Colin Forbes — Ambuscada la Palermo

2COLIN 
FORBES 


AMBU SU ADĂ 
LA PALERMO 


COLIN FORBES 


AMBUSCADĂ LA PALERMO 


Iulie 1943, ora zero. 


În zona mediteraneană, Sicilia reprezintă cheia 
iminentei debarcări a Aliaților în Europa. Insula este 
însă apărată de o puternică armată germană. 

lar întăriri pot fi aduse oricând, cu feribotul, din 
ltalia. Maiorul Petrie aterizează împreună cu un 
coleg al său, specialist ca şi el în operaţiuni de 
sabotaj, la Palermo. 

Cei doi, maiorul britanic şi americanul Ed 
Johnson, au venit cu o singură misiune : aceea dea 
scufunda feribotul. Singuri pe teritoriul duşmanului, 
având de înfruntat SS-ul, Gestapo-ul şi armata 
germană, ei nu au nici o şansă de a izbuti dacă nu 
vor fi ajutaţi de localnici. Aşa se face că apelează 
la... Mafie ! 

Dar pot ei oare să aibă încredere în Mafie ? 

Vor fi oare sprijiniți până la capăt ? Şi cât de mult 
va intra în joc hazardul ? 


Pentru 


Jane 


NOTA AUTORULUI 


Anumite evenimente care constituie cadrul 
acestei povestiri sunt adevărate; personajele sunt 
însă fictive. În 1943, guvernul american, căutând 
aliaţi în spatele liniilor inamice, a luat o hotărâre 
ciudată — a recurs la ajutorul mafiei siciliene. 


1 
Luni, 5 iulie 1943 


— Întregul plan e dezastruos, vei fi cu adevărat norocos să te 
întorci în viată... 

Coasta inamică se vedea acum bine, un sir încrețit de munţi 
întrezărindu-se prin noapte, iar avertismentul grav al maiorului 
James Petrie îi mai răsuna încă în minte lui Law- son în vreme ce 
hidroavionul ameriza pe Marea Mediterană şi tălpile lui 
împroşcau nori de spumă. Avionul îşi reduse repede viteza, apoi 
înaintă paralel cu ţărmul, aflat la vreun kilometru depărtare; în 
timpul acesta, maiorul Lawson stătea în cadrul uşii din spatele 
pilotului şi privea spre apele neguroase care se zbăteau sub ei. 
Când avionul se opri de tot, legănându-se uşor pe valuri, Lawson 
cobori în apă trei bărci pneumatice; ajunseră acolo cu un 
plescăit, după care se legănară pe valuri, încă legate de avion. 
Luna se ivi de după nori când Lawson se ruga să rămână 
ascunsă, aruncându-şi razele spre cei opt bărbaţi din comandoul 
de debarcare al Aliaților în timp ce aceştia treceau pe lângă 
Lawson şi săreau în bărcile instabile, iar elicea avionului înceta 
să se mai învârtească. Scrutând coasta, Lawson îşi petrecu 
peste umăr o carabină, numără aproape automat oamenii şi în 
acelaşi timp îşi aminti şi alte sfaturi pe care Petrie i le dăduse cu 
insistenţă, dar atunci când era deja prea târziu ca planul să mai 
fie schimbat. „Dawnay n-ar fi trebuit niciodată să aprobe un 
asemenea plan nebunesc. Opt oameni — nouă cu tine — sunt cu 
mult prea mulţi, Bill, pentru treaba asta. Or să se calce între ei 
pe picioare...” Grăbit să iasă din hidroavion, unul tocmai se 
împiedică de piciorul soldatului din faţa lui şi doar faptul că 
Lawson îl apucă repede de braţ îl mai salvă să nu cadă în mare. 
Bună treabă făcuse Petrie să rămână acolo la Tunis, aşteptând 
cu nerăbdare veşti de la ei, gândi Lawson cu amărăciune. 

Se făcuse ora zece noaptea când cei nouă soldaţi, deghi-zaţi 
în ţărani, îndepărtară bărcile pneumatice de hidroavion şi se 
porniră să vâslească spre ţărmul Siciliei ocupate de forţele Axei, 
începându-şi astfel misiunea periculoasă pe o mare luminată de 
o lună oribil de strălucitoare, care li se legăna în faţă, aruncând 


alternativ zone de umbre şi de pete luminoase. În spatele lor, 
hidroavionul, pilotat de locote-nentul David Gilbey, se legăna în 
continuare pe valurile do- moale, cu motorul oprit; asta făcea 
parte din plan — Gilbey trebuia să le dea destul timp ca să 
ajungă la țărm şi ca toţi aceşti oameni puternic înarmaţi să nu 
atragă atenţia inami-cului. 

Lawson se afla în frunte, vâslind automat în timp ce mica lui 
barcă pneumatică se ridica şi cobora pe valuri; în acest timp, 
scruta ţărmul care părea gol, privea încordat terasa- mentul de 
cale ferată, apoi se întoarse către hidroavionul care-i adusese 
aici, pe coasta Siciliei, tocmai din Tunis. În ceea ce priveşte 
mijlocul lor de transport însă, Petrie greşise. „Un hidroavion e 
prea zgomotos pentru o astfel de ope-raţiune”, insistase el la 
şedinţa de instruire, dar toate obiecțiile sale fuseseră respinse 
de generalul Dawnay şi de cei de la statul-major. „Inamicul îl va 
auzi venind — trebuie să se apropie foarte mult de Sicilia ca să 
lase la apă bărcile pneumatice, iar coasta dinspre Messina e 
înţesată cu trupe inamice.” Da, se părea că Petrie se înşelase în 
privinţa asta, aşa că nu era exclus să se fi înşelat şi în alte 
privinţe. Era o speranţă care nu-l prea liniştea pe Lawson. Petrie 
era un ve-teran al raidurilor în spatele liniilor inamice şi rareori 
se înşela în astfel de probleme, în timp ce generalul Dawnay, pe 
care Petrie îl numea „omul de fier — de fier doar de la gât în 
sus“, venise de la Londra abia cu şase săptămâni în urmă. 

Pe măsură ce se apropiau de plaja pustie nu auzeau prin 
noapte decât zgomotul valurilor izbindu-se de marginile bărcilor, 
tusea înăbuşită a vreunui om care încerca să-si re- vină din 
tensiunea nervoasă, şuieratul vâslelor spintecând apa, toţi nouă 
înaintând către ţărmul sicilian. Lawson privi peste umăr şi văzu 
în spate silueta hidroavionului încă legănându-se uşor pe valuri 
dintr-o parte în alta. Probabil că Gilbey se afla la comenzi, 
aşteptând momentul în care va putea pleca. În barca din spate, 
caporalul Carpenter stătea mult mai aplecat în faţă decât 
ceilalţi, pentru că purta în spate transmiţătorul radio, care-i 
aminti lui Lawson de o altă observaţie pe care o făcuse Petrie. 
„Pentru numele lui Dumnezeu, Bill, zvârle dracului drăcia asta! 
Dacă ai necazuri, dacă va trebui să alergaţi, Carpenter vă va 
ţine în loc cu greutatea asta în spate. La nevoie, veţi putea 
oricând folosi transmiţătorul pe care-l operează Gambari de la 
Messina...“. Dar Dawnay insistase să ia şi transmiţătorul, tot aşa 


cum insistase să ia cu ei şi mult echipament şi să folosească hi- 
droavionul; „Procedeul obişnuit pe coasta olandeză, ştiţi bine...“ 
spusese el. 

Dintr-o dată se pomeniră chiar lângă plajă, dar nu asta ÎI 
surprinse pe Lawson: aşa se întâmplă deseori atunci când 
pătrunzi în ape mai calme. În mai puţin de un minut vor ajunge 
pe pământ ferm, vor alerga peste fâşia îngustă de nisip către 
primul adăpost, terasamentul de cale ferată de dincolo de 
şoseaua care lega Messina, la est, de Palermo, mult spre vest. 
Dând drumul la vâsle, Lawson făcu un gest scurt şi bărcile se 
răspândiră, câte una de fiecare parte a lui, ca să disperseze 
ţinta în caz că vor fi întâmpinați cu foc. Dădu un ordin grăbit, 
mai curând o şoaptă, sergentului englez cu faţa ca de piatră din 
spatele lui. 

— Când atingem plaja, aş vrea să ajung la terasament 
înaintea celorlalţi, aşa că bagă un pic de viteză, Briggs. Şi aş 
vrea să veniţi cu mine, voi doi. 

— Vom fi după dumneavoastră, domnule maior. 

Poate că nu era decât un amănunt fără importanţă, dar lui i 
se părea vital: Lawson voia ca echipajul din barca lui să ajungă 
acolo primul pentru a-i acoperi pe ceilalţi în cazul în care ar 
apărea vreo patrulă inamică într-un moment nepotrivit. Privi 
înapoi spre hidroavion în timp ce motoarele acestuia porniră, iar 
uruitul lor puternic se răspândi neliniştitor deasupra mării 
argintii. Apoi cercetă din nou ţărmul crestat din fată, urmărind 
orice semn de mişcare. Muntele se înălța deasupra lor şi nu se 
zărea nici o casă. Doar plaja şerpuind într-o parte şi-n cealaltă, 
presărată cu stânci, o plajă prea mică pentru o debarcare de 
proporţii, aşa că nu era împânzită de sârmele acelea sinistre 
care marcau zonele minate. Barca se înclină spre spate şi 
alunecă pe plajă pe creasta unui val; Lawson sări pe mal şi 
ceilalţi îl urmară, unul dintre ei rămânând ultimul ca să tragă 
barca mai sus pe plajă. Lawson străbătu plaja alergând cu trupul 
aplecat înainte, traversă şoseaua goală şi se căţără peste 
taluzul de pământ. Când ajunse acolo, se trânti pe burtă şi se 
uită la panta care urca spre muntele din faţă, o pantă care era 
presărată cu stânci după care s-ar fi putut ascunde oricâţi 
soldaţi inamici voiai. 

După care Lawson înjură scurt când un Messerschmitt apăru 
pe cer parcă de nicăieri şi cobori într-un picaj vertiginos tocmai 


spre punctul de unde hidroavionul se pregătea să decoleze. La 
urma urmelor, Petrie avusese dreptate. Le  trebuiseră 
cincisprezece minute ca să ajungă pe plajă, timp în care Gilbey 
stătuse pe loc — un răgaz destul de lung pentru ca un mesaj 
radio să ajungă la vreun aeroport din vecinătate şi să pornească 
de acolo un avion. Făcu încă un gest cu braţul pe când tot mai 
mulţi dintre oamenii săi se căţărau pe taluz şi trei dintre ei 
alergară înapoi spre plajă ca să tragă bărcile mai sus. 
Ascunderea lor părea acum o precauţie cam inutilă, dar nu era 
exclus ca avionul de vânătoare să se fi aflat într-o simplă 
misiune de rutină şi să fi văzut doar din întâmplare hidroavionul 
oprit lângă țărm. Mai era o slabă speranţă ca inamicul să nu fi 
aflat despre vreo debarcare, ca pilotul Messerschmitt-ului, cu 
ochii aţintiţi spre ţinta sa, cu privirea deformată de înălţimea 
mare de la care cobora, să nu observe umbrele minuscule ale 
oamenilor care târau bărcile sub adăpostul taluzului. 

— Poate c-ar fi mai bine s-o luăm din loc repede spre interior, 
domnule, sugeră Briggs. 

Motorul hidroavionului se auzi mergând din plin, dar aparatul 
încă nu avea destulă putere să înceapă să decoleze, iar 
Messerschmitt-ul îşi continua coborârea sa ucigaşă, într-un 
unghi abrupt şi cu un zgomot asurzitor, din ce în ce mai acut. 
Dar Lawson se hotări să ignore ce se întâmpla pe mare şi-şi 
concentră atenţia asupra piscurilor şi stâncilor munţilor din faţă. 
Intre taluzul la adăpostul căruia se aflau acum şi creasta cea 
mai apropiată se întindea o pantă lipsită de orice ascunziş 
posibil, care se prelungea vreo trei sute de metri. Dacă erau 
cumva soldaţi inamici ascunşi pe acolo, i-ar putea ucide până la 
unul în timp ce urcau panta. 

Caporalul Carpenter, radiotelegrafistul, îşi luase poziţia 
corectă în flancul stâng al şirului de soldaţi, poziţie care era cea 
mai puţin vulnerabilă acum, aşa că în timp ce aşteptau privi 
peste umăr spre mare. Hidroavionul începuse să se mişte, 
stârnind creste înspumate de apă sub tălpi, iar zgomotul 
motorului se înteţi, avionul se răsuci cu coada spre coastă, gata 
să-şi ia zborul. Inciudat, Carpenter văzu avionul nemţesc 
schimbându-şi puţin direcţia în timp ce cobora ca o săgeată, 
auzi răpăitul mitralierelor şi apoi văzu gloanţele izbind fuselajul 
spre spate şi un nor de fum izbucnind din coada hidroavionului. 
Avionul german tocmai se înălța când Gilbey pierdu controlul şi 


aparatul, după o clipă de ezitare, cu aripa din dreapta pierdută, 
atinse din nou suprafaţa mării, se învârti spectaculos de câteva 
ori şi se opri cu capul întors spre țărm. Carpenter auzi plescăitul 
avionului căzând în apă răsturnat. Apoi o explozie surdă, văzu 
un nor de fum negru, o epavă care se scufunda, după care 
înregistră numai zgomotul avionului german care se înălța şi se 
îndepărta. 

Lawson auzi dezastrul fără a-l vedea şi-şi aminti de vorbele 
profetice ale lui Petrie: „Un hidroavion e prea zgomotos...” Uită 
repede aceste cuvinte şi fără să ezite dădu comanda de 
înaintare. Cei opt soldaţi urcară pe panta muntelui într-un şir 
dispersat, ţinându-şi automatele în faţă, cu buzunarele pline cu 
încărcătoare şi grenade, pe când doi dintre ei cărau o greutate 
suplimentară — câte cincisprezece kilograme de explozivi 
fiecare, pentru misiunea pe care o aveau de îndeplinit. Mergeau 
distanţaţi unul de altul pe panta descoperită, pentru a oferi o 
ţintă cât mai imprecisă vreunui eventual puşcaş care s-ar afla 
prin preajmă, ascuns după vreo creastă. 

Carpenter, ştiind bine ce se aştepta de la el, încă stătea 
ascuns în spatele taluzului, trăgându-şi curelele transmiţăto- 
rului de după umeri şi pregătindu-se să-i urmeze pe ceilalţi, 
bănuind intenţiile lui Lawson în timp ce privea silueta ofițerului 
îndepărtându-se, aşteptând să-i facă semn cu mâna. Dar în loc 
de asta auzi răpăitul îngrozitor al unor arme de calibru mic, un 
amestec de împuşcături izolate şi de rafale automate venind din 
sus, dinspre crestele şi stâncile de deasupra şirului de soldaţi 
care înaintau. Aceştia deschiseră şi ei foc orbeşte, către ţinte pe 
care nu le vedeau; unii dintre ei ţâşniră înainte, alţii se 
întoarseră ca să-şi caute un adăpost în spatele taluzului, dar în 
zadar, doarece comandantul plutonului inamic de deasupra îşi 
alesese perfect poziţia, iar distanţa de tragere era bine 
calculată; oamenii se trântiră în praf şi stătură nemişcaţi, dar 
împuşcăturile continuau. Lawson fu lovit primul, apucând să 
tragă o singură dată din automatul său, înainte de a cădea. 
Stând pe o parte, încercă să se ridice, dar îsi dădu seama că nu 
poate. Apoi alte gloanţe îl nimeriră. În mai puţin de un minut 
nimic nu mai mişca pe pantă. Trupele inamice ieşiră cu 
precauţie de după ascunzişuri. 

În mai puţin de un minut — dar în acest scurt răstimp 
Carpenter îşi desprinsese cu totul transmiţătorul de pe spate, îl 


deschisese şi-i întinsese antena telescopică. Pe timp de pace, 
Carpenter fusese şofer de taxi la periferia Londrei, aşa că nu-i fu 
greu să se achite de datoria lui de acum la fel de flegmatic ca 
atunci, în ciuda a tot ce văzuse. Nici nu mai aruncă vreo privire 
peste taluz în timp ce-şi transmitea mesajul în Morse: 

— Hidroavionul a fost văzut de inamic. Compania de 
debarcare Orfeu e distrusă... 

Incă mai apăsa pe clapă când ţeava unei puşti îl izbi brutal 
peste cap, terminând mesajul brusc. 

Acesta îi fu înmânat lui Petrie două ore mai târziu. 


2 


Miercuri, 7 iulie, noaptea 


Doi oameni în uniformă alergau prin întunericul nopţii 
africane către un cort mare, pătrat, a cărui pânză flutura şi se 
umfla sub furtuna de nisip care o lovea. La o distanţă nu mai 
mare de douăzeci de metri de pereţii cortului, se aflau santinele 
care opreau pe oricine se apropia de acest loc fixat pentru 
întâlnire; la douăzeci de metri, pentru ca nici un om care s-ar 
putea apropia până aici să nu poată trage cu urechea la ce se 
va discuta la întrunirea care fusese convocată urgent, la ora 
zece noaptea. Maiorul James Petrie, distins cu DSO:, ajunse 
primul la cort şi desfăcu uşa de pânză, făcându-i loc şefului său, 
colonelul Arthur Parridge, care venea din urmă. 

Parridge privi în sus spre cer, îşi dădu seama că furtuna se 
înteţea, apoi intră şi el în cortul gol, în care se afla o masă lungă 
de scânduri aşezate pe nişte capre de lemn, cu scaune împrejur. 
Harta întinsă pe masă era presărată cu nisip. Rămase în picioare 
câteva clipe, scuturându-şi praful de pe uniformă şi privind în 
jur. Cortul gol era luminat de lămpi cu petrol atârnate deasupra 
mesei şi acestea pâlpâiau nesigure, aruncând umbre mişcătoare 
peste pereţi. Apoi intră şi Petrie. 

— De data asta, Jim, te rog să-ţi ţii gura aia blestemată a ta 
bine închisă, spuse el. 

— Îmi cereţi cam mult, domnule colonel. Mai ales în 
împrejurările de faţă. 

Petrie îl privi pe colonel şi văzu că în colţurile gurii acesta 
arăta semne de oboseală. Parridge, cu părul albit cam devreme 
în ciuda faptului că nu ajunsese încă la cincizeci de ani, protestă 
tăcut. În împrejurările de faţă, într-adevăr, raidul acesta al lui 
Lawson se transformase într-o baie de sânge, aşa că n-avea de 
gând să-şi transforme rugămintea în ordin. Prin urmare spuse 
altceva : 

— Aminteşte-ţi că mâine dimineaţă pleci în concediu la Alger. 


1 Distinguished Service Order - decorație militară britanică acordată pentru 
acte de vitejie în luptă. 


— Cel puţin asta va avea un efect bun, mă va duce departe 
de Dawnay. Raidul ăsta a fost un eşec penibil. Nouă oameni 
pierduţi chiar în momentul când ajunseseră acolo pe coastă — 
pentru nimic... 

— Tocmai asta voiam să-ţi spun când ziceam să-ţi ţii gura 
închisă, răspunse Parridge, trecând spre capătul cortului şi 
aşezându-se pe un scaun cât mai îndepărtat de capul mesei 
unde se va aşeza generalul Dawnay când va sosi. Tu o să stai 
aici, continuă el, arătând cu un deget scaunul de lângă al lui, 
hotărât să-l ţină pe Petrie cât mai departe posibil de general. 

James Petrie avea douăzeci şi nouă de ani şi pe timp de pace 
era inginer minier — se înrolase în armată numai pe durata 
războiului. De când fusese repartizat la Escadra Felucca, 
condusă de Parridge în Marea Mediterană, condu-sese zece 
raiduri în spatele liniilor inamice, o acţiune în care procentul 
accidentelor mortale era atât de mare încât puţini ofiţeri puteau 
supravieţui mai mult de câteva luni. Dar Petrie supravieţuise 
mai mult de doi ani, devenise expert în a rămâne în viaţă pe 
teritoriul inamic; tocmai se întorsese dintr-o misiune în care 
servise ca ofiţer de legătură cu rezistenţa clandestină siciliană, o 
bandă de ucigaşi înrăiţi, aşa cum puteai întâlni oriunde în 
Mediterana. Îşi petrecuse două luni pe insulă, asigurându-se că 
sicilienii căutau informaţiile militare cele mai corecte, adunând 
date preţioase pe care urmau să se bazeze planurile de invazie 
şi care fuseseră transmise prin radio înapoi către Cartierul 
General al Forţelor Aliate. După înapoierea la Tunis, comentariile 
sale asupra situaţiei din Sicilia fură scurte şi precise : „Ceea ce 
m-a îngrijorat acolo nu au fost nemţii, ci chiar cei pe care noi îi 
numim aliaţi, care m-au speriat cu adevărat.” 

Ce ciudat e, gândea Parridge, cum astfel de oameni, care 
urau războiul, care urau anii pe care acesta li-i răpea din viaţă, 
erau cei mai buni în lupta pe viaţă şi pe moarte. Poate pentru că 
veneau aici proaspeţi, puteau vedea mai limpede ceea ce se 
întâmpla în faţa lor fără a avea minţile îmbâcsite cu doctrine 
militare demodate, cum era aceea a lui Dawnay, poreclit şi 
„Înfigăreţul... Îşi alungă repede din minte imaginea generalului 
coleric; şi aşa era destul de rău că ticălosul ăsta va da acolo de 
ei când va veni, fără să bănuiască că mai venise cineva înainte. 
lar problema principală rămânea să-l facă pe Petrie să-şi ţină 
gura. Cu părul lui negru şi cu obrazul proaspăt ras şi bronzat de 


soarele african, Petrie făcea parte dintre acei indivizi pe care 
oricine îi observa imediat ce intra într-o încăpere. Nimeni nu 
putea să nu observe conturul puternic al bărbiei, gura fermă, 
nasul curbat, ochii vioi care păreau să vadă în toate părţile şi 
într-atât de intensă era impresia pe care o lăsa, încât toţi erau 
înclinați să treacă cu vederea un colţ al gurii care sugera un 
simţ al umorului nu lipsit de sarcasm. 

— Ascultă, Jim, spuse Parridge, n-aveam de gând să spun 
asta până nu va veni momentul, dar o să-ţi spun acum — te-am 
recomandat pentru o nouă promovare. După ce te vei întoarce 
de la Alger, vei fi locotenent-colonel. 

— Mulţumesc, domnule. Dar de fapt Petrie nu era teribil de 
impresionat de ştire. 

O mână îl bătu uşor pe umăr şi, când se întoarse, îl văzu pe 
căpitanul Edward Johnson, din armata Statelor Unite, care 
tocmai intrase în cort şi se aşeză pe scaunul de lângă el. 

— Credeam că eşti deja în drum spre Alger, spre bordelurile 
de acolo. 

— Mâine dimineaţă, Ed, la şase în zori. Fix la şase. Asta e de 
fapt ultima mea apariţie în public. 

— Ce baftă ai ! Şi nu te pierde prin cartierele rău famate ale 
oraşului, umblând după fete cu văl pe faţă ! 

Căpitanul Johnson, care era cu doi ani mai tânăr decât 
Petrie, îşi aprinse o ţigară şi Parridge îşi zâmbi în barbă: ge- 
neralul Dawnay era nefumător şi prefera ca toţi cei din jur să-i 
împărtăşească această virtute, mai ales cei cu rang mai mic. Va 
fi deosebit de amuzant să vadă cum va rezolva gene-ralul acest 
aspect al relaţiilor anglo-americane. Cortul se umplea deja de 
ofiţeri, care intrau şi se aşezau în jurul mesei. Unul dintre ei zări 
harta de pe masă şi oftă zgomotos: 

— lar Sicilia ! Dumnezeule, încă un raid de tip Lawson ne 
vine pe cap. Cred c-ar fi mai bine să-mi iau imediat un certificat 
medical de la doctorul de campanie... 

În timp ce Petrie şi Johnson vorbeau între ei, Parridge îl 
studia pe american şi hotărî că-i plăcea ce vedea. Cu părul 
închis la culoare, vorbind o limbă italiană la fel de fluent ca şi 
Petrie, el părea mai curând nepăsător decât stresat, un om care 
zâmbea cu uşurinţă şi des. Dar, aşa cum descoperise Petrie 
atunci când Ed îi fusese trimis în ajutor pentru scurt timp în 
Sicilia, Johnson ştia prea bine de ce fusese chemat şi el acolo. Pe 


timp de pace, americanul se înrolase în trupele de paza graniţei, 
un corp guvernamental special, care supra-veghea frontierele 
Statelor Unite pentru a împiedica pătrun-derea contrabandiştilor 
şi a altor indivizi dubioşi. Şi în calitatea asta servise pe graniţa 
cea mai periculoasă posibil, pe cea dintre State şi Mexico, unde 
un cuţit era folosit pentru ceva mai mult decât a tăia o bucată 
de şuncă. In numai câteva luni, Johnson va deveni cu siguranţă 
un abil conducător de raiduri prin teritoriul inamic. 

Discuţiile şoptite încetară brusc şi Parridge se crispă la acest 
semnal care nu putea însemna decât un singur lucru: generalul 
Frederick Dawnay era pe cale să sosească. Petrie termină ce 
avea de spus lui Johnson, se lăsă pe spate pe scaun şi privi în 
sus către pânza cortului, care se umfla şi se scutura sub vânt, ca 
un preludiu, parcă, la ceea ce avea să urmeze. Căpitanul 
Stoneham, unul dintre britanicii care stabiliseră planul raidului 
lui Lawson, intră în cort şi se aşeză pe un scaun dinspre capătul 
mesei. Pentru o clipă îi prinse privirea lui Petrie, după care privi 
repede în altă parte. Era urmat de colonelul Lemuel Benson, 
şeful lui Johnson, şi acesta se aşeză lângă alţi colegi de-ai săi din 
jurul mesei. Ca şi multe alte acţiuni aflate în curs, şi aceasta era 
o treabă comună, care trebuia dusă la îndeplinire împreună de 
englezi şi de americani, aşa că Benson avea la această întrunire 
un statut egal cu acela al lui Dawnay. În cort atmosfera 
devenise deja înăbuşitoare şi mulţi dintre cei prezenţi îşi 
ştergeau frunţile când uşa de la intrare fu dată la o parte cu 
brutalitate şi pe ea intră un ofiţer scund şi gras, îmbrăcat într-o 
uniformă cu galoane roşii şi ţinând în mână o vergea cu care lovi 
în masă. Toată lumea înţelese că generalul Dawnay nu se afla în 
toanele cele mai bune. 

— Vă rog să luaţi loc, domnilor, mârâi el. În seara asta n-o să 
avem timp de prea multă ceremonie. 

„Dar Dumnezeu să-l ajute pe cel care nu s-a ridicat în 
picioare”, gândi Petrie cinic, reluându-şi el însuşi locul pe scaun. 

— Pentru cei care n-au participat la întrunirea anterioară, voi 
rezuma scurt situaţia, continuă Dawnay. Suntem, desigur, într-o 
situaţie de extremă de urgentă. Forţele germano-italiene au fost 
înlăturate din Africa, aşa că ne pregătim pentru primul nostru 
atac asupra continentului european... 

Se opri o clipă şi adulmecă aerul. 

— E pe aici cineva care fumează, continuă el. 


Johnson îşi strivi ţigara, iar Benson îşi băgă în buzunar 
pachetul. 

— Incercarea lui Lawson n-a avut succes, spuse generalul, 
dar, pentru cazul în care vreunul dintre dumneavoastră a uitat, 
războiul continuă încă şi astfel de lucruri se petrec deseori. Totul 
e să putem repara astfel de întâmplări cât mai repede — ba 
chiar al dracului de repede ! Inamicul avea şase feriboturi 
imense care străbăteau strâmtoarea dintre peninsula italiană şi 
Sicilia cu numai câteva luni în urmă. Aceste bacuri erau capabile 
să transporte mari cantităţi de armament şi de muniţie pe 
insulă. Cinci dintre ele au fost scufundate până acum cu sprijinul 
atacurilor aeriene, dar după aceea germanii au militarizat solid 
zona din jurul Messinei — de fapt, ştim că ei au plasat peste 
şapte sute de tunuri pentru apărarea strâmtorii — şi şefii noştri 
sunt de părere că ar fi foarte greu să străbatem prin acest zid. 
Cel de al şaselea şi ultimul feribot, Cariddi, e încă în funcţiune, 
apărat de tunurile acelea, şi gata să transporte rapid oameni şi 
armament în Sicilia. Făcu iarăşi o pauză, după care continuă: 
Lawson s-a dus acolo ca să scufunde Cariddi-ul. Nu a reuşit. 
Dacă bacul ăsta rămâne pe apă, nu ar fi exclus să pierdem 
războiul. Şi nu mai avem decât exact patruzeci şi opt de ore ca 
să-l scufundăm. 

— Dar nu cumva dramatizăm situaţia, domnule ? interveni 
Johnson, cu scepticism. 

Dawnay îl privi în treacăt, după care-şi aplecă puţin capul ca 
să-l asculte pe colonelul Benson, care-i şoptea ceva. Încu- 
viinţând, se uită din nou către Johnson. 

— Mi se pare foarte important ca să vă daţi seama de 
situaţie, spuse el tăios, pentru că vi s-ar putea cere să 
comandaţi următoarea echipă care va fi trimisă ca să arunce 
bacul în aer. Până acum au fost încercate toate metodele 
posibile pentru a scufunda bacul acesta blestemat — 
bombardamente de la mare altitudine, vase cu torpiloare 
motorizate şi, chiar în seara asta, o escadrilă de bombardiere cu 
torpiloare, dar care n-au reuşit să ajungă până acolo. Au eşuat 
ca şi Lawson. Printre victime se numără şi comandantul 
escadrilei, Weston. 

Petrie se mişcă agitat pe scaun şi ignoră privirea încruntată 
a lui Parridge care vroia să-l facă să tacă. 

— Vreti să spuneţi, domnule, că Weston a murit ? întrebă el. 


— Raportul spune că avionul său a explodat în aer. Navele 
nu pot ajunge acolo deoarece strâmtoarea e prea îngustă, iar în 
jur se află prea multe baterii de coastă şi vedete torpiloare 
inamice. Avioanele Forţelor Aeriene Regale nu pot cobori 
îndeajuns prin barajul acela ca de iad ca să lovească ţinta în 
portul Messina, unde e ancorată acum. Dawnay privi crunt peste 
feţele bronzate din jurul mesei, luminate de lămpile cu petrol 
care licăreau nesigure. Aşa că treaba rămâne în sarcina armatei 
de uscat, continuă el, lovind masa cu pumnul. Va trebui să 
trimitem o altă echipă de sabotaj, iar de data asta este 
obligatoriu să ajungă acolo ! Nu doar să ajungă la Messina, ci şi 
să pătrundă în zona docurilor, care e bine păzită de elita 
naziştilor, să ajungă la bordul feribotului, să plaseze explozibilul 
în burta bacului şi să-l scufunde dracului pe fundul strâmtorii ! 

— Spuneaţi, domnule general, că treaba asta ar trebui făcută 
în patruzeci şi opt de ore. Dar care ar fi termenul exact al 
misiunii ? 

— Vineri, 9 iulie, exact la miezul nopţii. 

Prin încăpere se auziră câteva suspine, după care se lăsă o 
linişte deplină, în timp ce Dawnay privea feţele din jurul mesei şi 
Parridge se aplecă înainte. Vocea îi era încordată și 
întrebătoare: 

— În acest caz, echipei ăsteia de sabotaj nu-i mai rămân 
decât dovăzeci şi patru de ore ca să-şi ducă la capăt misiunea, 
pentru că vor fi necesare o zi şi o noapte pentru pregătirea ei. 
Cel puţin ! 

— V-am spus doar că e un caz de absolută urgenţă. 

— Dar au mai venit mesaje de la agentul nostru italian de la 
Messina, Gambari ? 

In vocea lui Parridge se simţea o disperare greu de as-cuns, 
dându-şi seama cât de imposibilă era misiunea propusă. 

— Doar că feribotul se află încă în apă, răspunse Daw-nay 
sec. lar acum îi voi explica domnului căpitan Johnson de ce nu 
am dramatizat situatia. Cartierul General al Forţelor Aliate 
socoteşte că dacă invadăm Sicilia acum, forţele debarcate de pe 
mare pot înfrânge trupele inamice care se găsesc acum pe 
insulă. Acum, am spus. Dar oamenii noştri de la Informaţii ne 
spun că Divizia 29 de Blindate a fost adusă spre zona Napoli şi 
că s-ar putea deplasa curând către sud, către strâmtoare. Dacă 


Divizia asta de Blindate ajunge pe insulă, cu Cariddi, după ce noi 
debarcăm, s-ar putea să pierdem bătălia... 

— Dar asta nu înseamnă că am pierdut şi războiul, spuse 
Johnson, nemaiputându-se stăpâni. 

— Ed, interveni colonelul Benson, domnul general tocmai era 
pe cale să ne spună cum s-ar putea întâmpla şi asta. 

— Dacă prima noastră încercare de a ne reîntoarce în Europa 
dă greş, continuă Dawnay, nemţii îşi vor retrage ma-siv forţele 
din jurul Mediteranei şi le vor trimite pe frontul rusesc. lar dacă 
se va întâmpla aşa, Armata Roşie va fi împinsă înapoi pe o mare 
distanţă. În cazul limită, asta ar putea însemna moartea Rusiei 
— şi totul doar din cauză că un feribot uriaş mai este încă în 
funcţiune. Cariddi a rămas singurul vas care este în stare să 
transporte armament greu şi trupe pe insulă destul de repede 
ca să ne înfrângă. 

— Sunt de acord cu această evaluare a situaţiei, spuse 
Benson laconic. Domnul general nu exagerează deloc, Ed. 

— Am vrut doar să ştiu exact cum stăm, domnule, răspunse 
Johnson, la fel de laconic. Înţeleg, deci, că aţi vrea ca feribotul 
acela să fie scufundat. 

— Da, până vineri la miezul nopţii, repetă Dawnay. 

Deci, gândi Petrie, am aflat şi ora debarcării în Sicilia — 
cândva, devreme, în dimineaţa zilei de 10 iulie. 

— Problema care se pune e cum facem de data asta, spuse 
Benson. 

— Căpitanul Stoneham a întocmit un plan pe care eu l-am 
aprobat, îi informă Dawnay pe cei de faţă. 

Nu se mai auzi nici un oftat prin încăpere, doar feţele ce-lor 
din jurul mesei deveniră ceva mai atente, în timp ce Par-ridge îl 
privi pe Petrie scurt. Cu braţele încrucişate şi cu ochii fixaţi 
asupra generalului, Petrie aştepta ca Stoneham să-şi expună 
noul plan. Coborâre cu paraşute... În apropiere de Messina... nu 
mai era timp ca echipa să debarce mai departe, într-o zonă mai 
slab apărată... oamenii trebuie să fie înarmaţi solid pentru a 
putea pătrunde pe docuri oricât de mare ar fi rezistenţa... La 
această ultimă propunere, Dawnay aprobă din cap; el vedea 
războiul doar ca pe o hărţuială între două haite de câini. Să fie 
trimisă o echipă numeroasă, pentru cazul în care vor fi pierderi 
mari... cel puţin nouă oameni, dintre care un radiotelegrafist... 


Isuse ! gândi Petrie, dar stăpânindu-se să intervină. Planul 
ăsta era cu mult, mult mai prost decât cel dinainte, al raidului lui 
Lawson; se mergea la moarte sigură. Parridge probabil că simţi 
ce se petrece în mintea lui Petrie, pentru că îl bătu uşor pe braţ, 
prevenindu-i să nu intre în discuţie. Petrie dădu din cap, un 
răspuns care putea însemna orice, în timp ce Stoneham îşi 
continua expunerea. 

— Coasta de sud a Siciliei mişună de vase de patrulare 
italieneşti... n-ar fi o idee bună să ajungem acolo de pe mare... 
cea mai bună cale e paraşutarea... 

Poate la fel de bine ar fi să dai drumul oamenilor jos fără 
paraşute, gândi Petrie cu amărăciune, în acest fel vor muri fără 
chinuri. În jurul mesei se aflau douăzeci de ofiţeri şi jumătate 
dintre ei făceau parte din personalul Cartierului General, dar 
ceilalţi zece, pe feţele cărora se vedea surpriza cea mai intensă, 
priveau tot mai des către capătul mesei unde stătea Petrie, cu o 
figură împietrită. Parcă toţi voiau ca el să vorbească, gândi 
Parridge, voiau ca totuşi cineva să se ridice şi să-i spună 
generalului că acest plan este sinucigaş, o pură nebunie. ŞI 
Petrie, fiind participantul la raiduri cu cele mai vechi state de 
serviciu dintre cei de faţă, părea cel mai potrivit să spună ceva. 

— Şi cu asta închei ce aveam de spus în legătură cu această 
operaţiune, concluzionă Stoneham. 

— Observaţii ? întrebă Dawnay superficial. Să fie scurte. 
Dacă nu sunt, atunci să trecem la selectarea echipei... 

Poate că nu din întâmplare, îşi aplecă privirea asupra unei foi 
de hârtie, dar ceva din atmosfera încinsă îl făcu să şi-o ridice din 
nou. Toţi se uitau spre capătul mesei, unde Petrie se ridicase 
încet adresându-i lui Parridge un zâmbet de scuză, după care 
privi spre celălalt capăt al mesei cu o expresie mai puţin 
amicală. 

— Vă cer permisiunea să vorbesc, domnule general, spuse el 
liniştit. 

— Va trebui să fii foarte scurt, repetă Dawnay. Termenul 
misiunii e prea aproape ca să ne lungim cu vorba. 

— Îmi permit de asemenea, domnule, să spun că şi termenul 
unui alt dezastru e foarte aproape. Ar trebui să... 

— Ai putea să ne explici ce înţelegi prin această remarcă ? 

Tonul vocii lui Petrie era la fel de liniştit ca şi expresia feţei: 


— Mă gândeam că aţi ajuns şi dumneavoastră la con-cluzia 
că raidul condus de Lawson a fost un dezastru complet. 

— Dar ai spus un alt dezastru, îl acuză generalul. 

— Aşa şi este. Mă refeream la planul domnului căpitan 
Stoneham. A lansa un comando de sabotaj drept peste Messina 
e totuna cu a-i lăsa să cadă peste arici cu ţepi de fier. Acolo e 
zona cea mai puternic apărată a insulei... 

— Trebuie să ne asumăm riscul. Avem numai patruzeci şi opt 
de ore. 

— Asta înseamnă că nu ne putem permite nici o greşeală, 
nu-i aşa, domnule ? întrebă Petrie, cordial. Această a doua 
echipă trebuie să-şi ducă la capăt misiunea, ori va fi prea târziu 
— prea târziu ca să mai trimitem o altă echipă. De data asta ar 
trebui să reuşim. Debarcarea cu paraşuta e oricum exclusă, e de 
la bun început condamnată... 

— Şi de ce ? mârâi Dawnay. 

— Tocmai din cauza termenului pe care l-aţi menţionat, 
domnule. Mai întâi de toate, echipa va trebui coborâtă noaptea, 
când luna e sus, aşa că va fi cu siguranţă observată. lar prima 
condiţie e ca echipa să ajungă în Sicilia fără ca inamicul să afle 
de sosirea ei. În al doilea rând, echipele de paraşutişti aproape 
întotdeauna se dispersează pe măsură ce coboară şi pierd un 
timp preţios încercând să se regrupeze. lar în Sicilia e foarte 
posibil ca oamenii să se piardă unul de altul definitiv. După 
părerea mea, paraşutarea trebuie exclusă. 

— Alte observaţii ? întrebă Dawnay, fără să încerce a-şi 
ascunde sarcasmul muşcător al vocii si uitându-se la ceas ca şi 
cum ar pune capăt întrunirii. 

— Multe, domnule. De fapt, mi-e teamă că în planul 
domnului căpitan Stoneham nu găsesc nici un singur punct care 
să-mi placă. Domnia sa a menţionat că echipa ar trebui să fie 
formată din nouă oameni. Ar fi cu mult prea mulţi — chiar dacă 
s-ar deghiza în ţărani sicilieni, ar atrage iute atenţia asupra lor; 
iar în cazul unei urgenţe, pur şi simplu s-ar călca pe picioare 
unul pe altul; şi, pe deasupra, veţi avea greutăţi să adunaţi un 
număr atât de mare de oameni care să vorbească fluent 
italiana... 

— Dar trebuie să avem în vedere că mulţi vor cădea, obiectă 
cu agresivitate Dawnay. 


— Tocmai de aceea : dacă vor fi câteva victime, ele vor fi 
imediat descoperite, ceea ce va duce la eşecul întregii acţiuni... 

— Dar de la ce ţi se trage mania asta, ca toţi să vor-bească 
italieneşte ? 

— Pentru că numai în acest fel oamenii s-ar putea deplasa cu 
încredere ca civili, cetăţeni ai insulei, şi asta i-ar putea ajuta să 
se mişte mai repede. Şi aşa revenim la problema principală, 
aceea a termenului pe care l-aţi menţionat. 

— Atunci cam din câţi oameni crezi dumneata că ar trebui să 
fie formată echipa, domnule maior Petrie ? întrebă Dawnay 
aplecându-se peste masă. 

Atmosfera din cort devenise foarte tensionată. Nimeni nu se 
mai mişca, atenţi cu toţii să audă fiecare cuvânt şi precauţi să 
nu se implice în duelul dintre cei doi. 

— Eu aş trimite doar doi oameni... 

— Doar doi ! explodă Dawnay. 

— Nu mai mulţi, domnule, insistă Petrie. Şi încă un aspect. 
Domnul căpitan Stoneham a enumerat armamentul pe care-l va 
lua echipa. Mi se pare cu mult prea greu: aceasta trebuie să 
rămână o echipă de sabotaj, nu de atac. Trebuie să pătrundă pe 
ascuns în spatele liniilor inamice, trebuie să ajungă pe puntea 
bacului Cariddi înainte ca nemţii să-şi dea seama că ei se află 
acolo... 

Se opri în mijlocul frazei pe când Dawnay se răsuci în scaun, 
privi spre omul care tocmai intra pe uşa cortului, se ridică în 
picioare şi salută. O secundă mai târziu, fiecare se ridică şi se 
stabili o linişte atât de totală încât se putură auzi izbiturile 
norilor de nisip în pânza cortului. Noul venit era un om scund, 
îndesat, musculos, cu nasul lung şi purta pe umerii kaki 
însemnele de general-locotenent având pe cap o beretă de 
tanchist. 

— Dawnay, o să iau eu în primire şedinţa, spuse el grăbit, 
după care se aşeză în capul mesei. Vă rog să luaţi loc, domnilor, 
să continuăm discuţia. Cam unde ai ajuns, Dawnay ? 

Omul scund aşezat sub lampă domina clar întrunirea, nu 
numai ca rang, ci şi ca persoană, şi-i sugeră lui Petrie imaginea 
unui arc întins care abia aştepta să se destindă, aşa cum stătea 
ascultându-l pe generalul de brigadă şi privind între timp spre 
celălalt capăt al mesei. Generalul Sir Bernard Strickland îşi 
intrase în rol. 


Cu un gest nerăbdător, întinse o mână osoasă către 
căpitanul Stoneham şi acesta îi întinse foaia care cuprindea 
planul pe care tocmai îl prezentase. Strickland se uită peste ea 
în timp ce asculta spusele lui Dawnay, privind totodată, din nou, 
spre capătul celălalt al mesei. Parridge se foia neliniştit pe 
scaun: acum ştia de ce fusese chemat şi Petrie la această 
întrunire. Numele său fusese adăugat pe listă chiar de generalul 
Strickland. Omul acela mărunt se ridică în picioare, mototoli 
foaia de hârtie în palmă şi o aruncă pe masă. 

— Domnule căpitan Stoneham, data viitoare adu aici un coş 
de hârtii — sigurul loc unde şi-ar putea găsi locul potrivit un 
astfel de gunoi. Planul dumitale merită să fie aruncat la câini. 

— Da, domnule, răspunse Stoneham nervos. 

— Şi te rog să te prezinţi la mine la raport la ora 8,00. ŞI 
dumneata, de asemenea, Dawnay. Şi acum, domnule maior 
Petrie, spune-mi cum ai putea scufunda dumneata acest bac 
Cariddi. 


Petrie explică metoda de a pătrunde nevăzuţi pe docurile din 
Messina şi Strickland o aprobă. Generalul se ridicase şi 
străbătuse cortul spre capătul celălalt, ca să se apropie de 
Petrie şi să-! asculte cu atenţie cu brațele încrucişate la spate; şi 
în timp ce asculta, nu-şi desprinse privirea de pe faţa lui. 

— Şi cam câţi oameni ar trebui pentru treaba asta ? întrebă 
el. 

Se bâlbâia un pic, dar asta părea că dă forţă mesajului, aşa 
că Petrie, amintindu-şi de reacţia lui Dawnay, ezită o clipă. 

— Haide, spuse Strickland, atunci când voi ajunge eu în 
Sicilia, voi putea strivi inamicul pe loc, dar nu pot face asta fără 
tine. Atunci când ajung eu acolo, feribotul trebuie să se afle la 
treizeci de metri sub mare. 

— Trei oameni ar fi de-ajuns, spuse Petrie liniştit. Dacă ar fi 
mai mulţi, ar pune în pericol succesul întregii expediţii. 

— Crezi că-s de ajuns trei ? 

— Sunt sigur că da. Unul dintre ei, care va conduce 
operaţiunea, trebuie să vorbească fluent italieneşte; cel de al 
doilea ar trebui să fie un expert în mânuirea explozivilor — iar el 
se află deja în Sicilia. Mă refer la sergentul Len Fiel- ding, 
radiotelegrafistul cu care am lucrat acolo. Din întâmplare, el se 
pricepe foarte bine şi la mânuirea explozivilor şi, de asemenea, 


vorbeşte bine italiana. Cel de al treilea membru al comandoului 
ar trebui să fie şi al doilea la comandă şi, de asemenea, să 
stăpânească bine limba. Unul dintre cei doi ofiţeri trebuie să ştie 
destul despre explozivi pentru a-l putea înlocui pe Fielding în caz 
că se întâmplă ceva cu el. 

— Şi despre echipament ce crezi ? 

— Câte o armă la fiecare om, una care poate fi uşor ascunsă. 
Cuţite şi vreo treizeci de kilograme de exploziv puternic. Cam 
asta-i tot. Echipa trebuie să fie în stare să alerge tot atât de 
repede ca iepurii, să se ascundă iute în caz de pericol şi să nu se 
încurce cu armament greu. 

— Şi consideri că un radiotransmiţător ar fi armament inutil ? 

— Se înţelege. Oricum, agentul nostru italian de la Messina, 
Gambari, are propriul său transmiţător. Dacă echipa ar avea 
nevoie să transmită vreun mesaj, l-ar putea folosi pe acesta. 

— Şi unde ar trebui să debarce comandoul ? 

— La Palermo. 

In cort se auzi un fel de suspin înăbuşit în timp ce Petrie 
arăta cu degetul harta, punctând oraşul sicilian pe care-l po- 
menise. Strickland se încruntă pentru prima oară. 

— Dar oraşul ăsta se află la aproape două sute de kilo-metri 
depărtare de Messina, spre vest. 

— Inamicul nu va bănui niciodată că tocmai acolo va avea 
loc o debarcare — aceasta-i ideea, şi nu numai atât. Există două 
laturi ale problemei, explică Petrie cu convingere. Prima dintre 
ele constă în a debarca nevăzuţi într-o zonă în care ei nu s-ar 
aştepta vreodată, pentru că atât Messina, cât şi împrejurimile ei 
sunt împresurate de inamici, nemți şi italieni. Raidul lui Lawson 
i-a alertat deja pe coasta nordică, spre vest de Messina, aşa că o 
debarcare acolo pare exclusă. Am luat contactul cu Palermo şi 
am aflat că acela e cel mai bun loc de acostare. Şi ceea ce-i mai 
important, e că de acolo vom avea un mijloc de transport rapid 
de-a lungul insulei... 

— Pe şoseaua de pe coasta de nord, direct de la Palermo la 
Messina ? 

— Nici vorbă, asta ar fi prea periculos. Se spune că cel puţin 
o jumătate de divizie a fost adusă spre vest de Cefalu. Priviţi, 
domnule general, echipa trebuie să parcurgă întreg acest drum 
întortocheat prin interiorul insulei... Cu degetul, Petrie indică un 
drum care străbătea prin inima Siciliei. Pe aici trupele inamice 


sunt foarte slabe, aşa că echipei îi va veni uşor să se mişte. Şi, 
pe deasupra, cred că Gambari va putea veni de la Messina spre 
mijlocul drumului ca să-i întâmpine pe cei din echipă, aici, la 
Scopana. Gambari e un individ foarte important în acest plan, el 
ştie bine cursele Cariddi-ului peste strâmtoare. 

— Treaba asta pare că are sens, spuse Strickland, 
aplecându-se peste hartă pentru a verifica ruta, în timp ce 
Parridge se uita la ceas. Arăta 10,30 noaptea. De obicei, ge- 
neralul avea un program foarte strict: se scula la şase dimi- 
neaţa şi se băga în pat nu mai târziu de 9,30 seara. Încălcarea 
aceste rutine sublinia de fapt importanţa deose-bită pe care el o 
acorda operațiunii. Strickland mormăi ceva în semn de 
aprobare, după care-l fixă din nou pe Petrie. 

— Spuneai ceva despre un transport rapid de la Palermo. 
Cum vor reuşi să facă asta ? 

— Acesta-i celălalt motiv pentru care echipa ar trebui să 
debarce acolo. Avem nevoie de ajutor. Petrie făcu o pauză. Vom 
recurge la ajutorul mafiei. 

Strickland îşi scărpină bărbia, căzut pe gânduri; Petrie îl 
şocase, dar avu grijă să nu i se citească uluirea pe faţă. 

— Vrei să spui prietenii tăi sicilieni din rezistenţă, nu-i așa ? 


— Dacă aceştia ar fi singurii noştri prieteni, atunci ar fi 
nevoie, poate, să mai adunăm prin jur şi câţiva duşmani, spuse 
Petrie. 

— Dar chiar crezi că-i putem folosi ? 

— Cartierul General al Forţelor Aliate îi foloseşte deja de luni 
de zile pentru a aduna informaţii despre mişcările trupelor 
inamice din insulă. Mi-am petrecut opt săptămâni în Sicilia ca să 
coordonez aceste activităţi şi chiar americanii şi-au trimis 
propriii lor agenţi ca să ia legătura cu mafia. Au eliberat din 
închisorile lor mafioţi renumiţi ca să ajute reţeaua siciliană.2 Nu- 
mi prea place ideea, dar pe insula asta reţeaua mafiotă este cel 
mai apropiat lucru de ce s-ar putea numi rezistenţă, îndeosebi 
pentru că poliţia lui Mussolini i-a vânat încă dinainte de război. 
De fapt, numai pe ei ne putem sprijini acum. 


2 Lucky Luciano, un criminal notoriu, a fost scos din închisoare şi mutat într- 
un apartament din oraş. De acolo el transmitea ordine mafiei din portul New 
York şi în mai puţin de o lună după aceea sabotorii germani din zonă au fost 
eliminaţi — de către mafie. 


Colonelul Benson interveni în discuţie şi Strickland se 
întoarse către american. 

— Domnule, Petrie are dreptate în privinţa trimiterii 
oamenilor acolo. lar unii localnici vor trebui folosiţi mai târziu în 
guvernul provizoriu de după eliberare. Mafioţii vorbesc siciliana 
şi, mai mult, îşi pot ţine oamenii sub control în timp ce noi ne 
vom continua operaţiunile pe insulă. 

— Ştiu toate acestea ! spuse generalul cu un gest enervat. 
Te-am întrebat, domnule maior Petrie, unde vom putea găsi 
vreun mijloc de transport la Palermo. 

— Mafia poate asigura transportul — fie cu o camionetă de 
zarzavaturi, fie cu un automobil. Astfel oamenii noştri vor putea 
pleca repede de la Palermo spre Messina pe un drum lăturalnic. 
Şi cel de al treilea motiv pentru care aş recomanda Palermo ca 
loc de debarcare e că aceşti oameni vor avea nevoie de un ghid, 
un sicilian de prin partea locului, care să-i poată conduce cu 
bine până la destinaţie. 

— Si există asa ceva ? întrebă Strickland. Vreun sicilian de 
încredere ? Ştiu că toţi sunt o bandă de tâlhari, desigur. Dar 
poate că ai întâlnit prin Palermo vreun om în care să avem 
măcar un strop de încredere. 

— Cred că da. Nu există decât un singur om care ne-ar putea 
ajuta, şi acesta are forţa necesară să treacă comandoul de 
sabotaj de-a lungul întregii insule, exact la timp ca să-şi 
îndeplinească misiunea. Petrie făcu o pauză, întrebându-se care 
va fi reacţia generalului. E vorba despre Scelba. 

— Tocmai ticălosul ăla ! replică Strickland cu amărăciune. E 
cel mai teribil cuţitar de pe malurile Mediteranei. 

— Cred că-l subestimaţi pe Scelba, domnule, spuse Pe-trie cu 
blândete. E cel mai mare cuţitar la nord de ecuator. Mai teribil 
decât oricare partizan comunist pe care l-am întâlnit în Grecia. 
Şi tocmai din cauza asta eu aş alege Paler-mo ca loc de 
debarcare. Nu numai că el e şeful mafiei clan-destine din zonă, 
dar controlează încă pe toţi mafioţii din porturile Siciliei, inclusiv 
din Messina. 

Petrie făcu o pauză pentru ca toate observaţiile sale să-şi 
facă efectul. 

— Te gândeşti cumva la zona portului ? 

— Tocmai la asta mă gândeam, domnule. Scelba îşi poate 
folosi oamenii ca să strecoare echipa de sabotaj prin docuri — 


si, cum bine stiţi, e vorba de una dintre cele mai bine păzite 
zone din Europa. 

— Dar esti încredintat că Scelba va face toate acestea pentru 
noi ? întrebă Strickland. 

— Pe deplin încredinţat, domnule general — dacă-l plătiţi cât 
trebuie. Plătindu-l bine îi puteţi dobândi loialitatea. 

— Şi cam care e preţul ? 

— Din câte ştiu, el ar vrea să capete o poziţie oficială în 
administraţia stabilită de Aliați după cucerirea Siciliei. Pro-babil 
că va cere să fie numit prefect al provinciei Palermo, dar s-ar 
mulţumi şi cu postul de primar al oraşului Palermo. 

— Treaba asta va fi decisă de autorităţile civile. Dar eşti tu, 
care ai mai fost pe acolo, gata să-l recomanzi pentru un astfel 
de post ? 

Petrie îşi desfăcu braţele cu un aer de resemnare. 

— Dacă ar fi după mine, nu l-aş numi nici măcar măturător 
de stradă. Pare un şantaj de proporţii, legat de afacerile mafiei, 
şi nu peste mult timp s-ar putea să regretăm legătura noastră 
cu ei. Dar dacă vreţi neapărat să facem treaba asta, atunci 
trebuie să colaboraţi cu Scelba. 

— Asta-i deja politică, spuse Strickland cu dispreţ. Sar-cina 
mea e să câştig războiul. Echipa va trebui să plece mâine 
noapte, iar eu îi pot promite oricând lui Scelba că poate deveni 
primar, şi să mă gândesc mai târziu ce-am să fac. lar acum, 
singura întrebare care mai rămâne: cine anume pleacă ? Am 
reţinut următoarele condiţii, care se cer de la comandantul 
detaşamentului, şi numără pe degete: unu, să vorbească fluent 
italieneşte; doi, să cunoască Sicilia; trei, să ştie câte ceva 
despre explozivi. Şi mai există o a patra condiţie pe care nu ai 
menţionat-o: cei care pleacă trebuie să fie în stare să-l convingă 
pe ticălosul acela, pe Scelba, că trebuie neapărat să coopereze 
cu noi. Aşa e? 

— Da, domnule general. 

— Îţi dai seama, maior Petrie, că toate condiţiile pe care le-ai 
enumerat te descriu tocmai pe dumneata ? 

— Tocmai mă gândeam că da, răspunse Petrie, fără cine ştie 
ce entuziasm. 

Parridge se aplecă spre Petrie, astfel încât generalul să-l 
vadă în timp ce vorbea. 


— Fără îndoială că nu aţi fost informat, domnule general, că 
maiorul Petrie pleacă într-un concediu îndelung amânat, 
începând de mâine dimineaţă. 

— Înţeleg ! spuse Strickland, privindu-l aspru pe Petrie. În 
acest caz, el ar trebui să aleagă repede între a pleca în concediu 
şi a se considera în stare să treacă pe insulă şi să scufunde 
bacul Cariddi spre folosul nostru, al tuturora. 

— Cred că aş putea face eu treaba asta, spuse Petrie liniştit. 
L-aş lua pe căpitanul Johnson ca secund. 

— Acest cred nu e suficient ! spuse Strickland, în picioare şi 
cu mâinile pe şolduri, privindu-l fix pe ofiţer. Succesul debarcării 
depinde foarte mult de scufundarea acestui bac. 

— Pot face eu treaba asta — în măsura în care mi se va 
permite să-mi plănuiesc singur acţiunea. 

— Sunt de acord. Şi acum o să mă bag în pat. 

Se întoarse să plece, dar Petrie vorbi din nou şi generalul se 
răsuci pe călcâie pentru a-l auzi. 

— E vorba de Divizia 29 de Blindate, domnule general. Care- 
s ultimele rapoarte asupra ei ? 

— Bună întrebare ! Ştirile cele mai recente spuneau că e 
deocamdată cantonată prin zona Napoli, se încruntă Strick-land. 
Asta se întâmpla ieri. Avioanele noastre de recunoaştere au 
fotografiat zona cu regularitate, dar cerul a fost complet înnorat 
în ultimele douăzeci şi patru de ore. Bănuim că se mai află încă 
acolo. 

In timp ce generalul ieşea din cort şi conversațiile din jur 
reîncepură, Petrie avu grijă să nu privească peste masa 
aglomerată. Fără să se uite într-acolo, ghicea expresiile celor din 
jur. Nu numai simpatie, ci şi uşurare — uşurare că nu ei vor fi 
aceia care vor pleca în misiune. 


La Cartierul General german din sudul Europei, un bărbat cu 
faţa rotundă şi bine clădit stătea pe balconul unui pa/azzo din 
Napoli, aşteptând un telefon să sune în camera din spatele său. 
Feldmareşalul Albert Kesselring era unul dintre cei mai capabili 
comandanţi ai Axei — poate pentru că era şi unui dintre cei mai 
independenţi — şi, pe cât putea, ignora ordinele cam dogmatice 
care soseau de la Cartierul General Suprem din Prusia Orientală. 
Şi de data aceasta avea să ia o hotărâre de unul singur, 
hotărâre pe care o considera necesară din cauza recentelor 


rapoarte ale serviciului de spionaj care ajunseseră până la el. 
Porturile din Africa de Nord zumzăiau de trupe şi de vase de 
război, iar unele unităţi de ambarcaţii amfibii ale Aliaților, 
imense, fuseseră deja lansate la apă din Alexandria. Se mai 
zvonea, de asemenea, că un convoi imens era pe cale să ajungă 
spre Gibraltar, direct din Statele Unite. Era deci timpul să 
acţioneze, să-şi dea propriile sale ordine. 

La zece noaptea stătea în întuneric. Pe cerul acoperit nu se 
vedea luna şi se ruga să rămână tot aşa şi-n orele următoare. 
Deodată telefonul sună, ţârâitul insistent ames- tecându-se cu 
tropăiturile unei santinele pe pavajul de piatră de afară. 
Kesselring zări în grabă şi ridică receptorul. 

— Tu esti, Klaus ? Cum e la voi ? 

— Suntem gata, domnule. 

Generalul Rheinhardt, comandantul general al Diviziei 29 de 
Blindate, fusese întotdeauna zgârcit la vorbă. Prin uşa cortului 
său putea vedea silueta unui tanc Mark IV, cu echi-pajul aşezat 
lângă el, cu uniforme în regulă, complet pregătit şi în stare de 
alarmă. Gata de acţiune. 

— Klaus, trebuie să porniţi imediat. Ştiu că podurile sunt 
surpate, aşa că va trebui să ocoliţi mult, dar aş vrea să băgaţi 
cât mai multă viteză puteţi. Vă veţi îndrepta către poziţia B. 

— Dar ei au debarcat deja ? 

— Încă nu, dar vor veni — curând. N-am nici o îndoială 
despre locul unde vor veni, te voi ţine la curent. Sper că nu aţi 
intrat în panică. 

— Totul e normal. Asta-i tot, domnule ? 

— Da, deocamdată. Salut, Klaus. 

Telefonul se auzi ţăcănind la celălalt capăt înainte de a pune 
el receptorul în furcă, dar mai ascultă câteva clipe zgo-motele 
de pe linie. Se mai aflau încă la lucru tipii de la Ges-tapo ? 
Oricum, n-avea ce face: fusese destul de grijuliu să nu spună ce 
avea în minte, iar Klaus va acţiona repede. Kessel- ring avusese 
dreptate în bănuielile sale. După numai şaizeci de secunde după 
ce terminase convorbirea telefonică, Rheinhardt îşi trimitea deja 
ordinul. După treizeci de minute, un şuvoi de vehicule blindate 
se deplasa către sud sub adăpostul nopţii şi al norilor, 
îndreptându-se spre Calabria şi după aceea către coasta dinspre 
est a strâmtorii Messina. 


3 
Joi, 8 iulie, înainte de miezul nopții 


Fereastra cabinei se afunda pe neaşteptate, marea era 
învolburată ca un cazan în fierbere, valurile năpădeau din toate 
părţile vedeta italienească de patrulare care înainta prin 
întuneric, valuri care o ridicau deasupra, pe creasta spu- 
megândă, după care o coborau tot mai adânc, ca într-o groapă 
imensă, parcă voind s-o înghită cu totul sub ele, dar în cele din 
urmă prova reuşea să se ridice cu greu şi din nou era gata să 
înfrunte zidul puternic de apă care venea cu următorul val, 
prăbuşindu-se deasupra punţii, aruncând un munte de apă care 
ameninţa să scufunde vasul înainte să fie ajuns de valul 
următor. Şuierul vântului nu se mai auzea atunci când coborau 
în abisuri, fiind înăbuşit de pereţii de apă care dansau pe mare 
de jur împrejur, dar când ajungeau pe creasta valului următor 
şuierul spărgea urechile celor de la bord, deja uzi până la piele, 
cu trupurile chinuite de izbiturile la care-i supunea vasul care-şi 
schimba atât de brusc şi de imprevizibil direcţia, rostogolindu-i 
dintr-un perete într-altul, forţându-le la maximum muşchii şi aşa 
epuizați de efortul de a se ţine pe picioare, de a-şi păstra un 
echilibru fragil într-o lume complet lipsită de echilibru cum era 
acest vas care, mânat de nişte motoare care trudeau din greu, 
se îndrepta către coasta de nord a Siciliei. 

— A dracului vreme, strigă Petrie, cât putu de tare, ca să se 
poată face auzit de comandant, căpitanul Vosper, aflat la 
timonă. 

— Şi asta încă nu-i nimic, ia uită-te la ce vine, ţipă Vos- per 
ca răspuns. 

— Şi când te gândeşti c-ar fi trebuit să venim cu paraşuta ! 
comentă Johnson. 

Americanul, care stătea lângă Petrie în cabina oarecum 
ferită a pilotului, nu fusese prea încântat de perspectiva de a 
atârna de sforile unei paraşute pe deasupra prăpăstiilor 
siciliene, dar acum îşi zicea că planul iniţial al lui Stoneham 
părea oricum mai bun în comparaţie cu cel oferit de marea asta 
furioasă. Petrie nu se sinchisi să răspundă, străduindu- se să 
reziste gestului instinctiv de a-şi pleca iar capul văzând un nou 


val de apă prăbuşindu-se peste fereastra cabinei, în timp ce 
Vosper răsucea un pic timona şi privea în sus pe măsură ce se 
ridicau pe alt val. 

Nici unul dintre cei aflaţi la bordul acestui vas italienesc de 
patrulare, capturat de Aliați pe la sfârşitul campaniei din Tunisia, 
nu era îmbrăcat corespunzător. Echipajul britanic al vasului, 
aflat sub comanda căpitanului Vosper, purta uniforme militare 
ale marinei italiene, iar Petrie şi Johnson, nebărbieriţi, erau 
îmbrăcaţi în straie ţărăneşti care se purtau în mod obişnuit pe 
insulă : cămăşi ponosite, pantaloni de doc, iar peste ele haine 
încă şi mai ponosite, în buzunarele cărora erau înghesuite şepci 
din acelea pe care ţăranii sicilieni le poartă mai tot timpul 
anului, fie vară, fie iarnă. Poate că ar fi fost mai puţin muraţi 
dacă n-ar fi ieşit la intervale regulate din cabină, pe puntea 
scăldată de valuri, nerăbdători să zărească, în sfârşit, coasta 
Siciliei. Vosper îi avertizase de mai multe ori asupra pericolului 
ieşirii pe punte, după ce americanul aproape că fusese aruncat 
peste bord de un val. 

— Nu acesta este vasul pe care l-aş fi ales eu pentru o astfel 
de călătorie, comentă Vosper. 

Alegerea vasului căzuse de fapt în sarcina lui Petrie. Această 
vedetă era aidoma numeroaselor vase italieneşti care patrulau 
pe coasta de nord a Siciliei, vase care asigurau principala 
apărare a coastei, socotită de inamic a fi cea mai puţin expusă 
la atacuri pornite de Aliați de la bazele lor din Africa. Lângă 
Vosper, Petrie scruta marea ca să vadă ceea ce de fapt spera să 
nu vadă pe acolo — vreun alt vas de patrulare, dar unul cu 
adevărat italienesc, inamic, cutreie-rând prin întuneric ca să 
descopere posibili invadatori. Dacă ar fi văzuţi, li s-ar cere 
imediat să răspundă la parolă, care era schimbată la fiecare 24 
de ore de către comandantul italian al portului Palermo. Dacă ar 
fi văzuţi... 

— Se desprinde husa..., strigă Johnson dintr-o dată şi, înainte 
ca Petrie să-si dea seama, deschise usa cabinei si se îndepărtă 
pe puntea alunecoasă, măturată de un val doar cu câteva 
secunde înainte. In spatele cabinei de comandă, o mică barcă 
pescărească siciliană stătea acoperită cu o husă, iar un colţ al 
acesteia fusese desprins de revărsarea de ape şi flutura în vânt. 
Tocmai se înălţau pe creasta altui val, iar marea năpădea din 
nou puntea. Dar apa de-abia se scursese peste bord când 


Johnson ajunse la husă, apucă colţul desfăcut, îl înfăşură în jurul 
unei verigi de la bord şi-l legă strâns, după care încercă să se 
întoarcă, împleticindu-se, spre cabină, exact când vasul se 
scufunda din nou ca un bolovan către valul următor. 

De-abia ajunsese lângă cabină, când vasul începu să se 
ridice din acel hău. Johnson era cât pe ce să fie aruncat peste 
bord, dar se agăţă în ultima clipă de inelul de siguranţă; simţi 
mâna lui Petrie prinzându-l pe sub braţ şi amândoi rămaseră 
aşa, înlănţuiţi, cu ochii la pupa virând sălbatic într-o parte. Pe 
jumătate prăbuşit pe puntea de fier, Johnson avu senzaţia 
înfricoşătoare că de data asta Vosper greşise manevra, că vasul 
avea să se răstoarne pe spate, cu pupa servindu-i drept pivot. 
Privind în sus, văzu pâlnia valurilor rotindu-se deasupra lui şi pe 
Petrie aplecat peste el, cu faţa tensionată ca o mască, după 
care scăpă din mână inelul de siguranţă şi doar mâna lui Petrie 
încleştată de braţul său îl mai ţinea legat de vasul care sălta şi 
se răsucea, gata-gata să se răstoarne. Era ca într-un coşmar: 
braţul stâng al lui Petrie era răsucit dureros spre spate, în timp 
ce cu cealaltă mână se agăța cu disperare de rampă, singurul 
lucru care-i mai ţinea pe vas, mână care amorţise şi îşi pierdea 
din putere pe măsură ce încerca din răsputeri să preia greutatea 
amândurora. Pupa se ridică pe un val, în vreme ce Petrie încă îl 
mai ţinea strâns pe Johnson, apoi îl trase, îl întoarse şi-l târî în 
cabină, unde americanul se trânti istovit şi tuşi până când 
respiraţia îi reveni la normal. 

— Blestemat vas... se ducea la fund... 

Nu putu spune mai mult. Petrie îl duse spre un colţ al ca- 
binei, se aşeză pe podea lângă el, scotocind într-un buzunar al 
hainei, de unde scoase o sticlă de coniac italienesc ieftin. După 
ce-i scoase dopul, i-o dădu americanului, care sorbi câteva 
înghiţituri, începu din nou să tuşească şi să scuipe, dar mai luă o 
înghiţitură. Cu faţa răvăşită, îi înapoie sticla. 

— Mulţumesc..., zise el, reuşind să zâmbească uşor în timp 
ce-şi ştergea gura cu dosul palmei. Scârboasă băutură... nu prea 
seamănă cu coniacul franțuzesc. 

De-a dreptul mortală, îşi spuse Petrie după ce luă şi el o gură 
şi-i pasă sticla şi lui Vosper. Acesta scutură din cap şi strigă spre 
ei că niciodată nu bea în timpul serviciului, dar apoi trase şi el 
un gât. 


— Bună treabă ai făcut afară, Ed, spuse Petrie, punând dopul 
la sticlă. 

Ca şi sticla de coniac italienesc ieftin, tot ce aveau cu ei 
putea fi obţinut uşor în Sicilia. În cazul în care ar fi fost opriţi şi 
cercetaţi la debarcare — dacă vor ajunge vreodată la țărm — 
nimic nu se putea găsi asupra lor care să-i trădeze ca fiind 
agenţi ai Aliaților. Anumite lucruri aflate asupra lor i-ar putea 
demasca, este adevărat, dar numai ca sicilieni dubioşi, care 
obişnuiesc să şterpelească tot ce li se iveşte în cale. Pistoalele 
erau de fabricaţie italiană sau germană, dar ele ar fi putut fi 
uşor procurate de la depozitele din insulă ale inamicului, culese 
de prin grămezile uriaşe de muniții italieneşti şi nemţeşti 
capturate atunci când o întreagă armată a Axei capitulase în 
Tunisia. Chiar şi cele vreo treizeci de kilograme de exploziv 
ascunse într-un sac din cabină erau de provenienţă germană, iar 
cele patru detonatoare erau produse curent de Wehrmacht. 

Desi furtuna continua să-i izbească cu destulă violentă, 
valurile care năvăleau înspre ei din toate părţile, învăluindu-i 
sub munţi de apă, parcă mai pierdeau din înălţime, hăurile în 
care cădeau păreau mai puţin adânci, sus pe cer, printre nori, se 
ivea din când în când luna, aruncând o lumină rece care făcea 
ca marea să pară încă şi mai urâtă, pentru că acum puteau 
vedea mai limpede zvârcolirile ei hidoase. Fereastra cabinei se 
ridica din nou când zăriră pentru prima dată coasta Siciliei. 
Johnson se ridică în picioare, alături de Petrie, lângă timonă. 
Primul care zări coasta fu Petrie, doar ca o umbră vagă în 
depărtare, pe care o arătă cu degetul, în timp ce Vosper privea 
busola, întorcând timona cu câteva grade spre tribord. 

— Uite, acolo ! spuse Petrie. Pare un fel de nor, dar cred că... 

— Asta-i Sicilia, confirmă Vosper. Ajungem acolo în mai puţin 
de o oră. Exact la ţanc ca să vă întâlniți cu prietenii voştri, dacă 
vor veni şi ei la întâlnire pe o noapte ca asta. 

— Parcă buletinul meteo zicea că furtuna nu va atinge coasta 
Siciliei, remarcă Johnson. Dar nu-mi prea vine să cred. 

Pe când puntea se ridica şi cobora, iar valurile mari se lo- 
veau de vas împroşcând peste tot stropi care-i udau şi mai mult, 
Petrie se uită de jur împrejur ca să vadă vreun semn al prezenţei 
inamice, dar se părea că întreaga Mare Tireniană era numai a 
lor, nava coborând între valuri din ce în ce mai line, ieşind din 
ele, legănându-se dintr-o parte în alta, în timp ce se apropiau tot 


mai mult de ceea ce ei vedeau ca pe un lanţ neclar de munţi. 
Când Vosper lăsă timona unui matroz şi veni lângă Petrie, 
Johnson trecu lângă uşa cabinei. Se aflau acum chiar la graniţa 
zonei de furtună, unde vremea se poate schimba brusc, fără 
avertisment, părând să se calmeze, pentru ca imediat după 
aceea să devină din nou furioasă. 

— Flota aia de pescuit promisă nu va ieşi niciodată în larg pe 
o astfel de vreme, îi spuse Johnson lui Petrie. g 

— Depinde cum e mai departe, îi răspunse Petrie. In 
apropiere de ţarm s-ar putea să fie o vreme mult mai calmă. 
Răspundea automat, în timp ce scruta marea cu ochii îngus-taţi 
de încordare. Vosper, care-şi terminase cercetarea, toc-mai se 
întorcea către cabină când Petrie îl apucă de braţ, arătând cu 
mâna spre vest. 

— Ce-i acolo ? 

— Acolo ? Nu văd nimic, răspunse Vosper, încruntat. 

— Uită-te mai atent unde arăt eu. Văd un fel de umbră, ceva. 
Tocmai a dispărut după un val... uite-o din nou! 

Din pragul uşii cabinei de comandă, Vosper îşi ridică binoclul 
de noapte atârnat de gât, îl focaliză repede, privi câteva clipe şi- 
| lăsă să cadă. 

— Vas de patrulare italienesc ! strigă el. O vedetă, vine 
direct spre noi, cred că ne-a văzut. Mai bine ascundeţi-vă, să nu 
vă zărească în hainele astea ciudate ale voastre. 

Intră în cabină şi începu să dea ordine prin portavoce: 

— Navă de patrulare spre provă, tribord. Toţi oamenii la 
mitraliere. Motoarele la viteza de acum... 

Vedeta se ivi dintre valuri, în timp ce oamenii echipajului lor, 
îmbrăcaţi în uniforme italieneşti, îşi luară poziţiile pentru a da 
impresia că vasul se află într-o misiune neobişnuită de patrulare 
: în spatele mitralierei de 13,2 mm, la posturile de aruncătoare 
de torpile. In vremea asta, din fundul cabinei de comandă Petrie 
şi Johnson priveau silueta ştearsă a vasului inamic căţărându-se 
pe creasta unui val şi dispărând apoi din vedere. Incordarea lor 
creştea pe măsură ce veritabilul vas italienesc se apropia de ei 
dinspre tribord, o încordare faţă de care Vosper părea că 
rămâne indiferent; scoase o lanternă de semnalizare dintr-un 
compartiment al bordului şi aşteptă sprijinit de marginea 
ferestrei deschise, cu ea alături. 


