Jules Verne — 800 de leghe pe amazon

Jules Verne 


Jules Verne 


800 de leghe pe Amazon 


Huit cents lieuies sur l!Amazone 


PARTEA ÎNTÂI. 
Capitolul 1 UN PÂNDAR DE CODRU. 


Phyjslyddgjdzxgasgzzqggehxgkfndrxujugiocytdxvksbxhhuypo 
hdvyrymhuhpaydkjoxphetozsletozsletnpmvffovpdpajxhyynoj 
yggaymegynfuglnmxlyfgsiizmgiztlbggsgeubvnrcredgruzblr 
mxyhqhpzdrrgcrohepgxufivvrplphonthvddgjhqsntzhhhnfep 
mqkyiniexktogzgkyimmfvijdqdpzjasykrplxhxgrymvklohhhot 
ozvdksopsuvjhd. 

Omul care ţinea în mână documentul, al cărui ultim alineat 
era alcătuit din această ciudată înşiruire de litere, rămase 
câteva clipe îngândurat, după ce-l mai citi o dată cu luare- 
aminte. Documentul cuprindea o sută de astfel de rânduri, 
care nu erau măcar despărțite în cuvinte. Părea că fusese 
scris cu mulţi ani în urmă, şi timpul îngălbenise foaia groasă 
de hârtie acoperită cu aceste hieroglife. 

Dar oare după ce reguli fuseseră înşiruite literele? Numai 
omul acesta ar fi putut s-o spună. Sunt pe lume limbaje 
cifrate, asemănătoare încuietorilor de la casele de bani 
moderne; ele îşi păstrează taina în acelaşi fel: combinaţiile 
în care se află dezlegarea sunt de ordinul milioanelor şi 
viaţa întreagă a unui calculator n-ar ajunge să le 
inventarieze. Ca să deschizi o casă de bani îţi trebuie 
„cuvântul cheie”; pentru citirea unei asemenea criptograme 
îţi trebuie „cifrul”. După cum vom vedea, cea de faţă avea 
să reziste celor mai ingenioase încercări, şi încă în 
împrejurări deosebit de grave. Omul care terminase de 
recitit documentul nu era decât un simplu pândar de codru. 


Sub denumirea de „capităes do mato” sunt cunoscuţi în 
Brazilia agenţii însărcinaţi cu urmărirea sclavilor fugiţi. 
Această funcţie datează de prin 1722. Pe atunci, ideile anti- 
sclavagiste erau împărtăşite doar de câţiva filantropi. A 
trebuit să treacă mai bine de un secol înainte ca popoarele 
civilizate să le accepte şi să le pună în practică. Se pare că 
dreptul de a fi liber, stăpân pe sine, este cel dintâi drept 
firesc al omului şi, cu toate acestea, s-au scurs mii de ani 
până să le vină câtorva naţiuni gândul lăudabil de a-l 
recunoaşte. 

În 1852 - an în care se va desfăşura această povestire - 
mai existau în Brazilia sclavi, deci şi pândari de codru care 
să-i vâneze. Anumite considerente de ordin economic 
întârziaseră ora emancipării totale; dar, încă de pe atunci, 
negrul avea dreptul să se răscumpere, iar copiii lui se 
năşteau liberi. Prin urmare, nu era departe ziua în care 
această ţară minunată, întinsă cât trei sferturi din Europa, 
n-avea să mai numere nici un sclav printre cele zece 
milioane de locuitori ai săi. 

La drept vorbind, şi funcţia de pândar de codru era sortită 
dispariţiei, astfel că în perioada aceea câştigurile ce se 
realizau de pe urma prinderii fugarilor se micşoraseră 
simţitor. Cu ani în urmă, când meseria era mult mai 
bănoasă, pândarii de codru alcătuiau o lume de aventurieri, 
în marea lor majoritate vagabonzi sau dezertori, prea puţin 
demni de stimă. Se-nţelege de la sine că şi la ora aceea 
vânătorii de sclavi aparţineau drojdiei societăţii, şi, de bună 
seamă, omul cu documentul nu se deosebea de puţin 
onorabila tagmă a „capităes do mato”. 

Se numea lorres şi nu era nici metis, nici indian, nici 
negru, ca majoritatea camarazilor săi. Era un alb de origine 
braziliană, cu ceva mai multă învăţătură decât i-ar fi cerut 
situaţia lui actuală. De fapt era şi el un declasat, ca mulţi 
alţii ce pot fi întâlniți în ţinuturile îndepărtate ale Lumii Noi. 
Şi, într-o perioadă în care legile braziliene interziceau 
mulatrilor sau altor locuitori cu sânge amestecat anumite 


funcţii, dacă i se aplica şi lui această interdicţie nu era din 
cauza originii, ci a purtării nedemne de care dăduse 
dovadă. Dealtfel, în clipa de faţă Torres nu se mai afla în 
Brazilia. Trecuse de curând graniţa şi rătăcea de câteva zile 
prin pădurile peruane prin care-şi croieşte drum Amazonul 
de Sus. 

Torres era un bărbat de vreo treizeci de ani, robust, 
asupra căruia oboseala unei vieţi zbuciumate nu părea să fi 
lăsat urme, datorită temperamentului său cu totul deosebit 
şi sănătăţii lui de fier. 

Era de statură mijlocie, cu umeri laţi, cu trăsături 
regulate, mersul hotărât, cu obrazul bronzat de arşiţa 
tropicelor şi acoperit de o barbă neagră şi deasă. Ochii lui, 
adânciţi sub sprâncenele îmbinate, te săgetau cu privirea 
vie, dar tăioasă, a omului lipsit de scrupule. Înainte chiar de 
a se fi bronzat datorită climei, faţa lui nu numai că nu roşea 
cu uşurinţă, ci,dimpotrivă, mai degrabă se schimonosea sub 
înrâurirea unor patimi nesăbuite. 

Torres era îmbrăcat ca un hoţ de codru. Hainele lui vădeau 
o întrebuințare destul de îndelungată: purta o pălărie din 
piele cu boruri largi, aşezată la nimereală, şi un pantalon 
din lână groasă, vârât în carâmbii cizmelor grele, alcătuind 
partea cea mai trainică a veşmintelor sale; peste toate 
acestea, un „poncho” decolorat, îngălbenit, nu lăsa să se 
vadă nici cum era haina, nici cum fusese odinioară vesta ce- 
i acoperea pieptul. 

Dar, dacă Torres fusese pândar de codru, era limpede că 
nu-şi mai exercita meseria - cel puţin în condiţiile de faţă. 
Asta se vedea după lipsa mijloacelor de apărare sau de 
atac, a armelor de foc necesare în urmărirea negrilor. N- 
avea nici puşcă, nici revolver. Doar la cingătoare purta o 
unealtă care aducea mai degrabă cu o sabie decât cu un 
cuţit de vânătoare şi căreia i se spune „manchetta”. Pe 
lângă asta, Torres mai era înarmat cu o „enchada”, un fel de 
săpăligă folosită îndeosebi la urmărirea tatuşilor şi 


agutişilor ce mişună prin pădurile Amazonului de Sus, unde 
animalele sălbatice sunt, în general, puţin de temut. 

Oricum, în ziua aceea, de 4 mai 1852, aventurierul trebuie 
că era deosebit de cufundat în lectura documentului asupra 
căruia îşi aţintise privirea, sau poate că, obişnuit să 
rătăcească prin pădurile Americii de Sud, rămânea cu totul 
nesimţitor la frumuseţea lor. Fapt este că nimic nu-l putea 
smulge din îndeletnicirea sa: nici strigătul prelungit al 
maimuţelor urlătoare, asemuit, pe drept cuvânt, de către 
domnul Saint-Hilaire cu zgomotul făcut de securea 
tăietorului de lemne când se abate peste crengile copacilor; 
nici zăngănitul sec al inelelor şarpelui cu clopoței, puţin 
agresiv, ce-i drept, dar foarte veninos; nici vocea ţipătoare a 
broaştei cornute, socotită cea mai hidoasă dintre reptile; 
nici chiar orăcăitul grav şi sonor al broaştei mugitoare, 
care, dacă nu poate avea pretenţia că-l depăşeşte în 
mărime pe bou, îl egalizează prin sonoritatea mugetelor. 

Torres nu auzea nimic din tot vacarmul acesta care 
alcătuieşte vocea complexă a pădurilor din Lumea Nouă. 
Culcat la rădăcina unui copac falnic, nu se ostenea măcar să 
admire coroana înaltă a acestui „pao ferro” sau lemn de 
fier, cu scoarţa întunecată, densă, tare ca metalul pe care-l 
înlocuieşte în confecţionarea armelor şi uneltelor indianului 
sălbatic. Nu! Cu totul absorbit de gândurile sale, pândarul 
de codru sucea şi răsucea în mână ciudatul document. Cu 
ajutorul cifrului, ştiut doar de el, atribuia fiecărei litere 
valoarea ei reală; citea, verifica înţelesul acestor rânduri, 
pe care nimeni altul nu le-ar fi priceput, şi zâmbea cu 
răutate. 

Apoi începu să murmure cu glas scăzut fraze pe care nu le 
putea auzi nimeni în pustietatea acestui colţ al pădurii 
peruane şi pe care nimeni n-ar fi fost în stare să le 
înţeleagă. 

— Da, spuse el, iată o sută de rânduri foarte clar scrise, 
având pentru cine ştiu eu o însemnătate de care el nici 
habar nu are. Acest cineva e bogat! Pentru el e o chestiune 


de viaţă sau de moarte, şi, peste tot, aşa ceva se plăteşte 
scump! Privind documentul cu ochi lacomi, adăugă: 

— Un milion de reisl pentru fiecare cuvânt din ultima 
frază ar face o sumă frumuşică! Şi ce valoare are fraza 
asta! Rezumă în ea întregul document! Ea dezvăluie 
adevăratele nume ale unor persoane! Dar, înainte de a 
încerca s-o înţelegi, ar trebui să începi prin a stabili 
numărul cuvintelor pe care le cuprinde şi, chiar după 
aceea, tot îţi scapă sensul real! 

Spunând acestea, Torres începu să socotească în minte: 

— Sunt cincizeci şi opt de cuvinte, exclamă el, ceea ce ar 
face cincizeci şi opt de milioane de reis. Cu o sumă ca asta 
poţi trăi în Brazilia, în America, oriunde ai dori, fără să 
munceşti! Şi ce s-ar întâmpla dacă toate cuvintele din 
document mi-ar fi plătite cu acelaşi preţ! Aş avea de 
numărat sute de milioane de reis. Ţin în mână prilejul de a 
realiza o avere şi aş fi cel mai mare dintre nătărăi dacă l-aş 
pierde. 

Lui Iorres i se părea de pe acum că pipăie suma uriaşă, că 
strânge în mână fişicurile de aur. 

Dintr-o dată, gândurile sale porniră pe alt făgaş. 

— În sfârşit, strigă el, sunt aproape de ţintă şi n-o să-mi 
pară rău de osteneala drumului care m-a purtat de pe malul 
Atlanticului până la albia Amazonului de Sus! S-ar fi putut 
ca omul acesta să fi părăsit America, să fi fost acum peste 
mări şi ţări şi atunci cum aş mai fi dat de el? Dar nu! Este 
acolo şi, dacă m-aş urca în vârful unuia dintre copaci, aş 
zări acoperişul casei în care locuieşte cu tot neamul lui. 

Apoi, luând hârtia şi fluturând-o cu o mişcare nestăpânită, 
spuse: 

— Chiar azi mă voi afla în faţa lui! Chiar azi va şti că 
onoarea lui atârnă de aceste rânduri. Şi când va dori să 
cunoască cifrul care să-i îngăduie să le citească, ei bine, va 
trebui să plătească acest cifru! Dacă vreau, îl va plăti cu 
toată averea, cu tot sângele lui! Ah, mii de draci! 
Respectabilul camarad care mi-a încredinţat acest 


document preţios, care mi-a indicat unde-l voi putea găsi pe 
fostul său tovarăş şi numele sub care se ascunde de atâţia 
ani, acest respectabil camarad nu bănuia câtuşi de puţin ce 
bogăţie mi-a pus în mână! 

Torres mai privi o ultimă dată documentul îngălbenit şi, 
după ce-l împături cu grijă, îl închise într-o cutie cilindrică 
de aramă ce-i slujea totodată drept portmoneu. 

De fapt, toată averea lui Torres era cuprinsă în această 
cutie, cât un portţigaret de mare, aşa că în nici o ţară din 
lume el n-ar fi putut trece drept un om bogat. Avea acolo 
câteva monede de aur din statele înconjurătoare: doi dubli 
condori din Statele Unite ale Columbiei, valorând fiecare în 
jur de o sută de franci, bolivari venezuelieni cam de aceeaşi 
valoare, de două ori pe atâţia soli peruani, câţiva escudos 
chilieni, echivalentul a cel mult cincizeci de franci, şi nişte 
mărunţiş. Dar totul la un loc nu făcea decât suma rotundă 
de cinci sute de franci, şi chiar această sumă lui Iorres i-ar 
fi fost greu să mărturisească unde şi cum a dobândit-o. 

Tot ceea ce se poate spune este faptul că în urmă cu 
câteva luni, după ce părăsise pe neaşteptate meseria de 
pândar de codru pe care o exercita în provincia Para, 
Torres urcase pe firul Amazonului şi trecuse graniţa pe 
teritoriul peruan. 

Dealtminteri, aventurierului nu-i trebuia mare lucru ca să- 
şi ducă zilele. Pe ce să cheltuiască? Nimic pentru locuinţă, 
nimic pentru îmbrăcăminte. Pădurea îi dădea hrana pe care 
şi-o pregătea fără prea multă osteneală, după obiceiul 
hoţilor de codru. Câţiva reis îi ajungeau pentru tutunul pe 
care şi-l cumpăra de pe la misiuni sau de prin sate, ca şi 
rachiul din ploscă. Cu bani puţini putea străbate un drum 
lung. 

După ce vârâse hârtia în cutia de metal, al cărei capac se 
închidea ermetic, în loc să o pună în buzunarul hainei ce o 
purta sub poncho, dintr-un exces de prevedere, Torres 
socoti că e mai bine s-o ascundă prin apropiere, chiar în 
scorbura de la rădăcina copacului sub care se aşezase. 


Această imprudenţă avea să-l coste scump! 

Era foarte cald şi zăpuşitor. Dacă biserica din târguşorul 
învecinat ar fi avut un orologiu, acest orologiu ar fi bătut 
orele două după-amiază şi Iorres i-ar fi auzit sunetul purtat 
de vânt, căci până acolo nu erau mai mult de două mile. 

Dar fără îndoială că lui nu-i păsa de oră. Obişnuiţi să se 
călăuzească după înălţimea, mai mult sau mai puţin exact 
calculată, a soarelui deasupra orizontului, aventurierilor nu 
le place să-şi orânduiască viaţa după o disciplină militară. 
Mănâncă atunci când vor sau când pot. Dorm unde şi când 
îi apucă somnul. Dacă masa nu le este întotdeauna întinsă, 
patul le este oricând aşternut sub un copac, pe muşchiul 
moale din desişul pădurii. Dealtfel, Torres nu era deloc 
pretenţios în ceea ce priveşte confortul. Umblase aproape 
toată dimineaţa, şi acum, după ce mâncase puţin, simţea 
nevoia să doarmă. După două-trei ore de somn avea să fie 
din nou în stare să pornească la drum. Se culcă deci în 
iarbă, cuibărindu-se cât putu de bine şi aşteptând să-i vină 
somnul. 

Torres făcea parte din categoria oamenilor care nu pot 
adormi fără să-şi fi satisfăcut anumite tabieturi. În primul 
rând obişnuia să dea pe gât o duşcă de rachiu tare, după 
care fuma o pipă. Rachiul stimulează creierul, iar fumul 
tutunului se contopeşte cu fumul viselor. Cel puţin asta era 
părerea lui. 

Torres începu deci prin a duce la gură o ploscă pe care o 
purta la cingătoare. Ea conţinea o băutură cunoscută în 
Peru sub numele de „chica”, iar pe malurile Amazonului de 
Sus, sub cel de „caysuma”. Aceasta se obţine prin distilarea 
rădăcinii de manioc dulce, fermentat în prealabil, căruia 
pândarul de codru, ca un om cu cerul gurii argăsit, socotea 
de cuviinţă să-i mai adauge o cantitate serioasă de tafia. 

După ce bău câteva înghiţituri din acest amestec, Torres 
scutură plosca şi constată cu părere de rău că era aproape 
goală. 


— Trebuie umplută! spuse el. Apoi, scoțând o pipă scurtă 
din rădăcină de copac, o îndesă cu tutunul acela acru şi 
grosolan din Brazilia, făcut din foile vechiului soi „petun”, 
adus în Franţa de către Micot, cel căruia i se datorează 
degradarea celei mai productive şi mai răspândite dintre 
solanee. 

Tutunul acela nu semăna nici pe departe cu soiul ales, 
produs de manufacturile franceze, dar Torres nu era mai 
pretenţios în privinţa asta decât într-altele. Scăpără 
amnarul, dădu foc la puţină substanţă vâscoasă, dintr-aceea 
pe care o secretă unele himenoptere, cunoscută sub 
numele de „răşina furnicilor”, şi îşi aprinse pipa. 

După al zecelea fum i se închiseră ochii, pipa îi scăpă din 
mână şi adormi, sau mai degrabă căzu într-un fel de 
toropeală vecină cu somnul. 

Capitolul Il HOŢ ŞI PĂGUBAŞ. 

Torres dormea cam de o jumătate de oră când printre 
copaci se auzi un foşnet. Era un zgomot de paşi uşori, de 
parcă cel ce venea era cu picioarele goale, umblând cu 
băgare de seamă ca să nu-l audă nimeni. 

Dacă în clipele acelea ar fi avut ochii deschişi, prima grijă 
a aventurierului ar fi fost să-şi ia măsuri de apărare 
împotriva oricărei apropieri suspecte. Dar nu se trezi, astfel 
că cel care înainta ajunse la zece paşi de el, fără să fi fost 
zărit. 

Nu era un om, ci o „guariba”. 

Dintre toate maimuţele cu coadă apucătoare care bântuie 
pădurile Amazonului de Sus - sahuişi cu siluete graţioase, 
sajuşi cu coarne, monoşi cu blană cenugşie, saguini cu chipul 
schimonosit ca o mască - de bună seamă că guariba este 
cea mai originală. Prietenoasă, prea puţin primejdioasă, 
foarte deosebită în privinţa asta de „mucura” cea sălbatică 
şi murdară, nu-i place singurătatea şi umblă de obicei în 
grup. Prezenţa ei este vestită de la distanţă printr-un 
concert de glasuri monotone, asemănătoare rugăciunilor 
psalmodiate ale dascălilor. Dar dacă nu e rea din fire, nici 


nu trebuie s-o ataci fără să-ţi iei măsuri de prevedere. În 
orice caz, după cum se va vedea, călătorul pe care-l găseşte 
dormind şi fără putinţă de apărare nu este deloc în afară de 
primejdie. 

Maimuţa asta, căreia în Brazilia i se spune „barbado”, este 
foarte solidă. Supleţea şi vigoarea braţelor fac din ea un 
animal puternic, la fel de apt pentru luptă la sol cât şi 
pentru sărituri din cracă în cracă, pe vârfurile uriaşilor 
pădurii. 

Înainta prevăzătoare, cu paşi mărunți. Trăgea cu ochiul în 
dreapta şi-n stânga, mişcându-şi repede coada. Natura nu 
s-a mulţumit să dea patru mâini acestor reprezentanţi ai 
rasei simiene, ceea ce face din ei nişte cvadrumani; s-a 
arătat şi mai generoasă, dându-le-o şi pe a cincea, pentru 
că extremitatea apendicelui lor codal are însuşirea perfectă 
de a apuca. 

Guariba se apropie fără zgomot, agitând o bâtă zdravănă 
care, mânuită de braţul ei viguros, putea deveni o armă de 
temut. Pesemne că-l zărise de câteva minute pe omul culcat 
sub copac, dar, fără îndoială, nemişcarea acestuia o 
îndemnase să vină să-l privească mai îndeaproape. Aşadar, 
înainta cu oarecare şovăială, până ce ajunse la trei paşi de 
el. 

Pe chipul ei păros se aşternu o strâmbătură care-i 
descoperi dinţii ascuţiţi, de culoarea fildeşului, iar bâta din 
laba ei se mişcă într-un fel puţin liniştitor pentru pândarul 
de codru. 

Fără-ndoială că Torres nu-i stârnea gânduri prietenoase. 
Avea oare pricină de duşmănie împotriva acestui 
reprezentant al speciei umane pe care întâmplarea îl lăsa, 
fără apărare, în voia ei? Tot ce se poate! Se ştie cât de bine 
şi-aduc aminte unele animale de răul ce li s-a făcut şi poate 
că şi acesta a avut de pătimit cândva de pe urma hoţilor de 
codru. 

Îndeosebi pentru indieni, maimuța constituie un vânat 
foarte căutat şi, de orice specie ar fi, o hăituiesc cu 


stăruința unui Nemrod?2 nu numai pentru plăcerea de ao 
vâna, cât mai ales pentru plăcerea de a o mânca. 

Oricum, dacă guariba nu păru dispusă să inverseze de 
data aceasta rolurile, dacă nu merse până acolo încât să 
uite că natura a făcut din ea o simplă erbivoră şi să-i vină 
poftă să-l ronţăie pe pândar, păru cel puţin foarte hotărâtă 
să-l nimicească pe unul din duşmanii ei fireşti. 

De aceea, după ce-l privi câteva minute, guariba începu să 
se învârtească în jurul copacului. Păşea încet, ţinându-şi 
răsuflarea, dar se apropia din ce în ce. Atitudinea ei era 
amenințătoare, expresia chipului sălbatică. Nimic mai uşor 
decât să-l zdrobească dintr-o lovitură pe omul acesta 
nemişcat, astfel că viaţa lui Torres nu mai atârna decât de 
un fir de păr. 

Guariba se opri pentru a doua oară lângă copac, îşi alese 
un loc de unde să aibă la îndemână capul celui adormit şi 
ridică bâta să-l lovească. 

Dar, dacă Torres dăduse dovadă de lipsă de prevedere 
lăsând cutia cu documentul şi banii în scorbura rădăcinii, 
această lipsă de prevedere îi salvă viaţa. O rază de soare, 
furişată printre ramuri, căzu pe cutia al cărei metal lucios 
sclipi ca o oglindă. Cu frivolitatea caracteristică speciei, 
maimuța fu imediat impresionată. Gândurile ei - dacă un 
animal poate avea gânduri - luară imediat o altă 
întorsătură. Se aplecă, înhăţă cutia, se dădu câţiva paşi 
înapoi şi, ridicând-o în dreptul ochilor, o privi uimită, 
mişcând-o în bătaia soarelui. Uimirea îi crescu şi mai mult 
când auzi zornăind monedele ce se aflau înăuntru. Sunetul 
lor o încânta. Era ca o jucărioară în mâinile unui copil. O 
duse apoi la gură şi dinţii ei scrâşniră pe metal, dar nu 
încercă să-l sfarme. 

Fără îndoială, guariba crezuse că a dat de vreun fruct 
necunoscut ei, un fel de alună uriaşă, foarte strălucitoare, 
cu un miez care se mişca liber în coajă. Dar, dacă-şi înţelese 
repede greşeala, asta nu era o pricină să arunce cutia. 


Dimpotrivă, o strânse mai tare în laba stângă, dând drumul 
bâtei care lovi în cădere o ramură uscată. 

La zgomotul acesta Torres se trezi şi, cu repeziciunea 
oamenilor obişnuiţi să stea la pândă, la care trecerea de la 
somn la starea de veghe se face dintr-o dată, fu imediat în 
picioare. 

Torres îşi dădu repede seama cu cine avea de-a face. 

— O guariba! strigă el. 

Apucându-şi cuțitul aşezat alături, se puse în gardă. 

Speriată, maimuța dădu imediat înapoi şi, mai puţin 
vitează în faţa unui om treaz decât în faţa unuia adormit, 
făcu un salt şi se pierdu printre copaci. 

— Era şi timpul! îşi spuse 'Iorres. Nemernica m-ar fi răpus 
fără nici o sfială. 

Deodată zări preţioasa lui cutie în labele maimuţei care, 
oprită la vreo douăzeci de paşi, îl privea strâmbându-se, de 
parcă ar fi vrut să-i dea cu tifla. 

— Păcătoasa! adăugă el. Nu m-a ucis, dar aproape că mi-a 
făcut mai mult rău! M-a jefuit! 

Nu-l neliniştea gândul că în cutie erau toţi banii lui. Ceea 
ce-l făcuse să sară în sus era faptul că acolo se afla 
documentul acela a cărui pierdere atrăgea după ea şi 
zădărnicirea tuturor planurilor sale. 

— Mii de draci! strigă el. 

Şi voind să-şi recapete cu orice preţ cutia, Torres porni în 
urmărirea guaribei. 

Era conştient că nu-i va fi uşor să prindă din urmă un 
animal atât de iute. Pe pământ alerga prea repede; în 
copaci se căţăra prea sus. Numai un glonte, bine ţintit, ar fi 
putut s-o oprească din fuga sau din zborul ei; dar Torres n- 
avea nici o armă de foc. Sabia-cuţit şi săpăliga i-ar fi venit 
de hac guaribei numai dacă ar fi putut s-o lovească. 

Îşi dădu repede seama că nu va putea ajunge maimuța 
decât dacă o va lua prin surprindere. Torres trebuia, 
aşadar, să folosească viclenia. Să se oprească, să se ascundă 
după trunchiul vreunui copac, să se vâre printre tufişuri, s-o 


facă să stea locului, fie să se întoarcă din drum; alte căi nu 
avea. Întrebuinţând aceste mijloace, îşi începu urmărirea; 
dar, când pândarul se făcea nevăzut, maimuţa-l aştepta 
liniştită să se ivească din nou, astfel că Torres se istovea 
fără folos. 

— Blestemată guaribă! exclamă el în curând. N-am să-i vin 
niciodată de hac şi mă poate duce aşa până la graniţa 
braziliană. Dacă ar lăsa măcar cutia! Dar nu! O distrează 
zornăitul monedelor de aur! Ah, hoaţo! Dacă pun mâna pe 
tine...! 

Torres porni din nou pe urmele maimuţei care gonea şi 
mai tare. 

Trecu astfel o oră fără nici un rezultat. Râvna lui Torres 
era firească. Cum putea să mai obţină ceva dacă pierdea 
documentul? 

Îl cuprinse o mânie năprasnică. Începu să înjure, să bată 
din picior, să amenințe guariba! Zeflemitor, animalul nu-i 
răspundea decât printr-o strâmbătură ce-l scotea şi mai 
mult din sărite. 

Torres îşi reluă urmărirea. Alergă cu răsuflarea tăiată, 
încurcându-se prin ierburile înalte, printre mărăcinii deşi, 
lianele împletite, printre care guariba trecea ca un 
alergător la cursa cu obstacole. Rădăcini groase, ascunse 
sub ierburi, astupau uneori potecile. Se împiedica, se scula 
iar. 

În cele din urmă se trezi strigând: „Ajutor! Ajutor! Prindeţi 
hoţul!” de parcă ar fi putut să-l audă cineva. În curând, 
ajuns la capătul puterilor şi simțind că se înăbuşă, fu silit să 
se oprească. 

— Mii de draci! zise el. Când îi fugăream pe negri prin 
hăţişuri aveam mai puţin de furcă! Dar pun eu mâna pe 
maimuța asta blestemată! Am să merg, ei bine! am să merg 
cât m-or ţine picioarele şi-o să vedem noi... 

Guariba rămăsese nemişcată, văzând că aventurierul 
încetase s-o mai urmărească. Se odihnea şi ea, cu toate că 


nu simţea nici pe departe istoveala care-l împiedica pe 
Torres să se mişte. 

Stătu astfel vreo zece minute, rozând câteva rădăcini 
smulse de-a dreptul din pământ şi zornăind din când în 
când cutia la ureche. 

Scos din fire, Torres zvârli în ea cu pietre, care abia o 
atinseră de la o asemenea depărtare. 

Trebuia totuşi să ia o hotărâre. Pe de o parte, n-avea nici 
un rost să urmărească în continuare maimuța cu atât de 
puţini sorţi de izbândă; pe de altă parte, îi era cu neputinţă 
să accepte ca definitiv acest joc al întâmplării ce-i răsturna 
toate planurile, să se lase nu numai biruit, dar şi dus de nas 
de un animal fără minte. 

Şi totuşi, Torres îşi dădea seama că după căderea nopţii 
hoţul se va face nevăzut fără prea multă osteneală, iar el, 
păgubaşul, îşi va regăsi cu greu drumul prin pădurea 
deasă. Într-adevăr, urmărirea îl purtase la o depărtare de 
mai multe mile de malurile fluviului şi îi era de pe acum 
greu să se mai întoarcă în locul de unde plecase. 

Torres şovăi, căută să-şi adune gândurile, să judece cu 
sânge rece şi, după ce mai trase o înjurătură, era pe cale să 
părăsească orice gând de a-şi recăpăta cutia. Dar, fără să 
vrea, îi veni din nou în minte documentul acela, pe care-şi 
întemeiase atâtea planuri de viitor, şi-şi spuse că trebuie să 
mai facă o ultimă încercare. Se ridică. Guariba se ridică şi 
ea. Făcu câţiva paşi înainte. Tot atâţia făcu şi guariba 
înapoi; dar, de data aceasta, în loc să se afunde în pădure, 
se opri sub un ficus uriaş, copac ale cărui specii variate sunt 
foarte numeroase în bazinul Amazonului de Sus. 

Pentru sprintena guariba fu un fleac ca peste câteva clipe 
să se prindă de trunchi cu cele patru labe, să se caţăre cu 
iuţeala unui clovn deghizat în maimuţă, să se agaţe cu 
coada ei apucătoare de primele crengi întinse orizontal, la o 
înălţime de patru picioare deasupra pământului, apoi să-şi 
facă vânt în vârful copacului, până la ultimele ramuri ce se 
îndoiau sub greutatea ei. Aşezată acolo, îşi continuă în tihnă 


prânzul întrerupt, culegând fructele pe care le avea la 
îndemână. Cu siguranţă că şi Torres ar fi avut mare nevoie 
de băutură şi mâncare, dar vai! tolba îi era turtită şi plosca 
goală. 

Totuşi, în loc să se întoarcă, se îndreptă spre copac, cu 
toate că poziţia maimuţei îi era acum şi mai neprielnică. 
Nici vorbă să se caţăre în ficusul pe care hoţul l-ar fi părăsit 
imediat pentru a trece într-altul. 

Şi cum îşi mai zornăia la ureche faimoasa cutie! 

În furia şi nebunia lui, Torres se tot răţoia la guaribă. Ar fi 
cu neputinţă de repetat invectivele cu care o împroşca. 

Dar maimuţei, care nu era decât un simplu patruped, 
puţin îi păsa de tot ceea ce l-ar fi revoltat pe un 
reprezentant al speciei umane. 

Torres începu să arunce din nou în ea cu pietre, frânturi 
de rădăcini, cu tot ce putea folosi drept proiectile. 
Nădăjduia oare că va răni grav maimuța? Nu! Nici nu-şi mai 
dădea seama ce face. La drept vorbind, mânia neputinței îi 
întuneca minţile. Nădăjduia poate că în momentul trecerii 
de la o cracă la alta guariba va scăpa cutia din mână sau că, 
voind să răspundă cu aceeaşi monedă, se va hotărî să i-o 
arunce în cap? Da de unde! Maimuţa ţinea să păstreze 
cutia, şi, strângând-o bine cu o labă, îi rămâneau celelalte 
trei ca să se mişte. 

Deznădăjduit, Torres era gata să părăsească definitiv lupta 
şi să se întoarcă spre Amazon, când auzi un zvon de glasuri. 
Da, un zvon de glasuri omeneşti. 

Se vorbea la o depărtare de vreo douăzeci de paşi de locul 
unde se oprise pândarul de codru. 

Prima grijă a lui Torres fu să se ascundă într-un desiş. 
Prevăzător din fire, nu voia să se arate înainte de a şti cu 
cine o să aibă de-a face. 

Aştepta cu inima bătând, foarte curios, cu urechea ciulită, 
când iată că răsună pocnetul unei arme de foc. 

Îi urmă un strigăt şi maimuța, rănită de moarte, se prăbuşi 
greoi la pământ, ţinând în labă cutia lui Torres. 


— La naiba! lată un glonte care vine la momentul potrivit! 
strigă el. 

De data aceasta, fără să-i mai pese că este vazut, ieşi din 
desiş, în timp ce de sub copaci se iviră doi tineri. 

Erau nişte brazilieni în costume de vânătoare, cu cizme de 
piele, cu pălărie uşoară din fibre de palmier, cu haină sau, 
mai degrabă, cămaşă de pânză strânsă la brâu, mai comodă 
decât poncho-ul naţional. După trăsături, după culoarea 
pielii, recunoşteai uşor că erau de origine portugheză. 

Fiecare din ei purta câte o puşcă din acelea lungi, de 
fabricaţie spaniolă, aducând cu armele arabe, puşti cu 
bătaia lungă şi precisă, pe care drumeţii obişnuiţi din 
pădurile de pe Amazonul de Sus le mânuiesc cu dibăcie. 
Cele petrecute erau o dovadă în acest sens. De la o 
depărtare de mai bine de optzeci de paşi, în linie oblică, 
patrupedul fusese lovit de un glonte drept în cap. Pe 
deasupra, cei doi tineri purtau la cingătoare un fel de cuţit- 
stilet, căruia i se spune în Brazilia „foca” şi de care se 
folosesc vânătorii ca să atace felinele mici şi alte 
sălbăticiuni, dacă nu foarte primejdioase, cel puţin foarte 
numeroase prin pădurile acestea. 

Bineînţeles, Torres n-avea de ce se teme de întâlnirea cu ei 
şi continuă să alerge spre leşul maimuţei. 

Dar tinerii, care înaintau în aceeaşi direcţie, aveau de 
străbătut o distanţă mai scurtă şi, după câţiva paşi, se 
găsiră faţă-n faţă cu Torres. 

Acesta îşi recăpătase prezenţa de spirit. 

— Mii de mulţumiri, domnilor! zise el vesel, săltându-şi 
marginea pălăriei. Mi-aţi făcut un mare bine ucigând 
lighioana asta. 

Vânătorii se priviră fără să priceapă la început cărui fapt 
datorau aceste mulţumiri. 

În câteva cuvinte Torres îi lămuri cum stau lucrurile. 

— Dumneavoastră vă închipuiţi că n-aţi ucis decât o 
maimuţă, le spuse el, dar în realitate aţi ucis un hoţ! 


— Dacă v-am fost cu ceva de folos, răspunse cel mai tânăr 
dintre ei, vă încredinţez că am făcut-o fără să ştim; dar nu 
suntem mai puţin bucuroşi de a vă fi venit într-ajutor. 

Şi dându-se câţiva paşi înapoi, se aplecă peste guaribă; 
scoase apoi cu oarecare greutate cutia din laba ei 
înţepenită. 

— Acesta este, fără îndoială, obiectul care vă aparţine? 

— Întocmai, răspunse Torres, şi apucă repede cutia cu un 
suspin de uşurare. Cui trebuie să mulţumesc, domnilor, 
pentru binele ce mi s-a făcut? 

— Prietenului meu Manoel, medic-aghiotant în armata 
braziliană, răspunse tânărul. 

— Dacă eu sunt cel care am ochit maimuța, ţie îţi revine 
meritul de a-mi fi arătat-o, dragul meu Benito. 

— În cazul acesta, domnilor, le răspunse Torres, vă sunt 
îndatorat amândurora, atât domnului Manoel cât şi 
domnului...? 

— Benito Garral, răspunse Manoel. 

Pândarului de codru îi trebui multă stăpânire de sine ca să 
nu tresară la auzul acelui nume, şi îndeosebi când tânărul 
adăugă binevoitor: 

— Ferma tatălui meu, Joam Garral, se află la trei mile de 
aici. Dacă vă face plăcere, domnule... 

— "Torres, răspunse aventurierul. 

— Dacă vă face plăcere să ne vizitaţi, domnule Torres, veţi 
fi bine primit la noi. 

— Nu ştiu dacă am să pot! răspunse Torres, care, uimit de 
această întâlnire neaşteptată, şovăia să ia o hotărâre. De 
fapt, mă tem că n-am să pot răspunde invitaţiei 
dumneavoastră!... Întâmplarea pe care v-am povestit-o m-a 
făcut să pierd o groază de timp!... Trebuie să mă întorc 
repede spre Amazon... pe care vreau să cobor până la 
Para... 

— Preabine, domnule Torres, spuse Benito, în cazul acesta 
ne vom întâlni din nou pe drum, deoarece, în mai puţin de o 


lună, tatăl meu şi întreaga familie vom porni pe aceeaşi 
cale. 

— Ah, exclamă Torres cu însufleţire, tatăl dumneavoastră 
are de gând să treacă din nou graniţa braziliană...? 

— Da, pentru o călătorie de câteva luni, răspunse Benito. 
Cel puţin nădăjduim să-l convingem s-o facă. Nu-i aşa, 
Manoel? 

Manoel încuviinţă din cap. 

— Ei bine, domnilor, răspunse Torres, se prea poate să ne 
reîntâlnim pe drum. Dar, spre părerea mea de rău, nu pot 
să primesc acum invitaţia dumneavoastră. Vă mulţumesc 
totuşi, socotindu-mă de două ori îndatorat faţă de 
dumneavoastră. 

Spunând aceasta, Torres îi salută pe cei doi tineri, care îi 
răspunseră la salut şi-şi continuară drumul spre fermă. 

El rămase pe loc, privindu-i cum se îndepărtează. Apoi, 
după ce-i pierdu din vedere, zise cu glasul înăbuşit: 

— Ah, va să zică, trece din nou graniţa! N-are decât s-o 
treacă şi-l voi avea şi mai la mână! Călătorie sprâncenată, 
Joam Garral! 

Spunând acestea, pândarul de codru se îndreptă către sud 
şi, apucând pe drumul cel mai scurt spre malul stâng al 
fluviului, se afundă în pădurea deasă. 

Capitolul III FAMILIA GARRAL. 

Satul Iquitos se află în apropierea malului stâng al 
Amazonului, cam pe meridianul şaptezeci şi patru, în partea 
aceea a marelui fluviu care mai poartă încă numele de 
Maranon şi a cărui albie desparte Peru de republica 
Ecuador, la cincizeci şi cinci de leghe spre răsărit de 
graniţa braziliană. 

Iquitos a fost întemeiat de misionari, la fel cum au fost 
întemeiate toate îngrămădirile acelea de colibe, cătunuri 
sau târguşoare, pe care le întâlnim în bazinul Amazonului. 
Până în anul şaptesprezece al secolului nostru, indienii 
iquitos, care au fost într-o vreme singurii lui locuitori, se 
retrăseseră în interiorul provinciei, destul de secate în 


urma unei erupții vulcanice, astfel că se văzură siliţi să se 
statornicească pe partea stângă a Maranon-ului. Rasa lor se 
amestecă în curând cu cea a indienilor ticunas sau omaguas 
de pe marginea râului, astfel că în Iquitos trăieşte acum o 
populaţie amestecată, la care se adaugă câţiva spanioli şi 
două-trei familii de metişi. 

Vreo patruzeci de colibe sărăcăcioase, cărora acoperişul 
de paie abia dacă le dă dreptul la această denumire, iată 
întregul sat - dealtfel foarte pitoresc aşezat pe o terasă 
înălţată cu şaizeci de picioare deasupra malurilor fluviului. 
O scară construită din trunchiuri de copaci, puşi de-a 
curmezişul, duce până în sat şi, datorită malului abrupt, el 
nu poate fi zărit de ochiul călătorului decât dacă urcă 
această scară. Odată ajuns la înălţime, te trezeşti în faţa 
unei împrejmuiri alcătuite din arbuşti şi plante 
arborescente, legate între ele prin funii de liane, deasupra 
cărora se înalţă din loc în loc coroanele unor bananieri şi 
palmieri de cea mai frumoasă specie. 

Pe vremea aceea indienii din Iquitos umblau aproape goi. 
Numai spaniolii şi metişii purtau o cămaşă, un pantalon 
uşor de pânză şi o pălărie de pai pe cap. Duceau cu toţii o 
viaţă tare grea, având puţine legături unii cu alţii, şi, dacă 
se adunau uneori laolaltă, o făceau atunci când clopotul 
misiunii îi chema spre coliba dărăpănată care le slujea 
drept biserică. 

Dar, dacă în satul Iquitos condiţiile de trai erau atât de 
înapoiate, dealtfel ca în cele mai multe cătune de pe 
Amazonul de Sus, la o depărtare de mai puţin de o leghe în 
jurul fluviului întâlneai pe acelaşi mal o aşezare prosperă 
care întrunea toate elementele unui trai confortabil. 

Era ferma lui Joam Garral, spre care se îndreptau cei doi 
tineri după întâlnirea lor cu pândarul de codru. 

Acolo, la o cotitură a fluviului, la confluenţa cu Rio Nanay, 
larg de cinci sute de picioare, fusese întemeiată cu mulţi ani 
în urmă această fermă sau, ca să folosim expresia din 
partea locului, această „fazenda”, aflată pe atunci în plină 


înflorire. În partea de nord era mărginită de malul drept al 
râului Nanay, pe o distanţă de o milă, iar spre răsărit se 
învecina, pe o distanţă egală, cu marele fluviu. La apus, mici 
cursuri de apă ce se vărsau în Nanay şi câteva lagune de 
întindere nu prea mare o despărţeau de savană şi de 
fânețele rezervate pentru păşune. 

Aici îşi găsise adăpost Joam Garral în anul 1826 - cu 
douăzeci şi şase de ani înaintea perioadei în care începe 
această povestire - la proprietarul fazendei. 

Portughezul acela, pe nume Magalhaes, nu se ocupa decât 
de exploatarea pădurilor şi ferma lui, de curând întemeiată, 
nu se întindea pe atunci decât pe o jumătate de milă de-a 
lungul fluviului. 

Magalhaes, ospitalier cu toţi portughezii de odinioară, 
trăia acolo împreună cu fiica sa Yagquita, care de la moartea 
mamei sale luase în mâini frânele gospodăriei. Magalhaes 
era un lucrător bun, rezistent la oboseală, dar lipsit de 
învăţătură. Dacă se pricepea să-i conducă pe cei câţiva 
sclavi ai săi şi pe cei doisprezece indieni tocmiţi cu simbrie, 
se dovedea mult mai puţin descurcăreţ în operaţiunile 
dinafară ale meşteşugului său. Astfel, din lipsă de 
pricepere, ferma din Iquitos nu prospera şi afacerile 
negustorului portughez erau oarecum încurcate. 

Aşa stăteau lucrurile când s-a întâlnit Joam Garral, pe 
atunci în vârstă de douăzeci şi doi de ani, cu Magalhaes. 
Ajunsese prin partea locului sleit de puteri şi fără nici un 
ban. Magalhaes îl găsise aproape mort de foame şi de 
oboseală în pădurea învecinată. Avea o inimă de om, 
portughezul. Nu-l întrebă pe necunoscut dincotro venea, ci 
doar cu ce-i putea fi de folos. Înfăţişarea nobilă şi mândră a 
lui Joam Garral, în ciuda stării lui de istovire, îl 
impresionase. Îl luă la el, îl puse pe picioare şi-i oferi, la 
început pentru câteva zile, o ospitalitate care avea să 
dureze toată viaţa. 

lată, aşadar, în ce împrejurări îşi făcuse Joam Garral 
intrarea la ferma din Iquitos. 


De origine braziliană, Joam Garral n-avea familie şi nici 
avere. După spusele lui, necazurile îl siliseră să-şi 
părăsească patria, fără nici o nădejde de întoarcere. Îi ceru 
gazdei sale îngăduinţa să treacă sub tăcere nenorocirile din 
trecut, nenorociri pe cât de grave, pe atât de nemeritate. 
Ceea ce-şi dorea el acum era o viaţă nouă, o viaţă de 
muncă. Pornise la întâmplare, cu gândul să se 
statornicească la vreo fermă din interiorul ţării. Era cult şi 
inteligent. Din toată înfăţişarea lui se răspândea un „nu ştiu 
ce” care-l vestea pe omul sincer, cu gânduri cinstite şi 
drepte. Cucerit pe dată, Magalhaes îi propuse să rămână la 
fermă, unde ar fi avut posibilitatea să contribuie cu ceea ce- 
i lipsea vrednicului fermier. 

Joam Garral primi fără nici o şovăială. Avusese intenţia să 
lucreze într-un „seringal”, exploatare de cauciuc, unde un 
muncitor harnic câştiga în perioada aceea cinci sau şase 
piaştri pe zi; cu puţin noroc, putea nădăjdui să ajungă 
patron; dar Magalhaes îi atrase atenţia că, deşi plata era 
bună, în seringal-uri nu se găsea de lucru decât pe vremea 
recoltei, adică numai timp de câteva luni, ceea ce nu putea 
constitui o situaţie stabilă aşa cum îşi dorea tânărul. 

Portughezul avea dreptate. Dându-şi seama de asta, Joam 
Garral intră în slujbă la fermă, hotărât să-i consacre toate 
puterile. 

Magalhaes n-a avut niciodată de ce să regrete fapta lui 
bună. Afacerile lui se îndreptară. Negoţul cu lemne, pe care 
le transporta pe Amazon până la Para, cunoscu dintr-o dată 
mare dezvoltare, mulţumită lui Joam Garral. Fazenda nu 
întârzie să se mărească, întinzându-se de-a lungul fluviului 
până la confluenţa cu Nanay. Casa fu transformată într-o 
locuinţă încântătoare, parter şi etaj, înconjurată de o 
verandă, pe jumătate ascunsă de copaci minunaţi, de 
mimoze, smochini ale căror trunchiuri erau îmbrăcate într- 
o împletitură de grenadile şi bromelii, cu flori roşu aprins, şi 
de liane şerpuitoare. 


În depărtare, dincolo de tufele uriaşe, un desiş de plante 
arborescente adăpostea întregul grup de construcţii 
destinate personalului fermei, dependinţele, colibele 
negrilor şi ale indienilor. Astfel încât de la malul fluviului, 
mărginit de trestii şi de plante acvatice, nu se zărea decât 
joagărul. 

O mare poiană despădurită cu mari eforturi, ce se întindea 
de-a lungul lagunelor, oferea un minunat loc pentru păşune. 
Numărul vitelor se înmulţi. Luă astfel naştere un alt izvor 
de venituri în ţinutul acesta fertil, în care o cireada se 
dublează în patru ani, dând un câştig de zece la sută numai 
de pe urma vânzării cărnii şi a pieilor de la animalele 
sacrificate pentru hrana crescătorilor. Prin părţile de 
pădure de unde se tăiaseră copacii, aceştia fuseseră 
înlocuiţi cu câteva „sitios”, sau plantaţii de manioc şi de 
cafea. Culturile de trestie de zahăr determinară construirea 
unei mori pentru măcinarea tulpinelor zaharifere, folosite 
în fabricarea melasei, tafiei şi romului. Pe scurt, la numai 
zece ani după sosirea lui Joam Garral la Iquitos, fazenda 
ajunsese una dintre cele mai bogate aşezări de pe 
Amazonul de Sus. Datorită cârmuirii pricepute a tânărului 
angajat, atât în organizarea diferitelor munci cât şi în 
relaţiile din afară, ea devenea din zi în zi mai înfloritoare. 

Portughezului nu i-a trebuit mult ca să-şi dea seama de 
ceea ce îi datora lui Joam Garral. Drept răsplată, i-a acordat 
mai întâi o cotă-parte din beneficiile exploatării, apoi, după 
patru ani de la sosirea acestuia, şi l-a făcut asociat cu 
aceleaşi drepturi ca şi el, dându-i jumătate din câştig. 

Dar bunele lui intenţii mergeau şi mai departe. Fiica sa, 
Yaqguita, recunoscuse şi ea deosebitele calităţi ale acestui 
tânăr tăcut, atât de blând cu cei din jur, dar aspru cu sine 
însuşi. Ea îl iubea, dar, cu toate că la rândul său şi Joam 
Garral fusese impresionat de meritele şi frumuseţea 
curajoasei fete, fie din mândrie, fie din timiditate, părea că 
nici nu se gândeşte să o ceară în căsătorie. 

O întâmplare nefericită grăbi deznodământul. 


Într-o zi, pe când îndruma munca tăietorilor de lemne, 
Magalhaes fu izbit mortal de un copac în cădere. Adus la 
fermă aproape fără viaţă şi simțindu-se pierdut, apucă 
mâna Yaquitei, care plângea lângă el, şi o puse în cea a lui 
Joam Garral, cerându-i acestuia să jure că o va lua de 
nevastă. 

— Tu m-ai ajutat să-mi refac averea, spuse el, şi nu voi 
muri liniştit decât dacă voi şti că viitorul fiicei mele este 
asigurat prin această căsătorie! 

— Pot rămâne în continuare slujitorul ei credincios, fratele, 
ocrotitorul ei, fără să-i devin neapărat soţ, răspunsese la 
început Joam Garral. Îţi datorez totul, Magalhaes, n-am să 
uit asta niciodată, şi preţul cu care vrei să-mi răsplăteşti 
strădaniile îmi depăşeşte meritele! 

Bătrânul stăruise. Moartea nu-i îngăduia să aştepte; ceru 
o făgăduială pe care o căpătă. 

Yaquita avea pe atunci douăzeci şi doi de ani, Joam Garral 
douăzeci şi şase. Amândoi se iubeau şi se căsătoriră cu 
câteva ceasuri înaintea morţii lui Magalhaes, care mai avu 
puterea să-i binecuvânteze. 

Astfel deveni Joam Garral, în 1830, noul stăpân din Iquitos, 
spre marea mulţumire a tuturor celor ce alcătuiau 
personalul fermei. 

Bunăstarea exploatării nu putea decât să sporească 
datorită acestor două minţi luminate, unite într-o singură 
inimă. 

La un an după căsătorie, Yaquita îi dărui soţului său un fiu, 
şi după alţi doi ani, o fiică. Benito şi Minha, nepoţii 
bătrânului portughez, trebuiau să fie demni de bunicul şi de 
părinţii lor. 

Fata se făcu încântătoare. Ea nu părăsi niciodată ferma. 
Crescută în mediul acela curat şi sănătos, în mijlocul 
frumoasei naturi tropicale, educaţia pe care i-o dădu mama 
sa şi învăţătura pe care o primi de la tatăl său îi fură de 
ajuns. Oare ce-ar fi putut să înveţe mai mult într-o 
mănăstire din Manao sau din Belem? Unde ar fi putut găsi 


exemple mai bune de virtuţi omeneşti? Mintea şi sufletul ei 
s-ar fi putut oare modela mai frumos departe de casa 
părintească? Dacă soarta nu-i va hărăzi s-o urmeze pe 
mama ei în gospodărirea fazendei, ea va şti să fie la 
înălţime, orice i-ar rezerva viitorul. 

Cu Benito, lucrurile se petrecură altfel. Tatăl său voia, pe 
bună dreptate, ca el să primească o educaţie solidă şi 
completă, cum se obişnuia pe atunci în marile oraşe din 
Brazilia. Bogatul fermier n-avea de ce să facă economie 
când era vorba de fiul său. Benito era înzestrat cu multe 
calităţi: avea o minte deschisă, o inteligenţă vie, iar 
însuşirile sale sufleteşti nu erau mai prejos de cele ale 
spiritului. La vârsta de doisprezece ani fu trimis în provincia 
Para, la Belem, şi acolo, sub îndrumarea unor profesori 
foarte buni, dobândi o educaţie care avea să facă mai târziu 
din el un băiat distins. Nu era străin nici de domeniul 
literelor, nici al ştiinţelor, nici al artelor. Învăţă cu râvnă, de 
parcă averea tatălui său nu i-ar fi îngăduit un trai de 
lenevie. Nu făcea parte dintre cei ce-şi închipuiau că averea 
te scuteşte de muncă, ci dintre acele firi cutezătoare, 
hotărâte şi drepte, care socotesc că nimeni n-are dreptul să 
se sustragă de la această obligaţie firească, dacă vrea să fie 
demn de numele de om. 

În primii ani ai şederii sale la Belem, Benito îl cunoscuse 
pe Manoel Valdez. Tânărul acesta, fiul unui negustor din 
Para, învăţa la aceeaşi şcoală cu Benito. Asemănarea dintre 
caracterele şi gusturile lor nu întârzie să-i lege într-o 
prietenie strânsă, astfel că deveniră în curând nedespărţiţi. 

Născut în 1632, Manoel era cu un an mai mare decât 
Benito. Nu o avea decât pe mama lui, care trăia din mica 
avere pe care i-o lăsase soţul. Astfel că, după terminarea 
şcolii, Manoel urmă medicina. lubea foarte mult această 
nobilă profesiune şi avea de gând să intre în cadrele 
armatei, spre care se simţea chemat. 

Pe vremea când îl întâlnim împreună cu prietenul său 
Benito, Manoel Valdez căpătase gradul de sublocotenent şi 


venise să stea câteva luni în concediu, la fazenda, unde 
obişnuia să-şi petreacă vacanţele. Acest tânăr cu înfăţişare 
sănătoasă, cu trăsături distinse, cu o mândrie naturală 
care-l prindea foarte bine, era pentru Joam şi Yaquita ca un 
al doilea fiu. Dar, dacă această calitate de fiu făcea din el 
fratele lui Benito, faţă de Minha nu se putu mulţumi doar cu 
atăt, şi în curând se legă de ea prin simţăminte deosebite 
de cele ce leagă un frate de o soră. 

În anul 1852 - din care trecuseră patru luni la începutul 
acestei povestiri - Joam Garral era în vârstă de patruzeci şi 
opt de ani. Trăind într-o climă arzătoare, care te 
îmbătrâneşte repede, el izbutise să reziste printr-o viaţă 
ordonată, prin muncă şi cumpătare, acolo unde alţii îşi 
pleacă grumazul înainte de vreme. Părul tăiat scurt şi barba 
bogată începuseră să încărunţească, dându-i o înfăţişare 
severă. Cinstea proverbială a negustorilor şi fermierilor 
brazilieni îi erau întipărite pe chip. 

Deşi calm din fire, bănuiai la el un foc lăuntric pe care 
numai voinţa izbutea să-l stăpânească. Privirea-i hotărâtă îţi 
dezvăluia o forţă vie, gata oricând să-ţi sară într-ajutor 
atunci când era vorba de propriul lui efort. 

Şi totuşi, în sufletul acestui om liniştit şi puternic, căruia 
părea că totul îi merge din plin, stăruia o veşnică tristeţe pe 
care nici dragostea şi duioşia Yaquitei nu izbutiseră să i-o 
înlăture. 

De ce oare omul acesta drept, respectat de toţi, 
bucurându-se de tot ceea ce-ţi poate dărui fericirea, nu 
strălucea niciodată de bucurie? De ce părea că nu poate fi 
mulţumit decât prin cei din jur şi nu prin el însuşi? Oare 
această stare sufletească trebuia pusă pe seama vreunei 
suferinţe ascunse? Iată întrebarea ce-o frământa necontenit 
pe soţia sa. 

Yaquita avea pe atunci patruzeci şi patru de ani. În ţinutul 
acesta tropical, unde semenele ei îmbătrânesc de la 
treizeci, izbutise şi ea să nu sufere influenţa distrugătoare a 
climei. Trăsăturile-i puţin înăsprite, dar încă frumoase, 


păstrau liniile mândre ale tipului portughez, în care 
noblețea chipului se îmbină în mod firesc cu demnitatea 
sufletească. 

Benito şi Minha răspundeau printr-o afecţiune 
nemărginită şi permanentă dragostei pe care le-o arătau 
părinţii lor. 

Benito, pe atunci în vârstă de douăzeci şi unu de ani, vioi, 
curajos, simpatic, deschis, se deosebea prin aceste trăsături 
de prietenul său Manoel, care era mai serios, mai aşezat. 
După un an întreg petrecut la Belem, atât de departe de 
fermă, pentru Benito fusese o adevărată bucurie să se 
întoarcă în casa părintească, însoţit de tânărul său prieten; 
să-şi revadă tatăl, mama, sora; să se afle din nou, ca vânător 
înnăscut ce era, în inima falnicelor păduri ale Amazonului 
de Sus, cărora vreme de multe secole de acum înainte omul 
nu va izbuti să le dezvăluie toate tainele. 

Minha avea douăzeci de ani. Era o tânără încântătoare, 
brună cu ochi mari albaştri, ochi ce parcă-i oglindeau întreg 
sufletul. De statură mijlocie, bine făcută, plină de graţie, 
semăna foarte bine cu frumoasa Yaquita. Ceva mai serioasă 
decât fratele său, bună, miloasă, îndatoritoare, era iubită de 
toată lumea. În privinţa asta, puteai să-i întrebi până şi pe 
cei mai neînsemnaţi argaţi de la fermă. Oricum, nu era 
cazul să-l întrebi pe prietenul fratelui său, Manoel Valdez, 
„ce părere are despre ea”! Era prea interesat în problemă 
şi n-ar fi putut să răspundă cu totul nepărtinitor. 

Tabloul familiei Garral n-ar fi complet, i-ar mai lipsi câteva 
trăsături, dacă nu s-ar spune ceva şi despre numerosul 
personal al fazendei. 

În primul rând, se cuvine s-o pomenim pe Cybele, o 
bătrână negresă de şaizeci de ani, fosta doică a Yaquitei, 
liberă prin voinţa stăpânului, dar sclavă prin afecțiunea ce o 
nutrea pentru el şi ai săi. Ea făcea parte din familie. Le 
spunea pe nume mamei şi fiicei. Toată viaţa bunei femei se 
depanase pe câmpiile acestea, în mijlocul acestor păduri, pe 
malul acesta al fluviului care îngrădea orizontul fermei. 


Venită de copil la Iquitos, pe vremea când se mai făcea încă 
negoţ cu sclavi, ea nu-şi părăsise niciodată satul, se 
căsătorise acolo şi, văduvă de timpuriu, după ce-şi pierduse 
unicul fiu, rămăsese în serviciul familiei Magalhaes. Din 
toată întinderea Amazonului nu cunoştea decât partea cei 
se desfăşura pe dinaintea ochilor. 

Împreună cu ea mai era şi o tânără şi veselă mulatră, cam 
de o vârstă cu Minha, pe care o slujea îndeosebi, fiindu-i 
foarte devotată. Se numea Lina. Era una din slujnicele pline 
de drăgălăşenie, puţin răsfăţate, cărora li se trec cu 
vederea anumite familiarităţi, dar care, drept răsplată, îşi 
adoră stăpânele. Vioaie, neastâmpărată, mângâietoare, 
simpatică, i se îngăduia totul în casă. 

Servitorii erau de două feluri: indienii, cam vreo sută, 
tocmiţi cu simbrie pentru muncile de la fermă, şi negrii, de 
două ori pe atâţia, care nu erau încă liberi, dar ai căror 
copii nu se mai năşteau sclavi. Joam Garral o luase în 
această privinţă înaintea guvernului brazilian. Dealtfel, în 
această ţară, mai mult decât în oricare alta, negrii veniţi din 
Bengal, din Congo, de pe Coasta de Aur au fost trataţi 
întotdeauna cu blândeţe, şi în orice caz nu la fazenda din 
Iquitos trebuiau căutate tristele exemple de cruzime, atât 
de des întâlnite pe plantațiile străine. 

Capitolul IV ŞOVĂIELI. 

Manoel o iubea pe sora prietenului său Benito şi tânăra îi 
împărtăşea dragostea. Amândoi avuseseră posibilitatea să 
se cunoască: erau cu adevărat demni unul de celălalt. 

Când şi-a dat seama de simţămintele pe care le nutreşte 
pentru Minha, Manoel s-a destăinuit în primul rând lui 
Benito. 

— Prietene Manoel, i-a răspuns degrabă entuziastul tânăr, 
bine faci că vrei să te căsătoreşti cu sora mea! Lasă-mă pe 
mine să intru în acţiune! Voi începe prin a vorbi despre asta 
mamei şi cred că-ţi pot făgădui că încuviințarea ei nu se va 
face mult aşteptată. 


O jumătate de oră mai târziu îşi şi îndeplinise făgăduiala. 
Benito nu i-a spus mamei sale nimic nou: buna Yaquita citise 
în sufletul celor doi tineri chiar înaintea lor înşişi. 

După zece minute, Benito se afla în faţa Minhăi. Trebuie să 
recunoaştem că nici cu ea n-a fost nevoie de prea multă 
putere de convingere, încă de la primele cuvinte, capul 
drăgălaşei fete se plecă pe umărul fratelui său şi-i scăpă 
această mărturisire, pornită din inimă: „Ce fericită sunt!” 
Răspunsul venea înaintea întrebării; era limpede. Benito 
nici nu ceru mai mult. 

În privinţa consimţământului lui Joam Garral, nu încăpea 
nici o îndoială. Dar dacă Yaquita şi copiii săi nu-i vorbiră 
imediat de această căsătorie, este pentru că voiau să 
discute totodată cu el şi o problemă mai greu de rezolvat: 
locul unde va avea loc nunta. 

Într-adevăr, unde? În coliba aceea sărăcăcioasă din sat 
care folosea drept biserică? De ce nu? Doar tot acolo 
primiseră şi Joam şi Yaquita binecuvântarea părintelui 
Passanha, preotul din Iquitos. Pe vremea aceea, ca şi acum, 
actul civil se confunda în Brazilia cu cel religios şi era de 
ajuns ca registrele misiunii să consemneze valabilitatea 
unei situaţii pe care nici un ofiţer al stării civile nu fusese 
însărcinat s-o stabilească. 

Cu siguranţă că dorinţa lui Joam Garral va fi ca ceremonia 
să aibă loc în satul Iquitos, cu mare pompă, şi cu 
participarea întregului personal al fazendei; dar, dacă 
gândea astfel, avea să întâmpine o serioasă împotrivire. 

— Manoel, îi spusese fata logodnicului său, dacă ar fi după 
mine, nu aici ne-am căsători, ci la Para. Doamna Valdez este 
suferindă, ea nu va putea veni la Iquitos şi n-aş vrea să-i 
devin fiică fără s-o cunosc şi fără să mă cunoască. În 
privinţa asta gândim la fel şi eu, şi mama. De aceea am dori 
să-i convingem pe tata să ne ducă la Belem, lângă cea al 
cărei cămin va fi în curând şi al meu! Eşti de acord cu noi? 

La această propunere, Manoel răspunse strângând cu 
căldură mâna fetei. Şi el dorea din tot sufletul ca mama lui 


să fie de faţă la oficierea căsătoriei. Benito aprobase fără 
nici o rezervă acest plan şi nu le mai rămânea decât să 
capete încuviințarea lui Joam Garral. 

Astfel că, dacă cei doi tineri plecaseră în ziua aceea să 
vâneze prin pădure, o făcuseră pentru a-i da prilej Yaquitei 
să rămână singură cu soţul ei. 

Era după-amiază şi se aflau amândoi în salonul cei mare al 
locuinţei. Joam, care se întorsese de curând acasă, stătea 
întins pe o canapea din fire de bambus împletite, când 
Yaquita veni, puţin emoţionată, să se aşeze lângă el. 

Nu-i era greu să-i dezvăluie lui Joam sentimentele lui 
Manoel pentru fiica sa. Fericirea Minhăi încăpea pe mâini 
bune prin căsătoria aceasta, iar Joam va fi bucuros să-şi 
deschidă braţele acestui nou fiu, căruia îi cunoştea şi îi 
preţuia calităţile. Dar Yaquita presimţea că va fi o mare 
problemă să-l convingă pe soţul ei să părăsească fazenda. 

Într-adevăr, din tinereţea lui, de când ajunsese pe aceste 
meleaguri. Joam Garral nu lipsise nici măcar o singură zi. 
Deşi Amazonul, cu apele lui purtate lin spre răsărit, te îmbia 
să-i urmezi cursul, deşi Joam expedia în fiecare an plute de 
lemne la Manavo, la Belem, pe ţărmul Parei, deşi îl văzuse în 
fiecare an pe Benito plecând la şcoală la sfârşitul 
vacanţelor, părea că niciodată nu-i trecuse prin minte să-l 
însoţească. 

Fermierul livra pe loc produsele fermei, ale pădurilor sau 
ale ogoarelor. S-ar fi spus că nu dorea să depăşească nici cu 
privirea, nici cu gândul orizontul acestui paradis în care-şi 
concentrase întreaga viaţă. 

Dacă vreme de douăzeci şi cinci de ani Joam Garral nu 
trecuse graniţa braziliană, se înţelege că nici soţia şi fiica 
lui nu puseseră piciorul pe pământul brazilian. Şi totuşi, 
ardeau de dorinţa de a cunoaşte puţin această ţară 
frumoasă despre care Benito le vorbea adesea! De două sau 
trei ori, Yaquita încercase să-şi înduplece soţul. Dar 
observase că gândul de a părăsi fazenda, fie chiar numai 
pentru câteva săptămâni, îi umbrea fruntea de o tristeţe şi 


mai mare. Privirea lui se înnoura şi, cu o blândă dojana în 
glas, îi spunea: 

— De ce să ne părăsim casa? Nu suntem fericiţi aici? 

În faţa acestui bărbat, a cărui bunătate şi neştirbită 
duioşie o făceau atât de fericită, Yaquita nu mai îndrăznea 
să stăruie. 

Totuşi, acum avea o pricină foarte întemeiată. Căsătoria 
fetei era un prilej de la sine înţeles pentru o călătorie la 
Belem, unde Minha urma să rămână împreună cu soţul ei. 

O va întâlni acolo pe mama lui Manoel Valdez şi se va 
deprinde s-o iubească. Cum ar fi putut Joam Garral să se 
împotrivească unei intenţii atât de fireşti? Pe de altă parte, 
cum să nu-i înţeleagă şi ei dorinţa de a o cunoaşte pe cea 
care va fi a doua mamă a copilei sale, şi cum să nu i-o 
împărtăşească? 

Yaguita luă mâna soţului său şi, cu glasul ei mângâietor, 
care sunase toată viaţa ca o muzică în urechile acestui 
neobosit truditor, spuse: 

— Joam, aş vrea să-ţi vorbesc despre un lucru a cărui 
realizare o dorim atât de mult eu şi copiii noştri şi care de 
bună seamă că te va bucura şi pe tine. 

— Despre ce-i vorba, Yaguita? 

— Manoel o iubeşte pe fiica noastră, ea îi împărtăşeşte 
dragostea, astfel că împreună îşi vor găsi fericirea... 

La primele cuvinte ale Yaquitei, Joam Garral sări în 
picioare, fără să-şi fi putut stăpâni această mişcare 
instinctivă. Apoi îşi plecă fruntea, de parcă ar fi vrut să 
ocolească privirea soţiei sale. 

— Ce-i cu tine, Joam? întrebă ea. 

— Minha... să se căsătorească?... şopti Joam. 

— Oare ai ceva împotriva acestei căsătorii, dragul meu? 
continuă Yaquita cu inima strânsă. N-ai băgat de seamă de 
atâta vreme sentimentele lui Manoel pentru fiica noastră? 

— Da!... Şi încă de un an de zile...! 

Apoi Joam se aşeză din nou, fără să-şi ducă gândul până la 
capăt. Cu un efort de voinţă izbutise să se stăpânească. 


Senzaţia inexplicabilă pe care o avusese o clipă se risipise. 
Încetul cu încetul, îşi ridică ochii, se uită la Yaquita şi 
rămase gânditor, privind-o. 

Yaguita îi luă mâna. 

— Dragă Joam, spuse ea, m-am înşelat oare? Nu te-ai 
gândit şi tu că va veni ziua acestei căsătorii şi că ea va 
asigura fiicei noastre un viitor fericit? 

— Ba da!... răspunse Joam. Desigur!... Totuşi, Yaquita... 
căsătoria asta... căsătoria asta pe care toţi o încuviinţăm... 
când crezi c-o să se facă?... În curând? 

— Se va face atunci când vei hotărî tu, Joam. 

— Şi va avea loc aici... la Iquitos? 

Această întrebare îi dădea Yaguitei prilejul să aducă în 
discuţie cealaltă problemă ce-i sta pe suflet. Avu totuşi o 
şovăială, lesne de înţeles. 

— Joam, spuse ea după o clipă de tăcere, ascultă, te rog, 
ce vreau să-ţi spun! în privinţa celebrării acestei căsătorii 
am să-ţi fac o propunere cu care nădăjduiesc să fii de acord. 
În douăzeci de ani te-am rugat de două-trei ori să ne duci, 
pe mine şi pe fiica mea, până în ţinutul Amazonului de Jos şi 
al Parei, pe care nu le-am vizitat niciodată. Grijile fazendei, 
lucrările care te sileau să fii mereu prezent aici nu ţi-au dat 
răgaz să ne îndeplineşti dorinţa. Lipsa ta, chiar numai 
pentru câteva zile, ar fi putut să dăuneze afacerilor. Acum 
însă, ele sunt mai înfloritoare decât am visat vreodată, şi 
chiar dacă n-a sosit încă vremea să te retragi, poţi cel puţin 
să-ţi întrerupi pentru câteva săptămâni munca. 

Joam Garral nu răspunse; dar Yaquita îi simţi mâna 
fremătând într-a sa, ca sub impulsul unui gând dureros. Cu 
toate acestea, un zâmbet abia schiţat i se ivi pe buze; era ca 
un îndemn nerostit către soţia sa de a isprăvi ceea ce avea 
de spus. 

— Joam, iată un prilej cu care nu ne vom mai întâlni până 
la sfârşitul vieţii. Minha se va căsători şi se va statornici 
departe de noi, ne va părăsi! Va fi prima durere pe care ne- 
o va pricinui şi mi se strânge inima când mă gândesc la 


despărţirea aceasta atât de apropiată! Ei bine, aş fi foarte 
mulţumită s-o pot însoţi până la Belem! Dealtfel, nu ţi se 
pare firesc să o cunoaştem şi noi pe mama soţului său, cea 
care mă va înlocui pe lângă ea, căreia i-o vom încredința? 
Mai adaug că Minha n-ar vrea s-o mâhnească pe doamna 
Valdez, căsătorindu-se departe de ea. Dacă ar fi trăit mama 
ta, când ne-am căsătorit noi, n-ai fi dorit şi tu ca ceremonia 
să se facă în prezenţa ei? 

La cuvintele Yaquitei, Joam Garral avu din nou o tresărire 
pe care nu şi-o putu stăpâni. 

— Ah, dragul meu, continuă Yagquita, cât de mult mi-ar 
plăcea să văd Brazilia împreună cu tine, cu Minha, cu cei 
doi fii ai noştri, Benito şi Manoel, să coborâm pe fluviul 
acesta minunat până la ultimele provincii pe care le 
străbate! Cred că acolo despărţirea mi s-ar părea mai puţin 
sfâşietoare, aş putea să-mi revăd în gând copila în locuinţa 
unde o aşteaptă cea de a doua mamă a ei! N-ar trebui s-o 
caut în necunoscut! M-aş simţi mai puţin înstrăinată de 
viaţa ei! 

Joam rămase cu ochii aţintiţi spre soţia sa - o privi 
îndelung, fără să-i răspundă nimic deocamdată. 

Ce se petrecea în mintea lui? De ce această şovăială când 
era vorba să satisfacă o dorinţă atât de firească, să spună 
un „da” ce părea că le va face atâta plăcere tuturor alor 
săi? Grijile afacerilor nu mai puteau constitui un motiv 
întemeiat! O lipsă de câteva săptămâni nu le-ar fi dăunat în 
nici un fel! Administratorul său ar fi putut să-l înlocuiască 
foarte bine la fermă! Cu toate acestea continua să şovăie! 

Yaguita luă mâinile soţului într-ale sale şi le strânse cu 
căldură. 

— Scumpe Joam, zise ea, te rog să nu vezi în ceea ce-ţi cer 
un simplu capriciu. Nu! Am chibzuit mult la propunerea ce 
ţi-am făcut şi mi-ai îndeplini cea mai fierbinte dorinţă dacă 
ai încuviinţa-o. Copiii sunt la curent cu rugămintea pe care 
ţi-o fac acum. Minha, Benito, Manoel îţi cer această bucurie 
- să-i însoţim noi! Mai adaug că ne-ar plăcea mai mult să 


celebrăm cununia la Belem decât la Iquitos. Pentru fiica 
noastră, pentru stabilirea ei acolo, pentru poziţia pe care o 
va ocupa la Belem va fi foarte folositor să fie văzută sosind 
împreună cu ai săi şi va părea mai puţin străină în oraşul 
acesta unde va trebui să-şi petreacă cea mai mare parte din 
viaţă! 

Joam Garral stătea sprijinit în coate. Îşi ascunse o clipă 
faţa în mâini, de parcă ar fi simţit nevoia să se reculeagă 
înainte de a răspunde. Era limpede că şovăia împotriva 
voinţei lui, că-l stăpânea o emoție de care soţia sa îşi dădea 
seama, fără s-o poată înţelege. Îndărătul acestei frunţi 
gânditoare se dădea o luptă ascunsă. Pe Yaguita o cuprinse 
îngrijorarea şi-i păru parcă rău că atinsese acest subiect. În 
orice caz, se va supune hotărârii pe care o va lua Joam. 
Dacă această plăcere îl costă atât de mult, va şti să-şi 
înăbuşe dorinţele; nu-i va mai cere niciodată să părăsească 
fazenda; niciodată nu va căuta să afle pricina acestei 
împotriviri de neînțeles. 

Se scurseră câteva minute. Joam Garral se ridicase. Fără 
să se întoarcă, se duse până la uşă. Ajuns acolo, păru că 
aruncă o ultimă privire naturii încântătoare, acestui colţ de 
lume în care-şi închisese vreme de douăzeci de ani toată 
fericirea vieţii. 

Apoi se întoarse încet către soţia sa. Chipul lui avea o 
expresie nouă, aceea a omului care a luat o hotărâre 
supremă, care a încetat să mai şovăie. 

— Ai dreptate! îi spuse el Yagquitei. Trebuie să facem 
călătoria asta! Când vrei să plecăm? 

— Ah, Joam, dragul meu Joam! strigă Yaguita bucuroasă. 
Îţi mulţumesc pentru mine!... Îţi mulţumesc pentru ei! 

În vreme ce soţul ei o strângea la piept, lacrimi de fericire 
îi umpleau ochii. 

În clipa aceea, de afară, de la intrarea clădirii, se auziră 
glasuri vesele. 

Curând se iviră în prag Manoel şi Benito, aproape în 
acelaşi timp cu Minha, care tocmai ieşise din camera ei. 


— Copii, tatăl vostru e de acord! strigă Yaquita. Plecăm cu 
toţii la Belem! 

Fără să spună un cuvânt, cu chipul grav, Joam Garral primi 
mângâierile fiului şi sărutările fiicei sale. 

— Tată, la ce dată vrei să aibă loc nunta? întrebă Benito. 

— Data?... răspunse Joam. Data?... O să mai vedem noi! O 
s-o hotărâm la Belem! 

— Cât sunt de fericită! Cât sunt de fericită! repetă Minha, 
la fel ca atunci când aflase că Manoel o cere în căsătorie. 
Vom vedea deci Amazonul, în toată măreţia lui, de-a lungul 
întregului său curs prin meleagurile braziliene! Ah, tată, îţi 
mulţumesc din inimă! 

Şi fata, a cărei închipuire prinsese aripi, le spuse fratelui 
său şi lui Manoel: 

— Haideţi în bibliotecă! Să luăm toate cărţile şi toate 
hărţile ce ne-ar putea da lămuriri despre regiunile acestea 
încântătoare! Nu trebuie să mergem orbeşte! Vreau să văd 
şi să aflu totul despre acest rege al fluviilor de pe pământ. 

Capitolul V AMAZONUL 

— Cel mai mare fluviu al lumii3! spunea a doua zi Benito 
lui Manoel Valdez. 

Şi în clipa aceea, aşezaţi amândoi pe mal, la marginea 
dinspre miazăzi a fazendei, priveau trecând încet 
moleculele acelea lichide ce porneau din lanţul uriaş al 
Anzilor şi se revărsau în Oceanul Atlantic, la o depărtare de 
opt sute de leghe de acolo. 

— Şi fluviul care aduce oceanului cel mai mare debit de 
apă! adăugă Manoel. 

— Atât de mare încât desalinizează oceanul pe o mare 
întindere în jurul locului unde se varsă şi abate vapoarele 
din drum până la optzeci de leghe departe de coastă. 

— Un fluviu al cărui curs se desfăşoară pe mai bine de 
treizeci de grade latitudine! 

— Şi asta într-un bazin care de la sud la nord măsoară 
douăzeci şi cinci de grade. 


— Un bazin! strigă Benito. Oare mai poate fi numit bazin 
această nemărginită câmpie de-a latul căreia curge 
Amazonul, această savană care se întinde cât vezi cu ochii, 
fără o colină care să-i încreţească solul, fără un munte care 
să-i îngusteze orizontul! 

— Şi pe toată întinderea ei, reluă Manoel, două sute de 
afluenţi, ca nişte uriaşe tentacule de caracatiţă, veniţi 
dinspre nord sau sud, alimentaţi ei înşişi de nenumărați 
subafluenţi, pe lângă care marile fluvii ale Europei nu-s 
decât nişte simple pârâiaşe! 

— Un fluviu pe care cinci sute şaizeci de insule, fără să mai 
punem la socoteală insuliţele, stabile sau plutitoare, 
alcătuiesc un fel de arhipelag, şi care singure fac cât un 
regat! 

— Iar de o parte şi de alta, câte canale, lagune, lacuri - 
mai multe decât ai putea întâlni în toată Elveţia, Lombardia, 
Scoţia şi Canada, luate la un loc! 

