Jules Verne — Minunatul Orinoco

Jules Verne 


Jules Verne 


Minunatul Orinoco 


PARTEA ÎNTÂI. 

I DOMNUL MIGUEL ŞI CEI DOI COLEGI AI SĂI 

— Se pare că, într-adevăr, nu-i nădejde ca discuţia aceasta 
să ia sfârşit... zise domnul Miguel, încercând să-i tempereze 
pe cei doi adversari înfocaţi. 

— Ei bine... nici nu va lua sfârşit... răspunse domnul 
Felipe. Cel puţin eu nu voi ceda în faţa opiniei domnului 
Varinas. 

— Nici eu nu voi renunţa la părerea mea acceptând-o pe a 
domnului Felipe! ripostă domnul Varinas. 

De mai bine de trei ore cei doi savanţi perseverenţi 
discutau, fără să-şi facă vreo concesie, problema fluviului 
Orinoco. Fluviul acesta celebru din America de Sud, artera 
principală a Venezuelei, curgea, în partea lui superioară, de 
la est spre vest, aşa cum stabileau hărţile recente, sau îşi 
avea obârşia în sud-vest? În acest caz, Guaviare şi Atabapo 
nu erau consideraţi pe nedrept afluenţi? 

— Atabapo e Orinoco! afirma cu tărie domnul Felipe. 

— Ba Guaviare! afirma nu mai puţin energic domnul 
Varinas. 

Domnul Miguel, în ceea ce-l privea, îşi însuşise opinia 
geografilor moderni. După ei, izvoarele fluviului Orinoco se 
aflau în partea Venezuelei care se învecina cu Brazilia şi 
Guyana englezăl, aşa că tot cursul lui trecea prin 
Venezuela. Dar domnul Miguel se străduia în zadar să-i 
convingă pe cei doi prieteni ai săi care, dealtfel, se 
contraziceau şi în alte privinţe, cu nimic mai puţin 
importante. 


— Nu, repeta unul. Orinoco izvorăşte din Anzii columbieni, 
iar Guaviare, despre care dumneata pretinzi că ar fi un 
afluent, este pur şi simplu Orinoco, având cursul superior în 
Columbia şi pe cel inferior în Venezuela. 

— Eroare! protesta celălalt, Atabapo e Orinoco, nu 
Guaviare. 

— Ei, prieteni, interveni domnul Miguel, prefer să cred că 
unul dintre cele mai frumoase fluvii ale Americii nu trece 
prin nici o altă ţară decât prin a noastră! 

— Nu e vorba aici de amor propriu, replică domnul 
Varinas, ci de un adevăr geografic. Guaviare... 

— Nu... Atabapo! exclamă domnul Felipe. 

Şi cei doi adversari, care se ridicaseră furtunos în picioare, 
se priviră drept în albul ochilor. 

— Domnilor... domnilor! repetă domnul Miguel, un om 
minunat, foarte conciliant de felul său. 

Pe un perete al sălii tulburate de exploziile discuţiei de mai 
sus era atârnată o hartă. Pe harta aceea, la scară mare, se 
întindea aria de nouă sute şaptezeci şi două de mii kilometri 
a întinderii statului Venezuela. Cât de mult îl 
transformaseră evenimentele politice care s-au succedat 
din anul (1499) când Hojeda, tovarăşul florentinului 
Amerigo Vespucci, debarcând pe coasta golfului Maracaibo, 
descoperise un târguşor ridicat pe piloni în mijlocul 
lagunelor şi îi dăduse numele de Venezuela, adică „Mica 
Veneţie”. După războiul de independenţă, al cărui erou a 
fost Simon Bolivar, după fondarea căpităniei generale 
Caracas, după scindarea, din 1839, în Columbia şi Venezuela 
- scindare în urma căreia Venezuela a devenit o republică 
independentă - harta o înfăţişa aşa cum stabilise statutul 
fundamental. Linii colorate separau departamentul Orinoco 
în trei provincii: Varinas, Guyana, Apure. Relieful sistemului 
său orografic, ramificaţiile sistemului său hidrologic erau 
limpede scoase în evidenţă prin nenumărate haşuri 
străbătute de reţeaua fluviilor şi râurilor. Se vedea 
întinzându-se pe Marea Antilelor frontiera sa maritimă de la 


provincia Maracaibo, cu capitala purtând aceeaşi denumire, 
până la gurile fluviului Orinoco, care o separau de Guyana 
engleză. 

Domnul Miguel se uita la această hartă care, fără nici un 
dubiu, îi dădea dreptate faţă de colegii săi Felipe şi Varinas. 
Mai precis, pe întinderea Venezuelei, un fluviu mare, 
desenat minuţios, descria un elegant semicerc şi purta pe 
tot parcursul numele magnific de Orinoco, atât la prima lui 
curbură unde îşi vărsa apele în el un afluent, Apure, cât şi la 
a doua, unde Guaviare şi Atabapo i le aduceau pe cele din 
Cordiliera andină. 

De ce, aşadar, domnii Varinas şi Felipe se încăpăţânau să 
caute izvoarele acestei ape în munţii Columbiei şi nu în 
masivul Sierra Parima din vecinătatea muntelui Roraima, o 
gigantică bornă kilometrică, înaltă de două mii trei sute de 
metri, pe care se reazimă unghiurile celor trei state sud- 
americane. Venezuela, Brazilia şi Guyana engleză? 

Pentru a fi drepţi, trebuie să menţionăm că aceşti doi 
geografi nu erau singurii care îmbrăţişau această opinie. În 
ciuda mărturiei exploratorilor cutezători care au urcat de-a 
lungul fluviului Orinoco până aproape de izvoarele sale, 
Diaz de la Fuente, în 1760, Bobadilla, în 1764, Robert 
Schomburgk, în 1840, în ciuda cercetărilor făcute de 
francezul Chaffanjon, călătorul îndrăzneţ care a desfăşurat 
pavilionul Franţei pe coastele masivului Sierra Parima pe 
care se prelingeau primele picături de apă ale lui Orinoco - 
da, în ciuda atâtor constatări care păreau decisive, 
problema nu era încă elucidată pentru unele spirite tenace, 
adepte ale sfântului Toma, la fel de exigente în materie de 
dovezi ca şi acest patron al neîncrederii. 

Totuşi, a pretinde că problema aceasta pasiona populaţia 
în epoca respectivă, în anul 1893, ar fi o exagerare. Dacă am 
spune că, înainte cu doi ani, a arătat interes pentru 
delimitarea frontierelor, când Spania, însărcinată cu 
arbitrajul, a fixat limitele definitive între Columbia şi 
Venezuela, poate nu am greşi de asemenea, dacă ar fi fost 


vorba de o explorare având ca scop determinarea frontierei 
de-a lungul Braziliei. Dar, din două milioane două sute 
cincizeci de locuitori, dintre care trei sute douăzeci şi cinci 
de mii de indieni „domesticiţi” sau independenţi în mijlocul 
pădurilor şi savanelor lor, cincizeci de mii de negri, apoi 
metişi, cu sânge amestecat, albi, străini sau farangos 
englezi, italieni, olandezi, francezi, germani, este 
neîndoielnic că doar o infimă minoritate putea să pună 
patimă în această problemă de hidrografie. În orice caz, se 
găseau cel puţin doi venezueleni, mai sus-pomenitul 
Varinas, care revendica dreptul Guaviarei de a se numi 
Orinoco, şi mai sus-pomenitul Felipe, care susţinea dreptul 
acesta pentru Atabapo, fără să mai punem la socoteală 
câţiva adepţi care, eventual, le săreau în ajutor. 

Totuşi să nu credeţi că domnul Miguel şi cei doi prieteni ai 
săi ar fi fost nişte savanţi din aceia bătrâni, cu idei ştiinţifice 
învechite, cu chelie şi barbă albă. Nu! Savanţi, însă, erau, şi 
se bucurau toţi trei de o binemeritată consideraţie care 
depăşea graniţele ţării lor. Cel mai în vârstă, domnul 
Miguel, avea patruzeci şi cinci de ani, iar ceilalţi doi erau cu 
câţiva ani mai tineri. Oameni plini de energie, foarte 
stăruitori, nu-şi dezminţeau originea bască, aceeaşi cu a 
ilustrului Bolivar şi cu a majorităţii albilor din aceste 
republici ale Americii meridionale, care aveau de multe ori 
în vine un pic de sânge corsican şi de sânge indian. 

Cei trei geografi se întâlneau în fiecare zi la biblioteca 
Universităţii din Ciudad-Bolivar. Acolo, domnii Varinas şi 
Felipe, oricât de decişi erau să nu reînceapă discuţia, se 
lansau într-o nesfârşită şi violentă dispută în problema 
fluviului Orinoco... Chiar după explorarea atât de 
edificatoare a călătorului francez, apărătorii lui Atabapo şi 
Guaviare persistau în susţinerea părerilor lor. 

Cum s-a şi văzut, dealtfel, din cele câteva replici reproduse 
la începutul acestei istorisiri. Disputa continua, lua 
amploare, în pofida domnului Miguel, incapabil să 
modereze vivacitatea celor doi colegi ai săi. 


Cu toate că domnul Miguel era o persoană impunătoare, 
cu statura înaltă, figura nobilă, aristocratică şi barba brună 
înspicată cu câteva fire argintii, ca să nu mai vorbim de 
autoritatea pe care i-o dădea situaţia sa şi jobenul mai lat în 
partea de sus pe care-l purta după exemplul înfăptuitorului 
independenţei hispano-americane. 

Şi în ziua aceea domnul Miguel repeta cu vocea lui amplă, 
calmă, pătrunzătoare: 

— Nu vă mâniaţi, prieteni! Fie că ar curge de la est, fie de 
la vest, Orinoco nu e mai puţin un fluviu venezuelean, tatăl 
apelor republicii noastre... 

— Nu se pune problema al cui tată e, răspunse înflăcăratul 
Varinas, ci al cui fiu este; s-a născut din masivul Sierra 
Parima, sau din Anzii columbieni... 

— Din Anzi... din Anzi! ripostă domnul Felipe, ridicând din 
umeri. Evident, nici unul, nici altul nu cedară în problema 
actului de naştere al fluviului Orinoco şi fiecare se 
încăpăţâna să-i atribuie alt tată. 

— Vedeţi, dragi colegi, reîncepu domnul Miguel, dornic să- 
i determine să-şi facă unele concesii, e destui să-ţi arunci 
ochii pe această hartă, ca să-ţi dai seama de un lucru: de 
oriunde ar veni, şi mai ales dacă ar veni din est, Orinoco 
descrie o curbă foarte armonioasă, un semicerc mai bine 
desenat decât acest neplăcut zigzag pe care i l-ar da 
Atabapo sau Guaviare... 

— Şi ce importanţă are dacă desenul e armonios ori nu?... 
izbucni domnul Felipe. 

— Dacă este exact şi conform naturii solului! exclamă 
domnul Varinas. 

Şi apoi, în fond, n-avea nici o importanţă dacă erau sau nu 
trase artistic curbele. Se punea o problemă pur geografică, 
nu una artistică. Argumentaţia domnului Miguel era falsă. 
Îşi dădea bine seama. Atunci îi veni ideea să introducă în 
discuţie un alt element care s-o facă să devieze. Fără 
îndoială, nu era un mijloc de a-i pune de acord pe cei doi 
adversari. Dar, poate că, asemenea câinilor abătuţi din 


calea lor, vor porni înverşunaţi în urmărirea unui al treilea 
mistreţ. 

— Bine, zise domnul Miguel, să renunţăm la modul acesta 
de a privi lucrurile. Dumneata pretinzi, Felipe, şi cu câtă 
îndârjire! că Atabapo, nu e nicidecum un afluent al marelui 
nostru fluviu, ci chiar fluviul... 

— Da, aşa pretind. 

— Dumneata, Varinas, susţii, şi cu câtă încăpățânare! că, 
dimpotrivă, Guaviare ar fi chiar Orinoco... 

— Da, aşa susţin. 

— Ei bine, continuă domnul Miguel, care urmărea cu 
degetul pe hartă cursul fluviului, de ce nu v-aţi înşela 
amândoi...? 

— Amândoi!... izbucni domnul Felipe. 

— Numai unul dintre noi se înşală, declară domnul 
Varinas, şi acela nu sunt în nici un caz eu! 

— Ascultaţi-mă până la sfârşit, zise domnul Miguel, şi nu- 
mi răspundeţi decât după ce am terminat. Mai sunt şi alţi 
afluenţi, în afară de Guaviare şi Atabapo, care îşi varsă 
apele în Orinoco, afluenţi de o importanţă caracteristică 
atât prin parcursul lor cât şi prin debitul lor. Aşa, de pildă, 
Caura, în partea lui nordică; Apure şi Meta în partea lui 
occidentală, Cassiquiare şi Iqguapo în partea lui meridională. 
Îi vedeţi aici, pe hartă?... Ei bine, vă întreb, de ce oare unul 
din aceşti afluenţi n-ar fi mai degrabă Orinoco, decât 
Guaviare al dumitale. dragă Varinas, sau decât Atabapo al 
dumitale, dragă Felipe? 

Se enunţa pentru prima dată această teorie şi nu e de 
mirare că cei doi oponenți amuţiră de cum o auziră 
formulată. Cum, problema nu se punea numai între Atabapo 
şi Guaviare?... Cum, alţi pretendenți răsăreau, după cele 
spuse de colegul lor...? 

— Imposibil! izbucni domnul Varinas. Nu-i o chestiune 
serioasă, şi nici nu vorbiţi serios, domnule Miguel... 

— Dimpotrivă, foarte serios, şi găsesc firesc, logic şi în 
consecinţă admisibilă opinia că şi alţi afluenţi pot să-şi 


dispute onoarea de a fi adevăratul Orinoco... 

— Glumiţi, ripostă domnul Felipe. 

— Eu nu glumesc niciodată când e vorba de probleme 
geografice, răspunse cu gravitate domnul Miguel. Pe partea 
dreaptă a cursului superior e Padamo... 

— Padamo nu-i decât un pârâu pe lângă Guaviare, ripostă 
domnul Varinas. 

— Un pârâu pe care geografii îl consideră tot atât de 
important ca Orinoco, răspunse domnul Miguel. Pe malul 
stâng e Cassiquiare... 

— Cassiquiare nu-i decât un pârâiaş pe lângă Atabapo! 
izbucni domnul Felipe. 

— Un pârâiaş care face legătura între bazinul venezuelian 
şi cel al Amazonului! Pe acelaşi mal este Meta... 

— Dar Meta nu-i decât un şipot de fântână... 

— Un şipot de unde ia naştere un curs de apă pe care 
economiştii îl consideră viitoarea cale între Europa şi 
ţinuturile columbiene. 

După cum se vede, domnul Miguel, foarte documentat, 
găsea răspuns la toate. Apoi continuă: 

— Pe acelaşi mal, zise, este Apure, fluviul din llanos2, pe 
care navele pot urca mai mult de cinci sute de kilometri. 

Nici domnul Felipe, nici domnul Varinas nu aduseră vreo 
replică la această afirmaţie. Erau aproape sufocaţi de 
cutezanţa domnului Miguel. 

— În sfârşit, continuă acesta, pe malul drept mai sunt 
Cuchivero, Caura, Caroni... 

— Când o să încetaţi odată să înşiraţi aceste denumiri... 
zise domnul Felipe. 

— Vom discuta, adăugă domnul Varinas care tocmai îşi 
încrucişase mâinile la piept. 

— Am ajuns la capăt, răspunse domnul Miguel, şi, dacă 
vreţi să cunoaşteţi părerea mea personală... 

— Mai merită osteneală?... replică pe un ton de ironie 
plină de superioritate domnul Varinas. 

— E puţin probabil! declară domnul Felipe. 


— Totuşi, iat-o, dragi colegi. Nici unul dintre aceşti afluenţi 
nu va fi considerat râul suveran căruia să-i aparţină legitim 
numele de Orinoco. Aşadar, după părerea mea, această 
denumire nu poate fi dată nici râului Atabapo, indicat de 
prietenul meu Felipe... 

— Eroare! declară acesta. 

— Nici râului Guaviare, indicat de prietenul meu Varinas. 

— Erezie! declară Varinas. 

— Şi am ajuns la concluzia, continuă domnul Miguel, că 
denumirea de Orinoco trebuie să o păstreze partea 
superioară a fluviului ale cărui izvoare sunt în masivul 
Sierra Parima. Orinoco curge în întregime de-a curmezişul 
teritoriului republicii noastre şi nu străbate nici o altă ţară. 
Guaviare şi Atabapo vor trebui să se mulţumească să fie 
doar nişte simpli afluenţi, ceea ce, în fond, e o situaţie 
geografică foarte acceptabilă... 

— Pe care nu o accept... replică domnul Felipe. 

— Pe care o resping! replică domnul Varinas. 

Singurul rezultat al intervenţiei domnului Miguel în 
această dispută hidrografică a fost că acum, în loc de două 
persoane, erau trei care voiau să-şi bage unul altuia pe gât 
Guaviare, Orinoco şi Atabapo. Cearta mai dură o oră şi 
poate că nici nu s-ar fi sfârşit vreodată dacă domnul Felipe 
pe de o parte şi domnul Varinas pe de alta n-ar fi strigat: 

— Ei bine... să plecăm... 

— Să plecăm? întrebă domnul Miguel, care nu se aştepta 
câtuşi de puţin la această propunere. 

— Da, continuă domnul Felipe, să plecăm la San-Fernando, 
şi acolo, dacă nu vă voi dovedi fără nici o îndoială că 
Atabapo este chiar Orinoco... 

— Iar eu, interveni domnul Varinas, dacă nu vă voi 
demonstra categoric că Orinoco e Guaviare... 

— Vă voi obliga eu, zise domnul Miguel, să recunoaşteţi că 
Orinoco nu e altul decât Orinoco! 

lată, aşadar, în ce împrejurări, ca urmare a cărei dispute, 
cei trei se hotărâră să întreprindă o astfel de călătorie. 


Poate că această nouă expediţie avea să stabilească în 
sfârşit cursul fluviului venezuelean, admițând că nu fusese 
definitiv stabilit de ultimii exploratori. 

Dealtfel, nu era vorba decât să urce în susul apei până la 
târguşorul San-Fernando, la cotul unde Guaviare şi Atabapo 
îşi varsă apele la câţiva kilometri unul de altul. Când se va 
constata că nici unul nici altul nu era, nu putea fi decât un 
simplu afluent, va trebui să se dea dreptate domnului 
Miguel şi să se confirme starea civilă a fluviului Orinoco de 
care nişte râuri nedemne aveau pretenţia să-l deposedeze. 

Să nu vi se pară de mirare că această hotărâre luată în 
cursul unei discuţii furtunoase avea să facă imediat 
impresie. Să nu vi se pară de asemenea de mirare că a 
făcut vâlvă în cercurile savante din Ciudad-Bolivar şi că a 
pasionat curând toată republica Venezuela. 

Există unele oraşe ca şi anumiţi oameni care, înainte de a 
avea un domiciliu stabil şi definitiv, ezită, tatonează. Aşa s-a 
întâmplat şi cu capitala provinciei Guiana, de la data 
apariţiei ei, în 1576, pe malul drept al fluviului Orinoco. 
După ce s-a stabilit la gura râului Caroni cu numele de San- 
Tomi, a fost mutată peste zece ani cu cincisprezece leghe în 
aval. Arsă de englezi, aflaţi sub comanda celebrului Walter 
Raleigh, e transferată, în 1764, la o sută cincizeci de 
kilometri în amonte, într-un loc unde lăţimea fluviului nu e 
mai mare de patru sute de stânjeni. De aici vine denumirea 
Angostura (Îngusta) primită atunci, căreia i s-a substituit în 
cele din urmă aceea de Ciudad-Bolivar. 

Această capitală de provincie este situată la aproximativ o 
sută de leghe de delta Orinoco-ului, al cărui etiaj3, indicat 
de piedra del Midio, stâncă ce se înalţă în mijlocul 
curentului, variază considerabil, sub influenţa sezonului 
secetos, din ianuarie până în mai, sau sub aceea a sezonului 
ploios. 

Acest oraş, care, după ultimul recensământ, are 
unsprezece-douăsprezece mii de locuitori, se întregeşte cu 
suburbia Soledad de pe malul stâng. Oraşul se întinde de la 


promenda Alameda până în cartierul „Câinele uscat”, 
denumire ciudată, de vreme ce, fiind situat în vale, acest 
cartier este expus mai mult ca oricare subitelor şi 
copioaselor umflări ale apelor Orinoco-ului. Strada 
principală - cu edificiile ei publice, cu magazine elegante, 
galerii acoperite, casele înşirate în flanc de-a lungul colinei 
şistoase care domină oraşul - aşezările rurale, presărate ici- 
colo, cu casele îngrămădite sub arbori ca un rond de flori, 
lacurile acelea specifice pe care le formează fluviul prin 
lărgirea lui în aval şi în amonte, mişcarea, animația din port, 
numeroasele nave cu pânze şi cu vapori, mărturii ale 
activităţii comerţului fluvial, însoţit de un important trafic 
practicat pe uscat, toate acestea îţi farmecă privirile. 

Prin Soledad, până unde urmează să se întindă calea 
ferată, Ciudad-Bolivar va fi în curând legată de Caracas, 
capitala Venezuelei. Exporturile de piei de bovine şi de 
cerbi, de cafea, bumbac, indigo, cacao, tutun vor dobândi o 
nouă extindere, oricât de întins a şi devenit exportul în 
urma exploatării zăcămintelor de cuarţ aurifer descoperite 
în 1840 în valea Yuruauri. 

Aşadar vestea că cei trei savanţi, membri ai Societăţii de 
Geografie din Venezuela, urmau să plece pentru a rezolva 
problema fluviului Orinoco şi a celor doi afluenţi ai săi din 
sud-vest a avut un mare ecou în ţară. Bolivarienii sunt 
convingători, pasionaţi, înflăcăraţi. Ziarele intrară în 
acţiune luând partea susținătorilor lui Atabapo, ai 
Guaviarei, ai lui Orinoco. Publicul se înflăcăra. Ai fi zis că 
aceste ape amenințau să-şi schimbe albia, să părăsească 
teritoriul republicii, să emigreze în cine ştie ce alt stat al 
Lumii Noi, dacă nu li se făcea dreptate. 

Oare călătoria aceasta în susul fluviului prezenta pericole 
serioase? Da, într-o oarecare măsură, pentru nişte călători 
siliţi să se mulţumească doar cu propriile lor posibilităţi. 
Dar, pentru a rezolva această problemă vitală, nu merita să 
facă guvernul unele sacrificii? Nu era oare o ocazie foarte 
indicată de a folosi corpul de armată auxiliar care putea să 


mobilizeze două sute cincizeci de oameni şi nu a reunit 
niciodată mai mult de o zecime? De ce să nu se pună la 
dispoziţia exploratorilor o companie a armatei permanente 
care întruneşte şase mii de soldaţi şi al cărei stat-major a 
avut aproape şapte mii de generali, fară a mai pune la 
socoteală ofiţerii superiori, după cum a stabilit Elisee 
Reclus, întotdeauna perfect documentat în privinţa acestor 
curiozităţi etnografice? 

Dar domnii Miguel, Felipe şi Varinas nu aveau astfel de 
pretenţii. Ei călătoreau pe cont propriu, fară altă escortă 
decât a peonilor, a llaneros-ilor, marinarilor, călăuzelor care 
poposesc o vreme de-a lungul fluviului. Nu făceau decât 
ceea ce făcuseră înaintea lor şi alţi pionieri ai ştiinţei. 
Dealtfel, nici nu trebuiau să treacă de târguşorul San- 
Fernando, situat la confluenţa râurilor Atabapo şi Guaviare. 
Şi, în principiu, numai în zona străbătută de cursul superior 
al râului aveai mai degrabă a te teme de atacul indienilor, al 
triburilor independente, atât de greu de stăpânit. 

Nu încape îndoială că în aval de San-Fernando, către gura 
râului Meta, pe malul celălalt, nu-i deloc plăcut să te 
întâlneşti cu niscaiva guahibos, încă refractari regulilor 
impuse de societate, sau cu acei quivas a căror vestită 
adversitate a fost pe deplin confirmată de atentatele lor din 
Columbia, înainte de a fi transportaţi pe malurile Orinoco- 
ului. 

De asemenea, la Ciudad-Bolivar existau oarecare temeri în 
privinţa sorții a doi francezi plecaţi de aproape o lună. După 
ce au urcat în susul fluviului şi au depăşit confluenţa cu 
Meta, nu se mai ştia nimic de călătorii aceia care se 
aventuraseră să străbată ţinutul locuit de gquivas şi 
guahibos. 

E adevărat că partea superioară a fluviului Orinoco, 
dealtfel mai puţin cunoscută, scutită, din pricina depărtării, 
chiar şi de acţiunile autorităţilor venezuelene, fără nici un 
fel de comerţ, lăsată la discreţia unor bande nomade de 
indigeni, este cu mult mai de temut. În realitate, indienii 


stabili din vestul şi din nordul marelui fluviu au obiceiuri 
destul de blânde, cultivă pământul, dar lucrurile nu stau 
chiar aşa şi cu cei care trăiesc în mijlocul savanelor din 
departamentul Orinoco. 

Pe scurt, pentru a reveni la domnul Miguel şi la cei doi 
colegi ai săi, nu era vorba să se aventureze în ţinuturile 
acelea îndepărtate dominate de masivul Roraima. Totuşi, 
dacă ar fi fost în interesul ştiinţei geografiei, n-ar fi ezitat să 
urce până la izvoarele fluviului Orinoco ori, desigur, ale 
râurilor Guaviare şi Atabapo. Prietenii lor nădăjduiau totuşi 
- pe bună dreptate - că problema originii fluviului va fi 
rezolvată la confluenţa celor trei ape curgătoare. Dealtfel, 
părerea generala era că rezultatul va fi în favoarea acelui 
Orinoco care, după ce primea trei sute de afluenţi şi 
parcurgea două mii cinci sute de kilometri, se vărsa printr- 
un păienjeniş de cincizeci de braţe în oceanul Atlantic. 

II SERGENTUL MARTIAL ŞI NEPOTUL SĂU. 

Plecarea acestui trio de geografi - un trio care nu izbutea 
deloc să se pună de acord - a fost fixată pentru ziua de l2 
august, în plin sezon ploios. 

În ajunul acelei zile, doi călători, care trăseseră la un hotel 
din Ciudad-Bolivar, stăteau de vorbă pe la ora opt seara în 
camera unuia dintre ei. O briză uşoară, răcoroasă, 
pătrundea pe fereastra care dădea spre promenada 
Alameda. Cel mai tânăr tocmai se ridicase în picioare şi îi 
spunea celuilalt în limba franceză: 

— Crede-mă, dragă Martial. Şi acum, înainte de a le duce 
la culcare, îţi amintesc pentru ultima oară tot ce am hotărât 
între noi înainte de a pleca. 

— Cum doriţi, Jean... 

— Poftim! izbucni Jean, îţi uiţi rolul chiar de la primele 
cuvinte. 

— Rolul...? 

— Desigur... De ce nu mă tutuieşti? 

— Aşa-i!... A dracului de tutuiala!... Nu vă miraţi... Nu... 
Nu te mira, lipsa de obişnuinţă... 


— Lipsa de obişnuinţă, sărmane sergent!... Aşa crezi?... 
lată, a trecut o lună de când am părăsit Franţa şi tot timpul 
cât am făcut drumul de la Saint-Nazaire la Caracas m-ai 
tutuit. 

— Într-adevăr, aşa e, răspunse sergentul Martial. 

— Şi acum, când am ajuns la Bolivar, adică în locul de unde 
începe călătoria care ne va prilejui atâta bucurie... ori poate 
atâta deziluzie... atâta durere... 

Jean rostise aceste cuvinte adânc emoţionat. I se umflase 
pieptul, ochii i se umeziseră. Se stăpâni totuşi văzând 
îngrijorarea care se întipărise pe faţa aspră a sergentului 
Martial. 

Continuă,aşadar, surâzând, pe un ton blând: 

— Da... acum, când am ajuns la Bolivar, ţi se întâmplă să 
uiţi că îmi eşti unchi, iar eu îţi sunt nepot... 

— Mare dobitoc mai sunt! răspunse sergentul Martial, 
plesnindu-se tare cu palma peste frunte. 

— Nu... dar te emoţionezi şi, în loc ca tu să-mi porţi de 
grijă, va trebui... Vezi, dragă Martial, nu se obişnuieşte ca 
un nepot să fie tutuit de unchiul său...? 

— Ba aşa-i obiceiul. 

— Şi apoi, de când ne-am îmbarcat, nu ţi-am dat eu 
personal exemplu, zicându-ţi tu...? 

— Da... şi totuşi... n-ai început-o de prea... 

— Mic... îl întrerupse Jean, accentuând acest cuvânt. 

— Da... mic... mic! repetă sergentul Martial, a cărui privire 
se imblânzea în timp ce se uita fix la pretinsul său nepot. 

— Şi nu uita, continuă Jean, că „mic” se spune în spaniolă 
pequeno. 

— Pequeno, repetă sergentul Martial. Bine, cuvântul 
acesta... îl ştiu, şi încă vreo cincizeci... mai multe nu, deşi 
am fost cum nu se poate mai atent. 

— Of, cap tare! zise Jean. Oare nu te-am pus în fiecare zi, 
cât am străbătut oceanul cu Pereire, să-ţi spui pe de rost 
lecţia zilnică de spaniolă...? 


— Ce vrei, Jean?... E îngrozitor pentru un oştean bătrân, 
de vârsta mea, care a vorbit toată viaţa franceza, să înveţe 
păsăreasca asta a andaluzilor!... Crede-mă, e un adevărat 
chin pentru mine să mă spaniolizez, cum se zice... 

— Ai să te înveţi, dragă Martial. 

— M-am şi învăţat cu cele cincizeci de cuvinte de care am 
pomenit. Ştiu să cer de mâncare: „Deme usted algo de 
corner”; de băut: „Deme usted de beber”; de dormit: 
„Deme usted una cama”; pe unde să mă duc: „Enseneme 
usted el camino”; cât costă: „Cuanto vale esto?” Şi ştiu să 
spun şi mulţumesc: „Gracias!” şi bună ziua: „Buenos dias”, 
şi bună seara: „Buenas noches”, şi ce mai faci: „Como esta 
usted?”. Şi sunt în stare să înjur ca un aragonez ori ca un 
castillian... Carambi de carambo de caramba... 

— Bine... bine!... exclamă Jean roşind puţin. Nu eu te-am 
învăţat înjurăturile astea şi ai face bine să nu le foloseşti 
întruna... 

— Ce vrei, Jean?... Un vechi obicei de subofiţer!... Toată 
viaţa am zbierat nume de soldaţi şi am tunat şi am 
fulgerat... chiar o discuţie, când nu o piperezi cu câte o 
vorbă mai tare, mi se pare fară farmec! Ce-mi place de 
asemenea în ciripeala aceasta spaniolă pe care tu o vorbeşti 
ca o senora... 

— Ei, ce-ţi place, Martial...? 

— Fireşte... desigur!... îmi place că în ciripeala asta sunt 
înjurături din belşug... aproape tot atât de multe ca şi 
cuvinte... 

— Şi pe acestea, fară îndoială, le-ai învăţat cel mai uşor. 

— Recunosc, Jean, dar colonelul de Kermor, pe vremea 
când luptam sub ordinele lui, nu m-ar fi certat că am tunat 
şi am fulgerat la Brest! 

Când fu rostit numele colonelului de Kermor, faţa 
expresivă a tânărului îşi schimbă trăsăturile, iar în ochii 
sergentului Martial licăriră lacrimi. 

— Vezi, Jean, continuă el, dacă Dumnezeu ar fi venit şi mi- 
ar fi spus: „Sergent, peste o oră vei strânge mâna 


colonelului tău, dar, la două minute după aceea, te voi 
trăsni”, i-aş fi răspuns: „Bine, doamne... pregăteşte-ţi 
trăsnetul şi ţinteşte drept în inimă!” 

Jean se apropie de bătrânul soldat, îi şterse lacrimile şi-l 
privi înduioşat. Era un om bun, simplu şi sincer, în stare de 
cel mai mare devotament. Sergentul îl atrase la piept şi-l 
îmbrăţişa. 

— Nu trebuie să mă iubeşti atât, îi spuse Jean cu blândeţe. 

— Se poate altfel...? 

— Se poate... şi e necesar... cel puţin de faţă cu alţii, când 
suntem observați... 

— Dar când nu suntem observați... 

— Poţi să te porţi cu mai multă duioşie, dar cu toată 
precauţia. 

— Va fi greu! 

— Nimic nu e greu dacă e absolut necesar. Nu uita cine 
sunt, un nepot cu care unchiul trebuie să fie sever... 

— Sever! izbucni sergentul Martial, ridicând spre cer 
mâinile lui mari. 

— Da... un nepot pe care ai fost silit să-l iei cu tine la 
drum... pentru că nu era chip să-l laşi singur acasă... de 
teamă să nu facă cine ştie ce prostie... 

— Prostie! 

— Un nepot pe care vrei să-l faci un soldat ca tine... 

— Un soldat! 

— Da... Un soldat... pe care trebuie să-l creşti cu asprime 
şi să nu-l scuteşti de pedeapsă, când o merită... 

— Şi dacă nu o merită...? 

— O va merita, răspunse Jean zâmbind, fiindcă e un recrut 
netrebnic... 

— Un recrut netrebnic...! 

— Şi după ce-i vei da o lecţie în public... 

— Îi voi cere iertare în particular! exclamă sergentul 
Martial. 

— Cum vei vrea, bunul meu tovarăş, cu condiţia să nu fim 
văzuţi de nimeni! 


Sergentul Martial îşi îmbrăţişa nepotul, după ce spuse că 
nici o persoană indiscretă n-ar putea să-i vadă în camera 
aceea bine închisă a hotelului. 

— Şi acum, prietene, zise Jean, a venit vremea să ne 
culcăm. Du-te alături, în camera ta, iar eu mă voi încuia 
într-a mea. 

— Vrei să stau de pază peste noapte la uşa ta?... întrebă 
sergentul Martial. 

— N-are rost... nu-i nici o primejdie... 

— Desigur, dar... 

— Dacă mă răsfeţi aşa încă de la început, îţi vei juca destul 
de rău rolul de unchi feroce... 

— Feroce!... Pot eu să fiu feroce cu tine...? 

— Trebuie... pentru a evita orice bănuială. 

— Dar... Jean, de ce ai vrut să vii cu mine? 

— Pentru că trebuia. 

— De ce n-ai rămas acasă... acolo... la Chantenay... sau la 
Nantes...? 

— Pentru că datoria mea era să plec. 

— Oare n-aş fi putut să fac singur călătoria asta...? 

— Nu. 

— Meseria mea e să înfrunt primejdiile!... N-am făcut 
decât aşa ceva toată viaţa!... Şi apoi, primejdiile nu 
înseamnă pentru mine ce vor însemna pentru tine... 

— De aceea am ţinut să devin nepotul tău, unchiule. 

— Ah, dacă i-am fi putut cere sfatul colonelului!... izbucni 
sergentul Martial. 

— Cum?... zise Jean a cărui frunte se adumbri. 

— Nu... era imposibil!... Dar, după ce vom primi la San- 
Fernando informaţii precise, dacă vom avea parte să-l 
revedem, ce va zice...? 

— Îi va mulţumi fostului său sergent că mi-a ascultat 
rugămintea, că m-a lăsat să întreprind această călătorie!... 
Te va strânge în braţe şi-ţi va spune că ţi-ai făcut datoria 
aşa cum mi-am făcut-o şi eu pe a mea! 


— În sfârşit... în sfârşit... exclamă sergentul Martial, m-ai 
sucit şi m-ai învârtit cum ai vrut tu. 

— E în ordine, de vreme ce tu îmi eşti unchi şi un unchi 
trebuie întotdeauna să-şi asculte nepotul... dar nu de faţă 
cu alţii! 

— Nu... nu de faţă cu alţii... Acesta-i consemnul! 

— Ei, şi acum, dragă Martial, du-te la culcare şi dormi 
bine. Mâine trebuie să ne îmbarcăm dis-de-dimineaţă pe 
nava de pe Orinoco şi nu ne e îngăduit să ajungem după ce 
a plecat. 

— Bună seara, Jean. 

— Noapte bună, prietene, singurul meu prieten! Pe mâine, 
şi Dumnezeu să ne ajute. 

Sergentul Martial se îndreptă spre uşă, o deschise, o 
închise cu grijă, se convinse că Jean a răsucit cheia şi a tras 
zăvorul. Câteva clipe rămase nemişcat, cu urechea lipită de 
tăblia uşii. Îl auzi pe Jean cum, înainte de a se urca în pat, 
îşi făcu rugăciunea; murmurul ajungea până la el. Apoi, 
după ce nu mai avu nici o îndoială că tânărul s-a culcat, 
intră în camera lui şi singura rugăciune - personală - fu 
aceea de a spune, dându-şi cu pumnul în cap: 

— Da!... Dumnezeu să ne ajute, că, oricum, e al naibii de 
greu. 

Cine erau cei doi francezi?... De unde veneau €ei?... Din ce 
cauză porniseră spre Venezuela?... De ce luaseră hotărârea 
să se dea drept unchi şi nepot?... În ce scop voiau să se 
îmbarce pe una din navele de pe Orinoco şi până unde 
aveau să urce pe marele fluviu...? 

Deocamdată e imposibil să se răspundă limpede la aceste 
numeroase întrebări. Răspunsul îl va da fără îndoială 
viitorul, căci, în realitate, el singur o poate face. 

Totuşi, iată ce ne e îngăduit să deducem în urma 
conversaţiei relatate mai înainte. 

Erau doi francezi, doi bretoni din Nantes. Asupra originii 
lor nu exista nici o îndoială, dar nu se ştie ce legături îi 
uneau şi cu atât mai puţin care era situaţia unuia faţă de 


celălalt. Apoi, mai presus de toate, cine era colonelul de 
Kermor, al cărui nume îl pomeneau adesea şi le provoca o 
adâncă emoție. 

În orice caz, tânărul nu părea să aibă mai mult de 
şaisprezece, şaptesprezece ani. Era de statură mijlocie şi 
făcea impresia că are o constituţie robustă pentru vârsta 
lui. Faţa îi era puţin aspră, chiar tristă când se lăsa în voia 
gândurilor; dar avea o fizionomie încântătoare, privirea 
ochilor blândă, gura surâzătoare, dinţi mici şi albi, obraji 
rumeni, destul de bronzaţi dealtfel de aerul tare din timpul 
ultimelor sale călătorii. 

Celălalt francez - om de aproape şaizeci de ani - era 
prototipul sergentului, al veşnicului ostaş de pe vremuri 
care stătea sub arme atât cât îi permitea limita de vârstă. 
leşind la pensie ca subofițer, a slujit sub comanda 
colonelului de Kermor. căruia i-a salvat chiar viaţa pe 
câmpul de luptă în timpul războiului celui de al doilea 
imperiu care a pus capăt dezastrului din 1870-1871. Era unul 
dintre bătrânii aceia cumsecade care rămân în casa fostului 
lor comandant, devotați şi bombănitori, care devin factotum 
în familia respectivă, care-i văd pe copii crescând, dacă nu-i 
cresc chiar ei, care-i răsfaţă, orice s-ar zice, care le dau 
primele lecţii de echitație, ţinându-i călare pe genunchi, şi 
primele lecţii de muzică, învăţându-i melodiile fanfarei 
regimentului. 

Sergentul Martial, în ciuda celor şaizeci de ani ai săi, era 
încă ţeapăn şi viguros. Călit, oţelit pentru meseria lui de 
ostaş pe care nu-l doboară nici frigul, nici căldura, el nu se 
cocea nici în Senegal şi nu degera nici în Rusia. Avea o 
constituţie solidă şi curajul lui făcea faţă oricărei încercări. 
Nu-i era frică de nimeni şi de nimic, poate doar de el însuşi, 
fiindcă se temea de primul său impuls. Înalt, dar slab, 
membrele lui nu-şi pierduseră deloc forţa şi, cu toată vârsta 
pe care o avea, îşi păstrase rigiditatea militară. Bombănea 
întruna, era o cătană bătrână, e drept! Dar, în fond, ce 
caracter minunat, ce inimă extraordinară, ce n-ar fi făcut el 


pentru cei pe care îi iubea! Dealtfel, se pare că aceştia nu 
erau decât doi pe lume, colonelul de Kermor şi Jean, faţă de 
care s-a învoit să-i devină unchi. 

Apoi, cu câtă atenţie meticuloasă îl supraveghea pe tânăr! 
Cum îl îngrijea, deşi hotărâseră să se poarte foarte sever cu 
el! De ce adoptase asprimea nefirească, de ce juca un rol 
care îi displăcea, nu se cădea să-l întrebi însă. Ce priviri 
furioase ţi-ar fi aruncat! Ce răspunsuri necuviincioase ai fi 
primit! În sfârşit, cu câtă delicateţe ai fi fost „trimis la 
plimbare”! 

Aşa s-au petrecut lucrurile în timpul traversării oceanului, 
al trecerii din Europa în noul continent. Doi pasageri de pe 
Pereire care au vrut să se apropie de Jean, să-i vorbească, 
să-i facă unele mici servicii, atât de obişnuite la bord, care 
păreau să se intereseze de tânărul tratat cu duritate de 
unchiul posac şi puţin sociabil au fost puşi imediat la punct 
şi poftiţi să nu reînceapă! 

Nepotul era îmbrăcat într-un simplu costum de voiaj, cu 
croială largă, de-i fluturau şi haina şi pantalonii, purta pe 
cap, peste părul tuns scurt, o cască albă de stofă, iar în 
picioare cizme cu talpa groasă; în schimb unchiul era 
înfăşurat într-o tunică lungă. Nu era o uniformă, dar 
amintea ţinuta militară. Nu-i lipseau decât galoanele şi 
epoleţii. Sergentul Martial nu putea fi nicidecum convins că 
erau mai indicate hainele largi, adaptate climatului din 
Venezuela şi că, în consecinţă, ar fi trebuit să le prefere. La 
capelă renunţase numai fiindcă îl obligase Jean să poarte 
cască de pânză albă, asemănătoare cu a lui, întrucât fereşte 
mai bine decât orice de dogoarea soarelui. 

Sergentul Martial se supusese doar ordinului. Fiindcă 
„puţin îi păsa lui de soare!” când avea capul acoperit de păr 
aspru, tăiat scurt, iar craniul din tablă de oţel. 

E de la sine înţeles că valizele unchiului şi ale nepotului, 
fară să fie stânjenitoare, conţineau de fapt tot ce e necesar 
într-o astfel de călătorie - îmbrăcăminte de schimb, lenjerie, 
ustensile de toaletă, încălţăminte, ţinând seama că în drum 


nu puteau să reînnoiască nimic. Aveau pături pentru 
dormit, ca şi arme şi muniții în cantităţi suficiente, o 
pereche de revolvere pentru tânăr, alta pentru sergentul 
Martial - fară să mai punem la socoteală o carabină care, 
fiind foarte buni trăgători, îşi ziceau că le va fi de mare folos 
la nevoie. 

La nevoie?... Primejdiile sunt aşadar atât de mari când 
străbaţi ţinutul Orinoco şi e bine să fii mereu gata de 
apărare, ca în ţinuturile Africii centrale?... Oare malurile 
fluviului şi împrejurimile lor sunt neîncetat bântuite de 
bandiți jefuitori, ucigaşi, antropofagi?... Da şi nu. 

După cum reieşea din conversaţia domnilor Miguel, Felipe 
şi Varinas, partea inferioasă a fluviului Orinoco, de la 
Ciudad-Bolivar la vărsarea râului Apure nu prezenta nici o 
primejdie. Partea mijlocie, între gura acestuia şi San- 
Fernando de Atabapo, impunea unele precauţii, mai ales din 
pricina indienilor quivas. În ceea ce privea cursul superior, 
nu exista nici o siguranţă, fiindcă triburile din partea locului 
nu fuseseră încă civilizate. 

Dar, după cum se ştie, intenţia domnului Miguel şi a 
colegilor săi era să nu depăşească târguşorul San- 
Fernando. Oare sergentul Martial şi nepotul său aveau să 
meargă mai departe?... 'Ţinta călătoriei lor nu se afla 
dincolo de acest târguşor?... Împrejurări neprevăzute nu 
aveau să-l ducă până la izvoarele fluviului Orinoco?... 
Nimeni nu era în măsură să ştie şi nu ştiau nici chiar ei 
înşişi. 

Sigur era doar că colonelul de Kermor părăsise Franţa de 
paisprezece ani, îndreptându-se spre Venezuela. Ce făcea 
acolo, ce se întâmplase cu el, în urma căror împrejurări se 
hotarâse să se expatrieze, fără să-l prevină măcar pe 
vechiul lui tovarăş de arme, se va afla oare de-a lungul 
acestei povestiri? Din conversaţia dintre sergentul Martial 
şi tânăr nu se putea alege nimic precis în această privinţă. 

lată ce întreprinseseră cei doi: 


Înainte cu trei săptămâni, după ce-şi părăsiseră casa din 
Chantenay de lângă Nantes, se îmbarcaseră la Saint- 
Nazaire pe Pereire, un pachebot al Companiei 
transatlantice, cu destinaţia Antile. De acolo o altă navă i-a 
transportat la La Guayra, portul din Caracas. Apoi, în 
câteva ore au ajuns cu trenul în capitala Venezuelei. 

La Caracas n-au zăbovit decât o săptămână. Dar n-au 
folosit acest timp pentru a vizita oraşul, care, fără a fi 
ciudat, era cel puţin pitoresc, deoarece din părţile lui cele 
mai joase până la cele mai înalte era o diferenţă de 
altitudine mai mare de o mie de metri. Abia şi-au găsit timp 
să se urce pe colina Calvarului de unde privirea cuprinde 
totalitatea caselor construite din material uşor pentru a 
evita primejdiile cutremurelor de pământ - ca acela din 1812 
când au pierit douăsprezece mii de persoane. 

Totuşi Caracas are parcuri frumoase, cu pâlcuri de arbori 
veşnic verzi, câteva edificii publice admirabile, un palat 
prezidenţial, o catedrală a cărei arhitectură impresionează 
plăcut, terase care par să domine splendida mare a 
Antilelor şi, în sfârşit, te cucereşte prin animația 
caracteristică unui mare oraş de peste o sută de mii de 
locuitori. 

Toate acestea nu-i abătură însă nici o clipă pe sergentul 
Martial şi pe nepotul său de la ceea ce veniseră să 
întreprindă acolo. Nu se ocupară timp de opt zile decât să 
strângă informaţii în legătură cu călătoria pe care urmau să 
o facă şi care avea poate să-i ducă până în cele mai 
îndepărtate şi aproape necunoscute regiuni ale republicii 
Venezuela. Indicaţiile primite erau destul de incerte, dar 
sperau să le completeze la San-Fernando. De acolo Jean era 
hotărât să-şi continue cercetările oricât de departe va fi 
nevoie, chiar şi pe meleagurile atât de periculoase 
străbătute de cursul superior al fluviului Orinoco. 

Şi dacă atunci sergentul Martial ar fi vrut să-şi arate 
autoritatea, dacă ar fi încercat să-l împiedice să se expună 
primejdiilor unei astfel de campanii, s-ar fi izbit - bătrânul 


soldat o ştia prea bine - de tenacitatea cu adevărat 
extraordinară pentru un băiat de vârsta lui, de o voinţă pe 
care nimic nu o putea frânge, şi avea să cedeze, pentru că 
trebuia să cedeze... 

De aceea cei doi francezi sosiți în ajun la Ciudad-Bolivar 
urmau să plece de dimineaţă cu un vapor care circula pe 
Orinoco inferior. 

„Să ne ajute Dumnezeu, spusese Jean... Da... să ne ajute... 
la dus, ca şi la întors!” 

III LA BORDUL LUI SIMON-BOLIVAR 

„Orinoco răsare din paradisul terestru”, scrie în 
însemnările sale Cristofor Columb. 

Când Jean a dat glas pentru prima oară opiniei marelui 
navigator genovez de faţă cu sergentul Martial, acesta s-a 
mărginit să spună: 

— Vom vedea! 

Şi poate că avea dreptate să se îndoiască de spusele 
ilustrului descoperitor al Americii. 

După cum s-ar cuveni poate să trecem în rândul 
legendelor şi coborârea marelui fluviu din Eldorado4, 
părere pe care se pare că ar fi avut-o primii exploratori ca 
Hojeda, Pinzon, Cabral, Magalhaez, Valdivia, Sarmiento şi 
atâţia alţii care s-au aventurat să străbată regiunile 
Americii de Sud. 

În orice caz Orinoco formează un imens semicerc pe 
suprafaţa pământului între paralela a treia şi a opta la nord 
de Ecuator, iar curba lui se întinde spre vest dincolo de 70* 
longitudine după meridianul de la Paris. Venezuelenii sunt 
mândri de fluviul lor, dar e limpede că, sub acest aspect, 
domnii Miguel, Felipe şi Varinas deţin întâietatea printre 
compatrioţii lor. 

Poate că le-a trecut chiar prin gând să protesteze public 
împotriva aserţiunii lui Elisee Redus care, în volumul al 
optsprezecelea al lucrării sale „Noua geografie universală”, 
i-a atribuit lui Orinoco al nouălea loc în rândul fluviilor de 
pe pământ, după Amazon, Congo, Parana-Uruguay, Niger, 


Yang-tze, Brahmaputra, Mississippi şi Sfântul Laurenţiu. Nu 
puteau să arate că, după spusele lui Diego Ordaz - un 
explorator din secolul al XVI-lea - indienii îl numeau 
Paragua, adică: Apă-Mare?... Totuşi, în ciuda unui argument 
atât de puternic n-au protestat public, şi poate că bine au 
făcut, întrucât opera geografului francez e întemeiată pe 
informaţii serioase. 

La ora şase dimineaţa, în ziua de 12 august, Simon-Bolivar 
era gata de plecare. Mijlocul acesta de comunicaţie, cu 
vaporul, între oraş şi târguşoarele de pe Orinoco nu exista 
decât de câţiva ani şi nu se întindea decât până la vărsarea 
râului Apure. Dar, urcând pe acest afluent, pasagerii şi 
mărfurile puteau fi transportaţi până la San-Fernando5 şi 
chiar mai departe, până la portul Nutrias, datorită 
Companiei venezuelene care instituise două curse pe lună. 

Cei doi călători urmau să părăsească Simon-Bolivar la 
gurile râului Apure sau mai degrabă cu câteva mile mai în 
aval, în târguşorul Caicara, pentru a-şi continua drumul pe 
Orinoco, încredinţându-şi viaţa rudimentarelor ambarcaţii 
indiene. 

Acest steamboat era construit pentru navigarea pe fluvii al 
căror etiaj varia în proporţii considerabile din sezonul 
secetos până în sezonul ploios. Avea un gabarit asemănător 
cu acela al pacheboturilor de pe râul Magdalena din 
Columbia, şi un pescaj foarte mic din pricina fundului plat. 
Ca unic propulsor avea o roată enormă, fără tambur, 
instalată în spate, care se învârtea sub acţiunea unei maşini 
destul de puternice cu dublu efect. Închipuiţi-vă un fel de 
plută, cu o suprastructură de-a lungul căreia se înalţă întâi 
cele două coşuri ale cazanelor. Această suprastructură, 
terminată cu un spardeck6, cuprindea saloanele şi cabinele 
rezervate pasagerilor, mărfurile fiind stivuite pe puntea 
inferioară - şi în ansamblu amintea de steamboaturile 
americane cu balansierele şi bielele lor enorme. Totul era 
vopsit în culori stridente, până şi postul pilotului ca şi al 
căpitanului, instalat la ultimul etaj, sub faldurile pavilionului 


republicii. Maşinile cu vapori devorau pădurile de pe mal; 
se şi vedeau imense defrişări de o parte şi de alta a 
fluviului, datorate securii tăietorilor de lemne. 

Ciudad-Bolivar fiind situat la patru sute douăzeci de 
kilometri de gurile lui Orinoco, fluxul se mai face simţit, dar 
nu schimbă curentul normal. Aşadar, nu le e de folos 
ambarcaţiunilor care navighează în amonte. Totuşi se 
produc creşteri mari de apă care, chiar în capitală, ajung 
uneori până la doisprezece, cincisprezece metri. În general 
însă apele fluviului Orinoco cresc regulat până pe la 
mijlocul lui august şi îşi menţin nivelul până la sfârşitul lui 
septembrie. De atunci încep să scadă, cu mici 
recrudescenţe, până în noiembrie şi nu se opresc până în 
aprilie. 

Călătoria întreprinsă de domnul Miguel şi de colegii săi 
avea să se desfăşoare aşadar în perioada favorabilă 
cercetărilor efectuate şi de partizanii râului Atabapo şi de 
cei ai lui Guaviare şi Orinoco. 

Pe cheiul de îmbarcare din Ciudad-Bolivar, ei se întreceau 
care mai de care să-i salute pe cei trei geografi. Şi asta la 
plecare. Ce avea să fie la sosire! Îndemnuri puternice, 
înflăcărate le erau adresate fie de susţinătorii celebrului 
fluviu, fie de cei ai pretinşilor afluenţi. Printre strigătele de 
„carambas” şi de „carais”, de care nu erau scutiţi nici 
hamalii, nici marinarii grăbiţi să termine pregătirile de 
plecare, în ciuda şuieratului asurzitor al cazanelor cu 
vapori, care-ţi spărgea urechile, şi a fornăitului cu care 
ţâşnea aburul printre supape, se auzeau strigăte: 

— Viva el Guaviare! 

— Viva el Atabapo! 

— Viva el Orinoco! 

Apoi, între partizanii diverselor opinii izbucniră discuţii 
care ar fi putut să se sfârşească rău, deşi domnul Miguel 
încerca să-i domolească pe cei mai exaltaţi. 

De sus, de pe spardeck, sergentul Martial şi nepotul său 
asistau la aceste scene tumultuoase, dar nu reuşeau să 


înţeleagă nimic. 

Aveau să se lămurească însă curând despre ce era vorba 
fiindcă, nu încape nici o îndoială, în cursul călătoriei 
discuţia avea să continue cu înflăcărare între domnul 
Miguel şi cei doi colegi ai săi. 

În sfârşit, căpitanul dădu ultimele ordine - întâi 
mecanicului, să-şi regleze maşina, apoi marinarilor din faţă 
şi celor din spate să dezlege parâmele. Toată lumea care nu 
lua parte la călătorie, împrăştiată pe toate etajele 
suprastructurii, trebui să coboare pe chei. În cele din urmă, 
după câteva busculade, nu rămaseră la bord decât 
pasagerii şi echipajul. 

De cum se puse în mişcare Simon-Bolivar, se înteţiră 
strigătele şi zarva de despărţire, izbucniră urale în cinstea 
lui Orinoco şi a afluenților săi. După ce vaporul se depărta 
de țărm, roata puternică bătu apa cu violenţă şi timonierul 
luă direcţia spre mijlocul fluviului. 

După un sfert de oră oraşul dispăru după o cotitură a 
malului stâng şi în curând nu se mai zăriră nici ultimele 
case din Soledad, de pe malul opus. 

Llanos-urile se întind în Venezuela pe o suprafaţă de cel 
puţin cinci sute de mii de kilometri pătraţi. Sunt nişte 
câmpii aproape plate. Arar, solul prezintă pe alocuri unele 
proeminențe, ca nişte umflături, numite de localnici 
„bancos”, sau unele moviliţe cu pante repezi, cu terase 
regulate, numite „mesas”. Llanos nu se găsesc decât către 
poalele munţilor, a căror vecinătate se şi face dealtfel 
simțită. Bajos, în schimb, sunt limitrofe cursurilor de ape. 
Peste aceste imense suprafeţe, când înverzite, în sezonul 
ploilor, când galbene şi aproape decolorate în lunile de 
secetă, se desfăşoară în semicerc cursul fluviului Orinoco. 

În rest, pasagerii de pe Simon-Bolivar, dornici de a 
cunoaşte fluviul sub două aspecte, şi sub aspect hidrografic, 
şi sub aspect geografic, n-aveau decât să-i întrebe pe 
domnii Miguel, Felipe şi Varinas pentru a primi răspunsuri 
exacte. Oare aceşti savanţi nu erau ei gata în orice clipă să 


furnizeze cele mai detaliate informaţii despre târguri, sate, 
afluenţi, populaţii stabile sau nomade? Cărui cicerone mai 
conştiincios s-ar fi putut oare adresa, şi cine s-ar fi pus la 
dispoziţia lor cu mai multă bunăvoință şi zel? 

E drept că majoritatea pasagerilor de pe Simon-Bolivar nu 
mai avea nimic de aflat despre Orinoco, fiindcă navigaseră 
de douăzeci de ori pe el şi în amonte şi în aval, unii până la 
gurile lui Apure, alţii până la târguşorul San-Fernando de 
Atabapo. Cei mai mulţi erau negustori traficanţi care 
transportau marfa către interiorul ţării sau o duceau către 
porturile răsăritene. Cele mai obişnuite obiecte de trafic 
erau cacao, piele, piei argăsite de boi şi de cerbi, minereu 
de cupru, fosfaţi, lemn pentru cherestea, pentru mobilă, 
marchetărie, vopsea, bob de tonka, cauciuc, salce şi, în 
sfârşit, vite, deoarece creşterea animalelor e principala 
ocupaţie a celor ce trăiesc pe întinsele llanos. 

Venezuela face parte din zona ecuatorială. Temperatura ei 
este deci cuprinsă între douăzeci şi cinci, treizeci de grade 
centigrade. Dar se poate vorbi de temperatură variabilă 
numai în măsura în care aceasta se produce în ţinuturile 
muntoase. Între Anzii litoralului şi aceia din vest căldura 
atinge cel mai mare grad, adică pe teritoriul unde îşi 
întinde albia curbă Orinoco, acolo unde nu pătrunde 
niciodată briza marină. Nici chiar vânturile în general, 
vânturile alizee din nord şi cele din est, nu pot atenua 
duritatea climatului, fiind oprite de ecranul orografic al 
crestelor. 

În ziua aceea, cu cer acoperit şi unele semne de ploaie, 
pasagerii nu prea sufereau de căldură. Briza, bătând din 
vest, împotriva mersului vaporului, îi făcea să se simtă cât 
se poate de bine. 

Sergentul Martial şi Jean stăteau pe spardeck şi priveau 
malurile fluviului. Ilovarăşii lor de drum nu prea dădeau 
atenţie priveliştii. Numai trio-ul de geografi studia detaliile 
şi discuta cu oarecare animaţie. 


Fără îndoială, dacă li s-ar fi adresat lor, Jean ar fi putut să 
obţină informaţii exacte. Dar, pe de o parte, sergentul 
Martial, foarte invidios, foarte sever, nu i-ar fi îngăduit nici 
unui străin să intre în vorbă cu nepotul său iar, pe de altă 
parte, Jean nu avea nevoie de nimeni pentru a recunoaşte 
unul după altul satele, insulele, cotiturile fluviului. Deţinea 
un ghid sigur, şi anume relatarea celor două călătorii făcute 
de domnul Chaffanjon din ordinul ministrului Instrucțiunii 
publice al Franţei. Prima, din 1884, se referă la cursul 
inferior al fluviului Orinoco, între Ciudad-Bolivar şi gura 
râului Caura, ca şi la explorarea acestui afluent important. 
A doua, efectuată între 1886 şi 1887 se referă la întreg 
cursul fluviului, de la Ciudad-Bolivar până la izvoare. 
Relatările exploratorului francez sunt extrem de precise şi 
Jean spera să-i fie de mare folos. 

Se înţelege de la sine că sergentul Martial, înarmat cu o 
sumă îndestulătoare, convertită în piaştri, avea să se 
îngrijească de toate cheltuielile călătoriei. Din prevedere, 
nu neglijase să ia cu el şi o anumită cantitate de articole de 
schimb, stofe, cuțite, oglinzi, brățări, mărgele de sticlă, 
ustensile de fier şi bibelouri ieftine care urmau să le 
înlesnească relaţiile cu indienii din llanos. Toate aceste 
fleacuri, încărcate în două lăzi, erau aşezate împreună cu 
celelalte bagaje în fundul cabinei unchiului, care se învecina 
cu aceea a nepotului. 

Aşadar, cu cartea la îndemână, Jean urmărea cu 
conştiinciozitate cele două maluri care rămâneau în urma 
lui Simon-Bolivar. Ce-i drept, în timpul expediției, 
compatriotul său, mai puţin ajutat de împrejurări, trebuise 
să străbată pe o ambarcaţiune cu pânze şi cu rame drumul 
pe care-l făcea acum vaporul până la gura râului Apure. 
Dar, de acolo, sergentul Martial şi tânărul aveau să recurgă 
şi ei la acest mijloc primitiv de transport, forţaţi de 
multiplele obstacole ale fluviului, ceea ce nu-i scutea deloc 
de necazuri. 


În cursul dimineţii, Simon-Bolivar trecu prin dreptul 
insulei Orocopiche ale cărei culturi agricole aprovizionau 
din belşug capitala provinciei. În punctul acela albia 
fluviului Orinoco se reduce la nouă sute de metri, dar în 
amonte revine la o lărgime de cel puţin trei ori mai mare. 
De pe platformă, Jean văzu limpede şesul din jur cu câteva 
cerros izolate. 

Către prânz, pasagerii - vreo douăzeci în total - începură 
să se îndrepte spre sala de mese. Domnul Miguel şi colegii 
săi intrară primii şi îşi ocupară locurile. Sergentul Martial 
nu se lăsă cu mult depăşit, şi-şi chemă nepotul, vorbindu-i 
cu oarecare asprime care nu-i scăpă domnului Miguel. 

— E un om cam aspru francezul acesta, îi spuse domnului 
Varinas, de lângă el. 

— Zi soldat, şi pace! răspunse adeptul râului Guaviare. 
După cum se vede, costumul fostului subofițer avea o 
croială destul de militară, care nu permitea nici o îndoială. 

Înainte de masă, sergentul Martial şi-a deschis pofta de 
mâncare bând un anisado, rachiu de trestie de zahăr 
amestecat cu anason. Jean, însă, care nu părea să aprecieze 
lichiorurile tari, nu simţi nevoia să recurgă la acest aperitiv 
pentru a face faţă dejunului. Şedea în fundul sălii, alături de 
unchiul său, şi înfăţişarea ursuză a acestuia era atât de 
respingătoare încât nimeni nu se simţi îndemnat să se aşeze 
alături de el. 

Geografii şedeau în schimb la mijlocul mesei şi erau în 
centrul discuţiilor. Cum se ştia în ce scop întreprindeau 
călătoria, ceilalţi pasageri erau foarte dornici să afle ce 
spun şi se întrebau de ce sergentului Martial nu-i era pe 
plac că nepotul său îi asculta cu interes. 

Meniul era variat, dar nu de calitate; dealtfel, nici nu 
puteai să ai pretenţii prea mari pe un vas de pe Orinoco. La 
drept vorbind, în timpul navigaţiei pe cursul superior al 
fluviului ai fi putut fi prea mulţumit dacă ţi s-ar fi servit 
răculeţi, măcar că păreau să fie culeşi dintr-un arbore de 
cauciuc, o tocană în care totul plutea într-un sos galben ca 


şofranul, ouă ajunse în stadiul de a fi puse la frigare, 
ciozvârte de pasăre pe care doar o îndelungată fierbere le- 
ar fi putut face mai moi. Ca fructe, banane din belşug, fie în 
stare naturală, fie cu un adaos de sirop de melasă care le 
transforma într-un fel de dulceaţă. Pâinea?... da, destul de 
bună - pâine de mălai, fireşte. Vin?... da, destul de prost şi 
scump. Aşa era acest almuerzo, acest dejun, care, în plus, a 
fost servit şi la repezeală. 

După-amiază Simon-Bolivar trecu de insula Bernavelle. 
Cursul fluviului Orinoco, încărcat de insule şi insulițe, se 
restrângea şi roata trebuia să bată apa de două ori mai 
repede pentru a învinge forţa curentului. Dar căpitanul se 
pricepea să facă manevre destul de abile pentru a nu exista 
teama că vasul ar putea eşua pe nisip. 

Pe malul stâng fluviul făcea o mulţime de golfuri mici în 
malul râpos, foarte împădurit, mai ales dincolo de Almacen, 
un sătuc cu vreo treizeci de locuitori care rămăsese 
întocmai aşa cum îl văzuse domnul Chaffanjon cu opt ani 
mai înainte. De ici, de colo coborau mici afluenţi, Bari, Lima. 
La gura lor se înălţau roată grupuri compacte de arbori 
copay al căror ulei, extras prin incizie, se vinde la preţ bun, 
şi nenumărați palmieri moriches. Apoi, pretutindeni, cete 
de maimuțe a căror carne comestibilă nu-i mai prejos 
desigur decât ciozvârtele tari ca talpa de la prânz care 
aveau să reapară la cină. 

Dar nu numai insulele fac uneori dificilă navigația pe 
Orinoco. Se întâlnesc şi bancuri de nisip periculoase care 
apar pe neaşteptate în mijlocul şenalului navigabil. Simon- 
Bolivar reuşi totuşi să nu se lovească de nimic şi, seara, 
după ce străbătuse douăzeci şi cinci, treizeci de leghe, legă 
parâmele la malul satului Moitaco. 

Acolo aveau să facă escală până a doua zi, fiindcă n-ar fi 
fost prudent să se aventureze mai departe, noaptea, pe o 
întunecime destul de mare, din pricina norilor groşi care 
acopereau luna. 


Pe la ora nouă sergentul Martial îşi zise că sosise vremea 
să se odihnească, iar Jean nu vru să nu se supună 
poruncilor unchiului său. 

Se duseră aşadar în cabinele lor, care se aflau la etajul al 
doilea al suprastructurii, către spate. În fiecare dintre ele 
se afla un simplu cadru de lemn cu o cuvertură subţire şi o 
rogojină numită prin părţile locului esteras - un aşternut 
suficient pentru regiunile zonei tropicale. 

Ajuns în cabină, tânărul se dezbrăcă şi se culcă, iar 
sergentul Martial veni apoi şi acoperi cadrul cu toldo, un fel 
de muselină, ca să-l apere de tânţari - prevedere absolut 
necesară, ţinând seama de înverşunatele insecte din 
Orinoco. Voia ca nici un ţânţar afurisit să nu se atingă de 
pielea nepotului său. În ceea ce-l privea pe el, mai mergea, 
fiindcă avea pielea destul de groasă şi de tăbăcită pentru a 
suporta pişcăturile şi apoi, fiţi siguri, ştia să se apere. 

După ce fură luate aceste măsuri, Jean dormi buştean 
până dimineaţa, în ciuda miriadelor de gângănii care 
fremătau în jurul acelui toldo protector. A doua zi, dis-de- 
dimineaţă, Simon-Bolivar, care rămăsese cu focul aprins 
sub cazane, porni la drum, după ce echipajul ambarcase şi 
stivuise pe prima punte lemnele din pădurile de lângă mal, 
tăiate dinainte. 

Steamboat-ul făcuse escală peste noapte într-unul din cele 
două golfuri mici aflate la stânga şi la dreapta satului 
Moitaco. De cum ieşi din acest golf mic, grupul plăcut de 
căsuțe, odinioară centru important al misiunilor spaniole, 
dispăru după un cot al malului. În acest sat căutase 
zadarnic domnul Chaffanjon mormântul unuia dintre 
însoțitorii doctorului Crevaux, Francois Burban - mormânt 
rămas nedescoperit în micul cimitir din Moitaco. 

În ziua aceea lăsară în urmă cătunul Santa-Cruz, o 
îngrămădire de vreo douăzeci de colibe pe malul stâng, 
apoi insula Guanares, înainte reşedinţă a misionarilor, 
aşezată aproape de locul unde curbura fluviului se 


îndreaptă spre sud pentru a o lua după aceea către est, 
apoi insula del Muerto. 

Au trebuit să treacă peste mai multe raudals - aşa se 
numesc torentele care se produc datorită îngustării albiei. 
Dar ceea ce cerea mare trudă din partea luntraşilor, de pe 
ambarcaţiile cu vâsle sau cu vele, nu cerea decât un surplus 
de combustibil pentru maşinile cu aburi ale lui Simon- 
Bolivar. Supapele şuierară, fără a fi necesar să fie încărcate. 
Roata mare bătu mai aprig apele cu paletele ei late. În 
condiţiile acestea, trei sau patru raudals au fost urcate fără 
prea mari dificultăţi, chiar şi cel de la Gura Iadului, pe care 
Jean îl semnală în amonte de insula Matapalo. 

— Aşadar, îl întrebă sergentul Martial, hârţoaga 
francezului acesta corespunde cu tot ce vedem că se 
perindă pe dinaintea lui Simon-Bolivar? 

— Întru totul, unchiule. Numai că noi parcurgem în 
douăzeci şi patru de ore câti-a trebuit compatriotului 
nostru să parcurgă în trei, patru zile. Când vom părăsi însă 
steamboat-ul şi ne vom urca pe o ambarcaţie de pe Orinoco 
mijlociu, vom înainta tot atât de încet ca şi el. Dar ce 
importanţă are! Important e să ajungem la San-Fernando... 
unde sper să găsesc informaţii mai precise. 

— Fireşte, nu e cu putinţă ca domnul colonel să fi trecut pe 
acolo fără să fi lăsat ceva urme!... Vom afla până la sfârşit în 
ce loc şi-a înălţat cortul... Ah!... Când vom da faţă cu el... 
când te vei arunca în braţele lui... când va afla... 

— Că sunt nepotul tău... nepotul tău! răspunse tânărul 
care se temea mereu ca o replică indiscretă să nu-i scape 
aşa-zisului unchi. 

Seara, Simon-Bolivar acostă la poalele unei barranca7 pe 
care era cocoţat încântătorul târguşor Mapire. 

Domnii Miguel, Felipe şi Varinas, având înainte încă o oră 
de amurg, vrură să profite de ea pentru a vizita târguşorul 
acela destul de important de pe malul stâng. Jean ar fi dorit 
să-i însoţească; dar sergentul Martial declară că nu era 
oportun să părăsească bordul şi, ascultător, Jean nu-l 


părăsi. Cei trei colegi de la Societatea de Geografie nu 
regretară însă deloc că făcuseră această excursie. De pe 
înălțimile Mapirului, privirea se întindea până departe pe 
fluviu, în amonte şi în aval, iar spre nord cuprindea acele 
llanos unde indienii cresc catâri, cai, măgari, câmpii imense 
înconjurate de păduri verzi. 

La ora nouă toţi pasagerii dormeau în cabinele lor, după ce 
luaseră precauţiile obişnuite împotriva invaziei miriadelor 
de țânțari. 

Ziua următoare fu inundată - nu poţi spune altfel - de 
averse. Nimeni nu putea să stea pe spardeck. Sergentul 
Martial şi nepotul său îşi petrecură timpul acela 
insuportabil în salonul de la pupa, unde domnii Miguel, 
Varinas şi Felipe îşi aleseseră sălaşul. Ar fi fost greu să nu fii 
la curent cu problema Atabapo-Guaviare-Orinoco, întrucât 
apărătorii fiecăruia nu discutau decât despre ea şi încă cu 
voce tare. Mai mulţi pasageri interveniră în discuţie 
aprobând sau dezaprobând. Dar nu încape îndoială că n-ar 
fi mers atât de departe încât să se deplaseze personal până 
la San-Fernando cu scopul de a elucida această problemă 
geografică. 

— Şi ce importanţă are?... îl întrebă sergentul Martial pe 
nepotul lui când acesta îl puse la curent cu problema. Un 
fluviu, fie că se numeşte într-un fel, fie că se numeşte altfel, 
e tot o apă care curge urmându-şi drumul firesc... 

— Ce spui, unchiule?! răspunse Jean. Dacă n-ar exista 
astfel de probleme, la ce ar mai fi buni geografi, iar dacă n- 
ar fi geografi... 

— Nu am putea să învăţăm geografia, replică sergentul 
Martial. În orice caz, un lucru e sigur, că vom fi în tovărăşia 
acestor certăreţi până la San-Fernando. 

Într-adevăr, de la Caicara călătoria trebuia să se facă în 
comun într-o ambarcaţie a cărei construcţie permitea 
trecerea numeroaselor raudals de pe Orinoco mijlociu. 

Datorită intemperiilor acelei zile detestabile, nu se văzu 
nimic din insula Tigritta. În schimb, la prânz ca şi la cină, 


convivii s-au delectat cu peşti excelenți, cu acei morocotes 
care mişună prin părţile locului şi care sunt expediaţi în 
cantităţi enorme, conservaţi în sărătură, la Ciudad-Bolivar 
ca şi la Caracas. 

Către sfârşitul dimineţii steamboat-ul trecu la vest de gura 
râului Caura. Acest curs de apă este unul dintre cei mai 
mari afluenţi de pe malul drept, care vine din sud-est 
străbătând ţinuturile Panares, Inaos, Arebatos, Taparitos şi 
irigând una dintre cele mai pitoreşti văi ale Venezuelei. 
Satele din apropierea malurilor fluviului Orinoco sunt 
locuite de metişi civilizaţi de origine spaniolă. În cele mai 
îndepărtate sălăşluiesc numai indieni, păzitori de vite, 
numiţi gomeros fiindcă se ocupă şi cu recoltarea gumei 
farmaceutice. 

Jean îşi petrecuse o parte din timp citind expunerea 
compatriotului său care, în 1885, în prima sa expediţie, 
părăsise fluviul Orinoco şi se aventurase străbătând 
întinsele llanos din preajma afluentului Caura până în 
mijlocul triburilor ariguas şi quirigquiripas. Pericolele pe 
care le-a întâmpinat aveau să se ivească, fără îndoială, şi 
pentru Jean, chiar şi mai mari, dacă se impunea să urce 
cursul superior al fluviului. Dar, tot admirând energia şi 
curajul cutezătorului francez, spera să nu fie mai puţin 
curajos, nici mai puţin energic. 

E drept, acela era un om în toată puterea, iar el doar un 
tânăr, aproape un copil!... Ei, dacă-l ajută dumnezeu şi-i dă 
destulă putere să îndure toate încercările unei astfel de 
călătorii, o va scoate la capăt! 

În amonte de gura râului Caura, Orinoco are încă o lăţime 
foarte mare - aproape trei mii de metri. De trei luni, 
sezonul ploilor şi numeroşii afluenţi de pe cele două maluri 
făcuseră ca apele lui să crească simţitor. 

Totuşi căpitanul lui Simon-Bolivar trebui să manevreze 
vasul cu atenţie ca să nu eşueze pe vreun prag de nisip în 
amonte de insula Tucuragua, aflată la aceeaşi înălţime cu 
râul denumit tot Tucuragua. Poate că steamboat-ul se 


alesese chiar cu unele zgârieturi care produseră oarecare 
îngrijorare la bord. Ce-i drept, coca, fiind plată ca aceea a 
unui şlep, n-avea cum să fie avariată, dar pricini de 
îngrijorare tot existau, în privinţa aparatului propulsor, de 
pildă, sau a paletelor roții, care s-ar fi putut rupe, sau a 
maşinii cu aburi, care s-ar fi putut strica. 

În sfârşit, de data aceasta au scăpat cu bine, iar spre seară 
Simon-Bolivar aruncă ancora într-un golf mic, pe malul 
drept, într-o localitate numită Las Bonitas. 

IV PRIMUL CONIACI. 

Las Bonitas e rezidența oficială a guvernatorului militar de 
care ţine Caura, adică ţinutul străbătut de acest afluent 
important. Târguşorul se află pe malul drept al fluviului, 
aproape pe acelaşi loc pe care îl stăpânise altădată 
misiunea spaniolă Altagracia. Misionarii fuseseră adevărații 
cuceritori ai provinciilor hispano-americane şi îi priveau cu 
pizmă pe englezii, germanii, francezii care căutau să-i 
convertească pe indienii din interiorul acelor ţinuturi. De 
aceea mai exista încă teama că ar putea izbucni conflicte. 

Guvernatorul militar se afla în ziua aceea la Las Bonitas. Îl 
cunoştea personal pe domnul Miguel. Cum aflase de 
plecarea acestuia spre cursul superior al Orinocoului, se 
grăbi, de îndată ce acostă vaporul, să vină la bord. 

Domnul Miguel îi prezentă guvernatorului pe cei doi 
prieteni ai săi. Avu loc un plăcut schimb de amabilităţi. 
Geografii acceptară invitaţia la dejun, pentru a doua zi, la 
rezidenţă - îşi puteau permite, întrucât Simon-Bolivar făcea 
escală până la ora unu după-amiază. 

În fond, era de ajuns ca steamboat-ul să plece la ora aceea 
pentru a ajunge seara la Caicara, unde aveau să debarce 
pasagerii care nu mergeau la San-Fernando sau în alte 
târguşoare din provincia Apure. 

A doua zi deci - în 15 august - cei trei colegi de la 
Societatea de Geografie se duseră la locuinţa 
guvernatorului. Înaintea lor însă, sergentul Martial, care-i 


poruncise nepotului său - la propunerea acestuia - să 
debarce, se şi plimba cu Jean prin Las Bonitas. 

Un târguşor, în aceasta parte a Venezuelei, abia dacă 
seamănă cu un sat - câteva colibe răspândite prin frunziş, 
înecate în vegetaţia deasă a zonei tropicale. Ici, colo se 
vedeau grupuri de arbori magnifici, dovadă a forţei 
vegetative a solului - chapparos cu trunchiul contorsionat 
ca acela al măslinilor, încărcaţi cu frunze aspre cu miros 
pătrunzător, palmieri copernicias, cu ramurile înflorite ca 
nişte jerbe, ai căror peţioli se desfăşurau ca evantaiele, 
palmieri moriches care formează ceea ce se numeşte 
mondial, adică mlaştină, fiindcă aceşti arbori au 
proprietatea de a pompa apa din pământ atât cât să-l facă 
noroios la baza tulpinii. 

Apoi mai erau copayferas, saurans, mimoze gigantice, 
foarte rămuroase, cu frunzişul ca o împletitură fină şi de o 
culoare delicată, trandafirie. 

Jean şi sergentul Martial înaintară în mijlocul acestui loc 
plin de palmieri care sunt grupaţi în mod natural tot câte 
cinci, străbătând un subarboret lipsit de orice mărăcini, 
unde creşteau, cu miriadele, mănunchiuri din acele mimoze 
sensitive numite dormideras, adică somnoroase - de o 
culoare fermecătoare. 

Printre aceşti arbori treceau, ţopăiau, săreau ca nişte 
acrobaţi cete de maimuțe. Aceste progenituri mişună pe 
teritoriul venezuelean, unde există nu mai puţin de 
şaisprezece specii pe cât de inofensive pe atât de 
gălăgioase - printre altele, acele aluates sau araguatos, 
care urlă şi al căror glas e înspăimântător pentru cei 
neobişnuiţi cu pădurile tropicale. De pe o cracă pe alta 
săreau o sumedenie de păsări, trupialii, prim-tenorii corului 
aerian, al căror cuib atârnă la capătul câte unei liane lungi, 
cocoşei de lagune, păsări încântătoare, graţioase şi 
alintătoare; apoi, ascunşi prin scorburi, aşteptând noaptea 
ca să iasă afară, nenumărați guarharos frugivori, numiţi de 


obicei „drăcuşori”, care fac impresia că sunt brusc împinși 
de un resort când se avântă în vârful arborilor. 

Sergentul Martial, înaintând în adâncul pădurii de 
palmieri, spuse: 

— Ar fi trebuit să-mi iau puşca... 

— Doar n-ai vrea să împuşti maimuţe?... întrebă Jean. 

— Maimuţe, nu... Dar... dacă sunt pe aici lighioane 
stânjenitoare... 

— Fii fără grijă, unchiule! Trebuie să te îndepărtezi foarte 
mult de ţinuturile locuite pentru a întâlni fiare periculoase, 
dar s-ar putea ca mai târziu să fim puşi şi în situaţia de a ne 
apăra... 

— Oricum!... Un soldat nu trebuie să iasă niciodată fără 
armă. Aş merita să fiu consemnat...! 

Sergentul Martial nu era deloc îndreptăţit să se simtă 
vinovat că încălcase disciplina. Adevărul e că felinele, mai 
mari sau mai mici, jaguarii, tigrii, leii, ozeloţii 
[8] preferă pădurile dese din partea superioară a fluviului. 
Poate exista riscul de a se întâlni cu urşi, dar aceste 
plantigrade, hrănindu-se cu peşti şi cu miere, sunt blajine, 
cât despre leneşi9, - bradypus trydactylus - nici nu merită 
să le dai importanţă, atât sunt de amărâţi. 

În decursul acestei plimbări, sergentul Martial nu văzu 
decât nişte rozătoare sfioase, printre care hidrochoerus, şi 
câteva perechi de chirigui, dibaci la sărituri, dar 
nepricepuţi la fugă. 

În ceea ce-i privea, locuitorii districtului erau în general 
metişi amestecați cu familii de indieni, mai dornici să se 
ascundă în adâncul colibelor lor de paie decât să se arate 
pe afară - mai ales femeile şi copiii. 

Abia în susul fluviului, unchiul şi nepotul vor intra desigur 
în legătură cu indigenii sălbatici din Orinoco şi atunci, fără 
îndoială, sergentul Martial va trebui să nu-şi uite niciodată 
carabina. 

După o excursie destul de obositoare, de trei ore, prin 
împrejurimile târguşorului Las Bonitas, se întoarseră 


amândoi la bord pentru a prânzi pe Simon-Bolivar. 

La aceeaşi oră, domnii Miguel, Felipe şi Varinas, reuniți în 
coliba prezidenţială, se aşezau la masa guvernatorului. 

Deşi meniul fu foarte simplu - şi, sincer vorbind, nu te poţi 
aştepta de la un guvernator de provincie la ceea ce te-ai 
putea aştepta de la preşedintele republicii venezuelene - 
oaspeţii se bucurară de o primire foarte cordială. Se vorbi, 
fireşte, de misiunea pe care şi-o impuseseră cei trei 
geografi şi guvernatorul, prudent, se feri să se declare 
pentru Orinoco, Guaviare sau Atabapo. Principalul era ca 
respectiva conversaţie să nu degenereze în dispută, şi nu 
de puţine ori fură necesare eforturi mari pentru a o 
îndrepta spre alt subiect. 

La un moment dat, când vocile domnilor Felipe şi Varinas 
deveniră de o intensitate provocatoare, reuşi să schimbe 
vorba, zicând: 

— Nu ştiţi, domnilor, dacă printre pasagerii de pe Simon- 
Bolivar sunt unii care vor urca pe cursul superior al 
fluviului Orinoco...? 

— Nu ştim, răspunse domnul Miguel. Totuşi se pare că 
majoritatea au de gând fie să se oprească la Caicara, fie să- 
şi continue călătoria pe Apure până la târguşoarele din 
Columbia... 

— Doar dacă cei doi francezi nu se îndreaptă cumva spre 
Orinoco superior, remarcă domnul Varinas. 

— Doi francezi?... întrebă guvernatorul. 

— Da, răspunse domnul Felipe, un bătrân şi un tânăr care 
s-au îmbarcat la Bolivar. 

— Unde se duc...? 

— Nimeni nu ştie, răspunse domnul Miguel, fiindcă nu 
sunt prea comunicativi. Când încerci să intri în vorbă cu 
tânărul, bătrânul, care are întru totul înfăţişarea unui fost 
soldat, intervine furios, iar dacă insişti, îşi trimite brutal 
nepotul - fiindcă se pare că îi e nepot - în cabină... E un 
unchi cu apucături de tutore... 


— Îl plâng pe bietul băiat pe care îl are sub tutelă, zise 
domnul Varinas, fiindcă suferă din pricina brutalităţilor lui; 
de mai multe ori mi s-a părut că-i văd ochii în lacrimi... 

Într-adevăr, admirabilul domn Varinas văzuse bine!... Dar, 
oricum, dacă ochii lui Jean pluteau câteodată în lacrimi, era 
fiindcă se gândea la viitor, la țelul pe care îl urmărea, la 
decepţiile care-l aşteptau, poate, şi nu fiindcă sergentul 
Martial se purta brutal cu el. La urma urmelor, străinii 
puteau să se şi înşele. 

— În orice caz, chiar în seara aceasta ne vom lămuri dacă 
cei doi francezi au intenţia să urce în sus pe Orinoco. Nu m- 
ar mira, fiindcă tânărul consultă neîncetat lucrarea 
compatriotului său care a izbutit să ajungă, acum câţiva ani, 
până la izvoarele fluviului... 

— Dacă sunt acolo, în masivul Sierra Parima... izbucni 
domnul Felipe, cel mai în drept să aibă rezerve, dat fiind că 
era adept al lui Atabapo. 

— Şi nu sunt în Anzi! exclamă domnul Varinas, chiar acolo 
unde se naşte afluentul numit impropriu Guaviare... 

Guvernatorul îşi dădu seama că discuţia avea să se încingă 
din nou. 

— Domnilor, se adresă el oaspeţilor, unchiul şi nepotul de 
care vorbiţi îmi stârnesc curiozitatea. Dacă nu se opresc la 
Caicara, dacă nu au ca punct de destinaţie San-Fernando 
de Apure sau Nutrias, pe scurt, dacă au intenţia să-şi 
continue călătoria pe Orinoco în sus, mă întreb ce 
urmăresc. Francezii sunt oameni temerari, de acord, sunt 
exploratori curajoşi, dar pământurilor acestora din America 
de Sud le-au căzut atâtea victime... doctorul Crevausx a fost 
doborât de indieni pe câmpiile Boliviei, tovarăşul său 
Francois Burban, căruia nu i se găseşte nici măcar 
mormântul în cimitirul din Moitaco... E drept că domnul 
Chaffanjon a reuşit să ajungă până la izvoarele fluviului 
Orinoco... 

— Dacă e Orinoco!... interveni domnul Varinas, care n-ar fi 
putut niciodată să audă că se emite o astfel de afirmaţie 


monstruoasă fără să protesteze energic. 

— Într-adevăr, dacă e Orinoco, răspunse guvernatorul, dar 
vom fi definitiv lămuriţi asupra acestei probleme geografice 
după călătoria dumneavoastră, domnilor. Spuneam aşadar 
că, dacă domnul Chaffanjon s-a întors teafăr, sănătos, 
aceasta nu înseamnă că nu l-a pândit de nenumărate ori 
primejdia de a fi masacrat cum au fost predecesorii săi. S- 
ar părea că, de fapt, superbul nostru fluviu venezuelean îi 
atrage pe francezi şi, fără a mai vorbi de cei care sunt 
printre pasagerii de pe Simon-Bolivar... 

— Să ştiţi că e adevărat, zise domnul Miguel. Acum două 
săptămâni, doi din aceşti viteji au pornit în explorare, prin 
llanos, la est de fluviu... 

— Întocmai, domnule Miguel, răspunse guvernatorul. I-am 
primit chiar aici; nişte oameni tineri încă, de vreo douăzeci 
şi cinci, treizeci de ani, unul Jacques Helloch, un explorator, 
celălalt, pe nume Germain Paterne, un naturalist din aceia 
care şi-ar pune viaţa în primejdie pentru a descoperi un nou 
firicel de iarbă... 

— Şi, de atunci, nu mai aveţi nici o ştire despre ei?... 
întrebă domnul Felipe. 

— Nici una, domnilor. Ştiu doar că s-au îmbarcat pe o 
pirogă la Caicara, că s-a semnalat trecerea lor pe la Buena 
Vista şi pe la Urbana, de unde au plecat ca să urce în susul 
unui afluent de pe malul drept. Dar, după ultima escală, nu 
s-a mai auzit de ei, iar temerile pe care le provoacă sunt cât 
se poate de justificate! 

— Să sperăm că cei doi exploratori, zise domnul Miguel, n- 
au căzut în mâna acelor jefuitori şi asasini din neamul 
quivas, pe care i-a respins Columbia în Venezuela şi care au 
ca şef, în momentul de faţă, după cum se spune, pe un 
anume Alfaniz, un ocnaş evadat din temniţa de la 
Cayenne... 

— Oare e adevărat?... întrebă domnul Felipe. 

— Se pare că da, şi nu v-aş dori deloc, domnilor, să întâlniți 
bandele acestea de quivas, zise guvernatorul. La urma 


urmei s-ar putea ca aceşti francezi să nu fi fost atraşi în 
cursă, s-ar putea să-şi continue călătoria cu un noroc demn 
de curajul lor, s-ar putea, în sfârşit, ca mâine-poimâine să se 
întoarcă prin unul din satele de pe malul drept. 

S-ar putea să reuşească aşa cum a reuşit şi compatriotul 
lor! Dar se mai vorbeşte şi de un misionar care a răzbătut şi 
mai departe, străbătând ţinuturile din est: un spaniol, 
părintele Esperante. După un scurt popas la San-Fernando, 
misionarul acesta n-a ezitat să treacă de izvoarele fluviului 
Orinoco... 

— Ale falsului Orinoco! exclamară deodată domnii Felipe şi 
Varinas. 

Şi îi aruncară o privire provocatoare colegului lor care 
înclină uşor capul şi spuse: 

— Oricât de fals v-ar plăcea să fie, dragi colegi! 

Apoi domnul Miguel continuă, adresându-se 
guvernatorului: 

— Parcă am auzit că acest misionar a reuşit să fondeze o 
misiune... 

— Aşa e... misiunea Santa-Juana, în regiunile învecinate cu 
Roraima, şi se pare că e pe cale să prospere. 

— Grea sarcină... zise domnul Miguel. 

— Mai ales când e vorba, răspunse guvernatorul, să 
civilizezi, să converteşti la catolicism, să dai o altă viaţă 
celor mai sălbatici indieni care rătăcesc în ţinuturile din 
sud-est, pe acei guaharibos, biete fiinţe surghiunite pe 
ultima treaptă a scării umane! E greu de închipuit cât curaj, 
câtă abnegaţie şi răbdare. Într-un cuvânt, câtă virtute 
apostolică se cere pentru a îndeplini o astfel de faptă 
umanitară. Câţiva ani, la început, nu s-au aflat nici un fel de 
ştiri despre părintele Esperante, iar în 1888 călătorul 
francez nici nu auzise de el, deşi misiunea Santa-Juana nu 
era prea departe de izvoare... 

Guvernatorul se feri să adauge ale cui izvoare, ştiind că 
pronunţând cuvântul Orinoco ar fi pus din nou paie pe foc. 


— Dar, continuă el, de doi ani au parvenit la San-Fernando 
iar veşti despre părintele Esperante. Ele adeveresc că a 
făcut acolo, printre guaharibos, o miraculoasă operă de 
civilizaţie. 

Până la sfârşitul dejunului conversaseră numai despre 
chestiuni referitoare la regiunea străbătută de cursul 
mijlociu al fluviului Orinoco - curs care nu ridica probleme - 
despre starea actuală a indienilor, a celor supuşi ca şi a 
celor care respingeau orice fel de dominație, orice formă de 
civilizaţie. Guvernatorul din Caura dădu unele amănunte în 
legătură cu respectivii indigeni, - amănunte din care 
domnul Miguel, oricât de savant era în materie de 
geografie, putea să înveţe ceva şi chiar învăţă. Pe scurt, 
conversaţia nu mai degenera în dispută, fiindcă nu-i mai 
asmuţi pe domnii Felipe şi Varinas. 

Către amiază, oaspeţii rezidenţei se ridicară de la masă şi 
porniră către Simon-Bolivar, a cărui plecare urma să aibă 
loc la ora unu. 

Unchiul şi nepotul, după ce se întorseseră să ia parte la 
almuerzo, nu mai părăsiră vasul. De pe puntea superioară, 
la extremitatea din spate, unde sergentul Martial îşi fuma 
pipa, îi zăriră de departe pe domnul Miguel şi pe colegii săi 
care se întorceau la bord. 

Guvernatorul ţinuse să-i însoţească. Vrând să le strângă 
pentru ultima oară mâna şi să-şi ia pentru ultima oară 
rămas bun în clipa când vasul îşi dezlega parâmele, se sui 
pe vas şi urcă pe spardeck. 

Sergentul Martial îi spuse atunci lui Jean: 

— E cel puţin general, guvernatorul ăsta, măcar că poartă 
veston în loc de tunică, pălărie de pai în loc de bicorn şi îi 
lipsesc decoraţiile de pe piept... 

— Probabil, unchiule. 

— Un general din aceia fără soldaţi, cum sunt atâţia în 
aceste republici americane! 

— Face impresia unui om foarte inteligent, remarcă 
tânărul. 


— Se poate, dar mai presus de toate face impresia unui om 
curios, răspunse sergentul Martial, fiindcă ne priveşte într- 
un fel care nu-mi prea place... la drept vorbind, nu-mi place 
deloc! 