Petrie se uită la lanternă cu oarecare nelinişte. Intraseră într- 
un moment critic de care se temuse mereu, pentru că într-o 
astfel de situaţie destul de multe lucruri o pot lua razna. 
Mitralierele erau încărcate, tuburile torpilelor de 17,7 țoli 
armate, britanicii din spatele lor îşi ştiau bine meseria şi, în 
condiţii normale, Vosper ar fi căpătat o notă excelentă pentru 
felul cum a condus vasul. Dar acestea nu erau condiţii normale 
— nu-şi doreau nici un incident care să-l facă pe 
radiotelegrafistul vasului inamic să trimită vreun semnal de 
alarmă către Cartierul General Naval din Palermo. Și chiar dacă 
vasul care se apropia ar fi scufundat iute, înainte ca 
radiotelegrafistul să apuce să transmită un mesaj, zgomotul 
bătăliei ar fi auzit cu siguranţă pe țărm, ceea ce ar fi fost cam 
totuna cu transmiterea unui mesaj radio. Secretul operaţiunii ar 
fi fost încălcat şi operaţiunea însăşi ratată, şi nici nu s-ar mai fi 
putut pune problema debarcării lui Petrie şi a lui Johnson şi nici 
a întâlnirii pe care o aveau lângă Palermo. Vosper aştepta calm 
semnalul codificat de pe celălalt vas. 

— Crezi că vom reuşi să scăpăm de ei ? întrebă Johnson, în 
vreme ce stătea pitit împreună cu Petrie pe fundul cabinei. 

— Cu siguranţă, dacă Scelba ne-a transmis corect parola de 
răspuns pentru noaptea asta, răspunse Petrie, în timp ce-l 
privea atent pe Vosper. Omul lui infiltrat la Cartierul General 
Naval e foarte bun, plus că se zice că italienii folosesc a- celaşi 
semnal timp de 24 de ore. 

— Se zice ? 

Lui Johnson nu-i prea plăcea răspunsul acesta condiţionat, 
dar Vosper îi explică, în timp ce observa vedeta italiană urcând 
pe un val şi coborând. 

— In condiţii normale, îi spuse Vosper lui Johnson, semnalul 
rămâne neschimbat 24 de ore. Dar în momente grele semnalul 
poate fi schimbat mai des, ca o precauţie suplimentară. Şi noi 
facem la fel. 

— lar momentul ăsta, adăugă Petrie, poate fi numit greu. 
Inamicul ştie că am pus pe mare enorme forţe navale şi că se 
pregăteşte o invazie. Aşa că poţi să te aştepţi la ce e mai rău. 

— Tocmai mi-am pus la loc în buzunarul din spate banii pe 
care voiam să pariez. 

Inghesuiţi pe podea, sprijiniți de peretele din spate al 
cabinei, Petrie si Johnson erau mai încordaţi chiar decât Vos- 


per şi decât timonierul, pentru că nu putea vedea ce se 
întâmplă. Tot ce puteau face era să privească faţa lui Vosper, 
palid luminată de lună, iar expresia căpitanului nu trăda nimic; 
stăteau chirciţi, cu hainele ude lipite de ei, cu motoarele vibrând 
dedesubt, cu orizontul ivindu-se doar atunci când vasul se ridica 
pe un val. Vosper se îndreptă brusc şi-i spuse timonierului să 
ţină vasul pe curs drept. Vasul de patrulare italienesc nu era nici 
măcar la un sfert de milă depărtare când un reflector de la bord 
începu să arunce primele semnale ale parolei de recunoaştere, 
semnale pe care Vosper le privi cu atenţie în timp ce-şi ţinea 
lanterna pregătit să răspundă. Un minut greu pentru Petrie şi 
Johnson, în vreme ce Vosper le relata ce se petrece, căci n- 
aveau cum şti dacă acesta era sau nu semnalul valabil. Dintr-o 
dată Petrie observă un amănunt nelinişitor — pe fruntea lui 
Vosper lucea un strat de transpiraţie şi asta nu putea însemna 
decât un singur lucru, că el nu recunoştea semnalul primit. 
Cartierul General Naval din Palermo trebuie să-l fi schimbat între 
timp, de când omul lui Scelba a transmis informaţia, aşa că nu 
era de mirare că Vosper se afla în încurcătură, neştiind ce să le 
răspundă. Petrie îi aruncă o privire lui Johnson şi ghici din 
expresia feţei sale că şi el se gândea la acelaşi lucru. După care 
Vosper începu să-şi transmită mesajul. Terminându-l, aşteptă, 
cu lanterna la îndemână, pe pervazul ferestrei cabinei. 

— E-n regulă ? îl întrebă Johnson în şoaptă. 

— Era cum îl aşteptam, dar se poate ca ei să fi schimbat 
numai semnalul de răspuns, în care caz următoarea lor mişcare 
va fi să tragă asupra cabinei noastre. 

— Si atunci, La mulţi ani ! si Să Trăieşti ! murmură 
americanul. 

Perioada de după transmiterea răspunsului fu cea mai grea, 
dar după o vreme zgomotul motoarelor vasului inamic se 
schimbă. 

— Se pare că-i în regulă, spuse Vosper cu voce neutră, văd 
că o iau din loc. Apoi vocea i se schimbă brusc, luă un aer de 
comandă, strigând spre timonier : 

— Cu toată viteza înainte, spre Palermo ! 


Pronosticul ofițerului meteo de la Tunis începea să se 
adeverească pe măsură ce vasul lor se apropia de ţărmul 
muntos: marea deveni mai calmă si în curând nu mai simţiră 


decât o unduire uşoară a valurilor lucind în lumina lunii care se 
ivise printre nori, o unduire atât de slabă încât Petrie şi Johnson 
puteau sta acum în picioare pe punte, fără să se ţină de 
balustradă, privind prin întuneric spre un vârf de munte izolat. 

— Ăsta-i Monte Pellegrino, spuse Petrie. Poate că ti-l 
aminteşti când ai fost aici ultima dată. 

— Cred că încep să mă orientez — Palermo trebuie să fie 
imediat spre est. Hei ! Dar ce-s luminiţele acelea care licăresc 
pe apă? 

— O mică flotă de bărci pescăreşti, despre care Scelba 
spunea că se va afla în afara portului Palermo. Pe aici se pes- 
cuieşte noaptea, iar la provă au nişte lămpi care-i ajută pe 
pescari să atragă peştele în plase. Pentru numele lui Dumnezeu, 
sper că e şi Guido printre ei. 

Tăcură, în timp ce Vosper reduse viteza, şi cu fiecare turație 
a motorului vedeau că se apropie tot mai mult de coastă, silueta 
muntelui devenea mai clară, luminile bărcilor mai apropiate, dar 
nervii celor doi deveneau din ce în ce mai încordaţi. li aştepta 
faza cea mai riscantă a debarcării, momentul când ajungeau la 
mai puţin de o milă de coasta inamică. Distanţa dintre ei şi țărm 
se micşora minut cu minut. Ca să nu-i zărească cineva în hainele 
lor tărănesti, se lăsară pe vine pe punte, sprijiniți de peretele 
cabinei, în timp ce luminiţele bărcilor se apropiau tot mai mult, 
iar lămpile lor portocalii păreau ciudat de sărbătoreşti sub 
lumina lunii. 

— Până aici, toate bune ! suspină Johnson, ştergându-şi cu 
mâneca sudoarea de pe frunte, care i se scurgea în ochi. Pe 
punte era frig, dar amândoi erau transpiraţi, ştiind bine că erau 
de fapt singura „marfă“ care avea să fie descărcată de Vosper 
pentru întâlnirea programată cu mafia. 

Petrie nu răspunse la exclamaţia optimistă a lui Johnson; 
scrută cu atenţie marea vălurită pentru a zări la timp vreo 
eventuală altă vedetă de patrulare. Dacă s-ar apropia de ei încă 
una, s-ar putea să nu le meargă tot atât de uşor ca prima dată: 
vasul inamic ar fi acum în stare să-i cerceteze mai de aproape în 
această mare calmă, iar posibilităţile de a-l înşela ar fi cu mult 
mai mici. Era etapa care-l îngrijora pe Petrie cel mai mult, acest 
interval ce le trebuia ca să se amestece printre bărcile 
pescăreşti. Motoarele îşi încetară duduitul, care se transformă 
treptat în turaţii rare. Vosper dirijă uşor vasul spre marginea 


flotei de bărci, zări clar o barcă ce tocmai îşi schimbase direcţia 
spre Palermo, probabil socotind că şi-a făcut plinul la peşte pe 
noaptea asta. Până acum nici una dintre bărci nu arătase vreun 
interes pentru micul vas, atât de familiar, care se îndrepta spre 
ele ca şi cum s-ar afla într-o misiune obişnuită de patrulare, iar 
Petrie aşteptă ca o lampă de-a lor să înceapă să se agite şi să 
semnalizeze stingându-se şi reaprinzându-se de patru ori — 
semnalul convenit cu Guido pentru a-l recunoaşte din roiul acela 
de bărci. Dar lămpile continuau să rămână cu încăpă-ţânare 
liniştite, în timp ce Vosper se aplecă peste timonă şi-i spuse lui 
Petrie în italieneşte : 

— Încă nici un semn de bun venit. 

— Niciodată nu se petrece ceva exact aşa cum prevezi, 
răspunse calm Petrie. Îi făcu un gest scurt lui Johnson şi 
amândoi trecură în spatele cabinei de comandă. 

— Să trecem la babord, îi spuse, să ne pregătim de 
debarcare. 

Începură să lucreze rapid, dezlegând corzile care ţineau husa 
peste barca pescărească. Printre bătăile motorului şi izbiturile 
valurilor pe carcasa vasului, puteau auzi pescarii intonând o 
melodie marinărească în timp ce-şi scoteau din mare năvoadele. 
Din câte ştiau, toţi pescarii ţineau de acea cosca a lui Scelba, un 
fel de sindicat care controla pe ascuns drepturile la pescuit pe 
întreaga coastă a Siciliei, în ciuda încercărilor carabinierilor de a 
lichida acest monopol. Sub Moros, încă înainte de război, 
carabinierii  reuşiseră să  desfiin-ţeze practic mafia, dar, 
asemenea unei caracatiţe, aceasta încă îşi ţinea tentaculele 
ascunse sub apă, încă lupta să ţină sub control populaţia locală. 
Cu siguranţă că Vosper nu-l invidia pe Petrie pentru faptul că 
urma să aibă de-a face cu astfel de oameni. 

Parâmele cu care barca pescărească urma să fie coborâtă 
erau deja fixate sub aceasta şi câţiva oameni apărură din 
întuneric ca să-i ajute să o salte peste bord, după care, la 
ordinele lui Petrie, o coborâră la apă. Nu a fost prea simplu, 
deoarece vasul se legăna şi se deplasa încă uşor înainte pentru 
cazul în care ar apărea vreun alt vas inamic, care ar observa ce 
se întâmplă şi ar transmite prin radio la Palermo. Intr-o astfel de 
situaţie debarcarea ar trebui abandonată. Barca se aşeză uşurel 


3 Moro a fost un poliţist de rang superior, trimis de Musolini în Sicilia și 
abilitat cu puteri extraordinare pentru a distruge mafia. 


pe apă, toate parâmele fură retrase în afară de una, după care 
Vosper dădu ordinele pentru ca vasul să se apropie şi mai mult 
de bărcile de pescuit. leşi un minut din cabină şi trecu spre 
babord, unde îşi puse mâna pe umărul ponosit al lui Petrie, în 
timp ce Johnson îşi ridică în spate sacul cu exploziv şi muniții. 

— Baftă, Jim. Incă nici un semnal de la Guido, dar cred că 
veţi reuşi. 

— De reuşit trebuie să reuşim, spuse Petrie încet. Şi-ţi 
mulţumim pentru că ne-ai adus până aici... 

Cobori în urma americanului în barca legănată de valuri; 
Johnson îşi aruncase acolo sacul şi încerca acum să pornească 
motorul. În mai puţin de un minut, încă remorcaţi de vasul de 
patrulare, motorul bărcii lor începu să meargă în relanti, iar 
Vosper execută o manevră delicată: îi făcu un semn matrozului 
ghemuit lângă cabina timonei şi acesta dădu drumul ultimei 
parâme. Petrie trase frânghia în barcă şi o înfăşură cu 
îndemânare sub felinarul portocaliu pe care îl aprinsese la 
provă, în timp ce Johnson apucă timona exact în momentul cel 
mai important. Mişcându-se cu prudenţă purtaţi de propriul lor 
motor, văzură peretele protector al vasului alunecând pe lângă 
ei, după care rămaseră brusc singuri, expuşi privirilor. 

Cea mai apropiată barcă siciliană se afla doar la câţiva metri 
de ei. Pescarii erau aplecaţi peste marginile bărcii, tru- dindu-se 
să tragă din apă năvodul, iar lampa lor portocalie se clătina 
gata-gata să cadă pe când încercau să ridice în barcă plasa cu 
peşte. Se pare că lui Vosper îi reuşise manevra de plecare, 
strecurându-se printre două bărci — a lui Petrie şi încă una — şi 
pe măsură ce mărea viteza, dâra albă din urma vasului sclipea 
în lumina lunii. Acum erau cu totul singuri, la mai puţin de o 
jumătate de milă de ţărmul inamic, cârmind spre partea de esta 
bărcilor pescăreşti. 

— la-o un pic mai încetişor, Ed, şopti Petrie în italieneşte. N- 
aş vrea să ne apropiem prea mult înainte ca Guido să ne dea un 
semn. 

— Dacă Guido o fi pe-aici. 

— O să fie sigur. 

Petrie tăcu, uitându-se la următoarea barcă, al cărui echipaj 
părea absorbit de lucru. Nu arătau ca cei mai plăcuţi vecini, 
aceşti pescari oacheşi, cu feţe osoase şi cu priviri de oameni 
care ar fi gata oricând să înfigă cuțitul în spatele cuiva doar 


pentru preţul unei ciorbe. Petrie era încă îngrijorat la gândul că 
Guido fusese prins. Un zgomot îl făcu să-şi întoarcă brusc capul. 
Privindu-l, Johnson înţepeni: 

— Ce se petrece ? 

— Mi se pare că avem companie exact când nu trebuie. 

De fapt, ceea ce auzise era accelerarea bruscă a motoarelor 
navei de patrulare a lui Vosper; creşterea vitezei vasului i se 
părea lui Petrie o idee foarte nimerită pentru a ieşi cât mai 
repede din acest iad. Siajul sclipea în lumina lunii, în vreme ce 
vasul urma un drum cotit spre nord, îndepărtându-se de 
Palermo. Această accelerare era explica-bilă — un alt vas inamic 
apăruse dinspre est, îndreptându-se direct spre flota de pescuit. 
Petrie aruncă o privire iute în jur, să vadă vreun semn dinspre 
bărci; Guido, dacă era cu adevărat acolo, pierduse exact 
momentul potrivit contactării. 

— Ed, dă-mi te rog automatul, îi strigă el americanului, în 
timp ce vedea cum o barcă pescărească se apropia de ei. 
Johnson, ţinând timona cu o mână, şi-o afundă pe cealaltă în sac 
şi-i pasă lui Petrie arma automată, în timp ce vedeta de 
patrulare italienească se apropia zgomotos de ei. 


Mauser-ul nemţesc automat de 7,63 mm este o armă 
ucigătoare, care poate fi folosită fie ca pistol, fie ca automat cu 
foc rapid. | se poate ataşa un încărcător cu douăzeci de gloanţe, 
iar folosit doar ca pistol, este purtat într-un toc de lemn. 
Alegerea ciudată a materialului tocului are de fapt un scop — 
atunci când este folosit contra unor ţinte aflate la distanţă mare, 
tocul este ataşat de capătul pistolului şi e folosit ca sprijin pe 
umăr, pentru ca trăgătorul să poată deschide un foc devastator 
pe o distanţă considerabilă. Cu un pic de noroc şi cu ceva 
iscusinţă, acesta ar putea dobori întregul echipaj al unui vas de 
patrulare. Rugându-se să nu aibă nevoie să treacă la o astfel de 
execuţie zgomotoasă chiar în apropierea coastei, Petrie aşteptă 
până ce zgomotul motoa-relor vasului crescu, moment în care 
două bărci pescăreşti se îndreptară spre el. La o comandă 
scurtă a lui Petrie, Johnson răsuci timona şi se strecură printre 
bărci şi, cu ele, spre mijlocul flotilei. Se auzi o izbitură pe 
copastie. Petrie îşi apucă strâns arma pe sub haină, în timp ce 
privea cum un cârlig se agăța de marginea bărcii lor, apoi la 


omul care-l ţinea la o distanţă de nici un metru jumătate. Vocea 
sicilianului era aspră şi grăbită şi li se adresă în italiană : 

— Ai prins ceva noaptea asta ? întrebă el. 

— Nu cât m-aş fi aşteptat în iulie, cred că submarinele astea 
cam răscolesc apele, răspunse Petrie, completând parola. 

— Eu sunt Guido. Nu sufla o vorbă când se apropie vasul... 

Probabil că se lansase vreun semnal pe care Petrie nu-l 
văzuse, pentru că brusc barca lor fu înconjurată de alte bărci, 
pierzându-se într-un roi, timp în care cei doi pescari din barca lui 
Guido întindeau un năvod între ei. Johnson, cu motorul oprit, 
apucă năvodul fără să ezite, iar Petrie îl ajută să-l ridice în 
barcă. Cu motoarele încetinite, vedeta inamică îşi făcea loc 
încetişor printre bărci, până când carcasa ei imensă se înălţă 
chiar lângă barca lui Petrie, cu comandantul ţinând în mână un 
portavoce. Pescarii bombăneau de zor, supăraţi de intrarea 
vasului printre ei, iar Petrie îşi strecură din nou mâna sub haină. 
Situaţia părea primejdioasă: mitraliera de pe vasul italian avea 
echipajul pregătit în spatele ei, iar pe puntea de deasupra erau 
soldaţi înarmaţi cu puşti. Oare ce dracu’ l-o fi făcut bănuitor pe 
comandant ? ltalianul îşi ridică portavocele şi urlă spre ei: 

— Aţi văzut o vedetă britanică în noaptea asta ? 

— Nici vorbă ! răspunse Guido. Doar un alt vas de patrulare. 
Vezi că ne încurci năvoadele ! 

— Vă aflaţi cu mult prea departe de țărm ! Garnizoana din 
Palermo nu permite acum pescuitul atât de departe. 

— Mergem şi noi acolo unde-i peşte ! Doar şi voi aveţi peşte 
la popotă, nu-i aşa ? răspunse Guido cu insolenţă. 

— O să raportez vorbele voastre la comenduirea portului, 
tună comandantul italian. 

Vasul de patrulare se retrase dintre bărci, coti spre vest şi se 
îndepărtă spre larg. Petrie se destinse. Prin urmare, Guido 
trecuse dincolo de limitele permise pentru a-i întâmpina; foarte 
bine, acesta era un semn de cooperare din partea lui Scelba, 
semn pe care îl aprecia. Auzi motorul bărcii lui Guido şi se 
întoarse spre el, văzând că îi face semn către mal. Aşadar, 
porneau direct spre Palermo, unde trebuia să facă faţă 
următoarei etape periculoase: străbaterea portului, masiv 
apărat. Nu putea spune că ardea de nerăbdare să ajungă acolo, 
dar Johnson porni motorul şi o luă pe urma bărcii sicilianului, 
prin întuneric. 


Dintr-un anumit motiv, barca pescărească pe care Vosper o 
văzuse îndreptându-se spre țărm se oprise la mică distanţă de 
acesta. Dar când barca lui Guido o luă din nou către sud, acea 
barcă, situată acum în frunte, se puse şi ea în mişcare în aceeaşi 
direcţie, iar în spatele lor veneau celelalte, strâns grupate. Aici e 
un plan, îşi spuse Petrie, un plan care, fără îndoială, fusese 
conceput de mintea întortocheată a lui Vito Scelba. Sicilienii 
cântau din nou, melodia lor împrăştiindu-se pe întinderea mării 
ca o pată de ulei negru, o mare care acum era tot atât de calmă 
ca un iaz la ţară, aşa că lui Johnson îi venea greu să creadă că 
numai cu câteva minute în urmă scăpaseră cu viaţă dintr-o 
furtună groaznică. Petrie stătea la prova, în timp ce se apropiau 
de chei, un fel de dig înalt, întins spre est. Se apropiară destul 
ca să zărească o baterie de tunuri, protejată cu saci de nisip, 
chiar şi siluetele tunarilor şi o santinelă patrulând cu puşca pe 
umăr. Totul părea favorabil unei debarcări liniştite. 

Urmându-l pe Guido, Johnson micşoră brusc viteza, aşa că 
acum abia înaintau la adăpostul cheiului de deasupra lor. Il 
privea cu atenţie, în timp ce sicilianul, în picioare în barca lui, şi- 
o conducea doar cu câţiva metri mai în faţă; dacă intervenea 
ceva, nu aveau decât câteva secunde ca să prindă reacţiile lui 
Guido. Petrie plecă de la provă şi se apropie de Johnson. Pentru 
a pătrunde în portul Palermo trebuia să navigheze de-a lungul 
digului până ce ajungeau la un al doilea dig, mai îndepărtat şi 
mai scund, care trebuia să se ivească dinspre sat, aproape 
ascunzând digul principal pe lângă care treceau acum. Totul 
părea liniştit, pe măsură ce se strecurau pe sub meterezele din 
piatră. Motoarele mergeau molcom, apa lovea uşor piatra pe 
care Petrie ar fi putut-o atinge cu mâna — dar cântecul 
pescarilor se opri dintr-o dată. In barca din faţa lor, Guido stătea 
în picioare, atent, ca şi cum s-ar fi aşteptat la o surpriză 
neplăcută. i 

— Ceva nu-i în regulă cu tipul ăsta, spuse Petrie. Incă nu a 
învătat să se relaxeze. _ 

— Să se relaxeze ? In asemenea momente... 

Dar Johnson nu-şi mai găsi cuvintele. Apucă zdravăn timona, 
încordat ca un arc, auzind un scârţâit slab răspândindu-se peste 
apă. Lanţul de închidere al portului se deschidea ca să lase 
flotila de bărci să intre în portul Palermo. Pe când treceau pe 
lângă capătul digului exterior, Petrie privi în sus şi zări ţeava 


unui tun antiaerian îndreptată spre cer, după care alunecară 
încet pe sub dig şi putu vedea portul, acoperişurile vechi ale 
clădirilor dincolo de el, docurile întunecate. Pe cerul scăldat în 
lumina lunii se împrăştiase fumul iscat de mecanismul de 
deschidere al portului. Tocmai cotea spre dreapta, urmându-l 
îndeaproape pe Guido şi barca din faţa lui. Lui Johnson totul i se 
părea că merge prea uşor şi din cauza asta nu se putea relaxa; 
poate că ar putea-o face dacă ar apărea un semn de primejdie. 
Şi doar o secundă mai târziu, un fascicul orbitor izbucni dintr-un 
reflector, luminând intrarea portului ca în plină zi. Petrie înjură în 
gând şi apucă din nou Mauser-ul. 

Reflectorul era plasat pe culmea digului interior, îndreptat în 
jos în aşa fel încât să poată cerceta orice barcă trecând pe sub 
el. Fac pariu că tipii ăştia ştiu să scotocească, gândi Petrie cu 
amărăciune, să numere bărcile care ies din port şi care vin 
înapoi. lar noi avem acum cu una mai mult. Şi nu-i exclus să-i 
poată identifica pe fiecare dintre ocupanţii lor, sub lumina asta 
orbitoare îndreptată spre ei. Barca din faţa lui Guido aproape că 
se opri, dar Petrie înţelese manevra: barca din frunte îi aştepta 
pe Guido şi pe ei să ajungă în spate, să poată trece deodată prin 
lumina reflectorului. 

Uitându-se înapoi, văzu o altă barcă la doi paşi de el. 
Johnson îşi dădu şi el seama de ce se petrece. 

— Să bag un pic în viteză ? întrebă el. 

— Ţine-o cum e, spuse Petrie, aproape automat. 

Orice creştere a vitezei ar putea atrage atenţia asupra lor. 
Privi scurt în jur, în portul pe care îl ştia bine, uitându-se după 
vase de război, după trupe plasate pe docuri, dar locul i se 
părea la fel de liniştit ca şi ultima oară când îl văzuse. 

In timp ce Johnson roti un pic timona ca să reintre în flotila 
de bărci ale mafioţilor din faţă, Petrie murmură din nou : 

— In spatele reflectorului e o mitralieră. Dacă deschide 
cumva focul, întoarce brusc spre stânga, ca să pot trage mai 
uşor spre reflector... 

Se mişcau încet, când două bărci din spate luară viteză şi-i 
depăşiră pe dreapta şi trecură repede înaintea bărcii lui Guido, 
pătrunzând sub lumina izbitoare a reflectorului. Cei aflaţi în cele 
două bărci se distingeau clar, observă Petrie cu îngrijorare. Dar 
după ce depăşiră fişia de lumină, se petrecu un lucru pe care 
numai Scelba l-ar fi putut pune la cale. Cele două bărci se 


ciocniră violent. Urmă un cor de înjurături siciliene, strigăte 
furioase, ca şi cum ar fi izbucnit o luptă. 

Omul din spatele reflectorului acţionă instinctiv, îndreptă 
fasciculul de lumină spre stânga ca să vadă ce se petrece acolo, 
iar în timp ce acesta era centrat spre locul ciocnirii, Guido şi 
Johnson trecură pe după capătul digului, celelalte bărci 
urmându-i de aproape. Dându-şi seama dintr-o dată că pierduse 
restul flotilei, italianul mută din nou fasciculul. Acesta zăbovi 
doar o secundă asupra bărcii lui Petrie, după care se mută 
asupra bărcii din spate, lăsându-i doar cu lumina propriei lor 
lămpi. Şi pariez, îşi spuse Petrie, că o altă barcă a fost lăsată pe 
mal, undeva, la plecare, astfel ca la întoarcere să vină cu acelaşi 
număr de bărci ca la ieşire. Scelba nu putea uita un mic 
amănunt ca acesta. 

— lată-ne ajunşi, îi spuse el lui Johnson, în timp ce înaintau 
încet pe apă, urmându-l pe Guido către un debar-cader părăsit. 

Johnson mormăi nemulţumit; se aflau încă în zona bine 
păzită a portului. Pe măsură ce se apropiau de debarcader, la 
suprafaţa apei se adunau spumă, zgură şi bucăţi de lemn. In 
noapte mai plutea şi un miros de ulei stătut, un miros care 
semăna cu cel de peşte putrezit. Observând nemulţumirea 
americanului, Petrie se simţi dator să adauge: 

— Cunosc debarcaderul ăsta ca pe propriul meu buzunar, Ed. 
Aici se află un pasaj subteran care ne va scoate repede din port. 

Zgomotul unei izbituri îi avertiză că Guido atinsese 
debarcaderul ; Johnson opri motorul şi lăsă barca în voia ei până 
se loviră de barca sicilianului. Ajunseseră, în sfârşit, în Sicilia. 
Inamicul nu se vedea pe nicăieri şi în cel mult o oră vor ajunge 
la cartierul general al mafiei. Şi abia acolo, gândea Petrie cu 
teamă, va începe adevărata luptă cu Vito Scelba. 


4 
Vineri, 9 iulie, înainte de răsăritul soarelui 


Don Vito Scelba, omul-cheie al acestei operaţiuni, singurul 
om din Sicilia care, după părerea lui Petrie, era în stare să ducă 
de nas masivele forţe italiene şi germane, care ar putea — dacă 
ar şi vrea — să conducă un comando de sabotori de-a lungul 
insulei şi să-l facă să treacă prin puternicele ziduri de apărare 
ale portului din Messina, află în numai câteva minute că cei doi 
agenţi ai Aliaților reuşiseră să debarce la Palermo. Mesajul 
telefonic de la omul său din mafie, plasat într-o casă de unde se 
putea vedea portul, fusese scurt şi bine codificat: „Cerealele au 
sosit.“ 

— Mulţumesc, Nicolo. Rămâi acolo încă o vreme. 

Scelba puse receptorul la loc, ştiind că Nicolo o va lua din loc 
repede, conform înţelegerii. Nimeni dintre cei implicaţi în 
această operaţiune nu trebuia să rişte să fie prins de carabinieri 
— iar carabinierii ascultau convorbirile telefonice de pe jumătate 
din insulă, într-un efort disperat de a distruge întreaga 
organizaţie mafiotă. La adăpostul palmei făcute căuş, îşi aprinse 
un trabuc de culoare închisă şi rămase tăcut în încăperea mare, 
complet golită de mobilă; până acum trei zile, acest pa/azzo, 
care era acum sediul cartierului său general, aparținuse familiei 
Gonzago, una dintre cele mai bogate familii din Sicilia. Dar 
acum, aceşti bogătaşi, urmând exemplul altora, fugiseră în Italia 
continentală din cauza asalturilor parcă fără sfârşit ale forţelor 
aeriene ale Aliaților. 

Scelba nu era chiar singur în camera goală, dominată doar 
de un imens candelabru; pitiţi în spatele ferestrelor înalte ce 
dădeau spre curtea interioară, câţiva mafioţi pri-veau în 
întuneric cu armele pregătite, oameni scunzi, cu feţe întunecate, 
înarmaţi cu cele mai periculoase arme care se puteau găsi pe 
insulă, /upara. Cuvântul acesta purta trei înţelesuri — muniţia, 
arma însăşi şi modul de a ucide. Chiar şi în Sicilia era strict 
interzis să topeşti plumb pentru gloanţe, să umpli cartuşe şi să 
le bagi într-o armă, dar fără aceste mijloace mafia ilegală nu 
putea supravieţui. Mulţi au murit în Sicilia de această boală 


temută, /upara, o boală căreia nu i s- a găsit încă leacul. Indivizii 
nemişcaţi de pe lângă ferestrele camerei întunecate aşteptau, 
împreună cu Scelba, pierduţi în gânduri. Acesta ar putea fi cel 
mai hotărâtor moment din lunga sa carieră, momentul crucial pe 
care îl aşteptase atâţia ani, dintre care mulţi amari. Petrie se 
întorsese. 

Signor Scelba ştia mai multe despre cariera militară a 
maiorului James Petrie, DSO, decât ar fi bănuit vreodată ofiţerul; 
ştia că Petrie este de regulă trimis ca să distrugă obiective 
vitale, că recenta sa şedere de două luni pe insulă fusese 
neobişnuită, pentru că nu jucase doar simplul rol de ofiţer de 
legătură între Cartierul General al Forţelor Aeriene ale Aliaților si 
mafie si, mai mult, că această întoarcere a lui Petrie pe insulă 
avea un scop cu totul deosebit. Mai întâi, fusese acea cerere 
urgentă pentru o maşină, cu rezervorul plin. Aceasta indica o 
călătorie lungă de la Palermo şi două posibile destinaţii sau 
obiective — fie tunurile de pe ţărmul Siracuzei, fie bacul de 
trenuri, Caridai, de la Messina. Reţeaua sa de mafioţi răspândiţi 
prin întreaga insulă îl ţinea în permanenţă la curent pe Vito 
Scelba cu ultimele veşti, aşa că el auzise de disperata încercare 
a Aliaților de a scufunda ultimul bac care putea transporta 
trenuri prin strâmtoarea Messina. Da, probabil că Petrie se va 
îndrepta spre unul din aceste două oraşe, fie Siracuza, fie 
Messina. lar mesajul de la Cartierul General al Forţelor Aeriene, 
semnat chiar de Petrie, spunea că el însuşi ar trebui să fie 
prezent atunci când vor veni cei doi de la Tunis. Asta părea o 
situaţie foarte intere-santă, care putea fi la nesfârşit exploatată. 

Abia ştiind să scrie, băiat de păstor, Scelba se căţărase tot 
mai sus pe scara mafiei, mai cu vorba, mai cu intrigi, mai cu 
bâta, până când, la douăzeci şi cinci de ani, reuşise să devină un 
capo, un şef al oribilei organizaţii care-i „proteja” pe cei sărmani 
din Sicilia, în acelaşi timp storcându-i de bani. Ca intendent al 
unui mare moşier, avusese control deplin asupra ţăranilor care 
trudeau pe rupte pe moşie. Dacă unii dintre aceştia cooperau cu 
mafia, el le acorda protecţie când se aflau în încurcătură, dar 
celor care refuzau le acorda cu totul alt fel de răsplată — un 
cuţit înfipt în spate pe vreo uliţă dosnică, o picătură de otravă 
turnată în paharul cu vin sau un glonţ tras direct în faţă atunci 
când omul se întorcea acasă. Apoi veni Mussolini la putere şi 
cum fascismul nu putea tolera nici o altă putere, situaţia s-a 


schimbat pentru mafie. Treptat. Pe la începutul anilor '30 a venit 
în insulă Moro, însoţit de poliţişti incoruptibili şi de trupe puse pe 
treabă, pregătite să dea gata debandada siciliană. Aşa că Scelba 
a fost nevoit să se dea la fund. 

Deşi fără educaţie, Scelba avea judecată şi spirit de 
prevedere. El ştia că Aliaţii vor fi victorioşi — pentru că altfel 
poliţia fascistă ar rămâne acolo, iar mafia ar muri — şi în victoria 
Aliaților el vedea deschizându-se posibilități nemăsu-rate. 
Pentru renaşterea puterii mafiei. Pentru Vito Scelba însuşi. 
Pentru o reluare a legăturilor cu Napoli şi cu Marsilia şi — se 
înţelege — cu New York-ul. Vito Scelba visase din- totdeauna să 
clădească o organizaţie internaţională destul de puternică 
pentru a fi în stare să lupte cu guverne, chiar şi cu ţări întregi, 
organizând crima pe scară mondială, deşi cuvântul „crimă“ nu-i 
venise niciodată în cap. Lui Scelba toate acestea îi apăreau ca o 
problemă de afaceri. | se părea chiar ciudat că singurul om care 
putea să-l ajute a-şi atinge scopul era un ostaş din armata 
Aliaților care nu avea încredere în el. Scelba medita cu 
amărăciune asupra acestei împrejurări, trăgând cu poftă din 
trabucul ascuns în podul, palmei. Peste doar câteva minute va 
trebui să treacă în pivniţă, iar acolo locul era strâmt, aproape 
claustrofobic. Din fericire, îi mai rămânea ceva timp până atunci. 

Se uită la ceas. Puțin după unsprezece. Petrie, socoti el, 
avea să sosească cam pe la miezul nopţii. Îşi aruncă trabucul şi 
îl strivi cu gheata, dar apoi se aplecă şi băgă chiştocul în 
buzunar — nu trebuia lăsată în cameră nici o urmă a pre-zenţei 
lor. Inainte de a cobori pe scară, aruncă o privire cu-rioasă spre 
tavanul pictat cu fresce, slab luminat, spre oglinzile înrămate 
înşirate pe pereţi, spre podeaua din mar-mură scumpă. Tot luxul 
acesta nu însemna nimic pentru el. În felul lui, era un om 
simplu, care n-avea nevoie decât de un acoperiş sub care să 
poată dormi. Dând un ordin scurt în siciliană, deschise uşa care 
ducea spre pivnițe şi cobori acolo în aşteptarea lui Petrie. Şeful 
mafiei siciliene, care controla întreaga reţea clandestină din 
Palermo şi din împrejurimi, îşi pregătea propriul său atac — un 
atac pentru timpurile ce aveau să urmeze după război. 


— E acolo, eşti sigur ? 
Petrie îl apucă strâns de braţ pe Guido, îl trase spre o in- 
trare întunecată din strada pustie, în vreme ce Johnson era 


undeva înainte, pregătit să-i acopere. Veniseră din port pe 
drumuri ocolite, croindu-şi cale printr-un labirint de străduţe 
care împrejmuiau cartierul Albergheria, şi de două ori nimeri- 
seră peste patrule de carabinieri, pe când în depărtare se auzea 
necontenit uruitul maşinilor armatei. Acum ajunseseră în 
apropierea Albergheriei şi Petrie privea spre acel pa/azzo, una 
dintre cele mai mari clădiri din Palermo. In faţa zidurilor de 
piatră se ridicau elegante scări curbate care ajungeau la o 
terasă, după care se ridicau şi mai sus, spre o a doua terasă. 
Acoperişul palatului era decorat cu statui, siluete nedesluşite pe 
care Petrie le confundase o clipă cu nişte santinele stând la 
pândă. 

— Guido, spuse el cu hotărâre, Scelba n-are cum să fie aici. 

Sicilianul păru speriat de menţionarea numelui şi pro-testă. 

— Este aici, signore, spuse el. Asta e vila Gonzago. Fa-milia 
toată a plecat la Napoli acum câteva zile şi vila e acum goală. 
Hai repede, să nu zăbovim aici ! După mine, signore ! 

Guido voia să plece cât mai curând din stradă şi desigur că 
Petrie nu-l condamna pentru asta, aşa că-l urmă pe sici-lian prin 
curtea pavată către o poartă dintr-un al doilea zid de piatră, 
care îi duse spre spatele pa/azzo-ului. Acum era tare întuneric si 
încă nu-si acomodaseră ochii. Scormonindu- se prin buzunare, 
Guido străbătu mai lent o porţiune pie-truită ca să poată şi ei 
ţine pasul. Odată ajuns în spatele clădirii, băgă o cheie în 
broasca unei uşi scunde de lemn, o răsuci şi împinse uşa. O 
lanternă sclipi brusc dinăuntru şi în lumina ei văzu un pistol 
învechit îndreptat direct spre gâtul lui Guido. Urmă un schimb 
de cuvinte în siciliană, o limbă atât de diferită de italiană încât 
Petrie abia dacă mai prindea câte un cuvânt când şi când, după 
care el şi Johnson fură conduşi pe un coridor lung. Sicilianul cu 
pistolul îi luă lui Guido cheia, încuie uşa la loc şi o zăvori la 
lumina lanternei pe care o ţinea un alt mafioso, după care îi 
conduse către o scară ce ducea în jos. 


— Bine ai venit din nou la Palermo, maior Petrie ! 

— Afară atmosfera pare cam agitată, signor Scelba, spuse 
Petrie repede, în timp ce-şi strângeau mâinile. Ce se întâmplă, 
de fapt ? 

Se aflau la vreo zece metri sub nivelul oraşului, în atmo-sfera 
de mormânt a unei pivnițe mari de vinuri, luminată de felinare 


atârnate de grinzi. Lui Petrie îi pătrundea în nări un miros de vin 
acru, iar pe obraji simţea ceva umed şi rece, în timp ce şeful 
mafiei îl conducea politicos către o masă de lemn din mijlocul 
încăperii. 

— N-ai sosit într-un moment prea bun, îi spuse Scelba. 
Generalul Bergoni tocmai face o razie prin oraş — dar ăsta-i 
doar un pretext. Va urma, ceva mai târziu, o adevărată inva-zie 
în cartier. Casele vor fi scotocite de sus până jos, oamenii vor fi 
scoşi afară, în plină noapte. Încă mai umblă după noi, vezi. 

— Care cartier ? 

— San Pietro, după câte am fost informat. 

— Dar nu şi Albergheria ? insistă Petrie. 

— Nu, cu condiţia să nu-şi schimbe părerea în ultimul 
moment, ca măsură de prevedere. 

Scelba îl privi pe oaspete cu zâmbetul pe buze, iar Petrie 
înţelese că din nou i/ capo voia să accentueze riscurile pe care și 
le asuma colaborând cu Aliaţii. 

— Vom avea un pahar de vin peste o clipă, continuă Scelba. 
Cum vedeţi, avem rezerve destule aici... 

Petrie îl prezentă pe Johnson, după care se aşezară la masă 
cu toţii, iar cei doi îsi continuau convorbirea. America-nul nu-l 
mai întâlnise niciodată pe şeful mafiei, pentru că Scelba se 
întâlnea rar cu agenţi ai Aliaților, dar acum atenţia îi era 
îndreptată asupra celorlalţi oameni din pivniţă, care cu greu ar fi 
putut trece drept tovarăşi de băutură. Cei cinci sicilieni care 
şedeau pe nişte pietre în jurul pivniţei aproape că nu se zăreau 
în lumina palidă aruncată de lămpile cu gaz, dar asta nu prea 
conta. Din ce se vedea, Johnson putea trage concluzia că toţi 
aceştia erau doar scursura Palermo-ului, bărbaţi cu feţe 
încruntate, îmbrăcaţi în haine ţărăneşti ca şi ale sale, oameni 
care au fost cu grijă aleşi ca să-l apere pe şeful mafiei în 
ascunzişul lui; era clar pentru oricine că fiecare dintre ei 
săvârşise câteva omoruri abominabile, în vreun fel sau altul. 
Stăteau tăcuţi în umbră, cu puştile în braţe, iar unul dintre ei, 
care-şi pierduse, se pare, un ochi în cine ştie ce răfuială, îşi 
trecea vremea scobindu-se în dinţi cu cuțitul, înainte de 
izbucnirea războiului, americanul întâlnise mulţi indivizi dubioşi 
de-a lungul graniţei cu Mexicul, dar, în comparaţie cu cei de 
faţă, toţi aceia i se păreau acum nişte sfinţi. 


— Sănătate ! spuse Scelba, ridicând paharul, şi noroc în 
misiunea dumitale, domnule căpitan Johnson. 

— Sănătate ! răspunse americanul, ridicând paharul şi bând 
cu grijă. 

Scelba se aşezase în capul mesei şi pentru prima oară 
Johnson îl putea vedea limpede. Chiar dacă avea spre şaizeci de 
ani, il capo din Palermo părea o figură impresionantă, deşi era 
îmbrăcat doar într-o cămaşă cu mâneci scurte şi pantaloni cu 
bretele. Un sicilian cu trăsături dure, cu fălcile pătrate şi cu ochii 
greu de zărit în spatele ochelarilor de soare cu rame de baga. 
Cu umeri imenşi, şeful mafiei părea solid făcut, dar când îi 
întâmpinase la venire văzuse că era cu vreo palmă mai scund 
decât Petrie. Ştergându-şi discret sudoarea de pe frunte cu 
dosul mâinii, Johnson era impresionat de felul său de a fi 
nepăsător, de modul în care arăta că deţine controlul unei 
situaţii extrem de periculoase, aşa cum stătea liniştit, cu mâinile 
încrucişate peste masa goală, cu un trabuc între buzele lui 
groase. Ochelarii fumurii îi ascundeau cu totul ochii si 
americanul avu sentimentul neliniştitor că din spatele lentilelor 
aceştia îl scrutau, căutându-i punctele slabe. Petrie îşi puse 
paharul pe masă, se uită fix la mafiot şi arătă spre cei de lângă 
pereţi. 

— Nu prea avem timp de pierdut, spuse el, şi am avea câte 
ceva de discutat. 

Scelba vorbi repede ceva în siciliană, oamenii se ridicară în 
picioare şi părăsiră pivniţa pe o a doua scară, care urca chiar din 
spatele locului unde stătea // capo. Aşteptă până când auzi 
zgomotul uşii închise, după care îl privi întrebător pe Petrie. 

— Ce te readuce în Sicilia atât de curând ? Vreo misiune 
importantă ? întrebă el uşor. 

— Ce te face să crezi asta ? 

— Pentru că mesajul radio pomenea de o maşină. 

— Şi maşina e pregătită ? spuse Petrie, evitând întrebarea şi 
încercând să afle cât putea mai mult înainte ca Scelba să 
înceapă obişnuita lui târguială. 

— Nu prea, a avut loc un incident. 

— Dumnezeule ! oftă Petrie. Căzusem de acord să ne asiguri 
transportul. Cu rezervorul plin. 

— Care acord ? întrebă Scelba, lăsându-se pe spate în scaun, 
cu trabucul în gură. Mesajul vostru îmi cerea doar o maşină, iar 


eu am primit doar mesajul. Şi mai voiaţi pe deasupra şi un 
rezervor plin. 

In vocea sicilianului era o nuanţă de ironie care îl irita pe 
Johnson, dar Petrie părea că nu o observă, pe când gazda 
continuă: 

— Oare pe la comandantul vostru nu s-a auzit că aici benzina 
este sever raţionalizată ? 

— Atunci n-aveai decât s-o procuri de pe piaţa neagră, 
replică Petrie. Ştim bine cine controlează piaţa asta în Palermo. 

Interveni Johnson, simțind că Petrie mersese un pic cam 
departe: 

— Adevărul e că trebuie să plecăm din Palermo cât mai 
curând posibil, spuse el. 

Sicilianul se întoarse către el, ca şi cum şi-ar fi dat dintr-o 
dată seama că mai e si el acolo, iar în vocea lui răzbătu din nou 
o nuanţă ironică: 

— Domnule căpitan Johnson, o maşină era pregătită pentru 
voi încă de acum cinci ore, dar imediat după asta carabinierii au 
făcut o razie, au pătruns în garajul unde o ţineam si au 
rechizitionat-o. 

— Aşa că ne-ai găsit altă maşină, presupuse Petrie, cu 
încredere prefăcută. 

— Poate că aveţi prea mare încredere în puterea mea, 
răspunse mafiotul. Ştiţi, desigur, ce necazuri avem pe aici. Sper 
că se ştie la Cartierul General al Forţelor Aeriene ale Aliaților că 
pe-aci ne punem viaţa permanent în pericol colaborând cu voi, 
că autorităţile de pe insulă îşi intensifică întruna eforturile ca să 
ne distrugă, că familiile ne sunt mereu în pericol... 

Ceva în vocea sicilianului îl alarmă pe Petrie. 

— Dar ce mai face signora Scelba ? întrebă el. 

— Nu mai e aici, la Palermo, răspunse el. Am trimis-o 
împreună cu băiatul în Catania. Scelba făcu o pauză, ca să 
accentueze cât de critică devenise situaţia, dar informaţia asta îi 
atrase atenţia lui Petrie: ghicise oare sicilianul ajutorul pe care 
ei aveau să i-l ceară, determinându-l să-şi expedieze familia în 
siguranţă în altă parte cât timp va lipsi ? 

Dar următoarele lui vorbe deveniră mai încurajatoare : 

— Vă voi da chiar maşina mea... 

— Acum ? 


— De îndată ce va fi reparată. Oamenii mei lucrează peste 
noapte ca s-o pregătească... 

— Peste noapte ? Atunci când dracu’ va fi gata ? întrebă 
Petrie. Plănuisem să plecăm din Palermo în următoarea oră. 

— Imposibil ! Maşina nu va fi gata de drum înainte de 
răsăritul soarelui. Va fi pregătită şi ne va aştepta la o răspân-tie 
de drumuri dincolo de oraş, pentru că circulaţia prin Palermo 
este prea periculoasă. 

— Dar în zori e târziu, mult prea târziu... 

— Sunt sigur că vei reuşi, domnule maior Petrie. Trebuie să 
reuşeşti, pentru că maşina nu poate fi gata mai devreme. Aveţi 
de parcurs un drum lung. 

— De ce presupui asta ? 

— Pentru că aţi cerut rezervorul plin, răspunse Scelba, 
aruncându-şi braţele în lături, în semn de scuză. Şi, îmi pare rău 
s-o spun, avem câteva veşti neplăcute. Radiotelegrafistul 
vostru, sergentul Fielding, a fost ucis azi-dimineaţă de 
carabinieri pe când încerca să ajungă la transmiţător. Scelba 
văzu spaima de pe faţa lui Johnson şi o înţelese. Purta haine 
ţărăneşti ca şi voi, spuse el, şi nu avea asupra lui nici un 
document după care ar fi putut fi identificat. 

Petrie îşi aprinse şi el o ţigară, străduindu-se să evalueze 
situaţia. Veştile acestea nu erau deloc bune. De vreme ce bietul 
Fielding era pierdut, asta însemna că urma să plaseze el însuşi 
explozivul în burta feribotului. lar plecarea abia în zori îi cam 
aducea în pragul dezastrului, pentru că terme- nul-limită expira 
la miezul nopţii; le mai rămâneau doar nouăsprezece ore ca să 
străbată întreg drumul de la Palermo la Messina, să treacă prin 
apărarea portuară şi să ajungă pe bordul bacului. Asta însemna 
că Scelba trebuia să vină neapărat cu ei, să-i ducă acolo cât mai 
repede cu putinţă. Aşa că se hotărî să treacă peste formalităţi şi 
să intre direct în subiect. 

— Signor Scelba, spuse el, ne aflăm aici ca să lovim un 
obiectiv foarte important de la Messina. Aş vrea să ne conduci 
acolo chiar dumneata, sau măcar să ne servesti ca ghid. Vom 
merge pe drumul din interiorul insulei, prin Sco- pana. 

— Nici vorbă ! replică Scelba, mirat. Messina e la capătul 
celălalt al insulei ! lar drumul din interiorul insulei e foarte greu. 
Tot ce pot face e să vă dau unul dintre oamenii mei ca ghid... 


— Nu ! spuse Petrie, trântindu-şi paharul gol pe masă. Nu 
unul dintre oamenii dumitale, ci chiar dumneata ! Eşti singu-rul 
om din Sicilia pe care mă pot bizui ca să ajungem acolo la timp. 

— Dar asta e imposibil, spuse din nou Scelba. Trebuie să 
rămân aici, să pregătesc organizaţia pentru momentul în care 
veţi face marea debarcare. 

— Treaba asta deja ai făcut-o, spuse Petrie, la fel de ferm. 
Cartierul General crede că cel mai mare serviciu pe care ni-l poţi 
face acum e să ne duci la Messina. Trebuie să fim acolo mâine, 
înainte de miezul nopţii. 

Scelba protestă cu un sarcasm evident. 

— Dar asta-i partea cea mai bine păzită a insulei ! ţinti el cu 
trabucul către Petrie. Nemţii se află acolo cu toate forţele şi nu 
prea-i poţi duce de nas. Nici vorbă să pătrunzi în docuri... 

— Nici pentru un om care controlează mafia de pe chei ? 
întrebă Petrie liniştit. 

— De fapt, îmi ceri să-mi risc viaţa... 

— Dar faci treaba asta încă de când ai început să ne furnizezi 
informaţii despre mişcarea trupelor din insulă. 

— Dar nu cu un risc atât de mare. Sunt sute de kilometri 
până la Messina pe drumul interior. Fiecare kilometru poate fi 
ultimul, oricare cotitură poate deveni o capcană mortală... 

— Vei veni cu noi, nu-i aşa ? 

— Nu ! spuse Scelba după o pauză, privindu-l pe Petrie peste 
vârful trabucului. Nici chiar dacă mi-ai promite că mă numiţi 
prefect al regiunii Palermo după debarcarea Aliaților. 

Deci asta era; venise vremea târguielii. Prudent, Petrie nu 
scoase nici un cuvânt în timp ce sicilianul umplea din nou 
paharele. Ajunseseră la punctul culminant, când şeful mafiei 
scosese ultimul as din mânecă: ori îl numesc prefect, ori nu-i 
duce la Messina. Şi asta după atâta târguială ! Deoarece 
Cartierul General al Forţelor Aeriene ale Aliaților n-ar fi fost 
niciodată de acord cu un astfel de târg, trebuia acum să-l 
convingă pe acest capo să accepte un post mai mic, de exemplu 
pe cel de primar al oraşului Palermo. Şi, în ciuda celor spuse la 
întrunirea de la Tunis, nu putea fi sigur că Scelba va fi acord cu 
asta. 

— Oamenii cu care lucrez nu-ţi pot oferi prefectura, spuse el 
cu duritate. Dacă numai asta vrei, să uităm toată povestea. 

— In orice caz si voi va trebui să uitaţi misiunea. 


— O să ajungem acolo chiar şi fără tine, pe Dumnezeu ! tună 
Petrie cu mânie prefăcută. Dă-ne doar maşina şi benzina şi vom 
ajunge acolo singuri. 

— Dar nu noaptea ! Nu cunoaşteţi drumul... 

— Am hartă, rosti scurt Petrie. Am venit pregătiţi şi pentru 
cazul că vei încerca să ne duci de nas. 

— Are hartă ! izbucni în râs Scelba, scuturându-şi umerii 
largi, lovind masa cu palmele. Încercaţi să vă descurcaţi 
singuri ! Încercaţi să găsiţi singuri cărarea aceea numită drum în 
ţara asta. Vă veţi pierde în numai două ore... 

Se opri din vorbă când Petrie se ridică şi-şi împinse scaunul 
în spate, privindu-l crunt pe capo. 

— Când mă voi întoarce la Cartierul General, înţeleg că pot 
să raportez că ai refuzat să cooperezi cu noi ? 

— Poate ar fi mai bine să spui „dacă mă întorc”, exclamă 
Scelba cu sarcasm. 

— Să le raportez refuzul absolut de a ne ajuta ? repetă 
Petrie. 

— Nu prea poţi face asta, dacă vă dau maşina şi benzina. 

— Dar avem nevoie şi de tine. Chiar tu ai spus asta. Din câte 
văd, ţi-ai pierdut orice speranţă de a căpăta un post oficial în 
administraţia Aliaților în Sicilia. 

Johnson tresări auzind această afirmaţie. Din experienţa sa 
trecută cu mafia de-a lungul graniţei mexicane învățase că 
organizaţia punea mare preţ pe ceea ce ei numeau „respect” în 
timpul tratativelor; până acum Petrie nu dăduse nici o atenţie 
acestui aspect şi Johnson se întreba cam care sunt şansele lor 
de a pleca vii din pivniţa aceea de vinuri. Dar Scelba îi privea 
lung peste vârful trabucului, nepărând deloc supărat. 

— Rămâne în continuare deschisă posibilitatea ca nemţii să 
vă arunce din nou în mare, spuse el cu un surâs răutăcios. In 
încheiere, cam pe unde mă aflu eu ? 

— Nu eşti nicăieri ! replică Petrie, spunând lucrurilor pe 
nume. Nu vezi cum carabinierii îşi intensifică goana după voi ? 
Dacă noi pierdem, şi tu eşti mort, Scelba. lar dacă vom câşti- ga, 
vei avea tot ce-ţi doreşti. Aşa cum stăm acum, ai la îndemână 
ambele soluţii, aşa că alege. 

— Ce spui sună bine, dar văd că n-ai nici o ofertă precisă să- 
mi faci. 

— N-am spus asta ! 


— N-ai spus ? întrebă Scelba, sprijinindu-şi coatele pe masă 
şi aruncându-i prin ochelarii aproape opaci o privire sinistră. 

Ajunseseră la momentul decisiv, îşi spuse Petrie, foarte 
aproape de clipa când va trebui să facă o ofertă clară, dar clipa 
asta trebuia bine calculată, pentru ca sicilianul să-şi dea bine 
seama că ei nu pot oferi nimic mai mult. Dincolo de lumina 
firavă a lămpilor cu gaz erau nişte firide, în care probabil stăteau 
ascunşi mafiosi, gata să-şi descarce prompt armele dacă Scelba 
ar hotărî să încheie brusc tratativele. Nu era un sfârşit prea 
probabil, dar mafia era cu totul imprevizibilă şi Petrie avea 
senzaţia că stă pe un butoi cu pulbere. 

— Eşti autorizat să-mi faci o propunere concretă, sau nu ? 
întrebă i/ capo după o lungă tăcere. 

— Da. 

— Dacă trimit cu voi pe altcineva, un om de încredere... 

— Nu. În cazul ăsta o lăsăm baltă. Vom încerca să facem 
singuri treaba. 

— Mi se pare că încerci să mă şantajezi, spuse sicilianul cu 
blândeţe. Nu uita că v-am furnizat informaţii vitale asupra 
mişcărilor de trupe, care v-au ajutat să vă puneţi la punct 
planurile de invazie... 

— Dar şi alţi agenţi ne-au dat informaţii, asupra altor părţi 
ale insulei. 

— Aveam impresia că eu sunt mai mult decât un simplu 
agent... 

— Asta depinde mult de cum vei răspunde acum. 

— Eşti un om cu care greu se poate vorbi, domnule maior 
Petrie. Îmi dau seama acum de ce te-au trimis în Sicilia tocmai 
pe dumneata. 

— Ştiau că o să am de-a face cu tine ! zâmbi Petrie, pen-tru 
prima oară de când intrase în pivniţă, şi văzu cu plăcere că un 
zâmbet şters apăru şi pe faţa lui Scelba. 

— Încă n-am auzit vreo ofertă, comentă acesta. 

— Ai putea fi numit primar al oraşului Palermo de îndată ce 
Aliaţii vor controla vestul Siciliei. 

— Asta nu-i cine ştie ce... 

Petrie izbucni: 

— La dracu', Scelba. Stii bine că asta înseamnă foarte mult. 
Postul îţi va da putere maximă în propriul tău oraş ! Practic, îţi 
va oferi controlul asupra Palermo-ului... 


— Palermo este deja al meu. 

— Păi, dacă-i aşa, condu-ne direct afară din oraş şi nu ne 
trimite la o maşină ascunsă pe undeva pe la o încrucişare de 
drumuri ! 

Scelba îl privi aspru pe Petrie, care, inexplicabil, părea vesel. 
Sosise momentul prieteniei, al limpezirii atmosferei, căci 
mândria este prețioasă pentru mafie şi Petrie simţi că nu trebuie 
să întindă prea mult coarda. Aşa că-şi căută o altă tactică de a 
continua atacul. 

— lată că acum capeţi tocmai ce urmăreai încă de când am 
venit pentru prima oară aici, continuă el. Ai ţintit sus de tot şi 
iată că eşti pe cale să obţii ce voiai. Să fiu al dracului dacă eu ți- 
aş fi oferit acest post, Vito, indiferent cât de mult as fi avut 
nevoie de tine. 

— Ah ! Un emisar cu rezerve, aşadar ! // capo nu se putu 
stăpâni să nu-şi arate un pic din ironia sa răutăcioasă. Ştii bine, 
desigur, că aţi oferit foarte puţin, dar ţinând seama de 
sentimentele mele faţă de Aliați, voi accepta... 

— Bineînţeles, oferta e valabilă numai dacă mergi tu cu noi 
la Messina. 

— Voi încerca să fac şi asta. Brusc, Scelba deveni serios şi 
pus pe treabă. Va trebui să plecăm de aici cu două ore înaintea 
zorilor ca să ajungem la timp la încrucişarea aceea de drumuri. 
Dar înainte ar trebui să mâncăm ceva. Nu vom avea decât 
macaroane şi vin, dar destul ca să ne umplem stomacul... 

Mâncarea le fu adusă de o ţărancă dintr-o altă pivniţă, iar 
Petrie, cu experienţa multor prânzuri întrerupte, mâncă la 
repezeală, pe când Johnson nu se grăbea, poate şi pentru că 
tovărăşia mafioţilor lui Scelba care li se alăturaseră acum nu 
avea cum să-i sporească pofta de mâncare. Americanul avea o 
acută senzaţie de claustrofobie, închis în acest beci, mult sub 
nivelul oraşului, o impresie că se află prins într-o capcană, iar 
feţele întunecate şi crunte din jurul mesei nu-l ajutau deloc să 
privească lumea cu optimism, aşa că mesteca impasibil, cu atât 
mai mult cu cât macaroanele erau insuficient fierte. Nici nu 
terminase jumătate din porţie când Carlo, nepotul lui Scelba, 
apăru brusc în uşă, cu un mesaj urgent. 


Un ţăran masiv, arătând cam flămând şi care lui Petrie nu-i 
inspiră nici un pic de încredere de cum îl văzu, năvăli pe uşă, 


urmat de câţiva dintre sicilienii care îi aduseseră şi pe ei 
înăuntru. Începu să vorbească fără nici un fel de ceremonie, iar 
Scelba se încruntă pe când cuvintele acestuia se revărsau 
poticnit, printre gâfâituri. 

— Signore, vin carabinierii, vin cu sutele. Cu tancuri, cu 
maşini blindate. Au înconjurat întregul cartier Albergheria. 
Scormonesc peste tot... 

— Şi când a început toată treaba asta ? întrebă // capo calm. 

— Cu vreo oră în urmă. 

Şeful mafiot sorbi din pahar, iar ceva în felul lui de a vorbi îi 
spuse lui Petrie că nepotul acesta al lui nu-i era deloc pe plac. 
Nu se observa de la prima vedere; la suprafaţă, Scelba îşi 
menținea un aer impasibil, ca şi cum ar avea totul sub control, 
veştile proaste aduse de Carlo nepărând să-l tulbure câtuşi de 
puţin. Dar în timpul celor opt săptămâni pe care le petrecuse 
înainte pe insulă, Petrie ajunsese să-l cunoască bine pe il capo, 
şi acum se întreba dacă el crede măcar un singur cuvânt din 
cele spuse de nepotul său. 

— A fost tare greu, don Scelba, spuse nepotul, turuind ca o 
morişcă. Erau aproape să mă prindă, sunt atât de mulţi. N-am 
mai văzut niciodată până acum atâtea trupe în oraş. Au 
înconjurat Albergheria din toate părţile, nimeni nu mai poate 
scăpa... 

— Nici nu vom încerca atunci. Vom aştepta aici până trec 
dincolo de noi. 

Petrie avu impresia că acest răspuns nu-l satisfăcea pe 
nepot. Răsucindu-şi şapca în mâini, Carlo ezită o clipă, aruncând 
o privire scurtă către cei doi străini aşezaţi la masă lângă 
Scelba. Petrie îl privea insistent pe Carlo, întrebându-se de ce 
este atât de nervos. lar nervozitatea lui se răspândea şi asupra 
celorlalţi din încăpere; mai mulţi mafiosi se uitau spre Scelba, 
parcă aşteptând un ordin ca să plece de-acolo. Dacă nu ne 
purtăm cu grijă, gândi Petrie neliniştit, începutul ăsta de ceartă 
s-ar putea să se termine cu o panică în toată regula. 
Îndreptându-şi umerii, nepotul începu din nou să vorbească : 

— Caută peste tot. Or să ajungă aici în jumătate de oră, 
poate chiar mai repede. Au trimis deja oameni spre palatul 
contelui Lucillo, aşa că sigur vor trimite şi aici... 

— Linişteşte-te, prietene, îi spuse Scelba. Nu te-am mai 
văzut într-o asemenea stare. Căzu o clipă pe gânduri, privin- du- 


şi nepotul prin lentilele sale întunecate, pe când acesta se 
legăna de pe un picior pe altul. De fapt, continuă el, nu te-am 
văzut niciodată în halul ăsta. Nu cumva mai e ceva care să te 
îngrijoreze, Carlo ? 

— Păi, ce altceva ar mai putea fi, signore ? 

— Tocmai asta te întrebam eu. 

— Mi-e teamă de siguranţa dumitale, don Scelba. Dacă 
rămâneţi aici, s-ar putea să vă găsească... 

— Aşa că ţi-ai adus prietenii ca să mă păzească, nu-i aşa ? 

Ceva se mişcă în coridorul care ducea spre fundul beciului, 
iar Petrie înţepeni observând simultan două lucruri: mâna 
dreaptă a lui Scelba se lăsă sub marginea mesei şi pe genunchi 
îi apăru un revolver care mai înainte nu fusese acolo, iar pe 
coridor apărură câţiva bărbaţi, toţi sicilieni şi cu puşti în mână. 
Situaţia părea mult mai serioasă decât îşi închipuise. 
Acoperindu-şi gura cu palma, îi şopti lui Johnson: 

— Treci sub masă, Ed, dacă izbucneşte vreo luptă... 

Carlo îşi răsuci şapca şi mai tare. 

— Au venit cu mine ca să fie siguri că ajung aici, spuse el. 

— Apreciez grija ta pentru mine. Nu rămâi cu noi, Carlo ? îl 
întrebă Scelba pe un ton politicos. _ 

— Trebuie să trec pe acasă. Nevasta... Inţelegi, nu ? 

— Sigur, Carlo. Frumos din partea ta că ai venit până aici să 
mă previi. 

Scelba se ridică şi-i întinse mâna foarte prieteneşte, lăsându- 
şi fără să se observe revolverul pe scaun şi spunând din nou că 
vor rămâne pe loc până trece razia. Carlo mai aruncă o privire 
asupra celor doi străini, refuzând paharul cu vin oferit de Scelba 
şi plecă în grabă pe coridor, urmat de oamenii săi. Mafioţii 
rămaşi în pivniţă se destinseră, îşi cobo- râră puştile care 
păruseră îndreptate ca din întâmplare în direcţia coridorului şi 
priviră întrebător către Scelba. 

— Nepotul ăsta al tău, e şi el membru al organizaţiei ? 
întrebă Petrie. 

— Bineînţeles ! Scelba părea imperturbabil, dând pe gât 
paharul cu vin. Trebuie să plecăm imediat către locul acela de la 
încrucişarea de drumuri ! Dată fiind razia asta militară, va trebui 
să ne deplasăm cu mare grijă. Sunteţi gata ? 

Privi spre farfuria numai pe jumătate golită a lui Johnson. 


— Nu ştiu de ce, dar nu prea mi-e foame acum, spuse 
americanul indiferent. Sunt gata. 

— leşim tot prin pivnițe ? întrebă Petrie, în timp ce-l privea 
pe Scelba băgând revolverul în buzunar, dar ferindu-se să 
comenteze. 

— Nici vorbă, răspunse acesta, carabinierii le vor cerceta cu 
mare grijă. Dar nu vă faceţi griji, vom ieşi pe acoperişuri. lar la 
ivirea zorilor vom fi acolo unde trebuie. 


5 
Vineri, 5 a.m. — 9.30 a.m. 


Răspântia nu era, de fapt, decât un loc adânc brăzdat de 
roţile căruţelor ce-şi schimbau aici direcţia, o intersecţie în care 
drumuri nu mai late decât nişte poteci de munte coborau abrupt 
printre zidurile de piatră ca apoi să se înalțe iarăşi din această 
căldare îngropată între pantele sterpe ale muntelui. Petrie îşi 
îndreptă lanterna spre un indicator rutier aplecat pe-o parte. 
Spre sud-est indica Petralia şi Scopana, direcţia în care tocmai 
trebuiau să meargă; spre nord-vest indica Palermo, de unde 
veniseră; spre nord-est Cefalu, undeva la vest de punctul în care 
încercase în zadar Lawson să debarce ; iar spre sud-vest 
Sciacca, oraşul de pe coasta sudică a insulei. Dar ce se 
întâmplase oare cu maşina lui Scelba ? Stinse lanterna şi ascultă 
în tăcere, cu capul aplecat într-o parte, în timp ce Scelba cobora 
pe un drum lăturalnic din spate. Nu putea auzi decât liniştea 
adâncă a dimineţii; nici măcar un cântec de pasăre, pentru că în 
interiorul Siciliei vegetaţia este atât de săracă încât nu-i în stare 
să ţină în viaţă nici o pasăre. Era parcă prea multă linişte. 

— Poate că agenţia locală de taxiuri e-n grevă, comentă 
Johnson. 

— Maşina trebuie să fie pe undeva pe aici, mormăi Scelba, în 
timp ce scruta semiîntunericul, cu revolverul în mână. 

Nu se vede pe faţa lui, dar e îngrijorat, gândi Petrie. Maşina 
ar fi trebuit să se afle aici, la vedere. La vreo zece metri mai sus, 
pe drumul pe care veniseră către răspântie, zărise o 
deschizătură largă în zidul de piatră. Era singurul loc unde ar fi 
putut fi ascunsă o maşină şi Petrie le spuse că se va întoarce să 
cerceteze locul. Scelba îl urmă de aproape şi în timp ce 
mergeau, bocancii lor ridicau nori de praf. Petrie se apropie cu 
precauţie de deschizătură, cu Mauser-ul pregătit şi privi cu grijă 
pe după colţ. Zări silueta neclară a unei maşini mici, un Fiat, 
parcată lângă un perete al trecerii, ceva mai în adâncime şi, din 
câte putea vedea, maşina era goală. 

— Fii atent, îi şopti Scelba la ureche. Unul din oamenii mei 
trebuie să fie acolo... 


— Dar nu-i nimeni. 

— Atunci ai grijă ! 

La vreo cincisprezece metri dincolo de deschizătură, dintr-o 
surpătură întunecată se înălța abrupt o pantă, pornind dinspre 
ceea ce Petrie bănuia că ar fi o râpă adâncă. In jur nu se zărea 
nici un semn de viaţă, dar într-o lumină atât de anemică el se 
baza şi pe alte simţuri decât văzul ca să simtă prezenţa cuiva, a 
cuiva care stătea eventual la pândă, folosindu-se de maşina 
parcată drept momeală. Făcându-i semn sicilianului să păstreze 
tăcerea, ascultă din nou cu atenţie. Era ceva ciudat aici, simţea 
asta. 

— Stai pe loc, îi şopti el, după care se strecură cu prudenţă 
pe lângă zidul deschizăturii, aplecându-se ca să ofere o ţintă pe 
cât posibil mai redusă unor eventuale gloanţe. Călcă peste nişte 
tufe de iarbă, un fel de vegetaţie ofilită, aproape uscată sub 
soarele arzător din ultimele săptămâni şi îşi concentră atenţia să 
nu facă nici un zgomot pe când se apropia de vehicul. 

Odată ajuns în dreptul acestuia, se strecură între el şi zid şi 
privi cu atenţie în faţă şi în spate. Nimic. La prima vedere, totul 
părea în ordine — iată în sfirşit maşina dorită, tot ce mai aveau 
de făcut era să urce în ea, să pornească motorul şi să o ia din 
loc cât mai repede spre Scopana. Limpede. Numai că puţin chiar 
prea limpede. Se întoarse cu grijă spre locul unde îl lăsase pe 
Scelba, îl găsi ghemuit după zid, cu revolverul gata să tragă. 

— Ce fel de Fiat ai ? Gri ? Dacă-i aşa, ăsta e, dar tipul pe care 
contai nu-i acolo. Să se fi speriat cumva şi s-o fi luat din loc 
înainte de a ajunge noi aici ? Cred că ăsta nu-i locul potrivit în 
care să zăbovim mult. 

— Pietro ar fi aşteptat. Ceva nu-i în regulă. 

— Poate că ai dreptate, aşa că mai bine să aflăm despre ce-i 
vorba. 

Insoţit de Scelba, Petrie cercetă repede locul din jurul 
maşinii, dar nu găsi nimic care să-i intereseze. Chiar şi în Sicilia, 
la o asemenea oră era răcoare şi frigul îl pătrundea prin haina 
subţire în timp ce-şi continuau cercetarea, apropiindu-se de 
râpa ascunsă încă în întuneric. Ravina era largă de vreo şapte- 
opt metri şi cu mult mai adâncă decât se aşteptase, având într- 
un loc o adâncitură de vreo zece metri, care se prelungea către 
albia secată a unui râu. Deplasându-se atent de-a lungul 
marginii, Petrie se opri de câteva ori să privească în jos, pe când 


lumina tot mai clară a zorilor făcea să se ivească crestele aspre 
şi ascuţite ale munţilor. Incepea chiar să se zărească fundul 
râpei. Se întoarse în locul unde văzuse partea cea mai abruptă 
şi se opri, prinzându-l pe Scelba de braţ. 

— Vezi movila aceea de pe fund ? întrebă el. Nu-i acolo un 
cadavru ? 

— Cred că ar trebui să plecăm cât mai repede, îl avertiză 
Scelba. In ultima vreme drumul ăsta a fost mult folosit de 
armată pentru transportul dinspre Palermo spre Cefalu. 

— Ne-ai spus asta în ultimul raport, dar nu-mi plac misterele. 
Am putea cobori puţin în viroagă, să vedem mai de aproape. 

Coborâră cu greu pe o cărăruie şerpuită care ar fi putut 
speria şi o capră, dar, în ciuda faptului că părea atât de masiv şi 
de greoi, şeful mafiot se mişca cu agilitate, sărind sprinten din 
piatră în piatră, ca un om de două ori mai tânăr. Ceva mai 
devreme Petrie fusese surprins de iscusinţa lui atletică atunci 
când îi condusese peste acoperişurile dărăpănate din Palermo, o 
adevărată cursă cu obstacole, pe care numai un om cu reflexe 
remarcabile ar fi putut-o executa. Ajunseră pe fundul râpei 
aproape în acelaşi timp. Petrie încă se mai temea de o cursă, îşi 
ţinea Mauser-ul pregătit, mergând cu precauţie de-a lungul 
albiei. Se opri lângă o stâncă, după care râul cotea, ascultă 
atent, după care mai făcu câţiva paşi şi se opri din nou. Prăbugşit 
peste un pietroi zăcea cadavrul unui bărbat îmbrăcat în haine 
ţărăneşti, cu ochii îngheţaţi privind spre cer. Era de aşteptat — 
nimeni n-ar fi putut supravieţui căzând de la o aseamenea 
înălţime, peste stâncile acelea. Petrie se trase de-o parte ca să-l 
lase pe íl capo să arunce o privire ; acesta se aplecă, cu buzele 
strânse, după care îşi ridică ochii. 

— Da, spuse el, e Pietro, omul care a adus maşina aici. Ştia 
bine locurile, aşa că nu putea să cadă... 

Aplecându-se lângă Scelba, Petrie săltă uşor corpul şi-l 
întoarse cu faţa în jos. Mânerul unui cuţit ieşea chiar de sub 
omoplatul stâng. 

— lată de ce a căzut, spuse Petrie încet. Sau poate că a fost 
împins după aceea. Ce zici, nepotul acela al tău, Carlo, se 
pricepe la cuțite ? 

— Carlo ? întrebă Scelba, privindu-l surprins pe Petrie. De ce 
tocmai el ? 


— Pentru că mi-am petrecut opt săptămâni pe aici şi am 
prins câte ceva din felul de a fi al sicilienilor. Ce vârstă are fiul 
tău pe care l-ai trimis în Catania ? 

— Şaptesprezece ani. Dar nu văd ce... 

— Eu văd şi cred ce crezi tu. Carlo, bănuiesc, are vreo 
douăzeci şi patru. Şi l-am văzut dând buzna în pivniţă însoţit de 
o ceată de bătăuşi. Am impresia, Scelba, că nădăjduia să te 
găsească singur, în care caz ar fi avut loc un accident, 
accidentatul fiind chiar tu. Când a văzut că esti însoţit, a 
încercat să te sperie, să te facă să ieşi în stradă, unde ai fi 
nimerit peste o patrulă de carabinieri. Asta mi se pare o situaţie 
tipic mafiotă; Carlo crede că a venit vremea să-ţi laşi postul şi 
încearcă să te elimine. Cunoscându-te, mai că-mi pare rău 
pentru el. Oare ce mai aştepţi, Scelba, ca să-l elimini tu pe el? 
întrebă Petrie cu şiretenie. 

— O să mă gândesc la asta mai târziu. // capo se ridică şi 
privi spre cer, care îşi schimbase puţin culoarea într-un cenuşiu 
deschis. Deocamdată cred că ar trebui s-o luăm din loc cât mai 
repede, adăugă el. 

Se înapoiară de-a lungul albiei râului şi se căţărară în zigzag, 
iar când ajunseră sus era ziuă de-a binelea. Johnson apăru de 
după zid şi când Petrie îi relată ce găsise în viroagă, fluieră 
scurt. Ridicându-şi sacul pe umăr, îl urmă pe Petrie spre maşină, 
în timp ce Scelba rămase la ieşirea spre drum, ca să-l 
supravegheze. 

— Aşadar cineva i-a făcut felul şoferului, dar a lăsat maşina 
pe loc, ca noi să putem pleca mai departe, specula americanul. 
Nu prea înţeleg treaba asta, mai ales că nu i-ar fi venit prea 
greu să rostogolească şi maşina în râpă. 

