Clive Cussler — [Dirk Pitt] 07 Comoara marelui Han

GLIVE 
CUSSLER 


si DIRK CUSSLER 


` $ 
pe p R: ZE 3 
Ap É 


DIRK PITT 


CLIVE CUSSLER 
şi 
Dirk Cussler 


COMOARA 
MARELUI HAN 


V20 


(Seria Dirk Pitt) 


2 


CLIVE CUSSLER 


Seria DIRK PITT 


Sahara 
Aurul incaşilor 
Atlantida 
Walhalla 
Odiseea troiană 
Vântul negru 


Seria DOSARELE NUMA 
Șarpele 


Aurul albastru 
Gheaţa de foc 


Seria ISAAC BELL 


Urmărirea 


ISBN 
978-606-609-250-0 


CLIVE CUSSLER 
Treasure of Khan 
Editura RAO 
2012 


Pentru Kerry, cu toată dragostea. 


D.E.C. 


PROLOG 


A 


[ă 


AHS Pa 
aj d | | TI 
iA, Z 


r 


10 august 1281, A.D. 
Hakata Bay, Japonia 


Arik Temur încercă să străpungă cu privirea întunericul şi îşi 
înclină capul spre balustrada laterală, în vreme ce zgomotul 
vâslelor care despicau apa se auzea din ce în ce mai desluşit. 
Când zgomotul se apropie până la câţiva metri, Temur se ghemui 
greoi la loc, în umbră, coborându-şi capul. De această dată, 
intruşii aveau să fie întâmpinați cum se cuvine, gândi el într-o 
aşteptare încruntată. 

Plescăitul vâslelor se opri, dar un zgomot ca un cloncănit îi 
dădu de ştire că mica ambarcaţiune trăsese de-a lungul bordului 
navei mai mari. Luna miezului de noapte era ca un corn subţire, 
iar cerul senin precum cristalul făcea ca stelele să strălucească şi 
mai puternic, scăldând vaporul într-o lumină lăptoasă. Temur 
îngenunche în linişte, zărind o siluetă întunecată care se 
căţărase peste balustradă, urmată de o alta, apoi de încă una, 
până când pe punte puteau fi numărați în jur de 12 oameni. 
Intruşii purtau veşminte de mătase în culori ţipătoare pe sub 
tunicile de zale care foşneau la cea mai mică mişcare. Dar ceea 
ce îi reţinu privirea, în vreme ce oamenii se adunau pe punte, fu 
licărirea tăişului ascuţit al săbiilor. 

Odată ce cursa fu întinsă şi momeala înghițită, conducătorul 
mongol se întoarse către un băiat de lângă el şi dădu din cap. 
Băiatul începu numaidecât să sune dintr-un clopot greu de bronz 
pe care îl ducea în braţe, iar dangătul metalic al acestuia zgudui 
liniştea nopții. Invadatorii încremeniră, speriaţi de alarma 
neaşteptată. Apoi un grup care stătuse ascuns, de vreo 30 de 
soldaţi, se ivi din umbră, înarmaţi cu sulițe cu vârful din fier, 
aceştia se aruncară asupra năvălitorilor, împungând cu armele, 
plini de o furie aducătoare de moarte. Jumătate din cei aflaţi la 
bord fură ucişi pe loc, străpunşi de vârfurile suliţelor care le 
traversau armurile. Restul năvălitorilor îşi mânuiau săbiile 
încercând să opună rezistenţă, dar fură repede copleşiţi de 
puzderia apărătorilor. In câteva clipe, toţi năvălitorii aflaţi pe 
puntea corăbiei erau morţi sau trăgeau să moară. Toţi, în afara 
unui derviş singuratic. 

Inveşmântat într-o mantie brodată de mătase roşie, cu 


8 


pantaloni bufanţi vârâţi într-o pereche de ghete din piele de urs, 
acesta, cu siguranţă, nu era doar un simplu soldat. Indemânatic 
şi cu o iuţeală distrugătoare, îşi uimi atacatorii răsucindu-se şi 
năpustindu-se drept în mijlocul lor, deviind vârfurile celorlalte 
sulițe cu mişcările necurmate ale sabiei sale. Intr-o clipă, trânti 
pe punte un grup alcătuit din trei atacatori, aproape despicând 
trupul unuia dintre oameni cu o zvâcnire a lamei. 

Privind vârtejul care îi decima soldaţii, Temur sări în picioare 
trăgându-şi sabia din teacă, apoi făcu un salt înainte. Spadasinul 
îl văzu pe Temur atacând şi pară cu iscusinţă ascuţişul unei săbii 
într-o parte, înainte de a se răsuci şi de a-şi repezi sabia 
însângerată în calea războinicului. Căpetenia mongolă ucisese 
peste 20 de oameni în viaţa sa şi se retrase calm într-o parte din 
calea tăişului. Vârful sabiei trecu razant pe lângă pieptul acestuia 
ratând milimetric pielea. După trecerea lamei, Temur îşi ridică 
propria sabie împlântându-i vârful în pieptul atacatorului. 

Invadatorul icni în vreme ce tăişul îi trecu printre coaste şi îi 
despică inima. Se înclină uşor în faţa mongolului în timp ce îşi 
dădea ochii peste cap, apoi se prăbuşi lipsit de viaţă. 

Apărătorii sloboziră urale care răsunară în tot portul, dând de 
ştire flotei mongolilor cotropitori că atacul întreprins în noaptea 
aceea fusese un eşec. 

— Aţi luptat vitejeşte, îşi lăudă Temur soldaţii, majoritatea 
chinezi, care se adunaseră împrejurul său. Aruncaţi leşurile 
japonezilor în mare şi să spălăm puntea corăbiei noastre de 
sângele lor. La noapte vom putea dormi adânc şi plini de 
mândrie. 

Intr-un alt val de urale, Temur îngenunche lângă samurai şi 
scoase sabia plină de sânge dintre mâinile acestuia. In lumina 
difuză a felinarelor corăbiei, cercetă cu grijă arma japoneză, 
admirând măiestria cu care fusese meşterită şi tăişul foarte 
ascuţit, înainte de a o vâri în propria teacă, dând satisfăcut din 
cap. 

Apoi în vreme ce leşurile erau azvârlite în mare, fără prea 
multe menajamente, căpitanul navei, un coreean vânjos, pe 
nume Yon, se apropie de Temur. 

— Frumoasă bătălie, zise Yon cu răceală, dar prin câte atacuri 
o să mai am de trecut cu corabia mea? 

— Ofensiva pe sol o să fie din nou puternică, de îndată ce va 
sosi partea din sud a flotei Yangtze. Duşmanii vor fi zdrobiţi 
curând, iar aceste atacuri sporadice vor înceta. Poate că, la 


9 


noapte, faptul că o să-i prindem în capcană pe duşmani îi va 
descuraja. 

Yon mormăi sceptic: 

— Corabia mea şi echipajul ar fi trebuit să se fi întors deja în 
Pusan. Invazia aceasta se transformă într-o învălmăşeală. 

— Sosirea celor două flote ar fi trebuit să fie mai bine 
calculată, dar nu la fel stau lucrurile în ce priveşte ultimul atac. 
Victoria va fi a noastră, răspunse Temur morocănos. 

Pe când căpetenia se îndepărta clătinând din cap, Temur ocări 
în barbă. A se baza pe-o corabie şi pe un echipaj coreean şi pe-o 
armată pedestră de soldaţi chinezi care să ducă bătălia era ca şi 
cum ar fi avut mâinile legate la spate. Ştia sigur că era de ajuns 
să fie trimisă o divizie de călăreţi mongoli şi populaţia de pe 
insulă ar fi fost supusă într-o săptămână. 

Insă numai dorinţa nu era de-ajuns, iar el începu să admită cu 
părere de rău adevărul din vorbele căpeteniei. Invazia începuse 
de fapt cam ezitant şi, dacă ar fi fost superstiţios, ar fi putut 
crede chiar că se aflau sub stăpânirea unui blestem. Cum Kubilai, 
împărat al Chinei şi han al hunilor din Imperiul Mongol, ceruse 
tribut Japoniei şi fusese refuzat, era un lucru firesc ca acesta să- 
şi trimită corăbiile cotropitoare să îi supună pe cei care îi 
nesocotiseră porunca. Dar corăbiile cotropitoare trimise în 1274 
fuseseră mult prea puţine. Inainte de a reuşi o debarcare sigură, 
o furtună puternică izbi flota mongolă, decimând corăbiile de 
război aflate pe mare. 

Astăzi, şapte ani mai târziu, nu aveau să repete greşeala. 
Kubilai-Han strânse o adevărată forţă de cucerire, combinând 
părţi din flota Coreei de Răsărit cu corpul principal al Chinei, 
sudul flotei Yangtze. Peste 150 000 de soldaţi chinezi şi mongoli 
urmau să se întâlnească pe insula japoneză de la miazăzi, 
Kyushu, pentru a înfrânge adunătura de lepădături războinice 
care apărau ţara. Dar forţele cotropitoare trebuiau totuşi 
consolidate. Flota răsăriteană, navigând dinspre Coreea, sosise 
cea dintâi. Tânjind după glorie, aceasta încercase să aducă forţe 
în nordul golfului Hakata, care fură repede respinse. In faţa unei 
apărări japoneze îndârjite, fură siliţi să dea înapoi şi să aştepte 
sosirea celei de-a doua flote. 

Cu o încredere sporită, războinicii japonezi îşi începură lupta 
de rezistenţă împotriva flotei mongole. Pe ambarcaţiuni micuţe, 
cutezătorii samurai se strecurau noaptea în port şi atacau navele 
mongole ancorate acolo. Infiorătoarea descoperire a trupurilor 


10 


decapitate povestea despre încă un atac al războinicilor-samurai, 
care luaseră cu ei capetele victimelor măcelărite drept trofee de 
război. După mai multe atacuri fulgerătoare, flota cuceritoare 
începu să-şi lege navele laolaltă, pentru o apărare mai sigură. 
Stratagema lui Temur de a-şi atrage duşmanii în cursă 
ancorându-şi corabia izolată, la marginea golfului, dăduse roade 
întocmai cum se aşteptase, ducând o întreagă trupă de japonezi 
spre propria pieire. 

Deşi atacurile nocturne târzii nu produseseră pierderi prea 
însemnate, acestea duseseră la scăderea moralului şi aşa destul 
de şubred al forţelor invadatoare. Soldaţii staţionau încă la 
bordul navei coreene ancorate, la aproape trei luni de la plecarea 
din Pusan. Provizii nu prea mai aveau, corăbiile erau în paragină, 
iar dizenteria făcea ravagii printre membrii echipajelor flotei. Dar 
Temur ştia că sosirea flotei sudice, Yangtze, răsturnase întreaga 
situaţie. Mult încercata şi disciplinata forţă a Chinei i-ar fi înfrânt 
cu uşurinţă pe războinicii-samurai lipsiţi de organizare, odată ce 
ar fi debarcat în număr mare. Totul era să ajungă acolo. 

Dimineaţa următoare sosi însorită şi senină, cu o briză uşoară 
suflând dinspre miazăzi. De la pupa muguni!-ului său, căpitanul 
Yon supraveghea malurile aglomerate ale golfului Hakata. 
Navele flotei coreene alcătuiau un tablou impresionant. Erau 
aproape 900 de corăbii, răspândite prin tot golful, într-o 
diversitate de forme şi mărimi. Cele mai multe dintre acestea 
erau nişte vechituri mari şi zdravene, altele, mici de vreo şase 
metri, iar unele, ca aceea a lui Yon, se întindeau pe vreo 25 de 
metri lungime. Aproape toate fuseseră construite special pentru 
lupte. Dar Flota de Răsărit, cum era cunoscută aceasta, era mult 
depăşită numeric de forţele ce urmau să sosească. 

La orele trei şi jumătate după-amiaza, o chemare răsună 
dinspre o iscoadă şi stârni curând alte strigăte, iar duruitul 
tobelor se auzi prin întregul port. În largul mării, primele pâlcuri 
de corăbii apărură la orizont îngrămădindu-se către coasta 
japoneză. Pe măsură ce treceau ceasurile, petele se înmulţiră şi 
se măriră până când întreaga suprafaţă a mării păru alcătuită 
dintr-o masă de corăbii întunecate, din lemn, cu pânze roşii ca 
sângele. Peste trei mii de corăbii aduceau o sută de mii de 
soldaţi în plus. Acestea veneau dinspre strâmtoarea Coreei, 
adunându-se într-o flotă invadatoare cum nu mai avea să fie 
văzută vreuna până la cotropirea Normandiei, cu aproape 700 de 


1 Ambarcaţiune coreeană (n.tr.). 
11 


ani mai târziu. 

Pânzele de mătase roşie ale navelor de război fâlfâiră la 
orizont ca o vijelie de purpură. Intreaga noapte şi o bună parte 
din ziua următoare, escadron după escadron, bătrânele corăbii 
chinezeşti se apropiară de coastă, adunându-se în golful Hakata 
şi împrejurul acestuia, deoarece mai-marii armatei plănuiseră un 
atac terestru. Steaguri se înălţară la bordul navei de 
semnalizare, unde generalul mongol şi cel chinez plănuiau noua 
invazie. 

Din spatele zidului de apărare din piatră, japonezii priveau 
îngroziţi flota cea numeroasă. Dar numărul copleşitor al 
atacatorilor părea să sporească dârzenia unora dintre apărători. 
Alţii priveau deznădăjduiţi şi se rugau zeilor să-i ajute printr-o 
intervenţie divină. Chiar şi cei mai neînfricaţi samurai 
recunoscură că nu păreau să existe prea multe şanse să scape 
cu viaţă din acel atac. Dar, la aproximativ 1 600 de kilometri spre 
miazăzi, o altă forţă se manifesta, una mai primejdioasă chiar şi 
decât flota cotropitoare a lui Kubilai-Han. Un adevărat tumult de 
vânt, mare şi ploaie se iscă, unindu-se într-o masă malefică de 
energie. Furtuna se formase, ca majoritatea taifunurilor, în apele 
calde ale Pacificului de Vest, lângă Filipine. O furtună separată, 
cu tunete, luase naştere tulburând presiunea ridicată din jur, 
făcând ca aerul cald să se amestece cu cel rece. Vârtejul de aer 
cald se ridică de pe suprafaţa oceanului, iar vânturile agitate se 
preschimbară pe nesimţite în furtună.  Deplasându-se 
nestingherită pe mare, aceasta spori în intensitate, degajând o 
forţă distrugătoare. Vânturile de suprafaţă se înteţiră până 
ajunseră la peste 257 de kilometri pe oră. „Supertaifunul”, cum 
este genul acesta de furtună catalogat în prezent, se strecură 
aproape de-a dreptul spre miazănoapte înainte de a-şi schimba 
direcţia, în mod ciudat, către nord-est. Chiar în calea acestuia se 
găseau insulele sudice ale Japoniei şi flota mongolă. 

Aflate în faţa insulei Kyushu, forţele cotropitoare reunite se 
concentraseră numai asupra ţelului lor. Fără a ţine seama de 
furtuna care se apropia, flotele reunite se adunaseră pentru a 
demara invazia. 

Am primit ordin să ne alăturăm forţelor de la miazăzi, îi 
raportă căpitanul Yon lui Temur, după ce steagurile de 
semnalizare fuseseră văzute de către escadronul său. Au fost 
debarcate forţe de avangardă şi a fost asigurată debarcarea 
trupelor. Trebuie să urmărim o parte din flota Yangtze în afara 


12 


golfului Hakata şi să pregătim debarcarea soldaţilor noştri din 
trupele de sprijin. 

— Va fi o uşurare să-mi văd soldaţii călcând din nou pe 
pământ, răspunse Temur. 

Ca mai toţi mongolii, Temur era un luptător terestru, obişnuit 
să lupte în şaua calului. Atacul de pe mare era un concept relativ 
nou pentru mongoli, adoptat abia în ultima vreme de către 
împărat, drept modalitate necesară de a supune Coreea şi China 
de Jos. 

— Veţi avea curând ocazia să luptaţi pe teren ferm, răspunse 
Yon veghind ridicarea ancorei de piatră a corăbiei sale. 

Urmând grupul principal al flotei în afara golfului Hakata şi de- 
a lungul coastei spre miazănoapte, Yon privi neliniştit la cerul 
care devenea plumburiu la orizont. Un singur nor părea să se 
mărească din ce în ce mai mult, până când ajunse să umbrească 
întregul cer. Odată cu coborârea întunericului, vântul şi apele 
începură să fiarbă, în vreme ce rafale de ploaie loveau cu putere 
suprafaţa întregii corăbii. Multe dintre căpeteniile coreene 
recunoscură semnele unei vijelii care se apropia şi îşi ancorară 
navele mai departe în larg. Marinarii chinezi, care nu erau tot 
atât de pricepuţi în condiţii de mare deschisă, îşi păstrară 
prosteşte poziţiile din apropierea țărmului. 

Neizbutind să adoarmă în patul său cel zbuciumat, Temur urcă 
pe punte, unde dădu peste opt dintre oamenii săi care strângeau 
balustrada corăbiei în braţe, suferind din pricina răului de mare. 
Noaptea neagră ca smoala era străpunsă de zeci de luminiţe ce 
dansau deasupra valurilor, mici felinare care semnalizau astfel 
poziţia celorlalte corăbii ale flotei. Multe dintre acestea erau încă 
legate laolaltă, iar Temur privi cum mici pâlcuri de lumini 
tremurătoare se ridicau şi coborau în voia hulei. 

— Nu vă voi putea debarca trupele pe uscat, îi strigă Yon lui 
Temur, acoperind vuietul vântului cu vocea sa tunătoare. 
Furtuna e în creştere. Trebuie să ieşim pe mare ca să evităm să 
ne zdrobim de stânci. 

Temur nu făcu nici un efort pentru a protesta, ci doar dădu din 
cap. Deşi nu-şi dorea decât să se vadă debarcat împreună cu 
soldaţii săi de pe corabia care nu contenea să se clatine, ştia că 
orice încercare în acest sens ar fi fost de-o îndrăzneală 
nebunească. Yon avea dreptate. Oricât de neplăcute erau 
perspectivele, nu se putea face nimic altceva decât să se 
îndepărteze din calea furtunii. 


13 


Yon dădu ordin ca trinchetul să fie ridicat, iar prova navei să 
fie îndreptată către apus. Aruncându-se drept în valurile din ce în 
ce mai înalte, corabia cea robustă începu să-şi croiască încet 
drumul, îndepărtându-se de coastă. Imprejurul corăbiei lui Yon, în 
rândul corăbiilor ce alcătuiau flota, domnea confuzia. Unele 
dintre navele chinezeşti încercară să debarce trupe pe mal, în 
vâltoarea apelor, deşi majoritatea acestora rămaseră ancorate la 
mică distanţă. Corăbii risipite, multe dintre ele făcând parte din 
Flota de Răsărit, urmară comanda lui Yon şi începură să se 
îndrepte către larg. Câţiva păreau să creadă că aveau să fie loviți 
de un taifun care putea distruge flota, precum cel din 1274. Dar 
cei care se îndoiau aveau să înţeleagă curând că se înşelaseră. 

Supertaifunul îşi adună întreaga forţă şi se rostogoli mai 
aproape, aducând cu sine un torent de vânt şi ploaie. Curând 
după ivirea zorilor, cerul se înnegri, iar furtuna se dezlănţui cu 
toată puterea. 

Ploile torențiale şfichiuiau orizontul, stropii de ploaie răpăiau 
cu atâta forţă, încât sfâşiau pânzele flotei răvăşite. Valuri se 
spărgeau de țărm cu zgomot de tunet ce putea fi auzit de la 
kilometri depărtare. Cu un vânt năvalnic ce depăşea uraganele 
de nivelul patru, supertaifunul se abătu în cele din urmă peste 
Kyushu. 

Pe mal, apărătorii japonezi se confruntară cu un talaz de trei 
metri înălţime, care se prăvăli pe coastă, inundând case, sate şi 
ziduri de apărare şi înecând sute de oameni. Vânturi 
devastatoare smulseră copacii bătrâni din rădăcini, trimițând în 
văzduh resturile acestora ca pe nişte rachete. Un potop 
necontenit de ploaie se revărsă pe țărm în numai un ceas, 
inundând văi şi făcând ca râurile să se reverse într-un tumult 
aducător de moarte. Inundații bruşte şi surpări ale țărmului 
mâlos luară nenumărate vieţi, îngropând sate şi oraşe întregi 
într-o clipită. 

Dar furtuna năprasnică de pe țărm pălea în comparaţie cu 
furia naturii cu care se confrunta flota mongolă, pe mare. Pe 
lângă vântul care parcă exploda în fiecare clipă şi pe lângă ploaia 
pătrunzătoare, îşi făcură apariţia valurile uriaşe, ridicate în 
văzduh de zbuciumul furtunii. Munţi fremătători de apă 
înconjurară flota invadatoare, răsturnând sau zdrobind multe 
dintre corăbii. Corăbiile ancorate în vecinătatea țărmului fură 
iute împinse către stâncile de pe mal, unde se sfărâmară în mii 
de bucăţi. Carenele corăbiilor se încovoiară, iar traversele ce 


14 


susțineau puntea se făcură ţăndări sub forţa valurilor, făcând ca 
zeci de nave să fie zdrobite pur şi simplu în marea ce părea că 
dă în clocot. In golful Hakata, pâlcuri de corăbii erau biciuite 
laolaltă, fără milă. Dacă s-ar fi scufundat vreuna dintre ele, le-ar 
fi tras şi pe celelalte în adâncul mării, precum piesele unui joc de 
domino. Prinşi în navele care se scufundau rapid, echipajele şi 
soldaţii piereau aproape fără a prinde de veste. Cei care izbuteau 
să iasă din nou la suprafaţa apei se înecau la scurt timp după 
aceea, pentru că prea puţini ştiau să înoate. 

La bordul mugun-ului, Temur şi oamenii săi se agăţau 
deznădăjduiţi de nava care părea o coajă de nucă. Yon o cârmui 
cu dibăcie printre ghearele furtunii, străduindu-se să menţină 
prora deasupra valurilor. În repetate rânduri, corabia de lemn se 
înclină pe-o parte atât de tare, încât Temur crezu că avea să se 
răstoarne. Totuşi, Yon rămase nemişcat la cârmă, cu un rânjet 
plin de hotărâre pe chip, de parcă s-ar fi răfuit chiar el cu natura, 
în vreme ce corabia se îndrepta de la sine. Abia când din beznă 
îşi făcu brusc apariţia un val monstruos de mai bine de zece 
metri înălţime, căpitanul cel cutezător păli. 

Uriaşul zid de apă se prăvăli asupra lor cu un vuiet ca de 

tunet. 
Creasta valului mătură corabia precum o avalanşă, îngropând-o 
în spumă. Pentru câteva clipe, nava coreeană dispăru cu totul în 
marea înfuriată. Oamenii aflaţi sub punte îşi simţiră stomacul 
parcă prăbuşindu-se în gol din pricina forţei plonjonului şi băgară 
de seamă cum, în mod ciudat, urletul vântului încetă şi cum totul 
împrejur se întunecă. Ambarcaţiunea de lemn ar fi fost, cu 
siguranţă, făcută bucăţi de puhoiul valurilor. Dar, micuță şi 
puternică, izbuti să îi ţină piept. După ce uriaşul val trecu, 
aceasta se înălţă ca un miraj din hăul întunecat şi îşi reluă locul 
pe marea înnebunită. 

Temur fu azvârnlit încolo şi încoace pe punte cât dură 
scufundarea şi se căţără cu greutate pe traversa unei scări, pe 
când corabia era inundată. Deschise gura încercând să tragă aer 
în piept, în timp ce corabia ieşea la suprafaţă şi fu uluit să vadă 
cum catargele fuseseră smulse. In spatele lui, din apă, se auzi un 
țipăt ascuţit. Aruncând o privire peste bord, îşi dădu seama 
îngrozit că Yon şi cinci dintre marinarii coreeni împreună cu 
câţiva dintre membrii echipajului său fuseseră măturaţi de pe 
punte. Un cor de strigăte panicate străpunse văzduhul, înainte 
de a fi acoperit de şuieratul vântului. Temur îi zări pe căpitan şi 


15 


pe ceilalţi marinari înotând cu îndârjire. Nu putu decât să-i 
privească neajutorat, când un val uriaş îi făcu nevăzuţi. 

Lipsită de catarge şi de echipaj, corabia era acum cu totul în 
voia furtunii. Ridicându-se şi clătinându-se pe marea zbuciumată, 
spartă şi inundată de valurile uriaşe, ar fi avut o mulţime de 
ocazii să se scufunde. Dar construcţia simplă şi totuşi robustă o 
menţinu la suprafaţă, în vreme ce împrejurul ei dispărură în 
adâncuri o mulţime de corăbii chinezeşti. 

După mai multe ore de lovituri crâncene, vântul se domoli 
treptat, iar ploile încetară. Pentru o scurtă perioadă de timp, 
soarele străluci clar, iar Temur socoti că furtuna s-a încheiat. Insă 
nu era decât trecerea ochiului taifunului, ceea ce oferi un scurt 
răstimp înainte de continuarea asaltului. Sub punte, Temur găsi 
doi marinari coreeni cărora le porunci să le dea o mână de ajutor 
membrilor echipajului. Când vântul se înteţi din nou şi ploaia 
începu iarăşi să cadă, Temur şi marinarii se legară pe rând de 
scară, luptându-se cu valurile ucigaşe. 

Fără să ştie nici unde se aflau, nici încotro navigau, eforturile 
oamenilor se îndreptară către menţinerea corăbiei la suprafaţa 
mării. Neştiutori că înspre ei erau acum atrase vânturile 
vijelioase din nord într-un vârtej uriaş, ei fură repede împinşi în 
largul mării, către miazăzi. Apogeul taifunului trecuse atunci 
când acesta lovise Kyushu, aşa încât impactul acestuia nu mai fu 
la fel de mare ca înainte. Dar rafale de 150 de kilometri la oră 
loveau încă nava, făcând-o să treacă prin hăurile şi culmile 
valurilor. Orbit de ploaia şfichiuitoare, Temur nu prea ştia care 
avea să fie calea urmată. De câteva ori, corabia aproape se 
zdrobi de țărm, apropiindu-se periculos de mult de insule, stânci 
şi praguri ascunse de negura furtunii, unde apa era prea puţin 
adâncă. Parcă prin minune, corabia trecu de pericole fără ca 
oamenii aflaţi la bordul ei să îşi dea măcar seama cât de aproape 
fuseseră de moarte. 

Taifunul îşi făcu simțită furia zi şi noapte, înainte de a-şi pierde 
din forţă. Puterea ploii şi a vântului slăbi până când ajunse să nu 
mai fie decât o slabă vijelie. Mugun-ul coreean, confuz şi avariat, 
se ţinu totuşi tare, apelând la ultimele sale forţe pentru a rămâne 
la suprafaţa apei. Deşi căpitanul şi echipajul păreau pierduţi, 
corabia însăşi nemaifiind decât o grămadă de scânduri care abia 
se mai ţineau laolaltă, cu toţii izbutiseră să scape cu viaţă din 
furia ucigaşă a furtunii. Se simțeau norocoşi şi liniştiţi acum când 
mările începeau să se domolească. 


16 


însă restul flotei mongole invadatoare nu avusese acelaşi 

noroc, ci fusese decimată cu brutalitate de taifunul ucigaş. 
Aproape întreaga flotă Yangtze fusese distrusă, fie zăcând 
sfărâmată de stâncile de pe țărm, fie scufundată de cruzimea 
mării. Un amalgam de bucăţi de lemn rupte din imensele corăbii 
chinezeşti, din corăbiile mongole de război şi din plutele cu 
cârme erau acum presărate pe tot malul. in apă, strigătele 
muribunzilor se stinseseră, după ce ecoul lor încercase o vreme 
să depăşească vuietul vântului. Mulţi dintre soldaţii înveşmântaţi 
în armuri grele se duseseră la fundul apei de îndată ce fuseseră 
azvârliţi în mare. Alţii se luptaseră cuprinși de panică să rămână 
la suprafaţă, numai pentru a fi purtaţi dintr-o parte în alta de 
zbuciumul apelor. 
Puţinii norocoşi care izbutiseră să scape cu viaţă şi să se târască 
pe țărm fuseseră spintecaţi curând de bandele de samurai care 
rătăceau pe țărm. După furtună, plajele rămăseseră presărate cu 
nenumărate leşuri, ceea ce făcea ca peisajul să pară şi mai 
dezolant. Epave pe jumătate scufundate erau înşirate pe tot 
orizontul insulei Kyushu, într-un număr atât de mare, încât se 
părea că golful Imari putea fi străbătut de un om fără a se uda, 
numai călcând pe acestea. 

Rămăşiţele flotei invadatoare se retraseră numărându-şi 
pagubele către Coreea şi China, ducând cu sine vestea că Mama 
Natură le stricase încă o dată mongolilor planurile de cucerire. 
Era o înfrângere zdrobitoare pentru Kubilai-Han. Dezastrul 
reprezenta cea mai grea înfrângere suferită de mongoli de la 
începutul domniei lui Genghis-Han şi arătase întregii lumi că 
forţele măreţului imperiu erau departe de a fi de neînvins. 

Pentru japonezi, sosirea taifunului ucigaş fusese nici mai mult, 
nici mai puţin decât un adevărat miracol. In ciuda distrugerilor 
suferite de Kyushu, insula fusese cruţată de cucerire, iar forţele 
invadatoare fuseseră înfrânte. Cei mai mulţi credeau că asta nu 
putea fi decât urmarea rugăciunilor din cel de-al unsprezecelea 
ceas, îndreptate către Zeița Soarelui la altarul lui Ise. Intervenţia 
divină prevalase, ca un semn sigur, că Japonia era binecuvântată 
cu protecţia zeilor pentru a respinge atacurile cuceritorilor 
străini. Atât de puternică era credinţa în Kami-Kaze sau „vântul 
divin”, cum mai era numit, încât acesta însoţi istoria Japoniei 
vreme de secole, denumirea reapărând pentru a-i denumi pe 
piloţii sinucigaşi din cel de-al Doilea Război Mondial. 

x x x 


17 


La bordul corăbiei coreene de război, Temur şi echipajul 

supravieţuitor nu aveau idee despre distrugerea suferită de flota 
invadatoare. Purtaţi de furtună în largul mării, ei nu puteau decât 
să-şi închipuie că forţele invadatoare aveau să se regrupeze 
după trecerea urgiei şi să îşi continue atacul. 
___— Trebuie să ne alăturăm flotei, le spuse Temur oamenilor săi. 
impăratul aşteaptă să învingem, iar noi trebuie să ne facem 
datoria. Exista însă o problemă. După trei zile şi trei nopţi de 
vreme rea, azvârliţi de colo-colo fără catarge şi echipaj, ei nu-şi 
puteau da seama unde se aflau. Vremea se limpezi, dar alte 
corăbii nu se mai zăreau. lar, ca lucrurile să stea şi mai rău 
pentru Temur, la bord nu se afla nici o persoană pricepută să 
conducă o corabie pe mare. Cei doi marinari coreeni care 
supravieţuiseră furtunii erau un bucătar şi un dulgher bătrân, dar 
nici unul nu ştia cum să navigheze. 

— Ţara Soarelui Răsare trebuie să fie la răsărit de noi, i-a zis el 
dulgherului coreean. Făuriţi un catarg nou şi pânze şi o să ne 
folosim de soare şi de stele să ne călăuzească până când vom 
ajunge în apropierea țărmului şi vom da de urma flotei. 

Bătrânul dulgher răspunse că, aşa distrusă cum era, corabia 
nu mai putea ieşi pe mare. 

— Este sfărâmată. Trebuie să o luăm către nord-vest, către 
Coreea, să putem scăpa cu viaţă, strigă el. 

Dar Temur nu acceptă nimic din toate astea. Fu meşterit în 
grabă un catarg şi improvizate nişte pânze care s-au ridicat pe 
acesta. Cu o hotărâre renăscută, soldatul mongol preschimbat în 
marinar îndreptă corabia către răsărit, nerăbdător să ajungă din 
nou pe mal şi să se alăture bătăliei. 

x x x 

Trecură două zile, fără ca Temur şi tovarăşii lui să zărească 
împrejur altceva decât întinderea albastră a apelor. Malurile 
japoneze nu mai apăreau. Planurile de schimbare a direcţiei fură 
spulberate atunci când o nouă furtună îi ajunse dinspre sud-vest. 
Deşi nu la fel de puternică precum taifunul de mai devreme, 
furtuna tropicală cuprindea suprafeţe mari şi se deplasa prea 
lent. Timp de cinci zile, corabia fu zdruncinată de vântul puternic 
şi de rafalele ploii torențiale care o înclinau violent spre 
suprafaţa oceanului. Corabia hărtănită părea că ajunsese la 
capătul puterilor. Catargul şi pânzele fură pierdute din nou peste 
bord, din pricina furtunii, în vreme ce scurgerile de sub linia de 
plutire îi dădură serios de lucru dulgherului, întreaga zi. Ca şi 


18 


cum toate astea nu ar fi fost de ajuns, cârma se rupse, luându-i 
cu ea şi pe doi dintre soldaţii lui Temur, care se agăţaseră de 
aceasta sperând să-şi salveze astfel viaţa. 

Tocmai când se părea că nava n-ar mai fi putut face faţă şi 
altor provocări, cea de-a doua furtună se domoli. Dar când 
vremea îşi mai reveni, oamenii de la bordul corăbiei deveniră 
mai neliniştiţi ca niciodată. Ţărmul nu se vedea încă, deşi trecuse 
o săptămână, iar proviziile de alimente începeau să se 
împuţineze. Oamenii îi cerură lui Temur să îndrepte corabia către 
China, dar vânturile predominante şi curenţii, precum şi lipsa 
cârmei de pe corabie făcură ca acest lucru să fie cu neputinţă. 
Corabia singuratică plutea în derivă pe ocean, fără direcţie, 
lipsită de instrumente de navigaţie şi având prea puţine mijloace 
pentru a-şi putea menţine cursul. 

Temur pierdu noţiunea timpului, orele se preschimbară în zile, 
iar zilele în săptămâni. Cu proviziile pe terminate, echipajul slăbit 
ajunse să prindă peşti ca să se hrănească şi să adune apă de 
ploaie pentru băut. Vremea întunecată şi furtunoasă fu înlocuită 
treptat de soare şi de cer senin. Cum vântul se domoli, 
temperatura crescu. Corabia păru să îşi reducă viteza, aproape 
ajungând să plutească pe loc, împreună cu echipajul pe moarte, 
rătăcind fără ţintă, purtată de vânticelul uşor pe deasupra unei 
mări netede. Curând, un nor al morţii începu să plutească 
deasupra corăbiei. Fiecare nou răsărit al soarelui aducea cu sine 
descoperirea unui alt cadavru, căci membrii echipajului 
ajunseseră să piară de foame în timpul nopţii. Temur îşi privi 
soldaţii descărnaţi simțindu-se ruşinat. In loc să piară în focul 
bătăliilor, soarta lor părea să fie, aşadar, aceea de a pieri de 
foame pe un ocean pustiu, atât de departe de casele lor. 

Pe când oamenii din jurul lui moţăiau în soarele amiezii, se 
auzi deodată gălăgie dinspre babord. 

— Uite o pasăre! strigă careva. Să încercăm s-o omorâm. 

Temur se ridică  împleticindu-se şi văzu trei oameni 
străduindu-se să înconjoare un pescăruş mare, cu pete 
întunecate pe aripi. Pasărea sări zbătându-se, aruncându-le 
oamenilor înfometați o privire îngrijorată. Cu o mână arsă de 
soare, unul dintre ei apucă un ciocan de lemn şi îl aruncă repede 
înspre pasăre, sperând să o ameţească sau chiar să o ucidă. 
Pescăruşul se feri sprinten de zborul ciocanului de lemn, scoțând 
un țipăt strident, puternic şi plin de indignare, dădu din aripi şi se 
ridică uşor către cer. In vreme ce bărbaţii nemulţumiţi suduiau, 


19 


Temur studie liniştit pescăruşul, ochii lui urmărind pasărea cea 
albă care zburase către miazăzi şi dispăruse treptat în zare. 
Privind fix către linia albastră îndepărtată, unde apa întâlnea 
cerul, el îşi ridică deodată o sprânceană. Clipi de câteva ori şi 
privi din nou, încruntându-se uşor când ochii lui întâlniră o 
mogâldeaţă verde la orizont. Apoi nălucirea fu percepută şi de 
simţul olfactiv al lui Temur. Izbuti să simtă ceva deosebit în 
atmosferă. Aerul umed şi sărat, cu care plămânii lui se 
obişnuiseră deja, avea o altă aromă. O nuanţă dulce, uşor florală 
ajunse la nările sale. Trăgând adânc aer în piept, îşi drese glasul 
şi mormăi către oamenii aflaţi pe punte: 

— Pământ la orizont! spuse el cu o voce uscată, arătând spre 
calea deschisă de pescăruş. Cei care încă mai sunt în stare să ne 
conducă într-acolo. 

Echipajul epuizat şi vlăguit se clătină pe picioare la auzul 
acestor cuvinte. După ce îşi pironiră privirile în zare, bărbaţii îşi 
adunară gândurile şi se puseră pe lucru. O bârnă mare de 
susţinere a punţii fu tăiată cu ferăstrăul şi aruncată peste pupa, 
unde fu legată bine cu funii, putând servi drept cârmă 
rudimentară. 

In vreme ce trei bărbaţi se luptau să cârmuiască nava, bărbaţii 
rămaşi atacară pe apă. Beţe, scânduri şi chiar săbii fură folosite 
ca vâsle improvizate de către oamenii disperaţi, într-o sforţare 
deznădăjduită de a duce corabia cea zdrobită spre țărm. 

Mogâldeaţa care se desena la orizont crescu până se 
transformă într-o insulă verde şi strălucitoare ca smaraldul, 
încununată de o creastă muntoasă largă şi falnică. Apropiindu-se 
de țărm, dădură peste alte valuri agitate care se spărgeau de un 
țărm stâncos, ce se ridica vertical. Intr-un moment de panică, 
ambarcaţiunea fu prinsă într-un curent încrucişat care o purtă 
înspre o intrare zimţuită de bolovani. 

— Stânci la orizont! strigă bătrânul dulgher zărind nişte 
protuberanţe în faţa prorei. 

— Toţi oamenii să treacă pe partea stângă a corăbiei! urlă 
Temur în timp ce erau izbiţi de fluxul puternic al mării într-un 
perete întunecat de stânci. 

Jumătatea de duzină de oameni prinşi de balustrada de la 
tribord fugiră cât îi ţinură picioarele, mai mult târându-se de fapt, 
la babord şi loviră frenetic apa cu vâslele lor improvizate. Efortul 
lor de ultimă clipă făcu ca prora navei să se îndepărteze de 
stânci, iar oamenii îşi ţinură răsuflarea atunci când coca acesteia 


20 


scrâşni pe un şir de bolovani scufundaţi. Dar zgomotul încetă, iar 
oamenii îşi dădură seama că lemnul corăbiei rezistase cu bine şi 
de această dată. 

— Aici nu-i chip să tragem la țărm, strigă dulgherul. Trebuie să 
facem cale-ntoarsă şi să plutim pe mare. 

Temur privi stânca abruptă ce se ridica pe mal. Piatra poroasă, 
neagră şi cenuşie se întindea într-un zid înalt şi zimţuit în faţa lor, 
întreruptă doar de forma ovală şi întunecată a unei peşteri aflate 
la babord, la nivelul apei. 

— Intoarceţi corabia la babord! Apoi vâsliţi iarăşi, mai încet. 

Brăzdând apa, bărbaţii sleiţi conduseră corabia departe de 
pietre, înapoi în calea curentului, la o oarecare distanţă de mal. 
Plutind în derivă de-a lungul țărmului, văzură că zonele sale 
abrupte se îmblânzeau treptat. In cele din urmă, dulgherul rosti 
printre dinţi cuvintele pe care echipajul abia aştepta să le audă: 

— Putem trage la țărm acolo, zise el arătând către o 
adâncitură mare în formă de semilună săpată în mal. 

Temur dădu din cap, iar marinarii conduseră corabia către mal 
cu o ultimă zvâcnire de energie. Vâslind până în golf, oamenii 
sleiţi de puteri duseră corabia către o plajă cu nisip, până când 
carena plină de lipitori se opri la mică distanţă de țărm. 

Bărbaţii aproape că erau prea osteniţi ca să se dea jos de pe 
corabie. Apucând sabia, Temur cobori pe mal clătinându-se 
împreună cu alţi cinci bărbaţi, pentru a căuta hrană şi apă 
proaspătă. Luându-se după susurul unei ape curgătoare, ei îşi 
croiră drum printr-un desiş de ferigi înalte şi găsiră o lagună cu 
apă dulce, alimentată de o cascadă care cobora vijelios de pe-o 
terasă stâncoasă. Jubilând, Temur şi oamenii săi se cufundară în 
lagună şi sorbiră cu nesaţ din apa rece. 

Bucuria le fu însă de scurtă durată, căci un zgomot neaşteptat 
străpunse văzduhul. Era duruitul unei tobe de semnalizare, din 
acelea care se aflau la bordul corăbiilor coreene, bătând 
semnalul de începere a luptei. Temur sări în picioare dintr-o 
singură mişcare şi îşi chemă oamenii de îndată. 

— Inapoi la corabie. Acum! 

Fără să mai aştepte ca oamenii să se adune, el se năpusti 
primul în direcţia corăbiei. Oricât de mult l-ar fi durut şi oricât de 
slăbite i-ar fi fost picioarele, toate durerile îi dispăruseră, după ce 
băuse apă, iar adrenalina îi invadase tot corpul. Alergând prin 
junglă, auzi sunetul tobelor din ce în ce mai puternic, depăşi 
dintr-un salt un pâlc de palmieri şi îşi continuă goana pe plaja de 


21 


nisip. 

Privirile bătrânului soldat trecură repede peste apele 
înconjurătoare şi descoperiră de îndată de unde venise zgomotul. 
Aflată pe la mijlocul golfuleţului, o canoe îngustă se îndrepta 
către corabia aflată la țărm. In canoe era vreo jumătate de 
duzină de oameni fără cămăşi ale căror braţe musculoase 
mişcau ritmic nişte vâsle de lemn în formă de cazma prin apă, 
purtând canoea repede spre țărm. Temur observă că pielea 
bărbaţilor era foarte arsă de soare, iar o mare parte dintre ei 
avea părul negru şi cârlionţat tăiat mai scurt decât al său. Mulţi 
dintre bărbaţi purtau coliere cu un os în formă de cârlig ce le 
atârna pe piept. 

— Ce ordonaţi, domnule? întrebă un soldat plăpând, cel care 
tocmai bătuse toba, încetând în cele din urmă să sune alarma. 

Temur ezită puţin înainte să răspundă, ştiind că până şi 
cadânele dintr-un harem i-ar fi putut înfrânge acum pe membrii 
echipajului său, slăbit cum era. 

— Luaţi-vă suliţele, ordonă el calm. Formati o linie de apărare 
în spatele meu, pe plajă. 

Ceilalţi soldaţi rămaşi sub comanda lui coborâră de pe corabie 
şi se afundară în junglă, aliniindu-se în spatele lui Temur, ţinând 
în mâini cele câteva sulițe rămase la bord. Soldaţii nu prea mai 
aveau forţă, dar Temur ştia că erau gata să-şi dea viaţa luptând 
pentru el, la nevoie. Pipăi mânerul sabiei japoneze de samurai pe 
care o purta acum la centură şi se întrebă dacă şi el avea să 
moară cu sabia în mână. 

Canoea îşi croi drum direct către oamenii de pe plajă, vâslaşii 
săi rămânând tăcuţi în timp ce barca se apropie de mal. Când 
prora acesteia se înfipse în nisip, cei aflaţi la bord săriră din 
barcă şi o târâră repede pe plajă, apoi se aliniară solemn alături 
de ambarcaţiune. Vreme de câteva secunde, cele două părţi se 
măsurară reciproc din priviri, cu suspiciune. In cele din urmă, 
unul dintre oamenii din canoe se apropie de Temur. Era un om 
scund, abia dacă avea un metru şi jumătate înălţime şi mai în 
vârstă decât restul, cu părul lung şi alb prins cu o bucată de 
scoarță într-o coadă de cal. Purta un şirag din dinţi de rechin în 
jurul gâtului şi ţinea în mână un obiect făcut din răchită împletită. 
Ochii lui căprui străluceau, iar el îi zâmbi larg mongolului, 
dezvăluind un şir de dinţi strâmbi, de un alb strălucitor. Intr-o 
limbă melodioasă, vorbi repede, părând să dea glas unui salut 
deloc ameninţător. Temur nu făcu decât să dea uşor din cap, 


22 


încuviinţând, cu ochii aţintiţi către ceilalţi bărbaţi aflaţi în canoe. 
Bătrânul mai mormăi câteva minute, apoi se întoarse brusc la 
canoe şi se urcă în ea. 

Temur strânse şi mai tare mânerul sabiei japoneze şi le aruncă 
oamenilor săi o privire precaută. Dar se linişti când bătrânul 
ridică în aer un peşte, un ton cu aripi aurii, de vreo 13 kilograme. 
Ceilalţi băştinaşi scoaseră din canoe alţi peşti şi crustacee în 
coşuri împletite din răchită, pe care le aşezară la picioarele 
oamenilor lui Temur. Soldaţii înfometați aşteptară cu nerăbdare 
încuviințarea conducătorului mongol, apoi se aruncară cu 
lăcomie asupra mâncării, zâmbindu-le băştinaşilor în semn de 
mulţumire. Bătrânul înaintă către Temur şi îi oferi o înghiţitură de 
apă dintr-o ploscă din piele de porc. 

Căpătând încredere unii în ceilalţi, băştinaşii se afundară în 
junglă şi le făcură semn naufragiaţilor să-i urmeze. Şovăind să-şi 
părăsească ambarcaţiunea, Temur şi oamenii lui îi urmară pe 
băştinaşi prin junglă, străbătând un kilometru sau doi înainte de 
a ajunge într-o poieniţă. Câteva zeci de colibe acoperite cu paie 
înconjurau un soi de îngrăditură unde se aflau nişte puradei care 
se jucau cu o turmă de porci. Pe partea opusă a poieniţei se afla 
o colibă mai mare, cu un acoperiş înalt, care îi servea drept casă 
mai-marelui satului. Aici Temur îl descoperi cu surprindere pe 
bătrânul cel cărunt. 

Băştinaşii din sat îi întâmpinară pe războinicii asiatici cu un 
adevărat ospăț pregătit în grabă şi cu mari onoruri. Corabia, 
veşmintele şi armele străinilor erau adevărate dovezi de 
pricepere, iar aceştia fură socotiți neîndoielnic ca fiind nişte aliaţi 
destoinici în lupta împotriva eventualilor duşmani. Războinicii 
chinezi şi coreeni erau fericiţi că trăiau şi primiră încântați masa 
îmbelşugată, adăpostul şi compania feminină cu care îi 
întâmpinară  primitorii băştinaşi. Numai Temur acceptă cu 
oarecare şovăială ospitalitatea acestora. Pe când mesteca din 
carnea unei moluşte abalone? fripte împreună cu căpetenia 
satului, oamenii lui se aşezară împrejurul său, desfătându-se 
pentru prima oară după săptămâni întregi de lipsuri. În sinea lui, 
Temur se întreba dacă avea să mai revadă Mongolia vreodată. 

x x x 


Pe parcursul următoarelor câteva săptămâni, soldații 


2 Tip de moluscă întâlnită în Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud 
sau Marea Britanie. Carnea ei este foarte apreciată, atât în stare crudă, 
cât şi gătită, (n.tr.). 

23 


aparţinând forţei mongole invadatoare se stabiliră în sat, 
integrându-se treptat în comunitate. Iniţial, Temur refuză să 
rămână acolo, dormind pe corabia putredă, noapte de noapte. 
Numai atunci când lemnul corăbiei cedă în cele din urmă, iar 
epava acesteia alunecă în străfundul golfului, Temur se mută şi 
el în sat, dar fără tragere de inimă. 

Gândul la soţia lui şi la cei patru copii îi venea mereu în minte, 
dar, cum corabia îi fusese distrusă, Temur începu să-şi piardă 
speranţa că avea să se mai întoarcă vreodată acasă. Echipajul 
său îşi acceptase cu bucurie noua viaţă din avanpostul tropical, 
considerând că era de departe mai bine decât viaţa întunecată 
din China, pe care o duceau ca soldaţi ai hanului mongol. 
Aceasta era însă o atitudine pe care Temur nu o putea încuviinţa 
nici în ruptul capului. Inflăcărata căpetenie mongolă era un 
slujitor credincios al hanului şi ştia că datoria lui era să reia lupta 
cu prima ocazie. Dar cum corabia fusese zdrobită şi scufundată 
în golf, nu avea nici o şansă să se întoarcă acasă. Cu 
amărăciune, Temur se resemnă să ducă o viaţă de naufragiat pe 
insula cea mare. 

x xk x 

Anii trecură şi tociră încet-încet hotărârea bătrânului războinic. 
De-a lungul timpului, Temur şi oamenii săi învăţară melodioasa 
limbă a celor de pe insulă, iar căpetenia mongolă fu încântată să- 
şi povestească peripeţiile de-o viaţă căpeteniei cărunte. Mahu, 
cum îi era numele, luă în râs felul în care strămoşii săi porniseră 
într-o călătorie epică traversând largul mării, cu numai câteva 
generaţii în urmă, cu corăbii din acelea uriaşe. Insula îi chemase, 
cum spunea el, cu un huruit şi un val de fum ieşit din vârful 
muntelui, precum un semn de bun venit de la zei, ca să vină şi să 
prospere. Zeii le zâmbiseră încă de pe atunci, oferindu-le un țărm 
cu vreme blândă şi hrană şi apă din belşug. 

Temur chicoti auzind descrierea, întrebându-se cum făcuseră 
aborigenii de izbutiseră să traverseze oceanul către insulele din 
împrejurimi. 

— Tare aş vrea să văd şi eu una dintre aceste vestite corăbii 
impunătoare, îi spuse el sceptic bătrânei căpetenii. 

— Am să te duc chiar eu să vezi una, răspunse Mahu indignat. 
Ai să vezi cu ochii tăi. 

Amuzat, Temur văzu că bătrâna căpetenie părea să vorbească 
serios şi acceptă propunerea. După o drumeţie de o zi pe insulă, 
începu să-şi regrete curiozitatea atunci când cărarea bătătorită 


24 


din jungla pe care o urmaseră se deschise brusc către o plajă cu 
nisip fin. Temur se opri atunci când picioarele îi atinseră nisipul, 
iar bătrânul arătă în tăcere înspre capătul îndepărtat al plajei. 

La început, Temur nu recunoscuse nimic. Plimbându-şi privirea 
peste plajă, zări numai o pereche de trunchiuri mari de copac 
zăcând perpendicular pe mal. Restul plajei părea pustiu. Când 
privirile îi căzură asupra copacilor doborâţi, îşi dădu deodată 
seama că aceştia erau mai mult decât nişte simple lemne 
moarte, erau cadrele de susţinere ale unei plute uriaşe care 
zăcea pe mal, pe jumătate îngropată în nisip. 

Războinicul mongol alergă spre ele fără să-şi poată crede 
ochilor. Cu fiecare pas, era parcă şi mai fascinat. Deşi, evident, 
se aflase pe plajă vreme de ani buni, chiar zeci de ani, bătrâna 
ambarcaţiune cu pânze părea încă intactă. Temur văzu că era un 
catamaran cu o punte plată, susţinută de doi buşteni uriaşi. 
Ambarcaţiunea avea o lungime de peste 20 de metri, dar nu 
exista decât un catarg mare care putrezise. Deşi puntea din 
scânduri se sfărâmase, Temur observă că buştenii masivi de 
sprijin păreau zdraveni, ca atunci când fuseseră tăiaţi. In mintea 
lui Temur nu era nici o îndoială că fusese o corabie capabilă să 
navigheze pe ocean. Povestea fantezistă a lui Mahu era 
adevărată, la urma urmelor. Emoţionat, Temur privea rămăşiţele 
corabiei gândindu-se că era un mijloc de a scăpa de pe insulă. 

— Tu mă vei purta către casa şi împăratul meu, şopti el 
meditativ către mormanul de lemne. 

Cu o echipă alcătuită din băştinaşi şi condusă de dulgherul 
corăbiei coreene, Temur se apucă să repare bătrâna corabie şi 
să-i croiască pânze noi. Scândurile punţii fură tăiate şi înlocuite 
cu unele de esenţă tare, făcute din copacii din apropiere. Fibre 
de coajă de nuci de cocos fură împletite în funii şi legate de coca 
de lemn şi de bârne. Fu ţesută o pânză mare şi apoi potrivită pe 
catargul cel nou, făurit dintr-un copac tânăr de pe plaja din 
apropiere. În numai câteva săptămâni, catamaranul fu urnit din 
nisipuri şi pregătit să pornească din nou pe valuri. 

Pentru a conduce corabia pe valuri, Temur ar fi putut să 
apeleze la vechiul echipaj de la bord, dar ştia că majoritatea 
membrilor acestuia s-ar fi temut să îşi rişte viaţa din nou 
aventurându-se într-o altă călătorie pe mare. Mulţi dintre bărbaţi 
aveau acum neveste şi copii pe insulă. Când întrebase cine voia 
să-l urmeze, nu ieşiră în faţă decât trei bărbaţi împreună cu 
bătrânul Mahu. Temur fu mulţumit. Era exact cât trebuia pentru 


25 


a conduce vechea corabie, iar căpetenia mongolă încuviinţă fără 
discuţie hotărârea celor care aleseseră să rămână. 

Proviziile fură strânse, apoi oamenii aşteptară ca Mahu să 
decidă dacă era momentul potrivit. 

— Zeița Hina o să ne îngăduie să trecem cu bine către apus, îi 
spuse acesta lui Temur o săptămână mai târziu, când vânturile 
îşi schimbară direcţia. Să pornim! 

— Am să-i dau de veste împăratului despre noua sa colonie de 
pe aceste tărâmuri îndepărtate, le strigă el oamenilor adunaţi pe 
plajă, în vreme ce nava despica valurile, iar briza începea să-i 
poarte către larg. 

Incărcată cu apă proaspătă de băut, peşte uscat şi fructe 
culese de pe mal, corabia porni în călătorie cu suficiente provizii 
cât să le ajungă membrilor echipajului vreme de săptămâni 
întregi pe mare. 

După ce bogata insulă dispăru în valurile din spatele lor, 
oamenii de la bordul navei se simţiră, pentru o clipă, cuprinși de 
nesiguranţă, temându-se că făcuseră o prostie. Luptele mortale 
pe mare, care avuseseră loc cu mai mult de un deceniu în urmă, 
le reveniră în minte şi se întrebau cu toţii dacă forţele naturii 
aveau să le îngăduie din nou să supravieţuiască. 

Cu toate astea, Temur era încrezător. Işi pusese nădejdea în 
bătrân, în Mahu. Deşi şeful băştinaş nu prea avea experienţă în 
navigaţie, citea cu uşurinţă în stele, urmărea mişcările soarelui 
pe timp de zi şi studia norii şi valurile mării. Mahu fu cel care 
băgă de seamă că vânturile de miazăzi ale insulei se întorceau 
către apus, în lunile de toamnă, o briză liniştită urmând să le 
umfle pânzele pe drumul înspre casă. Tot Mahu fu şi cel dintâi 
care ştiu cum să prindă ton cu o undiţă cu cârlig din os şi folosind 
peşti-zburători drept momeală, ceea ce le completă meniul în 
timpul lungii călătorii. 

După ce insula dispăru în zare, navigarea deveni brusc 
neaşteptat de uşoară pentru echipajul lipsit de experienţă. Zările 
senine şi apele calme îi întâmpinară pe marinari în fiecare zi, 
vreme de vreo două săptămâni, cât călătoriră purtaţi de vânt. 
Abia câte o rafală de vânt mai punea la încercare robusteţea 
corăbiei, dându-i în acelaşi timp echipajului ocazia de a mai 
strânge ceva apă de băut. In tot acest răstimp, Mahu dăduse 
calm comenzile marinăreşti, urmărind mereu poziţia soarelui şi a 
stelelor. Cercetând norii adunaţi în zare, câteva zile mai târziu, 
băgă de seamă că aceştia se adunaseră către sud-vest, arătând 


26 


ciudat. 

— Pământ la miazăzi, la două zile de mers! proclamă el. 

Echipajul fu străbătut parcă de un curent de uşurare şi de 
bucurie la perspectiva de a ajunge din nou pe uscat. Dar oare 
unde se aflau şi spre care tărâmuri neştiute se îndreptau? 

In dimineaţa următoare, în zare îşi făcu apariţia un punct care 
se mări din ce în ce mai mult, cu fiecare oră care trecea. Nu era 
pământ totuşi, ci era o altă corabie cu pânze care le tăia calea. 
Când aceasta se apropie, Temur văzu că avea pupa joasă şi că 
prindea vântul în nişte pânze albe, triunghiulare. Nu era o 
corabie chinezească, ştia asta, dar părea a fi una arăbească, de 
negoţ. Aceasta se apropie de ei şi îşi cobori pânzele în vreme ce 
un bărbat subţire şi smead, înveşmântat într-o mantie viu 
colorată le strigă un salut peste balustradă. Temur îl măsură pe 
om din priviri pentru o clipă şi, cum nu desluşi nici o ameninţare, 
urcă la bordul micuţei ambarcaţiuni. 

Corabia venea din Zanzibar, iar căpitanul ei era un negustor 
musulman jovial, cu vechime în comerţul de bunuri la curtea 
regală a Marelui Han. Corabia trebuia să ajungă în Shanghai, cu o 
încărcătură de fildeş, aur şi mirodenii, care urma să fie 
schimbată pe porţelanul chinezeşti fine şi mătase. Micul echipaj 
al lui Temur fu bine primit la bord şi privi cu părere de rău cum 
robusta lor ambarcaţiune era dezlegată şi lăsată să plutească în 
derivă pe apele Pacificului. 

Isteţ, căpitanul musulman ghici că salvarea vieţii unei 
căpetenii mongole ar fi fost favorabilă negoţului, aşa că era 
încântat. Trăgând la mal în oraşul-port Shanghai, sosirea corăbiei 
dădu naştere de îndată unui adevărat vacarm. Vestea 
reîntoarcerii soldaţilor la 13 ani după invazia ratată a Japoniei se 
răspândi în tot oraşul, iute ca fulgerul. Trimişii cârmuirii îi 
întâmpinară pe Temur şi pe oamenii săi şi îi duseră pe sus în 
Cetatea Imperială, la Ta-tu, pentru o întrevedere cu împăratul. Pe 
drum, Temur îi întrebă pe însoțitori care mai erau ultimele 
noutăţi despre război şi politică. 

Cele mai multe ştiri erau descurajatoare. Invazia Japoniei 
fusese un dezastru total, află el, taifunul distrugând peste 2 000 
de corăbii şi omorând aproape 100 000 de oameni. Temur se 
întristă când află că nici comandantul, nici mulţi alţii dintre 
camarazii săi nu se mai întorseseră cu ce mai rămăsese din flotă. 
Tot atât de deznădăjduitoare fu şi descoperirea faptului că 
insulele japoneze nu fuseseră cucerite încă. Deşi Kubilai-Han îşi 


27 


dorise să încerce o a treia invazie, sfetnicii săi îi sugeraseră cu 
înţelepciune să renunţe. 

In ceva mai mult de un deceniu, dominaţia întregului imperiu 
fusese redusă. După înfrângerea din Japonia, o expediţie pentru 
înăbuşirea tulburărilor din Vietnam se sfârşise, de asemenea, cu 
un eşec, în vreme ce preţul extinderii Marelui Canal până la 
Chung-tu aproape cauzase o prăbuşire economică. Problemele 
de sănătate ale împăratului dădură naştere la îngrijorări în 
legătură cu urmaşul acestuia. O ură înăbuşită sălăşluia deja în 
oameni din pricina faptului că Imperiul Yuan era condus de un 
mongol. Asta părea să creeze un mic conflict. După înfrângerea 
dinastiei Song, în 1279 şi unificarea Chinei sub o singură 
conducere, imperiul lui Kubilai-Han trecea acum printr-un declin 
lent. 

Sosind în capitala Ta-tu, Temur şi oamenii săi fură conduşi în 
Oraşul Imperial şi însoţiţi în odăile personale ale împăratului. 
Deşi Timur îl întâlnise pe Kubilai-Han în mai multe rânduri şi 
altădată, rămase şocat la vederea omului înaintea căruia se afla 
acum. Întins pe un pat şi înveşmântat în metri întregi de mătase, 
acesta era acum un om gras care privea lumea posac, cu ochii 
lui negri. Mâhnit de recenta moarte a soţiei sale favorite şi de 
pierderea celui de-al doilea fiu, Kubilai îşi căutase consolarea în 
mâncare şi băutură, consumând din amândouă prea mult. Cu 
toate că ajunsese la uimitoarea vârstă de 80 ani, excesele aveau 
acum urmări dezastruoase asupra sănătăţii  veneratului 
conducător. Temur băgă de seamă că pântecosul han, îşi 
odihnea un picior umflat de gută pe-o pernă, în timp ce căni de 
lapte fermentat de iapă îi stăteau la îndemână. 

— Comandante Temur, te-ai întors după o îndelungată 
absenţă, ca să-ţi reiei îndatoririle, rosti hanul cu o voce stridentă. 

— Cum porunceşte împăratul meu, spuse Temur şi făcu o 
plecăciune adâncă. 

— Povesteşte-mi despre călătoriile tale, Temur şi despre 
tărâmurile necunoscute unde ai naufragiat. 

Fură aduse nişte scaune sculptate pentru Temur şi pentru 
oamenii săi, iar căpetenia mongolă povesti despre îngrozitorul 
taifun care îi purtase corabia departe de pământurile japoneze şi 
despre cum rătăciseră după aceea, în derivă, pe mare. Pe când 
începură să le fie aduse cupe cu băuturi alcoolice, Temur povesti 
despre norocul pe care îl avuseseră ajungând pe-o insulă plină 
de frumuseţe şi bogății, întâmpinați fiind de băştinaşi. 


28 


Înfăţişându-i-l împăratului pe Mahu, îi povesti apoi despre 
ajutorul dat de bătrân la conducerea pe mare a catamaranului, 
înainte de a-l întâlni pe negustorul musulman. 

— O călătorie pe cinste, îl lăudă Kubilai. Dar pământurile peste 
care ai dat erau bogate şi rodnice? 

— Din plin. Pământul este darnic acolo şi, cu clima aceea 
blândă şi cu multe ploi, există o mulţime de plante sălbatice ori 
sădite de mâna omului. 

— Slavă ţie, împărate! zise un om plin de riduri, cu o barbă 
lungă şi albă, care stătea alături de han. Inţeleptul sfetnic al 
împăratului nu părea prea mişcat de povestirea celor aflaţi în 
faţa lui. Ai mai adăugat nişte pământuri noi imperiului. 

— Adevărat e că ai lăsat în urma ta o garnizoană? întrebă 
Kubilai. Pământurile acelea sunt acum sub stăpânire mongolă? 

Temur blestemă în gând dorinţa înţeleptului sfetnic de a-i face 
pe plac cu orice preţ împăratului. Ştia că oamenii pe care îi 
lăsase în urmă renunţaseră la luptă pentru o viaţă de familie. 
Credinţa lor faţă de han fusese o problemă încă de dinainte de 
naufragiu. 

— Da, minţi Temur. Un mic contingent conduce acum ţara în 
numele Domniei Tale. 

Ruşinat, privi înspre bătrânul conducător al satului, Mahu, dar 
bătrânul dădu din cap a încuviinţare, pricepând politica 
imperiului. 

Kubilai îşi plimbă privirea peste toţi oamenii din încăpere, ochii 
lui văzând imagini ce se petreceau dincolo de zidurile palatului. 
Temur se întrebă cum de împăratul mongol nu se îmbătase încă. 

— Mi-ar plăcea să văd şi eu locurile acelea minunate, tărâmul 
acela unde soarele răsare mai întâi peste împărăţia mea, şopti 
Kubilai în cele din urmă, visător. 

— Da, aproape că e un paradis pe Pământ. Sunt locuri tot atât 
de frumoase ca şi celelalte tărâmuri aflate sub stăpânirea 
înălţimii Tale. 

— Cunoşti drumul înapoi Temur? 

— Nu mă pricep eu prea bine la călătoriile pe mări, dar Mahu 
poate desluşi mersul soarelui şi al stelelor. El ar putea găsi 
drumul înapoi spre casă cu o corabie zdravănă, socotesc eu. 

— Ţi-ai slujit bine imperiul, Temur. Credinţa ta faţă de imperiul 
meu va fi răsplătită pe măsură, gâfâi Kubilai împroşcându-şi 
tunica de mătase cu băutura pe care o avea în gură. 

— iți mulţumesc, împăratul meu! răspunse el, făcând din nou 


29 


o plecăciune. 

Două gărzi ale palatului apărură ca din pământ şi îl conduseră 
pe Temur afară din odăile Marelui Han. 

Comandantul mongol se simţi cuprins de tristeţe părăsind 
palatul. Măreţul Kubilai-Han nu mai era decât umbra împăratului 
care stăpânea cândva unul dintre cele mai întinse imperii din 
istoria lumii. Mult mai mult decât un cuceritor însetat de sânge, 
cum fusese bunicul său, Kubilai domnise cu o înţelepciune 
nemaivăzută până atunci. El îi primise cu ospitalitate pe 
negustorii şi exploratorii sosiți din ţări îndepărtate, impusese legi 
care ocroteau toleranța diverselor credinţe şi încuviinţase 
cercetarea ştiinţifică în geografie, astronomie şi medicina. Acum 
era aproape pe moarte, iar imperiul avea să devină mult mai 
sărac fără conducerea lui vizionară. 

Pe când Temur ieşea din uriaşul palat, băgă de seamă 
deodată că Mahu nu se mai afla lângă el. In mod ciudat, îşi dădu 
seama că bătrânul băştinaş rămăsese în odăile împăratului. 
Temur îl aşteptă să iasă, dar, după mai multe ore, renunţă şi 
părăsi capitala pentru a se îndrepta către satul lui natal şi către 
familia lui. Nu-l mai revăzu niciodată pe bătrânul care îl 
condusese înapoi acasă şi se întrebă adesea care fusese soarta 
prietenului său de pe alte meleaguri. 

x xk x 

La numai două luni după aceea fu anunțată vestea sumbră a 
morţii marelui împărat. Kubilai-Han cedase în cele din urmă 
ravagiilor vârstei şi beţiilor. Pentru a onora viaţa împăratului, o 
complicată ceremonie de rămas-bun avu loc în Ta-tu, oraşul pe 
care el însuşi îl alesese drept capitală. Un monument avea să fie 
ridicat mai târziu, în onoarea sa, în partea de miazăzi a oraşului, 
cunoscut ca Beijing şi care există încă şi în zilele noastre. După 
ceremonia funerară, un convoi părăsi oraşul ducând cu sine 
sicriul Marelui Han într-o trăsură împodobită. Urmată de o mie de 
cai şi de soldaţi, solemna procesiune înaintă încet spre 
miazănoapte, către Mongolia, patria lui Kubilai. Intr-un loc secret 
din munţii Khentii, sicriul lui Kubilai-Han fu aşezat spre odihnă 
împreună cu un cortegiu de animale, concubine şi bogății aduse 
din întregul imperiu. Pentru a-i asigura o viaţă de apoi liniştită, 
locul înmormântării fu călcat în copitele cailor, spre a fi ascuns 
vederii. Muncitorii însărcinaţi să sape mormântul fură ucişi de 
îndată, iar conducătorii procesiunii jurară să păstreze taina, sub 
ameninţarea pedepsei cu moartea. După numai câţiva ani, locul 


30 


înmormântării conducătorului mongol fu pierdut pentru istorie, 
iar amintirea lui Kubilai-Han fu risipită de vântul ce biciuieşte 
neobosit pantele verzi şi împădurite ale muntelui. 

x k x 

La 1 600 de kilometri spre miazăzi, o mare corabie 
chinezească ieşi din portul Shanghai înainte de ivirea zorilor şi 
începu să plutească lin pe Fluviul Galben, spre Oceanul Pacific. 
Unul dintre puţinele vase de negoţ din flota împăratului care 
navigau pe ocean, uriaşa corabie chinezească de peste 60 de 
metri lungime era înzestrată cu aproximativ douăsprezece pânze 
întinse pe patru catarge înalte. Cum Imperiului Yuan era încă în 
doliu, nava nu înălţase drapelele obişnuite şi, de fapt, nu purta 
deloc vreun steag de identificare. 

Pe câţiva dintre oamenii de pe țărm îi uimi plecarea discretă a 
uriaşei corăbii pe mare, căci aceasta se petrecea în mod normal 
cu mare pompă. Doar o mână de privitori băgă de seamă că pe 
navă nu se aflau decât jumătate dintre membrii echipajului. Şi 
încă şi mai puţini observară cât de ciudat arăta cârmaciul navei. 
Un bătrân negricios, cu părul lung şi alb stătea lângă căpitan, 
cercetând cu privirea norii şi soarele care răsărea. Intr-o limbă 
ciudată, el indică drumul ce trebuia urmat de măreaţa corabie 
care se îndepărtă de civilizaţie, intrând în apele întinsului ocean 
albastru pentru a o lua către o destinaţie care nu fusese încă 
trecută pe nici o hartă. 


31 


URMELE UNEI DINASIII 


32 


4 august 1937 
Shanctu, China 


Îndepărtatele bubuituri înăbuşite fură urmate, ca un ecou, de 
duruitul unei tobe tribale de război. Mai întâi, o pocnitură surdă 
străbătu văzduhul, urmată de o bufnitură câteva clipe mai târziu. 
Pauza dintre cele două bătăi inducea speranţa falsă că barajul 
acustic luase sfârşit în cele din urmă. Apoi o altă bubuitură 
răsună tulburând totul înjur, căci oamenii se aşteptau să urmeze 
impactul. 

Lieigh Hunt se ridică dintr-un şanţ de pământ proaspăt săpat 
şi îşi întinse braţele spre cer înainte de a aşeza cu grijă o mistrie 
deasupra unui perete de cărămizi. Arheologul şcolit la Oxford şi 
care lucra la British Museum era îmbrăcat adecvat ocupaţiei sale, 
cu pantaloni kaki lungi şi o cămaşă asortată, cu buzunar dublu, 
ambele fiind acoperite cu un strat fin de praf şi transpiraţie. In 
locul obişnuitei căşti cu creastă, purta o pălărie ponosită care îi 
apăra capul de razele soarelui de vară. Cu ochii săi căprui 
obosiţi, privi spre est, către valea largă dinspre care părea să 
vină zgomotul răsunător. Pentru prima dată, vălătuci mici de fum 
se zăreau în zare prin aerul care parcă tremura în căldura 
soarelui dimineţii. 

— Tsendyn, s-ar părea că artileria s-a deplasat încoace, i se 
adresă el cu nepăsare cuiva aflat în şanţ. 

Un om scund, care purta o cămaşă subţire, din lână, cu o 
eşarfă roşie legată la brâu, urcă tăcut din groapă. Dincolo de el, 
în şanţ, o echipă de muncitori chinezi continua să sape pământul 
uscat cu lopeţi grele şi mistrii. Spre deosebire de muncitorii 
chinezi, omul cel scund, dar spătos avea ochii uşor rotunjiţi pe un 
chip cu pielea tăbăcită şi smeadă. Băştinaşii chinezi recunoşteau 
dintr-o privire trăsăturile ca aparţinând unui mongol. 

— Pekingul e pe cale să cadă. Refugiații fug deja, spuse el, 
arătând către un drum strâmt şi prăfuit, aflat la un kilometru şi 
jumătate distanţă. 

Hurducându-se prin praf, vreo şase căruţe trase de boi, în care 
câteva familii chineze îşi înghesuiseră tot ce agonisiseră într-o 
viaţă, se zoreau către apus. 


33 


— Trebuie să părăsim săpăturile, domnule, înainte ca japonezii 
să ajungă la noi. 

Hunt îşi pipăi instinctiv revolverul automat de calibrul 455 
Webley Fosbery aflat în tocul de la şold. Cu două nopţi în urmă, 
trăsese într-un mic grup de bandiți care încercase să fure o ladă 
de artefacte dezgropate. In contextul prăbuşirii infrastructurii 
sociale din China, bandele de tâlhari păreau să prade 
pretutindeni, dar majoritatea erau neînarmate şi neinstruite. Să 
scape de armata imperială japoneză era cu totul altă chestiune. 

China capitula rapid sub teribila forţă a armatei japoneze. Incă 
de când renegata armată japoneză Kwantung cucerise Manciuria, 
în 1931, conducătorii militari ai Japoniei îşi stabiliseră ca obiectiv 
colonizarea Chinei după modelul Coreei. Şase ani de lovituri şi 
contralovituri şi incidente premeditate culminară în cele din 
urmă, în vara anului 1937, când armata imperială japoneză 
invadă partea de miazănoapte a Chinei, temându-se că forţele 
naţionaliste ale lui Chiang Kai-Shek? deveneau prea puternice. 

Deşi forţele chineze depăşeau numeric armata japoneză, 
acestea nu se bucurau nici de dotarea superioară, nici de 
instruirea şi nici de disciplina aduse de japonezi pe câmpul de 
luptă. Folosindu-şi resursele cât mai bine cu putinţă, Chiang Kai- 
Shek ataca forţele japoneze la vreme de zi, retrăgându-se 
noaptea, în încercarea de a încetini înaintarea japonezilor, într-un 
război de hărţuire. 

Hunt ascultă vuietul care însoțea apropierea artileriei japoneze 
şi care vestea pierderea Pekingului şi fu sigur că acum chinezii se 
aflau în dificultate. Oraşul-capitală Nanking ar fi fost următorul, 
ceea ce însemna o altă retragere spre vest a armatei lui Chiang 
Kai-Shek. Cu un sentiment iminent al propriei înfrângeri, aruncă 
o privire către ceasul de la încheietura mâinii, apoi îi vorbi lui 
Tsendyn: 

— Toate săpăturile să fie întrerupte la prânz. Vom asigura 
artefactele şi documentaţia finală completă a sitului în după- 
amiaza aceasta, apoi ne vom alătura celor care se îndreaptă spre 
apus. 

Uitându-se la drum, observă o ceată zdrenţăroasă de soldaţi 
naţionalişti chinezi infiltrându-se printre refugiaţi. 

— Plecaţi mâine cu avionul către Nanking? întrebă Tsendyn. 


3 Chiang Kai-Shek (Jiang Jieshi) (31 octombrie 1887-5 aprilie 1975) a 
fost un om politic chinez, preşedinte al guvernului naţionalist din 
Nanjing (1928-1949). (n.red.). 

34 


— Presupunând că avionul se arată. Dar nu are rost să zburăm 
către Nanking în aceste condiţii potrivnice. Am de gând să iau 
cele mai importante artefacte şi să zbor către Nord, spre Ulan 
Bator. Mă tem că va trebui să vă descurcaţi şi să duceţi restul 
obiectelor, echipamentelor şi proviziilor cu trenul de marfă. Ar 
trebui să mă cauţi în Ulan Bator peste câteva săptămâni. Te voi 
aştepta acolo înainte să iau trenul pe transsiberian către apus. E 
o mişcare înţeleaptă. Este evident că rezistenţa locală e slăbită. 
Pentru japonezi, Mongolia interioară are o prea mică valoare 
strategică. Se pare că nu fac altceva decât să alunge resturile 
forţelor de apărare din Peking, zise el făcând semn cu mâna 
către un baraj îndepărtat de artilerie. Bănuiesc că se vor retrage 
curând şi vor avea la dispoziţie câteva zile, dacă nu chiar 
săptămâni, să jefuiască Pekingul înainte de a-şi relua ofensiva. 
Ceea ce ne va lăsa suficient timp ca să plecăm. 

— Păcat că trebuie să plecăm acum. Aproape că 
terminaserăm săpăturile la Pavilionul Marii Armonii, rosti 
Tsendyn cu ochii aţintiţi asupra unui labirint de şanţuri care se 
întindea împrejurul lor ca un câmp de bătălie din Primul Război 
Mondial. 

— Mare păcat, spuse Hunt clătinându-şi mânios capul, cu 
toate că am dovedit că acest sit a fost răscolit cu vârf şi-ndesat. 

Hunt lovi cu piciorul câteva bucăţi de marmură şi piatră 
dezgropate şi îngrămădite la picioarele sale, apoi privi către 
ruinele acoperite de pământ care alcătuiseră odinioară o clădire 
imperială impunătoare. In vreme ce majoritatea confraţilor săi 
arheologi din China alergau după morminte preistorice pline de 
artefacte din bronz, Hunt se ocupa mai cu seamă de căutarea 
urmelor celei mai recente dinastii, Yuan. Aceasta era a treia vară 
la Shang-tu, petrecută excavând ruinele palatului de vară regal 
construit în 1260. Privind dealul sterp punctat cu movile de 
pământ proaspete, era greu de imaginat grandoarea palatului şi 
a terenurilor aflate acolo cu aproape 800 de ani în urmă. 

Deşi scrierile istorice din China care au ajuns până la noi oferă 
detalii insuficiente, Marco Polo, aventurierul Veneţian, a descris 
într-o manieră documentată şi plină de vioiciune China secolului 
al XIII-lea şi Drumul mătăsii în cartea sa Că/ătoriile, oferindu-ne o 
descriere izbitoare a oraşului Shang-tu la apogeu. Construit pe-o 
movilă uriaşă în centrul oraşului împrejmuit de ziduri, palatul 
original era înconjurat de o pădure de copaci transplantaţi şi 


35 


cărări din lapislazuli“, care adăugau clădirilor o magică nuanţă de 
albastru. Grădini minunate şi fântâni se aflau printre clădirile 
oficiale şi casele ce înconjurau Ta-an Ko, „Pavilionul Măreţei 
Armonii”, care avea rolul de palat imperial. Construit din 
marmură verde şi din piatră şi poleit cu aur, măreţul edificiu era 
încrustat cu plăci smălţuite şi împodobite cu picturi şi sculpturi 
uluitoare realizate de cei mai iscusiţi pictori şi sculptori din 
China. Folosit în principal drept reşedinţă de vară de către 
împărat pentru a scăpa de căldura din Pekin, Shang-tu s-a 
dezvoltat rapid, devenind un nucleu al ştiinţei şi culturii. Au fost 
construite un centru medical şi observatorul astronomic, iar 
oraşul a devenit un paradis pentru oamenii de ştiinţă, atât 
străini, cât şi locali. O adiere permanentă ce trecea peste 
întregul deal îi răcorea pe împăratul unui imperiu care se 
întindea de la Marea Mediterană până în Coreea. Dar motivul 
pentru care palatul de vară era vestit era tocmai terenul 
adiacent de vânătoare. Era un parc vast, împrejmuit, cu pomi, 
izvoare şi iarbă grasă, întins pe 25 de kilometri pătraţi. Parcul era 
înţesat cu căprioare, mistreți, precum şi cu diverse jocuri pentru 
plăcerea împăratului şi a invitaţilor săi. Poteci supraînălţate 
străbăteau terenul, pentru ca picioarele vânătorilor să se 
menţină uscate. Tapiseriile care au rămas de-atunci îl înfăţişează 
pe împărat vânând în parc, călare pe calul său preferat, cu un 
ghepard de vânătoare antrenat, alături de el. 

Secole de abandon, neglijare şi jafuri reduseseră palatul la nici 
mai mult, nici mai puţin decât o simplă grămadă de moloz risipit. 
Era aproape cu neputinţă pentru Hunt să-şi imagineze cum 
arătaseră cu secole în urmă pământurile acelea luxuriante, cu 
grădini, fântâni, izvoare şi copaci. Peisajul era pustiu acum. O 
câmpie largă, plină de ierburi se întindea până la dealurile cafenii 
din depărtare. Zona era lipsită de viaţă. Din gloria apusă a 
oraşului nu mai rămăsese decât o şoaptă purtată de vânt ce 
răvăşea iarba înaltă. Xanadu, numele romantic al Shang-tu făcut 
cunoscut de poemul lui Samuel Taylor Coleridge, nu mai exista 
decât în închipuire. 

In urmă cu trei ani, Hunt începuse săpăturile, cu aprobarea 
guvernului naţionalist. Cu fiecare mistrie, izbutise să repună 


+ Amestec de minerale de culoare albastră, care pot avea în 
componenţa mineralogică lazurit, pirită, calcit sau cantităţi mici de 
diopsid, sodalit etc. Cu 7 000 de ani în urmă, era folosit ca bijuterie, 
(n.tr.). 

36 


laolaltă hotarele Palatului Măreţei Armonii, găsind o sală mare, o 
bucătărie şi o sală de mese. O varietate de obiecte de bronz şi 
porțelan recuperate din pământ a spus povestea vieţii de zi cu zi 
la palat. Dar, spre dezamăgirea lui Hunt, nu s-au descoperit 
artefacte uimitoare, nici armate de teracotă ori vase Ming, care i- 
ar fi putut aduce faima. Săpăturile erau aproape încheiate şi nu 
mai rămăseseră de cercetat decât rămăşiţele iatacului regal. Cei 
mai mulţi dintre colegii săi părăsiseră regiunile răsăritene ale 
Chinei, nevrând să fie prinşi în mijlocul vreunui război civil sau al 
vreunei invazii străine. Lui Hunt însă păreau să-i placă neobişnuit 
de mult turbulenţele şi pericolele nelămurite de prin partea de 
nord-vest a Chinei, aflată nu departe de Manciuria. Cu o dragoste 
ieşită din comun pentru istorie şi pentru teatralitate, el ştia că se 
afla tocmai în miezul istoriei în plină derulare. 

Hunt mai ştia, de asemenea, că British Museum ar fi fost 
mulţumit cu orice artefacte aduse de el pentru expoziţia legată 
de Xanadu. Haosul şi pericolul create de invazia japoneză erau, 
de fapt, un beneficiu. Nu numai că sporeau valoarea artefactelor 
pe care le transporta către vest, ci făceau de fapt ca lucrurile să 
meargă mai uşor. Autorităţile locale se refugiaseră deja prin 
satele din apropiere, iar oficialii însărcinaţi cu antichităţile nu mai 
fuseseră văzuţi de săptămâni întregi. Era mai uşor să scoată 
artefacte din ţară. Asta, presupunând că izbutea să plece. 

— Cred că v-am ţinut destul departe de familiile voastre, 
Tsendyn. Mă îndoiesc că ruşii le vor îngădui japonezilor să dea 
târcoale prin Mongolia, aşa că ar trebui să fiţi în siguranţă, 
departe de toată nebunia asta. 

— Ce-o să se mai bucure nevastă-mea când m-oi întoarce, 
zâmbi mongolul scoțând la iveală un şir de dinţi galbeni şi 
ascuţiţi. 

Zbârnâitul surd al unui avion apropiindu-se le curmă discuţia. 
La sud de ei o pată mică şi cenuşie crescu pe cer înainte de a o 
porni spre est. 

— Un avion de recunoaştere japonez, zise Hunt. Nu-i a bună 
pentru naţionalişti dacă japonezii stăpânesc cerul. 

Arheologul scoase un pachet de Red Lion, aprinzându-şi una 
dintre ţigările fără filtru, în vreme ce Tsendyn privea neliniştit 
către avionul care se pierdea în zare. 

— Cu cât ne vom îndepărta mai repede, cu atât va fi mai bine, 
cred, spuse el. 

In spatele lor, o rumoare bruscă se auzi dintr-unul din şanţurile 


37 


săpate. Unul dintre muncitorii chinezi îşi scoase capul deasupra 
şanţului, fălcile sale tuciurii mişcându-se repede. 

— Ce este? întrebă Hunt punându-şi ceaiul deoparte. 

— Zice că a găsit nişte lemn lăcuit, răspunse Tsendyn 
îndreptându-se către şanţ. 

Amândoi bărbaţii se îndreptară către marginea şanţului şi 
cercetară locul cu băgare de seamă. Plin de însufleţire, omul cel 
vorbăreţ arăta cu lopata sa către pământ, pe când ceilalţi 
muncitori se adunară împrejurul lui. Abia zărindu-se din pământ, 
la picioarele lui se afla un obiect galben şi turtit de mărimea unei 
tăvi pentru servit. 

— Tsendyn, ocupă-te tu de asta, zise scurt Hunt alungându-i 
de acolo pe ceilalţi muncitori. 

In vreme ce mongolul sări în şanţ şi începu să înlăture cu grijă 
pământul cu o mistrie şi cu o perie, Hunt îşi găsi un caiet şi ceva 
de scris. Răsfoind paginile, găsi o schiţă a zonei respective şi a 
şanţului, apoi plasă cu grijă obiectul în locul corespunzător. 
Intorcând apoi foile până ajunse la una albă, începu să schiţeze 
artefactul în vreme ce Tsendyn săpa cu grijă împrejurul acestuia. 

După ce murdăria şi praful fură înlăturate, Hunt văzu că 
obiectul era, de fapt, o cutie de lemn galben, lăcuit. Fiecare 
centimetru pătrat era pictat cu imagini delicate de animale şi 
copaci, foarte  minuţioase, înconjurate de perle scumpe, 
încrustate. Hunt observă curios faptul că pe capac fusese 
reprezentat un elefant. Curăţând cu grijă murdăria de la baza sa, 
Tsendyn ridică uşor caseta dintre sedimente şi o aşeză pe-o 
piatră plată aflată în afara şanţului. 

Muncitorii chinezi încetară cu toţii să mai sape şi se adunară 
împrejurul casetei împodobite. Cele mai multe dintre 
descoperirile lor făcute până atunci constau în câteva cioburi de 
porțelan şi câte o sculptură din jad. Această casetă era cea mai 
impresionantă piesă descoperită în cei trei ani de săpături. 

Hunt studie caseta cu luare-aminte, înainte de a o lua în mâini 
şi de a o ridica. lnăuntrul acesteia părea să se afle ceva greu, 
care se mişcă în momentul în care el o scutură uşor. Cu 
degetele, dibui o îmbinare la jumătatea distanţei dintre părţile 
laterale şi încercă să deschidă capacul cu grijă. Caseta, care 
fusese sigilată vreme de aproape 800 de ani, se împotrivi la 
început, apoi se deschise destul de uşor. Hunt o aşeză jos şi îşi 
trecu degetele cu mare grijă de-a lungul ei, apoi trase de capac 
până când acesta se deschise cu un scârţâit. Tsendyn şi 


38 


muncitorii se aplecară cu toţii, de parcă erau o grămadă la un 
meci de fotbal, privind cu atenţie, ca să vadă ce se afla în 
interior. 

In casetă erau două obiecte, pe care Hunt le scoase pentru a 
le vedea mai îndeaproape. O piele de animal, cu pete de culoare 
neagră şi galbenă, identică modelului de camuflaj al unui leopard 
sau ghepard, era rulată ca un pergament, legată la capete cu 
curele din piele. Celălalt obiect era un tub de bronz patinat, 
sigilat la un capăt, dar având un capac detaşabil la celălalt. 
Muncitorii chinezi zâmbiră şi chicotiră cu toţii la vederea 
obiectelor, fără să ştie ce însemnătate aveau acestea, dar 
bănuind în mod corect că aveau, cu siguranţă, o anumită 
importanţă. 

Hunt aşeză pe pământ pielea şi examină tubul greu, de bronz. 
Vechimea îi dăduse o culoare verde intensă care nu făcea decât 
să scoată şi mai mult în evidenţă imaginea elaborată a unui 
balaur care se întindea pe toată lungimea ei, coada fiarei 
imaginare înfăşurându-se împrejurul capătului înşurubat ca un 
colac de frânghie. 

— Haide, mai repede, deschide-l odată, îl zori Tsendyn 
nerăbdător. 

Hunt deşurubă uşor capacul, apoi duse tubul la ochi încercând 
să privească înăuntru. Intoarse capătul deschis spre pământ şi 
scutură tubul cu grijă, prinzând în palmă obiectul dinăuntru. 

Era un sul de mătase vopsit într-un albastru pal. Tsendyn 
scutură bine o pătură din apropiere şi o aşternu pe pământ la 
picioarele lui Hunt. Arheologul aşteptă să se risipească praful, 
apoi îngenunche pe pătură şi desfăşură cu mare grijă sulul de 
mătase pe toată lungimea sa de aproape un metru şi jumătate. 
Tsendyn observă că mâinile arheologului, foarte precise de 
obicei, tremurau uşor pe când acesta netezea cutele mătăsii. 

Pe aceasta se distingea un peisaj pitoresc, înfăţişând culmea 
unui munte, cu văi adânci, trecători şi izvoare, toate pictate cu o 
migală încântătoare. Dar mătasea era în mod vădit mult mai 
mult decât o operă de artă. De-a lungul bordurii din partea 
stângă se afla o porţiune considerabilă de text, iar Hunt 
recunoscu scrierea Uighur, cea mai veche scriere a mongolilor, 
adoptată de primii colonişti turci stabiliţi în stepele din Asia. Pe 
marginea din dreapta se afla o serie de imagini mai mici, 
înfăţişând un harem, mulţimi de cai, cămile şi alte animale, 
precum şi un contingent de soldaţi înarmaţi ce străjuiau mai 


39 


multe cufere din lemn. Peisajul din pictură era lipsit de viaţă, în 
afara unei siluete singuratice aflate în centrul sulului de mătase. 
Stând pe-o micuță culme de munte, o cămilă cu două cocoaşe 
purta pe spate o şa din stofă pe care erau scrise două cuvinte. In 
mod ciudat, cămila fusese pictată plângând, vărsând şiroaie de 
lacrimi mari care se rostogoleau pe pământ. 

Pe când cerceta pictura, fruntea i se umplu de broboane de 
sudoare. Işi simţi brusc inima bătând să-i spargă pieptul şi trebui 
să facă un efort pentru a respira adânc. „Este cu neputinţă”, 
gândi el. 

— Tsendyn... Tsendyn, murmură el aproape fiindu-i teamă să 
întrebe. Asta e scriere Uighur. Poţi descifra ce scrie? 

Ochii asistentului mongol se măriră cât nişte dolari de argint, 
în timp ce şi el pricepea înţelesul imaginii din faţa sa. Se bâlbâi şi 
se poticni încercând să tălmăcească pentru Hunt. 

Textul din partea stângă este o descriere fizică a regiunii 
muntoase din pictură! Aflat ca acasă în vârful Burkhan Khaldun 
din munţii Khentii, împăratul nostru doarme. Râul Onon îi 
potoleşte setea, între văile damnaţilor. 

— Dar pe cămilă ce scrie? şopti Hunt îndreptând un deget 
tremurător către mijlocul picturii. 

— Temujin Khagan, răspunse Tsendyn şoptind cuvintele cu 
venerație. 

— Temujin, repetă ca în transă Hunt. 

Cu toate că muncitorii chinezi nu înţeleseseră, Hunt şi 
Tsendyn pricepură şocaţi că făcuseră o descoperire de proporţii. 
Un val de emoție îl cuprinse pe Hunt, pe când se străduia să 
cuprindă importanţa picturii pe mătase din faţa lui. Cu toate că 
încercă să îşi pună întrebări legate de semnificaţia acesteia, forţa 
descrierii era mult prea copleşitoare. Cămila care plângea în 
hohote, ofrandele pictate pe lateral, descrierea locurilor. Apoi 
mai era şi numele de pe spinarea cămilei. Temujin. Era numele 
care îi fusese dat la naştere unui băiat dintr-un trib, care a 
devenit cel mai mare cuceritor al lumii. Avea să fie amintit de 
istorie cu titulatura regală care îi fusese atribuită: Genghis-Han. 
Pictura antică de pe mătasea aflată în faţa lor nu putea fi altceva 
decât o schemă a locului secret unde fusese înmormântat 
Genghis-Han. 

Hunt căzu în genunchi când înţelese ce descoperise. 
Mormântul lui Genghis-Han era unul dintre cele mai căutate situri 
arheologice din istorie. Intr-o poveste uimitoare a unei serii de 


40 


cuceriri, Genghis-Han unise triburile mongole din stepele asiatice 
şi îşi extinsese puterea printr-o campanie fără seamăn în istorie. 
intre 1206 şi 1223 î.Hr. lmpreună cu hoarda sa de nomazi, a 
cucerit pământuri către apus până în Egipt, iar către nord până în 
Lituania. Genghis a murit în 1227, în culmea puterii sale şi se ştia 
că fusese înmormântat în secret, în munţii Khentii din Mongolia, 
nu departe de locul unde se născuse. In tradiţia mongolă, fusese 
înmormântat în secret alături de cele 40 de concubine ale sale şi 
de bogății nemaivăzute, locul unde se afla mormântul său fiind 
ascuns cu grijă de supuşii săi, după înmormântare. Soldaţii 
pedeştri de rând care însoţiseră cortegiul fuseseră ucişi, iar 
comandanții acestora juraseră să păstreze tăcerea, în caz 
contrar fiind ameninţaţi cu o pedeapsă asemănătoare. 

Orice indiciu cu privire la locaţia exactă se făcu nevăzută 
odată cu dispariţia celor care ştiau despre el, aceştia păstrând 
legământul regal al tăcerii până la capăt. Numai o cămilă, sau 
aşa spunea legenda, arăta locul unde se odihnea marea 
căpetenie mongolă zece ani mai târziu. O cămilă cu două 
cocoaşe, despre care se ştia că era mama unei cămile 
înmormântate odată cu marele conducător, a fost găsită 
plângând în munţii Khentii. Stăpânul cămilei şi-a dat seama că 
aceasta îşi plângea fiul pierdut, îngropat sub picioarele sale, în 
acelaşi loc în care trebuia să fi fost îngropat Genghis-Han. Cu 
toate acestea, povestea se încheia acolo, secretul fiind păstrat 
de stăpânul cămilei, iar mormântul lui Genghis-Han rămase 
netulburat în munţii săi natali. 

Acum legenda era readusă la viaţă de pictura de pe mătasea 
din faţa ochilor lui Hunt. 

— Aceasta este o descoperire sacră, şopti Tsendyn. Ne va 
conduce la mormântul Marelui Han, zise Tsendyn cu o venerație 
vecină cu groaza. 

— Aşa este, oftă Hunt imaginându-şi faima de care ar avea 
parte dacă ar descoperi mormântul lui Genghis-Han. 

Temându-se deodată să dezvăluie semnificaţia picturii 
muncitorilor chinezi, în familiile cărora s-ar fi putut afla vreun 
răufăcător, Hunt înfăşură repede țesătura, introducând-o în tubul 
pe care îl aşeză din nou în cutia lăcuită împreună cu pielea de 
leopard. Infăşură apoi cutia într-o bucată de pânză şi o puse la 
păstrare într-un săculeţ de piele de care nu se dezlipi pe tot 
parcursul zilei. 

După ce răscoli pământul în locul unde fusese descoperită 


41 


cutia, dar fără a mai găsi şi alte artefacte, Hunt porunci cu 
strângere de inimă încetarea săpăturilor. Muncitorii îşi adunară 
sapele, lopeţile şi periile într-o baracă de lemn, aşezându-se în 
şir ca să-şi primească simbria sărăcăcioasă. Deşi erau plătiţi cu 
numai câţiva bănuţi pe zi, mulţi dintre oameni se mulţumeau cu 
munci din acestea solicitante, care erau totuşi o raritate în 
provinciile chinezeşti lovite de sărăcie. 

După ce echipamentul şi artefactele fură puse în siguranţă, în 
trei care de lemn, iar muncitorilor chinezi li se dădu liber, Hunt se 
retrase în cortul său, după cină, împreună cu Tsendyn şi îşi 
împachetă lucrurile. Pentru prima dată, se simţi cuprins de 
nelinişte când trecu în jurnalul său personal evenimentele acelei 
zile. Odată cu descoperirea de ultim moment a valorosului 
artefact, deveni brusc mai conştient de pericolele ce-l înconjurau. 
Tâlhari şi hoţi jefuiseră în repetate rânduri alte situri din 
Provincia Shaanxi, iar un arheolog, coleg de-al său, fusese bătut 
şi ameninţat cu pistolul de către prădătorii aflaţi în căutarea unor 
artefacte de bronz, vechi de 3000 de ani. Apoi mai era şi armata 
japoneză. Chiar dacă nu s-ar fi putut atinge de un cetăţean 
britanic, ar fi putut foarte bine să-şi însuşească munca şi 
obiectele descoperite de acesta. Şi cine ştie? Poate că 
descoperirea mormântului lui  Genghis-Han avea să se 
dovedească a fi un blestem pentru el, ca acele multe alte 
blesteme abătute asupra lordului Carnarvon şi echipei care 
descoperise mormântul regelui Tutankhamon? 

Cu săculeţul în care se afla cutia de lemn pus la adăpost sub 
patul său de campanie, Hunt dormi agitat, nenumăratele gânauri 
lovindu-i tâmplele precum ciocanul unui fierar. Şuieratul vântului 
care zgudui cortul până în zori făcu ca noaptea să pară şi mai 
sinistră. Trezindu-se ameţit în zori, se simţi uşurat când îşi găsi 
săculeţul în siguranţă sub pat şi fu şi mai uşurat că afară nu se 
vedea nici urmă de soldaţi japonezi. Tsendyn stătea în apropiere, 
frigând nişte carne de capră, iar doi orfani chinezi îi dădeau o 
mână de ajutor. 

— Bună dimineaţa, domnule! Am pregătit nişte ceai fierbinte, 
zâmbi Tsendyn întinzându-i lui Hunt o ceaşcă aburindă. Am 
împachetat tot echipamentul, iar catării sunt deja înhămaţi la 
căruţe. Putem pleca atunci când porunciţi. 

— Bine. Strângeţi şi cortul meu, vă rog şi aveţi mare grijă de 
săculeţul de sub pat, zise el aşezându-se pe-o ladă de lemn, 
privind răsăritul soarelui şi desfătându-se cu ceaiul. 


42 


Prima şarjă de artilerie răsună în depărtare o oră mai târziu, 
când ultimii membri ai echipei părăsiră situl arheologic din 
Shang-tu în trei căruţe trase de trei catâri. Peste câmpiile bătute 
de vânturi se afla cătunul Lanqui, la mai puţin de un kilometru şi 
jumătate depărtare. Caravana îşi continuă drumul către orăşelul 
prăfuit, alăturându-se unui mic grup de refugiaţi care se 
îndreptau spre vest. Pe la prânz, catârii tropăiau prin bătrânul 
oraş Duolun, unde se opriră la o căsuţă de pe marginea drumului 
pentru a lua prânzul. După ce goliră câte un blid plin cu tăiţei 
lipsiţi de gust şi o ciorbă presărată cu gândaci morţi, îşi 
continuară drumul pe-o pajişte întinsă, aflată la marginea 
oraşului. Stând pe capra uneia dintre căruţe, Hunt privi înspre un 
cer acoperit în parte de nori. Aproape după ceas, un bâzâit slab 
străbătu aerul, iar arheologul văzu ceva ca un fir subţire de 
argint care crescu tot mai mare printre nori, îndreptându-se spre 
aerodromul improvizat. Pe când avionul se apropia, Hunt scoase 
o batistă din buzunar şi o legă de un băț, înfigându-l în pământ 
ca pe-o morişcă de vânt primitivă pentru ca pilotul să-şi poată 
adapta poziţia ţinând cont de vânt. Pilotul înscrise aeronava 
metalică într-un viraj larg, la joasă înălţime, apoi aduse avionul 
cel zgomotos la sol, pe iarbă, într-o aterizare rapidă. Hunt se 
simţi uşurat văzând că avionul era un trimotor Fokker F.VII, un 
avion sigur şi agil, potrivit să zboare peste întinderi vaste de 
peisaj arid. Observă curios că sub geamul cabinei pilotului era 
pictat numele Betty cea Binecuvântată. 

Abia încetă huruitul motoarelor, că uşa fuzelajului se izbi în 
lături, din cabină sărind doi bărbaţi în jachete de piele. 

— Hunt? Eu sunt Randy Schodt, salută pilotul, un bărbat înalt, 
cu un chip aspru, dar prietenos, rostind vorbele cu un accent 
american. Eu şi fratele meu, Dave, suntem aici ca să te ducem 
cu avionul la Nanking sau cel puţin aşa zice contractul, adăugă el 
bătând uşor cu mâna o hârtie împăturită, aflată în buzunarul 
jachetei sale, când Hunt îi întrebă zâmbind ce căuta acolo o 
pereche de americani ca ei. 

— Să scăpăm de munca de-acasă, de pe şantierul naval din 
Erie, Pennsylvania, zâmbi Dave Schodt, un tip amabil, ca şi 
fratele său, care glumea cu uşurinţă. 

— Am pilotat pentru Ministerul chinez al Căilor Ferate, la 
aprovizionarea şantierului de extindere a căii ferate dintre Pekin 
şi Shanghai. Dar lucrările s-au poticnit deodată, din pricina 
neplăcerilor cauzate de japonezii ăştia, explică Randy Schoat cu 


43 


un surâs afectat. 

— Am făcut o mică schimbare în ce priveşte destinaţia, zise 
Hunt, ignorând zeflemeaua. Am nevoie să mă duceţi în Ulan 
Bator. 

— În Mongolia? întrebă Schodt scărpinându-şi capul. Păi, câtă 
vreme ne îndepărtăm de armata niponă, mie îmi convine. 

— Să vedem dacă ne ajunge combustibilul, zise David 
întorcându-se spre avion. Să sperăm că vom găsi o staţie de 
carburant când ajungem, râse el. 

Cu ajutorul lui Schodt, Hunt supraveghe încărcarea celor mai 
importante dintre artefacte şi unelte în Fokker. Gând lăzile de 
lemn aproape că umplură interiorul, Hunt luă săculeţul în care se 
afla cutia lăcuită şi o aşeză cu grijă pe scaunul pasagerului din 
faţă. 

— Asta ar însemna vreo 240 de kilometri mai puţin decât până 
la Nanking. Dar să vedem ce distanţă avem la întoarcere, pentru 
că e mai mare decât cea pentru care m-au contractat oamenii 
voştri de la British Museum, explică Schodt întinzând o hartă a 
regiunii pe un morman de lăzi. 

Ulan Bator, capitala Mongoliei, era însemnată cu o steluţă în 
zona nord-centrală a ţării, aflată la peste 650 de kilometri de 
graniţa cu China. 

— Aveţi permisiunea mea, răspunse Hunt întinzându-i pilotului 
o cerere scrisă de mână pentru schimbarea direcţiei de zbor. Vă 
asigur că muzeul va achita cheltuielile suplimentare. 

— Cu siguranţă, aşa vor face, că doar nu vor ca artefactele 
voastre să ajungă în Muzeul din Tokio, râse Schodt. Vârându-şi 
hârtia în buzunar, adăugă: Dave are traseul stabilit către Ulan 
Bator şi promite că vom putea face drumul într-o etapă. De 
vreme ce vom zbura peste deşertul Gobi, aveţi noroc că Betty 
cea Binecuvântată are rezervoare suplimentare de combustibil. 
Plecăm imediat ce veţi fi gata. 

Hunt se îndepărtă şi merse să supravegheze cele două căruţe 
trase de catâri, care erau încă încărcate cu echipamente şi 
artefacte. Tsendyn ţinea hăţurile catârului din faţă, mângâind 
urechile animalului. 

— Tsendyn, am avut o vară grea, dar fructuoasă. Ai fost de 
neînlocuit în ce priveşte reuşita expediției. 

— A fost onoarea mea. Aţi făcut un mare serviciu ţării mele şi 
patrimoniului său. Moştenitorii mei vă vor fi deosebit de 
recunoscători. 


44 


— Duceţi restul echipamentelor şi artefactelor la Shijiazhuang. 
De acolo, puteţi lua trenul către Nanking. Un reprezentant al 
British Museum vă va întâlni şi va aranja expedierea artefactelor 
descoperite către Londra. Am să vă aştept în Ulan Bator, unde 
vom cerceta ultimele descoperiri. 

— Abia aştept următoarele expediţii arheologice, răspunse 
Tsendyn strângându-i mâna. Rămas-bun, prietene! 

Hunt se urcă la bordul Fokkerului, după ce acesta fu încărcat, 
iar motoarele sale radiale Wright de 220 de cai-putere se treziră 
la viaţă. Tsendyn privi cum Schoat întoarse avionul pe direcţia 
vântului, apoi împinse maneta de acceleraţie la maximum. Cu un 
vuiet asurzitor, aparatul de zbor făcu un salt până dincolo de 
pajişte, ţopăind de câteva ori, înainte de a se ridica încet, în aer. 
Răsucindu-se într-un arc grațios deasupra câmpiei, Schodt 
orientă avionul spre nord-vest către graniţa mongolă, înălţându- 
se tot mai sus. 

Tsendyn rămase în poieniţă şi privi cum avionul se pierdea în 
depărtare, iar motoarele acestuia se auzeau din ce în ce mai 
încet. Numai după ce dispăru cu totul în zare, îşi vâri mâna în 
buzunarul din stânga al hainei, pipăind uşurat. Sulul de mătase 
era încă acolo, aşa cum fusese din primele ore ale nopţii trecute. 

x x x 

Abia după două ore de zbor, Hunt întinse mâna după săculeţ, 
de unde scoase cutia lăcuită. Plictiseala zborului amestecată cu 
entuziasmul descoperirii devenise de neîndurat, iar el era 
nerăbdător să ţină iarăşi în mâini mătasea pictată. Luând caseta, 
simţi greutatea cunoscută a tubului de bronz rostogolindu-se 
înăuntru, într-un mod liniştitor. Totuşi, ceva părea în neregulă. 
Deşurubând capacul, găsi pielea de leopard înfăşurată strâns şi 
îndesată în lateral, aşa cum fusese şi mai înainte. Tubul de bronz 
se afla alături de aceasta, părând a fi în regulă. Dar ridicându-l 
observă că acesta părea a fi mai greu decât îşi aducea el aminte. 
Cu o mână tremurătoare, deşurubă repede capacul, din tub 
revărsându-i-se în poală o mână de nisip. După ce căzu şi ultimul 
firicel, se uită înăuntru şi văzu că sulul de mătase dispăruse. 

Ochii îi ieşiră din orbite când îşi dădu seama brusc că fusese 
prostit şi se luptă minute în şir să poată trage aer în piept. Şocul 
se transformă iute în mânie şi, după ce-şi recăpătă vocea, începu 
să urle la piloţi: 

— Inapoi!  Întoarceţi avionul! Trebuie să ne întoarcem 
numaidecât! strigă el. 


45 


Dar cererea lui păru adresată unor surzi. În cabină, cei doi 

piloţi se confruntau cu o problemă mult mai gravă. 
x xk k 

Bombardierul Mitsubishi G3M, cunoscut în Occident ca Nell, nu 
se afla câtuşi de puţin într-o misiune de luptă. Paşnic, singur, la o 
altitudine de aproape 2750 de metri, avionul cu două motoare 
făcea un zbor de recunoaştere, pentru a confirma existenţa unor 
aparate ruseşti, despre care se zvonea că ar fi survolat Mongolia. 

Prin facila cucerire a Manciuriei şi înaintarea cu succes în 
partea de nord a Chinei, japonezii îşi sporiseră supravegherea 
asupra celor mai importante porturi maritime şi asupra minelor 
de cărbuni din Siberia, către Nord. Circumspecţi faţă de intenţiile 
japonezilor, ruşii îşi consolidaseră deja forţele de apărare din 
Siberia şi semnaseră recent un pact cu Mongolia, care le 
permitea desfăşurarea de trupe şi aparate de zbor în ţara lor 
aproape pustie. Japonezii se ocupau deja de racolarea agenţilor 
secreţi şi de testarea liniilor de apărare, pregătindu-se pentru un 
atac de proporţii asupra Nordului, ofensivă ce avea să fie lansată 
din Manciuria, la mijlocul anului 1939. 

Nell sosise fără veşti din incursiunea sa în Mongolia 
răsăriteană, negăsind nici un semn al desfăşurărilor de trupe - 
ori vreo pistă improvizată pentru avioanele ruseşti. Dacă exista 
vreo activitate militară rusească în Mongolia, aceasta probabil că 
se desfăşura mult mai departe, în Nord, trase concluzia pilotul 
japonez. Sub el nu se afla decât, din când în când, câte un trib de 
nomazi rătăcind cu turma sa de cămile prin deşertul Gobi. 

— Numai nisip pe-aici, zise cu un căscat copilotul lui Nell, un 
tânăr locotenent pe nume Miyabe. Nu ştiu de ce comandantul 
este atât de agitat când vine vorba de zona asta. 

— O consideră zonă-tampon înaintea celui mai valoros 
teritoriu, cel din Nord, bănuiesc, răspunse căpitanul Nobuji 
Negishi. Sper că vom fi trimişi din nou pe front când se va 
produce invazia Nordului. In Shanghai şi Peking, n-avem nici o 
distracţie. 

Pe când Miyabe se uita la pământul sterp de sub avion, zări cu 
coada ochiului o strălucire ca de soare. Scrutând orizontul, dădu 
de urma sursei de lumină. 

— Domnule, un avion în faţă şi uşor sub noi, zise el întinzând 
mâna înmănuşată spre respectivul obiect. 

Negishi privi în faţă şi reperă iute avionul. Era trimotorul 
Fokker argintiu, care zbura către nord-vest, spre Ulan Bator. 


46 


— Ne taie calea, observă pilotul japonez ridicând vocea. În 
sfârşit, avem şansa să ne luptăm. 

— Dar, domnule, acesta nu-i un avion de luptă. Nici măcar nu 
cred că este un avion chinezesc, spuse Miyabe cercetând 
înscrisurile de pe Fokker. Ordinele noastre sunt de a dobori 
numai avioane de luptă chinezeşti. j 

— Zborul acela prezintă riscuri, explică Negishi. In plus, ar fi o 
ţintă bună pentru practică, locotenente. Nici unul dintre 
avioanele militare japoneze nu a fost vreodată admonestat 
pentru comportament agresiv pe câmpul de luptă chinezesc, 
după cum bine ştim. 

Ca pilot de bombardier, îi era permis să atace şi să distrugă 
alte aeronave de pe cer. Era o şansă rară de a ucide cu uşurinţă, 
iar el nu avea de gând să lase să-i scape o astfel de ocazie. 

— Trăgătorii să fie pe poziţii, rosti el răspicat la interfon. 
Pregătiţi-vă pentru o confruntare aer-aer. 

Echipajul alcătuit din cinci oameni se însufleţi de îndată, 
ocupându-şi poziţiile de luptă. Decât să se joace de-a urmărirea 
avioanelor mult mai mici şi mai rapide cum făcuseră până atunci, 
echipajul bombardierului devenea deodată vânătorul. Căpitanul 
Negishi trasă în minte traiectoria trimotorului, apoi domoli 
motoarele şi înclină bombardierul într-un viraj lent şi larg către 
dreapta. Fokkerul alunecă pe dedesubt, până când Negishi ieşi 
din viraj, bombardierul ajungând în spatele trimotorului argintiu. 

Negishi acceleră din nou, în vreme ce avionul Fokker zbura 
înaintea sa. Cu o viteză maximă de 350 de kilometri pe-oră, 
Mitsubishi era aproape de două ori mai rapid decât avionul 
Fokker şi înghiţi repede distanţa dintre ele. 

— Pregătiţi mitralierele din faţă, comandă Negishi pe când 
avionul neînarmat creştea în cătarea armelor. 

Dar trimotorul nu avea de gând să rămână pe loc, ca o rață în 
bătaia puştii. Randy Schodt văzuse cel dintâi bombardierul şi îl 
urmări în timp ce acesta ajunse în spatele lui. Speranţele sale că 
avionul japonez nu executa decât un zbor inofensiv dispărură 
atunci când avionul Mitsubishi se postă clar în spatele său şi îl 
urmări în loc să zboare alături de el. Neputând zbura mai rapid 
decât avionul militar şi să se distanţeze, făcu cel mai bun lucru 
posibil. 

Artileristul din turela avionului japonez trase cu mitraliera sa 
de 7,7 mm exact când trimotorul viră brusc spre stânga, părând 
să se oprească în aer. Proiectilele artileristului se împrăştiară pe 


47 


cer, iar bombardierul trase din nou în Fokker. 

Manevra bruscă îl prinse pe Negishi cu garda coborâtă şi 
înjură încercând să repeadă bombardierul spre avionul mai mic. 
Răpăitul mitralierei se reverberă în fuzelaj când artileristul din 
lateral surprinse brusc avionul Fokker în cătare şi trase o rafală 
lungă în direcţia lui. 

In interiorul Fokkerului, Hunt îi înjură şi mai tare pe piloţi, când 
lăzile cu artefacte începură să se rostogolească prin tot avionul. 
O bufnitură puternică îi dădu de înţeles că o ladă cu boluri de 
porțelan se spărsese din pricina smuciturilor bruşte ale avionului. 
Nu înţelese ce se petrecea până când Fokkerul se înclină brusc, 
iar Hunt zări bombardierul japonez prin hublou. 

In carlingă, Schodt încercă toate trucurile posibile ca să scape 
de avionul inamic, în speranţa că bombardierul avea să înceteze 
urmărirea. Dar pilotul japonez, înfuriat de eşecul iniţial, îi 
urmărea necruţător. larăşi şi iarăşi, Schodt execută toată gama 
de acrobaţii pentru a determina bombardierul să înceteze a-l 
urmări, făcând avionul japonez să descrie un cerc împrejurul său 
pentru a avea din nou trimotorul în bătaia armelor. Vânătorul nu 
voia să renunţe la urmărire, iar Schodt descoperi curând că 
avionul Mitsubishi se afla din nou în spatele său, până când, în 
cele din urmă, unul dintre artilerişti descoperi poziţia potrivită. 

Stabilizatorul părţii posterioare a Fokkerului cedă cel dintâi, 
făcut ţăndări. Negishi îşi linse buzele, ştiind că avionul nu mai 
putea vira nici la stânga, nici la dreapta fără ajutorul 
stabilizatorului. Rânjind ca un lup, îşi aduse bombardierul 
aproape pentru a da lovitura fatală. Când artileristul trase din 
nou, fu şocat să vadă că Fokkerul se înclină spre dreapta, apoi 
încetineşte. 

Schodt nu se dădea bătut. Cu Dave păcălind cele două 
motoare montate sub aripi, Randy încă putea să plonjeze şi să se 
strecoare pe sub Mitsubishi. Nici de această dată, mitraliera nu 
izbuti să facă vreun rău fuzelajului. Hunt reacţionă cu o 
strâmbătură la distrugerea unei alte lăzi cu artefacte. 

Luând aminte la tacticile adversarului său, Negishi descrise un 
arc larg şi se apropie de Fokker din lateral. De data aceasta, fu 
cu neputinţă ca avionul să scape de mitralieră, iar motorul din 
aripa dreaptă a Fokkerului se dezintegră sub rafala furioasă de 
gloanţe. O trâmbă de fum ieşi din motor, pe când Schodt opri 
alimentarea cu combustibil a motorului, înainte ca acesta să ia 
foc. Manevrând cele două motoare rămase, el continuă să lupte 


48 


cu toată dibăcia sa pentru a menţine avionul în aer şi în afara 
pericolului, dar nisipul din clepsidra lui se scurse în cele din 
urmă. Un foc bine plasat trimis de artileristul de deasupra 
avionului Mitsubishi îi reteză profundorul şi efectiv puse capăt 
zborului lui Betty cea Binecuvântată. 

Lipsit de capacitatea de a-şi controla altitudinea, trimotorul 
rănit începu o coborâre abruptă către sol. Schodt privi 
neputincios cum Fokkerul plonja către sol, cu aripile deteriorate. 
Uimitor, avionul îşi menţinu echilibrul, alunecând cu botul abia 
înclinat. Oprind motoarele rămase chiar înaintea impactului, 
pilotul simţi cum vârful aripii din dreapta atinse cel dintâi 
pământul aruncând avionul într-un viraj împleticit. 

Echipajul bombardierului japonez privi cu destulă dezamăgire 
cum avionul Fokker rula pe sol fără să explodeze sau să fie 
cuprins de flăcări. In loc de asta, trimotorul argintiu se rostogoli 
de două ori, apoi se opri cu susul în jos într-un şanţ în nisip. 

Cu toate că doborâseră cu greu avionul civil, cei de la bordul 
avionului Mitsubishi izbucniră într-un cor de urale. 

— Felicitări, băieţi, dar, data viitoare, trebuie să ne descurcăm 
mai bine, spuse Negishi îndreptând bombardierul către baza sa 
din Manciuria... 

La bordul Fokkerului, Schodt şi fratele său pieriră pe loc, 

atunci când carlinga fusese zdrobită, la prima rostogolire a 
trimotorului. 
Hunt supravieţui impactului, dar spatele său era frânt şi piciorul 
stâng, aproape retezat. Se agăţă de viaţă aproape două zile, 
înainte de a muri printre rămăşiţele contorsionate ale fuzelajului. 
Cu ultima izbucnire de energie, strânse cutia lăcuită la piept şi 
blestemă felul brusc în care i se schimbase norocul. Pe când îşi 
dădea ultima suflare, nici măcar nu ştiu că ţinea în braţe cheia 
către cea mai minunată comoară pe care avea să o vadă 
vreodată lumea. 


49 


PARTEA I 


SEIŞA: 


5 Seişe sau valuri staţionare - variaţii ale nivelului apei unui lac sau a 
unei mări aproape de țărm, din cauza schimbărilor bruşte ale presiunii 
atmosferice, vântului sau unei ploi puternice, (n.tr.). 

50 


M j 


E ji | Pr A 7 
Îi “AES i f 
E E 3 3 3 NI 9 NI NI E SESSE E E NI N 


À & 
N 
` 4 
N 
$ a 


1 


Lacul Baikal, Siberia 
2 iunie 2007 


Apele liniştite ale celui mai adânc lac din lume radiau un 
albastru intens şi translucid ca al unui safir şlefuit. Alimentat de 
străvechi izvoare reci lipsite de aluviuni şi sedimente, lacul Baikal 
are ape limpezi şi remarcabil de cristaline. Un mic crustaceu, 
Baikal epishura, îşi aduce contribuţia la această limpezime 
devorând algele şi planctonul care duc la degradarea celor mai 
multe lacuri de apă dulce. Rezultă astfel o claritate uimitoare a 
apei, încât, într-o zi senină, o monedă de argint poate fi zărită 
până la o adâncime de 30 de metri. 

inconjurat de vârfurile stâncoase şi înzăpezite la nord şi de 
taigaua plină de păduri dese de mesteceni, molifţi şi pini, la sud, 
Perla Albastră a Siberiei se întinde ca o oază a frumuseţii într-un 
peisaj ostil. Situat în centrul Siberiei inferioare, lacul lung de 
aproape 650 de kilometri, în formă de semilună, se ondulează de 
la sud la nord chiar deasupra graniţei cu Mongolia. Conţinând un 
volum masiv de apă, lacul Baikal are o adâncime de aproape un 
kilometru şi jumătate în unele locuri, ceea ce reprezentă o 
cincime din cantitatea totală de apă dulce de pe planetă, mai 
mult decât Marile Lacuri ale Americii de Nord la un loc. Numai 
câteva sătucuri pescăreşti apar din loc în loc pe malul lacului, 
făcând ca imensa întindere de apă să pară o mare aproape 
pustie a liniştii. Numai în capătul său de la miazăzi, lacul se 
întinde către nişte centre ceva mai populate şi mai importante. 
Irkutsk, un orăşel numărând doar vreo jumătate de milion de 
locuitori siberieni, se află la aproximativ 72 de kilometri către 
apus, în vreme ce străvechiul oraş Ulan-Ude se găseşte la mică 
distanţă de ţărmul răsăritean al lacului. 

Theresa Hollema îşi ridică privirea de pe laptop şi admiră preţ 
de câteva clipe munţii violet de la marginea lacului, înconjurați 
de nori albi ca de vată, care le atingeau uşor culmile. 
Geofizicianul olandez fu încântat de cerul de un albastru pur, 
cum atât de rar era cerul ei de acasă, de lângă Amsterdam. 
Trăgând adânc în piept aerul tare, ea încercă parcă inconştient 
să-şi impregneze toate simţurile cu peisajul acela minunat. 


52 


— Este o zi plăcută pe lac, nu? întrebă Tatiana Borjin. 

Rosti cuvintele cu o voce adâncă, în felul acela plat 
caracteristic ruşilor când vorbesc engleza. Totuşi, tonul răguşit şi 
atitudinea profesionistă nu corespundeau aspectului ei fizic. Deşi 
semăna cu băştinaşii buriaţi“, era, de fapt, mongolă. Cu părul 
lung şi negru, pielea bronzată şi ochii migdalaţi, femeia avea o 
frumuseţe naturală şi robustă. Dar în spatele ochilor negri ai 
Tatianei se simţea o intensitate profundă, de parcă tânăra lua 
totul în viaţă cu o seriozitate aspră. 

— Nici nu bănuiam măcar că Siberia este atât de frumoasă, 
răspunse Theresa. Lacul îţi taie răsuflarea. E atât de calm şi de 
liniştit... 

— Acum este de un calm deosebit, dar poate deveni malefic 
într-o clipită. Vânturile iscate brusc, care suflă dinspre nord-vest, 
se pot năpusti asupra lacului cu forţa unui uragan. Cimitirele din 
satele învecinate sunt pline de pescari care au nesocotit forţele 
lacului Baikal. 

Theresa simţi cum un fior de gheaţă îi străbate şira spinării. 
Localnicii păreau să vorbească mereu despre un duh al lacului. 
Bătrânele ape ale Baikalului sunt o resursă culturală de care 
siberienii erau mândri, iar protejarea acestuia împotriva 
poluanţilor industriali era susţinută de o mişcare ecologistă ce 
acţiona la nivel global. Chiar şi guvernul rus fusese surprins de 
amploarea protestelor atunci când hotărâse, cu 50 de ani în 
urmă, să construiască pe malurile de la miazăzi o fabrică de 
prelucrare a celulozei şi a lemnului. Theresa spera doar să nu 
apară cumva vreo armată aparţinând militanţilor Greenpeace, în 
bărci de cauciuc, care să-i primejduiască prezenţa pe lac. 

Cel puţin implicarea ei era relativ inofensivă după cum încerca 
să se convingă singură. Patronul ei, Royal Dutch Shell, avea un 
contract de cercetare a unui sector al lacului unde se 
semnalaseră scurgeri de petrol. Nimeni nu pomenise nimic 
despre foraje sau despre puțuri de explorare. Şi avea încredere 
că oricum pe lac nu se întâmpla nimic. Compania încerca numai 
să le cânte în strună proprietarilor unora dintre terenurile 
petrolifere siberiene, în speranţa unor afaceri mai fructuoase. 


€ Buriaţia se află în sudul Siberiei, la est de lacul Baikal. Se 
învecinează cu Mongolia la sud, cu regiunea Irkutsk la est şi nord-vest, 
cu regiunea Cita la est şi cu Tuva la vest. Teritoriul Buriaţiei a fost 
colonizat de ruşi, începând cu anul 1600. Populaţia, alcătuită din 
buriaţi, este înrudită cu mongolii, (n.tr.). 
53 


Theresa nu mai auzise de Consorţiul Avarga Oil până să vină 
în Siberia, dar ştia că era una dintre acele companii petroliere 
care răsăriseră pe piaţa rusă precum ciupercile după ploaie. 
Câteva dintre societăţile sponsorizate de guvern, ca lukos şi 
Gazprom, acaparaseră primele pagini ale tuturor ziarelor, dar, ca 
peste tot în lume, existau întotdeauna şi firme mai mărunte, care 
se aleseseră şi ele cu câte o bucăţică din plăcintă. Din câte 
constatase, Consorţiul Avarga Oil nu se alesese nici măcar cu 
vreo firimitură. 

— Se vede treaba că nu-şi bagă profiturile în cercetare şi 
dezvoltare, glumi ea cu cei doi tehnicieni de la Shell care o 
însoțeau pe când urcau la bordul navei de supraveghere. 

inteligentă treabă, cum au făcut-o ei să semene cu o navă de 
pescuit părăginită, ripostă Jim Wofford, un geofizician înalt şi 
prietenos din Arkansas care avea o mustață stufoasă şi un 
zâmbet mereu gata să apară în colţul gurii. 

Vasul negru de pescuit, cu prova ridicată, părea greu încercat 
de trecerea anilor. Vopseaua exterioară era scorojită peste tot şi 
întreaga navă duhnea a peşti morţi şi putreziţi din pricina 
umezelii. Trecuseră decenii întregi de când vasul fusese lustruit 
ultima oară şi numai furtunile ocazionale îi mai spălau punţile. 
Theresa observă cam neliniştită că pompa de santină funcţiona 
fără încetare. 

— Nu avem nave proprii, spuse Tatiana fără a se scuza. 

In calitate de reprezentant al Avarga Oil, ea era singura 
legătură cu echipa de cercetători de la Shell. 

— E-n regulă, pentru că lipsa spaţiului este compensată prin 
disconfort, zâmbi Wofford. 

— E adevărat, dar cu siguranţă că pe-aici, pe undeva trebuie 
să fie ascuns şi ceva caviar, răspunse partenerul lui Wofford, 
Dave Roy, un inginer seismolog care vorbea cu un uşor accent 
de Boston. 

După câte ştia Roy, lacul Baikal era sălaşul unor sturioni 
enormi ce puteau produce până la 9 kilograme de icre negre. 

Theresa dădu o mână de ajutor atunci când Roy şi Wofford 
cărară la bord toate monitoarele seismice, cablurile şi parâmele 
de remorcare şi aşeză echipamentele pe puntea de la pupa 
ambarcaţiunii de pescuit lungă de 8,5 metri. 

— icre negre? Cu preferința pe care o ai pentru bere? glumi 
Theresa. 

— De fapt şi de drept, cele două alcătuiesc o combinaţie 


54 


minunată, răspunse Roy cu o seriozitate prefăcută. Conţinutul în 
sodiu al caviarului produce o nevoie de hidratare, satisfăcută de 
minune de o băutură pe bază de malţ. 

— Cu alte cuvinte, e o scuză bună pentru a bea şi mai multă 
bere. 

— Dar cine are nevoie de scuze pentru a bea bere? întrebă 
Wofford indignat. 

— Renunţ, râse Theresa. Departe de mine gândul să 
polemizez cu un iubitor de alcool. Sau cu doi. 

Tatiana nu păru să se amuze şi, după ce toate echipamentele 
fură aduse la bord, dădu din cap spre căpitanul vasului. Cu chipul 
sever şi purtând o pălărie din tweed, cea mai evidentă trăsătură 
prin care se făcea remarcat bărbatul era nasul său mare şi gros, 
roşu din pricina unui consum susţinut de votcă. Intrând din nou 
în cabină, acesta porni motorul diesel, apoi desfăcu parâmele de 
la chei. În apele calme, ambarcaţiunea se îndepărtă de țărm, 
pornind către Listvianka, sătucul turistic şi de pescari aflat pe 
malul sud-vestic al lacului. 

Tatiana desfăşură o hartă a lacului şi arătă înspre o zonă 
aflată la vreo 60 de kilometri nord de oraş. 

— Vom cerceta aici, în golful Peschanaya, le zise ea geologilor. 
Pescarii din zonă au semnalat numeroase pete de petrol la 
suprafaţă, ce pare să indice o infiltrare de hidrocarburi. 

— Acum doar n-o să ne apucăm să adulmecăm prin adâncul 
apelor, nu, Tatiana? întrebă Wofford. 

— Înţeleg limitele echipamentelor de care dispunem. Deşi 
avem potenţiale scurgeri în mijlocul lacului, îmi dau seama că 
adâncimea e prea mare acolo pentru a cerceta zona. Obiectivele 
cercetării noastre sunt concentrate asupra a patru locuri aflate în 
sudul lacului Baikal, în apropierea țărmului, posibil în apele de 
suprafaţă. 

— Vom afla asta destul de uşor, răspunse Roy conectând un 
cablu de date impermeabil la un dispozitiv de scufundare galben, 
lung de aproape un metru. 

Pe lângă imaginea acustică de la fundul lacului, senzorul 
sonarului cu scanare laterală indica şi adâncimea relativă a 
acestuia. 

— Toate aceste locuri se află pe ţărmul vestic? întrebă 
Theresa. 

— Este vorba doar despre zona-ţintă aflată în golful 
Peschanaya. 


55 


Trebuie să traversăm lacul ca să ajungem la celelalte trei locuri, 
aflate pe ţărmul estic. 

Vechea ambarcaţiune de pescuit trecu pe lângă debarcaderul 
din Listvianka, depăşind un feribot care se întorcea în port după 
ce făcuse un transport către portul Baikal, aflat pe celălalt mal al 
râului Angara. Elegantul feribot părea nelalocul lui lângă micuța 
flotă de bărci de pescuit din lemn care împânzeau apele din zona 
Listviankăi. leşind din micul port, barca de pescuit întoarse către 
nord, îndreptându-se către malurile occidentale abrupte ale 
lacului cu ape reci. Taigaua mărginea ţărmul ca un covor verde 
presărat de pajişti cu iarbă deasă. Admirând culorile bogate ale 
peisajului şi limpezimea de cristal albastru a lacului, Theresa îşi 
imagină încremenirea tristă din miez de iarnă, când lacul era 
acoperit de un strat de gheaţă gros de aproape doi metri. Fiorul 
care o străbătu o făcu să se bucure la gândul că vizita locurile 
acum când zilele erau mai lungi. 

Asta conta totuşi mai puţin pentru Theresa. Marea plăcere a 
inginerului petrolist era să călătorească şi ar fi vizitat cu plăcere 
lacul chiar şi în ianuarie, doar aşa, de dragul experienţei. Foarte 
inteligentă şi cu o minte analitică, ea îşi alesese cariera mai puţin 
pentru provocarea intelectuală pe care o reprezenta, cât pentru 
ocazia de a călători în locuri îndepărtate din întreaga lume. 
Contractele îndelungate din Indonezia, Venezuela şi Marea 
Baltică erau întrerupte de alte sarcini ocazionale care, ca şi 
aceasta, durau vreo două săptămâni, când fata era trimisă să 
cerceteze vreun potenţial teren petrolifer. Faptul că lucra într-un 
domeniu rezervat bărbaţilor nu era un dezavantaj, căci 
personalitatea ei tonică şi concepţia plină de umor despre viaţă 
reuşeau să spargă gheaţa între ea şi bărbaţii care oricum nu 
fuseseră deja atraşi de constituţia ei atletică, de părul ca pana 
corbului sau de ochii ei ca mura. 

La vreo 60 de kilometri la nord de Listvianka, un golf cu ape 
nu prea adânci, numit Peschanaya, tăia linia de vest a țărmului, 
protejând o plajă îngustă. Pe când căpitanul îndreptă barca spre 
golf, Tatiana se întoarse către Theresa şi proclamă: 

— Vom începe aici. 

Cu motorul la ralanti şi cu barca legănându-se pe apă, Roy şi 
Wofford coborâră sonarul peste bord, în vreme ce Theresa monta 
o antenă GPS pe copastie şi o conecta la computerul sonarului. 
Tatiana privi către indicatorul de sondare montat în cabină şi 
strigă: 


56 


— Adâncime, 30 de metri! 

Nu-i o adâncime prea mare, e în regulă, zise Theresa 
cercetând senzorul aflat la vreo 30 de metri în urmă, în timp ce 
barca îşi reluă înaintarea. 

O imagine digitală a nămolului de pe fundul lacului apăru pe 
un monitor color care reda undele sonore procesate, emise de 
cabluri. 

— Putem obţine rezultate semnificative atâta vreme cât 
menţinem adâncimea sub 50 de metri, spuse Wofford. 

— La o adâncime mai mare, vom avea nevoie de mai mult 
cablu şi de o ambarcaţiune mai mare. 

— Şi de mai mult caviar, adăugă Roy cu o privire lacomă. 

Incet, barca de pescuit mătură golful înainte şi înapoi după 
cum încercatul său căpitan răsucea timona, pe când cei patru 
vizitatori priveau monitorul sonarului. Fură observate formaţiuni 
geologice neobişnuite, iar poziţiile acestora fură însemnate, în 
vreme ce încercaţii cercetători studiau mâlul de pe fundul lacului 
în căutarea scurgerilor de hidrocarburi. Trebuiau întreprinse şi 
alte studii mai laborioase, folosind probele prelevate sau analiza 
geochimică a mostrelor de apă, dar sonarul le permitea 
cercetătorilor să noteze reperele geologice în vederea unei 
examinări ulterioare. 

Când ajunseră în partea de nord a golfului, Theresa se ridică şi 
se întinse în timp ce căpitanul manevra ambarcaţiunea, 
pregătind-o pentru recoltarea ultimei probe. Inspre centrul 
lacului, ea observă o navă mare, de un cenuşiu murdar, 
navigând către nord. Părea să fie un fel vas de cercetare, cu 
model vechi de elicopter pe puntea din faţă. Elicele acestuia se 
roteau în aer ca şi cum s-ar fi pregătit de decolare. Cercetând 
puntea, ea observă, în mod ciudat, că pe catargul navei păreau 
arborate atât un steag rusesc, cât şi unul american. Probabil că 
era vorba despre o echipă comună de studii ştiinţifice, gândi ea. 
Citind despre Baikal, ea fusese surprinsă să afle despre interesul 
ştiinţific, pe care pitorescul lac, cu flora şi fauna sa unică, le 
trezea celor din Vest. Geofizicienii, microbiologii şi oamenii de 
ştiinţă preocupaţi de cercetarea mediului veniseră din întreaga 
lume pentru a studia lacul şi apele sale limpezi. 

— Şi iată că ajungem în acelaşi loc de unde am plecat, răsună 
glasul lui Roy pe punte. 

După 20 de minute, ajunseră în marginea sudică a golfului, 
încheind cercetarea. Theresa concluzionă că fundul lacului 


57 


prezenta trei structuri diferite, observate cu ajutorul sonarului, 
care meritau o cercetare mai amănunţită. 

— Cu asta încheiem prologul programului de astăzi, spuse 
Wofford. Ce facem în continuare? 

— Vom traversa lacul până aici, spuse Tatiana lovind uşor 
harta cu un deget subţire. La 35 de kilometri sud-est de poziţia 
noastră actuală. 

— Am putea la fel de bine să lăsăm sonarul în apă. Nu cred că 
ambarcaţiunea asta poate merge cu o viteză cu mult mai mare 
decât cea necesară pentru cercetare, aşa că vom urmări 
adâncimea apei în cursul traversării, zise Theresa. 

— Nici o problemă, spuse Wofford aşezându-se pe punte şi 
întinzându-şi picioarele pe balustrada ambarcaţiunii. 

Privind într-o doară către monitorul sonarului, pe chip i se citi 
deodată nedumerirea. 

— Ciudat, murmură el. 

Roy se aplecă şi cercetă monitorul. Imaginea întunecoasă a 
fundului lacului dispăruse brusc, fiind înlocuită de o succesiune 
de vârfuri ascuţite deplasându-se înainte şi înapoi pe monitor. 

— Cablul de remorcare a început să ţopăie pe fundul lacului? 
întrebă el. 

— Nu, răspunse Wofford cercetând adâncimile. Se află la circa 
40 de metri deasupra fundului lacului. 

Interferenţa continuă să se manifeste pentru alte câteva 
secunde, apoi încetă la fel de brusc cum apăruse. 

Contururile fundului lacului apărură din nou foarte clare pe 
ecran. 

Vreunul dintre sturionii aceia uriaşi o fi încercat să muşte din 
cablul nostru de remorcare, glumi Wofford, uşurat să vadă că 
echipamentele erau din nou funcţionale. Dar vorbele îi fură 
urmate de un uruit nedesluşit, profund care răsună prin apă. 
Huruitul acela dură cu mult mai mult şi era cu mult mai jos decât 
rostogolirea unui tunet, având o rezonanţă ciudată, înăbuşită. 
Vreme de aproape o jumătate de minut, ciudatul murmur răsună 
peste lac. Privirile tuturor celor aflaţi la bordul ambarcaţiunii se 
întoarseră către nord, în direcţia dinspre care venea zgomotul, 
dar nu se vedea nici o posibilă sursă a acestuia. 

— Să fie vorba despre vreun fel de construcţie? întrebă 
Theresa căutând un răspuns. 

— Poate, răspunse Roy. Totuşi, se aude de departe. 

Privind către monitorul sonarului, observă o scurtă revărsare 


58 


de zgomote care întrerupse pentru un timp imaginea, după care 
reapăru conturul clar al fundului lacului. 

— Orice ar fi, se strâmbă Wofford, tare aş vrea să nu se mai 
atingă de echipamentul nostru. 


59 


2 


La 16 kilometri spre nord, Rudi Gunn se plimba pe puntea 
vasului de cercetare rusesc Vereshchagin şi privea cerul azuriu 
de deasupra sa. Scoţându-şi ochelarii cu rame groase de baga, 
curăţă lentilele cu grijă, apoi se uită din nou în sus. Clătinând din 
cap, se întoarse pe punte şi murmură: 

— Sună ca un tunet, dar pe cer nu e nici măcar un nor. 

Vorbele sale fură primite cu un hohot de râs sănătos de un 
bărbat vânjos, cu părul negru şi cu barbă. Doctorul Alexander 
Sarghov semăna cu un urs de circ, talia lui masivă fiind 
îmblânzită de un comportament jovial şi de privirea caldă a 
ochilor săi negri ca abanosul care scânteiau plini de voioşie. 
Geofizicianului de la Institutul de Ştiinţe Limnologice al 
Academiei Ruse îi făcea plăcere să râdă din toată inima, mai ales 
când se putea distra pe seama noilor săi prieteni americani. 

— Voi, occidentalii, sunteţi tare amuzanţi, chicoti el vorbind 
apăsat. 

— Alexander, va trebui să-l scuzi pe Rudi, răspunse o voce 
caldă, profundă dinspre cealaltă parte a punţii. Nu a mai locuit 
niciodată până acum într-o zonă seismică. 

Ochii de un verde opalin ai lui Dirk Pitt scânteiară plini de 
voioşie pe când îl ajuta să-i şicaneze adjunctul. Şeful Agenţiei 
Naţionale Marine şi Subacvatice se ridică din mijlocul unei 
grămezi de monitoare video şi se întinse pe toată lungimea sa de 
un 1,92 metri, palmele sale atingând tavanul. Deşi cele peste 
două decenii de aventuri subacvatice îi afectaseră trupul robust, 
încă mai era în formă. Doar cele câteva riduri de la colţurile 
ochilor şi părul din ce în ce mai cărunt de pe tâmple indicau 
desfăşurarea bătăliei cu vârsta. 

— Un cutremur? medită Gunn. Inteligentul director adjunct al 
NUMA”, absolvent al Universităţii din Annapolis şi fost comandant 
în Marină, privea cu ochii măriţi de uimire de pe punte. Am trecut 
şi eu prin unul sau două cutremure, dar acelea au fost mai mult 
simţite decât auzite. 

— Cele de tip Puny abia dacă zgâlţâie vesela, dar cutremurele 
mai însemnate pot suna ca o mulţime de locomotive la un loc, 


7 National Underwater and Marine Agency (n. red.). 


zise Pitt. 

