenentul dădu 
semnalul de plecare. Majurul i se alătură, iar arabul fu 
plasat între doi spahii care nu-l scăpau din ochi. Trebuie să 
spunem că acum camarazii lui Nicol aveau aceleaşi bănuieli 
în privinţa lui Mezaki şi, chiar dacă ofiţerul nu lăsa să se 
vadă asta, în mod precis nici el nu mai avea încredere. Aşa 
că se grăbea să ajungă la inginer şi la căpitanul Hardigan. 
Urmau să hotărască atunci ce era de făcut, din moment ce 
echipa nu putea fi readusă pe şantier a doua zi. 

Caii mergeau repede. Îi simțeau nervoşi din cauza furtunii, 
a cărei dezlănţuire era iminentă. Aerul era încărcat la 
maximum cu electricitate, iar norii se întindeau acum dintr- 
un orizont într-altul. Fulgerele îi sfâşiau, încrucişându-se 
între cer şi pământ; tunetul năvălea cu acele bubuituri 
cumplite, specifice întinderilor deşertului, unde nu găsesc 
nici o stavilă care să le repercuteze, dându-le astfel ecou. În 
rest, nici cea mai mică adiere de vânt, nici măcar o picătură 
de ploaie. Te sufocai în acea atmosferă fierbinte, iar 
plămânii respirau foc în loc de aer. 

Şi totuşi, cu preţul unor mari oboseli, locotenentul Villette 
şi însoțitorii lui urmau să facă drumul de întoarcere fără 
prea multă întârziere, dacă starea vremii nu se înrăutăţea. 
Se temeau mai ales ca nu cumva furtuna să se transforme 
în vijelie. Putea începe mai întâi vântul, apoi ploaia, şi unde 
să caute refugiu pe şesul acela neted şi arid, fără nici un 
adăpost? 


Era important, deci, să ajungă la kilometrul 347 în cel mai 
scurt timp. Dar caii nu erau în stare să răspundă la 
îndemnurile călăreţilor. În zadar încercau! Din când în când 
se opreau ca şi cum picioarele le-ar fi fost împiedicate, iar 
coastele le sângerau sub pinteni. De altfel şi oamenii se 
simţiră curând neputincioşi, nemaifiind în stare să parcurgă 
ultimii kilometri. Atât de puternicul Dă-i-nainte era totuşi 
epuizat şi, la fiecare pas, stăpânul său se temea să nu cadă 
în nisipul supraîncălzit. 

Totuşi, cu încurajările şi îndemnurile locotenentului, spre 
orele şase seara parcurseseră deja trei sferturi din drum. 
Dacă soarele, mult lăsat spre orizont la apus, n-ar fi fost 
acoperit cu un strat gros de nori, la o leghe distanţă s-ar fi 
zărit eflorescentele sclipitoare ale şotului Melrir. Chiar la 
deschiderea lui se conturau vag coroanele palmierilor din 
oază şi, admițând că mai aveau nevoie de o oră ca să ajungă 
până la ea, noaptea nu s-ar fi lăsat cu totul până când mica 
trupă urma să treacă de cei dintâi copaci. 

— Haideţi, prieteni, curaj! Repeta ofiţerul. Un ultim efort! 

Oricât de rezistenți îi erau însă oamenii, vedea apropiindu- 
se momentul când dezordinea avea să se instaleze în mica 
sa trupă. Mai mulţi călăreţi începuseră să rămână în urmă 
şi, ca să nu-i piardă, trebuia neapărat să-i aştepte. 

Ar fi fost mai de dorit ca furtuna să se manifeste altfel 
decât prin fulgere şi tunete. Era mai bine dacă vântul făcea 
aerul mai respirabil, iar enormele mase de vapori s-ar fi 
transformat în ploaie. Tocmai aerul le lipsea, iar plămânii nu 
mai funcționau decât foarte greu în atmosfera aceea 
sufocantă. 

În sfârşit, se porni vântul, dar cu toată violenţa datorată 
cumplitei tensiuni electrice care umplea spaţiul. Aceşti 
curenţi de o extraordinară intensitate veneau din două 
direcţii, formând vârtejuri la locul de întâlnire. Un zgomot 
asurzitor se adăuga bubuiturilor tunetului, nişte şuierături 
incredibil de stridente. Cum ploaia nu venea să înmoaie 
praful de pe jos, se formă un imens titirez care, învârtindu- 


se pe vârful său ascuţit cu o viteză nemaipomenită, sub 
influenţa fluidului electric, stârnea un aflux de aer căruia nu 
i se putea ţine piept. Se auzeau ţipetele păsărilor antrenate 
de vârtej; nici măcar cele mai puternice nu reuşeau să se 
smulgă din el. 

Caii se găseau chiar în calea acelei trombe. Prinşi în vârtej, 
fură despărțiți unii de alţii şi mai mulţi oameni se treziră 
aruncaţi din şa. Nu mai vedeai, nu mai auzeai, nu mai erai 
stăpân pe tine însuţi. Vârtejul învăluia totul, îndreptându-se 
spre şesurile meridionale ale Djeridului. 

În asemenea condiţii, locotenentul Villette nu-şi putea da 
seama pe ce drum mergea. Era verosimil ca ei toţi să fi fost 
împinşi spre şot, dar mai departe de tabără. Din fericire, 
începu o ploaie torențială. Sub presiunea rafalelor, tromba 
dispăru în întunericul devenit de-acum profund. 

Mica trupă se împrăştiase. Fu adunată la loc destul de 
greu. Dealtfel, la lumina fulgerelor, locotenentul observase 
că oaza se afla abia la un kilometru distanţă, puţin mai la 
sud-est. 

În fine, după repetate chemări lansate în scurtele 
momente de acalmie, oamenii şi caii ajunseră din nou 
împreună; când, deodată, sergentul-major strigă: 

— Unde-i harapul? 

Cei doi spahii însărcinaţi cu supravegherea lui Mezaki nu 
putură răspunde. Nu ştiau ce se întâmplase, fiindcă 
fuseseră smulşi cu violenţă unul de lângă celălalt de tromba 
care îi antrena în vârtejurile ei. 

— Ticălosul! A întins-o! Repeta sergentul-major. A şters-o 
cu calul nostru cu tot... Ne-a tras pe sfoară, harapul, ne-a 
tras pe sfoară! 

Ofiţerul tăcea, dus pe gânduri. 

Aproape imediat izbucniră lătrături furioase şi, înainte ca 
Nicol să se fi gândit să-l reţină, câinele se repezi şi dispăru 
în salturi în direcţia şotului. 

— Aici... Taie-cupa, aici! Strigă majurul plin de nelinişte. 
Dar, fie că nu auzise, fie că nu voise să audă, câinele dispăru 


în beznă. La urma urmei, poate că Taie-cupa o luase pe 
urmele lui Mezaki, iar efortul acesta Nicol nu i l-ar fi putut 
cere calului său, frânt de oboseală ca şi ceilalţi. 

Abia atunci se întrebă locotenentul Villette dacă nu cumva 
se întâmplase o nenorocire, dacă în vreme ce el urca spre 
Gizeb inginerul, căpitanul Hardigan şi oamenii rămaşi la 
Goleah nu erau ameninţaţi de vreun pericol. Inexplicabila 
dispariţie a arabului făcea plauzibilă orice ipoteză, şi oare 
nu cumva detaşamentul avusese de-a face cu un trădător, 
aşa cum spunea mereu Nicol? 

— Spre tabără, comandă locotenentul Villette, şi cât puteţi 
de repede! 

Furtuna încă mai bântuia, cu toate că vântul se mai 
liniştise, cum s-a văzut mai sus; însă ploaia, din ce în ce mai 
violentă, săpa nenumărate gropi largi în sol. Era beznă 
lucie, ca să spunem aşa, deşi soarele abia dispăruse dincolo 
de orizont. Să mergi spre oază era tot mai greu şi nici un 
punct luminos nu indica poziţia taberei. 

Şi totuşi, inginerul n-ar fi neglijat o asemenea măsură de 
prevedere ca să-i uşureze locotenentului întoarcerea. 
Combustibilul nu lipsea. Lemne uscate erau din belşug în 
oază. În ciuda vântului, în ciuda ploii, s-ar fi putut întreţine 
un foc a cărui lumină să se vadă de la o oarecare distanţă, 
iar mica trupă nu putea fi mai departe de o jumătate de 
kilometru. 

Aşa că locotenentul Villette începu să fie cuprins de 
temeri, împărtăşite şi de sergentul-major, care îi şi vorbi în 
acest sens ofițerului. 

— Să mergem, răspunse acesta, şi să dea sfântul să n- 
ajungem prea târziu! 

Or, în mod precis, direcţia urmată nu era tocmai cea bună, 
încât mica trupă atinse şotul mai la stânga oazei. Fu 
necesar să revină spre est de-a lungul malului nordic al 
depresiunii, şi era nu mai puţin de opt şi jumătate când 
făcură popas la capătul şotului Melrir. 


Nimeni nu apăruse încă, deşi spahiii îşi anunțau 
întoarcerea prin strigăte repetate. 

După puţine minute, locotenentul ajunse la poiana unde 
trebuiau să fie căruțele şi corturile. 

Tot nimeni, nici domnul de Schaller, nici căpitanul, nici 
brigadierul, niciunul dintre oamenii rămaşi împreună cu ei. 

Strigară, traseră focuri de armă. Nu se auzi niciun 
răspuns. Aprinseră mai multe crengi pline de răşină, iar 
lumina palidă a acestora se împrăştie printre copaci. 

Corturile nu mai erau; cât despre căruţe, fură nevoiţi să 
constate că fuseseră prădate şi scoase din uz. Catârii care 
le trăgeau, caii căpitanului Hardigan şi ai însoţitorilor lui, 
totul dispăruse. 

Prin urmare, tabăra fusese atacată şi, cu siguranţă, 
Mezaki intervenise doar ca să uşureze acest nou atac dat în 
exact acelaşi loc, antrenându-i pe locotenentul Villette şi pe 
spabhiii săi spre Gizeb. 

Se înţelege că arabul nu se mai ivi. Cât despre Taie-cupa, 
sergentul-major îl chemă în zadar, iar noaptea trecu fără ca 
acesta să-şi fi făcut din nou apariţia în tabăra din Goleah. 
Capitolul XII CE SE ÎNTÂMPLASE. 

După plecarea locotenentului Villette spre oaza Gizeb, 
inginerul începu să facă pregătiri pentru o şedere care s-ar 
fi putut prelungi. 

De fapt, nimeni nu se gândise să-l suspecteze pe Mezaki, 
nimeni nu se îndoia că, în aceeaşi seară chiar, el şi Pointar 
aveau să se întoarcă la săpături, însoţiţi de un oarecare 
număr de muncitori aduşi de locotenentul Villette. 

Să nu uităm că la kilometrul 347 nu rămăseseră, 
incluzându-i pe domnul de Schaller şi pe căpitanul 
Hardigan, decât zece oameni, brigadierul Pistache, domnul 
Francois, patru spahii şi cei doi conducători de atelaje. Cu 
toţii trecură imediat la amenajarea unei tabere la marginea 
oazei, în apropierea şantierului. Fură trase acolo căruțele; 
apoi, după descărcarea materialului, ridicară corturile ca 
de obicei. Cât despre cai, căruţaşii şi spahiii le aleseră o 


păşune unde găseau hrană din abundență. În ce priveşte 
detaşamentul, acesta avea provizii pentru mai multe zile de 
atunci înainte. Pe de altă parte, era de presupus că Pointar, 
contramaiştrii şi muncitorii lui nu se vor întoarce fără să-şi 
comunice nevoile, iar târgul Zeribet le-ar fi putut furniza cu 
uşurinţă lucrurile cerute. 

De altfel, se conta şi pe sprijinul localităţilor mai apropiate, 
Nefta, Tozeur, La Hammâ. Mai târziu, repetăm, indigenii n- 
ar mai fi putut întreprinde nimic împotriva măreţei opere a 
continuatorilor lui Roudaire. 

Întrucât era important ca, încă din prima zi, să se asigure 
aprovizionarea şantierului de la kilometrul 347, inginerul şi 
căpitanul Hardigan conveniră să trimită mesageri la Nefta 
şi Tozeur. Îi aleseră pe cei doi căruţaşi, care cunoşteau 
perfect drumul, deoarece îl parcurseseră deseori împreună 
cu însoțitorii caravanelor. Erau doi tunisieni demni de toată 
încrederea. Plecând a doua zi în zori, călare pe propriii lor 
cai, urmau să ajungă destul de repede într-unul din târguri, 
de unde în câteva zile li se puteau trimite alimente la Melrir. 
Trimişii aveau să ducă două scrisori, prima din partea 
inginerului pentru unul din funcţionarii superiori ai 
Companiei, cealaltă din partea căpitanului Hardigan pentru 
comandantul militar din 'Tozeur. 

După micul dejun luat în cortul lor, la adăpostul arborilor 
din marginea oazei, domnul de Schaller îi spuse 
căpitanului: 

— lar acum, scumpul meu Hardigan, să-i lăsăm pe 
Pistache, pe domnul Frangois şi pe oamenii noştri să 
termine cu aşezarea taberei. Aş vrea să-mi fac o părere cât 
mai exactă în privinţa reparațiilor ce trebuie făcute la 
această ultimă secţiune a canalului. 

O parcurse pe toată întinderea ei, spre a evalua cantitatea 
de pământ ce fusese aruncată înăuntru. 

Legat de asta, îi zise însoţitorului său: 

— Cu siguranţă, indigenii erau foarte numeroşi, aşa că e 
firesc ca Pointar şi personalul său să nu le fi putut ţine 


piept. 

— Şi totuşi, nu era destul ca arabii aceia, tuaregi sau alte 
neamuri, să vină aici în masă; odată alungaţi muncitorii, 
cum au putut oare da peste cap lucrările în aşa hal, cum au 
reuşit să arunce atâta material în albia canalului? Treaba 
asta cere destul de mult timp, contrar celor spuse de 
Mezaki. 

— N-aş putea să-mi explic decât în felul următor, răspunse 
domnul de Schaller. Ei nu trebuiau să sape, ci doar să 
astupe şi să surpe malurile în albie. Cum acolo nu era decât 
nisip, cu uneltele pe care în fuga lor precipitată Pointar şi 
oamenii lui au fost nevoiţi să le abandoneze, şi poate că şi 
cu materiale mai vechi, treaba era mai simplă decât mi-aş fi 
închipuit. 

În acest caz, zise căpitanul Hardigan, vreo patruzeci şi opt 
de ore le-ar fi ajuns... 

Cred că da, acceptă inginerul, şi apreciez că reparaţiile ar 
putea fi făcute în cel mult cincisprezece zile. 

Minunat, observă căpitanul, dar se impune o măsură, şi 
anume: protejarea canalului până la completa inundare a 
şoturilor, atât în secţiunea de la marele şot la Melrir, cât şi 
în toate celelalte. Ce s-a întâmplat aici s-ar putea repeta în 
altă parte. E sigur că treburile din Djerid, şi mai ales 
nomazii, şi-au ridicat capul, că şefii lor îi incită împotriva 
mării interioare, iar agresiunile pe care le provoacă sunt de 
temut oricând. Astfel că autorităţile militare ar trebui să fie 
prevenite. Cu garnizoanele din Biskra, Nefta, Tozeur şi 
Gabes nu va fi greu să se organizeze o supraveghere 
efectivă, iar lucrările să fie puse la adăpost de o nouă 
lovitură. 

Lucrul acesta era, în definitiv, de primă urgenţă şi trebuia 
ca guvernatorul general al Algeriei şi rezidentul general al 
Tunisiei să fie puşi la curent cu situaţia neîntârziat. Era de 
datoria lor să apere diversele interese angajate în această 
importantă lucrare. 


E adevărat, totuşi - repeta inginerul - că, odată intrată în 
exploatare, marea sahariană se va apăra singură. Dar să nu 
se uite că la început se aprecia la nu mai puţin de zece ani 
durata necesară inundării depresiunilor Rharsa şi Melrir. 
Apoi, după un studiu mai aprofundat al terenurilor, 
perioada fu redusă la jumătate. Supravegherea urma să fie 
făcută doar în anumite puncte ale celor două canale, nu şi 
în partea inundabilă a şoturilor. E iarăşi adevărat că, la cei 
două sute douăzeci şi şapte de kilometri ai primului canal, 
plus optzeci cât avea cel de-a doilea, era de păzit o distanţă 
apreciabilă, timp îndelungat. Iar ca răspuns la remarca 
făcută de căpitanul Hardigan pe acest subiect, inginerul nu 
putu decât să-i repete ce-i mai spusese referitor la 
inundarea şoturilor: 

— Am mereu impresia că solul Djeridului, în partea 
cuprinsă între litoral şi, dincoace, Rharsa şi Melrir, ne 
rezervă unele surprize, în realitate nu-i decât o crustă 
saliferă care, am constatat eu însumi, suferă oarecari 
oscilaţii de o amplitudine destul de mare. E, prin urmare, 
admisibilă, perspectiva unei lărgiri şi adânciri a canalului la 
trecerea apei, şi tocmai pe această eventualitate conta 
Roudaire, nu fără temei, în completarea lucrărilor. Natura 
va colabora cu geniul uman, treabă care nu mă miră câtuşi 
de puţin! Cât despre depresiuni, ele sunt fundurile secate 
ale unor lacuri străvechi şi, fie brusc, fie treptat, se vor 
adânci sub acţiunea apelor, ajungând dincolo de cota 
prevăzută în momentul de faţă. Convingerea mea este, deci, 
că inundarea completă va cere mai puţin timp decât se 
presupune. Repet, Djeridul nu-i deloc ferit de anumite 
mişcări seismice, iar acestea pot să-l modifice într-un sens 
favorabil întreprinderii noastre... În sfârşit, dragul meu 
căpitan, vom vedea... Vom vedea! Nu fac parte dintre cei 
care nu au încredere în viitor, ci dintre aceia care contează 
pe el! Ce-ai spune dacă, peste mai puţin de doi ani, sau 
chiar peste mai puţin de unul, o întreagă flotilă comercială 


ar brăzda suprafaţa depresiunilor Rharsa şi Melrir, umplute 
până la margini? 

— Accept ipotezele dumitale, iubit prieten, răspunse 
căpitanul Hardigan. Dar, fie că se realizează în doi ani, fie 
că într-unui singur, lucrările şi muncitorii vor trebui la fel de 
bine protejaţi prin forţe suficiente. 