— Cam aşa cred şi eu. In locul tău, Ed, parcă n-aş porni 
maşina asta. 

În vreme ce Johnson îşi trânti sacul în spatele Fiatului, Petrie 
examină cu grijă capota, căutând sârme suspecte sau alte 
semne care să indice că maşina a fost aranjată. Negăsind nimic, 
se culcă pe spate şi se târî cu grijă sub şasiu, unde cercetă atent 
pe dedesubt maşina cu ajutorul lanternei. Cu răbdare, deşi 
aveau patru ore întârziere, ore vitale, iar generalul de brigadă 
Dawnay fără îndoială că ar fi făcut spume la gură dacă ar fi 
văzut ce se întâmplă. Dar tocmai precauţii de felul acesta l-au 
ţinut pe Petrie în viaţă în ultimii trei ani şi doar n-o să-şi schimbe 


obiceiurile tocmai acum. leşind târâş de sub maşină scutură din 
cap spre Johnson, care îl privea întrebător, se apropie din nou de 
capotă, apucă mânerul şi-l răsuci încet. 

Căutarea de bombe şi explozivi fusese întotdeauna pentru 
Petrie o treabă care îi întindea nervii la maximum; niciodată nu 
putea şti dacă vreun tip isteţ nu inventase între timp vreo 
jucărie nouă, nu pusese la punct o nouă tehnică de a te azvârii 
direct în cer, o tehnică pe care nu aveai cum s-o înţelegi decât 
după explozie, când era, oricum, mult prea târziu. Ridicând 
capota cu grijă, aproape că-i veni să izbucnească în râs, dar nu 
pentru că era vorba de o glumă bună: cineva recursese la cel 
mai vechi şi mai banal truc din lume, o bucată de gelignit legată 
cu sârmă de sistemul de aprindere. Simplu, totuşi eficace, 
oricum i-ar fi omorât pe toţi dacă ar fi pornit maşina fără ao 
cerceta. 

— Ed, spuse Petrie, dă-mi te rog un cleşte din cutia de scule 
de sub scaunul şoferului, după care du-te şi adu-l pe Scelba. 
Trebuie să-l facem să vorbească înainte de-a pleca. 

Johnson aruncă o privire rapidă asupra cilindrului sinis-tru. 

— Drăguţi vecini mai au ăştia pe aici ! comentă el, apoi se 
îndreptă către ;/ capo. 

Petrie tăie sârma cu precauţie, scoase batonul de gelignit, îl 
depărtă de maşină şi-l ascunse într-o scobitură din zid. 
Explozivul avea semne de „sudoare”, ceea ce însemna că era 
într-o stare instabilă. Când Scelba se apropie, Petrie i-l arătă, iar 
il capo îl privi prin ochelarii lui fumurii. 

— Un cadou de la Carlo de ziua ta de naştere ? îl întrebă 
Petrie. Sau o mai fi cineva care nu mai are răbdare să te vadă la 
doi metri sub pământ ? Nu uita, asta-i maşina ta şi ar fi sărit în 
aer de îndată ce am fi răsucit cheia în contact. 

— Imi pare rău s-o spun, explică Scelba încetişor, dar Carlo 
colaborează cu carabinierii. El nu a aflat că ştiu şi l-am lăsat în 
viaţă pentru că un trădător pe care-l cunoşti poate fi util — îi 
bagi în cap tot felul de lucruri pe care vrei să le afle si 
duşmanul... 

Se întrerupse brusc, în timp ce Petrie, furios, se îndrepta 
spre maşină. Ticălosul ăsta bătrân minţea cu neruşinare, n-ar fi 
lăsat pentru nimic în lume un străin să miroasă disputele lor 
interne; asta era partea mai importantă a codului mafiei, omertă 
— codul tăcerii absolute pe care această Onorabilă Societate o 


oferea lumii dinafară, indiferent ce vendete barbare puneau la 
cale între ei. Trecu la volan, iar Scelba intră lângă el pe scaunul 
din faţă, la fel de calm ca şi cum ar porni într-o călătorie de 
agrement prin ţară, pe vreme de pace. Cel puţin, secătura asta 
bătrână nu se sperie prea uşor, îşi spuse Petrie, pornind motorul 
şi dând maşina înapoi spre deschizătura din perete. l-ar fi plăcut 
să ştie câţi oameni ar putea aduna Carlo într-o situaţie urgentă 
precum cea de faţă. Nu că ar fi cine ştie ce pericol dinspre 
partea asta; mai întâi de toate, după ce vor fi trecut de 
intersecţie, erau trei direcţii pe care ar fi putut-o apuca cu Fiat- 
ul lor. Opri ca să-l ia pe Johnson în spate, apoi conduse spre 
răspântie. 

Ceaţa de dimineaţă începea să se risipească, în timp ce 
soarele, încă ascuns dincolo de munţi, se ridica tot mai sus. 
Crestele mai scunde ale vârfurilor colţuroase apărură la vedere 
printre coline. Petrie trecu de intersecţie, schimbă vitezele ca să 
urce pe un drumeag foarte înclinat şi şerpuit, printre ziduri de 
piatră, care îi ducea spre Scopana. Blestemata asta de mafie ! O 
organizaţie cu adevărat medie-vală; chiar şi rudele apropiate 
erau gata oricând să-şi înfigă unul altuia cuțitul în spate, cu 
lăcomia lor de putere. În spatele maşinii, Johnson stătea cu 
revolverul pregătit pe genunchi şi cu sacul cu exploziv pe 
banchetă, cu ochii aţintiţi pe fereastra din stânga. Urcând 
abrupt, se apropiau de o altă spărtură în zid, un loc unde 
pietrele mari care fuseseră aşezate una peste alta fără mortar 
sau alt liant se prăbuşiseră spre interior. Americanul spera ca 
prin deschiză-tură să poată arunca o privire dincolo. Ajungând în 
dreptul ei, îşi întoarse capul, zări intersecţia prin care trecuseră 
cu mult sub nivelul la care se aflau acum, apoi se crispă văzând 
un ţăran călare care se uita spre ei din spatele zidului care 
mărginea drumul spre Cefalù. Nu avu timp decât o clipă, dar i-a 
fost de ajuns ca să-l vadă întorcându-se şi dispărând cu viteză, 
în vreme ce maşina îşi continua urcuşul. 

— Ne-au zărit, strigă el. Un ţăran călare chiar lângă 
intersecţie. Cred că stătea la pândă pentru noi — a luat-o în 
goană ca dracu' spre Cefalu. 

— Asta ne mai lipsea, comentă Petrie. Se uită spre Scelba. 
Acum au aflat în ce direcţie mergem, aşa că ar fi bine să ne spui 
tot ce ştii, dacă vrei să rămâi în viaţă. 


— Cred că putem să ne aşteptăm la necazuri, îi informă // 
capo calm. Carlo are câţiva prieteni şi s-ar putea să ne 
pregătească o ambuscadă ceva mai încolo. Îşi scoase pistolul 
din buzunarul hainei şi-l puse pe genunchii săi groşi. Sigur că ar 
vrea să mă ucidă, dar cum ştiu că sunt însoţit, vor încerca să vă 
ucidă şi pe voi. Am impresia că voi fi obligat să mă ocup puţin 
de această mică ceartă de familie înainte de a mă întoarce la 
Palermo. 

— Şi cam câţi prieteni ? întrebă Petrie cu asprime. 

— Puţini..., făcu Scelba un gest vag cu trabucul pe care 
tocmai îl scosese din pachet. Vă supăraţi dacă îl aprind, 
domnilor ? 

Petrie nu mai spuse nimic, se apropiau de culme, la capătul 
acestui drum lung. Tocmai îşi amintise un lucru pe care il capo îl 
spusese mai devreme despre călătoriile prin Sicilia : Fiecare 
kilometru poate fi ultimul kilometru, orice cotitură poate 
ascunde o capcană... 


Soarele se ridicase binişor deasupra orizontului atunci când 
ajunseră pe culme şi la o bifurcaţie cotiră pe drumul din stânga, 
spre Scopana ; cel din dreapta ducea spre Sciacca, pe coasta de 
sud. Petrie fu pentru o clipă orbit de lumina soarelui. Soarele era 
pentru el un vechi duşman, pe care îl respecta şi totodată de 
care se temea. In Creta, pe insulele greceşti, şi mai ales în 
deşertul libian, pe vremea când îşi făcea stagiul militar la 
infanterie, ajunsese să cunoască soarele ca pe un inamic serios. 
Şi acum începea o nouă zi, alte cincisprezece ore în care soarele 
se va înălța lent, pârjolind peisajul, şi aşa torturat, cu razele sale 
arzătoare, uscând şi mai mult pământul deja scorojit, până 
când, stors de ultima picătură de umezeală, solul răscopt 
începea să crape, aşa cum se şi vedea chiar în faţa maşinii. 

— Dacă nimerim peste vreo patrulă de carabinieri, întrebă 
Petrie, crezi că te vor recunoaşte ? 

— După încă o jumătate de oră de mers, nu cred. Ne vom 
îndepărta de regiunea Palermo şi o să intrăm în altă zonă 
militară. 

— Dacă totuşi dăm peste una, cel mai bine ar fi ca tu să le 
vorbeşti. Cum ai de gând să explici prezenţa noastră ? 


— E simplu, îşi agită Scelba trabucul. Vă duc cu mine la vărul 
meu din Scopana, care v-a tocmit pentru o treabă acolo. Ce fel 
de hârtii aveţi asupra voastră ? 

— Arată că suntem din Taranto, din Italia, ceea ce ar explica 
de ce nu vorbim siciliana. Documentele au fost fabricate de un 
expert şi sunt sigur că vor rezista la orice inspecţie, aşa că nu 
asta ne îngrijorează. Şi suntem zidari — sacul de pe bancheta 
din spate e plin cu unelte de-ale noastre. 

— Şi să sperăm că nu vor veni să se uite-n sac ! Ca zidari, 
îmi păreţi potrivit îmbrăcaţi. De la bombardamente încoace 
meseria asta e foarte căutată. 

— De asta am şi ales-o. Al dracului drum, parcă devine din ce 
în ce mai rău. 

— Şi asta încă nu-i nimic, exclamă Scelba bine dispus. Să 
vezi cum e ceva mai departe. Vă daţi seama, avem în faţă o 
călătorie foarte lungă... 

Înaintau printr-un podiş imens, străjuit de culmi îndepărtate 
ca nişte valuri îngheţate, în timp ce afară se încălzea din ce în 
ce mai tare, iar căldura începea să pătrundă şi în maşină. Scelba 
fu primul care simţi nevoia să-şi scoată haina, după care şi 
ceilalţi doi rămaseră în cămaşă, căci aerul din interior devenea 
tot mai greu şi soarele se înălța tot mai sus. Şi încă nu era 
excesiv de cald, dar, spre deosebire de Africa de Nord, aici 
atmosfera era umedă şi Petrie, cu mâinile încleştate pe volan, 
se trezi că-şi linge buzele. Dintr-o mişcare scurtă a capului lui 
Scelba, îşi dădu seama că mafiotul observase acest lucru şi 
înţelesese că primele efecte nefaste ale căldurii începeau să se 
vadă. Acum ajunseseră în inima podişului. In faţă erau numai 
tufe, pietre şi un ţinut întins acoperit de o vegetaţie măruntă, 
pârjolită de soare, un loc dezolant, complet lipsit de apă. Drumul 
începu să şerpuiască printre bolovani imenşi, unii dintre aceştia 
mari ca nişte stânci, astfel încât Petrie răsucea încontinuu 
volanul dintr-o parte în cealaltă, atunci când nu se chinuia să 
scoată maşina din vreun făgaş adânc. 

Dar mai presus de toate, praful le făcea viaţa un iad, iar cu 
praful nu aveai cum lupta. Zăcea în straturi atât de groase pe 
acest drumeag mizerabil şi din cauza lui erau forţaţi să se 
deplaseze cu o viteză atât de mică, încât roţile din faţă ridicau 
nori de pulbere cenuşie care acoperea cu o peliculă opacă 
parbrizul, împiedicându-l pe Petrie să vadă drumul; nu zări o 


stâncă mare decât în ultimul moment, când se lovi cu roţile de 
ea. La vreo jumătate de kilometru distanţă se ridica un nor 
proaspăt de praf, stârnit de un grup de călăreţi ce galopau pe 
podiş spre est, chiar în direcţia în care mergeau şi ei. // capo îşi 
cobori mâna spre revolver, în timp ce Petrie spuse: 

— Îi vezi, Ed ? 

— Şi iată şi o altă echipă pe dreapta, răspunse Johnson, 
mohorât. 

Înspre sud, tot la vreo jumătate de kilometru, alţi călăreţi 
alergau înainte, urmând o direcţie paralelă cu primul grup, 
ridicând nori mari de praf pe când mânau spre est cu o viteză 
mult mai mare decât putea avea maşina condusă de Petrie 
printre bolovani. Pericolul era evident şi-l scotea pe Petrie din 
sărite: nu avea nici o îndoială că erau amicii lui Carlo şi că 
alergau înainte ca să organizeze un atac asupra maşinii, că 
momentul atacului se apropia şi că putea fi deosebit de serios 
atunci când ei vor fi ajuns la capătul podişului. La mai puţin de 
un kilometru în faţa lor, terenul se înălța, drumul urca printre 
stânci uriaşe care se conturau ameninţător sub aburii ridicaţi de 
căldură. Dincolo de stânci, costişe gălbui, abrupte se profilau pe 
cerul strălucitor. Cursa va fi întinsă, cu siguranţă, pe acolo pe 
undeva, era locul ideal pentru o ambuscadă. 

— Ed, scoate sticla cu apă din sac; ne vom raţionaliza apa, 
câte o gură de fiecare. Călăreţii ăia sunt oamenii lui Carlo, nu-i 
aşa, Scelba ? 

— Aşa se pare. Îşi luă ochelarii de pe nas şi-i şterse cu o 
batistă jegoasă. Dar sunt sigur că veţi găsi voi o soluţie pentru 
această problemă. 

— Puţini, nu-i aşa ? Parcă aşa ai spus ! izbucni Johnson din 
spatele maşinii. Am numărat vreo douăzeci ! 

— Dar, domnule maior Petrie, aveţi cu voi automatul acela 
nemtesc, spuse Scelba, repunându-şi ochelarii. Indivizii aceia 
nu-s înarmaţi decât cu puşti vechi, pistoale şi cuțite. 

Petrie îl privi lung. 

— Cu alte cuvinte, faptul că-s de trei ori mai mulţi decât noi 
n-ar trebui să ne îngrijoreze ? Există vreun loc ceva mai înainte 
unde ne-ar putea aştepta ? 

— Da, cred că da. După ce ajungem aproape de costişa 
aceea, drumul începe să urce, după care coboară prin nişte 


chei. Dacă aş fi eu în locul lor, aş aranja atacul la capătul 
defileului. 

— Cât de lung e defileul ăsta ? 

— Mai scurt de doi kilometri. 

— Şi nu l-am putea ocoli ? 

— Nu. 

Drăguţ, tare drăguţ, medită Petrie. Au venit până aici ca să-i 
ducă de nas pe italieni şi pe nemți, şi acum primul inamic cu 
care trebuie să se confrunte este o bandă de disidenţi mafioţi. 
Şi, culmea ironiei, după ce stabiliseră ca Scelba să-i ajute pe ei, 
iată că acum se aflau în situaţia să-l ajute ei pe el, dacă voiau să 
scape cu viaţă şi să-şi îndeplinească misiunea. Luă sticla din 
mâna lui Johnson, bău o sorbitură şi i-o trecu lui Scelba. Apa 
avea un gust sălciu, ca o apă minerală răsuflată. Prin căldura 
care se înteţea şi prin praful care acoperea totul, se apropiau tot 
mai mult de stânci, şi în mai puţin de un sfert de oră pereţii 
imenşi se înălţară deasupra lor, lăsând în urmă pietroaiele, pe 
când maşina urca drumul stâncos. Prin ferestrele deschise praful 
năpădea în maşină, acoperind banchetele cu un strat gros, 
aşezându-se pe mâinile umede şi de feţele lor asudate. Johnson 
simţi gustul prafului în gura uscată şi privi cu îngrijorare spre 
vârfui costişei. La numai câteva secunde după aceea zări un 
călăreț mătăhălos, un ţăran sicilian purtând o şapcă ţărănească 
şi aplecat pe cal, fără să se mişte, la marginea stâncii. 

— Jim, e cineva sus care ne priveşte ! 

— Asta-i chiar Carlo, spuse Scelba liniştit. Hai, Carlo, nu fi 
nerăbdător, că venim şi noi. 


Pe când coborau drumul îngust din defileu, pereţii acestuia 
se închideau în jurul lor din ambele părţi, ascunzând lumina 
soarelui şi lăsându-i să înainteze prin umbră. Călăreţii sicilieni, 
înşiruiţi pe amândouă malurile defileului, se deplasau lent chiar 
pe margine, la vreo treizeci de metri deasupra locului prin care 
Fiat-ul se strecura printre pietre. Cu pălăriile de pai şi cu puştile 
atârnate pe umăr păreau nişte tâlhari, iar felul lor de a se 
deplasa, ţinând pasul cu maşina din vale, te călca pe nervi. Erau 
vreo opt oameni pe culmea dinspre nord şi vreo doisprezece pe 
cealaltă. 

— Carlo are o mulţime de prieteni, văd, comentă Petrie. 


— Ăştia-s toţi care-s acolo. Tonul pe care vorbise // capo suna 
dispreţuitor. Eu am mai mulţi oameni chiar şi pe cheiurile din 
Messina. 

— Mă bucur să aud asta. O să avem nevoie de ei ceva mai 
târziu. 

— Cât îmi place să aud că va exista un „mai târziu“, spuse 
Johnson cu pesimism, dar în sinea lui era foarte alarmat privind 
în sus spre rândurile care se mişcau încet. De ce dracu' merg 
aşa, ca la o înmormântare ? 

— Asta-i felul lui Carlo de a ne spune că va avea loco 
execuţie, explică Scelba. În felul lui, vrea să-mi arate respect, îşi 
ridică revolverul de pe genunchi. lar dacă se va apropia şi mai 
mult, îi voi arăta şi eu respectul meu. 

Intrau din ce în ce mai adânc în defileu, care nu era mai lat 
de o sută cincizeci de metri, cotind brusc dintr-o parte în 
cealaltă, prin umbră, în timp ce deasupra lor şirurile de călăreţi 
se mişcau încet înainte, la pas, ca o escortă. Conflictul va 
izbucni de îndată ce vor atinge capătul defileului, Petrie era 
sigur, unde, după hartă, malurile se apropiau şi coborau lent, iar 
atacul putea fi declanşat din ambele părţi. Deocamdată nu 
puteau face altceva decât să se târâie prin defileul parcă fără de 
sfirşit. Petrie privea înainte prin prbriz, căutând muchia cerului 
printre pereţii de piatră, care i-ar putea avertiza că se apropiau 
de ieşire. Se uită la kilometraj — merseseră cam vreun 
kilometru de când pătrunseseră în defileu, aşa că nu mai aveau 
mult până să iasă. În timp ce răsucea volanul, zări şirul de 
călăreţi de pe malul sudic, continuând să meargă la pas, la 
distanţe egale unul de altul, dar i se părea că unii dintre ei 
lipsesc, poate că o luaseră înainte. Îşi scoase capul pe fereastră 
şi privi spre malul dinspre nord. 

— Ed, într-un minut opresc şi mă dau jos — treci tu la volan. 
O să merg înainte pe jos ca să văd ce ne coc ăştia. E bine să 
ştim ce plănuiesc, înainte să treacă la treabă. 

— Dar or să te vadă... 

— Poate că nu. Petrie opri, lăsând motorul să meargă. Ed, 
dă-mi Mauser-ul, eu îţi las revolverul Glisenti. Unii dintre călăreţi 
au dispărut şi cred că-i pot convinge şi pe ceilalţi s-o ia din loc. 
După ce ies, să mergi tot încet. Eşti gata ? 

Indată ce ieşi, Petrie îşi îndreptă Mauser-ul spre margi-nea 
costişei, auzi nişte strigăte şi văzu că oamenii dispar ra-pid. Se 


răsuci cu iuţeală spre costişa dinspre sud şi constată că şi 
aceasta se golise. În timp ce Johnson se aşeză la volan, Petrie 
alergă spre peretele de nord şi, după ce se apropie destul, 
începu să alerge de-a lungul lui. Johnson conducea cu viteză 
redusă chiar prin mijlocul defileului, ocolind pietrele, iar Petrie 
conta pe zgomotul motorului ca să-i facă pe mafioţi să creadă că 
se mai aflau încă toţi în maşină. Incercă să alerge mai repede, 
lipit de zid, dar terenul era plin de obstacole — din stâncă 
ieşeau colţi de piatră, grămezi de bolovani desprinşi de 
deasupra care zăceau chiar lângă perete. 

Drace ! Ed era acum pe cale să-l depăşească şi probabil că 
nici nu-şi dădea seama, orbit de praf. Strecurându-se pe lângă 
alt colţ de stâncă, Petrie auzi zgomotul motorului schimbându- 
se şi Fiat-ul începu să rămână în urmă. Manevra lui Johnson fu 
utilă, Petrie reuşi din nou să o ia înaintea maşinii, încă sub 
adăpostul peretelui, cu inima bătându-i cu putere, cu un junghi 
chinuindu-l în coaste — dar măcar se afla încă înaintea maşinii. 
Şi acum putu privi mai departe, pe după o cotitură, constatând 
că pereţii costişei pierdeau repede din înălţime pe ambele părţi 
şi se apropiau unul de celălalt, astfel încât la terminarea 
defileului deveneau ca o pâlnie, largă de nu mai mult de optzeci 
de metri. leşirea se afla la vreo trei sute de metri depărtare; 
printre pantele pereţilor se putea zări un triunghi de cer 
albastru, foarte strălucitor. După numai câteva secunde văzu 
fum, simţi în nări un miros neplăcut de ars; fumul era purtat de 
curent spre ieşirea din defileu. Petrie ajunse în dreptul unei 
stânci imense care ieşea din zid şi se întindea de-a latul până la 
jumătatea defileului, formând o barieră chiar pe mijlocul 
drumului. Fugi spre marginea acestui contrafort şi de acolo putu 
vedea ce era dincolo de gâtuitură, de unde fumul se împrăştia 
repede. 

Perdeaua neagră de fum se răspândea acum peste întregul 
drum de dincolo de gâtuitură şi peste peretele de vizavi, dar de 
pe poziţia sa mai înaltă, Petrie putu să vadă dincolo de fum, 
acolo unde drumul urma un curs drept şi ieşea din strâmtoare, 
spre o zonă de coline. Pe o distanţă de vreo sută de metri 
dincolo de gâtuitură formată de stâncă, se aflau multe pietroaie, 
precum şi stânci imense, iar în spatele lor putu să zărească 
bărbaţi mergând pe jos, cu caii ţinuţi în frâu, în apropierea 
pantei dinspre sud. După care fumul se răspândi şi ascunse 


totul. Era o stratagemă foarte isteaţă: maşina va trebui să se 
oprească atunci când ajungea acolo, ocupanţii ei vor trebui să 
iasă afară ca să vadă ce se întâmplă, după care vor fi împuşcaţi 
unul câte unul de către mafioţii ascunși. Numai că acum el ştia 
ce se plănuise şi tactica asta putea fi întoarsă împotriva lor. 
Sărind jos de pe stâncă, Petrie găsi Fiat-ul doar la câţiva metri 
depărtare de gâtuitură, chiar în momentul când Johnson opri şi 
se aplecă peste fereastră. 

— Jim, ce se întâmplă ? întrebă el. 

— Treci repede în spate ! Trec eu la volan, cred că ştiu cum 
putem trece pe aici... 

Se aşeză la volan şi-i relată pe scurt lui Johnson ceea ce 
văzuse, dându-i peste scaun Mauser-ul. 

— Ne-au întins o capcană drept în faţă... au dat foc la nu ştiu 
ce, ca fumul să ne acopere drumul, sperând că or să ne 
oprească. Dar şmecheria asta n-o să le meargă, vom trece iute 
prin fum, deşi trebuie să fim atenţi. Ed, dă-mi te rog sticla aceea 
de Chianti... 

Avea deja o batistă pregătită când sticla îi veni peste umăr; 
umezi batista şi şi-o legă strâns la nas, ca un fel de mască, 
lăsându-i numai ochii liberi. 

— Faceţi şi voi la fel, spuse el, cu voce înăbușită. Fumul ăla 
ne poate face să tuşim şi să ne sufocăm, mai ales că va trebui 
să ţinem ferestrele deschise ca să putem trage. Scelba, eşti 
pregătit pentru ce urmează ? 

Pentru a dovedi cât de pregătit era, şeful mafiei scoase un 
pumn de cartuşe din buzunarul hainei de pe podea şi şi le puse 
pe banchetă lângă el. 

— De care parte a drumului sunt ei ? întrebă el liniştit. 

— De ambele părţi. Tu fii atent spre dreapta, iar tu, Ed, ia 
stânga cu Mauser-ul... 

— Cu arma asta pot lua ambele maluri, spuse americanul, în 
timp ce scotea din sac încărcătoare pline şi le aranja în ordine 
pe bancheta de alături. 

Işi fixase deja masca improvizată şi-i trecu sticla de Chianti 
lui Scelba. 

— Dar drumul e liber ? întrebă Johnson. 

— Ai cam tot ce nu ţi-ai dori în cale — stânci de mărimea 
unei case, dar drumul pare drept şi cred că voi putea trece 
printre ele... 


— Chiar şi prin fum ? 

— Asta nu-l face decât doar cu puţin mai greu. 

Petrie se uită la Scelba, ca să vadă dacă şi-a potrivit masca. 

— Gata ! Pornim ! 

Fiat-ul se târî prin strâmtoare ca şi cum şoferul nu era prea 
sigur de drum şi, cum nimeni nu se zărea prin preajmă, mafioţii 
care stăteau la pândă nu puteau decât bănui ce se întâmpla 
după zgomotul motorului. Valurile de fum se apropiau în timp ce 
maşina înainta, dar după o vreme norul acoperi întregul fund al 
trecătorii învălătucindu-se pe margini, acolo unde atingea 
pereţii aproape verticali. O sută de metri... Încă şaptezeci de 
metri... Petrie apăsă pe pedală, turaţiile motorului se accelerară 
şi Fiat-ul căpătă viteză, avântându-se uruind prin chei. Petrie 
încerca să vadă cu mintea stâncile, să conducă printre ele în aşa 
fel încât să nimerească tot pe mijlocul drumului, ca să aibă 
vizibilitate pe ambele părţi. Apăsă din nou pe acceleraţie şi 
intrară în norul de fum. 

Atacul începu brusc. Un sicilian, având faţa acoperită cu o 
bucată de pânză, apăru dintr-o dată la fereastra de lângă 
Scelba, cu puşca ridicată. Scelba apăsă pe trăgaci, golind 
jumătate din încărcătorul revolverului în timp ce omul dispăru 
pe undeva prin spate, trase din nou spre o umbră şi apoi în gol, 
până goli arma. O reîncărcă iute, după care trase asupra unui alt 
mafioso mânjit de funingine. Maşina străbătea perdeaua de fum, 
Petrie ţinându-se cu amândouă mâinile de volan pe când 
Johnson golea un încărcător întreg pe fereastra lui. Fumul, cu 
miros de bălegar şi de parafină, pătrunsese zdravăn în maşină, 
se învârtejea în faţa ochilor lui Petrie, care încerca să se aplece 
cât mai mult şi să ţină volanul cât mai drept cu putinţă, 
rugându-se să poată fi în stare să păstreze drumul bun. Dacă s- 
ar izbi de vreuna din stâncile acelea imense care acum nu se 
mai puteau vedea, maşina, chiar şi la viteza asta redusă, ar fi 
făcută zob. Ochii lui deja sufereau de efectele fumului. 
Străbătea ultima distanţă cu coatele strânse pe lângă trup, cu 
spinarea încovoiată, cu umerii încordaţi ca să poată controla 
volanul, în timp ce se deplasau în viteză pe un teren accidentat, 
care îi sălta şi-i scutura de parcă voia cu tot dinadinsul să-i 
înlăture din cursă. Şi mai urma de parcurs o porţiune lungă pe 
acest traseu plin de bolovani — nu era nevoie decât de o 
abatere măruntă ca să iasă din drum şi să nimerească în vreun 


pietroi. Clipă de clipă Petrie se aştepta ca în faţa lui să se 
ivească vreun corp solid şi ameninţător, iar nesiguranța era 
pentru el îngrozitoare, la ea mai adăugându-se răpăiala Mauser- 
ului de lângă ureche, zgomotul revolverului lui Scelba alături de 
el, huruitul motorului, împuşcăturile mafioţilor de afară — totul 
era destul cât să poată zăpăci pe orice om. 

Scelba continua să împuşte prosteşte, golindu-şi întruna 
pistolul şi reîncărcându-l, trăgând din nou când din valurile de 
fum apăreau bărbaţi, ca apoi să dispară tot în fum. Hărmălaia 
de zgomote, care ar fi putut toca nervii oricui, era amplificată şi 
de eforturile disperate ale mafioţilor de a opri maşina 
împroşcând orbeşte cu gloanţe peste tot. Şi nu întotdeauna 
ratau ţinta: pe când Johnson, ghemuit pe bancheta din spate, 
trăgea alternativ prin amândouă ferestrele, dintr-o dată un foc 
de armă făcu ţăndări fereastra din spate, acoperindu-l cu cioburi 
de sticlă. lar capota fu ciuruită de gloanţe. Dar deocamdată 
tactica lui Petrie părea să aibă succes şi, luaţi prin surprindere la 
ieşirea din strâmtoare, mafioţii nu mai ştiau ce să facă. 
Aşteptându-se ca cei din maşină să le cadă victimă uşor, 
mafioţii constatau acum că aveau în faţă o maşină care se 
deplasa cu viteză mare, în timp ce din ea se revărsa o ploaie de 
gloanţe, ucigând orice om care cădea în bătaia ei. La un 
moment dat, Johnson îşi goli arma doar zărind un sicilian aflat la 
mai puţin de un metru de maşină, un ţăran grăsuţ care tocmai 
îşi ridicase puşca, dar rafala Mauser-ului îi făcu gâtul praf. 
Țăranul se împletici spre spate, îşi duse o mână la gât, apoi se 
prăbuşi, în timp ce Fiat-ul îl depăşea rapid. lar acum, ca şi cum 
ar fi voit să mai contribuie cu ceva la haosul din jur, Petrie 
începu să apese pe claxon fără întrerupere, aşa încât zgomotul 
acestuia le domină pe celelalte. Apoi sună iar, se întrerupse şi 
sună din nou, străbătând în viteză locul în care socotea că 
fuseseră priponiţi caii. 

În maşină, mirosul si fumul înăbuşitor erau din ce în ce mai 
de nesuportat, cu toate că Petrie apăsa tot mai mult piciorul pe 
acceleraţie, dându-şi seama că nu vor mai putea supravieţui 
multă vreme. 

După care se petrecu ceva care îl făcu să reducă repede 
viteza : pe stânga se ivi o stâncă imensă. Încetini şi mai mult, 
schimbă uşor direcţia şi, pe când gândea că mafioţii rămăseseră 
cu mult în urmă, îi mai ajunse încă un sicilian. Cu pistolul în 


mână, un bărbat înalt săltă pe scara maşinii cu capul aplecat 
spre fereastra de pe partea lui Scelba. Era chiar Carlo. 

Scelba trase în el de două ori cu sânge rece, iar Carlo 
dispăru scurt în spatele maşinii, în timp ce Petrie acceleră şi 
continuă să sune din claxon. Şeful mafiot îşi rezolvase problema 
sa de familie. Un alt om se ivi din fum, bara din fată îl izbi cu 
zgomot, iar Petrie se întrebă când vor putea ieşi în sfârşit din 
această capcană. În spate, Johnson trăgea o rafală lungă spre 
un grup de figuri şovăitoare, apoi, aproape nesperând, se treziră 
că scăpaseră din ambuscadă şi văzură caii fără călăreţi gonind 
speriaţi în toate direcţiile. Petrie îşi smulse masca de pe faţă şi o 
aruncă pe fereastră, apoi acceleră pe drumul care ducea spre 
poalele colinelor din faţă. Privi la ceas: 9,30. Nu le mai 
rămâneau decât cincisprezece ore ca să ajungă la Messina şi nu 
străbătuseră nici măcar jumătate din drum. 


În nordul Calabriei, în plină Italie, era tot ora 9,30; era şi 
acolo cald, dar munţii erau ascunşi sub un strat gros de nori 
care persistase acolo toată noaptea. Slavă Domnului, gândi 
generalul Rheinharat, îngrijorat de ameninţarea forţelor aeri-ene 
ale Aliaților. Cocoţat pe un dâmb care domina râul, cu un telefon 
de campanie în mână, urmărea cum se construia în mare grabă 
un pod plutitor peste cursul apei. Era o treabă a naibii de grea şi 
neplăcută, dar urmau să plece repede de acolo. Aruncă o privire 
în spate, unde o lungă coloană de tancuri germane se întindea 
de-a lungul drumului, în timp ce echipajele erau aşezate pe 
margine servind masa, apoi brusc luă poziţia de drepţi auzind la 
telefon vocea feldmareşalului Kesselring. 

— Nu înţeleg ce nu merge, spuse Kesselring pe un ton aspru. 

— Un pod a fost distrus. E posibil ca sabotori ai Aliaților să-l fi 
minat. Dar am fost norocoşi — minele au explodat doar cu cinci 
minute înainte de trecerea trupelor. 

— Si cât vom întârzia ? 

— Cam în două ore începând de acum, poate şi mai pu-cţin, 
vom fi pe partea cealaltă. 

— Vreau ca Divizia 29 de Blindate să ajungă la strâm-toare 
până diseară la nouă. 

— Asta ar însemna să forţăm un pic treaba, domnule. 

— La nouă seara, am spus. Nici un minut mai târziu ! după 
care Kesselring închise brusc telefonul. 


Rheinhardt se hotărî să fie acolo la nouă. 


6 
Vineri, 9.30 a.m. —12.30 p.m. 


Două ore mai târziu soarele ardea încă şi mai puternic, 
fierbându-i pe cei din maşină pe când înaintau pe marginea unei 
creste înalte, ce oferea o vedere largă asupra Siciliei în toate 
direcţiile, iar priveliştea pe care o înfăţişa acest peisaj 
neobişnuit de jur împrejur îi făcu pe toţi să rămână tăcuţi. Părea 
ca şi cum această parte de lume fusese cu mult timp în urmă 
zguduită de o imensă catastrofă ce făcuse să apară pe acolo 
creste bizare de munţi, ale căror vârfuri fuseseră încovoiate 
tocmai când se străduiau să se înalțe, pe când în alte locuri 
pământul parcă se prăbuşise, lăsând în urmă hăuri adânci care 
se afundau sub maluri abrupte. Oriunde privea, Petrie nu zărea 
decât ciudăţenii din ce în ce mai mari, o alunecare de teren, 
vreo stâncă incredibil de ascutită si-i venea să creadă că 
niciodată în viaţa lui, în întreaga sa viaţă de inginer minier, nu 
văzuse o altă regiune mai sălbatică. O întreagă armată, moartă 
prin însetare, ar fi putut fi îngropată acolo şi cine ar mai fi putut- 
o găsi vreodată ? Conducând cu o mână volanul, cu cealaltă 
alungă enervat o muscă sâcâitoare din cabină; în timp ce 
treceau pe lângă cadavrul pe jumătate putrezit al unul măgar, 
un roi de muşte pătrunseră în maşină şi toţi ceilalţi încercară să 
le izgonească cu mâinile. 

— N-a venit vremea să ne udăm cumva buzele. ?! sugeră 
Scelba. 

— Ceva mai târziu. Tocmai am băut acum o oră, îi aminti 
Petrie. 

— Dar cât de departe am ajuns ? întrebă Johnson cu voce 
răguşită. 

Petrie privi la kilometraj, îşi făcu scurt o socoteală, dar 
Scelba fu cel care răspunse mai iute. 

— De la Palermo încoace — cam optzeci de kilometri. Poate 
că ar trebui să vă spun că de aici înainte drumul devine cu mult 
mai prost... 


4 Zicală tipic mafiotă, semnificând că stingerea setei şi strângerea priete-niei 
sunt foarte legate. Chiar dacă numai pe durată scurtă. 


— Mai ai şi alte comentarii optimiste ? interveni ameri-canul. 

Scelba se răsuci în scaun şi-l privi pe Johnson prin ochelarii 
săi fumurii cu ramă de baga. 

— Cred că-i mai bine să ştiţi ce ne aşteaptă. Căldura încă nu- 
i în toi şi azi va fi torid; de pe la prânz încolo o să fie un adevărat 
cuptor. Vedeţi, Sicilia e un caz unic în Europa. Soarele îşi aruncă 
fierbinţeala, pământul tare ca piatra şi stâncile absorb căldură, 
după care o eliberează, aşa că... 

— Foarte interesant ! izbucni Johnson. Dar ţi-aş fi recu- 
noscător dacă ţi-ai putea amâna lecţia de geografie până 
săptămâna viitoare, când, cu o bere rece în mână... 

Se opri brusc din vorbă; imaginea acelei beri reci era aşa de 
vie încât îl înjură în gând pe Scelba pentru că deschisese 
discuţia. Şeful mafiei îşi întoarse din nou capul înainte, iar Petrie 
repetă ce spusese Scelba mai înainte. 

— Cam optzeci de kilometri, asta e, Ed. Mai mergem puţin şi 
vom lua o înghiţitură. 

Convorbirea aceasta scurtă îi reamintise că mai aveau mult 
de mers până la întâlnirea lor de la Scopana cu Gambari, 
agentul italian care opera din Messina şi pe care nu-l întâlnise 
niciodată, iar Messina însăşi se afla la peste încă două sute de 
kilometri depărtare. Le rămăseseră mai puţin de treisprezece 
ore în care să ajungă la oraşul din strâmtoare, şi deocamdată se 
părea că, de fapt, cu fiecare oră care trecea rămâneau tot mai 
în urma planului stabilit, pentru că înaintau cu greu pe această 
cărare diabolică pe care sicilienii o numeau drum. Mai întâi 
fusese întârzierea aceea din Palermo, care aproape dăduse 
peste cap întregul plan, apoi a urmat patrula de carabinieri care 
a găsit prima maşină şi a confiscat-o. Îndată ce trecem de 
Scopana, gândea Petrie, va trebui să ne încercăm norocul şi să o 
luăm direct spre nord, pe şoseaua de pe coastă, ca să 
recuperăm timpul pierdut. După Scopana... dar oare câte alte 
ore le mai trebuiau ca să ajungă acolo, să-l întâlnească pe 
Gambari ? 

Scelba se mişcă neliniştit în scaun. 

— Dacă vreţi să ajungeţi la Messina înainte de miezul nopţii, 
ar trebui să vă grăbiţi... 

— Pe un asemenea drum, cu o astfel de căldură pe cap! 
izbucni Johnson. 


Scelba îi aruncă o privire neutră prin ochelarii cu rame de 
baga, apoi se întoarse spre Petrie şi-i explică. La oarecare 
distanţă după ce vor fi ieşit de pe creastă, drumul se despărţea 
şi o parte o lua spre sud ca să ocolească o colină, dar urma un 
curs liniştit către Petralia şi după aceea către Scopana. Dar la 
acea bifurcaţie se mai făcea şi un drum spre nord, care ducea 
către un cătun numit Puccio, iar din acest sat pornea un drum 
bun care ducea direct la Scopana. 

— Dacă am merge pe drumeagul acela, spuse el, am putea 
câştiga mulţi kilometri. 

Cu o mână, Petrie scoase din buzunar o hartă mototolită, 
tipărită pe mătase şi o desfăcu pe genunchi. Sugestia lui Scelba 
merita să fie luată în consideraţie: un drum destul de bun 
cobora de pe coastă, trecea pe lângă Puccio şi ducea direct la 
Scopana, ocolind Petralia. 

— Dar pe drumul ăsta secundar care porneşte spre nord de 
la bifurcaţie, crezi că putem merge cu Fiat-ul ? întrebă el. 

Johnson privi peste umărul lui Petrie şi se înfioră : dru-mul 
secundar pe care mergeau acum era marcat cu o linie continuă, 
dar drumul de ţară pe care îl pomenise Scelba era trasat cu o 
linie întreruptă. Se gândi cu groază ce ar putea însemna acest 
lucru în Sicilia. 

— N-am mers pe-acolo decât pe un măgar, mărturisi Scelba, 
dar un şofer ca tine cred că se poate descurca. 

— Vom hotărî când ajungem acolo, spuse Petrie. 

Parcurseră o distanţă mare pe creasta încinsă şi singurele 
zgomote care se auzeau erau uruitul monoton şi adormitor al 
motorului, bâzâitul enervant la muştelor, câte o plesnitură de 
palmă peste obraz sau ceafă şi scârţâitul banchetelor încinse 
când vreunul din ei îsi schimba locul, încercând să-și găseas-că 
o poziţie mai confortabilă; după ce trecură de creastă, aerul 
deveni şi mai fierbinte, totul tremura şi licărea, iar peisajul parcă 
dansa lent în dogoarea ce se ridica. Mâncară fără să oprească şi 
fără poftă salam, brânză şi stafide, şi încercară să facă 
mâncarea să alunece pe gât cu restul de Chianti din sticla care 
fusese nimerită de un glonţ în timpul atacului din defileu. După 
ce terminară, Petrie repartiză fiecăruia câte două înghiţituri de 
apă şi, spre surprinderea lui, văzu că Scelba sorbi o singură dată 
şi-i înapoie sticla când îl îndemnă să mai ia o gură. 


— Mi-e destul, spuse el. Sunt obişnuit cu clima de aici şi s-ar 
putea ca mai târziu să avem al dracului nevoie de apa asta. 

Petrie îl privi cu uimire, amintindu-şi de rugămintea sa de 
dinainte când ceruse un gât de apă; sicilianul o făcuse doar cu 
gândul că tovarăşii lui aveau mai mult nevoie de ea. Dar, 
desigur, şeful mafiei nu era renumit pentru compasiunea sa — 
pur şi simplu era hotărât să ajungă cu orice preţ la strâmtoarea 
Messina, pentru ca într-o zi să devină primar al Palermo-ului. Am 
avut dreptate, îşi spuse Petrie, ăsta-i singurul om care ne poate 
duce acolo, blestematul ! 

Primul semn de pericol se ivi la numai cinci minute după ce 
terminară de mâncat. Creasta se îngusta, făcând ca drumul să 
devină cât o muchie de cuţit, cu prăpăstii de zeci de metri de 
fiecare parte; Johnson îşi încordă privirea şi se uită spre sud. 
Lumina soarelui era atât de orbitoare încât fu nevoit să-și pună 
palma streaşină la ochi pentru a fi sigur că vede ceea ce vede. 

— Jim, spuse el în grabă, e cineva acolo ! Călare. 

Petrie rezistă impulsului de a-şi ridica privirea de pe drum, 
înjură în gând, opri maşina, dar nu şi motorul, şi se răsuci pe 
scaun. 

— Uite, acolo, pe stânca aceea mare, spuse americanul. 

Petrie nu zări nimic. leşi din maşină cu precauţie — nici 
măcar douăzeci de centimetri nu-l despărţeau de marginea 
prăpastiei. Americanul ieşi şi el şi întinse braţul. Avusese 
dreptate: silueta unui călăreț se contura, într-adevăr, pe culmea 
unei stânci uriaşe, parcă atârnat acolo în gol, vibrând în lumină. 
Cum Dumnezeu putuse ajunge acolo ? Ducându-şi mâinile căuş 
la ochi, ca un fel de binoclu primitiv, Petrie se uită la călăreţul 
aflat la vreo cinci sute de metri de ei, un bărbat în uniformă 
militară, după cum putea vedea. Dar acesta dispăru brusc, ca 
într-o scamatorie, însă nu mai rămânea nici o îndoială că zărise 
Fiat-ul. 

— Cine dracu' a mai fost şi ăsta ? întrebă Johnson, mai mult 
pentru sine, ştergându-şi gâtul transpirat. 

— Un soldat italian. Ne-a văzut. 

— Doar unul singur ? 

— Tocmai asta-i ce mă îngrijorează. Cred că nu e singur. 

Călărețul singuratic stătuse pe partea sudică a drumului, şi 
acum Petrie îşi rotea privirile metodic, de jur împrejur. 


Doar un miraj nesfirşit, vibrând în căldura înăbuşitoare, un 
deşert lipsit de apă, de copaci, de viaţă. Tocmai îşi completa 
cercetarea circulară, privind spre nord-est, unde se vedeau în 
depărtare piscuri profilate pe cer, când îi zări. Un şir lung de 
oameni în uniforme, înaintând cu greu pe cealaltă creastă, 
însoţiţi de catâri încărcaţi cu cilindri care arătau ca nişte tevi de 
mortiere. 

— Câteva zeci, spuse el, arătând cu degetul. Poate mai 
mulţi. S-ar putea să fie vreo companie a unei divizii italiene de 
vânători de munte. 

— Isuse ! Şi am trecut pe aici tocmai pentru că presupu- 
neam că nu-s trupe. 

— Pentru că presupuneam că vor fi foarte puţine trupe, îl 
corectă Petrie. Compania asta se află într-un fel de manevre şi 
ultimul lucrul la care s-ar aştepta pe aici ar fi să dea peste vreun 
sabotor inamic. Ce dracu' se poate sabota pe-aici ? 

— Crezi că o să ne întâlnim cu ei ? 

— Nu-i exclus. Necazul e că merg pe ambele părţi. N-avem 
încotro, va trebui să încercăm să ne strecurăm printre ei. 

De fapt, speranţa era slabă, admise Petrie în timp ce se 
aşeză din nou la volan. Un călăreț la sud, infanterişti spre nord. 
După toate semnele, trupele erau răspândite peste tot prin 
regiune şi desigur că mai departe era posibil să găsească unele 
şi pe acest drumeag. Ridicând frâna, începu să conducă încet, 
stând drept ca să poată vedea cât mai bine drumul din faţă. 
Acesta urca acum uşor şi, pe când înaintau, pietrele desprinse 
de roţi se prăbuşeau în prăpastie, dispă-rând repede din vedere. 
De mai multe ori Scelba privi pe partea lui de geam fără prea 
multă încântare, uitându-se în jos spre prăpastia care se 
deschidea aproape vertical, iar în spatele lui, Johnson scruta 
drumul din faţă, care părea că se îngustează încă şi mai mult. 
După ce atinseră o culme şi trecură de ea, Petrie frână brusc. 
Drept în faţă, de-a latul drumului, era pusă o barieră primitivă, 
un trunchi de copac sprijinit la amândouă capetele pe nişte 
capre de lemn. 

— Ce dracu' o mai fi însemnând si asta ? întrebă el iritat. 

Il capo răspunse că habar n-are, că era imposibil să se indice 
pe acolo un drum în reparaţie. Johnson îşi aprinse o ţigară, în 
vreme ce Petrie ieşi din maşină ca să vadă despre ce-i vorba — 
ceva i se părea ciudat în felul în care fusese clădită bariera. 


Johnson îl văzu pe Petrie privind în jos spre prăpastie, pe partea 
dinspre nord, apoi apucând stâlpul şi caprele şi aruncându-le pe 
margine. 

— Era ceva scris pe o tablă, dar s-a dus şi ea la vale, spuse 
Petrie când se întoarse. N-am apucat să citesc ce scrie, aşa că 
mergem mai departe... 

Nenorocirea veni doar la o sută de metri mai departe. 
Tocmai mergeau scuturaţi de gropile de pe drum, trecând cu 
atenţie dintr-una în alta, când se auzi o explozie, un bubuit 
înăbuşit al cărui ecou se repetă prin munţi. Petrie frână, în timp 
ce peste capota şi acoperişul Fiat-ului căzu o ploaie de grohotiş. 
Un nor de praf gălbui, gros ca o ceaţă deasă, le acoperi vederea 
vreo jumătate de minut, pe când ei stăteau încordaţi în maşină, 
nedându-şi seama ce se întâmplase. Praful se risipi pe ambele 
margini ale prăpastiei şi drumul se limpezi iar. Ce mai rămăsese 
din el, de fapt: înspre stânga, o mare parte se prăbuşise în gol, 
tot ce mai rămăsese era doar vreo jumătate pe dreapta, care 
arăta sinistru, cu o gaură imensă în dreptul locului unde se 
surpase. 

— Dumnezeule ! Ce-o fi fost asta ? strigă Johnson. 

—O mină, zise Petrie, ştergându-şi mâinile umede şi 
prăfuite, uitându-se între timp la ce mai rămăsese din drum. 
Acesta se lărgise puţin după ce trecuseră de barieră, dar 
porţiunea rămasă intactă după explozie părea şubredă. 

— Compania aceea de vânători de munte probabil că a minat 
bucata asta de drum, continuă el. Pesemne că tăbliţa aceea 
care a căzut în râpă era un avertisment. Domnilor, în cazul în 
care nu vă daţi seama, aflaţi că suntem într-o situaţie foarte 
grea. De întors nu ne putem întoarce şi, cel puţin teoretic, 
înainte nu putem merge. Tot ce putem face e să rămânem pe 
loc şi să ne coacem sub soare... 


Petrie păşi atent în lungul fâşiei care mai rămăsese din 
drum, punând cu grijă un pas în faţa celuilalt şi, pe măsură ce 
înainta, i se trezea vechea senzaţie, tulburătoarea senzaţie din 
tălpile picioarelor, care ar putea fi primele care să primească 
vestea că o mină este gata să explodeze sub ele. Spre stânga, 
marginea drumului era zdrenţuită şi se surpa în continuare, dar 
privirea îi era aţintită drept în faţă, căutând orice semn de 
ridicături metalice care l-ar avertiza că următoarea porţiune de 


drum era, de asemenea, presărată cu mine. Deja i se 
înmuiaseră picioarele, iar nervii parcă ţipau la el să se întoarcă 
înainte de a fi mutilat pe viaţă, dacă nu chiar de-a dreptul 
omorât; o transpiraţie rece i se scurgea pe spinare, dar asta nu 
avea nimic de-a face cu soarele care dogorea peste el. Merse o 
vreme, apoi se întoarse, dar nici întoarcerea nu fu mai lipsită de 
tensiune. Când intră din nou în maşină, cei doi îl priviră cu 
nelinişte. 

— Va trebui să riscăm, spuse el, apucând frâna de mână. 

— Bănuiesc că ştii, desigur, că plimbarea asta a ta nu 
dovedeşte nimic, spuse Johnson, liniştit. 

— N-am văzut semne de alte mine, Ed. 

— Dar în mod sigur că nu minele contra infanteriei au fost în 
stare să demoleze toată piatra asta, insistă americanul. 

— Ce-ar fi să mai taci puţin şi să mă laşi să mă concentrez ? 

Dar bineînţeles că Johnson avea dreptate şi că totul se putea 
sfârşi cu moartea: era prea puţin probabil ca greutatea unui om 
să poată detona mine destinate vehiculelor, mine care ar putea 
distruge şenilele unui tanc greu sau pulveriza chiar şi o maşină 
uşoară ca acest Fiat, transformând-o într-un ghem de tablă. Dar 
singura direcţie posibilă era înainte — înainte peste porţiunea 
prăbuşită a drumului, unde mina fusese detonată doar de 
vibraţiile maşinii lor care se apropia, transmise prin terenul 
stâncos. Petrie conduse pe cât putu mai încet, fără ca motorul 
să se oprească, iar pe măsură ce se apropiau de alunecarea de 
teren se uita cu atenţie la fâşia de drum care mai rămăsese. | se 
părea că este exact atât de lată cât să permită să treacă toate 
patru roţile — dacă nu cumva avea să se mai prăbuşească vreo 
bucată atunci când vor ajunge acolo. Turaţiile motorului erau 
lente în timp ce înaintau, iar Scelba se agăţă de scaunul din 
spate, Johnson trecu pe locul din mijloc ca să contribuie la 
menţinerea unui echilibru delicat, iar Petrie învârtea volanul ca 
să evite cu numai câţiva centimetri surpătura, ceea ce părea că- 
i duce spre hăul dinspre partea lui Scelba. 

Mai sunt încă multe lucruri care pot merge prost, medită 
Petrie. Dacă ar exploda vreo altă mină, ar fi aruncaţi în 
prăpastie şi ar muri cu toţii înainte de a trece peste creastă. Dar 
şi în lipsa unei alte explozii, cine ştie ce altă bucată a drumului, 
deja instabilă din cauza exploziei de dinainte, s-ar putea surpa. 
Şi chiar dacă ar scăpa de toate acestea, el însuşi ar putea greşi 


direcţia cu o palmă sau două, aruncându-i cu maşină cu tot în 
prăpastie. În clipa asta, calculă el, moartea se afla în orice caz la 
vreo trei sute de metri sub ei. Motorul se opri. Dintr-o dată se 
lăsă o linişte adâncă, o banchetă scârţâi atunci când cineva se 
mişcă, după care auziră zumzetul îndepărtat al unor avioane. 
Petrie se aplecă peste fereastră, privi în jos şi văzu roţile maşinii 
la numai o palmă de marginea din stânga a prăpastiei, apoi se 
uită spre cer şi zări câteva avioane care zburau jos, într-o 
direcţie paralelă cu a văii. Avioane de vânătoare Beaufighter, 
ale Aliaților, căutând probabil vreo ţintă, orice care se mişcă. 

Îşi ridică mâna de pe cheia de contact şi o lăsă greoi pe 
genunchi, aşteptând. Avioanele trecură spre est şi se pier-dură 
în depărtare. 

— Prietenii noştri, spuse Petrie peste umăr. Beaufighter-e... 

— Parcă aş dori să fiu mai curând acolo sus decât aici jos, 
spuse Johnson cu năduf. 

Petrie porni motorul şi o luă din nou încet înainte, pe drumul 
care acum urca lent, în timp ce maşina se clătina dintr-o parte 
în alta. Imediat după aceea, roata din față- dreapta alunecă. 
Petrie înţepeni. Dumnezeule, îşi spuse, ne ducem... Şasiul 
scârţâi, apoi maşina se opri. Nimeriseră într-o groapă pe care n- 
o văzuse. Dădu înapoi cu mare grijă, roţile se învârtiră în gol de 
câteva ori, dar în cele din urmă scoase maşina din groapă. Se 
pregăti să accelereze ca să treacă dincolo de ea, având doar 
câteva palme într-o parte şi-n cealaltă. Maşina porni, căzu din 
nou în groapă, dar reuşi să iasă; Petrie răsuci cu câteva grade 
volanul când simţi că se duc drept spre marginea prăpastiei şi 
evită prăbuşirea. Degetul lui Scelba se înfipse adânc în trabucul 
neaprins pe care îl ţinea în mână, iar Johnson nu făcea altceva 
decât să privească drept înainte, acolo unde drumul se lărgea 
puţin, nedorind altceva decât ca Fiat-ul să rămână pe creastă 
până ce vor putea, în sfârşit, ajunge pe un loc mai solid. Apoi 
înaintară încet, cu marginile prăpastiei tot mai îndepărtate, aşa 
că Petrie putu să accelereze, ştiind că trecuseră de zona minată. 

— Beaufighter-ele acelea mi-au dat fiori de groază, spuse 
Johnson. La un moment dat credeam c-or să ne atace. 

— Ar fi fost mult mai posibil decât îţi închipui, replică Petrie. 
Dar acolo, în trecătoare, am observat că Fiat-ul este plin de praf 
şi că stratul ăsta gros poate servi la urma urmei drept camuflaj. 
Cred că pur şi simplu nu ne-au văzut. 


Străbătură o distanţă lungă, după care Scelba spuse că se 
aflau aproape de capătul crestei şi că în curând drumul va 
cobori şi va urma apoi un podiş. 

— lar acolo veţi putea merge mai repede, le spuse el, 
impasibil. 

Petrie nu răspunse, conducând maşina printre bolovani. 
Trecură de ei şi coborâră pe o pantă lungă spre o vale 
traversată de albia unui râu secat. Dar, deşi apa lipsea, valea nu 
era chiar pustie: vreo zece soldaţi, poate mai mulţi, vânători de 
munte, staţionau pe ambele maluri ale râului secat, şezând pe 
iarba uscată şi luându-şi prânzul. În spatele lor văzură un tun 
uşor de munte, gata de tragere şi pe jumătate acoperit cu o 
husă din pânză de cort. Petrie păstră aceeaşi viteză în timp ce 
cobora spre ei cu soarele în ochi, reflectat de parbriz. Ridică un 
braţ ca să se apere de soare şi atunci văzu câţiva soldaţi 
alergând în sus pe pantă, în timp ce soarele continua să 
strălucească pe parbriz. În fruntea lor se afla un subofițer, care- 
şi scosese revolverul din mers, agitându-l ameninţător către ei. 
Petrie încetini, apoi opri când îşi dădu seama că glonţul ar putea 
sosi prin parbriz în orice moment. 

— Idioţilor ! 

Când ajunse în dreptul maşinii şi îndreptă pistolul spre 
Petrie, subofiţerul de-abia mai putu vorbi, apoi îşi recăpătă 
suflul. 

— Nu vedeţi că pe deasupra zboară avioane inamice ? strigă 
el. Nu vă daţi seama că un parbriz care străluceşte în soare 
poate fi văzut de la mii de metri înălţime ? l-aţi fi putut face pe 
oamenii mei să moară ! Pe toţi dracii, vă bag la închisoare. 
Sunteti cu totii arestaţi ! Toţi ! 


leşiră din maşină, sub dogoarea soarelui, iar subofiţerul le 
ceru documentele. În acest timp, trei soldaţi stăteau cu puştile 
îndreptate spre ei, aproape de sergent, care, evident, nu era 
satisfăcut de actele lor de identitate. Pe când acesta le cerceta a 
doua oară, Scelba aruncă o privire spre trupa de soldaţi rămasă 
lângă albia secată a râuiui, străduindu-se să recunoască vreo 
faţă familiară. Petrie nu se îndoia că situatia era deosebit de 
periculoasă şi nu-şi făcea iluzii: subofiţerul era furios pentru că 
parbrizul maşinii ar fi putut atrage atenţia avioanelor Aliaților 
asupra lor şi era hotărât să-i aresteze. 


— Mi se pare foarte ciudat că aţi continuat să mergeţi de-a 
lungul crestei după ce drumul s-a prăbuşit, spuse ser-gentul. 
Plus că aţi trecut peste o barieră militară — aţi şi re-cunoscut 
asta. Această pătrundere constituie ea însăşi un delict. 

— Dar dacă am fi rămas acolo, pe creastă, ne-am fi copt de 
vii, protestă Petrie. 

— Oricum ar fi fost mai bine decât să fiţi aruncaţi în aer de 
mine, spuse subofiţerul cu mânie. 

— Vă apreciez atitudinea, vorbi Scelba cu aroganță. Dar 
poate că aţi auzit de mine şi ştiţi că am legături la Messina... 

— La naiba cu legăturile tale ! Spui că ţi-aş şti numele. De 
unde dracu' ? la spune-mi ! 

Flutură teancul de documente pe sub nasul lui Scelba. 

— Nu-mi plac deloc figurile voastre şi nu-mi plac nici hârtiile 
voastre. 

— S-ar putea să faci o greşeală enormă, spuse Scelba cu 
fermitate. Ca sicilian, am dreptul deplin să circul oriunde vreau 
pe insulă... 

— Aşadar n-ai auzit veştile, nu-i aşa ? întrebă subofiţerul cu 
răutate. 

— Ce vești ? 

— Azi-dimineaţă, devreme, în zona asta au fost pa-raşutaţi 
nişte sabotori britanici. Şi repet, sunteţi arestaţi până vă vom 
putea verifica identitatea ! Ceva mai târziu veţi fi duşi cu un 
camion la Enna şi interogaţi de Serviciul de Infor-maţii... 

Scelba respinse ameninţarea cu o fluturare a mâinii. 

— Genul ăsta de veşti circulă prin toată Sicilia de multă 
vreme si ele n-au dus niciodată la nimic. Văd că suferim de o 
manie a spionajului... 

— Vă aflaţi sub arest ! urlă sergentul. 

— Aveţi vreun sicilian în companie ? întrebă Scelba. 

— Da, dar n-o să mai pierdem vremea cu vorba. Urmaţi-mă ! 

În timp ce mergeau la vale în spatele sergentului furios şi 
urmaţi de trei soldaţi, Petrie îi aruncă o privire lui Johnson. Nu 
mai avea nici un rost să continue cu negocierile şi era cât se 
poate de rău că astfel de veşti circulau pe insulă, ceea ce trăda 
că acolo domnea o stare de tensiune deosebită. Privi înapoi, 
auzind motorul Fiat-ului: cel de-al patrulea soldat urcase la 
volan şi aducea acum maşina la vale după ei. In starea lui de 
furie, sergentul uitase, pare-se, de sarcina simplă, de rutină, de 


a o percheziţiona, dar nu era exclus ca să-şi amintească de 
această neglijenţă mai târziu. lar sacul cu exploziv mai era încă 
în spatele maşinii. 

Pe când coborau spre fundul văii, soldaţii îi priveau cu 
ostilitate, iar unul dintre ei ridică piedica puştii. Subofiţerul dădu 
un ordin răstit şi soldatul îşi lăsă arma la loc pe pământ. Era clar 
că episodul cu parbrizul strălucind în soare nu putea să le atragă 
simpatia, medită Petrie. Tocmai se îndreptau spre o peşteră de 
sub o stâncă suspendată, unde stătea o santinelă, când Scelba 
se opri brusc, uitându-se spre un soldat; acesta se opri din 
mâncat, privindu-l pe i/ capo. Unul dintre soldaţii din spate îl 
împinse cu baioneta, dar Scelba refuză să se mişte, aruncându-i 
o privire atât de fioroasă încât soldatul păru descumpănit. 

— Acest om mă ştie, domnule sergent, îi strigă // capo 
subofiţerului, care se întoarse iute să vadă ce se întâmplă. El nu 
mi-a văzut actele de identitate, aşa că întreabă-l cine sunt. Asta 
te-ar putea împiedica să comiţi o greşeală fatală. 

— O să vă identificăm la Enna... 

— Întreabă-l, te rog. 

Sergentul ezită, dar în felul de a se purta al sicilianului era 
ceva care îl intimida. Petrie îşi ţinu răsuflarea : totul de-pindea 
acum de reacţia subofiţerului şi de tăria îndoielii pe care Scelba 
i-o împlântase în cap. Cu iritare, sergentul se apropie de soldat, 
care se ridică iute în picioare. 

— Îl cunoşti pe omul ăsta ? îl întrebă el. Ştii cine e ? 

— E Vito Scelba... 

— Si cine e ? 

— L-am cunoscut pe când lucram la docurile din Messi-na, 
domnule sergent. E un om însemnat, cu legături în trans-portul 
naval... 

— Domnule sergent, interveni Scelba, schimbându-şi tactica, 
eu mă străduiesc să te scap pe dumneata de încurcături. Ştiu 
că-ţi faci datoria şi apreciez mult asta, dar şi eu contribui, în 
felul meu, la reuşita acestui război. Acum tocmai ai căpătat o 
dovadă convingătoare asupra identităţii mele şi pot garanta 
personal pentru aceşti doi oameni care mă însoțesc. 

— Te cam grăbeşti, comentă sergentul, din nou bănuitor. 

Era un om căruia cu siguranţă nu-i plăcea să-şi retracteze 
propriile ordine, dar care, totodată, se temea de oamenii cu 
putere. lar Scelba îi oferise cu isteţime o portiţă de ieşire. 


— Poate că acum, dacă tot s-a dovedit cine sunteţi, si-tuaţia 
se schimbă întrucâtva, continuă el. 

— Nu doresc decât să-mi continui drumul cât mai repede, 
deoarece trebuie să executăm o reparaţie urgentă la docuri, 
explică Scelba cu convingere. lar domnul caporal a fost drăguţ 
să ne aducă maşina, aşa că am vrea, cu permisiunea dumitale, 
să plecăm chiar acum... 

După numai două minute erau cu toţii din nou în maşină şi 
urcau costişa, cu actele în buzunar. Pe scaunul din spate, 
Johnson stătea cu picioarele peste sacul cu exploziv, în timp ce 
maşina urca, iar după ce trecură de culme detaşamentul militar 
se pierdu din vedere. 

— In armata de pe insulă sunt mulţi sicilieni, spuse Scelba, 
dar chiar și asa, cred că am fost norocoşi. Aduseseră maşina jos 
ca s-o percheziţioneze. 

— Şi eu am bănuit asta, răspunse Petrie sec, concen-trându- 
se asupra drumului. 

La mare distanţă după culmea încinsă de soare văzură 
crestele de care pomenise Scelba atunci când le relatase despre 
drumul care ducea spre satul Puccio. Mergeau constant pe acest 
drum presărat cu gropi şi soarele îşi trimitea iar razele orbitoare 
asupra lor, sub un unghi care făcea ca parbrizul să strălucească. 
Şi din nou Petrie trebui să-şi ducă palma streaşină la ochi pentru 
a se apăra de lumină şi a vedea pe unde merge, în timp ce 
cântărea alternativele. Mulţi kilometri ar putea fi câştigaţi dacă 
ar putea conduce Fiat-ul pe cărarea aceea de munte şi astfel ar 
ajunge repede pe drumul direct spre Scopana. Tocmai se 
apropiau de creastă când Petrie auzi zgomotul unui alt motor, 
un zgomot asurzitor, acut, la mare înălţime, care îl alertă. Privi 
pe fereastră, îşi trase repede capul înapoi şi opri maşina şi 
motorul. 

— Repede, ieşiţi ! strigă el. Adăpostiţi-vă ! Ed, ia sacul cu 
tine... 

Inşfăcându-şi haina, se aplecă peste banchetă şi apucă 
Mauser-ul de pe podea, în vreme ce Johnson ieşise şi fugea iute, 
cu haina pe un umăr şi cu sacul pe celălalt. Portiera de pe 
partea lui se blocase, aşa că Petrie se căţără peste scaunul lui 
Scelba şi alergă după cei doi, dincolo de drum, spre o grămadă 
de pietroaie, cu zgomotul pătrunzător al unui avion în picaj în 
urechi. Odată ajuns în spatele pietroaielor, se trânti pe burtă, se 


trase mai aproape de o stâncă şi-şi ridică cu grijă capul. 
Beaufighter-ul, zburând jos, cu emblema RAFs clar vizibilă, 
deschise focul cu întreg armamentul din dotare — artilerie şi 
mitraliere. Zgomotul era asurzitor. Zumzăitul motoarelor, 
răpăitul mitralierelor, exploziile proiectilelor. Aşchii de piatră 
căzură peste stâncile sub care se adăposteau, iar Petrie se 
înfioră: bucăţile astea de piatră erau la fel de ucigaşe ca nişte 
şrapnele. Schijele izbeau întregul drum şi Fiat-ul. Gloanţele 
găureau acoperişul, sfărâmau parbrizul, în timp ce trei bărbaţi 
se tupilau cât puteau mai mult pe pământ, cu canonada 
sălbatică bubuindu-le în urechi. Apoi hărmălaia se opri brusc 
când Beaufighter-ul se înălţă repede. Petrie se ridică în 
genunchi. Johnson avea o privire înceţoşată, iar Scelba se 
răsuci, îşi înălţă cu grijă capul şi privi la sângele care îi curgea 
din braţul drept. 

— Staţi departe de maşină, îi avertiză Petrie. A luat foc. 

— Ticălosule ! exclamă Johnson lângă el, privind cu mânie 
avionul care se îndepărta. S-ar fi zis că eşti prietenul nostru ! 

— Maşina e de vină, îi reaminti Petrie. Pojghiţa de praf părea 
un fel de camuflaj. Poate că ăla credea că atacă cine ştie ce 
vehicul inamic... Se ridică în picioare, apoi îşi încruntă 
sprâncenele privind la avionul care se înălța. Motorul începu să 
tuşească, după care tăcu. Timp de câteva secunde se lăsă o 
linişte totală, avionul parcă rămânând nemişcat o secundă, după 
care se puse din nou în mişcare — dar în jos. 

— Ce nu merge ? întrebă Johnson, de lângă el. 

— Motorul. 

— Vrei să spui că... 

— Uite-i cum cad. 

Două pete apărură pe cer ca două conuri, cu paraşutele 
strălucind, şi cei doi oameni din echipajul avionului începură să 
coboare. Petrie înjură scurt şi cât se poate de colorat, apoi se 
întoarse către Scelba, care tocmai îşi scutura praful de pe haină. 

— Scelba, îi spuse. Aviatorii ar putea cădea cumva pe lângă 
Puccio ? 

II capo îşi duse mâna streaşină la ochi şi privi lung la 
paraşutele care coborau. In acest timp, flăcările cuprindeau Fiat- 
ul. 


5 RAF - Royal Air Force ( Forţele Aeriene Britanice ). 


— Da, vor ajunge jos pe undeva pe lângă Puccio, răspunse 
el. 

Petrie înjură din nou. De data asta cu expresii pe care 
Johnson nu le mai auzise din gura lui, aşa că-l privi cu sur- 
prindere. 

— Nu te-ai înfierbântat când a luat foc Fiat-ul, aşa că ce nu-ţi 
convine acum ? întrebă el. 

— Tipii ăia doi care atârnă de paraşutele lor colorate ne-ar 
putea aduce mari necazuri, explică Petrie, încercând să-şi 
păstreze cumpătul. Am pierdut maşina şi va trebui să mer-gem 
pe jos la Puccio, pentru că asta-i cea mai apropiată loca-litate. 

Apoi se întoarse spre Scelba. 

— Există vreun telefon în sat ? îl întrebă el. Bine, măcar atât. 
Fapt e că trebuie s-o luăm repede din loc spre Puccio, Ed, şi să 
încercăm de acolo să luăm legătura cu Gambari, la Scopana, la 
numărul de telefon pe care ni l-a comunicat prin radio la Tunis, 
cu speranţa că va putea veni cu vreo maşină în sat să ne ia. 

— Sună promiţător... 

— Dar aviatorii ăştia cu paraşutele lor ne pot face să pierdem 
atuul pe care-l avem — secretul operaţiunii — tot aşa cum ne-au 
distrus şi mijlocul de transport. Deocamdată, inamicul habar n- 
are că am fi pe aici..., spuse Petrie, arătând cu mâna în direcţia 
cerului. Dar, în schimb, îsi va da curând seama că e; se află prin 
preajmă, şi carabinierii vor colinda prin tot ţinutul ca să-i 
găsească. 

— Înţeleg. Şi asta înseamnă că ne-au făcut felul de două ori. 

— Cam aşa se pare, răspunse Petrie, întorcându-se către 
Scelba, care tocmai îşi ştergea sângele de pe mâna rănită. 

Cu toate că rana era doar superficială, el folosi un medi- 
cament italienesc pentru a opri sângerarea. 

— Ai fost nemaipomenit de norocos, îi spuse Petrie, ai doar o 
zgârietură. Dacă te-ar fi nimerit cu câţiva centimetri mai jos, ți- 
ar fi retezat mâna de la încheietură. 

Scelba îl privi fără expresie, ştergându-şi fruntea cu cea-laltă 
mână. 

— Am prieteni la Puccio, spuse el scurt. 

— Începând de acum, vom avea nevoie de toţi prietenii pe 
care-i putem aduna, comentă Petrie. 

Se uită la ceas : 12.30 după-amiază. Soarele era la zenit, 
pârjolind Sicilia, iar ei trebuiau să ajungă la Puccio sub această 


arşiţă dogoritoare. În spatele lui se auzi o explozie: era 
rezervorul maşinii, iar când se întoarse văzu o coloană de fum 
negru ridicându-se, ca un fel de semnal trimis spre inamic 
pentru a le repera poziţia. 

— Hai, repede la drum, spuse el. Nu peste mult timp zona va 
fi ca un furnicar, plină de carabinieri. 


7 
Vineri, 2 p.m. — 3.30 p.m. 


La ora două, cu numai zece ore înainte de termenul limită al 
misiunii, cei trei bărbaţi, urcând cu greu un povârniş, ajunseră 
pe culme şi zăriră, în sfârşit, satul Puccio. Cătunul se afla cam la 
vreo jumătate de kilometru sub ei şi arăta ca un cerc compact 
de căsuțe aşezate în jurul unei coline scunde. Turnul unei 
biserici se înălța ca un monument din mijlocul covorului cârpăcit 
de acoperişuri, iar mai departe, în josul drumului, zăriră un preot 
îmbrăcat în negru, călărind pe un catăr, îndreptându-se spre 
cătun. Părea că este singura făptură vie de acolo. 

Istoviţi, se trântiră pentru câteva minute pe pământ, cu ochii 
fixaţi asupra preotului care se îndepărta, acesta fiind singurul 
lucru care mişca într-o lume aparent moartă. Dincolo de sat, 
restul Siciliei părea un iad fierbinte, o imagine de nesuportat, la 
care preferau să nu privească. 

Până aici merseseră cu îndârjire vreo oră şi jumătate pe sub 
soarele arzător, străbătând un deşert stâncos care iradia 
căldura acumulată în el, aşa că primiseră binecuvântarea 
soarelui de două ori — o dată, în timp ce acesta îşi revărsa 
dogoarea peste trupurile lor năduşite şi a doua oară, când 
dogoarea urca spre ei emanând din solul pietros. Petrie fusese 
toată vremea în fruntea şirului, încurajându-i întruna pe ceilalţi 
doi să se ţină tare, iar aceştia de-abia îşi mai târau picioarele 
chinuite, transpiraţia şiroindu-le pe spinare, pe sub cămăşile 
deja ude. Doar puterea voinţei îi făcuse să ajungă pe creasta 
colinei, dar acum se aflau primejdios de aproape de pragul 
deshidratării, trupurile lor fiind de prea mult timp lipsite de apă, 
iar în urechi le mai vibra încă zgomotul înfundat al ghetelor pe 
pietre. Trebuie să fi fost cu adevărat un chin, de vreme ce 
Scelba îşi aruncase trabucul din mână. 

— Acela trebuie să fie drumul spre Scopana, exclamă 
Johnson după o vreme, arătând cu degetul o fâşie îngustă care 
se îndrepta spre est, la vreun kilometru dincolo de Puccio. Nu-mi 
place deloc cum arată satul ăsta — mai bine s-o tăiem direct 
spre drum şi să încercăm să capturăm vreo maşină, ce ziceţi ? 


— Nu, pentru că s-ar putea să nu apară nici o maşină pe 
acolo, răspunse Petrie, privind şi el spre drumul care părea cu 
totul pustiu. Eu o să cobor până-n sat, spuse el printre buzele 
crăpate. Singur. 

— E o nebunie... 

— Singur, Ed. E singura soluţie. Cătunul pare aproape părăsit 
şi, dacă am apărea toţi trei, vom fi priviţi la fel ca o delegaţie de 
la Liga Naţiunilor. 

— Dar s-ar putea să fie pe-acolo carabinieri care să-i caute 
pe paraşutişti... 

— Probabil că deja au ajuns acolo, spuse Scelba. De aici nu 
putem vedea piaţa satului. 