— Un fluviu care, umflat de miile sale de afluenţi, aruncă 
în Atlantic nu mai puţin de două sute cincizeci de milioane 
de metri cubi de apă pe oră! 

— Un fluviu al cărui curs foloseşte drept graniţă a două 
republici şi străbate falnic cel mai mare stat al Americii de 
Sud, de parcă însuşi Oceanul Pacific s-ar vărsa în întregime, 
prin gurile lui, în Atlantic! 

— Şi ce guri! Un adevărat braţ de mare în care o singură 
insulă, cum e Marajo, are un perimetru de mai bine de cinci 
sute de leghe...! 

— Şi căruia oceanul nu izbuteşte să-i respingă apele decât 
ridicând printr-o luptă nemaipomenită o maree uriaşă, o 
„prororoca”, faţă de care refluxul, pragurile, vârtejurile 
celorlalte fluvii nu-s decât mici încreţituri stârnite de 
adierea vântului! 

— Un fluviu botezat cu trei nume şi pe care pot înainta 
vase de mare tonaj până la o distanţă de cinci mii de 
kilometri de la vărsare, fără să renunţe la ceva din 
încărcătură! 


— Un fluviu care, fie prin el însuşi, fie prin afluenții sau 
subafluenţii săi, deschide o cale comercială şi de navigaţie 
ce străbate tot nordul Americii de Sud, trecând de la 
Magdalena la Ortequaza, de la Ortegquaza la Cagueta, de la 
Caqueta la Putumayo, de la Putumayo la Amazon. Patru mii 
de mile de cale fluvială, căreia-i lipsesc doar câteva canale 
pentru a-i întregi reţeaua navigabilă! 

— Ce să mai discutăm, este cel mai încântător şi cel mai 
întins sistem hidrografic de pe lume! 

Cei doi tineri vorbeau cu nestăvilită patimă despre 
neasemuitul fluviu. Erau cu adevărat copiii acestui Amazon, 
ai cărui afluenţi, demni de el însuşi, alcătuiesc drumuri ce 
străbat Bolivia, Peru, Ecuadorul, Noua-Grenadă, Venezuela, 
cele patru Guiane: engleză, franceză, olandeză şi 
braziliană! 

Câte popoare, câte rase, a căror origine se pierde în 
negura timpurilor! Ei bine, aşa se întâmplă cu marile fluvii 
de pe glob! Adevăratul lor izvor scapă de multe ori 
cercetărilor. Numeroase state îşi atribuie cinstea de a le fi 
dat naştere! Nici Amazonul nu putea scăpa acestei legi. 
Peru, Ecuadorul, Columbia şi-au disputat multă vreme 
această glorioasă paternitate. 

Totuşi, astăzi nu mai încape nici o îndoială că Amazonul 
izvorăşte din Peru, în districtul Huaraco, provincia Tarma, 
că iese din lacul Loricocha, situat cu aproximaţie între 
unsprezece şi douăsprezece grade latitudine sudică. 

Celor care ar dori să-l facă să izvorască din Bolivia, 
revărsându-se din munţii Titicaca, le-ar rămâne de dovedit 
că adevăratul Amazon este Ucayali, care ia naştere din 
împreunarea râurilor Paro şi Apurimac; dar această părere 
trebuie înlăturată cu străşnicie. 

La ieşirea lui din lacul Loricocha, fluviul abia înfiripat se 
îndreaptă spre nord-est pe o distanţă de cinci sute şaizeci 
de mile, dar nu porneşte cu adevărat spre răsărit decât 
după ce primeşte apele unui afluent de seamă, râul Panta. 
Pe pământul columbian şi peruan, până la graniţa 


braziliană, el se numeşte Maranon sau mai degrabă 
Maranhao, căci Maranon nu este altceva decât numele 
portughez franţuzit. De la graniţa braziliană la Manao, 
unde primeşte pe splendidul Rio Negro, capătă numele de 
Solimaes sau Solimoens, după denumirea tribului indian 
solimao din care se mai găsesc încă nişte rămăşiţe prin 
provinciile învecinate. În sfârşit; de la Manao la ocean i se 
spune Amasenas sau fluviul Amazoanelor, nume datorat 
spaniolilor, acelor descendenţi ai îndrăzneţului Orellana, ale 
căror povestiri, îndoielnice, dar entuziaste, făcuseră să se 
creadă că a existat un trib de femei războinice, aşezat pe 
malul râului Nhamunda, unul din afluenții mijlocii ai 
marelui fluviu. 

De la început îţi poţi da seama că Amazonul va deveni un 
curs de apă măreț. De la izvor şi până la locul unde albia lui 
trece printre două lanţuri inegale şi pitoreşti de munţi, 
îngustându-se puţin, nici un baraj sau vreo altă piedică nui 
se aşterne în cale. Cascadele încep să-i întrerupă curentul 
abia în punctul unde coteşte spre răsărit, străbătând lanţul 
de mijloc al Anzilor. În regiunea aceasta există câteva 
căderi de apă, fără de care fluviul ar fi în întregime 
navigabil, de la izvor până la vărsare. În orice caz, după 
cum a spus-o şi Humboldt, el este navigabil pe cinci şesimi 
din parcurs. 

Şi chiar de la început nu duce lipsă de afluenţi, alimentaţi 
şi ei, la rândul lor, de subafluenţi. La stânga, primeşte pe 
Chinchipe, venit dinspre nord-est. La dreapta pe 
Chachapuyas, venit dinspre sud-est. În apropierea misiunii 
Laguna, întâlneşte pe stânga râurile Marona şi Pastuca iar 
pe dreapta pe Guallaga. Pe stânga mai primeşte pe 
Chambyra şi Tigre, venite dinspre nord-est; din dreapta, pe 
Huailaga, care se varsă în Amazon la o depărtare de două 
mii opt sute de mile de Atlantic şi pe care pot să urce 
corăbiile pe o distanţă de mai mult de două sute de mile, 
pătrunzând astfel până în inima statului Peru. În sfârşit, la 
dreapta, aproape de misiunea San-Joachim-d'Omaguas, 


după ce şi-a plimbat mândru apele prin pampasul 
Sacramento, apare măreţul Ucayali, acolo unde ia sfârşit 
bazinul superior al Amazonului, arteră îngroşată de 
numeroase cursuri de apă izvorâte din lacul Chucuito, aflat 
la nord-est de Arica. 

Aceştia sunt principalii afluenţi din amont de satul Iquitos. 
În aval, ei devin atât de numeroşi, încât albiile fluviilor din 
Europa ar fi cu siguranţă prea strâmte ca să-i cuprindă. 
Joam Garral cu ai săi aveau să treacă prin locurile de 
vărsare ale tuturor acestor afluenţi în timpul călătoriei lor 
pe Amazon, în jos. La frumuseţea acestui fluviu neasemuit 
care scaldă cea mai frumoasă dintre ţări, menţinându-se 
aproape constant la câteva grade sub linia ecuatorială, se 
cuvine să mai adăugăm încă o calitate pe care nu o are nici 
Nilul, nici Mississippi, nici Livingstone-ul, denumit odinioară 
Congo-Zair-Lualaba. Este vorba de faptul că, în ciuda 
părerii unor călători, desigur prost informaţi, Amazonul 
străbate un ţinut sănătos al Americii de Sud. Bazinul lui 
este supus fără încetare vânturilor prielnice dinspre apus. 
El nu-şi croieşte drumul printr-o vale încătuşată de munţi 
înalţi, ci printr-o câmpie întinsă, măsurând trei sute 
cincizeci de leghe de la nord la sud, abia încreţită de câteva 
coline, care poate fi străbătută cu uşurinţă de curenţii 
atmosferici. 

Profesorul Agassiz se ridică, pe bună dreptate, împotriva 
aşa-zisei clime nesănătoase a unui ţinut care este hărăzit să 
devină cel mai de seamă centru al producţiei comerciale. 
După părerea lui, „o adiere blândă se face simțită tot 
timpul, determinând un proces de evaporare, datorită 
căruia temperatura se menţine la un nivel potrivit, iar 
pământul nu se încălzeşte peste măsură. Statornicia acestei 
adieri răcoritoare dă ținuturilor scăldate de Amazon un 
climat plăcut, ba chiar din cele mai dulci”. 

De asemenea, abatele Durand, fost misionar în Brazilia, a 
putut să constate că, dacă temperatura nu coboară sub 
douăzeci şi cinci de grade centigrade, ea nu se ridică 


niciodată peste treizeci şi trei, ceea ce asigură, pe întregul 
an, o medie de douăzeci şi opt-douăzeci şi nouă, cu o 
abatere de numai opt grade în plus sau în minus. 

Odată stabilite toate acestea, ne este deci îngăduit să 
spunem că în bazinul Amazonului nu întâlnim nici pe 
departe căldurile dogoritoare ale regiunilor din Asia şi 
Africa, străbătute de aceleaşi paralele. 

Câmpia nemărginită prin care îşi croieşte drumul este 
deschisă în întregime vântului călduţ pe care i-l trimite 
Oceanul Atlantic. 

De aceea, regiunile prin care trece, dându-le numele său, 
au dreptul de netăgăduit de a se socoti cele mai sănătoase 
dintr-o ţară care, pe deasupra, este şi una dintre cele mai 
frumoase din lume. 

Şi nu cumva să se creadă că sistemul hidrografic al 
Amazonului este necunoscut! 

Încă din secolul al XVI-lea, în anul 1540, Orellana, 
locotenentul unuia dintre fraţii Pizarro, cobora pe Rio 
Negro, intra pe marele fluviu, străbătea cu îndrăzneală, 
fără călăuză, aceste regiuni, şi, după optsprezece luni de 
navigaţie din care ne-a lăsat o istorisire încântătoare, 
ajungea la gurile fluviului. 

În 1636 şi 1637, portughezul Pedro Texeira urca pe 
Amazon până la Napo cu o flotă de patruzeci şi şapte de 
pirogi. 

În 1734, după ce măsurase arcul meridianului la Ecuator, 
La Condamine se despărţea de tovarăşii săi de drum, 
Bouguer şi Godin des Odonais, pornea pe Chincipe până la 
confluenţa acestuia cu Maranon-ul, atingând la 31 iulie 
gurile râului Napo, tocmai la timp ca să vadă o ieşire din 
eclipsă a primului satelit al lui Jupiter - ceea ce-i îngădui 
acestui „Humboldt al secolului XVIII” să stabilească precis 
longitudinea locului - colinda satele de pe ambele maluri şi, 
la 6 septembrie, ajungea înaintea fortului din Para. Această 
lungă călătorie avea să fie de o însemnătate covârşitoare: 


nu numai că se stabilise în mod ştiinţific cursul Amazonului, 
dar era aproape sigur că el comunica cu Orinocul. 

După cincizeci şi cinci de ani, Humboldt şi Bonpland 
întregeau aceste valoroase strădanii ale lui La Condamine, 
ajungând cu harta Maranon-ului până la râul Napo. 

Începând de atunci, atât Amazonul cât şi principalii lui 
afluenţi au făcut obiectul unor cercetări continue. 

În 1827 Lister-Maw, în 1834-1835 englezul Smyth, în 1844 
un locotenent francez comandant al vasului Boulonnaise, 
brazilianul Valder în 1840, francezul Paul Marcoy de la 
1848 la 1860, năstruşnicul pictor Biard în 1859, profesorul 
Agassiz de la 1865 la 1866, inginerul brazilian Franz Keller- 
Linzenger în 1867 şi, în sfârşit, în 1879, doctorul Crevaux, 
toţi au explorat cursul fluviului, au urcat pe diferiţii lui 
afluenţi şi au constatat că cei mai mari dintre ei sunt 
navigabili. 

Dar faptul cel mai de seamă, care face cinste guvernului 
brazilian, este următorul: 

La 31 iulie 1857, după numeroase litigii de frontieră între 
Franţa şi Brazilia în ceea ce privea graniţa Guyanei, cursul 
Amazonului fu declarat liber, deschis tuturor pavilioanelor 
şi, pentru a trece de la teorie la practică, Brazilia se 
înţelese cu ţările învecinate pentru exploatarea căilor 
fluviale din bazinul Amazonului. 

În zilele noastre, linii de vapoare cu aburi, foarte 
confortabile, care duc direct la Liverpool, deservesc fluviul 
de la vărsare şi până la Manao; altele urcă până la Iquitos; 
în sfârşit, altele străbat râurile 'Tapajos, Madeira, Rio 
Negro, Purus, pătrunzând până în inima Peru-lui şi a 
Boliviei. 

E uşor de închipuit ce dezvoltare va lua într-o bună zi 
comerţul în acest uriaş bazin, fără pereche-n lume. 

Dar iată cum se prezintă şi reversul acestei medalii a 
viitorului. Progresul tehnic se realizează dăunând într-un 
fel sau altul seminţiilor băştinaşe. 


Într-adevăr, pe Amazonul de Sus, multe rase de indieni s- 
au şi pierdut, printre care curicicurii şi sorimaoşii. Dacă pe 
râul Putumayo se mai întâlnesc încă vreo câţiva yurişi, 
yahuaşii l-au părăsit şi s-au retras spre afluenții mai 
îndepărtați, iar moogşii au plecat de la ţărmul lui şi, puţini 
câţi mai sunt, rătăcesc acum prin pădurile Japurei! 

Într-adevăr, râul Tunantinilor este aproape pustiu, iar la 
vărsarea râului Jurua au mai rămas doar câteva familii 
nomade de indieni. Râul Teffe este şi el părăsit, iar din 
marele popor umaua nu mai sunt decât nişte rămăşiţe pe 
lângă izvoarele Japurei. Coari e cu desăvârşire pustiu. 
Câţiva indieni muraşi se mai găsesc pe malurile Purus-ului. 
Din străvechii manaoşi, mai sunt doar câteva familii 
rătăcitoare. Pe malurile lui Rio Negro, unde au existat 
odinioară vreo douăzeci şi patru de triburi de sine 
stătătoare, nu se mai pomeneşte decât de metişi, proveniţi 
din portughezi şi indieni. 

Dar să ne întoarcem la anul 1852. Pe atunci nu existau 
mijloacele de comunicaţie atât de numeroase astăzi, şi 
călătoria lui Joam Garral avea să dureze cel puţin patru 
luni, mai ales dacă ţinem seama de condiţiile în care urma 
să se desfăşoare. 

Gândindu-se la asta, în timp ce priveau amândoi apele 
fluviului curgând lin la picioarele lor, Benito îi spusese 
prietenului său: 

— Dragă Manoel, de vreme ce ne vom despărţi curând 
după sosirea noastră la Belem, sper că timpul cât vom 
călători îţi va părea tare scurt! 

— Da, Benito, răspunse Manoel, dar pentru mine va fi 
totodată şi foarte lung, dacă ţin seama că abia la sfârşitul 
călătoriei Minha va deveni soţia mea. 

Capitolul VI O PĂDURE ÎNTREAGĂ CULCATĂ LA PĂMÂNT. 

Aşadar, familia Garral era în culmea fericirii. Călătoria de- 
a lungul Amazonului urma să se desfăşoare în condiţii 
minunate. Şi după cum vom vedea, în această lungă 
călătorie de peste patru luni nu pleca numai fermierul cu 


familia sa, ci aveau să fie însoţiţi de o bună parte din 
personalul fermei. 

Văzându-i voioşi pe toţi cei din jurul său, Joam Garral uită 
de frământările care păreau să-l neliniştească. Din ziua în 
care hotărâse această călătorie, devenise alt om şi începuse 
să se ocupe de pregătirile plecării cu energia lui de 
odinioară. Pentru ai săi fu o mare bucurie să-l vadă lucrând 
cu atâta râvnă. Starea psihică se răsfrânsese şi asupra 
fizicului şi arăta acum la fel ca în anii tinereţii, puternic şi 
sănătos. Redeveni omul care a trăit totdeauna în aer liber, 
în aerul curat al pădurilor, al câmpiei şi al apelor 
curgătoare. 

Dealtfel, aveau mult de lucru în cele câteva săptămâni câte 
mai erau până la plecare. 

Aşa cum s-a mai arătat, pe vremea aceea Amazonul nu era 
încă brăzdat de numeroasele vapoare cu aburi pe care 
companiile de navigaţie aveau de gând să le lanseze atât pe 
fluviu, cât şi pe afluenții săi principali. Transportul fluvial 
era efectuat doar de persoane particulare, pentru nevoile 
proprii, iar de cele mai multe ori ambarcaţiile nu slujeau 
decât strict aşezările de pe mal. Navele folosite pe atunci 
erau fie „ubas”, un fel de pirogi făcute dintr-un trunchi de 
copac, scobit cu fierul înroşit în foc şi cu toporul, ascuţite şi 
uşoare la prova, grele şi rotunjite la pupa, putând să 
transporte de la unu la doisprezece vâslaşi şi o încărcătură 
de trei sau patru butoaie cu mărturi; fie „egariteas”, 
construcţii grosolane şi încăpătoare, în mijloc cu un 
acoperiş din frunze, având la pupa un spaţiu îngust pentru 
vâslaşi; fie „jangadas”, un fel de plute mari, mânate cu 
ajutorul unei pânze triunghiulare, având pe ele coliba din 
rogojini ce serveşte drept locuinţă plutitoare indianului şi 
familiei sale. 

Mica flotă a Amazonului este alcătuită din aceste trei feluri 
de nave ce nu pot transporta decât încărcături modeste de 
oameni şi de mărturi. 


Există şi unele mai mari, „vigilindas”, care pot duce până 
la opt-nouă butoaie, prevăzute cu trei catarge împodobite 
cu pânze roşii, împinse, când nu bate vântul, de patru vâsle 
lungi, foarte greu de mânuit împotriva curentului; mai sunt 
şi „cobertas” pe care încap până la douăzeci de butoaie, un 
fel de jonci cu un rufla pupa, o cabină în interior şi două 
catarge cu pânze pătrate, de mărimi diferite; pe vânt 
potrivnic sau când acesta nu bate deloc, nava este împinsă 
înainte cu ajutorul a zece rame, pe care indienii le mânuiesc 
de la înălţimea castelului prova. 

Dar asemenea mijloace nu erau potrivite pentru Joam 
Garral. De vreme ce tot se hotărâse să coboare pe Amazon, 
socoti nimerit să folosească prilejul pentru a transporta şi o 
mare cantitate de mărfuri ce trebuiau livrate la Para. Nu-l 
interesa câtuşi de puţin să scurteze durata călătoriei. Toţi 
au fost de acord cu cele plănuite de el, în afară poate de 
Manoel. Tânărului i-ar fi plăcut cu siguranţă să aleagă un 
steam-boat4 mai rapid, şi asta din motive lesne de înţeles. 

Dar mijlocul de transport închipuit de Joam Garral, oricât 
ar fi fost de rudimentar, de primitiv, le dădea posibilitatea să 
ia cu ei numeroşi servitori, să călătorească în condiţii 
excepţionale de siguranţă şi confort. 

Într-adevăr, s-ar fi putut spune că o parte a fermei din 
Iquitos se va desprinde de țărm şi va cobori pe Amazon, cu 
tot ceea ce alcătuieşte o familie de fermieri, stăpâni şi slugi, 
cu casele, corturile şi bordeiele lor. 

Gospodăria din Iquitos cuprindea, printre altele, şi câteva 
din pădurile acelea falnice, pe care am putea spune că le 
întâlnim la tot pasul, în regiunea centrală a Americii de Sud. 

Joam Garral se pricepea de minune să exploateze aceste 
păduri, bogate în esenţele cele mai bune, cele mai variate, 
potrivite pentru tâmplărie, dogărie, construcţii de catarge 
sau pentru cherestea, şi ele îi aduceau anual venituri 
însemnate. 

Dealtfel, n-avea el la îndemână fluviul, ca să-şi valorifice 
produsele forestiere, mai ieftin şi mai sigur decât ar fi făcut- 


o pe calea ferată? Aşa că, doborând în fiecare an câteva 
sute de copaci din cuprinsul proprietăţii sale, Joam Garral 
alcătuia o plută uriaşă din scânduri, grinzi, trunchiuri 
neprelucrate care luau drumul Parei, sub supravegherea 
unor piloţi încercaţi, buni cunoscători ai fluviului şi ai 
direcţiei vânturilor. 

În anul acesta, Joam Garral urma să procedeze ca şi în anii 
trecuţi. Numai că, după alcătuirea plutei, avea să-l lase pe 
Benito să se îngrijească de amănuntele afacerii. Timpul era 
foarte scurt şi trebuia folosit cu chibzuinţă. Începutul lui 
iunie era perioada cea mai nimerită pentru plecare, ţinând 
seama că nivelul apei era atunci ridicat, datorită 
precipitațiilor căzute în regiunea muntoasă, şi că el avea să 
scadă până în luna octombrie. 

Prin urmare, lucrările trebuiau începute fără zăbavă, 
deoarece pluta urma să fie de proporţii neobişnuite. De 
data aceasta era nevoie să se doboare o jumătate de milă 
pătrată de pădure, de la confluenţa dintre Nanay şi 
Amazon, adică un întreg unghi din partea dinspre apă a 
fermei, să se alcătuiască o plută uriaşă, cam în felul plutelor 
acelora fluviale denumite „jangadas”, însă de mărimea unei 
insulițe. 

Pe acest soi de plută, mai sigură decât oricare altă 
ambarcaţie din partea locului, mai mare decât o sută de 
egariteas sau vigilindas la un loc, Joam Garral îşi propunea 
să se îmbarce împreună cu familia sa, cu servitorii şi cu 
încărcătura de mărfuri. 

— Minunată idee! strigă Minha, bătând din palme, când 
află planul tatălui său. 

— Sigur că da, răspunse Yaquita, şi unde mai pui că vom 
ajunge la Belem fără să ne primejduim viaţa şi fără să ne 
obosim! 

— Iar în timpul popasurilor vom putea vâna prin pădurile 
de pe mal, adăugă Benito. 

— O să dureze poate cam mult! le atrase Manoel atenţia. 
Oare n-ar fi mai bine să căutăm un mijloc de transport mai 


rapid? 

Desigur avea să dureze mult; dar nimeni nu luă în seamă 
obiecţiunea tânărului medic, pe care-l socoteau direct 
interesat. 

Joam Garral chemă atunci pe administratorul principal al 
fermei, un indian, şi-i spuse: 

— Într-o lună jangada trebuie să fie gata de plecare. 

— Chiar de astăzi vom porni la treabă, domnule Garral, îi 
răspunse administratorul. 

A fost o muncă deosebit de grea. Cei o sută de indieni şi 
negri făcură adevărate minuni în prima jumătate a lunii 
mai. Poate că nişte oameni mai puţin obişnuiţi cu asemenea 
masacre ale pădurilor s-ar fi înduioşat văzând cum se 
prăbuşesc în câteva ceasuri, sub toporul tăietorilor, copacii 
aceia uriaşi, bătrâni de secole; dar erau atât de mulţi pe 
malul fluviului, în sus, pe insule, în jos, cât puteai cuprinde 
cu privirea, încât golul lăsat de tăierea acestei jumătăţi de 
milă aproape că trecea neobservat. 

După ce au primit ordinele lui Joam Garral, 
administratorul şi oamenii săi începură să curețe pământul 
de liane, de mărăcini, de ierburi şi de arbuştii care-l 
potopeau. Înainte de a pune mâna pe fierăstrău şi pe topor, 
ei se înarmară cu coasa de doborât, nelipsită celui ce vrea 
să se afunde prin pădurile Amazonului, un fel de cuţit puţin 
curbat, lat şi teşit, lung de două până la trei picioare, bine 
înţepenit într-un ciomag, pe care indienii îl mânuiesc cu 
deosebită pricepere. În câteva ceasuri, cu ajutorul acestor 
unelte, izbutiră să curețe pământul, să taie arbuştii şi să 
deschidă luminişuri în inima pădurii. 

Lucrurile se petrecură cam aşa: tăietorii de la fermă 
curăţară mai întâi pământul. Trunchiurile bătrâne fură 
despuiate de veşmântul lor de liane, cactuşi, ferigă, de 
muşchi şi de bromelii. Scoarța lor se ivi goală, aşteptând să 
fie jupuită la rândul ei, înainte de tăiere. 

Apoi mulţimea de muncitori, din faţa cărora fugeau 
speriate legiuni întregi de maimuțe, la fel de agili ca 


acestea, se căţărau cu îndemânare pe crengile de sus, 
doborând ramificaţiile puternice, eliberând tulpina 
principală de crăcile ce aveau să rămână pe sol. În curând, 
din pădurea hărăzită tăierii nu mai rămaseră decât nişte 
trunchiuri lungi şi albicioase, despodobite de cununile lor, 
iar aerul şi soarele pătrunseră, poate pentru prima dată, să 
mângâie pământul acesta jilav. 

Fiecare dintre copacii aceia putea fi transformat în 
cherestea sau obiecte de tâmplărie de mare rezistenţă. Aci 
creşteau, ca nişte coloane de fildeş cu cercuri de culoare 
închisă, palmieri ceraţi, înalţi de o sută douăzeci de 
picioare, cu trunchiul gros de patru picioare, care dau un 
lemn de o tărie excepţională; dincolo întâlneai castani cu 
fibra rezistentă, cu fructele în trei colţuri; mai erau şi 
palmierii murichis, foarte căutaţi pentru construcţii, 
barrigudos, care ating în partea cea mai groasă aproape 
patru metri, copaci cu scoarţa roşiatică şi lucioasă, punctată 
de nişte bulbi cenuşii, al căror trunchi ascuţit are la capăt 
un fel de umbrelă orizontală; în fine, bombaxul, cu trunchiul 
alb, neted şi drept, de o înălţime impresionantă. În 
apropierea acestor minunate exemplare ale florei 
amazoniene răsărea şi quatibos, a cărui cupolă trandafirie 
depăşeşte în înălţime toţi copacii din jur, cu fructe 
asemănătoare unor vase umplute cu castane şi al cărui 
lemn, de un violet deschis, este căutat mai ales pentru 
construcţii navale. Mai era şi arborele de fier, îndeosebi cel 
din specia „ibiriratea”, cu miezul aproape negru şi atât de 
dens, încât indienii îşi fac din el topoare de luptă; 
jacarandas, mai preţioşi decât mahonul; cesalpinas care nu 
se mai află decât în inima acestor păduri seculare, 
nepătrunse încă de tăietori; sapucaias, înalţi de o sută 
cincizeci de picioare, alcătuind un fel de arcade naturale 
din crengile ce răsar la trei metri de la pământ şi se unesc 
la o înălţime de treizeci de picioare, încolăcindu-se în jurul 
tulpinii ca şerpuirile unei coloane răsucite, a cărei creastă 


înfloreşte într-un buchet de petarde vegetale, colorate de 
plantele parazite în galben, purpuriu şi alb imaculat. 

După trei săptămâni de la începerea lucrărilor nu mai 
rămăsese în picioare niciunul din copacii care împăduriseră 
colţul acela dintre Xanay şi Amazon. 

Despădurirea fusese totală. Joam Garral nici nu trebuia să- 
şi bată capul pentru refacerea unei păduri căreia i-ar fi 
trebuit douăzeci sau treizeci de ani ca să ajungă ceea cea 
fost. Nici o rămurică sau scoarță nu fusese cruţată în 
vederea unei noi împăduriri. Se făcuse curăţenie deplină, 
toate trunchiurile fiind retezate chiar de la pământ, urmând 
apoi să fie scoase şi rădăcinile, pentru ca primăvara viitoare 
să-şi aştearnă podoaba ei de verdeață. 

Nu, această milă pătrată, scăldată din două părţi de apele 
fluviului şi ale afluentului său, urma să fie desţelenită, 
plantată, însămânţată, astfel că, în anul următor, culturi de 
manioc, de arbori de cafea, de trestie de zahăr, arrow-root, 
de porumb, de arahide urmau să acopere pământul umbrit 
până atunci de plantaţia forestieră. 

Nu venise încă ultima săptămână din luna mai şi toate 
trunchiurile, sortate pe specii şi caracteristici de plutire, 
fuseseră aşezate simetric pe malul Amazonului. Acolo 
trebuia să fie construită uriaşa jangada care, datorită 
numeroaselor locuinţe ce urmau să-i adăpostească pe 
membrii echipelor de manevră, va deveni un adevărat sat 
plutitor. Apoi, la ceasul potrivit, apele umflate ale fluviului 
vor veni s-o ridice şi s-o poarte cale de sute de leghe, până 
la ţărmul Atlanticului. 

Cât ţinuseră aceste lucrări, Joam Garral fusese în 
întregime absorbit de ele. Le îndrumase el însuşi, la început 
pe locul despăduririi, apoi pe plaja lată de la marginea 
fermei, unde fuseseră aduse toate părţile componente ale 
plutei. 

Yaguita împreună cu Cybele se îndeletniceau cu 
pregătirile plecării, cu toate că bătrâna negresă nu 


pricepea de ce voiau să plece, când se simțeau atât de bine 
acolo. 

— Dar ai să vezi lucruri pe care nu le-ai văzut în viaţa ta! îi 
repeta întruna Yaquita. 

— Sunt oare la fel de frumoase ca cele pe care ne-am 
obişnuit să le privim aici? era veşnicul răspuns al Cybelei. 

La rândul lor, Minha şi Lina se gândeau la ale lor. Pentru 
ele nu era vorba doar de o simplă călătorie; plecau pentru 
totdeauna şi trebuiau să chibzuiască la cele mai mici 
amănunte legate de mutarea în oraşul străin, unde tânăra 
mulatră avea să locuiască împreună cu stăpâna pe care o 
slujea cu atâta credinţă. Minha era cam tristă; dar veselei 
Lina nu-i prea păsa că pleacă din Iquitos. Alături de Minha 
Valdez se va simţi la fel ca şi lângă Minha Garral. Numai 
despărţirea de Minha i-ar fi putut alunga zâmbetul de pe 
chip, dar despre asta nici nu putea fi vorba. 

Sârguincios, Benito îl ajutase pe tatăl său în toate 
lucrările. Îşi făcea astfel ucenicia în meseria de fermier 
căreia poate i se va dărui într-o bună zi, iar în timpul 
călătoriei pe fluviu avea s-o facă şi pe cea de negustor. 

Cât despre Manoel, acesta încerca să se împartă între casa 
unde Yaquita şi fiica ei nu mai pridideau cu treaba şi 
pădurea în exploatare unde Benito îl tot îndemna să 
meargă, poate mai mult decât ar fi dorit. Până la urmă 
împărţirea n-a prea fost egală şi se-nţelege de ce. 

Capitolul VII PE FIRUL UNEI LIANE. 

Totuşi, într-o duminică, la 26 mai, tinerii se hotărâră să se 
recreeze. Vremea era minunată, iar aerul împrospătat de 
adierile răcoroase venite din Cordilieri dădea o 
temperatură plăcută. Totul te îmbia la o plimbare pe câmp. 

Benito şi Manoel o poftiră aşadar pe Minha să-i însoţească 
în pădurea de pe malul drept al Amazonului, în partea 
opusă fermei. 

Îşi luau astfel rămas bun de la împrejurimile încântătoare 
ale satului Iquitos. Tinerii vor merge în chip de vânători, 
dar nu dintr-aceia care-şi părăsesc tovarăşii ca să 


pornească în urmărirea vânatului - în privinţa asta se 
puteau bizui pe Manoel - iar fetele, căci Lina nu se putea 
despărţi de stăpâna ei, vor merge în chip de excursioniste, 
pe care nu le sperie o plimbare de două-trei leghe. 

Nici Joam Garral şi nici Yaquita n-aveau vreme să-i 
însoţească. Pe de o parte, planul jangadei nu era încă pus la 
punct şi construcţia ei nu suferea nici o amânare. Pe de altă 
parte, Yaquita şi Cybele, deşi ajutate de întreg personalul 
feminin al fermei, n-aveau un ceas de pierdut. 

Minha primi cu multă plăcere invitaţia. Astfel că în ziua 
aceea, către orele unsprezece, după ce au luat gustarea, cei 
doi tineri şi cele două fete porniră spre mal, la confluenţa 
dintre Nanay şi Amazon. Îi însoțea şi un negru. Urcară toţi 
într-o barcă de-a fermei şi, după ce trecură de insulele 
Iquitos şi Parianta, ajunseră pe malul drept al Amazonului. 

Barca acostă într-un desiş încântător de ferige 
arborescente, încununate la o înălţime de treizeci de 
picioare de un fel de aureolă alcătuită din ramuri verzi, 
catifelate, cu frunze zimţate ca o dantelă. 

— Manoel, zise Minha, pentru că eşti străin de meleagurile 
Amazonului de Sus, îţi voi prezenta acum pădurea! Noi ne 
simţim aici ca acasă şi te rog să-mi îngădui să îndeplinesc 
rolul de stăpână a casei! 

— Iubită Minha, îi răspunse tânărul, vei fi stăpâna casei şi 
la Belem, precum eşti şi la ferma din Iquitos, şi acolo ca şi 
aici... 

— Ei bravo! Manoel, şi tu, surioară, le strigă Benito, 
nădăjduiesc că n-aţi venit aici ca să vă spuneţi vorbe 
dulci!... Uitaţi şi voi pentru câteva ceasuri că sunteţi 
logodiţi...! 

— Nici un ceas, nici o clipă! răspunse Manoel. 

— Şi totuşi, dacă ţi-o cere Minha! 

— Minha nu-mi va cere aşa ceva! 

— Cine ştie? zise Lina râzând. 

— Lina are dreptate, răspunse Minha, întinzându-i mâna 
lui Manoel. Să-ncercăm să uităm!... Hai să uităm!... Dacă 


aşa vrea fratele meu!... Să considerăm că între noi nu există 
nimic, absolut nimic! Cât va ţine plimbarea asta, nu suntem 
logodiţi! Nu mai sunt sora lui Benito! Tu nu mai eşti 
prietenul lui...! 

— Întocmai! strigă Benito. 

— Bravo! Bravo! Pe aici nu mai sunt decât oameni care nu 
se cunosc! exclamă Lina bătând din palme. 

— Oameni care se văd acum pentru prima dată, adăugă 
Minha, se întâlnesc, se salută... 

— Domnişoară... zise Manoel înclinându-se în faţa ei. 

— Cu cine am cinstea să vorbesc, domnule? întrebă fata, 
cât se poate de serioasă. 

— Cu Manoel Valdez, care ar fi foarte fericit dacă fratele 
domniei voastre ar binevoi să facă prezentările... 

— La naiba cu mofturile astea! strigă Benito. Proastă 
inspiraţie avusei! Fiţi logodiţi, dragii mei! Fiţi aşa, cât veţi 
dori! O veşnicie! 

— O veşnicie! zise Minha, şi rosti cuvântul cu atâta 
convingere încât Lina izbucni în hohote de râs. 

Dar privirea recunoscătoare a lui Manoel o răsplăti pe fată 
pentru vorba ei sinceră. 

— Dacă umblăm, o să vorbim mai puţin! La drum! strigă 
Benito ca să-şi scoată sora din încurcătură. 

Dar Minha nu se grăbea. 

— O clipă, frăţioare! Tu voiai să ne faci, pe mine şi pe 
Manoel, să uităm unul de altul, şi asta numai ca să nu-ţi 
stânjenim plimbarea. Eram gata să-ţi îndeplinesc dorinţa! 
Ei bine, la rândul meu, îţi cer şi eu un sacrificiu! Dacă-ţi 
place sau nu, te poftesc să-mi făgăduieşti că tu, Benito, ai să 
uiţi... 

— Să uit ce...? 

— Să uiţi că eşti vânător, frăţioare! 

— Cum adică? Mă opreşti...? 

— Te opresc să tragi în păsările acestea încântătoare, în 
papagalii de toate soiurile ce zboară veseli prin pădure! 
Aceeaşi oprelişte pentru vânatul mic cu care azi n-avem ce 


face! Dacă vreun leopard, jaguar sau altă fiară s-ar apropia 
prea mult, fie! 

— Dar... începu Benito. 

— Dacă nu, îl iau pe Manoel de braţ şi fugim, ne afundăm 
în pădure, iar tu vei fi silit să alergi după noi! 

— Nu-i aşa că ţi-ar plăcea să nu mă-nvoiesc? zise Benito, 
privind către prietenul său Manoel. 

— Cred şi eu! răspunse tânărul. 

— Ei bine, nu! Mă voi supune, numai ca să-ţi fac în ciudă! 
La drum! 

Şi iată-i pe toţi patru, cu negrul în urma lor, pierzându-se 
printre copacii aceia frumoşi, al căror frunziş des împiedica 
razele soarelui să pătrundă până la pământ. 

Nimic pe lume nu poate fi mai măreț decât această 
regiune de pe malul drept al Amazonului. Crescuţi într-o 
pitorească neorânduială, aici poţi întâlni, pe o suprafaţă de 
un sfert de milă pătrată, aproape o sută de specii de copaci, 
adevărate minuni ale regnului vegetal. Dealtfel, un pădurar 
şi-ar fi dat lesne seama că pe acolo nu călcase încă nici un 
tăietor cu securea sau toporul. Chiar şi după trecerea mai 
multor secole de la despădurire, urmele unor asemenea 
răni nu s-ar fi şters cu desăvârşire. Copacii cei noi ar fi 
putut avea şi o sută de ani de viaţă, dar înfăţişarea generală 
a locurilor n-ar mai fi fost cea de la început, mai ales 
datorită lianelor şi celorlalte plante parazite. 

lată un indiciu sigur, asupra căruia băştinaşul nu s-ar 
înşela niciodată. 

Grupul vesel se strecura printre ierburile înalte, străbătea 
desişul glumind şi râzând. Negrul mergea în faţă, croind 
drum cu coasa acolo unde hăţişul era prea des, punând pe 
fugă miile de păsărele speriate. 

Minha avusese dreptate să ia apărarea acestei mici lumi 
de zburătoare ce-şi fâlfâiau aripile prin frunzişul înalt. Se 
aflau acolo cele mai mândre reprezentante ale ornitologiei 
tropicale. Papagalii verzi şi femelele lor, care scot ţipete 
ascuţite, păreau adevărate fructe ale acestor copaci uriaşi. 


Colibri de toate speciile, bărbi-albastre, rubin-topaz, 
ţesători cu cozile lungi în formă de foarfece erau aidoma 
unor flori smulse şi purtate de vânt dintr-o ramură într-alta. 
Mierle cu pene portocalii, tivite cu o dungă neagră, 
păsăruici aurii, sabias, negri ca nişte corbi, îşi împreunau 
glasurile într-un concert asurzitor de şuierături. Ciocul lung 
al tucanului ciopârţea ciorchinii aurii ai ghiririşilor. 
Ciocănitoarele, sau graurii Braziliei, îşi scuturau căpşoarele 
smălţate cu pete purpurii. Era o adevărată încântare 
pentru ochi. 

Dar toată suflarea aceasta amuţea, se făcea nevăzută 
atunci când în vârful copacilor scârţâia sfârleaza ruginită a 
uliului „alma de gato” - sufletul pisicii - cel cu penele de 
culoare roşu-aprins. Acesta plutea falnic desfăşurându-şi 
penele lungi şi albe ale cozii, dar o lua din loc fără 
împotrivire, înfricoşat la rândul lui, când se ivea la înălţime 
marele vultur „gaviao”, cel cu capul alb ca zăpada, spaima 
tuturor vieţuitoarelor înaripate ale pădurii. 

Minha îi atrăgea lui Manoel atenţia asupra tuturor acestor 
minuni ale naturii, pe care nu le poţi întâlni în starea lor 
neprihănită în regiunile mai civilizate din est. Manoel o 
asculta pe fată mai mult cu ochii decât cu urechile. 
Dealtminteri, strigătele, cântecele miilor de păsărele erau 
uneori atât de pătrunzătoare, că nici n-ar fi putut s-o audă. 
Numai râsul zglobiu al Linei răsuna destul de puternic încât 
să poată acoperi cu hohotele lui voioase cotcodăcelile, 
piuiturile, şuierăturile, uguiturile de tot felul. 

După o oră de mers, nu străbătuseră mai mult de o milă. 
Pe măsură ce se depărtau de malurile apei, copacii îşi 
schimbau înfăţişarea. Nu mai întâlneai viaţă animală jos, pe 
pământ, ci la o înălţime de şaizeci sau optzeci de picioare, 
reprezentată prin cârdurile de maimuțe ce se fugăreau 
printre crengile înalte. Ici-colo, mai pătrundeau până jos 
câteva fâşii din razele soarelui. S-ar zice că pentru pădurile 
tropicale lumina nu constituie un element indispensabil 
existenţei. Pentru dezvoltarea acestor vegetale mari sau 


mici, copaci sau plante, este de ajuns aerul, iar căldura 
necesară creşterii nu şi-o trag din mediul înconjurător ci 
chiar din pământ, unde se acumulează ca într-un calorifer 
uriaş. 

Iar pe florile de bromelii, pe serpentine, orhidee, cactuşi, 
în sfârşit, pe toate aceste plante parazite ce alcătuiesc o 
mică pădure, dedesubtul celei mari, câte insecte 
încântătoare nu te îmbiau parcă să le culegi ca pe nişte 
adevărate flori: nestori cu aripi albastre, mătăsoase şi 
catifelate, fluturi leilus cu sclipiri de aur, dungaţi cu verde, 
fluturi de noapte, lungi de douăzeci şi şapte de centimetri, 
cu aripile ca nişte frunze; albinele muribundas, un fel de 
smarald însufleţit, încrustat într-o armătură din aur; apoi 
legiuni întregi de coleoptere lampyre sau pyrifore, 
valagume cu pieptar de bronz şi aripioare verzi, proiectând 
din ochi o lumină gălbuie şi care, după căderea nopţii, 
trebuie că luminează pădurea cu scânteierile lor 
multicolore! 

— Câte minunăţii! repeta mereu tânăra. 

— 'Te afli la tine acasă, Minha, sau cel puţin aşa ai spus, îi 
atrase atenţia Benito, şi iată cum vorbeşti despre bogăţiile 
tale! 

— N-ai decât să râzi de mine, frăţioare! îi răspunse Minha. 
Cred că mi-e îngăduit să laud toate lucrurile astea 
încântătoare, nu-i aşa, Manoel? Sunt zămislite de natură şi 
aparţin lumii întregi! 

— Lasă-l să râdă! spuse Manoel. Deşi nu vrea s-o arate, 
Benito este şi el uneori poet şi admiră ca şi noi aceste 
frumuseți! Numai că dacă are o puşcă în mână, s-a sfârşit 
cu poezia! 

— Atunci fii poet, frăţioare! glăsui fata. 

— Sunt poet, răspunse Benito. Ah, fermecătoare natură şi 
aşa mai departe... 

Totuşi trebuie să recunoaştem că, cerându-i fratelui ei să 
nu-şi folosească arma de vânătoare, Minha îl silise la un 
adevărat sacrificiu. 


Vânatul mişuna prin pădure şi tare greu îşi înfrâna el 
dorinţa de a trage câteva focuri. 

Într-adevăr, prin părţile mai puţin împădurite, pe unde se 
deschideau luminişuri, se iviseră câteva perechi de struţi 
nandu, urmaţi de o specie de curcani numită „seriema”, ce-i 
însoțesc pretutindeni şi care au o carne mult mai bună de 
mâncat decât cea a uriaşelor păsări pe care le escortează. 

— Iată cât mă costă blestemata mea făgăduială! strigă 
Benito, punându-şi sub braţ, la un semn al surorii sale, 
puşca pe care şi-o ridicase instinctiv la umăr. 

— Trebuie să respecţi curcanii seriema, îi răspunse 
Manoel, căci ei sunt aprigi distrugători ai şerpilor. 

— După cum trebuiesc cruţaţi şi şerpii, zise Benito, fiindcă 
ei mănâncă insectele vătămătoare, iar pe acestea, fiindcă se 
hrănesc cu păduchi de copac şi mai vătămători încă! După 
socoteala asta, totul ar trebui cruțat! 

Dar instinctul de vânător al tânărului avea să fie pus la şi 
mai grea încercare. Pădurea se transforma într-o adevărată 
rezervaţie de vânat. Pe sub copaci alergau cerbi iuți de 
picior şi căprioare graţioase, pe care o lovitură bine ochită 
i-ar fi oprit cu siguranţă din goana lor. Pe urmă, se iveau ici 
şi colo curcani cu penele de culoarea cafelei cu lapte, 
pecari, un fel de porci sălbatici, foarte preţuiţi de amatorii 
de carne de vânat, aguti, specie de iepuri din America de 
Sud, tatu cu carapacea solzoasă ca un mozaic, animale ce 
aparţin ordinului edentatelor. 

Într-adevăr, Benito arăta o deosebită stăpânire de sine, ba 
chiar un adevărat eroism, atunci când zărea vreun tapir, din 
cei care se numesc în Brazilia „antas”, un fel de elefanţi 
pitici, aproape dispăruţi din regiunea Amazonului de Sus şi 
a afluenților săi, pachiderme căutate de vânători tocmai 
pentru raritatea lor, iar de mâncăcioşi pentru carnea lor, 
mai bună decât cea de vacă, îndeosebi pentru ceafa lor, al 
cărei gust depăşeşte orice închipuire! 

Vai! cum îl mai frigeau pe tânărul nostru degetele să pună 
mâna pe puşcă, dar, credincios jurământului dat, o lăsă în 


pace. 

O înştiinţă totuşi pe sora sa că, dacă se va afla la distanţa 
potrivită de o „tamandoa assa”, un furnicar mare cu 
înfăţişare ciudată, împuşcătura va porni de la sine, aceasta 
putând fi socotită una din loviturile de maestru în analele 
vânătorii. 

Din fericire, uriaşul furnicar nu se ivi, după cum nu se iviră 
nici pantere, leoparzi, jaguari, gheparzi, cuprinşi în 
America de Sud laolaltă sub numele de „onqga”, pe care nue 
bine să-i laşi să se apropie prea mult. 

— În sfârşit, zise Benito, oprindu-se o clipă, e frumos să te 
plimbi, dar să te plimbi aşa, fără nicio ţintă... 

— Fără ţintă! zise fata. Dar ţinta noastră e să vedem, să 
admirăm, să colindăm pentru ultima oară aceste păduri ale 
Americii Centrale cu care nu ne vom mai întâlni la Para şi 
cărora le spunem acum un ultim bun rămas! 

— Am 0 idee! 

Lina era cea care vorbise. 

— O idee de-a Linei nu poate fi decât o trăsnaie! răspunse 
Benito clătinând din cap. 

— E urât din partea ta să râzi de Lina, frăţioare, zise 
tânăra, de vreme ce ea caută să dea plimbării noastre ţinta 
despre care spuneai că-ţi lipseşte. 

— Cu atât mai mult cu cât sunt sigură că ideea mea vă va 
place, domnule Benito, răspunse tânăra mulatră. 

— Ia spune, despre ce-i vorba? întrebă Minha. 

— Vedeţi liana asta? 

Şi Lina arătă spre una din lianele din specia „cipos” 
răsucită pe o uriaşă mimosa-sensitiva, ale cărei frunze, 
uşoare ca fulgul, se închid la cel mai mic zgomot. 

— Şi ce-i cu ea? 

— Vă propun să mergem pe urmele ei până-i găsim 
capătul! 

— Ar fi o idee, în sfârşit, o ţintă! strigă Benito. Să urmăm 
această liană şi oricare vor fi piedicile pe care le-om întâlni, 


desişuri, stânci, râuri, cascade, să nu ne lăsăm opriţi de 
nimic, să înaintăm cu orice preţ... 

— Se pare c-ai avut dreptate, frăţioare! zise Minha râzând. 
Lina-i cam trăsnită! 

— Bineînţeles, îi răspunse fratele său, spui acum că Lina e 
trăsnită ca să spui acelaşi lucru şi despre mine, de vreme 
ce-s de acord cu ea! 

— La urma urmelor, dacă vă face plăcere, hai să fim 
trăsniţi cu toţii, răspunse Minha. Să mergem pe urmele 
lianei! 

— Dar nu vă e teamă... încercă să spună Manoel. 

— Alte împotriviri! strigă Benito. Vai, Manoel, n-ai mai fi 
vorbit astfel şi ai fi pornit de mult la drum dacă la celălalt 
capăt te-ar fi aşteptat Minha! 

— Uite că tac, răspunse Manoel. De acum nu mai zic nimic, 
fac ce mi se cere! Să pornim după liană! 

Şi porniră veseli, asemenea unor copii în vacanţă! 

Firul vegetal îi putea duce departe - dacă se încăpăţânau 
să-l urmeze până la capăt ca pe un fir al Ariadnei - cu 
deosebirea că firul moştenitoarei lui Minos te ajuta să ieşi 
din labirint, în vreme ce acesta nu putea decât să te afunde 
toi mai mult. 

Era o liană roşie, din familia salzelor, cunoscută sub 
numele de „japicanga”, a cărei lungime măsoară uneori mai 
multe leghe. Dar, la urma urmelor, nimic nu-i silea să 
meargă până la capăt. 

Liana trecea dintr-un copac într-altul, schimbându-și 
drumul, acum răsucită pe după trunchiuri, acum pe după 
crengi, sărind aici dintr-un dragonier într-un palisandru, 
dincolo dintr-un castan uriaş în nişte palmieri baccabas, ale 
căror ramuri au fost asemuite, pe drept cuvânt, de către 
Agassiz, cu nişte bețe de coral pătate cu verde. Trecea apoi 
pe tucumas, un soi de ficuşi, strâmbi ca nişte măslini 
seculari, din care se găsesc în Brazilia vreo patruzeci şi trei 
de varietăţi; o regăseai pe euforbiaceele care produc 
cauciucul, pe gualţi, palmieri falnici cu trunchiul neted, 


subţire, elegant, pe arborii de cacao ce răsar la tot pasul pe 
malurile Amazonului şi a afluenților săi, pe melastome de 
soiuri variate, unele cu flori trandafirii, altele împodobite cu 
ciorchini de boabe albicioase. 

Dar câte opriri, câte strigăte de necaz, atunci când veselul 
grup credea că a pierdut firul călăuzitor! Trebuiau să-l 
regăsească, să-l descurce în desişul de plante parazite. 

— Uite-o, uite-o! striga Lina. Am zărit-o! 

— Te-nşeli, îi răspundea Minha, e altă liană. 

— Ba nu! Lina are dreptate, spunea Benito. 

— Ba se-nşală, spunea, cum era firesc, Manoel. 

De aici începeau dezbateri foarte aprinse, în care niciunul 
nu voia să cedeze. 

Atunci, negrul de o parte, Benito de cealaltă, se avântau în 
copaci, se căţărau pe crengile încolăcite de liană, pentru a 
găsi direcţia cea bună. 

Dar nimic nu putea fi mai anevoios decât să dai de ea, în 
încâlceala aceasta de tufe printre care şerpuia în mijlocul 
bromeliilor karatas, înarmate cu ghimpi ascuţiţi, a 
orhideelor cu flori trandafirii şi frunze violete, de mărimea 
unei mănuşi, sau a oncidiumelor, mai încâlcite decât ghemul 
de lână între labele unui pisoi jucăuş! 

Apoi, când liana cobora din nou spre pământ, ce greu le 
era s-o urmărească prin desişul de lycopode, heliconias, cu 
frunze mari, caliandras, cu ciucuri, ripsalii, ce o înfăşurau 
întocmai sârmei unei bobine electrice, sau printre nodurile 
ipomeelor albe, sub tijele cărnoase ale vaniliei, printre 
grenadile, brindile, viţă sălbatică şi curpeni! 

După ce o regăseau, cu ce izbucniri de veselie îşi 
continuau plimbarea! 

Merseseră astfel o oră şi nimic nu le arăta tinerilor că s-ar 
afla aproape de faimoasa lor ţintă. Scuturau cu putere 
liana, fără ca ea să cedeze, în timp ce sute de păsărele îşi 
luau zborul, iar maimuţele alergau dintr-un copac într-altul, 
de parcă voiau să le arate drumul. 


Dacă le răsărea vreun tufiş în cale, coasa le croia o gaură 
prin care se strecurau cu toţii. Dacă liana şerpuia pe vreo 
stâncă înaltă, acoperită cu verdeață, se căţărau pe ea şi 
treceau dincolo. 

În curând dădură de un luminiş. Acolo, în aerul liber ce-i 
este necesar ca şi lumina soarelui, se ivi un bananier 
singuratic, acest copac tropical, marele dătător de hrană al 
locuitorilor din regiunile toride, care, după afirmaţia lui 
Humboldt, „...l-a însoţit pe om în copilăria civilizaţiei sale”. 
Firul lung al lianei, răsucit printre crengile lui, trecea astfel 
de la o margine la alta a luminişului, înfundându-se din nou 
în pădure. 

— N-ar fi bine să ne oprim aici? întrebă Manoel. 

— Nu, de o mie de ori nu! strigă Benito. Nu înainte de a fi 
dat de capătul acestei liane. 

— Totuşi, rosti Minha, curând va trebui să ne gândim la 
întoarcere! 

— Ah, stăpână dragă, să mergem mai departe! se rugă 
Lina. 

— Înainte! Mereu înainte! adăugă Benito. 

Şi nesocotiţii se adânciră în pădurea care, fiind mai puţin 
deasă în locul acela, le îngăduia să înainteze mai lesne. 

Dealtfel, liana o cotea către nord şi părea că tinde să se 
întoarcă spre fluviu. Asta le venea mai bine la socoteală, 
deoarece se apropiau de malul drept pe care-l vor putea 
urca apoi cu uşurinţă. 

După un sfert de oră, toată lumea se opri într-o râpă, în 
faţa unui mic afluent al Amazonului. Peste pârâul acesta era 
aruncată o punte alcătuită din liane legate între ele printr-o 
împletitură de crengi. Liana lor se împărțea aici în două 
fire, aşezate în chip de balustradă, şi trecea astfel de pe un 
mal pe celălalt. 

Benito, care mergea mereu înainte, se şi avântase pe 
mişcătoarea punte vegetală. 

Manoel vroi s-o oprească pe fată. 


— Stai pe loc, stai, Minha! zise el. Dacă-i face plăcere, 
Benito n-are decât să se ducă mai departe, dar noi îl vom 
aştepta aici! 

— Nu! Să mergem, să mergem, stăpână dragă! strigă 
Lina. Nu vă fie teamă. Liana începe să se subţieze! O să-i 
venim de hac şi o să-i găsim capătul! 

Fără să şovăie, tânăra mulatră se avântă cu îndrăzneală pe 
urmele lui Benito. 

— Parcă-s nişte copii! zise Minha. Să mergem, dragul meu 
Manoel! N-avem ce face, trebuie să-i urmăm! 

Şi iată-i pe toţi trecând puntea care se clătina ca un leagăn 
deasupra râpei şi se afunda din nou sub bolta copacilor 
uriaşi. 

Dar nu merseră nici zece minute pe urmele nesfârşitei 
liane, în direcţia fluviului, când se opriră cu toţii şi de data 
aceasta dintr-o pricină foarte întemeiată. 

— Am ajuns la capătul lianei? întrebă fata. 

— Nu, răspunse Benito, dar am face bine să înaintăm cu 
băgare de seamă! Ia priviţi...! 

Şi Benito le arătă liana care, pierdută printre crengile 
unui ficus înalt, era zgâlţâită de scuturături puternice. 

— Oare cine-o fi mişcând-o aşa? întrebă Manoel. 

Poate vreun animal de care trebuie să ne păzim! 

Încărcându-şi puşca, Benito le făcu semn să rămână pe 
loc, iar el merse zece paşi înainte. 

Manoel, cele două fete şi negrul rămaseră nemişcaţi. 

Deodată Benito scoase un strigăt şi-l văzură alergând spre 
un copac. Toţi se grăbiră într-acolo. 

Li se înfăţişă un spectacol pe cât de neaşteptat, pe atât de 
puţin atrăgător! 

Un om, cu capul trecut printr-un laţ, se zbătea la capătul 
acestei liane, flexibilă ca o funie, iar zgâlţâiturile erau 
datorate ultimelor spasme ale agoniei sale. 

Dar Benito se şi repezise la nenorocit şi printr-o lovitură 
de cuţit tăiase liana. 


Spânzuratul zăcea acum la pământ. Manoel se aplecă 
asupra lui să-i dea îngrijirile necesare şi să-l readucă la 
viaţă, dacă nu cumva era prea târziu. 

— Domnule Manoel, strigă Lina, mai respiră încă! Îi bate şi 
inima! Trebuie să-l salvăm! 

— Pe cinstea mea, ai dreptate, răspunse Manoel, dar cred 
că am sosit în ultima clipă! 

Spânzuratul era un bărbat de vreo treizeci de ani, un alb, 
destul de prost îmbrăcat, foarte slăbit, şi părea că suferise 
tare mult. 

La picioarele lui se afla o ploscă goală, aruncată pe 
pământ, şi o jucărie alcătuită dintr-un beţişor din lemn de 
palmier şi o bilă - din capul unei broaşte țestoase - legate 
între ele cu o sfoară. 

— Atât de tânăr şi să-şi pună capăt zilelor! rosti Lina. Oare 
ce să-l fi împins la asta? 

Dar îngrijirile lui Manoel nu întârziară să-l aducă la viaţă 
pe nenorocitul care deschise ochii şi scoase un „hm!” 
puternic, atât de neaşteptat, încât, speriată, Lina răspunse 
şi ea printr-un țipăt. 

— Cine eşti dumneata, prietene? îl întrebă Benito. 

— Un fost spânzurat, după cât se pare! 

— Dar cum te cheamă? 

— Aşteptaţi puţin să-mi aduc aminte, spuse el trecându-şi 
mâna peste frunte. Ah, da, mă numesc Fragoso şi, dacă am 
să mai fiu în stare, voi fi la ordinele dumneavoastră ca să vă 
tund, să vă rad, să vă dichisesc după toate regulile artei 
mele. Sunt bărbier, sau, mai bine zis, cel mai deznădăjduit 
Figaro...! 

— Şi cum de te-ai putut gândi să...? 

— Ei, ce vreţi, bunul meu domn! răspunse Fragoso. O clipă 
de deznădejde de care mi-ar fi părut rău, cu siguranţă, 
dacă mai există cumva păreri de rău şi pe lumea cealaltă! 
Dar să mai ai de străbătut opt sute de leghe, fără un sfanţ 
în buzunar, asta nu te poate îmbărbăta! Îmi pierdusem 
nădejdea, hotărât lucru! 


Acest Fragoso avea o figură plăcută şi deschisă. Pe măsură 
ce-şi revenea, dădea la iveală o fire veselă. Era unul dintre 
bărbierii ambulanți ce cutreieră malurile Amazonului de 
Sus, umblând din sat în sat, punându-şi meşteşugul în 
slujba negrilor, negreselor, indienilor şi indienelor, care-i 
preţuiesc foarte mult. 

Dar bietul Figaro, părăsit, nenorocit, hămesit de foame de 
patruzeci şi opt de ore, rătăcindu-se prin pădure, îşi 
pierduse o clipă capul... Restul îl cunoaştem. 

— Prietene, îi spuse Benito, vei merge cu noi la ferma din 
Iquitos. 

— Cum să nu, cu plăcere! răspunse Fragoso. M-aţi salvat 
de la ştreang, viaţa mea vă aparţine! N-ar fi trebuit să mă 
salvaţi! 

— Vezi, dragă stăpână! Nu-i aşa c-am făcut bine că nu ne- 
am întrerupt plimbarea? spuse Lina. 

— Cred şi eu! răspunse tânăra. 

— Oricum, nu mi-ar fi putut trece prin minte că la capătul 
lianei noastre vom găsi un om! 

— Şi încă un bărbier la ananghie, pe cale să se spânzure, 
răspunse Fragoso. 

De îndată ce-şi veni în fire, bietul om fu pus la curent cu 
cele petrecute, îi mulţumi călduros Linei pentru ideea 
fericită ce o avusese de a urmări această liană şi apucară cu 
toţii pe drumul spre fermă, unde Fragoso fu astfel primit, 
încât să nu mai simtă vreodată nevoia sau dorinţa de a-şi 
pune capăt zilelor. 

Capitolul VIII JANGADA. 

Jumătatea de milă pătrată de pădure fusese doborâtă. Era 
acum rândul dulgherilor să alcătuiască plutele din copacii 
multiseculari ce zăceau pe plajă. 

Treaba nu era deloc uşoară! Sub conducerea lui Joam 
Garral, indienii de la fermă trebuiau să dea dovadă de 
neîntrecuta lor pricepere. Fie că e vorba de clădiri, fie de 
construcţii navale, indienii aceştia sunt, fără îndoială, 
lucrători foarte destoinici. Doar cu un topor şi un fierăstrău 


sunt în stare să prelucreze lemne atât de tari, încât tăişul 
uneltelor se ştirbeşte în ele, şi totuşi cojesc copaci, 
transformă în grinzi trunchiurile uriaşe, croiesc scânduri şi 
blăni fără ajutorul vreunui fierăstrău mecanic - totul este 
făcut cu uşurinţă de mâinile lor dibace, răbdătoare, 
înzestrate de natură cu neasemuită îndemânare. 

Trunchiurile copacilor doborâţi n-au fost aruncate imediat 
în albia Amazonului. Joam Garral obişnuia să procedeze 
într-altfel. Mai întâi, toată grămada de trunchiuri fusese 
orânduită simetric pe o plajă întinsă, pe care o mai 
săpaseră puţin ca să-i coboare nivelul, la confluenţa râului 
Nanay cu marele fluviu. Acolo urma să fie construită 
jangada; de acolo o va lua Amazonul şi-o va pune pe linia de 
plutire când va sosi vremea s-o ducă la locul hărăzit. 

Câteva cuvinte lămuritoare cu privire la aşezarea 
geografică a acestui uriaş curs de apă, unic pe pământ, mai 
ales cu privire la un fenomen ciudat, pe care locuitorii de pe 
malurile lui au putut să-l constate de visu5. 

Mai sunt pe lume două fluvii, poate mai lungi decât marea 
arteră braziliană, Nilul şi Missouri-Mississippi, unul 
mergând de la sud spre nord pe continentul african, celălalt 
străbătând America septentrională. Acestea însă trec prin 
ţinuturi aflate la latitudini foarte variate, şi ca atare ele sunt 
supuse unor clime diferite. 

Dimpotrivă, Amazonul este cuprins în întregime între a 
doua şi a patra paralelă sudică, cel puţin din locul unde 
coteşte spre răsărit, la graniţa dintre Ecuador şi Peru. Aşa 
se face că acest fluviu imens are aceleaşi condiţii 
climaterice pe toată întinderea lui. 

De aici iau naştere şi cele două anotimpuri în care ploile se 
succed la intervale de şase luni. În nordul Braziliei, 
perioada ploioasă e în septembrie. În sud ploile cad în 
martie. Astfel se explică de ce afluenții de pe partea 
dreaptă şi cei de pe stânga nu-şi umflă apele decât la şase 
luni o dată. Datorită acestei alternanţe, după ce a atins 


punctul culminant în iunie, nivelul Amazonului scade treptat 
până în octombrie. 

Joam Garral cunoştea acest fenomen din experienţă şi 
gândea să se folosească de el pentru a lansa jangada la apă, 
după ce o va fi alcătuit pe malul fluviului. Într-adevăr, faţă 
de nivelul mijlociu al Amazonului, limita lui maximă poate să 
urce până la patruzeci de picioare, iar minima să coboare 
până la treizeci de picioare. O asemenea diferenţă dădea 
fermierului prilejul să se mişte în voie. 

Construcţia începu fără întârziere. Pe plaja întinsă 
trunchiurile fură orânduite după grosime, fără să mai 
vorbim de proprietăţile lor de plutire de care trebuia 
neapărat să se ţină seama. Printre lemnele tari şi grele se 
aflau unele a căror greutate specifică era aproape egală cu 
cea a apei. 

Platforma de susţinere nu trebuia făcută din trunchiuri 
lipite unul de celălalt. Lăsară între ele o mică distanţă şi le 
uniră prin bârne puse de-a curmezişul, ceea ce asigura 
trăinicia construcţiei. Le legară apoi cu funii din „piacaba”, 
la fel de rezistente ca şi funiile din cânepă. Materialul 
acesta, alcătuit din ramurile unei specii de palmier, foarte 
des întâlnit pe malurile fluviului, are numeroase 
întrebuinţări prin partea locului. Piacaba pluteşte, rezistă la 
apă, costă ieftin, ceea ce face din ea un articol preţios, 
exportat şi în Europa. 

Peste rândul de trunchiuri şi bârne fură aşezate blăni şi 
scânduri care urmau să alcătuiască podeaua jangadei, 
ridicată cam la optzeci de centimetri de la linia de plutire. 
Este lesne de închipuit cât de multe scânduri s-au folosit, 
dacă ţinem seama că acest lanţ de trunchiuri măsura o mie 
de picioare în lungime şi şaizeci în lăţime, adică avea o 
suprafaţă de 19 800 metri pătraţi. De fapt, o întreagă 
pădure urma să ia calea Amazonului. 

Lucrările de construcţie se efectuaseră sub directa 
îndrumare a lui Joam Garral. Dar când a venit la rând 


problema amenajării, li s-a cerut tuturor părerea, chiar şi 
lui Fragoso. 

Câteva cuvinte despre noua lui situaţie la fermă. 

Din ziua în care fusese adunat de pe drumuri, datorită 
ospitalităţii familiei, bărbierul era mai fericit ca niciodată. 
Joam Garral îi făgăduise să-l ia cu ei până la Para, spre care 
se îndrepta atunci când liana aceea blestemată „îl apucase 
de gât şi-i tăiase drumul”, cum spunea el. Fragoso se 
învoise, mulţumise călduros şi, începând de atunci, căuta 
să-şi arate recunoştinţa făcându-se cât mai folositor. Era 
dealtminteri un băiat tare isteţ, îndemânatic şi priceput la 
toate sau, cum se spune, având două mâini drepte. La fel de 
vesel ca şi Lina, mereu cu cântecul pe buze, bun de glume, 
curând fu îndrăgit de toţi. 

Dar se socotea îndatorat îndeosebi tinerei mulatre. 

— Grozavă idee aţi mai avut, domnişoară Lina, repeta el 
fără încetare, să vă jucaţi de-a „liana călăuzitoare”. Într- 
adevăr, nostim joc, cu toate că nu găseşti întotdeauna un 
biet bărbier la capăt! 

— Întâmplarea, domnule Fragoso, răspundea râzând Lina, 
şi te asigur că nu-mi datorezi nimic! 

— Asta-i bună! Nimic?! Dar îţi datorez viaţa, şi aş vrea să 
mai trăiesc o sută de ani, pentru ca recunoştinţa mea să 
dăinuie cât mai mult. Uite, nu simţeam neapărat chemarea 
să mă spânzur. Nevoia m-a împins s-o fac! La drept vorbind, 
era mai bine decât să mor de foame şi să folosesc drept 
hrană fiarelor, chiar înainte de a-mi fi dat duhul! Prin 
urmare liana este un fel de legătură între noi şi, orice-ai 
spune dumneata... 

De obicei, discuţia continua pe un ton de glumă. Fragoso îi 
era într-adevăr foarte recunoscător tinerei mulatre, căci 
datorită ei fusese salvat, iar Lina nu rămânea nesimţitoare 
la mărturiile acestui flăcău foarte cinstit, foarte deschis, 
foarte vesel, precum era ea însăşi. Prietenia lor nu întârzie 
să provoace exclamaţiile cu subânţeles ale lui Benito, ale 
bătrânei Cybele şi ale multor altora. 


Întorcându-ne acum la plută, trebuie să arătăm că, după 
ce s-au sfătuit, au hotărât ca instalarea ei să fie cât mai 
completă şi confortabilă cu putinţă, deoarece călătoria 
urma să dureze vreme de mai multe luni. Familia Garral era 
alcătuită din tata, mama, fata, Benito, Manoel, împreună cu 
slujnicele Cybele şi Lina, acestea urmând să ocupe o 
locuinţă aparte. Li se mai adăugau patru indieni, optzeci de 
negri, Fragoso şi pilotul căruia avea să i se încredinţeze 
conducerea plutei. 

Deşi în număr mare, personalul de serviciu nu era deloc 
de prisos. Într-adevăr, trebuiau să plutească printre 
meandrele fluviului, printre sute de insule şi insulițe aflate 
pe albia lui. Curentul Amazonului avea să înlocuiască 
motorul, dar el nu putea să asigure şi direcţia. lată de ce 
era nevoie de cele o sută şaizeci de braţe la mânuirea unor 
prăjini lungi, menite să ţină pluta la distanţă egală de 
ambele maluri. 

În primul rând se construi la pupa locuinţa pentru stăpâni. 
Ea cuprindea cinci odăi şi o sufragerie foarte încăpătoare. 
Una dintre odăi urma să fie ocupată de Joam Garral şi soţia 
sa, alta era hărăzită Linei şi Cybelei, aproape de stăpânele 
lor, a treia lui Benito şi Manoel. Minha îşi avea şi ea odaia ei, 
la fel de plăcută şi de confortabilă. 

Această locuinţă principală fu clădită din scânduri bine 
apropiate şi îmbibate cu răşină topită, în aşa fel încât să nu 
pătrundă prin ele umezeala, iar încăperile să fie perfect 
închise. Ferestre tăiate pe părţile laterale şi pe cea din faţă 
le făceau luminoase şi vesele. O uşă dădea spre încăperea 
comună. O mică verandă, sprijinită pe trunchiuri subţiri de 
bambus, o ocrotea de razele arzătoare ale soarelui. Totul 
era proaspăt văruit într-o culoare alb-gălbuie care avea 
darul să respingă căldura, asigurând astfel în interior o 
temperatură potrivită. 

Dar când „construcţia cea mare” - cum i se spunea - fu 
gata ridicată, potrivit planurilor lui Joam Garral, Minha 
spuse: 


— Tată, acum, când prin grija ta avem un adăpost, te rog 
să ne laşi să orânduim această locuinţă după gustul nostru. 
De partea dinafară te ocupi tu, dar interiorul lasă-l pe 
seama noastră. Mama şi cu mine dorim să ţi se pară că 
locuinţa de la fermă pleacă odată cu noi în călătorie, astfel 
încât să te crezi tot la Iquitos! 

— Fă cum ţi-e voia, Minha, îi răspunse Joam Garral, cu 
zâmbetul trist ce-l mai purta uneori pe buze. 

— Va fi încântător! 

— Mă bizui pe priceperea ta, fetiţa mea dragă! 

— Ai să vezi că ne va face cinste, tată, îi răspunse Minha. 
Aşa trebuie să fie, de dragul ţării frumoase pe care o vom 
străbate, ţara asta care e a noastră şi în care tu te vei 
întoarce după atâţia ani! 

— Ai dreptate, Minha, zise Joam Garral. E ca şi cum ne-am 
întoarce din exil... un exil pe care ni l-am impus noi înşine! 
Fă cât poţi mai bine, fetiţa mea! Încuviinţez dinainte tot ce 
vei face! 

Sarcina de a împodobi locuinţa pe dinăuntru le fu 
încredinţată Minhăi şi tinerei mulatre, cărora li se alăturară 
bucuroşi Manoel şi Fragoso. Cu un dram de imaginaţie şi 
simţ artistic, lucrurile aveau să iasă foarte bine. 

Cum era şi firesc, trebuiau aduse acolo cele mai frumoase 
mobile de la fermă. După ce vor fi ajuns la Para, n-aveau 
decât să le trimită înapoi cu vreo egaritea de pe Amazon. 
Mese, fotolii din bambus, canapele din trestie, policioare din 
lemn sculptat, tot ce poate fi mai plăcut din mobilierul unei 
locuinţe tropicale fu orânduit cu mult gust în casa 
plutitoare. Se vedea bine că, pe lângă contribuţia celor doi 
tineri, această operaţie era condusă de mâini de femeie. Şi 
nu cumva să credeţi că pereţii din scândură au rămas goi! 
Nu! Ei au fost împodobiţi cu multă măiestrie. Numai că 
tapetul era făcut din scoarţe preţioase de copaci, din aşa- 
zisele „tuturis”, care cădeau în falduri asemeni celor mai 
alese stofe, damascuri sau brocarturi, folosite la 
împodobirea locuinţelor moderne. Piei de jaguar, frumos 


dungate, şi blănuri groase de maimuţă îşi aşterneau 
moliciunea pe podeaua odăilor. La ferestre atârnau 
perdeluţe subţiri făcute din mătasea aceea roşcată pe care 
o produce „suma-uma”. Paturile, cu apărătorile lor 
împotriva ţânţarilor, cu perne, saltele şi puişoare erau 
impregnate cu substanţa aceea elastică şi răcoritoare pe 
care o produce bambusul, copac de prin părţile Amazonului 
de Sus. 

Apoi, pe etajere, pe console, prin tot locul erau răspândite 
nimicuri încântătoare, aduse de la Rio de Janeiro sau de la 
Belem, cu atât mai dragi tinerei fete, cu cât ele veneau de la 
Manoel. Ce poate fi mai plăcut vederii decât bibelourile, 
daruri prieteneşti, ce-ţi vorbesc fără să rostească un 
cuvânt! 

În câteva zile interiorul fu astfel orânduit, încât ai fi zis că 
te afli la fermă. Nici nu ţi-ai fi putut dori altceva, chiar 
pentru o locuinţă stabilă, aşezată sub un pâlc de copaci, la 
malul unei ape curgătoare, în timp ce va cobori pe marele 
fluviu, ea nu va face notă discordantă cu priveliştile 
pitoreşti pe lângă care va trece. 

Trebuie să mai adăugăm că şi pe dinafară locuinţa era la 
fel de încântătoare. 

Într-adevăr, tinerii se întrecuseră aici în imaginaţie şi bun 
gust. 

Casa era înveşmântată, de la temelie până la ultimele 
arabescuri ale acoperişului. O adevărată încâlceală de 
orhidee şi bromelii, de plante agăţătoare pline de flori, 
care-şi aveau rădăcinile în lăzi cu pământ fertil, ascuns sub 
perdelele de verdeață. Nici trunchiul unei mimoze sau al 
unui ficus n-ar fi putut fi înveşmântat cu o podoabă mai 
„tropicală”, mai strălucitoare. Ce mulţime de crenguţe, 
capricioase, de rubele roşii, de ramuri de viţă galben-aurii, 
de ciorchini multicolori, de curpeni încolăciţi prin tot locul, 
pe cornişele acoperişului, pe stâlpii uşii! N-au trebuit decât 
să le aducă din pădurile apropiate, unde se aflau din belşug. 
O liană uriaşă lega între ele toate aceste plante parazite: ea 


înconjura de câteva ori casa, se agăța de toate colţurile, se 
împletea pe toate ieşiturile, se despărţea în două, se unea, 
îşi arunca mlădiţele în toate părţile şi în toate chipurile, 
acoperea întreaga casă, care părea ascunsă într-un tufiş 
înflorit. 

Capătul lianei se afla chiar la fereastra tinerei mulatre şi-i 
lesne de înţeles cui i se datora delicata atenţie. S-ar fi zis că 
acest braţ lung îi oferea, printre vergelele oblonului, un 
buchet de flori mereu proaspete. 

Într-un cuvânt, totul era încântător. E de prisos să mai 
adăugăm cât de mulţumite erau Yaquita, fiica ei şi Lina. 

— Dacă vreţi, suntem gata să plantăm şi copaci pe 
jangadă, zise Benito. 

— Vai, copaci? murmură Minha. 

— De ce nu? răspunse Manoel. Dacă-i vom aduce cu 
pământul lor pe această platformă trainică, sunt sigur că le 
va merge bine, cu atât mai mult cu cât nu vor fi expuşi unei 
alte clime, de vreme ce Amazonul curge pe aceeaşi 
paralelă. 

— Dealtfel, adăugă Benito, n-aţi văzut cum trec zilnic pe 
apă insulițe de verdeață, smulse de pe marginea insulelor 
sau a fluviului? Nu le-aţi văzut oare plutind cu copaci, 
tufişuri, stânci, păşuni, ca să se ducă la opt sute de leghe 
departe de aici şi să se piardă în Atlantic? De ce nu s-ar 
transforma şi jangada noastră într-o grădină plutitoare? 

— Domnişoară Lina, doriţi cumva o pădure? întrebă 
Fragoso. 

— Da, răspunse Lina, o pădure! O pădure cu păsărele, cu 
maimuțe... 

— Cu şerpi, cu jaguari! adăugă Benito. 

— Cu indieni, şi triburi rătăcitoare! spuse Manoel. 

— Şi chiar cu mâncători de oameni! 

— Da-ncotro ai pornit, Fragoso? strigă Minha, văzându-l 
pe sprintenul bărbier urcând malul. 

— Să caut pădurea! răspunse Fragoso. 


— E de prisos, prietene, zise Minha zâmbind. Manoel mi-a 
dăruit un buchet şi mi-e de ajuns. E adevărat, adăugă ea, 
arătând spre locuinţa ascunsă sub flori, e adevărat că în 
buchetul lui de logodnă a încăput întreaga noastră casă! 

Capitolul IX ÎN SEARA DE 5 IUNIE. 

În timp ce se construia locuinţa stăpânilor, Joam Garral se 
ocupase şi de dependinţe: bucătăria şi magaziile în care 
urmau să fie adăpostite proviziile de toate felurile. 

În primul rând aveau o mare cantitate de rădăcini dintr-o 
specie de arbuşti, înalţi de cinci-şase picioare, care produc 
maniocul, hrana de căpetenie a locuitorilor din ţinuturile 
tropicelor. Rădăcina aceasta, ca o ridiche lungă şi neagră, 
creşte în cuiburi, asemeni cartofilor. Dacă în Africa ea nu 
este deloc otrăvitoare, în America de Sud conţine un suc 
foarte vătămător, ce-ar trebui înlăturat prin presare. 
Rădăcinile sunt transformate apoi într-o făină care se 
prepară în diverse feluri după gustul băştinaşilor, chiar şi 
sub formă de tapioca. 

De aceea pe bordul jangadei exista un adevărat siloz din 
acest produs folositor, urmând să servească tuturor drept 
hrană. 