— Înţeleg, conchise domnul de Schaller, şi-ţi împărtăşesc 
părerea, Hardigan. E important ca supravegherea 
canalului, pe toată lungimea lui, să se organizeze fără nici o 
întârziere. 

Măsura se impunea, în mod cert, aşa că a doua zi, după 
întoarcerea muncitorilor pe şantier, căpitanul Hardigan 
urma să ia legătura cu comandantul militar din Biskra 
printr-o scrisoare urgentă. Până la rezolvarea ei, cei câţiva 
spabhii ai săi vor fi, poate, în stare să apere singuri 
secţiunea; iar în asemenea condiţii nu mai era de temut, 
fără îndoială, un nou atac al indigenilor. 

După terminarea inspecției, inginerul şi căpitanul se 
întoarseră în tabără, unde amenajările îşi urmau cursul. Nu 
mai aveau de făcut altceva decât să-l aştepte pe locotenent, 
care urma să se întoarcă precis înainte de lăsarea serii. 

O problemă dintre cele mai importante în împrejurările 
trăite atunci de expediţie era cea a aprovizionării. Până în 
momentul acela aveau hrana asigurată fie din rezervele 
aduse cu cele două căruţe, fie cumpărând alimente în 
târgurile şi satele din Djerid. Proviziile nu le lipseau nici 
oamenilor, nici cailor. 

Or, pe şantierul restabilit la kilometrul 347 vor trebui să se 
aprovizioneze regulat pentru o şedere de mai multe 
săptămâni. Aşa că, odată cu înştiinţarea autorităţilor 
militare din garnizoanele învecinate, căpitanul Hardigan 
avea să ceară să i se asigure alimente pe toată durata 
rămânerii lui în oază. 

Ne mai amintim că, încă de la răsăritul soarelui, în ziua 
aceea de 13 aprilie aburi grei se îngrămădeau la orizont. 


Totul anunţa că atât dimineaţa, cât şi după-amiaza, vor fi 
sufocante. 

Nici o îndoială că în nord se pregătea o furtună de maximă 
intensitate. 

Brigadierul Pistache făcu nişte observaţii în acest sens, la 
care domnul Francois declară: 

— N-am să fiu deloc surprins dacă ziua va fi furtunoasă. 
Încă din zori prevăd o apropiată dezlănţuire a elementelor 
în partea aceasta a deşertului. 

— Cum aşa? Întrebă Pistache. 

— Iată de ce, brigadiere. Pe când mă rădeam la prima oră, 
mi-am simţit firele de păr zbârlindu-se şi devenind atât de 
aspre, încât a trebuit să-mi ascut briciul de două-trei ori. Ai 
fi zis că din fiecare fir ţâşnea o mică scânteie. 

— Foarte curios, răspunse brigadierul, fără să pună oclipă 
ia îndoială afirmaţia unuia ca domnul Frangois. 

Ce putea să însemne faptul că părul acestui om cumsecade 
avea proprietăţi electrice, ca blana unei pisici? Pistache 
admitea aşa ceva fără rezerve. 

— Aşadar... În dimineaţa asta.? Reluă el, uitându-se la faţa 
proaspăt bărbierită a interlocutorului său. 

— În dimineaţa asta a fost ceva de necrezut! Obrajii şi 
bărbia îmi străluceau de mulţimea luminiţelor... 

— Mi-ar fi plăcut să văd aşa ceva! Răspunse Pistache. 

De fapt, chiar şi fără observaţiile meteorologice ale 
domnului Frangois, era sigur că se apropia o furtună 
dinspre nord-est, iar atmosfera se încărca treptat cu 
electricitate. 

Căldura devenea insuportabilă. În consecinţă, după masa 
de prânz, inginerul şi căpitanul îşi prelungiră obişnuita 
siestă. Cu toate că se adăpostiseră în cort, iar cortul le 
fusese ridicat sub primii arbori ai oazei, înăuntru pătrundea 
un aer torid şi nici o boare nu se făcea simțită în atmosferă. 

Această stare de lucruri nu înceta să-i neliniştească pe 
domnul de Schaller şi pe căpitan. Pe atunci furtuna nu 
izbucnise încă deasupra şotului Selem. Nu era însă nici o 


îndoială că-şi încerca furia în nord-est, mai precis peste 
oaza Gizeb. Dacă bubuiturile tunetelor nu se auzeau încă, 
fulgerele începeau în schimb să brăzdeze cerul în partea 
aceea. Admiţând că, dintr-un motiv sau altul, locotenentul 
n-ar fi putut pleca înainte de furtună, era de presupus că va 
aştepta trecerea ei la adăpostul copacilor, chiar dacă astfel 
nu s-ar mai fi întors în tabără decât a doua zi. 

— Probabil că n-o să-l revedem în seara asta, zise 
căpitanul Hardigan. Dacă Villette ar fi pornit în jur de două 
după-amiază, l-am fi putut zări acum în apropierea oazei. 

— Cu riscul de a întârzia o zi, spuse domnul de Schaller, 
locotenentul avea toate motivele să nu se aventureze pe sub 
un cer atât de ameninţător. Cel mai neplăcut ar fi ca el şi 
oamenii săi să fi fost surprinşi în câmp deschis, fără nici o 
şansă de a găsi adăpost. 

— Asta e şi părerea mea, conchise căpitanul Hardigan. 

După-amiaza trecea şi nimic nu anunţa apropierea micii 
trupe, nici măcar lătratul lui Taie-cupa, care i-ar fi luat-o 
înainte. Acum, la mai puţin de o leghe, fulgerele luminau 
neîntrerupt spaţiul. Masa grea a norilor, trecută de zenit, se 
răsfrângea încet spre Melrir. În cel mult o jumătate de oră, 
furtuna avea să fie deasupra taberei, deplasându-se apoi în 
direcţia şotului. 

Cu toate acestea, inginerul, căpitanul Hardigan, 
brigadierul şi doi spahii o luară spre liziera oazei. În faţa lor 
se întindea câmpia largă, ale cărei eflorescenţe reflectau 
ici-colo lumina fulgerelor. 

În zadar scrutau privirile lor orizontul. Nici un grup de 
călăreţi nu apărea din partea aceea. 

— Precis că detaşamentul n-a pornit încoace, zise 
căpitanul, aşa că nu trebuie să-l aşteptăm decât mâine. 

— Aşa cred şi eu, dom! căpitan, spuse Pistache. Chiar dacă 
trece furtuna, noaptea, pe întuneric, ar fi destul de greu s-o 
porneşti spre Goleah... 

— Villette e un ofiţer cu experienţă şi se poate conta pe 
prudenţa lui. Să ne întoarcem în tabără, în curând începe 


ploaia. 

Abia făcură vreo zece paşi, că brigadierul se opri. 

— Ascultaţi, dom” căpitan! Zise el. 

Cu toţii se întoarseră. 

— Îmi pare că aud lătrături... Să fie oare câinele 
majurului? 

Ciuliră urechile. Nu! Nu se auzea nici un lătrat în scurtele 
momente de linişte. Pistache se înşelase, cu siguranţă. 

Căpitanul Hardigan şi însoțitorii săi îşi reluară, deci, 
drumul spre tabără şi, trecând prin oaza cu arborii îndoiţi 
sub apăsarea vântului, ajunseră la corturi. 

Să mai fi întârziat câteva minute, ar fi fost asaltaţi de 
rafalele dezlănţuite ale unei ploi torențiale. 

Era ora şase. Căpitanul dădu dispoziţii pentru noaptea 
aceea care se anunţa a fi una dintre cele mai rele de când 
expediţia plecase din Gabes. 

Fără îndoială, existau motive să crezi că întârzierea 
locotenentului Villette se datora cumplitei furtuni care avea 
să-l reţină în oaza Gizeb până a doua zi. 

Totuşi, căpitanul şi domnul de Schaller aveau în continuare 
unele temeri. Că Mezaki se dăduse arept unul dintre 
muncitorii lui Pointar fără să fi fost şi că pregătise o uneltire 
criminală împotriva expediției trimise spre Melrir, aşa ceva 
nu-şi puteau închipui. Dar cum să poată uita starea de spirit 
a populațiilor nomade ori sedentare din Djerid, agitația ce 
domnea în triburi, stârnită de ideea mării sahariene? Şi nu 
fusese oare atacat recent şantierul din Goleah, atac ce se va 
repeta, probabil, dacă lucrările din sector aveau să se reia? 
Adevărat, Mezaki afirma că agresorii, după ce-i 
împrăştiaseră pe muncitori, se retrăseseră la sud de şot. 
Dar prin alte părţi poate că bântuiau peste şesuri şi, dacă i- 
ar întâlni, detaşamentul locotenentului Villette ar fi copleşit 
de numărul lor! 

Cu toate acestea, la o privire mai adâncă, temerile păreau 
să fie exagerate. Dar ele reveneau necontenit în sufletul 
inginerului, ca şi în cel al căpitanului. Şi cum să fi putut 


bănui că, dacă exista vreun pericol, nu pe locotenentul 
Villette şi pe oamenii lui plecaţi la Gizeb îi ameninţa, ci pe 
domnul de Schaller şi pe însoțitorii săi rămaşi în oază? 

Pe la şase şi jumătate furtuna era în toi. Mai mulţi copaci 
fură loviți de trăsnet şi puţin a lipsit ca până şi cortul 
inginerului să fie atins de fluidul electric. Ploaia cădea în 
şuvoaie, iar solul oazei, înmuiat de miile de pârâiaşe scurse 
spre şot, se schimba într-un fel de outtâ mlăştinoasă. În 
acelaşi timp, vântul izbea cu o putere înfiorătoare. Crengile 
se frângeau ca nişte bastonaşe de sticlă şi un mare număr 
de palmieri, smulşi din rădăcini, erau târâţi în derivă. 

Nu mai era cu putinţă să pui piciorul afară. Din fericire, 
caii fuseseră adăpostiţi la vreme sub un uriaş pâlc de arbori 
în stare să reziste uraganului şi, în ciuda spaimei provocate 
de furtună, reuşiră să-i ţină acolo. 

Altfel se întâmplă însă cu catării lăsaţi în poiană. 
Înspăimântaţi de bubuiturile trăsnetului, o luară la fugă 
prin oază, în ciuda eforturilor depuse de căruţaşi. Unul 
dintre spabhii veni să-l anunţe pe căpitanul Hardigan, care 
strigă: 

— Trebuie prinşi din nou, cu orice preţ! 

— Cei doi tunisieni au şi pornit după ei, răspunse 
brigadierul. 

— Să meargă şi doi oameni de-ai noştri, ordonă ofiţerul. 
Catârii ăştia, dacă ajung să iasă din oază, sunt pierduţi... În 
câmp deschis nu-i mai poate prinde nimeni! 

Cu toate rafalele abătute asupra taberei, doi din cei patru 
spahii alergară în direcţia luminişului, luându-se după 
strigătele căruţaşilor, care se auzeau din când în când. 

De altfel, dacă intensitatea fulgerelor şi bubuiturile 
tunetului rămâneau constante, rafalele se potoliră totuşi 
brusc; slăbi vântul, slăbi şi ploaia. Întunericul era însă 
profund, abia la lumina fulgerelor se mai zărea ceva. 

Inginerul şi căpitanul Hardigan ieşiră din cort, urmaţi de 
domnul Francois, de brigadier şi de cei doi spahii rămaşi 
împreună cu ei în tabără. 


Se înţelege că, dată fiind ora înaintată, apoi violenţa 
furtunii ce avea să mai dureze, cu siguranţă, o parte din 
noapte, nu era cazul să se mai conteze pe întoarcerea 
locotenentului Villette. El şi cu oamenii lui urmau să-şi 
înceapă marşul abia a doua zi, când terenul Djeridului avea 
să devină din nou practicabil. 

Mari fură, prin urmare, surpriza şi mulţumirea căpitanului 
şi a însoţitorilor săi când auziră lătrături venind dinspre 
nord! 

De data aceasta nu se înşelau, un câine alerga spre oază şi 
chiar se apropia, în plină viteză. 

— Taie-cupa!... El el strigă brigadierul. Îl recunosc după 
lătrat. 

— Înseamnă că Villette nu e departe! Zise căpitanul 
Hardigan. 

Într-adevăr, dacă animalul acela credincios alerga înainte, 
detaşamentul trebuia să fie la vreo câteva sute de paşi. 

În clipa aceea, fără ca nimic să le fi anunţat apariţia, vreo 
treizeci de indigeni năvăliră asupra taberei, după ce se 
târâseră mai întâi pe la marginea oazei. Căpitanul, 
inginerul, brigadierul, domnul Frangois şi cei doi spahii fură 
înconjurați înainte ca ei să-şi dea seama ce se întâmplă şi 
înhăţaţi înainte de a se fi putut apăra. Şi, în fond, ce ar fi 
putut face, puţini cum erau, împotriva bandei care îi luase 
prin surprindere? 

Totul fu jefuit cât ai bate din palme, jar caii luară, drumul 
şotului Melrir. 

Despărţiţi unii de alţii, puşi astfel în imposibilitate de a 
comunica, prinşii erau împinşi şi ei prin şot, urmaţi de 
câine. Erau deja departe când apărea în tabără 
locotenentul Villette fără să găsească pe nimeni din cei 
lăsaţi acolo dimineaţa şi crezând despre cai că, de bună 
seamă, în timpul uraganului scăpaseră din legături. 
Capitolul XIII OAZA ZENFIG. 

În planul său geometric, adăugându-i mlaştinile Farfaria 
din nord, iar la sud alte depresiuni de aceeaşi natură 


precum şotul Merouan, şotul Melrir seamănă destul de bine 
cu un triunghi dreptunghic. De la nord la est, ipotenuza 
trasează o linie aproape dreaptă din direcţia Tahir-Nassou 
până într-un punct aflat sub paralela treizeci şi patru de 
grade, la capătul celui de-al doilea canal. Latura mare, 
capricios accidentată, merge de-a lungul amintitei paralele 
şi se prelungeşte, ca şi în est, cu nişte şoturi secundare. La 
vest, latura mică a triunghiului urcă spre târgul Tahir- 
Nassou, pe o direcţie aproape paralelă cu linia 
transsaharianului proiectat în prelungirea liniei 
Philippeville - Constantine - Batna - Biskra, şi al cărui 
traseu trebuia modificat spre a se evita o ramificaţie ce 
urma să-l lege de un port al noii mări, pe malul opus intrării 
în şot a celui de-al doilea canal. 

Lărgimea acestei mari depresiuni - mai puţin întinsă totuşi 
decât suprafaţa teritoriilor Djerid şi Fedjedj - măsoară 
cincizeci şi cinci de kilometri între punctul terminus al 
ultimei secţiuni din canal şi portul ce urmează să fie 
construit pe coasta occidentală, într-un loc încă nefixat 
definitiv între Chegga şi uedul Itel; proiectul care 
prevăzuse să se ajungă la Mraier, mult mai spre sud, părea 
abandonat. Dar depresiunea nu poate fi inundată decât pe 
şase mii de kilometri pătraţi, sau şase sute de mii de 
hectare, restul suprafeţei sale având înălţimi situate 
deasupra nivelului Mediteranei. În realitate, marea cea 
nouă trebuia să ocupe opt mii de kilometri pătraţi în spaţiul 
celor două şoturi, iar cinci mii urmau să rămână deasupra 
după ce Rharsa şi Melrir vor fi umplute în întregime. Părţile 
neinundabile deveneau astfel insule. Ele aveau să formeze 
în Melrir un fel de arhipelag, cuprinzând două insule mari. 
Prima, numită Hinguiz, alcătuia un dreptunghi strâmb în 
mijlocul şotului, împărţindu-l pe acesta din urmă în două 
părţi, cealaltă ar fi ocupat o poziţie extremă, între cele două 
laturi ale unghiului drept. Cât despre insulițe, ele se 
rânduiau în linii paralele în special spre sud-est. Navele 
care s-ar fi hazardat prin trecătorile acestui arhipelag 


trebuiau să ţină seama cu stricteţe de nivelele hidrografice 
stabilite, pentru a diminua riscurile unei navigaţii 
primejdioase. 

În cuprinsul celor două şoturi pe care apele urmau să le 
înece, se aflau câteva oaze cu câmpurile şi curmalii lor. E 
limpede că aceste proprietăţi trebuiau răscumpărate de la 
proprietarii lor. Dar, aşa cum apreciase căpitanul Roudaire, 
despăgubirea nu depăşise suma de cinci milioane de franci 
din fondurile Companiei franco-străine, care spera să-şi 
recupereze paguba din cele două milioane cinci sute de mii 
de hectare, pământ şi păduri, concesionate de guvern. 

Între diversele oaze din Melrir, una dintre cele mai 
importante se întindea pe trei-patru kilometri de la mijlocul 
ținutului Hinguiz către partea sa orientată spre nord. Prin 
urmare, după inundare, liziera ei avea să fie scăldată de 
apele septentrionale ale şotului. Oaza avea numeroşi 
palmieri de cel mai bun soi, ale căror curmale purtate de 
caravane sunt căutate pe pieţele din Djerid. Se numea 
Zenfig, iar legăturile sale cu principalele târguri - La 
Hammă, 'Tlozeur, Gabes - se reduceau la vizita rarelor 
caravane din sezonul recoltei. 

Sub uriaşii arbori din Zenfig se adăpostea o populaţie de 
trei până la patru sute de indigeni de neam tuareg, unul din 
triburile cele mai neliniştitoare din Sahara. Casele 
târguşorului, vreo sută la număr, presărau acea parte a 
oazei care urma să devină țărm de mare. Spre centru şi în 
afară, pe laturi, se întindeau câmpuri cultivate şi păşuni, în 
stare să asigure hrana tribului şi a animalelor lui domestice. 
Un ued destinat să devină braţ al noii mări, alimentat de 
pârâiaşele insulei, acoperea nevoile întregii populaţii. 

S-a spus aici că oaza Zenfig nu avea decât rare legături cu 
celelalte oaze ale provinciei Constantine. În ea se 
aprovizionau doar tuaregii nomazi care cutreierau deşertul. 
Locul era temut şi totodată redutabil. Pe cât le stătea în 
putere, caravanele evitau să treacă prin apropiere. De câte 


ori nu fuseseră însă atacate prin împrejurimile şotului de 
bande venite din Zenfig! 

