Albert Reiss — Desant la Gran Sasso

ALBERT REISS 


DESANT la Gran Sasso 


Editura CRISTIAN 


„deşi civilizaţia a pierdut enorm de mult în timpul 
celui de-al doilea război mondial, se pare că totuşi 
foarte puţini oameni au înţeles că ura şi imbecilitatea 
dorinţei de a ucide sub pretextul unei conflagrații sînt 
pîrghii acţionate cu diplomaţie de cei ce nu vor „gusta” 
nioiodată veninul amar al morţii inutile pe un cîmp de 
luptă... 


Acţiunea se bazează pe fapte reale, strict 
autentice, petrecute în vara anului 1943 în Italia. 


AUTORUL 


Otto Skorzenny, sturmbannfuhrer în Waffen-SS !, se trezi 
brusc. Era pradă unei surescitări şi unei emoţii puternice, care îl 
împiedicau să mai doarmă. Avea şi de ce. În ajun, un curier 
special de la cancelaria lui Hitler îl înştiinţase că a doua zi urma să 
se înfiinţeze în faţa Fuhrerului personal. La ora 10, o maşină urma 
să-l conducă pe Skorzenny la Cartierul General de la Katrzyn. 

Ceasul arăta abia ora 6. Işi frămiînta creierul să poată găsi o 
explicaţie referitoare la această întrevedere neaşteptată la care 
fusese convocat. În orice caz intuia că este vorba de ceva cu totul 
special şi ca întotdeauna cînd o emoție prea puternică punea 
stăpiînire pe el, îl apucă mîncărimea la ceafă. Se întoarse într-o 
parte şi se scărpină zdravăn. Gertrude oftă în somn şi îşi întinse 
un picior peste el. Otto o privi cu interes ca şi cum ar fi văzut-o 
pentru prima oară. Era frumuşică, - nimic de zis - şi aşa dormind, 
părea o sfintă. Nici nu i se putea bănui temperamentul, pe lîngă 
care un vulcan era un biet reşou. 

„La ce naiba m-o înhăma Hitler?“ gîndi Otto, în timp ce se 
băga sub duş. Jetul de apă rece îl confortă imediat, iar buretele 
aspru cu care se freca, îi puse rapid sîngele în mişcare. Mina i se 
opri asupra cicatricei de la şold, examinînd-o. 

Cicatricea şi duşul rece îi amintiră brusc de tabăra specială din 
munţii Pomeraniei, în care fuseseră selecționați cei mai buni 
dintre tinerii din Hitlerjugend. 


xk x 


Programul zilnic urma să se încheie cu exerciţiul obişnuit, în 
acea seară urmînd la rînd grupa condusă de Skorzenny. Celelalte 
grupe formaseră un cerc larg în poiană, în jurul focului uriaş, 
aşteptind ca de obicei, cu interes, spectacolul ce constituia 
deliciul zilei. Skorzenny şi grupa sa se pregăteau punîndu-şi pe 
cap căştile metalice şi legîndu-şi baretele strîns sub bărbie, în 
timp ce ceilalţi începuseră să parieze zgomotos, ca înaintea unui 
meci de box. 

Hauptgefreiter-ul Egon Surbek, care era de serviciu în acea zi, 


U Trupele speciale ale direcţiei serviciilor de securitate. 


chemă lîngă el pe ceilalţi comandanţi de grupe. Scoase din 
buzunar o cutie cu chibrituri, numără şapte bete, îl rupse pe cel 
de-al optulea la jumătate, şi apoi le strînse pe toate într-o mină, 
răsfirindu-le capetele. Băţul mai scurt se afla undeva, printre ele. 

— Hai, să vedem cine are-n seara asta mînă bună! chicoti el 
amuzat de gluma pe care o făcuse, întinzînd braţul către cei opt 
comandanţi de grupă. 

Sorţii îl aleseseră pe Wilhelm, un uriaş cu capul ras complet, şi 
cu o musculatură cumplită. Părea că se născuse şi trăise într-o 
carieră de piatră, unde cărase de dimineaţă pînă seara bolovani. 
Probabil că mai făcea şi pauze în care se relaxa făcînd flotări. 
Buzele de iepure îi dădeau o înfăţişare fioroasă, în faţa căreia 
precis ar fi luat-o la sănătoasa chiar şi un călău din Evul Mediu. 

Wilhelm rînji, şi rămase lîngă caporal, ceilalţi comandanţi de 
grupe luînd loc în cercul privitorilor. 

— Gata, băieţi? întrebă vesel Egon, adresîndu-se grupului lui 
Skorzenny. 

— Gata, răspunse acesta în numele oamenilor săi, după ce le 
verificase baretele căştilor dacă erau strîns legate. 

— Bine, atunci să-i dăm drumul! spuse Egon şi desfăcînd 
lădiţa de lemn scoase o grenadă aruncîndu-i-o încîntat lui 
Wilhelm. Apoi duse mîna la tocul revolverului de la centură, îşi 
scoase Walther-ul şi-l armă cu un zgomot sec. 

Conform obiceiului, primul din grupă trebuia să fie 
comandantul. Skorzenny se apropie de Wilhelm, se întoarse cu 
spatele şi aşteptă ca acesta să-i lege miinile. Apoi, împreună cu 
el, se îndreptă spre mijlocul cercului, aproape de foc, unde se 
opri. Se întoarse cu faţa spre Egon, care de la vreo cincizeci de 
metri, de unde se afla, îi făcea un semn voios cu mîna în care 
ţinea pistolul. 

Wilhelm se juca cu grenada, aruncînd-o dintr-o mînă în alta, 
uitîndu-se drept în ochii lui Skorzenny, cu o privire în care se citea 
pămînt reavăn şi o groapă proaspăt săpată. 

— Austriacule, sper să-mi faci şi mie o plăcere şi să crăpi în 
seara asta! şuieră Wilhelm prin buza sa de iepure. 

— Păduche împuţit, nu o să ai tu bucuria asta! replică Otto, cu 
o privire sumbră. 

— Să vedem, răspunse Wilhelm, cu un ton din care răzbătea 


că speră din tot sufletul să i se împlinească dorinţa. Rînjind, 
scoase cuiul grenadei, o aşeză pe casca lui Skorzenny şi se 
îndepărtă în fugă. 

Privitorii începură să vocifereze, adresîndu-i lui Otto diferite 
îndemnuri contradictorii. 

Acesta se concentră şi începu să numere în gînd: unu, doi... 
Orice tremurătură cît de mică a corpului său ar fi provocat 
căderea grenadei de pe cască lîngă el, iar explozia i-ar fi sfirtecat 
ori picioarele, ori abdomenul, ori amîndouă, dar oricum n-ar mai fi 
contat, întrucît în asemenea situaţie, hauptgefreiter-ul urma să-l 
împuşte pe cel ce nu-şi stăpiînise teama, ca pe un cal care-şi 
rupsese piciorul. In tabără, răniții erau de prisos. 

Se concentră ca de obicei asupra mecanismului ucigaş de pe 
casca sa, imaginîndu-şi că îi vede funcţionarea ca pe un ecran. În 
prima clipă, cînd Wilhelm a scos cuiul siguranţei, opritorul a 
eliberat percutorul, care fusese blocat pînă atunci. Percutorul a 
lovit instantaneu amorsa, care a aprins fitilul. Arderea acestuia 
durează exact cinci secunde, după care flacăra acţionează asupra 
detonatorului. In acel moment, se produce explozia grenadei. 

Skorzenny continua să numere, ţinîndu-şi respiraţia: patru, 
cinci. 

O bubuitură îi răsună drept în creieri, iar capul i se cutremură 
sub scutul exploziei. Schijele grenadei se risipiră în jurul său, fără 
a-l atinge ciîtuşi de puţin. Citeva nimeriră în foc, şi răscolind 
tăciunii, stîrniră un roi de scîntei. 

Scăpase şi de data asta. 

Cei ce pariaseră pe el, izbucniră în aplauze şi în urale de 
bucurie. In nici un caz nu le-ar fi păsat de pielea lui Skorzenny, ci 
pur şi simplu pentru cîştigarea pariului. 

Skorzenny se apropie de Egon şi de Wilhelm, pentru a i se 
desface legătura de la miini. Cine participa la jocul acesta nostim 
de societate, trebuia să aibe mîinile legate, ca nu cumva să-i 
treacă prin cap să facă o glumă năstruşnică şi să arunce grenada 
înspre spectatori. 

— Şobolan nenorocit ce eşti, n-ai dat ortu’ popii, ai? îi 
murmură duios Wilhelm, în timp ce-i desfăcea miinile. 

Skorzenny şi grupa sa, erau iubiţi la nebunie de restul taberei, 
cam aşa cum iubeşte cîinele pisica. Motivul îl constituia 


capacitatea lor deosebită de supravieţuire. Dacă din fiecare 
celelalte opt grupe în decursul timpului existase cel puţin un 
candidat pentru rai, sau mult mai probabil, pentru iad, grupa lui 
Skorzenny rămăsese intactă. lar originea austriacă a acestuia, îl 
făcea să fie pur şi simplu „adorat“ de ceilalţi. 

După Skorzenny, urmă Duiosul. Wilhelm îi legă mîinile şi 
acesta se îndreptă spre foc ondulîndu-şi şoldurile ca o dansatoare 
din Bali. Figura sa de boxer era toată un rînjet. Băieţii îi salutară 
zgomotos evoluţia şi începură să parieze pe viaţa lui. 

Duiosul dovedi şi el că are nervii tari. Pe rînd, toţi oamenii din 
grupă trecură proba cu grenada, ultimii fiind Călugărul şi 
Butonieră. 

— Adunarea pentru apel! se auzi vocea hauptgefreiter-ului. 
Cele nouă grupe se aranjară în coloane, cu comandanții în frunte. 
Aproape o sută de tineri atletici, echipați numai în pantaloni scurţi 
şi bocanci. Erau în bustul gol, regulamentul taberei interzicîndu-le 
să poarte chiar şi un simplu maieu. Probabil pentru a nu se sufoca 
de căldură în nopţile răcoroase. 

Singura armă pe care o aveau asupra lor, era pumnalul de la 
centură, pe a cărui lamă erau încrustate cuvintele „Sînge şi 
Onoare“, deviza Hitlerjugend-ului. Odată apelul încheiat, fiecare 
grupă se îndreptă spre dormitor. Adică spre piîlcul de copaci sub 
care dormeau, direct pe pămînt. Skorzenny însă avea chef să se 
spele, aşa că o porni spre instalaţia primitivă de duşuri, din 
extremitatea taberei, alimentată direct din apa izvorului ce 
curgea în apropiere. 

Se dezbrăcă complet şi se băgă sub duş. Ridică încet capul 
spre sita care începuse să ruginească, închise ochii şi învirti de 
robinet. Şuvoiul de apă rece se năpusti asupra trupului său, 
biciuindu-l fără milă. 

Îşi roti capul, ţinîndu-şi gura întredeschisă, şi ochii închişi. 

Zgomotul unui vreasc rupt, care se suprapuse susurului apei, 
îl făcu să deschidă ochii. 

In faţa sa, la ciţiva metri, se afla namila de Wilhelm. Razele 
lunii care abia răsărise se reflectau rece în lama pumnalului său. 

— Austriacule, să ştii că pînă acum, nimeni nu m-a făcut 
păduche împuţit! articulă rar Wilhelm, subliniind fiecare cuvînt cu 
cîte o împunsătură în aer a pumnalului. 


— Trebuia să o facă o dată cineva şi acel cineva sînt eu, mă, 
vită analfabetă! zimbi Skorzenny amabil, de parcă îi adresase cine 
ştie ce formulă de politeţe. Nu ştia precis dacă Wilhelm este sau 
nu analfabet, dar vită era în mod sigur. 

— Mă austriacule mă, de ce n-oi fi rămas tu în ţara ta, să te 
însori, să faci copii şi să mori la bătrîneţe, plins de o droaie de 
nepoți, în loc să vii în Germania şi să mori într-o noapte ca asta, în 
floarea tinereţii? Fiecare „s“ pe care-l rostea, răsuna prin buza de 
iepure ca siîsiitul unui şarpe care se pregăteşte să-şi încolăcească 
prada. 

— Mai du-te-n mă-ta, porc castrat, zise Skorzenny, făcînd un 
salt brusc spre el, cu mîinile întinse şi degetele îndoite ca nişte 
gheare. Lama pumnalului scînteie ca un fulger în întunericul 
nopţii, dar Skorzenny anticipase lovitura. O pară cu mîna stingă, 
în timp ce pumnul său drept izbi cu sete în dreptul inimii lui 
Wilhelm. În mod obişnuit o asemenea lovitură ar fi putut fi 
mortală pentru oricine altcineva, numai că acum „Namila“ nici 
măcar nu se clintise din loc. 

— Mă, austriacule, nu trebuie să dai aşa tare, doar sîntem 
camarazi, nu-i aşa? rînji Wilhelm mişcînd uşor pumnalul din mîna 
dreaptă. Dintr-o dată, cu o iuţeală absolut de necrezut pentru 
gabaritul său, îşi repezi pumnul stîng spre figura lui Skorzenny. 
Acesta abia avu timp să se încline uşor într-o parte pe piciorul 
sting, pentru a se feri de măciuca care mai, mai ce-i şterse 
urechea. Ştia că în fracțiunea de secundă care avea să vină, 
centrul de greutate al corpului său aflindu-se doar pe piciorul 
stîng, va fi lipsit de posibilitatea de deplasare. Aşa că atacă, 
ridicînd în lateral piciorul drept şi răsucindu-se pe stîngul, trimise 
o lovitură exact în rinichii lui Wilhelm. Acesta icni de durere, dar 
pumnul său pornise deja, crestînd şoldul lui Skorzenny, exact în 
fracțiunea de secundă de care acesta se temea. Dacă braţul său 
stîng n-ar fi deviat cît de cît lovitura, atunci pumnalul ar fi trecut 
prin stomac ca un tren printr-un tunel. Lama de oţel care-i 
străpunse carnea îi provocă instantaneu o reacţie de retragere şi 
bine făcu, întrucît namila rasă-n cap sesizind situaţia critică în 
care se afla cel din faţa sa, se năpusti asupra lui. 

Skorzenny simţi cum un butoiaş de benzină parcă-i luase foc 
în corp, în zona şoldului, dar cum-necum trebuia să reziste noului 


atac. Îşi aminti de lovitura pe care o învățase de la Duiosul. Fentă 
scurt în drepta, ghemuindu-se şi îşi repezi pumnul stîng între 
picioarele lui Wilhelm. Acesta scoase un fel de grohăit şi se prăvăli 
grămadă peste el. Otto încercă să se rostogolească într-o parte 
dar braţul stîng al brutei îl prinse de gît. Îi simţea în ceafă gifiitul 
sacadat şi vedea cum cuțitul acestuia se apropia tot mai mult de 
pieptul său, deşi îşi pusese toate puterile în braţul drept, pentru a 
contracara pericolul. Forţa animalică a lui Wilhelm îl depăşea, iar 
vîrful pumnalului se apropia milimetru cu milimetru de pieptul 
său. 

Dintr-o dată, i se făcu foarte frig şi un dor nebun de viaţă. 
Strinsoarea puternică de la git îi dădea senzaţia că respiră nisip 
încins, dar se forţă să nu-şi piardă cumpătul şi să rămînă lucid. Işi 
concentră toată energia în mişcarea ce avea să urmeze. Se răsuci 
brusc spre dreapta, atit cit îi permitea strînsoarea şi îşi repezi 
mîna stingă care-i era liberă, cu degetele întinse, pe lîngă urechea 
sa dreaptă, înspre spate, în direcţia în care presupunea că se află 
ochii adversarului. Unul dintre degete i se înfundă într-o masă 
gelatinoasă şi imediat se auzi un strigăt înfiorător. Strînsoarea de 
la git slăbi brusc, iar braţul său drept reuşi să împingă destul de 
departe mîna lui Wilhelm care ţinea cuțitul. Îşi continuă fulgerător 
răsucirea şi profitînd de clipa de năuceală a namilei orbite, se 
folosi de mişcarea reflexă a acestuia de a reveni în atac cu arma. 
Se ajută de mina sa stingă, de pe care se prelingea o rămăşiţă a 
ochiului lui Wilhelm, şi cu amîndouă mîinile amplifică mişcarea 
braţului acestuia. Traiectoria cuţitului devie exact spre gitul lui 
Wilhelm. 

Totul se petrecuse prea repede, pentru ca acesta să mai 
poată reacţiona în vreun fel. Lama ascuţită de oţel pătrunse 
printre cartilagii spintecîndu-i vena jugulară şi se opri la jumătate. 
Wilhelm horcăi holbîndu-şi ochii şi împleticindu-se, se ridică făcînd 
cîţiva paşi. Sîngele începuse să-i şiroiască pe piept din abundență. 
Skorzenny care aştepta să-l vadă din clipă în clipă prăbuşindu-se 
înlemni de uimire cînd acesta îşi smulse cuțitul din git şi se 
îndreptă spre el, cu paşi şovăielnici. Buza de iepure i se mişca 
spasmodic, încercînd să articuleze ceva, dar din gură nu-i ieşea 
nici un sunet. Rămase o clipă nemişcat, după care se prăvăli pe 
spate, cu un bufnet surd. 


— Unii pierd, alţii cîştigă, păduche împuţit, zise Skorzenny, 
scuipînd cu silă spre el. Se apropie şi-l mişcă cu piciorul. Wilhelm 
murise de tot şi nu se mai putea vindeca de fel. 

Se aplecă şi-i luă ceasul de la mînă, aşa, ca amintire, dacă tot 
se despărţiseră pe veci. 

Urină apoi încîntat peste cadavru şi se băgă din nou sub duşul 
care curgea în continuare, fluierind destul de fals „O 
Tan'nenbaum“. 

Rana din şold nu prea mai sîngera, dar tăietura era destul de 
adîncă. Şi-o curăţă cu o tonă de apă, după care se îmbrăcă şi se 
îndreptă spre locul unde dormea caporalul Egon. 

— Herr haptgefreiter! îi şopti el, ca şi cînd şi-ar fi trezit cu grijă 
copilul din somn, ca să nu-l sperie. 

Acesta deschise ochii instantaneu, fără să tresară cituşi de 
puţin. 

— Ce vrei, austriacule? 

Nu părea deloc încîntat că fusese trezit din somn. 

— A trecut pe-aici o păsărică şi i-a căzut din cioc chestia asta, 
spuse Skorzenny, biţiind ceasul lui Wilhelm prin faţa lui Egon. 

Acesta se ridică în capul oaselor şi întinse mîna spre ceas, dar 
Skorzenny făcu un pas înapoi. 

— Mi-ar trebui vreo juma' de sticlă de băutură ca să uit de el, 
bătu el şaua să priceapă iapa. 

— Dă-l încoa' să-l văd, mormăi interesat hauptgefreiter-ul. 
Păru destul de mulţumit de ceas şi băgînd mîna în sacul de lingă 
el cotrobăi cîtva timp, după care scoase o sticlă plină pe jumătate. 
Smulse dopul, trase o duşcă din ea, răsuflind mulţumit şi după ce- 
i puse dopul la loc, i-o dădu lui Skorzenny. 

— A, să nu uit, spuse acesta într-o doară, dobitocul de Wilhelm 
s-a împiedicat la duşuri şi a căzut cu gitul chiar în cuțitul lui. 

Hauptgefreiter-ul se uită o clipă bănuitor la el şi după ce făcu 
din mînă un gest a lehamite, se trînti la loc cu capul pe sac, 
întorcîndu-se cu spatele. 

Grupa lui Skorzenny dormea tun. Otto se aşeză lîngă sacul său 
cu echipament, îşi dădu jos pantalonii şi după ce-şi turnă pe 
batistă o porţie zdravănă de rom şi-o trînti peste rană. Acţiunea 
usturătoare a alcoolului îl făcu să geamă de durere. 

— Ce gemi mă austriacule, o visezi pe sorta? întrebă 


Călugărul, care se afla la cîţiva metri de el. 

— Mai bine te-ai gîndi la maică-ta, că la ora asta a terminat 
liceul de băieţi şi a trecut la paznici, răspunse cu aceeaşi monedă 
Otto. Bău restul sticlei dintr-o înghiţitură şi se întinse apoi pe 
pămînt, cît era de lung. Adormi aproape imediat. Nici nu-i păsa că 
a doua zi aveau de înfruntat o probă la fel de cumplită. 


Primele raze ale soarelui străbătură ici colo frunzişul des al 
pădurii, ajungind pînă la iarba acoperită cu bobiţe minuscule de 
rouă. Skorzenny deschise ochii. O echipă de citeva furnici 
împingea o buburuză moartă prin hăţişul ca de junglă al firelor de 
iarbă. Luă o crenguţă şi o aşeză în calea micilor vieţuitoare, 
aşteptind cu interes să vadă cum se vor descurca. 

Răpăitul unei arme automate, reverberat de ecou, străpunse 
brutal liniştea senină a dimineţii. Era semnalul obişnuit pentru 
deşteptarea din tabără, pe care îl dădea Unterofizzier-ul de 
serviciu. Skorzenny nici măcar nu tresări. Ajunsese să se 
obişnuiască cu acest ritual. 

Lîngă el, Călugărul, la fel de impasibil, mormăi o înjurătură şi 
întinzîndu-se, căscă atit de zgomotos, încît ecoul răsună ca urletul 
unei fiare preistorice. 

Cele cîteva furnici ajunseră la crenguţă şi se chinuiau al naibii 
să-şi poată transporta prada mai departe. Le privi cîteva clipe 
gînditor, cum îşi tot mişcau zadarnic picioruşele abia vizibile, 
încercînd în fel şi chip să depăşească obstacolul. Zimbind, înlătură 
crenguţa din calea lor şi se ridică în picioare. 

După apelul de dimineaţă, hauptgefreiter-ul Egon Surbek îi 
anunţă aşa, ca pe un fapt divers, că Wilhelm se împiedicase ca un 
nătărău ce era şi căzuse cu gitul taman în propriul său pumnal. 
Apoi coboriră cu toţii la vale, spre zona special amenajată de la 
poalele muntelui. 

O suprafaţă plată, cît un teren de fotbal, era îngrădită pe tot 
perimetrul său, cu un gard metalic de aproape doi metri. Patru 
tancuri „Tiger“, unul lîngă altul, se aflau într-o extremitate a 
terenului. În faţa lor, cei patru mecanici-conductori, purtînd 
uniformele negre ale SS-ului, stăteau la taclale, fumînd tacticos. 

Hauptgefreiter-ul Surbek îşi scoase din nou cutia cu chibrituri 
şi repetă figura din seara precedentă. De data aceasta, mîna sa 


ţinea nouă beţişoare, din care unul era mai scurt. Cei nouă 
comandanţi de grupe traseră pe rînd cite un beţişor. Cel scurt se 
odihnea în mîna lui Otto. 

— Aha, deci voi faceţi în săptămîna asta safteaua! se bucură 
Surbek prosteşte. Dar nu sînteţi prea nervoşi după grenadele de- 
aseară? Ha, ha, ha! rise satisfăcut de gluma care i se păruse din 
cale-afară de reuşită. 

— Foarte nostim, Herr Hauptgefreiter, zău că aveţi haz, pe 
cinstea mea! îl măguli Skorzenny, lăbărţîndu-şi gura într-un rînjet 
larg. 

— Nu-i aşa! Ei băieţi, şi-acum, gata recreaţia, poftiţi în arenă! 
le făcu Surbek invitaţia, cu un gest ceremonios. 

Grupa lui Skorzenny, în frunte cu acesta, intră printr-o poartă 
a gardului în arenă, cum îi spuneau cu toţii. Un soldat dădu 
fiecăruia dintre ei cîte o lopăţică mică, aflată în dotarea 
infanteriştilor, după care închise poarta cu un lacăt. Ceilalţi se 
împrăştiară de-a lungul gardului şi începură să parieze cu aceiaşi 
ardoare ca în ajun. 

— Achtung! strigă Surbek. Ein! Zwei! Drei!... 

Skorzenny se uită în jurul său. Băieţii săi se răspîndiseră dar 
nu se îndepărtaseră cine ştie ce unii de alţii. Rămăseseră cu toţii 
în jumătatea arenei în care nu erau tancurile, la cel mult cîțiva 
metri între ei. Duiosul şi Butonieră se aflau în faţa sa, unul lîngă 
altul şi se uitau cu deosebit interes la nişte poze. Butonieră 
comenta aprins una dintre ele dar Duiosul se părea că nu este de 
acord cu el, întrucit clătina din cap a contrazicere. 

Skorzenny ştia pe dinafară pozele acelea pornografice, care 
începuseră să se cam ferfeniţească. Efectiv nu putea să-şi dea 
seama ce-i apucase pe cei doi în acele momente. 

În dreapta sa, la vreo trei-patru metri, se afla ca de obicei 
Călugărul, care fuma preocupat. Işi curăța unghiile cu virful 
pumnalului şi avea un aer atît de absorbit, încît dădea impresia că 
de rezultatul acestei operaţiuni depindea dacă nu viaţa, atunci cel 
puţin viitorul său. 

— Acht! Neun! Zen! Loos! ! răcni Surbek, trăgind în acelaşi 
timp un foc în aer. 

Din acest moment, aveau la dispoziţie douăzeci de minute 


U Opt! Nouă! Zece! Daţi-i drumul! 


pentru a-şi săpa groapa individuală de protecţie. Cine nu-şi făcea 
adăpostul sau şi-l făcea insuficient de adînc, ar fi fost zdrobit de 
şenilele tancurilor ce aveau să pornească după terminarea celor 
20 de minute, iar cine ar fi încercat să scape, sărind gardul, ar fi 
fost împuşcat fără milă. 

Skorzenny începu să lucreze cu o grabă frenetică. Pămintul nu 
era prea tare, dar problema lui era rana de la şold, care îl săgeta 
la fiecare opintire a corpului. După cîteva minute de săpat, reuşi 
să scarmene pămîntul, prefigurind perimetrul viitoarei gropi. 
Ridicînd o clipă ochii, îi zări pe Butonieră şi pe Duiosul care abia 
atunci terminaseră controversa. Aceştia parcă nici nu auziseră 
numărătoarea şi focul de armă al lui Surbek. Butonieră băgă 
pozele în buzunar, după ce sărutase teatral pe cea cu pricina şi 
trăgîndu-i o palmă camaraderească Duiosului, îşi luă lopata, se 
îndepărtă de acesta cîţiva metri şi se apucă de lucru, fluierînd 
vesel. 

Skorzenny săpa cu atita zel, încît şi o cîrtiţă l-ar fi putut 
invidia. Usturimea din şold devenise cumplită. In condiţii normale 
îşi termina de săpat adăpostul înainte de a se da comanda de 
pornire a tancurilor, ba avînd chiar şi timp să fumeze jumătate de 
ţigară. Dar acum, problema devenise al naibii de serioasă. | se 
părea că minutele se scurg şi nu progresează deloc. 

— Mein Gott, se auzi vocea mirată a Călugărului, uitaţi-vă la 
dobitocul ăla! Parcă-i o marionetă! 

Skorzenny ridică ochii fără să vrea, şi-l văzu pe Călugărul care 
se oprise din munca sa şi privea uimit la Duiosul. Acesta stătea pe 
vine şi ţinînd lopata cu ambele miini de capătul cozii, o izbea în 
pămînt de sus în jos, de cîteva ori, după care ţopăia un pas într-o 
parte şi continua în acelaşi stil. Toate astea cu o repeziciune de 
părea într-adevăr o marionetă trasă de sfori. 

— Mai du-te dracului! îl bombăni Otto, nemulţumit că pierduse 
fără rost citeva secunde preţioase. Groapa sa începuse să se 
adiîncească dar şi efortul depus îl solicita peste măsură. Zona 
şoldului era toată un vulcan în plină eruptie. 

— Încă cinci minute! se auzi vocea veselă a lui Surbek, aidoma 
unui profesor sadic de matematică, care-şi anunţă cu plăcere 
elevii, apropiata epuizare a timpului de teză. 

Motoarele celor patru tancuri porniră brusc, cu un muget 


sălbatic. SS-iştii dinăuntrul lor se pregăteau pentru distracţia ce 
avea să urmeze. 

— Aşa să-ţi spună tirfa de nevastă-ta, înainte să crăpi! se auzi 
vocea lui Butonieră, care se întoarse triumfător spre Skorzenny, 
să vadă ce efect a produs asupra acestuia replica sa. Rigii 
zgomotos şi scuipă în acelaşi timp, după care se apucă din nou de 
săpat. 

Skorzenny ajunsese la capătul puterilor. Hotăriî să se 
odihnească zece secunde. Se îndreptă de mijloc şi începu să 
respire adînc şi regulat. 

— Ce-i austriacule, nu mai ai vlagă? la să fie în locul tancurilor 
vreo patru gagici, ce ţi-ar mai merge mîinile să-ţi faci un culcuş! 

Otto se uită la Călugărul, care-i rînjea vesel. Acesta era intrat 
în groapă dincolo de umeri, şi muncea cu atita zel, de parcă 
descoperise o comoară. 

După cele zece secunde de odihnă pe care Skorzenny şi le 
acordase, se apucă să sape din nou, într-o cadență rapidă, 
inspirînd la fiecare izbitură a lopeţii şi expirind la aruncarea 
pămîntului. Reuşi să mai adincească groapa, care-i ajungea acum 
în dreptul gitului. 

— Achtung! Fertig! Loos! ! Un foc de armă acompanie 
cuvintele lui Surbek. 

La semnalul primit, tancurile se năpustiră din loc, ca nişte cîini 
care fugăreau o pisică. Motoarele ambalate la maxim de mecanicii 
cei prietenoşi uruiau înspăimiîntător, acoperind orice zgomot. 
Pămîntul trepida ca la un cutremur, transmiţind vibraţiile pînă în 
cea mai mică celulă a celor ce se aflau în gropi. 

Skorzenny continua să scoată pămîntul cu îndîrjire. Îi mai 
trebuia foarte puţin pentru a se putea adăposti în întregime. 

Monştrii de oţel ajunseseră deja la jumătatea arenei, fiecare 
îndreptîndu-se către ţinta pe care şi-o alese. Unul dintre ei părea 
că încă de la plecare îl ochise pe Otto că este în dificultate şi se 
îndrepta glonţ către el, hotărît să-l facă chisăliţă. 

In faţa lui Skorzenny, Butonieră care era deja în adăpost, se 
distra copios aruncînd cu bulgări de pămînt în tancul care peste 
cîteva clipe urma să treacă pe deasupra lor. 

Tancul se afla la cîţiva metri în faţa sa, întunecînd lumina 


U Atenţie! Gata! Porniţi! 


soarelui, ca o uriaşă pasăre de pradă. Trecuse peste groapa lui 
Butonieră şi mecanicul îl orienta astfel, ca una dintre şenile să 
calce exact peste adăpostul său. Skorzenny îi arătă pumnul 
mecanicului şi scuipînd în direcţia lui, se lăsă pe vine. Nervurile 
şenilei mai că-i atinseră părul şi cei cîţiva bulgări de pămînt care-i 
căzură peste cap îi dădeau senzaţia că într-o secundă va fi 
îngropat de viu. 

Zgomotul infernal şi vibraţiile violente ajunseseră şi chiar 
depăşiseră pragul durerii. Aveai impresia că în curînd, timpanele 
nu vor mai rezista presiunii şi se vor sparge. Dar peste cîteva 
clipe, lumina soarelui apăru din nou. Tancul trecuse de el. 

Ridică încet capul din groapă şi se uită de jur împrejur. Băieţii 
săi săpaseră ca nişte adevăraţi gropari şi nu păţiseră nimic. 

De după gard, se auzea gălăgie mare, din grupul amatorilor 
de pariuri. 

— Bă, ameţiţilor, care-ai pariat bă, contra mea şi ai pierdut? la 
să-ţi văd mutra! strigă Călugărul către ei. 

Tancurile rămaseră în jumătatea de teren în care se aflau 
gropile şi se grupară din nou, pe latura mică a arenei. Pe sîrma 
ghimpată, care încolăcea gardul, o păsărică ateriză cu precizie şi- 
ncepu să ciripească gureşă. 

Grupa lui Skorzenny ieşi din gropi şi se îndreptă spre ieşire. 
Lăsară lopeţile lingă poartă şi se retraseră, lungindu-se pe iarbă 
aşteptind spectacolul pe care avea să-l ofere o nouă grupă. 

Skorzenny se întinse pe spate, cu miinile sub cap şi picioarele 
desfăcute. Rana din şold îi zvicnea serios, în urma efortului. Lîngă 
el, se strinseră ca de obicei Călugărul, Butonieră şi Duiosul, care 
începură să tăifăsuiască. 

Focul de armă care răsună, marcă începutul celor douăzeci de 
minute pentru cei din arenă. Duiosul îşi scoase muzicuţa şi începu 
să cînte o melodie săltăreaţă, pe ritm de foxtrot. 

— Pun un pachet de ţigări contra lui Freddy! se auzi oferta de 
pariu a Călugărului. 

— Te-am luat! acceptă fără să stea pe ginduri Butonieră. 

— Mă Butonieră, mă, de ce oare natura nu a fost generoasă cu 
tine! întrebă Călugărul uşor întristat parcă cu sinceră părere de 
rău. 

— Ce dracu’ vrei să spui? întrebă acesta circumspect, 


încruntîndu-se uşor. 

— Păi, în general tu eşti un băiat bun, dar ai un defect mare 
cît p... lui sor'ta: eşti timpit din născare! Ha, ha, ha! Şi Călugărul 
hohoti cu poftă, cutremurîndu-se din tot corpul. 

— Ce Dumnezeu tot îndrugi acolo? 

— Păi cum crezi tu mă, că namila aia de Freddy, după ce că e 
nemîncat de două zile, să-şi mai poată face adăpostul la timp? 

Namila de Freddy şi grupa sa erau într-adevăr nemiîncaţi de 
două zile. Pe rînd, fiecare grupă trebuia să rabde de foame, 
mîncînd ce considerau că poate fi comestibil prin pădure, pentru a 
se obişnui să reziste fără hrană. Cine era prins că încalcă regula 
era eliminat din tabără. 

— Rahat! concluzionă Butonieră, scobindu-se conştiincios în 
nas. 

Skorzenny privea absent cerul. Vîntul care adia uşor modifica 
forma unor nouraşi alburii, care se uneau şi se despărţeau în 
figuri complicate. 

Vocea hauptgefreiter-ului se auzi din nou, urmată de 
obişnuitul foc de armă, pe acompaniamentul sinistru al 
motoarelor tancurilor. La cîţiva zeci de metri, un tînăr de virsta lui, 
putea muri dacă nu se dovedea destul de puternic. 

Nouraşii cei alburii formaseră parcă un cap de femeie, cu 
pletele răsfirate. Fără nici un motiv, Skorzenny îşi aminti brusc de 
mama sa. 

Un urlet sfişietor acoperi pentru o secundă zgomotul 
motoarelor, după care se stinse, la fel de brusc cum se auzise. 

— Mare dobitoc e Freddy ăsta, v-am spus eu! Vocea 
Călugărului avea un ton de expert. 

Muzicuţa Duiosului continua să răsune în acelaşi ritm îndrăcit. 

Skorzenny se ridică în capul oaselor şi privi spre arenă. Buza 
uneia dintre gropi era acoperită de o masă diformă de carne, iar 
pe şenila stingă a tancului care se îndepărta de groapă, o pată 
roşie avansă pînă la roţile motoare. Apoi pata dispăru. 

— Ce băftos poţi să fii! spuse cam în scîrbă Butonieră 
aruncîndu-i Călugărului un pachet de ţigări. 

Pe cer, capul de femeie cu pletele răsfirate, se destrămase în 
frînturi, ale căror margini zdrenţuite se topeau uşor în azurul 
infinit. 


„Ce-ar fi să mă pună să-l răpesc pe Stalin?“ rînji Skorzenny, în 
timp ce se ştergea cu un prosop aspru, pe lîngă care şmirgherul 
ar fi fost o coală de sugativă. 

Se bărbieri cu grijă. Din oglindă îl privea un chip cu trăsături 
regulate şi ferme. Dacă se făcea abstracţie de ochi, expresia virilă 
a figurii era plăcută, ceea ce explică şi succesul său la femei. Dar 
ochii îi erau răi. Lumina lor albastră era rece şi dură. După ce îşi 
termină toaleta, se îmbrăcă şi intră în bucătărie să-şi prepare 
cafeaua. Peste cîteva clipe, apăru în pragul uşii şi Gertrude 
somnoroasă, în cămaşa de noapte care unei fetiţe de grădiniţă i- 
ar fi fost prea scurtă. 

— lubitule ce-i cu tine aşa devreme? mieună ea şi în timp ce-şi 
întindea mîinile în sus alene, cămăşuţa i se ridica corespunzător. 

— Fă-mi ceva de mincare, catadicsi Otto să răspundă, neavînd 
ochi şi timp pentru farmecele nedisimulate ale fetei. 

— Eşti un uricios, concluzionă ea băţoasă, după care trecu la 
treabă. 

La zece fix clacsonul unei maşini răsună de cîteva ori în 
stradă. Skorzenny îşi aruncă ochii pe geam. Un Volkswagen negru 
parcase în faţa blocului. 

— Am plecat, o anunţă el pe Gertrude, ca şi cum aceasta nu 
şi-ar fi dat singură seama, dacă nu ar fi fost înştiinţată. 

Drumul către cartierul general al Fuhrerului fu parcurs în 
linişte. Şoferul, un militar subţirel şi blond, nu îndrăznea să 
adreseze nici o vorbă ofițerului SS, care pe bancheta din spate a 
maşinii fuma şi se uita ginditor pe geam. 

Primele posturi de control care apăruseră indicau apropierea 
de Wolfschanze, „birlogul lupului“. Mitraliere în poziţie de tragere 
în spatele sacilor cu nisip, controale severe ale actelor celor doi 
din maşină, telefoane către postul următor de control. Nici măcar 
o muscă nu s-ar fi strecurat dacă n-ar fi avut „ausweis“ 1. La 
ultimul post de control o companie de tancuri îi întîmpina pe 
vizitatori, apărînd intrarea cartierului general al Fuhrerului. 

Skorzenny trebui să coboare din maşină, după care îşi 
continuă drumul, însoţit de un feldwebel cu un cîine poliţist. 
Animalul părea cam nervos şi un pic înfometat, încolo era cît se 


U Ausweis - permis de trecere. 


poate de prietenos. 

După ce străbătu citeva coridoare pe care s-ar fi putut 
organiza la nevoie nişte întreceri de alergări, Skorzenny ajunse cu 
însoţitorul său la o uşă care semăna cu poarta unui castel 
medieval. Paza era asigurată de un pluton de soldaţi SS care 
formau garda de elită a Fuhrerului, faimoasa companie „Leib- 
Standarte SS”. Nişte namile blonde, cu ochi albaştri şi privire 
fanatică, care la un semn al lui Hitler, şi-ar fi ucis într-o clipă, fără 
nici-o ezitare, chiar proprii părinţi. Mai arătă o dată actele, după 
care i se permise accesul înăuntru. O anticameră uriaşă, în care 
ofiţeri superiori şi generali de tot soiul aşteptau în tăcere. 

La un birou amplasat lîngă o uşă de mărimea celei pe care 
intrase, un colonel îşi ridică ochii spre Skorzenny. Acesta îşi dădu 
seama că trebuie să fie vorba de aghiotantul lui Hitler. Se deplasă 
spre el, şi cînd ajunse în faţa biroului, bătu din călcîie. 

— Heil Hitler! Sînt sturmbannfuhrer Otto Skorzenny. 

— Herr sturmbannfuhrer, vă rog să aşteptaţi puţin. Fuhrerul 
vă va primi într-o clipă. 


— Salut la duce! strigă Scorza. 

Se auziră însă doar trei răspunsuri răzlețe: „Viva il duce!“ care 
răsunară caraghios în marea sală de conferinţe. In afară de 
Buffarini, Polverelli şi Galbiatti, ceilalţi 23 de ierarhi, conducători 
în fascismul italian, se îndreptară spre ieşire, ca şi cum nu 
auziseră obişnuita comandă pentru salut. 

Şedinţa Marelui Consiliu Fascist se trerminase. Miezul nopţii 
trecuse de mult. Mai precis „era a doua zi“, 25 iulie, ora două şi 
patruzeci şi două de minute. Mussolini, însoţit de cei patru care-i 
rămăseseră fideli, părăsi sala de la etajul întîi, îndreptîndu-se spre 
biroul său, din sala Mapamondului. Pe culoarele pustii din Palazzo 
Venezia, paşii izolaţi ai santinelelor răsunau cu reverberaţii 
prelungite, marcînd trecerea lentă şi implacabilă a timpului, ca 


bătăile grave ale unei pendule. 

Ajuns în biroul său, Mussolini se prăbuşi greoi într-un fotoliu. 
Galbiatti se apropie sumbru de el: 

— Duce, trădătorii ăştia nemernici trebuie arestaţi imediat. 
Daţi-mi ordin şi într-o clipă i-am şi aruncat în închisoare. 

Galbiatti era o persoană de temut, fiind şeful miliției fasciste. 
Mussolini nu răspunse. Zăcea istovit în fotoliu, ca o masă inertă, 
privind în gol. Îşi amintea cum discursul lui Grandi, parcă furase 
minţile celorlalţi. Acesta îl acuzase de cele mai cumplite lucruri, 
făcîndu-l responsabil direct de dezastrul în care se afla ţara. 
Debarcarea iminentă a aliaţilor în Italia Continentală îi 
înspăimiîntase pe vitejii din Marele Consiliu Fascist, care votaseră 
în majoritate o moţiune prin care se cerea regelui Vittorio 
Emanuele să preia responsabilitatea supremă a destinelor Italiei, 
şi să încheie pacea. 

În zadar încercase el să-i intimideze: 

— Dictatura mea pe care o acuzaţi acum, strigase furios, v-a 
îmbogăţit peste măsură pe toţi cei ce sînteţi de faţă, asta aţi uitat- 
o, nu-i aşa? Cu probele pe care le am aici, şi pumnul său greoi izbi 
în servieta de funcţionar conştiincios din faţa sa, aş putea să vă 
trimit pe toţi la galere. Chiar şi pe tine, Ciano. Mina întinsă îl 
indicase pe ginerele său, fost ministru de externe, care în cuvintul 
luat, nu fusese de partea lui. 

„Blestemată fie clipa în care ai intrat în casa mea, căci odată 
cu tine, a intrat şi trădarea“, continuase el, pe un ton de tragedie 
antică. 

Dar marea majoritate a celor ce purtaseră alături de el 
cămaşa neagră a fascismului din iunie 1940, de cînd regele îi 
dăduse mandatul de comandant suprem al armatei, nu se 
intimidă. Se striînseră uniţi, ca oile în faţa lupului, şi îi semnaseră, 
prin votul lor, sfîrşitul. 

Cei care-i rămăseseră fideli, erau prea puţini. 

„Deci cam aşa arată începutul sfîrşitului, gîndi ducele. Trebuia 
să o sun pe Claretta, nu cred că doarme”. Ceasul arată ora patru 
fără un sfert. 

— Tu eşti? întrebă Mussolini. 

— Da, n-am putut dormi, am aşteptat cu teamă să mă suni, 
răspunse Claretta. 


— Te înţeleg. 

— Cînd ai terminat? 

— De puţin timp. 

— Cum a mers? 

— Cum ai fi vrut să meargă? 

— Mă nelinişteşti. Vocea Clarettei tremura puţin. 

— Este puţin spus nelinişte. S-a sfirşit. Am ajuns la cea mai 
mare cotitură a istoriei. 

— Dar ce se întîmplă, Benito? Nu înţeleg - vocea îi devenise 
îngrijorată. 

— Viitorul este sumbru, spuse Mussolini grav. 

— Nu mă înspăimiînta, te rog! 

— Totul s-a terminat. E timpul să te pui la adăpost. 

— Şi tu? 

— Nu te gîndi la mine. Fă-o repede! 

Inchise telefonul, cu un gest încet şi obosit. Acum putea pleca 
spre casă. Era aproape 5 dimineaţa. Părăsi Palazzo Venezia, 
însoţit de credinciosul său Scorza. În faţa treptelor de la intrare, 
se afla parcată doar maşina sa. Şoferul care moţăia, cu capul 
proptit de volan, tresări la auzul paşilor, şi ieşi precipitat să 
deschidă portiera. Parcă îi era ruşine că fusese surprins dormind. 

Oraşul încă nu se trezise. Străzile pustii amplificau zgomotul 
motorului, conturbînd liniştea matinală. Se anunţa o duminică 
toridă. Soarele care abia răsărise, îşi proiectase razele, ca un 
reflector, pe un zid pe care era scris cu litere de-o şchioapă 
„ABBASSO MUSSOLINI“ 1. Figura acestuia rămase indiferentă la 
vederea celor scrise. 

Maşina dădu colţul străzii, şi intră încet în parcul Villa Torlonia. 
La capătul aleii, Mussolini o zări pe soţia sa, care se plimba 
neliniştită, aşteptîndu-l. 

La vederea maşinii, aceasta îi ieşi în întîimpinare, alergînd. 

— Rachele, ce-i cu tine la ora asta, nu dormi? întrebă ducele. 

— M-a sunat Navarra, şi mi-a spus că au plecat de la Palazzo. 
Spune, cel puţin i-ai arestat pe toţi? întrebă ea răzbunătoare. 

— Am s-o fac, dacă mai este timp, răspunse Mussolini 
descurajat. Acum însă vreau să mă odihnesc puţin. 

Dar nu putu să doarmă deloc. Frînturi din scenele derulate în 


U Abbasso Mussolini - Jos cu Mussolini. 


timpul nopţii, i se învălmăşeau haotic în minte. 

La ora 8 era în picioare, iar la ora 9 se afla din nou la Palazzo 
Venezia. Îl întîmpină Umberto Albini, Subsecretarul de stat al 
Afacerilor Interne, care noaptea trecută votase împotriva lui. 
Înainte de a-i da obişnuitul raport cotidian, acesta biîigui ceva 
despre datoria de patrie şi devotamentul pentru duce, roşind ca 
un copil surprins asupra unei fapte rele. După ce-şi termină 
raportul, Albini se îndepărtă în grabă. 

„Trădător infect“ gîndi Mussolini, uitîndu-se după el cu sila pe 
care ţi-o provoacă o gînganie scîrboasă, pe care dacă ai strivi-o ți- 
ar produce şi mai mare greață. 

Programul de lucru al acelei dimineţi, pe care i-l prezentase 
Albini, se anunţa destul de încărcat. După ce-l primi pe Hidaka, 
ambasadorul Japoniei, mai avu o întrevedere şi cu Bastianini, 
Subsecretarul de stat al Afacerilor Externe. 

Dar gindul îi era la întîlnirea ce va urma să o aibă cu regele. 
De Cesare, secretarul său, plecase de dimineaţă pentru a fixa cu 
generalul Puntoni, aghiotantul regelui, audiența solicitată de 
duce. Dar de Cesare întîrzia, ceea ce îi provoca o stare de 
tensiune. De-abia înainte de prînz acesta sosi cu ştirea că regele îl 
va primi la ora 17, la Villa Savoia, cu specificarea că urma să se 
prezinte în haine civile. 

„Hm, în haine civile, deci! Uniforma fascistă nu-ţi mai place“ 
gîndi Mussolini. Privirea-i alunecă într-o oglindă, care-i reflecta 
ţinuta sumbră. Cămaşa şi sahariana neagră, pantalonii verzi- 
cenuşii, cizmele negre de piele, şi nelipsita-i bonetă neagră, cu 
insigna de mareşal al imperiului, îi dădeau o înfăţişare sinistră, de 
adevărat călău modern. 