Rezervoarele de carne erau alcătuite dintr-o cantitate de 
şunci „presuntos” preparate în acest ţinut, foarte bune la 
gust, fără să mai punem la socoteală turma de oi adăpostită 
într-un staul aşezat la prova; se bizuiau însă şi pe puştile 
tinerilor şi ale câtorva indieni, vânători iscusiţi, cărora nu le 
va lipsi vânatul - şi nici nu-l vor scăpa - prin insulele sau 
prin pădurile de pe malul Amazonului. 

Dealtminteri, pentru hrana zilnică, fluviul urma să le 
procure din belşug creveţi, cărora li s-ar putea spune şi 
raci, tambagu, cel mai bun peşte din întreg bazinul, având 
un gust mai ales decât al somonului cu care este asemănat 
uneori, pirarucus cel cu solzi roşii, mare cât nisetrul, din 
care se expediază cantităţi uriaşe în toată Brazilia, după ce 
au fost puşi la sare; candirus, greu de pescuit, dar bun la 
gust; piranha sau peştele-diavol, dungat cu roşu şi lung de 


optzeci de centimetri, broaşte țestoase mari sau mici, din 
care se găsesc cu miile şi care deţin un loc însemnat în 
hrana băştinaşilor, toate aceste produse ale fluviului 
urmând să fie aşezate, rând pe rând, pe masa stăpânilor şi 
a servitorilor. 

Aşadar, pe cât era cu putinţă, vânătoarea şi pescuitul 
aveau să fie practicate zi de zi. 

Ca băuturi luau cu ei o rezervă însemnată din cele mai 
bune produse de prin părţile Amazonului: caysuma sau 
machachera, licoare cu gust plăcut, acidulată, extrasă prin 
distilarea maniocului dulce; beiju, un fel de rachiu naţional 
brazilian, chica din Peru, mazato din Ucayali, obţinut prin 
fierberea, stoarcerea şi fermentarea bananelor; guarana 
făcută din sâmburele de paulliniasorbilis, care aduce la 
culoare cu ciocolata, pisat până când se obţine o pulbere 
fină şi care, amestecată cu apă, dă o băutură deosebit de 
gustoasă. 

Dar asta nu era totul. Prin ţinuturile acelea mai există şi 
un soi de vin de culoare violet închis, extras din sucul 
palmierilor assais care, fiind foarte aromat, le place grozav 
brazilienilor. Pe bord se aflau numeroase clondire a câte doi 
litri din această băutură, ce se vor goli, desigur, până vor 
ajunge la Para. 

Pe deasupra, pivniţa specială a jangadei îi făcea cinste lui 
Benito, care se declarase pivnicer-şef. Câteva sute de sticle 
de Xeres, de Setubal, de Porto aduceau aminte de nume 
dragi celor dintâi cuceritori ai Americii de Sud. În plus, 
tânărul pivnicer mai vârâse acolo şi nişte damigene de câte 
cincisprezece-douăzeci şi cinci de litri, pline cu tafia, un 
minunat rachiu de zahăr, ceva mai tare decât beiju naţional. 

Tutunul nu era din soiul acela grosolan cu care se 
mulţumesc cel mai adesea băştinaşii din bazinul 
Amazonului. Era adus direct de la Villa-Bella de Imperatriz, 
adică din ţinutul unde se recoltează cea mai bună calitate 
de tutun din întreaga Americă Centrală. 


Astfel era orânduită la pupa jangadei locuinţa principală 
cu anexele ei: bucătărie, cămări, beciuri, alcătuind laolaltă 
partea rezervată familiei Garral şi slujitorilor din serviciul 
lor personal. 

Mai spre mijloc, fuseseră ridicate locuinţele indienilor şi 
ale negrilor. Trebuia să li se asigure acestora condiţii 
asemănătoare cu cele de la ferma din Iquitos, în aşa fel, 
încât ei să poată acţiona în permanenţă sub conducerea 
pilotului. 

Dar ca să adăposteşti atâtea suflete era nevoie de multe 
locuinţe, ceea ce avea să dea jangadei înfăţişarea unui mic 
sat în derivă. Într-adevăr, acest sat urma să fie mai bine 
clădit şi mai populat decât multe dintre cătunele de pe 
malul Amazonului de Sus. 

Pentru indieni fuseseră construite şoproane, ale căror 
acoperişuri de frunze erau sprijinite pe bârne uşoare. Aerul 
circula în voie printre aceste construcţii deschise şi legăna 
hamacurile agăţate înlăuntrul lor. Băştinaşii, printre care se 
numărau şi trei sau patru familii întregi, cu femei şi copii, 
urmau să fie adăpostiţi acolo ca pe uscat. 

Negrii îşi aflaseră pe plută obişnuitele lor ajupe. Ele se 
deosebeau de şoproane doar prin faptul că erau închise pe 
trei laturi, cea de a patra fiind destinată intrării în încăpere. 
Indienii, obişnuiţi să trăiască în aer liber, să ducă o viaţă 
slobodă, nu s-ar fi putut obişnui cu ajupele negrilor, pe care 
le priveau ca pe un fel de închisori. 

În sfârşit, la prova se ridicau adevărate docuri, pline cu 
mărfurile pe care Joam Garral le transporta la Belem, odată 
cu produsele forestiere. 

Acolo, în magaziile acelea imense, mărfurile fuseseră 
orânduite sub îndrumarea lui Benito, cu aceeaşi grijă cu 
care ar fi fost depuse în cala unei corăbii. 

Partea cea mai prețioasă a acestei încărcături o alcătuiau 
cele şapte mii de arrobeb6 de cauciuc, valorând pe atunci 
între trei şi patru franci livra7. Jangada mai ducea cu ea 
cincizeci de chintale de zarzaparilla, plantă liliacee care 


ocupă un loc foarte important în exportul din întreg bazinul 
Amazonului, dar care devine din ce în ce mai rară, pentru 
că indienii n-au grijă să-i ocrotească tulpinile atunci când o 
culeg. Boabe de cumarus, folosite la fabricarea unor uleiuri, 
frunze de laur, din care se extrage o pomadă tămăduitoare 
de răni, baloturi de plante colorante, lăzi cu latex şi o 
cantitate de lemn scump completau această încărcătură ce 
putea fi vândută cu uşurinţă şi la preţ bun în ţinuturile 
Parei. 

Poate o să vă miraţi că au fost îmbarcaţi doar indienii şi 
negrii de care era nevoie la manevrarea jangadei. Oare n-ar 
fi trebuit luaţi mai mulţi, pentru a se face faţă unor 
eventuale atacuri din partea triburilor băştinaşe? Ar fi fost 
de prisos. Băştinaşii din America Centrală nu mai sunt de 
temut, şi a trecut vremea când erai nevoit să-ţi iei măsuri 
de apărare împotriva lor. Indienii de pe maluri aparţin unor 
triburi paşnice, iar cei mai sălbatici s-au retras în faţa 
civilizaţiei ce pătrunde puţin câte puţin de-a lungul fluviului 
şi a afluenților săi. 

Doar dezertorii negri, scăpaţi din coloniile de muncă ale 
Braziliei, Angliei, Olandei sau ale Franţei, mai puteau 
constitui o primejdie. Dar aceşti fugari sunt puţini la număr; 
ei rătăcesc în pâlcuri izolate, străbătând pădurile sau 
savanele, şi jangada era în stare să ţină piept oricărui atac 
din partea acestor evadați adăpostiţi prin codri. 

Şi-apoi, de-a lungul Amazonului se află multe aşezări, 
oraşe, sate, misiuni. Fluviul uriaş nu mai străbate un deşert, 
căci bazinul lui devine pe zi ce trece mai populat. Deci nu 
putea fi vorba de o asemenea primejdie. Nu era de 
prevăzut nici un atac. 

Ca să încheiem cu descrierea jangadei, se cuvine să 
vorbim şi despre cele două sau trei construcţii, cu totul 
deosebite, care-i desăvârşeau înfăţişarea pitorească. 

La prova se înălța cabina pilotului. Spunem la prova şi nu 
la pupa, unde se află de obicei locul cârmaciului. Într- 
adevăr, în aceste condiţii de plutire nu era nevoie de cârmă. 


N-ar fi folosit la nimic nişte rame lungi la o plută atât de 
mare, chiar dacă ele ar fi fost mânuite de o sută de braţe 
vânjoase. Direcţia jangadei pe firul apei era păstrată cu 
ajutorul unor prăjini flexibile, sprijinite lateral în albia 
fluviului; în felul acesta ea se putea apropia de un mal sau 
de celălalt, atunci când, dintr-o pricină oarecare, trebuiau 
să facă vreun popas. La bord mai aveau şi trei sau patru 
ube, două pirogi cu tot echipamentul lor, cu care se puteau 
deplasa uşor la mal. Aşadar, rolul pilotului se mărginea la 
recunoaşterea drumului, a deviaţiilor curentului, a 
bulboanelor ce trebuiau ocolite, a golfuleţelor cu adâncimea 
potrivită pentru staţionare şi tocmai de aceea locul lui era şi 
trebuia să fie la prova. 

În vreme ce pilotul era îndrumătorul pe plan material al 
uriaşei maşini - credem că o putem numi astfel - un alt 
personaj urma să-i fie îndrumător spiritual: părintele 
Passanha, care slujea la misiunea din Iquitos. 

De cincizeci de ani trăia părintele Passanha la Iquitos, ca 
şef al misiunii. Era iubit de toţi şi merita această dragoste. 
Familia Garral îl preţuia foarte mult. El o cununase pe fiica 
fermierului Magalhaes cu tânărul salariat adăpostit la 
fermă. El le-a botezat copiii, i-a învăţat carte şi nădăjduia să 
le dea şi acestora, la rândul lor, binecuvântarea nupţială. 

Vârsta nu-i mai îngăduia părintelui Passanha să depună în 
continuare această muncă plină de abnegaţie. Pentru el 
sosise vremea să se retragă. Fusese înlocuit de curând cu 
un misionar mai tânăr şi se pregătea să se întoarcă la Para, 
unde avea să-şi sfârşească zilele în-tr-una din mănăstirile 
rezervate bătrânilor slujitori ai Domnului. 

Oare ce prilej mai bun i s-ar fi putut ivi decât să coboare 
fluviul împreună cu această familie, pe care o socotea ca şi 
a lui? I-au făcut propunerea şi a primit-o, urmând ca atunci 
când vor sosi la Belem el să fie cel ce va uni tânăra pereche, 
pe Minha şi Manoel. 

Dar, dacă în timpul călătoriei părintele Passanha avea să 
stea la masă cu familia, Joam Garral voise să i se 


construiască o locuinţă anume pentru el şi numai 
Dumnezeu ştie cât s-au străduit Yagquita şi fiica ei să-i dea o 
înfăţişare plăcută. Cu siguranţă, bunul şi bătrânul preot nu 
fusese niciodată la fel de bine instalat în locuinţa 
sărăcăcioasă a parohiei. 

Cu toate acestea, părintelui Passanha nu-i trebuia numai 
locuinţă. Avea nevoie şi de o bisericuţă. 

Bisericuța a fost înălţată chiar la mijlocul plutei, cu o 
clopotniţă deasupra. 

Era cam neîncăpătoare, ce-i drept, şi nu putea intra în ea 
toată lumea, dar era frumos împodobită, şi dacă Joam 
Garral se simţea pe plută ca la el acasă, nici părintele 
Passanha n-avea de ce să ducă dorul sărmanei biserici din 
Iquitos. 

Astfel era alcătuită minunata ambarcaţie ce avea să 
străbată tot cursul Amazonului. Ea se afla acolo, pe plajă, 
aşteptând ca, odată cu creşterea apelor, fluviul s-o ridice şi 
s-o ducă în larg. După calculele şi observaţiile făcute, clipa 
nu putea să întârzie. 

La 5 iunie totul era gata. 

În ajun sosise şi pilotul, un om de vreo cincizeci de ani, 
foarte priceput în meseria lui, dar căruia îi cam plăcea 
băutura. Oricum, Joam Garral avea mare încredere în el şi-l 
trimisese în mai multe rânduri cu plutele de lemne la 
Belem, fără ca el să-i fi pricinuit vreo nemulţumire. 

Se cuvine să mai adăugăm că Araujo - aşa îl chema - nu 
era niciodată mai sigur pe el decăt atunci când îşi limpezea 
privirea cu câteva păhărele de tafia, rachiul acela tare, 
extras din trestie de zahăr, şi că nu pleca niciodată la drum 
fără să aibă la el o damigeana plină cu această licoare, 
căreia îi făcea mereu cu ochiul. 

În ultimele zile apele se umflaseră simţitor. Nivelul 
fluviului se ridica dintr-o clipă într-alta şi, în timpul celor 
patruzeci şi opt de ore dinaintea cotei maxime, apa 
crescuse îndeajuns ca să acopere plaja, dar nu într-atât 
încât să urnească pluta. 


Cu toate că desprinderea de țărm era asigurată, că nu se 
puteau înşela asupra înălţimii cu care apa va depăşi cotele 
minime de plutire, toţi cei în cauză aşteptau evenimentul cu 
oarecare emoție. Într-adevăr, dacă dintr-o pricină 
necunoscută apele Amazonului nu vor fi crescut îndeajuns 
ca să împingă pluta în larg, toată munca aceasta uriaşă 
trebuia luată de la cap. Dar, pentru că descreşterea se 
produce repede, ar fi fost nevoiţi să aştepte luni întregi 
până la un nou flux. 

Aşadar, la 5 iunie, pe înserate, viitorii pasageri ai jangadei 
erau strânşi pe un platou ce se înălța cam la o sută de 
picioare deasupra țărmului şi aşteptau cu o nelinişte uşor 
de înţeles ceasul potrivit. 

Erau adunaţi acolo Yaquita, fiica ei, Manoel Valdez, 
părintele Passanha, Benito, Lina, Fragoso, Cybele şi câţiva 
dintre servitorii indieni sau negri de la fermă. 

Fragoso nu mai avea astâmpăr, umbla de colo până colo, 
cobora malul, se urca iar pe platou, însemna anumite 
puncte de orientare, scotea strigăte de bucurie când 
acestea erau atinse de apele umflate. 

— O să plutească, strigă el, o să plutească jangada noastră 
şi ne va duce la Belem! Va pluti, chiar de-ar trebui ca cerul 
să-şi deschidă toate zăgazurile ca să umfle apele 
Amazonului! 

Joam Garral se afla pe plută împreună cu pilotul şi o 
echipă numeroasă. Lui îi revenea sarcina să conducă 
primele operaţii de plutire. Dealtfel, jangada era legată 
bine de țărm cu odgoane puternice şi nu putea fi smulsă de 
curent în clipa când va începe să plutească. 

Un întreg trib de vreo sută cincizeci sau două sute de 
indieni din împrejurimile Iquitos-ului, fără să mai punem la 
socoteală locuitorii satului, se adunaseră să vadă această 
privelişte neobişnuită. 

Toată mulţimea privea impresionată, într-o linişte deplină. 

Către orele cinci după-amiază, apa depăşise înălţimea din 
ajun cu mai bine de un picior, iar plaja era acum în 


întregime acoperită de pânza lichidă. 

Uriaşa construcţie din lemn fremăta uşor, dar mai era 
nevoie de câţiva centimetri ca să se desprindă de fund. 

Vreme de un ceas, freamătul deveni din ce în ce mai 
puternic. Bârnele trosneau din toate părţile. Se producea o 
mişcare ce smulgea treptat bârnele din culcuşul lor de 
Nisip. 

Pe la ceasurile şase şi jumătate izbucniră strigăte de 
bucurie. 

În sfârşit jangada plutea, iar curentul o împingea spre 
mijlocul fluviului; dar, ţinută în frâu de parâme, ea se alinie 
liniştită lângă mal. 

Capitolul X DE LA IQUITOS LA PEVAS. 

A doua zi, la 6 iunie, Joam Garral şi ai săi îşi luau rămas 
bun de la administrator şi de la servitorii indieni sau negri 
care rămâneau la fermă. La ceasul şase dimineaţa, jangada 
îşi primea toţi călătorii - ar fi mai potrivit să le spunem 
locuitorii - şi fiecare îşi lua în stăpânire cabina, sau, mai 
bine zis, locuinţa. 

Venise clipa plecării. Pilotul Araujo se aşeză la prova, iar 
oamenii din echipă, înarmaţi cu prăjinile lor lungi, stăteau 
gata să intre în acţiune. 

Joam Garral, ajutat de Benito şi Manoel, supraveghea 
operaţiunile de pornire. Jangada nu întârzie s-o apuce pe 
firul curentului printre numeroasele şi pitoreştile insule, din 
care vreo douăsprezece se întâlnesc numai între Iquitos şi 
Pucalppa. 

Grijuliu să-şi limpezească privirea şi mintea trăgând din 
damigeană, Araujo îi călăuzea cu multă pricepere prin acest 
arhipelag. La porunca sa, cincizeci de prăjini se ridicau în 
acelaşi timp de fiecare parte a plutei şi loveau apa cu o 
mişcare automată. Priveliştea era interesantă. 

În vremea asta, Yaquita, ajutată de Lina şi Cybele, isprăvea 
să pună totul în ordine, iar bucătăreasa indiană se 
îndeletnicea cu pregătirea mesei. 


Cei doi băieţi şi Minha se plimbau împreună cu părintele 
Passanha şi, din când în când, tânăra se oprea să 
stropească plantele sădite lângă casă. 

— Ce zici, părinte, îl întrebă Benito, ai văzut vreodată un 
mijloc mai plăcut de a călători? 

— Nu, fiul meu, răspunse părintele Passanha. Ne simţim 
într-adevăr ca acasă! 

— Şi fără nici o oboseală! adăugă Manoel. Poţi străbate 
astfel sute de mile. 

— Aşadar, nu vă pare rău că faceţi drumul împreună cu 
noi! spuse Minha. Nu vi se pare că suntem îmbarcaţi pe o 
insulă şi că aceasta, desprinsă de albia fluviului, cu ierburile 
şi copacii săi, merge liniştită la vale? Numai că... 

— Numai câ?... repetă părintele Passanha. 

— Insula asta e făurită de mâinile noastre, părinte, e a 
noastră şi o prefer tuturor insulelor de pe Amazon! Am tot 
dreptul să mă mândresc cu ea! 

— Da, fiica mea, răspunse părintele Passanha, şi pot să-ţi 
iert trufia! Dealtfel, nu mi-aş îngădui să te dojenesc faţă de 
Manoel! 

— Ba, dimpotrivă! răspunse voioasă fata. Manoel trebuie 
să înveţe să mă dojenească atunci când greşesc! E mult 
prea îngăduitor cu mica mea persoană, care are destule 
defecte. 

— Atunci, iubită Minha, spuse Manoel, am să folosesc 
prilejul acesta ca să-ţi amintesc... 

— Ce anume? 

— Că te-ai documentat foarte mult în biblioteca de la 
fermă şi că făgăduiseşi să-mi împărtăşeşti tot ce ai aflat 
despre Amazonul de Sus. La Para nu se cunosc prea multe 
despre el şi iată că am lăsat în urmă câteva insule, fără să te 
fi gândit măcar să-mi spui cum se numesc! 

Dar cine-ar putea s-o facă?! strigă fata. 

— Într-adevăr, cine? repetă Benito. Cine ar putea să ţină 
minte sutele de nume, în dialectul tupi, care se dau acestor 
insule? Cu neputinţă să te descurci în ele! Americanii sunt 


mai practici cu insulele de pe Mississippi - le 
numerotează... 

— După cum numerotează şoselele şi străzile din oraşele 
lor! răspunse Manoel. Ca să fiu sincer, nu-mi prea place 
sistemul acesta numeric! Insula şaizeci şi patru, insula 
şaizeci şi cinci nu spune nimic imaginaţiei, la fel ca şi strada 
a şasea din şoseaua a treia! Nu eşti de aceeaşi părere, 
dragă Minha? 

— Da, Manoel, orice-ar gândi fratele meu, răspunse fata. 
Dar cu toate că nu le ştim numele, insulele marelui nostru 
fluviu sunt cu adevărat frumoase! Priveşte-le cum se aştern 
la umbra acestor palmieri uriaşi cu frunze pletoase! Şi 
brâul de trestii care le înconjoară, prin care cu greu şi-ar 
putea croi drum chiar şi o pirogă! Şi manglierii ai căror 
rădăcini neobişnuite se arcuiesc pe maluri ca labele unor 
crabi monstruoşi! Frumoase sunt, ce-i drept, insulele 
acestea, dar, oricât ar fi de frumoase, ele nu pot înainta ca a 
noastră! 

— Micuța mea Minha e cam înflăcărată astăzi! atrase 
atenţia părintele Passanha. 

— Ah, părinte, strigă fata, sunt atât de fericită când îi văd 
fericiţi pe cei din jurul meu! 

În clipa aceea se auzi glasul Yaquitei care o chema pe 
Minha în casă. Fata plecă iute, cu zâmbetul pe buze. 

— Îţi va fi o bună tovarăşă de viaţă, Manoel! îi spuse 
părintele Passanha tânărului. Toată bucuria familiei o vei 
lua cu dumneata, prietene! 

— Drăguţa de ea! zise Benito. Tare o să-i ducem dorul, 
părintele are dreptate! La urma urmelor, ce-ar fi să nu te 
mai însori, Manoel!... Mai ai încă vreme! Ea ar rămâne cu 
noi! 

— Va rămâne şi cu voi, Benito, răspunse Manoel. Crede- 
mă, am presimţirea că viitorul ne va aduna pe toţi laolaltă. 

Această primă zi sfârşi cu bine. Gustarea de dimineaţă, 
masa de prânz, odihna de după-amiază, plimbările, totul se 


desfăşură de parcă Joam Garral şi ai săi ar fi fost încă la 
ferma din Iquitos. 

În cele douăzeci şi patru de ore trecuseră cu bine de 
confluenţele râurilor Bacali, Chochio, Pucalppa, pe partea 
stângă a fluviului, şi de cele ale râurilor Itinicari, Maniti, 
Moyoc, 'Tuyuca şi insulele cu aceleaşi nume, pe partea 
dreaptă. Noaptea luminată de razele lunii îi scuti de popas 
şi pluta continuă să lunece liniştit pe apele Amazonului. 

A doua zi, la 7 iunie, jangada trecu prin dreptul satului 
Pucalppa căruia i se mai zice şi Noul Oran. Vechiul Oran, 
aşezat la cincisprezece leghe mai jos, tot pe malul stâng al 
fluviului, este părăsit acum în favoarea celui nou, a cărui 
populaţie este alcătuită din indieni aparţinând triburilor 
mayorunas şi orejones. Nimic nu poate fi mai pitoresc decât 
satul acesta, cu malurile vopsite parcă în roşu, cu biserica 
lui neisprăvită, cu colibele umbrite de câţiva palmieri înalţi, 
cu cele două sau trei ube, pe jumătate împotmolite la țărm. 
Toată ziua de 7 iunie jangada continuă să meargă pe malul 
stâng al fluviului, trecând prin faţa unor afluenţi 
necunoscuţi, lipsiţi de însemnătate. La un moment dat era 
cât pe-aci să se izbească de colţul de sus al insulei Sinicuro; 
dar pilotul, ajutat de echipa sa, izbuti să înlăture primejdia 
şi să rămână pe firul apei. 

Pe-nserat, ajunseseră în dreptul unei insule mai mari, 
denumită insula Napo, după numele râului care din acest 
loc o ia spre nord-nord-vest şi vine să-şi amestece apele cu 
cele ale Amazonului, printr-o gură largă de vreo opt sute de 
metri, după ce a udat pământurile indienilor cotos din tribul 
orejonilor. 

În dimineaţa zilei de 7 iunie, jangada se aflase în faţa micii 
insule Mango, care sileşte râul Napo să se despartă în două 
braţe, înainte de a se vărsa în Amazon. 

Peste câţiva ani, călătorul francez Paul Marcoy avea să 
recunoască culoarea apei acestui afluent, pe care o 
asemuieşte, pe bună dreptate, cu nuanţa opalin-verzuie a 
absintului. În acelaşi timp, el avea să îndrepte unele din 


măsurătorile stabilite de La Condamine. Dar pe atunci 
gurile râului Napo erau simţitor lărgite de apele umflate ce 
veneau din pantele răsăritene ale munţilor Cotopaxi şi 
coborau vijelioase să se amestece cu apele gălbui ale 
Amazonului. Câţiva indieni rătăceau prin preajma gurilor 
acestui râu. Erau voinici, înalţi de statură, cu părul lung, cu 
nările străpunse de un beţişor de palmier şi lobul urechii 
alungit până la umăr de greutatea unor rotocoale din lemn 
preţios. Erau însoţiţi de câteva femei. Niciunul din ei nu-şi 
arătă dorinţa de a veni pe plută. Se spune că aceşti indieni 
ar putea fi antropofagi; dar la fel se spune despre atâtea 
triburi de pe malul fluviului, încât, dacă ar fi adevărat, s-ar 
fi găsit până azi vreo urmă a acestor deprinderi canibalice, 
în vreme ce asemenea mărturii lipsesc cu totul. 

Câteva ore mai târziu, satul Bella-Vista, aşezat pe un țărm 
puţin mai coborât, îşi arătă buchetele de copaci încântători, 
ce străjuiesc cele câteva colibe acoperite cu paie, deasupra 
cărora bananierii de mărime mijlocie îşi revarsă frunzele lor 
late, asemeni apei dintr-un vas prea plin. 

Apoi, dorind să meargă pe un curent mai bun, departe de 
maluri, pilotul cârmi pluta spre malul drept al fluviului, de 
care nu se apropiase până atunci. Manevra nu a fost lipsită 
de unele greutăţi, dar, din fericire, ele fură învinse după 
câteva îmbrăţişări acordate damigenei. 

Schimbarea aceasta le-a îngăduit să zărească, în trecere, o 
parte din numeroasele lagune cu ape negre, presărate de-a 
lungul Amazonului, care adesea nici nu comunică cu fluviul. 
Una dintre ele, denumită laguna Oranului, nu era prea 
întinsă şi-şi primea apele printr-o deschidere largă. În 
mijlocul ei se desenau mai multe insule şi două sau trei 
insulițe, aşezate într-un chip ciudat, şi Benito zări pe malul 
opus aşezarea vechiului Oran, din care nu se mai vedeau 
decât nişte urme foarte nesigure. 

Timp de două zile pluta fu lăsată în voia curentului şi 
merse când pe malul drept, când pe cel stâng, fără să 
sufere vreo atingere primejdioasă. 


Călătorii se şi obişnuiseră cu acest nou fel de viaţă. Lăsând 
pe seama fiului său grijile privind partea comercială a 
expediției, Joam Garral rămânea adesea în odaia lui, 
meditând şi scriind. Ce anume scria, nu spunea nimănui, 
nici chiar Yaquitei, şi totuşi scrisul lui căpăta proporţiile 
unor adevărate memorii. 

Benito supraveghea totul şi stabilea împreună cu pilotul 
direcţia drumului. Yaquita, fiica sa şi Manoel stăteau mai 
totdeauna împreună, fie că puneau la cale planuri de viitor, 
fie că se plimbau, de parcă s-ar fi aflat în parcul fazendei. 
Duceau într-adevăr aceeaşi viaţă. Numai pentru Benito era 
puţin altfel, căci nu găsise încă prilejul de a-şi satisface 
plăcerea de a vâna. Dar dacă îi lipseau pădurile din Iquitos 
cu sălbăticiunile, cu agutişii, cu pecarii, cu cabiaii lor, pe 
maluri zburau stoluri întregi de păsări cărora nu le era 
teamă să poposească chiar pe plută. Dacă acestea puteau fi 
servite la masă în chip de vânat, Benito le împuşca, iar sora 
lui nu căuta să-l împiedice, ştiind că o face spre folosul 
tuturor: dar când era vorba de bâtlanii suri sau galbeni, de 
ibişii trandafirii sau albi, care bântuie malurile, îi cruța de 
dragul Minhăi. O singură specie de pasăre, cu toate că nu 
era bună de mâncat, nu putea scăpa tânărului om de 
afaceri: era caiarara, la fel de pricepută la scufundat ca şi la 
înot şi la zbor, pasăre care scoate ţipete neplăcute, dar ai 
cărei fulgi au un preţ foarte ridicat pe pieţele din bazinul 
Amazonului. 

În sfârşit, după ce trecu de satul Omaguas şi de vărsarea 
râului Ambiacu, în seara zilei de 11 iunie, jangada ajunse la 
Pevas şi acostă la țărm. 

Pentru că mai erau câteva ceasuri până la căderea nopţii, 
Benito cobori pe uscat luându-l cu el pe Fragoso, şi cei doi 
vânători merseră să cerceteze desişurile din preajma 
târguşorului. Cu prilejul acestei fericite excursii, cămara fu 
îmbogăţită cu un aguti şi un cabiai, fără să mai punem la 
socoteală o duzină de potârnichi. La Pevas, care număra o 
populaţie de două sute şaizeci de locuitori, Benito ar fi 


putut să facă unele schimburi cu fraţii laici, cu slujitorii 
misiunii care nu vor să devină călugări şi sunt în acelaşi 
timp şi negustori angrosişti; dar aceştia tocmai expediaseră 
spre Amazonul de Jos nişte baloturi de zarzaparilla şi un 
mare număr de arrobe de cauciuc, astfel încât depozitul lor 
era gol. În zorii zilei, jangada porni din nou la drum, 
străbătând micul arhipelag alcătuit din insulele Iatio şi 
Cochiquinas, lăsând în urmă, pe dreapta, satele cu acelaşi 
nume. Pe distanţa dintre cele două insule întâlniră gurile 
unor afluenţi mai neînsemnaţi, fără nume. 

Pe maluri se iviră pentru o clipă câţiva indieni, raşi în cap, 
tatuaţi pe frunte şi pe obraji, cu cercei de metal atârnaţi de 
nări şi de buza inferioară. Aceştia erau înarmaţi cu săgeți şi 
sarbacane8, dar nu se folosiră de ele şi nici nu încercară să 
intre în legătură cu cei de pe plută. 

Capitolul XI DE LA PEVAS LA FRONTIERĂ. 

În zilele următoare călătoria se desfăşură fără nici o 
întâmplare deosebită. Nopțile erau atât de frumoase încât 
pluta era lăsată în voia curentului, fără nici o întrerupere. 
Malurile pitoreşti ale fluviului păreau că trec pe lângă ei, 
asemeni decorurilor de teatru ce se deplasează dintr-o 
parte în cealaltă a scenei. Printr-un fel de iluzie optică, cu 
care ochii se obişnuiau din ce în ce mai mult, se părea că 
jangada stătea pe loc între două ţărmuri umblătoare. 

Benito nu avu prilejul să vâneze pe maluri, deoarece 
mergeau fără nici un popas; dar vânatul fu înlocuit în chip 
fericit prin roadele pescuitului. 

Într-adevăr, prinseră tot felul de peşti gustoşi - pacos, 
surubis, gamitanas, cu carne delicioasă, şi nişte calcani 
dintr-aceia laţi, numiţi „duridari”, cu pântecul trandafiriu şi 
cu spinarea neagră, înarmaţi cu ţepi foarte otrăvitori. De 
asemenea, prinseră mii de candirus, un fel de somni mici, 
unii chiar microscopici, care au transformat imediat în 
periniţă de ace picioarele celui ce-a îndrăznit să se 
aventureze prin locurile pe unde sălăşluiau. 


Apele bogate ale Amazonului erau populate şi de alte 
vieţuitoare acvatice, care se ţineau după jangada ceasuri 
întregi. 

Printre ei, se numărau uriaşii pirarucus, lungi de zece- 
douăsprezece picioare, înzăuaţi în solzii lor mari cu margini 
sângerii, dar a căror carne nu le place decât indigenilor. Pe 
aceştia nu-i vânau, după cum nu se legau nici de graţioşii 
delfini ce veneau cu sutele să se zbenguiască, lovind cu 
coada bârnele plutei, jucându-se de jur împrejur, însufleţind 
fluviul cu reflexe multicolore şi ţâşnituri de apă, pe care 
refracția luminii le transforma în adevărate curcubee. 

La 16 iunie, după ce ocolise cu bine câteva bulboane, 
apropiindu-se de maluri, jangada ajunse în dreptul insulei 
San-Pablo, iar a doua zi, pe-nserate, se opri în satul 
Moromoros, aşezat pe malul stâng al Amazonului. După 
douăzeci şi patru de ore, lăsând în urmă, pe malul drept, 
gurile râurilor Atacoari şi Cocha, apoi canalul de legătură 
cu lacul Cabello-Cocha, ea acosta în dreptul misiunii din 
Cocha. 

Acolo era ţinutul indienilor marahuas, cei cu plete lungi, 
cu gura împodobită de un fel de evantai din ţepi de palmier, 
lungi de vreo şaisprezece centimetri, ceea ce dă chipului lor 
o expresie felină, făcându-i să semene - după spusele lui 
Paul Marcoy - cu tigrul, căruia îi admiră îndrăzneala, 
puterea şi viclenia. Împreună cu aceşti marahuas veniră şi 
câteva femei fumând din nişte ţigări pe care le ţineau cu 
vârful aprins între dinţi. Toţi umblau aproape goi, asemeni 
regelui pădurilor amazoniene. 

Pe atunci misiunea din Cocha era condusă de un călugăr 
franciscan, care dori să-l vadă pe părintele Passanha. 

Se nimerise ca în ziua aceea să se servească pe plută nişte 
mâncăruri ce făceau cinste bucătăriei indiene. 

Tradiţionala supă cu ierburi aromatice, turtă, care adesea 
înlocuieşte în Brazilia pâinea, pregătită din făină de manioc 
înmuiată în zeamă de carne şi suc de roşii; pasăre umplută 
cu orez, plutind într-un sos făcut din oţet şi din malagheta - 


un amestec de ierburi picante - plăcintă cu scorţişoară. 
Toate acestea erau cât se poate de îmbietoare pentru un 
biet călugăr, silit să se mulţumească zilnic cu hrana 
sărăcăcioasă de la parohie. Stăruiră cu toţii să rămână la 
masă, îndeosebi Yaquita şi fiica sa. Dar călugărul trebuia să 
meargă la Cocha chiar în seara aceea, să vadă pe un indian 
bolnav. Mulţumi deci pentru ospitalitate şi plecă, ducând cu 
el câteva daruri pentru credincioşii misiunii. 

Vreme de două zile pilotul Araujo avu mult de furcă. Albia 
fluviului se lărgea din ce în ce; dar şi insulele erau mai 
numeroase, iar curentul, stânjenit de aceste oprelişti, 
devenea mai tumultuos. Fu nevoie de multe măsuri de 
prevedere ca să se poată strecura printre insulele Caballo- 
Cocha, Iarapote şi Cacao; opririle deveniră mai dese şi 
navigatorii se văzură siliţi în repetate rânduri să elibereze 
pluta, ameninţată să se împotmolească. Toată lumea punea 
atunci umărul la muncă şi, în împrejurările acestea destul 
de grele, făcură cunoştinţă, în seara de 20 iunie, cu 
Nuestra-Senora-de-Loreto. 

Loreto este cel din urmă oraş peruan de pe malul stâng al 
fluviului, înainte de graniţa braziliană. De fapt, nu e decât 
un sat alcătuit din vreo douăzeci de case, adunate pe un 
țărm uşor accidentat, cu colinele dintr-un pământ argilos. 

Aşezarea a fost întemeiată în 1770 de nişte misionari 
iezuiţi. Indienii ticumas, care trăiesc prin ţinuturile acestea 
în partea de nord a fluviului, sunt băştinaşi cu pielea roşie, 
cu părul des, cu faţa brăzdată de desene, aidoma lacului de 
pe o masă chinezească; bărbaţi şi femei poartă veşminte 
simple - nişte fâşii de bumbac în jurul şalelor şi pe piept. 
Acum n-au rămas mai mult de două sute de suflete, pe 
malurile râului Atacoari, rămăşiţă neînsemnată a unei 
naţiuni puternice odinioară, sub cârmuirea unor căpetenii 
destoinice. 

La Loreto mai trăiesc şi câţiva soldaţi peruani şi vreo doi- 
trei portughezi, care fac negoţ cu ţesături din bumbac, 
peşte sărat şi zarzaparilla. 


Benito cobori să vadă dacă poate cumpăra câteva baloturi 
din această plantă foarte căutată pe pieţele Amazonului. 
Joam Garral, absorbit de munca lui de fiece clipă, nu puse 
piciorul pe pământ. Yaquita şi fiica ei rămaseră şi ele pe 
plută împreună cu Manoel. Asta pentru că ţânţarii din 
Loreto au o faimă proastă ce-i îndepărtează pe vizitatori, 
care nu vor să-şi lase sângele pradă înfricoşătoarelor 
diptere. 

Manoel le spusese câte ceva despre aceste insecte şi 
vorbele lui erau de natură să-ţi taie pofta de a le înfrunta 
înţepăturile. 

— Se spune, adăugă el, că cele nouă specii care otrăvesc 
malurile Amazoanelor şi-au dat întâlnire în satul Loreto. 
Cred asta şi nu vreau să mă conving pe propria-mi piele. 
Dragă Minha, acolo ai putea alege între ţânţarul cenuşiu, 
părosul, labă-albă, piticul, trâmbiţaşul, fluieraşul, 
arlechinul, urzicătorul, marele negru, sau mai degrabă ei 
te-ar alege drept pradă şi te-ai întoarce aici de 
nerecunoscut! De fapt, eu cred că aceste sălbatice diptere 
păzesc mai bine graniţele braziliene decât amărâţii de 
soldaţi, jigăriţi şi slabi, pe care i-am zărit pe mal. 

— Dar dacă totul are un rost în natură, întrebă fata, 
ţânţarii la ce folosesc? 

— Să-i facă fericiţi pe entomologi, răspunse Manoel, şi 
cred că mi-ar fi greu să găsesc o explicaţie mai bună! 

Ceea ce spunea Manoel despre ţânţarii din Loreto era 
foarte adevărat. Când se întoarse pe bord, Benito avea 
obrazul şi mâinile pline de mii de puncte roşii, fără să mai 
vorbim de larvele care-i pătrunseseră până la degetele 
picioarelor, cu toate că era încălţat cu cizme. 

— Să plecăm, să plecăm chiar acum! strigă Benito. Dacă 
nu, blestematele astea de insecte or să se năpustească 
asupra noastră şi nu va fi chip de stat pe plută! 

— Şi-o să le mai cărăm după noi la Para, unde sunt şi aşa 
prea multe! adăugă Manoel. 


Aşadar, ca să nu rămână peste noapte prin locurile acelea, 
jangada fu dezlegată de țărm şi-şi continuă drumul purtată 
de curent. 

De la Loreto, Amazonul coboară puţin spre sud-est, între 
insulele Arava, Cuyari şi Urucutea. Jangada plutea atunci 
pe apele negre ale râului Cajaru, amestecate cu apele albe 
ale Amazonului. În seara zilei de 23 iunie, după ce depăşise 
acest afluent de pe malul stâng, ea înainta lin de-a lungul 
marei insule Jahuma. 

Apusul soarelui pe cerul limpede vestea una din acele 
frumoase nopţi tropicale pe care nu le poţi întâlni în zonele 
temperate. O adiere călduţă împrospăta aerul. Luna avea să 
se ridice în curând pe bolta înstelată a cerului şi să 
înlocuiască vreme de câteva ceasuri amurgul care lipseşte 
în regiunile situate la aceste latitudini joase. Cât ţine însă 
întunericul, stelele au o strălucire fără seamăn. Întinsa 
câmpie a Amazonului pare nemărginită ca o mare şi la 
capetele acestei axe, lungă de peste două sute de mii de 
miliarde de leghe, se ivea la nord diamantul unic al stelei 
polare, iar la sud, cele patru briliante ale Crucii Sudului. 

Copacii de pe malul stâng şi de pe insula Jahuma, pe 
jumătate ascunşi în întuneric, se profilau ca nişte umbre 
negre. Aceste trunchiuri, sau mai degrabă aceste coloane 
ale copahusului, cel cu coroana în formă de umbrelă, sau 
aceste pâlcuri de sandis din care se scoate un lapte dens şi 
zaharat, despre care se spune că te îmbată ca şi vinul, 
aceşti vignaticos, înalţi de douăzeci şi patru de picioare, cu 
creasta tremurând la cea mai mică adiere, nu mai puteau fi 
recunoscuţi decât după siluetele lor şterse. 

Păsările intonau ultimele triluri de seară: bentivis, care-şi 
atârnă cuiburile în trestiile de pe maluri; niambus, un fel de 
potârniche cu trilul alcătuit din patru note, armonios 
împreunate, pe care-l repetă imitatorii lumii păsăreşti; 
kamichis cel cu vocea tânguitoare; pescăruşul, al cărui 
strigăt răspunde ca un semnal ultimelor strigăte ale 
consângenilor săi; canindul cu trâmbiţa răsunătoare, arasul 


roşu, ce-şi face culcuş în frunzişul de jaquetibas, căruia 
noaptea îi stinge culorile minunate. 

Pe jangada toţi stăteau la locul lor, odihnindu-se. La prova 
abia se zărea, învăluită în umbră, statura masivă a pilotului, 
stând în picioare. Echipa de cart, cu prăjinile lungi pe umăr, 
amintea de o tabără tătărască. Pavilionul brazilian atârna la 
capătul catargului din faţa plutei, iar adierea nu mai avea 
puterea nici cât să-i fluture pânza. 

La ceasurile opt, din clopotniţa bisericuţei se înălţară 
primele trei dangăte ce vestesc rugăciunea de seară. 
Urmară apoi câte trei pentru primul şi al doilea verset şi 
slujba se încheie cu un şir de bătăi mai repezi ale micului 
clopot. 

Totuşi, întreaga familie rămăsese pe verandă, la sfârşitul 
acestei zile de iunie, ca să respire aerul mai răcoros de 
afară. În fiecare seară era la fel; şi în timp ce Joam Garral, 
mereu tăcut, se mulțumea să asculte, tinerii sporovăiau 
veseli până la ora când mergeau la culcare. 

— Ah, frumosul nostru fluviu, minunatul nostru Amazon! 
spunea fata cu un entuziasm neobosit faţă de marele fluviu 
american. 

— Un fluviu fără seamăn, răspundea Manoel, căruia-i simt 
toată frumuseţea! Coborâm acum pe el cum au făcut, cu 
secole în urmă, Orellana şi La Condamine, şi nu e de mirare 
că ei l-au zugrăvit în culori atât de atrăgătoare. 

— Puțin exagerate! zise Benito. 

— Frăţioare, răspunse fata, nu vorbi de rău Amazonul 
nostru! 

— Asta nu-nseamnă că-l vorbesc de rău, surioară, dacă 
amintesc că în jurul lui s-au urzit legende! 

— Într-adevăr, are multe legende, şi atât de minunate! 
răspunse Minha. 

— Ce fel de legende? întrebă Manoel. Trebuie să 
mărturisesc că ele n-au ajuns până la Para, sau cel puţin eu 
nu le-am auzit! 


— Păi atunci ce vă învaţă la şcolile voastre din Belem? zise 
râzând fata. 

— Încep să-mi dau seama că nu ne învaţă mai nimic, 
răspunse Manoel. 

— Ce spuneţi, domnule! continuă Minha, cu prefăcută 
seriozitate. Nu ştiţi, printre altele, că o reptilă uriaşă, pe 
nume Minhocao, bântuie uneori Amazonul şi că apele 
fluviului se umflă sau scad, după cum şarpele intră sau iese 
din ele, atât este de mare! 

— Ai văzut vreodată pe acest nemaipomenit Minhocao? 
întrebă Manoel. 

— Vai, nu! răspunse Lina. 

— Ce păcat! se crezu dator să adauge Fragoso. 

— Şi nu ştii nici de Mae d'Agua, adăugă Minha, această 
superbă şi temută femeie ale cărei priviri îi farmecă şi-i 
târăsc în adânc pe nesăbuiţii care se uită la ea? 

— Oh, să ştiţi că Mae d'Agua există cu adevărat! strigă 
naiva Lina. Se spune că se plimbă şi pe maluri, dar că 
dispare ca o sirenă îndată ce te apropii de ea! 

— Ei bine, Lina, îi spuse Benito, prima oară când ai s-o 
vezi, să mă înştiinţezi şi pe mine. 

— Ca să vă înhaţe şi să vă târască la fund? Pentru nimic în 
lume, domnule Benito! 

— Ea crede! exclamă Minha. 

Sunt şi mulţi oameni care cred în trunchiul din Manao! 
spuse atunci Fragoso, mereu gata să vină în ajutorul Linei. 

— Trunchiul din Manao? Ce-o mai fi şi cu trunchiul din 
Manao? întrebă Manoel. 

— Domnule Manoel, răspunse Fragoso cu o seriozitate 
hazlie, se pare că există, sau mai degrabă că a existat 
odinioară un trunchi de turuma care, în fiecare an, la 
aceeaşi vreme, cobora pe Rio-Negro, se oprea câteva zile la 
Manao şi pleca apoi la Para, poposind în fiecare port, unde 
băştinaşii îl împodobeau pios cu steguleţe. Odată ajuns la 
Belem, se oprea, apoi făcea cale-ntoarsă, urca pe Amazon, 
pe Rio-Negro, şi se întorcea în pădurea tainică de unde 


plecase. Într-o zi, nişte oameni au vrut să-l tragă la țărm, 
dar fluviul s-a umflat mânios şi au trebuit să se lase 
păgubaşi. Altă dată, căpitanul unei corăbii l-a agăţat cu 
harponul şi a încercat să-l tragă după el... Şi de data 
aceasta, fluviul s-a mâniat şi a rupt legăturile, astfel că 
trunchiul a scăpat ca prin minune! 

— Şi ce s-a mai întâmplat cu el? întrebă tânăra mulatră. 
— Domnişoară Lina, se pare că în ultima lui călătorie, în 
loc să se întoarcă pe Rio-Negro, a greşit drumul, a luat-o în 
sus pe Amazon şi nu l-a mai văzut nimeni de atunci, 

răspunse Fragoso. 

— Ah, dacă l-am întâlni noi! strigă Lina. 

— Dacă o să-l întâlnim, o să te aşezăm pe el, Lina; te va 
duce astfel în pădurea tainică şi vei trece şi tu drept o 
naiadă din basme. 

— De ce nu? răspunse zburdalnica fată. 

— O mulţime de legende, zise atunci - Manoel, şi 
mărturisesc că fluviul vostru le merită. Dar de el se leagă şi 
întâmplări adevărate, la fel de interesante. Eu ştiu una şi, 
dacă nu mi-ar fi teamă că vă întristez, căci este cu adevărat 
foarte tristă, v-aş istorisi-o. 

— Oh, istorisiţi, domnule Manoel! spuse Lina. Îmi plac atât 
de mult povestirile care te fac să plângi! 

— Plângi şi tu, Lina? zise Benito. 

— Da, domnule Benito, numai că plâng râzând! 

— Atunci povesteşte-ne-o, Manoel! 

— Este povestea unei franţuzoaice care şi-a trăit 
nenorocirile pe aceste meleaguri, în secolul al XVIII-lea. 

— Te ascultăm, zise Minha. 

— Să încep, glăsui Manoel. În 1744, în expediţia lor, cei doi 
savanţi francezi, Bouguer şi La Condamine, trimişi să 
măsoare un grad terestru mai jos de Ecuator, fură însoţiţi şi 
de un astronom foarte cunoscut, care se numea Godin des 
Odonais. 

Dar Godin des Odonais nu plecă singur spre Lumea Nouă; 
cu el plecă şi tânăra-i soţie, împreună cu copiii, socrul şi 


cumnatul său. 

Toţi călătorii ajunseră cu bine la Quito. Aici începu pentru 
doamna des Odonais lanţul nenorocirilor; în câteva luni 
pierdu câţiva dintre copiii săi. 

După ce-şi termină misiunea, spre sfârşitul anului 1759, 
Godin des Odonais fu silit să părăsească Quito şi să plece la 
Cayenne. Ajuns în acest oraş, dori să-şi aducă şi familia; dar 
izbucnise între timp războiul şi trebui să ceară guvernului 
portughez o autorizaţie de liberă trecere pentru doamna 
des Odonais şi ai săi. 

Este oare de crezut? Se scurseră mai mulţi ani fără să 
capete autorizaţia cerută. 

În 1765, desperat de aceste întârzieri, Godin des Odonais 
se hotări să facă drumul înapoi, pe Amazon, ca să-şi 
găsească soţia la Quito; dar, când să plece, o boală venită pe 
neaşteptate îl împiedică să-şi pună planul în aplicare. 

Între timp intervenţiile lui fură luate în seamă şi doamna 
des Odonais află în sfârşit că regele Portugaliei, dându-i 
autorizaţia trebuincioasă, poruncise să i se pregătească o 
ambarcaţie cu care să poată cobori fluviul şi să ajungă la 
soţul său. Totodată, o escortă primise ordinul să o aştepte în 
misiunile de pe Amazonul de Sus. 

După cum veţi vedea, doamna des Odonais era o femeie 
tare curajoasă. Ea porni fără nici o şovăială, cu toate 
primejdiile unei asemenea călătorii, de-a lungul întregului 
continent. 

— Dar, Manoel, aceasta era datoria ei de soţie, zise 
Yaqguita, nici eu n-aş fi făcut altfel! 

— Doamna des Odonais, continuă Manoel, plecă pe Rio 
Bambo, la sud de Quito, luând cu ea copiii, pe cumnatul său 
şi un doctor francez. Trebuiau să ajungă la misiunile de la 
frontiera braziliană, unde urmau să întâlnească ambarcaţia 
şi escorta. 

Călătoria decurge la început bine; ea se desfăşoară pe 
cursul unor afluenţi ai Amazonului, pe care-i parcurg cu 
barca. Apoi greutăţile încep să se ivească una câte una, 


odată cu primejdiile şi oboseala, prin ţinutul bântuit de 
vărsat. Din cele câteva călăuze care primiseră să-i 
însoţească, cea mai mare parte se făcu nevăzută după 
câteva zile, şi una dintre ele, ultima care le rămăsese 
credincioasă, se înecă în Bobonasa, pe când încerca să-i 
vină într-ajutor medicului francez. 

Pe jumătate sfărâmată de stânci şi de trunchiurile 
plutitoare, barca ajunse în curând de nefolosit. Trebuiră 
atunci să coboare pe uscat, şi acolo, la marginea unei 
păduri de nepătruns, fură nevoiţi să-şi facă nişte colibe din 
frunze. Medicul se oferi să meargă în cercetare împreună 
cu un negru care nu voise niciodată să se despartă de 
doamna des Odonais. Plecară amândoi. Sunt aşteptaţi zile 
de-a rândul... dar degeaba!... Nu se mai întorc! 

Între timp hrana se împuţinează. Nefericiţii încearcă în 
zadar să coboare pe râul Bobonasa, pe o plută. Trebuie să 
se întoarcă în pădure, şi iată-i siliţi să umble pe jos, prin 
desişurile acelea aproape de nepătruns. 

Prea multă osteneală pentru bieţii oameni! Căzură unul 
câte unul, cu toate îngrijirile curajoasei franţuzoaice. După 
câteva zile, copiii, părinţii, servitorii sunt morţi cu toţii! 

— Oh, nefericită femeie! suspină Lina. 

— Doamna des Odonais este acum singură, continuă 
Manoel. Se află la mii de leghe de ţinta ei, Oceanul! Nu 
mama e cea care-şi continuă drumul spre fluviu!... Mama şi- 
a pierdut copiii, i-a îngropat cu propriile-i mâini!... Acum e 
soţia care vrea să-şi revadă soţul! 

Umblă zi şi noapte fără răgaz şi dă în cele din urmă de 
râul Bobonasa! Acolo e primită de indieni miloşi care o 
însoțesc până la misiunile unde o aşteaptă escorta! 

Dar sosea singură, iar în urma ei popasurile din drum erau 
presărate cu morminte. 

Doamna des Odonais ajunse la Loreto pe unde am trecut şi 
noi în urmă cu câteva zile. Din satul acesta peruan cobori 
pe Amazon, cum facem şi noi acum, şi-şi regăsi în sfârşit 
soţul, după o despărţire de nouăsprezece ani! 


— Biata femeie! zise fata. 

— Mai ales biata mamă! adăugă Yaquita. 

În clipa aceasta pilotul Araujo veni spre ei şi zise: 

— Joam Garral, iată-ne în faţa insulei Ronda! Vom trece în 
curând frontiera! 

— Frontiera! răspunse Joam. 

Ridicându-se în picioare, porni către marginea plutei şi 
privi îndelung insuliţa Ronda, de care se spărgea curentul 
fluviului. Îşi acoperi apoi fruntea cu mâna ca pentru a-şi 
alunga o amintire. 

— Frontiera, şopti el plecându-şi capul, fără să vrea. 

Dar după o clipă stătea iar cu fruntea sus, şi expresia de 
pe chipul lui era cea a omului hotărât să-şi facă datoria 
până la sfârşit. 

Capitolul XII FRAGOSO LA LUCRU 

„Braza” înseamnă jar, şi este un cuvânt pe care-l întâlnim 
în limba spaniolă încă din secolul al XII-lea. Din el s-a născut 
cuvântul „brazii”, nume dat unor copaci din care se extrage 
o vopsea roşie! De aici şi numele de Brazilia, dat nesfârşitei 
întinderi din America de Sud, care taie linia Ecuatorului şi 
în care aceşti copaci sunt întâlniți în tot locul. Dealtfel, încă 
din vremuri îndepărtate, ei au făcut obiectul unui negoţ 
foarte însemnat cu normanzii. Cu toate că prin locurile de 
baştină li se spune „ibirapitunga” li s-a păstrat numele de 
„brazii”, nume dat şi acestei ţări ce se înfăţişează ca un 
uriaş jeratic, aprins de vâlvătaia soarelui tropical. 

Mai întâi Brazilia a fost ocupată de portughezi. Încă de la 
începutul secolului al XVI-lea, pilotul Alvarez Cabral a fost 
primul care a luat-o în stăpânire. Chiar dacă mai târziu a 
fost ocupată în parte de Franţa şi Olanda, ea a păstrat toate 
trăsăturile micului şi viteazului popor portughez. Brazilia 
este astăzi unul din cele mai mari state ale Americii de Sud, 
avându-l la cârma sa pe don Pedro, rege înţelept şi iubitor 
de frumos. 

— Care e dreptul tău în tribul din care faci parte? îl 
întrebă Montaigne pe un indian, întâlnit în portul Havre. 


— Dreptul de a porni cel dintâi la luptă, răspunse indianul. 
Brazilienii făcură ceea ce făcea şi indianul nostru: se 
luptară, îşi apărară cuceririle, le sporiră, şi acum îi vedem 
mergând în primele rânduri ale civilizaţiei. 

În 1824, la şaisprezece ani după întemeierea imperiului 
Luso-Brazilian, Brazilia îşi proclamă independenţa prin 
glasul lui don Juan, pe care armatele franceze îl alungaseră 
din Portugalia. 

Mai rămânea să se definitiveze graniţele dintre noul 
imperiu şi statul Peru, vecin cu el. 

Lucrul nu era deloc uşor. 

Dacă Brazilia voia să se întindă la vest până la Rio Napo, 
Peru, la rândul său, cerea dreptul asupra teritoriului ce ţine 
până la lacul Ega, adică cu opt grade mai spre est. 

Dar, între timp, Brazilia trebui să ia măsuri pentru a 
împiedica răpirea indienilor de pe Amazon, acţiune pusă la 
cale de misiunile spaniole din ţară. Nu găsi un mijloc mai 
bun care să pună capăt acestui trafic decât cel de a întări 
insula Ronda, situată puţin mai sus de Tabatinga, şi de a 
aşeza acolo o garnizoană de pază. 

Era şi aceasta o soluţie şi de atunci graniţa celor două 
state trece prin mijlocul insulei. 

Mai sus de ea fluviul este peruan şi, după cum am mai 
spus, poartă numele de Maranon. 

Mai jos el este brazilian şi se numeşte Amazon. 

În seara zilei de 25 iunie, jangada se opri la Tabatinga, 
primul oraş brazilian aşezat pe malul stâng, la izvoarele 
râului căruia îi poartă numele, şi care ţine de parohia San 
Paolo, aflată mai jos, pe malul drept. 

Joam Garral hotărâse să poposească acolo treizeci şi şase 
de ore, pentru ca oamenii să se poată odihni. Pornirea urma 
să aibă loc abia în dimineaţa zilei de 27. 

Primejdia de a cădea pradă ţânţarilor era aici poate mai 
mică decât la Iquitos, astfel că Yaquita şi copiii săi îşi 
arătară dorinţa de a cobori pe uscat şi de a vizita 
târguşorul. 


În prezent, populaţia din Tabatinga numără vreo patru 
sute de locuitori, aproape toţi indieni, cuprinzând în această 
cifră şi pe cei care rătăcesc din loc în loc pe malurile 
Amazonului şi ale micilor lui afluenţi. 

Postul de pază de pe insula Ronda fusese părăsit de câţiva 
ani şi mutat chiar la Tabatinga. Se poate spune, deci, că şi 
acesta este un oraş de garnizoană, dar în realitate 
garnizoana numără doar nouă soldaţi, aproape toţi indieni, 
şi un sergent, care este adevăratul conducător al localităţii. 

Micul fort este aşezat pe platforma unui dâmb înalt de 
vreo treizeci de picioare, în care sunt cioplite treptele unei 
scări şubrede. Locuinţa comandantului este alcătuită din 
două colibe aşezate în unghi drept, iar soldaţii au o baracă 
lunguiaţă, ridicată la o sută de paşi mai departe, la poalele 
unui copac uriaş. 

Această aşezare de colibe s-ar asemăna întru totul cu 
satele sau cătunele împrăştiate pe malurile fluviului, dacă 
deasupra unei gherete, totdeauna văduvă de santinelă, nu 
s-ar înălța prăjina unui steag împodobit cu culorile 
braziliene şi dacă patru tunuri mici de bronz n-ar sta acolo, 
gata să bombardeze la nevoie orice navă care nu s-ar 
supune ordinelor. 

Satul propriu-zis este aşezat dincolo de platou. Un drum, 
care nu-i decât o râpă umbrită de ficuşi şi de miritis, te 
duce la el în câteva minute. Acolo, pe un țărm abrupt, cu 
noroiul crăpat, se înalţă vreo douăsprezece case acoperite 
cu frunze de palmier boiassu, aşezate în jurul unei pieţe. 

Înfăţişarea generală nu poate stârni interesul, dar 
împrejurimile sunt încântătoare, îndeosebi la gura râului 
Javary, atât de lată încât cuprinde între braţele sale 
arhipelagul insulelor Aramasa. Pe acolo întâlneşti pâlcuri de 
copaci falnici, iar printre ei, un mare număr de palmieri ale 
căror fibre sunt folosite la împletiturile hamacurilor şi a 
plaselor de pescuit, din care o parte sunt destinate 
negoţului. Într-un cuvânt, ţinutul acesta se numără printre 
cele mai pitoreşti din tot cursul Amazonului de Sus. 


Dealtfel, Tabatinga este hărăzită să devină peste puţină 
vreme o aşezare destul de însemnată şi ea va cunoaşte o 
dezvoltare rapidă. Acolo vor trebui să se oprească 
vapoarele braziliene care urcă pe fluviu şi cele peruane 
care coboară. Tot acolo se va face schimbul de încărcături şi 
de călători. Unui sat englezesc sau american nu i-ar trebui 
nici atât ca să se transforme, în câţiva ani, într-un important 
centru comercial. 

Fluviul e nespus de frumos prin aceste părţi. Desigur 
efectul mareelor nu ajunge până la Tabatinga, aşezată la 
şase sute de leghe departe de Atlantic. Nu se întâmplă 
acelaşi lucru cu „pororoca”, acest fenomen de împotrivire, 
care, atunci când soarele intră în opoziţie cu vreo planetă, 
umflă timp de trei zile apele Amazonului şi le respinge cu o 
viteză de şaptesprezece kilometri pe oră. Se spune că acest 
curent se prelungeşte până la frontiera braziliană. 

A doua zi, la 26 iunie, înainte de gustarea de dimineaţă, 
familia Garral se pregăti să coboare pe țărm ca să viziteze 
orăşelul. 

Dacă Joam, Benito şi Manoel puseseră în repetate rânduri 
piciorul în oraşele imperiului brazilian, pentru Yaquita şi 
fiica ei situaţia era diferită. Le întâlneau acum pentru prima 
dată. 

Este lesne de închipuit cât preţ puneau ele pe această 
vizită. 

Şi dacă Fragoso cutreierase şi el până atunci ţinuturile de 
mijloc ale Americii, în calitatea lui de bărbier rătăcitor, la 
rândul ei Lina, ca şi tânăra-i stăpână, nu călcase încă pe 
pământ brazilian. 

Dar, înainte de a părăsi jangada, Fragoso se duse la Joam 
Garral şi avu cu el următoarea convorbire: 

— Domnule Garral, îi spuse el, din ziua în care m-aţi luat la 
ferma din Iquitos, m-aţi adăpostit, m-aţi hrănit şi m-aţi 
îmbrăcat, într-un cuvânt m-aţi primit cu atâta ospitalitate, 
că vă datorez... 


— Nu-mi datorezi absolut nimic, prietene, îi răspunse Joam 
Garral. Aşadar, nu mai stărui... 

— Vai, liniştiţi-vă, strigă Fragoso, nu sunt deloc în stare să 
vă răsplătesc! Mai adaug la cele de mai sus că m-aţi luat şi 
pe plută, dându-mi astfel putinţa să cobor fluviul. Dar iată- 
ne ajunşi pe pământul Braziliei, pe care, după cum se pare, 
eu nu trebuia să-l mai văd! Fără liana aceea... 

— Către Lina, numai către Lina trebuie să-ţi îndrepţi 
recunoştinţa, spuse Joam Garral. 

— Ştiu prea bine, răspunse Fragoso, şi n-am să uit 
niciodată ce-i datorez ei, dar nici ce vă datorez 
dumneavoastră. 

— S-ar spune că ai venit să-ţi iei rămas bun, Fragoso! Vrei 
cumva să rămâi la Tabatinga? 

— Nicidecum, domnule Garral, de vreme ce mi-aţi îngăduit 
să vă însoțesc până la Belem unde voi putea, cel puţin aşa 
nădăjduiesc, să mă apuc iar de meseria mea. 

— Atunci, dacă-i aşa, ce vrei să-mi ceri, prietene? 

— Vreau să vă întreb dacă aţi avea ceva împotrivă să-mi 
exercit pe drum meseria. Nu trebuie să-mi pierd 
îndemânarea, şi, dealtfel, nu le-ar sta rău câtorva gologani 
în buzunarul meu, mai ales dacă-i câştig cinstit. Ştiţi, 
domnule Garral, un bărbier care se pricepe puţin şi la 
coafură, nu îndrăznesc să spun şi la medicină, din respect 
pentru domnul Manoel, găseşte oricând de lucru prin satele 
de pe Amazonul de Sus. 

— Poate printre brazilieni, răspunse Joam Garral, căci în 
privinţa băştinaşilor... 

— Vă cer iertare, răspunse Fragoso, dar mai ales printre 
băştinaşi! Nu, nu pentru barbă, căci natura s-a arătat 
destul de zgârcită faţă de ei cu asemenea podoabă, dar 
acestor sălbatici, bărbaţi şi femei, grozav le mai place să le 
potrivesc pieptănătura după ultima modă! Nu trebuie să 
stau mai mult de zece minute în piaţa din Tabatinga, 
mânuind cu pricepere diabolo-ul ăsta - ştiţi, jucăria îi 
atrage la început - că în jurul meu se şi adună o droaie de 


indieni şi indiene. Să-i vedeţi cum se mai ceartă pentru 
mine! De-aş rămâne aici o lună, întregul trib ticunas mi-ar 
trece prin mână. S-ar afla de îndată că „fierul care 
încreţeşte” - aşa-mi spun ei - s-a întors la Tabatinga! Am 
mai trecut pe aici în două rânduri, şi foarfecele şi pieptenul 
meu au făcut minuni. Dar nu e bine să treci prea des pe 
aceeaşi piaţă. Doamnele indiene nu se coafează în fiecare zi 
cum fac elegantele noastre din oraşele braziliene. Nu! 
Odată gătite, le ajunge pentru un an de zile, şi vreme de un 
an folosesc toate mijloacele să păstreze turnul ce l-am 
înălţat pe capul lor, cu oarecare talent, îndrăznesc s-o spun! 
În curând se împlineşte anul de când n-am mai fost la 
Tabatinga. O să-mi găsesc toate monumentele în paragină 
şi, dacă nu v-aţi supăra, domnule Garral, aş dori să mă fac 
pentru a doua oară demn de faima pe care mi-am cucerit-o 
pe aceste meleaguri. În primul rând e vorba de bani, nu de 
amor propriu, vă rog să mă credeţi! 

— Fă cum vrei, prietene, răspunse Joam Garral, numai 
grăbeşte-te! Nu stăm decât o zi la Tabatinga, şi mâine în 
zori plecăm. 

— N-o să pierd o clipă, răspunse Fragoso. Să-mi iau doar 
sculele şi cobor îndată! 

— Du-te, Fragoso! zise Joam Garral. Fie ca banii să cadă 
ca ploaia în buzunarele tale! 

— Ar fi într-adevăr o ploaie binefăcătoare, din cele care nu 
s-au abătut niciodată cu găleata asupra credinciosului 
dumneavoastră servitor! 

Acestea fiind zise, Fragoso o şterse repede. 

După o clipă, toată familia, în afară de Joam Garral, ajunse 
pe uscat. Jangada se apropiase destul de țărm pentru ca 
debarcarea să se facă uşor. O scară dărăpănată, scobită în 
mal, le îngădui vizitatorilor să ajungă sus, pe platou. 

Yaquita şi ai săi fură primiţi de comandantul fortului, un 
biet amărât, care cunoştea totuşi regulile ospitalităţii şi 
care-i pofti să ia masa în locuinţa lui. Ici-colo umblau cei 
câţiva soldaţi ai postului, în vreme ce în pragul cazărmii se 


iveau nevestele lor, indiene din tribul ticunas, alături de 
nişte copii. 

În loc să primească gustarea oferită de sergent, Yaquita îl 
pofti pe comandant şi pe nevasta lui să vină să prânzească 
la ei, pe bordul jangadei. 

Comandantul nu se lăsă rugat şi întâlnirea fu hotărâtă 
pentru ora unsprezece. 

Până atunci, Yaquita, fiica ei şi tânăra mulatră, însoţite de 
Manoel, plecară să se plimbe prin împrejurimile fortului, 
lăsându-l pe Benito să plătească taxele de trecere, căci 
sergentul era totodată şi căpetenia vamei, şi comandantul 
militar. 

După ce avea să pună la punct aceste lucruri, potrivit 
obiceiului său, Benito urma să se ducă să vâneze prin 
pădurile învecinate. De data aceasta Manoel n-a vrut să 
meargă cu el. 

Între timp, părăsise şi Fragoso pluta; dar, în loc să urce la 
fort, el se îndreptă spre sat, străbătând râpa care se 
deschidea pe dreapta, la înălţimea malului. Pe drept cuvânt, 
se bizuia mai degrabă pe clientela băştinaşă din Tabatinga 
decât pe cea din garnizoană. Fără îndoială că nevestele 
soldaţilor ar fi fost bucuroase să încapă pe mâinile lui 
pricepute; dar bărbaţii nici nu se gândeau să azvârle câţiva 
gologani de hatârul cochetelor lor jumătăţi. 

Veselul bărbier ştia că la indieni va fi altfel. Bărbaţi şi 
neveste îl vor primi cât se poate de bine. 

Iată-l deci pe Fragoso urcând drumeagul umbrit de ficuşi 
semeţi şi ajungând în cartierul central din Tabatinga. 

Numai ce s-a oprit în piaţă, că s-a şi răspândit vestea 
sosirii cunoscutului bărbier, pe care-l înconjurară degrabă. 

Fragoso n-avea nici ladă mare, nici tobă, nici goarnă ca să- 
şi atragă clienţii, nici trăsură cu alămuri strălucitoare, 
felinare luminoase şi pereţi îmbodobiţi cu oglinzi, nici 
umbrelă uriaşă, nici altceva care ar fi putut stârni 
curiozitatea publicului, cum se obişnuieşte pe la bâlciuri! 
Nu! Avea în schimb diabolo-ul pe care-l mânuia cu multă 


pricepere. Cu ce îndemânare aşeza capul de broască 
ţestoasă, care slujea de bilă, pe vârful ascuţit al beţişorului! 
Cu câtă graţie făcea bila să descrie acea curbă precisă a 
cărei valoare matematicienii poate n-au calculat-o încă; ei 
care au determinat, totuşi, faimoasa curbă a „câinelui ce-şi 
urmează stăpânul”. 

Toţi băştinaşii se strânseseră acolo, bărbaţi, femei, bătrâni, 
copii, în îmbrăcămintea lor primitivă, cu ochii şi urechile 
aţintite la el. Simpaticul bărbier îşi făcea obişnuita reclamă, 
jumătate în portugheză, jumătate în graiul ticuna, pe un ton 
foarte vesel. 

Le spunea ceea ce spun toţi şarlatanii care-şi pun serviciile 
în slujba publicului, fie că-s nişte Figaro spanioli, fie că-s 
peruchieri francezi. În fond, aceeaşi îndrăzneală, aceeaşi 
cunoaştere a slăbiciunilor omeneşti, aceleaşi glume 
răsuflate, aceeaşi îndemânare voioasă, iar din partea 
băştinaşilor aceeaşi uimire, aceeaşi curiozitate, aceeaşi 
credulitate pe care o întâlnim şi la gură-cască din lumea 
civilizată. 

Aşadar, zece minute mai târziu, publicul era câştigat şi se 
înghesuia pe lângă Fragoso, aşezat într-o „loja” din piaţă, 
un fel de prăvălie folosită drept cârciumă. 

Loja era a unui brazilian care locuia la Tabatinga. Cu 
câteva centime, băştinaşii puteau cumpăra de acolo 
băuturile obişnuite, dar mai ales assai. Aceasta este o 
licoare densă, extrasă din fructele unui palmier, şi se bea 
din jumătăţi de tărtăcuţe, foarte des întrebuințate în 
bazinul Amazonului şi numite „cuii”. 

Bărbaţi şi femei se înghesuiau care mai de care să se 
aşeze pe scaunul bărbierului. Foarfecele lui Fragoso nu-şi 
găsea întrebuințare, deoarece nu se punea problema să 
taie pletele acelea bogate şi mătăsoase; dar cât de 
folositoare aveau să-i fie pieptenul şi fierul ce se încingea 
alături, pe un grătar cu jeratic! 

Şi cum mai îmbia artistul mulţimea! 


— Uitaţi-vă, uitaţi-vă, prieteni, să vedeţi ce mult are să ţină 
pieptănătura, dacă n-o să vă culcaţi pe ea! O să vă ajungă 
pentru un an, iar pieptănăturile astea sunt cele mai 
moderne la Belem şi la Rio de Janeiro! Doamnele de onoare 
ale reginei nu sunt mai grozav împodobite, şi, luaţi seama, 
nu fac deloc economie la pomadă! 

Nu! Nu făcea economie! De fapt nu era decât un fel de 
grăsime amestecată de el cu sucul unor flori, care întărea 
părul, asemeni cimentului. 

Aceste monumente înălțate de mâna lui Fragoso, întrunind 
toate stilurile arhitecturale, puteau fi numite, pe bună 
dreptate, edificii capilare. Bucle, inele, cârlionţi, noduri, 
pătrăţele, încreţituri, tăvăluguri, tirbuşoane, moaţe, toate 
îşi aveau locul lor. Nimic nu era fals, nici cocurile, nici 
coada, nici adaosurile. Pletele lor nu erau ca pădurile 
slăbite prin tăieri sau rărite prin cădere, ci mai degrabă 
nişte păduri virgine! Totuşi, Fragoso nu se dădea în lături să 
mai adauge câteva flori naturale, două-trei oase lungi de 
peşte, podoabe delicate din os sau aramă, pe care le 
aduceau elegantele din partea locului. Cu siguranţă că 
frumoasele din timpul Directoratului ar fi râvnit la aceste 
pieptănături de înaltă fantezie, cu trei şi patru etaje, iar 
marele Leonard s-ar fi închinat el însuşi în faţa 
concurentului său de peste ocean! 

Monedele începură atunci să curgă în buzunarul lui 
Fragoso, iar el le primea cu vădită mulţumire. Dar era de 
prevăzut că se va înnopta înainte să poată isprăvi cu toată 
clientela ce se aduna văzând cu ochii. Nu numai locuitorii 
din Tabatinga se înghesuiau în faţa lojii. Vestea sosirii lui 
Fragoso mersese repede. Veneau acum băştinaşi din toate 
părţile: ticunaşi de pe malul stâng al fluviului, mayorunaşi 
de pe malul drept, laolaltă cu cei ce locuiau pe malurile 
râului Cajuru, sau cei din satele de pe Javary. 

De aceea, în piaţa din centru se formase un şir lung de 
nerăbdători. Fericiţii şi fericitele ieşiţi din mâna lui Fragoso 
umblau mândri de la o casă la alta, se împăunau, fără să 


îndrăznească totuşi să clatine capul prea tare, ca nişte copii 
mari ce erau. 

Trecu ora prânzului, dar preaocupatul coafor nu se putu 
întoarce pe plută, la masă, aşa că trebui să se mulţumească 
cu puţin rachiu, cu făină de manioc şi ouă de broască 
ţestoasă, pe care le înfulecă repede între două mânuiri ale 
fierului. 

Recolta era la fel de bună şi pentru cârciumar, căci toate 
aceste operaţiuni erau însoţite de înghiţirea unei mari 
cantităţi de băutură, scoasă din beciul lojii. Trecerea 
faimosului Fragoso, coaforul obişnuit şi în acelaşi timp 
excepţional al triburilor de pe Amazonul de Sus, era un 
eveniment de seamă pentru oraşul Tabatinga! 

Capitolul XIII TORRES. 

Pe la şase seara, Fragoso, rupt de oboseală, era încă acolo 
şi se temea că va fi silit să rămână toată noaptea ca să 
mulţumească toată mulţimea. 

În piaţă sosi tocmai atunci un străin care, văzând 
îmbulzeala localnicilor, se apropie de cârciumă. 

Străinul îl privi câteva clipe pe Fragoso cu oarecare 
neîncredere. Apoi, mulţumit de cele constatate, intră în lojă. 

Era un om de vreo treizeci şi cinci de ani. Purta un costum 
de călătorie destul de arătos, care-i dădea o înfăţişare 
plăcută. Dar barba lui neagră şi părul cam prea lung, în 
care de bună seamă că nu intrase de mult o foarfecă, aveau 
mare nevoie de serviciile unui frizer. 

— Bună ziua, prietene, spuse el, lovindu-l uşor pe Fragoso 
pe umăr. Auzind cele câteva cuvinte rostite într-o braziliană 
curată şi nu în dialectul pestriţ al băştinaşilor, Fragoso 
întoarse capul. 

— Un concetăţean? întrebă el, continuând să răsucească 
buclele răzvrătite ale unui cap de mayoruneză. 

— Da, răspunse străinul, un concetăţean care ar avea 
nevoie de serviciile dumitale. 

— Cum să nu, îndată! zise Fragoso. Să isprăvesc numai cu 
doamna! Şi o făcu din două mânuiri ale fierului. 


Cu toate că ultimul venit n-ar fi avut dreptul să ocupe locul 
rămas liber, străinul se aşeză totuşi pe scaun, fără să 
stârnească nici un protest din partea băştinaşilor cărora ie- 
o luase înainte. 

Fragoso puse la o parte fierul, luă foarfecă şi întrebă cu 
obişnuinţa profesională: 

— Ce doreşte domnul? 

— Să-mi tunzi barba şi părul, răspunse străinul. 

— După cum vi-i voia, zise Fragoso, înfigând pieptenele în 
chica deasă a clientului. 

Urmă apoi rândul foarfecii. 

— Veniţi de departe? întrebă Fragoso, care nu putea lucra 
fără o mare risipă de cuvinte. 

— De prin părţile Iquitos-ului. 

— Ia uite, ca şi mine! strigă Fragoso. Am coborât pe 
Amazon, de la Iquitos la Tabatinga! Puteţi să-mi spuneţi 
cum vă cheamă? 

— Fără-ndoială, răspunse străinul. Mă numesc Torres. 
Când părul clientului său fu scurtat „după ultima modă”, 
Fragoso începu să-i potrivească şi barba; dar, în clipa 
aceea, privindu-l drept în faţă cu atenţie, se opri din lucru, 
apoi continuă şi în cele din urmă îi spuse: 

— Ştiţi, domnule Torres... Figura dumneavoastră mi se 
pare cunoscută!... Ne-am mai întâlnit oare pe undeva? 

— Nu cred! răspunse 'Iorres, hotărât. 

— Atunci mă înşel, zise Fragoso. Şi se puse din nou pe 
lucru. 

După o clipă, Torres încercă să continue discuţia 
întreruptă de întrebarea lui Fragoso. 

— Cu ce ai venit de la Iquitos? 

— De la Iquitos la Tabatinga? 

— Da. 

— Pe bordul unei plute, mulţumită unui fermier binevoitor 
care coboară pe Amazon cu familia lui. 

— Mare noroc ai avut, prietene! Oare fermierul dumitale 
n-ar vrea să mă ia şi pe mine? 


— Deci mergeţi şi dumneavoastră în jos, pe fluviu? 

— Ai ghicit. 

— Până la Para? 

— Nu, doar până la Manao, unde am nişte treburi. 

— Gazda mea este un om tare cumsecade şi cred că v-ar 
face cu plăcere această înlesnire. 

— Crezi? 

— Sunt aproape sigur. 

— Şi cum se numeşte fermierul acesta? întrebă Torres, ca- 
ntr-o doară. 