— Atunci, un singur om are mai multe şanse să treacă 
neobservat decât trei, răspunse Petrie. Vedeţi colina aceea 
mică, chiar de partea asta a drumului ? Vă voi întâlni acolo, 
chiar pe vârf, peste o oră. Dacă nu reuşesc să vin, nu mă 
aşteptaţi. Incercaţi să capturați vreo maşină, ceva, chiar sub 
ameninţarea revolverului, şi să ajungeţi la Scopana. Ed, ţii minte 
numărul lui Gambari, nu ? Sună-l de îndată ce ajungi. Rămâne în 
seama ta să faci cum crezi că-i mai bine si să duci treaba la 
capăt. 

— Şi ce-o să faci dacă ajungi acolo după ce noi am plecat? 

Petrie zâmbi obosit. 

— O să-mi asigur propriul transport şi o să vin după voi. 
Ascultă, Ed, până acum am făcut ceea ce Lawson nu a reuşit — 
am ajuns în mijlocul Siciliei, avem încă timp destul să ajungem 
la Messina şi nimeni nu a aflat încă de sosirea noastră. Cel mai 
bine este să continuăm tot aşa, iar dacă reuşesc să-l găsesc pe 
Gambari şi dacă el se dovedeşte în stare să ne asigure călătoria 
mai departe, asta înseamnă că încă stăpânim situaţia. 
Capturarea unui camion s-ar putea să fie primejdioasă. 

— Tipul ăsta, Gambari, e italian ? întrebă Scelba pe gân-duri. 

— ltalo-american, minţi Petrie la repezeală. Şi acum o să 
plec. Cine-s prietenii aceia din Puccio despre care vorbeai ? 

Il capo îşi scoase de pe deget un inel cu sigiliu. Fu nevoit să 
se chinuie un pic, deoarece degetul i se umflase de căldură, dar 
până la urmă reuşi şi i-l dădu lui Petrie. 

— Pune-l pe deget, spuse el. S-ar putea să te ajute, pentru 
că prietenii mei de-acolo îl vor recunoaşte, vor şti că ai legături 


strânse cu mine. Care-s prietenii mei ? Păi, băcanul, şelarul, 
antreprenorul de pompe funebre... 

Tărăgăna cuvintele, iar Johnson îşi râdea în barbă. 
Antreprenorul de pompe funebre ! Foarte bine, se potrivea 
Scelba era producător de cadavre, ofertantul cum s-ar zice, iar 
antreprenorul era omul care le băga în pământ. Un parteneriat 
perfect. Işi şterse sudoarea de pe gât cu o batistă murdară, în 
timp ce Petrie îi întindea Mauser-ul şi lua de la el revolverul 
Glisenti. Pe căldura asta era evident că nu putea merge 
îmbrăcat cu haina, sub care ar fi putut ascunde pistolul 
nemţesc, ar fi părut foarte ciudat pe-acolo. 

— Fii atent, Jim, îl preveni Johnson. Locul ăla s-ar putea să nu 
fie chiar atât de pustiu cum pare. 

— Văd eu acolo. Ne revedem peste o oră. 

Pornind la vale pe cărarea către sat, cu haina pe braţ, Petrie 
observă că Puccio oferea aceeaşi privelişte ciudată, tipică mai 
tuturor satelor siciliene. Harababura de acoperi-şuri orientate în 
toate direcţiile, pe jumătate dărăpănate, dădea impresia că 
satul tocmai fusese răvăşit de un raid aerian serios, deşi era 
sigur că nici măcar o singură bombă nu căzuse vreodată asupra 
satului. Pe această insulă rămasă în urma timpurilor, sărăcia era 
ceea ce s-ar putea numi industria ei naţională, iar dacă ar fi 
posibil să se aranjeze dinainte astfel de lucruri, era mai bine să 
te naşti oriunde decât aici, în acest iad stăpânit de mafie. Pe 
măsură ce se apropia, cătunul căpăta, parcă, un aer din ce în ce 
mai închis, atmosfera unui sătuc în care niciodată nu poţi vedea 
pe nimeni, dar în care nu poţi scăpa de senzaţia că eşti privit de 
la toate ferestrele. 

Dacă ar fi ajuns la Puccio pe întuneric, Petrie ar fi ştiut totuşi 
că se apropie de un sat sicilian — l-ar fi pus în gardă mirosul: o 
duhoare amestecată de bălegar şi de gunoaie casnice, ca să nu 
spunem chiar mai rău. Plus muştele care îi veneau în 
întâmpinare de peste tot. Obosit, le alungă cu mâna stângă pe 
când urca pe o uliţă plină de praf, cu mâna dreaptă în buzunarul 
hainei, încleştată pe patul revolverului. În sat, ulițele aveau pe 
jos doar pământ bătătorit şi erau foarte înguste, cu case 
apropiate una de alta şi cu rufe atârnate la uscat între ele, 
prinse pe frânghii de-a curmezişul uliţei, pe deasupra capului 
său. Tot urcând pe străduţă, trecu pe lângă o uşă deschisă şi 
înăuntru putu zări pe podea şei şi hamuri de cai. Şelarul, gândi 


el, poate că e unul dintre prietenii aceia ai lui Scelba. Dar încă 
nu zărise vreo urmă de fir de telefon, aşa că trecu mai departe. 

— S-a-a-r-e! 

Vânzătorul de sare, purtând un coş mare pe spate, tocmai 
venea de după colţ când o femeie îmbrăcată în negru apăru pe 
un balcon scund şi cobori un coşuleţ legat de o sfoară. Işi rosti 
comanda în siciliană, iar vânzătorul ambulant îşi lăsă coşul jos. 
Trecând uşurel pe lângă el, Petrie culese câteva grăunţe de sare 
de pe spatele lui, le puse pe limbă şi sorbi o dată din sticluţa cu 
apă din buzunarul hainei. Pentru o vreme asta va rezolva 
problema deshidratării. Mergând tot mai încet, cercetă cu 
privirea mica piaţă de care se apropia, situată spre vârful 
colinei, probabil inima satului Puccio. Ca şi în restul cătunului, la 
vremea siestei şi piaţa era goală, cu excepţia câtorva catări 
priponiţi la umbra unui perete. Animalele întoarseră capul spre 
el, privindu-l cu o resemnare care îşi avea originea de-a lungul 
multor generaţii înrobite, iar gestul lor îl irită : oricine ar fi privit 
spre piaţă de la feres-trele acoperite cu obloane nu avea decât 
să se uite la catâri ca să-l vadă de fapt pe el. Piaţa părea destul 
de liniştită şi Petrie zări, în sfârşit, un fir telefonic care ducea 
spre un mic bar pe partea stângă a uliţei. Băcănia era închisă şi 
cu obloanele trase, dar uşa barului era deschisă. Desprinzându- 
şi mâna de pe revolver şi ştergându-şi-o de transpiraţie pe 
pantaloni, apucă din nou revolverul pe sub haină şi se apropie 
de intrare. La Mario. Firma decolorată abia putea fi desluşită 
deasupra unui geam deschis la care atârnau perdele murdare 
din dantelă, nemişcate în aerul stătut. 

Dinăuntrul barului se auzi o uşă trântită care răsună cu un 
ecou asurzitor în liniştea din mica piazza bătută de soare. 
Zgomotul încetă, dar fu înlocuit de un murmur nedesluşit de 
voci şi de râsete grosolane. Petrie trecu printr-un gang pavat cu 
lespezi şi intră pe uşa deschisă din stânga lui. Văzând sticlele 
din spatele barului, de fapt numai câteva rafturi simple din lemn 
care separau în spate o altă cameră, se simţi încă şi mai însetat. 
Încăperea era strâmtă, cu tavanul jos şi îmbâcsită, în ciuda 
geamului deschis prin care vedea din nou catârii privindu-l 
curios. Oare animalele astea nu aveau nimic de făcut cu timpul 
lor ? Păreau că-i urmăresc fiecare mişcare. Vreo zece mese 
neacoperite erau răspândite prin încăpere şi la câteva dintre 
acestea stăteau sicilieni, jucând dame. Nişte feţe oacheşe, 


tăbăcite de soare, îşi ridicară o clipă privirile spre el, de sub 
şepci blegite, dar se aplecară repede înapoi asupra jocului şi 
peste paharele cu vin. Petrie străbătu cu hotărâre mica distanţă 
până la bar şi-i comandă fetei un pahar de vin. 

— Vin alb şi o sticlă de apă minerală nedeschisă, spuse el. 

Fata, cu un chip alungit, avea ochi inteligenţi şi în numai 
câteva secunde observă mâna dreaptă a lui Petrie aşezată pe 
tejghea, precum şi inelul inconfundabil pe care Scelba i-l 
împrumutase. Ezită o clipă înainte de a aduce o sticlă, se uită 
drept în ochii lui şi-i umplu un pahar cu vin. Fără a-l mai privi, 
strigă scurt: „Arturo !“ Unul din oamenii care jucau dame se 
ridică de la masă, veni spre tejghea cu mâinile în buzunare, în 
vreme ce fata lovea uşor cu sticla în ea, aproape de locul unde 
Petrie îşi aşezase mâna, cu inelul la vedere. Țăranul nu arătă 
nici un semn de recunoaştere, iar fata îi umplu şi lui un pahar de 
vin şi-l împinse către el. Stăpânin- du-şi nerăbdarea, Petrie 
aşteptă, în vreme ce-şi ridică paharul. Telefonul, un aparat antic, 
era agăţat pe peretele coşcovit, foarte aproape de locul unde 
stătea, dar înainte de a încerca să telefoneze, o operaţiune 
despre care ştia că în Sicilia putea fi lungă şi chinuitoare, voia să 
vadă ce se mai întâmplă. Țăranul scund şi îndesat, cu faţa 
rotundă ca o lună şi antipatică, ridică şi el paharul. 

— Salute ! spuse el. 

Acest unic cuvânt fu semnul că văzuse inelul, după care se 
întoarse la masa lui. Rotindu-şi din nou privirea prin încăpere, 
Petrie îi întinse fetei o bancnotă de cincizeci de lire. 

— Aş vrea să suni la un număr din Scopana, îi spuse, în timp 
ce ea îi reumplea paharul. Păstrează restul până afli cât costă 
convorbirea. Îi dictă numărul memorat şi aşteptă, sorbind din al 
doilea pahar. Fata învârti maneta stând în picioare, cu o mână în 
şold. Da, se părea că va fi o treabă lungă. Şi unul din multele 
lucruri pe care Petrie le învățase în timpul stagiului său la 
Escadra Felucca era că nu trebuie să zăboveşti prin locurile 
dubioase din teritoriul inamic nici un minut mai mult decât este 
strict necesar. Fără să-şi dea seama de ce, atmosfea din 
încăpere îl neliniştea. Zgomotul jocului de dame, ţăranii stând şi 
bând, izgonind impasibili muştele, totul părea o scenă ireală; dar 
aici era adevărata Sicilie, unde oamenii îşi trăiau fiecare zi a 
vieţii tot aşa cum o făcuseră dintotdeauna. Dacă n-ar fi existat 


această raţiona-lizare a alimentelor, poate că nici nu şi-ar fi dat 
seama că un război tocmai se afla în curs de desfăşurare. 

— Nu mai durează mult, îi spuse fata în italiană, dar când 
vorbi cu centralista, trecu din nou la siciliană. „Nu durează mult“ 
poate însemna un secol pe insula asta, reflectă Petrie cu iritare. 

Ţăcănitul pieselor pe tablele de dame continua monoton şi 
sunetul acesta îl enerva pe Petrie în starea tensionată în care se 
afla. Îşi stăpâni impulsul de a pleca, de a ieşi cât mai repede de 
aici, iar când privi din nou spre masă, ceva îi atrase atenţia. 
Arturo era absorbit în joc cu alţi trei ţărani, uitând în aparenţă 
de prezenţa lui Petrie, dar de la o altă masă un sicilian slab şi cu 
faţa aspră îl fixa. Ochii li se întâlniră şi atunci ţăranul îşi cobori 
privirea asupra tablei de dame, dar în căutătura lui fusese ceva 
care îl alarmă pe Petrie. Doar arăt ca ei, ce dracu' i-o fi atras 
atenţia acestui dur asupra mea ? Poate i s-a părut ceva suspect 
în felul în care Arturo s-a apropiat de mine. Intorcându-şi din nou 
capul cu nepăsare către bar, reflectă asupra unui amănunt pe 
care îl observase de când intrase — o a doua ieşire. In spatele 
încăperii de dincolo de raftul cu sticle era o uşă întredeschisă. In 
caz de nevoie, s-ar putea strecura pe după capătul tejghelei şi 
ar putea ieşi pe acolo. Sorbi iarăşi din paharul cu vin. 

— Centrala e moartă ! spuse fata, ridicându-şi o sprân-ceană 
brunetă. 

Învârtind cu îndârjire maneta, deodată ridică un deget. 

— Aha, uite Scopana ! Cu un zâmbet nervos îi întinse 
receptorul ca şi cum i-ar fi dat un cadou. 

Petrie îl apucă cu hotărâre şi se sprijini de perete, în aşa fel 
încât să ţină sub ochi încăperea. Ce avea de făcut nu era deloc 
lipsit de pericol. 

— Aş vrea să vorbesc cu signor Gambari, vă rog, spuse el cu 
voce scăzută. E o urgenţă. 

— Îmi pare rău, dar nu e aici. Cine întreabă ? 

Răspunsese o voce de bărbat, o voce puternică şi stăpână 
pe sine, dar care tocmai îi dădea lui Petrie cel mai prost răspuns 
posibil. Unul dintre ţăranii de la masa lui Arturo se ridică şi ieşi 
din bar, în timp ce Petrie se întreba dacă nu cumva în vocea de 
la telefon fusese o slabă ezitare, înainte de a răspunde. 

— Dar cine întreabă ? repetă vocea, tăios. 

Petrie respiră adânc. Va trebui să rişte şi să pronunţe pa-rola 
de identificare. 


— Am adus comanda de portocale de la Palermo, spuse el în 
sfârsit. 

Omul de la capătul firului ezită clar înainte de a răspunde. 

— Sper că preţul nu-i prea mare în timpul verii. Ce 
cantitate ? 

Petrie se feri să-şi arate uşurarea când răspunse. Vocea îi 
dăduse răspunsul convenit, prin urmare îi aparţinea lui Gambari. 

— Nouăzeci de kile, signore. Dar din păcate o să ne fie cam 
greu să aducem comanda până la Scopana. 

— Si unde e acum ? 

— La Puccio. E un sat... 

— Cunosc locul ! O să vin eu acolo şi o s-o preiau imediat. 
Înţeleg că aveţi probleme cu transportul ? Vocea lui Gambari 
suna sigură pe ea şi competentă, aşa că Petrie simţi o uşurare 
imensă când răspunse. 

— Da, probleme mari. Cel mai bine ar fi să ne puteţi lua pe 
toţi trei de pe undeva de lângă sat... 

— Pe drumul înspre Scopana ar fi bine ? 

— Dar nu prea departe de aici. 

— O să ajung într-o oră, poate şi mai repede. Maşina mea e 
un Mercedes gri, cu numărul de înregistrare ML4820. Voi veni 
singur şi vă voi lua de la bifurcația dinspre Cefalù. Venind 
dinspre Puccio, drumul din stânga o ia spre Cefalu, iar cel drept 
merge înainte spre Scopana. Inţelegi ? 

— Da. Şi mulţumesc. Cam la ce depărtare... 

— Bifurcaţia e cam la un kilometru spre est de Puccio. Vocea 
devenise mai puţin oficială. Dar aţi cam întârziat cu transportul, 
signore. 

Grijuliu, acest Gambari, gândi Petrie. Sigur, aşa era, 
întârziaseră al dracului de mult: plănuiseră să ajungă la Scopana 
pe la zece dimineaţa. 

— Mai mult de patru ore, mă tem, spuse el. 

— Când ajung la bifurcaţie, o să vă aştept acolo... 

Și telefonul muri brusc. Fără formule inutile de încheiere, 
doar sunetul receptorului aşezat în furcă la celălalt capăt. Petrie 
tocmai îi înmâna fetei aparatul, când în bar intrară trei bărbaţi şi 
se aşezară la masa de lângă uşă. 

Unul dintre ei era ţăranul care plecase de la masa lui Arturo, 
un altul purta un şorţ plin de făină. Băcanul. Prietenii lui Scelba 
se adunau ca să-l vadă pe omul care purta sigiliul şefului mafiei. 


Luându-şi înapoi restul, Petrie o luă spre ieşire, dar se opri 
brusc. Liniştea fu dintr-o dată ruptă de zgomotul motoarelor 
unui camion şi al unor motociclete. În piazza se auzi un scrâşnet 
de frâne şi apoi tropăit de cizme. În timp ce el se înapoia spre 
locul de unde plecase ca să fie gata să se strecoare prin uşa din 
spate, în încăpere intrară în fugă carabinieri, cu baionete fixate 
în vârful puştilor, iar un sergent ordona în italieneşte ca fiecare 
să rămână pe loc. Fata îi turnă iute lui Petrie vin în alt pahar şi el 
îl duse repede la gură, sprijinindu-se de bar şi aşteptând. 


Soldaţii se aliniară cu spatele la perete, cu puştile ridi-cate, 
privindu-i atent pe cei din încăpere. Văzându-l pe Petrie singur 
la bar, sergentul îndreptă o mână spre el şi strigă: 

— Tu ! Aşază-te la o masă ! Repede! 

Petrie se târî gârbovit spre masa liberă de lângă a lui Arturo 
şi se aşeză astfel încât să-l aibă sub ochi pe sicilian. Sergentul, 
căruia îi plăcea probabil sunetul propriei sale voci, mai urlă 
câteva ordine în legătură cu ce s-ar întâmpla dacă cineva ar 
mişca, apoi înţepeni brusc şi salută în timp ce în bar intră un 
ofiţer elegant îmbrăcat. 

— Domnul căpitan Soldano ! strigă sergentul. Linişte ! 

Cum nimeni nu vorbise, comanda era de prisos. Pe sub 
cozorocul şepcii, Petrie aruncă o privire scurtă spre sicilianul cu 
faţa dură de la cealaltă masă. Țăranul părea că devenise dintr-o 
dată nehotărât; se ridică o clipă în picioare ca să spună ceva, 
apoi prinse privirea lui Arturo şi îşi schimbă părerea, pe când 
căpitanul li se adresa în italieneşte, ceea ce arăta că venea de 
pe peninsulă. 

— Au fost zăriţi doi spioni britanici în apropiere de Puccio, 
spuse el, şi s-ar putea să se fi ascuns prin sat. Aţi văzut vreun 
străin pe aici în ultimele două ore ? Pe cineva pe care nu l-aţi 
mai văzut niciodată prin sat ? 

Soldano privi de jur împrejur, aşteptând, apoi îşi potrivi 
chipiul sub un unghi mai atrăgător, scrutând cu privirea pe 
fiecare. Ochii i se opriră pentru o clipă asupra sicilianului cu faţa 
dură, după care îşi reluă convorbirea. Ţăranii de pe la mese se 
uitau unii la alţii nedumeriţi, ridicară din umeri, iar Petrie 
observă că nici unul nu privea spre el. Dar el era unicul din 
încăpere care stătea singur la masă şi, cu toate că fusese împins 
acolo de sergent, se simţea vizat. Fata din spatele barului 


ştergea un pahar, privind în tavan, pe fereastră, către soldaţi, 
dar nu spre Petrie. 

— S-ar putea să oferim o recompensă pentru cine-i 
descoperă, spuse Soldano, frecându-şi degetele unul de altul ca 
numărând bancnote, după care aşteptă iar vreo reacţie 
oarecare. Petrie înjură din nou în gând. Ce ghinion ! Prăbuşirea 
acelui Beaufighter dublase complicațiile. „Doi spioni britanici...”, 
spusese Soldano, aşa că sigur se referea la cei doi aviatori care 
fuseseră probabil văzuţi coborând cu paraşutele. Ţăranii îşi 
repetară gesturile nepăsătoare de dinainte, privindu-se între ei 
şi ridicând din umeri. Era o situaţie enervantă: oricare civil de 
acolo ştia desigur că el era un străin, iar singurul de care Petrie 
se îndoia era sicilianul acela cu faţa dură. Când Soldano privise 
înspre el, Petrie zărise o licărire de recunoaştere şi era acum 
sigur că acest sicilian era un informator plătit, exact genul de 
om care fusese Carlo în ochii lui Scelba. lar singurul motiv care îl 
ţinea pe acesta deocamdată tăcut era prezenţa lui Arturo şi a 
prietenilor săi. Cu toţi carabinierii aceia de jur împrejurul lor, la 
numai câţiva metri, situaţia era instabilă şi se întreba cât timp 
va mai trece până când aceasta se va deteriora. 

— Bine, spuse Soldano filozofic, se pare că nimeni nu ştie 
nimic despre problema asta, aşa că mai bine am profita şi noi de 
acest bar. 

Era o hotărâre populistă. Toţi soldaţii se îngrămădiră lângă 
bar, dar apoi se dădură la o parte când Soldano se apropie, îşi 
scoase chipiul ceremonios spre fată, care îi umplu un pahar, cu 
o privire neutră. Incordarea ar fi trebuit să scadă, dar, 
dimpotrivă, crescu vizibil. La uşa de la intrare încă mai erau 
postate santinele şi nimeni nu părea dispus să plece, iar fata 
continua să umple pahare pentru toţi carabinierii. Petrie stătea 
sorbind din pahar, cu ochii aţintiţi asupra ţăranului cu faţa dură, 
care tocmai se ridicase şi se îndrepta spre bar. Manevra era 
evidentă: Soldano plănuise să-i dea sicilianului o şansă să se 
apropie de el, ca să-i strecoare cine ştie ce informaţie la ureche. 
Şi desigur că informaţia era chiar despre Petrie. La numai un 
minut după asta ar fi arestat. Alţi ţărani se îndreptară şi ei spre 
bar şi atunci Arturo şopti ceva unui om din spatele mesei lui. 
Acesta se ridică, se lovi dinadins de cel cu faţa dură, spuse 
câteva fraze în siciliană şi-i smulse paharul gol din mână. După 
care se îndreptă spre bar, fără ca sicilianul să protesteze. Cam 


fără voia lui, acesta se reaşeză la masă. Petrie îşi freca bărbia 
țepoasă ca să-şi micşoreze încordarea. O amânare, îşi spuse, 
dar ceva care nu putea dura mult. O mână îl lovi pe spate şi 
apoi îi făcu semn să treacă spre bar, în timp ce fata de acolo îl 
privea, ridicând o sticlă. Ce dracu' pregăteau ? 

Ridicându-se, se strecură printre soldaţii care sporovăiau 
între ei, ajunse lângă bar tocmai în momentul în care prietenul 
lui Arturo lua de pe tejghea două pahare pline şi se întorcea cu 
ele la masă. Soldano, slab şi volubil, se răsuci, privind prin 
încăpere, mirându-se de ce sicilianul nu se mişcase de la locul 
lui. Ţinându-şi haina împăturită la piept, de teamă să nu 
lovească pe cineva şi acesta să simtă prezenţa armei ascunse, 
Petrie se strecură spre capătul tejghelei, de unde fata îi arăta 
direcţia cu o simplă mişcare din cap. Jocul acesta nu mai putea 
dura multă vreme : Soldano se îndrepta deja către sicilian. Dacă 
muntele nu vine la Mahomed, atunci... Luându-şi paharul de la 
fată, Petrie se sprijini de perete, aproape de telefon, şi-l văzu pe 
Arturo punându-i în mână sicilianului un pahar plin. Țăranul îl 
privea cu îngrijorare şi, cu o mişcare iute, apucă paharul celuilalt 
şi-l ridică : 

— Salute ! spuse el. 

Spinarea lui Petrie se acoperi din nou de sudoare în timp ce-l 
privea pe băcan. Întreg scenariul era deosebit de simplu 
ofiţerul italian vorbise deja cu mai mulţi ţărani, aşa că atunci 
când se va opri lângă cel cu faţa dură nimănui nu i se va mai 
părea că acesta era informator. Cel care îl adusese pe băcan se 
ridică, se aplecă şi-l apucă de mânecă pe ţăranul cu faţa dură, 
dar acesta se întoarse mânios către el. Fură schimbate doar 
câteva vorbe, dar în timp ce omul cu faţa dură tocmai se 
întorcea cu spatele, Arturo îi goli în pahar o fiolă cu ceva. 
Transpiraţia începu să-i curgă din nou pe spinare lui Petrie, când 
îi trecu prin minte să-i facă un semn fetei de la bar, care îi arătă 
cu capul uşa din spatele ei. Acum nu-i mai trebuia decât o 
dispută bruscă prin bar, poate atunci când sicilianul cu faţa dură 
va da pe gât paharul cu băutura otrăvită. 

— Te mai întâlnesti cu Maria ? îl întrebă fata cu veselie. 

Poate i se părea că de prea multă vreme el nu mai vorbise 
cu nimeni, ceea ce ar putea părea suspect. 

— Bineînţeles ! răspunse Petrie sorbind din pahar şi su- 
praveghindu-l pe sicilian. E cea mai drăguță din Puccio. 


— Si o să te însori cu ea, cu Maria ? 

— Poate că da, până la urmă. 

Sicilianul părea că devine nervos sau nerăbdător: se ridi- 
case în picioare şi încerca să se îndrepte către Soldano cu 
paharul în mână. 

— Dar e cam devreme să ne gândim la căsătorie, conti-nuă 
Petrie. 

— Toţi spuneţi aşa, îl tachină fata. Nu cred că eşti un om de 
onoare. Ştergea şi tot ştergea acelaşi pahar, strângând puternic 
cârpa din mână şi încercând să nu privească spre Arturo. 

Dar se părea că ceva din scenariu nu merge: sicilianul părea 
decis să nu bea din pahar înainte de a vorbi cu Solda-no. Cu 
paharul neatins în mână, ajunse, ocolind mesele, până în locul 
unde stătea ofiţerul, la vreo trei metri de Petrie, discutând cu 
unul dintre ţărani. Un soldat cu arma atârnată pe umăr se aşeză 
lângă Petrie, cu paharul în mână. Ai încercat, Arturo, chiar foarte 
bine, dar n-o să meargă, îşi spuse Petrie. Şi evident că nu se 
putea aştepta la cine ştie ce ajutor din partea mafioţilor dacă 
venea vorba de tras cu arma, cu toţi carabinierii aceia de faţă. 
Comandă fetei iute un coniac, luă paharul şi-l ţinu pregătit să-l 
arunce în ochii soldatului de lângă el de îndată ce sicilianul ar 
ajunge lângă Soldano. 

Ofiţerul italian se întoarse cu paharul în mână, ca şi cum ar 
întâmpina cu plăcere un nou sosit şi-şi ridică paharul. 

— Salute ! spuse el. 

Sicilianul cu faţa dură îşi ridică automat paharul la gură şi 
sorbi adânc, după care imediat începu să bolborosească şi să 
tipe cu putere, un țipăt care curând degeneră într-un horcăit 
oribil, în timp ce-şi apucă gâtul cu mâinile, se împletici spre 
Soldano şi căzu pe spate lângă el, aproape de bar. Zăcea liniştit, 
iar buzele îi deveniră vineţii, parcă arse. Urmă un moment de 
tăcere, după care izbucni zarva, cu ţăranii ridicaţi toţi în picioare 
şi ţipând, alergând haotic prin încăpere. 

— Dottore ! Dottore ! 

Băcanul alergă spre uşă, trecu printre santinelele mirate 
postate acolo, iar soldaţii începură imediat să tragă, încercând 
să reintroducă ordinea pe măsură ce harababura devenea tot 
mai mare, pe când alţi soldaţi şi Soldano stăteau aplecaţi asupra 
trupului fără viaţă al sicilianului. Petrie se strecură pe după 
capătul tejghelei, văzu că nimeni nu se uita înspre el şi trecu 


încetişor pe lângă fata de la bar, prin uşa din spate. După ce o 
închise, zgomotul dinăuntru se stinse brusc. Alergă de-a lungul 
unui gang îngust, pietruit şi presărat cu paie. La capătul lui 
deschise încet o altă uşă, zări lumina soarelui strălucind peste 
pietrele de pavaj şi-i simţi dogoarea izbindu-l în faţă. leşi într-o 
curte împrejmuită cu ziduri, închise uşa în urma lui, alergă spre 
zid şi se căţără peste el. Dincolo de sat se întindea un câmp 
deschis, o costişă golaşă cobora la vale către un râu secat, iar în 
depărtare putu zări colina unde le spusese lui Johnson şi lui 
Scelba să-l aştepte în cel mult o oră. 

Cobori în fugă colina, la început cu greu pentru că muşchii 
nu-l mai ascultau din pricina tensiunii, dar treptat îşi reveni şi se 
mişcă mai repede, iar când privi înapoi spre acoperişurile satului 
Puccio, lăsate în urmă cu vreun kilometru, văzu că nimeni nu-l 
urmărea. Alergă mai departe, cu gândul să dispară din vedere 
înainte de a se ivi alţi carabinieri, dar pe măsură ce se îndepărta 
de sat nu-şi putea scoate din minte imaginea acelui sicilian 
zăcând pe spate, cu buzele arse. Ceea ce îi dăduse Arturo nu 
era o simplă otravă care să-l scoată din circulaţie pentru o 
vreme, ci de-a dreptul acid prusic, un lichid mortal care 
măcinase măruntaiele informatorului în doar câteva secunde. lar 
organizarea mersese fără cusur. Dacă de asta era în stare mafia 
în timp de ilegalitate, aproape distrusă fiind de poliţia fascistă, 
atunci de ce oare o fi în stare acest monstru când va fi eliberat 
din cuşcă ? 


Coloana blindată a Wehrmacht-ului dispărea într-un nor de 
praf spre vest, în direcţia Puccio, în timp ce un Mercedes gri 
gonea spre Cefalu dinspre est. Pe un deal, la vreo treizeci de 
metri deasupra bifurcaţiei, Petrie stătea ghemuit împre-ună cu 
Scelba într-o colibă ciobănească cu toţi pereţii aproape năruiţi, 
deschişi spre toate punctele cardinale, cu o uşă în spate. 
Pietrele din care fuseseră făcuţi pereţii, nelegate între ele cu 
mortar, căzuseră şi prin găuri putea vedea limpede drumul de 
jos şi întreg peisajul din jur cu prăpăstii peste tot, până la vreo 
doi kilometri de-a lungul şoselei principale, cât şi de-a lungul 
drumului secundar care se despărţea spre Cefalù şi spre mare. 
Acum, când coloana germană trecuse de răspântie, gândi Petrie, 
locul devenea ideal pentru o întâlnire, era izolat şi nu putea fi 
observat decât de el şi de // capo din adăpostul în care se 


ascunseseră. Apucă strâns patul Mauser-ului, în timp ce încercă 
să descifreze de la distanţă numărul de pe placa de înmatri- 
culare, dar Mercedes-ul mergea prea repede, vădit fără intenţia 
de a se opri. 

— Asta nu poate fi Gambari, îi şopti el lui Scelba. 

— In cazul ăsta e în întârziere, remarcă Scelba şi în glasul lui 
se distingea o notă ce sugera că era gata oricând să critice un 
italian care lucra pentru Aliați. 

— Va ajunge aici la timpul cuvenit. Gambari e un tip hotărât 
şi de mare încredere. Şi pentru că tot veni vorba, vreau să-ţi 
spun, Scelba, că nu mi-ar plăcea deloc să am necazuri cu voi 
doi. Suntem cu toţii împreună în afacerea asta. 

— Viaţa este plină de necazuri, răspunse criptic şeful mafiei. 

Culcat pe pământ în spatele zidului, Petrie privi printr-o altă 
spărtură şi rămase dezamăgit atunci când văzu că maşina 
acceleră. Dar după ce trecu cu puţin de bifurcaţie, automobilul 
îşi reduse viteza, frână sălbatic, alunecă periculos spre 
marginea unei râpe şi dădu înapoi, în timp ce singurul ocupant, 
şoferul, se răsuci pe scaun ca să vadă pe unde merge. După ce 
opri la răspântie, acesta scoase capul pe fereastră şi privi în jur, 
apoi se reaşeză în scaun, scoase o hartă şi o examină. Numărul 
de înmatriculare era într-adevăr ML4820. 

— Îl cunoşti pe omul ăsta, pe Gambari ? întrebă Scelba. 

— Nu l-am întâlnit niciodată. 

— Atunci ar trebui să ne purtăm cu mare grijă. 

Aplecat pe vine, sicilianul îşi verifică revolverul şi-şi scoase 
din buzunar batista murdară ca să-şi şteargă fruntea, pentru 
cazul în care sudoarea i-ar aluneca în ochi la un moment 
nepotrivit. De pe poziţia lor relativ înaltă, Petrie putea vedea 
clar maşina, îşi dădu seama că este goală, cu excepţia şoferului, 
un bărbat cam chel şi îmbrăcat cu un costum închis, ca al 
oamenilor de afaceri. Era într-adevăr Gambari ? Maşina purta, 
ce-i drept, numărul corect şi în ea se afla un singur om, dar 
şoferul dăduse o convingătoare dovadă că nu cunoştea bine 
regiunea, că nu era prea sigur pe unde merge. Sau poate că 
voia anume să încurce lucrurile ca să-i inducă în eroare pe cei 
care cu totul întâmplător s-ar fi aflat prin preajma bifurcaţiei. 

— Vom cobori ca să-l vedem mai de aproape, spuse Petrie. 
Ţine-te după mine şi nu-l lăsa să vadă că eşti înarmat. 


Punându-şi Mauser-ul la loc în tocul de lemn de la şold, 
Petrie îşi îmbrăcă haina, o încheie şi ieşi prin uşa din spate a 
colibei. În timp ce cobora încet spre drum, şoferul reacţionă 
numaidecât. leşind din maşină, îşi duse palma streaşină la ochi 
ca să-i privească, apoi se întoarse şi deschise portiera din spate 
pentru ei. Această acceptare pripită îl alarmă pe Petrie: omul 
acesta nu era prea grijuliu — ştia clar că vor apărea trei oameni 
şi iată că de pe colină coborau numai doi. 

Dacă era atât de neglijent într-o problemă ca asta, putea fi 
neglijent şi în alte probleme mai serioase, de pildă în cea a 
drumului lor spre Scopana. Cu mânie crescândă, cu soarele 
dogorindu-l în spate, Petrie se opri şi privi în lungul drumului, în 
direcţia din care venise maşina, şi constată că era pustiu cât 
vedeai cu ochii. Începu să coboare din nou, agăţându-se de 
pietre ca să-şi ţină echilibrul, apoi se opri iarăşi. Şoferul se 
întoarse brusc si de data asta mâinile nu-i mai erau goale. 

— Staţi pe loc, amândoi ! comandă el în italieneşte, 
îndreptând spre ei un pistol automat nemtesc. 

— Nădăjduiam că ne poţi lua cu dumneata, strigă iute Petrie. 

— Mâinile sus, amândoi ! lar tu, cel din faţă, vino singur aici ! 

Cu mâinile ridicate la nivelul umerilor, Petrie străbătu ultimii 
metri ai cărării, iar Scelba rămase pe loc. Şoferul Mercedes-ului 
era scund, abia trecea de vreun metru cincizeci, dar lat în 
umeri; avea în jur de patruzeci de ani, o frunte înaltă şi netedă, 
iar smocurile de păr de deasupra urechilor nu-i dădeau în nici un 
caz un aer angelic. Părea însă plin de vitalitate şi de inteligenţă, 
la care se adăuga o doză de asprime, toate acestea fiind trădate 
de nasul uşor coroiat şi de ochii ageri, acoperiţi de pleoape 
grele. Purta o mustață subţire, bine îngrijită, şi un costum 
impecabil, scump şi proaspăt călcat. Asta îl făcu pe Petrie să se 
simtă ca un cerşetor. Bărbatul zâmbi uşor în timp ce-şi ţinea 
revolve-rul aţintit asupra lui. 

— Ai adus comanda de portocale de la Palermo ? întrebă el 
încet, repetând parola de recunoaştere. 

— Da, dar preţul nu poate fi prea mare în timpul verii... 

— Eu sunt Angelo Gambari. 

— Şi eu James Petrie... 

Începu să-şi coboare mâinile, dar ţeava pistolului se agită cu 
înţeles și si le ridică din nou. 


— Domnule maior Petrie, mai am încă o îndoială. Vorbeai că 
sunteţi trei. Unde este acest al treilea ? 

— Chiar în spatele dumitale, spuse Petrie cu voce tare. Şi 
dacă aş fi în locul tău, aş fi ceva mai grijuliu, Angelo. Te-a avut 
sub ochi încă de când ai sosit. 

Din spatele unei stânci de pe partea cealaltă a drumului se 
ridică Johnson cu revolverul îndreptat direct spre spatele 
italianului. Gambari privi scurt peste umăr, zâmbi din nou şi-şi 
puse pistolul pe scara maşinii. a 

— Aşadar şi voi vă luaţi măsuri de precauţie. Asta-i semn 
bun. 

Ştergându-şi capul pe jumătate chel cu o batistă de mătase, 
privi în sus pe colină, unde Scelba încă stătea cu mâinile 
ridicate. 

— lar acesta, mai spuse el, s-ar părea că e don Vito Scelba. 
Sper că nu veţi regreta că l-aţi cooptat pe acest mafiot ticălos în 
misiunea voastră. 

— N-am fi ajuns niciodată până aici fără el, spuse Petrie 
răspicat, după care îl prezentă pe Johnson şi-i făcu semn cu 
mâna lui Scelba să coboare. 

— Si mai avem nevoie de el ca să ne introducă în docurile 
din Messina, îi aminti el lui Gambari. 

— De acord, dar să nu mă puneţi să-i strâng mâna. Şi aş vrea 
să-ţi spun ceva între patru ochi. 

Strângerea de mâini se dovedi a nu fi o simplă problemă de 
protocol. Când Scelba ajunse la drum şi Petrie îl prezentă lui 
Gambari, acesta doar înclină din cap, ştergându-şi ochelarii. 
Ăştia doi nu se mai întâlniseră niciodată înainte, gândi Petrie şi 
iată că deja din atitudinea lor se vedea că se urăsc de moarte. 
Desigur că Scelba se temea că o parte din meritul care îi 
revenea lui îi va fi atribuit lui Gambari de către Cartierul General 
al Forţelor Aeriene ale Aliaților; iar în ceea ce-l privea pe 
Gambari însuşi, acesta ura mafia de ani de zile, după cum îl 
avertizase Parridge încă de la Tunis. Aşadar, cel mai bine era să 
schimbe două vorbe cu el ca să prevină necazuri ulterioare. 

— Suntem al dracului în întârziere, îi spuse el lui Gam- bari, 
însoţindu-l pe o cărare pietroasă dintre şosea şi drumul spre 
Cefalu. Între timp, Johnson şi Scelba urcau pe locurile din spate 
ale Mercedes-ului, unde americanul îşi puse sacul cu exploziv. 


Petrie se opri la vreo zece metri de maşină, iar italianul lăsă 
pistolul să-i cadă într-un şanţ la picioare. 

— Ar părea ciudat dacă ar trece vreo maşină şi m-ar vedea 
cu ăsta în mână, explică el. Cred că mai întâi de toate ar trebui 
să-ţi spun despre dezastru. 

— Ce dezastru ? 

— Ne-am pierdut orice mijloc de comunicare cu Africa, 
transmiţătorul, telegrafiştii, totul. Au fost capturați cu toţii acum 
opt ore. Sper că v-aţi adus cu voi propriul trans- miţător. 

— Nu ! Contam pe al vostru. Ce dracu’ s-a întâmplat ? 

— Habar n-am. Tot timpul am fost foarte grijuliu, am urmărit 
cu atenţie să nu fie vreun detector inamic prin preajma casei 
când transmiteam. Mă întreb dacă n-au inventat cumva vreo 
metodă nouă. 

Gambari îi întinse pachetul de ţigări. 

— Dar ceea ce mă nelinişteşte, urmă el, e că l-aţi adus pe 
Scelba cu voi. 

— Avem nevoie de el. 

— Am un văr care e mafioso, spuse italianul cu vehe-menţă, 
dar îmi ţin ascuns disprețul faţă de el pentru că-i folositor, deşi 
ştiu bine ce javre sunt toţi mafioţii... 

— Avem nevoie de Scelba, repetă Petrie politicos. 

— Dar e periculos să recurgeţi la un capo al mafiei, protestă 
din nou. Am auzit chiar că Aliaţii i-ar putea oferi un post oficial în 
Sicilia după ocupaţie ! Asta ar fi nebunie curată. Odată la 
putere, el ar... 

— Angelo ! Treaba mea e să scufund blestematul acela de 
bac, spuse Petrie cu o voce ameninţător de calmă. Dacă rămâne 
în funcţiune, asta ne-ar costa mii de vieţi, nemţii ar aduce aici 
forţe imense de întărire, exact când nu trebuie. Dacă am ajuns 
până aici, asta i se datoreşte lui Scelba şi sunt convins că vom 
avea nevoie de el ca să pătrundem în docurile din Messina. Nici 
mie nu-mi place ideea de a colabora cu mafia, dar Scelba ăsta 
este absolut necesar pentru reuşita operaţiunii, aşa că o să vină 
cu noi şi mai departe, pe Dumnezeu ! De acum înainte va trebui 
să trăieşti, să respiri şi să gândeşti doar cu un singur scop în 
minte — scufundarea bacului Cariddi ! Ţi-e clar ? 

— Mă aflu sub comanda ta, răspunse italianul liniştit. Să nu 
ne apropiem încă de maşină, ar putea da de gândit — să 
aşteptăm să treacă maşina aceea mai întâi. 


— E un Volkswagen. 

— Văd şi eu. De aceea ţi-am spus să fim prudenţi, re-plică 
Angelo. 

Volkswagen-ul trecu în viteză pe lângă maşina lor, după care 
Angelo scoase din buzunar o hartă rutieră, o desfăcu şi pretinse 
că o studiază cu atenţie. Stăteau în plină dogoare a după- 
amiezei şi Petrie se simţea teribil de obosit în timp ce privea 
maşina care trecea cu un ochi, iar cu celălalt spre hartă. Fruntea 
puternic bronzată a italianului era acoperită de un strat de 
transpiraţie, dar probabil că nu din cauza temperaturii ridicate. 
Din când în când arunca o privire spre revolverul aruncat în 
rigolă. Volkswagen-ul încetini şi Petrie ghici cam ce-i trecea prin 
cap lui Angelo. 

— Dacă opreşte, îl avertiză el, nu dorim nici un fel de 
necazuri. Treaba noastră e să mergem mai departe şi să facem 
în aşa fel încât nimeni să nu ştie că suntem pe aici. 

— Asta depinde mai mult de inamic decât de noi, nu-i aşa ? 
întrebă Angelo, prietenos. Şi uite, maşina e gata să oprească. 
Aşa că lasă pe seama mea tratativele. Nemţii ăştia nu vorbesc 
prea politicos cu ţăranii. 

Petrie se uită la ceas: aproape 3,30 după-amiază. Mai puţin 
de nouă ore rămase pentru a ajunge la Messina şi iată un alt 
obstacol în cale ! 

Volkswagen-ul încetini şi mai mult şi în timp ce înainta 
domol, un bărbat de pe scaunul din faţă se aplecă şi-i privi prin 
geamul deschis. Petrie simţi că i se iuţesc bătăile inimii — sigur 
că Angelo şi-a făcut greşit socotelile. In maşină erau doi nemti, 
iar cel din dreapta şoferului era ofiţer. După ce deschise 
portiera, îi spuse ceva şoferului peste umăr şi ieşi. Proptindu-se 
cât era de înalt în faţa lor, îşi înfipse degetele mari în centură şi 
se uită lung la Angelo şi la Petrie. Aveau de-a face cu un SS-ist. 


8 
Vineri, 3.30 p.m. — 7.30 p.m. 


Ofiţerul SS era înalt, cu umeri largi şi îmbrăcat într-o 
uniformă impecabilă. Faţa şi mâinile îi erau aproape albe, aşa că 
Petrie bănui că nu venise pe insulă decât de câteva zile, că 
poate înainte de asta fusese staționat la nord de Alpi. Şi se 
părea că era un bun tactician: nici nu ieşise bine din maşină, 
când şoferul SS ieşi şi el cu un pistol automat în mână, o armă 
asemănătoare cu cea pe care Angelo o lăsase în groapă. Se 
sprijini de capotă cu ţeava armei îndreptată spre spatele 
Mercedes-ului, unde Johnson şi Scelba stăteau cu spatele spre 
el. Ofiţerul îşi desfăcuse tocul revolverului şi-şi ţinea mâna 
foarte aproape de patul acestuia. 

— Cum te numeşti ? i se adresă el lui Angelo, în ita-lieneşte. 

— Dar cine întreabă ? spuse Angelo. 

Neamţul privi o clipă în tăcere, apoi îşi duse mâna spre 
buzunarul pantalonilor. Scoţând un pachet de ţigări, îşi puse o 
ţigară în gură şi băgă pachetul înapoi în buzunar, dar în locul 
său apăru revolverul, cu care ţinti la mijloc între cei doi. Nu-i 
trebuiau decât două gloanţe ca să-i trimită pe amândoi în 
mormânt, gândi Petrie cu ură. Mişcarea mâinii dovedise că era 
un expert, o manevră de adevărat profesionist. 

— Locotenentul Hauptmann din Wehrmacht, spuse ofiţerul 
SS ceremonios. Şi vă dau zece secunde ca să răspundeţi... 

— Eu sunt Angelo Gambari, îi răspunse italianul calm. Eşti, 
desigur, nou pe-aici, în Sicilia... 

— Aceea e maşina ta ? întrebă neamţul. 

În timp ce Hauptmann vorbea, Angelo se uita în conti-nuare 
la hartă şi mai zăbovi asupra ei câteva secunde înainte de a-şi 
înălța capul, privindu-l surprins pe ofiţer, mirat că mai este 
acolo. Îl privi scurt şi stăruitor, cu o expresie neplă-cută care îl 
făcu pe Hauptmann să-şi devieze un pic ţeava pistolului direct 
spre el. Pentru numele lui Dumnezeu, Angelo, se rugă Petrie, 
individul ăsta vine probabil drept din Rusia, de acolo de unde 
mai întâi trag şi abia după aceea vor să ştie de ce au tras. Dar 
răspunsul lui Angelo nu era de natură să-l liniştească. 


— De ce întrebi ? spuse acesta. 

Era limpede că lui Hauptmann îi venea greu să-şi păstreze 
controlul. Privi peste umăr, unde îl putu zări pe Johnson uitându- 
se spre ei prin fereastra din spate a Mer- cedes-ului, în timp ce 
Scelba nu-şi arăta decât ceafa. După care îşi îndreptă din nou 
atenţia spre Angelo. 

— Ţi-am pus o întrebare. 

— Şi eu la fel. 

In purtarea plină de o exagerată încredere de sine a 
italianului se distingea ceva autoritar, chiar arogant — îşi ţinea 
harta deschisă în faţă şi-l privea pe Hauptmann pe deasupra ei, 
ca şi cum ar fi interogat un acuzat aflat în boxă. Încordarea 
creştea sub soarele dogoritor şi părea că dez- nodământul se 
apropia cu iuţeală, în timp ce ofiţerul îşi îndrepta încet 
revolverul către omul cu trei palme mai scund decât el. Petrie 
simţea că se afla la numai o secundă de a apăsa pe trăgaci. Ce 
joc periculos juca Angelo ? 

—E o maşină de fabricaţie germană, spuse Hauptmann, 
arătând cu mâna. 

— Ce simţ de observaţie ! Tonul vocii lui Angelo era batjo- 
coritor. Şi dintr-o dată începu să vorbească fluent în germană. 
Pe faţa spilcuită a lui Hauptmann se zugrăvi surprindere şi o 
umbră de şovăială. 

— Vorbeşti germana ? întrebă el cu asprime. 

— Incă o dată, ce simţ de observaţie ai! 

Angelo continuă să vorbească nemţeşte. 

— Aşa că poate ai observat că şi plăcuţele de înmatri-culare 
poartă număr italian. 

Angelo îşi lăsă harta din mâini şi aceasta căzu exact peste 
groapa în care era revolverul. Se aplecă să o ridice, se răzgândi 
şi o lăsă pe loc. Petrie nu se îndoia că atunci când se va mai 
apleca o dată se va ridica cu arma în mână. Stratagema sigur că 
nu va merge — Hauptmann ar avea timp destul să tragă de 
două ori, omorându-i pe amândoi chiar mai înainte ca el să 
poată tinti. După care şoferul va trage în Johnson şi în Scelba 
înainte ca ei să poată ieşi din maşină. Angelo, care deşi avea un 
stagiu bun de peste şase luni ca spion în spatele inamicului, de 
data aceasta depăşea limita, atinsese acea stare nervoasă, 
febrilă, în care omul îşi asumă riscuri sinucigaşe. 

— Şi ce-i cu plăcuţele de înmatriculare ? întrebă Hauptmann. 


— Oricât de ciudat ţi s-ar părea, continuă Angelo în germană, 
noi italienii călcăm peste mândria noastră naţională şi 
cumpărăm maşini de fabricaţie străină. Ar trebui ca lucrul 
acesta să vă facă plăcere — când am cumpărat maşina asta, 
Germania tocmai avea nevoie de banii mei ! 

Faţa palidă a lui Hauptmann se îmbujoră vizibil, iar el începu 
să se apropie de Petrie şi de Angelo. Dacă vine prea aproape, 
gândi Petrie, o să zărească sigur revolverul, pe care harta îl 
acoperea doar pe jumătate. Angelo îşi întoarse brusc capul spre 
Mercedes şi mişcarea asta neaşteptată îl alarmă pe SS-ist; 
întorcându-se şi el, se uită la maşină, unde ceilalţi doi bărbaţi 
stăteau calmi pe bancheta din spate. 

— Ce-ai văzut acolo ? strigă el în germană. 

— O şopânlă, răspunse Angelo cu nepăsare. Se strecu-rase 
sub maşină, mi s-a părut o specie mai rară. Dar ce spuneai ? 

Scurta diversiune dădu rezultate : nemţul rămase pe loc, 
uitându-se ţintă la Petrie înainte de a-şi îndrepta din nou atenţia 
către Angelo. 

— Mă văd nevoit să-ţi amintesc că ne aflăm în plin război şi 
că Sicilia e teatru de luptă. Şi că prin jur au fost zăriţi doi spioni 
britanici. Unde sunt actele maşinii ? 

— In buzunarul de pe uşa Mercedes-ului... 

Hauptmann se întoarse ca să dea un ordin şoferului, dar 
Angelo îl opri. 

— Aşteaptă o clipă, spuse el. Pot să-ţi arăt actul de 
proprietate asupra maşinii, dar n-am intenţia să o fac. Nu ai 
autoritatea să ne controlezi ! Mai mult... 

— Nu am autoritatea ! 

Furia lui Hauptmann devenise deja vizibilă şi, în încordarea 
momentului, oboseala lui Petrie se topi brusc pe când îşi 
strecura mâna încet sub haină şi apucă Mauser-ul. Constată că 
este în stare să observe acum detalii minore: tremurul uşor al 
nărilor lui Hauptmann, care palpitau ca ale unui cal nărăvaş, 
trupul încordat al şoferului neamt, gata să facă uz de arma sa, o 
mică pată roşie pe gulerul vestonului lui Hauptmann, care putea 
fi de sânge sau de vin. 

— Ordonă-le celor doi din maşină să iasă afară şi ţine-i sub 
armă, strigă SS-istul către şofer. Să stea cu faţa-n jos pe 
pământ, iar tu cercetează maşina. 


Petrie îşi făcu o socoteală: ar putea oare scoate Mauser-ul 
din toc şi să tragă destul de repede ca să-l ucidă pe ofiţer ? Apoi 
decise că ar fi imposibil, deoarece Hauptmann îşi întoarse iarăşi 
capul către ei, în timp ce şoferul se îndreptă spre Mercedes şi 
dădu un ordin în nemţeşte. Sacul cu exploziv va fi descoperit în 
mai puţin de un minut; Ed îl pusese jos, lângă piciorul lui. Angelo 
îşi întinse braţele a resemnare, spunând: 

— Nici unul din cei doi nu înţelege germana, iar dacă şoferul 
are de gând să-i lovească, voi raporta incidentul generalului 
Guzzoni... 

Tăcu, după care Hauptmann dădu un ordin, profitând de 
această portiţă de ieşire oferită de italian. 

— Hans ! Lasă-i în pace ! Nu înţeleg germana, spuse el. 

— Aşa mai merge, continuă Angelo, liniştit. Mi-e teamă că 
dacă voi fi nevoit să raportez atitudinea dumitale, primul lucru 
care ţi se va întâmpla va fi trimiterea înapoi în Rusia, în mai 
puţin de 24 de ore... 

— Porc obraznic ! tună Hauptmann, ridicându-şi pistolul şi 
aţintindu-l direct spre pieptul lui Angelo, dar italianul rămăsese 
cu braţele întinse, într-o poziţie lipsită de apărare, în timp ce 
germanul continuă: 

— Îţi dai seama că ai ameninţat un ofiţer al Wehrmacht- 
ului... 

— Doar l-am avertizat. Raportul va ajunge pe masa 
generalului Hubner. 

— Îl cunoşti? 

— M-ai întrebat cum mă numesc, dar n-ai întrebat şi ce 
meserie am. Sunt avocat şi la serviciile mele au apelat de 
nenumărate ori chiar si concetăteni de-ai voştri. Generalul 
Hubner se numără printre clienţii mei. Foarte recent am avut de 
rezolvat o problemă de încartiruire pentru el, aşa că am ajuns să 
ne cunoaştem destul de bine. 

În atitudinea lui Hauptmann apăru o modificare vizibilă, o 
privire de frustrare şi o umbră de ezitare, de îndoială — cam 
cine ar putea fi în realitate acest om, Gambari ? Schimbându-și 
tinta, se întoarse către Petrie. 

— Tu ! lătră el. Ce ţii în mână ? spuse în italiană. 

— Asta ! răspunse Petrie, scoțând mâna de sub haină, în 
care ţinea un pachet de ţigări. 

Pe faţă i se răspândi un zâmbet larg şi prietenos. 


— Aţi dori o ţigară, domnule ? întrebă el. 

O maşină italienească tocmai trecea în viteză pe şosea, 
urmată la mică distanţă de o alta. Nici una din ele nu voi să 
încetinească, zărindu-i pe cei doi nemti în uniformă. 

— Pietro ! i se adresă Angelo lui Petrie, ca şi cum ar fi vorbit 
cu idiotul satului. Ofiţerul nu fumează ţigări făcute din bălegar ! 
Te rog să taci şi să mă laşi pe mine să mă ocup de asta! 

— Dar de ce un om aflat în poziţia ta călătoreşte cu nişte 
tărani ? întrebă Hauptmann cu dispreţ. 

— Pentru că-mi trebuie oameni ca să fac nişte reparaţii la 
birourile mele din Messina, care au fost bombardate de 
blestemaţii aceia de britanici ! izbucni Angelo. Dumneata abia ai 
sosit aici, nu ai apucat să afli multe despre cum stă situaţia, aşa 
că nu e de mirare că faci gafă după gafă ! Bombardamentele 
astea sălbatice au determinat o lipsă acută de muncitori în 
Messina şi trebuie să venim până în mijlocul insulei ca să-i 
căutăm şi să-i plătim foarte gras. Vocea îi devenea tot mai 
mânioasă. Pentru că eşti nou pe-aici, nu ştii nimic ! Altfel nu ai fi 
văzut nimic ciudat la un italian care are o maşină nemţească. ŞI 
acum o să-ţi aduc aminte de instruc-ţiunile transmise de 
Cartierul General Central de la Enna, continuă el în forţă. 
Acestea spun că Wehrmacht-ul trebuie să colaboreze strâns cu 
aliaţii lor italieni si într-o manieră cât mai diplomatică cu 
putinţă ! A ne ţine cu mâinile ridicate şi cu pistolul îndreptat 
spre noi nu cred că poate fi calificat drept un comportament 
într-o manieră diplomatică... 

Hauptmann îşi cobori revolverul în timp ce vorbea, dar tot îşi 
ţinea arma lângă el. 

— Mi s-a părut straniu că puteţi sta în soarele ăsta uitându- 
vă la o hartă. Pot să te întreb ce aşteptaţi aici ? 

— Să-mi găsesc drumul, la naiba ! de ce dracu' crezi că stăm 
aici pe o asemenea căldură ? M-am rătăcit, nu e nici un marcaj 
pe-aici. 

— Şi unde mergi ? 

— La Scopana. 

— Tocmai vin de acolo. 

Comportarea neamţului era încă ţeapănă şi atentă, dar 
parcă mai puţin agresivă. 


— E în direcţia aceea. Trebuie să insist asupra faptului că, 
deoarece în această regiune au fost semnalaţi spioni, noi 
suntem datori să verificăm pe oricine. 

— Dar sunt mai multe feluri de a verifica, izbucni Angelo. 

Se aplecă repede, îşi ridică harta şi se îndreptă iute către 
Mercedes, spunându-i lui Petrie în italieneşte să se grăbească. In 
timp ce se îndreptau către maşină, Petrie privi cu coada ochiului 
spre german. Hauptmann rămăsese în aceeaşi poziţie, iar dacă 
ar fi mers doar câţiva metri mai departe ar fi zărit revolverul 
german ascuns în groapă. Angelo se strecură la volan cu un gest 
nerăbdător al mâinii, în timp ce Petrie intră lângă el. Trântind 
portiera, ridică trusa de scule şi i-o puse lui Petrie în braţe. 

— S-ar putea să avem nevoie, spuse el scurt, aşteptând ca 
un camion cu soldaţi italieni să treacă pe lângă ei, spre Puccio. 
Petrie deschise fermoarul trusei si-l închise la loc: 

Înăuntru zărise trei grenade nemţeşti. 

— Încă mai stă acolo, şopti el italianului, în vreme ce Angelo 
întoarse maşina pe drum, în direcţia Scopana. Şoferul a intrat 
acum în Volkswagen, raportă el. 

— Să sperăm că vor cădea în vreo prăpastie, mormăi Angelo, 
apăsând pe acceleraţie. Nu vă mai uitaţi înapoi, îi avertiză el pe 
cei din spate. 

Pe când Angelo mărea viteza străbătând un şes sterp, Petrie 
se uită la ceas. Era 3,45 după-amiază. Doar opt ore până la 
termenul misiunii de la miezul nopţii. 

— Dă-i bătaie, îl îndemnă el pe italian, în timp ce un alt 
camion trecea pe lângă ei în cealaltă direcţie. Văd că drumul 
ăsta devine cam aglomerat. 

— Nu-i o situaţie normală, îi spuse italianul. De regulă, pe 
aici nu există nici un fel de trafic pe kilometri întregi, nici chiar 
acum, în timpul războiului. Maşinile acelea două care au trecut 
pe drum în timp ce noi discutam cu Hauptmann erau pline de 
ofiţeri. Probabil că se întâmplă ceva aici. 

— Şi în spate se întâmplă ceva, spuse Johnson. Prietenii 
noştri ne urmăresc. 

Petrie se răsuci în scaun şi văzu, la oarecare distanţă în 
spate, un Volkswagen mergând în viteză. Işi acoperi ochii cu o 
mână ca să se ferească de lumina soarelui, dar nu putu distinge 
cine era în maşină. 

— Eşti sigur că e Hauptmann ? întrebă el. 


— Sigur. l-am văzut cum întorceau şi ei pe drum. Vin după 
noi. 

Erau acum la vreo douăzeci de kilometri est de bifurcația 
spre Cefalu, străbătând o câmpie perfect plată, lipsită de orice 
urmă de aşezare omenească, o câmpie plină de praf, care se 
întindea de-o parte şi de alta a drumului, ca o mare întunecată. 

— Asta e căldarea cu praf, îl informă Angelo şi aruncă o 
privire prin oglinda retrovizoare. Odinioară, continuă el, pe aici 
erau ferme şi lanuri, dar sicilienii nu-s fermieri pricepuţi, nu 
plantează copaci, iar soarele face restul. A devenit un fel de 
cimitir de animale, unde osemintele catărilor bătrâni se albesc 
la soare. Aţi văzut, desigur, că sunt încă în spatele nostru. Mă 
întreb, ce-o fi având în minte Hauptmann ăsta ? 

— Poate că nu s-a lămurit pe deplin ce-i cu noi, acolo, la 
bifurcația înspre Cefalu, spuse Petrie cu îngrijorare. Cacial- 
maua ţi-a reuşit destul de bine, de-ajuns ca să-l nedume-rească, 
dar tipul ăsta pare destul de deştept, aşa că s-a hotărât s-o ia 
încet, să-şi lase puţin timp de gândire. Cred că e încă bănuitor, 
aşa că va aştepta până vom întâlni alte trupe ale Wehrmacht- 
ului, după care ori va ieşi din nou în faţă, ori ne va urmări să 
vadă unde mergem de fapt. 

— Sau, cine ştie, totul se va termina într-un dezastru, 
remarcă Angelo, pe gânduri, punându-şi iar palma deasupra 
ochilor ca să şi-i apere de lumina soarelui reflectată de o maşină 
care venea din sens contrar. Hristoase, cât de aglomerat este 
drumul ăsta azi ! Un alt camion italienesc trecu pe lângă ei, dar 
după el drumul părea gol. Mă tem că neamţul ne va însoţi până 
la Scopana. 

— Dar tocmai de-acolo venise, îi atrase Petrie atentia. 
Cartierul său general poate se află chiar în sat, iar acolo va găsi 
nişte ofiţeri superiori care să-l sprijine. 

— Hai să încetinim, să-l lăsăm să ne ajungă din urmă, sugeră 
Scelba din spate. lar în timp ce trece pe lângă noi, îi împuşcăm 
şi pe el şi pe şofer. ă 

— Nu-i o idee bună, răspunse Petrie. In orice caz, părea 
destul de deştept ca să se fi pregătit pentru o astfel de 
împrejurare. Şi adu-ţi aminte, treaba noastră e să străbatem 
insula fără a stârni o alarmă generală. 

— Doar îi lichidăm şi-i lăsăm, insistă Scelba. 


— Cum, aici în câmp deschis ? Aşa încât primul vehicul 
militar care trece să dea peste ei şi să dea alarma ? Şi e al 
dracului de multă circulaţie pe şosea. 

— Dar dacă Hauptmann ajunge la Scopana, e în stare să ne 
agaţe din nou, obiectă Angelo. Şi acolo ar avea la îndemână o 
echipă întreagă. 

— Ştiu, spuse Petrie, fluturând o mână afară, pe fe-reastră. 
Mai ţine mult peisajul ăsta ? 

Nu se zărea nici un loc în care să ascunzi măcar un câine 
mort, darămite doi oameni. Când privi înapoi, silueta vagă a 
Volkswagen-ului încă se mai zărea. 

— Încă mulţi kilometri, răspunse Angelo. 

— Ce-ar fi să micşorezi viteza o vreme. Nu-i exclus ca pur şi 
simplu să treacă pe lângă noi. Poate că doar se întorc la 
Scopana. 

— Vrei să pariezi pe asta ? întrebă Johnson. 

Aerul din maşină, în căldura după-amiezii, era aproape 
irespirabil, dar uitară pentru moment de asta. Angelo încetini, 
iar Petrie se întoarse ca să se uite la maşina germană. Distanta 
se micşora văzând cu ochii si el se întrebă dacă nu face cumva o 
greşeală, poate că SS-iştii îi vor depăşi pentru ca apoi să-i 
blocheze. Privi şi înainte, văzu că drumul era încă gol, apoi se 
uită iarăşi în spate. Volkswagen-ul redusese şi el viteza, ţinând 
pasul cu Mercedes-ul. 

— Ne urmăresc, e clar, spuse Petrie scurt. Prietenii noştri or 
să ne însoţească tot drumul. 

— În cazul ăsta, ne aflăm deja în capcană, observă italianul. 
Deoarece nu-i nici un loc unde i-am putea ascunde, iar circulaţia 
e mare, nu-i putem lichida pe şosea, iar dacă mergem tot aşa, 
putem întâlni alţi nemți. Şi atunci Herr Hauptmann va intra în 
acţiune. 

— Capcană, de acord, acceptă Petrie, aşa că într-un fel sau 
altul trebuie să scăpăm din ea. În realitate, problema care se 
pune e a dracului de simplă, continuă el, în vreme ce Angelo 
mări puţin viteza. O să fim nevoiţi să-i omorâm, şi asta fără 
riscul de a ne vedea cineva. Dar va trebui să facem mai mult 
decât atât — să ascundem după aceea două cadavre şi o 
maşină în aşa fel încât să nu poată fi descoperite în următoarele 
opt ore. Pentru asta ar trebui pur şi simplu ca toţi să se evapore 


în aer. Aveţi vreo idee inteligentă despre cum ar putea fi făcută 
o treabă ca asta ? 

In maşină se lăsă tăcere, pe când străbăteau cu viteză 
constantă câmpia goală către Scopana, cu Volkswagen-ul pe 
urmele lor, ţinându-se la distanţă, şi cu camioane italiene 
trecând din când în când pe lângă ei, într-un sens şi în celălalt, 
punându-i în gardă că ar fi imposibil să-şi pună în aplicare planul 
pe şosea, mai ales că distanţa dintre ei şi Scopana se micşora 
cu fiecare minut. 


— Pe aici e o fermă părăsită, spuse Scelba liniştit, după 
câteva minute. Şi e destul de departe de drum încât să nu fim 
auziţi de pe şosea. 

— Eşti sigur că-i părăsită ? se interesă Petrie. 

— E în mijlocul câmpiei ăsteia blestemate şi nu mai e locuită 
de foarte multă vreme. Clădirile sunt pe jumătate prăbuşite şi 
nimeni n-are ce căuta pe acolo. 

— Cât de departe de drum ? 

— Cam un kilometru. 

— Şi drumul care merge mai departe unde duce ? 

— Nu duce nicăieri. Drumul merge doar până la fermă şi se 
termină acolo. Nu există ieşire. 

— Nu există ieşire ? întrebă Angelo. Vrei să zici că o apuci pe 
drumul ăsta şi dai de o fundătură ? 

— Cam aşa. Dar va fi o fundătură şi pentru nemţii care ar 
încerca să ne caute. Şi când zic fundătură, chiar e fundătură. 

— Mult prea periculos, izbucni Angelo. Vom cădea într-o altă 
capcană. Şi dacă SS-iştii vor aştepta pe şosea până vin şi alte 
întăriri germane ? Ne vor înconjura acolo, ceea ce ar însemna o 
capcană care, într-adevăr, ne poate fi fatală. 

— Dar e clar că ofiţerul SS de-abia a sosit pe insulă, explică 
Scelba cu răbdare. Încă nu cunoaşte geografia regiunii. Tu însuţi 
ai fost pe insulă multă vreme şi n-ai aflat de ferma asta izolată... 

— Nu-mi place ideea, tună Angelo, duşmănia sa faţă de // 
capo ieşind din nou la suprafaţă. Riscul e mult prea mare... 

— Linişteşte-te ! se repezi Petrie la el. Treaba noastră e să ne 
războim cu nemţii, nu între noi. Scelba, cam când ajungem la 
locul de unde se desparte drumul acela izolat ? 

— Curând. Poate în cinci minute. 


— Dar dacă ferma e părăsită, unde ascundem Volks-wagen- 
ul ? Avem nevoie de opt ore până să fie descoperit. 

— Există acolo un hambar unde aţi putea ascunde maşina. 

Johnson privi în spate şi văzu Volkswagen-ul cam la o 
jumătate de kilometru în urma lor. 

— Dar dacă tipii ăştia patrulează pe şosea aşa, ca o chestie 
de rutină ? întrebă el. 

— Si dacă-i asa, ce ? se interesă Scelba. 

— Atunci ar fi aşteptaţi să se întoarcă la granizoană la o 
anumită oră. Dacă nu se întorc la timp, vor porni după ei echipe 
de căutare şi pe-aici nu-s prea multe locuri de căutat... 

— Ed are dreptate, spuse Petrie. Ferma asta poate fi văzută 
din drum ? 

— Da, răspunse Scelba. Terenul e absolut neted pe distanţă 
de kilometri, iar ferma e numai la un kilometru de drum... 

— Aşa că va fi primul loc pe care-l vor scotoci, bănuiesc, 
spuse Johnson sec. Votez cu Angelo. E mult prea riscant. 

— Numai că nu supunem problema la vot, remarcă Petrie. 
Luptăm noi pentru democraţie, dar aici eu sunt acela care ia 
hotărârile. Scelba, spune-mi când ne apropiem. 

— O să vezi singur când ne apropiem. 

Mai am vreo trei minute ca să mă hotărăsc, îşi spuse Petrie. 
Trei minute în care trebuie să iau o decizie care ar putea fi 
fatală, indiferent care va fi ea. Dacă o luăm spre fermă putem 
nimeri într-o capcană, în cazul în care SS-iştii decid să nu ne 
urmeze, ci să aştepte pe şosea până trece vreun camion cu 
soldaţi nemți. Dar, cum spusese Scelba, cum ar putea şti 
Hauptmann că drumul ăsta nu duce nicăieri ? 

Poate doar dacă dispune de o hartă foarte detaliată a zonei. 
Scoţându-şi propria sa hartă, o întinse pe genunchi şi o privi cu 
atenţie, după care i-o trecu lui Scelba în spate. 

— Nu văd marcat nici un drum şi nici o fermă, vrei să verifici 
şi tu ? 

După câteva clipe Scelba confirmă că pe hartă nu este 
trecută nici o fermă. 

— Nu-i deloc de mirare, comentă // capo, deoarece ferma e 
părăsită de mai bine de treizeci de ani. lar acum chiar o poţi 
vedea... 

Ferma se zărea ca o îngrămădire neclară de clădiri, o siluetă 
principală care părea mai mult o grămadă de pietre în mijlocul 


unui deşert, pustie şi neprimitoare ca un cavou aflat în ruină. 
Prin aerul vibrând în căldură Petrie o privi cu atenţie ca să 
zărească vreun semn de viaţă, pe când Angelo încetinea şi 
căuta cu grijă deviația din drumul principal, spre sud, aşteptând 
hotărârea lui Petrie. În momentul în care ar lua-o pe acel drum, 
Hauptmann ar intra imediat la bănuială, i s-ar confirma 
suspiciunile pentru că ar fi părăsit drumul principal spre 
Scopana, unde îi spusese Angelo că se duc. Şi cum va reacţiona 
atunci Hauptmann ? Va aştepta cu pru-denţă, sau se va repezi 
după ei plin de încredere, acum când suspiciunile lui ar fi 
îndreptăţite ? Petrie îşi aminti de atitu-dinea ofițerului SS la 
bifurcația spre Cefalù, dar nu era totuşi sigur. Oricare hotărâre 
ar lua, aceasta includea un grad mare de risc, iar doi dintre cei 
patru bărbaţi din Mercedes erau convinşi că este o greşeală să 
se abată pe un drum lateral. Chiar şi în această ultimă clipă 
Petrie încă nu ştia ce să facă, dar tocmai atunci zări un camion 
apropiindu-se de ei din direcţie opusă. Dacă şi ăsta este tot 
nemţesc... 

— Cred că văd acum unde începe drumul, spuse Angelo. 
Cotesc pe el sau mergem înainte ? 

— Mai încetineşte puţin. Vreau să văd dacă nu-i vorba de un 
simplu camion local. 

— Jim, ferma asta e mult prea vizibilă, spuse Johnson. 

— Dacă întoarcem spre fermă, adio Messina, interveni şi 
Angelo. 

Scelba nu spunea nimic, doar privea cu atenţie ferma. 
Camionul se apropia cu zgomot de ei, iar Johnson raportă că 
Volkswagen-ul îşi micşorase viteza. Cotitura se apropia — un 
drum aproape îngropat în praful atâtor ani, care se aşternuse 
peste el. Camionul îi depăşi, era italienesc. 

— Coteşte repede pe drum ! strigă Petrie, dintr-o dată 
hotărât. O să ne încercăm norocul... 

— Hauptmann s-a oprit pe şosea ! Nu vine după noi, strigă 
Johnson. 

Angelo, cu buzele strânse, îi aruncă o privire lui Petrie, care 
nu zise nimic. Înaintau printre făgaşe pline de praf şi în condiţii 
îngrozitoare: roţile Mercedes-ului ridicau nori de praf înecăcios 
care se înălţau ca un fum — o cortină care acoperea vederea. 
Ridicându-se deasupra maşinii, lipindu-se de parbriz şi 
acoperind capota cu un strat gros, praful devenea atât de dens 


încât până şi soarele abia dacă mai apărea ca un disc palid, iar 
maşina se hurducăia puternic pe drumul plin de gropi, adeseori 
oprindu-i-se motorul. Pe când Angelo încerca să-l pornească din 
nou, Petrie privi în spate, dar nu zări nimic prin stratul gros de 
praf, habar n-avea dacă Hauptmann mai stătea încă pe şosea, 
încrezător că acum, în sfârşit, i-a prins în capcană. Motorul 
reporni şi acum se mişcau din nou, urmând o curbă a drumului 
care îi permise lui Petrie să arunce o privire pe după marginea 
norului de praf: Hauptmann venea după ei ! După care 
Volkswagen-ul dispăru iar. Aşadar, veneau după ei! 

— A muşcat din momeală, spuse Petrie sec. Hai să lămurim 
ce avem de făcut. Nu vreau împuşcături, căci suntem prea 
aproape de şosea. Vom folosi cuțite şi pumnii goi şi vreau ca nici 
unul dintre noi să nu fie rănit... 

— Exceptând nemţii, comentă liniştit Johnson. 

— Taci, te rog, Ed, şi ascultă ! Trebuie să trecem prin asta 
fără ca nimeni să nu audă vreun sunet şi nici unul dintre noi să 
nu-şi asume riscuri care pot fi ocolite. Nu vreau eroisme în 
treaba asta. Aşa că amintiţi-vă că şoferul are la el un automat şi 
că Hauptmann e iute de mână când e vorba de pistol, al 
dracului de iute. Aş vrea să-i luăm separat — câte doi dintre noi 
pentru fiecare. 

— Asta s-ar putea să fie cam greu, interveni Scelba, ferma 
asta e mică... 

— Toată treaba va fi grea, să nu uităm. Tot ce vreau acum e 
să ajungem acolo cu mult înaintea lor... 

Mercedes-ul înainta cu greu prin praf, înfundându-se într-o 
groapă, reuşind să iasă apoi din ea. După o vreme Petrie putu 
văzu mai limpede clădirile dărăpănate — un acoperiş cu 
jumătate din olane surpate, arătând ca o carcasă de animal 
după ce carnea i-a fost ciugulită de vulturi, un zid de vreo doi 
metri înălţime aproape năruit, care înconjura clădirea, 
acoperişul unui hambar lung rămas încă întreg. Praful îi 
împiedica să vadă mai departe, dar măcar se apropiau. Johnson 
îşi scoase cuțitul, iar Scelba îşi aruncă trabucul pe fereastră. 
Nimeni nu mai scoase un cuvânt în timp ce pătrundeau printr-o 
poartă din zidul prăbuşit, într-o curte vastă din faţa clădirii 
principale a fermei, unde chiar în mijloc văzură conturul unei 
fintâni joase cu pereţi de piatră, întreg locul era o ruină cu mult 
mai mare decât îşi închipuise Petrie, jumătate dintr-un perete al 


hambarului era prăbuşit, scoțând la iveală priveliştea dezolantă, 
plină de praf, de dinăuntru. În nici un caz nu putea fi folosit ca 
ascunzătoare pentru maşină. 