Trebuie notat faptul că terenurile din jurul oazei erau 
dintre cele mai dificile, mai primejdioase. Pe lângă Hinguiz 
solul soţului nu oferea nici o siguranţă. Pretutindeni nisipuri 
mişcătoare unde o caravană s-ar fi scufundat cu totul. Peste 
aceste suprafeţe constituite de straturile pliocenului, 
nisipuri impregnate cu gips şi sare, treceau abia câteva 
poteci practicabile, cunoscute numai de localnici, şi pe care, 
ca să ajungi la oază, trebuia să mergi cu sufletul plin de 
teama de a nu fi înghiţit. Era însă clar că la Hinguiz se va 
acosta cu uşurinţă îndată ce apa avea să acopere crusta 
aceea moale, unde piciorul nu găsea nici un sprijin. Dar 
tocmai asta nu voiau tuaregii să îngăduie. Astfel că acolo se 
afla focarul cel mai activ, cel mai aprins al împotrivirii. Din 
Zenfig porneau necontenite apeluri la „războiul sfânt” 
contra străinilor. 

Printre multele triburi ale Djeridului, cel din Zenfig era cel 
mai important şi avea o influenţă considerabilă asupra 
tuturor celorlalte. Putea să şi-o exercite în deplină 
siguranţă, fără grija că va fi tulburat în refugiul său 
aproape inaccesibil. Dar acest avantaj urma să se risipească 
definitiv în ziua când apele Sirtei Mici, inundând şotul în 
întregime, aveau să facă din Hinguiz insula centrală a 
depresiunii Melrir. 

Tocmai în oaza Zenfig rasa tuaregă se păstrase în toată 
puritatea ei autentică. Obiceiurile, datinile nu suferiseră 
acolo nici o alterare. Oameni frumoşi, cu o fizionomie gravă, 
ţinută mândră, mers lent. Plin de demnitate; toţi se 
împodobesc cu inelul de serpentin19 verde, care, dacă e să- 
i crezi, dă braţului drept mai multă putere. Foarte curajoşi, 
nu se tem de moarte. Încă mai poartă costumul strămoşilor, 
acea gandoura din stambă de Sudan, cămaşă alb-albastră, 
pantalon strâns la gleznă, sandale din piele, fes fixat pe cap 
cu o năframă răsucită în formă de turban, de care se prinde 


vălul ce coboară până în dreptul gurii şi apără buzele de 
praf. 

Femeile, superbe, cu ochi albaştri, sprâncene dese, gene 
lungi, au faţa liberă şi nu-şi pun niciodată văl, poate doar 
înaintea străinilor, în semn de respect. Nu întâlneşti mai 
multe într-un cămin de-al tuaregilor, care, contrar 
preceptelor Coranului, nu admit poligamia, dar admit 
divorţul. 

Aşadar, în acest loc din Melrir tuaregii constituiau o 
populaţie aparte. Nu se amestecau deloc cu alte triburi ale 
Djeridului. Dacă se întâmpla să iasă, la îndemnul 
căpeteniilor, dincolo de oaza lor, o făceau doar pentru vreo 
incursiune fructuoasă, când trebuia jefuită vreo caravană 
sau pedepsită vreo oază rivală. Şi într-adevăr, tuaregii din 
Zenfig erau nişte pirați de temut, ale căror agresiuni se 
produceau uneori, peste întinderile Tunisiei meridionale, 
până în apropiere de Gab&s. Împotriva acestor bandiți 
autorităţile militare organizau expediţii. Ei reuşeau însă să 
se pună repede la adăpost în asemenea refugii îndepărtate 
din Melrir. 

De fapt, dacă tuaregul este mai degrabă sobru, dacă nu se 
hrăneşte nici cu peşte, nici cu vânat, dacă nu consumă 
decât puţină carne, dacă îi ajung curmalele, smochinele, 
fructele de Salvadora persica, făina, lactatele, ouăle, are în 
schimb sclavi care-l servesc, acei imrhad însărcinaţi cu o 
mulţime de treburi, căci pentru orice fel de muncă el n-are 
decât dispreţ. Cât despre ifguna, asceţii musulmani, 
vânzătorii de amulete, influenţa lor este foarte serioasă 
asupra neamului tuareg, în special în acea parte din Melrir. 
Şi tocmai acei fanatici propovăduiau revolta împotriva 
proiectului de mare sahariană. Tuaregul e, de altfel, 
superstiţios, crede în spirite, se teme de strigoi în aşa 
măsură încât nu-şi plânge morţii de teamă să nu-i reînvie, 
iar în familie numele defunctului se stinge odată cu el. 

Iată, în câteva cuvinte, tribul din Zenfig căruia îi aparţinea 
Hadjar. Fusese întotdeauna recunoscut drept căpetenie 


până în ziua când căzu în mâinile căpitanului Hardigan. 

Acolo era şi leagănul familiei sale, atotputernică în mijlocul 
oamenilor aparte din Zenfig, ca şi asupra altor triburi din 
depresiunea Melrir. Şotul avea numeroase oaze, fie în 
diverse puncte din Hinguiz, fie în restul perimetrului său 
întins. 

Alături de Hadjar, mama lui, Djemma, era profund 
venerată printre triburile tuarege. La femeile din Zenfig, 
acest sentiment mergea până la adoraţie. Toate 
împărtăşeau ura nutrită de Djemma faţă de străini. Ea le 
fanatiza aşa cum fiul ei îi fanatiza pe bărbaţi, şi să nu uităm 
ce influenţă avea Djemma asupra lui Hadjar - influenţă pe 
care o au toate femeile tuarege. Ele sunt în fond mai 
instruite decât soţii şi fraţii lor. Ştiu să scrie, pe când 
bărbatul abia ştie să citească, iar în şcoli ele predau limba şi 
gramatica. În ce priveşte întreprinderea căpitanului 
Roudaire, opoziţia lor nu cedase nici o clipă. 

Aceasta era situaţia înaintea arestării şefului tuareg. 
Diferitele triburi din Melrir, ca şi cel stabilit în oaza Zenfig, 
urmau să fie ruinate odată cu inundarea şoturilor. N-aveau 
să-şi mai poată continua meseria de pirați. Nici o caravană 
nu va mai traversa Djeridul între Biskra ţi Gab&s. În plus, 
vor fi uţor de urmărit până în bârlog atunci când navele se 
vor putea apropia de ei, când nu-i va mai proteja solul 
instabil în care caii şi călăreţii riscau să se scufunde la 
fiecare pas. Se ştie în ce condiţii fusese luat prizonier 
Hadjar, după o întâlnire cu spabhiii căpitanului Hardigan, 
cum a fost închis în fortul din Gabes ţi cum, cu ajutorul 
mamei sale, al fratelui ţi al câtorva dintre credincioţii lui, 
Ahmet, Harrig, Horeb, reuţise să evadeze în ajunul zilei 
când un vas urma să-l ducă la Tunis spre a fi judecat de un 
consiliu de război. Trebuie să se mai ştie şi faptul că, după 
evadare, Hadjar avusese norocul să străbată regiunea 
şoturilor, ajungând în oaza Zenfig, acolo unde veni curând 
şi Djemma. 


Totuşi, când vestea arestării lui Hadjar ajunse la Zenfig, ea 
provocă acolo o extraordinară tulburare. Căpetenia căreia 
partizanii săi îi erau devotați până la moarte căzuse în 
mâinile duşmanului! Mai puteau oare spera că o să scape? 
Nu cumva era condamnat dinainte? Cu câtă bucurie fu 
întâmpinată, prin urmare, sosirea lui! Fugarul fu purtat în 
triumf. Din toate părţile izbucniră explozii de bucurie, 
pretutindeni băteau tabel, adică tobele, şi cântau rebaza, 
viorile orchestrelor tuarege. Profitând de acel incredibil 
delir, Hadjar n-ar fi trebuit să facă decât un semn ca să-i 
arunce pe toţi credincioşii săi asupra târgurilor din Djerid. 

Dar Hadjar ştiu cum să potolească pasiunile năvalnice ale 
tuaregilor. În faţa pericolului de a se relua lucrările, treaba 
cea mai presantă era să se garanteze securitatea oazelor 
din unghiul de sud-vest al şotului. Nu li se putea îngădui 
străinilor să transforme depresiunea Melrir într-un vast 
bazin navigabil, pe care navele să-l străbată în toate 
sensurile. Aşadar, mai întâi de toate, trebuiau date peste 
cap lucrările la canal. 

Dar, în acelaşi timp, Hadjar află că în mai puţin de 
patruzeci şi opt de ore expediţia condusă de căpitanul 
Hardigan avea să facă popas la capătul canalului, unde 
urma să întâlnească o alta, venită mai înainte din provincia 
Constantine. 

Aşa pornise acel atac, condus de Hadjar însuşi, asupra 
ultimei secţiuni a canalului şi care îi împrăştiase pe cei 
dintâi lucrători angajaţi de Societate. De treaba asta se 
ocupară câteva sute de tuaregi. Apoi, după ce astupaseră 
canalul pe jumătate, se reîntoarseră la Zenfig. 

Iar dacă Mezaki se aflase la Goleah, era pentru că acolo îl 
lăsase căpetenia lui, şi dacă el declarase că Hadjar nu luase 
parte la atacarea şantierului, o făcuse anume ca să-l înşele 
pe căpitan, şi dacă afirmase că muncitorii se refugiaseră la 
Gizeb, era pentru ca o parte a detaşamentului să fie trimisă 
în direcţia aceea şi, în sfârşit, dacă în momentul de faţă 
inginerul, căpitanul şi patru dintre însoțitorii lor erau 


prizonierii lui Hadjar, explicaţia trebuie căutată în faptul că 
aceştia, surprinşi de vreo treizeci de tuaregi ajunşi, sub 
ordinele lui Sohar, în împrejurimile oazei Goleah, fuseseră 
conduşi spre Zenfig înainte de a se fi întâlnit cu spabhiii 
locotenentului Villette. 

Odată cu cei şase prizonieri, tuaregii se înstăpâniseră pe 
caii rămaşi în tabără, al inginerului, al ofițerului, al 
brigadierului şi ai celor doi spahii. Domnul Frangois, care 
până atunci călătorise într-una din cele două căruţe ale 
expediției, nu călărise deloc de la plecarea din Gabes. La 
două sute de paşi de şantier aşteptau însă caii şi dromaderii 
cu care venise banda. Acolo, prizonierii fură obligaţi să-şi 
încalece animalele proprii, pe când una dintre cămile îi era 
rezervată domnului Francois, nevoit, de bine, de rău, să se 
caţăre în spinarea jivinei. Întreaga trupă dispăru apoi în 
noaptea furtunoasă, sub un cer incendiat. 

Este cazul să observăm că Taie-cupa, câinele sergentului- 
major Nicol, sosise în momentul atacului şi, neştiind că în 
urma lui venea detaşamentul, Sohar îl lăsă să-i însoţească 
pe prizonieri. 

În vederea acelei lovituri organizate de Hadjar, tuaregii se 
aprovizionaseră cu alimente pentru câteva zile, iar doi 
mehari încărcaţi din belşug asigurau hrana bandei până la 
întoarcere. 

Călătoria se anunţa foarte dificilă, căci erau de străbătut 
vreo cincizeci de kilometri între extremitatea orientală a 
şotului şi oaza Zenfig. 

Prima etapă îi conduse pe prizonieri la locul unde Sohar 
făcuse popas înainte de a ataca tabăra de la Goleah. Tocmai 
acolo se opriră tuaregii, luând toate măsurile pentru ca nici 
căpitanul Hardigan şi nici însoțitorii acestuia să nu poată 
fugi. Petrecură o noapte înfiorătoare, fiindcă vremea rea nu 
se potoli decât spre ziuă. Ca adăpost aveau doar frunzişul 
unui pâlc de palmieri. Înghesuiţi unii în alţii, pe când 
tuaregii se învârteau pe lângă ei, dacă nu puteau fugi, 
puteau cel puţin să discute, şi despre ce altceva dacă nu 


despre agresiunea aceea atât de neaşteptată, ale cărei 
victime erau? Nimic nu-i îndreptăţea să creadă că acolo 
fusese mâna lui Hadjar. Spiritul de revoltă ce stăpânea 
diversele triburi din Djerid şi mai ales din Melrir explica 
destul de bine lucrurile. Unii dintre şefii tuaregi trebuie să 
fi aflat de apropiata sosire a unui detaşament de spahii pe 
şantier. Nomazii le vor fi adus la cunoştinţă că un inginer al 
Companiei venea să inspecteze marginile şotului Melrir, 
înainte ca ultimele lovituri de cazma să spargă pragul 
Gabes. 

Abia atunci se întrebă căpitanul Hardigan cu seriozitate 
dacă nu cumva fusese înşelat de indigenul întâlnit cu o zi în 
urmă la Goleah, şi nu le ascunse tovarăşilor săi 
presupunerea. 

— Trebuie că aveţi dreptate, dom” căpitan, zise 
brigadierul. Animalul ăla nu mi-a inspirat nici o încredere. 

— Dar atunci, observă inginerul, ce s-a întâmplat cu 
locotenentul Villette? Nu i-o fi găsit nici pe Pointar, nici pe 
muncitori în oaza Gizeb... 

— Admiţând că a ajuns până acolo, reluă căpitanul. Dacă 
Mezaki e trădătorul pe care îl bănuim, nu avea alt scop 
decât să-i îndepărteze pe Villette şi pe oamenii lui şi să-i 
lase pe drum cu buza umflată. 

— Şi cine ştie dacă nu se va întoarce la banda asta care a 
tăbărât asupra noastră! Strigă unul dintre spabhii. 

— Nu m-ar mira deloc, mărturisi Pistache. Şi, când mă 
gândesc, cât de puţin a lipsit, un sfert de oră cel mult, ca 
locotenentul nostru să ajungă la timp, să dea năvală asupra 
acestor ticăloşi şi să ne elibereze! 

— Într-adevăr, adăugă domnul Frangois, detaşamentul nu 
putea fi departe, din moment ce am auzit lătratul câinelui 
aproape în clipa când ne surprindeau tuaregii. 

— Ah! Taie-cupa... Taie-cupa! Repeta brigadierul Pistache. 
Unde-o fi acum? Ne-o fi urmat până aici? Sau mai degrabă 
s-a întors la stăpânul lui, să-l facă să înţeleagă... 

— Uite-l... Uite-l! Zise chiar atunci unul dintre spahii. 


Este uşor de imaginat ce primire îi făcură lui Taie-cupa. 
Câte mângâieri i-au fost dăruite şi de câte ori l-a sărutat 
Pistache pe cap! 

— Da, Taie-cupa, da... Suntem chiar noi! Dar ceilalţi?... 
Majurul nostru, Nicol... Stăpânul tău... A sosit? 

Taie-cupa ar fi răspuns bucuros prin nişte lătrături 
semnificative. Dar brigadierul îi făcu semn să tacă. Tuaregii 
puteau crede, în fond, că şi câinele fusese împreună cu 
căpitanul în tabăra din Goleah, aşa că era normal să vrea 
să-i urmeze. 

Până unde aveau să fie duşi? În ce parte a Djeridului? 
Poate că în vreo oază pierdută din şotul Melrir... Poate că 
până în adâncul imensei Sahare? 

Dimineaţa, prizonierii primiră mâncare, turtă dintr-un 
amestec de cuşcuş şi curmale, iar ca băutură, apă din uedul 
ce trecea prin marginea boschetului. 

De unde stăteau, aveau vedere spre şot, ale cărui cristale 
de sare scânteiau în lumina soarelui abia înălţat. La est, 
însă, privirea era oprită brusc de bariera dunelor. Era deci 
imposibil să vezi oaza Goleah. 

Prin urmare, domnul de Schaller, căpitanul Hardigan şi 
însoțitorii lor întoarseră zadarnic capetele spre est, poate în 
speranţa că-l vor zări pe locotenent îndreptându-se spre 
partea aceea a şotului. 

— Căci, în fine, repeta ofiţerul, n-am nici o îndoială că 
Villette a sosit aseară la Goleah. Şi, nemaigăsindu-ne, 
descoperind tabăra părăsită, cum ai putea crede că n-a 
pornit imediat în căutarea noastră? 

— Dacă nu cumva l-au atacat şi pe el, pe când urca spre 
oaza Gizeb, observă inginerul. 

— Aşa-i, aşa-i! 'Tot ce se poate, cu ticălosul de Mezaki! 
Spuse Pistache. Ah! Dacă-mi pică vreodată în mână, aş vrea 
să-mi crească gheare în ziua aceea, ca să-i sfâşii pielea de 
netrebnic... 

Chiar atunci Sohar dădu ordin de plecare. Mergând spre 
el, căpitanul Hardigan întrebă: 


— Ce vrei cu noi? 

Sohar nu răspunse. 

— Unde ne duci? 

Sohar se mulţumi să poruncească brutal: 

— Încălecaţi! 

Fură nevoiţi să se supună şi, lucru cu totul neplăcut, 
domnul Francois n-avu în dimineaţa aceea posibilitatea să 
se bărbierească. Deodată, brigadierul nu-şi putu reţine un 
strigăt de indignare: 

— Uite-l!... Uite-l! Repetă el. 

Toate privirile se îndreptară spre cel arătat de Pistache 
tovarăşilor săi. 

Era Mezaki. După ce condusese detașamentul până la 
Gizeb, dispăruse şi, în răstimpul nopţii, se alăturase bandei 
lui Sohar. 

— N-avem nimic să-i spunem acestui mizerabil! Consideră 
căpitanul Hardigan şi, cum Mezaki îl privea cu obrăznicie, îi 
întoarse spatele. 

Atunci domnul Francois observă: 

— Hotărât lucru, tuaregul ăsta nu pare să fie o persoană 
recomandabilă... 

— 'Te cred! Replică Pistache, care, prin această expresie 
din limbajul curent îl tutuia pentru prima dată pe domnul 
Francois, ceea ce nu-l jigni deloc pe bărbatul acela pedant. 

Furtunii din ajun îi urmă un timp splendid. Nici un nor pe 
cer, nici o boare de vânt prin şot. Astfel că mersul fu destul 
de dificil. În acea parte a depresiunii nu se afla nici o oază, 
iar trupa avea să găsească din nou adăpostul copacilor abia 
pe înălţimea Hinguiz. 

Sohar îi dădea zor cu marşul. Se grăbea să ajungă la 
Zenfig, unde îl aştepta fratele său. De fapt, nimic nu le 
îngăduia încă prizonierilor să presupună că intraseră în 
mâinile lui Hadjar. Căpitanul Hardigan şi domnul de 
Schaller îşi imaginau, nu fără motiv, că acea ultimă 
agresiune avusese altceva în vedere decât jefuirea taberei 
de la Goleah, care nu merita osteneala. Atacul trebuia să fie 


mai degrabă o răzbunare a triburilor din Melrir, şi cine ştie 
dacă nu cumva căpitanul şi însoțitorii săi urmau să 
plătească, poate cu libertatea, poate cu viaţa, proiectul 
mării sahariene! 