— Joam Garral, răspunse Fragoso. 

Totodată şopti pentru sine: „Cu siguranţă c-am mai văzut 
undeva mutra asta!” Torres nu era omul care să lase baltă o 
discuţie ce părea să-l intereseze, şi pricina e lesne de 
înţeles. 

— Aşadar, zise el, socoţi că Joam Garral mă va primi pe 
pluta lui? 

— Vă repet că sunt încredinţat de asta, răspunse Fragoso. 
Dac-a făcut-o pentru un amărât ca mine, cum să n-o facă 
pentru un compatriot de-al lui! 

— Şi e singur pe plută? 

— Nu, răspunse Fragoso. Vă spuneam că îl însoţeşte 
întreaga familie - de oameni cumsecade, vă asigur - şi mai 
are cu el o echipă de indieni şi de negri, care fac parte din 
personalul fermei. 

— E bogat fermierul ăsta? 

— Cu siguranţă, zise Fragoso, foarte bogat. Numai pluta 
de lemne şi încărcătura de pe ea înseamnă o adevărată 
avere! 

— Aşadar, Joam Garral a trecut graniţa braziliană cu toată 
familia? continuă Torres. 

— Da, cu soţia, fiul, fiica sa şi logodnicul acesteia, răspunse 
Fragoso. 

— Ah! Deci are şi o fată? 

— O fată încântătoare. 

— Şi urmează să se mărite...? 


— Da, cu un tânăr destoinic, zise Fragoso, un medic militar 
din garnizoana de la Belem, care o va lua de nevastă de 
îndată ce vom ajunge la capătul călătoriei. 

— Atunci, s-ar spune că e vorba de o călătorie de logodnă, 
zise Torres, zâmbind. 

— Călătorie de logodnă, de plăcere şi de afaceri, răspunse 
Fragoso. Doamna Yaquita şi fiica ei n-au pus niciodată 
piciorul pe pământul brazilian, iar Joam Garral, de când a 
intrat la ferma bătrânului Magalhaes, e prima dată că trece 
graniţa. 

— Îmi închipui că familia este însoţită şi de câţiva servitori, 
zise Torres. 

— Aşa-i, răspunse Fragoso, bătrâna Cybele, de cincizeci de 
ani slujitoare la fermă, şi o mulatră drăgălaşă, domnişoara 
Lina, care este mai degrabă prietena decât camerista 
tinerei stăpâne. Ah! Ce adorabilă fiinţă! Ce suflet şi ce ochi 
are! Şi părerile ei despre orice lucru, dar mai ales despre 
liane... 

Pornit pe calea asta, Fragoso nu s-ar mai fi putut opri, iar 
Lina ar fi continuat să fie obiectul aprecierilor lui 
entuziaste, dacă Torres nu s-ar fi ridicat de pe scaun, 
făcând loc unui alt client. 

— Cât îţi datorez? îl întrebă el pe bărbier. 

— Nimic, răspunse Fragoso. Între compatrioți care se 
întâlnesc la graniţă nu poate fi vorba despre aşa ceva! 

— Totuşi, zise Iorres, aş vrea... 

— Bine, lăsaţi c-o să ne-nţelegem noi mai târziu, pe plută. 

— Dar nu ştiu, continuă Torres, nu ştiu dacă am să 
îndrăznesc să-i cer lui Joam Garral să-mi îngăduie... 

— Nu şovăiţi! zise Fragoso. Dacă vreţi, am să-i spun eu şi 
va fi foarte fericit să vă poată face acest serviciu. 

În minutul acesta se iviră în uşa lojii Manoel şi Benito care, 
după ce luaseră masa, veniseră în târg să-l vadă pe Fragoso 
în exerciţiul funcţiunii. 

Torres se întoarse către ei şi zise imediat: 


— Ia uite! Doi tineri pe care-i cunosc, sau mai degrabă îi 
recunosc! 

— Îi recunoaşteţi? întrebă Fragoso, destul de uimit. 

— Da, fără îndoială! Acum o lună, în pădurile din Iquitos, 
dânşii m-au scos dintr-o mare încurcătură! 

— Dar sunt chiar Benito Garral şi Manoel Valdez. 

— Ştiu! Mi-au spus atunci cum îi cheamă, dar nu mă 
aşteptam să-i regăsesc aci! 

Torres înainta spre cei doi tineri, care-l priveau fără să-l 
recunoască, şi-i întrebă: 

— Nu vă mai amintiţi de mine, domnilor? 

— Staţi puţin, răspunse Benito. Domnul Torres, dacă nu 
mă-nşel; dumneavoastră sunteţi cel care aţi avut nişte 
necazuri cu o guariba în pădurea din Iguitos...? 

— Chiar eu, domnilor, răspunse Torres. De şase săptămâni 
merg pe Amazon la vale şi iată-mă trecând graniţa odată cu 
dumneavoastră! 

— Încântat să vă revăd, zise Benito, cred însă că n-aţi uitat 
că v-am poftit să veniţi la ferma tatălui meu? 

— Şi bine aţi fi făcut dacă veneaţi, domnule! Asta v-ar fi 
îngăduit ca până la plecarea noastră să vă odihniţi de 
oboseala drumului, şi apoi să coborâţi cu noi până la 
graniţă! Aţi fi scutit atâtea zile de mers! 

— Aveţi dreptate, răspunse Torres. 

— Compatriotul nostru nu se opreşte la graniţă. Merge 
până la Manao, spuse atunci Fragoso. 

— Foarte bine, răspunse Benito, dacă doriţi să veniţi la 
bordul jangadei, veţi fi bine primit şi sunt sigur că tatăl meu 
va fi bucuros să vă găzduiască. 

— Cu plăcere! Vă rog îngăduiţi-mi să vă mulţumesc 
dinainte, răspunse Torres. 

Manoel nu luase parte la discuţie. Îl lăsa pe îndatoritorul 
Benito să-şi ofere serviciile, iar el îl cerceta cu atenţie pe 
Torres, al cărui chip nu-i plăcea deloc. Într-adevăr, era o 
lipsă totală de sinceritate în ochii acestui om, a cărui privire 
se ferea de a celorlalţi, temându-se parcă să se aţintească 


undeva; dar Manoel nu-şi mărturisi gândul, ca să nu 
lovească într-un compatriot pe care se cuvenea să-l ajute. 

— Domnilor, sunt gata să merg cu dumneavoastră în port. 

— Poftiţi! răspunse Benito. 

După un sfert de oră, Torres era pe bordul jangadei. 
Benito i-l prezentă lui Joam Garral, istorisindu-i 
împrejurările în care se întâlniseră şi cerându-i îngăduinţa 
de a-l duce pe Torres până la Manao. 

— Sunt bucuros, domnule, că vă pot fi de folos, zise Joam 
Garral. 

— Vă mulţumesc, răspunse Torres care, în clipa când să 
dea mâna cu gazda, şovăi fără voia lui. 

— Plecăm mâine în zori, adăugă Joam Garral. Aşadar, vă 
puteţi instala pe plută... 

— O, instalarea mea nu va dura mult! răspunse Torres. 
Persoana mea şi nimic altceva. 

— Sunteţi la dumneavoastră acasă, zise Joam Garral. 

În aceeaşi seară, Torres lua în stăpânire o cabină vecină cu 
a bărbierului. 

Acesta se întoarse abia la opt seara pe jangadă şi se porni 
să-şi depene isprăvile în faţa tinerei mulatre, repetându-i, 
nu fără oarecare mândrie, că faima ilustrului Fragoso a 
crescut şi mai mult în bazinul Amazonului de Sus. 

Capitolul XIV COBORÂND MAI DEPARTE. 

A doua zi dimineaţa, la 27 iunie, jangada fusese dezlegată 
de țărm încă din zori şi-şi continua drumul împinsă de 
curentul fluviului. 

Pe bord se afla un nou călător. La drept vorbind, de unde 
venea acest Torres? Nu prea ştia nimeni. Unde se ducea? 
Spusese că la Manao. Dealtfel, Torres se ferise să dea 
amănunte cu privire la trecutul său ori la meseria pe care o 
exercita cu două luni în urmă, şi nimeni de pe plută nu 
bănuia că printre ei se află un fost pândar de codru. Joam 
Garral nu voise să umbrească prin întrebări sâcâitoare 
binele ce i-l făcea. 


Fermierul îl luase la bord dintr-un sentiment de omenie. În 
mijlocul acestui pustiu al Amazonului, mai ales pe vremea 
când corăbiile cu aburi nu brăzdau încă fluviul, era foarte 
greu să găseşti un mijloc de transport sigur şi iute. 
Ambarcaţiunile nu mergeau cu regularitate, astfel că, în cea 
mai mare parte din timp, călătorul era silit să străbată pe 
jos pădurile. Aşa umblase Torres şi ar mai fi continuat să 
umble dacă n-ar fi avut marele noroc de a fi primit pe 
bordul jangadei. 

De când le povestise Benito în ce împrejurări îl întâlnise pe 
Torres, prezentările erau făcute şi acesta se putea simţi 
întocmai călătorului de pe un transatlantic, liber să ia parte 
la viaţa comună sau să stea deoparte, după cum îi place. 
Din atitudinea lui, cel puţin din primele zile, se vedea 
limpede că Torres nu căuta să pătrundă în viaţa familiei 
Garral. Stătea cât mai retras, răspundea când era întrebat, 
dar nu provoca niciodată discuţii. 

Singurul cu care se arăta mai apropiat, mai vorbăreţ, era 
Fragoso. Oare nu-i datora veselului său tovarăş călătoria pe 
plută? Uneori îl descosea despre situaţia familiei Garral la 
Iquitos, despre simţămintele tinerei fete pentru Manoel 
Valdez, şi asta nu fără anumite ocolişuri. Cel mai adesea, 
dacă nu se plimba singur pe puntea din faţă a jangadei, 
rămânea în cabina lui. 

Mânca împreună cu Joam Garral şi ai săi, dar stătea mai 
mult tăcut şi se ridica imediat ce se isprăvea masa. 

În cursul dimineţii, jangada trecu printre insulele pitoreşti 
cuprinse între gurile râului Javary. Acest însemnat afluent al 
Amazonului, care curge în direcţia sud-vest, s-ar părea că 
nu este stânjenit în drumul său de la izvor şi până la vărsare 
de nici o insuliţă sau vârtej. Gurile sale au o lăţime de 
aproape trei mii de picioare şi se deschid la o depărtare de 
câteva mile mai sus de locul pe care era aşezat odinioară 
oraşul cu acelaşi nume, pentru care spaniolii şi portughezii 
s-au luptat multă vreme. 


Până în dimineaţa zilei de 30 iunie, călătoria s-a desfăşurat 
fără vreo întâmplare deosebită. Întâlneau ambarcaţiuni 
care lunecau pe lângă țărm, prinse una de alta, astfel încât 
puteau fi conduse de un singur băştinaş. „Navigar de 
bubina”, aşa le numesc cei din partea locului, adică 
navigaţie pe încredere. 

Depăşiră în curând insula Araria, arhipelagul insulelor 
Calderon, insula Capiatu şi multe altele, ale căror nume n- 
au ajuns încă la urechile geografilor. La 30 iunie, pilotul le 
arăta, pe partea dreaptă, sătucul Jurupari-lapera, unde 
poposiră două-trei ceasuri. 

Manoel şi Benito merseră să vâneze prin apropiere şi 
aduseră câteva păsări, bine primite la bucătărie. Totodată, 
cei doi băieţi au prins şi un animal, de care un naturalist s- 
ar fi bucurat mai mult decât bucătăreasa de pe jangadă. 

Era un patruped de culoare cenuşie, semănând puţin cu 
un terra-nova mare. 

— Un furnicar tamanoar! strigă Benito, aruncându-l pe 
puntea jangadei. 

— Şi încă un exemplar grozav, căruia nu i-ar sta rău în 
colecţia unui muzeu, adăugă Manoel. 

— Aţi prins greu lighioana asta ciudată? întrebă Minha. 
— Da, surioară, răspunse Benito, şi am avut noroc că nu 
erai tu de faţă ca să ne ceri să-l cruţăm! Ah, câinii ăştia au 
şapte vieţi şi mi-au trebuit trei gloanţe ca să-l dobor pe cel 

de aici! 

Era un tamanoar foarte frumos, cu coada lungă şi coama 
cenuşie, cu botul ascuţit pe care şi-l vâră prin furnicare - 
furnicile fiind principala lui hrană - cu labele lungi şi subţiri, 
înarmate cu unghii ascuţite având aproape 15 cm, care se 
pot închide ca degetele unei mâini. Dar ce mai mână are 
tamanoarul! Când apucă cu ea ceva, trebuie să i-o tai ca să 
dea drumul prăzii. De aceea, călătorul Emile Carrey a spus, 
pe bună dreptate, că „însuşi tigrul piere în această 
strânsoare”. 


În dimineaţa de 2 iulie jangada sosea la San-Pablo-de- 
Olivenca, după ce se strecurase printre nenumărate insule, 
acoperite de verdeață în orice anotimp, umbrite de copaci 
falnici, dintre care cele mai însemnate purtau numele de 
Jurupari, Rita, Maracanatena şi Cururu-Sapo. De câteva ori 
pluta a trebuit să treacă pe lângă vărsarea unor afluenţi 
mici, cu ape negre. 

Coloritul acestor ape este un fenomen destul de ciudat şi îl 
întâlnim numai la unii afluenţi ai Amazonului, mai mari sau 
mai mici. 

Manoel le atrase atenţia asupra întunecimii acestei culori, 
pe care o puteau deosebi net la suprafaţa apelor albicioase 
ale fluviului. 

— S-au dat mai multe explicaţii acestui colorit, spuse el, 
dar cred că nici cele mai savante n-au fost satisfăcătoare. 

— Apele acestea sunt de-a dreptul negre, cu minunate 
reflexe aurii, spuse Minha, arătând o uşoară pânză cafenie 
care atingea pluta. 

— Da, scumpă Minha, răspunse Manoel, iar Humboldt a 
văzut, ca şi tine, reflexele acestea ciudate. Dar, dacă te uiţi 
mai bine, vezi că acest amestec bate mai mult în culoarea 
sepiei. 


— Bun, strigă Benito, încă un fenomen asupra căruia 
savanții nu se pot înţelege! 

— În privinţa asta ar fi poate mai nimerit să cunoaştem 
părerea crocodililor, a delfinilor şi a lamantinilor, zise 
Fragoso, pentru că de obicei acestora le place să se 
zbenguiască prin apele negre. 

— Într-adevăr, ele atrag mai ales aceste animale, răspunse 
Manoel. De ce anume? Ar fi foarte greu de spus! Oare 
culoarea asta s-o datora faptului că apele conţin particule 
de hidrogen carbonat, sau pentru că albia lor este alcătuită 
din straturi de turbă străbătute de zăcăminte de huilă şi 
antracit? Ori este datorată uriaşei cantităţi de plante 
microscopice pe care le cară? În privinţa asta nimic nu e 
sigur. În orice caz, sunt foarte bune de băut, uimitor de 
răcoritoare într-o asemenea climă, nu-ţi lasă nici un gust 
rău şi sunt cu desăvârşire nevătămătoare. Ia puţin din apa 
asta, dragă Minha, poţi s-o bei fără teamă. 

Apa era limpede şi rece. Ar fi putut înlocui prea bine apele 
de masă gazoase, atât de obişnuite în Europa. Scoaseră 
câteva găleți şi pentru bucătărie. 

După cum am mai spus, în zorii zilei de 2 iulie, jangada 
sosise la. 

San-Pablo-de-Olivenca, unde se fac şiraguri dintr-acelea 
lungi de mătănii, tăiate din coajă de „coco de piassaba”. Ele 
alcătuiesc obiectul unui comerţ foarte susţinut. Poate pare 
ciudat că vechii stăpânitori ai acestor ţinuturi, tupinambii şi 
tupinichii, au ajuns să aibă ca principal meşteşug 
confecţionarea acestor obiecte de cult catolic. Dar, la urma 
urmelor, de ce nu? Indienii de azi nu mai sunt ca indienii de 
odinioară. În loc să umble înveşmântaţi în costumul 
naţional, cu cununa de pene de aras, cu arcuri şi sarbacane, 
ei folosesc acum veşmântul american, pantalonul alb, 
poncho-ul din bumbac, ţesut de nevestele lor care sunt 
foarte pricepute în această îndeletnicire. 

Deşi este un oraş destul de important, San-Pablo-de- 
Olivenca nu are mai mult de două mii de locuitori, pripăşiţi 


din toate triburile învecinate. Azi principalul centru de pe 
Amazonul de Sus, San-Pablo-de-Olivenca n-a fost la început 
decât o simplă misiune, întemeiată prin 1692 de carmeliţii 
portughezi şi cucerită apoi de misionarii iezuiţi. 

Mai întâi, ţinutul a fost al omaguaşilor, al căror nume 
înseamnă „capete turtite”. Denumirea aceasta li se trăgea 
de la obiceiul barbar pe care-l aveau mamele băştinaşe de a 
strânge între două scândurele capetele noilor născuţi, astfel 
încât să le dea o formă lunguiaţă, foarte la modă pe atunci. 
Dar, ca orice modă, s-a schimbat şi aceasta: capetele şi-au 
recăpătat forma lor naturală, iar în prezent nu se mai vede 
nici urmă din vechea deformaţie la craniile acestor 
fabricanți de mătănii. 

Toată familia, în afară de Joam Garral, cobori pe uscat. 
Nici Torres nu se arăta dornic să viziteze San-Pablo-de- 
Olivenca, deşi se părea că nu mai fusese pe acolo. 

Hotărât lucru, aventurierul era pe cât de tăcut, pe atât de 
puţin curios. 

Benito realiză cu uşurinţă nişte schimburi de mărfuri, 
completând astfel încărcătura jangadei. El şi familia lui se 
bucurară de o foarte bună primire din partea autorităţilor 
din oraş, căpetenia pieţii şi şeful vamei, pe care 
îndeletnicirile lor nu-i împiedicau să facă şi negoţ. Ei 
încredinţară chiar tânărului negustor unele produse, 
pentru ca acesta să le vândă în numele lor, fie la Manavo, fie 
la Belem. 

Oraşul era alcătuit din vreo şaizeci de case, construite pe 
un platou care încununa malul fluviului. Câteva dintre 
aceste colibe aveau acoperişul din ţiglă, lucru rar întâlnit 
prin partea locului. 

Comandantul, locotenentul său şi şeful poliţiei primiră să 
ia masa pe plută şi fură ospătaţi de Joam Garral cu toată 
cinstea cuvenită, funcţiilor lor. 

În timpul mesei, Torres se arătă mai vorbăreţ ca de obicei. 
Povesti despre călătoriile sale prin Brazilia, ca unul care 
părea să cunoască bine ţara. 


Dar, în timp ce vorbea despre călătoriile pe care le făcuse, 
Torres nu uită să-l întrebe pe comandant dacă cunoştea 
oraşul Manao. dacă colegul lui de acolo se afla în perioada 
aceea în localitate şi dacă judecătorul de drept, întâiul 
magistrat al provinciei; obişnuia să lipsească în anotimpul 
călduros. Punând aceste întrebări, Torres privea atent, cu 
coada ochiului, spre Joam Garral. O făcea atât de stăruitor, 
încât Benito băgă de seamă, cu uimire, şi-şi spuse că tatăl 
său ascultă cu deosebită luare-aminte întrebările acelea 
ciudate ale lui Torres. 

Comandantul din San-Pablo-de-Olivenca îl asigură pe 
aventurier că autorităţile nu lipseau din Manao în perioada 
aceea şi-l rugă chiar pe Joam Garral să le transmită salutări 
din partea sa. După toate calculele, jangada urma să ajungă 
în faţa acestui oraş în cel mult şapte săptămâni, între 20 şi 
25 august. 

Oaspeţii fermierului se despărţiră de familia Garral pe- 
nserate, iar a doua zi de dimineaţă, la 3 iulie, jangada porni 
din nou în jos, pe fluviu. 

La amiază, trecură pe stânga de gurile râului Yacurupa. 
Acest afluent nu este, de fapt, decât un canal, dat fiind că el 
îşi varsă apele în râul Iţa, el însuşi un afluent de pe partea 
stângă a Amazonului. Lucru ciudat, prin unele locuri fluviul 
îşi alimentează el însuşi afluenții. 

Pe la trei după-amiază, jangada lăsă în urmă gurile 
Jandiatubei, care-şi aduce dinspre sud-vest minunatele ei 
ape negre şi le aruncă în marele fluviu printr-o gură largă 
de patru sute de metri, după ce a scăldat pământuriie 
indienilor culinos. 

Trecură apoi pe lângă insulele Pimaticaira, Caturia, Chico, 
Motachina; unele locuite, altele pustii, dar acoperite toate 
de o vegetaţie încântătoare ce alcătuieşte o neîntreruptă 
cunună de verdeață, de la un capăt la celălalt al 
Amazonului. 

Capitolul XV LA VALE, MEREU LA VALE. 


Era în seara zilei de 5 iulie. Atmosfera, încărcată încă din 
ajun, vestea că se apropie furtuna. Lilieci mari, roşcaţi, 
zburau cu aripile larg deschise deasupra Amazonului. 
Printre ei se zăreau acei „perros voladores”, cu penele 
negre şi pieptul alb, faţă de care Minha şi mai ales tânăra 
mulatră simțeau o mare silă. 

Aceştia erau nişte adevăraţi vampiri înfricoşători care sug 
sângele animalelor şi se dau chiar la om, dacă, 
neprevăzător, a adormit pe câmp. 

— Vai! Ce scârboase lighioane! strigă Lina, acoperindu-şi 
ochii. Mă umplu de groază! 

— Dealtfel sunt şi tare primejdioase, adăugă Minha. Nu-i 
aşa, Manoel? 

— Într-adevăr, foarte primejdioase, răspunse tânărul. 
Vampirii aceştia ştiu din instinct de unde să sugă ca sângele 
să curgă mai uşor, îndeosebi de după ureche. În timp ce-şi 
atacă victima, ei continuă să fâlfâie din aripi, producând 
astfel o răcoare plăcută care-l cufundă şi mai adânc în somn 
pe cel ce doarme. Se spune că au existat oameni cărora 
vreme de mai multe ceasuri li s-a supt astfel sângele, încât 
nu s-au mai trezit niciodată! 

— Nu mai povesti asemenea grozăvii, Manoel, zise Yaquita, 
căci Minha şi Lina n-au să mai doarmă la noapte! 

— N-aveţi nici o teamă, răspunse Manoel. Dacă va fi 
nevoie, vom veghea asupra lor! 

— Linişte, zise Benito. 

— Dar ce s-a întâmplat? întrebă Manoel. 

— N-auziţi în partea asta un zgomot neobişnuit? răspunse 
Benito, arătând spre malul drept. 

— Într-adevăr, zise Yaquita. 

— De unde vine zgomotul? întrebă Minha. S-ar spune că 
pe plajele din apropiere se rostogolesc nişte pietre. 

— Ah! ştiu ce este, răspunse Benito. Mâine, în zori, cei 
cărora le plac ouăle de broască ţestoasă, şi puii acestor 
broaşte, vor avea de ce să se bucure! 


Nu mai încăpea nici o îndoială. Zgomotul era produs de 
nenumărate țestoase de toate mărimile, pe care vremea 
ouatului le atrăgea pe insule. 

Aceste amfibii se cuibăresc în nisipul plajelor ca să-şi 
depună ouăle. Treaba începută pe la apusul soarelui ia 
sfârşit în zorii zilei următoare. 

În clipa aceea căpetenia ţestoaselor părăsise fundul apei 
ca să caute un loc potrivit. Celelalte, îngrămădite cu miile, 
se străduiau să sape, cu labele din faţă, un şanţ lung de 
şase sute de picioare, lat de douăsprezece şi adânc de şase; 
după ce-şi vor îngropa acolo ouăle, nu le va mai rămâne 
decât să le acopere cu un strat de nisip, pe care-l vor 
bătători apoi cu carapacea ca să-l preseze. 

Depunerea ouălor este un eveniment de seamă în viaţa 
indienilor de pe malurile Amazonului şi ale afluenților săi. Ei 
pândesc sosirea ţestoaselor şi pornesc la strânsul ouălor în 
sunetul tobei, iar recolta se împarte în trei părţi egale: una 
pentru pândari, alta pentru obştea tribului, şi cea de a treia 
pentru stat, reprezentat prin căpitanii de plaje care sunt în 
acelaşi timp poliţişti şi perceptori. Țărmurilor ce rămân 
descoperite după retragerea apelor, atrăgând prin aceasta 
mai multe țestoase, li s-a dat denumirea de „plaje regale”. 
După ce isprăvesc cu strângerea recoltei, la indieni e o 
adevărată sărbătoare: joacă, dansează, beau, iar 
petrecerea lor este împărtăşită şi de crocodilii care 
benchetuiesc cu rămăşiţele azvârlite în apă. 

Aşadar, ţestoasele sau ouăle de țestoase fac obiectul unui 
negoţ foarte însemnat în tot bazinul Amazonului. După ce 
şi-au depus ouăle, unele dintre ele sunt întoarse cu burta-n 
sus şi sunt păstrate vii, fie că sunt închise într-un ţarc, fie că 
sunt priponite de nişte ţăruşi cu o funie, lungă, doar atât cât 
le trebuie ca să umble încoa şi-ncolo pe uscat sau în apă. În 
felul acesta poţi avea oricând carne proaspătă. 

Cu ţestoasele mici, abia ieşite din găoace, lucrurile se 
petrec altfel. Nu mai e nevoie să fie priponite sau 
îngrămădite. Carapacea lor e încă moale, carnea foarte 


fragedă şi pot fi mâncate coapte ca şi stridiile. Sub forma 
asta se consumă cantităţi foarte mari. 

Şi totuşi, prin ţinuturile scăldate de Amazon şi la Para, 
ouăle de ţestoasă mai sunt folosite şi într-altfel. Din ele se 
scoate „manteigna de tartaruga”, adică untul de ţestoasă, 
ce poate sta alături de cele mai bune produse din 
Normandia sau Bretania, şi pentru care se folosesc anual 
între două sute cincizeci şi trei sute de milioane de ouă. 
Ţestoasele mişună însă prin apele acestui bazin şi depun 
cantităţi uriaşe de ouă pe sub nisipul plajelor. 

Cu, toate acestea, prin faptul că ele servesc drept hrană 
nu numai băştinaşilor ci şi altor vieţuitoare de pe uscat, din 
aer sau din apă, numărul lor a mai scăzut, astfel încât s-a 
ajuns ca un pui de ţestoasă să se vândă cu o „pataca” 
braziliană. 

A doua zi, la răsăritul soarelui, Benito, Fragoso şi câţiva 
indieni luară o pirogă şi se duseră pe ţărmul unei insule 
mari, pe lângă care trecuseră în timpul nopţii. Nu era 
nevoie ca pluta să fie oprită. O puteau ajunge uşor din 
urmă. 

Pe plajă se vedeau nişte moviliţe ce arătau locurile unde 
fuseseră depuse chiar în noaptea aceea grămezile de ouă, 
alcătuite din câte şaizeci până la nouăzeci de bucăţi. 

Pe acestea nu aveau de ce să le dezgroape. Dar primul 
ouat avusese loc cu două luni înainte şi ouăle acelea 
fuseseră clocite prin căldura strânsă în nisip, astfel că pe 
ţarm mişunau puii de țestoase cu miile. 

Vânătorii făcură deci o recoltă bună. Umplură piroga cu 
aceste gustoase amfibii şi sosiră tocmai la timpul potrivit 
pentru masă. Vânatul fu împărţit între călători şi personalul 
de pe plută, şi până seara nu mai rămase nimic din el. În 
dimineaţa de 7 iulie, erau în faţa oraşului San-Jose-de- 
Matura, aşezat aproape de un mic râu plin cu ierburi lungi, 
pe malurile căruia se povesteşte că au trăit cândva indienii 
cu coadă. 


La 8 iulie, tot dimineaţa, zăriră satul San-Antonio, alcătuit 
din câteva căsuțe pierdute printre copaci, apoi gurile râului 
Ica sau Putumayo, care măsoară în lăţime nouă sute de 
metri. 

Putumayo este unul din cei mai însemnați afluenţi ai 
Amazonului. Prin secolul al XVI-lea, spaniolii întemeiaseră 
acolo numeroase misiuni pe care le-au nimicit mai târziu 
portughezii, astfel că în prezent n-a mai rămas nici urmă 
din ele. Astăzi nu mai întâlneşti aici decât reprezentanţi ai 
diferitelor triburi de indieni, pe care-i poţi recunoaşte cu 
uşurinţă după varietatea tatuajelor lor. 

Ica este un curs de apă trimis către răsărit de munţii 
Pasto, de la nord-est de Quito, şi care străbate cele mai 
frumoase păduri de arbori de cacao sălbatici. Navigabil pe 
o întindere de o sută patruzeci de leghe pentru vasele cu 
aburi, care nu depăşesc şase picioare în lungime, el va 
ajunge într-o bună zi una din principalele căi fluviale din 
vestul Americii. 

Între timp, vremea se stricase. Ploaia nu cădea întruna, 
dar furtuni repetate tulburau atmosfera. Aceste condiţii 
meteorologice nu stânjeneau înaintarea jangadei, care nu 
se lăsa împinsă de vânt; datorită lungimii ei mari, aproape 
că nici nu se simţea zvârcolirea Amazonului; dar cât ţineau 
aceste averse torențiale, familia Garral era silită să stea în 
casă. Atunci, pentru a-şi umple timpul, tăifăsuiau, îşi 
împărtăşeau unul altuia impresiile, şi gura nu le mai tăcea. 

În asemenea împrejurări, Torres începu şi el, puţin câte 
puţin, să ia parte la discuţii. Lucrurile deosebite întâlnite în 
timpul diferitelor sale călătorii prin nordul Braziliei îi 
ofereau numeroase subiecte. De bună seamă că omul 
văzuse multe; dar părerile sale erau pătrunse de un 
scepticism care-i jignea de multe ori pe oamenii cinstiţi ce-l 
ascultau. Trebuie să mai spunem că se arăta cam stăruitor 
faţă de Minha, ceea ce-l necăjea pe Manoel. Numai că, 
aceste stăruinţe nefiind prea directe, tânărul socoti că nu 


era deocamdată cazul să intervină. Dealtfel, fata avea o silă 
instinctivă pentru Torres şi nu se sfia deloc să i-o arate. 

La 9 iulie, se iviră pe malul stâng al fluviului gurile râului 
Tunantinilor, alcătuind un estuar de patru sute de picioare, 
prin care acest afluent îşi varsă apele lui negre, venite 
dinspre vest-nord-vest, după ce a udat ţinuturile indienilor 
caceflas. 

În acest loc Amazonul se înfăţişa într-adevăr măreț, dar 
albia lui era presărată, mai mult decât oriunde, cu tot felul 
de insule şi insulițe. Pilotul trebui să-şi arate toată 
îndemânarea lui ca să strecoare pluta prin acest arhipelag, 
să ocolească bulboanele, să păstreze calea cea bună, 
trecând de la un mal la celălalt. 

Poate că ar fi putut s-o apuce prin Ahuaty-Parana, un fel de 
canal natural, care se desprinde de fluviu puţin mai sus de 
gurile râului Tunantinilor şi îngăduie intrarea în matca 
principală, la o sută douăzeci de mile mai departe, prin Rio 
Japura; dar, dacă partea cea mai lată a acestui canal 
măsoară o sută de picioare, cea mai îngustă nu are decât 
şaizeci, iar plutei i-ar fi fost greu să treacă prin ea. 

Pe scurt, după ce depăşiseră, la 13 iulie, insula Capuro, 
gurile râului Jutahy, care, venind dinspre est-sud-vest, îşi 
azvârle apele negre printr-o deschidere de o mie cinci sute 
de picioare, după ce admiraseră legiunile de maimuțe 
frumoase cu blana alb-gălbuie şi faţa roşie, care se dau în 
vânt după nucile palmierilor ce poartă numele fluviului, 
călătorii ajunseră, la 18 iulie, în faţa orăşelului Fonteboa. 

În locul acesta pluta făcu un popas de douăsprezece ore, 
îngăduind echipajului să se odihnească. 

Fonteboa, asemeni majorităţii aşezărilor - misiuni din 
regiunea Amazonului - n-a scăpat ciudatei legi care le 
mută, de-a lungul timpului, dintr-un loc într-altul. Se pare 
însă că acest cătun a pus capăt vieţii nomade şi că s-a 
statornicit pentru totdeauna. 

Orăşelul cuprinde o populaţie cam de o mie de locuitori, 
alcătuită din indienii de pe ambele maluri ale fluviului, care 


se îndeletnicesc cu creşterea vitelor prin câmpiile bogate 
din împrejurimi. Dar aceasta nu este singura lor ocupaţie; 
ei sunt şi iscusiţi vânători, sau, mai bine zis, iscusiţi pescari 
de lamantini. 

Chiar în seara sosirii lor, tinerii avură prilejul să privească 
la o interesantă expediţie de acest fel. 

Două dintre aceste cetacee erbivore fuseseră semnalate în 
apele negre ale râului Cayaratu, care se varsă în dreptul 
oraşului Fonteboa. La suprafaţă se zăreau mişcându-se şase 
puncte de culoare închisă. Erau cele două boturi ascuţite şi 
cele patru aripioare ale lamantinilor. 

Nişte pescari mai puţin pricepuţi ar fi luat aceste puncte 
mişcătoare drept epave plutitoare; dar băştinaşii din 
Fonteboa nu se puteau înşela. Dealtfel, se auziră în curând 
nişte şuierături puternice produse de răsuflarea lor 
zgomotoasă. 

Două ube, fiecare cu câte trei pescari, se desprinseră de 
țărm şi se apropiară de lamantinii care o luară la goană. 
Punctele întunecate brăzdară mai întâi suprafaţa apei pe o 
mare distanţă, apoi se făcură nevăzute în acelaşi timp. 

Pescarii continuară să înainteze cu băgare de seamă. Unul 
dintre ei, înarmat cu un harpon foarte primitiv - un cui 
înfipt la capătul unui băț - stătea în picioare, pe când ceilalţi 
doi vâsleau fără zgomot. Aşteptau ca lamantinii să fie siliţi 
să iasă la suprafaţă ca să respire. Fără îndoială, animalele 
aveau să se arate în cel mult zece minute pe undeva, prin 
apropiere. 

Într-adevăr, abia dacă se scurseră aceste minute, când 
punctele întunecate ieşiră din apă la o mică depărtare, în 
timp ce două trombe de aer amestecat cu aburi ţâşniră 
zgomotos. 

Ubele se apropiară, harpoanele fură azvârlite în acelaşi 
timp; unul îşi greşi ţinta, dar celălalt lovi un cetaceu în 
dreptul vertebrei codale. Lovitura a fost îndeajuns ca să-l 
ameţească, pentru că animalul nu se mai poate apăra când 


este atins de cârligul harponului. Îl traseră cu funia, încet, 
încet, până la țărm, la marginea satului. 

Era un lamantin destul de mic, lung doar de trei picioare. 
Atât de mult sunt vânate bietele cetacee în apele 
Amazonului şi ale afluenților săi, încât ele au devenit destul 
de rare, şi li se lasă atât de puţin timp ca să crească, încât 
cele mai mari ajung abia la o lungime de şapte picioare. Ce 
înseamnă oare aceştia pe lângă lamantinii de douăsprezece 
şi cincisprezece picioare, care mişună încă prin fluviile şi 
lacurile din Africa! 

Totuşi, ar fi foarte greu să împiedici stârpirea lor. Carnea 
de lamantin este foarte gustoasă, mai bună chiar decât cea 
de porc, iar uleiul obţinut din slănina lui, groasă de 8 
centimetri, are foarte multă căutare. Afumată, această 
carne se păstrează multă vreme şi constituie o hrană 
sănătoasă. Dacă mai adăugăm că animalul poate fi lesne 
vânat, vom înţelege de ce specia lui e pe cale să fie nimicită. 

Astăzi, un lamantin adult, care „dădea” două butoaie de 
ulei cântărind o sută optzeci de livre, nu mai dă decât patru 
arrobe spaniole, adică un chintal. 

În zorii zilei de 19 iulie, jangada părăsi Fonteboa şi se lăsă 
purtată printre cele două maluri ale fluviului, în întregime 
pustii, de-a lungul unor insule umbrite de minunate păduri 
de arbori de cacao. Cerul era întunecat de nori, prevestind 
noi furtuni. Rio Jurua, venit dinspre sud-est, se desprinse în 
curând de malul stâng. Navigând pe el, o ambarcaţie ar fi 
putut să pătrundă până în Peru fără să întâlnească piedici 
prea mari, străbătând apele lui limpezi, alimentate de o 
sumedenie de subafluenţi. 

— Poate că aici ar trebui căutate urmaşele femeilor 
acelora războinice care l-au uimit într-atât pe Orellana, zise 
Manoel. Dar trebuie să spunem că, asemeni înaintaşelor lor, 
ele nu alcătuiesc triburi separate... Sunt pur şi simplu nişte 
neveste care-şi însoțesc bărbaţii la luptă, iar faima vitejiei 
lor este binecunoscută printre juruaşi. 


Jangada continua să coboare; dar prin ce labirint trebuia 
să treacă! Rio Japura, unul din cei mai mari afluenţi, a cărui 
vărsare se afla cu optzeci de mile mai departe, curgea 
aproape paralel cu fluviul. 

Între cele două ape existau tot felul de canale, de lagune, 
de lacuri temporare, o nemaipomenită încâlceală care 
îngreunează foarte mult hidrografia acestui ţinut. 

Dar dacă Araujo nu avea o hartă după care să se 
călăuzească, propria-i experienţă îl ajută să se descurce de 
minune prin tot haosul acela, fără să iasă câtuşi de puţin din 
apele marelui fluviu. 

Drept urmare, în după-amiaza zilei de 25 iulie, după ce 
trecuse prin dreptul satului Parani-Iapera, jangada fu 
oprită la intrarea în lacul Ega sau Teffe, în care n-avea rost 
să mai înainteze de vreme ce tot ar fi trebuit să se întoarcă 
şi să-şi continue drumul pe firul Amazonului. 

Dar oraşul Ega e destul de însemnat. Merita deci să se 
oprească şi să-l viziteze. Hotărâră să poposească în locul 
acela până la 27 iulie, iar la 28 iulie piroga cea mare avea 
să ducă întreaga familie la Ega... 

Harnicului echipaj i se îngăduia astfel o binemeritată 
odihnă. 

Noaptea se scurse în linişte pe pluta ancorată lângă un 
mal mai ridicat. Câteva fulgere brăzdară cerul la orizont, 
dar erau semne ale unei furtuni îndepărtate, care nu ajunse 
până la intrarea lacului. 

Capitolul XVI EGA. 

La 28 iulie, la şase dimineaţa, Yaquita, Minha, Lina şi cei 
doi tineri se pregăteau să părăsească pluta. 

La stăruinţele fiicei şi soţiei sale, se hotări şi Joam Garral, 
care nu avusese intenţia să coboare, să-şi întrerupă 
îndeletnicirea lui zilnică şi să le însoţească în această 
excursie. 

Torres nu se arătase dornic să viziteze Ega, spre marea 
mulţumire a lui Manoel, care nu-l putea suferi pe omul 
acesta şi abia aştepta prilejul să i-o arate. 


Cât despre Fragoso, interesele lui profesionale nu-l mai 
îndemnau să se ducă la Ega, după cum se întâmplase la 
Tabatinga, deşi acesta din urmă nu era decât un târguşor 
lipsit de importanţă pe lângă primul. 

Ega este o localitate cu o mie cinci sute de locuitori, 
reşedinţă a tuturor persoanelor oficiale aflate în fruntea 
unui oraş atât de însemnat - desigur, însemnat pentru 
regiunea aceea - adică a comandantului militar, a şefului 
poliţiei, a judecătorului, a învățătorului şi a ofiţerilor de 
toate gradele. 

Este lesne de înţeles că un oraş în care locuiesc atâţia 
funcţionari cu soțiile şi copiii lor nu duce lipsă de bărbieri- 
coafori. De aceea Fragoso n-ar fi avut acolo trecere. 

Deşi nu avea treabă la Ega, flăcăul nostru dorea să 
meargă şi el cu ceilalţi, de vreme ce Lina o însoțea pe 
tânăra-i stăpână; dar, tocmai când să părăsească pluta, se 
resemna să nu mai plece, la cererea Linei. 

— Domnule Fragoso, îi spuse ea, luându-l la o parte. 

— Ce doriţi, domnişoară Lina? 

— Mi se pare că prietenul dumitale, Torres, n-are de gând 
să ne însoţească la Ega. 

— Într-adevăr, o să rămână la bord, domnişoară Lina, dar 
v-aş fi îndatorat dacă nu l-aţi mai numi prietenul meu! 

— Şi totuşi dumneata l-ai îndemnat să ceară învoirea de a 
călători cu noi, chiar înainte ca el să-şi fi mărturisit această 
dorinţă. 

— Da, ca să fiu sincer, mă tem c-am făcut o mare prostie. 

— Ei bine, dacă vrei să-ţi spun şi părerea mea, omul acesta 
nu-mi place deloc, domnule Fragoso. 

— Nici mie, domnişoară Lina, şi mă frământă gândul că l- 
am mai întâlnit undeva. Dar amintirea pe care o am despre 
el este foarte ştearsă şi în orice caz nu mi-l amintesc nici pe 
departe ca pe un om cumsecade. 

— Nu-ţi aminteşti deloc unde şi când l-ai cunoscut pe acest 
Torres? Poate că ar fi bine să ştim cine e, dar mai ales cine a 
fost! 


— Nu... încerc... O fi fost mai de mult? În ce ţară, în ce 
împrejurări?... Nu-mi dau seama! 

— Domnule Fragoso! 

— Ce-i, domnişoară Lina? 

— Ar trebui să rămâi pe plută şi să-l supraveghezi pe 
Torres în lipsa noastră! 

— Vai! strigă Fragoso. Să nu merg la Ega şi să stau o zi 
întreagă fără să te văd? 

— Ţi-o cer! 

— E un ordin...? 

— O rugăminte! 

— Atunci am să rămân. 

— Domnule Fragoso... 

— Da, domnişoară Lina... 

— Îţi mulţumesc! 

— Mulţumeşte-mi cu o strângere de mână, îi răspunse 
Fragoso. Cred că merit măcar atât! 

Lina îi întinse flăcăului mâna, iar acesta i-o ţinu câteva 
clipe, privindu-i chipul drăgălaş. lată de ce Fragoso nu se 
urcă în pirogă şi deveni, într-ascuns, paznicul lui Torres. Îşi 
dădea oare acesta seama că nimeni nu-l înghite? Se prea 
poate; dar fără-ndoială că avea motive să nu se 
sinchisească. 

Ega se afla la o depărtare de patru leghe de locul unde era 
ancorată pluta. Opt leghe dus şi-ntors, într-o pirogă cu şase 
persoane şi cei doi vâslaşi negri, era un drum care ar fi 
cerut ore bune, fără să mai punem la socoteală oboseala 
pricinuită de zăduf, deşi cerul era înnourat. 

Din fericire, o adiere plăcută sufla dinspre nord-vest, şi 
dacă-şi păstra direcţia, le înlesnea navigația pe lacul Teffe. 
Puteau să se ducă la Ega şi să se întoarcă repede, fără nici 
un ocol. Înălţară deci pânza triunghiulară pe catargul 
pirogii. Benito luă cârma şi se desprinseră de plută, după ce 
Lina îi făcu un ultim semn lui Fragoso să fie cu ochii în 
patru. 


Ca să ajungă la Ega trebuiau să meargă de-a lungul 
malului. După două ore, piroga sosea în portul fostei 
misiuni, întemeiată pe vremuri de carmeliţi, care în 1759 
deveni oraş şi trecu pentru totdeauna în stăpânirea 
braziliană datorită generalului Gama. 

Călătorii debarcară pe un ţărm neted, în apropierea 
căruia se înşirau nu numai ambarcaţiile din partea locului, 
ci şi unele din goeletele acelea mici care fac cărăuşie pe 
coastele Atlanticului. 

De îndată ce intrară în Ega cele două fete avură prilej de 
uimire: 

— Vai, ce oraş mare! strigă Minha. 

— Şi ce de case, ce de lume! adăugă Lina, deschizând ochii 
mari ca să vadă cât mai bine. 

— Cred şi eu, spuse Benito râzând, mai bine de o mie cinci 
sute de locuitori, cel puţin două sute de case, dintre care 
unele cu etaj, şi două sau trei străzi, străzi adevărate, care 
le despart! 

— Dragă Manoel, zise Minha, apără-ne de fratele meu! 
Râde de noi fiindcă ela văzut până acum cele mai frumoase 
oraşe din regiunea Amazonului şi din Para! 

— Atunci o să râdă şi de maică-sa, adăugă Yaquita, fiindcă 
vă mărturisesc că nici eu n-am văzut vreodată ceva 
asemănător! 

— În cazul acesta aveţi grijă, mamă şi surioară, pentru că 
veţi rămâne înmărmurite când veţi vedea Manao, iar când 
vom ajunge la Belem o să leşinaţi! 

— Nu-ţi fie teamă, spuse zâmbind Manoel. Doamnele se 
vor obişnui treptat cu asemenea minunăţii, pe măsură ce 
vor vizita primele oraşe de pe Amazonul de Sus. 

— Manoel, şi tu vorbeşti ca fratele meu? Râzi şi tu de 
n0i...? 

— Nu, Minha! i-o jur... 

— Să-i lăsăm pe domni să râdă, stăpână dragă, zise Lina, şi 
să privim mai bine în jurul nostru, că tare-i frumos! 


Tare frumos! Era doar o îngrămădire de case din paiantă, 
spoite cu var, dintre care cele mai multe acoperite cu paie 
sau cu frunze de palmier, câteva din ele construite, ce-i 
drept, din piatră sau din lemn, cu balcoane, ferestre şi uşi 
vopsite în verde, aşezate în mijlocul unei mici livezi de 
portocali înfloriţi. Mai erau şi două sau trei construcţii ale 
autorităţilor, o cazarmă şi o biserică închinată sfintei 
Tereza, ce părea o catedrală pe lângă biserica din Iquitos. 

Dacă te întorceai spre lac, dădeai de o privelişte 
încântătoare, cuprinsă între un brâu de cocotieri şi asaişi, 
care se întindea până la oglinda apei, iar la o depărtare de 
trei leghe, pe celălalt mal, zăreai pitorescul sat Nogueira, 
arătându-şi cele câteva căsuțe pierdute prin desişul de 
măslini bătrâni de pe plaje. 

Dar pentru cele două fete se ivi şi o altă pricină de uimire, 
dealtfel o uimire în întregime feminină: îmbrăcămintea 
purtată de elegantele din Ega; nu veşmintele încă destul de 
primitive ale sexului frumos din triburile omaaşilor sau 
muraşilor creştinaţi, ci toaletele adevăratelor braziliene! 
Soţiile şi fiicele funcţionarilor de stat sau ale marilor 
negustori din oraş purtau cu mândrie rochii pariziene, ce-i 
drept, cam demodate, şi asta la cinci sute de leghe de Para, 
oraş aflat el însuşi la mii de mile de Paris. 

— Ia uitaţi-vă, stăpână, priviţi la doamnele acelea, ce rochii 
frumoase au! 

— Lina o să-şi piardă minţile, zise Benito. 

— Dacă ar fi purtate cum se cuvine, răspunse Minha, 
poate că rochiile acelea n-ar părea atât de caraghioase. 

— Minha dragă, zise Manoel, te rog să mă crezi că tu arăţi 
mai bine în rochia ta simplă de stambă şi cu pălăria de pai, 
decât toate brazilienele astea gătite în fuste cu volane şi cu 
pălării mici! 

— Dacă îţi plac aşa cum sunt, n-am să invidiez niciodată pe 
nimeni! Dar veniseră totuşi să privească. Aşadar, se 
plimbară pe străzi, unde se aflau mai multe dughene decât 
magazine; hoinăriră prin piaţă, locul de întâlnire al 


elegantelor şi eleganţilor care se înăbuşeau în veşmintele 
lor europene, luară şi masa la un hotel - mai bine zis un han 
- a cărui bucătărie îl făcu să regrete mâncarea lor obişnuită 
de pe plută. 

După prânz, alcătuit doar din carne de broască ţestoasă 
pregătită în diferite chipuri, familia Garral veni să mai 
admire pentru ultima oară priveliştea minunată de la malul 
lacului, poleit de razele soarelui în asfinţit; se urcară apoi în 
pirogă, oarecum dezamăgiţi de măreţia unui oraş pentru 
care nu le-a trebuit mai mult de o oră ca să-l viziteze, cam 
obosiţi de plimbarea prin străzile încinse, mult mai puţin 
ademenitoare decât potecile umbrite din Iquitos. Până şi 
veselei Lina îi mai pierise din entuziasm. 

Fiecare se aşeză pe locul său în pirogă. Vântul bătea tot 
dinspre nord-vest şi, pe măsură ce se însera, devenea mai 
răcoros. Ridicară pânza. Făcură apoi cale-ntoarsă pe lacul 
alimentat de apele negre ale râului Teffe, despre care 
indienii spuneau că ar fi navigabil la sud-vest pe o distanţă 
de patruzeci de zile de mers. 

La opt seara, piroga ajunsese la locul de ancorare şi se 
alipea de plută. 

De îndată ce îi fu cu putinţă, Lina îl luă pe Fragoso 
deoparte şi-l întrebă: 

— Ai văzut ceva suspect, domnule Fragoso? 

— Nimic, domnişoară Lina. Torres n-a ieşit deloc din 
cabina lui, unde a scris şi a citit. 

— N-a intrat cumva prin casă, prin sufragerie? 

— Nu, cât timp a stat afară din cabină s-a plimbat prin 
partea dinspre prova. 

— Şi ce făcea acolo? 

— 'Ţinea în mână o hârtie îngălbenită de vreme, pe care o 
privea cu multă luare-aminte şi mormăia ceva de neînțeles! 

— Toate astea nu sunt chiar atât de lipsite de interes cum 
crezi dumneata, domnule Fragoso. Cititul, scrisul, hârtiile 
astea vechi pot avea însemnătatea lor. Scriitorul şi cititorul 
nostru de hârtii nu-i nici profesor, nici om al legii! 


— Ai foarte multă dreptate! 

— Să fii cu ochii-n patru, domnule Fragoso. 

— Să fim amândoi, domnişoară Lina, răspunse Fragoso. 

A doua zi, pe 27 iulie, la răsăritul soarelui, Benito dădea 
pilotului semnalul de pornire. 

Trecând printre două insule ce ies din golful Arenapo, 
zăriră pentru o clipă gurile Japurei, care se întind pe o 
lăţime de şase mii şase sute de picioare. Acest afluent se 
varsă în Amazon prin opt braţe, de parcă s-ar vărsa într-un 
ocean sau într-un golf. Dar apele lui vin de departe, tocmai 
din munţii republicii Ecuador, şi sunt zăgăzuite în cale de 
cascade, până la două sute zece leghe de la locul de 
vărsare. 

Le-a trebuit o zi întreagă ca s-ajungă până la insula 
Yapura, dincolo de care fluviul devine mai liber şi plutirea 
mai lesnicioasă. Curentul, nu foarte iute, le îngăduia să se 
ferească destul de uşor de insuliţele întâlnite, astfel că nu 
avură de suferit nici o ciocnire sau împotmolire. 

A doua zi pluta trecu pe lângă nişte maluri alcătuite din 
dune înalte şi accidentate care străjuiau nişte păşuni atât 
de întinse încât ar fi putut hrăni vitele întregii Europe. 
Ţărmurile acestea sunt socotite ca fiind cele mai bogate în 
broaşte țestoase din tot bazinul Amazonului de Sus. 

În seara de 29 iulie legară zdravăn pluta de malul insulei 
Catua, hotărâți să-şi petreacă acolo noaptea care se vestea 
foarte întunecoasă. 

Până să asfinţească soarele, pe insulă se ivi o ceată de 
indieni muras, rămăşiţă a acestui trib străvechi şi puternic, 
care se întindea odinioară pe mai bine de o sută de leghe 
de-a lungul fluviului, între Teffe şi Madeira. 

Băştinaşii aceştia se foiau de colo-colo şi priveau stăruitor 
pluta. Erau cam vreo sută, înarmaţi cu sarbacane, nişte ţevi 
dintr-o trestie deosebită care creştea prin partea locului, 
întărite pe dinafară cu tulpina unui palmier pitic căruia i s-a 
scos miezul. 


Joam Garral îşi întrerupse îndeletnicirea lui permanentă 
şi-i sfătui pe toţi să vegheze şi să nu-i aţâţe pe băştinaşi. 
Într-adevăr, o luptă n-ar fi fost egală. Muraşii au o deosebită 
îndemânare să ţintească până la trei sute de paşi, suflând 
prin ţevile lor săgeți otrăvite. 

Aceste săgeți, tăiate din frunza palmierului cucurite, sunt 
lungi de 25 de centimetri şi au vârful ascuţit ca un ac, 
înmuiat în otravă, în „curara”, iar la celălalt capăt au puf de 
bumbac ce le uşurează zborul. 

Curara, această licoare despre care indienii spun că 
„ucide pe loc”, este preparată din sucul unei plante 
euforbiacee şi din zeamă de „strychnos bulbosa”, 
amestecate cu pastă de furnici veninoase şi inele de şerpi 
veninoşi. 

— Otrava asta-i îngrozitoare, spuse Manoel. Ea vatămă 
direct sistemul nervos şi în primul rând centrii motrici. Dar 
inima rămâne neatinsă şi continuă să bată până la stingerea 
funcţiilor vitale. Şi totuşi, până acum nu s-a găsit leacul 
acestei otrăviri care începe prin amorţirea membrelor. 

Din fericire, muraşii nu se arătară duşmănoşi, cu toate că 
îi urăsc mult pe albi. Dar nu mai sunt la fel de înverşunaţi 
cum erau strămoşii lor. 

La căderea nopţii, de dincolo de copacii de pe insulă se 
auziră câteva note uşoare scoase de un fluier. Un alt fluier îi 
răspunse. 

Acest schimb de fraze muzicale ţinu două-trei minute, apoi 
muraşii se făcură nevăzuţi. 

Bine dispus, Fragoso era cât pe-aci să le răspundă şi el cu 
un cântec, noroc însă că Lina se afla lângă el şi-i astupă 
gura cu mâna, împiedicându-l să-şi arate cu prea mare 
dărnicie talentele de cântăreţ. 

Pe 2 august, la ora trei după-amiază, pluta ajunsese la o 
depărtare de douăzeci de leghe de acolo, la marginea 
lacului Apoara, cel ce alimentează cu apele lui negre râul cu 
acelaşi nume, iar peste două zile, pe la ceasurile cinci, se 
oprea în faţa lacului Coary. 


Acesta-i unul din cele mai mari lacuri ce-şi împreună apele 
cu Amazonul şi slujeşte drept rezervor mai multor râuri. În 
el se adună şi se amestecă cinci sau şase afluenţi pentru a 
se vărsa apoi, printr-un canal îngust, în artera principală. 

După ce-au întrezărit acoperişurile cătunului Tahua-Miri, 
cocoţat pe piloţi, pentru a fi apărat de apele ce năvălesc 
adesea pe țărmurile acestea joase, pluta lăsă ancora ca să 
înnopteze acolo. 

Se opriseră în dreptul satului Coary, alcătuit din vreo 
douăsprezece case dărăpănate, ridicate în mijlocul unor 
desişuri de portocali şi de copaci cu fructul ca o tigvă. Nici 
nu se poate închipui cât de schimbătoare este înfăţişarea 
acestui cătun; când apele se umflă, lacul arată ca o 
nesfârşită întindere lichidă, iar când acestea scad nu mai 
rămâne decât un canal îngust şi atât de puţin adânc, încât 
nici nu mai păstrează legătura cu Amazonul. 

A doua zi, la 5 august, porniră în zori, trecură prin faţa 
canalului Yucura, care face parte din sistemul acela încâlcit 
de lacuri şi canale ale râului Zapura, iar în dimineaţa de 6 
august ajunseră la intrarea în lacul Miana. 

În viaţa celor de pe bord, care se desfăşura cu o exactitate 
de ceasornic, nu se petrecuse nici o întâmplare deosebită. 

Îndemnat mereu de Lina, Fragoso nu încetase să-l 
urmărească pe Torres. Încercă de câteva ori să-l facă să 
vorbească despre trecutul lui, dar aventurierul ocolea orice 
discuţie despre acest subiect şi în cele din urmă începu să-l 
ţină pe bărbier la distanţă. 

Legăturile lui cu familia Garral erau neschimbate. Vorbea 
puţin cu Joam, dar căuta bucuros prilej de discuţie cu 
Yaguita şi Minha, fără să pară că-şi dă seama de răceala lor. 
Amândouă îşi spuneau că, de îndată ce vor ajunge la 
Manao, 'Iorres va pleca şi n-aveau să mai audă niciodată de 
el. Yaquita asculta de sfaturile părintelui Passanha, care o 
îndemna să aibă răbdare; dar bunul preot avea mai mult de 
furcă cu Manoel, foarte pornit să-l pună la locul lui pe acest 
intrus primit din păcate pe plută. 


Singurul lucru deosebit care se petrecu în seara aceea fu 
următorul: 

O pirogă ce cobora pe fluviu veni lângă plută, la chemarea 
lui Joam Garral. 

— Te duci la Manao? îl întrebă el pe indianul care 
conducea piroga. 

— Da, răspunse indianul. 

— În cât timp vei ajunge acolo...? 

— În optzile. 

— Atunci ai să ajungi cu mult înaintea noastră. N-ai vrea 
să-mi duci scrisoarea asta? 

— Cu plăcere. 

— la scrisoarea, prietene, şi du-o la Manao. 

Indianul luă scrisoarea pe care i-o înmână Joam Garral, 
împreună cu un pumn de reis, drept răsplată pentru 
comisionul ce avea să-l facă. 

Toată familia se dusese la culcare, astfel că nimeni nu ştia 
de cele petrecute. Torres fusese singurul martor. Auzise 
chiar şi cele câteva cuvinte pe care le schimbase Joam 
Garral cu indianul, şi, după expresia posomorâtă de pe 
chipul său, era lesne de înţeles că trimiterea acestei scrisori 
nu-l lăsa nepăsător. 

Capitolul XVII UN ATAC. 

Chiar dacă Manoel nu spunea nimic, ca să nu dezlănţuie o 
ceartă pe bord, se hotări ca a doua zi să stea de vorbă cu 
Benito despre Torres. 

— Benito, îi spuse el după ce ajunseră la prova jangadei, 
am ceva de vorbit cu tine. 

Benito, atât de vesel de felul lui, se întunecă la faţă şi 
privindu-şi prietenul îi zise: 

— Ştiu ce te frământă. E vorba de Torres, nu-i aşa? 

— Da, Benito! 

— Ei bine, şi eu vreau să-ţi vorbesc despre el. 

— Ai băgat deci şi tu de seamă cum se tot învârteşte pe 
lângă Minha! zise Manoel pălind. 


— Vai, nu cumva poţi să fii gelos pe un asemenea om?! 
protestă Benito. 

— Sigur că nu! răspunse Manoel. Să mă păzească sfântul 
de a aduce o asemenea ocară fetei care-mi va fi soţie! Nu, 
Benito! Ea nu-l poate suferi pe aventurier! Aşadar, nu 
despre asta-i vorba, dar mi-e silă să-l tot văd vârându-se în 
sufletul mamei şi surorii tale, căutând să pătrundă în viaţa 
familiei tale, care este acum şi a mea! 

— Manoel, îi zise grav Benito, împărtăşesc sila pe care o 
simţi în faţa acestui individ îndoielnic, şi, dacă m-aş fi luat 
după pornirea inimii, l-aş fi gonit pe Torres de pe plută! Dar 
n-am îndrăznit! 

— N-ai îndrăznit? se miră Manoel, strângând mâna 
prietenului său. N-ai îndrăznit, tu...! 

— Ascultă-mă, Manoel, continuă Benito. L-ai observat pe 
Torres, nu-i aşa? L-ai văzut cum dă târcoale surorii mele! 
Nimic mai adevărat! Dar în vreme ce tu vedeai numai într-o 
direcţie, nu băgai de seamă că acest individ ameninţător 
nu-l pierde o clipă pe tatăl meu din ochi, nici de aproape, 
nici de la distanţă, şi pare că nutreşte un fel de gând ascuns 
şi duşmănos, privindu-l cu o stăruinţă de neînțeles! 

— Ce tot spui, Benito? Ai vreun temei să crezi că Torres ar 
avea ceva împotriva lui Joam Garral? 

— Niciunul. Nu mă gândesc la un lucru anume! Nu-i decât 
o presimţire! Dar uită-te bine la Torres, cercetează-i cu 
atenţie chipul şi ai să vezi ce zâmbet răutăcios are când 
trece tata prin faţa lui! 

— Păi, dacă-i aşa, strigă Manoel, avem un motiv în plus să-l 
gonim! 

— Un motiv în plus... unul în minus... Mi-e teamă, Manoel, 
mi-e teamă... De ce? Nu ştiu nici eu... Dar cred că nu e bine 
să-i spui tatii să-l alunge pe Torres!... Îţi repet... mi-e teamă, 
şi nu-mi pot da seama de ce anume! 

În timp ce vorbea astfel, pe Benito îl treceau fiori de 
mânie. 


— Atunci crezi că trebuie să mai aşteptăm? întrebă 
Manoel. 

— Da... să mai aşteptăm înainte de a lua o hotărâre, dar 
mai ales să fim prevăzători! 

— La urma urmelor, zise Manoel, peste vreo douăzeci de 
zile vom fi la Manao. Torres va rămâne acolo şi astfel vom 
scăpa pentru totdeauna de prezenţa lui. Până atunci să fim 
cu ochii pe el. 

— Cred că mă-nţelegi, Manoel. 

— 'Te înţeleg, dragă prietene şi frate, zise Manoel, deşi nu- 
ţi împărtăşesc, sau, mai degrabă, nu-ţi pot împărtăşi toate 
temerile! Nu văd ce legătură ar putea exista între tatăl tău 
şi acest aventurier. De bună seamă că tatăl tău nu l-a mai 
întâlnit niciodată! 

— Nu spun că tata l-ar cunoaşte pe Torres, răspunse 
Benito, dar uite... mi se pare că Torres îl cunoaşte pe tata!... 
Ce căuta oare omul ăsta prin apropierea fermei când l-am 
întâlnit în pădurea din Iquitos? De ce nu a primit găzduirea 
noastră, pentru ca apoi să facă în aşa fel încât să ni se vâre 
aproape cu forţa în suflet? Sosim la Tabatinga şi-l găsim 
acolo, de parcă ne-ar fi aşteptat! Oare toate întâlnirile astea 
sunt întâmplătoare, sau sunt urmarea unui plan stabilit 
dinainte? Mă gândesc la toate astea ori de câte ori îi 
întâlnesc privirea stăruitoare şi prefăcută!... Nu ştiu ce să 
Zic... Nu mai pricep nimic. Oh, de ce mi-o fi dat prin cap să-l 
iau cu noi pe plută! 

— Linişteşte-te, Benito... te rog! Pierzându-şi firea, Benito 
strigă: 

— Manoel, crezi oare că dacă ar fi vorba numai de mine aş 
mai sta la îndoială să-l arunc peste bord pe omul acesta 
dezgustător”?! Dar dacă e vorba de tata, după cum se pare, 
socotesc că, dacă dau frâu liber pornirilor mele, greşesc 
ţinta! Ceva îmi spune că ar fi primejdios să ne agăţăm de 
omul acesta urâcios, înainte ca vreo faptă de-a lui să ne dea 
dreptul şi datoria de a o face!... Aici, pe plută, îl avem în 
mâna noastră şi, dacă vom veghea amândoi asupra tatei, nu 


se poate să nu se trădeze, să nu se dea de gol, oricât de 
iscusit i-ar fi jocul! Aşadar, să mai aşteptăm! 

Sosirea lui Torres la prova jangadei întrerupse discuţia 
celor doi tineri. Torres se uită chiorâş la ei, dar nu le spuse 
o vorbă. 

Benito nu se înşela deloc când spunea că aventurierul era 
mereu cu ochii pe Joam Garral, ori de câte ori credea că nu- 
| vede nimeni. 

Nu! Nu se înşelase nici când spunea că expresia de pe 
chipul lui Torres era sinistră când îl privea pe tatăl său! 

Oare ce legătură tainică putea exista între aceşti doi 
oameni, dintre care unul era noblețea însăşi şi cu siguranţă 
că nu bănuia nimic de uneltirile celuilalt? 

Aşa stând lucrurile, acum, când cei doi tineri, Fragoso şi 
Lina nu-l slăbeau din ochi, lui Torres i-ar fi fost greu să facă 
ceva fără să fie descoperit pe loc. Poate că şi-a dat şi el 
seama. În orice caz, se prefăcu că nu înţelege şi nu-şi 
schimbă deloc purtarea. 

Mulţumiţi că-şi împărtăşiseră gândurile, Manoel şi Benito 
îşi făgăduiră să nu-l scape din vedere şi să nu facă nimic ce 
i-ar putea trezi bănuielile. 

În zilele următoare, pluta trecu prin dreptul lagunelor 
Cămara, Aru, Yuripari, de pe malul drept, care, în loc să se 
verse în Amazon, se întind spre sud şi alimentează râul 
Purus, pentru ca apoi să se întoarcă prin acesta în marele 
fluviu. La 10 august, pe la ceasurile cinci după-amiază, 
făceau escală în dreptul insulei Cocos. Acolo se afla o 
exploatare de cauciuc, materie primă ce se extrage din 
„seringueira”, arbore al cărui nume ştiinţific este „siphonia 
elastica”. 

Se spune că, fie din delăsare, fie dintr-o exploatare 
nechibzuită, numărul acestor copaci scade mereu în bazinul 
Amazonului; dar pădurile de „seringueira” sunt încă foarte 
des întâlnite pe malurile râurilor Madeira şi Purus, precum 
şi ale altor afluenţi ai fluviului. 


Pe insulă se aflau vreo douăzeci de indieni care strângeau 
şi cărau cauciucul, operaţie ce are loc îndeosebi în lunile 
mai, iunie şi iulie. 

Când şi-au dat seama că datorită apelor umflate ale 
fluviului, care au acoperit tulpinile până la înălţimea de 
patru picioare, copacii erau numai buni pentru începerea 
recoltatului, indienii s-au pus pe treabă. 

Au crestat mai întâi scoarţa seringuerilor şi au atârnat în 
dreptul crestăturilor nişte ulcele, care în numai douăzeci şi 
patru de ore se umpleau cu un suc lăptos, tras apoi prin 
nişte bețe de bambus, scobite la mijloc, într-un vas aflat la 
poalele copacului. 

Ca să-i păstreze omogenitatea, indienii afumă acest suc 
deasupra unui foc în care ard nuci de palmier. Se înmoaie o 
lopată de lemn în vasul colector, apoi se trece pe deasupra 
fumului şi imediat se produce coagularea; sucul capătă o 
culoare cenuşiu-gălbuie şi se întăreşte. Straturile depuse 
unul după celălalt sunt dezlipite de pe lopată, sunt lăsate 
apoi la soare unde se întăresc şi mai mult, căpătând 
culoarea neagră pe care o cunoaştem. În această clipă 
procesul de fabricaţie este încheiat. 

Socotind prilejul nimerit, Benito cumpără de la indieni tot 
cauciucul pe care-l aveau depozitat în colibele lor ridicate 
pe piloţi. Le plăti un preţ destul de mare şi ei se arătară 
foarte mulţumiţi. 

Patru zile mai târziu, la 14 august, pluta trecea prin faţa 
gurilor râului Purus. 

Acesta este încă unul din marii afluenţi de pe partea 
dreaptă ai Amazonului şi se pare că este navigabil pe o 
distanţă de mai bine de cinci sute de leghe, chiar şi pentru 
vasele de mare tonaj. El se afundă spre sud-vest, iar la 
vărsare are o lăţime de aproape patru mii de picioare. După 
ce-şi poartă apele la umbra ficuşilor, tahuarilor, palmierilor 
din specia „nipas”, cecropiaşilor, vine să se verse în Amazon 
prin nu mai puţin de cinci braţe. 


În acest loc, pilotul Araujo conducea pluta cu destulă 
uşurinţă. Fluviul era mai puţin presărat cu insule, iar 
lăţimea sa, de la un mal la celălalt, măsura cel puţin două 
leghe. 

Jangada era purtată acum de un curent mai constant, 
astfel că, la 18 august, ajunse în dreptul satului Pesquero şi 
se opri să înnopteze acolo. 

La orizont, soarele coborâse foarte mult şi, cu 
repeziciunea cunoscută în regiunile situate la latitudine 
joasă, avea să cadă aproape perpendicular, ca un bolid 
uriaş. Noaptea urma să ia locul zilei dintr-o dată, fără 
amurg, ca-ntr-un decor de teatru. 

Joam Garral cu soţia, Lina şi bătrâna Cybele stăteau în faţa 
casei. 

Torres îi tot dăduse târcoale lui Joam Garral, de parcă ar fi 
vrut să-i vorbească între patru ochi, dar în cele din urmă se 
întorsese în cabina lui, stânjenit poate de sosirea părintelui 
Passanha, venit să ureze familiei noapte bună. 

Întinşi de-a lungul punţii, indienii şi negrii stăteau la 
posturile lor de manevră. Araujo, aşezat la prova, cerceta 
firul apei care se desfăşura în linie dreaptă. 

În aşteptarea nopţii, Manoel şi Benito se plimbau fumând 
prin partea de mijloc a plutei prefăcându-se că discută 
nepăsători, dar cu ochii mereu la pândă. 

Deodată, Manoel îl apucă de mână pe Benito şi-i spuse: 

— Ciudat miros! Oare mă-nşel?! Tu nu-l simţi?... S-ar zice 
că-i... 

— Parcă ar fi o duhoare de mosc încins! răspunse Benito. 
Trebuie că-s nişte caimani9 adormiţi pe plaja din apropiere! 

— Natura a fost înţeleaptă că i-a făcut să răspândească un 
miros care-i trădează! 

— Din fericire aşa-i, zise Benito, căci animalele acestea-s 
destul de primejdioase. 

De obicei, la căderea nopţii, caimanilor le place să se 
întindă pe țărm, unde-şi petrec noaptea în tihnă. Cuibăriţi 
în şanţurile prin care pătrund de-a-ndăratelea, dorm cu 


gura căscată, cu falca de sus ridicată în linie verticală, dacă 
nu cumva pândesc sau adulmecă vreo pradă. 

Să se repeadă la ea s-o înhaţe, fie înotând pe sub apă, 
folosindu-se de coadă, fie alergând pe uscat, cu o viteză pe 
care omul nu o poate nicicând atinge, nu-i decât un simplu 
joc pentru amfibiile acestea. 

Acolo, pe țărmurile nesfârşite, caimanii se nasc, trăiesc şi 
mor, unii dând dovadă de o mare longevitate. Bătrânii, 
centenarii, pot fi recunoscuţi nu numai după muşchiul 
verzui care le acoperă carapacea şi după negii cu care este 
presărată, ci mai ales după cruzimea lor, care creşte odată 
cu vârsta. Aşa cum spusese Benito, animalele acestea sunt 
tare primejdioase şi e bine să te păzeşti de ele. 

De la prova se auziră deodată strigăte: 

— Caimanii! Caimanii! 

Manoel şi Benito tresăriră şi porniră într-acolo. Trei 
crocodili mari, lungi de cincisprezece până la douăzeci de 
picioare, izbutiseră să se caţere pe platforma jangadei. 

— La arme! La arme! strigă Benito, făcând semn indienilor 
şi negrilor să se dea înapoi. 

— Toată lumea să intre-n casă! interveni Manoel. Asta 
trebuie făcut în primul rând. 

Într-adevăr, pentru că o luptă corp la corp nu era cu 
putinţă, trebuiau mai întâi să se pună la adăpost. 

Îi urmară sfatul şi cât ai clipi din ochi familia Garral se 
refugiase în casă, urmată de cei doi tineri. Indienii şi negrii 
intrară şi ei în colibele şi şoproanele lor. 

Când să închidă uşa, Manoel întrebă: 

— Dar Minha unde-i? 

— Nu-i acolo, răspunse Lina, care alergase în odaia 
stăpânei sale. 

— Dumnezeule mare! Unde-o fi? strigă mama ei. Şi se 
porniră toţi să strige deodată: 

— Minha! Minha! Nici un răspuns. 

— O fi pe puntea din faţă? zise Benito. 

— Minha! striga întruna Manoel. 


Fără să se mai gândească la primejdie, cei doi tineri, 
Fragoso şi Joam Garral ţâşniră afară cu puştile în mână. 

Dar abia ieşiseră, că se şi văzură ţinta a doi caimani care, 
schimbându-şi direcţia, se îndreptară spre ei. 

Unul dintre monştri se opri rănit mortal de un glonte tras 
de Benito drept în cap, lângă ochi. Începu să se zbată cu 
putere şi în cele din urmă se prăbuşi pe o parte. 

Dar cel de al doilea ajunsese între timp lângă ei şi nu mai 
era chip să-l ocolească. 

Uriaşul caiman se năpusti asupra lui Joam Garral, şi, după 
ce-l răsturnase cu o lovitură de coadă, îşi apropia de el 
fălcile deschise. 

În clipa aceea, Torres ieşi din cabina lui cu o secure în 
mână şi dădu o lovitură atât de dibace, încât tăişul intră în 
falca bestiei şi se înţepeni acolo. Orbit de sânge, caimanul 
se azvârli într-o parte şi, fie că a vrut-o sau nu, se rostogoli 
şi se pierdu în apa fluviului. 

— Minha! Minha! continua să strige Manoel deznădăjduit, 
ajungând pe partea din faţă a plutei. 

Fata se ivi pe neaşteptate. Se adăpostise la început în 
coliba lui Araujo; dar aceasta tocmai fusese răsturnată de 
izbiturile puternice ale celui de-al treilea caiman, şi acum 
Minha alerga spre partea din spate, urmărită de monstrul 
care se afla doar la şase picioare de ea. 

Minha căzu. 

Un al doilea glonte, ochit de Benito, nu fu în stare să 
oprească animalul! Nu-i atinse decât carapacea, ai cărei 
solzi zburară în ţăndări, fără să-l fi pătruns. 

Manoel se îndreptă spre fată ca s-o ridice, s-o poarte pe 
braţe, s-o smulgă morţii!... Cu o lovitură de coadă, dată 
dintr-o parte, animalul îl trânti şi pe el. 

Fără cunoştinţă, Minha era pierdută, iar gura caimanului 
se şi deschisese ca s-o sfarme...! 

Atunci Fragoso, năpustindu-se asupra animalului, îi 
împlântă cuțitul până în beregată, riscând să-şi piardă 


braţul tăiat de fălcile caimanului, dacă ele s-ar fi închis 
dintr-o dată. 

Fragoso izbuti să-şi scoată braţul la timp, dar nu se putu 
feri de ciocnirea cu caimanul şi fu azvârlit în apa fluviului, 
devenită roşie pe o mare întindere. 

— Fragoso! Fragoso! striga Lina care îngenunchease la 
marginea plutei. 

După un minut, Fragoso se ivi la suprafaţă... Era viu şi 
nevătămat. 

Primejduindu-şi propria lui viaţă, o salvase pe fată, care-şi 
revenea în simţiri, şi pentru că Manoel, Yaquita, Minha şi 
Lina îi întindeau în acelaşi timp mâna, neştiind cui să-i 
răspundă mai întâi, Fragoso sfârşi prin a o strânge pe ceaa 
tinerei mulatre. 

Dar dacă Fragoso o salvase pe Minha, nu era mai puţin 
adevărat că Joam Garral îşi datora viaţa intervenţiei lui 
Torres. 

Aşadar, aventurierul nu urmărea pieirea fermierului. 
Faptele lui o dovediseră, Manoel i-o spuse în şoaptă lui 
Benito. 

— E adevărat! răspunse Benito, puţin stânjenit, ai 
dreptate şi în privinţa asta am scăpat de o mare grijă! 
Totuşi, Manoel, bănuiala mea continuă să mă frământe. Poţi 
fi cel mai înverşunat duşman al unui om, fără să-i doreşti 
moartea! 

Între timp, Joam Garral se apropiase de Torres. 

— Îţi mulţumesc, Torres, îi spuse el întinzându-i mâna. 
Aventurierul se dădu câţiva paşi înapoi fără să-i răspundă. 
— Torres, continuă Joam Garral, îmi pare rău că ai să-ţi 
sfârşeşti călătoria şi că peste câteva zile va trebui să ne 

despărţim! Îţi datorez... 

— Nu-mi datorezi nimic, Joam Garral! Viaţa dumitale 
preţuieşte pentru mine mai mult decât oricare alta! Dar 
dacă o să-mi îngădui, m-am gândit... în loc să mă opresc la 
Manao, aş merge până la Belem. Vrei să mă duci până 
acolo? 


Joam Garral răspunse printr-un semn afirmativ. 

Auzind această cerere, într-o pornire necugetată, Benito 
era cât pe-aci să se împotrivească; dar Manoel îl opri şi 
tânărul izbuti cu greu să-şi păstreze cumpătul. 

Capitolul XVIII PRÂNZUL DE SOSIRE. 

A doua zi, după o noapte care abia le-a ajuns ca să-şi vină 
în fire, ridicară ancora de lângă plaja cu caimani şi porniră 
din nou la drum. Dacă nu se va fi ivit nici o piedică, peste 
cinci zile pluta avea să ajungă în portul Manao. 

Minha îşi revenise acum din spaimă; ochii şi zâmbetul ei 
mulţumeau tuturor celor care nu şi-au precupeţit viaţa ca s- 
o salveze. 