— Sub lacul Baikal există o intensă activitate tectonică, 
adăugă Sarghov. Cutremurele apar frecvent în această regiune. 

— Eu, unul, mă simt grozav şi în lipsa lor, spuse Gunn repede, 
reluându-şi locul lângă monitor. Sper să nu ne întrerupă din 
colectarea datelor despre curenţii lacului. 

Vereshchagin era implicat într-o cercetare comună ruso- 
americană a curenților necartaţi ai lacului Baikal. Nefiind omul 
care să stea liniştit în cartierul general al NUMA din Washington, 
Pitt conducea o mică echipă a agenţiei guvernamentale de 
cercetare în colaborare cu savanții locali de la Institutul 
Limnologic din Irkutsk. Ruşii puseseră la dispoziţie nava şi 
echipajul, în timp ce americanii furnizaseră balizele sonice de 
ultimă generaţie şi echipamentul de monitorizare care trebuia 
folosit pentru redarea unei imagini tridimensionale a lacului şi 
curenților acestuia. Se ştia că adâncimea mare a lacului Baikal 
crea modele unice de circulaţie a apei, având uneori 
comportamente imprevizibile. Povestiri despre vârtejuri şi bărci 
de pescuit trase la fundul apei de propriile năvoade erau deja 
bine cunoscute în comunităţile locale. 

Incepând cu vârful nordic al lacului, echipa ştiinţifică 
amplasase zeci de mici senzori ambalaţi în cutii portocalii lăsate 
să plutească la adâncimi diferite. Măsurând constant 
temperatura, presiunea şi poziţia, cutiile transmiteau 
instantaneu informațiile către o serie de transpondere mari, 
subacvatice, plasate în locuri fixe. Nişte calculatoare mari, aflate 
la bordul vasului Vereshchagin, prelucrau datele de la 
transpondere,  afişând rezultatele în imagini grafice 
tridimensionale. Gunn aruncă o privire către un şir de monitoare 
aflate în faţa scaunului său, apoi se concentră asupra unuia 
dintre acestea, care înfăţişa secţiunea mediană a lacului. 
Imaginea semăna cu un grup de bile portocalii din sticlă plutind 
într-un castron de îngheţată albastră. Aproape în acelaşi timp, un 
şir vertical de bile portocalii săriră rapid către marginea 
ecranului. 

— Măi, să fie! Ori a luat-o razna vreunul dintre transponderele 
noastre, ori pe fundul lacului se manifestă o turbulenţă 
însemnată, izbucni el. 

Pitt şi Sarghov se întoarseră şi cercetară monitorul, privind 
cum o mulţime de buline portocalii se grăbeau să ajungă la 
suprafaţă. 


61 


— Curentul este ascendent, foarte intens, zise Sarghov 
ridicând o sprânceană. E greu de crezut că seismul a fost 
îndeajuns de puternic încât să producă un asemenea efect. 

— Poate că nu cutremurul în sine, spuse Pitt, ci un efect 
secundar al acestuia. O alunecare de teren submarină provocată 
de un cutremur minor putea crea aşa ceva. 

Pitt avea dreptate: produse la 210 kilometri nord de 
Vereshchagin şi la 60 de metri sub apă, sunetele care răsunaseră 
mai întâi în lac erau de fapt undele unui cutremur puternic, 
măsurând 6,7 grade pe scala Richter. Deşi seismologii aveau să 
determine mai târziu că epicentrul cutremurului se aflase lângă 
ţărmul nordic al lacului, acesta crease un efect devastator la 
mijlocul țărmului vestic, în vecinătatea insulei Olkhon. O masă de 
pământ mare şi pustie, Olkhon se afla aproape de mijlocului 
lacului. Chiar lângă ţărmul estic, fundul lacului cobora într-o 
pantă abruptă până la cea mai adâncă parte a sa. 

Studiile seismice relevaseră zeci de falii care străbăteau 
fundul lacului, inclusiv una în dreptul insulei Olkhon. Dacă vreun 
geolog submarin ar fi examinat falia înainte şi după cutremur, ar 
fi constatat o deplasare de aproape trei milimetri. Dar cei trei 
milimetri erau suficienţi pentru a crea ceea ce oamenii de ştiinţă 
numesc „diaclază cu deplasare pe verticală” sau alunecare de 
teren subacvatică. 

Efectele nevăzute ale cutremurului se materializaseră într-o 
acumulare a sedimentelor aluvionare cu o înălţime de aproape 
20 de metri. Aceasta alunecă într-o ravenă subterană, asemenea 
unei avalanşe, devenind tot mai mare şi cu o forţă de inerție în 
creştere pe măsură ce înainta. Masa de pietre, aluviuni şi mâl se 
prăbuşi vreo 800 de metri, distrugând totul în calea sa, înainte 
de a se lovi de fundul lacului, la o adâncime de 1500 de metri. 

In numai câteva secunde, un milion de metri cubi de 
sedimente ajunseseră pe fundul lacului, într-un nor de mâl. 
Huruitul înăbuşit al masivei alunecări de teren încetă rapid, dar 
violenta energie produsă rămânea încă nestăvilită. Sedimentele 
în mişcare deplasaseră un perete masiv de apă, îndreptându-l 
mai întâi către fundul lacului, apoi împingându-l spre suprafaţă. 
Efectul era precum cel produs de căuşul unei palme împingând 
apa spre fundul unei căzi. Forţa a milioane de galoane de apă 
dislocate trebuia redirecţionată cumva. 

Alunecarea de teren submarină se produsese către sud, 
dincolo de insula Olkhon şi aceasta era şi direcţia din care începu 


62 


să se deplaseze apa. Către nord, lacul rămase relativ netulburat, 
dar spre sud se formase nu val care se rostogolea cu o forţă 
distrugătoare. Pe ocean, acesta s-ar fi numit tsunami, dar într-un 
lac cu apă dulce, se numea seişă. 

Suprafaţa apei se înălţă formând un val înalt de 3,5 metri, 
care o luă către sud, spre partea mai puţin adâncă a lacului. Pe 
măsură ce valul era împins către adâncimi mai mici, înălţimea şi 
viteza lui creşteau, acesta devenind un zid lichid al morţii pentru 
tot ce întâlnea în cale. 

Pe puntea navei Vereshchagin, Pitt şi Gunn urmăreau din ce în 
ce mai alarmaţi evoluţia valului ucigaş. O hartă tridimensională 
mărită a lacului la sud de insula Olkhon înfăţişa un şirag de 
puncte portocalii care săreau într-o succesiune rapidă, pe-o 
traiectorie liniară, care se extindea repede. 

— Accesează numai dispozitivele de la suprafaţă, Rudi. Să 
aflăm exact ce se petrece deasupra, ceru Pitt. 

Gunn tastă o comandă scurtă şi o imagine bidimensională 
apăru deodată pe monitor, înfăţişând o serie de dispozitive de 
suprafaţă răspândite pe o rază de circa 8,5 metri. Privirile celor 
aflaţi pe punte se îndreptară asupra ecranului atunci când 
dispozitivele portocalii se înşiruiră înaintând dinspre nord către 
sud. 

— Aşa-i, este un val. Senzorii sunt împinşi în sus până la 
aproape 5 metri, în calea sa, spuse Gunn. 

Verifică măsurătorile de două ori, apoi dădu încruntat din cap 
către Pitt şi Sarghov. 

— Sigur, o alunecare de teren ar produce un asemenea val, 
zise Sarghov interpretând imaginile. Rusul arătă către o hartă a 
lacului prinsă pe peretele cabinei. Valul va trece prin delta nu 
prea adâncă a râului Selenga şi se va deplasa către sud. Poate că 
astfel îşi va mai pierde din forţă. 

Pitt clătină din cap. 

— Când valul se va afla în ape mai puţin adânci, acest lucru va 
avea efect invers şi îi va spori forţa la suprafaţă, zise el. Cu ce 
viteză se deplasează, Rudi? 

Gunn apucă mouse-ul calculatorului şi trasă o linie între două 
dispozitive, măsurând distanţa dintre acestea. 

— Bazându-ne pe informaţiile senzorilor, valul pare să se 
deplaseze cu aproape 40 de kilometri pe oră. 

— Ceea ce înseamnă că ar ajunge aici peste aproximativ 50 
de minute, calculă Pitt. 


63 


Mintea lui funcţiona deja la turație maximă. Vereshchagin era 
o ambarcaţiune zdravănă şi echilibrată, ştia asta şi avea şanse 
să reziste cu pierderi minime trecerii valului. Acesta era însă 
periculos pentru traficul de pe lac, pentru micile ambarcaţiuni de 
pescuit şi de transport care nu erau proiectate pentru a rezista 
forţei unui val de 3,5 metri înălţime. Apoi mai erau şi locuitorii de 
pe țărm care aveau să fie expuşi unor inundaţii neaşteptate în 
zonele mai joase din jurul lacului. 

— Doctore Sarghov, v-aş sugera să-i spuneţi căpitanului să 
emită de îndată o avertizare de urgenţă către toate vasele aflate 
pe lac. In momentul în care oricare dintre acestea va zări valul, 
va fi mult prea târziu pentru a se feri din calea lui. Va trebui să 
contactăm autorităţile de pe țărm pentru a-i evacua pe toţi 
locuitorii care riscă să fie inundaţi. Nu avem vreme de pierdut. 

Sarghov alese o frecvenţă pe radioul navei şi transmise el 
însuşi avertismentul. Aparatul vui din pricina mulţimii celor care-i 
apelară pentru a primi confirmarea urgenţei. Deşi Pitt nu vorbea 
limba rusă, judecând după tonul sceptic al vocilor, deduse că 
măcar unii dintre ei îl credeau pe Sarghov fie beat, fie nebun. Pitt 
nu se putu abţine să nu zâmbească văzând că savantul, de 
obicei atât de jovial, se înroşise la faţă şi începuse să scuipe o 
serie de obscenităţi în microfon. 

— Pescari idioţi! Cică sunt nebun! urlă el. 

Avertismentele fură luate în serios abia când un vas de pescuit 
aflat la adăpost în golful Aya de-abia rezistase în momentul în 
care fusese atins uşor de val, iar căpitanul acestuia semnalase 
isteric evenimentul. 

Pitt scrută orizontul cu un binoclu şi zări vreo jumătate de 
duzină de bărci de pescuit căutând să se pună cât mai la 
adăpost, în apropiere de Listvianka, acestora alăturându-li-se un 
vas comercial mic şi un feribot. 

— Bănuiesc că acum le-ai captat atenţia, Alex, zise Pitt. 

— Da, răspunse  Sarghov cu o oarecare  uşurare. 
Departamentul de poliţie din Listvianka a emis alerte către toate 
posturile de radio din jurul lacului şi acum merge din uşă în uşă 
pentru a evacua zonele de risc. Am făcut tot ce ne-a stat în 
putinţă. 

— Poate că vei avea amabilitatea să-l convingi pe căpitan să 
ne ducă şi pe noi către Listvianka şi malul vestic al lacului cât 
mai repede cu putinţă, spuse Pitt, zâmbind la gândul că Sarghov 
îşi neglijase propria situaţie. 


64 


Pe când Vereshchagin o lua către Listvianka cu viteză 
maximă, Gunn privi o hartă a lacului Baikal, trecându-şi degetul 
peste partea interioară a lacului care făcea un unghi spre vest. 

— Dacă valul îşi menţine calea spre sud, ne vom afla în afara 
razei forţei sale primare, observă el. 

— Pe asta contez şi eu, spuse Pitt. 

— Ne aflăm la aproape 30 de kilometri de Listvianka, zise 
Sarghov privind prin hublou către coasta vestică. O să fie cât pe 
ce, cum spuneai. 

In Listvianka răsună o alarmă aeriană veche, în vreme ce 
locuitorii cuprinşi de panică îşi trăgeau bărcile pe țărm, iar 
ambarcaţiunile mai mari erau bine ancorate. Copiii de şcoală 
erau trimişi acasă cu avertisment pentru părinţi, iar prăvăliile de 
pe coastă erau închise repede, In general, locuitorii din jurul 
lacului se deplasară către zone mai înalte şi aşteptară muntele 
de apă care avea să măture tot în calea sa. 

— Parcă am fi la Derby-ul Irlandez, zise Sarghov privind prin 
hublou cu o strâmbătură. 

Aproape o duzină de vase se zăreau la orizont, în faţa lor, 
îndreptându-se către Listvianka cu cea mai mare viteză, parcă 
atrase de un magnet. Căpitanul de pe Vereshchagin, un bărbat 
calm şi bine făcut, pe nume lan Kharitonov, apucă timona vasului 
strângând-o cu putere, rugându-se în tăcere ca nava lui să se 
mişte mai repede. 

Ca şi alţii dintre cei aflaţi pe punte, arunca periodic priviri 
rapide către partea de nord a lacului, căutând semne ale 
ameninţătorului val pe care îl aşteptau cu toţii. 

Pitt cercetă radarul ambarcaţiunii sale, dar nu văzu altceva 
decât un obiect care staţiona la 60 de kilometri sud-est faţă de 
ei. 

— Se pare că mai sunt unii care n-au aflat încă vestea, îi zise 
el lui Sarghov, arătând către nava indicată de radar. 

— Nebunul ăla o avea staţia radio închisă, mormăi Sarghov 
scoțând un binoclu şi privind prin hubloul de la babord. 

Nu zări decât ceea ce părea o pată neagră deplasându-se 
încet pe apă către est. 

— Se îndreaptă chiar spre mijlocul furtunii, spuse Sarghov, 
apucând din nou microfonul staţiei sale de emisie-receptie. 

Apelarea navei singuratice rămase fără răspuns. 

— Faptul că n-au aflat va însemna moartea lor, zise el încet, 
clătinând din cap, în vreme ce agăța microfonul la loc. 


65 


Neliniştea lui fu întreruptă de un zgomot puternic ce se 
apropia şi care făcu să zăngănească hublourile. 

Zburând aproape de suprafaţa apei, un mic elicopter veni 
către puntea vasului Vereshchagin, dar se retrase brusc şi 
rămase suspendat deasupra tribordului navei. Era un Kamovka- 
26, un vechi elicopter civil care îşi avusese zilele de glorie prin 
anii '60 ca navă utilitară de transport uşor. Elicopterul era 
acoperit cu un strat argintiu de vopsea şi fuselajul îi era 
împodobit cu un însemn al Institutului Limnologic. Aparatul vechi 
de 35 de ani se apropie şi mai mult, iar pilotul său, care strângea 
între dinţi o ţigară de foi, iscă un val mare pe care îl îndreptă 
către oamenii aflaţi pe punte. 

— Am răspândit toate dispozitivele de monitorizare. Cer 
permisiunea de a apunta cu păsăroiul ăsta şi de a-l lega până 
trece valul, răsună în staţie vocea gravă a lui Al Giordino. 

Sarghov rămase cu privirile aţintite asupra punţii, 
înspăimântat de mişcările împovărătoare ale elicopterului. 

— Este un bun de preţ al institutului, îi zise el răguşit lui Pitt. 

— Nici o grijă, Alexander, răspunse Pitt ascunzându-şi un 
zâmbet. Al poate trece cu un 747 prin gaura unei gogoşi. 

— Ar fi mai bine să aterizeze cu minunea aia pe țărm decât să 
rişte să fie zdrobit pe punte, zise Gunn. 

— Da... desigur, îngână Sarghov  dorindu-şi numai ca 
elicopterul acela să dispară de pe punte. 

— Dacă n-ai nimic împotrivă, vreau să-i spun să se ducă până 
la vasul acela de pescuit şi să încerce să-i alerteze pe cei de 
acolo, zise Pitt. 

Sarghov privi în ochii calmi ai lui Pitt, apoi dădu din cap. Pitt 
apucă repede microfonul staţiei de emisie-recepţie. 

— Al, cât combustibil mai ai? întrebă el. 

— Tocmai am făcut plinul pe aerodromul din portul Baikal. Ar 
trebui să-mi ajungă pentru un zbor de încă trei ore şi jumătate, 
dacă sunt atent. Dar trebuie să precizez că scaunul pe care stau 
nu reprezintă vreo culme a confortului. 

După ce o mare parte din după-amiază răspândise dispozitive 
de monitorizare pe lac, Giordino era epuizat de efortul de a zbura 
cu această aeronavă solicitantă fizic. 

— Atunci apuntează, dar nu opri motorul. Am de făcut un apel 
de urgenţă. 

— Recepţionat, răsună staţia radio. 

Elicopterul se ridică imediat în aer şi porni către partea din 


66 


spate a navei, unde cobori lin pe platforma de pe punte. 

— Rudi, informează-ne prin radio despre evoluţia valului. Vom 
duce elicopterul la țărm după ce ne lămurim ce-i cu vasul ăla de 
pescuit, ordonă Pitt. 

— Am înţeles, să trăiţi! răspunse Gunn, dar Pitt deja se 
îndepărta pe punte. 

Pitt alergă către partea din spate a navei şi se aplecă pentru a 
putea intra în cabina sa de unde ieşi câteva clipe mai târziu 
ducând pe umăr un sac de voiaj roşu. Urcă nişte scări, străbătu 
un coridor şi ieşi pe punte, unde trecu pe lângă o cabină albă, de 
decompresie. Elicopterul făcea un zgomot puternic deasupra lui, 
iar el simţi un suflu de aer provenit de la elice. Urcă un şir de 
trepte înguste către platforma de aterizare şi se îndreptă apoi 
spre uşa elicopterului. 

Micul şi ciudatul elicopter îi amintea lui Pitt de o libelulă. La 
prima vedere, aparatul lung de circa 10 metri arăta foarte 
simplist, dar era în stare de multe. Micuța cabină a pilotului 
părea să fi fost împărţită în două în faţa celor două panouri de 
control, ca rezultat al înlăturării cabinei detaşabile pentru 
pasageri. La construcţia bătrânul elicopter se ţinuse în primul 
rând cont de versatilitate, iar spaţiul neocupat putea fi adaptat 
pentru irigarea câmpurilor, ca ambulanţă, cabină pentru pasageri 
sau, în anumite cazuri, putea deveni platformă deschisă pentru 
mărfuri. Un suport mare din ţevi era fixat de platforma pe care 
se aflaseră dispozitivele de supraveghere a curenților marini. 
Deasupra acestuia şi montate sus, pe fuzelaj, se afla o pereche 
de motoare cu pistoane radiale care acționau cele două pale 
fixate una deasupra celeilalte şi care se roteau în contrasens. 
Coada fusiformă se termina cu o pereche de flapsuri şi un 
stabilizator mare, dar nu exista nici o elice. Ka-26 sau „Golanul”, 
cum i se spunea în Occident, era construit ca un sistem de 
ridicare practic, cu utilizări multiple. Folosit mai ales în marină, 
era perfect pentru operarea de pe helipadurile de la bordul 
navelor mici. Pitt se repezi spre partea dreaptă a cabinei, iar uşa 
pasagerului se deschisese larg şi un tânăr tehnician rus care 
purta pe cap o şapcă de baseball ZZ Top sări pe punte. 

Făcându-i semn cu capul lui Pitt să se aşeze pe locul lui, îi 
dădu americanului deşirat casca sa de emisie-recepţie, apoi 
plecă repede de pe platformă. Pitt îşi îndesă sacul de voiaj în 
compartimentul pentru picioare şi urcă privind spre vechiul său 
prieten aflat pe scaunul pilotului. 


67 


Nu s-ar fi putut zice că Albert Giordino avea trupul atrăgător al 
unui aviator. ltalianul îndesat, cu braţele ca de fier era cu 
aproape jumătate de metru mai scund decât Pitt. Avea o claie de 
păr negru şi creţ pe cap, ţinea tot timpul în gură un trabuc, iar 
chipul lui părea a nu se mai fi întâlnit de câteva zile bune cu un 
brici. Ochii lui de un căprui-închis străluceau plini de inteligenţă, 
în ei sclipind un strop de ironie fină, chiar şi în momentele cele 
mai dificile. Prietenul de-o viaţă al lui Pitt şi responsabilul cu 
tehnologia subacvatică al NUMAI se simţea mult mai în largul lui 
pe un submarin, dar putea să piloteze şi aproape orice tip de 
aparat de zbor. 

— Am auzit apelul de urgenţă. Vrei să mergem să vedem cum 
loveşte valul acela Listvianka? întrebă Giordino prin microfonul 
căştii sale. 

— Mai întâi trebuie să rezolvăm ceva. Ridică aparatul, ia-o 
către sud-est şi te pun eu la curent. 

Giordino înălţă repede elicopterul Kamov de pe nava care se 
legăna pe apă şi urcă până la 60 de metri, luând-o spre est, de-a 
curmezişul lacului. În vreme ce elicopterul accelera până la 
viteza de 136 de kilometri pe oră, Pitt îi povesti despre seişă şi 
nava de pescuit care habar nu avea ce se petrecea. Carena 
neagră a acesteia se desena la orizont, iar Giordino se îndreptă 
către ea, în vreme ce Pitt lua legătura cu Vereshchagin. 

— Rudi, ce mai face valul nostru? 

— Capătă din ce în ce mai multă forţă, pe minut ce trece, Dirk, 
răspunse Gunn cu o voce calmă. Măsoară acum puţin peste 9 
metri în înălţime, în partea lui centrală, iar viteza sa creşte. 
Tocmai trece pe lângă delta râului Selenga. 

— Cât mai are până să ajungă la noi? 

Gunn se opri după ce tastă o comandă pe calculator. 

— Timpul estimativ al contactului cu Vereshchagin este peste 
aproximativ 37 de minute. Ne vom apropia de Listvianka la mai 
puţin de 8 kilometri. 

— Mulţumesc, Rudi. Pregăteşte-te pentru ce e mai rău. O să 
ne întoarcem deasupra voastră după ce anunţăm vasul acela de 
pescuit. 

— Am înţeles, răspunse Gunn dorindu-şi brusc să schimbe 
locul cu Pitt. 

Valul era la 65 de kilometri distanţă, iar echipajul de pe 
Vereshchagin vedea deja destul de clar dealurile din Listvianka. 
Nava putea ajunge dincolo de zona de maximă forţă a valului 


68 


până la sosirea sa, dar nimic nu proteja linia țărmului. Numărând 
minutele rămase, Gunn privi în lungul punţii şi se întrebă cum 
avea să arate peste o oră pitorescul mal al lacului şi aşezările 
omeneşti de acolo. 


69 


3 


— Se pare că avem oaspeţi, spuse Wofford arătând dincolo de 
pupa vasului de pescuit, spre orizont. 

Deşi Theresa reperase deja elicopterul, vorbele lui Wofford îi 
făcură pe toţi cei aflaţi la bord să înceteze orice activitate şi să 
privească în sus. Ciudatul aparat de zbor se apropia dinspre vest 
şi nu exista nici urmă de îndoială că se îndrepta către ei. 

Vasul de pescuit se deplasa către ţărmul estic cu dispozitivele 
de supraveghere plutind în urma sa, fără ca echipajul său să aibă 
habar de pericolul care-l ameninţa. Nimeni dintre cei aflaţi la 
bord nu observase încă brusca dispariţie a tuturor celorlalte 
nave, dar oricum dispariţia unui vas din raza vizuală nu era un 
lucru neobişnuit pe lacul imens. 

Toate privirile se îndreptară către cer atunci când elicopterul 
dizgraţios ajunse să huruie deasupra micuţei nave, apoi se duse 
spre mijlocul babordului. Echipa de cercetători zări chipul 
înconjurat de păr negru ca abanosul al celui aflat pe locul 
pasagerului, care agita un microfon înspre geam şi arăta cu 
degetul către propria cască. 

— O să încerce să ne contacteze prin radio, spuse Wofford. 
Aveţi microfonul pornit, căpitane? îi tălmăci Tatiana căpitanului 
enervat, care clătină din cap şi îi răspunse indignat rusoaicei. 

Acesta apucă un microfon din timonerie şi îl ridică înspre 
elicopter tăind orizontal aerul cu mâna în dreptul gâtului. 

— Căpitanul zice că staţia sa radio nu funcţionează de doi ani, 
explică Tatiana ceea ce era evident. Spune că n-are nevoie de 
aşa ceva, că poate naviga la fel de bine şi fără. 

— Oare de ce nu mă miră asta? replică Roy dând ochii peste 
cap. 

— Cu siguranţă nu a fost cercetaş în copilărie, adăugă 
Wofford. 

— Se pare că vor să facem cale-ntoarsă, zise Theresa 
interpretând alte gesturi ale copilotului elicopterului. Cred că vor 
să ne întoarcem la Listvianka. 

— Elicopterul este al Institutului de Ştiinţe Limnologice, 
observă Tatiana. Aşa că nu au nici o autoritate asupra noastră. li 
putem ignora. 

— Eu cred că încearcă să ne avertizeze, protestă Theresa pe 


70 


când elicopterul plana deasupra lor, în vreme ce pasagerul 
continua să gesticuleze. 

— Probabil că stăm în calea vreunui experiment neînsemnat 
de-al lor, spuse Tatiana. Gonind elicopterul cu braţele ca pe-o 
pasăre, ea strigă: Pleacă... pleacă de-aici! 

Giordino privi de la adăpostul geamului cabinei şi zâmbi 
amuzat. Scorţosul căpitan al navei pescăreşti părea să le arunce 
cuvinte obscene celor din elicopter în vreme ce Tatiana încerca 
să-i alunge. 

x x x 

— Se pare că nu vor să cumpere ce vindem noi, observă 
Giordino. 

— Eu zic că fie căpitanul lor nu prea are creier, fie că şi l-a 
murat în votcă, răspunse Pitt dând din cap cu frustrare. 

— Poate că o fi vreun imitator al lui Marcel Marceau&, la fel 
cum eşti şi tu. 

— Fii atent la linia de plutire a copăii ăsteia. 

Giordino studie babordul navei de pescuit şi constată că 
aceasta era scufundată cam mult. 

— Se pare că începe să se scufunde, spuse el. 

— N-o să reziste prea mult în faţa unui val de 9 metri înălţime, 
observă Pitt. Va trebui să mă cobori pe punte. 

Giordino nu se obosi să pună la îndoială chibzuinţă cererii sau 
să protesteze împotriva pericolului în care s-ar fi aflat Pitt. Ştia că 
ar fi fost inutil. Pitt era un soi de cercetaş chiar şi la vârsta pe 
care o avea şi n-ar fi acceptat vreun refuz dacă şi-ar fi pus în 
minte să ajute o bătrânică să traverseze strada. Propria 
siguranţă era pe ultimul loc când venea vorba să-i ajute pe alţii, 
fără a ţine seama de riscuri. Cu o mână fermă pe manetă, 
Giordino descrise o serie de cercuri strânse în jurul navei, 
căutând un loc unde să poată ateriza. Dar bătrâna ambarcaţiune 
nu părea dispusă să-i ofere vreun sprijin. Un catarg din lemn înalt 
de 3,5 metri apăra nava ca o lance. Elicea sa având un diametru 
de 13 metri, pe navă nu era loc pentru ca elicopterul să aterizeze 
fără a zdrobi catargul. 

— Nu mă pot apropia îndeajuns din cauza catargului. Va trebui 
să înoţi până acolo sau să încerci să sari din elicopter, de la peste 
6 metri înălţime, fără să-ţi rupi vreun picior sau altceva, zise 


8 Marcel Marceau, numele la naştere Marcel Mangel (1923-2007) a 
fost unul dintre cei mai mari artişti ai pantomimei, supranumit şi 
„regele pantomimei”, ai secolului XX. (n.red.). 

71 


Giordino. 

Pitt se uită la dărăpănata barcă neagră, cu ocupanţii ei care 
priveau derutaţi. 

— Nu prea sunt gata să înot, spuse el studiind apa îngheţată a 
lacului. Dar, dacă mă laşi pe catarg, pot să imit un pompier. 

Această idee i se păru nebunească lui Giordino, dar nu era 
chiar aşa. Dacă ar fi putut manevra elicopterul astfel încât să 
ajungă cât mai aproape de catarg, Pitt l-ar fi putut apuca şi ar fi 
putut cobori pe el până pe punte. Dacă manevra aceasta era 
destul de greu de realizat pe uscat, Giordino ştia că pe-o navă în 
mişcare ar fi putut lovi elicopterul dacă nu era atent. 

Ridicând aparatul până când roţile sale ajunseră la 3,5 metri 
deasupra catargului, Giordino se apropie până când uşa 
pasagerului ajunse chiar în dreptul acestuia. Accelerând uşor, 
adaptă viteza elicopterului până când aceasta se potrivi cu aceea 
a ambarcaţiunii aflate în mişcare. Mulţumit că îi reuşise manevra, 
cobori încet-încet elicopterul până când acesta ajunse la aproape 
un metru deasupra catargului. 

— Cu legănatul ambarcaţiunii acesteia nu pot să mă las în jos 
decât puţin, cât să poţi sări tu, transmise Giordino prin cască. 
Sigur vei putea urca înapoi ca să te pot lua? 

— N-am de gând să urc înapoi răspunse Pitt pe un ton neutru. 
Dă-mi numai o clipă şi o să te îndrum eu. 

Pitt îşi scoase căştile, apoi întinse mâna şi trase afară sacul 
roşu de voiaj aflat la picioarele sale. Deschizând uşa cabinei, 
ceea ce lăsă să intre curentul de aer rece provocat de elice, el 
aruncă sacul de voiaj afară, privind cum acesta aterizează 
rostogolindu-se pe acoperişul timoneriei. Apoi Pitt îşi lăsă 
picioarele să atârne afară, după care îi făcu semn cu mâna lui 
Giordino ca să menţină elicopterul cât mai stabil. Catargul fu tras 
brusc îndărăt şi apoi împins înainte de legănarea ambarcaţiunii, 
dar Pitt izbuti repede să-şi dea seama care-i ritmul. Când încetini 
între două valuri, Pitt îşi întoarse palma către Giordino. Pilotul 
cobori brusc elicopterul cu un metru şi, într-o clipită, Pitt dispăru 
pe uşă. Giordino nu mai aşteptă să vadă dacă Pitt ajunsese cu 
bine pe catarg, ci ridică numaidecât elicopterul în aer şi se 
îndepărtă de vasul de pescuit. Privind apoi prin geamul lateral, fu 
uşurat să-l zărească pe Pitt cu braţele încolăcite de partea 
superioară a catargului, alunecând pe acesta. 

— Vereshchagin către elicopter, terminat, răsună glasul lui 
Rudi Gunn în urechile lui Giordino. 


72 


— Ce s-a întâmplat, Rudi? 

— Voiam doar să-ţi spun care este situaţia valului. Se apropie 
cu o viteză de 217 kilometri pe oră, iar înălţimea medie este de 
10 metri. A trecut pe lângă delta râului Selenga, aşa încât nu ne 
mai aşteptăm la o sporire a vitezei până va atinge ţărmul sudic. 

— Bănuiesc că numeşti asta o veste bună. Care este timpul 
estimat până la sosirea valului? 

Pentru poziţia voastră, cam peste 18 minute. Vereshchagin se 
va întoarce pentru a-şi ocupa poziţia faţă de val în 10 minute. Ar 
fi bine să fii pregătit pentru o eventuală evacuare de urgenţă? 

— Rudi, confirmă, te rog. Sunt 18 minute până la sosirea 
valului? 

— Afirmativ. 

18 minute. Vasul de pescuit, hodorogit cum părea, nu ar fi 
avut vreme să ajungă nicăieri pentru a fi în siguranţă. 

Uitându-se la coca neagră, ştiu că bătrâna ambarcaţiune nu 
avea nici o şansă. Cu un chinuitor sentiment de groază, Giordino 
îşi dădu seama că, lăsându-l pe puntea de dedesubt, era posibil 
să-şi fi condamnat vechiul prieten la moarte. 

x x x 

Pentru o clipă, Pitt se agăţă de catarg cu picioarele 
încrucişate, privind către două antene uzate de GPS şi de radio 
care se aflau la doar câțiva centimetri de fața lui. După ce 
Giordino se îndepărtă cu elicopterul, iar curentul de aer stârnit 
de elice se potoli, se lăsă în jos pe catarg folosindu-se de picioare 
pentru a-şi încetini coborârea. Apucând sacul de voiaj, păşi de-a 
lungul acoperişului timoneriei şi cobori pe-o scară spre puntea de 
la pupa. Se răsuci şi dădu peste grupul de oameni care se holbau 
la el cu gurile căscate. 

— Privet”, rânji el dezarmant. Vorbeşte careva de-aici engleza? 

— Toţi, în afară de căpitan, răspunse Theresa la fel de uimită 
ca toţi ceilalţi că Pitt nu era rus. 

— Ce-i cu descinderea asta? întrebă Tatiana scurt. A 

Ochii ei negri îl scrutau pe Pitt cu o expresie de neîncredere. În 
spatele ei, căpitanul bărcii de pescuit, care rămăsese în uşa 
timoneriei, se lansă într-o tiradă la fel de dispreţuitoare în limba 
lui maternă. 

— Tovarăşă, zi-i căpitanului dumitale că, dacă vrea să mai 
poată bea vreodată votcă, ar fi mai bine să mâne coaja asta de 
nucă spre Listvianka cu cea mai mare viteză, chiar acum, 


? Salut (în Ib. rusă, în original) (n.red.). 
73 


răspunse Pitt pe un ton poruncitor. 

— Care-i problema? întrebă Theresa încercând să domolească 
tensiunea. 

— O alunecare de teren subacvatică a provocat un uriaş val 
lângă insula Olkhon. Un zid de apă înalt de peste 9 metri se 
îndreaptă către noi, chiar acum, în timp ce vorbim. Au fost emise 
atenţionări de-a lungul şi de-a latul lacului, dar iscusitul vostru 
căpitan nu a putut auzi avertismentele. 

Tatiana păli în vreme ce îi vorbea în grabă căpitanului, pe un 
ton coborât. Acesta dădu din cap fără a spune vreun cuvânt, apoi 
intră în timonerie. O clipă mai târziu, motorul vechi al 
ambarcaţiunii mormăi în semn de protest, pe când era accelerat, 
iar nava de îndreptă către Listvianka. Pe puntea de la pupa, Roy 
şi Wofford căutau deja soluţii pentru recuperarea dispozitivul de 
cercetare din apă, în vreme ce ambarcaţiunea accelera. 

Pitt îşi ridică privirile şi constată cu neplăcere că Giordino nu 
se mai afla deasupra navei de pescuit, elicopterul argintiu 
îndepărtându-se deja cu repeziciune. Dacă ambarcaţiunea nu se 
putea retrage din calea valului, într-o zonă mai sigură, lucru care 
părea din ce în ce mai evident, atunci ar fi dorit măcar ca 
Giordino să se afle deasupra lor. In sinea lui, se ocări pentru că 
nu se gândise să ia cu el un emiţător radio. 

— Mulţumim că aţi venit până aici să ne avertizaţi, spuse 
Theresa apropiindu-se de Pitt, zâmbindu-i nervos acestuia şi 
strângându-i mâna. A fost un mod periculos de a ajunge la bord. 

Fata avea o francheţe caldă care îi aminti lui Pitt de soţia lui, 
Loren şi hotărî de îndată că olandeza aceea îi plăcea. 

— Da, chiar vă mulţumim pentru avertizare, zise Tatiana pe un 
ton ceva mai cald, cerându-şi scuze pentru abordarea brutală de 
mai devreme. Făcând repede prezentările, întrebă: Sunteţi de pe 
nava de cercetare a Institutului Limnologic, aşa este? 

— Da. S-a îndreptat către Listvianka împreună cu toate 
celelalte ambarcaţiuni aflate pe lac. A voastră era singura pe 
care nu am putut-o alerta prin radio. 

— V-am spus eu că e ceva în neregulă cu barca asta, îi şopti 
Wofford lui Roy. 

— Da, e ceva în neregulă şi cu căpitanul ei, răspunse Roy 
dând din cap. 

— Domnule Pitt, se pare că va trebui să facem faţă valului 
împreună. Cât timp mai avem până când va ajunge la noi? 
întrebă Tatiana. 


74 


Pitt aruncă o privire ceasului său Doxa subacvatic, portocaliu. 

— Mai puţin de 15 minute, ţinând cont de viteza sa medie de 
deplasare când am plecat de pe Vereshchagin. 

— N-o să izbutim să ajungem în Listvianka, constată Tatiana 
cu o voce calmă. 

— Lacul se lărgeşte înspre capătul său sudic, ceea ce va duce 
la disiparea valului către vest. Cu cât ne vom apropia de 
Listvianka, cu atât valul va fi mai mic. 

Dar, aflat pe puntea deteriorată a ambarcaţiunii de pescuit, 
Pitt avea dubii că nava aceea era în stare să navigheze chiar şi 
pe nişte ape calme. Bătrâna barcă părea să se scufunde din ce în 
ce mai mult, pe minut ce trecea. Motorul său se îneca şi tuşea de 
parcă era pe cale să moară în orice moment. Putreziciunea 
lemnului era evidentă peste tot şi asta nu doar la suprafaţa 
punţii. Pitt îşi imagina în ce hal era lemnăria de sub punte. 

— Ar fi bine să ne pregătim pentru ce-i mai rău. Puneţi-vă cu 
toţii vestele de salvare. Tot ce nu vreţi să se piardă peste bord 
trebuie bine legat de punte sau de parapete. 

Ajutaţi de Theresa, Roy şi Wofford legară repede echipamentul 
de supraveghere. Tatiana scotoci prin timonerie câteva minute, 
apoi se întoarse pe punte cu braţul plin de veste vechi. 

— La bord nu sunt decât patru veste de salvare, anunţă ea. 
Căpitanul refuză să poarte vreuna, dar tot avem una în minus, 
spuse ea privindu-l pe Pitt, care era cel în plus. 

— Fiţi fără grijă, mi-am adus-o pe-a mea, răspunse Pitt. 

Pe când ceilalţi îşi puneau vestele de salvare, Pitt îşi scoase 
pantofii şi hainele şi îşi puse costumul din neopren pe care îl 
scoase din sacul de voiaj. 

— Ce-i cu zgomotul ăla? întrebă Theresa. 

Aproape pe neobservate, un murmur îndepărtat se auzi de-a 
lungul lacului. Lui Pitt, îi păru asemănător cu al unui tren de 
marfă urcând un munte îndepărtat. Zgomotul răsuna constant, 
crescând uşor în intensitate. 

Chiar şi fără să privească, Pitt îşi dădu seama că răgazul lăsat 
de val se apropia de sfârşit. Valul trebuie să fi căpătat o viteză 
sporită - şi, o dată cu viteza, forţă - în cursa către ei, părând că 
avea să-i ajungă din urmă ceva mai repede decât estimase Rudi. 

— Uitaţi-l! urlă Roy arătând înspre lac. 

— E imens, icni Theresa şocată de ceea ce vedea. 

Valul nu era unul dintre acelea încununate de spumă albă, 
atât de dragi surferilor, ci, mai degrabă, un tăvălug de lichid care 


75 


se rostogolea de la un mal la celălalt al lacului, ca un imens 
făcăleţ dat de-a dura. Deşi se aflau la 32 de kilometri depărtare, 
bărbaţii şi femeile de la bordul ambarcaţiunii de pescuit văzură 
că era imens, având o înălţime de peste 12 metri. Imaginea 
incredibilă a zidului mişcător de apă însoţită de ciudatul murmur 
îi făcu pe toţi să îngheţe de groază şi să privească înspăimântați 
către apocalipsa lichidă. Toţi, în afară de Pitt. 

— Tatiana, spune-i căpitanului să întoarcă prora navei către 
val, ordonă el. 

Căpitanul cel morocănos, cu ochii cât cepele, răsuci repede 
timona. Pitt îşi dădu seama că totul părea să fie potrivnic navei 
bătrâne şi atât de deteriorate de apă. Dar, câtă vreme mai exista 
speranţă, el era hotărât să încerce a apăra vieţile tuturor celor 
aflaţi la bord. 

Prima grijă era ca toată lumea să rămână la bord. Cercetând 
puntea cu privirea, Pitt zări un vechi năvod încolăcit la tribord. 

— Jim, ajută-mă, te rog, cu năvodul acela, îi ceru el lui 
Wofford. 

Impreună cei doi traseră năvodul încolăcit de-a lungul punţii şi 
îl trecură pe lângă peretele din spate al timoneriei. Pe când 
Wofford  înfăşura unul din capetele acestuia împrejurul 
balustradei de la tribord, Pitt legă celălalt capăt de unul dintre 
stâlpii balustradei de la babord. 

— Pentru ce faceţi asta? întrebă Theresa. 

— La apropierea valului, toată lumea să se întindă şi să se ţină 
bine de năvod. Acesta va avea rol de amortizare şi să sperăm că 
îl va împiedica pe oricare dintre noi să facă o baie nedorită în 
apele lacului. 

Pe când căpitanul îndrepta prora navei către valul care se 
apropia, cei trei bărbaţi şi cele două femei îşi ocupară poziţiile în 
faţa năvodului. Roy i se alătură lui Pitt şi îi şopti fără a fi auzit de 
ceilalţi: 

— Asta aşa, ca să ne aflăm în treabă, domnule Pitt. Amândoi 
ştim că epava aceasta n-o s-o scoată la capăt. 

— Niciodată să nu spui „niciodată”, replică Pitt în şoaptă cu o 
privire ciudat de încrezătoare. 

Vuietul apei în mişcare se auzi şi mai desluşit când valul se 
apropie la mai puţin de 8 kilometri. Mai rămăseseră doar câteva 
minute până când acesta avea să lovească ambarcaţiunea. 
Ocupanţii ei se îmbrăţişaseră strâns, unii rugându-se în tăcere, 
alţii înfruntând moartea cu o hotărâre neclintită. Din pricina 


76 


vuietului necontenit al apei, nimeni un băgă de seamă zgomotul 
elicopterului care se apropia. Kamovul era la babord, la vreo sută 
de metri, când Wofford îşi ridică privirea şi lăsă să-i scape: 

— Ce mama naibii? 

Toţi ochii se îndreptară dinspre valul care se apropia către 
elicopter, apoi din nou către val şi iarăşi spre elicopter, 
nevenindu-le a crede. Atârnând sub aparatul de zbor, pe un 
cablu măsurând vreo 7 metri, deasupra valurilor, la numai câţiva 
metri de ele, se legăna un obiect cilindric. In mod vădit, acesta 
punea la încercare capacitatea de ridicare a elicopterului şi toată 
lumea, cu excepţia lui Pitt, îşi închipui că pilotul îşi pierduse 
minţile. Ce altă explicaţie putea avea faptul că tocmai într-un 
asemenea moment tensionat se găsise să transporte un 
asemenea dispozitiv spre nava de pescuit? 

Un rânjet larg se întinse pe chipul lui Pitt când acesta 
recunoscu masivul obiect care se învârtea sub elicopter. Aproape 
că se lovise de el pe când părăsea Vereshchagin, cu puţin timp în 
urmă. Era camera de decompresie a navei de cercetare, aflată la 
bord ca măsură de siguranţă în cazul revenirii prea bruşte la 
suprafaţă a unui scafandru. Giordino pricepuse rapid că aceasta 
putea fi folosită pe post de submersibil de către echipajul vasului 
de pescuit. Sărind în picioare, Pitt îi făcu semn lui Giordino să 
coboare containerul pe puntea de la pupa a navei. 

In timp ce valul-seişă se apropia ameninţător, Giordino 
manevră rapid elicopterul deasupra pupei, apoi zbură la punct fix 
până când containerul se stabiliză. Brusc, capsula de o tonă 
cobori din înălţimi şi se lovi de punte. Camera hiperbarică pentru 
patru persoane ocupă toată puntea şi făcu pupa navei să se 
scufunde câţiva centimetri. 

Pitt desprinse repede cablul cu care fusese legată, apoi se 
repezi către balustrada laterală şi ridică degetul mare către 
elicopter. Giordino înălţă imediat elicopterul şi se îndepărtă de 
navă, dar rămase la mică distanţă, pentru a observa impactul. 

— De ce ne-a trântit chestia asta aici? întrebă Tatiana. 

— Pluta aia dizgraţioasă este biletul vostru spre siguranţă, 
răspunse Pitt. Toată lumea înăuntru! Nu este nici o clipă de 
pierdut! 

Ridicându-şi privirea, Pitt văzu că valul care se apropia cu 
repeziciune era acum la numai 1,5 kilometri depărtare. Desfăcu 
repede încuietoarea sigilată şi deschise larg uşa grea, circulară a 
camerei hiperbarice. Theresa fu cea dintâi care pătrunse, urmată 


77 


de Wofford şi de Roy. Tatiana ezită, apucând un săculeţ din piele 
înainte de a-l urma pe Roy înăuntru. 

— Repede! o grăbi Pitt. Nu mai avem timp pentru bagaje. 

Până şi asprul căpitan, care se uita cuprins de teamă la 
peretele de apă care se zărea tot mai aproape, lăsă cârma în 
voia sorții şi se înghesui în camera salvatoare alături de ceilalţi. 

— Nu intri? întrebă Tatiana pe când Pitt începea să închidă 
uşa. g 

— Locul este destul de strâmt şi pentru cinci persoane. În 
afară de asta, cineva trebuie să etanşeze camera, răspunse el 
făcând cu ochiul. In spate, găsiţi pături şi saltele. Folosiţi-le ca să 
vă protejaţi capul şi corpul. Ţineţi-vă bine, valul va sosi curând. 

Cu un clămpănit metalic, uşa se închise ermetic, iar Pitt răsuci 
mecanismul de închidere. O linişte ciudată îi învălui deodată pe 
cei aflaţi în încăperea etanşă, dar nu dură mai mult de un minut. 
Apoi asupra lor se prăvăli valul. 

Theresa stătea lângă un hublou gros şi privi afară spre 
bărbatul misterios care venise de nicăieri ca să-i salveze. Il zări 
pe Pitt căutând în sacul său de voiaj şi scoțând de-acolo o mască 
de scufundare şi o mică butelie de oxigen. Punându-şi repede 
echipamentul, păşi peste bord exact înainte ca potopul de apă să 
o împiedice a mai zări ceva. 

Vasul de pescuit se afla la vreo 20 de kilometri de Listvianka şi 
de coasta de vest în momentul când valul-seişă lovi. Cei aflaţi la 
bord n-aveau de unde să ştie că fuseseră loviți cu forţa primară a 
valului, creasta acestuia atingând înălţimea unei clădiri cu două 
etaje în momentul impactului. 

De la înălţimea de 60 de metri la care se afla, Giordino privi cu 
o neputinţă sfâşietoare cum valul se năpusteşte asupra 
ambarcaţiunii negre de pescuit. Având plinul de combustibil 
făcut, Giordino se uită cum bătrâna barcă încerca vitează să 
escaladeze peretele de apă. Dar forţa de rostogolire a apei 
învinse grămada de scânduri putrede, iar ambarcaţiunea păru să 
se dezintegreze, dispărând cu totul sub uriaşul val. 

Giordino cercetă disperat suprafaţa apei, căutând vreo urmă 
de-a lui Pitt sau de-a camerei de depresurizare. Dar, când apele 
se mai liniştiră, numai pupa ambarcaţiunii se mai zărea plutind 
pe apă. Bătrâna navă fusese ruptă în două de forţa valului şi 
numai prora rezistase atacului. Puntea de la pupa împreună cu 
camera de depresurizare dispăruseră. Prora neagră mai săltă o 
dată pe valuri, catargul său balansându-se pe fundalul cerului 


78 


înainte de a dispărea şi ea, cu o bolboroseală puternică, în 
adâncurile lacului îngheţat. 


79 


4 


— Ţineţi-vă bine! strigă Theresa încercând să acopere mugetul 
zidului de apă care se prăvălea. 

Vorbele ei răsunară în camera de depresurizare, în vreme ce 
oamenii dinăuntru erau trântiţi claie peste grămadă. Intreaga 
cameră se răsturnă atunci când valul ridică unul dintre capetele 
ambarcaţiunii. Cei trei bărbaţi şi cele două femei se agăţară cu 
disperare de grilajele sudate ale celor două compartimente, 
încercând să-şi împiedice trupurile să devină proiectile 
zburătoare în camera de depresurizare. Timpul păru a încremeni 
pe când vasul se opinti să escaladeze valul. Apoi răsună o 
pârâitură puternică sub picioarele lor, iar ambarcaţiunea se 
rupse în două. Lipsită de prora, deci cu mult mai uşoară, pupa 
alunecă încet spre baza valului, în vreme ce acesta se prăvăli 
asupra sa. Pentru Theresa, impactul păru a se produce cu 
încetinitorul. 

Senzaţia iniţială de scufundare lăsă locul, în mod previzibil, 
rostogolirii imprimate de val. Braţe, picioare şi trunchiuri 
omeneşti se învălmăşiră prin cameră când aceasta se rostogoli 
într-un cor de ţipete şi icnete. Lumina şi aşa scăzută, păli repede, 
apoi dispăru cu totul, aruncându-i pe toţi cei aflaţi în interior într- 
o beznă înfricoşătoare. 

Nevăzut de victimele sale, valul răsturnă pupa vasului de 
pescuit, camera de  depresurizare ajungând sub apă. 
Compartimentul inundat al motorului, plus greutatea acestuia şi 
a transmisiei traseră nava răsturnată spre fundul lacului. Deşi 
forţa valului trecu pe deasupra, epava şi camera etanşă 
continuară să se scufunde sub propria greutate. In loc să le 
salveze viaţa, camera de depresurizare se transformase într-un 
sicriu, târându-şi victimele spre străfundurile reci ale lacului 
siberian. 

Camera grea, de oţel era construită să reziste la forţa a 30 de 
atmosfere sau la presiunea pe care ar fi întâlnit-o la o adâncime 
de 30 de metri. Dar adâncimea lacului depăşea 900 de metri în 
locul unde fusese distrusă ambarcaţiunea de pescuit, ceea ce ar 
fi provocat o implozie înainte ca aceasta să ajungă pe fundul 
lacului. Sub propria greutate, camera ermetică ar fi plutit la 
suprafaţa apei, chiar şi cu cei cinci oameni din interior. Dar aşa, 


80 


prinsă sub vas, se îndrepta către fundul apei. 

Cum lumina pălea în hubloul camerei, Theresa îşi dădu seama 
că se scufundau tot mai mult. Işi aminti de ultimele cuvinte ale 
lui Pitt, care numise camera de depresurizare „plută”. „Deci 
trebuie să poată pluti”, deduse ea. Nu părea să se fi produs nici o 
infiltrare de apă, astfel încât alta trebuia să fie forţa care o făcea 
să se scufunde. 

— Treceţi cu toţii în partea aceasta a încăperii dacă puteţi, 
strigă ea după ce ajunse acolo pe bâjbâite. Trebuie să mutăm 
centrul de greutate. 

Ameţiţi şi răvăşiţi, tovarăşii ei se îngrămădiră într-acolo, într- 
un grup compact, încercând să-şi aline rănile unii altora prin 
beznă. Doar greutatea lor însumată, de 450 de kilograme, nu i-ar 
fi ajutat prea mult, dar Theresa se gândise corect şi îi adunase 
acolo unde fusese partea laterală a navei. Deasupra capetelor lor 
se afla acum motorul ambarcaţiunii, secţiunea cea mai grea de 
la pupa. Astfel centrul de greutate nu se mai afla pe axa centrală 
şi masa era suficient de mare pentru a crea un dezechilibru care 
să-i modifice traiectoria. 

Pe când ambarcaţiunea se scufunda tot mai mult, presiunea 
creştea şi se auzeau tot felul de pârâituri, de parcă sudurile erau 
pe cale să cedeze. Dar deplasarea centrului de greutate modifică 
unghiul traiectoriei de coborâre, înclinând uşor pupa. In interiorul 
camerei, nimeni nu simţi schimbarea, dar un scârţâit se făcu 
auzit când camera etanşă alunecă pe puntea înclinată. Mişcarea 
acceleră dezechilibrul până când camera începu să revină în 
poziţie normală. Unghiul crescu până la aproape 40 de grade 
înainte ca mişcarea camerei de depresurizare să se oprească în 
sfârşit, iar aceasta să se desprindă de epava în curs de 
scufundare. 

Pentru cei aflaţi înăuntru, senzaţia păru asemănătoare aceleia 
dintr-un roller-coaster mergând cu spatele, în vreme ce capsula 
ţâşni ca un proiectil către suprafaţă. Lui Giordino, care cerceta 
suprafaţa lacului de la înălţime, în Kamovul său, imaginea îi 
evocă o rachetă Trident lansată de pe un submarin nuclear de 
clasă Ohio. După ce văzu valul trecând şi prora scufundându-se, 
observă că apa bolborosea în apropiere. Şi observă că de lao 
adâncime de 24 de metri camera albă de depresurizare îşi 
accelera drumul către suprafaţa apei. 

Eliberată din adâncuri pe-o traiectorie aproape verticală, 
aceasta ţâşni brusc la suprafaţă, ieşi complet din apă şi căzu cu 


81 


violenţă înapoi. Apropiindu-se, Giordino zări camera etanşă 
apărând ca o săgeată, apoi plutind pe valurile agitate. 

Deşi era lovită destul de grav, Theresa îşi stăpâni cu greu 
uşurarea când văzu cerul albastru prin hublou. O umbră trecu pe 
deasupra capetelor lor, iar ea zări elicopterul argintiu şi se simţi 
mai liniştită. Cu chipul înseninat, se întoarse pentru a cerceta 
trupurile îngrămădite împrejurul ei. 

Tumultuoasa aventură îi învineţise şi îi zguduise serios pe toţi 
cei prezenţi, dar, ca prin minune, nimeni nu era rănit serios. 
Căpitanul ambarcaţiunii de pescuit sângera dintr-o rană destul 
de urâtă la frunte, în vreme ce Wofford se strâmba ţinându-se de 
spate. Roy şi cele două femei păreau să fi izbutit să scape fără 
vătămări prea grave. Theresa se întreba câte lovituri şi câte oase 
rupte s-ar fi produs dacă nu s-ar fi protejat cât de cât cu saltelele 
de pe paturi chiar înainte ca valul să izbească. După ce îşi reveni, 
gândurile ei se îndreptară din nou către Pitt, femeia întrebându- 
se dacă bărbatul care le salvase vieţile supravieţuise vârtejului 
de apă. 

Veteranul conducător al NUMA se gândise că avea să poată 
lupta mai bine cu valul într-o zonă deschisă. Surfer experimentat 
încă din copilărie, crescând pe plaja Newport, Pitt ştia că, dacă se 
scufunda sub valul care se apropia, acesta s-ar fi rostogolit pe 
deasupra lui şi n-ar fi avut de înfruntat decât foarte puţin din 
violenţa sa. După ce îi asigurase pe membrii echipei de cercetare 
în interiorul camerei de decompresiune, îşi pusese repede pe 
faţă masca legată la un sistem de respiraţie Drager şi se 
aruncase peste bordul ambarcaţiunii de pescuit. După ce ajunse 
în apă, înotă din răsputeri încercând să se îndepărteze, apoi se 
scufundă sub val, înainte ca acesta să lovească. Dar totul se 
petrecuse cu numai câteva secunde prea târziu. 
__ Valul-seişă se prăbuşise asupra lui tocmai când el se scufunda. 
In loc să scape sub valul care tocmai se rostogolea, aflându-se 
mult prea aproape de suprafaţă, fusese tras către val. Senzaţia 
fu asemănătoare aceleia pe care o ai când te afli într-un 
ascensor de mare viteză. lar Pitt îşi simţi stomacul căzând în 
vreme ce corpul lui era smucit în sus. Spre deosebire de vasul de 
pescuit care plutise pe suprafaţa exterioară a valului înainte de a 
se rupe în două, Pitt fu învăluit de uriaşa masă de apă şi deveni 
parte a acesteia. Se comporta altfel decât masa de apă şi deveni 
o parte a valului însuşi. 

Urechile îi vâjâiau din pricina zgomotului giganticului val, în 


82 


timp ce turbulenţele apei înnebunite scăzuseră vizibilitatea la 
zero. 

Cu tubul de oxigen în spate, izbuti să respire normal prin masca 
de scafandru, în ciuda haosului din jurul său. Pentru o clipă, se 
simţi zburând prin aer şi, într-un fel, chiar îi plăcu această 
senzaţie, deşi pericolul de a fi zdrobit sub val îi alertase toate 
simţurile. Prins într-o mişcare ascensională, înţelese că nu avea 
nici un sens să se opună forţei copleşitoare a apei şi se destinse 
puţin atunci când fu împins şi mai sus. Nu avea impresia că se 
deplasa, cu toate că fusese deja purtat la câteva sute de metri 
de locul unde se scufundase iniţial. 

Pe când era tras drept în sus, simţi deodată că un picior i se 
eliberează din apă, apoi un fascicul de lumină străluci prin masca 
lui când capul îi ajunse la suprafaţă. Forţa de inerție îşi schimbă 
direcţia şi îşi simţea trupul împins înainte. Deodată îşi dădu 
seama că fusese împins chiar deasupra valului şi acum era în 
pericol să fie azvârlit peste coama valului. La numai câteva zeci 
de centimetri distanţă, aceasta se prăvălea până la suprafaţa 
lacului, la poalele unui zid vertical cu o înălţime de 10 metri. Un 
potop de apă înspumată se învârteji în jurul lui când valul dădu 
semne că se va sparge. Pitt ştia că, dacă se prăbuşea în abisul 
acela lichid şi valul cădea deasupra lui, putea fi zdrobit sub masa 
de apă. 

Răsucindu-şi trupul perpendicular pe suprafaţa valului, îşi 
mişcă braţele prin apă cu toată forţa, încercând să rămână pe 
partea exterioară a valului. Se simţi împins înapoi şi îşi sili 
picioarele să lovească şi mai tare apa. Cu frenezia unui sportiv 
de performanţă, înotă din răsputeri, braţele şi picioarele 
mişcându-i-se cu o viteză supersonică. Apa învolburată continuă 
să-i atragă trupul spre adâncurile ucigaşe, dar el se forţa cu 
disperare să-i reziste. 

Apoi brusc, încrâncenarea valului păru să scadă, iar acesta 
parcă se domoli sub el. Se simţi căzând cu capul înainte, ceea ce 
însemna că ajunsese în spatele valului. Călătoria cu ascensorul 
se desfăşură în sens invers de această dată, dar într-un soi de 
cădere controlată. Se încordă, pregătindu-se pentru momentul 
impactului, dar acesta nu se mai produse. Forţa apei se domoli, 
apoi se risipi de tot, încetul cu încetul. Intr-o revărsare de spumă 
şi de bule de aer, Pitt se trezi plutind sub apă. Cum forţa de 
deplasare a valului se reduse, cercetă cu privirea indicatorul 
adâncimii fixat pe echipamentul său şi văzu că ne afla la vreo 6 


83 


metri sub apă. 

Incercând să se orienteze, văzu suprafaţa tremurătoare a 
lacului deasupra sa şi, dând încet din picioarele sale ostenite de 
efort, izbuti să scoată capul din apă. Privind către masa de apă 
încă vijelioasă, văzu că uriaşul val se îndrepta acum către 
întâlnirea distructivă cu sudul liniei de coastă. Mugetul scăzu 
treptat, iar în locul acestuia lui Pitt îi răsună în urechi vuietul 
motorului unui elicopter. Răsucindu-se, zări Kamovul care cobora 
către el. Cercetând lacul cu privirea, nu observă nici o urmă a 
ambarcaţiunii de pescuit. 

Giordino aduse elicopterul chiar deasupra lui Pitt, planând atât 
de jos, încât valurile spălau acum roţile elicopterului. Când uşa 
de acces se deschise deasupra capului său, Pitt înotă până la 
carlingă. Căţărându-se pe dispozitivul de aterizare, pătrunse 
anevoie prin uşă, ajungând pe scaunul destinat pasagerului. 

Giordino ridică imediat elicopterul în aer, în vreme ce Pitt îşi 
scotea masca de pe faţă. 

— Unii ar face orice ca să iasă în evidenţă, rânji Giordino 
uşurat să-şi vadă camaradul teafăr şi nevătămat. 

— Doar momentul a fost prost ales, gâfâi Pitt, la capătul 
puterilor. Şi vasul de pescuit? 

Giordino clătină din cap. 

— N-au reuşit s-o scoată la capăt. A fost rupt în două ca un 
beţişor. Credeam că am pierdut şi camera de depresurizare, dar 
aceasta a ieşit la suprafaţă după o vreme. Am văzut pe cineva 
făcând semne prin hublou, deci sper că tipii aflaţi în cutia aia 
sunt în regulă. Am trimis un mesaj prin radio către Vereshchagin 
şi va veni să-i pescuiască. 

— A fost bună idee cu camera de depresurizare. Echipajul n-ar 
fi izbutit să supravieţuiască altfel. 

— Scuze că nu te-am putut scoate de-acolo înainte să 
lovească valul. 

— Ce vorbeşti? Şi să-mi strici aşa o distracţie? Dădu din cap 
Pitt gândindu-se la norocul pe care îl avusese supraviețuind 
valului distrugător, apoi continuă, amintindu-şi de Vereshchagin: 
Dar nava institutului e în regulă? 

— Valul a avut o înălţime de vreo 4 metri lângă Listvianka. Se 
pare că Vereshchagin a trecut prin el fără nici o problemă. Rudi 
spune că a trebuit să pună la locurile lor câteva dintre 
şezlongurile de pe punte, dar în rest, totul este în regulă. Ei 
bănuiesc însă că localitatea ar fi suferit ceva mai multe pagube. 


84 


Pitt privi în jos către apa cea albastră de sub cabină, dar nu 
izbuti să localizeze camera de depresurizare. 

— Cât de departe m-a dus valul? întrebă el reuşind să-şi 
recapete răsuflarea. 

Lupta cu muntele de apă îşi cam spunea cuvântul, iar el 
simţea că îl doare tot corpul. 

— Cale de vreo 5 kilometri, răspunse Giordino. 

— Aş merita o medalie de aur pentru viteză, ca să zic aşa, 
rosti el ştergându-şi sprâncenele ude. 

Giordino acceleră elicopterul spre nord, survolând lacul care 
era calm acum. Un obiect alb apăru în faţă, plutind în apă, iar 
Giordino încetini Kamovul, căci ajunseseră lângă camera de 
depresurizare. 

— Pariez că aerul din containerul ăsta trebuie să fie cam 
închis, zise el. 

— Vor avea nevoie de câteva ceasuri bune până va dispărea 
orice pericol de intoxicare cu dioxid de carbon, răspunse Pitt. 

— Cât mai e până să ajungă Vereshchagin? 

— Vreo oră jumate. Dar tare mă tem că nu vom putea să ne 
rotim aici, ţinându-le companie până atunci, spuse Giordino 
lovind cu degetul indicatorul de combustibil, care arăta acest 
lucru. 

— Păi, dacă ai fi aşa de amabil încât să mă cobori înapoi pe 
container, i-aş anunţa că nu i-am abandonat. 

— Ţie nu ţi-a ajuns apa rece a lacului, aşa e? întrebă el 
coborând elicopterul până la câţiva metri deasupra apei. 

— Imi place afinitatea asta a ta pentru apele limpezi ale 
izvoarelor din Munţii Stâncoşi, trecu la contraatac Pitt. Asigură-te 
doar că Alexander n-o să treacă peste noi cu vaporul, zise el 
trăgându-şi masca de scafandru pe faţă. 

Cu o unduire scurtă, sări apoi în apă, căzând la numai câţiva 
metri de camera de depresurizare. 

Pe când Giordino îndreptă elicopterul către nava de cercetare 
care venea către ei, Pitt înotă spre camera etanşă, se apropie de 
hubloul acesteia şi privi înăuntru. 

Theresa trase adânc aer în piept când zări masca lui Pitt lipită 
de hublou. 

— Trăieşte, spuse ea uimită, după ce-i recunoscu ochii verzi. 

Ceilalţi se îngrămădiră lângă ea şi îi făcură cu mâna lui Pitt, ne 
ştiind că acesta fusese dus de val vreo 5 kilometri înainte de a se 
întoarce cu elicopterul. 


85 


Pitt arătă cu un deget înmănuşat către oamenii din capsulă, 
apoi făcu semnul de OK. 

— Intreabă dacă suntem bine, descifră Roy. 

Tatiana, aflată lângă hublou, dădu din cap şi îi răspunse cu 
acelaşi gest. Apoi Pitt arătă către ceasul aflat la încheietura 
mâinii sale şi ridică degetul arătător. 

Tatiana dădu din cap din nou, în semn că înţelesese. 

— Peste o oră, le spuse ea celorlalţi. Ajutoarele sunt pe drum. 
_ — Cred că acum ne poate veni inima la loc, zise Wofford. 
impreună cu Roy puse saltelele pe podeaua înclinată, pentru ca 
toţi să se poată aşeza confortabil. 

Afară Pitt înotă în jurul camerei etanşe verificând dacă existau 
stricăciuni sau dacă se producea vreo infiltrare. Mulţumit că 
aceasta nu se scufundase, se cocoţă pe ea şi aşteptă. In aerul 
limpede al după-amiezii Pitt văzu cu uşurinţă nava Vereshchagin 
aflată la o oarecare distanţă. O urmări cu privirea în timp ce se 
apropia grăbită. 

Când vasul de cercetare trase alături de ei o oră mai târziu, 
observă că Giordino plasase deja o macara mare de bord pe una 
din laturile navei. Cablurile originale de prindere erau încă legate 
de camera de depresurizare, aşa că Pitt nu trebui decât să le 
strângă laolaltă şi să le treacă prin cârligul macaralei. Pitt stătea 
cu picioarele depărtate pe cameră, de parcă ar fi călărit un 
armăsar alb uriaş, în vreme ce aceasta era ridicată pe 
Vereshchagin. Când tălpicile ajunseră pe punte, Pitt sări jos şi 
deblocă încuietoarea trapei, deschizând-o. Gunn se repezi să-şi 
bage capul înăuntru, apoi le ajută pe Theresa şi Tatiana să iasă, 
după care urmară cei trei bărbaţi. 

— Doamne, ce bine mă simt! rosti Wofford trăgând adânc în 
piept aerul proaspăt. 

Pescarul rus, care ieşise ultimul, se clătină ţinându-se de 
balustrada navei şi privi peste bord, căutându-şi din priviri 
bătrâna ambarcaţiune de pescuit. 

— Puteţi să le spuneţi că se află pe fundul apei, zdrobită de 
valul uriaş, îi zise Pitt Tatianei. 

Căpitanul scutură din cap şi suspină în vreme ce Tatiana 
traducea veştile. 

— Nu ne-a venit să credem când v-am văzut apărând după 
trecerea valului, îi mărturisi Theresa lui Pitt. Cum aţi reuşit să 
supravieţuiţi? 

— Uneori, sunt din cale-afară de norocos, rânji el, apoi 


86 


deschise sacul de voiaj, arătând echipamentul de scufundare din 
interior. 

— Vă mulţumesc din nou, spuse Theresa, acompaniată de un 
cor de laude venite dinspre ceilalţi membri ai echipajului. 

— Nu-mi mulţumiţi mie, zise Pitt. Mulţumiţi-i lui Al Giordino 
care a avut ideea cu camera de depresurizare. 

Giordino cobori de pe macara şi se înclină cu o modestie 
prefăcută. 

— Sper că n-aţi avut parte de o călătorie prea agitată în cutia 
aia de conserve, spuse el. 

— Ne-aţi salvat vieţile, domnule Giordino, zise Theresa 
strângându-i mâna recunoscătoare şi reţinându-i-o. 

— Al e numele meu, rosti morocănosul italian, îmblânzindu-se 
sub privirea frumoasei olandeze. 

— Acum ştiu şi eu cum se simte o bilă de biliard, murmură 
Roy. 

— Auziţi, nu aveţi cumva ceva votcă la bord? mormăi Wofford 
frecţionându-şi spatele. 

— Oare în Seattle plouă? întrebă Gunn auzind comentariul. 
Urmaţi-mă, doamnelor şi domnilor. Doctorul navei vă va consulta 
pe toţi, apoi vă veţi putea odihni în cabine sau veţi putea bea 
ceva, la bucătărie. Listvianka e într-un haos total, aşa încât 
probabil că nu veţi putea ajunge pe țărm până mâine, oricum. 

— Al, de ce nu îi conduci tu la infirmerie? Vreau să schimb 
câteva vorbe cu Rudi, zise Pitt. 

— Plăcerea e de partea mea, spuse Giordino luând braţul 
Theresei şi conducându-i pe ea şi pe ceilalţi prin coridorul către 
micuța infirmerie. 

Rudi se apropie de Pitt şi îl bătu pe umăr. 

— Al ne-a povestit totul despre incursiunea în apă. Dacă ştiam 
că ai să fii una cu valul, ţi-aş fi montat ceva dispozitive de 
măsurare a curenților pe spinare, rânji el. 

— AŞ fi încântat să-ţi împărtăşesc câte ceva din experienţa 
mea din domeniul dinamicii fluidelor, la o tequila, răspunse Pitt. 
Care este estimarea distrugerilor de pe țărm? 

— Din câte putem vedea de la distanţă, Listvianka a rezistat 
totuşi furtunii. Docurile sunt inundate şi pe strada principală mai 
navighează şi acum ambarcaţiuni, dar restul distrugerilor pare să 
se fi limitat la câteva prăvălii aflate chiar lângă apă. N-am auzit 
de prea mari catastrofe la radio, aşadar, se pare că avertizarea 
de dinaintea furtunii şi-a făcut efectul. 


87 


— Va trebui să fim pe fază pentru eventualele replici ale 
valului, zise Pitt. Am o legătură permanentă prin satelit cu 
Centrul Naţional de Informare Seismică din Golden, Colorado. Ei 
ne vor anunţa dacă detectează vreo replică exact în secunda 
următoare. 

In timp ce seara se lăsa peste lac, Vereshchagin intră în portul 
Listvianka. Pe puntea din faţă a navei de cercetare, echipajul se 
aliniase lângă balustradă pentru a evalua pagubele. Valul lovise 
ca un baros, dezrădăcinând copacii mai tineri şi descojind 
tencuiala de pe clădirile mai mici aflate pe malul apei. 

Dar cea mai mare parte din oraş şi portul supravieţuiseră cu 
pierderi minime. Nava de cercetare cobori ancora în întuneric, la 
aproximativ un kilometru de docurile țărmului răvăşit de valul 
uriaş şi care străluceau sub luminile ocazional aprinse pe țărm. 
Zumzetul unui vechi tractor belarus se ridică peste apă, semn că 
populaţia de pe mal muncea târziu în noapte pentru a curăța 
efectele distrugerilor produse de inundație. 

In bucătăria navei, Roy, Wofford şi căpitanul ambarcaţiunii de 
pescuit stăteau într-un colţ flecărind cu un membru al echipajului 
rus care, generos, împărţise cu ei sticla de votcă Altai. Pitt, 
Giordino şi Sarghov stăteau în cealaltă parte a încăperii, 
terminându-şi împreună cu Theresa şi Tatiana cina alcătuită din 
peşte prăjit. După ce vasele fură strânse, Sarghov scoase o sticlă 
fără etichetă şi le turnă câte un rând de băutură. 

— In sănătatea voastră! zise Giordino toastând în cinstea celor 
două femei şi ciocnind paharul cu al Theresei. 

— Pe care ţi-o datorăm, răspunse Theresa râzând. 

Luând o înghiţitură, zâmbetul ei dispăru, iar ochii îi ieşiră din 
orbite. 

— Ce-i chestia asta? scrâşni ea. Are gust de clor. 

Sarghov începu să râdă cu poftă. 

— Este samagon, o tărie de casă. Am primit-o din sat, de la un 
vechi prieten de-al meu. Cred că seamănă cu rachiul american, 
moonshine. 

Toţi cei aflaţi la masă începură să râdă în vreme ce Theresa 
dădea deoparte paharul golit pe jumătate. 

— Cred că o să mă limitez la o votcă, spuse ea alăturându-se 
râsetelor celorlalţi. 

— la spuneţi, cum de caută două fete atât de drăguţe şi de 
tinere petrol pe lacul Baikal cel mare şi rău? întrebă Pitt după ce- 
şi goli paharul. 


88 


— Consorţiul Avarga Oil deţine drepturi de forare şi de 
exploatare minieră pe teritoriile de la est de lac, răspunse 
Tatiana. 

— Lacul Baikal este o comoară culturală. Are statut de obiectiv 
protejat de Organizaţia Mondială a Patrimoniului Cultural şi este 
un simbol al militanţilor pentru probleme de mediu din întreaga 
lume, zise Sarghov dispreţuind clar ideea de a vedea instalaţii 
petroliere pe apele limpezi ale lacului. Cum să vă dea prin cap să 
foraţi în fundul lacului? 

Tatiana dădu din cap. 

— Aveţi dreptate. Noi respectăm lacul Baikal ca pe un lucru 
sfânt şi nici prin cap nu ne trece să plasăm instalaţii de foraj pe 
lac. Dacă se dovedeşte existenţa resurselor petrolifere şi faptul 
că acestea ar putea fi exploatate, vom fora dinspre teritoriile 
estice, foraje dirijate într-un unghi ceva mai larg pe sub lac, 
pentru a avea acces la potenţialele resurse. 

— Sună logic, zise Giordino. In Golful Mexic se fac mereu 
foraje dirijate. Chiar şi orizontale. Dar asta tot nu explică 
prezenţa încântătorului înger olandez din Rotterdam, adăugă el 
zâmbind larg către Theresa. 

Flatată de vorbele lui, Theresa se înroşi toată înainte de a 
răspunde: 

— Amsterdam. De fapt, sunt din Amsterdam. Eu şi ameţiţii mei 
colegii americani lucrăm pentru Shell Oil. 

In timp ce vorbea, arătă către colţul îndepărtat al încăperii, 
unde Roy şi Wofford, beţi amândoi, schimbau glume deocheate 
cu prietenii lor ruşi. 

— Ne aflăm aici la cererea companiei Avarga Oil, continuă ea. 
Ei nu au dotările necesare pentru a desfăşura cercetări marine, 
din motive evidente. Compania noastră a desfăşurat muncă de 
cercetare în Marea Baltică, dar şi pe terenurile petrolifere din 
Siberia de Vest, în Samodor. Acum este în discuţie asocierea cu 
Avarga Oil pentru exploatarea unor terenuri care par 
promițătoare. Ni s-a părut un lucru firesc să venim aici şi să ne 
ocupăm împreună de cercetările legate de lac. 

— Aţi apucat să confirmaţi existenţa unor zăcăminte de petrol 
înainte ca valul să lovească? întrebă Pitt. 

— Căutam doar indicii structurale ale  scurgerilor de 
hidrocarburi şi nu aveam echipamentul seismologie necesar 
pentru a căuta eventuale depozite. Până să pierdem barca, n-am 
reuşit să găsim scurgeri asociate cu existenţa unor zăcăminte de 


89 


petrol. 

— Scurgeri de petrol? întrebă Sarghov. 

Da, e un lucru obişnuit atunci când se urmăreşte depistarea 
zăcămintelor de petrol. Intr-un mediu acvatic, scurgerile de 
petrol apar la nivelul mării, ridicându-se la suprafaţă. Înainte să 
apară generatoarele sonice şi alte aparate seismice care să 
cerceteze sedimentele aflate în adâncuri şi să ne furnizeze o 
imagine geologică a solului, scurgerile de petrol reprezentau 
modalitatea de localizare a depozitelor de hidrocarburi. 

— Avem relatări de-ale pescarilor că au văzut scurgeri de 
petrol pe lac în locuri unde nu există trafic pe suprafaţa apei, 
explică Tatiana. Desigur, ne dăm seama că acestea ar putea 
constitui semne de existenţă a unor depozite neînsemnate, care 
nu sunt profitabile din punct de vedere economic pentru a fi 
exploatate. 

— O asociere care poate fi costisitoare, dată fiind adâncimea 
lacului, adăugă Pitt. 

— Că tot a venit vorba despre asocieri, domnule Pitt, ce 
căutaţi dumneata şi echipa NUMA aici, la bordul unei nave 
ruseşti de cercetare? întrebă Tatiana. 

— Am fost invitaţi de Alexander şi de Institutul de Ştiinţe 
Limnologice, răspunse Pitt ridicând paharul cu samagon în 
direcţia lui Sarghov. Intr-un efort comun de a studia manifestările 
actuale ale lacului şi efectul lor asupra florei şi faunei endemice. 

— Şi cum se face că aţi aflat de valul-seişă cu mult înainte ca 
el să-şi facă apariţia? 

— Cu ajutorul senzorilor. Avem sute de senzori răspândiţi în 
lac, care măsoară temperatura apei, presiunea şi aşa mai 
departe. Al i-a presărat din elicopter, ca pe nişte firimituri de 
pâine, peste tot lacul. S-a întâmplat ca noi să supraveghem zona 
lacului de lângă insula Olkhon şi am observat o mare densitate 
de senzori în apa de-acolo. Rudi a descoperit rapid o alunecare 
de teren subacvatică şi valul-seişă care se forma. 

— Ceea ce a fost un lucru bun pentru noi, ca şi pentru mulţi 
alţii, presupun, zise Theresa. 

— Al are un al şaselea simţ în ce priveşte catastrofele, rânji 
Pitt. Să venim în Siberia fără o sticluţă de Jack Daniel's a fost o 
adevăraţi catastrofă, de pildă, zise Giordino cu o privire acră, 
sorbind din paharul cu samagon. 

— Păcat că acest eveniment neaşteptat ne-a întrerupt 
colectarea datelor, zise Sarghov gândindu-se la implicaţiile 


90 


ştiinţifice, dar vom avea nişte date grozave privind formarea şi 
deplasarea valului-seişă. 

— Dispozitivele acestea pot indica unde şi-a avut originea 
cutremurul? întrebă Tatiana. 

— Dacă s-a produs sub lac, răspunse Pitt. 

— Rudi spunea că va cerceta calculatoarele mâine, ca să vadă 
dacă poate descoperi localul exact cu ajutorul senzorilor. 
Seismologii cu care a discutat au plasat epicentrul cutremurului 
în nord-vestul lacului, zise Giordino. Uitându-se prin bucătărie şi 
nevăzând nici urmă de Gunn, adăugă: Probabil că acum e 
undeva pe punte, conversându-se cu computerele lui chiar în 
acest moment. 

Tatiana îşi puse pe masă paharul din care sorbise ultima 
înghiţitură de samagon, apoi îşi privi ceasul de la mână. 

— A fost o zi epuizantă. Cred că am să merg la culcare. 

— O să fac şi eu la fel, zise Pitt înăbuşindu-şi un căscat. Pot să 
te conduc în cabina dumitale? întrebă el pe un ton nevinovat. 

— N-ar fi rău, răspunse ea. 

Sarghov li se alătură când se ridicară şi le ură tuturor noapte 
bună. 

— Bănuiesc că voi doi aşteptaţi desertul? le zâmbi Pitt 
Theresei şi lui Giordino. 

— Urechile mele înfometate abia aşteaptă să asculte poveşti 
olandeze, rânji Giordino către Theresa. 

— În schimb, eu am să aud aventuri din adâncuri? îiî 
ea zâmbetul. 

— Cu siguranţă, e vorba despre ceva taine ale adâncurilor, 
râse Pitt urându-le noapte bună. 

Pitt o însoţi politicos pe Tatiana până la cabina ei aflată la 
pupa, apoi se retrase în a lui, la mijlocul navei. 

Incercările din timpul zilei îl epuizaseră şi fu fericit să-şi întindă 
trupul îndurerat în cabina lui. Deşi extrem de obosit fizic, adormi 
cu greu. Mintea lui se încăpăţâna să deruleze neîncetat 
evenimentele din timpul zilei, până când vălul întunecat al 
somnului le alungă într-un târziu. 


ntoarse 


91 


5 


Pitt dormea deja de vreo patru ore, când se trezi brusc, sărind 
în picioare, în micuța lui cabină. Deşi în jurul său era linişte, toate 
simţurile îi spuneau că ceva era în neregulă. Aprinzând o lampă 
pentru citit, puse un picior pe podea şi se ridică, dar se 
dezechilibră şi aproape căzu. Frecându-şi ochii somnoros, îşi 
dădu seama că ambarcaţiunea era înclinată spre pupa, într-un 
unghi de aproape 10 grade. 

Imbrăcându-se repede, urcă nişte trepte până pe puntea 
principală, apoi o luă pe coridorul care ducea spre exterior. 
Coridorul şi puntea erau complet pustii, de fapt întreaga navă 
era ciudat de liniştită, după cum constată în timp ce înainta către 
prora. În sfârşit, remarcă lipsa zgomotului. Motoarele navei erau 
oprite şi numai zumzetul surd al generatorului auxiliar mai 
tulbura liniştea nopţii târzii. 

Urcă încă un şir de trepte până pe punte, străbătu coridorul, 
apoi privi în jur. Spre nedumerirea lui, puntea era complet pustie. 
Intrebându-se dacă era singurul om aflat la bord, cercetă panoul 
de comandă şi zări un comutator roşu pe care scria TREVOGA. 
Când îl acţionă, pe toată nava răsună brusc un adevărat concert 
de sirene de alarmă care spulberă liniştea nopţii. Câteva secunde 
mai târziu, vânjosul căpitan al navei Vereshchagin veni în goană 
pe punte, ca un taur înfuriat, din cabina sa de dedesubt. 

— Ce se petrece aici? îngăimă acesta silindu-se, în toiul nopţii, 
să-şi amintească bruma de engleză pe care o ştia. Unde-i 
marinarul care trebuia să fie de cart, Anatoli? 

— Nava se duce la fund, zise Pitt calm. Nu era nimeni de cart 
când mi ajuns eu aici, acum un minut. 

Strâmbându-se, cu ochii măriţi, căpitanul constată înclinarea 
navei. 

— Avem nevoie de curent! strigă el înşfăcând receptorul 
intercomulului către camera motoarelor. Dar, în aceeaşi clipă, 
puntea se cufundă în beznă. Luminile de pe catarg, cele din 
cabine, ecranele aparatelor, totul se întunecă la bord când 
curentul fu întrerupt. Chiar şi sirenele de alarmă amuţiră. 

Injurând în beznă, căpitanul bâjbâi până găsi butonul bateriei 
de urgenţă care scălda puntea într-o lumină chioară. Când 
luminile se aprinseră pe Vereshchagin, mecanicul-şef se năpusti 


92 


gâfâind pe punte. Ochii albaştri ai masivului bărbat cu barba 
îngrijit tăiată erau plini de panică. 

— Căpitane, chepengul de la camera motoarelor a fost blocat 
cu lanţuri. Nu putem intra nicicum. Mă tem că încăperea e deja 
pe jumătate inundată. 

— Cineva a blocat chepengul? Ce s-a întâmplat? ... Cum de ne 
scufundăm când suntem ancoraţi la chei? întrebă căpitanul 
încercând să-şi limpezească mintea pentru a putea găsi un 
răspuns. 

— Se pare că santinele au fost inundate şi că puntea inferioară 
intră la apă văzând cu ochii, raportă bărbatul, cu respiraţia 
revenită la normal. 

— Mai bine pregătiţi-vă să părăsiţi nava, îi sfătui Pitt pe un ton 
sfătos. 

Cuvintele îl străpunseră pe căpitan până la os. Pentru 
căpitanul unei nave, a părăsi nava este ca şi cum ar accepta de 
bunăvoie să-şi dea propriul copil. Nimic nu e mai dureros. 
Dificultatea de a le da ulterior explicaţii armatorilor, companiilor 
de asigurări şi comisiilor de anchetă maritime era şi aşa greu de 
îndurat. Dar şi mai greu era să-şi vadă echipajul cuprins de 
teamă, privind apoi acea masă neînsufleţită din lemn şi oţel 
dispărând efectiv din faţa ochilor săi. Precum maşinile de familie 
îndrăgite, cele mai multe nave îşi aleg parcă singure anumite 
persoane care să le fie căpitan şi membri ai echipajului, cu 
nuanţe şi caracteristici care le conferă o personalitate unică. Nu 
puţini căpitani au fost acuzaţi de a avea relaţii amoroase cu nava 
pe care o comandau. Acelaşi lucru era valabil şi în cazul 
căpitanului Kharitonov. 

Epuizat, acesta conştientiza gravitatea situaţiei, dar tot nu 
putea rosti cuvintele acelea. Cu o privire încruntată, dădu din 
cap, făcându-i semn mecanicului-şef să transmită ordinul. 

Pitt ieşise deja pe uşă, chinuindu-se să găsească o soluţie 
pentru ca ambarcaţiunea să nu se scufunde. Primul impuls fu să- 
şi caute echipamentul pentru scufundare şi să încerce să forţeze 
intrarea în sala motoarelor, dar ar fi avut de înfruntat chepengul 
blocat şi apoi? Dacă inundația fusese produsă de vreo spărtură în 
coca navei, sub camera motoarelor, nu s-ar fi putut face prea 
multe pentru a rezolva problema. 

Răspunsul îi veni în minte când, brusc, dădu de Giordino şi de 
Gunn pe la jumătatea punţii. 

— Se pare că ne vom uda, zise Giordino fără să se panicheze. 


93 


— Sala motoarelor este încuiată şi inundată. În condiţiile 
astea, nava n-o să mai poată pluti prea multă vreme, spuse Pitt, 
apoi privi către puntea înclinată de la pupa. Cât de repede crezi 
că poţi ridica elicopterul în aer? 

— Consideră că am şi făcut-o, răspunse Giordino, apoi alergă 
spre aparatul de zbor fără să mai aştepte replica lui Pitt. 

— Rudi, ai grijă ca echipa de cercetători pe care am adus-o să 
fie pregătită pe punte şi să se afle lângă o barcă de salvare. Apoi 
vezi dacă îl poţi convinge pe căpitan să ridice ancora, zise Pitt în 
vreme ce Gunn tremura, îmbrăcat într-o jachetă subţire. 

— Ce-ai în mânecă? 

— Un as, sper, mormăi Pitt, apoi dispăru spre pupa. 

x k x 

Kamovul se avântă către cerul nopţii, plutind deasupra navei 
de cercetare deteriorate. 

— Nu uităm cumva de partea cu „femeile şi copiii, mai întâi”? 
întrebă Giordino de pe scaunul pilotului. 

— L-am trimis pe Rudi după restul echipei de cercetare, 
răspunse Pitt desluşind îngrijorarea lui Giordino în privinţa 
Theresei. În afară de asta, ne vom întoarce înainte să apuce ei 
măcar să-şi ude picioarele. 

Privind pe fereastra cabinei, văzură conturul navei luminat mai 
degrabă de luminile de pe țărm decât de cele de urgenţă de la 
bord, iar Pitt speră în sinea lui că aşa stăteau lucrurile. Nava de 
cercetare se scufunda în mod clar şi încă repede de tot. Linia de 
plutire fusese deja depăşită şi curând avea să ajungă în apă şi 
puntea de la pupa. Giordino zbură instinctiv către Listvianka, iar 
Pitt îşi întoarse privirea dinspre Vereshchagin către flota de 
ambarcaţiuni ancorate lângă sat. 

— Cauţi ceva anume? întrebă Giordino. 

— De preferat, un remorcher mai mare, răspunse Pitt ştiind că 
nu existau asemenea ambarcaţiuni pe lac. 

Cele pe lângă care treceau, aproape fără nici o excepţie, erau 
nave mici, de pescuit, de felul celei închiriate de echipa de 
cercetători. Multe dintre ele fuseseră răsturnate sau împinse 
către țărm de forţa valului seişă. 

— Ce-ai zice de chestia asta? întrebă Giordino arătând cu 
capul spre nişte lumini din golf, la vreo 3 kilometri depărtare. 

— Nu se aflau aici când am venit azi-noapte, poate a sosit 
între timp. Hai să aruncăm o privire. 

Giordino viră elicopterul înspre luminile care se transformară 


94 


rapid în conturul exterior al unei nave. Când se apropiară, Pitt 
văzu că era o cargou de aproximativ 60 de metri. 

Coca era vopsită în negru, iar pete maronii de rugină se 
zăreau pe linia de plutire. Un coş de un albastru pal se înălța la 
mijlocul său, împodobit cu o siglă ce înfăţişa o sabie de aur. Se 
vedea clar că bătrâna navă cutreierase lacul multe decenii, 
transportând cărbuni şi cherestea din Listvianka către satele 
îndepărtate de pe malurile din nord ale Baikalului. Pe când 
Giordino zbură spre tribordul navei, Pitt observă o sondă mare şi 
neagră montată pe puntea de la pupa. Işi întoarse privirile spre 
coşul ambarcaţiunii, apoi clătină din cap. 

— Degeaba. E acostată aici şi nu văd nici urmă de fum care să 
iasă pe coş, aşa că motoarele sunt reci probabil. Ar dura prea 
mult să se pună în mişcare. 

Pitt făcu semn din cap către satul aflat în spatele lor: 

— Bănuiesc că va trebui să găsim ceva care se deplasează 
repede, nu ceva puternic. 

— Ceva care se deplasează repede? întrebă Giordino, iar Pitt 
încuviinţă din cap şi îndreptă elicopterul înspre sat. 

— Care se deplasează repede, confirmă Pitt arătând către un 
grup de lumini colorate ce străluceau în depărtare. 

x xk xx 

La bordul vasului Vereshchagin se dăduse deja ordin de 
evacuare. Două bărci de salvare fuseseră încărcate cu jumătate 
din echipaj şi erau pe cale să fie coborâte în apă. Gunn îşi croi 
drum printre ceilalţi savanţi şi membri ai echipajului către partea 
din spate a navei, apoi cobori pe puntea inferioară. Nivelul apei 
pătrunse pe vas crescuse în capătul îndepărtat al culoarului, dar 
ajungea numai până la gleznă în locul unde se afla Gunn. 
Cabinele oaspeţilor se aflau în imediata lui apropiere, dar nici 
aici, spre uşurarea lui, nivelul apei nu crescuse prea mult. 

Gunn se cutremură pe măsură ce se apropia de prima cabină 
pe care o împărțeau Tereza şi Tatiana, apa îngheţată ajungându-i 
deasupra gleznelor. Strigând şi lovind cu putere în uşă, răsuci 
clanţa şi împinse uşa. In interiorul cabinei nu se afla nimeni. Nu 
existau nici obiecte personale, cum ar fi fost de aşteptat, 
deoarece femeile nu veniseră la bord decât cu hainele pe care le 
purtau. Numai păturile răvăşite de pe cele două paturi indicau 
faptul că acestea fuseseră ocupate. 

Inchise uşa şi trecu repede la următoarea cabină, strâmbându- 
se când apa rece îi ajunse până la coapse. Din nou, bărbatul 


95 


strigă şi bătu la uşă, înainte de a o dobori cu forţa, învingând 
rezistenţa apei. Roy şi Wofford împărțeau această cabină, îşi 
aminti el păşind înăuntru. La lumina slabă, de urgenţă, putu 
vedea că şi cabina aceasta era goală, cu toate că ambele paturi 
arătau de parcă s-ar fi dormit în ele. 

Deşi simţea mii de ace străpungându-i picioarele din pricina 
apei îngheţate, Gunn era mulţumit că echipa de cercetători 
reuşise să iasă pe punte. Numai cabina căpitanului ambarcaţiunii 
de pescuit rămăsese neverificată, dar apa îi ajunsese deja la 
nivelul pieptului. Infruntând riscul unei hipotermii, Gunn se 
întoarse şi îşi croi drum spre puntea principală, în vreme ce a 
treia barcă de salvare era coborâtă la apă. Privindu-i pe cei 
câţiva membri ai echipajului care se mai aflau pe punte, nu zări 
nici urmă a membrilor echipei de cercetare. Se gândi uşurat că 
nu se putea trage decât o concluzie şi anume că, probabil, 
aceştia se aflau deja în una din primele bărci de salvare. 

x xk x 

Ivan Popovich dormea adânc, închis în cabina sa, pierdut într- 
un vis în care pescuia cu undiţa pe râul Lena, când un zgomot 
asurzitor îl făcu să sară din somn. Rotofeiul pilot de pe feribotul 
cu aripi portante Voskhod din Listvianka se înfofoli într-o haină 
grea de blană, apoi ieşi clătinându-se, pe jumătate adormit, din 
micuța sa cabină şi urcă pe puntea de la pupa vasului. Se trezi 
imediat faţă în faţă cu două lumini puternice care i se aprinseră 
în ochi, în vreme ce un zgomot asurzitor venit dinspre luminile 
orbitoare trimise către el un val de aer rece care îi învălui tot 
corpul. Luminile se ridicară încet de pe punte, plutiră o vreme 
deasupra sa, apoi se retraseră şi dispărură. Pe când ecoul 
motoarelor elicopterului se risipea repede în aerul nopţii, 
Popovich se frecă la ochi, pentru a alunga roiul de pete care îi 
dansau încă pe retină. Deschizându-i din nou, fu surprins să vadă 
un om stând în faţa sa. 

Era un bărbat înalt şi brunet, care îşi arăta dinţii albi într-un 
zâmbet prietenos. Cu o voce calmă, străinul spuse: 

— Bună seara. Vă supăraţi dacă vă iau puţin cu împrumut 
ambarcaţiunea? 

x k x 

Motoarele feribotului de mare viteză bubuiră peste golf când 
acesta se ridică pe cele două aripi portante şi porni către 
Vereshchagin. Popovich orientă feribotul direct către prova navei 
care se scufunda, apoi încetini motoarele, menținându-se la 


96 


numai câţiva metri de prora vasului de cercetare. 

Pitt stătea în picioare lângă balustrada feribotului privind în 
sus către nava cenuşie pe cale a se scufunda. Aceasta era 
înclinată grotesc la pupa în vreme ce prora ei se înălța spre cer 
într-un unghi de 20 de grade. Se afla într-o stare precară, gata 
oricând să se scufunde sau să se rupă în două. 

Un zăngănit metalic răsună brusc deasupra capetelor lor când 
lanţul fu desfăşurat odată cu ancora. Un lanţ greu, de vreo 9 
metri lungime, zăngăni pe punte şi apoi peste bord, urmat de o 
frânghie care urma să plutească pentru a indica locul unde 
fusese aruncată ancora şi tăiată frânghia. Când căzu şi ultima 
legătură, Pitt văzu ca prora navei se ridicase cu câteva picioare, 
datorită reducerii tensiunii şi greutăţii, prin desprinderea ancorei. 

— Eliberaţi edecul'%, se auzi un strigăt de undeva, de sus. 

Privind în sus, Pitt văzu chipurile calme ale lui Giordino şi Gunn 
lângă balustrada de la proră. O clipă mai târziu, aceştia aruncară 
peste bord, direct în apă, o funie grea. 

Popovich se ocupă de ea imediat. Veteranul pilot al feribotului 
îşi îndreptă repede nava spre funie până când Pitt izbuti s-o tragă 
la bord. După ce o înfăşură împrejurul unui cabestan, Pitt se 
ridică repede şi îi făcu semn lui Popovich că totul era în regulă. 

— Edecul este asigurat. Poţi să ne iei şi pe noi, Ivan! strigă el. 

Popovich ambală motoarele diesel şi o porni încet înainte până 
când odgonul se întinse, apoi mai acceleră puţin. Când elicele 
feribotului intrară în apă, Popovich nu mai pierdu nici o clipă şi 
acceleră la maximum. 

Stând la pupa, Pitt auzi motoarele tânguindu-se când fură 
ambalate până la capăt. Apa se împrăştie înspumată când elicele 
intrară în acţiune, dar nu se simţi nimic. Era ca şi cum o muscă 
ar fi încercat să urnească un elefant, Pitt o ştia prea bine, dar 
musca asta putea să înţepe pe al naibii de tare. Feribotul era 
capabil de o viteză de 32 de noduri, iar propulsoarele sale de o 
mie de cai-putere produceau un cuplu motor spectaculos. 

Nimeni nu simţi prima mişcare, dar, centimetru cu centimetru, 
apoi metru cu metru, nava Vereshchagin începu să înainteze. 
Giordino şi Gunn priveau de pe punte împreună cu căpitanul şi 
cu o mână de oameni din echipaj, cu respiraţia tăiată, cum se 
îndreptau către sat. Popovich nu irosea nimic din forţa navei 
sale, alegând drumul cel mai scurt până la țărm, drum care 
ducea drept spre inima satului Listvianka. 


10 Odgon de remorcare (n. red.). 
97 


Cele două vase străbătură aproape un kilometru când, din 
măruntaiele navei Vereshchagin, începură să se audă pârâituri şi 
scârţâieli. Era o mare diferenţă de nivel între pupa inundată a 
navei şi prora acesteia, ceea ce punea la grea încercare 
structura bătrânei nave. Pitt stătea încordat lângă edec, privind 
zbuciumul vasului cenuşiu. Ştia că trebuie să taie repede 
odgonul, dacă acesta avea să se scufunde, ca nu cumva să fie 
tras şi feribotul sub apă. 

Minutele părură să devină ore în vreme ce Vereshchagin era 
tras pre țărm, cu pupa scufundându-se din ce în ce mai mult. Un 
alt geamăt metalic răsună adânc din interiorul navei şi întregul 
vas se cutremură. Cu o lentoare agonizantă, nava se apropie tot 
mai mult, luminile satului scăldând-o într-o strălucire galbenă. 
Popovich conduse feribotul direct spre o plajă stâncoasă de lângă 
docurile distruse al portului. Celor care priveau li se părea că 
încerca să-şi facă feribotul să eşueze, însă cu toţii se rugau ca 
acesta să-şi continue drumul. In vreme ce vuietul motoarelor se 
reverbera de clădirile de pe țărm, Popovich continuă să înainteze 
până când, la numai câţiva metri de mal, un zgomot înăbuşit, de 
frecare, le dădu de înţeles că Vereshchagin eşuase. 

In cabina feribotului, Popovich, mai mult simțind decât auzind 
zgomotul frecării navei de cercetare, opri repede motoarele 
supraîncălzite. O linişte de moarte învălui ambele vase atunci 
când ecoul motoarelor încetă. Apoi se auziră urale, mai întâi din 
partea celor care ajunseseră cu bărcile de salvare pe ţărmul din 
apropiere, apoi dinspre mulţimea de săteni adunaţi pe mal şi, în 
sfârşit, de la oamenii rămaşi la bordul lui Vereshchagin. Cu toţii 
aplaudau eforturile eroice ale lui Pitt şi ale lui Popovich, care 
slobozi două sunete de sirenă drept mulţumire, apoi merse la 
pupa feribotului şi le făcu din mână oamenilor aflaţi pe puntea 
navei Vereshchagin. 

— Felicitările mele, căpitane! Iscusinţa dumitale de a cârmui 
nava a fost la fel de artistică precum interpretarea lui 
Rahmaninov la pian, spuse Pitt. 

— N-am putut îndura gândul de a-mi vedea bătrâna navă 
scufundându-se, răspunse Popovich privind nostalgic către 
Vereshchagin. Mi-am început meseria frecând punţile acestei 
bunicuţe, râse el. În plus, căpitanul Kharitonov îmi este vechi 
prieten. N-aş vrea nici în ruptul capului să-l văd că are vreo 
problemă cu statul. 

— Mulțumită dumitale, Vereshchagin va naviga iarăşi pe apele 


98 


lacului Baikal. Cred că, la momentul respectiv, la comanda sa va 
fi căpitanul Kharitonov. 

— Şi eu mă rog ca asta să se întâmple. Mi-a zis prin staţia 
radio că a fost vorba despre un act de sabotaj. Poate al vreunuia 
dintre grupurile acelea de militanţi pentru mediu. Că se poartă 
de parcă lacul Baikal le-ar aparţine. 

Pentru prima dată, Pitt luă în considerare această idee. Părea 
să fie vorba despre un sabotaj, dar din partea cui? Şi în ce scop? 
Poate că Sarghov cunoştea răspunsul. 

In Listvianka era agitaţie în ciuda orei târzii, căci toţi localnicii 
se grăbiră să dea o mână de ajutor în urma recentei tragedii. Mai 
multe ambarcațiuni de pescuit se ocupară de transport, 
ducându-i pe membrii echipajului la țărm şi întorcându-se pentru 
a-i lua pe cei rămaşi, în timp ce alţii ajutau la amararea navei. O 
fabrică de ambalare a peştilor, cu podeaua încă umedă după 
inundația produsă cu numai câteva ore în urmă, fu deschisă 
pentru ca echipajul şi savanții să se poată adăposti şi odihni. 
Pline de zel, nevestele pescarilor din sat le serviră cafea şi votcă, 
precum şi nişte peşte afumat celor cărora, în ciuda orei târzii, le 
era foame. 

Pitt şi Popovich fură întâmpinați cu aclamații şi aplauze când 
intrară în depozit. Căpitanul Kharitonov le mulţumi plin de 
recunoştinţă celor doi bărbaţi, Apoi cu o emoție care nu-i stătea 
în fire, îl îmbrăţişă ca un urs pe vechiul lui prieten Popovich, în 
semn de apreciere. g 

— Ai salvat nava Vereshchagin. lţi sunt recunoscător, 
tovarăşe. 

— Mă bucur că am putut fi de folos. Domnul Pitt a fost cel care 
şi-a dat seama, plin de înţelepciune, cât de util poate fi totuşi 
feribotul meu. 

— Sper numai că, data viitoare, n-o să mai fie nevoie să te 
trezesc în miez de noapte, Ivan, zâmbi Pitt privind în jos către 
papucii pe care Popovich îi avea încă în picioare. Întorcându-se 
spre căpitanul Kharitonov, Pitt întrebă: Sunt prezenţi toţi membrii 
echipajului? 

Pe chipul căpitanului se citi neliniştea. 

— Omul de cart, Anatoli, nu a fost văzut. Şi mai lipseşte şi 
doctorul Sarghov. Speram că ar putea fi cu dumneata. 

— Alexander? Nu, n-a fost cu noi. Nu l-am văzut de când ne- 
am întors, după cină. 

— Nu era la bordul nici uneia dintre bărcile de salvare, 


99 


răspunse Kharitonov. 

Privindu-se cu subiînţeles, Giordino şi Gunn se apropiară de 
Pitt, cu capetele plecate. 

— Nu sunt singurii care lipsesc, spuse Giordino auzind 
conversaţia. A dispărut întreaga echipă de cercetare în domeniul 
petrolului pe care o salvasem. Nici unul dintre ei nu a ajuns în 
vreuna dintre bărcile de salvare şi nu erau nici în cabinele lor. 

— Am verificat toate cabinele, mai puţin pe cele ale pescarilor, 
adăugă Gunn dând din cap. 

— Nu i-a văzut nimeni părăsind nava? întrebă Pitt. 

— Nu, spuse Giordino clătinând din cap cu îndoială. Au 
dispărut fără urmă. Ca şi cum n-ar fi existat niciodată. 


100 


6 


Când soarele se târî deasupra orizontului sud-vestic câteva 
ore mai târziu, starea precară a navei Vereshchagin deveni clară 
în lumina zorilor. Sala maşinilor, pupa şi cabinele erau complet 
scufundate, în timp ce apa inundase mai mult de o treime din 
puntea principală. Te-ai fi întrebat câtă vreme ar mai fi rămas 
nava pe linia de plutire dacă nu ar fi fost remorcată la țărm, dar 
răspunsul era evident pentru luată lumea: nu foarte multă. 

Stând în picioare lângă rămăşiţele unui chioşc turistic ce 
fusese adus de valul-seişă, Pitt şi căpitanul Kharitonov 
supravegheau nava de cercetare. De la pupa ei, Pitt văzu cum o 
pereche de foci-nerpa negre şi lucioase ţâşniră la suprafaţă şi 
înotară peste balustrada de la pupa. Mici şi cu ochii blânzi ca de 
căprioare, focile care îşi aveau sălaşul în lac plutiră alene pe 
puntea de la pupa inundată înainte de a dispărea sub apă în 
căutare de hrană. Pe când aştepta să le zărească din nou, Pitt se 
uită la linia de plutire a navei şi văzu doar o mică pată de vopsea 
roşie rezultată din frecarea de doc sau de vreo ambarcaţiune mai 
mică. 

— Echipa însărcinată cu reparaţiile de urgenţă din Irkutsk nu 
va ajunge decât mâine, zise Kharitonov încruntat. Am să rog 
echipajul să pună în funcţiune pompele portabile, deşi bănuiesc 
că nu prea are sens până când nu vom putea determina cauza 
exactă a avariei. 

— importantă acum este dispariţia lui Alexander şi a echipei 
de cercetare, răspunse Pitt. De vreme ce nu au fost găsiţi la 
țărm, trebuie să deducem că nu au scăpat cu viaţă. Trebuie să 
cercetăm porţiunea inundată a navei, pentru a le găsi cadavrele. 

Căpitanul dădu din cap cu reţinere. 

— Da, trebuie să-l găsim pe prietenul meu Alexander. Mă tem 
că va trebui să aşteptăm echipa de scafandri a poliţiei să ne dea 
răspunsul. 

— Nu cred că va trebui să aşteptăm chiar atât de mult, 
căpitane, spuse Pitt arătând cu capul înspre o siluetă care se 
apropia. 

La vreo 45 de metri depărtare, Al Giordino se îndrepta prin 
apă către doi oameni, ţinând pe umăr un cleşte gură-de-lup cu 
mâner roşu. 

101 


— Am găsit asta în oraş, la o vânzare de vechituri, zise 
Giordino ridicând unealta de pe umăr. 

Mânerele lungi ale acestuia ajungeau de la pământ până la 
talie. 

— Asta ne-ar putea folosi ca să pătrundem în zonele 
inaccesibile ale navei, spuse Pitt. 

— Pe voi? Voi veţi cerceta stricăciunile? întrebă Kharitonov 
surprins de iniţiativa americanilor. 

— Trebuie să aflăm dacă Alexander şi ceilalţi sunt încă la bord, 
zise Giordino cu o privire încruntată. 

— Cine a încercat să-ţi scufunde ambarcaţiunea trebuie să fi 
avut vreun interes să oprească proiectul nostru de cercetare, 
adăugă Pitt. 

— Dacă este aşa, as vrea să aflu de ce. Costumele noastre de 
scafandru sunt în depozitul din faţă, aşa că avem acces la tot 
echipamentul. 

— S-ar putea să nu fie sigur, se îndoi Kharitonov. 

— Singura dificultate ar fi să-l convingem pe Al să se scufunde 
înainte de micul dejun, spuse Pitt încercând să ia în glumă 
sarcina grea pe care o aveau de îndeplinit. 

— Garantez că IHOP'!-ul local are o ofertă specială, gen 
„Mănânci cât poţi”, la clătitele cu sturioni, răspunse Giordino 
ridicând o sprânceană. 

— Să sperăm că vor avea destule. 

Gunn îi însoţi pe Pitt şi pe Giordino când se îndreptară spre 
nava eşuată într-o barcă Zodiac luată cu împrumut. Căţărându-se 
pe puntea alunecoasă, Gunn îi ajută pe ceilalţi doi bărbaţi să 
scoată din genţi costumele de scafandru, să le îmbrace şi să-şi 
pună apoi tuburile de oxigen. Inainte ca aceştia să-şi aşeze 
măştile pe faţă, Gunn îndreptă un deget către puntea de 
deasupra. 

— Am să verific computerele de pe punte ca să fac o 
actualizare a activităţii seismice regionale. Să nu fugiţi cumva cu 
vreo sirenă, în lipsa mea, spuse el. 

— Oricum, probabil că sunt vinete dacă înoată în apa asta 
îngheţată, zise Giordino. 

Cei doi bărbaţi îmbrăcaţi în costume din cauciuc traversară 
greoi puntea şi săriră în lac, cu picioarele înainte. Când apa le 


11 The International House of Pancakes este un lanţ de restaurante 
înfiinţat în S.U.A. Şi specializat în mâncăruri pentru micul dejun (clătite, 
omlete etc.), dar care oferă şi prânzul şi cina. (n. red.). 

102 


ajunse la umeri, Pitt ridică mâna şi aprinse lanterna aflată pe 
fruntea sa, după care se cufundă sub apă. O scară laterală de la 
tribord era la numai câţiva metri în faţă, iar Pitt se îndreptă spre 
ea, precum monstrul lui Frankenstein, chinuindu-se să înainteze 
prin apa care opunea rezistenţă. Un fascicul de lumină săltăreţ 
venit din spatele său îi dădu de înţeles că Giordino îl urma la 
doar câţiva metri. 

Coborând scările din câteva salturi, Pitt trecu de nivelul 
cabinelor şi continuă să o ia în jos spre puntea inferioară şi sala 
maşinilor. Indepărtându-se de lumina zilei, fu învăluit repede în 
întuneric. Apa fiind limpede ca a unei piscine, mica lanternă a lui 
Pitt tăie o cărare de un alb strălucitor prin întuneric. 

In aceste condiţii potrivnice, era mai uşor să meargă decât să 
înoate, aşa că se îndreptă în salturi ca de astronaut spre uşa de 
la tribord a sălii motoarelor. După cum spusese mecanicul-şef, 
uşa grea de oţel era închisă ermetic. Un lanţ vechi, ruginit era 
înfăşurat în jurul clanţei şi fixat în perete, menţinând-o închisă. 
Pitt observă că un inel auriu care asigura lanţul părea să fie nou. 

Urmări apoi fasciculul lanternei lui Giordino luminând uşa. 
După aceea văzu cleştele care apucă o verigă a lanţului, lângă 
lacăt. Pitt se răsuci şi privi cum Giordino zdrobi veriga de parcă 
ar fi spart o nucă, braţele vânjoase ale italianului manevrând cu 
uşurinţă cleştele. După ce zdrobi încă o verigă a lanţului, Pitt îl 
îndepărtă şi deschise uşa, după care se strecură înăuntru. 

Deşi Vereshchagin avea peste 30 de ani, sala motoarelor era 
îngrijită şi ordonată, dovadă că mecanicul-şef era meticulos. 
Uriaşul generator diesel al navei ocupa cea mai mare parte a 
încăperii, fiind amplasat chiar în mijloc. Pitt dădu ocol sălii, 
căutând semne de deteriorare a punţii şi pereţilor, precum şi a 
motorului, dar nu păreau să existe. Cu excepţia unui mare grătar 
de oţel tras până la puntea din spate şi lăsat sprijinit de ceva 
care părea o cutie de unelte. Uitându-se în interiorul acesteia, 
Pitt recunoscu o deschizătură spre santină. La peste un metru 
mai jos se afla un spaţiu strâmt care ducea sub puntea închisă. 
La baza sa se afla placa de oţel curbată a cocii. 

Coborând în golul acela, Pitt îngenunche lângă placa de oţel şi 
cercetă compartimentul dinspre pupa. Bordajul părea în stare 
bună, cel puţin până unde ajungea fasciculul lanternei. 
Răsucindu-se uşor, se lovi de un obiect metalic, în vreme ce 
lumina lanternei lui Giordino apăru lângă el. În lumina răspândită 
de aceasta, Pitt observă o conductă groasă care pleca din 


103 


obiectul aflat în spatele său. Întorcându-se pentru a examina 
proeminenţa, observă că Giordino dădea din cap a confirmare. 
Obiectul era o mică valvă care se ridica până la 30 de centimetri 
deasupra conductei. Alături se afla o pancartă mică şi roşie pe 
care era scris cu litere groase şi albe PREDOSTEREZHENIYEI, 
ceea ce Pitt bănui că ar fi putut însemna „Atenţie!” Pitt îşi puse 
mâinile înmănuşate pe valvă şi o răsuci în sens invers acelor de 
ceasornic. Nu se clinti. Inversă sensul. Valva se roti fără 
probleme, până când Pitt ajunse la capăt. Il privi pe Giordino, 
care dădu din nou din cap, cu o privire de cunoscător. Era 
simplu. Valva permitea accesul apei de mare, ceea ce putea 
duce la inundarea santinei - şi, în cele din urmă, a întregii 
ambarcaţiuni - dacă era deschisă când nava se afla în larg. 
Cineva intrase în sala motoarelor, deschisese robinetul, oprise 
pompele santinei, apoi blocase accesul în acel compartiment. Un 
mod extrem de uşor de a scufunda o navă în toiul nopţii. 

Pitt ieşi din santină şi străbătu sala motoarelor. În partea 
opusă găsi un alt grătar, de data aceasta aflat unde îi era locul. 
Scoţându-l repede, cobori şi cercetă robinetul, care fusese lăsat 
deschis. După ce îl închise, apucă mâna întinsă a lui Giordino, 
care îl ajută să iasă din compartiment şi să ajungă în sala 
motoarelor. Jumătate din obiectivul lor fusese atins. Pătrunseseră 
în sala motoarelor şi aflaseră cauza inundaţiei. Dar mai rămânea 
problema lui Sarghov, Anatoli şi a echipei de cercetare care 
lipsea. 

Privindu-şi ceasul, Pitt observă că se aflau sub apă de aproape 
o jumătate de oră. Deşi avuseseră la dispoziţie suficient aer şi 
timp, răceala apei începuse să le pătrundă până la oase, în ciuda 
costumului impermeabil. În zilele tinereţii, ar fi înotat la fundul 
apei fără să ţină seama de temperatură apei, dar Bătrânul Timp 
îi aducea astfel aminte că nu mai era un puşti. 

Alungând acest gând, îl conduse pe Giordino afară din 
încăpere, apoi verificară repede celelalte compartimente 
inundate din zona sălii motoarelor. Negăsind nimic relevant, 
urcară un etaj către cabinele de la nivelul inferior. Coridorul 
trecea printre cabine străbătând întreaga navă. 

Prin semne, Pitt îi ceru lui Giordino să cerceteze cabinele de la 
babord, în vreme ce el avea să le verifice pe cele de la tribord. 
Indreptându-se spre pupa, el se simţi ca un hoţ când intră în 
prima cabină, despre care ştia că era a lui Sarghov. Chiar dacă 
aceasta se afla cu totul sub apă, Pitt fu uimit să vadă că lucrurile 


104 


erau, în mare parte, la locul lor. Numai câteva teancuri de hârtie 
dactilografiată şi tăieturi din ziarul local zăceau împrăştiate prin 
cabina inundată. Pitt zări un laptop deschis pe un birou, evident 
scurtcircuitat încă din momentul scufundării. O  geacă 
impermeabilă pe care Sarghov o purtase în timpul cinei era 
atârnată pe scaunul de lângă birou. Uitându-se în micul şifonier 
din cabină, Pitt zări câteva dintre cămăşile şi pantalonii lui 
Sarghov agăţate ordonat. Nu creau impresia că omul plănuise sa 
părăsească nava, observă Pitt. 

leşind din cabina lui Sarghov, cercetă repede următoarele trei 
cabine înainte de a ajunge la ultima de la tribord. Era cea pe care 
Gunn nu putuse să o verifice când îi căutase pe membrii echipei 
de cercetare. Zări pe coridor licărirea lanternei lui Giordino care 
i-o luase înainte şi cerceta deja ultima cabină de la babord. 

Pitt trase zăvorul şi se opinti în uşă ca să o deschidă împotriva 
forţei nevăzute a apei. Ca şi în celelalte cabine pe care le 
cercetase şi interiorul acesteia era ordonat, nepărând afectat de 
inundație. Numai că, din pragul uşii, Pitt observă că în această 
cabină era ceva diferit. Cineva era încă înăuntru. 

In lumina redusă, nu se putea desluşi prea bine dacă în cuşetă 
se afla un sac de voiaj sau nişte perne, dar Pitt simţi că era vorba 
despre altceva. Apropiindu-se, văzu că acolo zăcea un om, un om 
palid care, după toate aparențele, era mort. 

Pitt se apropie încet şi se aplecă asupra cadavrului, 
luminându-l cu lanterna. Ochii ficşi ai celui care fusese căpitanul 
ambarcaţiunii de pescuit se holbau la el fără a clipi, cu o privire 
uimită întipărită pentru vecie pe chipul lipsit de viaţă. Bătrânul 
pescar era îmbrăcat cu un tricou, iar picioarele îi erau vârâte sub 
cuvertură. Infăşurată strâns împrejurul lui, aceasta îl împiedicase 
să plutească prin cabină până când din plămâni îi ieşise tot aerul. 

Luminând de aproape capul pescarului, Pitt îşi trecu un deget 
prin părul omului. La vreo doi centimetri deasupra urechii se afla 
o uşoară umflătură. Deşi pielea era intactă, era clar că omului îi 
fusese aplicată o lovitură puternică în cap. Pitt se întrebă, în mod 
morbid, dacă bătrânul pescar fusese ucis de lovitură sau se 
înecase, fiind inconştient când cabina se inundase. 

Când lanterna lui Giordino străluci subit în pragul uşii, Pitt se 
uită cu atenţie pe podeaua cabinei. Acoperită cu mochetă, 
aceasta era goală. Nu văzu nici vase de porțelan, nici 
prespapieruri grele şi nici sticle de votcă a căror cădere de pe 
rafturi să-l fi lovit din greşeală pe bărbat. Intreaga încăpere era 


105 


goală, o cabină liberă pentru pescarul care nu-şi adusese obiecte 
personale cu el. 

Pitt se mai uită încă o dată la bătrân şi ştiu de îndată că 
bănuielile sale iniţiale erau corecte. Din prima clipă când îl 
zărise, Pitt ştiuse că bătrânul pescar nu murise ca urmare a 
vreunui accident. Omul acela fusese ucis. 


106 


7 


— A dispărut, scrâşni Gunn roşu la faţă de furie. Cineva ne-a 
şterpelit hardware-ul cu toate datele şi a şters-o. Toate datele 
din punctele de colectare, tot ce-am adunat în ultimele două 
săptămâni - totul a dispărut. 

Gunn continuă să se înfurie în vreme ce-i ajuta pe Pitt şi pe 
Giordino să-şi scoată costumele de scafandri, sub punte. 

— Dar ce s-a întâmplat cu copiile de siguranţă, Rudi? întrebă 
Pitt. 

— Aşa e. Fiindcă eşti expert în computere, ştiu că salvezi totul 
pe DVD-uri, probabil chiar în două exemplare, observă Giordino 
agăţându-şi costumul impermeabil într-un cui. 

— Lipsesc şi DVD-urile, strigă Gunn. Se pare că acel cineva a 
ştiut ce să ia. 

— Amicul nostru Sarghov? întrebă Giordino. 

— Nu cred, răspunse Pitt. Cabina lui nu arăta ca a unui 
maestru în evadări. 

— Nu înţeleg. Datele cercetărilor sunt utile numai pentru 
comunitatea ştiinţifică. Le-am împărtăşit totul partenerilor noştri 
ruşi. Cine să vrea să fure informaţiile? întrebă Gunn potolindu-se 
brusc. 

— Poate că intenţia nu a fost furtul datelor. Poate că pur şi 
simplu nu au vrut ca noi să descoperim ceva din datele acelea, 
reflectă Pitt. 

— S-ar putea, încuviinţă Giordino. Rudi, asta înseamnă că 
scumpul tău computer se află, probabil, pe fundul lacului Baikal, 
drept momeală pentru peşti. 

— Asta ar trebui să o iau drept consolare? murmură el. 

— Nu te necăji prea tare. Oricum ţi-e mai bine decât 
bătrânului pescar. 

— Aşa e. El şi-a pierdut ambarcaţiunea, spuse Gunn. 

— A pierdut mai mult de-atât, răspunse Pitt povestindu-i lui 
Gunn despre descoperirea din cabină. 

— Dar de ce să omori un om bătrân? şopti Gunn clătinând 
neîncrezător din cap. Şi ce s-a întâmplat cu ceilalţi? Au fost 
răpiți? Sau au plecat de bunăvoie după ce l-au ucis pe pescar şi 
ne-au distrus baza de date? 

Aceleaşi întrebări îl chinuiau pe Pitt, dar nu avea răspunsuri. 


107 


XXX 


Pe la prânz, o linie de curent electric se trase din oraş pentru 
nava Vereshchagin, iar pompele de santină fură activate. Au fost 
aduse pompe auxiliare pe puntea de la pupa, pentru a evacua 
apa din compartimentele inundate, iar generatoarele lor 
începură imediat să huruie, încet, dar sigur, pupa inundată 
începu să iasă din apă, însă într-un ritm care le părea mult prea 
lent membrilor echipajului care priveau de pe țărm. 

In jurul Listvyankăi, locuitorii continuau să îndepărteze urmele 
distrugerilor cauzate de inundaţii. Faimoasa piaţă de peşte fu 
rapid reamenajată, câţiva vânzători îmbiindu-şi muşteriii cu 
aromele ademenitoare ale peştelui proaspăt afumat. Zgomotele 
produse de ferăstraie şi ciocane umplură văzduhul, în vreme ce 
erau refăcute chioşcurile turistice deteriorate de val. 

Incepură să circule zvonuri despre alte distrugeri produse de 
cutremur şi de valul-seişă primprejurul lacului. Se produseseră 
stricăciuni însemnate de-a lungul malului sudic al lacului, dar, în 
mod excepţional, nu se semnalase nici o pierdere de vieţi 
omeneşti. Fabrica de hârtii Baikalsk, o clădire importantă de pe 
coasta sudică, suferise daunele cele mai mari, ceea ce dusese la 
încetarea activităţii sale pentru mai multe săptămâni, în vreme 
ce molozul fusese evacuat, iar încăperile sale inundate - 
renovate. La capătul opus al lacului, cutremurul avariase grav 
conducta de petrol Taishet-Nahodka care trecea de-a lungul 
malului nordic. Ecologiştii de la Institutul de Limnologie se 
apucaseră deja să evalueze potenţialele prejudicii aduse 
mediului de o deversare de petrol produsă în lac. La scurt timp 
după masa de prânz, şeful poliţiei din Listvianka se urcă la bordul 
navei Vereshchagin însoţit de doi detectivi din Irkutsk. Poliţiştii 
urcară la bordul navei, unde fură întâmpinați foarte formal de 
căpitanul Kharitonov. Şeful din Listvianka, un bărbat şleampăt, 
într-o uniformă neîngrijită, îi lăsă în pace pe cei trei americani 
care îşi reconfigurau calculatorul şi se ocupau de echipamentele 
informatice în partea opusă a punţii. Birocrat copleşit de propria 
putere, acesta se bucura de beneficiile poziţiei deţinute, dar nu şi 
de munca pe care o presupunea slujba sa. In vreme ce 
Kharitonov relata despre dispariţia echipei şi descoperirea 
pescarului mort în cabina inundată de jos, chipul poliţistului fu 
năpădit de furie. Persoanele dispărute şi tentativa de scufundare 
a navei Vereshchagin puteau li explicate printr-un accident, însă 
un cadavru complica totul. O potenţială crimă ar fi însemnat 


108 


formalităţi suplimentare şi superiori care să privească peste 
umărul lui. In Listvianka, furtul ocazional al unei biciclete sau un 
scandal într-un bar reprezenta apogeul infracţionalităţii, iar el 
prefera ca lucrurile să rămână aşa. N 

— Prostii! protestă el pe un ton destul de dur. II ştiam bine pe 
Belikov. Era un pescar beţiv şi bătrân. Bea prea multă votcă şi 
leşina ca o capră bătrână. Un accident nefericit, fără îndoială, 
explică el degajat. 

— Dar ce spuneţi despre dispariţia celor doi membri ai 
echipajului şi a echipei de cercetare care a fost salvată împreună 
cu pescarul ori despre tentativa de scufundare a navei mele? 
întrebă căpitanul Kharitonov spumegând de furie. 

— A, da, răspunse şeful poliţiei, membrii echipajului care au 
deschis robinetele din greşeală. Ruşinaţi de gafa lor, cred că şi- 
au luat tălpăşiţa. O să apară până la urmă în vreuna dintre 
cârciumile noastre, spuse el pe un ton cunoscător. Realizând că 
detectivii din Irkutsk nu păreau convinşi de argumentele sale, 
continuă: Va trebui, desigur, să interogăm echipajul şi pe 
pasageri, ca să obţinem nişte declaraţii oficiale privind 
incidentul. 

Pitt îi întoarse spatele indolentului şef al poliţiei şi îi studie pe 
cei doi oameni ai legii de lângă el. Detectivii din Divizia de 
anchete penale a poliţiei din Irkutsk nu erau, cu siguranţă, croiţi 
după acelaşi tipar. Erau oameni duri care purtau mai degrabă 
costume decât uniforme şi care aveau arme asupra lor. Departe 
de a fi simpli poliţişti de patrulare, erau încrezători în sine şi 
calmi, acest lucru sugerând experienţa şi pregătirea dobândite 
altundeva decât la şcoala locală de poliţie. Când cei trei oameni 
începură cercetările la bordul navei, Pitt constată cu surprindere 
că bărbaţii din Irkutsk păreau mai interesaţi de absenţa lui 
Sarghov decât de absenţa echipei de cercetare sau de moartea 
pescarului. 

— Cine ştie dacă Boris Badenov n-o fi bine-mersi? murmură 
Giordino în barbă, după un răstimp de gândire. 

Când ancheta se încheie, oamenii legii se întoarseră pe punte, 
unde şeful poliţiei îl mai repezi o dată pe căpitanul Kharitonov, 
doar aşa, pentru impresie. Căpitanul vasului Vereshchagin 
anunţă încruntat că şeful poliţiei din Listvianka le ceruse tuturor 
membrilor echipajului să se întoarcă de îndată pe navă unde 
urmau să fie consemnați până la terminarea anchetei. 

Puteau să ne fi lăsat să ne luăm nişte bere măcar, mormăi 


109 


Giordino. 

— Am ştiut că mai bine rămâneam în Washington, se văicări şi 
Gunn. 

— Acum iată-ne exilați în Siberia. 

— Oricum Washingtonul este o mlaştină mizerabilă pe timpul 
verii, protestă Pitt admirând panorama lacului prin fereastra de 
pe punte. 

La 2,5 kilometri depărtare, el observă cargoul pe care el şi Al îl 
survolaseră cu o noapte în urmă. Acesta era acum la țărm, 
ancorat lângă un debarcader intact din capătul îndepărtat al 
oraşului, încărcătura de la pupa fiind descărcată de o macara 
uriaşă. 

Un binoclu atârna într-un cârlig de lângă fereastră, iar Pitt îl 
luă maşinal şi-l duse la ochi, studiind nava. Prin lentilele sale, 
văzu două camioane cu platformă şi o dubă parcate pe docul din 
dreptul cargoului. Macaraua încărca nişte baloturi în camioane, 
un lucru cam neobişnuit dat fiind faptul că Listvianka era, în 
primul rând, un port din care bunurile plecau către restul 
comunităţilor de pe țărmurile lacului. Focalizând binoclul asupra 
unuia dintre camioanele cu platformă, văzu că pe acesta se afla 
un balot înalt, cu o formă ciudată, pe un palet din lemn şi 
acoperit de o prelată. 

— Căpitane? îl chemă el pe Kharitonov şi arătă pe fereastră. 
Vasul acela negru, de marfă... ce ştiţi despre el? 

Căpitanul Kharitonov se apropie şi privi în direcţia navei. 

— Este Primoski, un veteran pe lacul Baikal. Vreme de ani 
întregi, a făcut curse regulate între Listvianka şi Baikalskoie, în 
nord, transportând oţel şi cherestea pentru terminalul de cale 
ferată construit acolo sus. De când şi-a încheiat misiunea, acum 
un an, a rămas la chei vreme de luni întregi. Ultima oară când 
am auzit de el, fusese închiriat pe termen scurt de o companie 
petrolieră care şi-a adus propriul echipaj la bord, lucru care i-a 
supărat pe membrii vechiului echipaj. Nu ştiu la ce-l folosesc, 
probabil ca să transporte echipamente de foraj. 

— O companie petrolieră, repetă Pitt. N-o fi vorba, din 
întâmplare, despre Avarga Oil? 

Kharitonov privi în sus, gândindu-se o clipă. 

— Da, acum că mă gândesc mai bine, cred că aşa-i. lertaţi un 
om obosit, pentru că nu şi-a adus aminte mai devreme. Poate că 
ştiu ei ceva despre echipa noastră de cercetare care lipseşte. Şi 
despre locul pe unde umblă Alexander şi Anatoli, adăugă el 


110 


încruntat. 

Căpitanul rus luă staţia radio şi emise un apel către cargoul al 
cărui nume, Primoski, fusese împrumutat de la un lanţ muntos de 
pe malul vestic al lacului Baikal. O voce groasă dădu aproape 
imediat nişte răspunsuri simple, scurte, întrebărilor căpitanului. 
In timp ce aceştia discutau, Pitt îşi îndreptă binoclul spre bătrânul 
cargou, cercetând puntea pustie de la pupa vasului. 

— Al, ia uită-te aici! 

Giordino se grăbi să ia binoclul şi studie cu atenţie vasul de 
marfă. Văzând încărcătura acoperită care era descărcată, 
comentă: 

— Sunt cam secretoşi cu încărcătura lor, n-ai zice? Deşi sunt 
sigur că, dacă i-am întreba, ne-ar spune că nu sunt decât piese 
de schimb la mâna a doua pentru tractoare. 

— la priveşte către puntea de la pupa, îl îndemnă Pitt. 

— Noaptea trecută, acolo era o sondă, observă Giordino. A 
dispărut, ca şi prietenii noştri. 

— E drept că era întuneric când am survolat nava, dar sonda 
aia nu părea a fi un flecuşteţ oarecare. 

— Nu, nu era ceva care să poată fi dezasamblat într-un timp 
aşa de scurt şi fără ajutorul unei armate întregi de mecanici, zise 
Giordino. 

— Din câte am văzut prin binoclu, echipajul acelei nave e 
redus la numărul minim de membri. 

Glasul puternic al căpitanului îi întrerupse după ce acesta 
aşeză la loc microfonul staţiei radio. 

— Mă scuzaţi, domnilor. Căpitanul navei Primoski spune că nu 
a preluat nici un pasager, că nu a văzut şi nici nu a auzit nimic 
despre echipa de cercetători şi că, de fapt, habar n-avea de 
prezenţa lor pe lac. 

— Şi pun rămăşag că nu ştie nici cine e îngropat în mausoleul 
generalului Grant, zise Giordino. 

— V-a spus cumva ce anume face nava lui? întrebă Pitt. 

— Da, sigur, răspunse Kharitonov. Transportă echipamente 
agricole şi piese pentru tractoare de la Irkutsk la Baikalskoe. 


111 


8 


Polițistul începător însărcinat să se asigure că nimeni nu 
părăsea nava se plictisi repede de sarcina primită. Tot 
plimbându-se de colo-colo pe mal, la câţiva paşi de locul unde 
prora se înfundase în mâlul lacului, polițistul cercetase deja 
întreaga navă până când soarele începu să coboare spre orizont. 
Dar, pe măsură ce trecea timpul, vigilenţa sa începu să scadă. 
Ciocăniturile puternice care răsunau dintr-un bar pe stradă îi 
acaparară treptat atenţia şi nu dură mult până când se întoarse 
către intrarea barului, sperând să zărească vreo turistă 
atrăgătoare sau vreo studentă sosită în vizită din Irkutsk. 

Suficient de distrat, aproape că nu avu nici o şansă să îi vadă 
pe cei doi bărbaţi îmbrăcaţi în negru care strecurară un mic 
Zodiac peste balustrada de la pupa navei Vereshchagin şi apoi se 
lăsară să alunece în barca din cauciuc. 

Pitt şi Giordino desprinseră Zodiacul de Vereshchagin, având 
grijă ca nava de cercetare să rămână între ei şi polițistul de pe 
țărm. 

— Sunt câteva cârciumioare drăguţe la o bătaie de vâslă 
distanţă, iar tu vrei să mergem într-o expediţie de pescuit, şopti 
Giordino. 

— Nu sunt decât capcane pentru turişti, cu bere caldă şi 
covrigei vechi, obiectă Pitt. 

— Vai, dar chiar o bere caldă tot e mai bine decât deloc, 
răspunse el pe un ton duios. 

Deşi dispărură repede în noaptea întunecată, Pitt şi Giordino 
vâsliră aproape o milă de la țărm înainte de a trage şnurul care 
pornea motorul exterior, de 25 de cai-putere, al ambarcaţiunii. 
Micul propulsor se trezi repede la viaţă, iar Pitt întoarse 
ambarcaţiunea paralel cu malul, în vreme ce înaintau cu viteză 
redusă. Odată barca pusă în mişcare, Giordino ridică un sonar de 
un metru lungime şi îl lăsă să alunece peste bord, în felul ăsta 
desfăşurându-se aproape tot cablul de 100 de metri lungime. 
Legând apoi funia de barcă, se repezi la un laptop şi iniţie 
programul de operare al sonarului cu scanare laterală. In câteva 
minute, o imagine gălbuie a patului lacului începu să se deruleze 
pe ecran. 

Spectacolul a-nceput, anunţă Giordino, cu o etalare a unei 


112 


formaţiuni nisipoase ondulatorii, aflate la o adâncime de 
aproximativ 52 de metri. 

Pitt continuă să conducă ambarcaţiunea paralel cu malul până 
când ajunse în dreptul cargoului de culoare neagră. Menţinu 
cursul încă vreo 400 de metri, înainte de a întoarce Zodiacul şi 
de a porni cu viteză în cealaltă direcţie, cale de câteva zeci de 
metri către interiorul lacului. 

— Primorski părea a fi ancorat în acest loc, când am zburat 
azi-noapte pe deasupra sa, zise Pitt fluturând un braţ înspre sud- 
est. 

Ochii lui se întoarseră pentru a cerceta obiectivele de pe țărm, 
către nord, pe care îşi amintea că le văzuse din elicopter. 
Giordino încuviinţă. 

— Da şi eu cred că ăsta-i locul. 

Pitt scoase o busolă din buzunar şi stabili direcţia, apoi o aşeză 
pe banca din faţa lui. Stabilind relevmentul cu ajutorul razei de 
lumină a unui creion-lanternă, menţinu un curs constant până 
când parcurseră aproape o jumătate de milă în direcţia opusă, 
apoi întoarse şi o luă din nou către sud. In ora ce urmă, 
continuară cercetarea, avansând în larg, în timp ce Giordino 
monitoriza patul lacului pe laptop. 

Pitt îşi îndreptă privirile către țărm, pregătindu-se să întoarcă 
în capătul traseului imaginar, când Giordino spuse: 

— Am găsit ceva! 

Pitt menţinu cursul şi se aplecă în faţă pentru a cerceta 
imaginea afişată pe laptop. Un obiect liniar, întunecat începu să 
coboare pe ecran urmat de o linie subţire cu care forma un 
unghi. Imaginea se transformă treptat într-una mai mare. O 
formă căreia i se mai adăugară şi altele. 

— Are o lungime de aproximativ 12 metri, zise Giordino. Cu 
siguranţă, seamănă cu obiectul pe care l-am văzut pe puntea de 
la pupa navei Primorski, azi-noapte. Ruşine să le fie că pângăresc 
aşa lacul! 

— Aşa este, ruşine să le fie, răspunse Pitt aţintindu-şi privirea 
asupra navei comerciale de culoare neagră. Intrebarea este, 
dragul meu Watson, de ce? 

Când Pitt se aplecă peste bord şi opri motorul exterior, 
Giordino ştiu că aveau să caute răspunsul. Pe Pitt îl intrigase 
ceva, încă de când văzuse cargoul pentru prima dată. Faptul că 
era închiriat de Avarga Oil Consortium îi întărise suspiciunile. 
Acum nu prea mai avea îndoieli că trebuia să existe o legătură 


113 


între navă şi dispariţia lui Sarghov şi a echipei de cercetare. Pe 
când studia cargoul de la depărtare, Giordino retrase sonarul şi 
închise laptopul, apoi începu să vâslească pe lângă el. 

Primorski stătea întunecat şi tăcut la capătul satului. Uriaşele 
trailere încă mai erau parcate pe chei, cele două platforme fiind 
pline cu misterioasa lor încărcătură. Un gard înalt, legat cu lanţ, 
ascundea docul de sătenii care treceau pe-acolo şi era păzit de 
două santinele care stăteau într-o baracă de la intrare. 
imprejurul camioanelor, câţiva oameni studiau o hartă 
desfăşurată pe unul dintre garduri, dar nava părea cu totul lipsită 
de viaţă. 

Pitt şi Giordino se apropiară în linişte de pupa, alunecând 
încetişor în umbra ei. Pitt îşi ridică braţul, apucă parâma care 
cobora în apă şi se folosi de ea pentru a apropia barca de doc. 
După ce Giordino legă o funie împrejurul unui stâlp despicat, Pitt 
urcă pe țărm şi se furişă pe scândurile acestuia. 

Camioanele erau parcate în capătul opus, lângă prora navei, 
dar Pitt auzea glasurile oamenilor aflaţi pe cealaltă parte a 
cheiului pustiu. Văzând o pereche de butoaie cu motorină 
ruginite, se furişă şi se ghemui în spatele lor. O clipă mai târziu, 
Giordino apăru în tăcere în spatele lui. 

— Pustiu ca într-o biserică într-o zi de luni, şopti Giordino 
privind de-a lungul navei fantomatic de tăcute. 

— Da, puţin cam prea multă linişte. 

Pitt privi de după butoaie şi zări o pasarelă în capătul 
îndepărtat care ducea către cala de la prora navei, apoi studie 
balustrada laterală a cargoului aflată la 2; 5 metri deasupra 
docului. 

Pasarela ar putea fi o cale de acces prea expusă, îi şopti el lui 
Giordino. 

— Cred că ne putem urca pe astea, zise el arătând către 
butoaie. 

Pitt rostogoli uşurel unul dintre ele până la marginea docului, 
apoi se urcă deasupra. Indoindu-şi genunchii, sări de pe butoi, 
peste un metru de apă, se întinse şi apucă balustrada părţii 
inferioare a navei. Rămase agăţat o clipă, apoi îşi legănă trupul 
şi, folosindu-se de elanul căpătat, se lăsă să alunece printre 
stinghiile balustradei, pe punte. Era o manevră cam dificilă 
pentru scundul Giordino care aproape rată balustrada şi, pentru 
o clipă, rămase agăţat într-o mână, dar Pitt îl săltă iute la bord. 

— Data viitoare o să iau liftul, mormăi el. 


114 


Recăpătându-şi suflul, se furişară într-o zonă umbrită şi 
cercetară nava învăluită în tăcere. Cargoul era mic după 
standardele navigației pe ocean, având o lungime de 
aproximativ 70 de metri. Era construit după modelul clasic, cu o 
suprastructură centrală înconjurată de punte descoperită în 
partea din faţă şi în partea din spate. Deşi carena era din oţel, 
punţile erau făcute din lemn de tec şi miroseau puternic a petrol, 
motorină şi un amestec dulceag de chimicale împrăştiate pe 
punte şi absorbite de fibrele lemnului în peste patru decenii de 
utilizare. Pitt cercetă din priviri puntea de la pupa care era 
înţesată de containere metalice adunate lângă cală. Străbătând 
puntea în linişte, el şi Giordino se strecurară la adăpostul unuia 
dintre containere, de unde priviră în cală. 

În spaţiul adânc, la fiecare dintre capete se aflau maldăre de 
conducte de fier de diametru mic. Centrul calei era liber, dar, 
chiar şi prin întuneric, zgărieturile din locul unde se aflase 
misteriosul obiect erau încă prezente pe punte. Şi mai ciudat era 
un chepeng de vreo doi metri diametru care bloca o gaură în 
punte, chiar în centrul urmelor lăsate de acel obiect. 

— Arată ca una dintre găurile de pe navele de foraj din Marea 
Nordului, şopti Pitt. 