Plecă de la Palazzo Venezia spre casă, însoţit de Galbiatti, 
pentru a dejuna şi pentru a se pregăti în vederea audienței. 
Întoarse instinctiv capul, avînd sentimentul că nu se va mai 
întoarce niciodată în acel loc. 

Era ora două şi jumătate. Într-adevăr, duminica era toridă. 
Străzile erau aproape la fel de pustii ca şi dimineaţa. Locuitorii 
oraşului evadaseră în masă la Ostia, pentru a se răcori şi a face 
baie în mare. Cînd maşina trecu pe lîngă zidul pe care era scris 
acel mesaj „prietenesc“, privirea lui Mussolini se întunecă. 

— Dobitocul ăsta de şofer parcă înadins merge pe aici, ca să 


văd eu toate porcăriile astea! îi spuse lui Galbiatti, care lac de 
sudoare, părea că-şi dă duhul. Să nu uit, pentru orice 
eventualitate, transmite ordinul meu unităţilor blindate ale 
cămăşilor negre din jurul Romei, să se apropie de oraş. 

Galbiatti încuviinţă cu plăcere, trezindu-se din toropeală. Villa 
Tarlonia era ca o oază într-un deşert. Atmosfera casei sale îl mai 
înviorase pe Mussolini, dar Rachele era îngrijorată la culme. 

— „De ce crezi că ţi-a spus regele să vii îmbrăcat civil?“ îi 
spuse ea, în timp ce îi alegea un costum bleu. „Pentru că este mai 
simplu să te aresteze aşa, decit în uniforma de fascist“, trase ea o 
concluzie destul de logică, de altfel. 

La cinci fără douăzeci, ieşiră împreună din vilă. Maşina îl 
aştepta parcată la capătul aleii, strălucind în soarele dogoritor. 
Şoferul deschise portiera din spate. 

— Te implor, nu te duce! spuse Rachele, aproape în şoaptă, 
privindu-şi soţul cu ochi trişti. 

Mussolini intră în maşină fără să scoată o vorbă. 

Cu pălăria deformată, arăta ca un provincial înstărit, care iese 
după-amiază la plimbare. Se simţea neputincios în faţa destinului, 
care-l aspira ca un virtej, fără să aibă putinţa de a i se împotrivi. 

Şoferul închise uşa, ocoli maşina şi porni motorul. Pietrişul 
aleii începu să scrişnească uşor, sub roţile maşinii, care se 
îndrepta încet spre ieşirea parcului. Pălăria lui Mussolini se zărea 
din ce în ce mai mică. Maşina ieşi din parc, viră la stînga, şi apoi 
dispăru. 

Era ora cinci fără un sfert. Rachele rămase nemişcată încă 
multă vreme, cu ochii pironiţi asupra ieşirii din parc. 

La ora cînd maşina lui Mussolini ieşea din Villa Tarlonia, regele 
Vittorio Emanuele al Ill-lea, îl desemnase deja pe Mareşalul 
Badoglio, noul prim ministru al guvernului. 

Cu o oră înainte, la Palazzo Venezia, intră în goană Claretta 
Petacci. O întimpină Qvinto Navarra, valetul ducelui. 

— Unde este Benito? întrebă ea alarmată. 

— A plecat de o oră acasă, răspunse Navarra. 

Claretta era extrem de neliniştită. Navarra o conduse în 
apartamentul Cybo, de la etaj, servind-o cu ceai rece. 

— ÎI voi aştepta, hotărî ea. Trebuie să treacă pe aici. 

Minutele treceau cu greu, într-o atmosferă apăsătoare. Se 


făcuse şase fără un sfert şi Mussolini încă nu apăruse. Claretta 
plîngea în linişte, cînd uşa de la intrarea apartamentului se auzi 
deschizîndu-se brusc. Sări în picioare, ştergîndu-şi rapid ochii de 
lacrimi. 

Dar nu Mussolini apăru, ci Navarra. 

— Trebuie să plecaţi repede, spuse el precipitat. Am aflat că 
ducele avea la ora 5 o întrevedere cu regele. 

— Maledizione!! murmură Claretta, plecînd în grabă. 


— Duce înţelegeţi, că în acest moment critic pentru Italia, 
persoana voastră este singurul obstacol în calea reorganizării 
interne, ca să nu mai vorbim de revizuirea orientării noastre 
militare! 

Regele Vittorio Emanuele al Ill-lea, în timp ce se adresa lui 
Mussolini, încercă să-i evite privirea întunecată. Acesta, proţăpit 
în faţa regeiui, îşi ţinea băţos mîinile în şolduri, ca în vremurile de 
glorie, cînd din balconul din Palazzo Venezia, primea aclamaţiile 
mulţimii: „DUCE, DUCE, DUCE!” iar el se legăna triumfător, ca un 
păun înfoiat. 

— „Deci“, trase regele concluzia dinainte pregătită, „trebuie 
să cedaţi locul de şef al guvernului, Mareşalului Badoglio Pietro“. 

— „A, nu majestate, asta niciodată!“ explodă Mussolini, şi 
întorcîndu-se brusc, părăsi sala, furios la culme. Cît pe ce să-l 
dărime pe de Cesare, care în spatele lui, părea şi el complet uluit 
de hotărîrea regelui. 

Dacă suveranul ar fi spus că în locul lui Mussolini, se gîndise la 
Churchill pentru funcţia de prim ministru, faţa lui de Cesare tot n- 
ar fi exprimat asemenea consternare. 

Mussolini străbătu culoarele ca o furtună. 


l Nenorocire. 


— „Şleahtă de trădători, în frunte cu tine! Mascalzone H!“ 
turuia el apoape cu voce tare. Te simţeai bine, nu, cînd după 
campania mea din Etiopia şi apoi cea din Albania, fascismul ţi-a 
pus pe căpăţina aia coroana celor două ţări! Acum nu mai sînt 
bun pentru tine! Cine ştie ce ţi-o fi îndrugat porcul ăla de 
Badoglio! Pe toţi o să vă bag la galere, pînă la ultimul! 

Cobori aproape în fugă scările de la intrarea reşedinţei regale, 
cît pe ce să se împiedice de ultima treaptă. Lîngă maşina cu care 
venise, apăruse acum o ambulanţă a salvării. Dintr-un pluton de 
carabinieri din apropiere, se desprinse un ofiţer, care-i ieşi în 
întîmpinare. 

— Duce, sînt căpitan Vigneri. Din ordinul Majestății Sale, 
regele, vă rog să mă urmaţi, pentru a vă proteja de eventuale 
violenţe din partea mulţimii. 

Mussolini se uită la el circumspect. Avea certitudinea că ceva 
nu este în ordine. 

— Bine, acceptă el, îndreptindu-se spre maşină. 

— Nu, duce! zise Vigneri, apucîndu-l ferm de braţ. Trebuie să 
mă însoţiţi cu maşina mea, îi indică maşina salvării, deschizindu-i 
uşa din spate. 

Cuvintele şi gestul ofițerului erau mai mult decit edificatoare. 
Mussolini înţelese, dar era prea tirziu ca să mai poată face ceva. 

Urcă în maşină, pe ale cărei banchete se aflau deja doi 
carabinieri şi doi agenţi de poliţie, înarmaţi cu pistoale mitralieră. 

Ofiţerul intră după el, trînti uşa în urma sa. 

— Dă-i drumul, strigă el către şofer. 

Maşina demară imediat. Era ora cinci şi douăzeci de minute. 
Lui Mussolini tot nu-i venea să creadă că fusese făcut prizonier. 
Căzuse în laţ, ca cea mai flămîndă şi credulă păsărică dintr-un 
stol. 

— „Aşadar, pînă la urmă au îndrăznit s-o facă“, gîndi el, 
înciudat la culme de credulitatea sa prostească de pînă atunci. 

Maşina salvării îşi continua drumul în linişte, fără să aibă 
sirena acționată. Feţele militarilor care-l escortau, exprimau 
curiozitate. Se uitau la el fără nici-o sfială, privind cu interes la cel 
care de trei ani era comandantul lor suprem. 

„Parcă-aş fi un animal în cuşcă, iar proştii ăştia se uită la mine 


UI! Mascalzone! - derbedeule! 


de parcă n-ar mai fi văzut aşa ceva. A avut dreptate Rachele, cînd 
m-a avertizat să nu mă duc la rege. Intuiţia asta a femeilor!“ Îi 
reveni în faţa ochilor imaginea ei stînd nemişcată în faţa vilei şi 
petrecîndu-l cu privirea. 

Brusc, gîndurile-l purtară cu mulţi ani în urmă. Tatăl său, 
Alessandro meşterul fierar din Predappio, fusese logodit în 
tinereţe cu Anna Lambardi, o femeie frumoasă, dar neînţelegindu- 
se, se despărţiră. Alessandro se căsători cu Rosa Maltoni, mama 
sa, învăţătoarea din sat, iar Anna, cu un ţăran sărac şi cinstit din 
Predappio Alta, căruia îi născu cinci fete. Cea mai mare dintre 
fetele Annei era Rachele, viitoarea sa soţie. Se cunoscuseră cînd 
Rachele avea 7 ani, şi era în clasa a l-a la şcoala din Predappio, 
unde preda mama lui. 

Destinul făcu însă ca tatăl său şi mama Rachelei să rămînă 
văduvi în acelaşi an. Alessandro rămas singur, închise prăvălia de 
fierar şi se mută la Forli, unde deschise o bodegă. 

„Pe vremea aceea mă întorsesem din Elveţia, în Romayna, 
unde m-au şi arestat imediat, chipurile pentru propagandă 
revoluţionară“, îşi aminti Mussolini. 

Tatăl său îi ceruse Annei, care locuia la 5 kilometri de Fagli, la 
San Martino, să vină împreună cu fiica cea mare, Rachele şi să 
locuiască cu el. 

„Da, îşi aminti Mussolini, iar eu m-am întîlnit întîmplător cu 
Rachele. Hm, săraca, era servitoare la o familie şi primea nici mai 
mult nici mai puţin decît 3 lire pe săptămînă şi muncea de se 
spetea. l-am cerut să-şi părăsească slujba şi să-l ajute pe tata. 
Plecam la Trenti şi i-am promis că o iau de soţie cînd mă voi 
întoarce.“ 

Rachele şi mama ei se angajară la bodega lui Alessandro, dar 
după o vreme, Rachele fusese cerută în căsătorie de un tînăr 
bogat din Ravenna. Mussolini întorcîndu-se şi aflind de 
pretendentul Rachelei, scosese un pistol, ameninţase că o 
omoară, după care se va sinucide. 

Dar nu făcu nimic din toate acestea, în schimb o răpi pur şi 
simplu, ca în filme. Prima noapte o petrecură la un hotel din Forli, 
unde ajunseră noaptea, mergind pe jos de la San Martino, pe o 
ploaie torențială. Trăiseră în continuare necăsătoriți, într-o casă 


modestă. El lucra la ziarul socialist „Lotta di classe“! unde cîştiga 
120 de lire pe lună. 20 le dădea partidului, iar restul lui Rachele, 
obicei pe care şi l-a păstrat şi mai tîrziu, neumblînd niciodată cu 
bani la el. 

Îşi pipăi involuntar buzunarul. Carabinerii din faţa sa tresăriră 
brusc, ca nişte cîini de pază vigilenţi. Era poate pentru prima dată 
cînd avea bani la el. În buzunarul din pantalonii costumului bleu, 
erau rătăcite şase mii de lire. 

În 1910, Rachele i-a născut prima fată, pe Edda Mussolini. Se 
încruntă brusc, aducîndu-şi aminte de soţul acesteia, Ciano cel 
trădător. 

Urmară apoi Vittoria, Bruno, Romano şi Anne-Maria. Cu 
Rachele se căsători de-abia în 1916 la spitalul unde era internat. 
Pe frontul pe care lupta de un an, contactase un tifos 
exantematic. Cununia religioasă o făcură abia peste 13 ani. 

Sirena salvării porni să sune, ca un vaiet. Părţile metalice ale 
cazărmii puşcaşilor de munte din Trastavere se deschiseră rapid 
şi după ce ambulanţa intră, se închiseră la fel de rapid. 

Mussolini cobori din maşină şi fu condus într-o cameră izolată, 
fără ferestre. Căpitanul Vigneri o ţinea într-una, ca un papagal, că 
totul fusese făcut numai pentru a-l feri de furia oamenilor. Poate 
chiar ajunsese să şi creadă lucrul ăsta. 

Peste o oră, voiajul reîncepu, tot în maşina salvării. Deja se 
înserase. Maşina traversă Tibrul şi după ce străbătu citeva 
cartiere, i se auzi din nou sirena. Intrară în şcoala de ofiţeri de 
carabinieri din Via Lagnano. 

— „Mă tot plimbă, ca să ni se piardă urma“, deduse Mussolini. 

Îl luă în primire o nouă escortă, cu care intră în clădirea şcolii, 
pe scara rezervată oficialităților. Culoarul principal era păzit de 
trei carabinieri cu baioneta la armă. Căpitanul din fruntea escortei 
deschise o uşă impozantă, făcîndu-i lui Mussolini un semn 
politicos, dar reţinut, să intre. Era anticamera biroului 
comandantului. Un colonel de carabinieri înarmat pînă-n dinţi, îl 
întîmpină. 

— Duce, deocamdată aveţi la dispoziţie biroul comandantului, 
spuse acesta sec, deschizind uşa biroului. Avea un aer nefericit, 
de parcă tocmai luase o porţie zdravănă de ulei de ricin. 


U Lotta di classe - Lupta de clasă. 


Mussolini intră. Biroul uriaş era pustiu. În spatele său, se auzi 
cheia în broască. 

— E clar, vor să mă predea aliaţilor, gîndi el în acea clipă. 
Prima noapte a captivităţii se anunţă lungă. Dar nu fusese aşa. Pe 
la ora unu, după miezul nopţii, se auzi din nou cheia răsucindu-se 
în broască. 

Uşa se deschise şi în pragul ei apăru un general. 

— Duce, sînt generalul Ferrone, ofiţer de gardă. A sosit pentru 
dumneavoastră un mesaj din partea mareşalului Badoglio. 

Mussolini care nici vorbă să adoarmă, fu surprins. 

— Ce porcărie o mai pune la cale nemernicul ăsta? se întrebă 
intrigat, în timp ce deschise scrisoarea. 

Badoglio bătea cîmpii cu măsurile de siguranţă luate pentru 
ocrotirea persoanei ducelui, de un complot care-l ameninţă şi tot 
felul de chestii de-astea. Dar îi propunea să-şi aleagă o reşedinţă 
particulară unde să fie condus, cu toate precauţiile necesare. 

Mussolini îi dictă imediat generalului Ferrone răspunsul său, 
prin care îşi exprima dorinţa de a fi mutat la reşedinţa sa de la 
Rocca della Caminate. Ba în încheiere, îi mai şi urase succes 
porcului de Badoglio, în noua sa funcţie de prim ministru al 
guvernului. 

— „Aşa succes să ai, cum mi-ai dorit tu mie binele!“ îi venea 
să spună cu voce tare, în timp ce semna scrisoarea. 

Apoi adormi, întrucîtva mai liniştit. 


4 


Obergruppenfuhrer Kurt Student ieşi îngindurat de la 
întrevederea pe care tocmai o avusese cu Hitler. Răspunse absent 
la saluturile care i se adresară pe tot drumul pînă la maşina care-l 
aştepta să-l conducă spre aeroport. 

Generalul Student era cunoscut ca un cal breaz în întregul 
Wehrmacht. Comandant al corpului XI de aviaţie din Italia, avea în 
subordinea sa pe celebrii paraşutişti, poreciliţi „diavoli verzi“. 


Parada lor se datora în parte culorii echipamentului dar în mod 
special faimei pe care aceştia şi-o căpătaseră, de a fi, alături de 
trupele speciale, cei mai duri soldaţi din întreaga armată 
germană. Misiunile cele mai riscante şi periculoase care necesitau 
intervenţia aviaţiei, erau îndeplinite de „diavolii verzi”, iar în 
permisie, aceştia nu se duceau ca restul soldaţilor de rînd, cu 
trenul, maşina sau pe jos. Uneori erau paraşutaţi drept deasupra 
casei lor, aruncîndu-se din avion cu capul înainte, şi cu braţele 
deschise în cruce, potrivit tehnicii germane de asalt. Coborau din 
cer ca nişte arhangheli, pentru a-i impresiona pe cei de jos. 

Student avea de ce să fie îngindurat. Convorbirea cu Hitler 
avusese ca subiect o misiune cu totul neaşteptată pentru general, 
atit ca specific cît şi ca anvergură. Fuhrerul îl înştiinţase, 
spumegiînd de furie, de parcă ar fi surprins-o pe Eva Braun în pat 
cu un evreu, că ieri, 25 iulie, Mussolini fusese arestat din ordinul 
regelui Vittorio Emanuele. 

Student realiză într-o clipă consecinţele militare incalculabile 
ale acestei „revoluţii de palat“, pentru Wehrmachtul hărțuit din 
toate părţile. Hitler vroia ca trădătorii de italieni să fie pedepsiţi 
imediat, conturînd deja o operaţiune în acest sens. 

Roma şi Vaticanul urmau să fie ţinta unor atacuri frontale din 
partea nemților, şi să fie ocupate. Regele şi noul guvern trădător 
urmau să fie arestaţi, iar generalii italieni care îşi dovediseră 
reaua credinţă, să fie pedepsiţi. Mussolini trebuia eliberat cu orice 
preţ şi repus în drepturile sale. 

Cam atît trebuia să facă Student. În concluzie, trebuia să se 
întoarcă la Nimes, pentru a-şi muta cartierul său general la Roma. 

Nu acordă nici-o atenţie drumului către aeroport, gindurile 
absorbindu-l în întregime. Se simţea uşor iritat. Conformaţia sa 
era preponderent conservatoare, încît nu agrea schimbările de 
nici-un fel. Dar nu schimbarea reşedinţei îl nemulţumea acum, ci 
mai ales faptul că aviația sa nu prea avea să fie folosită. Pentru 
afacerea cu Mussolini, Hitler pusese la dispoziţia sa un ofiţer din 
trupele speciale Waffen-SS, pe nume Otto Skorzenny. Student 
auzise cite ceva de austriacul ăsta şi de isprăvile lui. Parcă în 
Franţa şi Rusia reuşise nişte lucruri într-adevăr demne de 
apreciat. Totuşi, i se păruse că acesta vina cu tot dinadinsul cele 
mai periculoase misiuni, pentru a avansa, pentru a obţine 


mijloace materiale şi nu pentru a-şi manifesta devotamentul faţă 
de Führer. Îl considera un aventurier şi un mercenar. 

— „Puțin îmi pasă“ gîndea generalul Student, în timp ce 
Horch-ul său continuă să ruleze cu viteză spre aeroport „dacă o 
face din devotament, sau dacă urmăreşte cu orice preţ CRUCEA 
DE FIER. Esenţial este să mă ajute să-l găsesc pe Mussolini, chiar 
dacă ar fi ascuns şi-n gaură de şarpe“, trase concluzia de om 
practic, căruia îi este permis să se facă frate cu dracu pentru a 
trece puntea. 

Cel puţin aşa demonstrase istoria pînă atunci. 

Pe o păşune, doi cai albi, cu coamele fluturînd în vînt, alergau 
cu atîta uşurinţă, de parcă nici nu atingeau pămîntul. ` 

Student tresări, şi-şi apropie capul de geamul maşinii. li 
plăceau caii la nebunie, şi de aceea, simţea mereu o strîngere de 
inimă cînd vedea nobilele animale, trăgînd din greu tehnica de 
luptă. lar asta se întîmpla destul de des, întrucît peste jumătate 
din tracțiunea armatei germane se realiza cu ajutorul cailor. 
Vederea celor doi cai, zburdînd liber pe păşune scăpaţi prin cine 
ştie ce miracol de corvoada confraţilor lor îl deconectă brusc. 

Frumoasele patrupede, rămaseră în urmă ca două pete albe 
pe verdele păşunii pînă cînd dispărură de tot din vedere. Horch-ul 
opri ferm la postul de control din faţa aeroportului. Un feldwebel, 
pe lîngă care un cerb ar fi fost un biet mieluşel, îi examină 
scrutător actele. Apoi, ca şi cînd ar fi fost ziua sa generoasă dădu 
din cap către soldatul de la volan făcîndu-i semn că poate 
continua drumul. Părea că-i făcuse un mare hatir. Student cobori 
din maşină chiar pe pista de decolare, lîngă avionul care-l aştepta 
cu motoarele pornite. Imediat ce urcă, turaţia motoarelor crescu 
şi peste cîteva clipe aparatul îşi luă zborul. 

În timp ce privea absent spre fereastră, îşi aminti că Hitler 
alesese deja un nume pentru planul său. Culoarea neagră a 
cămăşilor fasciste italiene urma să fie destinată numelui de cod al 
operaţiunii. 

Obergruppenfuhrer Student pornise spre operațiunea 
„Schwarz“. 


Skorzenny făcu cîţiva paşi impecabili, după care încremeni. 

— Heil Hitler! lătră scurt, iar mîna dreaptă despică aerul exact 
la 45 de grade, de parcă ar fi umblat în permanenţă cu un 
raportor la el. 

Fuhrerul stătea în picioare, aplecat asupra unei mese la care 
ar fi putut mînca cu uşurinţă un pluton întreg, inclusiv cei aflaţi de 
planton. La auzul salutului care îi fusese adresat, ridică fără nici 
un chef mîna, mult mai anemic decit realizarea geometrică, 
perfectă a lui Skorzenny, după care şi-o propti din nou de 
marginea mesei. 

Examina concentrat ceva ce semăna cu o hartă uriaşă. O 
latură a ei se afla sub statueta care reprezenta bustul lui 
Mussolini. „Casca îi vine exact ca o oală“, gîndi răutăcios 
Skorzenny despre capul acestuia. 

Aştepta în aceeaşi poziţie încremenită în care salutase, de 
parcă în jurul său foiau nişte vipere care nu mai mîncaseră nimic 
de cîţiva ani buni. Se uită pe furiş prin încăperea în care se afla. 

Camera de lucru a lui Hitler i se păru o idee mai mică decit 
arena unui teren de tenis. Un glob pămintesc uriaş, cocoţat pe un 
picior de metal, domina o latură a încăperii. Pe peretele din faţă, 
se afla un portret uriaş al împăratului Frederic al II-lea, Prusacul. 
„Bătrînul Fritz“ părea că-l inspectează pe Skorzenny cu severitate, 
din cap pînă în picioare. Adierea vîntului mişca imperceptibil 
perdelele grele de catifea, care încadrau ferestrele larg deschise. 
Skorzenny îşi aminti că Hitler, care luptase în primul război 
mondial, nedepăşind gradul de caporal, deşi primise de două ori 
Crucea de Fier, suferise de o afecţiune a căilor respiratorii, în 
urma unui atac cu gaze. De atunci, avea o adevărată fobie pentru 
aerisirea completă a oricărei încăperi în care se afla. 

Îşi ridică cu grijă ochii spre tavan. O zvastică imensă, de mii 
de plăcuţe de mozaic, genera o senzaţie neplăcută de presiune. 
Părea că din clipă-n clipă urma să se desprindă din tavan şi să 
strivească sub semnul ei îmbirligat pe oricine s-ar fi aflat sub ea. 

— Nişte nemernici şi trădători! zbieră dintr-o dată Fuhrerul, 
izbind cu pumnul în masă, după care începu să se învirtească în 
jurul ei, dînd din miini ca un apucat. Paşii îi erau absorbiți de 


covorul care parcă acolo fusese ţesut, decorat şi el cu zvastici de 
toate mărimile. 

Sursa crizei de furie a Fuhrerului îi era complet necunoscută 
lui Skorzenny, iar acesta îşi blestema în gînd soarta de a avea 
ghinionul ca întrevederea sa să debuteze sub asemenea 
preliminarii nefavorabile. 

După ce Hitler făcu cîteva ture prin încăpere, se opri brusc, şi 
dintr-o dată, i se adresă pe un ton calm: 

— Italienii ăştia nu au sînge de soldaţi, iar acest lucru poate 
deveni foarte uşor cauza unei trădări. Aşa s-a întîmplat şi cu 
Mussolini. 

Privirea lui Otto se îndreptă involuntar către statueta de pe 
masă. Casca ducelui îi venea acestuia într-adevăr ca o oală. 

— Prietenul şi camaradul nostru credincios de luptă, a fost 
trădat ieri de rege, continuă Hitler pe acelaşi ton neobişnuit de 
calm. lar nemernicii lui de compatrioți l-au arestat, mirii el în 
continuare. Mustaţa părea că i se zbirlise puţin. El, care reprezintă 
personificarea însăşi a lui Cezar, să fie tratat astfel de nişte, 
nişte... 

Nu găsi termenul potrivit, şi atunci pumnul său mai buşi o 
dată în masă. Se vedea cît de colo că fierbea de furie. Părea că 
într-adevăr italienii îi făcuseră o figură al naibii de urită. 

— Sturmbannführer Skorzenny, dacă cel mai mare dintre 
italienii în viaţă va fi predat aliaţilor, atunci soarta Italiei va fi 
pecetluită, întrucît noul guvern precis are de gind să capituleze. 
Poţi să-ţi dai seama şi singur ce consecinţe poate avea acest 
lucru. În acelaşi timp, însă, salvarea ducelui din mîinile 
temnicerilor săi, poate avea un aport uriaş la victoria noastră. Eşti 
convins de acest lucru, sturmbannfuhrer Skorzenny? 

— Jawohl !, mein Führer, aprobă dintr-o suflare acesta, ca şi 
cînd s-ar fi temut ca răspunsul său să nu fi fost suficient de ferm. 
Acum scopul întrevederii îi era cît se poate de clar. Trebuia să 
participe la o operaţiune de comando, pentru răpirea celui cu oala 
pe cap. Dacă operaţiunea reuşea, era un om făcut. Skorzenny 
simţi că e pe cale să tragă lozul cel mare. 

— Foarte bine, continuă Hitler, parcă liniştit întru-cîtva de 
asigurarea primită. Te-am ales personal pentru această 


U jawohl - da. 


operaţiune de salvare a ducelui. 

Previziunea lui Skorzenny se dovedise a fi fost exactă. Emoţia 
care-l încercă brusc la auzul misiunii pe care Fuhrerul i-o 
încredința personal, îi generă dintr-odată afurisita senzaţie de 
mîncărime. O turmă de furnici parcă îi intraseră pe sub gulerul 
cămăşii, şi se zbenguiau în voie. Simţi o nevoie vitală de a se 
scărpina. 

— Cunosc citeva din isprăvile dumitale, continuă Hitler, ceea 
ce demonstrează ataşamentul pe care îl ai faţă de cauza dreaptă 
a luptei noastre. Datorită acestui lucru, te-am ales în mod special 
pe dumneata. Vei fi într-un fel subordonat generalului Student. 
Spun într-un fel, deoarece vreau să colaboraţi perfect. Generalul 
Student a şi primit dispoziţii în acest sens. 

Skorzenny auzise de generalul Student. Era comandantul 
corpului XI de aviaţie din Italia. Paraşutiştii săi, „diavolii verzi“, 
erau renumiţi pentru duritatea pe care nu se lăsau rugaţi să şi-o 
arate. 

Mîncărimea de la ceafă devenise insuportabilă, dar Fuhrerul 
continua să se uite fix la el. 

— Inutil să-ţi recomand că păstrarea unui secret deplin asupra 
operaţiunii este una din condiţiile succesului. Nu ai ce discuta 
despre această chestiune nici măcar cu oficialităţile noastre din 
ltalia. Nu mi se pare deloc că ar avea o apreciere justă asupra 
situaţiei. Mai mult, ar strica, decit să ne ajute cu ceva, se enervă 
el brusc, începînd să înconjoare iar masa. 

Pe furiş, arătătorul miinii drepte a lui Skorzenny rîcîi rapid de 
cîteva ori pielea cefii, după care, împreună cu celelalte patru 
degete, se aşeză peste vipuşca pantalonilor. 

— Deci, sturmbannfuhrer Skorzenny, se opri din colindat Hitler 
în faţa acestuia, răspunzi personal în faţa mea de această 
operaţiune, şi de reuşita ei. Vei primi de la aghiotantul meu o 
autorizaţie specială, semnată de mine, prin care vei avea acces 
deplin peste tot, pentru a face ceea ce crezi de cuviinţă. Aştept cît 
mai curînd să-mi raportezi despre executarea ordinului. 

— Heil Hitler! răcni cu plăcere Skorzenny, repezindu-şi din nou 
mîna în aer, cît pe ce să-şi lovească comandantul suprem. 

Execută un stînga-mprejur fără cusur, şi ieşi. Aghiotantul lui 
Hitler, era deja înştiinţat, şi-l aşteptă cu autorizaţia pregătită. 


Cei din anticameră îl petrecură cu ochi curioşi, încercînd în 
van să descopere vreun amănunt despre această întrevedere 
între patru ochi, între Führer şi un sturmbannfuhrer SS. 

leşi din anticameră. Feldwebel-ul cu cîinele său cel prietenos, 
îl aştepta indiferent. Ciinele stătea culcat lîngă picioarele 
acestuia, respirind sacadat. Limba îi atîrna din gură într-o parte, 
lăsînd să i se vadă colții puternici şi ascuţiţi. Skorzenny se apropie 
la un pas de el, se lăsă pe vine, şi se uită direct în ochii inteligenţi 
ai animalului. Acesta se ridică în picioare, închizîndu-şi botul şi 
îndreptîndu-şi urechile, parcă surprins de curajul celui din faţa sa. 
Mîrîi ameninţător, dezvelindu-şi dinţii din faţă, după care brusc se 
linişti, lingîndu-se pe bot. Skorzenny întinse mîna spre capul 
cîinelui şi începu să-l scarpine uşor între urechi. 

Faţa feldwebel-ului exprima atita uluială, de parcă în locul lui 
Skorzenny s-ar fi aflat o maică stareță. 

În timp ce mîngiia cîinele, lui Skorzenny i se derulă într-o 
secundă în minte, filmul amintirilor din munţii Pomeraniei. 


* x x 


În ziua aceea, grupa sa urma să participe la întîlnirea lunară 
cu „căţeii“. 

Coboriră ca de obicei, împreună cu celelalte grupe, pînă la 
poalele muntelui. Arena pustie îşi aştepta parcă gladiatorii. 

Băieţii săi, îşi traseră la sorţi ordinea, după metoda 
nebrevetată încă a haptgefreiter-ului Surbek, cu beţişoarele de 
chibrit. Conform unor reguli nescrise ale taberei, Skorzenny fiind 
comandant de grupă, urma să fie primul. Abia terminară 
operaţiunea, că şi sosi camionul cu „căţeii“. 

„Căţeii“ erau de fapt nişte cîini lupi ţinuţi fără mîncare citeva 
zile bune, care lătrau întăritaţi la culme în cuştile lor. Ciţiva 
soldaţi, ajutîndu-se de nişte căngi, dădură cuştile jos din camion, 
cu mare grijă, de parcă ar fi mînuit bombe gata amorsate. 

Altă regulă nescrisă a jocului permitea celui ce urma să lupte 
cu fiara înfometată, să şi-o aleagă singur. 

— Ei, austriacule, rînji ca de obicei Surbek, care căţeluş crezi 
că e cel mai blînd? 

— Herr haptgefreiter, alegeţi-mi-l dumneavoastră pe cel mai 
blînd, îl înfruntă Skorzenny, zimbind cît putea de inocent. 


— Da, ce spui? se miră acesta, continuînd să rînjească fără 
rost. la să vedem noi, un căţeluş blind de tot pentru austriacul 
nostru. Şi începu să dea ocol cuştilor, din care fiarele continuau să 
latre cu înverşunare, arătîndu-şi colții. 

— Ce-ai zice de ăsta? Şi Surbek indică o cuşcă în care fiara 
părea că mai are puţin şi rupe gratiile. 

— La ăsta mă gindeam şi eu, zău aşa, Herr haptgefreiter, 
răspunse Skorzenny, parcă fericit de alegerea făcută de caporal. 

— Nu zău, i-auzi ce brodeala naibii! se prefăcu sincer mirat 
Surbek. Păi atunci, ia du-te tu în arenă şi joacă-te cu el! 

Skorzenny îşi scoase pumnalul din teacă, şi-l înmiînă lui 
Surbek, întrucît trebuia să lupte cu mîinile goale, după care intră 
în arenă, îndreptîndu-se către mijlocul ei. 

Doi soldaţi traseră cuşca cu cîinele ales, pînă la poarta arenei, 
şi se întoarseră spre Surbek. Animalul spumega pur şi simplu de 
turbare, de parcă nişte viespi îşi făcuseră cuib sub coada sa. 

— Daţi-i drumul! ordonă Surbek. 

Soldaţii ridicară cu o cange uşa cuştii. Aceasta era exact pe 
dimensiunile porţii arenei, astfel încît cîinele nu avea pe unde să o 
ia, decit înspre arenă. Mai ales că acolo se şi zărea hrana cea mult 
aşteptată. 

Fiara se năpusti în goană spre Skorzenny, scoţind nişte 
sunete, pe lîngă care un mirîit ar fi fost un gingurit de copil. 
Acesta aştepta calm, cu corpul în lateral, şi uşor îndoit. lşi lăsase 
toată greutatea pe piciorul stîng, iar dreptul abia dacă atingea 
pămîntul. Miinile aveau aceeaşi poziţie ca şi picioarele iar 
degetele erau desfăcute în formă de gheară. Fiara se afla la cîţiva 
metri de el. 

Urmă un salt, apoi încă unul, după care animalul se înălţă de 
la pămînt, aruncîndu-se ca un fulger asupra sa. In clipa în care se 
desprinse de pămînt, Skorzenny ridică piciorul drept, îl trase iute 
spre el, îndoindu-l, şi apoi îl destinse ca un arc, repezindu-şi 
bocancul cu toată puterea în stomacul cîinelui. Acesta se prăvăli 
înapoi sub forţa loviturii şi căzu pe pămînt, cu un bufnet surd. 

Skorzenny se aruncă pur şi simplu asupra lui ca un jucător de 
rugby, încercînd să-i prindă gitul. Cîinele se zviîrcoli de cîteva ori, 
dînd din labe şi hiîrîind, turbat de furie. Reuşi în cele din urmă să 
scape din strînsoare. Skorzenny, întins pe pămînt, se întoarse 


fulgerător cu faţa în sus, pentru a para atacul furibund care avea 
să urmeze. Ştia că animalul se va năpusti spre gitul său, ceea ce 
se şi întîmplă. 

Întîmpină atacul cu mîinile întinse, prinzînd cîinele de git şi 
încercă să-l imobilizeze măcar o fracțiune de secundă. Reuşi, 
acesta îi zgiriia pieptul cu labele, în tentativa sa de a scăpa din 
nou. Fracţiunea de secundă în care anihilase atacul, îi fusese 
suficientă. Işi îndoi picioarele, fixă corpul cîinelui cu genunchii şi 
strînse cu toată forţa. Animalul se zbătea cumplit, dar într-o clipă, 
se lăsă moale ca o cîrpă. Cuşca sa toracică nu rezistase presiunii 
picioarelor omului, şi se frinse, piriind ca un vreasc uscat. 
Coastele rupte provocară instantaneu o hemoragie internă, iar 
cîinele începu să se zbată în agonie. Skorzenny îl aruncă într-o 
parte, şi se ridică în picioare, ştergindu-şi faţa de balele 
animalului, care i se prelinseră pe faţă în timpul luptei. Privi la 
frumosul exemplar care trăgea să moară. Corpul cîinelui acoperit 
cu un păr maroniu spicat, tresăltă spasmodic, iar botul din care i 
se vedeau colții ascuţiţi, rămase întredeschis. 

Ochii larg deschişi priveau spre Skorzenny parcă cu reproş. Un 
ultim zvicnet şi animalul rămase inert, cu ochii în continuare 
deschişi. 

Skorzenny ieşi din arenă şi se alătură grupei sale. Duiosul îl 
întîmpină cu un zîmbet şăgalnic: 

— Ştii austriacule, am pariat împotriva ta! 

— Ce mă Duliosule, credeai că mă rupe javra aia? răspunse 
Skorzenny, parcă atins în amorul propriu. 

— Ei, pe dracu! Dacă vrei să ştii, nici nu ne interesa cum te 
joci tu acolo, cu cîinele. Alta-i chestia! Am pariat că la 16 ani, încă 
mai erai flăcău. Aşa-i ori ba? 

— Ai pierdut pariul, Duiosule! zimbi Skorzenny, bătîndu-l 
compătimitor pe umăr... şi ca să te conving întreab-o pe sor'ta! 

Cei din jur începură să ridă grosolan. 

— Sînteţi o adunătură de gunoaie! decretă scîrbit Duiosul, 
îndreptîndu-se spre arenă. Era rîndul său să lupte cu mîinile goale, 
împotriva unui cîine lup înfometat. 


Feldwebel-ul îl însoţi pînă la locul de parcare al maşinilor. 
Şoferul care-l adusese, stătea lîngă maşină, fumiînd. La vederea 


lui Skorzenny care se apropia, aruncă ţigara, deschise portiera şi 
luă poziţia de drepţi. 


Volkswagen-ul negru străbătea Munchen-ul vizibil afectat de 
bombardamente. Şoferul privea din cînd în cînd în oglinda 
retrovizoare din interiorul maşinii, la ofiţerul SS pe care-l 
conducea spre casă. Dimineaţa cînd îl adusese la cartierul general 
al Fuhrerului, figura acestuia era îngindurată şi posacă. Acum, la 
întoarcere SS-istul avea o faţă luminoasă şi zimbăreaţă. | se părea 
foarte ciudat ca o vizită în „birlogul lupului“ să-i producă acestuia 
o asemenea transformare. 

Dar Skorzenny avea toate motivele să fie mulţumit întrucît 
imaginaţia sa începuse să o ia razna, închipuindu-şi deja 
momentul în care Fuhrerul îi va agăța personal pe piept mult 
rivnita Cruce de Fier care, pe lingă gloria militară, presupunea şi 
niscaiva avantaje materiale. 

Îşi aminti de isprăvile sale de acest gen. 

Marsilia, joacă de copii. Nişte amatori, francezi. Fusese vorba 
de „Rezistență“ care răpise pur şi simplu pe guvernatorul militar 
al oraşului, şi pretindea în schimbul lui, eliberarea a o sută de 
maquisarzi 1. Îşi aminti de cursa în care era cît pe ce să cadă. O 
casă în care intrase de unul singur. Mirosul de ţigară pe care-l 
simţi, îl făcu să arunce imediat o grenadă şi să-i ucidă pe cei ce-l 
aşteptau. Norocul său fusese că naivii de francezi aveau asupra 
lor şi harta cu însemnările referitoare la locuinţele conspirative în 
care-l tot schimbau pe neamţ de colo-colo. Restul fusese treabă 
de rutină. 

Smolesk, asta da, dar îi dovedise şi pe ruşi. Aceştia făcuseră 
prizonier pe şeful de stat major al unei brigăzi de motorizate. 
Skorzenny cu trei oameni de-ai săi, şi cu un gestapovist care ştia 


U Luptători de rezistenţă. 


perfect ruseşte, trecură linia frontului. Skorzenny în uniformă 
germană, ca şi cum fusese luat prizonier era însoţit de ceilalţi 
patru îmbrăcaţi în uniforme ruseşti şi cu acte false. Un locotenent 
tînăr şi cam limbut, le indicase locul unde era ţinut prizonier 
ofiţerul neamt. Skorzenny fusese închis într-o cameră vecină cu a 
celui ce urma să fie răpit. Noaptea îşi tăie legăturile cu două lame 
fine şi ascuţite de oţel, ascunse în tocurile cizmelor şi mai tăie şi 
beregăţile paznicilor săi. Camarazii lui declanşară o diversiune, şi 
astfel reuşiră să scape. Merseră două nopţi, iar ziua se ascunseră 
în gropi camuflate, pe care le săpaseră la ivirea zorilor. 

După ce s-au întors la ai lor, cu şeful de stat major bine mersi, 
a fost avansat căpitan. 

— Herr sturmbannfuhrer, aţi ajuns acasă, spuse sec şoferul, 
fără să se întoarcă. Precis că se mai gîndea încă la ce anume îl 
determinase pe Skorzenny să devină aşa de vesel. 

Skorzenny îşi aruncă ochii pe geam şi văzu blocul cenuşiu în 
care locuia, avind o urmă de schijă deasupra uşii de intrare. 

— Heil Hitler! salută el, ieşind grăbit din maşină. 

— Heil Hitler! răspunse şoferul în doi peri, după care porni 
maşina. 

Skorzenny dădu să intre în bloc, cînd îşi dădu seama că o 
asemenea victorie trebuie musai sărbătorită, mai ales că îl 
aşteaptă Gerdi. Se întoarse şi se contopi în masa cenuşie a 
trecătorilor. Figuri şterse, posomorite, lunecau pe lîngă el în 
tăcere. La restaurantul din colţul străzii, era însă animaţie mare. 
Figurile consumatorilor se deosebeau vădit de cele ale 
trecătorilor, chipuri pe care se citea bunăstarea, ameţite de 
băutură. Chicotelile unei femei care băuse peste măsură, răsunau 
strident, în dezacord cu acordurile nelipsitului „Lili Marlene“. Otto 
aprecia că trei sticle de şampanie erau de ajuns pentru dispoziţia 
în care se afla, şi după ce le cumpără, ieşi, nu înainte de a pişca 
fundul unei ospătăriţe, aşa din curtoazie. 

Nu se mai osteni să-şi scoată cheile şi sună dirrect. Aproape 
imediat, uşa se deschise şi Gerdi care parcă abia aştepta soneria, 
i se aruncă în braţe: 

— Ce mi-ai adus? gînguri ea, lipindu-i-se de piept, şi sărutîndu- 
| prelung. Mirosul de femeie tînără, proaspăt îmbăiată, îl excită 
uşor pe Skorzenny. Îi petrecu mîna dreaptă pe spate, mîngtindu-i 


şoldurile bine conturate. Halatul de mătase al fetei i se mula de 
corp. Undeva, în bloc, se deschise o uşă şi se auzi o palmă 
răsunînd. Brusc, un copil începu să urle ascuţit. 

— Nu crezi c-ar fi mai bine să intrăm? propuse Otto, mai ales 
că cele trei sticle de şampanie din mîna stingă îl cam stinghereau. 

Gerdi nu-l slăbi cîtuşi de puţin, dar se retrase, ţinîndu-se lipită 
de el. Tocul cizmei lui Skorzenny trînti puternic uşa, închizînd-o. 

— Vrei să facem o mică pauză, să deschid şi eu şampania? 
reuşi el să articuleze, în timp ce-şi despărţea cu greu gura de cea 
a lui Gerdi. 

— Sigur că nu vreau, dar dacă trebuie să beau şampanie, 
atunci să bem. Imi spui şi mie cu ce ocazie? întrebă ea curioasă. 

— Asta nu-i treaba ta, i-o reteză scurt Otto, în timp ce-şi 
scotea cizmele şi vestonul. Mai bine adu pahare şi vino-ncoa', o 
momi el, pe un ton ademenitor, trîntindu-se pe sofaua din 
sufragerie. 

Pocnetul sticlei de şampanie desfăcute, răsună vesel în 
încăpere. Băşicuţele care se spărgeau în pahare, susurau plăcut, 
iar mirosul băuturii fine se răspîndi în jur. 

— Să beau pentru reuşită şi pentru victorie! toastă Otto, 
ridicînd paharul. 

— Eşti un urs rău, că nu-mi spui nimic, replică Gertrude 
îmbufnată, fără să ciocnească. 

— Dar dacă ţi-aş cumpăra nişte pantofi din Italia, atunci ce-ai 
spune? 

— Aaa, ce-ţi mai place să mă necăjeşti! se înveseli ea brusc şi 
luîndu-şi paharul, îl ciocni înviorată de cel al lui Otto. 

Paharele fură golite pe nerăsuflate de amindoi. Skorzenny le 
umplu din nou şi îl dădu peste cap şi pe acesta, după care îşi 
aprinse o ţigară. Gertrude începu să-i descheie cămaşa, 
mîngiîindu-i pieptul cu mişcări încete, abia atingîndu-i pielea. 

Petrecîndu-i braţul stîng în jurul umerilor ei, Otto continuă să 
fumeze tacticos. Sînii fetei apărură uşor din halat, tineri şi fermi. 
Locul miinii lui Gertrude, fu luat de buzele ei, care începură să-l 
sărute. Părul negru atingea uşor bărbia şi nările lui Otto, care 
închise ochii de plăcere în timp ce buzele fetei începură să-i 
prindă pielea de pe piept, iar dinţii să i-o muşte uşor. Otto lăsă 
ţigara în scrumieră, şi exploră coapsele calde, provocînd tresăriri 


în corpul lui Gerdi. Aceasta se ridică brusc şi îşi scoase halatul, 
rămînînd într-un slip din care un croitor iscusit ar fi putut face cu 
mare greutate un papion bărbătesc. Gerdi se îndreptă spre 
bucătărie, de unde se auzea moşmondind ceva la frigider. Peste 
cîteva clipe se întoarse cu o tăviţă cu cuburi de gheaţă din care 
puse cîteva în fiecare pahar. Mai turnă şampanie şi şopti languros: 

— Dragule, mai desfă te rog o sticlă, cu gîndul mai mult ca 
sigur la pantofii promişi. 

Skorzenny se ridică cu un oftat şi încă un pocnet răsună în 
încăpere. În timp ce turna şampania, Gerdi îngenunchie în faţa lui 
şi începu să-i desfacă cureaua de la pantaloni, cu mişcări înadins 
încetinite. Otto o cuprinse de mijloc şi o trase uşor spre el. Incepu 
să-i sărute sînii, cuprinzîndu-i sfircurile mici şi tari între buze. 
Miinile începură să-i scoată slipul şi Gerdi îl ajută, ondulîndu-şi 
uşor şoldurile, pînă rămase goală-goluţă. Rămase în aceeaşi 
poziţie, îngenuncheată între picioarele lui Otto. Acesta luă un 
pahar de şampanie, îl apropie uşor de gitul fetei, lipindu-i-l de 
piele şi înclinîndu-l încet, lăsă să i se prelingă un firişor de lichid 
între sîni. Apoi, începu să lingă diîra lăsată de şampanie, de la git, 
pînă la pîntecele uşor musculos. 

Gerdi gemea uşor şi Otto ridicîndu-se, din cîteva mişcări, 
rămase cum îl făcuse mama lui. Mai bău un pahar, după care se 
întinse leneş pe sofa. Fără nici-o invitaţie prelabilă, Gerdi se aşeză 
deasupra lui şi din cîteva mişcări, se contopi cu bărbatul. Şoldurile 
începură să se unduiască, în timp ce mîinile lui Otto îi mîngiiau cu 
pasiune sînii. La un moment dat, corpul lui Gerdi se înclină puţin 
în lateral şi mîna ei cotrobăi prin tăviţa cu cuburi de gheaţă de pe 
măsuţă. 

Otto crezu că vroia să mai pună cuburi în pahare, cînd 
deodată simţi un fior rece că-i străpungea piîntecele. Cîteva cuburi 
de gheaţă se odihneau pe abdomenul său eliminînd brusc 
senzaţia de căldură ce i-o transmisese pînă atunci corpul fetei. 
Miîinile sale îi părăsiră sînii şi îi cuprinseră cu tărie şoldurile. 
Mişcările fetei se accelerară, iar cele două corpuri ajunseră să se 
sincronizeze. Peste cîteva clipe, o senzaţie infinită îl cuprinse pe 
Otto, care cu un oftat prelung îşi lăsă epuizat braţele în lături. 
Gerdi ţipă scurt, după care se prăbuşi peste pieptul lui. 