Într-adevăr guvernatorul nu-şi mai lua privirile de la cei 
doi francezi despre care se vorbise la dejun. 

Prezenţa lor pe vasul Simon-Bolivar, motivul pentru care 
făceau această călătorie, dorinţa de a şti dacă se vor opri la 
Caicara sau vor porni mai departe, fie pe Apure, fie pe 
Orinoco, toate acestea îi stârneau curiozitatea. Exploratorii 
fluviului sunt de obicei oameni în puterea vârstei - ca acei 
care trecuseră prin Las Bonitas cu câteva săptămâni în 
urmă şi despre care nu se mai ştia nimic de când părăsiseră 
Urbana. Dar băieţandrul de şaisprezece, şaptesprezece ani 
şi soldatul acela de şaizeci de ani cu greu ai fi putut admite 
că erau pe cale să întreprindă o expediţie ştiinţifică... 

La urma urmelor, un guvernator, chiar în Venezuela, are 
dreptul să cerceteze motivele care-i mână pe nişte străini 
pe teritoriul lui, de a le pune întrebări în această privinţă, 
de a-i chestiona în mod oficios. 

Guvernatorul făcu deci câţiva paşi către partea din spate a 
spardeck-ului, conversând cu domnul Miguel, pe care 
tovarăşii lui, ocupați în cabinele lor, îl lăsaseră să-i ţină 
singur companie. 

Sergentul Martial înţelese manevra. 

— Atenţie! zise el. Generalul caută să ia legătura şi, mai 
mult ca sigur, ne va întreba cine suntem... de ce am venit... 
unde ne ducem... 

— Ei şi, dragă Martial, doar nu avem nimic de ascuns, 
răspunse Jean. 

— Nu-mi place să se amestece cineva în treburile mele, 
aşa că am să-l trimit la plimbare... 

— Vrei să ne provocăm singuri dificultăţi, unchiule?... zise 
tânărul reţinându-l de mână. 

— Nu vreau să vorbească cu tine... să ţi se dea târcoale... 


— lar eu nu vreau ca tu să ne compromiţi călătoria prin 
nesăbuinţe sau stângăcii! răspunse Jean pe un ton ferm. 
Dacă guvernatorul provinciei Caura îmi va pune întrebări, îi 
voi răspunde şi e chiar de dorit să obţin de la el unele 
informaţii. 

Sergentul Martial bombăni, pufăi furios din pipă şi se 
apropie de nepotul său, căruia guvernatorul îi spuse în 
spaniolă, limbă pe care Jean o vorbea curgător: 

— Sunteţi francez...? 

— Da, domnule guvernator, răspunse Jean, scoţându-şi 
casca în faţa Excelenței Sale. 

— Şi tovarăşul dumitale...? 

— Unchiul meu... e francez, ca şi mine, un fost sergent, 
acum la pensie. 

Sergentul Martial, deşi nu prea familiarizat cu limba 
spaniolă, înţelesese că vorbeau despre el. Aşadar îşi 
îndreptă spinarea, arătându-se în toată înălţimea lui, 
convins că un sergent de linie din... 72 făcea cât un general 
venezuelean, chiar dacă era guvernatorul unei provincii. 

— Sper să nu fiu indiscret, tinere, zise guvernatorul, 
punându-ţi întrebarea dacă vă veţi continua călătoria mai 
departe de Caicara... 

— Da... o vom continua, domnule guvernator, răspunse 
Jean. 

— Pe Orinoco, sau pe Apure? 

— Pe Orinoco. 

— Până la San-Fernando de Atabapo? 

— Până în târguşorul acela, domnule guvernator, şi poate 
chiar mai departe, dacă o vor impune informaţiile pe care 
sperăm că le vom culege. 

Guvernatorul, ca şi domnul Miguel, era foarte impresionat 
de atitudinea hotărâtă a tânărului, de claritatea 
răspunsurilor sale şi se vedea că le inspira amândurora o 
reală simpatie. 

Dar tocmai de această simpatie prea evidentă ţinea 
sergentul Martial să-l apere. El nu accepta ca nepotul său 


să fie privit atât de aproape, nu voia ca altcineva, străin sau 
nu, să se arate impresionat de farmecul lui firesc şi 
încântător. Şi ceea ce îl înfuria mai mult era că domnul 
Miguel nu-şi ascundea deloc sentimentele pe care le nutrea 
pentru tânăr. Guvernatorul provinciei Caura n-avea decât, 
de vreme ce rămânea la Las Bonitas; dar domnul Miguel 
era mai mult decât un simplu pasager de pe Simon- 
Bolivar... el avea să urce în susul fluviului până la San- 
Fernando... şi, odată ce făcuse cunoştinţă cu Jean, avea să 
fie foarte greu să împiedice acele relaţii care sunt ca şi 
obligatorii între călători în timpul unui drum lung. 

„Şi ce are a face...?” ar fi putut fi întrebat sergentul 
Martial. 

Ce inconvenient ar fi constituit faptul că nişte persoane de 
vază, care ar fi putut chiar să le facă unele servicii în cursul 
navigaţiei pe Orinoco, deloc lipsită de primejdii, intraseră în 
relaţii ceva mai strânse cu unchiul şi nepotul?... Oare nu e 
în firea lucrurilor...? 

Ba da, şi totuşi, dacă sergentul Martial ar fi fost rugat să 
spună de ce intenţiona să se împotrivească, s-ar fi mărginit 
să răspundă pe un ton tăios: „Fiindcă nu-mi convine!” şi ar 
fi trebuit să te mulţumeşti cu acest răspuns, întrucât, fără 
îndoială, n-ar mai fi dat altul. 

Dealtfel, în momentul acela nu putea să-l trimită la 
plimbare pe Excelenţa Sa şi fu nevoit să-l lase pe tânăr să 
participe la conversaţie aşa cum se pricepea. 

Guvernatorul se simţi atunci îndemnat să-l întrebe pe Jean 
care e scopul călătoriei sale. 

— Vă duceţi la San-Fernando?... zise el. 

— Da, domnule guvernator. 

— În ce scop...? 

— Pentru a obţine unele informaţii. 

— Informaţii... despre cine...? 

— Despre colonelul de Kermor. 

— Colonelul de Kermor?... zise guvernatorul. E pentru 
prima oară când aud acest nume şi n-am ştire că un francez 


ar mai fi fost semnalat la San-Fernando după trecerea 
domnului Chaffanjon... 

— Totuşi, acum câţiva ani se afla acolo, răspunse tânărul. 

— Pe ce se bazează afirmaţia dumneavoastră?... întrebă 
guvernatorul. 

— Dovadă e ultima scrisoare primită în Franţa de la 
colonel, o scrisoare adresată unuia dintre prietenii săi din 
Nantes. Purta semnătura lui... 

— Şi zici, dragul meu, continuă guvernatorul, că colonelul 
de Kermor a poposit acum câţiva ani în San-Fernando...? 

— Nu încape nici o îndoială, fiindcă scrisoarea era datată 
cu 12 aprilie 1879. 

— Sunt uimit...! 

— De ce, domnule guvernator...? 

— Fiindcă în epoca aceea mă aflam în târguşor, în calitate 
de guvernator al regiunii Atabapo, şi dacă un francez de 
talia colonelului de Kermor ar fi apărut pe acolo, aş fi fost 
cu siguranţă informat... Dar nu-mi amintesc nimic... absolut 
NIMIC... 

Această afirmaţie atât de precisă a guvernatorului păru 
să-l fi impresionat profund pe tânăr. Chipul lui, care se 
animase în cursul convorbirii, păli. Era galben la faţă, ochii i 
se umeziră şi îi trebui probabil multă putere de stăpânire ca 
să nu se lase pradă desperării. 

— Vă mulţumesc, domnule guvernator, zise, vă mulţumesc 
pentru interesul pe care-l arătaţi faţă de unchiul meu şi faţă 
de mine... Dar, pe cât e de sigur că n-aţi auzit niciodată de 
colonelul de Kermor, pe atât de sigur e că a fost la San- 
Fernando în aprilie 1879, fiindcă de acolo a expediat ultima 
lui scrisoare sosită în Franţa. 

— Şi ce căuta la San-Fernando?... întrebă domnul Miguel, 
lucru pe care nu-l făcuse încă guvernatorul. 

În urma acestei intervenţii, onorabilul membru al 
Societăţii de Geografie fu săgetat aprig cu privirea de 
sergentul Martial, care murmură printre dinţi: „la te uită! 


Ce se amestecă şi ăsta?... Guvernatorul mai merge... dar 
civilul ăsta...” 

Şi totuşi Jean nu ezită să-i răspundă civilului: 

— Ce căuta acolo colonelul, nu ştiu, domnule... E o taină 
pe care o vom afla dacă norocul ne va ajuta să ajungem 
până la el... 

— Dar ce vă leagă de colonelul de Kermor?... întrebă 
guvernatorul. 

— E tatăl meu, răspunse Jean, şi am venit în Venezuela să- 
mi regăsesc tatăl! 

V MARIPARE ŞI GALLINETIA. 

Un târguşor căruia i-ar fi plăcut să se pună la adăpost la 
cotul unui fluviu n-ar fi putut decât să invidieze poziţia lui 
Caicara. Situat ca un han la cotitura unui drum sau mai 
curând la o răspântie, are posibilităţi excelente de a 
prospera chiar la o distanţă de patru sute de kilometri de 
delta fluviului Orinoco. 

Şi Caicara prosperă din plin datorită faptului că se află în 
vecinătatea confluenței râului Apure care, în amonte, 
deschide drum comerţului Columbiei şi Venezuelei. 

Simon-Bolivar n-a ajuns în acest port fluvial decât pe la ora 
nouă seara. A pornit din Las Bonitas la ora unu după- 
amiază, apoi a depăşit pe rând rio Cuchivero, Manapire, 
insula 'Taruma şi, în sfârşit, a tras la debarcaderul cheiului 
din Caicara, ca să poată cobori pasagerii. Se înţelege că 
numai pasagerii pe care vaporul nu avea să-i ducă, pe râul 
Apure, până la San-Fernando sau la Nutrias. 

Printre cei rămaşi la bord erau trio-ul de geografi, 
sergentul Martial, Jean de Kermor şi încă vreo câţiva 
pasageri. A doua zi, în zori, Simon-Bolivar părăsi târguşorul 
şi începu să navigheze în amonte pe importantul afluent al 
fluviului Orinoco, până la poalele Anzilor columbieni. 

Domnul Miguel le împărtăşise celor doi prieteni ai săi cele 
câteva informaţii suplimentare pe care tânărul le dăduse în 
cursul convorbirii cu guvernatorul. Amândoi ştiau acum că 
Jean mergea în căutarea tatălui său, sub tutela unui fost 


soldat, sergentul Martial, care se dădea drept unchiul său. 
Trecuseră paisprezece ani de când colonelul de Kermor 
părăsise Franţa pentru a pleca în Venezuela. În urma căror 
împrejurări se expatriase, ce făcea pe meleagurile acelea 
îndepărtate, poate că numai viitorul avea să scoată la 
lumină. Pe scurt, ceea ce era sigur, cum adeverea 
scrisoarea scrisă de el unui prieten - scrisoare despre care 
nu se află decât la câţiva ani după sosirea ei - era că 
numitul colonel se afla în aprilie 1879 la San-Fernando de 
Atabapo, deşi guvernatorul provinciei Caura, care locuia pe 
atunci în respectivul târguşor, nu ştia nimic de trecerea lui 
pe acolo. 

lată aşadar de ce Jean de Kermor, hotărât să afle urma 
tatălui său, pornise într-o călătorie atât de grea şi 
periculoasă. Intenţia unui tânăr de şaptesprezece ani de a 
atinge un astfel de scop nu putea decât să impresioneze 
nişte suflete generoase. Domnii Miguel, Felipe şi Varinas îşi 
propuseră să-i vină în ajutor, în măsura posibilităţilor, când 
va încerca să culeagă informaţii referitoare la colonelul de 
Kermor. 

Dar domnul Miguel şi cei doi colegi ai săi vor reuşi oare să- 
Il potolească pe cumplitul sergent Martial?... Le va permite 
el să facă mai bine cunoştinţă cu nepotul său?... Vor izbuti 
să alunge neîncrederea cu totul inexplicabilă a fostului 
soldat?... Îl vor determina să-şi îmblânzească privirile de 
cerber, tocmai bune pentru a ţine oamenii la distanţă?... Va 
fi dificil, dar poate vor reuşi - mai ales dacă vor călători în 
aceeaşi ambarcaţiune până la San-Fernando. 

Caicara are aproximativ cinci sute de locuitori şi 
adăposteşte frecvent călători ale căror treburi îi obligă să 
parcurgă cursul superior al fluviului Orinoco. Se găsesc 
aşadar în târguşor şi unul sau două hoteluri, în realitate 
simple colibe. Acolo au tras atât cei trei venezueleni cât şi 
cei doi francezi, pentru câteva zile cât aveau să zăbovească 
în Caicara. 


A doua zi, în 16 august, sergentul Martial şi Jean au vizitat 
târguşorul, interesându-se totodată de găsirea unei 
ambarcaţii. 

Era un târguşor într-adevăr mic, vesel, plin de prospeţime, 
aciuat între primele coline submontane ale masivului Sierra 
Parima şi malul drept al fluviului, faţă în faţă cu satul 
Cabruta, de pe malul celălalt, aşezat la obârşia lui Apurito. 
Dinaintea lui se întindea o insulă, cum se întâlnesc atâtea 
pe Orinoco, acoperită cu arbori frumoşi. Portul minuscul se 
zărea între stânci de granit negre, împroşcate de curentul 
fluviului. Avea o sută cincizeci de colibe - să le zicem case - 
majoritatea ridicate din piatră, acoperite cu frunze de 
palmier, câteva cu acoperiş de ţiglă a cărei culoare roşie 
răsărea din verdeață. Târguşorul e dominat de o măgură 
înaltă de cincizeci de metri. Pe culmea ei se vede o 
mănăstire de misionari, părăsită de pe timpul expediției lui 
Miranda şi al războiului de independenţă. 

Totuşi, prima problemă pe care trebuiau să o rezolve Jean 
de Kermor şi sergentul Martial era să afreteze o barcă 
pentru a urca pe Orinoco mijlociu de la Caicara la San- 
Fernando, cale de aproximativ opt sute de kilometri, 
problemă care îi preocupase în prealabil şi pe domnii 
Miguel, Felipe şi Varinas. Jean de Kermor şi sergentul 
Martial nu izbutiră să găsească un mijloc de transport care 
să le asigure condiţii bune. 

Veţi zice, ca şi domnul Miguel, că o înţelegere între el şi 
sergentul Martial ar fi putut să simplifice lucrurile. N-avea 
nici o importanţă dacă numărul călătorilor ar fi fost de trei 
sau de cinci. Ambarcaţia i-ar fi putut duce pe toţi şi nici n-ar 
fi fost nevoie de un echipaj mai mare. 

A angaja marinari nu e întotdeauna prea uşor. Se cer 
oameni cu experienţă. În sezonul ploilor, mai tot timpul, 
pirogile navighează împotriva brizei şi neîncetat împotriva 
curentului. Există numeroase raudals şi unele şenale pline 
de stânci sau de nisip care impun tragerea pe uscat a 
ambarcaţiei timp îndelungat. Orinoco e capricios, se 


dezlănţuie uneori ca şi oceanul, nu-l poţi înfrunta fără 
riscuri şi primejdii. 

De obicei marinarii sunt recrutaţi dintre oamenii triburilor 
de pe malul fluviului. Numeroşi indigeni, care nu au altă 
meserie, îşi îndeplinesc sarcinile cu mare îndemânare şi nu 
cu mai puţin curaj. Se zice că cei mai de nădejde sunt cei 
numiţi banivas, care străbat mai ales ţinutul udat de cele 
trei cursuri de apă: Guaviare, Orinoco şi Atabapo. După ce 
urcă în susul fluviului, fie cu călători, fie cu marfă, se 
reintorc la Caicara pentru a aştepta noi călători şi noi 
încărcături. 

Poţi avea încredere în aceşti marinari?... Doar într-o 
oarecare măsură, ce-i drept. Aşadar, în această privinţă, 
riscul ar fi fost mai mic dacă recrutau o singură echipă. Aşa 
gândea înțeleptul domn Miguel, şi avea dreptate. Pe de altă 
parte, de vreme ce-i purta atât interes lui Jean, tânărul nu 
putea decât să profite, având ca tovarăşi de drum pe cei doi 
prieteni ai lui şi pe el. 

Aşadar, stăpânit de această idee, se hotări să afle şi 
părerea sergentului Martial. Când îl zări în portul Caicara 
împreună cu Jean, încercând să afreteze o ambarcaţie, nu 
şovăi să se ducă la ei. 

Fostul soldat îşi încruntă sprâncenele şi îl privi nu prea 
amabil pe interlocutorul său. 

— Domnule sergent, i se adresă domnul Miguel în limba 
franceză, pe care o vorbea foarte corect, am avut plăcerea 
să navigam împreună pe Simon-Bolivar... 

— Şi de a debarca aseară, răspunse sergentul Martial, 
stând cu picioarele apropiate, ţeapăn ca un infanterist cu 
arma la umăr. 

Domnul Miguel fu dispus să dea un sens amabil acestui 
răspuns şi continuă: 

— Cei doi prieteni ai mei şi cu mine, abia la Las Bonitas... 
dintr-o conversaţie între nepotul dumneavoastră... 

Gura sergentului Martial începu să se contracteze - semn 
rău - apoi rosti, întrerupându-l pe domnul Martial: 


— Poftim... o conversaţie...? 

— Între domnul Jean de Kermor şi guvernator. Atunci am 
aflat de intenţia dumneavoastră de a debarca la Caicara... 

— Gândesc că nu suntem obligaţi să cerem permisiunea 
nimănui... răspunse bombănind semeţ sergentul. 

— A nimănui, fireşte, continuă domnul Miguel, hotărât să 
nu ia în seamă atitudinea ostilă, menită desigur să 
preîntâmpine propunerea sa. Dar, cunoscând scopul 
călătoriei dumneavoastră... 

— Unu!... bombăni sergentul Martial printre dinţi, ca şi 
cum ar fi numărat de câte ori va avea să răspundă 
binevoitorului geograf. 

— În ce condiţii nepotul dumneavoastră porneşte în 
căutarea colonelului de Kermor, tatăl său... 

— Doi!... rosti sergentul Martial. 

— Şi ştiind că aveţi intenţia să navigaţi pe Orinoco în sus, 
până la San-Fernando... 

— Trei!... bombăni sergentul Martial. 

— Vă întreb, de vreme ce colegii mei şi cu mine mergem în 
acelaşi loc, dacă n-ar fi mai potrivit, mai avantajos şi mai 
sigur totodată să facem drumul de la Caicara la San- 
Fernando împreună. 

Mai acceptabilă decât oferta domnului Miguel n-ar fi putut 
exista alta. Nu părea să existe vreun motiv de a o respinge. 
Alegând o pirogă de dimensiuni convenabile, cei cinci 
călători ar fi navigat cu siguranţă în condiţii mai favorabile. 

Sergentul Martial n-ar fi avut aşadar nici un motiv să se 
opună, totuşi, fără să ceară măcar părerea nepotului său, 
ca şi cum hotărârea fusese luată dinainte, răspunse tăios: 

— Suntem onoraţi, domnule, foarte onoraţi!... Propunerea 
dumneavoastră s-ar putea să fie avantajoasă, dar mai 
potrivită... nu... în ceea ce ne priveşte, cel puţin! 

— De ce ar fi nepotrivită?... întrebă domnul Miguel, destul 
de surprins că propunerea lui fusese socotită o necuviinţă. 

— E nepotrivită... fiindcă nu ni se potriveşte! replică 
sergentul. 


— Fără îndoială, aveţi motivele dumneavoastră pentru a 
răspunde astfel, domnule sergent, continuă domnul Miguel. 
Totuşi, faptul că doream să ne fim de ajutor unii altora 
merita un răspuns mai puţin jignitor... 

— Îmi pare rău... da... îmi pare rău... domnule... răspunse 
sergentul Martial care, fireşte, nu se mai afla la largul său, 
dar nu puteam decât să vă răspund cu un refuz... 

— Un refuz poate fi prezentat într-o anumită formă, şi nu 
recunosc în cel primit politeţea franceză... 

— Ei, domnule, răspunse bătrânul care începuse să se 
înfierbânte, aici nu-i vorba de politeţe... Dumneavoastră ne- 
aţi făcut o propunere... această propunere am motive să nu 
o accept, şi v-am spus-o cum mi-a venit... fără să răsucesc 
cuvintele... Şi dacă reîncepeţi... 

Atitudinea semeaţă pe care o luă domnul Miguel nu era de 
natură să-l calmeze pe sergentul Martial căruia nu-i trebuia 
mult ca să-şi piardă răbdarea. Atunci interveni Jean de 
Kermor zicând: 

— Domnule, vă rog să-l scuzaţi pe unchiul meu... Nu a avut 
intenţia să vă jignească... Propunerea dumneavoastră 
dovedeşte multă bunăvoință şi în orice altă situaţie am fi 
fost fericiţi să profităm de ea... Dar dorim să avem o 
ambarcaţie a noastră... de care să putem dispune oricând, 
după împrejurări... fiindcă s-ar putea ca informaţiile culese 
în timpul călătoriei să ne oblige să ne schimbăm itinerarul, 
să ne oprim într-un târguşor sau altul... Pe scurt, avem 
nevoie de libertate de mişcare... 

— Foarte bine, domnule de Kermor, răspunse domnul 
Miguel. Noi nu vrem să vă stânjenim câtuşi de puţin... şi, în 
ciuda răspunsului puţin prea... sec al unchiului 
dumneavoastră... 

— Al unui fost militar, domnule! zise sergentul Martial. 

— Mă rog!... Oricum, dacă prietenii mei şi cu mine putem 
să vă fim de oarecare folos în timpul călătoriei... 

— Vă mulţumesc în numele unchiului meu şi al meu 
personal, domnule, răspunse tânărul, şi la nevoie, credeţi- 


mă, n-o să ezităm să vă cerem ajutor. 

— Aţi auzit, domnule sergent?... spuse pe jumătate în 
glumă, pe jumătate în serios domnul Miguel. 

— Am auzit, domnule geograf, răspunse sergentul Martial 
morocănos, fiindcă nu voia să depună armele, în ciuda 
avansurilor făcute de domnul Miguel, în realitate un om 
dintre cei mai buni şi binevoitori. 

Domnul Miguel îi întinse atunci mâna lui Jean de Kermor, 
care i-o strânse cu prietenie - ceea ce făcu să ţâşnească din 
ochii violentului său unchi două fulgere însoţite de lungi 
bubuituri de tunet. 

Când sergentul Martial rămase singur cu tânărul, îi zise: 

— Ai văzut cum l-am tratat pe individul ăla...! 

— L-ai tratat rău şi ai greşit. 

— Am greşit? 

— Fără îndoială. 

— Eh... atât ar mai fi lipsit să consimt a împărţi piroga cu 
cei trei bolivarieni! 

— Ai făcut bine că ai refuzat, dar trebuia să o faci mai 
politicos, unchiule! 

— Nu aveam de ce să fiu politicos cu un indiscret... 

— Domnul Miguel n-a fost deloc indiscret, s-a dovedit 
foarte serviabil şi propunerea lui merita să fie acceptată... 
dacă ar fi putut să fie... Chiar respingând-o, ar fi trebuit să-i 
mulţumeşti cu cuvinte amabile. Cine ştie dacă el şi prietenii 
lui nu sunt indicaţi să ne înlesnească sarcina, datorită 
relaţiilor pe care le au desigur la San-Fernando, să ne ajute 
să-l regăseşti tu, dragă Martial, pe colonelul tău, iar eu, pe 
tata... 

— Va să zică... eu am greşit...? 

— Da, unchiule. 

— Şi tu ai dreptate...? 

— Da, unchiule. 

— Mulţumesc, nepoate! 

Pirogile de pe Orinoco mijlociu, cele mai mici, sunt făcute 
din arbori groşi, ca de pildă cachicamo, ale căror trunchiuri 


se scobesc. Cele mai mari, încheiate din scânduri potrivite, 
rotunjite pe părţile laterale, au în faţă prova boltită. 
Ambarcaţiile acestea, construite destul de solid, rezistă la 
uzura frecării de pragurile de nisip şi la şocul tragerii pe 
uscat când trebuie transportate dincolo de raudals de 
netrecut. 

În mijlocul lor se înalţă un catarg fixat cu un strai şi două 
vergi de care se fixează o velă pătrată, folosită pentru 
vântul din pupa. Un fel de pagaie, care serveşte de cârmă, e 
mânuită de căpitan. 

Partea dinainte a pirogii e descoperită de la catarg până la 
prova. Acolo stă ziua şi doarme noaptea echipajul, alcătuit 
de obicei din zece indieni, un căpitan şi nouă marinari. 

Partea dinapoi, de la piciorul catargului până în spate, în 
afară de locul rezervat timonierului, e acoperită cu un ruf, 
un fel de acoperiş din frunze de palmier fixate cu bambus, 
aşezat longitudinal. 

Acest ruf alcătuieşte cabina pirogii. Acolo se află şi 
cuşetele - simple esteras întinse pe scândura goală - şi 
ustensilele de bucătărie şi cele pentru masă, precum şi o 
mică maşină de gătit pentru prepararea alimentelor, vânat 
doborât pe loc şi peşte pescuit din apă. Poate fi împărţit în 
compartimente doar prin rogojini atârnate, fiindcă are o 
lungime doar de cinci, şase metri, întreaga ambarcaţie 
nedepăşind de la un cap la celălalt zece, unsprezece metri. 

Pirogile de pe Orinoco sunt cunoscute sub numele de 
falcas. Când vântul e prielnic, navighează cu ajutorul 
pânzelor, destul de încet dealtfel, fiindcă trebuie să înfrunte 
un curent uneori foarte repede, printre numeroasele insule 
cu care e presărat fluviul. Dacă nu bate vântul, înaintează 
fie pe mijlocul albiei fluviului, folosind gafa, fie de-a lungul 
malului, trase cu parâma. 

Gafa e deopotrivă palanca, o prăjină bifurcată, pe care o 
manevrează marinarii din faţă, şi garapato, un bambus solid 
cu cârlig, pe care îl mânuieşte căpitanul, în spate. 


Parâma se numeşte „espilla”, e răsucită din fibrele foarte 
elastice ale palmierului chiquichiqui, are o lungime de 
aproximativ o sută de picioare şi este atât de uşoară încât 
pluteşte pe suprafaţa apei. Espilla e dusă pe mal, legată de 
vreun trunchi sau de vreo rădăcină, apoi trasă de pe punte. 

Aşa e rânduită o falca, ambarcaţiunea cu care se 
navighează pe cursul mijlociu al fluviului; în plus dispune, 
pentru manevrarea espillei, de o barcă mică numită în 
limba indienilor curiare. 

Cu căpitanul unei astfel de pirogi trebuie să cadă la 
învoială călătorii, şi preţul afretării nu se socoteşte după 
distanţa de parcurs, ci după timpul cât le va sta ambarcaţia 
la dispoziţie. Suma stabilită se plăteşte pe zile. Nici nu s-ar 
putea altfel. Există într-adevăr o mulţime de pricini care fac 
ca navigația pe Orinoco să se efectueze uneori mai încet: 
creşterea apelor, furtunile, unghiul pantelor, dificultăţile 
tragerii pe uscat, impusă de capricioasele închideri ale 
şenalelor. Pentru un traseu care s-ar putea parcurge în trei 
săptămâni, e nevoie de încă o dată atâta timp când 
circumstanţele climaterice se schimbă. De aceea nici un 
căpitan nu s-ar învoi să transporte pasageri de la Caicara, 
fie la gura râului Meta, fie la San-Fernando într-un răstimp 
stabilit dinainte. În condiţiile acestea s-au dus aşadar 
tratativele cu indienii banivas, care au pus două pirogi la 
dispoziţia călătorilor. 

Domnul Miguel avu mână bună când alese un excelent 
cunoscător al fluviului. Era un indian pe nume Martos, om 
la patruzeci de ani, energic, voinic, inteligent, care îşi lua 
răspunderea pentru echipajul său format din nouă indigeni 
solizi, foarte familiarizați cu mânuirea acelor palanca, 
garapato şi espilla. Preţul pe care îl ceru pentru o zi era 
mare, fără îndoială, dar cine mai ţinea seama de aşa ceva 
când era vorba de rezolvarea problemei Guaviare-Orinoco- 
Atabapo...! 

S-ar putea spune că şi alegerea făcută de Jean de Kermor 
şi de sergentul Martial nu rămânea mai prejos - tot nouă 


indieni banivas, sub conducerea unui metis, jumătate 
indian, jumătate spaniol, care avea bune recomandări. 
Metisul se numea Valdez şi, dacă pasagerii lui şi-ar fi 
continuat drumul dincolo de San-Fernando, pe cursul 
superior al Orinoco-ului, pe care el îl mai parcursese în 
parte, rămânea bucuros la dispoziţia lor. Dar chestiunea 
aceasta urma să se rezolve mai târziu, în funcţie de 
informaţiile pe care aveau să le culeagă la San-Fernando în 
legătură cu colonelul. 

Cele două falcas aveau nume ciudate: cea a domnilor 
Miguel, Felipe şi Varinas se numea Maripare, după 
denumirea uneia dintre numeroasele insule ale Orinoco- 
ului. Aceeaşi sursă de inspiraţie dăduse numele şi pirogii 
sergentului Martial şi a nepotului său căreia îi zicea 
Gallinetta. Amândouă aveau castelatura albă, dar coca 
neagră dintr-un capăt la altul. 

E de la sine înţeles că pirogile navigau împreună, că nici 
una nu ţinea la cinstea de a o lăsa pe cealaltă în urmă. 
Orinoco nu e Mississippi, ambarcaţiile falcas nu sunt 
steamboat-uri şi n-avea nici un rost să se ia la întrecere sau 
să caute să deţină recordul de viteză. Mai mult, în orice 
clipă puteau fi atacați de indienii din savanele de pe mal şi, 
cu cât erau mai numeroşi cei de pe ambarcaţii, cu atât îi 
ţineau mai bine la distanţă. 

Maripare şi Gallinetta ar fi fost gata de plecare încă 
decuseară, dacă n-ar fi trebuit să se facă aprovizionarea. 
Negustorii din Caicara puteau să furnizeze tot ceea ce era 
necesar pentru o navigare de câteva săptămâni, cât făceau 
până la San-Fernando, unde exista posibilitatea unei noi 
aprovizionări. Aveau de toate de vânzare, conserve, 
îmbrăcăminte, muniții, ustensile de pescuit, de vânat, şi se 
dedau bucuroşi la astfel de tranzacţii cu condiţia să li se 
plătească în piaştri. 

Desigur, călătorii de pe Orinoco se pot bizui pe vânatul 
atât de bogat de pe maluri şi pe peştii care mişună în apele 
lui. Pe de o parte domnul Miguel era un vânător iscusit; pe 


de altă parte sergentul Martial mânuia cu dibăcie carabina. 
Chiar puşca uşoară a lui Jean de Kermor nu rămânea 
inactivă şi inutilă în mâinile lui. Dar nu poţi trăi doar din 
vânat şi pescuit. Trebuie să încarci pe bord ceai, zahăr, 
carne uscată, conserve de legume, făină de manioc, care 
înlocuieşte făina de mălai sau de grâu, apoi butoiaşe cu 
rachiu de melasă şi aguardiente. În privinţa combustibilului, 
pădurile de pe maluri nu aveau să lase să trândăvească 
maşinile de gătit ale pirogilor. În sfârşit, împotriva frigului, 
sau mai curând a umezelii, era uşor să-ţi procuri păturile 
acelea de lână care se vând de obicei în toate târguşoarele 
venezuelene. 

Şi totuşi au pierdut câteva zile cu diversele cumpărături. 
Dar nu aveau de ce să le pară rău de întârziere. Timp de 
patruzeci şi opt de ore vremea a fost nespus de rea. Caicara 
a fost bântuită de o furtună extrem de violentă căreia 
indienii îi spun chubasco. Venea dinspre sud-vest, cu ploi 
torențiale care făcură să crească apele fluviului. 

Sergentul Martial şi nepotul său văzură astfel, înainte de a 
pomi la drum, de ce greutăţi se lovesc cei ce navighează pe 
Orinoco. Ambarcaţiile falcas n-ar fi putut nici să urce în 
susul curentului, devenit mai puternic din pricina creşterii 
apelor, nici să reziste vântului care le era împotrivă. Fără 
îndoială că ar fi fost nevoite să se întoarcă la Caicara, poate 
chiar cu avarii grave. 

Domnii Miguel, Felipe şi Varinas priviră cu înţelepciune 
capriciile timpului. Nu erau deosebit de grăbiţi. Ce 
importanţă avea dacă li se prelungea călătoria cu câteva 
săptămâni? Sergentul Martial, dimpotrivă, fierbea de 
mânie, bombănea, blestema creşterea apelor, înjura furtuna 
în franceză şi în spaniolă, aşa că Jean era nevoit să intervină 
pentru a-l calma. 

— Nu-i destul să fii curajos, dragă unchiule, îi tot spunea 
el, trebuie să ai şi un car de răbdare, că o să fim puşi la 
multe încercări... 


— Am eu răbdare destulă, Jean, dar blestematul ăsta de 
Orinoco de ce nu se arată mai binevoitor la început? 

— Gândegşte-te, unchiule!... Nu-i mai bine să-şi arate 
bunăvoința la sfârşit?... Cine ştie dacă nu vom fi nevoiţi să 
mergem până la izvoare...? 

— Da... cine ştie, murmură sergentul Martial, şi cine ştie 
ce ne aşteaptă acolo...! 

În ziua de 20, chubasco îşi domoli simţitor furia, iar vântul 
începu să bată către nord. Dacă navigau în direcţia aceea, 
pirogile se puteau folosi de el. În acelaşi timp, apele 
scăzuseră şi fluviul reintră în albia lui. Căpitanii Martos şi 
Valdez spuseră că ar putea pleca a doua zi dimineaţă, ceva 
mai târziu. 

Şi, într-adevăr, plecarea avu loc în condiţii foarte 
favorabile. Către ora zece, locuitorii târguşorului se 
adunară pe mal. În vârful catargului fiecărei pirogi flutura 
pavilionul Venezuelei. Domnii Miguel, Felipe şi Varinas 
stăteau la prova ambarcaţiei Maripare şi răspundeau cu 
saluturi la aclamaţiile indigenilor. 

Apoi domnul Miguel se întoarse către Gallinetta: 

— Drum bun, domnule sergent! strigă el voios. 

— Drum bun, domnule, răspunse fostul soldat, fiindcă, 
dacă e bun pentru dumneavoastră... 

— Va fi bun pentru toţi, completă domnul Miguel, de 
vreme ce îl facem împreună! 

Cele două palancas se opintiră în taluz, pânzele fură 
ridicate în întregime şi, purtate de o briză plăcută, 
ambarcaţiile se îndreptară spre mijlocul fluviului, însoţite 
de vuietul ultimelor ovaţii. 

VI DIN INSULĂ ÎN INSULĂ. 

Navigarea pe cursul mijlociu al lui Orinoco începuse. Câte 
ore nesfârşite, câte zile monotone aveau să petreacă la 
bordul pirogilor! Apoi, câte pricini de întârziere pe un fluviu 
care, în realitate, nu e deloc potrivit pentru o navigare 
rapidă! Pentru domnul Miguel şi tovarăşii lui, fireşte, nu 
putea fi vorba de monotonie. Până să ajungă la confluenţa 


râurilor Guaviare şi Atabapo, vor activa ca geografi, vor 
completa cercetarea hidrografică a lui Orinoco, vor studia 
aşezarea afluenților săi, nu mai puţin numeroşi ca insulele 
sale, vor determina poziţia fiecărui raudal, vor rectifica, în 
sfârşit, erorile care mai viciau încă harta acelor ţinuturi. 
Timpul trece repede pentru savanții... dornici de a şti mai 
mult! 

Poate că era regretabil că sergentul Martial nu se învoise 
să întreprindă călătoria într-o singură ambarcaţie, fiindcă 
orele n-ar mai fi părut atunci interminabile. Dar, în privinţa 
aceasta, intransigenţa unchiului fusese absolută şi, dealtfel, 
nepotul nu intervenise deloc, ca şi când aşa se impunea. 

Tânărul trebui să se mulţumească a citi şi reciti opera 
compatriotului său, atât de precisă, în fond, în tot ceea ce 
privea Orinoco, încât nici n-ar fi putut găsi un ghid mai bun 
decât respectivul călător francez. 

Când Maripare şi Gallinetta ajunseră la mijlocul fluviului, 
se văzură acele cerros care sunt presărate ca nişte cocoaşe 
pe întinderea câmpiilor învecinate. Pe la ora unsprezece 
dimineaţa se zări pe malul stâng o îngrămădire de colibe la 
poalele colinelor de granit. Era satul Cabruta, alcătuit din 
vreo cincizeci de colibe de paie; cât despre numărul 
locuitorilor, se poate afla cu aproximaţie înmulţind cifra de 
mai sus cu opt. Acolo metişii luaseră locul indienilor 
guamos, acum împrăştiaţi, indigeni a căror piele e mai albă 
decât cea a mulatrilor. Totuşi, fiind sezonul ploilor, 
sergentul Martial şi Jean de Kermor putură să vadă 
oarecum de aproape câţiva guamos, care vin în această 
epocă la pescuit, în bărcile lor din coajă de copac. 

Căpitanul pirogii Gallinetta vorbea spaniola. Jean de 
Kermor îi puse aşadar o mulţime de întrebări la care Valdez 
răspundea cu plăcere. Seara, când falca se apropie de 
malul drept, Valdez îi spuse tânărului: 

— lată Capuchino, o veche misiune părăsită de mult. 

— Ai de gând să opreşti acolo, Valdez?... întrebă Jean. 


— N-am încotro, fiindcă briză încetează odată cu căderea 
nopţii. Dealtfel, pe Orinoco nu se navighează decât ziua, din 
prevedere, fiindcă şenalele se schimbă des şi trebuie 
neapărat să vezi bine ca să ştii pe unde să o iei. 

De fapt, marinarii au obiceiul să lege în fiecare seară nava 
la malul fluviului sau al unei insule. Şi Maripare a tras de-a 
lungul malului râpos al aşezării Capuchino. După cină, la 
care mâncară câţiva peşti din specia dorades, cumpăraţi de 
la pescarii din Cabruta, călătorii de pe pirogi dormiră somn 
greu. 

Briza, aşa cum prezisese căpitanul Valdez, încetase de 
cum se înnoptase, dar începu să bată din nou încă din zori, 
tot spre nord-est. Pânzele fură aşadar ridicate şi cele două 
falcas, cu vântul în spate, urcară în susul fluviului fără să 
întâmpine greutăţi. 

În faţa lui Capuchino se deschidea gura unui braţ al lui 
Apure, numit Apurito. Delta afluentului acesta important 
apăru abia după două ore. Pe el înainta Simon-Bolivar, după 
ce părăsise Caicara, străbătând ţinutul Columbiei care se 
mărginea, la vest, cu Anzii. 

În legătură cu acest afluent, domnul Miguel îi întrebă pe 
tovarăşii lui de drum de ce n-ar fi, în fond, Apure mai 
degrabă Orinoco decât Atabapo sau Guaviare. 

— Ei, asta-i bună!... ripostă domnul Felipe. Apure poate fi 
oare altceva decât afluentul unui fluviu care are aici o 
lăţime de aproape trei mii de metri...? 

— Iar apele lui sunt tulburi şi albicioase, pe când acestea, 
de la Ciudad-Bolivar încoace, sunt limpezi şi curate!... 
exclamă domnul Varinas. 

— De acord, zise domnul Miguel zâmbind, să-l scoatem pe 
Apure din competiţie. Vom găsi destui alţi concurenţi în 
drumul nostru. 

Domnul Miguel ar fi putut răspunde că, în orice caz, Apure 
trece prin llanos mai bogate decât cele ale lui Orinoco şi că 
pare să-l continue într-adevăr spre vest, pe când celălalt 
curs de apă face un unghi în locul respectiv şi vine din sud, 


de la San-Fernando. Vasul cu aburi, care nu se poate 
aventura în amonte de vărsarea lui, îl parcurge pe o 
distanţă de cinci sute de kilometri, până aproape de 
Palmirito. Pe drept cuvânt a fost numit „fluviul din llanos”, 
fluviul vastelor suprafeţe propice tuturor culturilor, atât de 
potrivite pentru creşterea vitelor, şi care cuprinde cea mai 
robustă şi mai harnică populaţie din Venezuela centrală. 

Se cuvine de asemenea să menţionăm - şi Jean a putut 
constata cu propriii săi ochi - că mişună caimanii sub apele 
lui opace, care le îngăduie să se apropie mai uşor de pradă. 
Câteva din şopârlele astea monstruoase s-au zbenguit doar 
la o distanţă de câteva picioare de Gallinetta. Aceşti giganţi 
din specia crocodililor, lungi de peste şase metri, sunt 
numeroşi în afluenții fluviului Orinoco, cei din râurile din 
llanos având dimensiuni mult mai mici. 

Răspunzând unei întrebări pusă de Jean, căpitanul Valdez 
spuse: 

— Nu toate lighioanele acestea sunt primejdioase, unele 
dintre ele - ca cele numite bavas, de pildă - nu-i atacă nici 
măcar pe cei care se scaldă. Dar cebados, adică cei care au 
apucat să guste din carne de om, s-ar năpusti până şi pe 
ambarcaţiune, doar să te înghită...! 

— Numai să vină! izbucni sergentul Martial. 

— Nu... să nu vină, unchiule! zise Jean arătând spre o 
dihanie enormă ale cărei fălci colosale se deschideau şi se 
închideau cu zgomot mare. 

Dealtfel, nu numai crocodilii mişună prin apele fluviului 
Orinoco şi ale afluenților săi. Mai sunt şi caribii, peşti atât 
de puternici încât frâng dintr-o dată cele mai solide cârlige 
de pescuit; numele lor vine de la caraibe, care înseamnă 
canibali acvatici. Apoi mai trebuie să te fereşti de calcani şi 
de ţiparii electrici, de gimnoţii numiţi trembladors. Dotaţi 
cu un aparat destul de complicat, îi omoară pe ceilalţi peşti 
prin descărcări electrice pe care omul nu le suportă fără 
urmări grave. 


În ziua aceea cele două falcas trecură pe lângă câteva 
insule de-a lungul cărora curentul era mai repede şi, o dată 
sau de două ori, trebuiră să se folosească de espilla, pe care 
o legară de nişte solide rădăcini de arbori. 

În dreptul insulei Verija de Mono, toată numai munţi 
aproape de nepătruns, la bordul lui Maripare se auziră 
răsunând mai multe focuri de armă. Vreo şase rațe căzură 
pe suprafaţa fluviului. Domnul Miguel şi prietenii săi se 
dovediseră buni ochitori. 

Peste puţin timp o curiare se apropie de Gallinetta. 

— Pentru a mai schimba felurile de mâncare! zise domnul 
Miguel, oferindu-le o pereche de rațe. 

Jean de Kermor îi mulţumi, iar sergentul Martial mormăi 
ceva care aducea a mulţumire. 

După ce îl întrebă pe tânăr cum a dus-o în cele două zile 
de navigaţie şi primi un răspuns satisfăcător din toate 
punctele de vedere, domnul Miguel le spuse bună seara 
atât nepotului cât şi unchiului, şi curiare îl transportă înapoi 
la piroga sa. 

La căderea nopţii cele două falcas aruncară parâmele pe 
insula Pajaral, malul drept al fluviului fund presărat cu 
stânci pe care domnul Chaffanjon a descoperit numeroase 
inscripţii făcute cu cuțitul de negustorii care străbat 
această parte a fluviului. 

Cinară cu poftă. Rațele, pregătite de sergentul Martial, 
care se pricepea la gătit ca un cantinier de regiment, aveau 
carnea gustoasă şi înmiresmată, mult mai bună decât aceea 
a speciilor europene. La ora nouă se culcară, sau, cel puţin, 
tânărul se duse să se întindă pe estera în partea rufului 
care îi servea de cameră, iar unchiul său, care nu-şi părăsea 
obiceiurile, veni, plin de grijă, să-l acopere cu plasa 
destinată a-l feri de tânţari. 

Precauţia aceasta nu era deloc inutilă! Câţi tânţari, şi ce 
fel de tânţari! Domnul Chaffanjon, după părerea 
sergentului Martial, nu exagera deloc când declara că „e 
poate cea mai mare dificultate pe care o întâmpini într-o 


călătorie pe Orinoco”. Miliarde de ace veninoase te înţeapă 
fară încetare şi înţepăturile lor produc o inflamație 
dureroasă chiar şi după cincisprezece zile, ajungând să 
provoace şi febră mare. 

De aceea potrivea unchiul atât de bine plasa protectoare 
în jurul culcuşului nepotului! Apoi, cum mai pufăia din pipă 
ca să alunge pentru moment teribilele insecte! Şi cu ce 
lovituri de palmă energice le strivea pe cele care încercau 
să se strecoare prin îndoiturile nu prea bine închise! 

— Dragă Martial, ai să-ţi scrânteşti mâna... îi tot spunea 
Jean, în zadar îţi dai atâta osteneală!... Nimic nu mă 
împiedică să dorm... 

— Nu, răspundea fostul soldat, nu, vreau ca nici o 
gânganie de aceasta îngrozitoare să nu-ţi bâzâie pe la 
urechi. 

Şi îşi continua manevrele până nu mai auzea nici un bâzâit 
suspect. Apoi, după ce se încredința că Jean a adormit, se 
ducea să se culce şi el. În ceea ce-l privea, puţin îi păsa de 
atacurile tânţarilor. Dar, deşi zicea că are pielea prea 
tabăcită ca să sufere, adevărul e că era pişcat ca vai de el şi 
se scărpina de zguduia piroga. 

A doua zi, dezlegarea ambarcaţiilor şi pornirea cu ajutorul 
pânzelor. Vântul era favorabil, dar intermitent, ce-i drept. 
Nori grei, umflaţi, acopereau cerul la o înălţime nu prea 
mare. Ploaia cădea în averse violente, aşadar călătorii 
trebuiră să rămână sub ruf. 

În primul rând aveau de ţinut piept unor curenţi destul de 
puternici, albia fluviului fiind îngustată de un baraj de 
insule mici. A fost chiar absolut necesar să se apropie de 
malul stâng, unde rezistenţa apei era mai mică. 

Malul acesta semăna cu o mocirlă, în care se încâlceau 
canale şi bălți. De la gura râului Apurito până la gura râului 
Arauca, pe o distanţă de două sute de kilometri, nu-şi 
schimba aspectul. Era o regiune năpădită de rațe sălbatice. 
Se vedeau zburând pe deasupra câmpiilor, pătând spaţiul 
cu mii de puncte negre. 


— Dacă sunt tot atât de numeroase ca ţânţarii, cel puţin 
nu sunt la fel de nesuferite! exclamă sergentul Martial. Şi 
unde mai pui că se şi mănâncă! 

Nici nu se putea o comparaţie mai potrivită. Ceea ce nu 
face însă plauzibilă întâmplarea relatată de Elisee Reclus, 
după Cari Sachs. Se spune, afirmă acesta, că un regiment 
de cavalerie, cantonat în apropierea unei lagune din 
respectiva regiune, s-a hrănit numai cu rațe sălbatice timp 
de cincisprezece zile, şi nu s-a constatat o micşorare 
evidentă a numărului lor pe canalele învecinate. 

Vânătorii de pe Gallinetta şi Maripare - nu mai puţin decât 
regimentul de cavalerie respectiv - n-au diminuat în mod 
evident legiunile de zburătoare. Se mulţumiră să doboare 
câteva zeci, pe care bărcile mici, curiares, le culeseră de pe 
firul apei. Tânărul nimeri de mai multe ori în plin, spre 
imensa satisfacţie a sergentului Martial, şi cum acesta îşi 
spunea că unei politeţi îi răspunzi cu alta, le trimise 
domnului Miguel şi tovarăşilor săi, care îşi şi făcuseră mari 
provizii, o parte din vânatul său. Fără îndoială, nu voia să le 
rămână dator cu nimic. 

În ziua aceea căpitanii pirogilor au dat dovadă de o 
neîndoielnică iscusinţă, prin felul cum s-au priceput să 
ocolească stâncile colţuroase. Ciocnirea cu vreuna dintre 
ele ar fi însemnat distrugerea ambarcaţiei în mijlocul apelor 
umflate de ploi. Şi nu numai această manevră cerea o 
siguranţă perfectă în mânuirea vâslei scurte din spate, dar 
şi îndepărtarea trunchiurilor de copaci în derivă, pentru a 
evita vreo izbitură. Copacii se desprinseseră din insula 
Zamuro, care începuse de câţiva ani să se fărâme. Călătorii 
de pe pirogi au constatat că, roasă de infiltraţii, respectiva 
insulă era pe punctul să dispară cu totul. 

Cele două falcas traseră pentru popasul de noapte la 
capătul din amonte al insulei Casimirito. Acolo găsiră un 
adăpost destul de bun pentru a le feri de vijelia care se 
dezlănţuise cu o furie nemaipomenită. Câteva colibe 
părăsite, pe care le foloseau de obicei pescuitorii de broaşte 


țestoase, le asigurau călătorilor un adăpost mai sigur decât 
ruful. E vorba de călătorii de pe Maripare fiindcă cei de pe 
Gallinetta nu coborâră pe pământ, deşi fuseseră poftiţi. 

Dealtfel, poate nici nu era prea prudent să pui piciorul pe 
insula Casimirito unde trăiesc maimuțe şi puma şi jaguari. 
Din fericire furtuna obligă sălbăticiunile să rămână în 
văgăunile lor, fiindcă nu atacară colibele. E drept însă că, 
printre rafale, în momentele de acalmie, răsunau anumite 
răgete şi unele vociferări zgomotoase ale acelor maimuțe, 
demne de calificativul de urlătoare, cu care le-au gratificat 
naturaliştii. 

A doua zi, cerul avu un aspect mai bun. Norii coborâseră 
în cursul nopţii. După ploaia cu picături mari, formată în 
zonele mai înalte, urmă o ploaie măruntă, mai mult apă 
pulverizată, care încetă odată cu ivirea zorilor. Soarele 
apărea din când în când, iar briza, care bătea consecvent 
dinspre nord-est, îngădui celor două falcas să ridice 
pânzele, - fluviul făcând o cotitură spre vest până la Buena 
Vista, înainte de a o lua spre sud. 

Albia fluviului Orinoco, acum mult mai largă, oferea o 
privelişte care nu putea să nu-i uimească pe Jean de 
Kermor şi pe sergentul Martial, în calitatea lor de locuitori 
ai oraşului Nantes. De aceea sergentul Martial nici nu se 
putu abţine de a spune: 

— Ei, nepoate, ia te uită unde suntem noi astăzi... 

Tânărul ieşi de sub ruf şi se postă în partea din faţă a 
ambarcaţiei, a cărei pânză umflată de vânt se boltea înapoia 
lui. Aerul fiind foarte curat, se vedeau orizonturile largi ale 
întinselor llanos. 

Sergentul Martial adăugă: 

— Oare să ne fi întors în scumpa noastră Bretagne...? 

— Înţeleg ce vrei să spui, răspunse Jean. Aici Orinoco 
seamănă cu Loire... 

— Da, Jean, cu Loire a noastră, dinainte şi de după 
Nantes!... Uită-te la bancurile acelea de nisip galben!... 
Dacă ar naviga între ele vreo şase şlepuri unul după altul, 


cu pânzele lor mari, pătrate, aş crede că vom ajunge la 
Saint-Florent sau la Mauves! 

— Ai dreptate, dragă Martial, asemănarea e izbitoare. 
Totuşi, câmpiile acestea vaste care se întind dincolo de cele 
două maluri mi-amintesc mai curând de pajiştile Loirei 
inferioare, de pe la Pellerin sau de pe la Paimboeuf... 

— Într-adevăr, nepoate, aşa e, parcă m-aştept să apară 
vaporul cu aburi de la Saint-Nazaire - piroscaful, cum îi zic 
pe acolo, un cuvânt care vine din greacă, se pare, şi pe care 
nu l-am putut niciodată pricepe! 

— Ei, dacă apare piroscaful, răspunse tânărul zâmbind, n- 
o să-l luăm, unchiule... îl lăsăm să treacă... Acum Nantes e 
acolo unde e tatăl meu... nu-i aşa...? 

— Da... acolo unde e viteazul meu colonel, şi după ce-l vom 
găsi, după ce va şti că nu mai e singur pe lume, ei bine... va 
cobori pe fluviu în pirogă împreună cu noi... apoi pe 
Bolivar... apoi va lua împreună cu noi vaporul către Saint- 
Nazaire... de data aceasta se va întoarce desigur în 
Franţa... 

— Să dea Dumnezeu! murmură Jean. 

Şi, în timp ce rostea aceste cuvinte, stătea cu privirea 
pierdută, în amonte de fluviu, către cerros, ale căror siluete 
se profilau în depărtare, la sud-est. 

Apoi, revenind la observaţia, dealtfel foarte justă, a 
sergentului Martial relativ la asemănarea Loirei cu Orinoco 
în această parte a cursului său spuse: 

— Dar ceea ce se poate găsi aici, în anumite perioade, pe 
plajele de nisip nu se găseşte nici pe cursul superior al 
Loirei, nici pe cel inferior... 

— Ce anume...? 

— Broaştele țestoase care, în fiecare an, pe la mijlocul lui 
martie, vin să-şi depună ouăle şi să le îngroape. 

— Oh... broaşte țestoase aici...! 

— Cu miile, iar rio acela pe care-l vezi pe malul drept, 
înainte de a se numi rio Chaffanjon, se numea rio Tortuga. 


— Dacă se numea rio Iortuga, desigur, avea de ce se numi 
aşa... Totuşi, până aici, nu văd... 

— Mai aşteaptă puţin, unchiule Martial, şi, cu toate că 
timpul ouatului a trecut, vei vedea atâtea broaşte țestoase... 
că nici n-are să-ţi vină a crede... 

— Păi, dacă nu mai ouă, nu ne vom putea desfăta cu ouăle 
lor, care, după câte am auzit, sunt excelente... 

— Excelente, într-adevăr, şi chiar carnea animalului e la fel 
de gustoasă. Sunt sigur că Valdez, căpitanul nostru, va 
prinde una pentru a o pune în oală... 

— O supă de broască ţestoasă!... exclamă sergentul. 

— Da, şi de data aceasta nu va fi făcută, ca în Franţa, din 
căpăţână de vițel... 

— Nici nu merita osteneala să vii atât de departe pentru a 
mânca doar o simplă mâncare cu carne! răspunse sergentul 
Martial. 

Tânărul nu se înşelase când spusese că pirogile se 
apropiau de plajele unde prezenţa broaştelor țestoase îi 
atrăgea pe indienii din ţinuturile învecinate. Acum indigenii 
nu apăreau decât în sezoanele de pescuit, dar altădată se 
instalau acolo cu duiumul. Triburile taparitos, panares, 
yaruros, guamos, mapoyos se războiau cu înverşunare ca să 
pună stăpânire pe plaje. Acolo, înaintea lor, fireşte, locuia 
tribul otomacos, acum împrăştiat prin părţile de vest. După 
relatările lui Humboldt, aceşti indieni, care pretindeau a fi 
descendenţii unor oameni de piatră, erau vajnici în jocul cu 
mingea, un fel de jeu de paume10, mult mai îndemânatici 
decât acei basci, de rasă europeană, care pătrunseseră în 
Venezuela. 

După-amiază, cele două falcas întâmpinară o sumedenie 
de greutăţi în privinţa navigării, iar echipajele lor făcură 
eforturi istovitoare. Curentul devenise înspăimântător de 
repede în partea aceea a albiei fluviului, îngustată 
considerabil de înaintarea în apă a bancurilor de nisip. 

Cerul clocotea, atmosfera era încărcată de electricitate, 
dinspre sud se auzeau căzând trăsnete. O furtună grea se 


ridica din partea opusă vântului. Briza încetă în curând să 
mai sufle, abia se simțeau din când în când unele adieri. 

În aceste condiţii se impunea, din prudenţă, căutarea unui 
adăpost, fiindcă nu se ştie niciodată ce aduc furtunile de pe 
Orinoco şi dacă nu provoacă violente perturbații 
atmosferice. Luntraşii se grăbesc în astfel de împrejurări să 
se adăpostească în vreun golf mic, ale cărui maluri înalte îi 
feresc de rafale. 

Din nefericire, partea aceea a fluviului nu oferea nici un 
refugiu potrivit. Câmpiile, llanos, se întindeau de fiecare 
parte cât vedeai cu ochii, numai pajişti imense, fără un 
arbore, pe suprafaţa cărora uraganul trecea ca un tăvălug, 
neîntâlnind nici un obstacol. 

Domnul Miguel se simţi îndemnat să afle de la căpitanul 
Martos ce avea de gând să facă. Îl întrebă aşadar dacă nu 
va fi nevoit să stea ancorat în albia fluviului până a doua zi. 

— Ar fi primejdios, răspunse Martos. Ancora noastră n-ar 
rezista în locul acesta... Am fi aruncaţi pe nisip, rostogoliţi, 
făcuţi bucățele... 

— Atunci, ce ai hotărât...? 

— Vom încerca să ajungem la cel mai apropiat sat în 
amonte, iar dacă nu va fi cu putinţă, vom cobori din nou la 
Casimirito, insula lângă care am tras azi-noapte. 

— Şi satul cum se numeşte...? 

— Buena Vista, pe malul stâng. 

Manevra aceasta era în realitate atât de indicată, încât, 
fără a se fi înţeles dinainte cu căpitanul de pe Maripare, 
Valdez şi luase direcţia câtre respectivul sat. 

Pânzele dezumflate atârnau de-a lungul catargului. 
Marinarii le coborâră cu totul, ca să nu le expună vântului. 
Poate că, în fond, furtuna nu va izbucni până într-o oră, 
două. Norii, vineţii, păreau ţintuiţi de orizont, la sud. 

— Urâtă vreme! zise sergentul Martial adresându-se 
căpitanului de pe Gallinetta. 

— Da, urâtă, răspunse Valdez, dar o să încercăm să i-o 
luăm înainte. 


Cele două pirogi se găseau atunci la travers una de 
cealaltă, la o depărtare de vreo cincizeci de picioare, nu mai 
mult. Lungile prâjini bifurcate, folosite drept cange, fură 
proptite în marginea bancurilor. Pe scurt, trudă multă şi 
izbândă puţină, fiindcă rezistau cu greu forţei curentului. 
Dar nu exista nici o posibilitate de a proceda altfel. 
Principalul era să se apropie de malul stâng al fluviului, de- 
a lungul căruia puteau să înainteze cu ajutorul funiei 
espilla. 

Operația aceasta dură o oră, care păru nesfârşită. De câte 
ori nu s-au temut că pirogile vor trebui să ancoreze, că vor 
fi târâte în aval şi, poate, aruncate pe cine ştie ce stânci! În 
sfârşit, datorită dibăciei căpitanilor şi forţei marinarilor, 
cărora domnii Miguel, Felipe şi Varinas, pe de o parte, 
sergentul Martial şi Jean, pe de alta, le-au venit în ajutor, 
cele două amabarcaţii acostară pe malul stâng, fără să fi 
schimbat prea mult direcţia în timpul traversării fluviului. 

Acolo trebuiră să se folosească de espilla, dar, cel puţin, 
chiar dacă depuneau mari eforturi, erau siguri că nu vor fi 
târâţi în aval. 

La propunerea lui Valdez, pirogile fură legate una în 
spatele celeilalte, iar cele două echipaje se uniră pentru a le 
trage cu espilla de-a lungul malului. Când configuraţia 
malului le permitea, debarcau şi remorcau ambarcaţiile pe 
care pagaia, vâslă scurtă a timonierului, le menținea pe 
drumul cel bun. Când malul nu putea fi străbătut cu 
piciorul, transportau espilla la o distanţă de vreo patruzeci 
de metri înainte şi o legau de o stâncă sau de un trunchi. 
Apoi marinarii se întorceau la bordul lui Maripare şi 
trăgeau toţi deodată. 

Aşa trecură pe lângă insulele Seiba, Cururuparo şi 
Estillero, apoi, ceva mai târziu, pe lângă insula Posso 
Redondo, mai apropiată de malul drept. 

Între timp furtuna urca spre zenit. Întregul orizont 
meridional era brăzdat de fulgere neînchipuit de dese. 
Trăsnetele, însoţite de bubuituri intense, nu mai încetau. 


Din fericire, pe la ora opt seara, când furtuna se dezlănţui 
cu aprige pale de vânt şi de ploaie pe malul stâng al 
Orinoco-ului, cele două pirogi se aflau în siguranţă la 
poalele satului Buena Vista. 

VII ÎNTRE BUENA VISTA ŞI URBANA. 

Noaptea se petrecură dezastre mari. Stricăciunile 
pricinuite de violenţa furtunii se întindeau pe o arie de 
aproximativ cincisprezece kilometri, până la gura râului 
Arauca. Dovada o avură a doua zi, 26 august, când văzură 
fărâmături de tot felul cărate de fluviu, ale cărui ape, de 
obicei atât de limpezi, căpătaseră o nuanţă pământie. Dacă 
cele două pirogi nu s-ar fi adăpostit în portul acela mic, 
dacă ar fi fost surprinse în mijlocul fluviului Orinoco, n-ar 
mai fi rămas din ele decât nişte carcase informe. Echipajele 
şi pasagerii ar fi pierit, fără să fi existat o posibilitate de a le 
veni în ajutor. 

Din fericire, Buena Vista a fost cruţată de nenorociri, 
diagonala lui chubasco stabilindu-se mai spre vest. 

Buena Vista e aşezată pe partea laterală a unei insule care 
se prelungeşte cu vaste bancuri de nisip în sezonul secetos 
şi pe care creşterea apelor fluviului o micşorează 
considerabil în sezonul ploilor. 

Faptul acesta le-a îngăduit ambarcaţiilor Gallinetta şi 
Maripare să ajungă până la marginea satului. 

Sat?... Nu-i decât o îngrămădire de câteva colibe în care 
pot locui o sută cincizeci, două sute de indieni. Aceştia vin 
acolo numai ca să strângă ouă de broaşte țestoase din care 
scot un ulei care se găseşte în mod curent de vânzare în 
pieţele venezuelene. Aşadar, în august satul e aproape 
părăsit, fiindcă ouatul încetează pe la jumătatea lunii mai. 
Nu mai erau în Buena Vista decât vreo şase, şapte indieni 
care trăiau din pescuit şi din vânat, prin urmare nu de la ei 
se puteau aproviziona pirogile, dacă ar fi avut nevoie. Dar 
proviziile lor nu se terminaseră, le ajungeau până în 
târguşorul Urbana, unde puteau uşor să facă rost de altele. 


Important era că pirogile nu suferiseră de pe urma 
furtunii violente. 

Dealtfel, la sfatul marinarilor, călătorii au acceptat să 
debarce în timpul nopţii. O familie de indigeni, care locuiau 
într-o colibă destul de curată, se oferi să-i găzduiască. 
Indienii aceştia făceau parte din tribul yaruros, socotit pe 
vremuri unul dintre cele mai însemnate de prin părţile 
locului, şi, spre deosebire de semenii lor, rămâneau în 
Buena Vista chiar şi după perioada ouatului. 

Familia aceasta se compunea din soţ - un om vânjos, 
îmbrăcat în guayaco şi înfăşurat peste coapse cu pânza 
tradiţională - soţie, îmbrăcată în cunoscuta cămaşă lungă 
indiană, tânără încă, mică de statură, bine făcută, şi o fată 
de doisprezece ani, la fel de aprigă ca şi mamă-sa. Indienii 
fură totuşi impresionați de darurile primite de la oaspeţi - 
rachiu de melasă şi ţigări pentru bărbat, mărgele de sticlă 
şi o oglindă mică pentru mamă şi fiică. Fleacurile acestea 
sunt foarte apreciate de indigenii din Venezuela. 

Coliba nu avea ca mobilier decât nişte hamace atârnate de 
bambugşii acoperişului şi trei ori patru coşuri din acelea 
numite canastos în care indienii îşi ţin îmbrăcămintea şi 
ustensilele cele mai bune. 

Oricare ar fi fost sentimentele sergentului Martial, trebui 
să împartă cu cei de pe Maripare locuinţa ospitalierelor 
gazde, fiindcă nepotul său şi el n-ar fi primit în nici o altă 
colibă adăpost. Domnul Miguel fu amabil cu cei doi francezi, 
mai mult chiar decât colegii săi. Jean de Kermor, deşi avu o 
comportare rezervată, pe care i-o impuneau dealtfel 
privirile amenințătoare ale unchiului său, avu ocazia să-i 
cunoască mai bine pe tovarăşii lui de drum. Pe de altă parte 
fu imediat acaparat - fără exagerare - de mica indigenă 
care se simţea atrasă de bunăvoința lui. 

Stăteau aşadar de vorbă, în timp ce furtuna vuia afară. 
Adesea conversaţia era întreruptă. Trăsnetele răsunau atât 
de tare, încât nu se puteau auzi între ei. Nici indiana, nici 
fetiţa nu păreau deloc înfricoşate, chiar şi când fulgerul şi 


trăsnetul se produceau în acelaşi timp. Şi de mai multe ori, 
aşa cum aveau să constate a doua zi, copacii din apropierea 
colibei fuseseră trăsniţi cu trosnete îngrozitoare. 

Desigur, indienii, obişnuiţi cu furtunile atât de dese de pe 
Orinoco, nu mai încearcă emoţiile care tulbură până şi 
animalele. Nervii lor rezistă acestor zguduiri fizice ca şi 
morale. Nu acelaşi lucru se întâmpla cu tânărul Jean care, 
deşi „nu-i era frică de trăsnete”, cum se spune, se simţea 
stăpânit de o nelinişte nervoasă de care nu întotdeauna 
sunt scutite firile tari. 

Conversaţia dintre oaspeţii indianului continuă până la 
miezul nopţii, şi dacă sergentul Martial ar fi cunoscut limba 
spaniolă, ca nepotul său, ar fi urmărit-o cu mare interes. 

Pornită de domnii Miguel, Felipe şi Varinas, avea ca 
subiect treburile care, cu trei luni în urmă, atrag în această 
parte a fluviului, în fiecare an, câteva sute de indigeni. 

Desigur, broaştele țestoase vin şi pe alte plaje ale Orinoco- 
ului, dar nicăieri în număr atât de mare ca pe suprafaţa 
bancurilor de nisip dintre rio Cabullare şi satul Urbana. 
După spusele indianului, bun cunoscător al obiceiurilor 
speciei chelonienilor1 1, foarte dibaci la vânarea sau 
pescuirea lor - amândoi termenii sunt valabili - din luna 
februarie se văd apărând broaştele țestoase cu sutele de 
mii, dacă nu şi mai multe. 

E de la sine înţeles că indianul, neavând habar de 
clasificările istoriei naturale, nu putea să indice cărei specii 
aparţineau aceste broaşte țestoase care se înmulţesc într- 
un număr incredibil pe malurile nisipoase bătute de 
Orinoco. El se mulțumea să le urmărească în bună 
înţelegere cu indienii guahibos, otomacos şi alţii, la care se 
alăturau metişii din llanos, să le culeagă ouăle în perioada 
de ouare şi să extragă din ele uleiul, printr-un procedeu 
foarte simplu - tot atât de simplu ca acela al extragerii 
uleiului de măsline. Ca recipient, pur şi simplu o barcă trasă 
pe plajă; de-a latul bărcii, coşuri în care sunt puse ouăle; o 
măciucă cu care se sparg ouăle, şi conţinutul lor, diluat cu 


apă, se scurge pe fundul bărcii. Peste o oră, uleiul iese la 
suprafaţă; se fierbe, ca să se evaporeze apa şi uleiul 
rămâne limpede. Astfel operaţia e gata. 

— Şi se pare că e excelent, zise Jean, bazându-se pe 
părerea ghidului său favorit. 

— Într-adevăr, excelent, întări domnul Felipe. 

— Din ce specie fac parte aceste broaşte ţestoase?... 
întrebă tânărul. 

— Din specia cinosternon scorpioides, răspunse domnul 
Miguel. Şi animalele acestea, a căror carapace e de 
aproape un metru, au o greutate de cel puţin şaizeci de 
livre. 

Domnul Varinas, cum nu-şi etalase încă cunoştinţele sale 
speciale în privinţa ordinului chelonienilor, atrase atenţia că 
denumirea cu adevărat ştiinţifică a scorpioidelor prietenului 
său Miguel era podocnemis dumerilianus, denumire care îl 
lăsă cum nu se poate mai indiferent pe indian. 

— Doar o întrebare... spuse Jean de Kermor, adresându-se 
domnului Miguel. 

— Vorbeşti cam mult, nepoate... mormăi sergentul Martial, 
rozându-şi mustaţa. 

— Sergent, îl întrebă zâmbind domnul Miguel, de ce nu-l 
laşi pe nepotul dumitale să se instruiască...? 

— Pentru câ... pentru că nu are nevoie să ştie mai mult 
decât unchiul său. 

— Bineînţeles, mentore, continuă tânărul, dar iată ce 
voiam să ştiu: lighioanele acestea sunt primejdioase...? 

— Ar putea fi, având în vedere numărul lor, răspunse 
domnul Miguel; te-ar paşte mare primejdie dacă te-ai afla în 
drumul lor când trec în convoi cu sutele de mii. 

— Cu sutele de mii...! 

— Cam aşa, domnule Jean, de vreme ce se culeg nu mai 
puţin de cincizeci de milioane de ouă doar pentru cele zece 
mii de damigene cât reprezintă anual produsul acestui 
pescuit. Cum, pe de o parte, fiecare broască ţestoasă 
depune în medie o sută de ouă, şi pe de altă parte animalele 


carnivore distrug o mare parte din ele şi, în sfârşit, cum mai 
rămân destule pentru perpetuarea speciei, consider că se 
ridică la un milion numărul broaştelor țestoase care 
frecventează nisipurile de la Manteca, adică această parte a 
regiunii Orinoco. 

Calculele domnului Miguel nu erau exagerate. Într-adevăr, 
sunt miriade de animale de acestea pe care le adună la un 
loc un fel de atracţie misterioasă, spune E. Reclus, - un 
mascaret12 viu, lent şi irezistibil care ar nărui totul, ca o 
inundație sau ca o avalanşă. 

Ce-i drept, omul le distruge în cantităţi prea mari şi specia 
s-ar putea să dispară la un moment dat. Unele plaje au şi 
fost părăsite, spre marea părere de rău a indienilor, printre 
altele cele de la Cariben, situate ceva mai jos de gurile 
râului Meta. 

Indianul dădu apoi câteva amănunte interesante în 
legătură cu obiceiurile acestor broaşte țestoase, din 
perioada când începe ouatul. 

Sunt văzute brăzdând vastele spaţii nisipoase, săpând 
gropi adânci de circa două picioare şi depunându-şi ouăle în 
ele - operaţia aceasta durează cam douăzeci de zile, 
începând de pe la jumătatea lunii martie - apoi acoperă 
minuţios cu nisip gropile unde ouăle scot în curând pui. 

Fără a mai vorbi de venitul pe care li-l aduc uleiul, 
indigenii caută în plus să-şi prindă broaşte țestoase pentru 
hrană, fiindcă au o carne care le place în mod deosebit. Să 
se apropie de ele sub apă este aproape imposibil. Dar să le 
prindă pe bancurile de nisip, când le parcurg câte una, e 
foarte simplu: cu ajutorul unor ciomege le răstoarnă - 
situaţie cât se poate de primejdioasă pentru un chelonian, 
care nu se poate întoarce singur din nou pe picioare. 

— Sunt şi oameni de felul acesta, zise domnul Varinas. 
Când, din nefericire, cad pe spate, nu se mai pot ridica în 
picioare. 

Această remarcă puse capăt într-un mod destul de 
neaşteptat discuţiei despre chelonienii din Orinoco. 


Atunci domnul Miguel se întoarse către indian şi îl întrebă: 

— Ai văzut urcând în susul fluviului spre Buena Vista doi 
călători francezi acum patru, cinci săptămâni? 

Problema îl interesa îndeaproape pe Jean de Kermor, de 
vreme ce era vorba de doi compatrioți de ai săi. Aşadar, 
aştepta cu oarecare emoție răspunsul indianului. 

— Doi europeni?... întrebă indianul. 

— Da... doi francezi. 

— Acum cinci săptămâni?... Da... i-am văzut, răspunse 
indianul. Piroga lor s-a oprit douăzeci şi patru de ore în 
acelaşi loc unde sunt acum ale dumneavoastră. 

— Erau bine, sănătoşi? întrebă tânărul. 

— Bine, sănătoşi... doi oameni voinici şi bine dispuşi... 
Unul dintre ei era un vânător cum mi-aş dori şi eu să fiu şi 
avea o carabină cum mi-aş dori şi eu una... A doborât o 
mulţime de jaguari şi de pumas... Ah! ce plăcere să-i tragi 
un glonte în cap, de la cinci sute de paşi, unui ozelot ori 
unui furnicar1 3. 

În timp ce vorbea, indianului îi scânteiau ochii. Şi el era un 
ţintaş dibaci şi un vânător pasionat. Dar nu se puteau 
compara puşca lui de duzină, arcul şi săgețile lui cu armele 
de calitate pe care le aveau fără îndoială francezii. 

— Şi tovarăşul lui?... întrebă domnul Miguel. 

— 'Tovarăşul lui?... repetă indianul. Oh, acela... era un 
cercetător de plante, aduna ierburi... 

În clipa aceea indiana spuse câteva cuvinte în limba 
indigenă, pe care oaspeţii nu le puteau înţelege, şi imediat 
soţul ei adăugă: 

— Da... da... i-am dat o tulpină de saurau şi se pare că i-a 
făcut plăcere... o specie rară... era atât de bucuros, cât a 
ţinut să facă un tablou mic cu chipul nostru, folosindu-se de 
o-maşină.chipul nostrum pe o oglindă mică... 

— I-a fotografiat, desigur, spuse domnul Felipe. 

— Nu vreţi să ne-o arătaţi?... întrebă domnul Miguel. 

Fetiţa se ridică de lângă prietenul ei Jean, se îndreptă spre 
una din acele canastos aşezate pe jos, o deschise, scoase 


„tabloul mic” şi i-l aduse. 

Era desigur copia unei fotografii. Indianul stătea în poziţia 
lui favorită, cu pălăria de fibre pe cap, cu cobija drapată pe 
umeri; la dreapta, soţia lui, în cămaşă lungă, cu mărgele de 
sticlă la mâini şi la picioare; în stânga, fetiţa înfăşurată 
peste coapse cu o pânză şi strâmbându-se ca o maimuţică 
veselă. 

— Şi ştiţi ce s-a mai întâmplat cu cei doi francezi?... îl 
întrebă domnul Miguel pe indian. 

— Ştiu că au trecut fluviul şi au ajuns la Urbana, unde şi- 
au părăsit piroga şi au luat-o peste llanos către soare- 
răsare. 

— Erau singuri? 

— Nu... luaseră cu ei o călăuză şi trei indieni mapoyos. 

— Şi, după ce au plecat, n-aţi mai auzit de €ei...? 

— N-avem Nici o ştire. 

Ce se întâmplase cu cei doi călători, cu domnii Jacques 
Helloch şi Germain Paterne?... Oare nu era îndreptăţită 
temerea că pieriseră în expediţia întreprinsă la est de 
Orinoco?... Să-i fi trădat indienii? Să le fi fost viaţa 
primejduită în mijlocul acelor regiuni atât de puţin 
cunoscute?... Jean ştia că domnul Chaffanjon fusese expus 
la mari primejdii de oamenii care îl însoțeau în timp ce 
făcea cercetări pe Caura, că nu-şi salvase viaţa decât 
doborând cu un glonte călăuza, care îl trăda... Şi tânărul 
era profund emoţionat la gândul că cei doi compatrioți ai 
săi şi-au pierdut poate viaţa, ca atâţi alţi exploratori ai 
acelei părţi din America de Sud... 

Puțin după miezul nopţii furtuna începu să se domolească. 
După o ploaie torențială, cerul se însenină. Apărură câteva 
stele, parcă umede, ca şi cum aversele ar fi inundat limitele 
extreme ale firmamentului. Furtuna se sfârşi aproape brusc 
- fenomen care se produce adesea în aceste ţinuturi când 
atmosfera e tulburată de descărcări electrice. 

— Mâine va fi vreme bună, zise indianul când oaspeţii se 
culcară. De fapt ar fi fost mai cuminte să se întoarcă pe 


pirogi, de vreme ce noaptea părea să fie calmă şi nu-i mai 
ameninţa ploaia. Ar fi dormit mai bine pe estera, sub ruf, 
decât pe jos, în coliba de paie a indienilor. 

A doua zi în zori erau gata pregătiţi să plece din Buena 
Vista. Soarele se ridica la orizont pe un cer destul de 
limpede, iar vântul bătea dinspre nord-est, aşa că se puteau 
ridica pânzele. 

Dealtfel aveau de parcurs o distanţă mică până la 
târguşorul Urbana, unde poposeau douăzeci şi patru de 
ore. Dacă nu survenea nici un incident, pirogile ajungeau 
acolo după-amiază. 

Domnul Miguel şi cei doi prieteni ai săi, sergentul Martial 
şi Jean de Kermor îşi luară rămas bun de la indian şi de la 
familia sa. Apoi, cu pânzele sus, Gallinetta şi Maripare 
porniră pe şenalele dintre pământurile nisipoase. Ar fi fost 
suficientă o creştere ceva mai mare a apelor ca să acopere 
toate bancurile acelea de nisip, şi fluviul ar fi căpătat o 
lăţime de mai mulţi kilometri. 

La bordul pirogii lor, sergentul Martial şi tânărul stăteau 
în faţa rufului pentru a respira aerul tare şi curat al 
dimineţii aceleia frumoase. Pânza îi ferea de razele soarelui 
care strălucea chiar de la ivirea lui. 

Sergentul Martial, încă sub impresia conversaţiei din ajun, 
pe care o înţelesese întrucâtva, deschise vorba: 

— la spune, Jean, tu crezi toate poveştile alea ale 
indianului? 

— Care poveşti...? 

— Despre miile şi miile de broaşte țestoase care străbat 
împrejurimile ca o armată în plin război... 

— De ce n-ar fi aşa? 

— E nemaipomenit! Legiuni de şoareci, nu zic... s-au mai 
văzut... dar legiuni de animale mari, lungi de un metru... 

— S-au văzut şi din acestea. 

— Cine le-a văzut...? 

— În primul rând, indianul. 

— Eh, poveşti de-ale sălbaticilor...! 


— Apoi şi călătorii care au urcat pe Orinoco pe lângă 
Urbana spun de asemenea... 

— Eh, ce scrie în cărţi!... răspunse sergentul Martial, 
foarte neîncrezător în privinţa relatărilor de călătorii. 

— Greşeşti, unchiule. E cât se poate de plauzibil, mai mult, 
e chiar foarte sigur. 

— Bine... bine!... În orice caz, dacă e adevărat, nu cred, 
cum pretinde domnul Miguel, că ar fi mare primejdie să-ţi 
iasă în cale atâtea broaşte țestoase! 

— Totuşi... dacă îţi taie drumul... 

— Ei şi... treci pe deasupra lor, ce dracu! 

— Dar s-ar putea să te strivească dacă, din nefericire, te 
prăbuşeşti în mijlocul acestor animale... 

— Oricum!... Până nu văd, nu cred... 

— Am ajuns puţin prea târziu, răspunse Jean. Acum patru 
luni, în perioada ouatului, ai fi putut să te convingi cu ochii 
dumitale... 

— Nu, Jean, nu!... Toate astea sunt simple poveşti 
născocite de călători pentru a-i păcăli pe oamenii 
cumsecade care preferă să rămână acasă... 

— Unele sunt foarte plauzibile, dragă Martial. 

— Dacă există atâtea broaşte țestoase e de toată mirarea 
că noi n-am văzut măcar una!... Vezi tu bancurile acestea de 
nisip acoperite toate de carapace...?! Poftim... nu sunt prea 
pretenţios... nu ţin să văd sute de mii de broaşte țestoase, 
doar vreo cincizeci... vreo zece... cu atât mai mult cu cât, 
dacă sunt atât de gustoase, mi-ar plăcea să-mi înmoi pâinea 
într-o supă ca aceea... 

— Mi-ai, da şi mie jumătate din gamela ta, nu-i aşa, 
unchiule? 

— Şi de ce, mă rog?... Cu un fleac de cinci, şase mii de 
lighioane de astea, cred că am putea umple şi gamela ta, şi 
a mea... Dar, nici una... nici una! Unde s-or fi ascuns?... În 
tărtăcuţa indianului, fără îndoială! 

O neîncredere mai mare nici că s-ar fi putut afla. Dacă 
sergentul Martial nu zărea nici un chelonian nomad nu era 


totuşi vina lui; cercetase cu privirea peste tot, ba folosise 
până şi ocheanul. 

Între timp cele două pirogi continuau să urce în susul apei, 
una după alta, împinse de vânt. Cât putură să se ţină de-a 
lungul malului stâng, briza rămase favorabilă, nu fusese 
nevoie să se folosească palanca. Navigară aşa până la gura 
râului Arauca, afluent de seamă al fluviului Orinoco în care 
varsă o parte din apele izvorâte chiar din versantul catenei 
Arizilor, căci nu se uneşte cu nici un alt afluent, având 
bazinul strict limitat. Urcară în susul fluviului până pe la ora 
unsprezece dimineaţa, când trebuiră să treacă de partea 
cealaltă, Urbana aflându-se pe malul drept. 

Atunci începură greutăţile, şi încă destul de mari pentru a- 
i face să întârzie. Între bancurile de nisip fin, în momentul 
acela îngustate de creşterea apelor, şenalele făceau cotituri 
bruşte. Deocamdată, în loc să aibă vântul din spate, pirogile 
îl aveau din faţă. Aşadar trebuia să fie coborâte pânzele, să 
se înainteze cu ajutorul prăjinilor bifurcate, numite 
palancas, şi, cum aveau de înfruntat un curent foarte 
repede, să se depună toate eforturile pentru a nu fi traşi în 
aval. 

Se făcuse ora două după-amiază când Gallinetta şi 
Maripare ajunseră, una după cealaltă, la o insulă care avea 
aceeaşi denumire ca târguşorul pe care-l adăpostea. 
Aspectul ei nu semăna cu cel al câmpiilor care se întindeau 
de o parte şi de alta a fluviului. Era împădurită şi se 
remarcau şi unele încercări de cultivare a pământului. 
Lucru rar în această parte a fluviului, unde indienii nu se 
ocupau decât cu vânătoarea, era pescuitul şi recoltarea 
ouălelor de broască ţestoasă - recolta era atât de bogată, 
încât se cerea un mare număr de oameni ca să dovedească 
cu treburile, indiferent de ceea ce credea sergentul Martial. 

Cum marinarii erau foarte obosiţi după manevrele făcute 
sub cerul liber, în dogoarea soarelui de la amiază, căpitanii 
socotiră nimerit să le dea o pauză de o oră ca să mănânce şi 
apoi să se odihnească. Aveau destul timp să ajungă la 


Urbana înainte de a se însera. De fapt, de îndată ce ocoleau 
insula se şi zărea satul. Era ultimul de pe cursul mijlociu al 
fluviului Orinoco, apoi urma, la două sute de kilometri în 
amonte, aproape de gura râului Meta, satul Cariben. 

Pirogile legară parâmele de-a lungul malului râpos şi 
călătorii coborâră pe uscat, unde se refugiară la umbra 
câtorva arbori cu frunzişul stufos. 

În ciuda sergentului Martial, între călătorii de pe cele 
două pirogi începu să se înfiripe un fel de intimitate, cum e 
şi firesc atunci când călătoreşti în astfel de condiţii. Lipsa de 
sociabilitate ar fi fost un nonsens. Domnul Miguel îşi 
ascundea mai puţin ca oricând afecțiunea faţă de tânărul de 
Kermor, iar acesta nu putea, doar dacă ar fi încălcat cele 
mai elementare reguli de politeţe, să nu ia în seamă 
dovezile de simpatie. Sergentul Martial nu avea încotro, 
trebuia să se resemneze şi să suporte ceea ce nu putea 
împiedica. Dar, deşi părea înclinat să se domolească, să nu- 
şi mai arate colții, în sinea lui îşi aducea cele mai aspre 
învinuiri, înfierând prostia şi slăbiciunea care îl stăpâneau. 

Insula, deşi avea pământul cultivat pe alocuri, nu părea să 
adăpostească vânat mare. Deasupra ei zburau doar câteva 
perechi de rațe şi de porumbei guleraţi. Vânătorii nici nu se 
gândiră, aşadar, să pună mâna pe puşti pentru a mai 
schimba felul de bucate. Dealtfel, la Urbana aveau să 
găsească tot ce le trebuia pentru a se aproviziona şi a-şi 
încărca pirogile. 

În timpul popasului stătură de vorbă, iar marinarii dormiră 
la umbra copacilor. 

Pe la trei, Valdez dădu semnalul de plecare. Pirogile 
porniră îndată. Întâi trebuiau să fie trase cu espilla până în 
partea de sud a insulei. De acolo nu le mai rămânea decât 
să traverseze pieziş cealaltă jumătate a fluviului. 

Navigară pe această ultimă porţiune fără să întâmpine nici 
o greutate şi, înainte de căderea serii, ajunseră în port, 
chiar la poalele târguşorului Urbana. 

VIII UN NOR DE PRAF LA ORIZONI. 


Urbana ar putea fi numită capitala regiunii străbătută de 
cursul mijlociu al fluviului Orinoco. E târguşorul cel mai 
important dintre Caicara şi San-Fernando de Atabapo, 
situate fiecare în cele două unghiuri pe care le face fluviul - 
primul, în locul unde se abate din direcţia est-vest, pentru a 
se îndrepta spre sud, al doilea, unde se abate din direcţia 
sud, pentru a se îndrepta de la vest spre est. 

Bineînţeles că această poziţie hidrografică e cea autentică 
numai în măsura în care opinia domnului Miguel triumfă 
asupra celor ale domnilor Felipe şi Varinas şi în care e în 
conformitate cu traseul fluviului Orinoco, aşa cum e indicat 
pe hărţile moderne. 

Dealtfel, după aproximativ şase sute de kilometri, geografi 
aveau să ajungă la tripla confluență unde problema avea să 
fie elucidată - cel puţin aşa sperăm. 

Un cerro - colină cu altitudine nu prea mare - se înalţă pe 
malul drept şi are aceeaşi denumire cu târguşorul ridicat la 
poalele lui. Pe vremea aceea Urbana avea o populaţie de 
trei sute cincizeci, patru sute de locuitori, care locuiau în 
vreo sută de colibe, majoritatea mulatri şi metişi de 
provenienţă spaniolă şi indiană. Nu cultivau pământul, şi 
doar câţiva dintre ei se ocupau cu creşterea vitelor. În afară 
de faptul că recoltau sarrapia şi ouă de broaşte țestoase, 
care nu le răpeau prea mult timp, nu făceau altceva decât 
să pescuiască sau să vâneze; în general vădeau o înclinaţie 
spre trândăvie. 

Aveau dealtfel un trai îndestulat şi locuinţele lor, presărate 
printre bananierii de pe mal, dovedeau o bunăstare rar 
întâlnită în regiunile acelea îndepărtate. 

Domnii Miguel, Felipe şi Varinas, sergentul Martial şi Jean 
de Kermor intenționau să rămână doar o noapte în Urbana. 
Ajunseseră acolo pe la cinci, aveau destul timp într-o seară 
să-şi reînnoiască proviziile de carne şi legume, fiindcă 
Urbana era în măsură să le ofere din plin tot ce le trebuia. 

Cel mai bun lucru era să se adreseze comandantului civil 
al localităţii. Acesta se grăbi să-şi ofere serviciile şi puse 


propria lui locuinţă la dispoziţia călătorilor. 

Era un mulatru de vreo cincizeci de ani, a cărui autoritate 
se întindea asupra vastelor llanos ale districtului şi căruia îi 
revenea menţinerea ordinei pe fluviu. Locuia la Urbana cu 
soţia lui, o metisă, şi o jumătate de duzină de copii de la 
şase la optsprezece ani, băieţi şi fete, voinici şi înfloritor de 
sănătoşi. 

Când află că domnul Miguel şi colegii săi erau oameni de 
seamă din Ciudad-Bolivar, îi înconjură cu mai mare atenţie 
şi îi invită să-şi petreacă seara în coliba lui. 

Invitaţia făcută îi includea până şi pe cei de pe Gallinetta. 
Jean de Kermor fu cu atât mai încântat, cu cât spera că 
poate se va ivi ocazia să se informeze despre cei doi 
compatrioți ai săi de a căror soartă era încă preocupat. 

În primul rând căpitanii Valdez şi Martos îşi luară sarcina 
să încarce pirogile, să facă reaprovizionarea cu zahăr, 
ignami şi mai ales cu făină de manioc, numită rayo, 
măcinată în piuă de piatră, care se foloseşte de obicei, dacă 
nu exclusiv, la facerea pâinii în regiunile Orinoco-ului 
mijlociu. 

Pirogile acostaseră la malul destul de râpos din amonte, în 
fundul unui mic golf care închipuia portul şi unde îşi aveau 
legate parâmele câteva curiares şi bărci de pescuit. 

Se mai vedea şi o a treia pirogă păzită de un căpitan 
indigen. 

Era ambarcaţia celor doi exploratori francezi, domnii 
Jacques Helloch şi Germain Paterne. Marinarii lor îi 
aşteptau la Urbana de şase săptămâni, fără să fi primit între 
timp vreo ştire despre ei, aşa că, bineînţeles, erau foarte 
îngrijoraţi. 

După ce cinară la bordul pirogilor, călătorii se duseră la 
coliba comandantului civil. 

Familia se afla în camera principală care era mobilată 
simplu cu o masă, scaune din piele de cerb şi împodobită cu 
câteva obiecte de vânătoare. 


LLA 


La această serată fuseseră invitate mai multe „notabilităţi 
din Urbana şi totodată un locuitor din împrejurimi. 
Persoana aceasta nu-i era cu totul necunoscută lui Jean, 
datorită portretului pe care i-l face domnul Chaffanjon în 
relatările sale. Călătorul francez fusese găzduit cu multă 
cordialitate şi generozitate de acest om. lată ce spune 
despre el: „Domnul Marchal, un venezuelean acum destul 
de în vârstă, a venit în urmă cu cincisprezece ani să se 
stabilească la Tigra, situată în amonte de Urbana. Domnul 
Marchal e un adevărat înţelept. A renunţat la politică 
pentru a se ocupa de creşterea vitelor. A întemeiat un 
hato14 al cărui corral15 cuprinde o sută de animale 
îngrijite de câţiva peoni16 cu familiile lor. În jurul acelui 
hato se întind câmpuri cultivate cu manioc, porumb, trestie 
de zahăr, mărginite de un şir de bananieri superbi, care 
asigură din plin hrana acestei mici comunităţi fericite şi 
paşnice.” 

Acest domn Marchal, care venise cu unele treburi la 
Urbana, se afla deci în târguşor la sosirea pirogilor. 
Navigase până acolo într-un curiare personal, condus de 
doi oameni ai săi, şi trăsese la comandantul civil, care-i era 
prieten, aşa că, fireşte, se găsea printre invitaţi. 

În târguşorul acela din cele mai îndepărtate llanos ale 
regiunii Orinoco nu putea fi vorba de o recepţie ca în high- 
life. Dar, în lipsa cofeturilor fine, a dulciurilor alese, a 
vinurilor de soi şi a lichiorurilor rafinate, s-au servit 
prăjituri felurite, făcute de gazdă împreună cu fiicele ei - şi 
apoi, oaspeţii au fost primiţi cu inima deschisă şi cu 
prietenie. S-au oferit şi câteva ceşti din delicioasa cafea 
bruquilla, care se face dintr-o leguminoasă ierbacee, 
cultivată de domnul Marchal în hato. 

Acestui bătrân admirabil îi făcu mare plăcere să 
converseze cu Jean de Kermor în limba spaniolă. Îi aminti 
că, înainte cu cinci ani, compatriotul său poposise o vreme 
la el, la hato - dar prea puţin, spre marele lui regret. 


— Era însă atât de nerăbdător să-şi continue călătoria sa 
primejdioasă! adăugă domnul Marchal. E un neînfricat 
deschizător de drumuri, tinere dragă. Fără să-i pese de 
primejdii, a explorat fluviul nostru naţional până la izvoare, 
şi cu riscul de a-şi pierde viaţa. E un francez care face 
cinste Franţei! 