— Şi coloanele de foraj aferente, răspunse Giordino. Dar, cu 
siguranţă, aceasta nu este o navă de foraj. 

Ceva nu se potrivea. Pe-o navă de foraj există coloane, prăjini 
şi capete de foraj necesare săpării în căutarea petrolului, precum 
şi pompe de absorbţie a lichidului. Bătrânul cargou ar fi avut 
capacitatea de a fora, dar, cu siguranţă, n-ar fi putut colecta nici 
un strop de petrol, dacă acesta era scopul. 

Pitt nu stătu să contemple ideea, ci se îndreptă rapid către 
coridorul de la babord. Ajungând la colţ, se opri şi se lipi de 
perete, apoi aruncă o privire pe după el. Nu se vedea nici urmă a 
celor aflaţi la bord. Inaintând încet, cu Giordino pe urmele sale, 
respiră ceva mai uşurat ştiind că nu mai puteau fi zăriţi de pe 
doc. 

Se furişară mai departe până ajunseră la intersecţia cu un 
coridor care traversa nava dintr-un bord în celălalt. O lampă de 
pe tavan scălda coridorul pustiu într-o lumină gălbuie. Undeva 
departe, un generator electric bâzâia asemenea unui roi de 
cicade. Pitt se opri sub lampă, îşi scoase puloverul şi, ţinându-l în 
mâna dreaptă, deşurubă becul până când strălucirea cea 
galbenă se stinse. Ferit de luminile de pe doc, coridorul era 


115 


cufundat acum într-o beznă aproape completă. 

Chiar după ce cotiră, auziră deodată cum, în spatele lor, era 
tras zăvorul uşii unei cabine. Amândoi se adăpostiră repede 
pentru a nu fi văzuţi. Zărind în stânga o cabină deschisă, abia 
luminată, Pitt păşi înăuntru, urmat de Giordino care închise uşa 
în urma lor. 

In timp ce stăteau lângă uşă, atenţi la eventualele zgomote de 
paşi, cercetară din priviri încăperea. Se aflau în popota navei, 
care servea şi ca sală de conferinţe. Cabina era în totală 
discrepanţă cu restul cargoului dărăpănat. Pe un covor persan se 
afla o masă de mahon înconjurată de scaune tapiţate cu piele. 
Tapetul gros, cu pretenţii de eleganţă şi câteva plante artificiale 
făceau ca încăperea să semene cu holul hotelului Waldorf- 
Astoria. In capătul opus, o pereche de uşi duceau către bucătăria 
vasului. Pe peretele de lângă Pitt era montat un ecran mare, la 
nivelul ochilor, pe care se puteau urmări transmisiuni prin satelit. 

— Plăcută atmosferă pentru a-ţi înfuleca mâncarea de peşte, 
murmură Giordino. 

Pitt nu luă în seamă comentariul, ci se apropie de nişte hărţi 
prinse pe un perete. Acestea fuseseră generate pe computer şi 
înfăţişau secţiuni largi ale lacului Baikal. in mai multe locuri 
fuseseră desenate de mână nişte cercuri concentrice roşii. O 
hartă a părţii nordice a lacului prezenta o mare concentrare de 
asemenea cercuri, unele acoperind parţial malul, unde fusese 
desenată o conductă de petrol ducând dinspre vest către est. 

— Locuri vizate pentru forare? întrebă Giordino. 

— Probabil. Cei din Earth First!?! Nu vor fi deloc încântați, 
răspunse Pitt. 

Giordino ascultă paşi coborând pe-o scară din apropiere. Când 
zgomotul acestora se estompă, întredeschise uşor uşa şi privi pe 
coridorul care acum era pustiu. 

— Nu mai e nimeni. Şi nici nu sunt semne că la bord s-ar afla 
cineva. 

— Vreau să arunc o privire în şalupa de pe punte, şopti Pitt. 

Deschizând uşor uşa, se strecurară pe coridorul de la tribord, 
apoi traversară spre cel de la babord. Ajunseră repede pe puntea 
de la prora, din care se deschideau două cale. De-a lungul 
balustradei de la babord, lângă prora, se afla un soi de şalupă 
prinsă de o macara fixată pe punte. Un vinci din apropiere încă 
legat prin cabluri de şalupă confirma că aceasta fusese adusă de 


12 Mai întâi, Pământul! - organizaţie ecologică radicală (n.red.). 
116 


curând la bord. 

— Se vede la fix de-acolo, zise Giordino făcând semn cu capul 
către o lumină care strălucea la unul dintre hublourile din faţă 
aflat la vreo şase metri deasupra lor. 

— Da, dar numai dacă se uită cineva încoace, răspunse Pitt. O 
să arunc doar o privire rapidă. 

In vreme ce Giordino se adăposti în întuneric, Pitt se lăsă la 
pământ şi se târî de-a lungul punţii descoperite, cât mai aproape 
de balustrada de la babord. Luminile de pe doc şi de pe navă 
scăldau puntea într-o strălucire difuză, creând o umbră palidă a 
lui Pitt în vreme ce acesta se deplasa. Cu coada ochiului, zări 
camioanele de pe doc şi pe cei câţiva oameni care trebăluiau pe 
lângă ele. Imbrăcat cu pantaloni şi pulover negru, n-ar fi putut fi 
văzut de oamenii aceia de la asemenea distanţă. Pe el îl 
preocupau mai ales cei aflaţi pe punte. 

Se repezi la mica ambarcaţiune, se ascunse în spatele prorei 
acesteia şi îngenunche lângă balustradă, pentru a nu fi văzut. 
Când bătăile inimii i se mai domoliră, ascultă cu atenţie, dar 
cargoul rămase învăluit în tăcere. Numai sunetele înăbuşite ale 
activităţilor desfăşurate în satul învecinat răsunau până pe 
punte. Pitt îşi ridică privirea şi văzu prin fereastră doi oameni 
care discutau. Nici unul din ei nu se uita spre puntea de la prora. 

Pitt îşi scoase lanterna şi o îndreptă spre carena şalupei, apoi 
o aprinse preţ de o secundă. In lumina slabă, văzu că era 
ponosită şi cândva fusese vopsită într-un roşu carmin. Trecându- 
şi mâna peste ea, aşchii de vopsea roşie i se lipiră pe degete. 
După cum bănuise, era aceeaşi nuanţă de roşu care rămăsese pe 
partea de la tribord a navei Vereshchagin. 

Ridicându-se în picioare, se duse către prora şalupei, dar ceva 
în interiorul acesteia îi reţinu privirea. Coborându-şi mâna, 
aprinse încă o dată lanterna. În scurta strălucire a acesteia, zări o 
şapcă veche de baseball cu emblema roşie a unui porc cusută în 
frunte. Pitt recunoscu mascota Universităţii din Arkansas şi îşi 
aminti că aceea era şapca lui Jim Wofford. Pentru el, nu mai 
încăpea îndoială că Primorski era implicat în tentativa de 
scufundare a navei Vereshchagin şi în dispariţia echipajului. 

Ridicând din nou lanterna, privi iarăşi spre punte. Cele două 
persoane erau încă prinse într-o discuţie însufleţită, fără să dea 
vreun fel de atenţie punţii de dedesubt. Pitt ocoli încet prora 
şalupei, apoi se opri în spatele acesteia. O alarmă bruscă îi 
răsună în minte, căci simţurile sale detectaseră o prezenţă în 


117 


apropiere. Dar era prea târziu ca să mai poată face ceva. O 
lampă cu halogen i se aprinse brusc în faţa ochilor şi o voce 
stridentă ţipă în limba rusă, umplând văzduhul: 

— Ostanovka!*! 


13 Nu mişca! (în Ib. rusă, în original) (n. red.). 
118 


9 


În strălucirea luminilor de pe doc, din umbră ieşi un om care 
se apropie până la aproximativ 1,5 metri de Pitt. Era destul de 
slăbuţ, cu păr negru unsuros care se potrivea la culoarea 
salopetei sale. Se legăna nervos înainte şi-napoi pe călcâie, dar 
nu era nimic nervos în modul în care ţinea în mână un pistol 
automat Yarygin PYa de 9 milimetri, cu care ţintea pieptul lui Pitt. 
Acesta îşi dădu seama că individul stătuse liniştit în spatele 
cabestanului, de unde avusese o imagine clară asupra pasarelei 
de acces la bord. De acolo, văzuse raza lanternei lui Pitt şi se 
strecurase mai aproape, pentru a cerceta problema. 

Paznicul, care abia trecuse de vârsta adolescenţei, se uită la 
Pitt cu ochii lui căprui. Nu aceasta era îndatorirea lui de bază, 
deduse Pitt, observând degetul caracteristic unui mecanic, pătat 
de unsoare, pe trăgaciul pistolului. Totuşi, ţinea arma îndreptată 
către Pitt ca un soldat perfect instruit şi nu prea încăpea îndoială 
că, dacă ar fi fost obligat, avea să apese pe trăgaci. 

Pitt se găsea într-o poziţie incomodă, strivit între şalupă şi 
balustrada laterală, cu puntea goală între el şi paznic. Când 
acesta din urmă scoase o staţie de emisie-recepţie şi o duse la 
buze cu mâna stângă, Pitt hotărî că era momentul să acţioneze. 
Variantele erau fie să îl atace pe paznic - riscând să fie împuşcat 
în piept - fie să se lase să alunece peste balustradă în apa 
îngheţată a lacului. Sau putea spera să apară Giordino. Dar 
Giordino se afla la 15 metri depărtare şi ar fi fost zărit de paznic 
chiar din clipa în care ar fi păşit pe punte. 

Pe când paznicul vorbea în emiţător, ochii lui rămaseră fixaţi 
asupra lui Pitt, care stătea perfect nemişcat gândindu-se la 
pedeapsa pentru intrarea ilegală în Rusia şi că, de fapt, un exil în 
Siberia n-ar fi necesitat nici o deplasare. Se gândi apoi la 
pescarul mort de la bordul navei Vereshchagin şi se întrebă dacă 
gulagul siberian nu era cumva o perspectivă prea roz. 

Işi îndoi uşor genunchii, aşteptând ca apelul radio să 
primească un răspuns, ceea ce l-ar fi distras pe paznic pentru o 
clipă. Când o voce adâncă se făcu auzită în receptor, Pitt întinse 
mâna stângă către balustradă şi îşi încordă picioarele pentru a 
sări peste aceasta. Dar nu izbuti să facă mai mult de-atât. 

Din ţeava armei izbucni o flacără simultan cu o bubuitură, în 
vreme ce arma tremură uşor în mâna paznicului. Pitt îngheţă 


119 


când o bucată de tec de mărimea unei mingi de baseball se 
desprinse din balustrada din lemn şi căzu în apă cu un plescăit, 
un moment mai târziu. 

Pitt nu mai făcu nici o mişcare în vreme ce pe doc răsunară 
strigăte scurte, stârnite mai degrabă de focul de armă decât de 
apelul prin staţia de emisie-recepţie. Doi oameni se repeziră pe 
pasarelă, amândoi agitând pistoale Yarygin, ca acela al 
militarului rus care aproape că îi spulberase mâna stângă lui Pitt. 
Acesta îl recunoscu numaidecât pe unul din ei ca fiind timonierul 
care dispăruse de pe Vereshchagin, un bloc de gheaţă pe nume 
Anatoli. Un al treilea individ apăru curând de pe punte şi se 
apropie cu un aer autoritar. Avea părul lung, ca de abanos şi 
cuprinse întreaga scenă cu ochii lui căprui şi duri. 

In luminile de pe doc, Pitt văzu o cicatrice lungă care îi cobora 
pe obrazul stâng, probabil amintirea vreunei bătăi cu cuțite, din 
tinereţe. 

— L-am găsit pe acest intrus ascunzându-se în spatele şalupei, 
raportă paznicul. 

Omul îl privi scurt pe Pitt, apoi se întoarse către ceilalţi doi 
membri ai echipajului: 

— Cercetaţi nava să vedeţi dacă nu are complici. Şi să nu mai 
aud focuri de armă! Nu avem nevoie să atragem atenţia. 

Cei doi bărbaţi care veniseră de pe doc se apucară repede să 
scotocească nava. Pitt fu condus către centrul punţii, care era 
luminată de o lampă aflată deasupra. 

— Unde este Alexander? întrebă Pitt calm. Mi-a spus că ne 
vom întâlni aici. 

Pitt nu se aştepta ca trucul să meargă, dar cercetă chipul 
omului din faţa sa pentru a-i vedea reacţia. In afara unei 
sprâncene care se ridică, nu se întâmplă nimic altceva. 

— Englez? spuse acesta părând a-şi pierde interesul. Trebuie 
să fii de pe Vereshchagin. Păcat că te-ai rătăcit. 

— Dar i-am găsit pe cei răspunzători de scufundarea navei, 
răspunse Pitt. 

În lumina aceea slabă, Pitt văzu chipul omului înroşindu-se. Îşi 
stăpâni mânia când Anatoli şi tovarăşul său se apropiară 
clătinându-şi capetele. 

— Nu mai e nimeni? Atunci, duceţi-l unde-i şi celălalt, acolo 
nu-i poate găsi nimeni, şuieră omul. 

Paznicul înaintă şi îşi înfipse ţeava pistolului în coastele lui Pitt, 
apoi dădu din cap înspre coridorul de la babord. Pitt porni în silă 


120 


către zona întunecată unde îl lăsase pe Giordino, apoi coti şi intră 
pe coridor, urmat de paznic şi de cei doi membri ai echipajului. 
Cu coada ochiului, îl văzu pe şeful cu cicatrice întorcându-se pe 
punte şi urcând o scară laterală. 

Trecând pe lângă intersecţia culoarelor, se aşteptă să-l vadă 
pe Giordino sărind din beznă asupra atacatorilor săi, dar 
partenerul său nu se zărea nicăieri. Ajungând pe puntea de la 
pupa, fu împins către unul dintre containerele ruginite aliniate 
lângă balustradă. Calm şi fără a opune rezistenţă, aşteptă până 
când unul din membrii echipajului se chinui să deschidă lacătul 
containerului înainte de a trece la atac. Paznicul încă îl împungea 
în coaste cu pistolul, fiind uşor dezechilibrat din acest motiv. lute 
ca fulgerul, cu o lovitură a cotului stâng, Pitt îndepărtă ţeava 
armei de lângă trupul lui. Inainte ca paznicul să înţeleagă ce se 
petrece, se aruncă asupra lui, izbindu-l cu pumnul drept în care 
concentrase forţa întregii sale greutăţi. Lovitura se abătu asupra 
bărbiei paznicului, aducându-l în pragul leşinului. Clătinându-se, 
omul nimeri în braţele lui Anatoli, în vreme ce arma zăngăni pe 
punte. 

Celălalt membru al echipajul era încă ocupat cu lacătul, astfel 
că Pitt riscă şi se aruncă spre arma căzută. In vreme ce căzu pe 
punte, iar mâna lui dreaptă atinse patul pistolului, simţi cum pe 
spatele lui se prăvălesc vreo 80 de kilograme. Cu o brutalitate 
calmă, Anatoli îl împinsese pe paznicul ameţit de lovitură peste 
Pitt. Când acesta încercă să-l împingă de pe el, simţi ţeava rece a 
unui pistol automat apăsându-l brusc în partea laterală a gâtului. 
Pitt ştia că ordinul de a nu trage avea nişte limite, aşa că lăsă 
arma să cadă pe punte. 

Sub ameninţarea armei, Pitt fu ţinut în genunchi până când 
lacătul fu descuiat şi uşile duble ale containerului lung de 6 metri 
fură deschise. Imbrâncit înspre partea din spate a acestuia, Pitt 
se clătină şi căzu peste ceva moale. In lumina difuză, îşi dădu 
seama că tocmai căzuse peste trupul unui om care zăcea 
ghemuit pe podeaua containerului. Corpul se mişcă, apăru un 
cot, iar chipul ascuns se întoarse către Pitt. 

— Dirk... ce drăguţ din partea ta că ai trecut pe-aici, se auzi 
vocea slabă a lui Alexander Sarghov. 

x x x 

Când Pitt fu prins pe puntea de la prora, Giordino înjură în 
sinea lui. Neînarmat, opțiunile sale erau limitate. Se gândi să-l 
atace pe paznic, dar era pur şi simplu prea departe şi l-ar fi văzut 


121 


înainte de a ajunge la el. Când paznicul trase un foc de 
avertisment către Pitt, Giordino se gândi la o faptă eroică, apoi 
auzindu-i pe oamenii de pe doc alergând la bord, hotărî să se 
îndrepte către tribord. Poate că ar fi izbutit să ajungă în spatele 
bărbaţilor care urcau pasarela şi ar fi reuşit să-l neutralizeze pe 
paznic până la apropierea celorlalţi bărbaţi. 

Mişcându-se tăcut de-a lungul pereţilor, cobori rapid pe 
puntea inferioară şi reveni la intersecţia coridoarelor. Tocmai 
când dădea colţul, o siluetă în negru alergând din cealaltă 
direcţie se izbi frontal de el. Ca într-o scenă demnă de filmele 
mute, ambii bărbaţi săriră înapoi ca două mingi de cauciuc şi 
căzură pe spate, rămânând întinşi pe punte. Sprinten ca o felină 
şi revenindu-şi rapid după lovitură, Giordino sări primul în 
picioare şi îl mai lovi o dată pe bărbatul care se străduia să se 
ridice. Apucându-l de piept, Giordino îl izbi cu capul de peretele 
metalic. Se auzi un zgomot înăbuşit când ţeasta se lovi de 
peretele din oţel, iar trupul omului se prăbuşi în braţele lui 
Giordino. 

Abia îşi anihilase inamicul că pe puntea inferioară se auziră 
paşi. Privi într-acolo şi îl văzu pe Pitt care era escortat spre pupa. 
Târându-l repede pe omul leşinat, Giordino se ascunse din nou în 
sala de conferinţe. Ridicând trupul inert pe masă, observă că 
marinarul avea cam aceeaşi statură şi că era îmbrăcat în acelaşi 
gen de salopetă neagră ca şi paznicul de pe punte. O căutare 
rapidă îi dovedi că omul nu deţinea vreo armă, acesta fiind, de 
fapt, operatorul radio al navei. Giordino îl dezbrăcă de salopetă şi 
îi puse hainele sale, apoi îşi trase pe cap fesul de lână al 
respectivului. Mulţumit că pe întuneric putea trece drept unul 
dintre membrii echipajului, se întoarse pe coridor şi se îndreptă 
spre pupa navei, fără să-i fie clar ce avea de făcut. 

x x x 

Hainele lui Sarghov erau boţite, părul îi era ciufulit, iar 
sprânceana stângă, învineţită. Deşi i se citea îngrijorarea pe faţă, 
ochii lui se treziră la viaţă când îl recunoscu pe Pitt. 

— Alexander, cât de tare te-au lovit? întrebă Pitt ajutându-l pe 
Sarghov să se ridice în capul oaselor. 

— Sunt în regulă, răspunse el cu un glas mai vioi. M-au cam 
bumbăcit după ce l-am doborât pe unul dintre ei. 

Un uşor zâmbet de satisfacţie îi înflori pe buze. 

In spatele lor, uşile duble ale containerului fură închise cu 
zgomot, scufundând interiorul într-o beznă totală. Zumzetul unui 


122 


generator diesel răsună de îndată, iar unul dintre membrii 
echipajului puse în funcţiune o macara aflată la bord. Operatorul 
legănă brațul acesteia peste punte, oprindu-l deasupra 
containerului, în vreme ce cârligul de oţel se legăna haotic. 
Eliberând cablul, el lăsă cârligul să coboare până pe container, 
de care se lovi cu un zăngănit metalic. lnăuntru, Pitt îşi aprinse 
creionul-lanternă ca să lumineze locul, în timp ce Sarghov se 
străduia să-şi vină în fire. 

— Au încercat să scufunde Vereshchagin, zise rusul. Spune-mi, 
rogu-te, că prezenţa ta aici înseamnă că au dat greş? 

— Nu prea, răspunse Pitt. Am reuşit să remorcăm nava la țărm 
înainte să se scufunde. Echipa de cercetători a dispărut. Au venit 
cumva aici, cu tine? 

— Da, dar am fost despărțiți când am ajuns la bordul 
cargoului. Am auzit agitaţie în holul din faţa cabinei mele şi m- 
am ciocnit de ţeava unei arme când am ieşit să văd ce se 
petrece. Era ofiţerul de punte, Anatoli. Sub ameninţarea armei, el 
şi femeia, Tatiana, ne-au împins către o şalupă care aştepta şi 
ne-au adus aici. Motivul pentru care au făcut asta este un mister 
total, adăugă el clătinând din cap. 

— Asta contează mai puţin acum. Important e să facem cumva 
să scăpăm, zise Pitt ridicându-se în picioare. 

Cercetând containerul, văzu că era gol, cu excepţia câtorva 
cârpe împrăştiate pe podea. 

Dincolo de pereţii săi de oţel, Anatoli luă două cabluri şi le 
înfăşură împrejurul bazei containerului. Celălalt membru al 
echipajului, lui om slab, cu părul unsuros, urcă pe container şi 
prinse cablurile laolaltă, apoi le agăţă de cârligul macaralei. 
Paznicul care încasase lovitura lui Pitt se ridică în picioare 
clătinându-se, îşi culese arma şi privi spectacolul de la distanţă. 

Sărind de pe acoperişul containerului, marinarul cel slab se 
întoarse la panoul de control al macaralei, aflat într-un colţ 
întunecat la câţiva metri distantă. Trase de o manetă şi ridică 
braţul macaralei până când cablul fu perfect întins, apoi săltă şi 
containerul de pe punte, până când acesta ajunse să se legene în 
aer. Cu ochii aţintiţi asupra acestuia, nu reuşi să observe o 
siluetă care se strecură tăcută de-a lungul punţii şi se apropie din 
lateral. Şi nu văzu nici pumnul care îl izbi sub ureche cu forţa 
unei bile demolatoare. Dacă n-ar fi leşinat imediat din pricina 
loviturii în artera carotidă, ar fi dat nas în nas cu Al Giordino, care 
îl trase ca pe-o păpuşă de cârpe din faţa panoului de control şi îl 


123 


trânti pe punte. 

Giordino nu avu vreme să studieze cum funcționau manetele. 
Trăgând de o manetă cu mâna dreaptă, avu noroc şi văzu 
cârligul ridicând containerul cu câţiva centimetri. Incercând 
manetele laterale cu mâna stângă, răsuci braţul macaralei vreo 
jumătate de metru, după care schimbă direcţia şi, legănând 
containerul deasupra balustradei de la babord, acesta o atinse 
puţin. Giordino menţinu braţul macaralei nemişcat o clipă, 
containerul pendulând periculos pe deasupra apei. După cum 
sperase, Anatoli şi paznicul rămaseră lângă balustrada de la 
babord pentru a privi iminenta scufundare a containerului. Deşi 
noaptea era rece, de pe sprâncenele lui Giordino sudoarea şiroia 
în timp ce aştepta calm, cu mâinile pe manetă, până când 
Anatoli îi făcu semn să elibereze cârligul. Giordino împinse uşor 
braţul macaralei la câţiva metri depărtare de navă, aşteptă până 
când containerul atinse capătul extrem al pendulării, apoi 
împinse maneta şi blocă braţul macaralei deasupra punţii de la 
pupa, cât de brusc putu. 

Cei doi oameni aflaţi lângă balustradă priviră năuciţi cum 
braţul macaralei se legăna deasupra capetelor lor, în vreme ce 
containerul atârnă în aer o fracțiune de secundă, apoi inerția 
răsuci cutia de oţel de două tone, care se îndreptă direct spre ei. 

Înjurând, paznicul, deşi dezechilibrat, izbuti să se tragă 
îndărăt, în vreme ce containerul zburător trecu la numai câţiva 
centimetri de faţa lui. Anatoli nu fu însă tot atât de norocos. In 
loc să se lase în jos, el încercă să se ferească din calea 
containerului. Dar avea de parcurs o distanţă prea mare şi nu 
reuşi să facă decât un pas până ce containerul se prăbuşi asupra 
lui. Un strigăt gâlgâi din plămânii săi zdrobiţi şi fu singurul sunet 
pe care îl mai scoase în vreme ce trupul îi era azvârlit pe punte. 

Năucit, paznicul de lângă balustradă privi spre panoul de 
control şi înjură ca un nebun, apoi tăcu atunci când îşi dădu 
seama că omul care mânuia macaraua nu era tovarăşul său. În 
timp ce întindea mâna spre armă, Giordino împinse maneta spre 
dreapta, iar braţul macaralei se îndreptă din nou spre balustrada 
de la babord, apoi se aplecă în vreme ce paznicul ochi şi trase un 
foc, glonţul vâjâind în apropierea capului său. Dar, deşi era 
ghemuit, Giordino continuă să ţină mâinile pe manetele de 
control ale macaralei. 

Containerul atinsese amplitudinea maximă a balansului peste 
bordul navei, iar acum revenea spre balustrada de la babord. 


124 


Fiind în calea sa pentru a avea o linie de ochire bună, paznicul se 
lăsă în jos, ca să-l lase să treacă pe deasupra lui. Dar, când 
containerul zburător se apropie de el, Giordino smuci brusc în jos 
maneta care controla ridicarea, coborând braţul macaralei către 
punte. Containerul îl urmă, căzând pe punte, chiar în faţa 
paznicului. 

Un strigăt pătrunzător răsună la pupa, în vreme ce containerul 
cădea pe punte, apoi se rostogoli pe-o parte, în virtutea inerţiei. 
Inclinându-se într-o parte, îi prinse piciorul stâng, în vreme ce 
acesta încerca să-l evite. Prins sub containerul masiv, cu un 
picior zdrobit, omul urla în agonie. Giordino se repezi, puse un 
picior pe încheietura mâinii omului şi luă pistolul care scăpase 
din strânsoarea acestuia, apoi îşi smulse de pe cap fesul de lână 
şi îl înghesui în gura paznicului, înăbuşindu-i astfel strigătele 
pentru un timp. 

— Ai mai multă grijă cu obiectele zburătoare, mormăi Giordino 
către omul ai cărui ochi sticloşi implorau îndureraţi. 

Ochind lacătul, Giordino trase două focuri de armă în el şi apoi 
îl desfăcu. Trăgând de zăvor, deschise larg una dintre uşi, care 
căzu pe punte din containerul răsturnat. Pitt şi Sarghov se 
rostogoliră afară ca o pereche de zaruri, clătinându-se pe 
picioare şi frecându-şi părţile îndurerate ale corpului. 

— Să nu-mi spui că într-o altă viaţă oi fi fost un mânuitor de 
carusel pe la vreun bâlci, zise Pitt zâmbind. 

— Nu, e doar rezultatul timpului petrecut la bowling, răspunse 
Giordino. Dacă vă simţiţi în stare, băieţi, propun s-o ştergem de- 
aici cât mai repede. 

La prora navei răsună deodată un amalgam de zgomot de paşi 
şi de strigăte. Pitt cercetă cu privirea puntea de la pupa, zări 
trupurile inerte care zăceau acolo, apoi se uită la Sarghov. 
Savantul rus, bătut bine, se mişca anevoie şi nu părea în stare să 
fugă nicăieri în acea noapte. 

— Aduc eu barca. la-l pe Alexander şi coborâţi pe la pupa, 
spuse Pitt. 

Giordino abia avu vreme să încuviinţeze, căci Pitt o şi luase la 
fugă către balustrada de la tribord. Căţărându-se pe ea, el îşi 
îndoi genunchii şi sări pe doc. Fiindcă nu-şi luase avânt, aproape 
că rată cheiul, dar reuşi să găsească sprijin pentru un picior şi se 
aruncă înainte, făcându-se ghem şi rostogolindu-se pe doc. 

Şi mai multe voci răsunau acum la bordul navei, apropiindu-se 
odată cu raza unei lanterne. Pitt renunţă la orice încercare de a 


125 


se furişa şi alergă direct către Zodiac, în vreme ce zgomotul de 
paşi îl urmărea pe doc. Când sări în micuța ambarcaţiune, 
rugăciunile îi fură ascultate, căci motorul porni de cum trase 
cordonul. Ambalându-l, îndreptă Zodiacul către pupa cargoului, 
mergând cu viteză până când prora bărcii de cauciuc se opri în 
coca de oţel. 

Pitt opri motorul şi privi în sus. Chiar deasupra lui, Sarghov se 
ivi brusc, agăţându-se zdravăn de parâma de la pupa. 

— Dă-i drumul, Alexander! îl zori el. 

Pitt se ridică şi-l susţinu pe rusul cel greu, care se aruncase în 
Zodiac cu desăvârşita graţie a unui sac de făină. Deasupra lor, o 
armă automată se descărcă deodată, împrăştiind înspre navă şi 
chei o rafală de gloanţe. O clipă mai târziu, Giordino apăru la 
pupa, coborând rapid, mişcând şi braţele unul după celălalt pe 
parâmă, până când se legănă la câţiva metri deasupra 
ambarcaţiunii. Când nu se mai auziră voci pe puntea de 
deasupra, Giordino se lăsă să cadă în linişte, în barcă. 

— leşirea din scenă, pe stânga, comandă el. 

Pitt deja accelera la maximum, virând pe sub pupa navei spre 
babord, pentru a se îndrepta spre largul lacului. Coca din fibră de 
sticlă a micii ambarcaţiuni se ridică rapid pe apă, tuburile 
flotante înălțându-se deasupra suprafeţei lacului, ceea ce crescu 
şi mai mult viteza. Pentru câteva clipe, rămaseră descoperiţi în 
faţa celor de pe navă şi de pe doc, aşa că toţi trei se lăsară în 
jos, ca să nu fie împuşcaţi. 

Totuşi, nimeni nu trase. Pitt privi în urmă şi văzu vreo şase 
oameni ivindu-se lângă balustrada de la babord, însă aceştia 
doar se uitară la mica ambarcaţiune ce dispărea în beznă. 

— Ciudat, cât de pacifişti au devenit brusc, observă Giordino 
privindu-i. 

— Mai ales că deja ai trezit tot cartierul cu împuşcăturile tale, 
încuviinţă Pitt. 

Nu făcu nici un efort pentru a ascunde destinaţia, ci o luă 
direct spre Vereshchagin. Câteva minute mai târziu, apropiindu- 
se de nava de cercetare, Pitt conduse barca spre un soi de casă 
a scării aflată la tribord. La mal, tânărul poliţist observă deodată 
sosirea lor şi îi somă să se oprească. Sarghov se ridică în barcă şi 
îi răspunse strigând în limba rusă. Polițistul păru să dea înapoi, 
după care se întoarse repede şi se îndreptă către sat. 

— l-am spus să-l trezească pe şef, explică Sarghov. O să avem 
nevoie de ceva muşchi, ca să cercetăm cargoul acela. 


126 


Rudi Gunn, care măsurase nervos puntea în timpul absenței 
lor, auzi strigătele şi se repezi spre cei trei oameni care urcau 
anevoie. 

— Doctore Sarghov... vă simţiţi bine? întrebă Gunn privindu-i 
faţa tumefiată şi hainele însângerate. 

— Sunt teafăr. Caută-l, te rog, pe căpitan, dacă eşti amabil. 

Pitt îl conduse pe Sarghov la infirmeria de pe Vereshchagin, în 
vreme ce Gunn îi trezi pe doctorul navei şi pe căpitanul 
Kharitonov. Giordino zări o sticlă de votcă şi turnă un rând în 
pahare, în timp ce doctorul îl consulta pe Sarghov. 

— A fost cât pe ce, zise savantul rus recăpătându-şi culoarea 
în obraji şi puterea de îndată ce votca îi ajunse în sânge. Le sunt 
îndatorat prietenilor mei de la NUMA, spuse el ridicând paharul a 
doua oară către americani, înainte de a mai lua o înghiţitură. 

— In sănătatea dumneavoastră, răspunse Pitt înainte de a 
ciocni paharul. 

— Za vaşe zdorovie! răspunse Sarghov înainte de a goli 
paharul. 

— Ştiţi cumva ce s-a întâmplat cu Theresa şi cu ceilalţi? 
întrebă Giordino vădit preocupat. 

— Nu, ne-au despărţit de îndată ce am ajuns la bordul navei. 
De vreme ce păreau a dori să mă ucidă pe mine, probabil că pe 
ei i-au ţinut în viaţă, dintr-un motiv sau altul. Bănuiesc că sunt 
undeva la bordul navei. 

— Alexander, eşti teafăr! strigă căpitanul Kharitonov când 
intră în infirmeria ticsită de lume. 

— Are o încheietură luxată şi o mulţime de contuzii, raportă 
doctorul aplicând un pansament pe-o tăietură de pe chipul lui 
Sarghov. 

— Nu-i nimic, zise Sarghov dând din mână către doctor. 
Ascultă, lan. Cei de pe cargoul închiriat de Avarga Oil... fără 
îndoială, ei au fost răspunzători de încercarea de a-ţi scufunda 
nava. Marinarul dumitale, Anatoli, lucrează pentru ei şi probabil 
că şi femeia aia, Tatiana. 

— Anatoli? Abia l-am angajat, la începutul acestui proiect, 
când fostul meu ofiţer s-a îmbolnăvit de o intoxicație alimentară 
severă. Ce trădător! se mânie căpitanul. Am să anunţ autorităţile 
imediat. Huliganii ăştia nu vor scăpa aşa uşor. 

x x x 

Autoritățile, întruchipate de şeful de poliţie şi de tânărul său 

ajutor, sosiră după aproape o oră împreună cu cei doi detectivi 


127 


din Irkutsk. Atât îi luase impertinentului şef să se trezească, să se 
îmbrace şi să mănânce în tihnă micul dejun alcătuit din 
cârnăciori şi cafea înainte de a se îndrepta agale spre 
Vereshchagin, culegându-i în drum şi pe cei doi detectivi care se 
cazaseră la un han local. Sarghov povesti încă o dată cum fusese 
răpit, în vreme ce Pitt şi Giordino istorisiră şi ei despre căutarea 
sondei care lipsea şi despre cum scăpaseră de pe cargou. Cei doi 
detectivi din Irkutsk preluară treptat interogatoriile, punând 
întrebări relevante şi solicitând amănunte. Pitt observă că 
aceştia păreau să manifeste un respect ciudat faţă de savantul 
rus, dar şi o oarecare familiaritate. 

— Va fi mai prudent să cercetăm cargoul cu întregul efectiv al 
forţelor noastre de securitate, decretă şeful. Serghei, te rog, 
reuneşte forţele auxiliare de securitate din Listvianka şi cheamă- 
le imediat la raport, la sediul general al poliţiei. 

x x x 

Mai trecu aproape o oră până când micul contingent al forțelor 
locale se îndreptară către dana de acostare a cargoului, în frunte 
cu preţiosul lor şef. Zorii abia mijeau, aruncând o lumină cenușie 
şi palidă asupra ceţii care plutea până aproape de pământ. Pitt şi 
Giordino, alături de Gunn şi de Sarghov, urmară forțele de poliție 
pe poarta docului, care era acum deschisă şi nepăzită. Era 
complet pustiu, iar Pitt simţi că i se face rău când îşi dădu seama 
că toate cele trei vehicule parcate lângă navă dispăruseră. 

Autoritarul şef al poliţiei se repezi pe pasarela cargoului, 
strigându-l pe căpitan, dar fu întâmpinat numai de zbârnâitul 
unui generator. Pitt îl urmă în cabina de comandă pustie, unde 
constatară că lipseau jurnalul de bord al navei, plus toate 
graficele şi hărţile. Echipa de poliţie cercetă metodic întreaga 
navă, dar aceasta arăta de parcă ar fi fost jefuită şi abandonată. 
Nu se descoperi nici o dovadă, oricât de măruntă şi nici vreo 
persoană care să poată relata ce se petrecuse. 

— Nava asta-i abandonată, murmură Giordino clătinând din 
cap. Până şi cabinele au fost golite de efectele personale. 
Trebuie să fi fost o plecare tare precipitată. 

— Prea precipitată pentru a se fi produs pe neaşteptate, în 
scurtul interval cât am lipsit noi. Nu, îşi terminaseră treaba şi se 
strecurau deja pe uşă când am fost noi aici. Pun rămăşag că, de 
fapt, oamenii din echipaj nici nu şi-au adus la bord efecte 
personale sau ceva care să facă legătura cu ei. Plănuiau să 
părăsească o navă pustie. 


128 


— Împreună cu echipa de cercetători pe care au răpit-o, 
răspunse Giordino cu gândul la Theresa. 

După o lungă tăcere, se întoarse pe punte, sperând să 
găsească vreun indiciu despre direcţia în care o apucaseră 
vehiculele. 

Pitt rămase pe puntea de comandă, privind în jos către pupa şi 
către mulţimea containerelor de acolo. Mintea îi zbârnâia 
gândindu-se la motivul răpirilor şi la soarta echipei de 
cercetători. Sclipirea trandafirie a soarelui care răsărea scăldă 
nava într-o lumină melancolică, scoțând în evidenţă scobiturile 
din punte, acolo unde fusese fixată sonda cu o noapte în urmă. 
Oricare ar fi fost tainele ascunse de navă, acestea dispăruseră în 
noapte odată cu echipajul şi cu încărcătura, fără zgomot. Dar 
sonda era un lucru care nu putuse fi ascuns. Pitt nu cunoştea 
semnificaţia acestui lucru, dar bănuia că era vorba despre un 
indiciu-cheie al unui mister încă şi mai mare. 


129 


PARIE A II-A 


DRUMUL CĂTRE XANADU 


130 


x 
E 
E 
i 
a, 
E 
a 
a 
N 
Eo 
m 
E 
"= 
z 
% 
E 
"m 
E 
„d 


O JAWA DIN 1953 


131 


10 


Căpitanul Steve Howard privi printr-un binoclu, scrutând apele 
de un albastru strălucitor ale Golfului Persic care sclipeau în faţa 
lui. Căile navigabile păreau adesea un neastâmpărat furnicar de 
vase comerciale, petroliere şi nave de război căutând să-şi 
croiască drum mai ales în îngustul canal al strâmtorii Ormuz. În 
după-amiaza târzie, în apele Qatarului, se bucură să constate că 
traficul maritim aproape că încetase. Dinspre babord, un 
petrolier mare se apropie, adâncit în apă, purtând o încărcătură 
proaspătă de ţiţei în pântece. La pupa acestuia, căpitanul 
observă o mică navă de foraj, la vreun kilometru distanţă. 
Petrolierul era singurul vas pe care spera să-l vadă şi, cu o 
oarecare uşurare, lăsă binoclul în jos, către prora propriei nave. 

Avea nevoie de binoclu pentru a zări o imagine clară, 
deoarece masivul forpic!* se afla la aproape 250 de metri 
distanţă. Privind în faţă, observă valuri de căldură unduindu-se 
strălucitoare pe puntea superioară a navei Marjan. Uriaşul tanc 
petrolier, un Very Large Crude Carrier'”, fusese construit pentru a 
transporta peste două milioane de barili de petrol. Mai mare 
decât Chrysler Building şi aproape la fel de uşor de manevrat, 
uriaşa navă urma să-şi umple cisternele cu ţiţei saudit extras din 
câmpurile petrolifere din Ghawar. 

In vreme ce trecea prin strâmtoarea Ormuz, în subconştientul 
lui Howard sunase o alarmă. Deşi marina americană avusese o 
prezenţă vizibilă în golf, nu putuse să verifice fiecare navă 
comercială care pătrundea pe aglomerata cale navigabilă. Cu 
Iranul dincolo de golf şi potenţialii terorişti ascunşi în şase ţări 
aflate de-a lungul Peninsulei Arabice existau ceva motive de 
îngrijorare. Plimbându-se de colo-colo pe covertă şi scrutând 
orizontul, Howard ştia că nu va mai avea odihnă până când nu-şi 
va prelua încărcătura de ţiţei şi nu va ajunge în apele adânci ale 
Mării Arabiei. 

Privirea lui Howard fu atrasă de agitația produsă brusc pe 

14 Compartiment etanş la prora unei nave destinat să limiteze 
invadarea apei şi în care se păstrează lanţul ancorei, vopsele, odgoane 
etc. (n.red.). 

15 VLCG - tanc petrolier cu 160 000-320 000 de tone capacitate de 
încărcare (n.red.). 

132 


punte şi îşi reglă binoclul până când izbuti să vadă un om vânjos, 
cu părul blond şi ciufulit care gonea călare pe-o motoretă 
galbenă. Dispărând şi apărând printre ţevile şi robineţii de pe 
punte, diavolul împieliţat vâjâia cu viteza maximă a mopedului. 
Howard îl urmări cum luă o curbă şi se repezi către un bărbat 
fără cămaşă, întins pe un şezlong, care ţinea în mână un 
cronometru. 

— Văd că secundul încă încearcă să doboare recordul, spuse 
Howard zâmbind. 

Ofiţerul de punte, aplecat peste o hartă de navigaţie a 
golfului, încuviinţă fără a se uita la el. 

— Sunt sigur că recordul dumneavoastră va fi în siguranţă şi 
astăzi, domnule, răspunse el. 

Howard râse în sinea lui. Echipajul de 30 de oameni al 
petrolierului îşi găsea mereu de lucru în lungile călătorii peste 
ocean sau în perioadele timpilor morţi, când nava era încărcată 
sau descărcată. O motoretă firavă, utilizată pentru a traversa 
enorma punte cu ocazia inspecțiilor, fusese transformată brusc 
într-un mijloc de competiţie. Pe punte fusese improvizat un 
circuit oval, completat cu săritori şi un viraj în ac de păr. Unul 
câte unul, membrii echipajului se întrecură ca nişte veritabili 
piloţi care se pregăteau pentru calificările în Indy 50016. Spre 
necazul echipajului, prietenosul căpitan al navei pusese capăt 
competiţiei pentru atingerea celui mai bun timp. Nimeni nu avea 
habar că Howard participase la competiţii de motocros în 
adolescenţa petrecută în Carolina de Sud. 

— Ne apropiem de Dhahran, domnule, zise ofiţerul, un afro- 
american cu vorba domoală, din Houston, pe nume Jensen, Ras 
Tanura este la 40 de kilometri depărtare. Să dezactivez pilotul 
automat? 

— Da, să revenim la comenzile manuale şi să reducem viteza 
la 10 mile pe oră. Informează-l pe ofiţerul responsabil cu 
acostarea că vom fi gata să fim preluaţi de remorchere în 
aproximativ două ore. 

Tot ce era legat de navigația uriaşului petrolierului trebuia 
făcut din timp, mai ales când era vorba despre oprirea navei- 
mamut. Cu rezervoarele de combustibil goale şi înălţat mult 
deasupra apei, petrolierul era oarecum mai uşor manevrabil, dar, 
pentru oamenii de pe punte, părea tot un munte în mişcare. 


16 Indianapolis 500 este o celebră cursă auto. Cursa are loc anual pe 
circuitul oval de la Indianapolis Motor Speedway, (n.red.). 
133 


De-a lungul țărmului vestic, deşertul maroniu se retrăgea în 
faţa oraşului Dhahran, un important centru administrativ plin de 
companii, sediul  conglomeratului petrolier Saudi Aramco. 
Navigând pe lângă oraş şi pe lângă portul învecinat, Dammam, 
petrolierul trecu de-a lungul unei peninsule înguste, care se 
întindea în golf dinspre nord. intreaga peninsulă era dominată de 
imensul complex petrolier Ras Tanura. Ras Tanura este nucleul 
industriei petroliere saudite. Peste jumătate din exporturile totale 
de ţiţei din Arabia Saudită trece prin complexul deţinut de 
guvern, care este legat printr-un labirint de conducte la 
terenurile bogate în petrol din interiorul deşertului. In 
extremitatea peninsulei, zeci de rezervoare uriaşe de stocare a 
preţioaselor rezerve de lichid întunecat, aflate alături de 
rezervoare de gaz natural lichefiat şi de alte produse obţinute din 
rafinarea petrolului aşteaptă livrarea către Asia şi Occident. Mai 
sus pe coastă, cea mai mare rafinărie din lume procesează ţiţeiul 
brut, transformându-l într-o mulţime de derivate petroliere. Dar 
poate cea mai impresionantă caracteristică a Ras Tanura este 
abia vizibilă, de fapt. 

Pe puntea navei Marjan, Howard nu dădu atenţie rezervoarelor 
şi conductelor de pe țărm, ci se concentră asupra celor o 
jumătate de duzină de petroliere aliniate în perechi în dreptul 
peninsulei. Navele erau ancorate într-un terminal numit Sea 
Island, care se întindea transversal pe apă, cale de 1,5 kilometri. 
Ca o oază ce putea adăpa o turmă de cămile însetate, terminalul 
Sea Island alimenta superpetrolierele cu un flux impresionant de 
ţiţei pompat din rezervoarele de pe uscat. Nevăzută sub valuri, o 
reţea de aprovizionare alcătuită din conducte de 75 de 
centimetri diametru transporta lichidul întunecat cale de 3,5 
kilometri, din instalaţiile de pe ţărmul golfului până la staţia de 
alimentare din adâncime. 

Când Marjan se apropie, Howard urmări un grup de trei 
remorchere aliniate lângă un petrolier grecesc, lângă Sea Island, 
înainte de a-şi îndrepta atenţia asupra propriei nave. Pilotul lui 
Marjan preluă controlul asupra petrolierului şi trase nava într-o 
dană goală din capătul terminalului de încărcare, chiar dincolo de 
petrolierul grecesc. In timp ce aşteptau ca remorcherele să-i 
împingă, Howard admiră priveliştea oferită de celelalte şapte 
petroliere gigantice acostate în apropiere. Toate măsurând peste 
300 de metri lungime, depăşind cu uşurinţă lungimea Titanicului, 
acestea erau adevărate minuni ale construcţiei navale. Deşi 


134 


văzuse la viaţa lui sute de petroliere şi lucrase pe mai multe 
superpetroliere înainte de Marjan, atunci când vedea un VLCC 
încă se simţea plin de venerație. 

Pânzele de un alb murdar ale unui ahow!” arab aflat la 
distantă îi atrase atenţia şi se întoarse către peninsulă pentru a 
admira nava de prin părţile locului. Micuța ambarcaţiune naviga 
de-a lungul coastei, spre nord, trecând pe lângă nava neagră de 
foraj care urmărise petrolierul Marjan mai devreme, aflându-se 
acum lângă țărm. 

— Remorcherele sunt la babord, domnule, auzi el vocea 
pilotului. 

Howard dădu doar din cap şi, în curând, masiva navă era 
împinsă în locul său din terminalul Sea Island. O serie de 
conducte de mari dimensiuni începură să pompeze ţiţei în 
rezervoarele goale, făcând ca petrolierul să se afunde tot mai 
mult în apă. Asigurat în privinţa terminalului, Howard îşi permise 
să se relaxeze puţin, ştiind că responsabilităţile sale se 
încheiaseră, cel puţin pentru următoarele câteva ore. 

x x x 

Către miezul nopţii, Howard se trezi după un scurt pui de 
somn şi îşi dezmorţi picioarele cu o plimbare pe puntea de la 
prova a petrolierului. Incărcătura de țiței era aproape completă, 
aşa că Marjan îşi putea respecta graficul de plecare din 
dimineața următoare, permițând astfel următorului 
superpetrolier gol să-şi ocupe locul în dana de alimentare. 
Undeva departe răsună brusc sirena unui remorcher, dându-i de 
înţeles că un alt petrolier îşi terminase alimentarea cu 
combustibil, undeva în josul cheiului, pregătindu-se să fie 
remorcat dincolo de Sea Island. 

Uitându-se la luminile care sclipeau de-a lungul țărmului 
Arabiei Saudite, Howard fu zdruncinat de o bruscă lovire a 
„delfinilor” de coca petrolierului. Tampoane mari de amortizare 
montate în danele terminalului Sea Island, delfinii transversali 
susțineau forța laterală a navelor în timp ce acestea erau 
încărcate. Loviturile zăngănitoare ale delfinilor nu proveneau 
numai dinspre partea de jos, după cum îşi dădu el seama, ci 
răsunau de-a lungul întregului terminal. Apropiindu-se de 
balustradă, se aplecă şi privi în jos de-a lungul danei de 
încărcare. 

Pe timpul nopţii, Sea Island, ca şi petrolierele de altfel, era 


17 Vas tradiţional arab cu una sau mai multe vele (n. red.). 
135 


iluminată ca un pom de Crăciun. Sub revărsarea de lumină, 
Howard putu vedea că însuşi terminalul se legăna înainte şi 
înapoi pe lângă bordul petrolierelor. Toate astea nu aveau nici un 
sens, gândi el. Terminalul avea temelii solide. Orice mişcare ar fi 
trebuit să provină de la navele aflate în dane. Tot privind în jos, 
în lungul terminalului, până în depărtare, îl văzu unduindu-se ca 
un şarpe, izbindu-se când de o latură a petrolierelor, când de 
cealaltă. 

Loviturile tampoanelor de protecţie deveniră din ce în ce mai 
puternice până când se auziră ca nişte tunete. Howard strânse 
balustrada până când articulațiile degetelor i se albiră, 
neînţelegând ce se întâmplă. Privind fix, în stare de şoc, văzu 
cum, unul după altul, furtunurile de alimentare de 61 de 
centimetri se desprinseră de navă, împrăştiind jeturi de ţiţei în 
toate direcţiile. Un strigăt în apropiere răsună în aer, iar Howard 
zări un inginer petrolist agăţându-se de ce nimerea ca să-şi 
salveze viaţa, pe terminalul care se clătina. 

Cât vedeai cu ochii, terminalul de oţel se zvârcolea şi se 
legăna ca un şarpe uriaş, izbindu-se de navele imense. Sirene de 
alarmă răsunară când conductele de alimentare se desprinseră şi 
de celelalte petroliere, smulse de forţa valurilor, scăldând navele 
într-o uriaşă revărsare neagră. Mai departe pe chei, un cor de 
voci nevăzute începu să strige după ajutor. Howard privi în jos şi 
zări doi oameni care purtau căşti de protecţie galbene luând-o la 
goană pe terminal şi strigând în vreme ce fugeau. In spatele lor, 
luminile terminalului începură să dispară într-o succesiune lentă. 
Preţ de o secundă, Howard privi fără să clipească măcar, apoi îşi 
dădu seama cu groază că întregul terminal Sea Island se 
scufunda sub picioarele lor. 

Loviturile tampoanelor în coca lui Marjan se intensificară, 
delfinii de amarare rozând efectiv partea laterală a petrolierului. 
Pentru prima dată, Howard observă un huruit profund care părea 
să vină de sub picioarele sale. Zgomotul crescu în intensitate, 
răsunând vreme de câteva secunde înainte de a se stinge tot 
atât de repede. In locul său răsunară strigătele disperate ale 
oamenilor care alergau de-a lungul terminalului. 

Lui Howard îi veni în minte prăbuşirea unui castel din cărţi de 
joc, când pilonii de susţinere ai terminalului cedară succesiv, iar 
insula lungă de 1,5 kilometri dispăru sub valuri ca un şir de piese 
de domino care cad. Când auzi strigătele bărbaţilor din apă, 
groaza lui fu înlocuită de o teamă nouă, pentru siguranţa navei 


136 


sale. 

Repezindu-se pe punte, smulse o staţie de emisie-recepţie de 
la centură şi, alergând, începu să le strige comenzi celor de pe 
covertă. 

— Tăiaţi parâmele! Pentru numele lui Dumnezeu, tăiaţi 
parâmele, ţipă el cu răsuflarea tăiată. 

Trupul îi fu străbătut de o infuzie de adrenalină, teama 
mânându-l cu o viteză ameţitoare în cursa aceea nebunească pe 
punte. Se afla la o sută de metri de cabina de comandă când 
picioarele începură să-i zvâcnească, dar nu încetini ritmul câtuşi 
de puţin, nici măcar când traversă un râu alunecos de ţiţei care 
se împrăştiase pe punte. 

— Spuneţi-i... mecanicului... şef... avem nevoie de... întreaga 
forţă... acum! rosti el prin radio, în vreme ce plămânii parcă îi 
ardeau din lipsă de oxigen. 

Ajungând la pupa uriaşului petrolier, se îndreptă către cea mai 
apropiată casă a scărilor, ignorând liftul aflat la câteva coridoare 
depărtare. După ce sui cele opt niveluri până pe covertă, fu 
fericit să simtă vibrația motoarelor navei sub picioare. 
Clătinându-se, se repezi către fereastra din faţă şi constată că 
temerile sale cele mai mari se realizaseră. 

In faţa lui Marjan se aflau opt superpetroliere ancorate două 
câte două, despărțite, până cu câteva minute în urmă de 
terminalul Sea Island. Dar acum terminalul dispăruse, 
cufundându-se în adâncul golfului, la 30 de metri sub suprafaţa 
apei. Parâmele de ancorare ale petrolierelor erau încă legate, iar 
forţa scufundării terminalului trăgea petrolierele unul către 
celălalt. In bezna miezului de noapte, Howard văzu luminile a 
două dintre ele amestecându-se, apoi sunetul strident al 
metalului pe metal când navele se atinseră lateral. 

— Repede, cu toată puterea înapoi, îi strigă Howard ofițerului 
de punte. Cum stăm cu parâmele de acostare? 

— Parâmele de la pupa sunt desprinse, răspunse Jensen, 
părând pierdut. Incă aştept ordinul pentru parâmele de prora, 
dar se pare că măcar două dintre ele sunt încă prinse, adăugă el 
uitându-se prin binoclu la o pereche de cabluri întinse la prora- 
tribord. 

— Ascona se îndreaptă către noi, spuse timonierul arătând cu 
capul spre dreapta. 

Howard privi într-acolo şi zări nava sub pavilion grecesc aflată 
în dana alăturată, un petrolier uriaş, negru cu roşu, de lungimea 


137 


lui Marjan, 333 de metri. Iniţial ancorate la 60 de metri distanţă, 
cele două nave se deplasaseră încet una către cealaltă, lateral, 
ca atrase de un magnet. 

Oamenii de la bordul lui Marjan se aflau pe punte, privind 
neputincioşi. Respirația precipitată a lui Howard era în ton cu 
ritmul grăbit al bătăilor inimilor celorlalţi. Sub picioarele lor, 
elicele uriaşe începură în sfârşit să bată apa cu o furie disperată, 
în vreme ce mecanicul ieşit din minţi tura la maximum motoarele 
petrolierului. 

La început, deplasarea fu imperceptibilă, dar apoi încet, uriaşa 
navă începu să dea îndărăt cu viteza melcului. Mişcarea încetini 
pentru o clipă, când parâma de la prova se întinse la limită, după 
care, brusc, se rupse, iar nava îşi reluă deplasarea în marşarier. 
Ascona se apropie de-a lungul tribordului său. Petrolierul 
construit în Coreea purta o încărcătură aproape completă de ţiţei 
şi era scufundat în apă cu aproape 3 metri mai mult decât 
Marjan. Lui Howard i se părea că ar fi putut păşi cu uşurinţă de 
puntea navei sale pe cea a petrolierului învecinat. 

— Tribord, 20, îi ordonă el timonierului, încercând să 
îndepărteze prova navei sale de petrolierul aflat în derivă. 

Marjan se îndepărtase cu vreo sută de metri de terminalul 
scufundat, dar nu era suficient pentru a scăpa de nava de alături. 

Impactul fu mai blând decât se aşteptase Howard, nefiind 
resimţit nici măcar în timonerie. Doar un scrâşnet prelung şi grav 
vesti coliziunea. Prova lui Marjan era aproape la jumătatea navei 
Ascona când cele două nave se ciocniră, dar deplasarea în 
marşarier a navei lui Howard deviase cu mult forţa impactului. 
Pentru o jumătate de minut, prova lui Marjan zgârie balustrada 
de la babord a celuilalt petrolier, apoi brusc, cele două nave se 
desprinseră una de cealaltă. 

Howard opri imediat motoarele şi lansă la apă două bărci de 
salvare, pentru a verifica dacă nu cumva erau muncitori căzuţi în 
apă. Apoi cu grijă, dădu nava îndărăt încă vreo 300 de metri, 
îndepărtându-se de locul dezastrului şi contemplă distrugerile. 

Toate cele zece uriaşe petroliere erau avariate. Două dintre 
ele intraseră una în alta, iar situaţia era atât de gravă, încât dură 
mai mult de două zile până ce o întreagă armată de sudori le 
desprinse. Alte trei aveau plăcile duble ale cocii atât de distruse, 
încât lăsaseră să se scurgă în voie mii de litri de ţiţei în golf, când 
navele se înclinaseră pe-o parte. Dar Marjan scăpase cu pagube 
minime. Datorită manevrei rapide a lui Howard, nici unul dintre 


138 


rezervoarele sale nu fusese compromis în timpul coliziunii. Însă 
uşurarea lui că îşi salvase nava nu dură mult, căci o serie de 
explozii înăbuşite răsună peste apele golfului. 

— Asta a fost rafinăria, domnule, observă timonierul arătând 
în zare, către ţărmul vestic. 

O strălucire portocalie incandescentă apăru la orizont şi crescu 
ca un răsărit de soare când o serie de explozii zgudui pământul 
de dincolo de apă. Howard şi echipajul său priviră spectacolul ore 
întregi, în vreme ce rugul se întindea de-a lungul țărmului. Nu 
peste multă vreme, trâmbe groase de fum negru amestecate cu 
miros de petrol ars erau purtate de vânt peste puntea navei. 

— Cum de-au fost în stare de aşa ceva? Lăsă să-i scape 
ofiţerul de punte. Cum de-au putut teroriştii să ducă acolo 
explozibili? Asta este unul dintre locurile cele mai sigure din 
lume. 

Howard clătină din cap în tăcere. Jensen avea dreptate. O 
armată privată păzea întregul complex, alcătuind o reţea strictă 
de bariere de securitate. „A fost necesar un plan bine pus la 
punct pentru a distruge terminalul Sea Island”, gândi el, deşi se 
părea că nu existau explozii pe sonare. Din fericire, nava sa şi 
echipajul erau în siguranţă, iar el intenţiona ca lucrurile să 
rămână aşa. După ce se încheie căutarea supravieţuitorilor în 
apă, Howard duse petrolierul la câţiva kilometri distanţă în golf, 
iar până în zori, se plimbă neîncetat pe nava cea mare. 

Dimineaţa, întreaga amploare a distrugerilor deveni evidentă 
pe când echipe pentru situaţii de urgenţă din toată regiunea 
intrară în acţiune. Rafinăria Ras Tanura, una dintre cele mai mari 
din lume, era acum o ruină care ardea mocnit, fiind aproape 
complet distrusă de furia incendiilor. Terminalul Sea Island, aflat 
la o oarecare distanţă de țărm şi capabil să alimenteze cu ţiţei 
brut 18 petroliere în acelaşi timp, dispăruse complet în apele 
golfului. 

Zona de depozitare în care puteau fi stocate aproape 30 de 
milioane de barili de produse petroliere devenise o mlaştină 
adâncă de mâl negru provenit din zecile de rezervoare avariate. 
Mai departe, în deşert, o mulţime de conducte de alimentare cu 
petrol erau frânte în două ca nişte surcele, formând bălți negre şi 
vâscoase de ţiţei în nisipul din jur. 

Peste noapte, aproape o treime din capacitatea de export a 
țițeiului din Arabia Saudită fusese distrusă. Totuşi, de acest lucru 
nu se făcea vinovat un grup de terorişti sinucigaşi. In întreaga 


139 


lume,  seismologii depistaseră deja cauza distrugerilor. Un 
cutremur puternic, de 7,3 grade pe scara Richter, zguduise 
coasta de est a Arabiei Saudite. Analiştii şi experţii deopotrivă 
deplânseră nenorocirea de care se făcea vinovată Mama Natură, 
atunci când, după toate calculele, epicentrul cutremurului fu 
localizat la numai 3 kilometri de Ras Tanura. Valurile cauzate de 
seismul produs într-un loc atât de critic se propagară până 
dincolo de Golful Persic, cutremurând globul multe luni de-a 
rândul. 


140 


11 


Hang Zhou trase un ultim fum din ţigara ieftină, fără filtru, 
apoi o azvârli peste balustradă. Privi cu o curiozitate leneşă cum 
chiştocul aprins pluti pe apa murdară de dedesubt, aproape 
aşteptându-se ca suprafaţa ei vâscoasă să se aprindă, 
transformându-se într-un covor de flăcări. „Cerul ştie că în apa 
înnegrită există petrol deversat cât să aprindă un întreg orăşel”, 
gândi el în vreme ce mucul sfârâi inofensiv, dispărând lângă leşul 
unui macrou. 

După cum putea atesta peştele mort, apele reci dimprejurul 
portului chinezesc Ningbo erau oricum, numai primitoare nu. O 
frenezie a construirii de-a lungul zonei comerciale de pe țărm 
dusese la poluarea şi mai intensă a apelor deja contaminate de 
scurgerile provenite de la petrolierele, navele comerciale şi 
cargoboturile care frecventau portul. Situat în delta fluviului 
Yangtze, nu departe de Shanghai, Ningbo se transforma rapid 
într-unul dintre cele mai mari porturi ale Chinei, în parte datorită 
canalului său cu ape adânci, care permitea perceperea unei taxe 
de andocare pentru uriaşele petroliere cu capacităţi de 300 000 
de tone. 

— Zhou! răsună o voce ca a unui doberman, dar al cărei 
deţinător semăna mai degrabă cu un buldog supraponderal. 

Zhou se întoarse şi îl zări pe supraveghetorul său, director de 
operaţiuni la Terminalul pentru containere nr. 3, care se îndrepta 
către el. 

Era un tiran nesuferit, pe nume Qinglin, chipul său durduliu 
fiind veşnic încruntat. 

— Zhou, repetă el apropiindu-se de docher. Avem o modificare 
în program. Nava Akagisan Maru, sosită din Singapore, a întârziat 
din cauza unor probleme la motor. Aşa că Jasmine Star îi va lua 
locul în dana de la docul 3-A. Trebuie să intre la 7.30. Ai grijă ca 
echipa ta să se ocupe de ea. 

— Voi transmite ordinul, zise Zhou dând din cap. 

Terminalul pentru containere unde lucrau ei funcţiona non- 
stop. In apele învecinate ale Mării Chinei de Est era un furnicar 
continuu de nave de transport aşteptându-şi rândul la docuri. 
Vasta piaţă a muncii din China asigura o aprovizionare nesfârşită 
cu electronice ieftine, jucării pentru copii şi îmbrăcăminte care 


141 


erau imediat absorbite de pieţele de consum ale naţiunilor 
industrializate. Dar transportul containerelor cu mărfuri, complet 
ignoratul cal de povară al negoţului, era cel care susţinea 
comerţul mondial şi făcea ca economia chineză să se dezvolte cu 
viteza unei rachete. 

— Ai grijă s-o faci. Şi supraveghează-i îndeaproape pe oamenii 
care se ocupă cu încărcarea. Am început să primesc plângeri 
cum că se mişcă prea încet, bombăni Qinglin. 

Işi lăsă mapa în jos şi îşi vâri un creion galben după urechea 
dreaptă, apoi se răsuci şi plecă. Dar se opri după ce făcu doi paşi 
şi o porni încet înapoi, făcând ochii mari când se uită la Zhou. 
Sau cel puţin lui Zhou i se păru că se holba la el. 

— Nava e în flăcări, murmură Qinglin. 

Zhou îşi dădu seama că supraveghetorul privea undeva 
dincolo de el şi se întoarse să vadă despre ce era vorba. In apele 
din jurul terminalului circulau aproximativ douăsprezece nave - 
petroliere uriaşe la umbra cărora pluteau vreo câteva cargouri 
mici. Una dintre aceste nave comerciale ieşea în evidenţă, 
târând după ea o trâmbă de fum negru. 

Zhou observă că nava era părăginită, parcă aflându-se în 
întârziere la întâlnirea cu depozitul de fier vechi. Avea cel puţin 
40 de ani, după cum bănuia el şi o cocă de un albastru obosit 
care, în cele mai multe locuri, se transformase în solzi maronii 
din pricina ruginii. Fumul negru, îngroşându-se pe secundă ce 
trecea, ieşea în trâmbe din cală, precum o cascadă care curgea 
invers, ascunzând cea mai mare parte a suprastructurii navei. 
Flăcări galbene ţâşneau dansând din cală, în izbucniri haotice, 
ridicându-se până la 6 metri în văzduh. Zhou îşi întoarse privirea 
spre prora navei, care lăsa o dâră de spumă albă prin apă. 

— Inaintează rapid... şi se îndreaptă către terminalele 
comerciale, icni el. 

— ldioţii! Ocărî Qinglin. Pe țărm nu există nici un loc către care 
să gonească aşa. 

Lăsând să-i cadă mapa, o luă la fugă spre biroul de pe doc, 
pentru a lua legătura prin radio cu nava incendiată. 

Oamenii de pe alte vase şi din clădirile de pe țărm 
observaseră deja incendiul şi trimiteau deja apeluri cu oferte de 
ajutor. Dar toate rămaseră fără răspuns. 

Cocoţat în capătul docului pentru containere, Zhou privea cum 
nava în flăcări se apropia fumegând de țărm. Aceasta trecu 
printre o barjă acostată şi un cargou încărcat, cu o îndemânare 


142 


care i se păru ireală lui Zhou, dată fiind pătura groasă de fum 
care îi învăluise coverta. Pentru o clipă, nava păru să se îndrepte 
către terminalul aflat lângă cel pe care stătea Zhou, dar aceasta 
viră brusc către port. După ce traiectoria navei deveni clară, 
Zhou constată că se apropia de rezervoarele de ţiţei ale portului 
Ningbo, aflate pe insula Cezi. 

Observă că, în mod ciudat, pe puntea vasului nu erau oameni 
care să lupte cu flăcările. Zhou privi în lungul ambarcaţiunii şi 
chiar zări prin fum o parte din covertă, în timp ce nava se 
întorcea îndepărtându-se de el, dar nu văzu nici un membru al 
echipajului la bord. Simţi cum un fior rece îi coboară pe şira 
spinării şi se întrebă dacă nu cumva era vreo navă-fantomă care 
nu era condusă de mâna unui om. 

In terminalul principal de descărcare, ce recent fusese extins 
pentru a putea găzdui patru petroliere, se aflau două nave. Vasul 
în flăcări o porni către petrolierul aflat contra vântului, o namilă 
vopsită în alb şi negru, proprietatea guvernului Arabiei Saudite. 
Alarmat de apelurile panicate primite prin radio, ofiţerul de punte 
făcu să răsune sirena asurzitoare a navei. Dar vasul aprins se 
apropia implacabil, încremenit pe covertă, ofiţerul, care nu-şi 
putea crede ochilor, privi neputincios către nava în flăcări. 

Alarmat de sunetul sirenei, echipajul petrolierului se năpusti 
pe punte asemenea unor furnici, în încercarea de a scăpa de pe 
petrolierul care avea să fie incendiat, îndreptându-se către 
pasarela spre chei. Căpitanul se apropie grăbit de ofiţerul care 
privea fără să clipească şi se uită şi el, aşteptându-se din clipă în 
clipă ca torţa plutitoare să intre în ei. N 

Cu toate acestea, impactul nu se produse. In ultima clipă, 
nava în flăcări îşi schimbă din nou direcția, prora ei întorcându-se 
brusc către port şi ratând flancul uriaşului petrolier cu numai 
câţiva metri. Trecu pe lângă petrolier şi o luă către terminalul 
alăturat. Fiind o rampă semiplutitoare construită pe piloni şi care 
înainta 200 de metri în port, terminalul era dotat cu conducte şi 
pompe folosite la descărcarea petrolierelor. 

Vasul ruginit gonea acum ca din puşcă spre el, flăcările care 
ieşeau din cala sa cuprinzând deja întreaga punte de la prora. Nu 
se încercase în nici un fel încetinirea navei, ba chiar se părea că 
aceasta îşi sporise viteza. Izbindu-se de capătul terminalului, 
prova sa sfâşie rampa ca şi cum ar fi fost o simplă cutie de 
chibrituri, aruncând bucăţi de lemn în toate direcţiile. Pilon după 
pilon, aceasta se dezintegră, abia încetinind însă nava. La vreo 


143 


sută de metri depărtare, câţiva membri ai echipajului care 
fugiseră de pe uriaşul petrolier încremeniră pe schelă, neştiind în 
ce direcţie ar fi putut să-şi găsească salvarea. Răspunsul îl aflară 
câteva clipe mai târziu, când nava ajunse la capătul rampei. 
Ascuns de fum şi de flăcări, un talmeş-balmeş de oţel, lemn şi 
oameni, care fusese pasarela, se cufundă în apă şi dispăru rapid, 
sfârtecat de elicele vasului. 

Acesta continuă să înainteze, dar, în cele din urmă, începu să 
încetinească atunci când în faţa ei se formă o grămadă uriaşă de 
resturi. Totuşi, mai avea energie, astfel încât cu ultima suflare se 
luptă să ajungă la țărm. Zdrobind şi ultimul pilon, bătrâna navă 
se avântă pentru ultima oară către platforma de descărcare şi 
depozitare aflată pe țărm. Un vacarm asurzitor, însoţit de 
vălătuci de fum negru, răsună pe întreaga insulă, când 
misterioasa navă se opri în sfârşit. Cei care asistaseră la această 
nimicire răsuflară uşuraţi, realizând că tot ce era mai rău 
trecuse. Dar apoi o explozie se produse adânc în măruntaiele 
navei, spulberând pupa într-un zid de flăcări portocalii. In câteva 
clipe, flăcările ardeau pretutindeni, alimentându-se cu ţiţeiul 
revărsat, care plutea împrejurul ambarcaţiunii. Focul goni peste 
stratul plutitor de petrol care ajungea până în port şi urcă, 
înghițind petrolierul ancorat lângă țărm. Intreaga insulă fu 
învăluită rapid într-un fum negru şi gros care ascunse infernul din 
adâncuri. 

Dincolo de golf, Zhou, mut de uimire, privea flăcările care 
cuprindeau întregul terminal. In timp ce se uita la nava care se 
lăsa pe-o parte, după ce focul distrusese totul în interiorul ei, 
încerca să priceapă ce soi de maniac sinucigaş s-ar fi distrus şi 
pe sine într-un astfel de prăpăd. 

x xk x 

La vreun kilometru şi jumătate depărtare de docul pe care 
stătea Zhou, un vas decolorat trecu încet pe lângă insula Cezi. 
Ascuns după o prelată, un om cu pielea cafenie stătea la prora, 
privind spre infernul de flăcări de pe țărm prin lentilele unui mic 
telescop setat pe vedere în infraroşu. Apreciind distrugerile cu un 
rânjet de satisfacție, demontă dispozitivul laser şi transmiţătorul 
wireless cu care, în urmă cu câteva minute, comandase sistemul 
de navigare automată al navei părăginite. In vreme ce fumul 
începu să plutească peste apă, omul ridică o valiză din oţel 
inoxidabil peste balustrada de la pupa şi o lăsă să-i alunece uşor 
dintre degete. Câteva secunde mai târziu, aceasta şi tot 


144 


conţinutul său high-tech îşi găsiră adăpost permanent sub 3 
centimetri de mâl moale, în adâncurile tulburi ale portului 
Ningbo. 

Omul se întoarse către pilotul navei, lăsând astfel la vedere o 
cicatrice lungă, care îi traversa obrazul stâng. 

— Către portul de agrement, indică el cu o voce scăzută. Am 
de luat un avion. 

x x x 

Trecu o zi şi jumătate până când focul fu stins. Trei 
remorchere salvară petrolierul de la distrugere, ajungând lângă 
uriaşa navă prin apele în flăcări şi împingând nava-mamut în 
golf, unde incendiile de la bordul navei fură repede stinse. 

Construcţiile de pe țărm nu avură însă acelaşi noroc. 
Terminalul de pe insula Cezi fu complet distrus, luând vieţile a 
zece muncitori petrolişti. Alţi şase membri ai echipajului uriaşului 
petrolier erau încă daţi dispăruţi şi presupuşi a fi morţi. 

Când anchetatorii izbutiră să ajungă în sfârşit la bordul navei 
misterioase, fură surprinşi că nu găsiră nici un cadavru. Poveştile 
martorilor oculari începură să pară reale. Era vorba despre o 
navă pustie care se părea că navigase singură. Necunoscută prin 
apele locului, cu ajutorul informaţiilor furnizate de agenţii de 
asigurări, se ajunse la un broker malaysian care o vânduse la 
licitaţie unui dealer de fier vechi. Acesta din urmă dispăruse, iar 
activitatea sa se dovedise a fi doar un paravan, firma având o 
adresă falsă şi neexistând vreo pistă care să ducă undeva. 

Anchetatorii bănuiau că fusese vorba despre un echipaj 
nemulţumit, supărat pe fostul căpitan al navei şi care pusese la 
cale distrugerea navei din răzbunare. „Misteriosul vapor de foc 
din Ningbo”, cum ajunsese să fie cunoscut acesta prin părţile 
locului, navigase sfârşind în flăcări, lângă terminalul de pe insula 
Cezi, din pură întâmplare. Cu toate acestea, Hang Zhou avea alte 
bănuieli şi rămase convins pentru totdeauna că un om dusese 
nava către țărm, pentru ca aceasta să-şi găsească acolo sfârşitul. 


145 


12 


— Jan, peste zece minute trebuie să fim în Sala Aurie de 
Conferinţe. Ţi-aş putea oferi o cafea înainte de a începe? 

Jan Montague Clayton îşi privi colegul aflat în pragul uşii de 
parcă tocmai aterizase de pe Marte. 

— Harvey, urina mea a căpătat o culoare de cappuccino, iar în 
sângele meu există suficientă cafeină cât să servească drept 
combustibil unei navete spaţiale. Dar mulţumesc, oricum. Vin şi 
eu într-o clipă. 

— O să verific dacă proiectorul este reglat, răspunse Harvey 
timid, apoi se făcu nevăzut pe culoar. 

Clayton nici nu mai putea număra câte cafele băuse în 
ultimele două zile, dar ştia că în primul rând acestea o 
susţinuseră. De când se aflase ştirea despre cutremurul de la 
Ras Tanura, din ziua anterioară, stătuse lipită de biroul ei, făcând 
evaluări ale impactului economic al acestuia în timp, 
consemnând reacțiile companiilor petroliere furnizate de 
industriaşii afectaţi de acesta. Doar scurta incursiune în 
elegantul ei apartament din East Village, la orele două 
dimineaţa, pentru a trage un pui de somn şi a-şi schimba 
hainele, îi permisese să uite pentru o clipă de starea de haos 
care o înconjura. 

Ca analist în domeniul cercetării mărfurilor pentru firma de 
investiţii bancare a Goldman Sachs, Clayton era obişnuită să 
lucreze 24 de ore pe zi. Dar, ca specialistă în estimări petroliere 
şi gaze naturale, nu era pregătită pentru efectele unei catastrofe 
precum aceea de la Ras Tanura. Fiecare asociat din domeniul 
vânzărilor şi fiecare manager de fonduri din firmă părea să o 
sune, cerând sfaturi despre cum să manevreze conturile clienţilor 
lor. Până la urmă, fu nevoită să-şi deconecteze telefonul pentru a 
se putea concentra, evitând în acelaşi timp să-şi consulte e- 
mailurile. Aruncând o ultimi privire asupra unor cifre privind 
exporturile de ţiţei, îşi netezi costumul bej Kay Unger, apoi îşi luă 
laptopul şi se îndreptă spre uşă. Impotriva fermei sale hotărâri 
femeia se opri brusc şi se întoarse către birou, unde sorbi dintr-o 
ceaşcă de ceramică, plină pe jumătate cu cafea. 

Sala de conferinţe era ticsită de lume, în cea mai mare parte 
persoane de sex masculin care aşteptau cu nerăbdare expozeul 


146 


ei. În vreme ce Harvey deschise întâlnirea cu o scurtă prezentare 
economică, ea studie publicul. Locul unde stăteau partenerii şi 
managerii de top era uşor de depistat, judecând după părul lor 
încărunţit timpuriu şi după pântecele rotunjit, semn al numărului 
nesfârşit de ceasuri petrecute în interiorul zidurilor clădirii. La 
cealaltă extremă se aflau asociaţii mai tineri în domeniul 
vânzărilor, cruzi şi lipsiţi de scrupule în dorinţa lor de a urca pe 
scara ierarhiei în firmă, până la statutul sacru de profesionişti, 
răsplătit prin bonusurile consacrate de şapte cifre de la sfârşitul 
anului. Unei jumătăţi din profesioniştii în domeniul investiţiilor, 
pe cât de suprasolicitaţi, pe atât de bine plătiţi, nu-i păsa dacă 
predicțiile lui Clayton erau exacte sau nu, atâta vreme cât aveau 
un ţap ispăşitor pentru tranzacţiile lor. Totuşi, cei care erau 
atenţi înţeleseră repede că ea ştia bine despre ce vorbea. in 
scurta perioadă de când lucra în firmă îşi dobândise deja o bună 
reputaţie ca analist prin ciudata ei capacitate de a anticipa 
tendinţele pieţei. 

— lar acum Jan va prezenta o analiză a stării actuale existente 
pe pieţele de petrol, încheie Harvey traversând scena către 
Clayton. 

Conectându-şi laptopul la sistemul de proiecţie, ea aşteptă o 
clipă, până când prezentarea făcută în PowerPoint apăru afişată 
pe ecran. Harvey se îndreptă spre partea laterală a sălii de 
conferinţe, închizând obloanele unei uriaşe ferestre care oferea o 
panoramă impresionantă a sudului Manhattanului, de la 
înălţimea clădirii de pe Broad Street. 

— Doamnelor şi domnilor, iată Ras Tanura, începu ea vorbind 
cu o voce moale, dar încrezătoare. 

O hartă a Arabiei Saudite apăru pe ecran, urmată de fotografii 
ale unei rafinării de petrol şi ale unor rezervoare de stocare. 

— Ras Tanura este cel mai mare terminal pentru exportul de 
ţiţei şi gaze naturale lichefiate al Arabiei Saudite. Sau, mai 
degrabă, a fost, până la cutremurul masiv de ieri. Se fac încă 
evaluări ale daunelor, dar se pare că rafinăria a fost distrusă de 
incendiu în proporţie de 60 la sută şi cel puţin jumătate din 
instalaţiile de depozitare au suferit avarii structurale majore. 

— Şi care este impactul acestui lucru asupra exporturilor de 
petrol? o întrerupse un bărbat cu urechi mari, pe nume Eli, 
ronţăind o gogoaşă în timp ce vorbea. 

— Nu prea mare, răspunse Clayton făcând o pauză pentru a-i 
lăsa răgaz lui Eli să înghită. 


147 


— Atunci de ce vorbim despre „uriaşul şoc al petrolului”? 
întrebă el, firimiturile împrăştiindu-se de pe buzele sale. 

— Cele mai multe dintre produsele rafinăriei sunt folosite chiar 
de saudiţi. Ceea ce va avea impact asupra exporturilor de ţiţei 
sunt daunele produse conductelor şi terminalelor de încărcare. 

Pe ecran apăru o altă imagine, înfăţişând o duzină de 
petroliere uriaşe, andocate la terminalul Sea Island. 

— Aceste terminale plutitoare n-ar trebui să fie afectate de 
cutremurele produse în mare, comentă cineva aflat în partea din 
spate a sălii. 

— Nu şi dacă epicentrul cutremurului s-a aflat la mai puţin de 
3 kilometri distanţă, ripostă Clayton. Şi acelea nu sunt terminale 
plutitoare, ci sunt fixate pe fundul mării. Deplasarea 
sedimentelor provocată de cutremur a cauzat o distrugere 
completă a acestui terminal aflat pe mare, cunoscut sub 
denumirea de Sea Island. Terminalul Sea Island deserveşte 
petroliere dintre cele mai mari, dar acum este complet distrus. O 
mare parte dintre cheiurile de încărcare de pe coastă au fost şi 
ele distruse. Se pare că infrastructura de export din Ras Tanura a 
fost avariată sau distrusă în proporţie de peste 90 la sută. De 
aceea putem vorbi despre un şoc uriaş al petrolului, spuse ea 
ţintuindu-l cu privirea pe Eli. 

O tăcere îngrijorată se aşternu peste sală. Terminându-şi în 
cele din urmă gogoaşa, Eli întrerupse tăcerea. 

— Jan, ca volum, cât reprezintă această pierdere? 

— Aproape 6 milioane de barili pe zi din capacitatea de export 
a Arabiei Saudite vor dispărea din sistemul de aprovizionare. 

— Dar asta nu înseamnă aproape 10 la sută din necesarul 
zilnic mondial? întrebă un asociat senior. 

— inseamnă aproape 7 la sută, dar vă puteţi face o idee. 

Clayton trecu apoi să apară următoarea imagine, înfăţişând 
nivelul maxim al preţului unui baril de ţiţei semirafinat din 
Texasul de Vest, aşa cum fusese tranzacţionat la Bursa 
Comercială din New York. 

— După cum ştiţi, pieţele au reacţionat prin isteria lor 
obişnuită, făcând să explodeze preţul țițeiului, care a ajuns la 
peste o 125 de dolari barilul, în ultimele 24 de ore. Aceia dintre 
dumneavoastră care lucraţi în domeniul acţiunilor aţi văzut deja 
că asta a avut drept consecinţă prăbuşirea indicelui Dow, adăugă 
ea iscând un cor de murmure şi de încuviinţări tăcute. 

— Şi încotro ne îndreptăm acum? întrebă Eli. 


148 


— Aceasta e o întrebare de 64 de dolari sau, mai degrabă, de 
125 de dolari, în cazul nostru. Tranzacţionăm cu teamă în acest 
moment, suntem nesiguri. Şi frica are obiceiul de a produce 
comportamente iraționale care nu sunt uşor de prezis. 

Clayton se opri şi luă o înghiţitură de cafea. Cei prezenţi îi 
sorbiseră fiecare cuvânt. Deşi înfăţişarea ei atrăgătoare capta 
întotdeauna atenţia, de această dată cunoştinţele sale erau 
acelea care subjugaseră asistenţa. Pentru o clipă, savură gustul 
puterii, apoi continuă. 

— Fără îndoială, distrugerile produse la Ras Tanura vor avea 
urmări devastatoare în întreaga lume. Pe plan intern, acest lucru 
se va reflecta într-o imediată lovitură puternică dată economiei 
interne, ceea ce va rivaliza cu declinul ce a urmat evenimentelor 
din 11 Septembrie. Când acel preţ al barilului de ţiţei de 125 de 
dolari va însemna 7 dolari galonul de benzină, săptămâna 
viitoare, consumatorul de rând îşi va trage Hummerul pe dreapta 
şi va începe să circule cu autobuzul. Vor creşte preţurile tuturor 
produselor, de la scutece la bilete de avion, afectând întreaga 
economie. Nimeni nu este pregătit pentru o asemenea rată a 
creşterii preţurilor, care îl va paraliza pe consumatorul obişnuit. 

— Dar preşedintele nu poate face nimic în acest sens? întrebă 
Eli. 

— Nu prea multe, deşi ar fi două lucruri care ar putea atenua 
lovitura. Rezerva strategică de petrol a ţării noastre se află în 
prezent la capacitate maximă. Dacă preşedintele alege să 
apeleze la ea, ar putea retrage o cantitate care să atenueze 
pierderile înregistrate în Arabia Saudită. In plus, forarea din 
Rezervaţia Arctică Naţională, aprobată de către administraţia 
anterioară, s-a încheiat, astfel încât conductele din Alaska 
funcţionează la capacitate maximă. Aceasta va oferi un uşor 
impuls nivelului producţiei interne. Totuşi, nici una, nici alta nu 
va fi suficientă pentru a preveni penuria de combustibil în 
anumite regiuni ale ţării. 

— La ce trebuie să ne aşteptăm pe termen lung? întrebă el. 

— Cu toate că nu putem prognoza impactul pe care panica îl 
va avea asupra pieţelor, putem prezice o dinamică a cererii şi 
ofertei care va prevala în cele din urmă. Creşterile de preţ ar 
trebui să atenueze nivelurile cererii pentru următoarele câteva 
luni, reducând presiunea asupra preţurilor petrolului. In plus, 
celelalte zece ţări membre OPEC vor revendica refacerea 
nivelului afectat de pierderile înregistrate de exporturile Arabiei 


149 


Saudite, deşi nu este clar dacă dispun de infrastructura necesară 
pentru a acoperi deficitul. 

— Dar nu ar dori OPEC să menţină preţul țițeiului la peste 100 
de dolari? insistă Eli. 

— Desigur, în cazul în care cererea rămâne constantă. Dar ne 
vom confrunta cu o acută contracție economică, după cum se 
vede. Dacă preţul se menţine în mod arbitrar la 125 de dolari, 
vom asista la un colaps economic mondial, rivalizând cu Marea 
Criză Economică Mondială. 

— Nu credeţi că este un lucru previzibil? 

— Este posibil. Dar OPEC-ul nu doreşte să se întâmple un 
colaps economic la nivel mondial, după cum nici ţările 
industrializate nu vor acest lucru, întrucât aceasta le-ar reduce 
veniturile. Principala preocupare astăzi este totuşi legată de 
aprovizionare... Dacă vom avea parte de o altă întrerupere a 
aprovizionării, atunci totul se va da peste cap. 

— Şi atunci ce facem cu investiţiile? întrebă Eli ironic. 

— Estimările iniţiale legate de Ras Tanura sugerează că 
terminalele maritime pot fi reparate sau înlocuite în termen de 
şase până la nouă luni. Recomandarea mea ar fi vânzarea de 
opţiuni, cu speranţa că preţul va reveni la niveluri mai moderate 
în termen de nouă până la douăsprezece luni. 

— Eşti sigură de acest lucru? întrebă Eli cu o urmă de 
scepticism. 

— Cu siguranţă, nu, ripostă Clayton. Venezuela ar putea fi 
lovită şi mâine de un meteorit. Conducerea Nigeriei ar putea fi 
preluată de un dictator fascist, săptămâna viitoare. Există o mie 
şi una de împrejurări politice sau de mediu care ar putea 
perturba pieţele de petrol într-o clipă. Şi tocmai acesta e punctul 
nevralgic. Orice asemenea întâmplare nefericită ne poate duce 
dincolo de o recesiune şi într-o criză economică din care ne-ar 
lua ani întregi să ne revenim. Dar mi se pare hazardant să 
presupun că un alt dezastru natural va lovi în curând, cu 
impactul unui nou Ras Tanura. Mai există alte întrebări? întrebă 
Clayton ajungând la ultima imagine a montajului prezentat. 

Harvey deschise obloanele ferestrei, lăsând să pătrundă în 
încăpere lumina soarelui care îi făcu pe toţi cei prezenţi să îşi 
închidă pe jumătate ochii pentru o clipă. 

— Jan, biroul meu tranzacţionează acţiuni globale, declară o 
femeie scundă şi blondă care purta o bluză de culoare rubinie. 
Mi-ai putea spune care ţări sunt cele mai vulnerabile faţă de 


150 


reducerea exporturilor de ţiţei provenit din Arabia? 

— Sandra, pot numai să spun încotro se îndreaptă în prezent 
ţiţeiul din Arabia Saudită. SUA, după cum ştiţi cu toţii, au fost un 
client important pentru ţiţeiul Arabiei Saudite, încă din anii '30. 
Washingtonul a vizat multă vreme reducerea dependenţei 
noastre de petrolul din Orientul Mijlociu, dar petrolul saudit încă 
reprezintă aproape 15 la sută din cantitatea totală importată. 

— Dar cum stau lucrurile cu Uniunea Europeană? 

— Europa Occidentală obţine majoritatea țițeiului din Marea 
Nordului, dar şi importurile din Arabia Saudită joacă un rol 
important. Existenta în vecinătatea lor a mai multor furnizori 
atenuează gravitatea penuriei, cred. Nu, în Asia vor fi ţările cele 
mai afectate. 

Clayton sorbi şi restul de cafea din ceaşcă, în timp ce deschise 
un fişier de pe computerul ei. Observă că, în mod ciudat, oamenii 
din încăpere rămăseseră pe scaune, ascultându-i fiecare cuvânt. 

— Japonia va resimţi un şoc major, spuse ea privind raportul. 
Japonezii importă tot necesarul lor de petrol şi au fost deja atinşi 
de recentul cutremur produs în Siberia, care a compromis o 
secţiune din conducta Taishet-Nahodka. Deşi nu a fost larg 
mediatizat, accidentul a ridicat deja preţul petrolului de la trei la 
patru dolari pe baril, observă ea. Pot să vă spun că Japonia 
importă 22 la sută din ţiţeiul său din Arabia Saudită, astfel încât 
japonezii vor fi semnificativ afectaţi. Cu toate acestea, o 
impulsionare temporară a exporturilor ruseşti de petrol ar putea 
schimba totul, odată ce conducta siberiană va fi refăcută. 

— Şi China? întrebă o voce din public. Ce este cu incendiul 
acela de lângă Shanghai? 

Cercetând partea de jos a paginii, Clayton îşi încreţi fruntea. 

— Chinezii se vor confrunta cu un şoc similar. Aproape 20 la 
sută din importurile de petrol ale Chinei provin din Arabia 
Saudită, zise ea. Acesta este transportat de petroliere. Nu am o 
estimare a impactului incendiului produs la terminalul petrolier 
de la Ningpo, dar pot specula că, în combinaţie cu dezastrul de la 
Ras Tanura, chinezii se vor confrunta cu o problemă majoră în 
viitorul apropiat. 

— Există surse alternative disponibile chinezilor? întrebă o 
voce de undeva din spatele sălii. 

— Nu e uşor de zis... Rusia ar fi o sursă evidentă, dar ea 
preferă să-şi vândă ţiţeiul în Occident şi Japoniei. Kazahstanul ar 
putea contribui la o ameliorare a situaţiei, dar conductele sale 


151 


către China sunt deja folosite la capacitate maximă. Cred că ar 
putea exista un impact dramatic asupra economiei chineze, care 
suferă deja din pricina unei lipse a resurselor energetice. 

Clayton îşi propuse să examineze situaţia chinezilor mai în 
profunzime, atunci când va ajunge la birou. 

— Aţi menţionat mai devreme penuria de combustibil 
autohton, interveni un om cu chipul palid, purtând o cravată 
purpurie. Cât de gravă va fi aceasta? 

— M-aş aştepta la o penurie temporară, în zone limitate, 
presupunând că nu vom mai resimţi impactul nici unui alt 
eveniment negativ. Din nou problema principală cu care ne 
confruntăm este frica. Teama de altă întrerupere a aprovizionării, 
fie ea reală sau imaginară, ar fi adevăratul vinovat pentru o 
prăbuşire completă a pieţei. 

Intreaga adunare era demoralizată când se îndreptă cu un aer 
posomorât către birourile sumbre în care îşi desfăşura 
activitatea. 

Clayton îşi închise laptopul şi o luă spre uşă, când lângă ea 
apăru o siluetă. Intorcându-şi capul, zări cu o oarecare reţinere 
chipul neglijent al lui Eli, cu o fărâmă de gogoaşă pe cravată. 

— Grozavă întrunire, Jan, zâmbi Eli. Imi permiţi să-ţi ofer o 
cafea? 

Singura reacţie a femeii fu să-şi încleşteze dinţii, apoi 
încuviinţă. 


152 


13 


Era o zi sufocantă în Beijing. O acumulare înăbugşitoare de 
căldură, smog şi umiditate îneca oraşul congestionat într-un soi 
de supă groasă de mizerie. Temperamentele se încingeau pe 
străzi, în vreme ce maşinile şi bicicletele se luptau să-şi facă loc 
pe bulevardele blocate. Mamele îşi luau copiii şi se înghesuiau pe 
lângă numeroasele lacuri din oraş, încercând să scape de arşiţă. 
Vânzătorii stradali adolescenţi, care îmbiau lumea cu coca-cola 
rece, făcură profituri fantastice, potolind setea turiştilor şi 
afaceriştilor asudaţi. 

Temperatura era ceva mai scăzută în sala de reuniuni a 
cartierului general al Partidului Comunist Chinez, situată într-un 
complex securizat aflat chiar la vest de istoricul Oraş Interzis din 
Beijing. Ingropată în subsolul unui vechi edificiu numit impropriu 
Palatul Adâncit în Compasiune, sala de conferinţe fără ferestre 
era un melanj ciudat de covoare fine şi de tapiserii antice 
amestecate cu mobilier ieftin de birou de prin anii '60. Vreo şase 
bărbaţi lipsiţi de simţul umorului, incluzând elita Comitetului 
Permanent al Biroului Politic, organismul cel mai influent din 
guvernul Chinei, erau aşezaţi la o masă rotundă şi zgâriată, 
alături de secretarul general şi preşedintele Chinei, Qian Fei. 

Sala plină de lume îi păru şi mai fierbinte ministrului 
Comerţului, un om pleşuv, cu ochii rotunzi, pe nume Shinzhe, 
care stătea în faţa şefilor de partid, alături de o tânără asistentă. 

— Shinzhe, statul abia a aprobat planul cincinal de creştere 
economică, luna trecută, în noiembrie, citi preşedintele Fei pe un 
ton de superioritate. Vrei să-mi spui că au fost suficiente câteva 
„accidente” pentru a ne zădărnici realizarea obiectivelor 
naţionale? 

Shinzhe îşi drese vocea şi îşi şterse palma umedă de 
pantaloni. 

— Tovarăşe secretar general, tovarăşi membri ai Biroului 
Politic, răspunse el înclinându-se către birocraţii adunaţi acolo, 
necesităţile energetice ale Chinei s-au schimbat enorm în ultimii 
câţiva ani. Creşterea noastră economică rapidă şi dinamică a dus 
la o sete de nestăvilit pentru resurse energetice. Cu numai câţiva 
ani în urmă, ţara noastră abia era un exportator neexperimentat 
de ţiţei. Astăzi, mai mult de jumătate din consumul nostru este 


153 


susţinut de importurile de ţiţei. Este un fapt regretabil, motivul 
fiind dimensiunile economiei noastre. Fie că ne place acest lucru, 
fie că nu, suntem prizonierii forţelor economice şi politice de pe 
piaţa petrolieră străină, aşa cum au fost americanii în ultimele 
patru decenii. 

— Da, suntem conştienţi de apetitul nostru crescând pentru 
energie, proclamă Fei. 

Proaspăt alesul şef al partidului era un tinerel de vreo 50 de 
ani, care îi susţinuse cu farmec şi viclenie pe tradiţionaliştii din 
sistemul birocratic. Avea reputaţia unui om cu un temperament 
coleric, Shinzhe o ştia, însă preţuia adevărul. 

— Cât de sever este acest şoc? întrebă un alt membru de 
partid. 

— E ca şi cum am avea două dintre membre amputate. 
Cutremurul din Arabia Saudită va limita drastic capacitatea lor de 
a ne furniza ţiţei în următoarele luni, deşi, în timp, am putea găsi 
alţi furnizori. Incendiul din portul Ningbo este probabil şi mai 
dăunător. Aproape o treime din petrolul importat de noi curge 
prin instalaţia portuară de acolo. Infrastructura necesară pentru 
transportul maritim al țițeiului nu este ceva care să poată fi 
înlocuit cu uşurinţă. Mă tem că trebuie să raportez că ne 
confruntăm cu o penurie imediată şi drastică, pe care nu o vom 
putea remedia cu uşurinţă. 

— Mi s-a spus că remedierea stricăciunilor va dura un an până 
să se ajungă la nivelul de dinainte al importurilor, zise un 
membru cu părul cărunt al Biroului Politic. 

— Nu pot contesta această estimare, spuse Shinzhe 
aplecându-şi capul. 

Deasupra lor, luminile fluorescente se stinseră brusc, iar 
sistemul de climatizare ineficient şi zgomotos amuţi. Peste 
camera scufundată în beznă se aşternu liniştea, înainte ca 
luminile să se aprindă din nou. In acel moment, preşedintele 
izbucni: 

— Aceste întreruperi de energie trebuie să înceteze! se răsti 
el. jumătate din Shanghai a rămas fără energie timp de cinci zile. 
Fabricile noastre funcţionează doar un număr limitat de ore, 
pentru a economisi energia electrică, în vreme ce lucrătorii nu au 
energie nici cât să-şi poată găti cina. lar acum spuneţi că nu vom 
mai avea combustibil din străinătate şi că planul nostru cincinal 
este bun de aruncat la gunoi? Vreau să ştiu ce se face pentru a 
rezolva această problemă, şuieră el. 


154 


Shinzhe se domolise vizibil înainte de a-şi termina tirada. 
Privind de jur împrejurul mesei, văzu că nici unul dintre ceilalţi 
membri ai Comitetului nu era îndeajuns de curajos pentru a 
răspunde, astfel încât respiră adânc şi începu să vorbească pe un 
ton ponderat: 

— După cum ştiţi, în curând vor fi puse în funcţiune 
generatoare suplimentare, la centrala hidroelectrică de la Barajul 
celor Trei Defileuri, în vreme ce şase centrale funcţionând cu 
cărbuni şi cu gaze naturale se află în diferite stadii de 
construcţie. Dar obţinerea de provizii suficiente de gaze naturale 
şi de combustibil necesare funcţionării uzinelor non- 
hidroelectrice a fost o problemă, iar acum se agravează. 
Companiile noastre petroliere sponsorizate de stat şi-au 
intensificat cercetările în Marea Chinei de Sud, în ciuda 
protestelor venite din partea guvernului vietnamez. In plus, 
continuăm să extindem relațiile cu furnizorii din străinătate. Aş 
dori să amintesc Comitetului că, recent, Ministerul de Externe a 
finalizat cu succes o serie de negocieri pentru achiziționarea unei 
cantități importante de combustibil din Iran. Şi vom continua 
eforturile de achiziţionare a unor companii petroliere occidentale 
care deţin rezerve substanţiale. 

— Tovarăşul ministru Shinzhe are dreptate. 

Ministrul cel cărunt, care stătea liniştit deoparte, tuşi. 

— Totuşi, aceste demersuri vizează surse de energie pe 
termen lung şi nu vor ajuta cu nimic la rezolvarea imediată a 
problemei. 

— Şi, din nou, întreb ce se face pentru a contracara această 
criză? aproape ţipă Fei, iar vocea lui răsună cu o octavă mai sus 
decât de obicei. 

— In afară de Iran, am tratat cu mai multe ţări din Orientul 
Mijlociu privind creşterea nivelului exporturilor lor. Trebuie să 
concurăm, desigur, cu ţările occidentale în privinţa preţului, zise 
încet Shinzhe. 

— Dar daunele pricinuite portului Ningbo limitează fizic 
cantitatea de ţiţei pe care vom putea s-o aducem pe mare. 

— Dar despre ruşi ce ştiţi? 

— Sunt îndrăgostiţi de japonezi, scuipă vorbele ministrul de 
Externe. Încercarea noastră de a dezvolta împreună o conductă 
din terenurile petrolifere din Siberia de Vest a fost respinsă de 
ruşi în favoarea uneia către Oceanul Pacific, pe care o va furniza 
Japonia. Pe termen scurt, putem doar să intensificăm 


155 


transporturile de ţiţei pe calea ferată, din Rusia, ceea ce, 
desigur, nu este un mijloc fezabil pentru a transporta o cantitate 
considerabilă. 

— Deci nu există nici o soluţie reală, bombăni Fei încă fierbând 
de mânie. Se va termina cu creşterea noastră economică şi cu 
toate avantajele faţă de Occident, aşa că ne vom întoarce cu toţii 
la cooperativele agricole de la ţară, de unde vom contempla o 
înrăutăţire continuă a situaţiei. 

Incăperea se cufundă din nou în tăcere, căci nimeni nu 
îndrăznea nici să respire în faţa mâniei secretarului general. 
Numai huruitul monoton al instalaţiei de aer condiţionat care se 
auzea în fundal mai însufleţea atmosfera posomorâtă. Apoi 
asistenta lui Shinzhe, o femeie micuță, pe nume Yee, îşi drese 
vocea. 

— Scuzaţi-mă, tovarăşe secretar general şi tovarăşe ministru 
Shinzhe, spuse ea dând din cap către cei doi bărbaţi. Statul 
tocmai a primit astăzi o ofertă ciudată de asistenţă energetică 
prin ministerul nostru. Imi cer scuze că nu am avut ocazia să vă 
informez despre asta, tovarăşe ministru, îi zise ea lui Shinzhe. În 
acel moment, nu mi-am dat seama de importanţa acestei 
propuneri. 

— Şi în ce constă această propunere? întrebă Fei. 

— Este vorba despre oferta unei societăţi din Mongolia de a 
furniza ţiţei de calitate superioară... 

— Din Mongolia? o întrerupse Fei. Dar în Mongolia nu există 
ţiţei. 

— Oferta lor este să ne furnizeze un milion de barili pe zi, 
continuă Yee. Livrare care poate începe în termen de 90 de zile. 

— Dar este absurd! exclamă Shinzhe privind-o mânios pe Yee, 
pentru că făcuse public comunicatul în acest mod. 

— Probabil, răspunse Fei şi o expresie intrigată îi însufleţi 
brusc chipul. Această alternativă merită cercetată. Ce altceva 
mai conţine propunerea? 

— Doar ceea ce vor ei în schimb, răspunse Yee părând brusc 
neliniştită. Făcu o pauză în speranţa că discuţia se va încheia 
acolo, dar continuă ezitând că toţi ochii erau aţintiţi asupra ei. 
Preţul țițeiului va fi stabilit în funcţie de preţul actual al pieţei şi 
va fi blocat la acest nivel pentru o perioadă de trei ani. In plus, se 
va garanta utilizarea exclusivă a reţelei de conducte de ţiţei din 
nord-est, care se termină în portul Qinhuangdao şi, mai mult 
decât atât, teritoriile controlate de China în Mongolia Interioară 


156 


vor fi înapoiate guvernului aflat la putere în Mongolia. 

Asistenţa, liniştită până atunci, izbucni într-un adevărat 
vacarm. Insulte strigate cu putere zguduiră încăperea la auzul 
şocantei pretenţii. După câteva minute de proteste zgomotoase, 
Fei trânti o scrumieră pe masă pentru a atrage atenţia. 

— Linişte! strigă preşedintele făcând imediat mulţimea să 
amuţească. O umbră de mâhnire îi traversă chipul, apoi vorbi cu 
calm: Aflaţi dacă oferta este reală, dacă acest ţiţei există de fapt, 
apoi ne vom ocupa de negocierea unor condiţii corespunzătoare. 

— Cum doriţi, domnule secretar general, se înclină Shinzhe. 

— Spune-mi totuşi mai întâi, cine este cel care a făcut această 
propunere sfidătoare? 

Shinzhe îl privi neputincios pe Yee. 

— E o firmă mică, necunoscută ministerului nostru, răspunse 
ea adresându-i-se preşedintelui. Este vorba despre Consorţiul 
Avarga Oil. 


157 


14 


Era clar că se rătăciseră. La două săptămâni după plecarea din 
Ulan-Ude cu instrucţiuni de a explora partea superioară a văii 
râului Selenga, echipa de seismologi formată din cinci oameni se 
rătăcise. Nici unul dintre oamenii companiei petroliere ruseşti 
LUKOIL nu era din regiune, lucru care contribui la ghinionul lor. 
Problemele începuseră atunci când cineva vărsase o cafea 
fierbinte pe GPS, condamnându-l la o moarte rapidă, prin înec. 
Asta nu fusese totuşi suficient pentru a le opri înaintarea către 
sud, nici chiar atunci când trecură graniţa mongolă şi dincolo de 
limitele hărților siberiene pe care le luaseră la ei pentru orice 
eventualitate. Ceea ce îi împiedicase să plece a fost o serie de 
cutări ale straturilor, fapt determinat de aparatura geofizică şi 
care indica posibile capcane structurale. Capcanele structurale 
din rocile sedimentare sunt bazine naturale de colectare unde se 
pot acumula buzunare de petrol şi gaze. Echipa de studiu o luase 
apoi către sud-est, în urmărirea capcanelor adânci care puteau 
însemna posibila prezenţă a țițeiului şi se abătuseră complet de 
la cursul râului. 

— Nu trebuie decât să ne îndreptăm spre nord, urmând 
propriile urme, acolo unde acestea sunt vizibile, spuse un bărbat 
scund şi pleşuv, pe nume Dimitri. 

Şeful echipei privi către asfinţit, dându-şi seama, după 
umbrele prelungi ale copacilor, că soarele se pregătea să apună. 

— Ştiam eu că ar fi trebuit să lăsăm o dâră de firimituri de 
pâine în urma noastră, glumi un asistent tânăr, pe nume Vlad. 

— Nu cred că avem suficient combustibil pentru a ajunge la 
Kyakhta, răspunse şoferul camionului. 

Acesta era un bărbat masiv, cu braţe vânjoase, pe măsura 
vehiculului pe care-l conducea. Se căţără în cabină prin uşa 
deschisă a acesteia şi se întinse pe banchetă ca să tragă un pui 
de somn, punându-şi mâinile cărnoase sub cap. Uriaşa instalaţie 
de 30 de tone era dotată cu o traversă de oţel care lovea solul, 
trimițând unde seismice adânc în pământ. Transmiţătoare mici 
fuseseră plasate la diferite distanţe de camion, primind semnale 
când acestea atingeau straturile de sedimente. Prelucrarea 
computerizată transforma apoi semnalele în hărţi şi imagini ale 
subsolului. 


158 


Un camion roşu şi murdar trase alături de ei şi opri, iar cei din 
oameni aflaţi înăuntru săriră afară pentru a participa la 
dezbatere. 

— Nu am fost autorizaţi să traversăm frontiera şi acum nici 
măcar nu ştim unde este aceasta, se plânse şoferul camionului 
de asistenţă. 

— Informaţiile seismice justifică o continuare a explorării, 
răspunse Dimitri. In afară de asta, ni s-a ordonat să facem 
cercetări timp de două săptămâni. Să-i lăsăm pe birocraţi să-şi 
facă griji legate de obţinerea permisiunii pentru a fora. Cât 
priveşte graniţa, ştim că se află undeva la nord. Preocuparea 
noastră imediată este să obţinem combustibil pentru a putea 
ajunge la frontieră. 

Şoferul dădu să riposteze, când un bubuit înăbuşit în 
depărtare îi atrase atenţia. 

— Acolo sus, pe deal, rosti Vlad. 

Dincolo de dealul stâncos se înălța un mic lanţ muntos care 
strălucea verde datorită pantelor sale acoperite de pini. La câţiva 
kilometri distanţă, o pală cenuşie de fum pluti către cerul senin 
dinspre o creastă împădurită. După ce ecoul detunăturii se 
stinse, sunetul utilajului greu se auzi din nou. 

— Ce-a fost asta, pentru numele Mamei Rusia? mormăi şoferul 
trezit de bubuitură. 

— O explozie pe munte, răspunse Dimitri. Probabil la vreo 
exploatare minieră. 

— E plăcut să aflăm că nu suntem singuri în sălbăticia asta, 
mormăi şoferul cufundându-se din nou în somn. 

— Poate cineva de-acolo o să ne arate drumul spre casă, se 
hazardă Vlad. 

Răspunsul nu se lăsă aşteptat. Huruitul unui motor se auzi tot 
mai aproape până când apăru un 4x4 de ultimă generaţie. 
Vehiculul cobori de pe un deal, apoi se îndreptă către cercetători. 
Maşina abia dacă încetini până când se apropie de ei, apoi se 
opri brusc într-un nor de praf. Cei doi oameni din vehicul 
rămaseră nemişcaţi o clipă, apoi ieşiră precauţi. 

Văzându-le nasurile turtite şi pomeţii înalţi, ruşii îşi dădură 
seama că bărbaţii erau mongoli. Cel mai scund din ei făcu un pas 
şi întrebă cu o voce aspră: 

— Ce faceţi aici? 

— Ne-am cam rătăcit, răspunse netulburat Dimitri. Am pierdut 
drumul în timp ce întocmeam topografia văii. Trebuie să trecem 


159 


graniţa la Kyakhta, dar nu suntem siguri dacă avem suficient 
combustibil. Ne-aţi putea ajuta? 

Ochii mongolului se măriră când auzi de topografie şi, pentru 
prima dată, cercetă mai îndeaproape camionul parcat în spatele 
oamenilor. 

— Căutaţi ţiţei? întrebă el pe un ton mai calm. 

Inginerul încuviinţă. 

— Nu există ţiţei pe-aici, zise aspru mongolul. Rotindu-şi 
braţul, adăugă: O să trageţi aici peste noapte. Rămâneţi în acest 
loc. Mâine-dimineaţă voi aduce combustibil pentru camionul 
vostru şi am să vă arăt drumul spre Kyakhta. 

Fără să-şi ia rămas-bun, mongolul se întoarse, se urcă în 
maşina lângă şofer, după care o luară înapoi peste munte. 

— Problemele noastre s-au rezolvat, spuse mulţumit Dimitri. 
Vom instala tabăra aici şi o vom porni din nou la drum mâine- 
dimineaţă devreme. Sper numai că ne-ai lăsat şi nouă nişte 
votcă, zise el bătându-l pe umăr pe şoferul cel somnoros. 

x x x 

Întunericul căzu rapid, de îndată ce soarele apuse dincolo de 
dealuri, aducând cu el răcoarea pătrunzătoare a nopţii. Făcură 
un foc de tabără în faţa unui cort mare de pânză, iar oamenii se 
adunară în jurul lui pentru a lua o cină searbădă, alcătuită din 
carne la conservă şi orez. Nu dură mult până când începu 
distracţia - votcă şi joc de cărţi, cu ţigări şi mărunţiş pe post de 
miză. 

— Trei mâini la rând, râse Dimitri culegându-şi câştigul adus 
de un tur de preference, un joc de cărţi rusesc asemănător cu gin 
rummy. 

Ochii lui străluciră sub pleoapele grele, iar un firicel de votcă i 
se prelinse pe bărbie pe când îşi privea colegii, la fel de beţi. 

— Ţine-o tot aşa şi o să ai bani destui pentru o dacha? la 
Marea Neagră, zise cineva. 

— Sau pentru dachshund negru la Marea Caspică, zise 
altcineva râzând. 

— Tare mi-e că jocul ăsta e prea piperat pentru buzunarul 
meu, zise Vlad observând că pierduse deja 100 de ruble. Eu 
renunţ şi mă duc să mă bag în sacul meu de dormit, ca să uit 
cum trişează Dimitri. 

Tânărul inginer nu băgă în seamă remarcile batjocoritoare ale 
celorlalţi văzându-l cum se clatină pe picioare. Se uită spre cort, 


18 Casă de vacanţă sau vilă rusească (n.red.). 
160 


dar o porni spre partea din spate a camionului, pentru a se uşura 
înainte de a se culca. Beat cum era, se împiedică şi se rostogoli 
într-o mică râpă din spatele camionului, alunecând câţiva metri 
la vale înainte de a se izbi de-o stâncă mare. Rămase acolo cam 
un minut, strângându-şi la piept un genunchi luxat şi înjurând din 
cauza propriei neîndemânări, apoi auzi tropotul copitelor unui cal 
care se apropia de tabără. Rostogolindu-se pe mâini şi pe 
genunchi, izbuti să se târască până la buza râpei, de unde privi 
pe după camion şi văzu focul de tabără. 

Glasurile camarazilor săi tăcură în momentul în care zăriră 
câţiva cai îndreptându-se către tabără. Vlad îşi frecă ochii 
neîncrezător când călăreţii se apropiară îndeajuns cât să le fie 
chipurile luminate de foc. Şase bărbaţi cu înfăţişare feroce 
stăteau înfipţi în şa de parcă erau proaspăt desprinşi de pe vreo 
tapiserie medievală. Fiecare purta o tunică lungă, de mătase 
portocalie, care îi ajungea până la genunchi, acoperind pantalonii 
albi, bufanţi, vârâţi în cizmele solide, din piele. Câte o teacă 
albastră strălucitoare le era prinsă la brâu, iar pe umeri purtau 
câte un arc şi o tolbă de săgeți cu pene. Capetele le erau 
acoperite de coifuri în formă de castron, din centrul cărora 
pornea o ţepuşă din care ieşea un smoc de păr de cal. Infăţişarea 
lor amenințătoare era accentuată de faptul că toţi aveau mustăţi 
lungi şi subţiri, care li se prelungeau până sub bărbii. 

Dmitri se ridică de lângă foc cu o sticlă aproape plină de votcă 
şi îi îmbie pe călăreţi să li se alăture. 

— O băutură pe placul Domniilor Voastre, tovarăşi! vorbi el 
ridicând sticla în aer. 

Oferta fu întâmpinată de tăcere, toţi cei şase călăreţi 
ţintuindu-l cu răceală pe inginer. Apoi unul dintre ei întinse mâna 
în lateral. Cu o mişcare iute ca fulgerul, pe care Vlad o revăzu 
ulterior în minte de peste o mie de ori, călăreţul smulse un arc de 
la piept, îl încordă, apoi dădu drumul unei săgeți din lemn. 

Vlad nici nu văzu săgeata în zbor, doar observă cum sticla de 
votcă se desprinse brusc din mâna lui Dimitri, spulberându-se în 
mii de cioburi. La câţiva paşi distanţă, Dimitri se ţinea de gât cu 
mâna cealaltă, printre degete ieşindu-i capătul cu pene al 
săgeţii. Inginerul se prăbuşi în genunchi, strigând gâlgâit după 
ajutor, apoi căzu la pământ, în vreme ce din piept îi ţâşnea un 
şuvoi de sânge. 

Cei trei oameni aflaţi împrejurul focului de tabără săriră în 
picioare, în stare de şoc, dar aceasta fu ultima mişcare pe care o 


161 


mai făcură. Într-o clipă, o ploaie de săgeți se revărsă asupra lor 
ca o furtună. Călăreţii erau adevărate maşinării ucigaşe, 
încordându-şi arcurile şi trăgând câte şase săgeți într-o singură 
clipă. Cercetătorii beţi nu avură nici o şansă, arcaşii găsindu-şi 
ţintele cu uşurinţă, într-un loc atât de strâmt. Văzduhul nopţii se 
umplu pentru scurt timp de strigăte, apoi totul se isprăvi, fiecare 
rus zăcând lipsit de viaţă, având drept piatră de mormânt câte o 
grămadă de săgeți ieşindu-i din trup. 

Vlad privi masacrul cu ochii măriţi de groază, aproape urlând 
de spaimă când primele săgeți îşi luară zborul. Işi simţi inima 
bătând să-i spargă pieptul, apoi năvăli adrenalina, îndemnându-i 
trupul să se ridice şi să fugă ca vântul. Alergând la întâmplare, 
din ce în ce mai repede, mai repede decât alergase vreodată în 
viaţa lui până atunci. Durerea din genunchi, alcoolul din sânge, 
toate dispărură, înlocuite de o senzaţie de groază indescriptibilă. 
Alergă în jos pe panta înclinată a dealului, fără a lua în seamă 
obstacolele nevăzute pe timp de noapte, împins de o panică 
pură. Căzu de mai multe ori, se alese cu nişte tăieturi urâte pe 
picioare şi pe braţe, dar se ridică numaidecât şi o luă din nou la 
goană. Peste bătăile asurzitoare ale inimii şi gâfâielile sale, 
încerca să audă apropierea aducătoare de moarte a călăreţilor 
cu coifuri. Dar aceştia nu-l urmăriră. 

x x x 

Vreme de două ore alergă, se împletici şi se împiedică până 
când ajunse la apele fluviului Selenga. 

Mergând de-a lungul malului acestuia, dădu peste doi bolovani 
mari, care îi oferiră adăpost, aşa că-i folosi drept ascunzătoare. 
Târându-se între ei, adormi repede, dornic să scape din coşmarul 
real la care tocmai fusese martor. 


162 


15 


Theresa decise că acea călătorie avea disconfortul unei 
plimbări cu diligenţa prin vestul Americii, pe la 1860. Fiecare 
hurducătură părea să se transmită de la roţi direct către podeaua 
camionului de două tone, de unde ajungea în spinarea ei, cu o 
forţă care îi făcea trupul să i se zdruncine din toate mădularele. 
Faptul că erau legaţi, aveau căluşuri la gură şi erau aşezaţi pe 
scândura goală, în faţa a doi paznici înarmaţi nu contribuia deloc 
la sporirea gradului de confort. Numai prezenţa lui Roy şi a lui 
Wofford legaţi alături de ea îi mai oferea o oarecare consolare. 

Simţind că o durea tot trupul, obosită şi înfometată, ea se 
strădui să priceapă ce se petrecuse pe lacul Baikal. Tatiana 
spusese foarte puţine lucruri după ce o trezise în cabina pe care 
o împărțeau, cu ţeava rece a unui pistol lipită sub bărbie. Sub 
ameninţarea armei, cobori de pe Vereshchagin într-o mică şalupă 
cu care ea şi ceilalţi fură transferați pentru puţină vreme pe un 
cargou negru, apoi fură târâţi pe uscat şi obligaţi să urce în bena 
unui camion. După aceea, aşteptaseră pe un doc aproape două 
ceasuri, auzind focurile de armă şi agitația de la bordul navei din 
faţa lor, înainte de a fi luaţi de-acolo cu camionul. 

Se întrebă încruntată ce se petrecuse cu savantul rus Sarghov. 
Când ajunseseră la bord, el fusese tras cu brutalitate din grup, 
apoi fusese dus într-o altă parte a navei. Asta nu părea de bun- 
augur, aşa că Theresa se temea pentru siguranţa jovialului 
savant. Şi se întrebă de ce Vereshchagin părea cufundat în apă 
când ei fuseseră siliţi să coboare. Oare Al, Dirk şi restul 
echipajului erau şi ei în pericol? 

Cea mai importantă întrebare era însă de ce fuseseră răpiți? 
Theresa se temea pentru viaţa ei, dar autocompătimirea dispăru 
când se uită la Roy şi la Wofford. Cei doi bărbaţi aveau dureri şi 
mai mari. Wofford îşi oblojea piciorul grav rănit, probabil 
fracturat atunci când se dezechilibrase la coborârea de pe 
cargou. Işi ţinea piciorul ţeapăn, întins în faţă, crispându-se din 
pricina durerii la fiecare hurducătură a camionului. 

Uitându-se la Roy, Theresa văzu că bărbatul adormise, cu 
cămaşa pătată de un firicel de sânge uscat. Când se oprise ca să- 
| ajute pe Wofford să se ridice după ce căzuse, un paznic 
înverşunat îl izbise cu carabina pe Roy, făcându-i o rană urâtă la 


163 


cap. Acesta rămase inconştient câteva minute, iar trupul său 
inert fusese azvârlit în bena camionului. 

Groaza Theresei fu întreruptă temporar de o altă hurducătură 
a camionului, după care încercă să închidă ochii şi să scape 
astfel de coşmarul pe care îl trăia. Camionul îşi continuă mersul 
alte cinci ore, la un moment dat trecând printr-un oraş destul de 
măricel, judecând după opririle şi pornirile repetate şi după 
sunetele scoase de alte vehicule. Zgomotul traficului încetă însă 
curând, iar camionul prinse din nou viteză, legănându-se pe 
drumul întortocheat alte patru ore. In cele din urmă, încetini şi, 
după agitația celor doi paznici, Theresa îşi dădu seama că erau 
pe cale să ajungă la destinaţie. 

— Nici dacă zburam şi dădeam peste goluri de aer nu eram 
mai zdruncinaţi, se strâmbă Wofford când fură din nou azvâriiţi 
claie peste grămadă, atunci când camionul trecu printr-o groapă 
de pe drum. 

Theresa zâmbi auzind bravada, dar nu apucă să răspundă, 
deoarece camionul se opri. Motorul diesel tăcu, iar uşile din 
spate fură deschise larg, lăsând să se vadă golful scăldat în 
lumini strălucitoare. La încuviințarea paznicilor, Theresa şi Roy îl 
ajutară pe Wofford să coboare, apoi încercară să-şi dea seama 
unde se aflau. 

Se găseau într-un complex înconjurat de ziduri în care se 
deschideau două ferestre. Sub cerul de un albastru strălucitor, 
temperatura părea mult mai ridicată decât lângă lacul Baikal, în 
ciuda unei brize uşoare care le mângâia chipurile. Theresa 
adulmecă aerul, observând doar o aromă deosebită, uscată şi 
prăfuită. O vale cu iarbă deasă se zărea în depărtare, în vreme 
ce un vârf de munte cenuşiu-verzui se contura la orizont. Locul 
unde se aflau părea săpat într-o coastă a muntelui care, după 
cum observă ea, era acoperită de arbuşti pitici şi pâlcuri de pini 
înalţi. 

La stânga lor, pe jumătate ascunsă în spatele unui şir lung de 
gard viu, se afla o clădire joasă, din cărămidă, asemănătoare 
celor pe care le puteai vedea într-un parc industrial modern. 
Aparent nelalocul lui, mai era şi un grajd lipit de clădire. Vreo 
şase cai zdraveni tropăiau prin iarba care se iţea pe alocuri din 
praful drumului. La celălalt capăt al clădirii era un garaj mare de 
oţel, care adăpostea o flotă de camioane şi utilaje mecanice. 
lnăuntru, câţiva muncitori îmbrăcaţi în salopete negre lucrau la 
nişte utilaje prăfuite, folosite la săpat. 


164 


— Credeam că Taj Mahalul e în India, spuse Roy. 

— Păi, atunci poate că om fi în India, răspunse Wofford 
schimonosindu-se de durere. 

Theresa se întoarse şi cercetă cealaltă clădire a complexului. 
Trebuia să-i dea dreptate lui Roy, chiar exista o uşoară 
asemănare cu cunoscutul monument indian, deşi era o replică 
mai mică a acestuia. In contrast cu eficienţa funcţională a 
construcţiei industriale din cărămizi, clădirea din faţa lor era 
ornamentată cu pricepere şi respira dramatism. Coloane groase 
susțineau frontonul din marmură albă strălucitoare al unui 
edificiu nu foarte înalt. In centrul acestuia, un portic circular 
adăpostea intrarea principală. Un acoperiş alb, în formă de bulb, 
încununa intrarea în sală, împodobit cu o spirală aurită care se 
desfăşura dinspre vârful său. Infăţişarea sa amintea de domul Taj 
Mahalului. Deşi elegantă, imaginea îi sugeră Theresei o uriaşă 
linguriţă cu îngheţată de vanilie căzută parcă din cer. Peisajul din 
faţa complexului era la fel de somptuos. O pereche de canale 
curgeau de-a lungul complexului alimentând un bazin mare 
înainte de a se pierde sub clădire. Theresa auzi apele zglobii ale 
unui râuşor din apropiere care se vărsau în canale la o oarecare 
distanţă de complex. Imprejurul canalelor şi bazinului se întindea 
o grădină de un verde strălucitor, aranjată cu o măiestrie care l- 
ar fi făcut şi pe un nobil englez să se ruşineze. 

Dincolo de pajişte, Theresa îi urmări pe Tatiana şi pe Anatoli 
care discutau cu un bărbat care avea la brâu un toc de pistol. 
Omul dădu din cap, apoi se apropie de partea din spate a 
camionului, rostind cu o voce groasă: 

— Pe aici. 

Cei doi paznici se postară în spatele lui Roy şi al lui Wofford, 
pentru a se asigura că ascultă ordinul. 

Theresa şi Roy îl sprijiniră pe Wofford de subsuori şi îl urmară 
pe omul cel scund care o luă în sus spre luxoasa clădire. Se 
apropiară de portic, de unde o uşă mare, sculptată ducea în 
interior. Doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine lungi, brodate, din mătase 
portocalie flancau uşa ca nişte portari de la hotelul Savoy. Dar 
Theresa îşi dădu seama că erau paznici, fiindcă nu schiţară nici 
un gest pentru a o deschide, rămânând perfect nemişcaţi la 
locurile lor şi ţinându-şi strâns în mâini lăncile ascuţite. 

Uşa se deschise şi intrară într-un hol boltit în care se aflau 
picturi pastorale vechi, înfăţişând cai alergând pe câmp. Un 
servitor scund, cu un rânjet strâmb pe chip, se strecură din 


165 


spatele uşii, făcându-le semn celor din grup să-l urmeze. Luând-o 
înainte, pe podeaua de marmură lustruită, îi conduse printr-un 
hol lateral, către trei camere pentru oaspeţi. Unul câte unul, 
Theresa, Roy şi Wofford fură escortaţi în nişte încăperi bogat 
decorate, confortabile, apoi un servitor închise uşile şi le zăvori. 

Lângă pat, Theresa descoperi o măsuţă pe care se aflau un 
castron cu supă aburindă şi un codru de pâine. După ce îşi spălă 
repede praful drumului de pe faţă şi de pe mâini, se aşeză şi 
mâncă pe nerăsuflate. După aceea, ostenită şi învingându-şi în 
cele din urmă temerile, se întinse pe patul moale şi adormi de 
îndată. 

Trei ore mai târziu, un ciocănit puternic în uşă o trezi dintr-un 
somn adânc. 

— Veniţi, vă rog, spuse servitorul cel scund privind-o pe 
Theresa cu o vagă lascivitate. 

Roy şi Wofford aşteptau deja pe hol. Theresa văzu mirată că 
piciorul lui Wofford fusese bandajat şi că bărbatul se sprijinea 
într-un baston de lemn. Şi rana lui Roy de la cap fusese oblojită, 
iar el purta acum un pulover larg de lână, în locul cămăşii pătate 
de sânge. 

— Să nu vă fie de deochi, dar voi chiar păreţi a plesni de 
sănătate, spuse ea. 

— Sigur. Dacă sănătatea are înfăţişarea unui manechin de 
crash test, răspunse Roy. 

— Ospitalitatea pare să fi început a se manifesta pe aici, zise 
Wofford lovind cu bastonul în podea. 

Cei trei fură conduşi înapoi în holul principal, de unde coborâră 
înspre o sufragerie luxoasă. Pe pereţi erau biblioteci cu rafturile 
pline de cărţi legate în piele, întrerupte de un şemineu în capătul 
mai îndepărtat al încăperii şi de un bar în partea cealaltă. 

Theresa îşi ridică neliniştită privirea către trunchiul unui urs 
negru care ieşea din perete chiar deasupra capului ei, cu 
ghearele ascuţite şi colții ameninţători încremeniţi pe vecie într-o 
întruchipare a  agresivităţii. Cercetând încăperea, văzu că 
aceasta era un adevărat paradis al animalelor împăiate. Un soi 
de căprioare îndesate, oi Bighorn, lupi şi vulpi păzeau locul, 
privindu-i pe vizitatori cu răutate. Tatiana stătea în mijlocul 
camerei, alături de un om a cărui înfăţişare s-ar fi potrivit foarte 
bine printre trofeele vânătoreşti de pe pereţi. 

„Asta din pricina rânjetului”, hotărî ea. Când acesta zâmbise, 
sclipi un şir de dinţi ascuţiţi ca de rechin, nerăbdători parcă să 


166 


sfâşie nişte carne crudă. Cu toate acestea, restul înfăţişării sale 
era mai puţin impunător. Avea o constituţie atletică, deşi era 
subţirel şi îşi purta părul negru ca pana corbului periat spre 
spate. Era frumuşel în sensul mongol clasic, cu pomeţii înalţi şi 
ochii migdalaţi, cu o ciudată nuanţă maroniu-aurie. Un mănunchi 
de riduri făcute de vânt şi de soare sugerau că bărbatul îşi 
petrecuse anii tinereţii muncind mai mult în aer liber. Cu toate 
acestea, manierele omului îmbrăcat într-un modern costum 
cenuşiu sugerau că acele zile trecuseră de mult. 

— Drăguţ din partea voastră că aţi venit, zise Tatiana 
netulburată. Aş dori să vi-l prezint pe Tolgoi Borjin, preşedintele 
Consorţiului Avarga Oil. 

— Incântat de cunoştinţă, şchiopătă Wofford către el, 
scuturându-i mâna de parcă ar fi fost un vechi prieten. Acum nu 
vă supăraţi, ne puteţi spune unde ne aflăm şi de ce naiba 
suntem aici? întrebă el adăugând şi o răsucire strângerii de 
mână. 

Intrebarea neaşteptată a lui Wofford păru să-l ia pe mongol 
prin surprindere. Şovăi puţin înainte de a răspunde, trăgându-şi 
repede mâna din strânsoarea lui Wofford. 

— Sunteţi în casa mea şi în cartierul general al societăţii mele. 

— Adică în Mongolia? întrebă Roy. 

— Regret că aţi plecat atât de pe neaşteptate din Siberia, 
răspunse Borjin neluând în seamă întrebarea lui Roy. Tatiana mi- 
a zis că vieţile v-au fost în pericol. 

— Chiar aşa? întrebă Theresa aruncându-i o privire îngrijorată 
fostei ei tovarăşe de cabină. 

— Plecarea forțată, sub ameninţarea armei era foarte 
necesară pentru siguranţa Domniilor Voastre, explică ea. 
Radicalii ecologişti din Baikal sunt foarte periculoşi. Se pare că s- 
au strecurat pe nava de cercetare a institutului şi au încercat să 
o scufunde. Din fericire, am putut contacta un vas închiriat din 
apropiere, care ne-a ajutat cu evacuarea. A fost foarte bine că 
am plecat în secret, astfel încât să nu atragem atenţia asupra 
noastră şi să riscăm şi alte atacuri. 

— N-am mai auzit până acum ca grupările de militanţi 
ecologişti de pe lacul Baikal să acţioneze într-un mod atât de 
violent, răspunse Theresa. 

— Aceştia fac parte dintr-o nouă grupare de tineri radicali. 
Odată cu diminuarea controlului administrativ din ultimii ani, mă 
tem că tineretul rebel devine din ce în ce mai înflăcărat şi are şi 


167 


o forţă din ce în ce mai mare. 

— Dar ce ştiţi despre savant, despre doctorul Sarghov care a 
fost luat de pe navă odată cu noi? 

— A insistat să se întoarcă pe navă, să-i alerteze şi pe ceilalţi 
membri ai institutului. Mă tem că astfel nu i-am mai putut 
garanta siguranţa. 

— E mort? Dar ceilalţi de pe navă? 

— Am fost siliţi să evacuăm zona pentru siguranţa tuturor. Nu 
am nici o informaţie despre nava de cercetare sau despre 
doctorul Sarghov. 

La auzul acestor cuvinte, Theresa păli. 

— Şi de ce ne-aţi adus aici? întrebă Roy. 

— Pentru moment, am abandonat proiectul legat de lacul 
Baikal. Asistenţa Domniilor Voastre în evaluarea potenţialelor 
terenuri petrolifere valorează însă mult pentru noi. Aţi fost 
angajaţi să lucraţi pentru noi vreme de şase săptămâni, aşa că 
veţi onora contractul, dar lucrând la alt proiect. 

— Dar compania a fost informată despre acest lucru? întrebă 
Theresa dându-şi seama că îşi lăsase telefonul mobil pe 
Vereshchagin. Va trebui să iau legătura cu superiorii mei şi să 
discut acest lucru. 

— Din păcate, linia noastră telefonică este nefuncţională pe 
moment. E o problemă obişnuită în aceste ţinuturi îndepărtate, 
după cum, cu siguranţă, puteţi înţelege. Imediat ce defecţiunea 
va fi remediată şi legătura va fi restabilită, sigur că veţi putea 
telefona unde doriţi. 

— De ce ne Încuiați în camere ca pe nişte animale? 

— Avem în desfăşurare o serie de proiecte de cercetare. Mă 
tem că nu putem lăsa persoane străine să se plimbe aiurea pe- 
aici. Vă putem permite să faceţi o plimbare scurtă, la momentul 
potrivit. 

— Dar dacă vrem să plecăm chiar acum, de pildă? îl încercă 
Theresa. 

— Un şofer vă va conduce în Ulan Bator, de unde veţi putea 
lua avionul spre casă, zâmbi Borjin arătându-şi din nou dinţii 
ascuţiţi. 

Incă obosită după călătorie, Theresa nu mai ştia ce să creadă. 
Îşi zise că poate era mai bine să nu agite încă apele. 

— Şi ce-aţi vrea să facem? 

Intregul birou era ticsit de teancuri de dosare, nemaivorbind 
de laptopuri, evaluări geologice şi profiluri  seismologice 


168 


subterane. Cererea lui Borjin era simplă. 

— Am dori să ne extindem operaţiunile de foraj într-o nouă 
regiune. Studierea solului este specialitatea voastră. Vrem să 
ştim care ar fi locurile optime pentru foraje. 

Fără să mai spună altceva, se întoarse cu spatele şi părăsi 
încăperea împreună cu Tatiana. 

— Asta-i o prostie, mormăi Roy ridicându-se în picioare. 

— De fapt, toate astea par date adunate în mod profesionist, 
ripostă Wofford ridicând o hartă subterană cu izopahite!*, care 
înfăţişa grosimea diferitelor straturi de roci sedimentare. 

— Nu la date mă refeream, zise Roy trântind un dosar pe 
masă. 

— Uşor, uriaşule, şopti Wofford înclinându-şi capul înspre 
colţul tavanului. Suntem la Camera ascunsă. 

Roy îşi ridică privirea şi văzu o micuță cameră de filmat 
montată deasupra capului împăiat al unui ren. 

— Mai bine să ne prefacem că studiem dosarele, continuă 
Wofford cu voce scăzută, ţinând harta în dreptul gurii cât timp 
vorbi. 

Roy se aşeză şi trase către el unul dintre laptopuri, apoi se 
cufundă în fotoliu, astfel încât ecranul să-i acopere chipul. 

— Nu-mi place cum arată lucrurile. Oamenii ăştia sunt ciudaţi. 
Şi să nu uităm că am fost aduşi aici sub ameninţarea armei. 

— Aşa este, şopti Theresa. Toată povestea asta, cum că au 
încercat să ne protejeze pe lacul Baikal, este ridicolă. 

— Din câte îmi amintesc, Tatiana m-a ameninţat că îmi 
spulberă urechea stângă dacă nu plec de pe Vereshchagin cu ea, 
cugetă Wofford trăgându-se de lobul urechii. Nu prea păreau a fi 
vorbele cuiva căruia îi pasă de siguranţa mea. 

Theresa despături o hartă topografică a unui lanţ muntos şi se 
prefăcu că îi arată lui Wofford ceva, în vreme ce vorbea. 

— Şi ce s-a întâmplat cu doctorul Sarghov? A fost luat 
prizonier odată cu noi. Cred că s-ar putea să fi fost ucis. 

— Nu ştim asta, dar s-ar putea să fie aşa, spuse Roy. Probabil 
că şi pe noi ne aşteaptă aceeaşi soartă, după ce le vom da toate 
informaţiile pe care le doresc. 

— Totul este o nebunie, zise Theresa clătinând uşor din cap. 
Dar trebuie să găsim un mod de a scăpa de aici. 

— Garajul de lângă clădirea aceea industrială de dincolo de 
pajişte. Era plin de vehicule, rosti Wofford. Dacă am putea fura 


19 Linii de egală grosime a straturilor geologice (n.red.). 


169 


un camion şi am pleca de aici cu el, sunt sigur că vom găsi 
drumul spre Ulan Bator. 

— Aici ne ţin fie încuiaţi în camerele noastre, fie sub 
supraveghere. Va trebui să fim pregătiţi s-o ştergem cât mai 
repede. 

— Mă tem că nu sunt tocmai în formă pentru a sprinta şi nici 
pentru sărituri cu prăjina, zise Wofford căutând o poziţie mai 
bună pentru piciorul rănit. Va trebui să vă descurcaţi fără mine. 

— Am o idee, zise Roy uitându-se la un birou aflat în celălalt 
capăt al camerei. 

Prefăcându-se că-şi caută stiloul printre hărţi, se ridică şi se 
îndreptă spre birou, de unde luă un creion dintr-un suport rotund 
din piele. Intorcându-se cu spatele spre camera video, apucă şi 
un cuţitaş din argint pentru deschis scrisorile, aflat printre 
creioane, strecurându-şi-l în mânecă. Intorcându-se la masă, se 
prefăcu că notează ceva, în timp ce le şoptea Theresei şi lui 
Wofford: 

— La noapte, vom verifica totul. O s-o iau pe Theresa şi o să 
mergem în recunoaştere să cercetăm împrejurimile şi să 
încercăm să ne facem un plan de scăpare. Apoi, mâine-seară o 
să evadăm. Cu invalid cu tot, adăugă el rânjind spre Wofford. 

— V-aş rămâne îndatorat, dădu din cap Wofford. Într-adevăr, 
foarte îndatorat. 


170 


16 


Roy se trezi prompt la două dimineaţa şi se îmbrăcă repede. 
Scoţând cuțitul de deschis scrisori din ascunzătoarea sa de sub 
saltea, o porni bâjbâind prin bezna dormitorului înspre uşa 
încuiată. Pipăi de-a lungul cadrului şi găsi trei balamale metalice 
pe partea interioară a uşii. Infigând lama cuţitaşului în balamaua 
de sus, extrase cu grijă o tijă lungă de metal care o ţinea fixată. 
După ce scoase şi tijele celorlalte două balamale, săltă uşor uşa 
şi o trase în încăpere, pe când şuruburile de pe partea cealaltă a 
uşii săriră singure. Roy se furişă apoi pe coridor şi trase uşa la 
loc, în rama ei, astfel încât oricărui privitor ocazional să-i pară a fi 
închisă şi încuiată. 

Văzu că holul era pustiu şi se strecură tiptil în camera 
alăturată, cea a Theresei. Descuind uşa, o găsi pe femeie 
aşezată pe pat, aşteptându-l. 

— Ai reuşit, şopti ea zărind chipul bărbatului în penumbra 
holului. 

Roy schiţă un zâmbet, apoi îi făcu semn cu capul să-l urmeze. 
Se furişară pe coridor şi se deplasară încet către holul principal. 
Un şir de beculeţe aşezate undeva jos luminau holul care, după 
cum se putea vedea şi auzi, era complet pustiu. Pantofii cu talpă 
de cauciuc ai Theresei începură să scârţâie pe marmura lustruită 
a podelei, aşa că se opri şi îi scoase, continuându-şi drumul 
desculţă. 

Holul era din plin luminat de un candelabru mare de cristal, 
care îi făcu pe Roy şi pe Theresa să o ia pe lângă pereţi şi să se 
apropie cu multă atenţie. Roy îngenunche şi se uită printr-o 
ferestruică îngustă care se deschidea în dreptul uşii principale. 
După ce privi afară, se întoarse către Theresa şi clătină din cap. 
In ciuda orei târzii, în faţa intrării principale se aflau doi paznici. 
Aşadar, trebuiau să găsească o altă cale de scăpare. 

Holul principal se găsea la baza unui T inversat. Camerele 
pentru oaspeţi erau la stânga, iar cele private erau probabil la 
dreapta. Aşa că se furişară pe coridorul care ducea către birou. 

Casa era liniştită, cu excepţia unei pendule vechi care ticăia 
zgomotos în hol. Ajunseră în dreptul biroului şi continuară să 
meargă în vârful picioarelor, trecând de sufrageria principală şi 
de câteva mici săli de conferinţe, toate decorate cu o 


171 


impresionantă colecţie de obiecte antice aparţinând dinastiilor 
Song şi Jin. Theresa cercetă plafoanele în căutarea unor 
eventuale camere de supraveghere, dar nu văzu nici una. Un 
sunet vag îi ajunse la urechi şi se agăţă instinctiv de braţul lui 
Roy, iar bărbatul tresări de durerea pricinuită de unghiile ei 
ascuţite. Se liniştiră când îşi dădură seama că nu era decât 
zgomotul vântului care sufla afară. 