De două zile, şcoala de ofiţeri de carabinieri din Roma avea un 
„oaspete“ de preţ în persoana lui Mussolini. Şi cum orice fiinţă sau 
lucru de preţ trebuie bine păstrat, acesta era păzit cu străşnicie. 
Carabinierii care erau postați pe culoarul biroului comandantului, 
erau schimbaţi din două în două ore, iar ofiţerul de gardă din 
anticameră, din şase în şase ore. 

Dar Mussolini n-avea nici-un gînd să evadeze. În primul rînd 
pentru că nu ar fi putut de unul singur. Apoi, aştepta să fie mutat 
la reşedinţa sa de la Rocca delle Caminate, cum îi propuse în scris 
lui Badoglio, la iniţiativa acestuia. Dar răspunsul întîrzia să vină. 

Noaptea de marţi care începuse, urma să fie cea de-a treia 
noapte a captivităţii sale. Tocmai se pregătea să se culce, cînd pe 
neaşteptate, uşa camerei sale se deschise, fără nici-un protocol. 
Un ofiţer de carabinieri intră grăbit: 

— Duce, pregătiţi-vă imediat de plecare! 

De-abia apucă să se îmbrace, cînd, după un ciocănit prealabil, 
intră de data aceasta un general: 

— Duce, sînt generalul Polito, şeful poliţiei militare al Marelui 
Cartier General. Vă voi însoţi spre noua dumneavoastră 
destinaţie. 

— Poţi să-mi spui generale, unde mergem? întrebă discret 
Mussolini. 

Dar generalul nu putu să-i răspundă, sau nu voise, ceea ce 
pentru Mussolini era cam acelaşi lucru. 

Luară loc amîndoi într-o maşină cu perdele trase. În curtea 
şcolii, două camioane înţesate cu carabinieri aşteptau să-i 
escorteze. Generalul i se adresă pe un ton amical: 

— Duce, probabil că bănuiţi că la cea mai mică tentativă de 
evadare, escorta are ordin să tragă. Aşa că... şi făcu un gest din 
care reieşea că Mussolini n-avea de ales. 

Coloana de maşini se puse în mişcare. Mussolini încercă să 
refacă traseul, avînd certitudinea că se îndreaptă spre nord, către 
Rocca delle Caminate. 

Noaptea era răcoroasă şi curentul care intra prin geamul 
întredeschis al şoferului, îi făcea bine. Dură un sfert de oră de 
drum, o pală de vînt ridică una dintre perdelele maşinii. Se putea 


zări Ciampino, cu munţii Albano. 

Mussolini tresări ca o călugăriţă în faţa căreia se pomenise de 
„ucigă-l toaca“. Deci nu se îndreptau pe via Flaminia, către nord, 
ci erau exact pe via Appia, spre sud, în direcţia opusă Romagniei. 

Aştia nu mă duc la Rocca delle Caminate, cum mi-a promis 
vita încălţată de Badoglio, ce dracu’ or avea de gînd? se neliniști 
el brusc. 

— Generale, poţi să-mi spui încotro ne îndreptăm, asta nu 
schimbă cu nimic situaţia, doar îţi dai seama! făcu el apel la 
logica însoţitorului său. 

Dar generalul Polito nu catadicsi să-i răspundă. Stătea 
nemişcat şi tăcut ca un sfinx. Cu siguranţă că un indian mut ar fi 
fost mai guraliv decit el. 

Un zgomot de motoare grele veni în direcţia lor. Maşina în 
care se aflau îşi încetini mersul. Zgomotul pe care-l auzise crescu 
în intensitate. Mai mult ca sigur că se întretăiaseră cu o coloană 
militară. 

Intr-adevăr, aşa şi era. Se aflau pe colina Velletri şi se 
încrucişară cu o coloană militară, dar nu italiană, ci germană, din 
armata mareşalului Kesserling. Mussolini avea să afle mai tîrziu cu 
ciudă cum ofiţerul neamţ care comanda coloana fusese intrigat de 
prezenţa acelei maşini escortate de două camioane cu carabinieri, 
aşa, hodoronc-tronc, în toiul nopţii, şi fusese cît pe ce pe punctul 
de a le opri. Dar se lăsase păgubaş şi rău făcuse. Trecuse pe lingă 
o avansare cît roata carului de mare. 

Şi astfel, drumul continuase fără nici un alt incident. La miezul 
nopţii, coloana se opri. De cîteva minute, în maşină pătrunsese un 
aer sărat, iar vintul uşor, aducea zgomotele mării. 

Generalul Polito, care părea că-şi pierduse complet graiul îi 
făcu semn lui Mussolini să coboare. Se aflau în portul Craeta, 
chiar lîngă țărm. Un vas mic, se legăna uşor lîngă ei, legat cu 
parimele de mal. Numele său se vedea clar în lumina lunii: 
„Persefona“. : 

„Hm, Persefona, zeiţa infernului! Aştia încearcă să mă 
terorizeze prin toate mijloacele“ se amuză Mussolini, făcînd haz 
de necaz. 

Se îmbarcă pe vas, în cea mai mare linişte, ca nişte 
contrabandişti prudenţi. Către ora patru, nava porni în larg, 


aproape fără nici-un zgomot, de parcă carabinierii din cele două 
camioane o împingeau cu zel. 

Din cabina în care fusese închis, ducele putea vedea marea 
liniştită, în bătaia lunii. Zgomotul odihnitor al valurilor, şi legănatul 
vasului îl făcură să adoarmă destul de repede. 

Se trezi la primele raze ale soarelui. Nerăbdător, privi pe 
geam, încercînd să localizeze zona în care se aflau. Se apropiau 
de o insulă, care după aspectul său stîncos, părea a fi Ventotene. 

„Să vă ia toţi dracii!“ înjură cu voce tare Mussolini. Era clar 
acuma că urma să fie predat aliaţilor. După ce aceştia 
debarcaseră în Africa, anul trecut în noiembrie, englezii se 
plimbau prin Mediterana, mai abitir decît pe Tamisa. 

Dar vasul său, cu un nume atit de optimist, îşi schimbă brusc 
direcţia către insula Ponza. 

„Ce mi-e Ventotene, ce mi-e Ponza“ gîndea indiferent ducele, 
neavînd de unde să ştie, că nici una dintre cele două insule nu 
fusese ocupată de aliaţi. Însă pe Ventotene se afla o unitate 
germană de apărare antiaeriană, iar comandantul Persefonei, 
înştiinţat prin radio de acest lucru, schimbase direcţia vasului în 
timp util. 

Ajunseră la Ponza peste puţin timp. Populaţia de pe insulă 
aflase de sosirea sa, încît o mulţime de curioşi era adunată în 
port, privind prin binocluri către vasul care ancora. Oamenii era 
liniştiţi, şi nu păreau deloc să aibă intenţia să-l linşeze. Cum 
debarcară, o escortă puternică din 50 carabinieri şi 50 de agenţi 
de poliţie îl conduseră într-o căsuţă aşezată chiar pe ţărmul mării 
şi aşa, ca să nu-şi piardă obişnuinţa, îl şi încuiară. 

Era 28 iulie. 

„Miine voi împlini 60 de ani“ îşi aminti brusc Mussolini. Ce 
cadouri îmi va trimite destinul? se întrebă el ironic. 

De afară se auzea lătratul întăritat al unor cîini. Trupele de 
pază fuseseră întărite cu animalele cele mai credincioase omului, 
pentru a-i da de înţeles că n-ar fi bine să o ia hai-hui, la plimbare 
de unul singur. 

Primise totuşi permisiunea de a se plimba strict în jurul casei. 
La nici 50 de metri, se aflau soldaţii de pază, care formau practic 
un gard viu. 

A doua zi stătuse în neştire pe treptele casei, cu privirea 


pierdută în larg. Se aştepta ca din clipă-n clipă, să apară la orizont 
vreun crucişător cu steagul britanic, care să-l înhaţe cu drag. 
Valurile mării se loveau de trepte din cînd în cînd, lăsînd în urma 
lor o spumă albă, pe care nisipul o înghiţea imediat. Stropii de apă 
udau telegrama pe care o mai ţinea încă, absent, în mînă. Era de 
la Reichsmarşalul Göring, care-l felicita cu ocazia zilei sale de 
naştere. Göring îşi exprima regretul că n-a putut veni la Roma, să- 
| felicite personal şi să-i dea drept cadou, un bust al lui Frederic 
cel Mare. 

„Dacă veneai la Roma... De Frederic cel Mare îmi arde mie 
acum, ce să-ţi spun!“ oftase cînd citise telegrama. “Ce dracu face 
Hitler? N-a aflat oare de răpirea mea?“ Orizontul era pustiu. Nu se 
vedea nici urmă de crucişător britanic, sau de orice altă 
naţionalitate. 

Ciţiva soldaţi izbucniră într-un ris zgomotos, după ce unul 
vorbise cîteva minute. Probabil o glumă deocheată cazonă. Lîngă 
Mussolini, o moluscă translucidă adusă de valuri, mai tresări 
odată, după care rămase inertă. Soarele o lumina zadarnic. 

Mussolini o împinse cu piciorul, se ridică de pe trepte, şi intră 
în casă. 


Generalul Student era turbat de furie. Figura sa uscăţivă, de 
parcă minca numai salată, şi doar în zilele de sărbătoare punea 
gura pe ceva mai acătării, era stacojie. 

— Heraus!! răcni la ordonanța sa, un soldat pe cît de blond, 
pe atît de blajin. Hans tocmai îi adusese corespondenţa şi stătea 
cuminte, ca un cîine bătrîn şi credincios, aşteptind ordinele 
stăpînului său. 

La invitaţia amabilă primită, ieşi din încăpere fără să facă nici 
un zgomot, ca şi cum s-ar fi strecurat pur şi simplu pe sub uşă. 


l Heraus! - leşi afară! 


Student se învirtea fără nici-un rost prin biroul său, ca un tigru 
flămînd al cărui îngrijitor chefuise peste măsură şi uitase să-i mai 
dea să mănince. Avea toate motivele să fie furios. Anglo- 
americanii, după ce practic apucaseră Sicilia din 23 aprilie, 
amenințau acum cu o debarcare iminentă pe continent. Ştirile din 
ultimele zile erau alarmante. 

— „Cred şi eu” bodogănea de unul singur Student, „că Hitler a 
renunţat la operaţiunea „Schwarz“ dacă şoarecii ăia de birou din 
OKW! i-au cîntat în strună cu Sicilia“. _ 

Generalul se referea ceremonios la generalii din Inaltul 
Comandament German, care împreună cu Hitler, hotăriseră să 
renunţe deocamdată la ocuparea Romei şi Vaticanului. 

— „Precis mi-a făcut-o vreunul din porcii ăia de acolo, morţi de 
invidie! Las' că-l dibui eu pînă la urmă. Auzi, să-mi lase mie, 
ditamai generalul, sarcina să mă ocup de răpirea italianului ăsta 
umflat“ cîrtea în continuare Student, nemulţumit la culme de 
faptul că era marginalizat. 

„Şi ca să mă ameţească, o numesc în continuare, operaţiune 
în toată legea. l-au mai dat şi numele ăsta timpit de „Eiche“ ll. 

Cu siguranţă că pe Student nu l-ar fi mulţumit nimic un acele 
clipe. Doar aşa, să fi fost anunţat că primise peste noapte Crucea 
de Fier. 

— „Mai bine m-ar fi pus să o răpesc pe Clara Petacci, asta da, 
aş fi făcut-o cu drag“ gîndi el aiurea. Se şi vedea răpind-o pe 
amanta ducelui, ca un cavaler medieval şi fugind cu ea, în lumea 
largă. 

Dar generalul Student primise ordin să-l răpească pe Mussolini 
şi nu pe Clara Petacci, aşa că vrînd nevrînd, se puse pe treabă. 
Mai întîi, evident, trebuie să afle unde este ţinut ascuns acesta. 
Dar oficialităţile germane de la Roma nu fuseseră în stare să-l 
ajute cu nimic. 

„Nişte incompetenţi“ îşi aminti el cu dispreţ de cei cu care 
intrase în contact. 

Primul fusese August von Makensen, ambasadorul Berlinului la 
Roma. Generalul Student îi solicitase acestuia o audienţă, după 
ce-l informase telefonic despre misiunea sa urgentă şi strict 


0 OKW - Oberkomando der Wehrmacht - Înaltul Comandament al Armatei. 
U Eiche - stejarul. 


secretă. 

Von Makensen îl primise la reşedinţa sa, cu ceremonialul cu 
care probabil nobilii săi strămoşi îşi primeau oaspeţii în castelele 
lor din Bavaria. Ambasadorul era un tip spilcuit, care părea că 
tocmai ieşise de la un croitor de lux. Uşoara grimasă a obrazului 
stîng arăta că se căznea puţin ca să-şi menţină monoclul la ochi. 

— „Mein Herr general“ îl întîmpină el amabil pe Student, cu 
braţele deschise, „ce plăcere; nu te-am văzut de mult!“ 

Student mimă şi el aceeaşi plăcere, deşi, la drept vorbind nu o 
simţea deloc. 

— „Un trabuc, un coniac?“ continuă von Makensen, ca o gazdă 
perfectă. 

— Dancke schân!, se forţă Student să se arate amabil alegînd 
un trabuc. Trepida de dorinţa de a intra cît mai repede în subiect. 

— Fur Führer! Prosit! U toastă Makensen, ridicînd paharul cu 
coniac. Îl scrută în zare şi apoi sorbi cu grijă o înghiţitură, parcă 
temîndu-se ca în pahar să nu fie altceva. Mein general, oftă el din 
toţi rărunchii, n-am nici o veste bună pentru dumneavoastră. 

Student molfăi trabucul cu nervozitate între buzele sale 
subţiri. 

— „Am avut o întrevedere cu mareşalul Badoglio, dar acesta 
mi-a îndrugat numai verzi şi uscate despre Mussolini“. 

Expresia folosită de ambasador, în contrast vădit cu prestanţa 
sa, îl surprinse pe Student. 

— „Adică“, continuă Makensen, „italienii l-au pus la adăpost 
de o eventuală revoltă la Roma şi chiar Mussolini a mulţumit 
pentru grija dovedită faţă de ocrotirea persoanei sale“. 

„Ce mai tura-vura, te-au îmbrobodit la fix“ gîndi Student 
dezamăgit. Pierduse vremea de pomană, bătînd drumul pînă la 
ambasador. „Mai bine-mi spunea la telefon că n-a aflat nimic şi cu 
asta basta“, se înciudă el mai mult. 

Luase legătura apoi cu obergruppenfuhrer Anton von Rinteleu, 
ofiţerul de legătură al Wehrmachtului în cadrul Marelui Stat Major 
al armatei italiene, dar nici acesta nu reuşise să afle nimic de la 
omologii săi italieni. 

Şanse mai mari îi acordase feldmareşalul Albert Kesselring, 


l Dancke schön - mulţumesc. 
UI Pentru Führer! Noroc! 


care era comandantul grupului de armate „C“ din Italia. Student îi 
ceruse şi acestuia o audienţă, care îi fusese acordată imediat. 

— Herr obergruppenfuhrer, Fuhrerul m-a însărcinat personal 
cu eliberarea lui Mussolini, intrase el milităreşte în miezul 
problemei. Am primit ordinul de a apela la toţi comandanții noştri 
din Italia, pentru a afla locul unde este ascuns Mussolini. De aceea 
mă aflu la dumneavoastră. 

— Herr general Student, sînt dezolat că nu vă pot ajuta, spuse 
cu părere de rău Kesselring. Fuhrerul care şi noaptea se gîndeşte 
la cauza dreaptă a luptei noastre, m-a însărcinat să-i transmit 
ducelui pe 29 iulie, un cadou pentru ziua sa de naştere. Ştiţi, este 
un cadou foarte frumos, operele complete ale lui Nietzsche, 
adăugă el parcă puţin invidios. 

„Puțin îmi pasă mie ce i-a trimis Hitler lui Mussolini, de ziua lui 
de naştere. Din partea mea, putea să-i trimită şi un sutien cu 
zvastica pe el, pentru amanta lui“, gîndea Student, bătînd nervos 
din picior. 

— Am încercat să obţin din partea mareşalului Badoglio 
permisiunea de a înmina personal acest cadou lui Mussolini, dar 
am fost refuzat. Mareşalul mi-a mulţumit şi mi-a promis că va 
preda personal cadoul ducelui, încheie dezarmat Kesselring, 
ridicînd neputincios din umeri. 

„Te-a îmbrobodit şi pe tine, ca şi pe Makensen“ gîndi 
dezamăgit Student, blestemînd în gînd clipa în care Hitler îi 
dăduse această misiune ingrată. 

Se simţea legat de miini şi de picioare. El, care era obişnuit să 
mînuiască escadrilele sale de avioane, ca figurile pe tabla de şah, 
se afla acum pe un teren necunoscut. Căzuse parcă din cer, drept 
într-o mlaştină, şi nu ştia încotro s-o apuce. 

Dar în vinele sale curge sînge de militar. Se hotări să recurgă 
la propriile sale servicii de spionaj, care în scurt timp, se 
dovediseră a fi rapide şi eficiente. 

leri, aflase de la unul dintre agenţii săi, că Mussolini era 
sechestrat pe insula Ponza. Il convocase în grabă pe Skorzenny şi 
definitivară împreună planul de răpire pentru noaptea următoare. 
Dar, în zorii zilei în care se afla, primise prin telefon o veste 
proastă. Acelaşi spion, îi comunicase că noaptea trecută, 
Mussolini fusese transportat de pe insulă, într-o direcţie 


necunoscută, la bordul unui vas francez. 

Student simţise că îi cade tavanul în cap, cu lustră cu tot. De- 
abia mai avusese timp să transmită lui Skorzenny ordinul de 
contramandare a operaţiunii. 

„Blestemaţii de italieni“, răbufni el, şi strîngîndu-şi pumnul 
ciolănos, izbi cu toată puterea în abajurul lămpii de pe birou. 
Acesta căzu antrenînd cu el şi lampa, care se sparse cu zgomot. 

În uşă se auzi o ciocănitură, după care apăru figura blajină a 
lui Hans. 

— M-ati chemat, Herr general? 

— Heraws! îi răcni pentru a doua oară în ziua aceea Student. 

Hans ieşi la fel de imperturbabil cum intrase. 

Privea în gol, pe fereastră, plin de draci biţiind nervos un 
creion, între degetul mijlociu şi cel arătător. 

Dintr-un tablou uriaş, Adolf Hitler îl privea mustrător, ca pe un 
elev slab, care nu-şi învățase lecţia. 

Calendarul de pe perete arăta ziua de 6 august. 


9 


Noaptea era întunecată, ca sufletul unui condamnat la 
moarte. Nori grei şi negri coboriseră, gata să atingă marea 
răscolită ale cărei valuri uriaşe păreau că se luptă cu cerul 
potrivnic într-o încleştare gigantică, din care răzbătea doar un 
muget, venit parcă din alte lumi. 

Mussolini stătea la fereastră, privind prin geam lovit din cînd 
în cînd de valuri, la spectacolul măreț şi înfricoşător în acelaşi 
timp, pe care i-l oferea natura dezlănţuită. Avea impresia că-şi 
urmăreşte filmul propriei sale vieţi tumultoase, într-o interpretare 
inedită. 

— Duce, sînteţi în pericol! Trebuie să vă ducem în altă parte! 

Mussolini tresări. Din cauza zgomotului puternic, nu auzise că 
intrase cineva. Un ofiţer de carabinieri, şiroind de apă, stătea şi-l 
privea. Prin uşa care rămăsese deschisă mugetul furtunii se auzea 


şi mai terifiant. Militarul avea o figură aşa de chinuită, de parcă 
era constipat de cîteva zile. 

Mussolini se conformă ordinului şi luîndu-şi puţinele lucruri, 
ieşi în infernul de afară. Ofiţerul cel constipat era aşteptat de un 
pluton de escortă, cu care îl însoţi pe duce pînă în port. Se 
îmbarcară pe un vechi contratorpilor, care după numele purtat, 
„La Panthere“, era francez. 

Mussolini, care nu ştia să înoate, se urcă cu inima îndoită pe 
vasul care părea că din clipă-n clipă va fi smuls din parimele cu 
care era ancorat de țărm, valurile ridicîndu-se deja ameninţător 
pînă la punte. 

Turnul Londrei i-ar fi conferit în mod sigur mai multă 
încredere, decit o călătorie cu acest vas, pe o asemenea vreme. 

Cînd ajunsese pe punte, îl întrebă pe comandantul navei, în ce 
direcţie urmau să navigheze. 

— Maddalena, răspunse acesta scurt. 

Un fior mai rece decit vintul dezlănţuit îl străpunse. Era vorba 
de Fortăreaţa Maddalena din insula cu acelaşi nume din nordul 
Sardiniei. 

În jurul orei trei noaptea, nava porni. Contrar tuturor 
aşteptărilor, vasul era perfect construit şi înainta surprinzător de 
repede, în ciuda mării înfuriate. 

Mussolini era îngîndurat. Îşi amintea de episodul din martie 
1941. Pe vremea aceea, era comandant general în Albania. Fiica 
sa, Edda Ciano, se afla pe nava spital „Po“, ca infirmieră. 
Avioanele engleze respinse de antiaeriana de la Valona, 
aruncaseră şapte bombe asupra navei „Po“. Edda fusese 
surprinsă de bombe în cabina sa. leşise îngrozită, îndreptîndu-se 
către cabina celei mai bune prietene a ei, cu care studiase la 
Milano, şi ea infirmieră pe vas. Dărimăturile provocate de 
explozie, imobilizaseră uşa cabinei acesteia. Nenorocita implora în 
zadar după ajutor. Edda se căzni de una singură să deblocheze 
uşa, dar nu reuşi. Nava se înclina lent într-o parte. Edda privea 
neputincioasă şi paralizată de groază cum apa inunda tot mai 
mult culoarul în care se afla. Marele noroc al ei fusese un marinar, 
care dăduse din întîmplare peste ea. Nava ameninţa din clipă-n 
clipă să se scufunde. Marinarul care o scosese din culoarul 
inundat, o aruncase pur şi simplu peste bord. Edda rămăsese 5 


ore în apă rece ca gheaţa, pînă cînd în zori, operaţiunile de 
salvare ce fuseseră declanşate o recuperară. 

„La Panthere“ îşi continua drumul, străpungînd zveltă valurile, 
ca şi felina al cărui nume îl purta întinderile junglei. 

Înainte de ivirea zorilor, furtuna se potoli brusc. Continuară să 
navigheze către sumbra fortăreață medievală, pe o vreme 
superbă, potrivită mai degrabă unei croaziere. 

Ajunseră la destinaţie în primele ore ale serii. Era 6 august. De 
data aceasta, portul era pustiu. Nu se zăreau decit cîţiva marinari, 
care urmăreau curioşi acea debarcare ciudată, la care participau 
numeroşi carabinieri. Fortăreaţa care domina portul, se zărea în 
depărtare, cenuşie şi amenințătoare în amurgul care se lăsase. 
Dar grupul ce debarcase nu se îndreptă spre fortăreață, ci merse 
de-a lungul țărmului, pînă cînd ajunse la o casă izolată, exact ca 
pe insula Ponza. De data aceasta, casa era situată la citeva sute 
de metri de țărm. În spatele ei, pe un promontoriu, se vedea 
liziera unei păduri. 

În timp ce Mussolini intră în casă, soldaţii care-l escortaseră, 
ocupară imediat poziţii de pază, parcă dinainte ştiute. 
Promontoriu unde se termina pădurea, era locul cel mai bine 
păzit. Văzu cîţiva soldaţi cărînd chiar şi mitraliere în acea direcţie. 

Casa în care intrase, aparţine unui englez, pe nume Weber, 
după cum putuse constata dintr-o fotografie înrămată, agăţată pe 
perete. Din fotografie, îl privea un tip destul de antipatic, de pe 
malul unui rîu. Tipul ţinea în mînă o undiţă. Nu prea părea să fi 
avut noroc la pescuit, pentru că rînjea destul de anemic. În orice 
caz, trebuia să-şi îngrijească serios dinţii maxilarului inferior. Pe 
un colţ al fotografiei, era scris lăbărţat: „Din Anglia noastră dragă, 
lui Weber, de la Charles“. 

— „Parcă ăştia încearcă într-adevăr să mă terorizeze în fel şi 
chip. M-au băgat în casa lui Weber ăsta, ca să-mi intre bine în 
cap, că voi fi predat englezilor. Să vă ia dracu' pe toţi, cu Weber 
cu tot, scîrbele naibii ce sînteţi!“ bombăni Mussolini furios. 

începu să colinde prin casă, uitîndu-se pe fereastră. Locul 
detenţiei sale fusese bine ales, aprecie el cu ochi de militar. Dacă 
s-ar fi găsit cineva să-l răpească, numai dinspre uscat putea veni, 
şi anume dinspre pădure. Acesta era şi motivul pentru care se 
acordase atita atenţie apărării acelei zone. 


„Dar dacă totuşi...“ şi privirea sa se îndreptă spre mare. Îşi 
imagina cum în toiul nopţii, nişte bărci înţesate cu salvatorii lui, se 
apropiau de țărm, în liniştea cea mai deplină. Dinspre pădure, 
începe un atac puternic de diversiune, la adăpostul căruia cei de 
pe mare pot debarca şi-l pot răpi. 

„Da, aşa aş face“ hotărî el mulţumit de soluţia găsită. „Dar 
cine să mă salveze?“. 

Era o întrebare nimerită, pentru că nici din partea nemților nu 
se întrezărise vreun semn, nici dintr-a italienilor. Îşi cam pierduse 
orice speranţă de a fi salvat din mîinile răpitorilor săi. 

Numai că într-o zi, cînd se plimba în jurul casei, sub privirile 
vigilente ale paznicilor, auzi zgomotul unui avion care se apropia 
rapid. Ridică ochii, şi văzu cum dinspre mare, se apropia un avion. 
Inima începu să-i bată puternic. Pilotul îndreptase aparatul în picaj 
şi parcă se năpustea asupra casei lui Weber. Mussolini stătea 
fascinat, fără să mişte. Era un avion german de recunoaştere, un 
„Junkers-ll“. Acesta trecu pe lîngă el, la mai puţin de zece metri. 
Putuse chiar să distingă ochii albaştri ai pilotului. 

Işi aminti brusc de fiul său Bruno, un pilot excepţional, care 
participase la războiul din Albania. În august 1941, acesta 
decolase cu un cvadrimotor P 108 din Pisa, unde se afla unitatea 
sa. La cîteva secunde de la decolare, în mod cu totul inexplicabil, 
motoarele avionului se opriră brusc. Fratele său Vittorio, reporter 
cinematografic, aflat la sol, realiză că avionul pierdea din viteză. Îl 
visase în noaptea trecută pe Stalin, care-l invitase într-o cameră 
cu pereţi de lemn şi fără nici o uşă, iar Stalin îl privea rizînd. Bruno 
încercă să facă imposibilul, dar reuşi numai să limiteze dezastrul. 
Din cei cinci membri ai echipajului, scăpară doar doi, dar Bruno nu 
se afla printre ei. 

Speranţa renăscută şi durerea răscolită, i se amestecaseră 
brutal în suflet, generînd un sentiment confuz. 

Citeva zile mai tirziu, un tînăr locotenent de carabinieri, se 
apropiase, cărînd un pachet cit toate zilele. Pachetul trebuia să fi 
fost al naibii de greu, şi solicitase din plin muşchii mesagerului, 
încît acesta era lac de sudoare şi gifiia de parcă fusese alergat de 
cine ştie ce lighioană înfometată. 

Mussolini se gîndi imediat că va găsi înăuntru nişte alimente 
mai ca lumea, trimise de Rachele sau Claretta. Se şi vedea 


înfruptîndu-se pe săturate, în locul porcăriilor care i se dădeau, 
mai mult pentru a nu muri de foame. ` 

Deschise pachetul cu miini pofticioase. In faţa ochilor săi, 
apărură însă operele complete ale lui Nietzsche: 24 de volume, 
legate, ce-i drept, foarte frumos în piele, însoţite de un mesaj din 
partea lui Badoglio, care-i comunica că îi fuseseră trimise de 
Hitler, cu ocazia zilei sale de naştere. 

— „Au înebunit de-a binelea nemţii ăştia, sau ce dracu’ se 
întîmplă?” rămase perplex Mussolini. „Göring vrea să-mi trimită 
bustul lui Frederic cel Mare, Hitler îmi trimite operele lui 
Nietzsche, şi eu mă prăpădesc de foame în casa nemernicului 
ăsta de Weber!“ Era înfuriat la culme. Işi apăsă stomacul, cu o 
grimasă de durere. Nişte viermi, cu dinţişori de oțel, îi ronţăiau cu 
meticulozitate intestinele. Ulcerul de care suferea de mai bine de 
10 ani, reîncepu să-i dea dureri, în special cînd se enerva. 

Nu înţelegea cum de Hitler nu pusese pe urmele sale tot 
serviciul de spionaj, pentru a-l găsi şi a-l elibera. Badoglio şi 
regele precis coceau ceva. Dacă semnau vreun armistițiu cu 
aliaţii, atunci Hitler putea să-şi ia adio de la război. 

Îl şi vedea pe Führer, într-o ţară din America Centrală, în cel 
mai fericit caz, ajutînd-o pe Eva Braun să developeze filmele 
turiştilor, doar aceasta fusese laborantă la fotograful Reichului, pe 
vremea cînd mai trăia gîrbovitul de preşedinte Hindenburg. 

„Aşa ar trebui să ţi se întîmple, dacă nu cumva te-ar prinde, 
ca şi pe mine!“ proferă Mussolini răzbunător. 

Capul său masiv şi complet chel, strălucea ca o bilă bine 
lustruită. Se simţea singur ca un samurai. 


10 


Întreg universul se redusese la o singură dimensiune: culoarea 
albastră. Cerul şi apa se contopiseră parcă într-o formă 
necunoscută a materiei, învăluind avionul cu o atmosferă de 
inevitabilă linişte şi pace eternă. Senzaţia era de repaos absolut, 


ca şi cum ar fi fost suspendaţi cu un fir invizibil, de un cui bătut în 
neant. Doar zgomotul uniform al motorului constituia singurul 
reper concret al deplasării în spaţiu şi timp. Puţinii pasageri ai 
avionului călătoreau în linişte. Cei doi locotenenţi din trupele 
speciale ale Wehrmacht-ului dormeau adînc, ca nişte copii 
legănaţi de vise. Figurile lor, surprinzător de tinere, erau senine şi 
destinse, încît dacă se făcea abstracţie de uniforma lor militară, 
puteau fi consideraţi nişte adolescenţi cuminţi. Aparenţele, ca 
întotdeauna înşelătoare, ascundeau însă duritatea lor extremă, 
care îi apropia de fiarele din junglă. 

Al treilea pasager era Otto Skorzenny. Acesta nu dormea căci 
albastrul ce se revărsa prin fereastră îi invadase întreaga fiinţă, 
odihnindu-l, astfel că putea să-şi sedimenteze în ordine gîndurile. 

Cu trei săptămîni în urmă, se afla la Roma, însoţit de cîţiva din 
oamenii săi din trupele speciale. Fusese convocat urgent de către 
generalul Student, care îi dăduse o veste importantă. Copoii 
serviciilor de informaţii, conduse de Brigadenfuhrer Schellenberg, 
adulmecară urmele lui Mussolini. Acesta era ţinut în mare secret 
la nord de Sardinia, în insula Maddelena. Aşadar Skorzenny, 
însoţit de trupa sa de comando, decolară imediat de la Roma, în 
două avioane. După ce survolaseră Marea Tiraniană, aterizaseră 
în Sardinia, în apropiere de Olbia. De aici, împreună cu cei doi 
locotenenţi cu care călătorea acum, se separă de restul grupului 
şi porniră în recunoaştere. 

Insula Maddelena era situată la cîţiva kilometri de litoralul din 
nordul Sardiniei. Pentru a nu compromite în nici un fel acţiunea, 
Skorzenny adoptă practica de la Smolensk. Au navigat noaptea 
ajungînd spre zori în pădurea din apropierea fortăreței de pe 
insulă. 

Se furişară cu grijă, pînă cînd copacii începură să se rărească. 
Prin luminişul pădurii, se întrezăreau deja zidurile masive ale 
Fortăreţei Medievale, cu nume de sfîntă. Măsurile de precauţie 
luate, se dovediră a fi absolut necesare. Nu se zărea ţipenie de 
civili, iar din depărtare, portul părea pustiu, ceea ce însemna mai 
mult ca sigur că zona fusese evacuată. Pe înălțimile din jur, 
santinelele înarmate se plimbau agale, ca nişte îndrăgostiţi între 
posturile fixe de pază, dotate cu armament greu. 

Răpirea lui Mussolini din acea zonă părea la prima vedere, al 


naibii de dificilă. 

Cei trei SS-işti se răzleţiră, pentru a ţine sub observaţie 
întreaga zonă. Skorzenny îşi alese un copac înalt şi stufos, în care 
se căţărase cu grijă pînă aproape de virf, contrar proverbului 
indian, care-ţi spune că „cu cît mai mult maimuța se caţără mai 
sus cu atit îşi arată fundul mai bine“. In orice caz maimuța care ar 
fi asistat la căţăratul său, l-ar fi admirat pentru îndeminarea şi 
liniştea în care executase operaţiunea. 

Imaginea ce i se oferea ochilor era cu adevărat tulburătoare. 

La mai puţin de un kilometru de locul unde se afla, începea 
spuma albă a valurilor mării. Soarele, care abia răsărise, invadase 
întinderea apelor cu un roşu incendiar. Uriaşul glob de foc 
înălţîndu-se  maiestos din  adîncuri, aidoma unei nave 
intergalactice. Liniştea era tulburată doar de pescăruşii care 
filfiind domol, înfundau văzduhul cu ţipetele lor. 

Dar Skorzenny privea peisajul cu ochii unui ofiţer SS, şi îl 
privea cu mare atenţie, printr-un puternic binoclu militar Zeiss, 
obiectivul său principal nefiind nici postul, nici fortăreaţa 
Maddelena, ci o modestă căsuţă, aşezată la cîteva sute de metri 
de țărm. Conform datelor furnizate de spionajul german, acolo 
trebuia să fie Mussolini. După ce spionii lui Schellenberg îi 
depistaseră urma pe insulă, un avion de recunoaştere „Junkers“ 
confirmase că lîngă căsuţa de la țărm, fusese reperată o persoană 
cu semnalmentele ducelui. 

Aşa era, şi astfel misiunea lui Skorzenny se anunţa extrem de 
dificilă. Împrejurimile erau păzite sever, după cum era şi de 
aşteptat. Dar ceea ce era mai neplăcut, era amplasarea casei cu 
pricina, într-un loc complet izolat, lîngă ţărmul mării. Asta 
înseamnă că atacatorii practic nu puteau să se camufleze în nici- 
un fel. 

În mintea lui Skorzenny, începu totuşi să încolţească un plan, 
riscant într-adevăr, dar realizabil. Însă pentru aceasta avea nevoie 
de mai mulţi oameni decit dispunea în prezent. Mai scrută încă o 
dată împrejurimile şi mai ales ţărmul. „Da, un atac de diversiune 
dinspre pădure, simultan cu atacul real, în toiul nopţii, asta ar fi 
soluţia“, gîndise el. Dar pentru aceasta, efectivul oamenilor săi 
trebuia cel puţin dublat. 

După ce rămase ascuns toată ziua în pădure, micul grup de 


recunoaştere se înapoie în decursul nopţii la baza unde rămăsese 
grosul trupei. Skorzenny se hotărise să meargă imediat după 
efectivele suplimentare. 

Întrucît oamenii care-i lipseau, urmau să fie destinaţi atacului 
de diversiune, nu mai era necesar să piardă vremea pentru a-şi 
face rost de profesionişti din trupele speciale Waffen-SS. De 
aceea, chiar în dimineaţa în care se întorsese din recunoaştere, 
decolă împreună cu cei doi locotenenţi ai săi, înspre baza militară 
germană din Corsica, la o aruncătură de băț de ei. Cu autorizaţia 
specială semnată de Hitler personal, nu era nici-o problemă să 
obţină detaşarea pentru două trei zile a cîteva zeci de soldaţi. 

Avionul zumzăia mai departe, monoton, întreţinind ca un 
somnifer, odihna tinerilor SS-işti. 

Dintr-o dată o pocnitură, îl făcu pe Skorzenny să tresară brusc, 
ca după o glumă proastă făcută cuiva absorbit de gînduri. Cei doi 
locotenenţi se treziră şi ei buimaci. Motorul stîng al avionului 
începu să pufnească şi să hiriie de parcă ar fi avut un acces de 
tuse tabacică. 

Avionul începuse să trepideze alarmant. Prin difuzor, se auzi 
vocea îngrijorată a pilotului. 

— Herr sturmbannfuhrer, avem probleme serioase la unul din 
motoare. S-ar putea să fiu nevoit să încerc o amerizare. 

Neîncrederea lui Skorzenny în aparatele de zbor se 
transformase acum în certitudine. Locotenenţii se uitau la el, 
calmi, aşteptîndu-i decizia. 

„Porcăria dracului de treabă“ înjură el în gînd, nevrînd să se 
manifeste faţă de subordonații săi. 

— Dacă pilotul nu poate redresa avionul, vom ameriza, se 
trezi el vorbind, ca şi cînd ceilalţi aveau urechile înfundate şi nu 
puteau să audă cuvintele pilotului. 

— Înainte de impactul cu marea, cînd vă voi face eu semn, 
deblocaţi uşa şi încercaţi să o deschideţi, după care vă prindeţi şi 
voi rapid de ceva! hotări el calm. 

— Herr Skorzenny, se precipită vocea pilotului în difuzor, fără 
să-i mai menţioneze regulamentar şi gradul, nu pot stăpîni 
avionul! Ţineţi-vă bine de ce puteţi, într-un minut cel puţin vom 
ameriza! 

Într-adevăr, avionul pierdea înălţime din ce în ce mai mult. 


Skorzenny, cu ochii pe geam, vedea cum se apropiau vertiginos 
de crestele înspumate ale valurilor. Le făcu semn oamenilor săi, 
care deblocaseră într-o clipă uşa, după care se opintiră să o 
împingă în exterior, dar curentul puternic de aer împiedica 
deschiderea ei. 

— Treceţi înapoi şi prindeţi-vă de ceva! urlă Skorzenny, 
îmbrăţişind cu putere spătarul unui fotoliu. 

Vijiitul aerului prin deschizătura uşii se auzea ca un vaiet 
cumplit. Din clipă în clipă aşteptau să se prăbuşească. Un şoc 
teribil, fu urmat imediat de un trosnet înfiorător. Cei trei se treziră 
aruncaţi care-ncotro ca nişte zaruri. Skorzenny simţi o durere 
atroce în coaste, ca şi cum deja ar fi fost înghiţit de ape, şi un 
rechin începuse să înfulece cu poftă din el. Ceilalţi doi se părea că 
nu păţiseră nimic, întrucît se sculară imediat, şi deschiseră uşa 
avionului. După impactul cu marea, acesta se mai biții de cîteva 
ori, şi cu totul surprinzător, începu să plutească liniştit. La prima 
vedere, nici măcar nu intrase apă în el. 

Stringînd din dinţi din cauza durerii ce-o simţea în zona 
coastelor, Skorzenny ieşi în cadrul uşii. La un kilometru, sau cel 
mult doi, de locul unde se aflau, se zărea ţărmul. Era Corsica. 

„Blestemat de ghinion, firar al dracului să fie!“ scrişni 
Skorzenny, turbat de ciudă. 

Valurile continuau să legene uşor avionul. Pe una dintre aripi, 
un pescăruş obosit, poposise exact pe semnul zvasticii. 


11 


— Herein!! se auzi un mirîit surd. 

Skorzenny deschise uşa şi intră. 

— Heil Hitler! salută el regulamentar, neputind să-şi 
stăpiînească o grimasă de durere. Bandajul gipsat care-i înconjura 
tot pieptul, îl stringea ca într-o menghină bine reglată de nişte 


0 Herein - Intră. 


inchizitori pricepuţi. 

Generalul Student nu părea deloc a fi într-un moment în care 
să-l caracterizeze amabilitatea. 

— Herr sturmbannfuhrer Skorzenny, începu el sumbru, am 
aflat că ieri te-ai bălăcit un pic în mare. 

Skorzenny îşi încleştă măselele. 

— Lipsa unor măsuri elementare de siguranţă în zborul 
dumitale de ieri, continuă Student pe un ton profesoral, aflindu-se 
în domeniul său, este în stare să pericliteze în cel mai înalt grad 
reuşita operaţiunii de care răspund personal în faţa Fuhrerului. 

Rosti ultimul cuvînt cu venerație, de parcă ar fi pomenit de 
toţi strămoşii săi la un loc. 

„Aşa că îţi ordon să te întorci imediat în Sardinia şi să duci la 
îndeplinire misiunea ce ţi-a fost încredinţată!“ 

Skorzenny spumega. După ghinionul pe care-l avusese de a se 
prăbuşi cu avionul în mare, alegîndu-se cu trei coaste rupte, mai 
trebuia acum să îndure şi observaţiile aiurea ale superiorului său. 
Şi-l imagină cu plăcere în locul său, în momentele în care avionul 
se prăbuşea în mare. 

— Herr general, permiteţi-mi să vă raportez, încercă el să fie 
calm. După accidentul suferit, am ajuns în Corsica, la baza 
noastră, de unde pot face rost fără probleme de întăririle 
necesare. Dar îmi trebuiesc neapărat două şalupe cu motor, şi 
vreo şase şapte bărci pneumatice, de care cei din Corsica nu 
dispun, ştiţi, operaţiunea poate reuşi numai în urma unui atac 
dinspre mare, simultan cu un atac de diversiune dinspre uscat. 
Marea este locul de unde italienii se aşteaptă cel mai puţin la o 
acţiune de răpire. 

„Are dreptate, gîndi Student. Cred că aşa se poate reuşi, cum 
s-a gîndit. E dracu' gol, Skorzenny ăsta, nu alta!“ 

— Bine Skorzenny, se mai îmblînzi generalul. Voi da imediat 
ordin să ţi se pună la dispoziţie tot ceea ce crezi de cuviinţă. 

întrevederea se terminase. Student şi-o amintea perfect, 
întrucît avusese loc cu cîteva zile în urmă. 

Acum stătea la biroul său, uitîndu-se îngrijorat pe fereastră. 
Trecuse de miezul nopţii, dar nu putea să adoarmă. In acele clipe, 
operaţiunea amfibie a lui Skorzenny era în curs de desfăşurare. 

Aşteptarea îl consuma al naibii de mult. Se sculă de la birou, şi 


începu să se plimbe prin cameră. Deşi nu mai era de mult tînăr, 
totuşi la cei 53 de ani ai săi, rezista destul de bine stress-ului în 
care era cufundat de ciîtva timp. Dar trebuia să facă faţă, avînd de 
apărat onoarea de a fi întemeietorul trupelor aeropurtate 
germane. 

Îşi aminti cum începutul războiului fusese plin de promisiuni 
pentru el. Cu trei ani în urmă, Olanda fusese ocupată cu viteza 
fulgerului, în primul rînd datorită diavolilor săi verzi, paraşutaţi 
asupra podurilor din Rotterdam, Dordrecht şi Moerdijk. 

Îi reveniră în minte scene din acele zile, cînd trupele germane 
se scurgeau pe podurile cucerite, ca la defilare. „Parcă nici 200 de 
oameni nu am pierdut atunci“ se trezi vorbind. 

Dar peste un an, urmase masacrul din Creta. Fruntea sa se 
încruntă. Fusese un măcel în adevăratul sens al cuvîntului. 
Avioanele distruse în aer, paraşutiştii mitraliaţi în timp ce cădeau 
spre pămînt, başca pierderile de la sol, însumaseră aproape 7000 
de victime, aproape o treime din efectivul trupelor sale. Dezastrul 
acela îl îmbătrînise în acele cîteva zile, cu ani buni din viaţă. 

Se opri din colindat, şi se hotărî să se culce. Noaptea era 
adîncă şi calmă. Se răsuci în pat în fel şi chip, dar somnul nu se 
lipea de el. Recurse la varianta cu număratul oilor care intră într- 
un ţarc. Reuşi să le numere pe primele 5-6, care behăiau de zor, 
dar restul, cum intrau în ţarc, se transformau în Adolfi Hitleri 
mititei, care strigau piţigăiat „Heil Student“. 

Adormi, ca vai de lume, însă după cîteva minute, sări ca ars 
din somn. Avusese un coşmar cumplit. Se făcea că era în avionul 
cu care Skorzenny trebuia să ajungă în Corsica, şi avionul se 
prăbuşea către mare. Pilotul se întoarse spre el, spunîindu-i să 
sară cu paraşuta. Pilotul, care era Hitler în persoană, îi înmină o 
paraşută. Student puse mina pe ea, dar în aceeaşi clipă, se 
întoarse copilotul. Acesta era un vrăjitor care avea monoclul lui 
Mackensen la ochi. Vrăjitorul suflă deasupra paraşutei, aceasta 
prefăcîndu-se în abajurul lămpii sale de pe birou. Avionul se 
prăbuşi în mare, cu un zgomot infernal. Student se sculă leoarcă 
de transpiraţie din pat, îşi puse halatul, şi intră în biroul său. Îşi 
aprinse o ţigară, şi aşteptă fumînd ivirea zorilor. 

Calendarul arăta că începuse ziua de 28 august. 


12 


Cele şase bărci înaintau parcă într-un butoi cu păcură. O 
perdea de catifea neagră fusese trasă peste cer, acoperind şi 
luminita celei mai îndepărtate stele. Ploua uşor, ca într-o 
şansonetă tristă. 

Cauciucul umflat al bărcilor pneumatice, spărgea într-o 
cadență aproape regulată crestele albicioase ale valurilor 
domoale. 

Skorzenny privea concentrat acul fosforescent al busolei, 
încremenit pe direcţia nordului, în timp ce Călugărul şi Duiosul 
visleau ritmic, în linişte, cu mişcări scurte şi viguroase. 

— Bă Duiosule, mai cu vină, ce dracu’, visleşti ca o tîrfă 
leşinată! se răsti brusc Călugărul. 

Duiosul se uită la el aşa de surprins, de parcă văzuse ieşind 
din buzunarul de la piept al acestuia un pui de aligator, cu o cheie 
franceză între fălci. 

— Cu mine vorbeşti? întrebă el, perplex. 

— Cu tine, sigur că da, nu tu ţii băţul ăla degeaba în miini? 
continuă acesta ţifnos. 

— Donnerwetter !, te-ai trezit din somn şi ţi-a căşunat pe 
mine? Mai du-te-n duhu' calului! îi lansă Duiosul înjurătura sa 
preferată, căreia nimeni încă nu-i descifra sensul. 

Butonieră stătea tolănit, proptit cu spatele de marginea bărcii, 
uitîndu-se indiferent la cei doi. Părea că se plictiseşte de moarte. 
Ţinea un băț de chibrit între dinţi, şi-l tot plimba fără rost de colo- 
colo, dintr-un colţ în altul al gurii. 

— Lăsaţi gălăgia, ne apropiem de țărm! se răsti scurt 
Skorzenny. 