Cât despre Lina, părea că-i este mai recunoscătoare 
curajosului Fragoso decât dacă ar fi salvat-o pe ea însăşi! 

— Mai devreme sau mai târziu, o să te răsplătesc eu, 
domnule Fragoso! îi spuse ea zâmbind. 

— Şi cum anume, domnişoară Lina? 

— Oh! Ştii dumneata prea bine! 

— Atunci, dacă ştiu, să fie mai devreme, nu mai târziu! 
răspunse băiatul. 

Şi din ziua aceea rămase hotărât că drăgălaşa Lina era 
logodnica lui Fragoso, că nunta lor se va face odată cu ceaa 
lui Manoel cu Minha şi că noua pereche va rămâne la Belem 
pe lângă tinerii căsătoriţi. 

— Totu-i cum nu se poate mai bine, repeta întruna 
Fragoso, dar n-aş fi crezut niciodată că Para e atât de 
departe! 

Manoel şi Benito purtaseră o lungă discuţie în legătură cu 
cele petrecute. Nici vorbă că nu-i mai puteau cere lui Joam 
Garral să-l alunge pe cel căruia-i datora viaţa. 

„Viaţa dumitale preţuieşte pentru mine mai mult decât 
oricare alta”, spusese Torres. 

Benito auzise răspunsul hiperbolic şi totodată enigmatic, 
dat de aventurier. 

Deocamdată cei doi tineri nu puteau face nimic. Mai mult 
ca oricând erau nevoiţi să aştepte, dar nu numai patru sau 


cinci zile, ci încă şapte sau opt săptămâni, adică atât timp 
cât îi va trebui plutei ca să coboare până la Belem. 

— În toate astea e o taină pe care nu izbutesc s-o pricep! 
zise Benito. 

— Da, dar cel puţin suntem liniştiţi într-o privinţă. De bună 
seamă, Benito, că Torres nu urmăreşte să-l ucidă pe tatăl 
tău. În rest, să veghem ca şi până acum! 

Din ziua aceea, Torres se arătă şi mai retras ca mai 
înainte. Nu mai încercă să se vâre în sufletul celor din 
familie şi nici nu mai stărui atât pe lângă Minha. Se petrecu 
deci o destindere în această situaţie, de a cărei gravitate îşi 
dădeau seama toţi, afară poate de Joam Garral. 

În seara aceleiaşi zile depăşiră, pe partea dreaptă a 
fluviului, insula Baroso, despărțită de țărm prin canalul cu 
acelaşi nume, şi lacul Manaoari, alimentat de o puzderie de 
afluenţi neînsemnaţi. 

Noaptea se scurse în linişte, dar Joam Garral le spuse să 
vegheze cu multă grijă. 

A doua zi, la 20 august, dorind să se ţină cât mai aproape 
de malul drept, datorită curenților nestatornici de pe 
stânga, pilotul cârmi pluta pe intervalul dintre mal şi insule. 

Dincolo de mal, pământul era semănat cu o sumedenie de 
lacuri de toate mărimile, cum ar fi lacul Calderon, 
Huarandeina şi câteva lagune cu apele negre. Acest sistem 
hidrografic vestea apropierea de Rio Negro, cel mai 
important afluent al Amazonului. De fapt, marele fluviu mai 
purta aici numele de Solimoes, dar, după gurile lui Rio 
Negro, avea să-l capete pe cel ce l-a făcut vestit printre 
toate apele din lume. 

În timpul acestei zile pluta trebui să înainteze în condiţii 
foarte neobişnuite. 

Braţul pe care intrase pilotul, dintre insula Calderon şi 
țărm, era foarte îngust, deşi păruse la început destul de lat. 
Îl înşelase faptul că o mare parte din insulă, a cărei înălţime 
depăşea cu puţin nivelul fluviului, era încă acoperită de 
apele umflate. 


De o parte şi de alta se înălţau păduri de copaci falnici, ale 
căror creste ajungeau la cincizeci de picioare de la pământ 
şi, unindu-se de la un malla celălalt, alcătuiau un leagăn 
uriaş. 

Pe partea stângă, nici nu se putea închipui ceva mai 
pitoresc decât această pădure inundată, ce părea plantată 
în mijlocul unui lac. Trunchiurile copacilor ieşeau dintr-o 
apă liniştită şi limpede, în care se oglindea în întregime 
toată împletitura de ramuri. Chiar de-ar fi fost înălţaţi 
deasupra unei oglinzi uriaşe, aidoma arbuştilor în miniatură 
pictaţi pe un vas ornamental pe care-i reflectă masa 
lustruită, unde-i aşezată vaza, n-ar fi putut fi mai exact 
reproduşi. Era greu de găsit o diferenţă între imaginea 
reflectată şi cea reală. De două ori mai înalţi, terminându-se 
atât la bază cât şi în înălţime printr-o uriaşă cupolă de 
verdeață, păreau că alcătuiesc două emisfere, iar pluta 
trebuia să treacă cu orice preţ printre aceste arcade de 
care se izbea curentul uşor al fluviului. Nu era cu putinţă să 
mai dea înapoi. Aceasta îl silea pe pilot să cârmească cu o 
deosebită precizie, pentru ca nu cumva să se lovească de o 
parte sau de cealaltă. 

Cu acest prilej, Araujo îşi arătă toată priceperea, urmat 
îndeaproape de oamenii din echipă. Copacii din pădure 
foloseau drept puncte solide de sprijin pentru prăjinile lor 
lungi, astfel că izbutiră să păstreze direcţia. Cea mai mică 
izbitură ar fi putut să aşeze pluta de-a curmezişul, 
distrugând în întregime această uriaşă construcţie, şi ar fi 
dus, dacă nu la pieirea locuitorilor aflaţi pe ea, în orice caz 
la pierderea încărcăturii pe care o transporta. 

— Tare frumos mai e! zise Minha. Mi-ar plăcea să 
călătorim mereu pe o apă atât de liniştită, feriţi de razele 
soarelui! 

— Ar fi în acelaşi timp plăcut şi primejdios, dragă Minha, 
răspunse Manoel. Într-o pirogă, n-am avea de ce să ne 
temem navigând astfel; dar pe o plută lungă de lemn, e mai 


bine să ne aflăm în largul fluviului, fără nici o piedică în 
cale. 

— În mai puţin de două ceasuri vom fi străbătut în 
întregime această pădure, zise pilotul. 

— Atunci să privim cu luare-aminte, strigă Lina. Toate 
lucrurile frumoase trec atât de repede! Vai, dragă stăpână, 
uită-te la cârdul acela de maimuțe ce se hârjonesc pe 
crengile înalte ale copacilor, la păsările ce se oglindesc în 
apa asta cristalină! 

— Şi la florile care se întredeschid la suprafaţa apei, 
legănate de curent ca de o adiere, adăugă Minha. 

— Şi la lianele acelea, atât de grațios întinse de la un 
copac la altul, mai zise tânăra mulatră. 

— Şi nici urmă de Fragoso la capătul lor! zise logodnicul 
Linei. Totuşi, ce mai floare frumoasă ai cules acolo, în 
pădurea din Iquitos! 

— Priviţi vă rog la această floare unică pe lume, glumi 
Lina. Ah, stăpână, ia uitaţi-vă ce plante minunate! 

Şi Lina arătă spre nişte nuferi cu frunze uriaşe şi cu 
bobocii cât nuca de cocos. Apoi, în partea unde se profilau 
malurile acoperite de apă, se vedeau snopi de trestie 
„mucumus” cu frunzele late, ale căror tulpini flexibile se pot 
da la o parte ca să facă loc de trecere unei pirogi, pentru ca 
apoi să se împreune din nou în urma ei. Locurile acelea 
aveau de ce să-i ispitească pe vânători, căci printre tufele 
mişcate de curent foia o întreagă lume de păsări acvatice. 

Ibişi, aşezaţi într-o atitudine epigrafică pe vreun trunchi 
bătrân, pe jumătate răsturnat; bâtlani cenuşii, nemişcaţi 
într-un picior; flamingo serioşi care de la distanţă păreau 
nişte umbrele trandafirii deschise printre frunze, şi multe 
alte phenicoptere de toate culorile însufleţeau această 
mlaştină temporară. 

Dar pe suprafaţa apei mai lunecau şi vipere lungi şi iuți, 
poate chiar nişte temuţi gymnoţi, ale căror descărcări 
electrice, repetate una după alta, paralizează omul sau 
animalul cel mai vânjos şi sfârşesc prin a-l ucide. 


Trebuiau deci să se ferească de ei, precum şi de şerpii 
numiţi „sucurijus” care, cuibăriţi la tulpina vreunui copac, 
se desfăşoară, se întind, îşi apucă prada, o strâng între 
inelele lor, atât de puternice încât pot zdrobi şi un bou. S-au 
găsit în pădurile Amazonului reptile dintr-acestea, lungi de 
treizeci-treizeci şi cinci de picioare, şi, dac-ar fi să ne luăm 
după spusele domnului Carrey, există unele a căror lungime 
atinge chiar patruzeci şi şapte de picioare şi grosimea unui 
butoi! 

Într-adevăr, odată ajuns pe suprafaţa plutei, un astfel de 
şarpe ar fi fost tot atât de primejdios ca şi un caiman. 

Din fericire însă călătorii nu avură de luptat nici împotriva 
gymnoţilor, nici împotriva şerpilor şi drumul prin pădurea 
inundată, care ţinu vreme de două ceasuri, se încheie cu 
bine. 

Mai trecură alte trei zile. Se apropiau de Manac. Încă 
douăzeci şi patru de ore, şi pluta va ajunge la vărsarea lui 
Rio Negro, în faţa acestei capitale a provinciei Amazoanelor. 

Într-adevăr, la 23 august, către ceasurile cinci după- 
amiază, se opriră în punctul nordic al insulei Muras, pe 
malul drept al fluviului. Nu mai aveau de străbătut decât o 
distanţă de câteva mile în linie oblică, ca să ajungă în port. 

Dar, pe bună dreptate, pilotul Araujo nu voi să intre chiar 
în aceeaşi zi, căci începuse să se întunece. Cele trei mile pe 
care le mai aveau de mers de-a curmezişul fluviului 
însemnau trei ore de navigaţie, şi în primul rând aveau 
nevoie de lumină. 

Cina din seara aceea, ultima din prima parte a călătoriei, 
fu servită cu oarecare pompă. Să străbaţi jumătate din 
cursul Amazonului în asemenea condiţii, păi asta merita un 
ospăț vesel! Hotărâră să ciocnească „în sănătatea fluviului 
Amazoanelor” câteva pahare din licoarea aceea divină de 
Porto şi Setubal. 

Pe deasupra, aceasta avea să fie masa de logodnă a lui 
Fragoso şi încântătoarei Lina. Cea pentru Manoel şi Minha 
avusese loc la ferma din Iguitos, cu câteva săptămâni în 


urmă. După tânărul şi tânăra stăpână, era rândul acestei 
perechi devotate, căreia îi purtau atâta recunoştinţă! 

Astfel că Lina, care urma să rămână în slujba stăpânei 
sale, şi Fragoso, care avea să intre în slujba lui Manoel 
Valdez, se aşezară la masă în mijlocul familiei, şi încă pe 
locurile de cinste care le fuseseră hărăzite. 

Bineînţeles că la această masă, demnă de cămara şi 
bucătăria jangadei, lua parte şi Torres. 

Aşezat în faţa lui Joam Garral, tăcut ca de obicei, 
aventurierul mai degrabă îi asculta pe cei din jur decât 
participa la discuţii. Fără să o arate, Benito îl supraveghea 
cu atenţie. Privirile lui Torres, aţintite mereu asupra tatălui 
său, aveau o strălucire nefirească. S-ar fi zis că-i o 
sălbăticiune ce caută să-şi fascineze prada, înainte de a se 
arunca asupra ei. 

Manoel stătea de vorbă cu tânăra-i logodnică. Privirile lui 
se îndreptau uneori şi asupra lui Torres: numai că el se 
împăcase mai uşor decât Benito cu o situaţie ce avea să ia 
sfârşit, dacă nu la Manao, în orice caz la Belem. 

Masa fu destul de veselă. Lina o însufleţi cu buna ei 
dispoziţie, Fragoso cu răspunsurile lui şugubeţe. Părintele 
Passanha privea bucuros la această mică lume pe care o 
îndrăgise, la cele două tinere perechi cărora le va da în 
curând binecuvântarea. 

— Mănâncă zdravăn, părinte, îi zise Benito, care sfârşi 
prin a se amesteca în discuţia generală, cinsteşte această 
masă de logodnă! Vei avea nevoie de puteri ca să oficiezi 
atâtea cununii deodată! 

— Ei, băiete dragă, răspunse părintele Passanha, găseşte- 
ţi tu o fată frumoasă şi cuminte care să te vrea de bărbat, şi 
ai să vezi că sunt în stare să vă cunun şi pe voi! 

— Bine zis, părinte! strigă Manoel. Să bem pentru 
apropiata căsătorie a lui Benito! 

— O să-i căutăm la Belem o tânără şi frumoasă logodnică, 
zise Minha, şi atunci va trebui să facă şi el ca toată lumea! 


— Pentru căsătoria domnului Benito! strigă Fragoso care 
ar fi vrut ca toţi tinerii să se însoare odată cu el. 

— Au dreptate, fiule, zise Yaguita. Închin şi eu paharul 
pentru căsătoria ta şi-ţi doresc să fii fericit cum vor fi Minha 
şi Manoel, cum am fost şi eu cu tatăl tău! 

— Şi cum nădăjduiesc că veţi fi întotdeauna, zise atunci 
Torres, dând pe gât un pahar cu porto, fără să se uite la 
nimeni. Fiecare din cei de aici îşi ţine fericirea în propriile-i 
mâini! 

Nu s-ar fi putut spune de ce, dar această urare, venită din 
partea aventurierului, lăsă o impresie neplăcută. 

Manoel îşi dădu seama şi încercă să înveselească 
atmosfera: 

— la să vedem, părinte, dacă tot suntem la acest capitol, 
oare n-ar fi niscai perechi de logodit pe plută? 

— Cred că nu... răspunse părintele Passanha. Doar dacă 
nu cumva Iorres... Cred că nu eşti însurat? 

— Nu, sunt şi am fost totdeauna burlac! 

Benito şi Manoel avură impresia că, în timp ce vorbea 
astfel, privirea lui 'Torres se îndrepta spre Minha. 

— Şi ce te-ar împiedica să te însori? continuă părintele 
Passanha. Ai putea găsi la Belem o femeie de vârsta 
dumitale şi te-ai putea statornici astfel în oraş. Ar fi mai 
bine decât viaţa rătăcitoare pe care ai dus-o şi din care nu 
te-ai ales până acum cu cine ştie ce foloase! 

— Ai dreptate, părinte, răspunse Torres. Nu zic nu! 
Dealtfel, pilda este molipsitoare. Văzând atâţia logodnici în 
jurul meu, mai că-mi vine şi mie pofta de însurătoare! Dar 
nu cunosc absolut pe nimeni în oraşul Belem şi, dacă nu s-o 
întâmpla ceva cu totul deosebit, îmi va fi greu să mă 
statornicesc acolo! 

— Dar de unde eşti de fel? întrebă Fragoso, pe care-l 
urmărea gândul că-l mai întâlnise undeva pe Torres. 

— Din provincia Mionas Geraes. 

— Din ce localitate anume...? 

— Din însăşi capitala ținutului diamantelor, din Tijuco. 


Dacă s-ar fi uitat cineva în clipa asta la Joam Garral, ar fi 
fost înspăimântat cât de sticloşi erau ochii lui când privirea i 
se încrucişa cu cea a lui Torres. 

Capitolul XIX POVESTE VECHE. 

Dar conversaţia fu dusă mai departe de Fragoso, care i se 
adresă în felul următor: 

— Cum, dumneata eşti din Tijuco, din capitala ținutului 
diamantelor?! 

— Da! zise Torres. Eşti cumva şi dumneata de pe acolo? 

— Nu! Sunt din provinciile de pe ţărmul Atlanticului, din 
nordul Braziliei, răspunse Fragoso. 

— Nu cunoaşteţi ţinutul diamantelor, domnule Manoel? 
întrebă Torres. 

Drept răspuns, tânărul făcu semn că nu. 

— Nici dumneavoastră n-aţi avut curiozitatea să vizitaţi 
ţinutul diamantelor, domnule Benito? se adresă Torres 
tânărului Garral, pe care se vedea că doreşte să-l atragă în 
discuţie. 

— Niciodată! răspunse scurt Benito. 

— Ah, mie mi-ar fi plăcut să văd această ţară! strigă 
Fragoso care, fără să-şi dea seama, îi făcea jocul lui Torres. 
Cred că în cele din urmă aş fi găsit acolo un diamant de 
mare valoare! 

— Şi ce-ai fi făcut, Fragoso, cu acest diamant nepreţuit? 
întrebă Lina. 

— L-aş fi vândut! 

— Aşa că acum ai fi fost bogat? 

— Foarte bogat. 

— Ei bine, dar dacă ai fi fost bogat acum trei luni, ţi-ar mai 
fi trecut prin minte gândul... cu liana? 

— Şi dacă nu mi-ar mai fi trecut, strigă Fragoso, n-aş mai fi 
întâlnit o fiinţă încântătoare care... Aşa că, hotărât lucru, 
viaţa ştie să le orânduiască bine pe toate! 

— Aşa-i, Fragoso, zise Minha, de vreme ce-a potrivit să te 
unească cu mica mea Lina! Diamant pentru diamant, nu 
pierzi nimic prin acest schimb! 


— Vai, domnişoară Minha, dimpotrivă, câştig, zise galant 
Fragoso! Fără îndoială că Torres nu voia ca discuţia să fie 
abătută într-altă direcţie, căci continuă: 

— Adevărul e că la Tijuco au existat îmbogăţiri peste 
noapte, care i-au făcut pe mulţi să-şi piardă capul! Oare n- 
aţi auzit de acel vestit diamant din Abaete, a cărui valoare a 
fost apreciată la şapte miliarde şi jumătate de franci? Ei 
bine, această piatră, care cântăreşte o uncie, a fost extrasă 
din minele din Brazilia! Ea a fost găsită din întâmplare în 
râul Abaete, la optzeci de leghe de Serro do Frio, de către 
trei ocnaşi, da, trei condamnaţi la închisoare pe viaţă. 

— Şi s-au îmbogăţit dintr-o dată? întrebă Fragoso. 

— Da de unde! răspunse Torres. Diamantul fu dat 
guvernatorului general al minelor. Recunoscându-i 
valoarea, regele Portugaliei, loan al VI-lea, porunci să fie 
găurit şi-l purta la gât cu prilejul marilor ceremonii. În ce-i 
priveşte pe condamnaţi, ei fură graţiaţi, atâta tot, în vreme 
ce alţii, mai dibaci, ar fi tras din asta foloase mai mari! 

— Dumneata, nu-i aşa? zise tăios Benito. 

— Da... eu! De ce nu? răspunse Torres. Aţi fost vreodată 
prin ţinutul diamantelor? se adresă el de data aceasta lui 
Joam Garral. 

— Niciodată, răspunse Joam, cu privirea aţintită spre 
Torres. 

— Păcat! Ar trebui să vă duceţi totuşi într-o bună zi. E 
foarte interesant, vă asigur! Ţinutul diamantelor e ca un 
stat de sine stătător în marele imperiu brazilian, un fel de 
rezervaţie cu o circumferință de douăsprezece leghe, şi 
care, prin natura solului, prin vegetaţia, prin pământul său 
nisipos, închis ca într-o căldare de munţi înalţi, se 
deosebeşte foarte mult de regiunile înconjurătoare. Dar, 
după cum v-am spus, acesta este locul cel mai bogat din 
lume, de vreme ce din 1807 până-n 18617 producţia anuală 
de diamante a fost de aproape optsprezece mii de carate10. 
Ah, ce mai lovituri puteau fi date acolo, nu numai de către 
căţărătorii ce căutau piatra nestemată până-n crestele 


munţilor, dar şi de către contrabandiştii ce-o treceau într- 
ascuns! Acum exploatarea este mai anevoioasă, şi cele două 
mii de negri, folosiţi de stat la minele de diamant, sunt siliţi 
să mute cursul apelor ca să scoată nisipul diamantifer. 
Altădată era mult mai uşor! 

— Într-adevăr, zise Fragoso, s-au dus vremurile bune de 
odinioară! 

— Astăzi pot pune mâna uşor pe un diamant numai 
tâlharii, prin furt. Uite, prin 1826 - aveam pe atunci opt ani 
- s-a petrecut la Tijuco o adevărată dramă, din care se vede 
că unor răufăcători nimic nu le poate sta în cale atunci când 
vor să dobândească bogăţia printr-o lovitură îndrăzneață... 
Dar, fără îndoială, aşa ceva nu vă interesează... 

— Dimpotrivă, Torres, continuă, răspunse Joam Garral cu 
glasul nefiresc de calm. 

— Fie, zise Torres. De data asta era vorba de furtul mai 
multor diamante, şi un pumn de pietricele d-astea 
drăgălaşe în mână înseamnă un milion, uneori chiar două! 

Torres, al cărui chip vădea o lăcomie josnică, strânse 
pumnul, fără să-şi dea seama. 

— lată cum s-au petrecut lucrurile. La Tijuco există 
obiceiul de a se transporta o singură dată diamantele 
culese timp de un an. Sunt împărţite în două loturi, după 
mărime, după ce-au fost trecute mai întâi prin 
douăsprezece site cu găuri de mărimi diferite. Aceste loturi 
sunt închise în saci şi trimise la Rio de Janeiro. Dar, fiindcă 
valorează mai multe milioane, vă închipuiţi cât de păzite 
sunt. Un funcţionar, ales de administrator, patru soldaţi 
călare din regimentul districtului şi zece oameni pe jos 
alcătuiesc convoiul. Ei se duc mai întâi la Villa-Rica, unde 
generalul comandant pune sigiliul pe saci, apoi convoiul 
porneşte din nou la drum spre Rio de Janeiro. Mai adaug că, 
pentru mai multă siguranţă, data plecării este tăinuită 
până-n ultima clipă. Or, în anul 1826, un tânăr funcţionar, 
pe nume Dacosta, în vârstă de douăzeci şi doi, cel mult 
douăzeci şi trei de ani, care lucra de câţiva ani la Tijuco în 


birourile guvernatorului general, puse la cale următoarea 
lovitură. Se înţelese cu o ceată de contrabandişti şi le 
dezvălui ziua plecării convoiului. Răufăcătorii, mulţi la 
număr şi bine înarmaţi, se pregătiră în consecinţă. În 
noaptea de 22 ianuarie, dincolo de Villa-Rica, banda se 
năpusti pe negândite asupra soldaţilor care escortau 
diamantele. Aceştia se apărară vitejeşte; dar fură 
măcelăriți, în afară de unul singur, care, deşi grav rănit, 
putu să scape şi duse vestea acestui îngrozitor atentat. 
Funcţionarul care-i însoțea împărtăşise şi el soarta 
soldaţilor. Căzut pe mâinile răufăcătorilor, fusese luat şi 
azvârlit în vreo prăpastie, căci trupul său n-a mai fost găsit. 

— Dar Dacosta? întrebă Joam Garral. 

— Crima nu i-a fost de nici un folos. Pe baza anumitor 
fapte, bănuielile nu întârziară să cadă asupra lui. Fu 
învinuit că a pus la cale toată treaba. În zadar pretindea el 
că-i nevinovat. Datorită funcţiei sale, era în măsură să 
cunoască ziua pornirii convoiului. El singur, fie ajutat de 
mai mulţi complici, izbuti să evadeze. 

— Şi de-atunci nu s-a mai auzit nimic despre omul acesta? 
întrebă Joam Garral. 

— Nimic! răspunse Torres. Desigur că a părăsit Brazilia şi 
că acum huzureşte într-o ţară îndepărtată cu averea 
dobândită de pe urma furtului. 

— Poate că, dimpotrivă, a dus o viaţă chinuită! răspunse 
Joam Garral. 

— Şi poate că-l mustră conştiinţa pentru crima săvârşită! 
adăugă părintele Passanha. 

Tocmai atunci cina lua sfârşit, iar mesenii se ridicară şi 
ieşiră să respire aerul curat al amurgului. Soarele cobora la 
orizont, dar avea să mai treacă un ceas până să se 
înnopteze de-a binelea. 

— Poveştile astea nu prea-s vesele şi ospăţul nostru de 
logodnă începuse mai bine! zise Fragoso. 

— Şi numai din vina dumitale, domnule Fragoso, răspunse 
Lina. 


— Cum din vina mea? 

— Da! Pentru că ai tot vorbit de ţinutul acela şi de 
diamantele lui, de care nouă puţin ne pasă! 

— Pe cinstea mea, ai dreptate! răspunse Fragoso, dar nu- 
mi închipuiam că se va sfârşi în felul acesta! 

— Prin urmare, dumneata eşti întâiul vinovat! 

— Şi primul pedepsit, domnişoară Lina, fiindcă nu te-am 
auzit râzând la desert! 

Toată familia se îndrepta atunci spre prova jangadei. 
Manoel şi Benito mergeau unul lângă celălalt, fără să-şi 
vorbească. Yaquita şi fiica ei îi urmau la fel de tăcute, şi toţi 
încercau o tristeţe nelămurită, de parcă ar fi simţit 
apropierea unei nenorociri. 

Torres stătea pe lângă Joam Garral care, cu capul în piept, 
părea adâncit în gânduri. Deodată îi puse mâna pe umăr şi-i 
zise: 

— Joam Garral, aş putea să stau de vorbă cu dumneata un 
sfert de ceas? 

— Aci? 

— Nu, între patru ochi! 

— Bine, să mergem! 

Se întoarseră amândoi spre casă, intrară înăuntru şi uşa 
se închise în urma lor. 

Ar fi greu de spus ce-a simţit fiecare după ce Joam Garral 
şi Torres au părăsit puntea. Oare ce legătură putea fi între 
acest aventurier şi cinstitul fermier din Iquitos? Părea că o 
nenorocire înspăimântătoare ameninţă întreaga familie, dar 
nimeni nu îndrăznea să-şi lămurească temerile. 

— Manoel, zise Benito, apucându-şi prietenul de braţ, 
orice s-ar întâmpla, omul acesta va părăsi pluta mâine, la 
Manao! 

— Da!... Trebuie... răspunse Manoel. 

— Şi dacă datorită lui... dacă datorită lui se va abate vreo 
nenorocire asupra tatălui meu... să ştii că-l voi ucide! 

Capitolul XX ÎNTRE CEI DOI BĂRBAŢI. 


Singurii, în încăperea unde nimeni nu putea să-i vadă sau 
să-i audă, Joam Garral şi Torres se priveau, fără să 
rostească o vorbă. Oare aventurierul şovăia să înceapă? 
Înţelegea el că Joam Garral va răspunde printr-o tăcere 
dispreţuitoare la întrebările lui? 

Da, fără-ndoială! Aşa că Torres nu mai puse nici o 
întrebare. Merse din capul locului drept la ţintă: începu să-l 
învinuiască. 

— Joam, zise el, dumneata nu te numeşti Garral, te 
numeşti Dacosta. 

La auzul numelui incriminat pe care i-l dădea Torres, Joam 
Garral nu-şi putu stăpâni un tremur uşor, dar nu răspunse. 

— Dumneata eşti Joam Dacosta, continuă Torres, cel care 
acum douăzeci şi trei de ani a fost funcţionar în birourile 
guvernatorului general din Tijuco, şi ai fost condamnat 
pentru furt şi asasinat! 

Nici un răspuns din partea lui Joam Garral, al cărui calm 
ciudat îl uimea pe aventurier. Oare nu cumva se înşela 
învinuindu-şi gazda? Nu, de vreme ce Joam Garral nu se 
înfuriase în faţa groaznicelor învinuiri. Fără îndoială, 
aştepta să vadă unde voia să ajungă Torres. 

— Joam Dacosta, ţi-o spun încă o dată, dumneata eşti cel 
urmărit în afacerea aceea cu diamantele, acuzat de crimă, 
osândit la moarte şi evadat din închisoarea din Villa-Rica, cu 
câteva ceasuri înaintea execuţiei! Ce-ai de spus? 

O tăcere lungă urmă acestei întrebări directe a lui Torres. 
Păstrându-şi calmul, Joam Garral se aşezase. Îşi sprijinise 
coatele pe o măsuţă şi-şi privea în faţă acuzatorul, fără să-şi 
plece capul. 

— Ce-ai de spus? repetă Torres. 

— Ce răspuns aştepţi dumneata de la mine? zise liniştit 
Joam Garral. 

— Un răspuns care să mă împiedice să mă duc să-l caut pe 
şeful poliţiei din Manao şi să-i spun: se află acolo un oma 
cărui identitate va fi uşor de stabilit, care va fi recunoscut 
chiar după o lipsă de douăzeci şi trei de ani, şi omul acesta 


nu-i altul decât cel care a pus la cale furtul de diamante din 
Tijuco, complicele celor care i-au ucis pe soldaţii din 
escortă, este osânditul care a fugit de pedeapsă, este Joam 
Garral, pe adevăratul lui nume Joam Dacosta. 

— Dacă-ţi voi da răspunsul pe care-l aştepţi, n-am de ce să 
mă tem de dumneata, Iorres, nu-i aşa? 

— Câtuşi de puţin, căci vom fi amândoi interesaţi să 
trecem sub tăcere povestea asta. 

— Amândoi? zise uimit Joam Garral. Aşadar, nu cu bani 
vrei să-ţi plătesc tăcerea? 

— Nu, oricât de mare ar fi suma pe care mi-ai oferi-o! 

— Atunci ce doreşti? 

— Joam Garral, răspunse Torres, iată propunerea mea. Nu 
te grăbi s-o respingi, şi aminteşte-ţi că te am la mână. 

— Care ţi-e propunerea? întrebă Joam Garral. 

Torres făcu o pauză. Purtarea acestui vinovat, pe a cărui 
viaţă era stăpân, îl cam descumpănea. Se aştepta la 
scandal, la rugăminţi, la lacrimi... Avea în faţa lui pe omul 
învinuit de cele mai mari crime, şi omul acesta nu se clintea. 
În cele din urmă, încrucişându-şi braţele, zise: 

— Ai o fată. Îmi place fata dumitale şi vreau s-o iau de 
nevastă. Joam Garral se aştepta la orice din partea unui 
asemenea om, astfel că cererea sa nu-l făcu să-şi piardă 
cumpătul. 

— Deci preacinstitul Torres doreşte să intre în familia unui 
ucigaş şi a unui hoţ? 

— Sunt singurul în măsură să hotărăsc ce-mi place şi ce 
nu, răspunse Torres. Vreau să fiu ginerele lui Joam Garral, 
şi voi fi! 

— Dar dumneata ştii, Torres, că fiica mea se va căsători cu 
Manoel Valdez! 

— N-ai decât să-ţi iei înapoi cuvântul dat lui Manoel 
Valdez. 

— Dar dacă fata nu vrea? 

— Ai să-i mărturiseşti totul şi, după cât o cunosc eu, ea va 
încuviinţa, răspunse Torres cu neruşinare. 


— Chiar totul? 

— Totul, dacă va trebui. Între propriile-i simţăminte şi 
cinstea familiei sale, viaţa tatălui său, nu va şovăi! 

— Eşti un mare ticălos, Torres! zise liniştit Joam Garral, 
care-şi păstrase sângele rece. 

— Un ticălos şi un ucigaş se pot înţelege de minune! 

La aceste vorbe, Joam Garral se ridică şi, îndreptându-se 
către aventurier, îl privi drept în ochi şi îi zise: 

— Torres, dacă vrei să intri în familia lui Joam Dacosta, e 
pentru că ştii bine că Joam Dacosta nu-i vinovat de crima 
pentru care a fost osândit! 

— Nu mai spune! 

— Şi mai adaug că ai în mână dovada nevinovăţiei sale şi 
că ai de gând s-o dai la iveală în ziua în care te vei fi însurat 
cu fiica sa! 

— Să jucăm deschis, Joam Garral, răspunse Torres 
coborându-şi glasul şi, când mă vei fi ascultat până la capăt, 
o să vedem dacă ai să mai îndrăzneşti să nu-mi dai fata! 

— Te ascult, Torres. 

— Ei bine, da, zise aventurierul înăbuşindu-şi cuvintele de 
parcă i-ar fi părut rău că le rosteşte, da, eşti nevinovat, o 
ştiu, pentru că-l cunosc pe adevăratul vinovat şi sunt în 
măsură să-ţi şi dovedesc nevinovăția. 

— Şi netrebnicul care a săvârşit crima...? 

— A murit... 

— A murit! strigă Joam Garral, pe care aceste cuvinte îl 
făcură să pălească fără voia lui, ca şi cum îi spulberau orice 
nădejde de a se putea dezvinovăţi vreodată. 

— A murit, repetă Torres. Dar omul acesta, pe care l-am 
cunoscut la multă vreme după săvârşirea crimei, fără să 
ştiu că ar fi un criminal, aşternuse între timp pe hârtie, cu 
mâna lui, toată povestea acestei afaceri cu diamantele, 
până-n cele mai mici amănunte. Când simţi că i se apropie 
sfârşitul, fu cuprins de remuşcări. Ştia unde se adăpostise 
Joam Dacosta, sub ce nume îşi croise o nouă viaţă. Ştia că e 
bogat, înconjurat de o familie fericită, dar mai ştia că el 


însuşi nu e fericit! Voia să-i redea această fericire odată cu 
cinstea la care avea „tot dreptul... Dar moartea se 
apropia... Mă însărcină pe mine, camaradul lui, să fac ceea 
ce el nu mai putea face!... Îmi dădu mărturia nevinovăţiei 
lui Dacosta, ca să i-o duc acestuia, şi muri. 

— Numele acestui om! strigă Joam Garral, nemaiputându- 
se stăpâni. 

— Ai să-l afli atunci când voi face parte din familia 
dumitale! 

— Şi mărturia aceea...? 

Joam Garral fu pe cale să se arunce asupra lui Torres, să-l 
buzunărească, să-i smulgă dovada nevinovăţiei sale. 

— Mărturia aceea e la loc sigur, răspunse Torres, şi n-ai s-o 
capeţi decât după ce fiica dumitale îmi va deveni soţie. 
Acum mă mai refuzi? 

— Da, răspunse Joam Garral. Dar îţi dau în schimb 
jumătate din averea mea! 

— Primesc jumătate din averea dumitale, dar numai dacă 
mi-o va aduce Minha ca zestre! 

— Aşa înţelegi dumneata să respecţi dorinţa unui 
muribund, a unui criminal cuprins de remuşcări, care te-a 
însărcinat să îndrepţi, pe cât mai era cu putinţă, răul ce mi- 
a făcut?! 

— Chiar aşa! 

— Îţi spun încă o dată, Torres, că eşti un mare netrebnic! 

— Fie. 

— Şi pentru că eu nu sunt de teapa dumitale, nu ne putem 
înţelege! 

— Aşadar, refuzi...? 

— Refuz! 

— Atunci eşti pierdut, Joam Garral. În dosarul care s-a 
încheiat, totul este împotriva dumitale! Eşti condamnat la 
moarte, o ştii prea bine; şi în situaţii ca acestea, statul nu 
admite nici măcar comutarea pedepsei. Odată denunţat, 
eşti ca şi prins! Şi dacă eşti prins, te execută... lar eu am să 
te denunţ! 


Oricât de stăpân pe sine ar fi fost, Joam Garral nu se mai 
putu înfrâna. Era gata să se repeadă la Torres. Un semn al 
ticălosului îl potoli. 

— la seama, soţia dumitale nu ştie că este nevasta lui Joam 
Dacosta, copiii dumitale nu ştiu că sunt ai lui Joam Dacosta, 
şi în felul acesta au s-o afle! 

Joam Garral se opri. Îşi recapătă stăpânirea de sine şi pe 
chipul lui se aşternu liniştea obişnuită. 

— Discuţia asta a durat prea mult, zise el îndreptându-se 
către uşă, şi ştiu ce-mi rămâne de făcut! 

— la seama, Joam Garral! mai zise pentru ultima dată 
Torres, care nu se putea împăca cu gândul că şantajul lui 
josnic dăduse greş. 

Joam Garral nu-i răspunse. Împinse uşa care dădea pe 
verandă, îi făcu semn lui 'Torres să-l urmeze şi înaintară 
amândoi spre mijlocul plutei, unde se afla adunată familia. 

Benito, Manoel şi ceilalţi, pradă unei cumplite nelinişti, se 
ridicară în picioare. Ochii lui Torres scăpărau de mânie, iar 
înfăţişarea lui era amenințătoare. Dimpotrivă, Joam Garral 
era cu desăvârşire liniştit, aproape zâmbitor. 

Se opriră amândoi în faţa Yaquitei şi alor săi. Nimeni nu 
îndrăznea să le adreseze un cuvânt. 

Torres rupse cel dintâi tăcerea, cu neruşinarea lui 
obişnuită: 

— Pentru ultima dată, Joam Garral, îţi cer un ultim 
răspuns! zise cu o voce surdă. 

— lată răspunsul meu! 

Apoi, adresându-se soţiei sale, rosti: 

— Yaqguita, împrejurări deosebite mă silesc să schimb ceea 
ce am hotărât mai înainte în legătură cu căsătoria Minhăi 
cu Manoel. 

— În sfârşit! izbucni Torres. 

Fără să-i răspundă, Joam Garral îi aruncă o privire plină de 
dispreţ. 

Dar, la cuvintele lui, Manoel simţise că-i sare inima din 
piept. Fata se ridicase, palidă, şi părea că-şi caută un sprijin 


lângă mama sa. Yaguita îşi deschise braţele ca s-o 
ocrotească, s-o apere! 

— Tată! strigă Benito, care venise să se aşeze între Joam 
Garral şi Torres. Ce vrei să spui cu asta? 

— Vreau să spun, răspunse Joam Garral ridicând glasul, că 
ar însemna să întârziem prea mult dacă am aştepta să 
ajungem până la Para pentru a-i uni pe Minha şi Manoel. 
Căsătoria va avea loc mâine, aici, pe plută, prin bunăvoința 
părintelui Passanha, dacă după o întrevedere pe care o voi 
avea cu Manoel va fi şi el de părere să nu mai amânăm! 

— Ah, tată, tată!... strigă tânărul. 

— Mai aşteaptă puţin ca să mă numeşti astfel, Manoel, 
răspunse Joam Garral, pe un ton de nespusă durere. 

În clipa aceea, Torres stătea cu braţele încrucişate şi 
arunca asupra întregii familii priviri de o obrăznicie fără 
seamăn. 

— Deci ăsta-i ultimul dumitale cuvânt, zise el, întinzând 
braţul spre Joam Garral. 

— Nu, nu-i ăsta ultimul. 

— Atunci, care-i? 

— lată-l, Torres! Eu sunt stăpânul aici! Dacă-ţi convine sau 
nu ai să părăseşti îndată pluta. 

— Da, chiar în clipa asta, ori de nu îl arunc peste bord! 
strigă Benito. 

Torres înălţă din umeri. 

— Ameninţările sunt de prisos! Şi eu doresc să cobor fără 
întârziere. Dar ai să-ţi aminteşti de mine, Joam Garral! N-o 
să treacă mult până ne-om revedea! 

— Dacă n-ar depinde decât de mine, răspunse Joam 
Garral, ne vom revedea, şi încă mai degrabă poate decât ai 
vrea tu! Mâine voi fi la judecătorul de instrucţie Ribeiro, 
primul magistrat al provinciei, pe care l-am înştiinţat că 
sosesc la Manao. Dacă îndrăzneşti, vino să mă întâlneşti la 
el! 

— La judecătorul Ribeiro!... răspunse Torres, vădit 
descumpănit. 


— La judecătorul Ribeiro! repetă Joam Garral. 

Arătându-i apoi lui Torres piroga, cu un semn de dispreţ 
covârşitor, Joam Garral însărcină patru dintre oamenii lui 
să-l debarce fără întârziere în locul cel mai apropiat de 
insulă. 

În sfârşit, ticălosul se făcu nevăzut. 

Încă înfioraţi, respectau toţi tăcerea capului familiei. Dar 
Fragoso, care nu-şi dădea seama decât pe jumătate de 
gravitatea situaţiei, mânat de limbuţia lui obişnuită, se 
apropiase de Joam Garral. 

— Dacă mâine va avea loc pe plută căsătoria domnişoarei 
Minha cu domnul Manoel, atunci... 

— Va avea loc şi a voastră, prietene, răspunse cu blândeţe 
Joam Garral. 

Îi făcu semn lui Manoel şi se retrase cu el în odaia sa. 

Convorbirea lui Joam Garral cu Manoel începuse de o 
jumătate de oră, care păruse celorlalţi cât un secol, când, în 
sfârşit, uşa casei se deschise. 

Manoel ieşi singur. În privirile lui strălucea o hotărâre 
generoasă. 

Mergând spre Yaquita, îi spuse „mamă”, Minhăi îi spuse 
„soţia mea”, apoi lui Benito, „frate”, după care se întoarse 
spre Lina şi Fragoso şi rosti: „Pe mâine!” 

Ştia acum tot ce se petrecuse între Joam Garral şi Torres. 
Ştia că, bizuindu-se pe sprijinul judecătorului Ribeiro, în 
urma unui schimb de scrisori pe care-l purtase cu acesta un 
an de zile, fără să le spună nimic alor săi, Joam Garral 
izbutise în sfârşit să-l lămurească şi să-l convingă de 
nevinovăția sa. Mai ştia că Joam Garral se hotărâse la 
această călătorie cu unicul scop de a face să se revizuiască 
odiosul proces a cărui victimă fusese, să nu apese şi asupra 
ginerelui şi fiicei sale povara unei situaţii îngrozitoare, pe 
care el însuşi o purtase vreme atât de îndelungată. 

Da, Manoel ştia toate acestea, dar mai ştia că Joam Garral, 
sau mai bine zis Dacosta, era nevinovat, şi nenorocirea lui i- 
| făcuse şi mai drag, şi mai demn de respect! 


Dar ceea ce nu ştia era că exista dovada materială a 
nevinovăţiei fermierului şi că această dovadă era în mâinile 
lui Torres. Joam Garral dorise să păstreze pentru judecător 
dreptul de a o folosi şi de a-l reabilita prin ea, bineînţeles 
dacă Torres nu minţise. 

Manoel se mărgini doar să-i înştiinţeze că se va duce la 
părintele Passanha ca să-l roage să orânduiască totul 
pentru cele două cununii. 

A doua zi, la 24 august, doar cu un ceas înaintea cununiei, 
o pirogă mare ce se desprinsese de malul stâng al fluviului 
abordă pluta. 

Doisprezece vâslaşi o mânuiseră în grabă de la Manao, iar 
pe ea se aflau câţiva agenţi împreună cu şeful poliţiei, care 
se prezentă imediat şi se urcă pe bord. 

În clipa aceea, Joam Garral şi ai săi, gătiţi pentru 
ceremonie, tocmai ieşeau din casă. 

— Cine-i Joam Garral? întrebă şeful poliţiei. 

— Eu sunt, răspunse acesta. 

— Joam Garral, zise şeful poliţiei, dumneata eşti una şi 
aceeaşi persoană cu Joam Dacosta! Te arestez... 

La auzul acestor cuvinte, Yaquita şi Minha, încremenite de 
uimire, se opriseră pe loc. 

— Tata, criminal! strigă Benito, gata să se repeadă în 
ajutorul lui Joam Garral. 

Cu un semn, tatăl său îi ceru să tacă. 

— Îmi îngădui o singură întrebare, zise Joam Garral cu o 
voce fermă, adresându-se şefului poliţiei. Mandatul care vă 
împuterniceşte să mă arestaţi a fost emis de către 
judecătorul Ribeiro din Manao? 

— Nu, răspunse acesta, mi-a fost încredinţat, cu ordinul de 
a fi executat pe loc, de către înlocuitorul său. Judecătorul 
Ribeiro, lovit de apoplexie ieri-seară, a murit chiar în 
noaptea asta pe la ceasurile două, fără să-şi mai fi recăpătat 
cunoştinţa. 

— A murit! strigă Joam Garral, înspăimântat la această 
veste. A murit!... A murit! 


Dar, înălţându-şi de îndată capul, le spuse soţiei şi copiilor 
săi: 

— Dragii mei, judecătorul Ribeiro era singurul care ştia că 
sunt nevinovat! Moartea lui îmi poate fi fatală, dar cu toate 
acestea nu-mi pierd orice nădejde! 

Şeful poliţiei făcuse un semn agenţilor care se apropiau de 
Joam Garral. 

— Dar spune ceva, tată! strigă Benito, nebun de 
deznădejde. Spune măcar un cuvânt şi vom şti să înlăturăm 
cu forţa, dacă trebuie, îngrozitoarea neînțelegere căreia i-ai 
căzut pradă! 

— Nu-i nici o neînțelegere, fiul meu, răspunse Joam 
Garral. Joam Dacosta şi Joam Garral sunt unul şi acelaşi. Eu 
sunt într-adevăr Joam Dacosta! Sunt omul cinstit pe care o 
greşeală a justiţiei l-a osândit pe nedrept la moarte, acum 
douăzeci şi trei de ani, în locul adevăratului vinovat. Dar, o 
dată pentru totdeauna, jur în faţa lui Dumnezeu, pe capul 
vostru şi al mamei voastre, că sunt nevinovat! 

— Orice legătură între dumneata şi familie este oprită, zise 
şeful poliţiei. Eşti prizonierul meu, Joam Garral, şi-mi voi 
executa mandatul cu toată asprimea. 

Liniştindu-şi cu un semn copiii şi slujitorii înmărmuriţi, 
Joam Garral le spuse: 

— Lăsaţi-i pe oameni să facă dreptate, în aşteptarea 
dreptăţii Cerului! 

Apoi, cu fruntea sus, se urcă în pirogă. 

Dintre toţi cei de faţă, Joam Garral părea că este singurul 
care nu se lăsase doborât de acest trăsnet, căzut pe 
neaşteptate asupra capului său. 

Sfârşitul părţii întâi. 

PARTEA A DOUA. 

Capitolul Il MANAO. 

Oraşul Manao este aşezat exact la 3* 8' latitudine sudică şi 
67* 27' longitudine, la vest de meridianul Parisului. Îl 
despart de Belem patru sute douăzeci de leghe, iar de 
gurile lui Rio Negro, doar zece kilometri. 


Manao nu e clădit pe malul Amazonului. Această capitală 
de ţinut, ce străjuieşte câmpia înconjurătoare cu pitoreasca 
ei îngrămădire de clădiri particulare şi publice, se află pe 
malul stâng al lui Rio Negro - cel mai de seamă şi cel mai 
cunoscut dintre afluenții marii artere braziliene. 

Rio Negro, descoperit în 1645 de către spaniolul Favella, 
îşi are izvorul în coasta munţilor aflaţi la nord-vest, între 
Brazilia şi Noua-Grenadă, chiar în inima provinciei Popayan, 
şi este pus în legătură cu Orinocul, adică cu Guyanele, prin 
doi dintre afluenții săi: Pimichim şi Cassiquaire. 

După un încântător parcurs de o mie şapte sute de 
kilometri, Rio Negro îşi varsă apele lui negre într-ale 
Amazonului, printr-o gură de o mie o sută de stânjeni. Într- 
atât de năvalnice sunt şuvoaiele, încât ele nu se pot contopi 
cu Amazonul decât la o distanţă de mai multe mile. Aici 
malurile lui se îndepărtează alcătuind un golf cu deschidere 
de cincisprezece leghe, ce se întinde până la insulele 
Anavilhanas. 

În acest golf, într-una din scobiturile înguste ale malului, 
este adăpostit portul Manao. În el poposesc numeroase 
nave, unele acostate în larg, în aşteptarea vântului prielnic, 
altele în reparaţie, vârâte pe nenumăratele canale ce 
brăzdează la întâmplare oraşul, dându-i o înfăţişare 
oarecum olandeză. 

Peste puţină vreme, în apropierea confluenței celor două 
ape se va statornici locul de escală al vapoarelor cu aburi şi, 
de bună seamă, comerţul din Manao va cunoaşte atunci o 
mare dezvoltare. Într-adevăr, lemne pentru construcţie şi 
tâmplărie, cacao, cauciuc, cafea, zarzaparilla, trestie de 
zahăr, indigo, nucşoară, peşte sărat, unt de broască 
ţestoasă, toate aceste articole găsesc aici numeroase 
cursuri de apă care să le transporte în orice direcţie: Rio 
Negro spre nord şi vest, Madeira, spre sud şi vest, în sfârşit, 
Amazonul, care-şi poartă apele spre est până la ţărmul 
Atlanticului. Poziţia acestui oraş este deci foarte prielnică şi 
va contribui mult la bunăstarea sa. 


Manao, sau Manaos, se numea odinioară Mura, apoi i s-a 
zis Barra-de-Rio-Negro. Între 1757 - 1804, el făcea parte 
din căpitănia ce purta numele marelui afluent, la gurile 
căruia era aşezat. Dar, din 1826, devenit capitala întinsului 
ţinut al Amazoanelor, şi-a împrumutat noul său nume de la 
un trib de indieni care locuia pe vremuri în ţinuturile 
Americii Centrale. 

Nu o dată călătorii prost informaţi au confundat acest oraş 
cu vestita Manoa, un fel de cetate de basm, despre care se 
spunea că ar fi înălţată aproape de legendarul lac Parima, 
ce pare să nu fie altul decât Branco de Sus, un simplu 
afluent al lui Rio Negro. Acolo s-ar fi aflat împărăţia El 
Dorado, al cărei suveran, dacă e să dăm crezare poveştilor 
din partea locului, se acoperea în fiecare dimineaţă cu 
pulbere de aur, într-atât de bogat era ţinutul în acest metal 
preţios, care se aduna cu lopata. Dar, verificându-se la faţa 
locului, s-a stabilit că aşa-zisa bogăţie auriferă nu era 
altceva decât nişte bulgări de mică, fără valoare, ce 
înşelaseră privirile lacome ale căutătorilor de aur. 

În realitate, Manao nu are nimic din splendorile 
legendarei capitale a El Dorado-ului. Nu-i decât un oraş cu 
vreo cinci mii de locuitori, dintre care cel puţin trei mii sunt 
slujbaşi ai statului. De aici şi numărul destul de mare de 
clădiri destinate instituţiilor: Camera legislativă, Palatul 
prezidenţial, Vistieria, clădirea Poştei, Vama, fără să mai 
punem la socoteală un colegiu, înfiinţat prin 1848, şi un 
spital, datând din 1851. Mai adăugaţi un cimitir, aşezat pe 
versantul de răsărit al coloniei, pe locul unde se înălța în 
1669 o fortăreață împotriva piraţilor, astăzi distrusă, şi vă 
veţi putea face o idee despre importanţa instituţiilor publice 
ale oraşului. 

În privinţa clădirilor religioase, ar fi greu să numim mai 
mult de două: mica biserică a Bunei-Vestiri şi capela 
Fecioarei-tămăduitoare, zidită în mijlocul câmpiei netede, 
pe o movilă ce se înalţă mai sus decât oraşul. 


Pentru un oraş de origine spaniolă e cam puţin. La acestea 
două, s-ar cuveni să mai adăugăm o mănăstire a 
carmelitelor, incendiată în 1850, din care nu se mai văd 
decât ruinele. 

Populaţia din Manao se ridică la cifra pe care am arătat-o 
mai sus şi, în afara slujbaşilor şi a militarilor, ea este 
alcătuită îndeosebi din negustori portughezi şi indieni din 
diferitele triburi de pe Rio Negro. 

Oraşul este străbătut de trei străzi principale, destul de 
întortocheate: ele poartă denumiri pitoreşti, semnificative 
prin partea locului: strada Dumnezeu-latăl, strada 
Dumnezeu-Fiul şi strada Sfântul-Duh. În afara lor, spre 
apus, se întinde un drum minunat, străjuit de portocali 
seculari, respectat cu sfinţenie de arhitecţii care au 
transformat vechiul oraş într-unui nou. 

În jurul acestor străzi principale se încrucişează o reţea de 
străduţe nepavate, tăiate pe rând de patru canale peste 
care sunt aruncate podeţe din lemn. Pe alocuri, canalele îşi 
poartă apele lor negre prin câmpii întinse, pline de ierburi 
sălbatice şi de flori viu colorate, alcătuind adevărate parcuri 
naturale, umbrite de copaci falnici, îndeosebi de 
„sumaumeira”, uriaşă specie vegetală învelită într-o scoarță 
albă şi a cărei coroană se rotunjeşte deasupra trunchiului 
noduros. 

Locuinţele particulare trebuiesc căutate în cele vreo sută 
de case, destul de sărăcăcioase, unele acoperite cu ţiglă, 
altele cu frunze de palmier suprapuse, cu terasele şi 
galantarele prăvăliilor, ţinute în cea mai mare parte de 
negustori portughezi, ieşite în afară. 

Oare cum arată lumea pe care o poţi vedea ieşind din 
locuinţele particulare sau din clădirile publice, la ceasurile 
de plimbare? Bărbaţi impunători, cu redingotă neagră, 
pălărie de mătase, pantofi lustruiţi, mănuşi de culoare 
deschisă, ace cu diamante înfipte în nodul cravatei; femei în 
toalete foşnitoare de gală, rochii cu volane, pălării după 
ultima modă; în sfârşit, indienii, şi ei pe cale de a se 


europeniza, nimicind astfel tot ce-ar mai putea supravieţui 
din culoarea locală în această parte de mijloc a bazinului 
Amazonului. 

Aşa arată Manao, pe care trebuia să-l înfăţişăm pe scurt 
cititorului, în interesul acestei povestiri. Călătoria jangadei, 
atât de tragic întreruptă, se curma astfel la jumătatea 
lungului drum pe care-l avea de străbătut; aici urmau să se 
desfăşoare, într-un timp scurt, peripeţiile acestei tainice 
afaceri. 

Capitolul Il PRIMELE CLIPE. 

Abia se făcuse nevăzută piroga ce-l ducea pe Joam Garral, 
sau mai bine zis Joam Dacosta - se cuvine să-i înapoiem 
adevăratul nume - că Benito se şi îndreptă spre Manoel. 

— Ce ştii? îl întrebă. 

— Ştiu că tatăl tău e nevinovat! Da, nevinovat, repetă 
Manoel, şi că o condamnare la moarte s-a abătut asupra sa, 
acum douăzeci şi trei de ani, pentru o crimă pe care n-a 
făptuit-o el! 

— Ţi-a spus totul, Manoel? 

— Totul, Benito! răspunse tânărul. Cinstitul fermier nu 
voia să ascundă nimic din trecutul său celui ce avea să-i 
devină al doilea fiu, căsătorindu-se cu fiica sa! 

— Dar poate oare tatăl meu să-şi dovedească nevinovăția? 

— Această dovadă se află în cei douăzeci şi trei de ani de 
viaţă respectabilă pe care i-a trăit cinstit de toţi, în acest 
demers al lui Joam Dacosta, care voia să se înfăţişeze în faţa 
legii şi să-i spună: „lată-mă! Nu mai vreau să duco 
existenţă falsă! Nu vreau să mă mai ascund în dosul unui 
nume ce nu-mi aparţine! Aţi osândit un nevinovat! 
Reabilitaţi-l!” 

— Şi când ţi-a povestit tatăl meu toate astea... tu n-ai 
şovăit nici o clipă să-l crezi? strigă Benito. 

— Nici o clipă, frăţioare! răspunse Manoel. 

Mâinile celor doi tineri se împreunară într-o strângere 
călduroasă, prietenească. 

Benito se duse apoi la părintele Passanha şi-i spuse: 


— Părinte, du-le pe mama şi pe surioara mea în casă! 
Rămâi cu ele toată ziua! Nimeni din cei de faţă nu se 
îndoieşte de nevinovăția tatălui meu, nimeni... nu-i aşa? 
Mama şi cu mine vom merge mâine la şeful poliţiei. N-o să 
ne refuze autorizaţia de a pătrunde în închisoare. Nu! Ar fi 
prea îngrozitor! O să-l vedem pe tata şi o să hotărâm 
împreună ce trebuie să facem pentru a-i dovedi 
nevinovăția! 

Yaguita era aproape neînsufleţită: dar curajoasa femeie, 
zdrobită la început de o asemenea lovitură neaşteptată, 
avea să-şi revină curând. Yaquita Dacosta va fi la fel cum 
fusese şi Yaquita Garral. Ea nu se îndoia de nevinovăția 
bărbatului său. Nici nu se gândi măcar că Joam Dacosta ar 
fi făcut un lucru rău căsătorindu-se cu ea sub un nume de 
împrumut. Nu se gândea decât la viaţa fericită pe care i-a 
dăruit-o bărbatul acesta cinstit, lovit pe nedrept! Da! Mâine 
va fi la poarta închisorii unde se afla el şi nu se va clinti de 
acolo până nu i se va deschide! 

Părintele Passanha o luă pe ea şi pe fiica sa, care nu-şi 
putea stăvili lacrimile, şi se închiseră toţi trei în casă. 

Cei doi tineri rămaseră singuri. 

— Acum, Manoel, trebuie să ştiu ce ţi-a spus tatăl meu. 

— Dar n-am nimic de ascuns, Benito. 

— Ce căuta Torres pe plută? 

— Să-i vândă lui Joam Dacosta taina trecutului său. 

— Aşadar, când l-am întâlnit pe 'Iorres în pădurea din 
Iquitos, scopul lui era de pe atunci să intre în legătură cu 
tata? 

— Fără îndoială, răspunse Manoel. Nemernicul se îndrepta 
spre fermă cu gândul să ne supună unui şantaj josnic, bine 
pus la cale dinainte. 

— Iar când i-am spus că tata, împreună cu întreaga 
familie, se pregătea să treacă frontiera şi-a schimbat planul 
de bătaie...? 

— Da, Benito, fiindcă, odată ajuns pe pământ brazilian, 
Joam Dacoşta avea să fie şi mai mult la cheremul lui, decât 


dincolo de frontiera peruană. lată de ce l-am regăsit pe 
Torres la Tabatinga unde aştepta, unde pândea sosirea 
noastră. 

— Şi eu care l-am poftit pe plută! strigă Benito cu 
deznădejde. 

— Frăţioare, nu-ţi face inimă rea! Torres ne-ar fi ajuns 
oricum! Nu era omul să lase din mână un asemenea prilej. 
Dacă l-am fi scăpat la Tabatinga, l-am fi găsit la Manao! 

— Ai dreptate, Manoel! Dar acum să nu mai vorbim de 
trecut... să ne gândim la prezent!... Să sfârşim cu învinuirile 
deşarte! Să vedem...! 

Vorbind astfel, Benito îşi netezi fruntea cu palma, căutând 
să prindă cele mai neînsemnate amănunte ale acestei triste 
întâmplări. 

— la să vedem, zise el, oare cum de-a aflat Torres că tatăl 
meu a fost condamnat acum douăzeci şi trei de ani pentru 
crima îngrozitoare din Tijuco? 

— Nu ştiu, şi cred că nici tatăl tău nu ştie. 

— "Totuşi, Torres ştia că sub numele de Joam Garral se 
ascundea Dacosta? 

— Bineînţeles. 

— Şi mai ştia că tata se adăpostea de atâţia ani în Peru, la 
Iquitos? 

— Ştia, răspunse Manoel. Dar cum anume a aflat, nu pot 
pricepe! 

— O ultimă întrebare, zise Benito. Ce propunere i-a făcut 
Torres tatălui meu în timpul scurtei convorbiri pe care au 
avut-o înainte de a fi fost izgonit de pe plută? 

— L-a ameninţat că-i va da în vileag adevăratul nume, dacă 
nu-i va plăti tăcerea. 

— Şi cu ce preţ...? 

— Dându-i mâna fiicei sale! răspunse Manoel fără şovăială, 
dar palid de mânie. 

— Nemernicul ar fi îndrăznit?! strigă Benito. 

— La această cerere ticăloasă, ai văzut ce răspuns i-a dat 
tatăl tău! 


— Da, Manoel!... Răspunsul unui om cinstit! El l-a alungat 
pe Iorres. Dar vezi că n-a fost de ajuns să-l alunge. Nu! 
Pentru mine nu-i de ajuns. În urma denunţului lui Torres a 
fost arestat tatăl meu, nu-i aşa? 

— Da, în urma denunţului său! 

— Ei bine, strigă Benito, al cărui braţ se îndreptă 
ameninţător spre malul stâng al fluviului, trebuie să-l 
regăsesc pe Torres! Trebuie să ştiu cum a ajuns el să 
cunoască taina aceasta!... Trebuie să-mi spună dacă a aflat- 
o de la adevăratul făptaş al crimei! Va vorbi... Dacă se 
împotriveşte... ştiu ce-mi rămâne de făcut! 

— Şi mie la fel! adăugă Manoel mai puţin înfierbântat, dar 
tot atât de hotărât. 

— Nu, Manoel!... Nu... doar mie singur! 

— Suntem fraţi, Benito, răspunse Manoel, răzbunarea ne 
priveşte pe amândoi! 

Benito nu răspunse. În privinţa asta hotărârea lui era 
luată, o dată pentru totdeauna. 

În clipa aceea, pilotul Araujo, care cercetase curenţii 
fluviului, se apropie de cei doi tineri. 

— Aţi hotărât să oprim pluta în dreptul insulei Muras, ori 
să intrăm în portul Manao? întrebă el. 

Problema trebuia lămurită înainte de căderea nopţii şi 
cerea multă chibzuinţă. 

Într-adevăr, vestea prinderii lui Joam Dacosta pesemne că 
se răspândise grabnic prin oraş. Fără îndoială că ea trezise 
curiozitatea populaţiei din Manao. Dar oare această veste 
nu stârnise mai mult decât o simplă curiozitate împotriva 
osânditului, a principalului autor al crimei din Tijuco, crimă 
care odinioară avusese un răsunet atât de mare? Oare nu 
era de temut vreo mişcare de masă în legătură cu această 
faptă rămasă neispăşită? În asemenea situaţie nu era mai 
bine să oprească pluta în apropierea insulei Muras, pe 
malul drept al fluviului, la câteva mile de Manao? 

Cântăriră bine argumentele pro şi contra. 


— Nu! strigă Benito. Dacă rămânem aici, s-ar putea crede 
că-l părăsim pe tata, că ne îndoim de nevinovăția lui! Ar fi 
ca şi cum ne-am teme să ne arătăm de partea lui! Trebuie 
să mergem la Manao, şi asta fără nici o întârziere! 

— Ai dreptate, Benito, răspunse Manoel. Să plecăm! 
încuviinţând din cap, Araujo luă măsurile cuvenite pentru a 
se îndepărta de insulă... Manevra era destul de anevoioasă. 
Trebuiau să taie de-a curmezişul curentul Amazonului, 
dublat de cel al lui Rio Negro, şi să se îndrepte spre gurile 
acestui afluent, care se deschideau la douăsprezece mile 
mai jos, pe malul stâng. 

Odgoanele fură dezlegate. Împinsă în albia fluviului, pluta 
începu să se îndepărteze în diagonală. Folosind cu dibăcie 
cotiturile curentului, întrerupt pe alocuri de malul colţuros, 
Araujo izbuti să conducă uriaşa ambarcaţie în direcţia 
dorită, ajutat de prăjinile lungi ale oamenilor din echipă. 

Două ceasuri mai târziu, pluta se afla pe celălalt mal al 
Amazonului, puţin mai sus de gurile lui Rio Negro, iar 
curentul o împinse până în cealaltă parte a marelui golf, 
deschis pe malul stâng al afluentului. 

În sfârşit, pe la cinci seara, jangada era trainic legată de 
acest mal, nu chiar în portul Manao, căci n-ar fi putut intra 
în el datorită repeziciunii curentului, dar la o depărtare de 
o milă în jos. 

Pluta se odihnea acum pe apele negre ale lui Rio Negro, 
lângă un mal înalt, acoperit de secropias cu boboci cu 
reflexe aurii, înţesat de trestii cu tulpinile ţepene, numite 
„froxas”, din care indienii îşi făuresc arme de luptă. 

Câţiva orăşeni rătăceau pe mal. Fără-ndoiaâă, curiozitatea 
îi mâna spre locul unde acostase pluta. Vestea arestării lui 
Joam Dacosta nu întârziase să se răspândească, dar 
interesul localnicilor nu merse până la indiscreţie şi se 
mulţumiră să privească de la distanţă. 

Benito ar fi vrut să coboare pe țărm chiar în seara aceea, 
dar Manoel îl sfătui să renunţe. 


— Aşteaptă până mâine. În curând se lasă noaptea şi 
trebuie să fim pe plută. 

— Bine, să lăsăm pe mâine! răspunse Benito. 

Tocmai atunci ieşea din casă Yagquita, urmată de fiica ei şi 
de părintele Passanha. Dacă Minha nu contenise cu plânsul, 
pe chipul mamei sale lacrimile erau uscate şi întreaga-i 
făptură arăta energia şi hotărârea. Se vedea bine că era 
gata la orice, să-şi facă datoria, dar şi să facă uz de 
drepturile ei. Yaquita se îndreptă spre Manoel cu pasul 
măsurat. 

— Manoel, zise ea, ascultă ceea ce vreau să-ţi spun, căci îţi 
voi vorbi după cum îmi porunceşte conştiinţa. 

— Vă ascult! răspunse Manoel. 

— Ieri, spuse ea, privindu-l drept în faţă, după convorbirea 
pe care ai avut-o cu Joam Dacosta, soţul meu, ai venit la 
mine şi mi-ai spus „mamă”! Ai luat mâna Minhăi şi i-ai spus 
„soţia mea”. Tu ştiai atunci totul, iar trecutul lui Joam 
Dacosta îţi fusese dezvăluit! 

— Da, răspunse Manoel, şi Cerul să mă pedepsească dacă 
am şovăit măcar o clipă...! 

— Fie aşa cum spui, Manoel, dar în clipa aceea Joam 
Dacosta încă nu era arestat. Acum situaţia e alta. Oricât ar 
fi de nevinovat, soţul meu se află în mâinile justiţiei, trecutul 
lui este dezvăluit public: Minha este fiica unui osândit la 
moarte... 

— Minha Dacosta sau Minha Garral, pentru mine e totuna! 
strigă Manoel, care nu se mai putea stăpâni. 

— Manoel! şopti fata. 

Şi s-ar fi prăbuşit dacă n-ar fi prins-o Lina în braţe. 

— Mamă, dacă nu vrei s-o ucizi, numeşte-mă fiul dumitale! 

— Fiul meu! Copilul meu! 

Doar atât mai avu putere să spună şi lacrimile, cu greu 
stăpânite, o năpădiră. 

Se întoarseră cu toţii în casă. Dar cât a fost noaptea de 
lungă, nimeni n-a închis ochii în această familie năpăstuită. 

Capitolul III O ÎNTOARCERE ÎN TRECUT. 


Ciudat joc al sorții această moarte a judecătorului Ribeiro, 
pe care Joam Dacosta era sigur că se poate bizui! 

Înainte de a fi fost numit judecător la Manao, adică primul 
magistrat al provinciei, Ribeiro îl cunoscuse pe Joam 
Dacosta, pe vremea când tânărul funcţionar era urmărit 
pentru crima din ţinutul diamantelor. Ribeiro era pe atunci 
avocat la Villa-Rica. El a fost cel care şi-a luat sarcina de a-l 
apăra pe acuzat în faţa juraţilor. Pusese mult suflet în 
apărarea cauzei, de parcă ar fi fost vorba de el însuşi. Din 
cercetarea pieselor aflate la dosar, din informaţiile culese, 
căpătase nu numai o simplă convingere profesională, ci 
încredințarea fermă că învinuirile aduse clientului său erau 
nedrepte, că acesta nu fusese în nici un fel părtaş la 
uciderea soldaţilor din escortă sau la furtul diamantelor, că 
ancheta apucase pe un drum greşit, într-un cuvânt, că Joam 
Dacosta era nevinovat. 

Totuşi, oricât de sârguincios şi de talentat era, avocatul 
Ribeiro nu izbuti să transmită şi juraţilor convingerea sa. 
Asupra cui putea el să le întoarcă bănuielile? Dacă nu-i 
înştiinţase Joam Dacosta pe tâlhari, el care avea toate 
condiţiile să cunoască data plecării convoiului, atunci cine 
altul ar fi putut s-o facă? Funcţionarul care însoțea escorta 
murise împreună cu cea mai mare parte dintre soldaţi, deci 
bănuielile nu puteau să cadă asupra lui. Totul făcea să se 
creadă că Joam Dacosta este singurul şi adevăratul făptaş al 
crimei. 

Ribeiro îl apără cu deosebită căldură! Puse mult suflet! Nu 
izbuti totuşi să-l salveze. Sentința juraţilor fu categorică la 
toate capetele de acuzare, Joam Dacosta, învinuit de crimă 
cu premeditare, nu căpătă nici dreptul la circumstanţe 
atenuante şi se trezi astfel condamnat la moarte. 

Osânditului nu-i mai rămânea nici o nădejde. Nu era cu 
putinţă nici o comutare de pedeapsă, deoarece era vorba 
de o crimă săvârşită în ţinutul diamantelor. Osânditul era 
pierdut... Dar, în noaptea dinaintea execuţiei, când 
spânzurătoarea era gata pregătită, Joam Dacosta izbuti să 


fugă din închisoarea din Villa-Rica... Urmarea este 
cunoscută. 

După douăzeci de ani, avocatul Ribeiro a fost numit 
judecător la Manao. Din locul îndepărtat unde-şi găsise 
adăpost, fermierul din Iquitos află de această schimbare şi 
văzu în ea un prilej fericit de a cere revizuirea procesului cu 
oarecare sorţi de izbândă. Ştia că vechile convingeri ale 
avocatului în privinţa sa rămăseseră aceleaşi şi în sufletul 
judecătorului. Se hotărî deci să încerce totul pentru a-şi 
dobândi reabilitarea. Dacă n-ar fi venit numirea lui Ribeiro 
în funcţia de magistrat suprem al provinciei Amazoanelor, 
poate c-ar fi şovâit, căci n-avea de prezentat nici o nouă 
dovadă materială a nevinovăţiei sale. Deşi acest om cinstit 
suferea îngrozitor că este silit să se ascundă la Iquitos, 
poate că ar fi aşteptat ca timpul să şteargă şi mai mult 
amintirile odioasei crime, dar o anumită împrejurare îl 
hotări să nu mai zăbovească. 

Cu mult înainte de a-i fi vorbit Yaquita, Joam Dacosta îşi 
dăduse seama că Manoel o iubea pe Minha. Unirea 
tânărului medic militar cu fiica sa îi era pe plac. Înţelesese 
că avea să urmeze în curând o cerere în căsătorie şi Joam 
nu voia să fie luat pe nepregătite. 

Dar nu se putea împăca cu gândul că va trebui să-şi mărite 
fata sub un nume care nu-i aparţinea şi că Manoel Valdez, 
socotind că intră în familia Garral, intra de fapt în familia 
Dacosta, al cărei cap nu era decât un fugar ameninţat cu 
pedeapsa cu moartea. Nu! Această căsătorie nu se va 
săvârşi în condiţiile în care se săvârşise a sa. Nu! Asta 
niciodată! 

Vă amintiţi cum s-au petrecut atunci lucrurile. După patru 
ani de la sosirea tânărului funcţionar la ferma din Iquitos, 
timp în care acesta devenise asociatul lui Magalhaes, 
bătrânul portughez fusese adus la fermă, rănit de moarte. 
Mai avea de trăit doar câteva zile. Înspăimântat la gândul 
că fiica lui va rămâne singură, fără nici un sprijin, ştiind că 


Joam şi Yaquita se iubeau, el dori să-i căsătorească fără 
zăbavă. 

Joam se împotrivi la început. Făgădui că va rămâne 
ocrotitorul Yaquitei, slujitorul ei, fără a-i fi soţ... Dar 
stăruinţele lui Magalhaes fură atât de mari, încât nici o 
împotrivire nu mai era cu putinţă. Yaquita îşi puse mâna 
într-a lui Joam şi Joam nu mai dădu înapoi. 

Da! Se petrecuse atunci un lucru neîngăduit! Da! Joam 
Dacosta ar fi trebuit să mărturisească totul sau să 
părăsească pentru totdeauna casa care-l primise atât de 
bine, întreprinderea a cărei înflorire i se datora! Da! Mai 
degrabă să dezvăluie totul, decât să dea fiicei 
binefăcătorului său un nume ce nu-i aparţinea, numele unui 
osândit la moarte pentru crimă, chiar dacă în sinea lui se 
ştia nevinovat. 

Capitolul IV DOVEZI MORALE. 

Mandatul de arestare împotriva lui Joam Dacosta, zis Joam 
Garral, fusese emis de locţiitorul judecătorului Ribeiro, care 
urma să îndeplinească funcţia de magistrat în provincia 
Amazoanelor până la numirea unui nou judecător. 

Acest locţiitor se numea Vicente Jarriquez. Era un omuleţ 
posac, pe care cei patruzeci de ani de activitate în 
magistratură nu-l făcuseră deloc binevoitor faţă de 
împricinaţi. Se ocupase de atâtea cazuri de felul acesta, 
judecase şi condamnase atâţia răufăcători, încât 
nevinovăția unui inculpat, oricare ar fi fost el, i se părea din 
capul locului imposibilă. Desigur, nu judeca altfel decât îi 
dicta conştiinţa, dar conştiinţa lui, foarte închistată, nu se 
lăsa înduplecată de întâmplările din timpul interogatoriului 
sau de argumentele apărării. Ca mulţi alţi preşedinţi de 
curte cu juri, el era potrivnic îngăduinţei juraţilor, şi când 
un împricinat ajungea în faţa lui, după ce trecuse mai întâi 
prin furcile anchetei, instrucției, cercetărilor, avea 
convingerea că acesta era de zece ori mai vinovat decât 
părea. 


Totuşi, Jarriquez nu era un om rău. Nervos, agitat, 
vorbăreţ, cu mintea ascuţită, arăta destul de ciudat cu 
capul lui mare pe trupul mic, cu o claie de păr ce-ar fi putut 
sta alături de perucile de pe vremuri, cu ochii lui 
strălucitori, a căror privire era uimitor de pătrunzătoare, 
nasul ascuţit, cu care ar fi putut gesticula dacă ar fi avut 
articulaţie, urechile depărtate ca pentru a prinde şi mai 
bine tot ce se spunea, chiar dincolo de raza aparatului său 
auditiv, cu degetele care băteau neîncetat darabana în 
masa de la tribunal, de parcă făcea exerciţii mute la pian, 
cu trunchiul prea lung pentru picioarele lui scurte, pe care 
le încrucişa şi le desfăcea fără astâmpăr atunci când trona 
în fotoliul de magistrat. 

În viaţa particulară, judecătorul Jarriquez, holtei 
îndărătnic, îşi părăsea cărţile de drept doar pentru masă, 
pe care nu o dispreţuia defel, pentru jocul de cărţi, care-i 
plăcea foarte mult, pentru cel de şah, unde era socotit 
maestru, şi mai ales pentru dezlegarea enigmelor, 
şaradelor, anagramelor, logogrifelor şi altele de acest fel, cu 
care, asemeni multor magistrați din Europa - adevărat sfinx 
prin vocaţie şi meserie - îşi petrecea cea mai mare parte 
din timpul său liber. 

După cum se vede, era un om destul de neobişnuit, iar 
Joam Dacosta avea mult de pierdut prin moartea 
judecătorului Ribeiro, de vreme ce cauza lui trecea în 
mâinile acestui magistrat cu care nu era lesne să ai de-a 
face. 

Dealtfel, în cazul de faţă, sarcina lui Jarriquez era mult 
uşurată. Nu trebuia să facă pe anchetatorul, nici să 
conducă dezbaterile, să determine sentinţa, să ceară 
aplicarea articolelor din Codul penal, în sfârşit, nu trebuia 
să dea nici o condamnare. Din nefericire pentru fermierul 
din Iquitos, noianul acesta de formalităţi nu mai era 
necesar. Joam Dacosta fusese arestat, judecat, osândit, cu 
douăzeci şi trei de ani în urmă, pentru crima de la Tijuco, 
termenul de prescripţie nu trecuse încă, nu se putea 


introduce nici o cerere de comutare a pedepsei, nici o 
cerere de grațiere nu putea fi primită. Aşa stând lucrurile, 
nu rămânea decât să i se stabilească identitatea, şi după 
sosirea ordinului de execuţie de la Rio de Janeiro, justiţia n- 
avea decât să-şi urmeze cursul. 

Dar fără-ndoială că Joam Dacosta îşi va striga nevinovăția, 
va spune că fusese condamnat pe nedrept. Datoria 
magistratului, oricare i-ar fi fost părerea personală, era să-l 
asculte. Rămânea de văzut ce dovezi va aduce osânditul. Şi 
dacă nu le putuse prezenta în faţa primilor judecători, era 
oare în măsură să le aducă acum? 

Acesta urma să fie rostul interogatoriului. 

Trebuie să recunoaştem totuşi că nu prea se întâmplă ca 
un condamnat, aflat la adăpost în străinătate, să părăsească 
de bunăvoie totul şi să se prezinte în faţa justiţiei, de care, 
după cum îl învățase trecutul, ar fi trebuit să se teamă, şi că 
faptul acesta era menit să stârnească chiar şi interesul unui 
magistrat care a văzut atâtea în cariera sa judecătorească. 
Era oare din partea osânditului din Tijuco, obosit de viaţă, o 
prostie sfruntată, sau pornirea unei conştiinţe care vrea cu 
orice preţ să pună capăt nedreptăţii? Trebuie să 
recunoaştem că problema era cu totul neobişnuită. 

A doua zi după arestarea lui Joam Dacosta, judecătorul 
Jarriquez se duse deci la închisoarea din strada Dumnezeu- 
Fiul unde fusese întemnițat prizonierul. 