Cuvintele acestea, rostite cu sinceră însufleţire, dovedeau 
ardoarea care mai sălăşluia încă în inima venerabilului 
venezuelean. 

Când domnul Marchal şi comandantul civil aflară scopul 
călătoriei domnilor Miguel, Felipe şi Varinas, Jean avu 
impresia că se privesc oarecum surprinşi. Pentru ei 
problema fluviului Orinoco era lămurită de mult, şi anume, 
potrivit opiniei domnului Miguel. 

Deşi domnul Marchal cunoştea San-Fernando şi avea o 
părere bine întemeiată în privinţa lui Atabapo şi Guaviare, 
nu înceta să-i încurajeze pe cei trei membri ai Societăţii de 
Geografie să-şi continue cercetările până la confluenţa 
celor trei fluvii. 

— Ştiinţa nu poate decât să fie în profit, zise el, şi cine ştie, 
domnilor, dacă nu vă veţi întoarce din această expediţie cu 
câteva descoperiri personale... 

— Aşa sperăm, răspunse domnul Miguel, fiindcă vom 
străbate o regiune aproape necunoscută, dacă va trebui să 
ne continuăm drumul mai departe de San-Fernando... 

— Îl vom continua... afirmă domnul Felipe. 

— Atât de departe cât va fi nevoie!... adăugă domnul 
Varinas. Sergentul Martial nu prea înţelegea ce sens avea 
această conversaţie din care nepotul său îi traducea câte 
ceva. Încă era uluit că nişte oameni pot avea curiozitatea, 
dacă nu cumva sunt lipsiţi de minte, să ştie „din ce 
crăpătură iese un râu”. 

— În sfârşit, mormăi el, dacă toţi oamenii ar fi cu mintea 
întreagă, nu s-ar clădi atâtea ospicii pentru nebuni. 

Apoi veni vorba despre cei doi francezi a căror întoarcere 
la Urbana era aşteptată fără speranţe. Comandantul civil îi 


întâmpinase la sosire. Domnul Marchal îi cunoştea de 
asemenea, fiindcă, la plecare, se opriseră o zi la Tigra. 

Şi, de când au plecat, întrebă domnul Miguel, n-aţi mai 
auzit vorbindu-se de ei...? 

— Câtuşi de puţin, răspunse comandantul civil. Llaneros, 
oamenii din llanos, întorşi din est, pe care i-am interogat în 
mai multe rânduri, spun că nu i-au întâlnit. 

— Oare intenţia lor, zise Jean, nu era să urce în susul 
fluviului Orinoco...? 

— Ba da, dragă tinere, răspunse domnul Marchal, şi aveau 
de gând să se oprească în diferite sate de pe malul fluviului. 
Unul dintre ei, domnul Germain Paterne, strânge plante şi 
le caută cu atâta interes, ca un naturalist care şi-ar pune şi 
viaţa în primejdie ca să descopere una necunoscută. 
Celălalt, domnul Jacques Helloch, un vânător desăvârşit, 
are pasiunea problemelor geografice, determinarea poziţiei 
unei regiuni, stabilirea cursului unei ape... Şi pasiunile de 
acest fel te duc departe... adesea foarte departe... poate 
prea departe... şi când e vorba de întoarcere... 

— Să sperăm că nu li s-a întâmplat nimic rău celor doi 
francezi! zise domnul Varinas. 

— Să sperăm, răspunse comandantul civil, deşi au 
întârziat prea mult! 

— E sigur, întrebă domnul Felipe, că urmau să se întoarcă 
la Urbana? 

— Nu există nici o îndoiala în această privinţă, de vreme ce 
piroga lor îi aşteaptă cu colecţiile pe care le-au adunat până 
acum şi cu echipamentul lor de campare. 

— Când au plecat, zise Jean, aveau o călăuză... 
însoţitori...? 

— Da... câţiva mapoyos de care le-am făcut eu rost, 
răspunse comandantul civil. 

— Oameni de care eraţi sigur?... insistă domnul Miguel. 

— Pe cât de sigur poţi fi când e vorba de indienii din 
interiorul regiunii. 


— Şi, zise din nou Jean, se ştie în ce parte a ținutului aveau 
de gând să se ducă...? 

— Din cât le cunosc proiectele, răspunse domnul Marchal, 
trebuie să se fi îndreptat către sierra Matapey, la est de 
Orinoco, ţinut prea puţin cunoscut, pe care sunt în stare să- 
Il străbată numai yaruros şi mapoyos. Cei doi compatrioți ai 
dumneavoastră şi căpetenia însoţitorilor mergeau călare, 
iar ceilalţi indieni, vreo şase, şapte, pe jos, în urma lor, 
ducând bagajele. 

— "Ţinutul din est de Orinoco e cumva supus 
inundaţiilor?... întrebă Jean de Kermor. 

— Nu, răspunse domnul Miguel, aceste llanos au o 
altitudine destul de mare. 

— Într-adevăr, domnule Miguel, interveni comandantul 
civil, dar sunt amenințate de cutremure şi, după cum ştiţi, 
acestea nu sunt prea rare în Venezuela. 

— În orice anotimp?... întrebă tânărul. 

— Nu, răspunse domnul Marchal, doar în anumite 
perioade şi tocmai în ultima lună am simţit zguduiri destul 
de puternice ale pământului chiar şi la hato din Tigra. 

Se ştie dealtfel că solul venezuelean e adesea zguduit de 
mişcări vulcanice, deşi în munţii lui nici un crater nu e activ. 
Humboldt a şi numit chiar regiunea aceea „patria prin 
excelenţă a cutremurelor”. Şi oare această denumire nu e 
justificată de distrugerea, în secolul al şaisprezecelea, a 
oraşului Cumana, prăbuşit din nou peste o sută cincizeci de 
ani, şi ale cărui împrejurimi „s-au cutremurat” timp de 
cincisprezece luni? Oare un alt oraş din ţinuturile andine, 
Mesida, n-a fost greu încercat de teribile zguduiri? În 1812 
n-au fost striviţi sub ruinele oraşului Caracas douăsprezece 
mii de locuitori? Aceste dezastre care au făcut mii de 
victime sunt, aşadar, întotdeauna de temut în provinciile 
hispano-americane şi apoi, într-adevăr, de câtva timp se 
simţea pământul trepidând în părţile orientale din Orinoco 
mijlociu. 


După ce se puseră toate întrebările şi se dădură toate 
răspunsurile în legătură cu cei doi francezi, domnul 
Marchal se simţi îndemnat să se intereseze şi de sergentul 
Martial şi de nepotul lui. 

— Acum ştim, zise, de ce domnii Miguel, Varinas şi Felipe 
au întreprins această expediţie pe Orinoco. Călătoria 
dumneavoastră, desigur, n-are acelaşi scop... 

Sergentul Martial făcu un gest de negare excesiv; dar, la 
un semn al lui Jean, se abţinu să-şi exprime disprețul faţă de 
aceste probleme geografice, bune, cel mult, să-i intereseze 
pe fabricanţii de manuale şi de atlase. 

Tânărul istorisi apoi povestea lui, ce-l determinase să plece 
din Franţa, cum îl îndemna sentimentul filial să navigheze 
în susul fluviului Orinoco în speranţa de a găsi unele noi 
informaţii la San-Fernando, de unde fusese expediată 
ultima scrisoare a colonelului de Kermor, tatăl său. 

Bătrânul domn Marchal nu putu să-şi ascundă emoția pe 
care i-o stârnise acest răspuns. Îl prinse pe Jean de mâini, îl 
îmbrăţişă şi-l sărută pe frunte - ceea ce-l făcu poate pe 
sergent să mormăie în sinea lui; era ca o binecuvântare pe 
care i-o dădea, însoţită de urările cele mai călduroase 
pentru reuşita planurilor sale. 

— Dar, nici dumneavoastră, domnule Marchal, nici domnul 
comandant civil n-aţi auzit vorbindu-se de colonelul de 
Kermor?... întrebă tânărul. 

Răspunseră negativ. 

— Poate că, zise comandantul civil, colonelul nu s-o fi oprit 
la Urbana... Deşi m-aş mira, fiindcă rar se întâmplă ca 
pirogile să nu vină aici să se aprovizioneze... Spuneţi că în 
1879... 

— Da, domnule, răspunse Jean. Şi pe atunci locuiaţi în 
acest târguşor...? 

— Desigur, şi n-am avut niciodată cunoştinţă de faptul că 
ar fi trecut pe aici colonelul de Kermor. 

Acelaşi incognito de care, probabil, colonelul se folosea 
încă de la plecare, pentru a fi în siguranţă. 


— N-are importanţă, dragă băiete, zise domnul Miguel, e 
imposibil ca tatăl dumitale să fi poposit la San-Fernando 
fără să fi rămas vreo urmă. Acolo vei găsi informaţiile care 
vor asigura succesul cercetărilor dumitale. 

Reuniunea ţinu până la ora zece. Oaspeţii comandantului 
civil, după ce îşi luară rămas bun de la amabila lui familie, 
se întoarseră la bordul pirogilor, care urmau să părăsească 
Urbana a doua zi în zori. 

Jean se duse şi se întinse în culcuşul său din fundul rufului, 
iar sergentul Martial, după ce isprăvi obişnuita lui 
vânătoare de tânţari, se lungi de asemenea într-al său. 

Adormiră amândoi, dar somnul nu dură prea mult. 

Pe la ora două îi trezi un vuiet îndepărtat, continuu, tot 
mai puternic. 

Era ca un freamăt înăbuşit, care nu se putea confunda cu 
uruitul, chiar îndepărtat, al trăsnetului. În acelaşi timp, 
apele fluviului, agitându-se ciudat, dădeau o mişcare de 
ruliu pirogii Gallinetta. 

Sergentul Martial şi tânărul se sculară, ieşiră din ruf şi se 
postară lângă piciorul catargului. 

Căpitanul Valdez şi marinarii săi, stând în partea dinainte 
a pirogii, cercetau orizontul. 

— Ce este, Valdez?... întrebă Jean. 

— Nu ştiu... 

— Se apropie vreo furtună...? 

— Nu... nu-i nici un nor pe cer... briza bate de la răsărit... 
e slabă... 

— De unde vine zgomotul acesta...? 

— Nu ştiu... nu ştiu... repeta Valdez. 

Într-adevăr, era inexplicabil, doar dacă nu se produsese în 
amonte sau în aval de sat un fel de mascaret, datorită 
creşterii subite a apelor. Te poţi aştepta la orice din partea 
capriciosului Orinoco. 

La bordul lui Maripare, şi călătorii şi echipajul erau de 
asemenea uluiţi. 


Domnul Miguel şi cei doi prieteni ai săi ieşiseră de sub ruf 
şi căutau în zadar să descopere cauza fenomenului. 

Din cuvintele schimbate între cei de pe cele două pirogi nu 
se putea alege nici o explicaţie plauzibilă. 

Dealtfel, dacă mişcarea apelor se simţea în amândouă 
pirogile, nici solul din vecinătatea fluviului nu putea să facă 
excepţie. 

De aceea, aproape în aceeaşi clipă locuitorii Urbanei îşi 
părăsiră colibele şi porniră către mal. 

Domnul Marchal şi comandantul civil se alăturară curând 
populaţiei care începuse să se cam înspăimânte. 

Se făcuse ora patru şi jumătate şi avea să se crape de ziuă. 

Călătorii de pe cele două ambarcaţii debarcară îndată şi se 
duseră să-i ceară lămuriri comandantului civil. 

— Ce se întâmplă?... întrebă domnul Miguel. 

— Fără îndoială că e un cutremur de pământ în sierra 
Matapey, răspunse comandantul civil, şi zguduiturile se 
propagă până sub albia fluviului... 

Domnul Miguel era de aceeaşi părere. 

Cu siguranţă că regiunea era cuprinsă de trepidaţii ca 
urmare a zguduirilor seismice, foarte dese în llanos. 

— Dar... e altceva... remarcă domnul Miguel. Nu auziţi un 
fel de freamăt care vine dinspre est? 

Ascultând cu atenţie, se percepea un fel de huruit, un 
neîntrerupt sunet de bas a cărui provenienţă era 
inexplicabilă. 

— Să aşteptăm, zise domnul Marchal. Nu cred că Urbana 
e ameninţată... 

— Aceasta e şi părerea mea, declară comandantul civil; nu 
vom fi în primejdie dacă ne vom întoarce acasă. 

Aşa se părea, şi totuşi numai o mică parte a locuitorilor îi 
urmară sfatul. În plus, ziua creştea şi poate că văzul ar fi 
ajutat mai mult la cunoaşterea cauzei fenomenului decât 
auzul. 

Timp de trei ore rumoarea nu încetă să crească în chip 
foarte ciudat. Părea că se produce un fel de alunecare, o 


târâre a ceva greu pe suprafaţa pământului. Această 
alunecare apăsată şi ritmică se repercuta până pe malul 
drept al fluviului, ca şi cum solul ar fi fost de turbă. Ca 
trepidaţiile să fie atribuite unui cutremur de pământ al 
cărui centru se afla în sierra Matapey, se putea, nu era 
pentru prima oară că se simţea în târguşor. Dar huruitul, 
care semăna cu cel produs de o armată în marş, era 
inexplicabil şi nu se putea bănui de unde provine. 

Comandantul civil şi domnul Marchal, însoţiţi de călătorii 
de pe cele două pirogi, se îndreptară spre colina Urbana, 
pentru a cerceta câmpul pe o rază mai mare. 

Pe cerul foarte limpede, soarele se ridica asemenea unui 
balon umflat cu gaz luminos, pe care briza îl împingea către 
malurile fluviului Orinoco. Nici un nor la orizont, nici un 
indiciu că ziua ar putea fi furtunoasă. 

Când cei plecaţi în cercetare urcară vreo treizeci de metri, 
îşi îndreptară privirile spre est. 

Dinaintea lor se întindea vasta câmpie verde, „liniştita 
mare de iarbă”, ca să folosim poetica metaforă a lui Blisee 
Reclus. Ce-i drept, marea aceasta nu era desăvârşit de 
calmă, trebuie să fi fost răscolită în străfunduri de serioase 
perturbări, fiindcă la o distanţă de patru, cinci kilometri se 
înălţau peste llanos rotocoale de nisip. 

— Acolo, zise domnul Marchal, e un praf dens... praful 
care se ridică de pe sol... 

— Şi totuşi nu-i stârnit de vânt... remarcă domnul Miguel. 

— Desigur, fiindcă abia adie, răspunse domnul Marchal. Să 
fie atunci trepidaţiile?... Nu... nu se poate, e o ipoteză 
greşită... 

— Şi apoi, adăugă comandantul civil, zgomotul acesta... 
care pare stârnit de un marş apăsat... 

— Atunci, ce-i...?! exclamă domnul Felipe. 

Şi în clipa aceea, de parcă i s-ar fi răspuns, se auzi o 
detunătură, detunătura unei arme de foc pe care o 
răsfrângeau ecourile colinei Urbana şi căreia îi urmară 
altele. 


— Focuri de puşcă!... zise sergentul Martial. Sunt focuri 
de puşcă, doar mă pricep! 

— Poate că sunt vânători pe câmpie, gonesc vânatul... 
presupuse Jean. 

— Vânători?... Nu, tinere dragă... spuse domnul Marchal. 

N-ar stârni praful în aşa măsură... doar dacă ar fi o armată 
de vânători... 

Totuşi nu se putea contesta că detunăturile auzite erau de 
arme de foc, revolvere sau carabine. Apoi se zărea şi un 
abur alburiu care brăzda norul de praf gălbui. 

Dealtfel se mai traseră focuri şi, oricât de îndepărtate erau 
încă, briza, deşi uşoară, le purta răsunetul până în târguşor. 

— După părerea mea, domnilor, ar trebui să mergem să 
vedem ce se petrece acolo... 

— Şi să le venim în ajutor celor care sunt poate în 
primejdie... adăugă domnul Varinas. 

— Cine ştie, zise Jean, uitându-se la domnul Marchal, dacă 
nu sunt chiar compatrioţii mei... 

— Vom avea deci de-a face cu o armată, răspunse 
bătrânul, numai mii de oameni pot stârni atâta praf!... Aveţi 
dreptate, domnule Miguel, să coborâm în câmpie... 

— Bine înarmaţi! preciză domnul Miguel. 

De fapt era o măsură de prevedere foarte indicată, dacă 
presentimentele lui Jean de Kermor nu-l înşelau, dacă erau 
cei doi francezi care se apărau cu focuri de puşcă de 
indienii din ţinut care îi atacau. 

În câteva clipe, fiecare ajunse fie la coliba lui, fie la pirogi. 
Comandantul civil şi câţiva localnici, cei trei geografi, 
sergentul Martial şi nepotul său, cu revolverul la centură, 
cu carabina pe umăr, o luară peste llanos, ocolind colina 
Urbana. 

Domnul Marchal ţinu să li se alăture, atât era de 
nerăbdător să afle despre ce era vorba. 

Mica trupă mergea cu pas întins şi cum norul venea spre 
ea, cei trei, patru kilometri care se întindeau atunci între ei 
fură repede străbătuţi. 


Dealtfel, chiar de la distanţa aceea s-ar fi putut distinge 
siluete de oameni, dacă rotocoalele de praf n-ar fi fost atât 
de dense. Se zărea însă licărirea împuşcăturilor care 
răsunau îndată după aceea, din ce în ce mai perceptibile. 

Zgomotul confuz şi ritmic se înteţea de asemenea pe 
măsură ce se apropia târâş ceva imens şi scund care nu se 
putea încă distinge ce este. 

Când ajunse la o depărtare de numai un kilometru, 
domnul Miguel, care mergea în frunte, alături de 
comandantul civil, cu carabinele gata de tras, se opri brusc. 
Îi scăpă o exclamaţie de neînchipuită uimire... 

Dacă a avut vreodată un muritor ocazia să-şi satisfacă 
curiozitatea, dacă a fost vreodată om pus în încurcătură de 
propria lui neîncredere, acesta a fost fără îndoială 
sergentul Martial. Oh! Bătrânul oştean nu credea în 
existenţa miilor de chelonieni, care, în perioada ouatului, 
invadează plajele de-a lungul fluviului Orinoco, între gura 
râului Arauca şi bancurile de nisip din Cariben... 

— Broaşte ţestoase!... Sunt broaşte țestoase! exclamă 
domnul Miguel, şi nu se înşela. 

Da!... Broaşte țestoase, o sută de mii, poate chiar mai 
multe, înaintau spre malul drept al fluviului Orinoco. Dar, de 
ce acest exod anormal, care nu făcea parte din obiceiurile 
lor, de vreme ce nu mai era perioada ouatului...? 

Domnul Marchal răspunse acestei întrebări pe care şi-o 
puneau toţi în sinea lor. 

— Cred că animalele acestea s-au speriat de zguduirile 
cutremurului de pământ... Fără îndoială, izgonite de apele 
râului Tortuga sau ale râului Suapure care au ieşit din 
matcă... vin să-şi caute refugiu în Orinoco, şi chiar mai 
departe... mânate de irezistibilul instinct de conservare... 

Era o explicaţie foarte firească şi chiar singura 
acceptabilă. Sierra, Matapey şi regiunile dimprejur trebuie 
să fi fost profund zdruncinate de cutremurul de pământ. În 
astfel de condiţii, asemenea invazie s-a produs fără să fie 
luna martie şi aprilie, când se pornea în mod obişnuit, aşa 


că locuitorii de pe malul fluviului nu aveau de ce să fie prea 
surprinşi. Totuşi, în oarecare măsură, putea să-i cuprindă 
îngrijorarea. 

Dar, dacă exodul broaştelor țestoase era acum de înţeles, 
rămânea întrebarea de unde proveneau focurile de armă?... 
Cine era nevoit să se apere de chelonieni?... Şi apoi, ce 
efect puteau să aibă gloanţele asupra carapacelor lor de 
nepătruns...? 

Acest lucru s-a văzut îndată prin locurile unde norul dens 
a început să se destrame. 

Într-adevăr, miriade de broaşte țestoase înaintau în masă 
compactă, strânse una într-alta. Era ca o imensă suprafaţă 
de carapace de mai mulţi kilometri pătraţi, care se deplasa. 

Şi, pe această suprafaţă în mişcare, se agitau nenumărate 
animale, care, pentru a nu fi strivite, fuseseră nevoite să se 
urce pe ea. Surprinsă de invazia care străbătea câmpia, 
alerga şi ţopăia pe mulţimea de carapace o ceată de 
maimuțe urlătoare, părând că „li se pare comic” după cum 
se exprimase sergentul Martial. Apoi se mai distingeau şi 
mai multe perechi de sălbăticiuni care populează vastele 
câmpii venezuelene, jaguari, pume, tigri, ozeloţi, nu mai 
puţin primejdioase în această situaţie decât dacă ar fi 
alergat libere prin păduri sau prin llanos. 

Împotriva acestei cete se apărau doi oameni, trăgând cu 
puşca şi cu revolverul. 

Câteva cadavre şi zăceau pe dosul carapacelor a căror 
mişcare ondulatorie nu-i deranja decât pe oameni, fiindcă 
nu se puteau sprijini bine pe picioare; patrupedele însă şi 
maimuţele n-o luau în seamă. 

Cine erau cei doi oameni?... Nici domnul Marchal, nici 
comandantul civil nu izbutiră să-i recunoască din pricina 
distanţei. Totuşi, după îmbrăcăminte, se putea afirma că nu 
putea fi vorba de yaruros, ori de mapoyos, ori de vreunul 
din indienii care treceau de obicei prin regiunea străbătută 
de Orinoco mijlociu. 


Să fi fost oare cei doi francezi care se aventuraseră pe 
câmpiile din est şi a căror întoarcere era în zadar 
aşteptată?... Jean de Kermor - căruia îi trecu prin minte 
acest gând - avea să aibă bucuria de a-şi regăsi 
compatrioţii...? 

Domnii Marchal, Miguel, Felipe şi Varinas, comandantul 
civil şi localnicii care îl însoțeau se opriră din mers... Ar fi 
fost mai bine să înainteze?... Nu, fără îndoială... Ţinuţi în loc 
în primul rând de broaştele țestoase, siliţi în curând să dea 
înapoi, n-ar fi putut să-i întâlnească pe cei doi oameni 
încercuiți de ceata de sălbăticiuni. 

Jean stărui totuşi să se pornească în ajutorul lor, 
neîndoindu-se câtuşi de puţin că cei doi oameni erau 
exploratorul şi naturalistul francez... 

— E imposibil, zise domnul Marchal, şi zadarnic... 
Primejdia ar fi mare, iar de ajutat tot n-ar putea fi ajutaţi... 
Mai bine să lăsăm broaştele țestoase să ajungă la fluviu... 
Acolo... blocul lor compact se va destrăma de la sine... 

— Fără îndoială, spuse comandantul civil, dar suntem 
ameninţaţi de o mare primejdie...! 

— Care...? 

— Dacă miile acestea de broaşte țestoase se îndreaptă 
spre Urbana... dacă nu o cotesc spre fluviu... s-a zis cu 
târguşorul nostru! 

Din nefericire, nu se putea face nimic pentru a împiedica 
această catastrofă. După ce înconjurase colina, lenta şi 
irezistibila avalanşă, pornise spre Urbana, de care nu o mai 
despărţeau acum decât vreo două sute de metri. Tot satul 
avea să fie doborât, strivit, distrus. Vorba aceea, pe unde a 
trecut vrăjmaşul nu mai creşte iarba... Ei bine, pe unde 
avea să treacă puhoiul de broaşte țestoase nu avea să mai 
rămână nici o colibă, nici o baracă, nici un arbore, nici o 
tufa... 

— Focul!... Focul! exclamă domnul Marchal. 

Focul era singurul obstacol care se putea pune în calea 
invaziei. 


Locuitorii satului, la gândul primejdiei care-i pândea, 
femei şi copii, înspăimântați, strigau îngroziţi... 

Domnul Marchal a fost înţeles şi călătorii de pe pirogi, 
echipajele lor, toţi, se puseră pe lucru. 

Înaintea târguşorului se întindeau pajişti mari, cu iarba 
deasă, care în două zile de soare arzător se uscase, cu 
câţiva goyavieri şi alţi pomi ale căror crengi erau pline de 
fructe. 

Nu trebuiau să şovâie a sacrifica aceste plantaţii şi nici nu 
şovăiră. 

În zece, douăsprezece locuri, la o sută de paşi de Urbana, 
se dădu foc, în acelaşi timp, ierbii. Flăcările izbucniră de 
parcă ţâşneau din măruntaiele pământului. Un fum des 
începu să se amestece cu norul de praf care se abătea către 
fluviu. 

Şi totuşi, puhoiul de broaşte țestoase înainta şi avea să mai 
înainteze, fără îndoială, până când primul rând va da peste 
incendiu. Dar dacă ultimele rânduri le vor împinge pe 
primele în flăcări, şi focul se va stinge...? 

Primejdia n-ar fi fost aşadar înlăturată, iar din Urbana, 
strivită, distrusă, n-ar mai fi rămas decât un morman de 
ruine... 

Altfel aveau să se întâmple însă lucrurile şi metoda 
propusă de domnul Marchal avea să se dovedească bună. 

În primul rând, fiarele sălbatice fură întâmpinate cu focuri 
de puşcă trase de sergentul Martial, de domnul Miguel şi de 
prietenii săi, de localnici, care erau înarmaţi, în timp ce cei 
doi oameni de pe suprafaţa mişcătoare se apărau de ele 
cheltuindu-şi ultimele muniții. 

Atacate din două părţi, câteva sălbăticiuni căzură lovite de 
gloanţe. Celelalte, speriate de rotocoalele de flăcări care se 
învârtejeau, încercară să scape întorcându-se spre est şi 
izbutiră să se salveze luându-se după maimuțe, care 
alergau înainte umplând văzduhul de urlete. 

În clipa aceea, cei doi bărbaţi alergară într-un suflet spre 
bariera de foc, înainte să ajungă la ea primul rând de 


broaşte țestoase, care înaintau tot atât de încet... 

Peste un minut, Jacques Helloch şi Germain Paterne - căci 
ei erau - după ce trecură de partea cealaltă a colinei, se 
aflau în siguranţă, alături de domnul Marchal. 

Atunci, îndepărtându-se de perdeaua de flăcări care se 
întindea pe o lungime de o jumătate de kilometru, puhoiul 
de chelonieni o coti spre stânga târguşorului apoi, coborând 
malul, dispăru sub apele fluviului Orinoco. 

IX TREI PIROGI NAVIGHEAZĂ ÎN CONVOI. 

Ca urmare a neobişnuitei invazii care ar fi putut să 
distrugă în întregime Urbana, plecarea celor două pirogi a 
fost întârziată cu douăzeci şi patru de ore. Dacă intenţia 
celor doi francezi era să continue explorarea fluviului 
Orinoco până la San-Fernando de Atabapo, n-ar fi fost 
preferabil să navigheze împreună cu ei?... Şi, în cazul 
acesta, nu era mai bine să amâne plecarea pe a doua zi, 
pentru a le da posibilitatea de a se odihni, apoi de a se 
pregăti de drum...? 

Bineînţeles. Aşa gândeau cu înţelepciune domnii Miguel, 
Felipe şi Varinas. În fond, se întrebau, destul de miraţi, de 
ce să nu fie de aceeaşi părere şi unchiul şi nepotul? 
Dealtfel, Jacques Helloch şi Germain Paterne, având propria 
lor pirogă, nici nu-i împovărau, nici nu-i stânjeneau şi, 
indiferent de părerea sergentului Martial, cele trei 
ambarcaţii erau mai în siguranţă dacă navigau în convoi. 

— Apoi, nu uita, sunt compatrioți de-ai noştri, îi spuse Jean 
de Kermor acestuia din urmă. 

— Cam prea tineri! mormăi sergentul Martial, scuturând 
din cap. În fond, voia să ştie cu cine are de-a face, iar tinerii, 
când aflară că unchiul şi nepotul sunt francezi - şi încă 
bretoni - se grăbiră să le povestească ce e cu ei. 

Jacques Helloch, în vârstă de douăzeci şi şase de ani, era 
din Brest. După câteva misiuni îndeplinite cu succes, fusese 
însărcinat de ministrul Instrucţiei publice să întreprindă o 
expediţie în regiunile din jurul fluviului Orinoco. 


Tânărul acesta era considerat, pe bună dreptate, un 
explorator de mare valoare, pe cât de curajos pe atât de 
prudent, care dăduse dovadă de nenumărate ori de 
răbdare şi energie. Părul său negru, ochii înflăcăraţi, faţa 
îmbujorată de un sânge bogat, statura depăşind înălţimea 
medie, constituţia viguroasă, distincţia înnăscută pledau în 
favoarea lui. Avea o fizionomie gravă şi totodată zâmbitoare 
care inspira simpatie de la prima vedere. Te fermeca, fără 
să-şi dea cea mai mică silinţă, în mod firesc, simplu, nu 
căuta să-ţi impună, nici să iasă în evidenţă. 

Tovarăşul lui, Germain Paterne - de douăzeci şi opt ani - 
desemnat de ministru să-l secondeze în misiunea lui 
ştiinţifică, era şi el breton. Făcea parte dintr-o familie 
onorabilă din Rennes. Tatăl său, consilier la Curtea de apel, 
mama şi cele două surori ale lui erau toţi în viaţă, pe când 
Jacques Helloch, care n-avea fraţi, îşi pierduse părinţii şi 
moştenise o oarecare avere ce putea, la pretenţiile lui, să-i 
ajungă atât în prezent cât şi în viitor. 

Germain Paterne, la fel de ferm ca şi fostul lui prieten din 
colegiu, dar având cu totul altă fire, mergea unde îl ducea 
Jacques Helloch şi nu obiecta niciodată nimic. Îl pasiona 
istoria naturală, în special botanica, şi nu mai puţin 
fotografiatul. Ar fi putut să fotografieze şi sub o ploaie de 
gloanţe şi să rămână la fel de „neclintit” ca obiectivul său. 
Nu era frumos, dar nici urât. Cum poţi fi urât când aio 
fizionomie de om inteligent şi o bună dispoziţie pe care 
nimic nu ţi-o alungă? Ceva mai scund decât prietenul său, 
era sănătos tun, rezista la orice încercări, mergea oricât, 
fără să se simtă obosit, avea un stomac în stare să mistuie şi 
pietre, nu se plângea niciodată când mâncarea era pe 
sponci sau când se făcea aşteptată. Aflând cu ce misiune 
fusese însărcinat Jacques Helloch, s-a propus ca secundant. 
Acesta nici n-ar fi putut găsi un tovarăş mai bun, mai util şi 
mai sigur decât pe fostul lui coleg, pe care îl cunoştea de 
atâta vreme. În ceea ce privea misiunea, avea să dureze cât 
va fi necesar. Nu i se fixase nici un termen. lrebuia să se 


extindă nu numai de-a lungul fluviului Orinoco, ci să 
cuprindă şi afluenții lui, abia trasaţi pe hărţi, în special cei 
din cursul mijlociu, până la San-Fernando, târguşor care 
avea să constituie punctul extrem al explorării lor. 

Rămâne acum să vedem în ce condiţii au vrut cei doi 
exploratori să cerceteze regiunea de la est de fluviu, după 
ce studiaseră Orinoco de la multele braţe ale vărsării lui în 
ocean până la Ciudad-Bolivar şi de la Ciudad-Bolivar până 
la Urbana. Piroga şi bagajele le-au lăsat la Urbana; unul şi-a 
luat instrumentele de observaţie şi o excelentă carabină 
Hammerless cu repetiţie şi cu ejector Greener, celălalt, 
cutia lui de naturalist şi o armă la fel de bună, de aceeaşi 
marcă - fără să punem la socoteală cele două revolvere 
ţinute în tocuri de piele. 

De la Urbana, Jacques Helloch şi Germain Paterne s-au 
îndreptat spre masivul sierra Matapey, prea puţin cercetat 
până atunci. Îi însoțeau câţiva mapoyos, care duceau un 
echipament uşor de campanie. Când au ajuns la capătul 
expediției, care durase trei săptămâni şi ceva, se aflau la 
trei sute de kilometri de malul fluviului Orinoco. După ce au 
studiat cursul râului Suapure, de la sud, al râului Tortuga 
ori Chaffanjon, de la nord, după ce au făcut determinări 
orografice şi hidrografice şi au strâns plante ce urmau să 
îmbogăţească ierbarul naturalistului, au pornit, în urmă cu 
două săptămâni, înapoi spre Urbana. 

Atunci au avut loc întâmplări grave şi neaşteptate. 

Întâi, cei doi tineri au fost atacați de o parte din indienii 
bravos care rătăcesc în cete în interiorul regiunii. După ce 
au respins, cu destule primejdii, atacurile, au trebuit să se 
întoarcă împreună cu însoțitorii lor până la poalele 
masivului sierra Matapey. Acolo ghidul şi oamenii lui i-au 
părăsit mişeleşte. Rămaşi fără echipamentul de campare, 
doar cu instrumentele şi armele lor, când se găseau încă la 
douăzeci de leghe de Urbana, au hotărât să se îndrepte 
spre târguşor, vânând ca să-şi asigure hrana zilnică şi 
culcându-se sub arbori, dormind şi veghind cu rândul. 


Şi aşa, în urmă cu patruzeci şi opt de ore, datorită 
cutremurului de pământ care zguduia regiunea, au fost 
surprinşi, în timp ce se odihneau, de inimaginabilul exod al 
broaştelor țestoase. Să o ia înaintea acestui puhoi nu se 
putea, fiindcă drumul era închis de jivinele pe care le 
alunga din urmă. Atunci, fără să şovăie, s-au urcat pe 
carapacele mişcătoare şi s-au lăsat purtaţi de chelonienii 
care se indreptau spre malul drept al fluviului Orinoco - 
ceea ce era şi prudent, şi folositor. La început nu-i imitară 
decât maimuţele, dar, la câteva leghe de fluviu, în ziua 
respectivă, mai multe perechi de animale, îngrozite, urmară 
exemplul cvadrumanelor. În momentul acela situaţia a 
devenit foarte periculoasă. Trebuiau să se apere de 
sălbăticiuni, de tigri, de puma şi de jaguari. Câteva fură 
doborâte de armele Hammerless, în timp ce puhoiul de 
broaşte țestoase, asemănător cu trotuarele rulante din 
marile oraşe americane, continua să se apropie de Orinoco. 
Jacques Helloch şi Germain Paterne mai aveau doar câteva 
cartuşe când zăriră primele case din Urbana, dincolo de 
perdeaua de flăcări care proteja târguşorul la care 
ajunseseră în împrejurările cunoscute. Aşa se terminase 
expediţia celor doi francezi. Pe scurt, tinerii erau teferi 
sănătoşi, iar Urbana scăpase de primejdia de a fi strivită de 
avalanşa târâtoare, deci totul era cât se poate de bine. 

Jacques Helloch nu mai avea ce povesti. Cât despre 
itinerar, nici nu se gândea să-l modifice. Germain Paterne 
trebuia să se reîmbarce împreună cu el pentru a continua 
cercetarea fluviului până la San-Fernando de Atabapo. 

— Până la San-Fernando?... întrebă sergentul Martial 
încruntându-şi sprâncenele. 

— Dar nu mai departe, răspunse Jacques Helloch. 

— Ah! 

Şi mai mult ca sigur că, rostit de sergentul Martial, acest 
„ah!” exprima mai degrabă nemulţumire decât satisfacţie. 

Neîndoios, unchiul provizoriu al lui Jean de Kermor 
devenea din ce în ce mai puţin sociabil! 


Jean trebui apoi să istorisească şi el povestea vieţii lui şi nu 
e de mirare că Jacques Helloch simţi o puternică afecţiune 
pentru tânărul de cel mult şaptesprezece ani care nu dădea 
înapoi în faţa riscurilor unei astfel de călătorii. Nici 
tovarăşul lui, nici el nu-l cunoşteau personal pe colonelul de 
Kermor; dar, în Bretagne, auziseră de dispariţia lui, şi iată 
că întâmplarea îi scosese în cale tocmai pe acest copil care 
plecase în căutarea tatălui său... Şi Germain Paterne, care 
păstra câteva amintiri despre familia de Kermor, îşi 
frământa mintea să le regăsească. 

— Domnule Jean, zise Jacques Helloch, când acesta 
termină de povestit, suntem fericiţi că împrejurările au 
făcut să ne întâlnim şi, întrucât intenţia noastră era să ne 
ducem la San-Fernando, vom merge împreună. Acolo, sper, 
veţi găsi noi informaţii în legătură cu colonelul de Kermor 
şi, dacă vom putea să vă fim de folos, bizuiţi-vă pe noi. 

Tânărul mulţumi compatrioţilor săi, în timp ce sergentul 
Martial murmură pentru sine: „Pe de o parte cei trei 
geografi, pe de alta, cei doi francezi!... Mii de trăsnete şi de 
carambas!... sunt mulţi... mult prea mulţi care vor să ne 
ajute!... Atenţie... să fim cu ochii în patru.” 

În după-amiaza aceea pregătirile se terminară, adică cele 
ce priveau a treia pirogă, fiindcă celelalte două erau gata 
de plecare încă de dimineaţă. A treia pirogă se numea 
Moriche, avea un căpitan banivas, pe nume Parchal, şi un 
echipaj de nouă indigeni, cu care nu putea decât să se 
mândrească. Odată reaprovizionarea făcută, Jacques 
Helloch nu mai avea decât să regrete echipamentul său de 
campare, furat în decursul expediției în sierra Matapey. 
Germain Paterne, în schimb, care îşi salvase intactă şi bine 
asortată cutia de botanist, ar fi fost nedrept să se plângă. 

A doua zi, 28 august, încă de la ivirea zorilor, călătorii de 
pe pirogi îşi luară rămas bun de la comandantul civil din 
Urbana, de la domnul Marchal şi de la localnicii care îi 
primiseră cu atâta căldură. 


Admirabilul bătrân ţinu să-l strângă în braţe pe tânăr, pe 
care spera să-l revadă când colonelul de Kermor împreună 
cu el vor trece din nou pe lângă hato Tigra, unde vor 
binevoi să se oprească pentru câteva zile. Apoi, 
îmbrăţisându-l, zise: 

— Curaj, tinere dragă, urările mele de bine să te 
însoţească şi Dumnezeu să te îndrume! 

Cele trei pirogi porniră una după alta. Vântul care se 
ridica înlesnea înaintarea şi, cum tindea să se intensifice, 
puteau spera că vor naviga repede. Cu pânzele ridicate, 
pirogile, după ce-şi luară un ultim rămas bun de la Urbana, 
plutiră de-a lungul malului drept, unde curentul era mai 
puţin puternic. 

De la Urbana, Orinoco se întinde aproape în linie dreaptă 
dinspre nord spre sud, până la San-Fernando. Aceste două 
târguşoare se află fiecare în unghiul format de cele două 
coturi principale ale fluviului şi sunt aproape pe acelaşi 
meridian. Deci, dacă vântul nu slăbea, nu exista nici un 
motiv de întârziere. 

Cele trei pirogi înaintau în convoi cu aceeaşi viteză, când 
una după alta, ca şlepurile de pe Loire, dacă o impunea 
îngustimea şenalului, când în linie, dacă pasa navigabilă era 
destul de largă. 

De fapt, între malurile fluviului Orinoco distanţa era mare, 
dar în amonte de Urbana albia se îngusta din pricina 
vastelor plaje nisipoase. În perioada aceea, ce-i drept, apele 
fiind în creştere, plajele se micşoraseră, încât nu 
rămăseseră din ele decât nişte insule a căror parte 
centrală, ferită de inundaţii, se acoperise cu vegetaţie. 
Aşadar trebuiau să se aventureze printre aceste insule, 
despărțite de patru braţe, dintre care numai două 
rămâneau navigabile în sezonul secetos. 

De vreme ce între pirogi nu era decât o distanţă de câţiva 
metri, se discuta de la un bord la altul. Jean, căruia i se 
adresa cuvântul, nu putea să nu răspundă. Vorbeau mai 
ales de călătoria întreprinsă pentru căutarea colonelului de 


Kermor, de şansele ei de izbândă, şi Jacques Helloch nu 
înceta să-l încurajeze pe tânăr. 

Între timp, Germain Paterne, cu aparatul de fotografiat 
aşezat la prova pirogii Moriche, făcea instantanee de îndată 
ce peisajul îl impresiona. 

Dar convorbirea nu se ducea numai între ambarcaţia lor şi 
Gallinetta. Cei doi francezi se interesau şi de expediţia 
geografică a domnilor Miguel, Felipe şi Varinas. Îi auzeai 
adesea discutând cu înflăcărare când credeau că pot găsi 
un argument într-o observaţie făcută în cursul călătoriei. De 
caracterele diferite ale celor trei colegi şi-au dat seama de 
la început şi, pe drept, domnul Miguel le inspira mai multă 
simpatie şi încredere. În general această comunitate mică 
se înţelegea bine, ba Jacques Helloch socotea firească până 
şi starea de spirit a sergentului Martial care tot bombănea 
ca un ostaş bătrân. 

De exemplu, îi trecu prin minte un gând care se pare că 
nu-i încercase pe domnul Miguel şi pe prietenii săi, şi i-l 
împărtăşi lui Germain Paterne: 

— Nu ţi se pare ciudat că omul acesta care tot bombăne e 
unchiul tânărului de Kermor? 

— De ce să mi se pară ciudat, dacă e cumnatul colonelului? 

— Într-adevăr, dar atunci - trebuie să recunoşti - n-au 
mers deloc într-un pas... Unul a ajuns colonel, iar celălalt a 
rămas sergent... 

— S-au mai văzut cazuri de acestea, Jacques... se mai 
văd... şi or să se mai vadă... 

— Fie şi cum zici tu, Germain!... La urma urmei, dacă lor 
le convine să fie unchi şi nepot, îi priveşte. 

De fapt, Jacques Helloch avea motive să găsească situaţia 
ciudată şi, după părerea lui, nu era probabil vorba decât de 
o înrudire de ocazie, născocită pentru a face mai uşoară 
călătoria. 

În cursul dimineţii, flotila trecu prin dreptul gurii râului 
Capanaparo, apoi a râului Indabaro, care nu este decât un 
braţ al acestui afluent. 


Se înţelege de la sine că vânătorii de nădejde de pe pirogi, 
domnul Miguel şi Jacques Helloch, trăgeau bucuroşi în 
vânatul care le venea în bătaia pugştii. Rațele şi porumbeii 
guleraţi, pregătiţi cum trebuie, aduceau o schimbare 
plăcută a hranei care consta de obicei din carne uscată şi 
conserve. 

În locul acela malul stâng avea un aspect ciudat, cu faleza 
lui de stânci ascuţite, de fapt bazele colinelor Baraguan, la 
poalele cărora lăţimea fluviului mai era încă de o mie opt 
sute de metri. De acolo în sus, către gura râului Mina, 
fluviul se îngusta, iar curentul devenea mai puternic, aşa că 
putea să îngreuneze înaintarea pirogilor. 

Din fericire, briza bătea din plin, atât de tare încât 
catargele strâmbe - simple trunchiuri de arbori abia 
descojite - se încovoiau sub tensiunea pânzelor umflate. 
Dar, până la urmă, nimic nu crăpă şi, după-amiază, pe la ora 
trei, ajunseră în apropiere de hato Tigra, proprietatea 
domnului Marchal. 

Fără îndoială că, de ar fi fost acasă ospitalierul bătrân, ar fi 
trebuit, de voie, de nevoie - desigur de voie - să facă escală 
cel puţin o zi. Domnul Marchal nu le-ar fi îngăduit nici lui 
Jacques Helloch, nici lui Germain Paterne să nu-l onoreze 
cu oa doua vizită, în afară de cea pe care promiseseră că i- 
o vor face la întoarcere. 

Dar, deşi călătorii nu debarcară din pirogi, ţinură să aibă o 
vedere cu pitorescul hato din Tigra, aşa că Germain Paterne 
făcu o fotografie foarte reuşită. 

Din locul acela navigația deveni mai dificilă, şi greutăţile ar 
fi fost şi mai mari dacă vântul nu şi-ar fi păstrat direcţia şi 
forţa necesară pentru a ajuta pirogile să înfrunte curentul. 
De fapt lărgimea fluviului Orinoco se restrânsese la o mie 
două sute de metri şi numeroase recife se înălţau 
stânjenitoare din albia lui destul de sinuoasă. 

Dar toate dificultăţile au fost învinse de dibăcia 
marinarilor. Pe la ora cinci şi jumătate seara, după ce 


trecură de rio Caripo, pirogile traseră pentru înnoptat la 
gura râului Sinaruco. 

În apropiere se afla insula Macupina, acoperită de o 
pădure deasă, cu un subarboret aproape de nepătruns. O 
parte din pădure e formată din numeroşi palmas llaneras, 
un fel de palmieri ale căror frunze au o lungime de patru, 
cinci metri. Din frunzele acestea se alcătuiesc acoperişurile 
colibelor de paie ale indienilor, atunci când au nevoie doar 
de un adăpost temporar, în sezonul pescuitului. 

Acolo se aflau câteva familii de mapoyos, cu care domnul 
Miguel şi Jacques Helloch intrară în legătură. Aşadar, de 
îndată ce pirogile lor acostară, ei şi coborâră pentru a vâna 
cu spor, cel puţin aşa sperau. 

În primul rând, când văzură că se apropie nişte străini, 
femeile o luară la fugă, după obiceiul pământului, şi nu 
reapărură decât după ce îşi puseră cămăşile lungi care le 
acopereau mai mult sau mai puţin decent. Cu câteva minute 
înainte nu purtaseră decât guayuco, la fel cu bărbaţii, şi nu 
erau învăluite decât în părul lor lung. Dintre diversele 
triburi care formează populaţia indigenă din Venezuela 
centrală, indienii aceştia merită să fie în primul rând 
remarcaţi. Robuşti, vânjoşi, bine făcuţi, ei întruchipează 
forţa şi sănătatea. 

Cu ajutorul lor izbutiră vânătorii să străbată pădurea 
deasă care stă îngrămădită la gura râului Sinaruco. 

Două focuri de puşcă doborâră la pământ doi pecari17 
mari, ca să nu vorbim de alte focuri trase în timpul vânătorii 
asupra unei cete de capuţinil8 - maimuțe demne, fără 
îndoială, de această desemnare congregaţionistă, dar din 
care n-a fost atinsă nici una. 

— Capuţinii aceştia, zise Jacques Helloch, par mai dibaci 
decât ceilalţi... 

— Într-adevăr, e greu să te apropii de aceste cvadrumane, 
răspunse domnul Miguel, şi, în ceea ce mă priveşte, n-am 
făcut decât să risipesc praf de puşcă şi gloanţe... Niciodată 
n-am nimerit vreuna... 


— Păcat, domnule Miguel, fiindcă animalele acestea, fripte 
cum trebuie, constituie pentru amatorii de mâncăruri alese 
o adevărată desfătare! 

Jean afirmă că aceasta era şi părerea domului Chaffanjon: 
maimuța, după ce-i scoţi măruntaiele, o pârleşti şi o frigi ca 
indienii, la foc mic, pe încetul, până capătă o culoare aurie, 
dintre cele mai apetisante, e o mâncare de prima clasă... 

În seara aceea trebuiră să se mulţumească doar cu 
pecarii, care fură împărţiţi în trei grămezi, fiecare pentru o 
pirogă. Desigur, sergentul Martial ar fi refuzat cu duşmănie 
partea pe care le-o aduse Jacques Helloch, dar tânărul Jean 
îi mulţumi pentru atenţie, spunând: 

— Ce-i drept, compatriotul nostru face elogiul maimuţei la 
frigare, dar nu laudă mai puţin calităţile cărnii de pecari; 
afirmă chiar într-un loc că n-a mâncat nimic mai bun în 
timpul explorării sale... 

— Are dreptate, domnule Jean... răspunse Jacques 
Helloch; dar, în lipsă de maimuțe... 

— Mănânci ce găseşti! replică sergentul Martial care 
socoti răspunsul acesta ca un fel de mulţumire. 

De fapt, pecarii, denumiți de indigeni bogquiros, erau 
delicioşi, ceea ce trebui să recunoască şi sergentul Martial. 
Dar totodată îi declară lui Jean că n-are de gând să 
mănânce niciodată din alţii decât din cei omorâţi cu propria 
lui mână. 

— Totuşi, unchiule, e greu să refuzi... Domnul Helloch e 
foarte amabil... 

— Prea amabil, nepoate!... Şi apoi, mai sunt şi eu pe aici, 
ce naiba! Dacă mi se aduce şi mie un pecari în bătaia puştii, 
îl dobor tot atât de bine ca domnul Helloch! 

Tânărul nu putu să nu zâmbească în timp ce-i întinse mâna 
viteazului său tovarăş de drum. 

— Din fericire, murmură bătrânul, toate amabilităţile 
acestea, care nu-mi plac deloc, vor lua sfârşit la San- 
Fernando, şi asta se va întâmpla tocmai la timp, sper! 


Pirogile plecară a doua zi, la revărsatul zorilor, când 
călătorii se mai odihneau încă sub ruf. Vântul părea că şi-a 
stabilit bine direcţia dinspre nord şi căpitanii Valdez, 
Martos şi Parchal, pornind devreme, sperau să ajungă chiar 
în seara aceea la Cariben, localitate aflată la vreo patruzeci 
de kilometri în aval de gura râului Meta. 

Ziua trecu fără incidente. Apele fluviului fiind destul de 
umflate, pirogile izbutiră să străbată capricioasele 
angosturas, străjuite de crestele recifelor, primejdioase mai 
ales în partea din amonte a insulei Parguaza, care poartă 
aceeaşi denumire cu râul ce se varsă în fluviu, pe malul 
drept. 

Şenalul acesta forma un fel de raudal foarte greu de 
trecut în sezonul secetos. Totuşi lungimea lui nici nu se 
poate compara cu aceea a altor raudals pe care 
ambarcaţiile aveau să le întâlnească în apropiere de Atures, 
la vreo treizeci de leghe, pe cursul superior al fluviului. 
Aşadar nu era necesar să se debarce materialul de pe 
pirogi, nici ca ele să fie târâte pe uscat, operaţii atât de 
istovitoare, care produceau totodată întârzieri. 

În dreapta fluviului, solul avea un aspect cu totul diferit. 
Nu se mai vedeau câmpii imense care se întindeau până la 
orizont, unde se profilau munţii. Accidentele de teren, 
foarte pronunţate şi apropiate, aveau forma unor 
mameloane izolate, unor bancos de structură bizară - 
această dispoziţie orografică se aduna spre est într-o 
adevărată catenă. Ai fi zis că vezi un fel de cordillieră 
riverană care contrasta cu câmpiile de pe malul stâng. 
Dintre coline, cerros, se remarcau mai ales cele de la 
Garichana, care se înălţau în mijlocul unei regiuni foarte 
împădurite, acoperită de o vegetaţie luxuriantă. 

După-amiază, când malul drept deveni plat, pirogile 
trebuiră să se apropie de cel stâng pentru a urca pe raudal 
Cariben, singurul loc prin care se poate trece în susul 
fluviului în punctul respectiv. 


Spre est se întindeau vaste battures, plaje largi 
frecventate de broaşte țestoase, exploatate odinioară cu 
atâta folos şi cu nimic mai prejos decât cele de la Urbana. 
Dar exploatarea neorganizată, efectuată fără nici o regulă, 
va duce cu siguranţă la distrugerea totală a chelonienilor. 
În orice caz, lucru cert este că broaştele țestoase aproape 
că au abandonat plajele din această parte a bazinului 
fluvial. Şi Cariben, o aşezare fermecătoare, la mică distanţă 
în aval de Meta, unul din marii afluenţi ai fluviului, şi-a 
pierdut importanţa. În loc să devină târguşor, abia dacă se 
poate numi sat şi până la urmă va decade, intrând în rândul 
micilor cătune din Orinoco mijlociu. 

Trecând de-a lungul malurilor înalte de granit al unei 
insule numite Piedra del Tigre, călătorii de pe pirogi fură 
surprinşi de un suflu ciudat emis de stâncile acelea sonore, 
renumite în Venezuela. În primul rând le-a ajuns la urechi o 
suită de sunete muzicale foarte distincte, un ansamblu 
armonic de o deosebită intensitate. Cum navigau în linie, îl 
auziră deodată pe sergentul Martial strigând de la prova 
pirogii Gallinetta: 

— Ah, ce şef de fanfară ne cântă o astfel de serenadă...? 

Nu era deloc vorba de o serenadă, deşi în regiunea aceea 
obiceiurile erau la fel de spaniole ca în Castillia sau în 
Andaluzia. Dar călătorii s-ar fi putut crede în Theba, la 
picioarele statuii lui Memnon. 

Domnul Miguel se grăbi să explice acest fenomen acustic, 
care nu se întâlneşte doar în acele locuri. 

— La răsăritul soarelui, spuse el, muzica aceasta pe care o 
auzim se distinge mai bine, şi iată din ce cauză: Aceste 
stânci conţin o mulţime de plăcuţe de mică. Sub acţiunea 
razelor solare, aerul se dilată şi iese din fisurile stâncilor, 
iar când iese, face să vibreze plăcuţele. 

— Ei, zise Jacques Helioch, soarele e un muzician iscusit...! 

— Asta nu se poate compara nici pe departe cu cimpoiul 
nostru din Bretagne! spuse sergentul Martial. 


— Nu, desigur, răspunse Germain Paterne. Totuşi, o orgă 
naturală înfrumuseţează peisajul... 

— Dar prea o aude multă lume! mormăi sergentul Martial. 

X LA GURA RÂULUI META. 

După ce se apropiară de malul stâng, cele trei pirogi 
putură să treacă de raudal Cariben fără a fi nevoie să se 
debarce încărcătura. Către ora şase seara legară parâmele, 
una după alta, în partea cea mai retrasă a micului port. 

Altădată călătorii ar fi găsit acolo un târguşor cu o 
populaţie vioaie, cu oarecare activitate comercială, care 
tindea spre prosperitate. Acum Cariben decăzuse, din 
motivele cunoscute, şi nu mai era alcătuit decât din cinci 
colibe de indieni - cu una mai puţin decât pe vremea când 
domnul Chaffanjon debarcase acolo împreună cu generalul 
Oublion. 

Apoi, n-aveau nimic de câştigat dacă ar fi cerut găzduire 
celor câţiva yaruros care le locuiau. Nu exista nici o nădejde 
ca pirogile să poată fi reaprovizionate în localitatea aceea 
decăzută. Dealtfel cumpăraseră din belşug la Urbana tot ce 
le trebuia şi până la Atures nu le lipsea nimic. Între timp 
vânătorii n-aveau să-i lase să ducă lipsă de vânat. 

A doua zi, în 3l august, parâmele fură dezlegate până în 
zori. Dacă briza continua să bată dinspre nord, ar mai fi 
înlesnit navigația. De fapt direcţia pe care o aveau de urmat 
era aproape spre sud, adică aceea a cursului fluviului 
Orinoco de la Urbana până la San-Fernando. Cariben se 
afla aproximativ la jumătatea drumului. 

Vântul bătea într-adevăr dinspre nord, dar nu era 
continuu, aşa că nu se puteau bizui pe pânze care, după ce 
se umflau două, trei minute, atârnau nemişcate de-a lungul 
catargelor. Trebuiau să recurgă la palancas şi la garapatos 
fiindcă, la înălţimea aceea, curentul, amplificat la câţiva 
kilometri în amonte de apele râului Meta, era destul de 
greu de învins. 

În această parte a cursului său. Orinoco nu era pustiu. 
Câteva ambarcaţii indigene îl urcau şi-l coborau. Nici una 


nu încercă să se apropie de vreo pirogă. 

În curiare se aflau indieni quivas care preferau să circule 
pe fluviu în apropierea afluentului său important. Aşadar 
cei din pirogi nu aveau de ce să se mire şi nici de ce să 
regrete că n-au intrat în legătură cu ei. De fapt aceşti 
indieni se bucurau de o reputaţie detestabilă. 

Pe la ora unsprezece, încetând vântul, Valdez şi ceilalţi doi 
căpitani porunciră să se coboare pânzele. Acum se cerea să 
navigheze cu palanca, profitând de vâltoarea formată de-a 
lungul malului, unde curentul era mai slab. 

Pirogile înaintară deci prea puţin în amonte în ziua aceea, 
dealtfel posomorâtă şi ploioasă. Pe la ora cinci după-amiază 
aruncară ancora la gura râului Meta, după o limbă de 
pământ a malului drept, unde erau în afara curentului. 

Înainte de a se înnopta, cerul se însenină. Nu mai ploua. 
Atmosfera era foarte calmă. La orizont, spre apus, printr-o 
spărtură a norilor, soarele îşi arunca ultimele raze peste 
apele râului Meta, care păreau, să se amestece cu cele ale 
lui Orinoco într-un şuvoi luminos. 

Pirogile se aşezară în linie, una lângă alta, Gallinetta 
avându-şi locul la mijloc. Era ca şi cum călătorii ar fi locuit 
în trei camere alăturate ale aceleiaşi case - şi încă toate 
camerele cu uşile deschise. 

În cazul acesta, după atâtea ore neplăcute petrecute sub 
ruf din pricina rafalelor, de ce n-ar fi ieşit să respire 
împreună aerul înviorător al serii, de ce n-ar fi mâncat 
împreună, de ce nu ar fi stat de vorbă ca nişte prieteni 
reuniți la aceeaşi masă?... Oricât de ursuz ar fi fost 
sergentul Martial n-avea cum se plânge de această viaţă în 
comun. 

Aşadar cei patru francezi şi cei trei venezueleni se 
înfrăţiră. Fiecare luă parte la conversaţie, îndreptată de la 
început de Jacques Helloch spre un domeniu în care 
adversarii aveau să se afle la îndemână - domeniul 
geografic. 

Spuse, poate cu oarecare maliţie: 


— Iată-ne, domnule Miguel, ancoraţi la gura râului Meta... 

— Într-adevăr, domnule Helloch. 

— E un afluent al fluviului Orinoco...? 

— Da, unul dintre cei mai importanţi, de vreme ce-l 
alimentează cu patru mii cinci sute de metri cubi de apă pe 
secundă. 

— Nu vine din Cordillierii superiori, din republica 
columbiană...? 

— Ba da, afirmă atunci domnul Felipe, care nu-şi prea 
dădea seama unde vrea să ajungă Jacques Helloch. 

— Şi nu are de-a lungul lui o mulţime de afluenţi...? 

— Da, o mulţime, răspunse domnul Miguel. Cei mai 
importanţi sunt Upia şi Humadea, la joncţiunea cărora 
cursul apei primeşte denumirea Meta, apoi Casanare, a 
cărui denumire se extinde asupra unei arii imense de 
llanos. 

— Dragă Jean, continuă atunci Jacques Helloch, cred că 
îmi permiţi să-ţi spun aşa... 

Tânărul roşi puţin, iar sergentul Martial se ridică în 
picioare de parcă ar fi fost proiectat de un resort. 

— Ce s-a întâmplat, sergent?... întrebă domnul Miguel. 

— Nimic! răspunse bătrânul ostaş şi se aşeză din nou. 
Jacques Helloch reluă atunci: 

— Dragă Jean, cred că nu vom mai avea asemenea ocazie 
să vorbim despre Meta, de vreme ce acum curge chiar sub 
ochii noştri... 

— Şi poţi să adaugi, remarcă Germain Paterne, 
întorcându-se spre domnul Miguel şi colegii săi, că nici nu 
vom mai avea vreodată profesori mai buni care să ne 
instruiască. 

— Sunteţi foarte amabil, domnule, răspunse domnul 
Varinas, dar noi nu cunoaştem râul Meta atât de bine cum 
vă închipuiţi... A, dacă ar fi vorba de Guaviare... 

— Sau de Atabapo! ripostă domnul Felipe. 

— Vom ajunge şi acolo, domnilor, continuă Jacques 
Helloch. Totuşi, cum domnul Miguel, după cum se pare, e 


un foarte bun cunoscător al hidrografiei râului Meta, am să 
continui să-i pun întrebări, aşa de pildă, dacă acest afluent 
al fluviului Orinoco nu are pe alocuri o lăţime foarte mare... 

— Desigur... o lăţime care atinge chiar două mii de metri, 
răspunse domnul Miguel. 

— Dar adâncimea... 

— Acum, de când şenalul e balizat, navele cu un pescaj de 
şase picioare îl pot urca, în sezonul ploios, până la 
confluenţa cu Upia, iar în sezonul secetos până la o treime 
din această distanţă. 

— Rezultă deci, trase concluzia Jacques Helloch, că râul 
Meta e o cale de comunicaţie cât se poate de naturală între 
oceanul Atlantic şi Columbia... 

— Incontestabil, răspunse domnul Miguel, ba unii geografi 
au afirmat chiar că Meta e calea cea mai scurtă între 
Bogota şi Paris. 

— Atunci, domnilor, de ce, în loc să fie un simplu afluent al 
fluviului Orinoco, Meta n-ar fi chiar Orinoco, de ce domnii 
Felipe şi Varinas n-ar renunţa, în favoarea lui, la pretenţiile 
insuficient justificate pe care le ridică pentru Guaviare şi 
Atabapo...? 

Aşa! Va să zică aici voia să ajungă francezul!... E uşor de 
închipuit că nici nu apucă să-şi termine fraza, când cei doi 
apărători ai lui Atabapo şi Guaviare şi începură să 
protesteze prin gesturi, de vreme ce nu se puteau folosi de 
cuvinte. 


După aceea se încinse îndată o discuţie în care 
argumentele cădeau ca grindina asupra celui care 
îndrăznise să ridice o problemă referitoare la cursul 
fluviului Orinoco. Dealtfel, pe Jacques Helloch nici nu-l 
interesa chestiunea aceasta fiindcă, după părerea lui, 
adevărul era de partea domnului Miguel şi a majorităţii 
geografilor, dar îi făcea plăcere să-i vadă pe rivali 
încăierându-se. Apoi, argumentele lui erau în realitate tot 
atât de puternice ca ale domnilor Varinas şi Felipe, dacă nu 
chiar mai puternice, fiindcă, în privinţa importanţei 
hidrografice, Meta întrecea cu siguranţă Atabapo şi 
Guaviare. Dar cei doi savanţi nu voiau să cedeze nici unul şi 
discuţia s-ar fi prelungit fără îndoială până noaptea târziu, 
dacă Jean de Kermor nu i-ar fi schimbat cursul, punându-i o 
întrebare mult mai serioasă domnului Miguel. Conform 
ghidului său, malurile râului Meta erau bântuite de nişte 
indieni primejdioşi. De aceea îl întrebă ce ar putea să le 
spună în această privinţă. 

— Fireşte, e o problemă care ne interesează mai mult, 
răspunse domnul Miguel, fără să se supere că va produce o 
diversiune. 

De fapt, cei doi colegi ai săi se înfierbântaseră, cum le era 
obiceiul, şi se întreba ce va fi când se vor afla la confluenţa 
celor trei fluvii...? 

— E vorba, continuă el, de o bandă de indieni quivas, a 
cărei cruzime e prea binecunoscută de călătorii care 
navighează până la San-Fernando. Se spune chiar că o 
parte din ei ar fi trecut fluviul şi că s-ar afla în ţinuturile din 
est unde s-ar ţine de jafuri şi măceluri. 

— Parcă şeful bandei a murit?... zise Jacques Helloch care 
auzise şi el de ceata de răufăcători. 

— A murit, într-adevăr, răspunse domnul Miguel, a murit 
de aproape doi ani. 

— Şi ce fel de om era...? 

— Un negru pe nume Sarrapia, pe care banda l-a ales 
căpetenie şi pe care l-a înlocuit cu un ocnaş evadat... 


— Dar indienii quivas, întrebă Jean, cei care au rămas pe 
malurile fluviului Orinoco... 

— Nu sunt mai puţin primejdioşi, afirmă domnul Miguel. 
Majoritatea bărcilor pe care le-am întâlnit de La Cariben 
încoace sunt ale lor şi ar fi prudent să luăm măsuri de 
apărare cât ne mai aflăm în ţinutul acesta unde jefuitorii, 
capabili de orice crimă, sunt încă foarte numeroşi. 

Această afirmaţie era îndreptăţită, având în vedere 
atacurile cărora le căzuseră de curind victime câţiva 
negustori din San-Fernando. Preşedintele Venezuelei şi 
Congresul, după câte se spunea, aveau de gând să 
organizeze o expediţie cu misiunea de a nimici aceste 
bande din Alto-Orinoco. După ce fuseseră izgoniți din 
Columbia, aceşti quivas aveau să fie izgoniți din Venezuela 
şi - cel puţin dacă nu aveau să fie nimiciţi cu totul - urma ca 
Brazilia să devină câmpul lor de acţiune. Până la pornirea 
expediției, ei constituiau pentru călători o mare primejdie, 
mai ales de când le era căpetenie un evadat din închisoarea 
din Cayenne. Aşadar, călătorii de pe cele trei pirogi 
trebuiau să vegheze neîncetat şi cu mare atenţie cât 
navigau prin acele locuri. 

— Ce-i drept, noi suntem numeroşi, punându-i la socoteală 
şi pe marinari, pe care ne putem bizui, spuse Jacques 
Helloch, apoi nu ne lipsesc nici armele, nici muniţiile... 
Dragă Jean, vei putea dormi la noapte liniştit, la adăpostul 
rufului dumitale... Te vom păzi noi... 

— Asta-i treaba mea, dacă nu mă-nşel! zise tăios sergentul 
Martial. 

— E o chestiune care ne priveşte pe toţi, dragă domnule 
sergent, răspunse Jacques Helloch, principalul e ca nepotul 
dumitale, la vârsta lui, să-şi poată face somnul... 

— Vă mulţumesc, domnule Helloch, zise tânărul zâmbind, 
dar mai bine ar fi ca fiecare dintre noi să stea de pază cu 
rândul. 

— Să facem de gardă cu schimbul, adăugă sergentul 
Martial. Dar în sinea lui îşi spunea că, desigur, dacă Jean va 


adormi când îi va veni rândul, nu-l va trezi şi va veghea 
doar el singur. 

Odată luată această hotărâre, garda de la ora opt la 
unsprezece fu încredinţată celor doi francezi. Domnul 
Miguel şi colegii lui aveau să-i înlocuiască de la ora 
unsprezece la ora două dimineaţa. După aceea preluau 
garda, până la revărsatul zorilor, Jean de Kermor şi 
sergentul Martial. 

Călătorii de pe Gallinetta şi Maripare se duseră deci să se 
întindă pe esteras, iar, pe de altă parte, echipajele, istovite 
de manevrele grele ale halajului, adică ale tragerii pirogilor 
cu espilla, se bucurau de o odihnă binemeritată. 

Jacques Helloch şi Germain Paterne se postară în partea 
din spate a pirogii. De acolo puteau să supravegheze fluviul 
în amonte şi în aval, ba chiar şi gura râului Meta. Dinspre 
mal nu-i putea pândi nici o primejdie, fiindcă dădea într-un 
fel de mlaştină de nestrăbătut. 

Cei doi prieteni, aşezaţi alături, vorbeau de una, de alta. 
Unul fuma una din ţigările de foi cu care era din plin 
aprovizionat, fiindcă tutunul e un articol de schimb obişnuit 
cu populaţia de pe malurile fluviului. Celălalt pufăia 
amarnic din pipa lui de pământ ars la care ţinea tot atât de 
mult cum ţinea sergentul Martial la a sa. 

Stelele străluceau pe cerul senin, lipsit de nori, fără umbră 
de negură. Briza, care încetase aproape, adia doar uşor, din 
când în când. Crucea Sudului sclipea la câteva grade 
deasupra orizontului meridional. Datorită acestui calm al 
elementelor naturii, cel mai mic zgomot, despicarea apei de 
o ambarcaţie, tulburarea ei, de o pagaie, s-ar fi auzit de 
departe, apoi era destul să cercetezi cu oarecare atenţie 
malurile înalte, pentru a preveni orice apropiere suspectă. 

Cei doi tineri supravegheau împrejurimile dedându-se la o 
convorbire particulară. 

Incontestabil că Jean de Kermor îi inspira o vie simpatie lui 
Jacques Helloch, care privea cu teamă aventurarea unui 
băiat de vârsta lui într-o călătorie plină de mari primejdii. 


Deşi admira motivul atât de nobil, de impresionant care-l 
determinase să ia această hotărâre, îl îngrozeau primejdiile 
la care îl expunea intenţia lui de a se avânta... până... nici el 
nu ştia unde... 

În legătură cu această problemă discutase adesea şi 
înainte cu Germain Paterne, care căuta să-şi amintească de 
familia colonelului de Kermor de care auzise cu siguranţă 
vorbindu-se în urmă cu cincisprezece ani. 

— Ştii, Germain, îi spuse în seara aceea Jacques Helloch, 
nu pot să mă împac cu ideea că acest copil - fiindcă nu-i 
decât un copil - porneşte aşa să străbată ţinuturile din Alto- 
Orinoco!... Şi îndrumat de cine? De bătrânul acesta 
cumsecade, cu o inimă de aur, recunosc, dar care nu mi se 
pare o călăuză aşa cum i-ar trebui nepotului său dacă 
împrejurările devin grave... 

— Oare să fie unchiul său?... îl întrerupse Germain 
Paterne. Mă cam îndoiesc...! 

— Că sergentul Martial e sau nu unchiul lui Jean de 
Kermor n-ar avea importanţă, dacă ostaşul acesta ar fi încă 
un om în putere şi ar fi obişnuit cu aceste expediţii 
periculoase!... De aceea mă şi întreb cum a putut consimţi... 

— Consimţi... bine zici, Jacques, sublinie Germain Paterne 
scuturând scrumul din pipă. Da, a consimţit, fiindcă nu 
încape îndoială că tânărului i-a venit ideea să întreprindă 
călătoria... El şi-a îndemnat unchiul... Nu... precis că 
ursuzul asta nu-i e unchi, pentru că, după cât îmi amintesc, 
colonelul de Kermor nu mai avea familie când a plecat din 
Nantes... 

— Unde a plecat...? 

— Nu s-a putut afla niciodată. 

— "Totuşi, fiul său ne-a spus că a aflat din ultima scrisoare 
expediată din San-Fernando... Într-adevăr, dacă au plecat 
bazându-se doar pe informaţii atât de vagi... 

— Nădăjduiesc să obţină altele, mai amănunțite, la San- 
Fernando, unde e sigur că a poposit colonelul de Kermor, 
acum treisprezece, paisprezece ani... 


— Aşa-i, Germain, şi tocmai de aceea sunt îngrijorat! Dacă 
tânărul culege noi informaţii la San-Fernando, cine ştie 
dacă nu va voi să meargă mai departe... foarte departe... fie 
în Columbia, străbătând ţinuturile Atabapo sau Guaviare, fie 
la izvoarele fluviului Orinoco!... Şi această încercare îl va 
duce sigur la pieire... 

În clipa aceea, Germain Paterne îl întrerupse şi spuse în 
şoaptă: 

— Nu auzi nimic, Jacques...? 

Heloch se ridică, înainta uşor până în partea din faţă a 
pirogii, trase cu urechea, cercetă cu privirea suprafaţa 
fluviului, de la malul opus până la gura râului Meta. 

— Nu văd nimic, îi spuse lui Germain Paterne, care îl 
urmase, şi totuşi... Da... adăugă după ce ascultă cu mai 
mare atenţie, parcă se aude un fel de zgomot pe apă... 

— N-ar fi bine să trezim echipajele...? 

— Aşteaptă... Zgomotul acesta nu-i al unei bărci care se 
apropie... Poate e produs de ciocnirea apelor râului Meta cu 
ale fluviului Orinoco la confluenţa lor... 

— Uite... uite... acolo! zise Germain Paterne. 

Şi-i arătă nişte puncte mari, negre care se mişcau la 
câteva picioare în aval de pirogi. 

Jacques Helloch îşi luă carabina aşezată aproape de ruf şi 
se aplecă peste bord. 

— Nu-i o ambarcaţie, zise el, şi totuşi mi se pare că văd... 
Tocmai se pregătea să ducă arma la umăr, când Germain 
Paterne îl opri cu un gest. 

— Nu trage... nu trage!... repetă el. Nu sunt quivas puşi 
pe jafuri!... Sunt nişte amfibii cumsecade care ies la 
suprafaţa apei să respire. 

— Amfibii...? 

— Da... trei sau patru lamantine sau toninos, oaspeţi 
obişnuiţi ai fluviului Orinoco...! 

Germain Paterne nu se înşelase. Nu erau decât perechi de 
vaci marine - lamantine - şi de toninos - porci de mare - 
care se întâlnesc frecvent în fluviile şi râurile din Venezuela. 


Amfibiile acestea inofensive se apropiau încet de pirogi; 
dar, cuprinse de teamă, desigur, dispărură îndată. 

Cei doi tineri se întoarseră la locurile lor, la pupa pirogii, şi 
conversaţia, întreruptă o clipă, reîncepu, după ce Germain 
Paterne îşi umplu din nou pipa şi o aprinse. 

— Ziceai adineauri, întrebă Jacques Helloch, că, dacă nu te 
înşală memoria, colonelul de Kermor nu mai avea familie... 

— Cred că nu mă înşală, Jacques!... Şi... uite... îmi 
amintesc un amănunt... A fost un proces pe careil-a 
intentat o rudă a soţiei sale, proces pe care colonelul l-a 
câştigat la Curtea de apel din Rennes, după ce-l pierduse în 
primă instanţă la Nantes... Da... da... mi-amintesc totul 
limpede... Peste patru sau cinci ani, doamna de Kermor, 
care era o creolă din Martinica, a pierit într-un naufragiu 
pe când se întorcea din colonii în Franţa... a pierit cu unicul 
său copil, o fetiţă... Pentru colonel a fost o lovitură teribilă... 
După ce a zăcut mult timp, zguduit de moartea a tot ce 
avea mai scump pe lume, soţia şi copilul său, rămas fără 
familie, cum îţi spuneam, Jacques, şi-a dat demisia... La 
câtva timp după aceea s-a răspândit zvonul că a părăsit 
Franţa. Şi, după cum se pare, nu s-a ştiut niciodată în ce 
ţară s-a expatriat, în afară doar din acea ultimă scrisoare 
adresată din San-Fernando unuia din prietenii săi... Da... 
aşa este, mă mir cum a putut să mă trădeze memoria în 
această privinţă. Dacă i-am întreba pe sergentul Martial şi 
pe tânărul de Kermor, sunt sigur că ar confirma ceea ce ţi- 
am spus. 

— Nu-i vom întreba nimic, răspunse Jacques Helloch. Sunt 
chestiuni particulare şi am fi indiscreţi dacă am vrea să ne 
amestecăm în treburile lor. 

— Bine, Jacques, dar, vezi, aveam dreptate când spuneam 
că sergentul Martial nu poate fi unchiul lui Jean de Kermor, 
fiindcă colonelul de Kermor, după pierderea soţiei şi a fiicei 
sale, nu mai rămăsese cu nici o rudă apropiată... 

Jacques Helloch, cu braţele încrucişate, cu capul înclinat, 
medita la cele aflate de la prietenul său. Să se fi înşelat oare 


Germain?... Nu!... Doar locuia la Rennes când s-a judecat în 
apel procesul colonelului de Kermor şi faptele relatate mai 
sus fuseseră menţionate în cursul procesului... 

Atunci îl încercă un gând atât de firesc încât i-ar fi trecut 
prin minte oricui. 

— Dacă sergentul Martial nu îi e rudă colonelului de 
Kermor, spuse el, cu atât mai puţin nu poate fi Jean fiul lui, 
de vreme ce colonelul n-a avut decât o fată, care a pierit de 
foarte mică în naufragiul în care şi-a pierdut viaţa mama 
ei... 

— Bineînţeles, zise Germain Paterne. E imposibil ca 
tânărul acesta să fie fiul colonelului... 

— Şi totuşi... el zice că este, replică Jacques Helloch. 
Chestiunea aceasta era foarte nebuloasă, chiar plină de 
mistere. 

Oare se putea admite că tânărul Jean ar fi fost victima unei 
erori - o eroare care l-ar fi târât într-o aventură atât de 
primejdioasă?... Nu, fără îndoială. Sergentul Martial şi 
pretinsul său nepot trebuie să se fi bazat, în privinţa 
colonelului de Kermor şi a legăturilor dintre el şi Jean, pe 
un fapt cert, necorespunzător informaţiilor lui Germain 
Paterne. Până la urmă, interesul pe care-l dovedea Jacques 
Helloch pentru tânărul Jean nu putea decât să crească 
datorită aspectelor inexplicabile ale situaţiei. 

Cei doi prieteni continuară discuţia pe această temă până 
când - pe la ora unsprezece - domnii Miguel şi Felipe, 
lăsându-l să doarmă pe fanaticul apărător al Guaviarei, 
veniră să preia garda. 

— N-aţi văzut nimic suspect?... întrebă domnul Miguel, 
stând în picioare la pupa pirogii Maripare. 

— Absolut nimic, domnule Miguel, răspunse Jacques 
Helloch. Malurile şi fluviul sunt liniştite. 

— Şi, probabil, adăugă Germain Paterne, nici garda 
dumneavoastră nu va fi mai puţin liniştită decât a noastră. 

— Atunci, noapte bună, domnilor, răspunse domnul Felipe, 
strângându-le mâna peste bord. 


Mai mult decât probabil că, dacă domnul Miguel şi colegul 
său au stat de vorbă în cele câteva ore cât trebuia să facă 
de gardă, conversaţia lor n-a avut nimic comun cu cea 
dintre Jacques Helloch şi Germain Paterne. Fără îndoială că 
domnul Felipe a profitat de absenţa domnului Varinas 
pentru a-l nimici cu toate trăsnetele argumentaţiei sale, iar 
domnul Miguel l-a ascultat desigur cu obişnuita lui 
bunăvoință. 

Pe scurt, n-a survenit nimic anormal până către ora două 
dimineaţa când a venit sergentul Martial să-i înlocuiască, 
iar ei au intrat sub ruful pirogii Maripare. 

Sergentul Martial se instală la pupa pirogii, cu carabina 
alături, şi căzu pe gânduri. Niciodată nu fusese atât de 
îngrijorat - nu în ceea ce-l privea, Dumnezeule! dar în 
privinţa copilului acela drag, care dormea sub acoperişul 
pirogii. | se perindau prin minte toate amănuntele 
expediției pusă la cale de Jean, în faţa voinţei căruia a fost 
nevoit să cedeze, plecarea din Europa, traversarea 
Atlanticului, diversele incidente survenite de când 
părăsiseră Ciudad-Bolivar... Unde mergeau ei aşa... şi până 
unde avea să-i ducă această expediţie de cercetare?... În ce 
târguşor îndepărtat al ținutului aceluia se retrăsese 
colonelul de Kermor să-şi petreacă ultimii ani ai unei 
existenţe atât de fericite la început, apoi atât de repede 
frântă de cea mai îngrozitoare catastrofă?... Şi, pentru a-l 
găsi, la ce primejdii va fi expusă singura fiinţă care-i mai 
rămăsese pe lume...? 

Şi apoi, lucrurile nu se petrecuseră cum şi-ar fi dorit 
sergentul Martial... El ar fi vrut să se desfăşoare călătoria 
fără să întâlnească vreun străin în drum... Şi, iată, întâi 
Maripare şi Gallinetta au navigat în convoi... Călătorii de pe 
Maripare au intrat în legătură cu pretinsul său nepot, şi s- 
ar fi putut oare altfel, când călătoreau în aceleaşi condiţii?... 
În al doilea rând - ceea ce era poate mai grav, din 
considerente pe care numai el le ştia - nenorocul le-a scos 
în cale pe cei doi francezi... Şi, cum ar fi putut el să pună 


stavilă relaţiilor mai strânse care se stabilesc între 
compatrioți, interesului stârnit de țelul pe care-l urmărea 
Jean, propunerilor de a le face servicii, aproape imposibil de 
refuzat?... Şi, culmea, erau bretoni, chiar din Bretagne... 
Într-adevăr, întâmplarea e ciudat de indiscretă, îi place să 
se amestece în treburi care n-o privesc...! 

În clipa aceea, dinspre est, liniştea fu întreruptă de un 
zgomot uşor, un fel de cadență care se intensifica. 

Adâncit în gândurile lui, sergentul Martial nu auzea 
zgomotul acela, dealtfel slab. Nu zări nici cele patru 
ambarcaţii mici pe care curentul râului Meta le purta de-a 
lungul malului drept. Erau conduse cu pagaie, ceea ce le 
îngăduia să se apropie de pirogi mergând împotriva 
curentului din aval. 

Încărcate cu vreo douăzeci de quivas, curiares erau doar 
la două sute de metri de pirogi, şi dacă ar fi fost surprinşi în 
somn, călătorii ar fi fost masacrați fără să mai apuce să se 
apere, fiindcă sergentul Martial, neatent, nu vedea, nu 
auzea nimic... 

Deodată, când între pirogi şi curiares nu mai erau decât 
vreo şaizeci de picioare, răsună un foc de armă. Aproape în 
acelaşi timp izbucniră strigăte la bordul ambarcaţiei celei 
mai apropiate. 

Jacques Helloch trăsese focul de armă, căruia îi urmă un al 
doilea, pornit din carabina lui Germain Paterne. 

Cei doi tineri tocmai se treziseră - era ora cinci dimineaţa 
şi zorile abia începuseră să se reverse - când zgomotul 
pagaiei le ajunse la ureche. Se furişaseră la pupa pirogii 
Moriche şi, dându-şi seama că atacul nu avea să întârzie, 
trăseseră asupra ambarcaţiilor. 

Alarma odată dată, călători şi marinari fură într-o clipă în 
picioare. 

Domnii Miguel, Varicas şi Felipe, cu puşca în mână, dădură 
buzna de sub rutul pirogii Maripare. 

Jean apăru alături de sergentul Martial care tocmai 
trăsese şi el în direcţia ambarcaţiilor şi striga cu 


deznădejde: 

— Vai... vai!... Să mă ia prin surprindere! 

Atacatorii ripostară, şi vreo douăzeci de săgeți trecură pe 
deasupra pirogilor. Unele se înfipseră în rufuri, dar nu 
atinseră nici o persoană. 

Domnul Miguel şi tovarăşii săi răspunseră cu o a doua 
salvă şi gloanţele, mai bine dirijate decât săgețile, 
produseră dezordine printre bandiți. 

— Intră sub ruf, Jean, intră sub ruf!... strigă Jacques 
Helloch, socotind inutil ca tânărul să se expună în timpul 
atacului. 

O nouă pală de săgeți se abătu în clipa aceea, şi una dintre 
ele îl răni pe sergentul Martial la umăr. 

— Foarte bine!... Foarte bine!... izbucni el. Eu... un ostaş... 
În timpul gărzii!... Aşa-mi trebuie! 

Carabinele şi revolverele se descărcară a treia oară 
asupra ambarcaţiilor, care se retraseră din faţa pirogilor. 

Quivas, nereuşind să ia prin surprindere călătorii şi 
echipajele, nu puteau decât să fugă. Mulţi dintre ei fuseseră 
doborâţi, iar alţii grav răniţi. 

Atacul fiind neizbutit, curiares dispărură în aval de 
Orinoco. 

XI POPAS ÎN SATUL ATURES. 

În ziua aceea - l septembrie - încă de la şase dimineaţa, 
pirogile părăsiră regiunile primejdioase. Călătorii şi 
marinarii scăpaseră de masacru tocmai în locurile unde 
atâţia alţii fuseseră victimele triburilor acelora 
neînduplecate. 

— Aşa îmi trebuie! strigase sergentul Martial smulgându-şi 
săgeata care i se înfipsese în umăr. 

Şi remuşcările că privise mai degrabă în trecut decât în 
prezent, cât stătuse de gardă, îl făceau să sufere mai mult 
decât rana. Totuşi această greşeală nu se plătea cu viaţa - 
chiar dacă era vorba de un ostaş surprins de duşman pe 
când se afla în post aşa că - după cum se nădăjduia - rana 
nu avea să fie mortală. 


De îndată ce nu se mai zăriră ambarcaţiile inamice, 
sergentul Martial, întins pe rogojina lui de sub ruf, primi 
primele îngrijiri de la Jean. Dar nu e de ajuns sa fii nepotul 
unchiului tău şi să te străduieşti cât poţi, pentru a-l scoate 
din primejdie. Mai trebuie să cunoşti şi puţină medicină, iar 
tânărul nu avea astfel de cunoştinţe. 

A fost deci o întâmplare fericită că Germain Paterne, în 
calitatea lui de naturalist-botanist, studiase şi medicina şi că 
la bordul pirogii Moriche se afla o trusă cu medicamente... 

Germain Paterne ţinu deci să-l îngrijească pe sergentul 
Martial, şi nu e de mirare că Jacques Helloch depunea mare 
zel să-i vină în ajutor. 

Din acest concurs de împrejurări rezultă că, în primele ore 
de navigaţie, pe Gallinetta aveau să se afle doi călători în 
plus - care nu puteau să nu fie impresionați de afecțiunea 
dovedită de Jean de Kermor faţă de bătrânul ostaş. 

După ce examină rana, Germain Paterne constată că vârful 
săgeţii pătrunsese trei centimetri în dreptul umărului, fără 
să atingă nici un muşchi important, nici un nerv, se înfipsese 
doar în carne. Pe scurt, nu existau temeri că rana ar putea 
avea urmări grave, doar dacă săgeata n-ar fi fost otrăvită. 

Şi se întâmplă adesea ca indienii din Orinoco să-şi înmoaie 
săgețile într-o licoare cunoscută sub numele de curaxe. 
Această licoare se compune din suc de mavacare, o liană 
din familia stricneelor, şi din câteva picături de venin de 
şarpe. E un produs negricios, strălucitor ca siropul, mult 
folosit de indigeni. Se pare chiar că odinioară indienii 
otomagues, citați în relatările lui Humboldt, îşi ungeau 
unghia degetului arătător în această substanţă şi 
transmiteau otrava printr-o simplă strângere de mână. 

Dar, dacă sergentul Martial fusese atins de o săgeată 
înmuiată în curare, avea să se vadă în curând. Rănitul avea 
să-şi piardă îndată glasul, apoi mobilitatea membrelor, a 
feţei şi a toraxului, rămânând însă lucid până la moarte, 
care nu putea fi evitată. 


Trebuia aşadar să se vadă dacă aceste simptome aveau să 
se producă în câteva ore. 

După ce fu pansat, sergentul Martial n-avu încotro şi-i 
mulţumi lui Germain Paterne, deşi îl înfuria gândul că aveau 
să se stabilească relaţii mai strânse între cele două pirogi. 
Apoi căzu într-un fel de somnolenţă letargică, spre 
îngrijorarea tovarăşilor lui de drum. 

Tânărul Jean se adresă lui Germain Paternel: 

— Sunteţi liniştit în privinţa stării sale, sau nu... 
domnule...? 

— Nu pot să mă pronunţ încă... răspunse Germain 
Paterne, în realitate, nu-i vorba decât de o rană uşoară... 
care se va închide de la sine... dacă săgeata n-a fost 
otrăvită... Să mai aşteptăm, în curând ne vom lămuri... 

— Dragă Jean, interveni Jacques Helloch, nu-ţi pierde 
nădejdea... Sergentul Martial se va vindeca, se va vindeca 
repede... Am impresia că, dacă ar fi fost vorba de curare, 
rana ar fi arătat încă de pe acum altfel... 

— Aceasta-i şi părerea mea, Jacques, declară Germain 
Paterne. Când vom schimba pansamentul ne vom lămuri... 
şi unchiul dumitale... vreau să spun sergentul Martial... 

— Să mi-l ţină Dumnezeu! murmură tânărul cu ochii în 
lacrimi. 

— Da... dragă Jean... repetă Jacques Helloch, îl va ţine... 
Îngrijirile dumitale... ale noastre îl vor vindeca pe bătrânul 
oştean!... Îţi repet, ai încredere! 

Şi îi strânse mâna lui Jean, care tremura într-a sa. Din 
fericire sergentul Martial dormea. 

Domnii Miguel, Felipe şi Varinas - în timp ce pirogile 
înaintau în front, mânate de o briză puternică dinspre nord 
spre sud - primiră repede veşti despre rănit şi sperau că va 
scăpa cu bine. 

De fapt, quivas foloseau adesea curare pentru a-şi otrăvi 
săgețile şi sarbacanele19; dar nu era un obicei statornicit. 
Dealtfel, această otravă n-o puteau prepara decât 
„specialiştii” şi nu era întotdeauna uşor să se recurgă la 


priceperea lor. Aşadar, după toate probabilitățile, 
întâmplarea nu avea să aibă un deznodământ neplăcut. 

Mai mult, dacă, împotriva tuturor aşteptărilor, starea 
sergentului Martial îi va impune câteva zile de odihnă, şi în 
condiţii mai bune decât cele de pe Gallinetta, va fi uşor să 
facă un popas în satul Atures, aflat la vreo şaizeci de 
kilometri în amonte de gura râului Meta. 

Dealtfel, călătorii urmau să aştepte acolo cel puţin o 
săptămână, până când pirogile lor, de care se vor despărţi, 
vor izbuti să treacă numeroasele torente din acea parte a 
fluviului Orinoco. Şi cum vântul era favorabil, se putea 
presupune că satul Atures le va apărea înaintea ochilor în 
ziua următoare. 

Pânzele fură întinse în aşa fel încât pirogile să înainteze cu 
maximă viteză, şi, dacă briza se menținea, aveau să 
parcurgă până seara mai mult de jumătate din drum. 

În cursul dimineţii, Jacques Helloch şi Germain Paterne 
veniră de trei, patru ori să vadă cum îi merge sergentului 
Martial. 

După-amiază, pe la ora unu, când sergentul se trezi, îl 
văzu lângă el pe tânărul Jean şi-l salută cu un zâmbet cald. 
Dar, zărindu-i şi pe cei doi francezi alături de el, nu se putu 
stăpâni să nu se încrunte oarecum. 

— Tot mai aveţi dureri?... îl întrebă Germain Paterne. 

— Eu... domnule... zise sergentul Martial, ca şi când ar fi 
fost jignit de o asemenea întrebare, câtuşi de puţin!... O 
simplă zgârietură... o bubiţă!... Doar nu credeţi că am o 
piele de femeiuşcă!... Mâine nici n-o să se mai vadă şi, dacă 
n-aveţi nimic împotrivă, am să vă duc pe umăr!... Dealtfel, 
am de gând să mă ridic... 

— Nu... vei rămâne culcat, domnule sergent, spuse 
Jacques Helloch... Aşa a ordonat medicul... 

— Unchiule, interveni tânărul Jean, doar nu vei nesocoti 
ordinul... şi în curând nu vei avea decât să le mulţumeşti 
acestor domni pentru îngrijirile date... 


— Bine... bine! murmură sergentul Martial, mârâind ca un 
buldog sâcâit de o potaie. 

Germain Paterne îi schimbă apoi pansamentul şi constată 
că rana nu era câtuşi de puţin infectată. Nu încăpea 
îndoială că, dacă săgeata ar fi fost otrăvită, efectul otrăvii ar 
fi şi început să se arate. 

În momentul acela, rănitul ar fi fost atins fizic, dacă nu şi 
moral, de o paralizie parţială. 

— Aşa... sergent... merge mai bine... declară Germain 
Paterne. 

— Şi în câteva zile va fi totul foarte bine! adăugă Jacques 
Helloch. Apoi se întoarseră pe piroga lor care naviga alături 
de Gallinetta. 

— Atâta mai lipsea!... mormăi sergentul Martial. lată-i 
instalaţi aici... pe cei doi francezi... 

— Ce vrei, unchiule... răspunse Jcan potolindu-l. N-ar fi 
trebuit să te laşi rănit... 

— Nu, desigur, n-ar fi trebuit, şi asta... din vina mea... da, 
a mea... un recrut... un nepriceput... care nu ştie nici să 
facă de gardă...! 

Când se lăsă amurgul şi malurile fluviului începură să se 
întunece, pirogile ajunseră la barajul Vivoral unde aveau să 
se adăpostească peste noapte. De acolo se şi auzeau, 
confuze şi îndepărtate, vuietele dinspre raudals Atures. 

Cum mai exista încă primejdia de a fi atacați de niscaiva 
quivas, s-au luat cele mai straşnice măsuri de prevedere. 
Căpitanul Valdez nu-i lăsă pe oamenii săi să se culce înainte 
de a-i desemna pe cei care aveau să stea de pază în prima 
tură. Aceleaşi măsuri au fost luate şi de Martos şi Parchal 
pe celelalte două pirogi, între altele, armele, carabinele, 
revolverele au lost pregătite, reîncărcate. 