Dunga întunecată care apăruse de cîtva timp la orizont era 
ţărmul insulei Maddalena. Se apropiau văzînd cu ochii de stîncile 
împrăştiate alandala. 

Skorzenny se uită la ceas. Mai era o jumătate de oră pînă la 
miezul nopţii. Se întoarse şi făcu un semn cu mîna către bărcile 
care îl urmau. Ultimele trei îşi păstrară cursul către țărm, în timp 
ce barca sa, împreună cu următoarele două, deviară uşor spre 


! Donnerwetter - Doamne sfinte. 


Est. 

Ei urmau să meargă de-a lungul țărmului şi să debarce pe 
plaja pe care se afla ţinta: casa în care era ţinut Mussolini. 

Echipajele celorlalte trei bărci, urmau să declanşeze atacul de 
diversiune dinspre interiorul insulei, astfel că paznicii ducelui 
aveau să fie prinşi la mijloc. Era într-adevăr un plan bun. 

Cele două grupuri de bărci se îndepărtară din ce în ce mai 
mult unul de celălalt, pînă cînd se pierdură de tot din vedere. 

Dintr-o dată, un suflu puternic de aer, prevesti o schimbare 
apropiată a vremii. Skorzenny se uită neliniştit la cerul care părea 
că se apropiase la o palmă de capetele lor, şi la ţărmul de care-i 
mai despărţeau doar vreo două sute de metri. Vintul începu să 
sufle cu putere. 

— Daţi-i bice, cît puteţi de tare! le strigă el Călugărului şi 
Duiosului şi fluierînd scurt, făcu semne agitate celor două bărci 
care-i urmau la mică distanţă. 

— Fiecare barcă să fie legată de cîte-un om! Atenţie la 
armament! strigă celor din spate. Vîntul aproape că-i acoperea 
cuvintele. Luînd colacul de frînghie cu care urma să se lege barca 
de țărm, îi legă un capăt de furchetul vislei şi aruncă apoi în grabă 
celălalt capăt lui Butonieră. 

— Leagăţi-l strîns de centură şi nu cumva să dea dracu’ să 
cazi, că acolo te las! îl asigură Skorzenny de bunele sale intenţii. 

Valurile deja începuseră să crească ameninţător. Călugărul şi 
Duiosul visleau ca nişte apucaţi, de parcă o turmă de draci era pe 
urmele lor. Dar avansarea le era încetinită de momentele în care 
se aflau pe creasta valului, fiind astfel la discreţia apelor răscolite 
de curenţi. Urma apoi plonjonul în văile tot mai adinci dintre 
valuri, în timp ce crestele care se spărgeau, se revărsau asupra 
lor. 

Butonieră şi Skorzenny îşi scoseseră căştile metalice de pe 
cap şi aruncau cu ele apa ce pătrundea în barcă. 

Vîntul sufla cu duşmănie asupra jucăriilor de cauciuc, care 
totuşi, în mod surprinzător, reuşeau să se apropie de țărm. Mai 
aveau de parcurs cîţiva zeci de metri, dar în faţa lor, apa se 
învolbura în faţa stîncilor, ca într-un cazan în clocot. Prin negurile 
răscolite de furia oarbă a viîntului, lui Skorzenny i se păru o 
fracțiune de secundă, că vede un vas care părăsea insula, 


îndreptîndu-se spre larg. 

Călugărul şi Duiosul încercau cu ajutorul vislelor să ghideze 
barca spre un defileu destul de îngust format de stînci, dincolo de 
care se zărea un mic golf, în care apa era mult mai liniştită. 

Barca se apropia vertiginos de intrarea defileului, împinsă ca 
un tăvălug de valurile înverşunate. Se părea că totul depindea 
acum de şansă. Direcţia bărcii, ajustată de cei doi de la visle, era 
însă destul de bună. 

— Ţineţi-vă cît puteţi de bine de barcă! urlă Skorzenny. 

întoarse pentru o clipă capul. Celelalte două bărci erau la 
cîţiva metri în urma lor, încercînd aceeaşi manevră salvatoare de 
a intra în golf. Dar ce văzu în urma bărcilor îl îngheţă de-a binelea. 
Un val uriaş, practic un munte, ce părea că adunase toată apa 
mării, se îndrepta spre țărm. Dacă nu apucau să treacă prin 
defileu, înaintea valului, aveau să fie zdrobiţi de stînci, ca nişte 
moluşte. 

Din moment în moment, urmau să pătrundă în strimtoare, 
cînd deodată, la cîţiva metri în faţa lor, apa care se retrăsese 
pentru o fracțiune de secundă, lăsă să se vadă virful unei stînci 
care le bara drumul. Skorzenny smulse Călugărului visla din mînă 
şi cu o clipă înainte ca stînca să sfişie cauciucul bărcii, lovi cu 
toată puterea în ea. Barca devie brusc şi pătrunse prin defileu 
hîrşiindu-se de stînci. 

Aproape în acelaşi timp, celelalte două bărci se buluciră după 
ei, proiectate ca de o catapultă. Giganticul val se năpusti cu un 
muget înfiorător în urmărirea evadaţilor, prăvălindu-se cu furie 
asupra stîncilor. 

Prin breşa dintre ele, apa ţişnea ca dintr-un milion de tulumbe 
de pompieri, ridicînd bărcile ca pe nişte coji de nucă. 

Barca cu Skorzenny şi încă una din celelalte două, continua să 
mai plutească, deşi cei dinăuntru abia reuşeau să se mai ţină, 
pentru a nu fi aruncaţi în apă. 

Dar cea de-a treia barcă se înălţă brusc în aer şi se răsturnă 
cu atita uşurinţă, de parcă ar fi fost o foaie de hirtie luată de vint. 
Cei din barcă zburară prin aer care-ncotro, după care căzură în 
apă. Norocul lor era că în apa micului golf nu se aflau stînci, aşa 
că ieşiră la suprafaţă. Skorzenny urmărise scena ce durase citeva 
secunde, cu sufletul la gură, dar respiră uşurat după ce-i văzu pe 


cei patru îndreptindu-se înot către mal, trăgind barca după ei. Se 
felicită în gînd pentru prevederea pe care o avusese de a-şi 
echipa oamenii în costume impermeabile. 

Golful era un lighean cu apă pus la soare, pe lingă infernul de 
după stinci. Ploaia se oprise, dar furtuna continuă să fie la fel de 
dezlănţuită. 

Cele trei bărci fură trase la mal şi legate cu frînghii de un colţ 
de stîncă. Oamenii lui Skorzenny se apucară să-şi controleze şi să- 
şi curețe armamentul, cu conştiinciozitatea unor elevi silitori, 
care-şi verifică penarul înainte de a pleca la şcoală. 

Ceasul de la mîna lui Skorzenny arătă că miezul nopţii trecuse 
de un sfert de oră. Pînă la ora unu, cînd camarazii lor urmau să 
declanşeze atacul de diversiune, avea timp să inspecteze zona. 
Se îndreptă spre zidul de stînci de la mal. 

— Şi ce mă, te-ai luat de viaţa mea, aşa netam nesam? se 
auzi vocea Duiosului, jumătate în şoaptă. 

— Bă, Duiosule, ştii cumva ce scrie în Vechiul Testament că a 
făcut Dumnezeu în ziua a şasea? 

Călugărul, înainte de a se înscrie în Hitlerjugend intenţionase 
să devină popă, sau ceva de genul ăsta. 

— Habar n-am şi nici nu mă interesează, răspunse Duiosul, ca 
un ateu convins, presimţind că i se întinde o cursă. 

— Hm, nici nu mă aşteptam la alt răspuns, pe cît de prost eşti! 
Tonul Călugărului era sincer dezamăgit, ca şi cum Duiosul îi 
înşelase toate aşteptările. In ziua a şasea Dumnezeu a creat 
dobitoacele pămîntului, şi apoi l-a creat pe om, să ştii şi tu! 

— Şi ce-i cu asta? întrebă Duiosul, sigur acum că acesta îi 
cocea ceva. 

— Păi cum şi ce-i cu asta? Nu-ţi dai seama şi singur că primul 
dobitoc pe care l-a creat Dumnezeu ai fost tu? Ha, ha, ha! hohoti 
Călugărul încîntat de gluma sa. 

— Schwein !! catadicsi Duiosul să răspundă, continuînd să-şi 
curețe arma. 

Intre timp Skorzenny se căţărase pe zidul de stînci. Vîntul care 
încă sufla cu deosebită tărie, îi biciuia faţa şi îl obliga să se ţină 
zdravăn de colţurile tăioase. Ajunse pînă la creasta zidului. Işi 
ridică cu grijă capul şi rămase încremenit ca stîncile din jurul său. 


U Schwein - porcule. 


Se afla la cîteva sute de metri de extremitatea portului din 
insulă, care se vedea destul de clar în dreapta sa. Curentul 
puternic şi furtuna dezlănţuită îi purtaseră mai departe de locul 
unde trebuiau să debarce. Işi puse binoclul la ochi, scrutînd febril 
zona, în căutarea țintei misiunii lor. Aceasta se distingea în stinga 
sa, la aproape un kilometru: o căsuţă mică, izolată, care abia se 
vedea pe plajă chiar şi prin binoclu. În spatele ei, o pată mare şi 
întunecată era promontoriul împădurit, în care trebuiau să ajungă 
ceilalţi oameni ai săi. 

Ceea ce-l îngrijora la culme, nu era distanţa pînă la căsuţă, ci 
reflectorul. Chiar în faţa sa, la vreo sută de metri de stînci, se 
găsea un fel de schelă metalică, de vreo cinci-şase metri înălţime. 
Pe platforma din vîrf, doi soldaţi italieni fiţiiau un reflector cît 
toate zilele. Băltoaca de lumină a acestuia mătura de colo-colo 
plaja, pînă aproape de căsuţa în care se afla Mussolini. 

Era clar că reflectorul trebuia neutralizat cu orice chip. Se uită 
neliniştit la ceas. Era douăsprezece şi douăzeci de minute. Cobori 
în grabă mare, sărind şi ţopăind pe stîncile ude, fără să-i pese că 
putea aluneca în orice moment, riscînd să-şi zdrobească capul. 
Dar timpul devenise dintr-o dată extrem de preţios, încît orice 
minut pierdut îi putea fi fatal. Ajunse într-un suflet printre ai săi. 

— Călugărul, Duiosul şi Butonieră, fuga la mine! Wolf preiei 
comanda! Peste un sfert de oră, toţi oamenii să fie gata de luptă! 

— Jawohl, herr sturmbannfuhrer! răspunse Wolf Gebauer, 
mîndru de responsabilitatea primită, înăsprindu-şi mutra pocită. 
Săracul Wolf avea într-adevăr o figură cu care putea cîştiga un 
concurs de selecţie pentru filme de groază. Precis cînd era mic 
adormise pe cîmp şi o batoză sau o altă maşină de genul ăsta 
călcase pe capul său. Trecînd însă peste acest amănunt, Wolf 
Gebauer avea o figură cît se poate de fotogenică. 

Skorzenny se mai uită o dată la mutra de bidon turtit a 
acestuia şi o porni spre stinci, însoţit de nedezlipita sa tripletă. 

In mai puţin de un minut, se şi căţăraseră pe creste. 

— Vedeţi reflectorul ăla blestemat? şopti Skorzenny. 

— Gata, se face! Butonieră făcu o mişcare de scamator şi în 
mîna sa apăru o grenadă. 

— Mein Gott, ce nătărău poţi să fii! Nu-ţi dai seama că ne 
putem folosi de el? 


După expresia feţei lui Butonieră, ar fi fost clar pînă şi pentru 
un călugăr budist că acesta nu-şi dădea seama de ce reflectorul 
nu trebuia distrus. 

— Trebuie să lichidăm javrele alea de sus, după care doi 
dintre voi, le vor lua locul. Pînă la ora unu, veţi mişca reflectorul, 
exact cum fac ăştia acum. Cînd începe atacul lăsaţi reflectorul să 
bată spre casă şi numai dacă n-aveţi altă treabă, veniţi şi voi să 
daţi o mînă de ajutor. V-aţi prins? 

— Austriacule, eşti mai deştept decit noi trei la un loc, pe 
cinstea mea! se minună Duiosul. 

Deşi Skorzenny ajunsese sturmbannfuhrer, iar Călugărul, 
Duiosul şi Butonieră erau doar simpli caporali, aceştia i se adresau 
la fel ca în urmă cu aproape cinci ani, cînd se întîlniseră pentru 
prima oară în tabăra din munţii Pomeraniei. Dar asta niciodată 
faţă de alţii, ci numai cînd erau între ei. 

— Gata, îi dăm drumul! Nici-o împuşcătură! Butonieră şi cu 
mine atacăm, voi ne acoperiţi! încheie Skorzenny. 

Trecură coasta stincilor şi începură să se tîrască fără nici un 
zgomot. Butoniră era chiar desăvirşit în ceea ce făcea, de parcă 
fusese crescut de mic de o familie de şopirle. 

Mai aveau de parcurs cîţiva zeci de metri pînă la schelă, cînd, 
unul dintre cei doi italieni începu să coboare. 

— Aldo, ia şi nişte ţigări! Ma presto!! se auzi vocea celuilalt 
soldat, care rămăsese lîngă reflector. 

Skorzenny le făcu semn celor trei să se oprească. Se lipiră una 
cu pămîntul. 

— la-l, îi şopti Otto lui Butonieră, făcînd un gest semnificativ 
cu mîna, de-a curmezişul gitului. 

Butonieră rînji cu plăcere şi într-o clipă îşi trase fermoarul de 
la buzunarul costumului impermeabil. Scoase o husă de piele şi o 
desfăcu rapid. Prin aer, străluci oţelul unui cuţit lung şi fin. 

Aldo cobori ultima treaptă, puse piciorul pe pămînt şi se 
îndreptă spre port, sau cel puţin asta intenţiona să facă, întrucît 
nu mai avu timp. Lama de oţel mai scînteie o dată prin aer, după 
care se auzi un pufnet amortizat de nisipul ud al plajei. 

— Aldo, che ce, va bene?! 


U Ma presto - dar repede! 
0 Aldo, che ce, va bene? - Aldo, ce e, e-n regulă? 


Dacă Aldo ar fi răspuns că e în regulă, avind un cuţit în piept, 
ar fi fost un mare mincinos. Dar oricum nu mai conta ce-ar fi 
răspuns, din moment ce se procopsise cu o asemenea pleaşcă. In 
acele clipe, sufletul său se îndrepta spre rai. Cu condiţia să nu fi 
jinduit la femeia altuia, să nu fi furat şi alte chestii de-astea. 

Colegul său se tot foia pe platformă în spatele reflectorului, 
uitîndu-se în jos, încercînd să vadă ce se întîmplă cu Aldo de nu 
răspunde. Dacă i-ar fi venit ideea să rotească rapid reflectorul, şi 
să-l îndrepte în jur, atunci l-ar fi văzut precis pe Skorzenny, care 
alerga spre schelă cu viteza unei locomotive. Butonieră stătea 
pregătit cu un al doilea cuţit, aşteptînd ca italianul să apară de 
după reflector. 

Skorzenny se căţără pe schelă, dar cînd să se suie pe 
platformă, italianul îl zări. Avu un moment de surpriză în faţa 
acelei apariţii neaşteptate şi nemaiavînd timp să-şi scoată arma, 
îşi repezi piciorul spre capul musafirului nepoftit. Otto eschivă, îl 
apucă de picior şi trase puternic. Acesta se răsturnă, căzind pe 
spate. Lui Skorzenny îi ajunse acest răgaz, astfel că dintr-un salt 
sări pe platformă. ltalianul încercă să se ridice în timp util, dar 
Otto, mai rapid, se năpusti asupra lui ca un uliu asupra prăzii. Se 
vede treaba că nici adversarul său nu prea fusese dus la biserică. 
Întîmpină atacul ridicînd un picior în aer, şi oprind pentru o 
fracțiune de secundă corpul lui Skorzenny. Dacă ar fi continuat 
mişcarea ar fi reuşit să-l proiecteze pe acesta înapoi, dar din 
nefericire pentru el, nu făcu aşa. Skorzenny avu astfel timp să se 
răsucească în aer şi să cadă pe spate, alături de adversarul său. 
In clipa în care spatele său atingea platforma, mîna stingă i se 
destinse ca un arc şi cu o mişcare circulară, latul palmei izbi cu 
sete gitul italianului. După toate manualele de anatomie din lume, 
acesta ar fi trebuit să se stingă ca o luminare, însă italianul nu 
prea răsfoise la şcoală aceste cărţi. 

Icni ce-i drept scurt, după care îşi repezi cotul drept în 
coastele lui Skorzenny. Acesta simţi mai întîi cum un ciocan 
pneumatic îl apasă cu precizie, după care o betonieră trece la 
ralanty peste el. Un al şaselea simţ îl avertiză că trebuie să se 
rostogolească şi să se ridice în picioare, dacă ţinea morţiş să 
rămînă în viaţă. 

Se părea că italianul renunţase la lupta corp la corp, după 


arma pe care o apucase în grabă de ţeavă şi o ţinea ca pe un 
ciomag, cu amîndouă mîinile. Era clar că nu se prea prăpădea de 
dragul lui Skorzenny şi încurajat de inferioritatea în care se găsea 
atacatorul său, încercă să-l lovească în cap, făcînd însă o mişcare 
mult prea amplă cu braţele. Skorzenny se lăsă pe vine cu 
asemenea rapiditate, de parcă cineva l-ar fi tras de picioare prin 
platformă, arma zbură prin aer deasupra capului său şi lovi 
carcasa metalică a  reflectorului. Corpul italianului urmări 
traiectoria armei, ca şi cum aceasta făcea parte din el şi pentru o 
clipă, se află cu spatele la Skorzenny. Acestuia îi fu însă suficient 
momentul şi-i sări în spate, imobilizindu-l cu braţul drept şi 
înfigîndu-şi degetele stîngi în beregata adversarului. ltalianul 
începu să se zvircolească, dînd haotic din braţe, încercînd să 
scape din strinsoarea năpraznică care-l paraliza, dar era prea 
tirziu. Nefericitul horcăi, mai mişcă de cîteva ori, după care se 
lăsă moale ca o cîrpă. 

Skorzenny îi dădu drumul pe platformă şi le făcu semn celor 
trei să se apropie. Ca nişte năluci, aceştia apărură lîngă schelă. 

— Călugăre şi tu Duiosule, urcați şi continuaţi să mişcaţi 
drăcia asta. Cînd auziţi împuşcăturile îl fixaţi spre căsuţă şi vă 
întoarceţi în trap săltat. Clar? 

Cobori rapid de pe schelă şi împreună cu Butonieră, care-şi 
recuperase între timp cuțitul din pieptul lui Aldo, se tîrîră înapoi 
spre țărm. Toată operaţiunea durase mai puţin de zece minute şi 
în acel moment populaţia Italiei se diminuase cu două persoane. 

In cinci minute ajunseseră la ai lor, care îi aşteptau, pregătiţi 
de luptă. Porniră în fugă, de-a lungul țărmului stîncos. Mai aveau 
de parcurs aproape un kilometru într-un sfert de oră pentru a 
ajunge în dreptul căsuţei de pe mal, înainte de ora unu. 

Vîntul care continua să sufle cu îndărătnicie, le îngreună 
considerabil fuga pe nisipul ud. După vreo zece minute, 
Skorzenny îi opri şi se căţără din nou pe mal. Se apropiaseră 
destul de mult, dar tot mai aveau de parcurs cîteva sute de metri. 
Reluară alergarea fără să dea semne de oboseală, deşi 
armamentul le stingherea mişcările. 

Brusc, zidul de stînci din dreapta lor, se termină. La cel mult o 
sută şi ceva de metri din întunericul nopţii, apăru căsuţa, în jurul 
căreia se distingeau siluete omeneşti. 


Vîntul culegea mirosurile de corpuri de pe mal şi de prin 
pădure, împrăştiindu-le în aer. Un cîine hămăi nervos de citeva 
ori. Pînă la ora unu, mai erau cel mult cinci minute. 

— Împrăştiaţi-vă şi porniţi tîriş! Loos! Vorwärts! © dădu 
Skorzenny ordinul de atac. 

Abia ieşiră de după stînci, cînd cerul se lumină dintr-o dată, de 
parcă pentru o secundă, ar fi apărut soarele. Cei zece se făcură 
una cu nisipul. 

Racheta luminoasă mai trăi cîteva secunde, după care se 
stinse uşor, sfirîind. 

Îşi continuară înaintarea, într-o linişte absolută. Nişte piei-roşii, 
aflaţi la o vinătoare de căprioare, ar fi făcut hărmălaie, în 
comparaţie cu ei. 

In acele clipe, cei din pădure trebuiau să fie deja cu degetele 
pe trăgaciul armelor. 

Reflectorul mînuit de Călugărul şi Duiosul mătura încet plaja, 
fără să acorde însă atenţie țărmului. 

Zgomotul valurilor se fragmentă dintr-o dată întrerupt de 
pîrîitul sacadat al armelor automate. Dinspre pădure, clipeau o 
puzderie de luminiţe, ca un roi de licurici uriaşi, luat de vînt. 

Soldaţii din jurul casei începură să se vînzolească înnebuniţi, 
surprinşi de neaşteptatul atac. Dar după cîteva secunde, începură 
să riposteze cu vigoare. Reflectorul se opri din mişcare, dar din 
păcate pata de lumină se opri la cîţiva zeci de metri de casă. 

Un păcănit metalic şi brutal, începu să taie în felii orice alt 
zgomot. 

— Asta-i mitralieră Beretta, de 9 milimetri! se grozăvi 
Butonieră, în timp ce făcea un salt înainte. 

— Dacă o cunoşti aşa bine, ia doi oameni şi lichideaz-o pe aia 
din dreapta casei! Schnell! £ 

Butonieră se şi lansase, alergînd şi tirindu-se cu un cuţit în 
dreapta şi cu pistolul-mitralieră în stînga. Unul din cei doi care-l 
flancau, scoase cuiul unei grenade şi o aruncă spre adăpostul 
mitralierei. Grenada explodă însă exact la baza sacilor cu nisip 
care înconjurau mitraliera, fără să facă vreo victimă. Ochitorul se 
întoarse şi zărindu-i pe cei trei, apucă mitraliera cu intenţia de a o 


U Daţi-i drumul! Înainte! 
U Repede. 


întoarce spre ei. Dar Butonieră se afla deja în aer, într-un plonjon 
spectaculos, în care cuțitul îi zbură fulgerător din mînă. ltalianul 
bătu aerul cu miinile şi se prăvăli ca şi cum cineva i-ar fi tras 
pămîntul de sub picioare. 

Două grenade zburară din nou spre cuibul „Berettei“ de data 
asta nemairatînd ţinta. Exploziile lor aproape simultane, aruncară 
efectiv în aer corpurile celor ce se aflau în jurul mitralierei. 

În acest timp, Skorzenny se îndrepta împreună cu doi oameni 
spre căsuţă, iar ceilalţi patru către stînga, unde al doilea corp de 
mitralieră continuă să toace neîntrerupt spre pădure. In faţa lor, 
se vedeau cîțiva italieni care alergau în salturi, spre căsuţă, cu 
intenţia vădită de a intra în ea. Dacă ar fi reuşit, era clar că îşi 
puteau lua adio de la Mussolini! Mauser-ul său începu să latre cu 
furie. 

O siluetă se frînse în două, mai făcu cîțiva paşi, după care 
împleticindu-se, căzu. Celelalte, se aruncară la pămînt, 
contopindu-se cu acesta. Reuşi să le întrerupă cursa spre căsuţă, 
dar în acelaşi timp se deconspirase. Unul dintre italieni se 
adăposti în spatele celui împuşcat şi începu să tragă în direcţia sa, 
obligindu-i pe toţi trei să stea lipiţi de nisip. 

Cel din faţa lor trăgea destul de bine, dar norocul lor era că se 
aflau în spatele unei foarte scunde moviliţe de nisip, exact cît să-i 
protejeze. Puteau auzi clar cum gloanţele bufneau în nisip în faţa 
lor, la cîţiva metri. 

O explozie violentă răsună puternic. Din adăpostul mitralierei 
din dreapta căsuţei, ţişniră în aer corpurile cîtorva soldaţi. 
Butonieră şi cei doi care-l însoţiseră, îşi îndepliniseră misiunea. 

Pe moment erau însă ţintuiţi pe loc de tirul armei care-i 
descoperise. Skorzenny scrişni din dinţi de furie. 

În stînga, izbucni un schimb de focuri de armă susţinut. 
Oamenii săi se angajaseră în luptă cu celălalt cuib de mitralieră, 
care măcina mai departe de zor. Aproape în acelaşi timp, din 
dreapta, răsună un tir de arme automate. Skorzenny ridică cu 
fereală capul, surprins că nu se mai trăgea asupra lor. Cei din faţă 
se cam aflau la strimtoare, întrucit, în întunericul nopţii, două 
umbre care ţopăiau ca nişte broaşte, se îndreptau spre spatele 
căsuţei. Călugărul şi Duiosul părăsiseră reflectorul şi veniseră şi ei 
la petrecere. 


Skorzenny şi cei de lîngă el, declanşaseră imediat un puternic 
foc de baraj, obligindu-i pe italieni la tăcere. 

— Acoperiţi-mă! Feur! Feur! ! strigă Skorzenny celor de lîngă 
el, ţişnind ca din puşcă. 

Ideea că cineva se putea strecura în căsuţă şi să-l ia ostatec 
pe Mussolini, sau mai rău, să-l împuşte, îl înnebunea de-a binelea. 

Se afla la vreo douăzeci de metri de căsuţă, cînd, de-o dată, 
un glob de flăcări izbucni din locul în care se aflau italienii. Se 
trînti brusc la pămînt. Citeva grenade aruncate de Călugărul şi 
Duiosul, împrăştiaseră moarte în jur. Se ridică la fel de iute şi se 
năpusti spre intrarea în căsuţă. Abia puse piciorul pe prima 
treaptă a scării, cînd, de după colţ, răsări ca din pămînt o umbră. 
Işi făcu vînt şi se aruncă spre uşă, cu picioarele întinse spre 
broască, rugindu-se la toţi zeii ca aceasta să nu fie zăvorită. Era 
ziua lui norocoasă. Sub şocul izbucnirii, uşa trozni, sărind din 
balamale. Se prăvăli înăuntru şi se întoarse imediat pe burtă, cu 
pistolul mitralieră în poziţie de tragere. Durerea din zona 
coastelor rupte îl făcu să vadă stele verzi. O salvă răpăi ucigaş, 
căutindu-l cu îndîrjire. Ripostă instantaneu, rostogolindu-se de pe 
burtă pe spate, ţinînd cadrul uşii. 

Un țipăt scurt, fu urmat de zgomotul unei căzături alandala. 

Se îndreptă precaut spre ieşire, cu degetul lipit de trăgaci. Pe 
trepte o mogildeaţă chircită, zăcea într-o poziţie curioasă. La 
început, datorită întunericului i se păru că ceva nu este în ordine 
cu ceea ce vedea. Apoi, îşi dădu seama. Rafala armei sale, îl 
decapitase pur şi simplu pe italian. Capul acestuia se afla la cîțiva 
metri de casă, ca o minge uitată de copii pe plajă. 

Se întoarse în casă. 

După puternicul tir care se auzea de-afară, era clar că se 
dădea o luptă grea pentru cuibul de mitralieră, care continua să 
reziste. 

Începu să bijbiie, în căutarea lui Mussolini. Intră în primele 
două camere fără să aprindă lumina strigindu-l pe duce, dar nu 
primi nici-un răspuns. Deschise uşa şi celei de-a treia camere şi se 
aruncă imediat la podea. Prin fereastră, la cel mult treizeci de 
metri, se vedea ca-n palmă cuibul de mitralieră al italienilor. ÎI 
strigă din nou pe Mussolini, dar îi răspunse aceiaşi tăcere de pînă 


U Trageti! Trageţi! 


atunci. 

Rămase înlemnit pe podea, de parcă cineva îl lovise cu leuca 
în moalele capului şi-l doborise. 

Mussolini nu se afla în casă. 

— Donnerwetter! Sakrament! ! scrişni cu dinţii închişi, izbind 
cu pumnul în podea. 

Schimbul de focuri de afară continua cu aceeaşi violenţă. Se 
ridică brusc, sări lîngă fereastră şi spărgind geamul cu ţeava 
armei, începu să tragă înspre cei din adăpostul mitralierei, pînă-şi 
goli încărcătorul. 

În cîteva secunde, îi masacră pe toţi. Italienii, luaţi pe 
nepregătite, nici n-avuseseră timp să rostească „Pater noster“. 

Dintr-o dată, se lăsă liniştea. Skorzenny se întoarse în grabă şi 
aprinse luminile în toată casa. Nici urmă de Mussolini. Îşi aminti 
brusc de vasul care i se păruse că părăsise insula, în timpul 
furtunii. 

— Sakrament! 

Işi dădu seama că fuseseră traşi pe sfoară. Italienii 
sacrificaseră cîțiva soldați în acea noapte, dar îl aveau în 
continuare pe duce. 

leşi furios din casă, mai să se împiedice de corpul celui 
împuşcat pe treptele de la intrare. 

Afară, Butonieră şi Călugărul, se certau de mama focului. 

— Tare timpit mai poţi să fii, era cît pe ce să mă nimereşti! îi 
reproşa amical Călugărul lui Butonieră. 

— Pagubă-n ciuperci, un dobitoc mai puţin pe lume, replică 
calm acesta, curăţindu-şi cuțitul de zor. 

Se părea că îndeletnicirea asta îi făcea plăcere, întrucit îi 
acorda deosebită atenţie, astfel că nu-l prea băgă în seamă pe 
Călugărul. 

Lui Skorzenny tot nu-i venea să creadă că întreg balamucul pe 
care-l avusese, fusese de pomană. Stătea şi se uita la un tînăr 
soldat italian, care zăcea pe nisip, la cîţiva paşi de el, cu mîinile 
răstignite. ltalianul fusese un bărbat frumos la viaţa lui. Avea o 
faţă smeadă cu trăsături delicate, iar mustăcioara neagră, precis 
tulburase inimile la niscaiva fetişcane. 

Din colţul gurii, pornea o diră roșiatică, care se prelingea pe 


! Dumnezeule! Fir-ar al naibii! 


git, fiind apoi absorbită de nisipul plajei. Ochii albaştri priveau 
nedumeriţi la Skorzenny. 

Nici nu-şi dădu seama că între timp, furtuna încetase de tot. 
Perdeaua de catifea neagră de pe cer fusese trasă complet de o 
mînă nevăzută, descoperind luna şi puzderia de stele. 

Un filfiit uşor se auzi deasupra capului său. Ciţiva pescăruşi 
care supravieţuiseră furtunii, se îndreptau spre interiorul insulei. 
Unul din ei ţipă trist de citeva ori. 

Dinspre pădure, mai multe umbre se îndreptau spre țărm. 
Erau camarazii lui. 


13 


Liniile drepte şi curbe, se întretăiau în figuri complicate, părînd 
a nu respecta vreo regulă anume. Generalul Student părea foarte 
absorbit de ceea ce făcea. Mizgălea hirtia din faţa sa cu un aer 
concentrat, încercînd să facă numai din S-uri, o uriaşă literă M, 
aşezată pe un postament, destul de fragil. Dacă schiţa sa ar fi fost 
materializată, cu siguranţă că postamentul s-ar fi prăbuşit într-o 
clipă. 

Zorii dimineţii apăruseră de mult, dar se părea că Student nu 
realizase acest lucru, întrucît veioza de pe biroul său era încă 
aprinsă. 

Continuă să deseneze, dar gindurile îi erau în insula 
Maddalena. La ora aceea, operaţiunea amfibie a lui Skorzenny se 
terminase de mult. In mod surprinzător, starea de emoție din 
timpul nopţii îl părăsise complet. 

„La urma urmei, Skorzenny ăsta este un profesionist. Dacă 
Mussolini s-a aflat noaptea trecută în insulă, cum a spus 
Schellenberg, atunci la ora asta, e în mîinile noastre” îşi făcu el 
curaj. 

„Schellenberg, hm, un gangster, nu alta“, îşi aminti cum 
descoperirea noii ascunzători în care era ţinut Mussolini, fusese al 
naibii de dificilă, dar şi plină de inedit. 


După eşecul din insula Ponza, treaba devenise o chestiune de 
orgoliu, la urma urmei. Student luase legătura cu profesioniştii 
spionajului.  Telefonase la Berlin şi vorbise personal cu 
brigadenfuhrerul Walter Schellenberg, şeful lui SD-VI, serviciul de 
spionaj în străinătate, despre chestia cu Mussolini. Peste cîteva 
zile, acesta îl invitase telefonic urgent la cartierul său general, 
pentru a-i comunica nişte lucruri extrem de importante, după cum 
se exprimase el însuşi. 

Student luă avionul special spre Berlin, în culmea surescitării. 
Drumul de la aeroport, la vila lui Schellenberg, i se păru că 
durează un secol. Presimţea că în sfîrşit norocul va fi de partea sa, 
şi acesta îi va da în sfirşit informaţia aşteptată. În acelaşi timp, 
era curios să-l cunoască pe acest jurist de 33 de ani, care avusese 
o ascensiune atit de fulgerătoare, încît după zece ani de la 
înscrierea sa în partidul nazist, ajunsese în fruntea serviciului de 
informaţii al Reich-ului. 

Ajuns la destinaţie, Student fu condus imediat în biroul lui 
Schellenberg. Acesta îl întîmpină cu cordialitate, de parcă se 
cunoşteau din clasele primare. 

— Herr obergruppenfuhrer, îmi pare bine să vă cunosc 
personal! Am auzit multe despre dumneavoastră şi despre celebrii 
dumneavoastră paraşutişti. 

Schellenberg avea o figură uscăţivă, cu obrajii cam scofilciţi, 
care-i dădeau un aer bolnăvicios. Figura sa emana însă o 
inteligenţă aparte, poate şi din cauza frunţii înalte, uşor bombate. 

Student îi răspunse cu o formulă de politeţe echivalentă şi 
luînd loc într-un fotoliu îşi aprinse trabucul oferit de gazda sa. Îşi 
aruncă ochii prin jur. 

Încăperea în care se afla, avea mărimea unui grajd de fermieri 
înstăriți. Mobila masivă era din mahon, iar podeaua era acoperită 
cu covoare orientale. Un seif, în care ar fi putut intra lejer cîțiva 
bărbaţi robuşti, era amplasat între ferestrele prevăzute cu gratii 
zdravene. 

Schellenberg luă loc la biroul său cît toate zilele, pe care se 
aflau mai multe telefoane şi chiar un microfon. 

— Am o veste bună pentru dumneavoastră, spuse acesta 
brusc. Ştiu unde se află Mussolini. 

Student aproape că se înecă de emoție cu fumul ţigării. 


Schellenberg îi devenise dintr-o dată mai drag decit chiar propria-i 
mamă. 

— Da, continuă acesta, agenţii mei au descoperit că Mussolini 
se află în insula Maddalena, din nordul Sardiniei. Vreau să vă 
spun, Herr general, că pentru această informaţie, s-au plătit averi. 

„Haida-de, mai las-o baltă, zise în sinea sa Student, parcă nu 
ştiu că banii ăştia sînt de fapt lire englezeşti false“. Mai aflase şi el 
cîte ceva, de ici, de colo, de cînd îşi lăsase aviația de-o parte şi se 
ocupa de spionaj. 

— Dar este o problemă, spuse cam încurcat şeful spionajului. 
S-ar putea să nu ştiţi, dar însuşi reichsfuhrerul SS Heinrich 
Himmler este înştiinţat de operaţiunea de răpire a ducelui. 

— Foarte bine, răspunse precaut Student, ca şi cum ar fi 
călcat printre ouă. Era sigur că încăperea colcăia de microfoane 
secrete, ca un cîine năpădit de căpuşe. In sinea sa blestema însă 
beleaua care-i căzuse pe cap. Nu ajungea că însuşi Hitler se 
interesa de cazul ăsta, mai lipsea acum ca şi şeful suprem al SS- 
ului să-şi bage nasul în misiunea sa. 

— Hm, Herr general, dumneavoastră nu ştiţi multe, spuse 
îngîndurat Schellenberg, bătînd cu degetele în birou. 

Pe unul dintre degete, avea un inel împodobit cu o uriaşă 
piatră azurie. Mişcarea făcută de mină, îi atrase atenţia lui 
Student asupra inelului. 

„Prost gust“ îşi spuse în gînd, uitîndu-se la piatra acestuia. Dar 
n-avea de unde să ştie că rostul pietrei era să ascundă o capsulă 
de aur, în care se afla cianură. lar dacă i-ar fi controlat dantura lui 
Schellenberg, cînd acesta pleca în misiune în afara Germaniei, ar 
fi descoperit un dinte fals, care ascundea o altă doză de otravă. 

— Reichsfuhrerul Himmler, continuă acesta, are o încredere 
oarbă în informaţiile care-i parvin, nu de la serviciul meu ci din..., 
şi aici făcu o pauză, din gura astrologilor şi magicienilor. Să nu vă 
mire, continuă el pe un ton uşor amuzat, că tocmai a scos din 
lagărele de concentrare vreo 40 de şarlatani, şi-i ţine acum într-un 
lux nebun, pentru a obţine de la ei, revelaţia ascunzătorii lui 
Mussolini. 

Student avea impresia că cel din faţa sa făcuse o glumă 
proastă. Chestia asta i se părea mai mult decît absurdă. Dar 
Schellenberg nu glumise ciîtuşi de puţin. 


— Vorbesc cît se poate de serios, Herr general. Deseori sînt 
nevoit să recurg la cîte-un „astrolog“ sau la vreun „magician“, pe 
care-l pun să înveţe pe dinafară informaţia pe care oamenii mei 
au obținut-o. Altminteri, nu i se dă crezare. 

— Herr Schellenberg, vreţi să spuneţi deci, că pînă cînd 
reichsfuhrerul Himmler nu este înştiinţat de vreun vrăjitor că 
Mussolini se află în Maddalena, nu am foc verde pentru 
continuarea operaţiunii? întrebă Student temător. 

— Cam aşa ceva, răspunse acesta, cu un ton compătimitor, 
dar vă promit că voi acţiona cit voi putea de rapid. 

Schellenberg se ţinuse de cuvînt şi chiar a doua zi, Student 
primise telefonic de la Himmler personal, încuviințarea de a 
acţiona pentru eliberarea ducelui. Himmler îi comunicase cu 
emfază că Mussolini era sechestrat în insula Maddalena. 

Student dădu la o parte cu un aer absent foaia pe care 
desenase pînă atunci. Parcă reuşise să mai consolideze cît de cît 
postamentul cel fragil. 

Telefonul de pe birou se porni să zbirniie strident. Deşi nu 
tresări cituşi de puţin, brusc, avu o presimţire sumbră. Ridică 
receptorul. De la celălalt capăt al firului, Skorzenny îi comunică cu 
o voce teribil de arţăgoasă, că operaţiunea se produsese prea 
tirziu. Ducele fusese transferat de pe insulă, dracu’ ştie unde, cu 
puţin timp înainte ca grupa să-şi declanşeze atacul. Toată paza lui 
Mussolini de pe insulă fusese măcelărită. 

Convorbirea se întrerupse. Student puse receptorul cu grijă în 
furcă, de parcă cineva îl prevenise că acesta ar fi fost minat. 
Timplele îi zvicneau, ca şi cum un binevoitor i le cuplase la o 
pompă, pe care o acţiona cu mult sîrg. Ridică ochii. 

De data aceasta, privirea lui Hitler devenise amenințătoare. 


14 


= Nu, hotărît lucru, Rudi părea că se ţicnise de-a binelea. 
Incăpăţinarea lui de a scuipa exact pe dunga roşie din capătul 


barierei, devenise pur şi simplu enervantă pentru Karl. La început, 
îl urmărise pe Rudi cu curiozitate, dar perseverenţa acestuia 
ajunse să-l exaspereze. De fapt, îl irită capacitatea lui Rudi de a 
scuipa fără încetare de mai bine de o oră şi ceva. Simţi nevoia să-l 
zgîndăre puţin: 

— Te-a prostit căldura, ce mai! 

Rudi nici nu-l băgă în seamă, întrucit pe dunga roşie poposise 
între timp o muscă. Părea de-a dreptul captivat de noua ţintă. Karl 
oftă a lehamite, se ridică din iarbă întinzîndu-se cît era de lung şi 
trase apoi o înjurătură de toată frumuseţea. Era renumit în tot 
regimentul pentru originalitatea  înjurăturilor sale, care nu 
semănau niciodată una cu alta. Aşteptă o reacţie din partea lui 
Rudi, dar acesta era preocupat în continuare de musca lui. Ce 
porcărie! Îşi blestemă în gînd soarta, cu lux de amănunte. De 
două zile fuseseră ţintuiţi în acest post de control al şoselei care 
ducea spre funicularul pentru Gran Sasso şi singura maşină care 
trecuse, era cea germană, care le aducea zilnic raţia de mîncare 
şi apă de la unitate. Ghinionul naibii, nu alta! El, Karl Rustedt, care 
controla toată bursa neagră din unitate, să fie condamnat la 
inactivitate, de o nenorocită de misiune şi colac peste pupăză, 
trebuia să-l suporte şi pe idiotul ăsta de Rudi. Işi aprinse o ţigară 
şi începu să verifice mitraliera. Frigea, nu alta, aşa că se lăsă 
păgubaş. Luă binoclul şi se uită cu jind spre virful Gran Sasso, 
unde se zărea popasul sportiv de schi. Telefericul care făcea 
legătura cu muntele zăcea inert, ca un bondar uriaş şi adormit. 
Ţirîitul intermitent al unui greiere, sparse liniştea. 

— Ha, ha, tirfa naibii, fir-ai tu să fii! 

Rudi se ridică brusc, voios de parcă ar fi ieşit în întîimpinarea 
unor fete de la bordel. 

— Mare dobitoc mai eşti, replică în silă Karl, continuînd să se 
uite prin binoclu. 

— Mai ai Martini? sosi întrebarea pe un ton vesel. 

— Cinci mărci cana, răspunse în colţul gurii Karl, fixînd cu 
binoclul şoseaua ce ducea spre oraş. 

— În regulă, dar să fie din termos, obiectă Rudi. 

— Din termos face şapte mărci. 

— Eşti un împuţit, nu un camarad, să te ia toţi dracii! Hai, dă- 
o-ncoa'! 


— Nu acum, avem vizitatori, spuse Karl lăsînd binoclul şi 
încheindu-şi în grabă tunica. Treci la barieră! 

— Nu zău, eşti deştept, nu-i aşa! Dăm cu banul, ai uitat? 

— Bine, acceptă Karl, îngreţoşat peste măsură, scoţind o 
monedă din buzunar. Alege! 

— Banul, ca să stau în adăpost. 

Moneda luci prin aer, îi căzu în iarbă, arătînd soarelui faţeta cu 
banul. 

— ... u-i timplaru' sicriului mă-sii, bombăni Karl punîndu-şi 
casca pe cap şi agăţindu-şi pistolul mitralieră pe umăr, se 
îndreptă spre barieră. 

Maşina care înainta pe şosea, se putea vedea acum cu ochii 
liberi. Karl scuipă cu îndemînare ţigarea şi se proţăpi în spatele 
barierei, bălăbănindu-şi mîna stingă în aer. Arătătoarele miinilor 
drepte ale lui Karl şi Rudi presau uşor, dar ferm, trăgaciul fierbinte 
al armelor. 

Maşina opri lin la cîţiva metri de barieră. Bărbaţii dinăuntru 
sporovăiau gălăgioşi, gesticulînd în aşa hal, încît era de mirare că 
nu-şi scoseseră vreun ochi. 

La apropierea lui Karl, tăcură ca la comandă. 

— Document, spuse laconic Karl, ţinînd arma îndreptată spre 
şofer. 

Cei patru bărbaţi începură să se foiască. Şoferul strînse actele 
tuturor şi le înmînă prin geamul deschis lui Karl. Acesta le răsfoi 
atent şi apoi se aplecă să confrunte figurile pasagerilor cu 
fotografiile de pe acte. Placa metalică care-i atîrna de git, cu 
însemnele poliţiei militare, se balansă de cîteva ori. Totul părea în 
ordine. 

— Dove andate? ! întrebă Karl, nu că l-ar fi interesat în mod 
deosebit unde mergeau italienii ci doar aşa, să se grozăvească că 
se descurcă în italiană, ştiind mai ales că Rudi îl auzea şi murea 
de invidie. 

— Ci siamo operai, e faciammo di riparazioni al teleferico Œ, 
răpăi ca o mitralieră şoferul. 


U Dove andate - Unde mergeţi. 
U Ci siamo operai, e faciammo di riparazioni al teleferico - Suntem muncitori şi 
reparăm telefericul. 


— Va bene, andate! ™ răspunse grav Karl, după un moment 
ca şi cum ar fi dat o sentinţă, înapoindu-le actele. Nu prea 
pricepuse el ce îi răspunse şoferul, dar ultimul cuvînt tot îl 
reţinu. 

Se îndreptă spre barieră şi o ridică, ţinînd cu o mînă lanţul. 
Maşina demară, trecu de el şi se îndepărtă încet. Unul dintre 
bărbaţii aşezaţi în spate, îi făcu prin geam un semn obscen cu 
mîna, rînjind cu toată gura. 

„Ambreiaju' dumnezeilor mă-tii!“ proferă cu dispreţ neamţul, 
lăsînd bariera în jos. „Rudi, scoate banii!“ strigă Karl, brusc 
înveselit, îndreptîndu-se spre adăpostul mitralierei. 

Soarele continua să dogorească. Ţiriitul greierului se putea 
auzi din nou, în liniştea care se instaurase. La punctul de control 
de pe şoseaua pustie, doi soldaţi nemți se apucară să bea Martini 
rece, la umbra unui pom. 

Virful Gran Sasso domina maiestuos peisajul, în care nu se 
întîmpla nimic. 


15 


A doua zi Mussolini urma să împlinească 60 de ani şi o lună. 
Se afla de trei săptămîni în Maddalena şi existenţa-i decurgea 
monotonă, ca şi zgomotul valurilor, care-i devenise familiar. 

Zilele trecute, locotenentul de carabinieri care-i adusese 
cadoul lui Hitler, îl vizită din nou. De data asta îi adusese doar un 
plic, destul de umflat. Locotenentul părea că se restabilise după 
efortul de zilele trecute. Mergea vioi şi nu mai era năduşit. 

Mussolini deschisese nerăbdător plicul. lnăuntru se aflau 
tăieturi din ziare, care conţineau comunicatele oficiale militare 
italiene. La prima vedere, ducele păru surprins de gestul 
guvernului lui Badoglio. Dar cum parcurse cîteva rînduri, îşi dădu 
seama că operaţiunile italienilor aveau consistenţa unei gelatine, 


UI va bene, andate - În regulă, daţi-i drumul. 


iar continuarea războiului, era făcut doar de ochii nemților. 

„Exact cum am presupus“ spuse el dezgustat. 

„Badoglio şi regele pregătesc capitularea, e clar ca lumina 
zilei. De-asta mi-au permis să văd comunicatele astea prosteşti, 
de adormit copiii, ca să ştiu la ce să mă aştept. Trădători 
împuţiţi!“ 

Nici nu se mai enervase. Devenise mai blazat decit un 
azerbaidjan blazat. 

începu să se plimbe în jurul casei, gîndindu-se la soarta 
familiei sale şi a Clarettei. Un căpitan se apropie de el: 

— Duce, să vă pregătiţi de plecare. Miine veţi părăsi acest loc 
cu un avion, spre o nouă destinaţie mai sigură. 