Închisoarea fusese pe vremuri mănăstire de misionari, 
ridicată pe malul unuia din principalele canale ale oraşului. 
Celor care odinioară se închideau de bună voie în această 
clădire, prea puţin făcută pentru noua ei destinaţie, le 
urmaseră deţinuţii fără voie, de astăzi. Încăperea în care 
sta Joam Dacosta nu arăta ca una din celulele triste ale 
închisorilor moderne. O fostă chilie de călugăr, cu o 
fereastră fără obloane, dar cu gratii, ce dădea spre un 
teren viran, o bancă într-un colţ, un fel de pat într-altul, 
câteva obiecte grosolane, altceva nimic. 


Din această cameră fu scos Joam Dacosta, în acea zi de 25 
august, pe la ceasurile unsprezece dimineaţa şi dus la 
interogatoriu în fosta sală de mese a mănăstirii. 

Judecătorul Jarriquez se afla acolo, în faţa biroului, cocoţat 
pe scaunul lui înalt, cu spatele la fereastră, pentru ca figura 
să-i rămână în umbră, în timp ce a deţinutului va fi în plină 
lumină. Grefierul se aşezase la un capăt al mesei, cu pana 
după ureche, cu nepăsarea caracteristică acestor slujbaşi ai 
legii, gata să aştearnă pe hârtie întrebările şi răspunsurile. 

Joam Dacosta fu adus în sală şi, la un semn al 
magistratului, paznicii care-l însoţiseră ieşiră afară. 

Judecătorul Jarrigquez îl privi îndelung pe acuzat. Acesta se 
înclinase în faţa lui şi-şi luase o atitudine demnă, nici 
sfidătoare, nici umilă, aşteptând să i se pună întrebări ca să 
răspundă. 

— Numele dumitale? întrebă judecătorul Jarriquez. 

— Joam Dacosta. 

— Vârsta? 

— Cincizeci şi doi de ani. 

— Unde ai locuit? 

— În Peru, satul Iquitos. 

— Sub ce nume? 

— Sub numele de Garral, numele mamei mele. 

— Şi pentru ce purtai acest nume? 

— Pentru că vreme de douăzeci şi trei de ani am căutat să 
scap de urmărirea justiţiei braziliene. 

Răspunsurile erau atât de limpezi şi vădeau într-atât 
hotărârea lui Joam Dacosta de a-şi mărturisi în întregime 
trecutul şi prezentul, încât judecătorul Jarriquez, neobişnuit 
cu asemenea manifestări, îşi înălţă şi mai mult nasul decât o 
făcea de obicei. 

— Şi pentru ce anume te-ar fi putut urmări justiţia 
braziliană? 

— Pentru că în 1826 fusesem condamnat la pedeapsa 
capitală, în legătură cu diamantele din Tijuco. 

— Prin urmare recunoşti că dumneata eşti Joam Dacosta? 


— Sunt Joam Dacosta. 

Răspunsurile veneau calme şi fireşti. De aceea, ochii 
mititei ai judecătorului Jarriquez, ascunzându-se sub 
pleoape, păreau că spun: „lată o afacere care n-o să-mi dea 
bătaie de cap!” 

Numai că avea să vină clipa când trebuia să pună veşnica 
întrebare ce aducea veşnic acelaşi răspuns din partea 
acuzaților, de orice categorie ar fi fost, prin care aceştia îşi 
susțineau nevinovăția. 

Degetele judecătorului începuseră să bată încet darabana 
în masă. 

— Joam Garral, cu ce te îndeletniceşti dumneata la 
Iquitos? 

— Sunt fermier, răspunse acesta, şi mă îndeletnicesc cu 
organizarea şi supravegherea unei gospodării agricole 
destul de mari. 

— Şi treburile merg bine? 

— Foarte bine. 

— De când ai plecat de la fermă? 

— De aproape nouă săptămâni. 

— Din ce pricină? 

— În privinţa asta, domnule, n-am dat până acum nimănui 
adevărata explicaţie. 

— Dar ce-ai spus? 

— Că doresc să supraveghez transportul pe Amazon al 
unei plute cu lemne şi al altor mărfuri. 

— Aşa! făcu judecătorul Jarriquez. Şi, mă rog, care era 
adevărata pricină a plecării dumitale? 

Punând această întrebare, îşi zicea: „În sfârşit, intrăm 
acum pe făgaşul tăgăduirilor şi al minciunilor!” 

— Adevărata pricină, răspunse deschis Joam Garral, era 
hotărârea mea de a mă preda justiţiei ţării mele! 

— Să te predai! strigă judecătorul, sărind ca ars din 
fotoliu. Să te predai aşa... de bună voie...? 

— De bună voie! 

— Şi pentru ce? 


— Pentru că mă săturasem de viaţa asta de minciună, de 
nevoia de a trăi sub un nume fals; de neputinţa de a le da 
soţiei şi copiilor mei numele lor adevărat; în sfârşit, 
domnule, pentru că... 

— Pentru că? 

— Sunt nevinovat! 

„La asta mă şi aşteptam!” îşi spuse în sinea lui, iritat, 
judecătorul Jarriquez. 

Şi în timp ce degetele-i băteau un marş mai iute, îi făcu un 
semn din cap lui Joam Dacosta, ceea ce însemna: „Hai! dă-i 
drumul, spune-ţi povestea! O ştiu eu prea bine, dar n-am să 
te împiedic s-o repeţi după cum ţi-e voia!” 

Joam Dacosta nu se înşela asupra atitudinii prea puţin 
binevoitoare a magistratului, dar nu o luă în seamă. Îşi 
povesti deci întreaga viaţă, vorbi fără înflorituri, cu aceeaşi 
linişte de la început, fără să scape nimic din împrejurările 
dinaintea sau de după condamnarea sa. Nu stărui prea mult 
asupra vieţii respectabile pe care o dusese de la evadarea 
din închisoare, nici asupra îndatoririlor sale de cap de 
familie, de soţ şi părinte, pe care şi le îndeplinise cu cinste. 
Stărui doar asupra unui singur fapt, acela de a fi venit la 
Manao, nesilit de nimeni, să ceară revizuirea procesului, să 
i se recunoască nevinovăția. 

Judecătorul Jarriquez, care se aştepta, fireşte, la 
asemenea răspuns din partea oricărui împricinat, nu-l 
întrerupse. Se mulțumea doar să închidă şi să deschidă 
plictisit ochii, ca omul care ascultă pentru a suta oară 
aceeaşi poveste, iar când Joam Dacosta îi puse pe masă 
memoriul pe care-l întocmise, nu făcu nici o mişcare ca să-l 
ia. 

— Ai isprăvit? întrebă judecătorul. 

— Da, domnule. 

— Şi dumneata vrei să mă faci să cred că n-ai plecat din 
Iquitos decât pentru a veni să ceri revizuirea judecății? 

— N-am avut alt scop, domnule. 


— Cine mi-o poate dovedi? Cine-mi dovedeşte că, fără 
denunţul în urma căruia ai fost arestat, te-ai fi predat? 

— În primul rând acest memoriu, răspunse Joam Dacosta. 

— Dar memoriul era în mâinile dumitale şi nimic nu mă 
poate convinge că l-ai fi depus dacă n-ai fi fost arestat. 

— Există totuşi, domnule, o hârtie care nu se află în 
mâinile mele şi care nu mai poate fi pusă la îndoială. 

— Care anume? 

— Scrisoarea pe care am trimis-o predecesorului 
dumneavoastră, judecătorului Ribeiro, scrisoare care-i 
vestea sosirea mea apropiată. 

— Cum?! I-ai scris...? 

— Da, şi această scrisoare, care trebuie să fi ajuns la 
domiciliul său, nu poate întârzia să vă fie înmânată. 

— Să fie oare aşa? zise judecătorul Jarriquez, cam 
neîncrezător. I-ai scris judecătorului Ribeiro...? 

— Înainte de a fi judecătorul suprem al acestei provincii, 
răspunse Joam Dacosta, judecătorul Ribeiro era avocat la 
Villa-Rica. M-a apărat în procesul de la Tijuco. El nu punea 
la îndoială nevinovăția mea. A făcut totul ca să mă salveze. 
Douăzeci de ani mai târziu, când a ajuns şeful justiţiei din 
Manao, l-am încunoştiinţat cine eram, unde mă aflam, ce 
voiam să încerc. Convingerea lui în ceea ce mă privea 
rămăsese neschimbată şi, sfătuit de el, am părăsit ferma şi 
am venit să-mi caut dreptatea. Dar moartea l-a răpus pe 
neaşteptate, şi poate că sunt pierdut, domnule, dacă nu-l 
regăsesc în judecătorul Jarriquez pe judecătorul Ribeiro! 

Atins direct, magistratul fu cât pe-aci să izbucnească, 
împotriva tuturor normelor statornicite în meseria sa: dar 
izbuti să se stăpânească. 

— Asta-i prea de tot, prea de tot! 

La drept vorbind, judecătorul Jarriquez avea inima 
împietrită, astfel că era la adăpost de orice surpriză. 

În clipa aceea intră în sală un paznic şi aduse un plic 
închis, adresat magistratului. 


Acesta rupse pecetea şi scoase din plic o scrisoare. O 
deschise, o citi, nu fără să-şi încrunte sprâncenele, apoi 
spuse: 

— Joam Dacosta, n-am de ce să-ţi ascund că este chiar 
scrisoarea trimisă de dumneata judecătorului Ribeiro. Nu 
încape deci nici o îndoială asupra celor spuse de dumneata 
în privinţa asta. 

— Nu numai în privinţa asta, ci în tot ce v-am spus despre 
viaţa mea, de care nu trebuie să vă îndoiţi! 

— Ehei, Joam Dacosta, răspunse iute judecătorul 
Jarriquez, dumneata susţii că eşti nevinovat; dar toţi 
împricinaţii fac la fel! La urma urmelor, dumneata nu te 
sprijini decât pe prezumţii morale! Ai cumva o dovadă 
materială? 

— Poate că da, domnule, răspunse Joam Dacosta. 

La aceste cuvinte, judecătorul Jarriquez sări de pe scaun. 
Asta le întrecea pe toate, şi fu silit să facă de două sau de 
trei ori înconjurul încăperii ca să-şi vină în fire. 

Capitolul V DOVEZI MATERIALE. 

Socotindu-se din nou stăpân pe sine, magistratul se aşeză 
iar la locul lui, se răsturnă în fotoliu, cu capul în sus, cu 
ochii în tavan şi, cu glas nepăsător, fără să se uite măcar la 
acuzat îi spuse: 

— Vorbeşte. 

Joam Dacosta se reculese o clipă, de parcă ar fi şovăit să 
meargă pe această cale, apoi răspunse: 

— Domnule, până acum nu v-am dat decât dovezi morale 
asupra nevinovăţiei mele, întemeiate pe demnitatea, pe 
cinstea întregii mele vieţi. Socoteam că de asemenea dovezi 
ar trebui să ţină seama justiţia în primul rând... 

Judecătorul Jarriquez nu se putu opri să nu înalțe din 
umeri, ceea ce însemna că el era de altă părere. 

— Pentru că ele nu ajung, iată care sunt dovezile materiale 
pe care poate că aş fi în măsură să le aduc. Spun „poate”, 
fiindcă nu ştiu încă dacă merită să fie luate în seamă. De 
aceea, domnule, n-am vorbit despre ele nici soţiei, nici 


copiilor mei, întrucât n-am vrut să le dau o nădejde care s- 
ar putea să fie zadarnică. 

— Treci la fapte, zise judecătorul Jarriquez. 

— Bănuiesc, domnule, că arestarea mea, în ajunul sosirii 
plutei la Manao, este datorită unui denunţ adresat şefului 
de poliţie. 

— Nu te înşeli deloc, Joam Dacosta, dar trebuie să-ţi spun 
că denunţul acesta nu-i semnat. 

— N-are importanţă, de vreme ce ştiu că n-a putut veni 
decât de la un nemernic, pe nume Torres. 

— Şi cu ce drept îl califici dumneata astfel pe acest... 
denunţător? 

— Da, domnule, un nemernic! răspunse cu însufleţire Joam 
Dacosta. Omul acesta, pe care l-am găzduit cu bunăvoință, 
nu venise la mine decât ca să-mi propună să-i cumpăr 
tăcerea, să-mi propună un târg murdar, şi n-o să-mi pară 
rău niciodată că nu l-am primit, oricare vor fi urmările 
denunţului său! 

„larăşi vechea poveste! gândi judecătorul: să învinuieşti pe 
altul ca să ieşi tu însuţi basma curată!” 

Dar asta nu-l împiedică să asculte cu multă luare-aminte 
cele spuse de Joam Dacosta despre legăturile lui cu 
aventurierul, până în clipa în care Torres îi destăinuise că-l 
cunoaşte pe adevăratul făptaş al crimei din Tijuco şi că este 
în măsură să-i dea în vileag numele. 

— Şi care-i numele vinovatului? întrebă judecătorul 
Jarriquez, smuls din indiferenţă. 

— Nu-l ştiu, răspunse Joam Dacosta. Torres s-a ferit să mi-l 
spună. 

— Şi vinovatul trăieşte...? 

— Nu, a murit. 

Degetele judecătorului Jarriquez băteau acum mai repede 
în masă şi nu se putu abţine să nu-i zică: 

Cel care poate aduce dovada nevinovăţiei unui acuzat este 
întotdeauna mort! 


— Domnule, dacă vinovatul a murit, Iorres, cel puţin, 
trăieşte, şi această dovadă, scrisă în întregime de mâna 
celui ce-a făptuit crima, se află în mâinile lui! Mi-a propus să 
mi-o vândă! 

— Ei! Joam Dacosta, răspunse judecătorul, poate că n-ar fi 
fost prea scump de-ai fi plătit-o cu toată averea dumitale! 

— Dacă Torres nu mi-ar fi cerut decât averea, i-aş fi dat-o 
şi niciunul dintre ai mei nu s-ar fi împotrivit! Da, aveţi 
dreptate, domnule, nici un preţ nu-i prea mare ca să-ţi 
răscumperi cinstea! Dar acest nemernic, avându-mă în 
puterea lui, mi-a cerut mai mult decât averea! 

— Şi ce anume...? 

— Preţul târgului trebuia să fie mâna fetei mele! Nu m-am 
învoit, m-a denunţat, şi iată pentru ce sunt acum în faţa 
dumneavoastră! 

— Dar dacă Torres nu te-ar fi denunţat, dacă el nu ţi-ar fi 
ieşit în cale, ce-ai fi făcut dumneata când, odată ajuns aici, 
ai fi aflat de moartea judecătorului Ribeiro? Te-ai mai fi 
predat justiţiei...? 

— Fără nici o şovăială, domnule, răspunse Joam Dacosta cu 
glasul hotărât, căci, după cum v-am mai spus, numai în 
acest scop am plecat din Iquitos la Manao! 

Cuvintele lui erau rostite cu atâta sinceritate încât 
judecătorul Jarriquez simţi un soi de tresărire în locşorul 
acela al mimii unde se nasc convingerile, dar nu se lăsă încă 
înduplecat. 

Şi nu era de mirare. În calitatea lui de judecător în 
exerciţiul funcţiunii, el nu cunoştea nimic din ceea ce 
cunosc cei care l-au urmărit pe 'Torres de la începutul 
acestei povestiri. Aceştia nu se pot îndoi că Torres avea în 
mâinile lui dovada materială a nevinovăţiei lui Joam 
Dacosta. Ei sunt siguri că documentul există, că el confirmă 
spusele acuzatului, şi poate că vor fi îndemnați să spună că 
judecătorul Jarriquez vădeşte o neîncredere fără de milă. 
Dar ar trebui să-şi dea seama că judecătorul nu se află în 
aceeaşi situaţie; că el este obişnuit cu tăgăduielile 


arestaţilor trimişi în faţa sa; că nu a văzut documentul 
despre care i-a vorbit Joam Dacosta; că nici nu ştie măcar 
dacă există un asemenea document şi că, la urma urmelor, 
se află în faţa unui om a cărui vinovăţie are pentru el 
autoritatea unei sentinţe date. 

Totuşi, poate din curiozitate, ţinu să-l iscodească pe Joam 
Dacosta până în adâncul sufletului. 

— Va să zică, toată nădejdea dumitale se sprijină pe 
spusele lui Torres? 

— Da, domnule, răspunse Jacom Dacosta, dacă viaţa mea 
întreagă nu e îndeajuns de grăitoare! 

— Şi unde crezi că s-ar afla Torres acum? 

— Cred că trebuie să fie la Manao. 

— Şi nădăjduieşti că va vorbi, că se va îndupleca să-ţi dea 
de bună voie documentul acela pe care dumneata n-ai vrut 
să-l răscumperi aşa cum ţi-a cerut el? 

— Nădăjduiesc, domnule, răspunse Joam Dacosta. Pentru 
Torres situaţia nu mai este acum aceeaşi. M-a denunţat, 
astfel că nu mai are nici un rost să spere că ar mai putea 
încheia târgul pe care l-a pus la cale. Dar documentul îi 
poate aduce o adevărată avere care, dacă voi fi achitat sau 
condamnat fără a se ţine seama de el, îşi va pierde orice 
valoare. Or, de vreme ce este interesat să-mi vândă acest 
document, fără să aibă nici un neajuns, cred că va lucra 
potrivit interesului său. 

Joam Dacosta gândise bine. Judecătorul Jarriquez simţea 
asta. El nu făcu decât o singură obiecţie: 

— Pie, să zicem că Torres ar avea interes să-ţi vândă 
documentul... Numai să existe vreun document! 

— Domnule, dacă documentul nu există, răspunse Joam 
Dacosta cu o voce pătrunzătoare, nu pot face altceva decât 
să mă las în seama judecății oamenilor, în aşteptarea 
judecății Celui de Sus. 

La aceste cuvinte, judecătorul Jarriquez se ridică de pe 
scaun şi, cu un glas mai puţin nepăsător, spuse: 


— Joam Dacosta, luându-ţi acest interogatoriu şi lăsându- 
te să-ţi istoriseşti viaţa şi să-ţi aperi cauza, am mers mai 
departe decât ar fi trebuit. În această cauză există un dosar 
gata întocmit, iar dumneata ai mai apărut în faţa juriului din 
Villa-Rica, al cărui verdict a fost dat cu unanimitate de 
voturi şi fără drept de circumstanţe atenuante. Dumneata 
ai fost condamnat pentru că ai pus la cale şi ai fost părtaş la 
uciderea soldaţilor şi la furtul diamantelor din Tijuco, 
împotriva dumitale s-a pronunţat pedeapsa capitală şi n-ai 
scăpat de execuţie decât prin evadare. Faptul că ai venit 
sau nu să te predai de bună voie justiţiei, după douăzeci şi 
trei de ani, nu înseamnă că poţi fi absolvit de pedeapsă. 
Deci te întreb pentru ultima dată: recunoşti că eşti într- 
adevăr Joam Dacosta, condamnatul în cazul diamantelor din 
Tijuco? 

— Sunt Joam Dacosta! 

— Eşti gata să semnezi această declaraţie? 

— Sunt gata. 

Cu o mână sigură, Joam Dacosta îşi puse numele sub 
procesul verbal şi sub raportul întocmit de grefier la 
cererea judecătorului. 

— Raportul adresat Ministerului de justiţie va pleda la Rio 
de Janeiro, spuse judecătorul. Va trece un timp până la 
primirea ordinului de execuţie a condamnatului. Dacă, aşa 
cum spui, acest Torres are dovada nevinovăţiei dumitale, fă 
ce ştii, dumneata însuţi sau prin ai dumitale, fă tot ce este 
cu putinţă pe lume pentru ca documentul să vină la timp! 
Odată primit ordinul, nu va mai putea fi amânat, iar justiţia 
îşi va urma cursul! 

Joam Dacosta se înclină. 

— Acum îmi va fi îngăduit să-mi văd soţia şi copiii? întrebă 
el. 

— Chiar de azi, dacă doreşti, răspunse judecătorul 
Jarriquez. Nu mai eşti la arest secret şi vor fi lăsaţi să te 
vadă de îndată ce vor sosi. 


Magistratul sună. Paznicii intrară în sală şi-l luară pe Joam 
Dacosta. Judecătorul Jarriquez privi în urma lui, clătinând 
din cap, şi murmură: 

— Ehei, lucrurile sunt mai complicate decât mi-aş fi 
închipuit! 

Capitolul VI ULTIMA LOVITURĂ. 

În vreme ce Joam Dacosta trecea prin acest interogatoriu, 
Yaquita află că, la cererea lui Manoel, i s-a îngăduit ei şi 
copiilor să-l vadă pe prizonier în aceeaşi zi, la patru după- 
amiază. 

Din ajun, Yaquita nu mai ieşise din odaie. Minha şi Lina 
stăteau pe lângă ea, aşteptând clipa când se va putea duce 
să-şi revadă soţul. Yaguita Garral sau Yaquita Dacosta, el va 
afla în dânsa aceeaşi soţie devotată, aceeaşi curajoasă 
tovarăşă de o viaţă întreagă. 

În ziua aceea, pe la ceasurile unsprezece, Benito veni 
lângă Manoel şi Fragoso care stăteau de vorbă la prova 
jangadei. 

— Manoel, zise el, vreau să-ţi cer un serviciu. 

— Care anume? 

— Şi ţie, Fragoso. 

— Sunt la ordinele dumneavoastră, domnule Benito, 
răspunse bărbierul. 

— Despre ce-i vorba? întrebă Manoel privindu-şi prietenul, 
pe al cărui chip se citea o hotărâre de nezdruncinat. 

— Credeţi şi acum în nevinovăția tatălui meu, nu-i aşa? 

— Vai, strigă Fragoso, mai degrabă aş crede despre mine 
că sunt ucigaş! 

— Ei bine, trebuie să punem chiar azi în aplicare planul pe 
care l-am întocmit ieri. 

— Să-l căutăm pe Torres? întrebă Manoel. 

— Da, şi să aflăm de la el cum de a descoperit unde se 
adăpostea tatăl meu! E ceva nelămurit în toate acestea! Să- 
l fi cunoscut mai de mult? Nu-mi vine a crede, pentru că 
tata n-a plecat din Iquitos de douăzeci şi trei de ani, iar 


nemernicul ăsta abia dacă are treizeci! Până deseară am să 
aflu eu, altfel, vai şi amar de Torres! 

Hotărârea lui Benito părea neclintită. De aceea nici 
Manoel, nici Fragoso nu încercară să-l abată de la ea. 

— Aşadar, continuă Benito, vă cer să mă însoţiţi amândoi. 
O să plecăm chiar acum. Să n-aşteptăm ca Torres să 
părăsească oraşul. Dat fiind că nu-şi mai poate vinde 
tăcerea, s-ar putea să-i dea prin cap s-o facă. Haideţi să 
plecăm! 

Debarcară toţi trei pe malul lui Rio Negro şi se îndreptară 
spre oraş. 

Manao nu era atât de întins încât să nu poată fi scotocit în 
câteva ore. Dacă va fi nevoie, vor merge din casă în casă 
pentru a da de Torres, dar era mai bine să-l caute întâi pe la 
hanuri şi cârciumi, pe unde s-ar fi putut ascunde 
aventurierul. Fără-ndoială că fostul pândar nu-şi va fi dat 
adevăratul nume, având poate temei să ocolească legăturile 
cu oamenii legii. Cu toate acestea, dacă nu părăsise încă 
Manao, era cu neputinţă să le scape celor trei tineri. În 
orice caz, n-aveau de ce să se adreseze poliţiei, căci era 
aproape sigur - şi noi ştim asta - că denunţul său fusese 
anonim. 

Vreme de un ceas, Benito, Manoel şi Fragoso cutreierară 
străzile principale ale oraşului, întrebându-i pe negustori, 
pe cârciumari, chiar şi pe trecători, fără ca nimeni să le 
poată da vreo lămurire asupra individului descris de ei cu 
multă precizie. 

Oare Torres plecase din Manao? Trebuia părăsită orice 
nădejde de a-l mai găsi? 

Manoel încerca în zadar să-l liniştească pe Benito care-şi 
pierduse cu totul firea. Trebuiau să pună mâna pe 'Iorres, 
cu orice preţ! 

Întâmplarea le veni într-ajutor şi cel care i-a găsit urma a 
fost Fragoso. 

Într-un han din strada Sfântul-Duh, după descrierea 
făcută de el, i se spuse că individul cu pricina trăsese în 


ajun acolo. 

— A dormit la han? întrebă Fragoso. 

— Da, răspunse hangiul. 

— Şi se mai află aici? 

— Nu, a ieşit. 

— Dar şi-a plătit nota, ca unul care vrea să plece? 

— Nicidecum: a ieşit din odaia lui acum un ceas şi fără- 
ndoială că se va întoarce să ia masa. 

— Nu cumva ştiţi încotro a apucat-o? 

— A pornit spre Amazon, coborând prin oraşul de jos, aşa 
că pe acolo cred că-l puteţi întâlni. 

Lui Fragoso nu-i trebui mai mult. După câteva clipe îi 
ajunse pe cei doi tineri şi le spuse: 

— Sunt pe urmele lui Torres. 

— E acolo! strigă Benito. 

— Nu, a ieşit şi a fost văzut luând-o peste câmp, spre 
Amazon. 

— După el! se avântă Benito. 

Trebuiau să coboare iar spre fluviu şi să apuce pe drumul 
cel mai scurt, adică pe malul stâng al lui Rio Negro, până la 
vărsarea acestuia. 

Benito şi însoțitorii săi lăsară în urmă ultimele case din 
oraş, mergând de-a lungul malului, făcând însă un ocol ca 
să nu fie văzuţi de pe plută. 

Câmpia era pustie la ora aceea. Privirea străbătea până 
departe, peste şesul cu arături care luase locul pădurilor de 
odinioară. 

Benito tăcea; n-ar fi fost în stare să rostească un cuvânt. 
Manoel şi Fragoso îi respectau tăcerea. Umblau astfel toţi 
trei, privind, scrutând zarea de la malul lui Rio Negro până 
la Amazon. leşiseră de trei sferturi de oră din Manao şi încă 
nu zăriseră nimic. 

O dată sau de două ori întâlniră nişte indieni care 
munceau la câmp. Manoel le puse întrebări şi află, în sfârşit, 
de la unul dintre aceştia, că văzuse un bărbat ce aducea cu 


cel descris de ei, îndreptându-se spre unghiul de confluență 
al celor două ape. 

Fără alte lămuriri, într-o pornire nestăpânită, Benito se 
avântă înainte, astfel că însoțitorii săi fură nevoiţi să se 
grăbească pentru a nu-l lăsa să se depărteze prea tare. 

Ţărmul stâng al Amazonului se ivi la mai puţin de un sfert 
de milă. Acolo se înălța un mal stâncos ce ascundea o parte 
din linia orizontului, mărginind privirea de la o distanţă de 
câteva sute de paşi. 

Înteţindu-şi fuga, Benito se făcu nevăzut în spatele unui 
dâmb nisipos. 

— Mai repede! Mai repede! îi zise Manoel lui Fragoso. Nu 
trebuie să-l lăsăm nici o clipă singur. 

Şi apucară amândoi în aceeaşi direcţie, când se auzi un 
strigăt. Îl zărise oare Benito pe Torres? Sau acesta pe 
Benito? Poate s-au şi încăierat? 

După ce ocoliră o ridicătură a malului, Manoel şi Fragoso 
văzură, la o depărtare de vreo cincizeci de paşi, doi bărbaţi 
stând faţă-n faţă. Erau Torres şi Benito. 

Cât ai clipi din ochi, Manoel şi Fragoso ajunseră lângă ei. 
Înfierbântat cum era Benito, ai fi crezut că n-o să fie în 
stare să se stăpânească atunci când va da ochii cu 
aventurierul. Dar nu se întâmplă aşa. 

De îndată ce se văzu în faţa lui Torres, când se încredinţă 
că acesta nu putea să-i mai scape, se petrecu într-însul o 
schimbare deplină: răsuflă uşurat, îşi recapătă sângele 
rece, deveni stăpân pe el. Cei doi bărbaţi se priveau de 
câteva clipe, fără să rostească un cuvânt. 

Torres rupse primul tăcerea şi, cu obişnuita-i neruşinare, 
zise: 

— Ah, domnul Benito Garral? 

— Nu, Benito Dacosta! răspunse tânărul. 

— Într-adevăr, continuă Torres, domnul Benito Dacosta, 
însoţit de domnul Manoel Valdez şi de prietenul meu 
Fragoso! 


La auzul acestui cuvânt, jignitor pentru el, Fragoso fu gata 
să se năpustească asupra aventurierului, dar Benito îi 
stăvili pornirea. 

— Ce te-a apucat, băiete? strigă Torres dându-se câţiva 
paşi înapoi. Ah! Cred că trebuie să-mi iau măsuri de 
apărare! 

Şi vorbind astfel, scoase o „manchetta”, obişnuită armă de 
apărare şi de atac a brazilianului. Apoi, pe jumătate aplecat, 
în poziţie de luptă, aşteptă. 

— Te căutam, Torres, spuse Benito, care nici nu se clintise 
în faţa atitudinii lui provocatoare. 

— Mă căutai? răspunse aventurierul. Precum vezi, nu sunt 
deloc greu de găsit! Şi, mă rog, pentru ce mă căutai? 

— Ca să aflu din gura dumitale ceea ce se pare că ştii 
despre trecutul tatălui meu! 

— Nu zău! 

— Da! Aştept să-mi spui cum l-ai recunoscut şi de ce l-ai 
aşteptat la Tabatinga... 

— Dar bine, e cât se poate de limpede! răspunse Torres 
rânjind. L-am aşteptat ca să mă îmbarce pe plută şi m-am 
îmbarcat cu gândul să cădem la o învoială foarte simplă... 
pe care poate că a greşit că nu a primit-o! 

La aceste cuvinte, Manoel nu se mai putu stăpâni. Cu 
chipul palid, cu ochii fulgerători, se îndreptă spre Torres. 

Dorind să folosească până la capăt căile paşnice, Benito se 
aşeză între el şi aventurier. 

— Stăpâneşte-te, Manoel. Vezi bine că şi eu mă stăpânesc! 
Apoi continuă: 

— Torres, ştiu cu ce gânduri ai venit pe pluta noastră. Erai 
stăpân pe o taină cu care socoteai să-l şantajezi pe tata! Dar 
nu despre asta e acum vorba. 

— Dar despre ce? 

— Vreau să ştiu cum de l-ai recunoscut pe Joam Dacosta în 
fermierul din Iquitos! 

— Cum de l-am recunoscut? Asta-i treaba mea şi n-am 
deloc poftă să-ţi spun! Principalul e că nu m-am înşelat 


demascându-l ca pe adevăratul făptaş al crimei din Tijuco! 

— Ai să-mi spui!... strigă Benito, care începea să-şi iasă din 
fire. 

— Ba n-am să-ţi spun nimic! continuă Torres. Ah! Joam 
Dacosta mi-a respins propunerile! N-a vrut să mă 
primească în familia lui! Ei bine, acum, când taina lui a fost 
dată în vileag, când se află arestat, nu mai vreau eu să intru 
în familia lui, familia unui hoţ, a unui ucigaş, a unui osândit 
pe care-l aşteaptă ştreangul! 

— Nemernicule! strigă Benito trăgându-şi, la rândul său, 
arma de la cingătoare şi luând poziţia de atac. 

Manoel şi Fragoso făcură şi ei aceeaşi mişcare. 

— Trei contra unu! zise Torres. 

— Nu! Unu contra unu! răspunse Benito. 

— Adevărat! M-aş fi aşteptat mai degrabă la o crimă din 
partea fiului unui criminal. 

— "Torres! răcni Benito. Apără-te sau, de nu, te omor ca pe 
un câine turbat! 

— Fie şi turbat! răspunse Torres. Dar să ştii că muşc, 
Benito Dacosta, şi să te păzeşti de muşcăturile mele! 

Apoi se puse în gardă, pregătit să se arunce asupra 
potrivnicului său. Benito se dăduse cu câţiva paşi înapoi. 

— Torres, zisei el recăpătându-şi sângele rece pe care-l 
pierduse o clipă, ai fost oaspetele tatălui meu, pe care l-ai 
ameninţat, l-ai trădat, l-ai denunţat; ai acuzat un nevinovat 
şi, cu ajutorul Cerului, te voi răpune! 

Buzele lui Torres schiţară un zâmbet plin de obrăznicie. 
Poate că în clipa aceea nemernicului i-a trecut prin cap să 
împiedice lupta dintre el şi Benito, şi ar fi putut s-o facă. Îşi 
dăduse seama că Joam Dacosta nu vorbise nimic despre 
documentul ce cuprindea dovada materială a nevinovăţiei 
sale. 

Prin urmare, dacă i-ar fi dezvăluit lui Benito că el, Torres, 
avea această dovadă, l-ar fi dezarmat pe loc. Dar în afara 
faptului că voia să păstreze asta pentru ultima clipă, ca să 
capete un preţ mai mare pe document, amintirea cuvintelor 


injurioase ale tânărului, ura pe care o nutrea pentru familia 
acestuia îl făcură să-şi uite propriul interes. 

Dealtminteri, obişnuit să mânuiască manchetta de care se 
folosise în repetate rânduri, aventurierul era viguros, 
sprinten şi îndemânatec. Aşa stând lucrurile, avea toţi sorții 
de izbândă în faţa unui potrivnic de numai douăzeci şi trei 
de ani, lipsit de agilitatea, de puterea şi de iscusinţa lui. 

Cu o ultimă sforţare, Manoel stărui să se lupte el în locul 
lui Benito. 

— Nu, Manoel, răspunse tânărul, eu însumi trebuie să-mi 
răzbun tatăl, şi pentru ca totul să fie în ordine, tu îmi vei fi 
martor! 

— Benito...! 

— lar pe tine, Fragoso, am să te rog să fii martorul omului 
acesta. 

— Cum doriţi, răspunse Fragoso, cu toate că asta nu-mi 
face nici o cinste! Dacă ar fi fost după mine, l-aş fi ucis ca pe 
o fiară sălbatică, fără prea multă vorbă! 

Lupta avea să se dea pe o întindere netedă de pe mal, lată 
de vreo patruzeci de picioare şi ridicată cu vreo 
cincisprezece picioare deasupra Amazonului. Malul era 
abrupt şi alcătuia astfel o prăpastie. Jos, în vale, fluviul 
curgea liniştit, scăldând mănunchiurile de trestie ce se 
înălţau din apă. 

Spaţiul de luptă era deci foarte îngust, astfel că cel care ar 
fi fost biruit era în primejdie să se prăvălească în prăpastie. 

La semnalul dat de Manoel, Torres şi Benito înaintară unul 
către celălalt. 

Benito îşi recăpătase stăpânirea de sine. Apărând o cauză 
dreaptă, liniştea lui îi dădea o vădită superioritate asupra 
lui 'Torres, al cărui cuget, oricât de împietrit şi de nesimţitor 
ar fi fost, trebuie că-i tulbura în clipa aceea privirea. 

După ce se apropiară unul de altul, Benito dădu prima 
lovitură. 'Torres o pară. Cei doi potrivnici se traseră puţin 
îndărăt; dar în clipa următoare se năpustiră iarăşi şi se 


încleştară, fiecare cu mâna stingă de umărul celuilalt... N- 
aveau să-şi mai dea drumul. 

Fiind mai puternic, Torres atacă cu o lovitură piezişă de 
cuţit, de care Benito nu izbuti să se ferească în întregime. 
Şoldul drept îi fu atins şi pânza poncho-ului său se înroşi de 
sânge. Dar asta nu-l împiedică să răspundă neîntârziat şi 
să-l rănească uşor pe Torres la mână. 

Schimbară apoi mai multe lovituri, fără ca vreuna să fie 
hotărâtoare. Privirea lui Benito sfredelea ochii lui Torres, 
asemeni unei lame de cuţit răsucite în inimă. Era limpede 
că nemernicul începe să-şi piardă cumpătul. Începu să dea 
înapoi, puţin câte puţin, împins de acest răzbunător 
neînduplecat, mai dornic să-l ucidă pe cel ce-i trădase tatăl, 
decât să-şi apere propria-i viaţă. Să lovească, asta era tot ce 
voia Benito, pe când celălalt nu mai căuta decât să-i pareze 
loviturile. 

Curând 'Torres se văzu împins la marginea prăpastiei, într- 
un loc unde malul, puţin scobit, se înălța peste fluviu. 
Înţelese primejdia şi încercă să treacă în atac, să recâştige 
terenul pierdut... Tulburarea lui crescu, ochii înspăimântați 
deveniră sticloşi... în cele din urmă fu silit să se plece sub 
braţul care-l ameninţa. 

— Mori acum! strigă Benito. 

Primi lovitura drept în piept, dar vârful cuţitului se 
împiedică în ceva tare, ascuns sub veşmântul lui Torres. 

Benito îşi înteţi atacul. Torres mai încercă o lovitură, fără 
să-şi poată atinge adversarul, şi-şi dădu seama că-i pierdut. 
Fu din nou silit să se tragă înapoi. Voi atunci să strige... să 
strige că viaţa lui Joam Dacosta era legată de a sa!... N-a 
mai avut răgaz. 

La a doua lovitură cuțitul se înfipse, de data aceasta, până- 
n inima aventurierului. Căzu pe spate şi, pierzând pământul 
de sub picioare, se prăbuşi dincolo de mal. Mâinile i se 
agăţară pentru ultima dată de o tufă de trestie, dar tufa nu- 
l putu ţine... Apele fluviului îl înghiţiră. 


Benito se sprijinea acum de umărul lui Manoel; Fragoso îi 
strângea mâna. Nu le dădu răgaz însoţitorilor săi nici să-i 
panseze rana, care dealtfel nu era gravă. 

— La plută, repede la plută! 

Stăpâniţi de o adâncă emoție, Manoel şi Fragoso îl urmară 
tăcuţi. 

După un sfert de ceas ajungeau toţi pe plută. Benito şi 
Manoel dădură buzna în încăperea în care se aflau Yaquita 
şi Minha şi le puseră la curent cu cele petrecute. 

— Fiul meu! 

— Frăţioare! 

Amândouă strigătele se auziră în acelaşi timp. 

— Haideţi la închisoare!... zise Benito. 

— Da!... Să mergem!... Să mergem!... răspunse Yaquita. 
Benito porni cu mama sa, urmat de Manoel. Debarcară toţi 
trei pe țărm şi, îndreptându-se spre Manavo, într-o jumătate 
de ceas ajunseră în faţa închisorii oraşului. 

În urma ordinului dat de judecătorul Jarriquez, fură 
conduşi de îndată în încăperea în care se afla deţinutul. 

Se deschise uşa. 

Joam Dacosta îi văzu intrând pe soţia sa, pe Benito şi pe 
Manoel. 

— Vai! Joam, dragul meu Joam! strigă Yaquita. 

— Yaquita! Soţia mea! Copiii mei! zise prizonierul 
deschizându-le braţele şi strângându-i pe toţi la piept. 

— Nevinovatul meu Joam! 

— Nevinovat şi răzbunat!... strigă Benito. 

— Răzbunat?! Ce vrei să spui cu asta? 

— Torres a murit, dragă tată, şi a murit de mâna mea! 

— A murit!... A murit Iorres! strigă Joam Dacosta. Ah! 
Fiule!... M-ai nenorocit! 

Capitolul VII HOTĂRÂRI. 

După câteva ceasuri, din nou pe plută, întreaga familie se 
afla adunată în încăperea comună. Erau toţi acolo, mai 
puţin nevinovatul peste care se abătuse o altă năpastă! 


Înmărmurit, Benito se învinuia că şi-a nenorocit tatăl. Dacă 
n-ar fi fost rugăminţile Yaquitei, surioarei lui, ale părintelui 
Passanha şi ale lui Manoel, nefericitul băiat poate că şi-ar fi 
pus capăt zilelor în primele clipe de deznădejde. Dar au stat 
mereu cu ochii pe el şi nu l-au lăsat deloc singur. Şi totuşi, 
purtarea lui fusese la înălţime! Înfăptuise o dreaptă 
răzbunare împotriva celui ce-i trădase tatăl! 

Vai! De ce nu le spusese Joam Dacosta totul înainte de a 
părăsi pluta? De ce nu voise să vorbească despre această 
hârtie, care-i dovedea nevinovăția, decât judecătorului? De 
ce în discuţia pe care o avusese cu Manoel, după izgonirea 
lui Torres, nu-i vorbise despre documentul pe care 
aventurierul pretindea că-l are? Dar, la urma urmelor, ce 
încredere se putea avea în vorbele lui Torres? Oare 
mizerabilul nu minţise? 

Oricum, familia ştia acum totul, chiar din gura lui Joam 
Dacosta. Ştia că, după spusele lui Torres, exista într-adevăr 
dovada nevinovăţiei osânditului din Tijuco; că documentul 
fusese scris chiar de făptaşul crimei; că acest criminal, 
cuprins de remuşcări în faţa morţii, îl înmânase lui Torres, 
care, în loc să îndeplinească dorinţa muribundului, făcuse 
din el un instrument de şantaj!... Dar mai ştia că Iorres 
pierise în duelul acela, că trupul lui fusese înghiţit de apele 
Amazonului şi că murise mai înainte de a fi rostit numele 
adevăratului criminal! 

Doar o minune l-ar mai fi putut scăpa pe Joam Dacosta. 
Moartea judecătorului Ribeiro, pe de o parte, moartea lui 
Torres, pe de altă parte, însemnau pentru el o dublă 
lovitură! 

Trebuie să mai adăugăm că şi opinia publică din Manao 
era stârnită, pe nedrept, împotriva lui. Arestarea pe 
neaşteptate a lui Joam Dacosta reînvia în mintea oamenilor 
îngrozitoarea crimă din Tijuco, dată uitării de douăzeci şi 
trei de ani. Procesul tânărului funcţionar de la minele de 
diamant, condamnarea la moarte, evadarea lui, cu câteva 
ceasuri înainte de execuţie, totul fu discutat, socotit, 


comentat. Un articol apărut în cel mai răspândit ziar din 
regiune, O Diario d'o Grand Para, după ce înfăţişase toate 
împrejurările în care s-a petrecut crima, se arăta făţiş 
împotriva prizonierului. La urma urmelor, cum ar fi putut să 
se creadă în nevinovăția lui Joam Dacosta, de vreme ce 
nimeni nu ştia ceea ce ştiau numai el şi ai săi? 

Aşa se face că locuitorii din Manao începură să se agite. 
Orbiţi de furie, nu întârziară să se adune în faţa închisorii, 
cerând moartea osânditului. În ţinutul acesta se văzuse de 
prea multe ori aplicându-se îngrozitoarea lege a lui Lynch şi 
era de temut ca nu cumva mulţimea dezlănţuită să vrea să 
facă singură dreptate! 

Ce noapte tristă pentru călătorii plecaţi de la fermă! 
Stăpâni şi servitori primiseră cu toţii această grea lovitură! 
Nu erau membrii aceleiaşi familii? Se hotărâră să vegheze 
laolaltă pentru siguranţa Yaquitei şi a copiilor săi. 

Noaptea trecu totuşi, fără să se producă vreun incident 
duşmănos faţă de cei de pe plută. 

A doua zi, 26 august, de cum se lumină, Manoel şi 
Fragoso, care stătuseră tot timpul pe lingă Benito, 
încercară să-l smulgă pe acesta din ghearele deznădejdii. 
După ce-l luară deoparte, îl făcură să-nţeleagă că nu aveau 
nici o clipă de pierdut, că trebuiau să ia o hotărâre şi să 
facă ceva. 

— Vino-ţi în fire, Benito, îi spuse Manoel, caută să te porţi 
ca un bărbat, ca un fiu. 

— Tata! strigă Benito. Eu l-am ucis pe tata...! 

— Nu, răspunse Manoel, şi, cu voia Cerului, s-ar putea să 
nu fie totul pierdut! 

— Ascultă-ne, domnule Benito, zise şi Fragoso. 

Trecându-şi mâna peste ochi, tânărul se strădui să-şi 
recapete stăpânirea de sine. 

— Benito, continuă Manoel, Iorres nu ne-a spus niciodată 
nimic care ne-ar putea duce pe urmele trecutului său şi nu 
avem de unde să ştim cine este autorul crimei din Tijuco, 
nici cum s-au petrecut lucrurile. Prin urmare, dacă am 


stărui în privinţa asta, ar însemna să pierdem vremea de 
pomană! 

— Şi timpul nu ne-o îngăduie! adăugă Fragoso. 

— Dealtfel, zise Manoel, chiar dacă vom izbuti să aflăm 
cine era acest prieten al lui Torres, el a murit şi nu va mai 
putea depune mărturie asupra nevinovâăţiei lui Joam 
Dacosta. În schimb, este sigur că dovada acestei nevinovăţii 
există, că nu trebuie să ne îndoim de existenţa ei, de vreme 
ce 'Torres făcuse din ea obiectul unui târg. Chiar el a spus-o. 
Documentul acela este o mărturisire scrisă de mâna 
vinovatului, care-şi istoriseşte faptele până în cele mai mici 
amănunte, dezvinovăţindu-l astfel pe tata. Da! De o sută de 
ori da! Documentul acesta există! 

— Dar Torres, Torres nu mai există, şi documentul a pierit 
odată cu el...! 

— Aşteaptă şi nu-ţi pierde încă nădejdea, reluă Manoel. Îţi 
mai aduci aminte în ce împrejurări l-am cunoscut pe 
Torres? Era în pădurile de la Iquitos. Urmărea o maimuţă 
care-i furase o cutie de metal, la care părea să ţină ciudat 
de mult, şi urmărirea dura de vreo două ceasuri când am 
împuşcat noi maimuța. Ei bine, crezi tu oare că numai 
pentru câteva monede închise în cutia aceea se îndârjise el 
atât ca s-o recapete, şi-ţi aminteşti ce bucurie grozavă s-a 
întipărit pe chipul lui când i-ai înapoiat cutia smulsă de tine 
din laba maimuţei? 

— Da! Aşa-i!... răspunse Benito. Cutia pe care am ţinut-o în 
mână... pe care i-am dat-o înapoi!... Poate că tocmai în ea se 
afla...! 

— Mai mult ca sigur!... răspunse Manoel. 

— Mi-amintesc şi eu de ceva, spuse Fragoso. În timp ce 
dumneavoastră v-aţi dus să vizitaţi oraşul Ega, la îndemnul 
Linei, eu am rămas pe plută să-l supraveghez pe Torres, şi l- 
am văzut... da... l-am văzut citind şi răscitind o hârtie veche, 
îngălbenită... în timp ce şoptea nişte cuvinte pe care nu le- 
am priceput! 


— Era documentul! strigă Benito, care se agăţă de această 
ultimă nădejde! Dar oare nu l-o fi ascuns undeva, la loc 
sigur? 

— Nu, răspunse Manoel, nu cred!... Valora prea mult 
pentru 'lorres ca să se fi putut despărţi de el! Bănuiesc că-l 
purta mereu asupra lui şi fără-ndoială că-l ţinea în cutia 
aceea...! 

— Stai puţin... ia stai. Manoel! strigă Benito. Îmi amintesc! 
Da! Acum îmi amintesc! În timpul duelului, când l-am lovit 
prima dată în piept pe Torres, cuțitul s-a împiedicat de ceva 
tare... ca o placă de metal. 

— Era cutia! strigă Fragoso. 

— Da! răspunse Manoel. Nu mai încape nici o îndoială! Era 
cutia, pusă într-un buzunar al hainei! 

— Dar cadavrul lui Torres...? 

— O să-l găsim noi! 

— Dar hârtia aceea! Poate că s-a udat, poate că apa i-a 
şters scrisul! 

— Nu cred, răspunse Manoel, probabil cutia era închisă 
ermetic! 

— Ai dreptate, Manoel! zise Benito, agăţându-se de 
această ultimă nădejde. Trebuie să găsim cadavrul lui 
Torres! Dacă va fi nevoie, o să scotocim toată partea asta a 
fluviului şi tot vom da de elpână la urmă! 

Îl chemară degrabă pe pilotul Araujo şi-l încunoştinţară 
despre ceea ce puseseră la cale. 

— Bine! răspunse Araujo. Cunosc vârtejurile şi curenţii de 
la vărsarea lui Rio Negro în Amazon şi socotesc că vom 
izbuti să găsim trupul lui Iorres. Luăm cele două pirogi, 
două ube cu doisprezece dintre indienii noştri şi pornim. 

Părintele Passanha tocmai ieşea din odaia Yaquitei. Benito 
merse la el şi-i spuse în câteva cuvinte ce voiau să facă 
pentru a intra în posesia documentului. 

— Să nu le spuneţi încă nimic mamei şi surorii mele! Dacă 
n-o să izbutim, deznădejdea le va ucide! 


— Du-te, fiule, du-te şi Domnul să vegheze asupra voastră! 
Cinci minute mai târziu, cele patru ambarcaţii se dezlipeau 
de plută; apoi, după ce coborâră pe Rio Negro, ajunseră la 
malul Amazonului, chiar în locul unde Torres, rănit de 
moarte, fusese înghiţit de apele fluviului. 

Capitolul VIII PRIMELE CERCETĂRI. 

Cercetările urmau să fie începute fără zăbavă, din două 
pricini: 

Prima - o problemă de viaţă şi de moarte - era că această 
mărturie a nevinovăţiei lui Joam Dacosta trebuia adusă în 
faţa judecătorului mai înainte de sosirea ordinului de la Rio 
de Janeiro. De vreme ce se stabilise identitatea osânditului, 
acesta nu putea fi decât un ordin de execuţie. 

A doua, pentru că trupul lui Torres nu trebuia lăsat prea 
mult în apă, ca să se poată găsi în bună stare cutia şi 
conţinutul ei. 

În această împrejurare, Araujo se arătă nu numai inimos şi 
priceput, dar şi un bun cunoscător al fluviului în acel loc. 

— Dacă Torres a fost mânat de curent încă de la început, le 
spuse el băieţilor, atunci va trebui să dragăm fluviul pe o 
distanţă destul de mare, căci dacă am aştepta să se ivească 
la suprafaţă în urma descompunerii, ar însemna să pierdem 
mai multe zile. 

— Dar nu e cu putinţă, răspunse Manoel, trebuie să 
izbutim încă astăzi! 

— Dacă, dimpotrivă, adăugă pilotul, s-a împotmolit printre 
ierburi şi trestii, lângă mal, nu ne va trebui nici un ceas ca 
să dăm de el. 

— La lucru, dar! spuse Benito. 

N-avea alt mijloc de a acţiona. Ambarcaţiile se apropiară 
de mal şi indienii, înarmaţi cu prăjini lungi, începură să 
scotocească albia fluviului, lângă malul deasupra căruia se 
dăduse lupta. 

Dealtfel, locul putuse fi uşor recunoscut. O dâră de sânge 
păta dâmbul calcaros ce cobora perpendicular până la 


suprafaţa fluviului. Numeroase picături împrăştiate pe 
firele de trestie arătau chiar locul unde dispăruse cadavrul. 

O ieşitură a malului, aflată la vreo cincizeci de picioare mai 
jos, stăvilea apa liniştită ca într-o albie uriaşă. Nici un 
curent nu ajungea până la țărm, astfel că trestiile erau cu 
desăvârşire nemişcate. Puteau deci nădăjdui că trupul lui 
Torres nu fusese purtat de ape. Dealtfel, chiar dacă albia 
fluviului ar fi fost înclinată, tot nu ar fi putut aluneca decât 
la o mică depărtare de țărm, şi curentul nu ajungea până 
acolo. 

Ubele şi pirogile îşi împărţiră munca limitând zona 
căutărilor împrejurul acestui loc: de la margine spre centru, 
prăjinile lungi ale echipajului nu lăsară nici un pas 
necercetat. 

Nu dădură însă peste trupul aventurierului, nici în desişul 
de trestie, nici pe fundul apei pe care-l cercetară cu multă 
grijă. 

După două ore de muncă, ajunseră la convingerea că 
trupul, izbindu-se fără-ndoială de mal, trebuie să fi căzut 
oblic şi să se fi rostogolit dincolo de partea liniştită a apei, 
unde începea să se facă simţit curentul. 

— Nu trebuie să deznădăjduim, zise Manoel, şi cu atât mai 
puţin să renunţăm la cercetările noastre! 

— Va trebui deci să scotocim fluviul în lung şi-n lat?! strigă 
Benito. 

— În lăţime poate că da, răspunse Araujo. Din fericire însă, 
nu şi-n lungime! 

— Dar de ce? întrebă Manoel. 

— Pentru că la o milă mai jos de confluenţa cu Rio Negro, 
Amazonul face o cotitură foarte pronunţată, iar fundul 
albiei este mai ridicat. Se formează astfel un prag, un fel de 
baraj natural, cunoscut de marinari sub denumirea de 
barajul Frias, pe care-l pot trece numai obiectele ce plutesc 
la suprafaţa apei. Cele care se află mai în adâncime nu pot 
depăşi marginile acestei depresiuni! 


Dacă Araujo nu se înşela, trebuie să recunoaştem că 
aceasta era o împrejurare fericită. Dar aveau temei să se 
încreadă în bătrânul cutreierător al Amazonului. De treizeci 
de ani, de când exercita meseria de pilot, trecerea barajului 
Frias, unde curentul gâtuit se înteţea, îi dăduse în multe 
rânduri de furcă. Strâmtoarea canalului, înălţimea albiei 
făceau trecerea foarte grea şi multe plute cu lemne se 
aflaseră aici în impas. 

Aşadar, Araujo avea dreptate să spună că, dacă trupul lui 
Torres se menţinuse prin greutatea lui specifică în albia 
nisipoasă a apei, el n-a putut să fie târât dincolo de baraj. 
Ce-i drept, mai târziu, când datorită descompunerii va urca 
la suprafaţă, nu mai încape nici o îndoială că va apuca pe 
firul curentului şi se va pierde pentru totdeauna la vale, în 
afara strâmtorii. Dar acest efect fizic n-avea să se 
desăvârşească decât peste câteva zile. 

Nu te puteai bizui în această privinţă pe un om mai 
priceput şi mai bun cunoscător al locurilor decât pilotul 
Araujo. Or, de vreme ce el susţinea că trupul lui Torres nu 
putuse fi târât dincolo de acest canal îngust, trebuiau 
neapărat să-l găsească dacă vor scotoci bine fluviul pe o 
distanţă de cel mult o milă. 

Dealtfel, nici o insulă sau insuliţă nu împiedica aici cursul 
Amazonului. Au tras deci concluzia că, după ce vor sonda 
ambele maluri, până la baraj, vor trebui să cerceteze cu cea 
mai mare atenţie toată albia, lată de cinci sute de picioare. 

Aşa şi făcură. Apucând pe dreapta şi pe stânga 
Amazonului, ambarcaţiunile merseră pe lângă cele două 
maluri. Trestiile şi ierburile fură scotocite cu lovituri de 
prăjină. 

Lui Araujo şi echipajului său nu le scăpă niciuna din 
ieşiturile malurilor, de care s-ar fi putut agăța vreun corp. 

Dar toată munca lor s-a dovedit zadarnică şi trecuse 
jumătate din zi fără ca trupul să poată fi adus la suprafaţa 
apei. 


Indienilor li se îngădui un ceas de odihnă. Mâncară ceva în 
timpul acesta, apoi se apucară din nou de treabă. 

Acum, cele patru ambarcaţiuni, conduse de către pilot, 
Benito, Manoel şi Fragoso, îşi împărţiră în patru părţi tot 
spaţiul cuprins între vărsarea lui Rio Negro şi barajul Frias. 
Urmau să exploreze albia fluviului. Dar, prin anumite locuri, 
prăjinile păreau că nu sunt în măsură să scotocească bine 
albia. De aceea, îşi făcură nişte drage sau, mai bine zis, 
nişte grape alcătuite din pietre şi fierărie, strâns legate 
într-o plasă şi, în vreme ce ambarcaţiunile erau împinse 
perpendicular cu malul, scufundară aceste greble ce aveau 
să răzuie fundul în toate direcţiile. 

A fost o muncă foarte grea, cu care Benito şi însoțitorii lui 
s-au îndeletnicit până la căderea nopţii. Ubele şi pirogile se 
plimbară la suprafaţa fluviului, pe toată întinderea, până la 
barajul Frias. 

Au trecut şi prin multe clipe de emoție în acest răstimp, 
când greblele, agăţate de vreun obiect de pe fund, opuneau 
rezistenţă. Atunci le scoteau afară, dar în locul trupului 
căutat cu atâta râvnă ele nu aduceau decât bolovani sau 
smocuri de iarbă, smulse din stratul de nisip. 

Totuşi, nimeni nu se gândea să părăsească lucrul început. 
Fiecare se uita pe sine în această operă de salvare. Benito, 
Manoel, Araujo n-aveau nevoie să-i îndemne pe indieni, nici 
să-i îmbărbăteze. Aceşti oameni devotați ştiau că se 
străduiesc pentru fermierul din Iquitos, pe care-l iubeau 
atât de mult, pentru capul acestei mari familii, în sânul 
căreia stăpâni şi slujitori se bucurau de aceleaşi drepturi! 

Da! Dacă va fi nevoie, vor căuta toată noaptea, fără să le 
pese de oboseală. Înţelegeau cu toţii însemnătatea fiecărei 
clipe pierdute. 

Şi totuşi, cu puţin înainte de apusul soarelui, Araujo socoti 
că nu mai are rost să continue cercetările pe întuneric şi 
dădu ambarcaţiunilor semnalul de adunare, pornind apoi 
spre confluenţa cu Rio Negro, ca să se întoarcă pe plută. 


Munca lor, oricât de conştiincioasă şi bine organizată 
fusese, nu dăduse roade! 

La întoarcere, Manoel şi Fragoso nici nu îndrăzneau să 
vorbească faţă de Benito despre această nereuşită. Le era 
teamă ca nu cumva deznădejdea să-l împingă la un act 
necugetat. 

Dar tânărul îşi păstrase îndrăzneala şi sângele rece. Era 
hotărât să meargă până la capăt în această luptă 
înverşunată, să salveze cinstea familiei şi viaţa tatălui său. 
EI le spuse însoţitorilor săi: 

— Pe mâine, prieteni! O s-o luăm de la capăt şi, dacă va fi 
cu putinţă, în condiţii mai bune! 

— Da, răspunse Manoel, ai dreptate, Benito. Trebuie să ne 
organizăm mai bine! Nu putem spune că am explorat în 
întregime bazinul acela, pe lângă maluri şi pe toată 
întinderea albiei! 

— Într-adevăr, încuviinţă Araujo, şi menţin cu tărie cele 
spuse înainte, că trupul lui Torres se află acolo, pentru că n- 
a putut fi dus de ape, n-a putut depăşi barajul Frias şi 
pentru că vor trebui să treacă mai multe zile până să se 
ridice la suprafaţă şi să fie mânat la vale! 

Afirmația auzită din gura pilotului avea o mare 
însemnătate şi era în măsură să-i mai îmbărbăteze. 

Cu toate acestea, Benito, care nu voia să se amăgească 
numai din vorbe şi privea realitatea în faţă, se socoti dator 
să le răspundă: 

— Da, Araujo, trupul lui Torres se află la fund şi o să-l 
găsim noi, dacă nu cumva... 

— Dacă ce? întrebă pilotul. 

— Dacă n-o fi fost sfârtecat de caimani. 

Manoel şi Fragoso aşteptau cu sufletul la gură răspunsul 
lui Araujo. Pilotul tăcu câteva clipe. Părea că vrea să 
chibzuiască temeinic înainte de a răspunde. 

— Domnule Benito, zise el în cele din urmă, n-am obiceiul 
să vorbesc uşuratic. M-am gândit şi eu la asta, dar ascultaţi- 


mă bine. De zece ore, de când tot căutăm, aţi zărit măcar 
un singur caiman prin apele fluviului? 

— Niciunul, rosti Fragoso. 

— Dacă nu i-aţi zărit, înseamnă că nici nu există, şi nu 
există pentru că animalele acestea n-au nici un interes să se 
aventureze în apele limpezi, când la numai un sfert de milă 
de aici se găsesc întinderi mari de ape negre în care se simt 
mult mai bine. Când ne-au atacat caimanii pluta, nu era pe 
acolo nici un afluent de-al Amazonului în care să se poată 
adăposti. Aici este cu totul altceva. Duceţi-vă pe Rio Negro 
şi-o să daţi peste zeci de caimani. Dacă trupul lui Torres ar 
fi căzut în afluentul acela, poate că n-am mai avea nici o 
nădejde să-l găsim vreodată! Dar s-a prăvălit în Amazon, şi 
Amazonul ni-l va da înapoi! 

Despovărat de această teamă, Benito strânse cu căldură 
mâna pilotului şi se mulţumi să spună: 

— Pe mâine, prieteni! 

După zece minute, toată lumea se afla pe bordul plutei. 

Yaguita petrecuse în ziua aceea câteva ceasuri lângă soţul 
ei. Înainte de plecare, ea observase că pilotul, Manoel şi 
Benito lipsesc de pe plută împreună cu ambarcaţiile şi 
înţelesese despre ce era vorba. 

Nu-i spuse nimic lui Joam Dacosta, nădăjduind că a doua zi 
va putea să-i ducă vestea cea bună. 

Dar, de cum urcă Benito pe plută, îşi dădu seama că 
cercetările lor dăduseră greş. 

Se apropie totuşi de ei. 

— Nimic nou? întrebă ea. 

— Nimic, răspunse Benito, dar mâine o luăm de la capăt! 
Fiecare intră în odaia lui şi nu se mai vorbi despre cele 
petrecute. Manoel voi să-l silească pe Benito să se 
odihnească măcar un ceas, două. 

— La ce bun? răspunse Benito. Tot n-aş putea dormi! 

Capitolul IX CERCETĂRILE CONTINUĂ. 

A doua zi, 27 august, Benito îl luă pe Manoel deoparte şi-i 
spuse: 


— Cercetările noastre de ieri au fost zadarnice. Dacă 
astăzi vom continua cu aceleaşi mijloace, tot n-o să ajungem 
la rezultate mai bune! 

— Cu toate acestea, trebuie să încercăm, răspunse 
Manoel. 

— Da, continuă Benito, dar, dacă nu vom izbuti să găsim 
trupul lui Torres, ai putea să-mi spui de cât timp e nevoie 
pentru a se ridica la suprafaţa apei? 

— Dacă 'Torres ar fi căzut viu în apă, şi nu în urma unei 
morţi violente, ar fi trebuit să treacă cinci până la şase zile. 
Dar pentru că s-a scufundat după ce fusese lovit de moarte, 
s-ar putea să se ivească în două-trei zile. 

Se cuvine să dăm lămuriri cu privire la răspunsul lui 
Manoel. 

Orice om căzut în apă poate pluti, dacă există un echilibru 
între densitatea corpului său şi cea a masei lichide. E vorba, 
bineînţeles, de o persoană care nu ştie să înoate. În 
asemenea împrejurări, dacă corpul se lasă acoperit de apă 
în întregime, ţinând afară doar gura şi nasul, el va pluti. 
Dar, de obicei, nu se întâmplă astfel. Prima mişcare a celui 
ce se îneacă este de a ieşi cât mai mult deasupra, apoi îşi 
saltă capul, ridică braţele, şi aceste părţi ale trupului, 
nemaifiind acoperite de lichid, nu-şi mai pierd partea de 
greutate pe care ar fi pierdut-o dacă ar fi fost scufundate. 
De aici rezultă un plus de greutate şi o scufundare totală. 
Apa pătrunde prin gură în plămâni, ia locul aerului cu care 
erau plini, şi trupul se duce la fund. 

Dimpotrivă, dacă omul e mort atunci când cade în apă, el 
nu mai poate face mişcările de care am vorbit şi, dacă se 
scufundă, apa nu-i umple atât de mult plămânii, de vreme 
ce nu mai încearcă să respire, astfel că poate să iasă mai 
repede la suprafaţă. 

Manoel avea deci dreptate când făcea deosebire între 
cazul când omul a căzut viu în apă sau mort. În prima 
împrejurare, întoarcerea la suprafaţă este mai anevoioasă 
decât în cea de a doua. 


În ceea ce priveşte ridicarea unui trup la suprafaţă, după o 
scufundare mai mult sau mai puţin îndelungată, ea se 
datorează descompunerii care emană gaze, ducând la 
umflarea ţesuturilor celulare; volumul corpului se măreşte 
fără să crească în greutate, devenind astfel mai puţin greu 
decât apa dislocată şi asigurându-şi condiţiile necesare 
pentru plutire. 

— Aşadar, repetă Manoel, cu toate că împrejurările sunt 
de partea noastră, de vreme ce Torres nu mai trăia când a 
căzut în fluviu, dacă descompunerea n-a fost cumva 
întârziată de nişte factori neprevăzuţi, trupul lui tot nu se 
va putea ivi în mai puţin de trei zile. 

— Dar ştii prea bine că nu putem aştepta trei zile! 
răspunse Benito. Trebuie să reluăm cercetările, dar cu alte 
mijloace. 

— Ce vrei să faci? 

— Să mă bag eu însumi până în fundul apei. Să caut cu 
ochii şi cu mâinile mele... 

— Poţi să te scufunzi de o sută, chiar de o mie de ori! Fie! 
Socotesc şi eu, la fel ca tine, că astăzi va trebui să începem 
cercetarea directă, să nu mai lucrăm orbeşte, cu draga şi 
prăjina cu care putem doar să pipăim. Ştiu, de asemenea, 
că nu avem răgaz să aşteptăm trei zile! Dar să te scufunzi, 
să ieşi la suprafaţă, să cobori din nou, toate astea îţi dau un 
răstimp prea scurt pentru cercetare. Nu, ar fi prea puţin, n- 
ar folosi la nimic şi s-ar putea să dăm greş pentru a doua 
oară! 

— Te-ai gândit cumva la un mijloc mai sigur? întrebă 
Benito, cu ochii aţintiţi asupra prietenului său. 

— Ascultă-mă. Există o împrejurare de-a dreptul 
providenţială, care ne-ar putea veni într-ajutor! 

— Spune-o, hai spune-o! 

— Ieri, pe când treceam prin Manao, am văzut că se lucra 
la o reparaţie a cheiului pe malul lui Rio Negro. Aceste 
lucrări subacvatice se fac cu ajutorul costumului de 
scafandru. Să împrumutăm, să închiriem sau să cumpărăm 


cu orice preţ aparatul acesta şi vom avea astfel posibilitatea 
să ne continuăm cercetările în condiţii mai bune! 

— Atunci să-i înştiinţăm pe Araujo, Fragoso şi pe ceilalţi şi 
să pornim! 

Pilotul şi bărbierul fură puşi la curent cu hotărârile luate, 
potrivit planului gândit de Manoel. Stabiliră ca ei şi indienii 
să se ducă cu ambarcaţiunile la barajul Frias şi să-i aştepte 
pe cei doi tineri acolo. 

Manoel şi Benito debarcară fără zăbavă şi se duseră pe 
cheiul din Manao. Oferiră şefului de lucrări o sumă atât de 
mare, încât acesta se grăbi să le pună la dispoziţie pentru 
toată ziua costumul de scafandru. 

— Doriţi şi un om de-al meu ca să vă ajute? 

— Pe şeful de echipă şi câţiva muncitori care să mânuiască 
pompa de aer, răspunse Manoel. 

— Dar cine va îmbrăca costumul? 

— Eu, zise Benito. 

— Chiar tu, Benito?! strigă Manoel. 

— Da, eu! 

Orice stăruinţă ar fi fost zadarnică. 

După un ceas, pluta cu pompa şi toate cele trebuincioase 
ajunse în locul unde aşteptau ceilalţi. 

Se ştie din ce este alcătuit un costum de scafandru, care-ţi 
îngăduie să cobori sub apă, să rămâi acolo un timp 
oarecare, fără a-ţi stânjeni câtuşi de puţin funcţionarea 
plămânilor. Cel care se scufundă îmbracă un veşmânt 
impermeabil, din cauciuc, având la picioare nişte tălpici de 
plumb, care asigură poziţia verticală în mijlocul apei. Pe 
gulerul veşmântului, la înălţimea gâtului, este prins un cerc 
de alamă de care este ataşată o sferă metalică, având 
partea din faţă din sticlă. Capul scufundătorului se închide 
în această sferă şi se poate mişca în voie. De sferă sunt 
prinse două ţevi: una foloseşte la evacuarea aerului expirat 
de care plămânii nu mai au nevoie, Cealaltă este în legătură 
cu o pompă mânuită pe plută, ce trimite aerul proaspăt 
pentru respiraţie. Când scafandrul are de lucru în acelaşi 


loc, pluta rămâne nemişcată deasupra lui; dacă trebuie să 
umble încoa şi-ncolo pe fundul apei, este urmat de plută sau 
se ţine el după plută, potrivit celor stabilite între el şi 
echipă. 

Veşmintele scafandrului din ziua de azi sunt foarte bine 
puse la punct şi-s mai puţin primejdioase decât odinioară. 
Cel care se scufundă se obişnuieşte destul de uşor cu 
excesul de presiune din masa lichidă. Ar fi fost de temut 
doar întâlnirea cu vreun caiman prin adâncimi. Dar, aşa 
cum spusese Araujo, niciuna din amfibiile astea nu se 
arătase în ajun, şi se mai ştie că lor le plac mai mult apele 
negre ale afluenților Amazonului. Dealtfel, în caz de 
primejdie, scafandrul are la îndemână sfoara unui clopoțel 
aşezat pe plută şi, la cel mai mic clinchet, poate fi tras 
repede afară. 

Liniştit, ca totdeauna când avea de dus la îndeplinire o 
hotărâre luată, Benito îmbrăcă veşmântul; capul lui intră în 
sfera metalică; luă în mână un fel de spangă din fier, bună 
de scotocit cu ea prin ierburile şi rămăşiţele adunate pe 
fundul apei, şi, la un semn al lui, fu lăsat în apă. 

Obişnuiţi cu astfel de lucrări, oamenii de pe plută începură 
de îndată să mânuiască pompa de aer, în vreme ce, sub 
comanda lui Araujo, patru indieni împingeau uşor cu 
prăjinile jangada în direcţia stabilită. 

Cele două pirogi, una condusă de Fragoso, alta de Manoel, 
cu câte doi vâslaşi, însoțeau pluta, gata să se repeadă 
înainte sau înapoi, dacă Benito ar fi găsit trupul lui Torres şi 
l-ar fi adus la suprafaţă. 

Capitolul X O LOVITURĂ DE TUN. 

Ilată-l pe Benito, coborât sub uriaşa pânză lichidă care-i 
ascundea cadavrul lui Torres. Ah! De-ar fi putut el să abată 
apele marelui fluviu, să le transforme în vapori, să le sece, 
să sece tot bazinul Frias, de jos, de la baraj, până la 
confluenţa cu Rio Negro, de bună seamă că documentul 
acela, ascuns în haina lui Torres, ar fi fost de acum în 
mâinile lui! Nevinovăţia tatălui său ar fi fost recunoscută! 


Pus în libertate, Joam Dacosta ar fi pornit din nou la drum 
cu toţi ai lui, şi câte încercări grele n-ar fi fost înlăturate! 

Benito ajunsese la fund. Pietrişul trosnea sub tălpile lui 
grele. Se afla la o adâncime de vreo zece-cincisprezece 
picioare, chiar lângă malul de unde se prăbuşise Torres. 

Era acolo atâta încâlceală de trestii, de păpuriş şi de 
plante acvatice, încât de bună seamă că prăjinile n-au avut 
cum să pătrundă printre ele în timpul cercetărilor din ajun. 
Se putea deci ca trupul, prins în această încâlceală, să se 
mai afle încă pe locul unde căzuse. 

În partea aceea, datorită unei ieşituri a malului, apa era 
foarte liniştită. Benito n-avea decât să urmeze mişcările 
plutei, pe care prăjinile indienilor o făceau să plutească 
deasupra capului său. 

Lumina pătrundea destul de adânc în apa limpede în care 
soarele, strălucind pe un cer fără nori, îşi trimitea săgețile 
aproape tot atât de puternic ca şi la suprafaţă. De obicei, la 
o adâncime de douăzeci de picioare, vizibilitatea este foarte 
limitată; dar aici apa părea îmbibată de un fluid luminos, iar 
Benito putea să coboare şi mai jos, fără ca bezna să învăluie 
albia fluviului. 

Tânărul înainta încet pe lângă mal. Răscolea cu spanga 
ierburile şi resturile adunate pe jos. Adevărate stoluri de 
peşti, dacă le putem numi astfel, ţâşneau din câte un tufiş 
des, asemeni unor cârduri de păsări. S-ar fi zis că prin apă 
sclipesc mii de ţăndări dintr-o oglindă spartă. În acelaşi 
timp, sute de crustacee alergau prin nisipul gălbui, ca nişte 
furnici uriaşe izgonite din muşuroiul lor. Benito scotoci 
fiecare colţişor al malului, dar obiectul cercetărilor sale nu 
se arăta. Constată cu acest prilej că albia era destul de 
înclinată şi se gândi că trupul lui Torres s-ar fi putut 
rostogoli spre mijlocul fluviului. Dacă aşa se întâmplase, 
poate se afla încă acolo, deoarece curentul nu l-ar fi putut 
lua cu el de la o adâncime atât de mare şi care părea să 
crească tot mai mult. 


Benito se hotări ca, de îndată ce va isprăvi de scotocit 
printre tufele de iarbă, să-şi îndrepte cercetările într-acolo. 
De aceea, o porni mai departe, în direcţia în care urma să 
meargă şi pluta vreme de un sfert de ceas, după cum se 
înţeleseseră înainte de scufundare. 

După acest răstimp, Benito tot nu găsise nimic. Simţi 
atunci nevoia să iasă la suprafaţă, să-şi mai împrospăteze 
puterile. Prin anumite locuri, pe unde fluviul era mai adânc, 
trebuise să coboare până la aproape treizeci de picioare. 
Aşadar, fusese supus unei presiuni de circa o atmosferă, 
motiv de oboseală fizică şi tulburări psihice pentru cei ce nu 
sunt obişnuiţi cu astfel de exerciţii. 

Smuci de funie şi cei de pe plută începură să-l ridice; dar 
lucrau încet, înălţându-l doar cu două-trei picioare pe 
minut, de teamă să nu-i vatăme organele interne prin 
efectele dăunătoare ale decompresiunii. 

Odată ajuns pe plută, i se scoase de pe cap sfera metalică, 
trase adânc aer în piept şi se aşeză jos să se odihnească 
puţin. 

Între timp se apropiaseră şi pirogile. Manoel, Fragoso şi 
Araujo se aflau lângă el şi aşteptau să poată vorbi. 

— Ce s-aude? întrebă Manoel. 

— Nimic, până acum... nimic! 

— N-ai zărit nici o urmă? 

— Niciuna. 

— Vrei să mă duc să caut şi eu? 

— Nu, Manoel, am început un lucru, ştiu unde vreau s- 
ajung... lasă-mă să merg până la capăt! 

Benito îi spuse pilotului că are de gând să cerceteze 
partea de jos a malului până la barajul Frias, acolo unde 
ridicătura albiei ar fi putut opri trupul lui Torres în cazul în 
care ar fi fost târât de curent; dar voia mai întâi să se 
depărteze lateral de mal şi să cerceteze cu grijă panta 
albiei unde cu siguranţă că nu au putut ajunge prăjinile. 

Araujo încuviinţă acest plan şi începu să facă pregătirile 
necesare. 


Manoel socoti nimerit să-i dea câteva sfaturi prietenului 
său. 

— Deoarece vrei să urmezi cercetările în partea asta, 
pluta va apuca aceeaşi direcţie; dar fii prevăzător, Benito. 
Va trebui să cobori la o adâncime şi mai mare decât până 
acum, poate la cincizeci sau şaizeci de picioare, şi acolo vei 
fi supus unei presiuni de două atmosfere. Să înaintezi foarte 
încet, altfel s-ar putea să-ţi pierzi controlul. N-ai să mai ştii 
atunci nici unde eşti, nici pentru ce te afli acolo. Dacă ai să- 
ţi simţi capul strâns ca-ntr-o menghine şi o să-ţi vâjâie 
întruna urechile, să nu şovăi şi să ne dai de veste ca să te 
scoatem la suprafaţă. Ai să cobori din nou, dacă va fi nevoie, 
dar cel puţin te vei fi obişnuit să te mişti la adâncime. 

Benito îi făgădui că va ţine seama de sfaturile sale, 
înțelegând pe deplin importanţa lor. Îl îngrijora mai ales 
gândul că s-ar putea să-şi piardă controlul, tocmai atunci 
când ar avea mai multă nevoie de el. 

Cei doi tineri îşi strânseră mâna, lui Benito i se potrivi iar 
pe cap sfera de metal, apoi pompa de aer începu să 
funcţioneze şi în curând scufundătorul se făcu nevăzut sub 
apă. 

Pluta se depărtase cu vreo patruzeci de picioare de malul 
stâng, dar pe măsură ce înainta către mijlocul fluviului, de 
teamă să nu fie mânată prea repede de curent, legară de ea 
cele două ube, iar vâslaşii porniră să tragă împotriva 
curentului, asigurând astfel o mişcare foarte înceată. 

Benito fu coborât lin şi ajunse din nou pe prundişul apei. 
Îşi înfundă tălpile în nisip, şi se putu socoti, după lungimea 
funiei, că se află la o adâncime de şaizeci şi cinci - şaptezeci 
de picioare. Intrase deci într-un fel de groapă, săpată cu 
mult sub nivelul obişnuit. 

Masa lichidă era mai întunecoasă, dar prin limpezimea 
acestor ape transparente pătrundea încă destulă lumină 
pentru ca Benito să poată vedea obiectele împrăştiate pe 
fund şi să înainteze cu oarecare siguranţă spre ele. Dealtfel, 
nisipul amestecat cu mică alcătuia un fel de reflector, la 


lumina căruia s-ar fi putut număra şi grăunţele lui, ce 
scânteiau ca o pulbere luminoasă. 