— Treci în spatele clădirii principale, ordonă Petrie. Vreau ca 
maşina să nu poată fi văzută. 

Angelo conduse încet pe după hambar în spatele peretelui 
prăbuşit, care arăta ca un maldăr de pietre mari. Numai clădirea 
principală a fermei mai era în picioare. 

— Locul ăsta nu-i deloc potrivit..., începu să spună italianul. 

— Oricum n-avem altul ! spuse pe un ton sec Petrie. Opreşte 
motorul şi ia cheia cu tine. Tu, Ed, vii cu mine, iar tu și Scelba 
intraţi în hambar... 

Alergă înapoi spre faţa clădirii principale a fermei, pe drumul 
pe care ocolise Mercedes-ul, şi aruncă o privire rapidă prin 
curte. Nu exista nici un ascunziş, poate doar în spatele zidului 
prăbuşit, din care o porţiune mai stătea încă în picioare, dar 
acesta era exact primul loc în care Hauptmann s-ar putea 
aştepta la o ambuscadă. Scelba alergă spre ogradă, urmat de 
Angelo. 

— Fântâna..., începu i/ capo. 

— Plecaţi de aici, mergeţi în hambar ! ordonă Petrie. 

În timp ce sicilianul dispărea din vedere, Petrie alergă spre 
fântână şi aruncă lumina lanternei spre adânc. O gaură rotundă 
de vreo zece metri adâncime, fără reflexie de apă din fund. 
Fântâna era la fel de uscată ca şi osemintele care zăceau pe 
câmp sub soare şi nu putea fi folosită ca ascunziş, pentru că din 
pereţi nu ieşeau în afară pietre pe care te puteai sprijini. Acum 
auzea zgomotul motorului Volkswagen-ului, pe măsură ce 
maşina se apropia de ei pe drumul acela mizerabil care venea 
spre fermă. Slavă Domnului, gândi el, măcar pentru un singur 
lucru: Hauptmann vine după noi! 

— lute spre casă, Angelo..., strigă el. Era singurul loc unde se 
puteau ascunde, aşa că o luă înainte, alergând uşor peste 
pietroaiele ascunse sub praf. Când ajunse la uşa casei, văzu că 
e încă întreagă, dar când o împinse ea se prăbuşi spre interior, 
lăsând balamalele ruginite intacte. Pulberea stârnită de lemnul 
putrezit se răspândi peste podeaua de piatră. Folosindu-şi 
lanterna, Petrie intră; motorul Volks-wagen-ului se auzea tuşind 
în spatele zidului, dar îşi continuă cercetarea. 


Casa răspândea un iz stătut, de ruină, şi nu văzură nici un fel 
de mobilă ; doar pereţii mai stăteau în picioare, exceptând uşa 
care se prăbuşise. Locul era mic ca o cochilie. În camera din 
spate dădură peste scheletul unei păsări imense zăcând pe jos, 
iar uşa din spate era încă în picioare; după ce o deschise, Petrie 
zări Mercedes-ul parcat la soare şi lăsă uşa deschisă ca să-l ţină 
sub observaţie; dacă nemţii dădeau de el şi-l distrugeau, ei erau 
terminaţi. Şi acum tot ce mai puteau face era să aştepte, să 
aştepte şi să spere că germanii vor năvăli în întunericul din casă 
orbiţi de strălucirea soarelui de afară. 


— Opreşte, Hans ! Nu-mi place locul, dădu Hauptmann un 
ordin scurt, cu puţin înainte de a ajunge la zidul din faţă. 

Şoferul opri maşina, apoi, după un alt ordin, opri motorul şi 
Hauptmann se aplecă peste fereastră, ascultând cu atenţie. Nu 
auzi nici un zgomot de motor, probabil că se opriseră prin 
apropiere de fermă, pe undeva. Deschise portiera încetişor, ieşi 
cu revolverul în mână, îi făcu semn lui Hans să-l urmeze, 
trecând peste scaun şi ieşind pe aceeaşi uşă. Cercetă zidul 
pentru a prinde vreun semn de mişcare. Era sigur că italianul 
minţise când spusese că merge la Scopana : în loc de asta, iată-l 
luând-o pe o scurtătură, spre cine ştie ce alt drum care l-ar 
putea duce spre sud în loc de est. Sau, cine ştie ? Poate că locul 
acesta era vreun loc de întâlnire al spionilor ? 

— Domnule, să dau ocol zidurilor ? întrebă Hans, apu-cându- 
şi mai strâns arma. 

— Nu ! Trebuie să stăm împreună, prostule ! Ţine-te cu cinci 
paşi înaintea mea. Mergem spre zidul acela... 

Se deplasară spre intrare cu mare grijă, atenţi la fiecare pas. 
Hauptmann se temea mai ales de partea ascunsă a peretelui, 
unde, evident, putea fi plasată o capcană pentru oricine s-ar 
apropia şi, în timp ce înaintau, se aplecă, apucă o piatră şi o 
aruncă spre perete. lzbitura pietrei îi dădu prilejul lui 
Hauptmann să privească pe după colţ. Uşa prăbuşită şi gaura 
imensă din peretele hambarului din spate se căscau parcă spre 
el. 

— Nu-s aici, domnule, şopti Hans. 

Hauptmann se simţi o clipă înclinat să fie de acord cu 
şoferul, toată ferma părea atât de părăsită. Apoi, cu un gest 
scurt, îl chemă pe soldat să facă împreună un înconjur prin afara 


zidului dărăpănat. Când îşi dădură seama că drumul se sfirşeşte 
chiar aici la fermă şi văzură Mercedes-ul părăsit, Hauptmann 
dădu din cap. 

— Au intrat în panică atunci când au văzut că-i urmărim, 
spuse el cu glas scăzut. Cercetează hambarul, apoi vino spre 
casă, poate că stau ascunşi acolo, tremurând de frică... 

Hauptmann cercetă maşina ca să se asigure că este goală, 
apoi intră în casă pe uşa dărâmată din faţă. De îndată ce 
pătrunse înăuntru, aşteptă câteva clipe ca să se obişnuiască cu 
întunericul, apoi cercetă camerele de la parter una câte una. 
Goale toate. Cu excepţia unei păsări mari, moarte. Dar fu destul 
de grijuliu să nu urce la etaj de unul singur: de îndată ce Hans 
va fi încheiat scotocirea hambarului, va putea cerceta şi el etajul 
de deasupra, cu Hans acoperindu-l din spate. Încă de pe când se 
afla afară începuse să aibă îndoieli; nu auzise nici un zgomot de 
când veniseră, aşa că poate se speriaseră mai mult decât 
bănuise el şi o luaseră la goană peste pustietatea asta din 
spatele fermei. Se strecură tiptil pe după colţul casei, cu umbra 
în faţa lui, şi se îndreptă din nou spre Mercedes, cu revolverul 
ţinut înainte şi cu ochii fixaţi pe fereastra de deasupra. 

Tocmai ajunse în colţul din spate când o durere ca o lovitură 
de cuţit îi pătrunse în spinare. Patul armei lui Petrie îl izbi 
sălbatic peste mâna dreaptă, răzuindu-i încheieturile degetelor 
dintr-o singură mişcare, iar Hauptmann contră cu pumnul stâng. 
Petrie îl văzu pe masivul ofiţer SS repezindu-se spre el şi-i simţi 
braţele cuprinzându-l pe la spate ca într-un cleşte, încercând să- 
| izbească cu cizmele în glezne, apoi căzu cu nemţul acela masiv 
prăbuşit peste el. Un pumn îl izbi în faţă pentru a doua oară 
tocmai când simţea în umeri şocul căderii pe podea şi încerca 
să-l apuce pe neamt de gât. Hauptmann încă se mai lupta cu 
Petrie când Angelo se aplecă peste el, îşi ridică cuţitul-stilet şi-l 
lovi pe german o dată, apoi îl ridică şi-l lovi din nou. Hauptmann 
se răsturnă moale într-o parte, dar Petrie se mai trudi o vreme 
ca să iasă de sub corpul greu al acestuia, iar când reuşi să se 
ridice în picioare, îl văzu pe Angelo privind oarecum surprins în 
jos. 

— l-am băgat cuțitul în spate..., spuse el, năucit. 

— Ştiu cazuri în care oameni au mers kilometri întregi cu o 
rană ca asta, făcută cu un stilet, spuse Petrie pe neră-suflate. 
Hai la hambar, repede ! 


Când ajunseră în hambarul aproape prăbuşit, îl văzură pe 
şoferul german întins pe podea, cu un cuţit înfipt în ceafă. 

— Aici suntem, strigă Johnson de undeva de deasupra. 
Tocmai voiam să sar peste el, dar Scelba a fost primul care l-a 
doborât... Erau amândoi cocoţaţi pe o scară care urca spre 
podul de fân şi americanul vorbea în timp ce cobora către ei. 

— Scelba a aruncat cuțitul, mai spuse el, cam de la cinci 
metri, dar l-a nimerit în gât. 

— Ar fi trebuit să ţintească mai jos, în spinare, comentă 
Petrie. 

— Cred că așa a și vrut, dar totuşi am fost norocoşi. 

— Şi Hauptmann e mort, spuse Petrie la repezeală. Tot ce 

mai avem de făcut e să ascundem cadavrele... 
_ — In fântână ! spuse Scelba după ce cobori şi el de pe scară. 
Incercam să vă spun mai devreme. Nimeni nu-i va găsi vreodată 
acolo. Mă ocup eu de treaba asta, voi doi vedeţi ce faceţi cu 
maşina lor. 

— Aici înăuntru ? întrebă Johnson, cu îndoială. 

— Nu, am o idee mai bună, interveni Petrie. Dacă vine vreo 
echipă să cerceteze, nu trebuie să-i găsească nici pe ei, nici 
maşina. Ed, primul lucru care trebuie făcut e să aduci 
Volkswagen-ul în curte... 

Scelba îşi văzu de treabă cu cadavrele fără prea multă 
ceremonie, târându-le de cizme pe rând, peste pietrele din 
ogradă, căţărându-i cu picioarele înainte peste ghizdul fântânii. 
Hans fu primul la rând şi căzu ca o piatră cei zece metri, pentru 
că era mai mic. // capo nu avu mult de lucru cu el, dar 
Hauptmann se dovedi mai încăpățânat — umerii largi i se 
înţepeniră chiar în gura fântânii, refuzând să treacă de ea, pe 
când Scelba, transpirând din belşug sub soarele arzător, tot 
împingea corpul şi-l răsucea. Injurând din cauza acestui necaz la 
care nu se aşteptase, se îndreptă spre zid, ridică o piatră mare 
şi se înapoie cu ea la fântână, ca să-şi termine treaba. Ridicând 
piatra mult deasupra capului, o izbi în jos cu forţă. Piatra lovi 
cadavrul, dar nu-i eliberă mâinile, şi căzu spre fundul fântânii 
fără mare efect. Işi pierdu alte câteva minute cărând alte pietre 
şi aruncându-le peste cadavru, până când acesta se prăbuşi şi 
amândouă corpurile zăceau acum pe fundul fântânii, bine 
acoperite cu pietre, în aşa fel încât nimeni nu le va mai vedea 


vreodată. lar când își termină treaba asta neplăcută, dispăruse 
şi Volkswagen-ul. 

Maşina fusese adusă de Johnson în curte şi, sub îndrumarea 
lui Petrie, fusese parcată sub zidul aproape prăbuşit. După care 
Angelo, folosind ca o pârghie o bară lungă de desfăcut 
cauciucurile de pe jantă, găsită în Mercedes, acţionă asupra 
pârghiei până când zidul se prăbuşi cu zgomot peste maşină, 
îngropând-o sub el. Timp de vreo zece minute, cei patru bărbaţi 
munciră din greu, adunând pietre şi aruncându-le peste maşină, 
până când aceasta nu se mai zărea de sub zidul care părea că 
se prăbuşise de la sine de-a lungul vremii. 

— Ne-am petrecut prea mult timp aici, spuse italianul, 
ştergându-şi mâinile cu o batistă murdară şi privind rezulta-tul. 

— Cred că greşeşti, îi spuse Petrie. Deocamdată, singura 
dovadă că ne aflăm pe insulă e maşina asta şi cei doi nemți 
morţi. Dacă aceştia ar fi descoperiţi, se va da o alarmă gene- 
rală în întreaga Sicilie centrală, dar sper că niciodată nu vor 
putea fi găsiţi. 

Şoseaua era goală pe când străbăteau drumul plin de praf, 
iar când ajunseră la ea Petrie avu un sentiment de uşurare. Se 
îndreptau din nou spre est. In timp ce se deplasau cu viteză, el 
privi înapoi spre conturul neclar al fermei abando-nate. Aveau 
nevoie doar de opt ore ca să nu fie descoperiţi SS-iştii, dar s-ar 
putea foarte bine scurge opt ani până să fie descoperit 
macabrul secret al acestui colţ pierdut de lume. 


Feldmareşalul Kesselring tocmai ciugulea dintr-un stru-gure, 
ţinând receptorul la ureche cu o mână şi privind indis-pus pe 
fereastra deschisă spre curtea însorită de jos. Norii se 
destrămaseră deasupra oraşului Napoli, aşa că avioanele de 
recunoaştere ale Aliaților s-ar putea să intre în acţiune. In 
receptor se auziră nişte trosnituri enervante, îl apropie mai mult 
de ureche şi îl auzi de la celălalt capăt al firului pe co-mandantul 
bazei Luftwaffe: 

— Vă interesa poziţia actuală a Diviziei 29 de Blindate, 
domnule ? 

— Da ! Am necazuri cu telefonul şi nu pot vorbi cu 
Rheinhardt. A văzut-o cumva vreunul din avioanele voastre ? 


— Chiar acum o jumătate de oră, domnule. Unul din 
avioanele noastre de vânătoare a zărit o coloană de tancuri la 
sud de Formio... 

— Vrei să spui că cerul e limpede pe acolo ? întrebă 
Kesselring cu nerăbdare. 

— Nu, domnule. Pilotul pe care l-am auzit a avut doar noroc. 
A fost o mică spărtură printre nori, care s-a astupat repede. Mă 
îndoiesc că inamicul va zări coloana. 

— Şi care-i prognoza meteo pentru zona aceea ? 

— Cerul va fi acoperit cu nori grei până la căderea nopţii. Aţi 
dori să vă raportăm dacă-l zărim pe Rheinharat din nou ? 

— Da, Honneger. Ţine legătura cu mine. Formio, parcă aşa ai 
spus ? 

— E un sat mic în sudul Calabriei... 

— Ştiu unde e ! Mulţumesc. 

După ce puse receptorul în furcă, Kesselring se duse iute la o 
masă alăturată şi se uită pe hartă. Aşa. Formio se afla chiar 
acolo unde crezuse el că se află, foarte departe, spre sud. Podul 
aruncat în aer trebuie să fi fost înlocuit în timp record, aşa că 
Klaus Rheinhardt merita să-şi păstreze renu- mele de cel mai 
iute comandant din Wehrmacht. De fapt, reputaţia lui fusese 
acum cu mult depăşită: la viteza aceasta, Divizia 29 de Blindate 
va atinge strâmtoarea pe la opt seara. Acum se punea problema 
dacă să-i ordone lui Klaus să treacă sau nu dincolo, de îndată ce 
cădea noaptea. 

Kesselring se plimba încet prin cameră, cufundat în gânduri. 
Era sigur că următorul obiectiv al Aliaților va fi Sicilia, indiferent 
ce credeau idioţii aceia de la Cartierul General Suprem din 
Prusia orientală, aşa că era tentat să dea ordin ca bacul Cariddi 
să plece imediat de la Messina şi să-l aştepte pe Rheinhardt la 
Giovanni, portul din peninsulă. Dar treaba asta putea fi 
periculoasă: dacă Gestapo-ul bagă de seamă ce se petrece, 
acesta va informa repede Cartierul General. Nu, mai bine să 
aştepte câteva ore, până când Rheinhardt va ajunge mai 
aproape de strâmtoare. Până la şapte treizeci seara. 


— inta se mai află încă în aşteptarea voastră la Messina, 
spuse Angelo, răspunzând unei întrebări a lui Petrie. Cu toate 
cele patru mii de tone ale sale. Cum ştii, bombardierele voastre 
au scufundat deja cinci dintre cele şase bacuri grele ale noastre, 


dar asta s-a întâmplat înainte să fie aduse şapte sute de tunuri 
pentru apărarea strâmtorii. Dar acum nu cred că vor mai ajunge 
până acolo. 

— Aşa că vom ajunge noi, replică Petrie. 

Se simţea deosebit de mulţumit gonind din nou pe şosea, 
străbătând o câmpie orbitoare, după ce stătuse înghesuit în 
Fiat-ul prea încet, după călătoria chinuitoare către Puccio. Din 
fericire, nu mai izbucniră certuri între Angelo şi Scelba; în 
spatele Mercedes-ului şeful mafiei stătea liniştit, trăgând din 
trabuc, iar Johnson, obosit şi neavând la ce să fie atent, căzuse 
într-o transă semihipnotică, în vreme ce maşina mergea spre 
est. Monotonia câmpiei nesfârşite contribuia la amorţirea 
simţurilor americanului, dar pe măsură ce înain-tau începură să 
se zărească în depărtare Munţii Nebrodi, ca nişte vârfuri 
crestate care păreau că plutesc precum nişte insule deasupra 
unei mări învăluite în ceaţă. 

— Domnule maior Petrie ! spuse Scelba, schimbându-şi brusc 
poziţia pe perna supraîncălzită a banchetei, în timp ce faţa lui 
Angelo deveni rigidă, iar Johnson, pe punctul de a aţipi, se forţă 
să-şi deschidă ochii. Pe undeva pe drum, continuă Scelba, poate 
când ajungem la Scopana, trebuie să dau un telefon. 

— Nici vorbă de telefon ! spuse Angelo cu tărie. Până 
ajungem la Messina nu trebuie să mai vorbim cu nimeni. 

— Dar cum ne descurcăm cu benzina ? întrebă Johnson. 
Sigur că nu avem destulă în rezervor ca să ajungem la Messina 

— Ştiu asta ! Când maiorul Petrie m-a sunat, am plecat din 
Scopana imediat, n-am avut timp să-mi fac plinul. Dar asta nu-i 
o problemă, am o rezervă lăsată la Scopana şi vom umple 
rezervorul de îndată ce ajungem acolo. 

— Atunci voi avea şi eu răgaz să dau un telefon, în timp ce tu 
îţi faci plinul, spuse Scelba calm. 

— Fără telefoane ! Se ştie peste tot că telefoanele sunt 
ascultate de carabinieri. Telefonul de la Puccio era strict 
necesar, dar să nu mai aud de alte telefoane ! 

Petrie ascultă cearta fără a interveni; foarte bine că-şi 
descărcau un pic duşmănia reciprocă, cu condiţia să nu întreacă 
măsura. Poate că după o scurtă încrâncenare ca aceasta, 
tensiunea dintre cei doi se va mai relaxa puţin. Era o speranţă 
cam slabă: următoarele cuvinte ale lui Scelba nu contribuiră cu 
nimic în acest sens. 


— Eşti atât de sigur, continuă Scelba, că vei putea singur să-i 
bagi pe băieţii ăştia doi în docuri ? 

— Am plănuit deja întreaga operaţie. 

— Doar pe baza presupunerii că docurile spre Cariddi vor fi 
păzite numai de carabinieri ? 

— Dar aşa stau lucrurile, izbucni Angelo. Cariddi e vas italian 
şi autorităţile n-ar permite niciodată nemților să se amestece. 
Comandantul Baade a încercat odată să procedeze aşa şi după 
asta a fost sfătuit să facă o baie în strâmtoare ! 

— Dar acum toată lumea este în alertă, insistă Scelba. Dintr- 
un moment în altul se poate declara stare excepţională şi atunci 
nemţii vor aduce întăriri speciale în port. 

— Asta o s-o aflăm când vom ajunge acolo, răspunse Angelo 
cu stăruinţă. Şi acum aş vrea să-ţi foloseşti gura doar ca să pufăi 
din trabucul ăla şi să mă laşi să mă concentrez asupra 
drumului ! 

— Dar când vom ajunge acolo s-ar putea să fie prea târziu... 

— Domnule maior Petrie, spuse Angelo, reîntorcându-se la 
engleză pentru ca Scelba să nu-l înţeleagă. Nu cred că ar fi 
înţelept să-l lăsăm pe omul ăsta să telefoneze. 

— Poate c-ar trebui mai întâi să aflăm cui vrea să telefoneze 
şi de ce, sugeră Petrie în italiană. Scelba, ce vrei de fapt ? 

— Va fi o operaţie foarte periculoasă să vă strecurăm pe 
puntea  feribotului, începu // capo, subliniind amploarea 
serviciului pe care îl făcea pentru ei. Deja sunteţi în întârziere cu 
multe ore faţă de plan, aşa că atunci când ajungeţi acolo totul 
trebuie să fie pregătit. Nu mai avem nevoie şi de alte întârzieri. 
Corect ? 

— Corect, spuse Petrie. 

— În acest caz mi se pare esenţial să telefonez dinainte unui 
om de-acolo, ca să facă toate pregătirile... 

— Ce pregătiri ? 

— Sunt trei căi pe care le-am putea folosi. Scelba făcu o 
pauză. Numai oamenii mei din Messina ştiu care este acum 
situaţia reală de-acolo, aşa că eu cred că ar trebui să lăsăm 
alegerea pe seama lor... 

— Nu ne spui nici o noutate ! bombăni Angelo, încetinind 
puţin ca să depăşească o căruţă trasă de un măgar. 

— Aşteptaţi, vă rog ! replică Petrie cu ton aspru. O să mă 
gândesc la această problemă înainte de a ajunge la Scopana şi o 


să decid. După ce sosim la Messina, Angelo, nu ne mai putem 
permite nici o gafă şi nici un minut pierdut. 

Apoi tăcu. Era clar că Scelba era preocupat să obţină un 
credit cât mai mare pentru ajutorul pe care îl dădea, dar în 
acelaşi timp Petrie nu dorea să rişte să piardă colaborarea lui. 
Era de asemenea evident că Angelo era atât de neîncrezător în 
şeful mafiei, încât cu mare plăcere l-ar fi aruncat din maşină 
dacă i s-ar fi permis. Nervos, apăsă puternic pe acceleraţie. Acul 
vitezometrului urcă, iar Johnson, pe scaunul din spate, privea pe 
fereastră constatând cât de repede treceau pe lângă un zid de 
piatră. Petrie îşi şterse mâinile umede de haina pe care o ţinea 
pe genunchi; aşa cum conducea Angelo acum, sigur că vor 
transpira din nou în numai câteva minute. 

— Vărul acela al tău, de care pomeneai, spuse el, alcătuindu- 
şi fraza în aşa fel încât Scelba să nu bănuiască că se referă la un 
mafiot, nu stă la Scopana, nu-i aşa ? 

— Ba da, răspunse Angelo. El e tocmai omul care-mi va 
umple rezervorul. Te nelinişteşte ? întrebă el, cu înţeles. 

— Şi vărul tău mai are şi alţi prieteni în Scopana ? întrebă 
Petrie. 

— Da, fireşte, răspunse Angelo, din nou în engleză. Acolo se 
află un fel de cartier general al mafiei din provincia asta. Are 
vreo importanţă ? 

— Probabil că nu. 

Dar sigur că avea. Petrie reflectă mult, încercând să anti- 
cipeze cumva lucrurile, să prevadă următoarea etapă pericu- 
loasă. Cu multă vreme în urmă, tocmai această trăsătură a lui 
Petrie fusese remarcată de colonelul Parridge, o trăsătură care l- 
a ajutat să promoveze rapid, în comparaţie cu ceilalţi colegi ai 
săi din Escadra Felucca — capacitatea de a-şi ţine un ochi aţintit 
asupra prezentului şi celălalt asupra viitoru-lui. Din ceea ce îi 
spusese Scelba la Palermo, gândi Petrie, operaţia de demolare a 
reţelei clandestine a mafiei se inten-sifica şi, deoarece şi la 
Scopana exista o ramură a mafiei, era foarte posibil ca şi acest 
loc să fie scotocit de către carabini-eri. Dar aveau nevoie de 
benzină şi singurul loc unde o pu-teau găsi era tocmai acolo. 
Desfăcându-şi harta colorată pe genunchi şi studiind-o un minut, 
i se adresă lui Angelo. 

— Ce e cu calea asta ferată secundară care pleacă din 
Scopana peste munţi ? 


— E o linie simplă şi foarte veche, chiar şi pentru Sicilia, 
răspunse Angelo încruntat, privind prin parbriz spre un punct 
îndepărtat. Trece prin Sala, pe lângă noul garaj german pentru 
mijloace grele de transport, despre care v-am comunicat de 
curând la Tunis, după care ajunge până la Enna, unde e 
Cartierul General Central. 

— Bănuiesc că am bombardat pe-acolo. 

— Nu, garajul este încă în funcţiune. Nemţii îl folosesc zi şi 
noapte pentru a face naveta cu trupe de la Enna spre zona 
Scopana. Am raportat şi asta, dar se pare că avioanele voastre 
erau prea ocupate ca să se mai îngrijească şi de par-tea asta. 
Maşina aceea din faţă e o maşină nemţească, pentru ofiţeri 
superiori... 

— Escortată de motociclişti. 

Atmosfera de somnolenţă din Mercedes se risipi brusc. 
Johnson îşi verifică revolverul, Petrie se aplecă peste trusa cu 
scule de sub scaunul său şi scoase o grenadă, după care îi trecu 
peste umăr americanului Mauser-ul. 

— Ţine asta deocamdată, Ed, în caz că ar trebui să-l foloseşti 
pe fereastra din spate. la-i întâi pe motociclişti, după aceea pe 
şofer. Se răsuci pe scaun, accentuând ceea ce urma să spună. 
Dar nu uita — dacă se poate, nu trebuie să ne băgăm acum în 
încurcături. Nu deschide focul decât dacă este strictă nevoie ! 

— Am înţeles. Johnson scoase încărcătorul, verifică dacă 
arma funcţionează bine şi puse la loc un încărcător plin. Poate 
că ar fi mai bine să-i lăsăm să rămână în faţă ? 

— Ne grăbim, Ed. Trebuie să mergem iute atâta vreme cât 
putem, întorcându-se din nou în faţă, Petrie aruncă o privire prin 
parbriz. Hai, Angelo, depăşeşte-i ! 

Eleganta maşină germană, care mergea la mai puţin de o 
sută de metri în faţa lor, era flancată de ambele părţi de 
motociclişti ocupând astfel întreaga lăţime a drumului. Unul 
dintre motociclişti auzi maşina puternică venind din spate, îşi 
întoarse capul şi făcu semn Mercedes-ului să încetinească. 

— La dracu’ cu ei ! strigă Petrie. Claxonează-i tare. Angelo 
reduse un pic viteza şi ţinu claxonul apăsat, cu intermitențe. 

Motociclistul îşi întoarse din nou capul, arătă spre limu-zina 
cu ofiţeri şi le făcu semn, mânios, să rămână în spate. 

— Trage tare, spuse Petrie. Până la urmă vor trebui să se dea 
în lături. 


Angelo îl privi pe Petrie cu îndoială, dar continuă să 
claxoneze, iar Petrie îi ignoră privirea. Ultimul lucru din lume la 
care s-ar aştepta cineva de la un comando de sabotaj al Aliaților 
ar fi o maşină claxonând încontinuu în spatele unei maşini 
inamice pline cu ofiţeri superiori. Şi erau în mare întârziere ! 

Limuzina şi motocicliştii îşi păstraseră poziţiile, iar Angelo îşi 
ţinea degetul pe claxon, în timp ce ambele maşini se deplasau 
cu aceeaşi viteză pe şosea. Petrie îşi îngustă ochii când 
motociclistul din stânga îşi apucă ghidonul cu o singură mână, 
desfâcându-şi cu cealaltă tocul revolverului, dar după numai o 
clipă prin fereastra limuzinei se ivi o mână care gesticula brusc. 
Cine dracu' o fi în maşina aceea ? se întrebă Petrie. Motociclistul 
înţelese imediat gestul, luă viteză, trecu în faţa limuzinei şi le 
făcu un gest cu mâna ca să o ia înainte. Ştergându-şi 
transpiraţia de pe frunte, Angelo răsuci volanul, pătrunse pe 
lângă limuzină şi în timp ce se aflau alături, aruncă o privire spre 
aceasta. Dumnezeule ! Bancheta din spate era goală, dar pe cea 
din faţă, de lângă şofer, un ofiţer german îi saluta. Angelo 
răspunse automat la salut, în timp ce Petrie murmură din colţul 
gurii: 

— Care-i problema ? 

— E generalul Ganzl, şeful statului-major de la Enna ! Este 
omul care conduce apărarea Siciliei. 

Schimbul de cuvinte nu dură decât câteva secunde, 
Mercedes-ul era încă paralel cu limuzina, Petrie ţinea strâns 
grenada în poală, ascunsă sub haină. Doar o scurtă aruncătură 
peste geam... 

— Treci repede în faţă ! comandă el iute, stăpânindu-şi 
impulsul. 

Mercedes-ul trecu repede de motociclist şi acceleră pe 
drumul gol. În spate, mâna lui Johnson părea lipită de patul 
Mauser-ului, cu trupul înţepenit de atâta tensiune. 

— Niciodată nu vom mai avea o ocazie atât de bună ca asta, 
spuse el. 

Petrie nu răspunse. Timp de o secundă, după ce Angelo 
pronunţase numele Ganzi, degetele i se strânseră peste 
grenadă, dar numai pentru o fracțiune de secundă. Au venit aici 
în Sicilia să scufunde un feribot, nu să ucidă un general. 


— Politicos tip, spuse el, privind înapoi şi văzând limuzina 
pierzându-se în depărtare. Şi se pare că a citit instrucţiunile de 
la Enna, care spun că nemţii trebuie să fie politicoşi cu aliaţii lor. 

— Dar nu uita că ne aflăm într-o maşină germană, îi aminti 
Angelo. 

— Da, dar cu număr de înregistrare italian. Şi Ganzl ăsta e 
foarte competent, sigur că a observat un mic detaliu ca acesta. 

Merseră mai multă vreme, până când, în cele din urmă, fură 
blocaţi cu totul de o coloană militară. O văzură apro- piindu-se, 
răspândită pe întreaga lărgime a şoselei, o coloană nesfârşită de 
tancuri, de camioane cu tunuri în spate; reuşiră să o evite 
datorită reacției rapide a lui Angelo. Ajungând pe o porţiune mai 
povârnită a drumului, când doar creasta unui deal îi mai 
despărţea de coloana în marş, răsucind volanul brusc, ieşiră de 
pe şosea pe o pantă scurtă, spre albia secată a unui râu. 
Aşteptară acolo mai multă vreme, ascunşi de malul râului, dar 
altfel complet expuşi luminii orbitoare a soarelui, coborând spre 
asfinţit; tăceau toţi, transpiraţi, nici unul neavând vreo urmă de 
energie să vorbească în această căldură ucigătoare de după- 
amiază. După o vreme, zgomotul coloanei se îndepărtă, Petrie 
ieşi din maşină şi urcă până la şosea, văzu că este goală şi în 
numai un minut după aceea erau din nou pe şosea, mergând în 
viteză. 


Se apropiau de Scopana, Petrie privea din nou harta, iar 
Angelo conducea printr-o vale mărginită pe ambele părţi de 
pante abrupte. Pe ele se zăreau cătune, atârnate miraculos sus 
de tot, în înserarea care începea să se lase, atât de sus, încât te 
mirai cum se poate ajunge acolo; dar Petrie ignoră peisajul şi 
întrebă: 

— Ce-i cu linia aceea ferată pe care se aduc trupe de la Enna 
la Scopana ? Trenul duce şi soldaţii înapoi, la Enna ? 

— Nu, înapoi e gol. 

— Eşti sigur ? 

— Sigur. Trenul aduce trupe de la Enna, le lasă şi apoi pleacă 
înapoi gol. Doar acum câteva ore am vorbit cu vărul meu din 
Scopana. 

Mercedes-ul acceleră pe lângă două turme de capre trecând 
impasibile pe drum, sub soarele încă arzător. Depăşindu-le, 
Petrie auzi clinchetul slab al clopotelor de la gâtul animalelor. 


— Înţeleg că atunci când merge înapoi înspre Sala şi Enna, 
numai echipajul e pe tren ? 

— Un singur om — mecanicul. De când cu războiul, el ţine loc 
şi de fochist. Angelo îi aruncă o privire: Chiar eşti interesat de 
calea asta ferată ? 

— Cât de des merge trenul ? întrebă Petrie, ignorând 
întrebarea italianului. 

— Cam din oră în oră, din câte-mi dau seama. Cum v-am mai 
spus şi înainte, este un fel de navetă, dar care funcţionează şi 
peste noapte. Numai două trenuri se află pe traseu, dar tot 
timpul; deoarece e o linie simplă, cel care vine dintr-o direcţie 
stă şi aşteaptă pe o derivație, cam la jumătatea drumului către 
Enna, până când celălalt trece pe lângă el. Dar de ce te 
interesează atât de mult linia ferată, când putem căpăta 
benzină la Scopana şi după aceea putem ajunge fără probleme 
la Messina ? 

— Mă gândesc la tot felul de variante, spuse Petrie în 
treacăt, dar imediat după aceea simţi nevoia să-si explice un pic 
afirmaţia. Mai întâi şi-ntâi, la Scopana s-ar putea să dăm de 
încurcături, dacă autorităţile scotocesc pe-acolo după prietenii 
tăi. În al doilea rând, dacă vreunul din echipa ta e capturat şi 
ciripeşte la interogatoriu, s-ar putea ca să povestească şi despre 
tine şi despre maşină. Angelo, te rog opreşte o clipă, vreau să 
verific ceva. 

Când maşina opri lângă un copac aproape uscat, Petrie îi 
arătă cu degetul un punct de pe hartă. 

— Benzina pe care-o mai avem în rezervor ne este suficientă 
ca să ajungem până aici ? 

— Vrei să spui, la halta de lângă Scopana ? Capătul căii 
ferate ? Dar deocamdată avem un mijloc de transport şi cred 
că... 

— Angelo, răspunde la întrebare ! Dacă putem să ne agăţăm 
în continuare de Mercedes-ul ăsta, probabil că o vom face. Dar 
am senzaţia că în curând va trebui să-l părăsim. 

— Cu benzina pe care-o mai avem, abia am putea ajunge la 
halta Scopana. Te gândeşti cumva la garajul din Sala ? 

— Mi-a trecut aşa ceva prin minte, admise Petrie, în timp ce 
Johnson se apleca peste hartă. 

— Ce vrei să spui, că o să încercăm să furăm vreun camion 
nemtesc ? se interesă americanul. 


— Fii atent, Ed..., spuse Petrie, răsucindu-se spre el. Suntem 
în mare întârziere, asa că ar trebui să riscăm si să ne îndreptăm 
spre şoseaua principală de pe coasta de nord, pe unde am 
putea mâna cu viteză mare spre Messina, fără ocolişuri din 
astea. Dar deocamdată să încercăm să ajungem la Scopana. 

— Vom ajunge acolo cam în zece minute, le spuse Angelo, 
pornind din nou maşina. Cinci minute mai târziu, la insis-tenţa 
lui Petrie, opriră într-un sat care se chema Pollazzo, de unde 
Scelba dădu un telefon din barul local. In timp ce aşteptau, 
Angelo bătea nervos cu degetele în volan. 

— Pierdem timp, se plânse el în cele din urmă. Ar fi trebuit să 
mă lăsaţi să mă duc după el, ca să aud ce spune. 

— Şi în felul ăsta să-i arătăm lui Scelba că n-avem încredere 
în el? 

— Eu n-am încredere ! E cel mai puternic mafioso de pe 
insulă... 

— Şi tocmai de aceea l-am ales pe el ca să ne conducă de-a 
lungul insulei, răspunse Petrie cu glas scăzut. Dar iată-l că 
vine... 

II capo urcă în spatele maşinii, lângă Johnson, evitând 
dinadins privirea italianului în timp ce le spunea că a căpătat 
legătura, că totul va fi pregătit atunci când vor ajunge la 
Messina. Angelo mormăi ceva, mânui schimbătorul de viteze cu 
sălbăticie şi plecă în viteză din Pollazzo. In Mercedes tensiunea 
creştea cu fiecare clipă, pe când maşina străbătea drumul parcă 
fără sfârşit, pe o vale, spre Scopana; în cele din urmă, se ivi şi 
Scopana, un sat întins, pe jumătate căţărat pe o colină, cu 
acoperişurile sclipind în lumina înserării. Erau foarte aproape de 
destinaţie când Petrie se aplecă în faţă, iar Angelo micşoră 
viteza, cu mâinile strânse pe volan: coada unui lung şir de 
carabinieri tocmai dispărea de-a lungul liniei secundare care se 
despărţea de şosea luând-o spre Scopana. Petrie reacţionă fără 
să ezite: 

— Drept înainte, spre halta Scopana ! 


9 
Vineri, 7.30 p.m. — 8.30 p.m. 


Venise amurgul, dar nu încă şi întunericul, doar un început 
de întunecare purpurie, iar prin aceasta străbăteau luminile 
micului tren, care se deplasa ca un licurici uriaş, cu locomotiva 
gâfâind astmatic, aruncând valuri de fum gros în aer. Il zăriră 
venind de după o îngrămădire de stânci în spatele cărora îşi 
lăsaseră Mercedes-ul, de pe vârful unei pante ce cobora spre un 
defileu îngust unde linia se termina şi unde, la capătul unei linii 
scurte de garare, se putea vedea un depou pentru locomotive. 
Era un tren format din două vagoane de pasageri şi unul de 
marfă, pe care îl împingea în faţă. Vagoanele de călători erau 
luminate, o încălcare clară a regulilor de camuflaj, şi erau 
înţesate de carabinieri; Petrie bănuia că şi vagonul de marfă din 
faţa locomotivei era plin de ei, dar nu putea fi sigur în 
întunericul din ce în ce mai dens. Cu greu s-ar fi putut spune că 
locomotiva era de ultimul model — avea un coş înalt, în formă 
de pâlnie. De pe deal, Petrie îl putu zări pe mecanic în lumina 
cazanului, în timp ce trenul trecea pe sub ei, şi se crispă atunci 
când acesta încetini şi se opri aproape de linia scurtă de garare, 
aruncând în jur un jet gros de aburi. 

— Prima piedică, spuse el. De data asta e şi un fochist pe 
locomotivă. 

Uşile se deschiseră, oameni în uniformă săreau din vagoane, 
inclusiv din cel de marfă, şi se aranjau într-un pluton, cu raniţe 
în spate, în timp ce se auzeau ordine scurte date prin 
semiîntuneric. În numai câteva minute se formă o coloană de 
oameni cu armele atârnate pe umeri, care începu să 
mărşăluiască către un defileu. 

— Trecătoarea aceea duce spre o cazarmă de lângă Sco- 
pana, spuse Angelo, cu voce scăzută. Să aşteptăm până se 
îndepărtează bine, şi după aceea să sperăm că mecanicul va 
coopera cu noi. 

— Dar ce crezi despre fochist ? Probabil ai observat că de 
data asta sunt doi. 


— Dacă ei nu vor cădea la înţelegere, aflaţi că o pot face eu 
pe mecanicul, spuse Johnson în şoaptă. 

— Glumeşti, desigur, spuse Petrie, un pic enervat. 

— Nu chiar. Pe vremea când lucram la grăniceri, mă 
întâlneam des cu omologul meu din partea mexicană. Aveau un 
trenuleţ care ajungea până la graniţă şi de mai multe ori am 
călătorit cu mecanicul, ca să controlăm punctele de tre-cere a 
frontierei. El m-a învătat cum funcţionează o drăcie ca asta, 
spuse Johnson, zâmbindu-şi sie însuşi prin întuneric. Dar 
bineînţeles că n-am certificat de mecanic ! 

Aşteptară în spatele îngrămădirii de stânci, din ce în ce mai 
neliniştiţi, ascultând zgomotul tot mai îndepărtat al ciz-melor 
soldaţilor din coloana care se îndrepta spre defileu. Ar fi fost o 
adevărată nebunie să se apropie înainte de a fi dispărut 
coloana, iar Petrie se rugă ca echipajul trenului să nu pornească 
înapoi spre Sala înainte ca ei să fi putut ieşi din ascunzătoare. 
Fochistul se dusese în depoul pentru loco-motive, dar mecanicul 
încă stătea jos, tamponându-şi fruntea cu o batistă, apoi 
ştergându-şi mâinile. Nu oprise cazanul, aşadar plănuia să 
pornească iute înapoi. În lumina aruncată de cuptorul 
locomotivei puteau urmări fiecare mişcare a fo-chistului, aflat la 
vreo zece metri sub ei: îşi scutură picioa-rele ca să şi le 
dezmorţească, îşi suflă nasul, îşi întinse braţele. 

— Poate c-ar fi bine să trag o fugă până acolo şi să pun mâna 
pe el, propuse Johnson. E gata s-o ia înapoi în fiecare clipă, simt 
asta. 

— Mergem împreună, spuse Petrie. Dar orice s-ar întâmpla, 
fără împuşcături. Într-o seară liniştită ca asta, ecoul unei 
împuşcături poate străbate kilometri în jur... 

— Poate că mai bine ar fi să mă duc eu, interveni Angelo. Voi 
sunteţi îmbrăcaţi ţărăneşte, iar mecanicului s-ar putea să nu-i 
placă asta. Nu uitaţi că e singur pe-acolo, aşa că hainele mele s- 
ar putea să-l facă să se simtă în siguranţă. 

Interveni brusc Scelba, ceea ce-i surprinse pe toţi: 

— O să merg şi eu cu Gambari. Cineva trebuie să aibă grijă şi 
de fochist, iar eu vorbesc limba lui. 

Scormonind printr-un buzunar interior al hainei, scoase un 
cuţit cu lama scurtă, vârât într-o teacă de piele, îl trase din toc 
şi-l ascunse pe mâneca hainei. 

— Atunci mergem împreună, spuse Angelo. 


— Dar ce-i vei spune ? întrebă Petrie. 

— Adevărul — dar numai în parte. Acesta e uneori cel mai 
convingător. Sunt un avocat din Messina şi mi s-a terminat 
benzina când am ajuns la Scopana. Aşa că am venit până aici, în 
speranţa că voi găsi vreun tren care să mă ducă la Enna, unde 
am o întâlnire urgentă. Mi-ai putea împrumuta revol-verul, 
domnule căpitan Johnson ? E mai mic decât Luger-ul meu, pe 
care ţi-l las. Mulţumesc. 

— Fiţi atenţi, vom avea nevoie de ăia doi din echipaj, aveţi 
grijă de ei, îi avertiză Petrie. 

— Dacă putem, răspunse Angelo. Şi sper că nici unul dintre 
soldaţii ăia nu şi-a uitat ceva ca să se întoarcă. 

— Vă acoperim de aici. Baftă ! 

— Sunt doar doi, dădu italianul din umeri. 

Cu Scelba urmându-l îndeaproape, îşi croi drum în jos pe 
pantă, adăpostindu-se după stânci, cu ochii aţintiţi spre 
mecanic. Sicilianul fuma o ţigară, plimbându-se încet de-a lungul 
liniei, iar Angelo bănui că de îndată ce-şi va fi terminat ţigara, îl 
va chema pe fochist şi o vor lua din loc spre Sala. Ajungând într- 
un punct în care panta devenea mai lină, continuară să coboare 
prin amurgul purpuriu, printr-o lumină atât de ireală încât 
coastele dimprejur păreau cuprinse de flăcări. Aducându-şi 
aminte cât de departe poate străbate sunetul pe o vreme ca 
asta, călcau cu grijă, auzind greierii ţârâind de jur-împrejur, în 
întunericul cald. Când ajunseră jos, pe linie, Scelba îl trase de 
mânecă pe Angelo şi murmură: 

— Eu o să trec de partea cealaltă a trenului şi o să-l iau în 
primire pe fochist. 

Angelo dădu din cap, în vreme ce şeful mafiei dispărea din 
vedere. Acum e acum, îşi spuse el. 

Prosteşte, mecanicul lăsase aprinse luminile din vagoa-nele 
de pasageri, cărora probabil că soldaţii le dăduseră drumul 
pentru a putea să joace cărţi pe durata călătoriei lor obositoare. 
Neglijenţă tipic siciliană, gândi Angelo, cu mâna strânsă pe 
revolverul Glisenti din buzunar şi mergând fără zgomot de-a 
lungul liniei. Se apropiase bine de mecanic când acesta se 
întoarse, îl văzu, aruncă ţigara şi-şi ridică o mână ca să se urce 
în cabină. 

— O clipă ! îi strigă Angelo din urmă. 


Sicilianul se opri, apoi se aplecă şi scoase din cabină o rangă 
de fier. Dincolo de el, peste lumina aruncată de cuptor, văzu în 
depărtare câţiva licurici. ltalianul se opri la câţiva paşi de 
mecanic. 

— Nu-i nevoie de asta, spuse el. Trebuie să ajung repede la 
Enna, n-ai putea să mă iei cu dumneata ? Plătesc, desigur. 

Un bacşiş substanţial, îşi spunea el. Dar sicilianul, un bărbat 
voinic, cu o faţă neplăcută, scutură din cap, apucând ranga cu şi 
mai multă putere. 

— Trenul ăsta a fost tocmit de Cartierul General Central de la 
Enna pentru scop exclusiv militar, spuse el. Şi acum mă duc 
spre Sala. 

— Merge şi la Sala, spuse Angelo, luându-l cu uşurelul. De 
acolo voi găsi eu ceva să mă ducă până la Enna. E o chestiune 
cu adevărat urgentă, maşina mea s-a stricat la Scopana şi cei de 
acolo mi-au zis c-aş putea avea noroc dacă vin aici... 

— Nu prea ţi-au spus bine. 

— Dar trenul e gol şi un singur pasager desigur că nu ar... 
Angelo trase din buzunarul stâng portofelul. 

— Ţine-ţi banii, spuse mecanicul, agresiv. Nu te pot lua în 
trenul ăsta, e numai pentru uz militar. Şi acum trebuie să plec. 

Se întoarse să urce în cabină şi-l chemă pe fochist peste 
platforma locomotivei: 

— Enrico ! 

Nici o şansă, aşadar, de a-l convinge cu vorbă bună. Angelo 
îşi dădu seama că omul îl identificase cumva ca italian şi mulţi 
sicilieni îi detestau pe cei veniţi de pe peninsulă. Pe când 
mecanicul dădu să urce în cabină, Angelo îşi scoase revolverul, 
însă mecanicul prinse mişcarea, sări înapoi jos şi se repezi spre 
el cu ranga. Angelo făcu un pas înapoi, apucă revolverul de 
țeavă şi-l izbi cu putere cu patul acestuia peste falcă. 
Impleticindu-se, sicilianul scăpă din mână ranga, se poticni, căzu 
pe spate şi se lovi puternic cu capul de o treaptă de fier. Un pic 
cam târziu, Angelo auzi scrâşnetul unor ghete pe platforma 
cabinei şi-l văzu pe fochist aplecat peste el cu lopata de cărbuni 
ridicată, gata să-l izbească în cap. Dar brusc fochistul scoase un 
răget, se clătină ca şi cum nu mai ştia ce are de făcut, după 
care se prăbuşi, lăsând lopata să cadă, inofensivă, lângă şină. 
Scelba se aplecă în genunchi peste corpul inert şi îşi folosi 
ambele mâini ca să smulgă cuțitul din spinarea fochistului, îl 


şterse cu grijă de salopeta lui Enrico şi-l băgă liniştit în teaca de 
piele. 

— Ce-i cu mecanicul ? întrebă el. L-ai terminat ? 

Angelo se aplecă peste trupul acestuia, îi pipăi pulsul şi dădu 
din cap. Trecând prin dreptul luminii din faţa cupto-rului, începu 
să semnalizeze celorlaţi să se apropie, dar aceştia coborau deja 
pe colină. 

— lmi pare rău, spuse Angelo, dându-i lui Johnson înapoi 
pistolul Glisenti şi luând de la acesta Luger-ul, dar am fost 
nevoiţi să-i ucidem pe amândoi. Au fost destul de neghiobi ca 
să-mi forţeze mâna. 

— Am văzut cum s-au petrecut lucrurile, spuse Petrie. 
Principalul e că aţi făcut treaba în linişte. Îl privi pe Johnson. 
Acum totul cade pe tine, Ed. Bine măcar că avem cazanul sub 
presiune, aşa că verifică dacă toate celelalte sunt în regulă. 
Scelba, pune te rog mâna şi ajută-l pe Angelo să care corpurile 
în depoul ăla, în timp ce eu o să arunc o privire la trenul ăsta. 

II lăsă pe Johnson în cabină şi pe când acesta privea curios 
manetele de control, o luă de-a lungul trenului. Cele două 
vagoane de călători erau incredibil de vechi şi aveau platforme 
de observaţie cu scări metalice la ambele capete. Urcând pe 
platforma din spate a ultimului vagon, deschise uşa şi intră, 
simțindu-se complet expus în lumina puternică. Dar îşi stăpâni 
repede impulsul de a stinge luminile, pentru cazul în care 
coloana de soldaţi aflată în marş ar privi înapoi. 

Un coridor îngust despărţea banchetele, câte două de fiecare 
parte, iar la capătul dinspre locomotivă al vagonului de clasa 
întâi dădu peste o toaletă. Tocmai când ajunse pe ultima 
platformă de observaţie, din spatele tenderului cu cărbuni, 
trenul se puse brusc în mişcare, merse înainte câţiva metri apoi 
se opri cu o puternică zvâăcnitură, care aproape că-l azvârli de 
pe platformă. Promiţător, foarte promiţător — Ed îşi făcea mâna. 
Sărind jos din vagon, trecu spre cabina locomotivei. 

— La ce dracu' te aşteptai ? îi strigă americanul. Crezi oare 
că-s un fel de Casey Jones ? 

Vagonul de marfă din faţa locomotivei era destul de mare şi 
avea pereţii înclinați, iar după ce se căţără pe un tampon şi se 
uită înăuntru nu văzu altceva decât o grămadă de praf de 
cărbune şi o pată albă care putea fi ciment. Probabil că din 
cauza asta soldaţii se scuturaseră de praf înainte de a intra în 


coloană. Când cobori din nou pe linie, îl văzu pe Angelo venind 
din cealaltă parte, urmat de Scelba. 

— Mi s-a părut c-am auzit locomotiva pornind, strigă 
italianul. 

— Aşa e — numai că în cealaltă direcţie ! 

Petrie se căţără pe scara de fier şi-l văzu pe Johnson 
umblând la manetele de control. 

— Nu prea-mi place să-mi pun gâtul pe butuc, Jim, dar cred 
că pot stăpâni fiara asta, spuse Johnson. Asta-i maneta de 
viteză, iar asta de oprire. Seamănă destul de mult cu rabla 
aceea mexicană pe care-am condus-o odată. 

— S-ar putea să fi fost făcute amândouă de aceeaşi firmă, 
Piese de Muzeu S.A 

Folosindu-se de lopată, Petrie săpă o groapă mică în 
grămada de cărbuni din spatele cabinei, ascunse acolo sacul cu 
explozivi şi-l acoperi apoi cu cărbuni. Fără sacul ăsta ar fi putut 
foarte bine rămâne pe la casele lor. Trusa de scule în care se 
aflau grenadele aduse de Angelo încă mai zăcea pe podea, 
acolo unde o lăsase Johnson, aşa că italianul îşi ridică 
armamentul personal pe când Petrie dădu un ordin scurt 
americanului: 

— Ed, ia-o din loc cât poţi de repede ! Apoi se aplecă peste 
fereastra cabinei şi le strigă celorlalţi doi: 

— Urcaţi în vagoane, domnilor ! Trenul special spre Santa Fe 
e gata să plece. Şi puteţi alege — la clasa întâi sau la clasa a 
doua. Ţăranii pot călători în vagonul de marfă ! 

Aşa cum bănuise, dându-şi seama de poziţia sa, şeful mafiot 
nu păru ofensat de ofertă, dar Angelo clipi repede din ochi, 
privind în sus spre el. 

— Eu nu merg decât la clasa întâi, sunt avocat, spuse el. 

Se căţărară amândoi în vagonul imediat din spatele 
locomotivei, după care Angelo se aplecă peste platformă. 

— Ce facem cu luminile astea afurisite ? întrebă el. Parcă ne- 
am afla în Ajunul Crăciunului. Oricare avion de vânătoare ne-ar 
putea vedea de departe. 

— Lasă-le aprinse deocamdată, Angelo, până când Ed dă 
semnalul de plecare, după care stingeţi-le pe toate. Carabinierii 
or fi pus vreo santinelă pe undeva deasupra defileului şi soldatul 
ar putea intra la bănuială dacă ar vedea trenul ieşind altfel 
decât a intrat. Te descurci ? 


— Sper că da! 

Se auzi izbitura unei uşi, trântită de Angelo în timp ce intra 
în vagon. Petrie îl privi pe Johnson. 

— Cred că ştii că trebuie să mergem cu spatele ? Poţi face 
manevra asta ? 

Johnson îl privi scurt, fără să răspundă, aplecându-se peste 
manete. Trenul o luă din loc înapoi — spre Sala — cam zece 
metri, apoi se opri brusc cu mare zgomot şi cu o smucitură care 
aproape că-l aruncă pe Petrie din cabină. 

— Pardon ! se scuză Johnson. Îmi verificam frânele. Trenul 
începu din nou să se mişte cu spatele şi de data asta locomotiva 
nu se mai opri, împingând înapoi cele două vagoane de călători, 
trăgând în faţă vagonul de marfă. Alecat peste geamul cabinei, 
Petrie simţi aerul cald încă al serii flu- turându-i peste faţă, zări 
în trecere depoul mare, care pentru o vreme avea să fie 
mormântul celor doi şi care se îndepărta în beznă şi, ceea ce era 
chiar si mai important, lăsând în spate Palermo, Puccio şi 
Scopana, cu toate necazurile de-acolo. Se uită la ceas. Fix 7.30 
seara: nu le mai rămâneau decât patru ceasuri şi jumătate până 
la ora misiunii şi se aflau doar la jumătatea drumului către 
Messina. 


La 7.30 p.m., colonelului Ernest Gunther Baade, 
comandantul zonei militare a strâmtorii Messina, îi fu înmânat 
mesajul decodificat al feldmareşalului Kesselring, primit de la 
Carterul General din Napoli. Titlul acesta răsunător însemna că 
ofiţerul german avea controlul asupra întregii zone — cu 
excepţia docului unde era acostat bacul Cariddi. Tocmai această 
excepţie îl făcu să-şi ridice sprâncenele în timp ce citea mesajul 
în biroul său de unde avea o privelişte cuprinzătoare asupra 
strâmtorii, peste care noaptea cădea repede, pe când 
reflectoarele cercetau cerul deasupra: 

Pregătiți bacul Cariddi pentru plecare imediată spre 
Giovanni, după primirea următorului mesaj. Dacă e nevoie, 
invocati autoritatea Cartierului General de la Enna. Confirmați 
primirea mesajului. Kesselring. 


Dogoarea focului din cazanul cu aburi îl izbea pe Petrie în 
spate, aşa cum stătea aplecat peste fereastră, privind înainte. 
Numai întuneric, umbrele deformate ale vagoanelor luminate 


fugind de-a lungul liniei, iar sus, pe bolta întunecată, stelele 
strălucind, asta era tot ce putea vedea. În curând se va înălța şi 
luna, dar ea nu putea desigur rezolva o problemă care părea 
insolubilă : dacă pe drum ar apărea vreun obstacol, dacă linia ar 
fi blocată de cine ştie ce prăbuşire de teren, ei n-ar putea afla 
despre asta decât prea târziu. Necunoscând traseul, mergând 
orbeşte prin noapte, se expuneau de fapt unor riscuri mari, dar 
cel puţin deocamdată se mişcau înainte, spre est. Linia era 
denivelată, iar vagoanele zdrăn-găneau în spate şi în faţă, 
cerând reparaţii capitale grabnice; dar indiferent de cauze, 
trenul se zgâlţâia nesigur dintr-o parte în alta, pe când Johnson 
mărea viteza, roţile zăngăneau pe şine, tampoanele se izbeau 
unele de altele, iar coşul înalt arunca ritmic în spate nori de fum 
care se pierdeau în depărtare. La vreo doi kilometri de haltă, 
Petrie îi spuse lui Johnson să dea un semnal. Se auzi un fluierat 
ascuţit şi imediat după aceea luminile de la ferestrele 
vagoanelor, care până atunci dansaseră ca bete peste colinele 
din jur, se stinseră una câte una, întrerupte de Angelo şi de 
Scelba. Singura care le mai arăta drumul rămase strălucirea 
portocalie care răzbătea din cabina locomotivei, o strălucire 
care se reflecta pe obrajii lui Johnson pe când acesta încerca să- 
şi ţină echilibrul cu o mână, folosind-o pe cealaltă la manetele 
de control. 

Era foarte greu să te ţii drept pe platforma locomotivei în 
vreme ce aceasta se bâţâia dintr-o parte în alta, prinzând viteză, 
împingând vagoanele de persoane din faţă, trăgând după ea 
vagonul de marfă; aerul din ce în ce mai răcoros al nopţii se 
strecura în cabină, aşa că rând pe rând se prăjeau sub dogoarea 
care izbucnea din gura cuptorului, ori tremu-rau din pricina 
frigului care pătrundea de afară. Cu un gest scurt, Johnson îi 
făcu semn fochistului să mai arunce cărbuni pentru cazan, aşa 
că Petrie apucă lopata şi începu să azvârle combustibil, treabă 
pentru care trebui să-şi îndepăr-teze bine picioarele, cu unul în 
tender şi cu celălalt în dreptul gurii cuptorului, ca să poată 
umple lopata şi să arunce după aceea încărcătura direct în gura 
deschisă. Continuă să scormonească prin grămada de minereu 
de culoare dubioasă, zvârlindu-l în flăcări, până când Johnson, 
temându-se de vreo explozie, îi spuse să se oprească. 

— N-o să mergem cu rabla asta chiar până la Messina, nu-i 
aşa ? strigă el. 


— Nu, din păcate, răspunse Petrie. Mi-ar fi plăcut de fapt să 
ajungem cu asta direct în docuri ! 

De o vreme merseseră la vale, dar acum linia începea din 
nou să urce, iar trenul pierdu din viteză, urcând spre o zonă 
muntoasă care se strâmta din ambele părţi; locomotiva gâfâia 
de efort, împroşcând în jur nori de fum şi de aburi. Răsări şi 
luna, de fapt numai un sfert de lună, dar care era de ajuns să 
facă vizibile vârfurile și șeile, lăsând în beznă văile si defileurile 
de dedesubt. Linia urca întruna, cu cotituri. Petrie se aplecă din 
nou peste fereastră şi văzu că urma o altă cobo- râre şi, imediat 
în faţa vagoanelor de pasageri, o altă cotitură, care se pierdea 
în sus, înconjurând o altă colină. Trăgându-şi capul de pe geam, 
scoase din buzunar harta de mătase, mototolită, şi, în lumina 
aruncată de gura cuptorului, cu picioarele depărtate, se uită 
lung la ea. 

— Se pare că nu-i nici o oprire înainte de Sala, spuse el, iar 
garajul acela auto se poate să fie în partea asta a oraşului. 

— Ne-ar conveni. 

— Poate că ar fi timpul ca ceva să ne şi convină, deşi nu-i 
locul ideal pe care mi-l imaginam. 

— Dar n-o să mai putem continua drumul aşa, până la 
Cartierul General Central de la Enna, pe rabla asta veche care 
nu face altceva decât să ţiuie şi să scuipe aburi. Credeam că o 
să căutăm o maşină nemţească ? 

— Cinstit vorbind, un camion italienesc ar fi mai potrivit. 
Italienii sunt încă stăpânii insulei, aşa că pot opri pe oricine şi, 
din câte am auzit eu despre relaţiile lor cu Wehrmacht-ul, sunt 
în stare să oprească o maşină nemţească doar ca să arate cine-i 
stăpân pe aici. Nu se prea sinchisesc de propriile lor mijloace de 
transport. Desigur, rezumă el, o maşină italie-nească ar fi mai 
potrivită, dar calul de dar nu se caută la dinţi. 

— Şi tocmai aşa începem să arătăm, ca nişte geambaşi de 
cai morţi, spuse Johnson, după care se aplecă peste fereastră şi 
privi înainte. Vine un tunel, spuse el. 

— Unde ? întrebă Petrie, băgându-şi harta în buzunar şi 
aplecându-se şi el peste fereastră. Intrarea în tunel, cam la 
patru sute de metri mai departe şi mai sus, părea sinistră. O 
boltă scundă, situată la poala unui zid aproape vertical şi înalt 
de zeci de metri; deschiderea întunecată nu lăsa să se zărească 
vreo lumină venind dinspre celălalt capăt. Petrie îi spuse lui 


Johnson să încetinească, americanul protestă, dar când repetă 
ordinul, viteza se redusese deja la jumătate. 

— Mi-e cam teamă de ce ne-ar putea aştepta la capătul 
celălalt. S-ar putea să dăm acolo peste vreo întreagă companie 
de vânători de munte, pitită lângă linie. Johnson încetini, şi pe 
măsură ce se apropiau de gura de intrare a tunelului, 
locomotiva pufăia înaintând în pas de melc. 

— Când ajungem aproape de ieşire, opreşte de tot, spuse 
Petrie. Voi cobori ca să văd ce-i dincolo, înainte de a porni din 
nou. 

Linia devenea tot mai orizontală, vagoanele se scuturau din 
ce în ce mai puţin, în vreme ce umbra aruncată de dealurile din 
jur îi învăluia tot mai adânc, iar intrarea în tunel părea 
neprimitoare, arătând mai curând ca o gură de canal decât ca o 
intrare de tunel feroviar. Petrie, aplecat peste fereastra cabinei, 
o privea cu atenţie; văzu un cap aplecat peste fereastra 
vagonului din faţă, uitându-se în toate direcţiile, după care se 
retrase. Era al lui Angelo, care probabil se mira de ce se mişcau 
atât de încet. Între timp, locomotiva mergea cu spatele, 
împingând trenul în tunel, într-un întuneric luminat slab doar de 
focul roşiatic care răzbătea din uşa cuptorului. 

— Ar trebui să accelerăm brusc după ce ieşim de aici, îşi 
dădu cu părerea Johnson, uşor iritat. 

Era un tunel lung şi cotit, schimbându-şi des direcţia, şi 
locomotiva pufăia din greu, cu pistoanele lovind rar, cu fumul 
strecurându-se în cabină din tunelul strâmt. 

— leşim ! strigă Petrie, ca să acopere zgomotul locomo-tivei. 
Ţine-o aşa până cobor mâna... 

Trenul se opri la vreo zece metri de ieşirea din tunel şi Petrie 
sări jos, scoţându-şi Mauser-ul din toc. Angelo apăru şi el de pe 
platforma unui vagon, cu Luger-ul în mână. 

— Vino după mine ! îi strigă Petrie. 

O luară amândoi de-a lungul vagoanelor întunecate; Scelba 
nu se zărea, aşa că Petrie îl întrebă pe Angelo unde e. 

— Priveşte pe partea cealaltă, explică Angelo. Tocmai jucam 
cărţi şi-mi închipui că acum măsluieşte pachetul ca să mă aibă 
la partida următoare. 

Petrie zâmbi prin întuneric, păşind cu greu peste pietrele 
desprinse din pereţi. Doar cu o oră mai devreme Angelo era 
gata-gata să-l bage pe Scelba în groapă — şi iată-l acum dându- 


şi seama că orice om e valoros, mai ales un om de calibrul lui 
Scelba. Şi nu era exclus ca schimbarea asta să aibă ceva de-a 
face cu faptul că şeful mafiot îi salvase viaţa italianului atunci 
când trebuiseră să-i lichideze pe mecanic şi pc fochist. 

— Poate că o să sfârşiţi prin a deveni adevăraţi prieteni, 
glumi Petrie. 

— Niciodată cu un mafiot ! Dar în vreme de război tre-buie 
să înveţi cum să te folosesti de unii ca el. 

— Tocmai asta încercasem şi eu să-ţi spun cu câteva ore în 
urmă. 

Priviră cu atenţie pe după ieşirea din tunel, după care o luară 
de-a lungul liniei. Nimic nu arăta că pe acolo vor fi trecut 
vreodată oameni; doar o umbră de drum de tară care traversa 
calea ferată ceva mai încolo arăta că în sălbăticia asta mai 
circulase cândva şi altcineva. Linia cobora după aceea pe lungă 
distanţă, descriind o curbă mare, care pornea imediat după 
capătul tunelului, dispărând şi reapărând ici şi colo într-un 
defileu ascuns în umbră, ca apoi să răsară din nou mai jos, unde 
traversa un viaduct peste albia secată a unui râu. De la 
înălţimea aceasta, viaductul părea minuscul, ca de jucărie, dar 
Petrie socotea că-i destul de lung, căci se arcuia pe o distanţă 
considerabilă înainte de a ajunge pe malul celălalt, de unde linia 
urca din nou. 


— Să nu uităm că vine un tren din partea cealaltă, dinspre 
Enna, îi aminti Petrie italianului. Ştii cumva unde e bucla aceea 
în care am putea aştepta să treacă pe lângă noi ? 

— Vărul meu mi-a spus că e de partea asta a Salei, spuse 
Angelo, vag. Nu prea ţin minte exact, în momentul acela nu mi 
se păruse important. 

— Dar acum e teribil de important, dacă vrem să evităm o 
ciocnire frontală, spuse Petrie, mânios. N-a mai spus şi altceva ? 

— Parcă ceva despre un lac..., răspunse Angelo, scărpi- 
nându-şi cu un deget barba, care îi crescuse peste zi. Da, îmi 
amintesc acum — derivaţia aia se află aproape de lac. Pe aici, 
prin Sicilia, sunt foarte puţine lacuri, aşa că ar trebui să-l vedem 
Uşor. 

— Să sperăm ! Mai bine să ne întoarcem la tren, iar Ed va 
trebui să scoată tot ce poate din rabla asta de locomotivă ca să 
ajungem acolo. 


Menţionarea buclei de deviere şi a pericolului unei ciocniri 
frontale avură un efect mobilizator în cabină; Johnson reacţionă 
prompt la indicaţiile lui Petrie, dar nervozitatea lui se vedea în 
felul în care conducea trenul. leşiră încet din tunel, dar imediat 
după aceea Johnson începu să manevreze manetele, în vreme 
ce coborau panta. Curând trenul începu să se scuture iar dintr-o 
parte în alta, cu roţile zăngănind sub vagoane pe măsură ce 
trenul prindea tot mai mult viteză. Panta era abruptă şi Petrie 
bănuia că un mecanic care ştia drumul ar fi luat-o mai cu grijă; 
dar ei n-aveau timp şi, pe deasupra, se apropiau de acea etapă 
a operaţiunii cu care era atât de obişnuit — etapa în care 
trebuie să-ţi asumi toate riscurile. 

Mutându-se spre partea cealaltă a cabinei, Petrie aruncă o 
privire către viaduct: o construcţie şubredă, dar cu mult mai 
lungă decât i se păruse din depărtare, căci un lanţ de coline îl 
ascunse din vedere. Trecu din nou spre mijlocul cabinei, 
sprijinindu-se de pereţi, apropiindu-se destul ca să poată fi auzit 
de american. 

— Ed ! strigă el, te anunţ eu când ne apropiem de podul 
acela, pentru că va trebui să încetineşti. 

Johnson dădu din cap, privi din nou manetele de co-mandă şi 
acele aparatelor de măsură care oscilau nesigur. Dacă aveau să 
meargă tot cu viteza asta, vor trece sigur pe lângă viaduct, nu 
încăpea nici o îndoială ! Trenul continua sa coboare în viteză şi 
intră în alt defileu, atât de îngust, încât luna dispăru iarăşi din 
vedere şi lor li se păru că se află într-un alt tunel, cu zăngănitul 
roţilor reverberându-le în urechi şi zădărnicind orice încercare 
de a vorbi. Dar după numai câteva secunde zăriră iarăşi luna 
sus pe cer. 

Viaductul se ivi acum clar — o construcţie imensă, cu mult 
mai lung şi mai larg decât îşi imaginase Petrie, cu piloni înalţi 
deasupra albiei râului, presărată cu stânci de mărimea unei case 
şi unde nu se zărea nici urmă de apă. 

— Incetineşte, dracului, Ed ! strigă tare Petrie. 

Viaductul se apropia vertiginos şi coborau spre el cu mult 
prea repede. Şi tocmai atunci, ridicându-şi o clipă privirea, Petrie 
zări ceva mişcându-se pe cer. Răsucindu-şi din nou capul, le 
văzu sclipind în lumina lunii — bombardiere ! unul dintre ele se 
desprinse din formaţie, ca o pasăre dintr-un stol, şi începu să 
coboare vertiginos către ei; în numai câteva clipe se apropie 


într-atât încât Petrie îl putu recunoaşte: bombar-dier american B 
17, care se îndrepta direct către singura ţintă posibilă — 
viaductul. Încă o dată, aşadar, se aflau sub atacul Aliaților, nu 
sub al inamicului. Se adeverea deci ultimul raport al lui Angelo 
— aviația aliată trebuia să distrugă podul, ca să oprească 
înaintarea trupelor inamice. 

— Opreşte repede drăcia asta ! repetă Petrie. 

Johnson ezită o clipă, după care manevră iute frânele. 

Trenul se opri cu un zgomot infernal, zguduind vagoanele din 
faţă. Tampoanele se izbiră unele de altele, se desprin- seră, se 
izbiră din nou, dar trenul rămase ca printr-o minune pe şine, în 
timp ce prima bombă tocmai cădea. 


Opriră într-un defileu îngust, în care trenul încăpuse doar pe 
jumătate; vagonul de marfă din spate era încă în plină vedere. 
Şuierul primei bombe le asurzi urechile. Explozia nu se auzi 
decât ca o bufnitură surdă, după care avionul se înălţă repede, 
cu motorul uruind, dispărând dincolo de creasta colinei. O vreme 
nu se mai auzi decât zgomotul tot mai încet al bombardierelor 
care se îndepărtau. 

— Trage trenul ceva mai adânc în defileu ! ordonă Petrie, pe 
când coborau amândoi din cabină. 

Angelo şi Scelba apăruseră şi ei pe platformă. Petrie o luă 
înainte pe cărăruia dintre tren şi peretele de stâncă şi, în dreptul 
celui de al doilea vagon de călători, dădu peste nişte adâncituri 
în zid, unde erau aruncate tot felul de unelte ruginite pentru 
întreţinerea liniei. Se înghesuiră amândoi în gaură şi aşteptară. 

— Dacă nimeresc cumva locomotiva, se duc şi explozivii, 
spuse Petrie cu ciudă. 

— Dumnezeule ! spuse Johnson cu teamă şi indignare, dar 
asta ne-ar ucide pe loc şi pe noi! 

Observaţia era cât se poate de justificată, gândi Petrie. Dacă 
vreo bombă ar cădea peste locomotivă, explozia s-ar simţi 
puternic în întreaga strâmtoare. Poate că ascunzătoarea asta i- 
ar putea salva, dar cine ştie ? Angelo şi Scelba se as- cunseseră 
într-o deschizătură vecină cu a lor şi Petrie văzu vârful unei 
ghete a şefului mafiot ieşind în afară. După care imediat auziră 
un al doilea şuierat, un sunet pe care niciodată, niciodată nu-l 
poţi uita, ori de câte ori l-ai mai auzi; ca de obicei, bomba părea 
îndreptată direct spre ei, drept spre gaura în care se pitiseră. 


Instinctiv, priviră în sus, de unde venea şuierul din ce în ce mai 
ascuţit. Sute de kilograme de exploziv îngrămădit într-o cămaşă 
metalică, coborând o vreme orizontal după ce părăsise burta 
avionului, apoi repezindu-se direct spre ţintă cu mare viteză. 
Bomba explodă imediat după aceea. Nervii li se încordară la 
maximum, apoi li se destinseră. Şi de data asta au scăpat! 

— Acum au fost prietenii tăi, îl informă Petrie pe Johnson. 
Avioane B 17. Patru ! E 

— Minunat ! înjură Johnson, cu năduf. Incă nici o bombă 
aruncată asupra noastră de inamic ! Doar de prieteni ! 

— La urma urmei, exact ca în plan. 

— Dar e a doua oară când propriile noastre avioane vin după 
noi. Asta nu mai era în plan, nu-i aşa ? 

— Nu pe noi ne caută, ci viaductul, spuse Petrie, calm. 

— Dar poate că ne-au zărit şi pe noi. 

— Poate că da, dar asta nu pare să intre printre prio-rităţile 
lor... 

— Nu pare ! exclamă americanul, furios că fusese bom- 
bardat de propriile lui avioane. Tare aş vrea să am şi eu credinţa 
asta înduioşătoare ata! 

Johnson se ghemui din nou în firidă, auzind o a treia bombă 
venind, se lipi de perete, voind parcă să devină una cu el pe 
când aceasta cobora cu acelaşi şuier înfiorător. De astă dată 
explozia le sparse urechile, o detunătură năucitoare care părea 
să dărâme întreaga strâmtoare; o ploaie de pietre căzu peste 
acoperişurile vagoanelor, iar Petrie trebui să-şi bage degetele în 
urechi ca să nu asurzească. De data asta a fost aproape de tot. 

— Bănuiesc c-au zărit trenul, spuse Johnson, scărpinân-du-şi 
praful din cap cu unghia. 

Dar Petrie era de altă părere: mai întâi vor distruge viaductul 
şi abia după aceea, dacă le mai rămâneau ceva bombe, îşi vor 
îndrepta atenţia spre tren. Ultima bombă nimerise prost, dar ei 
se aflau aproape de pod, chiar în zona de bombardare. Nu era 
un gând prea plăcut, căci alte bombe cădeau şi un al doilea 
avion se ivi pe deasupra munţilor. Petrie numără douăzeci de 
explozii, iar apoi un B 17 zbură chiar peste ei. Văzu clar pe 
fuselaj steaua albă cu cinci colţuri, dar avionul dispăru repede 
din vedere, după care se lăsă o linişte adâncă. Mai stătură pe 
loc câteva minute, apoi Petrie se strecură afară din nişă şi se 
îndreptă cu precauţie spre viaduct. 


Rămaseră şocaţi când văzură cât de apropiat era, la numai 
vreo sută de metri de strâmtoarea în care stătuseră ascunsi, 
imediat după o cotitură scurtă. 

— E încă întreg ! exclamă Johnson cu uimire. Proştii ăştia n- 
ar fi în stare să nimerească nici Casa Albă, chiar dacă s-ar afla 
drept deasupra ei ! Slavă Domnului ! adăugă el după o vreme. 

— Aşteaptă aici, Ed, îi spuse Petrie. O s-o iau puţin pe jos ca 
să văd cum se prezintă drumul. Angelo ! Intră tu în cabină, stai 
acolo, explozivii sunt îngropaţi sub cărbuni. 

— Vin şi eu cu tine, spuse Johnson cu încăpățânare. Dacă 
ameţeşti cumva, să fie cineva să te ţină de mână. 