— Cu un avion al Crucii Roşii, nu-i aşa? întrebă Mussolini 
zimbitor. 

— Exact, răspunse laconic căpitanul. 

— Căpitane, cum te numeşti? încercă ducele să intre în vorbă. 

Acesta se uită bănuitor la Mussolini. Nu prea părea dornic să 
lege o conversaţie, dar îi răspunse totuşi, cam în doi peri: 

— Bianchi, excelenţă. 

— Ce părere ai Bianchi, despre războiul ăsta? întrebă pe 
neaşteptate Mussolini. 

— Duce, spuse acesta întunecat, fratele meu a luptat în 
Etiopia la Mai Cou, un glonţ i-a zburat creierii. Cu o zi înainte, 
primise o scrisoare de acasă, în care soţia îl anunţase că-i născuse 
doi băieţi. — Îmi pare rău, Bianchi, dar victoria de la Mai Cou, 
pentru care fratele tău şi-a dat viaţa ca un erou, a însemnat 
începutul imperiului italian, încercă Mussolini să-l consoleze, pe un 
ton bărbătesc. 

— Duce, din partea mea, preferam să-mi trăiască fratele. Şi 
ştiţi ceva? Fac ceva pe imperiul ăsta! zise Bianchi şi scuipînd în 
lături cu silă, se îndepărtă rapid. 

Mussolini privi uimit în urma căpitanului. 

„E clar, ăştia n-au simţul istoriei!” 

A doua zi, dimineaţa devreme, un hidroavion al Crucii Roşii 
ameriză lîngă țărm. O barcă îl transportă pe Mussolini şi operele 
complete ale lui Nietsche, la bordul acestuia, unde aştepta o 
gardă înarmată. Avionul începu să zbiîrniie, alunecă pe apă cîțiva 
metri, după care se înălţă rapid, ca un pescăruş care-şi înhăţase 


peştişorul. 

Mussolini întoarse capul spre căsuţa lui Weber. Privită de sus, 
părea şi mai izolată decit era în realitate. 

„Cine ştie ce destin l-a obligat şi pe ăsta să trăiască în 
Sardinia, în loc să stea printre ai săi!“ se trezi el compătimindu-l 
brusc pe Weber. 

Ajunseră destul de rapid la lacul Bracciano, din nordul Romei. 
Lîngă lac, îi aştepta o ambulanţă a salvării, în spatele căreia se 
înşirau cîteva maşini civile. Luă loc în ambulanţă, alături de un 
căpitan de poliţie, cu un aer înţepat, de parcă-i intrase ceva în 
fund şi chestia asta îl deranja vădit. 

Coloana se puse în mişcare. Mussolini încercă să afle de la 
însoţitorul său încotro se îndreptau, dar acesta nu catadicsi să-i 
răspundă. Era foarte ocupat să înlăture o zgirietură de pe patul 
pistolului său mitralieră. 

La un moment dat, sirena salvării porni să sune, iar maşina se 
opri brusc. Uşa din spate se deschise, şi un căpitan de carabinieri 
le spuse agitat: 

— Alarmă aeriană! Am fost anunţaţi prin radio! Răspîndiţi-vă! 

Mussolini ieşi din maşină, uitîndu-se curios în jur. La citeva 
sute de metri de ei, se afla podul peste Aguila. In depărtare, se 
zărea masivul Abruzzi, din care se detaşa virful Gran Sasso 
d'Italia. 

„Pariez că mergem la Gran Sasso!“ pronostică el în sine, în 
timp ce fugea spre cîmp, alături de gardienii săi, care nu-l slăbeau 
din ochi. 

Avioanele aliate treceau prin apropiere. Li se auzise doar 
zgomotul surd al motoarelor, preţ de cîteva clipe, după care se 
făcu din nou linişte. 

Îşi reluară drumul, în aceeaşi formaţie. 

— Căpitane, nu-i aşa că mergem la Gran Sasso? întrebă 
Mussolini, după ce urcaseră în maşină. 

Căpitanul cel înţepat se opri din zgîndăritul armei, şi-l privi cu 
figură uimită, de parcă prizonierul său ar fi aflat de cine ştie unde 
acest secret, păzit cu străşnicie. Dar cum drumul pe care 
mergeau ducea numai spre Gran Sasso, confirmă, indiferent: 

— „Da, acolo mergem“. Cu alte cuvinte, din partea lui, 
Mussolini putea fi dus şi pe lună. 


Şi cum destinaţia nu mai constituia nici-un secret, dădu la o 
parte o perdeluţă a maşinii. 

Incepuse să se însereze. Sirena salvării porni din nou să sune, 
dar maşina îşi continuă drumul. Prin geamul deschis, se văzu un 
post de control german, pe lîngă care trecură. Un soldat neamţ, 
cu însemnele poliţiei militare stătea lîngă bariera ridicată. Lîngă 
şosea, în spatele unui adăpost din care ieşea gura unei mitraliere, 
se vedea o cască metalică. 

Peste un sfert de oră, ajunseră la staţia telefericului. Pe 
acoperişul ei, o mitralieră era îndreptată asupra vizitatorilor. Le 
ieşi în întîmpinare un locotenent cu o figură agreabilă care se 
prezentase, Vittorio. Acesta, însoţit de o grupă de carabinieri, îl 
conduse pe Mussolini în cabina telefericului. 

Un clănţănit scurt şi cablul gros începu să tragă lin cuşca 
metalică deasupra hăului. 

Staţia terminus de pe Gran Sasso. Siluete omeneşti se 
detaşau în jurul ei. 

Se vedea treaba că era aşteptat cu aceaşi dragoste ca şi pînă 
atunci. 

Cabina telefericului clănţăni din nou scurt şi se opri. 

— Duce, sînt căpitanul Faviola şi am misiunea să vă asigur 
protecţia pe Gran Sasso. 

Mussolini privi la ofiţerul de carabinieri care-l întîmpinase. 
Avea figura unui soldat trecut prin multe lupte, o figură 
bărbătească şi dirză, care-ţi inspira încredere. 

Porni după el, urmat de cîțiva carabinieri. La vreo sută de 
metri în faţa lor, se zărea o clădire, ce părea a fi un hotel. 

„Minunat“, se gîndi Mussolini, „parc-aş fi în vacanţă. Mai întîi 
un sejur la mare, şi acum, unul la munte, exact cum mi-a prescris 
medicul!“ 

Apropiindu-se de hotel, acum putea distinge numele acestuia, 
înscris pe frontispiciul de deasupra intrării principale: „Campo 
Imperatore“. 

„Mulţumesc pentru consideraţie“, zîmbi amar Mussolini, 
intrînd în hotel. 


16 


O rază de soare străpunse covorul gros de nori albi, 
pătrunzînd pe fereastra biroului. Întîlnind nichelul scrumierii, se 
întoarse instantaneu în eter. 

Mîna obersturmbannfuhrerului Tretnner întrerupse drumul 
razei de lumină, pentru a strivi cu un gest decis ţigara. 
Consfătuirea Statului Major al generalului Student se terminase. 
Şeful de Stat Major Tretnner părăsi ultimul încăperea în care 
rămăsese doar slăbănogul de Student. Datorită tensiunii nervoase 
din ultima lună, acesta părea că mai slăbise, încît dădea senzaţia 
că nici măcar salată nu mai mînca zilnic. 

Dispariţia subită a lui Mussolini din Maddalena din 28 august, 
pusese capac la toate. Operaţiunea amfibie a lui Skorzenny 
fusese în van şi avusese ca unic rezultat alertarea italienilor, care 
aveau astfel o dovadă concretă despre existenţa cuiva care 
intenţiona să-l răpească pe Mussolini. Student fusese cît pe ce să 
facă un atac de apoplexie. 

Hitler personal vorbise cu el la telefon, interesîndu-se de 
mersul operaţiunii „Eiche“. Fuhrerul, care turbase de furie auzind 
cum Mussolini scăpase de două ori de sub ghiarele nemților, 
răcnise aşa de tare la telefon, încît Student avea impresia certă că 
aparatul din clipă în clipă urma să se facă bucățele. 

Răpirea lui Mussolini începuse să fie o obsesie, dar dacă totul 
ar fi continuat în aceeaşi succesiune de ghinioane, în curînd 
trebuia să-şi procure haine foarte groase, întrucît iernile ruseşti nu 
erau deloc blînde. 

Activitatea serviciilor de informaţii se intensificase, dar nici 
spionajul SS de la Roma al sturmbannfuhrerului Kappler, nici cel al 
brigadenfuhrerului Schellenberg nu descoperiseră nici-o urmă, 
oricît de mică. Abia la sfirşitul lui august i se comunicase un lucru 
foarte interesant, care-l făcuse să-şi recapete speranţa. 

Un post de control german, de pe şoseaua care ducea la staţia 
de teleferic pentru virful Gran Sasso d'Italia, raportase că traficul 
pe şosea se înteţise. Soldatul care comunicase acest lucru, 
remarcase şi prezenţa unei maşini de salvare. 

Student înhăţă imediat informaţia primită, ca o pasăre 
flămîndă un vierme imprudent. Chestia cu ambulanta salvării i se 


păruse al naibii de suspectă. Se informă ce este cu acest munte şi 
cu telefericul său şi află astfel că pe virful Gran Sasso, situat la 
vreo sută de kilometri de Roma, se afla un hotel „Campo 
Imperatore“, la altitudinea de 2112 metri, folosit drept popas 
pentru schiori în timpul iernii. 

În mintea lui Student se aprinse un beculeţ, care începu să 
facă lumină în tenebrele din creierul său. Amplasamentul acestui 
hotel i se părea ideal pentru o ascunzătoare sigură, care beneficia 
în plus şi de avantajul natural al terenului, aproape inaccesibil. 
Aşa că în primele zile ale lui septembrie, Student se gîndi să 
întindă o cursă italienilor, pentru a-şi verifica ipoteza. Colonelul 
Tretnner luă legătura cu oficialităţile italiene, pentru a le cere 
permisiunea de a caza soldaţi nemți la hotelul de pe Gran Sasso. 
Refuzul primit fusese destul de prost camuflat de explicaţia că 
pentru moment hotelul era închis, pe motiv că se făceau reparaţii 
la staţia telefericului. 

Răspunsul se bătea cap în cap cu informaţia referitoare la 
traficul intens din zilele anterioare. Student se edificase astfel 
complet, iar timplele îi zvicniseră de emoție. 

„E clar ca lumina zilei, îşi spuse el, că l-au transportat pe 
Mussolini cu maşina salvării pînă la staţia telefericului“. 

Era puţin probabil ca prezenţa ambulanţei să se datoreze 
vreunei alte cauze. Ca de exemplu, unul din cei de pe munte să fi 
înnebunit subit, să-şi pună schiurile în picioare, să-şi dea drumul 
la vale pe iarbă şi să cadă în cap în prima groapă întîlnită. 

Vînatul cel mare care-l obseda mai bine de o lună, era prins în 
laţ. 

Nici nu-l mai înştiinţă pe reichsfuhrerul Himmler despre ceea 
ce aflase. Vroia să muşte singur din dulcele fruct al reuşitei, aşa 
că luă hăţurile în mînă. 

Dădu ordin ca postul de control de pe şoseaua spre Gran 
Sasso, de unde pornise informaţia de aur, să fie întărit. Fuseseră 
transmise, fireşte, semnalmentele lui Mussolini, iar orice vehicul 
trebuia controlat la sînge. Student ameninţase cu trimiterea pe 
frontul din Rusia pe cine nu ar fi respectat întocmai ordinele sale. 

Concomitent îi dăduse sturmbannfuhrerului Langguth, ofiţer în 
Statul său Major, misiunea secreta ca împreună cu Skorzenny să 
execute zboruri de recunoaştere desupra virfului Gran Sasso şi să 


fotografieze din avion hotelul „Campo Imperatore“, şi 
împrejurimile lui. 


După ce consfătuirea Statului său Major se terminase şi 
Student rămase singur, scoase dintr-un sertar al biroului setul de 
fotografii pe care cei doi îl realizaseră şi începu să le examineze 
cu atenţie pentru a nu ştiu cîta oară. 

Se trezi zimbind. „Să ştie Tretnner la ce mă uit eu acum!“ 
spuse el răutăcios. Într-adevăr, de cînd mirosise chestia cu Gran 
Sasso, nu-l înştiinţase nici măcar pe şeful Statului Major, despre 
ceea ce punea el la cale. 

Fotografiile erau bine realizate. Fuseseră luate cam de la trei 
kilometri înălţime şi reprezentau hotelul din mai multe unghiuri. 
Hotelul se afla amplasat pe înălţimea unui fel de platou. Lîngă el, 
se afla o zonă deschisă la culoare, probabil o pajişte care cobora 
în pantă pînă la marginea platoului, de unde începea prăpastia. 

„Da“ zise mulţumit Student, lăsînd fotografiile pe birou, 
punîndu-şi grijuliu mîna peste ele, ca şi cum ar fi fost nişte 
amintiri scumpe de familie. 

Se uită nerăbdător la ceas. Skorzenny şi cu Langguth ar fi 
trebuit să sosească deja. Student urma să le comunice decizia cea 
mare: o operaţiune de comando din aer. Planul era deja conturat 
în mintea sa. 

Un ciocănit ferm se auzi în uşă. 

— Herein!! strigă nerăbdător Student. 

Hans deschise grijuliu uşa şi în încăpere intrară trei bărbaţi 
zdraveni.  Sturmbannfuhrerii  Skorzenny, Langguth şi un 
oberleutenant necunoscut lui Student, pocniră din călciie şi 
salutară simultan, de parcă în anticameră, pînă să intre, 
repetaseră în neştire acest lucru. 

— Herr general Student, spuse Skorzenny, vă prezint pe 
oberleutenant SS Raoll, din trupele speciale Waffen-SS, adjunctul 
meu. 

Acesta îşi mai pocni o dată călciiele, salutînd scurt din cap. 

— Herren, spuse grav Student, după ce-i pofti să ia loc în faţa 
biroului său, v-am convocat pentru a vă comunica decizia mea. 
Am hotărît ca miine, 12 septembrie, să se desfăşoare acţiunea de 


0 intră! 


eliberare a lui Mussolini, de pe muntele Gran Sasso. 

Cei trei ofiţeri nici măcar nu clipiră. Student crezu o clipă că 
nici nu-l auzise şi se simţi obligat să sublinieze: 

— Vreau să spun că se va desfăşura şi se va încheia cu 
succes, termină el fraza pe un ton uşor ameninţător. Planul este 
următorul. 

Cei trei începură să dea oarecare semne de interes, dar nu din 
cale afară. 

— Miine, de pe aerodromul „Practica del Mare“, de lingă 
Roma, vor decola avioane remorchere care vor tracta planoare. In 
ele se vor găsi paraşutiştii mei şi cîţiva dintre oamenii dumitale, 
căpitane, i se adresă el lui Skorzenny. Planoarele vor ateriza pe 
pajiştea în pantă de lingă hotel. 

Degetele sale curate şi îngrijite răsfirară teancul de fotografii 
de pe birou şi aleseră fotografia ce reprezenta pajiştea. Arătătorul 
lui Student ciocăni de cîteva ori în zona deschisă la culoare de 
lîngă hotel, după care întoarse fotografia spre cei trei. Aceştia o 
priviră, fără să pară că sînt foarte entuziasmați de ceea ce văzură. 
Student putea la fel de bine să le arate o inscripţie de pe un 
sarcofag egiptean, pentru că efectul ar fi fost acelaşi. 

— Aterizarea este posibilă, cu condiţia să nu fie făcută în picaj, 
continuă generalul cu un ton de expert, care nu admitea replică. 
După aterizare, paraşutiştii mei şi oamenii dumitale, căpitane, 
spuse uitîndu-se din nou la Skorzenny, vor neutraliza carabinierii 
italieni. Sarcina dumitale, Skorzenny, rosti rar, ţinînd spre acesta 
arătătorul miinii drepte, pentru a-l indica cu precizie ca şi cum şi 
ceilalţi doi s-ar fi numit tot Skorzenny, este de a asigura 
securitatea lui Mussolini. 

Arătătorul lui Student rămase aţintit cîteva secunde spre 
Skorzenny, după care începu să bată rapid darabana împreună cu 
degetul mijlociu, pe teancul de fotografii din faţa sa. 

— Acum puteţi să-mi adresaţi întrebări, îşi încheie el 
mărinimos cuvîntarea. 

— Herr general, începu Skorzenny, aţi spus că paraşutiştii 
dumneavoastră şi oamenii mei vor neutraliza carabinierii italieni. 
Să înţeleg că este interzisă deschiderea focului? 

— Skorzenny, îţi dai seama că deschiderea focului asupra 
aliaţilor noştri ar avea consecinţe extrem de neplăcute. De aceea, 


pentru a împiedica acest lucru, am hotărît ca în această misiune, 
va participa şi un general italian de carabinieri, care va domoli 
zelul oamenilor săi de pază de pe munte, dacă va fi nevoie. 

Generalul Student se uită triumfător la feţele din faţa sa, 
pentru a vedea efectul produs de arma sa secretă. Într-adevăr, cei 
trei păreau întrucitva mai uşuraţi de perspectiva paşnică ce li se 
oferea. 

— Herr general, şi cînd va veni acest general italian? întrebă 
Skorzenny. 

— Generalul Coletti va fi prezent miine dimineaţă la ora şapte, 
pe aerodromul „Practica del Mare“. 

Student se dovedea a fi prevăzător şi expeditiv. 

— Herr general, întrebă adjunctul lui Skorzenny, dacă grupa 
de apărare a staţiei telefericului observă aterizarea „baloanelor” 
şi încearcă o intervenţie prin intermediul telefericului? 

— Locotenente, în momentul în care veţi ateriza pe Gran 
Sasso, un batalion din paraşutiştii mei, deja va ţine sub control 
staţia telefericului, răspunse Student mîndru că prevăzuse acest 
lucru. 

— Herr general, dacă-mi permiteţi, cum se va desfăşura 
plecarea de pe munte? întrebă Langguth. 

— După ce Mussolini va fi eliberat şi va fi în siguranţă, veţi 
lansa o rachetă semnalizatoare roşie. Căpitanul Gerlech, cel mai 
bun pilot al meu şi unul dintre cei mai buni din întreaga Luftwaffe, 
la semnalul vostru, va ateriza lîngă hotel şi-l va lua pe Mussolini. 
Paraşutiştii vor cobori cu telefericul. 

Student  prevăzuse într-adevăr întreaga operaţiune cu 
minuţiozitatea unui ceasornicar. Se uită la Skorzenny şi la 
adjunctul său. Feţele lor dure îi dădeau o senzaţie de siguranţă şi 
de încredere în reuşită. Cei doi nu păreau cituşi de puţin 
emoţionaţi în nici-un fel de ceea ce urma să se întîmple a doua zi. 

Parcă erau invitaţii săi şi discutau împreună detaliile unei 
partide de vînătoare obişnuite. 

— Meine Herren, dacă nu mai aveţi întrebări, ne vedem mîine 
dimineaţă pe aerodrom, concluzionă milităreşte Student. 

Cei trei se ridicară de pe scaune şi repetară figura de la sosire. 
Pocniră din nou în acelaşi timp din călcîie, salutară şi ieşiră. Precis 
că repetaseră undeva chestia asta. 


Generalul Student rămase pe ginduri, uitindu-se absent pe 
fereastră. Peste zidul din jurul vilei în care se afla reşedinţa sa, se 
vedea strada. Doi tineri mergeau agale, ţinîndu-se tandri de 
mijloc. Băiatul sporovăia într-una, gesticulînd de zor, încercînd să 
convingă fata de ceva. Aceasta părea cam bosumflată. La un 
moment dat, băiatul îi spuse ceva la ureche. Aceasta se opri din 
mers, rizînd stupefiată de cele ce auzise şi apoi trînti o palmă 
tinărului, de-l clinti din loc. 

Student tresări involuntar, ca şi cum el ar fi simţit palma fetei. 
Surise îngăduitor şi oftă. 

Îşi întoarse privirea din stradă şi o întîlni brusc pe cea a lui 
Hitler. Fuhrerul îl privea parcă mai ameninţător ca pînă atunci. Lui 
Student i se păru chiar că spriîncenele acestuia se încruntaseră 
mai mult, într-un ultim avertisment. 

O boare îngheţată, din stepele Rusiei, sufla dinspre tabloul ce- 
| privea, străbătîndu-i şira spinării. 


17 


Se întunecase de-a binelea. Răcoarea nopţii intrase în 
drepturile ei. Din cînd în cînd, zgomotele pădurii care se 
schimbaseră între timp, întrerupeau liniştea calmă. Vîntul aducea 
crimpeie de conversaţie, punctate ici-colo de exclamaţii specific 
italieneşti. Erau carabinierii care stăteau de pază. 

„Nişte copii fără minte“, gîndi Mussolini. Dacă poporul ăsta ar 
fi fost mai disciplinat şi mai devotat, n-aş fi ajuns eu acum aici. lar 
Italia, alături de Germania, ar fi stăpînit Europa. Dar în fruntea 
unei naţiuni care preferă să cînte, în loc să domine, n-ai ce-i face! 
trase el concluzia. 

Ducele era abătut din cale-afară. Turbatul de Pietro, azi-miine 
mă va da pe miinile aliaţilor. Să vezi atunci ce tămbălău o să iasă. 
Un proces cu bilete la intrare, iar eu, într-o cuşcă de sticlă. 
Vampirul Italiei, şi cine ştie cîte şi mai cite titluri vor apărea în 
ziare. Sînt în stare să şi filmeze execuţia mea, ticăloşii. 


Se întoarse de lîngă fereastra deschisă şi începu să se plimbe 
prin cameră. Pe masă zăceau cele 24 de volume ale lui Nietzsche. 
Luă unul la întîmplare, răsfoindu-l, dar nu se putea concentra 
asupra lecturii. De unul din volume, stătea sprijinită fotografia 
Clarettei. 

Gîndurile îi alunecară cu ani în urmă. 


žk 


Fatala dumincă de 24 aprilie 1932, fusese o zi plumburie, cu 
vînt. Pe autostrada Via del Mare, între Roma şi Ostia, un Alfa- 
Romeo roşu sport, cu două locuri, era condus de un bărbat scund, 
dar masiv, îmbrăcat în alb. Pe cap avea un basc bleu şi purta 
ochelari ca ai legendarului alergător de curse Tezio Nuvolari. Era 
ducele Mussolini. Locuitorii Romei se îndreptau in corpore spre 
Ostia, pentru a face plajă. Coloana de maşini de pe autostradă se 
deplasa practic bară în bară. 

Mussolini ieşi din rînd, acceleră, şi se angajă în depăşirea 
interminabilului şir. Într-o Lancia Astura pe care tocmai o 
depăşise, se aflau cinci persoane. Şoferul Saverio Cappola, fost 
birjar napolitan, o avea în dreapta sa pe autoritara donna 
Giuseppina Persichetti. În spate, cele două fete ale ei, Myriam şi 
Claretta, aşteptau nerăbdătoare să facă baie în mare. Riccardo 
Federici, logodnicul Clarettei, o ţinea pe aceasta posesiv de 
umeri, privindu-i cu nesaţ chipul ce semăna izbitor cu cel al 
frumoasei actriţe Assia Noris. 

Profesorul Francesco Pettaci, tatăl celor două fete, medic 
personal al papei Pius al XI-lea şi consultant sanitar al Vaticanului, 
rămăsese la Roma. 

— Priviţi! E ducele! E ducele! strigase dintr-o dată 
entuziasmată Claretta, văzindu-l pe Mussolini, care tocmai îi 
depăşise, urmat de maşina sa de escortă, cu cinci agenţi în ea. 

Coloana de maşini continuă să înainteze. In depărtare, 
Claretta zări maşina roşie a lui Mussolini, parcată la marginea 
drumului. 

— Opreşte lîngă maşina aceea roşie! strigă ea şoferului, 
indicîndu-i Alfa-Romeo a ducelui. 

Cappola opri aproape de maşina lui Mussolini, care privea 
gînditor spre mare. La auzul maşinii care se oprise, ducele 


întoarse privirea şi zimbi politicos pasagerilor acesteia, atras în 
mod special de frumuseţea celor două tinere. 

Claretta îşi desprinse mîna din cea a logodnicului său, şi 
îndreptîndu-se fără sfială spre Mussolini, i se adresă. 

— Scuzaţi-mă duce, că vă deranjez, dar sînt tare fericită că vă 
văd şi că vă pot adresa cîteva cuvinte. Mă numesc Clara Petacci şi 
acesta este logodnicul meu, Riccardo, ofiţer de aviaţie, detaşat la 
Orbetello, sub ordinele generalului Bablo. 

— De ce tremuraţi, vă e frig? întrebă Mussolini. 

— Da, puţin, răspunse aceasta. 

— Cu ce vă ocupați? se interesă el curios, captivat de ochii ei 
verzi. 

— Scriu poezii şi romane. Cînt şi la vioară, răspunse cu 
promptitudine Claretta. 

Mussolini zîmbi. Şi el cînta la vioară, dar prost. 

Claretta prinsese curaj, văzîndu-l pe duce zimbind. 

— Ştiţi, acum cîtăva vreme, v-am trimis la Palazzo Venezia, 
una din poeziile mele. 

— O poezie? Cred că-mi amintesc de ea. O voi căuta. Nu arunc 
nimic din ceea ce-mi place. 

Peste două zile Mussolini telefonă la casa Petacci, şi-i spuse 
Clarettei că i-a găsit poezia şi dacă are încuviințarea mamei şi a 
logodnicului, ar fi fericit să o primească joi, la Palazzo Venezia. 

Şi astfel începu o lungă şi ciudată poveste de dragoste între 
conducătorul fascismului italian şi frumoasa Claretta, cu 29 de ani 
mai tînără decit el. 

Claretta se căsători totuşi cu Riccardo, în 1934, la două 
săptămîni după ce Mussolini îl primise pe Hitler la Veneţia. Dar 
căsătoria Clarettei deveni în scurt timp un dezastru şi în 1936 
aceasta obţinu divorţul în Ungaria. 

După ce devenise liberă, Mussolini o invită la palat, îi mărturisi 
dragostea lui şi o întrebă pe donna Giuseppina: 

— Doamnă, îmi permiteţi să o iubesc pe fiica dumneavoastră? 

Puritana donna Giuseppina, neputînd să-l refuze, acceptă. 

Astfel că din octombrie 1936, Claretta deveni amanta lui 
Mussolini. De atunci, se întîlneau zilnic în apartamentul Cybo, din 
Palazzo Venezia. Seara Mussolini se întorcea la Rachele, nelipsind 
nici-o noapte de acasă. 


Claretta, care era îndrăgostită de duce încă de cînd avea 8 
ani, cînd îi citea articolele din „Popolo d'Italia“, primise o educaţie 
aleasă. Cînta la pian şi harpă, scria, şi practica mai multe sporturi. 
Era diferită de Rachele. Mussolini se simţea bine în prezenţa ei, 
discutînd cu ea chiar politică. „Îmi dai forţă“, îi spusese el odată. 

În întîlnirile lor, de multe ori scurte, Mussolini o iubea cu 
pasiune, din temperamentul său viril izbucnind brutalitatea şi 
uneori chiar masochismul. 

Nu apăreau niciodată împreună în public. Claretta, era 
obligată să stea toată ziua în minunata vilă Camilucci, unde 
ducele îi telefona de mai multe ori pe zi. 


žk 


„Carissima!“ spuse Mussolini, privind la fotografia Clarettei, cu 
o duioşie care ar fi surprins pe oricine. 

Unul dintre cîinii poliţişti ai carabinierilor latră gros de cîteva 
ori. Mussolini reveni brusc la realitate. 

„Oare Hitler chiar să nu facă nimic pentru mine? Dar cum 
naiba să mă scoată de pe virful ăsta blestemat de munte? Orice- 
ar fi, în mîna englezilor n-am de gînd să cad viu!“ 

Se hotărî brusc să-i scrie căpitanului Faviola. Scrisoarea fu 
scurtă şi concisă. Prin ea, îşi mărturisea hotărîrea fermă de a nu 
cădea viu în mîinile englezilor, dacă ar fi fost predat de italieni 
acestora. Se uită la ceas. Era ora două noaptea. Se gîndi să-i 
transmită acestuia mesajul a doua zi dimineaţa, dar ceva anume îl 
îndemna să o facă în acel moment. Avea un fel de presimţire că 
trebuia să se întîmple ceva. Îşi mîngiia grav amuleta de la git de 
care nu se despărţea niciodată şi care credea că îl fereşte şi de 
deochi. leşi apoi la fereastră: 

— Carabiniere! Glasul răsună puternic în liniştea nopţii, şi 
declanşă imediat hămăitul întăritat al cîinilor. 

— Pronto, ! signor duce! răspunse imediat un carabinier de 
pază. 

— Urcă pînă la mine, am un mesaj urgent pentru căpitanul 
Faviola. 

Mussolini se aştepta la o reacţie din partea lui Faviola, dar în 
nici-un caz, aşa de rapidă. La cîteva minute după ce înmiînase 


0 jmediat. 


scrisoarea carabinierului, la uşa sa se auzi un ciocănit. 

— Intră căpitane Faviola, anticipă Mussolini. 

Uşa se deschise, şi într-adevăr, apăru Faviola. 

— Excelenţă, spuse acesta, am primit mesajul 
dumneavoastră. Să ştiţi că misiunea mea aici este de a vă asigura 
securitatea. In urma celor ce mi-aţi scris, mă văd obligat să vă 
confisc orice obiect prin care aţi putea atenta la viaţa 
dumneavoastră. Vă rog să mă înţelegeţi, sînt militar şi execut 
ordinul primit. 

— Căpitane, replică Mussolini, tocmai pentru că eşti militar 
trebuie să înţelegi că în mod special, în cazul de faţă, onoarea 
reprezintă lucrul cel mai de preţ pentru mine. Ruşinea de a fi 
predat aliaţilor şi în mod special englezilor ar fi umilitoare în 
primul rînd pentru mine, dar în aceiaşi măsură şi pentru familia 
mea. 

— Excelenţă, am luptat la Tobruk. Vocea lui Faviola tremura 
uşor. Am fost rănit grav şi făcut prizonier de către englezi. Nu voi 
uita niciodată comportamentul violent al englezilor faţă de 
prizonierii italieni. Aşa că din mîinile mele, nici un italian nu va fi 
predat prizonier englezilor. Vă dau cuvîntul meu de onoare, dar în 
schimb vă rog să-mi predaţi lamele de ras şi cuțitul, dacă aveţi 
aşa ceva. 

Mussolini acceptă. Ochii umezi ai căpitanului, cînd povestea 
despre acel episod dramatic al existenţei sale, îi insuflă încredere. 

După plecarea acestuia, se simţi parcă mai liniştit. 

Privi din nou fotografia Clarettei, după care închise ochii şi 
dormi într-un amalgam de gînduri şi presentimente. 


18 


De trei ore, era 12 septembrie. 

Skorzenny trînti portiera Mercedes-ului şi se instală ursuz pe 
bancheta din spate. Era cinci dimineaţa. Nici nu se luminase bine 
de ziuă. Unul dintre puţinele lucruri care îl terorizau era sculatul 


prea devreme. De fiecare dată cînd se întîmpla acest lucru, trăia o 
mică dramă, trebuind să lupte cu toate resursele sale, împotriva 
dulcilor tentaţii, care-l îndemnau să mai doarmă. Duşul rece şi 
cafeaua băută în grabă, nu reuşiseră să-l trezească complet, iar 
sistemul nervos încă nu funcţiona la parametrii săi normali. Din 
acest motiv, era ursuz şi uşor iritat. 

Maşina rula cu viteză spre aerodromul „Practica del Mare“ de 
lîngă Roma. De acolo, el şi comandoul său urmau să decoleze 
spre Gran Sasso, pentru a-l elibera pe Mussolini. Ziua de 1 
septembrie se anunţa drept cea mai importantă zi a existenţei 
sale. Trase adînc din ţigară şi se hotărî să se gindească la partea 
plăcută a lucrurilor, care ar urma după reuşita operaţiei. 

Mercedesul trecu de postul de control şi intră pe aerodrom, 
îndreptîndu-se spre barăcile piloților. Locotenentul Rad! discuta cu 
un grup de piloţi. La vederea maşinii negre, se apropie rapid: 

— Herr sturmbannfuhrer Skorzenny, raportă el, batalionul 7 de 
paraşutişti este gata de misiune. În jurul orei 11 vor sosi şi 
planoarele. Din clipă în clipă trebuie să apară şi Herr general 
Student. Dar să ştiţi că generalul Soletti nu a sosit încă! 

Skorzenny era mulţumit de Radl. Era un ofiţer de încredere şi 
expeditiv în executarea ordinelor. Din cele ce-i raportase acesta, 
totul părea a fi în ordine, cu excepţia generalului italian care era 
scutul lor de protecţie. Dacă acesta ar fi lipsit, nu se mai putea 
evita deschiderea focului. 

— ÎI mai aşteptăm şi pînă o veni, hai să verificăm paraşutiştii, 
hotări nervos Skorzenny. 

Intre timp, apăru şi căpitanul Langguth, care li se alătură. 

„Diavolii verzi” stăteau la taclale, ca şi cînd urmau să plece la 
un picnic. Pe chipurile lor, nu se putea zări nici-o umbră de 
îngrijorare. Destul de mulţi dintre ei aveau figuri de adolescenţi, 
dar ochii lor emanau o expresie care impunea cel puţin respect, 
pînă şi pentru Skorzenny. 

Erau echipați de luptă cu conştiinciozitatea unor profesionişti. 
Armele şi paraşutele erau alături de raniţele în care se găsea 
hrană pentru cinci zile, tablete cu concentrate, ciocolată şi 
medicamente, conform indicaţiilor generalului Student. Practic, 
cei trei ofiţeri nu aveau ce controla. 

In jurul trio-ului nedespărţit al „specialilor“ Călugărul, Duiosul 


şi Butonieră, se strinseseră cîţiva paraşutişti. 

Butonieră se grozăvea cu pozele lui pornografice, explicînd 
ceva cu un aer savant. 

— Ce-ţi dau pe pozele astea? întrebă unul din paraşutişti, 
indicîndu-le pe cele două, care constituiau subiectul discuţiei. 

Butonieră se opri din explicaţii, oarecum încurcat. 

— Cum adică, să-mi descompleteze seria? răspunse mirat şi 
surprins de  ignoranţa celui ce nu avea sentimentul 
colecţionarului. 

— lţi dau un briceag a-ntiia, îl momi paraşutistul, scoţind dintr- 
unul din cele treizeci şi patru de buzunare ale uniformei un 
instrument strălucitor. Îi desfăcu toate lamele, şi-l învîrti în mînă 
cu un gest ademenitor. „Are şi lamă specială de tăiat sîrmă“ îşi 
lăudă el marfa, indicînd lama zimţată. 

Mirajul frumosului briceag îl învinse pe Butonieră. 

— Bine,  consimţi el cu  durere-n suflet,  întinzîndu-i 
paraşutistului cele două poze. Figura sa avea o expresie de parcă 
se rupea de ceva drag şi sfint. 

Paraşutistul îşi luă pozele şi se îndepărtă fericit. 

— Hei, tipule, strigă Butonieră după el, fii atent, după război 
ne întîlnim să mi le dai înapoi! 

Cîţiva soldaţi se apropiară cărînd lădiţele cu struguri, pe care 
se apucară să-i împartă. Skorzenny dăduse pesonal această 
dispoziţie în ajun. Fructele proaspete produseră animaţie în 
mijlocul paraşutiştilor. Luă şi el un ciorchine şi ciugulindu-l plin de 
draci, îi spuse lui Radl: 

— E opt şi jumătate şi Soletti nu a ajuns încă! Pleci la Roma 
urgent şi ni-l scoţi din pămînt, din iarbă verde. Fără el nu te 
întorci! Ai termen ora 12 şi jumătate. 

Rad pocni din călciie şi dispăru. Dacă nervozitatea lui 
Skorzenny s-ar fi putut măsura cu un aparat special, cu siguranţă 
indicaţia acestuia ar fi fost în creştere vizibilă. 

„Dobitocii ăştia de italieni, nu te poţi baza niciodată pe ei! 
Halal armată, fără pic de disciplină!“ tot bodogănea el, plimbîndu- 
se fără rost pe lîngă grupul de paraşutişti. 

O maşină intră în trombă pe aerodrom şi apoi scrişnind din 
frine, se opri lîngă barăci. Din ea cobori generalul Student. 
Skorzenny alergă cîţiva paşi, după care se opri, salutindu-şi 


superiorul: 

— Heil Hitler! 

— Heil Hitler, răspunse Student cu o voce moale. Care-i 
situaţia, herr sturmbannfuhrer? 

— Herr general, totul este în ordine, însă generalul Soletti nu a 
apărut. Acum citeva minute a plecat locotenentul Radl după el, să 
vadă ce s-a întîmplat. 

— Bine, aprobă absent generalul, ca şi cînd ar fi aprobat 
meniul de popotă. Paraşutiştii mei? 

— l-am inspectat personal. Sînt gata echipați şi aşteaptă doar 
ordinul de decolare. Planoarele trebuie să sosească pe la ora 11. 

— Foarte bine, aprobă şi desertul Student. Văd că mă pot bizui 
pe dumneata în continuare. Mă duc să stau şi eu de vorbă cu 
oamenii mei, şi apoi vreau să verific materialele pentru adunarea 
piloților. 

— Dacă-mi permiteţi, vă însoțesc şi eu, zise Skorzenny. Care 
oricum nu avea altceva mai bun de făcut. 

Nu după mult timp însă, alt Mercedes intră în incinta 
aerodromului. Era locotenentul Radl, care se întorcea cu generalul 
Soletti. Skorzenny îl luă pe italian în primire şi îl conduse la 
generalul Student. 

— Herr general Soletti, Fuhrerul vă însărcinează cu o misiune 
de mare importanţă, intră direct în subiectul discuţiei Student. 
Peste puţin timp, oamenii mei, împreună cu căpitanul SS 
Skorzenny, şi-l indică pe acesta, ca şi cum Soletti nu-l mai văzuse 
pînă atunci, vor încerca eliberarea lui Mussolini din mîinile 
confraţilor dumneavoastră. 

Tonul pe care Student terminase fraza, suna a curată 
imputare, de parcă-l acuza pe Soletti personal că-l arestase pe 
duce. 

— Dorinţa Fuhrerului este ca în această operaţiune, să se 
evite o vărsare de sînge şi de aceea s-a gindit că prezenţa 
dumneavoastră în faţa carabinierilor care-l păzesc pe Mussolini, ar 
fi de natură să elimine un sacrificiu inutil, minţi pe jumătate 
Student. 

Soletti era vădit emoţionat la auzul celor spuse. Gîndul că 
Hitler personal se giîndise la el, îl măgulea evident. Figura lui 
rotofeie radia de plăcere. Parcă se pregătea să-şi mănînce 


clătitele preferate cu smîntînă. 

— Sînt fericit că persoana şi rangul meu, îmi pot permite să 
sprijin această operaţiune de eliberare a ducelui. Cu această 
ocazie, noi, generalii italieni putem demonstra Fuhrerului, 
devotamentul nostru. 

— Ar mai fi o problemă, interveni Skorzenny, fără a acorda nici 
cea mai mică atenţie lozincilor scandate de italian. Persoana 
dumneavoastră, Herr general Soletti, este deosebit de importantă 
în această misiune. Aici Skorzenny spunea adevărul şi nu greşea 
nici cît negru sub unghie. De aceea, continuă el, pentru 
securitatea dumneavoastră, e mai bine să fiţi văzut neînarmat. 
Nimeni, fie el neamt sau italian, nu ar îndrăzni să tragă asupra 
unui general italian dezarmat. După terminarea operaţiunii, fiţi 
fără grijă, veţi primi arma înapoi. 

Şiretul de Skorzenny se punea astfel la adăpost, de orice 
surpriză neplăcută care ar fi putut surveni. 

Lui Soletti nu-i plăcu de loc postura în care urma să se 
prezinte, dar tonul şi mai ales aerul acestui SS-ist, nu admiteau 
nici-o contrazicere. Se prefăcu că nu are nimic împotrivă, dar în 
sinea sa, era cam cătrănit. 

„Să te ia dracu”, spuse în gînd Soletti, în timp ce pistolul său 
Beretta îşi schimbă proprietarul. 

Scena se încheie fără nici-un comentariu de vreo parte sau 
alta, întrucit între timp, pe aerodrom îşi făcură apariţia planoarele 
şi atenţia tuturor fu atrasă de ele. Erau nişte aparate de transport 
de tip DFS-2230, nu cu mult mai mari decit cele obişnuite. 

Pe aerodrom, începu o adevărată vinzoleală, datorită 
avioanelor remorchere, care începură să se alimenteze cu 
combustibil. Era trecut de ora 11. Piloții avioanelor remorchere şi 
ai planoarelor, se îndreptau către sala de adunare, în vederea 
întîlnirii cu generalul Student. Skorzenny, Langguth şi Radl 
participau evident şi ei. 

Pe o hartă mare, agăţată de un cui, se afla desenat traseul de 
zbor, cu reperele semnificative însemnate cu culori diferite. Virful 
Gran Sasso era desemnat printr-o cruce roşie. După ce Student 
repetă traseul de zbor, altitudinea, viteza şi alte detalii specifice 
zborului, spuse în final: 

— Şi acum, atenţie piloţi de planoare! După desprinderea de 


remorchere, faceţi virajul de control, pierdeţi din înălţime, după 
care aterizaţi. Pajiştea pe care veţi ateriza, este aceasta. Lîngă 
hartă, se afla o fotografie uriaşă a pajiştii de lîngă hotelul „Campo 
Imperatore“. Vă remintesc că ordinul meu în privinţa aterizării, 
este categoric: aterizare în zbor planat şi nu în picaj. Cine are 
întrebări de pus? 

Nu se pusese nici-o întrebare. Totul era precis şi clar. Student 
şi cei trei ofiţeri care-l însoțeau, ieşiră din încăpere şi se 
îndreptară spre grupul de paraşutişti. Skorzenny mai avea ceva 
important să le comunice: 

— Aterizarea planoarelor noastre va fi o surpriză pentru 
italieni, care trebuie anihilaţi. Nimeni nu va deschide focul, decît 
dacă eu voi da acest ordin. 

Figurile paraşutiştilor exprimau părere de rău, că li se 
interzice să tragă. Duiosul chiar se întristase, de parcă tocmai îşi 
pierduse muzicuţa. 

— Nu uitaţi, continuă Skorzenny, în italiană „Miinile sus“ se 
spune „Mani in alto“. Răcniţi cît puteţi aceste cuvinte ţintind spre 
adversar. Îi dezarmaţi şi înconjurați hotelul cît puteţi de repede! 

Toate  preparativele erau încheiate. Trecuse de ora 
douăsprezece. Pe pistă, avioanele remorchere erau pregătite de 
decolare. Planoarele aşteptau în spatele lor, cu cablurile de 
legătură cuplate, îmbarcarea paraşutiştilor. Aceştia erau deja 
grupaţi în formaţii, aşteptînd ordinul. 

Generalul Student se consulta cu cei trei ofiţeri ai săi, asupra 
poziţiei pe care aceştia trebuiau să o ocupe în escadrilă. Hotăriră 
ca Langguth să zboare în primul avion, întrucît cunoştea cel mai 
bine atit traseul, cît şi amplasamentul obiectivului. In al doilea 
planor urma să zboare Radl, iar Skorzenny şi generalul Soletti, în 
al treilea. 

Era ora douăsprezece şi jumătate fix. Skorzenny îl salută 
milităreşte pe generalul Student şi dădu ordinul de îmbarcare. 

Nici nu apucară să se apropie de planoare, cînd dintr-o dată, 
mugetul sirenei de alarmă antiaeriană, umplu tot aerodromul cu 
teroarea sa. 

— Flieger alarm! ! strigă Student, pălind brusc, de parcă i-ar fi 
dispărut tot sîngele din cap. 


0 Alarmă aeriană. 


Peste cîteva clipe, moartea urma să coboare din văzduh. Se 
împrăştiară care încotro, căutindu-şi adăpost. Nu dură mult şi 
zgomotele înfundate ale primilor mesageri ai morţii se auziră din 
ce în ce mai puternic. Loviturile artileriei antiaeriane care asigura 
apărarea aerodromului, îi întimpinară prompt, răsunînd sacadat. 

Skorzenny reuşise să fugă pînă la liziera pădurii care încadra 
aerodromul şi lipit de pămînt, se uita îngrijorat la aparatele de 
zbor. Lîngă el se trîntiră la pămînt trei paraşutişti zdraveni şi 
blonzi. Se părea că nu prea acordau importanţă 
bombardamentului. Se aşezară într-o rînă şi începură să joace 
cărţi cu pasiune, neacordîndu-i nici-o atenţie lui Skorzenny. Un 
fluierat prelung, precedă o bufnitură extrem de violentă care făcu 
pămîntul să tresalte. Prima bombă căzuse destul de aproape de 
una din pistele de decolare. Skorzenny strînse din dinţi. Fiecare 
fluierătură, care anunţa o nouă explozie, îi toca din nervii 
încordaţi la maxim. Curios, dar în acele momente, nu se gîndea la 
persoana lui, ci la planoare, a căror soartă depindea de precizia 
camarazilor de la bateria antiaeriană, cît şi de precizia piloților 
bombardierelor. 

O deteriorare, chiar parţială a escadrilei, ar fi compromis 
misiunea, cel puţin pentru ziua respectivă. 

Izbi cu ciudă în iarba de lîngă el, cu pumnul. Un fluture, cu 
aripile artistic colorate, îi trecu razant prin faţă într-un zbor 
dezordonat. Natura îşi continua ciclurile, impasibilă faţă de 
acţiunile oamenilor. 

— Noch einmal! ! spuse unul din paraşutişti, strîngind cu 
dexteritate cărţile de joc din faţa celorlalţi. 

Pe cît de brusc se declanşase alarma, tot aşa încetă şi atacul. 
După iadul care durase cîteva minute bune, dintr-o dată se 
instaură o linişte de început de univers. Atmosfera de deasupra 
aerodromului, era întunecată ici-colo, de praful exploziilor abia 
trecute, care muşcaseră flămînde din pămînt. Cerul senin, pe care 
nori albi se învolburau uşor, alergindu-se în forme fantastice, 
contrasta cu pămîntul agresat. Sirena mugi din nou, anunţind 
încetarea alarmei. 

Skorzenny se ridică în picioare şi se năpusti către piste. Ca 
prin miracol, întreaga escadrilă rămăsese neatinsă, la fel ca şi 


0 încă o dată. 


pistele de decolare. Doar cea mare fusese lovită de cîteva bombe, 
dar decolarea nu era compromisă. 

Mai erau citeva minute pînă la ora unu. Grupurile de 
paraşutişti se îmbarcară în cele nouă planoare. Motoarele 
remorcherelor ţiuiau strident, urmînd să se desprindă din clipă-n 
clipă de pămînt. În acele momente, în afara vibraţiei crude a 
aerului, părea că nu mai există nimic. 

Skorzenny îl ajută pe Soletti să urce în planor. Figura 
generalului italian părea că regretă că s-a înhămat la o astfel de 
misiune, dar era prea tirziu. 

Skorzenny ridică mîna. Pilotul primului avion remorcher îl 
văzu. Turaţia motoarelor crescu şi după citeva clipe, avionul 
începu imperceptibil să se deplaseze pe pistă. 