Nici o alertă nu le-a tulburat însă timpul de odihnă, iar 
sergentul Martial a dormit neîntors. Când Germain Paterne 
i-a schimbat de dimineaţă pansamentul, a constatat că rana 
era pe cale să se vindece. Peste câteva zile avea să se 
cicatrizeze. Nu mai exista nici o teamă că se vor ivi 


consecinţe ale îngrozitoarei curare. Timpul rămăsese 
frumos, briza răcoroasă şi favorabilă. În depărtare se 
profilau munţii de pe cele două maluri între care se 
intercalau raudals Atures. 

În locul acela insula Vivoral împarte fluviul în două braţe 
ale căror ape cad în torente furioase. De obicei, când etiajul 
este în descreştere, stâncile din albia fluviului ies la 
suprafaţă şi nu se poate trece fără a transporta încărcătura 
pe uscat până la cealaltă extremitate a insulei. 

Această operaţie, îndelungată şi obositoare, nu a fost 
necesară acum; trase de-a lungul malului cu ajutorul 
espillei, pirogile putură trece de capătul din amonte. În felul 
acesta au câştigat câteva ore şi au revenit la navigarea 
obişnuită când soarele se revărsa la orizont cu câteva grade 
deasupra colinelor de la Cataniapo, de pe malul drept. 

În cursul dimineţii au navigat uşor de-a lungul malului, pe 
la poalele colinelor, iar către prânz s-au oprit în sătucul 
Puerto-Real. Frumos nume pentru un port fluvial cu câteva 
colibe de paie risipite ici-colo şi numai unele dintre ele 
locuite. 

De acolo se începe de obicei transportul pe uscat al 
încărcăturii de pe ambarcaţii, până în satul Atures, situat cu 
cinci kilometri mai sus. De aceea guahibos se grăbesc să 
găsească astfel de ocazii de a câştiga câţiva piaştri. După ce 
se face învoiala, iau bagajele în spinare, iar călătorii îi 
urmează, lăsându-le marinarilor sarcina grea de a-şi trage 
pirogile prin torente. 

Acel raudal era un fel de culoar între munţii abrupți ai 
malului, lung de zece kilometri. Apele, înfuriate de 
îngustimea defileului spre care le îndruma înclinarea lor, 
deveneau tumultuoase. Dealtfel natura nu le-a asigurat o 
trecere liberă. Albia fluviului „în scară”, cum spune 
Humboldt, este barată de cornişe, care, transformă 
torentele în cataracte. Peste tot răsar piscuri ca nişte 
boschete înverzite, stânci care par sferice şi dau impresia 
că-şi păstrează starea de stabilitate doar printr-o derogare 


de la legea echilibrului. Denivelarea fluviului între amonte 
şi aval este de nouă metri. Prin această sită care se întinde 
de la un baraj la altul, printre blocurile de piatră presărate 
ici-colo, deasupra pragurilor de nisip gata oricând să se 
deplaseze, trebuie trase bărcile. E o adevărată târâre pe 
pragurile de granit şi, cum circumstanţele climatice sunt 
atât de puţin prielnice, manevra aceasta cere mult timp şi 
mult efort. 

Se înţelege că în primul rând trebuie să se descarce 
ambarcaţiile. Nici una n-ar putea să treacă aceste raudals 
fără a fi în primejdie să-şi piardă încărcătura. Şi aşa, goale, 
e de mai mare mirarea cum izbutesc să le treacă; multe 
dintre ele s-ar scufunda sau s-ar stărâma, dacă marinarii nu 
le-ar conduce cu o uimitoare pricepere prin mijlocul 
vâltorilor. 

Aşadar, cele trei pirogi au fost descărcate. S-au dus 
tratative cu guahibos pentru transportarea bagajelor până 
în satul Atures. 

Plata pe care o cer se face de obicei în stofe, bibelouri de 
duzină, ţigări, rachiu. E drept însă că nu refuză nici piaştrii, 
şi preţul ce li s-a oferit pentru cărarea lucrurilor din cele 
trei pirogi păru să le convină. 

Distanţa dintre Puerto-Real şi satul Atures nu era decât de 
cinci kilometri, aşa că o puteau străbate uşor în câteva ore, 
deşi le îngreunau mersul bagajele destul de stânjenitoare, 
ustensilele, păturile, valizele, îmbrăcămintea, muniţiile, 
instrumentele de cercetare ale lui Jacques Helloch, 
ierbarele, cutiile şi aparatele de fotografiat ale lui Germain 
Paterne. Dar nu aceasta era problema. Sergentul Martial 
putea oare să meargă atâta drum pe jos? Nu trebuia, din 
cauza rănii, să fie transportat pe targă până în sat...? 

Nu! Bătrânul oştean nu era o femeiuşcă, după cum tot 
spunea, şi un pansament la umăr nu-l împiedica să mişte 
picioarele. Rana nu îl durea deloc. Când Jacques Helloch îi 
întinse braţul, ca să se sprijine, îi răspunse: 


— Mulţumesc, domnule... Am să merg vitejeşte, fără 
ajutorul nimănui. 

Tânărul Jean îi aruncă o privire lui Jacques Helloch, din 
care se înţelegea că e mai bine să nu-l irite pe sergentul 
Martial, chiar dacă i se propunea ceva din bunăvoință. 

Micul grup se despărţi de marinarii care urmau să tragă 
pirogile în amonte, prin vâltoarea torentelor. Căpitanii 
Valdez, Martos şi Parchal făgăduiră să nu piardă timpul, şi 
se putea avea încredere în râvna lor. 

Călătorii părăsiră Puerto-Real pe la ora unsprezece şi 
jumătate dimineaţa. 

Nu era necesar „să meargă vitejeşte”, aşa cum declarase 
sergentul Martial că e gata s-o facă. Jacques Helloch şi 
tovarăşii lui de drum avuseseră prevederea să mănânce mai 
întâi de prânz, aşa că, fără să se grăbească, puteau să 
ajungă în satul Atures înainte de ora cinei. 

Drumul sau mai degrabă poteca se întindea de-a lungul 
malului drept. Faptul acesta îi scutea să treacă fluviul, 
fiindcă satul se afla pe aceeaşi parte. În stânga se înălța 
taluzul aproape perpendicular al colinelor care se ţineau 
lanţ până în amonte de raudals. Uneori pe potecă abia de 
putea trece o singură persoană, aşa că micul grup mergea 
în şir. 

Guahibos se aflau în frunte. La câţiva paşi după ei veneau 
domnul Miguel şi colegii săi. Urmau apoi Jacques Helloch, 
Jean de Kermor şi sergentul Martial. Germain Paterne 
forma ariergarda. 

Când lăţimea malului le îngăduia, mergeau câte doi sau 
câte trei. Tânărul Jean, sergentul Martial şi Jacques Helloch 
se aflau atunci în acelaşi rând. 

Hotărât lucru, Jacques Helloch şi Jean deveniseră prieteni 
şi, cel puţin dacă nu erai un bătrân încăpățânat, care 
scânceşte mereu, această prietenie n-avea de ce să te 
supere... 

Între timp, Germain Paterne, cu valoroasa lui cutie pe 
spate, se oprea de câte ori o plantă îi stârnea curiozitatea. 


Tovarăşii lui de drum, care se îndepărtau, îl strigau 
insistent, dar el nu se grăbea să le dea ascultare. 

A vâna în astfel de condiţii nici nu putea fi vorba, doar 
dacă nu se ivea vreun prilej de a urca vreo sută de paşi mai 
sus, în strâmtele trecători dintre cerros. 

Şi faptul acesta se întâmplă, spre imensa satisfacţie a 
domnului Miguel, dar şi spre suprema durere a unei 
maimuțe urlătoare - prima pe care a avut norocul să o 
doboare. 

— Felicitările mele, domnule Miguel, felicitările mele! 
strigă Jacques Helloch când unul din guahibos, care se 
despărţise de ai săi, aduse animalul. 

— Vă mulţumesc, domnule Helloch, şi vă promit că pielea 
acestui animal, după ce ne vom întoarce, va fi expusă la 
Muzeul de ştiinţe naturale cu inscripţia: „Împuşcat de 
domnul Miguel, membru al Societăţii de Geografie din 
Ciudad-Bolivar”. 

— Aşa şi se cuvine, adăugă domnul Felipe. 

— Bietul animal! zise Jean, privind maimuța urlătoare 
întinsă pe jos, cu inima străpunsă de un glonţ. 

— Da, bietul... dar constituie o mâncare excelentă... aşa se 
zice... replică Germain Paterne. 

— Într-adevăr, domnule, afirmă domnul Varinas. Vă veţi da 
singuri seama, deseară, când vom ajunge la Atures. 
Maimuţa aceasta va fi mâncarea de bază a cinei noastre... 

— N-ar însemna un fel de antropofagie?... zise în glumă 
Jacques Helloch. 

— Oh, domnule Helloch!... interveni Jean. Între o maimuţă 
şi un om... 

— Ei aş! Diferenţa nu-i chiar atât de mare, dragă Jean!... 
N-am dreptate, sergent...? 

— Într-adevăr... şi maimuța şi omul ştiu să se strâmbe! 
răspunse sergentul Martial, care-şi demonstra perfect 
afirmaţia chiar în clipa aceea. 

Se găseau şi păsări de vânat, rațe, porumbei guleraţi şi 
altele, o mulţime de zburătoare acvatice, mai ales pavas, un 


fel de găini cu deschizătura aripilor mare. Dar, deşi uşor de 
doborât, ar fi fost greu de adunat, fiindcă ar fi căzut în 
vârtejul torentelor. 

Orinoco are într-adevăr un aspect straniu când apele lui 
vijelioase se reped în raudal Atures, cel mai lung şi poate 
cel mai puţin navigabil din tot cursul său. Imaginaţi-vă 
vuietul asurzitor al cataractelor, pulberea de vapori care le 
învăluie, trunchiurile de copaci smulse de pe maluri de 
violenţa torentului, duse de curent, izbite de stâncile ieşite 
din apă, bucăţi de faleză care se desprind fără veste şi pot 
oricând să se prăbuşească odată cu poteca îngustă care se 
întinde de-a lungul lor. E de mirare cum pot pirogile să-l 
treacă fără să-şi fărâme scândurile flancurilor sau cele care 
alcătuiesc fundul. În realitate, călătorii de pe Gallinetta, 
Moriche şi Maripare n-aveau să-şi găsească liniştea în 
această privinţă decât în clipa când aveau să-şi vadă 
ambarcaţiile în portul Atures. 

Micul grup, al cărui drum n-a fost întrerupt de nici un 
incident ori accident, ajunse puţin după ora două după- 
amiază în sat. 

Pe vremea aceea, Atures era la fel cum îl găsise 
exploratorul francez cu cinci ani înainte, la fel cum avea să 
rămână fară îndoială şi în viitor dacă ţinem seama de 
pronosticurile lui Elisee Reclus privitoare la satele din 
Orinoco mijlociu. Până a ajunge la San-Fernando, călătorii 
de pe cele trei pirogi n-aveau să întâlnească nici un 
târguşor cât de cât important. Şi, de la San-Fernando 
încolo, era aproape pustiu, chiar în vastele bazine ale lui Rio 
Negro şi Amazonului. 

Şapte, opt colibe alcătuiau tot Atures, vreo treizeci de 
indieni, întreaga sa populaţie. Acolo indigenii se mai ocupau 
cu creşterea vitelor, dar în amonte de fluviu în zadar ai mai 
fi căutat llaneros cu o astfel de îndeletnicire. Nu se vedeau 
decât cornute în trecere când venea vremea 
„transhumanţei”. 


Domnul Miguel şi cei doi colegi ai săi, sergentul Martial şi 
Jean, Jacques Helloch şi Germain Paterne trebuiră aşadar 
să se mulţumească cu nişte colibe de paie mai puţin 
dărăpănate, unde fiecare grup putu să se instaleze de bine, 
de rău. 

Până la urmă, deşi satul nu le oferea nici un confort, deşi 
regretau ruful de pe pirogi, se bucurau totuşi de un mare 
avantaj. Nu exista nici un ţânţar! De ce o luaseră la goană 
insectele acelea insuportabile?... Nu se ştia. Nici Germain 
Paterne nu putea să-şi explice. Lucru cert este doar că, 
peste noapte, sergentul Martial nu mai trebui să-şi 
adăpostească nepotul sub obişnuitul toldo. 

Totuşi, dacă nu erau tânţari, se aflau o mulţime de niguas, 
specie de căpuşe din ţările tropicale, care îi făceau să 
sufere mult mai ales pe indienii de pe malurile acestei părţi 
a fluviului. 

De fapt, indigenii aceştia merg desculți şi înţepăturile 
căpuşelor sunt foarte dureroase. Niguas intră pe sub piele 
şi produc o umflătură, nu se pot scoate decât cu ceva 
ascuţit, iar operaţia aceasta e dificilă şi dureroasă. 

E de prisos să spunem că la cină - care a avut loc în 
comun, sub un pâlc de arbori - maimuța urlătoare vânată 
de domnul Miguel şi friptă la foc domol a constituit 
mâncarea de bază... 

— Ei, exclamă domnul Felipe, nu-i o friptură dintre cele 
mai gustoase? 

— E excelent acest cvadruman, afirmă domnul Miguel. Ar 
merita să deţină un loc de frunte la mesele europenilor! 

— Sunt de aceeaşi părere, răspunse Jacques Helloch. Ar 
trebui să expediem câteva duzini restaurantelor din Paris... 
— De ce n-ar fi la fel de bune ca vaca, boul sau oaia, zise 
Germain Paterne, de vreme ce se hrănesc numai cu 

vegetale al căror miros e atât de delicat...? 

— Numai că, interveni domnul Varinas, e greu să le aduci 
atât de aproape încât să tragi în ele cu folos. 


— Tot ne pricepem oarecum, răspunse domnul Miguel, 
întrucât, o repet, aceasta e prima... 

— După care trebuie să urmeze a doua, domnule Miguel, 
zise Jacques Helloch. Dacă tot suntem nevoiţi să rămânem 
câteva zile în satul acesta, să vânăm maimuțe. Vii şi 
dumneata, Jean, nu-i aşa? 

— Nu mă socotesc demn să vă însoțesc, răspunse tânărul, 
mulţumind cu un gest. Dealtfel, unchiul meu nu mi-ar 
îngădui... cel puţin, fără el... 

— Desigur că nu i-aş îngădui! confirmă sergentul Martial, 
foarte bucuros că nepotul său i-a dat prilejul să refuze 
propunerea compatriotului lor. 

— De ce?... insistă Jacques Helloch. Vânătoarea aceasta nu 
prezintă nici o primejdie... 

— Oricum e primejdios să te aventurezi în pădurile 
acestea care nu sunt populate numai de maimuțe, după 
cum presupun, răspunse sergentul Martial. 

— Într-adevăr... se pot întâlni şi urşi... câteodată... zise 
domnul Felipe. 

— Oh, nişte urşi blânzi, interveni Germain Paterne, care 
nu se dau niciodată la om şi care se hrănesc numai cu peşte 
şi miere! 

— Dar tigrii... leii... ozeloţii... şi ei se hrănesc numai cu 
miere?... ripostă sergentul Martial, hotărât să nu cedeze. 

— Fiarele acestea sunt rare, zise domnul Miguel, şi nu dau 
niciodată târcoale satelor, în schimb maimuţelor le place să 
se zbenguie în preajma locuinţelor. 

— În orice caz, spuse atunci domnul Varinas, în târguleţele 
din Orinoco există un mijloc foarte simplu de a prinde 
maimuţele, fără a le urmări, chiar fără a ieşi din colibă. 

— Care?... întrebă Jean. 

— Se pun la marginea unei păduri câteva tigve, se fixează 
bine pe pământ şi li se face câte o gaură prin care maimuța 
poate să-şi bage mâna când e deschisă, dar nu mai poate să 
o scoată când o ţine pumn. În interiorul tigvei se introduce 
o fructă care să o ademenească. Maimuţa o vede, o simte, 


pofta îi dă ghes, bagă mâna prin gaură, apucă prada şi, cum 
pe de o parte nu vrea să-i dea drumul, iar pe de alta nu 
poate să scoată mâna făcută pumn, s-a prins... 

— Cum, exclamă sergentul Martial, nu-i trece prin minte 
să renunţe...? 

— Nu... nu-i trece prin minte, răspunse domnul Varinas. 

— Şi se mai pretinde că maimuţele sunt foarte inteligente 
şi şirete... 

— Desigur, dar lăcomia lor e mai tare decât inteligenţa, 
spuse domnul Felipe. 

— Netrebnice lighioane! 

Fără îndoială, cvadrumanele care se lasă astfel prinse în 
cursă merită acest calificativ. Şi totuşi metoda descrisă de 
domnul Varinas este adesea aplicată cu succes în pădurile 
din preajma fluviului Orinoco. 

Dar călătorii trebuiau să-şi umple timpul în cele câteva zile 
de popas în satul Atures, până la sosirea pirogilor. Tânărul 
Jean povesti chiar cum, cu şase ani înainte, compatriotul 
său, aşteptase acolo unsprezece zile - atât durase până 
când piroga sa izbutise să treacă raudal Atures. De data 
aceasta, apele fiind mari, poate că pirogile lor, plecate în 
aceeaşi dimineaţă din Puerto-Real, nu aveau nevoie de 
atâta timp. 

În orice caz, cât dură popasul, Jean de Kermor şi sergentul 
Martial nu-i însoţiră pe cei trei venezueleni şi pe cei doi 
francezi care colindară locurile din jurul satului. Vânătorii 
nu întâlniră nici o fiară sau, cel puţin, cele pe care le văzură 
n-au încercat să-i atace. Doar un tapir a fost rănit de un 
glonţ pornit din puşca lui Jacques Helloch, dar s-a 
îndepărtat înainte de a-i urma al doilea care, fără îndoială, 
l-ar fi doborât la pământ. 

În schimb vânătorii au avut ocazia să împuşte cât pofteau 
pecari, cerbi, hydrochoerus, o specie de rozători, pentru a- 
şi împrospăta proviziile. Ceea ce nu se consuma se punea la 
uscat sau la afumat, după sistemul indian, pentru a avea o 
rezervă suficientă de carne în restul drumului. 


Între timp domnii Miguel, Varinas şi Felipe, Jacques 
Helloch şi Germain Paterne făcură excursii mai lungi, până 
la celebrele grote din regiunea Atures, la Punta Cerro, apoi 
până la insula Cucuritale, unde se găsesc urmele trecerii pe 
acolo a nefericitului doctor Crevaux şi, în sfârşit, la cerro de 
Los Muertos, ale cărui grote sunt folosite ca cimitir de 
indieni piaroas. Domnul Miguel şi tovarăşii lui de drum 
merseră chiar vreo doisprezece kilometri spre sud-est ca să 
vadă Cerro Pintado, un bloc de porfir, înalt de două sute 
cincizeci de metri, pe care indienii au reuşit să-l 
împodobească, pe la mijloc, cu inscripţii gigantice, cu 
desene reprezentând un miriapod, un om, o pasăre şi un 
şarpe lung de peste trei sute de picioare. 

Poate că Germain Paterne ar fi preferat să culeagă câteva 
plante rare de la poalele Muntelui-Pictat - ar fi fost mai 
indicat să i se spună Muntele-Gravat - dar, spre marele lui 
regret, cercetările i-au fost zadarnice. 

E de înţeles că excursioniştii se întorceau din lungile lor 
incursiuni oarecum obosiţi. Căldura era neînchipuit de 
mare, şi nici desele furtuni, care izbucneau cu violenţă, nu 
izbuteau să o mai domolească. 

Aşa îşi petreceau timpul în satul Atures. Cele două mese 
zilnice îi adunau pe toţi la un loc. Îşi povesteau întâmplările 
de peste zi. Lui Jean îi plăceau foarte mult istorisirile de 
vânătoare ale lui Jacques Helloch, care avea grijă 
întotdeauna să abată gândurile tânărului de la tristele 
preocupări ce-l aşteptau. Şi cât îşi dorea ca Jean să obţină 
la San-Fernando informaţii exacte referitoare la colonelul 
de Kermor şi să nu fie obligat să se avânte în noi şi 
primejdioase aventuri! 

După aceea, seara, tânărul citea cu glas tare diferite 
pagini din ghidul său favorit, dar mai ales acelea în care era 
vorba de Atures şi împrejurimile sale. Domnul Miguel şi 
colegii săi erau uimiţi de exactitudinea, de precizia 
informaţiilor exploratorului francez în ceea ce privea cursul 
fluviului Orinoco, obiceiurile diferitelor triburi indiene, 


particularităţile locurilor unde trăiau, datinile populaţiei 
Uaneros cu care avea legături. 

Într-adevăr, dacă Jean de Kermor ar fi fost nevoit să-şi 
extindă expediţia până la izvoarele fluviului, nu putea decât 
să tragă mari foloase din informaţiile atât de precise ale 
compatriotului său. 

În sfârşit, în ziua de 9 septembrie, pe la prânz, Germain 
Paterne, care strângea plante pe mal, în faţa satului, se 
întoarse strigându-şi tovarăşii de drum. 

Cum în ziua aceea nu-şi propuseseră să facă nici o 
excursie, erau cu toţii adunaţi în coliba principală a satului 
şi aşteptau ora prânzului. 

Când auzi strigătele, Jacques Helloch se şi repezi afară. 

Ceilalţi îl urmară, crezând că Germain Paterne cere ajutor, 
că-l încolţiseră cine ştie ce sălbăticiuni sau că dăduse peste 
o bandă de quivas prin împrejurimile satului. 

Germain Paterne se întorcea singur, cu cutia pe spate, 
făcând gesturi largi. 

— Ei, ce s-a întâmplat?... îi strigă Jacques Helloch. 

— Pirogile noastre, prieteni! 

— Pirogile noastre?... se miră domnul Miguel. 

— Au şi venit...?! exclamă domnul Felipe. 

— Dacă sunt la o jumătate de kilometru. 

Toţi o luară atunci la fugă, coborând malul stâng al 
fluviului şi, la o cotitură, zăriră pirogile pe care echipajele le 
trăgeau de-a lungul malului cu ajutorul espillei. 

Curind călătorii se putură face auziţi de căpitani, care, în 
picioare, la pupa ambarcaţiei, ţineau direcţia, ca să nu 
devieze din pricina remorcării. 

— Dumneata eşti... Valdez?... întrebă sergentul Martial. 

— Chiar eu, sergent, şi, după cum vezi, tovarăşii mei mă 
urmează. 

— Nici o stricăciune?... întrebă domnul Miguel. 

— Nici una, răspunse Valdez, dar ne-am chinuit mult. 

— În sfârşit, iată-vă ajunşi... îi zise Jacques Helloch 
căpitanului de pe Moriche. 


— Da... şi în şapte zile... ceea ce rar se întâmplă când e 
vorba să treci raudal Atures. 

Parchal avea dreptate, dar, trebuie să recunoaştem, 
banivas sunt nişte marinari excelenți. Meritau toată lauda 
pentru îndemânarea şi râvna lor. Oamenii aceia cumsecade 
se arătară cu atât mai sensibili la elogiile călătorilor, cu cât 
aceste elogii au fost însoţite de câţiva piaştri în plus - 
pentru destoinicie. 

XII UNELE OBIECȚII ADUSE DE GERMAIN PATERNE. 

Cele trei pirogi plecară a doua zi, îndată după ivirea 
zorilor. Fuseseră reîncărcate în ajun, după-amiază şi, cum 
nu suferiseră nici o stricăciune în timp ce trecuseră de 
raudal Atures, călătoria putea fi reluată fără întârziere. 

Ce-i drept, între Atures şi târguşorul San-Fernando, 
călătorii aveau să fie poate mai puţin favorizați. Vântul, care 
părea să slăbească, poate că nu avea să fie de ajuns de 
puternic pentru a purta pirogile împotriva curentului. Cel 
mult le va ajuta să-i ţină piept. Dar cum briza sufla încă 
dinspre nord, variind doar puţin dinspre est spre vest, 
pânzele fură ridicate; când se va dovedi necesar, se va 
recurge la espilla şi la palancas. 

E de la sine înţeles că fiecare grup şi-a reluat locul în 
piroga sa - sergentul Martial şi Jean de Kermor în 
Gallinetta, domnii Miguel, Varinas şi Felipe în Maripare, iar 
Jacques Helloch şi Germain Paterne în Moriche. 

Pe cât era posibil, se naviga în linie şi de cele mai multe ori 
- sergentul Martial constata acest lucru mormăind în barbă 
- Moriche se afla bord în bord cu Gallinetta, ceea ce le 
îngăduia călătorilor să stea de vorbă, iar ei nu scăpau 
ocazia. 

În cursul dimineţii pirogile nu înaintară decât cinci 
kilometri în amonte. La început au fost nevoiţi să treacă 
prin labirintul de insulițe şi recife care împânzeau fluviul 
până mai sus de Atures. Nu se putea nici măcar menţine o 
orientare constantă a pânzelor. Între şenalele strâmte apele 
erau repezi şi manevrarea pirogilor cerea mari eforturi. 


Când flotila ajunse la travers de cerro Los Muertos, albia 
fluviului deveni mai netedă. După ce se apropiară de malul 
drept, unde curentul era mai slab, pirogile putură să se 
folosească într-o oarecare măsură de briză. 

Pe malul opus, în depărtare, se înălța Cerro Pintado pe 
care domnul Miguel şi tovarăşii săi fuseseră să-l vadă. 
Bizarul masiv, după cum se putea observa acum, domina 
vastele câmpii frecventate de indienii guahibos. 

În timp ce soarele cobora spre orizont, vântul se domolea 
încetul cu încetul, schimbându-şi direcţia spre nord-est, iar 
pe la ora cinci seara încetă cu totul. 

Pirogile navigau atunci în apropiere de raudal Garcita. La 
sfatul căpitanului Valdez, călătorii se pregătiră să 
poposească acolo, fiind un loc bun de adăpost pentru o 
noapte. 

În ziua aceea nu parcurseseră decât vreo cincisprezece 
kilometri. A doua zi porniră la drum de cum se revărsară 
zorile. 

Raudal Garcita îl trecură uşor. E navigabil tot anul şi nu 
impune nici o transbordare. În luna aceea, dealtfel, 
Orinoco, având un debit maxim, era destul de adânc pentru 
ambarcaţiile cu fundul plat. Totuşi apele începeau să scadă, 
de vreme ce era pe la mijlocul lunii septembrie, şi sezonul 
secetos avea să-i micşoreze în curând etiajul. 

E drept însă că ploile erau încă abundente şi frecvente. 
Nu-i cruţaseră pe călători de când plecaseră şi bieţii de ei 
mai aveau să îndure averse torențiale până să ajungă la 
San-Fernando. În ziua aceea rafale nesfârşite îi obligară să 
se retragă sub ruf. De fapt briza tindea mai curând să se 
intensifice - ceea ce nu putea să-i supere. 

Seara, la un cot al fluviului care se îndrepta spre est, între 
malul drept şi o insulă, insula Rabo Pelado, pirogile 
aruncară parâmele într-un loc destul de ferit. 

De la ora şase la ora şapte vânătorii cutreierară marginea 
insulei acoperită în întregime de un desiş aproape de 
nepătruns. Împuşcară vreo şase gabiotas, nişte palmipede 


nu prea de soi, de mărimea porumbeilor, care fură servite 
seara, la cină. 

În plus, la reîntoarcere, Jacques Helloch dobori dintr-un 
foc un caiman20 din aceia tineri, numiţi de indieni „babas”, 
a căror carne o socotesc excelentă. 

De fapt preparatul acesta culinar, acest sancocho, cum i se 
spune prin părţile locului, fu disprețuit de convivi. Îl cedară 
marinarilor care se delectară cu el. 

Numai Germain Paterne vru să guste, pentru că un 
naturalist n-are dreptul să facă mofturi şi trebuie să se 
sacrifice în folosul ştiinţei. 

— Ei?... îl întrebă Jacques Helloch. 

— Ce să spun, răspunse Germain Paterne, prima 
îmbucătură nu e bună... dara doua... 

— A doua...? 

— E dezgustătoare! 

Sancocho fusese judecat şi condamnat fără apel. 

A doua zi au părăsit insula Rabo Pelado şi au reluat 
navigarea către sud-vest - direcţie în care se îndreaptă 
Orinoco până la raudal Guahibos. Toată ziua a plouat. Briza, 
bătând de la nord spre est, era intermitentă. Pânzele 
pirogilor când atârnau nemişcate de-a lungul catargelor, 
când se umflau şi se rotunjeau ca o anvelopă de aerostat. 

Seara, Valdez legă parâmele în aval de insula Guayabo. Nu 
străbătuseră decât doisprezece kilometri, fiindcă adesea 
acţiunea vântului fusese inferioară celei a curentului. 

A doua zi, după eforturi istovitoare, cele trei pirogi 
ajunseră la raudal Guahibos şi se opriră la gura braţului 
Carestia, care înconjură către malul drept o insulă lungă, 
adăpostindu-se în locul unde aceasta împarte cursul 
fluviului în două. Noaptea o petrecură în linişte după ce 
luară masa de seară, îmbogăţită cu o pereche de huccos, 
păsări acvatice, împuşcate pe malul insulei. 

Acolo albia fluviului e sinuoasă, largă, dar presărată cu 
insule şi insulițe. În plus, e tăiată de un baraj de unde apele 
cad în cascade zgomotoase. Priveliştea e de o sălbăticie 


superbă, una dintre cele mai frumoase poate care se 
întâlnesc pe cursul mijlociu al fluviului Orinoco. 

Călătorii avură tot timpul să o admire, fiindcă le trebuiră 
câteva ore să treacă raudal Guahibos. Pirogile îl străbătură 
fără să fie necesară descărcarea lor, deşi de obicei se 
întâmpină mai multe greutăţi decât pe Garcita. 

Pe la ora trei după-amiază, după ce navigară pe braţul 
dinspre malul stâng, ajunseră în satul Carestia, unde 
trebuiau să descarce pirogile pentru a le uşura trecerea 
peste raudal Maipures. 

Reîncepură aşadar manevrele pe care le făcuseră la 
Puerto-Real. Indienii se angajară să ducă în spate bagajele 
şi îi însoţiră pe călători până la Maipures, unde ajunseră 
înainte de ora cinci seara. 

Dealtfel, distanţa dintre Carestia şi Maipures nu e decât 
de şase kilometri, iar poteca ce se întindea de-a lungul 
falezei se putea străbate uşor. 

La Maipures trebuiau să aştepte sosirea pirogilor 
Gallinetta, Maripare şi Moriche, care aveau nevoie de cel 
puţin trei, patru zile pentru a-i ajunge din urmă. 

De fapt, raudal Maipures e mai scurt decât cel de la 
Atures, dar obstacolele ce le ridică sunt poate dintre cele 
mai grele. În orice caz, denivelarea apelor devine şi mai 
mare - aproximativ doisprezece metri pe un parcurs de 
şase kilometri. Dar se puteau bizui pe zelul şi priceperea 
echipajelor. Aveau să facă tot ce era omeneşte posibil 
pentru a câştiga timp. 

În fond, nu le trebuiseră nici cinci zile pentru a parcurge 
cei şaizeci de kilometri dintre principalele raudals din acea 
parte a fluviului Orinoco. 

Indienii maipures, de la care provenea denumirea satului, 
erau un trib vechi, constând acum din câteva familii, cu 
trăsăturile caracteristice profund modificate din pricina 
încrucişării cu alte rase. Satul, situat la poalele unor faleze 
dure de granit, foarte impresionante, se compunea doar din 
vreo zece, douăsprezece colibe. 


Micul grup de călători avea să poposească acolo câteva 
zile şi să trăiască în condiţii aproape identice cu cele din 
satul Atures. 

Dealtfel era pentru ultima oară când se cerea să-şi 
părăsească pirogile înainte de a ajunge la San-Fernando. 
Până la târguşorul acela, fluviul nu mai era curmat de 
torente care să impună pe de o parte debarcarea 
călătorilor şi a bagajelor, pe de altă parte, târârea 
ambarcaţiilor pe praguri stâncoase peste care trec vijelios 
apele. Aşadar, cel mai bun lucru era să aibă răbdare, fără a 
cârti împotriva acestui fapt, ceea ce şi făcură, indiferent de 
protestele sergentului Martial care ardea de nerăbdare să 
ajungă la San-Fernando. 

La Maipures nu-şi puteau petrece timpul făcând excursii 
ca în regiunea de şes din jurul lui Cerro Pintado. Se 
mulţumiră să vâneze şi să culeagă plante pentru studiu. 
Tânărul Jean, însoţit de sergentul Martial, luă parte cu 
mare interes la plimbările ştiinţifice ale lui Germain 
Paterne, în timp ce vânătorii se îngrijeau de nevoile zilnice. 

Era util, chiar necesar, fiindcă proviziile făcute la Urbana 
ca şi cele din vânătorile precedente s-ar fi terminat, dacă s- 
ar fi produs vreo întârziere, şi altă posibilitate de 
aprovizionare nu mai exista până la sfârşitul călătoriei. 

Iar de la Maipures la San-Fernando, având în vedere 
cursul neregulat al fluviului, puteau să fie cam o sută 
treizeci, o sută patruzeci de kilometri. 

În sfârşit, în ziua de 18, după-amiază, cele trei pirogi 
ajunseră în sat, după ce urmaseră malul stâng, pe care era 
situat. Prin aşezarea lui, satul nu aparţinea Venezuelei, ci 
Columbiei. Dar, calea de halaj, de remorcare, a acestui mal 
se pare că a fost declarată neutră. 

După cum se vede, Valdez şi tovarăşii lui îşi dăduseră toată 
străduinţa, de vreme ce trecuseră raudal Maipures în cinci 
zile. Pirogile fură încărcate în aceeaşi după-amiază, iar a 
doua zi, în 19 dimineaţa, porniră iar la drum. 


Era o zi ploioasă şi tot timpul flotila mai avu încă de 
navigat printre nenumărate insulițe şi stânci care împănau 
albia fluviului. Vântul sufla dinspre vest, aşa că nu le uşura 
înaintarea, dar chiar dacă ar fi bătut dinspre nord, tot nu le- 
ar fi fost de ajutor, fiindcă erau mereu obligaţi să schimbe 
direcţia pentru a trece pe diferitele şenale. 

Mai sus de gura râului Sipapo se află un mic raudal, numit 
Sijuaumi, pe care îl trecură doar în câteva ore, fără a fi 
nevoiţi să debarce. 

Totuşi, datorită diverselor piedici, pirogile nu putură să 
înainteze decât până la gura râului Vichada, unde se 
pregătiră de înnoptat. 

În locul acela, cele două maluri ale fluviului aveau un 
aspect izbitor de diferit. Spre est solul era frământat de 
umflături, de bancos uniforme, de coline scunde care se 
uneau cu munţii al căror profil îndepărtat îl luminau atunci 
ultimele raze ale soarelui gata să apună. Spre vest, 
dimpotrivă, se întindeau şesuri vaste, udate de apele negre 
ale râului Vichada, care veneau din llanos columbiene şi 
măreau considerabil debitul fluviului Orinoco. 

Jacques Helloch se aştepta probabil să înceapă o discuţie 
între domnii Felipe şi Varinas în legătură cu Vichada, fiindcă 
ar fi putut fi considerat braţul principal al fluviului cu tot 
atâta îndreptăţire ca Guaviare sau Atabapo. Dar nu se 
întâmplă aşa. Cei doi adversari se apropiau de locul unde se 
afla confluenţa cursurilor lor de apă favorite. Atunci era 
momentul să înceapă disputa, la faţa locului şi în cunoştinţă 
de cauză. 

A doua zi înaintară vreo douăzeci de kilometri. Era mai 
uşor de navigat pe această porţiune a fluviului, lipsită de 
stânci. Căpitanii putură, câteva ore, să se folosească de 
pânze şi să se apropie, în condiţii mai puţin obositoare, de 
satul Mataweni, situat pe malul stâng, nu departe de râul 
cu acelaşi nume. 

Se zăreau vreo zece, douăsprezece colibe de ale indienilor 
guahibos care locuiau în ţinuturile din vecinătatea fluviului 


Orinoco, mai ales în cele de pe malul stâng. Dacă ar fi 
dispus de timp şi ar fi urcat în susul râului Vichada, călătorii 
ar fi întâlnit câteva sate locuite de aceşti indieni blânzi din 
fire, harnici, inteligenţi, care făceau comerţ cu manioc cu 
negustorii din San-Fernando. 

Ba chiar, dacă Jacques Helloch şi Germain Paterne ar fi 
fost singuri, poate că ar fi făcut escală la gura acestui 
afluent, aşa cum procedaseră la Urbana cu câteva 
săptămâni în urmă. E drept că excursia lor prin sierra 
Matapey era cât pe ce să se sfârşească prost. Totuşi, când 
Moriche legă parâmele de malul râpos al râului Mataweni, 
alături de Gallinetta, Germain Paterne socoti de cuviinţă să- 
şi formuleze propunerea în felul următor: 

— Dragă Jacques, spuse, dacă nu mă înşel, am primit din 
partea ministrului Instrucțiunii publice misiunea de a 
întreprinde cercetări ştiinţifice pe fluviul Orinoco... 

— Adică, ce vrei să zici?... întrebă Jacques Helloch, destul 
de surprins. 

— Mă întreb, Jacques.,. Oare această misiune are ca obiect 
numai fluviul Orinoco...? 

— Orinoco şi afluenții lui... 

— Ei bine, ca să spun lucrurilor pe nume, am impresia că, 
de când am plecat din Urbana, neglijăm oarecum afluenții 
acestui fluviu superb... 

— Aceasta-i părerea ta...? 

— Gândeşte-te, dragă prietene, am mers noi în susul 
râurilor Suapure, Pararuma şi Parguaza, de pe malul drept? 

— N-aş crede. 

— Am trecut noi, cu piroga noastră, prin albia râului Meta, 
de pe malul stâng al fluviului, a râului Meta care e cel mai 
important afluent al marelui fluviu venezuelean...? 

— Nu, am trecut de gura râului Meta, fără să pătrundem 
în apele lui. 

— Dar rio Sipopo...? 

— Am nesocotit rio Sipopo. 

— Dar rio Vichada...? 


— Nu ne-am îndeplinit nici o îndatorire faţă de rio Vichada. 

— Cum poţi să glumeşti, Jacques...? 

— Pot, dragul meu Germain, fiindcă, la urma urmei, ar 
trebui să-ţi închipui că ceea ce n-am făcut la dus avem tot 
timpul să facem la întoarcere. Afluenții tăi n-or să dispară, 
cred, nici măcar în sezonul cald nu seacă şi-i vom găsi la 
locul lor, când vom cobori superbul fluviu. 

— Jacques... Jacques... când vom avea onoarea de a fi 
primiţi de ministrul Instrucțiunii publice... 

— Ei bine, naturalistule, atunci îi vom spune înaltului 
funcţionar: dacă am fi fost singuri, domnule ministru, am fi 
făcut fără îndoială aceste excursii la urcarea fluviului 
Orinoco, dar am fost în grup. am avut tovarăşi de drum 
minunaţi... şi ni s-a părut că e preferabil să navigăm în 
convoi până la San-Fernando. 

— Unde vom poposi câtva timp, presupun... zise Germain 
Paterne. 

— Până când se va elucida problema râurilor Guaviare şi 
Atabapo, răspunse Jacques Helloch, deşi îmi pare de 
netăgăduit opinia domnului Miguel. În orice caz, vom avea 
ocazia minunată de a studia aceşti doi afluenţi în compania 
domnilor Felipe şi Varinas. Fii sigur că misiunea noastră nu 
va avea decât de câştigat şi că ministrul Instrucțiunii 
publice ne va încununa cu cele mai oficiale felicitări. 

Trebuie să spunem că Jean de Kermor, care se afla atunci 
singur pe Gallinetta, auzise conversaţia dintre cei doi 
prieteni. Nu comisese o indiscreţie şi, în fond, cele discutate 
nu aveau un caracter intim. 

Era evident că, în ciuda tuturor piedicilor la care ar fi 
recurs sergentul Martial, Jacques Helloch, de când îl 
întâlnise pe Jean de Kermor, nu pierdea nici o ocazie de a-i 
dovedi o caldă simpatie. Tânărul îşi dăduse seama, fără 
îndoială, dar cum răspundea el acestei simpatii?... Se 
alipise, cum era de aşteptat de la un băiat de vârsta lui, de 
compatriotul său atât de îndatoritor, care se interesa atât 


de mult de el, care dorea atât de fierbinte să-i reuşească 
planurile, care îl ajuta pe cât era cu putinţă...? 

Nu, şi faptul acesta putea să pară destul de ciudat. Oricât 
de impresionat ar fi fost Jean, oricâtă recunoştinţă ar fi 
trebuit să-i dovedească, era extrem de reţinut faţă de 
Jacques Helloch - şi nu pentru că l-ar fi certat sergentul 
Martial dacă se comporta altfel, ci fiindcă avea o fire 
retrasă, vădind întotdeauna oarecare timiditate. 

Când avea să vină clipa despărțirii, când Jean avea să 
părăsească San-Fernando, dacă trebuia să-şi continue 
cercetările, iar Jacques Helloch să pornească înapoi, fără 
îndoială că Jean avea să fie foarte întristat... Poate că avea 
să-şi spună chiar că, dacă Jacques Helloch i-ar fi fost 
călăuză, şi-ar fi atins mai degrabă ţinta. 

Dealtfel, fusese foarte emoţionat când, la sfârşitul 
conversaţiei, la care trăsese bucuros cu urechea, îl auzise 
pe Jacques Helloch spunându-i prietenului său: 

— Apoi, Germain, mai e şi tânărul acesta pe care 
întâmplarea ni l-a scos în cale şi a cărui soartă nu-mi e 
indiferentă... 'Ţie nu-ţi inspiră o adâncă simpatie...? 

— Ba da, Jacques! 

— Fiindcă, Germain, cu cât mă gândesc mai bine, cu atât 
mă tem mai tare că, deşi, pe bună dreptate, se lasă 
îndemnat de sentimentul filial pentru a întreprinde această 
călătorie, în curând va întâmpina greutăţi şi primejdii 
cărora n-o să le poată face faţă! Dacă va culege noi 
informaţii la San-Fernando, nu se va aventura prin 
ţinuturile străbătute de cursul superior al fluviului 
Orinoco... sau chiar de Rio Negro?... Desigur... dacă îşi 
zice: „latăl meu e acolo!... Trebuie să mă duc...!”. Copilul 
acesta e foarte curajos!... E destul să-l observi cum se 
comportă, să-l auzi cum vorbeşte, ca să-ţi dai seama că 
pentru el sentimentul datoriei merge până la eroism!... N-ai 
aceeaşi impresie, Germain...? 

— Jacques, sunt de aceeaşi părere cu tine în ceea ce-l 
priveşte pe tânărul de Kermor, şi pe bună dreptate te 


îngrijorează... 

— Apoi, cine-l sfătuieşte, cine îl apără?... continuă Jacques 
Helloch. Un ostaş bătrân care, nu încape îndoială, şi-ar da şi 
viaţa pentru el... Dar e acesta însoţitorul care i-ar trebui?... 
Nu, Germain. Vrei să-ţi spun până la capăt tot ce 
gândesc?... Ar fi mult mai bine ca bietul copil să nu 
găsească la San-Fernando nici o informaţie despre tatăl 
său... 

Dacă Jacques Helloch l-ar fi văzut pe Jean în clipa când 
vorbea aşa, ar fi observat cum îşi îndreaptă spinarea, cum 
înalţă capul şi cum i se aprind ochii... apoi cum se încovoaie 
deznădăjduit, la gândul că nu-şi va atinge probabil ţinta... 
că va fi silit să se reîntoarcă fără să fi izbândit... 

Totuşi, după această clipă de slăbiciune, îi reveni speranţa, 
când îl auzi pe Jacques Helloch adăugând: 

— Nu! Nu!... Ar fi prea cumplit pentru bietul Jean; trag 
nădejdea că cercetările lui îl vor duce la izbândă... Acum 
treisprezece ani colonelul de Kermor a trecut prin San- 
Fernando... Nu încape îndoială în această privinţă... Acolo... 
Jean va afla ce s-a întâmplat cu tatăl său... Ah! Aş fi vrut să-l 
pot însoţi... 

— Te înţeleg, Jacques... I-ar fi trebuit o călăuză ca tine, nu 
un oştean bătrân... care nu-i e unchi cum nu-i sunt eu 
mătuşă!... Dar ce să-i faci?... Itinerarul lui nu poate fi şi al 
nostru, ca să nu mai vorbim de afluenții pe care trebuie să-i 
explorăm la întoarcere... 

— Oare nu sunt afluenţi şi mai sus de San-Fernando?... 
remarcă Jacques Helloch. 

— Cum să nu...?! Pot să-ţi citez chiar unii admirabili... 
Cunucunuma, Cassiquiare, Mavaca... şi, în felul acesta, 
expediţia noastră se va extinde până la izvoarele fluviului 
Orinoco... 

— De ce nu, Germain?... Explorarea va fi mai substanţială, 
atâta tot... şi ministrul Instrucțiunii publice n-ar avea de ce 
se plânge...! 


— Ei, ministrul, ministrul, Jacques! Tu îl suceşti şi-l 
răsuceşti cum îţi place pe acest distins profesor 
universitar!... Dar dacă Jean de Kermor nu-şi va continua 
cercetările prin părţile fluviului Orinoco... dacă se va 
aventura să străbată vastele llanos din Columbia... dacă va 
cobori chiar spre bazinul lui Rio Negro şi al Amazonului...? 

Jacques Helloch nu răspunse, fiindcă nu avea ce răspunde, 
îşi dădea bine seama că, la rigoare, putea să-şi extindă 
călătoria chiar până la izvoarele fluviului Orinoco, fiindcă n- 
ar fi deviat de la sensul misiunii sale... Dar să părăsească 
bazinul fluviului şi chiar Venezuela pentru a-l însoţi pe tânăr 
şi a străbate teritoriul Columbiei sau al Braziliei... 

Din piroga alăturată, Jean, îngenuncheat în fundul rufului, 
auzise totul... Ştia ce simpatie le inspira tovarăşilor săi de 
drum... Şi mai ştia că nici Jacques Helloch, nici Germain 
Paterne nu credeau că există vreo legătură de rudenie între 
el şi sergentul Martial... Oare ce-i făcea să nu creadă, şi ce 
ar fi zis bătrânul său prieten dacă ar fi aflat...? 

Fără să se întrebe ce-l va aştepta în viitor, dacă 
devotamentul şi curajul lui Jacques Helloch îi vor fi vreodată 
de ajutor, Jean era recunoscător providenţei că-i scosese în 
cale un compatriot atât de viteaz şi de generos. 

XIII VENERAREA TAPIRULUI. 

A doua zi dimineaţă - 21 septembrie - când părăsiră micul 
port Mataweni, călătorii nu mai aveau decât trei zile şi 
jumătate de navigat până la San-Fernando. În optzeci de 
ore, dacă nu se ivea nici o piedică - chiar dacă vremea nu 
era favorabilă - trebuiau să ajungă la capătul călătoriei lor. 

Începură din nou să navigheze în condiţiile obişnuite - cu 
ajutorul pânzelor, când le îngăduia briza - cu palanca şi cu 
garapato, când puteau să profite de contracurentul ce se 
forma la numeroasele coturi ale fluviului - cu espilla, când 
prăjinile nu izbuteau să învingă forţa curentului. 

Temperatura se menținea ridicată. Nori de furtună se 
târau anevoie pe cer, spărgându-se uneori şi provocând 
puternice ploi calde. Apoi începea să ardă soarele şi 


călătorii erau nevoiţi să se adăpostească sub ruf. În general 
vântul bătea slab, cu intermitențe şi nu izbutea să 
împrospăteze atmosfera aceea mistuitoare. 

Numeroase cursuri de apă se vărsau în fluviu, mai ales pe 
malul stâng - cursuri de apă fără nume, a căror albie avea 
să sece în sezonul uscat. Dealtfel, Germain Paterne nu 
pleda în favoarea lor şi nici pentru geografi nu prezentau 
interes. 

De mai multe ori întâlniră bărci de ale indienilor piaroas 
care prin părţile acelea locuiesc de obicei pe malul drept al 
fluviului. 

Aceşti indieni acostau pur şi simplu pirogile şi-şi ofereau 
serviciile pentru manevrarea atât de dificilă a espillei. Erau 
angajaţi fără nici o şovăială, iar ei se mulţumeau, ca 
răsplată, cu bucăţi de stofă, mărgele de sticlă, ţigări. 
Marinari dibaci, totodată, aveau căutare şi pentru trecerea 
torentelor. 

Aşadar, escortată de cinci, şase curiares, flotila acostă în 
satul Augustino, situat pe malul drept, pe care domnul 
Chaffanjon nici nu-l pomeneşte, pentru simplul motiv că nu 
exista pe vremea călătoriei sale. 

Dealtfel, în general, aceşti indieni nu sunt sedentari. După 
cum îşi părăsesc bărcile din scoarță de copaci de care s-au 
folosit pentru trecerea unui râu, aşa îşi părăsesc şi colibele 
ridicate ca un cort pentru câteva zile. 

Se părea însă că satul Augustino avea unele şanse să 
dăinuiască, deşi fusese ridicat de curând. Se afla într-un loc 
bine ales, la o cotitură a fluviului Orinoco. Pe plajă şi dincolo 
de sat, până la nişte cerros de mărime mijlocie, acoperite cu 
vegetaţie, creşteau sute de arbori. La stânga se îngrămădea 
o pădure de arbori de cauciuc din care gomeros îşi făceau o 
sursă de câştig, adunând preţioasa gumă. 

Satul era alcătuit din vreo patruzeci de colibe de paie 
cilindrice sau cilindro-conice, iar populaţia se ridica la 
aproximativ două sute de locuitori. 


La debarcare, domnul Miguel şi tovarăşii lui de drum ar fi 
putut crede că la Augustino nu se aflau nici copii, nici femei. 

Aceasta se datora faptului că femeile şi copiii, speriaţi, 
fugiseră în pădure, după cum le era obiceiul, de îndată ce 
fuseseră anunţaţi că se apropie nişte străini. 

Apăru un piaroa bine făcut, în vârstă de patruzeci de ani, 
vânjos, lat în spate, îmbrăcat în guayuco, cu părul, rărit 
deasupra frunţii, căzându-i pe umeri, cu brățări de sârmă 
sub genunchi şi deasupra gleznelor. Se plimba de-a lungul 
falezei înconjurat de vreo doisprezece indieni care îi arătau 
un oarecare respect. 

Era căpetenia, conducătorul satului, cel care alesese locul 
- un loc foarte sănătos, unde Augustino nu avea să fie atins 
de flagelul obişnuit al acelor maluri, blestemaţii şi 
insuportabilii tânţari. 

Domnul Miguel, urmat de ceilalţi călători, se apropiau de 
căpetenie, care vorbea limba venezueleană. 

— Fiţi bineveniţi, prietenii tăi şi cu tine, spuse acesta, 
întinzându-le mâna. 

— Am venit aici doar pentru câteva ore, răspunse domnul 
Miguel, avem de gând să plecăm mâine în zori. 

— Până atunci, zise piaroa, poţi să te odihneşti în colibele 
noastre... Vei fi primit în oricare din ele. 

— Îţi mulţumim, căpitan, răspunse domnul Miguel, vom 
veni să te vizităm. Dar, pentru o noapte, e mai bine să 
rămânem la bordul pirogilor noastre. 

— Cum doreşti. 

— Eşti căpetenia unui sat frumos, continuă apoi domnul 
Miguel, urcând spre faleză. 

— Da... abia l-am întemeiat, şi va deveni înfloritor, dacă se 
va bucura de sprijinul guvernatorului din San-Fernando. 
Sper că îi va fi pe plac preşedintelui republicii să aibă un sat 
în plus pe malul fluviului Orinoco... 

— Îl vom informa, la întoarcerea noastră, răspunse domnul 
Miguel, că tu, căpitan... 


— Caribal, zise indianul, spunându-şi numele cu atâta 
mândrie de parcă ar fi fost al fondatorului unui oraş sau 
acela al eroului Simon Bolivar. 

— Căpetenia Caribal, continuă domnul Miguel, se poate 
bizui pe intervenţia noastră, la San-Fernando, pe lângă 
guvernator, ca şi la Caracas pe lângă preşedinte. 

Nici nu se putea să intri în legătură cu piaroas în condiţii 
mai prielnice şi să vorbeşti cu ei mai politicos. 

Domnul Miguel şi tovarăşii lui de drum îi urmară pe 
indieni până în sat, care se afla la o bătaie de puşcă de 
faleză. 

Jacques Helloch şi prietenul său Jean mergeau unul lângă 
celălalt, înaintea sergentului Martial. 

— Ghidul dumitale obişnuit, cartea compatriotului nostru, 
dragă Jean, zise Jacques Helloch îţi dă fără îndoială 
informaţii precise asupra indienilor piaroas şi trebuie să ştii 
mai mult decât noi în privinţa lor... 

— Scrie că, răspunse tânărul, aceşti indieni au o fire 
domoală şi că nu prea sunt războinici. Cea mai mare parte a 
timpului trăiesc în adâncul celor mai îndepărtate păduri din 
bazinul fluviului Orinoco. Se pare că cei de aici au vrut să 
încerce un nou fel de viaţă, pe malul fluviului. 

— Probabil, dragă Jean, şi căpetenia lor, care pare un om 
inteligent, i-a convins să întemeieze satul în locul acesta. 
Statul venezuelean ar avea toate motivele să încurajeze 
astfel de tentative. 

Coliba căpeteniei era ridicată de mai mare plăcerea, sub 
un pâlc de arbori magnifici. Acoperişul, din frunze de 
palmier, se termina într-un fel de coroană cilindrică, 
deasupra căreia se afla o tufă de flori. O singură uşă dădea 
într-o cameră unică, al cărei diametru era de cincisprezece 
picioare. Mobilierul, restrâns la strictul necesar, se 
compunea din coşuri, pături, o masă, câteva scaune lucrate 
grosolan, ustensilele foarte simple ale unei gospodării de 
indieni, arcuri, săgeți, unelte de lucrat pământul. 


Coliba aceasta fusese terminată de curând şi chiar în ajun 
avusese loc ceremonia inaugurării - ceremonie care consta 
în izgonirea duhului rău. 

Dar duhul rău nu se destramă ca aburii, nu se împrăştie ca 
o suflare. Nu e suficient să baţi pereţii de paie, să-i scuturi 
de praf, aşa cum ar face o gospodină din Europa. Duhul 
acesta nu e un praf pe care îl strângi cu mătura şi-l arunci 
afară. E de esenţă imaterială şi se cere ca un animal viu să-l 
inspire întâi, apoi să zboare cât mai repede cu el în spaţiul 
nemărginit. Trebuie, aşadar, să se încredinţeze această 
misiune unei păsări deosebite. 

De obicei se preferă un tucan, zburătoare care îşi 
îndeplineşte sarcina de minune. În timp ce pasărea îşi vede 
de treabă, familia, adunată în interiorul colibei, purtând 
podoabele de sărbătoare, cântă, dansează, bea vârtos, dând 
pe gât nenumărate ceşti de cafea bruquilla, fără să facă 
economie nici de aguardiente sau de tafia. 

Cum în ajun fusese imposibil să găsească un tucan, 
puseseră un papagal să îndeplinească în locul lui rolul de 
purificator. 

Pe scurt, după ce zburase de ici colo şi piuise, pasărea îşi 
luase zborul spre pădure şi familia putea să locuiască fără 
nici o primejdie în colibă. De aceea căpetenia nu ezită să-i 
poftească pe străini înăuntru, iar aceştia nu avură a se teme 
că vor fi chinuiţi de duhul rău. 

Când oaspeţii ieşiră din coliba căpeteniei Caribal, găsiră 
populaţia din Augustino mai numeroasă, s-ar putea spune 
chiar în totalitatea ei. Femeile, copiii, liniştiţi acum şi 
rechemaţi de taţii, fraţii şi soţii lor, se întorseseră în sat. Se 
duceau de la o colibă la alta, se plimbau pe sub arbori, se 
îndreptau spre partea plajei unde acostaseră pirogile. 

Germain Paterne observă că femeile, cu trăsături regulate, 
mici de stat, bine făcute, erau, în realitate, de un tip inferior 
celui al bărbaţilor. 

Toţi piaroas începură apoi să facă schimburile obişnuite 
dintre indieni şi călătorii, turiştii sau negustorii care urcă 


sau coboară pe Orinoco. Ei ofereau legume proaspete, 
trestie de zahăr, vreo câţiva ciorchini de banane denumite 
platanos care, uscate şi conservate, asigură hrana 
indienilor cât sunt plecaţi la drum. 

În schimb primiră pachete de ţigări, de care piaroas sunt 
foarte dornici, cuțite, toporaşe, mărgele de sticlă şi se 
arătară deosebit de mulţumiţi de legăturile lor cu străinii. 

Totuşi alergatul de colo, colo nu ţinu mai mult de o oră. 
Până la apusul soarelui vânătorii mai aveau destul timp să 
încerce a trage câteva focuri în plin prin pădurile din 
apropierea satului. 

Propunerea fu aşadar făcută, mai bine-zis şi-o făcură lor 
înşişi Jacques Helloch şi domnul Miguel. Dealtfel tovarăşii 
lor de drum îi îndemnau să doboare cabiai, pecari, cerbi, 
pavas, huccos, porumbei, rațe, întotdeauna bine primite de 
echipajul pirogilor. 

Prin urmare, domnii Varinas şi Felipe, Jean de Kermor şi 
sergentul Martial rămaseră unii în ambarcaţii, ceilalţi pe 
mal sau în sat, în timp ce Jacques Helloch şi domnul Miguel, 
urmaţi de Germain Paterne, cu cutia lui de botanist pe 
spate, se afundară pe sub bolta palmierilor, a arborilor 
coloradito şi a nenumăraţilor morichals care se înălţau în 
crânguri dese dincolo de câmpurile de trestie de zahăr şi de 
manioc. 

Nu exista nici o primejdie să se rătăcească, fiindcă 
vânătoarea urma să se desfăşoare în apropiere de 
Augustino, doar dacă vânătorii nu se avântau cumva mai 
departe, mânaţi de pasiunea lor cinegetică. 

Dealtfel nici nu fură nevoiţi să se îndepărteze. Foarte 
curând Miguel dobori un cabiai, iar Jacques Helloch culcă la 
pământ un cerb. Aceste două animale constituiau o povară 
destul de mare de cărat până la pirogi. Poate că ar fi fost 
preferabil să ia cu ei un indian, doi, dar cum nici unul nu se 
oferi să le facă acest serviciu, nu le cerură ajutorul. Pe de 
altă parte, nu voiseră să apeleze la marinari, care făceau 


mici reparaţii la pirogi. Aşadar plecaseră singuri din sat şi 
se întorceau singuri. 

De la o depărtare de doi, trei kilometri, domnul Miguel, cu 
cabiaiul său pe umăr, iar Jacques Helloch şi Germain 
Paterne, ducând cerbul, porniră spre Augustino. Când 
ajunseră doar la cinci, şase bătăi de puşcă de sat, se opriră 
să-şi tragă răsuflarea. 

Era foarte cald şi aerul circula destul de greu pe sub 
cupola deasă a arborilor. Deodată, după ce se întinseră sub 
un palmier, crengile unui desiş foarte stufos, din dreapta 
lor, începură să se mişte aprig. Se părea că ceva masiv şi 
puternic încearcă să străbată hăţişul. 

— Atenţie!... zise Jacques Helloch. Acolo e o sălbăticiune... 

— Am în carabină două cartuşe cu glonţ... răspunse 
domnul Miguel. 

— Atunci fiţi gata de tras, până mi-o încarce şi eu pe a mea, 
replică Jacques Helloch. 

În câteva secunde arma sa Hammerless se şi afla pregătită 
pentru declanşarea focului. 

Arbuştii tufişului nu se mai mişcau. Totuşi, ascultând cu 
atenţie, vânătorii prinseră cu urechea suflul unei gâfâieli şi 
un mormăit aspru de a cărui provenienţă nu se puteau 
îndoi. 

— Trebuie să fie un animal de mari dimensiuni, zise 
Germain Paterne. înaintând. 

— Stai aici... stai... îi spuse Jacques Helloch. Avem de-a 
face, fără îndoială, cu un jaguar sau cu o puma... Dar, cu 
cele patru gloanţe care-l aşteaptă... 

— Atenţie... atenţie!... izbucni domnul Miguel. Am 
impresia că am văzut un bot lung care se întinde printre 
crengi... 

— Ei bine, oricine ar fi posesorul acestui bot... zise Jacques 
Helloch... 

Şi trase cele două focuri. 

Deodată, desişul se despică, împins de o forţă formidabilă, 
un urlet răsună prin frunziş şi o dihanie enormă se repezi 


afară, dintre ramuri. 

Răsunară alte două împuşcături. Domnul Miguel îşi 
descarcă şi el carabina. De data aceasta animalul căzu la 
pământ, scoțând un ultim strigăt, de moarte. 

— Ei!... Nu-i decât un tapir! exclamă Germain Paterne. 
Drept să spun... nu făcea să vă prăpădiţi pe el cele patru 
încărcături de praf de puşcă şi de gloanţe! 

Fără îndoială, din punct de vedere al apărării, animalul 
acela inofensiv nu merita atâta risipă, dar poate că din 
punct de vedere comestibil stăteau altfel lucrurile. 

Aşadar, în loc să aibă de-a face cu o puma sau cu un 
jaguar, cele mai de temut carnasiere din America 
meridională, vânătorii n-au înfruntat decât un tapir. 
Animalul acesta e masiv, cu pielea cafenie, bătând în 
cenuşiu la cap şi la gât, scund, cu rare fire de păr şi cu un 
fel de coamă, atribut al masculului. Mai mult vietate de 
noapte decât de zi, locuieşte prin desişuri şi prin mlaştini. 
Nasul, un fel de mică trompă mobilă prelungită în formă de 
rât, îl face să semene cu un mistreţ, şi chiar cu un porc, dar 
cu un porc care ar fi de mărimea unui măgar. 

În fond nici nu există primejdia de a fi atacat de acest 
pahiderm care se hrăneşte doar cu fructe şi cu plante 
vegetale. Tapirul e cel mult în stare să îmbrâncească un 
vânător. 

Totuşi n-aveau de ce să regrete cele patru focuri de armă, 
iar dacă reuşeau să transporte animalul până la pirogi, 
echipajele ar fi ştiut să tragă foloase de pe urma lui. 

Dar, după ce tapirul se prăbuşise la pământ, domnul 
Miguel şi însoțitorii lui nu auziseră strigătul unui indian 
care îi pândea din stânga desişului, nici nu-l văzuseră 
luând-o la goană, cât îl ţineau picioarele, în direcţia satului. 
Luară iar pe umeri cerbul şi cabiaiul şi porniră la drum, cu 
gândul să trimită câţiva marinari după tapir. 

Când ajunseră la Augustino, populaţia era cuprinsă de 
furie şi groază. Bărbaţi, femei stăteau în jurul căpeteniei. 
Domnul Caribal nu părea mai puţin întărâtat decât obştea 


pe care o conducea. De indată ce se iviră Germain Paterne, 
domnul Miguel şi Jacques Helloch, fură intâmpinaţi cu 
strigăte înfiorătoare, cu strigăte de ură şi de răzbunare. 

Ce se întâmplase?... Din ce cauză se produsese deodată 
această schimbare?... Oare piaroas aveau de gând să-şi 
manifeste ostilitatea împotriva pirogilor...? 

Jacques Helloch şi cei doi tovarăşi ai săi se liniştiră curând 
când îi văzură pe Jean, pe sergentul Martial, pe domnii 
Felipe şi Varinas îndreptându-se spre ei. 

— Ce s-a întâmplat?... îi întrebară. 

— Valdez care era în sat, răspunse Jean, a văzut un indian 
ieşind din pădure, alergând spre căpetenie şi spunându-i că 
aţi omorât... 

— Un cabiai... un cerb... pe care îi aducem... răspunse 
domnul Miguel. 

— Şi un tapir...? 

— Da... şi un tapir, răspunse Jacques Helloch, dar ce 
nenorocire e să omori un tapir...? 

— Fuga la pirogi... la pirogi! strigă sergentul Martial 
imediat. 

Într-adevăr, populaţia părea să fie pe punctul de a purcede 
la acte de violenţă. Indienii aceia atât de paşnici, de 
primitori, de îndatoritori fuseseră cuprinşi acum de o 
adevărată furie. Unii se înarmaseră cu arcuri şi săgeți. 

Strigătele deveneau din ce în ce mai puternice. Piaroas 
erau gata să se repeadă la străini. Căpetenia Caribal abia 
reuşea să-i domolească, admițând că voia cu adevărat acest 
lucru, şi primejdia creştea cu fiecare secundă. 

Oare numai pentru că vânătorii doboriseră un tapir...? 

Da, numai din această cauză, şi Jean făcuse o greşeală că, 
înainte de plecarea lor, nu-i avertizase, conform celor citite 
în ghidul său, să nu se atingă nici măcar de un fir de păr al 
acestui pahiderm. Era, se pare, un animal sacru pentru 
indigenii aceia predispuşi la toate superstiţiile, aşadar, 
înclinați din fire să admită metempsihoză. 


Nu numai că piaroas cred în spirite, dar îl socotesc pe 
tapir ca pe un strămoş al lor, ca pe cel mai venerabil şi mai 
venerat străbun. Când moare un indian, sufletul lui se duce 
să sălăşluiască în corpul unui tapir. Aşadar, un tapir mai 
puţin înseamnă un sălaş mai puţin pentru suflete, care riscă 
să râătăcească la infinit prin spaţiu, din lipsă de domiciliu. De 
aici vine interzicerea absolută de a atenta la viaţa unui 
animal căruia îi e destinată onorabila funcţie de a-şi închiria 
corpul. Când unul din ei e omorât, mânia îi poate împinge 
pe piaroas la cele mai de temut represalii. 

Cu toate acestea, nici domnul Miguel, nici Jacques Helloch 
nu voiră să renunţe la cerb şi la cabiai, de a căror moarte 
nu puteau fi traşi la răspundere. Dealtfel, marinarii, veniţi 
în grabă, luară ei vânatul să-l care şi întregul grup se 
îndreptă spre pirogi. 

Populaţia îi urmărea din ce în ce mai furioasă. Căpetenia 
nu încerca să o domolească - dimpotrivă. Mergea în fruntea 
ei şi îşi vântura arcul; întărâtarea indigenilor ajunse la 
culme când apăru corpul tapirului pe o targă de crengi, 
purtată de patru oameni. 

În clipa aceea, călătorii ajunseseră la pirogi, ale căror 
rufuri puteau să-i ferească de săgeți, întrucât indienii nu 
aveau arme de foc. 

Jacques Helloch îl ajută repede pe Jean să urce pe 
Gallinetta, înainte ca sergentul Martial să poată lua această 
măsură de prevedere, şi îl sfătui să se întindă pe jos, sub 
ruf. Apoi dădu fuga la bordul pirogii Moriche, urmat de 
Germain Paterne. 

În ceea ce-i privea, domnii Miguel,Varinas şi Felipe se 
adăpostiră în Maripare. 

Echipajele, aflate acum la locurile lor, luară toate măsurile 
să dirijeze repede pirogile spre mijlocul fluviului. 

Parâmele fură dezlegate chiar în clipa când o ploaie de 
săgeți se abătu asupra pirogilor, care se îndepărtau cu 
ajutorul palancei pentru a ieşi din contracurentul produs de 
limba de pământ. Înainte de a intra în mijlocul curentului, 


manevrele nu puteau fi executate decât foarte încet şi 
pirogile erau expuse la un nou atac al indigenilor, înşiraţi 
de-a lungul falezei. 

Salva nu atinse pe nimeni. Majoritatea săgeţilor zburară 
pe deasupra ambarcaţiilor, doar câteva se înfipseră în 
paiele rufurilor. 

Între timp, pirogile, scăpând de primejdia de a mai fi 
hărţuite, făcură ocolul limbii de pământ şi, cu ajutorul 
brizei, traversară pieziş fluviul. 

Pe la ora şase seara, Moriche, Maripare şi Gallinetta 
legară parâmele de malul stâng pentru a înnopta, fără 
teama de a le fi tulburată odihna de vreun atac. 

În legătură cu cele întâmplate, Germain Paterne îl întrebă 
pe prietenul său în clipa când începuse să-i învăluie somnul: 

— la spune, Jacques, ce-or să facă acum piaroas cu tapirul 
lor...? 

— Îl vor îngropa cu toate onorurile datorate unui animal 
atât de sacru! 

— Ei, aş... Jacques! Pun rămăşag că îl vor mânca, şi n-or să 
facă rău, fiindcă nimic nu-i mai bun ca un file de tapir la 
frigare! 

XIV CHUBASCO. 

Din zorii zilei, când ultimele constelații mai străluceau încă 
la orizont, spre vest, călătorii fură treziţi de zgomotul 
pregătirilor ce se făceau pentru plecare. Aveau toate 
motivele să spere că urma ultima etapă. San-Fernando se 
afla doar la vreo cincisprezece kilometri depărtare. Gândul 
că în chiar seara aceea vor dormi într-o cameră adevărată, 
într-un pat adevărat însemna pentru ei o perspectivă foarte 
plăcută. De când plecaseră din Caicara, navigaseră treizeci 
şi una de zile, aşadar, tot atâtea nopţi trebuiseră să se 
mulţumească să doarmă doar pe estera, sub ruf. Cât 
poposiseră la Urbana, în satele Atures şi Maipures, 
odihnindu-se sub acoperişul de paie al colibelor, în culcuşuri 
indiene, nu se bucuraseră de confortul, nu al unui hotel, dar 
nici măcar al unui han oricât de puţin ar fi fost el mobilat 


europeneşte. Fără îndoială că la San-Fernando vor fi foarte 
mulţumiţi în această privinţă. 

Când domnul Miguel şi colegii săi ieşiră de sub ruf, 
pirogile navigau prin mijlocul fluviului, înaintau destul de 
repede sub acţiunea vântului de nord-est. Din păcate, unele 
semne, asupra cărora marinarii de pe Orinoco nu se înşală 
niciodată, îi făceau să se teamă că briza nu va dura suficient 
pentru a putea parcurge cincisprezece kilometri. Pirogile 
navigau una lângă cealaltă, aşa că Jacques Helloch, 
întorcându-se către Gallinetta, îl întrebă pe tânăr, 
salutându-l cu un gest: 

— 'Te simţi bine în dimineaţa aceasta, dragă Jean...? 

— Da, vă mulţumesc, domnule Helloch, răspunse tânărul. 

— Dar dumneata, domnule sergent Martial...? 

— Se pare că nu mă simt mai rău ca de obicei, se mulţumi 
să-i întoarcă vorba bătrânul soldat. 

— Se şi vede... se şi vede... repetă Jacques Helloch bine 
dispus. Sper să ajungem toţi cât se poate de sănătoşi în 
seara aceasta la San-Fernando... 

— În seara aceasta?... zise atunci căpitanul Valdez, 
clătinând din cap cu îndoială. 

În clipa aceea, domnul Miguel, care cerceta cerul, intră şi 
el în vorbă. 

— "Te îngrijorează cumva starea vremii, Valdez?... întrebă. 

— Cam aşa, domnule Miguel... lată, vin nori dinspre sud şi 
nu se arată a fi buni! 

— N-o să-i alunge briza...? 

— Dacă ţine... poate... dar dacă va înceta... cum mă tem! 
Vedeţi, acolo se adună nori de furtună şi de multe ori înving 
vântul. 

Jacques Helloch îşi plimbă privirile de-a lungul orizontului 
şi păru să fie de aceeaşi părere cu căpitanul de pe 
Gallinetta. 

— Până atunci, zise, să profităm de briză şi să parcurgem o 
distanţă cât mai mare cu putinţă. 

— Negreşit, domnule Helloch, răspunse Valdez. 


În cursul dimineţii pirogile nu întâmpinară prea multe 
dificultăţi. Se putură folosi de pânze pentru a înainta 
împotriva curentului destul de repede între malurile care 
mărgineau vastele Hanos, întrerupte de câteva mesas, un 
fel de moviliţe pline de vegetaţie. Multe rios care îşi vărsau 
în fluviu apele umflate de ultimele ploi aveau să fie seci în 
cel mult cinci, şase săptămâni. 

Datorită brizei, ambarcaţiile, după ce ocoliră stâncile 
Nericawa, reuşiră, nu fără oarecare greutate şi cu preţul 
unor eforturi serioase, să treacă micul raudal Aji, ale cărui 
şenale erau încă destul de adânci în epoca aceea pentru a 
le permite să navigheze printre numeroasele recife. Exista 
primejdia ca o pirogă, luată pe neaşteptate de curent, să fie 
izbită de o stâncă subacvatică, caz în care s-ar fi sfărâmat 
fără îndoială. 

Unei astfel de catastrofe fu cât pe-aci să-i cadă victimă 
Moriche. Smulsă cu extremă violenţă de curent, puţin a 
lipsit să nu fie azvârlită pe coama unei stânci enorme. De 
fapt, dacă accidentul s-ar fi produs, Gallinetta şi Maripare 
ar fi putut fără îndoială să salveze oamenii şi materialul de 
pe Moriche. Atunci Jacques Helloch şi tovarăşul său ar fi 
fost obligaţi să treacă pe una din celelalte două pirogi şi, pe 
bună dreptate, s-ar fi cuvenit ca Gallinetta să ia la bord 
compatrioţii celor pe care îi transporta. 

Această eventualitate l-ar fi nemulţumit la culme - pentru 
a nu spune mai mult - pe sergentul Martial. Deşi 
ospitalitatea oferită celor doi francezi n-ar fi durat decât 
câteva ore. 

După ce au scăpat de primejdiile de la raudal Aji, marinarii 
au avut de întâmpinat altele, la fel de grele, când au trecut 
de raudal Castillito - ultimul care mai putea îngreuna 
navigația pe fluviu, în aval de San-Fernando. Pe la amiază, 
după ce prânzise, Jacques Helloch s-a dus la prova pirogii 
Moriche, să fumeze o ţigară. 

Cu mare părere de rău fu nevoit să constate că cele 
prevăzute de Valdez se confirmau. Briza slăbea şi pânzele, 


lipsite de forţă, nu reuşeau nici măcar să contracareze 
curentul. Uneori, când le umfla o slabă răbufnire, pirogile 
înaintau cu câteva cabluri21 în amonte. 

Era evident că starea atmosferică avea să se schimbe în 
rău peste puţin timp. La sud, nori cenuşii, brăzdaţi de dungi 
întunecate ca funinginea, asemenea părului de jivine, 
închideau orizontul. Lungi cozi zbârlite se împrăştiau în 
depărtare. Soarele care, ajuns la punctul de culminaţie, se 
apropia de zenit, avea să dispară curând după perdeaua 
deasă de vapori. 

— Foarte bine! spuse Germain Paterne, a cărui faţă 
bronzată era numai broboane de sudoare. 

— Foarte rău! răspunse Jacques Helloch. E preferabil să te 
topeşti de căldură decât să fii ameninţat de furtună în 
această parte a fluviului unde nu văd nici un refugiu. 

— Nu se mai poate respira, le spuse atunci domnul Felipe 
colegilor săi; dacă încetează vântul, ne vom sufoca... 

— Ştiţi cât arată termometrul în interiorul rufului?... zise 
domnul Varinas. Treizeci şi şapte de grade! Dacă va mai 
urca oricât de puţin, vom atinge limita fierberii! 

— Niciodată nu mi-a fost atât de cald, se mulţumi domnul 
Miguel să răspundă, ştergându-şi fruntea de sudoare. 

Sub ruf nu mai era cu putinţă a căuta adăpost. Cel mult la 
pupa pirogilor puteai trage puţin aer în piept - un aer 
fierbinte, ce-i drept, de parcă ar fi răbufnit din gura unui 
cuptor. Din nefericire, pirogile înaintând odată cu briza, 
abia se simţea câte o adiere, ba uneori nici atât, datorită 
intermitenţelor sale, devenite îngrijorătoare. 

Gallinetta, Maripare şi Moriche reuşiră totuşi, pe la ora 
trei, să se apropie de o insulă mare, indicată pe hartă cu 
numele Amanameni - o insulă împădurită, acoperită de un 
crâng des şi cu malurile înalte, aproape perpendiculare. 

Urcând pe braţul fluviului, unde curentul nu era atât de 
repede, şi trăgând pirogile cu espilla, marinarii ajunseră la 
extremitatea sudică a insulei. 


Soarele dispăruse îndărătul îngrămădirii aceleia de 
baloturi de vapori care păreau gata să se deruleze unele 
peste altele. Lungi huruituri de tunete mormăiau spre sud. 
Primele fulgere brăzdau mormanul de nori care era pe 
punctul să explodeze. Nici o adiere nu venea dinspre nord. 
Aşadar, furtuna, deschizându-şi enormele aripi electrice, se 
putea întinde de la răsărit la apus. Toată suprafaţa cerului 
avea să fie repede invadată de mormanele de nori negri ca 
funinginea. Vijelia s-ar fi putut ea risipi fără să producă o 
formidabilă luptă a elementelor?... Uneori e posibil, dar de 
data aceasta nici cel mai optimist meteorolog n-ar fi putut 
nutri o astfel de speranţă. 

Din prevedere, pânzele pirogilor fură coborâte, mai ales 
că nu mai erau de nici un folos. Tot din prevedere, marinarii 
demontară şi catargele, pe care le întinseră de la prova la 
pupa. În clipa când pirogile începură să dea înapoi, fiecare 
echipaj recurse la palanca şi, cu toată puterea pe care 
puteau să o aibă în atmosfera aceea sufocantă, porniră 
împotriva curentului rapid al fluviului. 

După insula Amanameni ajunseră la insula Guayartivari, la 
fel de mare, şi izbutiră să tragă la espilla de-a lungul 
malurilor destul de abrupte. De fapt, pirogile înaintau aşa 
mai repede decât cu palanca, în aceste condiţii, putură să 
treacă de extremitatea din amonte. 

În timp ce marinarii care trăseseră la espilla se odihneau 
puţin înainte de a trece la manevrarea cu palanca, domnul 
Miguel se apropie de Moriche şi întrebă: 

— La ce distanţă mai suntem de San-Fernando...? 

— La trei kilometri, răspunse Jacques Helloch, care tocmai 
consultase harta fluviului. 

— Ei bine... aceşti trei kilometri trebuie să-i facem în după- 
amiaza aceasta, declară domnul Miguel. 

Apoi se întoarse către marinari. 

— Hai, prieteni, strigă el tare, un ultim efort!... N-o să vă 
pară rău şi o să fiţi bine plătiţi pentru truda voastră! 


Fiecare dintre voi va primi câte doi piaştri dacă acostăm 
înainte de a se însera la cheiul din San-Fernando. 

Tovarăşii de drum ai domnului Miguel îi asigurară că îşi va 
ţine făgăduiala. Ademenite de recompensă, echipajele celor 
trei pirogi părură că sunt gata să facă imposibilul pentru a 
o încasa. Şi, având în vedere împrejurările în care li se 
cerea acest efort suplimentar, cei doi piaştri erau un câştig 
mai mult decât îndreptăţit. 

Ambarcaţiile se găseau la travers de Guaviare, a cărui 
gură făcea o adâncitură mare în malul stâng al fluviului 
Orinoco, dacă nu cumva Orinoco era acela care mâncase 
până departe malul drept al apei Guaviare, admițând că 
domnul Varinas avea dreptate, în pofida domnilor Miguel şi 
Felipe. 

Nu e de mirare, aşadar, că apărătorul Guaviarei, cu 
binoclul la ochi, îşi plimba privirile înflăcărate peste 
estuarul prin care îşi vărsa apele argiloase şi gălbui fluviul 
său favorit. Şi, cu atât mai mult nu-i de mirare că domnul 
Felipe, simulând un dispreţ desăvârşit, când trecu cu piroga 
prin deschizătura respectivei guri, întrebă ironic, deşi ştia 
la ce se aştepta: 

— Oare ce pârâu e acesta...? 

Un pârâu, Guaviare, pe care navele mari pot naviga în 
amonte o mie de kilometri... un pârâu ai cărui afluenţi udă 
regiunea aceea până la poalele Anzilor... un pârâu al cărui 
aport este de trei mii două sute metri cubi pe secundă...! 

Şi totuşi, la întrebarea dispreţuitoare a domnului Felipe, 
nimeni nu răspunse, nimeni nu avu timp să răspundă, ori, 
mai degrabă, răspunsul nu fu decât un cuvânt strigat 
deodată de marinarii de pe cele trei pirogi: 

— Chubasco... chubasco! 

Aşa numesc indienii îngrozitoarea furtună care începuse 
să se dezlănţuie la orizont. Chubasco se năpustea asupra 
albiei fluviului Orinoco, asemeni unei avalanşe. Şi, ceea ce 
ar părea straniu, inexplicabil oricui nu e obişnuit cu 


fenomenele specifice acelor llanos din Venezuela, se 
rostogolea pe suprafaţa lor dinspre nord-vest. 

Cu o clipă înainte, atmosfera era calmă - mai mult decât 
calmă, grea, apăsătoare, aerul parcă se solidificase. Norii, 
saturați de electricitate, invadau cerul, şi furtuna, în loc să 
vină din sud, izbucni la orizontul opus. Vântul întâlni 
aproape la zenit masele de vapori, lc împrăştie şi îngrămădi 
altele, pline de curenţi, de grindină, de ploaie, care 
perturbară răspântia fluvială unde se amestecau apele unui 
fluviu puternic cu cele a doi mari afluenţi. 

Chubasco determină, în primul rând, îndepărtarea 
ambarcaţiilor de gura lui Guaviare şi, în al doilea rând, nu 
numai menţinerea lor împotriva curentului, fără ajutorul 
palancei, dar împingerea lor, pieziş, în direcţia târgului San- 
Fernando. Dacă furtuna nu i-ar fi pus în primejdie, călătorii 
nu ar fi avut a se plânge de direcţia pe care o imprima celor 
trei pirogi. 

Din nefericire, adevărul e că acest chubasco provoacă de 
cele mai multe ori o groază de dezastre. Cine nu l-a văzut 
cu ochii nici nu-şi poate imagina cât e de violent. Stârneşte 
rafale biciuitoare, amestecate cu grindină, a căror izbitură 
lasă urme grave, pătrunde prin paiele rufului ca o ploaie de 
gloanţe. 

Auzind strigându-se „chubasco... chubasco!”, toţi călătorii 
îşi căutară un adăpost. Cum pânzele fuseseră coborâte şi 
catargele demontate în vederea acestei „lovituri afurisite”, 
cum îi spuneau marinarii, Maripare, Moriche şi Gallinetta 
izbutiră să reziste primului şoc al furtunii. Totuşi aceste 
măsuri de prevedere nu înlăturaseră orice primejdie. Mai 
erau şi altele în afară de aceea de a se răsturna. Împinse cu 
furie, bătute de valuri care se spărgeau rostogolindu-se, ca 
şi cele ale unui ocean, pirogile se repezeau una împotriva 
alteia, se ciocneau, erau gata să se spargă sau să se fărâme 
izbindu-se de stâncile de pe malul drept. Admiţând că, într- 
un fel, călătorii ar fi reuşit să se salveze urcând pe malul 
înalt, oricum, lucrurile lor s-ar fi pierdut. 


LLA 


Deocamdată ambarcaţiile săltau pe suprafaţa foarte 
agitată a fluviului. Era imposibil de a le stăpâni cu pagaiele 
din spate pe care căpitanii încercau zadarnic să le 
mânuiască. Se învârteau pe loc când se ciocneau de câte un 
val monstruos care arunca la bord enorme cantităţi de apă. 
Pe jumătate scufundate de această supraîncărcătură, ar fi 
fost cu siguranţă înghiţite de apă, dacă marinarii n-ar fi 
avut grijă să le golească şi dacă nu li s-ar fi alăturat şi 
călătorii. De fapt, aceste nave cu fundul plat, făcute să 
navigheze pe suprafeţe de apă liniştite, n-au nici mărimea, 
nici forma potrivită să reziste unor astfel de lovituri; o 
mulţime au pierit între malurile cursului mijlociu al fluviului 
Orinoco, în timpul frecventelor chubascos din sezonul cald. 

În locul acela fluviul e foarte lat. Se lărgeşte începând de 
la extrema meridională a marii insule Guayartivari. Ai crede 
că e un lac enorm, cu malurile rotunjite spre est, în partea 
opusă gurii afluentului Guaviare care se adânceşte ca o 
pâlnie către sud. Violenţele atmosferice se pot dezlănţui 
aşadar în voie, iar pe llanos riverane nu se ridică nici un 
cerros, nici o pădure în stare să le stăvilească. O ambarcaţie 
surprinsă de o astfel de furtună nu are nici măcar 
posibilitatea să o ia la fugă, cum fac navele pe mare; nu-i 
rămâne decât să se avânte spre mal. 

Marinarii ştiau acest lucru şi nu puteau întreprinde nimic 
pentru a evita catastrofa. De aceea se şi gândeau să-şi 
salveze viaţa înainte de a se ciocni de stânci, ceea ce ar fi 
fost posibil doar dacă s-ar fi aruncat de-a curmezişul 
resacului22. Domnii Miguel, Varinas şi Felipe, în ciuda 
asaltului rafalelor, ieşiseră de sub ruful pirogii Maripare, 
inundată în parte de lovitura valurilor, şi se aşteptau la 
orice. 

Unul dintre ei se mărgini să spună: 

— E ca şi cum ai naufragia în port! 

La bordul pirogii Gallinetta, sergentul Martial căuta să-şi 
ţină firea. Dacă ar fi fost singur, dacă s-ar fi găsit doar el în 
primejdie, s-ar fi resemnat ca un ostaş bătrân care trecuse 


prin multe. Dar Jean... fiul colonelului său... copilul pe care 
se învoise să-l însoţească în călătoria aceasta riscantă, cum 
să-l salveze pe Jean, dacă piroga se scufunda înainte de a 
ajunge la mal?... Sergentul Martial nu ştia să înoate, şi 
chiar dacă ar fi ştiut, ce ar fi putut să facă în vâltoarea 
apelor dezlănţuite, mânate de un curent ca trăsnetul?... 
Dar tot se va arunca în apă şi chiar de nu va reuşi să-l 
salveze, va pieri odată cu el...! 

Tânărul îşi păstra sângele rece în timp ce sergentul 
Martial simţea că e gata să şi-l piardă. leşise de sub ruf şi se 
ţinea zdravăn de copastie... Vedea primejdia, dar o privea în 
faţă... lar buzele îi murmurau numele tatălui său... 

Totuşi cineva îi stătea în ajutor... veghea asupra lui, fără să 
prindă de veste, în timp ce pirogile, care nu mai puteau fi 
manevrate, derivau în aceeaşi direcţie, când alături una de 
alta, când despărțite de saltul valurilor. Jacques Helloch nu-l 
pierdea din ochi, iar când pirogile se apropiau atât de tare 
încât s-ar fi putut sfărâma, nu făcea decât să-l încurajeze. 
Oare mai avea nevoie de încurajare tânărul acela pe care 
nu-l înfricoşa primejdia de moarte...?! 

— Încă două minute şi ajungem la mal... zise Germain 
Paterne care stătea în picioare la prova pirogii Moriche. 

— Să fim gata... răspunse tăios Jacques Helloch, gata să-i 
salvăm pe ceilalţi! 

Malul stâng al fluviului Orinoco era la o distanţă de vreo 
două sute de metri, datorită cotului pe care îl face înainte 
de a se uni cu gura râului Guaviare. Se vedea, printre 
dârele de ploaie şi de grindină, alb tot, din pricina pulberei 
de apă care-i încununa stâncile. În câteva clipe aveau să 
ajungă acolo, fiindcă chubasco bătea mai tare iar pirogile, 
fiind la travers, săltau sub palele valurilor care le 
acopereau. 

S-a produs o ciocnire. 

Moriche a izbit Gallinetta. 

Şocul a fost foarte violent, Gallinetta s-a înclinat atât de 
mult, transversal, încât apa a trecut peste copastie. Totuşi 


nu s-a răsturnat. 

Dar un strigăt îngrozitor răsună mai puternic decât vuietul 
furtunii. 

Strigătul acesta izbucnise din pieptul sergentului Martial. 

În momentul ciocnirii, Jean fusese azvârlit în apele 
învolburate. 

— Copilul meu... copilul meu!... repeta bătrânul ostaş, 
buimac, înlemnit de groază... 

Totuşi, avea să se arunce şi el în vârtej... Dar ce ar fi 
izbutit să facă...? 

Jacques Helloch îl opri, cuprinzându-l cu braţul său 
viguros, apoi îl împinse în fundul pirogii. 

Jacques Helloch se afla acolo, fiindcă tocmai sărise pe 
puntea pirogii Gallinetta pentru a fi mai aproape de tânăr şi 
a-i putea veni mai repede în ajutor... 

Şi, în clipa în care Jean dispăruse, îl auzise pe sergentul 
Martial strigând un nume... da!... un alt nume... nu acela al 
lui Jean... 

— Lasă-mă pe mine... îi spuse. 

— Doar n-o să mă împiedicaţi... strigă sergentul Martial. 

— Dumneata nu ştii să înoţi... veţi pieri amândoi! Eu... 
am... am să-ţi salvez copilul! 

Şi Jacques Helloch sări în fluviu. 

Toate acestea s-au petrecut în câteva secunde. 

Din cinci, şase mişcări ale braţelor, Jacques Helloch îl 
ajunse pe Jean care, după ce ieşise de mai multe ori la 
suprafaţă, era pe punctul să se scufunde... Îl luă pe după 
mijloc, îi săltă capul, i-l ţinu deasupra apei şi se lăsă dus în 
derivă, către mal. 

— Curaj... curaj! îi tot repeta. 

Jean, cu ochii închişi, în nesimţire, nu putea nici să-l 
audă... nici să-l înţeleagă... 

Pirogile erau la nici douăzeci de metri mai în urmă. În timp 
ce Valdez îl ţinea strâns pe sergentul Martial, înnebunit de 
desperare, Jacques Helloch îl susţinea pe tânăr. Rafala îi 
împingea pe amândoi către mal. Pirogile ajunseră în sfârşit 


aproape de uscat şi, printr-o întâmplare fericită, în loc să fie 
izbite de stânci, fură luate de un val puternic şi duse pe o 
plajă nisipoasă unde eşuară fără să sufere avarii grave. 

În aceeaşi clipă Jacques Helloch ieşi din apă şi puse 
piciorul pe pământ. În braţele lui zăcea Jean, care-şi 
pierduse cunoştinţa. După ce îl întinse aproape de o stâncă 
şi îi săltă puţin capul, încercă să-l readucă în fire... 

Nimeni nu pierise în timpul furtunii - nici când pirogile se 
izbeau una de alta, nici când eşuaseră. 

Domnul Miguel şi colegii săi, după ce săriră din Maripare, 
se îndreptară spre Jacques Helloch, care stătea 
îngenuncheat lângă tânăr. 

Germain Paterne, teafăr, sănătos, alerga şi el într-acolo în 
timp ce echipajele trăgeau ambarcaţiile în afara resacului. 

Sergentul Martial ajunse în momentul în care Jean, 
deschizând ochii, îşi îndrepta privirea spre salvatorul său. 

— Copilul meu... copilul meu!... strigă el. 

— Martial... bunul meu Martial!... murmură Jean. 

Apoi ochii i se închiseră, după ce îi mai mulţumi o dată 
celui care înfruntase moartea pentru el... 

La cinci sute de metri, spre stânga, se zăreau primele case 
din San-Fernando şi trebuiau să se îndrepte degrabă într- 
acolo. 

Jacques Helloch tocmai se apleca să-l ridice pe tânăr, când 
sergentul Martial îi spuse: 

— Dacă nu ştiu să înot... cel puţin ştiu să merg... domnule, 
şi am să am atâta putere ca să-mi duc în braţe copilul...! 

Aceasta a fost singura mulţumire pe care i-a adresat-o lui 
Jacques Helloch. 

Apoi, cu Jean în braţe, însoţit de domnul Miguel şi de cei 
doi colegi ai săi, de Jacques Helloch şi de Germain Paterne, 
sergentul Martial porni pe cărarea de pe malul înalt care 
ducea în târguşor. 

XV SAN-FERNANDO. 

Atabapo şi Guaviare, în locul unde se varsă în Orinoco - să 
acceptăm această ipoteză până se vor produce dovezi mai 


amănunțite - sunt despărțite de un fel de peninsulă. Albiile 
celor doi afluenţi mărginesc această peninsulă, primul la 
est, al doilea la vest, iar capul ei se îndreaptă spre nord. 