Coridorul se termina într-o cameră de zi mare, cu ferestre de 
sus până jos pe trei dintre laturi. Deşi, noapte fiind, nu puteau 
vedea prea bine, Theresa şi Roy simţiră totuşi dramatismul 
peisajului oferit de înălţimea muntelui care domina stepa din 
văile de dedesubt. Aproape de intrarea în cameră, Roy văzu o 
scară care ducea spre un etaj inferior. Porni spre aceasta şi 
Theresa dădu din cap, urmându-l în tăcere. Mocheta groasă era o 
bine-venită uşurare pentru picioarele ei care începuseră să 
obosească pe podeaua tare de marmură. Când ajunseră la o 
cotitură a scării, femeia privi un portret uriaş al unui războinic din 
vechime. Omul era călare pe un cal, îmbrăcat cu o haină 
portocalie mărginită cu blană şi purtând obişnuitul coif mongol. O 
privea triumfător, cu ochii lui negri-aurii. 

Gura lui, întredeschisă într-o umbră de zâmbet, lăsa să se 
vadă nişte dinţi ascuţiţi care îi amintiră de Borjin. Intensitatea 
imaginii o făcu să se cutremure, aşa că îi întoarse repede 
spatele, luând-o spre următorul şir de trepte. 

La baza scării se deschidea un coridor scurt. O latură a 
acestuia era formată din geamuri care dădeau înspre o curte 
largă. Theresa şi Roy se uitară afară pe fereastra cea mai 
apropiată, abia desluşind o construcţie verticală aflată peste 
drum. 

— Trebuie să fie vreo uşă care să dea spre curte, şopti Roy. 
Dacă reuşim să ieşim de aici, ar trebui să o putem lua prin 
capătul aripii pentru oaspeţi şi să ne strecurăm către garaj. 

— O să fie cam dificil pentru Jim, dar cel puţin se pare că pe- 
aici nu sunt paznici. Hai să găsim odată uşa aia. 

Se deplasară repede până în capătul coridorului, unde găsiră 
în sfârşit o uşă spre exterior. Theresa încercă uşa descuiată, 
parcă aşteptându-se să se declanşeze o alarmă când lăsă clanţa 
din mână, dar nici un zgomot nu tulbură tăcerea nopţii. 

Se strecurară împreună în curtea parţial luminată de câteva 
felinare. Simţind răceala pământului, Theresa îşi puse din nou 
pantofii în picioare. Aerul nopţii era tăios, iar ea se înfioră când o 


172 


adiere rece îi învălui trupul îmbrăcat prea subţire. 

Urmară o alee pavată cu gresie care cotea prin curte până la o 
clădire din piatră aflată în partea din spate a proprietăţii. Părea 
să fie o micuță capelă, deşi avea o formă circulară şi un acoperiş 
bombat. Piatra din compoziţia sa era diferită de marmura folosită 
pentru corpul principal al clădirii şi părea a fi străveche. Când se 
apropiară, Roy trecu prin intrarea boltită şi urmă zidurile curbate 
până în partea din spate. 

— Cred că am văzut un vehicul în spate, îi şopti el Theresei 
care îl urma îndeaproape. 

Ajungând în partea din spate a clădirii din piatră, găsiră un 
ocol acoperit, închis printr-un gard jos, de zăbrele. Cândva un 
ţarc pentru vite, acum era ticsit cu vreo şase căruţe vechi, pe 
podelele lor de lemn fiind îngrămădite lopeţi, târnăcoape şi lăzi 
goale. De sub o pânză ieşea roata din faţă a unei motociclete 
prăfuite, în timp ce, în fundul incintei, Roy observă maşina pe 
care o zărise când intrase în curte. Era o vechitură uriaşă, 
acoperită cu straturi groase de praf adunat în zecile de ani de 
când zăcea acolo, având cel puţin două dintre cauciucuri 
dezumflate. 

— Nimic din toate astea nu ne va putea duce la Ulan Bator, 
observă Theresa dezamăgită. 

Roy dădu din cap: 

— Să sperăm că avem noroc cu garajul din cealaltă parte a 
casei. 

Îngheţă brusc auzind un tânguit subţirel adus de adierea 
vântului. Era nechezatul unui cal, îşi dădu el seama, aflat nu 
departe de curte. 

— In spatele căruţei, şopti el arătând spre una dintre ele. 

Aruncându-se la pământ, se târâră repede către gardul de 
zăbrele şi se ascunseră după cea mai apropiată căruţă. Din 
spatele uneia dintre roţile de lemn, priviră cu prudenţă printre 
spiţele ei. 

Curând, în acompaniamentul tropotului de copite pe aleea 
pietruită, îşi făcură apariţia doi bărbaţi călare. Ocoliră clădirea de 
piatră, intrară în ţarc şi se opriră. 

Theresei aproape că-i stătu inima când îi zări pe bărbaţi. Erau 
îmbrăcaţi aproape la fel ca războinicul din pictura de pe hol. 
Tunicile lor portocalii de mătase reflectau sclipirile aurii ale 
luminilor curţii. Pantalonii bufanţi, cizmele solide, cu talpa groasă 
şi câte un coif rotund din metal cu un smoc de păr de cal 


173 


completau înfăţişarea războinică a acestora. Cei doi bărbaţi 
avură de lucru câteva minute, la numai câţiva paşi de locul unde 
se ascunseseră Theresa şi Roy. Erau atât de aproape, încât 
Theresa simţea gustul prafului ridicat de copitele cailor care se 
foiau. 

Unul dintre aceştia lătră ceva într-o limbă de neînțeles, apoi 
caii o luară brusc la goană. Intr-o clipă, ambii călăreţi dispărură 
în întuneric, în zgomot de copite. 

— Paznicii de noapte, spuse Roy când tropotul cailor nu se mai 
auzi. 

— Cam prea aproape ca să mă simt în siguranţă, zise Theresa 
ridicându-se şi scuturându-şi hainele de praf. 

— Probabil că nu va trece mult şi se vor întoarce. Să vedem 
dacă ne putem strecura prin cealaltă parte a casei, să ajungem 
la garaj. 

— Bine. Hai să ne grăbim. Nu vreau să mai dau cu ochii de 
oamenii ăia. 

Se strecurară prin gardul de zăbrele şi se îndreptară către 
aripa pentru oaspeţi a clădirii. Dar, când erau abia la jumătatea 
curţii, auziră un strigăt ascuţit şi galopul rapid al unor cai. Privind 
îngroziţi în urmă, văzură cum caii aflaţi la câţiva metri în urma lor 
se năpusteau pre ei. Cei doi călăreţi se întorseseră neauziţi pe 
aleea pietruită şi îi văzuseră pe Theresa şi pe Roy alergând prin 
curte. 

Amândoi îngheţară în loc, neştiind dacă să fugă mai departe 
spre casă sau să iasă din curte. De fapt, nici nu mai conta, de 
vreme ce călăreţii se aflau atât de aproape. Theresa văzu cum 
unul dintre cai dădu înapoi când călăreţul trase de hăţuri, silindu- 
| să rămână pe loc. Celălalt călăreț îşi continuă însă galopul 
înspre Theresa şi Roy. 

Roy îşi dădu seama de îndată că gândul călăreţului era să 
încerce să-i doboare. Se uită la Theresa şi văzu frica şi confuzia 
care i se citeau în privire, femeia îngheţând în loc. 

— Mişcă-te! strigă Roy apucând-o pe Theresa de cot şi 
împingând-o din calea pericolului. 

Călărețul aproape îi ajunsese, iar Roy abia izbuti să se dea la o 
parte din calea atacului, simțind curentul stârnit de goana 
calului. N 
Recăpătându-şi echilibrul, Roy făcu un lucru greu de imaginat. In 
loc să-şi caute un adăpost, se întoarse şi o porni în fugă pe 
urmele calului. 


174 


Fără să bănuiască nimic, călăreţul îşi continuă goana câteva 
secunde, apoi îşi struni calul şi se întoarse către dreapta, vrând 
să atace din nou. Când calul se roti, călăreţul fu uimit să vadă că 
Roy era pe urmele lui. Inginerul seismolog se întinse, apucă 
frâiele calului şi le trase spre el. 

— Gata cu joaca, mormăi Roy. 

Călărețul rămase perplex în vreme Roy se chinuia să 
stăpâneasca animalul dresat care scotea aburi pe nări. 

— Nuuuuul! 

Ţipătul pătrunzător se desprinsese de pe buzele Theresei atât 
de puternic încât probabil că fusese auzit până în Tibet. 

Roy privi spre Theresa care zăcea la pământ, dar nu părea să 
se afle într-un pericol imediat. Apoi văzu că un obiect subţirel se 
îndrepta spre el. Brusc îşi simţi pieptul strâns parcă într-o 
menghină, cuprins de o arsură venită din interior. Căzu în 
genunchi învăluit de o ameţeală ciudată, în vreme ce Theresa 
apăru imediat lângă el şi îi cuprinse umerii. 

Ascuţişul vârfului săgeţii trase de cel de-al doilea călăreț îi 
ratase milimetric inima. Dar atinsese artera pulmonară. Efectul 
era cam acelaşi, deoarece masiva hemoragie internă avea să-i 
provoace un infarct. 

Theresa încercă din răsputeri să oprească şuvoiul de sânge, 
dar nu putea face nimic pentru a opri hemoragia internă. Îi 
strânse cu putere în braţe, până când culoarea începu să dispară 
de pe chipul bărbatului. Incercă anevoie să tragă aer în piept, 
când trupul începu să-i devină moale. Pentru o clipă, privirea i se 
limpezi, iar femeia crezu că avea să scape. Dar el privi spre 
Theresa şi cu greu rosti cuvintele: 

— Salvează-te! 

Apoi închise ochii şi se stinse. 


175 


17 


Avionul de pasageri TU-154 al Aeroflotului viră încet deasupra 
oraşului Ulan Bator înainte de a se întoarce în bătaia vântului şi 
de a se îndrepta spre pista principală a aeroportului Buyant 
Ukhaa pentru aterizare. Cerul fiind senin, de pe scaunul său 
înghesuit, de lângă fereastră, Pitt contemplă încântat panorama 
oraşului şi peisajul înconjurător. O mulţime de macarale şi de 
buldozere indicau faptul că oraşul-capitală al Mongoliei era în 
continuă schimbare. 

O primă impresie pe care o lăsa Ulan Batorul era aceea a unei 
metropole est-europene împotmolite în anii '50. Cu 1,2 milioane 
de locuitori, acesta este construit respectând mai cu seamă stilul 
sovietic insipid. Blocuri cenuşii de apartamente erau presărate 
prin tot oraşul, cu zecile, oferindu-le locatarilor căldura unui 
dormitor de închisoare. Stângăcia arhitectonică era caracteristică 
majorităţii impozantelor clădiri guvernamentale din centrul 
oraşului. Totuşi, recenta autonomie, un gust pentru o guvernare 
democratică şi o oarecare creştere economică adăugaseră o 
vibraţie oraşului deschis, în mod evident, modernizării. Magazine 
colorate, restaurante luxoase şi cluburi de noapte recent apărute 
se furişau în peisajul cândva sobru al oraşului. 

În inima lui, exista un plăcut amestec de vechi şi nou. 
Cartierele periferice sunt încă pline de iurte care sunt locuinţele 
tradiţionale ale păstorilor mongoli nomazi şi ale familiile lor. Sute 
de corturi cenuşii sau albe se îngrămădeau pe câmpurile goale 
care înconjurau capitala - singura metropolă a ţării. 

In Vest nu se cunosc prea multe lucruri, în afară de numele lui 
Genghis-Han şi a modului original de păstrare a cărnii, tipic 
mongolilor. Ţara atât de slab populată se întinde între Rusia şi 
China şi ocupă un teritoriu puţin mai mic decât statul Alaska. 
Munţi abrupți punctează hotarele nordice şi vestice, în vreme ce 
deşertul Gobi stăpâneşte partea de sud. Dincolo de graniţa ţării 
se întind stepele străvechi, tărâmuri ale ierburilor, care au dat 
naştere celor mai iscusiţi călăreţi văzuţi vreodată pe lume. Cu 
toate acestea, gloria de odinioară a Hoardei Mongole a rămas 
doar o amintire îndepărtată. Perioada dominaţiei sovietice, în 
timpul căreia Mongolia a devenit una dintre cele mai mari naţiuni 
comuniste, a înăbuşit identitatea şi dezvoltarea ţării. Abia în 


176 


ultimii ani poporul mongol a început să-şi regăsească vocea 
proprie. 

Când Pitt privi în jos, spre munţii din jurul Ulan Batorului, se 
întrebă dacă această călătorie în Mongolia fusese o idee bună. La 
urma urmelor, era vorba despre un vas rusesc care aproape se 
scufundase în lacul Baikal şi nu despre o navă a NUMA. Şi nici 
unul dintre membrii echipajului nu fusese rănit. Cu siguranţă că 
nici echipa de cercetători petrolişti nu se număra printre 
responsabilităţile sale, dar era convins că acei oameni nu erau 
răspunzători pentru cele întâmplate. Totuşi, exista ceva legat de 
cercetările lor care contribuise la jocul acela blestemat de-a 
răpirea. Cineva nu părea pus pe lucruri bune, iar el voia să afle 
de ce. 

Când cauciucurile roţilor avionului scrâşniră pe pistă, îl 
înghionti pe pasagerul aflat pe scaunul de lângă el. Al Giordino 
adormise la câteva secunde după ce avionul decolase din Irkutsk 
şi continuase să moţăie chiar şi când stewardesa îi vărsase din 
greşeală cafea pe picior. Deschizându-şi leneş pleoapele grele, 
aruncă o privire pe fereastră. Zărind asfaltul, sări instantaneu în 
picioare, trezindu-se de-a binelea. 

— Am pierdut ceva înainte de a ateriza? întrebă el înăbuşindu- 
şi un căscat. 

— Nimic neobişnuit. Peisaje întinse cât vezi cu ochii. Nişte oi, 
cai... Vreo câteva sate pustii... 

— Norocul meu, răspunse el privind suspicios o pată maronie 
de pe pantof. 

— Bine aţi venit în Mongolia şi în „Eroul Roşu”, cum mai este 
cunoscut oraşul Ulan Bator! răsună glasul vesel al lui Sarghov de 
dincolo de culoarul dintre rânduri. 

Era prins într-un scaun micuţ, cu chipul tapetat de bandaje, iar 
Giordino se întrebă cum de rusul putea fi atât de vesel. Insă, 
văzându-l cum strecoară într-o valiză o sticlă de votcă, îşi dădu 
singur răspunsul la întrebare. 

Cei trei se îndreptară spre biroul Imigrări, Pitt şi Giordino 
scrutând totul cu atenţie, înainte de a merge să-şi recupereze 
bagajele. După standardele internaţionale, aeroportul era mic şi, 
cât aşteptară un taxi, Pitt remarcă un bărbat vânjos, îmbrăcat 
într-o cămaşă roşie, care îl studia peste mulţimea de oameni. 
Plimbându-şi privirea peste terminal, observă că mulţi dintre 
localnici se zgâiau la el, nefiind obişnuiţi să vadă în fiecare zi un 
occidental înalt de 1,90 metri. 


177 


Făcură semn unui taxi vechi care opri, iar apoi parcurseră 
rapid distanţa până în oraş. 

— Ulan Batorul - ca şi toată Mongolia, de altfel - s-a schimbat 
mult în ultimii câţiva ani, zise Sarghov. 

— Mie mi se pare că nu s-ar fi schimbat prea mult nici în 
ultimele câteva secole, zise Giordino privind împrejurimile 
presărate cu iurte. 

— Mongolia a uitat cumva să coboare în staţia secolului XX, 
încuviinţă Sarghov, dar o să se revanşeze în secolul XXI. Ca şi în 
Rusia, statul polițienesc nu mai controlează viaţa de zi cu zi a 
oamenilor, iar aceştia învaţă ce înseamnă libertatea. Poate că 
oraşul vă pare întunecat, dar este un loc mult mai plin de viaţă 
decât acum zece ani. 

— L-ai mai vizitat? întrebă Pitt. 

— Am lucrat la mai multe proiecte cu Academia Mongolă de 
Ştiinţe, la lacul Khovsgol. 

Taxiul se înclină într-o parte, ocolind o groapă cât un crater, 
apoi scrâşni când se opri în faţa hotelului Continental. Câtă 
vreme Sarghov se ocupă cu formalităţile de cazare, Pitt admiră o 
colecţie de reproduceri de obiecte de artă medievală care 
împodobea holul cel larg. Privind pe fereastra din faţă, observă o 
maşină care opri la intrare şi din care cobori un om îmbrăcat cu o 
cămaşă roşie. Era acelaşi pe care îl văzuse la aeroport. 

Pitt îl privi cu atenţie pe bărbat cât mai zăbovi lângă maşină. 
Avea trăsături caucaziene, ceea ce sugera faptul că nu lucra în 
poliţia mongolă sau pentru lmigrări. Totuşi, părea în largul lui 
prin zonă, lucru dovedit din plin de zâmbetul cu toţi dinţii care îi 
apărea din când în când pe chip. Pitt observă că îşi măsura cu 
grijă mişcările, ca o pisică plimbându-se pe un gard. Cu toate 
astea, nu era vreun dansator de step, se vedea bine. In spate, 
chiar deasupra nivelului brâului, Pitt observă o uşoară umflătură 
care nu putea fi decât tocul unui pistol. 

— Totul este gata, zise Sarghov întinzându-le cheile lui Pitt şi 
lui Giordino. Stăm în camere alăturate, la etajul patru. Băieţii de 
serviciu ne duc chiar acum bagajele sus. Ce-ar fi să luăm prânzul 
în restaurantul hotelului şi să punem la cale strategia de urmat? 

— Dacă în planul ăsta intră şi o bere rece, consideră-mă deja 
acolo, răspunse Giordino. 

— Eu încă nu mi-am revenit după călătoria cu avionul, zise 
Pitt. 

Cred că o să-mi dezmorţesc un pic picioarele făcând o plimbare 


178 


prin jurul clădirii, mai întâi. Comandaţi-mi şi mie un sendviş cu 
ton şi vin şi eu în câteva minute. 

Când Pitt ieşi din hotel, bărbatul în roşu se întoarse repede cu 
spatele şi se sprijini de maşină, prefăcându-se că se uită la ceas. 
Pitt se întoarse şi o luă în cealaltă direcţie, alăturându-se unui 
mic grup de turişti japonezi care tocmai se caza în hotel. 
Picioarele sale lungi grăbiră ritmul, ajungând rapid la două clădiri 
distanţă. Luând-o pe după colţ, aruncă iute o privire în direcţia 
bărbatului. După cum se aşteptase, omul cu cămaşă roşie îl 
urmărea la jumătate de bloc distanţă. Pitt se afla acum pe-o 
străduţă unde erau înşirate mai multe prăvălii. 

leşit pentru moment din raza vizuală a urmăritorului său, o luă 
la fugă pe stradă, trecând pe lângă vreo şase dughene. 
Furişându-se după un chioşc cu ziare, se opri în faţa unui 
magazin de haine. Un şir de umeraşe cu haine groase de iarnă se 
desprindea de vitrina laterală a  prăvăliei, oferindu-i o 
ascunzătoare perfectă. Pitt intră în magazin şi se strecură pe 
lângă hainele expuse, apoi pe lângă perete. O femeie cu chipul 
ridat, care purta un şorţ, apăru din spatele unei tejghele 
încărcate cu pantofi şi privi spre Pitt. 

— Şşşt, zâmbi Pitt ducând un deget la buze. 

Bătrâna îl privi într-un fel ciudat, apoi se întoarse în spatele 
prăvăliei, clătinând din cap. 

Pitt nu trebui să aştepte decât câteva clipe până îl zări pe 
omul cu cămaşa roşie sosind în fugă, cercetând nervos fiecare 
prăvălie care îi ieşea în cale. Zgomotul paşilor săi îi anunţă 
sosirea când se apropie şi se opri în faţa magazinului. Pitt 
rămase perfect nemişcat, ascultând zgomotul tălpilor grele, din 
cauciuc, pe ciment. Când tropăitul încetă, Pitt sări ca un arc din 
ascunzătoarea sa. 

Omul cu cămaşă roşie începuse să alerge spre prăvălia 
următoare, când auzi mişcare în spatele lui. Se uită peste umăr 
şi îl văzu pe Pitt, care măsura cu aproape jumătate de metru mai 
mult decât el, la numai un pas în urmă. Inainte de a putea 
reacţiona, simţi cum mâinile mari ale lui Pitt îl strângeau de 
umeri. Pitt l-ar fi putut placa pe individ sau l-ar fi putut răsuci 
spre el. Dar nu era el omul care să se lupte fizic, aşa că preferă 
să se folosească de avântul adversarului, pe care îl împinse 
peste un şir de suporturi metalice pentru pălării. Urmăritorul 
căzu cu faţa în suporturi, apoi pe burtă, printre mai multe şepci 
de baseball împrăştiate. In mod normal, căderea trebuia să-l 


179 


rănească destul de tare, dar Pitt fu foarte mirat să-l vadă pe 
omul cel vânjos ridicându-se imediat, dintr-un salt, apoi 
adunându-se şi lovindu-l pe Pitt cu mâna stângă, în vreme ce îşi 
ducea mâna dreaptă la spate. Pitt făcu un pas înapoi şi îi rânji 
omului. 

— Pe ăsta îl cauţi? întrebă el. Cu o uşoară mişcare din 
încheieturii scoase un pistol automat Serdyukov SPS pe care îl 
îndreptă spre pieptul bărbatului. 

Acesta îl privi calm, în timp ce îşi îndepărtă mâna dreaptă de 
la spate. Era goală. Îl privi cu răceală pe Pitt în ochi, apoi zâmbi 
larg. 

— Domnule Pitt, se pare că sunteţi în avantaj faţă de mine, 
spuse el în limba engleză, cu un foarte uşor accent rusesc. 

— Nu-mi plac oamenii care îmi invadează spaţiul, răspunse 
Pitt ţinând arma strâns. 

Celălalt privi neliniştit în susul şi în josul străzii, apoi îi zise 
liniştit: 

— Nu trebuie să vă temeţi de mine. Eu vă veghez, ca prieten. 

— Bun. Atunci mă poţi însoţi la masă: iau prânzul cu doi 
prieteni care vor fi foarte interesaţi să te cunoască. 

— La hotelul Continental, zâmbi omul scoţându-şi de pe cap 
şapca puţin cam copilărească, având pe ea imaginea unei cămile 
alergând şi care părea să i se cam fi înfundat pe cap în timpul 
altercaţiei. 

Se apropie de Pitt şi o luară amândoi în direcţia hotelului. Pitt 
rămase câţiva paşi mai în spate, ascunzând arma în buzunar şi 
întrebându-se ce soi de excentric era omul ăsta care îl urmărise. 

Rusul nu făcu nici o încercare de a scăpa, ci intră ţanţoş în 
hotel, străbătând apoi holul, în drum spre restaurant. Spre 
mirarea lui Pitt, merse drept către separeul unde Giordino şi 
Sarghov îşi savurau băuturile. 

— Alexander, vulpe bătrână, ce eşti! îl salută el pe Sarghov cu 
un hohot de râs. 

— Corsov! Incă nu te-au alungat ăştia din ţară? răspunse 
Sarghov ridicându-se în picioare şi îmbrăţişându-l pe omul mai 
scund. 

— Sunt o prezenţă de o valoare inestimabilă pentru misiune, 
răspunse Corsov cu o solemnitate prefăcută. Văzând chipul 
învineţit al lui Sarghov, se încruntă şi spuse: Dar arăţi de parcă 
tocmai ai fi scăpat din gulag. 

— Nu, doar din mâinile unor corcituri neprimitoare despre care 


180 


o să-ţi povestesc. Dar iartă-mă, nici nu te-am prezentat cum se 
cuvine prietenilor mei americani. Dirk, Al, acesta este Ivan 
Corsov, ataşat special al ambasadei ruse de aici, din Ulan Bator. 
Eu şi Ivan am lucrat împreună acum câţiva ani buni. A fost de 
acord să ne ajute cu ancheta legată de Avarga Oil. 

— Ne-a urmărit tot drumul, de la aeroport, îi zise Pitt lui 
Sarghov cu o uşoară îndoială. 

— Alexander mi-a spus că urma să veniţi. Pur şi simplu, mă 
asiguram că nu vă mai urmărea nimeni. 

— Se pare că îţi datorez nişte scuze, zâmbi Pitt întinzându-i 
pistolul înapoi lui Corsov pe furiş, apoi strângându-i mâna. 

— E relativ în regulă, răspunse acesta. Deşi soţiei mele s-ar 
putea să nu-i prea placă noul meu nas, adăugă el frecându-şi o 
urmă roşie lăsată de suportul pentru pălării. 

— Cum de îi plac soţiei tale urmele vechi de pe chipul tău e 
încă un mister pentru mine, râse Sarghov. 

Cei patru bărbaţi se aşezară şi comandară prânzul, 
continuându-şi conversaţia care luă o întorsătură mult mai 
serioasă. 

— Alexander, mi-ai povestit despre tentativa de scufundare a 
navei Vereshchagin şi despre răpirea petroliştilor, dar nu ştiam 
că ai fost şi tu rănit serios în toată treaba asta, zise Corsov 
arătând cu capul către pansamentul gros din jurul încheieturii lui 
Sarghov. 

— AŞ fi fost rănit şi mai rău dacă nu interveneau prietenii mei, 
răspunse el făcând un semn cu sticla de bere din mâna sa către 
Pitt şi Giordino. 

— N-am fost prea încântați să ne trezim cu picioarele ude în 
miez de noapte, rosti Giordino. 

— Ce vă face să credeţi că prizonierii au fost aduşi în 
Mongolia? 

— Ştim că acel cargou a fost închiriat de Avarga Oil şi că 
echipa de cercetători lucra sub contract pentru ei. Poliţia locală 
n-a depistat nici o filială de-a lor în întreaga Siberie, aşa că am 
dedus în mod logic că s-au întors în Mongolia. Grănicerii au 
confirmat faptul că un convoi care se potriveşte cu descrierea 
camioanelor văzute în Listvianka a intrat în Mongolia pe la 
Naushki. 

— Au fost făcute toate demersurile legale necesare pentru a 
obţine susţinerea autorităţilor? 

— Da, o cerere formală a fost trimisă poliţiei naţionale 


181 


mongole, iar cooperarea cu aceasta are loc şi la niveluri 
inferioare. Un oficial al poliţiei din Irkutsk m-a atenţionat că aici 
orice sprijin îmi va fi acordat cu mare întârziere. 

— Aşa este. Influenţa rusă în Mongolia nu mai este ce a fost, 
zise Corsov clătinând din cap. Şi nivelul de siguranţă de aici este 
mult inferior celui din trecut. Aceste reforme democratice şi 
economice abia răsărite au slăbit controlul statului asupra 
propriilor cetăţeni, spuse el ridicând o sprânceană către Pitt şi 
Giordino. 

— Libertatea are şi ea un preţ, prietene, dar eu m-aş abţine de 
la comentarii, răspunse Giordino. 

— Tovarăşe Al, crede-mă, cu toţii suntem bucuroşi de 
reformele care au extins libertăţile oamenilor. Numai că asta 
face ca munca mea să fie uneori mai solicitantă. 

— Şi, mai exact, în ce constă munca ta la ambasadă? întrebă 
Pitt. 

— Sunt ataşat special şi director adjunct de informaţii, la 
dispoziţia voastră. Sarcina mea este să mă asigur că ambasada 
este bine informată în legătură cu toate evenimentele şi 
activităţile din ţara care ne găzduieşte. 

Pitt şi Giordino se priviră cu subiînţeles, dar nu comentară 
nimic. 

— larăşi ţi-au murit lăudătorii, Ivan? zâmbi Sarghov. Ai zis 
destule despre tine. Ce ne poţi spune despre Avarga Oil? 

Corsov se lăsă pe spătarul scaunului şi aşteptă până ce 
chelneriţa puse încă un rând de băuturi pe masă, apoi vorbi cu o 
voce joasă: 

— Consorţiul Avarga Oil. Face parte dintr-o specie tare 
ciudată. 

— In ce sens? întrebă Sarghov. 

— Păi, entitatea corporatistă este un concept relativ nou 
pentru Mongolia. Evident, sub regimul comunist nu exista 
proprietate privată, aşa încât apariţia societăţilor autonome 
mongole s-a produs abia în ultimii 15 ani. Dincolo de explozia 
firmelor particulare sau publice din ultimii cinci ani, societăţile 
mai vechi au fost create în parteneriat cu statul sau cu corporaţii 
străine. Acest lucru s-a întâmplat mai ales în cazul companiilor 
miniere, întrucât pe plan intern nu exista capital de pornire, iar 
statul deţinea terenurile. Totuşi, în cazul Avarga, lucrurile nu au 
stat tocmai aşa. 

— Adică ei nu sunt în parteneriat cu guvernul mongol? întrebă 


182 


Pitt. 

— Nu, sunt o firmă integral privată. lar acest lucru e cu atât 
mai interesant cu cât au fost una dintre primele companii 
autorizate de noul guvern mongol, la începutul anilor '90. 
Denumirea companiei, apropo, vine de la un oraş antic despre 
care se crede că ar fi fost prima capitală a Mongoliei. 

— Se pare că nu trebuie să deţii prea mult pământ ca să 
înfiinţezi o companie petrolieră, zise Giordino. Poate că au 
început doar cu o foaie de hârtie şi cu un camion pentru livrare. 

— Poate. N-aş putea să spun cu ce resurse au pornit, dar 
proprietăţile pe care le deţin în prezent sunt, cu siguranţă, ceva 
mai consistente decât un camion pentru livrări. 

— Ce-ai reuşit să afli? întrebă Sarghov. 

— Se ştie că deţin o exploatare petrolieră cu producţie minimă 
în nord, lângă graniţa siberiană, dar şi nişte puțuri de extracţie în 
Gobi. Mai deţin şi drepturi de prospectare a unor terenuri destul 
de extinse pe lângă lacul Baikal. Singurul lor activ concret este 
un atelier de reparaţii ale utilajelor petroliere, la sud de Ulan 
Bator, lângă depoul feroviar care se află acolo de ani întregi. Şi 
recent au anunţat demararea operaţiunilor de exploatare într-o 
mică mină de cupru, lângă Kharakhorum. 

— Nimic ciudat în toate astea, zise Pitt. 

_ — Da, dar acestea sunt doar proprietăţile declarate oficial. 
Insă am obţinut o listă de proprietăţi care m-a intrigat mult mai 
mult, de la Ministerul Agriculturii şi Industriei. Ochii lui Corsov se 
plimbară de la unul la altul, indicând faptul că, de fapt, ministrul 
Agriculturii şi Industriei nu ştia că el obținuse informaţia 
respectivă. 

— Consorţiul Avarga Oil a achiziţionat drepturi de exploatare 
asupra unor terenuri petroliere şi miniere extinse, din întreaga 
tară. Şi, ceea ce-i şi mai uimitor, a obţinut şi drept de proprietate 
asupra a mii de hectare deţinute de stat, suprafeţe răspândite pe 
întreg teritoriul ţării. Acesta e un privilegiu neobişnuit în 
Mongolia. Sursele mele mi-au spus că această companie a plătit 
o sumă considerabilă guvernului mongol pentru drepturile de 
proprietate asupra acestor terenuri. Totuşi, nu s-ar putea spune 
că ar avea resursele necesare pentru a face aceste achiziţii. 

— Există întotdeauna o bancă undeva dornică să spele bani, 
zise Pitt. Poate că fondurile au fost avansate de firme care nici nu 
sunt preocupate de exploatările miniere. 

— Da, se poate, cu toate că nu am găsit nici o dovadă în acest 


183 


sens. Lucrul cel mai amuzant este că multe dintre aceste 
terenuri se află în zone care nu erau cunoscute ca având 
potenţial de exploatare petrolieră sau minieră. O mare suprafaţă 
se găseşte în deşertul Gobi, de pildă. 

Chelneriţa apăru şi aşeză o farfurie cu friptură de miel în faţa 
lui Corsov. Rusul vâri o halcă de carne în gură şi continuă să 
vorbească: 

— Mi s-a părut interesant că persoanele din conducerea 
societăţii nu par a avea vreun sprijin sau vreo relaţie politică şi 
că este o companie pe care cei mai mulţi dintre oficialii 
guvernului mongol nu o cunosc. Afacerile sale au fost 
desfăşurate se pare cu plata în lichidităţi a căror sursă mi se pare 
a fi un mister. Nu, conducerea companiei nu s-a făcut remarcată 
în Xanadu. 

— Xanadu? întrebă Pitt. 

— Este denumirea atribuită locuinţei şi cartierului general al 
preşedintelui companiei. Se află la vreo 250 de kilometri sud-est 
de aici. Nu l-am văzut niciodată, dar mi-a vorbit despre el un şef 
de la Yukos Oil care a fost invitat aici pentru o afacere, acum 
câţiva ani. Se pare că ar fi un palat mic, dar opulent, construit 
după planurile originale ale casei de vacanţă a unui împărat 
mongol de prin secolul al XIII-lea. E plin de antichităţi. Se pare că 
nu are asemuire în Mongolia. Ciudat lucru, n-am cunoscut nici un 
mongol care să fi fost în acea clădire. 

— Alte dovezi ale bogăției fără margini, zise Sarghov. Aşadar, 
ce mai ştii despre prizonierii noştri? E posibil să fi fost duşi în 
vreo clădire industrială din oraş sau în acest Xanadu? 

— E greu de spus. Camioanele puteau trece cu uşurinţă 
neobservate la atelierul de reparaţii, aşa că acesta ar fi un punct 
de pornire excelent. Spuneţi-mi totuşi de ce au fost răpiți aceşti 
petrolişti? 

— O întrebare excelentă, căreia şi noi am dori să-i ştim 
răspunsul, zise Pitt. Să începem cu atelierul. Ne-ai putea duce 
acolo să aruncăm o privire? 

— Sigur, răspunse Corsov, parcă insultat de această întrebare. 
Am supravegheat deja clădirea. Este protejată de paznici, totuşi 
accesul este posibil pe lângă calea ferată. 

— Dacă aruncăm şi noi o privire, la noapte, eu zic că n-am 
deranja pe nimeni, spuse Giordino. 

— Da, am bănuit eu că aţi putea dori asta. Trebuie doar să 
vedeţi dacă echipa de cercetători este acolo. Odată ce avem 


184 


confirmarea, putem forţa poliţia mongolă să acţioneze. Altfel 
îmbătrânim până să se urnească. Tovarăşi, credeţi-mă, timpul 
chiar poate să stea pe loc în Mongolia. 

— Mai era şi femeia aceea, Tatiana. Despre ea ai vreo 
informaţie? 

— Nu, din păcate, nu. Poate că s-a dus în Siberia sub un nume 
fals, dacă e să le dăm crezare autorităţilor de la Imigrări. Dar, 
dacă lucrează pentru Avarga Oil şi se află aici, în Mongolia, o 
vom găsi cu siguranţă. 

Corsov termină de mâncat carnea de miel şi dădu pe gâtoa 
doua bere chinezească. 

— La miezul nopţii. Ne întâlnim în spatele hotelului şi am sa vă 
conduc la atelier. Desigur, dată fiind poziţia mea, nu vă voi putea 
însoţi, ar fi prea periculos, zâmbi el arătându-şi dinţii albi. 

— Mă tem că va trebui să mă tăiaţi şi pe mine din această 
poveste de capă şi spadă, zise Sarghov arătându-şi încheietura 
bandajată. Am să fac tot ce pot să vă ajut în orice alt mod, 
adăugă el dezamăgit. 

— Nici o problemă, tovarăşi, răspunse Pitt. Nu e cazul să 
creăm un incident internaţional între ţările noastre. Ne vom 
preface că suntem nişte turişti rătăciţi, dacă se întâmplă ceva. 

— Probabil că o chestiune de încălcare nevinovată a 
proprietăţii nu poate prezenta un risc prea mare, fu de acord şi 
Sarghov. 

Chipul jovial al lui Corsov deveni deodată serios. 

— Există şi nişte veşti mai rele pe care trebuie să vi le dau. O 
echipă rusească de prospectări petroliere de la LUKOIL a fost 
prinsă într-o ambuscadă şi ucisă de călăreţi în munţii aflaţi la 
două ore de aici, spre nord, acum două zile. Patru bărbaţi au fost 
ucişi cu brutalitate, aparent fără nici un motiv. Un al cincilea a 
fost martorul crimelor, dar a izbutit să scape neobservat. Un 
păstor l-a găsit extenuat şi îngrozit, nu departe de satul Eroo. 
Când bărbatul s-a întors la scena măcelului însoţit de membri ai 
poliţiei locale, totul dispăruse - cadavre, camioane, aparatură - 
toate parcă se topiseră. Un reprezentant al ambasadei s-a 
întâlnit cu el şi l-a însoţit înapoi în Siberia, în vreme ce oficialii 
LUKOIL au confirmat că restul echipei de cercetători a fost dat 
dispărut. 

— Există vreo legătură între toate acestea şi Avarga Oil? 
întrebă Giordino. 

— În lipsa vreunei dovezi, chiar nu ştim. Dar pare o 


185 


coincidenţă mult prea ciudată, trebuie să recunoaşteţi şi voi. 

Peste cei de la masă se aşternu o clipă tăcerea, apoi Pitt zise: 

— Ivan, ne-ai vorbit despre proprietarii Avarga Oil. Cine este 
omul din spatele companiei? 

— Oamenii, ca să fim mai exacţi, îl corectă Corsov. Compania 
este înregistrată pe numele unui anume Tolgoi Borjin. Se ştie că 
ar avea un frate şi o soră, ambii mai mici, dar nu le-am putut afla 
numele. Femeia, Tatiana, s-ar putea să fie de fapt sora. Aştept 
informaţii suplimentare. După cum stau lucrurile cu înregistrările 
oficiale în Mongolia, se cunosc prea puţine despre familia cuiva. 
Se ştie totuşi că acel Borjin a fost crescut într-o comună din 
provincia Khentii. Mama lui a murit de tânără, iar tatăl lui era 
muncitor şi responsabil. După cum am menţionat, familia nu 
pare să aibă nici o influenţă politică deosebită şi nu se ştie ca ei 
să fi făcut parte din straturile superioare ale societăţii din Ulan 
Bator. Nu voi face decât să repet şi eu zvonul că membrii acestei 
familii s-ar fi autoproclamat membri ai Hoardei de Aur. 

— Au buzunarele adânci, pare-mi-se, nu? întrebă Giordino. 

Corsov clătină din cap. 

— Nu, Hoarda de Aur nu are nimic în comun cu bogăţia. 
Denumirea se referă la înaintaşii lor. 

— Cu un nume ca ăsta, trebuie să fi fost vorba pe undeva şi 
despre niscai bani vechi... 

— Da, bănuiesc că s-ar putea spune şi aşa. Despre bani vechi 
şi despre terenuri. Despre mult pământ. Aproape întregul 
continent asiatic, de fapt. 

— Doar nu vrei să spui că...? începu Pitt o întrebare. 

Corsov îi tăie vorba dând din cap. 

— Intr-adevăr. Cărţile de istorie spun că Hoarda de Aur era 
formată din descendenţii direcţi ai lui Chinggis. 

— Chinggis? întrebă Giordino. 

— Tactician fără cusur, cuceritor şi poate cel mai mare 
conducător al Evului Mediu, îl săgetă cu privirea Pitt. Cunoscut 
mai bine de întreaga lume ca Genghis-Han. 


186 


18 


îmbrăcaţi în haine închise la culoare, Pitt şi Giordino părăsiră 
hotelul după o cină târzie şi după ce dădură un spectacol la 
recepţie întrebând în gura mare unde se aflau cele mai bune 
baruri din apropiere. Deşi turiştii străini nu mai erau de mult o 
raritate în Ulan Bator, Pitt o făcu mai mult pentru a ridica 
suspiciuni. Ocolind cu un aer firesc clădirea, se hotărâră să intre 
într-un mic bar aflat peste drum de intrarea din spate a hotelului. 
Barul era aglomerat, dar găsiră o masă într-un colț şi cerură nişte 
beri aşteptând să se facă ora 12. In apropiere, un grup de 
oameni de afaceri beţi îngâna nişte balade într-un cor gălăgios 
acompaniat de o barmaniţă roşcată care cânta la un instrument 
cu coarde care se numea, yattak. Spre amuzamentul lui Pitt, 
cântecul acela părea nesfârşit. 

Corsov apărut fix la miezul nopţii, la volanul unui sedan Toyota 
gri. Abia încetini, cât să-i lase pe Pitt şi pe Giordino să urce, apoi 
acceleră, pornind în josul străzii. Corsov o luă pe-o rută 
întortocheată prin oraş, trecând pe lângă Piaţa Sukhbaatar. Locul 
adunărilor publice din inima oraşului Ulan Bator purta numele 
unui lider revoluţionar care îi învinsese pe chinezi şi declarase 
independenţa în acel loc, în 1921. Ar fi fost probabil dezamăgit 
să afle că, în prezent, o trupă locală de rockeri înconjurată de 
puştii de prin cartier, pe lângă care trecu şi Corsov, era principala 
atracţie. 

Maşina o luă spre sud şi curând părăsi aglomeraţia din centrul 
oraşului când Corsov o luă pe nişte străduţe lăturalnice 
întunecate. 

— Am un cadou pentru voi pe bancheta din spate, zâmbi 
Corsov, dinţii sclipindu-i în oglinda retrovizoare. 

Giordino se uită şi găsi două jachete maronii vechi împăturite 
şi aşezate pe banchetă, peste care se aflau două căşti de 
protecţie galbene, ponosite. 

— Astea o să vă ţină de cald împotriva răcorii nopţii şi vă vor 
face să arătaţi ca nişte muncitori de la fabrica din zonă. 

— Sau ca nişte vagabonzi, zise Giordino îmbrăcând una din 
jachete. 

Haina veche era roasă de molii pe alocuri şi Giordino simţi că, 
vânjos cum era, avea s-o facă să pocnească pe la cusături. 


187 


Zâmbi când văzu că mânecile jachetei lui Pitt erau cu vreo 10 
centimetri mai scurte decât ar fi trebuit. 

— Nu ştiţi vreun croitor care să lucreze non-stop pe aici? 
întrebă Pitt ridicând un braţ. 

— Ha, foarte amuzant, râse Corsov. Apoi scoase de sub 
banchetă un plic mare şi o lanternă. O fotografie aeriană a zonei, 
obţinută prin amabilitatea Ministerului de Construcții şi 
Dezvoltare Urbană. Nu este foarte detaliată, dar vă puteţi face o 
imagine în mare despre cum arată clădirea. 

— Dar ştiu că ai fost tare ocupat în seara asta, Ivan, zise Pitt. 

— Cu nevastă şi cinci copii, ai impresia că am chef să merg 
acasă după muncă? râse el. 

Ajunseră în extremitatea sudică a oraşului, unde Corsov 
întoarse spre vest luând-o pe lângă nişte şine de cale ferată. 
Când trecură de gara principală din Ulan Bator, Corsov încetini. 
Pitt şi Giordino studiară repede fotografia la lumina lanternei. 

Fotografia aeriană, neclară în alb-negru, acoperea o zonă de 4 
kilometri pătraţi, dar Corsov încercuise clădirea Avarga cu roşu. 
Nu erau prea multe de văzut. Două depozite mari în celălalt 
capăt al complexului dreptunghiular, cu câteva alte mici clădiri 
risipite printre ele. Cea mai mare parte din curte, care era 
mărginită de un zid la strada principală şi de un gard în partea 
din spate şi pe celelalte două părţi, era ocupată de un depozit 
descoperit, pentru ţevi şi utilaje. Pitt zări o linie ferată terminus 
care ducea din capătul de est al curţii spre calea ferată principală 
a oraşului. Corsov stinse lanterna şi o puse deoparte. O clădire 
mică, fără acoperiş se afla către margine, tăiată cu un semn 
negru. O fostă brutărie luase foc şi arsese acolo, lăsând în urmă 
doar ruine. 

— Calea ferată trece chiar prin spatele acestei clădiri. Luaţi-o 
spre curte. Pe calea ferată este o poartă legată cu lanţ, zise 
Corsov, întinzându-i lui Pitt o foarfecă pentru sârmă. Am să 
aştept la depou până la ora 3, apoi am să stau puţin aici, până la 
3.15. Dacă întârziaţi, rămâneţi pe cont propriu. 

— Mersi, Ivan. Nu-ţi face griji, ne întoarcem la vreme, 
răspunse Pitt. 

— Bine. Acum vă rog să ţineţi minte un lucru, rânji Corsov. 
Dacă se întâmplă ceva, chemaţi, vă rog, ambasada americană, 
nu pe cea rusă. 

Pitt şi Giordino se îndreptară spre clădirea arsă şi aşteptară în 
umbră ca lumina stopurilor maşinii lui Corsov să dispară pe 


188 


drum, înainte de a o lua către spatele curţii. La câţiva metri 
depărtare, găsiră ramificaţia şinei de cale ferată care ducea 
undeva în întuneric şi o luară spre clădirea luminată aflată la 
distanţă. 

— Ştii, puteam să stăm acum în barul acela simpatic şi să 
testăm diferite feluri de votcă, observă Giordino când o pală rece 
de vânt se abătu peste ei. 

— Dar barmaniţa era măritată, răspunse Pitt. Ţi-ai pierde 
vremea. 

— Incă n-am crezut niciodată că a bea într-un bar ar putea fi o 
pierdere de timp. De fapt, mi-am dat seama că timpul stă în loc 
când ţi-l petreci într-un bar. 

— Numai până primeşti nota de plată. Ştii ceva, hai s-o găsim 
pe Theresa şi pe colegii ei şi fac eu cinste cu prima sticlă de 
Stoli20. 

— S-a făcut. 

Parcurseră câţiva metri pe lângă calea ferată şi o luară repede 
spre clădire. Poarta era întocmai cum o descrisese Corsov: un 
lanţ ce se legăna era prins cu un lacăt de un stâlp gros de oţel. 

Pitt scoase din buzunar foarfeca pentru sârmă şi făcu repede o 
tăietură în formă de L inversat în plasa metalică. Giordino întinse 
mâna şi împinse bucata desprinsă, pentru ca Pitt să se poată 
strecura înăuntru, după care intră şi el. 

Curtea era bine luminată şi, în ciuda orei târzii, dinăuntru se 
auzea un zumzet care trăda faptul că acolo încă se desfăşurau 
diverse activităţi. 

Ţinându-se în umbră cât de bine puteau, Pitt şi Giordino se 
deplasară de-a lungul clădirii uriaşe din partea estică a curţii. 
Uşile acesteia se deschideau spre curte, aşa că ei se furişară 
spre clădire şi se ascunseră în spatele uneia dintre ele. j 

De unde se aflau, aveau o imagine clară asupra interiorului. In 
stânga lor, lângă calea ferată, vreo 12 oameni munceau la patru 
vagoane-platformă. O macara încărca mănunchiuri de țevi de un 
metru şi jumătate diametru în primul vagon, în vreme ce o 
pereche de stivuitoare galbene încărcau prăjini şi coloane de 
tubaj în celelalte. Pitt se simţi uşurat să vadă că mai mulți 
oameni purtau jachete maronii şi şepci galbene uzate, foarte 
asemănătoare cu ale lor. 

— Utilaje de foraj petrolier şi conducte pentru transportul 
petrolului, şopti Pitt uitându-se la încărcătură. Nimic neobişnuit. 


2 Prescurtare de la Stolichnaya (n.red.). 
189 


— Numai că au destul material cât să foreze până în centrul 
Pământului şi conducte cât să trimită tot petrolul pe Lună, cugetă 
Giordino privind prin curte. 

Pitt îi urmări privirea şi dădu din cap. Mii de metri pătraţi erau 
ocupați de grămezi de conducte cu diametre de 12 metri, 
adunate în mănunchiuri care alcătuiau piramide uriaşe. Era parcă 
o pădure orizontală de copaci de metal tăiaţi şi aşezaţi ordonat. 
O parte laterală a curţii era ocupată de un volum tot atât de 
impresionant de prăjini şi coloane de tubaj. 

Indreptându-şi atenţia spre depozitul deschis, Pitt o luă pe 
după colţul acestuia şi trase cu ochiul înăuntru. Interiorul era 
luminat puternic, dar Pitt nu văzu nici urmă de mişcare. Doar 
dintr-un aparat de radio portabil, aflat într-un birou micuţ, răsuna 
o melodie pe care nu o recunoscu, indicând prezenţa unor 
muncitori. Strecurându-se înăuntru, se duse împreună cu 
Giordino în spatele unui camion parcat în apropierea zidului 
lateral şi făcu un inventar. 

O duzină de trailere ocupau partea din faţă a clădirii, 
înghesuite între două basculante. Câteva excavatoare şi 
buldozere grele Hitachi stăteau aliniate lângă perete, în vreme 
ce partea din spate a clădirii fusese amenajată ca zonă de 
producţie. Pitt studie o grămadă de braţe metalice prefabricate şi 
de cilindri în diferite stadii de asamblare. Un obiect aproape 
finalizat se afla în mijloc, semănând cu un uriaş căluţ-balansoar 
metalic. 

— Pompe petroliere, zise Pitt amintindu-şi de pompele 
săltăreţe pe care le vedea când era copil, presărate pe câmpurile 
necultivate ale Californiei de Sud. Observă că acestea păreau 
mai scurte şi mai compacte decât cele de care îşi amintea el, ce 
erau folosite ca să pompeze ţiţeiul din puţurile obosite, care nu 
aveau presiune îndeajuns cât să aducă singure lichidul negru la 
suprafaţă. 

— Arată mai degrabă ca un carusel pentru sudori, răspunse 
Giordino. 

Deodată, indică printr-o mişcare a capului spre un birou aflat 
într-un colţ, unde se zărea un bărbat care vorbea la telefon. 

Pitt şi Giordino tocmai se furişau la adăpostul unuia dintre 
trailere şi aproape ajunseseră la intrarea depozitului când alte 
două voci se auziră de lângă uşă. Cei doi bărbaţi se lăsară 
repede în jos, se retraseră după trailer şi îngenuncheară lângă 
una dintre uriaşele roţi din spate ale acestuia. Prin găurile din ea, 


190 


văzură doi muncitori care trecură pe la capătul celălalt al 
trailerului, discutând cu însufleţire în vreme ce intrară în birou. 
Pitt şi Giordino trecură repede printre camioane, ieşiră din clădire 
şi se opriră în spatele unei stive de paleţi. 

— Oricare dintre aceste trailere s-ar fi putut afla pe malul 
lacului Baikal, dar nu văd nimic care să semene cu camionul 
acoperit pe care l-am văzut pe doc, şopti Giordino. 

— Mai sunt şi altele, răspunse Pitt arătând cu capul înspre 
depozitul aflat în celălalt capăt al curţii. 

Cealaltă clădire se afla într-o zonă întunecată şi părea 
ferecată. Împreună o luară într-acolo printre nişte depozite mici 
presărate în partea nordică a complexului. Pe la jumătatea 
distanţei se apropiară de un grup de magazii şi de o gheretă de 
portar care străjuia intrarea principală. Urmat îndeaproape de 
Giordino, Pitt dădu ocol intrării, apoi se apropie. Oprindu-se lângă 
ultima magazie, în care se afla o ladă plină cu unelte pătate de 
unsoare, din cele folosite pe şantiere, cercetară cel de-al doilea 
depozit. 

Avea cam aceleaşi dimensiuni ca şi primul, dar nu existau 
semne care să indice că acolo s-ar fi desfăşurat vreo activitate. 
Uşa principală era ferecată, la fel şi uşa mai mică de pe lateral. 
Un alt aspect care făcea ca această clădire să fie diferită era că 
în zonă patrula un paznic înarmat. 

— Ce rost are să păzeşti un depozit cu utilaje petroliere? 
întrebă Giordino. 

— Ce-ar fi să mergem să aflăm? 

Pitt se apropie de lada cu unelte şi îi răscoli conţinutul. 

— Acum ne-am putea juca rolurile, zise el luând un baros şi 
ridicându-l pe umăr. 

Giordino alese o cutie verde de metal şi îi goli conţinutul, 
păstrând în ea numai un bomfaier şi o cheie franceză. 

— Hai să reparăm conductele, şefu', şopti el luând-o după Pitt. 

Cei doi ieşiră din magazie şi o luară spre faţada clădirii ca şi 
cum ar fi fost de-ai casei. Iniţial, paznicul nu le dădu prea multă 
atenţie celor doi bărbaţi care, cu hainele lor ponosite şi cu 
şepcile rupte şi murdare, nu se deosebeau cu nimic de oricare alt 
muncitor de pe şantier. Dar când aceştia părură să-i ignore 
complet prezenţa în drumul lor spre intrarea cea micuță, 
reacţionă. 

— Stop, aproape că lătră el în limba mongolă. Unde credeţi că 
vă duceţi? 


191 


Giordino se opri, dar numai ca să se aplece şi să-şi lege şiretul 
de la pantof. Pitt îşi continuă drumul către uşă de parcă paznicul 
nici n-ar fi existat. 

— Stop, strigă din nou paznicul luând-o către Pitt, în vreme ce- 
şi ducea mâna la tocul armei. 

Pitt continuă să meargă până când paznicul ajunse la un pas 
de el, apoi se întoarse încet şi îi zâmbi larg. 

— Sorry, no habla?!, zise Pitt ridicând din umeri, cu un aer 
nevinovat. 

Paznicul îi privi trăsăturile caucaziene ale chipului şi rosti ceva 
de neînțeles, pe chip citindu-i-se o confuzie totală. Apoi cutia 
verde pentru unelte apăru de nicăieri şi îl izbi în cap, adormindu-l 
înainte ca trupul să-i atingă pământul. 

— Cred că mi-a turtit trusa de scule, zise Giordino enervat, 
trecându-şi degetele peste o mare deformare apărută pe-o latură 
a cutiei. 

— Poate o avea asigurare. Cred că ar trebui să căutăm un alt 
loc de odihnă pentru Frumosul din Pădurea Adormită, răspunse 
Pitt ocolind trupul prăbuşit. 

Se apropie şi apăsă clanţa uşii, dar aceasta era încuiată. 
Ridicând barosul, izbi cu putere lacătul uşii. Lacătul se frânse, 
uşa mai că sări din toc, iar Pitt o deschise cu uşurinţă. Giordino 
ridicase deja în braţe trupul paznicului şi îl târî peste prag, 
punându-l undeva la perete, pe când Pitt închidea uşa în urma 
lor. 

În încăpere era întuneric, dar Pitt apăsă întrerupătorul aflat 
chiar lângă uşă, iar camera se umplu de o lumină fluorescentă. 
Spre surprinderea lui, clădirea era aproape pustie. 

Nu se aflau acolo decât două trailere, unul lângă altul, în 
mijlocul depozitului altminteri părăsit. Unul din ele era gol, dar pe 
celălalt se afla un obiect mare şi proeminent, acoperit de o 
prelată. Obiectul avea o formă asemănătoare unui vagon de 
metrou. 

Ca dimensiuni, era aproape invers faţă de obiectul vertical şi 
zimţat pe care îl zăriseră în camionul de pe malul lacului Baikal. 

— Nu prea seamănă cu ceea ce căutăm noi, observă Pitt. 

— Am putea să-l îndepărtăm şi să vedem ce mare secret 
ascunde, răspunse Giordino scoțând bomfaierul din cutia sa 
turtită. 


2 „Îmi pare rău, nu vorbesc limba (aceasta).” Propoziția este o 
combinaţie de cuvinte englezeşti şi spaniole, (n.tr.). 
192 


Sărind pe platforma trailerului, atacă mulţimea de frânghii 
care strângeau prelata precum fâşiile de pânză de pe-o mumie. 
După ce funiile tăiate căzură, Pitt întinse mâna şi smulse prelata 
care acoperea obiectul. Când aceasta căzu, cei doi văzură o 
piesă cilindrică, lungă de aproape 10 metri. O încâlceală 
complicată de ţevi şi conducte hidraulice ieşea dintr-un capăt 
spre un cadru de susţinere aflat în partea opusă. Pitt îl ocoli şi 
cercetă partea frontală, descoperind o placă rotundă, de 8 metri 
diametru, prevăzută cu nişte mici discuri oblice. 

— Un cap de forare pe orizontală, zise el, frecând una dintre 
coroanele de foraj care avea dinţii aproape complet uzaţi. 

— Corsov zicea că această companie are şi nişte mine în 
exploatare. Am auzit că în ţara asta există nişte zăcăminte 
bogate de cupru şi cărbune. 

— Un utilaj cam scump pentru o firmuliţă care se ocupă de 
ţiţei. 

De undeva din cealaltă parte a curţii răsună deodată un 
fluierat ascuţit. Pitt şi Giordino priviră către uşă şi văzură imediat 
că paznicul dispăruse. 

— Cineva s-a trezit şi a comandat să i se aducă masa în 
cameră, fără să ne spună şi nouă, zise Pitt. 

— Şi nici nu am mărunt pentru bacşiş. 

— Am văzut tot ce era de văzut pe-aici. Hai s-o ştergem! 

O luară la fugă către uşa pe care Pitt o întredeschise puţin cât 
să privească afară. In curte, un grup de trei paznici înarmaţi 
aflaţi într-un jeep se îndrepta spre depozit. Pitt îl recunoscu pe 
bărbatul care stătea pe bancheta din spate, frecându-şi capul. 
Era paznicul pe care îl doborâse Giordino. 

Pitt nu mai ezită şi deschise larg uşa, ţâşnind din clădire cu 
Giordino după el. Se întoarseră şi alergară către stivele de 
conducte paralele cu calea ferată. Paznicii ţipară după ei, dar Pitt 
şi Giordino se făcură repede nevăzuţi în spatele primei stive. 

— Sper că nu au câini, zise Giordino când se opriră să-şi mai 
tragă răsuflarea. 

— Nu aud lătrături. 

Pitt înşfăcase instinctiv barosul în timp ce ieşea pe uşă şi îl 
ridică, arătându-i lui Giordino că nu erau chiar lipsiţi de apărare. 
Apoi cercetară cu privirea stivele de conducte, încercând să 
descopere o cale de scăpare. 

— Hai s-o luăm printre conducte către şina de cale ferată. 
Dacă reuşim să trecem pe lângă platforma de încărcare fără să 


193 


fim văzuţi, ar trebui să putem ajunge la poartă cât adulmecă 
ăştia pe-aici. 

— Te urmez, răspunse Giordino. 

O luară iarăşi din loc, furişându-se prin labirintul de stive înalte 
de 6 metri. La câţiva metri în spate, auziră strigătele paznicilor 
care se risipiseră prin curte pentru a avea şanse mai mari să-i 
găsească. Să treacă printre zecile de paleţi uriaşi era ca şi cum 
ar fi încercat să se strecoare printr-o pădure deasă de sequoia. 
Urmăritorii se aflau într-un vădit dezavantaj. 

Străduindu-se să aleagă calea cea mai directă, Pitt o luă spre 
calea ferată, oprindu-se din nou când ajunseră la ultimul şir de 
stive. Şinele se terminau la doar câţiva metri depărtare, iar 
alături era limita sudică a complexului, reprezentată de un zid de 
cărămidă înalt de 2,5 metri. 

— N-avem nici o şansă să-l sărim, şopti Pitt. Va trebui s-o luăm 
pe lângă calea ferată. 

Săriră peste şine şi se îndreptară spre rampa de încărcare cu 
pas grăbit, nu în goană, ca să nu atragă atenţia asupra lor. În 
faţă, încărcarea trailerelor continua netulburată. Muncitorii se 
opriseră puţin când sunase alarma, dar îşi reluaseră treaba când 
văzuseră că paznicii o luaseră spre clădirea depozitului. 

Pitt şi Giordino se apropiară, mergând prin spatele trailerelor, 
cu şepcile trase pe ochi. Aproape că trecuseră de primele trei 
trailere, când de pe unul dintre ele sări un maistru, aterizând la 
câţiva paşi de Giordino. Muncitorul îşi pierdu echilibrul, lovindu- 
se de Giordino şi ricoşând din italianul vânjos de parcă s-ar fi 
lovit de un perete de beton. 

— Scuze, murmură omul în limba mongolă, apoi îl privi pe 
Giordino drept în faţă. Cine eşti tu? 

Giordino observă expresia de panică de pe chipul omului şi o 
rezolvă imediat cu o directă de dreapta în bărbia individului. 
Acesta se prăbuşi la pământ în vreme ce din faţa lor răsună un 
strigăt puternic. În picioare pe platforma trailerului de alături, alţi 
doi muncitori asistaseră la lovitura pe care Giordino i-o aplicase 
şefului lor şi acum strigau nedumeriţi. Muncitorii se întoarseră şi 
o porniră strigând prin şantier, agitându-şi braţele către jeepul 
paznicilor care acum se îndepărta de depozit. 

— Şi uite aşa s-a zis cu evadarea noastră discretă, rosti 
sarcastic Pitt. 

— Jur că nu făceam decât să-mi văd de treabă, şopti Giordino. 

Pitt privi lungul şinelor către poarta căreia îi spărseseră 


194 


lacătul. Dacă o luau la goană, ar fi avut şanse să ajungă acolo 
înainte ca jeepul să le taie calea, dar paznicii ar fi fost pe urmele 
lor. 

— Ne trebuie o diversiune, zise Pitt repede. Încearcă să le 
atragi atenţia celor din jeep. Eu o să încerc să mă ocup de 
plecarea noastră de aici. 

— N-o să fie prea greu să le atrag atenţia. 

Se ascunseră amândoi sub trailer şi se târâră până în partea 
cealaltă. Pitt rămase în întuneric în vreme ce Giordino ieşi din 
ascunzătoare şi o luă la fugă înapoi spre stivele de conducte. 
După o clipă mai mulţi muncitori se luară repede după el, 
ridicând praful şi pietrişul la numai câţiva centimetri de chipul lui 
Pitt. 

Se uită afară şi văzu cum jeepul făcu un viraj brusc, în 
depărtare, în lumina farurilor apărând silueta lui Giordino. 

Era rândul lui Pitt să facă următoarea mişcare, aşa că ţâşni de 
sub remorcă şi alergă spre următorul trailer. Unul dintre 
stivuitoare aşeza un palet cu conducte ambalate pe platformă 
când Pitt se repezi către cabina operatorului. Avea încă barosul 
la el şi îl folosi imediat ce ajunse lângă individ. Ciocanul greu lovi 
piciorul operatorului înainte chiar ca Pitt să intre în cabină. 

Operatorul speriat îl privi pe Pitt cu ochii mari şi abia apoi 
durerea celor două degete zdrobite fu percepută de creier. Pitt 
ridică barosul şi un prim strigăt de agonie ţâşni de pe buzele 
omului. 

— lartă-mă, dar trebuie să îmi împrumuţi instalaţia asta a ta, 
zise Pitt. 

Operatorul stupefiat sări de parcă ar fi avut aripi prin cealaltă 
parte a cabinei deschise şi dispăru în beznă, înainte ca Pitt să-l 
mai lovească o dată. Pitt lăsă barosul deoparte şi se aşeză în 
scaun, îndepărtându-se repede cu stivuitorul. Condusese 
stivuitoare cândva, cu zeci de ani în urmă, când lucra ca 
distribuitor de piese mecanice în liceu, aşa că îşi aminti rapid 
modul de funcţionare. Roti stivuitorul pe roata din spate şi apăsă 
pedala de acceleraţie, îndreptând cele două braţele ale acestuia 
în direcţia lui Giordino. 

Partenerul lui Pitt o apucase către labirintul de ţevi până îl 
văzu pe unul dintre paznicii înarmaţi ieşind de după cea mai 
apropiată stivă. Jeepul se apropia dinspre mijlocul curţii, în el 
aflându-se alţi doi paznici, în vreme ce un grup format din trei 
docheri îl urmărea din spate. Giordino îşi dădu repede seama că 


195 


ar avea mai multe şanse să-şi învingă urmăritorii neînarmaţi. Se 
opri, se răsuci brusc şi o porni direct spre primul dintre 
urmăritori. Surprins, muncitorul şovăi, iar Giordino îl lovi cu cotul 
în stomac, asemenea unui taur care ataca o păpuşă din cârpe. 
Omul icni, apoi chipul îi deveni vânăt când se prăbuşi pe umerii 
lui Giordino. ltalianul cel dur nu se opri nici măcar o secundă, 
repezindu-se înainte şi azvârlind trupul inert în cel de-al doilea 
muncitor care era la numai câţiva paşi în spatele primului. Cele 
trei trupuri se ciocniră cu o bufnitură, iar Giordino folosi corpul de 
pe umărul său pentru a atenua lovitura de cel de-al doilea om. 
Într-un talmeş-balmeş de braţe şi picioare, cele trei trupuri 
căzură la pământ, Giordino izbutind cumva să aterizeze deasupra 
acestora. 

Intr-o clipă, se ridică şi se răsuci către al treilea urmăritor. Dar 
acesta, un om vânjos, cu favoriţi lungi, se trăsese în lături din 
faţa vârtejului de trupuri şi ajunsese în spatele lui Giordino. Când 
Giordino se ridică, omul cu favoriţi îi sări în spate şi îi prinse gâtul 
în îndoitura braţului. O concentrare bruscă de forţe se îndreptă 
spre el, după ce jeepul scrâşni oprindu-se la numai câteva zeci 
de centimetri depărtare, în vreme ce paznicul aflat pe jos se 
apropia urlând, cu arma scoasă din toc. Dându-şi seama că nu 
mai avea cale de scăpare, Giordino se relaxă în strânsoarea 
muncitorului, gândindu-se că nu acesta era sfârşitul diversiunii 
pe care o avusese în minte. 

Uitându-se prin parbriz, observă că şoferul jeepului avea o 
înfăţişare triumfătoare, de parcă tocmai câştigase un trofeu la 
vânătoare. Individul îngâmfat, cu siguranţă şeful paznicilor, dădu 
să coboare din jeep, apoi şovăi, având o expresie uşor 
nedumerită. Privirea i se umplu de groază când se întoarse către 
o pată galbenă care strălucea în întuneric. 

Pitt orientă stivuitorul astfel încât să vizeze partea dinspre 
şofer a jeepului şi îi cobori braţele. Un strigăt de avertizare ieşi 
din pieptul pasagerului, care încercă să scape, însă fără a reuşi. 
Cele două braţele ale stivuitorului intrară prin jeep ca prin 
brânză, străpungându-l chiar în faţa şi în spatele scaunului 
şoferului. Acestea zdrobiră laterala jeepului, făcându-i pe 
pasagerii săi să ţâşnească pe partea cealaltă. Cei doi paznici se 
rostogoliră la pământ, iar jeepul se opri chiar lângă ei. Pitt 
retrase braţele stivuitorului şi se îndepărtă cu spatele de maşina 
distrusă. 

Odată cu şocul coliziunii produse chiar în faţa lor, Giordino 


196 


simţi că omul cu favoriţi îşi slăbise pentru o clipă strânsoarea din 
jurul gâtului său şi reacţionă imediat, răsucindu-i omului 
încheietura şi vârându-i cotul în coaste. Asta fu de-ajuns pentru 
ca individul să ameţească şi ca Giordino să scape din 
strânsoarea sa. Giordino se întoarse şi făcu un pas în lateral, apoi 
îl lovi sub ureche. Bărbatul mai scund căzu în genunchi, uitându- 
se la italian cu o privire năucită. 

Ceea ce însemna că doar un paznic mai era în picioare. 
Giordino privi către omul înarmat aflat la câţiva metri depărtare 
şi fu uşurat să constate că acesta nu mai ţinea arma îndreptată 
în direcţia lui. Paznicul îşi îndreptase atenţia către stivuitorul care 
se apropia acum de el. Panicat, trase două focuri la întâmplare, 
apoi sări din faţa vehiculului atacator. Lăsându-se jos în cabină, 
Pitt auzi împuşcăturile şuierându-i pe deasupra capului, apoi se 
lăsă peste volan, ascunzându-se când trecu pe lângă paznic. 
Vehiculul uşor se învârti repede şi, după numai o clipă, Pitt era 
din nou pe urmele omului. Paznicul uimit se împiedică în vreme 
ce încerca să fugă din faţa stivuitorului dezlănţuit care se ţinea 
pe urmele lui. Pitt cobori repede braţele stivuitorului şi porni 
după prada sa. 

In loc să se rostogolească în lateral, paznicul încercă să 
rămână în picioare şi să alerge. Când se ridică, unul dintre 
braţele stivuitorului îl lovi în spate şi îl agăţă de haină. Pitt 
împinse maneta stângă şi ridică braţele duble deasupra cabinei, 
înălţându-l astfel pe bărbat în aer. Impins şi lovit, paznicul aruncă 
arma şi se prinse deznădăjduit de braţul stivuitorului, ca să nu 
cadă la pământ. 

— Să ştii că poţi răni pe careva cu chestia asta, dacă nu eşti 
atent, zise Giordino sărind în cabină şi prinzându-se de o bară ca 
să-şi menţină echilibrul. 

— Siguranţa este pe primul loc, aşa am spus mereu. Sau era 
pe-al doilea? răspunse Pitt. 

Intorsese deja stivuitorul şi acceleră îndreptându-se de-a 
lungul căii ferate spre poartă. Trecând pe lângă platforma de 
încărcare, mai mulţi muncitori dădură să se apropie, dar 
renunţară când stivuitorul se îndreptă în viteză spre ei, cu 
paznicul rămas înfipt în colții ridicaţi ai vehiculului şi strigând 
după ajutor. 

Pitt zări o grămadă înaltă de butoaie pentru ţiţei şi viră într- 
acolo. 

— Staţia terminus pentru pasagerii noştri de la clasa întâi, 


197 


murmură el. 

Ajungând la numai câţiva paşi de butoaie, apăsă frâna. Braţele 
stivuitorului scrâşniră şi oscilară, lovindu-se de rândul de butoaie 
din faţă. Bălăbănindu-se agăţat de braţul ridicat al stivuitorului, 
apoi aruncat înainte de oprirea bruscă, paznicul zbură prin aer ca 
o pasăre, poposind deasupra grămezii de butoaie. Când dădu în 
spate, Pitt auzi înjurături înfundate venind dinspre butoaie, ceea 
ce-i dădu de înţeles că paznicul era încă în viaţă. 

Pitt întoarse stivuitorul către calea ferată şi apăsă pedala de 
acceleraţie până la podea. Din locul unde se afla jeepul zdrobit 
se auzeau strigăte, iar Pitt văzu, aruncând o privire peste umăr, 
că doi dintre bărbaţi erau în picioare şi fugeau în urma lor. Din 
spate se auziră Împuşcături şi câteva dintre acestea loviră cu un 
zgomot surd stivuitorul. Dar vehiculul zumzăitor îşi văzu de 
drum, îndepărtându-se de urmăritorii mânioşi. 

Apropiindu-se de poartă, Pitt ridică roata dreaptă a 
stivuitorului pe traversele de lemn ale căii ferate. 

— Cu toată viteza, înainte! zise Giordino înțelegând intenţia lui 
Pitt şi pregătindu-se de impact. 

Ţinând strâns volanul, Pitt o luă către marginea stângă a 
porţii. Braţul stâng dădu lovitura de graţie cadrului porţii, rupând 
balamalele joase de metal, în vreme ce braţul drept străpungea 
plasa de metal. Partea din faţă a stivuitorului intră apoi în poartă 
cu tot avântul. Impactul produs ridică puţin în aer vehiculul 
înainte de a zdrobi poarta, scoţând-o definitiv din balamale şi 
deschizând-o larg. 

Pitt trebui să se lupte cu manetele, ca nu cumva stivuitorul să 
se răstoarne la ieşirea din curte. Greu încercatul vehicul se 
hurducă peste şine şi pe pietrişul de dincolo de acestea, apoi 
reveni pe cele trei roţi ale sale. Pitt o porni apoi pe alee, fără să- 
şi ridice piciorul de pe pedala de acceleraţie. 

— Sper ca taximetristul nostru să fi ajuns mai devreme, zise 
Pitt căscând. 

— Să sperăm. În curând, ăia o să ne ajungă din urmă. 

Privind în spate, Giordino zări farurile unui alt vehicul care 
traversa calea ferată, luând-o în direcţia porţii. 

Acţionând manetele, Pitt forţă şi mai tare stivuitorul, iar acesta 
zvâcni nărăvaş peste pietre şi hârtoape nevăzute în întunericul 
luminat numai de stele. Nedorind a fi ţintă pentru gloanţele 
urmăritorilor, stinsese farurile după ce ieşiseră din curte. Umbra 
înnegrită a brutăriei arse de pe culmea dealului apăru, în sfârşit, 


198 


în faţa lor, iar Pitt frână stivuitorul. 

— Toată lumea să coboare din vagoane, zise el ţinând frâna 
apăsată până când vehiculul se opri de tot. 

Sărind jos, căută primprejur până găsi o piatră mare şi netedă. 
Răsucind volanul până când vehiculul se îndreptă spre aleea cu 
pietriş, aşeză piatra pe pedala de acceleraţie, apoi cobori. 
Vehiculul galben o porni pe alee, zumzăind liniştit, până când se 
făcu nevăzut în noapte. 

— Mare păcat. Incepusem să mă ataşez de maşinăria aia, 
murmură Giordino pe când urcau repede dealul. 

— Să sperăm că vreun păstor de cămile de prin deşertul Gobi 
o să-i găsească o bună întrebuințare. 

După ce ajunseră sus, se ascunseră în spatele unui zid 
dărâmat al brutăriei şi cercetară împrejurimile. 

Maşina lui Corsov nu se vedea pe nicăieri. 

— Să-mi aminteşti să vorbesc de rău KGB-ul data viitoare când 
vom fi în public, zise Giordino. 

La vreun kilometru depărtare pe drum, zăriră deodată luminile 
roşii ale stopurilor unei maşini. 

— Să sperăm că e flăcăul nostru, spuse Pitt. 

Cei doi se desprinseră de clădirea în ruine şi o rupseră la fugă. 
Apropiindu-se de locul unde auziră scrâşnetul unor cauciucuri pe 
pietriş, se traseră pe marginea drumului, ezitând puţin când din 
beznă ieşi o maşină cu farurile stinse. Era o Toyota cenuşie. 

— Bună seara, domnilor! rânji Corsov când Pitt şi Giordino se 
urcară în maşină. Răsuflarea lui umplu interiorul Toyotei cu un 
miros puternic de votcă. Incursiunea a avut succes? 

— Da, răspunse Pitt, dar gazdele noastre au vrut să ne 
urmărească până acasă. 

In spatele brutăriei, văzură luminile săltăreţe ale farurilor unui 
vehicul care urca dealul. Fără o vorbă, Corsov întoarse Toyota şi 
demară în forţă. In câteva minute, conducea pe nişte străduţe 
lăturalnice întortocheate, înainte de a ieşi brusc în spatele 
hotelului unde erau cazaţi. 

— Noapte bună, domnilor! articulă el greoi. Ne vedem din nou 
mâine, când îmi veţi putea face un raport complet al serii de azi. 

— Mersi, Ivan, zise Pitt. Ai grijă cum conduci. 

— Sigur că da. 

După ce Pitt închise portiera, Toyota se avântă pe stradă, 
făcându-se nevăzută după un colţ, în scrâşnet de cauciucuri. 
Mergând către hotel, Giordino se opri brusc şi arătă spre ceva. 


199 


Peste drum, din micuțul bar se auzeau muzică şi râsete, chiar şi 
la ora aceea târzie. 

Giordino se întoarse către Pitt şi zâmbi. 

— Şefu', cred că-mi datorezi puţină distracţie. 


200 


19 


Theresa stătea în birou, uitându-se peste un raport seismic, cu 
gândurile aiurea. O depresie melancolică amestecată cu mânie 
înlocuise treptat şocul produs de moartea brutală a lui Roy. li 
fusese ca un frate, iar faptul că fusese ucis noaptea trecută era 
prea dureros de acceptat. Şi, ca totul să fie şi mai rău, la scurt 
timp după ce Roy murise, în curte apăruse Tatiana. Cu ochii 
scăpărând de furie, îi şuierase Theresei: 

— Aceeaşi soartă te va aştepta şi pe tine dacă nu te supui! 

Paznicul care îl ucisese pe Roy fu chemat s-o târască pe 
Theresa înapoi în camera ei şi s-o închidă acolo sub pază armată. 

Din momentul acela, ea şi Wofford se aflaseră sub 
supraveghere permanentă. Theresa privi către intrarea unde doi 
paznici cu expresii împietrite stăteau privind-o impasibili. Culorile 
vii ale tunicilor le mai îmblânzeau parcă înfăţişarea, dar ştia, încă 
din noaptea trecută, că aceştia erau ucigaşi bine antrenați. 

Lângă ea, Wofford stătea cu piciorul bandajat ridicat pe un 
scaun, fiind adâncit în citirea unui raport geologic. Fusese şocat 
de moartea lui Roy, dar părea să fi depăşit momentul destul de 
repede. „Sau, mai degrabă, foloseşte sarcina care i s-a dat spre 
rezolvare drept modalitate de a-şi ascunde emoţiile”, gândi 
Theresa. 

— Am putea să le facem treaba aia pe care ne-au cerut-o, îi 
spusese el femeii. Ar putea fi unicul motiv pentru care să ne lase 
în viaţă. 

„Poate că are dreptate”, gândi ea încercând să se concentreze 
asupra raportului pe care îl ţinea în mâini. Era o evaluare 
geologică a unui bazin aflat într-o câmpie neidentificată. Se 
menţiona că în toată zona bazinului se semnalaseră fisuri în 
straturile de gresie şi calcar, acoperite de argilă şi şisturi 
bituminoase. Era tocmai tipul de stratigrafie? care indica 
existenţa unor rezerve subterane de petrol. 

— Profilul geologic pare promiţător, oriunde ar fi zona asta, îi 
spuse ea lui Wofford. 


22 Ramură a geologiei care se ocupă cu studiul transformărilor 
succesive în timp şi spaţiu prin care a trecut Pământul de la formarea 
sa în spaţiul cosmic şi până azi. (n.red.). 

201 


— Uită-te la asta, răspunse el derulând pe masă un material 
scos la imprimantă. 

Botezat „secţiune seismică”, materialul reprezenta o imagine 
computerizată a mai multor straturi de sedimente dintr-o zonă 
anume. Harta fusese întocmită de o echipă de cercetători 
seismologi care _ trimiseseră şocuri artificiale în pământ şi 
înregistraseră reflexia sunetelor. Theresa se ridică pentru a 
vedea mai bine, cercetând harta cu un interes parcă renăscut. 
Nu semăna cu nici o hartă seismică din câte văzuse ea până 
atunci. Cele mai multe dintre profilurile subterane erau opace şi 
neclare, părând un test al petelor de cerneală Rorschach” lăsat 
afară, în ploaie. Profilul aflat în faţa ei era o imagine 
neprelucrată, cu straturi subterane delimitate clar. 

— Uimitoare imagine, observă ea. Trebuie să fi fost realizată 
cu vreo tehnologie de ultimă generaţie. N-am mai văzut ceva 
atât de exact. 

— Depăşeşte, cu siguranţă, tot ce-am folosit în acest domeniu 
până acum. Dar nu ăsta e aspectul cel mai uimitor, adăugă el. 

Intinzându-se peste birou, arătă către o formă de bulb afişată 
în josul paginii şi care depăşea marginea acesteia. 

Theresa se aplecă şi o studie cu atenţie. 

— Pare un  anticlinal-capcană clasic, de dimensiuni 
respectabile, zise ea referindu-se la stratul de sedimente în 
formă de dom. 

Vârful unui dom sedimentar precum cel din faţa ei constituia 
un semnal important pentru geofizicieni, fiind primul indiciu al 
acumulării unor depozite de petrol. 

— Chiar că are dimensiuni respectabile, răspunse Wofford. 
Trăgând spre el un teanc de profiluri similare, întinse câteva 
dintre acestea pe masă. Capcana aceea se întinde pe aproape 40 
de kilometri. Mai există încă şase, mai mici, pe care le-am 
descoperit în aceeaşi regiune. 

— Cu siguranţă, par a îndeplini criteriile pentru prezenţa unui 
depozit. 

— Asta nu o putem şti cu siguranţă până când sonda nu dă de 
petrol, dar din aceste imagini pare destul de promiţător. 


23 Testul Rorschach sau psihodiagnostic este un instrument clinic de 
evaluare psihologică de tip proiectiv elaborat de psihiatrul şi 
psihanalistul Hermann Rorschach în 1921. Testul constă într-o serie de 
planşe prezentând pete simetrice şi care sunt propuse liberei 
interpretări a persoanei evaluate, (n.tr.). 

202 


— Şi ar mai fi alte şase? Dar asta reprezintă un potenţial 
grozav! T 

— Cel puțin şase. Incă nu am analizat toate rapoartele, dar e 
de-a dreptul înnebunitor. La o aruncătură de băț de locul din 
imaginea asta, ar putea exista, numai în acea capcană, 
aproximativ două miliarde de barili. Socoteşte şi ce se găseşte în 
celelalte şi asta înseamnă peste zece miliarde, iar asta numai 
pentru un câmp. Să nu mai vorbim despre cât petrol trebuie să 
existe în întreaga regiune. 

— Incredibil. Unde este plasat terenul acesta? 

— Asta e toată chestia. Cineva a înlăturat cu grijă orice 
referinţă geografică din date. Nu pot să spun decât că este 
undeva în adâncul pământului şi că topografia locului indică o 
suprafaţă netedă, cu bază predominant calcaroasă. 

— Vrei să spui că avem ceva de amploarea zăcămintelor 
submarine ale Mării Nordului, dar că nu ştii unde sunt localizate? 

— N-am nici cea mai vagă idee. 

x x x 

Sarghov râse între două sorbituri dintr-o ceaşcă de ceai, 
pântecele cutremurându-i-se cu fiecare hohot de râs. 

— Să goniţi prin noapte cu un stivuitor şi să-l azvârliți prin aer 
pe un paznic de la Avarga! chicoti el. Voi, americanii, sunteţi 
mereu înclinați către dramatism. 

— Nu s-a întâmplat exact cum mi-aş fi dorit, răspunse Pitt, 
aflat de cealaltă parte a măsuţei de cafea, dar Al a insistat să 
luăm un vehicul, ca să nu mergem pe jos. 

— Dar chiar şi aşa a fost cât pe ce să lipsim de la apel, zâmbi 
afectat Giordino înainte de a sorbi din cafeaua sa de dimineaţă. 

— Sunt sigur că şefimea de-acolo încă se mai scarpină în cap 
întrebându-se ce căutau acolo doi occidentali. Păcat că nu aţi 
găsit nici un indiciu că prietenii noştri din echipa de cercetători 
au fost şi ei acolo. 

— Nu, singurul lucru de interes a fost utilajul de foraj. Şi era 
ascuns sub o prelată de pânză, ca şi obiectul care a fost luat de 
pe vasul de pe lacul Baikal. 

— S-ar putea ca utilajul să fi fost furat şi adus clandestin în 
ţară. Mongolia nu are acces prea uşor la tehnologia avansată. 
Poate că firma nu vrea ca guvernul să ştie despre utilajul 
respectiv. 

— Da, s-ar putea, răspunse Pitt. Dar eu tot aş vrea să ştiu ce 
au cărat ei de la lacul Baikal, sub prelată. 


203 


— Alexander, s-au mai făcut ceva progrese cu investigația 
răpirii? întrebă Giordino înainte de a muşca dintr-o chiflă unsă cu 
unt. 

Sarghov îşi ridică privirea şi îl văzu pe Corsov intrând în barul 
aglomerat aflat peste drum de parcul Sukhbaatar. 

— O să-l las pe expertul local să răspundă la această 
întrebare, spuse el ridicându-se şi salutându-şi prietenul de la 
ambasadă. 

Corsov zâmbi cu toţi dinţii şi îşi trase un scaun, aşezându-se la 
masă. 

— Sper că toată lumea a petrecut o noapte plăcută? li se 
adresă el lui Pitt şi lui Giordino. 

— Numai până a dispărut efectul votcii, rânji Pitt ştiind că 
Giordino încă mai era puţin mahmur. 

— Ivan, tocmai discutam despre anchetă. Ai ceva veşti de pe 
frontul oficial? întrebă Sarghov. 

— Niet, răspunse Corsov, iar chipul vesel îi deveni deodată 
serios. Politia încă nu a repartizat nimănui cazul. Cererea de 
demarare a investigaţiei este pe la Ministerul Justiţiei. Imi cer 
scuze, se parc că m-am cam pripit când am spus că Avarga Oil 
nu are nici o influenţă în cadrul guvernului. Evident că pe undeva 
îşi face efectul vreo mită. 

— Pentru Theresa şi pentru ceilalţi, fiecare oră poate conta, 
zise Giordino. 

— Ambasada noastră face toate demersurile posibile pe cale 
oficială. lar eu, desigur, urmez unele piste pe cale neoficială. Nu 
vă faceţi griji, prieteni, o să-i găsim noi. 

Sarghov bău şi restul de ceai, apoi aşeză ceaşca goală pe 
masă. 

— Mă tem că nu-i putem cere prea multe lui Ivan. Autorităţile 
mongole lucrează adesea după propriul grafic. Până la urmă, 
reacţionează la cererile repetate adresate de ambasada noastră, 
cu toată mita care tergiversează ancheta. Mai bine să stăm 
deoparte şi să aşteptăm să se liniştească apele cu formalităţile 
birocratice, înainte de a mai încerca sa facem ceva. După cum se 
vede treaba, trebuie să mă întorc la Irkutsk ca să fac un raport 
despre daunele suferite de Vereshchagin. Am anticipat puţin 
lucrurile şi am rezervat deja biletele de avion pentru noi trei, în 
după-amiaza asta. 

Pitt şi Giordino se uitară cu subiînţeles spre Corsov, apoi îşi 
întoarseră iarăşi privirea spre Sarghov. 


204 


— De fapt, noi ne-am făcut deja alte planuri de călătorie, 
Alexander, spuse Pitt. 

— Vă duceţi direct în Statele Unite? Mă gândeam că poate vă 
veţi întoarce în Siberia să-l luaţi cu voi şi pe tovarăşul vostru, 
Rudi, mai întâi. 

— Nu, nu mergem deocamdată nici în Statele Unite, nici în 
Siberia. 

— Nu înţeleg. Şi atunci unde v-aţi propus să ajungeţi? 

Ochii verzi ai lui Pitt străluciră când spuse: 

— Intr-un loc misterios, numit Xanadu. 


205 


20 


Reţeaua de informaţii a lui Corsov se dovedea din nou utilă. 
Deşi guvernul din Ulan Bator făcuse o cotitură hotărâtă către 
democraţie după prăbuşirea Uniunii Sovietice, exista o minoritate 
comunistă destul de considerabilă în rândurile acestuia, mulţi 
dintre membrii ai având încă sentimente promoscovite. Cel care 
îl informase pe Corsov despre iminenta vizită de stat chineză 
fusese un analist de la un nivel inferior din Ministerul Afacerilor 
Externe. Dar Corsov fusese cel care recunoscuse în aceasta o 
ocazie de aur pentru Pitt şi Giordino. 

Ministrul chinez al Comerţului urma să sosească în scurt timp, 
chipurile pentru a vizita o nouă centrală de producere a energiei 
solare, recent deschisă, la marginea capitalei. In realitate, 
majoritatea timpului ministrului fusese astfel programat încât să 
includă şi o întâlnire privată cu conducătorul consorţiului Avarga 
Oil, în locuinţa retrasă a acestuia din sud-estul Ulan Batorului. 

— V-aş putea găsi loc în cortegiul de maşini, care vă va duce 
prin faţa intrării lui Borjin. Restul depinde numai de voi, le spuse 
Corsov lui Pitt şi lui Giordino. 

— Fără supărare, dar nu văd cum ar putea cineva să creadă că 
facem parte din delegaţia chineză, replică Giordino. 

— Nici nu va fi nevoie, pentru că veţi face parte din escorta de 
stat a guvernului mongol. 

Giordino îşi ridică sprâncenele, deoarece nu credea că asta ar 
reprezenta o diferenţă semnificativă. 

Corsov le zise că se plănuise o recepţie ceremonioasă pentru 
sosirea ministrului, care avea să aibă loc în ziua aceea, mai 
târziu. O numeroasă delegaţie din partea Ministerului Afacerilor 
Externe, care avea sarcina de a le ura bun venit, urma să-i 
însoţească pe chinezi în cursul serii. Dar în ziua următoare, când 
aceştia aveau să vizitezi centrala de energie solară şi să se ducă 
la cartierul general al Avarga, numai unei mici părţi a forţei de 
securitate mongole i se ceruse să-l însoţească pe ministru. 

— Aşadar, intrăm în rândurile Serviciilor Secrete Mongole? 
întrebă Pitt. 

Corsov dădu din cap. 

— De fapt rolul acesta este jucat de ofiţeri obişnuiţi ai Poliţiei 
Naţionale. Nu va trebui să le dau cine ştie ce ca să intraţi în locul 


206 


lor. Veţi face schimb cu gărzile reale la centrala de energie solară 
şi veţi face parte din procesiunea către Xanadu. După cum v-am 
spus, i-aş folosi bucuros pe ofiţerii mei operativi pentru această 
sarcină. 

— Nu, răspunse Pitt. Ne asumăm noi riscul. Şi aşa ai jonglat la 
marginea legalităţii numai ca să ne ajuţi. 

— Eu pot nega totul. Şi contez că nici voi nu vă veţi dezvălui 
sursele, adăugă el cu un rânjet. 

— Ai cuvântul meu de onoare. 

— Bun. Acum ţineţi minte să nu ieşiţi prea mult în evidenţă şi 
vedeţi dacă puteţi dovedi că prietenii voştri răpiți sunt acolo. 
Dacă găsiţi vreo dovadă în acest sens, vom putea forţa 
autorităţile mongole să acţioneze. 

— Aşa o să facem. Gât îţi datorăm pentru mita pe care ai dat- 
0? 

— Vai, ce cuvinte îngrozitoare foloseşti, răspunse Corsov cu 
chipul îndurerat. Eu mă ocup cu informaţiile. Orice îmi puteţi 
împărtăşi despre Avarga Oil, domnul Borjin şi aspiraţiile sale vor 
fi lucruri care vor răsplăti din plin mărunţişul cheltuit pentru 
treaba cu escorta. Ceea ce înseamnă că aştept să vă întoarceţi 
aici să mâncăm un borş mâine seară. 

— Asta se cheamă ademenire, mormăi Giordino. 

— Şi mai e ceva, adăugă Corsov cu un zâmbet. Incercaţi să nu 
uitaţi să-i protejaţi viaţa ministrului chinez. 

x x x 

Pitt şi Giordino luară un taxi până la centrala de producere a 
energiei solare, ajungând acolo cu o oră înaintea apariţiei 
programate a ministrului chinez. Zâmbindu-i paznicului somnoros 
de la poartă, ei îi arătară două acreditări false de presă furnizate 
de Corsov şi intrară în incintă. Era un teren ceva mai mare de 
patru hectare pe care erau presărate zeci de panouri solare 
negre care suplimentau electricitatea produsă de o 
termocentrală adiacentă, pe bază de cărbuni. Construită de 
compania energetică pe post de stație de testare experimentală, 
abia dacă producea energie cât să lumineze un stadion de fotbal. 
Cu peste 260 de zile însorite pe an, Mongolia abunda în resursa 
esențială pentru generarea energiei solare, deşi tehnologia 
necesară era cu mult peste potenţialul economic al ţării, la nivel 
de consumatori. 

Trecând de o zonă amenajată în pripă pentru întâmpinarea 
oaspetelui, unde o mână de oficiali de stat şi de directori ai 


207 


centralei aşteptau neliniştiţi, Pitt şi Giordino se ascunseră în 
spatele unui uriaş panou solar, lângă intrare. Imbrăcaţi în haine 
chinezeşti negre, cu croială sportivă şi purtând ochelari de soare 
şi şepci de lână neagră pe cap, trecură cu uşurinţă drept membri 
ai forţelor de securitate pentru cei care priveau de la distanţă. 
Nu avură mult de aşteptat până când coloana de maşini oficiale 
intră pe porţi cu câteva minute mai devreme şi opri lângă careul 
special amenajat. 

Pitt zâmbi în sinea lui când văzu cât de neoficiale păreau 
maşinile care alcătuiau coloana oficială, amintind foarte vag de 
bine-cunoscutele limuzine negre pe care le puteai vedea în 
Washington la asemenea evenimente. Un grup de trei Toyote 
Land Cruiser curate, dar ponosite îl conducea pe ministrul chinez 
şi micul grup de asistenţi şi de agenţi de securitate. Grupul era 
condus de o escortă mongolă aflată într-un jeep UAZ galben, cu 
patru uşi. Un alt UAZ urma delegaţia, având partea din stânga- 
faţă lovită într-un accident de circulaţie anterior. UAZ-urile 
construite în Rusia, o variantă a jeepurilor militare, îi aminteau 
lui Pitt de micul International Harvester cu tracţiune integrală 
produs în Statele Unite pe la sfârşitul anilor '60. 

— Pe ăsta-l luăm, zise Pitt referindu-se la UAZ-ul accidentat. 

— Sper că are radio prin satelit şi sistem de navigaţie, 
răspunse Giordino. 

— Eu sper să aibă măcar cauciucuri fabricate în secolul ăsta, 
mormăi Pitt. 

Pitt privi cum cei doi oameni din maşină coborâră 
comportându-se firesc şi apoi se pierdură printre panourile 
solare, în vreme ce comitetul de primire îl întâmpina pe ministrul 
chinez. Cât timp delegaţia fu ocupată, Pitt şi Giordino se 
apropiară neobservaţi de maşină şi se instalară pe locurile din 
faţă. 

— Uite-ţi şi sistemul de navigaţie, zise Pitt luând o hartă de pe 
bordul maşinii şi aruncând-o în poala lui Giordino. 

Zâmbi când observă că în maşină nu exista nici măcar o staţie 
radio. 

La câţiva metri în faţa lor, ministrul Comerţului, Shinzhe, 
răspundea comitetului de primire. Strânse mâinile oficialilor 
centralei, apoi se îndreptă spre câteva panouri solare, grăbind 
puţin ritmul vizitei, în mai puţin de zece minute, le mulţumi 
oficialilor şi se urcă din nou în maşina sa. 

— Parcă ar avea furnici în pantaloni, zise Giordino, mirat de 


208 


scurtimea vizitei. 

— Bănuiesc că e nerăbdător să ajungă în Xanadu. Turul 
centralei de producere a energiei solare nu pare a constitui 
principalul punct de interes al vizitei sale. 

Pitt şi Giordino se crispară în scaunele lor când coloana oficială 
întoarse şi se îndreptă către poartă. Pitt porni maşina şi prinse 
repede din urmă cea de-a treia Toyota din şir. 

Convoiul oficial ieşi din Ulan Bator prin partea de est a 
oraşului, cotind spre munţii Bayanzurkh Nuruu. Bayanzurkh, unul 
dintre cele patru vârfuri sfinte care străjuiesc oraşul Ulan Bator 
ca punctele cardinale de pe-o busolă, este cel mai înalt din lanţul 
muntos. Pitoreştile culmi lăsară treptat locul păşunilor cu iarbă 
deasă care se întindeau, lipsite de umbra vreunui copac, cât 
vedeai cu ochii. Aceasta era vestita stepă asiatică despre care se 
pomeneşte în istorie, o înşiruire de pământuri cu păşuni bogate, 
ce străbate zona centrală a Mongoliei ca o centură largă, verde. 
larba deasă se unduia ca valurile unui ocean sub briza aspră din 
larg. 

Vehiculul din faţă o luă pe un drum cu asfaltul deteriorat, care 
până la urmă se transformă într-un simplu drum de pământ şi 
apoi în două urme paralele prin marea de iarbă. Aflat în spatele 
coloanei de maşini, Pitt fu silit să meargă prin norii de praf 
ridicaţi de celelalte maşini şi amplificaţi de vântul uscat. 

Convoiul călători către sud-est, trecând peste dealurile 
acoperite de păşuni vreme de alte trei ore înainte de a urca nişte 
munţi. Ajungând la o poartă de fier banală, delegaţia o luă pe un 
drum care, după cum observă Pitt, era îngrijit în mod profesional. 
Acesta suia cale de mai mulţi kilometri pe munte, înainte de a 
ocoli o creastă şi a se apropia de un râu cu ape repezi. Convoiul 
urmă drumul peste râul din care fusese construit un apeduct din 
ciment, acesta  răsucindu-se apoi într-o buclă strânsă şi 
apropiindu-se de un complex înconjurat de ziduri înalte. Apoi îşi 
continua traseul ascendent, trecând pe sub zidul de piatră care 
înconjura complexul, până la intrarea boltită. Doi paznici care 
purtau nişte tunici strălucitoare de mătase stăteau de-o parte şi 
de alta a porţii masive de fier, blocând intrarea. Când vehiculele 
încetiniră pentru a opri în faţa porţii, Pitt se gândi la ce aveau de 
făcut în continuare. 

— Ştii, nu cred că vrem să intrăm pe uşa din faţă şi să ne 
alăturăm petrecerii, spuse el. 

— Intotdeauna te-ai remarcat în mulţime, replică Giordino. Ai 


209 


idee cumva dacă mai ştiu şi alţi paznici mongoli că îi înlocuim pe 
oamenii lor în după-amiaza asta? 

— Nu ştiu. Şi cred că nici nu are rost să încercăm să aflăm. 

Giordino privi spre intrare, apoi se uită chiorâş la el. 

— Probleme cu maşina? propuse el. 

— Mă gândeam la un cauciuc dezumflat... cumva... 

— Consideră problema rezolvată. 

leşind pe uşa pasagerului, Giordino se furişă spre cauciucul 
din faţă al maşinii şi scoase ventilul. Vâri un băț de chibrit în 
orificiu, apoi aşteptă răbdător până când ieşi un jet de aer. In 
câteva clipe, cauciucul se dezumflă şi el înşurubă ventilul la loc. 
Exact când se urca la loc în jeep, poarta de fier fu deschisă. 

Pitt urmări coloana de maşini pătrunzând în complex, dar se 
opri la poartă când unul dintre paznici îi aruncă o privire 
încruntată. Pitt arătă către cauciucul dezumflat, iar paznicul privi 
şi el într-acolo, apoi dădu din cap. Bombănind ceva în limba 
mongolă, îl îndemnă pe Pitt s-o ia la dreapta, după ce intră pe 
poartă. 

Pitt se prefăcu a înainta cu greu în spatele celorlalte maşini, 
dar în tot acest timp studie complexul. Clădirea împodobită cu 
marmură era chiar în faţa lor, dincolo de o grădină frumos 
fasonată. Pitt habar n-avea cum arătase adevăratul Xanadu cu 
secole în urmă, dar în faţa ochilor săi era ceva cu adevărat 
spectaculos. Fastul fu completat de o pereche de gărzi călare pe 
nişte cai albi ca zăpada care conduse alaiul către intrarea din 
faţă. Un drapel chinezesc era bătut zdravăn de vânt pe un catarg 
de lângă un şir de nouă stâlpi înalţi de lemn. Pitt observă că o 
bucată de blană albă asemănătoare aceleia de vulpe atârna în 
vârful fiecăruia dintre stâlpi. Când alaiul se apropie de clădire, 
Pitt se strădui să-l identifice pe Borjin printre membrii comitetului 
de primire de pe terasă, dar era prea departe ca să distingă 
vreun chip. 

— Vezi vreun semn că Tatiana ar face parte din grupul 
gazdelor? întrebă el ieşind cu maşina din coloană şi luând-o spre 
partea dreaptă a clădirii. 

— Sunt mai multe femei pe terasa aia, dar nu-mi pot da 
seama dacă e şi ea printre ele, zise Giordino privind prin parbriz. 

Pitt duse maşina către garaj şi intră prin porţile deschise ale 
acestuia. Cauciucul dezumflat se auzea plescăind pe podeaua de 
ciment, apoi maşina se opri într-un spaţiu delimitat de nişte cutii 
cu scule. Un mecanic îmbrăcat într-o salopetă pătată de unsoare 


210 


şi cu o şapcă roşie de baseball pe cap veni în goană, strigând şi 
agitându-şi mâinile către cei din jeep. Pitt nu luă în seamă 
agitația omului, ci afişă doar un zâmbet prietenos. 

— Fâsssss, zise el arătând spre cauciucul dezumflat. 

Mecanicul dădu ocol maşinii şi contemplă opera lui Giordino, 
apoi privi prin parbriz şi dădu din cap. Se răsuci şi se îndreptă 
către capătul atelierului, de unde se întoarse după câteva clipe 
cu un cric. 

— Poate că ar fi momentul să facem o mică plimbare, zise Pitt 
ieşind din maşină. 

Giordino îl urmă şi se îndreptară spre uşa deschisă a garajului, 
apoi se opriră ca şi cum ar fi ezitat dacă să rămână şi să aştepte 
repararea cauciucului. Dar, în loc să se uite la mecanic, cercetară 
cu atenţie interiorul garajului. Mai multe automobile 4x4 ultimul 
model erau parcate în faţă, în vreme ce restul spaţiului era plin 
de camioane mari şi de utilaje de excavat. Giordino îşi aşeză 
piciorul pe un vehicul de întreţinere parcat lângă uşă şi studie o 
dubă maro, prăfuită. 

— Duba asta... spuse el încet. Seamănă tare mult cu cea de la 
lacul Baikal. 

— Intr-adevăr, aşa este. Dar ce zici de remorca de-acolo? 
Arătă Pitt spre un cap-tractor şi o remorcă aflate în apropiere. 

Giordino privi spre trailerul pe care nu se afla decât o prelată 
şi nişte frânghii ce atârnau pe-o parte. 

— Să fie unul dintre cele de pe malul lacului? 

— Poate, răspunse Pitt. 

Privi dincolo de curte spre clădirea de lângă garaj. 

— Probabil că are o oarecare imunitate temporară aici, spuse 
el arătând înspre clădire. Hai să facem o plimbare până acolo. 

Cu o atitudine de parcă ar fi ştiut încotro trebuiau să meargă, 
se îndreptară spre uşa clădirii din cărămidă de alături. Trecură de 
o mare platformă de încărcare şi intrară pe-o uşă din sticlă. Pitt 
se aşteptase să găsească acolo o zonă de recepţie, însă intrarea 
ducea către un mare atelier care dădea spre platformă. Pe mai 
multe bancuri de lucru se zăreau echipamente de testare şi plăci 
de circuite electrice, iar doi oameni îmbrăcaţi în costume albe, 
antistatice lucrau de zor. Unul dintre ei, cu ochişori rotunzi ca de 
pasăre, în spatele ochelarilor cu rame de sârmă, se opri şi se uită 
suspicios la Pitt şi la Giordino. 

— Tualet? se prefăcu Pitt că se interesează, amintindu-şi 
cuvântul rusesc pentru „toaletă”, pe care îl învățase în Siberia. 


211 


Bărbatul îl cercetă pe Pitt pentru o clipă, apoi dădu din cap şi 
arătă spre coridorul care pornea din centrul atelierului. 

— La dreapta, zise el în ruseşte, apoi îşi reluă lucrul. 

Pitt şi Giordino trecură pe lângă cei doi oameni şi o luară pe 
coridor. 

— Impresionante aptitudini lingvistice, şopti Giordino. 

— E numai unul dintre cele aproape cinci cuvinte pe care le 
ştiu în limba rusă, se umflă în pene Pitt. Tocmai mi-am amintit ce 
zicea Corsov, că majoritatea mongolilor ştiu un piculeţ de rusă. 

Inaintară încet pe coridorul larg, pardosit cu gresie, care avea 
o lăţime de 6 metri şi al cărui tavan avea o înălţime tot de vreo 6 
metri. Urmele de frâne de pe podea arătau că pe-acolo fuseseră 
deplasate utilaje mari, în ambele direcţii. Pereţii holului erau 
acoperiţi de ferestre mari, din sticlă, prin care se vedea interiorul 
încăperilor aflate pe fiecare parte. Mici laboratoare înţesate cu 
echipamente de testare electronică ocupau cea mai mare parte 
a spaţiului. Mai era şi un birou parcă rătăcit, decorat cu o 
sobrietate spartană, o notă discordantă în acea zonă tehnică. 
Intreaga clădire era ciudat de rece şi de tăcută, lucru motivat în 
mare parte de faptul că acolo nu părea să lucreze decât o mână 
de tehnicieni. 

— AŞ zice că arată mai degrabă ca studioul de emisie al 
vreunui Radio Şanţ decât a benzinărie Exxon, zise Giordino. 

— Chiar dau impresia că sunt interesaţi de orice altceva decât 
de a extrage petrol din pământ. Din păcate, asta ar putea 
însemna că Theresa şi ceilalţi nu au fost aduşi aici. 

Trecând pe lângă camera de odihnă, continuară să înainteze 
pe coridor până când se opriră în faţa unei uşi metalice groase, 
aflate deasupra unui prag. Privind împrejurul său, pe holul pustiu, 
Pitt puse mana pe clanţă şi deschise încet uşa grea, lăsând să se 
vadă o sală largă. Aceasta ocupa tot capătul clădirii, având un 
tavan care se înălța la peste 9 metri. Rând după rând, din pereţi, 
tavan şi chiar din podea ieşeau ţepi ascuţiţi ce dădeau impresia 
unei camere de tortură din Evul Mediu. Dar nu prezentau nici un 
pericol, după cum se convinse Pitt când strânse în mână unul 
dintre vârfurile din spumă cauciucată. 

— O cameră surdă, zise el. 

— Construită pentru a absorbi undele radio, adăugă Giordino. 
Cei care lucrează în domeniul apărării au de obicei chestii din 
astea, fiind folosite pentru testarea electronicelor sofisticate. 

— Uite-ţi şi electronicele alea sofisticate, zise Pitt. 


212 


Arătă către mijlocul sălii, unde o platformă mare stătea pe un 
suport înalt deasupra podelei din spumă cauciucată. Vreo duzină 
de dulapuri din metal erau înghesuite pe ea alături de mai multe 
rafturi pe care se aflau echipamente pentru computere. In 
mijlocul platformei se afla un dispozitiv având forma unei torpile. 
Pitt şi Giordino se urcară pe-o pasarelă care începea la uşă şi 
ducea pe platformă. 

— Astea nu sunt chestii pentru specialiştii în petrol, zise Pitt 
văzând echipamentul. 

Dulapurile şi rafturile conţineau peste 40 de module de 
mărimea unor computere, legate laolaltă cu metri întregi de 
cablu negru şi gros. Pe fiecare raft era un display cu leduri şi 
câteva wattmetre. O cutie mare cu butoane gradate pe care 
scria erweiterung şi frequenz se afla în capăt lângă un monitor şi 
o tastatură. 

Pitt cercetă înscrisurile de pe echipament şi îşi ridică o 
sprânceană. 

— Cunoştinţele mele de limbi străine din liceu or fi puţin cam 
vagi, dar acolo scrie în limba germană. Cred că deasupra unuia 
dintre butoane scrie ceva care s-ar traduce „frecvenţă”. 

— Germană? Aş fi zis că rusa şi chineza erau mai potrivite. 

— Cea mai mare parte din echipamentul electronic de aici 
pare să fie de fabricaţie nemţească. 

— Dar e ceva putere în toate astea, zise Giordino uitându-se la 
şirul modulelor de transmisie legate în serie. Oare la ce 
foloseşte? 

— Nu pot decât să-mi dau cu părerea. Modulele mari par nişte 
transmiţătoare radio pentru uz comercial. Computerele probabil 
că sunt folosite pentru procesarea datelor. Apoi mai e şi tripodul 
ăsta suspendat. 

Se întoarse şi cercetă dispozitivul care se legăna din centrul 
platformei. Era alcătuit din trei tuburi legate laolaltă, ridicându-se 
până la trei metri înălţime. Capetele de jos ajungeau până în 
apropierea podelei, fiind legate cu un material gros. Capetele 
opuse se aflau mult deasupra lor, alcătuind un mănunchi gros de 
cabluri care se ducea către computere. 

— Seamănă cu un fel de traductoare, dar sunt mult mai mari 
decât am văzut vreodată. Ar putea fi un puternic sistem de 
imagistică seismică folosit la cercetările petroliere, zise el 
studiind dispozitivul în formă de trepied care atârna de sus. 

— Pare una dintre cele mai laborioase operaţiuni de explorare 


213 


din câte am văzut. 

Pitt se uită la câteva manuale şi caiete care se aflau lângă 
instalaţie. Le răsfoi la întâmplare, băgând de seamă că toate 
erau scrise în limba germană. Deschise ceea ce părea a fi 
manualul de operare şi rupse primele câteva pagini, îndesându- 
şi-le în buzunar. 

— Ca să ai ce citi în drum spre casă, nu? întrebă Giordino. 

Ca să-mi mai exersez puţin conjugările verbelor nemţeşti, zise 
Pitt închizând manualul, apoi amândoi se îndreptară către 
pasarelă şi ieşiră din încăpere. 

In timp ce mergeau pe coridor, auziră deodată o lovitură 
venind dinspre laborator, din capătul îndepărtat. 

— Te pomeneşti că ne caută careva, spuse Giordino. 

— Se poate, zise Pitt cercetând holul. Făcu câţiva paşi îndărăt 
şi deschise uşa încăperii, apoi reveni lângă Giordino. Poate 
reuşim să ne strecurăm pe lângă ei. 

Inaintară repede pe hol, apoi Pitt deschise uşa către unul 
dintre laboratoarele cu ferestre spre coridor şi se strecură 
înăuntru. Giordino îl urmă, după care închise uşa şi stinse lumina. 
În timp ce se fereau să nu fie văzuţi pe geam, simţiră un ciudat 
miros chimic. Privind prin camera întunecată, Pitt zări câteva 
cuve din oţel inoxidabil şi o masă plină de periuţe şi sonde 
dentare. 

— Cred că muşcă momeala, şopti Giordino. 

Pe hol răsuna zgomotul unor paşi apropiindu-se şi apoi 
trecând mai departe. Privind pe fereastră, Giordino văzu doi 
bărbaţi în uniforme de mătase îndreptându-se către camera cu 
uşa deschisă. 

— Găseşte-mi o mătură, îi şopti el lui Pitt, apoi deschise brusc 
uşa. 

Intr-o clipă, o luă la fugă pe hol, dar, în loc să se îndrepte spre 
ieşire alergă drept spre cei doi bărbaţi. Asemenea unui atacant 
care se repede să marcheze, se năpusti în spatele celor doi 
bărbaţi pe când aceştia încercau sa privească pe uşa încăperii. 
Lui Pitt, lovitura îi sugeră o bilă de bowling izbind o pereche de 
popice. Cei doi bărbaţi se rostogoliră înăuntru, aterizând pe burtă 
pe podeaua căptuşită, înainte de a pricepe ce li se întâmplă, 
Giordino îşi recăpătase echilibrul şi ieşise repede din cameră 
închizând uşa în urma lui. Pitt ajunse o clipă mai târziu cu un 
mop pe care îl găsise în baie şi rupsese o bucată de vreun metru 
din coada sa. Giordino blocă uşa cu el. 


214 


— Asta ar trebui să ne dea un răgaz, zise Giordino frecându-şi 
umărul care-l durea. 

Pitt zâmbi auzind strigătele bărbaţilor, acestea fiind repede 
înăbuşite de pereţii capitonaţi cu materiale speciale. O luară din 
nou pe coridor, dar Pitt se opri brusc lângă camera în care 
stătuseră ascunşi. 

— Am o curiozitate, zise el aprinzând lumina când intră din 
nou în laborator. 

— Aminteşte-ţi ce-a păţit pisica. 

Pitt dădu ocol încăperii privind cuvele din oţel umplute cu un 
lichid transparent care mirosea a formaldehidă. Se opri în dreptul 
uneia dintre ele şi privi un obiect strălucitor aflat într-o tavă pe 
fundul său. Găsind un cleşte, scoase obiectul şi îl puse să se 
scurgă pe un prosop. 

Era un pandantiv din argint în formă de diamant. Un şoim sau 
un vultur cu două capete era gravat pe partea de sus, deasupra 
unei pietre de un roşu strălucitor care sclipea din mijloc. O 
inscripţie migălos gravată în limba arabă se arcuia în partea de 
jos. Avea un aspect antic şi imperial, de parcă fusese destinat 
unei femei din familia regală. 

— Un laborator de conservare a artefactelor combinat cu unul 
electronic? se miră Pitt. Ciudat melanj. 

— Poate că le place să colecţioneze monede. Ce-ar fi să ieşim 
de aici înainte ca prietenii noştri să-şi aducă aminte că au arme? 

Pitt strecură pandantivul în buzunar, apoi stinse lumina şi îl 
urmă pe Giordino pe coridor, cu pas grăbit. Ajungând în capăt, 
ieşiră repede pe uşă, în vreme ce inginerul îmbrăcat în alb îi privi 
mirat. 

— Mulţumim pentru ajutor, zâmbi Pitt, apoi ieşi. 

Afară vântul se înteţise şi acum lovea complexul cu vârtejuri 
de praf în rafale. Pitt şi Giordino intrară în garaj şi îl găsiră pe 
mecanic luptându-se cu prezoanele încăpăţânate, care nu-i 
permiteau să scoată roata din faţă. Pitt se îndreptă spre uşă şi 
privi către casă. Abia dacă putu să vadă două gărzi mongole care 
stăteau de vorbă netulburate pe terasă. Alţi doi oameni stăteau 
de-o parte şi de alta a uşii de acces în locuinţă. 

— Dacă nu i-au lăsat pe complicii noştri mongoli la uşa din 
faţă, nu cred că vom putea să intrăm, spuse el. 

— Va trebui să găsim o altă intrare. Dacă Theresa şi ceilalţi 
sunt aici, ar trebui să fie undeva în clădirea aceea, zise Giordino 
cercetând cu privirea împrejurimile locuinţei. N-o să avem prea 


215 


mult timp să ne schimbăm pe-aici până să-şi termine menajerele 
treaba în camera în care le-am închis. 

— Dar cine a zis ceva de plimbare? întrebă Pitt. 

Intorcându-se în garaj, arătă cu capul înspre locul unde era 
parcat cartul folosit la întreţinerea domeniului şi verifică dacă 
avea cheia în contact. Asigurându-se că nimeni nu se uită la el, 
puse mâna pe volan şi îl îndreptă către uşa deschisă. Giordino îi 
dădu o mână de ajutor săltându-l practic peste prag şi 
împingându-l lângă perete. După ce ieşiră din raza vizuală a 
celor din garaj, Pitt se urcă în cart şi porni motorul. 

Folosit în mod normal de cei care se ocupau cu întreţinerea 
terenului de golf, cartul verde avea o mică platformă în spatele 
celor două scaune. Pitt apăsă pe accelerator şi cartul ţâşni pe 
alee, în vreme ce roţile din spate împroşcau cu pietriş. Privind 
spre dreapta, observă doi bărbaţi călare ieşind din grajdul de la 
capătul îndepărtat al clădirii care adăpostea laboratorul, dar 
siluetele lor dispărură într-un vârtej de praf. Răsuci repede 
volanul către stânga şi se îndreptă spre latura opusă a 
complexului. 

Cartul trecu pe lângă intrarea principală, în timp ce Pitt urma o 
cărare care ducea pe lângă zidul împrejmuitor, fără ca paznicii să 
dea vreo atenţie micului vehicul verde. Pitt încetini când ajunseră 
pe un pod micuţ, bogat ornamentat. Sub el, apa adâncă 
provenită din râul din apropiere curgea în numeroase canale 
care străbăteau domeniul. 

— Reuşit sistem de irigaţii, observă Giordino când Pitt opri 
maşina pe pod. 

In stânga lor, se vedea jumătatea superioară a unei perechi de 
conducte mari care ducea apa pe sub zidurile complexului 
înainte de a le repartiza în mai multe canale. Pitt înaintă pe lângă 
zid spre partea stângă a clădirii. Se părea că nu se poate intra 
decât prin porticul principal, care era păzit de escortele mongole 
şi de gărzile domeniului. In faţă, zidul complexului se termina 
brusc şi urma o prăpastie abruptă. De cealaltă parte a zidului, o 
conductă subterană revărsa apele canalului de evacuare într-un 
fel de cascadă artificială care se rostogolea pe coasta muntelui 
înainte de a ajunge în râul care curgea dedesubt. Pitt opri micul 
vehicul în spatele unui copac şi înaintă pe jos. Intre zid şi casă se 
căsca un şanţ prea abrupt ca să poată trece cu cartul, dar cu 
peretele netezit de curgerea cascadei. O potecuţă cobora în 
zigzag spre un platou îngust care constituia fundaţia locuinţei de 


216 


pe deal. Dincolo de fâşia îngustă de pământ, terenul cobora într- 
o pantă abruptă pe-o distanţă de aproape un kilometru, 
eliminând astfel necesitatea unui zid de protecţie în partea din 
spate a complexului. 

— Să încercăm uşa din spate? întrebă Giordino. 

— Ori asta, ori intrăm cu maşinuţa de golf prin intrarea 
principală. Dar hai să sperăm că există o intrare prin spate. 

Incepură să coboare pe potecuţa scurtă, dar abruptă, 
bătătorită de paşi. Ceaţa formată din apa pulverizată a cascadei 
era purtată de vântul puternic spre ei, trimiţându-le fiori reci, 
care îi pătrunseră până la os. Ajungând în spatele clădirii, văzură 
că aceasta era construită deasupra unui perete de stâncă. 

— Nu prea s-ar spune că ar există căi uşoare de acces. Nici 
către, nici dinspre, nu? Intrebă Giordino măsurând din priviri 
peretele aproape vertical. 

— Bănuiesc că încă nu i-au vizitat reprezentanţii pompierilor. 

Se îndreptară către centrul casei, lipiţi de zidul de piatră, 
astfel încât să nu poată fi văzuţi din vreuna dintre încăperile cu 
ferestre mari de deasupra lor. Vântul bătea şi mai tare acum, iar 
ei îşi protejară faţa cu şepcile, pentru ca praful să nu le intre în 
ochi. 

Ajungând în marginea curţii, se strecurară în spatele unui gard 
viu pitic şi scrutară împrejurimile. Zăriră imediat uşa străjuită de 
cei doi paznici înveşmântaţi în mătase. 

— Vrei să-ţi încerci talentele lingvistice şi cu ăştia doi? întrebă 
Giordino cu un aer serios. 

Pitt chiar nu voia să pătrundă cu forţa în clădire, întrucât nu 
existau dovezi palpabile că Theresa şi ceilalţi s-ar fi aflat acolo. 
Dar oricum aveau de înfruntat urmările păţaniei de la laborator, 
aşa încât un risc suplimentar nu conta. Trebuiau totuşi să afle 
dacă oamenii aceia erau sau nu acolo. 

— Există un şir de tufişuri care străbate curtea şi se termină 
lângă intrare observă el. Dacă reuşim să ajungem la clădirea 
aceea de piatră şi o ocolim prin spate i-am putea lua prin 
surprindere. 

Privind către ciudata clădire de piatră aflată în cealaltă parte a 
curţii, Giordino încuviinţă. Aşteptară până când se ridică în aer 
un vârtej dens de praf şi o luară la fugă spre clădirea rotundă, 
din piatră. Ocolind-o prin spate, se îndreptară către intrare. 
Ascunzându-se într-o firidă adâncă, se ghemuiră şi priviră spre 
cele două gărzi. Acestea se aflau încă lângă intrarea în clădire, 


217 


adăpostindu-se într-o nişă pentru a scăpa de vântul rece. Pitt şi 
Giordino izbutiseră să străbată curtea fără a fi văzuţi. 
Sau cel puţin aşa credeau. 


218 


21 


După o călătorie dificilă de patru ore prin munţii şi stepele 
Mongoliei Centrale, pe un drum care abia dacă putea fi catalogat 
astfel, ministrul Comerţului, Shinzhe, era convins că această 
deplasare era o pierdere de vreme. In Mongolia nu se ascundea 
nici o rezervă fermecată de ţiţei. Nu văzuse nici un puț de petrol 
pe durata întregii călătorii. Era vina preşedintelui Fei, care 
prefera să se lupte cu morile de vânt în loc să accepte realitatea. 
Doar că Shinzhe moştenise ceva din însuşirile lui Don Quijote. 

Ministrul Comerţului aşteptă mânios ca şoferul său să ajungă 
la ger, fiind aproape sigur că avea să fie întâmpinat de 
preşedintele Avarga Oil călare pe un ponei deşelat. Mânia şi 
dezgustul său se atenuară rapid când convoiul prăfuit pătrunse 
pe porţile de fier pe grandiosul domeniu al lui Tolgoi Borjin. 
Faptul de a ajunge într-un asemenea avanpost situat în mijlocul 
pustiului dădea o bruscă tentă de credibilitate călătoriei lor. Şi, 
văzând eleganta clădire, Shinzhe îşi dădu seama că Borjin nu era 
tocmai un păstor umil. 

Gazda era îmbrăcată într-un elegant costum european şi se 
înclină adânc când Shinzhe cobori din vehicul. Un translator de 
lângă el îi adresă salutări în mandarină. 

— Bun venit, domnule ministru Shinzhe! Sper că aţi avut o 
călătorie plăcută. 

— E o adevărată plăcere să vezi minunatele peisaje mongole, 
răspunse Shinzhe etalându-şi formalismul diplomatic în vreme 
ce-şi freca ochii plini de nisip. 

— Permiteţi-mi să i-o prezint Excelenței Voastre pe sora mea 
la Tatiana, directorul operaţiunilor de teren. 

Tatiana se înclină cu graţie către Shinzhe, care observă că 
femeia avea acelaşi aer trufaş ca şi Borjin. Shinzhe zâmbi 
călduros, apoi îşi prezentă anturajul. Se întoarse şi admiră un 
grup de călăreţi care purtau uniforme de războinici. 

— Am auzit multe despre caii mongoli, spuse Shinzhe. Creşteţi 
şi dumneavoastră cai, domnule Borjin? 

— Doar un număr redus, câţi le sunt necesari gărzilor mele. 
Am pretenţia ca toţi angajaţii mei în domeniul securităţii să fie 


24 lurtă (în Ib. mongolă, în original) (n. red.). 
219 


iscusiţi în a călări şi în a mânui arcul. 

— O moştenire foarte interesantă din trecut, zise Shinzhe. 

— Dar şi una de ordin practic. Prin aceste părţi de lume, un cal 
mongol poate ajunge acolo unde nu poate ajunge nici un alt 
vehicul. Şi, dacă mai are şi alte calităţi, valoarea lui e cu atât mai 
ridicată. Tehnologia modernă este un lucru mare, sunt de acord, 
dar strămoşii mei au cucerit jumătate de lume cu cai şi cu arcuri. 
Găsesc că acestea sunt calităţi la fel de utile şi azi. Dar, vă rog, 
haideţi să scăpăm de acest vânt de-a dreptul infernal şi să ne 
relaxăm în interior, spuse Borjin conducând grupul prin intrarea 
principală. 

Apoi îşi îndemnă vizitatorii prin holul principal către spaţioasa 
cameră din capăt. Admirând mulţimea de obiecte antice care 
împodobeau coridorul, Shinzhe se opri în faţa unei sculpturi de 
bronz reprezentând un cal cabrat. Armăsarul de o culoare verde 
patinată era reflectat de un mozaic colorat şi înrămat, montat pe 
perete. 

— O sculptură minunată, zise Shinzhe recunoscând stilul ca 
fiind chinezesc. Din dinastia Yuan, cumva? 

— Nu, dinastia Song, ceva mai timpurie, răspunse Borjin 
impresionat de ochiul format al ministrului. Majoritatea 
antichităţilor din această casă datează de la începutul secolului 
al XIII-lea, perioadă a celor mai mari cuceriri din istoria Mongoliei. 
Mozaicul de pe perete este o veche operă din Samarkand, iar 
piedestalul sculptat pe care este aşezată piesa este din India, 
aproximativ din 1200 anno Domini. Sunteţi colecţionar? 

— Nu în mod oficial, zâmbi ministrul. Deţin şi eu câteva piese 
modeste de porțelan, din dinastiile Yuan şi Ming, dar asta este 
tot. Sunt însă foarte impresionat de colecţia dumneavoastră. 
Obiectele din acea epocă nu sunt aşa de uşor de găsit pe piaţă. 

— Cunosc un dealer de antichităţi în Hong Kong, explică Borjin 
pe un ton neutru. 

Alaiul ajunse în sala de conferinţe din capătul coridorului. 
Uriaşele sale ferestre de la podea până la tavan ofereau o 
imagine largă de pe vârful dealului, dar se vedeau prea puţine 
lucruri dincolo de zidurile curţii şi de sanctuarul aflat dedesubt. 
Vântul puternic contribuia şi el la întunecarea peisajului, din 
cauza vârtejurilor de praf ridicate în slăvi stepele îndepărtate 
abia zărindu-se prin negură şi asta numai din când în când. Borjin 
trecu pe lângă un spaţiu de relaxare dotat cu canapele şi cu un 
bar, conducând grupul către o masă sobră din mahon unde îi 


220 


invită pe toţi să ia loc. g 

Borjin se aşeză într-un capăt al mesei. In spatele lui se aflau o 
mulțime de rafturi pe care erau expuse obiecte aparținând unui 
arsenal medieval. O colecţie de sulițe străvechi, de lănci şi de 
săbii era aliniată pe jumătate din perete, în vreme ce arcuri 
artizanale şi săgeți cu vârf de metal erau agăţate pe cealaltă 
jumătate. Coifuri rotunde de metal împodobite cu cozi de cal 
erau aliniate pe raftul de sus, în faţa lor fiind aşezate mai multe 
obiecte rotunde, din lut, care semănau cu nişte grenade 
primitive. Un uriaş şoim împăiat păzea întreaga colecţie, având 
aripile întinse ameninţător, în toată lungimea lor. Capul păsării 
era ridicat în sus şi ciocul său puternic şi ascuţit era deschis, de 
parcă ar fi cârâit într-un ultim strigăt al morţii. 

Shinzhe îşi mută privirea de la arme la şoim şi apoi către omul 
care le stăpânea, după care simţi cum îl străbate un fior. Era 
ceva sălbatic în înfăţişare directorului acela din domeniul 
petrolier, care amintea de şoim. Privirea sa rece părea să indice 
o brutalitate ascunsă. Shinzhe îşi imagină că gazda lui era în 
stare să ia una dintre suliţele de pe perete şi s-o înfigă într-un alt 
om, fără a şovăi o clipă. Când o ceaşcă de ceai fierbinte îi fu 
aşezată dinainte, ministrul Comerţului încercă să-şi risipească 
temerile şi se concentră asupra scopului vizitei sale. 

— Guvernul meu a primit propunerea dumneavoastră de a i se 
furniza o cantitate importantă de ţiţei. Partidul la putere vă este 
recunoscător pentru ofertă şi este copleşit de generozitatea 
acestei propuneri. In numele partidului, mi s-a cerut să confirm 
valabilitatea ofertei şi să discut plata necesară pentru încheierea 
unui contract în acest sens. 

Borjin se lăsă pe spătarul scaunului şi râse. 

— Da, sigur. De ce doreşte oare Mongolia, inamicul Cathay2%- 
ului vreme de o mie de ani, să îşi ajute vecinul incomod de la 
sud? Cum se poate transforma deodată o ţară amărâtă, 
acoperită de păşuni şi de nisip, locuită de ţărani şi de păstori 
zdrenţăroşi, într-o sursă importantă de resurse naturale? Am să 
vă spun eu. Din cauză că ne-aţi transformat în nişte prizonieri în 
propria ţară. Dumneavoastră şi ruşii ne-aţi izolat de restul lumii 
vreme de decenii. Am devenit astfel un deşert izolat, o insulă 
ferecată într-un alt timp şi într-un alt loc. Ei bine mă tem ca s-a 
zis cu vremurile acelea, domnule ministru Shinzhe. Vedeţi 
Mongolia e un pământ bogat în mai multe sensuri şi nu aţi 


25 Numele medieval al Chinei, făcut cunoscut de Marco Polo.(n.red.). 
221 


acordat suficient timp sau efort ca să apreciaţi lucrul acesta când 
îţi avut ocazia. Doar că acum companiile occidentale insistă să 
vină şi să ne exploateze minele şi să ne taie pădurile. Insă au 
cam întârziat în ce priveşte petrolul. Pentru că, dacă atunci când 
nimeni nu era măcar interesat de prospectarea pământurilor 
noastre, am făcut singuri eforturile necesare, acum tot noi ne 
vom bucura de răsplată. 

li făcu semn cu capul Tatianei, care aduse o hartă de pe un 
birou de alături şi o desfăşură în faţa ministrului chinez. Luă două 
sculpturi de jad din mijlocul mesei şi le folosi pentru a menţine 
harta desfăcută. 

Era o hartă a Mongoliei. Un contur oval, neregulat încercuia o 
zonă aflată lângă graniţa sud-estică, semănând cu o amibă 
înecată într-un Merlot ieftin. Pata marca o suprafaţă de circa 80 
de kilometri pătraţi, capătul dinspre est rotunjindu-se de-a lungul 
frontierei cu Mongolia Interioară, teritoriu aparţinând Chinei. 

— Temujin. Un bazin petrolifer care face ca aproape secătuitul 
vostru Daqing să pară o simplă scuipătoare, spuse Borjin, 
referindu-se la cel mai mare zăcământ de petrol al Chinei. 
Forajele noastre de explorare indică rezerve potenţiale de 40 de 
miliarde de barili de ţiţei şi 1,5 trilioane de metri cubi de gaze 
naturale. Aşa încât milionul de barili pe zi pe care vi-l vom vinde 
va fi un fleac. 

— De ce nu s-a publicat nimic despre o asemenea 
descoperire? întrebă Shinzhe cu o urmă de scepticism. N-am 
auzit de nici o astfel de descoperire atât de aproape de graniţele 
noastre. 

Borjin zâmbi, arătându-şi dinţii ascuţiţi, ca de rechin. 

— Despre această descoperire nu ştiu decât puţine persoane 
din afara acestei încăperi, zise el misterios. Guvernul meu nu ştie 
nimic despre aceste rezerve. Cum altfel credeţi că am putut 
obţine drepturi asupra tuturor terenurilor din regiune? S-au mai 
făcut explorări în Mongolia, iar rezultatele au indicat un potenţial 
bunicel, dar s-a ratat sursa principală, dacă vreţi. O tehnologie 
recent intrată în proprietatea noastră a ajutat la localizarea 
exactă a acestei bogății aproape din întâmplare, spuse el cu un 
zâmbet. Acesta este un zăcământ de adâncime, ceea ce explică 
în parte faptul că a fost ratat de echipele anterioare de 
explorare. Dar nu e nevoie să vă dau alte detalii. Ajunge dacă vă 
spun că un număr suficient de foraje de explorare au confirmat 
rezervele estimate. 


222 


Shinzhe rămase tăcut, pălind văzând cu ochii. Nu avea altă 
alegere decât să accepte existenţa întinsului teren petrolifer. 
Faptul că un şarlatan arogant şi de o moralitate îndoielnică 
deţinea controlul asupra lui îl făcea să-i fie silă. Shinzhe era în 
inferioritate şi ştia că Borjin controla jocul. 

— Să aveţi petrolul în pământ e o chestiune, dar să-l livraţi în 
termen de 90 de zile este o cu totul altă problemă, zise ministrul 
sobru. Oferta dumneavoastră sugerează faptul că am putea 
vedea ţiţeiul curgând în acest interval de timp. lar eu nu prea 
văd cum ar fi posibil acest lucru. 

— Asta o să necesite ceva eforturi de exploatare, dar e un 
lucru fezabil, răspunse Borjin. 

Intorcându-se spre Tatiana, ceru o altă hartă de pe birou. Ea 
desfăcu o a doua hartă, înfăţişând Mongolia şi partea de nord a 
Chinei. O reţea ca o pânză de păianjen alcătuită din linii roşii 
străbătea regiunea chineză a hărţii. 

— Acestea sunt conductele petroliere existente în China, 
explică Borjin. Uitaţi-vă puţin la reţeaua recent terminată în nord- 
est, de la Daqing la Beijing, cu un pinten în terminalul portului 
Qinhuangdao. 

Shinzhe cercetă harta, observând un mic X de-a lungul unei 
zone aride străbătute de conducta care trecea prin Mongolia 
Interioară. 

— X-ul se află la 30 de kilometri de frontiera mongolă şi la 40 
de un sector de conductă aproape terminat de lângă frontieră. 
Nu trebuie decât să extindeţi conducta din punctul meu de 
livrare până la conducta dumneavoastră Daqing şi ţiţeiul va 
începe să curgă. 

— 40 de kilometri de conductă? Dar acest lucru nu se poate 
realiza în 90 de zile! 

Borjin se ridică şi dădu ocol mesei. 

— Ei, haideţi, americanii instalau 16 kilometri de cale ferată 
într-o singură zi când şi-au construit calea ferată 
transcontinental, în anii 1860. Mi-am luat libertatea de a studia 
deja ruta şi de a achiziţiona cele necesare. In plus, eventual, v-aş 
putea pune temporar la dispoziţie utilajele pentru excavări. 
Sigur, pentru ţara care a construit Barajul celor Trei Defileuri, 
asta ar trebui să fie o joacă de copil. 

— Păreţi a ne fi estimat corect necesităţile, zise Shinzhe cu un 
dispreţ voalat. 

— Aşa cum trebuie să facă un bun partener de afaceri, zâmbi 


223 


Borjin. Şi în schimb, cerința mea este simplă. Îmi veţi plăti pe 
baril preţul de 146 000 de togrog//$ sau 125 de dolari americani. 
Veţi ceda teritoriul din partea de sud a Mongoliei sau Regiunea 
Autonomă a Mongoliei Interioare, cum neprietenos vă referiţi la 
regiunea respectivă. Şi îmi veţi furniza o conductă directă şi 
exclusivă spre portul Qinhuangdao, unde îmi veţi pune la 
dispoziţie echipamente ca să-mi pot exporta surplusul de ţiţei. 

Cum Shinzhe rămase cu răsuflarea tăiată auzind cererea, 
mongolul se întoarse şi privi afară pe fereastră la vârtejurile de 
vânt care i se răsuceau ca nişte limbi de foc. O mişcare îi reţinu o 
clipă privirea, pe care şi-o cobori în curte. Doi oameni îmbrăcaţi 
în negru alergau către sanctuar. Borjin privi cum cele două 
siluete se strecurară în partea din spate a acestuia, apoi îşi 
făcură apariţia lângă intrare şi se strecurară înăuntru. Se simţi de 
parcă ar fi fost sugrumat şi se întoarse către ministru. 

— Vă rog să mă scuzaţi o clipă, trebuie să mă ocup deo 
chestiune extrem de urgentă. 

Intorcându-se cu spatele, înainte ca ministrul să apuce să 
scoată vreo vorbă, Borjin părăsi încăperea cu paşi mari. 


26 Togrog sau tugrik - moneda oficială a Mongoliei (n.tr.). 
224 


22 


Vântul se domolise pentru moment, silindu-i pe Pitt şi pe 
Giordino să rămână sub acoperişul de la intrare. Pitt îşi ridică 
privirea admirând arcada înaltă care ducea spre încăperea 
principală a edificiului din piatră. Deşi construcţia părea veche, 
fusese în mod vădit renovată, după cum o dovedea stratul moale 
de mortar dintre pietre. Situată în mijlocul curţii, Pitt îşi dădu 
seama că locuinţa principală fusese probabil construită ulterior 
căsuţei de piatră. 

— Un templu budist? întrebă Giordino observând sclipirea 
lumânărilor aprinse pe hol. 

— Tot ce se poate, răspunse Pitt ştiind că budismul era religia 
predominantă în Mongolia. 

Impinşi de curiozitate în timp ce aşteptau ca vântul să se 
potolească, înaintară pe holul larg şi intrară în camera principală. 

Sub strălucirea unei duzini de torţe şi a lumânărilor aprinse, 
Pitt şi Giordino fură surprinşi să descopere că încăperea era mai 
degrabă un mausoleu decât un templu. Deşi exista un mic altar 
din lemn în capătul cel mai îndepărtat al camerei, o pereche de 
sarcofage mari, din marmură ocupau ambele laturi. Erau făcute 
din marmură albă şi aveau un aspect modern, sugerând că cei 
aflaţi înăuntru fuseseră îngropaţi acolo în ultimii 20 sau 30 de 
ani. Deşi Pitt nu era în stare să descifreze literele chirilice săpate 
pe cele două lespezi, bănuia că acestea erau mormintele mamei 
şi tatălui lui Borjin, dacă era să se bazeze pe biografia 
petrolistului prezentată de Corsov. 

Cu toate astea, nu-şi putea da seama cine zăcea în sarcofagul 
din mijlocul criptei. Aşezat pe un piedestal de marmură lustruită 
şi făcut din granit sculptat, acesta părea mult mai vechi. Cu toate 
că nu era prea mare, pe capacul şi pe părţile laterale erau 
sculptați cai şi animale sălbatice care fuseseră apoi pictate. Deşi 
imaginile erau desluşite, vopseaua se scorojise din pricina 
trecerii timpului. La căpătâiul mormântului, se ridicau nouă 
stâlpi, pe fiecare dintre aceştia aflându-se câte o bucată de blană 
albă, aşa cum mai văzuseră şi la intrarea pe domeniu. 

— Cineva vrea să-i meargă bine şi pe lumea cealaltă, spuse 
Giordino uitându-se la mormânt. 

— llustrul domn Borjin trebuie să aibă ceva sânge albastru în 


225 


vene, răspunse Pitt. 

Giordino privi dincolo de sarcofage şi observă un obiect sub 
altar. 

— Se pare că vor mai avea nevoie de încă o raclă aici, spuse el 
arătând cu capul înspre obiect. 

Deşi nu-l zăriseră la început, când intraseră în cameră, 
cadavrul pe care îl vedeau acum amândoi era întins pe-o bancă 
de sub altar. Pitt şi Giordino se îndreptară într-acolo şi fură şocaţi 
să descopere al cui era trupul. Era Roy, acoperit pe jumătate cu 
o cuvertură subţire, dar cu săgeata încă înfiptă în piept. 

— Theresa şi Wofford sunt aici, spuse Giordino în şoaptă. 

— Să sperăm că n-au avut şi ei aceeaşi soartă, zise Pitt încet, 
trăgând pătura şi acoperind chipul lui Roy. 

Pe când se întrebau dacă nu cumva ajunseseră prea târziu, 
liniştea din încăpere fu brusc întreruptă de zgomotul unor cizme 
mergând pe podeaua de piatră. O clipă mai târziu, cele două 
gărzi din curte năvăliră în mausoleu. Imbrăcate aidoma celor 
aflate la poarta din faţă, nu păreau să fie dotate cu arme de foc. 
In locul acestora, ambii bărbaţi aveau câte o suliță din lemn cu 
vârf ascuţit, de metal. La brâu purtau câte un cuţit scurt, băgat 
în câte o teacă pe care era pictat un scarabeu, iar spate duceau 
câte un arc şi o tolbă cu săgeți. Erau armele folosite în războaie 
de străvechii călăreţi mongoli, dar nu mai puţin înfricoşătoare 
decât puştile sau pistoalele din zilele noastre. 