Prima zi cuprindea două etape de marş, însumând 
douăzeci şi cinci de kilometri. Căldura fusese, dacă nu 
copleşitoare, fiindcă vremea nu trăgea spre furtună, în 
orice caz foarte intensă. Cel mai mult suferi pe drum, 
fireşte, domnul Francois, cocoţat pe spinarea unui mehar. 
Nu prea obişnuit cu scuturăturile acestor animale, era pur 
şi simplu zdrobit şi trebuiră să-l lege ca să nu cadă, într-atât 
de lipsit de fineţe galopa cămila lui. 

Noaptea trecu în linişte, dar tăcerea fu tulburată de 
răgetele răguşite ale fiarelor sălbatice care dădeau târcoale 
prin şot. 

În timpul acestor prime etape, Sohar trebui să urmeze 
anumite poteci cunoscute de el foarte bine, ca să nu se 
împotmolească în mlaştină. A doua zi, însă, călcară pe solul 
cu o bună stabilitate al platoului Hinguiz. 

Marşurile din ziua de 15 aprilie se desfăşurară, aşadar, în 
condiţii mai acceptabile decât cele din ajun şi, spre seară, 
Sohar ajunse cu prizonierii săi în oaza Zenfig. Şi care nu le 
fu surpriza, apoi neliniştea perfect îndreptăţită, când se 
pomeniră faţă în faţă cu Hadjar! 

Capitolul XIV ÎN CAPTIVITATE. 

Clădirea în care fură conduşi prizonierii lui Sohar era 
vechea fortăreață a târgului. De mulţi ani ajunsese o ruină. 
Zidurile ei şubrede încununau o colină nu prea înaltă, aflată 
la marginea dinspre nord a oazei. Odinioară cetatea, un 
simplu fort, servise tuaregilor din Zenfig în luptele purtate 
de triburi între ele pretutindeni în Djerid. Dar, după 
pacificare, nu se mai ocupase nimeni nici de reparaţii, nici 
de buna întreţinere a clădirii. 

Un sour cu nenumărate spărturi servea drept incintă 
fortăreței dominate de souma'ah, un fel de minaret fără 
vârf, de unde se putea vedea departe, în toate direcţiile. 


Totuşi, oricât ar fi fost de şubred, fortul mai avea unele 
părţi locuibile în centrul construcţiei. Două sau trei încăperi 
cu acces spre o curte interioară, nemobilate şi lipsite de 
tapet, despărțite prin pereţi groşi, puteau oferi adăpost de 
furtunile anotimpului cald şi de frigul anotimpului rece. 

Acolo fură conduşi inginerul, căpitanul Hardigan, 
brigadierul Pistache, domnul Frangois şi cei doi spahii, de 
cum ajunseră în Zenfig. 

Hadjar nu le adresase nici un cuvânt, iar Sohar, care îi 
duse în fortăreață escortaţi de o duzină de tuaregi, nu 
răspunse la niciuna din întrebările lor. Se înţelege că, în 
momentul atacului, căpitanul Hardigan şi tovarăşii lui nu 
avuseseră posibilitatea să se repeadă la arme - săbii, 
revolvere, carabine. Ei fură de altfel scotociţi prin buzunare 
şi jefuiţi de puţinii bani pe care îi aveau asupra lor, iar 
domnului Frangois, pe bună dreptate indignat, bădăranii 
aceia îi confiscară briciul. 

Când Sohar îi lăsă singuri, căpitanul şi inginerul avură mai 
întâi grijă să exploreze fortăreaţa. 

— Când eşti zăvorât într-o închisoare, observă domnul de 
Schaller, primul lucru pe care trebuie să-l faci este să o 
vizitezi. 

— Iar al doilea, să evadezi! Adăugă căpitanul Hardigan. 

Străbătură, deci, cu toţii, curtea interioară în mijlocul 
căreia se înălța minaretul. Era cazul să recunoască imediat 
că zidurile înconjurătoare, de vreo douăzeci de picioare 
înălţime, nu puteau fi escaladate. Aici nu descoperiră nici o 
breşă de felul celor existente în acel sour exterior ce 
mărginea drumul de acces. Din pomenitul drum intrai în 
curtea centrală printr-o singură poartă. Ea fusese închisă 
de Sohar, iar uşile ei groase, prevăzute cu bare de fier, ar fi 
rezistat oricărei încercări de a le forţa. 

Or, nu se putea ieşi decât prin această poartă şi mai era de 
presupus faptul că împrejurimile fortăreței nu rămâneau 
nesupravegheate. 


Veni noaptea, o noapte petrecută de prizonieri într-o 
beznă absolută. N-avură de unde să-şi facă rost de lumină. 
La fel şi în ce priveşte alimentele. În primele ore, aşteptară 
în zadar să li se aducă mâncare, sau apă, căci erau chinuiţi 
de sete. Poarta nu se deschise. 

Prizonierii cercetaseră curtea în lumina scurtului amurg, 
apoi se adunară într-una din încăperi, unde nişte 
mănunchiuri de iarbă alfa, uscată, ţineau loc de paturi. 
Căzură atunci pradă unor gânduri cumplit de triste. Printre 
alte fraze schimbate între ei, brigadierul simţi nevoia să 
spună: 

— Oare ticăloşii ăia vor să ne lase să pierim de foame? 

Nu, nu acesta era lucrul de care trebuiau să se teamă. 
Înaintea ultimei etape de marş, la zece kilometri de Zenfig, 
banda făcuse popas, iar captivii îşi primiseră partea lor din 
proviziile cărate de mehari. Seara, desigur, căpitanul 
Hardigan şi însoțitorii săi ar mai fi pus bucuros ceva în 
gură. Dar foamea nu putea deveni insuportabilă decât dacă 
a doua zi în zori nu li s-ar fi adus hrană suficientă. 

— Să încercăm să dormim, zise inginerul. 

— Şi să ne visăm lângă o masă îmbelşugată, adăugă 
brigadierul. Cotlete, o gâscă îndopată, salată... 

— Nu mai continua, brigadiere, îl sfătui domnul Frangois, 
ne-ar mulţumi şi o supă bună cu bucăţi de slănină! 

Acum, care erau intenţiile lui Hadjar în legătură cu 
prizonierii? Îl recunoscuse în mod precis pe căpitanul 
Hardigan. Nu dorea oare să-l pedepsească, avându-l în 
mână în acest moment? Nu-l va trimite la moarte, iar pe 
tovarăşii săi împreună cu el? 

— N-aş crede, declară domnul de Schaller. E puţin 
probabil ca viaţa să ne fie în pericol. Tuaregii, dimpotrivă, 
au interesul să ne ţină ostatici ca să se asigure pentru viitor. 
E de presupus că Hadjar şi ai lui, vrând să împiedice 
terminarea lucrărilor la canal, îşi vor relua atacurile asupra 
şantierului 347, dacă muncitorii Societăţii se întorc acolo. 
Iar într-o nouă încercare, Hadjar poate eşua. Poate cădea 


din nou în mâinile autorităţilor, şi de data asta va fi atât de 
bine păzit încât nu va mai reuşi să scape. Prin urmare, e 
spre binele lui să ne mai aibă în mână... Până în ziua când, 
ameninţat să fie la rândul său înhăţat din nou, Hadjar va 
spune: „Viaţa mea şi a tovarăşilor mei în schimbul 
prizonierilor” şi, cu siguranţă, îi vor împlini dorinţa... Cred 
că ziua aceea nu-i departe, întrucât cele două lovituri 
îndrăzneţe ale lui Hadjar trebuie să fie de-acum cunoscute 
şi curând se va pomeni cu trupe trimise să ne elibereze, 
militari şi jandarmi din Maghzen. 

— S-ar putea să ai dreptate, răspunse căpitanul Hardigan. 
Dar să nu uităm că Hadjar e răzbunător şi crud. Are deja 
reputaţie în acest sens. Nu-i stă în fire să gândească aşa 
cum gândim noi. Are de împlinit o răzbunare personală. 

— Şi chiar împotriva dumneavoastră, dom” căpitan, 
observă brigadierul Pistache, fiindcă l-aţi încolţit pur şi 
simplu acum câteva săptămâni. 

— E drept, brigadiere, şi chiar mă mir că, recunoscându- 
mă şi ştiind cine sunt, nu s-a dedat imediat la violenţe... De 
fapt, o să vedem... Lucru sigur e că suntem în mâinile lui şi 
că nu ştim nimic despre Villette şi Pointar, cum nici ei nu 
ştiu nimic despre noi. Aşa că, scumpe domnule de Schaller, 
n-o să fiu eu preţul libertăţii lui Hadjar şi nici trofeul vieţii 
lui de tâlhar. Trebuie să scăpăm cu orice preţ, iar când va 
veni momentul potrivit, am să fac tot posibilul ca să ies de 
aici. În ce mă priveşte, vreau să apar în faţa camarazilor 
mei liber, nu ca un prizonier eliberat prin schimb, şi mai 
vreau să-mi păstrez viaţa ca să mă văd, cu revolverul ori cu 
sabia în mână, faţă în faţă cu banditul ăla care, luându-ne 
prin surprindere, ne-a înhăţat pe toţi. 

Dacă domnul de Schaller şi căpitanul Hardigan făceau 
planuri de evadare, Pistache şi domnul Frangois, oricât de 
hotărâți ar fi fost să-şi urmeze şefii, contau în primul rând 
pe ajutoare din afară şi, poate, chiar şi pe inteligenţa 
amicului lor Taie-cupa. 

Asta era, de fapt, situaţia; trebuiau s-o accepte. 


Să ne aducem aminte că, de la plecarea lor, Taie-cupa îi 
urmase pe prizonieri până la Zenfig, fără ca tuaregii să fi 
avut vreo intenţie de a-l alunga. Dar când căpitanul 
Hardigan şi camarazii lui fuseseră duşi în fortăreață, nu-l 
lăsară pe credinciosul animal împreună cu ei. O făcuseră 
intenţionat? Era greu de ghicit. Neîndoielnic era însă faptul 
că toţi îi regretau lipsa. Şi totuşi, dacă ar fi fost acolo, ce 
serviciu le-ar fi putut face, oricât de inteligent şi devotat le 
era? 

— Nu se ştie... Nu se ştie, repeta brigadierul Pistache, 
stând de vorbă cu domnul Frangois. Câinii au din instinct 
idei pe care oamenii nu le au. Dacă-i vorbim lui Iaie-cupa 
despre stăpânul său Nicol, despre prietenul său Dă-i-nainte, 
poate că din proprie iniţiativă o să se repeadă în căutarea 
lor. E adevărat că, din moment ce noi nu putem ieşi din 
curtea asta, nici Taie-cupa n-ar putea... Nu contează, aş 
vrea să-l am aici! Numai să nu-i facă vreun rău brutele de 
afară... 

Domnul Frangois se mulţumi să dea din cap fără să 
răspundă, frecându-şi bărbia şi obrajii deja aspri din cauza 
firelor de păr crescute. 

Tot aşteptând zadarnic să li se aducă ceva de mâncare, 
prizonierilor nu le mai rămânea decât să se odihnească 
puţin, lucru de care simțeau că au mare nevoie. Se 
întinseră pe legăturile de alfa şi, mai devreme sau mai 
târziu, reuşiră să adoarmă cu toţii, spre a se trezi în zori, 
după o noapte destul de proastă. 

— Din faptul că n-am cinat aseară, întrebă pe bună 
dreptate nemulţumit domnul Francois, trebuie să tragem 
cumva concluzia că nu vom mânca nici în dimineaţa asta? 

— Ar fi neplăcut, aş zice chiar jalnic! Veni replica 
brigadierului Pistache, care căsca să-şi rupă fălcile, de data 
aceasta nu de somn, ci de foame. 

Prizonierii fură, curând, foarte preocupaţi de acea 
problemă întru totul vrednică de interes. Peste o oră, vreo 
doisprezece tuaregi conduşi de Ahmet pătrundeau în curte 


şi lăsau acolo o turtă asemănătoare cu cea din ajun, carne 
rece, curmale, cât să ajungă pentru şase persoane vreme 
de o întreagă zi. Câteva ulcioare conţineau o bună cantitate 
de apă, scoasă din uedul ce traversa oaza Zenfig. 

Căpitanul Hardigan vru încă o dată să afle care era soarta 
rezervată lor de către şeful tuareg. Îl întrebă pe Ahmet. 

Acesta, la fel ca Sohar în ajun, nu binevoi să răspundă. 
Avea, de bună seamă, dispoziţii să procedeze astfel şi ieşi 
din curte fără să fi rostit măcar un cuvânt. Trei zile se 
scurseră, neaducând vreo schimbare a situaţiei. Să încerce 
să evadeze din fortăreață era imposibil, cel puţin prin 
escaladarea zidurilor înalte, operaţie cu neputinţă de făcut 
în lipsa unei scări. Poate că, odată trecute zidurile la 
adăpostul întunericului, căpitanul Hardigan şi însoțitorii săi 
ar fi reuşit să fugă de-a curmezişul oazei? Nici măcar nu 
părea că fortăreaţa ar fi păzită pe dinafară, căci nici ziua şi 
nici noaptea nu se auzea vreun zgomot de paşi pe drumul 
de acces. În fond, la ce bun? Zidurile constituiau un 
obstacol de netrecut, iar poarta curţii nu putea fi forţată. 

Altfel, încă din primele zile ale încarcerării, brigadierul 
Pistache îşi putuse da seama de felul cum era aşezată oaza. 
După multe eforturi, riscând să-şi rupă gâtul de o sută de 
ori, reuşise să ajungă, pe scara dărăpănată, în vârful 
minaretului căruia îi lipsea calota superioară. 

De acolo, uitându-se prin ultimele ambrazuri, convins că 
nu putea fi văzut, cercetase panorama largă, desfăşurată 
dinaintea ochilor săi. 

Sub el, în jurul fortăreței, se întindea târgul, printre 
copacii oazei Zenfig. Mai încolo, teritoriul Hinguiz se 
prelungea vreo trei-patru kilometri la est, ca şi la vest. 
Înspre nord se înşira cea mai mare parte a clădirilor, foarte 
albe în contrast cu vegetaţia întunecată. După locul ocupat 
de una din ele, după mulţimea acareturilor cuprinse între 
zidurile ei, după agitația din faţa porţii, după numeroasele 
flamuri ce fluturau în vânt deasupra intrării, brigadierul îşi 


zise, pe bună dreptate, că aceea era reşedinţa lui Hadjar, şi 
nu se înşela. 

În după-amiaza zilei de 20, reluându-şi postul de 
observaţie din vârful minaretului, brigadierul remarcă o 
mare însufleţire în târg, ale cărui case se goleau încetul cu 
încetul. Ba chiar se părea că o mulţime de indigeni veneau, 
străbătând oaza, din diferite puncte ale platoului Hinguiz. 
Şi nu erau nicidecum caravane de-ale negustorilor, căci nu-i 
însoțea nici un mehar, nici un animal de povară. 

Cine ştie dacă nu cumva, chemaţi de Hadjar, se întruneau 
în ziua aceea la Zenfig pentru vreo adunare importantă? Şi 
într-adevăr, piaţa principală fu năpădită curând de o 
mulţime impresionantă. 

Văzând ce se petrecea, brigadierul îşi zise că trebuia să-l 
informeze pe căpitan, şi-l chemă. 

Căpitanul Hardigan nu ezită să se caţăre lângă Pistache, în 
locul acela strâmt din minaret, dar şi urcuşul lui fu însoţit 
de eforturi cumplite. 

Negreşit şi fără nici o îndoială, un fel de consfătuire la 
care panicipau mai multe sute de tuaregi fusese convocată 
chiar atunci la Zenfig. Strigătele se auzeau, gesturile se 
vedeau din vârful pomenitului souma'ah şi toată această 
forfotă nu conteni decât la sosirea unui anume personaj, 
urmat de un bărbat şi o femeie, ieşiţi cu toţii din casa 
indicată de brigadier ca fiind, de bună seamă, a căpeteniei 
tuarege. 

— Hadjar... E chiar el! Strigă căpitanul Hardigan. Îl 
recunosc. 

— Aveţi dreptate, dom! căpitan, întări Pistache. Şi eu îl 
recunosc. 

Era într-adevăr Hadjar, cu mama sa, Djemma, cu Sohar, 
fratele lui, aclamaţi de cum intrară în piaţă. 

Apoi se lăsă liniştea. Înconjurat de mulţime, Hadjar luă 
cuvântul şi, timp de o oră, întrerupt uneori de strigăte 
entuziaste, predică acelei mulţimi de indigeni. Cuvintele lui 
nu puteau fi, însă, auzite nici de căpitan, nici de brigadier. 


Alte aclamații izbucniră când întrunirea luă sfârşit şi, odată 
cu întoarcerea lui Hadjar la locuinţa lui, târgul se scufundă 
în liniştea sa dintotdeauna. 

Căpitanul Hardigan şi Pistache coborâră neîntârziat în 
curte şi împărtăşiră camarazilor lor cele observate. 

— Presupun că întrunirea a avut drept scop să protesteze 
împotriva inundării şoturilor, zise inginerul, şi va fi urmată 
în mod precis de noi agresiuni. 

— Aşa cred şi eu, declară căpitanul Hardigan. Ar putea fi 
un indiciu că Pointar s-a reinstalat la secţiunea din Goleah. 

— Dacă nu cumva e vorba despre noi, zise brigadierul 
Pistache şi toţi ticăloşii ăia s-or fi adunat ca să asiste la 
masacrul prizonierilor! 

O lungă tăcere urmă acestei observaţii. Căpitanul şi 
inginerul schimbaseră o privire ce trăda gândurile lor 
ascunse. Oare nu era cazul să te temi că şeful tuareg se 
hotărâse să treacă la represalii, că voia să dea un exemplu 
de execuţie publică şi că diferite triburi din Hinguiz 
fuseseră convocate la Zenfig în acest scop? Iar pe de altă 
parte cum să mai poţi spera vreun ajutor, care ar putea veni 
sau de la Biskra, sau din Goleah, de vreme ce locotenentul 
Villette habar n-avea unde fuseseră duşi prizonierii şi în 
mâinile cărui trib căzuseră? Or, înainte de a cobori din 
minaret, căpitanul Hardigan şi brigadierul parcurseseră 
încă o dată cu privirea toată acea parte din Melrir care se 
întindea înaintea lor. Pustie la nord ca şi la sud, tot pustie şi 
porţiunea prelungită la est şi la vest de marginile platoului 
Hinguiz, care urma să devină o insulă după inundarea 
şotului. Nici o caravană nu se arăta prin depresiunea aceea 
largă. Cât despre detaşamentul locotenentului Villette, 
admițând că explorările l-ar fi purtat spre Zenfig, ce-ar fi 
putut face puţinii săi oameni împotriva unui târg întreg? Nu 
le mai rămânea, aşadar, decât să aştepte desfăşurarea 
evenimentelor, şi cu câtă nelinişte! Nu se putea oare 
deschide, dintr-o clipă în alta, poarta fortăreței ca să intre 
Hadjar şi bandiții lui? 