Plimbarea peste viaduct se dovedi o experienţă deloc 
plăcută: prăpastia care se căsca de fiecare parte a liniei era atât 
de adâncă, iar în lumina lunii părea că-i atrage spre ea cu o 
putere magnetică. Petrie privi drept înainte, dar nici asta nu 
părea să-l ajute mult — cotitura viaductului era la fel de 
neliniştitoare. Şi, pe deasupra, nu-şi putea da seama dacă 
viaductul tremură sau nu sub paşii lor în timp ce-l străbăteau 
încet, înaintând tot mai departe pe linia suspendată. 

— Nu prea-mi place priveliştea asta, spuse Johnson, uitându- 
se în jos. În albia râului se vedea un creater imens, chiar în 
apropierea unui pilon al viaductului, atât de aproape de acesta, 
încât Petrie nu putu înţelege cum de pilonul însuşi părea 
neatins. Se aplecă să privească mai atent; simţi pe piept 
răcoarea nopţii, noapte tipic siciliană, când tempera-tura putea 
cobori atât de mult, chiar în mijlocul verii, încât puteai îngheţa. 
Dar palmele îi erau umede de transpiraţie, încercă să se 
lămurească, dar îşi dădu seama că niciodată nu va putea să fie 
sigur. Nici măcar pe jumătate sigur. 

— Înapoi la tren, spuse el scurt. 

Scelba îi aştepta la ieşirea din defileu. 

— Rezistă oare podul ăsta sub tren ? întrebă el cu o privire 
îngrijorată. 

— Nu pot spune nimic până nu trecem peste el, răspunse 
Petrie. 

Nu mai scoase nici unul vreo vorbă în timp ce urcau în 
locomotivă şi în vagoane, la locurile dinainte. Odată suit în 
cabină, americanul îşi şterse cu grijă mâinile înainte de a apuca 
din nou manetele. 

— Ar trebui să merg foarte încet, spuse el, cam de prisos. 


Petrie încuviinţă, postându-se lângă scara cabinei. Ca şi cum 
s-ar fi împotrivit să se apropie de pod, locomotiva nu vru să 
pornească, apoi se opri de-a binelea după numai câţiva metri. 
Johnson înjură, respiră adânc ca să se calmeze, apoi mai încercă 
o dată. Trenul începu din nou să se mişte, aruncând aburi peste 
întreaga trecătoare, efortul simțindu-se la fiecare învărtitură a 
roţilor. Coborâră încet ultima sută de metri şi Johnson se trezi 
privind cu regret terenul ferm pe care-l lăsau în spate. Stând în 
uşa cabinei, pe partea stângă, de unde putea avea sub ochi 
întreaga curbă, Petrie zări două capete aplecate peste ferestrele 
vagonului de clasa întâi — Angelo şi Scelba. După care zgomotul 
roţilor se schimbă, ca un ecou reverberând în golul de dedesubt. 
Intraseră pe viaduct. 

Cele două capete care ieşeau pe ferestrele vagoanelor din 
faţă priveau speriate spre prăpastia adâncă, după care Scelba 
îşi făcu repede cruce. Era pentru prima oară când Petrie îl vedea 
pe i/ capo arătându-şi pe faţă frica şi se pomeni că şi pe el îl 
încearcă o dublă senzaţie: îşi simţi muşchii picioarelor întinşi, 
încordaţi, iar carnea, în schimb, moale ca o piftie. Inţepeni 
ascultând zăngănitul găunos al şinelor, în timp ce trenul mergea 
încet peste viaduct. Construcţia şubredă începu să se zgâlţâie şi 
tremurul se transmitea spre ei prin roţile care se învârteau încet 
şi prin podeaua de fier a cabinei. Îşi roti iute ochii în jur, prinse 
pentru o clipă privirea crispată a lui Johnson, apoi se uită din 
nou afară. Zgâlţâitu- rile păreau să se înteţească pe măsură ce 
se apropiau de curbă şi de locul pe care i-l arătase Johnson, cu 
craterul adânc de lângă pilon. Acesta e, gândi Petrie, momentul 
cel mai critic. Dacă bomba căzuse chiar lângă piciorul viaductu- 
lui, nu era exclus ca ea să fi produs o fisură care nu mai avea 
nevoie decât de greutatea trenului de deasupra ca să se 
prăbuşească cu totul. Cele două capete aplecate peste feres- 
trele vagonului de călători priveau drept în jos, hipnotizate de 
hăul care se căsca dedesubt. Trenul înainta încet, iar podul 
tremura din ce în ce mai tare. Poate că zgâlţâiala asta e 
normală, îşi spuse Petrie, făcându-şi singur curaj. Odată, înainte 
de război, trecuse pe un viaduct din Elveţia şi tot aşa tremurase, 
dar desigur că elveţienii sunt mai pricepuţi în treburi inginereşti 
decât sicilienii ! 


— Cum... ? începu Johnson să întrebe, dar îl înăbuşi tusea. 
Cum dracu' se comportă chestia asta ? termină el, cu fermitate 
cam exagerată. 

— Bine, deocamdată, am parcurs deja vreun sfert din drum. 

Petrie nu avu nevoie să se uite la faţa lui Johnson ca să-i 
vadă dezamăgirea, el crezuse desigur că ajunseseră mult mai 
departe. Zguduiturile se înteţiră pe când străbăteau locul unde 
Petrie credea că zărise caterul de la piciorul podului; acum simţi 
ceva ce nu mai simţise înainte; în loc de scuturături puternice, 
dar regulate, trenul începu să se bâţâie sălbatic dintr-o parte în 
alta, ca şi cum îşi pierduse dintr-o dată echilibrul, nemaiavând 
parcă nimic sub roţi; pe măsură ce se apropiau de mijlocul 
viaductului, Petrie putu arunca o privire mai temeinică în jos, 
spre albia secată a râului: era o privelişte deloc reconfortantă. 

Sub lumina lunii, vedea umbrele deformate ale picioarelor 
podului, periculos de înclinate, de parcă viaductul se apleca din 
ce în ce mai mult sub greutatea trenului, doar numai câteva 
secunde despărţindu-l de prăbuşirea finală. După care zări ceva 
care-i umplu fruntea de transpiraţie, atât de abundentă, încât 
atunci când îşi trecu palma peste ea, se trezi cu mâna complet 
udă. Cam pe la jumătatea distanţei dintre mijlocul viaductului şi 
capătul celălalt, o bucată din marginea podului fusese smulsă, 
parcă lovită de o bombă. Îşi dădu seama pe loc ce se întâmplase 
: bomba încă mai zăcea în albia râului, chiar în apropiere de 
baza unui pilon. Numărase douăzeci de explozii, dar poate că 
fuseseră douăzeci şi una sau poate chiar douăzeci şi cinci, 
pentru că dacă te apuci să numeri bombele care cad asupra ta, 
frica te poate face uşor să greşeşti. Dar mai rămăsese în mod 
sigur o bombă neexplodată : se zărea clar sub razele firave ale 
lunii, încă intactă în învelişul ei cilindric, lugubru, de metal. 
Poate că nu era decât o bombă moartă, dar la fel de bine ar fi 
putut fi una programată să explodeze mai târziu, poate că 
ceasul ticăia constant, apropiindu-se de momentul zero. Îşi 
umezi buzele, se întoarse către Johnson, care-l privea fără să 
bănuiască pericolul, clipi din ochi şi se răsuci privind în altă 
parte fără să spună nimic. 

Bomba de sub ei căzuse mai aproape de viaduct decât 
oricare alta şi Petrie îşi dădu seama că dacă s-ar hotărî să 
explodeze tocmai acum, ar putea distruge cel puţin doi piloni, 
aruncându-i şi pe ei în prăpastie. De mirare că Angelo şi Scelba 


încă nu o zăriseră; poate că de acolo de unde se aflau nu mai 
puteau vedea albia râului sau poate că minţile le erau 
întunecate de frică în vreme ce trenul se târa pe pod, scoțând 
nori de aburi şi de fum. Petrie privea aproape hipnotizat obiectul 
acela obscen de care se apropia tot mai mult. Nu era probabil, 
dar tehnic era totuşi posibil ca vibraţiile roţilor să se transmită 
prin piciorul podului, apoi prin solul stâncos al albiei şi, odată 
ajunse la bombă, să-i declanşeze mecanismul de detonare 
defect. Cu coatele sprijinite pe geamul cabinei, Petrie se uita cu 
teamă la umbra cilindrică de dedesubt, o văzu în urmă, după 
care privi din nou înainte şi atunci zări capul lui Angelo şi al lui 
Scelba întorcându-se spre el. Văzuseră, deci, şi ei bomba ! 
Numai Johnson trecuse pe lângă ea fără să ştie, o ignoranță 
benefică. Trenul continuă să înainteze de-a lungul viaductului şi, 
după câteva ore — cum li se păruseră probabil tuturor — 
zgomotul roţilor pe şine se schimbă, parcă pământul devenise 
din nou solid sub ele. leşiră de pe pod. 

Îndreptându-şi spatele, Petrie simţi că-i vine greu să-şi ri-dice 
cotul înţepenit de pe fereastră. Respirând adânc, îşi scu-tură 
braţul ca să-l dezmorţească, auzind un sunet ca de oase 
lovindu-se între ele. 

— la dă-i bice, Ed, spuse el. Vine acum o pantă destul de 
abruptă şi aş vrea s-o iei repede. Dacă nu ajungem la bucla 
aceea de refugiu înainte de a veni trenul din partea cealaltă, 
suntem morţi cu toţii. 

Trenul începu după o vreme să urce şi Petrie se uită cu 
atenţie după lacul în apropierea căruia trebuia să se afle re- 
fugiul. Era sigur că nu putea fi situat pe pantă, dar bănuia că de 
îndată ce vor ajunge la capătul ei, pe podiş, îl vor zări, deoarece 
harta îi arătase că după culme urma o porţiune plată. Necazul 
era că pe hartă nu putuse vedea nici bucla de refugiu, nici lacul. 
Şi, pe deasupra, îl mai chinuia şi grija că se aflau în mare 
întârziere:  aşteptaseră în defileu să se oprească 
bombardamentul, o aşteptare care nu putuse fi compensată de 
viteza mare cu care ieşiseră din tunel. Şi toate acestea 
însemnau că dacă nu vor recupera întârzierea cât mai repede cu 
putinţă, nu vor avea altceva de făcut decât să se ciocnească 
frontal cu celălalt tren, care venea dinspre Enna. 

Linia urca pe o distanţă lungă, luminată de lună, printr-un 
peisaj sălbatic care părea atât de străin de război, încât lui 


Petrie îi veni să se întrebe dacă bombardarea viaductului nu 
fusese cumva un simplu coşmar. Şi pe măsură ce noaptea 
cădea, se făcea din ce în ce mai frig, mai ales că urcau, atât de 
frig, încât cămăşile de-abia mai reuşeau să-i apere; hainele pe 
care le lăsaseră în Mercedes ar fi fost mai potrivite acum, gândi 
Petrie cu regret, în timp ce simţi cum panta se îndulceşte treptat 
şi că locomotiva se mişca ceva mai iute. Ajunseră pe culme, 
lăsară în urmă, pe dreapta, o râpă abruptă şi, deoarece acum se 
deplasau pe teren plat, nu-şi dădeau seama că se află la mare 
altitudine. Trenul mergea cu viteză pe un platou presărat cu 
stânci. Petrie se gândi la riscul pe care trebuia să şi-l asume: ori 
să meargă cu viteza asta mare, ceea ce le-ar fi permis să ajungă 
repede la bucla de refugiu, ori să treacă în viteză pe lângă ea 
fără să o vadă. Printre stânci nu putea vedea decât un teren 
sterp, o crustă nesfârşită de glod uscat de soare, dar dintr-o 
dată Petrie zări nişte trestii rididndu-se deasupra solului uscat. 
Dumnezeule ! lată lacul, îşi spuse. Secat de soare ! 

— Încetineşte ! îi strigă el lui Johnson. 

După numai o secundă văzu în faţă, pe linie, macazul. 

— Opreşte ! strigă el. 

Dar chiar înainte ca locomotiva să se fi oprit, Petrie sărise de 
pe platformă, alergând spre levierul macazului, auzind în acelaşi 
timp din depărtare şuieratul unei locomotive care se apropia. 
Periculos de aproape. Apucă levierul şi-l trase cu putere, dar 
acesta nu cedă. Palmele îi erau alunecoase, muşchii slăbiţi. Auzi 
din nou semnalul, mai aproape de data aceasta. Se încordă pe 
picioare şi trase din nou de manetă cu toată puterea. Aceasta 
cedă, se înclină spre el, dar Petrie continuă să tragă de ea până 
simţi că nu merge mai departe. 

— la-o din loc, Ed ! strigă el. 

Dar trenul se pusese deja în mişcare, pufăind rar în vreme ce 
locomotiva împingea vagonul de marfă şi trăgea în urmă cele 
două vagoane de călători de pe linia principală pe derivație. 
După ce şi cel de-al doilea vagon trecu de macaz, Petrie împinse 
cu putere levierul înapoi. De data asta, el cedă uşor, mutând 
linia în poziţia de la început. Petrie alergă de-a lungul şinelor, cu 
şuieratul locomotivei încă în urechi, se căţără pe platforma 
vagonului din frunte, se strecură în vagon abia răsuflând şi 
închise uşa după el. Apoi, recăpă-tându-şi suflul, deschise uşa 
din nou, doar câţiva centimetri. 


Prin crăpătură văzu trenul care se apropia de după o curbă, 
cu viteză cam mare, după părerea lui, aruncând pe horn un fum 
care rămânea mult în spate. In cabină, Johnson stătea aplecat 
peste gura cuptorului, ca să-i ascundă de priviri, dar precauţia i 
se păru lui Petrie inutilă, pentru că trenul, cu cele patru vagoane 
de călători ale sale, gonea nebuneşte şi dispăru în numai câteva 
secunde, zguduind pământul. Când privi din nou, tot ce mai 
putu vedea fu ultimul vagon dispărând după cotitură. Petrie 
cobori din nou şi trase înapoi levierul macazului. După ce urcă în 
cabină, Johnson îi întinse o ţigară, dar el scutură din cap ; se 
ţinea cu o mână de fereastră ca să nu cadă, cu mintea încă 
tulburată de pericolul din care abia scăpaseră. 

— Ed, spuse el în cele din urmă, ai linia liberă. Dă-i bătaie cât 
mai repede spre garajul de la Sala. 


10 
Vineri, 8.30 p.m. — 9 p.m. 


Vagoanele se izbiră unul de altul şi întreg trenul se scu-tură 
de la un capăt la celălalt când Johnson, la ordinul lui Petrie, îl 
opri brusc la trecerea peste un drum care ducea spre garajul 
auto de lângă Sala. Pierduseră zece minute preţioase în trenul 
ascuns în viroaga din apropiere, aşteptând ca un camion 
german să plece din garajul aflat la vreo patru sute de metri 
depărtare de ei, iar acum iată că se ivea alt impas. De pe 
platforma de manevră din faţă, Petrie zări un camion german 
distrus, cu botul strivit de o stâncă chiar în apropierea liniei. 

— Tâmpitul acela trebuie să fi derapat, îi spuse el lui 
Johnson. Şoferul a fost azvârlit pe jumătate prin parbriz. Şi ca să 
vezi, vine şi ambulanţa aceea... 

O ambulanţă militară tocmai cobora panta spre inter-secţie, 
cu viteză nu prea mare, şoferul închipuindu-şi desigur că trenul 
oprit acolo va porni din nou înainte ca el să trebuiască să 
oprească. Maşina era încă destul de departe, iar pe caroseria ei 
albă se reflecta slab luna. Petrie observă că şoferul nu pusese 
sirena în funcţiune, aşa că poate nu se grăbea să ajungă 
undeva. Incepu să dea ordine scurte: lui Scelba să se ascundă în 
spatele vagoanelor oprite, lui Angelo să se pitească în spatele 
unui dâmb aflat ceva mai sus pe drum, lui Johnson să stea 
pregătit în spatele camionului strivit, dar americanul protestă: 

— S-ar putea ca în ambulanţă să fie răniţi, de pe urma 
bombardamentului... 

— Ed, dacă sunt, o vom lăsa să-şi vadă de drum, dar mă cam 
îndoiesc că sunt, ai auzit tu vreo sirenă ? Dacă dăm de aşa ceva, 
vom pretinde că suntem bandiți, în căutare de bani, si-i vom 
lăsa să treacă. Oricum arătăm ca nişte tâlhari de drumul mare. 

— Si dacă nu dăm de răniţi ? 

— O înhăţăm ! spuse Petrie, dând din cap către Johnson, pe 
faţa căruia era zugrăvită o expresie de îndoială. Ed, în timp ce 
eram în tren mi-am imaginat cam de ce-am avea ne-voie ca să 
ajungem la timp la Messina : o maşină puternică şi rapidă cu 


care să putem trece prin punctele de control de pe şoseaua de 
pe coastă. 

— Dar asta-i împotriva regulilor războiului... 

Petrie îl privi cu asprime. 

— Dar tot împotriva acestor reguli e şi scufundarea unui vas- 
spital plin de soldaţi răniţi — şi asta-i ce-au făcut nemţii, cu 
Stukas-urile lor, în Grecia. Şi ceea ce vom face noi e doar să 
folosim maşina asta ca să ne strecurăm prin linia de apărare pe 
care Wehrmacht-ul a stabilit-o în jurul Messinei. Nu recurgem la 
ambulanţa asta mai mult decât ca la un taxi obişnuit... Apoi 
Petrie îl privi pe Scelba : Şi fără împuşcături inutile, doar dacă nu 
intervine vreo problemă pe viaţă şi pe moarte... 

— Dar nici măcar nu vor fi înarmaţi, protestă Johnson. 

— Cu atât mai bine, atunci nu va fi nevoie să tragem, re-petă 
Petrie. Dar uită-te bine la ei, Ed. Ambulanţa asta s-ar putea să 
nu fie chiar atât de inocentă pe cât pare. 

Aşteptară ascunşi pe când şoferul ambulanţei începu să 
bănuiască că trenul care-i stătea în cale nu avea de gând să se 
mişte; când ajunse la vreo două sute de metri de camionul 
militar strivit, încetini un pic, apoi coti spre el şi se întoarse cu 
spatele în drum. Petrie urmări atent schimbarea de di-recţie, 
aruncând în acelaşi timp o privire spre stânga, unde Scelba 
stătea chircit în spatele trenului, apoi spre camion, unde era 
ascuns Johnson. Locul accidentului părea cu totul părăsit, ca şi 
cum ceva inexplicabil s-ar fi petrecut între tre-nul care staţiona 
şi camionul strivit; îşi imagina mirarea şo-ferului ambulanţei, dar 
reacţia acestuia părea ciudată. Am-bulanţa cobora acum foarte 
încet, aruncându-şi lumina faru-rilor peste vagoane, peste 
ferestrele acestora, care erau vizibil goale. Când ajunse la 
numai vreo douăzeci de metri de tren, maşina opri, cu motorul 
încă mergând, ceea ce îl nelinişti pe Petrie: dacă şoferul şi-ar 
răsuci volanul şi ar porni înapoi pe drumul pe care abia venise, 
atunci nici vorbă să mai poată deschide focul. Din locul acela de 
pe platformă unde stătea ghemuit, el văzu pe acoperişul 
ambulanţei un ventilator mare, în apropierea unei antene. Ceva 
nu era în regulă cu maşina asta. 

Şoferul, îmbrăcat în halat alb, stătea cu capul întors, vor- 
bind cu cincva din spate. Aşa că nu avea altceva de făcut decât 
să aştepte până când acesta avea să iasă afară ca să vadă ce se 
întâmplă — dacă, până la urmă, o va face. Minutele se scurgeau 


şi Petrie îşi dădu seama că de fapt ceva mergea rău de tot: de 
pe scaunul său, şoferul putea să vadă bine în ce stare se afla 
camionul, aşa că reacţia sa normală ar fi fost să iasă şi să 
constate ce se petrecuse cu acesta. Simţământul că ceva nu era 
în regulă creştea şi Petrie îşi mulţumi sie însuşi că fusese grijuliu 
să considere capturarea ambulanţei ca pe o operaţiune strict 
militară. Alături de el, Scelba îşi puse revolverul jos pe pământ, 
îşi şterse mâinile de cracul pantalonilor şi apucă arma din nou. 
În acest moment de tensiune, faţa sicilianului părea cu totul 
nepăsătoare, o nepăsare tipică pentru un pistolar profesionist 
care trecuse de multe ori înainte prin astfel de situaţii. Petrie se 
crispă văzând că şoferul ambulanţei deschisese uşa, păşind 
afară şi îndreptându-sc cu precauţie către camionul accidentat. 
Pe măsură ce înainta, privea peste umăr spre trenul aparent 
abandonat, iar când ajunse destul de aproape ca să poată 
arunca o privire înăuntrul cabinei transformate în armonică, se 
opri. Încă o reacţie ciudată : din locul unde se oprise, el putea 
vedea clar trupul inert al şoferului prăbuşit pe jumătate peste 
volan şi oricine din echipajul unei ambulante ar fi alergat într- 
acolo instinctiv ca să vadă despre ce e vorba şi să dea o mână 
de ajutor în caz de nevoie. Dar bărbatul acela scund şi gras, 
îmbrăcat în uniforma Corpului Medical Italian, părea preocupat 
mai mult de trenul gol decât de cadavru şi scrută încă o dată 
vagoanele. Petrie se ridică în picioare, se îndreptă spre 
marginea platformei şi cobori pe linie cu Mauser-ul îndreptat 
înainte; şoferul se întoarse repede, încercă să-şi bage o mână 
sub halat, dar şi-o retrase imediat când zări arma ţintind spre el. 

— Câţi bani ai în maşină ? îi strigă Petrie repede, în nemţeste 
? 

— Nein... 

Şoferul se opri brusc, dându-şi seama că, răspunzând în 
germană, făcuse o gafă, fusese tras pe sfoară. 

Petrie îl ţinea sub ameninţarea armei când uşa din spate a 
ambulanţei se deschise şi un bărbat îmbrăcat civil, cu pardesiu 
cu cordon, cu o pălărie moale pe cap, ieşi în plină vedere cu un 
automat pe care-l ţinea cu amândouă mâinile. Automatul 
împroşcă cu gloanţe la numai câţiva paşi înspre stânga lui 
Petrie, dar atunci Scelba trase de două ori. Civilul se prăbuşi, 
lăsându-şi automatul să cadă, iar Angelo apăru fugind în josul 
drumului, se opri şi-şi aţinti revolverul în spatele ambulanţei, 


fără a trage. Johnson se apropie din spate de şofer, trase de sub 
halatul acestuia un revolver Luger, îl pipăi ca să vadă dacă nu 
mai are şi alte arme, apoi îi spuse lui Petrie: 

— Asta-i toată gaşca. lar tipul ăsta e cel mai teribil asis-tent 
medical pe care l-am întâlnit vreodată. Ai avut dreptate, Jim. Ce 
anume te-a făcut bănuitor ? 

— Veneau dinspre garajul auto, dar asta nu era neapărat o 
dovadă. Însă tipul nu reacţiona firesc. lar acum cred c-ar trebui 
să vedem repede ce-i în aşa-zisa ambulanţă. Scelba, stai cu 
ochii pe pistolarul ăsta medicinist, pentru un minut, te rog. 

Individul îmbrăcat civil era mort de-a binelea, la picioa-rele 
lui Angelo, dar Petrie nu băgă în seamă cadavrul atunci când 
italianul le făcu un semn cu ţeava revolverului să se apropie. Un 
tânăr vânjos era aşezat la o măsuţă între cele două banchete şi- 
şi ţinea mâinile ridicate deasupra capului privindu-i duşmănos. 
Era şi el îmbrăcat în uniforma Corpu-lui Medical Italian, dar pe 
măsuţa din faţa lui se aflau o pe-reche de căşti de ascultare şi 
un aparat dreptunghiular care părea să fie un transmiţător 
radio, obiecte care nu puteau face parte, evident, din 
înzestrarea unei ambulanţe. Atunci când Petrie îi vorbi în 
germană, acesta scutură din cap şi spuse că nu înţelege decât 
italiana. 

— Asta văd şi eu, spuse Petrie tot în germană, aşa că 
instrumentul acela din faţa ta nu-i altceva decât ultimul model 
de instalaţii pentru transfuzii de plasmă, nu-i aşa ? leşi repede 
de aici, dacă nu vrei să mori ! 

Neamţul se strecură afară din ambulanţă, dintr-o dată 
înțelegând limba germană, iar în timp ce Angelo îl supra- 
veghea, Petrie se aplecă şi scoase din buzunarul dinăuntru al 
civilului mort un portmoneu. Legitimaţia pe care o scoase de 
acolo nu-l surprinse deloc şi i-o întinse lui Johnson fără să spună 
nimic. Americanul o privi, după care citi cu voce tare ce scria pe 
document: 

— Oscar Schliemann, ofiţer Gestapo. Ce dracu' se petrece pe 
aici ? 

— Ceva care i-ar putea interesa pe cei de la Cartierul 
General al Forţelor Aliate. la să aruncăm o privire asupra acestui 
ultim tip de ambulanţă. 

Aplecându-se intră în maşină, urmat de Johnson. Pe un 
panou aflat la îndemâna celui care ar fi fost aşezat la măsuţă, se 


găsea un mic tablou de control. Motorul ambulanţei mai 
mergea. Petrie încă manevra butoanele tabloului când Johnson 
privi în sus, auzind un zbârnâit nefamiliar deasupra lor. Sub 
capotă era agăţată o cutie metalică mare şi zbârnâitul venea din 
interiorul acesteia. Privind şi el în sus, Petrie trecu dincolo de 
american şi tocmai ieşea din ambulanţă când Angelo reacţionă 
violent: apucând pistolul de ţeavă, îl izbi cu putere peste ceafa 
prizonierului cu patul armei, după care exclamă cu satisfacţie 
nedisimulată, cu neamţul prăbuşit la picioarele lui: 

— Ticăloşii ! 

— Ce dracu’ l-a apucat ? întrebă Johnson, ieşind din 
ambulanţă. 

Petrie arătă cu o mână în sus, spre capota maşinii, unde 
ventilatorul mare de pe acoperiş se înălţase într-un fel de 
coloană înaltă, pe care erau plasate două aripi metalice 
semănând cu un fel de antenă radar. : 

— Bine găsită, drăcia asta, spuse el, glumeţ. Asta-i un 
radiolocator, camuflat ca să pară o ambulanţă italienească. Sunt 
sigur că italienii nu şi-ar da niciodată seama de asta. Vezi şpilul, 
nu ? 

— Nu  prea..., ezită Johnson, dar Angelo îl privi cu 
amărăciune: 

— Treaba e clară, domnule maior. Probabil că ăsta e modul 
în care nemţii au localizat transmitătorul meu, Porto-cala Unu. 
Unul dintre oamenii care locuiau în zona unde-l ascunsesem mi- 
au spus că în ajunul zilei în care transmi-ţătorul a fost detectat, 
într-o piaţă din apropiere fusese parcată o ambulanţă. Tâmpit ce 
sunt, n-am bănuit nimic. Dar mă mir că armata italiană îngăduie 
aşa ceva... 

— Dacă nu ştiu, cum ar putea să intervină ? comentă Petrie. 
Aparatul acela de pe măsuţă e un aparat de ascultare. Aşa că nu 
cred că ar trebui să ne îngrijorăm peste măsură dacă vrem să 
folosim maşina asta ca pe un fel de taxi. 

Reintrând în ambulanţă, apăsă pe un buton şi maşinăria de 
deasupra zbârnâi din nou, iar coloana cu antene cobori în pâlnia 
ventilatorului. Tăie cu cuțitul cablurile, după care ascunse casca 
şi dispozitivul de ascultare într-un lăcaş de la bord şi plie măsuţa 
peste bord. Ambulanţa se transformase acum, revenind la 
funcţia sa iniţială, cu două brancarde de-a lungul fiecărui perete, 
pregătită pentru eventuale accidente pe parcurs, şi accidente 


păreau că pot fi destule. Toţi trudiră frenetic sub îndrumarea lui 
Petrie : scoaseră uniformele de pe cei doi nemți inconştienţi, o 
treabă care-l făcu pe Angelo să regrete izbucnirea lui de 
dinainte, deoarece a dezbrăca un individ leşinat se dovedea o 
treabă cu mult mai grea decât a-i ordona să se dezbrace el 
însuşi. Într-un compartiment de la bord găsiră feșe, cu care îi 
legară pe cei doi prizonieri, în urechile cărora înfundară şi 
ghemotoace de vată, găsită în acelaşi compartiment, ca să nu 
audă ce se vorbeşte prin jur dacă şi-ar recăpăta cunoştinţa. 
Toate acestea fură îndeplinite după ce reuşiseră să-i care în 
ambulanţă pe toţi trei nemţii, în cazul în care ar fi nevoiţi să o ia 
rapid din loc. Între timp, Johnson se întoarse în cabina 
locomotivei, scormoni grăbit prin grămada de cărbuni ca să 
recupereze sacul cu explozivi pe care Petrie îl ascunsese acolo. 
Când se întoarse cu sacul pe umeri, Petrie şi Angelo se mai 
chinuiau încă să-şi tragă pe ei uniformele Corpului Medical 
scoase de pe prizonieri. Fiind cam de aceeaşi talie, uniforma 
şoferului se potrivi pe italian, dar Petrie o îmbrăcă doar cu 
greutate pe a sa; tunica îi era oarecum pe măsură, dar 
pantalonii îi erau cu mult prea scurţi. 

— Dacă aş fi nevoit să-mi câştig viaţa în felul ăsta pe timp de 
pace, atunci m-aş înrola iute în armată, mormăi Johnson, 
lăsându-şi sacul cu explozivi pe podeaua ambulanţei. Privi cu 
dezgust la corpul ofițerului de la Gestapo. Chiar avem nevoie de 
ăsta ? întrebă. Eu sunt cam năzuros în privinţa celor cu care 
călătoresc. 

— O să rămână cu noi o vreme, Ed, spuse scurt Petrie în timp 
ce-şi încheia nasturii tunicii. După ce plecăm, singura enigmă 
care va rămâne în urma noastră va fi trenul părăsit; dar îşi vor 
închipui probabil că echipajul s-a speriat atât de rău după 
ciocnirea cu camionul încât a luat-o la fugă. 

Johnson privi cu ochi critici înfăţişarea lui Petrie. 

— Oare şoferii ambulanţelor poartă bărbi de două zile ? 
întrebă el. 

— În armata britanică se mai întâmplă şi asta, când sunt 
obligaţi să lucreze optsprezece ore fără întrerupere, şi sunt 
convins că italienii i-au omorât cu munca pe şoferii lor în ultima 
vreme. În orice caz, asta ne oferă o scuză excelentă ca să nu 
zăbovim pe la fiecare punct de control, ne grăbim ca dracu' spre 
destinaţie. 


— Şi resturile, ce facem cu ele, le aruncăm pe undeva pe 
drum ? se interesă Scelba, arătând spre prizonieri. Aş prefera să 
le mai băgăm şi câte un glonţ în cap. După asta, chiar că n-ar 
mai putea vorbi deloc. 

Dar se părea că nu era o propunere prea populară, şi ; când 
Scelba văzu expresia de pe chipurile celorlalţi, părăsi iute 
subiectul. Petrie urcă la volan, iar Angelo trecu pe locul de lângă 
el, îmbrăcat în costumul lui încă impecabil. Rezer-vorul era plin, 
ceea ce nu era surprinzător ţinând seama că maşina îşi făcuse 
probabil plinul la garajul militar din apropiere. 

— O să conduc eu, spuse Petrie italianului, iar pentru că tu 
arăţi al naibii de elegant, tu vei fi acela care vei ieşi din maşină 
dacă cineva va trebui cumva să iasă. 

— Foarte logic, fu de acord Angelo. Tu eşti şoferul, aşa că 
rămâi la volan. 

—În afară de cazul în care nimerim într-un accident 
adevărat. Atunci e de aşteptat să ieşim amândoi. 

Petrie porni motorul, pe care-l oprise ceva mai înainte, în 
faţa lor, micul tren părăsit stătea la trecerea de nivel şi avu 
sentimentul ciudat că s-ar putea să rămână acolo până când 
trupele invadatoare ale Aliaților vor da peste el, dacă vor ajunge 
vreodată până în acest punct. Şi asta depindea în mare măsură 
chiar de ei patru, aflaţi acum în această ambulanţă italienească. 
Privi la ceas : 9 seara. Slavă Domnu-lui că Parridge nu-l putea 
vedea, el probabil presupunea că ajunseseră deja la Messina. 
Intoarse maşina cu 180 de grade, îşi dezmorţi umerii şi porni 
spre nord. 

— Teoretic vorbind, suntem deja în întârziere, îi spuse el lui 
Angelo, aşa că va trebui să intrăm în acţiune imediat ce 
ajungem în port. 


Cicatricea veche de pe obrazul drept al generalului Klaus 
Rheinhardt, căpătată în urma unui duel, se văzu clar atunci când 
el se aplecă peste lampa cu petrol din cort ca să se uite la 
ceasul de la mână. Arăta 8,30 seara. Prin uşa cortului avea o 
privelişte limpede peste întreaga strâmtoare, luminată de lună, 
chiar până spre munţii din apropierea Messinei, locul unde va 
ajunge curând. In spatele cortului, pe sub crângurile de măslini 
ale Calabriei, forţele imense aflate sub comanda sa se puseră 
deja în mişcare. Două regimente de blindate cu peste trei sute 


de tancuri Mark IV; un regiment de puşcaşi cu trei batalioane 
motorizate şi un batalion de motociclişti, un regiment de 
artilerie cu douăzeci şi patru de tunuri; un batalion antitanc şi un 
batalion de genişti. Din locul undo stătea pe un scaun de 
campanie, Rheinharat putea auzi zăngănitul şenilelor tancurilor 
pe solul ars de soare, comen- zile răstite ale ofiţerilor, date pe 
un ton de urgenţă. Slavă Domnului, Kesselring ascultase de 
sfatul său şi dăduse ordi- nul ! Cu toate forţele, înainte spre 
Sicilia ! 

— Despre ce-i vorba, Wengel ? 

Colonelul Wengel salutase din uşa cortului. 

— Trenul cu muniții tocmai soseste la Giovanni, domnule. 

— De îndată ce feribotul ajunge aici de la Messina, încarcă 
trenul la bord. S-ar putea să-l însoțesc eu însumi înapoi spre 
Sicilia. 

Wengel salută şi plecă, lăsând iarăşi liberă priveliştea din 
uşa cortului. Ceea ce-l interesa cel mai mult era tocmai această 
perspectivă, pentru că din acest punct, situat la peste două sute 
de metri deasupra strâmtorii, ar fi putut vedea bacul Cariddi 
pornind de la Messina spre peninsulă. Atunci când îl va zări 
apropiindu-se, va cobori şi el cu maşina la Giovanni. 


11 
Vineri, 9 p.m. —10.30 p.m. 


Farurile măturau întunericul în timp ce Petrie apăsă pedala 
de acceleraţie, trecu în viteză printr-un mic defileu, după care 
cobori o pantă lungă în spatele căreia se vedeau munţii în 
ambele părţi, profilându-se maiestuoşi sub lumina lunii, cu 
crestele zdrenţuite pe rând luminate şi ascunse în umbră şi 
lipsite de orice semn de viaţă. Pentru o singură clipă, atunci 
când se aflau pe culmea trecătorii, putuseră zări la mare 
depărtare un luciu ca de mercur al mării, care dispăru imediat 
ce începură să coboare panta şi o creastă le ascunse vederea. 
Drumul părea neaşteptat de drept pe mare distanţă, trecând 
printre şiruri paralele de munţi, iar suprafaţa carosabilului era 
mai bună decât tot ce întâlniseră până aici. Nu grozav de bună, 
ar fi putut fi clasată ca de mâna a doua prin oricare altă ţară a 
Europei, dar destul de bună pentru a-i permite lui Petrie să rişte 
un spor de viteză pe când străbăteau la vale drumul gol către 
mare. 

Lângă el, Angelo moţăia, cu capul plecat pe piept. Petrie 
aruncă o privire prin ferestruica minusculă din spate, spre 
interiorul ambulanţei, unde Johnson stătea chiar lângă peretele 
despărțitor, iar Scelba zăcea întins pe brancarda de alături. Erau 
singurii ocupanţi: cei doi prizonieri germani şi ofiţerul de la 
Gestapo mort fuseseră lăsaţi cu vreo zece minute înainte într-o 
şură părăsită din apropierea drumului. 

— Ed, spuse Petrie, mai bine ai trage un pui de somn. Nu vei 
avea nici o şansă mai târziu. 

— Dar tu ? Ai condus fără întrerupere jumătate de zi, aş 
putea trece eu la volan o vreme. E adevărat că nu am uniformă 
de asistent sanitar, dar văd că nu întâlnim pe nimeni. 

— În curând vom întâlni — mai ales dacă iei tu volanul, îi 
replică Petrie. Şi, aşa cum spui, nu prea eşti îmbrăcat potrivit 
pentru rolul ăsta. Oricum, mă simt excelent şi tot ce mi-aş dori e 
să mă ţin tot aşa până terminăm treaba. 

— Crezi că vom reuşi ? Suntem în mare întârziere. 


— Trebuie să reuşim, cel puţin atâta vreme cât Kesselring nu 
şi-a expediat deja Divizia 29 de Blindate. Şi cred că nu o va face 
deocamdată, va aştepta să primească rapoarte despre trupele 
paraşutate. Abia atunci se va decide. 

— Şi când crezi că încep paraşutările ? 

— Dacă încep în noaptea asta, bănuiesc că spre miezul 
nopţii, imediat după ce apune luna. lar Kesselring va primi o 
confirmare clară despre eveniment abia după vreo oră. 

— Şi, dacă avem noroc, când crezi că putem ajunge la 
Messina ? 

— Cu puţin înainte de miezul nopţii, bănuiesc. 

— Altfel spus, chiar aproape de termen ? 

— S-ar putea să fie teribil de aproape, Ed, acceptă Petrie. 

De fapt, acest gând sumbru îl preocupase pe Petrie pe tot 
parcursul drumului, coborând panta lungă mărginită de tufişuri 
de cactuşi ce-i aminteau lui Johnson de New Mexico. Americanul 
se lungi şi el pe cealaltă brancardă, auzi o vreme sforăiturile lui 
Scelba, după care adormi adânc. Petrie nu simţea nevoia de 
somn, trecuse de mult de faza asta, nervii îi erau atât de întinşi 
încât se îndoia că ar putea dormi chiar dacă ar încerca. Cândva, 
după ce misiunea va fi fost dusă la capăt, va cădea ca un 
bolovan, complet secătuit, şi atunci probabil că va dormi treizeci 
şi şase de ore în şir. După îndeplinirea misiunii. După numai 
câteva minute, Angelo se trezi şi Petrie îi mai puse câteva 
întrebări, ca să-şi împros-păteze memoria. 

— Feribotul a fost construit la Genova acum unsprezece ani, 
începu italianul. Are un deplasament de peste patru mii de tone 
şi e cel mai mare feribot din Europa de vest care se mai află 
încă în funcţiune. De la pupa la prova măsoară vreo sută zece 
metri şi e dotat cu trei motoare diesel-electrice Burmeister şi 
Wain cu câte opt cilindri... 

— Viteza ? se interesă Petrie. 

— Poate merge cu şaptesprezece noduri, dar în serviciu 
normal viteza e de numai cincisprezece şi jumătate. 

— Şi cam cât îi trebuie ca să traverseze strâmtoarea dintre 
Messina şi San Giovanni, pe peninsulă ? Te întreb asta pentru 
cazul în care nu ne putem face treaba cât timp bacul se află în 
port. 


— Distanţa e de optzeci de kilometri. Lăsând deoparte timpul 
petrecut cu intrarea şi ieşirea din port, traversarea durează 
douăzeci şi cinci-treizeci de minute. 

— Treizeci de minute nu-i prea mult, comentă Petrie, 
observând că vremea era pe cale să se schimbe, şi nu în bine. 
Dinspre nord-vest se apropiau nori grei şi prin noaptea până 
acum liniştită începu să sufle o briză. Putem oare face treaba 
cât timp bacul se mai află încă în port ? 

— Poate că da, ridică Angelo din umeri, cu nesiguranţă. Dar 
în docuri se află mulţi oameni de pază, pe când în timpul 
traversării paza e redusă. 

— Prin urmare, s-ar putea să ne fie mai uşor să-l aruncăm în 
aer pe când se află în larg — plus că în felul acesta se va 
scufunda bine de tot. 

Răsuci volanul spre un pod care trecea peste albia secată a 
unui râu, apoi intră pe un drum drept, mărginit de cactuşi. Sub 
lumina lunii, vârfurile acestora păreau ca nişte braţe întinse 
către cerul înstelat. În spate se auzi un zgomot de ghete pe 
podea ; se trezise Scelba, se dezmorţi, după care îşi sprijini cotul 
pe ferestruica dinspre cabină. Întrebarea lui sarcastică arăta că 
de fapt ascultase conversaţia dintre el şi Angelo. 

— lar atunci când veţi fi terminat treaba, veţi înota până la 
mal, nu-i aşa ? spuse el. Signor Gambari, circulă pe acolo un 
curent extrem de puternic. 

— Am avut în vedere aspectul acesta, răspunse Angelo cu 
asprime. Unul dintre oamenii mei, în care am totală încredere, 
ne va urma cu o barcă în cazul în care bacul iese în larg cu noi la 
bord. Dacă va fi necesar, va sta prin apropiere şi ne va culege 
după ce părăsim bacul. 

—În acest caz, o să avem nevoie de vreun mijloc de 
semnalizare, îi atrase Petrie atenţia. 

— Acasă la Messina am un pistol cu rachete. 

— Şi barca aia, unde ne va duce ? 

— Prin strâmtoare, spre Malta. Dar trebuie să avem noroc ca 
să ajungem acolo, pentru că strâmtoarea e plină de ve- dete- 
torpiloare nemţeşti. 

În spate se auzi scrâşnetul unui chibrit, Scelba îşi aprindea 
un trabuc. Pufăi din el ca să fie sigur că arde bine, după care 
întrebă în trecere : 

— Şi ce culoare va avea racheta aceea ? 


— Verde. Angelo se răsuci pe scaun şi-l privi pe şeful mafiei. 
De ce te interesează un detaliu atât de nesemnificativ ? 

— Pentru că şi eu am făcut unele aranjamente ca voi să 
scăpaţi cu bine după ce terminaţi treaba, explică Scelba, afabil. 
Sau mai bine zis, Giacomo e acela care face aranja-mentele, în 
numele meu... 

— Cine e Giacomo ăsta ? interveni Petrie. 

— Omul căruia i-am cerut să vă pregătească intrarea în port. 

— S-ar putea să n-avem nevoie de el, spuse Angelo, po- 
liticos. Am pus la punct un plan complet pentru a pătrunde în 
port, a urca pe bac, a scufunda bacul şi pentru a scăpa de acolo 
după aceea... 

— Totuşi, aş vrea să aud şi planul lui Scelba, interveni Petrie 
din nou. În orice caz, Angelo, asta ar putea fi o asigurare 
suplimentară, în cazul în care omului tău i s-ar întâmpla ceva. 
Ştii, desigur, că atunci când o reţea de spionaj este penetrată, 
de multe ori sunt ridicaţi toţi cei implicaţi. 

— Asta aşa e, admise italianul. Dar ce vrei să spui, Scelba ? 
Că ne-ai putea evacua de pe bac chiar dacă acesta se află în 
larg? 

— Bineînţeles ! Şi asta folosind o metodă similară cu a ta. 
Giacomo tocmai pregăteşte un vas special în caz că va fi nevoie 
de el — o barcă pescărească pentru peştele-sabie. 

— Asta ce mai e ? întrebă Petrie. 

— Pescarii de peşte-sabie din strâmtoare sunt prietenii mei, 
explică Scelba. Pentru treaba asta a lor, ei folosesc un gen 
deosebit de barcă şi una dintre acestea a fost special mo- 
dificată ca să navigheze cu viteză mare. A fost prevăzută cu un 
motor suplimentar nemtesc... 

— Si de unde ati făcut rost de el? 

— Docurile portului Messina sunt pline de echipament 
german adus din peninsulă, în cea mai mare parte chiar pe 
bordul lui Cariddi. Majoritatea docherilor care lucrează acolo 
sunt prietenii mei, aşa că vezi..., spuse Scelba, ridicând din 
umeri. La timpul potrivit, îi voi spune lui Giacomo să iasă el 
însuşi în larg cu barca asta şi să atârne sus pe catarg o lan-ternă 
ca să se facă văzut în noapte — o lanternă roşie. Întâmplător, 
omul ăsta care va încerca să vă ducă în Malta, Giacomo, e 
surdomut. Sper că după aceea să ni-l înapoiaţi în siguranţă. 


— Într-o singură bucată, dacă va fi posibil, spuse Petrie, 
scurt. Surdomut ? se întrebă el în gând. Prudenţa sicilianului era 
de-a dreptul diabolică: deci nici nu se punea problema să-l 
interogheze cineva pe acest Giacomo şi să afle cam cum 
funcţionează mafia. Ticălosul ăsta nu scapă nici un amănunt, 
gândi el cu admiraţie şovăitoare. Dar mai e o problemă, despre 
care n-ai spus nimic, Angelo, continuă el. Pentru a face treaba 
cum trebuie, e necesar să ajung până în sala motoarelor — cred 
că am menţionat asta în unul din mesa-jele noastre. E posibil ? 

— Greu, dar nu imposibil. Pentru a obţine cât mai multe 
informaţii despre Cariddi, în ultimele săptămâni am tot tra- 
versat strâmtoarea înainte şi înapoi de vreo opt ori... 

— Dar n-ai stârnit bănuieli ? întrebă Petrie cu asprime. 

— Deloc ! Eu sunt avocat. Am clienţi la Messina, dar şi pe 
peninsulă, asta-i ce le-am spus de fiecare dată. Chiar şi-n timp 
de război oamenii nu încetează să se lupte între ei pe căi 
legale ! în timpul acestor călătorii m-am împrietenit cu 
mecanicul-şef, un tip cam ciudat, pe care-l cheamă Volpe. 

— Ciudat ? se interesă Petrie. 

— Foarte ! E teribil de afemeiat şi-i place să povestească 
despre cuceririle sale, iar Angelo Gambari e un foarte bun 
ascultător ! Zâmbi sardonic. Volpe ăsta are două pasiuni în viaţă 
— femeile şi motoarele. Îi mai place, pe deasupra, şi un coniac 
bun şi, nu are rost să vă spun cum, am făcut rost de mai multe 
sticle de coniac franțuzesc. 

— Te-a lăsat vreodată să cobori în sala maşinilor ? 

— A lăsat numai sticla să coboare — dar cum mă tineam 
strâns de ea, m-a lăsat şi pe mine în timpul unei traversări. 
Angelo îşi frecă fruntea în căutarea unei idei. Ah, acum ştiu ! O 
cale de a vă lua pe amândoi jos cu mine. Intreaga viaţă v-aţi 
dorit, nu-i aşa, să deveniți mecanici buni ca Volpe, dar familiile 
voastre erau prea sărace ca să plătească ucenicia. Aţi rămas 
încă şi azi fascinaţi de maşini. Cu cât are mai mulţi ascultători 
primprejur, cu atât lui Volpe îi place mai mult să vorbească. 

Trecură peste alt pod, urcară în viteză o pantă pieptişă, după 
care încetiniră când intrară pe nişte curbe. Până acum nu mai 
întâlniseră nici un alt vehicul pe acest drum care străbătea una 
dintre cele mai sălbatice zone ale Siciliei şi în curând aveau să 
dea de drumul pe care Petrie intenţionase iniţial să vină direct 
de la Scopana. Era un drum pe care îl studiase cu atenţie, pe 


baza rapoartelor primite de la echipele de recunoaştere aeriană, 
care arătau că e puţin folosit, probabil tocmai pentru că şi la est 
şi la vest existau multe şosele mai directe de-a lungul insulei. 

— Şi cam cum intenţionezi să ne introduci pe puntea 
bacului ? întrebă Petrie. 

— O să trecem pe punte printre ceilalţi ţărani. 

— Să trecem printre ? Aşa, simplu ? Cu tot locul ăla colcăind 
de soldaţi ? întrebă el cu mirare. 

Angelo părea cam iritat şi făcu un gest cu mâna ca să-şi 
întărească spusele. 

— Nu prea înţelegi situaţia de aici ! De ani de zile bacu-rile 
au fost folosite ca nişte autobuze pentru toţi cei care do-reau să 
ajungă de pe un țărm pe celălalt; de fiecare dată când 
străbăteau strâmtoarea, ele duceau oameni obişnuiţi, care-şi 
petreceau întreaga viaţă muncind ogoare. Bineînţeles, ei tre- 
buie să-şi cumpere şi un bilet şi să aibă acte de identitate, dar 
asa ceva aveţi si voi. 

— Si nemţii îi lasă să treacă ? 

— N-au încotro ! Angelo se înfierbântă, pentru că Petrie nu 
prindea miezul explicaţiei sale. Cariddi este vas italienesc, 
continuă el. Evident că nu ştii nimic despre ce simt italienii faţă 
de nemti şi de metodele lor. Poate ţi se pare ciudat, dar acesta-i 
felul în care trăiesc sicilienii, iar nemţii n-au să reuşească să le 
schimbe felul de a gândi şi de a trăi. 

— Foarte bine, Angelo, spuse Petrie îngăduitor. Pricep acum. 
Urcăm la bord împreună cu ceilalţi ţărani şi tot ce tre-buie să 
facem e să ne ferim de carabinieri. 

Trecură prin dreptul unui indicator rutier care arăta spre 
stânga direcţia Scopana-Petralia — acesta era traseul pe care 
Petrie plănuise să meargă atunci când pusese la cale, la baza 
din Tunis, întreaga operaţiune, aşa că de acum înainte ştia bine 
drumul. Până aici parcurseseră trei sferturi din distanţă prin 
Munţii Nebrodi şi pe drumul luminat de lună nu întâlni- seră 
nimic altceva decât câteva căruţe trase de catâri. Dar Petrie nu- 
si făcea iluzii că situatia va rămâne la fel de bună si în 
continuare. Nu peste mult timp vor coti pe şoseaua princi-pală 
de pe coastă, de interes strategic, cea care lega Palermo de 
Messina şi unde sigur vor da peste puncte de control. Şi, 
Bineînţeles, de nemti. 


Petrie privi peste umăr spre Johnson, care se ridicase, căsca 
si-i făcea cu ochiul. Toti trei însotitorii lui dădeau semne de 
oboseală; privaţi de somn şi de mâncare, cu feţele supte şi 
nebărbierite, cu toţii păreau nişte soldaţi lăsaţi în permisie după 
un lung timp petrecut pe linia frontului. Necazul era că veneau 
câteva ore foarte grele şi că vor ajunge la Messina secătuiţi de 
forţe. Nu părea de cel mai bun augur pentru succesul misiunii 
lor. 

— Nu mi-ar strica o gură de apă, sugeră americanul precaut. 

Petrie încuviinţă din cap şi-şi împărţiră între ei restul de apă 
minerală din sticla pe care el o cumpărase la Puccio. Ceva mai 
târziu, îl zări pe Angelo privindu-l stăruitor şi din expresia lui îşi 
dădu seama că acesta îi evalua propria sa stare fizică şi mintală. 
Şi, la dracu', gândi el, sunt sigur că nu arăt mai bine decât ei. 
Johnson luă locul lui Scelba în drep-tul micii ferestre dinspre 
cabină, respirând adânc pentru ca să se trezească de-a binelea. 

— S-ar părea că ne aşteaptă o furtună, observă el. 

— Asta se poate întâmpla oricând şi pe neaşteptate în acest 
anotimp al anului, îi explică Angelo. Într-un moment marea e 
calmă ca un lac, şi imediat după aceea te întrebi dacă mai poţi 
supravieţui. 

— Cam cât poate transporta Cariddi la o singură trecere ? se 
interesă americanul. 

— Un tren complet de pasageri, zece vagoane plus loco- 
motiva, sau douăzeci şi cinci de vagoane de marfă, sau o mie 
patru sute de pasageri. 

—O mie patru sute ? se miră Johnson, în şoaptă. Dacă 
dublezi cifra asta, pentru că soldaţii pot fi înghesuiți şi unul 
peste altul, asta înseamnă vreo trei mii de soldaţi aduşi la 
fiecare traversare. N-ar fi nevoie decât de câteva traversări ca 
să aduci din peninsulă până aici în Sicilia o întreagă divizie. Deci 
nu e de mirare că toţi cei de la Cartierul General al Forţelor 
Aliate sunt atât de îngrijoraţi de bacul ăsta uriaş. 

Ambulanţa gonea cu viteză prin noapte, iar munţii dispăreau 
în spatele lor pe măsură ce se apropiau tot mai mult de coastă. 
Furtuna izbucni brusc. Doar cu o clipă înainte noaptea fusese 
răcoroasă şi calmă, şi imediat după aceea briza uşoară se 
transformă în vânt puternic; îi auzeau şuierul, care acoperea 
zgomotul motorului, bufniturile pe o latură a maşinii, în timp ce 
nori groşi se adunau deasupra lor, acoperind în cele din urmă 


luna, iar vântul bătea cu şaptezeci de kilometri pe oră. Peisajul 
se schimba dintr-o clipă în alta, atunci când luna răzbătea 
pentru scurt timp printre norii joşi, înaintând rapid; vântul se 
înteţi, stârnind nori de praf care se învârtejeau sub lumina 
farurilor. Printr-o spărtură din hăţişul de cactuşi ce mărginea 
drumul, Johnson zări o turmă de oi alergând spre adăpost, 
mânată de un bărbat călare. 

Dacă sosesc în noaptea asta, gândi americanul, deprimat, 
băieţii ăia din avioane vor da de necaz, fără a mai vorbi de vasul 
de debarcare aruncat de colo-colo pe marea înfuriată. 

Pe măsură ce se apropiau de şoseaua principală de pe 
coastă, atmosfera din ambulanţă se schimbă, tensiunea crescu. 
Toţi deveniră mai atenţi, îşi verificară armele fără să fie nevoie, 
cercetară cu mai multă grijă drumul din faţa lor, unde farurile 
aveau să descopere primele semne că se apropiau de şosea. 
Petrie era şi el mai încordat şi micşoră puţin viteza, atent la 
orice indiciu care i-ar fi semnalat vecinătatea mării. Chiar fără a 
vedea coasta, ştia că erau aproape de ea, deoarece vântul rece 
care izbea dintr-o parte maşina purta acum un iz sărat adus 
dinspre Marea Tireniană, iar când opri maşina şi stinse motorul, 
aplecându-se peste fereastră simţi gustul de sare şi mai 
puternic pe limbă. 

Rămase în poziţia asta câteva minute, ascultând cu atenţie 
la orice zgomot de trafic de pe şosea. Vântul era rece şi-l făcu să 
tremure, dar senzaţia era plăcută după toată căldura din timpul 
zilei. Singurele sunete pe care le auzea erau şuieratul ierburilor 
de câmpie, gemetele vântului şi un zgomot vag de valuri care se 
loveau de țărm. 

— S-ar părea că lumea e încă toată a noastră, spuse Johnson 
liniştit. 

— Poate că da, spuse Petrie cu îndoială. Dar ne putem 
aştepta la necazuri în curând, şoseaua asta este principala cale 
de comunicaţie a insulei. 


— Protestez ! izbucni feldmareşalul Kesselring, neputând să- 
şi mai controleze furia. A opri acum Divizia 29 de Blindate ar 
însemna o gafă strategică teribilă ! Strângea cu atâta putere 
receptorul telefonului de parcă ar fi fost chiar gâtul generalului- 
colonel Jodl, în timp ce înaltul ofiţer de la celălalt capăt al firului 
îl ruga să mai rămână la aparat încă un minut. 


Ceasul de sub lampa de pe masă arăta 9,15 seara. Telefonul 
de la Cartierul General Suprem din Prusia Orientală nici că se 
putea să vină într-un moment mai nepotrivit. Mesajul pe care el 
tocmai intenţiona să-l trimită colonelului Baade la Messina, 
ordonând ca bacul Cariddi să înceapă imediat traversarea 
strâmtorii, era deja pe masă, iar Rheinhardt se afla deja la 
Giovanni cu divizia lui, pregătit să o încarce la bord. Bine făcuse 
că nu adusese bacul acolo mai devreme, gândi Kesselring, acum 
ar fi fost nevoit să ofere tot felul de explicaţii, tocmai când cei 
de la Cartierul General Suprem mirosiseră cam ce se întâmpla 
de fapt. Fără îndoială că Gestapo-ul fusese acela care-i 
interceptase mesajele telefonice şi transmisese informaţiile spre 
celălalt capăt al Europei. Jodl se auzi din nou în receptor, cu 
vocea lui dintotdeauna, subţire, precisă şi lipsită de orice urmă 
de emotie. 

— Rheinharat trebuie să rămână acolo unde e acum, în sudul 
Italiei, până vom şti sigur unde loveşte inamicul... 

— Dar tocmai în Sicilia va lovi ! Strickland merge întot- 
deauna pas cu pas — şi pasul următor este Sicilia, dup care 
urmează ltalia ! Dacă îl putem zdrobi acolo, pe insulă, le vor 
trebui şase luni ca să organizeze o altă invazie. 

— Ştim asta, răspunse Jodl, cu aceeaşi voce egală. Tocmai 
de aceea trebuie să fim siguri mai întâi unde vor debarca... 

— În război, când eşti sigur e de obicei prea târziu ! strigă 
Kesselring, fără să-i mai pese de consecinţe. 

— Dar noi..., încercă Jodl să spună. 

Probabil că omul acela mărunt şi cu mustață stătea chiar 
lângă el sau asculta la o derivație, dar porcul ăla n-ar vorbi el 
însuşi la telefon pentru nimic în lume. Kesselring respiră adânc. 
De data asta nu va ceda. 

— Înainte de a accepta acest ordin, aş vrea să vorbesc cu 
Fiihrer-ul ! spuse el. 

— Vă rog să aşteptaţi o clipă... sunt paraziți puternici pe 
linie. 

Aşadar, mărunţelul era acolo, lângă el ! Dar Jodl n-ar fi admis 
în ruptul capului că nu-i decât un umil mesager, nefăcând 
altceva decât să paseze mai departe ordinele idioate ale 
altcuiva. În vreme ce aştepta, creierul sprinten al lui Kesselring 
plănuia deja mişcarea următoare. De data asta nu-şi mai putea 
permite să rateze. Rheinhardt va trece în Sicilia, indiferent ce-ar 


dori toţi descreieraţii aceia din Prusia orientală. Îl auzi pe Jodl 
dregându-şi vocea în receptor, un sunet pe care-l cunoştea prea 
bine: însemna că general-colonelul era stânjenit. 

— Domnule Kesselring, Fiihrer-ul nu este disponibil acum. lar 
ordinul rămâne în picioare. Caridai se află încă la Messina, nu-i 
aşa ? 

— Da. Vreţi să spuneţi că Rheinhardt nu trebuie să tra- 
verseze strâmtoarea în nici un caz ? întrebă Kesselring cu vi- 
clenie. Nici chiar dacă primim rapoarte sigure că au fost 
observate lansări de paraşutişti ? 

Urmă încă o pauză lungă. Bagă ideea asta dură în supa ta de 
vegetarian şi îneacă-te cu ea, îi ură Kesselring. Acum îi pusese 
pe jeratic, lungimea pauzei o confirma. Jodl se auzi din nou 
dregându-şi glasul în receptor. 

— Dacă primiţi rapoarte sigure că sunt încercări de desant 
de pe mare, atunci Rheinhardt poate traversa — dar numai în 
acest caz. Înţelegeţi ? 

— Incercări de desant aerian..., spuse Kesselring, încurcând 
dinadins cuvintele. 

— De pe mare ! Tonul lui Jodl era aspru. De pe mare, am 
spus. Sper că m-aţi înţeles corect, nu ? 

— Perfect ! Kesselring avu grijă să nu repete el însuşi 
cuvintele. Sunt paraziți puternici la capătul nostru de linie, 
adăugă el cu răutate, apoi puse receptorul în furcă. 

Intre un desant aerian şi unul de pe mare era o deosebire 
enormă : un prim atac inamic va veni pe calea aerului, posibil 
chiar înainte de miezul nopţii, pe când luna va mai fi încă sus pe 
cer. O debarcare de pe mare putea avea loc doar cu câteva ore 
mai târziu. Ceea ce însemna că-l putea trimite pe Rheinharat pe 
insulă cu câteva ore mai devreme. Dacă intuia corect şi dacă 
aproape de miezul nopţii vor sosi rapoarte despre prezenţa 
paraşutiştilor, atunci Cariddi ar putea pleca deîndată. Comandă 
prin telefon cafea şi începu să modifice mesajul său către 
Messina. Va fi, fără îndoială, o noapte lungă. 


Se întunecase de-a binelea când Petrie porni din nou mo- 
torul şi demară încet, conştient că ieşirea lor în şoseaua 
principală va fi un moment critic. După ce trecu de o curbă, 
acceleră puţin pe o porţiune dreaptă, urcă o pantă, după care 
reduse din nou viteza. Pe când ambulanţa trecea peste culme, 


primi în parbriz izbitura puternică a vântului, şi Petrie simţi 
volanul scăpându-i din mână. Priveliştea se deschise brusc, sub 
lumina lunii ivite un moment printre nori, şi Petrie distinse trei 
direcţii. Spre est, şoseaua arăta ca o panglică mergând paralel 
cu linia ferată simplă care ducea de la Palermo la Messina, dar 
după numai câteva sute de metri ea dispărea pe o porţiune în 
spatele unui deal şi reapărea îndreptându-se spre Milazzo. 
Înspre vest, şoseaua se vedea pe o lungă distanţă, înapoi către 
Palermo. lar în faţa lor, spre nord, era marea, o unduire 
întunecată de valuri care se îndreptau unul după altul spre țărm, 
unde se revărsau peste plaja goală de dedesubt cu zgomot 
puternic, răspândind cascade de spumă. Teama lor de convoaie 
militare, de tancuri şi de coloane de soldaţi se dovedea fără 
temei, nicăieri nu se zărea nimic. lar marea înfuriată părea de 
asemenea pustie. 

— Ne-om fi născut norocoşi ! 

Johnson spusese cuvintele acestea mai mult pentru el însuşi, 
dar imediat apoi îl văzu pe Petrie aplecat atent peste volan, în 
timp ce ambulanţa cobora la vale spre locul unde drumul 
pătrundea în şoseaua principală. De ce dracu' era îngrijorat ? 
Abia mergând, maşina se apropie de intersecţie şi Petrie privea 
spre dreapta, către porţiunea de şosea ascunsă de deal. Drumul 
îngust traversa calea ferată, după care cobora spre şosea. 
Dincolo de aceasta, plaja se prelungea către un promontoriu ce 
înainta adânc în mare, cu marginile protejate la bază de prundiş. 
Nu se zărea nici o barieră de sârmă ghimpată care să indice că 
plaja ar fi minată, doar bărci pescăreşti trase sus pe mal, 
dincoace de linia valurilor. 

Petrie conduse spre trecerea de nivel, cu maşina zguduin- 
du-se când trecu peste şine şi se apropie de şosea; începuse să 
întoarcă volanul spre dreapta, ca să poată vedea porţiunea care 
era ascunsă în spatele dealului scund. O privire scurtă, cât un 
flash fotografic, dar de ajuns ca să vadă nişte cami-oane 
tamponate, trei sau patru, care merseseră probabil prea repede 
şi prea aproape unul de altul, drumul blocat, o ambulanţă cu uşa 
din spate deschisă... După care traversă repede şoseaua şi 
cobori pe plajă, apoi îndreptă maşina către fâşia îngustă de 
pietriş de la baza promontoriului, asurzit de şuierul vântului şi 
de valurile care se spărgeau lângă țărm. Angelo îl privi cu 
uimire, dar Johnson fu cel care vorbi primul: 


— Ce dracu’ faci, Jim ? 

— Fug de buclucuri, asta fac ! Un accident, la numai câteva 
sute de metri pe şosea. Drumul e blocat şi a venit deja acolo o 
ambulanţă. Ce şanse crezi c-am avea să trecem pe lângă ei — 
cu încă o ambulanţă ? Erau vreo trei-patru ca-mioane care 
probabil s-au tamponat între ele. 

— Şi acum o să aşteptăm aici ? întrebă Johnson supărat, dar 
apoi îşi pierdu graiul, nevenindu-i să creadă când văzu că Petrie 
continuă să conducă de-a lungul plajei de sub pro-montoriu, în 
timp ce, în stânga, marea înfuriată părea gata- gata să-i înghită. 

— Nu aşteptăm nicăieri ! răspunse Petrie scurt. N-avem timp 
să aşteptăm. Suntem acum pe traseul pe care voiam de la 
început să-l urmez; m-am uitat atent la fotografiile aeriene ale 
acestei porţiuni de coastă înainte de plecare. Îmi amintesc de 
acest promontoriu — intră înspre mare vreun kilometru, după 
care revine spre şosea dincolo de locul accidentului... 

— Doar n-o să conduci maşina în jurul promontoriului, 
protestă Johnson. 

—Ba chiar asta am de gând să fac. Fotografiile acelea 
arătau o fâşie continuă de plajă înconjurând întregul pro- 
montoriu, aşa că, domnilor, spuneţi-vă rugăciunile şi speraţi că 
am citit corect fotografiile. 

Maşina înainta pe limba de plajă. Furtuna parcă se înteţea şi, 
o dată cu ea, se stârnea şi marea, căci valuri imense se adunau 
ca apoi să se  rostogolească asurzitor peste capul 
promontoriului. Fâşia de plajă dintre acesta şi mare era îngustă, 
abia cu puţin mai lată decât ambulanţa, şi în multe locuri 
valurile pătrundeau până spre baza promon-toriului. Mersul 
peste prundiş era greu, roţile alunecau dintr-o parte în alta pe 
pietrişul instabil, iar aripa din dreapta se afla la mai puţin de 
treizeci de centimetri de peretele stâncos. Dacă ajungem cumva 
într-un loc în care marea pătrunde chiar până la perete, gândea 
Johnson, Petrie nu va mai putea ajunge niciodată înapoi la 
şosea. Gândul acesta îi venise şi lui Petrie, dar criza de timp era 
atât de mare încât trebuia să-şi asume toate riscurile, pentru că 
dacă nu ajungeau la Messina la timp, dacă întăririle germane 
vor apuca să traverseze strâmtoarea, asta ar fi fost totuna cu a 
nu fi venit deloc până aici, toate riscurile de până acum 
dovedindu-se zadarnice. Avea o singură idee în minte şi era 
hotărât să conducă ambulanţa în jurul promontoriului, dacă era 


omeneşte posibil, dar mai exista şi riscul ca fotografiile aeriene 
luate într-o zi calmă să nu arate până la ce distanţă pot 
pătrunde valurile pe plajă în timpul unei furtuni de şaptezeci de 
kilometri pe oră. 

În fotografii, limba de plajă părea să se îngusteze mult spre 
capul promontoriului şi se aştepta ca atunci când va ajunge 
acolo să meargă o vreme cu două roţi chiar prin apă. O 
problemă pe care se feri s-o împărtăşească celorlalţi era dacă, 
în timp ce va străbate vreo porţiune cu roţile cufundate în apă, 
plaja s-ar înclina brusc spre adânc. Dar conduse mai departe, pe 
limba care se îngusta tot mai mult; înspre dreapta, stâncă 
aproape verticală strălucea în lumina lunii şi pe alocuri, acolo 
unde fusese atinsă de stropii spulberaţi de vânt de pe creasta 
valurilor, era udă ; în stânga, vedea pe fereastră tumultul 
valurilor, care păreau încă şi mai mari ca înainte, talazuri 
imense cu creste înspumate, care îi ajungeau aproape până la 
înălţimea capului şi apoi se spărgeau în apropiere de mal, 
întinzând un covor alb de spumă pe sub maşină. Zgomotul era 
asurzitor. Un val mai mare decât toate cele dinainte se sparse 
chiar în faţa lor, aruncând tone de apă peste perete, şi Petrie fu 
nevoit să oprească. Simţi ca o palmă uşoară pe obraz, care i se 
umezi ; valurile parcă ajungeau tot mai aproape de ei. 

— Ed, spuse Petrie, eşti bun să te uiţi spre şosea prin geamul 
din spate ? 

Aceasta era încă o grijă a lui, ca nu cumva vreo altă maşină 
să vină dinspre vest pe şosea şi să-i zărească în poziţia asta 
stranie, de parcă ar fi vrut să se sinucidă. Dar şoseaua fusese pe 
mare distanţă goală atunci când o traversaseră, aşa că dacă 
reuşeau să meargă mai departe s-ar putea să izbutească. 
Încruntându-se, dădu drumul ştergă-toarelor de parbriz ca să 
curețe geamul de spumă. Drept în faţa lor, la mică distanţă, 
marea părea să năvălească direct peste marginea falezei, 
acoperind complet făşia de prundiş, dar se putea să fie doar o 
iluzie optică datorată luminii slabe. Il auzi pe Scelba dregându-şi 
vocea, aruncă o privire către Angelo, care îşi aprinsese o ţigară, 
după care se uită din nou cu ochii încordaţi la marea răscolită, 
evaluând şansele lor de supravieţuire. În spatele său, Johnson 
vorbi calm : 

— Jim, poate că ar fi mai bine să ies eu şi să merg în faţa ta. 
Asta te-ar încetini un pic, dar trebuie să ştim ce se află în faţa 


noastră înainte de a fi prea târziu. Între timp, Scelba poate 
supraveghea şoseaua. 

— De acord, Ed. Şi mai ales uită-te cu atenţie la piatra aceea 
mare de lângă apă, pare gata să se prăbuşească. 

Americanul ieşi prin uşa din spate şi vântul îl luă în primire 
imediat şi aproape că-l strivi de peretele falezei. Incercând să se 
strecoare printre perete şi maşină, alunecând pe pietrele 
nesigure şi ude, ajunse în faţa maşinii; furtuna se simţea aici din 
plin, izbindu-i trupul în vreme ce se chinuia să-şi păstreze 
echilibrul, cu vântul asurzitor, cu valurile ros- togolindu-se 
ameninţător spre el, cu stropii pulverizaţi udându-i hainele şi 
faţa, iar peste zgomotul mării, din direc-ţia promontoriului, auzi 
ceva cu mult mai neplăcut: izbi- turile tunătoare ale brizanţilor 
direct în perete, de parcă ar fi vrut să mute promontoriul din loc. 
Cu capul plecat, înaintă, alunecă, se forţă să pornească din nou 
înainte, uitându-se atent ca să zărească porțiunile unde plaja se 
îngusta şi mai mult. Peste puţin timp valurile înspumate îi 
ajunseră aproape de genunchi, căci se apropiase de marginea 
apei ca să se convingă că este destul loc pentru maşină, dându- 
şi seama că pe anumite porţiuni Petrie va fi nevoit să conducă 
cu roţile din stânga prin apă. 

Pe măsură ce se apropia de capul promontoriului, aspec-tul 
acestuia părea să se schimbe, faţa peretelui nu mai era netedă, 
ci plină de fisuri adânci săpate în stâncă de şuvoaie, pline de 
nisip în loc de pietriş şi îngustându-se spre perete. Bubuiturile 
care veneau dinspre capul promontoriului deve-neau tot mai 
puternice, transformându-se parcă într-un urlet sălbatic care 
acoperea şuierul vântului şi bâzâitul motorului ambulanţei care 
îl urma la vreo douăzeci de metri în spate. Oare putem câştiga 
pariul ăsta idiot ? se întreba Johnson. Luna era încă sus pe cer, 
aruncându-şi razele printr-o spărtură de nori zdrenţuiţi care se 
fugăreau pe deasupra, şi în acestă lumină firavă zări talazurile 
uriaşe zdrobindu-se de stâncile imense, aruncând în aer o 
puzderie de stropi, care erau apoi pulverizaţi şi mai mult de vânt 
şi azvârliţi înapoi spre peretele falezei. Se opri o clipă să-şi 
şteargă faţa de apă, privi înapoi către maşina care se apropia şi 
văzu farurile opacizate de apa care se scursese pe ele. Niciodată 
nu vor reuşi să treacă dincolo de capul promontoriului, era sigur 
de asta. Petrie se poate să fi greşit atunci când s-a uitat la 
fotografiile aeriene, presupunând că fâşia de plajă înconjura 


întregul promontoriu. Oricum, asta părea puţin probabil ; la un 
promontoriu ca acesta, plaja mai întotdeauna dispare când te 
apropii de capăt. Fluturând cu braţul ca să-i arate lui Petrie că 
trebuie să se ţină mai aproape de perete, se întoarse din nou şi 
porni înainte împleticindu-se. 

Atmosfera din interiorul maşinii devenea tot mai apăsă- 
toare, iar pasagerii se simțeau prinşi ca într-o capcană, în timp 
ce Petrie conducea încet în urma americanului. Era rece, dar toţi 
erau transpiraţi de frică, pentru că maşina părea teribil de 
instabilă, cu roţile înaintând peste prundişul alunecos, cu marea 
atât de aproape, împrăştiind pietrişul cu un sunet sinistru la 
fiecare val ; Petrie conducea la numai o palmă de perete, ţinând 
strâns volanul pentru a contracara tendinţa ambulanţei de a 
derapa spre mare. Trecu de încă o fisură plină de nisip şi Angelo 
aruncă o privire dornică spre acest adăpost de piatră care părea 
atât de sigur ; într-un astfel de sanctuar, cel puţin ar fi apăraţi 
de elementele natur-rii. Privind încordat înainte, Petrie se 
străduia să zărească insula, o insulă foarte apropiată de capul 
promontoriului, din câte îşi amintea din fotografiile aeriene, dar 
acum când se apropiau de acesta nu vedea nici o insulă ! Poate 
că inter-pretase eronat vreo umbră de pe fotografie. In care caz, 
teoria lui că putea ocoli capul cu maşina nu mai făcea doi bani. 
Privi prin fereastra deschisă, cu partea stângă a hainei complet 
udă, şi-şi închise ochii pe jumătate când văzu ce vine. 

Un val imens de apă cenuşie se forma în depărtare, 
umflându-se pe măsură ce se apropia de țărm, răsucindu-se 
când urca pe creastă, părând cu mult mai înalt decât ambulanta 
; înainta cu viteză, fără a da vreun semn că o să se spargă, din 
ce în ce mai înalt. Petrie opri maşina, ridică geamul, în vreme ce 
Angelo se trase instinctiv spre uşa cealaltă. Aproape sigur că vor 
fi acoperiţi de apă şi că torentul puternic care se va forma 
dinspre perete îi va răsturna cu uşurinţă, aruncându-i drept în 
mare. Dar în cele din urmă valul se sparse, scăzu la o treime din 
înălţime pe când înainta, şi apa năvăli pe mal cam la înălţimea 
taliei unui om, izbind latura din stânga a ambulanţei. Simţiră 
lovitura şi maşina clătinându-se, văzură apa înconjurându-i din 
toate părţile, apoi retrăgându-se şi pregătindu-se să înfrunte un 
alt val care se apropia de țărm, ciocnindu-se cu acesta şi 
aruncând un munte de spumă şi de stropi la mare înălţime 
deasupra apelor învolburate. Petrie încercă să pornească 


motorul, dar nu reuşi. O clipă după aceea văzu că Johnson 
dispăruse. 