Paznicii încetiniră când intrară în cameră, până îi zăriră pe Pitt 
şi pe Giordino lângă altar. Se repeziră spre ei cu suliţele scoase. 
Spre marele lor noroc, gărzile nu aruncaseră cu suliţele în Pitt şi 
în Giordino, ci plănuiau să-i străpungă de aproape. 

Giordino reacţionă cel dintâi, apucând o băncuţă de lemn şi 
azvârlind-o înspre picioarele gărzilor. Işi nimeri ţinta, băncuţa de 
lemn izbindu-l pe primul bărbat în fluierul piciorului şi făcându-l 
să se prăbuşească. Se rostogoli pe podea, iar sulița sa de lemn 
căzu inofensivă lângă el. 

Cel de-a doilea paznic sări peste bancă precum un atlet 
profesionist şi se îndreptă către Pitt cu toată viteza. Acesta se 
ridică uşor pe vârfuri, cu picioarele arcuite şi privirile aţintite 
asupra omului cu sulița, aşteptând să fie atacat. Părând să facă 
un lucru cu totul nebunesc, rămase perfect nemişcat, dându-i 
atacatorului o ţintă fixă. Paznicul îşi închipui că Pitt era paralizat 
de frică şi că avea să-i devină victimă sigură. Dar Pitt aşteptă 
încordat până când paznicul se află la un pas de el, pregătindu-şi 


226 


sulița pentru a-i da o lovitură aducătoare de moarte. Cu o scurtă 
zvâcnire a picioarelor, sări într-o parte întinzându-se şi lovind 
mânerul suliţei, făcând-o să sară în direcţia cealaltă. Paznicul se 
dezechilibră şi rămase uimit când văzu că arma lui nu spintecase 
decât aerul. Dădu să răsucească lancea în lateral, dar vârful 
acesteia ratase deja corpul lui Pitt. Acesta din urmă încercă fără 
succes să prindă lancea, dar îi scăpă când paznicul se repezi şi o 
aruncă spre el. Aceasta vâjâi pe lângă el şi îi atinse umărul, 
alunecându-i printre degete. 

Amândoi bărbaţii se dezechilibrară şi se clătinară în direcţii 
diferite, paznicul prăbuşindu-se peste altar, în vreme ce Pitt fu 
împins către criptă. Pitt se ridică repede în picioare, gata să-şi 
înfrunte adversarul, apoi dădu înapoi până când piatra de 
mormânt se află la câţiva centimetri în spatele său. Paznicul era 
circumspect deja faţă de Pitt acum şi îl privi pentru o clipă, cât îşi 
recăpătă echilibrul. Strângând lancea şi mai tare, trase aer adânc 
în piept, apoi îl atacă din nou pe Pitt, cu ochii aţintiţi asupra 
prăzii pe care voia s-o ucidă. 

Pitt era dezarmat, cu spatele la sarcofag, căutând cu privirea 
vreo armă. În lateral, îl zări pe Giordino plonjând către paznicul 
căzut la pământ. Ocupat cu atacarea primului paznic, Giordino 
nu putea să-l ajute imediat. Apoi Pitt îşi aduse aminte de stâlpii 
împodobiţii cu blănuri. 

Cei nouă pari înalţi erau înfipţi în nişte plăci de marmură la 
capa mormântului. Pitt dădu repede înapoi până ajunse în 
dreptul lor şi întinse mâna dreaptă spre spate, apucându-l pe 
primul dintre ei. Paznicul nu se gândi la nimic special văzând 
mişcarea, ci doar îl ochi mai bine pe Pitt, grăbindu-se să-l atace. 
Acesta nu făcu nici o mişcare până când omul nu se află la vreo 
20 de paşi depărtare, apoi aruncă repede ţăruşul drept spre el. 
Având 2,5 metri, ţăruşul era mult mai lung decât sulița 
paznicului. Cu o privire uimită, acesta încercă zadarnic să dea 
înapoi când pricepu că Pitt îl atacase cu parul acela. Era, însă 
prea târziu - capătul teşit al ţăruşului îl izbi în stomac, aruncat cu 
toată puterea. Şocat, omul se dezechilibră, apoi căzu într-un 
genunchi, cu răsuflarea tăiată. Forţa loviturii îl făcuse să scape 
sulița, care se rostogoli pe podeaua de marmură. Fără a mai lua 
seama la Pitt, se târî deznădăjduit către armă înainte de a-şi 
ridica privirea îngrozită. Pitt răsucise parul în mâini, iar acum 
piedestalul de marmură se repezea, către el ca o bilă de 
demolări. Deşi încercă să se ferească, paznicul fu lovit în moalele 


227 


capului şi căzu inconştient la podea. 

— Nu mai există pic de respect pentru mobila unui om, răsună 
glasul lui Giordino, când stâlpul se frânse de podea. 

Pitt îşi ridică privirea şi îl văzu pe Giordino care îşi freca 
pumnul îndurerat de lovitura aplicată paznicului leşinat. 

— Te simţi bine? 

— Mult mai bine decât prietenul meu de aici. Ce-ai zice să 
ieşim din mausoleul ăsta înainte să mai apară şi alţi lăncieri din 
trupele regale? 

— Sunt de acord. 

Cei doi bărbaţi se strecurară afară, Pitt luând una din sulițe. 
Vântul încă şuiera pe sub arcadă, când ajunseră la intrare şi 
priviră cu atenţie prin curte. Ceea ce văzură nu prea avu darul 
să-i liniştească. 

Doi călăreţi înveşmântaţi în tunici din mătase strălucitoare şi 
purtând coifuri rotunde din metal străjuiau intrarea clădirii, 
înlocuind gărzile pedestre. In apropiere, un alt paznic călare 
cerceta cu privirea curtea, în căutarea urmelor lui Pitt şi ale lui 
Giordino. Ştiind că, dacă rămâneau acolo, nu aveau să se aleagă 
cu nimic bun, cei doi bărbaţi se furişară prin partea opusă a 
arcadei, înfruntând iarăşi praful unui vârtej ridicat de vânt şi se 
strecurară în spatele mausoleului din piatră. De acolo, cei doi 
văzură aripa dreaptă a clădirii. Ocolind capătul îndepărtat al 
acesteia, observară vreo şase călăreţi înveşmântaţi în haine 
colorate strălucitor îndreptându-se în direcţia lor. Spre deosebire 
de gărzile pe care le văzuseră ceva mai înainte, aceştia păreau 
să aibă puşti pe umăr. 

— Grozav moment şi-a mai ales cavaleria ca să apară, spuse 
Giordino. 

— Nu fac decât să ne uşureze evadarea de aici, răspunse Pitt 
ştiind că aveau să fie nevoiţi să traverseze repede curtea şi să se 
întoarcă pe unde veniseră, pentru a evita gărzile călare. 

Ajungând la ţarcul acoperit aflat în spatele criptei, se 
ascunseră înăuntru şi o luară către cealaltă parte a curţii. 
Strecurându-se printr-un adevărat labirint de lăzi şi de utilaje, Pitt 
ochi o maşină veche şi mare, acoperită de praf, care era parcată 
în spate şi fu surprins să constate că era un Rolls-Royce de la 
începutul anilor '20. Tocmai se pregătea să facă un pas peste 
parapetul din faţa sa, când un şuierat puternic îi ajunse la urechi, 
urmat de un zbârnâit puternic. Se uită într-o parte şi zări o 
săgeată din lemn zburând la numai câţiva centimetri de capul lui 


228 


Giordino. 

— Au sosit! strigă el ascunzându-se tocmai când o altă 
săgeată trecu zbârnâind pe lângă ei. 

Giordino se ghemuise deja în spatele unui butoi din lemn când 
săgeata se înfipse într-un stâlp de susţinere. 

— Al patrulea călăreț, spuse Giordino privind pe deasupra 
butoiului. 

Pitt se uită în curte şi văzu un călăreț lângă gardul viu trăgând 
de coarda unui arc pentru a lansa o a treia săgeată. De această 
dată, Pitt fusese ţintit şi abia izbuti să se strecoare în spatele 
unui cart înainte ca săgeata să-l nimerească. Abia lovi săgeata 
căruţa, că Pitt sări în picioare şi se repezi către paznic. Era rândul 
lui acum să riposteze. Când omul întinse mâna spre spate pentru 
a scoate o nouă săgeată din tolbă, Pitt aruncă sulița pe care o 
luase din criptă. 

Călărețul se afla la aproape 50 de metri depărtare, dar Pitt o 
azvârli cu putere către omul din şa. Numai o răsucire bruscă Îl 
salvă pe acesta de lance, dar tăişul ascuţit izbuti totuşi să-i 
rănească braţul drept deasupra cotului. Scăpă arcul din mână, 
iar acesta căzu cu zgomot la pământ, în vreme ce-şi strângea 
braţul rănit cu celălalt pentru a opri şuvoiul de sânge. 

Dar răgazul câştigat de Pitt şi Giordino nu dură prea mult. 
Ceilalţi trei călăreţi se apropiară repede de tovarăşul lor rănit şi 
săgețile începură să zboare din nou. In partea opusă a ţarcului, 
tropotul copitelor celeilalte patrule se auzi mai puternic decât 
vuietul vântului când şi aceştia îşi făcură apariţia. In câteva 
minute, aerul se umplu de săgețile ascuţite care se înfigeau cu o 
forţă aducătoare de moarte în lăzile şi în vehiculele aflate acolo. 
Arcaşii erau bine antrenați, săgețile lor urmărind ca nişte 
magneţi mişcările lui Pitt şi ale lui Giordino. Dacă n-ar fi fost 
rafalele de vânt, cei doi bărbaţi ar fi fost ucişi repede. Dar 
vârtejurile de praf întunecau vederea călăreţilor, schimbând în 
acelaşi timp traiectoria săgeţilor. In plus, Pitt şi Giordino îşi 
împiedicau şi ei atacatorii să se apropie prea mult. 

Deşi lipsiţi de arme, cei doi bărbaţi îşi improvizară apărarea 
cât de bine putură. Găsiră căruțele pline de unelte şi utilaje 
agricole pe care le transformară în proiectile improvizate. 
Giordino era foarte iscusit la aruncarea târnăcoapelor grele, 
izbutind să străpungă coapsa unuia dintre paznici dintr-o 
aruncare şi doborându-l pe un altul de pe cal. Târnăcoapele şi 
lopeţile zburătoare îi ţinură o vreme deoparte pe călăreţi, dar 


229 


aceştia ştiau că îndrăzneţii intruşi nu mai aveau scăpare. 

În timpul luptei, vântul şi vârtejurile de praf ridicate fuseseră 
aliaţii lui Pitt şi Giordino, dând naştere unor nori groşi şi 
îngreunând misiunea arcaşilor. Dar, cum zeii hotărâră să facă o 
pauză ca să poată respira, vântul încetă pentru o clipă. Când 
praful se mai domoli şi zgomotul încetă, liniştea care se aşternu 
brusc însemnă un adevărat blestem pentru cei doi oameni prinşi 
în cursă. Uşor de depistat acum în mijlocul arcului, cei doi erau 
ţinta săgeţilor trase cu furie de călăreţi. A rămâne acolo să se 
lupte ar fi însemnat moartea lor, aşa încât aruncară uneltele şi se 
puseră la adăpost. Se rostogoliră amândoi sub o căruţă mare, 
găsind o protecţie foarte sumară în spatele roţilor mari. Vreo 
şase săgeți se înfipseră în coastele căruţei, la numai câţiva 
centimetri deasupra lor. Din cealaltă parte a ţarcului se auziră 
acum focuri de armă când cea de-a doua patrulă îşi lăsă 
deoparte arcurile şi căută să pună capăt asediului cu focuri de 
armă. 

— Chiar n-am chef să mă joc de-a generalul Custer atacat de 
indieni, murmură Giordino când o şuviţă de sânge începu să-i 
curgă pe obraz dintr-o rană făcută de o săgeată care ricoşase. 
Nici tu nu crezi că ar fi potrivită o batistă albă pe post de steag al 
păcii, nu? 

— Aşa e, nu prea cred, răspunse Pitt gândindu-se la Roy. O 
săgeată se zdrobi de roata căruţei, chiar în spatele lui, aşa că se 
rostogoli, ferindu-se instinctiv. Fu lovit în spate de o protuberanţă 
noduroasă şi subţire, care îi opri mişcarea. intoarse capul şi zări 
lângă căruţă un obiect acoperit cu o prelată murdară. Un nou val 
de săgeți sosi în zbor, silindu-l să se ghemuiască la pământ, 
lângă Giordino. 

— La următorul nor de praf, ce-ai zice să-l atacăm pe unul 
dintre călăreţii aflaţi în margine? întrebă Giordino. Tu apuci 
frâiele, eu îl apuc pe călăreț şi ne alegem şi cu un cal. Singurul 
mod în care cred că am putea scăpa de aici este să facem rost 
de un cal. 

— E riscant, răspunse Pitt, dar ar putea fi singura noastră 
şansă. 

Rostogolindu-se pe-o parte pentru a vedea ce se întâmplă în 
curte, împinse fără să vrea prelata care acoperea obiectul de 
lângă căruţă. Giordino observă o scânteie licărind în privirea lui 
Pitt când acesta privi dedesubt. 

— O schimbare de planuri? întrebă el. 


230 


— Nu, răspunse Pitt. Doar că o să încercăm să scăpăm de aici 
călare pe un cal de altă culoare. 


231 


23 


Staţia de emisie-recepţie montată pe perete indică primirea 
unui semnal, după care se auzi vocea apelantului. Vântul 
puternic crea un fundal sonor care acoperea vocea gâfâită, deşi 
faptul că transmisiunea se realiza din apropiere conferea 
comunicaţiei un semnal puternic. 

— l-am înconjurat în spatele sanctuarului. Au sosit împreună 
cu delegaţia chineză, în calitate de escorte de securitate, dar se 
pare că sunt impostori. Gărzile mele care au fost încuiate în 
laborator pretind că nu ar fi chinezi, ci ruşi. 

— Am înţeles, răspunse Borjin vorbind iritat în staţie. Agenţi 
guvernamentali sau, mai degrabă, spioni ai unei companii 
petroliere ruseşti. Aveţi grijă să nu scape cu viaţă de pe 
domeniu, dar opriţi focurile de armă până după plecarea 
delegaţiei. Vreau un raport complet privind motivul pentru care 
nu au fost depistaţi la sosirea aici. 

Borjin puse emițătorul la locul său, apoi închise biroul din lemn 
de cireş care ascundea staţia radio. leşind din mica anticameră, 
porni pe hol şi se întoarse în camera de conferinţe. Ministrul 
chinez stătea la fereastră, privind furtuna de praf de afară, 
simțindu-se el însuşi în bătaia nemiloasă a vântului. 

— Scuzaţi întreruperea, spuse Borjin aşezându-se şi zâmbind 
forţat. S-a petrecut un mic incident care îi priveşte pe doi dintre 
membrii escortei dumneavoastră. Mă tem că nu vă vor mai putea 
însoţi în călătoria de întoarcere. Desigur, mă voi ocupa personal 
de înlocuirea acestor doi indivizi, dacă doriţi. 

Shinzhe dădu vag din cap. 

— Ce este cu focurile de armă care se aud de afară? întrebă 
el. 

— E doar un exerciţiu al gărzilor mele. Nu aveţi motive să vă 
alarmaţi. 

Ministrul privi impasibil pe fereastră, cu mintea rătăcindu-i 
aiurea. Ca şi cum mişcările i-ar fi fost încetinite de vârstă, se 
întoarse încet şi se aşeză în faţa lui Borjin. 

— Oferta dumitale frizează şantajul, iar cererile dumitale sunt 
scandaloase, spuse el lăsându-şi mânia să răbufnească. 

— Cererile mele nu sunt negociabile. Şi poate că nu sunt nici 
scandaloase pentru o ţară care se confruntă cu un declin 


232 


economic, şuieră Borjin. 

Shinzhe îşi privi gazda cu dispreţ. Magnatul arogant şi 
pretenţios îi displăcuse încă din momentul în care se întâlniseră. 
Deşi manifestase o oarecare politeţe, acesta nu avea, în mod 
evident, nici un pic de respect faţă de China sau faţă de poziţia ei 
dominantă în lume. Lui Shinzhe îi venea greu până şi să încerce 
să negocieze, dar ştia bine: conducerea statului şi mai cu seamă 
preşedintele aşteptau un contract în domeniul petrolului. Se 
temea chiar, pe bună dreptate, ca nu cumva conducerea ţării 
sale să accepte propunerea atât de abominabilă numai din 
disperare. De-ar fi putut găsi o altă cale! 

— Domnule ministru Shinzhe, trebuie să consideraţi toate 
astea drept o afacere aducătoare de beneficii pentru ambele 
părţi, continuă Borjin recăpătându-şi calmul. China primeşte 
ţiţeiul necesar pentru a-şi menţine economia în funcţiune, eu mă 
aleg cu un contract pe termen lung, în calitate de furnizor 
principal, iar Republica Autonomă Mongolă îşi ocupă locul cuvenit 
ca parte a marii Mongolii. 

— Cedarea unui teritoriu suveran nu este un act care să poată 
fi trecut cu vederea. 

— Acesta nu este un lucru căruia China ar trebui să-i acorde 
importanţă. Ştim amândoi că regiunea abia dacă este puţin mai 
mult decât un loc plin de praf, populat în mare măsură de 
păstorii mongoli. Interesul meu în această reunificare îşi are 
originea într-o dorinţă de ordin cultural de a restaura pământurile 
care au aparţinut cândva naţiunii noastre. 

— Poate ca aveţi dreptate că regiunea reprezintă puţin, ca 
valoare. Totuşi, este un lucru foarte neobişnuit ca o persoană 
particulară să se amestece în schimburi teritoriale. 

— Este adevărat. De fapt, guvernul meu nu ştie nimic despre 
acordul nostru. Îl vor considera un plăcut cadou politic, unul care 
va fi foarte apreciat de mase. 

— lar dumneavoastră vă va aduce un beneficiu frumuşel, fără 
îndoială, nu? 

— Ca broker am rezervat un procent din drepturile asupra 
pământului şi pentru compania mea, însă este doar un mic 
procentaj din total, zâmbi el malefic. li întinse o legătură groasă 
din piele lui Shinzhe. Am pregătit deja contractele necesare 
pentru ca reprezentanţii ambelor ţări să le poată semna. Mi-ar 
plăcea să primesc confirmarea acceptului ţării dumneavoastră în 
cel mai scurt timp. 


233 


— Voi raporta consiliului secretariatului general în cursul zilei 
de mâine. Se va lua o hotărâre. Dar trebuie să vă previn că 
poziţia dumneavoastră inflexibilă poate împiedica ajungerea la 
un consens. 

— Fie şi aşa. Aceştia sunt termenii mei. 

Borjin se ridică. 

— Aştept cu nerăbdare derularea unei relaţii de durată şi 
fructuoase, domnule ministru Shinzhe, se înclină Borjin pe cât de 
grațios, pe atât de nesincer. 

Shinzhe se ridică şi se înclină cam ţeapăn drept răspuns, apoi 
părăsi încăperea urmat de alaiul său. Borjin şi Tatiana urmară 
delegaţia chineză până la uşă şi îi priviră pe membrii acesteia 
clătinându-se prin furtuna de praf până la maşinile lor. Când 
luminile stopurilor dispărură dincolo de poarta principală, Borjin 
închise uşa şi se întoarse către Tatiana. 

— Acum nu mai trebuie decât să culegem roadele, spuse el şi 
porni pe coridor. 

— Da, dar există multe riscuri. Nu vor accepta prea uşor să 
renunţe la pământurile Mongoliei Interioare. Poate că vor începe 
să suspecteze ceva. 

— Prostii. Chinezii pot aprecia dezideratul cultural al Mongoliei 
de a căuta unificarea cu un teritoriu care i-a aparţinut. Un articol 
de fond perfect. Şi este o ironie imensă că ei ne vor da înapoi 
pământurile, urmând ca noi să le vindem, în schimb, petrol. 

— Nu vor fi prea fericiţi când vor afla adevărul. Ar putea anula 
înţelegerea sau chiar mai rău. Şi nu vor fi dispuşi să plătească 
preţuri mai mari decât cele practicate pe piaţă. 

— Ultima obiecţie e o chestiune uşor de rezolvat. Cu 
tehnologiile noastre de ultimă generaţie, putem menţine 
întreaga piaţă în instabilitate vreme de ani de zile şi putem 
profita din plin de situaţie. Am dovedit deja asta în Golful Persic 
şi o vom face din nou. 

Ajunseră la sala de conferinţe şi intrară, îndreptându-se către 
micul bar cu zeci de sticle de băutură aflate pe rafturi. Borjin luă 
una cu coniac şi turnă în două pahare. 

— Dragă surioară, am câştigat deja. Cum începe să curgă 
ţiţeiul, o să-i avem pe chinezi prinşi la înghesuială şi nu vor mai 
îndrăzni să se retragă. lar dacă se răzgândesc, accelerăm 
lucrurile cu conducta către Siberia şi o legăm de conducta către 
Nakhodka. Apoi ne vom putea vinde ţiţeiul în Japonia şi restul 
lumii şi le vom râde în faţă. 


234 


— Da, datorită incidentului creat de fratele nostru cu incendiul 
de la Ningbo, chinezii cam sunt la strâmtoare. 

— Temuge a făcut adevărate minuni, nu? 

— Nu mai e nevoie să-ţi amintesc că era cât pe ce să-mi 
provoace moartea în Baikal, zise ea iritată. 

— Da, valul acela uriaş a fost un efect secundar neprevăzut. 
Dar nu mai contează, acum eşti aici, în siguranţă, spuse el pe un 
ton condescendent. Trebuie să recunoşti că a fost eficient. 
Coordonarea distrugerii conductelor în Siberia, apoi provocarea 
incendiului în portul chinezesc tocmai când ei nu mai puteau găsi 
o cale de livrare corespunzătoare. Şi echipa pe care a format-o în 
Golful Persic a fost foarte eficientă. După cea din urmă 
demonstraţie, din Orientul Mijlociu, chinezii vor veni în genunchi 
la noi. 

— Şi Temuge porneşte acum peste Pacific, către America de 
Nord, pentru a da lovitura de graţie? 

— E deja pe mare. Echipamentul din Baikal a ajuns în Seul 
acum două zile şi a plecat de-acolo la scurt timp după aceea. Am 
trimis echipa de excavare Khen-tii cu Temuge, de vreme ce a 
trebuit să încetăm operaţiunile după incidentul cu echipa de 
cercetători ruşi. 

— Eforturile lor oricum n-au avut nici un rezultat. judecând 
după cripta goală pe care am găsit-o lângă Genghis, se pare că 
mormântul a fost jefuit sau nici nu a fost săpat vreodată. E un 
mister motivul pentru care comorile nu au ieşit încă la lumină. 

— Nu contează, câtă vreme chinezii ne vor furniza în curând 
venituri substanţiale. Va trebui să mai aşteptăm o săptămână- 
două până la următorul şoc petrolier, spuse el şi zâmbi, apoi nu 
vor şti cum să se ploconească mai tare. 

Părăsind sala de conferinţe, se îndreptă către scara alăturată, 
urmat îndeaproape de sora sa. Oprindu-se la baza treptelor, îşi 
ridică ochelarii înspre portretul străvechiului războinic mongol, 
care era agăţat pe peretele din faţă. 

— Primul pas a fost făcut. Acum am pornit cu dreptul pe 
drumul refacerii bogățiilor şi gloriei Hoardei de Aur. 

— Tatăl nostru ar fi mândru, zise Tatiana. El a făcut ca toate 
astea să fie posibile. 

— In sănătatea tatălui şi domnului nostru, Chinggis, spuse el, 
sorbind o înghiţitură de coniac. Fie ca izbânzile să vină din nou! 


235 


24 


În spatele clădirii, căpetenia forţelor de securitate îşi prinse la 
brâu staţia de emisie-recepţie. Un munte de om, pe nume 
Batbold, tocmai primise vestea că delegaţia chineză părăsise 
domeniul. Dacă intruşii încă mai erau în viaţă, acum puteau fi 
ucişi cu focuri de armă. 

Vârtejurile de praf întunecau interiorul ocolului, dar ploaia de 
gloanţe şi de săgeți de mai devreme îi ucisese fără îndoială pe 
cei doi spioni. De fapt, nu mai fusese văzut nici unul din ei de 
câteva minute bune. Cu siguranţă, erau morţi, presupuse 
Batbold. Pentru a se asigura, porunci să se mai tragă încă vreo 
trei rafale în centrul ţarcului, apoi împuşcăturile încetară. 

Trăgând o sabie scurtă pe care o purta la brâu, Batbold 
descălecă şi îi conduse pe ceilalţi trei oameni către ocol, pentru a 
examina cadavrele. lInaintaseră cam 10 metri când auziră 
zgomotul făcut de zdrobirea unei lăzi de lemn. Batbold şi oamenii 
lui îngheţară în loc, apoi se auzi un nou zgomot, un zbârnâit 
metalic care se stinse încet. Căpetenia făcu un pas şovăielnic în 
faţă şi zări în sfârşit o mişcare în spatele uneia dintre căruţe, în 
timp ce zbârnâitul se repetă iar şi iar. 

— Acolo! strigă el arătând către căruţă. Trageţi! 

Cele trei gărzi îşi ridicară carabinele la umăr, când dinăuntru 
răsună o pocnitură sonoră. Pe când bărbaţii încercau să-şi 
ochească victimele, un perete întreg de lăzi porni să se 
prăvălească din partea laterală a îngrăditurii, doborând o parte a 
gardului de lemn. După câteva clipe, un obiect ţâşni spre ei, 
însoţit de un scrâşnet puternic. 

Batbold făcu ochii mari când zări o motocicletă cu ataş, de un 
roşu aprins, gonind direct spre el. Motocicleta nu părea a fi 
condusă de cineva, având o ladă din lemn pe şa şi o alta în ataş. 
Ferindu-se din calea sa, Batbold îşi dădu seama că ochii îi jucau 
feste şi îşi scoase sabia pentru a se apăra de maşinăria care se 
apropia. Dar era prea târziu. 

Când motocicleta trecu razant pe lângă el, Al Giordino ţâşni 
din lada aflată în ataş, întocmai ca o păpuşă cu arc. În mâinile lui 
se afla o lopată pătrată, pe care o legănă înspre Batbold. 
Suprafaţa plată a lopeţii îl lovi pe şeful securităţii în falcă, 
scoțând un zgomot sec. Batbold se prăbuşi instantaneu la 


236 


pământ, cu o expresie de nedumerire pe chip. 

Motocicleta goni apoi către cei trei paznici din spatele lui 
Batbold, care se risipiră cuprinşi de panică, fără să mai tragă nici 
un foc de armă. Unul dintre ei alunecă şi căzu cu picioarele sub 
ataşul motocicletei. Cel de-al doilea se retrase într-un loc mai 
sigur, în vreme ce al treilea paznic fu izbit peste ceafă de lopata 
lui Giordino, căzând de-a berbeleacul. 

Privind printr-o fantă scobită în cutia de lemn, Pitt îndepărtă 
motocicleta de trăgătorii înfuriaţi şi o luă spre grupul de arcaşi. 
Văzând un spaţiu mai mare între doi cai, se avântă într-acolo, 
având intenţia de a sparge blocada. 

— Capul la cutie, se pare că lucrurile se vor încinge, îi strigă el 
lui Giordino. 

O clipă mai târziu, un roi de săgeți vâjâiră pe lângă ataş, 
scrijelindu-le armurile improvizate, din lemn. Pitt simţi în coapsa 
stângă o împunsătură produsă de o săgeată şi ar fi observat şi că 
îi curgea un şuvoi cald de sânge pe picior dacă atenţia nu i-ar fi 
fost îndreptată în altă direcţie. 

Bătrâna motocicletă se avântă către şirul călăreţilor, lăsând în 
urmă o dâră de fum negru, provocat de amestecul prea bogat. 
Când Pitt virase, puşcaşii din spatele lui îşi opriseră tirul de 
teamă să nu tragă în arcaşi. Dar arcaşii, care nu împărtăşeau 
aceleaşi temeri vizavi de colegii lor, lăsară să zboare un nou roi 
de săgeți. 

Pitt hotărî să mai rărească săgețile şi se îndreptă către unul 
dintre cai. Speriat, animalul se cabră şi apoi se răsuci într-o 
parte, ferindu-se din calea zgomotosului vehicul şi doborându-şi 
călăreţul la pământ. 

Pitt zări sclipirea unei lănci trecându-i la câţiva centimetri de 
faţă şi înfigându-se în pământ, lângă el. Apoi trecu pe lângă calul 
speriat şi pe lângă şirul de arcaşi, grăbindu-se să iasă din curte. 

În ataş, Giordino se răsuci spre spate şi privi peste marginea 
lăzii sale protectoare. Călăreţii se regrupaseră repede şi 
începuseră să urmărească motocicleta. 

— Sunt pe urmele noastre, strigă el. Popice îi fac pe indivizii 
ăştia. Să-mi spui numai când ajungem la trambulina de schi. 

— Ajungem numaidecât, răspunse Pitt. 

Inainte de a se urca în ataş, Giordino observase un sac plin de 
potcoave atârnând din căruţă. Vârâse sacul în ataş şi acum 
folosea potcoavele de metal pe post de proiectile. Ridicându-se 
brusc din ladă, începu să azvârle potcoavele spre capul celui mai 


237 


apropiat dintre paznici. Era ciudat să arunce aşa, cu bucăţile de 
metal, dar Giordino le observă repede calităţile aerodinamice şi 
începu să îşi atace ţintele. li dobori astfel pe doi dintre călăreţi şi 
curmă ploaia săgeţilor trimise de ceilalţi paznici, forţându-i pe 
urmăritori să păstreze distanţa. 

Aflat în şa, Pitt ambală motocicleta la maximum. Când dăduse 
peste motocicleta cehoslovacă în ocolul vitelor, îşi închipuise că 
modelul din anii '50 nu mai era decât un maldăr de fiare vechi. 
Dar Jawa 500 OHC din 1953 avea încă roţile umflate, vreo câţiva 
litri de combustibil în rezervor, iar motorul său mergea ca uns. La 
a şaptea încercare de pornire la pedală, bătrâna motocicletă cu 
doi cilindri tuşi şi se trezi la viaţă, dându-le lui Pitt şi lui Giordino 
şansa de a scăpa. 

Cu ajutorul potcoavelor aruncate de Giordino, ajunseră să aibă 
un avans confortabil în faţa urmăritorilor care veneau călare. Pitt 
trase brusc ghidonul într-o parte şi o porni către marginea din 
spate a domeniului. 

— Pune-ţi centura de siguranţă, suntem gata de decolare, îi 
strigă el lui Giordino. 

Giordino se ascunse din nou în ladă şi se agăţă de o bară 
aflată în partea din faţă a ataşului. In mâna cealaltă, ţinea strâns 
ultima potcoavă pe care se pregătea s-o arunce. 

— Ca să ne poarte noroc, murmură el şi fixă potcoava de ataş. 

In spatele domeniului nu exista nici un zid deoarece prăpastia 
îl făcea inutil. Pitt ştia că încercarea lui putea echivala cu o 
sinucidere, dar altă cale de scăpare nu exista. Năpustindu-se 
către marginea curţii, frână uşor, apoi îmboldi motocicleta peste 
buza hăului. 

Pitt îşi simţi stomacul în gât când pământul dispăru de sub 
roţi, iar motocicleta zvâcni înainte. Primii 30 de metri erau o 
coborâre aproape verticală şi ei plonjară prin aer, înainte ca 
roata din faţă să atingă din nou pământul. Restul motocicletei 
ateriză brutal, scrâşnind din toate încheieturile, scuturându-i şi 
pe pilot şi pe pasager. Scuturile de lemn, în care se înfipseseră 
nenumărate săgeți, se zdrobiră de pământ. Pitt fu recunoscător 
că scăpase de povara acestora, deşi ştia că acele lăzi probabil că 
le salvaseră vieţile. Se concentră însă repede asupra păstrării 
direcţiei vehiculului. 

Dezechilibrată de greutatea ataşului, motocicleta ar fi trebuit 
să se rostogolească atunci când ajunsese pe sol. Dar Pitt ţinuse 
ghidonul cu mâini ferme şi manevrase cu iscusinţă roata din faţă 


238 


pentru a compensa repartiţia inegală a greutăţii. Luptând 
împotriva pornirii fireşti de a vira, menţinu motocicleta 
îndreptată spre baza muntelui. Forţa de inerție stabiliză 
motocicleta şi ataşul, dar acestea se deplasau acum vertiginos 
pe pantă. Potcoava lui Giordino părea să le fi purtat noroc, căci 
nu le ieşiră în drum nici stânci, nici alte obstacole majore. Din 
când în când, din pământul din faţa lor săreau pietricele, iar Pitt 
îşi dădu seama că se trage asupra lor de sus. 

Zgomotul produs de motorul ambalat şi vuietul vântului 
acopereau pocnetul împuşcăturilor. Un vârtej de praf îi învălui, 
camuflându-i pentru o vreme în faţa ploii de gloanţe. Dar tot 
vântul îl orbi pe Pitt. Acesta doar ţinu ghidonul motocicletei drept 
şi se rugă să nu se izbească de vreo stâncă sau de vreun copac. 

Sus, pe buza prăpastiei, se aflau mai multe gărzi care trăgeau 
cu carabinele în motocicleta zburătoare, blestemând de fiecare 
dată când aceasta dispărea într-un alt nor de praf. Vreo şase 
călăreţi continuară urmărirea, mânându-şi caii pe panta abruptă. 
Pentru cai era o coborâre anevoioasă, dar de îndată ce ajunseră 
la baza pantei îşi continuară urmărirea în viteză. 

Pe motocicletă, Pitt şi Giordino se ţineau cât de bine puteau, în 
vreme ce zburau peste hârtoape cu aproape 130 de kilometri la 
oră. În cele din urmă, Pitt eliberă frâna de picior, care acţiona 
roata spate şi pe care o apăsase instinctiv din momentul în care 
se aflaseră pe marginea hăului, dându-şi seama că nu le 
încetinea mai deloc coborârea. 

După câteva clipe de plonjon aproape vertical, panta se mai 
domoli. Coborârea era încă abruptă, dar măcar nu-i mai încerca 
sentimentul de cădere în gol. Pitt începu să tragă uşor de ghidon, 
pentru a evita arbuştii şi pietrele care erau parcă anume 
presărate în calea lor, recăpătând un minim de control asupra 
motocicletei. Trecând peste un şanţ, amândoi fură săltaţi de pe 
locurile lor, dar izbutiră să revină până la următoarea denivelare. 
Pitt simţea că fiecare salt îi zdrobea rinichii, amortizoarele dure şi 
pielea tare a şeii oferindu-le prea puţin din ceea ce ar fi putut 
reprezenta un confort minim. De câteva ori, motocicleta se 
înclină zdravăn pe-o parte sau pe cealaltă, fiind pe punctul de a 
se prăbuşi. 

De fiecare dată, Pitt struni roata din faţă, pentru a rămâne la 
verticală, în vreme ce Giordino se apleca, pentru a menţine 
echilibrul motocicletei. Pitt nu putu evita toate obstacolele, astfel 
încât ataşul se mai lovi de nişte bolovani mai mici. In curând, 


239 


partea din faţă a acestuia căpătă aspectul unei table lovite cu 
ciocanul. 

Treptat, stâncile, tufişurile şi trunchiurile de copaci începură să 
dispară, lăsând locul ierburilor. Când terenul deveni aproape 
drept, Pitt se văzu silit să accelereze pentru a menţine viteza. 
Vântul era tot aspru şi părea să-i bată drept în faţă lui Pitt. 
Vârtejurile de praf erau groase şi constante, limitând vizibilitatea 
până la vreo 12 metri. 

— Mai avem pe cineva pe urme? strigă Pitt. 

Giordino dădu din cap că da. Se tot uitase în spate la fiecare 
câteva secunde şi observase că pâlcul de călăreţi îşi începuse 
coborârea de pe munte. Deşi aceştia se aflau mult în urma lor şi 
erau orbiţi de vârtejurile de praf, Giordino ştia că urmărirea abia 
începuse. Pitt o ştia şi el la fel de bine. Câtă vreme bătrâna 
motocicletă putea fugi, le rămânea un avans serios în faţa 
călăreţilor. Dar asta nu era o garanţie, iar Pitt nu putea decât să 
spere că urmele lor aveau să fie şterse de vârtejurile de praf 
ridicate de furtună. Realitatea era că vieţile lor depindeau de o 
motocicletă veche care nici măcar nu avea rezervorul plin. 

Pitt se gândi la Jawa. Motocicletele cehoslovace apăruseră 
înaintea războiului, într-o fabrică producătoare de grenade şi alte 
soiuri de armament. Cunoscute pentru motoarele uşoare, dar 
puternice, motocicletele Jawa de după război erau rapide şi 
dotate cu multe inovaţii tehnice, fiind renumite pentru fiabilitate, 
cel puţin până când fabrica fusese naţionalizată. Deşi benzina 
era pe terminate, bătrâna motocicletă torcea cuminte. Pitt se 
gândi că va profita de oricât îi va putea oferi motocicleta, ştiind 
că lucrurile vor sta cu atât mai bine cu cât distanţa dintre ei şi 
urmăritori era mai mare. Scrâşnind din dinţi, se uită spre praful 
ridicat de vânt şi răsuci maneta de acceleraţie, ţinându-se bine 
pe bătrâna motocicletă învăluită de vârtejul de praf. 


240 


25 


Întunericul se aşternu repede peste largile stepe cu ierburile 
lor vălurite. Norii de pe cer, plutind deasupra celor de praf, 
ascunseră luna şi stelele, învăluind totul într-un întuneric de 
nepătruns. Doar un punctuleţ luminos se zărea când şi când prin 
furtuna uscată de la sol. Apoi acesta dispărea înghiţit de pătura 
deasă de praf. La consistenţa acesteia contribuia şi motocicleta 
cu motor cu doi cilindri în patru timpi, al cărui murmur continuu 
nu părea a înceta vreodată. 

Vehiculul cehoslovac cu ataş străbătea marea de iarbă 
asemenea unui jet-ski sărind peste valuri. Bătrâna motocicletă 
gemea la fiecare denivelare, dar mergea fără sincope. Pe Pitt îl 
durea mâna care răsucea maneta de acceleraţie, dar era silit să 
stoarcă fiecare fărâmă de putere din motorul motocicletei. În 
ciuda lipsei unui drum şi a ataşului greoi, vehiculul cu trei roţi 
gonea cu aproape 80 de kilometri la oră peste întinderea pustie 
acoperită de iarbă. In acest ritm susţinut, cu fiecare kilometru, 
Pitt şi tovarăşul lui se îndepărtau de urmăritori. Dar mai exista un 
aspect pe care nu-l luaseră în calcul. Cauciucurile motocicletei 
lăsau prin iarba de vară o cărare de neşters, care oferea indicii 
clare privind direcţia în care o luaseră fugarii. 

Pitt sperase să descopere vreo răscruce pe care s-o poată 
folosi pentru a-şi deruta urmăritorii, dar nu găsi decât o potecă 
des străbătută de cai, prea îngustă însă pentru a masca urmele 
cauciucurilor lor. La un moment dat, văzu în depărtare o lumină 
şi încercă să se îndrepte către ea. Dar aceasta dispăru într-un 
nor de praf, iar ei orbecăiră mai departe prin bezna deasă. Deşi 
în strălucirea slabă a farului nu se vedea nici un drum, Pitt 
observă că decorul se schimba treptat. Dealurile rotunde se 
domoleau, în vreme ce ierburile de sub picioarele lor se răreau. 
Pitt se gândi că terenul probabil că se mai nivelase, mai ales că 
parcă trecuse ceva vreme de când Giordino încetase să blesteme 
zdruncinăturile. Curând, dealurile dispărură complet, iar iarba 
deasă lăsă locul ierbii scurte care, în cele din urmă, fu înlocuită 
de pietriş, doar pe alocuri existând câte un tufiş. 

Ajunseseră în partea de nord a deşertului Gobi, o fostă mare 
interioară întinsă, care reprezintă treimea inferioară a Mongoliei. 
Mai mult câmpie presărată cu stânci decât dune de nisip, peisajul 


241 


arid adăposteşte o numeroasă populaţie de gazele, şoimi şi alte 
animale sălbatice care viețuiesc netulburate în regiunea 
cutreierată cândva de dinozauri. Pitt şi Giordino nu zăriră însă 
nimic din toate acestea, ci doar câte o stâncă de granit răsărită 
din nisip şi pietriş purtat de vânt. Pitt se lăsă cu toată greutatea 
pe ghidonul motocicletei, ocolind o piatră ascuţită şi trecând 
printre doi bolovani uriaşi, după care intră într-o vale largă. 

Motocicleta prinse avânt când cauciucurile sale dădură de 
teren solid. Pitt fu învăluit de vârtejuri groase de praf, care 
reduseră şi mai mult vizibilitatea. Vehiculul cu trei roţi goni prin 
deşert încă o oră, trecând nepăsător peste tufişuri şi pietre. Intr- 
un final, motorul începu să sughiţă, apoi să se bâlbâie şi să 
tuşească. Pitt convinse motocicleta să-i mai ducă vreun 
kilometru şi jumătate până când rezervorul de combustibil 
ajunse tot atât de uscat ca peisajul care îi înconjura, iar motorul 
îşi dădu ultima suflare. 

Rămaseră pe un petic de nisip, învăluiţi în liniştea deşertului. 
Numai foşnetul rafalelor de vânt care răvăşeau tufişurile joase şi 
spulberau nisipul le ajungea la urechile îndurerate de lungile ore 
în care bubuise eşapamentul motocicletei. Cerul de deasupra lor 
începu să se însenineze, iar vântul se domoli şi mai mult. Câteva 
stele străpunseră perdeaua grea de praf de deasupra lor, 
trimițând o fărâmă de lumină peste pustiul deşertului. 

Pitt se întoarse către ataş şi îl zări pe Giordino, plin de nisip şi 
praf. In penumbra aceea, Pitt văzu că părul prietenului său, faţa 
şi hainele îi erau acoperite cu un strat subţire de praf galben- 
cafeniu. Spre marea lui uimire, Giordino chiar adormise în ataş, 
cu mâinile încă încleştate pe bara de care se ţinuse. Incetarea 
zgomotului motorului şi a legănării continue îl treziră în cele din 
urmă şi deschise ochii, încercând să vadă ceva prin întuneric, în 
deşertul care îi înconjura. 

— Sper că nu m-ai adus aici numai ca să asist la o întrecere 
între submarine, spuse el. 

— Nu, răspunse Pitt. Mi se pare că pe afiş era trecută o cursă 
de cai. 

Giordino sări din ataş şi se întinse ca să se dezmorţească, în 
vreme ce Pitt îşi cerceta rana de la picior. Săgeata abia îi 
zgâriase gamba înainte de a se înfige într-una dintre aripioarele 
de răcire ale motorului. Rana încetase să mai sângereze cu ceva 
timp în urmă, dar o dâră de sânge închegat amestecat cu praf i 
se întinsese pe picior ca o glazură de cireşe. 


242 


— Piciorul tău e în regulă? întrebă Giordino observând rana. 

— A fost cât pe ce să-mi ţintuiască piciorul de motocicletă, 
spuse Pitt scoțând din motor săgeata ruptă. 

Giordino se întoarse şi privi în direcţia din care veniseră. 

— Dar ei cât de departe crezi că sunt? 

Pitt socoti în minte timpul şi viteza aproximativă cu care 
merseseră după ce ieşiseră din Xanadu. 

— Depinde de viteza lor. Eu aş zice că între noi este o distanţă 
de cel puţin 35 de kilometri. Caii lor nu puteau alerga în galop 
prea multă vreme. 

— Bănuiesc că nu există vreo scurtătură care să coboare până 
la poalele muntelui, altfel ar fi trimis maşini după noi. 

— Mie îmi era teamă de vreun elicopter, dar nu s-ar fi putut 
ridica de la sol, cu furtuna aia de nisip. 

— Să sperăm că şi-au bătucit fundurile de la atâta mers în şa 
şi că au renunţat la urmărire. Sau că au hotărât să se oprească 
peste noapte şi să reia urmărirea abia mâine, ceea ce ne-ar lăsa 
ceva timp să putem scăpa de aici. 

— Mă tem că nu există parcări pentru TIR-uri pe-aici, răspunse 
Pitt. Se ridică şi aprinse farul motocicletei. O râpă înaltă, 
stâncoasă se ridica în stânga lor, dar terenul era pustiu şi neted 
ca o masă de biliard în celelalte trei direcţii. 

— Din câte văd eu, spuse Giordino, după toată coborârea asta 
rostogolită de pe munte, ca într-o maşină de spălat, ar fi minunat 
să ne putem dezmorţi puţin picioarele. Vrei să continui să mergi 
în contra vântului? întrebă el arătând direcţia urmată de 
motocicletă. 

— Mai întâi trebuie să facem o magie, zise Pitt. 

— Ce magie? 

— Ei bine, spuse Pitt cu un zâmbet viclean, de pildă, să facem 
o motocicletă să dispară în deşert. 

x x x 

Cei şase călăreți renunțaseră repede la orice efort de a ţine 
pasul cu mult mai rapida motocicletă şi potriviseră pasul cailor 
într-un ritm mai lent, pe care îl puteau menţine ore întregi. Caii 
mongoli sunt animale extrem de rezistente, apreciate de secole 
pentru forța lor. 

Descinzând din herghelia care cucerise întreaga Asie, caii 
mongoli sunt un exemplu de rezistență, fiind vestiți pentru că 
supraviețuiesc cu puţină hrană, dar totuşi sunt în stare să 
galopeze prin stepe întreaga zi. Scunzi, robuşti şi, în general, 


243 


având o înfăţişare jalnică, forţa acestor cai nu poate fi egalată de 
a nici unei rase occidentale. 

Grupul compact de cai ajunse la poalele muntelui, unde 
conducătorul călăreţilor îl opri brusc. Căpetenia cu înfăţişare 
aspră privi pământul pe sub pleoapele lăsate, care îl făceau să 
arate ca o broască uriaşă. Aprinzând o lanternă, urmări o 
pereche de urme adânci, întipărite în iarbă, cercetându-le cu 
băgare de seamă. Mulţumit, stinse lanterna şi dădu pinteni 
calului în direcţia lor. Ceilalţi călăreţi îl urmară. 

Căpetenia se gândi că bătrâna motocicletă nu-i mai putea 
duce pe fugari decât cel mult încă vreo 50 de kilometri. In faţa 
lor nu era decât stepă şi deşert, aşa că nu prea aveau unde se 
ascunde pe-o rază de peste 150 de kilometri. Cruţând forţele 
cailor, i-ar fi prins din urmă pe fugari în mai puţin de opt ore. Aşa 
că nu era nevoie să cheme întăriri motorizate. Nu avea să fie 
cine ştie ce provocare pentru călăreţii săi. Cu toţii învăţaseră să 
călărească înainte de a şti să meargă şi o puteau dovedi oricând. 
Fugarii nu aveau nici o scăpare. Incă vreo câteva ceasuri şi cei 
doi intruşi care le dăduseră atâta bătaie de cap gărzilor din 
Xanadu aveau să fie morţi. 

Călăreţii înaintară prin noaptea întunecată, prin vântul 
puternic, în direcţia urmelor lăsate de cauciucurile motocicletei. 
La început zgomotul scos de aceasta le făcea parcă în ciudă, 
răsunând în răstimpuri, când se mai potolea vântul. Dar curând 
acesta se pierdu dincolo de dealurile îndepărtate, iar călăreţii 
rămaseră în linişte cu gândurile lor. Călăriră vreme de cinci 
ceasuri, oprindu-se numai atunci când întâlniră întinderea de 
pietriş a deşertului. 

Urmele motocicletei erau mai dificil de urmărit pe suprafaţa 
tare. Pierdeau adesea şirul de urme în întuneric, oprindu-şi 
înaintarea până când le găseau din nou, la lumina lanternelor. 
Când mijiră zorii, rafalele de vânt care îi orbiseră cu nisip de când 
îşi începuseră călătoria începură să se domolească în sfârşit. 
Odată cu lumina zilei, urmele deveniră din nou vizibile, iar 
oamenii dădură pinteni cailor. Căpetenia grupului de călăreţi 
trimise o iscoadă înainte, pentru a-i anunţa dacă urmele se 
pierdeau iarăşi pe vreo întindere de pământ solid. 

Călăreţii se luară după urme printr-o albie secată mărginită de 
o faleză abruptă. In faţă, terenul se deschidea într-o câmpie 
netedă, întinsă. Urmele motocicletei şerpuiau prin acea albie, 
apoi se întindeau cât vedeai cu ochii, fiind uşor de zărit pe 


244 


terenul tare. Călăreţii o luară la goană din nou, dar imediat 
căpetenia îşi văzu iscoada aplecată la vreo 10 metri depărtare. 
La apropierea grupului, iscoada se întoarse cu o privire 
nedumerită. 

— De ce te-ai oprit? întrebă căpetenia călăreţilor. 

— Urmele... s-au făcut nevăzute, bâigui omul. 

— Atunci, ia-o înainte şi vezi unde apar din nou. 

— Nu mai apar deloc. Nisipul... ar fi trebuit să ne arate urmele, 
dar ele se sfârşesc pur şi simplu aici, răspunse iscoada arătând 
către pământ. 

— Prostule, murmură căpetenia călăreţilor, apoi dădu pinteni 
calului şi o luă spre dreapta. 

Descriind într-un cerc uriaş, ajunse din nou în faţa cetei sale 
rămase pe loc. Acum şi pe faţa lui se citea nelămurirea. 
Descălecând, urmă dâra lăsată în nisip de roţile motocicletei. 
Cizmele sale se afundau uşor în stratul de nisip moale care 
acoperea câmpia. Mergând pe urmele motocicletei şi ataşului, 
cercetă solul până când acestea dispărură brusc. Uitându-se în 
toate direcţiile, văzu că era numai nisip. Totuşi, singurele urme 
vizibile erau acelea ale cailor. Nu mai exista nici o urmă de roţi, 
nici urme de paşi şi nici vreo urmă a motocicletei înseşi. 

Era ca şi cum motocicleta şi cei care călătoreau cu ea ar fi fost 
smulşi de pe pământ şi ar fi dispărut în văzduh. 


245 


26 


Cocoţaţi precum vulturii într-un cuib înalt, Pitt şi Giordino 
priviră în jos de la o înălţime aflată la 20 de metri de suprafaţa 
deşertului. Cercetând cu băgare de seamă peretele de stâncă din 
apropiere, prin întuneric, descoperiseră o bordură lată care părea 
o ascunzătoare perfectă faţă de cei aflaţi jos. Se întindea 
orizontală în interiorul stâncii, iar cei doi dormiră cu rândul până 
la sosirea călăreţilor, puţin după ce se lumină de zi. Răsărit în 
partea dreaptă a călăreţilor, soarele dimineţii le veni în ajutor 
fugarilor, orbindu-i cu razele lui strălucitoare pe urmăritori şi 
împiedicându-i să-i vadă pe fugari, care rămaseră adăpostiţi în 
umbra grotei de pe stâncă. 

Pitt şi Giordino rânjiră văzând că mongolii nu pricepeau cu nici 
un chip cum de urmele motocicletei se sfârşeau brusc. Dar 
problemele lor nu se terminaseră încă. Urmăriră cu interes cum 
doi dintre călăreţi o luară înainte, în timp ce alţi patru se 
împărţiră şi căutară în toate părţile. După cum sperase Pitt, îşi 
concentrau căutările asupra zonei unde se terminau urmele, fără 
să se gândească la faptul că aceştia s-ar fi putut întoarce pe 
aceleaşi urme înainte de a se căţăra pe stânci. 

— Sper că îţi dai seama, Houdini, că tocmai i-ai înfuriat la 
culme, şopti Giordino. 

— E-n regulă. Dacă sunt înfuriaţi, poate că vor fi mai neatenţi. 

Priviră şi aşteptară o oră până când călăreţii scotociră 
împrejurimile înainte de a se regrupa în locul unde se sfârşeau 
urmele. La ordinul şefului lor, oamenii se împrăştiară de-a lungul 
urmelor şi o luară îndărăt. Doi dintre călăreţi o porniră în direcţii 
diferite, în vreme ce alţi doi călăreţi se apropiară de stâncă. 

— E vremea să ne facem una cu pământul, şopti Pitt şi se 
ascunse împreună cu Giordino. 

Ascultară cum tropotul cailor se apropia. Cei doi îngheţară 
când acest sunet conteni chiar sub locul unde se aflau. Făcuseră 
tot posibilul să-şi şteargă urmele înainte de a se căţăra pe 
stâncă, dar făcuseră asta pe întuneric. Şi numai ei riscau să fie 
descoperiţi. 

Inima lui Pitt bătu un pic mai repede când auzi discuţia dintre 
călăreţi. Apoi unul dintre aceştia descălecă şi începu să se caţăre 
pe stâncă. Omul se mişca încet, dar, după sunetul cizmelor de 


246 


piele alunecând pe piatră acoperită de nisip, Pitt îşi dădu seama 
că se apropia. Pitt îl privi pe Giordino, care se aplecă şi apucă o 
piatră de mărimea unei mingi de baseball de lângă piciorul său. 

— Nimic, strigă iscoada aflată la numai câţiva paşi de grota 
ascunsă. Giordino îşi îndoi mâna în care avea piatra, dar Pitt se 
întinse şi îl prinse de încheietură. 

O clipă mai târziu, călăreţul de jos îi strigă ceva tovarăşului 
său căţărat pe stâncă. Judecând după ton, Pitt ghici că acesta îi 
spunea să coboare. Foşnetul încălţărilor pe roca moale începu să 
se îndepărteze, până când omul ajunse la poalele muntelui după 
câteva minute şi se urcă din nou pe cal. Zgomotul copitelor 
potcovite răsună iarăşi, îndepărtându-se. 

— A fost cât pe ce, spuse Giordino. Norocul nostru că tipul 
care s-a încumetat să se caţăre până aici s-a răzgândit. 

— L-ai fi doborât, răspunse Pitt arătând cu capul înspre piatra 
din mâna lui Giordino. 

— Minge aruncată cu toată forţa. Asta-i specialitatea mea, se 
lăudă el. 

Privind înspre norul de praf ridicat de călăreț, întrebă: 

— Mai rămânem aici? 

— Da. Pun rămăşag pe toţi banii mei că o să se întoarcă să ne 
facă încă o vizită. 

Pitt îşi aminti ce citise despre cuceririle mongole din secolul al 
XIII-lea. A se preface că se retrage era tactica preferată de 
Genghis-Han pe câmpul de luptă, când se confrunta cu un 
duşman puternic. Armata lui punea la cale retrageri în etape, 
unele durând chiar şi câteva zile. Duşmanul, care nu bănuia 
nimic, era astfel atras în câmp deschis, unde putea fi uşor 
nimicit. Pitt ştia că a o lua pe jos prin deşert i-ar fi pus şi pe ei 
într-o asemenea situaţie, expunându-i unui atac mortal din 
partea călăreţilor. lar el nu avea de gând să rişte până când nu 
era sigur că mongolii plecaseră de tot. 

Ghemuiţi pe poliţa lor din piatră, cei doi bărbaţi se odihniră 
după noaptea plină de peripeții, aşteptând cu răbdare ca 
pericolul să dispară în zare. Un ceas mai târziu, fură treziţi de un 
huruit brusc. Zgomotul răsuna ca un tunet îndepărtat, dar cerul 
era senin. Scrutând zarea către nord, văzură un nor de praf 
ridicat în urma celor şase călăreţi. Caii galopau cu cea mai mare 
viteză, călcând în copite dârele pe care le urmăriseră mai 
devreme. În câteva clipe, ceata de călăreţi trecu de locul în care 
se aflau Pitt şi Giordino şi ajunse în locul unde dispărea orice 


247 


urmă de motocicletă. Încetinind şi despărţindu-se, călăreţii se 
împrăştiară cercetând zona în toate direcţiile. Cu toţii mergeau 
cu capetele plecate, scrutând pământul în căutarea unor urme 
noi de paşi sau a altor dovezi care să-i ajute să priceapă misterul 
dispariţiei lui Pitt şi a lui Giordino. Căutară vreme de un ceas, 
apoi se lăsară păgubaşi. Aproape tot atât de brusc cum 
apăruseră, călăreţii se regrupară şi se îndreptară iarăşi către 
nord, galopând însă ceva mai încet. 

— Frumoasă reluare, spuse Giordino când caii dispărură în 
sfârşii dincolo de orizont. 

— Cred că distracţia s-a terminat, răspunse Pitt. E vremea s-o 
luăm şi noi din loc, poate găsim vreun chioşc cu hamburgeri pe 
undeva. 

Bărbaţii nu mai mâncaseră de o zi şi stomacurile lor chiorăiau 
în cor o simfonie a foamei. Coborând de pe stâncă, porniră spre 
un pâlc des de arbuşti de tamariscă. Pitt zâmbi zărind ramura din 
mijloc, care ieşea din locul unde îngropaseră ataşul. Un cerc mai 
mult sau mai puţin rotund din pietre delimita locul unde apăreau 
mici porţiuni din vehiculul îngropat, încercând să-l camufleze de 
orice eventual privitor curios. 

— Nu e rău pentru un camuflaj făcut noaptea, zise Pitt. 

— Cred că am avut şi ceva noroc, adăugă Giordino şi se bătu 
uşor peste buzunarul hainei în care ţinea potcoava pe care o 
prinsese de ataşul motocicletei. 

Planul lui Pitt de a ascunde motocicleta funcţionase mai bine 
decât se aşteptase. După ce rămăseseră fără combustibil, ştia că 
trebuiau s-o facă dispărută. Luând-o pe urmele lăsate la sosire, 
găsi un şanţ care se afla la vreo câteva sute de metri de locul în 
care se găseau, după care se întoarse la motocicletă, înlăturând 
urmele iniţiale cu o mătură improvizată dintr-o creangă. Apoi 
împreună cu Giordino împinseseră motocicleta şi ataşul către 
şanţ, oprindu-se periodic să îşi şteargă urmele paşilor la lumina 
farului. După urmele lăsate, eventualii urmăritori nu şi-ar fi putut 
da seama că motocicleta se întorsese de fapt. Pitt şi Giordino 
împinseseră motocicleta şi ataşul în şanţ, apoi se apucară s-o 
îngroape. Giordino găsise o cutie de unelte sub scaunul ataşului. 
La lumina lanternei, cei doi desprinseseră ataşul şi izbutiră, în 
cele din urmă, să îngroape motocicleta sub un strat subţire de 
nisip. Sarcina le fu mult uşurată după ce Pitt meşteri un soi de 
sapă din şaua din spate. Nisipul afânat pe care îl ocărâseră până 
atunci îi ajută de această dată, acoperind motocicleta cu 


248 


uşurinţă. 

Ataşul fu ceva mai greu de îngropat, fiindcă dădură de un strat 
tare de rocă la aproape un metru de suprafaţă. Realizând că nu 
vor reuşi să îngroape ataşul fără o sapă şi un târnăcop, îl târâră 
într-un tufiş de tamariscă şi îl ascunseră cât de bine putură. 
Giordino adună câţiva bolovani în jurul zonei, în vreme ce Pitt 
smulse un tufiş şi îl plantă deasupra scaunului, astfel încât 
ramurile lăsate în jos ale acestuia să acopere laturile. Deşi 
departe de a face motocicleta invizibilă, camuflajul acesta ad-hoc 
rezolvase problema, după cum o dovedeau urmele de potcoave 
care răscoliseră pământul la numai câţiva paşi depărtare. 

Pe la miezul zilei, când soarele se revărsa din plin asupra lor, 
trimițând valuri de căldură care făceau să tremure suprafaţa 
deşertului, cei doi bărbaţi priviră cu nostalgie ataşul pe jumătate 
îngropat. 

— Nu ştiam că o să-mi lipsească atât de mult maşinăria asta, 
spuse Giordino. 

— Nu a fost aşa de rău, date fiind alternativele, răspunse Pitt 
scrutând orizontul în căutarea unor semne de viaţă. 

O pustietate fără margini se întindea în toate direcţiile, peste 
ea domnind o linişte stranie. Pitt îşi ridică în dreptul ochilor 
încheietura mâinii la care avea un ceas Doxa. Apoi se răsuci cu 
tot trupul către soare, până când discul de aur strălucitor al 
acestuia ajunse pe direcţia indicatorului orar care arăta ora două. 
Din câte ştia el, un truc vechi de supravieţuire era că sudul 
trebuia să se afle la jumătatea distanţei dintre indicatorul orei şi 
linia orei 12, dacă te aflai în emisfera nordică. 

Privind dincolo de ceas, spre sol, vizualiză ora 1 ca indicând 
sudul, 7, nordul, iar vestul se afla la 4. 

— Mergem către vest, zise Pitt arătând către nişte dealuri 
scăldate într-o lumină roşiatică şi care se înşirau în zare. Undeva 
în direcţia aia se află calea ferată transmongolă, care duce din 
Beijing la Ulan Bator. Dacă o luăm spre vest, o să dăm cu 
siguranţă de ea, până la urmă. 

— „Până la urmă”, repetă Giordino încet. De ce asta mi-a 
sunat de parcă n-am avea habar de fapt cât de departe se află? 

— Pentru că aşa şi e: nu ştim, ridică Pitt din umeri, apoi se 
întoarse către dealuri şi o porni la drum. 


249 


27 


În deşertul Gobi se înregistrează unele dintre cele mai ostile 
temperaturi extreme din întreaga lume. Sufocante vara, de peste 
45 de grade Celsius şi până la minus 40 de grade în lunile de 
iarnă. Chiar şi pe parcursul unei singure zile, variațiile care ajung 
până la 15 grade nu sunt un lucru neobişnuit. Provenind din 
cuvântul mongol care însemnă „loc lipsit de apă”, Gobi este cel 
de-al cincilea deşert al lumii ca mărime. Pământurile sale aride, 
cândva o mare interioară, au fost, în epocile mai recente, un 
teren mlăştinos numai bun pentru dinozauri. Sud-vestul deşertul 
Gobi încă mai reprezintă o destinaţie favorită pentru 
paleontologii din întreaga lume aflaţi în căutarea fosilelor de 
odinioară. 

Pentru Pitt şi pentru Giordino, întinderea pustie şi vălurită 
părea un ocean, chiar dacă unul făcut din nisip, pietriş şi stânci. 
Gresie roz şi stânci roşietice se iţeau pe alocuri din câmpia de 
pietriş multicolor, în care se amestecau pietricele maro, cenușii 
şi negre ca abanosul. Intâlnind la orizont un cer albastru 
smălţuit, pământul arid avea o frumuseţe proprie, fără margini. 
Pe doi bărbaţi care străbăteau pustiul decorul pitoresc îi 
împiedica să se gândească la faptul că acolo şi-ar putea găsi 
sfârşitul. 

Aerul  după-amiezii se  încinse la vreo 38 de grade, 
temperatură la care soarele usucă până şi pietrele. Vântul se 
preschimbase într-o uşoară adiere, oferind tot atâta răcoare ca o 
lampă funcţionând cu benzină. Cei doi bărbaţi nu îndrăzniră să-şi 
suflece mânecile sau pantalonii lungi, ştiind că protecţia 
împotriva radiaţiilor ultraviolete era cu mult mai importantă 
decât o mică ameliorare a confortului de moment. Cu o oarecare 
rezervă, îşi păstrară şi hainele, legându-le împrejurul taliei, 
gândindu-se la noaptea cea rece care avea să urmeze. Fâşiile pe 
care le sfâşiaseră din căptuşeala jachetelor deveniră nişte foarte 
la modă bandane de mătase legate pe cap, făcându-i să semene 
cu o pereche de pirați puşi pe fapte mari. 

Dar nu era nimic comic în situaţia lor. Aflându-se în a doua zi 
fără hrană şi apă, traversând un deşert în care s-ar fi putut coace 
cu uşurinţă în timpul zilei, în timp ce noaptea se confruntau cu 
temperaturi învecinate cu îngheţul, cei doi aveau de înfruntat 


250 


dubla ameninţare a deshidratării şi a hipotermiei. În mod straniu, 
senzaţia de foame dispăruse, fiind înlocuită de o sete nemiloasă 
şi nestăvilită. Kilogramele de praf înghiţite în timpul călătoriei cu 
motocicleta nu îmbunătăţiseră prea mult situaţia, sporindu-le 
senzaţia de sufocare şi de uscăciune a gâtului. 

Pentru a supravieţui căldurii din deşert, Pitt ştia că era esenţial 
să-şi păstreze cât mai mult puterile. Ar fi putut rezista trei zile 
fără apă, dar faptul că erau nevoiţi să îndure căldura din timpul 
zilei reducea la jumătate această perioadă. Pitt hotărâse că, 
deoarece se odihniseră îndeajuns de dimineaţă, în ascunzătoarea 
lor, puteau să grăbească puţin pasul înainte de a face un popas. 
Dar, pentru a supravieţui, trebuiau să dea de civilizaţie. 

Pitt îşi alese un punct de reper în depărtare, apoi o luă cu paşi 
mari în acea direcţie. După fiecare jumătate de ceas, căutau câte 
o stâncă la a cărei umbră să se poată odihni, îngăduind trupurilor 
lor istovite să se răcorească. Procedară astfel până când soarele 
cobori în sfârşit dincolo de orizont, iar temperaturile ajunseră de 
la foarte ridicate la medii. 

Gobi este un deşert întins şi slab populat. Dar nu e cu totul 
pustiu. Sate micuţe sunt presărate în zonele unde pot fi săpate 
puțuri de suprafaţă, în vreme ce păstorii nomazi colindă locurile 
unde cresc ierburi aspre. Dacă mergeau tot înainte, drumul celor 
doi trebuia să ducă undeva. Şi, gândind aşa, Pitt avea dreptate. 
Undeva spre vest, se afla calea ferată care lega Beijingul de Ulan 
Bator şi o cărare prăfuită, paralelă cu şinele. Dar oare la ce 
depărtare se afla aceasta? 

Pitt şi tovarăşul îşi continuară mersul chinuit spre apus, 
verificând periodic direcţia cu ajutorul soarelui şi al ceasului. 
După o vreme, dădură peste nişte urme perpendiculare pe ale 
paşilor lor. 

— Aleluia, un semn de viaţă pe planeta asta extraterestră, 
spuse Giordino. j 

Pitt se aplecă şi le cercetă. In mod evident, erau urme lăsate 
de roţile unui jeep sau ale unei camionete, dar marginile lor erau 
estompate şi acoperite cu un strat subţire de nisip. 

— N-au trecut pe-aici ieri, zise Pitt. N-a meritat ocolul? 

— Urmele acestea pot fi de acum cinci zile, dar tot aşa de bine 
ar putea fi vechi de cinci luni, spuse Giordino clătinând din cap. 

Rezistând impulsului de a vedea încotro duceau acele urme, 
cei doi bărbaţi îşi continuară drumul către apus. Intâlniră mai 
multe asemenea urme care duceau în diferite direcţii, către 


251 


locuri care nu se zăreau. 

Ca şi în restul Mongoliei, prin deşert abia dacă erau câteva 
şosele mai de soi. Să călătoreşti era doar o chestiune de stabilire 
a destinaţiei. Dacă un satelit ar fi cartografiat din spaţiu 
miliardele de cărărui pustii şi de drumuri din Mongolia, harta 
aceea ar fi semănat cu o farfurie plină cu spaghete răsturnate pe 
un covor. 

Când soarele dispăru dincolo de orizont, aerul deşertului 
începu să se răcorească. Nimiciţi de căldură şi de uscăciune, cei 
doi oameni slăbiţi fură învioraţi de aerul răcoros şi începură 
treptat să grăbească pasul. Pitt îşi luase drept reper trei vârfuri 
ale unui munte pe care le folosi drept busolă şi ajunseră acolo la 
puţină vreme după miezul nopţii. Cerul senin şi o semilună 
strălucitoare îi ajutară să vadă mai clar drumul prin întuneric. 

Se opriră să-şi tragă sufletul pe-o lespede de calcar, 
întinzându-se şi cercetând stelele de deasupra. 

— Ursa Mare e într-acolo, spuse Giordino arătând către partea 
cea mai uşor de desluşit a constelaţiei Ursa Mare. lar Ursa Mică 
se poate vedea chiar deasupra ei. 

— Ceea ce ne ajută să depistăm steaua Polară sau Steaua 
Nordului, în capătul osiei. 

Pitt se ridică în picioare şi se întoarse către Steaua Nordului, 
apoi ridică braţul stâng. 

— Apusul este într-acolo, zise el arătând cu degetul către o 
creastă întunecată, aflată la câţiva kilometri distanţă. 

— Hai să ajungem acolo înainte să se întunece de tot, 
răspunse Giordino mormăind în timp ce se ridica şi el. 

Potcoava aflată în buzunarul hainei îl înghionti în coastă când 
se sculă şi, cu un gest reflex, se bătu uşor peste buzunar, cu un 
zâmbet ascuns. 

Cu un nou reper la orizont, o porniră din nou la drum. Pitt 
cerceta cerul la intervale de câteva minute, pentru a se asigura 
că Steaua Nordului rămânea în dreapta lor. Lipsa de hrană şi de 
apă începu să se simtă, iar ritmul celor doi încetini şi conversaţia 
lor se stinse de tot. Rana de la piciorul lui Pitt începu şi ea să se 
manifeste, străpungându-l cu câte un junghi ascuţit de câte ori 
călca pe piciorul stâng. Răcoarea nopţii se transformă în frig, iar 
bărbaţii îmbrăcară hainele pe care şi le puseseră în jurul 
mijlocului. Mersul le ţinea de cald, dar consuma o mare cantitate 
din energie. 

— După Mali, mi-ai promis că n-o să mai avem parte de 


252 


deşerturi, spuse Giordino amintind de momentele când aproape 
că pieriseră în deşertul Sahara pe când urmăreau o încărcătură 
de substanţe radioactive. 

— Cred că mă referam la deşerturile subsahariene, răspunse 
Pitt. 

— O chestiune de nuanţă. Şi cam când ne-am putea aştepta 
ca Rudi să anunţe Paza de Coastă? 

— l-am spus să strângă toate utilajele care ne-au rămas pe 
Vereshchagin şi, dacă poate, să rechiziţioneze un camion, apoi 
să ne întâlnim în Ulan Bator la sfârşitul săptămânii. Mă tem că 
grijuliul nostru tovarăş n-o să ne ducă dorul încă trei zile de- 
acum înainte. 

— lar până atunci vom ajunge deja în Ulan Bator. 

Pitt rânji auzind această prezumție. Cu o provizie de apă, nu 
avea nici o îndoială că micuțul şi vânjosul italian putea merge 
până la Ulan Bator chiar dacă ar fi fost nevoit să-l ducă în spate 
pe Pitt. Dar fără nici un strop, vor fi în curând terminaţi. 

O adiere rece se iscă dinspre miazănoapte, făcând 
temperatura nopţii să scadă şi mai mult. Mişcarea devenise o 
necesitate pentru a se încălzi, dar se consolau cu gândul că 
nopţile de vară nu durează prea mult. Continuară să înainteze 
spre vest, deşi, pentru o vreme, păru că nu se mai apropiau 
deloc de destinaţie. După două ore de mers anevoios printr-o 
vale cu pietriş, începură să urce o serie de coline joase. Acestea 
crescură treptat în mărime şi înălţime, până când deveniră un 
deal înalt şi abrupt care ajungea la baza crestei pe care o luaseră 
drept ţintă. După un scurt popas, luară cu asalt creasta, 
căţărându-se cea mai mare parte din drum, înainte de a se 
vedea nevoiţi să se târască pe mâini şi pe genunchi peste o zonă 
cu bolovani aflată în apropierea culmii. Urcuşul îi epuiză pe cei 
doi bărbaţi şi amândoi se opriră abia trăgându-şi răsuflarea când 
ajunseră, în sfârşit, în vârf. 

Un nor care înainta încet pe cer umbri strălucirea lunii pentru 
câteva minute, aruncând muntele într-o întunecime de culoarea 
petrolului. Pitt se aşeză pe-o piatră în formă de ciupercă pentru 
a-şi mai odihni picioarele ostenite, în vreme ce Giordino se 
aplecă în faţă ca să-şi tragă răsuflarea. Deşi erau încă puternici, 
nici unul din bărbaţi nu mai era armăsarul sprinten care fusese 
cu zece ani în urmă. Fiecare din ei avea de luptat cu o listă 
întreagă de dureri şi boli care le măcinau picioarele şi corpul. 

— Dau regatul meu pentru un telefon prin satelit, spuse iritat 


253 


Giordino. 

— Eu m-aş mulţumi şi cu un cal, răspunse Pitt. 

Pe când cei doi se odihneau, semiluna argintie ieşi de după 
nor, scăldând împrejurimile într-o strălucire difuză, albăstruie. 
Pitt se ridică şi se întinse, apoi privi în jos, de cealaltă parte a 
muntelui. O pantă abruptă se sfârşea în nişte stânci aflate 
deasupra unei văi rotunde. Pitt cercetă mica depresiune, 
desluşind ceea ce păreau a fi mai multe forme rotunde 
răspândite pe sol. 

— Al, vezi şi tu dacă n-am vedenii, zise el arătând către valea 
de jos. Spune-mi dacă vezi şi tu ce văd eu. 

— Dacă este vorba de o bere şi de un sendviş-submarin?, pot 
să-ţi zic de pe-acum că răspunsul meu e da, zise Giordino 
ridicându-se şi îndreptându-se către Pitt. 

Privi îndelung în josul pantei, confirmând în cele din urmă că 
vedea vreo două duzini de pete rotunde răspândite pe fundul 
văii. 

— N-o fi chiar Manhattan, dar tot putem vorbi de civilizaţie. 

— Petele întunecate par a avea aceeaşi formă. Trebuie să fie 
vreo mică aşezare sau vreun grup de păstori nomazi pesemne, 
îşi dădu cu părerea Pitt. 

— Indeajuns de mare cât să găsim acolo pe careva cu vreun 
ceainic, răspunse Giordino frecându-şi mâinile ca să şi le 
încălzească. 

— Eu n-aş paria pe ceai dacă aş fi în locul tău. 

— Câtă vreme e fierbinte, orice ar fi o să beau. 

Pitt îşi privi ceasul, văzând că era aproape 3 dimineaţa. 

— Dacă pornim acum ajungem acolo la răsăritul soarelui. 

— Numai bine pentru a lua micul dejun. 

Cei doi bărbaţi părăsiră platoul întunecat, croindu-şi drum cu 
grijă în râpa nu prea adâncă, apoi continuându-şi drumul şerpuit 
pe panta acoperită cu stânci şi pietre. Inaintară cu forţe 
proaspete, încrezători că trecuse ce era mai rău. În satul din 
vale, care putea fi văzut clar acum îi aştepta hrană şi apă. 

Işi încetiniră ritmul, căci fură nevoiţi să ocolească mai multe 
movile de pământ, prea abrupte pentru a fi traversate. Stâncile 
zimţate lăsară loc unor mici dâmburi calcaroase pe care se 
putură căţăra. După ce ocoliră o stâncă, se opriră să se 
odihnească la marginea unui mic platou. Sub ei, sătucul alcătuit 
din umbre întunecate se întindea la mai puţin de 1,5 kilometri 


27 Sendviş făcut dintr-o baghetă întreagă (n. red.). 
254 


depărtare. 

Primele raze ale dimineţii apărură la răsărit, dar era încă mult 
prea devreme ca să ofere prea multă lumină. Corturile taberei se 
vedeau desluşit, nişte forme cenuşii întunecate pe întinderea viu- 
colorată a deşertului. Pitt numără 22 de corturi rotunde despre 
care ştia că aparţineau populațiilor de sorginte mongolă. In 
depărtare păreau mai mari decât cele pe care le văzuse în Ulan 
Bator şi prin împrejurimi. În mod ciudat, nu se vedeau lumini, 
felinare sau focuri aprinse. Tabăra era cufundată într-un întuneric 
ca de smoală. 

Imprăştiate prin tabăra nomadă, Pitt şi Giordino zăriră umbrele 
întunecate ale animalelor care, cu siguranţă, făceau parte din 
turmele locului. Erau prea departe pentru putea şti dacă erau cai 
ori cămile. O îngrăditură aduna laolaltă câteva dintre animalele 
turmei, în vreme ce altele se plimbau libere. 

— Parcă ziceai că-ţi trebuie un cal, nu? spuse Giordino. 

— Să sperăm că nu sunt cămile. 

Cei doi bărbaţi se deplasau acum cu uşurinţă, ultima porţiune 
fiind teren plan. Se apropiaseră până la vreo sută de metri de 
tabără, când Pitt îngheţă dintr-odată. Giordino remarcă oprirea 
bruscă a lui Pitt şi făcu şi el acelaşi lucru. Işi încordă auzul şi 
vederea pentru a depista vreun pericol, dar nu observă nimic 
ieşit din comun. Noaptea era pe deplin liniştită. Nu se auzea nici 
un sunet, cu excepţia rafalelor de vânt care suflau din când în 
când şi nu văzu nici o mişcare prin tabără. 

— Ce s-a întâmplat? îi şopti el în cele din urmă lui Pitt. 

— Turma aceasta, răspunse şoptit Pitt. Animalele astea nu se 
mişcă. 

Giordino privi către animalele risipite prin beznă, căutând vreo 
mişcare. La câţiva metri depărtare, zări un grup de trei cămile 
zbârlite, maronii stând laolaltă, cu capetele ridicate în aer. 

Se uită la ele un minut întreg, dar acestea nu se clintiră. 

— Poate că dorm, sugeră el. 

— Nu, răspunse Pitt. Nu se simte nici miros de animale. 

Pitt vizitase destule ferme şi crescătorii de vite ca să ştie că 
mirosul de bălegar însoțea întotdeauna o turmă de animale. 
Inaintă câţiva paşi până ajunse lângă cele trei animale. 

Creaturile nu păreau câtuşi de puţin înfricoşate, rămânând 
nemişcate chiar şi când Pitt o lovi pe una dintre ele peste crupa 
păroasă. Giordino privi şocat cum Pitt apucă unul dintre animale 
de gât şi îl îmbrânci. Cămila nu opuse nici o rezistenţă şi se 


255 


prăbuşi ţeapănă pe-o parte. Giordino se apropie repede şi privi 
cu ochi mari animalul care zăcea nemişcat pe spate, cu 
picioarele în aer. Numai că acelea nu erau picioare, ci patru 
bucăţi de lemn lipite două câte două. 

Cămila prăbuşită la pământ, ca şi restul animalelor din turmă 
erau din lemn. 


256 


28 


— Au dispărut? Cum adică au dispărut? 

Pe măsură ce se înfuria, lui Borjin i se umfla la gât o venă de 
grosimea unei râme. 

— Oamenii tăi i-au urmărit până în deşert! 

Deşi fizic îl depăşea în înălţime pe Borjin, morocănosul şef al 
securităţii se pleoşti ca o floricică ofilită auzind tirada mai- 
marelui său. 

— Urmele lor au dispărut pur şi simplu în nisip, domnule. Şi nu 
erau semne nici că ar fi fost preluaţi de vreun alt vehicul. Se 
aflau la 60 de kilometri de cel mai apropiat sat, care este spre 
apus, iar ei călătoreau către miazăzi. Nu au nici o şansă de a 
supravieţui în deşertul Gobi, spuse Batbold calm. 

Tatiana ascultă totul de la barul aflat în colţul biroului, 
amestecând nişte martini cu votcă. Intinzându-i şi fratelui ei un 
pahar, femeia sorbi din băutură, apoi întrebă: 

— Erau spioni trimişi de chinezi? 

— Nu, răspunse Batbold. Nu cred asta. Cei doi se pare că şi-au 
cumpărat accesul în escorta de stat mongolă. Delegaţia chineză 
nu a părut să le remarce lipsa din convoi când au plecat. E 
important de observat că descrierea lor se potriveşte cu a celor 
doi oameni care au pătruns în depozitul nostru din Ulan Bator 
acum două nopţi. 

— Chinezii n-ar fi fost atât de nepricepuţi, comentă Borjin. 

— Oamenii aceia nu erau chinezi. l-am văzut şi eu. Semănau a 
ruşi. Deşi doctorul Gantumur, de la laborator, pretinde că i-au 
vorbit în engleză cu accent american. 

Tatiana se înecă brusc cu băutura din care sorbea şi aşeză 
paharul pe masă, tuşind pentru a-şi curăța gâtul. 

— Americani? îngăimă ea. Cum arătau? 

— Din câte am văzut pe fereastră, unul era înalt şi slab, cu 
părul negru, iar celălalt era scund şi îndesat, cu părul negru şi 
ondulat, zise Borjin. 

Batbold încuviinţă: 

— Da, descrierea se potriveşte întocmai, murmură el fără să 
menţioneze cât de aproape se aflase de cei doi când fusese lovit 
cu lopata în cap. 

— Par a fi oamenii de la NUMA, gâfâi Tatiana. Dirk Pitt şi Al 


257 


Giordino. Ei ne-au salvat de pe nava de pescuit, pe lacul Baikal. 
Sunt aceiaşi oameni care au venit la bordul navei Primoski şi l-au 
luat pe savantul rus cu puţin timp înainte să plecăm din Siberia. 

— Cum de v-au luat urma până aici? întrebă Borjin cu asprime. 

— Nu ştiu. Poate au verificat actele de închiriere a vasului 
PrimosKki. 

— Şi-au băgat nasul unde nu le fierbea oala. Unde s-au dus pe 
domeniu? întrebă el întorcându-se către Batbold. 

— Au intrat în garaj cu maşina care avea un cauciuc 
dezumflat, apoi au intrat în laboratoare. Doctorul Gantumur a 
telefonat la pază imediat, aşa încât nu au avut vreme să 
pătrundă decât într-un laborator, pentru câteva minute. l-au 
evitat cumva pe paznicii care au venit să-i caute şi probabil 
cercetau clădirea când i-aţi văzut intrând în sanctuar. 

Chipul lui Borjin deveni stacojiu de furie, iar vena de la gât i se 
umflă din nou. 

— Îi caută pe cercetătorii petrolişti, sunt sigură de asta, spuse 
Tatiana. Nu ştiu nimic despre ce facem noi aici. Nu te îngrijora, 
frate. 

— Nu trebuia să-i fi adus pe oamenii ăştia aici de la început, 
şuieră el. 

— Este vina ta, ţipă Tatiana. Dacă nu-i omorai pe nemți înainte 
de colectarea completă a datelor de pe teren, n-am mai fi avut 
nevoie şi de alte ajutoare. 

Borjin îşi ţintui sora cu privirea, refuzând să admită adevărul 
din vorbele ei. 

Atunci şi aceşti cercetători trebuie eliminaţi. Pune-i să 
grăbească analizele, îi vreau morţi până la sfârşitul săptămânii, 
zise el fulgerând-o cu privirea. 

— Nu-ţi face griji. Americanii nu ştiu nimic despre ceea ce 
facem noi. Şi oricum nu vor supravieţui cât să povestească şi 
altora. 

— Poate că ai dreptate, răspunse el ceva mai domolit. Aceşti 
oameni ai mării sunt foarte departe de ape acum. Asigură-te că 
lucrurile vor rămâne aşa şi trimite-l imediat pe călugăr acolo, 
pentru mai multă siguranţă, adăugă el adresându-i-se lui 
Batbold. 

— lată o decizie înţeleaptă, frate. 

— Să bem pentru dispariţia lor definitivă, zâmbi el ridicând 
paharul şi sorbind o înghiţitură de martini. 

Tatiana dădu peste cap restul băuturii din paharul ei şi se 


258 


întrebă în gând dacă sfârşitul americanilor chiar avea să se 
producă, după cum se estima. Erau oameni hotărâți, din câte 
ajunsese ea să-şi dea seama, care nu se resemnau uşor în faţa 
morţii. 

x x x 

Era ca şi cum ar fi mers printre decorurile unui film western de 
la Hollywood, numai că erau înconjurați de cămile şi nu de vite. 
Trecând pe lângă un ţarc împrejmuit, Pitt şi Giordino priviră 
amuzaţi adăpătoare pentru turma de lemn. Soarele din zorii zilei 
forma umbre lungi peste turma nemişcată, aşezată strategic în 
împrejurimile satului. Când ajunse la o sută de cămile false, Pitt 
renunţă să mai numere. 

— Parcă ar fi tipul acela din Texas, cu Cadillacurile îngropate 
pe jumătate în curtea sa, spuse Giordino. 

— Nu cred că astea au fost puse aici numai aşa, de amorul 
artei dacă asta vrei să zici. 

Se îndreptară către cel mai apropiat cort, care era de două ori 
mai mare decât unul real. Acesta avea un diametru de circa 30 
de metri şi peste 3 metri înălţime. Pitt găsi o uşă vopsită în alb 
care ca la toate iurtele mongole dădea către miazăzi. In timp ce 
bătea în cadrul uşii, strigă un vesel „Salut!” Cadrul subţire al 
acesteia nu se îndoi deloc când bătu, iar lemnul răsună a gol. 

Pitt îşi puse mâna pe peretele fals şi împinse. În loc să fie o 
simpla prelată, peretele părea a fi întărit cu ceva mult mai solid. 

— Lupul cel mare şi rău n-ar fi izbutit să doboare chestia asta, 
spuse el. 

Apucând de o parte a pânzei, rupse o mică bucată. Dedesubt 
era un strat subţire de pâslă, iar el îl sfâşie şi pe acesta. Sub 
pâslă apăru o suprafaţă de metal rece, vopsită în alb. 

— Este un rezervor de stocare, spuse Pitt, atingând metalul. 

— Pentru apă? 

— Sau pentru petrol, răspunse Pitt dându-se înapoi şi privind 
spre celelalte iurte false care erau presărate prin tabără. 

— O fi ele mari, după măsura corturilor nomade obişnuite, dar 
sunt totuşi destul de mici pentru nişte rezervoare, observă 
Giordino. 

— Pun prinsoare că nu se vede decât vârful ghețarului. 
Chestiile astea ar putea fi îngropate 10-20 de metri în pământ, 
iar ceea ce vedem noi nu este decât partea superioară. 

Giordino scormoni pământul şi desprinse o piatră pe care o 
ridică şi cu care zgârie rezervorul. Răsună a gol. 


259 


— E gol. 

Făcu jumătate de pas, apoi aruncă piatra în al doilea cort. 
Piatra se izbi de peretele cortului şi produse acelaşi zgomot. 

— Şi rezervorul ăla e gol, spuse el. 

— Şi uite cum s-a zis cu ibricul tău de cafea, răspunse Pitt. 

— Dar de ce ar lăsa cineva cisterne goale de petrol în mijlocul 
pustiului, amenajând un sat fals? 

— S-ar putea să nu fim prea departe de graniţa chineză, spuse 
Pitt. Să fie cineva care îşi face griji că îi fură chinezii petrolul? Aş 
zice că decorul este pentru supravegherea aeriană sau din 
satelit, înălţime de pe care satul acesta ar părea destul de real. 

Dacă aceste rezervoare sunt goale înseamnă că puţurile n-au 
fost exploatate. 

Hoinărind prin satul fals, cei doi îşi dădură seama că nu aveau 
să găsească nici hrană şi nici apă, iar misterul îşi pierdu tot 
farmecul. Străbătură aşezarea sperând că vor găsi totuşi niscai 
provizii de urgenţă sau altceva decât rezervoare goale. Dar toate 
corturile erau la fel, mascând rezervoare de metal îngropate pe 
jumătate în nisip. Numai la ultimul cort găsiră o uşă reală, în 
spatele ei aflându-se o staţie de pompare la o adâncime de 6 
metri în pământ. Către rezervoare ducea un labirint de conducte 
alimentate de una de 1,5 metri diametru, care ieşea din solul 
deşertului. 

— O conductă de petrol subterană, observă Pitt. 

— Săpată şi plasată cu ajutorul unei instalaţii de foraj 
orizontal? sugeră Giordino. Acum să stăm şi să ne gândim, unde 
am văzut eu o chestie din asta de curând? 

— Se prea poate să fie vorba despre amicii noştri de la Avarga 
Oil. Poate avea vreo legătură cu afacerile plănuite de ei cu 
chinezii, însă sunt doar presupuneri. 

Cei doi tăcură din nou, cuprinşi de oboseală şi de dezamăgire. 
Pe cer, soarele abia răsărit începea deja să încingă nisipul şi 
pietrişul din jurul satului fals. Osteniţi de mersul din timpul nopţii 
şi slăbiţi din pricina lipsei de hrană şi de apă, se hotărâră să se 
odihnească. Rupând fâşii din învelişul uneia dintre cisterne, 
legară laolaltă două dintre ele improvizând două saltele şi se 
întinseră în umbra instalaţiei de pompare. Culcuşurile astfel 
încropite le păreau moi ca nişte nori oaselor lor ostenite, aşa că 
se cufundară repede într-un somn adânc. 

Soarele cobora către orizont ca o bilă înflăcărată de biliard 
când cei doi bărbaţi se treziră în sfârşit. Totuşi, răgazul pe care 


260 


şi-l luaseră pentru a dormi nu îi refăcuse decât în mică măsură şi 
plecară din sat abia târându-se. Incepură să se caţăre făcând 
eforturi grozave, mişcându-se ca melcul, de parcă fiecare dintre 
ei ar fi îmbătrânit cu 40 de ani în timpul somnului. Pitt îşi luă un 
alt punct de reper cu ajutorul ceasului şi al razelor soarelui şi o 
apucară din nou către apus, fără a le trece prin cap să caute 
conducta subterană. Se mişcau anevoie, urnindu-şi cu greu 
trupurile la fiecare pas, când primele semne ale delirului 
începură să le înceţoşeze minţile. 

Vântul prinse a se înteţi din nou, biciuindu-i şi ridicând în aer 
vârtejuri de praf - un preludiu al forţei care urma să se 
manifeste. Vântul dinspre miazănoapte aduse cu el un curent 
îngheţat. Amândoi bărbaţii luaseră câte o bucată din pâslă care 
acoperise cisterna de depozitare şi îşi înveliseră capetele şi 
piepturile în ea, ca într-un poncho. Pitt ochise o creastă 
îndepărtată, în forma literei S, drept punct de reper, 
concentrându-şi eforturile pentru a menţine o traiectorie 
dreaptă, în vreme ce soarele cobora uşor. Cum vântul se înteţea, 
îşi dădu seama că Steaua Nordului avea să fie ascunsă vederii şi 
ultimul lucru care le trebuia în starea în care se aflau era să se 
plimbe în cerc. 

O mantra supărătoare, „mergi sau mori”, începu să se 
deruleze la nesfârşit în mintea sa, făcându-l să înainteze. Pitt îşi 
simţi gâtul umflat şi uscat ca pergamentul şi încercă să îşi scoată 
din cap gândul la setea care îl sleia. Privi către Giordino care se 
împleticea şi el cu ochii lipsiţi de orice expresie. 

Energia şi psihicul amândurora fiind la pământ, se concentrau 
asupra modului în care trebuiau să îşi pună picioarele unul în faţa 
celuilalt. 

Timpul păru că dispare pentru Pitt, la fel şi starea de 
conştienţă. Se lăsă purtat înainte, apoi îşi simţi ochii 
deschizându-se brusc, nefiind sigur că nu adormise mergând. Nu 
avea habar cât dormise, dar cel puţin Giordino îi era încă alături, 
târându-se cot la cot cu el. Mintea începu să-i rătăcească, 
zburându-i către soţia sa, Loren, care lucra în cadrul Congresului, 
în Washington. Deşi fuseseră iubiţi o perioadă îndelungată, se 
căsătoriseră abia de curând. Pitt socotise că zilele acelea de 
cutreierat pământul în lung şi-n lat erau demult apuse, cu toate 
că dorul de a pribegi nu-l părăsise nicicând. In lunile de 
ascensiune către conducerea NUMA, se ocupase neobosit de 
buna funcţionare a agenţiei, din sediul central al acesteia de la 


261 


Washington. Loren fusese cea care îl îndemnase să plece pe 
teren, ştiind că lucrul acesta avea să-l facă extrem de fericit. 
Timpul petrecut departe unul de celălalt avea să le întărească 
dragostea şi mai mult, îi spusese ea, deşi el se îndoia că ea chiar 
credea lucrul acesta. Totuşi, cum nu voia să stea în calea carierei 
pe care ea şi-o construia la Capitoliu, o ascultă. Acum se întreba 
dacă nu cumva, alegând această cale, ea va ajunge văduvă. 

O oră mai târziu, poate chiar două, vântul se hotărî să-şi facă 
simțită prezenţa din plin, bătând puternic dinspre nord-vest. 
Stelele dispărură repede, acoperite de praf, iar ei îşi pierdură 
astfel singura sursă de lumină. Când vântul abătu asupra lor o 
negură groasă, reperul lui Pitt dispăru din faţa ochilor săi. Oricum 
nu mai conta, căci nu mai era în stare să privească decât spre 
picioare, frânt de oboseală cum era. 

Se mişcau ca nişte zombi lipsiţi de viaţă, dar care nu voiau să 
se oprească din mers. Giordino înainta maşinal, lângă Pitt, de 
parcă ar fi fost legaţi printr-un fir nevăzut. Vântul se înteţi, firele 
de nisip înţepându-le faţa şi ochii, făcând ca eforturile lor de a 
zări ceva să devină dureroase. Continuând să meargă, deşi 
abătându-se cu mult de la calea lor spre apus, cei doi bărbaţi 
sfârşiţi de puteri se îndreptară în zigzag către miazăzi, într-un 
efort subconştient de a fugi din faţa vântului aceluia aspru. 

Se împleticiră într-un vârtej care păru nesfârşit, până când Pitt 
îl descoperi pe Giordino prăbuşit peste nişte pietre şi căzu lângă 
el. Pitt orbecăi prin întuneric, căutând să îşi ajute prietenul să se 
ridice. O mână vânjoasă o prinse pe a lui Pitt, apoi îl trase cu 
putere în cealaltă direcţie. Pitt se rostogoli spre Giordino, căzu 
peste el şi se prăbuşi pe-o saltea de nisip moale. intins acolo, 
observă plin de uimire ca nisipul spulberat de vânt nu îi mai 
biciuia trupul. Nevăzut în noaptea zbuciumată, Giordino se 
rostogolise peste un stâlp de piatră în spatele căruia se afla o 
grotă adăpostită de rafalele vântului. Pitt întinsese mâna şi 
atinsese peretele de piatră, când îl simţi pe Giordino 
împiedicându-se lângă el şi căzând. Cu un ultim strop de energie, 
Pitt desfăşură pânza în care era strâns şi o întinse peste capetele 
amândurora, ca să le ţină de cald, apoi se lăsă să cadă la loc pe 
nisipul moale şi închise ochii. 

Feriţi de furtuna de nisip care urla împrejurul lor, cei doi 
bărbaţi îşi pierdură cunoştinţa. 


262 


29 


Giordino visa. Visa că plutea într-un mic lac tropical. 

Apa caldă era neobişnuit de vâscoasă, precum siropul, făcând 
ca mişcările lui să necesite un mare efort. Deodată, apa ţâşni 
către chipul lui în valuri fierbinţi. Işi smuci capul pentru a scăpa 
de duşul nedorit, dar valurile calde îi urmară mişcarea. Apoi o 
parte a visului său deveni deosebit de vie. Era un anume miros, 
unul foarte neplăcut. Un miros mult prea puternic pentru a-şi 
avea locul într-un vis. Miasma respingătoare îl trezi în cele din 
urmă şi se văzu silit să deschidă pleoapele grele. 

Soarele strălucitor îi ardea ochii, dar izbuti să vadă îndeajuns 
cât a-şi dea seama că pe trupul lui nu curgea apă. In locul 
acesteia, ceva rozaliu, umed şi cald cobora pe obrazul lui. 
Intorcând capul, văzu că acea limbă mare se retrage îndărătul 
unui gard format din nişte dinţi mari şi galbeni, adăpostiţi de un 
bot care îi păru lung de un kilometru. Dihania răsuflă, trimiţându- 
i lui Giordino în faţă un nor de miasme de ceapă putredă, usturoi 
şi brânză Limburger. 

Deschizând amândoi ochii şi scuturându-se de urmele 
somnului, zări dincolo de botul acela doi ochi de culoarea 
ciocolatei care îl priveau pe sub nişte gene lungi. Cămila clipi 
curioasă către Giordino, apoi lăsă să îi scape un muget scurt 
înainte de a păşi îndărăt, ronţăind o margine de pâslă care ieşea 
din nisip. 

Giordino se luptă să se ridice în capul oaselor, dându-şi seama 
că apa aceea vâscoasă ca siropul din visul său era de fapt un 
strat de nisip încins de soare. Un morman înalt de jumătate de 
metru se adunase în grotă, după furtuna din ajun. 

Trăgându-şi cu greu braţele din nisipul acela ca o mlaştină, 
Giordino îl înghionti pe cel care se afla lângă el, la fel de îngropat 
sub pâslă şi nisip, apoi îndepărtă câteva mâini de nisip maroniu 
de deasupra acestuia. Pâsla se mişcă puţin, apoi fu aruncată în 
lături, lăsând la vedere chipul tras şi palid al lui Pitt. Faţa îi era 
arsă de soare, iar buzele, umflate şi crăpate. Cu toate astea, 
ochii lui verzi, înfundaţi în orbite scânteiară când îşi văzu 
prietenul în viaţă. 

— O nouă zi în paradis, izbuti el să spună, cu gura uscată, 
uitându-se împrejur. 

263 


Furtuna de nisip de peste noapte se risipise, zorii scăldându-i 
în razele soarelui care trona pe un cer senin ca oglinda. 

Se ridicară cu greu în capul oaselor, nisipul prelingându-se de 
pe ei. Giordino strecură o mână în buzunar şi dădu din cap după 
ce se asigură că potcoava lui norocoasă era încă la locul ei. 

— Avem oaspeţi, şuieră el, iar glasul îi sună ca un scârţâit 
slab. 

Pitt se răsuci cu greu sub pătura de nisip şi privi animalul de 
povară care se afla la câţiva metri depărtare. Era o cămilă cu 
două cocoaşe puţin aplecate într-o parte. Părul animalului era 
cafeniu, ceva mai întunecat pe părţi. Cămila îl privi şi ea pe Pitt 
pentru câteva clipe, apoi îşi reluă ronţăitul. 

— O corabie a deşertului, spuse Pitt. 

— Pare mai degrabă un remorcher. Ce facem, o mâncăm sau o 
călărim? 

Pitt tocmai se gândea pentru care din cele două variante ar fi 
avut mai multă energie, când din spatele unei dune răsună un 
şuierat ascuţit. Un băieţaş sări peste grămada de nisip, călărind 
un cal pătat. Băiatul purta o tunică verde, iar părul său negru, 
tuns scurt era ascuns sub o şapcă de baseball uzată. Copilul 
căuta cămila, strigând-o pe nume. Când aceasta îşi săltă capul, 
băiatul aruncă o frânghie în chip de lasou în jurul gâtului 
animalului şi o strânse bine. Abia atunci se uită în jos şi îi zări pe 
Pitt şi pe Giordino, care zăceau la pământ. Băiatul făcu ochii mari 
şi se uită la cei doi oameni zdrenţuiţi, care semănau a fantome 
aşa acoperiţi de nisip cum erau. 

— Bună, îi zâmbi Pitt cu căldură copilului. Se ridică abia 
ţinându-se pe picioare şi de pe haine i se prelinse un şuvoi de 
nisip. Poţi să ne ajuţi? 

— Tu... vorbeşti englezeşte, bâigui băiatul. 

— Da. Inţelegi ce-ţi spun? 

— Am învăţat engleza la mănăstire, răspunse copilul mândru, 
pronunţând clar fiecare silabă. 

— Ne-am rătăcit, spuse Giordino răguşit. Poţi să ne dai nişte 
mâncare şi nişte apă? 

Băiatul se lăsă să alunece din şaua de lemn şi scoase un 
burduf din piele de cămilă plin cu apă. Pitt şi Giordino se repeziră 
asupra apei, sorbind înghiţituri mici la început, apoi din ce în ce 
mai multă. In timp ce ei îşi potoleau setea, băiatul scoase din 
buzunar o eşarfă în care erau învelite mai multe felii de brânză 
uscată. 


264 


Tăindu-le în bucățele, le oferi celor doi bărbaţi, care le 
împărţiră între ei şi băură şi ultimele picături de apă. 

Pe mine mă cheamă Noyon, zise băiatul. Pe voi cum vă 
cheamă? 

— Eu sunt Dirk, iar el este Al. Ne bucurăm tare mult că te-am 
cunoscut, Noyon. 

— Sunteţi nebuni, Dirk şi Al, de vă aflaţi în deşertul Gobi, fără 
apă şi fără un animal de călărit, spuse copilul încruntat. 

Chipul lui copilăros se lumină într-un zâmbet, apoi adăugă: 

— Veniţi la mine acasă, unde vă va întâmpina familia mea. 
Este la mai puţin de un kilometru de aici. Nu e drum lung pentru 
voi. 

Băiatul se lăsă să alunece de pe cal şi scoase mica şa de lemn, 
apoi îi ajută pe Pitt şi pe Giordino să încalece. Căluţul mongol nu 
era înalt, iar Pitt izbuti să se caţăre cu uşurinţă pe el, apoi îl ajută 
şi pe Giordino să urce în spatele lui. 

Noyon apucă frâiele şi o luă către miazănoapte, prin deşert, cu 
cămila legată în urma lor. Nu merseră mult până ce Noyon îi 
conduse primprejurul unei stânci calcaroase. În spatele ei, o 
turmă mare de cămile era împrăştiată pe-o câmpie, păscând 
iarba care crescuse pe ici, pe colo din pământul acoperit de 
pietre. În mijloc se afla o iurtă din pânză albă, murdară a cărei 
uşă era vopsită într-un portocaliu şters. Doi stâlpi între care se 
întindea o frânghie serveau drept ocol pentru animale, acolo 
aflându-se câţiva cai zdraveni, maro. Un bărbat robust, proaspăt 
bărbierit, cu ochi negri şi pătrunzători înşeua unul dintre cai când 
cei trei ajunseră acolo. 

— Tată, i-am găsit pe oamenii aceştia rătăcind prin deşert, 
spuse băiatul în limba lui. Sunt din America. 

Bărbatul se uită la chipurile descompuse ale lui Pitt şi Giordino 
şi îşi dădu seama că aceştia avuseseră de-a face cu Hanul Erleg, 
zeul mongol al lumii de sub pământ. li ajută repede să descalece 
şi le strânse mâinile care îi răspunseră slăbite. 

— Leagă calul, se răsti la fiul lui, apoi îi conduse în casă pe cei 
doi bărbaţi. 

Aplecându-şi capetele pentru a intra în cort, Pitt şi Giordino 
fură uimiţi să vadă căldurosul decor dinăuntru, care contrasta 
puternic cu exteriorul  sărăcăcios. Covoare cu modele 
strălucitoare acopereau fiecare centimetru al solului, alături de 
ţesăturile cu motive florale vibrante care acopereau pereţii 
susținuți de şipci. Dulapurile şi mesele erau vopsite viu, în roşu, 


265 


portocaliu şi albastru, în vreme ce şipcile care sprijineau tavanul 
erau vopsite în galben-deschis. 

Interiorul era aranjat ca o locuinţă tradiţională, conform 
superstiţiilor din viaţa nomazilor. La stânga intrării se afla un 
cuier şi un dulap pentru şa şi celelalte lucruri ale capului casei. 

Partea dreaptă a iurtei, cea a femeilor, adăpostea tot ce ţinea 
de pregătirea mâncării. Un cuptor şi o plită se aflau în centru, 
conectate la o conductă ce ieşea printr-o deschizătură din 
acoperiş. Trei paturi joase erau aşezate lângă pereţii laterali, în 
vreme ce peretele din spate era destinat altarului familiei. 

Tatăl lui Noyon îi conduse pe Pitt şi pe Giordino în partea 
stângă a cortului, invitându-i să ia loc pe nişte taburete aflate 
lângă cuptor. O femeie subţire, cu părul lung şi negru şi ochi 
luminoşi, care era ocupată cu un ceainic vechi, le surâse celor 
doi bărbaţi. Văzând în ce stare deplorabilă se aflau, aduse nişte 
prosoape umede, ca să-şi curețe feţele şi mâinile, apoi puse nişte 
bucăţi de carne de oaie să fiarbă într-o oală cu apă. Văzând 
bandajul însângerat de la piciorul lui Pitt, căută altul curat în 
vreme ce bărbaţii goleau una după alta cănile de ceai negru. 
După ce carnea de oaie fierse, le servi plină de mândrie câte o 
porţie uriaşă fiecăruia, împreună cu o tavă cu brânză uscată. 
Pentru cei doi oameni înfometați, masa plină de arome era 
comparabilă cu cea mai fină bucătărie franţuzească. După ce 
devorară carnea şi brânza, bărbatul aduse un burduf din piele 
plin cu lapte de iapă fermentat, numit airag și turnă în trei căni. 

Noyon intră în cort şi se aşeză în spatele bărbaţilor, ca să 
servească drept tălmaci pentru părinţii săi care nu ştiau limba 
engleză. Tatăl vorbi apăsat, cu o voce adâncă, privindu-i pe Pitt 
şi pe Giordino drept în ochi. 

— Tatăl meu, Tsengel şi mama mea, Ariunaa, vă urează bun 
venit în casa lor, spuse băiatul. 

— Vă mulţumim pentru ospitalitate. Ne-aţi salvat vieţile cu 
adevărat, zise Pitt ridicând cana. 

Hotăriî că băutura avea gust de bere caldă amestecată cu 
smântână. 

— Ce faceţi voi în deşertul Gobi, fără provizii? întrebă Tsengel 
prin intermediul fiului său. 

— Am fost despărțiți de grupul nostru de turişti în timpul unei 
scurte excursii prin deşert, minţi Giordino. Ne-am întors pe 
urmele lăsate, dar ne-am rătăcit când a început furtuna de nisip 
din noaptea trecută. 


266 


— Aţi avut noroc că v-a găsit fiul meu. Prin aceste părţi din 
deşert sunt puţine aşezări. 

— La ce depărtare se află cel mai apropiat sat? întrebă Pitt. 

— Este o aşezare mică la vreo 20 de kilometri de aici. Dar 
deocamdată ajunge cu întrebările, spuse Tsengel văzând 
oboseala din ochii celor doi bărbaţi. Trebuie să vă odihniţi după 
masă. Vorbim mai târziu. 

Noyon îi conduse pe bărbaţi spre două paturi mici, apoi îl urmă 
pe tatăl său afară, ca să vadă de turmă. Pitt se lăsă pe spate în 
patul cu perne moi şi admiră şipcile de un galben strălucitor ale 
tavanului, înainte de a cădea într-un somn adânc. 

El şi Giordino se treziră înainte de căderea serii, simțind din 
nou mirosul de carne de oaie fierbând pe plită. Işi dezmorţiră 
picioarele ieşind din iurtă şi plimbându-se printre cămilele docile, 
care păşteau libere. Tsengel şi Noyon veniră curând în galop, 
după ce îşi petrecuseră după-amiaza călărind prin împrejurimi. 

— Parcă v-aţi mai revenit acum, spuse Tsengel prin 
intermediul fiului său. 

— Aşa simţim şi noi, răspunse Pitt. 

Mâncarea, băutura şi odihna îi învioraseră repede pe cei doi şi 
acum simțeau cum le revin forţele. 

— Nevasta mea face de mâncare. E un elixir, zâmbi bărbatul. 

După ce legă caii şi se spălă într-o găleată cu apă cu săpun, 
omul îşi conduse oaspeţii înapoi în cort Acolo îi aştepta o nouă 
masă alcătuită din carne de oaie şi brânză uscată împreună cu 
nişte tăiţei. De data aceasta, Pitt şi Giordino mâncară ceva mai 
domol. Airag-ul turnat în cantităţi mari fu consumat din nişte 
castronele de ceramică, acestea părând a nu se goli niciodată. 

— Aveţi o turmă impresionantă, observă  Giordino 
complimentându-şi gazda. Câte capete sunt? 

— Avem 130 de cămile şi cinci cai, răspunse Tsengel. O turmă 
frumuşică, totuşi este un sfert din cât aveam de partea cealaltă a 
graniţei. 

— In regiunea Mongoliei Interioare din China? 

— Da, aşa-numita Regiune Autonomă, care a devenit o 
provincie chineză oarecare. 

Tsengel privi către foc cu o sclipire de mânie în ochi. 

— Când aţi plecat? 

Tsengel arătă cu capul spre o fotografie ştearsă, alb-negru, de 
pe altar, înfăţişând un băiat pe un cal şi un bărbat mai în vârstă 
ţinând frâiele. Ochii pătrunzători ai băiatului spuneau că băiatul 


267 


era micul Tsengel alături de tatăl său. 

— De cel puţin cinci generaţii, strămoşii mei au păstorit pe 
câmpurile din răsăritul deşertului Gobi. Pe vremuri, tata avea o 
turmă de 200 de cămile. Dar timpurile alea au dispărut ca duse 
de vânt. Nu mai există loc pentru un simplu păstor pe 
pământurile alea. Birocraţii chinezi stăpânesc pământul şi 
comandă fără să ţină seama de echilibrul natural al acestuia. Am 
fost alungaţi de pe păşunile noastre strămoşeşti şi am fost siliţi 
să ne ducem turmele în părţile cele mai aride ale deşertului. 
Intre timp, ei sorb apa de pe unde pot, în numele nobil al 
industrializării statului. Drept rezultat, păşunile le dispar de sub 
nas. Deşertul creşte zi de zi, dar este un deşert mort. lar nebunii 
ăia nu vor vedea asta decât atunci când nisipurile le vor înghiţi 
capitala, Beijing, iar atunci va fi mult prea târziu. Pentru binele 
familiei mele, nu am avut de ales şi a trebuit să trec graniţa. 
Condiţiile pentru păscut nu sunt grozave, dar cel puţin păstorii 
încă sunt respectaţi aici, spuse el mândru. 

Pitt mai bău o înghiţitură din băutura amară, în vreme ce 
studia fotografia cea veche. 

— Este o crimă să-i răpeşti omului mijloacele, zise el. 

Privirea lui alunecă apoi spre imaginea unui munte înrămată 
deasupra altarului. Alături se afla portretul unui bărbat rotofei, cu 
un barbişon ţeapăn, desenat într-un stil vechi. 

— Tsengel, cine este omul de deasupra altarului? 

— Impăratul Yuan, Kubilai. Cel mai puternic conducător al 
lumii, totuşi prieten binevoitor al omului de rând, răspunse 
Tsengel de parcă împăratul ar mai fi trăit. 

— Kubilai-Han? întrebă Giordino. 

Tsengel dădu din cap. 

— Erau vremuri mult mai bune când mongolii conduceau 
China, adăugă el melancolic. 

— Mă tem că lucrurile stau cu totul altfel în zilele noastre, zise 
Pitt. 

Băutura începea să vorbească în numele lui Tsengel care 
consumase câteva castronaşe bune din licoarea destul de tare. 
Ochii îi deveneau tot mai sticloşi, iar emoţiile, mai viscerale pe 
măsură ce laptele de iapă dispărea pe gâtlejul său. Apreciind că 
discuţiile pe temă geopolitică deveneau un subiect puţin cam 
prea sensibil pentru gazda lor, Pitt încercă să schimbe vorba. 

— Tsengel, înainte de furtuna de nisip, am dat peste un lucru 
tare ciudat în deşert. Era un sat artificial, înconjurat de cămile 


268 


din lemn. Cunoşti locul acela? 

Tsengel răspunse printr-un râs zgomotos: 

— Ah, da, păstorul cel mai bogat din deşertul Gobi. Numai că 
iepele lui nu dau nici un strop de lapte, zâmbi el sorbind încă o 
înghiţitură de airag. 

— Cine a construit locul acela? întrebă Giordino. 

— O echipă numeroasă a apărut în deşert, cu utilaje, conducte 
şi o maşină de săpat. Au săpat tuneluri sub pământ, care se 
întind pe mulţi kilometri. Am fost plătit să-i arăt şefului de şantier 
care-i cel mai apropiat foraj. El mi-a zis că oamenii lucrează 
pentru o companie petrolieră din Ulan Bator, dar că juraseră să 
nu spună nimănui nimic despre munca lor. Câţiva dintre membrii 
echipei care vorbeau cam tare au dispărut pe neaşteptate, iar 
restul muncitorilor au devenit foarte neliniştiţi. Au construit 
repede cămilele de lemn şi au făcut rezervoarele alea să semene 
cu nişte corturi, apoi au dispărut. Rezervoarele sunt goale, în ele 
se strânge numai praful adus de vânt. Asta era acum mai multe 
luni, iar de atunci n-am văzut să se mai fi întors careva. Şi nici 
ceilalţi. 

— Care ceilalţi? întrebă Pitt. 

— Mai există alte trei tabere de corturi din metal lângă 
graniţă. Toate sunt la fel. Sunt pustii, cu excepţia cămilelor din 
lemn. 

— In regiune există foraje pentru petrol sau se fac foraje? 
întrebă Pitt. 

Tsengel se gândi câteva clipe, apoi clătină din cap. 

— Nu. Am văzut foraje pentru petrol în China, acum mulţi ani, 
dar nici unul prin părţile astea. 

— De ce crezi că au camuflat rezervoarele şi le-au înconjurat 
cu animale din lemn? 

— Nu ştiu. Unii zic că acele rezervoare au fost îngropate acolo 
de un păstor bogat, ca să strângă apa de ploaie pe care o va 
folosi ca să crească din nou iarbă în deşert. Un şaman pretinde 
că animalele de lemn ar fi o ofrandă pentru liniştirea pământului 
tulburat de pângărirea deşertului prin săpăturile subterane. Alţii 
spun că ar fi opera unui trib de nebuni. Dar se înşală cu toţii. Este 
pur şi simplu isprava unor oameni puternici care vor să 
exploateze bogăţiile deşertului. De ce şi-ar ascunde eforturile? 
De ce altceva decât pentru a-şi ascunde inimile pline de răutate. 

Airag-ul îl biruise aproape complet pe Tsengel. Sorbi ultimele 
picături din castronaşul său, apoi se ridică în picioare clătinându- 


269 


se şi le ură oaspeţilor şi familiei sale noapte bună. Se îndreptă 
împleticindu-se către unul dintre paturi, se prăbuşi în aşternuturi 
şi, după numai câteva clipe, începu să sforăie. Pitt şi Giordino îi 
ajutară pe ceilalţi să strângă resturile mesei, apoi ieşiră din cort 
să ia o gură de aer proaspăt. 

— Totuşi, nu are nici un sens, spuse Giordino privind spre 
cerul nopţii. De ce să ascunzi nişte rezervoare goale în deşert, 
numai ca să se strângă praf în ele? 

— Poate că aici se ascunde ceva cu mult mai important decât 
nişte simple rezervoare pentru petrol. 

— Şi despre ce ar putea fi vorba? 

— Poate că, răspunse Pitt scormonind cu vârful piciorului în 
nisip, este vorba despre zăcământul de petrol. 


270 


30 


În ciuda sforăitului puternic al lui Tsengel, Pitt şi Giordino 
dormiră buştean în cort, Noyon renunțând la culcuşul său pentru 
a se culca pe nişte perne puse pe podea. Cu toţii se treziră în zori 
şi împărţiră un mic dejun alcătuit din ceai şi nişte tăiţei. Tsengel 
aranjase ca Pitt şi Giordino să-l însoţească pe Noyon în satul 
învecinat, unde toţi copiii erau adăpostiţi într-o mănăstire, trei 
zile pe săptămână, ca să înveţe. Pitt şi Giordino sperau că vor 
putea merge împreună cu Noyon la mănăstire, unde aflaseră că 
un camion venea aproape regulat din Ulan Bator. 

Strecurându-i câteva bancnote în palmă, Pitt îi mulţumi lui 
Ariunaa pentru hrană şi găzduire, apoi îşi luă rămas-bun de la 
Tsengel. 

— Nu vă vom putea mulţumi niciodată îndeajuns pentru 
generozitate. 

— Uşa casei unui păstor este întotdeauna deschisă. Călătoriţi 
cu bine în continuare şi gândiţi-vă cu plăcere din când în când la 
prietenii Domniilor Voastre din Gobi. 

Cei doi bărbaţi îşi strânseră mâinile, apoi Tsengel porni în 
galop către locul unde îi păştea turma. Pitt, Giordino şi Noyon se 
urcară pe trei cai zdraveni şi porniră către miazănoapte. 

— Tatăl tău e un om cumsecade, zise Pitt privind cum Tsengel 
dispărea într-un nor de praf, în zare. 

— Da, dar e tare trist că se află atât de departe de locurile 
sale natale. Ne merge destul de bine aici, dar ştiu că inima lui e 
şi acum în Hulunbuir, pământul dinspre sud-est. 

— Dacă poate prospera aici, atunci eu zic că se poate 
descurca oriunde, spuse Giordino privind spre pământurile pustii 
care îi înconjurau. 

— E greu, dar o să-mi ajut şi eu tatăl când o să mai cresc. Voi 
merge la universitate, în Ulan Bator şi o să mă fac doctor. Apoi o 
să-i cumpăr câte cămile doreşte. 

Străbătură o câmpie întinsă, apoi îşi croiră drum printre nişte 
movile calcaroase. Caii înaintară cu greu, fără a fi conduşi, 
urmându-şi drumul într-un fel în care nici măcar vreun catâr din 
Marele Canion, care ar fi cunoscut fiecare pas către fluviul 
Colorado, n-ar fi putut-o face. Nu după multă vreme, Pitt şi 
Giordino fură încercaţi de dureri de spate. Pe cai erau şei 


271 


tradiţionale mongole făcute din lemn. Ca majoritatea copiilor de 
prin stepele Mongoliei şi din regiunile deşertice, Noyon învățase 
să călărească înainte de a şti să meargă şi crescuse obişnuindu- 
se cu greutăţile, până şi cu modul acela incomod de a călări. 
Pentru străini, precum Pitt şi Giordino, era ca şi cum ar fi călărit 
pe-o bancă din parc, trecând peste hârtoape nesfârşite. 

— Eşti sigur că nu este nici o staţie de autobuz sau vreun 
aeroport pe aici, pe la voi? întrebă Giordino cu o strâmbătură. 

Noyon se gândi cu atenţie înainte de a răspunde. 

— Nici un autobuz până în satul învecinat. Dar avioane sunt. 
Nu prea departe de aici. Vă duc eu până la avion. 

Inainte ca Giordino să poată rosti un cuvânt, Noyon dădu 
pinteni calului şi o porni în galop către o culme aflată la est. 

— Asta ne mai lipsea acum, încă o oprire neprevăzută, spuse 
Pitt. Probabil că n-o să ne coste decât încă o ruptură de splină. 

— Dar cine poate băga mâna în foc că nu ne aşteaptă vreun 
Learjet dincolo de culmea aceea? ripostă Giordino. 

Se întoarseră în direcţia unde încă se mai vedea norul de praf 
lăsat în urmă de calul lui Noyon şi dădură pinteni cailor, iar 
animalele o porniră galopând pe urma celui care îi conducea. 
Goniră până pe culme, apoi o luară spre miazănoapte. Copitele 
cailor răsunară puternic când traversară o zonă calcaroasă. 
Cotind pe lângă nişte stânci mari, îl ajunseră în sfârşit pe Noyon, 
care îi aştepta în umbra unui bolovan. Spre necazul lui Giordino, 
nu era nici urmă de vreun avion, nici de vreun aeroport şi nici de 
vreun alt mijloc de transport aerian, cât vedeai cu ochii. Numai 
deşert şi pietriş, cu câte o stâncă din loc în loc. Giordino se gândi 
că băiatul avusese dreptate măcar într-o privinţă: nu merseseră 
prea mult. 

Pitt şi Giordino îşi struniră caii când se apropiară de Noyon. 
Băiatul le zâmbi, apoi arătă cu capul dincolo de stânci. Pitt 
aruncă o privire, dar nu văzu nimic altceva decât o pantă 
stâncoasă, acoperită de un strat de nisip roşiatic. Câţiva bolovani 
păreau a avea forme mai ciudate şi o nuanţă ştearsă, argintie. 

— Frumoasă grădină din piatră, murmură Giordino. 

Dar Pitt se simţi intrigat şi se apropie de acel loc unde numai 
unul sau doi bolovani păreau a avea forme regulate. Când se 
apropie, văzu deodată că nu erau pietre, ci o pereche de 
motoare radiale acoperite parţial de nisip. 

Unul dintre ele era ataşat de botul teşit al unui fuzelaj 
răsturnat, iar celălalt era montat pe-o aripă care dispărea în 


272 


nisip. 

Noyon şi Giordino se apropiară în vreme ce Pitt curăța de nisip 
carcasa celui de pe aripă. Ridicându-şi privirile uimite, el îi spuse 
lui Giordino: 

— Nu-i un Learjet. Este un trimotor Fokker. 


273 


31 


Fokkerul F. Vilb rămăsese acolo unde se prăbuşise, netulburat 
vreme de peste 70 de ani. In avionul răsturnat se adunase un 
camion de nisip, aripa sa dreaptă şi cea mai mare parte a 
fuzelajului fiind complet îngropate. La ceva distanţă în spate, 
aripa stângă şi motorul zăceau ascunse vederii, strivite de 
aceleaşi pietre care zdrobiseră avionul în timpul aterizării forţate. 
Botul acestuia era strivit ca un acordeon, iar carlinga era şi ea 
plină până la refuz de nisip. Ingropate în nisip, scheletele 
zdrobite ale pilotului şi copilotului erau încă prinse în chingile 
scaunelor. Pitt înlătură un strat gros de nisip de sub hubloul 
pilotului până când izbuti să citească numele şters al avionului, 
Betty cea Binecuvântată. 

— Al naibii loc de aterizare, spuse Giordino. Parcă ziceai că 
păsările astea vechi erau indestructibile, nu? 

— Aproape. Trimotoarele Fokker, ca şi trimotoarele Ford, erau 
nişte aeronave cam rudimentare. Amiralul Byrd obişnuia să 
piloteze un asemenea aparat, zburând peste Polul Nord şi Polul 
Sud. Charles Kings Ford-Smith şi-a pilotat Fokkerul F. VII, Crucea 
Sudului, peste oceanul Pacific, în 1928. Echipate cu motoare 
Wright Whiriwind, aceste aparate puteau zbura practic la 
nesfârşit. 

Pitt era foarte priceput când venea vorba de avioane vechi, pe 
lângă maşinile americane vechi din colecţia sa existând şi un 
trimotor Ford. 

— Trebuie să se fi prăbuşit din pricina vreunei furtuni de nisip 
presupuse Giordino. 

In vreme ce Noyon privea totul de la o distanţă considerabilă, 
Pitt şi Giordino merseră de-a lungul fuzelajului lustruit de 
vârtejurile de nisip, până găsiră o mică înfundătură. Inlăturând 
câţiva centimetri de nisip, dădură peste rama inferioară a uşii. 
Amândoi se înverşunară împotriva nisipului moale, făcând o 
gaură mare în dreptul uşii. După câteva minute de săpat, izbutiră 
să facă destul loc cât să poată deschide uşa. După ce Giordino 
înlătură şi ultima mână de nisip, Pitt observă nişte orificii ca 
acelea făcute de gloanţe, de-a lungul fuzelajului, în apropierea 
uşii. 

— Rectific cauza prăbuşirii, zise el trecându-şi mâna peste 

274 


găurile acelea. S-au prăbuşit pentru că s-a tras în ei. 

— Mă întreb de ce, se gândi Giordino. 

Se întinse către clanţa uşii, când Noyon lăsă să-i scape un 
geamăt uşor. 

— Bătrânii spun că înăuntru sunt oameni morţi. Călugării zic 
că nu trebuie să îi tulburăm. De aceea nomazii nu au intrat în 
avion. 

— Îi vom respecta pe morţi, îl asigură Pitt. Voi avea grijă ca ei 
să fie îngropaţi cum se cuvine, pentru ca spiritele lor să se poată 
odihni în pace. 

Giordino răsuci clanţa şi trase uşor de uşă, pentru a o 

deschide. 
Din întunericul dinăuntru se rostogoli afară un talmeş-balmeş de 
bucăţi de lemn, nisip şi cioburi de porțelan, adunându-se într-o 
mică grămadă. Pitt ridică o farfurie spartă aparţinând dinastiei 
Yuan, care fusese împodobită cu un păun albastru de safir. 

— Nu e genul de farfurie de zi cu zi, spuse el recunoscând în 
acel obiect o antichitate. Pun prinsoare că datează de cel puţin 
500 de ani. 

Deşi recunoştea că nu era un expert, Pitt adunase cunoştinţe 
din domeniul olăritului şi realizării de porţelanuri în nenumărați 
ani de scufundări şi căutări pe epave. Adesea, singurele indicii 
pentru a afla vârsta şi originea unei epave erau cioburile găsite 
prin grămada de resturi de pe navă. 

— Atunci, avem în faţă cel mai vechi, dar şi cel mai mare 
puzzle din lume, zise Giordino făcând un pas în spate, pentru a-l 
lăsa pe Pitt să se uite înăuntru. 

In interiorul avionului era o dezordine cumplită. Coşuri 
răsturnate şi sparte erau risipite pretutindeni pe podeaua 
cabinei, iar fragmentele de porțelan a ceea ce fusese odată 
conţinutul lor erau acum împrăştiate pe podea, ca un covor de 
cioburi albastre şi albe. Doar câteva coşuri adunate lângă coada 
avionului  supravieţuiseră impactului violent din momentul 
aterizării forţate. 

Pitt se strecură înăuntru şi aşteptă o clipă ca vederea să i se 
adapteze la întunericul de acolo. Cabina întunecată şi aerul 
stătut şi încărcat de praf dădeau o înfăţişare stranie interiorului, 
amplificată de rândurile de scaune din răchită care atârnau goale 
în avionul răsturnat. Lăsându-şi capul în jos, Pitt se răsuci şi se 
îndreptă mai întâi spre coşurile intacte din coada avionului. 
Cioburile de porțelan scrâşneau sub paşii lui, obligându-l să se 


275 


mişte cu băgare de seamă. 

Găsi cinci coşuri încă intacte, pe care scria „Fragil” şi 
„Atenţie”, cu emblema British Museum pe părţile laterale. 
Capacul unuia dintre coşuri era închis ermetic, iar Pitt apucă o 
bucată de lemn şi o folosi ca pârghie pentru a-l deschide. 
lnăuntru era un vas mare din porțelan, învelit într-o bucată de 
material. Cu o vechime de peste 700 de ani, vasul avea o 
margine zimţată şi era smălţuit cu un albastru-verzui peste o 
bază albă de lut. Pitt admiră înfloriturile, apoi îl aşeză la loc în 
ladă. După cum păreau să confirme şi cioburile de pe podea, 
avionul transporta o încărcătură de piese antice de ceramică şi, 
din fericire, nu avusese pasageri la bord. 

Pitt se întoarse prin spaţiul dintre rândurile de scaune, iar 
Giordino i se alătură în dreptul uşii. 

— Ai vreun indiciu în privinţa încărcăturii? întrebă el cu o voce 
şoptită. 

— Am aflat doar că se îndrepta către British Museum. Au mai 
rămas întregi câteva coşuri, în spate. Par să conţină toate numai 
porţelanuri antice. 

Pitt se îndreptă spre partea din faţă a avionului, strecurându- 
se pe lângă primul şir de locuri către pereţii etanşi ai carlingii. 
Majoritatea încărcăturii fusese aruncată în faţă când avionul se 
prăbuşise, dând naştere unui munte de cioburi în partea din faţă 
a cabinei. Pitt păşi peste un vas mare şi crăpat, apoi zări o 
jachetă de piele prăfuită zăcând printre nişte cioburi de pe 
podea. Ocolind cioburile, ridică un coş spart, pentru a-l privi mai 
îndeaproape, apoi încremeni. În lumina slabă care intra prin 
deschizătura uşii, văzu că în interiorul jachetei se afla încă 
proprietarul acesteia. 

Rămăşiţele mumificate ale lui Leigh Hunt zăceau în locul unde 
acesta murise, la decenii după ce izbutise să scape din accident, 
torturat de durerea spatelui zdrobit. Braţul său stâng strângea 
cutia galbenă din lemn, în vreme ce oasele albite ale mâinii 
drepte încă ţineau un carneţel. Chipul lui Hunt rămăsese 
schimonosit într-o grimasă, trăsăturile sale fiind bine păstrate de 
aerul uscat al deşertului şi de un strat subţire de silice. 

— Bietul de el. Probabil că a supravieţuit accidentului numai 
ca să piară după aceea, presupuse Pitt vorbind încet. 

— Cutia aceea şi carneţelul au însemnat, cu siguranţă, ceva 
pentru el, răspunse Giordino. 

Cu un respect stângaci, Pitt scoase cu grijă cutia şi carneţelul 


276 


din strânsoarea scheletului, întinzându-i cutia de lemn lui 
Giordino. Observând pe podea o pălărie uzată şi murdară, o 
aşeză uşurel pe chipul cadavrului. 

— Bănuiesc că nici piloţii n-au dus-o cu mult mai bine, spuse el 
uitându-se înainte. 

Păşind cu grijă peste cadavrul lui Hunt, se îndreptă către 
peretele etanş din faţă şi încercă să privească în carlingă. 
Intregul compartiment era plin cu nisipul care intrase prin 
hublourile piloților, când se zdrobise avionul. 

— Ne-ar lua aproape o zi întreagă să scoatem tot nisipul ăsta, 
zise Giordino privind peste umărul lui Pitt. 

— Poate cu ocazia următoarei noastre vizite, răspunse Pitt. Nu 
avea nici o îndoială că osemintele piloților se conservaseră sub 
stratul gros de nisip. 

Cei doi bărbaţi se întoarseră în cabină şi ieşiră pe uşa laterală 
în lumina strălucitoare a soarelui. Noyon se plimba neliniştit 
încoace şi încolo, dar se opri şi zâmbi uşurat când Pitt şi Giordino 
ieşiră din aeronavă. Giordino ridică spre Noyon cutia galbenă din 
lemn arătându-i-o, apoi se uită cu grijă sub capacul acesteia. 
Inăuntru se aflau tubul de bronz şi pielea de leopard făcută sul, 
în aceeaşi stare ca în momentul în care le descoperise Hunt. 

— Nu sunt ele tocmai bijuteriile Coroanei... spuse el privind 
conţinutul cutiei cu o uşoară dezamăgire. 

Ridicând tubul de bronz către soare, văzu că înăuntrul 
acestuia nu se afla nimic. 

— Asta ar trebui să ne dea de gândit, zise Pitt deschizând 
carnetul. Trecu de coperta acestuia şi citi cu voce tare ce era 
scris pe prima pagină: „Săpăturile de la Shang-tu. Incepute în 15 
mai 1937. Jurnalul săpăturilor ţinut de dr. Leigh Hunt, 
conducătorul expediției”. 

— Citeşte mai departe, spuse Giordino. Mor de curiozitate să 
aflu dacă pielea de leopard era destinată ca pernă pentru scaun 
în biblioteca doctorului Hunt sau drept pernă pentru budoarul 
amantei sale. 

— Prieteni, trebuie să pornim la drum dacă vrem să prindem 
autobuzul la mănăstire, îi întrerupse Noyon. j 

— Misterul va trebui să mai aştepte, rosti Pitt. Işi strecură 
jurnalul în buzunarul cămăşii, apoi se duse şi închise uşa 
Fokkerului. 

— Şİ ce facem cu prietenii noştri aflați înăuntru? întrebă 
Giordino. 


277 


— ÎI voi suna pe doctorul Sarghov, când ne întoarcem în Ulan 
Bator. El ar trebui să ştie pe cine din guvernul mongol trebuie să 
contacteze pentru a fi siguri că se va ocupa cu seriozitate de 
asta. li datorăm doctorului Hunt ca artefactele pentru care şi-a 
dat viaţa să fie tratate cu profesionalism. 

— lar piloţii să aibă parte de o înmormântare creştinească. 

Pitt strânse o grămadă de nisip în faţa uşii avionului, pentru a 
o menţine închisă, în vreme ce Giordino vâri cutia din lemn într-o 
desagă din piele, apoi se urcară din nou pe caii ţinuţi de Noyon, 
aşezându-se în incomodele şei din lemn. 

— Sigur nu erau şi niscai perne în coşurile acelea din spatele 
avionului? întrebă Giordino tresărind de durere. 

Pitt clătină din cap zâmbind. În timp ce porneau spre sat, se 
întoarse şi aruncă o ultimă privire către rămăşiţele prăfuite ale 
bătrânului avion, întrebându-se ce secrete aveau să-i fie 
dezvăluite de jurnalul lui Hunt. 

Le luă o oră să ajungă în mica aşezare Senj. Sătucul, atât cât 
era, putea fi găsit numai pe câteva hărţi, nefiind nimic altceva 
decât un cătun îngrămădit în jurul unei surse de apă. Izvorul 
curgea tot anul, oferindu-le apă în permanenţă păstorilor de prin 
partea locului şi turmelor lor care altminteri ar fi fost silite să 
migreze de mai multe ori pe an în căutare de pământuri fertile, 
acoperite cu iarbă. După cum era obiceiul pe la ţară, cămilele şi 
caii păşteau în sat, depăşindu-i numeric cu mult pe oameni. 

Noyon îi conduse pe Pitt şi pe Giordino către un ger pe care 
era un banner portocaliu şi unde îşi legară caii cu o funie. Mai 
mulţi copilaşi jucau şah în apropiere, oprindu-se pentru o clipă şi 
privindu-i pe oamenii aceia ciudaţi, înainte de a-şi relua jocul. 
Descălecând, Giordino se legănă ca un marinar beat, căci 
picioarele şi spatele îl dureau din pricina şeii tari. 

— Data viitoare, cred că o să iau cămila şi o să-mi încerc 
norocul pe cocoaşele acesteia. 

Pitt resimțea şi el durerea şi era fericit că putea sta în picioare. 

— Un anotimp întreg petrecut cu turma şi o să călăreşti ca un 
arat, spuse Noyon, referindu-se la călăreţii de prin partea locului. 

— Un anotimp în şaua asta şi o să am nevoie de un 
chiropractician, mormăi Giordino. 

Un bătrân din sat îi observă pe cei doi bărbaţi şi şchiopătă 
către ei cu piciorul său de lemn, vorbindu-i repede copilului. 

— Acesta este Otgonbayar, spuse Noyon. Ne invită să vizităm 
ger-ul lui şi să bem un castron de airag. 


278 


Din depărtare răsună vaietul unui motor printre dealuri şi un 
mic autobuz verde apăru de după o culme şi viră către sat, 
lăsând în urmă un uriaş nor de praf. Noyon privi către vehiculul 
care se apropia şi clătină din cap. 

— Mă tem că autobuzul nostru a sosit deja, spuse el. 

— Spune-i, te rog, lui Otgonbayar că apreciem invitaţia lui, dar 
va trebui să o onorăm altă dată, spuse Pitt. 

Se îndreptă către omul în vârstă şi îi strânse mâna. Bătrânul 
dădu din cap şi zâmbi înţelegător, arătându-şi gingiile ştirbe. 

Cu un scrâşnet prelung de frâne, autobuzul se opri în staţie, 
iar şoferul apăsă claxonul. Copiii care se jucau îşi încetară fuga şi 
se îndreptară în şir indian către autobuz, sărind înăuntru după ce 
uşa ca un acordeon a acestuia se deschise. 

— Veniţi, le spuse Noyon îndemnându-i pe Pitt şi pe Giordino 
să urce. 

Autobuzul rusesc construit prin anii '80, un KAvZ 3976, era o 
relicvă uitată a Armatei Sovietice. Ca multe alte vehicule care 
sfârşiseră în Mongolia şi acesta fusese trecut peste graniţa 
statului mult după ce termenul de casare expirase. Cu vopseaua 
scorojită, ferestrele crăpate şi cauciucurile cârpite, aproape că 
arăta fiecare dintre cei peste 400 000 de kilometri pe care îi 
parcursese. Totuşi, asemenea unui boxer bătrân care refuză să 
se declare înfrânt, hardughia aceea veche era oblojită şi trimisă 
din nou pe drum pentru încă o cursă. 

Urcând scara autobuzului în urma lui Noyon, Pitt fu surprins să 
constate că şoferul era un bătrân american. li zâmbi lui Pitt 
printr-o barbă albă, iar ochii lui de un albastru rece sclipiră cu 
voioşie. 

— Bună, băieţi! le spuse el lui Pitt şi lui Giordino. Noyon zice 
că sunteţi din State. Şi eu, la fel. Luaţi un loc şi pornim imediat. 

Autobuzul transporta 20 de pasageri şi era aproape plin, după 
ce luase copiii din trei aşezări învecinate. Pitt observă că scaunul 
din spatele şoferului era ocupat de un teckel alb cu pete negre, 
întins cât era de lung şi dormind adânc. Cele două locuri de 
vizavi erau libere, iar el se aşeză, Giordino strecurându-se lângă 
el. Şoferul închise uşa şi autobuzul părăsi satul. 

După ce trecu de turmă, apăsă acceleraţia şi schimbă vitezele. 
Cu o tânguire ascuţită a motorului, autobuzul vechi ajunse 
numaidecât la 80 de kilometri pe oră, ţopăind peste suprafaţa 
accidentată a deşertului. 

— Mănăstirea Bulangiin nu este tocmai o staţiune de vacanţă, 


279 


spuse şoferul privindu-i pe Pitt şi pe Giordino prin oglinda 
dreptunghiulară montată deasupra parbrizului. Aţi pornit şi voi, 
băieţi, într-una dintre aventurile alea cu călăreţi prin deşertul 
Gobi? 

— Poţi spune şi aşa, răspunse Pitt, deşi sper să se fi terminat 
cu capitolul călărie al aventurii. In momentul acesta, nu vrem 
decât să ne întoarcem în Ulan Bator. 

— Nici o problemă. Mâine va veni la mănăstire un camion cu 
provizii de la U.B. Dacă nu vă deranjează să vă petreceţi noaptea 
alături de nişte călugări agitaţi, iar apoi să plecaţi cu camionul în 
zori. 

— Ne-ar conveni, zise Pitt în vreme ce autobuzul sări peste o 
denivelare. 

Privi amuzat cum teckelul zbură prin aer, apoi ateriză la loc pe 
scaun, fără a deschide un ochi măcar. 

— Nu te supăra că întreb, dar ce cauţi prin părţile astea de 
lume? întrebă Giordino. 

— Oh, ajut o fundaţie arheologică din State care ajută, la 
rândul ei, la reconstruirea mănăstirilor budiste. Inainte de 
preluarea Mongoliei de către comunişti, în 1921, în ţară încă mai 
existau 700 de mănăstiri. Aproape toate au fost jefuite şi arse în 
anii '30, în timpul unei aşa-zise purificări făcute de Guvern. Mii 
de călugări au dispărut - unii executaţi pe loc, iar alţii trimişi în 
lagărele de muncă din Siberia, unde au murit în captivitate. Cei 
care nu au fost ucişi au fost forţaţi să renunţe la religia lor, deşi 
mulţi au continuat să se roage în secret. 