Le-ar fi putut rezista, dacă şeful tuareg ar fi poruncit să fie 
duşi în piaţă şi executaţi? Şi, dacă asta nu se va întâmpla 
astăzi, n-avea să se întâmple totuşi mâine? 

Ziua se scurse, însă, fără să aducă vreo modificare a 
situaţiei. Cele câteva provizii puse în curte de dimineaţă le 
ajunseră şi, la venirea serii, se întinseră pe aşternutul de 
alfa în încăperea unde îşi petrecuseră şi nopţile precedente. 

Erau abia de o jumătate de oră acolo, când de afară se 
auzi un zgomot. Era oare vreun tuareg însărcinat să-i 
păzească? Se deschidea cumva poarta? Hadjar trimitea 
după prizonieri? 

Brigadierul se ridică imediat şi, ghemuit lângă poartă, 
ascultă cu atenţie. 

Nu un zgomot de paşi auzea el, ci mai degrabă un fel de 
scheunat surd şi tânguitor. Un câine dădea târcoale pe 
lângă zidul exterior. 

— Taie-cupa... El! El! Strigă Pistache. 

Şi, culcându-se lângă prag, îl chemă: 

— 'Taie-cupa!... Taie-cupa!... Tu eşti, căţelule? Tu? 

Animalul recunoscu vocea brigadierului cum ar fi 
recunoscut-o şi pe a stăpânului său, Nicol, şi răspunse prin 
alte câteva lătrături pe jumătate înăbuşite. 

— Chiar aşa... Noi suntem... Taie-cupa, suntem aici! 
Repeta mereu Pistache. Ah! De i-ai putea găsi pe majur şi 
pe bunul său frăţior, prietenul tău Dă-i-nainte... Pricepi?... 
Şi să-i anunţi că suntem închişi în căsuţa asta! 

Căpitanul Hardigan şi ceilalţi se apropiaseră de poartă. 
Dacă s-ar putea folosi de câine ca să comunice cu camarazii 
lor! Un bilet prins de zgardă! Şi cine ştie dacă nu cumva 
credinciosul animal, măcar din instinct, avea să-l găsească 
pe locotenent? Iar Villette, aflând unde-i erau tovarăşii, ar fi 
luat măsuri pentru eliberarea lor! 

În orice caz, nu trebuia ca Taie-cupa să fie surprins pe 
drumul de acces, la poarta fortăreței. Aşa că brigadierul îi 
spuse: 

— Du-te, iubitule... Du-te! 


Taie-cupa înţelese şi plecă, după ce dădu drumul unui 
ultim scheunat, de adio. 

A doua zi, ca şi în ajun, fură aduse la prima oră provizii şi 
existau motive să se creadă că situaţia prizonierilor va 
rămâne aceeaşi încă douăzeci şi patru de ore. 

În noaptea următoare, câinele nu reveni; cel puţin 
Pistache, care îl pândea, nu-l mai auzi deloc. Şi se întrebă 
dacă nu cumva sărmanul animal păţise ceva, încât n-aveau 
să-l mai revadă. 

În următoarele două zile nu se produse nici un incident şi 
nici o altă animaţie nu se făcu simțită în târg. 

În ziua de 24, pe la orele unsprezece, din vârful 
minaretului căpitanul Hardigan observă o anumită agitaţie 
în Zenfig. Parcă era tropot de copite şi un zăngănit de arme 
destul de neobişnuit. În acelaşi timp, populaţia se aduna 
grămadă în piaţa principală, spre care se îndreptau 
numeroşi călăreţi. 

Să fi sosit oare ziua când căpitanul Hardigan şi însoțitorii 
săi urmau să fie duşi în faţa lui Hadjar? 

Nu, nici de data asta nu se întâmplă nimic. Dimpotrivă, 
totul anunţa o apropiată plecare a căpeteniei tuarege. 

Călare, în mijlocul pieţei, trecea în revistă vreo sută de 
inşi, încălecaţi şi ei. 

După o jumătate de oră, în fruntea acelei trupe, Hadjar 
ieşea din târg. Îndreptându-se spre est. 

Căpitanul cobori imediat şi le vesti camarazilor lui această 
plecare. 

— Vreo expediţie spre Goleah, unde lucrările or fi fost 
reluate, de bună seamă, zise inginerul. 

— Cine ştie dacă Hadjar nu merge să-l întâlnească pe 
Villette, cu detaşamentul lui? Întrebă căpitanul. 

— Da... Totul e posibil, dar nimic nu-i sigur, răspunse 
brigadierul. Ceea ce-i limpede, totuşi, e că acum, când 
Hadjar şi pungaşii lui au părăsit târgul, a sosit momentul s-o 
ştergem. 

— Cum? Întrebă unul dintre spahii. 


— Da... Cum? Cum să profite de prilejul ce li se oferea? 
Oare zidurile fortăreței nu rămâneau la fel de imposibil de 
trecut? Poarta, zăvorâtă zdravăn pe dinafară, putea fi 
forţată? Pe de altă parte, de la cine să aştepţi ajutor? 

Şi totuşi, acest ajutor veni; iată în ce împrejurări. 

În noaptea următoare, aşa cum mai făcuse o data, câinele 
îşi anunţă prezenţa prin lătrături înăbuşite, râcâind 
totodată pământul de lângă poartă. 

Condus de instinct, Taie-cupa descoperise o spărtură pe 
sub acea parte din zid, o gaură pe jumătate astupată cu 
pământ, făcând legătura între exterior şi interior. 

Şi deodată, brigadierul care nu se aştepta deloc la aşa 
ceva, îl văzu apărând în curte. 

Da! Taie-cupa era lângă el, sărind, lătrând, şi îi fu destul de 
greu să-l potolească pe devotatul animal. 

Imediat, căpitanul Hardigan, domnul de Schaller şi ceilalţi 
se repeziră afară din cameră şi, cum câinele se întorcea la 
gaura prin care tocmai trecuse, se luară după el. 

Acolo găsiră deschiderea unui canal strâmt, din care era 
destul să dai la o parte câteva pietre şi puţin pământ ca să 
se poată strecura un om. 

— lată o şansă! Strigă Pistache. 

Chiar aşa... O şansă destul de neaşteptată şi de care 
trebuiau să profite încă în noaptea aceea, înainte ca Hadjar 
să se întoarcă la Zenfig. 

Şi totuşi, traversarea târgului, apoi a oazei nu se putea 
face fără înfruntarea unor serioase dificultăţi. Cum să se 
orienteze fugarii pe o asemenea beznă? Nu riscau ei să fie 
descoperiţi, poate chiar de trupa lui Hadjar? lar cei 
cincizeci de kilometri până la Goleah cum aveau să-i 
străbată fără alimente, având drept hrană doar fructele şi 
rădăcinile oazelor? 

Niciunul dintre ei nu vru să se gândească o clipă la aceste 
pericole. Nu ezitară deloc înainte de a evada. Se duseră 
după câine până la gaura prin care acesta dispăru primul. 

— Treci, îi zise ofiţerul lui Pistache. 


— După dumneavoastră, dom! căpitan! Răspunse 
brigadierul. 

Trebuiră luate unele măsuri ca nu cumva să se 
prăbuşească zidăria. Prizonierii reuşiră să se descurce şi, în 
vreo zece minute, ajunseră la drumul de acces. 

Noaptea era foarte întunecoasă, cu nori, fără stele. 
Căpitanul Hardigan şi însoțitorii săi n-ar fi ştiut încotro s-o 
apuce dacă n-ar fi avut câinele, să-i conducă. Tot ce le 
rămânea de făcut era să se încreadă în inteligentul animal. 
De altfel, erau absolut singuri prin împrejurimile fortăreței, 
pe pantele căreia se lăsară să alunece până la liziera 
primilor copaci. 

Era ora unsprezece noaptea. Liniştea domnea peste târg, 
iar prin ferestrele caselor, adevărate ambrazuri, nu 
răzbătea nici o lumină. 

Mergând furişat, fugarii se strecurară printre arbori şi, 
până la marginea oazei, nu întâlniră pe nimeni. 

Acolo, deodată, în faţa lor apăru un om cu un felinar 
aprins. 

Îl recunoscură şi îi recunoscu şi el. 

Era Mezaki, întorcându-se acasă prin partea aceea a 
târgului. Mezaki nu avu timp nici măcar să strige. Câinele îi 
sărise în gât, iar el căzu la pământ fără viaţă. 

— Aşa, Taie-cupa, aşa! Zise brigadierul. 

Căpitanul şi însoțitorii lui n-aveau de ce să-şi mai facă griji 
din cauza acelui mizerabil care zăcea mort acolo; cu paşi 
grăbiţi, o porniră peste Hinguiz spre partea estică a şotului 
Melrir. 

Capitolul XV FUGA. 

Căpitanul apucase direcţia est după o matură chibzuinţă 
privind ceea ce era de făcut, odată evadați. Fără îndoială că 
în partea opusă, puţin mai încolo de marginea vestică a 
depresiunii Melrir, se afla calea umblată ce ducea la 
Touggourt, în paralel cu traseul transsaharianului, şi de 
unde puteai ajunge cu uşurinţă la Biskra, în siguranţă şi 
într-un timp acceptabil. Nu cunoşteau însă acea parte din 


şot, fiind veniţi de la Goleah la Zenfig prin est, încât a 
străbate ţinutul Hinguiz spre vest însemna atât intrarea în 
plin necunoscut, cât şi riscul de a întâlni oameni puşi de 
Hadjar să pândească trupele ce puteau veni din Biskra pe 
direcţia aceea. De altfel, traseul dintre Zenfig şi capătul 
canalului era aproape egal. Se putea ca muncitorii să fi 
revenit în masă pe şantier. Şi apoi, îndreptându-se spre 
Goleah, poate că ar întâlni detaşamentul locotenentului 
Villette, care trebuie că-şi făcea mai degrabă în acea parte 
a Djeridului cercetările... În sfârşit, într-acolo se avântase 
Taie-cupa de-a curmezişul oazei, iar câinele, aşa cum 
credea brigadierul, avea motivele lui s-o facă; şi nu era oare 
cazul să se bizuie pe perspicacitatea lui Taie-cupa? Aşa că 
zise: 

— Dom” căpitan, nu trebuie decât să ne ţinem după el. 
Simt că nu se înşală! Şi, în fond, el vede la fel de bine 
noaptea ca şi ziua... Vă spun, e un câine cu ochi de pisică! 

— Luaţi-o pe urmele lui, hotărî căpitanul Hardigan. 

Era cel mai bun lucru pe care îl puteau face. Prin bezna 
aceea profundă, în labirintul oazei, fugarii ar fi riscat să 
rătăcească în jurul târgului, fără să se îndepărteze de el. 
Spre marea lor bucurie, lăsându-se conduşi de Taie-cupa, 
ajunseră destul de repede la marginea nordică a platoului 
Hinguiz, de unde nu le mai rămânea decât să meargă de-a 
lungul malului. 

Să nu se îndepărteze de el era cu atât mai important cu 
cât, în rest, şotul Melrir n-avea decât un sol periculos, 
perforat de gropi ascunse din care ar fi fost cu neputinţă să 
ieşi. Potecile practicabile dintre ele erau cunoscute doar de 
tuaregii din Zenfig şi din târgurile vecine, care se angajau 
călăuze şi deseori îşi ofereau serviciile doar pentru a jefui 
caravanele. 

Fugarii mergeau în pas întins şi nu avură nici o întâlnire 
neplăcută până la ziuă, când făcură popas într-o pădure de 
palmieri. Dată fiind greutatea unui drum parcurs în plin 
întuneric, puteau aprecia la cel mult şapte-opt kilometri 


distanţa străbătută în acea etapă. Mai rămâneau deci vreo 
douăzeci până la punctul cel mai îndepărtat din Hinguiz, iar 
de acolo, aproape tot atâta peste şot, până la oaza Goleah. 

Obosit de marşul nocturn, căpitanul Hardigan decise să se 
odihnească acolo o oră. Pădurea era pustie, iar târgurile 
cele mai apropiate se situau pe linia meridională a acestei 
viitoare insule centrale. Puteau fi, prin urmare, evitate cu 
uşurinţă. Spre răsărit, cât putea privirea să răzbată, nu se 
zărea nici urmă din trupa lui Hadjar. Plecată din Zenfig de 
vreo cincisprezece ore, trebuie să fi ajuns deja departe. 

Dar, dacă oboseala îi obliga pe fugari să se odihnească 
puţin, numai odihna n-ar fi reuşit să le refacă puterile, în 
caz că nu-şi procurau ceva de mâncare. Proviziile li se 
terminaseră în ultimele ore petrecute în fortăreață, aşa că 
puteau conta doar pe fructele culese în trecere prin oazele 
platoului Hinguiz, nimic altceva decât curmale şi, poate, 
nişte rădăcini comestibile pe care le cunoştea bine Pistache. 
Scăpărătoarea şi iasca nu lipsea nimănui, încât, coapte la 
un foc de uscături, rădăcinile acelea aveau să le procure o 
hrană mai substanţială. 

Da, existau motive să crezi că, în asemenea condiţii, 
căpitanul Hardigan şi însoțitorii săi aveau să-şi potolească 
foamea, la fel şi setea, căci prin Hinguiz curgeau mai multe 
ueduri. Cu ajutorul lui Taie-cupa, poate că aveau să prindă 
şi ceva vânat, cu blană sau cu pene. Dar orice şansă de 
acest fel urma să se risipească îndată ce vor ajunge pe 
întinderile nisipoase ale şotului, pe terenurile salifere unde 
nu creşteau decât tufe de dris, necomestibile. 

La urma urmei, dacă prizonierii veniseră de la Goleah la 
Zenfig, conduşi de Sohar, în două zile, fugarilor le va trebui 
oare mai mult timp de la Zenfig la Goleah? Da, bineînţeles, 
din două motive: mai întâi, pentru că de data asta nu aveau 
cai; în al doilea rând, fiindcă - necunoscând potecile 
practicabile - mersul le-ar fi fost fără doar şi poate încetinit 
de tatonări. 


— În definitiv, observă căpitanul, e vorba doar de vreo 
cincizeci de kilometri... Jumătate din distanţă o vom 
parcurge până deseară. După o noapte de odihnă, o luăm 
din nou la drum şi, chiar dacă ne va trebui de două ori mai 
mult timp pentru jumătatea cealaltă, în seara zilei de 
poimâine vom vedea malurile canalului. 

Trecând ora rezervată popasului, în intervalul căreia se 
hrăniseră numai cu curmale, fugarii o apucară în lungul 
lizierei, ascunzându-se cât puteau mai bine. Cerul era 
acoperit. Abia câteva raze de soare răzbăteau printre norii 
zdrenţuiţi. Chiar şi ploaia îi ameninţa, dar avură noroc şi 
scăpară neudaţi. 

Prima etapă se încheie la amiază. Nu avură parte de nici o 
alarmă. Nu întâlniră nici măcar un singur indigen. Cât 
despre banda lui Hadjar, era neîndoielnic că ajunsese la 
vreo treizeci sau patruzeci de kilometri mai la est. 

Făcură alt popas de o oră. Curmalele nu lipseau din 
apropiere, iar brigadierul dezgropa nişte rădăcini pe care 
le puseră la copt pe jar. De bine, de rău, mâncară, iar Taie- 
cupa trebui să se mulţumească şi el cu atât. 

Seara, aveau deja douăzeci şi cinci de kilometri parcurşi 
de la Zenfig şi căpitanul se opri în extremitatea estică a 
ținutului Hinguiz. 

Erau la marginea ultimei oaze. Mai încolo se întindea 
largul pustiu al depresiunii, imensa suprafaţă scânteietoare 
din pricina eflorescenţelor sării, peste care, fără călăuză, 
mersul devenea pe cât de dificil, pe atât de periculos. Dar, 
în sfârşit, prizonierii erau departe de închisoarea lor şi, 
dacă Ahmet şi ceilalţi porniseră după ei, cel puţin n-aveau 
să le găsească urmele. 

Tuturor le lipsea nespus odihna. Oricât de interesaţi erau 
să ajungă cât mai repede la Goleah, trebuiră să-şi petreacă 
noaptea acolo. De altfel, ar fi fost cu totul imprudent să se 
aventureze prin întuneric pe terenurile instabile de dincolo 
de Hinguiz. Abia dacă s-ar fi descurcat pe lumină! Neavând 


de ce să se teamă de frig în acea perioadă a anului şi la 
acea latitudine, se ghemuiră lângă un pâlc de palmieri. 

De bună seamă, ar fi fost înţelept ca unul dintre ei să 
supravegheze împrejurimile locului de popas. Brigadierul 
chiar se oferi să stea de pază în primele ore, urmând să fie 
schimbat de cei doi spahii. Pe când camarazii săi se 
scufundau într-un somn adânc, el rămase la post în 
compania lui Taie-cupa. Nu trecu însă nici un sfert de oră şi 
Pistache nu rezistă ispitei de a dormi. În mod aproape 
inconştient, mai întâi se aşeză, apoi se întinse pe jos, iar 
ochii i se închiseră împotriva voinţei lui. 

Din fericire, credinciosul 'Taie-cupa făcea de gardă cu mai 
mult succes, ceea ce fu un adevărat noroc, căci, cu puţin 
înainte de miezul nopţii, lătrăturile lui înfundate îi 
deşteptară pe cei ce dormeau. 

— Alarmă!... Alarmă! Strigă Pistache, trezindu-se brusc. 

Într-o clipă, căpitanul Hardigan fu în picioare. 

— Ascultaţi, dom” căpitan! Zise Pistache. 

O hărmălaie cumplită izbucnise în stânga pâlcului de 
copaci, zgomot de crengi rupte, tufişuri zdrobite, la câteva 
sute de paşi mai încolo. 

— Oare ne urmăresc tuaregii din Zenfig? Au reuşit să ne 
descopere? 