Skorzenny sări în planor, închise uşa şi se înghesui lîngă 
Soletti. Era fix ora unu. Dacă totul decurgea normal, cei 100 de 
kilometri pînă la obiectiv, trebuiau să fie parcurşi într-o oră. Deci, 
în jur de ora două, urmau să aterizeze pe Gran Sasso. Simţi un 
zvicnet uşor, după care prin fereastră, văzu cum pădurea de lîngă 
aerodrom începu să se mişte uşor. Escadrila îşi luase zborul. 

Operaţiunea „Eiche“ intra în ultima ei fază. 


19 


Mirosul erupea puternic, ca o emanaţie masivă de gaze. Era 
un miros de o intensitate sălbatică, nemaisimţit pînă atunci, miros 
irezistibil de hrană ademenitoare şi nemaiîntilnită. Ateriză după 
un picaj rapid pe platoul cărămiziu, cu pete albe. Suprafaţa 
platoului nu era dură, dar nici moale. Incercă o deplasare faţă de 
locul aterizării. Reuşi. Platoul nu prezenta pericole pentru mişcare. 
începu inspectarea zonelor cărămizii şi a celor albe. Senzorii 
pentru hrană confirmară că ambele zone puteau fi folosite. De- 
abia începu operaţiunea de alimentare, cînd senzorii vizuali 
dădură alarma. Atacul venea rapid dintr-o parte. Decolă în grabă 
şi după un viraj rapid, se înălţă. 


— Disgraziata! ! înjură Carlo, după ce mina sa izbise felia de 
salam. Musca scăpase, luîndu-şi zborul cu un biziit scurt. 

Se plictisea de moarte acolo sus, pe acoperişul staţiei 
telefericului. Avea misiunea timpită de a privi în neştire şoseaua, 
prin puternicul binoclu militar şi de a fluiera imediat ce ar fi văzut 
că se apropie ceva. De două săptămîni de cînd compania sa de 
carabinieri fusese detaşată la staţia de teleferic de la Gran Sasso, 
era pentru a treia oară de cînd avea postul ăsta blestemat. 

La „binoclu“, cum fusese denumit postul de către soldaţi, 
stăteai ori dacă îţi venea rîndul, ori dacă trebuia să ispăşeşti vreo 
pedeapsă. Asta pentru că după primele ore ale dimineţii, soarele 
devenea năucitor şi în plus mai trebuia să ţii mereu la ochi şi 
ditamai binoclu. 

Dacă se întîmpla ca Vittorio, locotenentul companiei, să te 
prindă că nu erai cu binoclul la ochi, a doua zi o luai de la capăt. 
Asta a şi fost motivul pentru care Carlo făcea suplimentar în acea 
zi, de gardă la „binoclu“. Nu numai că Vittorio îl surprinsese în 
ajun că nu supraveghease şoseaua, dar mai era şi întins pe spate, 
moţăind de-a binelea. 

„Mai lipsea să te dezbraci, măcar să faci plajă ca lumea, 
mama ta de bandit!“ îl alintase locotententul, anunţindu-l apoi, la 
fel de duios, că a doua zi îşi va relua îndeletnicirea în acelaşi loc. 

Se uită la ceas. Era ora 13. Soarele dogorea năucitor. Simţea 
cum are pe umeri doi omuleţi, care îi ard de mama focului cu 
nişte baroase, drept în moalele capului. Deşurubă capacul de la 
ploscă, îşi turnă apa clocită pe cap, după care oftînd resemnat, îşi 
propti binoclul la ochi. Mai avea de rezistat încă două ore. 


De pe platoul pe care era construită staţia telefericului, 
mitraliera şi aruncătorul de grenade priveau cu prietenie asupra 
şoselei. Pentru paza staţiei, Vittorio mai instalase încă două 
asemenea cuiburi de apărare, unul de cealaltă parte a platoului şi 
altul pe terasa clădirii. 

Renato, după ce termină de scrijelit în trunchiul bradului o 
inimă străpunsă de o săgeată, sub care încrustase numele său, se 
dădu înapoi cîţiva paşi, pentru a-şi admira opera. Era mulţumit de 
realizarea sa. 


! Nenorocito. 


— Adriano, ia ghici tu ce nume o să mai scriu eu aici! strigă, 
rînjind cu plăcere. 

Adriano tocmai terminase de curăţat pentru a nu ştiu cita oară 
mitraliera. Se întoarse spre Renato, şi privi cu ciudă la opera 
acestuia. 

— Dacă o să scrii Maria, să ştii că eşti un măgar şi jumătate! 

— Ha, ha, ha, ba chiar la numele ăsta mă gindeam, să ştii! 
rise Renato, plin de satisfacţie. 

— Atunci, eşti pe deasupra şi nesimţit, lărgi Adriano aria 
caracterizării camaradului său. 

— Măi băiatule, cînd o să-ţi intre ţie în cap o dată pentru 
totdeauna, că Maria nu este potrivită pentru tine? Tu eşti ursuz şi 
neam prost, pe cînd ei îi plac băieţii spirituali, aşa ca mine, 
continuă răutăcios Renato. 

— Pe dracu'! Dacă vrei să ştii, Maria nici nu-i bună la pat, iar 
azi 12 septembrie, cred că se împlinesc vreo trei ani de cînd nu 
mai eşti flăcău. Ce-oţi face voi doi noaptea, zău că n-am idee. 
Poate vă spuneţi ghicitori unu’ la altu’, că altceva nu prea văd ce- 
aţi putea face. 

— Zău mă? Ei bine dacă-i vorba pe-aşa, atunci să-ţi spun eu 
de ce-i în stare Maria. Într-o dimineaţă, te rog reţine, am spus 
dimineaţă... 

Dar Renato nu apucă să termine de povestit ce făcuse Maria 
în acea dimineaţă. Dinspre acoperişul staţiei, începu să se audă 
fluieratul intermitent al lui Carlo, care nu se mai oprea, de parcă 
acesta îşi înghiţise fluierul. 

L-o fi năucit căldura pe săracu' Carlo, zise Adriano scrutînd 
şoseaua, cu mîna streaşină la ochi, eu nu văd nimic. 

Locotenentul Vittorio, tocmai se aşezase în faţa unei căni de 
cafea, care-l îmbia cu un miros ademenitor. Chibritul aprins se 
îndrepta tacticos către ţigara al cărui capăt aştepta impactul cu 
plasma flăcării, cînd se auzi semnalul, venind dinspre „binoclu“. 
Aruncă cît colo chibritul aprins, care era cît pe ce să-l frigă de 
emoție şi ieşi în fugă pe terasă. Işi puse febril binoclul la ochi. Intr- 
adevăr, pe şosea se vedeau înaintînd două sau trei camioane. 
Vittorio dădu alarma. Carabinierii care nu erau de pază, ieşiră în 
goană şi dublară posturile. Camioanele care continuau să 
înainteze erau sub ţinta întregului armament al oamenilor săi. 


Prin binoclu se putea zări acum încărcătura celor trei 
camioane. Erau carabinieri şi jandarmi italieni. 

„În sfîrşit, au venit să ne schimbe!“ gîndi Vittorio, răsuflînd 
uşurat. Totuşi nu cobori, şi rămase precaut pe terasă. 

Camioanele se apropiaseră la mai puţin de o sută de metri de 
staţie şi opriră. Soldaţii coboriră, dezmorţindu-se gălăgioşi. Din 
primul camion apărură doi ofiţeri, care păreau a fi conducătorii 
convoiului. Se întoarseră şi după o comandă scrută, carabinierii se 
grupară în formaţie. Cei doi ofiţeri se îndreptară spre teleferic, 
urmăriţi fără prea mult chef, de grupurile compacte de soldaţi. 

Vittorio cobori scările terasei, făcînd alor săi un semn cu mîna, 
să fie precauţi. 

— Buon giorno, 'tenente! spuse unul din cei doi ofiţeri. Sînt 
căpitan Chiari şi am venit să vă schimbăm. lată ordinul semnat de 
generalul Soletti. 

Vittorio luă hirtia pe care i-o înmînase căpitanul şi o parcurse 
atent. Totul era în ordine. Deasupra capului său se auzi un biziit 
surd. Ridicară toţi trei capetele. Prin norii albi, care începuseră să 
se destrame, se zărea o formaţie de avioane. 

— Te pomeneşti că aterizează pe Gran Sasso! glumi celălalt 
ofiţer italian. 

— Ce dracu' să facă acolo? întrebă Chiari. 

— Signor căpitane, i se adresă Vittorio acestuia, ordinul de 
schimbare este în regulă, dar nu am fost înştiinţat prin radio de 
acest lucru. 

— Pe ce lume trăieşti, locotenente? se miră Chiari. Nu ştii ce 
harababură e în ţară? Mareşalul Badoglio a semnat armistițiul 
acu’ citeva zile, se vorbeşte că regele are de gînd să abdice, iar 
nemţii se pare că au încurcat-o. Se apropie sfîrşitul, cui îi mai arde 
de două companii, care urmează să se schimbe între ele! 

— Asta e, spuse filozofic Vittorio. Ne înapoiem cu camioanele 
cu care aţi venit? 

— Bineînţeles. După ce oamenii mei vor ocupa posturile de 
pază, ai dumneavoastră se pot aduna şi puteţi pleca imediat. 

Chiari şi Vittorio se întoarseră fiecare şi dădură comenzile 
necesare. Noii veniţi se îndreptară în grupuri către posturile de 
pază ale staţiei telefericului, însoţiţi de cîţiva dintre carabinierii lui 
Vittorio. 


După cîteva minute, Chiari i se adresă lui Vittorio. 

— Scuzi, 'tenente, am uitat să ţi-l prezint pe colegul meu şi 
arătă zimbind spre celălalt ofiţer care îl însoțea. lată-l pe 
obersturmfuhrer Grunfeld, din batalionul 7 de paraşutişti. lar dacă 
nu te superi, numele meu este Keller şi nu Chiari. _ 

Vittorio se uita la ei, fără să înţeleagă mare lucru. In mod cert, 
în acele momente pe chipul său se putea citi orice, numai 
perspicacitate nu. 

— 'Tenente, continuă blind Keller, alias Chiari, ca şi cum s-ar fi 
adresat fiului său, explicîndu-i pentru a suta oară o problemă de 
matematică, uită-te te rog la postul acela de pază, de lîngă staţia 
telefericului şi îi indică postul lui Renato şi Adriano. Vittorio se uită 
în direcţia respectivă şi văzu cum cei doi oameni ai săi, stăteau 
într-o poziţie curioasă, ţinîndu-şi mîinile deasupra capului, în faţa 
a trei sau patru noi veniţi, care aveau armele aţintite spre ei. 

— Ce înseamnă toate astea? întrebă buimac Vittorio, în 
mintea căruia începuse să încolţească o presimţire sumbră. Nu 
cumva... 

— Ba chiar aşa, îi întrerupse cu aceeaşi blindeţe Keller 
presupunerea. Va trebui să ne suportaţi cîteva ore, după care 
vom pleca, la fel cum am venit. Nimeni nu se va atinge de voi, 
dacă nu faceţi vreo prostie. 

— Da' ce rost are toată povestea asta? întrebă total nedumerit 
Vittorio. Figura sa era un uriaş semn de întrebare. 

Răspunsul veni imediat din văzduh, dinspre vîrful Gran Sasso. 
Un sunet metalic, care de-abia se auzea, dar se distingea destul 
de clar în liniştea senină din jur, răsunase brusc. Era o sirenă de 
alarmă. 

Vittorio înţelesese în sfîrşit. Timpul se scurgea pe lîngă el şi 
oamenii săi, izolîndu-i într-o breşă care-i situa în afara 
evenimentelor. 

Lîngă staţia telefericului, în scoarţa unui brad, rămase 
scrijelită o inimă străpunsă de o săgeată. Sub ea, era un singur 
nume: Renato. 


20 


Mario trînti cărţile cu năduf, înjurînd ca un birjar căruia tocmai 
i se îmbolnăvise calul de pneumonie. Era urmărit de un ghinion 
feroce. În aproape două ore de joc, pierduse solda pe două luni. 
Se uită cu ură la grăsanul de Luigi, care îşi aranja meticulos banii 
în faţa sa, hirtiile într-un teanc şi monedele în fişicuri, dispuse 
ordonat în faţa teancului de bancnote. Pierduse potul trecut, deşi 
avusese trei dame, dar nemernicul de Luigi se dăduse servit şi 
mai avusese tupeul să ceară trei mii de lire, cu numai doi decari. 
Culmea neruşinării însă a fost cînd acesta şi-a arătat prăpădiţii de 
decari, după care s-a pus pe un ris zgomotos, de i se cutremura 
guşa disgraţioasă. Mario simţea că turbează de furie. Se hotărî să 
nu mai meargă la potul următor, pentru a se calma. Îşi aruncă 
ochii pe fereastră şi se concentră asupra peisajului. 

Crengile brazilor se mişcau uşor sub adierea vîntului. Masivul 
Gran Sasso era învăluit într-o ceaţă alburie, care se detaşa uşor 
de albastrul cerului. Prin geamul deschis, pătrunseră vocile 
cîtorva carabinieri, care se îndepărtau. Camarazii săi îşi făceau 
rondul în jurul hotelului. Dintr-o dată, se enervă din nou. 

— Auzi, stăm aici, să-l păzim pe duce! De cine dracu’ să-l 
păzim? Se uită iritat la ceasul de la mînă, care arăta ora două fără 
zece minute. Peste 4 ore intrăm în gardă, gîndi Mario. Pînă atunci, 
dacă o duc în ritmul ăsta, îmi pierd solda pînă la sfîrşitul 
războiului, dacă am bafta să-l mai apuc, reflectă blazat. 

Creanga unui brad se mişcă brusc, şi o veveriţă ateriză pe 
pajişte, uitîndu-se rapid în toate părţile. Mario zîmbi uşor. Desant 
aerian la Gran Sasso! Micuţul animal, după ce se convinsese că 
nu-l paşte nici o primejdie, meşteri de zor cu lăbuţele la ceva. O 
oaie behăi de cîteva ori, aidoma unui copil plin de răutate, care 
şicanează un bătrîn neputincios. 

— Mario, ai surzit, împarte odată cărţile! strigă unul din 
jucători. 

— Ho, nu mai zbiera ca un apucat, le împart, ai răbdare! 
răspunse acesta tresărind. 

Luă o bancnotă dintre cele cîteva pe care le mai avea în faţă, 
şi oftînd, o puse în mijlocul mesei. 

Amestecă cărţile, le dădu la tăiat, şi apoi le împărţi cu 


dexteritate. Îşi strînse cărţile din faţa sa, şi se hotărî să nu mai 
fileze, ca pînă atunci. Le întoarse brusc, şi deodată simţi cum un 
cuţit îi pătrunde în stomac, şi se opreşte drept în inimă. Cele cinci 
pici pe care le avea în mînă, se înşiruiau frumos de la nouar, pînă 
la rigă. O chintă regală servită, cum numai în cele mai frumoase 
vise ale unui jucător de poker poate exista, se lăfăia în mîna 
stingă a lui Mario. 

— Mergi cu trei mii? îl întrebă cel din dreapta sa. Luigi a făcut 
de trei ori, ce dracu' eşti aşa de neatent la joc! 

— De nouă ori, atunci puilor, zise calm Mario, scoţindu-şi 
ceasul de la mînă, care indica ora două fără cinci minute. Apoi, 
grijuliu, ca şi cum ar fi manevrat o bombă amorsată, îl puse uşurel 
peste banii din pot. 

— Sei matto da legare", zise Alberto din dreapta sa. O să-ţi 
pierzi solda pînă la sfîrşitul războiului, dacă-l mai apuci, continuă 
el pe un ton prevenitor. Eu nu merg, şi un rîgiit în triluri îi încheie 
intervenţia. 

— Nu-i nimic, merg eu, drăgălaşule, hohoti Luigi. Guşa îi 
tresăltă de cîteva ori. Bruno, tu mergi? îl întrebă Luigi pe cel din 
stînga lui Mario. 

— Băteţi-vă voi ca chiorii, zise acesta neutru. Cite cărţi vă 
dau? 

— Servit, spuse umil Mario. 

— Servit şi eu, pramatie mică ce eşti, gilgii din nou Luigi, 
arătîndu-i lui Bruno cărţile din mînă, şi făcîndu-i complice un semn 
cu ochiul. 

— Bine, atunci vorbeşte odată, ce mai stai, se prefăcu Mario 
uşor îngrijorat, ca şi cum ar fi simţit că Luigi este mai bun. 

— Propun pentru început zece mii de lire, spuse duios Luigi, 
luînd cu grijă din faţa sa nouă bancnote şi un fişic, pe care le 
aruncă exact peste ceasul lui Mario. 

— Plus restul pînă la ceas, replică rapid Mario, simulînd 
cacialmaua disperării. 

— Tt, tt, copil zvăpăiat ce eşti, plus încă o sută de lire, dacă 
mai suporţi, chicoti Luigi, dînd dojenitor din cap, pe un ton patern. 
Şi o monedă ateriză din nou peste ceasul lui Mario. 

„Ce pumn ţi-aş mai trage în mutra aia cretină“, gîndi Mario. 


U Eşti nebun de legat. 


Ceva îl făcu să-şi ridice ochii spre fereastră. Veveriţa nu mai era 
pe pajişte. In acea clipă însă, i se întîmplă un lucru din cale-afară 
de curios, împotriva voinţei sale. Gura i se deschise larg, ca şi 
cum un dentist urma să-i cotrobăie în cine ştie ce măsea, iar ochii 
săi albaştri i se holbară de tot. 

— Plăteşti încă o sută de lire sau nu? îl chestionă Luigi mieros, 
fără a-l privi, admirîndu-şi cărţile din mînă. 

Dar Mario nu-l auzea. Era hipnotizat, fără a putea reacţiona în 
nici un fel, de priveliştea ce i-o ofereau cele 7 sau 8 planoare, cu 
zvastica pe fuselaj, care aterizau lin pe pajiştea de lîngă hotel. 
Ceasul din mijlocul mesei de joc, acoperit de bancnote şi monezi, 
arăta fix ora două. 


21 


Căldura din interiorul planorului era asemănătoare cu cea 
dintr-un cuptor bine încins de o mînă de gospodar. Şi ca întreaga 
călătorie să pară mai plăcută, din lipsă de spațiu, pasagerii erau 
nevoiți să stea practic lipiţi unul de celălalt. Sardelele dintr-o cutie 
de conserve puteau considera că se lăfăie, în comparaţie cu cei 
din planor. Paraşutele şi armamentul abia dacă mai aveau loc pe 
lîngă corpurile lor asudate. Casca metalică a lui Skorzenny i se 
bălăbănea pe ceafă, iar bareta de piele îi freca gitul la fiecare 
tresărire a planorului. O fi fost el trecut prin ciur şi sită, dar nu 
suporta zborurile. De sărit sărise cu paraşuta, dar totuşi nu avea 
deloc încredere în lucruri care nu ţineau nemijlocit de fiinţa lui. 
Mai ales planorul ăsta de transport; nu prea era mare lucru de 
capul lui. Cîteva tuburi de oţel, care formau aşa zisul „schelet“, o 
învelitoare de pînză, şi gata planorul. 

Hotărit lucru, această călătorie îi conferea tot atîta siguranţă 
ca şi o baie într-o piscină, în tovărăşia unui aligator. Noroc cu 
paraşuta din spatele său, care îi mai dădea un surplus de 
încredere. 

Paraşutiştii aveau figurile impasibile. „Diavolii verzi“ parcă 


trăiseră mai mult în aer, decît pe pămînt. Nici căldura, nici 
înghesuiala din planor nu-i afecta în vreun fel. În momentele 
acelea, erau foarte preocupaţi de cele două poze pornografice pe 
care unul dintre ei, abia reuşise, cu chiu cu vai, să le achiziţioneze 
de la Butonieră. Comentau aprins, cu voce tare, fără să se jeneze 
cîtuşi de puţin de prezenţa lui Soletti. Frînturi de expresii triviale, 
subliniate de risete grosolane, răzbăteau din conversaţia lor. 

Duiosul căscă zgomotos, fără să se mai obosească să-şi ducă 
mîna la gură. Privea cu un aer superior şi în acelaşi timp 
îngăduitor la discuţia agitată a „diavolilor verzi”. 

Butonieră şi Călugărul se aflau în planorul din spatele lor, şi 
fără ei, se plictisea cumplit. 

Dinspre coada planorului se auzea un zgomot metalic. 
Skorzenny întoarse capul. Locotenentul Meyer ultimul din şir, era 
la fel de impasibil ca şi ceilalţi paraşutişti. Ţinea pistolul mitralieră 
cu drag, cum îşi ţinea un cioban bita-i nelipsită. Două grenade i se 
biţiiau de centură, scoţind de fiecare dată cînd se atingeau, 
zgomotul metalic pe care-l auzise Skorzenny. 

Generalul Soletti, era singurul pasager pe faţa căruia se vedea 
că nu este deloc încîntat de această călătorie, sau că oricum, nu 
face parte dintre lucrurile pe care le agreează în mod deosebit. 
Skorzenny se gîndi că deprimarea acestuia era poate cauzată şi 
de faptul că fusese dezarmat, asta pentru mai multă siguranţă. In 
orice caz, figura generalului era aşa de abătută, de parcă tocmai 
aflase că i-a rămas fata însărcinată cu propria-i ordonanţă. 

„De, asta-i viaţa“, se trezi filozofînd Skorzenny. 

Telefonul de bord care făcea legătura cu pilotul, zdrăngăni ca 
o maşinărie neunsă, iar becul de lîngă el începu să clipească. Otto 
luă receptorul şi-l duse la ureche. 

— „Herr sturmbannfuhrer, survolăm Tivoli“, raportă pilotul. 

Skorzenny se uită la ceasul de la mînă. Despături harta, 
punînd-o pe genunchi. Se încadrau în orar. Dacă totul decurgea 
normal, către ora două, urmau să aterizeze pe Gran Sasso. Işi 
aruncă privirea pe aşa zisul geam, protejat cu un celofan gros, 
prin care de abia dacă se putea zări ceva. Se părea că în 
continuare, zburau prin covorul gros de nori, care le asigura 
protecţia. Altitudinea trebuia să fie în jur de 3000 sau 3500 de 
metri, conform planului de zbor. 


Fără să vrea, gîndul îi zbură brusc la Gertrude. 

„Dacă totul se termină cu bine, o să-i cumpăr două perechi de 
pantofi“, hotărî el, într-un acces de generozitate. 

Avionul remorcher părea că luase înălţime, întrucît în planor 
pătrunse lumina orbitoare a soarelui. Norii albi nu se mai vedeau 
deloc. 

Telefonul de la bord începu iar să zbiîrnîie hodorogit. 

— Ce s-a întîmplat? întrebă Skorzenny, cu presimţirea că va 
primi o veste nu prea îmbucurătoare. 

— Herr sturmbannfuhrer, au dispărut avioanele 1 şi 2, raportă 
calm pilotul, ca şi cum i-ar fi spus că preferă cafea fără zahăr. 
Cine preia comanda? 

„Se putea să nu se întîmple ceva, fir-ar a dracului de viaţă!“ 
blestemă înciudat Skorzenny, izbind de ciudă cu pumnul în 
genunchi, lovindu-l uşor pe Soletti. Acesta se întoarse, cu o figură 
întrebătoare. 

— Scuzi, generale, mormăi Otto, gindindu-se la situaţia 
neprevăzută, care devenise de-a dreptul critică. In primul avion 
căpitanul Langguth, iar în al doilea, locotenentul Radl, adică 
singurii ofiţeri din escadrilă, care în afara lui, cunoşteau 
amplasamentul obiectivului. Toţi trei participaseră la zborurile de 
recunoaştere şi de fotografiere ale virfului Gran Sasso şi ale 
hotelului „Camp Imperatore“. 

În acel moment, Otto Skorzenny, rămăsese singurul care ştia 
poziţia obiectivului ce urma a fi cucerit. 

„Unde dracu' or fi dispărut cele două avioane?“ se întrebă 
acesta. Nu avea de unde să ştie că la decolare, planoarele care 
erau remorcate de primele avioane pe pista principală a 
aerodromului, se loviseră cu roţile de marginile gropilor provocate 
de bombe. Cablurile de remorcare se rupseră, iar cele două 
planoare, cu echipaje cu tot, rămăseseră frumuşel pe aerodrom. 

— Herr sturmbannfuhrer, se auzi din nou în telefon vocea 
pilotului, mă auziţi? 

— Da, te aud, am preluat comanda! hotărî Skorzenny. 

Nu putea face nici-o mişcare în planor, pentru a se apropia de 
carlinga pilotului. Trebuia însă în mod obligatoriu, să aibă 
vizibilitate asupra zonei, pentru a putea coordona acţiunea 
grupului său. Brusc, se decise la singura soluţie posibilă. Işi 


scoase pumnalul de la centură, şi îl împinse pe Soletti cît putu în 
faţă. Acesta se întoarse din nou întrebător, şi-şi holbă ochii 
îngrozit cînd îl văzu pe Skorzenny care se apucase să sfişie cu 
pumnalul pînza de lîngă picioarele lor. Aerul ţişni prin ruptură cu 
un zgomot violent, iar curentul de aer creat îi făcu pe toţi 
paraşutiştii să se întoarcă, surprinşi de zgomot. 

— Stati liniştiţi, strigă Skorzenny, pentru a se face auzit, din 
acest moment, am preluat comanda. Trebuie să văd unde ne 
aflăm şi asta este singura modalitate! 

Otto despături harta din nou, ţinînd-o strîns cu amîndouă 
mîinile. Marginile ei filfiiau zgomotos, bătute de puternicul curent 
de aer. Incercă să repereze poziţia avionului. Prin deschizătura 
practicată în burta planorului, peisajul de sub ei se vedea ca şi 
cum ar fi fost desenat de un copil pe asfalt, cu cretă colorată. In 
depărtare, se zărea un pod, de care se apropiau văzînd cu ochii. 
Skorzenny încercă să calculeze timpul scurs de la prima 
convorbire cu pilotul, pentru a determina aproximativ distanţa 
parcursă. Urmări cu degetul ruta pe hartă, pînă cînd descoperi în 
apropiere de valea Aquilei, podul respectiv. 

Se uită din nou la ceas. Era două fără zece minute. Se 
apropiau rapid de obiectiv. Dintr-o dată, îl apucă din nou 
mîncărimea de la ceafă. Se scărpină cu rivnă, uitindu-se la valea 
Aquilei, pe care tocmai o survolau. In dreapta, se zărea şoseaua 
care conducea spre staţia telefericului. O coloană de camioane 
înainta cu viteză în direcţia telefericului. Era batalionul de 
paraşutişti şi de vinători de munte, care trebuiau să anihileze 
rezistenţa acelui punct. 

— Ai noştri vor ataca în curînd telefericul! strigă Skorzenny 
celor din planor. Era un semn bun. 

Duiosul, curios din cale-afară, îşi întinse gitul, dornic să vadă 
şi el scena de sub ei. 

Prin crăpătura de pînză, apăru dintr-o dată hotelul „Campo 
Imperatore“ de pe Gran Sasso. 

— Puneţi-vă căştile, ordonă el scurt, legîndu-şi bine bareta de 
piele sub bărbie. Apoi luă telefonul şi transmise pilotului: 

— Desprinde cablul de remorcare! 

O zmucitură uşoară, şi zgomotul avionului dispăru. 

Se auzea numai fişiitul intens produs de zborul liber al 


planorului. Ultima etapă a zborului începuse. Pilotul manevră 
planorul în cercuri largi, apropiindu-se din ce în ce mai mult de 
zona unde urma să aterizeze. Probabil că de pe pămînt, planorul 
părea un vultur care se tot roteşte în aer, pînă în momentul 
decisiv, în care se va năpusti asupra prăzii. Brusc, apăru pajiştea 
triunghiulară din spatele hotelului. La vederea ei, Skorzenny 
îngălbeni subit. Înclinarea pajiştii, care nu se putea observa din 
zborurile de recunoaştere, şi nici din fotografiile luate, apărea 
acum, de la înălţimea de cîteva sute de metri, înspăimîntătoare. 
Era aidoma unei piste de lansare pentru săriturile cu schiuri de la 
trambulină. 

Pilotul realiză imediat situaţia teribilă în care se aflau, încit 
întorsese pentru o clipă capul, căutînd privirea lui Skorzenny. 

De hotărîrea pe care acesta urma să o ia, depindea întreaga 
operaţiune. Dacă aterizarea planoarelor s-ar fi făcut în zbor 
planat, pînă la capătul văii, s-ar fi dus naibii tot efortul de surpriză 
al operaţiunii. Pe de altă parte, generalul Student interzisese în 
mod categoric aterizarea în picaj a planoarelor. 

Skorzenny simţi că decizia ce urma să o ia, va fi cea mai 
importantă din viaţa sa. 

„Să-l ia naiba pe Student, cu ordinele lui cu tot! Mussolini e la 
doi paşi, şi n-o să mă împiedice pe mine un general coclit să pun 
mîna pe el!“ 

— Aterizează în picaj, cît mai aproape de hotel! urlă către 
pilotul care-i aştepta hotărîrea, cu ochi întrebători. Şi ca să se facă 
mai bine înţeles, făcu semnificativ cu mîna, un gest ferm înspre 
pamînt. 

Pilotul dădu din cap, confirmînd că înţelesese şi apoi făcu şi el 
un semn cu mîna locotenentului Meyer. Manevra brutală care 
urmă, îi făcu pe toţi cei din planor să se aplece brusc înspre 
carlingă. Pilotul înclinase planorul pe aripa stîngă şi îndrepta 
aparatul spre sol. 

Viteza, dintr-o dată crescuse vertiginos şi acompaniată de 
urletul vîntului, care acoperea orice zgomot, dădea o senzaţie 
teribilă. Carcasa din oţel a planorului zbiîrniia din toate 
încheieturile, dînd impresia că se va dezintegra în orice clipă. 
Crăpătura din pînză făcută de Skorzenny se lărgea din secundă în 
secundă. Parcă se îndreptau direct spre infern. 


Totul depindea acum de pilot. Acesta era însă un profesionist 
de prima mînă. Cu puţin timp înaintea impactului, ridică mîna. 
Locotenentul Meyer acţionă instantaneu paraşuta de frînare. 

O zmucitură brutală îi aplecă spre botul planorului. Aparatul se 
buşi apoi puternic de pămînt, după care se tirîi pe iarbă cîțiva 
metri. Uşa din dreptul lui Skorzenny se desprinse şi căzu. Incă 
înainte ca planorul să se oprească, „diavolii verzi“ ţişniră în tăcere 
prin celelalte uşi, ca nişte fantome, cu armele în poziţie de 
tragere. 

Skorzenny se ghemui, îşi plecă pistolul mitralieră şi sări pe 
iarbă prin golul lăsat de uşa planorului. Se afla în spatele 
hotelului, cam la 15 metri de acesta. Era fix ora două. 

Un carabinier tocmai ieşea din hotel, fluierînd vesel. Ceea ce 
văzu, îl făcu să rămînă țintuit locului, cu ochii holbaţi de uimire, de 
parcă din cer un elefant roz tocmai căzuse în faţa sa. 

— Mani in alto! strigă Skorzenny năpustindu-se pe lîngă el, şi 
într-o clipă dădu buzna prin uşa prin care acesta tocmai ieşise. 

Un paraşutist îl dezarmă într-o clipă pe italian, care rămăsese 
stană de piatră uitindu-se după Skorzenny, cu aceeaşi ochi 
nedumeriţi. 

O nălucă cu figură de boxer, ţişni pe lîngă el, rînjindu-i grațios. 


22 


Căpitanul Faviola se trezi foarte prost dispus. În primul rînd, 
noaptea trecută făcuse o inspecţie de unul singur şi nu fusese 
deloc mulţumit de felul cum carabinierii săi asigurau paza. 
Blestemaţii de Michele şi Ugo dormeau ca nişte prunci, sub un 
copac de la marginea platoului, iar cîinii lor poliţişti, care-l ştiau 
prea bine, nici măcar nu miriiseră. Cele două zile de arest care li 
se cuveneau nu-l încălzeau cîtuşi de puţin. Misiunea pe care o 
primise, de a asigura paza lui Mussolini pe acest virf de munte, i 
se părea în mod paradoxal, o misiune foarte dificilă. Ar fi preferat 
mai degrabă să păzească un depozit de alimente în mijlocul unei 


tabere de subnutriţi, decit să fie la comanda unei companii de 
carabinieri, care să-l păzească pe duce, în acest loc izolat. Nu-şi 
putea explica această nesiguranţă, deşi teretic, locul de detenţie 
al prizonierului, părea inexpugnabil. Eventualii răpitori ai ducelui, 
puteau veni doar pe trei căi. 

Cea aeriană, ar fi fost sinucidere curată, întrucît pajiştea 
triunghiulară din spatele hotelului era atît de înclinată, încît o 
aterizare pe ea avea tot atiţia sorţi de izbindă, ca şi încercarea de 
a determina un leu să devină vegetarian. Prin teleferic, de 
asemenea era exclus, deoarece staţia de la poalele muntelui era 
în mîinile italienilor, şi apoi în alternativa unui atac s-ar fi auzit 
împuşcăturile din vale. Mai rămiînea varianta unei operaţiuni de 
comando pe versantul muntelui. Nişte vînători de munte 
profesionişti, ar fi putut escalada versantul nordic, de aceea 
Faviola îşi dispusese centrul de greutate al sistemului său 
defensiv în acea zonă. 

„Dar măgarii de Michele şi Ugo au adormit“ se enervă din nou 
căpitanul, aducîndu-şi aminte de isprava lor. Noroc că aceştia 
aveau lîngă ei cîini poliţişti, nişte lupi alsacieni feroci, care şi-ar fi 
trezit stăpinii la primele zgomote suspecte. 

În al doilea rînd, Faviola se trezise prost dispus, întrucît seara 
trecută fusese apăsătoare pentru toată lumea. La radio se 
confirmase ştirea că mareşalul Badoglio capitulase la 8 
septembrie şi că majoritatea guvernului fugise împreună cu 
regele. Existau chiar zvonuri, conform cărora regele intenţiona să 
abdice. De aceea, domnea o atmosferă de nesiguranţă, 
amestecată cu îngrijorare. Dar pînă la noi ordine, misiunea lor era 
de a-l păzi pe Mussolini. 

Se uită la ceas. Era şase şi jumătate. Se hotări să-şi înceapă 
ziua. Calendarul ceasului arăta că se aflau în 12 septembrie. Se 
sculă, şi după ce-şi făcu toaleta de dimineaţă, ieşi să inspecteze 
din nou posturile de pază. 

În faţa uşii de la intrarea hotelului, cele două mitraliere în 
poziţie de tragere, luceau bine întreţinute. Gianni stătea în 
picioare fumînd, cu ochii aţintiţi în depărtări. 

— Buon giorno, signor capitane! salută acesta luînd poziţia 
reglementară. 

— Buon giorno 'tenente, răspunse amical Faviola, ceva de 


semnalat? 

— Linişte şi pace, veni laconic răspunsul. 

— Bine, încheie Faviola convorbirea în acelaşi stil. 

Dădu o raită în jurul hotelului. Cînd ajunse în spatele acestuia, 
ridică ochii spre camera de la etajul întîi, în care stătea Mussolini. 
Fereastra era închisă, semn că ducele încă nu se trezise. 

Se îndreptă spre marginea platoului, străbătînd pajiştea din 
spatele hotelului. Roua dimineţii îi şi udă, după cîţiva paşi, 
cizmele. Nori albi învăluiau munţii din jur, dar razele soarelui 
găseau breşe prin care să se strecoare. Tocănitul unei ciocănitori 
răsună sacadat, ca o rafală de armă automată. Faviola tresări. 

— Porca Madionna! nu se putu abţine să nu înjure, pentru a-şi 
disimula sperietura. 

In depărtare, se zărea marginea platoului. Două mogildeţe se 
plimbau încet pe lîngă stîncile prăvălite cine ştie de cîte mii de 
ani. Brusc, se auzi un îndemn şi către Faviola se porniră în iureş 
fiarele alsaciene. La cîţiva metri de el, se opriră şi începură să 
schelălăie. 

— Figli di puttana!! strigă Faviola către Michele şi Ugo, în timp 
ce mîngiia cîinii. 

Cei doi carabinieri se apropiară în grabă, cu nişte feţe pocăite. 

— Scuzi Œ, signor capitane, nu ştiam că  sînteţi 
dumneavoastră, spuseră cei doi aproape în cor. 

— Pe dracu’, nu ştiaţi, aţi făcut şi voi o mică glumă, nu-i aşa, 
cum am făcut eu aseară, nu? Ceva de semnalat? 

— Linişte şi pace, răspunseră cei doi iarăşi în cor, de parcă s- 
ar fi vorbit. 

— Bine. Pentru chestia de azi-noapte, staţi pînă la ora două. 
Ştiţi, trebuie făcută curăţenie în camera pentru arest. Poate 
trageţi şi voi un pui de somn pînă la prînz, dacă tot e linişte şi 
pace, zise Faviola cu răutate, îndreptîndu-se către următorul post 
de la marginea platoului. 

După ce termină inspecția la versantul muntelui, Faviola se 
îndreptă spre staţia telefericului, care se afla aproape de hotel. 
Aici, un pluton de carabinieri păzea staţia, care asigura legătura 
cu poalele muntelui. Totul era în ordine. O mitralieră în poziţie de 


U Figli di puttana! - Feciori de tîrfă! 
UI Scuzaţi. 


tragere, şi două aruncătoare de grenade erau îndreptate în 
direcţia din care venea telefericul. Carabinierii de pază erau 
dispuşi în punctele strategice ale staţiei. Un atac din această 
direcţie ar fi fost în mod categoric sortit eşecului. 

Rondul odată terminat, intră în bucătăria hotelului. Grăsanul 
de Luigi trebăluia pe lîngă maşina de gătit. 

— Ce-i cu tine, parcă nu eşti de serviciu în dimineaţa asta? 
remarcă Faviola. 

— Buon giorno, capitane, aşa este, dar îmi place cafeaua 
preparată numai de mine. 

— Bine, atunci dă-mi şi mie să mănînc ceva, şi pregăteşte 
ceva şi pentru duce, dacă tot eşti prin zonă. 

Faviola îi ducea personal mîncarea ducelui, întrucît simţise 
nevoia să stea cît mai mult alături de prizonierul său. Poate şi 
datorită ordinului pe care-l primise, ca în caz de forţă majoră, 
adică o tentativă de răpire, să-l împuşte. Se simţea un virtual 
călău, alături de o virtuală victimă. 

După ce miîncă, luă platoul cu micul dejun pentru Mussolini, şi 
urcă scările către camera acestuia. Bătu la uşă. 

— Intră, se auzi vocea ducelui. 

Faviola intră. Mussolini se sculase şi stătea lingă fereastra 
deschisă, privind munţii. Era nebărbierit şi parcă slăbise. 

— Duce, v-am adus micul dejun. 

— Grazie!, pune-l te rog pe masă, nu mi-e foame! 

Faviola lăsă tava pe masa din mijlocul încăperii, unde se afla 
un vraf de volume, foarte frumos legate în piele. Pe cotorul lor, se 
putea citi numele autorului: „Nietzsche“. Tot pe masă, se afla 
fotografia unei tinere femei, care-l privea pe Faviola cu ochi 
luminoşi. 

— Doriţi să faceţi o plimbare în dimineaţa asta? se interesă 
Faviola. Lui Mussolini i se permitea să se plimbe singur în jurul 
hotelului şi pe pajiştea alăturată, pînă la platou, dar posturile de 
pază trebuiau să ştie dinainte acest lucru. 

— Nu cred, dar dacă mă voi răzgindi, îţi voi comunica, 
răspunse Mussolini fără vlagă. 

— Cum doriţi, excelenţă, şi Faviola după ce salută, ieşi. 

Ziua se anunţa ca şi celelalte, din cale-afară de monotonă. 


U Mulţumesc. 


Faviola îşi luă cîteva reviste, se instală pe terasa hotelului şi 
începu să le frunzărească. Din camera în care carabinierii ce 
urmau să intre de pază îşi omorau vremea, se auzeau voci şi 
risete. 

„Precis au încins o partidă de poker“ gîndi căpitanul. 

Soarele se înălţase pe cer. Ceaţa care înconjura munţii din jur 
dispăruse. Vremea, ca şi peisajul, era superb. Revista din mîinile 
căpitanului părea deosebit de captivantă, încît acesta se adinci în 
lectura ei. 

Aerul fu sfişiat brusc de sunetul brutal şi distonant al sirenei 
de alarmă. 

Faviola ţişni în picioare, aruncînd revista cît colo, şi intră în 
hotel, urcînd treptele cîte trei de-o dată. Se năpusti în camera lui 
Mussolini. Acesta se afla lingă geamul deschis şi făcea cuiva 
semne cu mîna. Faviola se uită pe geam şi nu-i veni să-şi creadă 
ochilor. Avea impresia că oamenii săi s-au amuzat, făcîndu-i o 
farsă destul de reuşită, de altfel. Pajiştea din spatele hotelului era 
plină de planoare avînd pe siluetele lor zvelte semnul zvasticii. 
Din ele ţişneau într-o linişte totală aidoma unui film mut, soldaţi 
îmbrăcaţi în uniforme cenuşiu-verzui şi kaki bălţate, care se 
împrăştiau rapid în toate părţile. 

— Închideţi fereastra, şi îndepărtaţi-vă de ea! strigă Faviola 
ducelui, rupînd-o la fugă prin uşa deschisă. 


23 


Sunetul brusc al sirenei de alarmă, îl făcu pe grăsanul de 
Luigi, să scape efectiv cărţile de joc din mînă. Bruno şi Alberto, se 
ridicară de la masă, bulucindu-se în aşa hal, încît reuşiră să o 
răstoarne. Se năpustiră apoi spre ieşirea din cameră, înhăţindu-şi 
din mers armele sprijinite de un perete. 

Mario continua să se uite pe fereastră ca şi paralizat, cu gura 
căscată, şi cu ochii holbaţi de uimire. Chinta sa regală se 
împrăştiase printre celelalte cărţi pe podea, împreună cu ceasul 


său de la mînă. 

Nici nu trecură citeva secunde de cînd Bruno şi Alberto 
ieşiseră, că în încăpere dădu buzna un tip zdravăn, într-o uniformă 
cenuşiu-verzuie, cu cască metalică pe cap, şi înarmat pînă-n dinţi. 

— Mani in alto! răcni tipul, pronunţind cuvintele destul de 
stricat. 

Mauserul său era îndreptat asupra lui Luigi, iar ochii i se 
plimbau de la acesta la Mario. 

Apariţia neaşteptată a neamţului, parcă-l trezi pe Mario din 
uluiala de pînă atunci. Făcu un pas brusc spre scaunul de lîngă el, 
pe care i se odihnea automatul Beretta. Dar neamţul era parcă o 
felină. Fandă elastic ca un spadasin, şi întorcîndu-şi arma, îl lovi 
cu patul ei pe Mario, drept în abdomen. Mario icni, chircindu-se de 
durere, şi căzu în genunchi. Se simţea de parcă înghiţise un butoi 
cu acid sulfuric. 

Luigi urmărise scena care durase cît ai clipi din ochi, cu o 
figură îngrozită. Ridică mîinile şi începu să biiguie într-una 
„Amico! Amico!“. 

Neamţul culese armele celor doi, le agăţă de umărul stîng, şi-l 
înghionti apoi pe Mario cu piciorul, făcîndu-le semn la amîndoi cu 
capul, spre uşă: 

— Aus! Loos!" 

Skorzenny, urmat de Duiosul şi de cîţiva paraşutişti intră în 
hotel pe uşa din spate, pe lingă carabinierul dezarmat, care 
înlemnit de uimire continua să-şi ţină mîinile în sus. Dacă pe lîngă 
el ar fi trecut nişte călugăriţe, dansînd french-can can, tot n-ar fi 
avut acea expresie perplexă, care nu-l părăsea. 

În încăperea în care intrară, un soldat transmisionist cu căştile 
pe urechi, lucra de zor, ţăcănind sacadat cu mina pe buton. 
Skorzenny trase un picior în scaunul pe care şedea soldatul, 
zvirlindu-l cît colo, şi cu patul armei făcu chisăliţă postul de 
emisie-recepţie. Soldatul, care precis nu-i auzise intrînd, crezuse 
probabil că i-a căzut muntele în cap. 

Unul dintre paraşutişti îl uşură într-o clipă pe transmisionist de 
pistolul de la centură, şi înşfăcîndu-l de braţ, îl tîrîi după el spre 
ieşire. Camera respectivă fiind complet izolată de restul hotelului, 
Skorzenny ieşi în fugă din încăpere, urmat de ai săi, dînd colţul 


U Afară! Daţi-i drumul! 


clădirii. 

Se pomeniră lîngă o terasă, înaltă cam de doi metri şi ceva, 
amplasată în spatele hotelului. 

Un paraşutist se aplecă, iar Skorzenny se căţără rapid pe 
spatele acestuia, şi făcîndu-şi vînt, sări peste balustradă. Ridică 
ochii, şi văzu ferestrele camerelor care dădeau pe terasă. La una 
dintre ele, de la primul etaj, se distingea o siluetă cu un cap 
masiv. Skorzenny îl recunoscu imediat pe Mussolini. Se gîndi 
involuntar la bustul său de pe biroul lui Hitler, şi la casca acestuia, 
care-i şedea ca o oală. Îi făcu un semn cu mîna, după care sări de 
pe terasă, îndreptindu-se în aceeaşi goană către intrarea 
principală a hotelului. În fugă, se uită la ceasul de la mînă. 
Trecuseră trei minute de cînd aterizaseră. Reuşise să localizeze 
camera lui Mussolini, dar se temea ca nu cumva să i-o ia înainte 
vreun nemernic de macaronar. Era într-o cumplită întîrziere şi 
cumplit de îngrijorat. 

Bruno şi Alberto ieşiră în goană din hotel, încărcîndu-şi din 
fugă armele. Erau cît pe ce să se ciocnească de doi vlăjgani, în 
uniforme kaki bălţate, care parcă jefuiseră magazia de armament 
a unui regiment. Unul dintre aceştia, cu o figură de boxer, sări în 
aer înspre ei, cu capul înainte şi cu braţele desfăcute, izbindu-i pe 
amindoi cu spatele de zidul hotelului. Boxerul îşi înfipse mîinile în 
giturile lor cu o tehnică desăvirşită, imobilizîndu-i necrezut de 
rapid. 

— Wolf, ia jucăriile la Garibarzii ! ăştia, nu cumva să se 
rănească cu ele! 

Cel ce răspundea la numele de Wolf, un tip cu o faţă turtită 
luă armele italienilor, le atîrnă cu mîndrie în diagonală, peste 
piept, şi se adresă celor doi, cu o voce care se dorea a fi calmă: 

— Mani in alto! 

Bruno şi Alberto ridicară mîinile spre cer, înmărmuriţi de ceea 
ce li se întîmplase, şi de ceea ce vedeau. 

Pajiştea din faţa lor se umpluse de un furnicar de asemenea 
specimene, care se vinzoleau încoace şi încolo, strigind către 
camarazii lor „Mani in alto!“ şi făcîndu-i prizonieri, ca şi pe ei. 

Skorzenny trecu în goană pe lîngă Duiosul şi Wolf, care tocmai 
dezarmaseră doi carabinieri. Duiosul încă-i mai ţinea pe aceştia 


U Corect „Garibaldi“, patriot italian (1807-1882). 


de git, cu o expresie de parc-ar fi avut în miini două găini 
neurastenice. 