— Trebuie să fi fost dificil pentru ei să o ia de la capăt cu 
relicvele şi cu scrierile bisericeşti, la atâta vreme după ce 
acestea au fost distruse. 

— Un număr surprinzător de texte vechi şi de artefacte 
mănăstireşti au fost îngropate în grabă de călugări înainte de 
purificare. În fiecare zi apar relicve importante, pe măsură ce 
unele dintre mănăstirile vechi sunt redeschise. Localnicii încep să 
se împace cu ideea că abuzurile din trecut ale Guvernului nu se 
vor mai repeta. 

— Cum ai ajuns de la zidărit la condus autobuzul şcolii? 
întrebă Giordino. 

— Prin ţările astea înapoiate, trebuie să ştii să duci mai mulţi 
pepeni într-o mână, râse şoferul. Grupul pe care îl ajut eu nu este 
doar un grup de arheologi, ci include tâmplari, educatori şi 
istorici. O parte din înţelegerea noastră privind reconstruirea 


280 


mănăstirilor este de a înfiinţa şi săli de clasă pentru copiii de prin 
partea locului. Educaţia temeinică nu prea este disponibilă 
copiilor de păstori nomazi, după cum vă puteţi imagina. li 
învăţăm să citească, să scrie, să socotească şi ceva limbi străine, 
în speranţa de a le oferi acestor copii de la ţară şansa la o viaţă 
mai bună. Prietenul vostru Noyon, de pildă, vorbeşte trei limbi şi 
este un as la matematică. Dacă i-am putea asigura nişte cursuri 
accesibile pentru tot restul copilăriei sale şi dacă îl ferim de un 
Playstation, probabil că va sfârşi prin a deveni un bun inginer sau 
doctor. Asta e ceea ce sperăm să le putem oferi tuturor acestor 
copii. 

Autobuzul urcă pe vârful unei creste tocite, dincolo de care se 
găsea o vale îngustă. Pe la mijlocul acesteia, un petic de iarbă 
grasă presărată cu arbuşti purpurii aducea un strop de culoare 
deşertului altminteri foarte monoton. Pitt observă un grup de 
mici construcţii din piatră ridicate în acel crâng, străjuite de 
câteva ger-uri albe. O mică turmă de cămile şi de capre se afla 
într-un ţarc din apropiere, în vreme ce câteva SUV-uri mai mici se 
aflau în capătul dinspre miazăzi. 

— Mănăstirea  Bulangiin, anunţă şoferul. Adăposteşte 12 
călugări, un lama, 17 cămile şi, când şi când, câte un voluntar 
sau doi de prin Statele Unite ale Americii. 

El îşi urmă drumul la vale prin făgaşele formate de alte roţi, 
apoi opri autobuzul în faţa unui ger. 

— Şcoala este înăuntru, le spuse şoferul lui Pitt şi lui Giordino, 
în vreme ce copiii coborau gălăgioşi din autobuz. 

Noyon ţâşni şi el, făcându-le cu mâna celor doi bărbaţi, înainte 
de a sări din autobuz. 

— Mă tem că trebuie să mă duc să predau o lecţie de 
geografie, spuse şoferul după ce toţi copiii plecară. Băieți, dacă 
vă îndreptaţi către clădirea aceea mare, cu doi dragoni pe 
streaşină, îl veţi găsi pe lama Santanai. Vorbeşte engleza şi va fi 
bucuros să vă găzduiască peste noapte. 

— Ne vedem mai târziu? 

— Probabil că nu. După ce-i duc pe copii acasă, i-am promis 
unuia dintre localnici că rămân la el peste noapte, ca să 
discutăm puțin despre democraţia occidentală. Mi-a făcut 
plăcere să discut cu voi. Vizită plăcută! 

— Mulţumim mult că ne-ai adus aici şi pentru informaţii, 
răspunse Pitt. 

Şoferul dădu la o parte câinele adormit şi scoase de sub scaun 


281 


o carte despre geografia lumii, apoi se îndreptă către copiii care 
îl aşteptau în ger. 

— Cumsecade om, spuse Giordino când se ridică, apoi cobori 
din autobuz. 

Urmându-l, Pitt observă în partea de sus a parbrizului o 
plăcuţă pe care scria „Bun venit, numele şoferului 
dumneavoastră este Clive Cussler”. 

Corect, încuviinţă Pitt dând din cap. Dar conduce ca Mario 
Andretti. 

Străbătură aşezarea, îndreptându-se către trei clădiri 
construite ca nişte pagode, ale căror acoperişuri etajate şi 
întoarse în sus erau făcute din ceramică albastră veche. Clădirea 
centrală şi cea mai mare dintre cele trei era templul principal, 
mărginit lateral de o sală-altar şi de un depozit. Pitt şi Giordino o 
luară pe un şir scurt de trepte care duceau în templul principal, 
admirând doi dragoni de piatră încolăciţi care urcau pe colţurile 
streşinilor, cozile lor lungi şerpuind în sus pe acoperişul cu 
unghiuri ascuţite. Cei doi bărbaţi intrară cu o oarecare reţinere în 
templu printr-o uşă uriaşă şi fură primiţi de vocile baritonale ale 
unui cor. 

Când ochii li se obişnuiră cu lumina slabă pe care o dădeau 
doar câteva lumânări, văzură două bănci late care se întindeau 
pe toată lungimea templului, terminându-se în dreptul unui mic 
altar. Vreo şase călugări bătrâni stăteau pe acele două bănci, 
alte două şiruri de bănci fiind întoarse una cu faţa la cealaltă, 
printre ele fiind lăsat un mic coridor în partea centrală a 
naosului. Călugării stăteau cu picioarele încrucişate, îmbrăcaţi în 
robe de un galben strălucitor, ţinându-şi capetele complet rase 
într-o nemişcare desăvârşită în vreme ce cântau. Pitt şi Giordino 
o luară spre stânga, aşezându-se în dreptul peretelui din spate şi 
asistând la restul mantrei. 

Lamaismul tibetan este forma de budism practicată în 
Mongolia, legăturile religioase dintre cele două ţări datând de 
secole. Inainte de purificarea ordonată de Guvern, aproape o 
treime din bărbaţii mongoli practicau lamaismul, ducând o 
existenţă ascetică într-una dintre numeroasele mănăstiri cu 
înfăţişare simplă împrăştiate pe tot teritoriul ţării. Budismul 
aproape că a dispărut în timpul regimului comunist, iar în 
prezent o întreagă generaţie de mongoli se obişnuieşte din nou 
cu spiritualitatea strămoşilor săi. 

Pitt şi Giordino nu putură să nu se simtă şi ei cuprinşi de 


282 


misticism în acel templu, asistând la ceremonia care era numai 
foarte puţin diferită de aceea practicată de lama cu sute de ani 
în urmă. Tămâia aprinsă le încânta mirosul cu aroma sa exotică. 
Interiorul templului străvechi strălucea în lumina lumânărilor 
care se reflectau în tavanul vopsit cu roşu şi în steagurile de un 
carmin aprins, agăţate pe pereţi. Statui ale lui Buddha în 
numeroase întrupări, care îşi pierduseră de multă vreme luciul, 
se aflau în toate ungherele şi în altar. Apoi mai era şi sunetul 
acela obsedant ieşit de pe buzele nobilului lama. 

Călugării cu feţe impenetrabile repetau la unison un vers din 
cărţile de rugăciuni deschise în faţa lor. Mantra se auzi tot mai 
tare, vocile devenind tot mai intense, până când preotul budist în 
vârstă, purtând ochelari cu lentile groase, bătu brusc într-o tobă 
din piele de capră. Ceilalţi călugări se alăturară crescendoului 
sunând din mici clopoței din alamă sau suflând în nişte cochilii 
mari şi albe, până când pereţii templului începură să vibreze. 
Apoi ca şi cum o mână invizibilă ar fi redus volumul, sunetul se 
domoli treptat până la atingerea unei tăceri desăvârşite, 
călugării meditând în linişte pentru o clipă înainte de a se ridica 
de pe bănci. 

Lama cel cu ochelari groşi aşeză deoparte toba şi se apropie 
de Pitt şi de Giordino. În vârstă de aproape 85 de ani avea totuşi 
forţa şi agilitatea unui om mult mai tânăr. Ochii săi căprui, adânci 
străluceau de căldură şi inteligenţă. 

— Americanii care rătăceau prin deşert, spuse el într-o 
engleză articulată cu greu. Eu sunt Santanai. Bun venit în 
templul nostru. Am inclus printre rugăciunile de azi şi una pentru 
siguranţa călătoriei voastre. 

— Scuzaţi-ne, vă rugăm, pentru prezenţa noastră nepotrivită 
aici, zise Pitt uimit să vadă că lama era la curent cu sosirea lor. 

— Calea către lumină le este deschisă tuturor, zâmbi lama. 
Veniţi, am să vă arăt casa noastră. 

Bătrânul lama porni înaintea lui Pitt şi a lui Giordino, dând ocol 
templului şi apoi conducându-i la o plimbare prin părţile locului. 

— Mănăstirea originală datează din anii 1820, explică el. 
Ocupanţii ei au fost mult mai norocoşi decât alţii în vremea marii 
purificări. 

Agenţii Guvernului au distrus turmele şi rezervele de alimente 
şi i-au izgonit pe credincioşi. Din motive necunoscute, templul a 
scăpat neatins şi a rămas părăsit vreme de mai multe decenii. 
Textele sacre şi alte obiecte de cult au fost puse la adăpost de 


283 


un păstor şi îngropate în deşert. Când Guvernul a revenit la 
sentimente mai bune faţă de credincioşi, am redeschis templul, 
ca lăcaş central al mănăstirii noastre. 

— Clădirile nu par prea afectate după toţi anii aceştia, observă 
Giordino. 

— In taină, păstorii locali şi călugării au menţinut templul în 
bună stare, în acei ani de restrişte. Faptul că se află într-o zonă 
îndepărtată l-a ferit de privirile nedorite ale ateilor din Guvernul 
lipsit de scrupule. Dar încă mai avem multe de făcut pentru a 
restaura mănăstirea, spuse el arătând către o grămadă de 
cherestea şi materiale de construcţii. Noi locuim în ger-urile 
acestea acum, dar în curând vom avea o locuinţă stabilă. 

— Adică împreună cu cei 12 discipoli? 

— Da, sunt 12 călugări aici, plus un aspirant. Dar în scurt timp 
sperăm să putem asigura găzduire pentru încă zece tineri. 

Lama îi conduse pe Pitt şi pe Giordino către una dintre clădirile 
mai mici de lângă templul principal. 

— Vă pot oferi găzduire în camera de depozitare. Echipa de 
arheologi occidentali care ne vizitează lucrează la un sit din 
apropiere, de mai multe săptămâni. Au lăsat aici mai multe 
paturi de campanie pe care le puteţi folosi. Doriţi să plecaţi cu 
camionul de provizii, mâine? 

— Da, răspunse Pitt. Suntem nerăbdători să ne întoarcem în 
Ulan Bator. 

— Atunci, aşa rămâne. Eu trebuie să mă întorc la templu, să 
mă ocup de nişte treburi. Vă rog, simţiţi-vă ca acasă, apoi vă 
aşteptăm la cină, la apusul soarelui. 

Lama se întoarse şi o porni către templu, cu mantia sa largă şi 
purpurie fluturând în bătaia vântului. Pitt şi Giordino urcară 
câteva trepte şi intrară în încăperea îngustă, lipsită de ferestre, 
cu un tavan înalt. Chiar la intrare, trebuiră să ocolească un uriaş 
clopot de fier, o relicvă roasă de vreme, necesitând înlocuirea cu 
un clopot corespunzător. Trecând de clopot, dădură peste făină, 
tăiţei, ceai şi alte alimente înşirate de-a lungul unuia dintre 
pereţi. Pe peretele opus, erau coşuri întregi de cuverturi şi 
blănuri, aflate acolo pentru a întâmpina lunile de iarnă îngheţată 
care aveau să vină. In spate, găsiră mai multe valuri de pânză 
sub o imagine pictată a lui Sakyamuni, Buddhai stând cu 
picioarele încrucişate pe un tron în forma unei flori de lotus. 

— Ciudat că ştia că suntem în zonă, spuse Pitt. 

— E un deşert mic, răspunse Giordino. la partea pozitivă a 


284 


lucrurilor. Nu mai trebuie să dormim pe pământul gol şi avem 
multă vreme la dispoziţie să ne odihnim până la plecare. De fapt, 
cred că mi-ai plăcea să testez noua noastră locuinţă de îndată, 
spuse el întinzându-se pe unul dintre paturile de campanie. 

— Eu am ceva de citit înainte de asta, răspunse Pitt 
îndreptându-se către uşă înainte să se audă sforăitul colegului 
său. 

Aşezându-se pe treptele prispei, privi împrejur gândindu-se la 
templul acela străvechi şi la valea înecată în praf care se 
întindea dincolo de el, apoi începu să citească jurnalul doctorului 
Leigh Hunt. 


285 


32 


— La revedere, Dirk. Şi spune-i la revedere şi prietenului tău, 
Al. 

Noyon sări pe trepte şi făcu o plecăciune. Pitt se ridică şi 
strânse mâna întinsă a băiatului, minunându-se de maturitatea 
acestui copil de numai 10 ani. 

— La revedere, prietene! răspunse Pitt. Sper să ne mai 
întâlnim. 

— Da. Data viitoare, veți călări pe cămile, rânji băiatul, apoi o 
porni în goană către autobuzul şcolii, care îl aştepta în capătul 
mănăstirii. 

Uşile autobuzului se închiseră în urma sa, iar vehiculul o porni 
către vest. Zgomotul motorului îl trezi pe Giordino, care ieşi din 
cameră întinzându-şi braţele pentru a le dezmorţi. 

— Noyon şi ceilalţi copii au plecat spre casă? întrebă el zărind 
autobuzul care dispărea în zare, dincolo de deal. 

— Tocmai a trecut şi şi-a luat rămas-bun. Mi-a spus să-ți 
transmit că îţi păstrează întotdeauna la dispoziţie cea mai bună 
cămilă a lui. 

Pitt îşi vâri din nou nasul în jurnalul lui Hunt, cu expresia unui 
om hipnotizat. 

— Cum ţi se par dezvăluirile acelea personale ale arheologului 
nostru mumificat? 

— E ceva de necrezut, zise Pitt. 

Giordino văzu seriozitatea privirii lui Pitt şi se aşeză pe 
treptele prispei. 

— Ce-ai descoperit? 

— Doctorul Hunt, asistentul lui mongol şi o echipă de 
muncitori chinezi făceau săpături la ruinele unui oraş dispărut din 
nordul Chinei, numit Shang-tu. 

— N-am mai auzit niciodată de el. 

— Poate că îl ştii după numele mai romantic, occidental... 
Xanadu. 

— Nici de ăsta n-am auzit, spuse Giordino clătinând din cap. 
Chiar a existat? 

— Mai mult ca sigur. A fost palatul de vară al lui Kubilai-Han. L- 
a construit la circa 200 de kilometri nord-vest de Beijing, pentru 
a scăpa de căldura verii. Era înconjurat de un teren de vânătoare 


286 


împrejmuit şi mai era şi o localitate învecinată, de vreo 100 000 
de oameni. Când Hunt a ajuns aici, nu mai rămăsese din el decât 
o grămadă de pietre şi praf pe-o câmpie pustie. 

— Aşadar, artefactele din avion datează din perioada domniei 
lui Kubilai-Han? Probabil că valorează o adevărată avere. 
Vorbesc despre cele câteva piese care nu s-au spart când s-a 
prăbuşit avionul. 

— Foarte posibil. Dar Hunt era dezamăgit de descoperire. 
Scrie că nu se găsise nimic important până în ultima zi de 
săpături. Atunci au fost descoperite cutia de lemn şi pielea de 
leopard. 

Pitt pusese cutia din lemn alături, pe prispă, în ea aflându-se 
pielea de leopard şi tubul de bronz. Luă pielea animalului. 

— Hunt nu a scris prea multe despre pielea de leopard, dar ia 
priveşte aici, spuse el desfăşurând pielea. 

Pe aceasta era o serie de opt mici picturi în cadre separate. 
Prima imagine înfăţişa o corabie chinezească mare navigând în 
josul unui râu, remorcată de două vase mai mici. Picturile 
următoare arătau navele pe mare, apoi ancorând într-un mic 
golf. Cadrul final înfăţişa corabia cea mare arzând în golf. Un 
stindard vălurit, cu un câine albastru, flutura în flăcări pe 
catargul principal. Pe țărm, câteva cutii erau adunate lângă 
corabie, dar şi acestea erau înconjurate de flăcări. Flăcările şi 
fumul învăluiau ţărmul de jur împrejurul golfului. 

— Pare să povestească despre o călătorie încheiată cu o 
furtună de flăcări, spuse Giordino. Poate că s-au ciocnit cu 
duşmani pricepuţi în mânuirea focului grecesc?5. Ori poate că a 
izbucnit vreun incendiu de pădure la țărm, în apropierea locului 
unde erau ancoraţi şi pe corabie au ajuns nişte tăciuni aprinşi. Nu 
există nici o interpretare a arheologului englez? 

— Nici una. Mă întreb chiar dacă o fi cercetat pielea asta 
înainte de a muri. 

— Despre cutie zice ceva? 

— Nu cutia e cea mai importantă, ci tubul de bronz. Sau mai 
bine zis ceea ce se afla în tubul de bronz. Se pare că în interiorul 
ei era un pergament din mătase. Pe acesta era pictată harta care 
ducea la o comoară de o inestimabilă valoare. 

— Tubul era gol când l-am găsit. Crezi că se află la Hunt, în 


% Produs incendiar având calităţile napalmului, folosit de marinarii 
bizantini din Evul Mediu. Avea efecte devastatoare, căci putea arde şi 
sub apă. (nitr.). 

287 


avion? 

— Uite, citeşte ultimele note ale lui Hunt zise Pitt întinzându-i 
jurnalul. 

Pe ultima pagină erau scrise trei pasaje scurte. 


5 august 1937. În drum spre Ulan Bator cu avionul. Cu 
inima grea, trebuie să scriu despre o descoperire 
îngrozitoare. Tsendyn, asociatul meu loial, partenerul şi 
prietenul meu, m-a trădat tocmai acum la sfârşit. 
Manuscrisul de mătase a dispărut, furat din recipientul său, 
pe care l-am păzit cu grijă de la dezgroparea sa. Tsendyn a 
fost singura persoană care l-ar fi putut lua, înfigându-mi o 
sabie în spate înainte ca avionul să părăsească solul. Odată 
cu acesta, s-a pierdut şi orice urmă a lui G.H. Mă voi strădui 
să-mi amintesc indiciile şi să reconstitui harta din memorie. 
Apoi voi organiza o mică echipă în U.B. Cu care să mă apuc 
de căutare. Poate că voi da măcar de urmele lui Tsendyn pe 
muntele Burkhan Khal-dun şi îmi voi lua revanşa. Singura 
mea nădejde este că... 


Fraza se oprea la jumătate, încheiată de o mână tremurândă. 
Giordino observă că pagina prăfuită era pătată de stropi de 
sânge. 


Dată necunoscută. Ne-am prăbuşit în deşert, doborâți de 
un avion japonez de război. Ambii piloți sunt morți. Mă tem 
că am spatele şi picioarele fracturate. Nu mă pot mişca. 
Aştept ajutoare. Mă rog să fim descoperiți curând. Durerile 
sunt insuportabile. 


Apoi mai târziu, cu un scris neregulat: 


Ultima adnotare. Nu mai am nici o speranță. Sincerele 
mele regrete pentru Leeds, de la British Museum şi toată 
dragostea pentru iubita mea soție, Emily. Dumnezeu să ne 
mântuiască sufletele! 


— Bietul nefericit, spuse Giordino. Asta explică de ce l-am 
găsit peste resturile din avion. Probabil că a zăcut acolo câteva 
zile înainte de a muri. 

— Durerea lui trebuie să fi fost cu atât mai mare cu cât ştia ce 


288 


a pierdut. 

— Aşadar, ce-i cu comoara de pe harta de mătase? Cine sau 
ce reprezintă inițialele G.H.? 

— Hunt descrie pergamentul de mătase într-o notă de mai 
sus, după ce acesta a fost descoperit. Era convins, ca şi ajutorul 
său, Tsendyn, că era harta unui mormânt pierdut. Plasarea 
acestuia în munţii Khentii din Mongolia, însemnele regale, până 
şi legenda despre o cămilă care plânge, toate se potrivesc cu 
relatările istoricilor. Harta de mătase indica locul mormântului lui 
Genghis-Han. 

Giordino scoase un fluierat uşor, apoi clătină din cap. 

— Genghis-Han zici? Probabil că a găsit o hartă falsă. Bătrânul 
Genghis mai trebuie căutat încă. Locul mormântului său este şi 
azi unul dintre cele mai mari mistere arheologice de pe planetă. 

Pitt privi către norul de praf care se învârtejea în zare, iar prin 
minte îi treceau simultan mii de imagini. Apoi fu rândul său să 
clatine din cap. 

— Dimpotrivă. Mormântul lui chiar a fost descoperit, zise el 
calm. 

Giordino îl privi cu o expresie indiferentă pe chip, ştiind bine 
că nu era cazul să respingă afirmaţia lui Pitt. Acesta răsfoi 
jurnalul până ajunse la o pagină mai de la început şi i-o arătă lui 
Giordino. 

— Asistentul lui Hunt din Mongolia, Tsendyn. Numele lui de 
familie este Borjin. 

— Nu se poate. Tatăl lui? 

— Dacă nu mă înşel, am văzut recent piatra de marmură a 
mormântului răposatului Tsendyn Borjin. 

— Dacă în capela de piatră se afla tatăl lui Borjin, atunci 
sarcofagul din centrul încăperii... 

— Intocmai, spuse Pitt amărât. Mormântul lui Genghis-Han se 
află în curtea din spate a lui Tolgoi Borjin. 

x k x 

La apusul soarelui, luară cina împreună cu lama şi călugării, 
într-una dintre iurte. Ca toate celelalte mese de care avuseseră 
parte în ultima vreme şi aceasta a fost simplă, constând într-o 
fiertură de legume cu tăiţei, urmată de nişte ceai negru. 
Călugării mâncară într-o tăcere smerită, dând din cap numai ca 
răspuns la una sau alta dintre remarcile adresate lor de către 
lama. Pitt cercetă figurile înţelepţilor călugări care se mişcau cu 
o bună-cuviinţă indiferentă. Cei mai mulţi dintre ei erau trecuţi 


289 


de 60 de ani, iar ochii lor căprui şi inteligenţi luminau nişte 
chipuri puternic ridate. 

Cu toţii aveau părul tăiat foarte scurt, cu excepţia unui bărbat 
mai tânăr, bine clădit. Acesta îşi înghiţi repede mâncarea, apoi se 
răsuci şi îi rânji neîncetat lui Pitt, până când ceilalţi terminară de 
mâncat. 

După cină, Pitt şi Giordino asistară la rugăciunea de seară din 
templu, apoi se retraseră în camera lor. Dezvăluirea despre 
Genghis-Han din jurnalul lui Hunt acaparase toate gândurile lui 
Pitt, el fiind acum mai nerăbdător decât niciodată să se întoarcă 
în Ulan Bator. În timp ce se pregăteau de culcare, el trase unul 
dintre paturile de campanie în faţa intrării. 

— Nu mai poţi dormi sub un acoperiş? îl mustră Giordino. 

— Nu, răspunse Pitt. Mă deranjează ceva. 

— Pe mine mă deranjează lipsa unei mese ca lumea de 
aproape a săptămână, spuse Giordino ghemuindu-se sub o 
cuvertură. 

Pitt trase o cutie deschisă de pe raftul care conţinea tămâie, 
mătănii şi alte accesorii ale rugăciunii budiste. După ce scotoci 
vreo câteva minute, stinse lampa cu kerosen şi i se alătură lui 
Giordino la număratul oilor pentru a adormi. 

x x x 

Intrusul apăru după miezul nopţii, deschizând uşor uşa 
încăperii numai cât să se poată strecura el şi o rază de lună. 
Şovăind o clipa, pentru a da ochilor săi răgazul să se adapteze la 
întunericul dinăuntru, se apropie încet de patul de lângă intrare. 
Păşind către acesta, piciorul său se împiedică de un clopoțel 
pentru rugăciuni aşezat pe podea. Când sunetul metalic răsună 
în încăperea cufundată în tăcere, intrusul încremeni, oprindu-şi 
până şi respiraţia. Pe măsură ce treceau clipele, urechile sale 
ciulite încercară să surprindă vreo mişcare sau agitaţie prin 
cameră, dar totul rămase învăluit în linişte. 

Sigur pe picioarele sale, bărbatul îngenunche pe podea, 
găsind clopoţelul cu o mână moale şi înlăturându-l uşor din calea 
sa. Degetele sale atinseră un al doilea clopoțel, pe care îl mută 
cu grijă înainte de a-şi continua înaintarea către patul de 
campanie. lzbuti sa găsească trupul celui care dormea acolo, 
acoperit cu o cuvertură. Aplecându-se asupra lui, intrusul săltă 
cu ambele mâini o sabie deasupra capului, apoi repezi lama 
acesteia pentru a da lovitura ucigaşă. Tăişul ascuţit izbi chiar sub 
pernă, acolo unde se afla gâtul celui care dormea. 


290 


Dar ceva nu era în regulă. Lama sabiei nu întâmpină nici o 
rezistenţă întâlnind oasele, nici sângele nu ţâşni şi nici nu se auzi 
vreun icnet sau vreun ultim horcăit al victimei muribunde. In 
schimb, sabia trecu fără a întâmpina vreo rezistenţă prin patul 
de campanie, înfigându-se adânc în rama de lemn. O nedumerire 
speriată puse stăpânire pe ucigaş înainte de a-şi da seama că 
fusese păcălit. Dar era mult prea târziu. Pitt se năpustise deja 
asupra lui dinspre patul aflat în fundul camerei. Raza de lună 
strecurată prin uşa deschisă îl luminase îndeajuns pe ucigaşul 
aplecat asupra patului de la intrare, oferindu-i astfel lui Pitt o 
ţintă clară. Pitt ţinea în mâini o lopată cu mâner de lemn, pe care 
o împrumutase de la arheologi şi care stătuse ascunsă sub patul 
său. La distanţă de un pas de patul care fusese burduşit cu 
perne, repezi lopata către silueta întunecată. 

Intrusul se strădui să-şi încheie misiunea. Auzind paşii lui Pitt 
apropiindu-se, trase sabia înfiptă în pat şi o roti pe deasupra 
capului. Mai mult simţind-o decât văzând-o, Pitt se apropie prin 
întuneric şi lovi sabia celuilalt, care descrise un arc larg. 

Mişcările lui Pitt le precedau deja pe ale sale. Lama lopeţii 
apăru din întuneric şi lovi mâna intrusului tocmai când acesta şi- 
o cobora pentru a lovi. Sunetul încheieturii zdrobite de metal fu 
repede urmat de un strigăt de agonie înecat de sânge, care 
răsună prin toată incinta. 

Sabia zbură din mâinile asasinului şi se rostogoli pe podeaua 
tare. Nefiind interesat de vreun duel, acesta îşi strânse mână 
zdrobită şi se dădu îndărăt către uşă. Pitt mai repezi o dată 
lopata dinspre stânga, dar intrusul se dăduse într-o parte, aşa că 
nu îl mai nimeri. Patul era situat între cei doi şi Pitt se repezi 
peste el. Lovi puternic şi în partea de jos când văzu că intrusul se 
întoarse către uşă. Capătul lopeţii izbi partea din spate a 
piciorului acestuia, chiar sub gambă. 

Un alt urlet de durere izbucni din gura asasinului care îşi 
pierdu echilibrul şi se prăbuşi greoi pe podea. Incă ţinându-se de 
mâna zdrobită, nu se putu sprijini când căzu. Nevăzut în 
întuneric, clopotul greu de fier îl lovi în tâmplă când se prăbuşi. 
Pitt auzi un trosnet înfundat, ca al unei bâte de baseball repezite 
prin aer, urmat de zgomotul surd al trupului omului care se 
prăbuşea pe podea. 

Giordino apăru lângă Pitt, apoi ocoli patul de campanie şi dădu 
un brânci uşii care se deschise larg. In lumina lunii, amândoi 
văzură trupul fără viaţă al intrusului zăcând pe-o parte, cu capul 


291 


înclinat într-un unghi neobişnuit. 

— Şi-a rupt gâtul, spuse Giordino aplecându-se asupra siluetei 
inerte. 

— Un tratament cu mult mai blând decât cel pe care ni l-a 
pregătit el nouă, spuse Pitt sprijinind lopata de perete şi ridicând 
sabia. 

Pe prispă apărură lumini, apoi lama şi doi dintre călugări 
intrară în încăpere, fiecare dintre ei purtând câte un felinar cu 
kerosen. 

— Am auzit un strigăt, spuse lama, apoi îşi cobori privirile 
către cadavrul de la picioarele sale. 

Roba de un roşu viu purtată de victimă strălucea în lumina 
felinarelor. Chiar şi Giordino fu uimit să vadă că intrusul purta 
veşmintele caracteristice nonviolenţilor călugări budişti. Lama 
privi părul tuns scurt şi chipul tânăr, recunoscându-l imediat. 

— E Zenoui, zise lama pe un ton lipsit de orice emoție. Este 
mort. 

— A încercat să ne ucidă, spuse Pitt ridicând sabia şi arătând 
cuverturile ciopârţite de pe patul de campanie. L-am lovit cu 
lopata, iar el a căzut peste clopot şi şi-a rupt gâtul. Bănuiesc că 
veţi găsi şi alte arme asupra cadavrului său. 

Lama se întoarse către unul dintre călugări şi îi vorbi în limba 
mongolă. 

Călugărul îngenunche şi pipăi uşor roba în care era înfăşurat 
cadavrul. Ridicând un fald al veşmântului purpuriu, scoase la 
iveală o centură în care erau prinse o sabie şi un mic pistol 
automat. 

— Asta nu respectă dharma”, rosti lama şocat. 

— De câtă vreme se afla în mănăstire? întrebă Pitt. 

— A sosit cu numai o zi înaintea voastră, zise el. Venea din 
statul Orhon, din nord, dar traversa deşertul Gobi în căutarea 
păcii interioare. 

— Ei bine, se pare că a găsit-o, spuse Giordino surâzând. 

Lama se gândi la o conversaţie avută mai devreme, apoi îi 
privi suspicios pe Pitt şi pe Giordino. 

— Când a sosit aici, a întrebat de doi străini care străbăteau 
deşertul. l-am spus că nu ştiu nimic, dar că sunt şanse să apăreţi 


2 Dharma (cea care susţine, conţine şi menţine ordinea care 
domneşte în univers, însemnând Legea sau Legea Naturală - definiţie 
acceptată atât de religia indiană, cât şi de cea budistă) este un concept 
de o importanţă crucială în filosofia şi în religia indiană, (n.tr.). 

292 


pe aici, camionul cu provizii fiind cel mai de încredere mijloc de 
transport către Ulan Bator, din zonă. După ce i-am zis asta şi-a 
exprimat dorinţa de a-şi prelungi şederea aici. 

— Aşa se explică faptul că ştia despre sosirea noastră, spuse 
Pitt. 

— Dar de ce a încercat să vă ia viaţa? 

Pitt explică pe scurt vizita lor şi evadarea de pe domeniul lui 
Borjin, unde fuseseră în căutarea echipei de cercetători 
dispărute. 

— Se pare că omul acesta era un subaltern al lui Borjin. 

— Deci nu este călugăr? 

— Aş spune că nu asta îi era vocaţia principală. 

— Intr-adevăr, părea să nu cunoască multe dintre obiceiurile 
noastre, spuse lama. Işi căuta un adăpost, adăugă el. Mă tem că 
o crimă la mănăstire ne-ar putea cauza mari probleme cu 
autorităţile statului. 

— De fapt, moartea lui a fost un simplu accident. Raportaţi-o 
ca atare. 

— Ne-am putea descurca şi fără o anchetă din partea statului, 
murmură Giordino. 

— Aşa este, încuviinţă lama. Dacă acesta e adevărul, atunci 
întâmplarea va fi raportată drept un accident. După plecarea 
voastră. 

Lama îi puse pe ceilalţi doi călugări să înfăşoare cadavrul într- 
o cuvertură şi să-l ducă în templu. 

— Regret că vieţile v-au fost primejduite în timpul vizitei 
voastre aici, zise el. 

— lar noi regretăm că am atras atâtea neplăceri asupra 
mănăstirii dumneavoastră, răspunse Pitt. 

— Fie să vă bucuraţi de restul şederii voastre aici în pace, 
spuse lama, apoi se îndreptă spre templu, unde fu ţinută o slujbă 
scurtă pentru intrusul mort. 

— Bună treabă detectivistică, zise Giordino, închizând uşa şi 
fixând patul stricat în spatele acesteia. De unde ai ştiut că-i un 
călugăr fals? 

— A fost numai o bănuială. Nu părea să aibă aerul ascetic al 
celorlalţi călugări pioşi şi, în plus, nu ne-a scăpat din ochi nici o 
clipă cât a durat cina, de parcă ar fi ştiut cine eram. Nu mi s-a 
părut prea ciudat ca Borjin să fi pus pe cineva pe urmele noastre, 
chiar şi pe cineva deghizat în călugăr. 

— Sper să nu-şi fi adus şi alţi prieteni cu el. Bănuiesc că asta 


293 


ar însemna că îţi rămân dator, spuse Giordino. 

— Ce să-mi datorezi? 

— Treaba cu lopata, pentru tot restul nopţii, spuse el 
strecurând-o sub patul său de campanie, înainte de a se vâri în 
aşternut. 

x x x 

Camionul cu provizii sosi târziu în dimineața următoare, 
descărcând câteva coşuri cu legume şi alimente uscate care fură 
depozitate în camera unde îşi petrecuseră noaptea. După ce 
ajutară la descărcarea camionului, călugării se adunară în templu 
pentru o perioadă de meditație. Lama zăbovi în urmă, ca să 
discute cu şoferul camionului, în vreme ce Pitt şi Giordino se 
pregătiră de plecare. 

— Şoferul vă primeşte bucuros în cabina sa. Spune că până în 
Ulan Bator va fi o călătorie de cinci ore. 

— Sincerele noastre mulţumiri pentru găzduire, zise Pitt. Privi 
apoi înspre templu, unde pe-o bancă se afla cadavrul înfăşurat al 
asasinului. A venit careva să întrebe de celălalt vizitator al 
dumneavoastră? 

— Nu, spuse lama clătinând din cap. Va fi incinerat peste 
patru zile, dar cenuşa lui nu va rămâne în incinta mănăstirii. Nu 
purta în inimă spiritul lui Sakyamuni, zise el referindu-se la 
Buddha. Bătrânul lama se întoarse din nou către Pitt şi Giordino. 
Inima îmi spune că sunteţi oameni de onoare. Călătoriţi întru 
înţelepciunea şi tăria spiritului vostru şi veţi găsi ceea ce căutaţi. 

Lama se înclină adânc, iar Pitt şi Giordino răspunseră în 
acelaşi fel gestului înainte de a urca în camion. Şoferul, un 
mongol bătrân căruia îi lipseau câţiva dinţi din faţă, zâmbi larg, 
apoi porni camionul, îndreptându-se încet spre ieşirea din 
mănăstire. Lama rămase nemişcat, cu capul aplecat până când 
camionul nu se mai văzu, praful stârnit de acesta aşternându-se 
pe roba şi sandalele bătrânului. 

x x x 

Pitt şi Giordino rămaseră tăcuți, în timp ce camionul se 
hurduca prin deşert, amândoi gândindu-se la cuvintele rostite la 
despărțire de lama. Părea că înțeleptul bătrân ştia ce urmăreau 
ei de fapt şi le dăduse mână liberă. 

— Trebuie să ne întoarcem, murmură Pitt în cele din urmă. 

— La Xanadu? întrebă Giordino. 

— La Xanadu. 


294 


PARIEA A III-A 


VIBRAŢII 


295 


E 
x 
3 
x 
a 
a 
J- 
£ 
E: 
x 
[i 
p- 
E 
a 
a 
a 
a 
a 
u 
Á 


EENE ENEN DI 9 N PI EN 


296 


33 


Bibanul-de-mare pătat cu albastru se uită cu ochii săi ca oţelul 
la silueta acea mare care înota către el. Se mişca prea încet ca 
să fie un rechin, iar pielea sa de un albastru fosforescent era 
prea strălucitoare pentru a fi a unui delfin. Şi se mai şi propulsa 
într-un mod cu totul ciudat, cu prelungirile acelea galbene din 
locul unde ar fi trebuit să aibă coada. Hotărând că nu era nici 
prieten, nici duşman, peştele dispăru din calea sa, îndreptându- 
se către altă zonă a recifului pentru a şi căuta hrana. 

Summer Pitt nu dădu prea multă atenţie marelui peşte care 
dispăru în întunecimea albastră. Fata era concentrată asupra 
unui fir de nailon galben întins pe fundul mării, pe care îl 
urmărea. Corpul ei zvelt se mişca grațios prin apă, în ritm 
constant, la numai jumătate de metru deasupra capetelor 
noduroase ale recifului de corali. Ţinea în mâini o cameră video 
digitală, surprinzând astfel imaginile colorate ale recifului de 
fiecare parte a firului galben. 

Summer se documenta asupra recifului ca parte a unui proiect 
al NUMA de evaluare a stării de sănătate a recifelor de corali din 
insulele Hawaii. Sedimentările, pescuitul excesiv şi algele a căror 
proliferare era pricinuită de poluare şi încălzirea globală 
duseseră încet şi sigur către degradarea recifelor de corali din 
întreaga lume. Deşi cele din Hawaii fuseseră în general cruţate, 
nu exista nici o garanţie că nu aveau să piară din pricina 
degradării severe şi mortalităţii în masă care fuseseră 
înregistrate în recifele din jurul Australiei, Okinawei şi 
Microneziei.  Monitorizând starea lor, influenţa activităţilor 
omeneşti putea fi detectată şi combătută. 

Metodologia era remarcabil de simplă. Cadre video ale 
recifului vizat erau comparate cu imagini-mostră înregistrate cu 
luni sau ani în urmă, în acelaşi loc. O numărătoare a peştilor şi a 
organismelor bentonice* furniza o imagine ştiinţifică a sănătăţii 
relative a recifului. Zeci de recife din jurul insulelor erau vizate 
de proiectul NUMA, pentru a avea o imagine a tuturor apelor din 
zonă. 

Summer înotă alene de-a lungul firului galben până ajunse la 


30 Care trăiesc pe fundul apelor (n.tr). 
297 


capătul acestuia, într-un şanţ în nisip marcat de un ţăruş de oţel 
inoxidabil înfipt în mâlul de pe fundul mării. O cartelă din plastic 
pe care erau scrise nişte litere cu tuş era ataşată ţăruşului. 

Summer cobori şi întoarse cartela către cameră, filmând linia 
desenată şi punctul de referinţă înainte de a opri camera de luat 
vederi. După ce dădu drumul cartelei, ceva îi atrase atenţia în 
groapa de nisip învecinată. Mişcându-şi înotătoarele galbene cu 
zvâcniri scurte, alternative, ajunse deasupra unui grup de stânci 
mai mici. O caracatiţă mică plutea şi ea deasupra stâncilor, 
propulsându-şi corpul în sus şi în jos, după cum scotea apă din 
branhii. Summer privi inteligentul nevertebrat care îşi schimba 
culoarea, devenind aproape translucid când îşi desfăcu mantaua 
înainte de a se îndrepta spre recif. Privind în urmă către stânci, 
observă un obiect mic şi rotund care ieşea din nisipul din 
apropiere. O figură miniaturală părea să-i zâmbească femeii ca şi 
cum ar fi fost fericită că fusese descoperită. Summer împrăştie 
stratul subţire de nisip care acoperea obiectul, apoi îl scoase, 
ridicându-l până la înălţimea ochelarilor de scafandru. 

Era o micuță figurină din porțelan reprezentând o fată care 
purta o rochie roşie şi lungă avea părul strâns într-un coc. Obrajii 
rotofei ai statuetei erau vopsiți în roz, ca ai unui îngeraş, în 
vreme ce ochii înguşti erau, fără nici o îndoială, asiatici. Figurina 
realizată manual era cumva necizelată şi era ceva străvechi în 
îmbrăcăminte şi atitudine. Numai pentru a se asigura, Summer 
răsuci figurina, dar nu găsi ştanţată nici o inscripţie cum că 
obiectul ar fi fost fabricat în Hong Kong. şi trecu mâna liberă prin 
nisipul moale, dar nu mai găsi nici un alt obiect îngropat prin 
apropiere. 

La câţiva metri depărtare, îi atraseră atenţia bulele argintii ale 
unui alt scafandru. Era un bărbat îngenuncheat la marginea 
recifului, care recolta o mostră de sedimente. Summer înotă spre 
el, se opri în faţa lui şi ridică figurina de porțelan. 

Ochii verzi ai fratelui ei Dirk străluciră de curiozitate când 
cercetă obiectul. Slab şi înalt ca şi tatăl al cărui nume îl purta, 
Dirk vâri mostra de sediment într-un săculeţ special, apoi îşi 
întinse picioarele şi îi făcu semn lui Summer să-i arate unde 
găsise obiectul. Femeia îl conduse până la locul unde găsise 
figurina zâmbitoare. Dirk veni lângă ea şi cei doi înotară într-un 
cerc larg împrejurul nisipului, plutind la un metru şi ceva 
deasupra fundului apei. Suprafaţa vălurită acoperită de nisip se 
sfârşi brusc într-un pat grunjos de lavă, în timp ce se îndreptau 


298 


către țărm. Îndepărtându-se de linia țărmului, patul de nisip se 
prăbuşea într-o râpă abruptă, adâncă de 5 000 de metri. Un 
micuţ grup de corali apăru în mijlocul nisipului, iar Dirk cobori 
spre el ca să-l cerceteze. 

Coralii se întindeau cale de vreo 3 metri, înainte de a dispărea 
sub nisip. Dirk observă că nisipul părea mai întunecat de-a lungul 
unei linii continue înainte de a întâlni peretele de lavă. Summer 
înotă către un mic pâlc rotund care se ridica de pe fundul mării, 
apoi îi făcu semn cu mâna lui Dirk să se apropie şi să arunce şi el 
o privire. Dirk se apropie de ceea ce părea a fi o piatră 
dreptunghiulară mare, cu o diagonală de circa 2 metri. Cobori 
până la ea şi îi pipăi cu palma înmănuşată marginea îngroşată de 
depuneri sedimentare, apoi îi cercetă şi suprafaţa. Suprafaţa 
solidă dispăru spre mijlocul său şi degetele sale apăsară o zonă 
acoperită cu arici-de-mare. Fiindcă îl văzu dând din cap cu 
interes, Summer se apropie cu camera video şi filmă 
îndeaproape obiectul. Cei doi scafandri abandonară apoi obiectul 
şi îşi încheiară traiectoria circulară, nemaigăsind alte obiecte. 
Ajungând în punctul de unde porniseră, înotară încet către 
suprafaţa care clipocea la circa o mie de metri deasupra lor. 

Işi scoaseră capetele deasupra apelor albastre ca safirul dintr- 
un golfuleţ larg de lângă golful Keliuli, aflat pe malul de sud-vest 
al Insulei Mari, din Hawaii. La câteva sute de metri depărtare, 
valurile se spărgeau de un țărm stâncos care se ridica abrupt 
pentru a împrejmui golful cu stânci înalte de lavă întunecată. 
Spargerea valurilor de stânci se reverbera dintre pereţii abrupți 
cu un bubuit ca de tunet, în vreme ce la suprafaţă se forma un 
cerc de spumă albă. 

Dirk înotă până la o mică barcă gonflabilă legată de linia 
mobilă de demarcaţie. Scoţându-şi tubul de oxigen şi centura de 
lestare?t, se căţără pe-o parte a bărcii şi îşi ajută şi sora să urce 
la bord. Abia trăgându-şi sufletul, Summer îşi scoase regulatorul. 

— Ce spui despre formațiunea aceea de corali din mijlocul 
nisipului? întrebă ea. 

— Prezenta o oarecare liniaritate. 

— Da şi eu zic la fel. Aş vrea să excavez nişte nisip din jurul 
lor, ca să văd dacă există ceva acolo care nu-i mâncat de corali. 


31 Piesă de bază a echipamentului de scufundare folosită pentru 
contracararea flotabilității costumului din neopren şi chiar a corpului 
scafandrului. Pe centura de lestare se pune lest format din mai multe 
greutăţi din plumb, (n.tr.). 

299 


Scoase figurina de porțelan din sacul de scafandru şi o cercetă 
la lumina zilei. 

— S-ar zice că ai găsit o epavă în reciful de corali, nu? o 
tachină Dirk desprinzând parâma de la prora şi punând în 
funcţiune un mic motor. 

— Asta trebuie să provină de undeva, spuse ea privind 
figurina. Cât de veche crezi că ar putea fi? 

— N-am nici o idee, răspunse Dirk. După părerea mea, piatra 
aceea dreptunghiulară e mult mai interesantă. 

— Ai vreo teorie? 

— Da, zise el, dar nu cred că mă voi hazarda să fac vreo 
afirmaţie până când nu voi avea ocazia să cercetez îndeaproape 
computerele navei de cercetare. 

Dirk acceleră, iar mica ambarcaţiune ţâşni pe deasupra 
valurilor către o navă ancorată la ceva depărtare. 

Nava de cercetare a NUMA era vopsită într-un albastru-turcoaz 
şi, când se apropiară de pupa acesteia, desluşiră denumirea 
MARIANA, scrisă cu litere negre. Dirk conduse ambarcaţiunea 
către babordul ei, strecurându-se pe sub o macara micuță care 
îşi întindea deasupra apei braţul de care se legăna un mănunchi 
de cabluri. In vreme ce Dirk şi Summer prindeau capetele 
cablurilor de carabinele bărcii de cauciuc, peste balustrada navei 
se aplecă bustul unui bărbat. Având o constituţie atletică, o 
mustață groasă şi ochi albaştri ca oţelul, bărbatul ar fi putut fi 
întruchiparea lui Wyatt Earp renăscut şi cu un accent texan. 

— Ţineţi-vă bine! strigă el manevrând braţul hidraulic al 
macaralei. 

Intr-o clipă, Jack Dahlgren ridică barca de pe apă şi o aduse la 
bordul navei. Pe când ajuta la clătirea şi aranjarea 
echipamentului de scufundări, o întrebă pe Summer: 

— Ai terminat cu ultimul recif de aici? Căpitanul ar dori să ştie 
dacă poate porni către următoarea zonă de cercetare, Leleiwi 
Point, în partea estică a insulei. 

— Răspunsul e şi da şi nu, spuse Summer. Am terminat 
colectarea datelor dar aş vrea să mai fac o scufundare în acel 
loc. 

Dirk ridică figurina din porțelan. 

— Summer crede că a pus mâna pe-o comoară de pe-o 
corabie scufundată, rânji el. Mie mi-ar conveni şi dacă ar fi vorba 
doar despre o comoară culturală. 

— Ce semne ale naufragiului aţi descoperit? întrebă Dahlgren. 


300 


— Nici unul, dar Summer a găsit un obiect interesant, începu 
Dirk. Trebuie să mergem să vedem caseta video. 

Dirk şi Summer făcură duş şi se îmbrăcară, apoi se întâlniră cu 
Dahlgren într-unul dintre laboratoarele navei de cercetare. 
Dahlgren conectase camera video la un monitor şi derula 
imaginile pe un ecran mare. Când apăru piatra dreptunghiulară, 
Dirk se întinse şi apăsă butonul de pauză. 

— Am mai văzut aşa ceva, spuse el, apoi se aşeză la un 
computer şi începu să tasteze ceva. Era la o conferinţă de 
arheologie subacvatică, într-o lucrare prezentând un naufragiu 
descoperit prin Malaysia. 

După câteva momente de căutare, găsi un site conţinând o 
copie a respectivei lucrări ştiinţifice împreună cu imagini ale 
săpăturilor. Dirk parcurse imaginile, oprindu-se la o fotografie 
subacvatică a unei lespezi de piatră. Era o piesă dreptunghiulară, 
din granit, conică la un capăt, cu două găuri săpate în centru. 

— Dacă înlături excrescenţa, aş spune că obţii o pereche a 
obiectului din filmul lui Summer, spuse Dahlgren comparând 
imaginile. 

— Da, nu numai că au aproximativ aceeaşi formă, ci aproape 
şi aceeaşi dimensiune, observă Dirk. 

— Bine, 1011 biţi, spuse Summer. Ce-i asta? 

— O ancora, răspunse Dirk. Sau, mai degrabă, greutatea de 
piatră care se fixa în vârful unei ancore din lemn. Inainte de a 
folosi plumbul şi fierul, era mult mai simplu să construieşti o 
ancora din lemn şi piatră. 

— Te referi la începuturile navigaţiei, spuse Dahlgren. 

Dirk încuviinţă. 

— Tocmai asta mă intrigă. Ancora lui Summer este întocmai 
ca asta, zise el arătând către ecran. 

— Cu toţii suntem de acord cu acest lucru, spuse Summer. Dar 
de unde provine? Ce fel de epavă au scos ei la suprafaţă în 
Malaysia? 

— Păi, zise Dirk, derulând pe ecran desenul computerizat al 
unei corăbii cu patru catarge, v-ar veni să credeţi că este vorba 
despre o chinezărie din secolul al XIII-lea? 


301 


34 


Aerul de deasupra insulei Kharg era de un maro ceţos. Fumul 
uleios care se ridicase peste holocaustul de la Ras Tanura cu o 
săptămână în urmă încă mai sufoca văzduhul deasupra Golfului 
Persic. Chiar şi pe insula Kharg, o culme calcaroasă răsărită din 
ape în partea iraniană a golfului, aflată la 300 de kilometri de 
Ras Tanura, simplul fapt de a trage în piept aerul poluat îţi lăsa 
în gură un gust uleios de petrol. 

Aerul toxic se potrivea de minune cu apele de la răsărit de 
mica insulă, a căror suprafaţă era acoperită cu un strat 
consistent de petrol. Poluarea apei era locală totuşi, fiind însă 
sporită de scurgerile provenite de la instalaţia de transport a 
titeiului. Un dig uriaş în forma literei T aflat în partea de esta 
insulei avea dane pentru zece petroliere. Dincolo de coasta de 
vest, o insulă artificială putea umple cisternele a mai multor 
petroliere mari, alimentată fiind de gravitația unor tancuri 
petroliere construite pe înălțimile din partea centrală a insulei. 
Deşi are o suprafaţă mică, insula Kharg constituie cel mai 
important terminal de export al petrolului din Iran, dar şi una 
dintre cele mai mari instalaţii de transport petrolier din lume. 

Se apropia seara când o navă de foraj ponosită, neagră trecu 
pe lângă flota de petroliere aliniată de-a lungul terminalului estic. 
Indreptându-se spre nord, ambarcaţiunea întoarse şi se apropie 
de insulă, acostând în apropierea falezelor din capătul coastei 
nordice. Un vas militar iranian patrulând în apele de coastă trecu 
prin apropiere, dar nu dădu nici o atenţie bătrânei nave care 
naviga sub pavilionul Indiei. 

De asemenea, nici unul dintre muncitorii petrolişti aflaţi pe 
țărm nu-i acordă prea multă atenţie, mai ales după căderea 
nopţii. Dar tocmai acesta fu momentul când nava de foraj prinse 
viaţă. Aceasta se deplasă încet înainte şi înapoi supraveghind 
apele înnegrite, înainte de a se opri în locul căutat. Elicele de la 
prova, de la pupa, precum şi cele laterale erau în funcţiune, 
menţinând nava într-un punct staționar, în ciuda vântului şi a 
curenților. Sub luminile slabe de pe punte, echipajul navei se 
înghesui în dezordine să îmbrace costumele negre de scafandru. 
O prăjină de foraj fu ataşată sondei şi coborâtă la printr-un puț. 
In capătul acesteia nu era prins capul conic rotativ obişnuit în 

302 


cazul forajelor petroliere, ci un grup de trei cilindri ciudaţi 
formând un fel de trepied. 

Trepiedul fu coborât până la fund, apoi echipajul de pe punte 
dispăru treptat, iar nava se cufundă în linişte. Dar, 20 de minute 
mai târziu, bubuitura unei explozii răsună de sub navă. La 
suprafaţă nu se auzi decât un zgomot înfundat care abia fu 
desluşit pe vasele învecinate şi de către muncitorii aflaţi pe 
insulă. Insă, la vreo 15 metri sub navă, o puternică undă sonoră 
se risipi pe fundul golfului. Forţa orientată în jos se propagă 
inofensivă prin scoarţa terestră. Fără a produce pagube, cu 
excepţia punctului de convergenţă a celor trei cilindri care îşi 
concentrară explozia sonoră exact în falia marcată. 

Scurta izbucnire acustică fu urmată de o a doua explozie, apoi 
de a treia. Suflul acustic concentrat bombardă falia cu unde 
seismice vibrante până atinse un punct de solicitare ireversibilă. 
Ca atunci când Ella Fitzgerald spulberă un pahar cu vocea ei, 
puternicele vibrații acustice dislocară falia aflată la aproape un 
kilometru adâncime. 

La suprafaţă, dislocarea se concretiză printr-un puternic 
cutremur. Centrul American de Cercetări Geologice îl estimă la 
7,2 grade pe scara Richter, un cutremur ucigaş din toate 
punctele de vedere. Pierderile de vieţi omeneşti fură minime, 
cele mai importante pagube înregistrându-se în doar câteva sate 
iraniene de pe coastă, de lângă insula Kharg. Cum apele Golfului 
Persic erau prea puţin adânci pentru a favoriza formarea unui 
tsunami, distrugerile s-au redus aproape în întregime la o 
porţiune a țărmului iranian, în extremitatea golfului. Şi pe insula 
Kharg. 

Pe mica insulă care adăpostea un terminal de export al 
țițeiului, seismul avu efecte catastrofice. Intreaga insulă se 
cutremură de parcă sub ea ar fi explodat o bombă nucleară. Zeci 
de rezervoare de depozitare a petrolului se sparseră ca nişte 
baloane, împrăştiindu-şi conţinutul negru în râuri care şerpuiră în 
jos pe dealuri, apoi în mare. Uriaşul terminal fix de pe malul estic 
se fărâmă în mai multe bucăţi plutind la întâmplare, care loviră şi 
perforară petrolierele ancorate în port. 

Terminalul pentru petroliere mari de pe coasta de vest a 
insulei Kharg dispăru şi el cu această ocazie. 

Mica navă de foraj neagră nu mai aşteptă să estimeze 
pagubele, ci o luă către sud, la primele ore ale dimineţii. In 
agitația creată de elicopterele şi navele care se îndreptau spre 


303 


insula stâncoasă, nimeni nu mai luă în seamă vechea navă care 
fugea acum din calea distrugerii. Totuşi, nava de foraj distrusese 
de una singură exporturile iraniene de petrol, zguduind din nou 
piaţa mondială a petrolului şi aruncând China într-o stare de 
haos. 


304 


35 


Vestea distrugerii terminalului de pe insula Kharg lovi ca o 
explozie atomică pieţele deja derutate ale petrolului, dând 
naştere unei dezordini panicate. Comercianţii înnebuniţi se 
repezeau să încheie contracte, negociind valorosul ţiţei la un preţ 
stratosferic, de 150 de dolari pe baril. Pe Wall Street, indicele 
Dow se îndreptă în direcţia opusă. Bursa, simțind din plin efectul 
de domino, fu silită să se închidă devreme, când negocierile se 
opriră după ce o masivă vânzare reduse valoarea de piaţă cu 20 
la sută în numai o jumătate de zi. 

In Statele Unite, neliniştiţi, posesorii de autovehicule au 
reacţionat la această veste alergând la cea mai apropiată 
benzinărie pentru a-şi umple rezervoarele maşinilor cu 
combustibil mai ieftin. Achiziţionarea aceasta disperată a epuizat 
rapid rezervele şi aşa reduse de benzină, iar lipsa combustibilului 
a început să se manifeste rapid în toate statele. in unele locuri 
au izbucnit violenţe prilejuite de scăderea continuă a rezervelor 
de combustibil, în vreme ce un sentiment de panică păru să 
cuprindă toată ţara. 

La Casa Albă, preşedintele convocă o întrunire de urgenţă cu 
cei mai importanţi dintre consilierii săi economici şi de 
securitate, în Biroul Oval. Populist eficient, ales din Montana, 
preşedintele ascultă în linişte relatarea consilierului său 
economic principal, pe tema consecinţelor dezastruoase ce 
decurgeau din şocul petrolului. 

— Aproape o dublare a preţului petrolului în mai puţin de o 
lună va produce presiuni inflaţioniste fără precedent, rosti 
consilierul, un bărbat pleşuv, cu ochelari groşi. Pe lângă 
perturbarea evidentă a întregului sector de transporturi, mai sunt 
şi nenumărate ramuri industriale care sunt susţinute de petrol. 
Masele plastice, produsele chimice,  vopselurile, industria 
textilă... cu greu s-ar putea găsi un domeniu care să nu fie 
afectat în mod direct de modificarea preţului țițeiului. Creşterea 
dramatică a acestuia se va transmite consumatorului care suferă 
deja din pricina şocului creşterii preţului combustibilului la 
pompă. O recesiune imediată reprezintă consecinţa previzibilă. 
Teamă mi-e că ne aflăm la limita unei depresiuni economice 
adânci şi prelungite, de proporţii globale. 

305 


— Dar această creştere a preţului nu este o reacţie de tipul 
verificării reflexelor genunchiului? întrebă preşedintele. La urma 
urmelor, noi nu importăm nici un strop de petrol din Iran. 

— Fără îndoială, există un rol major jucat de panică. Dar 
distrugerea terminalului Kharg afectează rezervele de petrol la 
nivel global, ceea ce are impact asupra preţului petrolului din 
Statele Unite, chiar dacă proviziile noastre de petrol provenite 
din import rămân neschimbate. Desigur, deja observăm o 
scădere a importurilor după distrugerea Ras Tanura. Ca rezultat, 
pieţele sunt la limită. Neliniştea este alimentată parţial şi de 
zvonuri, dintre care unul sugerează responsabilitatea unui 
element terorist pentru distrugerea ambelor terminale din Golful 
Persic. 

— Ce se ştie în legătură cu aceste zvonuri? îl întrebă 
preşedintele pe consilierul său din domeniul securităţii naţionale, 
un om studios, cu faţa suptă. 

— Nimic care să fi fost confirmat, răspunse bărbatul, cu o voce 
cumpătată. li voi însărcina pe cei de la Langley”? să cerceteze 
problema mai îndeaproape, dar toate dovezile indică nişte 
cutremure produse în mod natural. Faptul că două seisme s-au 
produs într-o zonă relativ restrânsă pare a se datora întâmplării. 

— Destul de corect, dar hai să nu ne asumăm riscuri cu niscai 
fanatici autohtoni care ar dori să profite de pe urma acestei 
situaţii pentru a apărea pe prima pagină a ziarelor. Dennis, aş 
vrea ca Serviciul de Securitate Internă să ridice nivelul de alertă 
de ameninţare teroristă pentru toate porturile maritime. Să ne 
asigurăm că supravegherea e îndeajuns de strictă în terminalele 
noastre petroliere, mai ales de-a lungul Coastei Golfului. 

— Consideraţi acest lucru ca şi făcut, domnule preşedinte, 
răspunse directorul securităţii interne care stătea în faţa şefului 
executivului. 

— Garner, mă gândesc că o soluţie rapidă de a potoli isteria 
oamenilor ar fi să scoatem imediat nişte cantităţi din rezerva 
strategică de petrol. 

Sugestia veni din partea vicepreşedintelui James Sandecker, 
amiral în rezervă şi fost şef al NUMA. Era un om scund, dar 
energic, cu ochii arzători şi o barbă roşcată, gen Van Dyke. Vechi 
prieten al preşedintelui, i se adresa rareori şefului său folosind 


32 Suburbie a localităţii McLean din comitatul Fairfax, statul Virginia. 
Este foarte cunoscută mai ales datorită faptului că aici se află sediul 
CIA. (n.red.). 

306 


titlul. 

— Pieţele de petrol ar trebui să-şi revină în timp. Eliberarea 
unei părţi din rezerve ar trebui să liniştească temerile publicului 
privind o criză a petrolului şi poate să sporească încrederea în 
pieţe. 

Preşedintele încuviinţă. 

— Redactează imediat un ordin prezidenţial în acest sens, 
rosti el scurt către un ajutor al său. 

— N-ar fi de lepădat nici o strategie de marketing pornită de la 
nivel înalt, adăugă Sandecker privind către un portret mare al lui 
Teddy Roosevelt, agăţat pe un perete. 

— Îmi voi face şi eu datoria, îl asigură preşedintele. 
Contactează televiziunile şi programează un mesaj către naţiune 
în direct pentru diseară, dădu el indicaţii. Voi susţine 
raţionalizarea voluntară a benzinei pentru următoarele 30 de 
zile. In felul acesta, rafinăriile ar putea ajuta să-şi refacă 
proviziile. Mai întâi vom linişti publicul, apoi vom vedea cum 
putem ieşi din nenorocirea asta. 

— Trebuie să existe câteva variante de luat în considerare, se 
gândi şeful personalului. Ingheţarea temporară a preţului şi 
raţionalizarea obligatorie a combustibilului pot fi instituite rapid. 

— Ar putea fi înţelept să promovăm public nişte măsuri de 
conservare, în vreme ce în particular am putea face nişte 
presiuni, spuse Sandecker. Probabil că îi putem convinge pe unii 
dintre furnizorii noştri străini să crească producţia de ţiţei. Poate 
ne vor sprijini şi producătorii noştri interni, deşi am înţeles că, în 
prezent, conducta din Alaska funcţionează din nou la capacitate 
maximă. 

— Da, forajele din regiunea arctică au dus la creşterea 
producţiei, confirmă consilierul economic. Altminteri ne-am afla 
într-o situaţie cu mult mai gravă. Dar tocmai asta înseamnă că 
nu prea mai avem nici o marjă superioară. Măsurile menţionate 
sunt toate bune şi frumoase, dar nu vor avea decât un efect 
minor asupra cererii interne. Cruda realitate este că nu vor avea 
aproape nici un impact asupra pieţelor la nivel global. Stabilirea 
unei rezerve majore fixe este lucrul de care avem nevoie, iar 
Arabiei Saudite şi Iranului le va lua luni întregi să găsească o 
soluţie. Mi-e teamă să afirm, dar nu putem face prea multe acum 
pentru a influenţa preţul global al petrolului în mod semnificativ. 

Infricoşătoarele cuvinte reduseră întreaga asistenţă la tăcere. 
În cele din urmă, preşedintele vorbi din nou: 


307 


— Bine, domnilor, să punem cărţile pe masă. Vreau să 
analizez toate opţiunile şi fiecare dintre cele mai sumbre 
previziuni. Şi bănuiesc că va trebui să ne mişcăm repede. Dacă 
preţul petrolului se menţine la nivelul actual, în cât timp exact 
ne-am putea pierde complet economia? întrebă el sfredelindu-l 
cu privirea pe economist. 

— E dificil de spus, răspunse nervos consilierul. Am putea 
vorbi despre un interval de 30 de zile până când vom observa 
primele efecte pe piaţa muncii, urmate de concedierile aferente. 
După ce pieţele vor fi trecut peste şocul iniţial, presiunea 
preţurilor poate înceta. Dar va trebui să avem în vedere o 
scădere a preţului de până la cel puţin 30-40 de dolari pentru a 
evita o recesiune severă. Un alt aspect ar fi că pieţele sunt într-o 
stare precară. Incă un şoc de orice fel şi ne-am trezi cu o 
calamitate la nivel mondial pe cap. 

— Incă un şoc, spuse moale preşedintele. Să ne ferească 
Dumnezeu de asta! 


308 


36 


Peticul de nisip din care ieşise figurina de porțelan a lui 
Summer arăta acum ca un şantier de construcţii subacvatice. 
Grilaje de aluminiu şi funii galbene se întindeau în toate direcţiile 
pe fundul mării, punctate de steguleţe portocalii înfipte în mâl. 
Ceea ce începuse ca o simplă explorare lângă micile stânci se 
transformase într-un amplu proiect de excavații după ce Dirk şi 
Summer descoperiră o osatură mare din lemn îngropat la 
jumătate de metru sub nisip. Săpăturile suplimentare 
confirmaseră că figurina din porțelan şi ancora de piatră nu erau 
simple obiecte descoperite întâmplător şi aruncate peste bord, ci 
făceau parte dintr-o întreagă epavă îngropată între cele două 
recife de corali. 

Farfurii şi castroane din porțelan alb şi albastru, lucrate cu 
măiestrie, alături de sculpturi în jad, toate indicau că epava avea 
origine chinezească. Porţiuni ale osaturii confirmau prezenţa unei 
nave chinezeşti. Spre uimirea şi necazul lui Summer, potenţiala 
descoperire a unei străvechi corăbii chinezeşti în apele 
hawaiiene provocase senzaţie. Reprezentanţi ai mass-media din 
întreaga lume se năpustiră ca vulturii, pentru a relata primii 
ştirea. După o mulţime de interviuri repetitive transmise la ştiri, 
fu bucuroasă să îmbrace costumul de scafandru, să-şi pună 
rezervorul de oxigen şi să scape sub apă de toată nebunia aceea. 
Vânătorii de ştiri aveau să-şi piardă destul de rapid interesul faţă 
de povestea aceasta, ştia asta, apoi săpăturile ar fi putut fi 
reluate. 

Summer înotă peste caroiaje şi trecu de o pereche de 
scafandri care curăţau nisipul de pe-o masă lemnoasă mare, 
despre care se credea că ar putea fi etamboul* navei. La câţiva 
paşi mai încolo, alte săpături în nisip scoseseră la iveală o bucată 
mare de lemn care putea fi cârma. Alunecând către marginea 
sitului, ea porni spre suprafaţă urmând linia de scufundare, 
ţinându-şi pumnul strâns deasupra capului, până când ieşi 
deasupra apei. 

O barjă maronie de metal era ancorată deasupra sitului, iar 


33 Element de rezistenţă al scheletului unei nave, amplasat la pupa şi 
care susţine cârma, (n.tr.). 
309 


Summer înotă câţiva metri către scara laterală a acesteia. 
Aruncându-şi labele de scafandru pe punte, urcă pe mica barjă. 
Era o simplă punte neacoperită, cu o cabină sărăcăcioasă de 
tinichea construită la unul din capete. Un cuier de perete plin cu 
echipamente de scufundare era fixat pe-o latură a cabinei, în 
timp ce lângă balustrada punţii se aflau un generator, o pompă 
de apă şi mai multe compresoare. O pereche de plăci de surf 
întinse pe acoperişul de tablă al cabinei era singura aluzie la 
frivolitate. Plăcile de surf le aparţineau lui Dirk şi lui Summer şi 
erau considerate echipamente standard oricând lucrau în Hawaii. 

— Cum e apa? răsună vocea tărăgănată a lui Jack Dahlgren. 
Bărbatul era ghemuit peste unul dintre compresoare, cu 
şurubelniţa în mână, când Summer îşi aranjă butelia de oxigen şi 
costumul de scafandru la locurile lor. 

— Ca în Hawaii, zâmbi ea. Intotdeauna, o plăcere. 

Işi şterse părul ud şi se îndreptă spre Dahlgren. 

— O să funcţioneze în curând, nu-i aşa? întrebă ea. 

— Aştept doar combustibilul şi proviziile de pe Mariana. Avem 
un compresor care funcţionează ca pompă absorbantă şi altul 
care furnizează provizii de aer de la suprafaţă. Ele vor face ca 
scufundarea în apele acestea limpezi să fie o plăcere. 

— Abia aştept să folosesc pompa absorbantă în zonele 
necercetate. 

Pompa absorbantă era ceva mai mult decât un tub gol cu aer 
comprimat pompat prin capătul inferior. Aerul sub presiune urca 
prin tub, producând un efect de vid, ideal pentru a absorbi 
nisipul, eliberând astfel piesele aflate la locul unui naufragiu. 

— Mariana Explorer către Brown Bess, cârâi o staţie radio 
legată de balustradă. 

Recunoscură imediat glasul lui Dirk. 

— Aici, Bess. Vino înapoi, răspunse Dahlgren. 

— Jack, am primit combustibilul, iar hotdogii sunt la 16 
kilometri depărtare. Căpitanul spune că ne vom lega pe direcţia 
vântului ca să descărcăm combustibilul. 

— Vă aşteptăm. 

Dahlgren scrută orizontul şi zări un punct turcoaz îndreptându- 
se spre barjă. Apoi staţia cârâi din nou: 

— Şi transmite-i lui Summer că mai are un oaspete care ar 
vrea să discute cu ea despre epavă. Explorer, terminat. 

— Nu încă un nenorocit de reporter! înjură Summer dându-şi 
dezgustată ochii peste cap. 


310 


Summer zice că nu mai poate de bucurie că trebuie să mai 
dea un interviu. Bess, terminat, răspunse Dahlgren în microfon, 
râzând de privirea tăcută pe care i-o aruncă Summer. 

Nava NUMA sosi în mai puţin de o oră şi trase de-a lungul 
barjei. În vreme ce Dahlgren supraveghea încărcarea unei 
cisterne de 200 de litri de benzină, Summer urcă la bordul navei 
Mariana Explorer şi se îndreptă spre careul ofiţerilor. Acolo îl găsi 
pe Dirk luând cafeaua împreună cu un bărbat asiatic, negricios 
care purta pantaloni şi un tricou marinăresc. 

— Summer, vino să faci cunoştinţă cu doctorul Alfred Tong, 
spuse Dirk făcându-i semn să se apropie. 

Tong se ridică şi se înclină, apoi strânse mâna întinsă de 
Summer. 

— E o plăcere să vă cunosc, domnişoară Pitt! zise el ridicându- 
şi privirea spre ochii cenușii ai femeii mai înalte decât el. 

Strânsoarea lui era puternică, după cum observă ea, iar pielea 
îi era la fel de bronzată ca a ei. Incercă să nu se holbeze la 
cicatricea pronunţată care îi străbătea tot obrazul stâng, 
privindu-i în schimb ochii de culoarea nucii şi părul negru care 
bătea în albastru. 

— Slavă Domnului, roşi Summer. Mă aşteptasem să văd încă 
vreun reporter TV. 

— Doctorul Tong este custode la Muzeul Naţional al Malaysiei, 
explică Dirk. 

— Da, spuse Tong dând din cap, apoi continuă într-o engleză 
chinuită: Eu mă aşteptam să particip la un seminar la 
Universitatea din Hawaii când am auzit despre descoperirea 
dumneavoastră. Un asociat de la universitate m-a pus în legătură 
cu un reprezentant local al NUMA. Căpitanul şi fratele 
dumneavoastră au fost amabili şi m-au invitat să petrecem ziua 
împreună. 

— Toate s-au potrivit de minune, explică Dirk. Mariana 
Explorer s-a întâmplat să se afle în Hilo încărcând combustibil şi 
provizii pentru barjă şi se va întoarce acolo în această seară. 

— Ce interes prezintă pentru dumneavoastră epava aceasta? 
întrebă Summer. 

— Deţinem o colecţie remarcabilă de artefacte din Asia de 
Sud-Est în muzeu, ca şi o amplă expoziţie de obiecte de pe-o 
navă chinezească din secolul al XIV-lea descoperită în 
strâmtoarea Malacca. Deşi nu ţin de specialitatea mea, am 
câteva cunoştinţe în domeniul olăritului, în perioada dinastiilor 


311 


Yuan şi Ming. Mă interesează ceea ce aţi descoperit 
dumneavoastră şi m-am gândit că v-aş putea oferi sprijinul 
pentru identificarea epocii din care datează nava, prin 
artefactele descoperite pe ea. Eu şi mulţi alţii ne-am bucura de 
descoperirea unei nave regale chinezeşti din secolul al XIII-lea în 
vestul Pacificului. 

— Stabilirea vârstei navei este o problemă esenţială, răspunse 
Summer. Mă tem că nu am descoperit decât un număr redus de 
artefacte ceramice. Am trimis nişte mostre Universităţii din 
California pentru analiză, dar aş fi încântată să vă las să 
examinaţi restul obiectelor. 

— Poate că ne-ar fi util contextul în care au fost descoperite 
artefactele. Mi-aţi putea spune câte ceva despre starea şi 
configuraţia epavei? 

Dirk desfăşură un sul mare de hârtie aflat pe masă. 

— Inainte să intre Summer, tocmai voiam să vă familiarizez cu 
profilul săpăturilor. 

Se aşezară cu toţii împrejurul mesei şi examinară schiţa. Era 
un desen computerizat a sitului unde se afla epava văzut de sus. 
Bucăţi de lemn şi artefacte erau împrăştiate într-o zonă de forma 
unei potcoave, în apropierea stratului de lavă. Tong fu surprins 
de cantitatea redusă de resturi şi de artefacte înregistrate pe 
schiţă, nu foarte reprezentativă pentru o corabie mare. 

— Am lucrat cu arheologii de la Universitatea din Hawaii 
pentru a excava aproape toate porțiunile accesibile ale epavei. 
Din păcate, nu avem aici decât circa o zecime din întreaga navă, 
spuse Dirk. 

— Restul acesteia se află sub corali? întrebă Tong. 

— Nu, de fapt, epava este aşezată perpendicular pe două 
recife, sub nisip, având prora îndreptată spre țărm, zise Summer. 
Arătă către schiţa care înfăţişa două recife de corali de fiecare 
parte a sitului. Nisipul a protejat artefactele existente pentru a 
nu fi consumate de corali. Credem că această fâşie de nisip a 
fost un canal natural prin recif pe vremea când nivelul mării era 
mai coborât. 

— Dacă epava nu a fost capturată de corali, atunci de ce nu se 
văd mai multe resturi ale acesteia? 

— Din pricina lavei. 

Summer arătă spre capătul potcoavei, care înfăţişa un strat de 
pietriş care ieşea din schiţă în direcţia țărmului. 

— Dacă priviţi pe fereastră, veţi vedea că această secţiune a 


312 


coastei este un câmp întins acoperit cu lavă. Restul epavei, 
regret să o spun, este îngropat sub un strat de rocă vulcanică. 

— Remarcabil, rosti Tong ridicând o sprânceană. Deci restul 
epavei şi încărcătura acesteia sunt intacte sub stratul de lavă? 

— Restul navei se află fie sub stratul de lavă, fie a fost distrus 
de acesta. Dacă nava s-a scufundat şi a fost îngropată sub nisip 
înainte ca valul de lavă să sosească, atunci se poate să se fi 
păstrat intactă sub lavă. Lemnăria descoperită lângă lava 
solidificată este arsă în mare parte, ceea ce sugerează că şi 
restul navei ar putea fi acolo, într-adevăr. 

— Partea bună este că ne-am putea folosi de lavă pentru a 
determina vârsta epavei, spuse Dirk. Avem un vulcanolog local 
care studiază consemnările istorice ale erupţiilor vulcanice şi 
curgerile aferente de lavă în această parte a insulei. Până acum 
ştim că nu a existat activitate vulcanică în zona aceasta de cel 
puţin 200 de ani încoace, probabil chiar şi mai mult. Sperăm să 
primim mai multe informaţii în câteva zile. 

— Şi ce aţi putut identifica din nava propriu-zisă? 

— Numai câteva piese care par a proveni din zona pupei. 
Lemnăria este masivă, lucru care indică faptul că nava poate fi 
mare, măsurând poate chiar 60 de metri sau mai mult. Mai este 
apoi şi ancora de piatră, care corespunde stilului tipic chinezesc 
şi care indică şi faptul că vasul avea nişte dimensiuni 
respectabile. 

— O corabie având asemenea dimensiuni şi datând de atâta 
vreme era aproape sigur chinezească, zise Tong. 

— Da, răspunse Dirk. Vasele europene ale momentului aveau 
jumătate din dimensiunile sale. Am citit legenda amiralului 
chinez Zheng He, care spune că a navigat în jurul lumii cu 
masiva sa Flotă a Comorilor, în 1405. In orice caz, aceasta nu 
este nava cu şase catarge, un adevărat monstru de 150 de 
metri, cu care se spune că a navigat Zheng, admițând că o 
asemenea ambarcaţiune a existat vreodată. 

— Istoria tinde să exagereze, zise Tong. Dar să străbaţi 
jumătate din oceanul Pacific cu o sută de ani înaintea legendarei 
călătorii a lui Zheng ar fi o realizare uimitoare. 

— Artefactele ceramice recuperate reprezintă cea mai 
curioasă dovadă că această corabie chiar este atât de veche, 
spuse Summer. Am găsit desene comparabile în cursul 
cercetărilor noastre care sugerează că nava ar putea data din 
secolul al XIII-lea sau al XIV-lea. Poate că veţi fi dumneavoastră 


313 


în măsură să ne confirmaţi presupunerile, examinând obiectele 
din ceramică. 

— Sunt foarte interesat să văd ce aţi descoperit. 

Summer îi conduse jos, coborând câteva trepte către un 
laborator luminat puternic. Rafturi cu recipiente din plastic se 
aflau în partea din spate a încăperii, toate pline cu diferite 
artefacte descoperite pe epavă şi care acum erau puse la curăţat 
în apă. 

— Majoritatea pieselor descoperite sunt fragmente din navă, 
explică ea. Cala şi cabinele probabil că se află sub lavă, dar am 
descoperit şi câteva artefacte personale. Am găsit nişte ustensile 
pentru gătit şi o oală mare, spuse ea arătând către capătul 
rafturilor. Dar poate că vi se vor părea mai interesante acestea. 

Trase două tăvi de pe unul dintre rafturi şi le aşeză pe-o masă 
din oţel inoxidabil. In tăvi se aflau câteva farfurii, un castron şi 
numeroase fragmente de porțelan. Cele mai multe dintre aceste 
piese erau albe ca zahărul, dar castronul era făcut din lut negru. 
Ochii lui Tong se aprinseră când îşi scoase din buzunar o pereche 
de ochelari pentru citit şi începu să cerceteze artefactele. 

— Da, foarte frumoase, murmură el trecând rapid în revistă 
inventarul. 

— Ce ne-aţi putea spune despre ele? întrebă Summer. 

— Modelele şi materialul indică fabricaţia în cuptoarele 
chinezeşti din Jingdezhen şi Jianyang. Calitatea, în general, pare 
a fi mai puţin reuşită decât a pieselor produse în timpul dinastiei 
Ming târzii. Emblema peştelui de aici... spuse el ridicând una 
dintre farfurii. Am mai văzut aşa ceva pe un vas din perioada 
Yuan. Sunt de acord cu estimarea dumneavoastră că aceste 
piese din ceramică par a fi fabricate în timpul dinastiilor Song şi 
Yuan, în secolele al XII-lea şi al XIII-lea. 

Pe buzele lui Summer apăru un zâmbet larg şi, încântată, îi 
făcu cu ochiul lui Dirk. Tong se întinse şi luă ultimul artefact din 
tavă, o farfurie de un verde-albăstrui combinat cu alb, din care 
lipsea o bucată ca o felie de plăcintă. In mijloc, se afla un păun 
ţanţoş, în vreme ce imagini mai mici reprezentând un leopard 
care vâna o turmă de căprioare înconjura farfuria. Tong studie 
farfuria cu un interes sporit, uitându-se îndelung la obiectul 
smălţuit şi la imaginea animalului. 

— Unul dintre laboranţi a găsit un model similar în baza de 
date despre dinastia Yuan, spuse Dirk. 

— Da, aşa este, murmură Tong, apoi puse jos farfuria şi se 


314 


trase îndărăt. Adică, similar, însă cu siguranţă acesta nu a fost 
destinat familiei regale. Un model apropiat, folosit cu scop 
comercial, mai curând, adăugă el. Dar aş fi de acord că datează 
din epoca Yuan care, după cum ştiţi, a durat între 1264 şi 1368, 
cu mult înaintea amiralului Zheng. 

— Este remarcabil că o corabie din epoca aceea şi-a găsit 
drumul către apele hawaiiene. 

Uşa laboratorului se deschise şi intră căpitanul vasului Mariana 
Explorer. Inalt, cu părul blond-cenuşiu, Bill Stenseth câştigase 
respectul tuturor oamenilor de pe navă prin inteligenţa tăcută şi 
corectitudinea înnăscută. 

— Dahlgren a terminat cu încărcarea combustibilului şi a 
proviziilor pe hotelul vostru plutitor. Indată ce sunteţi gata, 
putem pleca. 

— Aproape că am terminat, căpitane. Eu şi Dirk ne vom lua 
lucrurile şi ne vom duce la Jack, pe barjă. 

— Mai lucraţi încă pe epavă? întrebă Tong. 

— Mai avem de dezgropat o ultimă secţiune de lemnărie, 
despre care credem că poate fi o parte din etamboul cârmei, 
explică Summer. 

— Dacă aşa stau lucrurile, asta ne va da o imagine mai bună 
asupra dimensiunilor navei. Mariana Explorer trebuie să continue 
un proiect de cercetare a recifului pe partea cealaltă a insulei, 
aşa încât eu, Dirk şi Jack Dahlgren vom sta pe barjă timp de 
câteva zile şi vom termina săpăturile. 

— Inţeleg, răspunse Tong. Atunci, vă mulţumesc că mi-aţi 
arătat artefactele descoperite. Când mă voi întoarce în Malaysia, 
voi cerceta înregistrările muzeului nostru, să văd dacă nu vă pot 
furniza informaţii suplimentare în legătură cu piesele de 
ceramică pe care le-am văzut azi. 

— Vă mulţumim că v-aţi rupt din timp pentru a ne vizita şi a 
ne împărtăşi opiniile dumneavoastră. Suntem încântați că ne-aţi 
confirmat evaluările iniţiale privind vechimea navei şi posibila sa 
origine. 

Dirk şi Summer îşi strânseră în grabă câteva lucruşoare şi se 
duseră pe barjă, unde Dahlgren îndepărta parâmele care legau 
ambarcaţiunea de țărm. Cu un sunet de sirenă, căpitanul 
Stenseth retrase nava Explorer de lângă barjă şi, după puţină 
vreme, vasul turcoaz dispărea de-a lungul coastei zimţate, 
îndreptându-se către Hilo. 

— Ei bine, ce aţi aflat despre nava noastră chinezească 


315 


îngropată sub lavă? întrebă Dahlgren căutând într-un frigider 
mare ceva de băut. 

— Doctorul Tong este de acord că vârsta pieselor din ceramică 
se potriveşte cu estimările noastre iniţiale, ceea ce înseamnă că 
epava are o vechime de 700 până la 800 de ani, răspunse 
Summer. 

— Bunul doctor părea foarte interesat de farfuria despre care 
băieţii din laboratorul nostru spuneau că are însemne regale, 
deşi nu a confirmat asta, spuse Dirk. 

— Cred că e vorba despre gelozie profesională, rânji Summer. 
Este o navă regală, pur şi simplu ştiu asta. 

— Regalitatea... zise Dahlgren lăsându-se să cadă pe un scaun 
din pânză, cu o cutie de bere în mână şi ridicându-şi picioarele 
pe copastie. Nu-i asta cea mai tare chestie dintre toate? 


316 


37 


La 8 000 de kilometri spre est, Pitt şi Giordino se plimbau prin 
holul hotelului Continental din Ulan Bator, arătând ca doi coburi:* 
ponosiţi. Hainele lor mototolite erau pline de praf, la fel şi părul, 
pielea şi pantofii. Băşici provocate de arsura soarelui le pătau 
feţele, iar în acele locuri nu le mai crescuse barba. Nu mai lipsea 
decât un roi de muşte care să bâzâie în jurul capetelor lor. 

Directorul hotelului privi strâmbând din nas cu dispreţ către 
cei doi rătăciţi cu ochi urduroşi, care se apropiară de recepţie. 

— Vreun mesaj pentru camera 4024 sau 4025? întrebă Pitt, iar 
dinţii săi albi sclipiră din spatele buzelor crăpate. 

Recepţionerul ridică o sprânceană în semn de recunoaştere, 
apoi se retrase rapid într-o încăpere din apropiere. 

— Un mesaj şi un pachet, domnule, spuse el întinzându-i lui 
Pitt o bucată de hârtie şi o cutie acoperită cu etichete. 

Pitt luă mesajul şi îi întinse pachetul lui Giordino, 
îndepărtându-se de recepţie. 

— Este de la Corsov, îi zise el încet lui Giordino. 

— Spune, rogu-te, ce mai are de zis agentul nostru KGB 
favorit? 

— A fost convocat la o conferinţă a Ministerului de Externe, în 
Irkutsk. Ne transmite salutări şi speră că incursiunea noastră în 
sud a fost cu succes. Ne va contacta în câteva zile, când se 
întoarce în oraş. 

— Foarte politicos din partea lui, zise Giordino cu o nuanţă de 
sarcasm. Mă întreb dacă Theresa şi Jim îşi permit luxul de a 
aştepta întoarcerea sa. 

Rupse apoi ambalajul pachetului, scoțând din el o carte veche, 
legată în piele şi un borcănel greu, cu vitamine. Din el căzu o 
mică vedere pe care o ridică şi i-o întinse lui Pitt. 

— Din partea soţiei tale? 

Pitt dădu din cap şi citi în tăcere scrisul de mână. 


Cartea ta preferată şi nişte vitamine, ca să-ți mentii 
sănătatea. Te rog să le foloseşti cu cumpătare, dragul meu. 


34 Desagi atârnaţi de şaua calului sau gentile laterale ale unei 
motociclete (n.red.). 
317 


Copiii îţi trimit şi ei salutări din Hawaii. Au creat o adevărată 
nebunie descoperind o epavă. Washingtonul este plictisitor 
fără tine, aşa că întoarce-te repede acasă. Toren. 


— O carte şi nişte vitamine? Nu e foarte romantic din partea 
doamnei Pitt, glumi Giordino. j 

— Vai, dar aşa se întâmplă mereu. Intotdeauna îmi dă energie. 

Pitt ridică volumul legat în piele, arătându-i lui Giordino scrisul 
de pe cotor. 

— Moby Dick, de Melville. O alegere minunată, spuse Giordino. 
Deşi, pentru mine, erau bune şi aventurile lui Archie şi ale 
Veronicăi”. 

Pitt deschise cartea şi o răsfoi până apăru o parte decupată, 
îngropat în mijlocul cărţii false se afla un pistol Colt 45 automat. 

— Văd că are şi harponul aferent, Ahab, şopti Giordino scoțând 
un fluierat uşor. Pitt deschise capacul borcănelului cu vitamine, 
scoțând la iveală o duzină de cartuşe de calibrul 45, numai bune 
pentru Colt. 

— Oare o membră a Congresului American n-ar avea niscai 
probleme pentru expedierea unor arme de foc prin întreaga 
lume? întrebă Giordino. 

— Numai dacă ar fi prinsă, zâmbi Pitt închizând capacul 
borcănelului şi cartea. 

— Cu asemenea ajutor, n-are nici un sens să-l aşteptăm pe 
Corsov, comentă Giordino. 

Pitt clătină din cap încetişor. 

— Nu, eu cred că trebuie să ne întoarcem acolo rapid. Oricum, 
probabil că n-ar fi sigur să zăbovim multă vreme pe-aici, odată 
ce Borjin nu va mai primi raportul omului său de la mănăstirea 
budistă şi va începe să ne caute. 

— Un duş şi o bere ar trebui să ne ajute la întocmirea planului 
perfect. 

— Mai întâi, avem ceva de făcut, spuse Pitt îndreptându-se 
către centrul de afaceri cam înghesuit, aflat lângă holul principal. 
Vâri mâna în buzunar, de unde scoase pandantivul de argint luat 
din laboratorul lui Borjin şi îl puse pe-o maşină de copiat. Mâzgăli 
câteva cuvinte pe fotocopia rezultată şi o încărcă în faxul 
alăturat, formând un număr din străinătate pe care îl ştia pe 
dinafară. Apoi introduse paginile din manualul de operare al 
dispozitivului seismoacustic în fax, formând un al doilea număr... 


35 Personaje dintr-o serie de cărţi cu benzi desenate (n.red.). 
318 


— Asta ar trebui să fie util pentru a opri treaba din atelierul 

diavolului, îşi spuse în timp ce ieşea din încăpere. 
x x x 

Din exterior, şopronul pentru trăsuri al casei din Georgetown 
arăta ca orice altă locuință luxoasă din cartierul cel mai ales al 
Washingtonului. Clădirea veche din cărămizi avea streşinile 
proaspăt vopsite, ferestrele din sticlă din secolul al XIX-lea erau 
sclipitor de curate, iar micuța curte care înconjura şopronul era 
atent îngrijită. Ceea ce era într-un contrast izbitor cu interiorul 
casei care semăna cu un depozit de cărţi al Bibliotecii Publice din 
New York. Rafturile din lemn lustruit acopereau aproape fiecare 
perete din casă, încărcate până la refuz cu cărţi istorice despre 
nave şi domeniul maritim. Pe masa din sufragerie se aflau alte 
cărţi, la fel şi pe bufetul din bucătărie, ca supliment la rezerve 
strategice de cărţi aflate pe podelele de prin toată casa. 

Excentricul proprietar, St. Julien Perlmutter, nici nu şi-ar fi 
dorit-o altfel. Cărţile erau o pasiune majoră pentru el, unul dintre 
istoricii de frunte ai naţiunii, aşa că adunase o colecţie 
impresionantă, pe care bibliotecari şi colecționari privaţi ar fi 
invidiat-o. Generos cu arhivele sale, el îşi împărtăşea bucuros 
cunoştinţele şi resursele cu cei asemenea lui, care iubeau marea. 
Piuitul şi huruitul unui fax îl făcură să tresară speriat pe 
Perlmutter care, în fotoliul căptușit cu piele, aţipise în vreme ce 
studia jurnalul de bord al faimoasei nave-fantomă Mary Celeste. 
Ridicându-şi trupul supradimensionat, de aproape 180 de 
kilograme, se îndreptă spre fax, luând documentul primit. Işi lovi 
uşor barba căruntă şi deasă citind nota scurtă de pe pagina 
introductivă: 


„St. Julien, dau o sticlă de airag proaspăt dacă poţi 
identifica asta. Pitt” 


— Airag? Dar ăsta e curat şantaj, murmură el zâmbind. 

Perlmutter era un mare gurmand, care adora mâncărurile 
gustoase şi exotice, lucru trădat de burta lui enormă. Pitt îi 
atinsese coarda sensibilă culinară, mituindu-l cu nişte lapte 
fermentat de iapă, specialitate mongolă. Perlmutter analiză cu 
atenţie următoarele pagini ale faxului, care înfăţişau un 
pandantiv de argint, văzut atât din faţă, cât şi din spate. 

— Dirk, n-oi fi eu bijutier, dar ştiu exact cine ar putea evalua 
asta, spuse el cu voce tare. 


319 


Ridicând receptorul, formă un număr şi aşteptă până îi 
răspunse o voce. 

— Gordon? Aici, St. Julien. Ştiu că aveam programat un prânz 
pentru joi, dar am nevoie de ajutorul tău. Ne-am putea întâlni 
azi? Bine, bine, am să mă ocup de rezervare şi ne vedem la 
prânz. 

Perlmutter închise telefonul şi privi din nou imaginea 
pandantivului. Fiindcă venea de la Pitt, însemna că în spatele 
imaginii se afla şi o poveste incredibilă. Incredibilă şi plină de 
pericole. 

x xk x 

Localul The Monocle de lângă Dealul Capitoliului era înțesat de 
oameni aflaţi în pauza de masă, când Perlmutter intră pe uşă. 
Fiind locul obişnuit de întrunire al politicienilor din Washington, 
restaurantul era plin de senatori, lobişti şi funcţionari ai 
Capitoliului. Perlmutter îşi zări rapid prietenul, pe Gordon Eeten, 
într-un separeu lateral, acesta fiind una dintre puţinele persoane 
care nu purta un costum albastru. 

— St. Julien, mă bucur să te revăd, prietene! îl întâmpină 
Eeten. 

Şi el destul de voinic, Eeten avea un umor molipsitor, 
combinat cu ochiul pătrunzător al unui detectiv. 

— Văd că am de recuperat, zâmbi Perlmutter privind spre 
paharul aproape gol de martini, aflat pe masă. 

Perlmutter îl chemă pe barman, cerându-i un Bombay Gibson 
Sapphire, apoi cei doi bărbaţi comandară prânzul. Pe când 
aşteptau să le fie adus, Perlmutter îi întinse lui Eeten faxul primit 
de la Pitt. 

— Mă tem că afacerile vor trebui să preceadă plăcerea de a 
mânca, zise Perlmutter. Un prieten de-al meu a dat peste 
bijuteria asta în Mongolia şi ar vrea să-i cunoască semnificaţia. 
Crezi că l-ai putea lumina întru câtva? N 

Eeten studie hârtiile cu o figură impasibilă. In calitate de 
evaluator de antichități la faimoasa casă de licitații la Sothesby, 
făcuse estimări pentru mii de artefacte istorice, înainte de a le 
prezenta la licitaţiile publice. Prieten din copilărie al lui 
Perlmutter, îl informa adesea pe expertul în istoria navigaţiei 
atunci când apăreau piese interesante din acest domeniu. 

— E dificil de apreciat, începu Eeten. Nu-mi place deloc să fac 
estimări pornind de la imagini primite pe fax. 

— După cum îmi cunosc prietenul, ştiu că nu dă doi bani pe 


320 


valoarea efectivă. Aş zice că este mai degrabă interesat de 
vârsta acestuia şi de valoarea sa istorică. 

— De ce nu ai spus aşa de la început, rosti Eeten în mod vizibil 
mai relaxat. 

— Adică ştii ce-i asta? 

— Da, aşa cred. Am mai văzut ceva asemănător într-un lot 
care a intrat într-o licitaţie acum câteva luni. Desigur, ar trebui să 
examinez piesa personal pentru a-i confirma autenticitatea. 

— Ce mi-ai putea spune despre ea? întrebă Perlmutter luând 
notițe într-un carneţel. 

— Pare să fie de origine selgiucidă. Vulturul cu două capete, 
un motiv cu totul unic, a fost simbolul preferat al întregii dinastii. 

— Dacă mă ajută memoria, selgiucizii au fost o hoardă de turci 
musulmani care a ocupat o parte din vechiul Bizanţ, zise 
Perlmutter. 

— Da, stăpâneau Persia undeva prin anul 1000 d.Hr., dar 
puterea lor a atins apogeul după vreo 200 de ani, înainte de a fi 
înfrânți de imperiul rival Horezmian condus de Ala ad-Din 
Muhammad. Selgiucizii au fost artizani pricepuți mai ales la 
prelucrarea pietrei, dar şi în domeniul metalurgiei. O vreme, au 
bătut chiar monede de argint şi de cupru. 

— Deci pandantivul ăsta se potriveşte cu talentele lor... 

— Absolut. Caligrafia migăloasă corespunde cu practica 
selgiucizilor de a inscripţiona câte o rugăciune islamică sau vreo 
dedicație pe obiectele din metal. Există un profesor în Columbia 
care îţi poate descifra scrierea, care probabil că este în Kufic*. 
Cine ştie, poate e vreo dedicație personală pentru vreun sultan. 

— Implicații ale regalității? 

— Da. Vezi tu, selgiucizii utilizau rareori argintul şi aurul la 
confecţionarea obiectelor. Aceste materiale erau considerate de 
lux şi, prin urmare, incompatibile cu idealul islamic de simplitate. 
Desigur, regulile acestea nu li se aplicau neapărat şi sultanilor. 
Unii dintre ei chiar şi-au strâns adevărate tezaure. Deci, dacă 
acest pandantiv este făcut din argint, după cum se pare, atunci 
există o mare probabilitate să aibă vreo legătură cu un sultan. 

— Deci vorbim despre un obiect selgiucid datând din anul 
1100 sau 1200 d.Hr. Şi având legătură cu familia regală, rezumă 
Perlmutter notând ceva în carneţelul lui. 

— Tot ce se poate. Exemplarele examinate recent de noi 
făceau parte dintr-un lot care avea legătură cu Malik Şah, un 


38 Stil caligrafic al limbii arabe, alături de Hijazi, Mashq, Mail (n.red.). 
321 


sultan selgiucid care a murit în 1092. E interesant că prietenul 
tău a descoperit acest exemplar în Mongolia. După cum am 
menţionat, selgiucizii au fost alungaţi de forţele lui Ala ad-Din 
Muhammad care a fost învins, la rândul lui, de Genghis-Han, prin 
1220. Aceasta se poate să fi făcut parte dintre prada de război 
adusă acasă de armata lui Genghis-Han. 

Işi făcu apariţia un chelner care le aduse prânzul, o friptură de 
vită cu os pentru Eeten şi ficat de vițel pentru Perlmutter. 

— Sunt nişte lucruri foarte interesante, Gordon. Bănuiesc că 
nu ajung prea des pe piaţă artefacte asiatice din secolele al XII- 
lea şi al XII-lea. 

— Să-ţi spun un lucru amuzant. Vedem rareori exemplare din 
acea epocă. Dar, în urmă cu vreo opt sau nouă ani, am fost 
contactaţi de un broker în Malaysia care avea un transport de 
vânzare şi, de atunci, ne-a asigurat o sursă serioasă de artefacte. 
Pariez că am vândut obiecte similare în valoare de peste o sută 
de milioane de dolari. Şi ştiu că şi Casa de Licitaţii Christie's a 
organizat licitaţii pentru astfel de obiecte. 

— Măi, să fie! Şi ai vreo idee în legătură cu proveniența 
acestor relicve? 

— Nu pot decât să fac speculaţii în legătură cu asta, spuse 
Eeten, mestecându-şi friptura. Brokerul malaysian e un tip foarte 
secretos şi a refuzat să-şi deconspire sursele. Nu mi-a permis 
niciodată să-l întâlnesc. Dar nici nu mi-a trimis vreodată un fals. 
Fiecare transport a conţinut numai şi numai obiecte originale. 

— Pare puţin cam ciudat ca asemenea volum de obiecte să 
provină din Malaysia. 

— Aşa este, dar obiectele puteau veni de oriunde. El nu e 
decât un broker. Nici numele lui şi nici denumirea firmei sale nu 
par malaysiene. 

— Şi care este numele firmei? întrebă Perlmutter terminând de 
mâncat. 

— E un nume ciudat. Societatea Comercială Buryat. 


322 


38 


Theresa se simţi oarecum uşurată când uşa camerei sale se 
deschise şi un paznic o îndemnă să iasă pe hol. Se gândi că, 
dacă voiau să o omoare, atunci aşa să fie. Ar fi fost mai bine 
decât să fie închisă la nesfârşit, fără să ştie la ce să se aştepte. 

Trecuseră două zile de când fusese încuiată în cameră, fără 
nici o explicaţie. Nu fusese contactată de nimeni, cu excepţia 
momentelor când i se aducea câte o tavă cu mâncare. Deşi nu 
ştia nimic despre vizita delegaţiei chineze, auzise cortegiul de 
maşini sosind şi plecând. Mai enigmatice însă fuseseră 
împuşcăturile care răsunaseră din belşug, din spatele clădirii. 
Incercase să vadă ceva prin gemuleţul camerei sale, dar nu 
zărise decât vârtejuri de praf. A doua zi, uitându-se din nou pe 
fereastră, în treacăt, observase gărzile călare care patrulau, dar 
numărul lor părea ceva mai redus. 

leşind pe uşă, fu bucuroasă să-l vadă pe Wofford pe culoar 
sprijinindu-se într-un baston. El îi zâmbi cu căldură. 

— Vacanţa s-a terminat, spuse el. Cred că ne apucăm iarăşi de 
lucru. 

Vorbele lui se dovediră profetice, deoarece fură duşi în birou. 
Borjin stătea pe un scaun, aşteptându-i în timp ce trăgea dintr-un 
trabuc. Părea ceva mai relaxat decât ultima dată când îl 
văzuseră şi mai arogant decât niciodată. 

— Veniţi, luaţi loc, prieteni, zise el făcându-le semn cu mâna. 
Sper că v-aţi relaxat după muncă. 

— Sigur, spuse Wofford. Zgâitul la pereţi e cel mai grozav mod 
de a te relaxa. 

Borjin nu luă în seamă comentariul şi arătă către un teanc 
proaspăt de rapoarte seismice. 

— Treaba voastră e aproape terminată, zise el. Dar trebuie să 
ne grăbim cu selectarea localurilor de forare în această regiune. 

Desfăcu o hartă topografică acoperind o suprafaţă de peste 
300 de kilometri pătraţi. Theresa şi Wofford îşi dădură seama că 
aceasta reprezenta o porţiune a părţii chinezeşti a deşertului 
Gobi, aflată chiar la sud-est de frontiera mongolă. 

— Aţi menţionat deja câteva locaţii în această regiune. Trebuie 
să spun că estimările voastre au fost foarte exacte, spuse el pe 
un ton superior. După cum vedeţi, zonele deja examinate de voi 


323 


sunt însemnate pe această hartă. Vă cer să le evaluaţi în relaţie 
cu întreaga regiune şi să identificaţi o ordine a forajelor de 
explorare, pentru a maximiza eficienţa unei potenţiale 
exploatări. 

— Dar aceste locuri nu se află în China? întrebă Wofford, 
deoarece ar fi fost o problemă. 

— Ba da, răspunse Borjin imperturbabil, fără a da vreo altă 
explicaţie. 

— Ştiţi că potenţialul zăcământ se află probabil la adâncimi 
mari? întrebă Wofford. Probabil că acesta e şi motivul pentru 
care a fost trecut cu vederea odinioară. 

— Da. Avem utilajele corespunzătoare pentru a fora la 
adâncimea necesară, răspunse Borjin nerăbdător. Am nevoie de 
200 de foraje de mare productivitate în următoarele şase luni. 
Localizaţi-le! 

Aroganţa lui Borjin sfârşise prin a-l înfuria pe Wofford. După 
roşeaţa care îi cuprindea chipul, Theresa îşi dădu seama că 
acesta era pe punctul de a-i spune mongpolului să se ducă naibii. 
Preluă rapid iniţiativa. 

— Am putea face asta, rosti ea. Ne va lua cam trei sau patru 
zile, adăugă ea trăgând de timp. 

— Aveţi timp până mâine. Directorul de şantier se va întâlni cu 
voi după-amiază, pentru a primi o prezentare detaliată a 
concluziilor voastre. 

— După ce terminăm, vom fi liberi să ne întoarcem la Ulan 
Bator? întrebă ea. 

— Chiar a doua zi, vă voi pune la dispoziţie un vehicul care să 
vă transporte acolo. 

— Atunci, mai bine ne apucăm de lucru, răspunse Theresa 
luând dosarul şi împrăştiind conţinutul acestuia pe masă. 

Borjin dădu cam neîncrezător din cap, apoi se ridică şi părăsi 
încăperea. Când acesta dispăru pe coridor, Wofford se întoarse 
către Theresa şi clătină din cap. 

— Asta a fost o manifestare de cooperare pe cinste, şopti el. 
Ne dăm pe brazdă, adică? 

— E mai bine să-şi imagineze că îl credem, răspunse ea ţinând 
un raport în faţa gurii. In plus, n-am vrut să-l pocneşti şi să ne 
omoare ăştia pe amândoi. 

Wofford zâmbi vinovat, dându-şi seama cât de bine înţelesese 
ea situaţia. 

Incă prudentă din pricina camerei video de securitate, Theresa 


324 


trase o hartă de la sfârşitul dosarului şi o întoarse pe partea 
cealaltă, ca din întâmplare, ca şi cum ar fi căutat alte rapoarte. 
Pe partea albă de pe spate, notă cu un pix: „Idei pentru a 
evada”. După ce scrise câteva rânduri dedesubt, împinse harta 
către Wofford. El o ridică şi studie cu interes comentariile 
Theresei. Cât timp el o ţinu în dreptul ochilor, Theresa observă că 
harta de pe partea cealaltă înfăţişa Golful Persic. O serie de linii 
frânte roşii acopereau mai multe zone ale hărţii. Theresa văzu un 
cerc roşu desenat deasupra unui grup de linii mai groase. Unul 
din ele, observă ea, era trasat împrejurul oraşului Ras Tanura, iar 
celălalt în jurul unei mici insule de lângă coasta Iranului. 

— Jim, ia uită-te la harta asta, îl întrerupse ea răsucind harta 
către el. 

___— Este greşită, zise Wofford după ce cercetă liniile colorate. 
Infăţişează limita unei plăci tectonice care străbate Golful Persic 
şi mai multe fisuri derivând din ea. 

Izolaţi de când fuseseră răpiți, nici unul din ei nu ştia nimic 
despre cutremurele devastatoare care loviseră recent golful. Pe 
când Wofford studia cele două cercuri roşii, Theresa răsfoi restul 
dosarului şi scoase două hărţi asemănătoare. Prima era a lacului 
Baikal din Siberia, la scară mare. 

— Dumnezeule, uită-te la asta, spuse ea ridicând harta. 

Degetul ei indica spre marginea superioară a albastrului lac. 
Chiar dincolo de vârful degetului ei, pe linia nordică a țărmului se 
afla o falie largă încercuită cu roşu. O conductă de petrol recent 
instalată fusese, de asemenea, însemnată pe hartă, la numai 2-3 
kilometri nord de lac. 

— Doar nu bănuieşti cumva că au făcut ei ceva cu falia aceea, 
determinând producerea valului-seişă pe lac, nu? întrebă ea. 

— Dacă nu au plasat pe-acolo vreun dispozitiv nuclear, nu 
prea văd ce-ar fi putut face, răspunse Wofford, deşi nu părea 
prea convins. Ce-i pe cealaltă hartă? 

Theresa aşeză cealaltă hartă deasupra teancului de dosare. 
Amândoi recunoscură de îndată că era o hartă a liniei de coastă 
a Alaskăi, de la Anchorage până în Columbia Britanică. Marcată 
cu galben, conducta din Alaska se întindea din interiorul 
peninsulei până spre oraşul-port Valdez. Groasă de 1,2 metri, 
aceasta transporta ţiţei din bogatul zăcământ din Golful Prudhoe 
aflat în North Slope, furnizând un milion de barili pe zi pieţei 
interne a Statelor Unite. 

Din ce în ce mai edificată, Theresa arătă către o linie groasă 


325 


care ducea dincolo de linia de coastă. Un cerc grena marca un 
punct de pe falie, chiar în apele portului Valdez. 

Cu o groază tăcută, priviră amândoi acel cerc, întrebându-se 
ce gând rău pusese Borjin conductei din Alaska. 


326 


39 


Hiram Yaeger înfulecă un sendviş cu pui prăjit şi bău nişte ceai 
verde, apoi se retrase cerându-le scuze tovarăşilor săi cu care se 
afla în local. Şeful Departamentului de resurse informatice al 
NUMAI pleca numai rareori de lângă preţiosul său computer, dar 
avea grijă să se întoarcă repede în biroul lui de la etajul al 
zecelea al clădirii cartierului general din Washington. leşind din 
bufet, zâmbi în sinea lui când o pereche de politicieni aflaţi în 
vizită, îmbrăcaţi în costume albastre, îi aruncară o privire 
neliniştită bărbatului de 50 de ani care purta un tricou cu Rolling 
Stones. 

Inaltul şi deşiratul vrăjitor al computerelor îşi expunea fără nici 
o jenă nonconformismul îmbrăcându-se în blugi şi cizme de 
cowboy şi purtându-şi părul lung legat într-o coadă de cal. 
Talentul său n-avea nici o legătură cu înfăţişarea, după cum o 
dovedea impresionantului centru informatic pe care îl construise 
de la zero. In bazele de date ale acestuia se afla cea mai 
completă colecţie de studii oceanografice şi subacvatice, precum 
şi monitorizarea în timp real a curenților oceanici şi a condiţiilor 
meteo realizată de sute de staţii din întreaga lume. 

Yaeger descoperi totuşi că acest centru informatic era o sabie 
cu două tăişuri. Vasta sa capacitate de prelucrare a datelor 
ducea la solicitări neîntrerupte din partea armatei de cercetători 
NUMA care apelau la el pentru cele mai fanteziste proiecte ale 
lor. Totuşi, se ştia despre Yaeger că nu refuzase niciodată vreo 
cerere care implica folosirea calculatoarelor din cadrul agenţiei. 

Când uşile liftului se deschiseră la etajul zece, Yaeger 
pătrunse în întunecatul său laborator informatic, în care se afla 
un pupitru mare, în formă de potcoavă. Un bărbat solid, cu o 
uşoară chelie şi cu o faţă prietenoasă aştepta pe unul dintre 
scaunele rotative aliniate lângă pupitru. 

— Nu-mi vine să cred, zâmbi acesta. Ai plecat din cuib. 

— Spre deosebire de scumpele mele computere, eu mai 
trebuie să şi mănânc, răspunse Yaeger. Mă bucur să te revăd, 
Phil, adăugă el strângându-i mâna. Cum mai merge treaba în 
cariera de nisip? 

Doctorul Phillip McCammon râse auzind aluzia. In calitate de 
şef al Departamentului de geologie marină al NUMA, McCammon 


327 


era expertul principal în studierea sedimentelor subacvatice. 
Printr-o coincidenţă, departamentul se afla la unul dintre 
nivelurile subterane ale clădirii cartierului general. 

— Incă mai ciocănim pietre, spuse McCammon. Mi-ar folosi 
totuşi ajutorul tău computerizat. 

— Regatul meu îţi stă la dispoziţie, răspunse Yaeger arătând 
cu mâna spre sistemul informatic care îl înconjura şi care însuma 
forţa de procesare a aproape şase computere superputernice. 

— Nu-ţi voi monopoliza castelul prea multă vreme. Am primit o 
cerere neoficială de la un asociat din Langley să analizez nişte 
date seismice. CIA cred că se interesează de cele două 
cutremure recente care au devastat Golful Persic. 

— E o coincidenţă interesantă că s-au produs două cutremure 
atât de aproape unul de celălalt şi că amândouă au afectat 
furnizarea de ţiţei. Dacă mai creşte mult preţul benzinei, parcă 
văd că am să vin la lucru cu bicicleta, zise Yaeger înciudat. 

— Tu şi mulţi alţi oameni. 

— Deci cu ce te pot ajuta? 

— Centrul National de Informații Seismice din Golden, 
Colorado, va trimite o copie a istoricului activităţii seismice la 
nivel global pentru ultimii cinci ani, zise McCammon întinzându-i 
lui Yaeger o foaie de hârtie cu informaţiile de contact. Unul dintre 
analiştii mei a creat un software pentru a evalua caracteristicile 
specifice ale cutremurelor produse în Golful Persic. Aceşti 
parametri vor fi apoi comparaţi cu cei ai seismelor la nivel global 
pentru a vedea dacă există profiluri similare. 

— Crezi că e ceva ciudat în asta? 

— Nu, nu prea văd cum ar putea fi. Dar îi vom ajuta pe vecinii 
noştri cei ciudaţi furnizându-le datele. 

Yaeger dădu din cap. 

— Nici o problemă. O s-o pun pe Max să obţină datele din 
Golden, în după-amiaza aceasta. Trimite software-ul şi vom găsi 
nişte răspunsuri chiar în cursul dimineţii. 

— Mulţumesc, Hiram. |ţi trimit programul numaidecât. 

Pe când McCammon se îndrepta către lift, Yaeger se întoarse 
spre birou şi tastă o înşiruire de comenzi. Se opri când observă 
că primise un fax de mai multe pagini. Incepu să mormăie când 
văzu că acesta venea de la hotelul Continental din Ulan Bator. 

— Dacă nu curge, pică, murmură el citind faxul. 

Apoi se aşeză şi îşi reluă tastatul. 

După o clipă, dinspre capătul celălalt al pupitrului îşi făcu 


328 


apariţia o femeie frumoasă. Purta o bluză albă transparentă şi o 
fustă plisată, de lână, până la genunchi. 

— Bună ziua, Hiram! Incepusem să mă întreb dacă mai dai pe- 
aici azi. 

— Ştii doar că nu pot sta departe de tine, Max, răspunse el. 

Miraj din cele mai alese, Max era de fapt o imagine holografică 
produsă de Yaeger ca interfaţă prietenoasă pentru utilizatorii 
reţelei în care se afla computerul său. Având-o drept model pe 
soţia lui Yaeger, dar cu chipul acesteia la vârsta de 20 de ani, 
Max devenise foarte reală pentru Yaeger şi pentru ceilalţi 
salariaţi din clădirea NUMA care se bazau pe inteligenţa ei 
artificială pentru a rezolva probleme complexe. 

— Complimentele te vor ajunge oriunde, gânguri ea uşor. 
Astăzi cum e? Ai de rezolvat o problemă mare sau mică? 

— Câte puţin din fiecare, răspunse el. Ai putea să te alegi cu o 
veghe de-o noapte întreagă, Max. 

— Ştii doar că eu nu dorm niciodată, răspunse ea suflecându- 
şi mânecile. De unde începem? 

— Cred, spuse el trăgând foile faxului în faţa lui, că mai bine 
am începe cu şeful. 


329 


40 


Soarele tropical urcă încet deasupra dealurilor de lavă şi a 
cocotierilor până ajunse să scalde în raze aurii barja ancorată. La 
bordul ambarcaţiunii, sunetele ritmice ale unei chitare hawaiiene 
din oţel răsunară dintr-un difuzor, acoperind mormăitul de fundal 
al generatorului portabil. 

Summer, Dirk şi Dahlgren îşi părăsiseră deja paturile din 
micuța cabină şi se pregăteau pentru o lungă zi de muncă sub 
apă. Pe când Dirk umplea cu combustibil rezervoarele a două 
compresoare, Summer îşi termină micul dejun alcătuit din 
papaya şi banane proaspete udate cu un pahar de suc de guave. 

— Cine este primul? întrebă ea privind apele calme în lumina 
dimineţii care înconjurau barja. 

— Cred că onorabilul căpitan Jack a pus la punct un grafic de 
lucru, spuse Dirk arătând cu capul spre Dahlgren. 

Imbrăcat cu pantaloni scurţi de scafandru, şlapi şi o cămaşă 
hawaiiană  decolorată, Dahlgren era aplecat cercetând 
regulatoarele de aer de la două căşti de scafandru uşoare. 
Porecla căpitanului se trăgea de la şapca” albastră şi ponosită 
pe care o purta. Era genul de şapcă preferat de bogaţii 
proprietari de iahturi, cu ancore aurite pe cozoroc. Totuşi, şapca 
lui Dahlgren arăta de parcă ar fi fost strivită de un tanc. 

— Am înţeles, lătră el cu o voce aspră. Vom lucra în schimburi 
de câte 90 de minute sub apă, câte doi scafandri o dată, apoi 
vom schimba după o pauză. Eu şi Dirk vom lua primul schimb, 
apoi cobori tu împreună cu mine, în timp ce Dirk va fi ocupat să 
se bronzeze, zise el dând din cap către Summer. 

— Asta îmi aminteşte că nu am văzut nici un blender la bord, 
spuse Dirk dezamăgit. 

— Imi pare rău să te anunţ că ultima porţie de rom a dispărut 
azi noapte. A fost folosit în scopuri medicale, adăugă Dahlgren. 


37 Dahlgren hats - şepci marinăreşti. John Adolphus Bernard 
Dahlgren (13 noiembrie 1809 - 12 iulie 1870) a fost comandant în 
Marina S.U.A. A condus Departamentul de armament în timpul 
Războiului Civil şi a creat diverse tipuri de puşti şi tunuri care au 
contribuit la câştigarea războiului. Pentru asta, Dahlgren a devenit 
cunoscut ca „părintele armamentului naval” şi a obţinut gradul de 
contraamiral, (n.red.). 

330 


Pe când chipul lui Dirk era străbătut de panică, Summer îşi 
dădu ochii peste cap ca şi cum ar fi zis: „Ce treabă am eu cu 
ăştia?” 

— In regulă, viitorii mei recruți ai asociaţiei Alcoolicii Anonimi, 
să trecem la treabă. Dacă avem noroc şi găsim cârma, atunci o 
să avem mult de excavat. Trebuie să mai dezasamblăm şi să 
depozităm marcatorii caroiajului şi aş vrea să ne rămână ceva 
timp înainte ca Mariana Explorer să se întoarcă şi să se apuce de 
cercetat pe-aici. 

Dahlgren se ridică, îşi scoase şapca şi o azvârli. Aceasta 
descrise o spirală perfectă, lovind-o pe Summer drept în piept. 
Reacţionând reflex, ea reuşi s-o prindă cu îndemânare. 

— Aşa, zise Dahlgren. Tu pari să fii un căpitan Bligh** mult mai 
bun ca mine. 

Pe când Dirk râdea, Summer roşi, apoi ripostă: 

— Ai grijă să nu cumva să-ţi retez din greşeală alimentarea cu 
oxigen cât stai pe fundul mării. 

Dirk porni cele două compresoare, apoi i se alătură lui 
Dahlgren, care îmbrăca un costum udat cu apă caldă. Urmau să 
se scufunde împărțind aerul furnizat de la suprafaţă de unul din 
compresoare. Eliminarea incomodelor butelii de oxigen le uşura 
munca, prelungind perioada cât puteau rămâne sub apă. De 
vreme ce adâncimea în locul unde se afla epava era de numai 9 
metri, puteau lucra, teoretic vorbind, toată ziua sub apă fără nici 
o teamă. 

Summer aduse pompa absorbantă şi cobori conducta de PVC 
peste bord. Furtunul de la al doilea compresor era ataşat la 
capătul pompei, asigurând alimentarea cu aer printr-o supapă 
reglabilă. Summer cobori încet furtunul până când acesta ajunse 
la fundul apei, iar tensiunea cablului slăbi. 

Dirk îşi puse înotătoarele, apoi îşi privi ceasul. 

— Ne vedem peste 90 de minute, îi spuse el lui Summer, apoi 
îşi trase casca de scafandru pe cap. 

— O să las luminile aprinse, răspunse Summer strigând ca să 
acopere zgomotul compresoarelor. 

Se îndreptă către copastie şi cobori în apă trei conducte de aer 
necesare operaţiunii subacvatice. Dirk îi făcu cu mâna, apoi sări 
în apă urmat de Dahlgren o secundă mai târziu. 


388 Bligh William (1754-1817). Căpitan al navei Marinei Regale 
Britanice Bounty, a fost lăsat pe țărm după revolta echipajului său, în 
timpul unei călătorii spre Tahiti, în 1789. (n.tr.). 

331 


Vuietul compresoarelor dispăru când Dirk se cufundă în apa 
turcoaz. Inaintă cu capul în jos până la fundul apei, găsind 
repede furtunul pompei absorbante. Il luă şi o porni repede pe 
urmele lui Dahlgren care înota spre ape şi mai adânci. Se opriră 
când ajunseră în dreptul unor steguleţe portocalii care ieşeau din 
nisip. Dirk deschise robinetul pompei. Un roi de băşicuţe de aer 
comprimat apăru în capătul inferior al furtunului, apoi porni 
gâlgâind spre suprafaţă, luând cu el apă şi nisip. Dirk trecu 
capătul furtunului înainte şi înapoi pentru a îndepărta nisipul din 
jurul steguleţului. 

Dahlgren privi o clipă, apoi se duse la câţiva metri depărtare. 
Avea în mâini un dorn din oţel inoxidabil, cu mâner în cruce la 
unul din capete. Incepu să-l răsucească în nisip, afundându-l cam 
jumătate de metru înainte de a lovi ceva solid. Mâinile sale 
experimentate înţeleseră, după vibrații, că fusese lovit ceva din 
lemn. Scoţând dornul, repetă operaţiunea la vreo jumătate de 
metru distanţă. După alte câteva asemenea încercări, începu să 
marcheze cu nişte steguleţe portocalii obiectul îngropat. 

Degajarea creată de pompa lui Dirk crescu încet. Până la 
urmă, ajunse la o suprafaţă plată, cu multe incrustaţii. Uitându- 
se la perimetrul pe care Dahlgren începuse să-l marcheze cu 
steguleţe portocalii, îşi dădu seama că obiectul era imens. Dacă 
era într-adevăr o cârmă, trebuiau să reestimeze dimensiunile 
întregii epave. 

Pe punte, Summer verifică încă o dată compresoarele, apoi se 
aşeză într-un şezlong, având grijă să supravegheze conductele 
pentru aer. O briză răcoroasă trecu peste barjă, făcând-o să se 
înfioare. Era mulţumită că soarele dimineţii încălzea puntea. 

Apoi se pierdu bucuroasă în contemplarea peisajului 
înconjurător, admirând abrupta coastă hawaiiană şi inspirând 
mirosul plăcut al florilor care venea dinspre mirifica insulă. 
Privind spre ocean, apele învolburate ale Pacificului păreau că 
strălucesc cu o intensitate exotică din adâncurile sale albastre. 
Observând nepăsătoare aburul scos de o navă neagră în 
depărtare, trase adânc în piept aerul proaspăt al mării şi se lăsă 
pe spate, în şezlong. 

„Dacă asta e muncă, gândi ea amuzată, atunci aş vrea să ştiu 
cum arată vacanţa aici.” 


332 


41 


Pitt era treaz deja când dis-de-dimineaţă cineva îi ciocăni în 
uşa camerei de hotel. Deschizând cu o oarecare nelinişte, se 
simţi uşurat să-l vadă pe Al Giordino care zâmbea. 

— L-am găsit pe vagabondul ăsta cerşind pe hol, spuse el 
arătând cu degetul peste umăr. Mi-am zis că ştii tu ce trebuie să 
faci cu el. 

Un Rudi Gunn obosit şi neîngrijit privea din spatele vânjos al 
lui Giordino, cu o expresie de uşurare. 

— Păi e chiar directorul meu adjunct de mult pierdut, rânji Pitt. 
Credeam că ţi-ai găsit vreo babuşca frumuşică pe undeva şi că 
te-ai stabilit prin sălbăticia Siberiei. 

— Am fost mai mult decât bucuros să scap de sălbăticia 
Siberiei. Totuşi, aş fi rămas dacă aş fi ştiut că Mongolia e de două 
ori mai primitivă, se ambală Gunn intrând în cameră şi 
prăbuşindu-se pe un scaun. Nu mi-a spus nimeni că nu găseşti 
un drum asfaltat nicăieri în ţara asta. Am condus toată noaptea 
pe ceva despre care nici măcar nu sunt sigur că era un drum. Mă 
simt de parcă aş fi călătorit cu un băț Pogo” de la New York până 
în L.A. 

Pitt îi întinse o ceaşcă de cafea turnată dintr-un ibric aflat în 
cameră. 

— Ai reuşit să aduci echipamentele de cercetare şi 
scufundare? întrebă el. 

— Da, am totul într-un camion pe care institutul a avut 
amabilitatea să mi-l închirieze sau să mi-l vândă, nu sunt prea 
sigur. Am dat toate rublele pe care le aveam pentru a-i mitui pe 
grănicerii ruşi să mă lase să intru în Mongolia. Sunt sigur că m-au 
crezut de la CIA. 

— Ochii tăi nu sunt îndeajuns de ameninţători, murmură 
Giordino. 

— Cred că nu mă pot plânge, zise Gunn uitându-se la Pitt. Al 
mi-a povestit totul despre călătoria voastră prin deşertul Gobi. 
Nu mi s-a părut că a semănat cu un picnic. 


39 Tijă metalică prevăzută cu un suport pe care o persoană poate sta 
în picioare (asemenea picioroangelor), având în partea de sus un 
ghidon, iar în partea inferioară un dispozitiv cu arc sau cu aer 
comprimat permiţând săriturile, (n.tr.). 

333 


— Nu, dar a fost un mod grozav de a admira peisajul, zâmbi 
Pitt. 

— Nebunul acela din Xanadu... încă îi mai ţine prizonieri pe 
membrii echipei de cercetare? 

— Ştim doar că Roy a murit. Nu putem decât să presupunem 
că ceilalţi mai trăiesc. 

Sunetul telefonului le întrerupse discuţia. Pitt răspunse şi vorbi 
scurt, apoi duse telefonul spre mijlocul camerei şi îl puse pe 
speaker. Vocea prietenoasă a lui Hiram Yaeger bubui din difuzor. 

— Salutări din Washington, unde birocraţii locali încep să se 
întrebe ce se mai aude cu geniile lor în ale adâncurilor! zise el. 

— Suntem pur şi simplu ocupați să ne bucurăm de comorile 
subacvatice ale marii Mongolii, răspunse Pitt. 

— După cum bănuiam. Desigur, sunt convins că sunteţi la 
curent cu ultimele noutăţi în domeniul politicii, că or fi ajuns şi 
prin partea voastră de lume. 

Cei trei bărbaţi din camera de hotel se priviră nedumeriţi. 

— Am fost puţin cam ocupați, spuse Pitt. Care sunt ultimele 
noutăţi? 

— În dimineaţa asta, China a declarat că va ceda Mongoliei 
teritoriul Mongoliei Interioare. 

— Am observat o adunare de oameni în piaţeta din apropiere, 
zise Gunn. Am crezut că-i vorba despre vreo sărbătoare locală. 

— China subliniază că acest lucru este un gest prietenesc şi 
diplomatic faţă de străvechiul stat vecin şi a primit felicitări de la 
Naţiunile Unite şi din partea liderilor guvernelor occidentale. Au 
existat mişcări subterane care au susţinut de mult independenţa 
Mongoliei Interioare sau reunificarea cu Mongolia propriu-zisă. A 
constituit un punct nevralgic pentru China ani întregi. In 
particular, analiştii spun că motivele ţin mai puţin de politică şi 
mai mult de economie. Unii au speculat că ar fi vorba despre 
condiţiile unui contract de distribuţie a petrolului prin conducte şi 
în general de furnizare a țițeiului şi altor resurse necesare 
economiei în plină dezvoltare a Chinei chiar dacă nimeni nu pare 
să creadă că Mongolia deţine asemenea zăcăminte. 

— Tocmai despre asta este vorba. Cred că se poate spune că 
eu şi Al am luat parte la negocieri, zise Pitt privind către Giordino 
cu subînţeles. 

— Ştiam că asta are vreo legătură cu voi, râse Yaeger. 

— Are o mult mai mare legătură cu Consorţiul Avarga Oil şi cu 
Tolgoi Borjin. Eu şi Al am văzut destule. Are facilităţi de 


334 


depozitare deja amplasate de-a lungul graniţei. 

— Destul de remarcabil că a pus mâna pe cheile castelului 
atât de repede, spuse Giordino. Trebuie să aibă el ceva trucuri de 
folosit în negocieri. 

— Sau să dezinformeze. Hiram, ai obţinut vreuna dintre 
informaţiile pe care ţi le-am cerut în fax? întrebă Pitt. 

— Eu şi Max ne-am petrecut toată noaptea încercând să 
descoperim ceva. Tipul ăsta şi compania lui sunt o enigmă. Bine 
fundamentată, dar aproape clandestină. 

— O persoană de contact din Rusia a descoperit nişte lucruri 
similare, spuse Giordino. Ce-ai aflat despre companiile lui 
petroliere? 

— Nu există nici o înregistrare cum că Avarga Oil ar exporta 
ţiţei din Mongolia. Şi oricum nici n-ar fi cine ştie ce de exportat. 
Are doar câteva puțuri active. 

— Deci nu pompează un volum suficient cât să acopere 
cererea de ţiţei a Chinei sau a oricărei altei ţări, de fapt? 

— Nu avem nici o dovadă în acest sens. Mai caraghios e faptul 
că am descoperit nişte contracte importante încheiate cu două 
firme occidentale pentru furnizarea de echipamente petroliere. 
Cu preţul țițeiului care a ajuns la peste 150 de dolari barilul, 
toată lumea s-a repezit să facă noi foraje de explorare şi 
exploatare. Furnizorii de echipamente petroliere au o listă 
enormă de cereri. Totuşi, Avarga era deja în capul ei. Se pare că 
a achiziţionat o cantitate uriaşă de utilaje de forare şi de 
conducte în ultimii trei ani, toate fiind expediate în Mongolia. 

— Am găsit unele dintre ele aici, în Ulan Bator. 

— Singura piesă lipsă era un utilaj de săpare a tunelurilor. Am 
găsit doar o înregistrare că o astfel de maşinărie a fost trimisă cu 
vaporul în afara ţării, fiind exportată către Malaysia. 

— Vreo firmă-paravan a amicilor noştri de la Avarga Oil? 
presupuse Pitt. 

— Probabil. Utilajul pe care l-aţi văzut este proiectat pentru 
tunelurile de mică adâncime. Perfect, cu alte cuvinte, pentru 
îngroparea unei conducte de petrol în nisipurile moi din deşertul 
Gobi. Ce nu am putut înţelege este de unde îşi obţine acest 
Borjin resursele pentru asemenea utilaje fără a avea nici o sursă 
clară de venituri, zise Yaeger. 

— Se vede treaba că sunt plătiţi de Genghis-Han, răspunse 
Pitt. 

— N-am prea înţeles gluma. 


335 


— Dar e adevărat, spuse Giordino. Tipul aflat în curtea 
individului. 

In vreme ce Giordino le povestea lui Gunn şi lui Yaeger despre 
mormântul din sanctuarul lui Borjin şi despre recenta descoperire 
a jurnalului lui Hunt în trimotorul prăbuşit, Pitt scoase un fax de 
zece pagini pe care îl primise de la Perlmutter. 

— Saint Julien a confirmat măcar atât, spuse Pitt. Sotheby şi 
alte importante case de licitaţii au avut un flux consistent de 
obiecte lăsate în custodia lor, în ultimii opt ani, artefacte de pe 
continentul asiatic, din secolele al XII-lea şi al XIII-lea. 

— Dintre cele îngropate împreună cu Genghis-Han? întrebă 
Gunn. 

— In valoare de peste o sută de milioane de dolari. Perlmutter 
a verificat şi a aflat că acestea corespund cu regiunile geografice 
cucerite de Genghis-Han până la data morţii sale. Modelul se 
potriveşte, la fel şi sursa. Artefactele au fost lăsate în consignaţie 
de către o companie malaysiană obscură, numită Buryat Trading. 

— Este aceeaşi societate care a achiziţionat utilajul de săpat 
tuneluri, exclamă Yaeger. 

— Ce mică e lumea, nu? Hiram, când vom termina, poate 
încercaţi tu şi Max să cercetaţi mai îndeaproape această 
companie malaysiană. 

— Sigur. Cred că ar mai trebui să discutăm şi despre bucăţica 
aceea de ştrudel nemţesc pe care mi-ai trimis-o. 

— Ah, da, vrei să spui despre documentele scrise în germană. 
Tu şi Max aţi descoperit ceva legat de ele? 

— Nu prea multe lucruri legate de documentele în sine. Doar 
că, aşa cum ai observat, arată ca nişte pagini introductive ale 
unui manual de operare. Le-aţi găsit împreună cu vreun 
dispozitiv electronic mai mare? 

— Şi o încăpere plină de echipamente informatice alimentând 
un dispozitiv tubular cu trei picioare atârnat la 3 metri înălţime. 
Ai vreo idee ce-ar putea fi? 

— Nu am avut destule date ca să-i determinăm funcţia exactă. 
Paginile acelea erau pur şi simplu instrucţiuni pentru operatorii 
de aparate seismoacustice. 

— N-ai putea traduce ceea ce spui, să pricepem şi noi? întrebă 
Giordino. 

— In general, este vorba despre lucruri necesare pentru 
realizarea experimentelor în laborator. Von Wachter a reuşit să 
ducă tehnologia pe noi culmi. 


336 


— Cine mai e şi von Wachter ăsta? întrebă Pitt. 

— Doctorul Friedrich von Wachter. Un eminent profesor de 
inginerie electrică de la Universitatea din Heidelberg. Bine- 
cunoscut pentru cercetările sale în domeniul acusticii şi 
imagisticii seismice. Max a făcut legătura între von Wachter şi 
seismoacustică. Una dintre ultimele sale lucrări discută aplicarea 
teoretică a acusticii parametrice în imagistica subterană. 

Gunn îşi mai turnă nişte cafea pe când ceilalţi ascultau cu 
atenţie vocea lui Yaeger la difuzor. 

— Deşi faptele sunt neclare, se pare că doctorul von Wachter 
a dezvoltat un aparat pentru obţinerea  imagisticii 
seismoacustice, spuse el. După cum ştiţi, în prospectarea 
petrolieră, ne bazăm pe explozivi mecanici, precum dinamita, 
sau pe camioane care creează unde seismice de frecvenţe bine 
definite. Undele seismice refractate sunt apoi înregistrate şi 
procesate pe computer, rezultând o imagine a adâncurilor. 

— Sigur. Navele de cercetare ale Marinei folosesc un tun cu 
aer comprimat pentru a genera şocurile, spuse Giordino. 

— Se pare că von Wachter a eliminat explozivii, dezvoltând o 
metodă electronică de producere a undei de şoc. Metoda 
acustică, dacă înţeleg corect, presupune transmiterea unei unde 
acustice de înaltă frecvenţă care se transformă în undă seismică 
în subteran. 

— Din experienţa noastră cu sonarele de cercetare am 
constatat că undele de înaltă frecvenţă nu au o penetrare 
adecvată pentru a putea „vedea” la mare adâncime, declară 
Giordino. 

— Aşa este. Cele mai multe dintre unde sunt refractate 
aproape de suprafaţa apei. Se pare că exploziile concentrate ale 
lui von Wachter permit o mai intensă bombardare, dacă vreţi, a 
undelor sonore, făcând ca un procentaj suficient din acestea să 
ajungă în adâncime. Din datele date în manual şi din descrierea 
voastră a dispozitivului, se pare că von Wachter foloseşte trei 
dispozitive puternice pentru a emite undele sonore. 

— Pariez l-au găsit pe Genghis, zise Pitt. Se ştia că mormântul 
său fusese săpat într-un loc ascuns în munţi, alături de Kubilai- 
Han şi de alte persoane din familia regală. 

— Şi sunt folosite şi pentru a da de urma țițeiului, adăugă 
Gunn. 

— O tehnologie valoroasă pentru care companiile petroliere ar 
da averi. Doctorul von Wachter trebuie să fie un om foarte bogat, 


337 


spuse Giordino. 

— Mă tem că omul e mort. Şi el şi echipa lui de ingineri 
germani au fost ucişi într-o alunecare de teren în Mongolia acum 
ceva mai mult de un an. 

— De ce mi se pare suspect? întrebă Giordino. 

— Trebuie să mai adaug că ei lucrau pentru Avarga Oil în 
momentul acela, zise Yaeger. 

— Alt sânge care pătează mâinile lui Borjin, spuse Pitt fără a fi 
surprins. 

Lipsa de scrupule a imperiului Avarga Oil şi a conducătorului 
său, Tolgoi Borjin, nu mai era o noutate. 

— Nu prea se potriveşte nimic din toate astea, spuse Giordino. 
O echipă de cercetare ucisă, o alta răpită. O maşinărie pentru 
săpat tuneluri, utilaj foarte specializat de foraj şi rezervoare 
camuflate în mijlocul deşertului. Unele dintre multe altele, din 
câte spunea prietenul nostru păstor de cămile, Tsengel. Toate 
astea legate printr-un sistem de conducte subterane ascunse în 
subsolul unui deşert pustiu. Şi nu se vede nici un semn de 
producţie a petrolului. De ce? 

Camera se cufundă în tăcere pentru o clipă, părând aproape 
că se auzeau eforturile făcute de creierele celor prezenţi. 
Deodată, pe chipul lui Pitt se răspândi o expresie edificată. 

— Pentru că, spuse el încet, nu au izbutit să foreze în locurile 
unde se află ţiţeiul. 

— Probabil că Borjin i-a mituit pe destui oameni pentru a fi 
liber să foreze oriunde dorea în Mongolia, obiectă Giordino. 

— Dar dacă ţiţeiul nu se află în Mongolia? 

— Desigur, spuse Gunn, răspunsul este evident acum. A 
descoperii ţiţei în China sau, ca să fim mai exacţi, în Mongolia 
Interioară. Aş vrea să ştiu cum de i-a convins pe chinezi să-şi 
cedeze pământurile. 

— Chinezii trec printr-o perioadă grea, zise Yaeger. Din cauza 
cutremurelor din Golful Persic şi a incendiului produs la 
principalul lor terminal de ţiţei de lângă Shanghai, China a 
pierdut peste noapte mai mult de jumătate din importurile sale. 
Sunt într-o situaţie disperată şi e posibil să acţioneze ceva mai 
irațional pentru a găsi o soluţie rapidă a problemei. 

— Asta ar explica şi capacităţile de stocare de lângă graniţă. 
Probabil că au deja nişte foraje secrete în Mongolia Interioară 
care pompează ţiţeiul către una dintre facilităţile de stocare, îşi 
exprimă părerea Pitt. Chinezii vor vedea astfel numai produsul 


338 


final adus din Mongolia şi nu vor şti că de fapt ţiţeiul acela 
provine chiar din grădina lor. 

— N-aş vrea să mă aflu de cealaltă parte a Marelui Zid 
Chinezesc când îşi vor da seama de păcăleală, spuse Gunn. 

— Asta ar putea explica de ce Borjin a răpit echipa de 
cercetători de pe lacul Baikal, zise Giordino. Probabil că are 
nevoie de priceperea acestor oameni pentru a găsi locurile unde 
să foreze pentru a extrage rapid ţiţeiul. 

— Totuşi şi-ar fi putut angaja experţi, spuse Yaeger. 

— Poate. Dar probabil nu a vrut să rişte vreo scurgere de 
informaţii privind locul în care se află resursele de ţiţei. 

— Poate că îi va elibera acum după ce a bătut palma cu 
chinezii, zise Gunn. 

— N-aş prea crede, răspunse Pitt. L-au ucis deja pe Roy şi au 
încercat să ne ucidă şi pe noi. Nu, mă tem că Borjin îi va ucide de 
îndată ce va afla de la ei informaţiile pe care le vrea. 

— Aţi contactat deja ambasada americană locală? Trebuie să 
punem în mişcare forţele politice pentru a-i salva, spuse Gunn. 

Pitt şi Giordino se priviră şi clătinară din cap. 

— Diplomaţia nu va funcţiona şi în cazul acesta, Rudi, zise 
Giordino. Borjin este prea bine protejat. Prietenii noştri ruşi au 
mai încercat soluţia asta, dar fără nici un folos şi ei au ceva mai 
multă influenţă în partea aceasta de lume decât noi. 

— Dar trebuie să facem ceva, ripostă el. 

— Facem, spuse Pitt. O să mergem acolo să-i căutăm. 

— Nu poţi face asta. Să pătrunzi acolo în numele guvernului 
american ar putea crea un incident internaţional. 

— Nu şi dacă guvernul american nu va şti nimic. Şi, apropo, nu 
doar eu şi Al ne vom duce acolo. Vii şi tu cu noi. 

Gunn simţi deodată cum i se face rău de la stomac şi i se 
schimbă culoarea din obraji. 

— Ştiam eu că trebuia să fi rămas în Siberia, murmură el. 