Mai puteai să te îndoieşti de faptul că tuaregii, constatând 
evadarea prizonierilor, porniseră după ei? 

Ascultând cu atenţie, căpitanul Hardigan se puse de acord 
cu brigadierul şi zise: 

— Nu... Nu-s indigenii! Ar fi încercat să ne ia prin 
surprindere. N-ar fi făcut atâta gălăgie! 

— Atunci? Întrebă inginerul. 

— Sunt animale... Fiare sălbatice care dau târcoale prin 
oază, constată brigadierul. 

Într-adevăr, nu de tuaregi erau ameninţaţi, ci de unul sau 
mai mulţi lei a căror vecinătate însemna un pericol cu nimic 
mai neînsemnat. Dacă s-ar fi aruncat asupra taberei, ar fi 


putut ei să le ţină piept fără nici o armă cu care să se 
apere? 

Câinele dădea semne de mare agitaţie. Brigadierul reuşi 
extrem de greu să-l potolească, să-l împiedice să latre, să 
nu-l lase să se repeadă spre locul de unde izbucneau urlete 
furioase. 

Ce se întâmpla oare? Fiarele se luptau între ele, îşi 
disputau vreo pradă atât de înverşunat? 

Îi descoperiseră pe fugari sub pâlcul de arbori? Tocmai se 
repezeau asupra lor? 

Trecură câteva minute de profundă nelinişte. Dacă 
fuseseră descoperiţi, căpitanul Hardigan şi tovarăşii lui ar fi 
fost repede ajunşi din urmă. Era mai bine să aştepte, să 
rămână pe loc şi, mai degrabă, să se caţăre în copaci ca să 
evite atacul. 

Căpitanul dădu un asemenea ordin şi erau pe punctul de 
a-l executa când câinele, scăpând din mâinile brigadierului, 
dispăru spre dreapta locului de popas. 

— Aici... Taie-cupa! Înapoi..., strigă Pistache. 

Dar animalul, ori nu-l auzi, ori nu vru să-l audă, aşa câ nu 
se întoarse. 

În momentul acela, vacarmul şi urletele părură să se 
îndepărteze. 

Scăzură încetul cu încetul, apoi conteniră. Singurele 
zgomote ce se mai auzeau erau lătrăturile lui Taie-cupa, 
care apăru curând. 

— Au plecat... Fiarele au plecat, e mai mult ca sigur! Zise 
căpitanul Hardigan. Habar n-aveau de prezenţa noastră! 
Nu mai e cazul să ne temem. 

— Dar ce are 'Taie-cupa? Strigă Pistache, care, mângâind 
câinele, îşi simţi mâinile umezite de sânge. E rănit? Sunt 
nişte urme de gheare? 

Nicidecum. Taie-cupa nu se plângea. Ţopăia, sălta, se 
repezea în dreapta şi se întorcea imediat. Ai fi zis că încerca 
să-l ducă acolo pe brigadier şi, cum acesta părea gata să-l 
urmeze, căpitanul ordonă: 


— Nu! Rămâi pe loc, Pistache... Să aşteptăm să se facă 
ziuă, o să vedem atunci ce avem de făcut. 

Brigadierul se conformă. Fiecare îşi reluă locul părăsit la 
primele urlete ale fiarelor şi somnul atât de brusc întrerupt. 

Acest somn nu le-a mai fost tulburat şi, când fugarii se 
treziră, soarele tocmai începea să se ridice din orizont, la 
estul şotului Melrir. 

Dar iată că Taie-cupa o zbughi pe sub copaci şi, când se 
întoarse, observară că avea de data asta urme de sânge 
proaspăt pe blană. 

— În mod precis, zise inginerul, e acolo un animal rănit 
sau răpus. Vreunul dintre leii care s-au luptat între ei... 

— Păcat că nu-i comestibil, căci l-am mânca! Spuse unul 
dintre spabhii. 

— Să mergem să vedem, ceru căpitanul Hardigan. 

Cu toţii îl urmară pe câine, care îi conducea lătrând; la 
vreo sută de paşi mai încolo, găsiră un animal zăcând într-o 
baltă de sânge. 

Nu era un leu, ci o antilopă mare pe care fiarele o 
sfâşiaseră, pentru care se luptaseră, fără îndoială, 
abandonând-o apoi din prea marea furie ce le azvârlea pe 
unele împotriva celorlalte. 

— Ah! Straşnic... Straşnic! Strigă brigadierul. lată o pradă 
pe care n-am fi prins-o niciodată. Soseşte la ţanc, şi vom 
avea o rezervă de carne pentru toată călătoria! 

Era, într-adevăr, o şansă nesperată. Fugarii n-aveau să 
mai fie constrânşi la o hrană alcătuită numai din rădăcini şi 
curmale. Pistache şi spahiii se puseră îndată pe treabă şi 
tăiară bucăţile cele mai bune din antilopă, iar Taie-cupa îşi 
primi şi el partea. Aveau deci kilograme de carne excelentă, 
dusă imediat la locul de campare. Aprinseră focul, puseră 
câteva bucăţi pe jar, şi nu e cazul să insistăm asupra 
faptului că se ospătară toţi cu grătare suculente. 

Chiar aşa, fiecare prinse puteri noi după acest dejun 
neaşteptat, în care fructele fură înlocuite prin carne. Îndată 
ce sfârşiră, spre satisfacția generală, căpitanul spuse: 


— La drum! Nu trebuie să zăbovim... De la tuaregii din 
Zenfig ne putem aştepta oricând la o urmărire. 

Era adevărat, aşa că, înainte de a părăsi locul de popas 
cercetară cu mare atenţie partea din Hinguiz care se 
întindea în direcţia târgului. Era pustie, iar în întreg şotul, 
spre est ca şi spre vest, nu se zărea nici o făptură vie. Şi nu 
doar fiarele sălbatice şi rumegătoarele evitau să se 
aventureze vreodată prin acele regiuni dezolante, dar nici 
măcar păsările nu treceau pe deasupra lor în zbor. De ce ar 
fi făcut-o, de vreme ce oazele platoului Hinguiz le ofereau o 
hrană imposibil de găsit pe suprafaţa aridă a şotului? 

De altfel, la această observaţie făcută de căpitanul 
Hardigan, inginerul răspunse: 

— Păsările de mare vor deveni oaspeţi obişnuiţi ai locului: 
goelanzi, pescăruşi, fregate, alcioni20, atunci când şotul 
Melrir va fi transformat într-un lac imens, iar prin apă vor 
înota peşti şi cetacee mediteraneene! Şi parcă văd flotilele 
de luptă şi pe cele comerciale brăzdând, cu pânzele întinse 
sau cu toată puterea aburului, marea cea nouă. 

— Până când se vor umple şoturile, domnule inginer, 
observă brigadierul Pistache, aş zice că trebuie să profităm 
de faptul că încă nu sunt, ca să ajungem la canal. Ţi-ai putea 
pierde răbdarea tot aşteptând un vapor care să vină să te ia 
de aici. 

— De bună seamă, răspunse domnul de Schaller, însă eu 
cred în continuare că inundarea completă a depresiunilor 
Rharsa şi Melrir se va face în mai puţin timp decât se 
presupune. 

— Chiar dacă n-ar dura decât un an, replică râzând 
căpitanul, tot ar fi prea mult pentru noi! Aşa că, îndată ce 
vom fi gata, dau semnalul de plecare. 

— Haide, domnule Francois, zise atunci brigadierul, o să 
fie nevoie să ne mişcăm binişor picioarele şi s-ar putea ca în 
curând să poposim în vreun târg cu frizerie, căci altfel ne- 
am trezi cu nişte bărbi de călugăr. 


— De călugăr! Murmură domnul Francois, care nu se mai 
recunoştea când apa vreunui ued îi reflecta faţa. 

În situaţia de atunci a fugarilor, pregătirile nu puteau fi 
nici lungi, nici complicate. 

Totuşi, ceea ce-i mai ţinea în loc în dimineaţa aceea era 
nevoia de a-şi asigura hrana pentru următoarele două zile 
de marş până la Goleah. Nu aveau la dispoziţie decât 
bucăţile de antilopă din care doar o parte fusese 
consumată. Dar cum să aprindă focul prin Melrir, unde nu 
erau lemne? 

Aici, cel puţin, combustibilul nu lipsea, iar crengile rupte 
de rafalele violente ale Djeridului zăceau împrăştiate pe jos. 
Brigadierul şi cei doi spahii trecură deci la treabă. Într-o 
jumătate de oră, bucăţile tranşate din acea excelentă carne 
fură prăjite pe jar. Apoi, după ce se răciră, Pistache le 

adună în şase părţi egale şi fiecare şi-o luă pe a sa, 
înfăşurată în frunze proaspete. 

Era ora şapte dimineaţa, judecând după soarele înălţat 
deasupra orizontului printr-o pâclă roşiatică, anunțând o zi 
fierbinte. 

De data asta, arborii din Hinguiz n-aveau să-i mai apere de 
razele arzătoare ale soarelui pe căpitan şi pe camarazii săi. 

Acestei regretabile situaţii i se adăuga alta, al cărei pericol 
era cu mult mai serios. Câtă vreme fugarii se ţinuseră pe 
lângă liziera umbroasă, riscul de a fi observați şi, deci, de a 
fi urmăriţi era destul de mic. Dar când aveau să înainteze, 
cu totul descoperiţi, peste întinderile nisipoase ale şotului, 
cine ştie dacă trecerea lor va rămâne nesemnalată! Iar 
dacă vreo bandă de tâlhari le-ar ieşi în cale, unde să se 
refugieze ca să evite întâlnirea? Şi apoi, dacă exact în ziua 
aceea sau a doua zi reveneau la Zenfig Hadjar şi trupa lui? 

Adăugând la aceste pericole dificultăţile mersului pe 
terenul instabil din Melrir, cu poteci necunoscute atât 
inginerului cât şi căpitanului, ne putem imagina cât de 
primejdios era traseul de douăzeci şi cinci de kilometri 
dintre capătul platoului Hinguiz şi şantierul din Goleah. 


Căpitanul Hardigan şi domnul de Schaller se gândiseră cu 
seriozitate la asta, şi încă se mai gândeau. Dar expunerea la 
asemenea riscuri impresionante nu putea fi cu nici un chip 
evitată. 

În definitiv, erau cu toţii plini de energie, viguroşi, capabili 
de eforturi mari. 

— La drum! Zise căpitanul. 

— Da... Trupă, la drum! Repetă Pistache, interpretând în 
felul său, nu fără motiv, înţelepciunea unei vechi zicale 
populare. 

Capitolul XVI TELUL. 

Trecuse puţin de ora şapte când căpitanul Hardigan şi 
tovarăşii lui părăsiră înălţimea. Natura particulară a solului 
le impunea să înainteze cu mare prudenţă. După 
eflorescenţele suprafeţei nu-şi puteau da seama dacă avea 
suficientă rezistenţă, sau dacă nu cumva riscau, la tot pasul, 
să se scufunde în vreo văgăună. 

Pe baza sondajelor căpitanului Roudaire şi a celor făcute 
de el însuşi, inginerul ştia la ce să se aştepte în privinţa 
compoziţiei acelor straturi ce constituie mlaştinile aparent 
secate şi albia şoturilor. În partea lor superioară se întinde 
o crustă de sare, predispusă la unele oscilaţii foarte fine. 
Dedesubt, nisipul se amestecă adesea cu marnele fluide, în 
compoziţia cărora apa intră în proporţie de două treimi, 
ceea ce le face cu totul inconsistente. De multe ori sondele 
nu întâlnesc roca decât la mari adâncimi. Prin urmare, nu e 
deloc de mirare că în acele straturi semilichide dispăreau 
oameni şi cai, ca şi cum pământul s-ar înmuia sub ei, fără să 
li se poată veni în ajutor. 

Ar fi fost de dorit ca, la ieşirea din Hinguiz, fugarii să 
găsească urmele trecerii lui Hadjar şi a trupei sale prin 
acea parte a şotului. Amprentele de pe crusta albă n-ar fi 
avut timp să se şteargă, fiindcă nici vântul, nici ploaia nu 
măturaseră întinderile răsăritene ale depresiunii Melrir de 
câteva zile încoace. Aşa că nu trebuia decât să se ţină după 
ele, ca să rămână pe potecile bine ştiute de indigeni până la 


oaza Goleah, spre care se îndrepta, cu siguranţă, şeful 
tuareg. Dar domnul de Schaller căută în zadar şi fură 
nevoiţi să tragă concluzia că banda nu urmase şi ea 
marginile platoului Hinguiz până la cota sa cea mai 
avansată în şot. 

Căpitanul şi inginerul mărşăluiau în frunte, având în faţă 
câinele, pe post de cercetaş. Înainte de-a o apuca într-o 
direcţie sau în alta, încercau să determine compoziţia 
solului, operaţie destul de dificilă din cauza vastei pături de 
sare. Avansau încet. Din cauza asta, în prima etapă, 
încheiată în jurul orelor unsprezece, parcurseră abia patru 
sau cinci kilometri. Trebuiră să facă popas pentru odihnă şi 
masă. Nu se vedea nici o oază, nici o pădure, nici măcar un 
pâlc de copaci. Doar o vagă înălţare a nisipului, la câteva 
sute de paşi, scotea şesul din obişnuita lui uniformitate. 

— N-avem de ales, zise căpitanul Hardigan. 

Se îndreptară spre acea dună mică şi se aşezară în partea 
umbrită. Fiecare îşi scoase din buzunar o bucată de carne. 
Brigadierul căută fără succes vreun izvor cu apă potabilă. 
Nici un ued nu trecea prin acea parte din Melrir; setea şi-o 
astâmpărară cât de cât cu cele câteva curmale culese de la 
locul ultimului popas. 

În jur de douăsprezece şi jumătate reluară marşul, 
continuându-şi drumul cu mari dificultăţi şi cu multă 
oboseală. Pe cât se putea, căpitanul Hardigan încerca să 
menţină direcţia est, orientându-se după poziţia soarelui. 
Dar, aproape în fiece clipă, nisipul le fugea de sub picioare. 
Depresiunea era acolo destul de joasă şi, fără îndoială, 
tocmai între Hinguiz şi gura canalului avea să înregistreze 
şotul, după inundare, cea mai mare adâncime, aproximativ 
treizeci de metri sub nivelul mării. 

Făcând această observaţie, inginerul adăugă: 

— Nu mă mir deci că solul, în partea asta, e mai instabil 
decât în alte locuri. În perioada ploilor, aici se scurg toate 
apele din Melrir, aşa că terenul nu se poate consolida 
niciodată. 


— E neplăcut că nu putem ocoli pe altundeva, observă 
căpitanul. lar ca să urcăm spre nord, ori să coborâm spre 
sud fără să fim siguri că vom găsi o rută mai bună, ar fi timp 
pierdut şi nu ne putem permite să pierdem nici măcar o 
singură zi. În definitiv, direcţia urmată de noi reprezintă 
drumul cel mai scurt şi e mai bine să n-o schimbăm. 

— De bună seamă, declară domnul de Schaller, şi în mod 
precis Hadjar şi banda lui, dacă au luat-o spre kilometrul 
347, n-au urmat acest drum. 

Într-adevăr, nu apărea nici o urmă a trecerii lor pe acolo. 
Ce marş greoi şi lent, şi cu câtă dificultate se puteau 
menţine pe căile de trecere! Mereu în frunte, Taie-cupa se 
întorcea din drum când simţea crusta albă cedând sub 
greutatea lui. Atunci trebuiau să se oprească, să tatoneze 
terenul, să o ia fie la stânga, fie la dreapta, abătându-se 
uneori cu cincizeci de metri, iar drumul se prelungea prin 
aceste nenumărate ocoluri. În asemenea condiţii, în cea de- 
a doua etapă nu înaintară mai mult de o leghe şi jumătate. 
La venirea serii făcură popas, epuizați; şi, de altfel, fără să fi 
fost cumva neapărat obligaţi, cum s-ar fi putut aventura 
oare într-un marş nocturn? 

Era ora cinci după-amiază. Căpitanul Hardigan înţelesese 
bine că tovarăşii săi nu puteau merge mai departe. Şi 
totuşi, locul nu era deloc potrivit pentru un popas de 
noapte. Nimic altceva decât întinderea netedă. Nici măcar o 
ridicătură, ca să se sprijine de ea. Nici un izvor, de unde să 
poată lua apă de băut... Sau cel puţin o tufă de dris în acele 
hofra, funduri joase, năpădite de cristale de sare. Câteva 
păsări traversau în zbor rapid regiunea pustie, ca să ajungă 
în oazele cele mai apropiate, aflate doar la câteva leghe de 
acolo, în mod precis, dar unde fugarii n-ar fi ştiut să 
răzbată! 

În clipa aceea, apropiindu-se de ofiţer, brigadierul îi spuse: 

— Dom” căpitan, cu voia dumneavoastră, îmi pare că avem 
ceva mai bun de făcut decât să campăm în locul ăsta, care 
nu-i bun nici măcar pentru câinii de bandiți. 


— Şi ce anume, brigadiere? 

— Priviţi... Sper să nu mă înşel! Nu se înalţă acolo un fel 
de dună, pe care cresc nişte copaci? 

Şi, cu mâna întinsă spre nord-est, Pistache arăta un punct 
al şotului, la o distanţă de cel mult trei kilometri. 

Toţi ochii se îndreptară în direcţia aceea. Brigadierul nu se 
înşela. Din întâmplare, se afla acolo una din micile coline 
numite teluri, deasupra căreia se profilau trei sau patru 
copaci, atât de rar întâniţi prin zonă. Dacă reuşeau să 
ajungă la ea, nu cumva căpitanul Hardigan şi însoțitorii săi 
şi-ar fi petrecut noaptea în condiţii mai puţin vitrege? 

— Acolo trebuie să mergem... cu orice preţ, zise ofiţerul. 

— Cu atât mai mult, adăugă domnul de Schaller, cu cât nu 
ne îndepărtăm cine ştie cât de traseul nostru. 

— Şi apoi, mai spuse brigadierul, poate că pe-acolo fundul 
şotului va fi ceva mai bun pentru sărmanele noastre 
picioare! 

— Haideţi, prieteni, un ultim efort! Ordonă căpitanul 
Hardigan. Îl urmară cu toţii. 

Dar dacă dincolo de tel, aşa cum tocmai spusese Pistache, 
fundul şotului era mai înălţat, şi dacă a doua zi fugarii 
urmau să dea peste un teren mai solid, cu totul alta era 
situaţia pe parcursul ultimei ore a acelei etape de marş. 