Gianni vroia să-şi aprindă o ţigară, cînd aproape în acelaşi 
timp, se întîmplară două lucruri la care nu avu timp să 
reacționeze în nici un fel. 

Mai întîi, sirena de alarmă, montată exact deasupra capului 
său, începu să urle, speriindu-l de-a binelea. Apoi, de după colţul 
hotelului, dădu buzna un ofiţer neamţ, îmbrăcat într-o uniformă 
kaki bălţată, cu însemnele SS-ului, care cu o lovitură de picior, 
fărimă cele două mitraliere, ce tocmai le curăţase. 

— Mani in alto! îi strigă neamţul, ameninţindu-l cu pistolul 
mitralieră, după care dispăru în hotel. 

În urma ofițerului neamţ, apărură imediat nişte fantome, în 
uniforme cenuşiu-verzui. Gianni ridică mîinile uluit, cu ţigara 
rămasă neaprinsă între buze. 

Una dintre fantomele verzulii, îl dezarmă cu o îndemiînare de 
prestidigitator. După ce-l controlă amănunţit, îi făcu semn să se 
îndrepte spre pajişte, spunîndu-i pe un ton aspru: 

— Loos! 

Skorzenny intră în goană în holul hotelului şi se năpusti pe 
trepte, urcîndu-le ca o vijelie. Trebuia cu orice preţ să pună mîna 
pe Mussolini, pentru a-l apăra de o eventuală tentativă de 
lichidare. Era posibil ca paznicii lui să fi primit un asemenea ordin, 
în caz de pericol. 

La jumătatea scărilor, unde acestea coteau, trecu pe lîngă 
cineva, care cobora într-o vijelie. Cei doi se petrecură, unul de 
celălalt, într-o asemenea viteză, că nici nu avură timpul necesar 
să-şi vadă feţele. Lui Skorzenny îi rămase însă întipărită pe retină 
uniforma de ofiţer de carabinieri a acestuia. Nici măcar nu-i trecu 
prin minte să se ia după el. Alerga ca un ogar după vinatul care 
era la doi paşi. 

Ajunse pe culoarul de la capătul scărilor şi trînti cu piciorul în 
prima uşă, îndreptîndu-şi arma spre interior. Degetul îi era 
pregătit pe trăgaci. Dar în încăpere nu era nimeni. Făcu acelaşi 
lucru şi cu uşa următoare. În cameră, lîngă fereastră, se afla 
Mussolini. 

— Excelenţă, gifii Skorzenny, luînd poziţia de drepţi, am 
marea onoare de a vă anunţa că începînd din această clipă, 


sîinteţi sub protecţia Fuhrerului. Sînt sturmbannfuhrer Otto 
Skorzenny. 

— Iţi mulţumesc, signor Skorzenny, şi te felicit pe dumneata şi 
pe oamenii dumitale pentru curajul de care aţi dat dovadă. 

Fără să vrea, Skorzenny îşi privi din nou ceasul. Era două şi 
cinci minute. 

Michele şi Ugo tăifăsuiau liniştiţi, aşteptîndu-şi camarazii care 
trebuiau să-i schimbe din post. Cei doi cîini lupi moţăiau lingă ei, 
respirîind uşor. Cîteva păsări dialogau în triluri, într-o tonalitate 
plină de armonie. 

Abia trecuse de ora două, cînd deodată, dinspre hotel, se auzi 
răsunînd sunetul strident al alarmei. 

Cei doi carabinieri tresăriră aproape simultan cu cîinii lor. Ugo 
o luă la goană pînă la marginea prăpastiei, scrutînd febril cu 
binoclul versantul accidentat al muntelui, de la picioarele sale. Nu 
se zărea nici ţipenie de om. Indemnîndu-şi cîinii, se năpustiră spre 
hotel. După ce parcurseră platoul, paşii li se încetiniră, pînă cînd 
se opriră de tot. Se aflau aproape de marginea pajiştei, în care 
puteau admira şapte planoare cu zvastica desenată pe ele. Unele 
dintre ele erau uşor avariate. Michele se uită mut de uimire la 
Ugo. . 

— Inţelegi ceva din chestia asta? _ 

— Nu prea, răspunse Ugo, cu o figură de-a dreptul tîmpă. Işi 
puse binoclul la ochi, îndreptîndu-l către hotel. 

In jurul hotelului, era o vînzoleală de nedescris, dar în mod cu 
totul surprinzător, încă nu se auzise nici un foc de armă. 

— Vită-te şi tu, spuse Ugo întinzîndu-i binoclul lui Michele. 

— Ce dracu' facem acum? întrebă acesta, lăsînd binoclul de la 
ochi. 

— Hai să încercăm să ne apropiem uşor, propuse Ugo, în lipsa 
oricărei alte idei mai bune. 

Porniră precauţi, urmaţi de cîinii lor, care la comanda primită, 
mergeau tîrîş pe burtă, ca şi stăpinii lor. 

Abia parcurseră cîţiva metri, cînd deodată, la vreo douăzeci de 
metri în faţa lor, răsăriră ca din pămînt, de lîngă un brad, doi 
nemti, în uniforme kaki bălţate. 

— Hande hock!! se auzi un strigăt scurt. 


0 Miinile sus! 


Ugo aruncă arma în lături, şi ridicîndu-se iute în picioare, îşi 
ridică mîinile deasupra capului. 

— Kaput! Kaput! Œ strigă Michele, punind un genunchi în 
pămînt, dar continuînd să ţină în mînă pistolul mitralieră. Cîinii se 
agitau, miriiau înfundat, simțind parcă ameninţarea îndreptată 
asupra stăpiînilor lor. Brusc, Michele încercă să-şi ridice arma, şi să 
tragă asupra celor doi. 

Un fulger sclipi prin cer, şi aproape în aceeaşi clipă Michele 
scoase un țipăt, scăpînd automatul în iarbă. Un cuţit lung şi fin îi 
străpunse braţul. 

— Ammazza-gli! Wii strigă el înnebunit de durere, asmuţind 
cîinii către nemti. 

Aceştia se  năpustiră ca scăpaţi din lanţ, lătrind cu 
înverşunare. Aerul mai fulgeră scurt de două ori, şi animalele se 
prăbuşiră, cu un schelălăit de durere. 

— Kolossal! WI exclamă încîntat unul din cei doi nemți, 
apropiindu-se de Michele şi Ugo, cu arma îndreptată ameninţător 
spre pieptul lor. Komm! Ul! li se adresă el încruntîndu-se, 
făcîndu-le semn cu mîna să se apropie. 

Celălalt neamt, le culese armele şi se apropie cu un aer fioros 
de Michele. Întinse mîna spre braţul acestuia şi cu o mişcare 
rapidă îi smulse cuțitul din braţ. Michele se schimonosi scoţind un 
geamăt de durere. Neamţul impasibil, nu-i dădu nici-o atenţie, şi-l 
îmbrînci din spate cu patul armei, mînîndu-l spre hotel. Pe drum 
se opri, îşi scoase cuţitele din corpurile celor doi cîini, şi după ce 
le şterse cu grijă de iarbă, le vîrî într-un fel de husă de piele. 

— Ţi-am spus eu că eşti timpit din născare, turuia caustic 
Călugărul către Butonieră, mergind în spatele italienilor. Ai uitat 
cum se spune în italiană „Miinile sus!“ 

— Şi ce dacă? răspunse acesta nepăsător, rupînd o crenguţă 
din bradul pe lîngă care treceau. Boului ăsta, şi-l indică cu ţeava 
armei pe Michele, care mergea ţinîndu-se cu o mină de braţul 
rănit, la ce i-a folosit că a ştiut să spună „Kaput! Kaput!“? Tot i-am 
găurit braţul! 


UI Mă predau! Mă predau! 
UI Omoară-i! 

0000 Colosal! 

UI veniţi! 


— Ce să-ţi spun, mare scofală! răspunse Călugărul pe un ton 
ironic plictisit de logica lui Butonieră. 

Ajunseră lîngă hotel. Ciîţiva paraşutişti stăteau cu armele 
îndreptate asupra carabinierilor dezarmaţi, strînşi laolaltă, ca o 
turmă de oi. Butonieră şi Călugărul îşi predară şi ei prizonierii şi 
începură să-l caute din ochi pe Skorzenny. 

Căpitanul Faviola ieşi pe neobservate din hotel, şi o rupse la 
fugă către staţia telefericului. Orice încercare de a mai opune 
rezistenţă în jurul hotelului, nu mai avea nici-un sens. Singura sa 
speranţă era acum plutonul care asigura paza telefericului, bine 
dotat cu armament. În goană observă cum carabinierii săi 
sesizaseră cele întimplate în jurul hotelului şi se agitau de zor, 
modificîndu-şi amplasamentul de luptă, corespunzător noii 
situaţii. Cînd ajunse la teleferic, mitraliera şi cele două 
aruncătoare de grenade erau deja îndreptate spre hotelul „Campo 
Imperatore”. 

Nici nu se punea problema să deschidă focul, întrucît bănuia, 
pe bună dreptate, că marea majoritate a oamenilor săi fuseseră 
făcuți prizonieri, şi dezarmaţi. Se gîndea cu ciudă la bafta pe care 
o aveau Michele şi Ugo, care fiind aşa departe de teatrul 
operaţiunilor, probabil că habar n-aveau ce clipe fierbinţi se 
derulau şi erau în libertate. 

Incercă să ducă tratative cu nemţii. Luă o portavoce şi strigă: 

— Attenzione, attenzione! ! Sînt căpitanul de carabinieri 
Faviola, începu el politicos cu prezentările. Asupra voastră sînt 
îndreptate două mitraliere grele şi patru aruncătoare de grenade, 
îşi dublă Faviola tehnica de luptă. Vă somăm să eliberaţi 
prizonierii, după care puteţi pleca. Aveţi cuvîntul meu de onoare! 

De-abia termină de rostit mesajul, că văzu cum din grupul 
nemților se desprinse cineva care înainta spre ei. Spre 
surprinderea sa, cel care avansa cu hotărîre, era îmbrăcat în 
uniformă de general italian. Faviola nu mai pricepea nimic. În 
acelaşi timp, în cadrul uşii de la intrarea hotelului, apăru 
Mussolini, escortat de un neamt în kaki. 

Mussolini alerga, agitîndu-şi mîinile şi strigînd cît putea: 

— Nu trageţi! Nu trageţi! Este generalul Soletti, generalul 
vostru de carabinieri! 


U Atenţiune! 


Faviola îl recunoscu imediat. Era într-adevăr generalul Soletti, 
dar lucru curios, era neînarmat. Soletti continua să avanseze, 
făcîndu-le semne cu mîna. În spatele său, nemţii îl urmau la mică 
distanţă. 

„Poate că asta-i cea mai bună soluţie pentru toată lumea“ 
gîndi Faviola despre neaşteptata derulare a evenimentelor. 

— Jos armele! dădu ordin carabinierilor săi, care nepricepînd 
mare lucru, se uitau unii la alţii, nedumeriţi. 

Faviola ieşi dintre ei, şi îndreptindu-se către Soletti, îl 
întîmpină cu un salut de toată frumuseţea. Chiar îi părea rău că 
nimeni dintre oamenii săi nu avea un aparat de fotografiat la 
îndemiînă. 


24 


Racheta ţişni, lăsînd în urma sa o diîră alburie şi se înălţă pînă 
deasupra brazilor. Acolo se desfăcu într-o pălălaie roşie, care 
după cîteva clipe se stinse cu încetul. 

Căpitanul Gerlach zări semnalul convenit, conform căruia 
operaţiunea de comando a lui Skorzenny se încheiase cu succes, 
deci putea ateriza fără grijă. Reduse viteza avionului, mai făcu un 
ocol pe deasupra virfului Gran Sasso şi începu să coboare. 
Pajiştea de lîngă hotel pe care trebuia să aterizeze părea din cale- 
afară de înclinată. Mai rămiînea de văzut dacă era suficient de 
lungă. 

Gerlach era un as al pilotajului. Roţile aparatului bufniră uşor 
de pămînt, după care acesta mai făcu o ţopăitură imperceptibilă 
şi începu să ruleze încetinit la vale. Aplauzele şi uralele nemților şi 
chiar a cîtorva dintre italieni, care urmăriseră aterizarea, salutară 
execuţia de maestru a lui Gerlach. Avionul Fiesher-Storch“ se opri 
sub acţiunea frînelor, făcînd un ultim balans grațios. Se afla destul 
de aproape de marginea prăpastiei. 

Lîngă hotel, Mussolini discuta cordial cu generalul Soletti. 
Acestuia i se înapoiase arma, şi părea extrem de fericit, ca şi cum 


ar fi aflat că informaţia despre fiica sa care-i rămăsese însărcinată 
cu ordonanta lui, fusese falsă. 

— Excelenţă, spunea Soletti, sînt extrem de fericit că rolul 
meu în această operaţiune de eliberare a dumneavoastră şi 
evitarea unei vărsări de sînge, a putut fi dus pînă la capăt cu 
succes. 

— Generale, răspunse Mussolini, atît dumneavoastră, cit şi 
carabinierii de aici meritaţi felicitări pentru loialitatea de care aţi 
dat dovadă, mai ales că ştiaţi că mareşalul Badoglio a capitulat cu 
cîteva zile în urmă. Situaţia Italiei este critică, zise el, şi continuă 
să discute cu acesta despre situaţia politică şi militară a 
momentului. 

Skorzenny se îndreptă spre avionul care tocmai aterizase. Din 
carlingă sări căpitanul Gerlach, care cu ochelarii mari puşi peste 
casca de piele, semăna cu un broscoi uriaş. Se salutară 
milităreşte, după care îşi strînseră mîinile, felicitindu-se reciproc. 

— Sturmbannführer  Skorzenny, felicitări pentru această 
operaţiune reuşită. 

— Mulţumesc, sturmbannfuhrer Gerlach, şi eu vă felicit pentru 
demonstraţia de aterizare pe care aţi făcut-o. Putem pleca într-o 
jumătate de oră? 

— Sigur că da, dar să ştiţi că numai excelența sa ducele poate 
zbura cu mine, întrucît am loc numai pentru un pasager. 

— Herr Gerlach, în ruptul capului nu-l pot lăsa pe duce singur. 
Fuhrerul m-a făcut direct răspunzător de siguranţa ducelui, aşa că 
vă daţi seama că este absolut obligatoriu să-l însoțesc, minţi 
Skorzenny. 

„Dacă tot l-am eliberat pe Mussolini, măcar să se ştie că am 
fost lîngă el, pînă va fi la adăpost de orice pericol, gîndi acesta. Cu 
ocazia asta, devotamentul meu va fi apreciat în consecinţă.“ 

— Herr  Skorzenny, este foarte riscant ce-mi  cereţi 
dumneavoastră. Avionul va fi supraîncărcat iar decolarea va fi 
primejdioasă. Gerlach nu părea deloc încîntat de ideea de-a lua 
încă un pasager. 

— Am încredere în măiestria dumneavoastră recunoscută în 
întreaga Luftwaffe, i-o reteză Otto. Mă duc să fac preparativele 
pentru plecare. 

Mussolini îşi făcuse bagajele, pe care doi soldaţi i le aduseseră 


în faţa hotelului. La vederea celor două cufere, în care putea intra 
lejer zestrea unei fete bogate, Skorzenny se îndreptă spre acesta, 
adresîndu-i-se politicos: 

— Excelenţă, vă rog să luaţi cu dumneavoastră numai strictul 
necesar. Întrucît trebuie să zbor şi eu, pentru a vă asigura 
protecţia, nu mai este admisă nici-un fel de greutate 
suplimentară. 

— În ordine, răspunse înţelegător Mussolini, şi deschizînd unul 
din cufere, cotrobăi prin el, pînă găsi ceea ce căuta. Era fotografia 
Clarettei Petacci, pe care o ţinea în camera din hotel. Ducele o luă 
şi o băgă în buzunarul de la pieptul hainei. 

— Sînt gata, Skorzenny, spuse Mussolini. 

— Excelenţă, aveţi ceva împotriva unei fotografii împreună, 
care să amintească de acest episod dramatic din viaţa 
dumneavoastră? întrebă vicleanul Skorzenny, deja începînd să-şi 
exploateze succesul. 

Mussolini acceptă şi cei doi se postară în faţa intrării principale 
a hotelului. Locotenentul Meyer trase cîteva clişee, imortalizind 
pentru eternitate, cuplul devenit celebru peste noapte. 

Între timp, căpitanul Gerlach, ajutat de nemți şi de italieni la 
grămadă, făcea eforturi de a împinge avionul cît mai în spate de 
locul unde se oprise, pentru a-şi crea o lungime de decolare cît de 
cît convenabilă. 

Datorită înclinării văii, ajunseră la un punct de unde aparatul 
nu mai putea fi urnit nici măcar cu un centimetru. 

Skorzenny, împreună cu Mussolini se îndreptară spre avion. 

— Herr Skorzenny, ori avem noroc, ori nu, una din două, spuse 
Gerlach vesel, de parcă ar fi plecat la pescuit. 

— Vă repet că mă bizui pe măiestria dumneavoastră, 
răspunse acesta, mai mult pentru a-şi face curaj. 

— Atunci, să pornim, zise Gerlach, trăgîndu-şi ochelarii pe 
ochi, şi căţărindu-se în carlingă. 

Skorzenny şi locotenentul Meyer îl ajutară pe Mussolini să 
intre în cabină. După ce îi strinse mîna lui Meyer, Skorzenny se 
urcă şi el în avion, intrînd cu mare greutate în spatele scaunului 
lui Mussolini. | se părea că în planor stătuse confortabil, faţă de 
poziţia chinuită pe care o avea acum. 

Gerlach porni motorul. Era ora patru. Elicea începu să se 


învîrtă din ce în ce mai repede. Zgomotul devenise asurzitor. 
Curentul de aer culcase iarba la pămînt şi mişca crengile brazilor, 
de parcă s-ar fi pornit din senin o furtună. Pe Skorzenny îl apucă 
iar mîncărimea de la ceafă, dar nu mai avu timp să se scarpine. 
Nici n-ar fi avut spaţiul necesar, de altfel. 

Avionul se mişcă din loc, înclinarea văii ajutîndu-l să ia viteză. 
Skorzenny vedea cum marginea prăpastiei se apropia cu 
repeziciune, dar avionul încă nu se desprinsese de pămînt. 

Avea impresia că pînă şi direcţia era greşită, părîndu-i-se că 
avionul înaintează vertiginos către o stîincă uriaşă, de care i se 
părea că se vor rostogoli din clipă-n clipă. 

La numai un metru de marginea prăpastiei, Gerlach reuşi să 
facă avionul să decoleze. Stînca cea uriaşă trecu foarte aproape 
pe lîngă Skorzenny, încît acestuia i se păru că o poate atinge cu 
mîna. Se aflau în aer, şi avionul zbura normal. Gerlach înclină de 
cîteva ori aripile aparatului, în semn de salut pentru cei rămaşi în 
vale. 

Skorzenny întoarse capul cu greutate, uitîndu-se în urmă. 
Virful Gran Sasso răsărea maiestuos dintre munţii care-l 
înconjurau. Hotelul „Campo Imperatore“ se vedea din ce în ce mai 
mic.. La etajul întîi o fereastră rămăsese deschisă. 

Lucru ciudat, dar pentru Skorzenny, acest ultim drum spre 
destinaţia la care trebuia să-şi depună prada sa de preţ, îl marca 
cu o încărcătură emoţională incomparabil mai mare decit în toate 
evenimentele derulate pînă atunci, luate la un loc. 

„Asta ar mai lipsi, un ghinion din ăla împuţit de tot, şi să-l scap 
din miini pe chelbosu' ăsta, tocmai acum, la spartu’ tirgului“, 
gîndea Skorzenny, uitîndu-se cu coada ochiului la Mussolini. 

În acele momente, ducele valora pentru el cît găina din 
poveşti, care face ouăle de aur. 

Dar în ciuda temerilor sale, zborul continua să se desfăşoare 
cît se poate de normal. Miinile de profesionist ale lui Gerlach 
conduceau avionul cu atita siguranţă, încît avea senzaţia că se 
aflau într-o limuzină care rula pe o şosea asfaltată. 

Dar starea tensionată în care se afla, îl făcea să nu-şi 
găsească astîmpărul. Îşi mută privirea spre carlingă, unde silueta 
lui Gerlach trona impasibilă, aproape nemişcată. 

„Dacă o fi adormit, sau o fi crăpat inima în el?” se îngrozi pe 


loc Skorzenny, neobservînd la pilot nici o mişcare. Se şi vedea 
obligat să se repeadă peste corpul masiv al italianului, încercînd 
să-l scoată pe pilot de pe scaunul său, pentru a prelua el comanda 
avionului. Şi toate astea, în cîteva secunde, bineînţeles. 

Dar chiar în acea clipă, Gerlach întoarse capul spre spate, şi 
adresă celor doi pasageri un rînjet lăbărţat, care valora cît o 
asigurare de un milion de mărci. 

Skorzenny îi răspunse şi el cu un soi de rînjet dar din cale- 
afară de constipat, pe care-l adresă aşa, mai mult din politeţe. Ce 
mai, pînă nu se vedea el cu picioarele pe pămînt, predîndu-l pe 
Mussolini nemților, n-avea linişte. 

Îşi aruncă privirea pe geam. Zburau deasupra unui defileu, 
prin care un firicel albastru şerpuia într-un traseu întortocheat, 
dispărînd apoi după versantul împădurit al unui munte. 

Brusc, o durere ascuţită îl străfulgeră în zona rinichilor. 
încercă să-şi modifice poziţia chircită în care stătea, dar nu reuşi 
prea mare lucru. Crizele renale pe care le contractase în timpul 
primei campanii din Rusia, nu-l lăsaseră complet, şi din cînd în 
cînd, îi aminteau de acea perioadă. 

„Hm, Rusia!“ Maxilarele lui Skorzenny se încleştară. În minte, 
începură să i se deruleze secvenţe pe care nu avea să le uite 
niciodată. 


* x x 


Pe o vreme ca asta, n-ai fi dat afară nici măcar pe proprietarul 
casei, care-ţi cerea chiria pe ultimele luni. 

Furtuna se dezlănţuise cu violenţă, strîingîndu-şi din toate 
cotloanele universului, energia acumulată parcă de milenii. 
Grindina răpăia cu putere în carcasa avionului, ca şi cum o sută 
de mii de vulturi flămînzi descoperiseră că este comestibilă, şi 
începuseră să ciugulească hulpavi din ea. O cavalcadă de 
trăznete şi tunete, ca într-un joc de lumini şi sunete, manevrat de 
o mînă tremurîndă, înconjura avionul, care înainta şovăielnic. 

— Sakrament, blestemă furios Călugărul. O zdruncinătură 
bruscă tocmai îl făcuse să scape cărţile de joc din miîini. 

Vîntul sufla cu atîta duşmănie, zgilţiind avionul din toate 
încheieturile, încît acesta părea că în orice clipă se va dezintegra 
în mii şi mii de fărime. 


Călugărul îşi adună cărţile, continuînd să bombăne, şi se 
aşeză înapoi pe banchetă. Între el şi Butonieră se afla o lanternă 
oarbă, a cărei lumină delimita un spaţiu cît o batistă. Cărţile de 
joc se porniră să cadă una peste alta în „terenul de joc”, plesnite 
cu patimă de cei doi jucători. 

Pe cealaltă banchetă din faţa lor, Duiosul dormea mai abitir 
decit un nou născut, proaspăt îmbăiat. Hurducăturile avionului nu- 
| deranjau cîtuşi de puţin, ba chiar dimpotrivă... 

Lîngă el, stătea încovoiat hauptmann Helmuth Verner, ofiţer 
de Gestapo. Verner ăsta, cu mutra lui tipică de arian, blond şi cu 
ochii albaştri, era plin de ciudăţenii. Mai întîi, pentru că gradul de 
căpitan nu se potrivea cituşi de puţin cu faţa sa suptă, apoi, 
pentru că ştia perfect ruseşte, şi în sfirşit, pentru faptul că habar 
n-avea să cînte la violoncel. Oricum, avea faima de a fi cel mai 
nesuferit ofiţer din întreg Wehrmacht-ul. Era clar că pentru el, 
zborul cu avionul, mai ales atunci cînd adia vintul, ca în acea 
noapte, nu era una dintre plăcerile după care se topea în mod 
deosebit. 

Sau poate că în acele momente avea nişte crampe la stomac, 
doar aşa s-ar fi putut explica schimonoseala chipului său. 

Al cincilea şi cel din urmă pasager era leutenant Otto 
Skorzenny. Stătea lingă Butonieră, şi privea gînditor la 
Parabellum-ul! său, pe care-l răsucea pe toate părţile. Se părea că 
nu mai văzuse aşa ceva în viaţa lui. 

— Mein Gott, ce băftos poţi să fii în noaptea asta! se minună 
Butonieră, trîntind cu ciudă ultima carte din mînă. 

— Dacă eşti prost ca un lemn, aşa-ţi trebuie! se auzi vocea 
Duiosului, care se mişcă greoi, schimbîndu-şi poziţia. 

— Ce dracu’ vrei să spui cu asta? răspunse ţifnos Butonieră. 

— Păi bă, lemnule, nu vezi că ăla te fură de sub nas? Duiosul 
pufni cu dispreţ, părînd mulţumit de noul loc în care-şi aşezase 
tacticos căpăţina. 

— Dă-l bă, dracului, zise Călugărul, făcînd un semn a lehamite 
din mînă, s-a trezit şi el din somn! Dormi bă mai departe, vezi să 
nu dormi la ruşi somnul ăla lung de tot, hă,hă,hă! 

Un fulger uriaş despică noaptea, inundînd pentru o clipă 
interiorul avionului cu un torent de lumină. 


U Pistol nemtesc, folosit în al doilea război mondial. 


— Ce-i, hauptmann Verner, îţi vine să vomiţi? Nu te jena de 
noi, că doar nu sîntem nişte mironosiţe sclifosite, hai, dă-i drumu’, 
da' acolo, mai într-o parte! făcu Butonieră, cînd îi văzu acestuia 
figura suferindă. 

— Ţi-am mai spus să nu mă tutuieşti, şi să mi te adresezi cu 
„Herr hauptmann“, ai înţeles? 

— Am înţeles, hauptmann Verner, sigur că am înţeles, că doar 
nu sînt tîmpit, ce naiba! răspunse Butonieră, după care se 
întoarse spre Călugărul. Hai, mişcă-te, şi împarte o dată cărţile 
alea, ce mai stai, e rîndul tău! 

Cei cinci urmau să fie paraşutaţi în spatele liniilor frontului, 
drept în mijlocul poziţiilor ruseşti, unde spionii nemți semnalaseră 
un important depozit de muniții, lîngă Goncevo, în apropiere de 
Leningrad. Misiunea acestei mici grupe de comando era cit se 
poate de simplă: să arunce în aer depozitul de muniții, după care 
urmau să se întoarcă la ai lor cu un avion care îi aştepta peste 
două nopţi la locul pe care îl conveniseră. Verner se afla şi el în 
această operaţiune pentru unicul motiv că ştia perfect ruseşte, şi 
la o adică, acest lucru le putea fi de folos. Cel puţin aşa hotăriseră 
superiorii lor, spre marea nemulţumire a celor patru, care erau 
unanim de acord că Verner avea mai mult să-i încurce, decit să-i 
ajute. 

Skorzenny privi nerăbdător la ceasul fosforescent de la mînă. 
Era ora două şi zece minute. Peste cel mult un sfert de oră, becul 
roşu de deasupra capului Duiosului avea să se aprindă, şi la acest 
semnal, trebuiau să se arunce în hăul necunoscut de sub ei. 

În difuzoare se auziră nişte pirtituri, apoi vocea pilotului, uşor 
îngrijorată: 

— Herr hauptmann Verner, am fost reperaţi de antiaeriană! Se 
trage asupra noastră! 

Se repeziră cu toţii la ferestruicile avionului, uitîndu-se în jos. 
Într-adevăr, în răstimpul dintre două fulgere, se vedea clar cum la 
sol, clipeau roiuri de luminiţe. 

— Donnerwetter! înjură Duiosul, eu ştiu cum se numeşte 
ghinionul ăsta al nostru! 

— Nu-i aşa că prima literă este un „V“? sări vesel Butonieră, 
ca un elev slab, care şi-a amintit totuşi dintr-o lecţie, exact ceea 
ce fusese întrebat. 


— Potoliţi-vă, gata! interveni Skorzenny. Herr hauptmann, 
puneţi mîna pe telefon şi transmiteţi pilotului că noi sărim 
imediat! 

— Auzi locotenente, ai uitat cumva că aici, eu sînt cel care dă 
ordine? răspunse ofensat gestapovistul. Avea o voce atit de 
tranşantă, încît se putea tăia pîinea cu ea. 

— Herr hauptmann, dacă în viaţa dumitale, pînă acum, n-ai 
luat nici o hotărîre inteligentă, ar fi păcat să scapi ocazia asta. Şi 
te sfătuiesc să te grăbeşti! 

Un fulger ţişni din nou în întunericul nopţii. Skorzenny stătea 
în faţa lui Verner, cu pumnii strînşi, şi se vedea că îşi stăpineşte 
cu greutate furia. 

— Bine. 

Vemer puse mina pe telefonul de bord, şi comunică pilotului 
că grupa sa se va lansa imediat cu paraşuta. O ureche fină ar fi 
auzit totuşi că Verner mai bodogănise ceva, despre o anumită 
„bandă de ticăloşi“. 

Becul roşu se porni să pilpiie. Skorzenny se îndreptă spre uşa 
avionului, îşi prinse cîrligul paraşutei de sîrma de ghidare din 
tavan, şi-i aşteptă şi pe ceilalţi, care se aşezară în şir, în spatele 
său, să facă acelaşi lucru. Impinse apoi de uşă cu putere. Aceasta 
alunecă înspre dreapta, după care un clinchet metalic îi anunţă că 
se blocase şi că puteau sări. 

O pală puternică de vînt, însoţită de fulgi îngheţaţi, care 
zburau în toate părţile, pătrunse în trombă înăuntru. 

Skorzenny îşi trase pe ochi ochelarii de protecţie, făcu un pas, 
şi se aruncă în gol. Îl urmă Verner, apoi Călugărul şi Butonieră, 
care ţineau fiecare în miini cite o lădiţă de lemn şi în sfirşit 
Duiosul, cu un sac în care se aflau cinci mantale ruseşti. 

După citeva secunde de cădere liberă, paraşutele extractoare 
se desprinseră, trăgînd după ele paraşutele mari. Vîntul sufla cu 
putere asupra celor cinci siluete, care nici vorbă să-şi mai poată 
controla căderea. De altfel, noaptea neagră ca fundul unui tuci, 
nu le permitea să vadă la mai mult de zece metri în jurul lor, aşa 
că nici nu ştiau ce se găseşte sub ei. 


Se aflau pur şi simplu în voia soartei. 
Incet-încet, se apropiau totuşi de pămînt. Aterizară pînă la 


urmă pe un sol îngheţat, chiar lîngă marginea unei păduri, destul 
de răzleţiţi unul de celălalt. 

A-ţi strînge paraşuta pe un vînt turbat, e ca şi cum ai încerca 
să spargi nuci cu buretele de baie. Aşa că, abia după o oră de cînd 
aterizaseră, cei cinci putură să se revadă laolaltă. 

— Aveţi cumva toate cele cinci simţuri întregi? se interesă, 
curios nevoie mare Skorzenny, la cei din jur. 

— Noi da, răspunse Butonieră, evident, în numele tripletei din 
care făcea parte. Nu ştiu însă dacă şi hauptmann Verner este 
întreg. 

Acesta făcea eforturi vizibile să-şi stăpinească suferinţa, care 
nu dădea semne că l-ar fi părăsit, ba dimpotrivă, aşa că nu 
răspunse. In schimb, se uită la Butonieră cu privirea cu care o 
panteră flămîndă urmăreşte o căprioară inconştientă. 

— Locotenente, i se adresă el lui Skorzenny, ne retragem în 
pădure, îngropăm paraşutele, şi încercăm să aflăm unde dracu’ 
ne găsim. 

Skorzenny aprobă fără nici o obiecţie, întrucît gestapovistul 
avea dreptate în privinţa aceasta. 

Surpriza cea mare avea să-i aştepte la consultarea hărţii şi a 
busolei. De fapt, se aşteptau cu toţii ca după acea lansare 
precipitată din avion să nu se găsească foarte aproape de 
Goncevo, dar nici aşa, la 60 de kilometri depărtare de ţinta lor. 

Preţ de cîteva minute, nici unul nu mai scoase o vorbă. Se 
auzea doar vintul cum şuiera sinistru, printre crengile copacilor. 
Misiunea lor părea sortită eşecului chiar înainte de a fi început, 
pentru că întîlnirea cu avionul ce urma să-i ducă înapoi, fusese 
stabilită peste două nopţi. lar în acest timp de-abia dacă puteau 
ajunge în apropierea depozitului de muniții. 

Situaţia părea fără ieşire. 

— Da, asta e, spuse brusc Skorzenny. Singura noastră şansă 
este să capturăm cumva o maşină, cu care să mergem pînă-n 
apropiere de Goncevo. Dacă vom fi opriţi pe drum, se va descurca 
herr hauptmann Verner cu ruşii. Pe hartă se vede clar că la 
capătul pădurii trece o şosea. 

Arătătorul înmănugşat al lui Skorzenny se plimbă de cîteva ori 
de-a lungul unei linii subţiri de pe hartă, situată lîngă pata verzuie 
care reprezenta pădurea. 


— Sînt de acord, făcu Verner, parcă înciudat că nu-i venise lui 
în minte această unică soluţie. Ne vom deplasa chiar acum într- 
acolo, şi vom aştepta. Dacă avem norocul să punem mina pe-o 
maşină, o vom camufla în pădure, şi vom merge noaptea. 

— Herr hauptmann, interveni Skorzenny, dacă vom fi opriţi de 
ruşi, şi la asta musai trebuie să ne aşteptăm, dvs. veţi vorbi cu ei, 
şi veţi încerca să-i convingeţi că sîntem ruşi, doar avem şi acte 
false. Dar noi ăştia patru, ce, o să stăm muţi cît veţi vorbi dvs.? S- 
ar putea să li se pară cam suspectă chestia asta! 

— Să ne înveţe o înjurătură în ruseşte, propuse Duiosul. Şi cît 
vorbeşte el cu ăia, eu o să-i înjur pe ticăloşii ăştia doi, şi arătă 
încîntat cu mîna spre Călugărul şi Butonieră. 

— Hm, bine şi aşa, aprobă Verner. Zi atunci după mine: „ldi c 
ciortu“! 

— ldi c ciortu, idi c ciortu, repetă ca un papagal Duiosul, da’ 
ce-nseamnă asta? 

— Du-te dracului, asta înseamnă! îi răspunse satisfăcut 
Verner, plătindu-i acestuia poliţa. 

Se apucară apoi să sape cu toţii, pentru a-şi îngropa 
paraşutele. Pămintul îngheţat îi solicita din plin, dar chiar şi 
Verner, care nu vroia să se facă de ris, reuşi să-şi termine rapid 
de săpat groapa. Făcură apoi o scurtă pauză, pentru a mînca 
ciocolată, şi a bea cafea fierbinte din termosuri. 

Cu forţele cît de cît refăcute, porniră spre capătul pădurii, pe 
unde trecea şoseaua în care-şi puneau toate speranţele. Vremea 
nu dădea nici un semn de îmblînzire, dar totuşi pădurea îi ferea cît 
de cît de furia nepotolită a vîntului. Din cînd în cînd mai cădeau, 
împiedicîndu-se de cîte o creangă ascunsă, şi atunci, din gura 
celui căzut, se pornea un torent de „ldi c ciortu“. 

Verner era singurul care nu se manifesta în nici un fel în 
asemenea ocazii. Demnitatea sa de ofiţer de Gestapo probabil că- 
i interzicea practici de acest gen. 

Cînd noaptea începu să se stingă, şi zorii alburii ai dimineţii îşi 
făcură apariţia, cei cinci ajunseră şi ei la marginea pădurii. Dincolo 
de ea, se întindea stepa despre care auziseră vorbindu-se o 
grămadă de lucruri îngrozitoare, dar pe care o vedeau pentru 
prima oară. O cîmpie infinită, fără nici o ridicătură, cît de mică, al 
cărui sol se confunda practic cu cerul, deasupra căreia fulgii de 


zăpadă zburau aproape de orizontală, împinşi de rafalele 
năpraznice ale vintului. 

În faţa lor, la mai puţin de o sută de metri de ultimii copaci ai 
pădurii lîngă care stăteau, se întindea, paralelă cu pădurea, o fişie 
de pămînt bătătorit, al cărei capăt nici nu se zărea. Era şoseaua 
indicată în hartă, pe care zăpada îngheţată cînd o acoperea în 
întregime, cînd o dezvelea ici-colo, spulberată de vînt. 

— Sakrament!  bombăni  Skorzenny, ştergîndu-şi lentilele 
ochelarilor de fulgii de zăpadă care le acoperiseră în mai puţin de 
un minut. Ce vreme nenorocită! Ce ţară nenorocită! 

— Locotenente, se auzi vocea intrigată a Duiosului, cum aşa? 
Te afli în Rusia, şi înjuri nemţeşte? Nu se cade, zău! 

— Hai lăsaţi prostiile, veniţi să tragem la sorţi! Vom sta la 
pîndă fiecare dintre noi, şi Skorzenny se uită semnificativ pe sub 
sprincene spre Verner, subliniind cuvintul „fiecare“, cîte o oră. Vai 
de ăla care e de pază şi nu e în stare să miroasă maşina cînd s-o 
afla la zece kilometri de noi. 

Traseră la sorţi, şi primul căzu chiar Skorzenny. După ce mai 
trase o gură de cafea din termos, îşi ridică gulerul salopetei 
îmblănite, înhăţă binoclul, şi o porni spre un copac cu trunchiul 
gros, care se afla la cîţiva metri de şosea. 

În timpul primului schimb al fiecăruia dintre ei, nu se întîmplă 
nimic. Skorzenny îşi termină şi al doilea schimb, şi se întoarse 
bombănind, după ce-i predase Călugărului postul în primire. 

— Ce dracu' se întîmplă, au trecut şase ore şi nici o mişcare 
pe blestemata asta de şosea! 

Izbi de ciudă cu patul armei în tulpina firavă a unui pomişor, 
fringîndu-l în două. 

— O fi fost azi-noapte vreo sărbătoare de-a lor, şi s-or fi 
îmbătat cu toţii, nemernicii ăştia! avansă Butonieră o presupunere 
în care nici el nu prea credea. 

— Şi dacă stăm şi tot stăm, şi nu apare nici-o maşină, ce ne 
facem? întrebă realist Duiosul. 

Dar înainte de a primi vreun răspuns, dinspre copacul în 
spatele căruia stătea la pîndă Călugărul, se auzi un fluierat şi apoi 
încă unul. 

Skorzenny ţişni, de parcă ar fi fost anunţaţi că cine ajunge 
primul la Călugărul, primeşte Crucea de Fier. Nu zăbovi acolo mai 


mult de cîteva secunde, şi se întoarse înapoi, la pas, fără să se 
grăbească. 

— Ce s-a întîmplat? întrebă Verner, care ţopăia pe loc, 
izbindu-se cu palmele peste corp. 

— Ce să se întîmple, avem ghinion, asta-i! Vine o maşină, dar 
e atit de plină de soldaţi, încît nu cred să mai fie vreun loc şi 
pentru noi. 

Se trîntiră la pămînt, aşteptînd trecerea maşinii. În aer, începu 
să se distingă un zgomot, dar nu părea a fi de motor de maşină. 
Zgomotul creştea în intensitate, şi cînd maşina ajunse în dreptul 
lor, se puteau distinge glasuri bărbăteşti, care cîntau sacadat şi cu 
vigoare. 

— V-am spus eu, şopti Butonieră, ăştia-s beţi morţi! 

Se scurse şi al doilea rînd de schimburi, fără să se întîmple 
absolut nimic. Skorzenny se plimba de colo-colo, ca un leu în 
cuşcă, fără să bage pe nimeni în seamă nici măcar pe Verner, 
care suferea cumplit din cauza frigului. Acesta îşi pusese pe el 
două mantăi ruseşti, din sacul pe care-l cărase Duiosul, dar tot îi 
clănţăneau dinţii. E adevărat că mai luase pe furiş, citeva 
înghiţituri dintr-o sticlă, crezînd că nu-l vede nimeni, dar tot fără 
nici un rezultat. 

Pe la patru şi ceva după-amiază, în timpul schimbului 
Călugărului, se auziră din nou dinspre el, cele două fluierături. 
Skorzenny o luă iară la sănătoasa înspre şosea, şi se întoarse 
aproape imediat, alergînd printre copaci de parcă-l urmărea piaza 
rea. 

— Gata, haideţi, avem baftă! strigă el grăbit, printre gifiituri, 
încă înainte de a ajunge lîngă ai lui. Vine o maşină doar cu doi 
soldaţi în cabină. Verner, dă-i drumu”! 

Nici nu se mai obosise să i se adreseze acestuia regulamentar, 
dar nici Verner nu părea să fi remarcat acest lucru. Se sculă de la 
pămînt, unde stătea ghemuit, îşi scoase cu vădită părere de rău 
salopeta îmblănită, rămînînd într-o uniformă rusească de postav 
gros, peste care îmbrăcă mantaua. O porni apoi în goană, spre 
şosea. 

— Hei, hauptmann Verner, strigă Butonieră, alergind după el, 
scoate-ţi ochelarii ăia, doar nu crezi că ţăranii ăştia de-aici au în 
dotare aşa ceva! 


Verner se opri, se uită o clipă la Butonieră, îşi scoase ochelarii, 
pe care-i băgă într-un buzunar al uniformei, şi îşi reluă cursa spre 
şosea. 

Skorzenny, Butonieră şi Duiosul începură să se tirască şi ei 
spre şosea, însă cu vreo douăzeci de metri spre dreapta copacului 
lîngă care stătea pitit Călugărul. 

Maşina se putea vedea acum cu ochii liberi. Era un camion 
care înainta pe şoseaua pustie, viscolită în continuare de zăpadă. 
Se vede treaba că cei din cabină îl observaseră pe Verner, care se 
proţăpise în mijlocul şoselei, făcînd semne cu mîinile, întrucît 
maşina îşi micşoră viteza, oprind în cele din urmă la cîţiva metri 
de acesta, motorul însă continuînd să meargă. 

— Dacă nu eşti în stare să-i ţii de vorbă zece secunde, te 
împuşc! şopti Skorzenny, cu degetul pe trăgaciul armei, privind 
hipnotizat la scena de pe şosea. 

Din maşină cobori cineva, pe partea ascunsă privirilor celor de 
la marginea pădurii. 

— Loos! Schnell! şopti Skorzenny spre Butonieră şi Duiosul, 
mărind uşor presiunea degetului pe trăgaci. Cuiul cătării Walther- 
ului său stătea nemişcat pe căciula şoferului, de sub care ieşeau 
nişte laţe blonzii. 

Verner începuse să-i explice ceva tipului care se dăduse jos 
din maşină, arătîndu-i actele sale, măsluite de specialiştii nemți 
după cele ale unor prizonieri ruşi. 

Totuşi Verner părea cam stingherit. La drept vorbind, e destul 
de greu să fii complet relaxat cînd spui unui duşman o minciună 
gogonată, mai ales dacă acesta are îndreptată spre stomacul tău 
o armă încărcată. 

Nu se ştie ce l-o fi îndemnat pe rus să se uite înapoi, dar la 
vederea celor două mogildeţe în salopete albe, şi cu armele în 
miîini, care ajunseseră tîrîş pînă în mijlocul şoselei, se apucă să 
urle: 

— Serioja! Vrimanie!! 

Dacă Serioja avea de gind să apese cu piciorul stîng pedala 
ambreiajului, să bage maneta schimbătorului de viteze cu mîna 
dreaptă în viteza-ntiia, şi să apese apoi rapid cu piciorul drept în 
pedala de acceleraţie, pentru a-şi lua tălpăşiţa, chit că-şi lăsa 


U Atenţie! 


camaradul de izbelişte, trebuia să facă toate aceste lucruri cu 
cîteva secunde mai devreme. Pentru că aproape instantaneu cu 
acel strigăt de avertizare, arătătorul drept al lui Skorzenny trase 
ferm trăgaciul armei pînă la capăt. 

Glonţul sparse geamul maşinii, trecu fără nici un efort prin 
căciula şoferului, zdrobi osul temporal întîlnit în cale, trecu prin 
creier distrugînd în drumul său traseele vitale ale lui Serioja şi se 
opri apoi în celălalt os temporal al căpăţinii rusului. 

Simultan cu zgomotul împuşcăturii lui Skorzenny, Verner lovi 
peste arma celui din faţa sa, înlăturînd pericolul ce-i ameninţa 
stomacul şi se prăvăli apoi peste el. 

N-apucă însă să-şi dovedească talentele în lupta corp la corp, 
pentru că o împuşcătură răsună în apropierea sa, şi rusul se lăsă 
dintr-o dată moale. Verner se sculă de la pămînt, şi privi la 
adversarul său. O gaură cit toate zilele strica aspectul, şi aşa 
destul de grosolan, al uniformei acestuia, drept în regiunea 
pieptului. Privirea rusului rămăsese mirată, aţintită spre cerul 
mohorit. 

— Să ştii că-i o zi bună ca să mori! zise Butonieră, făcînd cu 
ochiul spre cel pe care zăpada începuse să se aşeze. Hauptmann 
Verner, ai cam avut probleme, nu-i aşa? 

Şi se uită cu drag la pistolul său mitralieră, din a cărei ţeavă 
se mai vedea ieşind un firicel firav de fum. 

Ai cumva impresia că mi-ai salvat viaţa? îl întrebă Verner, în 
timp ce-şi scutura hainele. 

— Nu, nici pomeneală, treceam şi eu pe aici, din întîmplare, şi 
mi-am zis că-i cam mare aglomeraţia asta. Aşa că am tras la 
nimereală, nu observi că aveţi uniformele la fel? 

Se aplecă, fără să mai aştepte replica gestapovistului, apucă 
cu ambele miini cadavrul rusului, şi-l aruncă cu uşurinţă în spatele 
cabinei. In acest timp, sosiseră şi ceilalţi, care făcură acelaşi lucru 
cu corpul şoferului. 

Skorzenny se instală la volan, şi conduse maşina printre 
copacii din pădure, pînă cînd desimea lor îl împiedică să mai 
înainteze. Camionul se afla la vreo sută de metri de şosea, şi cum 
lumina zilei începuse să pălească, nu exista nici o şansă să fie 
văzuţi. 

În aşteptarea plecării, se mai încălzeau pe rînd, cum se 


nimerea, în cabina camionului. În geamul spart dinspre partea 
şoferului, îngrămădiseră citeva mantale, pe care vintul le umfla 
din cînd în cînd, cu suflul său puternic. 

Noaptea se lăsa rapid. Cerul negru, şi pămîntul în întregime 
alb, păreau că se unesc, dincolo de şosea, într-o singură linie. 
Ningea în continuare, dar de data asta, fulgii cădeau ca nişte 
picături mari de ploaie. Groşi, cîteodată enormi. _ 

Pe la ora opt seara, se hotăriră să plece. Işi scoaseră 
salopetele îmblănite, şi îmbrăcară în locul lor, peste uniformele 
ruseşti mantalele grele şi incomode. Verner avea însemnele de 
comisar politic, Skorzenny, de locotenent, iar ceilalţi trei, erau 
simpli soldaţi. 