339 


42 


Doctorul McCammon intră în centrul informatic al NUMA 
tocmai când Yaeger închidea telefonul la care vorbise cu cei din 
Mongolia. Din partea cealaltă a pupitrului, imaginea holografică a 
lui Max se întoarse către geologul marin şi îi zâmbi. 

— Bună seara, doctore McCammon! spuse ea. Lucrezi până 
târziu? 

— A, bună seara! răspunse McCammon, neştiind sigur dacă n- 
ar fi părut o nebunie să discute cu o imagine computerizată. 

Se întoarse nervos şi îl salută pe Yaeger. 

— Bună, Hiram! Ai avut o zi lungă? întrebă el băgând de 
seamă că Yaeger purta aceleaşi haine ca şi în ajun. 

— Foarte lungă, răspunse Yaeger oprindu-şi un căscat. O 
cerere de-a şefului ne-a dat de lucru. Ne aşteptam să apari acum 
câteva ore. 

_ — Nişte întâlniri neaşteptate m-au ţinut ocupat mai toată ziua. 
Inţeleg dacă nu aţi reuşit să obţineţi datele de la Centrul de 
Informaţii Seismice, începu McCammon. 

— Prostii! sări Yaeger de parcă ar fi fost insultat. Max poate 
îndeplini sarcini multiple cu rezultate optime. 

— Da, răspunse Max. Şi cel puţin unii dintre noi mai ştim să ne 
şi purtăm, cu toate astea. 

— Am obţinut datele noaptea trecută, continuă Yaeger fără să 
bage în seamă comentariul şi am rulat programul tău în 
dimineaţa asta, devreme. Max, spuse el întorcându-se către 
imaginea soţiei sale, scoate-i, te rog, doctorului McCammon 
rezultatele la imprimantă. Şi, cât faci asta, spune-ne pe scurt ce- 
ai descoperit. 

— Sigur, răspunse Max. 

O imprimantă mare cu laser începu imediat să zumzăie în 
capătul încăperii, imprimând rezultatele la care ajunseseră, în 
vreme ce Max îşi alegea cuvintele. 

— Datele primite de la Centrul Naţional de Informare Seismică 
reflectă activitatea seismică globală din ultimii cinci ani, inclusiv 
cele două cutremure importante care au lovit recent Golful 
Persic. Am aplicat programul dumneavoastră, care a analizat 
cele două cutremure, apoi am extras caracteristicile comune şi 
le-am comparat cu întreaga bază de date. Interesant este că 


340 


existau mai multe trăsături caracteristice unice asociate cu cele 
două cutremure. 

Max făcu o pauză pentru efect, apoi se apropie de Yaeger şi 
de McCammon înainte de a continua. 

— Ambele evenimente au fost clasificate ca fiind cutremure de 
foarte mică adâncime, întrucât epicentrele lor se aflau la mai 
puţin de 3 kilometri sub scoarţa Pământului. Asta spre deosebire 
de cutremurele de mică adâncime care se produc între 5 şi 15 
kilometri. 

— Asta reprezintă o diferenţă semnificativă, spuse 
McCammon. 

— De o mai mică importanţă este şi faptul că ambele au fost 
de origine tectonică mai degrabă decât vulcanică. Şi, după cum 
ştii, amândouă au fost puternice, măsurând peste 7 grade pe 
scara Richter. 

— Nu e un lucru cam rar să se înregistreze două cutremure 
consecutive având o asemenea magnitudine? întrebă Yaeger. 

— Este un lucru cam neobişnuit, dar nu şi nemaiauzit, zise 
McCammon. Un cutremur de o asemenea magnitudine produs în 
Los Angeles ar capta atenţia, dar adevărul e că, în lume, se 
produc cutremure de 7 grade sau chiar mai puternice cam o dată 
pe lună. De vreme ce acestea au loc în zone nepopulate sau 
aflate în adâncul mării, nu prea auzim de ele. 

— Corect, spuse Max. Totuşi, există o anomalie statistică 
semnificativă în faptul că ambele cutremure de această 
magnitudine s-au produs într-o zonă atât de restrânsă. 

— Mai există şi alte similarități, Max? întrebă Yaeger. 

— Da. Deşi greu de apreciat, se pare că daunele produse de 
aceste cutremure nu au fost corespunzătoare mărimii lor. S-au 
înregistrat daune structurale însemnate în ambele locuri care au 
depăşit limita normală pentru cutremurele de o intensitate 
similară. Daunele de acum ar fi comparabile cu acelea produse 
de un cutremur având magnitudinea de 8 grade. 

— Scala Richter nu este întotdeauna o măsură exactă a puterii 
distructive a unui cutremur, observă McCammon. Mai ales pentru 
cele produse la suprafaţa scoarţei terestre. In acest caz, am avut 
două cutremure de suprafaţă care s-au dovedit foarte 
dăunătoare. Intensitatea în scoarţa terestră se pare că a fost cu 
mult mai mare decât magnitudinea măsurată. 

Max se încruntă puţin când parcurse baza de date, apoi dădu 
din cap către McCammon. 


341 


— Ai absolută dreptate, doctore. Unde seismice primare au 
fost mult mai reduse ca magnitudine faţă de cele de suprafaţă în 
cazul ambelor cutremure. 

— Altceva, Max? întrebă McCammon fiindu-i în sfârşit mai la 
îndemână să discute cu holograma. 

— Da, un ultim aspect. In cazul ambelor cutremure s-au 
înregistrat unde longitudinale de magnitudine scăzută înainte de 
apariţia undelor induse de cutremurul propriu-zis. 

— Undele preşocului, bănuiesc, spuse McCammon. Nu e un 
lucru neobişnuit. 

— Vrea cineva să aibă amabilitatea să-mi explice şi mie ce e 
cu undele de suprafaţă şi cu undele longitudinale? întrebă 
Yaeger obosit. 

Max clătină din cap. 

— Trebuie să te învăţ eu tot? E vorba despre seismologie 
elementară. Alunecarea produsă în cazul unui cutremur tectonic 
obişnuit generează trei tipuri de eliberare a energiei seismice 
sau unde de şoc dacă doreşti. Undele primare sunt unde 
longitudinale sau unde P. Au proprietăţi asemănătoare unei unde 
sonore, fiind capabile să străbată prin roci solide sau chiar 
nucleul Pământului. O undă mai lentă şi, prin urmare, secundară 
poartă denumirea de undă S. Undele S pot forfeca roca pe 
direcţia lor de propagare şi pot produce acea dăunătoare 
mişcare pe verticală şi orizontală a pământului atunci când ajung 
la suprafaţa lui. Apropiindu-se de suprafaţă, ambele tipuri se 
refractă şi dau naştere undelor de suprafaţă răspunzătoare în 
mare parte pentru cutremurarea resimţită la nivelul solului. 

— Inţeleg, spuse Yaeger. Deci sunt frecvenţe diferite trimise 
din epicentrul cutremurului. 

— Intocmai, zise McCammon. 

— Există vreo falie în zona în care s-au produs cele două 
cutremure? 

— De fapt, Golful Persic se găseşte la graniţa dintre două plăci 
tectonice, numite Arabă şi Eurasiatică. Aproape toată activitatea 
seismică din lume se produce în zone înguste aflate la limitele 
plăcilor. Cutremurele mari înregistrate de-a lungul timpului în 
Iran, Afghanistan şi Pakistan ar sugera că aceste două seisme din 
Golf nu au fost ieşite din comun decât datorită apropierii dintre 
ele. 

— Bănuiesc că amicul tău de la Langley nu prea va avea de ce 
să se agaţe, spuse Yaeger. 


342 


— Aşa se pare, răspunse McCammon. Dar, datorită lui Max, va 
avea acum o mulţime de date de analizat. 

Când McCammon se îndreptă către imprimantă pentru a lua 
foile, Yaeger îi mai puse o întrebare hologramei: 

— Max, când ai rulat programul de filtrare al lui Phil ai mai 
găsit şi alte cutremure care să aibă aceiaşi parametri? 

— Ei bine, da. Mi-ar fi mai uşor să-ţi arăt asta grafic, aşa încât 
priveşte ecranul. 

Un ecran mare şi alb din spatele lui Max fu brusc luminat şi pe 
el apăru o hartă colorată a lumii. Două puncte roşii care pulsau 
apărură în Golful Persic, ele marcând cutremurele recente. 
Câteva clipe mai târziu o multitudine de puncte roşii apăru în mai 
mulţi ciorchini concentrați, mai cu seamă în Asia de Nord-Est. 
După aceea apăru un punct care pulsa singuratic la nord de 
celelalte. McCammon îşi notă ceva şi se apropie curios de hartă. 

— Un total de 34 de manifestări seismice au fost identificate 
ca având caracteristici similare celor două cutremure luate ca 
referinţă. Cel mai recent dintre acestea s-a produs acum o 
săptămână, în Siberia, spuse Max arătând spre punctul roşu 
izolat. 

Ochii obosiţi ai lui Yaeger se măriră de uimire. 

— Şi locul producerii celorlalte cutremure? întrebă el. 

— În principal, în Mongolia. S-au produs 15 manifestări 
seismice în munţii aflaţi la est de capitala Ulan Bator, zece în 
provincia mongolă sudică Dornogov şi alte nouă într-o zonă 
aflată imediat dincolo de graniţă, în China. S-a mai produs şi un 
alt cutremur în Siberia, pe lacul Baikal. 

— Mongolia, murmură Yaeger clătinând din cap neîncrezător. 
Ridicându-se încet în picioare şi frecându-şi ochii obosiţi, se 
întoarse către McCammon. Phil, spuse el, cred că eu, tu şi Max o 
să cam avem nevoie de nişte cafea. 


343 


43 


Ascultând ultimul CD al lui Nils Lofgren pe un MP3 portabil, 
Summer fredona fericită, supraveghind conductele de aer care 
coborau peste bordul barjei. Plictiseala începea să se instaleze şi 
se trezi că abia aştepta să se scufunde iarăşi în apă şi să se 
apuce de treabă. Ridicându-se în picioare şi întinzându-se, privi 
către largul oceanului şi zări nava neagră pe care o văzuse ceva 
mai devreme şi care acum ocolea Capul Kahakahakea. Ceva 
nelămurit o nelinişti când privi cum nava întorcea şi îşi îndrepta 
prora direct către barja, de lucru a NUMA. 

— Dă, Doamne, să nu mai fie cumva alte hiene din presă, 
spuse ea cu glas tare, sperând că nu era vreo navă ticsită cu 
reporteri. Dar îngrijorarea ei spori şi mai mult după ce, studiind 
nava, îşi dădu seama despre ce era vorba. 

Era un vas de foraj. Micuţă după standardele obişnuite în 
domeniu, cu mai puţin de 80 de metri lungime, nava avea o 
vechime de cel puţin 30 de ani şi cunoscuse, în mod sigur şi zile 
mai bune. Pe marginile sabordurilor“ începuse să apară rugina, 
în vreme ce puntea şi teuga erau pline de murdărie şi de 
unsoare. Pe Summer o tulburase mai puţin înfăţişarea cât ce 
reprezenta ea. Ce căuta o navă de foraj în apele hawaiiene? În 
insulele Hawaii nu existau resurse petroliere despre care să se fi 
dus vestea, iar adâncimile oceanului în zona aceea ajungeau 
rapid la peste 3 000 de metri, făcând ca orice foraj să însemne 
un efort extrem de costisitor. 

Summer privi cum bătrâna navă continua să se îndrepte direct 
spre ea, bătrâna proră spulberând spuma valurilor. Nava se afla 
acum la mai puţin de o milă şi nu părea să dea semne că reduce 
viteza, Când se apropie la mai puţin de un sfert de milă, dar tot 
nu reduse viteza, Summer privi către un portdrapel improvizat 
deasupra cabinei de pe barjă. Un mare steag roşu tăiat de o 
diagonală albă care semnaliza că acolo sunt scafandri flutura în 
briza dimineţii. 

— Nu vezi că sunt scafandri în apă, idiotule? ocări ea nava 
care îşi continua înaintarea. 

Vasul era acum îndeajuns de aproape încât Summer să poată 
desluşi două siluete aflate pe coverta navei. Merse repede spre 
balustrada din faţă, apoi se întoarse şi flutură un braţ arătând 


4 Orificii de scurgere a apei de pe punte (n.red.). 
344 


spre steagul de semnalizare. În sfârşit, Summer observă că nava 
începe să-şi reducă viteza, dar continua să se apropie fără nici o 
precauţie. Era clar acum că intenţiona să acosteze barja. 

Summer se repezi către cabină, pe al cărei perete era montată 
o staţie radio. Răsucind discul acestuia pe VHF şi fixându-l pe 
canalul 16, se răsti în microfon: 

— Către nava de foraj care se apropie, aici barja de cercetare 
a NUMA. Avem scafandri în apă. Repet, avem scafandri în apă. 
Vă rugăm să păstraţi distanţa, terminat. 

Aşteptă cu nerăbdare răspunsul, dar nu primi nici unul. Cu 
ceva mai multă alarmă în glas, repetă apelul. Din nou, nici un 
răspuns. 

Acum nava de foraj era la numai câţiva metri depărtare. 
Summer se întoarse lângă balustradă şi strigă către navă 
arătând înspre steagul de semnalizare. Nava începu să vireze, 
dar, după unghiul acesteia, Summer îşi dădu seama că se 
pregătea de acostare. Pe jumătate aşteptându-se să zărească o 
hoardă de reporteri şi cameramani suferind de rău de mare 
înşiraţi lângă balustradă, fu surprinsă să vadă că punţile de la 
tribordul şi pupa navei rămăseseră pustii. Un fior rece îi străbătu 
şira spinării nevăzând pe nimeni pe punte, deoarece oamenii de 
la prora rămăseseră ascunşi. 

Cu o mişcare iscusită, manevră a vreunui cârmaci încercat, 
nava de foraj alunecă pe lângă barjă până când balustrada de la 
tribordul său se află chiar deasupra balustradei mai joase a 
barjei. Numeroasele elice de manevră ale navei de foraj erau 
pornite şi aceasta se opri eu precizie de parcă ar fi fost ancorată 
de barjă. 

Vasul pustiu rămase pe loc o clipă, iar Summer îl privi cu un 
amestec de curiozitate şi îngrijorare. Apoi un strigăt slab izbucni 
din interiorul navei şi vreo şase bărbaţi ieşiră valvârtej pe-o uşă. 
Summer le aruncă o privire - cu toţii, nişte asiatici bine făcuţi - şi 
se cutremură de teamă. Pe când aceştia se agăţau de balustradă 
şi se pregăteau sa coboare pe barjă, Summer se întoarse şi 
alergă spre cabină. Se simţi urmărită, dar nu privi în urmă, ci 
năvăli înăuntru şi apucă microfonul: 

— S.O.S., S.O.S., aici... 

Vocea ei se stinse când o pereche de mâini butucănoase intră 
în cabină şi smulse stația radio din perete, precum şi microfonul 
din mâinile lui Summer. Cu un rânjet pervers pe chip, omul făcu 
un mic pas în spate şi azvârli staţia radio peste bord, uitându-se 


345 


cum cădea în apă. Întorcându-se spre Summer cu un zâmbet 
care scoase la iveală un şir de dinţi galbeni şi murdari, fu rândul 
lui să aibă un şoc. Summer făcu un pas spre el şi îi trase o 
lovitură puternică în organele genitale. 

— Nenorocitul naibii! înjură ea în vreme ce bărbatul căzu într- 
un genunchi, agonizând. 

Ochii îi ieşiseră din cap de durere, iar Summer văzu că se 
clătina ameţit. Făcu repede un pas în spate şi îşi repezi piciorul, 
lovindu-l pe bărbat în partea laterală a capului. Atacatorul se 
ghemui pe punte şi se rostogoli cuprins de durere. 

Doi dintre ceilalţi intruşi văzură atacul şi o prinseră repede pe 
Summer, strângându-i braţele pentru a o opri. Ea se zbătu să 
scape din strânsoare până când unul dintre bărbaţi scoase un 
cuţit şi i-l puse femeii la gât, răsuflând greu în urechea ei. 
Celălalt găsi o bucată de frânghie şi o legă răsucindu-i mâinile şi 
coatele în faţă. 

Cuprinsă de teamă, dar neputând acţiona în nici un fel, 
Summer îşi studie atacatorii cu atenţie. Pentru nişte bărbaţi, erau 
cam scunzi, dar destul de zdraveni. Erau de origine asiatică, dar 
aveau pomeţii mai înalţi şi ochii mai rotunzi decât chinezii clasici. 
Fiecare era îmbrăcat cu un tricou negru şi pantaloni uzaţi şi 
păreau cu toţii obişnuiţi cu munca grea. Summer ghici că erau 
pirați indonezieni, dar nu-şi putea imagina ce ar fi avut aceştia 
de căutat pe-o barjă mică, de cercetare. 

Privind către celălalt capăt al barjei, Summer simţi cum i se 
strânge stomacul. Doi dintre intruşi aduseseră cu ei topoare şi 
acum le agitau prin aer, tăind parâmele de ancorare de la pupa. 
Din câteva mişcări rapide, le retezară, apoi se îndreptară către 
prora ca să repete acţiunea. Un al treilea individ supraveghea 
activitatea lor, cu spatele către Summer. Profilul lui îi părea 
familiar fetei, dar abia când acesta se întoarse şi îşi arătă 
cicatricea cea lungă de pe obrazul stâng ea îl recunoscu ca fiind 
doctorul Tong. Omul se îndreptă încet către Summer, privind 
echipamentele de pe punte în vreme ce doi oameni cu topoare 
se îndreptară spre parâmele ancorelor din faţă pentru a se ocupa 
de ele. Când bărbatul se apropie, Summer i se adresă: 

— Nu vei găsi artefacte aici, Tong, spuse ea închipuindu-şi că 
de fapt el nici nu era doctor, cum pretinsese, ci un simplu hoţ de 
artefacte. 

Tong nu o băgă în seamă, ci se uita încruntat la 
echipamentele care funcționau. Se întoarse şi îi dădu un ordin 


346 


răstit individului pe care îl lovise Summer şi care şchiopăta acum 
pe punte, încercând să-şi revină. Rănitul şchiopătă până la 
cabină, unde zumzăia micul generator portabil. Cum făcuse şi cu 
staţia radio, ridică generatorul şi îl azvârli peste bord. Acesta 
gâlgâi scufundându-se, iar micul motor amuţi. Bărbatul îşi cobori 
apoi privirea spre celor două compresoare pentru aer. 
Şchiopătând până la cel mai apropiat, îl privi, căutând butonul de 
oprire. 

— Nu! strigă Summer protestând. 

Găsind în cele din urmă butonul, rănitul se întoarse către 
Summer şi îi zâmbi schimonosit, apoi îl apăsă. Compresorul îşi 
încetă şi el imediat zumzetul. 

— Sunt oameni la capătul acelor tuburi de alimentare cu aer, 
explică Summer. 

Tong nu o luă în seamă, ci dădu din cap spre subalternul său. 
Omul şchiopătă spre cel de-al doilea compresor şi, zâmbindu-i 
din nou lui Summer, îl opri. Când şi murmurul acestuia încetă, 
Tong se îndreptă spre Summer şi îşi apropie chipul de alei: 

— Sper că fratele tău e un bun înotător, şuieră el. 

in Summer începea să clocotească acum furia înlocuind 
teama. Dar nu spuse nimic. Bărbatul care îi ţinea femeii cuțitul la 
gât o împunse puţin, apoi i se adresă lui Tong într-o limbă 
străină: 

— S-o omor? 

Tong privi pofticios trupul frumos şi bronzat al lui Summer. 

— Nu, răspunse el. Du-o la bord. 

Cei doi oameni terminară de tăiat parâmele ancorei şi se 
îndreptară spre Tong cu topoarele pe umăr. Barja plutea acum 
liberă, împinsă de curenţi către largul oceanului. La bordul navei 
de foraj cârmaciul porni elicele şi dădu cu spatele pentru ca 
aceasta să rămână în paralel cu barja aflată în mişcare. Fără 
nimic de care să se agaţe, nava de foraj trebui să manevreze 
pentru a nu se lovi de barja care plutea liberă. De câteva ori cele 
două ambarcaţiuni se ciocniră lateral, barja lovindu-se de 
ambarcaţiunea mai mare cu un zăngănit. 

— Distruge barca de cauciuc! îi porunci Tong unuia dintre 
bărbaţii cu topoare. Toţi ceilalţi să treacă înapoi pe navă. 

O mică ambarcaţiune Zodiac fusese legată la prora barjei, 
pentru cazul în care echipa NUMA avea nevoie să meargă pe 
țărm. Omul se îndreptă spre locul indicat şi din câteva lovituri 
scurte reteză funiile care o ţineau în loc, apoi scoase un cuţit de 


347 


la brâu şi îl înfipse în barca gonflabilă de câteva ori, aerul ieşind 
cu putere din ea. Ca măsură de prevedere, o călcă în picioare, 
apoi o azvârli peste bord. Barca dezumflată săltă pe suprafaţa 
apei câteva minute până când un val trecu peste marginile sale 
şi o trimise la fundul apei. 

Summer asistă la o mică parte a sabotajului, căci huiduma de 
lângă ea o îmbrânci brutal către balustradă. Prin minte îi trecură 
deodată o mie de gânduri. Trebuia să rişte şi să încerce să se 
lupte cu cel care îi ţinea cuțitul la gât? Cum putea să îi ajute pe 
Dirk şi pe Jack? Era bine să ajungă la bordul navei de foraj? 
Răspunsul la fiecare dintre aceste întrebări ducea la câte un 
deznodământ nefericit. Trebuia să existe totuşi o şansă, hotări 
ea, iar aceasta însemna să ajungă în apă. Chiar şi cu mâinile 
legate n-ar fi fost o problemă să scape înotând, îşi imagină ea. 
Dacă ar fi reuşit să sară în apă, ar fi putut înota cu uşurinţă sub 
barjă, trecând în partea cealaltă. Poate că ar fi fost un deranj 
prea mare pentru ei şi ar lăsa-o să scape. Şi poate că apoi i-ar 
putea ajuta pe Dirk şi pe Jack să urce la suprafaţă şi împreună să 
pună la punct o apărare mai puternică. Asta, desigur, dacă ei 
erau teferi. 

Summer se prefăcu a nu mai opune rezistenţă şi îi urmă pe 
ceilalţi urcând pe pasarelă şi trecând alături de aceştia pe puntea 
navei de foraj. Ţinând-o de cot, deţinătorul cuţitului îi dădu fetei 
un brânci când ea păşi pe pasarelă. Unul dintre oamenii de pe 
navă îngenunche şi întinse mâna pentru a o ajuta să urce. 

Summer ridică mâna spre el, dar se prefăcu că alunecă înainte 
de a atinge mâna bărbatului. Işi repezi piciorul drept, lovindu-l pe 
individul de lângă ea drept în faţă. Auzind sunetul înfundat, îşi 
dădu seama că îi spărsese nasul, dar nu se întoarse să vadă 
sângele care îi ţâşnise acestuia din nări. In schimb îşi repezi 
capul înainte şi plonjă în peticul micuţ de apă dintre cele două 
ambarcaţiuni. 

Pluti uşoară o fracțiune de secundă aşteptând să audă 
plescăitul căderii în apă, dar acesta nu se auzi. 

Părând că se materializaseră din văzduh, două mâini zvâcniră 
peste bord şi o apucară de spatele cămâăşii şi de manşeta 
pantalonilor scurţi. În loc să cadă vertical, fata se simţi zburând 
în lateral, lovindu-se zdravăn de o balustradă înainte de a cădea 
pe puntea barjei. 

Abia ajunse pe punte, că aceleaşi mâini o smuciră ridicând-o 
în picioare. Mâinile erau ale lui Tong, dovedind o forţă 


348 


remarcabilă pentru un bărbat cu aproape 30 de centimetri mai 
scund decât Summer. 

— Ai să mergi la bord! scrâşni el. 

Lovitura veni din partea sa stângă şi Summer fu cât pe ce să o 
evite. Pumnul lui Tong o lovi însă în falcă şi ea se prăbuşi imediat 
în genunchi. Un roi de steluțe păreau să îi danseze în faţa ochilor, 
dar totuşi nu leşină. Şocată, fu împinsă la bordul navei de foraj şi 
târâtă pe punte unde fu încuiată într-o magazie mică în spatele 
timoneriei. 

Odihnindu-se pe un colac gros de funii, lui Summer i se păru 
că întreaga lume se învârteşte în faţa ochilor ei. Avu de câteva 
ori o senzaţie de greață, până când, în cele din urmă, vărsă într-o 
găleată ruginită aflată într-un colţ. Imediat se simţi mai bine şi se 
ridică până în dreptul unei răsuflători micuţe. Trăgând în piept 
aer curat, vederea i se limpezi treptat şi văzu că nava de foraj se 
afla în acelaşi loc unde fusese ancorată barja. 

Îşi lungi gâtul şi în cele din urmă zări barja maronie plutind în 
derivă pe ocean, deja la aproape 2 kilometri depărtare. 
Incruntându-se în încercarea de a-şi limpezi vederea încă 
înceţoşată, se strădui să zărească vreun semn că Dirk şi Jack ar fi 
ajuns la bord, dar aceştia nu se vedeau nicăieri. 

Barja pustie plutea în derivă pe ocean fără ei. 


349 


44 


Dirk începuse să-şi simtă braţele ca nişte spaghete. Trebuia să 
se lupte fără încetare cu pompa absorbantă împinsă de forţa 
invizibilă a apei. Deşi Dahlgren i-o luase de câteva ori, lucrase cu 
ea vreme de o oră. Munca fusese îngreunată de curenţii din ce în 
ce mai puternici ai fluxului care împingea apa de la suprafaţă 
către larg cu o viteză de două noduri. Curentul se simţea mult 
mai slab în adânc, dar scutura zdravăn pompa absorbantă, 
îngreunându-le munca. 

Pe când se lupta să mute furtunul absorbant câţiva centimetri, 
Dirk privi la ceasul său subacvatic. Mai erau numai 15 minute 
până când i se va termina schimbul, apoi urma să facă o pauză, 
întrerupând munca aceea monotonă. Avansa mult mai încet 
decât estimase, dar reuşise să scoată la iveală o suprafaţă de 
aproape 2 metri pătraţi. Lemnul incrustat era gros, însă plat şi 
corespundea ca formă cârmei unei nave. Numai dimensiunea sa 
îl lăsase puţin perplex. Zona delimitată de Dahlgren indica un 
obiect având o lungime de circa 6 metri, o dimensiune enormă 
pentru o cârmă de corabie. 

Urmărind ascensiunea bulelor de aer către suprafaţă, mai privi 
o dată către partea inferioară a navei mari ancorate lângă barjă. 
El şi Dahlgren auziseră de sub apă zgomotul motoarelor vasului 
care se apropia şi priviseră curioşi cum forma întunecată se 
alăturase barjei lor. Privi elicele de poziţionare aflate în funcţiune 
şi se mai linişti văzând că nebunul acela nu avea să arunce 
ancora pe ei. Era vorba despre un alt grup bine finanţat care 
urmărea să facă vreun documentar video, bănui Dirk. Probabil că 
în scurt timp aveau să coboare o sumedenie de fotografi 
subacvatici la ei. „Ura!” gândi el sarcastic. 

Uită de supărare şi se concentră din nou asupra pompei 
absorbante. Aducând buza furtunului lângă o grămăjoară de 
nisip, observă că nu absorbea nimic, apoi îşi dădu seama că 
vibraţiile şi zgomotul produse de instalaţia de aer comprimat 
încetaseră. Probabil că Summer oprise alimentarea, ceea ce 
însemna că îi chema înapoi pe barjă dintr-un motiv sau altul ori 
că se terminase combustibilul cu care era alimentat compresorul. 
Se hotărî să aştepte un minut sau două înainte de a ieşi la 
suprafaţă să vadă dacă Summer repornise motorul. 


350 


La câţiva paşi depărtare Dahlgren îşi continua prelevarea de 
probe din nisip. Cu coada ochiului Dirk observă cum acesta se 
ridică brusc de pe fundul apei. Ceva din mişcarea sa nu părea 
firesc şi Dirk se uită să vadă dacă nu cumva i se păruse. 
Dahlgren dăduse drumul sondei şi avea mâinile încleştate pe 
masca de scafandru şi pe conducta de alimentare cu aer, în timp 
ce picioarele îi atârnau inerte. Dirk îşi dădu seama că fusese 
desprins de fundul apei ca o marionetă trasă de o sfoară. Nu avu 
timp să reacționeze, pentru că o clipă mai târziu pompa 
absorbantă îi era smulsă din mâini, pornind-o prin apă în direcţia 
lui Dahlgren. Dirk îşi cobori privirea chiar la vreme pentru a-şi 
vedea propria conductă de alimentare cu aer contorsionându-se 
şi smucindu-l de pe fundul apei. 

— Ce naiba se...? Dădu el să întrebe, dar vorbele se risipiră 
când încercă să tragă aer în piept. 

Izbuti să înghită o gură mică de oxigen, dar asta fu tot. 
Compresorul care asigura alimentarea cu aer fusese şi el oprit. 
Ca şi Dahlgren, se trezi trăgând de conductă pentru a-şi controla 
mişcările şi a nu-şi smulge legătura de pe casca de scafandru. 
Lângă el pompa absorbantă se smucea nervoasă prin apă ca un 
pendul scăpat de sub control. Conducta cea mare de plastic veni 
spre el lovindu-i-se de picioare înainte de a o lua în altă direcţie. 
Lipsit de aer, tras ca o păpuşă din zdrenţe şi lovit de pompă Dirk 
înfrunta suficiente probleme care i-ar fi făcut pe cei mai mulţi 
oameni să intre în panică, iar de la panică nu mai era decât un 
pas până la înec. Ă 

Cu toate acestea Dirk nu intră în panică. Işi petrecuse cea mai 
bună parte a vieţii făcând scufundări. Defecţiunile tehnice 
survenite sub apă nu erau nimic nou pentru el. Şi i se mai 
întâmplase să rămână fără strop de aer în butelia de oxigen când 
se scufundase la mică adâncime de mai multe ori. Cheia 
supravieţuirii unei situaţii de urgenţă sub apă sau oriunde 
altundeva era să-şi păstreze calmul şi să încerce să gândească 
logic. 

Aerul reprezenta prima necesitate. Impulsul lui natural fu să 
înoate către suprafaţă, dar acest lucru nu era necesar. Când 
lucrează cu aer furnizat de la suprafaţă, scafandrii poartă cu ei o 
mică butelie de oxigen pentru urgenţe. Puțin mai mare decât un 
termos, butelia de jumătate de metru cub numită şi „butelie de 
securitate” asigură o rezervă de aer pentru 10 minute. Dirk dădu 
drumul tubului de alimentare cu aer dintr-o mână şi pipăi sub 


351 


braţul stâng unde butelia era ataşată de compensatorul de 
flotabilitate. Răsucind valva din capriţul buteliei trase imediat o 
gură de aer proaspăt. După ce inspiră adânc de câteva ori, simţi 
cum inima lui îşi domolea ritmul nebunesc. 

Gândul i se îndreptă numaidecât spre Dahlgren care se afla 
conectat la tubul de aer comun. La un metru depărtare văzu un 
roi de balonaşe de aer ridicându-se dinspre casca de scafandru a 
lui Dahlgren şi ştiu că şi el respira acum din butelia sa de 
rezervă. Pompa o pornise către Dahlgren şi tocmai se răsucea în 
apă, în spatele acestuia. Conducta sa era agăţată de cablul de 
alimentare legat de barjă, ceea ce produse o acţiune 
asemănătoare saltului cu o coardă elastică. De îndată cablul se 
întinse tras de conductă, apoi sări înapoi biciuind apa cu forţă. 
Dirk văzu că pompa era într-o poziţie precară, aflându-se în 
spatele lui Dahlgren şi începu să-şi agite braţele pentru a-i 
atrage atenţia prietenului său. Texanul era ocupat cu propriul 
furtun pentru aer şi nu văzu nici pompa absorbantă şi nici pe 
Dirk, încercăm să-l avertizeze. O clipă mai târziu cablul întins 
peste măsură se eliberă, pompa îndreptându-se direct spre 
Dahlgren. Spre groaza lui Dirk ţâşni ca o săgeată şi îl lovi pe 
Dahlgren în cap chiar sub casca de scafandru. Trupul lui 
Dahlgren se înmuie în vreme ce pompa se îndepărta. 

Dirk blestemă şi simţi că inima îi bătea iarăşi mai repede. 
Observă că fundul mării cobora abrupt sub ei şi că erau traşi cu 
mai multă forţă prin apă. La suprafaţă o briză venită dinspre 
țărm îşi unise forţele cu ale curenților din vecinătatea insulei 
pentru a împinge barja greoaie cu peste 4 noduri. Sub apă, Dirk 
se întreba de ce naiba barja plutea în derivă şi unde se afla 
Summer. 

Apoi se întoarse spre Dahlgren. Nu era încă momentul să se 
gândească să urce la suprafaţă. Trebuia să ajungă la Dahlgren şi 
să se asigure că acesta mai respira. 

Indârjit, Dirk începu să înfăşoare cablul de alimentare cu aer 
pentru a se apropia de Dahlgren. Braţele sale obosite îl dureau la 
fiecare mişcare şi aşa îngreunată de centura de lestare ce 
cântărea aproape 16 kilograme şi părea să-i rupă mijlocul. Nu 
îndrăzni însă să o scoată, trebuind să rămână la aceeaşi 
adâncime ca prietenul său. 

Trăgându-se în sus ca un alpinist subacvatic, se apropiase la 3 
metri de Dahlgren când vechea ameninţare reapăru. Agitata 
pompă absorbantă se îndreptă în viteză către el, ratându-l la 


352 


numai un braţ distanţă. Conducta grea se răsuci spre Dahlgren, 
se îndoi o clipă, apoi îşi schimbă direcţia şi zvâcni înapoi. De data 
acesta Dirk întinse un braţ şi prinse conducta care se zvârcolea. 
Masa grea a acesteia aproape că îi reteză înotătoarele când îşi 
încolăci picioarele împrejurul său şi începu să sară prin apă. 
Călărind-o ca pe un mustang nărăvaş, înaintă spre capătul 
acesteia pe care îl strânse cu putere. Scoţând un cuţitaş de 
scafandru pe care îl avea legat de picior, Dirk se întinse către 
capătul conductei şi începu să o taie. Aceasta se zbătu violent 
sub el când el se forţă s-o taie. Tubul greu de plastic sări cu o 
ultimă zvâcnire, apoi o luă spre adâncuri în vreme ce Dirk îi dădu 
o ultimă lovitură. 

Scăpat de ameninţare, Dirk îşi îndreptă din nou atenţia asupra 
lui Dahlgren. Lupta lui Dirk pentru a scăpa de pompa absorbantă 
îl făcuse să piardă cablul de alimentare cu aer şi se trezi că 
distanţa dintre el şi Dahlgren era de 10 metri. Prietenul lui arăta 
ca un mop ud târât prin apă de furtunul de alimentare cu aer. Cu 
braţele ostenite şi dureroase Dirk se trase pe furtun luptând 
centimetru cu centimetru până ajunse din nou în dreptul lui 
Dahlgren. Işi încolăci furtunul în jurul mijlocului, îl asigură cu un 
nod marinăresc, apoi înotă spre prietenul lui. Ajungând lângă 
Dahlgren şi apucându-l zdravăn, Dirk se împinse în sus şi privi 
prin masca acestuia. 

Dahlgren era inconştient şi avea ochii închişi. Totuşi, respira 
superficial după cum păreau să indice bulele de aer care ieşeau 
din regulatorul său la fiecare câteva secunde. Apucându-l pe 
Dahlgren cu o mână Dirk se aplecă şi îşi desfăcu propria centură, 
apoi se întinse spre compensatorul său de flotabilitate şi apăsă 
butonul de gonflare. Puţinul aer rămas în butelia sa de urgenţă 
umflă vesta. Era mai mult decât suficient pentru ca ei să ajungă 
la suprafaţă, Dirk lovind puternic apa cu picioarele pentru a 
accelera ascensiunea. 

Nu apucară bine să ajungă la suprafaţă că fură traşi pe sub 
apă ca nişte schiori nautici care au uitat să dea drumul frânghiei. 
O clipă mai tărziu ieşiră iarăşi la suprafaţă, dar fură traşi din nou 
sub apă. In acest timp Dirk întinse mâna şi descoperi centura de 
lestare a lui Dahlgren, apoi izbuti să îşi desfacă propria cască de 
scafandru. Trăgând cu nesaţ aer în piept când ieşiră la suprafaţă 
apucă tubul manual de gonflare al vestei lui Dahlgren. Când fu 
împins sub apă, deschise supapa manuală şi suflă aer în ea. In 
câteva reprize umflă astfel complet vesta lui Dahlgren, ceea ce 


353 


ajută la reducerea duratei cât stăteau sub apă. 

Temându-se ca gâtul sau capul prietenului său să nu se fi rănit 
când fusese târât de conducta de alimentare cu aer, Dirk trase 
câţiva centimetri din aceasta printr-o carabină a vestei de 
salvare a lui Dahlgren, apoi o legă cu un nod. Câtă vreme 
conducta nu se desprindea putea fi purtat în siguranţă de vesta 
sa. 

Cum tovarăşul său putea pluti, Dirk îi dădu drumul pentru a se 
prinde din nou de propria conductă de alimentare cu aer. Trebuia 
să se urce pe barjă acum şi începu să se târască trăgându-se 
spre platforma mobilă. Avea peste 12 metri de cablu în faţa sa şi 
se simţea deja epuizat de timpul petrecut în apă. Cu puterile 
risipindu-se văzând cu ochii înainta câţiva centimetri odată. In 
repetate rânduri trebui să ignore durerea pentru a putea înainta. 
Punea o mână în faţa celeilalte şi trăgea, o succesiune de mişcări 
repetate la nesfârşit. 

In cele din urmă îşi ridică privirile spre barjă sperând să o vadă 
pe Summer lângă balustradă. Dar pe punte nu era urmă nici de 
ea, nici de oricine altcineva. Dirk ştia că sora lui nu l-ar fi părăsit 
niciodată de bunăvoie. 

Ceva trebuia să se fi întâmplat când nava aceea neagră 
ancorase lângă barjă, iar Dirk încerca să-şi imagineze ce anume. 
Un sentiment de panică amestecată cu mânie îl cuprinse şi îl 
făcu să parcurgă ultimii metri de cablu cu o furie crescândă. 

Ajungând în sfârşit lângă barjă se căţără la bordul ei şi se 
prăbuşi pe punte. Nu-şi permise decât vreo câteva clipe de 
odihnă, apoi îşi scoase costumul de scafandru şi scrută puntea 
căutând-o cu privirea pe Summer, apoi strigând-o pe nume. 
Neprimind nici un răspuns se ridică şi trase către barjă cablul 
ombilical de care era legat Dahlgren. Texanul dispăru câteva 
clipe sub apă, apoi reapăru ridicat de nişte valuri ceva mai înalte. 
Işi recăpătase cunoştinţa şi îşi mişca uşor mâinile şi picioarele 
într-o încercare penibilă de a înainta. Cu braţele obosite, 
simțindu-se gata să se frângă, Dirk îl trase lângă barjă, apoi legă 
cablul de alimentare cu aer de balustradă. Intinzând mâna spre 
apă îl apucă pe Dahlgren de guler şi îl trase la bord. 

Dahlgren se rostogoli pe punte, apoi se ridică în capul oaselor, 
îşi scoase stângaci casca şi se uită la Dirk cu o privire înceţoşată. 
Frecându-şi ceafa cu o mână, tresări când degetele atinseră o 
umflătură de mărimea unei mingi de baseball. 

— Ce naiba s-a petrecut acolo? îngăimă el. 


354 


— Vrei să spui înainte sau după ce pompa absorbantă ţi-a 
folosit capul pe post de minge de baseball? răspunse Dirk. 

— Deci asta a fost chestia care m-a lovit. Imi amintesc că m- 
am prăbuşit pe fundul mării şi că nu mai aveam aer. Mi-am luat 
butelia de securitate şi tocmai mă pregăteam să urc la suprafaţă 
când s-a stins lumina. 

— Noroc că te-ai conectat la butelia de securitate. Mi-a luat 
vreo câteva minute să termin cu pompa aia. Să te mai şi car la 
suprafaţă a fost o adevărată plăcere. 

— Mersi că nu m-ai aruncat la loc în apă, zâmbi Dahlgren 
căruia se pare că îi reveneau pe rând toate simţurile. Deci unde 
e Summer? Şi de ce ne aflăm la 20 de mile de țărm? întrebă el 
observând coasta zimţată a insulei Hawaii dispărând la orizont. 

— Nu ştiu, zise Dirk solemn. 

Pe când Dahlgren se odihnea, Dirk căută în cabină şi pe restul 
barjei semne ale dispariţiei lui Summer. Când se întoarse, 
Dahlgren îşi dădu seama după expresia chipului său că veştile nu 
erau dintre cele mai bune. 

— Staţia radio a dispărut. Barca a dispărut şi ea. Nici urmă de 
generator. Şi toate parâmele de ancorare au fost retezate la 
nivelul punţii. 

— Şi noi plutim spre China. Piraţi în Hawaii? 

— Sau vânători de comori crezând că avem aşa ceva pe navă. 

Dirk privi în urmă spre insulă. Acum nu mai vedea golful, dar 
ştia că nava aceea neagră se afla încă acolo. 

— Vasul ale cărei motoare le-am auzit? întrebă Dahlgren, cu 
vederea încă prea înceţoşată pentru a zări ceva. 

— Da. 

— Atunci Summer trebuie să se afle la bordul ei. 

Dirk dădu din cap în tăcere. Dacă fata era pe navă, poate că 
era încă teafără. Trebuia să spere chiar şi numai atât, dar 
speranţa dispăru în clipa în care începură să se îndepărteze din 
ce în ce mai mult de țărm. Trebuiau să se ajute mai întâi pe ei ca 
să o poată ajuta apoi pe Summer. Plutind în plin Ocean Pacific 
pe-o barjă în derivă, putea trece săptămâni întregi înainte de a 
se apropia de vreo navă aflată în trecere. „Speranţa ar fi, gândi 
Dirk încruntat privind insula care micşora văzând cu ochii, să 
găsim rapid o modalitate de a ne întoarce la țărm.” 


355 


45 


Ultimul loc din lume în care Rudi Gunn îşi dorea să se afle din 
nou era camionul rusesc ce ţopăia peste hârtoapele unui drum 
plin de noroi. Dar exact acolo se afla. Spatele şi picioarele îl 
dureau din pricina zdruncinăturilor. Cu fiecare şanţ şi cu fiecare 
groapă când îşi simţea dinţii clănţănind era din ce în ce mai 
convins că acela care fabricase camionul uitase să-l doteze cu 
amortizoare. 

— Suspensia hardughiei ăsteia parcă ar fi fost proiectată de 
marchizul de Sade, se strâmbă el în vreme ce săreau peste o 
denivelare. 

— Linişteşte-te, rânji Giordino din spatele volanului. Asta e cea 
mai lină parte a drumului. 

Gunn păli şi mai tare văzând că drumul consta acum dintr-o 
pereche de şiruri de urme vechi prin ierburile înalte ale stepei. Se 
hurducaseră pe câmpie de la prânz în drum spre complexul lui 
Borjin, Xanadu. Fuseseră nevoiţi să se bazeze pe amintirile 
comune ale lui Pitt şi ale lui Giordino pentru a găsi drumul într- 
acolo şi de mai multe ori trebuiră să se forţeze să ghicească pe 
care dintre miile de urme să le urmeze peste dealuri. Locuri 
familiare le confirmară faptul că se aflau pe calea cea bună când 
se apropiară de micul lanţ muntos de la sud-est de domeniu. 

— Incă două ore, Rudi, spuse Pitt estimând distanţa prin 
parbriz şi necazurile voastre vor lua sfârşit. 

Gunn clătină din cap în tăcere având impresia clară că 
necazurile sale abia începeau. Un telefon primit de la Hiram 
Yaeger înainte ca ei să plece din Ulan Bator făcuse ca misiunea 
lor să devină şi mai urgentă şi mai serioasă. Ciudata înşiruire de 
cutremure din Mongolia era imposibil de ignorat. 

— Abia am început să stabilim legături între evenimente, dar 
măcar asta ştim, spuse Yaeger cu o voce îngrijorată. O serie de 
cutremure a zguduit mai multe zone din partea central-nordică a 
Mongoliei, precum şi graniţa sudică a Chinei. Cutremurele sunt 
deosebite de cele obişnuite, în sensul că epicentrele lor se află 
relativ aproape de suprafaţă. Au fost în general cutremure 
moderate ca magnitudine, măsurate pe scara Richter, dar totuşi 
au produs unde de suprafaţă de intensitate ridicată care pot fi 
deosebit de distructive. Doctorul McCammon a descoperit că 


356 


seismele care au precedat cutremurul au toate aproape aceeaşi 
intensitate, ceea ce nu se întâmplă în cazul cutremurelor 
produse pe cale naturală. 

— Aşadar, crezi că e vorba despre o acţiune umană de 
inducere a acestor cutremure? întrebă Pitt. 

— Oricât de neverosimil ar părea, înregistrările seismologice 
par să indice acest lucru. 

— Ştiu că forajele pentru petrol pot genera uneori cutremure 
şi mai au posibile legături cu asta şi testele nucleare subterane. 
Imi amintesc că, atunci când fostul arsenal Rocky Flats de lângă 
Denver a început să injecteze apă contaminată adânc în pământ, 
zona înconjurătoare a început să fie zguduită de cutremure. Aţi 
aflat dacă au loc operaţiuni majore de forare? Sau poate nişte 
teste nucleare desfăşurate de vecinul Mongoliei din sud? 

— Epicentrele din zona nordică a ţării s-au aflat într-o regiune 
muntoasă din estul Ulan Batorului, o zonă îndepărtată şi aspră, 
din câte am putut afla. Şi un cutremur indus de operaţiunile de 
foraj nu ar prezenta o magnitudine egală cu a preşocurilor, după 
opinia lui Max. Cât despre cutremurele din zona sudică, am 
vedea din profilurile seismice dacă s-a desfăşurat vreun test 
nuclear. 

— Atunci lăsaţi-mă să-mi dau cu presupusul şi să spun că asta 
ne duce la ultimele realizări ale doctorului von Wachter. 

— Omul ăsta merită o bomboană, spuse Yaeger. Când Max ne- 
a zis că von Wachter a fost ucis de o alunecare de teren în munţii 
Khentii la est de Ulan Bator, mi s-a aprins beculeţul. Coincidenţa 
era prea mare. Am conchis că aparatul seismoacustic sau vreo 
ultimă descoperire tehnologică trebuiau să aibă legătură cu 
aceste cutremure. 

— Asta nu pare cu putinţă, spuse Gunn. Ar fi nevoie de o undă 
de şoc imensă pentru a produce aşa ceva. 

— Asta este părerea generală, răspunse Yaeger. Dar doctorul 
McCammon, care a colaborat cu Max şi cu alţi câţiva seismologi, 
are o teorie în privinţa asta. Am discutat cu un coleg al lui von 
Wachter care aflase deja de la doctor despre succesele pe care 
le înregistrase în imagistica reflectivă. Secretul, dacă vreţi, este 
abilitatea de a condensa şi ambala undele acustice emise în 
pământ. Undele sonore transmise în mod normal se comportă ca 
o pietricică aruncată într-un lac, răspândindu-se în toate 
direcţiile. Von Wachter a dezvoltat un mod de a „ambala” undele 
astfel încât acestea să rămână concentrate într-o bandă îngustă 


357 


atunci când pătrund în pământ. Undele care rezultă, întrucât se 
reflectă înapoi la suprafaţă, produc o imagine precisă, detaliată 
dincolo de orice tehnologie existentă. Sau cel puţin aşa au 
declarat colegii. 

— Deci cum ajungi de la o imagine seismică la un cutremur? 
insistă Gunn. 

— Prin două etape succesive. Mai întâi acel aparat al lui von 
Wachter produce o imagine detaliată care identifică falia 
subterană activă şi limitele ei. Asta nu presupune cine ştie ce 
efort când este vorba despre falii de suprafaţă active care pot fi 
deja detectate cu tehnologiile existente. 

— Bine, aşadar, aparatul lui von Wachter poate identifica 
exact faliile subterane active, spuse Gunn. Dar tot ar trebui 
acţionat asupra acestor puncte de presiune într-un fel sau altul, 
să zicem prin foraje sau cu ajutorul explozivilor pentru a produce 
o ruptură şi cutremurul consecutiv acesteia. 

— Asta este a doua etapă. Ai dreptate, falia ar trebui 
„deranjată” cumva pentru a provoca un cutremur. Dar o undă 
seismică este undă seismică. Faliei nu-i pasă dacă este rezultatul 
vreunei explozii... 

— ... sau al unei explozii acustice, zise Pitt terminând fraza lui 
Yaeger. Pare logic. Trepiedul de trei metri este un sistem 
transductor care generează explozia acustică. După mărimea lor 
şi după modul de alimentare cu energie, mi s-a părut că poate 
genera o explozie sonică. 

— Dacă explozia acustică se produce pe linia unei falii, 
vibraţiile provocate de undele seismice pot produce o ruptură şi 
apoi un cutremur brusc. Este numai o teorie, dar McCammon şi 
Max sunt de acord că ar putea fi valabilă. Poate că tehnologia 
imagistică a lui von Wachter nu a avut niciodată aşa ceva drept 
scop, ci a fost considerat un posibil efect secundar. 

— In orice caz acum situaţia e în mâinile lui Borjin. Trebuie să 
presupunem că dispune de tehnologia asta şi de capacitatea de 
a o folosi, spuse Pitt. 

— Deja aţi văzut de aproape care sunt efectele, spuse Yaeger. 
Unul dintre cutremure s-a produs pe lacul Baikal. Poate că din 
întâmplare a cauzat o alunecare de teren subacvatică, asta dând 
naştere valului-seişă care aproape că v-a omorât. Bănuim că 
ţinta reală era o conductă petrolieră din capătul nordic al lacului 
pe care au reuşit să o fisureze. 

— Asta explică de ce au încercat să scufunde nava 


358 


Vereshchagin şi de ce ne-au distrus computerele. l-am zis surorii 
lui Borjin, Tatianei, despre studiile noastre seismice de pe lac. 
Probabil că şi-a dat seama că echipamentele noastre 
înregistraseră intervenţia umană care a precedat cutremurul, 
spuse Giordino. 

— Ceea ce ne-ar fi ajutat să depistăm o navă de pe lac... 
Primorski, adăugă Pitt. 

— Deci deja au pus această tehnologie în slujba distrugerii, 
spuse Gunn. 

— E şi mai rău decât crezi. Nu ştim care este scopul şi nici 
motivaţia care stau în spatele cutremurelor din Mongolia şi din 
China. Dar trăsăturile caracteristice ale acestora se potrivesc 
întocmai cu cele două cutremure recente din Golful Persic care 
au dat peste cap exporturile de petrol din regiune. 

Oamenii din camera de hotel erau şocaţi. Oricum era şocant 
faptul că exista o tehnologie care să producă seisme, dar şi mai 
de necrezut era că aceasta era folosită pentru a antrena un 
colaps economic la nivel aproape global, iar indiciile duceau 
către enigmaticul mogul care locuia în sălbăticia Mongoliei. 
Înşelătoria şi distrugerile puse la cale de Borjin îi deveneau clare 
acum lui Pitt. Descoperind zăcământul din Mongolia Interioară, 
se înscăuna rege al petrolului din Asia de Est. Şi Pitt se îndoia că 
ambițiile acestuia se limitau la atât. 

— S-a aflat acest lucru? întrebă Pitt. 

— Am luat legătura cu vicepreşedintele Sandecker şi am avut 
o scurtă şedinţă informativă. Bătrânul vrea să vadă ceva concret. 
A promis că-l va face pe preşedinte să convoace o sesiune 
specială a Consiliului Naţional de Securitate dacă faptele vor 
părea că necesită o atenţie imediată. l-am zis despre implicarea 
voastră, iar el a cerut să prezentaţi dovada că aceste cutremure 
au legătură cu Borjin. 

Amiralul James Sandecker, astăzi vicepreşedintele Sandecker, 
era fostul şef de la NUMA şi încă menținea o legătură strânsă cu 
Pitt şi echipa acestuia. 

— Dovada, spuse Pitt, se află în laboratorul de pe domeniul lui 
Borjin. Are nenumărate aparate seismice, dar nu cred că sunt 
cele folosite pe lacul Baikal. 

— Poate că dispozitivele de pe lacul Baikal au fost trimise cu 
avionul în Golful Persic. Trebuie să presupunem că există cel 
puţin două aparate, zise Yaeger. 

— Trei ar fi mai probabil. Consider că evenimentele de pe lacul 


359 


Baikal şi din golf dovedesc că dispozitivele respective pot fi 
transportate la bordul unei nave. 

— Da. Epicentrele ambelor cutremure din Golful Persic s-au 
aflat în mare. 

— În cazul ăsta, vapoarele pot reprezenta veriga de legătură, 
observă Pitt. Vasul de pe lacul Baikal avea un sas de evacuare şi 
o sondă pe puntea de la pupa. Ai putea începe să cauţi prin zona 
Golfului Persic dacă există dotări de acest fel sau vreun vas de 
cercetare. 

— E  înspăimântătoare ideea că ar putea să provoace 
cutremure pe toată suprafaţa globului, răspunse Yaeger. Să aveţi 
grijă, băieţi. Nici măcar nu sunt sigur ce anume ar putea face 
vicepreşedintele pentru a vă fi de ajutor în Mongolia. 

— Mulţumesc, Hiram. Ocupă-te de identificarea acestor nave, 
iar noi vom vedea cum facem să-l prindem pe Borjin. 

x xk x 

Pitt nu mai aşteptă să afle rezultatele întâlnirii lui Yaeger cu 
Sandecker. Ştia că nu se puteau face prea multe lucruri pe 
termen scurt. Deşi Mongolia şi Statele Unite aveau puternice 
relaţii în dezvoltare, ar fi durat zile întregi, dacă nu săptămâni, 
până la demararea unei intervenţii guvernamentale. Şi dovezile 
împotriva lui Borjin erau cel mult circumstanţiale. 

Cum vieţile Theresei şi a lui Wofford erau în joc, Pitt concepu 
un plan să se infiltreze împreună cu Giordino şi Gunn, apoi porni 
către Xanadu. Cu siguranţă, Borjin nu se aştepta la oaspeţi, 
gândea el. Cu puţină dibăcie şi cu o mare doză de noroc puteau 
să-i elibereze pe Theresa şi pe Wofford şi să obţină dovezi 
incriminatoare împotriva lui Borjin. 

Camionul prăfuit urcă un mic deal, apoi Giordino frână când se 
apropiară de un drum lăturalnic. Drumeagul îngrijit care se 
termina în faţa unei mici porţi indica intrarea pe domeniul lui 
Borjin. 

— Calea fericirii către Xanadu, spuse Giordino. 

— Să sperăm că traficul la întoarcere va fi mai lejer astăzi, se 
strâmbă Pitt. 

Seara se apropia, iar Pitt îşi imagină că probabil nimeni nu mai 
avea să părăsească în acea zi domeniul, dat fiind că Ulan Batorul 
se afla la patru ore de drum. Totuşi, exista riscul ca vreuna dintre 
patrulele călare ale lui Borjin să-şi facă rondul dincolo de porţi, 
însă oricum nu prea aveau ce face în privinţa asta. 

Giordino viră şi urmă drumeagul pustiu care şerpuia spre 


360 


inima lanţului muntos. După ce trecu peste o culme abruptă, 
Giordino încetini camionul când lângă drum îşi făcu apariţia râul. 
O neobişnuit de puternică furtună de vară tocmai lovise vârful 
muntelui şi râul curgea năvalnic. După zile întregi în care nu 
văzuse decât pământ uscat, Giordino fu uimit să constate că 
drumul se umpluse de noroi din pricina ploilor recente. 

— Dacă nu mă înşală memoria, domeniul e la vreo 3 kilometri 
distanţă de locul unde apare râul, spuse Giordino. 

— Trebuie să dăm de apeduct, răspunse Pitt. 

Giordino conduse cu grijă, toţi ochii celor de faţă fiind în 
căutarea apeductului, dar şi atenţi să nu apară gărzile de pe 
domeniu. |n cele din urmă Pitt zări o conductă groasă ieşind din 
râu care intra în apeductul îmbrăcat în beton. Era punctul de 
reper pe care îl căutaseră şi care le indica faptul că se aflau la 
vreo 800 de metri de domeniu. 

Giordino găsi un intrând la marginea drumului şi trase 
camionul la umbra unui pâlc de pini, apoi opri motorul. Praful şi 
noroiul care acopereau camionul se integrau bine în peisajul 
înconjurător şi ar fi fost nevoie de o privire tare ageră ca să-i 
depisteze dinspre drum. 

Gunn îşi privi neliniştit ceasul de mână şi observă că nu mai 
era mult până la ora 8. 

— Şi acum ce facem? întrebă el. 

Pitt scoase un termos şi le turnă tuturor câte o ceaşcă de 
cafea. 

— Relaxează-te, vom aştepta până la căderea întunericului, 
când va veni momentul ca fantomele să-şi facă apariţia, 
răspunse el sorbind din licoarea aburindă. 


361 


46 


Briza tropicală bătea cu putere peste barjă în vreme ce Dirk şi 
Dahlgren îşi scoaseră costumele ude de scafandru şi, uitând de 
oboseală, încercară să găsească o modalitate de a se întoarce la 
țărm. 

Ciubărul ăsta plutitor ar fi prea greu de manevrat chiar dacă 
ar avea catarg şi pânze, spuse Dahlgren. 

Ceea ce nu are, răspunse Dirk. S-o luăm cu începutul. Să 
vedem dacă putem măcar să-i reducem puţin viteza. 

— Cu o ancora? 

— Cam la aşa ceva mă gândeam, zise Dirk îndreptându-se 
către unul dintre compresoarele pentru aer. 

— Cam scumpă ancora aia, observă Dahlgren în vreme ce 
aduna bucăţi de parâmă. 

Incropiră o funie lungă de 9 de metri până la compresor, 
legând celălalt capăt de un bolard“! de la pupa. Impreună se 
forţară să mute compresorul lângă balustradă şi îl aruncară 
peste bord. Legănându-se sub apă, compresorul acţiona ca o 
ancora improvizată încetinind înaintarea barjei. 

— Dacă un rechin muşcă din chestia asta, n-o să-i fie prea 
bine, glumi Dahlgren. 

— Asta e ultima dintre problemele noastre, răspunse Dirk. 

Scrută apoi zarea căutând vreo altă navă pe care ar fi putut-o 
chema în ajutor. Dar apele din jurul îndepărtatului capăt sud- 
vestic al insulei hawaiiene erau complet pustii. 

— Se pare că suntem pe cont propriu. 

Cei doi bărbaţi reveniră la echipamentul aflat la bordul barjei. 
Fiindcă barca Zodiac dispăruse, nu păreau să aibă vreun mijloc 
de a abandona barja şi de a naviga către țărm. Un compresor şi 
pompa de apă, o mulţime de piese de costum de scafandru, ceva 
mâncare şi haine erau tot ce le mai rămăsese la bord. 

Dahlgren ciocăni în peretele cabinei. 

— Am putea face o plută din asta, spuse el. 

— Avem ceva unelte şi o mulţime de funii. 

Dirk nu era prea entuziasmat de idee. 

— Ne-ar lua o zi s-o construim şi ne-ar fi cam greu să 


4 Stâlp de care se leagă parâmele de acostare ale navelor (n.tr.). 
362 


înfruntăm cu ea vântul şi curenţii. Poate că ar fi mai bine să stăm 
liniştiţi şi să aşteptăm vreun vas care trece pe-aici. 

— Nu încercam decât să găsesc un mod de a ajunge la 
Summer. 

Gândul acesta îl muncea şi pe Dirk. Nu se punea problema 
supravieţuirii lor. Aveau destulă mâncare şi apă la bord. Când 
Mariana Explorer se va întoarce în golf şi va descoperi că barja 
nu-i acolo, va demara o operaţiune de căutare şi de salvare. Vor 
fi găsiţi în mai puţin de o săptămână, era sigur de asta. Dar cât 
timp mai avea Summer? 

Gândul acesta îl făcu să se neliniştească la culme, întrebându- 
se ce fel de oameni erau cei care o răpiseră. li înjură, privind 
neputincios cum pluteau din ce în ce mai departe de țărm. 
Păşind pe punte zări placa de surf a lui Summer pe colibă şi se 
simţi şi mai neputincios. Trebuia să existe o soluţie, ceva ce să 
poată face. 

Apoi beculeţul se aprinse. Soluţia era chiar în faţa lor. Sau 
poate că Summer îi dădea cumva răspunsul. 

Era încântat când se întoarse către Dahlgren. 

Nu o plută ne trebuie, Jack, spuse el cu un zâmbet încrezător. 
Ne trebuie un catamaran. 

x x x 

Pescăruşul alb-cenuşiu se ridică pe suprafaţa apei cu un 
croncănit minor, mânios că aproape fusese călcat. Zburând în 
cercuri largi, pasărea privi precaută ambarcaţiunea agresoare 
plutind pe suprafața apei, apoi plonjă şi se instală în siajul ei. 
Pasărea nu mai văzuse niciodată o ambarcaţiune ca aceea. De 
altfel nici mulți dintre oameni nu mai văzuseră aşa ceva. 

Ideea copilărească a lui Dirk fusese de a încropi un catamaran 
din placa lui de surf şi a lui Summer, iar cei doi bărbaţi o 
transformară într-o ambarcaţiune adevărată. Plăcile din fibră de 
sticlă formau o pereche de pontoane perfecte. Dahlgren veni cu 
ideea de a folosi paturile lor de campanie pe post de sanie 
transversală, pentru a le uni. După ce înlăturară pânza, două 
cadre de aluminiu fură aşezate în cruce şi legate de plăci cu 
frânghii înnodate, apoi fixate cu bandă adezivă, pentru mai 
multă siguranţă. 

— Dacă am putea perfora sau face cumva un mic orificiu în 
centrul plăcilor, am putea apoi trece o funie de siguranţă prin el, 
pentru a ne asigura că traversele nu vor începe să joace la 
primul val întâlnit, sugeră Dahlgren. 


363 


— Tu nu eşti întreg la minte? Acestea sunt plăci de surf Greg 
Noll originale. Summer ne-ar omori pe amândoi dacă i-am strica 
placa. 

Luară cadrul celui de-al treilea pat de campanie şi îl 
transformară în catarg susţinut de mai multe parâme de ghidaj. 
De asemenea, din prelata de la primele două paturi de 
campanie, încropiră o pânză de un albastru strălucitor. In mai 
puţin de două ore, aveau o versiune miniaturală şi rudimentară a 
unui catamaran. 

— N-aş cuteza să mă înscriu cu el în cursa de iahturi Sydney- 
Hobart, dar cred că o să ne poată duce înapoi pe Insula Mare, 
spuse Dirk admirând produsul finit. 

— Da, zise Dahlgren tărăgănat. Urât ca păcatul şi totuşi 
perfect funcţional. N-are cum să nu-ţi placă. 

Cei doi bărbaţi îşi îmbrăcară din nou costumele ude şi legară 
un săculeţ cu mâncare şi apă de catarg, apoi lansară 
ambarcaţiunea peste bord. Urcând cu grijă pe ea, îi verificară 
stabilitatea, apoi Dahlgren aruncă parâma care-i ţinea legaţi de 
barjă. Barja se îndepărtă repede, iar cei doi bărbaţi încercară cu 
lovituri de picior să orienteze catamaranul împotriva vântului. 
Dirk trase de vela improvizată şi o legă de partea din spate a 
saniei transversale. Spre surprinderea lui micuța ambarcaţiune 
aproape că ţâşni prin valuri purtată de forţa pânzei sale albastre 
dreptunghiulare. 

Cei doi bărbaţi se întinseră pe câte o placă de surf şi fixară şi 
mai bine cadrele paturilor de campanie. Făcuseră treabă bună, 
iar cele două plăci de surf atacau valurile ca şi când ar fi fost una 
singură în vreme ce sania transversală avea doar un foarte mic 
joc. Ridicându-se în picioare pe plăci, cei doi fură totuşi udaţi de 
valurile frontale. 

— Parcă am face schi nautic cu maşina de tuns gazonul, rânji 
Dahlgren când un val uriaş se prăbuşi peste ei. 

Micul catamaran improvizat se ţinea tare şi se strecura rapid, 
e drept, în parte cu ajutorul unei vâsle pe care Dirk o ataşase de 
sania transversală  folosind-o drept  cârmă.  Dirijarea 
ambarcaţiunii era totuşi dificilă, astfel încât menţinură o 
traiectorie dreaptă vreme de o oră sau două înainte de a 
schimba direcţia. Dirk strânse pânza şi cei doi bărbaţi rotiră 
prora ambarcaţiunii la 90 de grade, apoi prinseră briza în partea 
opusă a velei. 

— Poate te mai gândeşti dacă să participi sau nu la cursa 


364 


aceea Sydney-Hobart, prietene. Merge perfect, glumi Dahlgren. 

— Asta cam aşa e. Totuşi, cred că mi-aş lua un costum 
impermeabil cu ocazia aia. 

Amândoi erau uimiți de eficacitatea  neaşteptată a 
ambarcaţiunii. Nu trecu mult şi barja dispăru cu totul din raza lor 
vizuală în vreme ce Insula Mare părea să devină din ce în ce mai 
mare la orizont. 

Odată rezolvată problema navigării, gândurile lui Dirk se 
îndreptară către Summer. Ca fraţi gemeni, între cei doi era o 
legătură mult mai strânsă decât aceea dintre fraţii obişnuiţi. 
Aproape că îi putea simţi prezenţa şi ştia sigur că sora lui era în 
viaţă. „Rezistă încă puţin, surioară, îi transmise el în gând. 
Ajutoarele vor sosi curând.” 

x x x 

Pantele acoperite de lavă întunecată ale muntelui Mauna Loa 
sclipiră roşietice în lumina soarelui care apunea în vreme ce ei se 
îndreptau spre ţărmul sud-vestic al Hawaiiului. Coasta zimţată 
era în mare parte nelocuită, neputându-se ajunge pe stâncile de 
lavă de pe mare, ci numai pe plaja cu nisip negru. Dahlgren arătă 
către o culme stâncoasă aflată la vreo 2 kilometri sud de ei care 
pătrundea în Pacific ca un pumn strâns. 

— Acela nu e capul Humuhumu? 

— Sigur că da, încuviinţă Dirk încercând să-l zărească prin 
întunericul care se lăsa. Ceea ce înseamnă că golful Keliuli nu 
este departe pe partea cealaltă. Aproape că am ajuns pe coastă 
în punctul din care am plecat. 

— O călătorie pe cinste cu plăcile de surf, spuse Dahlgren, 
apoi privi către coastă în cealaltă direcţie. Asta înseamnă că locul 
cel mai apropiat unde am putea acosta ca să luăm legătură cu 
autorităţile ar fi Milolii. 

— Care se află la cel puţin 10 kilometri depărtare. 

— O călătorie pe cinste. Doar dacă vreunul din noi n-ar fi 
suficient de nebun s-o ia în direcţia cealaltă şi să-i viziteze pe 
băieţii ăia care ne-au trimis în minunata noastră călătorie. 

Dahlgren ştiu răspunsul văzând sclipirea din ochii lui Dirk. Fără 
o vorbă, schimbară direcţia catamaranului către sud-est şi o 
porniră în josul coastei către golful Keliuli. 


365 


47 


Prizonieră în micuța magazie, Summer lâncezea în vreme ce 
după-amiaza trecea cu pas de melc. După ce scotocise prin 
încăpere fără vreun succes, căutând orice unealtă sau obiect 
care i-ar fi putut folosi ca să evadeze, nu îi rămase decât să se 
aşeze şi să se întrebe care fusese soarta lui Dirk şi a lui Jack. În 
cele din urmă, împinse o ladă goală sub hublou şi îşi improviză 
un scaun dintr-un colac de sfoară, ceea ce îi permitea să 
privească spre apă, găsindu-şi o oarecare linişte în timp ce briza 
oceanului îi mângâia chipul. 

Din colţul ei, fata zări o intensificare a activităţii pe puntea de 
la pupa. O barcă de cauciuc fu lansată la apă şi văzu cum mai 
mulţi scafandri coborâră spre epavă. Summer se simţi răzbunată 
la gândul că aceştia nu aveau să găsească nici un artefact în 
porţiunea aceasta a epavei care fusese deja curățată în timpul 
cercetărilor şi săpăturilor. 

După ce scafandrii se întoarseră pe navă, văzu şi simţi că 
nava era repoziţionată. Apoi pe la asfinţit, activitatea se 
intensifică din nou după cum ghici ea auzind strigătele şi 
zgomotul macaralei de pe puntea de dedesubt. Fata tresări când 
uşa se izbi brusc în lături şi intră o matahală cu gura plină de 
dinţi stricaţi. La îndemnul omului, Summer îl urmă pe punte şi 
ajunse lângă o masă pe care Tong cerceta un grafic la lumina 
strălucitoare a unui bec suspendat. El îşi ridică privirea şi rânji 
condescendent când o văzu apropiindu-se. 

— Domnişoară Pitt, scafandrii mei au confirmat că săpăturile 
au fost aproape încheiate. Şi că nu aţi minţit. Mare parte a navei 
se află prinsă sub lavă. Mai e mult de lucru până să poată fie 
descoperită în întregime. 

— Aşteptă un răspuns, dar Summer îi aruncă o privire rece, 
apoi îşi ridică mâinile încă legate. 

— Ah, da. Prea bine, presupun că nu ai unde să fugi acum 
spuse el făcându-i un semn cu capul Cefei-de-Bivol. 

Acesta scoase un cuţit şi tăie repede frânghia. Frecându-şi 
încheieturile, Summer privi cu indiferenţă puntea. Un cârmaci 
singuratic stătea lângă hubloul din faţă uitându-se la un radar. 
Restul punţii era pustiu, cu excepţia celor doi bărbaţi de lângă 
ea. Tong îi făcu semn să se aşeze, lucru pe care ea îl făcu cu 


366 


şovăială. 

— Da, zise încet Summer. După cum ţi-am spus, am dus la 
bordul navei Mariana Explorer care ar trebui să se întoarcă din 
clipă în clipă toate artefactele din zona neacoperită de lavă a 
epavei, ceea ce reprezintă de fapt o cantitate destul de mică de 
obiecte. 

Tong îi zâmbi lui Summer, apoi se aplecă şi îşi puse mâna pe 
genunchiul ei. Ea vru să-l pălmuiască şi să fugă de lângă masă, 
dar nu făcu nimic din toate acestea. In schimb îi aruncă o privire 
îngheţată luptându-se din răsputeri să-şi ascundă teama şi 
repulsia. 

— Draga mea, am trecut pe lângă Mariana Explorer în dreptul 
localităţii Hilo, spuse el privind-o cu coada ochiului. Ar trebui ca 
ea să fi ajuns la destinaţie, capul Leleiwi aflat pe partea cealaltă 
a insulei, rosti el cu un rânjet malefic. 

— De ce este epava asta atât de importantă pentru tine? 
întrebă fata sperând să-i îndepărteze astfel atenţia de la ea. 

— Chiar nu bănuieşti? răspunse el fără să o creadă. 

Apoi îşi luă mâna de pe genunchiul ei şi se întoarse din nou 
spre harta de pe masă. Era o imagine a fundului apei înfăţişând 
epava şi stratul de lavă. Pe hartă apărea un X în centrul stratului 
de lavă. 

— Aţi pătruns în stratul de lavă? întrebă el. 

— Nu, sigur că nu. Nu ştiu ce urmăreşti, doctore Tong. 
Artefactele au fost luate deja, iar restul navei este inaccesibil sub 
lavă. Şi nici tu, nici altcineva nu va putea face nimic în privinţa 
asta. 

— O, ba vezi tu, draga mea, eu cred că se poate face ceva. 

Summer îl privi pe Tong cu teamă şi curiozitate întrebându-se 
ce aşi aveau în mânecă mercenarii aceia. 

Tong o lăsă pe Summer sub supravegherea gărzii şi porni pe 
covertă, apoi cobori un şir de trepte. Indreptându-se spre pupa, 
deschise o trapă laterală şi intră într-o încăpere largă. Lângă 
pereţi se aflau şiruri de computere şi panouri electronice la fel de 
multe ca acelea de pe domeniul familiei din Mongolia. 

Un om scund, cu ochii ca oţelul stătea lângă un pupitru mare 
pe care se aflau câteva monitoare colorate privind un ecran 
peste umărul operatorului principal. Era acelaşi om care 
condusese cercetările, ulterior abandonate, din munţii Khentii, 
după uciderea echipei ruse de cercetări. Acesta dădu din cap 
când Tong se apropie. 


367 


— Am identificat o falie minoră şi am stabilit coordonatele, 
spuse el cu o voce aspră. Se află în apropiere, dar s-ar putea să 
nu fie suficient pentru a crea fisura dorită în stratul de lavă. Mă 
tem că ne cereţi un lucru imposibil. N-ar trebui să mai pierdem 
vremea aici, ci s-o pornim către Alaska, cum a cerut fratele 
dumneavoastră. 

Tong nu se lăsă tulburat de acest afront. 

— Merită să întârziem o zi sau două. Dacă avem succes şi asta 
este cu adevărat nava regală Yuan, misiunea din Alaska n-o să 
pară decât un mizilic. 

Omul cel scund dădu din cap neîncrezător. 

— V-aş recomanda patru sau cinci explozii succesive, apoi să-i 
trimiteţi pe scafandri să verifice rezultatul. Asta ne va spune 
dacă există şanse să pătrundem prin stratul de lavă. 

— Foarte bine, începeţi cu exploziile acustice. Vom lucra toată 
noaptea. Dacă nu obţinem rezultate, părăsim locul în zori şi 
pornim către Alaska. 

Tong se dădu înapoi şi îi lăsă pe tehnicieni să-şi facă treaba. 
Ca şi în Golful Persic, un aparat seismoacustic fu coborât prin 
sasul navei spre stratul de lavă de dedesubt şi se opri chiar pe 
fundul apei. O falie subterană din apropiere fu localizată, apoi 
procesoarele computerului şi amplificatoarele de semnal fură 
activate. Cu un clic al mouse-ului, primul puls electric masiv 
plecă din trei transductoare aflate la 9 metri sub ei. După o clipă, 
explozia înăbuşită a şocului acustic se transmitea în sus, spre 
navă, producând o uşoară vibraţie. 

Tong privi explozia cu un zâmbet de anticipare, sperând că 
voiajul acela avea să-i aducă două reuşite deodată. 

x x x 

La un kilometru şi jumătate depărtare catamaranul improvizat 
intră în golful acoperit de un cer negru ca smoala. Dirk şi 
Dahlgren se întinseră pe plăcile de surf şi îşi folosiră brațele pe 
post de vâsle pentru a înainta de-a lungul coastei stâncoase. 
Zărind o cornişă îngustă chiar deasupra nivelului apei adăpostiră 
ambarcaţiunea la baza unui perete aproape vertical de lavă. Dirk 
se ridică şi privi către luminile strălucitoare ale navei învecinate, 
apoi demontă catargul şi cârma pentru a fi cât mai puţin vizibili. 

Cei doi bărbaţi se odihniră puţin după o lungă zi petrecută pe 
apă, timp în care studiară nava. Erau îndeajuns de aproape ca să 
poată vedea vreo 12 oameni trebăluind lângă sondă pe puntea 
de la pupa intens iluminată. Văzură cum un dispozitiv înalt, un 


368 


trepied, fu coborât prin sas în apă. 

— Crezi că de fapt încearcă să penetreze stratul de lavă 
pentru a ajunge la epavă? întrebă Dahlgren. 

— Nu ştiu ce cred ei că pot recupera în acest fel. 

Cei doi bărbaţi atacară proviziile de hrană şi apă şi apoi îşi 
întinseră oasele obosite. Prinzând ceva puteri, tocmai îşi făceau 
un plan de atac când un murmur înăbuşit se auzi din zona navei. 
Era un zgomot estompat care venea parcă din adâncurile mării, 
de sub navă sau din apropierea acesteia. 

— Ce, Doamne, iartă-mă, a fost asta? rosti Dahlgren. 

— O explozie subacvatică? murmură Dirk. 

Privi spre suprafaţa apei care înconjura nava, aşteptându-se 
să vadă o izbucnire de stropi şi balonaşe de spumă, dar nu apăru 
nimic. Suprafaţa apei abia dacă se încreţi uşor. 

— E ciudat că explozia asta nu a afectat apa. Trebuie să fi 
venit din interiorul navei, spuse el. 

— Nu pare să fi produs vreo agitaţie la bord, răspunse 
Dahlgren, observând că echipajul de pe punte dispăruse în mare 
parte, iar nava părea calmă. 

— Ce-ar fi să aruncăm o privire mai de-aproape? 

Tocmai începuseră să tragă catamaranul înapoi în apă, când 
se produse o a doua explozie înăbușită. Ca şi prima, nici aceasta 
nu avu vreun impact asupra apelor din mijlocul golfului. Pe când 
cei doi bărbaţi contemplau ciudata explozie, un nou zgomot, 
mult mai puternic izbucni sub picioarele lor. Apoi se amplifică, iar 
pământul începu să se cutremure violent, aproape făcându-i să- 
şi piardă echilibrul. Mici bucăţi desprinse din stratul de lavă 
începură să se rostogolească de pe faleza abruptă de deasupra 
lor. 

— Atenţie! strigă Dirk arătând către un bolovan care se 
desprinsese şi aluneca acum către ei. 

Cei doi bărbaţi abia avură vreme să se retragă, că aceasta se 
şi rostogoli pe lângă ei, apoi trecu peste un colţ al catamaranului 
înainte de a cădea cu zgomot în apă. 

Pământul mai vibră câteva secunde înainte ca zgomotul să se 
stingă. Câteva valuri înspumate stârnite de cutremur se sparseră 
violent de stâncile de pe coastă, apoi apele golfului se liniştiră. 

— Am crezut că toată faleza aia stâncoasă se va prăbuşi peste 
noi, spuse Dahlgren. 

— Nu-i timpul pierdut, răspunse Dirk privind îngrijorat peretele 
înalt de lavă. Hai s-o ştergem înainte să se întâmple. 


369 


Dahlgren privi către nava de foraj. 

— Ei au provocat cutremurul, zise el pe un ton plat. A fost 
provocat de explozie. 

— Să sperăm că s-a produs accidental. Probabil că încearcă să 
străpungă stratul de lavă pentru a ajunge la epavă. 

— N-au decât. S-o găsim pe Summer şi să plecăm de-aici până 
nu ne cade toată insula în cap. 

Traseră repede catamaranul pe apă şi se urcară pe el 
încercând să-şi păstreze echilibrul. Vâslind încet pentru a se 
îndepărta de stânci, se îndreptară cu grijă spre nava de foraj. 
Dahlgren privi partea din faţă a plăcii şi observă că vârful 
acesteia fusese aplatizat, ajungând de grosimea unei clătite. 

Dar nu avu inima să-i spună lui Dirk că placa lui de surf fusese 
zdrobită de bucata de stâncă. 


370 


48 


Summer stătea la masa din timonerie, gândindu-se la posibile 
variante de a evada, când fu declanşată prima dintre exploziile 
acustice. Detunătura înfundată răsună chiar sub navă, iar ea 
deduse, ca şi Dirk, că fusese vorba despre vreun fel de explozie. 
Criminalii aceia probabil că încercau să arunce în aer lava care 
acoperea epava, îşi închipui ea. 

Ceafă-de-Bivol o privi cu răutate peste masă, zâmbind pe sub 
mustață când văzu confuzia şi mânia care puseseră stăpânire pe 
Summer şi care i se citeau pe chip. După alte câteva minute, 
dinţii lui îngălbeniţi de tutun ieşiră şi mai mult la iveală când cea 
de-a doua explozie facă să se cutremure puntea. 

Deşi lui Summer îi repugnau oamenii aceia care o ţineau 
prizonieră, era din ce în ce mai intrigată de acţiunile lor. Faptul 
că erau dispuşi să recurgă la crime şi să distrugă epava însemna 
că ei credeau că pe aceasta se afla ceva de mare importanţă. 
Summer îşi aminti de interesul arătat de Tong farfuriei din 
porțelan şi însemnelor posibil regale de pe aceasta. Dar era 
interesat de ceva mai mult decât piesele de olărie, dacă arunca 
în aer lava pentru a ajunge la epavă. Presupuse că trebuia să fie 
vorba despre aur sau despre pietre preţioase. 

Când cel de-al doilea şoc făcu puntea să vibreze uşor, fata se 
gândi din nou la cum ar putea evada. Să plece de pe nava aceea 
reprezenta prioritatea, dacă voia să aibă vreo şansă de 
supravieţuire. Summer era o bună înotătoare. Dacă ar fi sărit în 
apă, ar fi putut ajunge cu uşurinţă pe malul stâncos al golfului. 
Să meargă spre interiorul insulei sau de-a lungul coastei n-ar fi 
fost prea uşor din cauza stâncilor, dar se putea ascunde printre 
ele până când Mariana Explorer s-ar fi întors. Oricare ar fi fost 
dificultăţile întâmpinate, tot reprezentau o alternativă mai bună 
decât aceea de a-şi continua drumul alături de piraţii aceia. 

Faptul că era pe covertă doar cu timonierul şi cu paznicul cel 
grosolan ar fi putut reprezenta cea mai bună şansă de a scăpa, 
hotărî ea. Timonierul nu părea să fie o ameninţare serioasă. Era 
aproape un băieţandru, slăbuţ şi timid. O privea întruna pe 
Summer, care măsura 1,8 metri, de parcă ar fi fost însăşi 
Afrodita. 

Ea îşi îndreptă atenţia spre Ceafă-de-Bivol. El reprezenta 


371 


problema. Violenta nu-i era străină brutei cu dinţii stricaţi. Avea o 
înfăţişare care spunea că nu s-ar da în lături de la a lovi o femeie 
drăguță, iar ea se cutremură la acest gând. Trebuia totuşi să-l 
învingă cu propriile arme, dar măcar avea de partea ei 
elementul-surpriză. 

Adunându-şi curajul, îşi zise că acum era momentul. 
Ridicându-se încet de la masă, porni agale spre partea din faţă a 
covertei, ca şi cum ar fi vrut să-şi întindă oasele şi să admire 
peisajul întunecat care se vedea prin hublou. Ceafă-de-Bivol îi 
copie repede mişcările şi se opri la câţiva paşi în spatele ei. 

Summer zăbovi un moment, respirând adânc ca să se 
relaxeze, apoi se întoarse către partea dinspre babord a covertei. 
Cu paşi mari, se îndreptă repede spre uşa deschisă, de parcă ar 
fi vrut să prindă liftul. Paznicul mârâi imediat către ea să se 
oprească, însă fata nu-i luă în seamă ordinul. Mărind pasul, 
aproape că ieşi pe uşă. Uriaşul sări s-o prindă, aruncându-se 
după ea şi punându-i o mână puternică pe umăr pentru a o opri. 
Viteza cu care Summer reacţionă o uimi şi pe ea. 

Anticipându-i atacul, se întinse şi prinse încheietura bărbatului 
cu ambele mâini. Se răsuci imediat în lateral împingându-i 
încheietura în sus şi răsucindu-i palma spre podea, apoi se dădu 
un pas înapoi şi se lăsă pe un genunchi. Uriaşul prevăzu 
mişcarea de judo care urmărea să-l doboare şi dădu să sară într- 
o parte, dar ea îi strânse dureros încheietura mâinii, amenințând 
să-i fractureze osul. Bărbatul înfuriat îşi repezi braţul liber spre 
Summer, dar loviturile sale nu avură prea multă forţă, ci abia îi 
atinseră spinarea. In schimb, ea se ridică din nou în picioare şi îl 
făcu pe bărbat să se dea în spate, sucindu-i din nou mâna. 
Acesta icni şi încercă fără folos s-o lovească pe Summer cu mâna 
stângă. Dar durerea era prea mare, aşa că, până la urmă, 
renunţă. Se izbi de consola de lângă cârmă, apoi se prăbuşi 
neputincios în genunchi. Câtă vreme Summer îşi menținea 
strânsoarea, namila aceea era neputincioasă. 

O lumină roşie sclipi pe consolă când un tremur uşor se simţi 
din măruntaiele navei. Când se lovise de cârmă, Ceafă-de-Bivol 
căzuse peste o manetă care dezactivase distanţierele automate 
ale navei lăsându-le pe modul de control manual. Tânărul 
timonier, şocat de felul în care Summer îl domina fizic pe uriaşul 
acela, se îndepărtă de cârmă şi rosti însufleţit ceva în limba 
mongolă arătând spre lumina care pulsa. Cu inima bătându-i 
puternic din cauza recentului efort, Summer respiră adânc şi 


372 


privi către consolă. 

Pe dispozitivele de control ale navei apăreau numai inscripţii 
în mandarină, dar sub ele cineva pusese etichete cu traducerea 
în engleză. Summer privi beculeţul şi citi traducerea de 
dedesubt: „control manual elice de manevră”. O idee încolţi 
rapid în mintea ei. 

— O uşoară schimbare de planuri, murmură ea către 
cârmaciul buimăcit. Mai întâi vom face o mică plimbare. 

Summer căută pe panoul de control până când zări o pereche 
de butoane gradate pe care scria „elice de manevră babord- 
prora” şi „elice de manevră babord-pupa”. Fata se întinse şi cu 
mâna liberă le răsuci până la zero. Aproape simultan, o a treia 
explozie izbucni sub ei în vreme ce dispozitivul seismoacustic era 
acţionat din nou. Explozia sosise la timp, aprecie Summer. 
Mascase sunetul opririi elicelor. Cu puţin noroc, echipajul ar fi 
putut să nu observe că nava se deplasa acum de-a latul prin golf. 
Doar câteva minute ar fi durat până ce nava avea să se lovească 
de stâncile de lavă care mărgineau golful. Confuzia care s-ar fi 
creat i-ar fi oferit o ocazie minunată de a evada. 

— La o parte! îi strigă ea cârmaciului buimac, care se 
apropiase mai mult de manetele de control. 

Tânărul sări în spate, îndepărtându-se de cârmă, privind 
înspăimântat expresia agonizantă care se citea pe chipul lui 
Ceafă-de-Bivol. 

Nava de foraj se deplasă în linişte de-a curmezişul golfului 
împinsă în mod egal de elicele de la tribord. Lui Summer i se 
păru că aude un mic sunet înfundat la suprafaţa apei, dar nava 
îşi continuă drumul lateral prin întuneric, bezna nopţii 
nepermiţând o vizibilitate prea mare. Măcar de-ar mai fi putut 
rezista aşa o vreme, îşi dorea ea, dar strânsoarea asupra mâinii 
nelegiuitului acela începu să slăbească. 

Summer începu să numere neliniştită clipele, aşteptându-se să 
resimtă impactul navei lovindu-se de peretele de lavă. Dar inima 
aproape că-i sări din piept când un alt sunet se auzi dinspre uşa 
deschisă. Era glasul unui bărbat. 

— Ce-i asta? mârâi vocea. 

Intorcându-se îngrozită, văzu că vocea îi aparţinea lui Tong, iar 
acesta ţinea în mână un pistol automat cu care ţintea inima lui 
Summer. 


373 


49 


Vâsliseră pe catamaranul lipsit de catarg şi ajunseseră la vreo 
90 de metri de nava de foraj, ocolind-o spre babord-pupa pentru 
a evita luminile strălucitoare de pe puntea de la pupa. Pe când 
cercetau nava pentru a nu da peste vreun membru al echipajului 
sau peste vreun marinar de veghe, Dahlgren se aplecă brusc 
către Dirk şi îi şopti: 

— Uită-te pe covertă. Repede! 

Dirk îşi ridică privirea către suprastructura de la prora navei. 
Prin uşa laterală deschisă zări în treacăt o persoană. Era înaltă, 
cu păr lung şi roşcat care îi cădea pe umeri. 

— Summer. 

— Sunt sigur că este ea, spuse Dahlgren. 

Un val de uşurare îl cuprinse pe Dirk văzându-şi sora încă în 
viaţă. Cu forţă înnoită, vâsli cu şi mai multă putere, îndreptând 
catamaranul spre navă. 

— Hai să urcăm la bord şi să aflăm ce se petrece. 

Era uşor de zis, dar greu de făcut. Puntea cea mai joasă a 
navei se afla totuşi la 3 metri deasupra lor. Şi, cum nava era 
menţinută pe poziţie cu ajutorul elicelor de manevră, din apă nu 
ieşea nici un cablu de ancorare. Dirk spera că ar putea exista 
vreo scară încastrată în pupa navei, lucru deloc neobişnuit la 
unele nave utilitare. 

Ajunseră la prora şi vâsleau în linişte, când o a treia explozie 
se produse sub ei. Simţiră o uşoară vibraţie dinspre navă şi 
observară nişte unde formate pe apă, dar nimic care să semene 
cu o bolboroseală tipică unei explozii subacvatice. Luminile 
dimprejurul sasului scăldau partea de dedesubt a navei şi ei 
văzură nişte cabluri care duceau spre dispozitivul ca un trepied 
aflat pe fundul mării. 

Mai înaintaseră câţiva metri de-a lungul navei când Dirk îşi 
dădu seama că zgomotul elicelor de manevră încetase. Inainte 
de a realiza ce se întâmplă, coca navei se izbi de catamaran cu 
un trosnet, apoi ambarcaţiunea lor fu aruncată în sus de valul 
format. Intreaga navă se deplasa lateral spre ei, prinzând rapid 
viteză. Aflat pe placa înălţată a catamaranului, Dirk văzu că 
acesta era gata să se răstoarne. Cealaltă placă de surf fiind 
împinsă în jos, era doar o chestiune de secunde până când 


374 


întreaga ambarcaţiune avea să fie trasă sub nava de foraj. 

— Coboară de pe placă! îi strigă Dirk lui Dahlgren. 

Şi el se pregăti să se rostogolească, dar zări o frânghie 
deasupra capului. Era un cablu de ancorare nefolosit care căzuse 
peste bordul navei, balansându-se la câţiva metri sub nivelul 
punţii. Cu un salt disperat, Dirk se împinse în sus şi sări de pe 
bordul catamaranului prins în vârtej, abia izbutind să apuce 
frânghia cu mâna stângă. Trăgându-şi corpul în sus, se prinse cu 
ambele mâini, frânghia derulându-se sub greutatea corpului său 
până la un metru de suprafaţa apei. 

Privi în urmă şi văzu catamaranul rostogolindu-se sub nava 
care înainta, fiind înghițită de apă. Dahlgren era undeva în spate 
călare pe creasta valului format şi înotând ca un smintit. 

— Vino aici. Am găsit o parâmă, îl chemă Dirk cu glas scăzut 
sperând să nu atragă atenţia lor. 

Chemarea fu auzită de Dahlgren. Acesta se îndreptă spre Dirk 
cu o viteză nebună pe care ştiau amândoi că nu avea să o poată 
menţine prea multă vreme. Apa părea să se învârtejească în 
toate direcţiile, trăgându-l pe Dahlgren când într-o parte, când în 
alta. Când în sfârşit se apropie, Dirk se întinse şi îl apucă de 
costumul ud, trăgându-l cu toate puterile. Il săltă până când 
Dahlgren se putu agăța cu o mână de frânghie. Rămase atârnat 
un minut, încercând să-şi tragă răsuflarea. 

— A fost grozav, murmură el. 

— Şi a doua oară pe ziua de azi când a trebuit să te pescuiesc 
din apă, zise Dirk. Dacă o ţinem tot aşa, va trebui să te apuci să 
ţii regim. 

— O să iau în considerare sfatul tău, icni Dahlgren. 

După ce se odihniră o clipă, începură să se caţăre pe frânghie, 
ajungând pe punte. Deşi nişte voci slabe le dădură de înţeles că 
la pupa se aflau câţiva membri ai echipajului, izbutiră să se 
ferească de lumina venită dinspre babord. Dirk aruncă o privire 
spre peretele înalt de lavă care se apropia cu repeziciune din 
întuneric. Cu siguranţă că era ceva în neregulă în timonerie, căci 
nava se îndrepta către o coliziune şi nimeni nu părea să-şi dea 
seama de asta. 

— S-o luăm din loc, şopti Dirk. Am impresia că nu ne vom afla 
pentru multă vreme la bordul acestei nave. 

In timp ce porniră spre prora, un alt zgomot ca o frământare în 
adâncul mării răsună la depărtare. Insă de această dată, venea 
dinspre țărm. 


375 


x k xk 


La 10 000 de kilometri depărtare, uşile liftului se deschiseră la 
etajul zece al clădirii în care se afla sediul general al NUMA, iar 
Hiram Yaeger, cu ochii obosiţi, se îndreptă spre sala 
computerelor având în mână un termos plin cu cafea de 
Sumatra. Ochii lui se deschiseră larg când îl zăriră pe doctorul 
McCammon aşezat în fața consolei cu o înfăţişare îngrijorată. 

— lar mi-ai luat-o înainte, Phil? întrebă Yaeger. 

— Scuză-mă că am venit atât de devreme, dar tocmai a sosit 
asta de la Centrul Naţional de Informare Seismologică şi pare 
ceva important. 

Desfăşură o seismogramă pe masă, în vreme ce Yaeger se 
instală pe un scaun rotativ din apropiere. 

— Un cutremur important a lovit Insula Mare din Hawaii acum 
câteva momente, spuse McCammon. A avut o magnitudine de 
puţin peste 7 grade şi a fost un cutremur de suprafaţă. 
Epicentrul său s-a aflat la un kilometru şi jumătate de țărm, într- 
un loc numit golful Keliuli. 

— Cum arată preşocurile? 

McCammon îşi ridică o sprânceană. 

— Sunt foarte asemănătoare cu cele de mai înainte. Provocate 
de om, în aparenţă. Tocmai i-am dat datele lui Max pentru 
evaluare. Sper să nu te superi că am profitat de talentele ei cât 
ai lipsit tu, adăugă el. 

Max stătea în picioare lângă o masă pe care se afla un 
calculator cu mâinile încrucişate, privindu-i gânditoare. Se 
întoarse şi îi zâmbi lai McCammon. 

— Doctore McCammon, sunt oricând încântată să te ajut. E o 
plăcere să lucrez cu un gentleman, adăugă ea făcând un semn 
din cap în direcţia lui Yaeger. 

— Bună dimineaţa şi ţie, Max, zise Yaeger. Ai terminat analiza 
pentru doctorul McCammon? 

— Da, dădu din cap Max. După cum îţi poate arăta doctorul 
McCammon, au existat două seisme primare înregistrate anterior 
celui principal. Au avut grafice aproape identice, deşi s-a 
înregistrat o uşoară creştere în intensitate în cazul celui de-al 
doilea, iar ambele par a se fi produs aproape de suprafaţă. 

— Există similarități cu cele înregistrate înaintea celor două 
cutremure produse în Golful Persic? întrebă Yaeger. 

— Există caracteristici aproape identice cu ale celor care au 
precedat cutremurele din Ras Tanura şi insula Kharg. Ca şi 


376 


acelea, s-au produs la suprafaţa scoarţei terestre. 

Yaeger şi McCammon se priviră într-o tăcere încordată. 

— Hawaii, rosti Yaeger în cele din urmă. De ce Hawaii? Apoi 
clătinând din cap, adăugă: Cred că e timpul să contactăm Casa 
Albă. 


377 


50 


Summer avea încă mâinile încleştate pe încheietura lui Ceafă- 
de-Bivol, dar ochii îi erau aţintiţi asupra Glock-ului. Tong stătea în 
cadrul uşii, încercând să înţeleagă situaţia. In spatele lui, răsună 
murmurul unei frământări subacvatice, dar el nu-l luă în seamă, 
admirând-o în sinea sa pe Summer pentru capacitatea de a-l fi 
scos din joc pe unul dintre cei mai puternici oameni ai lui. 

De cealaltă parte a covertei, cârmaciul îşi recăpătă graiul şi 
îndrăzneala păstrând însă o distanţă prudentă faţă de Summer. 

— Elicele de la babord sunt oprite, îi strigă el lui Tong. Ne vom 
lovi de stânci. 

Dând din mâini alarmat, arătă spre stâncile de lavă care se 
vedeau la babord. 

Tong îl ascultă fără să înţeleagă prea bine, apoi urmări 
gesturile cârmaciului şi dădu să privească într-acolo. Dar, când 
se răsuci, o pereche de braţe groase, îmbrăcate în neoprenul 
cauciucat al unui costum ud de scafandru ieşiră din beznă şi-l 
cuprinseră pe Tong. Mongolul apăsă instinctiv pe trăgaciul armei, 
dar glonţul zbură inofensiv spre acoperişul cabinei. Tong se 
întoarse pentru a-şi înfrunta adversarul, folosindu-şi arma pe 
post de măciucă. Dar era prea târziu. Atacatorul său îi anticipase 
deja mişcarea şi îl dezechilibră pe Tong. Acesta se clătină 
încercând să rămână în picioare, dar nu făcu decât să-şi combine 
forţa de inerție cu a atacatorului său. Acesta profită şi adăugă 
mişcării un efect de rotaţie ridicându-l pe Tong de pe podea. 
Impleticindu-se, se repezi spre balustrada covertei, îl săltă pe 
Tong şi îl azvârli în apă. Buimac, mongolul scoase un țipăt, apoi 
dispăru peste bord, strigătul său fiind curmat de un plescăit 
puternic atunci când trupul îi ajunse în apă. 

Pe punte, Jack Dahlgren, fostul cowboy expert în doborârea 
viţeilor şi legarea lor, se întoarse către timonerie şi zâmbind îi 
făcu cu ochiul lui Summer. O clipă mai târziu, Dirk veni valvârtej 
pe covertă ţinând în mână un harpon pe care îl găsise pe puntea 
inferioară. 

— Sunteţi teferi, oftă Summer văzându-i pe cei doi bărbaţi. 

— Suntem vii, dar uzi până la piele, zâmbi Dirk. 

Bucuria regăsirii fu întreruptă de zgomotul strident al unei 
izbituri care îi răsturnă pe toţi cei aflaţi pe punte. Condusă de 


378 


forţa nestăvilită a elicelor sale de la tribord, nava de foraj de 4 
000 de tone se lovi cu putere de ţărmul golfului. Impactul care 
păru să macine oţelul navei răsună de la nivelul apei. Stâncile 
vulcanice ascuţite tăiară cu uşurinţă coca navei, pătrunzând în 
cala inferioară prin mai mult de o duzină de locuri. Apa mării 
intră în navă ca printr-o sită făcând-o să se încline rapid ca şi 
cum ar fi fost prost ancorată. Undeva în apele întunecate de sub 
navă leşul lui Tong era prins într-un vârtej, aflându-se între navă 
şi țărm. 

Tânărul cârmaci fu primul care îşi veni în fire, făcând să 

răsune unul dintre clopotele de alarmă ale navei, apoi fugind 
către tribord. 
Summer eliberă în cele din urmă încheietura lui Ceafă-de-Bivol, 
dar tâlharul nu mai avu nici un chef să se lupte când Dirk îl 
împunse cu harponul în coaste şi îl sili să iasă pe uşa care dădea 
spre babord. Afară, ţipetele oamenilor se întreceau cu huruitul 
continuu. 

— De ce am oare impresia că ai contribuit şi tu la asta? îi 
zâmbi Dirk surorii sale. 

— Măsuri disperate, răspunse Summer. 

— Ne vin oaspeţi, spuse Dahlgren privind către punte. 

Ajunşi la două rânduri de trepte mai jos de ei, câţiva oameni 
înarmaţi se năpusteau spre covertă. 

— Ai putea să înoţi? întrebă Dirk luând-o pe coverta 
alunecoasă, spre tribord. 

— Bineînţeles, răspunse Summer. Chiar aveam trecută în 
agenda o baie, încă înainte să veniţi voi. 

Cei trei coborâră repede de pe covertă pe puntea inferioară, 
de unde strigătele şi urletele membrilor echipajului se ridicau în 
văzduhul nopţii. La prora mai mulţi membri ai echipajului se 
pregăteau să lanseze o barcă de salvare, deşi apa spăla deja 
puntea înclinată de la babord. De partea cealaltă a navei 
Summer nu mai aşteptă alte întâlniri cu membri ai echipajului 
navei, ci se căţără pe copastie şi îşi dădu drumul pe coasta 
înclinată a navei până când izbuti să plonjeze în apă. Dirk şi 
Dahlgren o urmară şi cu toţii se îndepărtară de navă. 

Huruitul dinspre țărm se intensifică până când un alt cutremur 
zgudui stâncile. Mai puternic decât predecesorul său, acesta 
scutură bine faleza de lavă şi aşa instabilă. De-a lungul golfului 
bucăţi de lavă se desprindeau rostogolindu-se şi căzând în mare 
în adevărate erupții explozive de apă şi de spumă. 


379 


Stânca aflată deasupra navei de foraj fu şi ea zdruncinată, 
cutremurul rupând o bucată mare din roca vulcanică. Fragmentul 
uriaş de piatră se prăvăli ricoşând înainte de a se îndrepta către 
navă. Ca o suliță, aceasta căzu în partea din spate a covertei 
făcând puntea să se prăbuşească peste sala computerelor. Baza 
stâncii lovi mijlocul babordului distrugând o mare parte din navă. 
Cuprinşi de panică membrii echipajului se aruncară în apă pentru 
a scăpa de carnagiu, în vreme ce singura barcă de salvare se 
desprinse de la prora navei. 

Huruitul produs de cutremur încetă în cele din urmă şi, o dată 
cu el şi prăvălirea rocilor desprinse. Aerul nopţii vibra acum din 
pricina gâlgâitului scos de nava de foraj care se scufunda, 
punctat când şi când de strigătul vreunui membru al echipajului. 
La vreo sută de metri depărtare, Dirk, Summer şi Dahlgren 
călcau apa privind în acelaşi timp către bătrâna navă care îşi 
trăia ultimele clipe. 

— O să se transforme într-un recif pe cinste, observă Dahlgren 
în vreme ce nava se scufunda din ce în ce mai mult în apă. 

Câteva clipe mai târziu, se lăsă încet pe-o parte alunecând de 
pe stânci şi dispărând sub ape la 2 000 de metri adâncime. 
Numai sonda sa înaltă, frântă când nava se izbise de peretele de 
stâncă mai indica locul unde aceasta îşi găsise ultimul loc de 
odihnă. 

— Ce sperau ei să mai extragă de pe epavă? întrebă Dirk. 

— N-am aflat, răspunse Summer. Dar aveau de gând să facă 
orice pentru a îndepărta stratul de lavă şi a-şi obţine prada. 

— Şi, cu ocazia asta, mai provocau şi câteva cutremure, 
adăugă Dahlgren. Aş vrea să ştiu ce fel de aparat foloseau 
pentru asta. 

— Eu aş vrea să ştiu cine sunt ei, spuse Summer. 

Bâzâitul unui avion se auzi dinspre țărm şi curând acesta 
apăru deasupra golfului. Era un HE-130 Hercules turbopropulsat 
al Pazei de Coastă, care zbura la joasă înălţime, luminile sale de 
aterizare reflectându-se strălucitoare în apele oceanului. Avionul 
începu să zboare în cerc deasupra bărcii de salvare şi a sondei 
sfârtecate înainte de a-i căuta pe eventualii supraviețuitori în 
apă. Câteva minute mai târziu, vreo două avioane F-15 ale 
Hawaii Air National Guard de pe aerodromul Hickam din Oahu se 
apropiară la joasă altitudine rotindu-se leneş în sprijinul 
aparatului Hercules. Necunoscut de echipa NUMA aflată în apă, 
când apăruse dovada celui de-al doilea cutremur, Hiram Yaeger îl 


380 


convinsese pe vicepreşedinte să cerceteze zona. Fu ordonată o 
incursiune militară imediată la faţa locului, adică unde se afla 
epicentrul cutremurului. 

— Asta-i o binecuvântare pentru ochii întristaţi, spuse Summer 
în vreme ce aparatele Hercules îşi continuară zborul în cerc. 
Habar n-am ce caută aici, dar sunt mai mult decât fericită să-i 
văd. 

— Pariez că o navă şi câteva elicoptere sunt deja pe drum, 
zise Dirk. 

— La naiba, nu avem nevoie de o afurisită de barcă să ne 
pescuiască, spuse Dahlgren deodată şi chicoti. Avem propriul 
mijloc de salvare. 

Inotă spre un obiect care plutea în apropiere şi se întoarse 
după numai un minut. In spatele lui se afla catamaranul lovit, dar 
încă utilizabil. 

— Catamaranul nostru. Trăieşte încă, rosti Dirk uimit. 

Summer privi obiectul, apoi spuse încruntată: 

— Placa mea de surf... Ce caută aici? 

Privi curioasă cadrul din aluminiu distrus care era legat de 
placa de surf a lui Dirk, apoi observă că era lovită bine în mai 
multe locuri. 

— Ce s-a întâmplat cu placa ta de surf? 

— Surioară, spuse Dirk ridicând din umeri, asta e o poveste 
lungă. 


381 


51 


Limbile ceasului se opriseră sau cel puțin aşa i se părea 
Theresei. Ştia că, dacă se uita întruna la ceasul împodobit de pe 
peretele biroului lui Borjin, va avea impresia că mişcările 
acestora sunt încetinite. Tentativa de evadare pe care o avea în 
minte o făcea să se simtă neliniştită, până când hotărî în sfârşit 
să nu se mai uite la ceas şi să se prefacă măcar că se 
concentrează asupra rapoartelor geologice aflate în faţa ei. 

Era a doua noapte la rând în care lucraseră sechestraţi în 
birou, având numai pauze de masă. Fără ştirea celor care-i 
ţineau captivi, Theresa şi Wofford terminaseră de fapt analiza cu 
câteva ore înainte. 

Se prefăcuseră că îşi continuă lucrul, sperând că vor fi păziţi 
de numai unul din temniceri, ca în noaptea precedentă. Celălalt 
paznic dispăruse după ce luase resturile cinei lor, ceea ce îi 
făcuse să se gândească la perspectiva unei evadări. 

Theresa îl privi pe Wofford care tocmai analiza un raport de 
imagistică seismică aproape strălucind de încântare. Bărbatul se 
minuna de imaginea detaliată pe care o putea reda tehnologia lui 
von Wachter şi nu se mai sătura să admire profilurile. Theresa îşi 
dori să-şi poată alunga teama tot atât de uşor cum părea să o 
facă Wofford. 

Ceasul trecuse de 9 când Tatiana intră în birou îmbrăcată cu 
nişte pantaloni negri şi cu un pulover uşor, din lână. Părul lung îi 
era atent pieptănat, iar la gât purta o uimitoare amuletă din aur. 
Wofford se gândi că înfăţişarea ei atrăgătoare nu era de ajuns 
pentru a-i disimula firea rece şi dură. 

— Aţi terminat analiza? întrebă ea tăios. 

— Nu, răspunse Wofford. Profilurile astea suplimentare nu se 
potrivesc cu presupunerile noastre de mai devreme. Trebuie să 
mai facem nişte studii pentru a stabili locurile exacte ale 
forajelor. 

— Şi asta cât va dura? 

Wofford căscă adânc, pentru efect. 

— Peste trei sau patru ore s-ar putea să ajungem la o 
concluzie. 

Tatiana privi spre ceas. 

— Puteţi să terminaţi dimineaţă. Vreau să încheiaţi evaluarea 


382 


şi să-l informaţi pe fratele meu, pe la prânz. 

— Şi după aceea vom fi duşi la Ulan Bator? întrebă Theresa. 

— Desigur, răspunse Tatiana cu un zâmbet subţire care vădea 
lipsa de sinceritate. 

Intorcându-le spatele, i se adresă pe un ton tăios paznicului de 
la uşă, apoi dispăru pe hol. Theresa şi Wofford se prefăcură în 
mod ostentativ că aranjează rapoartele şi fac ordine pe masa de 
lucru, trăgând pe cât posibil de timp. Cea mai mare şansă a lor, 
poate unica, era să rămână singuri cu paznicul. 

După ce tărăgănară lucrurile cât putură fără ca asta să bată la 
ochi, se ridicară şi se îndreptară spre uşă. Wofford adună un 
teanc de dosare pe care chipurile voia să le ia cu el, dar paznicul 
arătă către rapoarte şi clătină din cap. Aruncându-le pe masă, 
Wofford îşi luă bastonul şi ieşi şchiopătând pe uşă împreună cu 
Theresa, paznicul urmărindu-i îndeaproape. 

Inima Theresei bătea nebuneşte în vreme ce străbăteau lungul 
coridor. Clădirea era cufundată în linişte, iar luminile erau puţine, 
dând impresia că Tatiana şi Borjin se retrăseseră în odăile lor 
aflate în aripa de sud. Peisajul se mai însufleţi când, în uşa unei 
camere laterale, apăru portarul cel scund ţinând în mână o sticlă 
de votcă. Acesta le aruncă prizonierilor o privire trufaşă, după 
care dispăru în grabă pe scări şi apoi în odăile de jos rezervate 
servitorilor. 

Wofford înaintă clătinându-se şi mai tare, jucând rolul 
invalidului inofensiv. Ajungând în capătul coridorului principal, 
încetini pasul când să dea colţul, cercetând repede cu privirea 
holurile laterale pentru a se asigura că nici un alt paznic sau 
vreun servitor nu se afla pe-acolo. Trecură prin holul de la intrare 
şi Wofford aşteptă până când ajunseră aproape de camerele lor 
aflate pe holul dinspre nord, înainte de a face următoarea 
mişcare. j 

Aparent a fost un gest firesc. Işi duse bastonul în față şi puţin 
în lateral, lovind pământul în faţa piciorului drept al Theresei. 
Păşind, ea se împiedică de baston şi căzu cu o mişcare demnă de 
un cascador de la Hollywood. Wofford o urmă clătinându-se ca şi 
cum ar fi fost gata să cadă, apoi îngenunche pe piciorul său 
zdravăn. O privi pe Theresa de sus, ea fiind întinsă pe podea, 
abia mişcându-se. Acum era rândul temnicerului. 

După cum intuise Wofford, paznicul mongol se dovedi mai 
mult domn decât barbar şi se întinse s-o ajute pe Theresa să se 
ridice. Wofford aşteptă până când paznicul apucă braţul Theresei 


383 


cu ambele mâini, apoi sări ca o pisică. Folosindu-se de piciorul 
zdravăn, se ridică dintr-un salt şi se năpusti către paznic, lovind 
cu bastonul în stânga şi în dreapta, precum mişcarea unui 
pendul. Mânerul curbat al bastonului îl izbi pe paznic sub bărbie 
împingându-i capul spre spate. Forţa loviturii rupse bastonul în 
două, mânerul desprins căzând cu zgomot pe podeaua de 
marmură. Wofford văzu ochii gardianului dându-se peste cap 
înainte ca el să se prăbuşească pe spate. 

Theresa şi Wofford rămaseră nemişcaţi în liniştea deplină a 
casei, aşteptând neliniştiţi să-i vadă pe paznici alergând pe 
coridor. Dar liniştea nu fu tulburată de nici un zgomot, singurul 
sunet care răsuna în urechile Theresei fiind acela al inimii sale 
care bătea să-i spargă pieptul. 

— Eşti teafără? şopti Wofford aplecându-se s-o ajute pe 
Theresa să se ridice. 

— Eu sunt teafără. El e mort? întrebă ea arătându-l cu degetul 
pe paznicul prăbuşit la pământ. 

— Nu, doar se odihneşte. 

Wofford desprinse sfoara unei draperii pe care o furase din 
camera lui şi legă repede mâinile şi picioarele paznicului. Cu 
ajutorul Theresei îl târî pe individ de-a lungul podelei lustruite 
până în prima dintre camerele lor şi îl trecură peste prag. 
Apucând o pernă de pe pat, Wofford îi astupă gura cu ea, apoi 
închise uşa şi-l încuie înăuntru. 

— Eşti gata să-ţi dobândeşti gradul oficial de piroman? o 
întrebă pe Theresa. 

Fata dădu din cap nerăbdătoare şi amândoi se strecurară în 
holul principal. 

— Succes! îi şopti el, apoi se trase îndărătul unei coloane şi 
aşteptă. 

Theresa insistase să se întoarcă singură în birou. Aşa era mai 
logic, îl convinsese ea pe Wofford. El se mişca prea încet şi făcea 
prea mult zgomot din pricina piciorului său rănit, iar asta i-ar fi 
pus pe amândoi în pericol. 

Lipindu-se de perete, ea se strecură înapoi prin coridorul cel 
lung cât putu de repede păşind uşor pe podeaua de piatră. Holul 
era pustiu şi liniştit neauzindu-se decât ticăitul unui vechi ceas. 
Theresa ajunse rapid în birou şi se strecură pe uşa deschisă a 
acestuia, mulţumită că paznicul stinsese lumina când ieşise. 
Camera întunecată îi oferi un adăpost faţă de holul luminat 
puternic, iar fata îşi trase răsuflarea pentru a se calma puţin. 


384 


Înaintând pe dibuite prin încăperea care îi era familiară, ajunse 
la biblioteca din spate. Apucând un vraf de cărţi la întâmplare, 
îngenunche şi începu să smulgă paginile mototolindu-le apoi. 
Adunând o grămăjoară de ghemotoace de hârtie, construi 
împrejurul lor o piramidă din cărţi, ca un rug, deschizându-le şi 
rulând paginile din interior. Când fu mulţumită de treaba făcută, 
se ridică şi se retrase către partea din spate a biroului până când 
dădu de colţul unei mese. Pe aceasta se afla o cutie specială în 
care trabucurile se păstrau la temperatură constantă şi o carafă 
de cristal plină cu coniac. Theresa luă carafa şi începu să-i picure 
conţinutul prin cameră, păstrând ultimul sfert pentru a-l turna 
deasupra piramidei de hârtie. Reveni la masă, deschise cutia 
pentru trabucuri şi, pipăind înăuntrul acesteia, găsi cutia cu 
chibrituri pe care o descoperise Wofford mai devreme. Ţinând 
strâns chibriturile, se îndreptă în vârful picioarelor către uşă şi 
trase cu ochiul pe hol. Coridorul principal încă era cufundat în 
linişte. 

Intorcându-se la grămada de cărţi, se aplecă, aprinse un 
chibrit şi îl aruncă deasupra hârtiilor îmbibate cu coniac. Imediat 
după aceea nu izbucni un glob de flăcări şi nici nu se produse 
vreun incendiu apocaliptic, ci apăru o flăcăruie albastră care 
porni de-a lungul covorului pe care fata vărsase coniac. 

— Arzi, rosti Theresa cu voce tare. Să arzi până în temelii 
închisoarea asta nesuferită! 


385 


52 


Arătau ca nişte creaturi de coşmar, ca nişte căpcăuni cu pielea 
din cauciuc negru deplasându-se fantomatice printre copaci. 
Mişcându-se în tăcere, cele trei siluete întunecate traversară cu 
paşi greoi drumul, apoi se furişară încet spre apeduct. La câţiva 
metri depărtare, apele vijelioase ale râului de munte se 
rostogoleau la vale, zgomotul răsunând printre culmi. Una dintre 
arătări băgă mâna în apeduct, apoi aprinse o mică lanternă. Apa 
limpede avea o curgere domoală, spre deosebire de râul 
dezlănţuit de sub ei. Pitt stinse lanterna, apoi le făcu semn cu 
capul tovarăşilor săi. 

Aşteptaseră preţ de o oră după apusul soarelui, până când 
culmea împădurită a dealului fu aproape neagră ca smoala. Dacă 
luna întârzia să apară, ar fi avut parte de întuneric încă vreo oră 
sau două, cel puţin. Urcând în spatele camionului împreună cu 
Giordino şi Gunn, Pitt găsi echipamentele aşezate în trei grămezi 
ordonate. 

— Care este adâncimea apeductului? întrebă Gunn îmbrăcând 
un costum din neopren negru. 

— Nu are mai mult de 2 metri, răspunse Pitt. Probabil că ne- 
am putea descurca şi cu buteliile standard de oxigen, dar le vom 
lua şi pe cele suplimentare, în caz că ar trebui să rămânem ceva 
mai mult sub apă. 

Pitt îşi îmbrăcase deja costumul impermeabil şi îşi fixa 
hamurile aparatului de respirat Drager. Cântărind numai vreo 13 
kilograme, acesta îi permitea scafandrului să respire din rezerva 
de aer proaspăt, evacuând dioxidul de carbon. Inlocuind un 
rezervor mare, din oţel cu unul mai mic şi mai compact, se 
elimina emisia vizibilă de bule de aer. Pitt se încinse cu o centură 
de lestare, apoi îşi legă un săculeţ impermeabil de scafandru. În 
interiorul acestuia îşi puse pantofii, două receptoare radio şi 
Coltul 45. Coborând din camion, cercetă zona înconjurătoare, 
apoi se ascunse din nou în spatele acestuia. 

— Domnilor, sunteţi gata pentru o partidă de înot la miezul 
nopţii? întrebă el. 

— Eu aş fi gata pentru o baie fierbinte şi un pahar cu vin de 
Bourbon, zise Gunn. 

— Totul va fi gata îndată ce-mi iau uneltele de spărgător, 


386 


răspunse Giordino. 

Scormoni printr-o cutie de unelte până când găsi un bomfaier, 
o cheie franceză, un levier şi o lanternă subacvatică pe care şi-o 
agăţă la centură, apoi cobori din camion. Gunn îl urmă cu o 
înfăţişare gravă. 

Bărbaţii se îndreptară spre apeduct, fiecare dintre ei purtând 
cu sine şi o pereche de labe de scafandru. În capătul în formă de 
V al canalului, Pitt mai aruncă o privire împrejur. Luna încă nu 
apăruse, iar datorită cerului acoperit de nori vizibilitatea era de 
numai până la 10 metri. Practic ar fi fost imposibil să fie detectaţi 
în apeduct. 

— Incercaţi să nu vă grăbiţi. Vom ieşi sub un podeţ aflat 
imediat dincolo de zidul domeniului, spuse Pitt punându-şi labele 
de scafandru. 

Işi verifică regulatorul, apoi îşi trase masca pe figură şi se 
rostogoli uşor în apeduct. La câteva secunde după aceea, Gunn 
se aruncă şi el, auzindu-se un plescăit, apoi Giordino se lăsă să 
alunece în apă încheind grupul. 

Apa râului îngheţat l-ar fi congelat în câteva minute pe un om 
lipsit de protecţie, însă Pitt, în costumul său impermeabil, abia 
dacă simţea o adiere uşoară, răcoroasă. In costumul său 
impermeabil, aproape că se încălzise prea tare până să ajungă la 
apeduct, astfel încât era chiar recunoscător pentru răcoare, deşi 
apa îngheţată îl uda împrejurul gurii şi al măştii de pe faţă. 

Mânată de forţa gravitaţională, apa din apeduct curgea mai 
repede decât se aşteptase el, aşa că îşi împinse picioarele 
înainte şi se lăsă pe spate. Dând leneş din picioare în sens opus 
curgerii curentului, izbuti să-şi încetinească viteza până la ritmul 
unui mers agale. Apeductul urma cursul sinuos al drumului, iar 
Pitt se simţi şerpuind dintr-o parte în cealaltă. Canalul de beton 
era căptușit cu un strat subţire de alge, aşa încât Pitt ricoşă şi 
alunecă uşor pe pereţii acestuia. 

„Aproape că este o călătorie odihnitoare”, gândi el uitându-se 
spre cerul de deasupra sa şi la pinii rămuroşi care acopereau 
malul. Apoi treptat, copacii dispărură, iar canalul apeductului 
trecu printr-un luminiş. O lumină estompată străluci undeva în 
faţă, iar Pitt izbuti să vadă partea de sus a zidului domeniului, 
care se înălța la ceva distanţă. 

De fapt era vorba despre două lumini: una montată pe culmea 
zidului şi o alta care strălucea din interiorul barăcii paznicului. In 
baracă, doi gardieni stăteau şi discutau în faţa unui monitor 


387 


mare. 
Imagini video live erau redate de aproape o duzină de camere de 
luat vederi montate de jur împrejurul domeniului, una fiind 
îndreptată direct spre apeduct. Imaginile granulate şi verzui 
luate pe timp de noapte mai surprindeau din când în când câte 
un lup sau vreo căprioară, dar puţine alte lucruri se vedeau în 
fundal. Paznicii încercau în acest fel să lupte împotriva necesităţii 
fizice naturale de a dormi sau de a juca eventual cărţi, pentru a 
mai scăpa de plictiseală, ştiind că Borjin nu avea nici un pic de 
îngăduinţă faţă de indolenţă. 

La vederea domeniului, Pitt expiră, scufundându-se la câţiva 
centimetri sub suprafaţa apei. Işi întinse gâtul chiar înainte de a 
se scufunda, zărind imaginea întunecată a lui Gunn plutind la 
câţiva paşi în spatele lui. Spera că Gunn avea să-i urmeze 
exemplul, scufundându-se şi el. 

Apa era îndeajuns de limpede, încât Pitt zări cu uşurinţă 
strălucirea luminilor de la intrare şi zidul domeniului care se 
înălța la orizont. Când se mai apropie, îşi încordă picioarele şi îşi 
îndoi genunchii pentru a amortiza un posibil impact. Nu fu 
dezamăgit. După ce trecu repede de luminile din dreapta, labele 
sale de scafandru se loviră de un grilaj din metal care împiedica 
reziduurile mai mari şi pe intruşi să pătrundă pe domeniu. Pitt se 
trase repede într-o parte, apoi se răsuci pe genunchi uitându-se 
în susul apei. Un obiect negru apăru iute în faţa lui, iar Pitt 
întinse mâna prin întuneric şi îl prinse pe Rudi Gunn exact cu o 
clipă înainte de a se lovi de grilaj. Nu departe în spate, Giordino 
îşi făcu şi el apariţia, proptindu-se cu picioarele în grilajul porţii, 
ca şi Pitt. 

În interiorul barăcii paznicilor, cei doi bărbaţi însărcinaţi cu 
securitatea stăteau fără nici o grijă, neavând habar de cei trei 
intruşi din apeduct, aflaţi la numai câţiva metri depărtare. Dacă 
ar fi fost supravegheată mai îndeaproape camera video de 
deasupra, paznicii ar fi putut detecta câteva corpuri întunecate în 
apă şi s-ar fi dus să cerceteze locul. Dacă şi-ar fi dat osteneala să 
iasă din căldura barăcii lor şi ar fi ascultat cu atenţie, ar fi auzit 
un zgomot surd, ca de măcinare, venind de sub apă. Dar paznicii 
nu făcură nimic din toate acestea. 

Grilajul se dovedi un obstacol mai uşor de depăşit decât se 
aşteptau. In loc să fie nişte zăbrele turnate, grilajul era de fapt 
alcătuit dintr-un şir de bare de fier aflate la 6 centimetri 
depărtare una de alta. Bâjbâind cu mâinile pentru a-şi găsi 


388 


drumul, Giordino prinse bara centrală şi se trase lângă baza 
grilajului, începând s-o taie cu bomfaierul. Aceasta era ruginită 
bine, aşa că reuşi s-o taie din numai câteva mişcări. Se mută 
apoi la bara adiacentă şi o tăie cu ceva mai mult efort. Infigându- 
şi picioarele în baza apeductului, apucă ambele gratii chiar 
deasupra tăieturilor şi le trase în sus. Cu o zvâcnire a coapselor 
lui solide, împinse ambele bare în sus şi în lateral, creând un loc 
îngust de trecere în partea inferioară a apeductului. 

Gunn stătea sprijinit pe genunchi când Giordino îl apucă de 
braţ şi îl împinse către spărtură. Pe dibuite, Gunn îşi găsi repede 
drumul spre deschizătură, apoi trecu prin ea, răsucindu-se pe 
lateral pentru a se putea strecura. Se întoarse şi călcă apa care 
curgea până când desluşi siluetele lui Pitt şi Giordino 
strecurându-se şi ele - apoi se relaxă şi se lăsă purtat de curent. 
Plutiră printr-o conductă de beton care trecea pe sub zidul 
domeniului, alunecând printr-o beznă totală, până ajunseră de 
cealaltă parte a zidului. 

Gunn dădu încet din picioare îndreptându-se către suprafaţă, 
tocmai la timp pentru a vedea micul podeţ deasupra capului său. 
Se strădui să se oprească, dar un braţ se întinse venind de 
nicăieri şi îl împinse într-o parte. 

— Capăt de linie, Rudi, auzi el şoapta lui Pitt. 

Laturile abrupte şi alunecoase ale apeductului făcură ca 
ieşirea la suprafaţă să fie dificilă, dar bărbaţii reuşiră să se tragă 
căţărându-se pe pilonii podeţului. Stând în umbra sa, îşi scoaseră 
repede costumele impermeabile şi le ascunseră sub piciorul 
podeţului. O cercetare rapidă a împrejurimilor îi asigură că totul 
era liniştit şi că nu se vedea nici o patrulă călare în imediata 
apropiere. 

Gunn deschise fermoarul sacului său de scafandru din care îşi 
scoase ochelarii, pantofii şi un mic aparat de fotografiat digital. 
Lângă el Pitt îşi găsise Coltul 45 şi cele două staţii radio. Se 
asigură că volumul era la minimum, apoi îşi prinse unul la 
centură şi i-l întinse pe celălalt lui Gunn. 

— Îmi pare rău, dar nu avem suficiente arme să le împărţim 
tuturor. Dacă dai de probleme, cheamă-ne, spuse Pitt. 

— Credeţi-mă, voi intra şi voi ieşi de-acolo înainte să apucaţi 
măcar a clipi. 

Sarcina lui Gunn era să se strecoare în laborator şi să 
fotografieze dispozitivul seismic, luând şi orice documente i-ar fi 
căzut în mână. Dacă era cineva prin preajmă, avea ordin de la 


389 


Pitt să renunţe şi să aştepte lângă pod. Pitt şi Giordino aveau 
obiectivul mai dificil de a intra în clădirea principală şi de a-i găsi 
pe Theresa şi pe Wofford. 

— Ne vom întâlni aici, dacă vreunul dintre noi nu va fi prins, 
apoi ne vom îndrepta spre garaj şi vom lua unul dintre vehiculele 
lui Borjin. 

— la asta, Rudi, spuse Giordino întinzându-i lui Gunn levierul. 
În caz că uşa e încuiată... sau că vreun şobolan de laborator 
excesiv de curios îţi dă de furcă. 

Gunn dădu din cap cu un rânjet lipsit de umor, apoi luă 
levierul şi o porni în direcţia laboratorului. li venea să-i înjure pe 
Pitt şi pe Giordino că îl aduseseră aici, dar ştia că era necesar să- 
şi facă treaba. Ei trebuiau să-i salveze pe Theresa şi pe Wofford. 
Şi să afli simultan ce-i cu dispozitivul seismic era o treabă pentru 
trei oameni. „La naiba, e o treabă pentru o sută de oameni”, îşi 
zise Gunn uitându-se spre cer în speranţa că vreo echipă pentru 
operaţiuni speciale s-ar fi paraşutat ca prin minune pe domeniu. 
Dar cerul nu-i oferi decât nişte stele răzlețe care se luptau să 
răzbată printr-o pătură subţire de nori. 

Gunn lăsă baltă rugăciunile şi traversă repede zona deschisă a 
domeniului, alergând de la un arbust la altul, umbrele lor 
suprapunându-se una peste cealaltă. Abia când ajunse la aleea 
care ducea la intrare încetini, înaintând pe pietrişul acesteia cu 
pas ca de melc, astfel încât să nu-i scrâşnească sub tălpi. Urmă 
instrucţiunile lui Pitt trecând pe lângă garajul deschis şi luminat. 
Zăngănitul unor unelte îi dădu de înţeles că mai era cel puţin o 
persoană trează la ora aceea, îndeplinindu-şi târziu în noapte 
îndatoririle de mecanic. 

Se îndreptă spre laboratorul alăturat, când nechezatul unui cal 
îl făcu să încremenească în loc. Nu observă nici o mişcare 
primprejurul său şi hotărî, în cele din urmă, că nechezatul trebuia 
să fi venit dinspre grajdurile aflate în capătul clădirii. Cercetă 
laboratorul şi se simţi uşurat zărind numai câteva lumini slabe la 
etajul de jos. Altele mai strălucitoare scânteiau la ferestrele de la 
etaj şi auzi un vag sunet de muzică venind de undeva de sus. 
Evident, camerele unde locuiau savanții care lucrau în laborator 
se aflau la etaj. 

Verificând din nou dacă nu erau patrule călare prin apropiere, 
se strecură spre uşa de sticlă de la intrare şi o împinse. Spre 
surprinderea sa, uşa era descuiată şi dădea spre laboratoare. 
Intră repede şi închise uşa în urma sa. Zona era luminată de 


390 


numai câteva lămpi de birou şi nu se auzea decât zumzetul unei 
duzini de osciloscoape, în rest era pustiu. Gunn observă un cuier 
lângă intrare şi luă unul dintre numeroasele halate albe de 
laborator cu mâneci lungi care erau agăţate pe umeraşe şi îl 
îmbrăcă peste jacheta sa neagră. 

„Asta ar putea părea o ţinută adecvată”, se gândi el 
imaginându-şi că ar fi putut să păcălească pe cineva care ar fi 
privit din exterior. 

Se îndreptă spre coridorul principal care se întindea pe toată 
lungimea clădirii şi observă că luminile erau aprinse numai în 
câteva birouri. Temându-se să nu fie descoperit, ezită pentru 
doar o clipă, apoi se năpusti pe hol. Grăbi pasul cât îl duceau 
picioarele, fără a alerga însă, cu privirea aţintită în jos. Celor trei 
persoane care încă mai lucrau la ora aceea le păru doar o nălucă 
trecând iute prin faţa ferestrei. Tot ce-ar fi putut spune era că un 
tip care purta un halat alb de laborator, unul dintre tovarăşii lor 
probabil, se ducea la baie. 

Gunn ajunse repede la uşa groasă din capătul coridorului. 
Respirând cu greu şi simţindu-şi inima bubuind, apăsă clanţa şi 
împinse. Uşa masivă se deschise încet către uriaşa cameră 
izolată fonic. Tronând în centrul încăperii sub un cerc de lumini 
strălucitoare se afla dispozitivul seismoacustic al lui von 
Wachter, întocmai cum îl descriseseră Pitt şi Giordino. 

Fericit că încăperea era pustie, Gunn intră şi se îndreptă spre 
el. 

— Jumătate din treabă este rezolvată, murmură el scoţându-şi 
camera digitală de luat vederi. 

Observând aparatul de emisie-recepţie de la centură, se 
întrebă în sinea lui cum se descurcau Pitt şi Giordino. 


391 


53 


— Dacă le-ai distrage atenţia, ar trebui să mă pot strecura şi 
să-i iau prin surprindere din lateral, şopti Pitt studiindu-le pe cele 
două gărzi permanente care străjuiau intrarea principală în 
reşedinţă. 

— Drăguţa asta ar trebui să rezolve problema, răspunse 
Giordino mângâind masiva cheie franceză care îi atârna la 
centură. 

Pitt îşi lăsă capul în jos, apoi trase piedica armei sale. Era clar 
că trebuiau să scape de gărzile aflate în faţa intrării pentru a 
putea pătrunde în clădire. Bine ar fi fost s-o facă fără a fi nevoiţi 
să tragă nici un foc de armă, pentru a nu alarma mica armată a 
forţelor de securitate pe care Borjin o avea pe domeniu. 

Cei doi bărbaţi se deplasară încet de-a lungul unuia dintre 
canalele care duceau spre casă, apropiindu-se în reprize scurte şi 
rapide. Se aruncară la pământ şi se târâră către un strat de flori 
din apropierea intrării. Se aflau în raza vizuală a gărzilor, aşa că 
priviră printre trandafiri de Damasc de culoarea fildeşului. 

Gardienii se sprijineau relaxaţi de perete, obişnuiţi cu lipsa de 
incidente a schimbului de noapte. Cu excepţia vreunei plimbări 
de seară sau a vreunei întoarceri târzii din Ulan Bator, nici Borjin, 
nici sora lui nu erau văzuţi decât rareori după ora 22. 

Pitt îi făcu semn lui Giordino să fie pregătit şi îi ceru să aştepte 
cinci minute. Giordino încuviinţă şi rămase ascuns în stratul de 
trandafiri, în timp ce Pitt îşi croi drum către partea cealaltă a 
intrării. 

Rămânând în stratul de trandafiri, se apropie de aleea care 
ducea spre intrare şi, la fel cum făcuse şi Gunn, păşi uşor peste 
pietriş. Pitt se furişă repede, aplecat către sol. In faţa casei se 
aflau arbuşti, iar el se ascunse în spatele unei tufe mari de 
ienupăr, apoi privi către terasă. Neobservându-i mişcările prin 
întuneric, gardienii erau în acelaşi loc, la doar câteva zeci de 
metri depărtare. 

Târându-se, se apropie tufiş după tufiş până ajunse la 
marginea porticului acoperit. Ingenunche strângând şi mai tare 
Coltul şi aşteptă ca Giordino să-şi înceapă spectacolul. 

Nevăzând nici o activitate suspectă din partea gardienilor, 
Giordino îi mai lăsă lui Pitt un minut în plus înainte de a porni 


392 


prin stratul de trandafiri. Observase că baza coloanelor care 
susțineau acoperişul porticului îi oferea un loc ferit pe unde 
putea să se apropie de terasă. Se apropie încet - până când una 
dintre coloane blocă vizibilitatea gardienilor - apoi ieşi din tufele 
de trandafiri. 

După cum îşi imaginase, dacă el nu-i putea vedea pe gardieni, 
atunci nici ei nu-l puteau vedea şi îşi urmă drumul prin spatele 
coloanelor. Uşa din faţă se afla la mai puţin de 6 metri depărtare 
şi ar fi putut nimeri cu uşurinţă pe oricare dintre paznici. Fără să 
spună vreun cuvânt sau să scoată vreun sunet, ieşi firesc din 
spatele coloanei, îl ochi pe unul dintre paznici, apoi îşi luă avânt 
şi azvârli cheia franceză ca pe un tomahawk. 

Ambii paznici îl văzură imediat pe italianul cel bondoc când 
ieşi la vedere, dar fură prea surprinşi ca să reacționeze. Se 
holbară neîncrezători la un obiect roşu care se rostogoli prin aer, 
oprindu-se în pieptul unuia dintre ei, frângându-i coastele şi 
lăsându-l fără suflare. Paznicul lovit căzu în genunchi, scoțând un 
geamăt slab de surpriză şi durere. Celălalt îi sări instinctiv în 
ajutor, dar, văzând că partenerul său nu era rănit grav, se ridică 
şi o luă la goană după Giordino. Doar că acesta nu mai era acolo, 
căci se ascunsese din nou în spatele coloanei. Paznicul o luă spre 
coloană, dar se opri când auzi un zgomot de paşi în spatele lui. 
Se întoarse tocmai la timp ca să vadă cum Coltul 45 al lui Pitt îl 
lovea în tâmplă, chiar sub cască. 

In vreme ce omul îşi pierdea cunoştinţa, Pitt izbuti să-şi 
strecoare mâinile pe sub braţele sale şi să-l prindă înainte ca 
acesta să se prăbuşească la pământ. Giordino sări din spatele 
coloanei şi se apropie în vreme ce Pitt începu să târască trupul 
inert spre tufişuri. Pitt observă o sclipire bruscă în ochii lui 
Giordino puţin înainte ca acesta să strige: 

— Jos! 

Pitt se aplecă atunci când Giordino sări peste două trepte 
direct spre el. Giordino plonjă peste Pitt către primul paznic care 
se afla acum în spatele lui Pitt. Bărbatul rănit îşi revenise după 
lovitura cheii franceze şi se clătina pe picioare ţinând în mână un 
cuţit scurt pe care se pregătea să-l înfigă în spatele lui Pitt. 
Giordino îşi repezi braţul stâng abătând cuțitul paznicului într-o 
parte înainte de a se rostogoli peste el cu toată greutatea sa. 
Amândoi se prăbuşiră la pământ, Giordino lăsându-se cu toată 
greutatea pe pieptul omului. Presiunea asupra coastelor rupte 
ale gardianului era de nesuportat şi omul, gâfâind, încercă să 


393 


tragă aer în piept. Pumnul drept al lui Giordino îi înăbuşi strigătul, 
izbindu-l lateral în gât şi făcându-l să leşine înainte de a mai 
scoate vreun sunet. 

— A fost cât pe ce, icni Giordino. 

— Mulţumesc pentru intervenţie, spuse Pitt. 

Se ridică şi ascultă sunetele de pe domeniu. Curtea şi casa 
păreau cufundate în linişte. Nu-şi putu da seama dacă gardienii 
apucaseră să dea alarma. 

— Hai să-i facem nevăzuţi pe ăştia doi, zise Pitt târându-şi din 
nou victima spre tufişuri. 

Giordino îi urmă exemplul, apucându-l de guler pe paznicul 
doborât de el şi trăgându-l. 

— Să sperăm că schimbul următor nu ajunge prea curând, 
pufni el. 

După ce Pitt lăsă corpul celui lovit de el în tufişuri, se întoarse 
spre Giordino cu o sclipire în ochi. 

— Cred că ar putea ajunge mai devreme decât crezi, zise el 
făcându-i cu ochiul. 


394 


54 


Theresa privi cum micile flăcări cuprindeau paginile sfâşiate, 
apoi cum creşteau încet din ce în ce mai înalte şi mai 
strălucitoare când focul începu să danseze pe copertele 
deschise. Când fu evident că focul putea să-şi poarte şi singur de 
grijă, Theresa se îndrepta repede către uşa biroului înşfăcând 
dosarul cu rapoarte pe care Wofford încercase să-l ia mai 
devreme. lnăuntru erau imagini detaliate împreună cu hărţi ale 
faliilor marcate cu roşu, inclusiv graficul din Alaska. Aruncând o 
privire înapoi către iadul flăcărilor care ardeau în fundul camerei, 
Theresa ieşi şi încuie uşa. 

incepu să alerge din ce în ce mai repede fără să facă un 
zgomot prea puternic pe dalele de marmură. Adrenalina îi curgea 
vijelios prin vene în timp ce fugea, dar în sfârşit planul de 
evadare părea să devină o realitate. Era simplu. Trebuia să se 
ascundă lângă holul principal până când flăcările aveau să atragă 
atenţia paznicilor de la intrare. După aceea urmau să se 
strecoare afară şi să încerce să pună mâna pe un vehicul în 
haosul rezultat, după care să iasă pe poarta principală. Focul era 
deja pus acum iar Theresa simţi un strop de încredere că 
modestul lor plan de evadare ar fi putut reuşi până la urmă. 

Apropiindu-se de hol, încetini ritmul până ajunse să meargă la 
pas căutând din priviri locul unde era ascuns Wofford. Era în 
acelaşi loc unde îl lăsase ea, lângă o coloană înaltă, cu caneluri. 
Văzând-o venind, o privi înspăimântat. Theresa îi zâmbi 
arătându-i printr-un demn al capului că reuşise. De obicei atât de 
jovial, Wofford rămase nemişcat ca o stană de piatră, cu chipul 
schimonosit într-o grimasă încordată. 