— N-am să ajung niciodată! Repeta domnul Francois. 

— Ba da... Dacă te ţii de braţul meu! Răspunse săritorul 
brigadier. 

Abia făcuseră doi kilometri când soarele ajunse pe punctul 
de a dispărea. Luna, la începutul primului pătrar, îi urma 
îndeaproape şi tocmai îşi căuta ascunzişul după orizont. 
Amurgului destul de scurt la acea latitudine joasă i-ar fi 
urmat o beznă profundă. Era deci nevoie să se profite de 
ultimele secunde ale zilei pentru a răzbi până la tel. 

Căpitanul Hardigan, domnul de Schaller, brigadierul, 
domnul Francois şi cei doi spahii avansau în şir, foarte încet. 
Solul era din ce în ce mai rău. Crusta ceda sub picior, 
nisipul se scufunda, lăsând să urce apa cu care era îmbibat. 


Uneori se înfundau până la genunchi în masa fluidă şi nu le 
era uşor să se smulgă de acolo. Se întâmplă chiar ca 
domnul Francois, îndepărtându-se prea mult de ceilalţi, să 
se scufunde până la brâu şi ar fi fost înghiţit cu totul de unul 
din acele „ochiuri de mare” despre care am mai vorbit, 
dacă nu şi-ar fi întins braţele, zbătându-se din răsputeri şi 
strigând: 

— Ajutor... Ajutor! 

— 'Ţine-te bine, ţine-te bine! Strigă la rândul său Pistache. 

Şi, cum se afla în faţă, brigadierul se opri şi se întoarse să-l 
ajute. Odată cu el se opriră şi ceilalţi. Dar Taie-cupa i-o luă 
înainte şi, din câteva salturi, ajunse la sărmanul domn 
Frangois, căruia doar capul şi braţele i se mai vedeau. Omul 
se agăţă zdravăn de gâtul robustului animal. 

În sfârşit, ieşi din mlaştină ud leoarcă, mânjit cu marnă din 
creştet până în tălpi. 

Şi, cu toate că nu era momentul să glumească, Pistache îi 
zise: 

— N-aveai de ce să te temi, domnule Frangois, căci, dacă 
Taie-cupa nu mi-ar fi luat-o înainte, te scoteam eu de acolo, 
trăgându-te de barbă! 

Cu greu s-ar putea spune în ce fel a decurs mersul, sau, 
mai exact, alunecarea pe suprafaţa acelei outtă, timp de 
încă o oră. Fugarii nu mai reuşeau să înainteze decât cu 
riscul de a se scufunda până la brâu. Se târau pe nisip, unii 
lângă alţii, ca să se sprijine reciproc în caz de nevoie. 

În acea parte a depresiunii, fundul continua să se lase. Era 
ca o cuvetă imensă unde se adunau apele izvoarelor ce 
alimentau reţeaua hidrografică a şotului. 

Le rămânea doar o singură şansă de salvare: să ajungă la 
telul observat de brigadierul Pistache. Acolo, fără îndoială, 
ar fi întâlnit din nou teren stabil, de la bază şi până la pâlcul 
de arbori care îi încununau creasta, iar în asemenea 
condiţii n-aveau de ce se teme pe timp de noapte. 

Pe întuneric, însă, le era tot mai greu să se orienteze. Telul 
abia se mai zărea. Nu mai ştiai dacă trebuie s-o iei la 


dreapta sau la stânga. 

Curând, căpitanul Hardigan şi însoțitorii săi mergeau la 
voia întâmplării, şi doar norocul îi putea ţine pe drumul cel 
bun. În sfârşit, Taie-cupa, adevărata lor călăuză, începu să 
latre precipitat. Câinele părea să fie la vreo sută de paşi mai 
spre stânga şi la o oarecare înălţime. 

— Acolo-i movila! Zise brigadierul. 

— Într-adevăr, observă domnul de Schaller, ne-am 
îndepărtat de ea. 

Câinele găsise telul, se căţărase până la copaci, nu mai era 
în privinţa asta nici o îndoială, iar repetatele lui lătrături 
erau cu siguranţă nişte chemări. 

O luară într-acolo, dar cu preţul câtor eforturi şi primejdii! 
Solul începea să urce treptat, redevenind în acelaşi timp 
consistent. Pe suprafaţa lui apăruseră nişte tufe de dris, 
aspre, de care degetele se puteau agăța, şi astfel se 
pomeniră cu toţii pe tel, după ce Pistache îi dăduse o ultimă 
mână de ajutor domnului Frangois. 

— lată-ne ajunşi! Exclamă brigadierul, potolindu-i pe Taie- 
cupa, care sărea pe lângă el. 

Era aproape opt. Întunericul îl împiedica să vadă ceva în 
jur. Nu aveau altceva de făcut decât să se întindă sub copaci 
şi să se odihnească o noapte întreagă. Dacă însă 
brigadierul, domnul Frangois şi cei doi spahii adormiră 
imediat, domnul de Schaller şi căpitanul Hardigan 
aşteptară zadarnic somnul. Nenumăratele griji şi nelinişti îi 
ţinură treji. Nu erau oare ca nişte naufragiaţi aruncaţi pe o 
insulă necunoscută, fără să ştie dacă vor mai putea pleca de 
acolo? La poalele telului aveau să găsească oare căi 
practicabile? Când se va face ziuă, vor trebui să se 
aventureze din nou pe un sol instabil? Şi cine ştie dacă nu 
cumva, spre Goleah, fundul şotului cobora şi mai mult decât 
înainte? 

— La ce distanţă presupui dumneata că se află Goleah? Îl 
întrebă căpitanul Hardigan pe inginer. 


— La vreo doisprezece sau cincisprezece kilometri, 
răspunse domnul de Schaller. 

— Aşadar, am făcut jumătate din traseu? 

— Aşa cred! 

Cât de încet se scurgeau orele acelei nopţi de 26 spre 27 
aprilie! Inginerul şi ofiţerul trebuie că-i invidiau pe 
camarazii lor pe care oboseala îi făcuse să se scufunde într- 
un somn greu, de unde nu i-ar fi smuls nici bubuitul 
tunetului. De altfel, în ciuda atmosferei încărcate cu 
electricitate, nu se declanşa nici o furtună şi, totuşi, deşi 
briza încetase, o oarecare rumoare tulbura liniştea. 

Era aproape de miezul nopţii când se auzi rumoarea 
aceea, căreia i se adăugaseră curând zgomote mai 
puternice. 

— Ce se întâmplă? Întrebă căpitanul Hardigan, ridicându- 
se de lângă copacul de care se rezemase. 

— Nu-mi prea dau seama, răspunse inginerul. Să fie vreo 
furtună îndepărtată?... Nu! Mai curând nişte huruituri 
propagate prin sol! 

În asta nu era nimic uimitor. Să nu uităm că, în timpul 
lucrărilor de nivelment, domnul Roudaire observase că 
suprafaţa Djeridului era supusă unor oscilaţii de o 
amplitudine considerabilă, care îi stânjeniseră nu o singură 
dată treaba. Oscilaţiile se datorau, în mod cert, unor 
fenomene seismice petrecute în straturile inferioare. Prin 
urmare, existau motive să te întrebi dacă nu cumva vreo 
perturbare de acest fel tocmai acţiona asupra adâncurilor 
atât de instabile ale acelei hofra, una dintre cele mai 
accentuate din Melrir. 

Brigadierul, domnul Frangois şi cei doi spahii fură treziţi 
de vuietul subteran, a cărui intensitate tindea să crească. 

Chiar atunci, Taie-cupa dădea semnele unei agitaţii ieşite 
din comun. Cobori în mai multe rânduri până la poalele 
telului, iar la ultima lui apariţie era ud de parcă ar fi ieşit 
dintr-o apă adâncă. 


— Da, apă, apă! Parcă ar fi apă de mare! Repeta 
brigadierul. Nu, de data asta nu-i sânge! 

Observaţia viza cele petrecute cu o noapte în urmă la 
capătul ținutului Hinguiz, când câinele apăruse în tabără cu 
blana îmbibată de sângele antilopei sfâşiate de sălbăticiuni. 

Taie-cupa se scutura, stropindu-l pe Pistache. 

Aşadar, în jurul movilei se întindea acum un strat de apă 
destul de gros, din moment ce câinele putuse să se 
scufunde. Şi totuşi, când căpitanul Hardigan şi camarazii 
săi veniseră acolo, o făcuseră târându-se pe o marnă 
înmuiată, nu traversând o întindere de lichid. 

Se producea oare o coborâre a solului, care împingea la 
suprafaţă apa din straturile inferioare, iar telul urma să se 
transforme într-o insuliţă? 

Cu câtă nerăbdare şi cu ce nelinişte aşteptară fugarii 
venirea zilei! N-ar mai fi putut să adoarmă din nou. De 
altfel, intensitatea perturbaţiilor subterane creştea întruna. 
Ai fi zis că forţele plutonice şi cele neptunice se luptau între 
ele sub fundul şotului, modificându-l încetul cu încetul. 
Uneori se produceau chiar zguduiri atât de violente, încât 
copacii se arcuiau ca sub bătaia vântului, ajunşi pe punctul 
de a fi smulşi din rădăcină. 

La un moment dat brigadierul, care tocmai coborâse spre 
baza telului, constată că acesta era scăldat într-o pătură de 
apă ajunsă la o grosime de două-trei picioare. 

De unde venea apa asta? Perturbările din sol o 
împinseseră oare prin marnele subterane până la suprafaţa 
soţului, ori nu cumva era posibil ca, sub acţiunea acelui 
fenomen extraordinar, suprafaţa însăşi să fi coborât, şi încă 
mult sub nivelul Mediteranei? 

lată problema pe care şi-o punea domnul de Schaller; iar 
când soarele avea să reapară la orizont, era cu putinţă oare 
să o rezolve? 

Vuietele îndepărtate ce păreau să vină dinspre est 
continuară să tulbure atmosfera locului până în zori. La 
intervale regulate, se mai produseră zguduiri destul de 


puternice încât să cutremure telul, pe la poalele căruia apa 
dădea năvală cu zgomotul specific al fluxului izbind în 
stâncile unui țărm. 

Într-un anume moment, pe când toţi încercau să-şi dea 
seama după ureche de ceea ce ochii lor nu puteau să vadă, 
căpitanul Hardigan se simţi îndemnat să întrebe: 

— E oare cu putinţă ca depresiunea Melrir să se umple cu 
apele subterane, urcate la suprafaţă? 

— Ar fi neverosimil, răspunse domnul de Schaller. Cred că 
există o explicaţie mai uşor de admis. 

— Şi anume? 

— Inundaţia ar putea fi cauzată de apele golfului, care 
invadează, începând din Gabes, toată această porţiune din 
Djerid. 

— Atunci, strigă brigadierul, nu ne mai rămâne decât o 
singură soluţie... Să ne salvăm înot! 

— Se apropia, în sfârşit, ziua. Dar lumina prefigurată în 
partea de est a şotului era destul de vagă, de parcă o deasă 
perdea de ceaţă învăluia orizontul. 

Stând în picioare lângă copaci, cu privirile aţintite într- 
acolo, aşteptau cu toţii primele sclipiri ale zorilor ca să-şi 
poată da seama de situaţie. O jalnică neşansă avea să-i 
dezamăgească însă curând. 

Capitolul XVII DEZNODĂMÂNT. 

Un fel de negură se lăsase peste dună şi împrejurul ei, atât 
de densă, încât primele raze ale soarelui n-ar fi reuşit s-o 
destrame. Nu se vedea la doi paşi, iar ramurile copacilor 
rămâneau înecate în acea pâclă grea. 

— Hotărât, e lucrul diavolului! Exclamă brigadierul. 

— Mă tentează s-o cred! Zise domnul Francois. 

Puteai totuşi spera că, în câteva ore, pe măsură ce soarele 
prindea putere, avansând spre zenit, ceața avea să se 
risipească şi perspectiva asupra şotului Melrir se va lărgi. 

Nu le rămânea deci decât să aştepte cu răbdare şi, deşi 
era mai necesar ca oricând să economisească proviziile ce 
nu puteau fi reîmprospătate nicicum, fură nevoiţi să 


consume o parte din ele, încât le mai ajungeau cel mult 
pentru două zile. Cât despre sete, şi-o potoliră, de bine, de 
rău, cu apa sălcie luată de la poalele telului. 

În asemenea condiţii se scurseră trei ore. Vuietele scăzură 
încetul cu încetul. Se stârni un vânt destul de puternic, sub 
care ramurile copacilor trosneau şi nu încăpea îndoială că, 
ajutând la asta şi soarele, stratul gros de ceaţă avea să se 
risipească în curând. 

În sfârşit, volutele sale începură să se împrăştie din jurul 
telului. Arborii îşi arătară scheletul rămurişului, şi schelet 
este cuvântul potrivit, căci nu erau acolo decât nişte copaci 
morţi, fără un fruct, fără o frunză. Apoi ceața se ridică 
definitiv, alungată de vânt spre vest. 

O largă suprafaţă din Melrir ieşi atunci la iveală. 

În urma lăsării fundului depresiunii, ea era în parte 
inundată şi o centură lichidă, largă de vreo cincizeci de 
metri, înconjura telul. Mai încolo, la niveluri mai ridicate, 
apăreau din nou întinderile presărate cu cristale de sare. 
Dar în zonele adâncite, apa scânteia sub razele soarelui 
între nişte mari suprafeţe nisipoase, rămase însă uscate 
datorită înălţimii lor. 

Căpitanul Hardigan şi inginerul cercetaseră cu privirea 
toate punctele orizontului. Apoi, domnul de Schaller zise: 

— S-a produs vreun fenomen seismic considerabil, cu 
siguranţă. Fundul şotului s-a lăsat şi l-au invadat straturile 
lichide din subsol. 

— Ei bine, mai înainte ca drumul să devină pretutindeni 
impracticabil, trebuie să plecăm,. Deci chiar în clipa asta! 
Observă căpitanul. 

Tocmai coborau cu toţii, când fură ţintuiţi pe loc de un 
spectacol terifiant ce se desfăşura sub ochii lor. 

La o jumătate de leghe către nord, apăruse o turmă de 
animale alergând în mare viteză, venite dinspre nord-est; 
vreo sută de fiare sălbatice şi rumegătoare, lei, gazele, 
antilope, mufloni, bivoli, căutând salvarea în partea 
apuseană a şotului Melrir. Trebuie că le adunase laolaltă o 


spaimă comună care spulbera ferocitatea unora şi 
timiditatea altora. În acea nebunie generală, n-aveau decât 
dorinţa de a scăpa de pericolul ce declanşase deruta 
tuturor patrupedelor din Djerid. 

— Oare ce se întâmplă acolo? Repeta brigadierul Pistache. 

— Chiar aşa... Ce-o mai fi? Întrebă căpitanul Hardigan. 

Iar inginerul, căruia îi era adresată întrebarea, o lăsă fără 
răspuns. 

Atunci unul dintre spahii strigă: 

— Dobitoacele astea au de gând să vină încoace? 

— Şi cum să fugim? Adăugă celălalt. 

Mulțimea animalelor ajunsese atunci la mai puţin de un 
kilometru distanţă, apropiindu-se cu viteza unui expres. Dar 
nu părea că, în fuga aceea disperată, i-ar fi zărit pe cei şase 
oameni refugiaţi sus pe tel. 

Într-adevăr, într-o mişcare comună, cotiră la stânga şi 
dispărură în mijlocul unui vârtej de praf. 

De altfel, la ordinul căpitanului Hardigan, camarazii săi se 
lungiseră pe jos sub copaci, ca să nu fie descoperiţi. Văzură 
apoi în depărtare grupuri de flamingo, grăbiţi şi ei să 
dispară din zonă, pe când mii de păsărele zburau în mare 
viteză spre marginile depresiunii. 

— Ce-o fi, oare? Ce-o fi? Repeta întruna brigadierul 
Pistache. Era ora patru după-amiază şi cauza acelui straniu 
exod nu întârzie să apară. 

Dinspre est, apa începea să se reverse peste şot, iar şesul 
nisipos fu curând inundat în bună parte, dar cu un strat 
lichid încă subţire. Eflorescenţele de sare dispăreau treptat 
pe toată raza privirii, rămânând în urma lor nişte lacuri ce 
reflectau razele soarelui. 

— Să fi intrat apele golfului în Melrir? Întrebă căpitanul 
Hardigan. 

— Nu mai am nici o îndoială, răspunse inginerul. Vuietele 
subterane auzite de noi proveneau de la un cutremur de 
pământ. În sol s-au produs perturbări considerabile, al 
căror rezultat a fost o lăsare a fundului depresiunii şi, 


poate, a întregii părţi estice din Djerid. După ce o fi rupt ce 
mai rămânea din pragul Gabes, marea s-o fi revărsat până 
în Melrir. 

Explicaţia trebuie să fi fost exactă. Era vorba de un 
fenomen seismic de o amploare încă necunoscută. Ca 
urmare a unor asemenea perturbări, era posibil ca marea 
sahariană să se fi născut singură, şi încă mai întinsă decât 
şi-o imaginase vreodată căpitanul Roudaire. 

De fapt, o nouă rumoare, încă îndepărtată, se făcea simțită 
până la fugari. 

Nu se mai răspândea prin sol, ci prin aer, iar zgomotul 
creştea mereu. 

Şi iată că, deodată, spre nord-est, se înălţă un nor de praf, 
iar din norul acela ieşi o trupă de călăreţi, fugind aşa cum 
fugiseră şi animalele, cât puteau de tare. 

— Hadjar! Strigă căpitanul Hardigan. 

Da! Era căpetenia tuaregă, iar galopul epuizant al cetei 
sale urmărea să evite vâltorile unui val monstruos, care 
venea după ei, desfăşurat pe toată lărgimea şotului. 

Se scurseseră două ore de la trecerea animalelor, iar 
soarele stătea să apună. În mijlocul apelor în creştere, telul 
nu era oare singurul refugiu pentru banda lui Hadjar - o 
insuliţă în marea cea nouă? 

Aflaţi nu mai departe de un kilometru, Hadjar şi tuaregii 
lui zăriseră telul şi se îndreptau spre el într-un galop 
dezlănţuit. Aveau să reuşească, oare, să ajungă acolo 
înaintea valului? Şi ce se va întâmpla atunci cu fugarii 
adăpostiţi sub pâlcul de copaci încă din ajun? 