Acolo se profilează răspântia pe care domnul Reclus o 
numeşte pe bună dreptate „adevăratul centru hidrografic al 
întregului ţinut cuprins între Antile şi Amazon”. 

San-Fernando e aşezat pe malul vestic al peninsulei, 
mărginit totodată de malul drept al râului Atabapo. Acest 
afluent se varsă oare direct în Orinoco, ori poate nu-i decât 
un braţ al Guaviarei?... E o problemă încă deschisă, pe care 
noile dispute şi studii ale domnilor Miguel, Varinas şi Felipe 
vor ajunge poate să o elucideze. 

Târguşorul, întemeiat în 1757 de Solano, este situat la o 
altitudine de două sute treizeci şi şapte de metri. Dacă 
vreun târguşor putea spera pe bună dreptate să 
dobândească o mare importanţă în viitor, acesta era fără 
îndoială San-Fernando. Cinci căi navigabile se ramificau în 
jurul acestui punct geografic: Atabapo ducea în Brazilia, 
trecând prin Gavita, peste bazinul lui rio Negro şi acel al 
Amazonului. Orinoco superior ducea către regiunile estice 
ale Venezuelei, iar Orinoco mijlociu către regiunile nordice; 
Yrinida făcea legătura cu ţinuturile din sud-vest; Guaviare 
curge pe teritoriul Columbiei. 

Dar, cu toate că San-Fernando radiază ca o stea în această 
provincie, se pare că n-a profitat încă de radiaţia lui - cel 
puţin în ceea ce-l priveşte. În 1887, pe vremea când domnul 
Chaffanjon a poposit acolo, înainte de a întreprinde 
expediţia la izvoarele fluviului Orinoco, nu era decât un sat 
mare. Fără îndoială, după şapte ani, casele s-au înmulţit, 
populaţia a crescut, dar nu în prea mare măsură. 

San-Fernando are cel mult cinci, şase sute de locuitori. 
Aceştia lucrează la construirea bărcilor care se folosesc la 
navigarea în respectiva răspântie, fac negoţ cu cauciuc şi cu 
fructe, mai ales cu acelea ale palmierului piriguao. 

Din acest sat a pornit în 1882 doctorul Crevaux, însoţit de 
domnul Lejeanne, în susul râului Guaviare - explorare care 


avea să mai adauge o victimă la necrologia descoperitorilor 
moderni. 

Populaţia din San-Fernando e alcătuită din câteva familii 
de albi, din negri şi din indieni, aceştia făcând parte, în 
majoritate, din tribul banivas. Autoritatea Preşedintelui 
Republicii şi a Congresului o reprezintă un guvernator, care 
nu dispune decât de un număr foarte mic de soldaţi. 
Această trupă e folosită mai ales pentru menţinerea ordinei 
în ţinut şi pentru rechiziţionarea de oameni când se impune 
să fie puse la punct bandele care bântuie pe malurile 
fluviului Orinoco şi ale afluenților lui. 

Dintre seminţiile autohtone din Venezuela, indienii banivas 
merită toată atenţia. Au corpul vânjos, membrele bine 
legate, o fizionomie care denotă inteligenţă, faţa fără 
zbârcituri, sângele pulsează din belşug pe sub pielea lor 
roşcată, iar ochii înflăcăraţi le sunt puţin oblici. Au şi multe 
calităţi morale. Sunt iscusiţi, fie că exercită meseria de 
luntraşi, fie că fac hamace sau împletesc espilla, folosită la 
remorcarea ambarcaţiilor. Bunătatea şi cinstea acestor 
indieni îi fac pe călători să apeleze la serviciile lor. Sunt 
pescari, vânători, se pricep la cultivarea şi recoltarea 
cauciucului. Sunt şi ei superstiţioşi?... Nu, dacă îi 
comparăm cu piaroas. Au îmbrăţişat religia catolică, la care 
i-au convertit misionarii, dar o îmbină câteodată cu practici 
locale, greu de dezrădăcinat. 

Deşi locuinţele din San-Fernando nu se pot numi decât 
colibe, există printre ele unele care oferă un anumit 
confort. 

Domnii Miguel, Felipe şi Varinas fură găzduiţi de 
guvernator. Acest înalt personaj ţinea să-i aibă ca oaspeţi pe 
cei trei oameni de vază din Ciudad-Bolivar. Era aşadar 
probabil că locuinţa Excelenței Sale urma să se umple de 
izbucnirile unei discuţii care aveau să o facă aproape de 
nelocuit. Totuşi domnul Miguel şi colegii săi nu ajunseseră 
încă acolo. Înainte de a se avânta în discuţii, dacă voiau să 
aibă un caracter serios, se cerea să se ducă la faţa locului, 


să facă observaţii, să constate, să verifice argumentele pro 
şi contra. Problema impunea aşadar o examinare 
minuțioasă a gurilor celor trei fluvii, lungi popasuri la 
confluenţa lui Atabapo şi a lui Guaviare, poate chiar o 
explorare efectivă a cursurilor lor pe câţiva kilometri. 
Deocamdată apărătorii acestor afluenţi trebuiau să se 
odihnească după o călătorie obositoare de mai mult de şase 
săptămâni pe cursul inferior şi cel mijlociu al fluviului 
Orinoco. 

Sergentul Martial şi Jean de Kermor trăseseră la un fel de 
hotel acceptabil, din apropierea portului, şi aşteptau ca noi 
informaţii să le dea prilejul de a întreprinde cercetări într-o 
direcţie sau alta. 

Jacques Helloch şi Germain Paterne preferară să nu-şi 
părăsească piroga. Obişnuiţi cu această locuinţă plutitoare, 
se socoteau mai bine instalaţi ca oriunde. Moriche îi 
adusese la San-Fernando. Moriche avea să-i ducă înapoi la 
Caicara, când misiunea lor ştiinţifică avea să fie împlinită. 

Se înţelege de la sine că de îndată ce furiosul chubasco a 
încetat, marinarii s-au grăbit să aducă cele trei pirogi în 
port la San-Fernando. Până seara au şi isprăvit treaba, 
fiindcă furtunile acestea se domolesc de obicei după două, 
trei ore. Pirogile, desigur, suferiseră lovituri când 
traversaseră fluviul şi, întrucâtva, şi când eşuaseră pe plajă. 
E drept însă că, nefiind izbite de stânci, avariile nu erau 
grave şi puteau fi repede reparate. Dealtfel, nici Maripare, 
nici Moriche nu se grăbeau, de vreme ce călătorii lor 
poposeau la San-Fernando. Oare la fel stăteau lucrurile cu 
Gallinetta?... Numai împrejurările aveau să hotărască, 
fiindcă Jean, dacă dădea de urma colonelului de Kermor, 
intenţiona să-şi continue drumul fără să piardă o zi. 

Dealtfel, tovarăşii lui de drum, care arătau un viu interes 
acţiunii pe care o întreprindea, aveau să-şi unească 
eforturile pentru a obţine noi informaţii. Prin domnul 
Miguel şi colegii săi, ajutorul guvernatorului din San- 
Fernando era asigurat, şi nimeni n-ar fi putut întreprinde o 


cercetare mai serioasă decât el. În ceea ce-i privea, Jacques 
Helloch şi Germain Paterne ar fi făcut imposibilul pentru a-l 
ajuta pe compatriotul lor. Ei erau înarmaţi cu o scrisoare de 
recomandare către un locuitor al târguşorului, foarte 
binevoitor, alb de origine, domnul Mirabal, pe atunci în 
vârstă de şaizeci şi opt de ani, despre care domnul 
Chaffanjon vorbeşte cu vie recunoştinţă în relatarea 
expediției sale la izvoarele fluviului Orinoco. Cei doi 
francezi, sau mai degrabă patru, aveau să fie cât se poate 
de bine primiţi de familia aceea onestă, afectuoasă şi 
îndatoritoare. 

Totuşi, înainte de a povesti ce demersuri s-au făcut de 
îndată ce au sosit călătorii la San-Fernando, se cere să 
spunem cum s-a desfăşurat drumul lor până în târguşor, 
după nautfragiul pirogilor. 

Cum se ştie, sergentul Martial îl ducea pe Jean în braţe, 
domnii Varinas, Felipe şi Miguel mergeau înainte, urmaţi de 
Jacques Helloch şi de Germain Paterne, care îi asigurase că 
tânărul, după o odihnă bună de o noapte, îşi va recăpăta 
toate puterile. Avusese precauţia să-şi ia cu el trusa de 
medicamente aşa că de îngrijire în orice caz nu avea să 
ducă lipsă Jean. E drept că, pe cât de neplăcut, pe atât de 
neînțeles, sergentul Martial nu înceta să-l ţină pe Germain 
Paterne la distanţă, iar când acesta dădea să se apropie, 
mormăâia: 

— E bine... e bine!... Nepotul meu respiră ca dumneata şi 
ca mine... şi n-o să ducem lipsă de nimic de îndată ce 
Gallinetta va fi în port... 

— Peste câteva ore, zise Jacques Helloch care ştia de la 
Valdez şi de la Parchal că pirogile vor ajunge înainte de a se 
înnopta. 

— Foarte bine, replică sergentul Martial, numai să găsim 
un pat bun la San-Fernando... Ah, da... domnule Helloch... 
vă mulţumesc că l-aţi salvat pe copil! 

Fără îndoială socotise că îi datora barem aceste foarte 
simple şi foarte puţine cuvinte de mulţumire; dar pe ce ton 


ciudat le rosti şi ce privire bănuitoare îi aruncă lui Jacques 
Helloch... Acesta, drept răspuns, înclină doar capul şi 
rămase cu câţiva paşi mai în urmă. 

Aşa ajunseră „naufragiaţii” în târguşor, unde, îndrumat de 
domnul Miguel, sergentul Martial putu să reţină două 
camere, dintre care, într-una, Jean avea să se instaleze mai 
bine decât sub ruful Gallinettei. 

Germain Paterne veni de mai multe ori în cursul serii - 
fără să fie însoţit de prietenul său - să se intereseze de 
starea tânărului. Drept răspuns, era asigurat că totul 
mergea cât se poate de bine şi că nu aveau nevoie de 
ajutorul lui, pentru care îi mulţumeau. 

Într-adevăr, aşa era, tânărul de Kermor se odihnea în 
linişte şi, de îndată ce piroga legă parâmele în port, Valdez 
aduse o valiză cu îmbrăcăminte pe care sergentul Martial o 
pregăti pentru a doua zi. 

Şi, efectiv, în dimineaţa următoare, când Germain Paterne 
se prezentă în dubla sa calitate de medic şi de prieten, Jean, 
care îşi revenise după oboseala din ajun, îl primi, în ciuda 
bombănelilor unchiului său, cât se poate mai bine, numai ca 
prieten, plin de recunoştinţă pentru ajutorul dat. 

— Doar v-am spus că nu-i nici o primejdie, domnule... mai 
declară încă o dată sergentul Martial. 

— Ai dreptate, domnule sergent, dar s-ar fi putut să fie 
grav, şi apoi, fără prietenul meu Jacques... 

— Îi datorez viaţa domnului Helloch, zise Jean, şi când îl 
voi vedea... nici nu ştiu cum aş putea să-i exprim... 

— Nu şi-a făcut decât datoria, răspunse Germain Paterne, 
şi chiar dacă n-aţi fi fost compatriotul nostru... 

— Bine... bine... bombăni sergentul Martial, şi când o să-l 
întâlnim pe domnul Helloch...? 

Nu-l întâlniră - cel puţin în cursul dimineţii. Avea aşadar 
intenţia să se ţină deoparte?... Îl dezgusta să pară că 
aleargă după mulţumirile pe care le merita comportarea 
sa?... Singurul lucru sigur este că rămase la bordul pirogii 
Moriche, foarte îngândurat, foarte tăcut şi Germain 


Paterne, după ce îi dădu veşti despre tânărul Jean, nu reuşi 
să-l facă să spună nici două vorbe. 

Totuşi Jacques Helloch şi Jean se revăzură după-amiază. 
Jacques puţin stânjenit - sergentul Martial îşi muşcă 
mustaţa când observă - cuprinse mâna care-i fusese întinsă, 
dar n-o strânse ca de obicei. 

Întâlnirea a avut loc la domnul Mirabal. Jacques Helloch 
venise cu scrisoarea de recomandare adresată 
admirabilului bătrân. Sergentul Martial şi Jean se 
gândiseră, pe de altă parte, să-l viziteze, pentru a obţine 
informaţii referitoare la colonelul de Kermor. 

Domnul Mirabal nu ascunse deloc francezilor care îi erau 
recomandaţi şi celor care îi cereau recomandări cât era de 
bucuros să-i primească. Le spuse că le stă cu totul la 
dispoziţie şi că nu va precupeţi nimic pentru a le fi de folos. 
Simpatia pe care o resimțea pentru călătorii aceştia, a 
căror limbă o vorbea, reieşea din atitudinea lui, din 
cuvintele lui, din zelul cu care îi informa despre orice. Îl 
văzuse pe doctorul Crevaux când trecuse pe acolo... îşi 
amintea de domnul Chaffanjon şi era fericit că îi fusese de 
ajutor... îi va ajuta nu mai puţin pe Jacques Helloch şi 
Germain Paterne... pe sergentul Martial şi pe nepotul său, 
care se puteau bizui pe el în orice împrejurare. 

Tânărul îi făcu atunci cunoscut motivul care îl determinase 
să plece în Venezuela, ceea ce spori simpatia ce i-o inspira 
domnului Mirabal. În primul rând se punea întrebarea dacă 
îşi amintea bătrânul că, în urmă cu paisprezece ani, 
colonelul de Kermor poposise în târguşorul San-Fernando... 

Răspunsul nu era deloc de natură să-l mulţumească pe 
tânăr. Scrutându-şi memoria, domnul Mirabal nu-şi aminti 
nimic referitor la prezenţa unui colonel cu acest nume la 
San-Fernando. 

O tristeţe profundă se întipări pe faţa lui Jean şi câteva 
lacrimi îi picurară din ochi. 

— Domnule Mirabal, întrebă atunci Jacques Helloch, 
sunteţi de multă vreme aici...? 


— De peste patruzeci de ani, domnule Helloch, răspunse 
bătrânul, şi n-am lipsit din San-Fernando decât rareori şi 
pentru puţin timp. Dacă un călător de talia colonelului de 
Kermor ar fi poposit câteva zile aici, l-aş fi văzut cu 
siguranţă... aş fi intrat în legătură cu el... Târguşorul nostru 
nu este nici atât de mare, nici atât de populat ca un străin 
să nu atragă atenţia, şi aş fi fost informat de prezenţa lui... 

— Dar... dacă ar fi vrut să rămână incognito...? 

— E o întrebare la care nu pot să vă răspund, zise domnul 
Mirabal. Avea aşadar motive să o facă...? 

— Domnule, spuse Jean, tatăl meu a părăsit Franţa de 
paisprezece ani şi prietenii lui n-au aflat că a plecat decât 
mult mai târziu... Unchiul meu... sergentul Martial... nu 
cunoştea nici măcar el proiectele tainice ale colonelului 
său... 

— Nu, desigur, strigă bătrânul ostaş, fiindcă altfel aş fi 
ştiut eu să-l împiedic...! 

— Dar dumneata, copile dragă?... întrebă domnul Mirabal. 

— Eu nu locuiam în casa tatălui meu pe vremea aceea, 
răspunse Jean, nu fără oarecare şovâire. Mama şi cu mine 
eram în colonii... şi când ne întorceam în Franţa, a pierit 
într-un naufragiu... Eu... eu am fost salvat... şi peste câţiva 
ani, când m-am întors în Bretagne... tatăl meu nu mai era la 
Nantes... şi nu ştiu ce s-a întâmplat cu el... 

În viaţa acestui tânăr exista desigur un mister pe care 
Jacques Helloch îl presimţise mai de mult. Dar cum nu era 
îndreptăţit să-l pătrundă, a fost întotdeauna extrem de 
discret. Ceea ce nu se putea pune la îndoială era că tatăl, 
colonelul de Kermor, nu se mai afla în ţară când a sosit fiul 
său şi că sergentul Martial, fie că făcea parte din familie sau 
nu, habar nu avea unde plecase. 

— Şi totuşi, spuse domnul Mirabal, ai motive serioase, 
dragă copile, să crezi că tatăl dumitale a venit la San- 
Fernando... 

— Nu numai serioase, domnule, dar şi incontestabile. 

— Ce anume? 


— O scrisoare scrisă de tatăl meu, semnată de el, datată la 
San-Fernando, a fost primită de un prieten de-al său în 
cursul anului 1879. 

— E într-adevăr o dovadă incontestabilă... numai că... 
adăugă domnul Mirabal, mai există un târguşor cu acelaşi 
nume în Venezuela, la est de Orinoco... San-Fernando de 
Apure... 

— Scrisoarea era expediată din San-Fernando de Atabapo 
şi avea pe timbrul poştal imprimată data de 12 aprilie 1879. 

— Şi de ce nu ţi-ai pus imediat în aplicare planul, copile 
dragă...? 

— Pentru că... unchiul meu şi cu mine... n-am aflat de 
această scrisoare decât acum trei luni... Prietenul căruia îi 
era adresată nu trebuia să vorbească despre ea nimănui... 
Abia după moartea lui ne-a dat-o familia... Ah, dacă n-aş fi 
fost atât de departe când s-a expatriat tatăl meu... n-ar mai 
fi plecat... 

Domnul Mirabal, foarte emoţionat, îl îmbrăţişă călduros pe 
Jean. Ce ar fi putut să facă pentru a-i veni în ajutor?... Nu 
ştia... Iotuşi un fapt era incontestabil, acela că o scrisoare 
fusese scrisă de colonelul de Kermor, că purta data de 2 
aprilie 1879 şi că o expediase din San-Fernando de Atabapo. 

— Cu toate acestea, zise domnul Mirabal, nu-mi amintesc 
nimic... da... nimic... deşi în perioada aceea trebuie să fi fost 
cu siguranţă în San-Fernando... 

— Cum! exclamă tânărul. Tatăl meu a trecut pe aici... fără 
îndoială că a poposit o vreme aici... şi să nu fi lăsat nici o 
urmă...? 

Izbucni în plâns, ca şi cum i-ar fi năruit ultima speranţă 
afirmaţiile atât de categorice, atât de dezolante ale 
domnului Mirabal. 

— Nu-ţi pierde nădejdea... Jean - de data aceasta nu mai 
spuse „dragă Jean!” - interveni Jacques Helloch, incapabil şi 
el să-şi stăpânească emoția. Fără îndoială că tatăl dumitale, 
colonelul de Kermor, poate să fi venit la San-Fernando fără 
ca domnul Mirabal să fi prins de veste... 


Bătrânul înălţă capul. 

— Poate că l-au cunoscut alte persoane... continuă Jacques 
Helloch... Vom cerceta... vom întreba... Îţi repet... Jean... nu 
trebuie să te dai bătut... 

Sergentul Martial tăcea... Se uita la tânăr... Parcă i-ar fi 
repetat ceea ce-i spusese de atâtea ori înainte de plecare: 
„Ai să vezi, sărmanul meu copil, că vom face în zadar 
călătoria!” 

— În sfârşit, concluse domnul Mirabal, cum e posibil, la 
urma urmei, să nu fi aflat nimic de prezenţa colonelului de 
Kermor aici, am să cercetez... am să-i întreb pe locuitorii 
din San-Fernando... Şi eu - te asigur! - cred că nu trebuie 
să-ţi pierzi nădejdea... E neîndoios că tatăl dumitale a venit 
la San-Fernando. Dar călătorea sub adevăratul său nume?... 
Îşi declarase, în timpul călătoriei, calitatea de colonel...? 

Da! Mai exista şi această ipoteză, admisibilă în fond, dar 
nu prea era de înţeles de ce colonelul şi-ar fi ascuns numele 
şi gradul. 

— Poate că, zise Jacques Helloch, domnul de Kermor a vrut 
să treacă prin San-Fernando fără să fie cunoscut. 

— Ce interes avea?... întrebă domnul Mirabal. 

— Tatăl meu a fost încercat de mari necazuri, răspunse 
tânărul a cărui inimă bătea să se spargă. După moartea 
sărmanei mele mame a crezut că a rămas singur pe lume... 

— Dar dumneata... dragă copile...? 

— Credea că şi eu am murit... răspunse Jean, în timp ce 
sergentul Martial nu înceta să mormăie în ungherul lui. 

Era limpede că întrebările acestea, care semănau cu un 
interogatoriu, nu-i plăceau câtuşi de puţin. Atingeau 
anumite chestiuni din trecutul pretinsului său nepot, pe 
care întotdeauna a ţinut să nu le dea în vileag. 

Nici domnul Mirabal, nici Jacques Helloch nu insistară. În 
fond, colonelul de Kermor, încercat de atâtea nenorociri, a 
socotit că trebuie să plece în taină - atât de în taină, încât 
nici vechiul lui tovarăş de arme n-a ştiut nimic. Aşadar nu 
era imposibil să-şi fi schimbat numele, în dorinţa de a nu se 


putea afla vreodată locul unde îşi ascundea viaţa frântă de 
atâtea încercări! 

Sergentul Martial şi Jean îşi luară apoi rămas bun de la 
domnul Mirabal şi plecară, adânc întristaţi amândoi. Dar, în 
sfârşit, bătrânul le promisese să se informeze de tot ce ar fi 
putut fi în legătură cu colonelul de Kermor şi nu încăpea 
îndoială că avea să se ţină de cuvânt. 

Odată ajunşi la han, sergentul Martial şi Jean nu mai ieşiră 
în târguşor în ziua aceea. 

A doua zi, prin intermediul domnului Miguel, Jean avu o 
întrevedere cu guvernatorul respectivei provincii a lui 
Orinoco. 

Excelenţa Sa nu putu să-i dea nici o informaţie privitoare 
la tatăl său. Dealtfel, nu locuia la San-Fernando decât de 
cinci ani. Dar, în schimb, va colabora cu domnul Mirabal la 
cercetările pe care acesta îi făgăduise că le va întreprinde. 

Ziua aceasta, a doua, trecu fără să se ivească nimic nou. 
Sergentul Martial fierbea de mânie!... Să vii atât de 
departe, să înfrunţi atâtea primejdii cu totul şi cu totul în 
zadar!... Cum putuse să fie atât de naiv ca să aprobe 
această călătorie, atât de naiv ca să pornească la drum... 
Totuşi îşi impuse să nu cârtească de faţă cu nefericitul Jean, 
fiindcă n-ar fi făcut decât să-i sporească durerea, şi vedea 
bine cât e de zdrobit, de exasperat... 

Jacques Helloch pornise şi el, pe de altă parte, să culeagă 
informaţii. Din nefericire, demersurile lui fură zadarnice. 
Atunci se întoarse la bordul pirogii Moriche şi căzu pradă 
unei tristeţi care începu să-l înspăimânte pe Germain 
Paterne. Prietenul său, atât de bucuros de vorbă, atât de 
echilibrat, atât de comunicativ, abia-i răspundea. 

— Ce ai?... îl întrebă Germain Paterne. 

— Nimic. 

— Nimic... Uneori aceasta spune totul!... Desigur, situaţia 
bietului băiat e îngrozitoare, sunt de acord, dar, oricum, din 
cauza aceasta nu poţi să pierzi din vedere misiunea ta... 

— Misiunea mea! 


— Nu îmi închipui... sau cel puţin nu cred că ministrul 
Instrucțiunii publice te-a trimis pe Orinoco pentru a-l găsi 
pe colonel. 

— De ce nu...? 

— Ascultă... Jacques... să vorbim serios!... Ai fost destul de 
norocos că l-ai putut salva pe fiul colonelului... 

— Fiul!... izbucni Jacques Helloch. Ah... fiul!... Ei bine, 
Germain, poate că... Da!... ar fi fost poate mai bine ca Jean 
să fi pierit... dacă nu va reuşi să-şi găsească tatăl... 

— Nu înţeleg, Jacques... 

— Pentru că sunt lucruri la care nu te pricepi deloc... pe 
care nu poţi să le pricepi... 

— Mulţumesc! 

Germain Paterne se hotări atunci să nu-l mai întrebe nimic 
pe tovarăşul său, deşi îl nedumerea extraordinara creştere 
a afecțiunii lui pentru tânărul de Kermor. A doua zi, când 
Jean ajunse cu sergentul Martial la domnul Mirabal, acesta 
se pregătea, împreună cu Jacques Helloch, să le facă o 
vizită. 

Din cercetările întreprinse printre locuitorii din San- 
Fernando rezulta că, cu vreo doisprezece ani în urmă, un 
străin poposise într-adevăr în târguşor. Era acest străin un 
francez?... Nimeni nu ştia şi, dealtfel, se pare că avea 
motive serioase pentru a rămâne incognito. 

Jean avu impresia că tenebrele misterioasei chestiuni 
încep să se risipească oarecum. Fie că se cade sau nu să 
crezi în presentimente lui îi trecu prin minte că străinul 
era... trebuie să fi fost tatăl său. 

— Şi, când călătorul acesta a părăsit San-Fernando, 
domnule Mirabal, întrebă el, se ştie încotro s-a îndreptat...? 

— Da... copile... S-a dus câtre Orinoco superior. 

— Şi... de atunci... nu s-a mai auzit de el? 

— Nu se ştie ce s-a întâmplat cu el. 

— Se va şti poate, zise Jacques Helloch, dacă se vor face 
cercetări în această parte a fluviului... 


— Ar fi o expediţie foarte primejdioasă, remarcă domnul 
Mirabal, şi să rişti, bazându-te pe indicii atât de vagi... 

Sergentul Martial aprobă cu un gest temerile exprimate 
de domnul Mirabal. 

Jean, în ceea ce-l privea, tăcea, dar din atitudinea lui 
hotărâtă, din privirile lui înflăcărate se ghicea intenţia 
fermă de a nu ceda, de a-şi continua expediţia, oricât de 
primejdioasă ar fi fost, de a nu renunţa la planurile lui, de a 
merge până la capăt... 

Şi domnul Mirabal îi înţelese bine intenţiile când Jean îi 
spuse: 

— Vă mulţumesc, domnule Mirabal... vă mulţumesc şi 
dumneavoastră, domnule Helloch, pentru tot ce aţi făcut... 
Un străin a fost văzut aici în perioada când tatăl meu se afla 
la San-Fernando... în perioada în care scria chiar din San- 
Fernando... 

— Fără îndoială... dar, pornind doar de la atât, să te 
gândeşti că era colonelul de Kermor... obiectă bătrânul. 

— De ce nu... protestă Jacques Helloch, oare nu sunt şanse 
să fi fost el...? 

— Ei bine... de vreme ce străinul acela s-a îndreptat spre 
Orinoco superior, zise Jean, mă voi duce acolo... 

— Jean!... Jean! izbucni sergentul Martial repezindu-se 
către tânăr. 

— Mă voi duce! repetă Jean pe un ton care dovedea că e 
ferm hotărât. 

Apoi se întoarse către bătrân şi-l întrebă: 

— Există pe Orinoco superior unele târguleţe, unele sate 
unde m-aş putea duce să culeg informaţii, domnule 
Mirabal? 

— Sate... sunt mai multe, Guachapana... Esmeralda... şi 
altele... Dar, după părerea mea, dacă e posibil de a da de 
urma tatălui dumitale, copile dragă, nu vei afla decât 
dincolo de izvoare... la misiunea Santa-Juana. 

— Am mai auzit vorbindu-se de această misiune, zise 
Jacques Helloch. E înfiinţată de curând...? 


— Au trecut câţiva ani, de atunci, răspunse domnul 
Mirabal, şi pare să prospere. 

— O misiune spaniolă...? 

— Da, e condusă de un misionar spaniol... părintele 
Esperanite. 

— De îndată ce pregătirile de drum vor fi gata, zise Jean, 
plecăm la Santa-Juana... 

— Dragă copile, spuse bătrânul, mă socotesc dator să-ţi 
atrag atenţia că pe Orinoco superior primejdiile sunt mari - 
extenuare, privaţiuni, riscul de a cădea în mâinile acelor 
bande de guivas, conduşi acum de un ocnaş evadat de la 
Cayenne... 

— 'Toate aceste primejdii, pe care le-a întâmpinat tatăl 
meu, răspunse Jean, nu voi ezita să le întâmpin şi eu pentru 
a-l regăsi! 

Discuţia luă sfârşit cu acest răspuns al tânărului. Domnul 
Mirabal înţelese că nimic nu l-ar fi putut opri. Va merge 
„până la capăt” aşa cum spusese. 

Sergentul Martial, desperat, plecă împreună cu Jean care 
îşi petrecu restul zilei pe Gallinetta. 

Când Jacques Helloch rămase singur cu domnul Mirabal, 
acesta îi repetă la câte primejdii, de toate felurile, avea să 
se expună fiul colonelului de Kermor, care nu avea drept 
călăuză decât pe ostaşul acela bătrân. 

— Dacă ai oarecare influenţă asupra lui, domnule Helloch, 
adăugă el, fă-l să renunţe la planurile acestea care se 
bazează pe atâta incertitudine... împiedică-l să plece... 

— Nimic nu-l va face să renunţe, domnule Mirabal, declară 
Jacques Helloch. Îl cunosc... nimic! 

Jacques Helloch se întoarse la bordul pirogii Moriche mai 
îngrijorat ca oricând, şi nici nu răspunse măcar la cele 
câteva cuvinte pe care i le adresă tovarășul său. 

Aşezat la pupa pirogii, Jacques Helloch îi privea pe Valdez 
şi pe doi oameni din echipajul lui care pregăteau Gallinetta 
pentru o lungă călătorie. Trebuiau să o descarce cu totul 
pentru a-i cerceta fundul şi a-i face o reparaţie capitală, 


impusă de deteriorările produse în ultima parte a drumului 
şi de eşuarea pe plaja de la San-Fernando. 

Jacques Helloch îl privea şi pe Jean, care supraveghea 
lucrările. Poate că tânărul se aştepta ca acesta să-i 
vorbească... să facă unele reflecţii asupra temerităţii 
planurilor sale... să încerce a-l determina să renunţe la 
ele... 

Dar Jacques Helloch rămase mut, nemişcat. Adâncit în 
gânduri, părea obsedat de o idee fixă... o idee din acelea 
care ţi se înfig în creier... care te macină... 

Se lăsă seara. 

Pe la opt Jean se pregăti să se întoarcă la han să se mai 
odihnească. 

— Bună seara... domnule Helloch., zise el. 

— Bună seara... Jean... răspunse Jacques Helloch, 
ridicându-se de parcă ar fi avut intenţia să-l urmeze pe 
băiat... 

Jean mergea fără a întoarce capul şi, după vreo sută de 
paşi, dispăru printre colibe. 

Sergentul Martial rămăsese pe plajă, foarte tulburat de 
gândul unui demers pe care se hotarâse să-l facă. În sfârşit, 
se decise şi se întoarse către Moriche. 

— Domnule Helloch, murmură el, aş avea să vă spun două 
vorbe. 

Jacques Helloch cobori îndată din pirogă şi se apropie de 
bătrânul ostaş. 

— Ce doreşti, domnule sergent?... întrebă el. 

— Dacă aţi avea bunăvoința... să-l sfătuiţi pe nepotul 
meu... care vă va asculta poate... pe dumneavoastră... să nu 
întreprindă această călătorie... 

Jacques Helloch îl privi pe sergentul Martial drept în faţă. 
Apoi, după o oarecare ezitare, răspunse: 

— N-am să-i dau acest sfat, fiindcă va fi inutil, ştii bine... ba 
chiar... în cazul că eşti de acord... am luat o hotărâre... 

— Ce hotărâre...? 

— Să-l însoțesc pe Jean... 


— Dumneavoastră... să-l însoţiţi pe nepotul meu... 

— Care nu e nepotul dumitale, sergent! 

— Pe el... fiul colonelului... 

— Care nu e fiul său... ci fiica sa... fiica domnului colonel 
de Kermor! 

PARTEA A DOUA. 

1 CÂTEVA CUVINTE DESPRE TRECUT. 

Pe la ora opt, în dimineaţa zilei de 2 octombrie, pirogile 
Gallinetta şi Moriche, după ce coborâseră de-a lungul 
braţului care mărgineşte partea dreaptă a peninsulei 
Atabapo, urcau pe cursul superior al fluviului Orinoco, 
mânate dinspre nord-vest de o briză favorabilă. 

În ajun, după discuţia cu Jacques Helloch, sergentul 
Martial nu mai îndrăznise să-i interzică acestuia să-i 
însoţească „pe nepotul său şi pe el” până la misiunea Santa- 
Juana. Taina care o înconjura pe Jeanne de Kermor era 
acum cunoscută de salvatorul ei şi avea s-o afle în curând - 
nu încăpea nici o îndoială - şi Germain Paterne. Ar fi fost 
dealtfel greu - trebuie să recunoaştem - să fie păstrată şi, 
ţinând seama de condiţiile în care urma să se desfăşoare a 
doua parte a călătoriei, era chiar mai bine aşa. Dar secretul 
ascuns cu atâta grijă nu avea să fie divulgat de cei doi tineri 
domnilor Miguel, Felipe, Varinas, Mirabal sau 
guvernatorului provinciei. Lia întoarcere, dacă cercetările 
îşi atingeau scopul, însuşi colonelul de Kermor avea să aibă 
bucuria de a le prezenta pe fiica lui. 

Se înţeleseră de asemenea ca nici Valdez, nici Parchal şi 
nici unul din marinarii pirogilor să nu fie informat de 
ultimele întâmplări. Până la urmă sergentul Martial 
procedase bine dând-o pe Jeanne drept nepotul său pentru 
a preîntâmpina dificultăţile unei astfel de expediţii, aşa că 
era preferabil să nu se renunţe la această măsură de 
prevedere. 

A descrie acum uluirea, deznădejdea şi apoi furia 
bătrânului ostaş când Jacques Helloch îi aduse la cunoştinţă 
ceea ce descoperise - că Jean de Kermor era Jeanne de 


Kermor - ar fi penibil şi dealtfel inutil, fiindcă e uşor de 
imaginat. 

De asemenea n-are rost să insistăm asupra sfielei foarte 
fireşti care o cuprinse pe Jeanne când se află în faţa lui 
Jacques Helloch şi Germain Paterne. Amândoi ţinură să o 
asigure de respectul, de devotamentul şi de discreţia lor. 
Dealtfel, firea ei hotărâtă, mai presus de obişnuitele sfiiciuni 
femeieşti, se impuse repede. 

— Pentru dumneavoastră, Jean... rămâne tot Jean... spuse 
întinzând mâna celor doi compatrioți. 

— 'Tot Jean... domnişoară... zise Germain Paterne 
înclinându-se. 

— Da... Jean... dragă Jean... zise Jacques Helloch, şi aşa va 
rămâne până în ziua când o vom încredința pe domnişoara 
Jeanne de Kermor tatălui său. 

Se înţelege că Germain Paterne nu făcu nici o obiecţie în 
privinţa călătoriei care avea să se prelungească până la 
izvoarele fluviului Orinoco sau poate şi mai departe. 

În ceea ce-l privea, împrejurarea aceasta nu-i displăcea 
deloc; avea să-i dea nenumărate prilejuri de a-şi îmbogăţi 
colecţiile, de a studia plantele florei specifice regiunii din 
jurul cursului superior al fluviului Orinoco. Astfel misiunea 
sa de naturalist avea să fie completă şi, fără îndoială, 
ministrul Instrucțiunii publice nu va putea să-l dezaprobe 
că a extins-o. 

Pe de altă parte, Jeanne de Kermor încerca o profundă 
emoție la gândul că cei doi tineri aveau să-şi unească 
eforturile cu ale ei, să o însoţească până la misiunea Santa- 
Juana, să înfrunte în interesul ei eventualele primejdii ale 
expediției şi să mărească în acest fel şansele de reuşită. În 
acelaşi timp inima îi era plină de recunoştinţă faţă de cel 
care o salvase de la moarte şi voia să fie alături de ea tot 
timpul călătoriei. 

— Prietene, îi spuse sergentului Martial, împlinească-se 
voia Domnului!... Dumnezeu ştie ce face... 


— Înainte de a-i aduce mulţumiri, aştept să văd rezultatul! 
se mărgini să răspundă bătrânul ostaş. 

Şi se retrase să mormăie în colţul său, copleşit de ruşine, 
ca un unchi care şi-a pierdut nepotul. 

Se înţelege de la sine că Jacques Helloch îi spusese lui 
Germain Paterne: 

— Îţi dai seama că nu putem să o părăsim pe domnişoara 
de Kermor... 

— Îmi dau seama de toate, dragă Jacques, răspunse 
Germain Paterne. Înţeleg chiar şi lucrurile la care tu 
pretinzi că nu mă pricep!... Ai crezut că salvezi un băiat şi 
ai salvat o fată, asta e, şi fireşte că nu se poate să părăsim 
această persoană vrednică de interes... 

— N-aş fi făcut-o nici dacă ar fi fost vorba de Jean de 
Kermor! declară Jacques Helloch. Ba nu!... N-aş fi putut să-l 
las să se expună la atâtea primejdii, fără să-l însoţesc!... Era 
datoria mea, - datoria noastră a amândurora, Germain, să-l 
ajutăm până la capăt... 

— Fireşte! răspunse Germain Paterne cum nu se poate 
mai serios. 

lată ce le-a povestit, pe scurt, domnişoara de Kermor celor 
doi compatrioți ai săi. 

Colonelul de Kermor, născut în 1829, acum în vârstă de 
şaizeci şi trei de ani, s-a căsătorit, în 1859, cu o creolă din 
Martinica. Primii lor doi copii muriseră de foarte mici. 
Jeanne nu-i cunoscuse. Domnul şi doamna de Kermor 
rămăseseră deznădăjduiţi. 

Domnul de Kermor, ofiţer eminent, datorită vitejiei, 
inteligenţei şi deosebitelor sale calităţi, înaintase în grad 
repede şi cu mare succes. Ajunsese colonel la patruzeci de 
ani. Soldatul, apoi caporalul, apoi sergentul Martial era 
legat cu un devotament fără margini de acest ofiţer care 
avusese prilejul să-i salveze viaţa pe câmpul de luptă de la 
Solferino. Amândoi participaseră apoi la eroica şi funesta 
campanie împotriva armatelor prusace. 


Cu două, trei săptămâni înainte de declararea războiului, 
în 1870, chestiuni de familie o obligaseră pe doamna de 
Kermor să plece în Martinica. Acolo s-a născut Jeanne. 
Colonelul, împovărat de necazuri înfiorătoare, resimţi o 
adâncă bucurie când află de naşterea copilului. Dacă nu l-ar 
fi reţinut datoria de ostaş, ar fi plecat în Antile, la soţia şi 
fiica lui, şi le-ar fi adus pe amândouă în Franţa. 

În împrejurările respective, doamna de Kermor n-a mai 
aşteptat să se sfârşească războiul pentru a putea veni soţul 
ei să o ia. Voia să se afle cât mai curând alături de el, aşa că, 
în luna mai 1871, se îmbarcă în portul Saint-Pierre- 
Martinique pe un pachebot englez, Norton, cu destinaţia 
Liverpool. 

Doamna de Kermor era însoţită de o creolă, doica fetiţei 
care împlinise doar câteva luni. Intenţia ei era să o păstreze 
pe această femeie în serviciul său după ce vor ajunge în 
Bretagne, la Nantes, unde locuise înainte de a pleca. 

În noaptea de 23 spre 24 mai, în largul Atlanticului, pe o 
ceaţă deasă, Norton fu lovit de un steamer spaniol, Vigo, din 
Santander. În urma ciocnirii, Norton se scufundă aproape 
imediat, odată cu pasagerii, în afară de cinci, şi cu echipajul 
din care scăpară numai doi oameni, fără ca cealaltă navă 
să-i poată veni în ajutor. 

Doamna de Kermor n-a avut timp să iasă din cabină, care 
se afla în partea unde se produsese ciocnirea, iar doica 
pieri şi ea, deşi reuşise să se urce pe punte cu fetiţa. 

Ca prin minune, copilul nu se numără printre victime, 
datorită devotamentului unuia dintre cei doi marinari de pe 
Norton, care reuşi să ajungă la Vigo. 

După ce s-a scufundat Norton, nava spaniolă, avariată la 
prova, dar cu maşinile intacte, neatinse de ciocnire, rămase 
la locul catastrofei şi-şi cobori ambarcaţiile pe mare. 
Cercetările îndelungate nu duseră la nici un rezultat, aşa 
că, în cele din urmă, se îndreptă spre cea mai apropiată 
insulă a Antilelor, unde ajunse după opt zile. 


Acolo se făcu repatrierea celor câteva persoane care se 
refugiaseră la bordul navei Vigo. 

Printre pasagerii de pe această navă se aflau domnul şi 
doamna Eredia, nişte colonişti bogaţi originari din Havana, 
care vrură să o ia la ei pe mica Jeanne. Oare copilul 
rămăsese fără familie? Nu se ştia. Unul dintre marinarii 
care scăpaseră cu viaţă spunea să mama fetiţei, o 
franţuzoaică, se aflase pe Norton, dar nu-i ştia numele. Şi 
cum să-i afli numele, dacă nu fusese înscris la birourile 
steamer-ului englez înainte de îmbarcare?... Fiindcă nu 
fusese înscris, după cum stabili ancheta referitoare la 
ciocnirea celor două nave. 

Jeanne, adoptată de familia Eredia, a fost dusă la Havana. 
Acolo au crescut-o, după ce au încercat zadarnic să-i 
găsească familia. I-au dat numele de Juana. Foarte 
inteligentă, fetiţa trase foloase din educaţia pe care o primi 
şi învăţă atât limba franceză cât şi cea spaniolă. Dealtfel, îşi 
cunoştea povestea vieţii, nu i se ascunsese nimic. De aceea, 
gândurile ei zburau mereu spre Franţa unde se afla 
probabil tatăl său care o jelea şi nu nădăjduia să o vadă 
vreodată. 

Cât despre colonelul de Kermor, e uşor de imaginat 
durerea pe care a resimţit-o când a fost de două ori lovit de 
soartă prin moartea soţiei sale şi a copilului pe care nici nu-l 
văzuse. În vâltoarea războiului din 1871, nici nu a putut afla 
că doamna de Kermor se hotarâse să părăsească Saint- 
Pierre-Martinique pentru a veni la el. Nu ştia că se 
îmbarcase pe Norton. A primit vestea odată cu ştirile 
despre catastrofa maritimă. În zadar a făcut apoi cercetări 
peste cercetări. Rezultatele n-au dus decât la certitudinea 
că soţia şi fiica lui pieriseră odată cu majoritatea 
pasagerilor şi a echipajului pachebotului. 

Durerea colonelului de Kermor era nemărginită. Îşi 
pierduse în acelaşi timp soţia adorată şi fetiţa pe care nici 
nu apucase să o sărute. În urma acestei duble nenorociri au 
existat temeri că îşi va pierde mintea. Dealtfel căzu atât de 


greu bolnav că, fără îngrijirile pline de zel ale soldatului său 
credincios, sergentul Martial, numele de Kermor ar fi 
dispărut poate odată cu capul familiei. 

Colonelul se însănătoşi totuşi, dar avu o convalescenţă 
lungă. În acelaşi timp, hotărându-se să renunţe la profesia 
lui, care constituise gloria întregii sale vieţi şi îi rezerva un 
viitor strălucit, demisionă în 1873. N-avea pe atunci decât 
patruzeci şi patru de ani, era în puterea vârstei. 

De atunci colonelul de Kermor a trăit foarte retras într-o 
casă simplă de ţară, la Chantenay-sur-Loire, în apropiere de 
Nantes. Nu mai primea nici un prieten, nu avea altă 
tovărăşie decât aceea a sergentului Martial, care ieşise din 
cadrele militare odată cu el. Era ca un biet nefericit 
abandonat pe ţărmul pustiu, după un naufragiu - acela al 
sentimentelor sale. 

În sfârşit, după doi ani, colonelul de Kermor dispăru. Sub 
pretextul că pleacă într-o călătorie, părăsi Nantes şi 
sergentul Martial aşteptă în zadar să se mai întoarcă. 
Jumătate din averea sa - o rentă de vreo douăsprezece mii 
de franci - i-o lăsase acestui devotat tovarăş de arme, 
căruia îi fu înmânată de notarul familiei. Cealaltă jumătate o 
preschimbă în bani lichizi şi o luă cu el... Unde?... A rămas o 
taină de nepâtruns. 

Actul de donaţie în favoarea sergentului Martial era însoţit 
de o notiţă astfel redactată: „Îmi iau adio de la viteazul meu 
soldat cu care am vrut să-mi împart avutul. Să nu caute să 
mă găsească, va fi trudă zadarnică. Sunt mort pentru el, 
pentru prietenii mei, pentru această lume, aşa cum sunt 
moarte fiinţele pe care le-am iubit mai mult ca orice pe 
lume.” 

Şi nimic mai mult. 

Sergentului Martial nu-i venea să creadă că va fi imposibil 
să-l revadă vreodată pe colonelul său. Făcu demersuri 
pentru a descoperi în ce ţară s-a dus să-şi înmormânteze 
existenţa tragică, departe de toţi cei pe care-i cunoscuse şi 
de la care îşi luase adio pentru totdeauna... 


Între timp fetiţa creştea în mijlocul familiei care o 
adoptase. Au trecut doisprezece ani până când soţii Eredia 
au reuşit să culeagă câteva informaţii referitoare la familia 
copilului. Până la urmă au aflat că mama lui Juana era o 
doamnă de Kermor, care călătorea pe Norton, şi că soţul 
acesteia, un colonel, mai trăia încă. 

Fetiţa împlinise doisprezece ani şi părea să devină o 
tânără încântătoare. Instruită, serioasă, pătrunsă de un 
adânc sentiment al datoriei, dădea dovadă de o energie 
puţin obişnuită pentru vârsta şi sexul ei. 

Soții Eredia socotiră că nu au dreptul să-i ascundă noile 
informaţii. Din ziua aceea licări în sufletul ei o rază de 
lumină stăruitoare. Se credea chemată să-l regăsească pe 
tatăl său. Şi această credinţă începu să-i stăpânească 
gândurile, era un fel de obsesie care produse schimbări 
evidente în intelectul şi moralul său. Deşi soţii Eredia, în 
casa cărora îşi petrecuse anii copilăriei, se purtau atât de 
frumos, atât de părinteşte cu ea, fata nu trăia decât cu 
gândul de a-l întâlni pe colonelul de Kermor... Se ştia că se 
retrăsese în Bretagne, aproape de Nantes, oraşul său 
natal... Se cerură în scris informaţii dacă mai locuieşte 
acolo... Sosi o veste insuportabilă pentru fată: tatăl său 
dispăruse de câţiva ani. 

Atunci domnişoara de Kermor îi imploră pe părinţii ei 
adoptivi să o lase să plece în Europa... Se va duce în 
Franţa... la Nantes... 

Va reuşi să găsească urmele care se considerau pierdute... 
Ceea ce nu izbutesc străinii, o fiică, îndrumată numai de 
instinct, poate să izbutească... 

Pe scurt, soţii Eredia îi îngăduiră să plece, deşi nu-i 
împărtăşeau speranţa. Domnişoara de Kermor părăsi deci 
Havana şi, după ce traversă cu bine oceanul, ajunse la 
Nantes, unde nu-l găsi decât pe sergentul Martial, care tot 
nu aflase unde se găsea colonelul. 

Gândiţi-vă la emoția bătrânului soldat când copilul despre 
care se spunea că pierise în naufragiul vasului Norton păşi 


pragul casei din Chantenay. Nu putea să creadă şi totuşi era 
silit să creadă. Faţa Jeannei îi amintea trăsăturile tatălui ei, 
ochii, fizionomia, toate asemănările fizice şi morale care se 
pot transmite prin ereditate. Aşadar o primi pe tânără ca pe 
un mesager pe care i-l trimisese colonelul său din ceruri... 

Dar în perioada aceea, renunţase la orice speranţă de a 
afla în ce ţară fugise colonelul de Kermor să-şi ascundă 
trista existenţă... 

Jeanne luă hotărârea de a nu mai părăsi casa părintească. 
Averea pe care o primise sergentul Martial şi pe care era 
gata să o restituie aveau să o folosească amândoi pentru a 
întreprinde noi cercetări. 

În zadar insistară soţii Eredia ca domnişoara de Kermor să 
vină din nou la ei. Trebuiră să se resemneze, să se despartă 
de fiica lor adoptivă. Jeanne le mulţumi binefăcătorilor ei 
pentru tot ce făcuseră pentru ea... le era nespus de 
recunoscătoare celor pe care, fără îndoială, nu-i va revedea 
multă vreme... dar, pentru ea, colonelul de Kermor mai 
trăia încă şi poate că nu se înşela, întrucât vestea morţii lui 
nu ajunsese la sergentul Martial, nici la vreunul din 
prietenii săi din Bretagne... Îl va căuta şi îl va găsi... 
Dragostei paterne îi răspundea dragostea filială, deşi tatăl 
şi fiica nu se văzuseră niciodată... Era între ei o legătură 
care-i unea, o legătură atât de puternică, încât nimic nu o 
putea rupe! 

Tânăra rămase aşadar la Chantenay împreună cu 
sergentul Martial. Acesta îi spuse că fusese botezată 
Jeanne, la câteva zile după naşterea ei la Saint-Pierre- 
Martinique, şi o numi astfel, renunțând la numele pe care-l 
purtase în familia Eredia. Jeanne locuia împreună cu el şi 
ţinea cu îndărătnicie să găsească un indiciu cât de mic care 
s-o poată ajuta să-i dea de urmă colonelului de Kermor. 

Dar cui să se adreseze pentru a obţine veşti despre cel 
dispărut?... Oare sergentul Martial nu încercase şi el, în 
toate felurile, fără nici un rezultat, să culeagă informaţii?... 
Şi când te gândeşti că numai fiindcă se credea singur pe 


lume colonelul de Kermor se expatriase!... Ah, dacă ar fi 
ştiut că fiica sa, salvată de la naufragiu, îl aştepta în casa 
părintească...! 

Trecură mai mulţi ani. Nici o rază nu luminase între timp 
tenebrele necunoscutului. Şi, fără îndoială, misterul cel mai 
de nepătruns ar fi continuat să-l învăluie pe colonelul de 
Kermor, dacă o primă descoperire, foarte neaşteptată, nu s- 
ar fi produs în împrejurările următoare. 

Am mai spus că o scrisoare semnată de colonel ajunsese la 
Nantes în 1879. Scrisoarea era expediată din San-Fernando 
de Atabapo, Venezuela, America de Sud. Adresată notarului 
familiei de Kermor, se referea la o chestiune cu totul 
personală pe care acesta trebuia să o rezolve. Dar, în 
acelaşi timp, colonelul îi cerea să păstreze în mare taină 
faptul că primise o scrisoare. Respectivul notar murise pe 
când Jeanne de Kermor se mai afla încă în Havana şi nimeni 
nu ştia că este fata colonelului. 

Abia după şapte ani scrisoarea - din urmă cu treisprezece 
ani - fu găsită printre hârtiile decedatului. Atunci, 
moştenitorii, care cunoşteau povestea tinerei Jeanne de 
Kermor, faptul că locuia împreună cu sergentul Martial şi că 
se străduia să găsească date referitoare la tatăl ei, se 
grăbiră să o înştiinţeze de existenţa scrisorii. 

Jeanne de Kermor devenise între timp majoră. De când 
trăia - s-ar putea spune „sub aripa maternă” a bătrânului 
tovarăş de arme al tatălui său - educaţia primită în familia 
Eredia şi-o completa cu instruirea solidă şi serioasă pe care 
o oferă pedagogia modernă. 

Nu-i greu de imaginat ce a simţit, ce dorinţă irezistibilă a 
cuprins-o, când a avut în mână acest document! Dobândise 
certitudinea incontestabilă că în 1879 colonelul de Kermor 
se afla la San-Fernando. Şi chiar dacă nu se ştia ce se mai 
întâmplase cu el între timp, cel puţin avea un indiciu - un 
indiciu atât de căutat - care îi dădea posibilitatea de a 
întreprinde primii paşi pe calea cercetărilor. Îi scrise 
guvernatorului de la San-Fernando, îi scrise de mai multe 


ori... Răspunsul fu întotdeauna acelaşi... Nimeni nu-l 
cunoştea pe colonelul de Kermor... nimeni nu-şi amintea să- 
l fi văzut în târguşor... Şi totuşi, scrisoarea era o dovadă 
incontestabilă... 

În condiţiile acestea, n-ar fi fost mai bine să se ducă la 
San-Fernando?... Desigur... Aşadar, tânăra se hotări să 
plece în regiunea aceea, străbătută de cursul superior al 
fluviului Orinoco. 

Domnişoara de Kermor se afla în corespondenţă cu familia 
Eredia. Le aduse deci la cunoştinţă părinţilor săi adoptivi 
hotărârea de a pleca acolo unde s-ar fi putut să găsească 
ultimele urme ale tatălui său, iar aceştia nu putură decât s- 
o încurajeze, deşi era o călătorie primejdioasă. 

Dar dacă Jeanne de Kermor avea astfel de planuri, de o 
extremă gravitate, trebuie să recunoaştem, înseamnă că 
sergentul Martial era gata să le accepte?... Nu va refuza el 
să-şi dea consimţământul?... Nu se va opune la înfăptuirea a 
ceea ce Jeanne considera o datorie?... Nu se va împotrivi, 
gândindu-se la chinurile, la primejdiile care o amenințau în 
ţinuturile acelea îndepărtate ale Venezuelei?... Să străbaţi 
mii de kilometri!... O fată tânără să pornească într-o 
expediţie atât de riscantă... cu un bătrân ostaş drept 
călăuză... fiindcă, dacă pleca, n-avea s-o lase singură... 

— Şi totuşi, dragul meu Martial a trebuit să se învoiască, 
zise Jeanne încheind relatarea care dezvăluia celor doi 
tineri taina trecutului său. Da!... S-a învoit, fiindcă era 
necesar, nu-i aşa, prietene dragă...? 

— Şi acum nu pot decât să mă căiesc răspunse sergentul 
Martial, de vreme ce, în ciuda tuturor precauţiilor... 

— Secretul nostru a fost descoperit! adăugă Jeanne 
zâmbind. lată aşadar, că nu mai sunt nepotul tău... şi că tu 
nu mai îmi eşti unchi!... Dar domnul Helloch şi domnul 
Paterne n-or să spună nimănui... Nu-i aşa, domnule 
Helloch...? 

— Nimănui, domnişoară! 


— Fără domnişoară, domnule Helloch, se grăbi să-i spună 
Jeanne de Kermor. Nu trebuie să te înveţi cu acest rău 
obicei, de a mite adresa aşa... Până la urmă te vei trăda... 
Nu... Jean... numai Jean. 

— Da... Jean... pur şi simplu... şi chiar dragul nostru Jean, 
pentru a mai schimba din când în când... zise Germain 
Paterne. 

— Acum, domnule Helloch, înţelegi ce condiţii mi-a pus 
bunul meu Martial... El a devenit unchiul meu, iar eu 
nepotul lui... Mi-am pus haine de băiat, mi-am tăiat părul şi, 
astfel metamorfozată, m-am îmbarcat la Saint-Nazaire cu 
destinaţia Caracas. Vorbeam spaniola ca pe limba mea 
maternă - ceea ce putea să-mi fie de mare folos în timpul 
călătoriei - şi iată-mă în târguşorul San-Fernando! Apoi, 
după ce-mi voi găsi tatăl, ne vom reîntoarce în Europa 
trecând pe la Havana... Vreau să facă o vizită familiei 
aceleia generoase care i-a ţinut locul... şi căreia îi datorăm 
amândoi atâta recunoştinţă! 

Jeanne de Kermor simţi că i se umezesc ochii. Dar îşi 
stăpâni emoția şi continuă: 

— Nu unchiule, nu trebuie să regretăm că secretul nostru 
a fost descoperit... Aşa a hotărât soarta, după cum tot voia 
ei a fost să întâlnim doi compatrioți, doi prieteni devotați... 
În numele tatălui meu, domnilor, vă mulţumesc din toată 
inima pentru ce aţi făcut... şi pentru ce v-aţi hotărât să mai 
faceţi! 

Le întinse apoi mâna lui Jacques Helloch şi lui Germain 
Paterne, care i-o strânseră călduros. 

A doua zi, cei doi tineri, sergentul Martial şi Jean - vom 
rămâne la acest nume atâta vreme cât o vor cere 
împrejurările - îşi luară rămas bun de la domnii Miguel, 
Felipe şi Varinas care se îngrijeau de cele necesare pentru 
explorarea confluenței cursurilor de apă Guaviare şi 
Atabapo. Cei trei colegi erau nespus de îngrijoraţi că Jean 
pornea pe cursul superior al fluviului Orinoco, fie şi în 


tovărăşia compatrioţilor lui. Domnul Miguel, după ce îi ură 
să încheie cu bine călătoria, îi spuse: 

— Poate vom mai fi aici la întoarcerea dumitale, copile 
dragă, dacă tovarăşii mei şi cu mine nu vom reuşi să cădem 
de acord... 

În sfârşit, după ce-şi luară rămas bun de la guvernatorul 
din San-Fernando, care le dădu scrisori pentru comisarii 
principalelor târguleţe din amonte, după ce-i îmbrăţişa 
domnul Mirabal, care-l strânse pe Jean la piept, Jacques 
Helloch şi Germain Paterne, Jean şi sergentul Martial se 
urcară la bordul pirogilor. 

Populaţia ţinuse să asiste la plecare. Când s-au desprins de 
malul stâng al fluviului, cele două pirogi au fost salutate cu 
urale. După ce au înconjurat apoi stâncile care se ridică la 
confluență, acolo unde se amestecă apele purtate de 
Atabapo cu cele aduse de Guaviare, au şi ajuns în Orinoco şi 
au dispărut navigând în amonte, spre est. 

II PRIMA ETAPĂ. 

Gallinetta şi Moriche erau conduse, cum fuseseră încă de 
la plecarea lor din Caicara, de căpitanii Parchal şi Valdez. 
Cu Parchal şi oamenii lui, Jacques Helloch şi Germain 
Paterne se înţeleseră uşor în privinţa prelungirii călătoriei. 
Angajată în vederea unei expediţii cu durată 
nedeterminată, puţin le păsa vitejilor acelora că va fi 
explorat Orinoco până la izvoare sau oricare din afluenții 
lui, de vreme ce erau bine plătiţi. 

În ceea ce-l priveşte pe Valdez, trebuia stabilită o nouă 
înţelegere. Indianul nu era obligat să-i ducă pe sergentul 
Martial şi pe nepotul său decât până la San-Fernando, aşa 
se învoiseră, întrucât totul depindea de informaţiile pe care 
urmau să le culeagă în acest târguşor. Valdez, după cum se 
ştie, era de fel din San-Fernando, unde locuia de obicei şi, 
după ce-şi încheia socotelile cu sergentul Martial, avea de 
gând să aştepte prilejul de a cobori fluviul cu alţi pasageri, 
negustori sau călători. 


Dar sergentul Martial şi Jean erau nespus de mulţumiţi de 
iscusinţa şi râvna lui Valdez şi le-ar fi părut rău să se 
despartă de el în a doua parte a expediției, fără îndoială mai 
grea. De aceea îi propuseră să rămână la bordul pirogii sale 
Gallinetta şi în timpul navigării pe Orinoco superior. 

Valdez se învoi bucuros. Totuşi, din cei nouă oameni ai 
echipajului său nu puteau rămâne decât cinci, patru 
preferând să se ocupe de recoltarea cauciucului, care le 
aducea un câştig mai bun. Căpitanul găsi din fericire cu 
cine să-i înlocuiască - angajă trei mariquitares şi un spaniol, 
ca să-şi completeze echipajul. 

Mariquitares, care aparţin tribului cu acelaşi nume, 
răspândit în regiunile din est, sunt luntraşi neîntrecuţi. Şi 
apoi, cunosc fluviul pe o întindere de câteva sute de 
kilometri în amonte de San-Fernando. 

Spaniolul, numit Jorres, nu sosise decât de cincisprezece 
zile în târguşor şi căuta anume un prilej de a se duce la 
Santa-Juana unde, zicea, părintele Esperante nu va refuza 
să-l primească în serviciul misiunii. Auzind că fiul 
colonelului de Kermor se hotarâse să plece la Santa-Juana, 
şi în ce scop, se grăbi să ceară a fi angajat ca luntraş. 
Valdez, căruia îi lipsea un om, îl angaja. Spaniolul acesta 
părea să fie foarte inteligent, deşi trăsăturile lui aspre, focul 
din privirea lui nu prea pledau în favoarea lui. Dealtfel, era 
tăcut din fire şi destul de puţin sociabil. 

Trebuie să mai spunem că cei doi căpitani, Valdez şi 
Parchal, mai urcaseră în susul fluviului până la rio Mavaca, 
un afluent de pe partea stângă, care se află cam la trei sute 
cincizeci de kilometri în aval de masivul Parima, de unde 
curg primele ape ale marelui fluviu. 

De asemenea se cere să precizăm că pirogile folosite pe 
Orinoco superior sunt de obicei mai uşoare decât cele de pe 
cursul mijlociu. Dar Gallinetta şi Moriche, fiind de 
dimensiuni mici, nu păreau deloc nepotrivite pentru o astfel 
de navigare. Fuseseră cercetate cu atenţie, reparate 
temeinic, aduse în perfectă stare. În luna octombrie sezonul 


secetos nu coborâse încă la minimum etiajul fluviului. 
Adâncimea lui putea să suporte deci, pescajul celor două 
pirogi. Era mai bine să nu le părăsească în favoarea altora, 
de vreme ce călătorii se obişnuiseră cu ele de mai mult de 
două luni. 

Pe vremea când Chaffanjon întreprindea extraordinara lui 
călătorie, nu exista, în materie de hărţi, decât aceea a lui 
Coddazzi, în general nu prea exactă, căreia călătorul 
francez i-a rectificat multe erori. Aşadar, în partea a doua a 
expediției aveau să utilizeze harta alcătuită de Chaffanjon. 

Vântul era favorabil, briza bătea destul de tare. Cele două 
pirogi, cu pânzele complet întinse, înaintau repede, 
aproape în linie. Echipajele, strânse grup la prova, nu aveau 
nevoie să-şi pună la încercare braţele. Era vreme bună, pe 
cer câţiva nori subţiri goneau dinspre vest. 

La San-Fernando pirogile fuseseră aprovizionate din nou 
cu carne uscată, legume, făină de manioc, conserve, tutun, 
tafla şi aguardiente, cu obiecte de schimb, cuțite, toporaşe, 
podoabe de sticlă, oglinzi, stofe şi chiar cu îmbrăcăminte, 
pături şi muniții. Precauţie necesară, fiindcă în amonte de 
târguşor ar fi fost greu de procurat toate acestea, 
exceptând alimentele. În ceea ce privea hrana echipajelor, 
dealtfel, arma Hammerless a lui Jacques Helloch şi carabina 
sergentului Martial aveau să o asigure din plin. Şi pescuitul 
promitea să fie mănos, fiindcă la gura nenumăratelor rios 
care îmbogăţesc apele cursului superior al fluviului mişună 
peştii. 

Seara, pe la ora cinci, cele două pirogi, ajutate bine de 
briză, reuşiră să arunce parâmele la capul cel mai 
îndepărtat al insulei Mina, aproape faţă în faţă cu Mawa. 
Doi cabiai fură doborâţi şi, în consecinţă, nu mai fu nevoie 
să se recurgă la provizii, nici pentru masa călătorilor nici 
pentru cea a echipajelor. 

A doua zi, în 4 octombrie, îşi reluară drumul în condiţii 
identice. După o navigare în linie dreaptă pe porţiunea de 
douăzeci de kilometri a fluviului Orinoco, denumită de 


indieni canon Nube, Moriche şi Gallinetta acostară la 
poalele ciudatelor stânci Piedra Pintada. 

Germain Paterne încercă în zadar să descifreze inscripţiile 
de pe această „Piatră pictată”, acoperite în parte de apă. De 
fapt, în urma sezonului ploios, nivelul fluviului era deasupra 
etiajului său normal. Apoi se mai află o Piedra Pintada şi mai 
sus de gura lui Cassiquiare, cu aceleaşi semne hieroglifice - 
semnătura autentică a seminţiilor de indieni, pe care timpul 
a respectat-o. 

De obicei călătorii de pe Alto Orinoco preferă să debarce 
în timpul nopţii. De cum se stabileşte un loc de popas sub 
arbori, îşi agaţă hamacele de crengi mai joase şi se culcă 
sub cerul înstelat, iar stelele sunt întotdeauna frumoase pe 
cerul Venezuelei, când nu le acoperă norii. Călătorii de pe 
cele două pirogi se mulţumiseră până atunci cu adăpostul 
de sub ruf şi socoteau că n-au de ce să-şi schimbe obiceiul. 

Într-adevăr, în afară de faptul că riscau să fie surprinşi în 
somn de averse neaşteptate şi violente, destul de frecvente 
prin părţile acelea, puteau să se producă şi alte incidente, 
nu mai puţin îngrijorătoare. 

În felul acesta vorbiră în seara respectivă şi cei doi 
căpitani, Valdez şi Parchal. 

— Dacă asta te-ar scăpa de tânţari, ar fi mai bine să 
debarci, zise Valdez. Altminteri, tânţarii sunt la fel de 
vătămători pe mal ca şi pe fluviu... 

— În plus, adăugă Parchal, mai sunt şi furnici. lar după 
înţepăturile lor ai febră ceasuri întregi. 

— Nu-i vorba de cele numite „veinte y cuatro”? întrebă 
Jean, care era foarte informat după citirea cu atâta râvnă a 
ghidului său. 

— Chiar aşa, răspunse Valdez. Ca să nu mai pomenim de 
chipitas, nişte gângănii atât de mici de abia le vezi, care te 
ciupesc din cap până în picioare, apoi de termite, care sunt 
de neîndurat; indienii îşi părăsesc şi colibele de groaza lor. 

— Dar chiques23, adăugă Parchal, şi vampirii, care-ţi sug 
sângele până la ultima picătură... 


— Dar şerpii, suprasolicită Germain Paterne, culebra 
mapanare şi alţii, lungi de peste şase metri... Parcă mă 
împac mai bine cu ţînţarii... 

— Mie îmi displac şi unii, şi alţii, zise Jacques Helloch. 

Toţi fură de aceeaşi părere. Aşadar, aveau să doarmă la 
bordul pirogilor atâta vreme cât vreo furtună, vreun 
chubasco, de pildă, nu-i va sili să-şi caute refugiu pe mal. 

Seara ajunseră la gura râului Ventuari, un afluent 
important de pe malul drept. Nici nu se făcuse ora cinci, 
mai aveau încă două ore de lumină. Totuşi, la sfatul lui 
Valdez, poposiră acolo, întrucât, mai sus de Ventuari, albia 
fluviului fiind presărată cu stânci, navigația devenea mai 
dificilă şi mai primejdioasă. Însemna să comită o 
imprudenţă, dacă porneau mai departe în preajma nopții. 

Călătorii luară masa împreună. Sergentul Martial nu mai 
putea să se împotrivească acum, când cei doi compatrioți 
cunoşteau taina lui Jean. Jacques Helloch şi Germain 
Paterne aveau, în mod evident, o atitudine extrem de 
rezervată faţă de tânără. Dacă ar fi fost mai stăruitori, s-ar 
fi învinuit că o stânjenesc - în special Jacques Helloch. Când 
se afla în prezenţa domnişoarei de Kermor îl încerca cel 
puţin un sentiment ciudat, dacă nu chiar o oarecare emoție. 
Jeanne nu se poate să nu fi observat, dar nu voia să ia 
seama. Ea se purta la fel de firesc, de simplu, ca şi înainte. 
Seara îi invita pe cei doi tineri în piroga ei. Apoi vorbeau 
despre întâmplările din timpul navigaţiei, despre ce putea 
să survină în viitor, despre şansele de izbândă, despre 
informaţiile pe care aveau să le primească fără îndoială la 
misiunea Santa-Juana. 

— E de bun augur că se numeşte aşa, remarcă Jacques 
Helloch. Da! e de bun augur, de vreme ce poartă chiar 
numele dumneavoastră... domnişoară... 

— Domnule Jean... aşa te rog să-mi spui... domnule Jean! îl 
întrerupse fata zâmbind, în timp ce sprâncenele groase ale 
sergentului Martial se încruntară. 


— Da... domnule Jean! răspunse Jacques Helloch după ce 
făcu un gest care voia să însemne că nici un marinar de pe 
pirogă nu-l putuse auzi. 

În seara respectivă discutară despre afluentul la gura 
căruia trăseseră pirogile pentru popasul de noapte. 

E unul dintre cei mai importanţi afluenţi ai fluviului 
Orinoco, îi măreşte debitul cu o cantitate enormă de apă pe 
care o varsă prin şapte guri, formând o deltă în dreptul 
uneia dintre cele mai pronunţate curbe a întregului său 
sistem hidrografic - un cot în unghi ascuţit din care muşcă 
adânc. Ventuari coboară de la nord-est spre sud-vest, 
alimentat de inepuizabilele rezervoare ale Arizilor guianezi, 
şi udă ţinuturile locuite de obicei de indienii macos şi 
indienii mariguitares. Aportul lui e deci mai mare decât cel 
al afluenților de pe stânga, care curg leneşi peste savana 
netedă. 

Faptul acesta îl făcu pe Germain Paterne să spună, dând 
uşor din umeri. 

— Domnii Miguel, Varinas şi Felipe ar găsi aici, într-adevăr, 
un minunat subiect de discuţie! lată, Ventuari ar rivaliza, 
fiind mai în drept, cu Atabapo şi Guaviare, favoriţii lor. Dacă 
ar fi prezenţi, am putea asculta toată noaptea argumentele 
cu care s-ar bombarda. 

— 'Tot ce se poate, zise Jean, fiind cel mai important curs 
de apă din regiune. 

— Fără glumă, exclamă Germain Paterne, simt că demonul 
hidrografiei pune stâpânire pe creierul meu!... De ce nu ar 
fi Ventuari Orinoco...? 

— Dacă îţi închipui că am să discut această ipoteză... 
replică Jacques Helloch. 

— De ce nu? E tot atât de valabilă ca acele ale domnilor 
Varinas şi Felipe... 

— Vrei să spui că e tot atât de puţin valabilă... 

— Din ce motive? 

— Fiindcă Orinoco... e Orinoco. 

— Solid argument, Jacques! 


— Aşadar, domnule Helloch, întrebă Jean, opinia 
dumneavoastră e aceeaşi cu a domnului Miguel... 

— Întru totul... dragă Jean. 

— Bietul Ventuari! zise râzând Germain Paterne. Văd că n- 
are şanse de izbândă şi renunţ la el. 

În zilele de 4, 5 şi 6 octombrie echipajele depuseră mari 
eforturi, fie trăgând la espilla, fie mânuind pagaia şi 
palanca. După Piedra Pintada pirogile trebuiră să ocolească 
pe o lungime de şapte, opt kilometri un hăţiş de insule mici 
şi de stânci, din cauza cărora nu se putea înainta decât 
foarte încet şi cu mare greutate. Cu toate că briza continua 
să bată dinspre vest, era imposibil să se folosească pânzele 
în labirintul acela. În plus ploua în averse năvalnice şi 
călătorii fură siliţi să şadă sub ruf ore întregi. 

În amonte de stânci se aflau torentele Santa-Barbara pe 
care pirogile le trecură din fericire fără să fie nevoie a fi 
descărcate. Ruinele vechiului sat semnalat de domnul 
Chaffanjon în locul acela nu le zăriră şi se părea chiar că 
prin părţile respective ale malului stâng nici nu locuiseră 
vreodată indieni sedentari. 

Abia după şenalul Cangreo putură naviga din nou în 
condiţii normale - ceea ce îngădui pirogilor să ajungă încă 
în după-amiaza de 6 octombrie în satul Guachapana, unde 
se opriră. 

Căpitanii Valdez şi Parchal făcură acest popas numai 
pentru a da prilej echipajelor să se odihnească o jumătate 
de zi şi o noapte. 

De fapt, Guachapana nu se compune decât din şase, şapte 
colibe părăsite de mult. Şi aceasta, fiindcă în savana 
alăturată mişună termitele ale căror cuiburi ating şi 
înălţimea de doi metri. În faţa invaziei „păduchilor de 
pădure” nu-ţi rămâne decât să le cedezi locul, şi indienii aşa 
au făcut. 

— lată forţa câtimilor infinit de mici, zise Germain Paterne. 
Nimic nu se poate opune gângăniilor când sunt cu 
miriadele. O ceată de tigri, de jaguari o poţi respinge, până 


la urmă, ba chiar o poţi alunga dintr-un ţinut... în faţa 
fiarelor nu eşti silit s-o iei la fugă... 

— Cel puţin dacă nu eşti un indian piaroa, zise Jean, după 
câte am citit... 

— Da, dar ei o iau la fugă mai mult din cauza superstiţiei 
decât a fricii, răspunse Germain Paterne. Furnicile însă, 
termitele ajung să facă un ţinut de nelocuit. 

Pe la ora cinci marinarii de pe Moriche reuşiră să pună 
mâna pe o broască ţestoasă din specia terecaie. 
Chelonianul acesta fu utilizat la prepararea unei supe 
excelente şi a unui rasol nu mai puţin excelent căruia 
indienii îi spun sancocho. În plus - prilej de a economisi 
proviziile - la marginea pădurilor din apropiere, maimuțe, 
cabiai, pecari nu aşteptau decât un foc de puşcă pentru a 
apărea pe masa călătorilor. Unde te întorceai, n-aveai decât 
să întinzi mâna pentru a culege ananas şi banane. Deasupra 
malului se împrăştiau necontenit, în zbor gălăgios, rațe, 
hoccos cu pieptul albicios, găini negre. În apă mişunau 
peştii şi erau atât de mulţi, că indigenii îi omorau cu 
săgeata. 

Hrana nu era deci o problemă pentru călătorii de pe 
cursul superior al fluviului Orinoco. 

Dincolo de Guachapana lăţimea lui nu depăşeşte cinci sute 
de metri. Totuşi apele îi mai sunt despărțite de nenumărate 
insule, care dau naştere la chorros, torente puternice, 
furioase, greu de trecut. 

Moriche şi Gallinetta nu putură să ajungă în ziua aceea 
decât până la insula Perro de Agua, şi se făcuse aproape 
noapte când legară parâmele. 

Peste douăzeci şi patru de ore, după o zi ploioasă şi agitată 
din pricina frecventei schimbări bruşte a direcţiei vântului, 
care impusese navigarea cu palanca în amonte de insula 
Camucapi, călătorii ajunseră în laguna Carida. 

Pe vremuri, în locul acela existase un sat, dar fusese 
părăsit fiindcă un piaroa îşi pierduse viaţa între dinţii unui 
tigru - după cum fusese asigurat domnul Chaffanjon. 


Călătorul francez, dealtfel, nu mai găsise în satul acela 
decât câteva colibe folosite de un indian bare, mai puţin 
superstiţios sau mai puţin fricos decât congenerii săi. 
Indianul bare întemeiase un rancho pe care Jacques 
Helloch şi tovarăşii lui de drum îl aflară în perfectă stare de 
prosperitate. Acest rancho cuprindea câmpuri semănate cu 
porumb şi cu manioc, plantaţii de bananieri, de tutun, de 
ananas. Indianul şi soţia sa aveau în slujba lor vreo 
doisprezece peoni care trăiau la Carida în cea mai bună 
înţelegere. 

Ar fi fost greu să-i fi refuzat acestui om cumsecade 
invitaţia de a vizita ceea ce înfăptuise. Urcase la bordul 
pirogilor de îndată ce acostaseră pe plajă. Îi oferiseră un 
pahar de aguardiente. Nu-l primise decât cu condiţia că vor 
veni să bea tafia şi să fumeze ţigări de tabari în coliba lui. 
Ar fi fost neplăcut să nu-i accepte invitaţia, aşadar călătorii 
îi făgăduiră să pornească spre rancho după ce vor sta la 
masă. 

Atunci s-a produs un mic incident căruia nu i s-a dat 
importanţă şi nici nu era firesc să i se dea. 

În clipa când să debarce de pe Gallinetta, indianul bare îşi 
opri ochii asupra unui om din echipaj - asupra lui Jorres pe 
care căpitanul îl angajase la San-Fernando. 

Se ştie că spaniolul nu se angajase decât fiindcă voia să 
ajungă la misiunea Santa-Juana. 

După ce îl privi cu oarecare interes, indianul bare îl 
întrebă: 

— Hei, prietene... ia spune... oare nu te-am mai văzut 
undeva?... Jorres, ale cărui sprâncene se cam încruntară, se 
grăbi să răspundă: 

— Nu aici... în orice caz, indianule, fiindcă n-am fost 
niciodată la tine, la rancho. 

— E uimitor... Puţini străini trec pe la Carida, şi-i ţin bine 
minte cum arată la faţă... chiar dacă nu i-am văzut decât o 
dată... 


— Poate că ne-am întâlnit la San-Fernando, răspunse 
spaniolul. 

— De cât timp erai acolo...? 

— De... trei săptămâni. 

— Nu, nu se poate... fiindcă n-am mai fost la San-Fernando 
de doi ani. 

— Atunci te înşeli, indianule... nu m-ai văzut niciodată, îl 
repezi spaniolul. Acesta e primul meu drum pe Orinoco 
superior... 

— Se poate, răspunse indianul bare, şi totuşi... 

Cu aceasta discuţia luă sfârşit. Jacques Helloch auzise cele 
câteva vorbe schimbate, dar nu le dădu importanţă. În fond, 
de ce ar fi tăinuit Jorres faptul că mai fusese la Carida, dacă 
fusese într-adevăr? 

Dealtfel, Valdez nu putea decât să fie mândru de omul 
acesta foarte puternic şi îndemânatic care nu se dădea 
înapoi de la nici o treabă, oricât de grea. Atâta doar că - 
deşi nu aveai de ce-l învinui - şedea deoparte de ceilalţi şi 
vorbea puţin, ascultând mai degrabă ce discutau între ei 
călătorii şi oamenii echipajelor. 

Totuşi, în urma celor câtorva cuvinte schimbate între 
indianul bare şi Jorres, lui Jacques Helloch îi trecu prin 
minte să-l întrebe pe spaniol ce-l făcea să se ducă la Santa- 
Juana. 

Jean, pe care-l interesa foarte mult tot ce era în legătură 
cu această misiune, aştepta cu nerăbdare răspunsul. 

Spaniolul, fără a se arăta câtuşi de puţin stânjenit, spuse 
cum nu se poate mai simplu: 

— În copilărie am făcut parte din rândurile bisericii, eram 
novice la mănăstirea Mercedes, la Cadix... Apoi m-a cuprins 
dorinţa de a călători... Am fost marinar pe navele statului 
câţiva ani... Dar m-am plictisit de munca aceasta, a pus din 
nou stăpânire pe mine prima mea vocaţie, şi atunci m-am 
gândit să mă alătur unei misiuni... Acum şase luni, eram la 
Caracas, pe o navă comercială, am auzit vorbindu-se de 
misiunea Santa-Juana, întemeiată de câţiva ani de părintele 


Esperante... şi mi-am zis să mă duc la el, fiind sigur că voi fi 
bine primit în aşezământul acela care prosperă... Am plecat 
din Caracas şi, angajându-mă ca luntraş când pe o pirogă, 
când pe alta, am ajuns la San-Fernando... Acolo am aşteptat 
un prilej să pot urca pe Orinoco superior, dar fondurile 
mele, adică ce pusesem deoparte de-a lungul călătoriei, 
începuseră să se cam termine, când pirogile dumneavoastră 
au făcut escală în târguşor... Deodată s-a răspândit zvonul 
că fiul colonelului de Kermor, în speranţa de a-l regăsi pe 
tatăl său, se pregătea să plece la Santa-Juana. Auzind că 
Valdez, căpitanul, caută oameni pentru echipajul lui, i-am 
cerut să mă angajeze, şi acum, iată-mă navigând pe 
Gallinetta... Sunt îndreptăţit deci să spun că indianul n-a 
putut să mă vadă niciodată la Carida, de vreme ce în seara 
aceasta am pus prima oară piciorul aici. 

Jacques Helloch şi Jean fură impresionați de tonul sincer 
cu care vorbea spaniolul. N-aveau dealtfel de ce să se mire, 
de vreme ce, după propriile lui spuse, încă din tinereţe, se 
bucurase de oarecare cultură. Îi propuseră să angajeze un 
indian pentru manevrarea pirogii Gallinetta şi el să rămână 
în calitate de călător pe una dintre ambarcaţii. 

Jorres le mulţumi celor doi francezi, dar refuză. Se 
obişnuise cu meseria de luntraş şi, dacă o îndeplinise până 
la rancho din Carida, putea să o îndeplinească şi până la 
izvoarele fluviului. 

— Iar dacă nu reuşesc să fiu primit la misiune, adăugă, v- 
aş ruga, domnilor, să mă aduceţi înapoi la San-Fernando, ca 
slujitor al dumneavoastră, şi chiar în Europa, când vă veţi 
întoarce. 

Spaniolul vorbea liniştit, dar destul de aspru, deşi se silea 
să-şi îndulcească glasul. Totuşi acesta era în concordanţă cu 
fizionomia lui grosolană, cu aerul hotărât, cu capul lui mare, 
acoperit de păr negru, cu faţa lui întunecată, cu gura, ale 
cărei buze subţiri nu acopereau cu totul dinţii foarte albi. 

Mai avea o particularitate de care nimeni nu-şi dăduse 
seama până atunci dar care, din ziua aceea, fu observată de 


multe ori de Jacques Helloch: era privirea ciudată pe care o 
arunca din când în când spre tânăr. Oare descoperise taina 
tinerei Jeanne de Kermor, pe care n-o bănuiau nici Valdez, 
nici Parchal, nici unul dintre oamenii echipajelor? 

Jacques Helloch era destul de îngrijorat. Spaniolul trebuia 
să fie supravegheat, deşi nici Jeanne, nici sergentul Martial 
n-aveau nici cea mai mică bănuială. Dacă temerile lui 
Jacques Helloch deveneau certitudini, avea tot timpul să ia 
măsuri radicale, să scape de Jorres debarcându-l în vreun 
sat - la Esmeralda, de pildă, când vor face pirogile popas. 
Nici nu era măcar nevoie să i se dea vreo explicaţie. Valdez 
avea să-i facă socoteala, să-i dea banii şi îl privea cum îşi va 
continua drumul spre Santa-Juana. 

Totuşi, în legătură cu această misiune, Jean simţi îndemnul 
să afle de la spaniol tot ce ştia despre ea şi-l întrebă dacă-l 
cunoştea pe părintele Esperante, alături de care voia să 
rămână. 

— Da, domnule de Kermor, răspunse Jorres, după ce ezită 
puţin. 

— L-ai văzut...? 

— La Caracas. 

— În ce perioadă...? 

— În 1879, când mă aflam la bordul unei nave comerciale. 

— Părintele Esperante venise pentru prima oară la 
Caracas...? 

— Da... pentru prima oară... de acolo s-a dus să 
întemeieze misiunea Santa-Juana. 

— Şi ce fel de om €... interveni Jacques Helloch, sau mai 
degrabă, ce fel de om era în perioada aceea...? 

— Un om de vreo cincizeci de ani, înalt, foarte puternic; 
barba, pe care şi-o lăsase să crească în întregime, era de pe 
atunci căruntă, acum trebuie să fie albă. Se vedea că e un 
om hotărât, energic. 

Discuţia se opri aici. Trebuiau să se ducă la rancho, să-i 
facă o vizită indianului bare. Sergentul Martial şi Jean, 
Jacques Helloch şi Germain Paterne coborâră pe mal. Apoi, 


printre câmpurile de porumb şi manioc, se îndreptară spre 
locuinţa indianului şi a soţiei sale. 

Era o colibă construită mai cu grijă decât sunt de obicei 
colibele acoperite cu paie din regiunea aceea. Înăuntru se 
găseau diverse mobile, hamace, unelte de lucrat pământul, 
vase de bucătărie, o masă, mai multe coşuri folosite ca 
dulapuri şi vreo douăsprezece scaune fără spătare. 

Îi întâmpină indianul bare, întrucât soţia lui nu ştia 
spaniola, limbă pe care el o vorbea curent. Femeia era tot o 
indiană, hotărât inferioară soţului ei. 

Acesta, foarte mândru de domeniul lui, vorbi mult despre 
culturile pe care le făcea, despre viitorul lor, arătându-şi 
regretul că oaspeţii nu pot să-i viziteze în întregime rancho- 
ul. Dar o vor face mai târziu; la întoarcere, pirogile vor 
poposi mai mult acolo. 

Prăjituri de manioc, ananas de prima calitate, tafia, pe 
care indianul o prepara singur din trestie de zahăr, ţigări 
din tutun care creşte de la sine, simple foi răsucite într-o 
coajă subţire de tabari, toate acestea fură oferite şi primite 
din toată inima. 

Numai Jean nu luă nici o ţigară, în ciuda insistențelor 
indianului, şi nu se învoi să-şi înmoaie buzele decât în câţiva 
stropi de tafia. Cuminte măsură de prevedere, fiindcă 
licoarea aceea ardea ca focul. Jacques Helloch şi sergentul 
Martial nici nu încruntară din sprâncene. În schimb 
Germain Paterne nu se putu stăpâni şi făcu o strâmbătură 
pe care i-ar fi invidiat-o oricare maimuţă din Orinoco - ceea 
ce se pare că îl bucură nespus pe indian. 

Oaspeţii plecară pe la ora zece, iar indianul bare, urmat de 
câţiva peoni, îi însoţi până la pirogi, al căror echipaj dormea 
profund. 

În clipa când să se despartă, indianul nu se putu stăpâni să 
nu spună, gândindu-se la Jorres. 

— Şi totuşi sunt sigur că l-am văzut pe aici, prin 
împrejurimi, pe lângă rancho... 

— De ce s-ar ascunde? întrebă Jean. 


— Nu poate fi vorba decât de o asemănare, se mărgini să 
răspundă Jacques Helloch. 

III UN POPAS DE DOUĂ ZILE LA DANACO. 

De patruzeci şi opt de ore se profila la orizont, spre est, 
vârful unui munte care, după cum ziceau cei doi căpitani, 
Valdez şi Parchal, se numea cerro Yapacana. Şi tot ei 
spuneau că muntele acela ar fi bântuit de spirite, că în 
fiecare an, în februarie şi în martie, spiritele aprind pe 
vârful lui un foc mare a cărui lumină se răsfrânge asupra 
întregului ţinut şi se înalţă până la cer. 

În seara de 11 octombrie pirogile ajunseră în locul de 
unde se puteau desluşi adevăratele dimensiuni ale acestui 
cerro - lung de patru kilometri, lat de un kilometru şi 
jumătate, înalt de aproximativ o mie două sute de metri. 

Timp de trei zile, de când plecaseră din Carida, pirogile, 
avantajate de o briză constantă, navigaseră bine, repede şi 
fără a întâmpina piedici. Trecuseră pe lângă insula Luna şi 
urcaseră în susul fluviului printre malurile acoperite cu 
sumedenie de palmieri, având ca singur obstacol un raudal 
mic numit „curmezişul dracului”. Numai că dracul nu s-a 
pus de-a curmezişul. 

Cerro Yapacana se află pe şesul care se întinde la dreapta 
fluviului Orinoco şi, după cum arată domnul Chaffanjon, are 
forma unui sarcofag enorm. 

— Atunci, zise Germain Paterne, de ce n-ar conţine nişte 
deva, myagre, troll, cucufa şi alte spirite provenind din 
mitologie? 

În faţa acestui cerro, pe malul stâng, dincolo de insula 
Mavilla, se afla reşedinţa comisarului venezuelean, un metis 
pe nume Manuel Assomption. Locuia acolo cu soţia sa, tot 
metisă, şi mai mulţi copii - în general, o familie interesantă. 

Când pirogile ajunseră în dreptul satului Danaco se şi 
înnoptase, întârziaseră din cauza unei avarii suferite de 
Gallinetta. Deşi foarte dibaci, Valdez nu izbutise să 
împiedice piroga, prinsă într-un vârtej, să se izbească de un 
colţ de stâncă. În urma ciocnirii, se produsese o spărtură, 


ce-i drept, nu prea mare, de vreme ce fusese astupată cu 
câţiva pumni de iarbă uscată. Dar, având în vedere restul 
călătoriei, se impunea o reparaţie serioasă, care se putea 
uşor face la Danaco. 

Călătorii rămaseră toată noaptea la poalele malului, pe 
partea dinspre sud a insulei Mavilla, fără ca prezenţa lor să 
fie semnalată comisarului. 

A doua zi, în zori, pirogile traversară micul braţ al fluviului 
şi acostară la un fel de debarcader destinat încărcării şi 
descărcării ambarcaţiilor. 

Danaco ajunsese un sat, nu mai era un simplu rancho, cum 
îl denumise călătorul străin în însemnările sale. 

Datorită activităţii inteligente a lui Manuel Assomption, 
aşezarea se mărise în câţiva ani şi tindea încă să prospere. 
Avusese o idee foarte bună metisul, când îşi părăsise sitio 
din Guachapana, mai apropiat de San-Fernando, unde îl 
ajungeau mai uşor supărătoarele rechiziţii ordonate de 
guvernator. La Danaco era aproape liber să-şi exercite 
comerţul şi această libertate dădea rezultate excelente. 

Din zorii zilei Manuel află de sosirea pirogilor, însoţit de 
câţiva peoni, dădu fuga să-i primească pe călători. 

Aceştia coborâră imediat pe mal. Jean crezu de cuviinţă 
să-i înmâneze fără întârziere una din scrisorile pe care i le 
dăduse guvernatorul să le prezinte comisarilor din Orinoco 
superior. 

Manuel Assomption luă scrisoarea, o citi şi spuse cu 
oarecare mândrie: 

— Nu era nevoie de această scrisoare pentru a-i primi bine 
pe călătorii care fac popas la Danaco. Străinii, şi mai ales 
francezii, sunt întotdeauna siguri că se vor bucura de o 
primire bună în satele noastre din Venezuela. 

— Vă mulţumim, domnule Manuel, răspunse Jacques 
Helloch. Dar repararea unei stricăciuni suferite de una 
dintre pirogi ne va sili poate să fim oaspeţii dumneavoastră 
timp de patruzeci şi opt de ore... 


— Şi opt zile, dacă doriţi, domnule... Danaco îi primeşte 
oricând cu braţele deschise pe compatrioţii francezului 
Truchon, căruia plantatorii din Orinoco superior îi datoresc 
recunoştinţă. 

— Ştiam că vom fi primiţi bine, domnule Manuel... zise 
Jean. 

— De unde ştiaţi, tinere prieten...? 

— Pentru că la fel de bine l-aţi primit acum cinci ani pe un 
compatriot de al nostru care a urcat pe Orinoco până la 
izvoare... 

— Domnul Chaffanjon! exclamă comisarul. Da, un 
explorator curajos, de care mi-amintesc cu plăcere, ca şi de 
tovarăşul său, domnul Moussot... 

— Şi care îşi aminteşte cu nu mai puţină plăcere de 
dumneata, domnule Manuel, adăugă Jean, şi de serviciile pe 
care i le-ai făcut după cum scrie în relatarea călătoriei sale. 

— Aveţi această relatare?... întrebă Manuel cu multă 
curiozitate. 

— Da, o am, răspunse Jean, şi dacă doriţi am să vă traduc 
partea care vă priveşte. 

— M-aş bucura, răspunse comisarul întinzând mâna 
călătorilor de pe pirogi. 

În relatarea sa domnul Chaffanjon nu numai că avea 
cuvinte de laudă pentru domnul Manuel Assomption şi 
gospodăria lui din Danaco, dar pomenea şi de domnul 
Truchon, datorită căruia francezii erau ţinuţi la mare cinste 
prin părţile cursului superior al fluviului Orinoco. 

Domnul Truchon îşi întemeiase în urmă cu vreo patruzeci 
de ani o gospodărie în ţinuturile acelea. Până atunci indienii 
habar nu aveau de exploatarea cauciucului şi numai 
datorită procedeelor practicate de el această exploatare 
atât de rentabilă a dus la prosperitatea acelor regiuni 
îndepărtate. De aici se trăgea popularitatea legitimă a 
francezilor în toate provinciile în care industria principală o 
constituia această cultură. 


Manuel Assomption avea şaizeci de ani şi părea încă un om 
în putere. Pielea îi era de culoare închisă, fizionomia 
inteligentă şi privirea înflăcărată. Ştia să se facă ascultat, 
fiindcă ştia să poruncească, dar se purta bine cu indienii 
angajaţi la rancho, dovedindu-se plin de înţelegere şi 
bunăvoință. 