Apoi Tatiana ieşi din spatele lui Wofford fluturând un mic pistol 
automat. Cu un zâmbet ameninţător, ea şuieră către Theresa: 

— Frumoasă seară pentru o plimbare, nu? 

Theresa simţi cum pe spinare îi trecea un fior rece ca gheaţa. 
Dar, văzând zâmbetul răutăcios de pe buzele Tatianei, teama îi 
fu înlocuită de furie. Se hotărî că, dacă aşa stăteau lucrurile, nu 
avea de gând să cedeze prea uşor. 

— N-am putut dormi, încercă ea să blufeze. Suntem foarte 
aproape de încheierea analizei. L-am rugat pe paznic să ne lase 
să luăm nişte rapoarte pentru a putea lucra în camerele noastre, 


395 


zise ea arătând către dosarul de sub braţ. 

Făcuse o încercare disperată, dar văzu din privirea Tatianei că 
nu credea o iotă din ce auzise. 

— Şi unde este paznicul? 

— Incuie biroul. 

Venit tocmai la timp, zgomotul unor cărţi care se rostogoleau 
răsună pe coridor, fără îndoială datorită focului care cuprinsese 
vreun raft inferior al bibliotecii. Pe chipul Tatianei apăru o 
expresie de curiozitate şi se îndreptă spre centrul holului pentru 
a vedea mai bine ce se întâmplase, ţinând însă arma îndreptată 
către Wofford. Acesta privi către Theresa care dădu din cap drept 
răspuns. 

Ca şi cum ar fi exersat îndelung mişcarea, Theresa îi aruncă 
Tatianei teancul de hârtii în faţă, în timp ce Wofford se întinse 
către braţul ei drept, cel în care ţinea pistolul. Cu o repeziciune 
ca de şarpe, care îi surprinse pe amândoi, Tatiana se răsuci 
instantaneu, ferindu-se de Wofford şi evitând hârtiile care se 
rostogoliră inofensive pe ceafa ei. Intorcându-se, făcu un pas 
spre Theresa şi înfipse ţeava armei în obrazul acesteia, în timp 
ce vraful de hârtii încă mai plutea către sol. 

— Ar trebui să te omor pentru asta! şuieră ea în urechea 
Theresei, împingându-l pe Wofford cu cealaltă mână. Vom vedea 
imediat ce ispravă aţi făcut. 

Imboldind-o pe Theresa prin hol cu ţeava armei, un Makarov 
PM automat, o conduse până la uşa din faţă. Pipăind cu mâna 
liberă, Tatiana izbi uşa în lături. 

— Gărzi! răcni ea. Veniţi să mă ajutaţi. 

Cei doi paznici de pe terasă, îmbrăcaţi în costume de 
războinici mongoli, cu coifurile lor de tablă trase peste urechi, 
năvăliră pe uşă şi evaluară rapid situaţia. Primul paznic păşi spre 
Wofford şi scoase un pistol pe care îl înfipse între coastele 
geofizicianului. Cel de-al doilea paznic, un om mai scund, păşi 
către Theresa şi o prinse strâns de braţ. 

— Luaţi-o! porunci Tatiana îndreptând arma către faţa 
Theresei. 

Paznicul o obligă brutal să se îndepărteze de Tatiana. Un val de 
deznădejde o cuprinse pe Theresa şi se uită disperată la Wofford. 
Ciudat, privirea întunecată dispăruse de pe chipul lui Wofford şi 
aceasta se uita la ea cu o privire plină de speranţă. Apoi brusc, 
strânsoarea ca de menghină din jurul braţului ei slăbi. Cu o 
mişcare neaşteptată, paznicul dădu drumul braţului Theresei şi o 


396 


înşfacă pe Tatiana de încheietură. Cu un gest al braţului său 
puternic, îi răsuci Tatianei încheietura, în timp ce îi prindea mâna 
într-o strânsoare brutală. Arma îi scăpă femeii din mână şi, 
înainte să-şi dea seama ce se petrece, pistolul căzu zăngănind pe 
marmura podelei. Paznicul o smuci de încheietură şi o împinse la 
podea pe Tatiana, care scoase un țipăt de durere. 

— Ce Dumnezeu faci? se plânse ea ridicându-se în picioare în 
timp ce-şi freca încheietura dureroasă. 

Pentru prima dată, se uită drept la paznic, observând că 
mâinile acestuia se pierdeau în mânecile cămăşii cu două 
numere prea mare. Omul îi adresă un rânjet oarecum familiar 
care păru cam deplasat. Se întoarse către celălalt paznic şi văzu 
că uniforma îi era mult prea mică pentru statura lui înaltă. Şi mai 
văzu că arma pe care acesta o avea în mână era îndreptată spre 
ea. Privindu-i chipul, simţi că i se taie respiraţia când zări ochii 
verzi care o priveau la rândul lor cu o plăcere aproape morbidă. 

— Tu! scrâşni ea pierzându-şi graiul de uimire. 

— Doar nu aşteptai vreo livrare de la McDonald's, nu? 
răspunse Pitt îndreptând Coltul 45 spre burta femeii. 

— Dar tu ai murit în deşert, se bâlbâi ea. 

— Nu, ăla era călugărul fals, prietenul tău, răspunse Giordino 
ridicând Makarovul său. 

Tatiana păru a nu-şi găsi cuvintele. 

— Al, te-ai întors! rosti Theresa încântată de turnura 
evenimentelor. 

Giordino îi strânse mâna. 

— Imi pare rău ca te-am cam repezit la venire, zise el. 

Theresa dădu din cap în semn de înţelegere şi îi strânse mâna 
la rândul ei. 

— Cu siguranţă, ne bucurăm să vă vedem, domnule Pitt, spuse 
Wofford. Nu prea mai speram că vom scăpa de-aici teferi şi 
nevătămaţi. 

— Am văzut ce i-au făcut lui Roy, zise Pitt aruncându-i o privire 
îngheţată Tatianei. Acest loc nu este tocmai un club al Tinerelor 
Cercetaşe. Una peste alta, ne-aţi scutit de efortul de a vă căuta 
prin toată hardughia asta. 

— Cred că ar fi cazul să ieşim de-aici înainte să apară nişte 
gărzi, spuse Giordino conducând-o pe Theresa către uşă. 

— Stai, zise ea. Rapoartele seismice. Am găsit dovezi că ei au 
acţionat asupra faliilor din Golful Persic şi din Alaska. 

— Dar asta e absurd, declară Tatiana. 


397 


— N-a vorbit nimeni cu tine, surioară, răspunse Giordino 
îndreptând Makarovul spre ea. 

— Aşa este, zise Wofford aplecându-se şi ajutând-o pe Theresa 
să culeagă hârtiile de pe jos. 

— Au pus la cale distrugerea conductei petroliere din capătul 
nordic al lacului Baikal, ceea ce a generat valul-seişă. Au mai 
vizat şi alte falii, din Golful Persic şi una de lângă conducta din 
Alaska. 

— Mă tem că au avut deja succes în Golf, zise Pitt. 

— Datele astea ar trebui să se completeze de minune cu 
pozele pe care Rudi le face chiar în timp ce vorbim, rosti 
Giordino. 

Pitt văzu privirile întrebătoare ale Theresei şi ale lui Wofford. 

— Un aparat seismoacustic se află într-un laborator de aici. 
Credem că a fost folosit pentru declanşarea cutremurelor care au 
produs numeroase pagube la instalaţiile petroliere din Golful 
Persic. Documentele voastre par să susţină presupunerea 
noastră. N-am ştiut că Alaska era următoarea pe listă. 

Cu braţele pline cu hârtii, Theresa tocmai îşi îndrepta trupul 
când un ţârâit asurzitor răsună în hol. Focul din ce în ce mai 
puternic declanşase un detector de fum aflat în faţa biroului, 
alarma acestuia răsunând în întreaga clădire. 

— Am dat foc biroului, explică Theresa. Speram să putem 
folosi asta ca pe-o diversiune pentru ca eu şi Jim să evadăm. 

— Incă mai putem s-o facem, răspunse Pitt, dar hai să nu 
aşteptăm sosirea pompierilor. 

leşi repede pe uşa deschisă cu Theresa şi Wofford pe urmele 
lui. Tatiana se trase spre peretele din spate, încercând să se 
strecoare pe-o ieşire de urgenţă. Giordino zâmbi văzându-i 
încercarea, se îndreptă spre ea şi o înşfacă de pulover. 

— Mă tem că vei pleca de-aici împreună cu noi, draga mea. 
Vrei să mergi sau să zbori? o întrebă îmbrâncind-o brutal către 
uşă. 

Tatiana se întoarse şi mormăi ceva, apoi ieşi înciudată pe uşă. 

Afară Pitt conduse repede grupul prin portic către coloanele de 
susţinere, apoi se opri. Sunetul unor copite de cai în galop care 
răsuna în depărtare, în dreapta lui, îi dădu de înţeles că o patrulă 
aflată în partea nordică a clădirii trebuie să fi auzit alarma şi 
acum se grăbea către intrare. Inainte şi în stânga, dinspre 
grajduri şi cartierul general al trupelor de securitate, izbucniră 
ţipete. Pitt zări felinare şi lanterne îndreptându-se în grabă spre 


398 


casă, purtate de gardienii treziţi de alarmă şi care se repezeau 
pe jos într-acolo. 

Pitt blestemă în sinea lui ideea Theresei de a da foc clădirii. 
Dacă ar fi plecat cu câteva minute în urmă, confuzia creată ar fi 
fost de partea lor. Dar acum toate forţele de securitate fuseseră 
alertate şi se grăbeau să-şi ocupe poziţiile. Singura lor 
posibilitate era să se lase în jos şi să spere că paznicii vor trece 
pe lângă ei. 

Pitt se îndreptă către tufele de trandafiri din spatele 
coloanelor. 

— Toată lumea, pe burtă! Vom aştepta ca ei să intre în casă, 
apoi o vom lua din loc, zise el cu voce scăzută. 

Theresa şi Wofford se lăsară repede la pământ şi dispărură în 
spatele unui şir de flori. 

Giordino o împinse pe Tatiana în spatele unei tufe de trandafiri 
îmbobociţi, apoi îi puse o mână peste gură. Cu cealaltă mână, 
duse ţeava Makarovului la buze şi îi făcu semn să tacă. Pitt 
îngenunche pe pământ, scoase de la centură aparatul de emisie- 
recepţie şi îl duse către buze. 

— Rudi, mă auzi? întrebă el încet. 

— Sunt numai urechi, veni răspunsul şoptit. 

— Suntem pe cale să ieşim, dar se pregăteşte o petrecere. Va 
trebui să ne întâlnim repede, în aproximativ 5-10 minute. 

— Termin aici şi mă îndrept către garaj. 

Pitt se întinse la pământ când văzu trei paznici care se 
apropiau dinspre grajduri. In goana lor, aceştia trecură la câţiva 
metri de Pitt - fără să observe că paznicii de la intrare nu se 
vedeau pe nicăieri - apoi intrară în clădire. Numai câteva lumini 
slabe erau aprinse lângă uşă, aşa că Pitt şi ceilalţi erau ascunşi 
într-o beznă protectoare. 

Patrula călare se afla încă la vreo 50 de metri depărtare. Pitt 
se gândi să o ia pe lângă tufele de trandafiri şi să traverseze 
curtea înainte ca aceştia să se apropie, dar se răzgândi. Călăreţii 
nu se aşteptau să găsească pe careva zăcând lângă intrare. Cu 
puţin noroc, incendiul provocat de Theresa îi putea atrage pe toţi 
paznicii, care ar fi venit să ajute la stingerea lui. 

Numărând opt bărbaţi, patrula călare se apropia în galop de 
intrarea din faţă, dar, ajungând pe aleea acoperită de pietriş, 
trase brusc de frâie. Un vag sentiment de nelinişte îl cuprinse pe 
Pitt în timp ce-i privea pe călăreţii care formară un semicerc larg 
în faţa porticului, apoi se opriră. Doi dintre cai fornăiră neliniştiţi 


399 


când fură siliţi să se oprească. În clădire alarma amuţi brusc, iar 
alţi patru paznici care se apropiau pe jos din partea opusă se 
opriră brusc din fugă. Focul fie că scăpase de sub control, fie că, 
aşa cum se temea Pitt, fusese stins înainte de a se răspândi prea 
mult. 

Răspunsul sosi odată cu o orbitoare lumină albă. Prin simpla 
răsucire a unui buton, o duzină de reflectoare montate în 
traversele care susțineau porticul se aprinseră într-o explozie 
strălucitoare. Lumina se răspândi până departe pe terenurile 
dimprejur. In strălucirea aceea orbitoare trupurile lui Pitt şi ale 
tovarăşilor săi se zăreau întinse sub tufele de trandafiri. 

Pitt strânse cu putere Coltul 45 în mână şi îl îndreptă spre cel 
mai apropiat dintre călăreţi. Paznicii pedeştri se aflau ceva mai 
departe şi nu păreau să fie înarmaţi, dar cu călăreţii era o cu 
totul altă poveste. Pe lângă arcurile şi săgețile lor aducătoare de 
moarte, Pitt fu îngrijorat să vadă că aveau cu toţii puşti pe care 
acum le coborâseră de pe umăr şi le îndreptaseră către ei. Deşi 
observă că Giordino îl ţintea şi el pe călăreț cu Makarovul său, 
şansele lor nu păreau deloc prea mari. 

Schimbul de focuri nu se produse însă, deoarece pe marmura 
holului răsună o mulţime de paşi grăbiţi şi patru oameni îşi 
făcură apariţia pe terasă. Cei trei paznici aflaţi jos făcură câţiva 
paşi, apoi se opriră şi se uitară la Pitt şi la tovarăşii acestuia. 
Fumul şi cenuşa le înnegriseră tunicile portocalii, dar în ochii lor 
nu se citea panica. Pitt era îngrijorat de puştile automate AK-74 
de asalt pe care aceştia le aveau în braţe. 

Pe lângă paznicii înarmaţi ţâşni un al patrulea om care alergă 
către mijlocul aleii de parcă i-ar fi aparţinut, ceea ce era 
adevărat. Borjin era îmbrăcat într-un halat de mătase albastră 
care contrasta cu chipul lui roşu ca sfecla de furie. Se uită urât 
către tufişuri, unde trupurile dezbrăcate şi fără cunoştinţă ale 
paznicilor de la uşă zăceau la vedere în luminile strălucitoare. 
Borjin se întoarse către Pitt şi ceilalţi privindu-i ca lovit de 
apoplexie, apoi pe un ton măsurat, mormăi: 

— Am să vă plătesc eu toate astea, n-aveţi grijă! 


400 


55 


Curiozitatea înlocui teama care pusese stăpânire pe Gunn 
când pătrunse în încăperea izolată fonic. Mai văzuse el încăperi 
de testare înainte, dar nici una nu fusese atât de plină de 
dispozitive electronice de ultimă oră. Şiruri de calculatoare şi 
generatoare de mare putere stăteau aliniate pe platformă, 
amintindu-i de echipamentele de procesare computerizată 
îngrămădite într-un submarin Trident. Şi mai interesant era 
ciudatul dispozitiv din mijlocul încăperii, alcătuit din trei tuburi 
unite şi care domina încăperea de la 3 metri înălţime. Gunn se 
uită la transductoarele acustice, un fior rece străbătându-i şira 
spinării când se gândi la ce spusese Yaeger, cum că ar putea 
declanşa un cutremur. 

Fiorul rece se transformă rapid în transpiraţie când îşi dădu 
seama că temperatura din cameră era de circa 40 de grade. Fu 
surprins să constate că echipamentele funcționau, realizând un 
test preprogramat. Căldura furnizată de generatoarele de curent 
care asigurau funcţionarea aparaturii electronice transformase 
încăperea într-o saună uscată. Scoţându-şi halatul de laborator şi 
haina neagră, impermeabilă, luă camera de luat vederi digitală şi 
se urcă pe platformă, începând din capătul îndepărtat, se apucă 
să fotografieze în grabă fiecare dispozitiv. Transpirând abundent, 
se îndreptă către intrare şi deschise uşa pentru a lăsa o pală de 
aer rece să pătrundă înăuntru. Gândindu-se că astfel putea auzi 
mai bine paşii care s-ar fi apropiat şi, de asemenea, să 
primească apeluri prin staţie, lăsă uşa întredeschisă şi se 
reapucă de fotografiat. 

Gunn se opri când ajunse la o consolă mare în faţa căreia se 
afla un scaun îmbrăcat în piele. Era postul de comandă pentru 
controlul dispozitivului seismic. Gunn se aşeză pe scaun şi studie 
ecranul viu colorat al monitorului din faţa lui. Un mesaj se afla în 
centrul ecranului, cuvintele pulsând în limba germană. Gunn 
căpătase ceva cunoştinţe elementare de germană după ce 
petrecuse câteva luni alături de o echipă nemţească de 
cercetare, studiind pachebotul Wilhelm Gustloff, scufundat în 
timpul celui de-al Doilea Război Mondial, aşa că descifră mesajul 


401 


de pe ecran. Apăsă butonul ABORT* şi o imagine abstractă 
apăru deodată pe ecran. 

Era imaginea tridimensională a unor straturi de sedimente, 
fiecare dintre ele fiind colorat într-o nuanţă diferită de galben- 
auriu. O scală aflată într-o parte a ecranului arăta 500 de metri, 
iar Gunn presupuse în mod corect că aceasta era imaginea 
stratigrafică a sedimentelor aliate imediat sub laborator. Gunn 
luă mouse-ul de pe masă şi îl trase spre el. În vreme ce cursorul 
se mişca pe ecran, un ticăit puternic răsună din transductoarele 
aflate la câţiva metri depărtare. Acesta încetă rapid când apăru o 
nouă imagine subterană. Gunn observă că scala de pe margine 
indica acum 550 de metri. 

Von Wachter perfecţionase în mod remarcabil sistemul său de 
imagistică seismică. Gunn învârti rotita mouse-ului înainte şi 
înapoi admirând imaginea limpede precum cristalul a straturilor 
sedimentare aflate la sute de metri sub el. Alături dispozitivul 
seismoacustic ticăia în vreme ce un motor electric rotea 
mecanismul şi modifica unghiul de penetrare al acestuia. Ca un 
copil concentrat asupra unui joc pe calculator, Gunn era fascinat 
de acele imagini, studiind anomaliile solului. Abia băgă de seamă 
când Pitt îl apelă, ceea ce îl făcu să alerge spre uşa deschisă 
pentru a nu pierde semnalul în interiorul camerei protejate fonic. 

Încheind transmisia radio, aruncă o privire pe hol. Nevăzând 
nici un semn de viaţă, alergă înapoi pe platformă şi termină de 
fotografiat dispozitivul seismic şi echipamentul auxiliar. Işi 
îmbrăcă haina şi se pregăti să plece, dar se răzgândi şi scotoci 
printre nişte documente pe care le văzuse pe consolă. 

Găsi ceea ce părea a fi un manual de operare, o broşură 
groasă prinsă într-un mic clipboard din oţel inoxidabil. Primele 
pagini lipseau, probabil smulse de Pitt cu ocazia ultimei sale 
vizite. Gunn îndesă manualul şi clipboardul într-un buzunar cu 
fermoar al jachetei sale, apoi se îndreptă spre uşă. Tocmai se 
pregătea să iasă când din aparatul de emisie-recepţie răsună o 
voce. 

Inima i se opri când îşi dădu seama că vocea aceea nu era a 
lui Pitt. Şi, din ceea ce auzi, înţelese că totul era pierdut. 


42 Opreşte, renunţă (în Ib. engleză, în original) (n.red.). 
02 


56 


Pitt se ridică încet în picioare, punând Coltul lăsat în jos, ca să 
nu-i provoace pe paznicii lui Borjin care aveau degetele pe 
trăgaciul armelor. Aşteptă până când Giordino o ridică pe Tatiana 
în picioare şi o întoarse către fratele ei, cu Makarovul lipit de 
tâmplă. Tatiana încercă fără succes să scape din strânsoarea lui. 

— Dă-mi drumul, porcule! Sunteţi morţi cu toţii, şuieră ea. 

Giordino nu făcu decât să zâmbească, înşfăcând-o de păr şi 
înfigându-i ţeava Makarovului în ureche. Tatiana tresări de 
durere, apoi renunţă la luptă. 

In vreme ce toţi ochii erau îndreptaţi spre Tatiana, Pitt ridică 
încet arma până ajunse în dreptul mijlocului lui Borjin. Cu mâna 
stângă, apăsă pe furiş butonul de transmisie al staţiei sale radio, 
sperând că Gunn va auzi conversaţia lor. 

Borjin se uită cu o uşoară lipsă de interes la sora lui aflată în 
pericol. Privindu-i pe Pitt şi pe Giordino mai îndeaproape, ochii 
săi se aprinseră brusc când îi recunoscu. 

— Voi, strigă el, apoi îşi regăsi calmul. Aţi supravieţuit 
călătoriei prin deşert ca să-mi încălcaţi din nou proprietatea? De 
ce aţi riscat atât de nebuneşte? Numai pentru a le salva viaţa 
prietenilor voştri? 

Dădu el din cap spre Theresa şi Wofford care se plasaseră 
strategic în spatele Tatianei. 

— Am venit ca să punem capăt cutremurelor şi măcelului 
provocat de tine pentru a pune mâna pe petrol, răspunse Pitt. 
Am venit pentru prietenii noştri. Şi am mai venit şi pentru 
Genghis. 

Când Pitt se referise la cutremure, abia dacă îi stârnise o 
reacţie. Dar numele războinicul mongol care stăpânise o mare 
parte din lume îl făcu pe Borjin să se cutremure. Işi miji ochii în 
vreme ce chipul i se înroşi, iar Pitt aproape că se aşteptă ca de 
pe buze să-i ţâşnească flăcări. 

— Inainte de asta, veţi muri! scrâşni el arătând spre gardienii 
care îl înconjurau. 

— Poate. Dar şi tu şi sora ta veţi păţi acelaşi lucru. 

Borjin îi aruncă o privire dură omului solid care cuteza să-l 
amenințe cu atâta îndrăzneală. Ghici din hotărârea neclintită 
care se citea în privirile lui că acesta privise moartea în faţă nu 


403 


de puţine ori până atunci. Ca şi idolul său, Genghis, nu părea să 
se teamă de vreo bătălie. Dar bănuia că Pitt trebuia să aibă vreo 
slăbiciune, una de care să se poată folosi pentru a scăpa de el 
definitiv. 

— Oamenii mei vă vor spinteca într-o clipă, îl ameninţă şi el. 
Dar nu vreau s-o văd pe sora mea murind. Elibereaz-o pe Tatiana 
şi cercetătorii sunt liberi să plece. 

— Nu, protestă Theresa, păşind în faţa lui Giordino. Trebuie să 
ne laşi pe toţi să plecăm. Apoi i se adresă în şoaptă lui Giordino: 
Nu vă vom lăsa aici, să fiţi ucişi. 

— Nu eşti în poziţia de a pune condiţii, răspunse Borjin. Se 
prefăcu că face câţiva paşi înainte şi înapoi, dar Pitt îşi dădu 
seama că încerca să iasă astfel din bătaia armei. Strânse şi mai 
tare Coltul - în vreme ce Borjin se retrase în spatele unuia dintre 
soldaţii săi - apoi se opri. 

Bubuitura răsună ca un baros care loveşte o oală de tablă. Dar 
explozia nu provenise de la nici una dintre armele aflate în 
preajma intrării. Se auzi din cealaltă parte a domeniului, din 
direcţia laboratorului. Se scurseră 20 de secunde în care toţi 
încremeniseră perplecşi, după care o a doua explozie izbucni 
aidoma primei. Tatiana fu prima care recunoscu sunetul. Cu 
groază în glas, îi strigă fratelui ei: 

— Dispozitivul lui von Wachter! L-a activat cineva! 

O a treia bubuitură venind dinspre laborator răsună ca un 
clopot într-un templu acoperindu-i ultimele cuvinte. 

x xk k 

Gunn dovedise un calm remarcabil sub toată acea presiune. 
Ştia că Pitt ar fi dorit ca el să facă rost de dovada fotografică, să 
părăsească apoi domeniul, să contacteze autorităţile şi să-l 
predea pe Borjin oprobriului public, dar pur şi simplu nu pleca 
lăsându-şi prietenii să moară. Inarmat cu un simplu levier, ştia că 
a le sări în ajutor ar fi însemnat moartea lui, dar se gândi că ar 
putea întoarce demonul lui Borjin împotriva propriului stăpân. 

Gunn intră înapoi în încăperea izolată fonic şi închise uşa în 
urma sa, apoi se repezi la consolă. Se simţi deodată 
recunoscător că sistemul fusese lăsat pornit şi că puţin mai 
devreme se lămurise cum funcţiona. Instalându-se pe scaunul 
operatorului, apucă mouse-ul şi derulă rapid imaginile, căutând-o 
pe cea văzută mai devreme. Dispozitivul începu să ticăie şi să 
murmure în timp ce îndeplinea comenzile. În cele din urmă Gunn 
zări anomalia pe care o căuta. Era o discontinuitate ciudată care 


404 


reteza două straturi de sedimente. În jurul acesteia erau 
douăsprezece pete rotunde reprezentând crăpături în rocă. Nu 
avea idee dacă aceea chiar era o falie şi nici că dacă se 
acumulase presiune acolo. Poate din cauza dispozitivului 
seismoacustic, dar oricum nu mai conta. Gunn nu ştia 
răspunsurile, însă se gândi că altă opţiune tot nu avea. 

Poziţionă cursorul în partea superioară a fracturii şi apăsă 
butonul mouse-ului. Un punct luminos începu să pulseze pe 
ecran, iar dispozitivul începu din nou să ticăie. Gunn îndreptă 
cursorul spre partea de sus a ecranului şi cercetă repede o serie 
de iconiţe apărute pe monitor. Sudoarea începu să-i curgă de pe 
frunte în vreme ce lucra frenetic în zăduful din cameră. Meniul 
era în limba germană, software-ul fiind creat de von Wachter şi 
de echipa acestuia. Gunn încercă disperat să scormonească 
printre amintiri, încercând a regăsi cuvinte şi fraze de mult 
uitate. Işi aminti de raportul lui Yaeger, care spunea că von 
Wachter utiliza fascicule de unde de înaltă frecvenţă în 
imagistica sa, aşa încât setă aparatul pe cea mai înaltă 
frecvenţă. Presupuse că „Ubersetzen” însemna „amplitudine” şi 
o setă pe maxim, apoi selectă un interval de repetare de 20 de 
secunde. Un chenar roşu pe care scria cu caractere îngroşate 
„Aktivieren” apăru pulsând pe monitor. Gunn se rugă şi apăsă 
butonul. 

La început nu se întâmplă nimic, apoi pe ecran se derulă rapid 
o lungă secvenţă numerică. Se putea să fi fost de vină simţurile 
ascuţite la maximum, dar lui Gunn i se păru că generatoarele de 
curent şi computerele din încăpere se treziseră la viaţă la modul 
concret, începând să zumzăie în surdină. Ştergându-şi 
sprâncenele de transpiraţie, îşi spuse că temperatura din 
încăpere probabil că se ridicase cu cel puţin 10 grade. Observă 
că trepiedul ticăia din nou, doar că mai tare de data aceasta, 
apoi o explozie luminoasă izbucni din capătul inferior al acestuia 
resimţind-o de parcă un fulger globular lovise la doar câţiva 
centimetri de el. Explozia acustică zgudui întreaga clădire, 
aproape smulgându-l pe Gunn de pe scaunul pe care se afla. Se 
clătină îndreptându-se spre uşă cu urechile încă răsunând din 
pricina bubuiturii, apoi se opri şi privi descurajat prin încăpere. 

Camera surdă fusese proiectată pentru a absorbi undele 
sonore. 

Chiar şi exploziile concentrate provenite de la dispozitivul acustic 
erau diminuate serios de panourile de amortizare a sunetului 


405 


montate în podea. Efortul lui de a activa sistemul fusese inutil. 

Gunn sări de pe platformă pe podeaua din burete şi se 
rostogoli către baza trepiedului. Anticipase următoarea explozie 
şi îşi acoperi urechile în vreme ce aceasta izbucni din tuburile 
transductorului cu un sunet asurzitor. 

Bubuitura ca de tunet îl aruncă pe Gunn în genunchi, dar îşi 
reveni repede şi se târî până la baza trepiedului. Smulgând 
frenetic buretele din podeaua de sub dispozitiv, numără cu voce 
tare până la 20, aşteptând următoarea explozie. Norocul fu de 
partea lui, căci panourile din burete nu erau fixate pe podea şi se 
scoaseră uşor, în bucăţi mari. Sub burete apăru podeaua din 
gresie, dar Gunn văzu, după finisajul argintiu, că dalele erau din 
plumb, ca amortizor suplimentar al sunetului. Gunn ajunsese cu 
numărătoarea pe la 11 când se repezi la consolă şi înşfăcă 
levierul pe care îl lăsase pe masă. Infigând vârful acestuia într-o 
crăpătură a podelei, scoase rapid una dintre dale şi o trase 
deoparte. Uitând de numărătoare, se lăsă repede în jos şi scoase 
rapid alte trei dale de plumb care alături de prima formaseră un 
pătrat sub dispozitivul acustic. 

Grăbit să elibereze podeaua, Gunn numărase prea repede şi 
se dădu înapoi chiar în momentul în care se produse a treia 
explozie acustică. Ducându-şi mâinile la urechi, privi în jos şi 
văzu că dispozitivul trăgea acum prin stratul subţire de beton 
care forma baza clădirii. 

— N-am ce face în privinţa asta, murmură el după ce efectul 
exploziei dispăru şi se îndreptă spre uşă. 

Trăgând în lături uşa grea, aproape că se aştepta să zărească 
o armată de paznici pornită pe urmele lui, dar ei alergaseră cu 
toţii spre clădirea principală, cel puţin pentru o vreme. In locul 
acestora zări un mic grup de savanţi în pijamale îngrămădindu-se 
în celălalt capăt al holului. leşind pe uşa încăperii izolate fonic, 
Gunn fu întâmpinat cu un strigăt de unul dintre savanţi, acesta 
îndemnând grupul furios să se repeadă la el. 

Cu un avans de numai câţiva paşi, Gunn se grăbi să intre în 
cel mai apropiat birou din dreapta sa. Ca majoritatea birourilor 
din clădirea unde se aflau laboratoarele şi aceasta era mobilată 
sumar, cu un birou cenuşiu din metal la mijlocul unuia dintre 
pereţi şi o masă de laborator acoperită cu diverse dispozitive 
electronice într-o parte. Nici una dintre aceste dotări nu stârni 
interesul lui Gunn. Singurul lucru important era mica fereastră 
prin care se vedeau terenurile domeniului. 


406 


Păşind către fereastră, îi mulţumi în sinea sa lui Giordino că îi 
dăduse levierul pe care îl strângea acum în mâini. Cu o lovitură 
puternică, vâri capătul teşit al acestuia într-un colţ al ferestrei, 
spărgând sticla. După ce dădu la o parte cioburile, ieşi pe geam. 
Abia atinse pământul când o a patra şi ultimă explozie răsună, 
impactul acesteia fiind însă mult mai redus acum când Gunn se 
afla în afara clădirii. 

Un cor de strigăte îngrozite se auzi prin fereastra spartă când 
savanții năvăliră în camera pe care el tocmai o părăsise. Ştia că 
aceştia aveau să oprească aparatul înainte de producerea unei 
noi explozii. 

Jocul lui nesăbuit de a provoca un cutremur luase sfârşit. Şi tot 
aşa, se gândi el cu groază, dispăruse şi ultima şansă de a le 
salva vieţile lui Pitt şi Giordino. 


407 


57 


Când răsună cea de-a doua explozie, Borjin porunci ca două 
dintre gărzile sale călare să meargă şi să vadă ce se întâmplase. 
Acestea o luară la galop pe domeniul întunecat, când un zgomot 
înăbuşit răsună în depărtare. Bubuitul înfundat al celei de-a treia 
explozii seismice acoperi tropotul cailor. 

— Ţi-ai adus şi prieteni? rânji Borjin către Pitt. 

— Destui cât să te închidă pe vecie, răspunse Pitt. 

— Atunci vor muri şi ei împreună cu tine. 

Un zgomot de sticlă spartă răsună dinspre laborator urmat de 
a patra explozie produsă de dispozitivul seismoacustic, apoi totul 
fu învăluit în tăcere. 

— S-ar părea că prietenii tăi au făcut cunoştinţă cu gărzile 
mele, zâmbi Borjin. 

Incă nu îi dispăruse rânjetul de pe chip când o altă bubuitură 
înfundată răsună de dincolo de dealuri ca un tunet care se 
apropia. Numai că, de această dată, bubuitura era continuă, 
sporind în intensitate ca o avalanşă care se apropia. In afara 
domeniului, o haită de lupi începu să urle într-un cor lugubru. 
Caii auziră urletele lupilor şi începură să necheze nervoși, 
anticipând neliniştiţi cataclismul care stătea să se declanşeze şi 
pe care oamenii nu-l puteau percepe. 

La o mie de metri sub scoarţa Pământului, un fascicul de trei 
unde sonore concentrate, emise de cele trei transductoare, 
converseseră către fractura vizată de Gunn. Tăietura din stratul 
de sedimente era, într-adevăr, o veche falie oblică. Primele două 
explozii, absorbite de „căptuşeala” încăperii, loviseră falia cu un 
impuls minor. Cea de-a treia explozie lovise însă cu toată forţa. 
Deşi stratul de sedimente rezistase, undele seismice zguduiră cu 
putere rocile din jurul faliei. Cea de-a patra explozie fu decisivă. 

Prin natura ei, o falie este o fractură a stratului de rocă, 
susceptibilă să se deplaseze. Majoritatea seismelor sunt 
rezultatul energiei eliberate de o alunecare în zona unei falii. 
Presiunea se creează într-un punct de-a lungul faliei din cauza 
mişcării tectonice inerente, menţinându-se până când o 
alunecare bruscă o eliberează. Forţa alunecării reverberează 
până la suprafaţă, trimițând unde de şoc care dau naştere unor 
cutremure. 


408 


În falia aflată în partea muntoasă a Mongoliei, cel de-al 
patrulea şi ultimul val de unde acustice lovi ca o torpilă. Vibraţiile 
zguduiră fractura, cauzând o alunecare atât pe verticală, cât şi 
pe orizontală. Fisura, era mică, de numai câţiva centimetri şi 
perpendiculară pe-o fractură de jumătate de kilometru, dar, fiind 
atât de aproape de scoarţa terestră, impactul undei fu dramatic. 

Undele de şoc formară un adevărat vârtej de vibrații verticale 
şi orizontale. Pe scala Richter, cutremurul rezultat avu o 
magnitudine de 7,5 grade, dar scala nu reflecta adevărata 
intensitate la suprafaţă unde seismul se simţi de zece ori mai 
puternic. 

Pentru Pitt şi ceilalţi, mişcarea fu precedată de un murmur 
înfundat care crescu în intensitate până când răsună ca un tren 
de marfă aflat în măruntaiele Pământului, apoi undele de şoc 
ajunseră la suprafaţă şi pământul păru că începe să se rotească 
sub picioarele lor. La început, acesta se mişcă înainte şi înapoi, 
apoi păru să se risipească în toate direcţiile, crescând treptat în 
intensitate. 

Pitt şi paznicii se priviră îngrijoraţi când cutremurul începu, dar 
vibraţiile violente îi doborâră pe toţi la pământ. Pitt văzu cum 
unul dintre paznici căzu pe spate, pe treptele terasei, arma 
zburându-i din mâini. Pitt nu încercă să rămână în picioare, ci 
dimpotrivă, se lăsă spre sol, cu braţele întinse în faţă şi ţinând în 
mână pistolul. Arma mai mică şi mai uşoară îi dădea brusc un 
avantaj asupra gărzilor, iar el o îndreptă către cel mai apropiat 
bărbat aflat în picioare şi trase. In ciuda cutremurului, Pitt îşi 
nimeri ţinta şi bărbatul căzu la pământ. Pitt îşi îndreptă repede 
Coltul spre cel de-al doilea paznic care se ghemuise pentru a-şi 
menţine echilibrul. Pitt trase de trei ori, în vreme ce paznicul 
trase şi el o rafală cu AK-74-ul său. Două dintre cele trei focuri 
trase de Pitt îşi atinseră ţinta, ucigându-l pe paznic instantaneu, 
în vreme ce rafala trasă fără ţintă de acesta lovi pământul în 
stânga lui Pitt. 

Pitt întoarse imediat arma către cel dintâi paznic care se 
prăbuşise chiar în faţa lui Borjin. Nababul mongol se repezise în 
sus pe trepte la prima împuşcătură şi se ascunsese în spatele 
uşii cât timp Pitt se întorsese în cealaltă direcţie. Paznicul se 
târâse pe urmele lui Borjin şi tocmai ajunsese la uşă când Pitt 
mai trase o dată. O altă împuşcătură răsună în spatele lui, trasă 
de Giordino după ce o doborâse pe Tatiana la pământ. 
Cutremurul era la apogeu şi se dovedea mult prea puternic 


409 


pentru ca ei să poată ţinti cu precizie. Clătinându-se, paznicul 
izbuti să ajungă nevătămat în spatele uşii. 

La celălalt capăt al aleii, gărzile călare aveau problemele lor. 
Caii fornăiau şi nechezau speriaţi, fără a avea habar de ce le 
tremura pământul sub copite. Trei dintre animalele îngrozite se 
cabrară, călăreţii acestora strângând cu putere frâiele. Un al 
patrulea o porni în galop, călcând în copite trupurile paznicilor 
morţi şi apucând-o îngrozit către grajduri. 

Freamătul violent dură aproape un minut, făcându-i pe cei 
prezenţi să-şi simtă trupurile parcă pe cale a fi azvârlite în aer. În 
casa lui Borjin, totul se spărgea şi se frângea, iar luminile 
începură să licărească şi să se stingă. In partea cealaltă a 
domeniului, o alarmă stingheră răsună slab din direcţia clădirii în 
care se aflau laboratoarele. 

Apoi se termină. Zgomotul ca de tunet se sfârşi, cutremurul se 
domoli treptat şi o linişte ciudată se aşternu peste domeniu. 
Luminile de la intrare se stinseră, învăluindu-i pe Pitt şi pe 
tovarăşii săi într-o beznă bine-venită. Dar el ştia că acea 
confruntare armată era departe de a se fi sfârşit. 

Privind către ceilalţi, văzu că Theresa şi Wofford erau 
nevătămaţi, dar că pe piciorul stâng al lui Giordino se prelingea o 
şuviţă roşie de sânge. Giordino îşi examină rana ca şi cum ar fi 
fost doar un inconvenient minor. 

— Scuze, şefu'. Un glonţ ricoşat. Totuşi, nu a atins osul. 

Pitt dădu din cap, apoi se întoarse spre călăreţii care 
amuţiseră deodată. 

— Adăpostiţi-vă în spatele coloanelor. Repede! ordonă Pitt. 

Abia rosti aceste cuvinte că, dinspre unul dintre călăreţi 
răsună rafala unei arme. 

Şchiopătând uşor, Giordino o trase pe Tatiana către baza 
uneia dintre coloane, în vreme ce Theresa şi Wofford se 
ascunseră după cea alăturată. Pitt trase un foc de acoperire în 
direcţia de unde răsunaseră împuşcăturile, ascunzându-se şi el în 
spatele unei a treia coloane. Cel puţin pentru moment, erau la 
adăpost de rafalele venite dinspre casă şi dinspre călăreţi. 

Acum după ce caii li se liniştiseră, cei cinci paznici călare 
trăgeau spre cele trei coloane. Dar, în vreme ce prada lor era 
ascunsă, călăreţii erau expuşi. Cu o mişcare rapidă Giordino ieşi 
de după coloana sa şi trase două focuri către cel mai apropiat 
dintre călăreţi, apoi se ascunse la loc. Paznicul încasă un glonţ în 
picior şi altul în umăr, în vreme ce tovarăşii săi deschideau focul 


410 


făcând să sară aşchii din piatra coloanei îndărătul căreia se 
ascundea Giordino. Călărețul rănit îşi aruncă arma şi se retrase 
înspre nişte tufişuri aflate alături de alee. Cât trase Giordino, Pitt 
ieşise din ascunzătoare şi trăsese şi el două focuri nimerindu-l pe 
un paznic în braţ. Conducătorul patrulei dădu un ordin răstit şi 
călăreţii teferi se retraseră către tufişurile din spate. Giordino se 
răsuci către ascunzătoarea lui Pitt. 

— Se vor întoarce. Pun pariu pe un dolar că descalecă şi ne 
atacă pe jos. 

— Probabil că încearcă să ne atace de pe flancuri chiar în 
vreme ce discutăm, răspunse Pitt. 

Se gândi la Gunn şi duse mâna către staţia radio, dar acesta 
nu mai era la locul ei. li căzuse probabil în timpul cutremurului şi 
acum zăcea pe undeva în beznă. 

— Am pierdut staţia radio, zise el înjurând, dar nu cred că Rudi 
ar putea să ne ajute. Nu mai am decât cinci gloanţe, adăugă el. 

Nici Giordino nu mai avea prea multe gloanţe în arma sa. Cu 
Wofford şi Giordino răniţi, nu se puteau deplasa rapid. Gărzile 
formaseră probabil trei grupuri care aveau să-i atace din trei 
părţi. Pitt privi către uşa deschisă şi hotărî că doar casa le-ar fi 
putut servi acum drept adăpost. Clădirea fusese ciudat de 
liniştită. Poate că până la urmă el şi Giordino îl uciseseră pe 
paznic, iar în casă nu se mai ascundea decât Borjin. 

Pitt se ridică într-un genunchi şi se pregătea să le spună 
tovarăşilor săi s-o ia către intrare când o umbră ţâşni pe uşă. In 
lumina slabă Pitt desluşi ceva ce părea a fi ţeava unei arme. Un 
foşnet venit brusc dinspre tufele de trandafiri din spatele său îi 
dădu de înţeles că era prea târziu. Capcana fusese întinsă şi nu 
mai era cale de scăpare. Dezarmaţi, depăşiţi numeric şi neavând 
unde să se adăpostească, trebuiau să respingă acum un ultim 
atac. 

Apoi un murmur adânc răsună de peste dealuri. Era 
asemănător, dar totuşi ciudat de diferit de mugetul care 
precedase seismul. Şi vestea un nou şi neaşteptat cataclism 
aducător de moarte. 


411 


58 


Pitt ascultă şi observă că zgomotul îşi avea originea mai 
degrabă pe munte decât în adâncul pământului. Era un zgomot 
ca de rostogolire, ca de tunet care refuză să amuţească, sporind 
cu fiecare clipă ce trecea. Când se mai apropie, păru să se 
transforme dintr-un bubuit într-un vâjâit. Toţi cei aflaţi pe 
domeniu se uitară înspre poarta principală, înspre care părea să 
se îndrepte sunetul. De necrezut, zgomotul crescu în intensitate 
până când atinse nivelul motoarelor unei duzini de jumbo-jeturi 
747 care decolau în acelaşi timp. 

Depăşind vacarmul, din apropierea intrării pe domeniu 
răsunară câteva strigăte de panică. Nevăzute, cele două gărzi de 
la intrare se grăbiră să deschidă poarta grea de fier. Strigătele 
lor şi încercarea de a scăpa fură curmate de un uriaş perete de 
apă. 

La jumătate de kilometru în amonte cutremurul provocase o 
fisură adâncă, perpendiculară în malul înălţat al râului. Apele 
înfuriate se rotiră într-un vârtej ameţitor, în vreme ce forţa 
gravitaţională le purta într-o nouă direcţie. Lângă gura 
apeductului, râul devie apucând-o de-a lungul drumului forestier. 

Râul se năpustise către domeniul lui Borjin înainte de a se 
aduna într-o depresiune largă. Un taluz înalt, ridicat între drum şi 
apeduct, crea practic un dig în apropierea domeniului. Apele 
ieşite din matcă umplură depresiunea, transformând-o într-un 
uriaş lac de acumulare înainte ca surplusul de apă să înceapă a 
se revărsa. Presiunea apei produse o crăpătură în mal care se 
întinse rapid până la bază. Intr-o clipă tot taluzul se prăbuşi, 
eliberând un adevărat zid de apă. 

Masa de apă îngheţată şi murdară se năpusti înspre domeniu, 
formând un val de peste 3 metri înălţime. Gărzile de la intrare, 
care nu avuseseră habar de potopul care le bătea la poartă, fură 
zdrobite de valul care se năpusti spre ei şi îi aruncă peste zidurile 
domeniului. Torentul nu îşi pierdu cine ştie ce din forţă când 
smulse poarta masivă, făcând şi o gaură largă în zid, deasupra 
apeductului. Cele două valuri de apă se uniră şi se repeziră către 
casă formând un val de aproape 2 metri înălţime. 

Pitt privi spre zidul de apă care se apropia vertiginos şi ştiu că 
nu aveau nici o şansă să fugă din calea lui, mai ales Giordino şi 

412 


Wofford. Scrutând împrejurimile întrezări totuşi o şansă de 
supravieţuire. 

— Ţineţi-vă bine de coloane! strigă el. 

Coloanele de marmură în stil doric care susțineau porticul 
aveau caneluri adânci, permiţând să fie apucate strâns de 
muchiile verticale. Theresa şi Wofford cuprinseră cu braţele o 
coloană şi îşi încleştară mâinile. Giordino întinse un braţ gros 
împrejurul coloanei sale, ţinându-şi strâns Makarovul cu cealaltă 
mână. Tatiana îşi uită teama de a fi împuşcată şi îşi încolăci 
braţele împrejurul taliei lui Giordino, îngrozită în faţa prăpădului 
apelor. Pitt abia avu vreme să se lipească de coloană, o strânse 
în braţe şi îşi ţinu răsuflarea înainte de a fi izbit de potop. 

Dar mai întâi se auziră ţipetele unor bărbaţi. Incercând să se 
apropie din lateral de intrarea în casă, paznicii fură luaţi pe 
nepregătite de apele năvalnice. Oamenii fură doborâţi şi purtaţi 
spre clădire de valul care se rostogolea. Pitt auzi strigătul de 
agonie al unuia dintre bărbaţi la numai câţiva paşi distanţă. Apa 
urmă calea minimei rezistenţe, rostogolindu-se prin partea de 
nord a domeniului şi abia atingând laboratoarele şi garajul. 
însoţit de un huruit adânc, valul se izbi cu zgomot de casă. După 
cum sperase Pitt, coloanele de marmură încasară şocul 
impactului, dar picioarele bărbatului nu mai atingeau solul, fiind 
trase spre locuinţă. Apucă strâns coloana, în vreme ce valul 
trecea peste el, apoi presiunea apei slăbi treptat. Teama iniţială 
de a nu fi zdrobit şi dus de potop fu înlocuită de şocul produs de 
contactul cu apa rece ca gheaţa. Fiind dureros de rece, îl făcu să 
rămână fără aer şi îi înţepă pielea ca un milion de ace ascuţite. 
Ţinându-se strâns de coloană, se ridică în picioare, descoperind 
că nivelul apelor scăzuse. Lângă coloana alăturată îl văzu pe 
Giordino scoţând-o pe Tatiana de sub apă, femeia mongolă 
începând apoi să tuşească şi să scuipe apa înghițită. După o 
clipă, Theresa şi Wofford apărură lângă următoarea coloană, cu 
răsuflarea tăiată din pricina apei îngheţate. 

Zidul de apă se rostogolise în casă în căutarea unei noi albii 
pentru a cobori de pe munte. Deşi o jumătate de metru de apă 
se năpustise prin deschizătura de mărimea unui crater care se 
căsca în locul unde se aflase uşa din faţă, cea mai mare parte a 
potopului fusese respinsă de clădirea masivă. Apele agitate se 
repeziră în cele din urmă către partea de nord a locuinţei, căzând 
apoi prin spate, într-o cascadă largă. Strigăte slabe răsunară pe 
deasupra mugetului apei, scoase de oamenii care scăpaseră de 


413 


impact numai pentru a fi aruncaţi în cascadă. Din apropiere, un 
plescăit puternic dădu de înţeles că partea de nord a clădirii se 
prăbuşise sub forţa apei. 

Forţa curentului slăbi în faţa casei, iar Pitt înaintă cu greu prin 
apă către ceilalţi, care erau adunaţi cu toţii lângă coloana lui 
Giordino. Observă încruntat trupurile ţepene ale câtorva paznici 
plutind pe deasupra aleii. Ajungând la coloană, o văzu pe 
Theresa privindu-l fix, cu ochi sticloşi, în vreme ce trupul îi 
tremura necontrolat. Până şi durul Giordino părea paralizat, 
efectul plăgii sale împuşcate combinat cu scufundarea în apa 
îngheţată aducându-l în pragul şocului. Pitt ştiu că, dacă nu 
ieşeau din apa îngheţată, aveau să se confrunte toţi cu 
hipotermia, în scurt timp. 

— Trebuie să ajungem pe uscat. Pe-aici, zise el luând-o către 
laboratoarele care se aflau pe un teren mai ridicat. 

Wofford o ajută pe Theresa, în vreme ce Pitt se asigură că 
Tatiana nu se îndepărta de Giordino. Nu mai era însă cazul să-şi 
facă griji, căci sora lui Borjin se supunea acum fără să 
crâcnească, după baia îngheţată. 

Pe domeniu, apa se despărţise acum în două cursuri. Primul 
curgea dinspre poarta principală către zidul nordic al locuinţei - 
unde apele continuau să spulbere zidul prăbuşit - al doilea cotea 
către laboratoare, înainte de a se întoarce către intrarea 
principală în clădire. O parte din apă se rostogolea prin casă, în 
vreme ce restul era deviată pe lângă casă, unindu-şi forţele cu 
celălalt curs. 

Cel de-al doilea curs era cel care îi ţinea prizonieri pe Pitt şi pe 
tovarăşii săi. Pitt conduse repede grupul prin locul unde era cel 
mai puţin adânc, dar tot se confruntau cu răceala apei care le 
ajungea până la genunchi, împresurându-i din toate direcţiile. 
Peste tot răsunau ţipete, căci savanții încercau să împiedice 
apele să inunde laboratoarele. In garaj, cineva strigă şi se auzi 
cum o maşină pornea motorul. Haosul se  răspândise 
pretutindeni. Caii paznicilor fugiseră din grajd în timpul 
cutremurului şi, înspăimântați, alergau de colo-colo pe domeniu. 

Pitt se confrunta însă cu propriile probleme. Văzând-o pe 
Theresa căzând în genunchi, alergă să-l ajute pe Wofford s-o 
ridice. 

— E pe cale să leşine, îi şopti el lui Pitt. 

Pitt se uită în ochii ei şi îi văzu privirea rătăcită. Tremurul 
necontrolat continua fără încetare şi pielea femeii era palidă, 


414 


umedă şi rece. Era pe cale să intre în şoc hipotermic. 

— Trebuie s-o ducem undeva la căldură, să se usuce. Rapid! 
zise Wofford. 

Aflaţi în mijlocul domeniului inundat opţiunile lor erau limitate. 
Brusc, lucrurile se înrăutăţiră şi mai tare când unul dintre 
vehiculele din garaj ieşi pe porţile acestuia cu luminile aprinse. 

Aproape o jumătate de metru de apă acoperea pământul din 
jurul garajului, dar maşina trecu ca un adevărat tanc. Pitt privi 
neliniştit cum automobilul viră în direcţia lor, îndreptându-se 
către intrarea în clădire. Şoferul aprinse faza lungă, apoi maşina 
începu să se mişte încet înainte şi-napoi ca un şarpe beat. In mai 
puţin de un minut, farurile îi prinseră în lumina lor pe Pitt şi pe 
tovarăşii săi, vehiculul încetându-şi mişcarea de dute-vino şi 
accelerând către ei. 

Grupul îngheţat se oprise în mijlocul curţii. Nu avea unde să se 
ascundă. Apa neagră se învolbura împrejurul gleznelor lor 
împiedicându-i să se salveze rapid, chiar şi dacă ar fi avut la 
dispoziţie vreo ascunzătoare prin apropiere. Pitt privi calm 
maşina care se apropia, apoi se întoarse către Wofford. 

— Ţine-o bine pe Theresa o clipă, zise el luându-şi braţul din 
jurul umerilor ei, apoi îşi ridică arma şi ochi parbrizul şi pe 
nevăzutul şofer aflat în spatele volanului. 

Pitt ţinu Coltul drept, degetul încleştându-i-se pe trăgaci. 
Şoferul ignoră ameninţarea gonind înainte, în timp ce jeturi de 
apă ţâşniră de sub botul maşinii şi de sub aripi. Când vehiculul se 
apropie, derapă puţin într-o parte, apoi încetini. Pitt nu trase 
totuşi când maşina, un Range Rover negru de ultimă generaţie, 
făcu un ocol larg şi apoi se opri la câţiva paşi în faţa lui. Pitt îşi 
îndreptă arma către locul şoferului şi făcu un pas către maşină. 

Maşina zăbovi o clipă, norişori de aburi ridicându-se din 
măruntaiele sale fierbinţi, apoi geamul fumuriu din dreptul 
şoferului cobori uşor. Din interiorul întunecat un chip familiar 
apăru la fereastră. 

— A chemat careva un taxi? întrebă Rudi Gunn cu un rânjet. 


415 


59 


Pitt o aşeză pe Theresa pe bancheta Range Roverului în vreme 
ce Giordino o împinse pe Tatiana înăuntru, apoi urcă lângă 
Theresa. Wofford se aşeză în faţă pe locul pasagerului, iar Gunn 
porni căldura. Giordino îi scoase Theresei pantofii şi hainele de 
deasupra, încetând şi el să tremure. Interiorul călduros îi readuse 
la viaţă pe toţi, iar curând Theresa îi surprinse când se ridică şi îl 
ajută pe Giordino să-şi oblojească piciorul. 

— Ţie trebuie să-ţi mulţumim că ai zguduit din temelii locuinţa 
lui Borjin? îl întrebă Pitt pe Gunn sprijinindu-se de geamul 
deschis al şoferului. 

— De fapt, doctorului von Wachter. Dispozitivul său este real 
şi foarte uşor de utilizat. Am apăsat un buton la nimereală şi 
imediat după aceea ştiu că am început să fiu zgâlţâit. 

— Exact la ţanc, aş putea spune. 

— Reuşită zguduitură, Rudi, mormăi Giordino de pe bancheta 
din spate, dar ne puteam descurca şi fără baia asta rece ca 
gheaţa. 

— Nu-mi prea pot asuma responsabilitatea pentru elementele- 
bonus, incendiul şi potopul, răspunse Gunn cu o modestie 
prefăcută. 

Pitt privi către laboratoare şi observă pentru prima dată 
trâmbe de fum şi de flăcări ieşind pe ferestrele de la etaj. 
Undeva înăuntru, o conductă de gaze spartă se aprinsese, 
trimițând o minge de flăcări prin clădire. O ceată de savanţi 
treziţi brusc din somn scotea disperată echipamentul, 
documentele şi lucrurile personale, înainte ca întreaga clădire să 
fie cuprinsă de flăcări. 

Scăpată de răceala apei în interiorul cald al maşinii, Tatiana îşi 
recăpătă repede felul nesuferit de a fi. 

— Afară! şuieră ea deodată. Maşina asta e a fratelui meu. 

— Şi mie mi s-a părut o alegere excelentă, să ştii, răspunse 
Gunn. Aminteşte-mi să-i mulţumesc că şi-a lăsat cheile în 
contact. 

Gunn deschise portiera şi cobori. 

— Vrei să conduci tu? îl întrebă pe Pitt. Eu o să urc în spate 
lângă pisica aia sălbatică. N 

— Nu, spuse Pitt privind prin curte. Il vreau pe Borjin. 

416 


— Aşa, dă-i înainte, îl ocări Tatiana, ca să te poată omori. 

Giordino se săturase. Cu o smucitură bruscă, o lovi pe Tatiana 
în falcă. Ţipetele ei conteniră brusc când se prăbuşi inconştientă 
pe scaun. 

— Imi doream să fac asta de ceva vreme, zise el scuzându-se 
oarecum, apoi se întoarse către Pitt: Vei avea nevoie de ajutor. 

— Dar nu de unul fără o roată, răspunse el arătând spre 
piciorul bandajat al lui Giordino. Nu, mai bine îl ajuţi pe Rudi să-i 
scoată pe toţi de aici, în caz că mai apar şi alte probleme. Vreau 
doar să mă asigur că gazda noastră nu a dispărut. 

— Nu poţi rezista mult în apa asta îngheţată, spuse Gunn 
observând că Pitt fusese străbătut de un fior. Cel puţin ia haina 
mea, se oferi el scoţându-şi jacheta groasă. Nu că ar fi cazul să-ţi 
acoperi costumul ăsta elegant. 

Rânji privind costumul portocaliu pe care îl purta Pitt. Acesta 
din urmă îşi scoase costumul ud şi îmbrăcă recunoscător jacheta 
uscată a lui Gunn. y 

— Mulţumesc, Rudi. incearcă să părăseşti locurile astea 
înainte ca muntele s-o ia cu totul la vale. Dacă nu apar într-o oră, 
atunci plecați către Ulan Bator fără mine. 

— O să te aşteptăm. 

Gunn sări înapoi în Range Rover şi puse maşina în mişcare, 
împroşcând apa în vreme ce gonea către intrarea pe domeniu. 
Poarta originală şi o porţiune de circa 6 metri din zidul alăturat 
fuseseră dărâmate de revărsarea potopului, presărând prin tot 
locul bucăţi de beton şi moloz. Pitt privi cum Gunn îndreptă 
Roverul către deschizătura largă din zid, apoi trecu cu vehiculul 
4x4 peste dărâmături, după care stopurile sale dispărură în 
beznă. 

Repezindu-se în clădirea întunecată şi inundată, Pitt se simţi 
deodată singur şi străbătut de fiori reci, întrebându-se ce i-ar mai 
putea rezerva Borjin. 


417 


60 


Deşi ce era mai rău trecuse, tot mai exista o jumătate de 
metru de apă în casă când Pitt ajunse la treptele din faţă. Se opri 
în faţa uşii principale care era deschisă şi zări un corp întins cu 
faţa în jos în apă, cu picioarele prinse în spatele unei jardiniere 
mari. Pitt se apropie şi-l privi pe om. Nu era unul dintre pistolarii 
împuşcaţi de Pitt, ci părea a fi vreun alt paznic înecat în timpul 
potopului. Pitt observă că omul încă mai strângea în mână o 
suliță din lemn, degetele fiindu-i încleştate pe ea. Pitt se aplecă 
şi smulse tunica portocalie de pe trupul paznicului, apoi luă sulița 
cu mâna stângă. Trecu sulița prin mânecile tunicii şi o lăsă să 
atârne ca pe un umeraş. „Momeala prostului”, gândi el, dar era 
tot ce avea la îndemână pentru a-i păcăli pe cei care l-ar fi pândit 
în interior. 

Ghemuindu-se în pragul uşii, se strecură repede în casă, 
descriind cu Coltul său un arc de cerc în jurul holului. Acesta era 
însă pustiu şi întreaga casă era cufundată în linişte, cu excepţia 
şuvoiului de apă care se revărsa în cascadă de pe-o scară 
îndepărtată. Energia electrică fusese oprită de mult, dar câteva 
lumini roşii de urgenţă punctau tavanul holului, alimentate de un 
generator aflat pe undeva. Beculeţele nu dădeau prea multă 
lumină, aruncând doar umbre purpurii pe coridoarele pustii. 

Pitt privi în lungul celor trei coridoare care porneau din holul 
de la intrare. Văzu capătul celui nordic, unde apa năvalnică 
distrugea în continuare zidul. Gândindu-se că Borjin n-ar fi putut 
scăpa decât dacă ar fi avut un caiac şi dorinţa de a se sinucide, 
Pitt îşi aminti că Theresa îi spusese că biroul se afla pe coridorul 
principal, aşa încât o porni încet într-acolo. 

Pitt înaintă lipit de perete, având Coltul în mâna dreaptă şi 
sulița vârâtă sub cotul stâng, vârful acesteia fiind îndreptat 
înainte şi în lateral. Tunica portocalie sfâşiată servind drept 
marionetă era la câţiva paşi în faţa lui plutind în centrul holului. 

Pitt se mişcă încet, abia târându-şi picioarele, ca să nu 
împroaşte apa şi astfel să atragă atenţia asupra sa. De fapt, nu 
prea avea de ales, căci picioarele îi amorţiseră într-atât în 
contact cu apa îngheţată, încât parcă încălţările îi erau de plumb. 
Nici nu se punea problema să se apuce să gonească pe holuri, 
când el se chinuia să-şi păstreze echilibrul. 


418 


Se mişcă încet, cu răbdare, trecând de mai multe încăperi, dar 
fără a intra în ele. Se opri lângă fiecare uşă şi aşteptă câteva 
minute, pentru a se asigura că nimeni nu venea în urma sa. Un 
dulap răsturnat şi câteva statuete sparte îi blocau accesul, aşa 
că fu nevoit să o ia prin centrul coridorului, însă ţinu mereu 
întinsă în faţă tunica-momeală. 

Amorţit din pricina apei îngheţate, Pitt se străduia să-şi 
menţină treze simţurile văzului şi auzului. Când urechile îi 
detectară un fâsâit uşor, îngheţă, încercând să-şi dea seama 
dacă sunetul fusese real sau doar rodul imaginaţiei. Oprindu-se, 
mişcă uşor tunica şi sulița din lemn înainte şi înapoi. 

Explozia veni dinspre bucătărie, de unde izbucni o rafală 
asurzitoare a unei arme automate. In lumina slabă, roşiatică, 
văzu tunica portocalie sfâşiată, gloanţele continuându-şi calea şi 
lovind peretele coridorului la numai câţiva paşi în faţa lui. Calm, 
Pitt îşi îndreptă arma către uşa deschisă a bucătăriei şi apăsă 
trăgaciul de trei ori. 

După ce focul tras de Colt se stinse pe coridor, Pitt auzi un 
gâlgâit slab venit dinspre bucătărie. Acesta fu urmat de 
clinchetul metalic al unei arme automate care se izbea de cratiţe 
din metal, apoi un plescăit puternic când paznicul mort căzu la 
pământ. 

— Barsijar? se auzi glasul lui Borjin de pe coridor. 

Pitt rânji în sinea lui şi lăsă tăcerea să răspundă întrebării. 
Avea sentimentul că nu mai existau paznici de-ai lui Borjin care 
să-i stea în cale. Aruncând sulița şi tunica, porni hotărât spre 
locul de unde se auzise glasul lui Borjin. Işi simţea picioarele 
amorţite ca şi cum ar fi avut legate de ele greutăţi. Aproape 
sărind prin apă, îşi folosi mâna liberă pentru a se sprijini de 
pereţi, menţinându-şi astfel echilibrul. In faţa sa, auzi plescăitul 
paşilor lui Borjin, care se stinse repede la capătul coridorului. 

Zgomotul puternic al unei prăbuşiri răsună din partea laterală 
a clădirii, în vreme ce o altă bucată din aripa de nord se nărui 
sub forţa apei râului. Intreaga clădire se zgudui din pricina 
măcinării rapide, care se apropia din ce în ce mai mult de centrul 
său. Cocoţată pe-o stâncă, Pitt înţelese că exista pericolul real ca 
întreaga clădire să alunece de pe munte, dar alungă gândul de a 
se răsuci şi de a se îndrepta către ieşire. Borjin era acum 
aproape şi Pitt avea şansa de a-l prinde viu. 

Pitt trecu rapid pe lângă câteva camere micuţe, apoi şovăi 
puţin când ajunse lângă biroul înnegrit de flăcări. Se scutură 


419 


când îl străbătu un fior îngheţat din pricina frigului şi a apei 
îngheţate şi se strădui să se concentreze asupra a ceea ce îl 
înconjura mai degrabă decât asupra propriei persoane şi 
neplăcerilor resimţite. Murmurul puternic al apei curgătoare 
crescu în intensitate când se apropie de capătul coridorului. Sub 
strălucirea slabă a unei lămpi de urgenţă, văzu că apa curgea ca 
o cascadă pe-o scară de lângă birou. Abia vizibile, dar totuşi 
acolo, Pitt zări o pereche de urme care duceau în sala de 
conferinţe uscată din capătul holului. 

Pitt trecu încet pe lângă scară şi ieşi din apă, mulţumit că îşi 
scosese cel puţin picioarele din apa rece ca gheaţa. Se apropie 
cu grijă de uşa sălii de conferinţe şi privi înăuntru. Luna răsărită 
târziu urcase la orizont şi arunca raze argintii prin ferestrele 
înalte din sticlă. Pitt încercă să descopere unde se afla Borjin în 
odaia pustie, dar totul părea cufundat în tăcere. Intră încet, 
plimbând ţeava Coltului dintr-o parte în alta a încăperii. 

Sincronizarea lui Borjin fu impecabilă. Mongolul apăru din 
capătul mesei de conferinţe în timp ce Pitt era întors către 
cealaltă parte al încăperii. Prea târziu, Pitt se răsuci spre locul de 
unde răsunase un zbârnâit puternic. Pierzându-şi echilibrul şi 
întorcându-se pe picioarele amorţite, Pitt trase un singur foc 
către Borjin, pe care îl rată cu mult, glonţul său zdrobind 
fereastra din sticlă aflată în spatele acestuia. Ţinta lui Borjin se 
dovedi însă a fi mai exactă. 

Pitt văzu pentru o clipă săgeata cu pene înainte ca aceasta să- 
| lovească în piept, chiar sub inimă, străpungându-l cu un zgomot 
surd. Săgeata îl izbi cu putere, secerându-l pe Pitt din picioare. 
Aruncat pe spate, Pitt mai apucă să-l zărească pe Borjin în 
picioare, ţinând în mâini o arbaletă. Lumina lunii făcu să-i 
strălucească dinţii ascuţiţi, dezveliţi de un rânjet satisfăcut de 
ucigaş fără scrupule. 


420 


61 


După ce molozul şi dărâmăturile de la poartă încetiniseră 
înaintarea vehiculului cu tracţiune integrală, Gunn îndreptă 
Range Roverul spre o ridicătură aflată dincolo de zidul 
domeniului. Intoarse maşina, apoi stinse farurile. Din locul acela 
înalt, aveau o vedere perfectă asupra domeniului aflat în plină 
dezintegrare. Râul furios de munte spulberase zidul exterior şi se 
îndrepta spre clădirea principală, în timp ce fumul şi flăcările 
cuprinseseră laboratoarele aflate în partea opusă. 

— Aş fi fericit să nu mai rămână piatră pe piatră din locul ăsta, 
observă Wofford privind cu satisfacţie distrugerile. 

— Dat fiind că ne aflăm la o depărtare de 250 de kilometri de 
cea mai apropiată staţie de pompieri, probabil că sunt ceva 
şanse să ţi se îndeplinească dorinţa, răspunse Gunn. 

Transpirat din pricina căldurii care îi usca şi îi încălzea pe 
ceilalţi, el cobori din maşină. Giordino şchiopătă în urma sa, 
contemplând dezastrul produs. 

Zgomotul unor focuri de armă răsună de undeva din casă, 
apoi după câteva minute, se mai auzi o singură împuşcătură. 

— N-ar fi trebuit să se întoarcă acolo singur, zise Giordino 
înjurând. 

— Nu l-ar fi putut opri nimeni, spuse Gunn. O să vezi că o să 
se descurce, totul va fi bine. 

Dar o strângere ciudată în stomac îi spunea altceva. 

x xk x 

Borjin aşeză arbaleta medievală la locul ei, în colecția sa de 
arme vechi, apoi se îndreptă către geamul spart şi aruncă o 
privire rapidă afară. Un torent de apă se prăvălea în spatele 
casei, adunându-se pe cornişă înainte de a se transforma într-o 
cascadă bogată. Dar şi mai mult îl îngrijora pe Borjin balta de apă 
în continuă creştere care se acumula în curtea din spate şi se 
apropia de sanctuar. Privi mâhnit construcţia de piatră. Edificiul 
principal era încă intact, dar intrarea boltită se făcuse bucăţi în 
timpul cutremurului. 

Neluând în seamă trupul prăbuşit la pământ al lui Pitt aflat în 
cealaltă parte a încăperii, Borjin ieşi repede din sala de 
conferinţe şi înaintă cu greu către scara alăturată. Apa care se 
revărsa îl lovea din spate şi fu nevoit să se ţină zdravăn de 

421 


balustradă pentru a putea cobori treptele. Se opri doar o clipă 
pentru a contempla portretul întunecat din centrul peretelui, 
înclinând vag capul către măreţul han războinic. Jos apa crescuse 
până la nivelul taliei, până când desferecă uşa laterală, eliberând 
un torent de apă îngheţată spre curte. Impleticindu-se ca un 
marinar beat, se clătină prin curtea inundată până ajunse la 
intrarea spulberată a sanctuarului. Păşind peste o grămadă de 
pietre căzute, intră în interiorul luminat de torţe şi se simţi uşurat 
să vadă că pe podeaua uşor înclinată nu se adunaseră decât 
câţiva centimetri de apă. 

După ce verifică dacă mormintele erau întregi, cercetă pereţii 
şi tavanul. Câteva crăpături adânci se întindeau de-a lungul 
tavanului boltit ca o uriaşă pânză de păianjen. Vechea 
construcţie era într-o stare deplorabilă din pricina cutremurului. 
Borjin îşi mută nervos privirea dinspre tavan către mormântul din 
centru, gândindu-se cum putea proteja mai bine averea sa cea 
mai de preţ. Nici nu văzu umbra care se prelinse pe lângă una 
dintre torţe. 

— Lumea ta se prăbuşeşte împrejurul tău, Borjin. Şi tu odată 
cu ea. 

Mongpolul se întoarse repede, apoi îngheţă de parcă ar fi văzut 
o stafie. Fantoma lui Pitt stătea în picioare în faţa lui, cu săgeata 
ieşindu-i din piept - era ceva nepământesc. Doar Coltul 45 pe 
care îl ţinea în mână cu fermitate şi îndreptat spre pieptul lui 
Borjin alunga orice urmă de supranatural a apariţiei. Borjin nu 
putu decât să o privească fără a-şi crede ochilor. 

Pitt se îndreptă către unul dintre sarcofagele de marmură de 
pe-o latură a încăperii arătând spre el cu arma. 

— Drăguţ din partea ta să-ţi ţii rudele aproape. Cine era, tatăl 
tău? întrebă el. 

Borjin încuviinţă în tăcere, încercând să-şi recapete sângele- 
rece la vederea stafiei care vorbea. 

— Tatăl tău a fost cel care a furat harta cu locaţia 
mormântului lui Genghis-Han de la un arheolog britanic, zise Pitt. 
Dar nici asta nu a fost de-ajuns pentru a-l găsi. 

Auzind vorbele lui Pitt, Borjin ridică dintr-o sprânceană. 

— Tatăl meu a obţinut o hartă generală. A fost nevoie de 
tehnologie pentru a găsi locul exact unde se afla mormântul. 

— Dispozitivul seismoacustic al lui von Wachter. 

— Intocmai. Un prototip al acestuia a dus la descoperirea 
mormântului. Îmbunătăţirile ulterioare aduse instrumentului s-au 


422 


dovedit remarcabile, după cum ai putut vedea. 

Cuvintele fură rostite cu ironie, în vreme ce ochii lui Borjin 
căutau prin încăpere un mod de a scăpa. 

Pitt se îndreptă încet către mijlocul încăperii şi îşi puse mâna 
liberă pe mormântul de granit aflat pe piedestal. 

— Genghis-Han, zise el. 

Slăbit şi îngheţat cum era, bărbatul tot izbuti să facă o 
reverență ciudată în faţa războinicului din vechime. 

— Bănuiesc că poporul mongol nu va fi prea încântat să afle 
că-l ţineai în curtea casei tale. 

— Poporul Mongoliei va fi încântat de zorii unor noi cuceriri, 
răspunse Borjin, vocea devenindu-i un țipăt strident. In numele 
lui Temujin“ vom ridica din nou mulțimile ca să ne recăpătăm 
locul în panteonul supremaţiei mondiale. 

Abia îşi sfârşi discursul că un murmur adânc răsună prin 
podea. Crescu în intensitate preţ de câteva clipe până când 
deveni un zgomot puternic ce însoţi prăbuşirea aripii de nord a 
reşedinţei sau a ceea ce mai rămăsese din ea care, retezată din 
temelii, începu să alunece pe coasta muntelui. 

Impactul rezultat cutremură pământul în jurul domeniului, 
zguduind atât restul casei, cât şi sanctuarul. Podeaua 
mausoleului vibră vizibil sub picioarele lui Pitt şi ale lui Borjin, 
dezechilibrându-i. Obosit şi slăbit din pricina frigului, Pitt se 
sprijini de sarcofag pentru a-şi menţine arma îndreptată către 
Borjin. 

Borjin căzu într-un genunchi, apoi rămase aşa cât durară 
huruitul şi cutremurul. Ochii i se măriră când de deasupra sa se 
auzi un zgomot ca de spărtură. Işi ridică privirile şi văzu o uriaşă 
bucată din tavan prăvălindu-se pe el. 

Pitt se lipi de peretele sanctuarului când partea din spate a 
acestuia se prăbuşi. Grămada de pietre şi mortar ridică un nor de 
praf înecăcios. Pitt simţi şi el bucăţile de tavan lovind partea de 
sus a sarcofagului de lângă el, dar nici una dintre pietre nu îl lovi. 
Aşteptă câteva clipe, până când praful se mai aşeză, simțindu-se 
pătruns până la piele de vântul rece al nopţii. In picioare printre 
ruinele sanctuarului înnegrit acum văzu că jumătate din tavan şi 
întreaga parte din spate se prăbuşiseră din pricina cutremurului. 
Prin grămada de pietre, zări clar ocolul şi maşina veche parcată 
acolo. 

Abia după câteva clipe îl zări pe Borjin printre dărâmături. De 


“3 Numele lui Genghis-Han dat de tatăl său (n.red.). 
423 


sub mormanul de pietre nu i se vedeau decât capul şi o parte din 
trunchi. Pitt se apropie, iar ochii lui Borjin clipiră, ficşi şi lipsiţi de 
expresie. O şuviţă de sânge i se prelingea din gură, iar Pitt 
observă că gâtul mongolului părea sucit în mod nefiresc. Borjin 
îşi concentră privirea asupra lui Pitt, iar ochii lui sclipiră de 
mânie. 

— De ce... de ce nu mori? se bâlbâi Borjin. 

Dar nu mai auzi răspunsul. Se înecă şi din ochii săi dispăru 
viaţa. Cu trupul zdrobit de propriul monument închinat 
cuceririlor, Tolgoi Borjin muri repede în umbra lui Genghis-Han. 

Pitt privi fără milă trupul strivit, apoi îşi coborî încet Coltul pe 
care încă îl strângea în mână. Ridică mâna şi deschise fermoarul 
buzunarului mare din partea din faţă a hainei, apoi se folosi de 
razele lunii pentru a privi înăuntrul acestuia. Manualul cel gros de 
operare a dispozitivului seismoacustic prins cu o clamă metalică 
era acolo unde îl pusese Gunn. Numai că acum era străpuns de o 
săgeată de arbaletă, de la o copertă la cealaltă. Săgeata îndoise 
chiar şi clama de prindere, iar asta o împiedicase să se înfigă în 
inima lui Pitt şi să-l ucidă pe loc. 

Pitt se apropie de Borjin şi privi în jos către trupul lipsit de 
viaţă. 

— Uneori sunt pur şi simplu norocos, zise el cu voce tare, 
răspunzând ultimei întrebări a lui Borjin. 

Prăbuşirea părţii de nord a locuinţei aduse şi mai multă apă în 
curte. Un torent puternic curgea acum de-a lungul sanctuarului, 
amenințând să inunde structura dezintegrată a acestuia. Era 
numai o chestiune de timp până când apele aveau să slăbească 
solul de sub sanctuar purtându-l la vale. Mormântul lui Genghis- 
Han avea să fie distrus în dezastru, iar oasele sale aveau să se 
piardă pentru totdeauna. 

Pitt se întoarse căutând o cale de scăpare înainte ca şi ceilalţi 
pereţi să se prăbuşească, dar şovăi când privi prin deschizătura 
din zid către ocolul din curte. Se răsuci din nou spre mormântul 
lui Genghis care supravieţuise ca prin minune prăbuşirii 
sanctuarului, rămânând intact. Pentru o clipă Pitt se întrebă dacă 
avea să fie el ultimul om care avea să mai vadă vreodată 
mormântul, apoi îşi dădu seama. Se gândi că era o idee 
nebunească şi nu se putu împiedica să rânjească, străbătut de 
un fior rece. 

— Bine, bătrâne, murmură el către mormânt. Să vedem dacă 
a mai rămas ceva de cuceritor în tine. 


424 


62 


Picioarele lui Pitt începură să se dezmorţească şi simţi 
furnicături în ele, în timp ce străbătu distanţa de la sanctuar la 
ocol. Se duse într-o parte a sa şi trase rapid mai multe scânduri 
din gardul de lemn pentru a face o deschizătură. Ingrămădind 
cutii şi coşuri deoparte, eliberă o cărare lată prin gunoaie şi 
moloz până îşi atinse scopul, acela de a ajunge la maşina plină 
de praf. 

Era un Rolls-Royce Silver Ghost decapotabil, personalizat cu o 
caroserie fabricată de carosierul englez Park Ward. Decenii de 
praf şi mizerie acoperiseră caroseria unicat de culoarea vinetei. 
Dispărută de mult, culoarea acoperise cândva capota din 
aluminiu şi capacele roţilor. Mai potrivită cu străzile Londrei, Pitt 
se întrebă cum de ajunsese o asemenea maşină luxoasă în 
Mongolia, apoi îşi aminti că T.E. Lawrence“ achiziţionase un 
Rolls-Royce blindat, construită pe un şasiu Silver Ghost 1914, pe 
care îl folosise în campania sa împotriva turcilor, în Arabia. Pitt se 
întrebă dacă renumele maşinii de a fi rezistentă în deşert 
ajunsese şi în Gobi, vehiculele cu asemenea calităţi fiind 
singurele maşini luxoase pe care Partidul Comunist i-ar fi permis 
familiei lui Borjin să le deţină. 

Dar nimic din toate astea nu conta pentru Pitt. Ceea ce conta 
era că Rollsul avea o manivelă cu mâner de argint care ieşea din 
botul maşinii. Prevăzută ca o alternativă la starterele electrice 
timpurii, manivela îl făcu pe Pitt să spere că putea porni maşina 
chiar dacă bateria era descărcată de mult. Cu condiţia ca acel 
motor să nu fie complet mort. 

Pitt deschise portiera din dreapta, a şoferului şi puse 
schimbătorul de viteze în neutral, apoi se îndreptă spre partea 
din faţă a maşinii. Aplecându-se şi apucând-o cu amândouă 
mâinile, trase manivela în sus. Aceasta rămase neclintită, dar Pitt 
o smuci încă o dată şi reuşi să o ridice puţin. Se odihni o clipă, 


4 Thomas Edward Lawrence (16 august 1888 - 19 mai 1935) a fost 
un ofiţer britanic celebru mai ales pentru rolul jucat în revolta arabilor 
din 1916-1918, dar a cărui personalitate plină de vitalitate alături de 
scrierile sale şi de o largă varietate de activităţi şi asocieri au făcut din 
el obiect de fascinaţie în întreaga lume, fiind cunoscut ca Lawrence al 
Arabiei. (n.red.). 

425 


apoi repetă mişcarea. Vilbrochenul fu eliberat, acţionând cele 
şase pistoane ale cilindrilor. 

Datorită micii lui colecţii de maşini de epocă pe care o avea 
acasă, în Washington, Pitt cunoştea destul de bine secretele 
pornirii unui asemenea vehicul. lInstalându-se pe scaunul 
şoferului, cu ajutorul manetelor montate pe volan, reglă 
acceleraţia, aprinderea şi turaţia motorului, apoi deschise capota 
şi puse o mică pâlnie într-o canistră de alamă care, spera el, 
conţinea benzină, apoi se întoarse la manivelă şi se apucă să 
pornească manual motorul. 

Fiecare ridicare a manivelei ducea la o serie de icneli în vreme 
ce bătrânul motor încerca să absoarbă aer şi combustibil. Epuizat 
fiind de expunerea prelungită la frig, forţa lui Pitt scădea cu 
fiecare acţionare a manivelei. Totuşi, se ambiţionă să încerce 
până la ultima suflare a motorului, apoi la a zecea acţionare a 
manivelei, motorul tuşi în sfârşit. Ceva mai multe răsuciri ale 
manivelei produseră o bolboroseală. Cu picioarele îngheţate, dar 
cu stropi de sudoare pe frunte, Pitt mai învârti o dată manivela. 
Vilbrochenul se roti, aerul şi combustibilul se aprinseră şi, cu un 
soi de pufăit, motorul se trezi la viaţă. 

Pitt se odihni puţin până se încălzi maşina cea veche, scoțând 
un nor gros de fum negru din ţeava de eşapament ruginită. 
Căutând prin curte, găsi un butoiaş plin de lanţuri, pe care îl 
înghesui pe banchetă. Reluându-şi locul pe scaunul şoferului, 
băgă maşina în viteză, apăsă pe ambreiaj cu piciorul stâng 
amorţit şi scoase din ocol Rollsul care tremura din toate 
încheieturile. 


426 


63 


— A trecut mai bine de o oră de când a plecat, observă Gunn, 
privindu-şi preocupat ceasul. 

El şi Giordino stăteau pe dâmb privind distrugerile de sub ei. 
Incendiul de la laboratoare se transformase într-o furtună de 
flăcări, consumând întreaga clădire şi garajul învecinat. Fum 
negru şi flăcări se ridicară spre cer, aruncând o strălucire 
galbenă asupra întregului domeniu. În partea cealaltă a parcului, 
din clădire lipsea o bucată destul de importantă, iar în locul unde 
până nu de mult se aflase aripa de nord curgeau ape învolburate. 

— Hai să dăm o fugă până acolo, spuse Giordino. Poate că e 
rănit şi nu e în stare să iasă. 

Gunn dădu aprobator din cap. Trecuse aproape o oră de când 
auziseră rafalele de armă automată. Pitt trebuia să fi ieşit de 
mult. 

Tocmai se îndreptau spre maşină când se auzi un huruit 
venind de sub ei. De data asta nu era vorba despre un cutremur, 
ştiau, ci mai degrabă despre efectul de eroziune al apelor 
potopului. Se opriră şi priviră îngrozindu-se, căci ştiau ce avea să 
urmeze. Din punctul unde se aflau părea un joc de cărţi care se 
prăbuşea. Capătul dinspre nord al clădirii începu să cadă bucată 
cu bucată. Colapsul păru să se intensifice, pereţii spulberându-se 
rapid unul după altul. Partea centrală a locuinţei se nărui cu un 
scrâşnet, apoi dispăru sub apă. Voluta mare şi albă de deasupra 
intrării căzu şi se sfărâmă în mii de bucăţi sub apele potopului. 
Gunn şi Giordino mai zăriră doar bucăţi de moloz plutind în 
vreme ce restul clădirii alunecă pe-o parte şi fu purtat de ape pe 
coasta muntelui. In numai câteva clipe, totul dispăruse. Nu 
rezistase decât o porţiune mică din aripa de sud, rămasă lângă 
torentul format acolo unde se aflase reşedinţa. 

Odată cu distrugerea casei, toate speranţele de a-l mai găsi 
pe Pitt în viaţă dispăruseră. Gunn şi Giordino ştiau că nimeni din 
locuinţă nu putea să fi supravieţuit. Nici unul din bărbaţi nu 
scoase o vorbă şi nici nu se clinti. Rămaseră împreună privind 
solemn către râul învolburat care trecea acum peste fundaţia 
casei şi cădea mugind peste stânca de dedesubt. Zgomotul 
apelor năvalnice se lua la întrecere cu trosnetele incendiului de 
la laboratoare, tulburând liniştea nopţii târzii. Apoi Gunn desluşi 


427 


un alt sunet. 

— Ce-i asta? întrebă el. 

Indreptă degetul către ciotul aripii de sud care se afla pe teren 
uscat şi care supravieţuise prăbuşirii corpului principal al casei. 
Un zgomot asemănător celui făcut de motorul ambalat al unei 
maşini răsună de pe dâmbul de alături. Motorul tuşi şi se poticni 
de câteva ori, dar altfel suna ca şi cum ar fi mers la turație 
maximă. Mugetul deveni şi mai puternic până când apăru şi o 
pereche de faruri care urcau încet dealul. 

Prin fumul şi flăcările venite dinspre laboratoarele care 
ardeau, obiectul păru la început un gândac uriaş ieşit dintr-o 
văgăună aflată sub pământ. Două lumini rotunde, dar destul de 
slabe străluciră în noapte ca o pereche de ochi mari şi galbeni. 
Acestea fură urmate de o caroserie metalică acoperită de praful 
stârnit de un obiect pe care-l târa după ea. 

Bestia însufleţită chiar scotea aburi, un nor alb de fum ieşind 
din botul său. 

Inaintând anevoie, creatura izbuti în cele din urmă să urce 
dealul, părând să lupte pentru fiecare centimetru parcurs. O pală 
bruscă de vânt risipi deodată fumul şi praful şi, la lumina focului, 
Gunn şi Giordino văzură că nu era o insectă uriaşă, ci anticul 
Rolls-Royce din ocolul de pe domeniu. 

— Nu cunosc decât un singur om care să poată conduce un 
hârb ca ăsta într-un asemenea moment, chiui Giordino. 

Sărind în Range Rover, Gunn îndreptă maşina către poalele 
dealului şi goni înapoi spre domeniu. Semnalizând cu farurile 
către Rolls, văzură că antica maşină încă se mai chinuia să 
înainteze şi trăgea după ea un lanţ întins la maximum, încercând 
din răsputeri să ridice ceva pe deal. 

In Rolls, Pitt privi încântat Range Roverul care se apropia, apoi 
reveni la preocuparea de a face bătrâna maşină să înainteze. 
Piciorul său drept amorţit ţinea apăsată pedala de acceleraţie, în 
vreme ce schimbătorul de viteze era încă în prima treaptă. Roţile 
din spate se învârtiră şi râcâiră pământul, cauciucurile uzate şi 
dezumflate străduindu-se să găsească puţină aderenţă. Dar 
greutatea pe care o trăgea era prea mare, iar maşina cea mare 
părea să piardă bătălia. Sub capotă, motorul suprasolicitat 
începu să protesteze prin ciocănituri puternice. Cu radiatorul 
încins, din care apa aproape că se evaporase, Pitt îşi dădu seama 
că nu avea să mai dureze mult până când motorul avea să 
cedeze. 


428 


Cu o privire mirată, îl văzu deodată pe Giordino apărând brusc 
şi punând mâna pe maşină, în timp ce-i făcea cu ochiul şi 
zâmbea. În ciuda piciorului bandajat, se forţă să împingă maşina. 
Gunn, Wofford şi chiar Theresa îşi făcură apariţia, găsindu-şi loc 
în jurul maşinii şi împingând-o cu toate forţele. 

Puterea oamenilor veniţi în ajutor era tocmai ce-i trebuia 
maşinii pentru a se urni. Cu un zvâcnet neaşteptat, o luă din loc. 
La vreo 10 metri în spate, un mare bloc din granit trecu peste 
coama dealului, apoi alunecă uşor tras de noua forţă a maşinii. 
Aceasta se îndreptă pufăind spre un loc uscat, unde Pitt opri 
motorul care scoase un şuierat însoţit de un abur alb. 

Când aburul se risipi, Pitt se văzu înconjurat de o duzină de 
savanţi şi de tehnicieni, plus vreo doi paznici care renunţaseră să 
mai lupte cu focul de la laborator, iar acum se apropiaseră 
pentru a se lămuri ce-i cu el. Cobori cu grijă din Rolls şi se 
îndreptă către partea din spate a acestuia. Giordino şi ceilalţi se 
adunaseră deja acolo şi verificau dacă obiectul legat cu lanţuri 
rezistase intact. 

Temându-se pentru siguranţa lor, Pitt strânse în mână Coltul, 
în vreme ce mulţimea se apropia repede de ei, dar nu era cazul 
să-şi facă griji. 

Văzând că sarcofagul lui Genghis-Han fusese salvat din calea 
potopului, paznicii şi savanții izbucniră în urale şi îl aplaudară pe 
Pitt. 


429 


PARIEA A IV-A 


O CĂLĂTORIE SPRE PARADIS 


430 


431 


64 


Crucişătorul Anzio, al Flotei Americane îşi părăsi locul de 
staţionare din Emiratele Arabe Unite, aflat la 160 de kilometri în 
interiorul strâmtorii Ormuz şi se îndreptă spre nord, tăind Golful 
Persic. Deşi departe de a fi cea mai mare navă din golf, 
crucişătorul de clasă Ticonderoga dotat cu sistemul Aegis de 
apărare antirachete era cu siguranţă cel mai periculos. Cu 
sistemul său radar sofisticat montat în suprastructura 
paralelipipedică, putea detecta şi lua în colimator orice navă 
inamică aflată la sol, pe mare sau în aer, pe-o rază de 320 de 
kilometri. Prin apăsarea unui buton, una dintre cele 121 de 
rachete Tomahawk sau Standard putea fi eliberată prin sistemul 
vertical de lansare de sub punte, distrugând ţinta în câteva clipe. 

Arsenalul de înaltă tehnologie era dirijat din Combat 
Information Center, o cameră de control aflată undeva în 
pântecele navei. Sub lumina difuză albăstruie a lămpilor de 
deasupra capului, căpitanul Robert Buns cercetă unul dintre 
numeroasele monitoare montate pe perete. Regiunea 
dimprejurul golfului era înfăţişată în mai multe culori peste care 
apăreau diferite forme geometrice şi simboluri care dansau pe 
ecran cu încetinitorul. Fiecare dintre simboluri reprezenta o navă 
sau un avion urmărit de radar. Una dintre aceste forme, o bulină 
roşie accentuată se îndrepta către strâmtoarea Ormuz, dinspre 
stânga spre dreapta, tăind calea navei. 

— 19 kilometri până la interceptare, domnule, raportă un 
marinar din apropiere, unul dintre cei câţiva experţi electronişti 
care se aflau aşezaţi în faţa computerelor din încăpere. 

— Inaintează rapid, răspunse Buns. 

Ofiţer studios, dar şi înzestrat cu o inteligenţă nativă şi foarte 
prețuit de membrii echipajului, lui Buns îi făcea plăcere misiunea 
pe care o avea în golf. Deşi le ducea dorul soţiei sale şi celor doi 
copii, faptul de a-şi face datoria în Golf i se părea o provocare 
înviorătoare, sporită şi de pericolele care apăreau ocazional. 

— Vom intra în apele iraniene peste 3 mile, semnală un tânăr 
ofiţer tactician care se afla alături de el. Cu siguranţă, o iau de-a 
lungul coastei iraniene din raţiuni de securitate. 

— După cele întâmplate pe insula Kharg, nu cred că iranienii 
sunt dispuşi să-i primească pe indivizii ăia, răspunse Buns. Pat, 

432 


cred că mă duc să admir spectacolul de pe covertă. Tu te ocupi 
de CIC. 

— Am înţeles, domnule căpitan. Vom fi apelaţi dacă va fi 
cazul. 

Buns străbătu întunecatul centru de comandă şi urcă pe 
covertă, unde se pomeni scăldat de reflecţia strălucitoare a 
razelor soarelui în apele golfului. Ţinând un binoclu la ochi, un 
ofiţer brunet stătea lângă cârmă şi cerceta un vas negru aflat pe 
apă, în faţa lor. 

— Aceea este ţinta noastră, domnule comandant? întrebă 
căpitanul. 

Comandantul Brad Knight, ofiţerul-şef de informaţii, dădu din 
cap. 

— Da, domnule, aceea este nava de foraj. Am primit 
confirmarea că este Bayan Star, din Kuala Lumpur. Aceeaşi navă 
pe care sateliții noştri au identificat-o înaintea cutremurelor din 
Ras Tanura şi insula Kharg. 

Knight privi în jos către puntea de la prora navei, zărind un 
contingent de puşcaşi marini în echipament de luptă pregătind o 
pereche de bărci Zodiac. 

— Echipa de abordaj pare a fi în ordine, domnule. 

— Bine, să vedem cum se va comporta Bayan Star. 

Buns se îndreptă către un ofiţer de informaţii care stătea pe 
un scaun şi îi dădu un ordin. Crucişătorul începu să avertizeze 
sonor nava de foraj, mai întâi în limba engleză, apoi în arabă, 
cerându-i să se oprească şi să permită accesul la bord pentru 
inspecţie. Nava însă ignoră anunţurile în ambele limbi. 

— Nici o modificare a vitezei, raportă un operator radar. 

— Nu pot să cred că n-au dat nici o atenţie Horneturilor*, zise 
Knight. 

O pereche de F-18-uri de pe portavionul Ronald Reagan 
urmăriseră nava de foraj în toată ora care trecuse, bâzâind 
continuu pe deasupra ei. 

— Bănuiesc că va trebui să procedăm în stilul clasic şi să 
tragem în faţa prorei lor, spuse Buns. 

Crucişătorul avea o pereche de obuziere de calibru 127 
centimetri, capabile de aşa ceva şi de multe altele. Nava militară 


15 Boeing F-18 Hornet - avion de vânătoare şi atac la sol, proiectat 
pentru a acţiona de la bordul unui portavion. A fost conceput în anii '70 
pentru a servi în U.S. Navy (Marina Militară S.U.A.) şi U.S. Marines 
(Puşcaşii marini S.U.A.) (n. red.). 

433 


se apropiase la mai puţin de 3,5 kilometri când operatorul radar 
anunţă: 

— Incetineşte, domnule. 

Buns se aplecă şi privi ecranul radarului, văzând că punctul 
luminos îşi încetineşte deplasarea pe cursul sud-vestic. 

— Du crucişătorul în paralel cu ea, iar echipele de abordare să 
fie pregătite. 

Mătăhălosul crucişător cenuşiu se îndreptă către nord-est, 
ajungând în dreptul navei de foraj, cele două vase aflându-se la 
aproape un kilometru unul de celălalt. 

Puşcaşii marini se urcară rapid în băncile Zodiac şi fură 
coborâţi peste bord. In timp ce aceştia se îndreptară către nava 
de foraj, Knight îl anunţă repede pe Buns: 

— Căpitane, văd două bărci în apă, lângă pupa navei inamice. 
Cred că echipajul abandonează nava. 

Buns luă un binoclu şi privi către nava de foraj. Două bărci de 
salvare pline cu membri ai echipajului purtând veste de salvare 
negre se îndepărtau de navă. Buns îşi îndreptă binoclul către 
nava abandonată astfel, la timp pentru a vedea câteva trâmbe 
de fum albe ieşind de la nivelul inferior al acesteia. 

— Vor să o scufunde, zise el. Cheamă înapoi echipele de 
abordare. 

Sub privirile uimite ale echipajului de pe crucişător, nava de 
foraj începu să se scufunde încet în apă. In numai câteva minute, 
apa sărată a Golfului Persic începu să spele puntea de la prora. 
Când aceasta se scufundă şi mai adânc, pupa se ridică în aer 
până când nava inundată se îndreptă spre fundul apei cu un 
plescăit brusc. 

Knight dădu din cap privind mulţimea balonaşelor de spumă 
care se împrăştiau deasupra locului unde se scufundase nava. 

— Pentagonului n-o să-i prea placă treaba asta. Voiau să 
capturăm nava aia intactă. Se pare că aveau la bord ceva 
tehnologie care îi interesa. 

— Dar mai avem încă echipajul navei, spuse Buns arătând cu 
capul înspre cele două bărci de salvare care se îndreptau către 
crucişător. lar Pentagonul poate recupera şi nava, dacă doreşte. 
Se află la numai o sută de metri în apele iraniene, adăugă el 
rânjind. 


434 


65 


O rafală aspră trecu peste pantele de la baza muntelui 
Burkhan Khaldun, făcând ca mulţimea de steaguri albastru cu 
roşu ale Mongoliei să fluture cu putere. Cel mai mare dintre 
acestea, de 15 metri lungime, se afla deasupra unui uriaş 
mausoleu din granit a cărui faţadă sculptată fusese terminată în 
grabă de meşterii locali cu numai câteva zile în urmă. Mausoleul 
gol era înconjurat de o numeroasă mulţime de demnitari, de 
persoane importante şi de reporteri de ştiri care discutau încet 
între ei, aşteptând sosirea viitorului ocupant al acestuia. 

Deodată, şuşotelile se intensificară, apoi amuţiră când răsună 
zgomotul unor cizme mărşăluind. O companie a armatei mongole 
apăru dintre brazi, urcând încet panta domoală. Erau cei care 
deschideau lunga procesiune de gărzi militare de onoare care 
însoțea rămăşiţele pământeşti ale lui Genghis-Han spre locul său 
de odihnă veşnică. 

Genghis participa la o bătălie desfăşurată lângă Yin Chuan, în 
nord-vestul Chinei, când căzuse de pe cal şi murise câteva zile 
mai târziu, din pricina rănilor. O procesiune funerară secretă îi 
adusese trupul înapoi în Mongolia, pe muntele Burkhan Khaldun, 
fiind înmormântat în 1227, dar istoria nu a păstrat informaţii 
despre acest cortegiu. Dorind ca duşmanii să nu afle despre 
moartea sa şi, de asemenea, ca locul mormântului să rămână 
necunoscut pe vecie, se pare că războinicii mongoli ar fi adus în 
mare taină sicriul acestuia, ca să-l îngroape. Aproape opt secole 
mai târziu, reînhumarea lui nu mai era nici un secret. 

Trupul războinicului mongol zăcuse în Ulan Bator vreme de o 
săptămână, atrăgând peste două milioane de vizitatori, incredibil 
de mulţi, peste două treimi din populaţia întregii ţări. S-au 
organizat pelerinaje din toate colţurile ţării pentru ca mii de 
oameni să poată contempla sicriul. Procesiunea funerară care a 
durat trei zile, către locul înhumării din munţii Khentii a atras un 
număr la fel de impresionant de oameni, care se aliniară de-a 
lungul drumului, ţinând în mâini steaguri şi portrete ale 
străvechiului conducător. Femei şi copii făcură cu mâna şi 
plânseră când sicriul trecu pe lângă ei, de parcă în el s-ar fi aflat 
cea mai dragă rudă care tocmai răposase. Decretarea unei zile 
de doliu naţional, rămânând să fie o viitoare comemorare anuală, 


435 


reprezentă a treia parte a manifestărilor legate de reînhumare. În 
acea zi, caravana urcă un drum improvizat care ducea spre un 
loc liniştit aflat la poalele muntelui Burkhan Khaldun unde se 
spunea că s-ar fi născut măreţul războinic. 

Giordino şi Gunn alături de Theresa şi Wofford se aflau printre 
demnitari, la numai câteva scaune distanţă de preşedintele 
Mongoliei şi de liderii parlamentului. In vreme ce procesiunea 
funerară se apropia, Pitt se răsuci şi îi făcu cu ochiul unui băiat 
aşezat în spatele lui. Noyon şi părinţii lui, invitaţii speciali ai lui 
Pitt, priveau copleșiți, ochii băiatului mărindu-se de uimire când 
sicriul Marelui Han apăru, în sfârşit. 

Intr-o splendoare demnă de cel mai mare dintre cuceritorii 
lumii cunoscuţi vreodată, trupul lui Genghis-Han era transportat 
pe un uriaş cheson din lemn vopsit într-un galben strălucitor. O 
suită magnifică de opt armăsari albi ca zăpada trăgea carul 
funerar, paşii acestora fiind perfect sincronizaţi. Pe cheson se 
afla sarcofagul de granit pe care Pitt îl salvase de apele 
potopului, acoperit acum de muguri proaspeţi de lotus. 

Un grup de preoţi bătrâni purtând robe de un roşu aprins şi 
pălării galbene, înalte şi ţuguiate îşi ocupă locul în faţa 
mormântului. La baza pantei, doi călugări suflară în nişte cornuri 
telescopice uriaşe care scoteau un sunet adânc, baritonal ce 
răsună în toată valea. Când sunetul adânc se risipi în bătaia 
vântului, preoţii budişti începură lunga ceremonie funerară 
incluzând tobe, tamburine şi tămâie arsă. După încheierea 
ceremoniei, preoţii se îndepărtară puţin, făcându-i loc unui 
şaman bătrân. Pe vremea lui Genghis-Han, misticismul şi 
şamanismul, a avut un rol important în modul de viaţă nomad. 
Şamanul cărunt, cu o barbă lungă şi îmbrăcat în piele de ren, 
dansă şi cântă în jurul unui foc mare în care ardeau oase de oaie. 
Cu un geamăt sfâşietor, binecuvântă rămăşiţele pământeşti ale 
lui Genghis-Han, încredinţându-le tărâmului cerului albastru 
pentru o viaţă de apoi de cucerire a Paradisului. 

După terminarea slujbei, sarcofagul din granit fu introdus în 
mausoleu, apoi acesta fu sigilat cu o lespede de 6 tone, din 
piatră lustruită, coborâtă de o macara. Spectatorii ar fi putut jura 
ulterior că, exact în momentul în care mormântul fu sigilat, se 
auzise un tunet îndepărtat, cu toate că pe cer nu era nici urmă 
de nori. Genghis-Han se odihnea din nou în munţii săi iubiţi, iar 
mormântul său avea să rămână veşnic un loc de pelerinaj 
cultural pentru turişti, istorici şi tot poporul mongol. 


436 


Când mulţimea începu să se risipească, Ivan Corsov şi 
Alexander Sarghov se apropiară din spate, unde stătuseră lângă 
ambasadorul rus. 

— Văd că sunteţi maeştri în descoperirea comorilor noastre 
istorice, pe pământ ca şi pe mare, râse Sarghov îmbrăţişându-i 
pe Pitt şi Giordino într-o strânsoare ca de urs. 

— A fost doar un bonus fiindcă am aflat de ce a încercat 
cineva să scufunde nava Vereshchagin, răspunse Pitt. 

— Într-adevăr. Apropo, trebuie să încheiem proiectul de pe 
lacul Baikal. Vereshchagin va fi reparat şi gata de plecare vara 
viitoare. Sper că ne veţi însoţi şi voi. 

— Vom fi acolo, Alexander. 

— Atâta vreme cât nu vom mai avea de-a face cu valuri-seişă, 
adăugă Giordino. 

Corsov afişă zâmbetul său obişnuit de la o ureche la cealaltă. 

— Asta da misiune sub acoperire, prieteni, zise el. Ar trebui să 
vă alăturaţi Serviciului Federal Rusesc de Securitate unde e 
nevoie de oameni talentaţi ca voi. 

— Cred că şeful meu ar avea câteva obiecţii în privinţa asta, 
râse Pitt. 

Preşedintele Mongoliei se apropie însoţit de un mic cortegiu. 
Sarghov îşi luă rămas-bun rapid, în timp ce Pitt îl observă pe 
Corsov pierzându-se în mulţimea care se îndepărta. Preşedintele, 
un om scund şi stilat, de vreo 45 de ani, vorbea o engleză 
aproape perfectă. 

— Domnule Pitt, în numele poporului mongol, doresc să vă 
mulţumesc dumneavoastră şi echipei dumneavoastră de 
cercetători ai NUMA pentru că l-aţi salvat pe Genghis pentru 
posteritate. 

— O personalitate atât de importantă a istoriei merită să 
trăiască veşnic, răspunse Pitt, arătând cu capul înspre mausoleu. 
Dar e mare păcat că toate bogăţiile din mormânt s-au pierdut în 
întregime. 

— Da, este o adevărată tragedie faptul că aceste comori ale 
lui Genghis au fost risipite pe la colecţionarii din întreaga lume 
numai pentru ca buzunarele lui Borjin şi ale fraţilor săi să se 
umple. Poate că ţara noastră va izbuti să răscumpere unele 
dintre aceste antichităţi din veniturile obţinute din recent 
descoperitele noastre resurse de petrol. Desigur, arheologii 
consideră cu toţii că o şi mai mare comoară a rămas în 
mormântul lui Kubilai-Han pe care, din fericire, Borjin nu l-a găsit. 


437 


Cel puţin Kubilai şi comoara sa se mai află încă netulburaţi în 
Mongolia, pe undeva pe sub aceste dealuri. 

— Kubilai-Han, murmură Pitt privind către mausoleul lui 
Genghis. 

Pe faţada de granit a acestuia observă sculptat un lup 
singuratic a cărui siluetă era pictată în albastru. 

— Da, aşa spune legenda. Domnule Pitt, aş dori, de asemenea, 
să vă mulţumesc pentru a fi dat în vileag nelegiuirile familiei lui 
Borjin şi pentru a ne fi ajutat să le punem capăt. Am iniţiat o 
investigaţie în rândurile guvernului meu, pentru a determina în 
ce măsură acesta a fost influenţat să-i susţină. Ticăloşiile lor vor 
fi îngropate odată cu trupul lui Borjin, vă promit. 

— Sper că Tatiana se dovedeşte a fi un martor cooperant. 

— Cu siguranţă, răspunse preşedintele cu un zâmbet uşor. 
Ştia că Tatiana era ţinută într-o închisoare bine păzită. Cu 
ajutorul ei şi cu sprijinul colegilor din industria petrolieră a ţării 
dumneavoastră, zise el arătând cu capul înspre Theresa şi 
Wofford, vom putea exploata rezervele de petrol descoperite 
pentru binele unei noi Mongolii. 

— Dar China nu va reconsidera cedarea Mongoliei Interioare? 
întrebă Gunn. 

— Ar fi un risc politic mult prea mare pentru ei, atât pe plan 
internaţional, cât şi între hotarele Mongoliei Interioare, ai cărei 
locuitori sunt, în marea lor majoritate, adepţii despărțirii de 
China. Nu, chinezii vor fi încântați că am fost de acord să le 
vindem ţiţei la un preţ avantajos. Asta până când va fi finalizată 
conducta noastră către portul rusesc Nakhodka. 

Preşedintele zâmbi şi îi făcu semn cu mâna ambasadorului 
rus, care se afla la câţiva metri depărtare şi discuta cu Sarghov. 

— Numai să vă asiguraţi că veniturile rezultate din 
exploatarea țițeiului să ajungă la persoanele care au mai multă 
nevoie de ele, zise Pitt. 

— Într-adevăr, am învăţat o lecţie din ce s-a întâmplat în 
Alaska. O parte din venituri vor fi distribuite fiecărui bărbat, 
femei şi copil din ţară. Restul va susţine dezvoltarea sănătăţii, 
educaţiei şi infrastructurii. Borjin ne-a învăţat că nici banii din 
profituri nu trebuie să ajungă pe mâna unui singur individ, pot să 
vă asigur de asta. 

— E bine de reţinut asta, domnule preşedinte. Aş dori să vă 
cer o favoare. Am descoperit un avion prăbuşit în deşertul Gobi. 

— Directorul meu însărcinat cu antichităţile m-a informat deja 


438 


în legătură cu acest lucru. Vom trimite o echipă de cercetare de 
la Universitatea Naţională a Mongoliei imediat, pentru a 
dezgropa aeronava. Trupurile străinilor vor fi trimise către casele 
lor, pentru a fi înmormântate cum se cuvine. 

— Merită din plin acest lucru. 

— A fost o plăcere, domnule Pitt, spuse preşedintele, apoi fu 
tras de mânecă de unul dintre subalternii săi. 

Se întoarse şi dădu să plece, dar se opri. 

— Era cât pe ce să uit, îi zise el lui Pitt. Un cadou din partea 
poporului mongol pentru dumneavoastră. Am înţeles că apreciaţi 
acest gen de obiecte. 

Arătă în jos către un trailer care urmase discret procesiunea 
funerară până la poalele muntelui. Un obiect mare, acoperit 
stătea în picioare pe platformă. Pe când Pitt şi ceilalţi priveau 
curioşi, doi muncitori se urcară şi traseră pânza care acoperea 
obiectul. Sub ea se afla Rolls-Royce-ul prăfuit de pe domeniul lui 
Borjin. 

— Ar trebui să constituie un proiect de restaurare pe cinste, în 
weekend-uri, zise Wofford uitându-se la maşina uzată. 

— Soţiei mele, Loren, îi va plăcea cu siguranţă, răspunse Pitt 
zâmbind pe sub mustață. 

— Mi-ar plăcea s-o cunosc şi eu într-o bună zi, spuse Theresa. 

— Cu prima ocazie, când vei veni în Washington. Deşi am 
impresia că o să ai ceva de lucru aici, în Mongolia, o bună bucată 
de vreme de-acum înainte. 

— Compania ne va da trei săptămâni de concediu plătit pentru 
încercările prin care am trecut. Amândoi sperăm să mergem 
acasă, să ne odihnim şi să ne refacem înainte ca eu şi Jim să ne 
întoarcem. 

După privirea pe care femeia i-o aruncă lui Giordino şi după 
tonul vocii ei, era clar că, prin „amândoi”, nu se referea la 
Wofford. 

— Bănuiesc că în tot timpul acesta nu-ţi vei asuma sarcina de 
a obloji un lup-de-mare înrăit ca Al până să-şi revină complet, 
zise Pitt. 

— Mai degrabă speram asta, zise ea cochetând în glumă. 

Având piciorul acoperit cu un bandaj gros, Giordino se sprijini 
într-o cârjă şi zâmbi larg. 

— Mulţumesc, şefu'. Mi-am dorit întotdeauna să văd golful 


439 


Zuider Zee*€. 

După ce se despărţiră, Pitt se îndreptă spre trailer. Gunn i se 
alătură, apropiindu-se de vechiul Rolls. 

— Ministrul mongol al Energiei tocmai mi-a spus că preţul 
țițeiului a mai scăzut cu încă 10 dolari azi, spuse el. Pieţele 
reacţionează în sfârşit la vestea că Avarga Oil a fost scoasă 
definitiv din afaceri şi că s-a terminat cu cutremurele 
devastatoare. Ţinând cont şi de rezervele de ţiţei din Mongolia 
Interioară, experţii prezic că preţul va scădea în curând sub 
nivelul celor înregistrate înaintea crizei din Golful Persic. 

— Deci panica s-a potolit, iar depresiunea economică globală a 
fost evitată. Măcar dacă puterile economice şi-ar învăţa lecţia în 
sfârşit şi se vor concentra asupra dezvoltării surselor de energie 
alternativă. 

— N-o vor face până nu se vor vedea siliţi, zise Gunn. Apropo, 
mi s-a spus că Pentagonul nu a fost deloc încântat să afle că 
toate cele trei dispozitive seismoacustice ale lui von Wachter au 
fost complet distruse după ce ultimul s-a scufundat în Golful 
Persic. 

— NUMA nu-şi poate asuma responsabilitatea pentru asta. 

— Aşa este. A fost o adevărată şansă că Summer şi Dirk au 
dat peste fratele lui Borjin şi peste cel de-al doilea dispozitiv în 
Hawaii. Sau că acesta a dat de ei. Dacă nava s-ar fi îndreptat 
spre Valdez şi ar fi distrus conducta din Alaska, cum fusese 
plănuit, ne-am fi confruntat cu un adevărat haos. 

— A fost meritul epavei chinezeşti pe care a descoperit-o 
Summer. Există un motiv pentru care epava i-a atras acolo, zise 
Pitt. 

Un aer distrat trecu peste chipul său, în vreme ce căuta indicii. 
Apoi ochii lui verzi străluciră brusc când avu revelaţia. 

Nepăsându-i de mistere, Gunn se concentră în schimb asupra 
problemei Guvernului său care era mai presantă. 

— Nu numai că toate dispozitivele au fost distruse, ci a fost 
distrusă şi toată documentaţia cercetării lui von Wachter. Se 
pare că Borjin o ţinea în clădirea laboratoarelor, care nu mai este 
acum decât o grămadă de scrum. Nu a mai rămas acolo nimic 
care să poată fi de folos pentru a reconstrui acel dispozitiv. 

— Şi ăsta e un lucru rău? 


46 Golf care s-a format în Ţările de Jos, în urma prăbuşirii naturale a 
unui dig, în 14 decembrie 1287. Cu această ocazie au fost ucişi circa 50 
000 de oameni, iar oraşul Amsterdam a obţinut ieşire la mare. (n. red.). 

440 


— Bănuiesc că nu, dar m-aş simţi mai bine să ştiu că toate 
datele astea se află în mâinile noastre şi nu ale unuia ca Borjin. 

— Rămâne între noi doi şi maşina asta, zise Pitt. Se întâmplă 
să ştiu că manualul de operare pe care l-ai luat din laborator a 
supravieţuit şi potopului şi incendiului. 

— A supravieţuit manualul? Ne-ar da un avans considerabil în 
faţa oricui ar relua cercetările lui von Wachter. Sper că e în 
siguranţă. 

— E bine adăpostit. 

— Eşti sigur de asta? întrebă Gunn. 

Pitt se îndreptă spre partea din spate a Rollsului şi deschise un 
cufăr mare din piele montat pe suportul pentru bagaje al maşinii. 

Intr-o margine a interiorului mucegăit se afla manualul de 
operare al dispozitivului seismoacustic, din care încă mai ieşea 
jumătate din săgeata arbaletei care se înfipsese în coperta sa. 

Gunn scoase un fluierat, apoi îşi puse mâinile la ochi şi se 
întoarse cu spatele. 

— Eu, unul, nu l-am văzut niciodată, să ştii, zise el. 

Pitt închise cufărul, apoi privi maşina. Deasupra lor un pâlc de 
nori întunecaţi se apropia dinspre apus. Restul însoţitorilor 
cortegiului funerar plecă în grabă de lângă mormânt, 
îndreptându-se spre maşinile parcate ceva mai jos, pentru a 
evita ploaia amenințătoare. 

— Bănuiesc că ar fi cazul să plecăm, zise Gunn îndemnându-l 
pe Pitt spre jeepul pe care îl închiriaseră şi care se afla la poalele 
muntelui. Deci ne întoarcem la Washington? 

Pitt se opri şi privi înspre mausoleul lui Genghis Han încă o 
dată, apoi clătină din cap. 

— Nu, Rudi, ia-o tu înainte. O să vin şi eu în câteva zile. 

— Mai rămâi aici o vreme? 

— Nu, răspunse Pitt cu o sclipire vagă în privire. Am de gând 
să vânez un lup. 


441 


66 


Soarele tropical încălzea puntea vasului Mariana Explorer când 
acesta ocoli pintenul stâncos de lavă care era capul 
Kahakahakea. Căpitanul navei, Bill Stenseth, încetini nava când 
intră în de-acum cunoscutul golf Keliuli. In faţă, în partea stângă, 
observă o baliză de semnalizare roşie plutind la suprafaţa apei. 
La 20 de metri dedesubt se aflau rămăşiţele mutilate ale navei 
de foraj aparţinând companiei Avarga Oil, parţial îngropate sub o 
grămadă de roci vulcanice. Cum adâncimea apei scădea din acel 
loc, Stenseth opri motoarele şi aruncă ancora. 

— Golful Keliuli, anunţă el întorcându-se către partea din spate 
a covertei. 

Aşezat la o masă mare de mahon acoperită cu hărţi, Pitt 
examina cu ajutorul unei lupe coasta Hawaiiului. 

Desfăşurată lângă hartă se afla pielea de leopard pe care o 
descoperise în Fokkerul lui Leigh Hunt care se prăbuşise în 
deşertul Gobi. Copiii lui Pitt - Dirk şi Summer - îi stăteau alături, 
privind curioşi peste umărul tatălui lor. 

— Deci acesta este locul crimei, zise Pitt ridicându-se de la 
masă şi privind afară pe fereastră. 

Işi întinse braţele şi căscă, obosit după recentul zbor de la 
Ulan Bator la Honolulu, prin Irkutsk şi Tokio. Aerul cald şi umed 
părea să-i răsfeţe pielea după ce părăsise Mongolia în timpul 
unei răciri accentuate, demne de o vară târzie care adusese fulgi 
de nea în aer până să ajungă la avion. 

Intoarcerea în Hawaii îi stârni o anumită melancolie care se 
adânci în timpul escalei în Honolulu. Fiind nevoit să aştepte trei 
ore zborul de legătură către Hilo, închirie o maşină şi o luă prin 
munţii Koolau, către ţărmul estic al insulei Oahu. Pe un drum 
lăturalnic de lângă plaja Kailua se afla un mic cimitir care dădea 
către ocean. Era un petic micuţ, dar îngrijit de verdeață 
înconjurat de un frunziş luxuriant. Pitt se plimbă metodic printre 
morminte, cercetând atent pietrele funerare. Sub ramurile 
umbroase ale unui arbust înflorit de plumeria, găsi mormântul lui 
Summer Moran. 

Cea dintâi iubire a lui şi mamă a copiilor săi, Summer Moran 
murise destul de recent. Pitt nu ştiuse că ea era în viaţă şi trăia 
retrasă în urma unui accident care o desfigurase, fiind convins că 


442 


se prăpădise cu zeci de ani în urmă. Trăise toată această 
perioadă încercând să-i scoată amintirea din minte şi din inimă, 
până când la uşa casei sale apăruseră copiii lor, acum mari. Un 
val de emoţii îl cuprinse, iar el se întrebă dacă viaţa lui ar fi fost 
alta de-ar fi ştiut că ea trăia şi îi creştea, pe gemenii lor. Acum se 
crease o legătură puternică între el şi copii şi mai avea şi 
dragostea soţiei sale, Loren. Dar sentimentul de pierdere nu 
dispăru, acompaniat de furia că irosise atâta vreme pe care ar fi 
putut-o petrece alături de ea. 

Simţind o greutate în piept, adună un buchet de flori de 
plumeria şi îl răspândi uşor peste mormântul ei. Rămase multă 
vreme cuprins de melancolie alături de ea, privind către ocean. 
Valurile care se rostogoleau blând dinspre cealaltă iubită a lui, 
marea, îi mai alinară durerea. Într-un târziu, ieşi din cimitir obosit 
şi stors de puteri, dar cu un sentiment de speranţă renăscută. 

Acum stând pe covertă alături de copiii săi, simţi deodată un 
sentiment cald, ştiind că o parte din Summer încă mai trăia. 
Spiritul de aventură se reaprinse în el, aşa că se concentră 
asupra misterului epavei chinezeşti. 

— Baliza de semnalizare se află acolo unde Summer a 
aruncat-o lângă nava de foraj, zâmbi Dirk arătând pe fereastră. 
Locul unde se află epava chinezească este exact în centrul 
golfului, zise el arătând cu braţul în partea dreaptă. 

— Artefactele au fost toate evaluate ca datând din secolul al 
XIII-lea? întrebă Pitt. 

— Totul indică acest lucru, răspunse Summer. Piesele 
ceramice datează din perioada târzie a dinastiei Song până în 
perioada timpurie a dinastiei Yuan. Lemnul s-a dovedit a fi din 
ulm şi datează aproximativ din anul 1280. Faimosul şantier naval 
chinezesc din Longjiang folosea ulm şi alte specii de copaci în 
construcţia corăbiilor, ceea ce constituie încă un element care 
confirmă acest lucru. 

— Şi înregistrările geologice locale susţin asta, spuse Dirk. 
Fiindcă epava a fost înghițită de o revărsare de lavă, am cercetat 
toată istoria cunoscută a erupţiilor vulcanice de pe Insula Mare. 
Deşi Kilauea este cel mai bine-cunoscut şi mai activ vulcan, 
Hualalai şi Mauna Loa au avut şi ei o activitate recentă. Cel mai 
apropiat vulcan de această zonă, Mauna Loa, a erupt de 36 de 
ori în ultimii 150 de ani. Au mai fost însă erupții şi în secolele 
anterioare. Geologii locali au datat cu radiocarbon mostrele de 
cărbune recuperate de sub stratul de lavă. 


443 


Un studiu al lavei din golful învecinat, Pohue, indică o vârstă de 
circa 800 de ani. Nu ştim cu siguranţă dacă lava este aceeaşi 
care a îngropat nava, dar pun prinsoare că aşa a fost. Dacă e 
adevărat, atunci corabia nu putea să ajungă aici mai târziu de 
1300 anno Domini. 

— Se potriveşte ceva din toate astea cu enigmatica ta piele de 
leopard? întrebă Summer. 

— E cu neputinţă de datat, dar călătoria descrisă prezintă 
nişte similarități interesante, răspunse Pitt. Vasul conducător 
este gigantic, cu patru catarge şi pare a se potrivi cu mărimea 
epavei voastre dacă luăm drept reper cârma descoperită de Dirk 
şi Jack. Din păcate nu există un text care să însoţească imaginile. 
Pe pielea de leopard apar doar câteva cuvinte descifrabile care s- 
ar traduce prin „O călătorie îndelungată către paradis”. 

Pitt se aşeză şi cercetă opera artistică bidimensională de pe 
pielea de animal. Seriile de desene arătau clar o corabie cu patru 
catarge urmată de două mai mici. Câteva cadre înfăţişau o lungă 
călătorie pe ocean, până când navele ajungeau la un grup de 
insule. Deşi marcate rudimentar, insulele se aflau cam în aceeaşi 
poziţie ca şi cele opt insule mai mari din Hawaii. Corabia uriaşă 
era apoi înfăţişată ca ancorând lângă cea mai mare dintre insule, 
în dreptul unei peşteri aflate la baza unei faleze înalte.. Cadrul 
final era cel care îl intriga cel mai mult pe Pitt. Infăţişa corabia 
ancorată şi nişte coşuri la baza falezei. Corabia şi locurile 
dimprejurul ei erau învăluite în flăcări şi fum. Pitt studie cu un 
interes deosebit un stindard care ardea pe unul dintre catargele 
corăbiei. 

— Erupția vulcanică se potriveşte ca o mănuşă, zise el. 
Flăcările din desen par a fi imaginea unui incendiu, dar tocmai 
acesta e secretul. Nu a fost un incendiu, ci o erupție vulcanică. 

— Coşurile acelea, spuse Summer, trebuie să conţină vreo 
comoară sau lucruri de preţ. Tong sau Borjin, cum ai zis că-l 
chema, ştia ceva despre încărcătura navei. De aceea au încercat 
ei să spargă stratul de lavă cu ajutorul unui cutremur bine 
orientat. 

— Ce plasă ar fi luat, spuse Dirk. Comoara sau orice este nici 
măcar nu-i pe navă. Dacă desenul e corect, încărcătura a fost 
dusă în altă parte şi distrusă de erupție. 

— Oare chiar a fost distrusă? întrebă Pitt cu un rânjet viclean. 

— Cum ar fi putut rezista revărsării de lavă? întrebă Summer. 

Luă lupa şi studie cadrul respectiv. Sprâncenele i se arcuiră 


444 


puţin când cercetă coşurile înconjurate de pietrele înnegrite. 
Imaginea nu înfăţişa nici o flacără pe sau în preajma coşurilor. 

— În imagine nu apare nici un incendiu. Crezi că s-ar putea să 
fi scăpat? 

— AŞ zice că merită să aruncăm o privire. Hai să ne udăm 
puţin şi să aflăm adevărul. 

— Dar nu au fost îngropate în lavă? protestă Dirk. 

— Ai puţină încredere într-un om bătrân, zâmbi Pitt, apoi 
cobori de pe covertă. 

Cam sceptici, Dirk şi Summer îşi urmară tatăl spre pupa navei 
şi pregătiră trei echipamente de scufundare. Se urcară într-o 
barcă Zodiac, apoi Jack Dahlgren îi cobori în apă. 

— Dau o tequila primei persoane care îmi găseşte o vază 
Ming, glumi în urma lor. 

— Să nu uiți de sare şi de lămâia verde, îi strigă Summer. 

Pitt îndreptă Zodiacul spre malul de pe-o latură a golfului, apoi 
opri motorul la câţiva metri de locul unde se spărgeau valurile. 
Dirk cobori o ancora peste marginea bărcii, apoi cei trei 
îmbrăcară costumele de scafandru. 

— Vom înainta paralel cu malul până ajungem cât mai 
aproape de locul unde se sparg valurile, le făcu Pitt instructajul. 
Fiţi atenţi să nu vă prindă valurile. 

— Şi ce anume căutăm? întrebă Dirk. 

— O scară către paradis. 

Tatăl lui zâmbi enigmatic, apoi îşi coborî masca pe chip. De pe 
marginea bărcii, se lăsă pe spate şi se rostogoli în apă, dispărând 
sub un mic val. Dirk şi Summer îşi aranjară repede măştile şi 
regulatoarele, apoi îşi urmară tatăl. 

Se întâlniră pe fundul apei, la mai puţin de 6 metri adâncime, 
unde apa era întunecată şi tulbure. Valul care se sparse 
deasupra tulbură apa cu spumă şi nămol, reducând vizibilitatea 
la numai câţiva metri. Summer îl văzu pe tatăl ei dând din cap, 
apoi răsucindu-se şi intrând în apa tulbure. Fata îl urmă repede, 
ştiind că fratele ei era în spatele lor. 

Fundul mării era constituit dintr-un pat de lavă stâncoasă care 
se ridica abrupt în stânga ei. Deşi se afla sub apă, fu împinsă cu 
putere din lateral de valuri şi adesea se răsucea către mare şi 
lovea puternic din înotătoare pentru a evita să fie izbită de 
stânca de lavă. 

Timp de 20 de minute, urmări înotătoarele tatălui ei şi bulele 
formate de respiraţia lui înainte ca el să dispară de tot în apele 


445 


întunecate. Se gândi că erau abia la jumătatea malului stâncos. 
Se decise să mai înoate încă vreo zece minute, apoi să iasă la 
suprafaţă ca să afle exact unde se afla. 

Urmărind linia de spargere a valurilor, fata se simţi brusc 
purtată spre faleza de lavă. Intorcându-se pentru a riposta, fu 
surprinsă de un alt val şi mai puternic, care o împinse cu forţă 
către stâncă. Valul o copleşi repede şi fu trântită din nou în 
peretele de lavă, butelia ei de oxigen din oţel scrâşnind când se 
izbi de rocă. 

Nevătămată de coliziune, fata rămase lipită de lavă până când 
valul se rostogoli mai departe. Dădu să se îndepărteze când 
observă o pată întunecată pe stânca de deasupra capului ei. 
Trăgându-se ceva mai aproape, privi printr-un cotlon negru care 
făcea un unghi uşor în sus şi către linia țărmului. În apa aceea 
plină de mâl, nu putea fi sigură dacă nu era o simplă gaură în 
stâncă, aşa încât scoase o lanternă micuță şi cercetă interiorul. 
Raza de lumină se pierdu în apă, negăsind nici un perete din care 
să se reflecte. Deschizătura înainta pe-o distanţă considerabilă, 
în mod clar. 

Inima i se strânse când îşi dădu seama că poate tocmai asta 
era ceea ce căuta tatăl ei. Se prinse de deschizătură când veni 
un alt val mare, apoi întinse mâna spre spate şi lovi cu lanterna 
butelia de oxigen. Un clinchet metalic răsună prin apă. 

Aproape imediat, Dirk îşi făcu apariţia, privind-o întrebător pe 
Summer, apoi uitându-se cu surprindere în deschizătură când 
fata i-o arătă. Un minut mai târziu, se apropie şi tatăl ei, 
mângâind-o pe Summer pe cap după ce zări tunelul. Aprinzându- 
şi şi el lanterna, intră în cotlon, urmat de copiii săi. 

Aproape imediat Pitt îşi dădu seama că era un tunel în lavă. 
Pereţii săi formând un cilindru erau aproape perfect alcătuiți, 
rotunjiţi şi neteziţi ca şi cum ar fi fost prelucraţi cu vreo 
maşinărie. Dar trecerea aceea era de fapt rezultatul unui flux 
continuu de lavă fierbinte care se răcise la suprafaţă şi formase o 
crustă exterioară. Centrul lichid se scursese în cele din urmă, 
lăsând în spate un tunel veritabil. S-au descoperit tuneluri având 
diametre chiar şi de 15 metri, altele fiind lungi de câţiva 
kilometri. Tunelul lui Summer era relativ micuţ, având circa 2 
metri diametru. 

Pitt urmă tunelul cale de vreo 10 metri, observând că are un 
traseu ascendent. La un moment dat, se lărgi brusc, iar el 
observă o reflectare a razei lanternei chiar înainte de a scoate 


446 


capul deasupra unei întinderi de apă calmă. leşind la suprafaţă, 
dădu roată cu lanterna, privind în jur. Pereţii de lavă cădeau 
vertical în apă, în trei părţi. In cea de-a patra se deschidea un 
luminiş stâncos. Pitt înotă încet către uscat, în vreme ce 
lanternele lui Summer şi ale lui Dirk ieşiră la suprafaţă chiar 
lângă el. Inotară cu toţii către stânci şi ieşiră din apă înainte ca 
vreunul să aibă vreme să-şi scoată regulatorul şi să vorbească. 

— Uimitor, zise Summer. O peşteră subterană formată dintr-un 
tunel în lava scufundată. Totuşi, s-ar cam impune o instalaţie de 
aer condiţionat. 

Aerul din peşteră era umed, rece şi plin de mucegai, iar 
Summer se gândi să apeleze din nou la butelia de oxigen. 

— Probabil că a fost cândva o peşteră deschisă, dar râurile de 
lavă care s-au scurs pe coasta muntelui au astupat-o, spuse Pitt. 
E un noroc faptul că s-a întâmplat ca un tunel în lavă să se 
formeze chiar la intrare. 

Dirk îşi scoase butelia de oxigen şi centura de lestare, apoi 
aprinse lanterna, cercetând luminişul. Ceva îi atrase privirea 
între stânci. 

— Summer, uită-te în spate! 

Fata se întoarse şi tresări zărind un om stând în picioare la 
numai câţiva metri de ea. Işi înăbuşi un strigăt, dându-şi seama 
că omul nu era real. 

— Un soldat din lut? întrebă Dirk. 

Summer îşi aprinse lanterna şi mai observă o siluetă aflată în 
apropiere. Amândouă aveau statura unui om, cu uniforme 
pictate şi săbii sculptate. Summer se apropie şi privi detaliile. 
Siluetele erau ale unor soldaţi, fiecare având părul împletit şi 
câte o mustață ţeapănă sub ochii migdalaţi. 

— Soldaţii din teracotă ai împăratului Qin, de la Xian? întrebă 
Pitt. Sau vreo reproducere din secolul al XIII-lea. 

Summer îl privi întrebătoare pe tatăl său. 

— Din secolul al XIII-lea? Şi ce caută aici? 

Pitt păşi înspre cele două siluete şi observă o mică potecă 
trecând printre ele, tăiată prin lavă. 

— Cred că ne vor călăuzi spre răspuns, zise el. 

Trecând printre războinicii din lut, o luă pe cărare cu Dirk şi 
Summer în urma lui. Aceasta coti printre stânci, sfârşindu-se 
brusc într-o încăpere largă, cavernoasă. 

Pitt rămase în pragul acesteia împreună cu cei doi copii ai săi, 
cu lanternele aprinse, privind cu o groază plină de venerație. 


447 


Uriaşa peşteră era plină de o armată de figurine de lut înşirată 
de-a lungul pereţilor. Fiecare figurină purta un colier greu de aur 
ori o amuletă acoperită cu pietre preţioase. In interiorul armatei 
de lut exista un alt cerc de sculpturi, cele mai multe fiind 
reprezentări de animale la scară reală. Unele dintre acestea erau 
sculptate în jad sau în piatră, în timp ce altele erau poleite cu 
aur. Căprioare păşteau netemătoare lângă şoimi uriaşi, iar o 
pereche de iepe albe cambrate era aşezată în mijlocul încăperii. 

Printre statuete se aflau zeci de mici dulăpioare lăcuite şi 
mese acoperite de praf. Pe una dintre ele, din lemn de tec, 
Summer observă un serviciu de masă care străluci în lumina 
lanternei. Farfuriile, vesela şi pocalurile aflate pe-o faţă de masă 
din mătase erau toate turnate din aur. Lângă masă se aflau 
ornamente din argint şi aur, pe unele dintre ele fiind gravate 
cuvinte în arabă sau chineză. Pe alte mese erau aşezate oglinzi, 
cutii şi obiecte de artă incrustate cu pietre preţioase. Summer se 
apropie de un dulăpior acoperit cu scene de luptă pictate în 
culori luminoase şi deschise un sertar. In interiorul căptușit cu 
mătase se aflau tăvi cu chihlimbar, safire şi rubine. 

Sculpturile şi bijuteriile nu-l interesau pe Pitt. Trecu pe lângă 
acestea abia privindu-le şi se îndreptă spre centrul încăperii. Pe 
un piedestal din piatră se afla o cutie lungă de lemn. Era vopsită 
într-un galben strălucitor şi minuţios gravată pe fiecare latură. 
Pitt se apropie şi lumină copacul cu lanterna. Un leopard împăiat, 
cu dinţii rânjiţi şi cu o labă ridicată în aer părea a se stropşi 
ameninţător la Pitt. Işi cobori lanterna către partea de sus a 
casetei şi zâmbi văzând imaginea de pe ea. Un lup mare, vopsit 
în albastru, era incrustat în suprafaţa acesteia. 

— Permiteţi-mi să vi-l prezint pe ultimul împărat din imperiul 
Yuan, Kubilai-Han, zise el. 

— Kubilai-Han, şopti Summer cu respect solemn şi cu ochii 
măriţi. Nu se poate. 

— Credeam că e îngropat pe undeva pe lângă Genghis, spuse 
Dirk. 

— Conform legendelor populare. Dar ceva nu se potrivea. 
Borjin a localizat mormântul lui Genghis-Han cu ajutorul 
dispozitivului său seismic, dar nu l-a găsit niciodată pe Kubilai. 
Doar se presupunea că amândoi au fost îngropaţi în aceeaşi 
zonă. Apoi a apărut Tong al vostru care şi-a abandonat misiunea 
de a distruge conducta din Alaska pentru a vizita o epavă. Ceea 
ce însemna că era ceva de o importanţă şi mai mare, un lucru pe 


448 


care numai familia Borjin l-ar fi putut aprecia. Bănuiesc că au 
descoperit vreun mormânt gol al lui Kubilai în Mongolia sau 
vreun indiciu că acesta a fost înmormântat în altă parte. 

— Tot nu pricep cum de toate astea te-au adus aici, spuse 
Summer. 

— Povestea este pe pielea de leopard. Aceasta a fost 
descoperită la Shang-tu, aşa că reprezenta clar o legătură 
directă cu Kubilai. Impăratul era vestit că avea leoparzi dresați 
pe care îi folosea la vânătoare, aşa că pielea putea proveni de la 
unul dintre aceste animale preferate ale sale. Şi mai relevant s-a 
dovedit faptul că pielea de leopard a fost găsită alături de o 
hartă din mătase care, chipurile, ar fi înfăţişat locul unde era 
înmormântat Genghis-Han. Tatăl lui Borjin a obţinut harta de 
mătase, iar Borjin a recunoscut că a fost de folos la găsirea 
mormântului. Dintr-un motiv sau altul, semnificaţia picturilor de 
pe pielea de leopard a fost ignorată atunci când aceste obiecte 
au fost descoperite. Pe mine m-a intrigat lupul albastru. 

— Care lup albastru? întrebă Summer. 

— Un motiv decorativ, zise el arătând către imaginea pictată 
pe raclă. A fost un cunoscut blazon al hanilor imperiali, iar 
Genghis a fost primul care l-a folosit. Dacă priviţi pielea de 
leopard îndeaproape, puteţi vedea un stindard cu un lup albastru 
arborat pe catargul corăbiei incendiate, în ultima imagine 
pictată. Dar acesta nu ar fi fost arborat decât în prezenţa unui 
han. Epava voastră, care se potrivea cu descrierea unui vas regal 
care a părăsit China, era datată cu 50 de ani după moartea lui 
Genghis. Deci prea târziu pentru ca el să mai plece într-o 
călătorie. Nu, datele corespund cu perioada în care a domnit 
Kubilai. Şi în care a murit. Secretul pielii de leopard este că 
înfăţişează ultima călătorie a lui Kubilai-Han. 

— Dar de ce a fost adus în Hawaii? întrebă Summer trecând 
lumina lanternei pe deasupra sarcofagului. 

Raza lanternei trecu peste un obiect din lemn răsucit, aflat 
într-o parte a sicriului. Observă curioasă că de el atârna un colier 
din colţi de rechin. 

— Ultimii săi ani de viaţă au fost dificili. Poate că acea 
„călătorie spre paradis” era de fapt un plan de a petrece 
eternitatea pe un țărm îndepărtat. 

— Tată, de unde ai ştiut că mormântul lui a supravieţuit 
erupției şi că l-am putea găsi? întrebă Dirk. 

— Cel care a pictat pielea de leopard a văzut mormântul şi 


449 


comorile din el şi a ştiut că supravieţuiseră erupției, altminteri şi 
acestea ar fi fost înfăţişate în flăcări. Că am găsit intrarea a fost 
o chestiune de şansă. Nivelul apelor mării este mai ridicat azi 
decât în urmă cu 800 de ani, deci mi-am imaginat că intrarea ar 
trebui să fie sub apă. 

— Comorile de aici probabil că reprezintă bogăţiile adunate pe 
tot parcursul vieţii sale pline de cuceriri, zise Dirk uimit de 
volumul comorilor din jur. Poate că unele dintre ele au fost 
adunate şi în timpul domniei lui Genghis. Probabil că valorează o 
avere de nedescris. 

— Poporul mongol a fost jefuit de comoara lui Genghis-Han. Ar 
fi normal să capete bogăţiile lui Kubilai-Han. Sunt convins că vor 
găsi un loc mai potrivit de îngropăciune, pe Burkhan Khaldun, 
unde Kubilai îşi poate petrece eternitatea. 

Minunea mormântului ascuns le copleşi gândurile, iar cei trei 
se pomeniră vorbind în şoaptă pe când treceau în revistă 
comorile antice. lluminată numai de lanternele lor, camera 
întunecată era impregnată de mister, purtând o aură de Ev 
Mediu. Pe când razele de lumină se jucau pe pereţii strălucitori, 
Pitt îşi aminti de adevăratul Xanadu şi de obsedantul poem al lui 
Samuel Coleridge. 

— „Umbra turnului plăcerilor/Plutea în mijlocul valurilor”, 
recită el cu voce scăzută. 

— „Unde puteai auzi susurul amestecat/Al fântânii şi al 
peşterilor.” Summer se apropie de tatăl ei şi îi strânse mâna. 
Mama ne spunea mereu că eşti un romantic incurabil, zâmbi ea. 

După ce stinseră lanternele, Pitt şi Summer se îndreptară 
împreună către ieşire. Dirk se apropie şi el după ce mai aruncă o 
ultimă privire prin încăpere. 

— Mai întâi salvezi mormântul lui Genghis. Acum îl descoperi 
pe Kubilai-Han şi comorile imperiului său, zise el cu venerație. 

— Ce să spun, halal om bătrân, încuviinţă Summer. Tată, 
uneori chiar eşti uimitor! 

Pitt îşi deschise larg braţele şi îşi îmbrăţişa copiii cu afecţiune. 

— Nu, răspunse el cu un zâmbet larg. Uneori sunt pur şi 
simplu norocos. Atât tot! 


Sfârşit. 


450