Dar muntele de apă avansa mai repede, un adevărat prag 
lichid, succesiunea de valuri înspumate, de o forţă 
irezistibilă şi având o viteză pe care nici cei mai buni cai n- 
ar fi putut-o depăşi. 

În momentul acela căpitanul şi tovarăşii lui fură martorii 
unui spectacol cumplit: în şuvoaie de spumă, valul se 
prăbuşi peste mulţimea aceea de oameni. Apoi, vânzoleala 
care cuprinse cai şi călăreţi dispăru, iar în ultimele lumini 


ale amurgului nu se mai vedeau decât cadavre trase de 
valul uriaş după el, spre vestul şotului Melrir. 

În ziua aceea, când soarele îşi încheie cursa diurnă, asfinţi 
după un orizont de mare! 

Ce noapte pentru fugari! Dacă scăpaseră mai întâi de 
năvala fiarelor sălbatice, apoi de cea a tuaregilor, nu era 
acum de temut faptul că apa ar putea ajunge până la vârful 
refugiului lor? 

Dar n-aveau cum să-l părăsească şi ascultau cu spaimă 
cum urca apa, puţin câte puţin, prin bezna adâncă, umplută 
de zgomotul valurilor ce se spărgeau. 

E uşor de imaginat noaptea aceea în care talazurile, 
împinse de o puternică briză dinspre est, s-au făcut auzite 
fără încetare. lar văzduhul era plin de ţipetele 
nenumăratelor păsări de mare ce zburau acum pe 
deasupra apelor din Melrir. 

Se făcu din nou ziuă. Revărsarea nu depăşise culmea 
refugiului şi păreau să fi atins cota maximă, umplând şotul 
până la margini. 

Nimic nu se vedea pe acea imensă întindere lichidă. 
Situaţia fugarilor părea disperată. Hrana nu le ajungea nici 
până la capătul zilei şi erau lipsiţi de orice mijloc de a-şi 
procura alta pe insuliţa lor stearpă. Să fugă... Dar cum?... 
Să-şi construiască o plută din cei câţiva copaci şi să plece cu 
ea? N-aveau cu ce să-i taie. Şi apoi, ar putea ei conduce 
pluta? Iar pe vântul acela înfricoşător nu riscau oare să fie 
împinşi în largul apelor din Melrir de nişte curenţi 
împotriva cărora n-ar fi fost în stare să lupte? 

— Greu o s-o scoatem la capăt, zise căpitanul Hardigan 
după ce-şi plimbase privirea peste şot. 

— Ei, dom” căpitan, interveni brigadierul Pistache, şi dacă 
ne pică vreun ajutor? Nu se ştie niciodată... 

Ziua trecu fără să aducă vreo schimbare a situaţiei. Melrir 
devenise un lac, ca şi Rharsa, fără îndoială. Iar apa putea să 
se fi întins chiar mai mult, dacă malurile canalului se 
rupseseră pe toată lungimea lui. 


Oare Nefta şi alte târguri nu fuseseră distruse, fie de 
cutremur, fie de valul uriaş care îi urmase? În sfârşit, nu 
cumva dezastrul cuprinsese toată acea parte a Djeridului, 
până la golful Gabes? 

Se apropia seara şi, de la masa de dimineaţă, căpitanul 
Hardigan şi camarazii săi nu mai mâncaseră nimic. Aşa cum 
avuseseră prilejul să constate la venirea lor pe tel, nici un 
fruct nu atârna de crengi, nimic altceva decât lemn uscat. 
Şi nici o pasăre, măcar vreunul din acei habibi care zburau 
în stoluri prin depărtare, nu venea să se aşeze pe insuliţă; 
nici chiar un biet sturz, cu care s-ar fi mulţumit un stomac 
chinuit de foame. lar brigadierul Pistache căuta zadarnic să 
se convingă că în apele acelea noi exista deja peşte; şi apoi 
setea, cum să-şi potolească setea, din moment ce lichidul 
din jur era acum tot atât de sărat ca marea? 

Dar iată că spre orele şapte şi jumătate, în clipa când 
ultimele raze de soare erau gata să se stingă, domnul 
Frangois, care privea spre nord-est, spuse cu o voce lipsită 
de cea mai mică emoție: 

— Văd un fum. 

— Un fum? Exclamă brigadierul Pistache. 

— Un fum, repetă domnul Frangois. 

Toţi ochii se îndreptară în direcţia indicată. 

Nu se înşelau, era chiar un fum purtat de vânt spre tel, şi 
care se vedea de-acum foarte clar. 

Fugarii rămaseră muţi, cuprinşi de teama că fumul avea să 
dispară, iar nava care îl producea, punând capul spre larg, 
se va îndepărta de tel. 

Aşadar, explicaţia dată de inginer era corectă! Previziunile 
lui tocmai se realizaseră! 

În noaptea de 26 spre 27, apele golfului se revărsaseră 
peste partea orientală a Djeridului. De atunci înainte, exista 
o legătură între Sirta Mică şi Melrir, şi încă practicabilă, 
dacă o navă, urmând fără îndoială linia canalului, putuse 
parcurge acea rută marină ce trecea peste mlaştini şi 
şoturi. 


La douăzeci şi cinci de minute după reperarea vasului, îi 
văzură coşul conturându-se la orizont, apoi apăru coca, 
coca celei dintâi nave ce brăzda apele noului lac. 

— Semnale! Să semnalizăm! Strigă unul dintre spahii. 

Dar cum ar fi putut anunţa căpitanul Hardigan prezenţa 
fugarilor pe mica înălţime a insuliţei? Movila era oare destul 
de ridicată din ape încât echipajul s-o poată vedea? Iar nava 
întrezărită nu se afla încă la mai mult de două leghe înspre 
nord-est? 

De altfel, după amurgul scurt, se lăsă îndată noaptea şi 
puţin mai târziu fumul nu se mai văzu din cauza 
întunericului. 

Atunci, pierzându-şi stăpânirea de sine, spahiul strigă 
disperat: 

— Suntem pierduţi! 

— Salvaţi... Dimpotrivă, salvaţi! Răspunse căpitanul 
Hardigan. Semnalele noastre, care n-ar fi fost observate 
ziua, vor fi observate noaptea! 

Şi adăugă: 

— Daţi foc copacilor! Daţi-le foc... 

— Da, dom” căpitan! Aprobă urlând brigadierul Pistache. 
Să dăm foc copacilor... Şi-or să ardă ca nişte chibrituri! 

Într-o clipă aprinseră focul; crengile căzute ici-colo fură 
stivuite lângă trunchiurile copacilor; izbucni o flacără care 
cuprinse ramurile de deasupra, iar lumina puternică risipi 
beznele din jurul insuliţei. 

— Dacă ăia nu ne văd focul, înseamnă că-s cu toţii orbi la 
bordul vasului de acolo! Strigă Pistache. 

Totuşi, vâlvătaia ieşită din cei câţiva copaci nu ţinu mai 
mult de o oră. Toate trunchiurile acelea uscate se 
consumară rapid, iar când ultimele lumini se stinseră, nu se 
putea şti dacă nava se apropiase de tel, căci nici măcar nu- 
şi semnală prezenţa printr-o lovitură de tun. 

Insuliţa era acum acoperită de o beznă profundă. Noaptea 
trecu, iar la urechile fugarilor nu ajunse nici un şuierat de 


sirenă, nici un zgomot de elice ori de palete izbind apele 
soţului. 

— E acolo!... E acolo! Strigă Pistache îndată ce se iviră 
zorii, pe când Taie-cupa lătra din toate puterile. 

Brigadierul nu se înşela. 

La două mile distanţă ancorase un mic vas aflat sub 
pavilion francez. Când flăcările luminaseră această mică 
insulă necunoscută, comandantul schimbase direcţia şi o 
apucase spre sud-vest. 

Din prudenţă, însă, fiindcă insuliţa nu mai apărea după 
stingerea flăcărilor, aruncase ancora şi îşi petrecuse 
noaptea acolo. 

Căpitanul Hardigan şi însoțitorii săi începură să strige şi 
primiră imediat răspuns; într-o barcă pornită spre ei, 
recunoscură glasurile locotenentului Villette şi al 
sergentului-major Nicol. 

Era nava Benassir din Tunis, un vapor de mic tonaj, sosit 
în urmă cu şase zile la Gabes, ţi care se lansase înaintea 
tuturor celorlalte, cu îndrăzneală, pe marea cea nouă. 

După câteva minute, barca acostă lângă telul salvator 
pentru fugari, iar căpitanul Hardigan îl strânse în braţe pe 
locotenent, majurul îl îmbrăţişa pe brigadierul Pistache, pe 
când Taie-cupa îi sărea stăpânului în spate. Cât despre 
domnul Francois, Nicol îl recunoscu doar cu mare greutate 
în omul acela bărbos şi mustăcios, a cărui primă grijă era 
aceea de a se rade îndată ce avea să urce la bordul lui 
Benassir. 

lată acum ce se petrecuse cu patruzeci şi opt de ore în 
urmă: Un cutremur de pământ tocmai schimbase întreaga 
regiune orientală a Djeridului, între golf şi Melrir. După 
ruperea pragului Gabes ţi lăsarea solului pe o lungime de 
peste două sute de kilometri, apele din Sirta Mică 
năvăliseră prin canal, revărsându-se mai departe. 
Invadaseră astfel ţinutul mlaştinilor ascunse şi al şoturilor, 
inundând nu numai Rharsa pe întreaga sa întindere, ci şi 
vasta depresiune Fejey-Tris. Din fericire, târgurile, La 


Hammâă, Nefta, 'Tozeur şi altele, nu fuseseră înghiţite, 
datorită faptului că erau zidite pe un teren ridicat, aşa că 
puteau să figureze pe harta cea nouă ca porturi la mare. 

În ce priveşte şotul Melrir, platoul Hinguiz devenise o 
mare insulă centrală. Dacă târgul Zenfig fusese cruțat, cel 
puţin Hadjar şi trupa lui de tâlhari, surprinşi de valul acela 
cumplit, pieriseră până la ultimul. 

Cât despre locotenentul Villette, încercase zadarnic să-i 
regăsească pe căpitanul Hardigan şi pe tovarăşii lui. 
Căutările nu duseseră la nimic. După ce scotocise 
împrejurimile depresiunii Melrir învecinate cu şantierul de 
la kilometrul 347, unde muncitorii de la canal nu-şi mai 
făcuseră deloc apariţia, fiindcă expediţia lui Pointar 
rămânea să aştepte o escortă trimisă din Biskra, 
locotenentul se întorsese la Nefta ca să organizeze o 
expediţie vizând diverse triburi tuarege. 

Îi întâlnise însă acolo pe căruţaşi şi pe cei doi spahii care 
datorau unui incident neprevăzut faptul că scăpaseră de 
soarta şefilor lor. 

În timpul cutremurului de pământ, Villette se găsea în acel 
oraş şi încă nu plecase în altă parte atunci când 
comandantul lui Benassir, pornit din Gabes îndată ce îi 
permisese inundația, veni să caute informaţii despre Rharsa 
şi Melrir. 

Comandantul micii nave primi prompt vizita locotenentului 
şi, de cum fu pus la curent cu situaţia, îi propuse să se 
instaleze la bord, împreună cu sergentul-major. Căutarea 
căpitanului Hardigan, a inginerului de Schaller şi a 
însoţitorilor acestora era de cea mai mare urgenţă. Astfel 
că Benassir, navigând cu toată presiunea aburului, 
traversase Rharsa şi se lansa în apele depresiunii Melrir, cu 
intenţia de a scotoci prin oazele de pe maluri şi prin cele 
din Farfaria, nescufundate sub apă. 

Or, în a doua noapte de navigaţie din Melrir, intrigat de 
flăcări, comandantul pornise în direcţia telului; fiind însă pe 
o mare nouă şi având un echipaj restrâns, în ciuda 


insistențelor lui Villette, el amânase pentru zorii zilei 
următoare contactul cu insuliţa. lar acum fugarii se aflau la 
bord, teferi şi nevătămaţi. 

De cum îşi primise noii pasageri, vasul o porni spre 'Tozeur, 
unde comandantul voia să-i debarce şi să trimită de acolo, 
pe calea cea mai rapidă, informaţii pentru şefii lui, înainte 
de a-şi relua incursiunea de recunoaştere până la capătul 
depresiunii Melrir. 

Când domnul de Schaller şi însoțitorii săi debarcară la 
Tozeur, căpitanul Hardigan îşi reîntâlni detaşamentul. Şi cu 
câtă bucurie fură întâmpinați, el şi toţi ceilalţi! 

Până şi coloana-fantomă de la Biskra era reprezentată 
printr-o depeşă venită prin Tunis şi în care Pointar, obligat 
să se retragă la Biskra cu toţi oamenii lui, cerea noi 
instrucţiuni. 

Acolo îl revăzu şi bătrânul frăţior Dă-i-nainte pe Taie-cupa, 
iar mărturiile de încântare schimbate între ei de cei doi 
prieteni nu s-ar putea exprima în cuvinte. 

Şi toate acestea în mijlocul unei mulţimi cel mai adesea 
entuziastă, dar profund impresionată de evenimentele 
legate de cataclism, înghesuindu-se în jurul celor dintâi 
exploratori ai noii mări. 

Deodată, inginerul descoperi înaintea sa un necunoscut 
care îşi croise drum dând din coate şi mai întâi îl salutase cu 
voce scăzută, pentru ca imediat să-i spună, cu un foarte 
pronunţat accent exotic: 

— Domnului de Schaller, aşadar persoanei sale, am 
privilegiul de a mă adresa? 

— Mi se pare că da, răspunse acesta. 

— Ei bine, domnule, am privilegiul de a vă face cunoscut 
că în termenii unei împuterniciri parafate şi autentificate cu 
forme în regulă, legalizată de notar, întărită cu legalizarea 
domnului Preşedinte al tribunalului primei instanţe de 
resort a reşedinţei sociale a Companiei franco-străine, 
vizată - pentru exequatur - la Rezidenţa generală a Franţei 
de la Tunis, pe marginea căreia se află următoarea 


menţiune: înregistrată folio 200, verso compartiment 12, 
primit 3 franci 75, zecimile inclusiv, semnătură 
indescifrabilă, sunt mandatarul lichidatorilor sus-zisei 
Companii, având cele mai întinse puteri, în special pentru 
caz de tranzacţii, dar la nevoie pentru a discredita. 
Pomenitele puteri, legal şi cu forme în regulă omologate. 
Nu veţi fi surprins, domnule, dacă acţionând în această 
calitate vă cer socoteală, în numele lor, privitor la lucrările 
întreprinse de Companie şi pe care v-aţi luat angajamentul 
să le folosiţi. 

În bucuria debordantă care îl invada încetul cu încetul din 
clipa când îşi regăsise camarazii şi îşi vedea opera împlinită 
într-un mod atât de fantastic, omul acela, atât de rece, de 
metodic, de stăpân pe sine în împrejurările cele mai grele, 
redeveni pentru un moment renumitul om de viaţă de 
odinioară, când, la cursul de la institut, el, şeful de 
promoţie, îi apostrofa pe „balici” cu verva infernală a unui 
„bătrân”. Adresându-se interlocutorului, îi spuse pe un ton 
zeflemitor: 

— Domnule mandatar cu cele mai întinse puteri, un sfat 
prietenesc: mai bine cumpăraţi acţiuni ale mării sahariene. 
Şi, urmându-şi drumul printre manifestări de simpatie şi 

felicitări, începu să calculeze devizele noilor lucrări ce 
trebuiau să figureze în raportul pe care voia să-l trimită 
chiar a doua zi administratorilor Societăţii. 


SFÂRŞIT 


1Manta de lână cu glugă, purtata de arabi (N. trad.) 2Şot: 
lac sărat din zonele de semideşert, care seacă în perioadele 
secetoase (N. trad.) 3Coquin: ticălos, netrebnic. (în |. 
franceză) (N. trad.) 4Ued: vale secată, caracteristică 
deşerturilor din Africa de Nord, cu fundul acoperit de nisip 


şi pietriş. (N. trad.) 5Sat al triburilor din Africa de Nord, 
concentrare de corturi. (N. trad). 6Mehar: specie de 
dromader african, domestic. (N. trad.) 7Kouba: monument 
ridicat în cinstea unui personaj important. (în l. arabă) (N. 
trad.) 8Curtină: (aici) zid care uneşte flancurile a două 
turnuri sau bastioane. (N. trad.). 9Cuvetă: concavitate a 
solului având lărgimea bazei aproape egală cu lungimea. 
(N. trad.) 10Debleiere: ansamblu de operaţii cerute de o 
săpătură deschisă sub nivelul natural al pământului, prin 
care trece un canal. (N. trad.) 1llLa data când scria 
romanul Invazia mării (publicat în anul morţii sale, 1905), 
Jules Verne nu putea să nu facă apel la realităţi politice şi la 
idei de circulaţie în epocă, astăzi depăşite. Însuşi proiectul 
mării sahariene este conceput din perspectiva interesului 
francez mai degrabă decât din cea a populaţiei autohtone. 
Totuşi, chiar marcat de limite ideologice, autorul care în 
atâtea rânduri a ştiut să pledeze fierbinte pentru cauza 
asupriţilor este prea viu în memoria noastră încât să nu-l 
vedem crezând sincer în misiunea „umanistă” a 
colonialismului francez, în rolul său de purtător al 
civilizaţiei tehnice avansate în locuri de pe glob rămase în 
urmă din acest punct de vedere. (N. trad.) 12Şebec: 
ambarcaţiune arabă cu pânze şi vâsle. (N. trad.) 13Joc de 
cuvinte intraductibil: penser (a gândi, a se gândi) şi panser 
(a ţesăla). (N. trad.) 14Nopal: plantă erbacee cu frunze 
cărnoase şi flori roşii. (N. trad.) 15Magot: specie de 
maimuţă din zonele nord-vestice ale Africii. (N. trad.) 
16Krakatoa sau Krakatau: insula vulcanică situate între 
Java şi Sumatra, distrusă în anul 1883 de explozia 
vulcanului cu acelaşi nume. În cataclism au pierit 26 de mii 
de oameni. (N. trad.) 1 7/Pliocen: epocă a erei neozoice care 
începe în urmă cu aproximativ zece milioane de ani. 
(N.trad.) 18Joc de cuvinte între troupe (trupă) şi troupeau 
(turmă). (N. trad.) 19Serpentin: silicat natural de magneziu 
de culoare galben-verzuie. (N. trad.) 20Goelandul şi 


alcionul: specii de pescăruşi. Fregata: pasăre din mările 
tropicale, cu coadă şi aripi foarte lungi. (N. trad.)