Indienii făceau parte dintr-una din cele mai paşnice 
seminţii din Venezuela, mariquitares, iar satul pe care-l 
întemeiaseră pe lângă rancho era populat numai de ei. 

De îndată ce călătorii primiră invitaţia comisarului de a-i fi 
oaspeţi, se şi dădu ordin să se înceapă fără întârziere 
repararea pirogii Gallinetta. Trebuia să fie descărcată, 
trasă pe plajă şi răsturnată pentru a i se călăfătui fundul. 
Cu ajutorul muncitorilor pe care comisarul făgădui să-i 
pună la dispoziţia lui Valdez, această operaţie avea să se 
sfârşească fără îndoială în două zile. 

Se făcuse şapte dimineaţa. Vremea era închisă, norii, 
foarte sus, fără să amenințe cu ploaie, temperatura 
suportabilă, nedepăşind douăzeci şi şapte de grade. 

Porniră spre sat, care era ascuns sub bolta deasă a 
arborilor, la o depărtare de o jumătate de kilometru de 
malul stâng. 

Manuel Assomption, Jacques Helloch şi Jean mergeau pe o 
cărare lată, bine trasată şi bine întreţinută, urmaţi de 
sergentul Martial şi Germain Paterne. 

În drum comisarul le arăta călătorilor, spre admiraţia lor, 
bogatele roade ale culturilor din rancho, care se întindeau 
aproape până la fluviu, manghieri, lămâi, bananieri, arbori 
de cacao, palmieri din specia macanille - despre care 
sergentul Martial spunea că li se potriveşte de minune 
numele. Mai departe se întindeau vaste plantaţii de 
bananieri în plină producţie, câmpuri de porumb, de 
manioc, de trestie de zahăr, de tutun. În privinţa 
cauciucului trebuie să spunem că euphorbiaceele 
constituiau principala recoltă a domeniului, deopotrivă cu 
tonkas, arbuşti care dau bobul numit sarrapia. 


Domnul Manuel repetă: 

— Dacă va mai veni compatriotul dumneavoastră să ne 
vadă, ce schimbări va găsi la rancho din Danaco, fără să mai 
vorbim de sat, care a şi ajuns unul dintre cele mai 
importante din ţinut... 

— Mai important decât Esmeralda?... întrebă Jacques 
Helloch, pomenind numele unuia dintre satele din amonte. 

— Desigur, fiindcă târguşorul acela mic a şi fost părăsit, pe 
când Danaco e în plină dezvoltare. Vă veţi da singuri seama 
când veţi trece pe lângă Esmeralda. Dealtfel, mariquitares 
sunt indieni harnici şi iscusiţi, veţi vedea că şi colibele lor 
sunt mult mai confortabile decât cele ale indienilor mapoyos 
sau piaroas din Orinoco mijlociu. 

— "Totuşi, zise Jacques Helloch, am cunoscut la Urbana un 
domn Mirabal... 

— Ştiu... ştiu! răspunse Manuel Assomption. E 
proprietarul acelui hato din Tigra... Un om inteligent... Am 
auzit vorbindu-se numai bine despre el... Dar, până la urmă, 
acel hato nu va ajunge niciodată târguşor, aşa cum va 
ajunge într-o zi satul nostru Danaco, în care intrăm chiar 
acum. 

Probabil că tot îl invidia puţin comisarul pe domnul 
Mirabal. „Si de unde venea invidia...?” se întreba pe bună 
dreptate Jacques Helloch... 

Altfel, Manuel Assomption nu spusese decât adevărul în 
legătură cu satul despre care vorbea cu îndreptăţită 
mândrie. În perioada aceea Danaco era alcătuit din vreo 
cincizeci de locuinţe care nu se puteau numi chiar colibe. 

Erau ridicate pe un fel de fundament cilindro-conic, 
dominat de un acoperiş înalt, din foi de palmier, culminând 
cu un vârf împodobit la bază cu câţiva ciucuri. Fundamentul 
era împletit din crengi bine îmbinate şi cimentate cu o 
tencuială de pământ, ale cărei crăpături îi dădeau aspectul 
unui zid de cărămidă. 

Două uşi, în părţi opuse, se deschideau spre interior; în loc 
de o singură cameră, membrii aceleiaşi familii dispuneau de 


două, despărțite de o sală comună. Faptul acesta constituia 
un progres serios în amenajarea colibelor indiene, întrucât 
evita orice promiscuitate. Un progres la fel de însemnat se 
remarca şi în privinţa mobilierului; lăzile, masa, taburetele, 
coşurile, hamacele, deşi rudimentare, dove-deau nevoia de 
confort. 

Străbătând satul, călătorii avură ocazia să-i vadă atât 
populaţia masculină cât şi cea feminină, fiindcă femeile şi 
copiii nu o luară la fugă când se apropiară. 

Bărbaţii, destul de frumoşi, robuşti, bine făcuţi, poate că 
dădeau mai puţină „culoare locală” decât pe vremea când 
nu purtau decât un guayuco prins de cingătoare. Ca şi 
femeile, dealtfel, care înainte se mulţumeau cu un simplu 
şorţ a cărui pânză, presărată cu desene din mărgele de 
sticlă, era agăţata de cordonul de perle de deasupra 
şoldurilor. Acum veşmintele lor se asemănau cu cele ale 
metişilor sau ale indienilor civilizaţi, nu mai încălcau legile 
decenţei. Pe scurt, căpeteniile purtau ceva asemănător cu 
poncho mexican, iar femeile n-ar fi fost femei dacă n-ar fi 
avut nenumărate brățări la mâini şi la picioare. 

După ce făcură vreo sută de paşi prin sat, comisarul îi 
îndrumă spre stânga. Peste două minute se opriră dinaintea 
principalei locuinţe din Danaco. 

Imaginaţi-vă o colibă dublă sau mai degrabă două colibe 
unite, comunicând între ele, ridicate pe fundamente foarte 
înalte, cu pereţii străpunşi de ferestre şi uşi. Înconjurate de 
un gard viu, întărit cu o reţea de nuiele împletite între pari 
înfipţi în pământ, şi apărate de un gard de uluci, aveau 
înaintea fațadei o curte de intrare. Pe lături îşi aruncau 
umbra arbori magnifici, iar de fiecare parte, mai multe şuri 
în care se păstrau uneltele de lucru sau se închideau vitele 
constituiau anexele importantei exploatări. 

Primirea avu loc în prima cameră a uneia din colibe, unde 
se afla soţia lui Manuel Assomption, metisă, urmaşa unui 
indian din Brazilia şi a unei negrese, împreună cu cei doi fii 
ai săi, voinici şi vioi, în vârstă de douăzeci şi cinci şi treizeci 


de ani, care aveau pielea mai deschisă la culoare decât tatăl 
şi mama lor. 

Jacques Helloch şi tovarăşii lui fură primiţi cu multă 
căldură. Cum toată familia vorbea spaniola, conversaţia se 
închegă uşor. 

— În primul rând, pentru că Gallinetta e în reparaţie 
patruzeci şi opt de ore, sergentul şi nepotul său vor locui 
aici, zise domnul Manuel adresându-se soţiei sale. Le vei 
pregăti o cameră sau două, după cum doresc. 

— Două... dacă binevoiţi... răspunse sergentul Martial. 

— Două, fie, continuă comisarul, iar dacă domnul Helloch 
şi prietenul său vor să doarmă la rancho... 

— Nu, vă mulţumim, domnule Manuel, zise Germain 
Paterne. Piroga noastră, Moriche, e în bună stare, nu vrem 
să vă dăm atâta bătaie de cap; deseară ne întoarcem la 
bord... 

— Cum doriţi, domnilor, răspunse comisarul. Pe noi nu ne 
stingheriţi, dar ţinem să nu vă deranjăm în nici un fel. Apoi 
se întoarse către fiii săi: Trebuie să trimitem câţiva dintre 
cei mai buni peoni ai noştri să ajute echipajele pirogilor... 

— Vom lucra şi noi cu ei, răspunse cel mai mare dintre 
băieţi. Când rosti aceste cuvinte, se înclină respectuos 
înaintea tatălui şi mamei sale - semn de respect obişnuit în 
familiile din Venezuela. 

După dejun, la care s-a servit din belşug vânat, fructe şi 
legume, domnul Manuel îi întrebă pe oaspeţi care era 
scopul călătoriei lor. Până atunci pe Orinoco superior nu 
trecuseră decât foarte rar negustori, îndreptându-se spre 
Cassiquiare, în amonte de Danaco. Mai departe nu se făcea 
nici un comerţ, numai nişte exploratori puteau avea intenţia 
de a naviga până la izvoarele fluviului. 

Comisarul fu deci destul de surprins când Jean îi spuse 
motivele ce l-au determinat să întreprindă expediţia căreia i 
se alăturaseră cei doi compatrioți. 

— Aşadar, sunteţi în căutarea tatălui dumneavoastră?... 
zise el, cuprins de emoție, ca şi fiii şi soţia sa, dealtfel. 


— Da, domnule Manuel, şi sperăm să-i aflăm de urmă la 
Santa-Juana. 

— Dumneata n-ai auzit vorbindu-se de colonelul de 
Kermor?...îl întrebă Jacques Helloch pe domnul Manuel. 

— Aud pentru prima oară acest nume. 

— "Totuşi, zise Germain Paterne, erai stabilit la Danaco 
acum doisprezece ani... 

— Nu... locuiam încă la sitio Guachapana, dar nu ştim ca 
sosirea colonelului de Kermor să fi fost semnalată în locul 
acesta. 

— Dar, insistă sergentul Martial, care înţelegea atâta 
spaniolă ca să poată lua parte la discuţie, între San- 
Fernando şi Santa-Juana nu există altă cale decât navigarea 
pe Orinoco...? 

— E cea mai uşoară şi cea mai scurtă, răspunse domnul 
Manuel, şi pe călător îl pândesc mai puţine primejdii decât 
dacă ar străbate regiunile din interior, cutreierate de 
bandiți. Dacă domnul de Kermor s-a dus la izvoarele 
fluviului, trebuie să fi navigat în amonte, ca şi 
dumneavoastră. 

După cum vorbea, se vedea limpede că Manuel 
Assomption nu prea ştia ce să spună. Era deci surprinzător 
că, în cazul în care colonelul de Kermor ajunsese la Santa- 
Juana, nu lăsase nici o urmă a navigării lui pe Orinoco de la 
San-Fernando în sus. 

— Domnule Manuel, întrebă atunci Jacques Helloch, 
dumneata ai vizitat misiunea...? 

— Nu, n-am fost spre est dincolo de gura râului 
Cassiquiare. 

— 'Ţi s-a vorbit vreodată de Santa-Juana? 

— Da... ca despre o aşezare în plină înflorire, datorită 
devotamentului conducătorului ei. 

— Nu-l cunoşti pe părintele Esperante? 

— Ba da... l-am văzut o dată... acum vreo trei ani... Cobora 
fluviul, pentru treburile misiunii, şi s-a oprit o zi la Danaco. 


— Şi ce fel de om e, misionarul acesta?... întrebă 
sergentul. 

Comisarul îl descrise pe părintele Esperante cam în 
acelaşi fel cu Jorres. Nu încăpea îndoială, desigur, că 
spaniolul îl întâlnise pe misionar la Caracas, aşa cum 
spusese. 

— Şi, de când a trecut prin Danaco, zise Jean, n-aţi mai 
avut nici o legătură cu părintele Esperante...? 

— De nici un fel, răspunse domnul Manuel. Totuşi, de mai 
multe ori am aflat de la indienii veniţi din est că Santa- 
Juana se dezvoltă an de an. Săvârşeşte o faptă frumoasă 
misionarul acela. 

— Da, domnule comisar, zise Jacques Helloch, şi sunt sigur 
că vom fi bine primiţi de părintele Esperante... 

— Fără îndoială, răspunse domnul Manuel, se va purta cu 
dumneavoastră ca şi cum i-aţi fi compatrioți. Aşa l-ar fi 
primit şi pe domnul Chaffanjon, dacă s-ar fi dus până la 
Santa-Juana... 

— Şi, adăugă Jean, s-ar putea să ne pună pe urmele tatălui 
meu! După-amiază oaspeţii trebuiră să viziteze rancho, 
câmpurile bine cultivate, plantațiile bine întreţinute, 
pădurile unde băieţii lui Manuel se războiau neîncetat cu 
maimuţele prădalnice, pajiştile unde păşteau turmele. 

Era în perioada când se recolta cauciucul - recoltă 
timpurie în anul acela. De obicei nu începea decât în 
noiembrie şi ţinea până la sfârşitul lui martie. De aceea, 
domnul Manuel le spuse: 

— Dacă vă interesează, domnilor, vă voi arăta mâine cum 
se face această recoltă. 

— Primim bucuroşi invitaţia, răspunse Germain Paterne, 
va fi şi în avantajul meu... 

— Cu condiţia de a vă scula foarte de dimineaţă, preciză 
comisarul. Gomeros se apucă de lucru cum se crapă de 
ziuă. 

— N-o să-i facem să aştepte, fiţi sigur, zise Germain 
Paterne. Îţi convine, Jacques...? 


— Voi fi gata la timp, făgădui Jacques Helloch. Dar 
dumneata, dragă Jean...? 

— Nu voi pierde ocazia, răspunse Jean, iar dacă unchiul 
meu va mai dormi... 

— Ai să mă trezeşti, nepoate, ai să mă trezeşti, nu încape 
vorbă! replică sergentul Martial. De vreme ce am venit în 
ţara cauciucului, e bine, cel puţin, să ştim cum se face... 

— Guma elastică, sergent, guma elastică! exclamă 
Germain Paterne. 

Se întoarseră apoi, după o plimbare care durase toată 
după-amiaza, din nou la locuinţa comisarului. 

Seara, oaspeţii fură poftiţi la cină. Se vorbi mai ales despre 
călătoria lor, despre întâmplările ce se petrecuseră de când 
plecaseră din Caicara, despre invazia broaştelor țestoase şi 
despre chubasco, furtună care pusese în primejdie pirogile 
şi viaţa călătorilor. 

— Într-adevăr, spuse domnul Manuel, aceste chubascos 
sunt îngrozitoare, nici Orinoco superior nu e scutit de ele. 
Cât priveşte însă invazia broaştelor țestoase, n-avem a ne 
teme, în regiunea noastră nu sunt plaje potrivite pentru 
depunerea ouălor, rar când întâlneşti câte o lighioană de 
aceasta... 

— Să nu le vorbim de rău! zise Germain Paterne. Un 
sancocho de broască ţestoasă, bine gătit, e delicios. Numai 
cu lighioanele acestea şi cu friptură de maimuţă - cine ar 
crede - poţi fi sigur că mănânci bine navigând în susul 
fluviului dumneavoastră! 

— Fără îndoială, îl aprobă comisarul. Dar, ca să ne 
întoarcem la chubasco, fiţi cu mare grijă, domnilor. Sunt la 
fel de neaşteptate şi la fel de violente în aval ca şi în amonte 
de San-Fernando; să nu-i daţi prilejul domnului Helloch să 
vă mai salveze o dată, domnule Jean... 

— Bine... bine!... replică sergentul Martial căruia nu-i 
plăcea deloc acest subiect de conversaţie. Vom fi atenţi la 
chubascos... vom fi atenţi, domnule comisar! 

Atunci interveni Germain Paterne: 


— Dar despre tovarăşii noştri de drum nu-i spunem nimic 
domnului Manuel?... Oare i-am şi uitat...? 

— Într-adevăr, zise Jean, minunatul domn Miguel... şi 
domnul Felipe... şi domnul Varinas... 

— Cine sunt domnii aceştia pe care îi numiţi?... întrebă 
îngrijorat comisarul. 

— Trei venezueleni cu care am călătorit împreună de la 
Ciudad-Bolivar la San-Fernando. 

— Călători?... vru să ştie domnul Manuel. 

— Şi în acelaşi timp savanţi, zise Germain Paterne. 

— Şi ce ştiu aceşti savanţi...? 

— Mai bine aţi întreba ce nu ştiu, preciza Jacques Helloch. 

— Ei, ce nu ştiu...? 

— Nu ştiu dacă fluviul care udă acest rancho al 
dumneavoastră este sau nu Orinoco... 

— Cum, exclamă domnul Manuel, au îndrăzneala să 
conteste...? 

— Unul dintre ei, domnul Felipe, susţine că adevăratul 
Orinoco e afluentul Atabapo, celălalt, domnul Varinas, că e 
afluentul Guaviare... 

— Ce neruşinare! izbucni comisarul. Auzi la ei... Orinoco 
să nu fie Orinoco! 

Onorabilul domn Manuel Assomption îşi ieşise cu adevărat 
din fire, iar soţia sa şi cei doi băieţi erau la fel de furioşi. Se 
simțeau realmente loviți în amorul propriu, fiindcă nu 
ţineau la nimic mai mult decât la Orinoco al lor, adică la 
„Apa mare”, în dialectul tamanague „Regele fluviilor”! 

Trebuiră aşadar să le explice de ce se duseseră domnul 
Miguel şi colegii lui la San-Fernando, ce investigaţii făceau 
în momentul acela, urmate fără îndoială de discuţii 
furtunoase. 

— Şi... domnul Miguel acela... ce pretinde?... întrebă 
comisarul. 

— Domnul Miguel, în ceea ce-l priveşte, afirmă că Orinoco 
e chiar fluviul pe care am venit de la San-Fernando la 
Danaco, răspunse Germain Paterne. 


— Şi care izvorăşte din masivul Parima! spuse aproape 
strigând comisarul. Prin urmare, domnul Miguel poate să 
vină să ne vadă, că va fi primit cu prietenie!... Dar ceilalţi 
doi să nu îndrăznească să poposească la rancho, că-i 
aruncăm în fluviu şi or să bea destul din apele lui ca să-şi 
dea seama că au de-a face cu Orinoco. 

Era de mai mare hazul să-l auzi pe domnul Manuel 
vorbind cu atâta înflăcărare şi amenințând atât de groaznic. 
Dar, lăsând deoparte exagerările, proprietarul acelui 
rancho ţinea la fluviul lui şi l-ar fi apărat până la ultima 
picătură. 

Pe la ora zece seara, Jacques Helloch şi tovarăşul lui îşi 
luară rămas bun de la familia Assomption, spuseră la 
revedere sergentului Martial şi lui Jean, apoi se întoarseră 
la pirogă. 

Fără să vrea, sau ca urmare a unui fel de presentiment, 
gândurile lui Jacques Helloch se îndreptară spre Jorres. Nu 
mai încăpea îndoială că spaniolul îl cunoscuse pe părintele 
Esperante, că-l întâlnise la Caracas sau în altă parte, de 
vreme ce îl descrisese la fel cu domnul Manuel. În privinţa 
aceasta nu putea fi acuzat că inventase întâlnirea cu 
misionarul pentru a face impresie bună călătorilor de pe 
pirogi, care se îndreptau spre Santa-Juana. 

Totuşi, pe de altă parte, nu se putea trece peste afirmaţia 
indianului bare, care pretindea că Jorres mai urcase pe 
Orinoco în sus, cel puţin până la rancho din Carida. În ciuda 
faptului că spaniolul tăgăduise, indianul nu-şi retrăsese 
cuvintele. Prin regiunea aceea de sud a Venezuelei nu trec 
atât de mulţi străini, încât să nu-i poţi recunoaşte. Dacă ar fi 
fost vorba de un indigen, indianul s-ar fi putut înşela. Dar 
putea el să se înşele oare în privinţa spaniolului a cărui faţă 
era atât de uşor de recunoscut? 

Iar dacă Jorres fusese pe la Carida, deci şi în satele şi în 
sitios aflate mai sus sau mai jos, de ce tăgăduia?... Ce motiv 
avea să se ascundă?... Dacă recunoştea, ce ar fi putut să-i 


strice, faţă de cei pe care-i însoțea la misiunea Santa- 
Juana...? 

Până la urmă, poate că indianul bare se înşelase. Între 
cineva care spune: „le-am văzut aici”, şi altcineva care 
spune: „Nu puteai să mă vezi, fiindcă n-am fost niciodată 
aici”, fireşte că cel ce se înşală nu poate fi cel de al doilea... 

Şi totuşi, incidentul acesta continua să-l preocupe pe 
Jacques Helloch, nu pentru că s-ar fi temut de ce i se putea 
întâmpla lui; dar tot ce privea călătoria fiicei colonelului de 
Kermor, tot ce putea să întârzie sau să împiedice reuşita îl 
obseda, îl îngrijora, îl tulbura mai mult decât voia să 
recunoască. 

În noaptea aceea nu-l prinse somnul decât foarte târziu, 
iar a doua zi Germain Paterne trebui să-l trezească printr-o 
palmă amicală când începură să se reverse zorile. 

IV ULIIMELE SFATURI DATE DE DOMNUL MANUEL 
ASSOMPTION. 

Oare mai e nevoie să stăruim asupra sentimentelor lui 
Jacques Helloch din ziua în care Jean deveni Jeanne, din 
ziua în care fata colonelului de Kermor, după ce fusese 
salvată din apele fluviului Orinoco, nu se mai putea ascunde 
sub aparenţa pretinsului nepot al sergentului Martial? 

Că natura acestor sentimente nu putea să nu-i fie 
cunoscută tinerei care, având douăzeci şi doi de ani, 
izbutise, îmbrăcată în băiat, să nu pară decât de 
şaptesprezece, e, fireşte, explicabil. 

În fond, Germain Paterne, care „nu se pricepea deloc la 
astfel de lucruri”, dacă e să-l credem pe tovarăşul său, 
remarcase perfect schimbarea care se produsese inevitabil, 
în mod treptat, în inima lui Jacques Helloch. Dar dacă i-ar fi 
spus: „Jacques, tu o iubeşti pe domnişoara Jeanne de 
Kermor”, fără îndoială că acesta i-ar mai fi răspuns încă: 
„Sărmane prieten, tu nu te pricepi deloc la astfel de 
lucruri!” 

Germain Paterne abia aştepta ocazia să-şi spună părerea 
în această privinţă - chiar dacă n-ar fi fost decât să-i 


reabiliteze prin propria lui persoană pe naturalişti, botanişti 
şi alţi savanţi în işti care nu sunt chiar atât de străini de 
sentimentele cele mai gingaşe ale sufletului, cum pretinde 
lumea! 

Sergentul Martial, în ce-l privea, când se gândea la câte se 
întâmplaseră, taina lui dezvăluită, planul dus de râpă, 
atâtea precauţii pe care urmările afurisitului de chubasco le 
nimiciseră, situaţia lui de unchi al lui Jean de Kermor 
pierdută pentru totdeauna, întrucât nepotul era o nepoată 
al cărei unchi nici nu era, sergentul Martial, aşadar, în voia 
căror gânduri se lăsa...? 

De fapt, era furios - furios pe el, furios pe toţi. Jean n-ar fi 
trebuit să cadă în fluviu în timpul vijeliei... El însuşi ar fi 
trebuit să se arunce în apă pentru a nu-i îngădui altuia să-l 
salveze... Jacques Helloch n-avea de ce să-i sară în ajutor... 
Ce-l privea pe el?... Şi, totuşi, bine făcuse, fiindcă fără el... 
el... nu... ea... ar fi pierit cu siguranţă... Ce-i drept, putea 
trage nădejde că lucrurile se vor opri aici... Taina fusese 
păstrată cu grijă... Văzând atitudinea rezervată a 
salvatorului fetei, sergentului Martial nu i se părea nimic 
suspect... iar colonelul, când s-or afla amândoi faţă în faţă, 
n-o să aibă de ce-l învinui... 

Bietul sergent Martial! 

Dis-de-dimineaţă se pomeni trezit de Jean, pe care domnul 
Manuel şi băieţii lui îl şi aşteptau în faţa locuinţei. 

Aproape în acelaşi timp sosiră şi compatrioţii lor, care 
debarcaseră mai devreme cu un sfert de oră. 

Se salutară. Jacques Helloch le spuse că reparaţiile la 
Gallinetta înaintau şi că de a doua zi va putea naviga. 

Porniră îndată spre câmpuri unde gomeros se şi 
adunaseră. 

De fapt, aceste câmpuri sunt mai degrabă păduri cu 
arborii dinainte marcați, aşa cum se procedează în perioada 
tăiatului. Dealtfel, nu-i vorba de o tăiere, ci de o incizie în 
scoarță, într-un cuvânt, de o „mulgere” cum se spune la 
arborele de lapte din ţinuturile Australiei. 


Domnul Manuel, urmat de oaspeţi, pătrunse în ciudata 
pădure de cauciuc în clipa când gomeros îşi începeau 
lucrul. 

Cel mai interesat dintre vizitatori, cel mai dornic să vadă 
cum se face această operaţie, ţinând seama de calitatea lui 
de botanist, era - nici nu-i de mirare - Germain Paterne. 
Urmări de aproape munca oamenilor, iar comisarul îi 
răspunse binevoitor la toate întrebările. 

Procedeul era foarte simplu. 

În primul rând, fiecare gomero, care avea o sută de arbori 
pe „estrada” repartizată, se ducea şi le crăpa scoarţa cu o 
toporişcă foarte ascuţită. 

— Numărul inciziilor e limitat?... întrebă Germain Paterne. 

— De la patru la douăsprezece, după grosimea arborelui, 
răspunse domnul Manuel, şi se cere să fie executate cu 
mare precizie, în aşa fel încât să nu se cresteze scoarţa mai 
mult decât trebuie. 

— Aşadar, zise Germain Paterne, nu-i vorba de o 
amputare, ci doar de o luare de sânge. 

De îndată ce se făcea incizia, seva curgea de-a lungul 
arborelui, strângându-se într-un vas mic, astfel potrivit 
încât să nu se piardă nici un strop. 

— Şi cât timp curge?... întrebă Germain Paterne. 

— Vreo şase, şapte ore, răspunse domnul Manuel. 

O parte din dimineaţă Jacques Helloch şi tovarăşii lui se 
plimbară prin plantație, în timp ce gomeros „dădeau cep la 
arbori” - cum spusese, destul de bine, sergentul Martial. 
Şapte sute de arbori fură astfel supuşi operaţiei 
phlebotomice care făgăduia o recoltă bogată de cauciuc. 

Nu se întoarseră la locuinţa comisarului decât la prânz, 
când se aşezară la masă şi mâncară copios, mai ales că le 
era foame. Cei doi băieţi ai lui Manuel organizaseră o 
vânătoare în pădurea învecinată, iar vânatul, a cărui 
pregătire o supraveghease mama lor, era minunat. Ca şi 
peştii, dealtfel, pe care îi pescuiseră doi peoni cu săgeata, 
chiar în dimineaţa respectivă, în apropierea malurilor înalte 


ale fluviului. Ca şi fructele şi legumele din rancho, ca 
ananasul, de pildă, care dăduse în anul acela fructe din 
belşug. 

Până la urmă, faptul că asistase la începutul recoltării 
cauciucului, că văzuse făcându-se inciziile se dovedi a fi 
prea puţin pentru a satisface curiozitatea lui Germain 
Paterne, de aceea îl rugă pe domnul Manuel să-i spună cum 
se proceda mai departe. 

— Dacă aţi fi rămas mai multe zile la Danaco, răspunse 
comisarul, aţi fi observat, în primul rând, că în primele ore 
după incizie guma curge cu oarecare încetineală. Astfel 
trece o săptămână până se golesc cu totul arborii de sevă. 

— Aşadar, abia peste opt zile veţi culege toată guma... 

— Nu, domnule Paterne. Deseară, fiecare gomero aduce 
guma recoltată în cursul zilei de astăzi, apoi o afumă 
numaidecât, ca să se coaguleze. Întinde lichidul pe o 
scândură şi-l ţine la fum gros de lemn verde. Atunci se 
formează primul strat solidificat peste care se suprapun 
altele, pe măsură ce se înmoaie scândura în sevă. În felul 
acesta se obţine un fel de turtă de cauciuc, care poate fi 
vândută, iar operaţia e gata. 

— Şi, înainte de a veni aici compatriotul nostru Truchon, 
întrebă Jacques Helloch, indienii nu se pricepeau deloc la 
treaba asta...? 

— Deloc sau aproape deloc, răspunse comisarul. Nici nu 
bănuiau măcar valoarea acestui produs. Dealtfel, nimeni nu 
putea să prevadă importanţa comercială şi industrială pe 
care avea s-o capete în viitor. Francezul Truchon a fost 
acela care, după ce s-a stabilit întâi la San-Fernando, apoi la 
Esmeralda, le-a arătat indienilor cum se face această 
exploatare, cea mai însemnată, poate, din această parte a 
Americii. 

— Atunci, trăiască domnul Truchon, trăiască ţara în care s- 
a născut! exclamă sau mai degrabă fredona Germain 
Paterne. 


Şi băură entuziaşti întâi în sănătatea domnului Truchon, 
apoi a Franţei. 

După-amiază, în urma unei sieste de câteva ore, comisarul 
le propuse oaspeţilor să meargă în port unde se lucra la 
repararea pirogii. Voia să vadă cu ochii lui cum se muncea. 

Coborâră toţi către mal, străbătând câmpurile din rancho 
şi ascultându-l pe domnul Manuel care le vorbea cu legitimă 
mândrie de proprietatea sa. 

Când ajunseră în port, Gallinetta, complet reparată, urma 
să fie relansată la apă. alături de Moriche care se legăâna la 
capătul parâmei. 

Valdez şi Parchal, ajutaţi de echipaje şi de peoni, făcuseră 
o treabă bună. Comisarul era foarte mulţumit; dealtfel, 
amândouă pirogile i se părură că îndeplinesc perfect toate 
condiţiile pentru a parcurge restul drumului. 

Nu mai rămânea decât să fie târâtă Gallinetta pe nisip şi, 
după ce se va afla pe apă, să se pună la loc ruful, să se 
monteze catargul şi să se îmbarce lucrurile. Jean şi 
sergentul Martial puteau să se instaleze la bord chiar în 
seara aceea, iar a doua zi, în revărsatul zorilor, să 
pornească la drum. 

În momentul acela soarele apunea dincolo de aburii 
purpurii care vesteau briza dinspre vest - împrejurare de 
care puteau să profite. 

În timp ce marinarii şi peonii se pregăteau să lanseze 
Gallinetta la apă, domnul Manuel Assomption, fiii lui şi 
călătorii se plimbau de-a lungul plajei. 

Dintre uriaşii care puseseră mâna să urnească piroga, 
comisarului îi atrase atenţia Jorres, deosebit ca înfăţişare 
de tovarăşii săi. 

— Cine-i omul acesta?... întrebă el. 

— Un luntraş de pe Gallinetta, răspunse Jacques Helloch. 

— Nu-i indian... 

— Nu, e spaniol. 

— De unde l-aţi luat? 

— De la San-Fernando. 


— Şi practică meseria de marinar pe Orinoco...? 

— De obicei nu, dar ne lipsea un om şi spaniolul, care avea 
de gând să se ducă la Santa-Juana, i-a cerut căpitanului 
Valdez să-l angajeze. 

Jorres băgase de seamă că se vorbea de el şi, în timp ce-şi 
vedea de treabă, trăgea cu urechea. 

Jacques Helloch îi puse comisarului o întrebare care îi 
trecuse atunci prin minte: 

— Îl cunoşti pe acest om...? 

— Nu, răspunse domnul Manuel. A mai fost pe Orinoco 
superior...? 

— Indianul bare pretinde că l-a mai întâlnit la Carida, deşi 
Jorres zice că n-a fost niciodată acolo. 

— E prima oară când îl văd, spuse comisarul, mi-a atras 
atenţia doar fiindcă e cu neputinţă să-l confunzi cu un 
indian. 

— Ziceaţi că merge la Santa-Juana? 

— Dorinţa lui ar fi, se pare, să intre în serviciul misiunii, 
întrucât şi-a făcut noviciatul înainte de a cutreiera lumea ca 
marinar. După câte spune, l-ar cunoaşte pe părintele 
Esperante pe care l-ar fi văzut la Caracas acum vreo 
doisprezece ani. ceea ce ar fi posibil, fiindcă ni l-a descris 
pe misionar întocmai ca dumneata. 

— Până la urmă, zise domnul Manuel, n-are nici o 
importanţă, dacă e un luntraş priceput. Numai că, prin 
părţile acestea, e bine să te fereşti de aventurierii care vin 
de nu se ştie unde... şi se duc nu se ştie unde... poate. 

— E un sfat de care voi ţine seama, domnule Manuel, 
răspunse Jacques Helloch. Am să-l supraveghez pe spaniol 
neîncetat. 


Să fi auzit Jorres ce vorbiseră?... În orice caz, nu lăsă să se 
vadă, deşi de mai multe ori i se aprinseseră ochii şi nu 
reuşise să-şi ascundă teama care-i lucea în privirile 
arzătoare. După aceea, deşi nu mai discutară despre el, 
când comisarul şi călătorii se apropiară de Gallinetta, care 
plutea alături de Moriche, continuă să tragă cu urechea, 
prefăcându-se indiferent. În momentul acela vorbeau de 
faptul că se cere să ai pirogile în foarte bună stare pentru a 
naviga împotriva curentului, care e puternic în partea 
superioară a fluviului - şi domnul Manuel insista asupra 
acestui subiect. 

— Veţi mai da încă de raudals, spuse el, mai scurte, mai 
puţin anevoioase, fără îndoială, decât cele de la Apure şi 
Maipure, totuşi greu de trecut. S-ar putea să fie nevoie ca 
pirogile să fie târâte peste stânci, ceea ce ar fi destul să le 
facă de nefolosit, dacă nu sunt extrem de solide. Văd că la 
piroga sergentului Martial s-a lucrat cu nădejde. Dar, mă 
întreb, n-ar trebui cercetată şi a dumneavoastră, domnule 
Helloch...? 

— Fiţi fără grijă, domnule Manuel, că am dat dispoziţii. 
Parchal s-a încredinţat că Moriche are fundul solid. Putem 
spera deci că pirogile noastre vor ieşi nevătămate din 
raudals, după cum vor face faţă violentelor chubascos - de 
vreme ce spuneţi că în amonte nu sunt mai puţin 
îngrozitoare decât în aval... 

Acesta-i adevărul, răspunse comisarul. Fără prudenţă şi cu 
luntraşi care nu cunosc fluviul, nu poţi scăpa de aceste 
primejdii. Dealtfel, nu sunt cele mai de temut... 

— Dar care sunt?... întrebă sergentul Martial oarecum 
îngrijorat. 

— Primejdiile legate de prezenţa indienilor de-a lungul 
acestor maluri... 

— Domnule Manuel, zise atunci Jean, n-aţi vrea să ne 
vorbiţi despre guaharibos...? 

— Nu, copile dragă, răspunse comisarul zâmbind, fiindcă 
indienii aceştia nu fac nici un rău. Ştiu că înainte erau 


socotiți primejdioşi. Mai precis, în 1879, pe vremea când 
trebuie să fi urcat colonelul de Kermor către izvoarele 
fluviului Orinoco, li se punea în cârcă distrugerea mai 
multor sate şi masacrarea populaţiei... 

— Tatăl meu a trebuit poate să se apere împotriva 
atacurilor acestor guaharibos, izbucni Jean, şi a căzut poate 
în mâinile lor...? 

— Nu... nu! se grăbi să răspundă Jacques Helloch. 
Niciodată, desigur, domnul Manuel n-a auzit... 

— Niciodată, domnule Helloch, niciodată, copile dragă, şi, 
vă repet, tatăl dumneavoastră n-a putut fi victima acestor 
triburi de indieni, fiindcă de cincisprezece ani nu mai au o 
reputaţie atât de proastă... 

— Aţi avut legături cu ei, domnule Manuel?... întrebă 
Germain Paterne. 

— Da... de mai multe ori, şi m-am încredinţat că domnul 
Chaffanjon n-a spus decât adevărul, la întoarcerea lui, când 
mi i-a descris pe aceşti indieni ca pe nişte fiinţe destul de 
nenorocite, mici de stat, plăpânzi, foarte sfioşi şi foarte 
fricoşi, pe scurt, neprimejdioşi. Aşadar, n-am să vă spun: 
„Feriţi-vă de guaharibos”, ci: „Feriţi-vă de aventurierii de 
orice neam care bat savanele... Temeţi-vă de bandiții în 
stare de orice crimă, pe care guvernul ar trebui să-i alunge 
din aceste ţinuturi, punând armata pe urmele lor!” 

— Mă întreb, zise Germain Paterne, primejdia aceasta 
care-i ameninţă pe călători nu e la fel de mare pentru 
ranchos şi proprietarii lor? 

— Bineînţeles, domnule Paterne. De aceea aici, la Danaco, 
fiii mei, peonii şi cu mine suntem cu ochii în patru. Dacă 
bandiții s-ar apropia de rancho, am fi înştiinţaţi, nu ne-ar 
lua prin surprindere, i-am întâmpina cu focuri de puşcă şi i- 
am face să le piară pofta de a se mai întoarce. Dealtfel, ei 
ştiu că la Danaco mariquitares sunt neînfricaţi şi nu se 
încumetă să ne atace. Călătorii care navighează pe fluviu 
însă, mai ales în amonte de Cassiquiare, trebuie să fie tot 


timpul extrem de atenţi, fiindcă de pe mal îi pândeşte 
primejdia. 

— Într-adevăr, răspunse Jacques Helloch, am şi fost 
preveniţi că ţinuturile acestea sunt bântuite de o bandă 
numeroasă de quivas... 

— Din nefericire! răspunse comisarul. 

— Se spune chiar că şeful bandei ar fi un ocnaş evadat... 

— Da... un om înfricoşător! 

— E a nu ştiu câta oară, interveni sergentul Martial, că 
auzim vorbindu-se de ocnaşul acesta care, zice-se, a evadat 
din temniţa de la Cayenne... 

— De la Cayenne... e adevărat. 

— Atunci e un francez?... întrebă Jacques Helloch. 

— Nu... un spaniol care a fost condamnat în Franţa, zise 
domnul Manuel. 

— Şi cum se numeşte...? 

— Alfaniz... 

— Alfaniz?... Poate şi-a luat un nume fals?... presupuse 
Germain Paterne. 

— Se pare că e numele lui adevărat. 

Dacă Jacques Helloch s-ar fi uitat la Jorres în clipa aceea, 
ar fi surprins pe faţa lui o tresărire pe care nu şi-o putuse 
stăpâni. Spaniolul mergea de-a lungul malului, cu paşi mici, 
pentru a se apropia de grup şi a asculta ce se vorbeşte, 
culegând în acelaşi timp diferite obiecte risipite pe nisip. 

Dar Jacques Helloch tocmai se întorsese, auzind deodată o 
exclamaţie. 

— Alfaniz?... izbucnise sergentul Martial adresându-se 
comisarului. Alfaniz aţi zis...? 

— Da... Alfaniz... 

— Ei bine... aveţi dreptate... Nu-i vorba de un nume fals. E 
chiar numele ticălosului... 

— Îl cunoaşteţi pe acest Alfaniz?... întrebă imediat Jacques 
Helloch, foarte mirat de ceea ce spusese sergentul. 

— Cum să nu-l cunosc!... Vorbeşte, Jean, povesteşte cum 
se face că îl cunoaştem! Eu m-aş încurca în limba spaniolă şi 


domnul Manuel n-ar înţelege nimic. 

Jean povesti atunci întâmplarea pe care o ştia de la 
sergentul Martial - întâmplare pe care bătrânul ostaş i-o 
repetase de mai multe ori în casa lor din Chantenay, când 
şedeau de vorbă despre colonelul de Kermor. 

În 187124, cu puţin înainte de sfârşitul războiului acela 
dezastruos, pe când colonelul era la comanda unui 
regiment de infanterie, intervenise ca martor într-un dublu 
proces de furt şi trădare. 

Hoţul nu era altul decât spaniolul Alfaniz. Trădătorul, 
acţionând în serviciul prusacilor, făcând spionaj în favoarea 
lor, comitea furturi în înţelegere cu un nenorocit de soldat 
de intendenţă, care nu scăpă de pedeapsă decât 
sinucigându-se. 

Când s-au descoperit uneltirile lui Alfaniz, acesta a apucat 
să fugă şi n-a fost chip să se pună mâna pe el. Într-o 
împrejurare cu totul întâmplătoare a fost arestat peste doi 
ani, în 1873, cu vreo şase luni înainte de dispariţia domnului 
de Kermor. 

Judecat la curtea cu juri din Loire-Inferieure, demascat 
prin depoziţiile colonelului, a fost condamnat la muncă 
silnică pe viaţă. În urma acestui proces, Alfaniz a prins o 
ură teribilă pe colonelul de Kermor - ură care se manifesta 
prin ameninţări înfricoşătoare, în nădejdea că se vor putea 
odată transforma în fapte de răzbunare. 

Spaniolul a fost trimis la temniţa din Cayenne, de unde a 
evadat la începutul anului 1892, după nouăsprezece ani, 
împreună cu alţi doi ocnaşi. Cum pe vremea condamnării 
avea douăzeci şi trei de ani, acum trebuie să fi fost în vârstă 
de patruzeci şi doi de ani. Considerându-l un răufăcător 
foarte periculos, administraţia franceză şi-a mobilizat 
agenţii ca să-i dea de urmă. A fost însă în zadar. Alfaniz a 
izbutit să fugă din Guyana, iar în ţinuturile acelea întinse, 
abia populate, prin imensele llanos din Venezuela, cum să 
afli pe unde a apucat-o...? 


Pe scurt, tot ce a aflat administraţia - fapt de care poliţia 
venezueleană nu se îndoia câtuşi de puţin - era că ocnaşul 
devenise şeful bandei de quivas care, alungată din 
Columbia, trecuse pe malul drept al fluviului Orinoco. 
Rămaşi fără conducător, după moartea lui Meta Sarrapia, 
indienii aceştia, cei mai de temut dintre toţi indigenii, s-au 
supus ordinelor lui Alfaniz. De fapt, acestei bande trebuia 
să i se atribuie jafurile şi masacrele cărora le-au căzut 
victimă, de un an de zile, provinciile din sud ale republicii. 

Aşa a vrut soarta, ca Alfaniz să străbată tocmai ţinuturile 
în care Jeanne de Kermor şi sergentul Martial veneau să-l 
caute pe colonel. Nu încape îndoială că ocnaşul ar fi fost 
fără milă dacă i-ar fi căzut în mână acuzatorul lui. 

Teama aceasta, pe lângă atâtea altele, o făcură pe tânără 
să nu-şi poată ţine lacrimile la gândul că ticălosul întemnițat 
la Cayenne, care îl ura de moarte pe tatăl ei, evadase... 

Dar Jacques Helloch şi domnul Manuel o îmbărbătară. 
Cum putea să creadă că Alfaniz ar fi descoperit locul unde 
se retrăsese colonelul de Kermor - când nici o anchetă nu 
scosese la iveală aşa ceva?... Nu!... N-avea nici un motiv să 
se teamă că tatăl ei căzuse în mâinile lui... 

În orice caz, era bine să se grăbească, să-şi continue 
cercetările, să nu admită nici o întârziere, să nu dea înapoi 
în faţa nici unui obstacol. 

Dealtfel, totul avea să fie gata de plecare. Echipajul lui 
Valdez - inclusiv Jorres - reîncărcau Gallinetta care a doua 
zi putea să şi pornească la drum. 

Domnul Manuel îi conduse din nou la locuinţa sa, pentru a 
petrece ultima seară împreună, pe oaspeţi, care-i erau 
foarte recunoscători de buna primire ce le-o făcuse la 
Danaco. 

După cină, conversaţia se încinse şi mai tare. Fiecare 
asculta cu atenţie recomandările insistente ale comisarului 
- mai ales în ceea ce privea măsurile de pază ce trebuiau 
luate la bordul pirogilor. 


În sfârşit, la plecare, familia Assomption îi însoţi pe călători 
până în port. 

Acolo îşi luară rămas bun, îşi strânseră pentru ultima oară 
mâna, îşi făgăduiră să se revadă la întoarcere, iar domnul 
Manuel nu uită să spună: 

— Încă ceva, domnule Helloch şi domnule Paterne, când îi 
veţi reîntâlni pe tovarăşii dumneavoastră pe drum pe care i- 
aţi lăsat la San-Fernando, transmiteţi omagiile mele 
domnului Miguel! Iar celor doi prieteni ai săi toate 
blestemele mele. Trăiască Orinoco! Bineînţeles, singurul... 
cel adevărat... cel care trece pe la Danaco şi scaldă malurile 
domeniului meu! 

V BOI ŞI GIMNOŢI. 

Navigarea pe cursul superior al fluviului a fost reluată. 
Călătorii sunt tot atât de încredinţaţi, ca şi înainte, că vor 
încheia cu succes călătoria lor. Se grăbesc să ajungă la 
misiunea Santa-Juana şi, dea cerul ca părintele Esperante 
să-i pună pe calea cea bună, ca informaţii mai precise să-i 
ajute în sfârşit să-şi atingă țelul. De ar izbuti de asemenea 
să evite o întâlnire cu banda lui Alfaniz, care ar putea să 
zădărnicească expediţia! 

În dimineaţa aceea, înainte de plecare, Jeanne de Kermor 
îi spusese lui Jacques Helloch într-un moment când se 
găseau singuri: 

— Domnule Helloch, nu numai că mi-aţi salvat viaţa, dar 
aţi ţinut să vă uniţi forţele cu ale mele... Îmi simt inima plină 
de recunoştinţă... Nu ştiu cum voi putea vreodată să vă 
răsplătesc pentru... 

— Să nu vorbim de recunoştinţă, domnişoară, răspunse 
Jacques Helloch. Între compatrioți asemenea servicii sunt 
datorii, şi aceste datorii nimic nu mă va împiedica să le 
împlinesc până la capăt! 

— Din nou ne vor ameninţa poate mari primejdii, domnule 
Jacques... 

— Nu... sper că nu! Dealtfel, ar fi un motiv în plus ca să nu 
o părăsesc pe domnişoara de Kermor... Eu... săvă 


părăsesc... fiindcă, adăugă uitându-se la fată, care plecase 
ochii, desigur aceasta aveaţi de gând să-mi spuneţi... 

— Domnule Jacques... da... voiam... trebuia... Nu pot să 
abuzez de generozitatea dumneavoastră... Am plecat 
singură în călătoria aceasta lungă... Providența v-a scos în 
calea mea, şi-i mulţumesc din toată inima... Dar... 

— Dar vă aşteaptă piroga, domnişoară, cum mă aşteaptă şi 
pe mine a mea, şi amândouă vor merge spre aceeaşi ţintă... 
Când am luat această hotărâre ştiam la ce mă angajez, şi 
ceea ce m-am hotărât să fac, voi face... Dacă, pentru a vă 
lăsa să continuaţi singură drumul, n-aveţi alt motiv decât 
primejdiile de care vorbeaţi... 

— Domnule Jacques, răspunse cu însufleţire domnişoara 
de Kermor, ce alte motive aş putea să am...? 

— Ei bine... Jean... dragul meu Jean... cum trebuie să vă 
numesc... să nu mai vorbim de despărţire... Acum, la drum! 

Inima îi bătuse tare când rostise „dragul meu Jean”, în 
timp ce ajungeau la Gallinetta! Iar prietenul său, de care se 
apropie apoi, spuse zâmbind: 

— Pariez că domnişoara de Kermor ţi-a mulţumit pentru 
ce-ai făcut pentru ea şi ţi-a cerut să renunţi de acum 
încolo... 

— Dar am refuzat!... izbucni Jacques Helloch. N-am s-o 
părăsesc niciodată...! 

— Chiar aşa! rosti simplu Germain Paterne, bătându-şi 
compatriotul pe umăr. 

Că în această ultimă parte a drumului călătorii de pe cele 
două pirogi puteau să treacă prin împrejurări grele era 
posibil, era probabil. Totuşi n-aveau dreptul să se plângă. 
Briza de vest se menținea şi ambarcaţiile urcau repede 
împotriva curentului, cu ajutorul pânzelor. 

În ziua aceea, după ce au trecut pe lângă mai multe insule 
ai căror arbori se plecau în bătaia vântului, au ajuns spre 
seară la insula Bayanon, aflată la un cot al fluviului. Având 
hrană destulă, datorită generozităţii domnului Manuel 
Assomption şi fiilor săi, nu trebuiau să se apuce de vânat. 


De aceea, cum noaptea era senină, magnific luminată de 
razele lunii, Parchal şi Valdez propuseră să nu facă popas 
decât a doua zi. 

— Dacă albia fluviului nu-i presărată cu recife şi stânci, 
zise Jacques Helloch, şi dacă nu vă e teamă că o să fiţi 
aruncaţi pe cine ştie ce piatră... 

— Nu, răspunse căpitanul Valdez, şi trebuie să profităm de 
timpul acesta frumos pentru a ajunge cât mai sus, în 
amonte. Rar când sunt condiţii atât de favorabile în 
perioada aceasta. 

Propunerea era înţeleaptă; o acceptară şi pirogile nu mai 
legară parâmele la mal. 

Noaptea trecu fără nici un incident, deşi lăţimea fluviului, 
care nu era decât de trei sute cincizeci de metri, se micşora 
uneori foarte mult datorită şiragului de insule, aşa cum se 
dovedi mai ales la gura râului Guanami, un afluent de pe 
malul drept. 

Dimineaţa Gallinetta şi Moriche se găseau în dreptul 
insulei Temblador, unde domnul Chaffanjon intrase în 
legătură cu un negru inteligent şi săritor pe care-l chema 
Ricardo. Dar negrul acesta, care deţinea pe atunci funcţia 
de comisar pentru Cunucunuma şi Cassigquiare, doi afluenţi 
importanţi de pe malul drept şi cel stâng, nu mai locuia 
acum acolo. După relatările călătorului francez, era un om 
foarte iscusit, extrem de sobru şi deosebit de energic, pe 
cale să izbutească în treburile pe care le începuse. Fără 
îndoială că, odată ce făcuse avere, îşi întemeiase un alt 
rancho în ţinuturile de nord ale savanei. 

Probabil că cei de pe pirogi se aşteptau să-l întâlnească în 
insula 'Temblador, fiindcă Jean le povestise cele aflate 
despre el în ghidul lui atât de bine informat. 

— Îmi pare rău că Ricardo acela nu mai e aici, zise Jacques 
Helloch. Poate că ne-ar fi putut spune dacă Alfaniz a fost 
văzut prin împrejurimile fluviului. 

Apoi se întoarse către spaniol: 


— Jorres, cât ai poposit la San-Fernando, ai auzit 
vorbindu-se de evadaţii de la Cayenne şi de banda de 
indieni care li s-a alăturat...? 

— Da, domnule Helloch, răspunse spaniolul. 

S-a semnalat prezenţa lor în provinciile din Orinoco 
superior...? 

— Nu ştiu... Era vorba de o ceată de indieni quivas... 

— Exact, Jorres, şi Alfaniz, un ocnaş, le-a devenit şef. 

— E prima oară când aud acest nume, zise spaniolul. În 
orice caz, n-avem a ne teme că îi vom întâlni pe quivas, 
fiindcă, după cum se vorbea, aceştia încearcă să se 
reîntoarcă pe teritoriul Columbiei, de unde au fost izgoniți 
şi, dacă e aşa, nu pot fi prin părţile acestea ale fluviului! 

Oare Jorres era bine informat, de spunea că ceata de 
quivas se îndrepta către llanos din Columbia şi că nu avea 
să mai treacă prin nord? Tot ce-i posibil. În orice caz, 
călătorii îşi aminteau de sfaturile date de domnul Manuel şi 
erau cu ochii în patru. 

Ziua trecu fără nici un incident. Pirogile continuau să 
navigheze repede, în cele mai bune condiţii. Treceau din 
insulă în insulă, nu părăseau bine una, că dădeau de alta. 

Seara legară parâmele la capul insulei Caricha. 

Vântul slăbise, aşa că era preferabil să rămână pe loc 
decât să se folosească de palancas prin întuneric. 

În timpul unei mici plimbări pe malul insulei, Jacques 
Helloch şi sergentul Martial doborâră un leneş căţărat între 
ramurile unui cecropia, ale cărui frunze constituie hrana 
obişnuită a acestui animal. Apoi, la întoarcere, în dreptul 
gurii râului Caricha, unde prindeau peşte pe cont propriu o 
pereche de sarigi, din familia chironectelor, vânătorii îi 
ochiră pe amândoi deodată, ceea ce fu mai curând o dovadă 
de îndemânare decât o necesitate. De fapt, hrănindu-se 
numai cu peşti, aceşti sarigi au carnea tare şi uleioasă, aşa 
că indienii nu o mănâncă. Nu pot înlocui deci maimuţele 
care sunt într-adevăr delicioase - chiar şi pentru stomacul 
unui european. 


În schimb chironectele se bucurară de aprecierea lui 
Germain Paterne, care se apucă, împreună cu Parchal, să le 
prepare pielea pentru a o conserva. 

Lenegşii, animale fructivore, fură însă puşi la copt într-o 
groapă umplută cu pietre fierbinţi, unde aveau să rămână 
toată noaptea. 

Călătorii îşi spuneau că or să guste şi ei a doua zi 
dimineaţă, la masă, din felul acela de mâncare, iar dacă li se 
va părea carnea prea afumată şi nu le va plăcea, vor găsi 
amatori printre marinarii de pe cele două pirogi. Dealtfel, 
indienii nu erau deloc mofturoşi; chiar în seara aceea, unul 
dintre ei adusese câteva zeci de viermi de pământ groşi, 
râme lungi de câte un picior, pe care îi puseseră la fiert cu 
ierburi şi îi mâncaseră cu mare încântare. 

Se înţelege că Germain Paterne, conform regulii pe care 
şi-o impusese de a experimenta totul el însuşi, a vrut să 
guste din mâncarea aceea pescărească din Venezuela. Dar 
scârba a învins curiozitatea ştiinţifică şi experienţa n-a fost 
făcută decât cu vârful buzelor. 

— Te credeam mai devotat ştiinţei! zise Jacques Helloch, 
făcând haz de dezgustul dovedit, care nu se împăca deloc 
cu instinctele lui de naturalist. 

— Ce vrei, Jacques, şi puterea de sacrificiu a unui 
naturalist are limite! răspunse Germain Paterne încereînd 
să-şi ascundă o ultimă răzvrătire a stomacului. 

A doua zi plecară degrabă ca să profite de briza de 
dimineaţă, destul de puternică pentru a umfla pânzele. Din 
locul acela începea să se zărească pe deasupra pădurilor un 
lanţ de munţi înalţi, care se întindea pe malul drept până la 
orizont. Erau munţii Duido, una dintre cele mai importante 
catene din regiunea aceea; călătorii se aflau încă la o 
distanţă de câteva zile de ei. 

Peste douăzeci şi patru de ore, după o zi obositoare, cu 
briza intermitentă, cu averse puternice şi înseninări scurte, 
Valdez şi Parchal traseră pirogile pentru înnoptat la Piedra 
Pintada. 


Să nu se confunde această Piatră pictată cu aceea pe care 
călătorii o întâlniseră în amonte de San-Fernando. Se 
numea aşa, fiindcă stâncile de pe malul stâng aveau gravate 
pe ele figurine şi alte semne hieroglifice. Datorită scăderii 
apelor, care se făcea acum simțită, se vedeau semnele de la 
baza stâncilor şi Germain Paterne putu să le examineze în 
voie. 

Dealtfel, le examinase şi domnul Chaffanjon, după cum 
scrie în relatarea călătoriei sale. 

Dar trebuie să menţionăm că această parte a fluviului 
Orinoco fusese străbătută de el în a doua parte a lunii 
noiembrie, pe când Jacques Helloch şi tovarăşii lui treceau 
pe acolo în a doua parte a lunii octombrie. Şi în răstimp de 
o lună condiţiile climaterice se schimbă destul de serios 
într-o regiune unde sezonul uscat vine, ca să spunem aşa, 
brusc după sezonul ploios. 

Etiajul fluviului era deci puţin mai mare decât avea să fie 
peste câteva săptămâni şi împrejurarea aceasta facilita 
navigarea celor două pirogi, fiindcă cele mai grele piedici se 
datorau lipsei de apă. 

În seara aceea se opriră la gura râului Cunucunuma, unul 
dintre principalii afluenţi de pe malul drept. Germain 
Paterne nu crezu de cuviinţă să-i ia apărarea cum i-o luase 
afluentului Ventuari. Ar fi putut să o facă însă cu aceeaşi 
îndreptăţire. 

— La ce bun! se mulţumi să spună. Dacă domnii Varinas şi 
Felipe nu sunt de faţă, discuţia ar lâncezi. 

Poate că în alte împrejurări Jacques Helloch, ţinând seama 
de misiunea încredinţată, ar fi urmat exemplul 
compatriotului său care străbătuse mai înainte Orinoco 
superior. Poate că s-ar fi îmbarcat în curiare cu Parchal şi 
un om din echipajul pirogii Moriche. Poate că, la fel ca 
domnul Chaffanjon, ar fi explorat Cunucunuma timp de 
cinci, şase zile, străbătând ţinuturile locuite de 
mariquitares. Poate că, în sfârşit, ar fi reînnodat legăturile 


cu acel căpitan general, cu şiretul Aramare şi cu familia lui, 
pe care îi vizitase şi îi fotografiase călătorul francez... 

Dar - trebuie s-o spunem - directivele ministrului 
rămâneau în urma noului obiectiv care-l determina pe 
Jacques Helloch să se ducă până la Santa-Juana. Se grăbea 
să ajungă acolo, ar fi avut remuşcări dacă din pricina sa 
Jeanne de Kermor ar fi întârziat să-şi îndeplinească datoria 
filială. 

Uneori Germain Paterne - nu fiindcă i-ar fi adus vreo vină, 
dar pentru a-şi linişti propria-i conştiinţă - îi mai amintea de 
misiunea pe care o cam neglijaseră. 

— Bine... bine! răspundea Jacques Helloch. Ce n-am făcut 
la dus o să facem la întors... 

— Când...? 

— Când ne vom întoarce, ce naiba!... Ori îţi închipui că nu 
ne vom mai întoarce... 

— Eu?... Habar n-am!... Cine ştie unde ne ducem?... Cine 
ştie ce se va întâmpla acolo?... Să presupunem că nu-l vom 
găsi pe colonelul de Kermor... 

— Ei bine, Germain, atunci va fi momentul să ne gândim la 
întoarcere, la coborârea în josul fluviului. 

— Împreună cu domnişoara de Kermor...? 

— Fără îndoială. 

— Dar dacă cercetările noastre dau rezultate... dacă îl 
găsim pe colonel... alături de care, probabil, fiica sa va voi 
să rămână, te vei hotări să te întorci? 

— Să mă întorc?... zise Jacques Helloch pe un ton din care 
se vedea că întrebarea îi displăcea. 

— Să te întorci singur... cu mine, bineînţeles... 

— Desigur... Germain... 

— Nu cred deloc în acest „desigur” al tău, Jacques! 

— Eşti nebun! 

— Să zicem... dar tu... tu eşti îndrăgostit - ceea ce e un alt 
fel de nebunie, tot atât de incurabilă. 

— Iar începi?... Vorbeşti de nişte lucruri... 


— La care nu mă pricep nici un pic... de acord!... Ascultă, 
Jacques... fie vorba între noi... nu mă pricep, dar de văzut 
văd limpede... şi nu ştiu de ce încerci să ascunzi un 
sentiment care nu are nici o legătură cu misiunea ta 
ştiinţifică... şi pe care-l găsesc, dealtfel, foarte firesc! 

— Ei bine, da, prietene! răspunse Jacques Helloch cu 
vocea sugrumată de emoție, da... o iubesc pe fata aceasta 
atât de curajoasă. E oare de mirare că simpatia pe care mi- 
o inspira a devenit... Da!... Oiubesc!... N-am s-o 
părăsesc!... Ce se va întâmpla cu acest sentiment care m-a 
copleşit, nu ştiu... Cum se va sfârşi totul...? 

— Bine! răspunse Germain Paterne. 

Şi crezu de cuviinţă să nu mai adauge nimic pe lângă acest 
cuvânt, poate prea afirmativ, dar care atrase după sine cea 
mai călduroasă strângere de mână de care s-a bucurat 
vreodată din partea tovarăşului său. 

Din toate aceste încurcături reieşi că, de vreme ce cursul 
afluentului Cunucunuma n-a fost explorat, nu era sigur că 
urma să fie la întoarcerea pirogilor. Şi totuşi merita, fiindcă 
udă un ţinut bogat şi pitoresc. Iar lăţimea sa, la vărsarea în 
fluviu, e de nu mai puţin de două sute de metri. 

Aşadar, a doua zi Gallinetta şi Moriche porniră la drum, şi 
ceea ce nu se făcu pentru Cunucunuma nu se făcu cu atât 
mai mult pentru Cassiquiare, a cărui confluență fu depăşită 
în cursul dimineţii. 

Şi era vorba, totuşi, de unul dintre cei mai importanţi 
afluenţi ai fluviului. Apele sale, pe care şi le varsă printr-o 
scobitură a malului stâng, vin din versantele bazinului 
Amazonului. Von Humboldt a confirmat, şi înaintea lui 
exploratorul Solano s-a încredinţat că între cele două 
bazine există o legătură prin rio Negro, apoi prin 
Cassiquiare. 

Dealtfel, pe la 1725, căpitanul portughez Moraes, 
continuând să navigheze pe rio Negro până mai jos de San- 
Gabriel, la confluenţa cu Guairia, apoi pe Guairia până la 


San-Carlos, a coborât de acolo pe Cassiquiare şi a ajuns în 
Orinoco, după ce a străbătut regiunea venezuelo-braziliană. 

Hotărât lucru, Cassiquiare merita să fie cercetat de un 
explorator, deşi lăţimea lui nu depăşeşte în acel loc 
patruzeci de metri. Totuşi pirogile îşi continuară drumul în 
amonte. 

În această parte a fluviului malul drept e foarte accidentat, 
în afară de catena Duido, care se profilează la orizont, 
acoperită de păduri de nepătruns, cerros Guaraco 
formează un taluz natural care permite privirii să se întindă 
până departe pe suprafaţa vastelor llanos din stânga, 
brăzdată de cursul capricios şi variat al râului Cassiquiare. 

Pirogile înaintau aşadar cu ajutorul unei brize slabe, 
învingând uneori cu greu forţa curentului, când, cu puţin 
înainte de amiază, Jean observă un nor foarte jos şi foarte 
dens care se târa pe deasupra savanei. 

Parchal şi Valdez cercetară acest nor ale cărui volute grele 
şi opace înaintau apropiindu-se încet de malul drept. 

Jorres, în picioare, la prova pirogii Gallinetta, îşi plimba 
privirile în direcţia aceea, căutând să-şi dea seama de 
cauzele fenomenului. 

— E un nor de praf, spuse Valdez. Parchal îi împărtăşi 
părerea. 

— Cine poate să ridice atâta praf? întrebă sergentul 
Martial. 

— Nişte trupe în marş, fără îndoială... răspunse Parchal. 

— Atunci trebuie să fie foarte numeroase... remarcă 
Germain Paterne. 

— Foarte numeroase, într-adevăr! replică Valdez. 

Norul, care ajunsese la două sute de metri depărtare de 
mal, înainta repede. Uneori se destrăma şi se vedea parcă 
mişcându-se o mulţime roşietică. 

— Oare nu-i ceata de quivas...?! exclamă Jacques Helloch. 

— Atunci, zise Parchal, să fim prevăzători şi să îndreptăm 
pirogile spre malul celălalt. 


— Da, răspunse Valdez, să fim prevăzători, să nu întârziem 
o clipă. 

Dădură ordin să se facă manevra. 

Marinarii coborâră pânzele, care i-ar fi stânjenit în 
traversarea piezişă a fluviului, apoi, opintindu-se în 
palancas, îndreptară către malul stâng Gallinetta, înaintea 
căreia se afla Moriche. 

Dealtfel, după ce privise şi el cu atenţie norul de praf, 
Jorres venise şi-şi luase locul la pagaie fără să se arate 
deloc îngrijorat. 

Dar dacă spaniolul nu era îngrijorat, călătorii aveau tot 
dreptul să fie, în cazul că îi pândea primejdia de a se întâlni 
cu Alfaniz şi cu indienii lui. Din partea bandiţilor acelora nu 
era de aşteptat nici un fel de milă. Din fericire, cum nu 
puteau să aibă cu ce trece fluviul, pirogile, stând aproape 
de malul stâng, erau ferite deocamdată de atacul lor. 

Odată ajunşi, Valdez şi Parchal legară parâmele de 
buştenii de pe mal, iar călătorii aşteptau cu armele 
pregătite, gata să se apere. 

Cei trei sute de metri, cât era lăţimea Orinocoului, nu 
depăşeau bătaia carabinelor. 

Nu aşteptară mult. Volutele de praf se învârtejeau cam la 
douăzeci de paşi de fluviu. Se auziră strigăte sau mai 
degrabă mugete caracteristice care nu te puteau înşela. 

— Eh, nici o grijă!... Nu-i decât o cireada de boi!... exclamă 
Valdez. 

— Valdez are dreptate, întări Parchal. Câteva mii de 
dobitoace ridică tot praful acesta... 

— Şi fac toată gălăgia asta! adăugă sergentul Martial. 

Gălăgia aceea asurzitoare nu era decât mugetul care se 
înălța din vârtejul viu ce se rostogolea pe deasupra 
întinselor llanos. 

Jean, pe care Jacques îl implorase să stea la adăpost sub 
ruful pirogii Gallinetta, apăru atunci, curios să vadă cum 
trece cireada fluviul Orinoco. 


Migrările de boi sunt frecvente în ţinuturile Venezuelei. De 
fapt, proprietarii animalelor trebuie să se conformeze 
condiţiilor sezonului uscat şi sezonului ploios. Când păşunile 
din regiunile muntoase sunt lipsite de iarbă, se văd nevoiţi 
să ducă vitele la păscut în regiunile de şes din apropierea 
apelor, căutând de preferinţă pământurile udate periodic 
de creşterea apelor, unde vegetaţia este foarte bogată. De-a 
lungul tuturor esteros gramineele constituie pentru 
animale o hrană îmbelşugată şi gustoasă. 

E. necesar deci ca llaneros să-şi deplaseze vitele, şi când 
acestea dau de un curs de apă, fluviu sau rio, sau de bălți, le 
trec înotând. 

Jacques Helloch şi tovarăşii lui aveau să asiste la acest 
interesant spectacol, fără a se teme de grămada miilor de 
rumegătoare. 

De cum ajunseră pe malul înalt, boii se opriră. Iar zarva 
crescu şi mai mult, întrucât rândurile din urmă le 
împingeau cu putere pe cele din faţă, şi acestea şovăiau să 
se arunce în apă. 

Dealtfel, avea să le facă să se decidă cabestero, care se 
afla înaintea lor. 

— E căpitanul de înot, zise Valdez. Se va arunca în curent 
aşa, călare, şi vitele îl vor urma. 

Într-adevăr, dintr-o singură săritură, cabestero căzu de pe 
malul înalt în apă. Văcarii, în frunte cu o călăuză care intona 
un fel de imn barbar, un „înainte” în ritm straniu, începură 
să înoate. Atunci cireada se aruncă în apele fluviului, la 
suprafaţa căruia nu se mai vedeau decât capete cu coarne 
lungi, curbe, cu nări puternice, răsuflând aprig. 

Trecerea se făcu uşor până la mijlocul albiei fluviului, în 
ciuda curentului repede, şi era nădejde că se va sfârşi cu 
bine datorită îndrumării căpitanului de înot şi îndemânării 
călăuzelor. 

Nu se întâmplă nimic deosebit. 

Deodată, însă, un neastâmpăr cumplit îi cuprinse pe boi, 
dintre care câteva sute se aflau încă doar la vreo douăzeci 


de metri de malul drept. Apoi, în aceeaşi clipă, răsunară 
strigătele văcarilor şi mugetele animalelor. 

Se părea că toată mulţimea aceea de fiinţe era stăpânită 
de o groază a cărei pricină nu se putea ghici... 

— Caribii... caribii! strigară marinarii de pe Moriche şi de 
pe Gallinetta. 

— Caribii?... repetă Jacques Helloch. 

— Da!... strigă Parchal. Caribii şi parayos! 

Într-adevăr, cireada se întâlnise cu o grămadă de anghile 
înfricoşătoare, de ţipari electrici, de gimnoţi tembladors 
care mişună cu milioanele în apele din Venezuela. 

În urma descărcărilor acelor „butelii de Leyda” vii, mereu 
sub tensiune şi cu o sarcină electrică extraordinar de mare, 
boii suferiră comoţii succesive, fură paralizaţi, reduşi la 
starea de inerție. Se întorceau pe o parte şi, zguduiţi de 
şocurile electrice, dădeau pentru ultima oară din picioare. 

Mulţi dispărură în câteva secunde, alţii, fără să mai asculte 
de glasul călăuzelor, dintre care unii erau şi ei atinşi de 
gimnoţi, se lăsară în voia curentului şi nu trecură pe malul 
opus decât la câteva sute de metri în aval. 

În plus, cum nu puteau fi oprite rândurile ajunse la 
marginea apei, fiindcă le împingea grămada din spate, boii, 
înnebuniţi, cuprinşi de groază, fură siliţi să se arunce în 
fluviu. Dar, fără îndoială, energia electrică emisă de parayos 
şi de caribi nu mai era atât de puternică. Aşadar, o mulţime 
de animale izbutiră să ajungă pe malul stâng, unde o luară 
la fugă, tumultuos, peste savană. 

— lată, zise Germain Paterne, ceea ce nu se poate vedea 
nici pe Sena, nici pe Loire, nici chiar pe Garonne, şi e un 
spectacol demn de a fi văzut! 

— La toţi dracii, mormăi sergentul Martial, ar fi bine să ne 
ferim de ţiparii aceştia îngrozitori! 

— Bineînţeles, inimosule sergent, îi răspunse Jacques 
Helloch, dacă va fi cazul, ne vom feri de ei ca de o pilă 
electrică! 


— Cel mai bine e, adăugă Parchal, să fii cu băgare de 
seamă şi să nu cazi în apele unde mişună... 

— Chiar aşa, Parchal, chiar aşa! puse capăt discuţiei 
Germain Paterne. 

Fără îndoială că gimnoţii mişună prin râurile din 
Venezuela. În schimb, din punct de vedere alimentar, 
pescarii nu trec cu vederea faptul că ei constituie o hrană 
excelentă. Încearcă să-i prindă cu plasele şi, după ce îi lasă 
să-şi cheltuiască în zadar energia electrică, îi mânuiesc fără 
teamă. 

Ce să mai spunem de cele povestite de Von Humboldt, că, 
pe vremea lui, o mulţime de cai erau aruncaţi în mijlocul 
acestor monştri acvatici şi lăsaţi pradă zguduiturilor, pentru 
a face pescuitul mai lesnicios? După părerea lui Elisee 
Reclus, chiar în epoca în care nenumărați cai străbăteau 
vastele llanos, erau totuşi prea preţioşi pentru a fi 
sacrificați într-un mod atât de barbar, şi are, desigur, 
dreptate. 

Când pirogile porniră iar la drum, navigară cu greu, din 
cauza vântului prea slab; dealtfel, vântul se domolea de 
obicei după-amiaza. La unele şenale înguste, unde curentul 
era foarte puternic, marinarii trebuiră să recurgă la espilla, 
să remorcheze pirogile de pe mal - ceea ce însemna o 
întârziere de câteva ore. Căzuse noaptea când traseră 
pentru popas la poalele satului Esmeralda. 

În momentul acela, pe malul drept văzduhul strălucea, 
luminat de maghnificele licăriri tremurătoare de pe vârful 
împădurit al piramidei muntelui Duido, aflat la o altitudine 
de două mii patru sute şaptezeci şi patru metri. Nu era 
vorba de o erupție vulcanică, ci de flăcări mlădioase şi 
sprintene care jucau pe povârnişurile muntelui, în timp ce 
liliecii-pescari, orbiţi de fulguraţiile sclipitoare, se 
învârtejeau deasupra pirogilor adormite lângă malul înalt. 

VI ÎNGRIJORĂRI CUMPLITE. 

Atâta vreme cât indienii bares vor fi indieni bares, apariţia 
enormelor focuri nebunatice pe piscul Duido va fi 


considerată o prevestire funestă, un preludiu al 
catastrofelor. 

Atâta vreme cât indienii mariquitares vor fi indieni 
mariquitares, acest fenomen va fi pentru ei semnul unui şir 
de evenimente fericite. 

Cele două triburi interpretează deci cu totul diferit 
prezicerile muntelui lor profetic. Dar, indiferent care din ele 
are dreptate, cert este că vecinătatea muntelui Duido nu i-a 
adus noroc satului Esmeralda. 

Nici nu se găseşte poziţie mai plăcută ca a lui în savanele 
din jurul fluviului Orinoco, păşuni mai potrivite pentru 
creşterea animalelor, un climat mai bun, ferit de excesele 
temperaturii tropicale. Şi totuşi, Esmeralda este într-o 
tristă stare de părăsire şi decădere. N-au mai rămas din 
vechiul sat întemeiat de coloniştii spanioli decât ruinele 
unei mici biserici şi cinci, şase colibe care sunt folosite doar 
temporar, în sezonul de vânătoare şi de pescuit. 

Când Gallinetta şi Moriche ajunseră acolo, nu găsiră în 
port nici o ambarcaţie. 

Cine i-a izgonit pe indieni?... Legiunile de tânţari care fac 
împrejurimile de nelocuit, miriadele de insecte al căror 
neam afurisit nu l-ar putea stârpi nici toate flăcările 
muntelui Duido. 

Pirogile fură în aşa hal asaltate, pânzele de apărare 
împotriva tânţarilor ajutau atât de puţin, călătorii şi 
echipajele erau atât de tare pişcaţi - chiar şi nepotul 
sergentului Martial, pe care unchiul său nu reuşi să-l-apere 
de data aceasta - încât Parchal şi Valdez plecară înainte de 
a se face ziuă, folosindu-se de palancas până să poată 
recurge la briza de dimineaţă. 

Briza începu să bată abia pe la şase, iar după două ore 
pirogile treceau de gura râului Iguapo, un afluent de pe 
malul drept. 

Jacques Helloch nici nu se mai gândea să exploreze 
Iguapo, de vreme ce nici nu-i trecuse prin minte să 
exploreze Cunucuruma sau Cassiquiare, iar Germain 


Paterne nu spuse o vorbă, nu făcu nici măcar o glumă 
prietenească. 

Dealtfel se ivise un nou motiv de teamă pentru sergentul 
Martial şi nu mai puţin pentru Jacques Helloch. 

Oricât era de robustă, de rezistentă, de plină de energie 
Jeanne de Kermor, care făcuse faţă până atunci la atâtea 
eforturi, existau totuşi temeri că va plăti tribut climatului 
acelor regiuni. Suprafaţa terenurilor mocirloase e dominată 
de febra endemică pe care cu greu o poţi evita. Datorită 
constituţiei lor, Jacques Helloch. Germain Paterne şi 
sergentul Martial nu-i simţiseră încă efectele. Echipajele, 
datorită obişnuinţei, scăpaseră neatinse. Dar tânăra fată 
avea de câteva zile o stare generală proastă, a cărei 
gravitate era evidentă. 

Germain Paterne îşi dădu seama că Jeanne de Kermor 
suferă de friguri palustre. Nu mai avea putere, nici poftă de 
mâncare şi o cuprinse o oboseală de neînvins care o făcea 
să stea întinsă sub ruf ore întregi. Se silea să reziste, fiindcă 
o întrista mai ales gândul că le dă tovarăşilor ei de drum un 
prilej în plus de îngrijorare. 

Dar se mai putea spera că starea aceea proastă e 
trecătoare... Poate că diagnosticul pus de Germain Paterne 
era greşit... Şi apoi, ţinând seama de rezistenţa morală şi 
fizică a Jeannei, n-avea să fie chiar natura ei cel mai bun 
medic, iar remediul cel mai bun tinereţea €i...? 

Totuşi, când porniră din nou în sus, pe Orinoco superior, 
Jacques Helloch şi tovarăşii lui de drum se simțeau stăpâniţi 
de o teamă crescândă. 

Pirogile poposiră pentru înnoptat la gura râului Gabirima, 
un afluent de pe malul stâng. Nu se vedea nici o urmă 
lăsată de indienii bares semnalaţi de domnul Chaffanjon. 
Dealtfel, nici nu aveau de ce regreta, întrucât cele două 
colibe de pe Gabirima, pe vremea când le văzuse călătorul 
francez, adăposteau o familie de ucigaşi şi jefuitori, dintre 
membrii căreia unul era fostul căpitan din Esmeralda. 
Rămăseseră ticăloşi sau deveniseră oameni cinstiţi - era o 


problemă neelucidată. În orice caz îşi mutaseră ticăloşia 
sau cinstea în altă parte. În locul acela, deci, nu se putea 
culege nici o informaţie despre banda lui Alfaniz. 

Pirogile îşi reluară drumul a doua zi, aprovizionate cu 
carne de cerb, de cabiai, de pecari, doborâţi în ajun de 
vânători. Vremea era proastă. Câteodată cădeau ploi 
torențiale. Jeanne de Kermor suferea mult din pricina 
acestor intemperii. Starea ei nu se îmbunătăţea. Febra 
persista şi creştea chiar, în ciuda îngrijirilor ce i se dădeau. 

Meandrele fluviului, a cărui lăţime ajunsese de numai două 
sute de metri, albia plină de recife nu le îngăduiră pirogilor 
să treacă de insula Yano - ultima pe care o mai aveau de 
întâlnit în amonte. 

A doua zi, 21 octombrie, la un raudal care cotea între două 
maluri înalte, destul de apropiate, avură unele greutăţi. 
Seara Moriche şi Gallinetta, ajutate de briză, ajunseră în 
dreptul râului Padamo, unde făcură escală. 

Febra care o mistuia încetul cu încetul pe tânăra fată nu 
cedase deloc. Jeanne era tot mai doborâtă şi, din cauza 
slăbiciunii, nu putea să iasă de sub ruf. 

Atunci bătrânul soldat îşi aduse învinuiri aprige că se 
învoise să întreprindă călătoria!... De toate acestea era de 
vină numai €l!... Şi ce putea să facă?... în ce fel să pună 
capăt acceselor de febră, cum să împiedice revenirea lor?... 
Admiţând chiar că în trusa de medicamente de pe Moriche 
se găsea un remediu eficace, nu era mai prudent să se 
întoarcă?... În câteva zile, luate de curent, pirogile ar fi 
ajuns din nou la San-Fernando... 

Jeanne de Kermor îl auzise pe sergentul Martial discutând 
această problemă cu Jacques Helloch şi, frântă, spuse cu 
vocea stinsă: 

— Nu... nul... Să nu ne întoarcem la San-Fernando... 
Vreau să merg la Santa-Juana... vreau să merg până-mi 
găsesc tatăl... La Santa-Juana... la Santa-Juana...! 

Apoi, după acest efort suprem, îşi pierdu aproape 
cunoştinţa. 


Jacques Helloch nu ştia ce să facă. Dacă se lăsa înduplecat 
de stăruinţele sergentului Martial nu o expunea oare pe 
tânăra fată riscului de a cădea într-o criză funestă în clipa 
când avea să vadă că pirogile navighează în josul fluviului? 
În fond, nu era mai bine să continue călătoria, să ajungă la 
Santa-Juana unde aveau să găsească aceeaşi asistenţă 
medicală ca şi la San-Fernando...? 

Atunci, Jacques Helloch i se adresă lui Germain Paterne: 

— Aşadar, n-o poţi ajuta cu nimic...?! exclamă el 
deznădăjduit. Nu ştii, aşadar, nici un remediu ca să-i scadă 
febra de care se prăpădeşte?... Nu vezi că biata fată se 
topeşte pe zi ce trece...? 

Germain Paterne nu ştia ce să răspundă şi nici ce ar fi 
putut face mai mult decât făcuse. Sulfatul de chinină, din 
care avea suficient în trusa de medicamente, nu-i scăzuse 
febra, deşi i-l administrase în doze mari. 

Aşa că, atunci când sergentul Martial sau Jacques Helloch 
îl asaltau cu întrebările, cu rugăminţile lor, nu găsea alt 
răspuns decât acesta: „Din nefericire, asupra ei sulfatul de 
chinină nu-şi face efectul! Poate că ar trebui să recurgem la 
ierburi. la scoarță de copaci. Desigur că se găsesc în 
regiunea aceasta. Dar cine să ni le indice şi cum să ni le 
procurăm?” 

Valdez şi Parchal, întrebaţi în această problemă, 
confirmară spusele lui Germain Paterne. La San-Fernando 
se foloseau în mod curent anumite substanţe febrifuge de 
prin părţile locului. Sunt adevărate medicamente specifice 
împotriva frigurilor provocate de emanaţiile mlaştinilor, 
friguri care îi chinuie îngrozitor atât pe indigeni cât şi pe 
străini, în sezonul cald. 

— Mai mult decât oricare, zise Valdez, se foloseşte scoarţa 
de chinehora şi în primul rând aceea de coloradito... 

— Recunoaşteţi aceste plante?... întrebă Jacques Helloch. 

— Nu, răspunse Valdez. Noi suntem luntraşi, ne aflăm 
mereu pe fiuviu... Llaneros v-ar putea spune, dar pe lângă 
maluri nu întâlneşti nici unul! 


Germain Paterne ştia bine că cel mai eficace remediu în 
cazurile de friguri palustre era coloradito şi nu se îndoia că 
febra ar fi cedat dacă i s-ar fi dat bolnavei de câteva ori un 
decoct din această scoarță. Dar, din nefericire, el, un 
botanist, mai căuta încă să identifice acest arbust în 
savanele din vecinătatea fluviului. 

Totuşi, ţinând seama de voinţa categorică a dârzei Jeanne 
de Kermor, tovarăşii ei hotărâră să continue drumul fără 
întârziere. 

La Santa-Juana vor găsi precis preţiosul medicament 
specific. Dar cât timp le trebuia pirogilor să parcurgă cei 
două sute de kilometri până la misiune...? 

Îşi reluară drumul a doua zi în zori. Vremea era 
furtunoasă şi în depărtare se auzeau bubuituri de tunet. 
Aveau însă vânt favorabil şi Valdez şi Parchal nu voiau să 
piardă nici o adiere. Oameni cumsecade, ei împărtăşeau 
durerea călătorilor. Le era drag tânărul şi îi întrista faptul 
că îl vedeau tot mai vlăguit. Singurul care se dovedea 
oarecum indiferent era spaniolul Jorres. Tot timpul 
cutreiera cu privirile întinsele llanos din dreapta fluviului. 
Deşi se temea să nu trezească bănuieli, cel mai adesea 
stătea la un capăt al pirogii Gallinetta când tovarăşii lui 
şedeau culcaţi la piciorul catargului. O dată sau de două ori 
Valdez remarcă acest lucru, şi fără îndoială că lui Jacques 
Helloch i s-ar fi părut suspectă atitudinea spaniolului dacă 
ar fi avut răgazul să-l supravegheze. Dar gândurile lui 
zburau în altă parte, iar când pirogile navigau în linie, 
stătea ceasuri întregi în deschizătura rufului uitându-se la 
tânăra fată care încerca să-i zâmbească pentru a-i mulţumi 
de grija care i-o purta. Într-o zi ea îi spuse: 

— Domnule Jacques, v-aş ruga să-mi făgăduiţi ceva... 

— Spuneţi... spuneţi... domnişoară Jeanne... îmi voi ţine 
făgăduiala, oricare ar fi... 

— Domnule Jacques... poate n-am să am destulă putere 
pentru a-mi continua cercetările... Când vom ajunge la 


misiune, poate că va trebui să rămân la Santa-Juana... Ei 
bine... dacă aflăm unde se află tatăl meu... aţi vrea... 

— Să fac tot posibilul ca să-l întâlnesc!... Da... Jeanne... 
dragă Jeanne... da!... Voi pleca... voi porni pe urmele 
colonelului de Kermor... îl voi găsi... îl voi reda fiicei sale... 

— Mulţumesc... domnule Jacques... mulţumesc! zise 
tânăra fată şi capul, pe care-l ridicase o clipă, îi recăzu pe 
pernă. 

Padamo varsă în Orinoco o cantitate apreciabilă de apă 
limpede şi adâncă, printr-o gură a cărei lăţime e mai mare 
decât aceea a fluviului, încă un afluent care, pe bună 
dreptate, i-ar fi putut face să se încaiere pe adepţii 
Guaviarei cu cei ai râului Atabapo! 

În amonte curentul venea cu oarecare viteză între 
malurile râpoase, deasupra cărora se contura marginea 
unor păduri dese. Pirogile navigau când cu pânze, când cu 
pagaia. 

În amonte de rio Ocamo, fluviul nu mai avea decât o lăţime 
de cincizeci de metri. 

Către sfârşitul zilei, bolnava se simţea rău în urma unui 
acces de febră foarte puternic. Era de aşteptat un 
deznodământ fatal şi nu prea îndepărtat, dacă Germain 
Paterne nu reuşea să-şi procure singurul medicament care 
ar fi putut acţiona cu eficacitate. 

Durerea călătorilor de pe pirogi era de nedescris. Pe 
sergentul Martial îl cuprinse o deznădejde atât de 
îngrozitoare, încât părea la un pas de nebunie. Oamenii de 
pe Gallinetta nu-l pierdeau din ochi de teamă ca, într-un 
acces de alienaţie mintală, să nu se arunce în fluviu. 

Jacques Helloch, lângă Jeanne, îi potolea cu puţină apă 
proaspătă setea care o mistuia, îi pândea orice vorbă, se 
îngrozea de cel mai mic suspin. Aşadar, nu putea să o 
salveze pe aceea pe care o iubea cu o dragoste atât de 
curată, pentru care şi-ar fi dat viaţa...? 

Şi atunci îşi spunea că ar fi trebuit să nu se supună voinţei 
ei, ci să dea dispoziţii de întoarcere la San-Fernando. Era 


absurd, în astfel de condiţii, să te gândeşti să urci până la 
izvoarele fluviului Orinoco... Şi chiar de ajungeau acolo, nu 
însemna că au ajuns şi la Santa-Juana... Dacă nu exista un 
rio care să facă legătura între misiune şi fluviu, trebuiau să 
meargă pe jos, să umble prin păduri nesfârşite pe o căldură 
copleşitoare... 

Dar, când Jeanne de Kermor era mai puţin toropită, când 
febra îi dădea puţin răgaz, întreba îngrijorată: 

— Domnule Jacques... mergem tot în direcţia cea bună... 
nu-i aşa...? 

— Da... Jeanne... da!... răspundea el. 

— Mă gândesc tot timpul la bietul meu tată!... Am visat că 
l-am găsit... Şi vă mulţumesc... pentru tot ce aţi făcut 
pentru mine... şi pentru el... 

Seara pirogile se opriră la Pedra Mapaya, de unde îşi 
reluară drumul dis-de-dimineaţă, navigând când cu pânze, 
când cu pagaia. Cum apele şi scăzuseră foarte mult, de 
câteva ori fură în primejdie să eşueze pe fundul nisipos al 
fluviului. 

În ziua aceea istovitoare, pirogile depăşiră terenul 
accidentat de pe malul drept, unde cerros Moras îşi întind 
primele ramificații. 

După-amiază, o nouă criză de o extraordinară intensitate 
era gata să o răpună pe bolnavă. Sergentul Martial fu 
cuprins de o desperare atât de mare, încât Germain 
Paterne, ca Jeanne să nu-i audă ţipetele, îl îmbarcă pe 
Moriche care naviga cam la o sută de picioare în urmă. 
Sulfatul de chinină tot nu avea nici un efect. 

— Germain... Germain... spuse atunci Jacques Helloch 
care îşi dusese prietenul la prova Gailinettei, Jeanne va 
muri... 

— Nu-ţi pierde speranţa, Jacques! 

— Îţi spun că va muri!... Dacă nu o răpune accesul acesta, 
următorul nu-l va mai putea suporta... 

Era mai mult decât sigur, aşa că Germain Paterne lăsă 
capul în jos. 


— Şi să nu poţi face nimic... nimic! spuse suspinând. 

Pe la ora trei după-amiază căzu o ploaie torențială care 
împrospăta puţin atmosfera cumplită, cu furtună aproape 
neîntreruptă. Nu aveau de ce se plânge, fiindcă fluviul 
profita de apa aceea multă venită din norii albicioşi, 
îngrămădiţi în straturi groase. Afluenții de pe dreapta şi de 
pe stânga, atât de mulţi în partea aceea a cursului său, îi 
măreau etiajul şi asigurau navigarea pirogilor. 

La ora patru, cerro Yaname, care are o altitudine 
considerabilă, apăru pe stânga, după ce ocoliră un masiv 
împădurit. Dincolo de cotitura bruscă a fluviului, se 
deschidea gura îngustă a râului Macava. 

Cum briza nu mai bătea deloc, Valdez şi Parchal legară 
parâmele la poalele unui sitio, alcătuit din câteva colibe în 
care locuiau cinci sau şase familii de mariquitares. 

Primul sări pe mal Jacques Helloch, care-i spuse 
căpitanului pirogii Moriche: 

— Vino, Parchal. Unde se ducea...? 

La căpetenia acelui sitio. Ce voia...? 

Să-i ceară s-o smulgă pe fată din ghearele morţii!... 
Căpetenia locuia într-o colibă destul de confortabilă, aşa 
cum sunt în general cele ale indienilor mariquitares. Era un 
om de vreo patruzeci de ani, inteligent şi îndatoritor, care-i 
primi cu căldură pe cei doi oaspeţi. La insistenţele lui 
Jacques Helloch, Parchal îi puse imediat întrebări în 
legătură cu coloradito. 

Cunoştea scoarţa aceea?... Arbustul creştea oare prin 
regiunea Mavaca...? 

Da, răspunse indianul, o folosim adesea împotriva 
frigurilor... 

— Şi te scapă de ele? 

— Întotdeauna. 

Vorbeau în limba indienilor, aşa că Jacques Helloch nu 
înţelegea ce spune. Dar după ce Parchal îi traduse 
răspunsul căpeteniei, zise cu sufletul la gură: 


— Să ne dea şi nouă puţin din scoarţa aceasta... Am să-l 
răsplătesc cu tot ce vrea... cutotceam...! 

Indianul scoase dintr-un coş din colibă câteva fărâmiţe de 
lemn şi i le dădu lui Parchal. 

Într-o clipă se şi reîntoarseră pe Gallinetta. 

— Germain... Germain... coloradito... coloradito!... Atât 
putu să spună Jacques Helloch. 

— Bine, Jacques!... răspunse Germain Paterne... Noua 
criză nu s-a declarat încă... E momentul potrivit... O vom 
salva... prietene... o vom salva! 

În timp ce Germain Paterne prepara decoctul, Jacques 
Helloch căuta să o liniştească pe Jeanne. Niciodată nu s-a 
întâmplat ca febra să nu scadă după acest coloradito... 
Căpetenia din Mavaca ştie ce spune... 

Şi biata bolnavă, cu ochii măriţi, cu obrajii albi ca ceara, 
după ultimul acces, când i se ridicase febra la patruzeci de 
grade, avu puterea să zâmbească. 

— Mă şi simt mai bine, spuse, deşi... n-am luat încă nici un 
medicament... 

— Jeanne... dragă Jeanne!... murmură Jacques Helloch 
îngenunchind... 

În câteva minute Germain Paterne făcu infuzia de scoarță 
de coloradito. Jacques Helloch luă cana şi o apropie de 
buzele fetei. 

— Mulţumesc! spuse ea după ce o goli, apoi închise ochii. 
Acum trebuia să rămână singură. De aceea Germain 
Paterne îl scoase afară pe Jacques, care nu voia să se 
îndepărteze de Jeanne. Se aşezară amândoi la prova pirogii 
şi rămaseră tăcuţi. 

Echipajul primise ordin să debarce, ca să nu se producă 
nici un zgomot la bord. Dacă Jeanne adormea, se impunea 
ca somnul să nu-i fie tulburat. 

Sergentul Martial fusese informat. Ştia că făcuseră rost de 
medicamentul febrifuge, ştia că i-l dăduseră Jeannei. 
Aşadar sări de pe Moriche pe mal şi o luă la fugă către 
Gallinetta... 


Germain Paterne îi făcu semn să se oprească... 

Bietul om se supuse şi, cu ochii în lacrimi, se sprijini de o 
stâncă. 

După părerea lui Germain Paterne, dacă nu se declara un 
nou acces, însemna că infuzia de coloradito îşi făcuse 
efectul. Până în două ore aveau să se lămurească. Până în 
două ore aveau să ştie dacă sunt speranţe, ori poate aveau 
să aibă certitudinea că tânăra va fi salvată. 

Cu ce teamă de nedescris aşteptau toţi! Erau numai 
urechi, să audă vreun suspin... vreo chemare... Nu... 
Jeanne nu scotea nici un cuvânt... 