Benito umbla, privea, cerceta cu spanga cele mai mici 
scobituri. Continua să se afunde. La semnalul său, funia era 
coborâtă din ce în ce mai jos, iar tubul de respiraţie aducea 
fără-ncetare aerul pompat de la suprafaţă. Benito se 
îndepărta mereu, cu gândul să ajungă în mijlocul 
Amazonului, la adâncimea cea mai mare. 

Uneori era învăluit de întuneric şi nu mai putea zări nici la 
doi paşi. Asta se întâmpla atunci când pluta trecea pe 
deasupra capului său, împiedicând pătrunderea razelor, dar 
nu dura mult. După o clipă umbra se împrăştia şi nisipul îşi 
recăpăta scânteierea. 

Benito cobora întruna. Îşi dădea seama după creşterea 
presiunii exercitată asupra lui de masa lichidă. Respirația îi 
era mai anevoioasă, organismul nu-i mai răspundea la 
comenzi cu uşurinţa de până atunci. Se afla sub acţiunea 
unor factori fiziologici cu care nu era obişnuit. Urechile-i 
vâjâiau din ce în ce mai mult; dar pentru că nu i se- 
nvălmăşeau gândurile şi se simţea foarte stăpân pe 
judecata sa - de o luciditate mai mare chiar decât cea 
obişnuită - nu se hotări să dea semnalul de ridicare şi 
continuă să coboare. 

Deodată, în semiintunericul în care se afla, privirea îi fu 
atrasă de o formă nedefinită. Părea să fie un trup prins într- 
un mănunchi de ierburi acvatice. 

Fu cuprins de o puternică tulburare şi înainta într-acolo. 
Scormoni maldărul acela cu băţul. 

Era doar cadavrul unui crocodil uriaş, ajuns în stare de 
schelet, pe care Rio Negro îl târâse până-n albia 
Amazonului. 

Benito se trase îndărăt şi, în ciuda asigurărilor date de 
pilot, îi trecu prin minte că s-ar putea să se abată şi vreun 
caiman viu prin apele adânci ale bazinului Frias...! 

Alungă repede gândul acesta, urmându-şi drumul spre 
fundul gropii. 


Trebuie că se afla atunci la o adâncime de nouăzeci - o 
sută de picioare, astfel că era supus unei presiuni de trei 
atmosfere. Dacă groapa avea să se adâncească şi mai mult, 
va fi silit să-şi înceteze cercetările. 

Într-adevăr, experienţele au arătat că în explorările 
subacvatice este primejdios să se depăşească limita de o 
sută douăzeci - o sută treizeci de picioare; nu numai pentru 
că organismul omenesc nu poate funcţiona normal la 
asemenea presiune, dar nici aparatele nu sunt în stare să 
transmită în mod egal aerul necesar respirației. 

Cu toate acestea, Benito era hotărât să înainteze cât îl vor 
tine puterile. O presimţire îl atrăgea către această 
prăpastie; îşi închipuia că trupul s-a rostogolit până-n 
fundul gropii, că poate, datorită unor obiecte grele ce le 
purta la el, cum ar fi o cingătoare cu bani, aur sau arme, s- 
ar fi putut ca Torres să se împotmolească acolo. 

Deodată, într-o scobitură întunecată, zări un cadavru! Da! 
Un cadavru, cu veşmintele pe el, întins ca un om adormit, 
cu braţele încrucişate sub cap! 

Torres? îi era greu să-l desluşească prin întuneric; oricum, 
la mai puţin de zece paşi de el, zăcea trupul unui om ţeapăn 
de-a binelea. 

Benito se simţi gâtuit de emoție. Pentru o clipă inima 
încetă să-i bată. Crezu că-şi va pierde cunoştinţa, dar 
printr-un nemaipomenit efort de voinţă izbuti să-şi recapete 
stăpânirea de sine. Înainta spre cadavru. 

Deodată, o zgâlţâitură, pe cât de tare pe atât de 
neaşteptată, îi cutremură toată fiinţa. Trupul îi era strâns ca 
într-o curea lungă şi, cu toată grosimea veşmântului de 
scafandru, se simţea biciuit de lovituri din ce în ce mai 
puternice. 

— Un gymnot! zise el. 

Doar atât putu să rostească. 

Într-adevăr, asupra lui se năpustise un „puraque”, nume 
pe care brazilienii îl dau gymnotului sau năpârcii electrice. 


Se ştie că acest soi de ţipari, cu pielea negricioasă şi 
cleioasă, sunt înarmaţi de-a lungul spinării şi pe coadă cu 
un aparat alcătuit din nişte lame, legate între ele prin mici 
plăci verticale, puse în mişcare de nervi foarte puternici. 
Aparatul acesta, înzestrat cu ciudate proprietăţi electrice, 
poate stârni comoţii foarte primejdioase. Unii dintre 
gymnoţi abia dacă au mărimea unei vipere, alţii măsoară 
până la zece picioare, alţii, ce-i drept, puţini la număr, ating 
lungimea de cincisprezece - douăzeci de picioare şi lăţimea 
de douăzeci - treizeci de centimetri. 

Gymnoţii mişună atât prin apele Amazonului cât şi prin 
afluenții săi, şi o astfel de „bobină electrică” vie, lungă de 
aproape zece picioare, se încordase ca un arc şi se 
năpustise asupra scafandrului. 

Benito înţelese primejdia din capul locului. Veşmântul de 
scafandru nu era în stare să-l apere. La început mai slabe, 
descărcările gymnotului se înteţeau întruna şi n-aveau să 
contenească decât atunci când va fi sleit de puteri, datorită 
pierderii de electricitate. 

Tânărul se prăbuşi în curând pe nisip. Picioarele îi 
amorţeau treptat din pricina descărcărilor electrice ale 
gymnotului care se freca încet de trupul său şi-l strângea 
ca-ntr-o chingă. Nu mai putea ridica nici braţele. În curând 
scăpă spanga şi mâna lui nu mai avu puterea să tragă de 
funie pentru a da de ştire celor de sus. 

Benito se simţi pierdut. Nici Manoel, nici însoțitorii lui nu- 
şi puteau închipui lupta crâncenă ce se dădea dedesubt, 
între temutul gymnot şi nefericitul scafandru care abia de 
se mai zbătea, fără a avea putinţă să se apere. 

Şi asta tocmai în clipa când zărise trupul, fără-ndoială 
trupul lui Torres! Instinctul de conservare îl îndemnă pe 
Benito să cheme într-ajutor!... Vocea lui se stinse în sfera 
metalică prin care nu putea răzbate nici un sunet! 

Şarpele îşi înteţise şi mai mult atacul; descărcările lui 
electrice îl zgâlţâiau pe Benito, căzut pe nisip, iar muşchii 


lui se răsuceau sub biciuirile animalului, aidoma unei râme 
tăiate. 

Simţi că mintea i se întunecă de-a binelea. Privirea i se 
înceţoşa din ce în ce, mâinile şi picioarele îi înţepeneau... 

Dar înainte de a-şi pierde cu totul vederea şi putinţa de a 
gândi, un fapt neaşteptat, ciudat, de neînțeles, se petrecu în 
faţa ochilor săi. 

O bubuitură înăbuşită străbătu masa lichidă. Era un tunet 
ale cărui rostogoliri pătrundeau în straturile de apă 
tulburate de izbiturile gymnotului. Benito se simţi învăluit 
de un zgomot nemaipomenit, care răsună până în cele mai 
mari adâncimi ale fluviului. 

Deodată, îi scăpă un răcnet!... în faţa ochilor i se arăta o 
imagine înspăimântătoare, ca un spectru. 

Trupul înecatului, lungit până atunci la pământ, se ridicase 
în picioare!... Vibraţiile apei îi mişcau braţele de parcă ar fi 
fost viu!... Tresăriri convulsive puneau în mişcare acest 
cadavru îngrozitor! 

Era într-adevăr trupul lui Torres! O rază de soare 
străbătuse prin masa lichidă până la el şi Benito 
recunoscuse chipul buhăit şi înverzit al nemernicului, lovit 
de mâna lui, care-şi dăduse ultima suflare sub apă! 

În vreme ce Benito stătea paralizat, cu tălpile lui grele 
ţintuite parcă în nisipul albiei, cadavrul se ridică, capul i se 
smuci de sus în jos, şi, eliberat din groapa în care fusese 
prins de un tufiş de ierburi acvatice, se înălţă drept, 
înspăimântător la vedere, până în straturile de sus ale apei. 

Capitolul XI CE SE AFLA ÎN CUTIE. 

Ce se întâmplase oare? Un fenomen fizic, care se explică 
astfel: Canoniera statului - Santa Ana - care urca pe 
Amazon, îndreptându-se spre Manao, trecuse prin 
strâmtoarea Frias. Cu puţin înainte de a ajunge la gurile lui 
Rio Negro, ea îşi înălţase pavilionul şi salutase cu o lovitură 
de tun drapelul brazilian. Această bubuitură produsese o 
puternică vibraţie la suprafaţa apei, vibraţie care se 
transmisese până la fund, ridicând trupul lui Torres, devenit 


mai uşor datorită începerii procesului de descompunere. 
Trupul înecatului se ridica acum în mod firesc la suprafaţa 
Amazonului. 

Acest binecunoscut fenomen lămurea ivirea cadavrului, şi 
trebuie să recunoaştem că sosirea vasului Santa Ana la 
locul cercetărilor a fost o întâmplare cum nu se poate mai 
fericită. 

La un strigăt al lui Manoel, repetat de toţi ceilalţi, una din 
pirogi se îndreptase iute spre cadavru, în timp ce 
scafandrul era tras afară. 

Dar ce spaimă a tras Manoel când l-a văzut pe Benito 
zăcând nemişcat şi fară suflare pe plută, după ce l-au scos 
afară din apă. 

Nu cumva Amazonul îi aducea acum un al doilea cadavru? 

Scafandrul fu dezbrăcat în mare grabă de veşmântul său. 

Benito îşi pierduse cu desăvârşire cunoştinţa sub 
descărcările puternice ale gymnotului. 

Deznădăjduit, Manoel începu să-l strige, să-i sufle aer gură 
la gură, să-i asculte bătăile mimii. 

— Inima-i bate! Îi bate! strigă el. 

Da! Inima lui Benito mai bătea încă şi, peste câteva 
minute, îngrijirile lui Manoel îl întoarseră la viaţă. 

— Cadavrul! Cadavrul! 

Acestea au fost primele şi singurele cuvinte ce-i scăpară 
de pe buze. 

— Iată-l! răspunse Fragoso, arătând spre piroga ce se 
întorcea la plută aducând trupul lui Torres. 

— Dar cu tine ce s-a întâmplat, Benito? întrebă Manoel. Ai 
dus lipsă de aer...? 

— Nu! spuse Benito. S-a năpustit asupra mea un puraque. 
Dar ce-a fost cu zgomotul... cu bubuitura aceea...? 

— O lovitură de tun! Lovitura asta de tun a adus cadavrul 
la suprafaţă! 

Tocmai atunci piroga aborda pluta. Indienii pescuiseră 
trupul lui Torres şi-l aşezaseră pe fundul bărcii. Şederea în 


apă nu-l desfigurase încă şi era uşor de recunoscut. În 
privinţa asta nu încăpea nici o îndoială. 

Îngenuncheat în pirogă, Fragoso începuse să sfâşie 
hainele înecatului care cădeau în zdrenţe. 

În clipa aceea, o cicatrice de pe braţul drept al lui Torres, 
desigur urma unei vechi lovituri de cuţit, îl izbi pe Fragoso. 

— Cicatricea asta! strigă el. Da... asta este!... Acum mi- 
aduc aminte... 

— Ce anume? întrebă Manoel. 

— De o răfuială!... De o ceartă la care am fost martor în 
provincia Madeira... Sunt trei ani de atunci! Cum de-am 
putut uita! Torres făcea pe-atunci parte din poliţia 
pândarilor de codru! Ah, ştiam eu că l-am mai văzut undeva 
pe ticălosul ăsta! 

— Ce ne mai interesează acum! strigă Benito. Cutia! 
Cutia!... O mai fila el? 

Şi Benito era gata să sfâşie ultimele veşminte ale 
cadavrului ca să le scotocească... Manoel îl opri. 

— O clipă, Benito. 

Apoi, întorcându-se către oamenii de pe plută care nu 
făceau parte din personalul lor, şi a căror mărturie nu ar fi 
putut fi pusă mai târziu la îndoială, le zise: 

— Prieteni, luaţi seama la tot ce se întâmplă aici, pentru ca 
mai târziu să puteţi spune în faţa magistratului cum s-au 
petrecut lucrurile. 

Oamenii se apropiară de pirogă. 

Fragoso desfăcu apoi cingătoarea care înconjura trupul lui 
Torres pe sub veşmântul zdrenţuit şi-i pipăi buzunarul 
hainei. 

— Cutia! Cutia e aici! 

Benito scoase un strigăt de bucurie. Voia să apuce cutia, s- 
o deschidă, să vadă ce se află în ea... 

— Nu, se împotrivi Manoel, care-şi păstrase sângele rece. 
În mintea magistraţilor nu trebuie să existe nici o îndoială! 
Se cuvine ca martori nepărtinitori să poată susţine că 
această cutie se afla într-adevăr asupra lui Torres. 


— Ai dreptate! 

— Prietene, adăugă Manoel, îndreptându-se către şeful de 
echipă de pe plută, caută dumneata în buzunarul hainei. 

Şeful de echipă se supuse. Scoase o cutie cilindrică de 
metal, cu capacul bine închis, ce nu părea să fi suferit de pe 
urma şederii în apă. 

— Hârtia... hârtia se mai află în ea? strigă Benito, 
neputându-se stăpâni. 

— Se cuvine ca judecătorul să deschidă cutia! răspunse 
Manoel. Doar el are dreptul să stabilească dacă documentul 
se află sau nu în ea! 

— Da!... Da... Ai dreptate şi de data aceasta, Manoel! 
răspunse Benito. Să mergem la Manao, la Manao, prieteni! 

Benito, Manoel, Fragoso şi şeful de echipă, care avea la el 
cutia, se îmbarcară de îndată într-o pirogă şi erau gata să 
se îndepărteze. 

— Dar trupul lui Torres? întrebă Fragoso. Piroga se opri. 

Indienii apucaseră să zvârle cadavrul aventurierului în 
apă, şi acesta plutea acum la suprafaţa fluviului. 

— Torres a fost un ticălos, zise Benito. Dar dacă mi-am 
primejduit viaţa luptându-mă cu el şi dacă soarta l-a lovit 
prin mâna mea, asta nu înseamnă că trupul lui nu trebuie 
înmormântat cum se cuvine! 

Porunci ca cea de a doua pirogă să caute cadavrul lui 
Torres şi să-l aducă la țărm pentru a fi îngropat. 

Dar în clipa aceea, un cârd de păsări de pradă, ce zbura 
pe deasupra apei, se năpusti asupra trupului plutitor. Erau 
nişte urabus, un fel de vulturi mici, negri, cu gâtul golaş, cu 
gheare lungi, denumiți în America de Sud „gallinazos” şi 
care sunt de o lăcomie fără pereche. 

Sfârtecat de ciocurile lor, trupul fu golit de gazele care-l 
umflau: datorită creşterii greutăţii, se afundă încetul cu 
încetul, şi ceea ce rămăsese din Torres fu înghiţit pentru a 
doua oară pe apele Amazonului. 

Zece minute mai târziu, piroga sosea în portul Manao. 
Benito şi însoțitorii săi puseră piciorul pe pământ şi o luară 


la goană pe străzile oraşului. 

În câteva clipe, iată-i ajunşi la locuinţa judecătorului 
Jarriquez, cerându-i acestuia, printr-un slujitor, să 
binevoiască a-i primi imediat. 

Magistratul dădu ordin să fie poftiţi în odaia lui de lucru. 

Manoel îi istorisi cele petrecute, din clipa în care Torres 
fusese răpus de Benito într-o luptă dreaptă până în clipa 
când găsiseră în buzunarul lui cutia pe care o luase şeful de 
echipă. 

Cu toate că această povestire se potrivea cu cele spuse de 
Joam Dacosta în legătură cu Torres şi cu târgul propus de 
el, judecătorul Jarriquez nu-şi putu opri un zâmbet 
neîncrezător. 

— lată cutia, domnule, zise Manoel. Ea nu s-a aflat nici o 
clipă în mâinile noastre, şi omul care v-o aduce a găsit-o el 
însuşi asupra lui Torres! 

Magistratul apucă cutia, o cercetă cu luare-aminte, 
întorcând-o pe toate feţele, de parcă ar fi fost un obiect de 
mare preţ. O clătină apoi şi cele câteva monede, aflate 
înăuntru, scoaseră un zornăit metalic. 

Aşadar, în cutie nu se afla hârtia căutată cu atâta râvnă, 
hârtia scrisă de mâna adevăratului criminal, pe care Torres 
a vrut s-o vândă lui Joam Dacosta? Dovada materială a 
nevinovăţiei osânditului fusese oare pierdută pentru 
totdeauna? 

E lesne de închipuit ce puternică emoție pusese stăpânire 
pe toţi cei de faţă. Benito îşi simţi inima gata să se frângă şi 
de-abia putu să îngaime: 

— Domnule, vă rog să deschideţi odată cutia aceasta! 
Judecătorul începu să răsucească capacul, apoi, când îl 
dădu la o parte, răsturnă cutia din care se rostogoliră pe 
masă câteva monede. 

— Dar hârtia!... Hârtia!... strigă încă o dată Benito, 
sprijinindu-se de masă ca să nu se prăbuşească. 

Judecătorul îşi vâri degetele în cutie şi, cu oarecare 
greutate, scoase de acolo o hârtie îngălbenită, îndoită cu 


grijă, ce părea neatinsă de apă. 

— Documentul! E documentul! strigă Fragoso. Da, e chiar 
hârtia pe care am văzut-o în mâinile lui Torres! 

Judecătorul despături hârtia şi-şi aruncă privirea pe ea, 
apoi o întoarse pe dos, cercetându-i ambele feţe acoperite 
cu o scriere destui de mare. 

— Da, este un document, zise el. Nu-ncape nici o îndoială 
în privinţa asta! 

— Şi documentul arată nevinovăția tatălui meu! adăugă 
Benito. 

— Nu se ştie încă, răspunse judecătorul, şi mă tem că ne 
va fi greu s-o aflăm! 

— De ce? strigă Benito, palid ca moartea. 

— Pentru că documentul este scris într-un limbaj cifrat şi 
pentru că nu avem... 

— Ce nu avem? 

— Nu avem cheia! 

Capitolul XII DOCUMENTUL. 

Era într-adevăr un lucru foarte neplăcut, pe care nici Joam 
Dacosta, nici familia lui n-aveau cum să-l bănuiască. Cei 
care n-au uitat începutul povestirii, ştiu că documentul era 
scris într-o formă de neînțeles, folosind unul din 
numeroasele sisteme criptografice. 

Dar care anume? 

Trebuia pusă la încercare toată iscusinţa unei minţi 
omeneşti pentru a-i da de rost. 

Înainte de a se despărţi de Benito şi de însoțitorii lui, 
judecătorul puse să se copieze întocmai documentul, al 
cărui original ţinea să rămână la el, şi dădu copia celor doi 
tineri, ca s-o poată înmâna prizonierului. 

Apoi, fixându-şi întâlnire pe a doua zi, aceştia plecară 
îndată la închisoare. 

Ajunşi acolo, se grăbiră să-i spună prizonierului cum stau 
lucrurile. Joam Dacosta luă documentul, îl cercetă cu luare- 
aminte, apoi îl înapoie fiului său. 


— Poate că în hârtia aceasta se află dovada pe care eu n- 
am izbutit s-o fac! Dar dacă ea nu-mi va folosi şi dacă tot 
trecutul meu de om cinstit nu poate pleda în favoarea mea, 
nu-mi mai rămâne nimic de aşteptat din partea legii. 

Înţelegeau cu toţii foarte bine! Dacă documentul va 
rămâne nedescifrat, situaţia condamnatului era cât se poate 
de proastă! 

— O să-l descifrăm, tată! strigă Benito. Nu există 
document de felul acesta care să nu poată fi descifrat! Ai 
încredere. Întâmplarea ne-a înapoiat, ca prin minune, acest 
document care te scoate din cauză şi, după ce ne-a călăuzit 
mâna ca să-l găsim, tot ea ne va călăuzi mintea ca să-l citim! 

Joam Dacosta strânse mâna lui Benito şi a lui Manoel, apoi, 
foarte mişcaţi, tinerii se întoarseră pe plută unde-i aştepta 
Yaquita. 

Îi povestiră îndată Yaquitei despre cele întâmplate din ajun 
încoace, cum găsiseră cadavrul lui Torres, cum dăduseră 
peste documentul acela şi despre forma ciudată în care 
adevăratul vinovat, prieten de-al aventurierului, găsise cu 
cale să-l scrie - fără-ndoială de teamă să nu fie dat de gol, 
dacă va încăpea pe mâini străine. 

Bineînţeles, află şi Lina despre această încurcătură 
neaşteptată şi despre descoperirea lui Fragoso, precum că 
Torres era un fost pândar de codru care operase prin 
ţinutul de la gurile râului Madeira. 

— În ce împrejurări l-ai întâlnit? întrebă tânăra mulatră. 

— Mă aflam într-una din hoinărelile mele prin provincia 
Amazoanelor şi-mi făceam meseria, umblând din sat în sat. 

— Dar ce-i cu cicatricea...? 

— Iată ce s-a întâmplat: într-o zi, tocmai sosisem la 
misiunea aranaşilor, când acest 'lorres, pe care nu-l mai 
văzusem în viaţa mea, s-a luat la harţă cu unul din 
camarazii lui - urâtă adunătură de lume mai era şi asta! — 
iar cearta cu pricina s-a sfârşit cu o lovitură de cuţit care i-a 
străpuns pândarului braţul. În lipsa unui doctor, mi-a 
revenit mie sarcina să-l pansez şi aşa am ajuns să-l cunosc! 


— De fapt, nu mai are nici o însemnătate să ştim cine a fost 
Torres! zise fata. Nu-i el făptaşul crimei, deci lucrurile nu se 
limpezesc! 

— Nu, fără-ndoială, răspunse Fragoso, dar vom izbuti 
până la urmă să citim documentul ăsta, ce naiba! Iar 
nevinovăția lui Joam Dacosta va sări atunci în ochii tuturor. 

Yaquita, Benito, Manoel şi Minha nutreau aceeaşi nădejde. 
Se închiseră toţi patru în încăperea comună a locuinţei, 
unde petrecură multe ceasuri încercând să descifreze 
mărturia. 

Dar nu numai ei doreau lucrul acesta, ci - trebuie s-o 
spunem - aceeaşi dorinţă îl stăpânea şi pe judecătorul 
Jarriquez. 

După ce-şi întocmise raportul, în urma interogatoriului 
care stabilea identitatea lui Joam Dacosta, magistratul îl 
trimisese la Rio de Janeiro şi avea temei să creadă că, în 
ceea ce-l privea pe el, problema era încheiată! 

Dar nu s-a întâmplat aşa. 

Într-adevăr, de când îi intrase în mână documentul acela, 
judecătorul Jarriquez, născocitor de combinaţii numerice, 
dezlegător de probleme distractive, de şarade, rebusuri şi 
altele, se afla în elementul său. 

Gândul că documentul cuprindea poate mărturia 
nevinovăţiei lui Joam Dacosta îi trezi instinctele lui de 
analist. Avea deci în faţă o criptogramă! Singurul lui gând 
era s-o dezlege! 

Pentru cei ce-l cunoşteau, nu încăpea îndoială că va munci 
la asta pe rupte, uitând chiar de mâncare şi de băutură. 

După plecarea tinerilor, judecătorul se aşeză în odaia sa 
de lucru. Poruncise să nu intre nimeni, astfel că avea 
asigurate câteva ceasuri de linişte deplină. Îşi puse 
ochelarii pe nas şi tabachera pe masă. Trase o priză de 
tabac, ca să-şi ascută iscusinţa minţii, apucă documentul şi 
se cufundă într-o cugetare ce se transformă în curând într- 
un monolog. Domnul magistrat făcea parte dintre oamenii 
care gândesc mai degrabă cu glas tare decât în sinea lor. 


— Să lucrăm cu metodă, îşi spuse el. Fără metodă nu 
există logică, izbânda nu-i cu putinţă. 

Apoi, luând documentul, îl citi de la un capăt la altul, fără 
să priceapă nimic. 

Documentul cuprindea o sută de rânduri împărţite în şase 
paragrafe. 

— Hm! mormăi judecătorul Jarriquez, după ce se mai 
gândi puţin. Dacă m-aş opri pe rând asupra fiecărui 
paragraf, aş pierde un timp preţios. Dimpotrivă, trebuie s- 
aleg unul dintre ele, anume pe cel care ar fi mai interesant. 
Or, care altul ar putea fi mai interesant decât ultimul, unde 
trebuie să fie cuprins rezumatul întregii istorisiri? Nişte 
nume proprii cum ar fi, de pildă, Joam Dacosta, m-ar putea 
duce pe calea cea bună, şi dacă acest nume este înscris în 
document, de bună seamă că nu poate lipsi din ultimul 
paragraf. 

lată acest paragraf - căci trebuie să-l punem din nou sub 
ochii cititorilor, pentru a le arăta în ce fel avea să-şi 
folosească un analist cunoştinţele sale, în căutarea 
adevărului. 


Phyjslyddqgfdzxgaszzggehxgkfndrxujugiocytdxvksbxhhuypo 
hdvrymhuhpuydkjoxpheiozletnpmviffovpdpajxhhynojyggaym 
egqynfuginmvlyfgsuzmgiztlbggyugsqeiibvnrcredgruzblrmxy 
hqhpzdrrgcrohepagxufivvrplphonthvddqjhqsntzhhhnfepmqk 
yimexktogzgkymimfvijdgdpzjasykrplxhxgrym 
vklohhhotozvdksopsuvjhd. 

Judecătorul Jarriquez băgă de seamă că textul 
documentului nu era despărţit nici în cuvinte, nici în fraze, 
că era cu totul lipsit de punctuație. Faptul acesta îl făcea şi 
mai greu de descifrat. 

— Să vedem, totuşi, dacă vreo împreunare de litere nu 
alcătuieşte cuvinte - mă gândesc la nişte cuvinte al căror 
număr de consoane, raportat la vocale, ar îngădui să fie 
rostite! În primul rând, văd la început cuvântul phy... mai 
departe cuvântul gas... Poftim, ujugil... N-o fi vorba de 


numele oraşului african de pe malul lacului Tanganica? Ce 
amestec are oraşul acela aici?... lată, mai departe, cuvântul 
Yypo... O fi cumva pe greceşte? Urmează apoi rym... puy... 
jor. phetoz... jyggay... suz... gruz... Mai înaintea lor, ned... 
let... Bun! Va să zică, două cuvinte englezeşti!... Apoi, ohe... 
syk... Haidade! încă o dată cuvântul rym... pe urmă, 
cuvântul oto!... Judecătorul lăsă hârtia din mână şi cugetă 
câteva clipe. 

— 'Toate cuvintele pe care le-am reţinut din această lectură 
sunt foarte ciudate! Într-adevăr, nimic nu arată originea 
lor! Unele par greceşti, altele olandeze, astea de-aci au o 
întorsătură englezească, astea nu seamănă cu nimic - fără 
să mai punem la socoteală nişte grupe de consoane cu 
neputinţă de rostit în vreun grai omenesc! Hotărât lucru, 
nu va fi deloc uşor de găsit cheia acestei criptograme! 

Degetele magistratului începură să bată darabana în 
masă, de parcă ar fi vrut să-şi trezească facultăţile mintale 
adormite. 

— Ia să vedem mai întâi câte litere se află în acest 
paragraf. Puse mâna pe creion şi numără. 

— Două sute şaptezeci şi şase! Ei bine, trebuie să vedem 
acum în ce proporţie se află fiecare din ele. 

TOTAL = 276 ori. 

Socoteala dură cam mult. Judecătorul luase din nou 
documentul şi, cu creionul în mână, însemna pe rând 
fiecare literă, în ordinea alfabetică. După un sfert de oră 
întocmise tabelul următor: 

Report... 120 ori Report... 120 oria = 

3 orin = 

9 ori b = 

4 ori o = 

12 ori c = 

3 ori p = 

16 ori d = 

16 ori gq = 

16 ori e = 


9 orir = 

12 ori f = 

10 ori s = 

10 ori g = 

13 orit = 

8 ori h = 

23 oriu = 

17 orii = 

4 ori v = 

13 orij = 

8 orix = 

12 ori k = 

9 ori y = 

19 oril = 

9 ori z = 

12 ori m = 

9 ori. 

Se reportează... 120 ori TOTAL = 276 ori 

— Aha! Iată un lucru ce sare în ochi: dar în acest singur 
paragraf au fost întrebuințate toate literele alfabetului! 
Destul de ciudat! Dacă am lua la întâmplare, dintr-o carte, 
atâtea rânduri încât să cuprindă două sute şaptezeci şi şase 
de litere, rar s-ar întâmpla ca printre ele să se afle toate 
semnele alfabetului! Dar, la urma urmelor, ar putea să fie 
doar o simplă întâmplare. Trecu apoi la altă ordine de idei 
şi-şi spuse: 

— Mai important este să vedem dacă proporţia dintre 
consoane şi vocale este cea obişnuită. 

Magistratul puse mâna pe creion, numără vocalele, 
ajungând la următoarele cifre: a = 3orie=9,„,i=4,„,0= 
12„,u=17,„,y=19, 

TOTAL 64 vocale 

— Aşadar, în alineatul acesta sunt şaizeci şi patru de 
vocale pentru două sute douăsprezece consoane! Ei bine, 
dar asta-i proporţia firească, adică aproape o cincime, la fel 
ca în alfabet, unde din douăzeci şi cinci de litere avem şase 


vocale. S-ar putea deci ca documentul să fie scris în limba 
noastră, schimbându-se doar înţelesul fiecărei litere. Dacă 
schimbarea s-a făcut după o anumită regulă, dacă un ba 
fost înlocuit întotdeauna cu un lsauocuv,gcuk,ucuretc, 
pun prinsoare pe postul meu de judecător la Manao că o să- 
i dau de rost documentului ăsta! Ce altceva mai bun aş 
putea face decât să folosesc metoda marelui geniu analitic, 
care s-a numit Edgar Poe! 

Vorbind astfel, judecătorul Jarriquez se gândea la o nuvelă 
a vestitului romancier american, care e o adevărată 
capodoperă. Cine n-a citit oare „Cărăbuşul de aur”? 


În această nuvelă, o criptogramă, alcătuită totodată din 
cifre, litere, semne algebrice, asteriscuri, puncte şi virgule, 
este supusă unor procedee matematice şi este descifrată în 
cele din urmă în împrejurări neobişnuite, pe care 
admiratorii acestui spirit deosebit nu se poate să le fi uitat. 

Ce-i drept, de descifrarea criptogramei americane este 
legată doar descoperirea unei comori, în vreme ce aici era 
în joc viaţa şi cinstea unui om. Găsirea cifrului în acest caz 
era deci de o importanţă mult mai mare. 

Magistratul, care citise şi răscitise de nenumărate ori 
„Cărăbuşul de aur”, cunoştea pe de rost procedeele de 
analiză folosite cu migală de Edgar Poe şi hotări să le 
folosească şi el. După cum spusese, era sigur că în felul 
acesta, dacă se păstra înţelesul fiecărei litere, va izbuti 
cândva să citească documentul privitor la Joam Dacosta. 

— Ce-a făcut Edgar Poe? îşi repetă el. Mai întâi de toate, a 
început prin căutarea semnului - aici nu sunt decât litere, 
să zicem deci a literei care se repetă cel mai des în 
criptogramă. În cazul de faţă este vorba de litera h, pe care 
o întâlnim de douăzeci şi trei ori. Numai faptul acesta este 
îndeajuns pentru a înţelege că h nu înseamnă h, ci, 
dimpotrivă, că el înlocuieşte una din literele mai des 
întâlnite în limba noastră, deoarece pornesc de la 
presupunerea că documentul este scris în portugheză. În 
engleză sau franceză ar fi, fără îndoială, e; în italiană, i sau 
a; în portugheză nu poate fi decât a sau o. Aşadar, să zicem 
deocamdată că h înseamnă a sau o. 

Judecătorul Jarriquez căută apoi ce literă figura de mai 
multe ori în text, după h. Ajunse astfel la următorul tabel: h 
= 23 oriy = 19oriu = 17/oridpqg= 1l6origv= 13 ori orxz 
= 12 ori fs = 10 orieklmn= Sorijt= 8oribi=4oriac=3 
ori 

— Deci litera a se repetă numai de trei ori, se miră 
judecătorul, când ea ar trebui să fie întâlnită cel mai des! 
lată dovada că înţelesul ei a fost schimbat! Şi acum, după a 


sau 0, ce litere se repetă mai mult în limba noastră? Să 
căutăm! 

Cu o stăruinţă de-a dreptul neobişnuită, care vădea la el 
un spirit deosebit de observaţie, se avântă în această nouă 
căutare. Lucrând astfel, nu făcea decât să-l imite pe 
romancierul american, care, prin simplă inducţie sau 
apropiere, ca un mare analist ce era, izbutise să 
reconstituie un alfabet corespunzător semnelor din 
criptogramă şi să citească în cele din urmă textul. 

Tot aşa făcu şi magistratul şi putem spune că n-a rămas 
mai prejos de ilustrul său maestru. Dezlegând mereu 
logogrife, cuvinte încrucişate şi alte şarade care nu se 
întemeiază decât pe o aşezare arbitrară a literelor, fie în 
minte, fie cu creionul în mână, căpătase o oarecare 
pricepere în acest exerciţiu. 

De data aceasta nu i-a fost deloc greu să stabilească 
ordinea în care literele se repetau mai des, întâi vocalele, 
apoi consoanele. După o muncă de trei ore alcătuise un 
alfabet care, dacă nu se înşelase, urma să-i dea adevăratul 
înţeles al fiecărei litere aflate în document. 

Nu-i mai rămânea decât să înlocuiască literele din acest 
alfabet cu cele ale mărturiei scrise. 

Înainte de a porni la treabă, judecătorul se simţi puţin 
emoţionat. Era cufundat cu totul în această plăcere 
intelectuală - mult mai mare decât ne-am putea-o închipui - 
a omului care, după multă râvnă, găseşte înţelesul atât de 
căutat al unei criptograme. 

— Ia să încercăm acum, îşi spuse el. Aş fi foarte uimit să nu 
fie asta dezlegarea enigmei! 

Judecătorul Jarriquez îşi scoase ochelarii, le lustrui 
lentilele aburite, după care îi aşeză iar pe nas; apoi se 
aplecă din nou asupra mesei de lucru. 

Cu alfabetul întocmit de el într-o mână, cu documentul în 
cealaltă, se porni să scrie dedesubtul primului rând din 
paragraf literele care, după părerea lui, trebuiau să 
înlocuiască fiecare literă a criptogramei. 


Făcu tot aşa pentru al doilea şi al treilea rând, apoi pentru 
al patrulea, ajungând astfel la sfârşitul alineatului. 

Curios om! În timp ce scria, nici n-a vrut să-şi arunce ochii 
să vadă dacă împreunarea de litere avea vreun înţeles. Nu! 
La această primă încercare, mintea lui înlătura orice 
verificare. Voia să-şi rezerve plăcerea de a citi totul pe 
nerăsuflate. 

După ce isprăvi, îşi zise: 

— Acum să citim! Şi citi. 

Doamne, ce cacofonie! Rândurile pe care le alcătuise din 
literele alfabetului născocit de el nu aveau mai mult înţeles 
decât cele din document! Ajunsese la o altă grupare de 
litere, asta era tot, dar nici aceasta nu însemna nimic. De 
fapt, era tot atât de hierogilific. 

— Mii de draci! strigă judecătorul Jarriquez. 

Capitolul XIII ÎN CARE E VORBA DESPRE CIFRE. 

Era pe la ceasurile şapte seara. Judecătorul Jarriquez, 
cufundat încă în munca lui istovitoare, fără să fi înaintat 
câtuşi de puţin, uitase de ora mesei şi de odihnă când auzi 
un ciocănit la uşa odăii sale de lucru. 

Era şi timpul. Dacă mai dura un ceas, cu siguranţă că 
toată materia cenuşie a magistratului s-ar fi topit de 
fierbinţeala ce-i cuprinsese capul! 

La răspunsul lui puţin nerăbdător, uşa se deschise şi intră 
Manoel. 

Tânărul medic îşi lăsase prietenii pe plută, frământându-se 
cu descifrarea documentului, şi venise din nou la judecător. 
Voia să afle dacă cercetările acestuia dăduseră roade mai 
bune, să-l întrebe dacă a găsit cheia criptogramei. 

Magistratul nu se supără când îl văzu pe Manoel. Mintea 
lui era atât de înfierbântată, încât singurătatea îl scotea din 
fire. Avea nevoie de cineva căruia să-i vorbească, mai ales 
dacă acesta s-ar fi arătat la fel de dornic ca şi el să dezlege 
taina. Manoel era deci omul potrivit. 

— Domnule, îl întrebă Manoel de cum intră, o primă 
întrebare: aţi fost mai norocos decât noi...? 


— Mai întăi ia loc! izbucni judecătorul Jarriquez, care se 
ridică şi începu să străbată încăperea-n lung şi-n lat. Aşază- 
te! Dacă am sta amândoi în picioare, dumneata ai merge 
într-o direcţie, eu într-alta, şi odaia mea e prea 
neîncăpătoare pentru amândoi! 

Manoel se aşeză şi repetă întrebarea. 

— Nu!... N-am fost mai norocos! răspunse magistratul. N- 
am făcut nici un pas înainte. Nu vă pot spune altceva decât 
că am ajuns la o concluzie! 

— Care, domnule, spuneţi-mi care? 

— Că documentul nu este întemeiat pe semne 
convenţionale, ci pe ceea ce în criptografie se numeşte „un 
cifru” sau mai bine zis un număr! 

— Domnule, oare nu este cu putinţă de descifrat un 
document de felul acesta? 

— Ba da, răspunse judecătorul, dar asta numai în cazul în 
care o literă este mereu înlocuită cu aceeaşi literă, de pildă, 
când un a este mereu înlocuit cu p, când p este înlocuit cu 
x... Altfel, nu! 

— Şi în documentul acesta...? 

— Aici înlocuirea literelor se schimbă potrivit unui cifru 
luat la întâmplare! Astfel, un b care ar fi fost înlocuit cu un k 
va deveni mai târziu z, apoi m, sau n, sau f, sau oricare altă 
literă. 

— Şi în cazul acesta...? 

— În cazul acesta, îmi pare rău, dar trebuie să vă spun că 
textul este de nedescifrat! 

— De nedescifrat! strigă Manoel. Nu, domnule, vom găsi 
noi până la urmă cheia acestui document de care atârnă 
viaţa unui om! 

Manoel se ridicase, pradă unei agitaţii de nestăpânit. 
Răspunsul era atât de dureros încât nu-l putea primi ca 
definitiv. 

Totuşi, la un semn al magistratului se aşeză din nou şi 
spuse cu un glas ceva mai liniştit: 


— Domnule, v-aş ruga în primul rând să-mi spuneţi ce vă 
face să credeţi că acest document e întocmit pe baza unui 
cifru sau, cum spuneţi dumneavoastră, pe baza unui 
număr? 

— Ascultă-mă, tinere, şi vei vedea că am dreptate. 
Magistratul luă documentul şi-i arătă lui Manoel încercările 
pe care le făcuse. 

— Am început să cercetez documentul în chip logic, nu la 
întâmplare, adică recurgând la un alfabet bazat pe 
proporţionalitatea literelor folosite mai mult în limba 
noastră, am încercat să capăt dezlegarea textului urmând 
exemplul nemuritorului analist Edgar Poe!... Ei bine, acolo 
unde ela izbutit, eu am dat greş...! 

— Aţi dat greş! strigă Manoel. 

— Da, tinere, şi ar fi trebuit să-mi dau seama de la început 
că aşa nu voi ajunge la nici un rezultat. Altul, mai priceput 
ca mine, nu s-ar fi înşelat în privinţa asta! 

— Pentru Dumnezeu, strigă Manoel, aş vrea să înţeleg şi 
eu, dar mi-e cu neputinţă! 

— Ia documentul, nu te uita decât la aşezarea literelor şi 
citeşte-l din nou până la capăt. 

Manoel se supuse. 

— Nu vezi nimic neobişnuit în gruparea unor anumite 
litere? 

— Nu văd nimic, răspunse Manoel, după ce-şi trecuse 
ochii, poate pentru a suta oară, peste rândurile 
documentului. 

— Ei bine, opreşte-te numai la ultimul paragraf. De bună 
seamă că el cuprinde rezumatul întregului manuscris. Nu 
vezi nimic neobişnuit? 

— Nu. 

— Şi totuşi există un amănunt care dovedeşte în mod 
absolut că alcătuirea lui are la bază un număr. 

— Ce amănunt? întrebă Manoel. 

— Cei trei h pe care-i întâlnim, alăturaţi, în două locuri 
deosebite! Ceea ce spunea judecătorul era adevărat şi avea 


darul să atragă luarea-aminte. 

Pe de o parte, a două sute patra, a două sute cincea şia 
două sute şasea dintre literele alineatului, pe de altă parte 
a două sute cincizeci şi opta, a două sute cincizeci şi noua şi 
a două sute şaizecea literă erau h-uri aşezate unul după 
celălalt, amănunt ce scăpase la început privirii 
judecătorului. 

— Şi ce dovedeşte asta?... întrebă Manoel, fără să 
bănuiască ce concluzie se putea desprinde de aici. 

— Asta dovedeşte, tinere, că documentul este alcătuit pe 
baza unui număr. Asta arată a priori că fiecare literă este 
schimbată în funcţie de cifrele acestui număr, după locul pe 
care ele îl ocupă! 

— Ce vă face să credeţi? 

— Pentru că în nici o limbă nu există cuvinte în care o 
literă să se folosească de trei ori, una după alta! 

Argumentul era izbitor. Manoel se gândi la el şi nu găsi 
nimic de răspuns. 

— Dacă mi-aş fi dat seama mai degrabă de asta, continuă 
magistratul, aş fi fost scutit de multă trudă şi de un început 
de migrenă care mi-a cuprins capul. 

— Domnule, dar la urma urmelor ce înţelegeţi 
dumneavoastră prin „cifru”? întrebă Manoel, care simţea 
că-şi pierde şi ultima nădejde de care se agăţase. 

— Să zicem un număr. 

— Mă rog, fie şi număr. 

— Uite, am să-ţi dau un exemplu ca să pricepi mai bine! 
Judecătorul se aşeză la masă, luă o foaie de hârtie, un 
creion şi zise: 

— Domnule Manoel, alege o frază, la întâmplare, prima 
care-ţi vine în minte, asta, de exemplu: 

Le juge Jarriquez est doue d'un esprit tres ingenieux11. 

Scriu fraza asta distanţând literele şi capăt următorul 
rând: 

Le juge Jarriquez est doue d'un esprit tres ingenieux. 


Magistratul, care fără-ndoială socotea înţelesul acestei 
fraze de netăgăduit, îl privi pe Manoel drept în ochi şi-i 
spuse: 

— Să admitem că iau un număr, la întâmplare, pentru a 
transforma această înşiruire firească de cuvinte într-o 
criptogramă. Să mai admitem că numărul acesta ar fi 
alcătuit din trei cifre şi cifrele sunt 4, 2 şi 3. Aşez numărul 
423 sub rândul de mai sus, repetându-l de atâtea ori cât e 
nevoie, pentru a ajunge la sfârşitul frazei, în aşa fel încât 
sub fiecare literă să se afle o cifră. lată la ce se ajunge: 

Le juge Jarriquez est doue d'un esprit tres ingenieux. 

Le juge Jarriquez est doue d'un esprit tres ingenieux. 

Ei bine, domnule Manoel, înlocuind fiecare literă prin 
litera ce o ocupă în ordine alfabetică atunci când o cobor 
după valoarea cifrului, capăt asta: lminus4=pe„2=ogj, 
3=mu,„4=zg,„2=ie,„3=hgşiaşa mai departe. 

Dacă prin valoarea cifrelor care alcătuiesc numărul ajung 
la sfârşitul alfabetului şi nu mai am litere, o iau de la 
început. Asta se întâmplă cu ultima literă a numelui meu, 
acest z sub care se află cifra 3. Pentru că după z, alfabetul 
nu mai are nici o literă, o iau din nou de laa:zminus3 =c. 

După ce-am dus până la capăt acest sistem criptografic, 
călăuzit de numărul 423 - nu uita că ela fost ales la 
întâmplare - fraza de mai sus va fi înlocuită cu asta: 

Pg mzih neuvktzgc iux hqyi fyr gvttly vuiu lrihrkhzz. 

Tinere, acum uită-te bine la această frază, nu-i aşa că se 
aseamănă cu cele din document? Ei bine, ce înseamnă asta? 
Înseamnă că, înţelesul literei fiind dat de cifra aşezată sub 
ea, corespondentul fiecărei litere nu este întotdeauna 
acelaşi. Astfel, în fraza aceasta, primul e este înlocuit cu g, 
dar al doilea cu h, al treilea cu g, al patrulea cui; primul j 
este înlocuit cu m, iar al doilea cu n; celor doi r din numele 
meu le corespunde unu şiunv; în loculluit din cuvântul 
est avem x, iar pentru t din cuvântul esprit avem un y, în 
vreme ce la cuvântul tras întâlnim un v. Pricepi acum că, 
dacă n-ai fi ştiut de numărul 423, n-ai fi ajuns niciodată să 


citeşti această frază, şi, prin urmare, de vreme ce nu 
cunoaştem cifrul documentului el nu va putea fi niciodată 
citit? 

Logica desăvârşită a magistratului îl copleşi o clipă pe 
Manoel; dar se reculese repede: 

— Nu, domnule, strigă el ridicând capul. Nu voi pierde 
nădejdea să aflu numărul acesta! 

— Ar fi cu putinţă, numai dacă rândurile din document ar 
fi fost despărțite în cuvinte! răspunse judecătorul. 

— Pentru ce? 

— lată ce cred eu, tinere. Putem socoti, fărâ-ndoială, că 
acest ultim paragraf al documentului cuprinde un rezumat 
al paragrafelor dinaintea lui. Aşadar, sunt încredinţat că în 
el se află şi numele lui Joam Dacosta. Ei bine, dacă 
rândurile ar fi fost despărțite în cuvinte, luând la rând 
fiecare cuvânt alcătuit din şapte litere, cum este numele lui 
Dacosta, s-ar fi putut afla numărul care este cheia 
documentului. 

— Vă rog să-mi explicaţi şi mie, domnule, cum s-ar 
proceda, întrebă Manoel, care vedea licărind într-asta o 
ultimă nădejde. 

— Nimic mai uşor, răspunse judecătorul. Să luăm de pildă 
unul dintre cuvintele frazei pe care am scris-o - să zicem 
numele meu. El este înlocuit în criptogramă de înşiruirea 
asta ciudată de litere: neuvktzgc. Ei bine, aşezând aceste 
litere pe verticală, scriind alături literele din numele meu, şi 
trecând de la una la alta în ordinea alfabetică, aş căpăta 
următoarea formulă: 

Între n şi j numărăm 4 litere „cşia„,2,„„uşir,„,2,„,„vşi 
Isi dop E SIL 2ip i tsi 244 2:SIU1.,.2 pu 9 SL ep 2 ir 6 Si 
Zi Doi 

Cum arată acum coloana de cifre rezultată din această 
simplă operaţie? Vezi şi dumneata cifrele 4423423423 etc., 
adică numărul 423 repetat de mai multe ori. 

— Da! Aşa-i! răspunse Manoel. 


— Înţelegi, deci, că prin metoda asta, trecând în ordine 
alfabetică de la litera falsă la cea reală, în loc să trec de la 
cea reală la cea falsă, am putut ajunge cu uşurinţă la 
număr, şi că numărul căutat este chiar 423, pe care-l 
alesesem drept cheie a criptogramei mele! 

— Dacă aşa stau lucrurile, iar numele lui Dacosta se află în 
acest ultim paragraf, luând pe rând fiecare literă drept 
prima din cele şapte litere care alcătuiesc acest nume, ar 
trebui să ajungem... 

— S-ar putea, într-adevăr, răspunse judecătorul Jarriquez, 
dar cu o singură condiţie: 

— Care? 

— Ca prima cifră a numărului să cadă chiar pe prima literă 
a cuvântului Dacosta, şi trebuie să recunoşti că asta nu prea 
e de crezut! 

— Într-adevăr! răspunse Manoel care simţea că-i scapă şi 
ultima posibilitate. 

— Ar trebui deci să lăsăm totul pe seama întâmplării, 
continuă judecătorul clătinând din cap, şi întâmplarea n-are 
ce căuta în asemenea cercetări! 

— Oare nu s-ar putea, totuşi, ca întâmplarea să ne pună în 
faţă numărul ăsta? 

— Numărul ăsta, numărul ăsta! Dar din câte cifre este el 
alcătuit? Din două, trei, patru, nouă sau zece? Este alcătuit 
din cifre deosebite, sau din cifre care se repetă? Ştii 
dumneata, tinere, că dacă s-ar folosi numai cele zece cifre 
ale numărătorii, fără nici o repetare, s-ar putea alcătui trei 
milioane două sute şaizeci şi opt de numere şi că dacă în ele 
s-ar afla aceeaşi cifră de mai multe ori aceste milioane ar 
spori şi mai mult? Şi mai ştii dumneata că dacă ai 
întrebuința numai un singur minut din cele cinci sute 
douăzeci şi cinci de mii şase sute de minute ale anului, ca să 
încerci câte unul din aceste numere, ţi-ar trebui mai bine de 
şase ani, şi că ar dura peste trei veacuri, dacă operaţia ţi-ar 
cere o oră? Nu, ceea ce vrei dumneata e cu neputinţă! 


— Domnule, cu neputinţă e ca un om nevinovat să fie 
osândit, ca Joam Dacosta să-şi piardă viaţa şi cinstea, câtă 
vreme dumneavoastră aveţi în mână dovada materială a 
nevinovâăţiei sale! lată ce-i cu neputinţă! 

— Ei, tinere, dar cine te poate încredința, la urma urmei, 
că acest Torres n-a minţit, că el avea într-adevăr un 
document scris de mâna criininalului, că hârtia de faţă este 
chiar acest document şi-l priveşte pe Joam Dacosta? 

— Cine mă încredinţează?... repetă Manoel. Şi-şi prinse 
capul în mâini. 

De fapt, nimic nu dovedea în chip sigur că documentul 
privea afacerea din ţinutul diamantifer. S-ar fi putut ca el să 
n-aibă nici un înţeles, să fie născocit chiar de Torres, care 
era în stare să vândă un fals drept original. 

— Oricum, domnule Manoel, continuă judecătorul 
ridicându-se de pe scaun, indiferent care ar fi cuprinsul 
acestui document, nu mă las până nu-i descopăr cifrul! La 
urma urmelor, este tot atât de interesant ca şi un logogrif 
sau un rebus! 

La aceste cuvinte, Manoel se ridică, îl salută pe magistrat 
şi se întoarse la plută, mai deznădăjduit decât plecase. 

Capitolul XIV LA VOIA ÎNTÂMPLĂRII! 

Între timp, se petrecuse o schimbare a opiniei publice cu 
privire la documentul lui Joam Dacosta. Mânia făcuse loc 
compătimirii. Lumea nu se mai ducea la închisoarea din 
Manao pentru a cere moartea prizonierului. Dimpotrivă! 
Cei mai înverşunaţi în a-l socoti principalul făptaş al crimei 
din Tijuco strigau acum că nu-i el vinovat şi cereau să fie 
pus degrabă în libertate. 

Schimbarea era firească. 

Într-adevăr, întâmplările petrecute în aceste ultime două 
zile - duelul lui Benito cu Torres, căutarea cadavrului şi 
ieşirea lui la suprafaţă în împrejurări atât de neobişnuite, 
găsirea documentului, faptul că nu i se putea dezlega taina, 
credinţa că manuscrisul închidea în el dovada materială a 
nevinovăţiei lui Joam Dacosta, de vreme ce era întocmit de 


adevăratul vinovat, toate acestea fuseseră de natură să 
ducă la schimbarea opiniei publice. Populaţia se temea 
acum de sosirea ordinului de la Rio, ordin pe care-l dorise, îl 
ceruse cu atâta nerăbdare acum două zile. 

Şi totuşi mult nu putea să întârzie. 

Joam Dacosta fusese arestat pe 24 august şi interogat a 
doua zi. Raportul judecătorului plecase pe data de 26. 
Acum se aflau în 28. În cel mult trei-patru zile, ministrul va 
li luat o hotărâre cu privire la osândit şi era foarte sigur că 
justiţia „îşi va urma cursul!” 

Da. Nimeni nu se îndoia că aşa va fi! Şi totuşi, atât familia 
sa cât şi nestatornica populaţie din Manao, care urmărea cu 
pasiune fazele acestui caz dramatic, toţi erau încredinţaţi 
că documentul va confirma nevinovăția lui Joam Dacosta. 

Dar, în afara celor din Manao, în ochii unor observatori 
neinteresaţi ori indiferenți, care nu trăiau sub apăsarea 
întâmplărilor, ce însemnătate putea avea acest document şi 
cum să dovedeşti că el cuprinde taina crimei din ţinutul 
diamantifer? Că exista, era de netăgăduit. Fusese găsit 
asupra cadavrului lui Torres. Nimic mai adevărat. Pus 
alături de scrisoarea prin care Torres îl denunța pe Joam 
Dacosta, se vedea limpede că nu fusese scris de mâna 
aventurierului. Cu toate acestea, după cum spusese şi 
judecătorul Jarriquez, de ce nu l-ar fi ticluit chiar el, ca 
armă pentru şantaj? Puteai bănui aşa ceva, cu atât mai 
mult, cu cât Torres nu se învoise să-l dea la iveală decât 
după ce s-ar fi căsătorit cu fiica lui Joam Dacosta, când 
faptul ar fi fost îndeplinit şi nu s-ar mai fi putut schimba 
nimic. Asemenea păreri puteau fi susţinute într-un fel sau 
altul, şi se-nţelege că afacerea era cât se poate de 
pasionantă. Oricum, situaţia lui Joam Dacosta era deosebit 
de grea. Câtă vreme documentul rămânea nedezlegat, era 
ca şi cum nici n-ar fi existat, şi dacă printr-o minune nu se 
dezvăluia în două-trei zile taina criptogramei, osânditul din 
Tijuco îşi va fi ispăşit pedeapsa. 


Ei bine, un om susţinea că va săvârşi minunea asta! Era 
judecătorul Jarriquez, care se străduia acum mai mult în 
interesul lui Joam Dacosta decât pentru a-şi satisface 
plăcerea de enigmist. Da! Se petrecuse şi în mintea lui o 
schimbare. Omul acesta, care părăsise de bună voie 
adăpostul lui din Iquitos şi venise, primejduindu-şi viaţa, să- 
şi apere cinstea în faţa justiţiei braziliene, era el însuşi o 
enigmă morală, mai de preţ ca altele! Magistratul n-avea de 
gând să lase din mână documentul până nu-i va fi aflat 
dezlegarea. Aşadar, se înverşuna! Nu mai mânca, nu mai 
dormea, dăruindu-şi tot timpul combinării numerelor, 
făuririi unei chei cu care să deschidă broasca! 

La sfârşitul primei zile, gândul acesta se înfipsese în 
mintea judecătorului ca o obsesie. O mânie nestăvilită 
fierbea tot timpul în el. Toţi cei din casă erau înspăimântați. 
Slujitorii lui, albi sau negri, nici nu-ndrăzneau să-i 
vorbească. Din fericire era burlac, altfel doamna Jarriquez 
ar fi avut de trăit ceasuri tare grele. Omul acesta sucit nu 
fusese nicicând atât de pasionat de vreo problemă şi era 
hotărât să-şi urmeze cercetările cât timp creierii care-i 
fâerbeau n-o să facă să-i plesnească capul, aşa cum se 
sparge un vas prea încins. 

Respectabilul magistrat era încredinţat că numai un 
număr alcătuit din două sau mai multe cifre putea fi cheia 
documentului, dar, oricât se străduia, nu izbutea să-l afle. 

Judecătorul se cufundă totuşi cu o adevărată înverşunare 
în această muncă supraomenească şi toată ziua de 28 
august nu făcu altceva. 

A căuta numărul la-ntâmplare, chiar el o spusese, ar fi 
însemnat să te pierzi în milioane de combinaţii pentru care 
ar fi trebuit mai mult decât durata vieţii unui socotitor de 
primă mână. Dar, dacă nu trebuia să lase nimic pe seama 
întâmplării, era oare cu neputinţă să se bizuie pe gândire? 
Nu, de bună seamă, şi, după ce se strădui zadarnic să-şi afle 
odihnă în câteva ceasuri de somn, judecătorul începu să-şi 
frământe mintea, să şi-o frământe până la sleire. 


Cel ce-ar fi putut pătrunde atunci la el, încălcându-i 
poruncile, l-ar fi găsit, la fel ca-n ajun, în odaia de lucru, în 
faţa biroului, cu privirea aţintită pe documentul ale cărui 
litere încâlcite păreau că-i zbârnâie în jurul capului. 

— Ah, strigă el, ticălosul care l-a scris, oricine ar fi el, de ce 
n-o fi despărţit în cuvinte paragraful ăsta?! Aş fi putut... aş 
fi încercat... Dar nu! Şi totuşi, dacă în document e vorba de 
furtul şi de crima aceea, nu se poate ca el să nu cuprindă 
cuvinte ca diamante, Tijuco, Dacosta, sau altele, pe care 
dacă le-aş pune alături de corespondenţii lor criptografici, 
aş izbuti să descopăr numărul! Dar nimic! Nici măcar o 
singură despărţire! Un cuvânt din cele două sute şaptezeci 
şi şase de litere!... Ah! De două sute şaptezeci şi şase de ori 
fie blestemat nemernicul care şi-a complicat atât de mult 
sistemul! Numai pentru asta şi ar merita să fie spânzurat de 
două sute şaptezeci şi şase de ori! 

O lovitură puternică de pumn în masă, destinată 
documentului, întări urarea-i nu prea milostivă. 

— În sfârşit, continuă magistratul, dacă nu mi-e îngăduit 
să caut unul din cuvintele acestea prin tot documentul, n-aş 
putea încerca măcar să-l caut fie la început, fie la sfârşitul 
fiecărui paragraf? N-ar fi o posibilitate de care trebuie să 
țin seama? 

Apucând pe această cale a deducţiilor, judecătorul 
Jarriquez încercă pe rând dacă literele cu care începea sau 
sfârşea fiecare alineat al documentului nu se potriveau cu 
cele ce alcătuiau cuvintele mai însemnate, printre care 
trebuia să se afle, de bună seamă, cuvântul Dacosta. 

Nici aşa nu mergea. 

Din ultimul alineat şi din cele şapte litere de la începutul 
lui căpătă următoarea formă: 

P=Dh=ay=cj=os=sl=ty=a. 

Încă de la prima literă, judecătorul îşi încetă calculele, de 
vreme ce distanţa dintre p şi d, în ordine alfabetică, este 12, 
adică de două cifre, şi în astfel de criptograme este limpede 
că o literă nu poate fi înlocuită decât printr-una singură. 


La fel se întâmplă şi cu cele şapte litere de la sfârşitul 
paragrafului: p su vj h b care începeau tot cu un p, iar 
acesta nu putea fi în nici un caz d-ul din Dacosta, fiind 
despărţit de el tot prin douăsprezece litere. 

Aşadar, numele Dacosta nu se afla acolo. 

Aceleaşi constatări şi pentru ţinut şi Tijuco, încercate pe 
rând, întrucât nici ele nu se potriveau înşiruirii de litere din 
criptogramă. 

După această muncă, judecătorul se ridică năucit, măsură 
odaia-n lung şi-n lat, respiră adânc în faţa ferestrei, scoțând 
un fel de răget al cărui zgomot puse pe goană stolul de 
păsări-muscă dintr-o tufă de mimoza, apoi se întoarse iar la 
document. 

Îl luă în mână, îl răsuci pe toate feţele. 

— Ticălosul! Nemernicul! mormăi judecătorul. Până la 
urmă o să mă facă să-mi pierd minţile! Acum ajunge! Să ne 
păstrăm cumpătul! Nu-i timp pentru aşa ceva! 

După ce-şi mai răcori fruntea cu apă rece, zise: 

— Să încercăm altceva, şi pentru că nu pot găsi un număr 
după felul în care sunt înşiruite literele astea blestemate, să 
vedem ce număr ar fi putut alege autorul documentului, 
pornind de la ideea că el este şi autorul crimei din Tijuco! 

Magistratul se cufunda acum într-o altă metodă de 
deducție şi poate că avea dreptate, căci nu era lipsită de 
oarecare logică. 

— Să începem cu anii! Adică de ce n-ar fi ales tâlharul anul 
naşterii lui Joam Dacosta, nevinovatul osândit în locul lui - 
fie măcar pentru a-şi putea aminti această cifră, importantă 
pentru el. Joam Dacosta s-a născut în 1804. Ia să vedem la 
ce ajungem dacă luăm numărul 1804 drept cifrul 
criptogramei! 

Scriind primele litere ale paragrafului dedesubtul 
numărului 1804, pe care-l repetă de trei ori, căpătă această 
nouă formulă:phyjslyddqgtfăd. 

Apoi, urcând în ordine alfabetică atâtea litere câte 
reprezentau valoarea cifrei, obţinu următoarea înşiruire: 


O.yfrdy.cif. 

ceea ce nu avea nici un înţeles! Pe deasupra îi mai lipseau 
şi trei litere pe care le înlocuise prin puncte, deoarece, 
urcând în scara alfabetică, cifrele 8, 4, 4, din care rezultau 
literele h, d şi d, nu aveau litere corespunzătoare. 

— Nu-i nici asta! zise judecătorul. Să încercăm alt număr! 

Se întrebă atunci dacă autorul documentului n-o fi ales 
cumva, anul în care a fost înfăptuită crima. Aceasta se 
petrecuse în 1826. 

Aşadar, aplicând sistemul de mai sus, căpătă formula: phv 
jslvddqgfd ceea ce îi dădu: o.vd rdv. cid. 

Aceeaşi serie încâlcită, fără înţeles, din care lipseau, ca şi 
în prima formulă, mai multe litere, din aceeaşi pricină. 

— Blestemat număr! strigă judecătorul. Trebuie să renunţ 
şi la el! Altul la rând! Animalul o fi ales cumva cifra 
reprezentând valoarea furtului? 

Or, valoarea diamantelor furate fusese apreciată la suma 
de opt sute treizeci şi patru contos12. 

Stabili deci formula următoare: p hyjslyddgqfceeace-i 
dădu acest rezultat, la fel de nesatisfăcător ca şi celelalte: 
het bph pa. ic. 

— Să-l ia dracu' de document şi pe cine l-a ticluit! strigă 
judecătorul Jarriquez, azvârlind hârtia care zbură până-n 
celălalt capăt al odăii. Până şi-un sfânt şi-ar pierde răbdarea 
cu el! 

Dar mânia îi trecu repede şi, nevoind să se dea bătut, 
magistratul luă din nou documentul în mână. Repetă cu 
ultimele litere din paragraf ceea ce făcuse cu primele - 
degeaba! Încercă apoi tot ce-i trecu prin mintea-i 
înfierbântată. Luă pe rând numerele corespunzătoare 
vârstei lui Joam Dacosta, pe care făptaşul de bună seamă că 
o ştia, data arestării, data pronunțării sentinţei de către 
tribunalul din Villa-Rica, data fixată pentru execuţie etc, etc, 
până şi numărul victimelor atentatului din Tijuco. 

Judecătorul era într-un asemenea hal de exasperare, încât, 
pe drept cuvânt, te-ai fi putut teme pentru echilibrul 


facultăţilor lui mintale. Se trudea, se zbătea, de parcă ar fi 
dat o luptă corp la corp cu un duşman nevăzut! Apoi, dintr- 
o dată, strigă: 

— Voi merge la întâmplare şi poate că Cerul mă va călăuzi, 
de vreme ce logica este neputincioasă. 

Apucă cordonul soneriei care atârna lângă masa lui de 
lucru. Clopoţelul răsună puternic, iar magistratul deschise 
uşa şi strigă: 

— Bobo! 

Trecură câteva clipe. 

Bobo, un negru dezrobit, slujitorul cel mai apropiat al 
magistratului, întârzia să se ivească. 

De bună seamă, lui Bobo îi era teamă să intre în odaia 
stăpânului. 

Clopoţelul sună din nou! O nouă poruncă pentru Bobo, 
care socotea că-i mai bine pentru el să facă pe surdul. 

Urmă al treilea sunet, care smulse soneria şi rupse 
cordonul. De data aceasta se arătă şi Bobo. 

— Ce doreşte stăpânul? întrebă Bobo, oprindu-se 
prevăzător în pragul uşii. 

— Intră, dar să nu scoţi o vorbă! răspunse magistratul, a 
cărui privire fulgerătoare îl cam sperie pe negru. 

Bobo înainta. 

— Bobo, îi spuse judecătorul, ciuleşte urechile la ceea ce 
am să-ţi spun şi să-mi răspunzi pe dată, fără să te gândeşti, 
că de nu... 

Înmărmurit, cu ochii holbaţi, cu gura căscată, Bobo luă 
poziţia de drepţi a soldatului fără puşcă şi aşteptă. 

— Eşti gata? întrebă judecătorul. 

— Gata! 

— Ia seama! Să-mi spui, fără să te gândeşti, primul număr 
ce-ţi va trece prin minte! 

— Şaptezeci şi şase de mii două sute douăzeci şi trei, 
răspunse Bobo pe nerăsuflate. 

Fără-ndoială că Bobo a vrut să-i facă pe plac stăpânului, 
răspunzându-i printr-un număr atât de mare. 


Judecătorul alergă la masă şi, cu creionul în mână, îşi 
aşternu pe hârtie formula după numărul spus de Bobo, care 
juca acum rolul întâmplării. 

Nu prea era de crezut, asta se-nţelege, ca numărul 76 223 
să fie cheia documentului. 

Aşadar, nu avu alt rezultat decât acela de a aduce pe 
buzele magistratului o înjurătură zdravănă, care-l făcu pe 
Bobo s-o şteargă cât mai repede. 

Capitolul XV ULTIMELE STRĂDANII. 

Şi totuşi, nu numai judecătorul se istovea în astfel de 
încercări zadarnice. Benito, Manoel, Minha se străduiau 
laolaltă să smulgă taina acestui document de care atârna 
viaţa şi cinstea tatălui lor. 

Pe de altă parte, Fragoso, ajutat de Lina, nu voiau să se 
lase nici ei mai prejos; dar, cu toată isteţimea lor, nu 
izbutiseră să afle numărul acela. 

— Hai, Fragoso, găseşte-l! repeta fără-ncetare tânăra 
mulatră. Găseşte-l odată! 

— O să-l găsesc! răspundea Fragoso. Dar nu izbutea! 

Trebuie să spunem, totuşi, că lui Fragoso îi încolţise în 
minte un plan pe care nu voia să-l împărtăşească nimănui, 
nici chiar Linei, plan care ajunsese pentru el ca o idee fixă: 
să pornească în căutarea echipei din care făcuse parte 
fostul pândar de codru şi să afle cine ar putea fi autorul 
documentului cifrat, care-şi recunoştea vinovăția în 
atentatul din Tijuco. Or, ţinutul în care-şi desfăşura 
activitatea această echipă, locul în care-l întâlnise Fragoso 
cu câţiva ani în urmă pe Iorres, circumscripţia de care 
aparţinea nu erau departe de Manao. N-avea decât să 
coboare vreo cincizeci de mile pe fluviu, spre gurile 
Madeirei, afluent de pe partea dreaptă, spre a-l găsi, fără- 
ndoială, pe comandantul acelor „capităes do mato” care l-a 
avut pe Torres în subordine. În cel mult două-trei zile, 
Fragoso ar fi putut intra în legătură cu foştii camarazi ai 
aventurierului. 


„Da, nici vorbă, îşi spunea el, pot face asta, dar apoi? Ce-o 
să se aleagă din încercarea mea, chiar dacă izbutesc? Când 
ne vom încredința că unul dintre camarazii lui Torres a 
murit de curând, cum vom putea dovedi că el este şi 
făptaşul crimei? Ar fi asta o dovadă că eli-a dat lui Iorres 
un document prin care-şi mărturiseşte crima, 
despovărându-l pe Joam Dacosta? S-ar putea afla de-aici 
cheia documentului? Nu! Numai doi oameni cunoşteau 
cifrul: vinovatul şi Torres! Şi oamenii aceştia nu mai sunt 

Astfel judeca Fragoso. Era limpede că nu se va alege nimic 
din încercarea lui. Şi totuşi, gândul acesta nu-i dădea pace. 
O putere nestăpânită îl îndemna să pornească, deşi nu era 
deloc sigur că va întâlni echipa din Madeira! Ar fi putut să 
se afle pe undeva, la vânătoare, prin altă parte a provinciei, 
şi lui Fragoso i-ar fi trebuit un timp mult mai îndelungat 
decât avea la dispoziţie ca s-o găsească! Şi până la urmă ce 
va afla? 

Cu toate acestea, a doua zi, la 29 august, înainte de 
răsăritul soarelui, Fragoso părăsi într-ascuns pluta, ajunse 
la Manao şi se îmbarcă pe una din egariteele ce coborau 
zilnic pe Amazon. 

Au fost uimiţi cu toţii când au văzut că nu se arată ziua 
întreagă pe plută. Nimeni, nici chiar tânăra mulatră nu 
putea bănui de ce lipsea acest slujitor credincios, tocmai în 
asemenea împrejurări dureroase! 

Unii se întrebau, şi nu fără temei, dacă bietul băiat, 
deznădăjduit că el, când îl întâlnise ia graniţă, îl poftise pe 
Torres pe plută, nu-şi pusese cumva capăt zilelor! 

Dar dacă Fragoso putea să-şi aducă o astfel de învinuire, 
ce-ar fi trebuit să mai zică Benito! Prima dată, la Iquitos, el 
îl îndemnase pe Torres să vină la ferma lor. A doua oară, la 
Tabatinga, îl adusese ca pasager la bordul jangadei. A treia 
oară, provocându-l la duel şi ucigându-l, nimicise ultimul 
martor a cărui mărturie putea veni în sprijinul osânditului! 

Aşadar, Benito se învinuia de toate, de arestarea tatălui 
său, de groaznicul deznodământ ce avea să urmeze! 


V 


Benito îşi spunea că, dac-ar mai fi trăit Torres, într-un fel 
sau altul, din milă sau din interes, aventurierul ar fi scos la 
iveală documentul. Oare, pentru bani, nu s-ar fi hotărât 
Torres să vorbească? Cu atât mai mult, cu cât el nu păţea 
nimic. Oare mult căutata dovadă n-ar fi fost acum în faţa 
judecătorilor? Da! Fără-ndoială!... Şi singurul om în stare să 
dea la iveală mărturia, omul acesta fusese doborât de mâna 
lui! 

lată ce repeta întruna nefericitul tânăr mamei sale, lui 
Manoel, lui însuşi! Iată ce crâncene răspunderi îi apăsau 
conştiinţa! 

În vremea asta, între bărbatul ei, cu care stătea tot timpul 
cât îi era îngăduit, şi între fiul ei, pradă unei deznădejdi fără 
seamăn, curajoasa Yaquita îşi păstrase întreaga ei energie 
morală. 

Regăseai în ea pe viteaza fiică a lui Magalhaes, pe demna 
soţie a fermierului din Iquitos. 

Dealtfel, şi purtarea lui Joam Dacosta o sprijinea în această 
grea încercare. Bărbatul acesta cinstit şi cumpătat, omul 
acesta muncitor, a cărui viaţă întreagă n-a fost decât o 
luptă, nu arătase încă nici o clipă de slăbiciune. 

Cea mai cumplită lovitură pe care o primise, fără să se lase 
doborât, era moartea judecătorului Ribeiro, cel care credea 
în nevinovăția lui. Nu se bizuia el oare pe sprijinul fostului 
său apărător ca să fie reabilitat? Intervenţia lui Torres în 
toată povestea asta i se părea neînsemnată. Dealtfel nici nu 
ştia despre existenţa faimosului document atunci când se 
hotărâse să plece din Iquitos şi să meargă în faţa justiţiei 
din patria sa. Nu aducea cu el decât dovezi morale. Dacă, 
între timp, s-ar fi ivit şi o dovadă materială, înainte sau după 
arestare, bineînţeles că n-ar fi dispreţuit-o, dar întrucât în 
urma unor împrejurări nefericite dovada aceasta încetase 
să existe, se afla din nou în situaţia în care era când trecuse 
frontiera Braziliei, situaţia unui om care venea să spună: 
„lată-mi trecutul, iată-mi prezentul, aduc drept mărturie o 
viaţă întreagă de muncă şi devotament! Aţi dat odată o 


sentinţă nedreaptă! După douăzeci şi trei de ani de exil vin 
să mă predau! Judecaţi-mă!” 

Moartea lui Torres, neputinţa de a se descifra documentul 
găsit asupra lui nu-l tulburaseră pe Joam Dacosta atât de 
mult ca pe copiii, prietenii şi slujitorii săi, pe toţi cei ce se 
arătau alături de el. 

— Mă încred în nevinovăția mea, aşa cum mă încred în 
providenţă, îi spunea mereu Yaquitei. Dacă ea va socoti că 
viaţa mea mai este folositoare familiei mele şi că trebuie să 
săvârşească o minune ca să mă scape, va face minunea 
asta, iar de nu, voi muri! Ea va hotări soarta mea! 

Pe măsură ce se scurgea timpul, creştea şi emoția 
locuitorilor din Manao. Cazul era discutat cu o însufleţire 
nemaiîntâlnită. În atenţia opiniei publice, stârnită 
întotdeauna de lucrurile învăluite în taină, se afla 
documentul. La sfârşitul acestei a patra zi, nimeni nu se mai 
îndoia că el cuprinde dovada nevinovăţiei osânditului. 

Dealtfel, trebuie să spunem că toată lumea se străduia să-l 
descifreze. Diario d'o Grand Para îl publicase în facsimil. 

Fuseseră răspândite numeroase exemplare, la stăruința 
lui Manoel, care nu voia să-i scape niciunul din mijloacele 
ce-ar fi dus la dezlegarea acestei taine, nădăjduind chiar şi 
în întâmplare, sub numele ei acţionând câteodată norocul. 

Pe deasupra, se făgăduise un premiu de 100 de contos 
celui care va găsi cifrul şi va face cu putinţă citirea 
documentului. Era o adevărată avere. Oamenii din toate 
păturile sociale uitară să bea, să mănânce sau să doarmă, 
înverşunându-se să dezlege criptograma. 

Până la această oră totul se arăta a fi zadarnic şi era de 
crezut că şi cei mai pricepuţi enigmişti din lume şi-ar fi 
pierdut nopţile degeaba. 

Publicul fusese înştiinţat că orice dezlegare trebuie trimisă 
acasă, la judecătorul Jarriquez, în strada Dumnezeu-Fiul, 
dar până în seara zilei de 29 august nu sosise încă nimic şi 
fără-ndoială că nici n-avea să sosească! 


Dintre toţi cei ce-şi spărgeau capul cu această problemă, 
judecătorul Jarriquez era, pe drept cuvânt, cel mai de 
plâns. Printr-o firească asociere de idei, împărtăşea acum şi 
el părerea generală, că documentul era în legătură cu 
afacerea din Tijuco, că fusese scris chiar de mâna 
vinovatului şi că îl despovăra pe Joam Dacosta. Drept care 
se înverşuna şi mai mult să-i afle cheia. Acum nu-l mai 
călăuzea numai deviza „artă pentru artă”, ci un simţământ 
de dreptate, mila pentru omul lovit de o osândă nemeritată. 
Dacă este adevărat că prin activitatea creierului se 
consumă o oarecare cantitate de fosfor organic, ar fi greu 
de spus câte miligrame din substanţa asta irosise 
magistratul pentru a-şi pune mintea în funcţiune, ca până la 
urmă să nu găsească nimic! 

Cu toate acestea, judecătorului nici nu-i trecea prin minte 
să se dea bătut. Dacă nu se mai bizuia decât pe întâmplare, 
ei bine, trebuie, voia ca întâmplarea să-i vină într-ajutor! 
Căuta s-o atragă prin toate mijloacele cu putinţă! Era 
pentru el ca un fel de nebunie, de furie, dar o furie 
neputincioasă, din păcate! 

E cu neputinţă de închipuit câte numere, luate la 
nimereală, a încercat în după-amiaza aceea! Ah, dacă 
timpul i-ar fi îngăduit, n-ar fi şovăit deloc să se afunde în 
milioanele de combinaţii ce se pot alcătui din cele zece 
semne ale numerotaţiei! Ar fi lucrat astfel până la sfârşitul 
vieţii, chiar de-ar fi fost să-şi piardă curând minţile! La 
drept vorbind, de pe acum nu mai era în toată firea! 

Îl străfulgera gândul că poate documentul trebuia citit pe 
dos. De aceea îl întoarse şi-l aşeză în dreptul luminii, şi-o luă 
de la început. 

Nimic! Nici în această formă numerele încercate până 
acum nu duseseră la vreun rezultat! 

Poate că trebuia citit invers, de la coadă la cap - cel care l- 
a scris gândindu-se că astfel va fi mai greu de descifrat! 

Nimic! Această nouă combinaţie nu dădu decât o înşiruire 
de litere fără nici un înţeles! 


La opt seara, cu capul în mâini, zdrobit, sleit fiziceşte şi 
moraliceşte, judecătorul Jarriquez nu mai avea putere nici 
să se mişte, nici să vorbească, să gândească sau să lege 
două cuvinte! 