Johnson văzuse talazul apropiindu-se şi se refugiase repede 
în cea mai apropiată fisură care se deschidea în peretele falezei, 
un canal larg şi nisipos, lung de vreo treizeci de metri şi care se 
pierdea după un colţ. Marea îl ajunse din urmă, se răspândi 
peste nisipul cenuşiu, se opri o clipă şi se retrase. Ud până la 
şold, Johnson o luă în urma valului, ieşi din adâncitură şi făcu un 
semn către ambulanţă, care se oprise. Auzi zgomotul motorului 
pornind, oprindu-se iar, şi îl cuprinseră din nou fiori : era înecat 
cu apă. Motorul porni şi se opri din nou, ca în agonie, dar la a 
treia încercare zumze-tul rămase constant şi ambulanţa o luă 
din loc, în vreme ce norii începeau să acopere iarăşi luna, iar 
farurile parcă stră-luceau mai puternic. Fără nici o tragere de 
inimă, Johnson părăsi nisipul ferm şi-şi continuă drumul spre 
capul promon-toriu- lui, strivind sub ghete pietrele alunecoase. 
Da, Petrie trebuie să se fi înşelat : era sigur de asta, acum putea 
să vadă limpede locul unde o grămadă de stânci adunate una 
peste alta, ca un spărgător de valuri, stăteau chiar lângă 
peretele falezei, stâncă mare de la margine primind şocul 
înfricoşător al mării. Plaja dispăruse, baricadată de aceste stânci 
care blocau drumul. Apoi americanul privi înapoi şi îngheţă. 

Ambulanţa ajunsese într-un loc unde fâşia de prundiş era 
foarte îngustă şi Petrie conducea cu roţile din stânga pe 
jumătate cufundate în apă, dar ceea ce-l îngrozea pe John-son 
era înclinarea ambulanţei — aceasta era aplecată într-o parte, 
către mare, pe o porţiune abruptă a plajei. Doar câteva grade 
mai lipseau ca maşina să se răstoarne lateral, lucru ce s-ar 
putea lesne petrece dacă ambulanţa s-ar îndepărta de perete cu 
numai vreo două palme. Pentru câteva secunde, care i se părură 
lungi cât un secol, izbiturile valurilor, şuierul vântului, faptul că 
drumul le era blocat, toate acestea îi ieşiră din minte în timp ce 
privea cu groază înspăimântătoarea înclinare a maşinii şi-l văzu 
pe Petrie că nu renunţă, că-şi caută cu încăpățânare un drum pe 
fâşia îngustă şi înşelă-toare, cu farurile înclinându-se periculos. 
Luminile se apropi-ară şi reveniră la orizontală, ambulanţa 
ajungând pe o porţiune mai dreaptă din apropierea fisurii în care 
se adăpostise Johnson de talazul acela imens. Intorcându-se, 
porni iar înainte, sperând cu disperare că vederea îi jucase o 


festă, că de fapt exista o cale pe care ar putea ocoli promon- 
toriul. Ajunse la prima din stâncile uriaşe şi stropii îl înconjurară 
din toate părţile, udându-l din nou, cu un bubuit asurzitor al 
valurilor. Ridică o mână ca să-i facă semn lui Petrie să oprească 
maşina, după care se căţără pe faţa alunecoasă a unei stânci ca 
să vadă dacă nu şi-ar putea continua cumva drumul pe jos. 
Urcase vreo şapte metri, până când putu să arunce o privire 
dincolo de capul promontoriului, unde zări forma familiară a 
unui vas de patrulare italian care tocmai ocolea capul venind din 
cealaltă parte ! La mai puţin de un sfert de milă depărtare de 
țărm, slab luminat de lună, tocmai întorcea spre partea aceasta 
a promontoriului, desigur ca să o cerceteze. 

Cobori în grabă de pe stâncă, sprijinindu-se de fiecare 
ieşitură, iar când ajunse din nou pe plajă aproape că-şi pierdu 
echilibrul pe pietre. Restabilindu-se, îşi agită mâinile cu frenezie 
dintr-o parte în alta, făcându-i semn lui Petrie să se retragă în 
adâncitură, dar fie că acesta nu-l văzuse, fie că nu-i înţelesese 
gestul, ambulanţa continua să înainteze spre el şi în numai 
câteva minute avea să depăşească adăpostul. Alergă înspre 
maşină, păstrându-şi cu greu echilibrul pe pietrele alunecoase, 
iar după vreo zece metri făcu din nou semn. Ambulanţa coti 
brusc, trecu după peretele de piatră şi dispăru din vedere. 
Johnson continuă să alerge, încercând cu disperare să ajungă la 
maşina refugiată în ascunzătoare înainte ca vasul de patrulare 
să treacă dincoace de stânci. Căzu o dată, lovindu-se cu 
genunchii de pietre, sprijinit în mâini şi, în timpul celor câteva 
secunde cât zăcu acolo, un alt val se sparse de țărm, udându-l 
iar din cap până în picioare, aşa că atunci când se ridică şi porni 
din nou, de data asta la pas, ud leoarcă, cu şapca, haina şi 
pantalonii îmbibaţi, cu picăturile şiroindu-i pe faţă, încercă din 
răspunteri să-şi păstreze echilibrul; ajunse în sfârşit la gura 
adăpostului şi, simțind nisip sub picioare, începu să alerge din 
nou. 

Ambulanţa era acum ascunsă după peretele curbat, iar 
urmele pneurilor de pe nisipul de la intrare fuseseră şterse de 
un val. Alergă înainte, îngheţat, ud până la piele, aşteptându-se 
în orice clipă să audă în spate motorul vasului. Pentru cine ştie 
ce motiv, acesta mătura cu un reflector puternic suprafaţa 
falezei şi Johnson se temea că fasciculul ar putea pătrunde în 


interiorul ascunzătorii pe când el se mai afla încă în plină 
vedere. 

Poate căutau eventuale trupe debarcate ? Nu-şi dădea 
seama. Ajunsese într-un punct unde peretele se curba brusc, 
unde se putea simţi în siguranţă — şi atunci Petrie apăru de 
după colţ, îl înşfacă de braţ şi-l trase în spatele unei stânci. 

— Eşti OK, Ed ? întrebă el. Care-i necazul ? 

Johnson nu putu să scoată o vorbă, încercând să-şi reca-pete 
suflul şi arătând cu mâna spre intrarea adăpostului. Pe-trie 
scoase capul cu prudenţă pe după colţ şi zări vasul de patrulare 
inamic apărând, scuturat de marea agitată, cu un reflector de 
semnalizare fulgerând de pe punte. Timp de câteva secunde 
chinuitoare, Petrie fu convins că reflectorul semnaliza tocmai 
descoperirea lor cuiva de pe drumul de coastă, dar după aceea 
îşi dădu seama că vasul se autoidentifica, de fapt, către staţia 
de pază a coastei aflată deasupra lor, pe promontoriu. 

— E-n regulă, Ed, spuse el. N-au cum să ne zărească, şi văd 
că trec mai departe. 

— Vas de patrulare..., se bâlbâi Johnson, încercând să-şi 
recapete suflul. Semnalizau peste faleză... nu putem trece mai 
departe... stânci mari mai încolo... 

— Nu te îngrijora de asta, Ed, şi încearcă să nu mai vorbeşti. 
A fost un simplu semnal de rutină, probabil către paza de coastă 
de deasupra noastră. la-o mai încetişor, ne-ai salvat pielea, aşa 
că acum poţi să te lepezi de hainele astea ude şi să stai o vreme 
înfăşurat într-o pătură. Sunt destule în maşină. 

Il duse pe Johnson înapoi spre ambulanţa care era acum 
oprită cu toate luminile stinse, după o stâncă. Scelba deschi- 
sese deja uşa din spate, îl trase pe american înăuntru şi dădu 
din cap către Petrie, care trecu în spatele volanului. Luna tocmai 
dispăru după nori şi întunericul redeveni total. In spate, 
americanul refuză să se schimbe de hainele ude până nu vorbi 
din nou cu Petrie prin fereastră. 

— Jim, nu vom putea trece dincolo de capul promonto- riului, 
sunt acolo nişte stânci imense. Plaja pur şi simplu dis-pare. 

Angelo se răsuci pe scaun şi-i oferi o ţigară, iar la lumina 
chibritului Johnson îl văzu pe italian zâmbind, o reacţie la care 
cu greu se putea aştepta. 

— E-n regulă, Ed, repetă Petrie, încercând să-l li-niştească. 
Eram sigur, la naiba, că văzusem în fotografiile alea o insuliţă la 


capătul promontoriului, dar n-o zăream. Dar este chiar acolo, 
iat-o ! Arătă cu degetul spre stânga, pe fereastră. Ceea ce 
credeam noi că este capul promontoriului nu-i de fapt decât 
insula aia prăpădită — e despărțită prin trecerea asta, care duce 
direct în partea cealaltă. La ieşire vom da din nou de plajă, şi pe 
acolo vom ieşi la şosea. 

— Sigur că glumeşti, spuse Johnson, iritat. 

— Am verificat adineaori. Mergem câţiva metri pe după 
curba asta şi ajungem de partea cealaltă a promontoriului. Să 
mai aşteptăm câteva minute aici ca să lăsăm vasul de pa-trulare 
să se îndepărteze, apoi voi controla din nou plaja şi drumul, 
după care o vom lua din loc. 

— Dar cu staţia de pază a coastei de deasupra noastră cum 
rămâne ? 

— Se află mult în interior, cam la jumătatea distanţei dintre 
locul unde ne aflăm acum şi şosea — mi-am adus aminte din 
fotografii. Vom merge aproape de faleză, aşa cum am făcut şi 
până acum, şi sunt sigur că n-au cum să ne zărească. 

Aşteptară câteva minute, după care Petrie ieşi din maşină ca 
să vadă dacă şoseaua de pe coastă e liberă; după ce se 
întoarse, conduse prin ascunzătoare şi la ieşire coti brusc pe o 
altă plajă, acoperită tot cu prundiş. Aici ţărmul era mai lat, 
probabil din cauză că promontoriul apăra latura asta de 
vânturile dinspre est, iar marea era în apropierea plajei mai 
calmă. Înaintară spre şoseaua goală, încă vizibilă în lumina lunii. 
După ce ajunseră pe plaja principală, Petrie opri maşina şi le 
spuse celorlalţi să-l aştepte. Trebuia să găsească răspuns unei 
probleme importante : se mai vedea de aici, de unde 
ajunseseră, locul accidentului care-i forţase să oco-lească 
promontoriul ? Se căţără cu precauţie pe o pantă nisipoasă, 
întrebându-se dacă n-ar fi fost mai bine să-şi asume riscul de a 
conduce direct pe şosea ; dacă s-ar întâmpla să apară vreun alt 
vehicul tocmai acum, ambulanţa parcată pe plajă ar părea într- 
adevăr suspectă. Ajungând sus, se ridică în picioare. Spre vest, 
drumul era gol, dispărând din vedere după ce ajungea spre 
colina unde avusese loc accidentul. Alergă înapoi spre 
ambulanţă, se aşeză la volan, urcă panta spre şosea şi, în timp 
ce cotea spre est, se uită la ceas: 10.25 noaptea. Nu mai 
rămăseseră decât nouăzeci şi cinci de minute până la termen. 
Apăsă puternic pe acceleraţie. 


12 
Vineri, 10.30 p.m. —11.30 p.m. 


Ambulanţa gonea cu o sută treizeci de kilometri pe oră prin 
întuneric, pe şoseaua destul de bună care străbătea coasta 
nordică a Siciliei, cu farurile luminând prin beznă, cu acul 
vitezometrului urcând tot mai mult pe cadran, cu şuierul aerului 
care şfichiuia maşina pe când trecea printr-o curbă uşoară ; 
Scelba îşi înfipse unghiile în bancheta acoperită cu piele ca să-şi 
ţină echilibrul, iar Johnson se sprijini cu spatele de peretele 
ambulanţei ca să atenueze hurducăielile. Se aflau aproape de 
Messina şi se făcuse 11 noaptea. Trecuseră cu bine prin trei 
puncte de control. Dacă mergeau tot aşa, ar putea ajunge în 
oraş într-un sfert de oră. 

— Încă un punct de control, anunţă Angelo, scurt. 

— Vom trece prin el ca şi prin celelalte, spuse Petrie cu 
încredere. 

— Ulciorul nu merge de multe ori la apă, comentă Johnson 
prin fereastră. 

Luminile roşii care se zăreau în depărtare îi avertizau că 
trebuiau să oprească la punctul de control, dar farurile maşi-nii 
încă nu prinseseră în lumina lor oamenii care păzeau ba-riera. 
Petrie porni sirena şi un ţiuit isteric ţâşni prin noapte, 
avertizându-i pe cei de acolo că nu are de gând să oprească, că 
va trece ca prin brânză, aşa că, pentru numele lui Dumne-zeu, 
ridicaţi bariera iute înainte de a ajunge la ea. În cele din urmă, 
bariera se zări în lumina farurilor, ca şi bărbaţii îmbrăcaţi în 
uniforme de carabinieri, agitându-se nebuneşte, încercând să 
mute din drum stâlpul care bloca şoseaua şi să se dea repede la 
o parte. Ambulanţa trecu în goană. Angelo putu zări timp de o 
secundă feţele albe lucind în întuneric. După care fasciculul 
farurilor se îndreptă către altă curbă ; în lumina lor putură să 
vadă, scurt, nişte linii de cale ferată cotind spre dreapta, o cale 
care aparent nu-şi mai avea nici un rost, indiferent unde ar 
ajunge, pentru că trenurile ori-cum nu mai circulau ; spre stânga 
şi cu mult sub ei, se vedea marea în lumina lunii care apăruse 
din nou. Vântul sufla încă puternic, norii se fugăreau pe 


deasupra, dar la viteza aceasta Marea Tireniană nu mai părea 
decât uşor vălurită, un şir de valuri luminate de lună, 
rostogolindu-se lent şi risipindu-se pe nişte plaje îndepărtate. 
Trecură pe lângă câteva promontorii şi golfuri şi de mai multe 
ori zăriră nişte umbre pe mare, care puteau să fie alte vase de 
patrulare supraveghind orice semn de invazie inamică; cam la 
vreun kilometru spre sud de ele, ambulanţa grăbea către est, 
într-o cursă nebunească spre Messina. 

— La anumite puncte de control din apropierea Messinei sunt 
şi nemti, avertiză Angelo. 

— Şi pot ei opri o maşină italienească ? se interesă Petrie. 

— Nu prea des, dar am văzut petrecându-se şi asta. 

lar acum, sub ameninţarea unei invazii apropiate, se vor afla 
într-o stare teribilă de nervi, gândi Petrie în timp ce conducea 
ambulanţa pe panta care urca spre munţii din Pe- loritania. 

Marea se îndepărta de ei către nord. O linie ferată se 
îndrepta spre stânga peste un pod, după care mergea înspre est 
pe un drum separat, cu multe tunele, în direcţia Messina. 
Şoseaua urca tot mai mult, iar temperatura scădea şi, pentru 
prima oară de când se aflau pe insulă treceau prin defilee 
împădurite şi vedeau copaci pe crestele acestora. Imediat după 
aceea, zăriră mai multe lumini înaintea lor. Un alt punct de 
control. Petrie dădu drumul la sirenă şi acceleră. 

— Fii atent ! îl preveni Angelo. 

În lumina lunii se putea vedea clar un tun antitanc, cu ţeava 
aţintită înspre direcţia din care veneau ei. Se mai ve-deau, de 
asemenea, uniforme germane, vreo duzină. Pe par-tea cealaltă 
a drumului, într-un luminiş, la adăpostul câtorva copaci, era 
staționat un camion italian, precum şi două motociclete cu 
motocicliştii călare pe ele, iar în spatele lor se mai aflau si alti 
soldaţi italieni. lar bariera rămânea coborâtă de-a curmezişul 
drumului. Petrie se crispă, urcă panta cu aceeaşi viteză, după 
care se petrecu ceva la care nimeni nu se aştepta — începu să 
plouă. 

— O să opresc, spuse Petrie, pentru a-i preveni pe ceilalţi, 
apoi reduse mult viteza şi, în cele din urmă, opri la numai câţiva 
metri de barieră. 

Toate păreau a fi împotriva lor, tunul, motocicliştii pregătiţi 
să-i urmărească dacă ar fi încercat cumva să treacă de barieră. 
În timp ce motorul zumzăia liniştit, ploaia părea să se 


înteţească, lovind acoperişul maşinii ca nişte alice mărunte. Prin 
fereastra deschisă, Petrie văzu un subofiter german 
îndreptându-se către ei cu un automat aţintit asupra 
ambulanţei. Subofiţerul din Wehrmacht era ud până la piele 
când ajunse lângă fereastră, iar soldații italieni din spatele său 
alergau pe sub copaci de parcă asupra lor s-ar fi abătut un 
potop. 

— Aha ! ţipă el, aşadar n-aveai de gând să opreşti ! 

Petrie înjură în gând auzindu-l pe neamt vorbind fluent 
italieneşte, dar pe față i se aşternu o expresie nedumerită, în 
timp ce-l privea pe subofiter în ochi. 

— Tocmai mergeam la spital cu un pacient. Caz de ur-genţă. 

— Acesta nu-i un motiv să nu opreşti atunci când barie-ra 
este coborâtă ! Vezi tunul acela de colo ? întrebă neamţul, 
scuturându-şi apa de pe cozorocul chipiului cu o mână, în timp 
ce cu cealaltă continua să-şi ţină automatul îndreptat spre ei. 
Pacientul vostru putea fi acum un om mort şi voi la fel. 

Trecea de un metru optzeci înălţime şi părea solid, avea cam 
treizeci de ani, evident un certăreţ obraznic, produs tipic al 
regimului nazist. 

— Documentele voastre ! tună el, atintindu-si ţeava 
automatului spre capul lui Petrie. Neamţul era proaspăt 
bărbierit, era evident că intrase foarte de curând în post, iar 
dispoziţia nu-i era cu siguranţă îmblânzită de ploaia care şi- roia 
asupra lui. In spatele său, la marginea drumului se adunaseră 
soldaţii italieni de pe sub copacii sub care se adăpostiseră de 
potop, iar omul cel mai apropiat de ei era un sergent, un individ 
scund, cu privire hotărâtă, care asista curios la scenă. 
Documentele! repetă încă o dată neamţul. 

Ceva plesni în Petrie. Erau pe drum de peste douăzeci şi 
patru de ore ; supravieţuiseră unei ambuscade mafiote, unui 
atac al avioanelor Beaufighter, unei călătorii groaznice prin 
toată sălbăticia aceea, unei percheziţii a carabinierilor, unui raid 
al avioanelor B 17 asupra viaductului, şi iată că acum, chiar în 
apropierea Messinei, erau opriţi de acest porc obraznic ! 
Deschise uşa încetişor, ieşi afară în ploaie, cu pan-talonii săi 
ridicol de scurţi, închise uşa la loc şi-şi puse mâinile în şold. 

— Ai fi deschis focul asupra unei ambulanţe italiene ? întrebă 
el. Işi ridicase vocea dinadins, în aşa fel încât să fie auzit, peste 
zgomotul ploii, de italienii îngrămădiţi pe margi-nea drumului. 


Subofiţerul făcu un pas înapoi şi aşteptă. 

— Acesta este un punct de control ! zbieră el. La naiba, să 
faci bine să opreşti când dai de un punct de control ! 

— lar pe mine mă mănâncă palmele, pe Dumnezeu, când 
nimeresc peste unul ca tine ! Ce credeţi, că aţi luat în stăpânire 
întreaga insulă ? Crezi poate că noi, italienii, nu mai contăm pe 
aici ? 

Sergentul italian din spatele neamţului se apropie câţiva paşi 
şi se opri din nou. Atmosfera din jurul punctului dc control 
începea să se schimbe ; de o parte a drumului, infan-teriştii 
italieni, cu puştile în mâini, priveau dincolo de ambu-lanţă, de 
partea cealaltă a drumului, unde nemţii erau îngrămădiţi în jurul 
tunului antitanc, măsurându-i, la rândul lor, pe italieni. Apoi îşi 
mutară privirile către protagoniştii din mijlocul drumului, unde 
subofiţerul german încă se mai uita la Petrie bănuitor. 

— Şi ce-i cu uniforma ta ? izbucni el. Eşti nebărbierit de două 
zile. Parcă ai fi un ţăran. 

Petrie arătă cu mâna, provocator, spre neamţul în uni-formă 
impecabilă şi apoi se adresă către soldaţii italieni, în timp ce 
ploaia şiroia peste toţi : 

— Aşadar, numai pentru că nu am uniformă curată ca a 
acestui Herr Spilcuială, nu-s decât un ţăran ! Acum ştim bine 
cam ce gândesc frumoşii noştri aliaţi despre noi ! Suntem nişte 
ţărani ! ţipă el. Ajung să mă mânjesc cu sânge din cap până-n 
picioare, împrumut şi eu ce uniformă găsesc, şi iată că acum mi 
se spune că sunt nepotrivit îmbrăcat ! Douăzeci şi patru de ore 
de serviciu fără întrerupere, continuă Petrie, şi iată că acum 
sunt învinovătit că nu-s bărbierit ! Ar trebui arăt ca Herr 
General de aici, al cărui obraz e ca al unui băieţel din corul 
bisericii ! După care scuipă dinadins, cu mânie, aproape de 
cizma neamţului. 

În ambulanţă, Angelo încremeni, încredinţat că Petrie 
întrecuse măsura. Neamţul încremeni şi el pentru o clipă, după 
care îşi pierdu controlul şi-şi ridică arma ca o bâtă spre faţa lui 
Petrie. Sergentul italian păşi hotărât înainte, apucă de puşcă şi 
timp de câteva secunde cei doi sergenţi se luptară ca să-şi 
smulgă unul altuia arma, în vreme ce ploaia curgea fără 
încetare peste ei. Pe ambele margini ale drumului, atmosfera se 
încinse. Văzându-şi sergentul luptându-se cu neamţul, soldaţii 
italieni înaintară cu puştile ridicate, aţintite peste drum către 


grupul de nemti de lângă tunul antitanc. Un caporal din 
Wehrmacht dădu un ordin scurt şi toţi oamenii de la tun, în 
afară de doi, părăsiră poziţia şi se răspândiră de-a lungul 
drumului. Isuse, gândi Angelo, o să fim prinşi între două focuri. 
S-a mai întâmplat asta o dată şi în Catania, o sfadă între italieni 
şi nemți, dar incidentul a fost înăbuşit repede cu ajutorul unor 
unităţi transferate rapid din cealaltă parte a insulei. 

Sergentul italian izbi puternic cu cizma peste glezna 
neamţului şi, când se desprinse de el, avea automatul lui în 
mână, cu ţeava îndreptată în jos. 

— Coborâţi armele, idioţilor ! strigă el peste umăr către 
propriii soldaţi. Văzând că aceştia ascultă de ordin, se întoarse 
către neamt. Voi raporta acest incident imediat ce ies din post ! 
îi spuse el. 

— Oamenii tăi aproape c-au deschis focul asupra alor mei ! 
spuse subofiţerul german mânios. 

— Vită-te la propriii tăi oameni, îi spuse italianul, calm. 

Era plin de încredere: la urma urmei nu făcuse altceva decât 
să împiedice un atac asupra unei ambulante italieneşti, plus că 
acum avea în mâna lui corpul delict, arma cu care subofiţerul 
german ameninţase, purtată neglijent în timp ce acesta îl privea 
din spate, bombănind. Soldaţii din Wehr- macht erau încă 
aliniaţi de-a lungul şoselei, vizibil în stare de alarmă. Subofiţerul 
strigă un ordin în nemţeşte şi oamenii trecură înapoi spre tunul 
antitanc, privind oriunde altundeva, dar nu şi spre aliaţii lor de 
peste drum. 

— De acum înainte, continuă sergentul italian, noi vom fi 
aceia care vom controla orice maşină italienească. 

— Voi întocmi şi eu un raport, spuse neamţul. 

— Ai tot dreptul, dar nu uita să scrii acolo că ai ameninţat că 
vei deschide focul asupra unei ambulanţe italieneşti, îi aminti 
sergentul. 

— Asta e o minciună ordinară... 

— Am auzit clar când i-ai spus şoferului că ar fi putut fi acum 
un om mort, cu pacienţi cu tot. Sergentul se întoarse cu spatele 
spre neamt, ca să i se adreseze lui Petrie, care rămăsese cu 
răbdare sub ploaia torențială pur şi simplu pentru că poziţia 
aceasta stabilea o stare de suferinţă comună. Pacientul vostru e 
grav bolnav ? îl întrebă. 


— Va fi grav dacă nu ajungem la spitalul din Messina cât mai 
curând posibil. E un sergent care lucra la construcţia unui bloc 
de locuinţe şi peste care a căzut un malaxor de beton. Sper că 
va scăpa dacă va fi tratat urgent, de aceea am folosit sirena. Și 
asta-i a doua oară când am fost opriţi în ultima jumătate de oră 
de aceşti tedeschi... Folosi dinadins acest cuvânt italienesc 
pentru a-i numi pe aliaţii lor teutonici. Dacă ne mai opresc încă o 
dată înainte de Messina, pacientul nostru nu mai are nici o 
şansă. Privi cu înţeles către cei doi motociclişti care încă mai 
stăteau călare pe şei, sub ploaie. 

— Vrei să spui că... ? ezită sergentul, iar Petrie fu grijuliu să 
nu întindă coarda prea mult. Se află pe lista de urgenţă ? 

— Se poate spune că e. Are nevoie de o operaţie urgentă şi 
asta nu se poate face decât la Messina. Un chirurg ne aşteaptă 
deja acolo. 

— Prin urmare eşti îngrijorat că ai putea nimeri din nou peste 
unul ca ăsta ? întrebă sergentul, cu voce scăzută. 

— Sicilia e plină de ei. 

Sergentul, care nu se deosebea mult de un Angelo ceva mai 
binevoitor, ezită iarăşi, în vreme ce ploaia se înteţea, dar 
această din urmă rafală păru că-l face să se hotărască. 

— Bine, voi trimite patrula de motociclişti cu voi, spuse el. Cu 
ei veţi putea trece prin toate punctele de control fără să mai fiţi 
opriţi. Veţi trece repede, aşa că îi aştept curând înapoi... 

— Spune-le să ne treacă de ultimul punct de control şi apoi îi 
vom trimite înapoi. lar tipul dinăuntru le va fi recunoscător, îţi 
povestesc eu după operaţie. 

— Sper că va fi cu succes, spuse sergentul. 

Se îndreptă iute către motociclişti, în timp ce Petrie urcă în 
ambulanţă, iar când se aşeză pe scaun, hainele îi şiroiau de apă. 
În timp ce aştepta să se ridice bariera, îşi uscă faţa cu batista şi 
se şterse pe cap. Dintr-o dată se stabili o linişte nefirească, toţi 
patru auzind zgomotul motorului, ploaia care răpăia pe acoperiş, 
ticăitul ştergătoarelor de parbriz, care se legănau dintr-o parte 
în alta. 

— Ploaia se va opri curând, remarcă Angelo, şi cred că era 
cât pe ce să ai aici, în maşină, un pacient veritabil. Pe mine ! 
într-o stare de şoc, produsă de o teroare excesivă ! 

Bariera se ridică, unul dintre motociclişti trecu de ea prin 
întuneric, îl urmă ambulanţa, urmată imediat de cel de-al doilea 


motociclist. Urcară în viteză o pantă, suind către colinele 
Peloritaniei şi escorta de motociclişti îi trecu uşor prin celelalte 
puncte de control. Motociclistul care mergea în faţă elibera 
drumul pentru ei, asigurându-se că bariera e întotdeauna 
ridicată atunci când ambulanţa ajungea acolo ; de îndată ce 
ploaia se opri, norii se sparseră şi luna se ivi din nou, aruncând o 
lumină palidă peste costişele acoperite de copaci. Ajunseră în 
acest fel la ultimul punct de control din apropierea ultimei coline 
; motocicliştii îşi întoarseră maşinile în direcţia din care veniseră, 
salutară şi plecară. Angelo îşi scoase din buzunar o batistă de 
mătase şi-şi şterse fruntea umedă. Erau acum iarăşi singuri. 
Johnson apăru la fereastră pentru prima dată după o 
îndelungată absenţă. 

— Dumnezeule, Jim, ne-ai pus pe frigare pe toţi, spuse el. Am 
ajuns, cumva ? 

— Ultimul punct de control e deja în spate. 

Petrie nu mai scoase nici o vorbă în timp ce urcau pe şosea. 
Nervii îi erau întinşi la maximum, gata să cedeze acum, cu un 
efect întârziat. Tot timpul cât acţiunea se aflase în plină 
desfăşurare, se simţise perfect lucid, stăpân pe sine, notând 
flecare detaliu mărunt care ar fi putut să fie folosit în avantajul 
lor, şi nu era acum momentul să se relaxeze, să permită 
senzaţiei de uşurare să-l domine în vreun fel — pentru că greul, 
ba chiar foarte greul, de abia acum venea. 

Apropiindu-se de capătul drumului, văzură maşini înaintea 
lor, maşini germane venind din direcţia contrară, dar ele cotiră 
spre nord pe un drum lateral, apoi ajunseră din urmă un convoi 
militar. Un motociclist trecu în viteză pe lângă ei, îndreptându-se 
spre vest, urmat de un şir lung de maşini blindate. 

Chiar mai înainte de a-şi da seama ce se întâmplă, fură 
înconjurați de maşini ale Wehrmacht-ului gonind în ambele 
direcţii şi noaptea fu năpădită de duduitul motoarelor. Totul 
sugera o stare de urgenţă. 

Petrie aproape că simţea tensiunea din felul în care 
conduceau nemţii, cu umerii aplecaţi peste volan sau ghidon, 
privind fix înainte. Dumnezeule, îşi spuse, nu cumva debar- 
carea începuse deja ? Convoaiele mergeau în viteză, cu o viteză 
periculos de mare pe timp de noapte ; se rugă din adâncul 
sufletului să nu se ivească vreun accident, pentru că dacă aşa 
ceva s-ar întâmpla, ambulanţa va trebui să oprească şi să dea o 


mână de ajutor. Acum era prins ca într-un sandviş în mijlocul 
convoiului având un camion al Wehrmacht-ului în faţă şi o 
maşină blindată urmându-i îndeaproape din spate. Nu era 
nevoie decât ca unul să se oprească brusc pentru ca să se 
producă o coliziune de felul celei pe care Petrie o văzuse când 
ajunseseră în şoseaua principală, dar de data aceasta o 
coliziune de mult mai mari proporţii. Trecură de culmea dealului, 
cu urechile asurzite de zgomotul motoarelor inamice. Li se 
părea că toate diviziile din Sicilia se puseseră în mişcare. 

— lată şi portul, spuse scurt Angelo. 

Petrie privea atent peisajul : mult sub nivelul lor se întin-dea 
Messina, luminată de luna care stătea să apună — oraşul însuşi, 
portul în formă de semilună, strâmtoarea cenuşiu-argintie care 
se întindea înspre nord şi înspre sud, cu munţii Calabriei în 
depărtare, unde întăririle germane aşteptau pe peninsulă. De 
îndată ce începură să coboare panta spre oraş, înghesuiți în 
coloana Wehrmacht-ului, peste strâmtoare se declanşă o alarmă 
aeriană ; de pe ambele maluri ale strâmtorii izbucniră 
reflectoarele, iar deasupra lor, pe cer, auziră limpede zgomotul 
motoarelor de avion şi bubuitul înfundat al proiectilelor 
antiaeriene, totul dând impresia unei furtuni care se apropia. 
Călătoriseră de-a lungul întregii insule, de la Palermo până aici, 
inamicul încă nu aflase de prezenţa lor şi se făcuse 11.30 
noaptea atunci când ajunseră la periferia oraşului Messina. 


13 
Vineri, 11.30 p.m. — 11.55 p.m. 


Coborâră pe o pantă fără sfirşit, prinşi încă în convoiul 
Wehrmacht-ului, apoi pătrunseră în Messina, oraş care, după 
cum se vedea, avea în cea mai mare parte clădiri cu cel mult 
trei nivele. La poalele colinei intrară pe un bulevard larg, 
urechile  răsunându-le de zgomotul puternic al tunurilor 
antiaeriene şi de bubuiturile obuzelor deasupra, împletite cu 
şuierul bombelor căzând la distanţă. Era clar că forţele aliate 
ţineau strâmtoarea sub un atac nemilos. Petrie îşi şterse cu 
mâna sudoarea de pe frunte. 

— Angelo, spuse el, vreau să mă desprind cât mai repede din 
convoiul ăsta ; dacă se iveşte cumva vreun accident, vom fi 
prinşi ca într-un cleşte. 

— Atunci pregăteşte-te să coteşti la dreapta. 

Petrie încetini puţin, ca să mărească distanţa dintre ei şi 
camionul nemţesc din faţă, apoi semnală dreapta şi coti brusc 
exact în locul pe care i-l arătă Angelo. Imediat după aceea 
rămaseră singuri, coborând prin întuneric pe o stradă 
lăturalnică, mărginită de clădiri masive pe ambele părţi. Nici o 
lumină nicăieri. Era târziu, dar absenţa totală a oricărei lumini îl 
făcu pe Petrie să se întrebe, în timp ce apăsa pe acceleraţie, 
dacă nu cumva bombardamentul tăiase reţeaua electrică. Dirijat 
de Angelo, întoarse spre stânga şi merseră pe o stradă 
asemănătoare cu cea dinainte, dar aceasta era pustie, poate că 
nici nu fusese vreodată locuită, dacă te luai după clădirile 
sumbre, care arătau ca nişte birouri munici-pale. Scelba, care 
privea pe geam, îl bătu uşor cu mâna pe umăr. 

— Opreşte la intersecţia următoare, domnule maior. Acolo 
trebuie să vă părăsesc, spuse el. 

— Vei rămâne cu noi până ajungem în docuri ! replică 
Angelo, vechea duşmănie răbufnind ca o rană deschisă, în timp 
ce Petrie opri. Trebuie să rămânem împreună, protestă italianul. 
Ne vom opri doar câteva minute la apartamentul meu, după 
care vom merge direct spre docuri, aşa că de ce... 


— De fapt ce vrei, Scelba ? întrebă Petrie, privind cu grijă în 
jur. Nu era nimeni prin preajmă. La colţul străzii se afla o 
cafenea cu obloanele trase şi lângă ea un garaj. O pauză în 
canonadă le dădu răgaz să vorbească în linişte, zumzăitul 
motorului părându-li-se chiar cam puternic în acest moment de 
acalmie. // capo îl privi plictisit pe Angelo, după care i se adresă 
lui Petrie: 

— În garajul acela se află o maşină. Trebuie să ajung cu ea în 
port, să-l anunţ pe Giacomo că veniţi şi să mă asigur că totul e 
pregătit. Apartamentul dumitale, signor Gambari, e pe undeva 
pe aici ? Bine, atunci. Îi dădu lui Petrie o hartă mototolită a 
străzilor, cu nişte semne marcate dinainte pe ea. Să veniţi în 
punctul acesta de pe mal ; Gambari ştie desigur drumul, 
distanţa e mică, iar aici, la colţul ăsta, vă voi aştepta eu. 

Petrie luă harta şi i-o dădu italianului. 

— Cât timp ne trebuie ca să ajungem acolo, Angelo ? 

— Cu ambulanţa asta ? 

— Nu, pe jos. Dacă mai rămânem în maşina asta, vom da de 
ghinion. M-aş putea schimba în vechiul costum în apartamentul 
tău. 

— Cam cinci minute. Stau foarte aproape de docul la care 
acostează bacul Cariddi. 

— Atunci, Scelba, ne vom vedea din nou la 11.50, spuse 
Petrie, uitându-se la ceas. 

Ajunseseră să discute problema pe minute, dar Petrie fu 
grijuliu să nu-şi arate nerăbdarea, pe când Scelba ieşi din 
maşină pe uşa din spate şi se îndreptă iute spre garaj. După ce 
Petrie porni, Angelo îi spuse să o ia la stânga, dar imediat după 
cotitură îi spuse să oprească. 

—De ce aici ? întrebă Petrie, parcând la marginea 
trotuarului. Angelo ieşi din ambulanţă şi alergă înapoi către 
intersecţie, în timp ce Johnson privea prin fereastra din spate. 

— E ceva ciudat pe aici, spuse el. Poate că Angelo are 
dreptate să se îndoiască de Scelba. 

— Nici vorbă ! răspunse Petrie, cu ton hotărât, uitându-se 
încă o dată la ceas. Scelba a venit cu noi de-a lungul întregii 
Sicilii, aşa că nu-i tocmai acum momentul să ne trădeze. Ceea 
ce nu ştie Angelo e că i-am promis lui // capo postul de primar la 
Palermo... 


— Atunci de ce l-ai lăsat pe Angelo să verifice ? Deja suntem 
în întârziere. 

— Ca să fiu absolut sigur... 

Din spate se auzi zgomotul unei maşini, în timp ce Angelo 
alerga înapoi spre ambulanţă şi sări înăuntru exact când 
aceasta porni. 

— Imediat pe strada următoare, spuse italianul cu sufle-tul la 
gură, după care drept în jos până la capăt. Credeam că era doar 
o glumă, continuă el, în semn de scuză. Dar Scelba avea o cheie 
de la uşa garajului în mână atunci când a ieşit din maşină, ceea 
ce mi s-a părut o treabă cam prea frumos aranjată. 

— Pur şi simplu e bine organizat, răspunse Petrie cobo- rând 
pe o stradă atât de îngustă încât ambulanţa aproape că se 
zgâria de ziduri. Duhoarea obişnuită a gunoaielor stătute răzbea 
prin ferestrele deschise. Strada următoare părea ca un canion 
adânc. Să înţeleg că doara intrat şi a ieşit imediat, conducând o 
maşină ? continuă el. 

— Da, n-a pierdut nici măcar o secundă. Şi m-am mirat că 
avea deja pregătită o maşină, adăugă Angelo, încă bănuitor 
asupra intenţiilor şefului mafiot. 

— Tine seama că el este cel care controlează ţărmul mării pe 
aici, remarcă Petrie, aşa că poate vine des prin locurile astea. 
Urmând îndrumările italianului, coti spre dreapta, apoi spre 
stânga, pe un drum care-i readuse în bulevardul larg unde-l 
lăsaseră pe Scelba, dar ceva mai jos. 

— Mă ţin cât mai departe posibil de străzile principale, 
explică Angelo. Privi pe fereastră, auzind bubuiturile unor tunuri 
la mare distanţă şi pe undeva deasupra bâzâitul bombardierelor. 
În spatele maşinii, Petrie auzi tropăit de ghete şi când privi 
înapoi îl văzu pe Johnson privind prin geamul din spate şi venind 
iute spre fereastra dinspre cabină. 

— Cred că iar avem necazuri, spuse el. O maşină nemţească 
de patrulare e după noi, merge în urmă cu aceeaşi viteză. 

— Cam câţi sunt înăuntru, poţi vedea ? 

— Nu prea, dar cred că-s vreo patru. 

— Angelo, mai avem mult până la apartamentul tău ? întrebă 
Petrie repede. 

— Aproape c-am ajuns. 

Petrie înjură. Fuseseră descoperiţi chiar în ultimul moment. 
Îşi aranjă oglinda retrovizoare şi prinse luminile camuflate ale 


farurilor maşinii care-i urmărea. Tocmai ajungeau la o 
intersecţie şi trebuia să afle dacă era vorba numai de o simplă 
coincidenţă, ceea ce ar fi fost posibil în cazul în care maşina 
doar patrula prin Messina într-o misiune de rutină. Trei întoarceri 
rapide una după alta ar putea confirma sau nu ipoteza asta — 
dacă maşina de patrulare venea sau nu după ei. Ochii i se 
îngustară văzând că farurile îi urmăresc îndeaproape — nu 
numai că erau urmăriţi, ci erau pe cale de a fi depăşiţi şi chiar 
opriţi. Tocmai începuse să întoarcă volanul ca să elibereze 
mijlocul drumului, când maşina din spate trecu pe lângă ei prin 
dreapta şi se ţinu la acelaşi nivel, în timp ce omul de lângă şofer 
le făcea semn cu mâna ca să oprească. Petrie opri aproape de 
intersecţie, unde se afla o altă cafenea închisă, dar cu mesele 
încă risipite pe trotuar. Şoferul maşinii de patrulare îi strigă în 
nemţeşte lui Angelo, prin fereastră: 

— Vă rog să opriţi motorul, am vrea să cercetăm ambulanţa. 

— Mergem spre spital şi nu vorbesc decât italieneşte, strigă 
Petrie, dar îşi dădu seama că e în zadar — ordinul de a cerceta 
ambulanţa dovedea asta. Cine ştie, poate că oamenii pe care-i 
lăsaseră legaţi în hambarul acela fuseseră descoperiţi, poate că 
numărul de înmatriculare al ambulanţei fusese notat ? Asta era 
singura explicaţie a faptului că fuseseră opriţi de o patrulă 
germană. Şoferul maşinii de patrulare vorbi din nou, dar de data 
asta îsi declamă ordinele în italieneşte. 

— leşiţi amândoi din maşină şi opriţi motorul, cum v-am 
spus. 

Petrie dădu din cap, apoi ridică piciorul de pe frână şi mână 
înainte. Aşa cum se aşteptase, maşina de patrulare îi urmă, 
ţinându-se alături de ambulanţă, dar aceasta avea câteva 
secunde avans şi Petrie apăsă pe acceleraţie; lângă geamul din 
dreptul lui Angelo apăru o cască germană şi Petrie coti brusc 
spre dreapta, pe o curbă largă, ca să treacă de intersecţie şi să 
blocheze cealaltă maşină. Angelo privea la ce se întâmpla: 
văzând ambulanţa cotind larg, şoferul neamţ al maşinii de 
patrulare învărti volanul scurt ca să-i taie drumul, dar după asta 
urcă pe trotuarul din colţ, trecu peste mesele părăsite ale 
cafenelei şi se opri în vitrina acesteia. In timp ce ei treceau după 
colţ,  auziră  zdrăngănitul geamurilor sparte, o masă 
rostogolindu-se peste roţile din faţă ale maşi-nii nemţeşti; Petrie 


coti în viteză jos pe o stradă laterală, pe când Johnson, privind 
pe geamul din spate îi strigă : 

— Tocmai întorc pe stradă, vin după noi! 

Fără să mai aştepte îndrumări de la Angelo, Petrie întoarse 
brusc spre stânga, ieşind de pe strada laterală într-un alt 
bulevard larg, dar la fel de părăsit ca şi cel dinainte. Tunurile 
începuseră din nou să tragă, luna nu se mai zărea, dar la 
distanţă sclipirile scurte ale exploziilor scoteau în evidenţă 
contururile acoperişurilor, ale balcoanelor şi silueta unei biserici 
mari, în vreme ce ambulanţa gonea pe bulevar-dul pustiu, iar 
Johnson îi preveni din nou: 

— E chiar în spatele nostru ! 

Petrie îi strigă peste umăr să se plece la podea, iar el mări 
viteza, aşteptându-se în fiecare clipă să audă răpăitul 
automatului pe care soldatul de lângă şoferul neamt îl ţinuse tot 
timpul agăţat de umăr. Canonada le spărgea timpanele, 
dominând clar zgomotul motorului forţat la maximum; exploziile 
se îndeseau şi la oarecare distanţă văzu un început de incendiu 
în locul unde căzuse o bombă. Parcă goneau spre infern, iar în 
lumina aruncată de exploziile proiectilelor antiaeriene văzu în 
faţă o coloană de camioane traversând bulevardul pe care 
mergeau, aşa că o luă imediat spre stânga, pe o stradă laterală 
care cobora în direcţia bulevardului prin care intraseră la 
început în Messina, ajunse la capătul străzii şi coti din nou spre 
stânga, luând colţul cu un scrâşnet de roţi, cu Angelo izbindu-l în 
coaste şi apoi îndreptându-se pe bancheta lui în timp ce 
pătrundeau într-o piaţetă cu copaci în mijloc. Străbătură 
jumătate din piaţă când maşina de patrulare apăru de pe o 
stradă din partea cealaltă ; Petrie merse fără ezitare înainte, 
voind să înconjoare piaţa şi să iasă pe acelaşi drum pe care 
venise, pur şi simplu pentru că părea gol, şi atunci auziră cu toţii 
şuierul unei bombe care cădea. Era un şuier îngrozitor, care le 
paraliză minţile de frică, în timpul celor câteva secunde dinainte 
de a lovi o clădire din piaţă, de a exploda cu un tunet asurzitor 
şi de a dărâma clădirea cu totul. Zidăria se scutură o clipă, se 
aplecă pe o parte şi apoi se prăbuşi ca o avalanşă peste maşina 
de patrulare, care tocmai îşi terminase turul în jurul pieţei; în 
ambulanţă, toţi simţiră tremurul înfiorător al impactului. Oprind, 
Petrie privi spre norul mare de praf şi la grămada imensă de 
dărâmături care acoperise cealaltă maşină. 


— Cum putem ajunge acum la apartamentul tău ? întrebă el 
scurt. 

Angelo stătea cu capul plecat, încă şocat de explozie, şi 
Petrie trebui să repete întrebarea. 

—E chiar în partea cealaltă a pieţei, cam la un minut, 
răspunse el cu greu. 

— Să ne luăm hainele cu noi, ne vom schimba acolo. Ed, nu 
uita sacul ! Hai, veniţi, o să lăsăm ambulanţa aici, nu mai avem 
nevoie de ea. 


Aşezat în spatele biroului său de la Cartierul General Central 
de la Enna, generalul Guzzoni, comandantul-şef italian din 
Sicilia, puse repede receptorul în furcă şi-l privi pe Kesselring, 
care tocmai sosise de la Napoli cu un avion. 

— Ne-au sosit rapoarte încă neconfirmate, dar totuşi sigure, 
care arată că paraşutiştii inamici au coborât în număr mare la 
Piano Lupo şi pe lângă Siracusa. Se ridică în picioare, apucă un 
creion de pe masă şi lovi de două ori harta de pe perete. Aici şi 
aici, spuse el. 

— Atunci trimite imediat un mesaj: Cariddi să pornească 
imediat spre Giovanni ! Eu o să-l aduc aici imediat pe 
Rheinhardt, spuse Kesselring. 

— Nu doriţi să aşteptăm confirmarea ? 

— Nu ! Trimite-i repede mesajul lui Baade. 

În timp ce Guzzoni se întoarse la masa lui şi ridica 
receptorul, Kesselring examina harta, mai mult ca să-l 
descurajeze pe acesta să mai pună şi alte întrebări. Nu-şi putea 
explica de ce, dar de îndată ce aflase că Strickland comanda 
forţele britanice, ştiuse că destinaţia acestora va fi Sicilia, dar 
măcar acum avea destule scuze ca să aducă pe insulă Divizia 29 
de Blindate. Fuseseră lansate forţe inamice aeropurtate; 
probabil confirmarea va veni mai târziu, si asta îi va oferi 
destulă muniţie ca să le închidă gura celor de la Cartierul 
General Central. Nu neapărat pentru că ar avea nevoie să o 
facă: nimic nu era mai potrivit să reducă la tăcere 
Comandamentul Suprem, după eveniment, decât o hotărâre 
corect luată înaintea lor. Privi spre ceasul de perete de deasupra 
hărţii: 11.52 noaptea. 


Apartamentul lui Angelo se afla la etajul intâi al unei clădiri 
întunecate şi urcară pe scară împiedicându-se, folosind în cele 
din urmă lanterna lui Petrie. Când ajunseră la uşă, italianul avea 
deja cheia pregătită în mână, o băgă în broască şi intră singur. 
Cercetă rapid cele două camere, trase draperiile de camuflaj 
peste ferestre, în timp ce exploziile proiectilelor antiaeriene 
sclipeau pe peretele opus, după care alergă înapoi spre palier, 
unde Petrie şi Johnson aşteptau cu revolverele în mână. 

— Totul în regulă, spuse el. 

Se mişcară rapid, dar nu în pripă, pentru a nu irosi timpul. 
Angelo îşi scoase costumul, luă o sticlă de coniac franțuzesc din 
dulap, în vreme ce Petrie îşi reîmbrăcă hainele ţărăneşti, după 
care, pentru că lumina electrică nu funcţiona, italianul formă la 
lumina lanternei numărul de telefon al omului său care trebuia 
să fie pregătit cu barca lui. 

— Alfredo e pe acolo ? întrebă el. 

Petrie îi zări faţa împietrindu-se, chiar înainte de a trânti 
receptorul la loc. 

— Era altcineva — un bărbat care vorbea italieneşte cu 
accent german, spuse el. 

— In acest caz, Scelba e cel care ne va scoate de pe feribot, 
sau altfel sărim în aer o dată cu el, spuse Petrie. Hai să plecăm 
de aici cât mai repede. 

Petrie înhăţă pe umăr sacul cu explozivi şi ieşiră cu toţii în 
grabă din clădire, cu Angelo în frunte, într-o alee întunecată 
unde căldura din timpul zilei încă se mai simţea, dimpreună cu 
mirosurile tipice străzilor dosnice din oraşele siciliene. La 
capătul aleii, Angelo se opri, privi pe după colţ şi le făcu semn 
celorlalţi să-l urmeze. Tocmai ajunseseră într-o piaţă mare când 
Petrie îşi strânse buzele, zărind într-un scuar din mijlocul pieţei o 
baterie de tunuri de 88 mm şi nişte soldaţi ai Wehrmacht-ului 
aşteptând pe lângă ele, luminaţi slab şi intermitent de exploziile 
îndepărtate. 

— Cât mai avem ? întrebă el. 

— Ajungem în mai puţin de un minut, răspunse Angelo. 

— Să sperăm ! spuse Johnson, cu sufletul la gură. 

Bubuitul tunurilor încetă dintr-o dată si cei trei oameni auziră 
în spatele lor tropăiturile repezi ale unei patrule. lată-ne opriţi 
din nou numai la un minut de destinaţie, îşi spuse Petrie cu 
ciudă. Mâna i se strânse pe Mauser, sub haină, iar cu cealaltă 


ţinea sacul, deşi evident că nu-şi puteau permite pe aici vreo 
partidă de tragere la ţintă, în orice caz nu cu toate aceste trupe 
ale Wehrmacht-ului prin preajmă, la numai câţiva paşi înspre 
stânga. Tropăiturile din spate se apropiau, dar Angelo, care 
conducea şirul, nu zorea pasul. 

Piaţa largă era încă intactă, cu toate clădirile de piatră din 
jur neatinse de bombe, iar de după butucii copacilor tăiaţi ca să 
facă loc bateriei, soldaţii germani îi priveau trecând. Aproape că 
ieşiseră din piaţă când auziră din nou deasupra bâzâitul 
bombardierelor. Auziră de asemenea un ordin scurt în nemţeşte 
şi întreaga piaţă reveni la viaţă, cu trei reflectoare puternice 
care se plimbară pe cer o clipă şi se aţintiră în cele din urmă 
asupra unui avion, după care tunurile bubuiră. 

— Fugiţi ! strigă Petrie, prinzând cu această ocazie o scu-ză 
excelentă de a pleca în grabă din piaţă, cu toate că patrula 
parcă îi mai urmărea încă. Angelo coti pe o stradă lăturalnică, 
apoi pe o alee, alergă puţin şi coti din nou pe altă alee. Cu 
ceilalţi pe urmele lui, ajunse la marginea apei şi se opri, 
trăgându-şi sufletul. 

— Să sperăm că ne-au pierdut, sunt vreo şase căi diferite de 
a ajunge aici. Şi suntem aici, nu-i aşa ? 

— Dar uită-te ce ne aşteaptă, răspunse Petrie cu ciudă. 

Malul mării era un vast spaţiu deschis, dominat de macarale 
înalte luminate de explozii, iar jos se vedea o coadă nesfârşită 
de oameni care şerpuia către poartă, pe după o magazie în 
spatele căreia se zărea hornul unui vapor. Coada era formată 
mai ales din ţărani sicileni, cu şepci, şi din femei cu şaluri pe 
cap, toţi aşteptând să urce la bord, cu boccele în care probabil 
îşi îngrămădiseră întreg avutul, grăbiţi să iasă cât mai repede 
din acest oraş aflat sub bombardamente grele, oameni care 
erau gata să înfrunte pericolul unui raid aerian fatal pe mare 
doar ca să părăsească insula pentru un țărm mai ferit. 

— Asta-i Cariddi? întrebă Petrie. 

— Da, dădu Angelo din cap. Porneşte imediat spre Giovanni 
și într-un fel sau altul oamenii ăştia au aflat. Întot-deauna află la 
timp. 

— Bine, dar noi doar n-o să defilăm pe poarta princi-pală... 

Neputând să preia bacul Cariddi sub control total de la aliaţii 
lor italieni, nemţii întăriseră zona cu propriile lor trupe de pază. 
Un şir de soldaţi din Wehrmacht înconjura coada, iar pe la 


mijlocul ei se aflau trei ofiţeri SS care verificau actele. Sicilianul 
care stătea la poartă abia dacă mai apuca să se uite la 
documente, preocupat mai mult să lase oamenii să treacă mai 
repede pe punte, dar SS-iştii examinau hârtiile cu o atenţie care 
te scotea din răbdări. Lui Petrie i se părea că aproape nimeni nu 
va pătrunde la bord înainte de plecare, dar probabil SS-iştilor 
puţin le păsa de asta. Deasupra coşului, fumul se răsucea. 

— Trebuie să-l găsim pe Scelba, şi repede ! îi spuse Petrie lui 
Angelo. 

— Pe aici ! Bănuiesc că prietenul ăsta dubios al nostru ne 
aşteaptă deja. 

Trecură iute prin faţa clădirilor care străjuiau portul şi se 
opriră când se apropiară de o arcadă sub care se adăpostea un 
bărbat greoi, în timp ce prin jur cădeau bombe. Sus pe cer se 
roteau avioane, încercând să scape de sub fasciculele 
reflectoarelor, alunecând în sus şi în jos cu viteză, căutând să 
evite exploziile din jurul lor, focul artileriei lansat de pe ambele 
maluri ale strâmtorii. Când o baterie se oprea pentru a-şi 
reîncărca tunurile, alta îi lua locul, şi apoi alta şi alta, tunarii 
străduindu-se să desfăşoare o perdea de obuze care să 
împiedice apropierea vreunui bombardier. Scelba, obosit şi cu 
ochii în fundul capului, ieşi de sub arcadă şi-i vorbi tare lui 
Petrie, în ureche, ca să se facă auzit. 

— Nu puteţi ajunge acolo pe poarta principală, nu ştiu de ce, 
dar fiecare om care încearcă să treacă pe punte este cercetat. 
Urmaţi-mă... 

Şeful mafiot îi conduse de-a lungul țărmului cam vreo sută 
de metri mai departe de poartă. In ciuda bombarda-mentului 
intens, una dintre macarale lucra de zor, ridicând containere 
mari pe întuneric, transportându-le prin aer şi apoi coborându-le 
pe puntea vasului care aştepta. Privind în toate părţile, Scelba 
deschise canatul din stânga al unei uşi duble, mari, ţinându-l 
aşa în timp ce ei se strecurau în clădire, după care îl închise şi 
baricadă intrarea. Se aflau acum pe un fel de debarcader care 
părea lăsat în paragină. 

— A fost al dracului de uşor, comentă Petrie, excitat, nu 


cumva ne aflăm chiar pe docul unde acostează Cariddi de obicei 
? 


— Încă nu, Dumnezeule ! răspunse Scelba, iritat. De- 
barcaderul ăsta nu mai e de mult în folosinţă şi chiar e sepa-rat 
de docul principal. 

— Atunci de ce... 

— Veniţi repede, bacul e gata să plece. 

Il capo trecu repede printr-o magazie lungă care se des- 
chidea spre dreapta debarcaderului, după care apărură oa-meni 
îmbrăcaţi în salopete de lucru şi purtând ascunse sub ele arme 
de vânătoare. Mirosul debarcaderului putrezit le pătrundea în 
nări, iar marginea acestuia era pe jumătate prăbuşită, 
scândurile ude şi alunecoase. 

— Staţi mai în spate ! îi avertiză Scelba. 

Ajunseră iarăşi sub cerul liber şi simţiră pe faţă briza dinspre 
mare; bubuitul tunurilor încetă şi fu înlocuit de o tăcere 
nefirească. Auziră apa lovind uşor baza debarcaderu-lui şi 
vuietul avioanelor care se îndepărtau. La capătul de- 
barcaderului stăteau mai mulţi sicilieni în preajma a două lăzi 
mari, iar aceştia încetară să pălăvrăgească de îndată ce // capo 
se apropie de ei. Scelba îşi dădu capul pe spate ca să privească 
în sus şi-şi scoase din buzunar o lanternă. 

— O să ajungeţi la bord în lăzile astea, spuse el repede, îşi 
ridicase ochii spre cabina macaralei care atârna deasupra 
debarcaderului vecin. Sunteţi gata ? Doi dintre voi în lada aceea 
mare şi celălalt în lada mică. După ce ajungeţi la bord, un om 
de-al meu de acolo va ciocăni de trei ori pe capac şi atunci veţi 
şti că puteţi ieşi în siguranţă... 

— Şi cum facem atunci ? Doar ridicăm capacul ? 

— Nu. Umblaţi la zăvorul ăsta, care nu poate fi mânuit decât 
dinăuntru. Scelba săltă capacul şi le arătă cum funcţionează. lar 
Giacomo are barca pregătită, gata să vă urmeze în strâmtoare. 
Ţineţi minte — o lampă roşie pe catarg. E bine? 

— Da. 

Ca şi Scelba, contaminat de nota de urgenţă din vocea 
acestuia, Petrie vorbea scurt. 

— Dar pe bac vor fi şi pasageri civili, aşa că va trebui să 
fixăm explozivii doar la întoarcere. Ne va urma Giacomo şi la 
întors ? Mă gândesc că va trebui s-o facă, pentru că omul lui 
Angelo a fost prins. 

— Dacă e nevoie, va merge cu voi şi la dus şi la întors, până 
daţi de el. indreptându-şi lanterna în sus, Scelba semnaliză de 


patru ori şi cablul începu să coboare dinspre bordul bacului. Şi 
acum să intraţi în lăzi, continuă el ; cine merge singur ? Angelo 
se îndreptă către lada mică şi după ce intră oamenii închiseră 
capacul. Scelba îl trase pe Petrie deoparte. Le vei spune celor de 
la Cartierul General al Forţelor Aliate ce am făcut pentru voi, nu- 
i aşa ? întrebă el. 

— N-avea grijă, le voi spune tot. Şi mulţumim că ne-ai adus 
până aici. Şi tocmai atunci se auzi o explozie înăbuşită de după 
peretele înalt care separa debarcaderul părăsit de puntea 
bacului Cariddi. Asta ce dracu' a mai fost ? întrebă Petrie, 
alarmat. 

— O mică diversiune ca să distragă atenţia oamenilor de 
gardă de pe bac, spuse Scelba, arătând spre un sicilian care 
stătea lângă un telefon în magazie. În momentul în care am 
făcut semn omului de pe macara, explică el, individul ăla i-a 
chemat pe oamenii mei de la bord. Cablul se legăna acum 
deasupra capetelor lor, trecu peste debarcader, se opri şi 
coborâ. Intraţi repede în lăzi, vor pleca amândouă deodată... 

Pe când Petrie şi Johnson intrau în lada mare, cârligul 
cablului se legăna la vreun metru deasupra şi atunci se auzi o a 
doua explozie dinspre bac. Dumnezeule, gândi Petrie, în timp ce 
capacul se lăsa deasupra lor şi el îşi căuta loc lângă Johnson, 
oamenii ăştia sunt formidabil de bine organizaţi ! Afară se 
auzeau tropăiturile înfundate ale celor care trebăluiau pe 
debarcader şi vocea aspră a lui Scelba. 

— Mai repede ! ordona el, supraveghind operaţiunea, dar 
oamenii păreau că se mişcă repede şi fără ordinele lui, mutând 
lada mai aproape de cablu. Cârligul mare de la capătul acestuia 
fusese deja agăţat de inelul de deasupra adăpostului lor 
temporar. Scelba semnaliză cu lanterna în sus, cablul se întinse 
şi ridică lada mare la vreun metru, se opri în timp ce lada mică, 
cu Angelo înăuntru, era legată de alt cârlig de mai jos. 
Amândouă lăzile atârnau acum împre-ună, agăţate de un singur 
cablu. Scelba îşi agită lanterna pentru ultima dată, după care 
mecanicul începu să ridice lăzile, care se desprinseră de 
debarcader şi cei trei bărbaţi se înălţau acum spre întunericul de 
deasupra. Intreaga operaţi-une nu durase mai mult de două 
minute. 

Locul din lada mare era foarte strâmt pentru doi oameni şi 
Petrie stătea ghemuit pe vine, cu capacul apăsându-l pe ceafă, 


în timp ce asculta bâzâitul motorului şi simţea lada zgâlţâindu- 
se şi ridicându-se în aer. Johnson stătea şi el ghemuit într-un 
colţ, cu genunchii peste sacul cu explozivi; căldura emanată de 
trupurile lor începu să-i încingă, iar cablul îi ridica tot mai sus, 
rămânând acum singurul sprijin pe care se mai puteau bizui. 

— Îmi pare bine că Scelba nu ne-a spus dinainte despre felul 
ăsta de călătorie, mormăi Johnson. 

Era deja ud de transpiraţie din pricina poziţiei ghemuite, a 
fricii de această experienţă inedită, a temperaturii care creştea, 
a legănării lăzii, care devenea tot mai violentă şi insuportabilă şi 
încercă să-şi înfrâneze greaţa tot mai puternică. Petrie era într-o 
stare şi mai proastă. Închis acolo în celula strâmtă de scânduri, 
se simţi dintr-o dată teribil de istovit, cu ochii încercănaţi de 
nesomn, cu o durere care se ivise pe neaşteptate în ceafă. 
Simţea că leşină. Încleştându-şi unghiile în pielea murdară, se 
zgârie sălbatic şi durerea înlătură oboseala care îl copleşea, îi 
readuse în creier o urmă de agerime ; între timp, cablul se 
oprise din ascensiune şi începu să se deplaseze lateral, către 
feribotul invizibil. Deplasarea tocmai începuse când simţiră o 
zdruncinătură oribilă. Lada se înclină într-o parte, se hurducăi, şi 
acum părea povârnită cu peste treizeci de grade, întreaga lor 
greutate sprijinindu-se pe un perete lateral, cu podeaua lăzii 
periculos înclinată sub picioare. Inelul de deasupra era probabil 
prea slab, sau poate chiar cârligul începuse să cedeze. Din clipă 
în clipă s-ar putea desprinde de cablu, lăsându-i să cadă fie pe 
puntea lui Cariddi, fie pe debarca-derul putred de pe care 
plecaseră, fie drept în apele strâm-torii... 

Între cei şase pereţi ai lăzii, amândoi fură cuprinşi de frică, 
dar de o frică stăpânită, care însă ar putea opri inima oricui. 

— Cedează cârligul, spuse Johnson printre dinţi. Frica îi 
alungă greaţa şi îi îngheţă sângele în vine. 

— la-o încetişor, Ed, în curând ajungem, spuse Petrie. 

— Tocmai asta e ce mă îngrijorează, spuse americanul, cu 
voce gâtuită. 

Braţul drept al lui Petrie înţepenise, dar încercă să ignore 
senzaţia căci îi era teamă că orice mişcare pe care ar face-o ar 
putea cauza prăbuşirea lăzii din cârlig. 

— Ajungem jos în cel mult treizeci de secunde, spuse el. Poţi 
să începi numărătoarea inversă. 


Johnson începu să numere, pe când cablul cobora, iar Petrie i 
se alătură la numărătoare. Trupurile le erau înţepenite, aproape 
paralizate, şi amândoi ştiau, fără a spune o vorbă, că şi cea mai 
mică mişcare ar putea fi fatală ; aple-caţi pe o parte în poziţii 
atât de incomode, rămaseră nemiş-caţi în timp ce simțeau cum 
lada coboară încet. Mecanicul îşi păstrase cumpătul, îşi dăduse 
probabil seama de primejdie şi-i cobora pe punte mai atent 
decât ar fi făcut-o în alte ocazii; probabil că palmele lui erau la 
fel de umede ca ale lor. 

Ajunseseră cu număratul până la cincisprezece când lada se 
aplecă încă o dată, un moment care le îngheţă spinarea 
amândurora. Poate că cedase cârligul, poate inelul. Petrie îşi 
alungă din minte motivul necazului şi pentru o clipă nu reuşi să- 
şi amintească unde rămăseseră. 

— Şaisprezece..., spuse el printre buzele crispate, şi atunci 
află că Johnson ajunsese la aceeaşi cifră. 

Numărătoarea cu glas tare le dăduse un sentiment de 
siguranţă, credinţa că vor ajunge cu bine jos, pe puntea bacului, 
şi continuară să numere în timp ce lăzile coborau tot mai mult, 
iar aerul din lada înghesuită devenea tot mai irespirabil. Izbitura 
de pe puntea bacului se petrecu exact când ajunseseră cu 
număratul la douăzeci şi patru ; lada în care se afla Angelo izbi 
puntea mai întâi, iar a lor ateriză deasupra ; auziră oameni care 
se străduiau să întoarcă lăzile cu faţa în sus şi apoi trei lovituri 
puternice, cu un ciocan, într-un perete al lăzii. Petrie trase 
zăvorul, găsit cu greu şi încă şi mai greu de manevrat. Când 
capacul se ridică, în sfârşit, şi aerul rece al nopţii pătrunse în 
ladă, amândoi zăceau amorţiţi, incapabili să se mişte. După 
câteva secunde, Petrie se dezmetici, îşi forţă picioarele să se 
mişte din nou, se sprijini în mâini ca să se ridice şi să iasă din 
ladă şi văzu că aceasta era înconjurată din toate părţile de alte 
lăzi, bine ascunsă de priviri; un sicilian aşezat pe o grămadă de 
saci se ridică şi se apropie să-i ajute pe Johnson şi pe Angelo să 
iasă şi ei dinăuntru. Petrie privi la ceas. Drăcia asta probabil că 
se oprise. Arăta doar cu un minut înainte de miezul nopţii. 


14 
Vineri, miezul nopții 


Maldărul de lăzi care-i înconjurau fuseseră aduse cu 
macaraua şi aşezate în apropierea provei feribotului, încă aflat 
la țărm, iar deasupra se întrezărea cerul liber, cu luna strălucind 
şi se simţea aerul proaspăt. Aruncând o privire rapidă în jurul 
refugiului în care nimeriseră şi încercând să se orienteze, Petrie 
îşi spuse că e un loc destul de potrivit pentru a ascunde sacul cu 
explozivi. 

— Ed, spuse el, stai o clipă aici în timp ce eu şi Angelo 
aruncăm o privire prin jur... 

Strecurându-se printre lăzi şi batardou, se uită spre italian şi- 
i făcu semn să-l urmeze. Puntea de la prova bacului era 
deschisă şi se prelungea cu o rampă îngustă spre mare, cu o 
singură linie ferată, care stabilea legătura cu docul de acostare, 
iar interiorul cavernos al vasului enorm era palid iluminat cu 
lumini albastre. Dar la această traversare spre Giovanni nu se 
afla nici un tren, iar linia se despărţea în trei derivații pe măsură 
ce pătrundea pe bac şi străbătea întreaga punte până la pupa. 
Petrie îşi aprinse o ţigară aşa cum stătea aplecat nepăsător 
peste balustradă, dar ascunse cu grijă flacăra chibritului în podul 
palmei. 

— Se poate intra în sala maşinilor direct de aici ? îl întrebă pe 
Angelo. 

— Nu. Trebuie mai întâi să ajungem pe puntea de deasu- 
pra... 
Cu toate că intraseră în criză de timp, trebuia să aibă o 
privire de ansamblu asupra bacului, pentru că mai târziu s-ar 
putea ca lucrurile acestea să capete o importanţă vitală, să 
hotărască între succes şi dezastru. Privi în sus spre cabina 
timonei şi în spatele ei, unde un coş subţire răspândea fum în 
jur, în timp ce Cariddi se pregătea să pornească în cursă. Pe 
când străbătea puntea de-a lungul liniei ferate avu impresia că 
pătrunsese într-un imens depou feroviar, un depou care plutea 
pe ape, iar sub picioare simţea podeaua vibrând de duduitul 
motoarelor puternice. Sub acoperiş aşteptă o clipă să-şi 


acomodeze ochii cu întunericul, apoi văzu că întreg interiorul 
era înţesat de ţărani tolăniţi peste cele trei rânduri de şine, mulţi 
dintre ei adormiţi, parcă morţi de oboseală. Mulțimea asta de 
oameni nevoiaşi şi nevinovaţi îl făcu să se decidă pe loc: 
explozivii vor trebui să fie montați abia la întoarcere, când toţi 
aceşti oameni nu se vor mai afla la bord. 

Când se întoarse din nou către prova, văzu doi tipi îmbrăcaţi 
civil care străbăteau iute puntea, dar el nu-şi grăbi pasul pe 
când se îndrepta din nou spre locul unde-l aştepta Angelo, în 
apropiere de lăzile cu care veniseră la bord. 

— Vezi, nu-i aşa, ce ne aşteaptă ? întrebă el. 

— Gestapo-ul ! răspunse italianul. 

Se citea pe ei, ticăloşii. Uniforma standard, cu pardesiu cu 
cordon pe mijloc, pălăria moale, unul dintre ei înalt şi slab, 
celălalt scurt şi gras. „Stan şi Bran“, murmură Petrie, dar apoi îşi 
dădu seama că Angelo nu-l putea înţelege. Cei doi se repeziră 
spre linia ferată principală, se opriră lângă Petrie şi priviră cu 
atenţie puntea, după care unul dintre ei scoase o lanternă şi o 
aprinse în momentul când intră sub acoperiş. Fasciculul 
lanternei alunecă peste figurile supte ale bărbaţilor şi femeilor 
răspândiţi pe punte, oprindu-se pentru scurt timp asupra 
vreunuia şi apoi deplasându-se mai departe. Când fasciculul se 
opri şi asupra lui Petrie, îl prinse trăgând din ţigară şi clipind din 
ochi nedumerit, iar omul de la Gestapo zăbovi o clipă, apoi îşi 
continuă cercetarea. La poarta de la intrare SS-iştii cercetaseră 
cu mare atenţie actele fiecăruia, şi iată că acum Gestapo-ul îşi 
conducea propria sa cercetare. 

— Angelo, spuse Petrie din colţul gurii, spune-i lui Ed să intre 
din nou în lada mare şi să stea acolo până venim şi noi. O să 
ciocănim de patru ori, ca să ne recunoască, două bătăi slabe şi 
două mai puternice. Aşteptă până când lumina lanternei 
mânuite de Bran, o luă de-a lungul punţii. Cu cele două 
personaje la bord — treaba devenea mult mai grea. Când 
italianul se întoarse din nou, îi spuse: 

— Mai avem şi alţi tovarăşi de călătorie — şi cred că nici pe 
ăştia nu i-ai invita la cină. Patru SS-işti tocmai veneau în fugă 
dinspre intrarea pe punte, îndreptându-se spre scara de la 
babord, din spatele lui Petrie. 

— Foarte ciudat, şopti Angelo neliniştit. N-am mai văzut aşa 
ceva în nici o călătorie dinainte. 


— Atunci poate că asta de-acum e specială. Arată-mi acum 
unde e sala maşinilor. 

Urcară scara dinspre babord, pe care urcaseră şi cei doi SS- 
işti, şi ajunseră pe puntea superioară, sub cabina timonierului. 
Bacul se legăna greoi în vântul care se înteţea dinspre larg. 
Deasupra, puntea deschisă era mărginită de un imens perete 
metalic spre babord, care era acum lăsat ca un ponton spre 
intrarea în port. ltalianul părăsi puntea de sus, păşi peste rama 
tambuchiului şi pătrunse printr-o uşă de sub cabina timonei, 
cobori pe scară până ajunse pe un culoar cu cabine pe partea 
stângă. Acest coridor era gol. Angelo se opri şi apăsă clanţa uşii 
de la Cabina 3, care se deschise imediat, apoi intră şi aprinse 
lumina. 

— Asta e cabina mecanicului secund, explică el. Până una- 
alta, ne poate servi ca bază — ştiu de la Volpe că ajuto-rul lui e 
în concediu, aşa că nu vom fi deranjaţi. 

Petrie intră şi el în cabină şi trase zăvorul după el. Cabina 
era strâmtă, doar cu o cuşetă lângă un perete şi cu un la- voar 
într-un colţ. Deschizând un mic dulap, Petrie se uită la uniforma 
mecanicului secund, atârnată pe un umeraş, un costum 
pretenţios, cu nasturi auriţi. Veston, pantaloni şi şapcă. 

— Cam cât de mare e tipul ? întrebă el. 

— Cam ca mine. De ce întrebi ? 

— Mă întrebam şi eu. Asta-i cheia de la intrare ? 

— Da, răspunse Angelo, scoțând cheia dintr-un cui de 
deasupra lavoarului. După ce ieşim, putem încuia cabina. 

— Mi se pare cam ciudat că-şi lasă uşa descuiată când 
pleacă. 

— E sicilian, ce vrei ? dădu Angelo din umeri, expresiv. Hai 
să-ti arăt acum sala maşinilor... 

— Doar arată-mi cum să ajung acolo, spuse Petrie, pe un ton 
de urgenţă. Între timp, întoarce-te şi încearcă să-l aduci pe Ed 
cu sacul lui aici, cât se poate de repede, înainte ca tipii aceia de 
la Gestapo să-şi bage nasul prea mult în jur. Dacă vin cumva pe 
aici şi găsesc uşa încuiată, s-ar putea să intre la bănuieli. 

— De ce să intre ? Nu i-am văzut niciodată la bord până 
acum. 

leşiră iute din cabină şi Angelo îi arătă lui Petrie o scară la 
capătul coridorului, care ducea în jos, spre puntea inferioară. 


— La capăt, o iei la dreapta şi pe la mijlocul scării vei da 
peste intrarea în sala maşinilor. Aş putea veni cu tine... 

— Nu ! Du-te şi adu-l pe Ed, ne vom întâlni apoi aici, în 
cabină. O să ciocănesc de patru ori, de două ori tare şi de două 
ori încet... 

Cobori cu grijă scara, oprindu-se la capătul ei ca să arunce o 
privire pe după colţ, spre dreapta. De acolo pornea un alt 
coridor, dar acesta nu mai era gol : sprijinită de perete, nu prea 
departe, stătea o santinelă, un italian cu puşcă. Fără să ezite, 
Petrie păşi pe ultima treaptă şi trecu la pas pe coridor, care 
parcă părea izolat de restul feribotului. Aici aerul era înăbugşitor, 
zgomotul motoarelor mai asurzitor, punctând fiecare bătaie a 
pistoanelor, şi pe măsură ce Petrie se apropia de soldat văzu că 
acesta se sprijină de o placă de fier prinsă de o uşă ovală. 
Zgomotul motoarelor deveni asurzitor. Santinela îl privi pe Petrie 
trecând, după care se uită în lături, plictisit de moarte, probabil 
pentru că nimerise de gardă la ora asta. Privirea pe care reuşise 
s-o strecoare pe uşa ovală rămasă deschisă fusese prea scurtă, 
nu văzuse decât nişte pistoane agitându-se din greu, dând 
motoarelor putere pentru ieşirea în larg, câţiva mecanici care se 
învârteau pe lângă ele, îmbrăcaţi în salopete murdare, în 
spatele unei platforme metalice situate imediat dincolo de uşă. 
In loc să străbată coridorul până la capăt, se întoarse spre scară, 
ajunse pe coridorul de deasupra, care era încă gol, o luă la 
stânga şi se îndreptă repede spre pupa. 