Jacques Helloch se apropie de ruf... 

Jeanne dormea, dormea fără să se zbuciume, fără să pară 
că se chinuie, era cu desăvârşire calmă. 

— E salvată!... Salvată!... îi şopti lui Germain Paterne la 
ureche. 

— Sper... cred... Eh! E bun coloradito!... Numai că sunt 
puţini farmacişti pe Orinoco superior! 

Trecuse momentul critic, accesul nu se declarase... Şi nici 
nu avea să se mai declare. 

După-amiază, când se trezi, Jeanne murmură, de data 
aceasta nu fără temei, întinzându-i mâna lui Jacques 
Helloch: 

— Mă simt mai bine!... Da... mă simt mai bine. 

Când se apropie de ea sergentul Martial, căruia îi 
îngăduiră să vină la bordul pirogii Gallinetta, Jeanne şterse 
cu mâna lacrimile bătrinului soldat şi spuse zâmbind: 

— Mă fac bine... unchiule! 

O supravegheară toată noaptea, îi dădură de mai multe ori 
să bea din infuzia aceea salutară de scoarță de coloradito. 
Dormi liniştită, iar a doua zi, când deschise ochii, nimeni nu 
se mai îndoi că se va însănătoşi. Călătorii nu mai puteau de 
bucurie, ca şi echipajele de pe cele două pirogi, dealtfel. 

Se înţelege de la sine că indianul, căpetenia din Mavaca, 
deşi refuzase politicos, avu dreptul să-şi aleagă din 
încărcătura de pe Moriche orice i-ar fi fost de trebuinţă 


familiei sale. De fapt, omul acela cumsecade se mulţumi cu 
puţin. Câteva cuțite, o toporişcă, o bucată de stofă, oglinzi, 
mărgele de sticlă şi vreo şase ţigări constituiră preţul 
scoarţei de coloradito. 

În momentul plecării îşi dădură seama că Jorres nu mai 
era la bordul pirogii Gallinetta; desigur că lipsea încă din 
seara precedentă. 

Când veni, Jacques Helloch îl întrebă unde a fost, iar el 
spuse că, de vreme ce echipajul primise ordin să debarce, 
se dusese să doarmă în pădure. Întrucât nu putea fi 
verificat, răspunsul fu luat de bun - şi, dealtfel, era 
plauzibil. 

În următoarele patru zile pirogile urcară nu fără mari 
greutăţi pe Orinoco în sus. Abia dacă parcurgeau 
doisprezece kilometri în douăzeci şi patru de ore. Dar ce 
importanţă avea! Jeanne se însănătoşea repede, îşi venea în 
puteri datorită hranei pe care i-o prepara Germain Paterne 
cu deosebită grijă. Jacques Helloch stătea tot timpul lângă 
ea, şi sergentul Martial ajunsese să socotească într-adevăr 
firesc acest lucru. 

„Aşa a fost scris! îşi tot repeta el. Dar, mii de carambas, ce- 
o să spună colonelul?” 

Pe scurt, de a doua zi convalescenta avu voie să iasă din 
ruf de la ora douăsprezece la două, învelită într-o pătură 
subţire, întinsă pe un aşternut bun de iarbă uscată, la pupa 
ambarcaţiei, respira aerul tare şi reconfortant al savanelor. 

Lăţimea fluviului nu depăşea acum treizeci de metri. De 
cele mai multe ori pirogile trebuiau să fie împinse cu 
garapatos, sau trase cu espilla. Dădură şi peste câteva 
raudals destul de greu de trecut, iar prin unele părţi apa 
era atât de mică, încât se punea întrebarea dacă nu va fi 
necesar să fie descărcate pirogile. 

Din fericire această operaţie, care cerea mult timp, a putut 
fi evitată. Oamenii au coborât în apă, pirogile au devenit 
astfel mai uşoare şi au izbutit să treacă şenalele dificile. Aşa 
au procedat la raudal Manaviche şi la raudal Yamaraquin, 


de la poalele acelor cerros Bocon care se înalţă la mai mult 
de opt sute de metri deasupra fluviului. 

În fiecare seară Jacques Helloch şi sergentul Martial se 
duceau să vâneze în pădurile bogate în vânat de pe mal şi 
aduceau şiraguri de hoccos sau de pavas. Hotărât lucru, în 
provinciile din sudul Venezuelei hrana nu constituie o 
problemă dacă îţi place vânatul, care e de calitate 
superioară, şi peştele, care mişună în apele marelui fluviu. 

Jeanne se restabilise. De când luase coloradito nu o mai 
cuprinsese deloc febra. Nici nu existau temeri că boala va 
reveni, acum o ajutau constituţia ei robustă şi tinereţea. 

În ziua de 25 apăru pe dreapta un şir de munţi indicaţi pe 
hartă cu numele cerros Guanayos. 

În 26, pirogile urcară raudal Marques cu mare greutate şi 
nespuse eforturi. 

De mai multe ori Jacques Helloch, Valdez şi Parchal fură 
ispitiţi să creadă că malul drept nu era chiar atât de pustiu 
cum părea. Uneori aveau impresia că făpturi omeneşti se 
furişau printre arbori şi pe după tufăriş. Dacă erau indieni 
guaharibos, n-aveau de ce se teme, fiindcă triburile acestea 
sunt aproape inofensive. 

Nu mai era ca pe vremea când explorase această parte a 
fluviului Orinoco domnul Chaffanjon, ai cărui însoțitori se 
aşteptau în fiecare zi la un atac din partea indigenilor. 

Trebuie să spunem totuşi că Jacques Helloch şi sergentul 
Martial încercaseră în zadar să întâlnească fiinţele acelea, 
oricare ar fi fost ele, pe care avuseseră impresia că le 
zăriseră la marginea pădurii. Adevărul e că nu se aleseseră 
cu nimic din urmărirea lor inutilă. 

Se înţelege de la sine că prezenţa indigenilor, dacă nu ar fi 
fost guaharibos, ci quivas - şi anume cei ai lui Alfaniz - ar fi 
constituit un mare pericol. De aceea Parchal şi Valdez 
supravegheau cu mare atenţie malurile şi nu-şi lăsau 
oamenii să debarce. Jorres, în ceea ce-l privea, nu avea o 
atitudine suspectă şi nici nu-şi manifestă vreodată intenţia 
de a cobori pe uscat. Dealtfel, după şapte, opt etape, 


pirogile urmau să-şi încheie drumul din cauza lipsei de apă 
în albia fluviului. Orinoco avea să fie redus la micul şuvoi 
care izvorăşte din sierra Parima şi din care trei sute de 
afluenţi fac apoi marea arteră fluvială a Americii de Sud. 

Atunci călătorii aveau să fie nevoiţi să părăsească pirogile 
şi să străbată cale de vreo cincizeci de kilometri pădurile 
imense de pe malul drept, până la Santa-Juana. Desigur, 
aceea le era ţinta, şi speranţa avea să le dea putere să o 
atingă după câteva etape de marş. 

Ziua de 27 octombrie şi cea următoare pot fi socotite 
printre cele mai grele zile ale călătoriei de la plecarea din 
Caicara. A fost nevoie de tot devotamentul echipajelor şi de 
toată iscusinţa căpitanilor pentru a trece de raudal 
Guaharibos - punct atins în 1760 de Diaz de la Fuente, 
primul explorator al fluviului Orinoco. Ceea ce-l determină 
pe Germain Paterne să facă această reflexie justă: 

— Dacă indienii numiţi astfel nu sunt de temut, nu se poate 
spune acelaşi lucru de torentele care le poartă numele... 

— Mare minune dacă vom putea trece fără să păţească 
nimic pirogile! răspunse Valdez. 

— Dacă cerul a făcut o minune salvând viaţa dragului 
nostru Jean, zise Jacques Helloch, va face desigur şi a doua 
pentru piroga în care se află! Nu-i mare lucru o minune 
când eşti Dumnezeu atotputernic, făcătorul cerului şi al 
pământului. 

— Amin! murmură sergentul Martial cât se poate de 
serios. Şi a fost într-adevăr o minune că au scăpat numai cu 
câteva avarii mici, cu câteva spărturi care puteau fi uşor 
reparate în cursul navigării. 

Închipuiţi-vă o serie de rezervoare în trepte pe o distanţă 
de zece, doisprezece kilometri. Această dispunere 
aminteşte, la scară enormă, şirul de ecluze ale canalului 
Gotha din Suedia. Numai că acest canal dintre Stockholm şi 
Gotteborg e prevăzut cu stăvilare şi are porţi care le 
deschid şi le închid - ceea ce uşurează înaintarea navelor. 
Raudal Guaharibos n-are însă nici porţi, nici ecluze, piroga 


trebuie târâtă peste terasele de piatră, fără să rămână sub 
ea nici o palmă de apă. Toţi luntraşii au trebuit să se pună 
pe treabă şi să tragă de espilla prinsă de arbori sau de 
stânci. Fără îndoială, dacă sezonul uscat ar fi fost mai 
înaintat, la acest raudal pirogile ar fi trebuit să se oprească 
definitiv. 

Şi e cu atât mai sigur cu cât domnul Chaffanjon chiar în 
locul acela a trebuit să renunţe la ambarcaţie şi să continue 
drumul cu curiare, pentru a-şi respecta itinerarul care 
prevedea şi izvoarele fluviului Orinoco. Plecară dis-de- 
dimineaţă. Lăţimea fluviului ajunsese de doar cincisprezece, 
douăzeci de metri. Pirogile mai urcară în susul câtorva 
torente la poalele sierrei Guahariba - printre care un 
raudal numit „al francezilor” - şi de multe ori ambarcaţiile, 
abia plutind, trase cu braţele, lăsau urme adânci pe 
pragurile de nisip. 

În sfârşit, seara, Parchal şi Valdez legară parâmele la 
malul râpos din dreapta. 

În faţă, pe malul celălalt, se înălța, sumbru, un pisc înalt. 
Nu putea să fie decât piscul Maunoir, numit aşa de călătorii 
francezi în onoarea secretarului general al Societăţii de 
Geografie din Paris. 

Poate că - din pricina oboselii peste măsură de mari - 
supravegherea avea să fie oarecum neglijată. După cină, 
într-adevăr, fiecare nu se gândea decât la odihnă, de care 
avea atâta nevoie. Călători şi marinari căzură curând într- 
un somn adânc. 

Peste noapte nu se întâmplă nimic, nu-i atacară nici 
indienii bravos, nici indienii quivas ai lui Alfaniz. 

În zori, când se treziră, cei doi căpitani scoaseră un strigăt 
de dezamăgire. 

Din ajun. apa scăzuse cu cincizeci de centimetri. Pirogile 
stăteau pe uscat. Pe albia fluviului Orinoco abia de şiroiau 
câteva firicele gălbui. 

Aşadar navigația era întreruptă cât ţinea sezonul uscat. 
Când echipajele se strânseră la prova pirogilor, se observă 


că un om lipsea la apel. 

Jorres dispăruse şi de data aceasta nu avea să se mai 
întoarcă. 

VII TABĂRA DE LA PISCUL MAUNOIR. 

Piscul Maunoir domină de la o înălţime de o mie cinci sute 
de metri savana de pe malul stâng. Catena, care se sprijină 
pe blocul acesta masiv ca pe un adevărat contrafort de 
nezdruncinat, îşi întinde ramificaţiile cât vezi cu ochii în 
direcţia sud-est. 

La vreo optzeci de kilometri depărtare se ridică piscul 
Ferdinand de Lesseps, conform denumirii de pe harta 
domnului Chaffanjon. 

Aici începe regiunea muntoasă cu cele mai înalte reliefuri 
din sistemul orografic al Venezuelei. Aici se arcuiesc largi şi 
imense bolți. Aici se întretaie capricioase creste 
convergente. Aici osatura munţilor ia un aspect impunător, 
măreț. Aici se întinde sierra Parima care dă naştere fluviului 
Orinoco. Aici se înalţă „Muntele Roşu” înconjurat de nori, 
acea măgură, mamă rodnică a izvoarelor cum i se spune în 
incantaţiile indiene, acea gigantică piatră kilometrică 
înfiptă la intersecţia frontierelor a trei state. 

Dacă fluviul le-ar fi îngăduit, Jacques Helloch şi tovarăşii 
lui de drum ar fi navigat până la sierra Parima de unde se 
preling primele lui picături. Dar, spre marea lor părere de 
rău, trebuia să se renunţe la acest mod de deplasare. Ar fi 
putut, desigur, să-şi continue călătoria în curiares. Dar în 
fiecare dintre cele două bărci ale pirogilor încăpeau doar 
două persoane. Apoi, cum să le conducă fără luntraşi, şi cu 
bagajele ce să facă? 

În dimineaţa aceea Jacques Helloch, Germain Paterne, 
Jean, care se înzdrăvenea văzând cu ochii, sergentul 
Martial, la care se alăturară şi căpitanii Valdez şi Parchal, 
țţinură sfat - palabre, cum spun indienii din America de 
Nord. În sfârşit, palabre sau sfat, nu contează, dar trebuia 
să ducă la hotărâri importante de care avea să depindă 
durata călătoriei şi poate chiar reuşita expediției. 


Toţi şase se aşezară la marginea pădurii într-un loc căruia 
îi ziseră „tabăra de la piscul Maunoir” - deşi piscul se înălța 
pe celălalt mal. Jos se întindea terasa de pietre şi nisip de-a 
lungul căreia cele două pirogi zăceau pe uscat, la gura unui 
rio - rio Torrida. 

Vremea era frumoasă, briza răcoroasă şi stabilă. La 
stânga, pe malul opus, piscul strălucea, atins de razele 
soarelui, iar în partea de est un disc mare îi lumina coasta 
împădurită. 

Echipajele îşi pregăteau masa de dimineaţă la prova 
pirogilor, unde flutura ca un panaş fumul uşor, purtat de 
briză către sud. 

Vântul sufla dinspre nord, abia adiind, oricum nefavorabil 
navigaţiei, dacă s-ar fi putut relua în amonte de tabără. 

Altfel, nici pe cursul fluviului în aval, nici pe malul înalt, 
nici pe sub arborii pădurii nu se ivi vreun indian. De colibe 
locuite sau părăsite, nici urmă. Şi totuşi, în perioada 
respectivă se circula de obicei pe malurile acelea. Dar 
triburile răspândite pe suprafaţa întregului ţinut nu se 
stabileau nicăieri. Că negustorii din San-Fernando nu urcau 
niciodată atât de sus pe cursul fluviului era de înţeles, 
fiindcă ar fi riscat să ducă lipsă de apă. Şi apoi, cu ce 
târguşor, cu ce rancho ar fi putut face comerţ, vânzând sau 
cumpărând? Dincolo de Esmeralda, acum părăsită, nu se 
găsesc nici măcar atâtea locuinţe cât să alcătuiască un sat. 
De aceea şi pirogile doar rareori trec de gura afluentului 
Cassiquiare. 

Jacques Helloch luă primul cuvântul: 

— Ai urcat vreodată mai sus, pe Orinoco superior, 
Valdez...? 

— Niciodată, răspunse căpitanul pirogii Gallinetta. 

— Dar dumneata, Parchal...? 

— Nici eu, răspunse căpitanul pirogii Moriche. 

— Nimeni din cele două echipaje nu cunoaşte cursul 
fluviului în amonte de piscul Maunoir...? 

— Nimeni, răspunseră Parchal şi Valdez. 


— Nimeni... în afară poate de Jorres, remarcă Germain 
Paterne, dar spaniolul lipseşte de la întâlnire... Am impresia 
că nu se plimbă prima oară prin ţinuturile acestea, deşi a 
susţinut contrariul... 

— Unde s-a putut duce?... întrebă sergentul Martial. 

— Unde e aşteptat, fără îndoială... răspunse Jacques 
Helloch. 

— Aşteptat...? 

— Da, sergent. Vă mărturisesc că de la o vreme Jorres 
acesta mi s-a părut destul de suspect. 

— Şi mie, interveni Valdez. Când a lipsit o noapte întreagă 
la rio Mavaca şi l-am luat la întrebări, mi-a răspuns... şi nu 
mi-a răspuns. 

— Totuşi, remarcă Jean, când s-a îmbarcat la San- 
Fernando, avea intenţia să meargă la misiunea Santa- 
Juana... 

Şi nici măcar nu încape îndoială că l-a cunoscut pe 
părintele Esperante, adăugă Germain Paterne. 

— Asta aşa e, zise sergentul Martial, dar nu-i de înţeles de 
ce a dispărut tocmai acum, când mai avem de străbătut 
doar câteva etape până la misiune... 

În ultimele zile, gândul că bănuielile sale în privinţa lui 
Jorres erau justificate se înrădăcina tot mai adânc în mintea 
lui Jacques Helloch. Nu-l împărtăşise nimănui, fiindcă nu 
voia să-i îngrijoreze pe tovarăşii lui de drum. De aceea, 
dintre toţi, a fost cel mai puţin surprins de plecarea 
spaniolului şi în acelaşi timp foarte îngrijorat. 

Datorită acestei stări de spirit, se întrebă dacă Jorres nu 
era cumva unul din evadaţii de la Cayenne care se 
alăturaseră cetei de gquivas conduşi de Alfaniz, tot spaniol şi 
el... Şi dacă aşa stăteau lucrurile, ce căuta Jorres la San- 
Fernando când l-au întâlnit?... De ce se afla în târguşorul 
acela?... Că se afla acolo era fapt sigur, şi auzind că pirogile 
cu călători se pregătesc să plece către Santa-Juana, i-a 
cerut căpitanului de pe Gallinetta să-l angajeze. 


Acum, Jacques Helloch, de când dispariţia spaniolului îi 
confirmase bănuielile, făcea următorul raţionament: 

Dacă Jorres nu era din banda lui Alfaniz, dacă nu avea 
intenţii rele, dacă îşi propusese să meargă la misiune, de 
ce-şi părăsise tovarăşii de drum înainte de a ajunge la 
capătul călătoriei...? 

Dar el plecase tocmai când ar fi fost mai indicat să 
rămână. Cine ştie, poate fusese înştiinţat în ascuns că 
indienii quivas şi căpetenia lor străbat savana învecinată, şi 
profitase de noapte ca să-i întâlnească. 

Dacă aşa stăteau lucrurile, acum, când pirogile nu mai 
puteau naviga, micul lor grup, silit să-şi facă drum prin 
pădurile dese pentru a ajunge la Santa-Juana, avea să fie 
expus la primejdiile unui atac greu de respins din cauza 
inferiorităţii numerice... 

Astfel de temeri serioase îl asaltau pe Jacques Helloch. 

Dar nu şi-a destăinuit aceste temeri nimănui - abia de i-a 
spus câteva cuvinte lui Valdez, care şi el îl bănuia pe 
spaniol. 

Şi acum, după întrebarea precisă pusă de sergentul 
Martial referitor la inexplicabila dispariţie a lui Jorres, vru 
să dea alt curs discuţiei, îndreptând-o spre probleme 
practice. 

— Să-l lăsăm pe Jorres acolo unde e, spuse. S-ar putea să 
se întoarcă, s-ar putea să nu se întoarcă... Important e să 
ne ocupăm de situaţia noastră de acum şi de felul în care ne 
vom atinge ţinta. Nu mai e posibil să ne continuăm călătoria 
pe Orinoco, situaţie neplăcută, recunosc... 

— Oricum am fi întâmpinat această dificultate peste câteva 
zile, remarcă Jean. Admiţând că am fi ajuns la izvoarele 
fluviului cu pirogile, tot trebuia să debarcăm la poalele 
muntelui Parima. De acolo până la misiune, întrucât nici un 
afluent navigabil nu face legătura între Santa-Juana şi 
Orinoco, oricum ne gândeam să parcurgem ultimele etape 
prin savană. 


— Dragă Jean, răspunse Jacques Helloch, ai dreptate, mai 
devreme sau mai târziu, mâine dacă nu chiar astăzi ar fi 
trebuit să părăsim pirogile. Desigur, dacă am fi înaintat cu 
vreo patruzeci de kilometri mai spre est - şi navigarea pe 
această distanţă ar fi fost uşoară în sezonul ploios - am fi 
fost scutiţi de eforturi... de care mă tem... mai ales în ceea 
ce te priveşte... 

— Mă simt din nou în putere, domnule Helloch, declară 
Jean. 

Sunt gata să plec chiar astăzi... şi n-am să rămân în 
urmă... 

— Frumoase vorbe! exclamă Germain Paterne. Numai 
auzindu-te vorbind, Jean, şi ne simţim mai bine dispuşi şi 
mai sprinteni. Dar să ajungem la concluzii, şi, pentru a 
ajunge la ele, poţi să ne spui, Jacques, la ce distanţă ne 
aflăm de misiune...? 

— Am calculat distanţele după hartă, răspunse Jacques 
Helloch. Până la Parima nu sunt mai mult de cincizeci de 
kilometri. Dar, după părerea mea, nu trebuie să facem 
drumul până sus, la izvoare... 

— De ce? întrebă sergentul Martial. 

— Pentru că, dacă misiunea se află, aşa cum ni s-a spus la 
San-Fernando şi ne-a confirmat domnul Manuel, pe rio 
Torrida, la nord-est de tabăra noastră, e preferabil să 
încercăm a ne duce acolo direct, fără a mai lungi drumul, 
trecând pe la sierra Parima... 

— Într-adevăr, zise Jean. E inutil, cred, să facem acest ocol 
obositor, mai bine mergem în linie dreaptă la misiunea 
Santa-Juana... 

— Dar cum?... întrebă sergentul Martial. 

— Aşa cum 0 vom face... cum am fi fost nevoiţi s-o facem 
odată ajunşi la sierra Parima. 

— Pe jos? 

— Pe jos, răspunse Jacques Helloch. În ţinutul acesta 
pustiu nu există nici un sitio, nici un rancho de unde să 
facem rost de cai. 


— Şi bagajele?... întrebă Germain Paterne. Va trebui, 
aşadar, să le lăsăm la bordul pirogilor... 

— Aşa cred, răspunse Jacques Helloch. N-ar fi un 
inconvenient prea mare. De ce să ne mai încurcăm cu 
colete stânjenitoare...? 

— Hm! făcu Germain Paterne, care se gândea la colecţia 
lui de naturalist mai mult decât la cămăşi şi la ciorapi. 

— Pe de altă parte, obiectă Jean, poate că informaţiile pe 
care le vom primi ne vor îndrepta paşii mai departe de 
Santa-Juana... 

— Într-adevăr, zise Jacques Helloch. În cazul acesta, dacă 
nu vom găsi la misiune tot ce ne va fi necesar, o să trimitem 
pe cineva după bagaje. Pirogile vor rămâne aici până la 
întoarcerea noastră. Parchal şi Valdez, sau cel puţin unul 
din ei, împreună cu echipajele, le vor păzi. Misiunea nu e la 
o distanţă atât de mare încât un om să nu o poată străbate, 
călare, în douăzeci şi patru de ore. Fără îndoială că se 
comunică uşor eu Santa-Juana. 

Deci, domnule Helloch, continuă Jean, trebuie să luăm 
doar strictul necesar pentru un drum de trei, patru zile... 

— Da, dragă Jean, cred că e cea mai bună soluţie, şi v-aş 
propune să pornim imediat dacă nu s-ar cere să organizăm 
întâi tabăra de la gura râului Torrida. Să nu uităm că 
trebuie să ne regăsim pirogile când vom voi să coborâm pe 
Orinoco, pentru a ne întoarce la San-Fernando. 

— Cu colonelul meu... izbucni sergentul Martial. 

— Cu tatăl meu! murmură Jean. 

O umbră de îndoială întunecă fruntea lui Jacques Helloch. 
Fiindcă bănuia că vor întâmpina mari greutăţi şi se temea 
că vor da peste multe piedici până să ajungă la ţintă!... Pe 
de altă parte, vor obţine la Santa-Juana informaţii precise 
care să le permită să se avânte cu oarecare şanse de 
reuşită pe urmele colonelului de Kermor...? 

Totuşi se feri să-şi descurajeze tovarăşii de drum. Datorită 
împrejurărilor acceptase să însoţească expediţia până la 
capăt şi nu avea să dea înapoi dinaintea nici unui pericol. 


Acum, devenind conducătorul ei, deşi izbânda era probabil 
foarte îndepărtată, se simţea dator să ia hotărâri şi avea să 
facă tot ce-i stătea în putere pentru a-şi împlini datoria. 

Plecarea fiind amânată pentru a doua zi, fiecare se apucă 
să-şi aleagă cele necesare pentru trei, patru etape lungi de 
mers pe jos prin pădurile acelei sierra. 

La propunerea lui Valdez, el şi doi oameni din echipajul lui 
fură desemnaţi să-i însoţească pe călători până la misiune. 
Parchal şi ceilalţi şaisprezece marinari aveau să rămână în 
tabără şi să păzească pirogile. Cine ştie dacă nu vor trece 
câteva luni până să poată Jacques Helloch şi tovarășii lui de 
drum să vină înapoi?... în acest caz, sezonul cald fiind pe 
sfârşite, navigarea devenea din nou posibilă. Dealtfel, aveau 
să hotărască ce-i de făcut când va fi vorba de întoarcere. 

Spre marea lor părere de rău, Alto Orinoco era o regiune 
complet pustie. Cât de bine le-ar fi prins să întâlnească 
acolo câteva familii de indieni! Le-ar fi dat desigur 
informaţii utile în privinţa drumului pe care să apuce, a 
misiunii Santa-Juana şi a locului precis unde se află situată, 
la nord-est de fluviu. 

Jacques Helloch ar fi căutat de asemenea să afle dacă 
banda de quivas condusă de Alfaniz se arătase prin părţile 
de pe malul drept, întrucât, dacă Jorres putuse să o 
întâlnească, însemna că străbate câmpiile învecinate. 

Mai mult, ar fi avut prilejul, fară îndoială, să se înţeleagă 
cu un indian să le fie călăuză prin pădurile dese, străbătute 
doar de câteva poteci bătute de sălbăticiuni sau de indigeni. 

Când îi mărturisi lui Valdez că şi-ar fi dorit să întâlnească 
indieni, acesta nu-l lăsă să-şi sfârşească vorba şi spuse: 

— S-ar putea ca la o bătaie de puşcă, două, de tabără să se 
afle colibe de-ale indienilor guaharibos... 

— Ce te face să crezi?... Ai vreo dovadă? 

— Una, cel puţin, am, domnule Helloch, fiindcă, mergând 
pe la marginea pădurii, am văzut aproape de mal cenuşa 
unui foc... 

— Stins... 


— Da, dar cenuşa era caldă încă... 

— Să nu te fi înşelat, Valdez! Dacă s-ar fi aflat guaharibos 
prin apropiere, n-ar fi dat fuga înaintea pirogilor? 

— Să fi dat fuga, domnule Helloch...?! Credeţi-mă, mai 
curând o luau la fugă... 

— De ce?... N-ar fi fost un noroc pentru ei să intre în 
legătură cu călătorii... un prilej de a face schimb şi a se 
alege cu un câştig...? 

— Sunt prea înspăimântați bieţii indieni!... De aceea, 
prima lor grijă ar fi fost să se ascundă în pădure, chiar dacă 
s-ar fi întors când ar fi socotit că nu-i ameninţă nici o 
primejdie. 

— Chiar aşa, Valdez, dacă au fugit, cel puţin colibele lor au 
rămas pe loc; poate descoperim câteva în pădure... 

— E uşor de văzut, răspunse Valdez. Nu trebuie să 
cercetăm, de la marginea pădurii, decât două-trei sute de 
paşi în adâncime... De obicei indienii nu se îndepărtează de 
fluviu... Dacă e vreun sitio sau vreo colibă prin împrejurimi, 
peste o jumătate de oră de mers ne-a şi apărut înaintea 
ochilor... 

— Fie, Valdez, hai să căutăm... Dar cum excursia noastră s- 
ar putea prelungi, să mâncăm întâi şi apoi să pornim la 
drum. 

Sub îndrumarea celor doi căpitani, tabăra fu repede 
organizată. Cu toate că aveau destule provizii de carne 
sărată, conserve, făină de manioc, se luă hotărârea ca 
alimentele să fie păstrate pentru drum, ca nu cumva să se 
ajungă la impas. Valdez şi doi oameni din echipajul lui 
urmau să care sacii. Câţiva indieni, dacă se aflau prin 
împrejurimi, aveau să-i ajute. Fluturându-le pe dinainte un 
număr oarecare de piaştri, i-ar fi determinat uşor să facă pe 
hamalii şi călăuzele. 

De fapt, vânătoarea ar fi constituit o sursă mai mult decât 
suficientă pentru Jacques Helloch şi tovarăşii lui de drum, 
ca şi pentru marinarii care poposeau în tabăra de la piscul 
Maunoir. Se ştie că niciodată hrana n-a fost pricină de 


îngrijorare pentru cei care au străbătut regiuni atât de 
bogate în vânat. Chiar la marginea pădurii se vedeau 
zburând rațe, hoccos, pavas, sărind maimuțe dintr-un copac 
în altul, alergând cabiais şi pecaris prin spatele hăţişului 
des, mişunând miriade de peşti în apele râului Torrida. 

În timpul mesei Jacques Helloch le aduse la cunoştinţă 
hotărârea pe care o luase în înţelegere cu Valdez. Amândoi 
se vor duce să caute pe o rază de un kilometru indieni 
guaharibos, care cutreieră poate acele llanos din Orinoco 
superior. 

— Vă însoțesc bucuros... zise Jean. 

— Dacă îţi dau eu voie, nepoate! interveni sergentul 
Martial. Părerea mea este să-ţi păstrezi picioarele pentru 
drum... Mai odihneşte-te azi... cum ţi-a recomandat 
medicul. 

Oricit i-ar fi plăcut lui Jacques Helloch să facă excursia în 
tovărăşia tinerei fete. trebui să recunoască faptul că 
sergentul Martial avea dreptate. Micul lor grup avea să 
lupte destul cu oboseala, mergând pe jos până la Santa- 
Juana, aşa că Jeanne de Kermor trebuia să-şi dea silinţa să 
se odihnească douăzeci şi patru de ore. 

— Dragă Jean, zise el, unchiul dumitale te sfătuieşte de 
bine... Astăzi ai să-ţi recapeţi toate forţele, dacă ai să rămâi 
în tabără... E destul dacă mergem Valdez şi cu mine... 

— Aşadar, nu aveţi nevoie de un naturalist?... întrebă 
Germain Paterne. 

— Nu-i nevoie de un naturalist când e vorba să descoperi 
oameni ai naturii, răspunse Jacques Helloch. Rămâi aici, 
Germain, şi alege de la marginea pădurii, de-a lungul 
malului, ce plantă îţi place ca să o studiezi. 

— Vă ajut şi eu, domnule Paterne, sări Jean, şi oricât de 
puţine plante rare s-or găsi, tot facem o treabă bună! 

Înainte de a pleca, Jacques Helloch îl îndemnă pe Parchal 
să grăbească pregătirile pentru drum. În ceea ce-i privea 
pe el şi pe Valdez, sperau să se întoarcă până în două ore, în 


orice caz n-aveau să-şi extindă cercetările dincolo de o 
anumită distanţă. 

Aşadar, unul cu carabina pe spate, celălalt cu toporişca la 
brâu, se despărţiră de tovarăşii de drum, apoi o luară pieziş 
către nord-est şi dispărură pe sub primii arbori. 

Era ora nouă dimineaţa. Soarele năpădea pădurea cu raze 
fierbinţi. Din fericire, pe pământ se întindea o vegetaţie 
deasă. 

În Alto Orinoco munţii nu sunt împăduriţi până în vârf, 
cum sunt acei cerros de pe cursul mijlociu, în schimb 
pădurile lor bogate cuprind o mare varietate de specii de 
arbori şi abundă de tot ce poate zămisli un pământ virgin. 

Pădurea din sierra Parima părea pustie. Totuşi, după 
câteva semne observate de el, iarbă călcată, crengi rupte, 
urme încă proaspete, Valdez putu de la început să afirme că 
se află indieni pe malul drept al fluviului. 

Grămada de arbori - e bine de reţinut - era alcătuită mai 
ales din specii uşor de valorificat chiar de indigeni. Ici, colo, 
palmieri de soiuri foarte diferite, deşi cunoscute din vedere 
de călătorul care a urcat fluviul de la Ciudad-Bolivar până la 
piscul Maunoir - bananieri, chapparos, cobigas, tigve, 
marinas, din a căror scoarță se fac sacii indigeni. 

Ici, colo, de asemenea, câţiva arbori de vacă sau de lapte, 
cum se intâlnesc mai totdeauna în apropierea litoralului, 
pâlcuri de murichis, arbori ai vieţii, atât de numeroşi în 
delta fluviului Orinoco; din frunzele acestei preţioase plante 
se fac acoperişurile colibelor, fibrele ei se transformă în fire 
şi în funii, din măduva ei se prepară o hrană substanţială, 
iar seva ei, după ce fermentează, dă o băutură salutară. 

Pe măsură ce Jacques Helloch se afunda în pădure, se 
trezeau în el instinctele de vânător. Cât i-ar fi plăcut să 
tragă în cabiais, în leneşi, în pecaris, în numeroasele 
maimuțe albe numite vinditas şi în câţiva tapiri care îi 
veniră în bătaia puştii! Dar nici el, nici Valdez n-ar fi putut 
să care atâta vânat şi apoi, din prudenţă, era preferabil să 
nu se trădeze prin detunătura puştii. N-avea de unde şti 


cine o aude şi dacă nu cumva dădeau târcoale gquivas 
dincolo de tufişuri. În orice caz guaharibos, dacă se 
ascunseseră de frică, n-ar fi fost îndemnați să se arate. 

Jacques Helloch şi Valdez înaintau, aşadar, în tăcere. 
Mergeau pe un fel de cărare întortocheată, pe care o marca 
doar iarba răvăşită. 

Unde ducea cărarea aceea?... Dădea în vreun luminiş de 
pe coasta muntelui...? 

Pe scurt - nu era greu de constatat - când vor porni la 
drum, vor înainta foarte încet, foarte anevoie; îi aşteptau 
întârzieri, oboseală mare, popasuri dese. Dacă pirogile ar fi 
putut ajunge la izvoarele fluviului Orinoco, poate că în 
regiunea munţilor Parima ar fi găsit un drum mai neted 
către misiunea Santa-Juana. 

Jacques Helloch se lăsa furat de aceste gânduri, în timp ce 
Valdez nu pierdea din vedere scopul explorării lor, adică 
descoperirea vreunui sitio sau a vreunei colibe locuite de un 
indian care, după cum sperau, avea să le fie de mare folos. 

De aceea, după o oră de mers, căpitanul de pe Gallinetta 
fu acela care exclamă primul: 

— O colibă! 

Jacques Helloch şi Valdez se opriră. 

La o sută de paşi se vedea o colibă sărăcăcioasă, rotundă 
ca o ciupercă mare. Acoperişul ei conic, al cărui vârf se 
pierdea în profunzimea unui pâlc de palmieri, cobora 
aproape până la pământ. Sub marginea de jos a 
acoperişului era scobită o gaură strâmtă, neregulată, care 
nici nu avea măcar uşă. 

Jacques Helloch şi Valdez se îndreptară spre colibă şi 
intrară înăuntru... 

Era goală. 

În momentul acela răsună destul de aproape, dinspre 
nord, o împuşcătură. 

VIII TÂNĂRUL INDIAN 

— Un foc de armă!... exclamă Jacques Helloch. 

— Şi la mai puţin de trei sute de paşi... zise Valdez. 


— Să se fi apucat sergentul Martial de vânat după 
plecarea noastră...? 

— Nu cred... 

— Atunci, să fie indianul a cărui colibă e fără îndoială 
aceasta...? 

— Să vedem întâi dacă era locuită... răspunse căpitanul de 
pe Gallinetta. 

Amândoi intrară din nou în colibă, de unde ieşiseră, făcând 
câţiva paşi, când răsunase împuşcătura. 

Interiorul avea acelaşi aspect sărăcăcios ca şi exteriorul. 
De mobilă, nici vorbă. În fund, pe pământul gol, un aşternut 
de iarbă potrivit de curând. Mai multe tigve înşirate jos 
lângă zid. Într-un colţ, un canastero 
[25] cu un rest de cassave26, o bucată de pecari atârnată 
de una din prăjinile acoperişului. Grămadă, două, trei 
duzini de gavilla, un fel de nuci care seamănă cu migdalele, 
un pumn de furnici bachacos şi termite fripte, care 
constituie hrana indienilor bravos. În sfârşit, pe o piatră 
netedă, vatra, cu un tăciune încă aprins, care scotea fum 
gros. 

— Stăpânul acestei colibe, zise Valdez, trebuie să fi fost 
aici... înainte de sosirea noastră... 

— Şi nu se poate să fi ajuns prea departe, remarcă Jacques 
Helloch, fără îndoială că ela tras... 

Valdez clătină din cap. 

— Indienii aceştia n-au nici puşti, nici pistoale, zise. Un 
arc, săgeți, o sarbacană şi atâta tot. 

— Totuşi trebuie să ştim!... izbucni Jacques Helloch care, 
cuprins din nou de temerile sale, se întreba dacă banda de 
quivas, în frunte cu Alfaniz, nu bătea împrejurimile. 

În acest caz, ce primejdii îi pândeau pe călătorii din tabăra 
de la piscul Maunoir! Şi când vor fi în drum spre Santa- 
Juana, la ce atac puteau să se aştepte...! 

Jacques Helloch şi Valdez ieşiră din colibă cu armele 
încărcate şi, ferindu-se pe după arbori şi desişuri, porniră în 
direcţia din care se auzise împuşcătura. 


Coliba din care ieşiseră nu făcea parte nici măcar dintr-un 
sitio. Primprejur, nicăieri, nici urmă de defrişare sau de 
cultivare a pământului, nici un răzor de legume, nici un 
pom fructifer, nici o păşune pentru vite. 

Jacques Helloch şi Valdez, trăgând cu urechea, rotind 
ochii, înaintau cu paşi mici. 

Nu se auzeau decât strigăte de hoccos, şuierături de 
pavas, rătăciţi pe sub rămuriş, sau fâşâitul mărăcinişului 
zgâlţâit de vreo sălbăticiune. 

Mergeau aşa de vreo douăzeci de minute şi se întrebau 
dacă n-ar fi mai bine să se întoarcă la colibă şi de acolo în 
tabără, când li se păru că aud gemete în apropiere. 

Valdez făcu semn să se chincească la pământ - nu pentru a 
auzi mai bine, ci pentru a nu fi văzuţi înainte de a veni 
momentul să se arate. 

Dincolo de un tufiş de tigve pitice se deschidea o poiană 
potopită de soare. 

Valdez îndepărtă crengile tufişului, îşi plimbă privirile pe 
toată întinderea poienii şi îşi dădu seama că gemetele 
veneau dintr-acolo. 

Jacques Helloch, ghemuit lângă el, cu degetul pe trăgaciul 
carabinei, privea printre crengi. 

— Acolo... acolo! zise în cele din urmă Valdez. 

Nu era nevoie de atâta prevedere - cel puţin în momentul 
acela, în capătul celălalt al poienii, lângă un palmier 
moriche, se vedeau doi inşi. 

Unul zăcea pe pământ, nemişcat, de parcă dormea sau 
mai degrabă de parcă ar fi fost lovit de moarte. 

Celălalt, în genunchi, îi ridica încet capul şi se văita. 
Aşadar, de acolo veneau gemetele. 

Nu-i pândea nici o primejdie dacă se apropiau de aceşti 
indieni, pe care se simțeau datori să-i ajute. 

Nu făceau parte dintre triburile bravos, nomade sau 
sedentare, care se întâlnesc de obicei în Orinoco superior. 
Valdez îşi dădu seama, după înfăţişarea lor, că erau din 
seminţia banivas, ca şi el. 


Unul - cel care nu mai dădea semne de viaţă - părea un 
om de vreo cincizeci de ani, celălalt era un băieţandru de 
treisprezece ani. 

Jacques Helloch şi Valdez ocoliră tufişul şi ajunseră la zece 
paşi de ei. 

Tânărul indian, cum îi zări pe cei doi străini, sări în 
picioare. Ezită o secundă, cu groaza întipărită pe faţă. Apoi, 
după ce mai ridică o dată capul omului căzut lângă 
trunchiul copacului, o luă la fugă, fără să ţină seama de 
gestul prietenesc pe care i-l adresă Valdez. 

Amândoi alergară spre omul căzut, se aplecară, îl săltară, 
îi ascultară respiraţia şi-i puseră mâna pe inimă... 

Inima nu-i mai bătea, nici o răsuflare, cât de mică, nu se 
strecura printre buzele livide. 

Indianul era mort - de un sfert de oră cel mult, întrucât n- 
avea corpul nici rece, nici ţeapăn. Sub guayuco, pătat de 
sânge, i se vedea pieptul străpuns de un glonţ în dreptul 
plămânului. 

Valdez căută pe jos şi, în iarba înroşită, găsi un proiectil. 

Era un glonţ dc revolver cu calibrul de şase milimetri şi 
jumătate. 

— Calibrul celor de pe Gallinetta... remarcă Jacques 
Helloch. Cele de pe Moriche sunt de opt milimetri... Nu 
cumva...? 

Şi gândul îl duse la Jorres. 

— Trebuie să încercăm, spuse, să-l aducem înapoi pe 
copil... Numai el poate să ne spună în ce împrejurări a fost 
împuşcat indianul şi, poate, cine e ucigaşul... 

— Desigur, răspunse Valdez, dar unde să-l găsim?... De 
frică a luat-o la fugă... 

— Poate s-a întors la colibă. 

— Nu prea cred. 

Într-adevăr, nu prea era de crezut, şi de fapt nici nu se 
întorsese. 

Tânărul indian se îndepărtase cam o sută de paşi de 
poiană, la stânga. De acolo, ascuns pe după un copac, îi 


urmărea pe cei doi străini. Când înţelese că nu avea de ce 
se teme de ei, când îi văzu gata să vină în ajutorul 
indianului, înaintă câţiva paşi cu gândul să se apropie. 

Valdez îl zări, se îndreptă de mijloc şi copilul păru că iar 
vrea să fugă. 

— Vorbeşte-i, Valdez, zise Jacques Helloch. 

Căpitanul de pe Gallinetta îl strigă, spunând câteva 
cuvinte în limba indienilor. Apoi, după ce-l linişti, îl îndemnă 
să se apropie, îi ceru chiar să le ajute să-l ducă pe indian la 
colibă... 

Copilul, şovăind oarecum, păru totuşi că s-a hotărât să se 
apropie. Pe faţa lui nu mai era întipărită groaza, ci o mare 
durere, iar din piept îi izbucneau vaiete ca nişte gemete. 

Se întoarse, călcând rar, şi de cum se apropie de corpul 
indianului, căzu în genunchi, plângând. 

Tânărul, cu faţa blândă şi trupul vânjos, părea slăbit de 
lipsuri şi mizerie. Nici nu se putea altfel, în condiţiile în care 
trăia, în adâncul pădurii pustii, în coliba aceea, doar cu 
indianul care zăcea la pământ. La gât avea o cruciuliţă din 
acelea pe care le dau misionarii catolici prozeliţilor misiunii. 
Făcea impresia că e inteligent, iar când Jacques Helloch îi 
vorbi lui Valdez în spaniolă, spuse că ştia şi el limba aceea. 

Îi puseră întrebări. 

— Cum te cheamă...? 

— Gomo. 

— Cine e indianul acesta? 

— Tatăl meu... 

— Bietul copil!... exclamă Jacques Helloch. Tatăl lui a fost 
ucis... 

Şi cum băiatul plângea, îl luă de mână, îl trase aproape de 
el şi-i alină durerea mângâindu-l. 

Gomo îşi reveni şi-şi reţinu lacrimile care-i umpluseră 
ochii. Un instinct sigur îi spunea că străinii aceia aveau să-l 
ocrotească, îi erau prieteni... 

Valdez îl întrebă: 

— Cine ţi-a omorât tatăl? 


— Un bărbat... A venit în mijlocul nopţii... A intrat în 
colibă... 

— Coliba de acolo?... zise Valdez arătând în direcţia 
colibei. 

— Da... prin părţile acestea nu mai sunt altele. 

— De unde venea bărbatul acela...? 

— Nu ştiu. 

— Era indian...? 

— Nu... spaniol. 

— Spaniol!... izbucni Jacques Helloch. 

— Da... şi noi l-am înţeles când ne-a vorbit, zise Gomo. 

— Şi ce voia...? 

— Voia să ştie dacă quivas au ajuns în pădurea Parima... 

— Care quivas?... întrebă Valdez cu acelaşi interes cu care 
ar fi întrebat tovarăşul său de drum. 

— Al lui Alfaniz... răspunse Gomo. 

— Banda ocnaşului evadat! Jacques Helloch interveni 
imediat: 

— Au fost văzuţi pe aici...? 

— Nu ştiu, răspunse copilul. 

— Dar ai auzit că ar fi apărut prin acest ţinut...? 

— Nu. 

— Dar... i-ai întâlnit... vreodată...? 

— Da... da! 

Şi ochii tânărului indian, pe a cărui faţă se citea groaza, se 
umplură iar de lacrimi. 

Valdez nu-l slăbi cu întrebările şi băiatul povesti cum 
banda de quivas, în frunte cu căpetenia ei, năvălise în satul 
San-Salvador din sierra Parima, mai la nord, unde locuia 
familia lui, cum ucisese toţi oamenii, cum îi omorâse mama, 
cum tatăl său şi cu el, izbutind să scape, se ascunseseră în 
pădurea aceea, unde clădiseră o colibă în care locuiau de 
vreo zece luni... 

Dacă ceata de quivas se afla sau nu în ţinutul acela, nu 
putea să le spună. Nici tatăl său, nici el nu ştiau dacă se 
arătase prin împrejurimile fluviului Orinoco. 


— Şi spaniolul care a venit noaptea în colibă v-a întrebat 
despre ei?... continuă Valdez. 

— Da... şi s-a înfuriat că nu puteam să-i răspundem. 

— Şi a rămas la voi...? 

— Până dimineaţa. 

— Şi apoi...? 

— A plecat singur, pe ziuă, când a văzut că nu vrem să-l 
călăuzim. 

— Aşadar, s-a întors...? 

— Da... după vreo patru ore. 

— După vreo patru ore?... De ce...? 

— S-a rătăcit prin pădure... nu ştia pe unde s-o apuce 
către sierra, şi de data aceasta ne-a ameninţat cu 
revolverul... s-a jurat că ne împuşcă dacă nu vrem... 

— Şi tatăl tău s-a văzut nevoit... 

— Da... tatăl meu... bietul meu tată! răspunse tânărul 
indian. Spaniolul l-a apucat de mână... l-a târât afară din 
colibă... l-a silit să meargă înaintea lui... Eu m-am luat după 
ei... Am mers aşa cam o oră... latăl meu, care nu voia să-l 
călăuzească pe omul acela, făcea ocoluri, fără să se 
îndepărteze prea mult... Îmi dădeam seama, fiindcă eu 
cunoşteam pădurea... Dar, până la urmă şi-a dat seama şi 
spaniolul... S-a înfuriat... l-a ocărât cum i-a venit la gură... l- 
a ameninţat din nou... Tatăl meu s-a mâniat atunci şi s-a 
repezit la el... Lupta n-a ţinut prea mult... Tata nu avea 
arme... eu nu puteam să-l ajut... S-a auzit o împuşcătură... 
el a căzut şi spaniolul a luat-o la fugă... L-am ridicat pe 
tata... Îi curgea sânge din piept... Nu avea putere să 
vorbească... A vrut să se întoarcă la colibă... N-a putut să se 
târască decât până aici... unde a murit...! 

Şi copilul, stăpânit de dragostea ce i-o purta părintelui 
său, sentiment caracteristic la triburile indigene din 
Orinoco superior, se aplecă plângând peste corpul 
indianului. 

Trebuiră să-l liniştească, să-i aline durerea şi mai ales să-i 
dea a înţelege că moartea tatălui său va fi răzbunată... Că îl 


vor găsi pe ucigaş... care va plăti pentru crima săvârşită... 

La aceste cuvinte Gomo deschise ochii şi printre lacrimi se 
văzu arzând flacăra răzbunării. 

Jacques Helloch îi mai puse o întrebare. 

— L-ai văzut bine pe omul acela?... zise. 

Da... l-am văzut... şi n-am să-i uit niciodată înfăţişarea. 

— Poţi să ne spui cum era îmbrăcat... ce înălţime avea... ce 
păr... cum arăta la faţă...? 

— Era îmbrăcat într-o haină şi un pantalon de marinar. 

— Da. 

— Era puţin mai înalt ca dumneavoastră... continuă Gomo, 
uitându-se la Valdez. 

— Da. 

— Avea ochii foarte negri... barbă mare... tot neagră... 

— E Jorres!... zise Jacques Helloch. 

— Ele! confirmă Valdez. 

Amândoi îi propuseră atunci lui Gomo să meargă cu ei. 

— Unde?... întrebă băiatul. 

— La fluviu, la gura râului Torrida, unde s-au oprit pirogile 
noastre. 

— Pirogi?... se miră Gomo. 

— N-aţi ştiut, tatăl tău şi tu, că au venit două pirogi 
aseară? 

— Nu... dar, dacă nu eram duşi în pădure de spaniol, v-am 
fi întâlnit în dimineaţa aceasta, la vremea pescuitului. 

— Ei, băiete, zise Jacques Helloch, te mai întreb o dată, 
vrei să vii cu noi? 

— Dar îmi făgăduiţi că-l vom căuta pe omul care mi-a ucis 
tatăl...? 

— Îţi făgăduiesc ca tatăl tău va fi răzbunat... 

— Atunci merg... 

— Bine, hai...! 

Porniră amândoi, împreună cu tânărul Gomo, înapoi spre 
Orinoco. 

Nici pe indian nu aveau să-l lase pradă fiarelor. Făcea 
parte din triburile banivas din satul San-Salvador, care 


fuseseră măcelărite de banda indienilor quivas. 

Jacques Helloch avea de gând să se întoarcă după-amiază 
cu câţiva marinari, ca să-l îngroape. 

Gomo îi conduse pe drumul cel mai scurt, fără să mai 
treacă pe lângă colibă. Într-o jumătate de oră ajunseră în 
tabără. 

Jacques Helloch şi Valdez se înţeleseseră să nu 
pomenească nimic de Jorres. Era mai bine să nu vorbească 
de legăturile pe care acesta le avea fără îndoială cu Alfaniz. 
De ce să-şi împovăreze tovarăşii de drum cu o teamă în 
plus? 

De fapt, situaţia se agravase, fiindcă spaniolul ştia cât de 
strânsă era înrudirea dintre Jean şi colonelul de Kermor. 
Alfaniz avea să afle de la el şi, pentru a-şi domoli setea de 
răzbunare, ticălosul va căuta să pună mâna pe fiul 
colonelului. 

Ce-i drept - şi liniştitor în oarecare măsură - quivas nu 
apăruseră prin împrejurimile fluviului. Dacă s-ar fi arătat 
prin sierra Parima, indianul şi fiul său ar fi aflat, desigur. 
Jacques Helloch avea să spună doar că spaniolul, după ce 
fugise, se luase la ceartă cu indianul, care nu voise să-i fie 
călăuză până la misiunea Santa-Juana, şi că în timpul certei 
se făcuse moarte de om. 

Îl învăţară şi pe Gomo ce trebuia să spună şi băiatul 
înţelese, fiindcă îi scânteiau ochii de inteligenţă. N-avea să 
vorbească nimănui nici de quivas, nici de Alfaniz. 

Cât de miraţi au fost sergentul Martial, Jean şi Germain 
Paterne când Jacques Helloch l-a prezentat, la întoarcerea 
lui în tabără, pe Gomo şi le-a povestit, atât cât se cuvenea, 
întâmplările prin care trecuse! 

Toţi l-au primit cât se poate de bine pe tânărul indian. Jean 
l-a tras aproape de el şi nu ştia cum să-l mai mângâie când 
a aflat că bietul copil rămăsese singur pe lume... N-aveau 
să-l părăsească... Nu!... N-aveau să-l părăsească...! 

Şi apoi, însăşi sosirea lui Gomo putea fi socotită un semn al 
sorții, de vreme ce la întrebarea lui Jean dacă ştie unde se 


află misiunea Santa-Juana, răspunsese: 

— Da, ştiu, am şi fost acolo de mai multe ori cu tatăl meu. 

— Ai să ne arăţi şi nouă drumul...? 

— Da... da! Dumneavoastră nu sunteţi ca omul acela râu 
care a vrut să-i fim călăuze... 

La un semn al lui Valdez, Gomo se feri să spună mai mult. 

În privinţa celui care-l răpusese pe indian, nici Jacques 
Helloch, nici Valdez nu puteau să se înşele câtuşi de puţin, 
după ce-l auziseră pe copil cum îl descrisese. Dar, chiar 
dacă ar fi existat vreo îndoială, tot ar fi fost înlăturată de 
faptul că de sub ruful pirogii Gallinetta fusese furat un 
revolver. 

Era vorba de cel al sergentului Martial. 

— Revolverul meu să fie furat, izbucni el, şi de cine?! De 
un bandit! La folosit ca să-l omoare pe bietul indian!... 
Revolverul pe care mi l-a dat colonelul meu...! 

Durerea bătrânului soldat era într-adevăr la fel de mare ca 
mânia lui. Dacă Jorres i-ar fi căzut vreodată în mână... 

Gomo era foarte impresionat de grija care i se purta. 
După-masă terminară cu organizarea taberei de la piscul 
Maunoir, unde aveau să poposească marinarii de pe cele 
două pirogi, şi cu pregătirile de drum pentru călători, 
ţinând seama că se despărţeau pentru... nu se ştie cât. 

Între timp Gomo aflase de la Jean în ce scop se duceau 
tovarăşii lui de drum la Santa-Juana. 

Copilul se schimbă îndată la faţă. 

— Vă duceţi să-l întâlniți pe tatăl dumneavoastră... zise el. 

— Da, copile dragă! 

— Aşadar, îl veţi revedea... Eu... n-am să-l mai văd 
niciodată pe al meu... niciodată! 

După-amiază Jacques Helloch, Germain Paterne şi 
marinarii de pe Moriche părăsiră tabăra şi se îndreptară 
spre poiană. 

Gomo îi însoțea, iar Jean avu voie să-i urmeze. 

Într-o jumătate de oră ajunseră în locul unde zăcea corpul 
indianului lângă trunchiul unui copac. Marinarii, care 


aduseseră cu ei hârleţe, săpară un mormânt destul de 
adânc pentru a nu fi stricat de sălbăticiuni. 

După ce Gomo, cu faţa scăldată în lacrimi, îşi sărută 
pentru ultima dată tatăl, mortul fu coborât în groapă. 

Când terminară de acoperit mormântul, Jean îngenunche 
pe marginea lui, alături de băieţandru, şi spuseră într-un 
glas o rugăciune. 

Se întoarseră în tabără. 

Jean nu era prea obosit. Avea încredere în el însuşi. Nu-l 
vor părăsi puterile în timpul călătoriei. Îi asigură de acest 
lucru pe Jacques Helloch şi pe sergentul Martial. 

— Am mare nădejde!... repeta el. 

Odată cu căderea nopţii, călătorii se retraseră pe pirogi, 
sub ruf, iar marinarii se aşezară de pază, în tabără. 

La bordul pirogii Gallinetta îi făcură loc şi lui Gomo. Dar 
bietul copil abia putu să adoarmă, şi în somn suspina adânc. 

IX STRĂBĂTÂND SIERRA. 

La ora şase dimineaţa, Jacques Helloch şi tovarăşii săi de 
drum părăsiră tabăra de la piscul Maunoir, lăsând-o în grija 
lui Parchal, în care aveau toată încrederea. 

Sub comanda lui rămâneau luntraşii de pe Gallinetta şi 
Moriche - cu totul cincisprezece oameni. Ceilalţi doi, fiind 
însărcinaţi cu căratul bagajelor, îi însoțeau pe călători. 
Parchal, dacă se întâmpla să fie atacat ori de indigeni, ori 
de banda lui Alfaniz şi îşi dădea seama că n-are cum se 
apăra, trebuia să părăsească tabăra şi, pe cât se putea, să 
se retragă la misiunea Santa-Juana. 

Dealtfel, fără îndoială - Jacques Helloch era chiar 
încredinţat - misiunea putea să opună rezistenţă bandei de 
quivas care făcea desigur prăpăd în toată regiunea aceea a 
Venezuelei. 

În privinţa aceasta, după cum discutase cu Valdez, erau 
îndreptăţiţi să-şi spună că aveau mai mult noroc decât 
ghinion. Fireşte, mai de temut decât orice, cât străbăteau în 
etape pădurile din sierra Parima, era eventuala întâlnire cu 
banda lui Alfaniz. Dar, după cele ce spunea Gomo că îi 


răspunsese tatăl său lui Jorres, banda nu se mai arătase 
prin regiunea învecinată cu sierra. Într-adevăr, apucând-o 
spre nord, spaniolul spera desigur să se întâlnească cu 
Alfaniz, cu care stătuse probabil la ocnă - despre el puteai 
crede orice. Apoi, chiar dacă indienii quivas nu erau 
departe, şi misiunea se afla doar la vreo cincizeci de 
kilometri. Socotind că pe jos se parcurg douăzeci şi cinci de 
kilometri în douăzeci şi patru de ore, reieşea că în două zile 
şi jumătate călătorii aveau să ajungă probabil la destinaţie. 
Oare era exagerat să-ţi închipui că vor ajunge la Santa- 
Juana în după-amiaza de l noiembrie, când plecaseră dis-de- 
dimineaţă în ziua de 30 octombrie?... Nu, dacă vremea era 
bună şi nu-i făcea să întârzie. 

Aşadar, cu puţin noroc, nădăjduia micul grup că-şi va 
încheia călătoria fără să întâmpine vreo neplăcere. 

Erau cu totul opt persoane. Jacques Helloch şi Valdez 
mergeau în frunte, după ei Jean, apoi Gomo, care îi 
îndruma. În spatele lor, Germain Paterne şi sergentul 
Martial. După ei, cei doi marinari de pe Gallinetta care 
cărau bagajele, reduse la strictul necesar pături pentru 
popasul de peste noapte, carne conservată şi făină de 
manioc în cantitate suficientă, ca să nu punem la socoteală 
şi tigva lor, a fiecăruia, cu aguardiente sau cu tafia. 

Desigur, în pădurile acelea bogate în vânat, hrana 
călătorilor ar fi putut fi asigurată de vânători. Dar era mai 
bine să nu se dea alarma, să nu se semnaleze prezenţa lor 
prin focuri de armă. 

Dacă vreun pecari sau cabiai se lăsa prins fără a fi doborât 
de glonţ, era binevenit. Aşadar, ecourile din sierra n-aveau 
să retransmită nici o detunătură. 

Se înţelege că Jacques Helloch, sergentul Martial şi Valdez 
erau înarmaţi cu carabinele lor, aveau cartuşierele pline şi 
purtau la centură câte un revolver şi un cuţit. Germain 
Paterne îşi luase arma de vânătoare şi cutia pentru plante, 
de care nu se despărţea niciodată. 


Vremea era favorabilă. Nu-i ameninţa nici ploaia, nici 
furtuna. 

Câţiva nori înalţi cerneau razele soarelui. O briză 
răcoroasă trecea peste vârfurile arborilor, pătrundea 
printre ramuri, scutura frunzele uscate. Terenul urca spre 
nord-est, în savană, exceptând o depresiune abruptă, nu se 
află nici o mlaştină, nici o estera de acelea mustind de apă, 
cum se întâlneşte adesea în părţile cele mai joase din llanos. 

Totuşi călătorii n-aveau să fie privaţi de apă. După cum 
spunea Gomo, rio Torrida, de la vărsarea lui în Orinoco, se 
îndrepta spre Santa-Juana. Era un râu plin de torente, în 
albia căruia se ridicau stânci de granit, încât nici o pirogă, 
nici un curiare nu puteau să navigheze pe el. Străbătea 
pădurea întortochindu-se în tot felul. Călătorii mergeau de- 
a lungul lui, ţinând malul drept. 

Conduşi de tânărul indian, lăsară în stânga coliba părăsită 
şi se îndreptară spre nord-est, pentru a tăia de-a 
curmezişul regiunea dominată de sierra. 

Mergeau destul de greu, înaintau prin hăţiş, călcând 
uneori pe un strat gros de frunze uscate, împiedicându-se 
alteori de crengile pe care violentele rafale de chubasco le 
smulgeau cu sutele. Dealtfel, Jacques Helloch avea tendinţa 
să încetinească pasul pentru a o cruța de eforturi pe 
Jeanne. Când ea făcu unele observaţii în această privinţă, îi 
spuse: 

— Fără îndoială, e important să mergem repede, dar mai 
important e să nu fim nevoiţi să ne oprim din cauza oboselii. 
— Acum mi-am revenit complet, domnule Helloch... Nu vă 

fie teamă, n-am să fiu pricina nici unei întârzieri... 

— Te rog... dragă Jean... îi răspunse, dă-mi voie să iau 
măsurile de precauţie pe care le socotesc necesare... Stând 
de vorbă cu Gomo, am putut să-mi dau seama unde se află 
situată Santa-Juana, să stabilesc ruta etapă cu etapă, 
calculând totul cu grijă... Dacă nu ne iese nimeni în cale, şi 
nu ne va ieşi, sper, nu va trebui să mărim numărul 
etapelor... Totuşi, dacă se va impune, vom fi bucuroşi că ne- 


am cruțat forţele... ale dumitale mai ales... Un singur lucru 
regret, că n-a fost posibil să găsesc un animal de încălecat, 
ca să nu faci drumul pe jos... 

— Mulţumesc, domnule Helloch, răspunse Jeanne. Doar cu 
acest cuvânt pot răspunde la tot ce faceţi pentru mine!... 
Într-adevăr, dacă stau şi mă gândesc, pusă în faţa 
greutăților de care n-am vrut să ştiu la început, mă întreb 
cum ar fi putut sergentul meu şi nepotul lui să-şi atingă 
ţinta de nu v-ar fi scos providenţa în calea noastră!... Şi 
totuşi... nu trebuia să mergeţi mai departe de San- 
Fernando... 

— Trebuia să merg unde mergea domnişoara de Kermor. 
Nu încape îndoială că am întreprins această călătorie pe 
Orinoco fiindcă trebuia să vă întâlnesc! Da... aşa a fost scris, 
dar a mai fost scris şi că în tot ce priveşte călătoria spre 
misiune să vă încredeţi în mine. 

— Desigur, domnule Helloch, în care prieten mai de 
nădejde m-aş putea încrede?... răspunse Jeanne. 

Pentru popasul de prânz se opriră pe malul râului 'Torrida, 
care ar fi fost cu neputinţă de trecut din pricina apelor sale 
tumultuoase. Nu avea o lăţime mai mare de cincizeci de 
picioare. La suprafaţa lui zburau rațe şi pavas. Tânărul 
indian dobori câteva perechi cu săgețile. Le puseră la 
păstrare pentru cină şi se mulţumiră doar cu carne rece şi 
turte de cassave27. 

După ce se odihni o oră, grupul porni din nou la drum. 
Pantele deveniseră mai repezi, dar pădurea nu părea că 
tinde să se rărească. Aceiaşi arbori, acelaşi lăstăriş, acelaşi 
mărăciniş. Mergând de-a lungul râului Torrida, ocoleau de 
fapt o mulţime de obstacole de care s-ar fi izbit în desişul 
plin de palmas llanearas. Desigur că până seara au 
străbătut, fără peripeții, jumătate din numărul de kilometri 
prevăzut de Jacques Helloch. 

Tufărişul fremăta de viaţă. Mii de păsări zburau din 
creangă-n creangă ciripind cât puteau de tare. Maimuţele 
zburdau pe sub ramuri, mai ales perechi de aluates 


urlătoare care nu urlă ziua, ci aşteaptă să-şi dea concertele 
asurzitoare seara sau dimineaţa. Printre zburătoarele cele 
mai numeroase, Germain Paterne avu bucuria să 
recunoască cete de guacharos sau drăcuşori cum li se mai 
zice, a căror prezenţă semnala apropierea de ţărmul estic. 
Liniştea lor de peste zi fiind tulburată, fiindcă de obicei nu 
ies decât noaptea din crăpăturile stâncilor, se refugiaseră în 
vârful arborilor matacas, ale căror fructe cărnoase, 
febrifuge ca şi scoarţa de coloradito, sunt hrana lor 
obişnuită. 

Alte păsări, adevărate maestre în dansuri şi piruete, 
zburau din creangă-n creangă, bărbătuşii grozăvindu-se în 
faţa femeiuştilor. Pe măsură ce înaintau spre nord-est, 
speciile acvatice se împuţinau; obişnuite cu bălțile, nu se 
îndepărtau deloc de malurile fluviului Orinoco. 

Între timp Germain Paterne mai zări şi câteva cuiburi care 
atârnau de crengi la capătul unei liane subţiri şi se clătinau 
ca un leagăn. Din aceste cuiburi, unde nu puteau ajunge 
reptilele, răzbăteau, de parcă ar fi fost pline de privighetori 
învăţate să solfegieze gama, cântece de trupials, cele mai 
minunate cântărețe ale văzduhului. Sergentul Martial şi 
Jean mai văzuseră astfel de cuiburi când debarca-seră de 
pe Simon-Bolivar şi se plimbaseră prin împrejurimile 
târguşorului Caicara. 

Ispita de a băga mâna într-un astfel de cuib era prea mare 
ca Germain Paterne s-o poată învinge. Dar, când să 
purceadă la faptă, îl auzi pe Gomo strigând: 

— Feriţi-vă... feriţi-vă...! 

Într-adevăr, vreo şase trupials se repeziră la îndrăzneţul 
naturalist, primejduindu-i ochii. A trebuit ca Valdez şi 
tânărul indian să dea fuga să-l scape de agresori. 

— Fii mai prudent, îl sfătui Jacques Helloch, nu cumva să 
te întorci chior sau orb în Europa! 

Germain Paterne îi dădea în sinea lui dreptate. 

Miriade e puţin spus când e vorba de şerpii care se târăsc 
pe sub ierburi. Şi sunt la fel de periculoşi ca acei crocodili 


caimani din apele fluviului Orinoco sau de pe malurile lui. 
Dar câtă vreme, în sezonul de vară, caimanii se ascund în 
fundul mocirlelor încă umede şi dorm până la sezonul 
ploilor, reprezentanţii erpetologiei nu amorţesc sub claia de 
frunze uscate. Ei stau mereu la pândă. Zăriseră dealtfel mai 
mulţi - printre care un trigonocefal, lung de doi metri, pe 
care Valdez îl observase la timp şi îl alungase. 

Tigri, urşi, ozeloţi sau alte sălbăticiuni nu se arătară prin 
apropiere. Dar mai mult ca sigur că, odată cu noaptea, 
aveau să se audă şi răgetele lor, de aceea trebuiau să facă 
de pază în timpul popasului. 

Până atunci Jacques Helloch şi tovarăşii lui de drum 
fuseseră feriţi de primejdii, nu dăduseră faţă nici cu 
animale fioroase, nici cu răufăcători - care erau mai răi ca 
fiarele. E drept însă că, fără să pomenească nimic de Jorres 
şi de Alfaniz, Jacques Helloch şi Valdez vegheau neîncetat. 
Destul de des căpitanul de pe Gallinetta o lua înaintea 
grupului, cotea spre stânga şi cerceta drumul pentru a 
înlătura orice neplăcere sau a preveni un atac neaşteptat. 
După aceea, neobservând nimic suspect, deşi uneori se 
îndepărta şi o jumătate de kilometru, venea şi îşi relua locul 
alături de Jacques Helloch. Le era de ajuns să schimbe o 
privire pentru a se înţelege. 

Călătorii mergeau în grup compact, atât cât le permitea 
cărarea strâmtă, paralelă cu rio Torrida. De mai multe ori 
însă a trebuit să intre din nou în pădure ca să ocolească 
stâncile înalte sau gropile adânci. Râul îşi menținea direcţia, 
curgea tot dinspre nord-est, pe la poalele muntelui Parima. 
Pe malul celălalt pădurea se întindea în trepte, dominate ici- 
colo de câţiva palmieri gigantici. Sus se înălța vârful 
muntelui al cărui povârniş nordic făcea legătura cu sistemul 
orografic Roraima. 

Jean şi Gomo mergeau alături de-a lungul malului, care 
era doar atât de lat cât să poată trece doi oameni pe jos. 

Vorbeau despre misiunea Santa-Juana. Tânărul indian 
povestea cât se poate de amănunţit despre misiunea 


aceasta şi despre întemeietorul ei, părintele Esperante. Tot 
ce era în legătură cu acest misionar stârnea interesul. 

— Îl cunoşti bine?... întrebă Jean. 

— Da... îl cunosc... l-am văzut de multe ori... Timp de un 
an, tatăl meu şi cu mine am locuit la Santa-Juana... 

— E mult de atunci...? 

— Nu... înainte de sezonul ploilor de anul trecut... După 
nenorocire... satul nostru San-Salvador a fost jefuit de 
quivas... Alţi indieni şi noi am fugit până la misiune. 

— Şi aţi fost adăpostiţi la Santa-Juana de părintele 
Esperanite...? 

— Da... un om atât de bun... Avrut să ne ţină la el... Unii 
au şi rămas. 

— De ce aţi plecat...? 

— Aşa a vrut tatăl meu... Noi suntem banivas... Dorea să 
se întoarcă în ţinutul lui... Fusese luntraş pe fluviu... Eu mă 
pricepeam... aveam o pagaie mică... La patru ani... vâsleam 
alături de el... 

Jacques Helloch şi tovarăşii lui de drum nu se mirară de 
ceea ce spunea băiatul. Cunoşteau din relatările călătorului 
francez trăsăturile caracteristice ale indienilor banivas, cei 
mai buni marinari de pe Orinoco, oameni inteligenţi şi 
cinstiţi. Datorită unui concurs de împrejurări de ordin 
personal - şi fiindcă mama lui Gomo făcea parte dintr-un 
trib din est - tatăl său se aşezase în satul San-Salvador, 
dincolo de izvoarele fluviului. Când se hotarâse să plece de 
la Santa-Juana, era mânat de instinct să se reîntoarcă în 
regiunea de llanos dintre San-Fernando şi Caicara. Aştepta 
aşadar o ocazie, să vină nişte pirogi pe care s-ar fi putut 
angaja ca marinar şi, până atunci, locuia în coliba aceea 
sărăcăcioasă din sierra Parima. 

Oare ce s-ar fi făcut copilul lui, după crima comisă de 
Jorres, dacă pirogile n-ar fi fost nevoite să se oprească în 
tabăra de la piscul Maunoir...? 

La toate acestea se gândea Jeanne de Kermor în timp ce-l 
asculta pe tânărul indian. Apoi aduse din nou vorba despre 


Santa-Juana, despre starea actuală a misiunii şi în special 
despre părintele Esperante. Gomo răspundea limpede la 
toate întrebările. Îl descrise pe misionarul spaniol, un om 
înalt, puternic, deşi avea şaizeci de ani - şi frumos... 
frumos... repetă băiatul, cu barba albă şi ochii arzători ca 
focul, aşa cum îl descriseseră şi domnul Manuel 
Assomption, şi ticălosul de Jorres. Apoi Jeanne, într-o stare 
de spirit în care dorinţa se confunda cu realitatea, se şi 
vedea la Santa-Juana... Părintele Esperante o primea cu 
braţele deschise... ii dădea toate informaţiile de care avea 
nevoie... îi spunea ce s-a întâmplat cu colonelul de Kermor 
de când a trecut ultima oară pe la San-Fernando... şi ea afla 
în sfârşit unde se refugiase după ce plecase de la Santa- 
Juana... 

La ora şase seara Jacques Helloch dădu semnalul de 
oprire după a doua etapă a zilei. 

Indienii se apucară să rânduiască popasul de noapte. 
Locul părea potrivit. O râpă adâncă tăia malul şi se 
prelungea în formă de pâlnie până la marginea râului. 
Deasupra râpei, arbori înalţi îşi plecau crengile, ca o 
perdea, peste pereţii stâncii. Jos se deschidea un fel de nişă 
în care tânăra fată se putea odihni. Cu un aşternut de iarbă 
uscată şi frunze uscate, avea să doarmă la fel de bine ca sub 
ruful pirogii Gallinetta. 

Fireşte, Jean protestă, nu voia să le dea atâta bătaie de 
cap. Dar Jacques Helloch nici nu-l luă în seamă. Făcu apel la 
autoritatea sergentului Martial... Nu se putea ca nepotul să 
nu-şi asculte unchiul. 

Germain Paterne şi Valdez pregăteau masa. În rio mişunau 
peştii. Gomo prinse câţiva cu săgeata, după obiceiul 
indienilor, şi-i fripseră la un foc mic, aprins lângă stâncă. 
Împreună cu conservele şi turtele de cassave scoase din 
sacii marinarilor, la care se adăuga şi foamea acumulată în 
cinci ore de mers, constituiau un ospăț de care comesenii 
nu se sfiiră să spună că e cel mai grozav... de când... 


— De când am mâncat ultima oară!... declară Germain 
Paterne, pentru care orice masă era excelentă dacă îi 
potolea foamea. 

Venind noaptea, fiecare îşi căută un loc de odihnă, după ce 
Jean se duse şi se culcă în adâncul nişei sale. Tânărul indian 
se întinse în faţa ei. Cum tabăra nu putea să rămână 
nesupravegheată, s-a luat hotărârea ca în prima parte a 
nopţii să vegheze Valdez cu unul din marinari, iar în cea de 
a doua Jacques Helloch cu celălalt. 

De fapt, din partea pădurii de pe mal şi din partea râului 
sau a malului opus se putea observa orice mişcare suspectă. 
Sergentul Martial ceru să stea şi el de pază, dar consimţi 

până la urmă să se odihnească până a doua zi. Noaptea 
următoare avea să se ia în seamă atât cererea lui cât şi cea 
a lui Germain Paterne. Deocamdată era suficient să stea de 
pază cu schimbul Jacques Helloch şi Valdez. Aşadar, 
bătrânul soldat se duse şi se rezemă de peretele stâncii, cât 
mai aproape de tânăra fată. 

Concertul sălbăticiunilor peste care se suprapuse cel al 
maimuţelor urlătoare începu de când se lăsă seara şi ţinu 
până se iviră zorile. Cea mai bună măsură de prevedere 
pentru a ţine animalele departe de tabără ar fi fost să 
aprindă un foc cu flăcări mari şi să-l întreţină cu lemne 
uscate toată noaptea. Ştiau acest lucru, dar toţi fură de 
părere să nu întreprindă nimic. Focul ar fi îndepărtat, 
desigur, animalele, dar se putea să şi atragă răufăcători - 
poate chiar banda de quivas, dacă bătea regiunea aceea, şi 
tocmai de ea nu trebuiau să fie văzuţi. 

Curând, în afară de Valdez, care stătea de pază pe mal, şi 
de luntraşul de lângă el, tot grupul se cufundă într-un somn 
adânc. 

Pe la miezul nopţii îi înlocuiră Jacques Helloch şi al doilea 
luntraş. 

Valdez nu văzuse şi nu auzise nimic suspect. De auzit, 
dealtfel, ar fi fost foarte greu, fiindcă zgomotul făcut de 
apele râului care se izbeau de stâncă răsuna în toată sierra. 


Jacques Helloch îl sfătui pe Valdez să se odihnească vreo 
câteva ore, apoi se urcă pe mal. 

De acolo putea să cerceteze nu numai marginea pădurii, 
dar şi malul stâng al râului 'Torrida. 

Se aşeză sub un moriche enorm şi supraveghe bine 
împrejurimile, deşi mintea şi inima îi erau pline de gânduri 
şi sentimente. 

Să fi fost o iluzie... dar pe la ora patru dimineaţa, când 
cerul începea să se lumineze la orizont, atenţia îi fu atrasă 
de o oarecare mişcare pe malul opus, mai puţin înalt decât 
cel drept. | se părea că se mişcă ceva printre arbori. Să fi 
fost animale... să fi fost oameni...? 

Îşi ţinu firea şi se târî până la marginea malului, înaintând 
cu câţiva metri mai aproape de râu, unde rămase nemişcat 
Şi privi... 

Nu distingea nimic. Totuşi era sigur că la marginea pădurii 
de pe celălalt mal forfotea ceva. 

Să dea alarma, sau mai bine să-l trezească pe Valdez, care 
dormea doar la câţiva paşi...? 

Alese a doua alternativă. Puse mâna pe umărul indianului 
şi îl trezi. 

— Nu te mişca, Valdez, îi spuse în şoaptă, şi uită-te pe 
celălalt mal al râului. 

Valdez, întins cât era de lung, nu trebuia decât să întoarcă 
privirea în direcţia indicată. Un minut iscodi tufişurile de 
sub pădurea întunecată. 

— Nu mă înşel, zise în sfârşit, trei, patru oameni dau 
târcoale pe mal. 

— Ce facem... 

— Nu trezim pe nimeni... În locul acesta e imposibil de 
trecut râul... numai să nu fie un vad în amonte... 

— Dar în partea cealaltă?... întrebă Jacques Helloch, 
arătând spre pădurea care se întindea către nord-vest. 

— N-am văzut nimic... nu văd nimic... răspunse Valdez 
care se întorsese fără să se ridice... Poate că nu sunt decât 
vreo doi, trei indieni bravos... 


— Ce să facă noaptea pe malul acesta?... Nu, eu... sunt 
mai mult decât sigur... ne-au descoperit tabăra... Uite, 
Valdez, uite că unul din ei încearcă să coboare până la râu... 

— Într-adevăr... murmură Valdez... şi nu-i un indian... Se 
vede după felul cum merge... 

Zorile, după ce conturaseră întâi piscurile îndepărtate de 
la orizont, se revărsau în clipa aceea până la albia râului 
Torrida. Valdez nu se înşelase deci în privinţa omului de pe 
malul opus. 

— E banda de quivas a lui Alfaniz... spuse Jacques Helloch. 
Numai ea e interesată să ştie dacă ne însoțesc toţi marinarii 
de pe pirogi... 

— Ar fi fost mai bine să ne însoţească, răspunse căpitanul 
de pe Gallinetta. 

— Fără îndoială, Valdez... dar le-am putea cere celor 
rămaşi pe Orinoco să ne vină în ajutor?... Nu... dacă am fost 
descoperiţi, nu mai e timp să trimitem un om până în 
tabără... Vom fi atacați înainte de a sosi ei... 

Valdez îl strânse tare de braţ pe Jacques Helloch, care 
tăcu. 

Zorile luminau ceva mai mult malurile râului 'Torrida, în 
schimb râpa în fundul căreia dormeau Jean, Gomo, 
sergentul Martial, Germain Paterne şi al doilea marinar era 
încă învăluită de întuneric. 

— Mi se pare... spuse Valdez, cred că... da!... am ochi 
buni... nu mă înşel!... îl cunosc pe omul acela... E 
spaniolul... 

— Jorres! 

— Chiar el. 

— N-am să-l las să-mi scape, ticălosul...! 

Jacques Helloch luă carabina, care era rezemată de o 
stâncă şi, dintr-o mişcare, o duse la umăr. 

— Nu... nu!... zise Valdez... N-ar fi decât cu unul mai puţin, 
poate că pe sub arbori se află cu sutele... Dealtfel, e cu 
neputinţă să treacă râul... 

— Aici... da... dar în amonte... cine ştie...? 


Totuşi Jacques Helloch îl ascultă pe Valdez, cu atât mai 
mult cu cât căpitanul de pe Gallinetta îl sfătuia de bine şi, ca 
toţi banivas, avea marea calitate de a intui şi a fi prudent. 

Dealtfel Jorres - dacă era el - din dorinţa de a cerceta mai 
de aproape tabăra risca de asemenea să fie văzut. De aceea 
intră pe sub arbori tocmai când marinarul care făcea de 
gardă lângă râu înainta de parcă ar fi zărit ceva. 

Timp de un sfert de oră Jacques Helloch şi Valdez 
râămaseră pe loc, nemişcaţi. 

Nici Jorres, nici altcineva nu se ivi pe malul opus. Nu se 
petrecea nimic la marginea pădurii dese care începea să se 
desprindă din umbră. 

Dar, la lumina zilei, spaniolul - admițând că Valdez nu se 
înşelase - avea să vadă că pe călători nu-i însoțeau decât 
doi marinari şi că grupul era în inferioritate. 

Cum să-şi continue oare drumul, când se aflau atât de 
puţin în siguranţă?... Erau descoperiţi... spionaţi... Jorres 
dăduse de Jacques Helloch şi de ceilalţi călători care se 
îndreptau spre Santa-Juana. De acum încolo nu avea să le 
mai piardă urma... 

Împrejurările erau foarte grele, şi mai grav ca orice era că 
spaniolul se întâlnise, desigur, cu banda de quivas care 
cutreiera ţinutul sub conducerea ocnaşului Alfaniz. 

X VADUL. FRASCAES. 

La ora cinci tabăra se trezi. 

Întâi s-a sculat Jean. În timp ce el se plimba încolo şi 
încoace de-a lungul malului, sergentul Martial, Germain 
Paterne şi tânărul indian mai dormeau încă, înfăşuraţi în 
pături, cu pălăria trasă pe ochi. 

Marinarul care făcuse de pază la marginea prundişului se 
apropiase de Jacques Helloch şi de Valdez şi le raporta ce 
observase. Dealtfel, confirma spusele lui Valdez. Şi el afirma 
că omul care dăduse târcoale pe malul râului Torrida era 
Jorres. 

Jacques Helloch le ceru în primul rând să păstreze taina. 
Nu era nevoie să le spună în ce situaţie primejdioasă se 


aflau, mai ales după întâlnirea cu Jorres. Ajungea că o ştiau 
ei. Acum era datoria lor să ia măsuri pentru a-i pune în 
siguranţă pe tovarăşii de drum. 

După ce s-au gândit bine, cântărind argumentele pro şi 
contra, au hotărât ca grupul să-şi urmeze drumul spre 
misiunea Santa-Juana. 

De fapt, dacă Alfaniz era stăpân pe împrejurimi, dacă 
Jacques Helloch şi ai lui aveau să fie atacați, atacul putea să 
se dea la fel de bine în timp ce mergeau înainte ca şi în timp 
ce se întorceau la pirogi. Ce-i drept, retragerea spre 
Orinoco era acoperită de rio Torrida, cel puţin dacă nu se 
putea trece apa în amonte. Dar, în acest caz, nimic nu-i 
împiedica nici pe quivas să coboare până la tabăra Maunoir, 
unde, cu tot ajutorul echipajelor, atacul lor nu putea fi 
respins. 

Înaintarea spre Santa-Juana prezenta însă unele avantaje, 
în primul rând rămâneau acoperiţi de rio Torrida, dacă nu 
exista mai sus un vad - trebuiau să-l întrebe pe Gomo. Apoi, 
însemna să se apropie de ţintă poate chiar s-o atingă, şi la 
misiunea Santa-Juana nu mai aveau de ce se teme, era 
populată de câteva sute de guaharibos. Santa-Juana le 
oferea un refugiu sigur, unde nu-i putea ataca în nici un fel 
Alfaniz. 

Trebuiau aşadar să ajungă cu orice preţ şi cât mai repede 
la misiune, să se silească să nu-i mai apuce o noapte pe 
drum, să mărească etapele. Nu puteau să străbată douăzeci 
şi cinci, treizeci de kilometri în douăzeci de ore? 

Jacques Helloch se întoarse în tabără pentru a organiza 
imediat plecarea. 

— Mai dorm încă, spuse Jeanne care-i ieşi degrabă înainte. 

— lar dumneata te-ai sculat prima, domnişoară Jeanne!... 
răspunse Jacques Helloch. Am să-i trezesc şi o să pornim la 
drum... 

— N-aţi remarcat nimic suspect...? 

— Nu... NIMIC... NIMIC... dar să plecăm... Am socotit că, 
dacă mergem fără întrerupere, putem ajunge deseară sau 


cel mult la noapte la Santa-Juana. 

— Ah, domnule Helloch, cu câtă nerăbdare aştept să 
ajungem la misiune... 

— Unde e Gomo?... întrebă Jacques Helloch. 

— Acolo... în colţ!... Doarme atât de bine, bietul copil...! 

— Trebuie să vorbesc cu el... Am nevoie de unele 
informaţii înainte de a pleca... 

— Mă lăsaţi pe mine să-l trezesc? întrebă Jeanne, apoi 
adăugă: Păreţi îngrijorat în dimineaţa aceasta, domnule 
Helloch... Aveţi vreo veste proastă...? 

— Nu... vă asigur... domnişoară Jeanne... nu! 

Tânăra fată era gata să insiste; dar, dindu-şi seama că 
insistenţele ei l-ar stânjeni pe Jacques, se îndreptă spre 
Gomo şi-l trezi cu blândeţe. 

Sergentul Martial se întinse, făcu de câteva ori hâm! şi cât 
ai clipi se ridică în picioare. 

Mai greu a fost cu Germain Paterne. Înfăşurat în pătură, 
cu cutia de botanist sub cap, în chip de pernă, dormea ca 
un pârş-comun - animal căruia i s-a dus vestea că ar fi cea 
mai somnoroasă creatură. 

Între timp Valdez avea grijă să se închidă sacii după ce 
scoseseră din ei ce păstraseră de la cină pentru masa de 
dimineaţă. Tânărul indian, după ce se trezi, se duse cu Jean 
la Jacques Helloch care întinsese pe o stâncă harta regiunii. 
Pe hartă se vedea ţinutul dintre sierra Parima şi masivul 
Roraima, brăzdat de zigzagul râului. 

Gomo ştia să citească şi să scrie, aşa că putea să dea 
informaţii precise asupra regiunii. 

— Tu ai mai văzut vreodată hărţi care înfăţişează ţinuturi, 
mări, continente, munţi, fluvii?... îl întrebă Jacques Helloch. 
— Da, domnule... Ni s-a arătat la şcoală, la Santa-Juana, 

răspunse tânărul indian. 

— Bine, atunci priveşte aici şi gândeşte-te în linişte... 
Fluviul acesta mare, în formă de semicerc, este Orinoco pe 
care-l cunoşti. 

— Îl cunosc şi mi-e drag. 


— Da... eşti un copil de treabă şi îţi iubeşti frumosul tău 
fluviu!... Vezi, aici, la capătul lui, muntele acesta mare?... De 
aici izvorăşte... 

— Sierra Parima, ştiu, domnule... lată, în susul acestor 
raudals am urcat cu tatăl meu... 

— Da... e raudal Salvaju. 

— Şi aici e un pisc... 

— E piscul Lesseps. Dar nu cumva să te înşeli... N-am 
urcat atât de sus cu pirogile... 

— Nu... nu atât de departe. 

— De ce îi puneţi toate aceste întrebări lui Gomo, domnule 
Helloch?... întrebă Jeanne. 

— Aş vrea să cunosc bine cursul râului Torrida şi poate că 
Gomo mi-ar putea da informaţiile necesare. 

Tânăra fată se uită întrebător la Jacques Helloch, iar el 
plecă ochii. 

— Acum, Gomo, zise, uite locul unde am lăsat pirogile... 
uite pădurea unde era coliba tatălui tău... uite gura râului 
Torrida... 

— Aici... aici... arătă tânărul indian, punând degetul pe 
hartă. 

— Da, Gomo, şi acum fii atent... am să urmăresc cursul 
râului şi tu ai să mă opreşti dacă vei vedea o greşeală... 

Jacques Helloch îşi plimbă degetul pe hartă, înconjură 
sierra Parima pe o distanţă de aproximativ cincizeci de 
kilometri, apoi se îndreptă spre nord-est. În punctul acela 
făcu o cruce cu creionul şi spuse: 

— Aici este misiunea? 

— Da... aici... 

— Şi râul Torrida curge la vale...? 

— Da... cum arată harta. 

— Dar nu vine mai de sus...? 

— De mai sus, sigur, uneori am urcat de-a lungul lui pe 
partea cealaltă. 

— Santa-Juana se află atunci pe malul stâng... 

— Da, pe malul stâng. 


— Atunci trebuie să trecem râul, fiindcă noi suntem pe 
malul drept... 

— Da... trebuie, domnule... dar nu-i greu. 

— Cum o să facem? 

— Este... mai sus... un loc de trecere, cu stânci pe care se 
poate pune piciorul când scad apele... un vad care se 
numeşte vadul Frascaes. 

— Ştii unde e vadul acesta...? 

— Da, domnule... înainte de a ajunge soarele la amiază 
suntem acolo. 

Răspunsurile tânărului indian erau categorice în ceea ce 
privea vadul, fiindcă trecuse chiar el râul pe acolo. 

De fapt, constatarea aceasta avea să-l neliniştească pe 
Jacques Helloch. Dacă prin vadul Frascaes grupul lor putea 
să treacă pe malul stâng al râului Torrida, însemna că şi 
quivas puteau să treacă pe malul drept. Jacques Helloch şi 
tovarăşii lui nu mai aveau să fie acoperiţi de râu până la 
misiune. Totuşi, nu era un motiv de a face cale întoarsă, de 
vreme ce oricum îi pândea primejdia unui atac. La Santa- 
Juana grupul lor se va afla în siguranţă. Important era să 
ajungă la Santa-Juana în următoarele douăzeci şi patru de 
ore. 

— Şi zici, mai întrebă o dată Jacques Helloch, zici că până 
la amiază putem da de vadul Frascaes...? 

— Da... dacă plecăm chiar acum. 

De acolo până la vad erau cam doisprezece kilometri. Cum 
luaseră hotărârea să meargă mai repede în speranţa că vor 
ajunge la ţintă pe la miezul nopţii, ar fi putut uşor să treacă 
vadul înainte de primul popas. 

Se dădu ordin de plecare. Dealtfel se făcuseră toate 
pregătirile, sacii erau pe umerii marinarilor, păturile făcute 
sul erau pe spinarea călătorilor, cutia de botanist la cureaua 
lui Germain Paterne, iar armele gata încărcate. 

— Credeţi, domnule Helloch, că e posibil să ajungem la 
Santa-Juana în douăsprezece ore?... întrebă sergentul 
Martial. 


— Sper, dacă nu vă cruţaţi picioarele, care se vor putea 
odihni pe urmă. 

— Din pricina mea n-o să întârziaţi, domnule Helloch. Dar 
va fi în stare... el... Jean... 

— Nepotul dumitale? interveni Germain Paterne. Cum să 
nu... Neva întrece pe toţi!... Se vede că a fost straşnic 
instruit!... L-ai făcut să aibă picioare de soldat, şi păşeşte ca 
un gimnast. 

Până atunci Gomo, după cum se părea, nu ştia ce legătură 
de rudenie - imaginară, desigur - era între fiul colonelului 
de Kermor şi sergentul Martial. De aceea îl întrebă pe 


sergent: 
— Sunteţi unchiul lui...? 
— Aşa... puţin! 


— Atunci, sunteţi fratele tatălui său...? 

— Da, chiar fratele lui, de aceea Jean e nepotul meu... 
înţelegi? Băiatul dădu din cap în semn că înţelege. 

Vremea era închisă. Norii, la mică înălţime, mânaţi de o 
briză dinspre sud-est, amenințau serios cu ploaie. Vârful 
muntelui Parima dispăruse după pânza lor cenuşie, iar spre 
sud piscul Maunoir nu se zărea decât printre arbori. 

Jacques Helloch aruncă o privire îngrijorată spre linia de 
orizont de unde bătea vântul. După răsăritul soarelui cerul 
se întunecase aproape imediat, fiind acoperit de volute de 
aburi care creşteau şi deveneau tot mai dense. Dacă avea 
să cadă o aversă din acelea violente care inundă atât de des 
savanele din sud, aveau să întârzie, să nu ajungă la Santa- 
Juana în răstimpul hotărât. 

Grupul porni la drum tot pe cărarea dintre rio Torrida şi 
marginea pădurii de nepătruns. Ordinea în care mergeau 
era aceeaşi - Valdez şi Jacques Helloch păşeau în frunte. 
Amândoi aruncară o ultimă privire spre malul opus. Era 
pustiu. Şi pădurea deasă din stânga, tot pustie. Nici o 
vietate în afară de grămada de păsări asurzitoare care 
întâmpina cu cântece răsăritul soarelui, acompaniată de 
urletele maimuţelor. Fiecare nutrea speranţa că vor ajunge 


la Santa-Juana pe la mijlocul nopţii. Dar speranţa aceasta se 
putea împlini doar cu preţul unui marş forţat, abia întrerupt 
de un scurt popas la ora prânzului. 

Trebuiau aşadar să lungească pasul, ceea ce şi făcură, fără 
să se plângă. 