Deodată se auzi de afară un zgomot. Aproape în aceeaşi 
clipă, în ciuda poruncii judecătorului, cineva deschise uşa. 

În faţa lui se iviră Benito şi Manoel. Benito, într-un hal fără 
hal, se sprijinea de umărul lui Manoel, căci nefericitul tânăr 
nu mai avea putere să se ţină pe picioare. 

Magistratul sări de pe scaun. 

— Ce s-a-ntâmplat, domnilor, ce doriţi? îi întrebă. 

— Cifrul!... Cifrul! strigă Benito, înnebunit de durere. 
Cifrul documentului...! 

— L-aţi aflat, deci? întrebă judecătorul. 

— Nu, domnule, răspunse Manoel. Dar dumneavoastră...? 

— Nimic!... Absolut nimic...! 

— Nimic! se tângui Benito. 

Ajuns în culmea deznădejdii, îşi scoase pistolul de la 
cingătoare şi voi să-şi tragă un glonte în inimă. 

Repezindu-se la el, magistratul şi Manoel izbutiră cu greu 
să-i ia arma. 

— Benito, îi spuse judecătorul Jarriquez cu un glas ce se 
voia liniştitor, de vreme ce nu mai e cu putinţă ca tatăl tău 
să scape de nedreapta osândă, ai altceva mai bun de făcut 
acum decât să-ţi pui capăt zilelor! 

— Ce anume?... strigă Benito. 

— Să-ncerci să-l scapi! 

— Şi cum s-o fac...? 

— Ghiceşte singur, răspunse magistratul, nu se cuvine să-ţi 
spun tocmai eu! 

Capitolul XVI SE IAU HOTĂRÂRI. 

A doua zi, la 30 august, Benito şi Manoel se sfătuiau. 
Înţeleseseră gândul pe care magistratul nu voise să-l 
rostească până la capăt. Căutau acum mijloacele prin care 
condamnatul ameninţat de pedeapsa capitală ar fi putut să 
evadeze. 


Altă scăpare nu exista. 

Era mai mult ca sigur că pentru autorităţile din Rio de 
Janeiro documentul nedesluşit n-avea nici o însemnătate, că 
va rămâne literă moartă, că prima judecată ce-l desemnase 
pe Joam Dacosta drept vinovat pentru atentatul din Tijuco 
nu va fi schimbată şi că ordinul de execuţie va sosi negreşit, 
de vreme ce într-un asemenea caz nu putea fi vorba de 
comutarea pedepsei. 

Aşadar, Joam Dacosta nu trebuia să stea pe gânduri ca să 
fugă pentru a doua oară de osânda ce-l lovea pe nedrept. 

Tinerii hotărâră de la început să păstreze taina asupra 
celor ce aveau să facă; nu le vor spune nimic nici Yaquitei, 
nici Minhăi despre încercarea lor. Ar fi însemnat să le dea o 
ultimă nădejde, care poate nu s-ar fi înfăptuit! Cine ştie 
dacă nu cumva, datorită unor împrejurări neprevăzute, 
încercarea lor nu va da greş! 

Fără-ndoială, le-ar fi prins bine să-l aibă şi pe Fragoso cu 
ei. Flăcăul acesta priceput şi devotat le-ar fi putut da un 
ajutor preţios; dar Fragoso nu se arătase încă. Nici Lina n- 
avea habar ce se întâmplase cu el, de ce plecase de pe plută 
fără s-o înştiinţeze măcar pe ea. 

Dac-ar fi ştiut Fragoso ce întorsătură vor lua lucrurile, n- 
ar mai fi părăsit el familia Dacosta pentru o încercare cu 
aşa de puţini sorţi de izbândă. Da, ar fi socotit că-i mai 
nimerit să ajute la evadarea condamnatului, decât să 
pornească în căutarea foştilor camarazi ai lui Torres! 

Dar Fragoso nu se arăta, aşa că erau nevoiţi să se 
lipsească de ajutorul lui. 

De cum începu să se lumineze, Benito şi Manoel părăsiră 
pluta şi se îndreptară spre Manao. Ajunseră repede în oraş 
şi pătrunseră pe ulicioarele încă pustii. În câteva minute, se 
aflau amândoi în faţa închisorii şi străbăteau în lung şi-n lat 
maidanurile pe care se înălța fosta mănăstire ce slujea 
acum drept temniţă. 

Trebuiau să cerceteze cu luare-aminte locurile. 


Celula în care era închis Joam Dacosta se afla într-un colţ 
al clădirii, la o înălţime de douăzeci şi cinci de picioare de la 
pământ. Fereastra era apărată prin nişte zăbrele şubrede 
din fier, uşor de smuls sau de tăiat dacă ajungeai până la ea. 
Blocurile de piatră ale zidului, prost îmbinate şi măcinate 
pe alocuri, aveau numeroase colţuri pe care să-ţi sprijini 
piciorul dacă te-ai fi căţărat pe o frânghie. Zvârlită cu 
îndemânare, această frânghie s-ar fi putut înfăşură pe una 
din gratiile de fier, ieşită în afară şi îndoită ca un cârlig. 
Trebuiau înlăturate apoi una sau două gratii, doar cât să se 
poată strecura pe-acolo un om. Benito şi Manoel urmau să 
pătrundă în odaia prizonierului şi evadarea avea să se 
înfăptuiască destul de lesne, cu ajutorul frânghiei prinsă de 
drugul de fier. 

Cerul înnourat prevestea o noapte fără lună, astfel că 
mişcările lor, învăluite de întuneric, nu ar fi putut fi 
observate, iar Joam Dacosta s-ar fi aflat la adăpost înainte 
de ivirea zorilor. 

Vreme de un ceas, Manoel şi Benito umblară încoace şi- 
ncolo, în aşa fel încât să nu stârnească bănuielile, dar îşi 
fixară bine în minte aşezarea ferestrei, a gratiilor şi locul 
cel mai potrivit în care urmau să arunce frânghia. 

— Deci, aşa rămâne, spuse Manoel. Oare nu s-ar cuveni să- 
| înştiinţăm şi pe prizonier? 

— Nu, Manoel! Să nu-i dezvăluim nici lui taina pe care am 
păstrat-o faţă de mama şi Minha, căci s-ar putea să dăm 
greş! 

— Vom izbuti, Benito! Dar trebuie să ne gândim bine la 
toate, iar dacă paznicul şef al închisorii va băga ceva de 
seamă când vom încerca evadarea... 

— Vom avea destul aur cu care să-i cumpărăm tăcerea! 
răspunse Benito. 

— Foarte bine. Dar odată scăpat din închisoare, tata nu se 
poate ascunde nici în oraş, nici pe plută. Unde-o să se ducă? 

Era a doua problemă spinoasă pe care o aveau de 
rezolvat, şi iată în apropierea închisorii, câmpul era 


străbătut de unul din canalele ce se varsă în Rio Negro, în 
partea de jos a oraşului. Pe canalul acesta se putea ajunge 
uşor la fluviu, dacă prizonierul ar fi fost aşteptat de o 
pirogă. De la poalele zidului până la canal n-avea de făcut 
decât o sută de paşi. 

Benito şi Manoel hotărâră deci ca Araujo să vină pe la opt 
seara cu o pirogă mânată de doi vâslaşi puternici. Ea va 
urca pe Rio Negro, va pătrunde în canal, se va strecura prin 
câmpul pustiu şi, odată ajunsă acolo, se va ascunde printre 
ierburile înalte ale malurilor, stând pregătită toată noaptea 
să-l primească pe fugar. 

Dar odată urcat în barcă, oare unde va fi bine să se 
adăpostească Joam Dacosta? 

După ce se sfătuiră îndelung, întorcând problema pe toate 
feţele, tinerii luară şi această ultimă hotărâre. 

Să se întoarcă la Iquitos, ar fi însemnat să apuce o cale 
grea şi primejdioasă. Fie c-ar fi mers pe uscat, fie c-ar fi 
luat-o în sus sau în jos pe Amazon, ar fi durat prea mult. 
Nici călare, nici cu piroga n-ar fi izbutit să scape la timp de 
urmărire. Dealtfel, nici la fermă nu mai era acum în 
siguranţă. Întors acolo, el nu va mai fi pentru lume 
fermierul Joam Garral, ci osânditul Joam Dacosta, mereu 
sub ameninţarea extrădării, şi nu-i va fi cu putinţă să mai 
ducă viaţa de altădată. Dacă ar fi pornit pe Rio Negro, până 
în nordul provinciei, sau chiar dincolo de graniţele 
braziliene, ar fi durat mult prea mult, şi prima grijă pe care 
trebuia s-o aibă Joam Dacosta era să scape de patrulele ce 
vor porni îndată pe urma lui. 

Să coboare din nou pe Amazon? Dar ambele maluri erau 
înţesate de posturi, oraşe, sate. Semnalmentele osânditului 
vor fi trimise tuturor şefilor de poliţie. Exista deci primejdia 
să fie arestat cu mult înainte de a fi ajuns la ţărmul 
Atlanticului. Şi chiar de-ar fi ajuns până acolo, unde şi cum 
să se ascundă până când va găsi prilejul să se îmbarce pe 
un vapor, punând astfel oceanul între el şi justiţie? 


Discutând aceste planuri, Manoel şi Benito îşi dădură 
seama că niciunul, nici altul nu erau bune de urmat. 

Exista totuşi o cale cu sorţi de izbândă: să iasă din 
închisoare, să urce în pirogă şi să meargă pe canal până la 
Rio Negro, să coboare pe el, cu pilotul la cârmă, să ajungă 
la confluenţa celor două ape, iar de aici să pornească pe 
Amazon, navigând pe lângă malul drept vreo şaizeci de mile 
până la gurile Madeirei, umblând noaptea şi odihnindu-se în 
timpul zilei. 

Acest afluent ce coboară din munţii Cordilieri, alimentat 
pe parcurs de vreo sută de subafluenţi, este o adevărată 
cale fluvială deschisă până-n inima Boliviei. Aşadar, o pirogă 
putea să se strecoare pe el nebăgată în seamă şi să se 
adăpostească apoi într-un sat sau cătun, dincolo de 
frontiera braziliană. 

Acolo, Joam Dacosta s-ar fi aflat în oarecare siguranţă, ar fi 
aşteptat vreme de câteva luni un prilej de a ajunge la 
ţărmul Pacificului, de unde să se poată îmbarca pe un vapor 
ce va pleca dintr-unul din porturile de pe coastă. Odată 
ajuns în America de Nord, era scăpat. Mai târziu, o să vadă 
el dacă-şi va lichida averea şi se va duce să-şi sfârşească 
viaţa, atât de crud şi atât de nedrept zbuciumată, dincolo 
de ocean, în Lumea Veche. 

Oriunde va merge, familia lui îl va urma fără şovăială, fără 
păreri de rău, cuprinzându-l aici şi pe Manoel, legat de ei 
pentru totdeauna. În privinţa asta nu mai încăpea nici o 
îndoială. 

— Să plecăm, zise Benito. Trebuie să fie totul gata înainte 
de căderea nopţii şi nu mai avem nici o clipă de pierdut. 

Cei doi tineri se întoarseră pe plută, mergând pe marginea 
canalului până la Rio Negro. În felul acesta se încredinţară 
că piroga va putea trece nestânjenită, că nu va întâlni în 
cale nici o piedică, nici baraj de ecluză, nici vapor în 
reparaţie. Coborâră apoi pe malul stâng al afluentului, 
ferindu-se de străzile aglomerate ale oraşului, şi ajunseră la 
plută. 


Prima grijă a lui Benito a fost să stea de vorbă cu maică-sa. 
Era destul de stăpân pe el ca să-şi poată ascunde 
frământările. Ţinea s-o liniştească, să-i spună că nu trebuie 
să-şi piardă orice nădejde, că taina documentului avea să fie 
dezlegată, că, oricum, opinia publică era de partea lui Joam 
Dacosta şi că, în faţa acestei mişcări de simpatie, justiţia le 
va da un răgaz pentru a scoate la iveală mărturia 
nevinovăţiei lui. 

— Da, mamă, adăugă el, te încredinţez că până mâine tata 
va fi în afara oricărei primejdii! 

— Aşa să fie, dragul meu, răspunse Yaquitâ, cătând 
stăruitor în ochii băiatului, încât acesta izbuti cu greu să-i 
înfrunte privirea. 

Ca la o înţelegere, Manoel încercă şi el s-o îmbărbăteze pe 
Minha, repetându-i că judecătorul Jarriquez era acum pe 
deplin convins de nevinovăția lui Joam Dacosta şi că va 
încerca să-l scape prin toate mijloacele ce-i stau în putinţă. 

— Aş vrea să te cred, Manoel, răspunse tânăra, fără să-şi 
poală stăvili plânsul. 

Manoel plecă repede de lângă ea. Îl năpădeau şi pe el 
lacrimile, contrazicând cuvintele de încurajare pe care i le 
spusese. 

Dealtminteri, era timpul să se ducă să-l vadă pe prizonier 
şi Yaquita. Împreună cu fiica sa, se îndreptară grabnic spre 
Manao. 

Vreme de un ceas tinerii se sfătuiră cu pilotul Araujo. Îi 
împărtăşiră toate amănuntele planului lor şi-i cerură 
părerea atât în privinţa evadării, cât şi a măsurilor ce 
trebuiau luate pentru a-l pune pe fugar la adăpost. 

Araujo încuviinţă totul. Cunoscând bine drumul, îşi luă 
sarcina ca, după căderea nopţii, să străbată canalul cu 
piroga, fără să stârnească vreo bănuială, până la locul unde 
trebuia să aştepte sosirea lui Joam Dacosta. De acolo nu era 
greu să ajungă până la gurile lui Rio Negro, unde piroga va 
trece neluată în seamă printre epavele ce coborau fără- 
ncetare pe apă. 


Araujo nu se împotrivi nici la propunerea de a merge pe 
Amazon până la confluenţa cu râul Madeira. Era şi el de 
părere că nu se putea alege o cale mai bună. Cunoştea 
cursul Madeirei pe o întindere de mai bine de o sută de 
mile. În inima acestor ţinuturi puţin populate, chiar dacă, 
prin absurd, ar fi fost urmăriţi, le-ar fi fost lesne să-i înşele 
pe urmăritori retrăgându-se spre mijlocul Boliviei, şi dacă 
Joam Dacosta ar dori să se expatrieze, s-ar putea îmbarca 
mai degrabă de pe ţărmul Pacificului decât de pe cel al 
Atlanticului. 

Încuviinţarea lui Araujo era menită să-i mai liniştească pe 
cei doi tineri. Aveau mare încredere în simţul practic al 
pilotului, şi nu fără temei. Cât despre devotamentul acestui 
om, nu încăpea nici o îndoială. Şi-ar fi primejduit, cu 
siguranţă, viaţa şi libertatea pentru salvarea fermierului din 
Iquitos. 

În mare taină, Araujo începu de îndată pregătirile cuvenite 
pentru încercarea de evadare. Benito îi dădu o sumă de 
bani cu care să facă faţă oricăror împrejurări ce s-ar ivi în 
timpul călătoriei pe Madeira. Pregăti apoi piroga spunând 
că are de gând să plece în căutarea lui Fragoso, deoarece 
acesta încă nu se arătase şi erau cu toţii îngrijoraţi din 
pricina lui. 

Cără apoi el însuşi în pirogă alimente pentru câteva zile, 
laolaltă cu frânghiile şi sculele pe care urmau să le ia cei doi 
tineri atunci când piroga va ajunge la capătul canalului, la 
locul şi ceasul hotărât. 

Oamenii de pe plută nu băgară de seamă aceste pregătiri. 
Nici celor doi negri voinici, pe care Araujo îi alesese ca 
vâslaşi, nu li se împărtăşi taina. Ştiau că se pot bizui pe ei. 
Când vor afla despre ce e vorba, când Joam Dacosta, liber 
în sfârşit, va fi dat în grija lor, Araujo era încredinţat că nu 
vor da înapoi de la nimic, dăruindu-şi propria lor viaţă ca 
să-şi salveze stăpânul. 

Până după-amiază totul era gata de plecare. Nu mai aveau 
decât să aştepte căderea nopţii. 


Înainte de a trece la fapte, Manoel voia să se mai ducă o 
dată la judecătorul Jarriquez. Poate că magistratul le va da 
noutăţi cu privire la document. Benito rămase pe plută, 
aşteptând întoarcerea mamei şi surorii sale. 

Manoel plecă deci singur la judecător acasă şi fu primit 
îndată. 

Magistratul se afla în odaia lui de lucru, din care nu mai 
ieşea deloc, pradă aceloraşi frământări. Documentul 
mototolit de degetele lui neastâmpărate se afla tot pe masă. 

— Domnule, îi spuse Manoel cu vocea tremurândă, aţi 
primit de la Rio de Janeiro...? 

— Nu... răspunse judecătorul Jarriquez, ordinul n-a sosit 
încă... dar poate sosi dintr-o clipă într-alta...! 

— Dar documentul? 

— Nimic! strigă judecătorul. Am încercat tot ce mi-a putut 
trece prin minte... şi nimic! 

— Nimic! 

— Ba da! Am văzut totuşi limpede în documentul acela un 
cuvânt... unul singur...! 

— Ce cuvânt, domnule?... Spuneţi-l! 

— Fuga! 

Fără să mai spună nimic, Manoel strânse mâna 
judecătorului şi se întoarse la plută în aşteptarea clipei 
când aveau să treacă la acţiune. 

Capitolul XVII ULIIMA NOAPTE. 

Vizita Yaquitei, însoţită de fiica ei, se desfăşurase ca şi-n 
celelalte zile, când soţii îşi petreceau câteva ceasuri 
împreună. Alături de cele două făpturi, atât de dragi lui, 
Joam Dacosta îşi stăpânea cu greu zbuciumul inimii. Dar ca 
soţ şi părinte îşi poruncea să fie tare. 'Iot el trebuia să le 
încurajeze pe sărmanele femei, insuflându-le un pic din 
nădejdea atât de slabă ce-i mai rămăsese. Veneau 
amândouă cu dorinţa de a-l îmbărbăta pe prizonier. Numai 
că ele aveau şi mai multă nevoie de sprijin; dar, când îl 
vedeau aşa de hotărât, cu fruntea sus în vârtejul atâtor 
încercări, începeau din nou să nădăjduiască. 


Chiar în ziua aceea Joam le spusese cuvinte încurajatoare. 
Îşi găsea această putere nesecată în conştiinţa nevinovăţiei 
sale. Nu! Nu era cu putinţă ca Joam Dacosta să fie pedepsit 
pentru crima din Tijuco! 

Dealtminteri, aproape niciodată nu pomenea despre 
document. Că era fals sau nu, că era scris de mâna lui 
Torres sau de adevăratul făptaş al atentatului, că în el se 
afla sau nu mărturia atât de căutată, Joam Dacosta nu se 
sprijinea pe această ipoteză îndoielnică. Nu! Socotea viaţa 
lui de om cinstit drept cea mai grăitoare dovadă, singura în 
măsură să-i apere cauza! 

În seara aceea, pătrunse până în adâncul sufletului de 
cuvintele lui pline de nădejde, mama şi fiica se întoarseră 
mai încrezătoare decât au fost vreodată, din ziua arestării. 
Prizonierul le strânse la piept cu şi mai multă căldură. 
Presimţea parcă apropierea deznodământului, oricare ar fi 
fost el. 

Rămas singur, Joam Dacosta stătu multă vreme nemişcat. 
Îşi sprijinise braţele pe o măsuţă şi-şi plecase capul pe ele. 

Ce se petrecea în sufletul lui? Ajunsese oare la 
convingerea că dreptatea omenească, după ce dăduse greş 
prima dată, va rosti în cele din urmă achitarea sa? 

Da, mai nădăjduia încă. Ştia că odată cu raportul 
judecătorului Jarriquez plecase şi memoriul său, scris cu 
atâta convingere, care trebuia să se afle acum la Rio de 
Janeiro, în mâinile şefului suprem al justiţiei. 

Se ştie că acest memoriu era însăşi povestea vieţii sale, de 
la intrarea ca funcţionar în birourile exploatării minelor de 
diamant până în clipa în care jangada se oprise la porţile 
oraşului Manao. 

Lui Joam Dacosta i se perinda prin minte întreaga sa 
existenţă. Şi-o retrăia începând din vremea când, orfan, 
sosise la Tijuco. Acolo, mulţumită sârguinţei lui, se ridicase 
în ierarhia funcţionarilor din birourile guvernatorului 
general, unde fusese primit foarte de tânăr. Viitorul îi părea 
luminos; avea să ajungă departe!... Apoi, dintr-o dată, 


catastrofa: prădarea convoiului ce transporta diamantele, 
măcelărirea soldaţilor din escortă, bănuielile îndreptate 
asupra sa, ca singurul funcţionar în măsură să destăinuie 
data plecării, arestarea, aducerea lui în faţa judecătorilor, 
condamnarea, în pofida strădaniilor depuse de avocat, 
ultimele ceasuri petrecute în celula condamnaților la 
moarte a închisorii din Villa-Rica, evadarea săvârşită în 
împrejurări care cereau o îndrăzneală supraomenească, 
fuga prin provinciile din nord, sosirea la graniţa peruană, 
apoi primirea pe care ospitalierul fermier Magalhaes o 
făcuse fugarului mort de foame şi ajuns la capătul puterilor. 

Prizonierul revedea toate întâmplările care-i zdrobiseră 
dintr-o dată viaţa! Furat de gândurile sale, pierdut în 
amintiri, nu auzea zgomotul acela neobişnuit ce venea de 
pe zidul din afară al vechii mănăstiri, nici zgălţâitul unei 
frânghii agăţată de drugii ferestrei, nici scârţâitul oţelului 
tăind fierul, care ar fi atras atenţia unui om mai puţin 
preocupat de evocarea trecutului. 

Nu, Joam Dacosta continua să-şi retrăiască anii tinereţii de 
după sosirea lui în provincia peruană. Se revedea la fermă, 
întâi slujbaş, apoi asociat al bătrânului portughez, muncind 
cu râvnă pentru prosperitatea gospodăriei din Iquitos. 

Ah, de ce nu-i spusese totul, încă de la început, 
binefăcătorului său? Acesta nu s-ar fi îndoit de el! Era 
singura greşeală pe care nu şi-o putea ierta. De ce nu-i 
mărturisise nici de unde venea, nici cine era - mai ales 
atunci când Magalhaes îi împreunase mâna cu mâna fiicei 
sale, care n-ar fi putut nici o clipă să vadă în el pe făptaşul 
acestei crime înspăimântătoare? 

Deodată, zgomotul de afară deveni atât de puternic, încât 
atrase atenţia prizonierului. Joam Dacosta înălţă o clipă 
capul. Ochii i se îndreptară spre fereastră cu o privire 
lipsită de expresie, inconştientă parcă, şi, după o clipă, 
fruntea îi căzu iar pe braţe. Se întorsese din nou cu gândul 
la Iquitos. 


Acolo bătrânul fermier era pe moarte. Înainte de a-şi da 
sufletul, voia să asigure viitorul copilei sale, să-şi lase 
întreaga avere asociatului care contribuise atâta la 
prosperitatea gospodăriei. Oare Joam Dacosta ar fi trebuit 
atunci să vorbească?... Poate!... Dar n-a îndrăznit!... Îşi 
aminti de anii luminoşi pe care i-a trăit alături de Yaquita, 
de venirea pe lume a copiilor, de toată fericirea acestei vieţi 
pe care nu o tulburaseră decât amintirile din Tijuco şi 
remuşcarea că nu-i împărtăşise taina lui groaznică! 

Înlănţuirea acestor fapte se depăna în mintea lui Joam 
Dacosta cu o limpezime şi o forţă uluitoare. 

Ajunsese acum la vremea când urma să se pună la cale 
căsătoria fiicei sale cu Manoel! Putea oare lăsa să se 
înfăptuiască această căsătorie sub un nume fals, fără a-i 
dezvălui tânărului taina vieţii sale? Nu! Astfel, la îndemnul 
judecătorului Ribeiro, se hotărâse să vină să ceară 
revizuirea procesului şi să dobândească reabilitarea ce i se 
cuvenea. Plecase împreună cu toţi ai săi, apoi se ivise 
Torres, târgul josnic pe care i-l propusese acest ticălos, 
împotrivirea tatălui de a-şi vinde fiica pentru a-şi pune la 
adăpost cinstea şi viaţa, apoi denunţul, apoi arestarea... 

În minutul acela, fereastra, împinsă cu putere din afară, se 
deschise dintr-o dată. 

Joam Dacosta se ridică în picioare; amintirile trecutului se 
şterseră ca o umbră. 

Benito sărise în încăpere şi se afla în faţa tatălui său, iar 
după o clipă se ivi şi Manoel, pătrunzând prin ochiul de 
fereastră din care fuseseră înlăturați drugii de fier. 

Luat pe neaşteptate, Joam Dacosta era cât pe-aci să strige; 
Benito nu-i dădu răgaz. 

— Tată, iată fereastra căreia i-am smuls gratiile! Afară 
atârnă o frânghie până la pământ!... O pirogă aşteaptă pe 
canal, la o sută de paşi de aici!... În ea se află Araujo, ca s-o 
mâne departe de Manao, pe celălalt mal al Amazonului, 
unde nu ţi se va mai putea da de urmă!... Iată drag, trebuie 


să fugi chiar acum!... Însuşi judecătorul ne-a dat sfatul 
acesta! 

— Trebuie! adăugă Manoel. 

— Să fug, eu!... Să fug pentru a doua oară!... Să fugiar...! 

Cu braţele încrucişate, cu capul sus, Joam Dacosta se dădu 
înapoi până la capătul odăii. 

— Niciodată! spuse el cu un glas atât de hotărât, încât 
Benito şi Manoel rămaseră încremeniţi. 

Cei doi tineri nu se aşteptaseră la o asemenea împotrivire. 
Niciodată nu se gândiseră că evadarea ar putea fi 
zădărnicită chiar de prizonier. 

Benito înainta spre tatăl său, îl privi drept în faţă, îl apucă 
de mâini, nu ca să-ltragă, ci pentru a-l face să-l asculte şi 
pentru a-l îndupleca. 

— Spui că niciodată, tată drag? 

— Niciodată! 

— Tată, zise atunci Manoel - am şi eu dreptul să te numesc 
astfel - ascultă-ne, tată! Dacă-ţi spunem că trebuie să fugi 
fără zăbavă, înseamnă că rămânând te vei face vinovat faţă 
de ceilalţi, faţă de dumneata însuţi! 

— Tată, dacă rămâi, e ca şi cum ţi-ai aştepta moartea! 
Ordinul de execuţie poate sosi dintr-o clipă într-alta! 'Te- 
nşeli amarnic dacă-ţi închipui că justiţia oamenilor îşi va 
schimba osânda nedreaptă, dacă gândeşti că ea va reabilita 
pe cel condamnat acum douăzeci de ani! Nu mai există nici 
o nădejde! Trebuie să fugi!... Haide, fugi! 

Într-o pornire nestăvilită, Benito îşi apucase tatăl şi-l 
împingea către fereastră. 

Joam Dacosta se desprinse din strânsoarea fiului său şi se 
dădu înapoi pentru a doua oară. 

— Să fug?! rosti el cu o hotărâre de nezdruncinat. Dar 
asta înseamnă să-mi pierd cinstea şi odată cu ea şi pe a 
voastră! Ar fi ca o recunoaştere a vinovâţiei! De vreme ce 
am venit de bună voie să mă predau în mâna judecătorilor 
din patria mea, trebuie să le aştept hotărârea, oricare va fi, 
şi o voi aştepta! 


— Dar dovezile pe care te sprijini dumneata nu ajung, 
continuă Manoel, iar dovada materială a nevinovăţiei ne 
lipseşte încă! Dacă-ţi repetăm că trebuie să fugi, e pentru 
că însuşi judecătorul Jarriquez ne-a sfătuit! Numai astfel 
mai poţi scăpa de la moarte. 

— Voi muri, aşadar! răspunse liniştit Joam Dacosta. Voi 
muri tăgăduind judecata care mă osândeşte! Prima dată am 
fugit cu câteva ceasuri înaintea execuţiei! Da! Pe-atunci 
eram tânăr, aveam în faţă o viaţă întreagă ca să pot lupta 
împotriva nedreptăţii oamenilor! Dar să mai fug şi acum, să 
încep iar viaţa asta ticăloasă de vinovat care se ascunde sub 
nume fals, irosindu-şi toate puterile ca să scape de 
urmărirea poliţiei, să duc din nou traiul plin de temeri pe 
care l-am dus vreme de douăzeci şi trei ani, silindu-vă să-l 
împărtăşiţi şi voi cu mine, să aştept zi de zi un denunţ care, 
mai devreme sau mai târziu, tot va sosi, sau o cerere de 
extrădare care m-ar ajunge până-n ţări străine? Oare asta 
ar mai fi viaţă?! Nu! Niciodată! 

— Ai să fugi, tată! zise Benito, care simţea că i se întunecă 
mintea faţă de atâta îndărătnicie. Vreau eu...! 

Îl apucase pe Joam Dacosta şi căuta să-l împingă cu sila 
către fereastră. 

— Nu!... Nu! 

— Vrei deci să-mi pierd minţile! 

— Lasă-mă, fiule! strigă Joam Dacosta... Am fugit o dată de 
la închisoarea din Villa-Rica, şi s-a crezut că fugeam de 
osândă meritată! Da! Aşa s-o fi crezut! Ei bine, pentru 
cinstea numelui pe care-l porţi, n-am s-o mai iau de la 
capăt! 

Benito căzuse în genunchi la picioarele tatălui său! 
Întindea spre el mâinile... Îl ruga... 

— Tată drag, ordinul acesta, ordinul poate sosi azi... în 
clipa asta... şi în el se va afla osânda la moarte...! 

— Chiar de ar fi sosit la ora asta, hotărârea mea rămâne 
neclintită! Nu, fiule! Vinovat, Joam Dacosta ar putea să 
fugă! Nevinovat, Joam Dacosta nu va fugi! 


Scena care urmă acestor cuvinte fu sfâşietoare. Benito 
lupta împotriva tatălui său. Deznădăjduit, Manoel rămăsese 
lângă fereastră, gata să-l scoată pe prizonier, când uşa 
celulei se deschise. 

În prag se ivi şeful poliţiei, însoţit de paznicul şefal 
închisorii şi de câţiva soldaţi. 

Şeful poliţiei înţelese că a avut loc o încercare de evadare, 
dar mai înţelese din înfăţişarea prizonierului că el era cel 
care se împotrivise. Nu spuse nimic. Pe chipul lui era 
zugrăvită mila cea mai adâncă. Fără-ndoială că şi el, la fel 
ca judecătorul Jarriquez, ar fi vrut ca prizonierul să fi 
evadat din închisoare. 

Dar era prea târziu. 

Cu o hârtie în mână, şeful poliţiei se îndreptă spre 
prizonier. 

— Mai întăi, îl întâmpină Joam Dacosta, daţi-mi voie, 
domnule, să vă spun că n-a atârnat decât de mine să fug, 
dar că nu am vrut s-o fac. 

Şeful poliţiei îşi plecă o clipă privirile, apoi, cu un glas pe 
care se străduia zadarnic să-l facă hotărât, zise: 

— Joam Dacosta, a sosit chiar acum ordinul de la şeful 
suprem al justiţiei din Rio de Janeiro. 

— Vai, tată! strigară Manoel şi Benito. 

— Şi ordinul acesta, întrebă Joam Dacosta, încrucişându-şi 
braţele pe piept, ordinul acesta cere executarea sentinţei? 

— Da! 

— Când...? 

— Mâine! 

Benito se aruncase asupra tatălui său. Voia din nou să-l 
tragă afară din celulă... Trebuiră să vină soldaţii ca să 
smulgă prizonierul din această îmbrăţişare. 

Apoi, la un semn al şefului poliţiei, Benito şi Manoel fură 
scoşi din încăpere. Trebuia să pună capăt acestei scene 
sfâşietoare, care ţinuse şi aşa prea mult. 

— Domnule, grăi atunci condamnatul, mâine dimineaţă, 
înaintea execuţiei, aş putea petrece câteva minute cu 


părintele Passanha, căruia vă rog să-i daţi de ştire? 

— Îi vom da. 

— Îmi va fi îngăduit să-mi văd familia, să-mi îmbrăţişez 
pentru ultima oară soţia şi copiii? 

— Îi veţi vedea. 

— Vă mulţumesc, domnule, răspunse Joam Dacosta. Şi 
acum, puneţi să fie bine păzită fereastra asta! Nu trebuie să 
fiu scos de aici fără voia mea! 

Şeful poliţiei se înclină, apoi se retrase împreună cu 
paznicul şi soldaţii. 

Osânditul, căruia îi mai rămăseseră de trăit doar câteva 
ceasuri, rămase singur. 

Capitolul XVIII FRAGOSO. 

Aşadar, ordinul sosise şi, după cum prevăzuse judecătorul 
Jarriquez, ordinul cerea fără întârziere executarea sentinţei 
pronunţate împotriva lui Joam Dacosta. Nu putea fi găsită 
nici o nouă dovadă, justiţia trebuia să-şi urmeze cursul. 

Condamnatul urma să fie executat prin spânzurătoare, 
chiar a doua zi, 31 august, la ceasurile nouă dimineaţa. 

În Brazilia pedeapsa cu moartea este de obicei comutată, 
afară de cazul când îi priveşte pe negri; de data aceasta ea 
va lovi un alb. 

Acestea sunt prevederile Codului penal în materie de 
exploatare a minelor de diamant, pentru care, în interesul 
obştesc, legea n-a vrut să îngăduie nici o uşurare a 
pedepsei. 

Nimic nu-l mai putea salva deci pe Joam Dacosta. Avea să- 
şi piardă nu numai viaţa, ci şi cinstea. 

Dar, în zorii zilei de 31 august, un călăreț zbura în goana 
calului spre Manao. Alergase atât de iute, încât, la o 
jumătate de milă de oraş, curajosul animal se prăbuşi 
nefiind în stare să-l ducă mai departe! 

Călărețul nici nu încercă să-l mai ridice. De bună seamă că 
ceruse şi căpătase de la cal mai mult decât era cu putinţă, 
şi, cu toate că el însuşi se simţea sleit de puteri, se avântă 
pe jos spre oraş. 


Omul venea din provinciile de răsărit, ce se întind de-a 
lungul malului stâng al fluviului. Îşi cheltuise tot avutul 
cumpărând acest cal, ce-l adusese la Manao mai iute decât 
l-ar fi adus o pirogă silită să urce pe Amazon împotriva 
curentului. 

Era Fragoso. 

Izbutise oare flăcăul nostru în încercarea despre care nu 
vorbise nimănui? Găsise până la urmă echipa din care 
făcuse parte Torres? Descoperise vreo taină ce-ar mai fi 
putut să-l scape pe Joam Dacosta? 

La drept vorbind, nici el nu-şi dădea bine seama; în orice 
caz, se străduia să ajungă cât mai degrabă la judecătorul 
Jarriquez şi să-i împărtăşească cele aflate în scurta lui 
călătorie. 

lată cum s-au petrecut lucrurile: 

Fragoso nu se înşelase când recunoscuse în Torres pe unul 
din pândarii de codru din echipa ce supraveghea provinciile 
de pe malurile Madeirei. 

Porni la drum şi, odată ajuns la gurile acestui afluent, i se 
spuse că şeful acestor „capităes do mato” se afla prin 
apropiere. 

Fragoso plecă în căutarea lui şi cu mare greutate izbuti să- 
| găsească. 

La întrebările lui Fragoso, şeful răspunse fără şovăială. 
Dealtfel, acestea erau foarte simple, iar el n-avea nimic de 
ascuns. 

Cele trei întrebări pe care i le-a pus Fragoso au fost 
următoarele: 

— Pândarul de codru, Torres, a făcut parte din echipa 
dumneavoastră, până acum câteva luni? 

— Da. 

— N-avea pe atunci în echipă vreun prieten mai apropiat 
care a murit de curând? 

— Ba da. 

— Şi cum se numea? 

— Ortega. 


lată tot ce aflase Fragoso. Informaţiile culese erau ele de 
natură să schimbe situaţia lui Joam Dacosta? Greu de 
crezut! 

Dându-şi seama de asta, Fragoso stărui pe lângă şeful 
echipei de pândari, întrebându-l dacă-l cunoaşte pe Ortega, 
dacă ştia de unde venise, dacă-i putea spune ceva despre 
trecutul lui. Toate acestea aveau mare însemnătate de 
vreme ce, după spusele lui Torres, Ortega era adevăratul 
făptaş al crimei din Tijuco. 

Din nefericire, şeful echipei de pândari nu-i putu da nici un 
amănunt în această privinţă. 

Sigur era doar faptul că Ortega făcea parte de mai mulţi 
ani din tagma lor, că între el şi Torres exista o strânsă 
prietenie, că erau văzuţi mereu împreună şi că Torres a 
vegheat la căpătâiul lui până şi-a dat sufletul. 

lată tot ce ştia şeful, şi mai multe nu-i putu spune. 

Fragoso trebui deci să se mulţumească cu atât şi plecă în 
graba mare. 

Dar, chiar dacă flăcăul nu aducea dovada că Ortega era 
răspunzător pentru crima din Lijuco, un lucru era de 
netăgăduit: că Torres spusese adevărul cu privire la 
camaradul lui care murise şi pe care îl veghease până la 
ultima suflare. 

Acum părea întemeiată şi afirmaţia lui, potrivit căreia 
acest camarad i-ar fi înmânat documentul cu pricina. 
Aşadar, era lesne de crezut că documentul avea legătură cu 
atentatul al cărui făptaş era într-adevăr Ortega şi că el 
cuprindea recunoaşterea vinovăţiei sale, însoţită de 
descrierea faptelor astfel încât să nu mai fie pusă la 
îndoială. 

Dacă documentul acesta s-ar fi putut citi, dacă i s-ar fi 
găsit cheia, dacă s-ar fi cunoscut cifrul pe care se întemeia 
sistemul, de bună seamă că adevărul ar fi ieşit la lumină! 

Dar, din păcate, Fragoso nu cunoştea cifrul! Bietul flăcău 
aducea cu el din călătorie doar câteva noi bănuieli, o 
oarecare siguranţă că aventurierul spusese adevărul, 


câteva împrejurări menite să întărească părerea că taina 
acestei afaceri era ferecată în document. 

Şi totuşi, oricât de puţină însemnătate ar fi avut toate 
acestea, el se grăbea să i le povestească judecătorului 
Jarriquez. Ştia că nu mai era nici o clipă de pierdut, şi iată 
de ce, în dimineaţa aceea, pe la ceasurile opt, ajunsese 
frânt de oboseală în apropiere de Manao. 

Fragoso străbătu în câteva minute jumătatea de milă ce-l 
despărţea de oraş. Un fel de presimţire îl împingea parcă 
înainte şi era aproape încredinţat că viaţa lui Joam Dacosta 
era în mâinile lui. 

Se afla la intrarea în mica piaţă spre care se deschidea 
una din porţile oraşului. 

Acolo, în mijlocul mulţimii, destul de deasă încă de la 
această oră, la o înălţime de douăzeci de picioare, se înălța 
spânzurătoarea de care atârna o funie. 

Fragoso simţi că-l părăsesc ultimele puteri. Căzu. Închise 
fără voie ochii, să nu mai vadă, iar buzele lui şopteau 
întruna: 

— Prea târziu! Prea târziu...! 

Printr-o sforţare supraomenească, izbuti să se ridice. Nu! 
Nu era prea târziu! Trupul lui Joam Dacosta nu se 
bălăbănea încă la capătul funiei! 

— Judecătorul Jarriquez! Judecătorul Jarriquez! strigă 
Fragoso. Gâfâind, înnebunit, se năpusti spre poarta 
oraşului, urcă pe strada principală din Manao şi căzu în 
pragul casei judecătorului, aproape mort. 

Uşa era închisă. Fragoso mai avu putere să bată în această 
uşă. 

Unul din slujitorii magistratului veni să deschidă. Stăpânul 
lui nu voia să primească pe nimeni. 

Cu toată opreliştea, Fragoso îl îmbrânci pe omul care-i sta 
în cale şi dintr-un salt ajunse în odaia de lucru a 
judecătorului. 

— Vin din provincia în care 'Torres şi-a făcut meseria de 
pândar de codru! strigă Fragoso. Domnule judecător, 


Torres n-a minţit!... Opriţi!... Opriţi execuţia! 

— Ai dat de urma echipei din care făcea parte? 

— Da! 

— Şi-ai aflat cifrul documentului?... Fragoso nu-i răspunse. 

— Atunci lasă-mă-n pace! strigă judecătorul Jarriquez, 
pradă unei adevărate furii, vrând să distrugă documentul. 

Fragoso îl apucă de mâini şi-l opri. 

— Acolo e adevărul! strigă el. 

— Ştiu! răspunse judecătorul Jarriquez. Dar ce preţ are un 
adevăr care nu poate fi scos la iveală? 

— Ba va fi scos!... Trebuie!... Trebuie...! 

— Te mai întreb o dată: ai cifrul...? 

— Nu, răspunse Fragoso, dar, vă repet, Torres n-a 
minţit!... Unul din camarazii lui, cu care era bun prieten, a 
murit acum câteva luni şi nu-ncape îndoială că omul acesta 
i-a înmânat documentul pe care voia să i-l vândă lui Joam 
Dacosta. 

— Aşa-i, zise judecătorul Jarriquez. Nu-ncape îndoială... 
asta pentru noi... dar nu şi pentru cei ce hotărăsc asupra 
vieţii osânditului!... Lasă-mă! 

Deşi era dat afară, Fragoso nu înţelese să plece. Căzu la 
picioarele magistratului, strigând: 

— Joam Dacosta e nevinovat! Nu-l puteţi lăsa să moară! 
Nu-i el făptaşul crimei din Tijuco. E camaradul lui Torres, 
cel ce-a scris documentul! E Ortega...! 

La auzul acestui nume, judecătorul sări ca ars. Furtuna 
dezlănţuită în mintea lui se potoli. Puse documentul pe 
masă şi-l netezi, apoi se aşeză şi, trecându-şi mâna peste 
frunte, zise: 

— Numele ăsta!... Ortega. Să vedem! 

Ilată-l acum încercând, cu numele rostit de Fragoso, ceea 
ce încercase zadarnic şi cu celelalte nume proprii. 

După ce-l scrise deasupra primelor şase litere ale 
paragrafului, căpătă următoarea formulă: 

Ortega. 

Phyjsl 


— Nimic, zise el, asta n-are nici un înţeles! 

Într-adevăr, litera h aşezată sub r nu putea fi înlocuită prin 
vreo cifră, de vreme ce, în ordine alfabetică, aceasta se afla 
înainte de r. 

Numai p, y şi j, aşezate sub literele o, t, e se înlocuiau prin 
1,4,5. 

Cât despre s şi l de la sfârşitul acestui cuvânt, distanţa 
care le desparte de g şi de a fiind de douăsprezece litere, 
cu neputinţă să fie exprimate printr-o singură cifră. Aşadar, 
ele nu corespundeau nici lui g, nici lui a. 

În clipa aceea, din stradă se auziră nişte strigăte 
înspăimântătoare de deznădejde. 

Fragoso se repezi la fereastră şi o deschise, mai înainte ca 
magistratul să-l poată împiedica. Strada era înţesată de 
lume. 

Sosise ceasul când osânditul urma să fie scos din 
închisoare, şi puhoiul mulţimii se îndrepta spre piaţa unde 
se înălța spânzurătoarea. 

Groaznic la vedere, într-atât de sticloasă îi era privirea, 
judecătorul mânca din ochi literele documentului. 

— Ultimele litere! şopri el. Să mai încercăm şi ultimele 
litere! Era cea din urmă nădejde! 

Atunci, cu mâna tremurândă, aşeză numele lui Ortega 
deasupra ultimelor şase litere ale paragrafului, după cum 
făcuse şi cu primele şase. 

Un strigăt îi scăpă de pe buze. Văzuse, din capul locului, 
că aceste ultime şase litere, în ordine alfabetică, erau 
inferioare celor corespunzătoare numelui Ortega şi că, în 
consecinţă, ele puteau fi înlocuite prin cifre care să 
alcătuiască împreună un număr. 

Într-adevăr, după ce le puse în formulă, mergând de la 
ultima spre prima literă, obţinu: 

Ortega. 

Suvj hd. 

Numărul astfel alcătuit era 432513. 


Dar acesta era oare numărul pe care se întemeia 
documentul? Nu era şi el tot atât de nefolositor ca şi cele 
încercate până acum? În clipa aceea strigătele se înteţiră, 
nişte strigăte de milă ce trădau sentimentele de simpatie 
ale mulţimii. Osânditului îi mai rămâneau de trăit doar 
câteva minute! 

Nebun de durere, Fragoso dădu buzna afară!... Voia să-şi 
mai vadă pentru ultima dată binefăcătorul, pornit spre 
moarte... Voia să se arunce în faţa tristului cortegiu, să-l 
oprească strigând: „Nu-l ucideţi pe acest nevinovat! Nu-l 
ucideţi...!” 

Dar judecătorul Jarriquez aşternuse de-acum numărul 
aflat deasupra primelor litere ale paragrafului, repetându- 
le de câte ori era nevoie, după cum urmează: 

Phys ly d d q f dzxgasgzzggeh. 

Apoi, mergând în ordine alfabetică, reconstitui adevăratele 
litere şi citi: 

Le veritable auteur du vol de.13 

Un strigăt de bucurie îi scăpă de pe buze! Numărul 
acesta, 432513, era numărul atât de căutat! Numele lui 
Ortega i-a îngăduit să-l găsească! În sfârşit, avea cheia 
documentului care va dovedi nevinovăția lui Joam Dacosta, 
şi fără să citească mai departe, se năpusti afară din odaie, 
apoi în stradă, urlând: 

— Opriţi! Opriţi! 

Nu-i trebui mai mult de un minut ca să străbată prin 
mulţime până la închisoare, pe care condamnatul o părăsea 
tocmai atunci, în vreme ce soţia şi copiii săi se agăţau de el 
cu puterea deznădejdei. 

Ajuns în faţa lui Joam Dacosta, judecătorul nu mai era în 
stare să vorbească, dar mâna lui flutura documentul; în 
sfârşit, izbuti să îngaime: 

— E nevinovat! E nevinovat! 

Capitolul XIX CRIMA DIN TIJUCO. 

La sosirea judecătorului cortegiul se oprise. Un ecou uriaş 
repetase după el, şi încă mai repeta strigătele ce izbucneau 


LLA 
! 


din toate piepturile: „Nevinovat! Nevinovat 

Se aşternu apoi o linişte desăvârşită. Nu voiau să piardă 
nici un cuvânt din cele rostite de magistrat. Judecătorul 
Jarriquez se aşezase pe o bancă de piatră şi acolo, 
înconjurat de Minha, Benito, Manoel şi Fragoso, în vreme 
ce Joam Dacosta o strângea pe Yaguita la piept, descifra 
mai întâi primul paragraf al documentului, cu ajutorul 
numărului; pe măsură ce cuvintele se aşterneau cu 
limpezime deasupra cifrelor care înlocuiau literele 
adevărate cu cele criptografice, le despărţea, apoi le citea 
cu voce tare. 

Şi iată ce citi el în mijlocul acestei adânci tăceri: 

Le veritable auteur du vol des diamants et de l'assassinat. 

Ph yjslyddqg f dzxgas gz zgq ehx gkfndrxu jtt gi 
ocytdxvksbx des soldats qui escortaient le convoi, commis 
dans la nui hhu ypohdvy rym huhpuydkjox ph etozsl etnpmv 
ffov pd pajx du vingt-deux janvier mil huit cent vingt-six, 
n'est donc pas hy ynojyggay meagynfu gqln mvly fgsu zmgiztlb 
qgyu gsqe ubv. 

Joam Dacosta, injustement condamne a mort, c'est moi, le 
misenrcr edgruzb Irmxyuhqhpz drrgcroh e pgxu fivvrpl 
ph ontht rable employe de ladministration du district 
diamantin; vddqt hqgsntzh hh njepmqkyuuexkto gz 
gkyuumfv ijdgdpzjq oui, moi seul, qui signe de mon vrai 
nom, Ortega. 

syk rpl xhxq rym vkloh hh oto zvdk s p p suvjhd.14 

Judecătorul nici nu termină de citit, că urale, parcă fără de 
sfârşit, făcură să răsune văzduhul. 

La drept vorbind, ce putea fi mai convingător decât acest 
ultim paragraf care rezuma întregul document, care 
proclama cu tărie nevinovăția fermierului din Iquitos, care 
smulgea ştreangului această victimă a unei groaznice erori 
judiciare! 

Înconjurat de soţia, copiii şi de prietenii săi, Joam Dacosta 
nu prididea să strângă toate mâinile ce se întindeau către 


el. Oricât de tare ar fi fost, nu izbuti să se mai stăpânească 
şi-l podidiră lacrimi de bucurie. 

Da! Cele arătate de Joam Dacosta nu mai puteau fi puse la 
îndoială! Adevăratul făptaş al crimei din Tijuco îşi 
mărturisea el însuşi crima şi istorisea toate împrejurările în 
care o săvârşise. În cele din urmă, judecătorul Jarriquez 
izbutise să reconstituie în întregime criptograma, cu 
ajutorul numărului. 

lată ce mărturisea Ortega. 

Ticălosul era colegul lui Joam Dacosta, slujbaş ca şi el în 
birourile guvernatorului exploatării minelor de diamante 
din Tijuco. Tânărul funcţionar desemnat să însoţească 
transportul la Rio de Janeiro era chiar el. 

Ispitit de gândul odios de a se îmbogăţi prin crimă şi jaf, se 
grăbi să dezvăluie contrabandiştilor ziua exactă în care 
avea să plece convoiul din Tijuco. 

În timp ce răufăcătorii, care pândiseră dincolo de Villa- 
Rica, atacau convoiul, el se prefăcu că luptă alături de 
soldaţii din escortă: apoi se aruncă la pământ printre morţi, 
de unde a fost luat de complicii săi, astfel că singurul soldat 
scăpat cu viaţă din măcel a putut să afirme că Ortega 
pierise în timpul ciocnirii. 

Dar criminalul nu se alese cu nimic de pe urma jafului, 
căci, puţin mai târziu, i-a venit şi lui rândul să fie jefuit de 
către cei ce-l ajutaseră să înfăptuiască această crimă. 

Rămas fără un ban şi ştiind bine că nu se mai poate 
întoarce la Tijuco, Ortega pătrunse în ţinuturile din nordul 
Braziliei, în districtele Amazonului de Sus, pe unde se afla 
echipa acelor „capităes do mato”. Trebuia să-şi câştige 
cumva existenţa. Ortega fu primit în această tagmă de 
proastă reputaţie. Acolo nu întreba nimeni cine eşti, nici de 
unde vii. Ortega ajunse deci pândar de codru şi ani de-a 
rândul exercită meseria de vânător de oameni. 

Între timp, Torres, un aventurier lipsit de mijloace de 
existenţă, deveni camaradul lui. Între ei se legă o strânsă 
prietenie. Dar, după cum spusese Torres, remuşcările îi 


întunecau din zi în zi viaţa ticălosului. Amintirea crimei 
înfăptuite îl îngrozea. Ştia că un altul fusese osândit în locul 
lui! Mai ştia că acest altul era colegul său, Joam Dacosta! În 
sfârşit, ştia că, deşi izbutise să scape de la moarte, acesta 
nu încetase să fie ameninţat de pedeapsa capitală! 

Din întâmplare, în timpul unei expediţii pe care echipa sa o 
făcuse cu câteva luni în urmă dincolo de graniţa peruană, 
Ortega ajunsese prin împrejurimile Iquitos-ului şi-l 
recunoscuse acolo în Joam Garral pe Joam Dacosta, fără ca 
acesta să-l recunoască la rândul său. 

Atunci i-a venit gândul să îndrepte, pe cât îi era cu putinţă, 
nedreptatea căreia îi căzuse victimă fostul său coleg. 
Aşternu pe hârtie toate faptele ce priveau atentatul din 
Tijuco; dar scrise totul sub forma criptogramei pe care o 
ştim, cu gândul să i-o trimită fermierului din Iquitos 
împreună cu cifrul care-i va îngădui s-o citească. 

Moartea nu-i dădu răgaz să meargă până la capăt. Grav 
rănit într-o luptă pe malurile Madeirei, Ortega îşi simţi 
sfârşitul aproape. Lângă el se afla prietenul său Torres. 
Socoti că-i poate vorbi acestuia despre taina ce-i apăsase 
conştiinţa vreme de atâţia ani. Îi încredinţă documentul, 
scris în întregime de mâna lui, şi-l puse să jure că-l va face 
să-i parvină lui Joam Dacosta, dându-i numele şi adresa 
acestuia, apoi buzele lui rostiră, odată cu ultima suflare, 
numărul 432513, fără de care documentul nu se putea 
descifra. 

După moartea lui Ortega, se ştie cum şi-a îndeplinit 
misiunea ticălosul de 'Torres, cum s-a hotărât el să profite 
de această taină, încercând să facă din ea obiectul unui 
josnic şantaj. 

Torres avea să piară înainte de a-şi desăvârşi opera, luând 
astfel taina cu el. Dar numele de Ortega, adus de Fragoso, 
acest nume care corespundea cu semnătura, a înlesnit în 
cele din urmă descifrarea documentului, datorită isteţimii 
judecătorului Jarriquez. 


Da! Aceasta era dovada materială, căutată cu atâta râvnă, 
mărturia de netăgăduit prin care Joam Dacosta îşi 
redobândea viaţa şi cinstea! 

După ce magistratul citi cu glas tare, spre lămurirea 
tuturor, groaznica istorisire cuprinsă în document, uralele 
se înteţiră. 

În faţa unei asemenea dovezi, judecătorul Jarriquez se 
înţelese cu şeful poliţiei şi hotărâră împreună că, până la 
primirea unor noi dispoziţiuni cerute la Rio de Janeiro, 
închisoarea ce-l va adăposti pe Joam Dacosta nu va fi alta 
decât propria-i locuinţă. 

Nu era nici un rău într-asta şi, însoţit de ai săi, Joam 
Dacosta ajunse la locuinţa magistratului, purtat pe braţele 
mulţimii, ca un biruitor. 

Cinstitul fermier din Iquitos era acum răsplătit pentru tot 
ce suferise de-a lungul atâtor ani de exil şi, dacă se bucura 
mai degrabă pentru familia sa decât pentru el însuşi, nu era 
mai puţin mândru de patria lui care nu dusese până la 
capăt o asemenea nedreptate! 

Dar ce se întâmpla în vremea aceasta cu Fragoso? 

Un val nesfârşit de recunoştinţă se revărsa asupra 
îndatoritorului nostru flăcău. Benito, Manoel, Minha îl 
copleşeau cu mângiâierile şi, de ce să n-o spunem, nici Lina 
nu se lăsa mai prejos! Nici nu ştia pe cine să asculte mai 
întâi şi încerca să se apere pe cât putea! El n-avea nici un 
merit! Întâmplarea făcuse totul! Trebuia să i se aducă 
atâtea mulţumiri numai fiindcă recunoscuse în Torres un 
pândar de codru? Nu, de bună seamă! Ce dacă-i trecuse 
prin minte să plece în căutarea echipei din care făcuse 
parte 'Iorres? Asta nu părea să îndrepte cu ceva lucrurile, 
iar în privinţa numelui de Ortega, habar n-avea de 
însemnătatea lui! 

Bunul Fragoso! Fie că recunoştea sau nu, el îl scăpase de 
la moarte pe Joam Dacosta! 

Dar, ca s-ajungă aici, câte fapte neobişnuite nu s-au 
petrecut: salvarea lui Fragoso, tocmai când, istovit, era pe 


cale să-şi dea duhul în pădurea din Iquitos, primirea 
călduroasă ce i s-a făcut la fermă, întâlnirea cu Torres, la 
graniţa braziliană, urcarea acestuia pe plută şi, în sfârşit, 
întâmplarea ca Fragoso să-l mai fi întâlnit undeva! 

— De fapt, dacă cineva are vreun merit în toată povestea 
asta, apoi acela nu-s eu, ci Lina, rosti în cele din urmă 
Fragoso. 

— Eu?! se miră tânăra mulatră. 

— De bună seamă! Fără liana aceea, dacă nu ţi-ar fi trecut 
prin minte jocul acela cu liana, aş mai fi fost eu în stare să 
aduc atâta bucurie? 

E de prisos să mai spunem că Fragoso şi Lina au fost 
sărbătoriţi de întreaga familie Dacosta şi de prietenii pe 
care şi-i dobândiseră la Manao, de-a lungul acestor 
încercări. 

Dar la reabilitarea nevinovatului nu contribuise oare şi 
judecătorul Jarriquez? Chiar dacă în ciuda talentelor lui de 
analist nu izbutise să citească documentul, cu neputinţă de 
dezlegat pentru cine n-ar fi cunoscut cheia, nu descoperise 
el sistemul pe baza căruia era întocmit? Cine altul, în afară 
de el, ar fi reconstituit numărul, cunoscut doar de criminal 
şi de Torres, morţi amândoi, doar cu ajutorul numelui 
Ortega? 

Aşadar, avu şi el parte din plin de recunoştinţa tuturor. 

Se-nţelege de la sine că în aceeaşi zi a şi pornit spre Rio de 
Janeiro un raport amănunţit asupra întregii afaceri, la care 
se anexase documentul în original împreună cu cifrul. 
Aşteptau acum noi instrucţiuni de la Ministerul de justiţie şi 
nu încăpea nici o îndoială că ele vor îngădui eliberarea 
imediată a prizonierului. 

Aveau să mai rămână câteva zile la Manavo, apoi Joam 
Dacosta şi ai săi, scăpaţi de orice constrângere, de orice 
îngrijorare, îşi vor lua rămas bun de la gazda lor, se vor 
urca din nou pe plută şi-şi vor continua drumul pe Amazon 
până la Para, unde îşi vor încheia călătoria prin cele două 


cununii stabilite înaintea plecării: a lui Manoel cu Minha şi a 
lui Fragoso cu Lina. 

Peste patru zile, la 4 septembrie, sosea şi ordinul de 
punere în libertate. Se recunoscuse autenticitatea 
documentului. Scrisul aparţinea într-adevăr lui Ortega, fost 
angajat al exploatării minelor de diamant, şi era limpede că 
mărturisirea crimei, însoţită de toate amănuntele, era 
scrisă chiar de mâna lui. 

Se recunoştea astfel nevinovăția condamnatului din Villa- 
Rica. Joam Dacosta era reabilitat pe cale legală. 

În aceeaşi zi, judecătorul Jarriquez luă masa pe plută cu 
familia Dacosta, iar la venirea serii toţi îi strânseră mâna cu 
căldură. Despărțirea a fost emoţionantă, dar îşi făgăduiră 
că se vor revedea la Manavo, la întoarcere, şi, mai târziu, la 
ferma din Iquitos. 

În zorii zilei de 5 septembrie, la răsăritul soarelui, se dădu 
semnalul de plecare. Joam Dacosta, Yaguita, fiica şi fiul lor 
se aflau cu toţii pe punte. Odată pornită, pluta apucă pe 
firul apei, în uralele mulţimii adunate pe mal, care o însoţi 
până la cotul lui Rio Negro. 

Capitolul XX AMAZONUL DE JOS. 

Ce-am mai putea spune acum despre cea de a doua parte 
a călătoriei pe marele fluviu? Că ea n-a fost decât o înşiruire 
de zile fericite pentru întreaga familie. Joam Dacosta 
retrăia o nouă viaţă, care se oglindea şi pe chipul alor săi. 

Pluta înainta acum mai repede pe apele umflate. Depăşi pe 
stânga sătucul Don Jose de Maturi, iar pe dreapta gurile 
Madeirei, care-şi trage numele de la flotila de epave 
vegetale, de la şirurile de trunchiuri dezgolite sau pline de 
verdeață, aduse de ea tocmai din capătul Boliviei. Trecu 
apoi prin mijlocul arhipelagului Caniny, ale cărui insulițe 
sunt adevărate cuiburi de palmieri, de cătunul Serpa, care, 
mutat de mai multe ori de pe un mal pe altul, şi-a statornicit 
până la urmă căsuţele pe covorul de nisip galben al plajei 
de pe stânga fluviului. 


Uriaşa plută de lemn lăsă în curând în urmă satul Silves, 
ridicat pe stânga Amazonului, târguşorul Villa-Bella, cea 
mai mare piaţă de guarana din întreg ţinutul. Urmă apoi 
satul Faro cu faimosul râu Nhamundas, unde, după spusele 
sale, Orellana fusese atacat în 1539 de către femeile 
războinice, pe care nu le-a mai văzut de atunci nimeni. De 
la această legendă se trage şi nemuritorul nume de „fluviul 
Amazoanelor”. 

Acolo ia sfârşit întinsa provincie a lui Rio Negro. Tot acolo 
începe ţinutul Parei şi, în ziua de 22 septembrie, încântată 
de măreţia nemaiîntâlnită a văii, familia Dacosta intra în 
această regiune braziliană, ce se întinde spre răsărit până 
la ţărmul Atlanticului. 

— Cât de minunat e totul! repeta întruna Minha. 

— Cât de mult durează! şopti Manoel. 

— Ce frumos e pe-aici! repeta Lina. 

— Nu mai ajungem odată! şoptea Fragoso. 

Găsiţi, vă rog, dumneavoastră calea de înţelegere între 
nişte păreri atât de deosebite! Dar timpul se scurgea 
plăcut, iar Benito, care nu era nici răbdător, nici 
nerăbdător, îşi recăpătase voioşia de altădată. 

Curând, pluta lunecă printre plantaţii nesfârşite de arbori 
de cacao, de culoare verde închis, dintre care răzbătea 
galbenul paielor sau roşul ţiglelor de pe acoperişurile 
căsuţelor locuite de cultivatorii de pe ambele maluri, de la 
Obidos până la târgul Monte-Alegre. 

Se deschiseră apoi gurile lui Rio Trombetas, scăldând în 
apele lui întunecate casele din Obidos, un orăşel cu străzi 
late, mărginite de locuinţe frumoase, adevărate depozite 
pentru produsele arborilor de cacao, şi care se afla la 
numai patru sute optzeci de mile de Belem. 

Văzură apoi gurile râului Tapajoz, cu apele de un verde- 
cenuşiu ce coborau dinspre sud-est; apoi bogatul târg 
Santarem, a cărui populaţie se ridică la vreo cinci mii de 
locuitori, în majoritate indieni, şi ale cărui case încep să se 
înalțe chiar de pe nisipul alb al plajelor sale. 


De la plecarea din Manao, cursul Amazonului era mai 
puţin zăgăzuit de epave şi pluta nu se mai oprea nici pentru 
afaceri, nici pentru distracţia călătorilor. Ea înainta zi şi 
noapte sub supravegherea atentă a pilotului. Mergeau 
întruna şi ţinta călătoriei se apropia cu repeziciune. 

Începând de la Alemquer, aşezat pe malul stâng, în faţa 
ochilor li se înfăţişă o nouă privelişte. În locul perdelelor de 
păduri ce închiseseră până atunci valea, se iviră în prim- 
plan nişte coline, ale căror ondulaţii domoale puteau fi 
urmărite până departe, acolo unde se profilau pe înaltul 
cerului piscurile dantelate ale adevăraţilor munţi. 

Nici Yagquita, nici fiica ei, nici Lina ori bătrâna Cybele nu 
mai văzuseră în viaţa lor ceva asemănător. 

Dar, în ţinutul Parei, Manoel era la el acasă. Putea să le 
vorbească despre lanţul dublu de munţi care îngusta încetul 
cu încetul valea marelui fluviu. 

— La dreapta e sierra Paruacarta, ce se rotunjeşte în 
semicerc spre sud! La stânga se află sierra Curuva, ale 
cărei ultime contraforturi le vom depăşi în curând! 

— Înseamnă că ne apropiem? repeta Fragoso. 

— Ne apropiem! răspundea Manoel. 

De bună seamă că cei doi logodnici îşi pricepeau unul 
altuia gândurile, căci atât întrebarea cât şi răspunsul erau 
însoţite de aceeaşi clătinare din cap, plină de înţeles. 

În sfârşit, cu toate că de la Obidos începuseră să se facă 
simţite mareele, ceea ce micşora întrucâtva viteza plutei, 
trecură şi de târgul Monte-Alegre, de Praynha de Onteiro, 
apoi de gurile râului Xingu, cutreierate de indienii yurumas, 
a căror principală îndeletnicire este să pregătească craniile 
duşmanilor lor pentru laboratoarele de ştiinţe naturale. 

Cât de frumos era Amazonul prin locurile acelea şi cum 
începea să se simtă că regele fluviilor avea să se lărgească 
asemeni unei adevărate mări! lerburi înalte de opt picioare 
erau împlântate pe plajele sale, mărginindu-le ca o pădure 
de trestii. Porto de Mos, Boa-Vista, Gurupa, a cărei 
bunăstare e în declin, se pierdură curând în zare. 


Acolo fluviul se desparte în două braţe pe care le întinde 
spre Atlantic; unul aleargă spre nord-est, celălalt se afundă 
spre est, iar între ele se întinde insula Marajo. Insula 
aceasta e mare cât o provincie. De jur împrejur măsoară nu 
mai puţin de optzeci de leghe. Brăzdată de râuri şi mlaştini, 
având în partea de răsărit numai păşuni, iar în cea de apus 
numai păduri, ea oferă condiţii foarte bune pentru 
creşterea animalelor care se numără aici cu miile. 

Uriaşul baraj Marajo este un zăgaz natural care sileşte 
Amazonul să se despartă în două braţe înainte de a-şi 
prăvăli torentele în mare. Dacă ar fi luat-o pe braţul de sus, 
după ce ar fi depăşit insulele Caviana şi Mexiana, pluta ar fi 
dat de o gură lată de cincizeci de leghe; dar ar fi întâlnit 
totodată primejdiosul vârtej numit „prororoca”, cel care, cu 
trei zile înainte de lună nouă sau de lună plină, răscoleşte 
apele şi le înalţă cu cincisprezece picioare deasupra 
nivelului obişnuit în numai două minute, faţă de şase ore cât 
durează în mod normal perioada de flux. Este deci un loc 
deosebit de periculos. 

Din fericire, braţul de jos, cunoscut sub numele de canalul 
Breves, şi care este un braţ natural al râului Para, nu este 
supus acestui temut fenomen, ci unor maree cu un mers 
mai regulat. Pilotul Araujo îl cunoştea foarte bine. Apucă 
deci pe-acolo, trecând prin păduri minunate, depăşind 
câteva insule acoperite de palmieri muritis. Vremea era atât 
de frumoasă, încât n-aveau de ce se teme de vreuna din 
furtunile ce mătură uneori canalul Breves. 

După câteva zile, pluta trecu prin faţa satului cu acelaşi 
nume care, deşi este clădit pe un pământ acoperit de ape 
mai multe luni pe an, a devenit din 1845 un oraş important, 
cu o sută de case. În acest ţinut trăiesc tapuyaşii, indieni ai 
Amazonului de Jos, care se amestecă pe zi ce trece cu 
populaţia albilor, astfel că, în curând, cele două rase vor 
sfârşi prin a se contopi. 

Între timp, pluta cobora fără-ncetare. Pe-alocuri, riscând 
să rămână agăţată, ea se freca de ghearele manglierilor, ale 


căror rădăcini se întind sub apă asemeni unor labe de 
crustacee uriaşe; în alte părţi, trunchiurile netede ale 
paletuvierilor, cu frunzişul verde deschis, foloseau drept 
puncte de sprijin pentru prăjinile lungi ale vâslaşilor, care o 
aduceau din nou pe firul apei. 

Urmară gurile râului Tocantinilor, ale cărui ape, adunate 
din diferitele râuri ale provinciei Goyaz, se amestecă cu cele 
ale Amazonului, printr-o gură lată; veni la rând Moju, apoi 
târguşorul Santa-Ana. 

Toată această panoramă de pe ambele maluri se desfăşura 
măreaţă, fără nici o oprire, de parcă un mecanism tainic ar 
fi silit-o să se mişte din aval în amont. 

Numeroase ambarcaţii: ube, egaritee, vigilinde, pirogi de 
toate formele, bacuri mici şi mijlocii, de prin părţile 
Amazonului de Jos şi de pe ţărmul Atlanticului, împânzeau 
apele fluviului, coborau pe el, însoţind pluta asemeni 
şalupelor unui uriaş vas de război. 

În cele din urmă, pe malul stâng se ivi Santa-Maria de 
Belem do Para sau, cum i se spune prin partea locului, 
„oraşul”, cu şirurile lui pitoreşti de case albe cu mai multe 
caturi, cu mănăstirile pitite sub palmieri, cu clopotniţa 
catedralei şi a bisericii Nostra-Senora de Merced, cu flotila 
sa de goelete, bricuri-vase cu trei catarge, care-l legau prin 
negoţ de lumea veche. 

Inimile călătorilor de pe plută băteau năvalnic. Ajungeau, 
în sfârşit, la capătul acestei călătorii pe care crezuseră că 
nu-l vor mai atinge, în vremea când arestarea lui Joam 
Dacosta îi ţinea pe loc la Manavo, adică la jumătatea 
drumului, mai puteau ei oare nădăjdui să vadă vreodată 
capitala acestei provincii a Parei? 

Belem se ivi înaintea ochilor dintr-o dată, la o cotitură a 
râului, în ziua de 15 octombrie, după patru luni şi jumătate 
de când părăsiseră ferma din Iquitos. 

Vestea despre sosirea plutei se răspândise cu câteva zile 
înainte, întreg oraşul cunoştea povestea lui Joam Dacosta. Îl 


aşteptau! Se pregătise o primire călduroasă pentru el şi 
familia sa! 

Astfel, sute de ambarcaţii veniră în întâmpinarea 
fermierului şi, în curând, pluta fu invadată de toţi cei ce 
voiau să sărbătorească întoarcerea compatriotului lor, după 
un exil atât de îndelungat. Mii de curioşi - mai bine-zis mii 
de prieteni - se înghesuiau pe satul plutitor, cu mult înainte 
de a fi ajuns la locul de acostare; dar pluta era destul de 
încăpătoare şi rezistentă ca să-i cuprindă pe toţi. 

Printre cei ce se grăbeau astfel, una dintre primele pirogi 
o adusese pe doamna Valdez. Mama lui Manoel putea, în 
sfârşit, să-şi strângă la piept noua fiică, pe aleasa fiului său. 
Dacă sărmanei doamne nu-i fusese cu putinţă să meargă la 
Iquitos, oare Amazonul nu-i aducea acum, odată cu noua sa 
familie, şi o părticică din fermă? 

Înainte de căderea nopţii, pilotul Araujo amarase solid 
pluta într-un golfuleţ din spatele arsenalului. Acolo avea să 
fie ultimul ei loc de plutire, ultimul ei popas, după un drum 
de opt sute de leghe pe marea arteră braziliană. Acolo 
aveau să fie dărâmate, rând pe rând, colibele negrilor, 
magaziile ce adăposteau încărcăturile de preţ; va urma apoi 
locuinţa principală, ascunsă sub covorul ei de verdeață şi de 
flori. 

Dar mai înainte, urma să aibă loc pe plută căsătoria lui 
Manoel cu Minha şi a Linei cu Fragoso. Părintelui Passanha 
îi revenea sarcina de a celebra această dublă unire ce 
făgăduia să fie atât de fericită. Tinerii soţi aveau să 
primească binecuvântarea nunţii chiar în bisericuţa 
jangadei. 

Dacă, fiind prea mică, nu-i putea cuprinde în ea decât pe 
membrii familiei Dacosta, uriaşa plută era destul de 
încăpătoare ca să-i primească pe toţi cei ce voiau să ia parte 
la ceremonie, iar, dacă nici ea n-ar fi ajuns, fluviul îşi punea 
întinsele lui maluri la dispoziţia mulţimii doritoare să-l 
sărbătorească pe cel ce devenise eroul zilei, în urma unei 
strălucite reabilitări. 


Cele două cununii s-au celebrat a doua zi, la 16 octombrie, 
cu mare pompă. 

Încă de la zece dimineaţa, pe o vreme minunată, pluta 
începu să-şi primească oaspeţii. 

Pe mal putea fi văzută aproape toată populaţia din Belem, 
înghesuindu-se în straie de sărbătoare. La suprafaţa apei, 
ambarcaţiile încărcate de oaspeţi se lipeau de pluta uriaşă, 
iar Amazonul se făcuse cu totul nevăzut sub această flotilă 
ce-l acoperea până la ţărmul stâng. 

Primul dangăt al clopotului fu ca un semnal de bucurie 
pentru ochi şi urechi. Într-o secundă, bisericile din Belem 
răspunseră clopotului de pe plută. Vapoarele din port se 
pavoazaseră până în vârful catargelor, iar culorile 
braziliene fură salutate de pavilioanele naţionale ale altor 
state. Salve de muschete izbucniră din toate părţile şi 
detunăturile lor vesele răzbăteau cu greu printre uralele ce 
se înălţau din mii de piepturi! 

Familia Dacosta ieşi atunci din casă şi se îndreptă prin 
mulţime spre mica biserică. 

Joam Dacosta fu primit cu puternice aplauze. Avea la 
braţul său pe doamna Valdez. Yaquita era condusă de 
guvernatorul din Belem care, împreună cu colegii tânărului 
medic militar, a ţinut să cinstească prin prezenţa lui 
ceremonia căsătoriei. El, Manoel, păşea alături de Minha, 
încântătoare în spumoasa ei rochie de mireasă! Venea apoi 
Fragoso, ţinând-o de mână pe voioasa Lina. În sfârşit, iată-i 
şi pe Benito, pe bătrâna Cybele, împreună cu servitorii 
credincioşi ai familiei, trecând printre cele două şiruri 
alcătuite de personalul de pe plută. 

Părintele Passanha aştepta cele două perechi la intrarea în 
bisericuţă. Ceremonia se desfăşură simplu şi mâinile care 
dăduseră odinioară binecuvântarea lui Joam şi Yaquitei se 
întinseră de data aceasta să-i binecuvânteze pe copiii lor. 

Asemenea fericire nu trebuia însă umbrită de durerea 
unei lungi despărţiri. 


Într-adevăr, Manoel Valdez avea să-şi dea în curând 
demisia, pentru a se întoarce sânul familiei, la Iquitos, unde 
va exercita profesiunea de medic civil. 

De bună seamă că şi perechea Fragoso avea să-i urmeze 
pe cei ce le erau mai degrabă prieteni decât stăpâni. 

Doamna Valdez n-a vrut să le zădărnicească planurile, 
despărţind această mare şi unită familie; dar cu o singură 
condiţie: să vină cât mai des s-o vadă la Belem. 

Nimic mai uşor. Marele fluviu nu era el de acum înainte un 
mijloc de comunicaţie neîntrerupt între Iquitos şi Belem? 
Într-adevăr, peste câteva zile, primul pachebot urma să-şi 
înceapă serviciul rapid şi regulat, şi lui nu-i trebuia decât o 
săptămână ca să parcurgă distanţa străbătută de plută în 
atâtea luni. 

Treburile negoţului fură duse la bun sfârşit de către 
Benito, astfel că, în curând, din ceea ce fusese jangada, 
adică din uriaşa plută, alcătuită dintr-o întreagă pădure din 
Iquitos, nu mai rămase nimic. 

Apoi, după o lună, fermierul, soţia sa, fiul său, Manoel şi 
Minha Valdez, Lina şi Fragoso plecară din nou cu unul din 
pacheboturile de pe Amazon, ca să se întoarcă la întinsa lor 
gospodărie din Iquitos, pe care avea s-o conducă de-acum 
înainte Benito. 

Joam Dacosta reveni de data aceasta cu fruntea sus, 
aducând cu el, de dincolo de graniţa braziliană, o familie 
fericită! 

Cât despre Fragoso, îl puteau auzi repetând de zeci de ori 
pe zi: 

— Ehei, de n-ar fi fost liana! 

În cele din urmă sfârşi prin a o numi astfel pe tânăra 
mulatră, care-şi căpătase dreptul la acest nume frumos prin 
dragostea ce o avea pentru harnicul flăcău. 

— Numai o literă mai mult! zicea el. Lina, Liana, oare nu-i 
totuna? 


SFÂRŞIT 


1 Reis - monedă peruană şi braziliană. 

2 Nemrod - Rege caldean din antichitate, vânător 
pasionat, devenit simbol al vânătorului iscusit. 

3 Afirmația lui Benito. adevărată la acea epocă în care nu 
se făcuseră încă noi descoperiri, nu mai poate fi considerată 
astăzi exactă. Nilul şi Missouri-Mississippi, după ultimele 
măsurători, par a avea un curs superior ca întindere celui al 
Amazonului. (n.a.) 

4 Steam-boat - vas cu aburi. 

5 De visu - cu ochii lor (în limba latină în text). 

6 Arrobamăsură de capacitate pentru lichide, folosită în 
Spania şi Portugalia, cuprinzând 10-16 litri. 

7 Livră = 453 grame. 

8 Sarbacană - ţeavă prin care indienii suflă săgeți 
otrăvitoare, folosită drept armă de atac. 

9 Caiman - specie de crocodil. 

10 Un carat = 217 mg. 

11 Judecătorul Jarriquez este înzestrat cu o minte foarte 
ascuţită. 

12 Aproximativ 2 500 000 franci. 

13 Adevăratul autor al furtului de. 

14 Adevăratul autor al furtului de diamante şi al uciderii 
soldaţilor ce păzeau convoiul, înfăptuit în noaptea de 22 
ianuarie o mie opt sute douăzeci şi şase, nu este deci Joam 
Dacosta, osândit pe nedrept la moarte, sunt eu nevrednicul 
funcţionar al administraţiei ținutului diamantelor, da, eu 
singur, cel care semnez cu adevăratul meu nume, Ortega.