Legănarea vasului părea că se înteţise şi, în timp ce păşea 
pe puntea superioară, se întreba dacă nu cumva vine vreo altă 
furtună. Sub el, zărea acoperişurile camioanelor de la capătul 
punţii de cale ferată, iar vântul îi biciuia faţa în timp ce bacul se 
legăna iar, dar mai mult decât toate îl interesa ceea ce se 
întâmpla lângă mal. O barcă singuratică, cu o lampă roşie 
aprinsă sus pe catarg, se deplasa încet peste canal ; asta 
însemna că Giacomo se pregătea pentru momen-tul în care ei 
vor fi gata să sară peste bord. Trecu spre tribord peste puntea 
deschisă, care părea ciudat de goală. Aşa cum spusese Angelo, 
bacul era slab păzit în timpul traversării şi tot ce avea mai bun 
la bord era apărarea antiaeriană, câte patru tunuri de 20 mm la 
prova şi la pupa şi alte câteva tunuri izolate din loc în loc pe 
punte. Acest gând reconfortant care tocmai îi trecea prin minte 
fu brusc întrerupt când o uşă se deschise şi de după ea se ivi un 


carabinier. Lumina unei lanterne îl orbi pentru o clipă, dar 
imediat aceasta se stinse. 

— Ce cauţi aici ? întrebă soldatul. 

— Cred că m-am rătăcit pe scări, tocmai încercam să ajung 
înapoi la platforma de trenuri. 

— la-o pe-acolo, apoi coboară pe scara aceea. 

Soldatul intră din nou în cabină, trânti uşa după el, dar 
înainte de asta îl ajunse prin uşă un miros de fum şi de vin care 
se răspândi repede în vânt. Petrie alergă pe punte, se opri în 
dreptul scării de la tribord — şi atunci îi văzu pe Stan şi Bran 
urcând scara. Bruta scundă şi grasă era în frunte, îl privi pe 
Petrie scurt pe sub borul pălăriei. Un obraz rotund, cu ochii mici 
şi nasul coroiat, parcă înfipt peste gură. Părea că-l depăşise pe 
Petrie fără să arate vreun semn de interes, când se opri brusc. 

— Actele ! strigă el. 

In pofida tuturor regulilor războiului, aprinse lanterna pe 
puntea descoperită şi scrută cu ea straiele ponosite ale lui 
Petrie, în timp ce tipul înalt şi slab stătea cu braţele încru-cişate. 
Aşadar, din ăştia-mi era Bran, gata oricând să prindă un om cu 
garda descoperită. Petrie îşi scoase actele cu mâna stângă din 
buzunarul interior al hainei, în timp ce dreapta şi-o ţinea 
coborâtă la numai câteva degete de Mauser. Pe când tipul scund 
de la Gestapo se uita atent la acte, colegul său înalt stătea 
sprijinit de balustradă şi parcă privea în depăr-tare. Asta, gândi 
Petrie, e ucigaş profesionist, unul dintre ăia care-s trimişi anume 
ca să elimine pe cei care nu-s conside-raţi potriviţi să 
supravieţuiască în Cel de-al Treilea Reich : patrioţi oneşti, 
oameni care refuză să colaboreze, decişi să lichideze pe oricine 
le-ar sta în drum. Drăguţă pereche cu care să te nimereşti într-o 
călătorie ! Mai ales cel scund îl îngrijora, era exact tipul de 
individ care ar răscoli mereu şi mereu vasul, înfigând lanterna în 
ochii oamenilor, cercetând actele, verificând cabinele. 

Bran îi înapoie hârtiile fără a scoate o vorbă şi se îndepărtă 
pe punte cu Stan în urma lui. Pe când Petrie alerga în jos pe 
scări, Cariddi era gata să plece. Deasupra lui, pe chei, un 
marinar desfăşura o parâmă din jurul unui bolard, în timp ce 
bacul se legăna puternic şi vibraţiile motoarelor creşteau. 

Traversând puntea cu linii ferate, urcă scara de la babord şi 
la capătul ei aşteptă o clipă ca să vadă dacă inamicul nu mai 
avea intentia cumva să aducă la bord si alte întăriri. 


Parâmele fură eliberate, prova ridicată a bacului se cufundă 
puţin şi acesta începu să se mişte. Spaţiul dintre carcasă şi 
docuri, unde mai mulţi sicilieni se adunaseră ca să privească 
plecarea vasului, se mărea încet-încet, pe când pe coş pufăia 
fum şi vasul se îndrepta spre ieşirea din port cu spatele. Mai 
rămânea un singur lucru de verificat — Giacomo. Petrie îl zări 
din nou în timp ce feribotul ieşea cu pupa înainte din port, unde 
un turn înalt, farul, se zărea vag prin noapte. O lampă roşie 
înălţată pe catarg dansa ca beată la distanţă, spre tribord. Pe 
când feribotul întorcea cu o sută optzeci de grade, îndreptându- 
se spre larg, către Giovanni, Petrie ajunse din nou în cabină. 


În cabina strâmtă, trei oameni erau prea mulţi. 

— Mă simt ca în lada aia blestemată, bombăni Johnson. Când 
trecem la treabă ? 

— Chiar acum, spuse Petrie, golind sacul pe cuşetă. Johnson 
şi Angelo luară fiecare câte un revolver Luger şi încărcătoare de 
rezervă, iar Petrie inspectă explozivii. Erau un soi de explozivi 
maleabili, ca un chit, în formă de cilindri înguşti, şi el îi reaşeză 
înapoi în sac în aşa fel încât să ocupe cât mai puţin loc. Inspectă 
în grabă cele patru detonatoare, după care le reînveli în ziare şi 
le puse şi pe ele în sac. 

— O să trebuiască să-l ţin pe umăr şi e la dracului de 
voluminos, îi spuse el lui Angelo, aşa că va trebui să-i dăm lui 
Volpe unele explicaţii după ce ajungem în sala maşinilor. 

— Sunteţi zidari, nu-i aşa, aşa că astea-s sculele voastre, 
sugeră prompt italianul. Cu lipsurile din vremurile astea e greu 
să-ţi cumperi altele, aşa că n-o să se mire că le purtaţi peste tot 
cu voi. Dar probabil că nici n-o să observe, e un tip foarte egoist. 
După care ridică de pe cuşetă un pistol de rachete. Asta, spuse 
el, e esenţial pentru a semnaliza către Giacomo, dar e prea 
voluminos ca să-l luăm cu noi. Propun să-l lăsăm deocamdată 
aici. 

— Bine, spuse Petrie. Cabina asta pare o bază perfectă, e 
aproape de puntea deschisă şi ne va fi uşor să ieşim repede 
acolo când va veni momentul să sărim în apă. Angelo, cam cât 
timp îi trebuie feribotului să descarce pasagerii şi marfa şi să 
pornească înapoi ? 

— Jumătate de oră, dar niciodată nu poţi şti precis. 


— Atunci vom cânta după ureche. Nici eu nu pot şti precis 
cât îmi va lua ca să plasez explozivii. Ridică sacul şi-l puse pe 
umăr. Ah, îmi amintesc, la uşa sălii maşinilor se află o santinelă 
italiană... 

— Asta nu s-a mai întâmplat niciodată, spuse Angelo, 
surprins. Dar sticla mea de coniac franțuzesc va face minuni ! 
Vorbea despre ea ca despre o armă de luptă. Pe cât posibil, 
trebuie să ne ferim de orice încurcătură până ce tu reuşeşti să-ţi 
fixezi explozivii. 

— Pe cât este omeneşte posibil, sublinie Petrie. Şi acum, mai 
bine luaţi-o voi din loc repede, s-ar părea ciudat ca doi ţărani să 
iasă dintr-o dată din cabina asta. 

ltalianul stinse lumina, descuie uşa, ieşi pe coridor şi imediat 
îngheţă zărind spatele unui SS-ist care se îndepărta înspre 
capătul coridorului. Neamţul ieşi de pe puntea de jos spre pupa 
şi dispăru după o uşă care se închise în spatele lui. Angelo 
aşteptă câteva clipe ca să fie sigur că nu se întoarce, după care 
le făcu semn celorlalţi că pot ieşi. Incuie uşa după ei, şi o luă 
înainte. La capătul scării ce ducea la puntea inferioară se opri şi 
privi înapoi spre Petrie cu mirare. 

— Nu-i nici o santinelă, spuse el. 

Petrie privi pe după colţ; coridorul era într-adevăr gol, iar uşa 
dinspre sala maşinilor era tot dată de perete. 

— lute ! înainte ca să se întoarcă ! spuse el. 

Lui Petrie coridorul i se păru mai lung decât prima dată, în 
timp ce mergea în spatele lui Angelo, un coridor parcă fără 
capăt, în care cine ştie care om din Gestapo s-ar putea ivi în 
orice moment de pe una din scări. Işi târa pidoarele şi cele 
aproape treizeci de kilograme de explozivi din sacul atârnat pe 
umăr i se păreau mai grele decât trei sute de kilograme. Şi aerul 
era încins şi îmbâcsit, numai Dumnezeu ştia ce-o fi acolo, jos, în 
sala maşinilor. Se opri atunci când italianul ridică o mână, chiar 
lângă uşa ovală. Motoarele de jos du- duiau, zguduindu-i creierii. 

— L-am zărit pe mecanicul-şef Volpe, şopti italianul. 

Santinela se afla pe platforma dindărătul uşii. 

— Nimeni nu are voie aici, spuse soldatul, obosit. 

— Dar sunt un prieten de-al mecanicului... 

— Ordinul e ca nimeni să nu intre în sala maşinilor. 

Soldatul îşi ridică puşca fără prea mult entuziasm. Pe cât 


posibil, trebuie evitate încurcăturile, spusese Petrie. Angelo 
scoase din buzunar sticla de coniac, o flutură pe deasupra 
capului soldatului în timp ce-i prinse privirea lui Volpe de 
dedesubt. Mecanicul-şef se apropie de platformă, ţipă tare ca să 
se facă auzit peste zgomotul asurzitor al motoarelor, iar după ce 
văzu că soldatul nu putea auzi nici un cuvânt, gesticula cu tărie 
spre italian să vină jos. Soldatul oftă, se uită cu mirare spre 
Angelo, care făcea semn altor doi bărbaţi să-l urmeze pe 
platformă, după care ieşi pe coridor ca să le facă loc. Mecanicul- 
şef îi cunoştea, probabil, şi asta era pentru el de ajuns, n-o să-şi 
facă inimă rea din asta. La urma urmei, abia se mai ţinea pe 
picioare de oboseală. 

Petrie şi Johnson trecură şi ei pe platformă, în timp ce Angelo 
cobora cu spatele scara de fier. Ţinându-se de balus-tradă, 
Petrie privi în jos şi văzu măruntaiele feribotului, un complex de 
pistoane şi de biele care se zbăteau, în jurul cărora trebăluiau 
oameni dezbrăcaţi până la brâu printre mo-toarele puternice 
care-i apropiau de Giovanni cu fiecare bătaie de piston. Căldura 
îl izbi brusc în faţă, o căldură lipi-cioasă şi umedă, nu mult 
deosebită de cea pe care o îndura-seră în timpul călătoriei de 
peste zi prin Sicilia. Când ajunse la capătul de jos al scării, 
Angelo privi în sus şi repetă gestul dinainte prin care-i chemase 
după el pe ceilalţi, după care se întoarse şi se strecură printre 
motoare. Volpe se afla acum la oarecare distanţă, întors cu 
spatele spre ei, vorbind cu un membru al echipei. Cu sacul greu 
atârnat sub braţ, Petrie cobori şi el şi simţi că parcă intră în 
infern. 

Toţi trei ajunseseră la ultimele rezerve de energie, dar 
încordarea lui Petrie era încă şi mai mare. Nedormit de douăzeci 
şi patru de ore, condusese maşina prin toată Sicilia în miezul 
zilei, iar după căderea nopţii condusese ambulanţa pe întreaga 
distanţă dintre trecerea de nivel, unde lăsaseră micul tren, şi 
până la Messina. Fără a mai pomeni de călăto-ria cu trenul, de 
drumul lung parcurs pe jos spre Puccio după ce Beaufighter-ul 
distrusese Fiat-ul mafiotului. Nu mâncase mai nimic, fusese tot 
timpul în alertă şi prea puţină energie îi mai rămăsese pe când 
cobora scara spre sala maşinilor, cu sacul greu atârnat pe umăr 
şi cu o distanţă de şapte metri de străbătut până la puntea 
metalică de dedesubt. Se simţi dintr-o dată rău, mai ales din 
cauza căldurii insuportabile, care-l făcea să transpire, aşa că 


trebui să coboare ţinându-se cu o mână de rampă, dar şi mâna îi 
aluneca de sudoare în timp ce se lăsa câte un pas pe treptele 
metalice. Sacul îi îngreuna coborârea, îl împiedica să vadă unde 
pune piciorul, aşa că trebui să se bizuie numai pe simţuri ; după 
numai trei trepte simţi că leşină şi că-l cuprinde o toropeală 
odihnitoare. Scrâşnind din dinţi, cu faţa şiroind de sudoare, 
aruncă o privire în sus pe scară şi-l văzu pe Johnson deasupra pe 
platformă, privind cu nelinişte spre el. Coborârea până la capăt 
a acestei scări părea imposibilă. Se opri, respiră adânc, simţi un 
gust de aburi în plămâni, şi după asta parcă se simţi şi mai rău, 
aşa că se hotărî să coboare încet, treaptă cu treaptă, indiferent 
ce i s-ar întâmpla. Ţinându-se de balustradă cu o singură mână, 
întinsă în sus, trebuia să se desprindă de ea la fiecare treaptă ca 
să-şi şteargă degetele umede de pantaloni şi să poată să o 
apuce din nou înainte de a păşi pe treapta următoare; cel mai 
mare pericol acum era să-şi piardă acest sprijin şi să se prăbu- 
şească cu întreaga greutate, a sa şi a sacului, pe puntea de 
dedesubt. Nu numai că degetele îi alunecau în timp ce se 
agăţau cu disperare de balustradă, dar îl şi dureau din cauza 
greutăţii pe care trebuiau să o suporte ca să-l ţină pe picioare. 
Dar nu numai degetele îl îngrijorau: îl dureau şi picioarele, în 
asemenea măsură încât atunci când îşi îndoi un genunchi ca să 
păşească pe treapta următoare trebui să se oprească pentru a 
se restabili, dar imediat după asta muşchii protes-tară sub 
greutatea propriului trup. Între timp, mai avea şi alte lucruri 
care îl îngrijorau : sacul devenea tot mai greu de purtat, parcă 
era plin cu cărămizi de plumb, şi-şi dădea seama că dacă nu 
avea să ajungă repede pe puntea de jos a sălii maşinilor, sacul îi 
putea aluneca de pe umărul încordat. Mai cobori o treaptă, 
gâfiind de efort, sări din neatenţie peste următoarea, se agăţă 
cu înverşunare de balustradă, degetele îi alunecară pe rampă, 
după care le strânse puternic, simțind că toate oasele i se rup. 
Ca să-şi păstreze echilibrul, să nu se încline într-o parte, trebui 
să-şi ţină braţul întins, ceea ce făcu ca muşchii acestuia să 
protesteze agonizant. Işi dădea seama că tocmai intra într-o 
stare de extremă epuizare musculară, dar îşi mai cobori un 
picior pe treapta de jos. Dumnezeule, întregul corp îl părăsea. 
Lovi cu piciorul ceva şi pentru că era ceva diferit de ce simţise 
până acum, inima i se zgudui de groază, dar imediat după aceea 


îşi dădu seama cu surprindere că se afla pe puntea metalică a 
sălii maşinilor. Ajunsese jos ! 

Picioarele îi tremurau şi ţinea sacul cu amândouă mâinile, 
aşteptându-l şi pe Johnson să coboare scara, după care-i făcu 
semn să treacă în frunte. Americanul se strecură printre 
motoare, grijuliu să nu se sprijine de nimic ; sala maşinilor era 
un infern, un atac asupra creierului său obosit purtat de 
pistoanele care duduiau şi legănatul bacului. După ce trecu de 
colţul unei apărători înalte de fier, se izbi de Angelo, care strigă 
cu voce tare ca să se facă auzit peste duduitul motoa-relor şi-l 
prezentă unui bărbat gras, de peste patruzeci de ani, îmbrăcat 
cu pantaloni închişi la culoare şi cu o vestă soioasă. Mecanicul- 
şef Volpe era un individ cu obrazul fleşcăit, cu o umbră de 
mustață brunetă şi cu ochi lacomi. 

— Paolo, ăsta e vărul meu, spuse Angelo politicos, întrea-ga 
lui viaţă şi-a dorit să ajungă mecanic, dar în tinereţe nu a avut 
destui bani... 

— Noi, ăştia de aici de jos, conducem vasul, spuse el, 
aruncându-şi braţele în jur. Cei de deasupra îşi închipuie că ei 
conduc bacul, dar traversarea durează doar treizeci de mi-nute, 
aşa că, de fapt, ce s-ar putea întâmpla în acest timp ? Şi în 
timpul ăsta noi trebuie să fim atenţi la toate. la uită-te, de 
exemplu, la panoul de acolo... 

— Pietro, şi el un văr de-al meu..., îl prezentă Angelo pe 
Petrie când apăru şi el de după un colţ şi dădu din cap, dar 
Volpe abia dacă îi aruncă o privire în trecere, continuându-şi 
expunerea despre riscurile la care este expus un mecanic-şef. 
Johnson observă imediat că Petrie nu mai avea sacul pe umăr, 
că îl ascunsese, poate, pe undeva; după aceea Angelo agită din 
nou sticla de coniac franțuzesc, iar Volpe sorbi din ea, urându-le 
sănătate tuturora. În acest timp, Johnson privi în jur cu mirare 
prefăcută. După câteva minute, când mecanicul se întoarse, 
Petrie îi prinse privirea şi clipi, iar atunci când Volpe reveni, 
acesta îşi ţinea o palmă peste faţă ca şi cum căldura îl doborâse. 

— Pietro suferă de rău de mare, spuse Johnson în grabă, dar 
îşi va reveni repede. 

Volpe ridică din umeri, singurul lui comentariu despre toate 
relele din lume, și continuă să le arate minunile din cala bacului, 
cu scurte pauze pentru a da ordine câte unuia din echipaj. 
Deplasându-se puţin prin jur, americanul observă că în sală se 


mai aflau alţi şase oameni, iar prezenţa atâtor membri de 
echipaj îl îngrijora : în această îmbulzeală lui Petrie îi va fi greu 
să-şi plaseze explozivii. Cel puţin doi se învârteau printre arborii 
de transmisie şi Johnson ştia că Petrie îi avea în vedere în primul 
rând tocmai pe aceştia. După numai câteva clipe îl neliniştiră 
două lucruri: Petrie dispăruse, iar soldatul cu puşcă apăruse din 
nou pe plat-forma de la intrare de deasupra lor, privind în jos 
spre sala maşinilor. g 

Johnson încremeni, după care se destinse voit. Işi încru- cişă 
braţele şi-l urmă pe Volpe împreună cu Angelo către altă parte a 
sălii maşinilor. Trăgându-şi înapoi umerii osteniţi, privi la ceas. 
Dumnezeule, nu mai aveau decât opt minute până să ajungă la 
Giovanni ! Petrie nu va fi niciodată în stare să amplaseze 
explozivii şi să iasă din sala maşinilor înainte de plecare, iar 
soldatul care se uita în jos de pe platformă nu-i uşura deloc 
treaba. Johnson transpirase puternic în căldura de acolo, dar 
bănuia că ar fi transpirat oricum, chiar şi numai ascultându-l pe 
mecanicul-şef lăudându-se şi privind spre soldatul de deasupra. 
Pentru numele lui Dum-nezeu, mişcă-te, omule, se rugă el. Du- 
te undeva, dispari dracului din vedere ! 

— Hai să mai tragem un gât de coniac, interveni Angelo cu 
voioşie, şi în timpul ăsta Johnson privi în treacăt către o 
maşinărie zgomotoasă de lângă el, iar Volpe sorbi din sticlă 
pentru a treia oară. Se părea că mecanicul-şef îşi delegase 
atribuţiile altcuiva, unui individ care stătea în picioare în faţa 
unui panou plin cu cadrane şi dădea ordine surte. Johnson privi 
din nou în sus către platformă şi se părea că rugăciunile îi 
fuseseră auzite: soldatul dispăruse. 

— La înapoiere, Angelo, o să avem ceva foarte important de 
transportat, o divizie mare de tancuri, se lăudă Volpe. Şi la fel la 
traversarea următoare şi la cele de după aceea. Vom avea de 
lucru din greu. Ore în şir. Ştii cum îs nemţii ! 

— Cum asta ? întrebă Angelo, părând neimpresionat de 
vocea ridicată a mecanicului-şef, care domina zgomotul pis- 
toanelor. Credeam că nemţii trec tot timpul peste strâmtoare. 

— De data asta e vorba de o mare divizie de tancuri... Volpe 
râgâi tare şi se opri brusc în mijlocul frazei, ca şi cum ar fi spus 
prea mult. Tare îmi place coniacul tău, continuă el aproape de 
prisos. lată, panoul ăsta arată că... 


Johnson stătea cu braţele încrucişate şi cu o privire care nu-i 
putea ascunde şocul pe care-l simţea. 

— Divizia lor cea mai mare..., continuă Volpe. 

Aşadar, Divizia 29 de Blindate era gata să traverseze 
strâmtoarea către Sicilia. Poate că forţele aeropurtate sosi-seră 
şi Kesselring reacţionase imediat, ordonând Diviziei 29 de 
Blindate să treacă spre insulă. lar Cariddi era încă la su-prafaţă, 
înaintând mereu pentru a-i întâmpina pe nemți la docul de la 
Giovanni. Începea deja să simtă încetinirea vasu-lui, iar 
zgomotele vocilor din sala maşinilor parcă dominau acum 
zgomotul motoarelor care încetineau. Stând pe plat-forma 
metalică, înconjurat de maşinăriile care duduiau ca nişte 
ciocane cu aburi, luptând cu greaţa care-l cuprindea şi pe el din 
pricina căldurii sufocante şi a legănării vasului, Johnson ştiu că 
Petrie nu apucase încă să-şi amplaseze ex-plozivii. Volpe îi dădu 
înapoi lui Angelo sticla pe jumătate goală, acesta îi puse capacul 
la loc şi o băgă în buzunar, simțind că mecanicul-şef dorea acum 
ca ei să plece de acolo. 

— Dacă nu obţinem bilete înapoi de la Giovanni, s-ar putea 
să ne întoarcem tot cu tine, spuse Angelo prietenos, iar Volpe, 
amintindu-şi că sticla încă nu se golise, îl privi cu bunăvoință 
scărpinându-se în cap. 

— Îmi pare rău, spuse el, dar de acum înainte nici un civil nu 
va mai fi admis la bord... 

Se îndepărtă şi începu să dea ordine cu voce tare. Angelo se 
întoarse cu o figură întrebătoare către Johnson, în timp ce 
motoarele îşi încetineau duduitul, şi americanul porni înapoi 
către capătul scării. El ştia bine ce avea Petrie să facă : cum îşi 
dăduse seama că nu are nici o şansă să amplaseze explozivii în 
timp ce echipajul manevra bacul, se ascunsese pe undeva, în 
speranţa că sala maşinilor se va goli pentru scurt timp înainte 
de a porni înapoi către Messina. Nu era surprinzător pentru 
Petrie să acţioneze astfel, ştiind prea bine că ar putea fi prins în 
burta vasului, aşa că Johnson avu grijă să nu-l caute cu privirea 
în timp ce urca scara, urmat de Angelo. Dacă santinela se mai 
afla încă afară, pe coridor, mai apărea o problemă: văzuse trei 
oameni intrând şi doar doi ieşind. După ce trecu de rama 
bocaportului văzu că santinela era acolo, sprijinită de perete şi 
cu ochii închişi. Bietul băiat, adormise pe picioare. Când Angelo 


ajunse în dreptul lui, acesta se scutură, deschise ochii şi strigă 
după ei, în timp ce se îndepărtau: 

— Unde-i cel de-al treilea ? 

Johnson se întoarse din drum şi-l privi de aproape. 

— A ieşit înaintea noastră, ar fi trebuit să-l vezi. 

— Da, îmi amintesc acum, spuse soldatul cu iuţeală. Sigur, 
aşa e. 

Se întoarseră pe acelaşi drum pe care veniseră — de-a 
lungul coridorului, în sus pe scară, apoi pe coridorul de 
deasupra. Dar când ajunseră la Cabina 3, Johnson trecu mai 
departe şi urcă cu precauţie pe puntea de deasupra. Era goală şi 
de data asta şi, după căldura înăbuşitoare din sala maşinilor, 
simţi răcoarea vântului timpuriu al dimineţii prin hainele subţiri, 
în timp ce se ţinea în umbra cabinei timonei şi privea în jos. lar 
priveliştea îi provocă un şoc. 

Pe puntea cu linii ferate oamenii se înghesuiseră spre prova, 
grăbiţi să iasă cât mai repede de pe vas, care tocmai intra în 
golful Giovanni. Feribotul se legăna mai slab, alu- necând încet 
înainte, iar distanţa dintre el şi felinarele acoperite de pe malul 
docului, unde probabil aşteptau soldaţii Wehrmacht-ului, se 
micşora. Se vedeau acolo camioane, vagoane de benzină, şiruri 
ordonate de soldaţi conturându-se palid în întuneric, îmbrăcaţi 
în uniformele trupelor de blindate, cu beretele pe cap. Şi un tren 
cu mai multe vagoane, probabil un tren cu provizii. Avangarda 
Diviziei 29 de Blindate era pregătită să urce pe punte. 
Americanului i se părea o privelişte îngrozitoare. Poate că asista 
acum la moartea unei invazii, invazia Aliaților. În timp ce bacul 
acosta nesigur la chei şi se opri, odgoanele se întinseră şi prova 
începu să se înalțe. Urma o descărcare a dracului de rapidă, 
urmată de o încărcare la fel de rapidă. 

— Treaba asta ne face misiunea încă şi mai grea, nu-i aşa ? Îi 
spuse Angelo peste umăr. 

Johnson se întoarse şi porni spre cabină, închise uşa în urma 
lui şi trase zăvorul înainte de a aprinde lumina. 

— Jim nu-şi poate plasa explozivii în timp ce echipajul vasului 
e încă acolo, jos, spuse Johnson cu ciudă. 

— De obicei toţi urcă, îi răspunse Angelo. Am văzut asta 
odată când am rămas pe punte, cinstind cu Volpe din sticlă. 
Doar nu-ţi închipui că vor rămâne acolo, în iadul acela, ore 


întregi şi nu vor ieşi afară să tragă şi ei o gură de aer proaspăt 
cât timp bacul e acostat ? 

— Dacă nu se întoarce în treizeci de minute, va trebui să 
coborâm din nou în sala maşinilor. lar de data asta nu va mai fi 
la fel de uşor. Johnson băgă la loc în pachet ţigara pe care o 
scosese, deşi murea după un fum, dar atmosfera din cabină era 
deja sufocantă. Nu va fi uşor din mai multe motive, continuă el, 
privindu-l intens pe italian. În primul rând, pentru că bacul va fi 
mult mai aglomerat. L-ai auzit pe Volpe spunând că la bord nu 
vor mai fi primiţi de data asta civili, aşa că vom fi observați 
imediat. Şi desigur că serviciile de siguranţă germane se vor afla 
în plină activitate. 

— Mai e şi altceva ? întrebă Angelo, ironic. 

— Cred că şi asta e de ajuns, deocamdată. 

Johnson scoase de sub perna cuşetei cele trei grenade pe 
care le ascunsese acolo şi le înveli cu atenţie într-o pătură. Dar 
mai era ceva despre care nu-i spusese nimic lui Angelo. Atunci 
când Petrie îşi va fi plasat explozivii, el va potrivi şi ceasurile lor, 
iar întreg acest mecanism mortal va începe să ticăie fără putinţă 
de a-l mai opri până va ajunge la zero. lar acum Johnson 
devenise aproape sigur că vagoanele cu provizii gata să urce pe 
punte erau de fapt vagoane cu muniții. Nemţii erau tocmai pe 
cale să transforme Cariddi într-un fel de pulberărie plutitoare. 


Patruzeci de minute mai târziu, se aflau încă închişi în 
cabină, în timp ce pe coridorul din faţă se auzeau tropăituri de 
cizme. Stătuseră parcă ore întregi în întuneric, ascultând 
scrâşnetul şi loviturile tampoanelor de acostare, în timp ce o 
locomotivă de manevră trăgea trenul cu muniții peste ponton pe 
bac, ordinele răstite în nemţeşte, paşii repezi ai soldaţilor din 
trupele din Divizia 29 de Blindate trecând pe coridor. Paşii 
deveniseră mai rari când o mână apăsă clanţa uşii pentru a treia 
oară, dar de data asta apăsatul era parcă mai insistent. Omul 
ciocăni puternic, apoi se sprijini cu întreaga greutate în uşă şi 
împinse cu forţă. ltalianul, aşezat pe cuşetă alături de Johnson, 
se uita spre intrare şi-şi ţinea cuțitul îndreptat spre ea, în timp 
ce inima îi pompa aproape dureros în întuneric. Încuietoarea nu 
era prea solidă şi nu avea probabil nevoie decât de o împingere 
uşoară ca să cedeze. Johnson îşi ţinea şi el pregătit cuțitul, 
pentru că dacă ar fi folosit revolverele, dacă s-ar stârni acum 


vreo alarmă, tocmai când Petrie se afla încă în sala maşinilor, 
totul s-ar termina cu un dezastru. Mânerul se răsuci din nou, de 
data asta cu mai multă forţă. Vreun tip încăpățânat, care dorea 
probabil să meargă la clasa întâi, gândi Johnson. Prea bine, 
călătoria la clasa întâi te va costa de data asta un cuţit în burtă. 
Asaltul asupra uşii încetă brusc. Mai stătură tăcuţi acolo, în 
miros de sudoare şi cuprinşi de o teamă animalică, aşteptând ca 
paşii să se îndepărteze pe coridor. Motoarele zumzăiau mai 
puternic acum, iar în scurt timp auziră prova coborându-se şi 
izbindu-se cu zgomot de ponton. Numai câteva secunde mai 
târziu, bacul începu să se mişte, îndrep-tându-se către ieşirea 
din portul Giovanni. 

— Să ieşim repede să-l căutăm, spuse Johnson, răguşit. 

Angelo bâjbâi după comutator, îl apăsă şi clipi rapid în 
lumina izbucnită brusc. 

— În hainele astea ale tale ar fi periculos să vii şi tu, în 
schimb pe mine nimeni nu mă poate băga în seamă. 

Se ridică în picioare şi se examină rapid în oglinda de 
deasupra chiuvetei. Uniforma ajutorului de mecanic-şef, pe care 
o îmbrăcase ceva mai înainte, i se potrivea perfect, de fapt chiar 
se simţea mulţumit în ea. Işi puse pe cap şi şapca pe care i-o 
întindea Johnson, ca să vadă dacă i se potriveşte. 

—Un pic cam mică, dar merge. Nu prea avem încotro, 
comentă el. Pe uscat, poştaşul nu e niciodată observat, oamenii 
trec pe lângă el fără să-l bage în seamă. La fel şi aici, la bord, un 
om îmbrăcat în uniformă marinărească nu e observat. Trebuie 
să văd în ce situaţie ne aflăm. 

— Bine, dar, pentru numele lui Dumnezeu, întoarce-te în cel 
mult cinci minute. Trebuie să ajungem la Jim şi să-l scoatem de 
acolo înainte de explozie. Johnson îşi puse înapoi cuțitul şi-şi 
trase din buzunar batista ca să-şi tamponeze faţa şi fruntea, în 
timp ce Angelo stinse lumina şi descuie uşa. ltalianul privi în 
ambele părţi, păşi pe coridor şi închise uşa după el. Numai o 
secundă după aceea, omul de la Gestapo pe care Petrie îl 
poreclise Bran se apropie de el dinspre cabina timonierului. Il 
privi scurt pe italian, dându-şi seama că închisese o uşă, iar din 
încruntarea  sprâncenelor neamţului înţelese că nu-i mai 
rămâneau decât câteva secunde până să fie recunoscut. 
Uniforma marinărească îl pusese în încurcă-tură pentru moment 


pe omul de la Gestapo, dar până la urmă îi va da de urmă, era 
sigur de asta. Din fericire, era singur. 

— Te-am văzut o dată pe aici, izbucni neamţul. Ce e în 
cabina aceea ? 

— Uniforme murdare şi rufării jegoase, îi răspunse Angelo 
obraznic. Dar nu-i treaba ta ! 

Îşi ridicase dinadins vocea ca să-l audă Johnson dinăuntru, 
iar răspunsul dat neamţului să sune cât mai provocator cu 
putinţă. Omul de la Gestapo îl privi încă o dată, fără să-l 
recunoască clar, mormăi o înjurătură şi apăsă din nou clanţa, 
înăuntru, Johnson nu-şi mai găsi cuțitul, aşa că-şi schimbă 
tactica; un pătrat de lumină pătrunse în cabină şi după el intră şi 
neamţul. Johnson îl prinse de gât cu amândouă mâinile, târându- 
| în acelaşi timp spre interiorul cabinei, în timp ce Angelo îl 
împingea din spate, cu umărul. Italianul intră şi el, se strecură 
după uşă şi o închise în urma lui, după care aprinse lumina. Intre 
timp, Johnson îl trântise pe neamt pe cuşetă, se aşezase peste 
el şi-şi ţinea mâinile în jurul gâtului acestuia, cu degetele mari 
apăsându-i puternic traheea. 

Prins pe nepregătite, neamţul începu după o clipă să 
reacționeze violent, aruncându-şi pumnul stâng spre faţa 
americanului, încercând să-şi bage dreapta sub veston. Angelo îl 
înşfăcă de mâna dreaptă, i-o trase din buzunar, îi smulse Luger- 
ul din mână apucându-l de ţeavă. In spaţiul strâmt al cabinei, 
italianului îi venea greu să lupte cu mâinile ofițerului, încercă să 
i le blocheze la spate, în timp ce degetele umede ale lui Johnson 
continuau să-l ţină strâns de beregată. Neamţul stătea acum cu 
gura căscată, încercând să tipe, dar degetele lui Johnson îl 
strângeau cu atâta putere încât tot ce se putea auzi era un fel 
de horcăit ; în acest timp, însă, lupta continua. Teribil de greu să 
omori un om ! Neamţul avea putere, chiar dacă era atât de 
scund. Trăgându-şi mâna stângă din încleştarea lui Angelo, 
încercă să-şi înfigă două degete în ochii lui Johnson. Americanul 
îşi întoarse iute capul într-o parte, dar nu slăbi strânsoarea din 
jurul gâtului neamţului ; între timp Angelo îi apucă încheietura 
mâinii şi-l imobiliză pe cuşetă. Călcâiele ofițerului izbeau cu furie 
capătul acesteia, iar Johnson continuă să-şi strângă degetele în 
jurul gâtului lui şi nu după multă vreme prizonierul zvâcni 
spasmodic şi căzu mort. Johnson mai aşteptă câteva clipe 
înainte de a-şi desprinde degetele de pe grumazul lui, după care 


îşi şterse dosul palmei de frunte. Când îşi cobori mâna, văzu că 
era umedă, dar nu de apă, ci de sânge — de la unghiile care-l 
scrijeliseră pe frunte. 

— Dumnezeule, tare a fost greu, oftă el. 

— O să trebuiască să-l scoatem de aici, spuse Angelo, şi să-l 
aruncăm peste bord, nu-i departe. 

Johnson se sili să gândească şi nu-i trebuiră decât câteva 
secunde ca să respingă sugestia. 

— Ar fi prea periculos, s-ar putea să ne vadă cineva. Hai să-l 
lăsăm aici deocamdată şi între timp aruncă tu o privire prin jur. 
Dar repede ! Şi lasă cheia ca să mă pot încuia pe dinăuntru. 
Ciocăneşte de patru ori când revii, de două ori tare si de două 
ori încet... 

Angelo ieşi din cabină, auzi uşa încuindu-se în urma lui, trecu 
cu paşi rari prin coridorul gol, în ciuda sfatului lui Johnson de a 
se grăbi : oamenii grăbiţi întotdeauna atrag privirile. Cobori uşor 
către coridorul de jos, oprindu-se o clipă ca să arunce o privire 
către santinela din faţa uşii dinspre sala maşinilor. Santinela 
italiană dispăruse şi în locul ei stătea un soldat german, cu o 
puşcă atârnată pe umăr. Aşa cum spusese Johnson, treburile 
mergeau din ce în ce mai prost. Încă ascuns în spatele scării, îşi 
scoase cuțitul, îl fixă în interiorul şepcii marinăreşti, după care 
păşi încet spre santinelă, fluturând-o ca şi cum căldura devenise 
insuportabilă. Păşi cu acelaşi pas egal pe care l-ar fi luat oricare 
alt ofiţer de marină într-o împrejurare asemănătoare, conştient 
că la numai câteva minute după înfruntarea sa cu santinela 
avea să sune alarma. Dar aceasta îl privea fără interes; după 
cum anticipase, uniforma fusese acceptată fără nici o urmă de 
bănuială. S-ar putea însă afla vreun alt soldat de gardă dincolo 
de uşă. In timp ce Angelo se apropia de intrarea în sala 
maşinilor, soldatul părea cu totul neinteresat de apariţia acestui 
străin şi privea prin uşa deschisă; Angelo se apropie la oarecare 
distanţă de el şi vorbi în italieneşte. 

— Presupun că mecanicul-şef e jos. Au apărut unele 
probleme de acostare când vom ajunge înapoi la Messina şi aş 
dori să discut cu el. 

Işi declamase discursul repede, rostogolind cuvintele, dar 
oricum neamţul nu înţelesese nici o vorbă italienească. În timp 
ce-şi îndepărta mâinile în lături, în semn că nu înţelege, Angelo 
îşi scoase şapca şi-i înfipse cuțitul în burtă. Lama cuţitului 


pătrunse uşor, neamţul icni şi apoi se prăbuşi. Angelo îl prinse în 
braţe în timp ce cădea, se trudi să-l împingă de pe coridor, dar 
greutatea era mare şi picioarele inerte ale soldatului se prinseră 
în rama bocaportului. Angelo îl ridică pe jumătate pe un umăr, 
se împletici sub greutatea lui înaintând către platformă, îl trânti 
jos şi, concentrându-se, scoase cuțitul în timp ce privea la ce se 
întâmplă jos, în sală. Volpe stătea cu spatele la el, iar restul 
echipajului părea preocupat de întoarcerea bacului cu o sută 
optzeci de grade înapoi spre Messina. 

Petrie se ridică din spatele unui motor şi alergă repede spre 
piciorul scării. 

— Am reuşit să fixez explozivii, pe toţi, fir-ar ai dracului, 
spuse el iute în timp ce încerca să ajungă pe platformă. 
Echipajul a plecat de aici în timpul acostării şi s-a întors exact 
când mi-am terminat treaba... 

Petrie arăta groaznic, cu ochii în fundul capului, obosit, cu 
sudoarea şiroindu-i pe frunte. Jos, în sala maşinilor, Volpe se 
întoarse, îi văzu, privi spre ei cu mirare, se îndreptă către tubul 
portavoce, dar se opri imediat atunci când Petrie îşi îndreptă 
către el Mauser-ul şi-l scutură. Volpe se îndepărtă de tub, dar 
restul echipajului deja îşi întorsese capetele. De îndată ce vom 
pleca, Volpe va transmite către puntea de sus tot ce s-a 
petrecut aici, medită Petrie cu ciudă. 

— Scapă dracului de ăsta, îi spuse el lui Angelo. ltalianul îl 
aruncă pe neamt la pământ, iar corpul se rostogoli sub propria-i 
greutate peste rampă şi se strivi de podeaua de fier de sub el, la 
peste şapte metri dedesubt. Trebuie să ne mişcăm iute, spuse 
Petrie, în timp ce se îndrepta către coridor. Unde e Ed? 

— Acolo, în cabină... 

— Mergi tu înainte, eşti îmbrăcat în uniformă. Dacă se iveşte 
vreun necaz, scoate-ţi şapca de pe cap. 

Angelo îşi puse la loc şapca, pe care şi-o recuperase de pe 
podeaua coridorului, şi grăbi pasul către ieşirea pe scară. Cu 
Petrie imediat în spatele lui, fugi uşor în sus pe trepte, se opri la 
capătul lor, îşi scoase şapca şi, în loc să o ia către dreapta, de-a 
lungul coridorului superior, urcă mai departe pe scara din faţă. 
Petrie observă semnalul, înţelese că cineva se afla pe coridor şi, 
atunci când putu, aruncă şi el o privire — văzu un SS-ist chiar în 
fata Cabinei 3. Neamţul stătea aplecat într-un genunchi, 
încheindu-se la cizmă, o treabă care-l absorbea cu totul, dar în 


acest timp Petrie se strecură încet pe coridor şi urcă scara. 
impingând o uşă, italianul ieşi pe o punte de deasupra. ÎI izbi 
vântul rece şi întunericul ; era ora 12.30 noaptea, iar bezna era 
totală. Il aşteptă pe Petrie să urce după el, încercând între timp 
să-şi acomodeze ochii cu întunericul, în timp ce bacul îşi 
completa întoarcerea şi apele se învolburau în urma lui. 

— Va trebui să mergem pe puntea asta, şopti el, după care 
vom cobori o scară şi apoi ajungem la timonă. 

— Mergi tu înainte şi ţine-ţi ochii deschişi ! 

Angelo o luă spre prova, în timp ce bacul se îndrepta înapoi 
către Messina. Era atât de întuneric încât nu-l putu zări pe omul 
care stătea în faţa uşii deschise până ce nu trecu dincolo de el. 
Işi scoase din nou şapca de pe cap, sperând că Petrie va 
observa semnalul. Omul care stătea în uşă era tocmai ofiţerul 
înalt de la Gestapo, care îl căuta probabil pe colegul lui şi pe 
care Petrie îl poreclise Stan. 

— O clipă, te rog ! Tu, de-acolo ! Vino până aici ! spuse 
acesta. 

Cursivitatea italienei lui îl surprinse pe Angelo, dar numai 
pentru o secundă. Întorcându-se iute pe călcâie, sări spre 
neamt, care venise pe platformă, şi-i înfipse cuțitul cu putere în 
stomac. Petrie îl lovi şi el în acelaşi timp cu cuțitul lui în spate, 
ca şi cum cele două lovituri fuseseră sincronizate, iar neamţul se 
prăbuşi cu un geamăt scurt. 

— Să-l aruncăm peste bord ! strigă Petrie. N-avem nevoie să 
dea cineva peste el. 

Trudind amândoi, căţărară corpul deasupra balustradei, îl 
azvârliră peste ea, iar zgomotul care se auzi păru ca un val ce 
venea în întâmpinarea bacului, pe când corpul plutea înapoi 
către cei doi arbori de la pupa. Angelo se aplecă peste 
balustradă, dar acolo nu se mai zărea şi nu se mai auzea nimic 
în afară de mugetul mării. 

— Un mic dar pentru peşti, spuse el cu sânge rece, după 
care îşi reluă liniştit mersul de-a lungul punţii. Întreg incidentul 
nu durase mai mult de douăzeci de secunde. 

Când se apropie de capătul scării, îşi încetini mersul, apoi se 
opri de tot. De pe puntea de jos, din apropierea timonei, auzi 
vorbindu-se nemţeşte. Păşi cu grijă înainte, aruncă o privire 
peste balustradă şi văzu o mulţime de capete soldăţeşti. Poate 
vreo şase soldaţi din trupele de blindate strânşi sub cabina 


timonei, omorându-şi timpul pălăvrăgind între ei. Se înapoie la 
locul unde se oprise Petrie. 

— Sunt acolo, sub timonă, nişte soldaţi nemți, aşa că nu 
putem cobori pe-aici. Cred că-s foarte aproape de Cabina 3. 

— Atunci să ne întoarcem. Mulţumesc lui Dumnezeu, bine că 
l-am zărit pe Giacomo, cel puţin. 

In timp ce se întorceau pe unde veniseră, văzură un felinar 
roşu, legănându-se prin noapte la distanţă, înspre dreapta — 
mafiotul îşi ţinea barca pe un curs paralel cu al lui Cariddi în 
strâmtoare se mai vedeau şi alte lumini, dar lampa lui Giacomo 
ieşea în evidenţă prin culoare. Mergând în frunte cu şapca pe 
cap, Angelo păşi pe scara dinspre coridorul superior. Spre 
uşurarea sa, văzu că acesta era gol. 

— Fugi ! îi şopti Petrie din spate. 

Alergară amândoi, se opriră în apropierea Cabinei 3, care se 
afla aproape de timonă şi unde se adunaseră, pălăvrăgind, 
soldaţii din Divizia 29 de Blindate, apoi păşiră hotărâți spre uşă. 
Angelo ciocăni încet cu încheieturile degetelor, sperând că 
soldaţii nu-l vor auzi, dar că Johnson va fi pe fază. Cheia se 
răsuci în broască dintr-o dată, iar americanul se ivi în pragul uşii 
cu cuțitul în mână. Intrând repede în cabină, italianul scoase de 
sub pernă pistolul de rachete. Stan încă mai zăcea pe cuşetă. 
Johnson apucă pătura în care erau învelite grenadele, iar Petrie 
privi peste umăr, îl zări pe ofiţerul Gestapo mort şi nu-şi pierdu 
timpul cu vorbele : 

— Probabil că alarma s-a dat deja, Ed, aşa că ne putem 
aştepta la încurcături... 

In scurtul timp pe care-l petrecuseră în cabină, Petrie îşi 
desfăcuse de la şold tocul de lemn, îl montă de patul Mau- ser- 
ului, aşa că acesta se transformă într-o armă pentru folo-sinţă la 
lungă distanţă. Cu foc repetat. Johnson apucă o grenadă în 
mână şi o ascunse sub centură, după care, privind în ambele 
direcţii, ieşi din cabină şi fugi de-a lungul coridorului spre pupa. 
Trebuiau să ajungă sus pe scara aceea înainte ca Angelo să 
descarce pistolul lui de rachete şi să sară peste bord. Petrie 
ajunsese la mijlocul drumului spre scară tocmai când doi SS-işti 
coborau cu revolverul în mână. Îşi descărcă pistolul din fugă, o 
rafală rapidă, iar amândoi nemţii zăceau deja prăbuşiţi la 
pământ când el ajunse la pi-ciorul scării. Se afla pe prima 
treaptă când deasupra se des-chise o uşă şi apărură alţi doi 


nemți. Trase în sus, se opri, trase din nou, mai mult pentru a-i 
descuraja pe cei care s-ar mai afla pe acolo. Apăru încă unul, el 
ridică ţeava, fără să tragă, şi acesta dispăru după uşă. 

— N-are rost să mai continuăm aşa, îi anunţă ei pe cei-lalţi, 
după care păşi peste cadavrele celor doi SS-işti şi alergă repede 
spre pupa. Situaţia se înrăutăţea vizibil — ar fi trebuit să fi 
părăsit puntea înainte ca alarma să se declanşeze. Ajunse la uşa 
din capătul coridorului, o deschise cu ţeava revolverului şi auzi 
paşi grăbiţi pe puntea de deasupra, venind către ei dinspre 
dreapta. Aşadar nu era nici o şansă să sară peste bordul din 
partea asta, ar fi imediat văzuţi. O apucă atunci pe singura cale 
pe care mai putea, pe o scară care cobora spre puntea cu 
trenuri. 

Angelo îl urma îndeaproape, iar Johnson închidea şirul, în 
timp ce se apropiau de uşă, americanul privi înapoi şi zări un 
soldat care stătea chiar la capătul coridorului, cu arma ri-dicată. 
A ţinti de acolo de-a lungul culoarului era ca şi cum ai trage într- 
un poligon de tir — n-avea cum să greşească. Cu bocceaua sub 
braţ, Johnson se răsuci, îndreptă Luger-ul şi apăsă pe trăgaci o 
singură dată. Primise înainte tot felul de premii pentru 
împuşcături spre ţinte mişcătoare, dar acum situaţia era cumva 
pe dos — ţinta stătea nemişcată, în vreme ce ţintaşul alerga. 
Soldatul se prăbuşi în timp ce el intră pe uşă şi, pe când aceasta 
se închidea în spatele său, un glonţ pătrunse prin ea. Johnson 
sări câte trei trepte deodată pe scara dinspre liniile ferate, dar 
imediat simţi că nu are loc. Cele trei linii erau deja pline cu 
trenuri cu muniții. 

— la-o pe aici ! strigă Petrie din spatele unui vagon de la 
mijlocul unui tren, şi Johnson îi urmă pe un traseu îngust, palid 
luminat de becuri albastre, cu umerii izbindu-i-se de vagoane în 
ambele părţi. Mersul era greu prin acest loc care semăna cu un 
depozit de mărfuri, cu podeaua de sub ei legănându-se în vreme 
ce tampoanele se loveau unele de altele şi vagoanele 
scârţâiau. In frunte alerga Petrie, ţinând am-bele mâini 
încleştate pe Mauser-ul care avea încărcătorul plin şi urmărind 
orice mişcare din faţă. Nu se putea să nu fie soldaţi de gardă pe 
acolo — erau doar trupele Wehrmacht-u- lui, ce naiba ! 
Oboseala de dinainte îi dispăruse, acum era cu toate simţurile 
ascuţite şi ochii i se acomodau repede cu întunericul din jur ; 
avansa cu pas egal, fără să şovăie, fără să se grăbească. Pe 


undeva pe deasupra se auzeau împuşcă-turi, dar aici, pe puntea 
feroviară, era o linişte stranie, o linişte atât de adâncă încât se 
puteau auzi valurile lovind pereţii vasului. Singura lor şansă era 
să iasă cât mai curând spre suprafaţă — coborâseră aici doar 
pentru că era ultimul loc în care gărzile i-ar fi putut căuta. 
Tocmai trecea pe lângă un vagon cu uşile pe jumătate deschise 
când un soldat în uniformă sări între vagoane si i se adresă în 
nemţește. Era evident că nu voiau încurcături şi zgomote prin 
preajmă, aşa că atunci când soldatul îl privi cam buimac, Petrie 
îşi apucă revolverul de ţeavă şi-l izbi pe soldat drept peste 
chipiul moale. Forţa loviturii îl făcu să-şi îndepărteze brusc 
braţele şi să se prăbuşească apoi fără vreun alt zgomot. După 
alte trei vagoane, ajunse la prova şi atunci îşi încetini şi mai 
mult mersul, auzind tropot de paşi coborând pe scări şi apoi o 
voce dând ordine în nemţește: 

— Hans ! la câţiva oameni şi treci printre toate vagoa-nele ! 
Caută cu atenţie printre vagoane. Cercetează cu lan-terna 
acoperişurile... 

Petrie îi trase pe ceilalţi doi după el, înapoi de unde veni- 
seră. Când ajunseră în dreptul vagonului deschis, le făcu semn 
să se strecoare fără zgomot înăuntru, el urcându-se ul-timul. Nu 
prea era mult loc, se părea că în călătoria asta se specializase în 
containere mici şi în lăzi de o persoană. Şi acum urma operaţia 
esenţială, închiderea uşii. Inima îi pulsa atât de puternic încât se 
temea că ceilalţi i-ar putea-o auzi în timp ce trăgea uşa uşor, 
câte puţin, dar singurul zgomot pe care el îl auzea era tropăitul 
paşilor soldaţilor care cercetau puntea de trenuri. Uşa se închise 
fără zgomot, pe mecanis-mul bine uns. A dracului eficienţă 
germană ! După aceea, îşi aprinse lanterna, trase zăvorul şi apoi 
îndreptă lumina înspre cutiile care umpleau trei sferturi din 
vagon. Pe una dintre cutii era ştampilată inscripţia „7,5 cm LK 
70 PK 41“. Aşadar ăsta era clar un tren cu muniții. 

— Tot ce vreau să ştiu e cât timp va mai dura, şopti Johnson 
prin întuneric. 

Nu răspunse nimeni. Nici unul nu ştia ce să spună, as- 
cultând în întuneric la nemţii care circulau primprejur, veri- 
ficând uşile fiecărui vagon. 

Cercetarea fu mai scurtă decât se aşteptase Petrie pe când 
soldaţii se deplasau printre vagoane, iar atunci când socoti că se 
îndepărtaseră destul de mult de vagonul în care se ascunseseră, 


deschise uşa, o împinse câteva degete şi ascultă. Auzi nişte 
sunete surde pe deasupra loviturilor slabe ale valurilor peste 
carcasa bacului, nişte voci şi clinchetul metalului pe metal, dar 
nu voia să mai stea pe vas nici o clipă. Explozivii fuseseră deja 
programaţi şi aveau să sară în aer din clipă în clipă. După ce 
cobori pe punte, se uită în toate părţile şi nu văzu pe nimeni. li 
chemă şi pe ceilalţi cu un semn din cap şi o luă spre prova 
bacului. Zona asta, măcar, era sigură, tocmai fusese cercetată. 

Prova arăta doar ca un vag contur care se proiecta pe ce-rul 
întunecat, iar acolo stăteau la rând mai multe cisterne de petrol 
care fuseseră adăugate la coada trenului. Urcă încet scara 
dinspre babord, treaptă cu treaptă, iar când ajunse sub timonă 
zări peste balustrada din stânga o lampă roşie legănându-se la 
distanţă. Giacomo se mai afla încă acolo, păstrând un curs 
paralel cu al bacului care se îndrepta înapoi spre Sicilia. Ceilalţi 
se îngrămădiră în spatele lui când ajunse la rampă şi privea în 
beznă. Se mişcase vreo umbră pe acolo, sau poate era doar o 
iluzie provocată de nervii încor-daţi la maximum ? 

— Trimite semnalele, şopti el. 

Angelo trecu spre balustradă, ridică pistolul de rachete 
deasupra capului şi apăsă pe trăgaci. Pe cerul strâmtorii ex- 
plodă o flacără verde, care lumină pentru câteva secunde întreg 
peisajul din jur. 

— Săriţi peste bord ! strigă Petrie. Amândoi ! Îndreptaţi-vă 
spre lampa roşie, repede ! 

Un soldat german apăru de după colţ din tambuchiul de jos, 
cu O puşcă pe care o ţinea cu amândouă mâinile. Se opri, îşi 
îndepărtă picioarele şi ţinti, toate într-o singură clipă. Pe-trie 
trase însă primul şi neamţul se prăbuşi în timp ce Angelo sărea 
peste bord. Acum va izbucni desigur iadul. Dinspre mare se 
auzea un zgomot de motor tot mai apropiat. Johnson trânti 
pătura pe punte şi o desfăcu. 

— Grenadele, lasă-le dracului ! înjură Petrie. Sări peste bord ! 

Johnson era tocmai aplecat peste balustradă când în jurul lui 
ţiuiră gloanţe, iar o aşchie de lemn îi trecu pe lângă ureche. Pe 
când americanul sărea, Petrie deschise foc conti-nuu spre 
puntea de sus, de unde veniseră împuşcăturile, plimbând 
automatul de la stânga la dreapta. In timp ce-şi reîncărca arma 
şi împuşcăturile se opriseră, i se păru că aude de sus nişte 
bufnituri. După care trase o grenadă de pe pătura desfăcută de 


Johnson, se duse spre arcada de sub timonă şi o aruncă orbeşte 
cât putu mai departe. Pentru câteva secunde, asta va rezolva 
problema. 

Motorul care se auzea dinspre mare răsuna acum asurzi-tor. 
Un proiector îşi aruncă dintr-acolo lumina asupra lui, aproape îl 
orbi pentru o fracțiune de secundă, iar apoi fasci-culul cobori 
spre nivelul apei. Era un vas de patrulare care se apropiase, 
probabil alarmat fiind de lumina stranie a rachetei. Ajunsese în 
apropierea feribotului când îşi roti proiectorul peste apă, trecu 
peste capul lui Angelo, apoi se întoarse asupra lui luminându-l 
din plin pe când mitraliera de la bord începu să clănţăne. 
ltalianul răsuflă adânc şi se scufundă-n apă, în timp ce Petrie 
alergă spre copastie, socoti distanţa, aruncă o grenadă şi se 
aruncă pe burtă foarte aproape de cealaltă grenadă pe care o 
lăsase Johnson. Nu văzu ce se întâmplă, dar grenada explodă 
drept în mijlocul punţii vasului, înainte ca echipajul să-şi dea 
seama ce se întâmplă. Explozia atinse repede rezervoarele cu 
motorină, se auzi un zgomot asurzitor şi vasul de patrulare 
dispăru dintr-o dată în timp ce rămăşiţele lui cădeau pe puntea 
bacului. O căldură îl copleşi brusc pe Petrie dinspre ceafă, dar în 
jur părea că se restabilea liniştea, o linişte suficientă pentru a 
auzi tropăi-turile cizmelor urcând pe scara de la babord, din jos, 
dinspre liniile ferate. Încă trântit pe punte, văzu o vânzoleală pe 
scară, apucă ultima grenadă şi o aruncă într-acolo. Când 
explodă, se afla deja cu faţa îngropată pe punte, dar când privi 
din nou în sus, scara era goală, iar în nări îi pătrunse un puternic 
miros de ars. Se ridică în picioare cu Mauser-ul în mâini şi-şi goli 
încărcătorul spre puntea de sus, care trebuia să fie goală dacă 
voia să aibă vreo şansă de supravieţuire atunci când va sări şi el 
în mare. Împleticindu-se, se sprijini de copastie, se împinse cu 
călcâiele şi marea îl întâmpină din întuneric cu un plescăit şi cu 
o bufnitură înăbuşită. Imediat începu să înoate cu furie, ca să se 
îndepărteze cât mai repede de bac. 

Contactul cu marea fu pentru el un şoc ; apa era oribil de 
rece, probabil că părea încă şi mai rece din cauza oboselii lui, iar 
înotatul îi era îngreunat de ghetele grele. Era şi incredibil de 
întuneric, o beznă totală, iar valurile erau încă mari, pe când 
înainta tot mai viguros. O dată i se păru că aude împuşcături, 
dar când privi în spate nu văzu decât pupa vasului 
îndepărtându-se în viteză către Sicilia, propria ei mişcare 


scoţându-l de pe linia de foc a celor de pe bac. Zărea lumina 
roşie, dar i se părea că aceasta îşi schimbă mereu poziţia şi 
spera, pentru numele lui Dumnezeu, că acest Giacomo nu 
rătăcea aiurea prin jur în speranţa că o să-i găsească pe undeva 
prin mare. Tot ce avea de făcut sicilianul, la urma urmei, nu era 
decât să stea pregătit, şi atunci avea să-i găsească. Valurile îi 
năvăliră peste faţă, se zguduiau sub el, aşa că i se păru că 
înoată pe o mare de cauciuc, iar prin cap îi trecură tot felul de 
senzaţii vechi. Erau doar senzaţii, desigur, iluzii stârnite de 
valurile care îl înconjurau din toate părţile, dar îşi dădea seama 
că e pe cale să-şi piardă cunoş-tinţa. Zgomotul statornic al 
motoarelor lui Cariddi se înde-părta mereu şi singurul sunet pe 
care-l mai auzea venea de la izbiturile valurilor în vreme ce-şi 
forţa braţele şi picioarele să se mişte în acelaşi ritm, să continue 
să-l apropie de felinarul roşu care se legăna deasupra valurilor şi 
care părea acum mai stabil. Şi, pe deasupra, parcă se îmbiba tot 
mai mult de apă — hainele îl împingeau tot mai mult la fund, în 
timp ce lampa roşie strălucea din ce în ce mai aproape. O 
ameţeală îl cuprinse pe când un curent marin puternic îi 
împingea, gata să-i stoarcă şi ultima picătură de vlagă din trupul 
istovit, să-l poarte încă şi mai departe de lumina roşie care-l 
aştepta. Se revoltă o clipă împotriva acestui ultim duşman, 
curentul, dar respiră adânc deasupra valurilor, în noaptea rece, 
apoi expiră cu putere, adunându-şi ultimele forţe, încercând să 
se desprindă din încleştarea lui. După care simţi ceva 
atingându-l pe umăr, un cârlig care se înfipsese adânc în hainele 
lui ude, zgâriindu-l uşor sub cămaşă, un cârlig obişnuit pe o 
astfel de barcă, singurul în stare să-l scape de la înec, agăţându- 
i-se de hainele ude, pentru că dacă ar fi fost uscate s-ar fi 
sfâşiat sub greutate. Cârligul, manevrat de Giacomo, îl trase 
uşor înainte, după care simţi mâini cuprinzându-l, ridicându-l şi 
trăgându-l în barcă. Johnson şi Angelo îl ridicară şi-l aşezară pe 
fundul acesteia. 

— Te simţi bine ? îl întrebă americanul, îngrijorat. 

— Bine..., gâfâi Petrie, privind năucit în sus spre feţele 
aplecate peste el, spre felinarul roşu de pe catarg şi, dincolo de 
acesta, spre stelele de pe cer. Leşinul parcă-l cuprindea din nou. 
Ridicaţi-mă în picioare..., continuă el. 

Il ridicară şi-l sprijiniră de catarg, un stâlp înalt care avea 
fixate de el nişte cuie de lemn care semănau cu nişte trepte. 


Petrie mai auzise despre asemenea bărci ciudate pe undeva : 
treptele serveau căpitanului să urce pe catarg şi să dirijeze de 
acolo operaţiunile atunci când zărea vreun banc de peşti- sabie. 

— Mulţumesc, îi spuse el lui Giacomo, dar imediat îşi aminti 
că omul e surdomut. Scund şi parcă turtit, sicilianul avea o burtă 
care părea uriaşă sub lumina lămpii de deasu-pra. Şi brusc 
ridică un revolver şi le făcu semn cu mâna să-şi aplece capetele. 
Aşteptară cu capetele între mâini, în timp ce el ţinti în sus : se 
auzi un pocnet, lampa se zdrobi şi cioburile căzură pe punte. 
Giacomo folosise de fapt cea mai eficientă metodă de a scoate 
din funcţiune lanterna care ar putea ajuta pe cineva să-i 
descopere. 

— Dar spune-ne, ce-ai făcut cu explozivii aceia ? întrebă 
Johnson dinspre pupa, de lângă motorul exterior. Ai reuşit să-i 
plasezi acolo unde aveai de gând ? 

— Exact acolo unde trebuiau să fie, şi pe toţi, îl asigură 
Petrie, Pe cei de cinci kile în tunelul arborilor elicei, unul la prima 
îmbinare şi altul la cea de a doua, şi ăştia-s legaţi între ei, astfel 
că ambii arbori vor sări în aer dintr-o dată. Şarja mare, cea de 
douăzeci de kilograme, am plantat-o într-un tambur de ungere 
dinspre tribord. 

— Şi toate or să sară în acelaşi timp în aer ? 

— Aşa le-am aranjat, dar nu e exclusă o pauză de treizeci 
sau patruzeci de secunde între ele. 

— Şi ce se va întâmplă după asta ? întrebă Johnson, spri- 
jinindu-şi un picior gol peste un colac de frânghii şi ştergându-şi 
fruntea plină de sânge cu o cârpă pe care i-o dăduse în tăcere 
Giacomo. 

— După mine, sala maşinilor va sări în aer cam în jumătate 
de minut, iar compartimentul de alături după vreun minut. Cred 
că întreg bacul se va duce la fund cam după cinci minute de la 
prima explozie. 

— Dar nemţii vor scormoni întreaga sală a maşinilor, obiectă 
Johnson. 

— Se-nţelege că o vor face, dar sunt aproape sigur că ex- 
plozivii vor arunca totul în aer înainte ca ei să-şi fi terminat 
treaba. Plus că o sală a maşinilor e foarte greu de scormonit. 

Giacomo trecu spre pupa, arătându-i prin semne lui Johnson 
că trebuie să plece de acolo. Aplecându-se peste bordul din 
spate, sicilianul trase de sfoara motorului şi acesta începu să 


duduie, în timp ce Petrie privea neliniştit în jur. Nu se vedea prin 
apropiere nici un alt vas, dar ştia că strâmtoarea colcăie de vase 
de patrulare, contând însă că între timp exploziile le vor distrage 
atenţia. Motorul prinse putere şi barca începu să se deplaseze 
spre sud prin strâmtoare către Malta, în timp ce patru perechi 
de ochi cău-tau cu privirea locul unde dispăruse feribotul în 
întuneric. Priveau toţi spre acelaşi loc când auziră prima 
explozie, o bufnitură înfundată ca o singură bătaie într-o tobă 
uriaşă. Nu se zări nici o izbucnire de lumină de acolo, nici fum 
sub reflectoarele celor trei vase de patrulare care se iviră 
imediat, numai bubuitul surd care părea să nu afecteze în nici 
un fel mersul sigur al feribotului, până când Petrie observă o 
uşoară schimbare de direcţie, judecând după înclinarea punţii şi 
a coşului de fum. 

— Şi-a schimbat direcţia ! strigă el. 

— Pare că se îndreaptă către Golful Paradiso, spuse An-gelo. 

— Dar cârma e zdrobită ! Petrie clipi din ochi ca să vadă mai 
clar. Următoarea explozie îl va duce cu totul la fund. 

Reflectoarele de pe vasele de patrulare rămaseră aţintite 
asupra feribotului, care continua să se învârtă pe loc, cu me- 
canismul de direcţie distrus fără speranţă, în timp ce şi alte vase 
se adunaseră de pe mare în jurul navei lovite. Cea de a doua 
explozie, cea provocată de încărcătura de douăzeci de 
kilograme, o făcu să pară pe prima ca o slabă ciocănitură în uşă. 
Strâmtoarea păru să se zguduie după ce tunetul explo-ziei se 
răspândi peste ape şi dincolo de ele, spre munţi, aşa că probabil 
atât celor de la Messina cât şi de la Giovanni ea li se păruse ca 
tirul unei întregi baterii de tunuri de 150 mm care deschiseseră 
focul dintr-o dată. 

După numai câteva secunde izbucni o flacără uriaşă, mai 
luminoasă ca a zorilor, care fu urmată de alta, apoi de încă una. 
Şezând la pupa, Johnson privea spectacolul cu uimire, întreg 
trenul cu muniții începea să se dezintegreze. Puterea de 
explozie cuprinsă în tren depăşea orice închipuire. Se auzi încă o 
explozie puternică şi toţi simţiră suflul ei, amplificat imediat de 
alte două explozii, după care focul puse stăpânire pe vas, un 
incendiu cum Johnson nu mai văzuse vreodată, cu limbi uriaşe 
înălțându-se deasupra bacului afectat și luminând strâmtoarea 
cu o strălucire stranie care se reflecta, roşie, peste apă. După 
care răbufni o explozie încă şi mai puternică, ce putea fi 


asemuită cu o variantă mai mică a erupției vulcanului Etna ; 
flăcările se ridicau spre cer şi se zbuciumau sub vânt, după care 
urmă fumul, nori negri care acoperiră curând bacul scuturat 
dintr-o parte în alta, ca un fel de cuptor uriaş plutitor, arzând 
până la linia de plutire, în timp ce ţiţeiul din cisterne se 
răspândi pârjolitor peste bord, învăluind oameni şi materiale 
într-o combustie teribilă. Vasele de patrulare se îngrămădeau în 
jurul bacului condam-nat ca nişte furnici înnebunite, având grijă 
să nu se apropie prea mult de acest infern. inghesuite unele în 
altele pe puntea de jos, vagoanele cu muniții explodară şi ele, 
răspândind tone de sfărâmături în toate direcţiile. 

O mare parte din suprastructura vasului era deja distrusă, 
scoțând la iveală puntea de trenuri de sub ea, ilu- minând 
limpede feribotul sub flăcări — silueta unui tanc petrolier, 
puntea care se prăbuşea, coşul de fum încă intact, umbrele 
dindărătul văpăilor roşii, ele însele strălucind pe cortina de fum 
din spatele lor. Tancul petrolier sări şi el şi dispăru în aer, după 
care coşul de fum şi puntea de sus se înclinară şi ele sub 
dogoarea flăcărilor şi întregul bac deveni o platformă plutitoare 
aflată sub flăcările țițeiului arzând şi ale exploziilor munițiilor de 
la bord. Se auzi încă o explozie, care aruncă în sus sfărâmături 
înroşite de foc care ajungeau la mare distanţă şi cădeau peste 
vasele din jur, care se îndepărtară dintr-o dată, în panică, de 
bacul avariat fără putinţă de salvare. După care acesta se 
înclină cu pupa spre mare, înălţându-şi prova timp de câteva 
clipe în sus, cu toate punţile arzând si strălucind în întunericul 
din jur, apoi se scufundă încet. In ciuda distanţei mari, Petrie îşi 
închipui că aude un şuier oribil în vreme ce apa se închidea 
peste rămă-şiţele acestui bac care păruse atât de fioros. 

Nici unul nu mai scoase o vreme vreo vorbă, uluiţi de acest 
spectacol, dar după câteva clipe Petrie se dezmetici şi trecu 
spre prova bărcii, ca să stea de strajă acolo. Johnson îl găsi 
acolo o oră după aceea, ghemuit şi adânc adormit, în timp ce 
străbăteau în linişte strâmtoarea, prin întuneric. 

— Chestia asta n-am să-l las s-o uite ! îi spuse el lui Angelo, 
cu un zâmbet maliţios. L-am prins dormind în post! 

Dimineaţa devreme, pe când discul soarelui se ridica dinspre 
est ca să pârjolească Sicilia încă o zi, ei zăceau nemişcaţi, cu 
motorina terminată, departe de țărm, legănân-du-se pe nişte 
valuri slabe peste marea care părea albăstruie sub razele 


soarelui. Doar Johnson şi Giacomo erau treji şi, cum părea cel 
mai potrivit, americanul fu cel care se căţără pe catarg şi-şi 
flutură cămaşa de pe el. Exact la timp, pentru că tocmai se 
zărea un steag american arborat pe catargul unei vedete care 
se apropia de ei în viteză pe marea liniştită, vas care avea să-i 
poarte spre sud-vestul Maltei, departe de coasta Siciliei, unde 
trupele aliate se revărsau deja pe plaje, înainte de a pătrunde în 
interior şi de a ocupa insula în treizeci şi trei de zile. 


EPILOG 


Deseori, ceea ce se petrece după ce evenimentele au avut 
loc este cu mult mai semnificativ. 

Imediat după invazie, Don Vito Scelba îşi primi răsplata, 
îndeosebi datorită raportului sec, dar corect pe care Petrie se 
simţi dator să-l prezinte Cartierului General al Forţelor Aliate. 

El nu fu numit primar al Palermo-ului — dar i se dădu în 
schimb un post cu mult mai important în administraţia pe care 
Aliaţii o stabiliră pe insulă după cucerirea acesteia. Şi în timp ce- 
şi folosea poziţia aceasta ca să câştige tot mai multă influenţă, 
Scelba organiza în secret raiduri pe scară mare asupra 
surplusurilor părăsite de Aliați, jefuindu-le sistematic în folosul 
pieţei negre care începuse să năpădească Sicilia şi puţin mai 
târziu avea să năpădească întreaga Italie. 

Dar un lucru atrage după sine altele. Profiturile uriaşe 
dobândite de pe urma speculei de pe piaţa neagră îl ajutară să- 
şi consolideze poziţia politică. La sfârşitul războiului, stabilise 
deja legături cu mafia din Napoli, cu organizaţiile criminale 
interlope din Marsilia şi cu cele mai puternice cinci familii care 
controlau mafia din New York. De fapt, restabilise o mafie 
internaţională. Încet-încet, operaţiile acesteia se extinseră peste 
jumătate din glob — operaţii care includeau prostituţia, traficul 
de valută, vânzarea clandestină de stupefiante. Tocmai această 
organizaţie pe care Scelba o clădise fu cea care, ani mai târziu, 
puse sub semnul întrebării vitalitatea atâtor naţiuni din Occident 
— iar tot acest sistem exista doar pentru că Aliaţii trebuiseră să 
apeleze la mafia siciliană ca să-i ajute la mijlocul războiului. 
Ambuscada care în cele din urmă avu urmări asupra unei 
jumătăţi din lumea occidentală s-a petrecut în iulie 1943. 

Moartea lui Don Vito Scelba a fost cumva ironică : el a fost 
doborât de mult temuta /upara. Bătrân, dar încă străbătând 
Sicilia în mâneci scurte şi pantaloni cu bretele, încă privind 
lumea prin ochelarii săi cu ramă de baga, el ieşi într-o dimineaţă 
de iulie dintr-un hotel din Palermo ca să afle că maşina pe care 
o comandase nu-l aştepta acolo. Cu zece ani mai devreme, ar fi 
devenit dintr-o dată bănuitor, dar acum Scelba nu mai era 


mafiotul care înjunghiase mortal un fochist, într-o noapte, în 
halta Scopana. În loc de asta, rămase să aştepte pe marginea 
trotuarului, tot întrebându-se ce se întâmplase. In cele din urmă 
maşina sosi, o maşină condusă în mare viteză, cu patru tineri 
înăuntru, toţi purtând ochelari întunecaţi. Şi în timp ce maşina 
trecu pe lângă el, doi dintre ei îşi goliră armele în el de la mică 
distanţă. lar când căzu pe caldarâm, nimeni nu se aplecă asupra 
lui să-l ajute. Don Vito Scelba îşi trăise viaţa cu prisosinţă. 


Sfârşit 


"Avem nevoie de ajutor, zise Petrie, apoi 
făcu o pauză. O să recurgem la ajutorul 
Mafiei." 


Iulie 1943, ora zero. În zona mediteraneană, Sicilia 
reprezintă cheia iminentei debarcări a Aliaților în Europa. 
Insula este însă apărată de o puternică armată germană. 
Iar întăriri pot fi aduse oricînd, cu feribotul, din Italia. 
Maiorul Petrie aterizează împreună cu un coleg al său, 
specialist ca şi el în operaţiuni de sabotaj, la Palermo. 

Cei doi, maiorul britanic şi americanul Ed Johnson, au 
venit cu o singură misiune : aceea de a scufunda feribotul. 
Singuri pe teritoriul dușmanului, avînd de înfruntat SS-ul, 
Gestapo-ul şi armata germană, ei nu au nici o şansă 

de a izbuti dacă nu vor fi ajutaţi de localnici. Aşa se face 
că apelează la... Mafie ! 

Dar pot ei oare să aibă încredere în Mafie ? 

Vor fi oare sprijiniți pînă la capăt ? Şi cît de mult va intra 
în joc hazardul ? 

Răspunsul îl veţi afla, citind 

AMBUSCADĂ LA PALERMO ! 


COLIN FORBES 


ISBN 973-9164-61-7 


RAO International Publishing Company