Cerul fiind înnegurat, temperatura rămăsese suportabilă, 
din fericire, fiindcă nici un arbore nu-şi arunca umbra peste 
mal. 

Din când în când Jacques Helloch, cât se poate de 
îngrijorat, întorcea capul şi întreba: 

— Nu mergem prea repede, poţi să ţii pasul, dragă Jean...? 

— Da, domnule Helloch, da, i se răspundea. Nu vă faceţi 
griji, nici în privinţa mea, nici a prietenului meu Gomo, care 
parcă ar avea picioare de ciută... 

— Domnule Jean, interveni Gomo, dacă mi s-ar cere, aş 
putea să fiu deseară la Santa-Juana... 

— Măi!... Dar bun alergător mai eşti... exclamă Germain 
Paterne care nu era înzestrat cu astfel de talente 
locomotrice şi rămânea uneori în urmă. 

Lui Jacques Helloch nu-i era însă milă şi de el. Îl chema, îl 
îndemna, îi striga: 

— Hei... Germain... ai încetinit pasul... Iar prietenul lui îi 
răspundea: 

— Doar n-am întârziat! 

— De unde ştii? 

Şi cum Germain Paterne nu ştia, nu-i rămânea decât să se 
supună, şi se supunea. 

O clipă Jacques Helloch fu stăpânit de gândul pe care i-l 
stârnise ultimul răspuns al tânărului indian: în seara 
aceasta, spusese Gomo, aş putea să fiu la Santa-Juana. 

Aşadar, în şase, şapte ore Gomo zicea că e în stare să 
ajungă la misiunea Santa-Juana. Oare nu era un noroc care 
nu trebuia să le scape...? 

Fără să se oprească din mers, Jacques Helloch îi comunică 
lui Valdez spusele băiatului. 


— Da... în şase, şapte ore, zise, părintele Esperante ar 
putea fi înştiinţat că grupul nostru se îndreaptă spre Santa- 
Juana... Ne va trimite imediat ajutoare... Va veni chiar el, 
fără îndoială... 

— Desigur, răspunse Valdez. Dar dacă îl trimitem pe copil, 
nu vom mai avea călăuză. Cred că ne e de folos, doar 
cunoaşte ţinutul... 

— Ai dreptate, Valdez, avem nevoie de Gomo, mai ales 
când vom trece prin vadul Frascaes... 

— Ajungem acolo la amiază; după ce vom trece vadul, vom 
vedea... 

— Da... vom vedea... Valdez!... Poate chiar la vad să ne 
aştepte primejdia. 

Şi cine ştie dacă pe Jacques Helloch şi pe tovarăşii lui nu-i 
pândea mai curând primejdia, până să ajungă acolo... După 
ce descoperise tabăra aşezată pe malul drept al râului 
Torrida, Jorres n-ar fi putut să urce pe malul stâng 
împreună cu banda lui Alfaniz?... Şi, de vreme ce quivas le-o 
luaseră înainte cu câteva ore, nu era posibil să fi şi trecut 
vadul Frascaes?... Oare acum nu coborau pe malul drept ca 
să-i iasă înainte grupului?... Era posibil. 

Totuşi, la ora nouă Valdez, care făcuse câteva sute de paşi 
înainte şi se întorsese, spunea că drumul îi părea liber. Pe 
malul celălalt, de asemenea, nimic nu trăda prezenţa 
bandei de quivas. 

Jacques Helloch se gândi atunci să poposească acolo, după 
ce îl întrebase întâi pe Gomo: 

— La ce distanţă suntem de vad...? 

— Cam la vreo două ore de mers, răspunsese tânărul 
indian, care nu ştia să aprecieze distanţele decât 
raportându-le la timpul necesar pentru a fi parcurse. 

— Să ne odihnim, comandă Jacques Helloch, şi să mâncăm 
repede ce ne-a mai rămas din provizii... N-are rost să 
aprindem focul. 

Într-adevăr, ar fi însemnat să-şi trădeze prezenţa - dar 
gândul acesta nu-l rosti cu glas tare. 


— Grăbiţi-vă... prieteni... grăbiţi-vă, repetă el, nu poposim 
decât un sfert de oră! 

Tânăra fată îl înţelegea prea bine! Jacques Helloch era 
frământat de griji a căror cauză ea n-o cunoştea. Desigur, în 
general ştia că banda de quivas cutreiera ţinutul acela, ştia 
că Jorres dispăruse, dar n-avea cum să-şi închipuie că 
spaniolul urcase în susul fluviului Orinoco la bordul pirogii 
Gallinetta numai pentru a-l întâlni pe Alfaniz, că între el şi 
evadatul de la Cayenne existau legături vechi. De mai multe 
ori era gata să izbucnească: „Dar ce s-a întâmplat, domnule 
Helloch...?” 

Totuşi tăcu, bizuindu-se pe inteligenţa lui Jacques Helloch, 
pe curajul, devotamentul şi dorinţa lui de a ajunge cât mai 
curând posibil la ţintă. Terminară repede masa. Germain 
Paterne ar fi prelungit-o bucuros, dar făcu haz de necaz sau 
mai curând „de stomac”, cum îi plăcea să spună. 

La ora nouă şi un sfert, cu sacii legaţi şi puşi pe umăr, 
porniră în aceeaşi ordine la drum. 

Pe malul drept al râului Torrida pădurea se ţinea lanţ, în 
schimb malul stâng avea acum un aspect foarte diferit. 
Arborii creşteau doar în pâlcuri presărate pe întinderea 
unor llanos acoperite cu iarbă deasă, ca şi coastele 
muntelui, aproape până în vârf. 

Pe de altă parte, malul opus, foarte scund, se afla aproape 
la nivelul apei râului. Era deci uşor să cercetezi cu privirea 
vasta întindere a savanei care nu se mai ascundea după 
perdeaua groasă de arbori. Acum sierra nu mai era la nord- 
est faţă de călători; din ajun se afla la sud. 

Jacques Helloch şi Valdez cercetau mereu, plini de teamă, 
malul celălalt, deşi nu scăpau din vedere nici malul pe care 
mergeau de-a lungul râului. Nimic suspect deocamdată. 

Poate că banda de quivas aştepta grupul la vadul 
Frascaes? 

Pe la ora unu după-amiază, Gomo le arătă la câteva sute 
de metri un cot al râului care, făcând-o spre est, dispărea 
dincolo de o grămadă de stânci golaşe. 


— Aici e, spuse el. 

— Aici?... zise Jacques Helloch şi le făcu semn tovarăşilor 
lui de drum să stea pe loc. 

Apropiindu-se de râul Torrida ca să-i cerceteze cursul, 
văzu că albia îi era plină de pietre şi de nisip printre care 
nu curgeau decât şuvoaie subţiri de apă, uşor de trecut. 

— Vreţi să mă duc înainte să iau seama la vad?... îi 
propuse Valdez lui Jacques Helloch. 

— Bine, Valdez, dar fii cu băgare de seamă, nu cumva să 
treci dincolo, şi întoarce-te repede, de cum vezi că e drumul 
liber. 

Valdez plecă, şi după câteva minute, la cotul râului 'Iorrida, 
îl pierdură din vedere. 

Jacques Helloch, Jean, sergentul Martial, Gomo şi 
marinarii aşteptau în grup. Germain Paterne se aşezase. 

Oricât de stăpân era pe sine, Jacques Helloch nu reuşi să- 
şi ascundă teama. 

Gomo întrebă: 

— De ce nu mergem mai departe? 

— Într-adevăr, de ce... zise Jean, şi Valdez de ce a luat-o 
înainte?... Jacques Helloch nu răspunse. Se desprinse de 
grup şi făcu câţiva paşi spre râu, dornic să vadă mai de 
aproape malul stâng. 

Trecură cinci minute - minute din acelea care par că 
durează o oră. 

Jeanne se apropiase de Jacques Helloch. 

— De ce nu se întoarce Valdez?... îl întrebă, căutând să 
citească adevărul în ochii lui. 

— Nu poate să mai întârzie mult... se mulţumi Jacques 
Helloch să răspundă. 

Cinci minute, după care mai trecură cinci. Nimeni nu 
scosese o vorbă. 

Valdez ar fi avut timp să se ducă şi să se întoarcă, dar nu 
apărea. 

Totuşi nu se auzise nici un țipăt, nimic care să-i 
neliniştească. 


Jacques Helloch avu destulă stăpânire de sine pentru a 
mai aştepta cinci minute. 

Desigur, n-ar fi fost mai primejdios să pornească spre 
vadul Frascaes decât să rămână pe loc sau să se întoarcă. 
De atacat puteau să fie atacați tot atât de bine în amonte ca 
şi în aval. 

— Să mergem, zise în sfârşit Jacques Helloch. 

O luă înainte şi tovarăşii săi îl urmară fără să întrebe 
vreunul ceva. Merseră de-a lungul malului vreo trei sute de 
paşi şi ajunseră la cotul râului 'Torrida. Acolo trebuiau să 
coboare spre vadul Frascaes. Tânărul indian înaintă cinci 
paşi, îşi dădu drumul la vale şi ajunse repede la primele 
stânci udate de apa râului. 

Deodată izbucniră pe malul stâng chiote asurzitoare pe 
care le auziră şi Jacques Helloch, şi tovarăşii lui. 

Vreo sută de gquivas năvăliră din toate părţile şi se repeziră 
în vad, agitând armele şi scoțând strigăte amenințătoare... 

Jacques Helloch nu avu timp să se apere cu focuri de 
puşcă. Dar ce-ar fi putut face carabina lui, a lui Germain 
Paterne şi a sergentului Martial... revolverele marinarilor 
împotriva a o sută dc oameni care puseseră stăpânire pe 
vadul Frascaes şi le tâiau drumul...? 

Înconjuraţi în curând, Jacques Helloch şi tovarăşii lui nu 
aveau cum să respingă atacul. 

Deodată apăru Valdez în mijlocul unei cete de quivas care 
scotea ţipete de mânie. 

— Valdez!... exclamă Jacques Helloch. 

— Ticăloşii ăştia m-au luat ca din oală!... răspunse 
căpitanul de pe Gallinetta. 

— Cine sunt?... întrebă Germain Paterne. 

— Banda de guivas... răspunse Valdez. 

Un om stătea în picioare pe celălalt mal, având în jurul lui 
trei indivizi care nu erau indieni. 

— Jorres!... exclamă Jacques Helloch. 

— Spuneţi-mi pe nume... Alfaniz! 

— Alfaniz! repetă sergentul Martial. 


Şi privirea lui, ca şi a lui Jacques Helloch, se îndreptă plină 
de groază spre fata colonelului de Kermor. 

Jorres era aşadar acel Alfaniz care evadase din temniţa de 
la Cayenne cu alţi trei ocnaşi, complicii lui. 

După ce devenise căpetenia bandei de quivas, în locul lui 
Meta Serrapia, care murise într-o încăierare cu armata 
venezueleană, spaniolul cutreiera de mai bine de un an 
savana. 

În urmă cu cinci luni - după cum ştim - bandiții aveau de 
gând să se întoarcă în regiunea din vestul fluviului Orinoco, 
de unde fuseseră izgoniți de trupele columbiene. Dar, 
înainte de a părăsi ţinutul muntos Roraima, noua lor 
căpetenie vru să facă o recunoaştere în partea aceasta a 
fluviului. Se despărţi deci de bandă şi cobori prin llanos 
până la San-Fernando de Atabapo, după ce trecuse mai 
întâi pe la rancho din Carida, unde domnul Manuel 
Assomption afirma pe drept cuvânt că l-a văzut. La San- 
Fernando aştepta prilejul să se întoarcă la izvoarele 
fluviului Orinoco tocmai când pirogile Gallinetta şi Moriche 
se pregăteau să plece spre misiunea Santa-Juana. 

Alfaniz - cunoscut doar sub numele de Jorres - pretinzând 
că vrea să se ducă la misiune, îi ceru căpitanului de pe 
Gallinetta, care îşi completa echipajul, să-l angajeze şi 
acesta se învoi, după cum se ştie, spre nefericirea celor 
care urmau să se aventureze pe cursul superior al fluviului. 

Alfaniz avea aşadar posibilitatea nu numai să-şi 
regăsească banda de quivas, dar să-şi şi dovedească ura pe 
care i-o jurase colonelului de Kermor. 

Într-adevăr, aflase că tânărul care călătorea pe Gallinetta 
împreună cu sergentul Martial era în căutarea tatălui său, 
iar depoziţiile acestuia la curtea cu juri din Loire-Inferieure 
determinaseră condamnarea lui la muncă silnică pe viaţă şi 
întemnițarea la Cayenne. 

Nu-i oferea această întâmplare de nesperat ocazia unică 
de a pune mâna pe băiat, poate chiar şi pe colonel, dacă i se 


dădea de urmă la misiunea Santa-Juana şi, în orice caz, de a 
se răzbuna pe fiu în lipsa tatălui...? 

Ce a urmat se ştie. Alfaniz, care se întâlnise cu unul din 
complicii lui în noaptea petrecută pe uscat la sitio Yaname, 
de cum au ajuns pirogile la tabăra de la piscul Maunoir, a şi 
fugit. Apoi, după ce l-a ucis pe indianul care n-a vrut să-i fie 
călăuză, a urcat de-a lungul râului Torrida, a trecut vadul 
Frascaes şi s-a întâlnit cu banda de quivas... 

Acum, Jacques Helloch şi tovarăşii săi fiind în puterea lui, 
ticălosul se gândea să pună mâna pe pirogile care aşteptau 
trase pe malul fluviului Orinoco. 

Băiatul, mai bine-zis fata colonelului de Kermor, nu putea 
să-i mai scape. 

XI MISIUNEA SANTA-JUANA. 

Cu treisprezece ani înainte de cele povestite la început, în 
regiunea străbătută de râul Torrida nu exista nici un sat, 
nici un rancho, nici un sitio. Rar când treceau pe acolo 
indieni nevoiţi să-şi ducă vitele la păscut în altă parte. Pe 
toată întinderea ei nu erau decât vaste llanos, fertile dar 
necultivate, păduri de nepătruns, esteros mlăştinoase, 
inundate iarna de revărsarea apelor învecinate. Numai 
jivinele, ofidienii28, maimuţele şi păsările - fără să mai 
vorbim de insecte, în special de țânțari - trăiau în ţinutul 
acela aproape necunoscut pe atunci. Era, de fapt, o 
pustietate unde nu se aventurau nici negustorii, nici 
proprietarii de exploatări din republica Venezuela. 

La câteva sute de kilometri mai sus, spre nord şi nord-est, 
se întindea o regiune extraordinară al cărei relief făcea 
probabil legătura cu Anzii înainte ca marile lacuri să se fi 
scurs printr-o reţea încâlcită de artere fluviale în adâncurile 
Oceanului Atlantic. Ţinut frământat, unde coamele munţilor 
se încalecă, unde reliefurile par în dezacord cu logica 
legilor naturii, chiar în ceea ce priveşte capriciile lui 
hidrografice şi orografice, o arie imensă, generatoare 
nesecată a fluviului Orinoco, pe care-l trimite spre nord, şi a 
lui rio Blanco care curge spre sud, dominat de impunătorul 


masiv Roraima, pe a cărui culme neatinsă încă aveau să 
ajungă peste câţiva ani Im Thurn şi Perkin. 

Aşa era regiunea aceea îndepărtată din Venezuela când un 
străin îşi propuse să o transforme. 

Acolo se hotări părintele Esperante să ridice un sat care, 
cu vremea, avea să devină târguşor. Socotea că nu-şi poate 
folosi mai bine averea ce-i rămăsese decât făcând o faptă 
generoasă, construind temeinic ceva care va rămâne şi 
după moartea lui. 

Ca singur ajutor, când venise în pustietatea aceea, 
părintele Esperante avea un tânăr numit Angelos. Era un 
novice din misiunile străine, pe atunci în vârstă de douăzeci 
de ani, plin de înflăcărare ca şi el. Amândoi - cu preţul câtor 
greutăţi şi primejdii! - fără să se lase învinşi de oboseală, 
fără să dea înapoi, au creat, au dezvoltat şi au organizat 
misiunea Santa-Juana, ajutând material şi spiritual un trib 
întreg, o populaţie care în prezent era de o mie de locuitori, 
dacă ţinem seama şi de cei din vecinătate, din llanos. 

Misionarul alesese locul viitorului târguşor la vreo 
cincizeci de kilometri nord-est de izvoarele fluviului şi de 
gura râului Torrida. Fericită alegere - pe pământul acela 
uimitor de fertil creşteau cele mai folositoare specii de 
arbori şi arbuşti, printre care marimas, a cărui scoarță e ca 
o pâslă naturală, bananieri, platani, arbori de cafea sau 
plantaţii de cafea care cresc la umbra arborilor înalţi şi dau 
flori stacojii, bucares, arbori de cauciuc, arbori de cacao, 
apoi câmpuri de trestie de zahăr şi de salce, plantaţii de 
tutun din care se fabrică „cura nigra” pentru consumul 
local şi „cura seca”, amestecat cu salpetru, pentru export, 
tonkas, ale căror fructe sunt foarte căutate, sarrapias, ale 
căror păstăi se folosesc ca mirodenie. Puţină muncă şi 
pământul acesta, odată desţelenit, lucrat, însămânţat, avea 
să producă din plin rădăcini de manioc, trestie de zahăr şi 
inepuizabilul porumb care dă patru recolte pe an cu 
aproape patru sute de boabe de fiecare bob semănat. 


Solul din regiunea aceea se dovedea miraculos de fertil şi, 
prin metode bune de cultivare, avea să ajungă şi mai fertil 
fiindcă era încă virgin. Nimic nu-i secase forţa vegetativă. 
Pe toată întinderea lui curgeau nenumărate pârâiaşe, chiar 
şi vara, care se vărsau în rio Iorrida, iar acesta, la rândul 
lui, mărea considerabil, iarna, debitul de apă al fluviului 
Orinoco. 

Pe malul stâng al râului 'Torrida, care izvora din coasta 
muntelui Roraima se ridicară primele locuinţe ale misiunii. 
Erau nişte colibe frumoase, pe măsura celor mai bune 
ridicate de banivas sau de mariquitares. Urbana, Caicara, 
San-Fernando de Atabapo ar fi putut să-şi dorească astfel 
de locuinţe, solide şi confortabile. 

Satul se afla la poalele unui cerro despărţit de sierra 
Parima, a cărui înclinaţie era foarte potrivită pentru o 
aşezare sănătoasă şi plăcută. 

Pentru a preîntâmpina atacurile bandelor care rătăceau în 
ţinutul cuprins în interiorul curbei făcute de Orinoco sau 
coborau din cordilierii litorali, s-au luat măsuri urgente şi 
decizii dintre cele mai bune. Misionarul se dovedi om de 
acţiune, iar curajul lui cu nimic mai prejos decât aptitudinile 
lui de organizator. 

Toţi guaharibos în puterea vârstei au fost înregimentaţi, 
disciplinaţi, instruiți să mânuiască arma. În momentul acela 
o companie de o sută de oameni, echipată cu arme 
moderne, aprovizionată cu muniții, trăgători pricepuţi - 
fiindcă aveau privirea ageră, ca toţi indienii - asigura 
securitatea aşezării şi nici un atac nu o putea lua prin 
surprindere, nu putea să izbutească. 

Oare nu s-a dovedit acest lucru cu un an înainte când 
Alfaniz, complicii lui, ocnaşii, şi adunătura de quivas 
tăbărâseră asupra târguşorului? Deşi erau egali ca număr, 
când li se împotrivi părintele Esperante, care se afla în 
fruntea luptătorilor lui, suferiră mari pierderi, câtă vreme 
indienii guaharibos abia de pierduseră puţin sânge. 


Tocmai această neizbândă îi făcuse pe quivas să dorească 
a părăsi ţinutul şi a se întoarce în părţile de la vest de 
Orinoco. 

Mai mult, misiunea Santa-Juana era organizată atât 
pentru defensivă cât şi pentru ofensivă. Nu fiindcă părintele 
Esperante s-ar fi gândit la cuceriri, fiindcă pământul pe 
care-l avea era destul de întins pentru a-i asigura cele 
necesare; dar nu voia să vină oricine să-l insulte, nici ca 
bandele de răufăcători să poată asedia târguşorul. 

A fost vorba mai sus de culturile cărora li se datora în 
mare parte prosperitatea misiunii Santa-Juana. Dar nu erau 
singura sursă de bogăţie. Câmpurile de cereale se 
învecinau cu şesuri întinse unde păşteau cirezi de boi şi de 
vaci, care se hrăneau cu ierburile din savană şi cu llanera- 
palma din desişuri. Creşterea vitelor asigura o importantă 
ramură de comerţ, ca dealtfel în toate provinciile republicii 
Venezuela. Apoi guaharibos aveau un oarecare număr de 
cai, animale care înainte se aflau cu miile pe lângă ranchos, 
şi unii dintre ei erau folosiţi la transport şi la deplasările 
indienilor guaharibos, care deveniseră admirabili călăreţi. 
De aceea puteau să facă deseori recunoaşteri în 
împrejurimile târguşorului. 

Părintele Esperante era într-adevăr aşa cum îl 
descriseseră domnul Mirabal, tânărul Gomo şi falsul Jorres. 
Fizionomia, atitudinea, mişcările lui trădau omul de acţiune, 
o voinţă gata să se manifeste, un conducător obişnuit să 
comande. Forţa lui care se făcea simțită în orice clipă izvora 
dintr-o mare înţelegere. Privirea lui, hotărâtă şi calmă, 
exprima numai bunătate, ca şi nelipsitul surâs de pe buzele 
lui, înconjurate de barba albită de bătrâneţe. Era în aceeaşi 
măsură curajos şi generos - două calităţi care de cele mai 
multe ori nu se despart. Deşi trecuse de şaizeci de ani, 
statura sa înaltă, umerii laţi, pieptul puternic, membrele 
vânjoase dovedeau că are o mare rezistenţă fizică, 
deopotrivă cu forţa lui intelectuală şi morală. 


Ce viaţă avusese misionarul înainte, nu ştia nimeni. Dar, 
după tristeţea care-i învăluia câteodată faţa energică, se 
vedea că purta în suflet durerea unui trecut de neuitat. 

Trebuie să spunem că părintele Esperante fusese sprijinit 
cu ardoare de ajutorul lui, fratele Angelos, care-i era întru 
totul devotat şi căruia i se datora o mare parte din cele 
înfăptuite. 

Alături de ei, câţiva indieni, dintre cei mai buni, se 
îngrijeau de administrarea târguşorului. Ce-i drept, se 
putea spune că părintele Esperante, în acelaşi timp primar 
şi preot, botezând copiii, celebrând şi binecuvântând 
căsătoriile, stând la căpătâiul celor care-şi trăiau ultimele 
clipe, răspundea la toate cerinţele misiunii. 

De la atacul dat de quivas, nimic nu-i mai tulburase pe 
locuitorii din Santa-Juana şi nici nu se părea că îi aşteaptă 
vreo primejdie. 

Dar, pe la ora cinci seara, la l noiembrie, a doua zi după ce 
Jacques Helloch şi tovarăşii lui căzuseră în mâna lui Alfaniz, 
târguşorul începu să dea unele semne de teamă, poate 
chiar de panică. 

Un tânăr indian fusese văzut străbătând în goană savana 
dinspre sud-vest, de parcă ar fi fost urmărit. 

Câţiva guaharibos ieşiră din colibe şi tânărul indian, de 
cum îi zări, strigă: 

— Părintele Esperante... părintele Esperante! 

Peste o clipă fratele Angelos îl duse la misionar. 

Acesta îl recunoscu de îndată pe copil, care urmase cu 
regularitate cursurile şcolii din Santa-Juana, când locuise 
acolo cu tatăl său. 

— Tu eşti... Gomo?... zise. Băiatul abia putea să vorbească. 

— De unde vii...? 

— Am fugit... încă de azi-dimineaţă... alerg... ca să ajung 
aici. Tânărul indian răsufla greu. 

— Odihneşte-te, băiete, spuse misionarul. Eşti mort de 
oboseală... Vrei să mănânci ceva...? 


— Întâi să vă spun pentru ce am venit... E nevoie de 
ajutor... 

— Ajutor...? 

— Quivas sunt acolo... la trei ore de aici... în sierra... la 
cotul fluviului... 

— Quivas! exclamă fratele Angelos. 

— Şi căpetenia lor... adăugă Gomo... 

— Căpetenia lor... repetă părintele Esperante, ocnaşul 
acela evadat... Alfaniz... 

— A venit iar la ei, acum câteva zile... şi... alaltăieri seara... 
au atacat un grup de călători pe care îi călăuzeam spre 
Santa-Juana... 

— Călători care veneau la misiune...? 

— Da... părinte... călători francezi... 

— Francezi! 

Misionarul păli deodată şi i se închiseră pleoapele o clipă. 
Apoi îl luă pe tânărul indian de mână, îl trase către el şi îl 
privi în ochi. 

— Spune tot ce ştii! rosti cu vocea tremurând de o emoție 
pe care n-o putea stăpâni. 

Gomo o luă de la capăt: 

— Acum patru zile, în coliba în care locuiam cu tatăl meu, 
aproape de Orinoco, a intrat un om... Ne-a întrebat unde se 
află quivas şi ne-a cerut să-i arătăm drumul... Era vorba de 
cei care au nimicit satul nostru... care mi-au omorât 
mama!... Tatăl meu n-a vrut... şi... cu o împuşcătură de 
revolver... a fost omorât şi el... 

— Omorât!... murmură fratele Angelos. 

— Da... de omul acela... de Alfaniz... 

— Alfaniz!... De unde venea, ticălosul?... întrebă părintele 
Esperanite. 

— De la San-Fernando. 

— Şi cum a urcat pe Orinoco...? 

— Ca luntraş, sub numele de... Jorres... pe una din cele 
două pirogi cu care veneau călătorii... 

— Şi, zici că sunt francezi, călătorii...? 


— Da... francezi, care n-au putut ajunge cu pirogile decât 
până la rio Torrida... Şi le-au lăsat la gura râului, şi unul din 
ei, conducătorul, însoţit de căpitanul unei pirogi, m-a găsit 
în pădure, lângă corpul tatălui meu... Le-a fost milă... m-au 
luat cu ei... şi l-au îngropat pe tatăl meu... Apoi m-au 
întrebat dacă nu vreau să-i conduc la Santa-Juana... Am 
plecat... şi, alaltăieri, ajunsesem la vadul Frascaes, când 
quivas ne-au atacat şi ne-au luat prinşi... 

— Şi de atunci?... întrebă părintele Esperante. 

— De atunci?... Quivas au luat-o spre sierra... şi numai azi- 
dimineaţă am putut să fug... 

Misionarul îl ascultase cu deosebită atenţie pe copil. 
Fulgerele din ochii lui dovedeau ce mânios era pe 
răufăcători. 

— Şi zici, nu-i aşa, băiete, întrebă pentru a treia oară, că 
sunt francezi călătorii aceia...? 

— Da, părinte. 

— Câţi sunt? 

— Patru. 

— Şi împreună cu ei mai sunt... 

— Căpitanul unei pirogi, un banivas, Valdez, şi doi luntraşi 
care duceau bagajele. 

— De unde veneau? 

— Din Bolivar, de unde au plecat acum două luni către 
San-Fernando, ca să urce apoi fluviul până la sierra Parima. 

Părintele Esperante, cufundat în gânduri, tăcu câteva 
clipe, apoi întrebă: 

— Vorbeai de un conducător, Gomo?... înseamnă că grupul 
are un conducător... 

— Da, unul dintre călători. 

— Cum îl cheamă? 

— Jacques Helloch. 

— Şi are un tovarăş... 

— Care se numeşte Germain Paterne şi caută plante prin 
savană... 

— Şi ceilalţi doi călători? 


— Întâi un tânăr, care s-a arătat foarte prietenos cu 
mine... şi care mi-e tare drag... 

Pe faţa lui Gomo se citea cât îi era de recunoscător. 

— Tânărul, adăugă el, se numeşte Jean de Kermor. 

Când auzi acest nume, misionarul se ridică în picioare şi 
din toată înfăţişarea lui se vedea că e peste măsură de 
mirat. 

— Jean de Kermor?... repetă el... Aşa îl cheamă...? 

— Da... Jean de Kermor. 

— Şi zici că tânărul acesta a venit din Franţa cu domnii 
Helloch şi Paterne? 

— Nu, părinte, cu aceştia - aşa mi-a povestit prietenul meu 
Jean - s-au întâlnit pe drum... pe Orinoco... în satul 
Urbana... 

— Şi s-au dus la San-Fernando...? 

— Da... şi... de acolo... au pornit împreună spre misiune. 

— şi ce face tânărul acesta...? 

— Îl caută pe tatăl său. 

— Pe tatăl său?... Aşa ai zis...? 

— Da, pe colonelul de Kermor. 

— Colonelul de Kermor! exclamă misionarul. 

Dacă l-ar fi observat cineva, ar fi văzut că mirarea lui de la 
început era însoţită în clipa aceea de o puternică emoție. 
Oricât de tare, de stăpân pe sine se dovedea de obicei 
părintele Esperante, acum lăsă mâna tânărului indian şi, 
pradă unei tulburări pe care n-o putea stăpâni, începu să se 
plimbe prin cameră. 

În sfârşit, după un mare efort de voinţă, îşi recapătă 
liniştea şi continuă să întrebe: 

— De ce, Gomo... de ce vine Jean de Kermor la Santa- 
Juana...? 

— În nădejdea că va găsi noi ştiri despre tatăl său şi că-l va 
putea găsi... 

— Aşadar, nu ştie unde €...? 

— Nu! Acum paisprezece ani colonelul de Kermor a plecat 
din Franţa în Venezuela şi fiul lui nu ştie unde se află... 


— Fiul lui... fiul lui! murmură misionarul, netezindu-şi 
fruntea pentru a-şi reimprospăta parcă amintirile... 

În sfârşit, îl întrebă din nou pe Gomo. 

— Şi a plecat, aşadar, singur... tânărul acela... singur într- 
o astfel de călătorie...? 

Nu. 

— Cine-l însoţeşte? 

— Un soldat bătrân. 

— Un soldat bătrân...? 

— Da... sergentul Martial. 

— Sergentul Martial! repetă părintele Esperante. 

Şi de data aceasta, dacă nu l-ar fi susţinut fratele Angelo, 
ar fi căzut ca trăsnit pe podeaua camerei. 

XII LA DRUM! 

Fără îndoială că, după răspunsurile limpezi date de 
tânărul indian, trebuia să se vină degrabă în ajutorul 
francezilor căzuţi în mâna bandei de quivas. 

Misionarul ar fi plecat chiar în seara aceea, ar fi luat-o 
peste savană, dacă ar fi ştiut încotro să se îndrepte. 

Într-adevăr, unde se afla în momentul acela Alfaniz?... 
Lângă vadul Frascaes?... Nu! Gomo spunea că plecase de 
acolo a doua zi după atac. Dealtfel, avea tot interesul să se 
îndepărteze de Santa-Juana, de a se pierde prin pădurile de 
lângă sierra, şi poate chiar de a ajunge din nou pe Orinoco, 
la gura râului 'Torrida, pentru a pune mâna pe pirogi şi pe 
echipaje. 

Părintele Esperante îşi dădea seama că, înainte de a porni 
la drum, trebuia să trimită pe cineva în cercetare. 

La ora şase doi indieni încălecară şi o luară spre vadul 
Frascaes. 

După trei ore se întoarseră. Nu-i dăduseră de urmă bandei 
de quivas. 

Alfaniz şi oamenii lui trecuseră apa şi se afundaseră în 
pădurile din vest, sau coborâseră spre sierra Parima de-a 
lungul malului stâng, ca să ajungă la tabăra de la piscul 
Maunoir...? 


Nu se ştia, dar trebuiau să afle, chiar dacă trecea noaptea 
până să plece. Alţi doi indieni părăsiră Santa-Juana, primind 
ordin să cerceteze savana dinspre izvoarele fluviului, 
fiindcă s-ar fi putut ca Alfaniz să fi coborât direct spre 
Orinoco. 

În zori, cei doi indieni se întoarseră, după ce făcuseră o 
incursiune de douăzeci şi cinci de kilometri. Nu întâlniseră 
banda de quivas, dar aflaseră de la câţiva indieni bravos din 
savană că se îndrepta spre sierra Parima. Alfaniz căuta deci 
să ajungă la izvoarele fluviului pentru a se năpusti apoi 
asupra taberei de la piscul Maunoir. 

Aşadar, trebuia să-i prindă la sierra Parima şi să curețe 
regiunea de adunătura aceea de bandiți şi ocnaşi. 

Părintele Esperante plecă la răsăritul soarelui. 

Avea o trupă de o sută de guaharibos, anume instruiți să 
mânuiască armele moderne. Oamenii aceia cumsecade 
ştiau că au pornit împotriva bandei de quivas, vechiul lor 
duşman, nu numai să o împrăştie, ci s-o nimicească. Vreo 
douăzeci de indieni călare escortau câteva căruţe cu 
provizii pe câteva zile. 

Târguşorul rămăsese sub conducerea fratelui Angelos 
care, prin ştafete, avea să ţină pe cât posibil legătura cu cei 
plecaţi. 

Părintele Esperante, pe cal, mergea în fruntea trupei. Îşi 
pusese haine mai comode. Pe cap purta o cască de pânză. 
Cizmele îi erau bine înfipte în scări, de şa atârna o carabină 
cu două focuri, la brâu purta un revolver. 

Înainta, tăcut şi gânditor, neînchipuit de zdruncinat 
sufleteşte, deşi nu lăsa să se vadă. Cele dezvăluite de 
tânărul indian i se învălmăşeau în minte. Era ca un orb 
căruia i s-a redat vederea şi s-a dezobişnuit să vadă. 

Plecând de la Santa-Juana, trupa o luase peste savană, de- 
a curmezişul, spre sud-est - o câmpie cu vegetaţie 
arborescentă, cu mimoze spinoase, cu chapparos 
piperniciţi, cu palmieri pitici, ale căror frunze ca evantaiul 


se clătinau în vânt. Indienii, obişnuiţi cu mersul pe jos, 
înaintau repede, nu rămâneau în urma celor călare. 

Terenul, uşor înclinat, nu se înălța decât în apropierea 
muntelui. Părţile mlăştinoase - esteros, care nu aveau să se 
umple cu apă decât în sezonul ploios - se întăriseră de 
căldură, suprafaţa lor era tare, aşa că se putea trece peste 
ele, nu mai trebuiau să fie ocolite. 

Drumul forma aproape un unghi ascuţit cu cel urmat de 
Gomo când îi călăuzise pe Jacques Helloch şi pe tovarăşii 
lui. Era calea cea mai scurtă între Santa-Juana şi sierra 
Parima. După câteva urme recente se vedea că trecuseră 
pe acolo, numai cu câteva zile înainte, o mulţime de oameni. 

Guaharibos o luară aşadar de-a lungul râului Torrida, care 
curgea către sud-est. În drum întâlniră mai mulţi afluenţi 
mici de pe malul stâng. Cum secaseră însă, nu constituiau 
un obstacol. Trebuiau să ocolească doar câteva bălți cu apă 
stătută. 

După un popas de o jumătate de oră, pe la prânz, părintele 
Esperante continuă marşul şi merseră atât de repede încât 
la ora cinci guaharibos şi staţionau la picioarele masivului 
Parima, în apropiere de locul unde se înalţă un cerro căruia 
domnul Chaffanjon i-a dat numele de Ferdinand de Lesseps. 

Acolo dădură de urmele unei tabere ridicate de curând. 
Cenuşă rece, resturi de mâncare, aşternuturi de iarbă 
dovedeau că se poposise în locul acela cu o noapte înainte. 
Aşadar, nu încăpea nici o îndoială că banda de quivas a lui 
Alfaniz - şi cei prinşi - se îndreptaseră spre fluviu. 

În timpul popasului, care ţinu o oră, cât să poată caii să 
pască, părintele Esperante se plimbă departe de ceilalţi. 

Nu-i ieşeau din minte cele două nume rostite de tânărul 
indian. 

„Sergentul Martial... îşi zicea mereu, sergentul... aici... în 
drum spre Santa-Juana...” 

Apoi îi fugea gândul la Jean de Kermor... la copilul care-şi 
caută tatăl!... Cine era tânărul acela?... Colonelul nu avea 
un fiu!... Nu!... Gomo se înşelase!... În orice caz, cei prinşi 


erau francezi... trebuia să elibereze din mâinile bandei de 
quivas nişte compatrioţi...! 

Porniră din nou la drum şi, pe la ora şase, ajunseră pe 
malul drept al fluviului Orinoco. 

Acolo curgeau primele ape din sierra Parima, prin cheile în 
adâncul cărora un explorator îndrăzneţ arborase steagul 
Franţei în 18 decembrie 1886. 

Partea aceea a muntelui era acoperită cu arbori bătrâni pe 
care avea să-i doboare timpul, pentru că niciodată, desigur, 
topor de pădurar n-avea să ajungă într-o regiune atât de 
îndepărtată. 

Locul părea cu totul pustiu. Nici o pirogă, nici un curiare 
n-ar fi putut să urce fluviul până acolo în sezonul cald. Cele 
două pirogi se opriseră la cincizeci de kilometri în aval. 

Aceşti cincizeci de kilometri, dacă guaharibos erau 
însufleţiţi de acelaşi zel ca îndrumătorul lor, puteau fi 
străbătuţi în cursul nopţii, iar dimineaţa, de cu zori, trupa 
ajungea la tabăra de la piscul Maunoir. De rătăcit n-aveau 
cum se rătăci, fiindcă era destul să meargă de-a lungul 
malului drept al fluviului, unde, afluenții fiind secaţi, nu 
întâmpinau nici o piedică. 

Părintele Esperante nici nu trebui să-i întrebe pe indieni 
dacă vor să facă acest efort. Se ridică şi porni înainte. Şi 
călăreţii, şi cei care mergeau pe jos îl urmară. 

Orinoco, la izvoare, avea o lăţime de câţiva metri doar, iar 
malurile lui, foarte povârnite, erau mai mult stânci 
amestecate cu argilă. În această parte a fluviului, în timpul 
marilor ploi, o pirogă avea de înfruntat câteva raudals şi nu 
le putea trece decât cu eforturi serioase. 

Când începu să se înnopteze, pe la ora şase, guaharibos 
trecură prin vad râul Crespo - denumit aşa pe harta 
călătorului francez în onoarea preşedintelui republicii 
Venezuela. 

Scăpătând pe un cer foarte limpede, soarele dispăru 
dincolo de orizontul fără nori. Constelaţiile strălucitoare 
aveau să pălească înaintea lunii pline care răsărea. 


Ajutaţi de lumina lunii, care ţinu toată noaptea, guaharibos 
străbătură repede o etapă lungă. Nu se împotmoliră nici în 
mlaştinile ierboase, pe care nu le-ar fi putut trece pe 
întuneric fără să rişte a se cufunda în ele până la brâu. 

Sub mal, albia fluviului era plină de stânci care făceau 
probabil aproape imposibilă navigația chiar în sezonul 
ploios, când creşteau apele. În urmă cu trei luni, Gallinetta 
şi Moriche n-ar fi trecut uşor aceste „strâmtori” denumite 
pe hartă raudal Guereri, raudal Yuvilla, raudal Salvajuo. Ar 
fi trebuit ca pirogile să fie trase pe uscat. Dealtfel nu-i de 
crezut că această parte a cursului superior al fluviului 
Orinoco va putea deveni vreodată cale de comunicaţie. La 
înălţimea aceea cursul fluviului se reduce la câteva şuvoaie 
care trec printre stânci şi abia dacă udă argila albicioasă a 
malurilor. Dar de la cerro Ferdinand de Lesseps devine din 
ce în ce mai adânc, datorită aportului afluenților de pe 
dreapta şi de pe stânga. 

Când se făcu ziuă, pe la ora cinci, părintele Esperante 
ajunse la un cot al fluviului, la vreo doisprezece kilometri de 
gura râului Torrida. 

În mai puţin de trei ore avea să ia legătura cu căpitanul 
Parchal şi cu marinarii rămaşi de pază la pirogi. 

La sud-vest, de cealaltă parte a fluviului Orinoco, se înălța 
piscul Maunoir, al cărui vârf era luminat de primele raze ale 
dimineţii. Pe mal se afla un cerro rotund, cu o altitudine de 
şase, şapte sute de metri, care făcea parte din acelaşi 
sistem orografic. 

De popas nu putea fi vorba - nici măcar pentru o oră. 
Banda de quivas, care coborâse de-a lungul fluviului ca să 
ajungă la tabără, se mai găsea oare acolo sau, după ce 
jefuise pirogile, se afundase în savană?... În cazul acesta, 
cine ştie dacă Alfaniz nu va fi ispitit să-şi pună în aplicare 
planul de a se întoarce în părţile de vest ale Venezuelei şi 
nu-i va târi după el şi pe cei prinşi...? 

Mergeau de o oră şi părintele Esperante nu s-ar fi oprit 
desigur înainte de a ajunge la gura râului Torrida, dacă nu 


s-ar fi produs un incident pe la ora şase dimineaţa. 

Tânărul indian mergea cu vreo cincizeci de paşi înaintea 
trupei, pe malul străbătut de atâtea ori împreună cu tatăl 
său. Se străduia să găsească urme ale trecerii bandei de 
quivas, când, deodată, se opri, se aplecă spre pământ şi 
scoase un strigăt... 

În locul acela, lângă un arbore, zăcea un om cufundat în 
somn sau în moarte. 

La strigătul lui Gomo, părintele Esperante porni în galop 
într-acolo. 

— Ele... el!... striga copilul. 

— E1?... zise părintele Esperante. Descăleca repede şi se 
apropie de om... 

— Sergentul... sergentul Martial! exclamă el. 

Bătrânul soldat era întins pe pământul pătat de sângele 
lui, cu o rană de glonţ în piept, poate mort... 

— Martial... Martial! repetă părintele Esperante, în timp 
ce-i curgeau lacrimi mari din ochi. 

Îl ridică, îşi apropie faţa de a lui, cercetă dacă mai răsuflă 
cât de cât... apoi spuse: 

— Trăieşte... trăieşte! 

Într-adevăr, sergentul Martial începu să respire cu greu. 
Braţul i se ridică, dar căzu fără vlagă. Apoi întredeschise 
ochii o clipă şi privirile i se îndreptară spre misionar. 

— Dumneavoastră... domnule colonel!... Acolo... Alfaniz!... 
După ce rosti aceste cuvinte, întrerupte de mişcări 
convulsive, îşi pierdu cunoştinţa. 

Părintele Esperante se ridică, nespus de tulburat şi năucit 
de atâtea gânduri vagi şi contradictorii. Sergentul Martial 
acolo... tânărul care-l însoțea, căutându-şi tatăl, şi care nu 
mai era cu el... amândoi în ţinuturile acelea îndepărtate ale 
Venezuelei... Cine oare îi va mai lămuri atâtea lucruri 
inexplicabile, dacă bietul om se va prăpădi înainte de a 
apuca să vorbească?... Nu!... nu va muri!... Misionarul avea 
să-l scape încă o dată... cum o mai făcuse pe câmpul de 
luptă... Avea să-l smulgă din ghearele morţii. 


La ordinul lui se apropie o şaretă şi sergentul Martial fu 
aşezat în ea, pe un aşternut de iarbă. Nici ochii, nici gura 
nu i se deschiseră. Dar printre buzele livide tot trecea un 
suflu slab. 

Porniră iar la drum. Părintele Esperante călărea alături de 
şareta în care zăcea vechiul lui tovarăş de arme, care-l 
recunoscuse după atâta vreme... sergentul pe care-l lăsase 
cu paisprezece ani în urmă în Bretagne, pe care colonelul 
de Kermor îl părăsise fără gând de întoarcere!... Şi-l 
regăsea acolo... în ţinutul acela îndepărtat... lovit de glonţ... 
Poate că ticălosul de Alfaniz trăsese... 

„Aşadar... îşi zicea, Gomo nu se înşelase când vorbise de 
sergentul Martial... Dar ce o fi vrut să spună?... Copilul 
acela... fiul care-şi căuta tatăl... un fiu... un fiu...?2” 

Se întoarse către tânărul indian de lângă el şi-l întrebă: 

— Ziceai că soldatul acesta n-a venit singur?... Era însoţit 
de un tânăr... 

— Da... de prietenul meu Jean... 

— Şi amândoi se îndreptau spre misiune...? 

— Da... pentru a-l căuta pe colonelul de Kermor... 

— Şi băiatul acela e fiul colonelului...? 

— Da... fiul lui. 

La auzul acestor răspunsuri categorice, părintelui 
Esperante îi bătu inima să se spargă. În sfârşit, nu avea 
altceva de făcut decât să aştepte. Poate că misterul avea să 
se dezlege până la sfârşitul zilei. 

Să-i atace pe quivas, dacă îi întâlneau la piscul Maunoir - 
şi, după cele câteva cuvinte rostite de sergentul Martial, nu 
încăpea îndoială că Alfaniz se găsea acolo - să-i salveze pe 
cei prinşi, acesta era primul lucru de făcut. 

Guaharibos porniră în pas alergător, iar şaretele rămaseră 
în urmă cu pază suficientă. 

Într-adevăr, izbânda nu putea fi decât de partea fostului 
colonel, devenit misionarul din Santa-Juana, conducătorul 
indienilor acelora curajoşi care aveau să se arunce asupra 
bandei de ticăloşi... 


Cu puţin înainte de ora opt, părintele Esperante se opri, 
iar guaharibos încetară marşul. Ajunseseră într-o poiană 
destul de mare, după care fluviul făcea un cot. 

Pe malul celălalt, în faţa lor, se înălța piscul Maunoir. De-a 
lungul malului drept, nimeni. Între maluri, nici o 
ambarcaţie. 

La cotul fluviului se vedea ridicându-se un fum drept în 
sus, fiindcă nici nu adia vântul. 

Aşadar acolo, la mai puţin de o sută cincizeci de metri, 
deci pe malul stâng al râului Torrida, era aşezată o tabără. 

Nu putea să fie decât tabăra indienilor quivas, dar era mai 
bine să se cerceteze. 

Câţiva guaharibos porniră târâş prin hăţiş şi după trei 
minute se întoarseră cu vestea că într-adevăr era banda lui 
Alfaniz. 

Trupa părintelui Esperante se strânse în fundul poienii. 
Şaretele se apropiară şi ele. Cea în care era sergentul 
Martial se afla la mijloc. 

După ce constată că starea rănitului nu s-a înrăutățit, 
colonelul de Kermor dădu dispoziţii pentru încercuirea 
bandei lui Alfaniz. Dacă străbăteau pieziş poiana, călăreţii 
puteau să-i împresoare pe quivas şi să-i nimicească. 

Peste câteva clipe izbucniră strigăte puternice însoţite de 
focuri de puşcă. 

Guaharibos se năpustiseră asupra lui Alfaniz înainte ca 
acesta să poată lua măsuri de apărare. Deşi egali ca număr, 
guaharibos erau mai bine înarmaţi şi mai bine comandaţi 
decât quivas. Armele de care dispunea spaniolul proveneau 
din jefuirea pirogilor - câteva revolvere lăsate de Jacques 
Helloch - şi din confiscarea celor ce aparţineau călătorilor 
prinşi. 

Lupta nu putea deci să dureze mult, şi nici nu dură. Din 
clipa când banda a fost luată prin surprindere, a şi fost 
învinsă. Cea mai mare parte din quivas, după ce au rezistat 
puţin, au şi luat-o la fugă. Unii s-au înfundat în pădure, alţii 


au trecut fluviul aproape lipsit de apă, ca să ajungă în 
savana de pe malul opus. Majoritatea erau răniţi de moarte. 

În acelaşi timp Jacques Helloch, Germain Paterne, Valdez, 
Parchal şi marinarii de pe pirogi au tăbărât asupra 
bandiţilor care-i păzeau. 

Gomo fugi primul spre ei strigând: 

— Santa-Juana... Santa-Juana! 

În curând lupta se concentra în mijlocul taberei. 

Acolo, Alfaniz, evadaţii de la Cayenne şi câţiva gquivas se 
apărau cu focuri de revolver. Până la urmă mai mulţi 
guaharibos se aleseră cu râni care din fericire nu aveau să 
aibă urmări grave. 

Atunci părintele Esperante sări în mijlocul grupului care-l 
înconjura pe spaniol. 

Jeanne de Kermor se simţea atrasă irezistibil spre 
misionar... Voi să se apropie de el, dar Jacques Helloch o 
opri... 

Alfaniz, părăsit de gquivas, ale căror strigăte se auzeau în 
depărtare, mai rezista încă; doi dintre ocnaşi fuseseră ucişi 
chiar lângă el. 

Părintele Esperante se afla faţă-n faţă cu spaniolul. Cu o 
mişcare a mâinii îi opri pe guaharibos care-l şi 
înconjuraseră. 

Alfaniz se retrase către malul râului, amenințând cu un 
revolver încărcat cu mai multe gloanţe. 

În liniştea care se lăsă, răsună vocea puternică a părintelui 
Esperante: 

— Alfaniz... eu sunt! 

— Misionarul din Santa-Juana! izbucni spaniolul. 

Şi, ochind cu revolverul, era gata să tragă. Jacques 
Helloch îl prinse de mână şi glonţul se pierdu în depărtare. 

— Da... Alfaniz... misionarul de la Santa-Juana... şi 
totodată colonelul de Kermor...! 

Alfaniz, văzându-l la câţiva paşi pe Jean, pe care-l credea 
fiul colonelului, îndreptă revolverul spre el... 


Înainte de a trage, răsună o împuşcătură şi ticălosul căzu 
doborât de părintele Esperante. 

În clipa aceea ajunse la locul de luptă şareta în care se afla 
sergentul Martial. 

Jeanne se aruncase în braţele colonelului de Kermor... îi 
spunea tată... 

Acesta, care nu putea să recunoască în tânărul de lângă el 
pe propria sa fată, pe care o credea moartă... pe care nu o 
văzuse niciodată... repeta: 

— Eu n-am nici un fiu... 

Sergentul Marţial, care-şi venise în fire, întinse braţul spre 
Jeanne şi spuse: 

— Nu... domnule colonel... dar aveţi o fiică... iat-o! 

XIII DOUĂ LUNI LA SANTA-JUANA. 

De la dispariţia colonelului de Kermor, de la plecarea lui în 
Lumea Nouă trecuseră paisprezece ani, şi istoria acestor 
paisprezece ani poate fi cuprinsă în câteva rânduri. 

În 1872 a aflat de naufragiul vasului Norton şi de pieirea 
soţiei şi copilului său în această catastrofă maritimă. 
Împrejurările în care se petrecuse dezastrul nu-i îngăduiau 
să creadă că una dintre cele două fiinţe dragi lui, fiica sa 
Jeanne, foarte mică pe atunci, fusese salvată. El nici nu o 
cunoştea măcar, fiindcă fusese nevoit să plece din Martinica 
cu câteva luni înainte de a se naşte fetiţa. 

Timp de un an, colonelul de Kermor a mai rămas la 
comanda regimentului său. Apoi, după ce şi-a dat demisia, 
nemailegându-l de lume nici o rudă apropiată, s-a hotărât 
să devină, pentru tot restul vieţii, misionar. 

În 1875, fără să împărtăşească nimănui planurile sale - nici 
chiar sergentului Martial - a părăsit în taină Franţa şi s-a 
dus în Venezuela. 

De îndată ce şi-a terminat studiile necesare, a intrat în 
Compania Misiunilor străine sub numele de părintele 
Esperante, nume sub care noua sa existenţă avea să 
rămână incognito. 


Demisia din armată şi-a dat-o în 1873, iar făcut preot a fost 
în 1878, când avea patruzeci şi nouă de ani. 

La Caracas a luat hotărârea de a-şi duce viaţa în regiunile 
aproape necunoscute din sudul Venezuelei, unde rar se ivea 
vreun misionar. 

După ce a urcat pe cursul mijlociu al fluviului Orinoco, 
părintele Esperante, care vorbea spaniola tot atât de bine 
ca limba sa maternă, a ajuns la San-Fernando unde a rămas 
câteva luni. Din acest târguşor a trimis o scrisoare unuia 
din prietenii săi, notar în Nantes. Această scrisoare - ultima 
semnată cu numele său adevărat şi necesară pentru 
reglementarea unei chestiuni de familie - nu trebuia, după 
cum îl rugase pe destinatar, să fie dată în vileag. 

E bine să amintim că respectiva scrisoare, găsită printre 
hârtiile notarului, n-a fost transmisă sergentului Martial 
decât în 1891, la şase ani după ce venise Jeanne de Kermor 
să locuiască împreună cu el. 

La San-Fernando părintele Esperante şi-a procurat cu 
banii lui materialul necesar înfiinţării unui aşezământ 
dincolo de izvoarele fluviului. În acelaşi târguşor s-a asociat 
cu fratele Angelos, care cunoştea obiceiurile indienilor şi 
avea să contribuie pe cât de util pe atât de devotat la 
înfăptuirea operei sale. 

Părintele Esperante şi fratele Angelos plecară din San- 
Fernando cu două pirogi încărcate din plin cu cele necesare 
instalării lor. Restul materialului urma să le fie trimis pe 
măsură ce o cereau nevoile micii colonii. Pirogile urcară 
fluviul, făcură popas în principalele târguleţe şi ranchos de 
pe maluri şi ajunseră la rio 'Torrida, în ţinuturile locuite de 
guaharibos. 

După multe încercări zadarnice, după nenumărate 
decepţii şi destule primejdii, indienii fură atraşi de 
făgăduielile părintelui Esperante, de bunătatea şi 
generozitatea sa. Pe hartă apăru un nou sat pe care 
misionarul îl numi Santa-Juana - Juana, numele pe care-l 
purtase fiica lui. 


Au trecut paisprezece ani. Misiunea prosperase, se ştie în 
ce condiţii. Se părea deci că nimic nu-l mai lega pe 
părintele Esperante de trecutul său dureros, când se 
produseră evenimentele pe care se întemeiază această 
povestire. 

După cuvintele rostite de sergentul Martial, colonelul a 
strâns-o în braţe pe Jeanne şi lacrimile au căzut ca o 
binecuvântare pe fruntea copilului său. Tânăra fată îi 
povesti în câteva cuvinte viaţa ei, cum a fost salvată şi 
urcată la bordul vasului Vigo, cum a trăit la familia Eredia 
din Havana, cum s-a dus în Franţa unde a locuit câţiva ani 
în casa din Chantenay, ce hotărâre au luat sergentul Martial 
şi ea de îndată ce au aflat de scrisoarea expediată din San- 
Fernando, cum a pornit spre Venezuela sub numele de Jean, 
în veşminte de băiat, călătoria lor pe Orinoco, atacul dat de 
ocnaşul Alfaniz şi de quivas la vadul Frascaes şi, în sfârşit, 
eliberarea miraculoasă... 

Amândoi se duseră apoi la şaretă, lângă bătrânul soldat. 
Sergentul Martial simţea că îi revin puterile. Radia... şi 
plângea, repetând mereu: 

— Domnule colonel... domnule colonel!... Acum, când 
Jeanne a noastră şi-a regăsit tatăl... pot să mor... 

— Îţi interzic, bătrâne tovarăş de arme! 

— Ei, dacă îmi interziceţi... 

— 'Te vom îngriji... te vom vindeca... 

— Dacă mă îngrijiţi... n-am să mor... fireşte...! 

— Dar trebuie să te linişteşti... 

— Sunt liniştit, domnule colonel!... Vedeţi... iată mă 
cuprinde somnul... şi e un somn bun de data aceasta... 

— Dormi, vechiul meu prieten, dormi!... Ne vom întoarce 
la Santa-Juana... Drumul n-o să te obosească deloc, în 
câteva zile vei fi pe picioare... 

Colonelul de Kermor s-a aplecat, şi-a lipit buzele de 
fruntea sergentului Martial şi „vechiul său prieten” a 
adormit surâzând. 

— Tată, exclamă Jeanne, îl vom salva...! 


— Da... Jeanne dragă... vom face tot ce se poate! răspunse 
misionarul. 

Dealtfel, Germain Paterne şi el cercetaseră rănile 
sergentului Martial şi nu li se părea că ar fi mortale. 

Aflară apoi că vinovatul era Alfaniz care trăsese în 
bătrânul soldat când acesta, cuprins de furie, se repezise la 
el. 

Apoi părintele Esperante spuse: 

— Astăzi socotesc că vitejii mei indieni trebuie să se 
odihnească; dealtfel şi însoțitorii dumneavoastră, domnule 
Helloch, au nevoie de odihnă... Mâine dimineaţă ne 
întoarcem la Santa-Juana. Ne va conduce Gomo pe drumul 
cel mai scurt. 

— Copilului acestuia curajos îi datorăm salvarea noastră... 
zise Jeanne. 

— Ştiu, răspunse părintele Esperante. Apoi îl chemă pe 
tânărul indian. Vino, Gomo, spuse, vino!... Te îmbrăţişez 
pentru toţi cei pe care i-ai salvat. 

Din braţele părintelui Esperante, Gomo trecu în braţele 
întinse de Jeanne căreia, de tulburat ce era, continua să-i 
spună „prietenul meu Jean...!”. 

Cum fata nu-şi schimbase îmbrăcămintea bărbătească pe 
care o purta de la începutul călătoriei, tatăl său se întreba 
dacă însoțitorii ei ştiau că „domnul Jean” era domnişoara de 
Kermor. 

Dar aveau să afle în curând. 

De cum le strânse mâna lui Jacques Helloch şi Germain 
Paterne, lui Valdez şi Parchal, celor doi căpitani de pirogă, 
oameni cinstiţi, al căror devotament a fost neclintit în tot 
cursul navigării atât de lungi şi de grele, Jeanne spuse: 

— Tată, trebuie să-ţi spun cât le sunt de îndatorată celor 
doi compatrioți, cărora n-am să pot niciodată să le 
mulţumesc îndeajuns... 

— Domnişoară... protestă Jacques Helloch cu glasul 
tremurând, vă rog... eu n-am făcut nimic... 

— Îngăduiţi-mi să vorbesc, domnule Helloch... 


— Atunci vorbiţi de Jacques, nu de mine, domnişoară de 
Kermor, exclamă Germain Paterne râzând, fiindcă eu n-am 
nici un merit... 

— Vă sunt îndatorată şi unuia şi altuia, dragii mei tovarăşi 
de drum, continuă Jeanne, da... la amândoi, tată!... Dacă 
domnul Helloch mi-a salvat viaţa... 

— Aţi salvat viaţa fiicei mele?... întrebă colonelul de 
Kermor. Şi Jacques Helloch trebui să o asculte pe Jeanne 
povestind cum au naufragiat pirogile înainte de San- 
Fernando, cum, datorită devotamentului său, a scăpat cu 
viaţă. 

La sfârşit, tânăra adăugă: 

— După cum ţi-am spus, tată, domnul Helloch mi-a salvat 
viaţa, dar nu numai atât, ne-a şi însoţit, pe Martial şi pe 
mine, şi a luat parte la investigaţiile noastre... împreună cu 
domnul Germain Paterne... 

— Da' de unde! protestă botanistul. Credeţi-mă... 
domnişoară... aveam intenţia să urcăm până la izvoarele 
fluviului Orinoco... Era misiunea noastră... ministrul 
Instrucțiunii publice... 

— Nu, domnule Germain, nu, răspunse Jeanne zâmbind. 
Trebuia să vă opriţi la San-Fernando, şi dacă aţi venit până 
la Santa-Juana... 

— E pentru că aceasta ne era datoria! declară simplu 
Jacques Helloch. 

Se înţelege că mai târziu colonelul de Kermor avea să fie 
mai amănunţit informat şi că avea să cunoască diferitele 
incidente survenite în cursul primejdioasei călătorii. Dar 
până atunci, în ciuda atitudinii voit rezervate a lui Jacques 
Helloch, văzând-o pe Jeanne atât de recunoscătoare, tatăl 
său nu înţelegea oare ce sentimente se revărsau din inima 
fiicei lui...? 

În timp ce Jeanne de Kermor, Jacques Helloch, Germain 
Paterne şi el stăteau astfel de vorbă, Parchal şi Valdez 
făceau pregătiri în tabără pentru popasul din restul zilei şi 


de peste noapte. Marinarii căraseră în pădure corpurile 
celor morţi. 

Indienii guaharibos răniţi în luptă aveau să fie pansaţi de 
Germain Paterne. 

Apoi, după ce au fost scoase proviziile din şarete pentru a- 
şi lua fiecare partea, în timp ce se aprindeau focuri ici-colo, 
Jacques Helloch şi Germain Paterne, urmaţi de colonelul de 
Kermor şi de fiica lui, se îndreptară către cele două pirogi 
trase pe uscat. Oare nu fuseseră distruse de quivas? 

Nu se atinseseră de ele, fiindcă Alfaniz avea de gând să le 
folosească pentru a se întoarce în ţinuturile din vest, urcând 
râul Ventuari. De îndată ce începeau să crească apele, cele 
două pirogi erau gata să pornească pe fluviu în jos. 

— Le mulţumesc ticăloşilor că au binevoit să-mi respecte 
colecţiile!... exclamă Germain Paterne. Închipuiţi-vă că m-aş 
fi întors fără ele în Europa!... După ce am făcut atâtea 
fotografii pe drum, să nu-mi rămână nici un clişeu!... N-aş fi 
îndrăznit pentru nimic în lume să mă prezint în faţa 
ministrului Instrucțiunii publice! 

Nu-i greu de imaginat bucuria botanistului şi mulţumirea 
celorlalţi călători de pe Gallinetta şi Moriche de a-şi găsi 
obiectele de călătorie, ca să nu mai vorbim de armele pe 
care le-au adunat din poiană. 

Acum pirogile puteau rămâne fără grijă lângă gura râului 
Torrida, păzite de echipaje. Când avea să vină vremea de 
îmbarcare - cel puţin pe Moriche - Jacques Helloch şi 
Germain Paterne n-aveau decât să se urce la bord. 

Dar nu se punea încă problema plecării. Părintele 
Esperante avea să-i ducă la Santa-Juana pe fiica sa Jeanne, 
pe sergentul Martial, pe tânărul Gomo şi mare parte din 
indieni. lar cei doi francezi cum ar fi putut să nu accepte a 
petrece câteva zile, sau câteva săptămâni, chiar, la misiune, 
în casa unui compatriot...? 

Acceptară. 

— Trebuie! îi spuse Germain Paterne lui Jacques Helloch. 
Ne vezi pe noi întorcându-ne în Europa fără să fi vizitat 


Santa-Juana...?! În ruptul capului n-aş îndrăzni să mă 
prezint în faţa ministrului Instrucțiunii publice - şi nici tu, 
Jacques. 

— Nici eu, Germain... 

— Zău aşa! 

În ziua aceea mâncară în comun din rezervele de pe pirogi 
şi din cele aduse din târguşor. Numai sergentul Martial 
lipsi, dar era atât de fericit, atât de fericit că îşi regăsise 
colonelul - chiar în haina părintelui Esperante!... Aerul bun 
de la Santa-Juana îl va reface în câteva zile!... N-avea nici o 
îndoială... 

Se înţelege că Jacques Helloch şi Jeanne au trebuit să-i 
povestească amănunţit colonelului de Kermor cum s-a 
petrecut călătoria. El îi asculta, îi cerceta, ghicea uşor 
sentimentele de care era plină inima lui Jacques Helloch şi 
cădea pe gânduri... De fapt, ce noi îndatoriri atrăgea după 
sine această nouă situaţie...? 

Bineînţeles că tânăra îmbrăcă din chiar ziua aceea haine 
femeieşti - care fuseseră păstrate cu grijă într-o valiză 
ţinută sub ruful pirogii Gallinetta. 

Germain Paterne îi spuse prietenului său: 

— Încântătoare ca băiat... încântătoare ca fată!... Într- 
adevăr... eu nu mă pricep deloc...! 

A doua zi, după ce se despărţiră de Parchal şi de Valdez, 
care preferau să rămână de pază la pirogi, părintele 
Esperante, oaspeţii săi şi guaharibos părăsiră tabăra de la 
piscul Maunoir. Cu cai şi cu şarete, drumul nu avea să fie 
obositor prin păduri şi savană. 

Socotiră că nu era nevoie să o ia pe drumul parcurs 
înainte, pe la izvoarele fluviului Orinoco. Cea mai scurtă 
cale rămânea cea de-a lungul malului drept al râului, pe 
care mersese Jacques Helloch îndrumat de tânărul indian. 
Şi, înaintând repede, încă la amiază ajunseră la vadul 
Frascaes. Nici urmă de quivas. Fuseseră împrăştiaţi şi nu 
mai prezentau nici o primejdie. 


Făcură acolo un mic popas şi, cum hurducăiala şaretei nu-l 
obosise prea tare pe sergentul Martial, porniră iar spre 
Santa-Juana. 

Distanţa dintre vad şi târguşor se poate parcurge în 
câteva ore, aşa că, după-amiază, ajunseră la misiune. 

După felul cum a fost primit părintele Esperante, Jacques 
Helloch şi însoțitorii lui îşi dădură seama cât este de iubit de 
indienii din aşezare. 

Jeanne de Kermor şi sergentul Martial fură găzduiţi în 
două camere din casa parohială, Jacques Helloch şi 
Germain Paterne în alte două dintr-o colibă vecină în care îi 
primi fratele Angelos. 

E inutil să povestim cu de-amănuntul ce s-a petrecut zi de 
zi la misiunea Santa-Juana. În primul rând trebuie să 
spunem că rănitul se însănătoşea văzând cu ochii. Încă de la 
sfârşitul săptămânii i se îngădui să stea într-un fotoliu bun, 
la umbra palmierilor. 

Colonelul de Kermor şi fiica lui au stat îndelung de vorbă 
despre trecut. Jeanne află atunci cum tatăl ei, rămas fără 
soţie, fără copii, a ţinut să-şi închine viaţa operei sale de 
binefacere. Putea el, aşadar, să renunţe, să o lase 
neterminată?... Nu... desigur... Jeanne avea să rămână 
lângă el... să-i consacre întreaga ei viaţă... 

Şi părintele Esperante şedea apoi de vorbă cu sergentul 
Martial. 

Misionarul îi mulțumea bătrânului soldat pentru ce făcuse 
pentru fiica lui... Îi mulțumea că se învoise să pornească în 
călătorie... Apoi îi punea întrebări în legătură cu Jacques 
Helloch... Voia să ştie dacă nu luase seama la amândoi... la 
Jeanne şi la el... 

— Ce vreţi, domnule colonel, răspundea sergentul Martial, 
am luat toate măsurile de prevedere... Era Jean... un băiat 
din Bretagne... un nepot pe care unchiul său îl punea să 
călătorească în ţinuturi neumblate... A fost dat ca Jacques 
Helloch şi fiica noastră dragă să se întâlnească pe drum... 


Am făcut totul ca să împiedic... n-am putut!... E mâna 
diavolului aici... 

— Nu... a providenţei, bunul meu tovarăş de arme!... 
răspunse părintele Esperante. 

Totuşi timpul trecea şi lucrurile rămâneau ca înainte. În 
definitiv, de ce ezita Jacques Helloch să vorbească?... Se 
înşela oare?... Nu... nici în privinţa sentimentelor sale, nici a 
celor pe care i le inspira tinerei fete. Dar, dintr-o discreţie 
care-i făcea onoare, prefera să tacă... Dacă ar fi vorbit, 
socotea el, ar fi fost de parcă ar fi cerut răsplată pentru 
ajutorul dat... 

În cele din urmă Germain Paterne forţă lucrurile şi îi spuse 
prietenului său: 

— Când plecăm...? 

— Când vrei, Germain. 

— Perfect!... Numai că atunci când voi vrea eu n-ai să vrei 
1 3 IRI 

— De ce? 

— Fiindcă domnişoara de Kermor va fi căsătorită atunci... 

— Căsătorită...?! 

— Da... fiindcă am să-i cer mâna... 

— Ai să-i... izbucni Jacques. 

— Nu pentru mine... fireşte... ci pentru tine...! 

Într-adevăr, aşa făcu - fără să ţină seama de obiecțiile pe 
care le socotea inacceptabile. 

Jacques Helloch şi Jeanne de Kermor se înfăţişară 
părintelui Esperante în prezenţa lui Germain Paterne şi a 
sergentului Martial. Apoi, la îndemnul tatălui său, tânăra 
fată vorbi. 

— Jacques, spuse cu emoție adâncă, sunt gata să devin 
soţia dumitale... n-o să-mi ajungă toată viaţa pentru a-ţi 
dovedi recunoştinţa mea... 

— Jeanne... draga mea Jeanne... zise Jacques Helloch, te 
iubesc... da!... te iubesc... 

— Nu mai spune nimic, dragă prietene, exclamă Germain 
Paterne. N-ai să găseşti cuvinte mai potrivite! 


Colonelul de Kermor îi îmbrăţişa pe cei doi copii ai săi 
care-şi uniră viaţa aproape de inima lui. 

Hotărâră ca peste două săptămâni să celebreze căsătoria 
la Santa-Juana. După ce-i va căsători, părintele Esperante 
le va da tinerilor soţi binecuvântarea părintească. Jacques 
Helloch, care nu depindea de nimeni şi a cărui familie o 
cunoscuse mai demult colonelul de Kermor, n-avea cui cere 
consimţământul. Averea lui şi a lui Jeanne, încredințate 
sergentului Martial, aveau să le asigure o viaţă destul de 
îmbelşugată. La câteva săptămâni după căsătorie plecau, 
treceau pe ta Havana, să facă o vizită familiei Eredia, apoi 
se întorceau în Europa, în Franţa, în Bretagne pentru a-şi 
rezolva problemele. În cele din urmă se vor întoarce la 
Santa-Juana unde-i vor găsi pe colonelul de Kermor şi pe 
bătrânul său soldat. 

Aşa se înţeleseră, iar în 25 noiembrie, de faţă cu întreaga 
populaţie în plină sărbătoare, în prezenţa lui Germain 
Paterne şi a sergentului Martial, ca martori, părintele 
celebră unirea fiicei sale Jeanne de Kermor cu Jacques 
Helloch. Impresionantă ceremonie, nici nu-i de mirare că a 
produs o emoție profundă, care la bunii guaharibos s-a 
manifestat printr-o veselie fără margini. 

După aproape o lună lui Germain Paterne îi trecu prin 
minte că poate ar fi timpul să se dea seama de misiunea 
ştiinţifică pe care o primiseră el şi tovarăşul lui de la 
ministrul Instrucțiunii publice. După cum se vede, mereu 
apela la autoritatea ministrului. 

— Aşa de repede?... zise Jacques Helloch. 

E explicabil, fiindcă el nu număra zilele... Era prea fericit 
pentru a mai sta să socotească! 

— Da... aşa de repede!... răspunse Germain Paterne. 
Excelenţa Sa trebuie să creadă că ne-a mâncat vreun 
jaguar din Venezuela... dacă nu cumva ne-am încheiat 
cariera ştiinţifică în stomacul caraibilor...! 

În înţelegere cu părintele Esperante, se fixă data plecării 
la 22 decembrie. 


Colonelului de Kermor i se strângea inima când vedea 
apropiindu-se momentul despărțirii de fiica lui, deşi avea să 
se întoarcă peste câteva luni. Ce-i drept, călătoria avea să 
se desfăşoare în condiţii bune, pe doamna Helloch nu o 
pândeau primejdiile, ca pe Jeanne de Kermor. Vor cobori 
repede pe fluviu până la Ciudad-Bolivar. Desigur, nu se vor 
mai bucura de prezenţa domnilor Miguel, Felipe şi Varinas, 
fiindcă ei trebuie să fi plecat din San-Fernando. 

Dar, în cinci săptămâni, pirogile aveau să ajungă la 
Caicara. De acolo călătorii se îmbarcau pe pachebot ca să 
parcurgă cursul inferior al fluviului Orinoco. În ceea ce 
privea întoarcerea lor la Santa-Juana... Jacques Helloch era 
un om de nădejde. Vor naviga în amonte cât mai repede 
posibil şi în cât mai mare siguranţă. 

— Şi apoi, domnule colonel, zise sergentul Martial, fiica 
noastră are un soţ bun care s-o apere, ceea ce face mai 
mult decât un biet soldat bătrân... un dobitoc bătrân... care 
n-a fost în stare să o ferească... nici de valurile fluviului 
Orinoco... nici de dragostea curajosului Jacques Helloch. 

XIV LA REVEDERE! 

În 25 decembrie, dimineaţa, pirogile erau gata pregătite 
pentru coborârea pe fluviu în jos. 

În această perioadă a anului nivelul apei e tot scăzut. A 
trebuit aşadar ca Galinetta şi Moriche să fie târâte cinci 
kilometri în aval, până la gura unui rio mic de pe malul 
drept, unde fluviul avea o adâncime suficientă. Mai departe 
nu riscau decât să eşueze pe nisip, ceea ce ducea la o 
întârziere de câteva ore, nu la staţionare până la venirea 
sezonului ploios. 

Părintele Esperante ţinu să-i însoţească pe tineri până la 
noua tabără. Sergentul Martial, complet restabilit, i se 
alătură ca dealtfel şi micul indian, care devenise copilul 
adoptiv al misiunii Santa-Juana. 

Vreo cincizeci de guaharibos mergeau în urma lor şi toţi 
ajunseră cu bine la gura râului. 


Când veni vremea de plecare, Valdez trecu la postul său, 
pe Gallinetta, în care avea să se îmbarce Jacques Helloch şi 
soţia lui. Parchal îşi reluă şi el postul pe Moriche, al cărei 
ruf adăpostea preţioasa colecţie a lui Germain Paterne şi nu 
mai puţin preţioasa sa persoană. 

Cum pirogile aveau să navigheze în convoi şi cel mai ades 
una lângă cealaltă, Germain Paterne nu trebuia să-şi ţină 
singur de urât. De câte ori voia, putea să-şi petreacă 
vremea cu tânăra pereche. În plus - se înţelege de la sine - 
mesele le luau împreună la bordul pirogii Gallinetta, 
exceptând cazul în care Jacques şi Jeanne Helloch acceptau 
invitaţia lui Germain Paterne la bordul pirogii Moriche. 

Timpul era favorabil, adică bătea de la est o briză 
puternică. Razele soarelui, cernute printr-un văl subţire de 
nori, făceau temperatura suportabilă. 

Colonelul de Kermor şi sergentul Martial coborâră malul 
pentru a-şi îmbrăţişa copiii dragi. Nici unii, nici ceilalţi nu 
căutară să-şi ascundă emoția foarte firească. Jeanne, care 
era altfel foarte stăpână pe sine, plângea liniştit în braţele 
tatălui său... 

— Am să te aduc înapoi la el, dragă Jeanne!... zise Jacques 
Helloch. Peste câteva luni ne întoarcem amândoi la Santa- 
Juana. 

— "Toţi trei... interveni Germain Paterne, fiindcă am uitat 
desigur să recoltez câteva plante rare... care nu cresc decât 
pe pământurile misiunii... şi am să-i dovedesc ministrului 
Instrucțiunii publice... 

— Rămâi cu bine... bunul meu Martial... rămâi cu bine, 
spuse tânăra femeie îmbrăţisându-l pe bătrânul soldat. 

— Da... Jeanne... şi gândeşte-te la moşneagul de unchiu- 
tău... care n-o să te uite niciodată!... Apoi veni rândul lui 
Gomo, care avu şi el partea lui de îmbrăţişări. 

— Rămâi cu bine... tată... zise Jacques Helloch 
strângându-i mâna misionarului, şi la revedere... la 
revedere! 


Jacques Helloch, soţia sa şi Germain Paterne se îmbarcară 
pe Gallinetta. 

Pânzele fură ridicate, se dezlegară parâmele şi cele două 
pirogi porniră pe firul apei în clipa în care părintele 
Esperante întinse braţul să le dea o ultimă binecuvântare. 

Apoi sergentul Martial, tânărul indian şi el, urmaţi de 
guaharibos, porniră către Santa-Juana. 

Nu e cazul să povestim etapă de etapă cum au navigat 
pirogile în josul fluviului Orinoco. Datorită curentului, 
călătoria cerea de trei, patru ori mai puţin timp, de zece ori 
mai puţine eforturi şi prezenta de zece ori mai puţine 
primejdii decât la urcarea fluviului către izvoare. Espilla nu 
era niciodată folosită pentru remorcarea de pe mala 
pirogilor, iar când înceta briza sau bătea din sens contrar, 
se recurgea doar la palancas. 

Călătorii revăzură ca într-un tablou viu locurile pe unde 
mai trecuseră - aceleaşi sate, aceleaşi ranchos, aceleaşi 
raudals, aceleaşi torente. Creşterea apelor se făcea simțită, 
nu mai era necesar să se descarce pirogile, navigau fără 
dificultăţi, fără eforturi. 

Câtă deosebire între drumul acesta şi cel făcut cu câteva 
săptămâni în urmă! Jeanne şi soţul ei îşi aminteau 
zbuciumul, îngrijorarea şi primejdiile de atunci. 

Când dădură cu ochii de sitio a cărui căpetenie era 
indianul bare, Jeanne îşi zise că acolo ar fi fost răpusă de 
friguri dacă Jacques Helloch n-ar fi găsit nepreţuitul 
coloradito care împiedicase producerea accesului de febră 
mortal. 

Apoi recunoscură, nu prea departe de cerro Guaraco, 
locul unde cireada de boi fusese atacată de îngrozitorii 
țipari electrici. 

După aceea, la Danaco, Jacques Helloch o prezentă pe 
soţia sa lui Manuel Assomption ai cărui oaspeţi au acceptat 
să fie timp de o zi, împreună cu Germain Paterne. Cât de 
uimiţi au fost oamenii din rancho când au descoperit că 
tânăra şi frumoasa femeie era nepotul Jean care locuise cu 


unchiul său Martial într-una din colibele satului de 
mariquitares...! 

În sfârşit, în 4 ianuarie, Gallinetta şi Moriche părăsiră 
cursul fluviului Orinoco, intrară în apele râului Atabapo şi 
acostară la cheiul târguşorului. 

În urmă cu trei luni Jacques Helloch şi tovarăşii lui de 
drum îi lăsaseră la San-Fernando pe domnii Miguel, Felipe 
şi Varinas. Oare cei trei colegi se mai aflau acolo?... Trebuie 
să recunoaştem că nu-i probabil. După ce au analizat 
temeinic problema fluviului Orinoco, s-au întors desigur la 
Ciudad-Bolivar. 

Acum Germain Paterne era destul de curios să afle pe care 
dintre cele trei fluvii a navigat. Dar cum, pentru 
reaprovizionarea pirogilor, înainte de a porni în jos spre 
Caicara trebuiau să facă o escală de câteva zile, avea tot 
timpul să-şi satisfacă curiozitatea. 

Jacques Helloch, soţia sa şi Germain Paterne debarcară 
aşadar şi se instalară în coliba unde locuise înainte 
sergentul Martial. 

În aceeaşi zi îi făcură o vizită guvernatorului care se 
bucură când auzi de evenimentele petrecute la Santa-Juana 
- pe de o parte distrugerea aproape completă a bandei lui 
Alfaniz - pe de altă parte consecinţele fericite ale călătoriei. 

Cât despre domnii Miguel, Felipe şi Varinas - nu-i nici O 
mirare! - se mai aflau încă toţi trei în târguşor, mai puţin de 
acord în problema hidrografică a celor trei fluvii decât 
fuseseră la plecarea lor din Ciudad-Bolivar. 

Dealtfel, în aceeaşi seară călătorii de pe Gallinetta şi de pe 
Moriche avură prilejul să le strângă mâna celor trei călători 
de pe Maripare. 

Ce bine i-au primit domnul Miguel şi colegii săi pe foştii lor 
tovarăşi de drum! E lesne de închipuit cât au fost de uimiţi 
când l-au văzut pe Jean... dragul lor Jean... la braţul lui 
Jacques Helloch, şi încă în haine femeieşti. 

— Spuneţi-ne şi nouă, de ce e travestit?... întrebă domnul 
Varinas. 


— Fiindcă ne-am căsătorit... răspunse Jacques Helloch. 

— V-aţi căsătorit cu Jean de Kermor?... sări domnul Felipe 
ai cărui ochi se făcuseră peste măsură de mari. 

— Nu... cu domnişoara Jeanne de Kermor. 

— Cum aşa!... exclamă domnul Miguel, domnişoara de 
Kermor...? 

— Sora lui Jean! zise Germain Paterne râzând. Ce ziceţi? 
Cum seamănă...! 

După ce se lămuri totul, li se făcură soţilor cele mai 
sincere urări, iar doamna Jacques Helloch fu cât mai 
călduros felicitată că îşi găsise tatăl, pe colonelul de 
Kermor, în persoana misionarului de la Santa-Juana. 

— Dar Orinoco?... întrebă Germain Paterne... E tot la locul 
lui? 

— Tot! afirmă domnul Miguel. 

— Aşadar... pe apele lui au navigat pirogile noastre până 
la sierra Parima, la izvoare...? 

La această întrebare, domnii Varinas şi Felipe se 
întunecară la faţă. În ochi le scăpărau fulgere prevestitoare 
de furtună, în timp ce domnul Miguel dădea din cap. 

Şi discuţia reîncepu între adeptul lui Atabapo şi adeptul lui 
Guaviare cu o energie pe care timpul nu o domolise. Nu!... 
Nu erau de acord, nu aveau să fie niciodată, şi, decât să 
cedeze unul în favoarea celuilalt, mai bine îi dădeau 
dreptate domnului Miguel şi optau pentru Orinoco! 

— Răspunde la această întrebare, izbucni domnul Varinas, 
şi neagă dacă îndrăzneşti. Nu-i adevărat că Guaviare a fost 
denumit de nenumărate ori Orinoco occidental de geografi 
într-adevăr competenţi...? 

— La fel de incompetenţi ca dumneata, domnule! replică 
domnul Felipe. 

După cum se vede, de la primele cuvinte discuţia atingea 
maximum de intensitate. Nu-i de mirare, dealtfel, fiindcă în 
fiecare zi, din zori până seara, cei doi adversari polemizau 
cu înfocare. lar dacă argumentele lor nu se uzaseră, e 
foarte probabil că erau inuzabile. Domnul Varinas continuă: 


— A izvori din sierra Suma-Paz, la est de cursul superior al 
fluviului Magdalena, pe teritoriul Columbiei, e mult mai 
onorabil decât să ţâşneşti de nu se ştie unde... 

— De nu se ştie unde, domnule?... ripostă violent domnul 
Felipe. Ai îndrăzneala să foloseşti astfel de cuvinte când e 
vorba de Atabapo, care vine din acele llanos udate de rio 
Negro, când acest fluviu face legătura cu bazinul 
Amazonului?! 

— Dar apele lui Atabapo al dumitale sunt negre şi nu 
reuşesc nici măcar sa se amestece cu cele ale fluviului 
Orinoco. 

— lar apele lui Guaviare al dumitale sunt de culoare alb- 
gălbuie şi nici n-ai putea să le recunoşti în aval de San- 
Fernando! 

— Dar Guaviare, domnule Varinas, este un fluviu cu 
caimani, are mii de caimani, ca şi Orinoco, pe când în 
Atabapo nu se găsesc decât peşti mărunți, fără importanţă, 
piperniciţi şi negri ca el! 

— Atunci dă drumul la nave pe Atabapo al dumitale, 
domnule Felipe, şi vei vedea că nu ajung departe, cel puţin 
dacă nu sunt trase pe uscat. Pe Guaviare însă pot urca o 
mie de kilometri în amonte, până la confluenţa cu Ari-Ari... 
chiar mai sus! 

— Trase pe uscat sau nu, domnule Varinas, nu-i mai puţin 
adevărat că al meu face legătura hidrografică între 
regiunea Amazonului şi republica Venezuela! 

— lar al meu între Venezuela şi Columbia! 

— Să fim serioşi!... Nu există Apure ca să facă această 
legătură pentru navigaţie...? 

— Dar dumneata... n-ai auzit de Cassiguiare...? 

— Guaviare al dumitale n-are decât broaşte țestoase... 

— Iar Atabapo al dumitale n-are decât țânțari... 

— Oricum, Guaviare se varsă în Atabapo... chiar aici... 
după opinia tuturor... 

— Nu... Atabapo se varsă în Guaviare, după cum recunosc 
toţi oamenii de bună credinţă, iar aportul de apă al lui 


Guaviare nu-i mai mic de trei mii două sute de metri cubi... 
— Şi, ca Dunărea, zise atunci Germain Paterne, citându-l 
pe poetul29 care a scris Orientalele:... „curge din occident 

spre orient” 

Era un argument de care domnul Varinas nu se folosise 
încă, dar pe care avea să-l introducă cu grijă în dosarul 
Guaviare. 

În decursul acestui schimb de replici în favoarea celor doi 
afluenţi, domnul Miguel zâmbise întruna, lăsând Orinoco să 
curgă liniştit pe parcursul lui de două mii cinci sute de 
kilometri, între sierra Parima şi estuarul cu cinci braţe care 
se întind pe litoralul oceanului Atlantic. 

Între timp pregătirile de plecare progresau. Pirogile 
cercetate, reparate, aduse în stare perfectă, aprovizionate, 
aveau să fie gata de drum în 9 ianuarie. 

Jacques şi Jeanne Helloch îi scriseră tatălui lor - dar nu 
uitară să-i amintească nici pe sergentul Martial, nici pe 
tânărul indian. Scrisoarea avea să ajungă la Santa-Juana 
prin negustori care urcă de obicei în cursul fluviului la 
începutul sezonului ploios. Cuprinsul ei era tot ceea ce 
puteau spune două suflete fericite şi recunoscătoare. 

În ajunul plecării, călătorii fură invitaţi pentru ultima oară 
la guvernatorul din San-Fernando. În seara aceea au 
încetat ostilitățile, nu s-a mai încins disputa hidrografică. 
Nu fiindcă nu mai existau argumente, dar adversarii 
dispuneau de luni şi ani de zile pentru a o relua. 

— Aşadar, domnule Miguel, întrebă Jeanne, Maripare nu 
va mai însoţi Gallinetta şi Moriche...? 

— Se pare că nu, doamnă, răspunse domnul Miguel, 
dealtfel foarte împăcat cu gândul de a mai rămâne la 
confluenţa lui Atabapo cu Guaviare. 

— Mai avem de stabilit încă unele date importante... spuse 
domnul Varinas. 

— Şi de făcut încă unele cercetări... adăugă domnul 
Felipe. 

— Atunci, la revedere, domnilor... zise Jacques Helloch. 


— La revedere?... întrebă domnul Miguel. 

— Da... răspunse Germain Paterne... la San-Fernando... 
când ne vom întoarce... peste şase luni... fiindcă, probabil, 
interminabila problemă a fluviului Orinoco... 

A doua zi, în 9 ianuarie, după ce-i salutară de plecare 
guvernatorul, domnul Miguel şi colegii săi, călătorii se 
îmbarcară, pirogile fură luate de curentul repede al 
fluviului - oricum se numea el, Orinoco, Atabapo sau 
Guaviare - şi în curând târguşorul San-Fernando le dispăru 
din faţa ochilor. 

După o oră tânăra femeie revăzu locul unde eşuaseră 
pirogile pe malul drept, locul unde Jacques Helloch o 
scăpase de la moarte în timpul groaznicului chubasco. 

— Da... scumpa mea Jeanne... zise Jacques, aici... 

— Aici, dragă Jacques, ţi-a trecut prin gând să nu-l 
părăseşti pe dragul tău Jean... să-l însoţeşti prin toate 
primejdiile până la capătul călătoriei... 

— Şi cine n-a fost mulţumit?... zise Germain Paterne. 
Fireşte, sergentul Martial... O, deloc n-a fost mulţumit 
unchiul nepotului! 

Zilele următoare, pirogile, favorizate de briză, au navigat 
foarte repede. Trecură fără mari dificultăţi, fiindcă le 
coborau numai, şi de raudal Maripare şi de raudal Ature, 
apoi depăşiră gura râului Meta şi satul Cariben. Insulele 
înşirate de-a lungul fluviului erau bogate în vânat, din care 
puteau să se înfrupte, iar pescuitul continua să fie mănos. 

Ajunseră în dreptul proprietăţii domnului Mirabal, la 
rancho Tigra. Trebuiau să se ţină de făgăduială. Au fost 
douăzeci şi patru de ore oaspeţii omului aceluia minunat. 
Cu ce bucurie i-a felicitat pentru succesul acţiunii lor, privit 
din două puncte de vedere, al descoperirii colonelului de 
Kermor la Santa-Juana şi al „celor ce au urmat”! 

La Urbana pirogile se aprovizionară pentru ultima parte a 
călătoriei. 

— Dar broaştele ţestoase?... zise Germain Paterne. 
Jacques...îţi aduci aminte... miriade de broaşte țestoase... 


Ei... să ajungi până aici pe broaşte țestoase... 

— În satul acesta ne-am întâlnit prima dată, domnule 
Germain, spuse Jeanne. 

— Şi datorită acestor animale minunate... cărora trebuie 
să le fim oarecum recunoscători... zise Jacques Helloch. 

— Le vom dovedi recunoştinţa mâncându-le, fiindcă sunt 
delicioase broaştele țestoase din Orinoco! exclamă Germain 
Paterne, care privea întotdeauna lucrurile dintr-un punct 
de vedere special. 

Pe scurt, în 25 februarie pirogile ajunseră la Caicara. 

În târguşorul acela Jacques Helloch, Jeanne şi Germain 
Paterne se despărţiră de căpitanii pirogilor şi de echipaje, 
mulţumindu-le pentru curajul şi devotamentul lor şi 
răsplătindu-i din plin. 

De la Caicara, cu pachebotul pe Apure, ajunseră în două 
zile la Ciudad-Bolivar de unde plecară cu trenul la Caracas. 

Peste zece zile se aflau la Havana, la familia Eredia, iar 
peste alte douăzeci şi cinci de zile, în Europa, în Franţa, în 
Bretagne, la Saint-Nazaire, la Nantes. 

Atunci Germain Paterne spuse: 

— Ştii, Jacques... am făcut cinci mii de kilometri pe 
Orinoco!... Oare nu ţi s-a părut cam mult...? 

— La reîntoarcere, nu!... răspunse Jacques Helloch 
privind-o pe Jeanne care zâmbea fericită. 


SFÂRŞIT 


[1] Azi Republica Cooperatistă Guyana 

[2] Llano - câmpie, şes (în limba spaniolă). 

[3] Etiaj - nivel mediu al unui curs de apă. 

[4] Eldorado - ţară imaginară considerată fabulos de 
bogată în aur, pe care conchistadorii spanioli o credeau 
situată undeva în nord-estul Americii de Sud. 


[5] E vorba de San-Fernando de Apure; să nu se confunde 
cu San-Fernando de Atabapo de pe Orinoco. 

[6] Punte situată deasupra cabinelor de sus. Nota red. 
franceze. 

[7] Mal râpos. 

[8] Ozelor (Felis paradalis) - pisică sălbalică. 

[9] Leneşul - mamifer edentat, robust, cu gheare puternice, 
care se mişcă încet şi stă zile întregi agăţat de aceeaşi 
creangă. 

[10] Joc asemănător cu ocina. 

[11] Chelonian - ordin de reptile al căror corp este închis 
într-o carapace. 

[12] Ridicare bruscă a nivelului mării înainte de flux. 

[13] Furnicar - mamifer cu capul lung şi îngust, cu botul 
ascuţit şi limba cleioasă, care se hrăneşte cu furnici. 

[14] Hato - aşezare, fermă. 

[15] Corral - curte, bătătură. 

[16] Peon - muncitor agricol. 

[17] Specie de porci sălbatici din America. 

[18] Specie de maimuțe (Pithecia monachus). 

[19] Sarbacană, ţeavă de suflat proiectile mici. 

[20] Specie de crocodil. 

[21] Cablu - circa 200 m. 

[22] Val produs prin întoarcerea violentă a apei care a lovit 
un obstacol, de obicei ţărmul, şi care se combină continuu 
cu valul direct, prezentând aspectul unei explozii. 

[23] Specie de purice din ţările tropicale. 

[24] E vorba de războiul franco-prusian (1870-1871) purtat 
de Prusia împotriva Franţei şi încheiat cu înfrângerea 
acesteia din urmă. Războiul a avut consecinţe importante 
pentru istoria celor două ţări şi a Europei: în Franţa, 
căderea celui de al doilea imperiu şi izbucnirea primei 
revoluţii proletare (Comuna din Paris), iar în Germania 
realizarea unificării acesteia în jurul Prusiei. 

[25] Canastero - coşuleţ. 

[26] Cassave - lipie din făină de manioc. 


[27] Cassave - făină din rădăcină dc manioc. 
[28] Ofidieni - ordin de reptile care cuprinde toţi şerpii. 
[29] Victor Hugo (1802-1885).