Corpurile celor doi ruşi ucişi le aruncară, fără cea mai mică 
consideraţie, în zăpadă, şi în camion trîntiră sacul cu salopetele 
lor, şi cele două lădiţe cu explozibil şi muniții. Călugărul, Duiosul şi 
Butonieră, se urcară în spate, blestemînd evident că urmau să 
suporte vintul şi frigul de-afară, iar Skorzenny şi Verner luară loc 
în cabină. 

Cheia de contact se răsuci în mîna lui Skorzenny, cuplînd 
bateria maşinii la electromotor. Motorul începu să se învirtă greoi, 
gemînd, dar nu porni. Faţa lui Skorzenny deveni mai albă decit 
zăpada care acoperise tot parbrizul. Mai încercă încă o dată, dar 
cu acelaşi rezultat. 

Izbi cu pumnul în volan, uitîndu-se, fără să scoată o vorbă, la 
Verner. Scotoci pe sub scaunul pe care şedea, culese nişte scule, 
şi ieşi din cabină. 

— Veniţi cu lanterna aia, să mă ajutaţi! strigă el celor din 
camion. 

Ridicară capota motorului, şi cu chiu cu vai, reuşiră să scoată 
bujiile. Duiosul desfăcu capacul rezervorului, îmbibă cîteva cîrpe 
în benzină, şi băgindu-se sub camion, reuşi să aprindă un foc 
mititel, pe care, împreună cu Butonieră şi Călugărul, se căzneau 
să-l protejeze cu corpurile lor. Skorzenny începu să încălzească 
fiecare bujie, manevrindu-le cu atita grijă, de parcă era vorba de 
nitroglicerină. 

Le montară apoi la loc, după care Skorzenny urcă din nou la 
volan. 

— Hai fetiţo, hai, fii cuminte şi porneşte! începu să se roage 


Duiosul, mîngiind tandru capota motorului, încă înainte ca 
Skorzenny să cupleze contactul. 

Motorul începu să se învirtă la fel de anemic, şi cu acelaşi 
geamăt muribund. 

— Hai, tîrfa dracului, porneşte odată! răcni Călugărul, izbind 
cu pumnul în capotă. 

Se pare că lovitura acestuia produse schimbări vitale în 
regimul de funcţionare al motorului, întrucît acesta porni brusc, 
începînd să zumzăie uniform. 

Duiosul şi Călugărul izbucniră în chiote, şi se apucară să 
danseze în faţa camionului, învîrtindu-se unul în jurul celuilalt, 
făcîndu-şi reciproc temenele, şi arătîndu-şi fundul celor doi din 
cabină, în timp ce-şi ridicau poalele mantalelor. 

leşiră din pădure, cotiră la stînga pe şosea, şi porniră spre 
Goncevo. 

Zăpada se năpustea în nori asupra parbrizului maşinii, 
lovindu-l brutal, încît ştergătoarele care patinau, creeau un strat 
gros de gheaţă, obturind complet geamul. Skorzenny se văzu 
nevoit, pentru a nu pierde controlul drumului, să deschidă 
portiera şi să conducă, ţinînd de volan cu o mînă şi cu capul scos 
în afara maşinii. 

Drumul era pustiu şi încă nu întîlniseră absolut nimic. Se părea 
că doar camionul lor se afla între cer şi pămînt, înaintînd prin 
acelaşi decor monoton, care nu dădea semne că s-ar mai schimba 
vreodată. Vremea duşmănoasă le îngreuia din cale-afară 
înaintarea, aşa că după o oră bună de mers, kilometrajul maşinii 
indica doar cu treizeci şi cinci de kilometri în plus faţă de cît avea 
cînd o capturaseră. 

— Hei, ia-o mai încet, mi se pare că se vede ceva în faţă! îi 
strigă Verner lui Skorzenny. 

— Am văzut şi eu, n-avea grijă! Achtung! strigă apoi 
Skorzenny către cei din spate. 

Farurile maşinii începuseră să lumineze o formă întunecată 
care contrasta cu albul zăpezii şi care se părea că blochează 
şoseaua sau în orice caz, se află lingă ea. Citeva siluete omeneşti 
se puteau distinge acum cu claritate, cum se aşezau în mijlocul 
şoselei. 

Skorzenny reduse viteza, şi se apropie cu prudenţă. Era cea 


mai indicată soluţie, întrucît asupra camionului lor era aţintită 
ţeava unei mitraliere Popov. Restul armei, cu servanţi cu tot, se 
afla în spatele cîtorva saci cu nisip, la cîţiva metri de şosea. In 
spatele adăpostului mitralierei se zărea o izbă!, cu acoperişul ca o 
căciulă. Din coşul izbei, o dîră de fum încerca să se ridice în aer, 
dar era spulberată în toate părţile de bătaia vîntului. 

— Stoi! i 

Doi soldaţi se apropiară de camion cu armele în poziţia de 
tragere, unul dintre ei ridicînd mîna stîngă în sus. 

Skorzenny frînă, dar nu întrerupse contactul motorului. Palma 
miîinii sale stîngi, aflată în buzunarul mantalei, mîngiia cu tandreţe 
fierul rece al unei grenade. 

— Davai documenti! 0 se adresă unul din cei doi ruşi lui 
Verner, un zdrahon nebărbierit de vreo lună, cu o manta 
unsuroasă, şi cu o privire care numai camaraderească nu se 
putea numi, neîncrezătoare şi iscoditoare. Lui Skorzenny i se păru 
că-i poate vedea chiar grenada din buzunar. 

Celălalt rus se îndreptă spre spatele camionului şi le ceru 
acelaşi lucru celor trei de-acolo. 

Gura mitralierei continua să fixeze camionul, la fel de 
prietenoasă ca şi intrarea într-un tunel. 

Verner îşi scoase actele, le înmiînă rusului, şi începu să 
converseze cu acesta într-o limbă înciîlcită şi antipatică. Cel puţin, 
aşa i se părea lui Skorzenny, care îl privea pe rus cu duioşia cu 
care te uiţi la un şarpe cu clopoței. 

Rusul luă actele lui Verner, şi se îndreptă spre unul din farurile 
camionului la lumina căruia începu să le examineze. Camaradul 
său i se alătură, şi începu şi el să facă acelaşi lucru. 

Specialiştii în falsuri în acte publice de la Berlin, se vede 
treaba că îşi meritau din plin salariul, ba chiar merita să fie şi 
premiaţi. Controlorii de trafic nu găsiră nimic suspect în actele 
examinate şi după mai puţin de un minut, se întoarseră şi le 
înapoiară nemților. 

— Sciastlivovo puti! WI îi spuse rusul cel nebărbierit lui 


l Căsuţă ţărănească din lemn. 
U Stai! 

UI pă actele! 

UI Drum bun! 


Verner după care se îndreptă spre spatele cabinei, şi repetă 
aceleaşi cuvinte celor de acolo. 

— Hai, dă-i drumu’, e-n regulă, îi zise grăbit Verner lui 
Skorzenny, exact în momentul în care din spate, vocea Duiosului 
rostea clar „ldi c ciortu“. 

Skorzenny porni rapid maşina, avînd timp totuşi să vadă prin 
geamul din dreapta sa, cum pe faţa celuilalt rus rămăsese 
întipărită o expresie de nedumerire. 

După citeva zeci de secunde, postul de control al ruşilor se 
pierdu complet din vedere, înghiţit rapid de întunericul nopţii. 

Verner deschise uşa din partea sa, şi întorcîndu-şi capul spre 
spate, strigă la Duiosul, plin de draci: 

— Ce naiba ţi-a venit să-l înjuri pe rus? 

— Ce să fac, dacă şobolanu' ăla s-a apucat să chiţăie la mine! 
se auzi răspunzind Duiosul, pe un ton inocent. 

— Mein Gott, urlă Verner, ăla ne-a urat drum bun! şi se uită 
exasperat la Skorzenny. Deşi în cabină era la fel de frig ca şi 
afară, faţa lui Verner lucea de transpiraţie. 

Călătoria continuă fără vreo altă peripeţie, doar vreo zece 
kilometri. Skorzenny tocmai frinase pentru a ricii cu baioneta 
gheaţa de pe parbriz, cînd, dintr-o dată, motorul începu să 
tuşească, şi să meargă din ce în ce mai neregulat, pînă se opri de 
tot. Toate eforturile făcute pentru a-l porni, rămaseră fără 
rezultat. 

— Poate s-o fi terminat benzina, îşi dădu cu părerea 
Butonieră, fapt care atrase imediat asupra sa, patru priviri 
ucigaşe. 

Din păcate, presupunerea Călugărului se dovedise corectă. 
Benzina din rezervorul camionului nu mai ajungea nici măcar cît 
să umpli o brichetă. Înjurînd ca ultimii birjari, evident, cu excepţia 
lui Verner, au pornit-o mai departe pe jos. Au renunţat cu plăcere 
la echipamentul de iarnă rusesc, îmbrăcîndu-şi la loc salopetele 
lor călduroase, şi au pornit-o prin stepă, spre nord-est. In acea 
direcţie la vreo zece kilometri, pe hartă era indicată o zonă verde, 
foarte aproape de Goncevo. 

Era ora zece şi zece. Peste 24 de ore, avionul care trebuia să-i 
transporte acasă, urma să survoleze marginea acelei zone verzi, 
şi dacă pilotul nu zărea nici un semnal luminos, nu se mai obosea 


să aterizeze şi se întorcea pur şi simplu, fără ei. 

Drumul se anunţa un adevărat calvar. Vîntul sufla infernal, şi 
mătura absolut totul în drumul său, proiectînd zăpada îngheţată 
care acoperea stepa, în ochelarii de protecţie ai celor cinci, cu 
zgomotul exasperant pe care-l fac grăunţele de grîu în interiorul 
unei batoze. 

Mergeau în şir indian, apropiaţi unul de celălalt, cu corpul 
aplecat, reuşind cu greu să învingă rezistenţa îndirjită a naturii. 
Din cînd în cînd se mai şi opreau, pentru a verifica cu ajutorul 
busolei dacă nu cumva deviaseră de la direcţia corectă. 

Eforturile cumplite depuse, îi obligau ca după aproape fiecare 
oră de mers, să facă o mică „pază”, în care, ghemuiţi laolaltă ca 
oile, se încălzeau, bînd o gură de cafea fierbinte. 

După mai bine de patru ore de la plecare, intrară în sfîrşit într- 
o pădurice de mesteceni tineri. Căzură claie peste grămadă, 
extenuaţi, pe primul dîmb de zăpadă întîlnit în cale. 

— Mişcă-ţi bă, hoitul mai încolo, ce naiba mi te-ai aşezat în 
braţe! gifii arţăgos Duiosul către Butonieră. 

— Ce dracu’ ai, ce, crezi că am început să am plăceri la tine? îi 
răspunse acesta, mutîndu-se cu greutate mai într-o parte. 

— Ştiu şi eu, poate frigul ăsta te-o fi tîmpit şi mai mult decit 
erai! continuă să bodogănească nemulţumit Duiosul. 

Mîncară alimente concentrate, ciocolată şi băură cafea, după 
care fiecare se băgă în husa individuală de dormit, un fel de pînză 
subţire, tratată special, care pliată, nu ocupa mai mult loc decit o 
pernuţă de dormit. Făceau pe rînd de pază, cite o oră, mai mult 
pentru a nu fi acoperiţi de zăpadă, întrucît urmele le fuseseră 
şterse demult de vintul năpraznic. 

Noaptea trecu repede, şi la apariţia zorilor, toţi erau treji, 
după cum dăduse Verner dispoziţie. Ninsoarea nu contenise, şi 
cădea în continuare din abundentă din cerul întunecat, numai că 
de data asta era fină, ca o ceaţă londoneză. 

— Unul dintre voi să se urce într-un copac, şi să facă o 
recunoaştere, ordonă Verner, adresîndu-se la modul general, dar 
uitîndu-se cu subinţeles la Butonieră. 

— Mă caţăr eu, hauptmann Verner! sări Butonieră, rînjind 
voios, de parcă i s-ar fi promis o permisie de o lună, dacă era în 
stare de isprava asta. 


Nu trecură nici cinci minute de cînd Butonieră se căţărase în 
copac, că şi sări sprinten în zăpadă, căzind în picioare ca o pisică. 

— Meine Herren, am plăcerea să vă invit să vizitaţi un depozit 
rusesc de muniții, la vreo doi kilometri de-aici. Dar asta numai 
dacă-mi promiteţi că sînteţi cuminţi, şi nu vă jucaţi cu chibritele 
pe-acolo. 

Intr-adevăr, după o oră, timp în care ajunseră la marginea 
pădurii, ţinta lor se putea vedea prin binoclu, cu destulă claritate. 
Depozitul era de fapt o îngrămădire de barăci, fiecare dintre ele 
putînd adăposti cu uşurinţă un crucişător, împrejmuite de o 
centură din sîrmă ghimpată. În stînga lor, se vedea calea de acces 
spre depozit, probabil şoseaua pe care abandonaseră camionul. 
Un puternic post de pază, întărit cu un tun şi cu aruncătoare de 
grenade antitanc, se afla la un kilometru de intrarea în depozit. În 
incinta acestuia, pe platforme cocoţate ici şi colo, soldaţi mici cît 
microbii văzuţi la microscop, stăteau în preajma unor mitraliere. 
Şi ca tacîmul să fie complet, pe tot perimetrul depoziului, se 
puteau vedea dispuse nişte imense reflectoare, care încă mai 
scărmănau împrejurimile, deşi se luminase de ziuă. 

Cei cinci se uitară pe rînd prin binoclu la depozitul din faţa lor 
fără să spună nici-un cuvint. La prima vedere, aveau tot atitea 
şanse de a-l arunca în aer, cît şi o balenă de a face pui, în piscina 
unui scoţian. 

— Hei tipilor, ce v-aţi ofilit aşa de tineri, ce naiba, n-are nimeni 
nici-o idee pe-aici? sparse tăcerea Skorzenny. 

li răspunse însă vintul care continua să şuiere printre crengile 
copacilor. Toţi ceilalţi, inclusiv Verner, tăceau încurcaţi, ca nişte 
copii prinşi asupra unei şotii. Doar Călugărul, care îşi scărpina 
barba cu un aer preocupat, reacţionă într-un fel, trimiţind cu 
precizie un scuipat pe tulpina unui mesteacăn aflat la cinci metri 
de el. 

— Bine, atunci uite ce vă propun, continuă Skorzenny, lămurit 
pe deplin de inventivitatea camarazilor săi. Ne vom deplasa cu 
toţii spre depozit, de cum se lasă întunericul. Ne vom opri în faţa 
barajului de sîrmă ghimpată, în timp ce unul dintre voi va plasa 
cîteva cartuşe de dinamită din 50 în 50 de metri, în faţa gardului 
de sîrmă ghimpată, însă exact în partea opusă aceleia prin care 
vom intra noi. Îl aşteptăm să ni se alăture, trecem de sîrma 


ghimpată, şi abia atunci vom declanşa explozia. 

— Aha, m-am prins, o diversiune! rînji răutăcios Butonieră. 

— Mein Gott, se minună Călugărul, şi eu care aş fi pariat pe 
orice că ai un creieraş de păsărică! 

— Şansa noastră, îşi reluă Skorzenny expunerea, fără să-i 
bage în seamă, este ca Serioja ăia să muşte din momeală, şi să 
creadă că depozitul este atacat din partea aceea. Din acel 
moment, în care precis va fi o harababură teribilă, avem la 
dispoziţie, zic eu, cam un minut, ca să ne facem treaba. 

— Da' cu reflectoarele ce facem? întrebă gînditor Butonieră. 

— Cite-o dată cred că te-ai cam ramolit, zău aşa! i se adresă 
cu sinceră părere de rău Duiosul, mîngiind compătimitor capul 
acestuia. Stai liniştit, rezolv eu chestia asta, o să le strig eu ălora 
să le stingă puţin, pînă ne luăm tălpăşiţa! 

— Încă ceva, interveni Verner. Sînt de acord cu planul lui 
leutenant Skorzenny, dar să ştiţi că nu vom avea timp pentru 
răniţi, indiferent cine va fi acela. Ordinul meu este categoric în 
privinţa asta. Cine va fi rănit, va fi lichidat de cel ce se va afla mai 
aproape de el. Dacă nu se va întîmpla acest lucru, o voi face eu 
cu mîna mea. Ce v-am spus, rămîne valabil şi în cazul meu. 

Ceilalţi patru se uitară unul la altul în tăcere. Un psiholog ar fi 
descifrat în acest schimb de priviri, sentinţa la condamnarea la 
moarte a lui Verner. 

Toate detaliile fiind lămurite, se culcară, aşteptind căderea 
întunericului. Dormiră neîntorşi, ca după o zi de vacanţă, în care 
zburdaseră ca mînjii, şi-şi făcuseră de cap. 

Pe la ora cinci după-amiaza, părăsiră pădurea, începîndu-şi 
drumul spre depozit. În cap îşi puseseră glugi albe de camuflaj şi 
înveliseră şi armele în huse albe, aşa că nici de la zece metri nu 
se puteau distinge cele cinci siluete, care înaintau tîrîş prin 
zăpadă. Formaţia îl avea pe Verner şi Butonieră în frunte, urmaţi 
de Călugărul şi Duiosul, şi cu Skorzenny la urmă. 

Fiecare dintre ei mai căra pe lîngă armamentul cu care erau 
dotați şi explozibilul din lădiţe, pe care şi-l împărţiseră frăţeşte, 
dar nu ăsta era principalul obstacol din drumul lor. Pe măsură ce 
se înnopta, gerul devenea şi mai puternic, încît practic li se lipeau 
nările la fiecare inspiraţie a aerului congelat. 

— Otto, tu care eşti mai deştept, ia zi, aşa o fi şi la Polul Nord! 


şopti Duiosul întorcînd capul în urmă. 

— Cînd la Polu' Nord e ca acum, înseamnă că e vară, băi 
analfabetule, îi răspunse Skorzenny, scoţind aburi pe gură. 

— Auzi, da'... Ce dracu' faceţi acolo? 

În timp ce încerca să-şi îmbogăţească cunoştinţele geografice, 
Duiosul, continuînd să se tirască, se lovise de piciorul lui Verner. 

— Stai! Dobitocule, nu mişca! 

Vocea lui Verner răsunase îngrozită. Un fir de oţel răsărise 
brusc din zăpadă, lipindu-se de bocancul lui Butonieră. 

— Sîntem într-un cîmp de mine, şi deşteptul ăsta şi-a prins 
piciorul într-un fir! şuieră Verner spre Skorzenny. 

Prin găurile din glugă, ochii lui Verner se vedeau ca două 
farfurioare de cafea. 

Toţi încremeniră pe loc, Verner alunecă înapoi o jumătate de 
metru, îşi scoase pumnalul-baionetă şi începu să degajeze zăpada 
de sub piciorul lui Butonieră, cu o încetineală terorizantă. 

Călugărul îşi aprinsese lanterna oarbă, şi cu ochii holbaţi, 
urmărea admirativ mişcările de ceasornicar ale miinilor lui Verner. 
Bocancul lui Butonieră avansa milimetru cu milimetru în jos, pînă 
cînd, la un moment dat, sirma de oţel eliberată făcu o mişcare 
abia vizibilă, oscilă de cîteva ori, şi rămase nemişcată. 

Butonieră, care cu capul întors îşi privea piciorul parcă pentru 
ultima oară, oftă din rărunchi, şi şopti: 

— Danke, herr hauptmann Verner! Da’ cum de-aţi văzut sîrma 
pe întunericu' ăsta? 

— Am fost o jumătate de an instructor într-o „Straffkompanie“ 
şi acolo antrenamentele se făceau numai noaptea, răspunse 
laconic gestapovistul. 

— Ce naiba-i aia, unde a zis ăsta c-a fost? întrebă în şoaptă 
Duiosul pe Skorzenny. 

— Hm, asta-i acolo unde viaţa se joacă la zaruri, răspunse 
Skorzenny, cu o faţă de şmirghel. Sînt geniştii din regimentele 
disciplinare, ăia care au brasarde negre la mîneci, şi care merg 
înaintea trupelor, să demineze terenul. Nimeni nu-i plinge p-ăştia, 
dacă le sar maţele în aer. 

În acest timp, Verner se deplasase cîţiva metri în dreapta, pe 
urma firului de oţel, şi se oprise, moşmondind preocupat la ceva. 
După cîteva minute, se întoarse cu o mină neagră, cît capacul 


unei oale, pe care o aşeză pe o grămăjoară de zăpadă. 

— Asta va fi reperul nostru la întoarcere, spuse el sec. Haideţi, 
să-i dăm drumul! 

Reluară drumul tîrîş, în aceeaşi formaţie ca mai înainte. 

În depărtare, noaptea era tăiată în felii de dîre de lumină, care 
se roteau din cînd în cînd, atingînd pămîntul. Erau reflectoarele 
depozitului de muniții, de care se apropiau încet-încet. 

Cînd limbile fosforescente ale ceasului de la mina lui 
Skorzenny arătau ora şapte fără zece, se aflau deja la cîțiva zeci 
de metri de gardul de sîrmă ghimpată. Butonieră o luă singur la 
dreapta, ducînd cu el un colac de citeva sute de metri de sîrmă 
extrem de subţire, dar deosebit de rezistentă. După cîteva 
secunde, dispăru din vedere, tăcut ca o nălucă. 

Minutele se scurgeau greoaie, şi doar ceasurile de la miinile 
celor patru, care-l aşteptau, dădeau măsura exactă a scurgerii 
timpului. 

Un fişiit uşor, pe care nimeni nu-l putuse distinge de vaietele 
vîntului, se auzi în dreapta lor. 

— Are careva din voi vreun chibrit? 

Pleoapele lui Butonieră clipeau stînjenite de acele de gheaţă 
care se lipiseră de firişorele de păr, dar gura sa rînjea satisfăcută. 

Era ora şapte şi douăzeci de minute. 

— Skorzenny, dă-i drumul! ordonă Verner. 

Acesta începu să se tîrască spre gard, trăgînd după el o sîrmă. 
Celălalt capăt, rămăsese în miinile lui Verner. Reflectorul dinspre 
ei tocmai se stinsese cu un minut în urmă, şi dacă s-ar fi păstrat 
regula de pînă atunci, urma să se aprindă peste cinci minute. 

În jurul său zăpada basculată de vînt îl orbea şi îl asfixia. 
Înjură în şoaptă, şi continuă să se tîrască. În porţiunea de teren 
prin care înainta, zăpada vălurită de vînt formase un strat destul 
de gros, în care se afunda la fiecare mişcare. Tentaţia de a se 
ridica în picioare, şi de a alerga pînă la gard, era imensă, dar şi 
pericolul reflectorului era la fel de mare. 

Gardul se zărea în faţa sa la cîţiva metri, cînd brusc, o pală de 
lumină ţişni drept spre el. Rămase nemişcat, cu capul îngropat 
într-o parte în zăpadă, pentru a nu i se vedea ochelarii. Pata de 
lumină tremura şovăitoare asupra locului în care se afla, parcă 
încercînd să-l facă să se mişte. După citeva zeci de secunde, se 


făcu din nou întuneric. Parcurse ultimii metri pînă la gard, îşi 
scoase din salopetă o lamă zimţată specială pe care o fixă de 
pumnal, şi făcu o breşă în sîrma ghimpată. Trase apoi de capătul 
sîrmei pe care între timp îl ţinuse în dinţi. În acel moment, ai lui 
porneau spre gard. 

— Ai cuplat detonatorul? îl întrebă Verner pe Butonieră, cînd 
ajunseră lîngă Skorzenny. 

— L-am cuplat, herr hauptmann! răspunse acesta cu un ton 
care-ţi dădea siguranţa unei case de bani asigurate la incendiu. 
Mîna sa mîngiia drăgăstos maşinăria cit o rişniţă de cafea. 

— Achtung! spuse Verner ridicînd o mînă în aer, uitîndu-se la 
cei din jur. Loos! ordonă, în timp ce mîna despica aerul. 

Butonieră apăsă pe măciulia detonatorului, dar nu se întîmplă 
nimic. O lamă de bărbierit ar fi fost boantă, în comparaţie cu 
privirea lui Verner. Butonieră ridică miînerul detonatorului, îl 
răsuci, şi mai apăsă o dată. Aproape instantaneu, zgomotul a 
patru explozii se detaşă de şuieratul vîntului, împroşcînd cerul cu 
jerbe de flăcări. 

— Vorwarts! Schnell! Schnell! răcni Verner. 

Tîşniră prin gard ca nişte fantome, într-un vacarm care se şi 
dezlănțuise. O sirenă pornise să se vaite gros, iar din depărtare, 
voci în panică, dădeau comenzi grăbite. 

Cea mai apropiată baracă se afla la mai puțin de cincizeci de 
metri de ei, şi Skorzenny, Verner şi Butonieră se năpustiră spre 
ea, cu viteza unor accelerate. 

— Stoi! Stoi! Ruki v verh!! se auziră strigăte dinspre platforma 
reflectorului. 

Ori ruşilor le plăcea în general să lungească vorba, ori cei din 
Goncevo, sufereau de o boală comună, care le întirzia reflexele. 
Cert este că în nici-un caz nu trebuiau să-i avertizeze pe nemți că- 
i zăriseră, dacă nu erau siguri de Călugărul că ştie ruseşte. Acesta 
nu mai pierdu vremea să-l întrebe pe Verner ce însemnau 
strigătele acelea amenințătoare, şi lansă o grenadă spre reflector. 

O explozie răsună imediat, măturînd pur şi simplu tot ce se 
afla pe platformă. Corpurile cîtorva soldaţi zburară în toate 
direcţiile plutind o fracțiune de secundă în aer, acompaniate de 
nişte urlete animalice. 


0 Stai! Stai! Miinile sus! 


— A făcut „Bum“! zise Călugărul mirat, de parcă nu s-ar fi 
aşteptat la un asemenea rezultat. 

Între timp, cei trei ajunseseră deja la baracă, şi răzleţiţi unul 
de celălalt, începură s-o dinamiteze în grabă. Skorzenny, care 
fusese primul, se aplecă, îşi scoase din salopetă cartuşele de 
dinamită, le înghesui într-o crăpătură din peretele de lemn, 
introduse fitilul lung de un metru şi jumătate, şi-i dădu foc. 
Flacăra începu să pilpiie ca un artificiu aprins, şi să se deplaseze 
încet spre perete. 

Se ridică rapid, şi se întoarse în fugă. Aproape în acelaşi timp, 
se întîlni cu Verner şi Butoniră, care se înapoiau şi ei, alergind, de 
după un colţ al barăcii. 

— Achtung! se auzi strigind Butonieră. 

Skorzenny şi Verner se trîntiră într-o clipă în zăpadă. Se auzi 
imediat răpăiala unei rafale, care pornise cu zgomotul unei cîrpe 
deşirate. 

Cei doi ridicară capetele, şi apucară să vadă cum un rus care 
apăruse după celălalt colţ al barăcii, îşi lăsa încet arma în jos, ca 
şi cum dintr-o dată, aceasta devenise prea grea. Genunchii i se 
îndoiră sub el şi ca într-un film proiectat la relanti, căzu uşor de 
parcă era susţinut de un fir invizibil. 

— Danke, kamerad!! îi spuse Verner lui Butonieră, şi ridicîndu- 
se din zăpadă, îşi continuă alergarea spre gard, unde Călugărul şi 
Duiosul, cu armele în poziţie de tragere, le asigurau celor trei 
retragerea. 

Din spatele barăcii, un grup de siluete întunecate, care se 
distingeau în albul decorului, ca nişte ţinte pe un poligon de 
trageri îşi făcură apariţia în goană. 

— Auzi, Călugăre, eu cred că ăstora le-ar trebui un regim 
alimentar cu mult fier, nu-i aşa? zise Duiosul. 

— Aici îţi dau dreptate, răspunse acesta cu milă în glas, 
aprobînd parcă o măsură umanitară. Îţi aminteşti de planul 
nostru, nu? 

— Care plan, întrebă mirat Duiosul? 

— Cum care, eu trag în ăia din dreapta, şi tu în ăia din stînga! 

Armele lor începură să răpăie la unison, şi peste citeva 
secunde, cei din faţa lor zăceau nemişcaţi în zăpadă. 


U Mulţumesc, camarade! 


Se strecurară cu toţii prin breşa făcută în gardul de sîrmă 
ghimpată, şi începură să alerge înapoi, spre pădure. După ce 
parcurseră ciţiva zeci de metri, se trintiră în zăpadă, cu faţa 
înspre depozit, aşteptind declanşarea exploziei. Trecu o jumătate 
de minut, timp suficient pentru a încorda la maxim nervii celor 
cinci, apoi, brusc, o bubuitură înfiorătoare, crăpă parcă universul 
în două. 

Spectacolul care urmă era într-adevăr grandios, iar rezultatele 
răsplăteau din plin eforturile depuse. Cerul întunecat se luminase 
dintr-o dată ca ziua, clipind de fiecare dată ce se producea o nouă 
explozie. 

Zgomotul era infernal, şi dădea senzaţia că văzduhul se 
destrăma sub acţiunea unei forţe uriaşe şi nevăzute. Pălălăile 
incendiilor care urmară erau gigantice, ridicîndu-se cu violenţă în 
aer, iar în bătaia viîntului, limbile de foc se împreunau şi se 
despărţeau ca într-un dans ciudat. 

Era opt şi douăzeci de minute. 

— Frumoasă treabă! exclamă încîntat Călugărul, cu tonul 
satisfăcut al unui critic de artă, care apreciază un tablou valoros. 

— Hai, mişcaţi-vă fundurile mai repede, să nu pierdem trenul, 
îi îmboldi Skorzenny. 

Se ridicară şi porniră mai departe, dar de data aceasta, fără să 
mai meargă tîriş. În frunte, se afla Duiosul, care era socotit de 
camarazii săi, un fel de geniu, într-o anumită privinţă. Avea un 
talent deosebit de a descoperi ceea ce îl interesa în mod deosebit. 
Dacă pe o rază de o sută de kilometri, s-ar fi găsit numai într-un 
singur loc, şi numai la o anumită oră o chestie care-l zgărmăna, ca 
de exemplu ceva de băut, atunci cu siguranţă Duiosul era primul 
care ar fi ajuns în acel loc. 

În acele momente, sarcina sa era de a nu ieşi din culoarul de 
drum deminat de Verner. Ceilalţi patru se înşirau în spatele său, 
scrutînd cu ochi nerăbdători cîmpia, pentru a descoperi mina pe 
care o lăsaseră ca semn. Se deplasau încet, conştienţi că timpul 
începuse să-i cam preseze, dar nici unul nu-şi exprima îngrijorarea 
pe care toţi o aveau în suflet. 

— Relaxaţi-vă băieţi, vă simt crispaţi, şi asta face rău la inimă! 
spuse brusc Duiosul întorcînd spre cei din urma sa un rînjet cît 
toate zilele. Uite-o, am văzut-o, adăugă el, întinzind o mînă 


înainte. 

În direcţia în care arăta, la douăzeci de metri în faţa lor, se 
zărea mina cea neagră, care trona pe grămăjoara de zăpadă pe 
care o lăsaseră. Deasupra ei, zăpada care căzuse între timp, se 
adunase ca o căciulă. 

— Ai de la mine o bere, pe chestia asta! se auzi vocea lui 
Butonieră. 

Faptul produse senzaţie printre ceilalţi, întrucît Butonieră avea 
renumele de a fi cel mai zgircit locuitor al Germaniei. 

Îşi continuară drumul, eliberaţi de apăsarea pe care o 
simţiseră pînă atunci. Călugărul începuse chiar să fluiere uşor, şi 
să fredoneze imnul învăţat în tabăra din munţii Pomeraniei. 

— „Sîntem vesela Hitlerjugend 

Şi nu ne trebuie virtuţi creştine...” 

— Taci naibii, ce te-a apucat, ai tot timpul să cînţi în avion, cît 
vrei! se sborşi la el Verner. 

— Am înțeles, herr hauptmann Verner! răspunse serios 
Călugărul, şi pocni din călciîie. 

După un timp, la vreun kilometru în faţa lor, se putea distinge 
o masă întunecată, care întrerupea linia orizontului. Era pădurea 
de mesteceni, lîngă care urma să aterizeze avionul lor. 

Era nouă şi douăzeci de minute. 

— Haideţi să ne grăbim! spuse Skorzenny, exact în clipa în 
care din dreapta lor, vîntul aduse zgomotul unui uruit, care părea 
că se apropie de ei. 

— Ce dracu’ o mai fi şi asta? mîrîi Duiosul, încărcîndu-şi arma. 

Skorzenny îşi scoase ochelarii, şi privi în direcţia din care se 
auzise zgomotul. Sub violenţa vîntului, din ochi începură să-i 
curgă lacrimi, care-i înceţoşau şi mai mult vederea. Ceea ce i se 
păru totuşi că vede, îl făcu să simtă un fior rece prin şira spinării. 
Îşi puse binoclul la ochi, pentru a se convinge. 

Într-adevăr, era un T 34, un tanc rusesc. Pe turelă, se putea 
distinge steaua roşie, ca o enormă pată de sînge. 

— Sakrament, înjură el, după care scuipă cu obidă. Avem 
musafiri, îi anunţă pe ceilalţi, un tanc. Dacă avem bafta să 
ajungem pînă la pădure fără să fim văzuţi, mai avem o şansă să-l 
distrugem. Dar dacă ne vede şi ne taie drumul, atunci s-a zis cu 
noi! 


Tancul se apropiase la cîteva sute de metri, dar mergînd 
paralel cu ei, nu dădea vreun semn că i-ar fi observat. inainta fără 
să se grăbească, lăsînd în urma sa flăcări lungi şi roşietice, care 
ţişneau din ţevile de eşapament. 

La un moment dat se opri, şi turela sa începu să se învirtă. 
Vaporii de benzină se uneau cu fulgii de zăpadă într-un nor 
roşiatic, învăluindu-l cu o perdea groasă, care-l deforma. 

Grupul fugarilor mai avea cel mult vreo două sute de metri 
pînă să ajungă la pădure, cînd, o bubuitură, şi apoi încă una, 
zgudui văzduhul. In spatele lor, destul de departe însă de ei, 
pămîntul se cutremură de două ori. 

Fuseseră descoperiţi. 

— Băieți, ţineţi minte, azi e sîmbătă, şi numai proştii mor la 
sfîrşitul săptămînii! răcni Skorzenny înspre ai lui. Salturi spre 
pădure, şi lăsaţi-l p-ăsta în seama mea. 

Porniră cu toţii alergind cîte trei-patru metri, după care se 
trinteau în zăpadă, reluîndu-şi apoi cursa nebună. Dar inamicul îi 
văzuse şi începu să tragă asupra lor şi cu mitraliera. 

Totuşi, se părea că erau în ziua lor norocoasă. Ultimele salturi 
le făcură la adăpostul mestecenilor, care se înclinau în vijiitul 
vîntului. Între timp, tancul se oprise nehotărit la marginea pădurii, 
parcă neştiind ce decizie să ia. 

Skorzenny privi îngrozit la ceasul de la mînă. Era zece fără un 
sfert. 

„Dacă nu-l lichidăm într-un sfert de oră, atunci, cînd ne vom 
întoarce în Germania, vom vorbi şi noi ruseşte, ca Verner“ gîndi 
el. li veni chiar să zimbească, în faţa unei asemenea perspective. 

— Duiosule, ia cîteva grenade, şi hai rapid cu mine! îi strigă el 
acestuia. Deschizi focul din lateral în scîrba aia, iar eu încerc să 
mă bag sub burta lui, să-l tai la maţe. Voi trei, acoperiţi-ne. 

Duiosul se îndepărtă, alergind, făcînd un mic ocol, pentru a 
ieşi din pădure, drept în coastele tancului. Ocupanţii acestuia încă 
nu se hotăriseră ce să facă, şi mai trăgeau din cînd în cînd cîte-o 
rafală de mitalieră, aşa, la nimereală. 

Skorzenny, cu citeva grenade agăţate de centura salopetei, 
aştepta culcat în zăpadă, ca turela tancului să se mişte spre 
stînga, de unde Duiosul trebuia să deschidă focul. 


— Schweinehund!, hai o dată, mototolule, mirii Skorzenny, cu 
dinţii încleştaţi. Nu se putu stăpiîni să nu se uite la ceas. Acesta 
arăta că mai erau doar nouă minute pînă la ora zece. 

Două explozii răsunară brusc. Duiosul îşi lansase grenadele, 
care loviră tancul în lateral, dar evident, fără a produce nici-o 
stricăciune. 

Numai că turela acestuia se mişcă imediat, încercînd să 
descopere inamicul, în timp ce proiectorul de pe el se aprinse, 
luminînd zona în care se afla probabil Duiosul. 

Skorzenny ţişni, străbătu în goană cu corpul aplecat cei 
aproape treizeci de metri care-l despărţeau de tanc, plonjă în 
zăpadă, şi reuşi să se strecoare sub el. Inima îi bătea în asemenea 
hal, încît se gîndea că e posibil ca cei de deasupra sa, să-l 
descopere. 

Scoase siguranţa unei grenade şi în clipa în care se pregătea 
s-o fixeze la roata motoare a şenilei drepte, o rafală trasă de ai 
săi, sparse proiectorul şi singurele raze de lumină care mai 
pătrundeau pînă la el, dispărură. După rapiditatea cu care cei din 
tanc ripostară, se părea că acesta nu va mai sta mult în acelaşi 
loc. 

Plasă totuşi grenada pe orbecăite şi începu să se tirască 
înapoi, printre şenilele tancului. Însă înainte de a apuca să iasă cu 
totul, şenila stîngă începu să se mişte pe loc. Se răsuci rapid spre 
dreapta, pentru a nu fi zdrobit de masa de fier, şi cu un ultim 
efort, ţişni rapid afară. De fapt, intenţia sa a fost să ţişnească 
rapid, pentru că mişcarea i-a fost încetinită de o bucată de fier, 
care îi smulse mănuşa din mîna dreaptă. Simţi cum muşcătura 
gerului îl pătrunse pînă la os, dar încleştă dinţii şi ieşi de sub tanc. 
Se apucă cu cealaltă mînă de un oblon al acestuia, şi făcîndu-şi 
vînt, sări pe el. Tancul nu-şi părăsise locul, îşi schimbase doar 
poziţia turelei, continuînd să tragă rafale de mitralieră spre 
pădure. Skorzenny avansă cîţiva paşi, avînd de gind să se agaţe 
de ţeava tunului, şi să arunce o grenadă prin aceasta, cînd dintr-o 
dată, un clămpănit metalic, în faţa picioarelor sale, îl făcu să 
tresară. Cei din tanc ridicaseră clapeta de vizare, şi imediat, vintul 
proiectă înăuntru, un suflu de zăpadă. 

De fapt, pe lingă zăpadă, în tanc mai intră şi o grenadă, pe 


0 Porc de cîine. 


care Skorzenny uluit, nevenindu-i să creadă de un asemenea 
noroc, mai avusese totuşi timp s-o amorseze. 

O bubuitură răsună imediat în pîntecele tancului, după care, 
masa de fier deveni inertă. Din pădure, se auzeau uralele 
camarazilor săi. 

Abia atunci îşi dădu seama că-şi pierduse o mănuşă. Auzise 
despre amputările datorate degerăturilor, şi alte scene de groază 
pe această temă. Îşi băgă mîna în zăpadă şi şi-o frecă cu putere, 
exact în momentul în care deasupra capului său, un zbiîrniit 
anunţa sosirea avionului pe care-l aşteptau. Îl putea vedea acum 
cu ochii liberi, era un Focke-Wolf 200. 

Era fix ora zece. 

Din pistolul lui Verner, ţişni în văzduh o rachetă de 
semnalizare. 


* x x 


— Herr Skorzenny, m-aţi auzit? 

Vocea lui Gerlach îl trezi la realitate. Avionul în care zburau 
tocmai trecuse de turnul de control al unui aeroport, din care, un 
individ îi privea printr-un binoclu. 

Klein Brehmen avea 52 de ani, şi de 14 ani era controlor de 
trafic aerian. Asistase în timpul ăsta la mii de decolări şi aterizări 
dar pînă acum, nu i se mai întîmplase să vadă aterizînd un avion 
de două locuri, în care se aflau trei pasageri. 

— Ştii, ăsta care a aterizat, îi spuse el lui Klaus Elmer, colegul 
său, lăsînd jos binoclul de la ochi, era cu două locuri şi erau trei în 
el. Să-l fi văzut pe ăla, care stătea în spatele pilotului, avea o 
căpăţină cheală, cît un biloi. 

— A înnebunit lumea de tot, asta-i! răspunse Elmer, filozofic. 

„Să vezi că acum o să înceapă să mă piseze cu teoria lui cu 
credinţa“ se îngrozi brusc Klein Brehmen. 

— Şi asta numai fiindcă oamenii au încetat să mai creadă în 
Dumnezeu, continuă impasibil Elmer. 

„Gata, s-a pornit!“ se căină în sinea sa Brehmen. 

— Auzi, mai pune şi tu nişte cafea, încercă el o tentativă 
disperată de diversiune. 

— lţi pun ţie, dacă vrei, eu nu mai beau. Şi cum îţi spuneam, 
lipsa... 


„... asta de credinţă“ continuă în gînd Brehmen, în timp ce îşi 
aprinse o ţigară, după care sorbi din cafea. De fiecare dată cînd 
era în tură cu Elmer, îşi blestema zilele, fiind obligat să asculte 
teoria aceea, absolut originală, după cum se jura Elmer, şi pe care 
de altfel o învățase pe dinafară. 

„Fir-ar al dracului să fie, nu se mai întîmplă nimic pe-aici, să 
mai am şi eu ce discuta cu ăsta“, continuă el să se lamenteze, 
privind absent prin geamul de sticlă groasă al turnului de control. 

Din avionul cu două locuri pe care-l văzuse aterizind, cobori 
mai întîi un ofiţer, îmbrăcat într-o uniformă cenuşiu-verzuie, apoi 
tipul cu căpăţina cheală, cît un biloi, şi la urmă pilotul. 

Tustrei se îndreptară apoi agale, tăifăsuind, spre clădirea 
aeroportului. 


EPILOG 


Căpitanul Gerlach aterizează pe aerodromul „Practica del 
Mare“ de lîngă Roma, cam la o oră după decolarea sa îndrăzneață 
de pe muntele Gran Sasso. 

Sturmbannfuhrerul Otto Skorzenny şi Mussolini se îmbarcară 
imediat pe un avion trimotor H 111. Căpitanul Muller decolă 
imediat spre Austria. 

În aceeaşi zi de 12 septembrie, noaptea tirziu, aterizară la 
Viena, unde îi întîmpinară personalităţi austriece. Îşi petrecură 
noaptea în hotelul „Continental“. 

A doua zi, Mussolini, însoţit ca o umbră de Skorzenny, se 
îmbarcă în alt avion, care-şi luă zborul spre Bavaria. Avionul 
ateriză la Munchen, unde ducele avu ocazia să-şi revadă pentru 
prima oară după arestarea sa, familia. Rachele şi copii săi, 
Romano, Anna-Maria şi Edda cea favorită, îl îmbrăţişară cu ochii 
înlăcrimaţi. Ginerele său Ciano, îl întîmpină cu un aer rezervat. 

La 18 septembrie, la postul de radio Munchen, o voce spunea 
în italiană: 

— „Cămăşi negre, italieni şi italience, după o lungă tăcere, 


iată-mă din nou. Sînt sigur că mă recunoaşteţi!“ 

In aceeaşi zi, lîngă Brescia, pe aerodromul Ghedi, o femeie 
singură, era înconjurată de poliţişti germani, care tocmai o 
eliberaseră din palatul Novara, transformat ad-hoc în închisoare. 
La un aparat de radio portativ se auzi vocea lui Mussolini. Femeia 
rise fericită, cu ochii înlăcrimaţi, apoi o podidiră hohotele de plins. 
După aceea leşină. Era Clara Petacci. 

La 24 septembrie, un avion uriaş Junkers-52 ateriză pe 
aerodromul de lîngă Ketrzyn, unde se afla cartierul general al lui 
Hitler. Din avion coboriră doar două persoane: Skorzenny şi 
Mussolini. Ducele era în drum spre întrevederea cu Fuhrerul. 

La 4 octombrie, la Poznan, se desfăşură conferinţa 
comandanților supremi SS. Reichsfuhrerul SS Himmler, ideologul 
celui de-al treilea Reich, călăul care ucidea din rafinament politic, 
califică acţiunea lui Otto Skorzenny, drept un „raid cavaleresc al 
SS-iştilor noştri”. Skorzenny devenise „eroul de la Gran Sasso“. 


XX x 


Mica localitate Salò, de pe malurile lacului Garda, va intra în 
istorie la 10 octombrie 1943. Este data la care Mussolini îşi 
instalează reşedinţa sa în vila Feltrinelli, care devenea astfel 
reşedinţa provizorie a noului guvern condus de el. Italia, sub noua 
conducere fascistă devenea Republica Socială Italia, cunoscută de 
la acea dată sub numele de Republica de la Sală. 

Tot pe malul lacului Garda, pe drumul care ducea spre castelul 
Vittoriale, vechea reşedinţă a lui Gabriel d'Annunzio, se afla o vilă, 
ce purta numele crinului: „Fiordaliso“. Personal se îngrijise ca 
femeia care făcuse închisoare pentru el nu trebuia abandonată şi 
locul său trebuia să fie în apropiere. 

În vila Fiordaliso, locuia Clara Petacci şi familia sa. 


11 ianuarie 1944, ora 9 şi 20 de minute. Sentința tribunalului 
special de la Verona, împotriva contelui Ciano şi a altor patru foşti 
membri ai Marelui Consiliu Fascist, care votaseră împotriva lui 
Mussolini, la 24 iulie 1943 este dusă la îndeplinire. Rafalele 
armelor curmară viaţa celor cinci. 

„Rațiunea de stat a învins în faţa sentimentului“ avea să 
declare Mussolini, care nu schiţase nici un gest pentru a salva 


viaţa ginerelui său. 

Ofensiva declanşată de italieni şi nemți la 16 decembrie 1943, 
în Ardeni, în speranţa de a degaja frontul occidental, nu reuşi. 

La 4 iunie 1944, Roma era cucerită de aliaţi. Conducătorii 
fascişti se retrag spre Milano. Acolo, Mussolini va ţine ultimul său 
discurs public, pe scena operei „Scala“, încercînd să prezinte o 
soluţie la situaţia fără ieşire în care se afla ţara. 

La 14 ianuarie 1945, începu ofensiva generală a ruşilor. Peste 
două zile, Hitler va intra în bunkerul său din Berlin, acoperit de opt 
metri de beton. 

La 16 aprilie, Mussolini reuneşte pentru ultima dată Consiliul 
său de Miniştri şi le comunică hotărîrea sa de transferare a 
guvernului la Milano. Incepuse să aibă o idee fixă şi anume, că 
armata republicană italiană trebuia să-şi organizeze retragerea la 
Valltelina, lîngă lacul Como, în apropierea graniţei cu Elveţia. 
Acolo ar fi urmat să se organizeze o ultimă linie de apărare, într-o 
supremă rezistenţă în faţa anglo-americanilor. 

Peste două zile, ducele îşi ia rămas bun de la sora sa Edwige şi 
de la soţia sa Rachele. În grădina din vila Feltrinelli, Mussolini şi 
Rachele se văd pentru ultima oară, după care ducele plecă spre 
Milano. 

Pe 21 aprilie, cucerirea văii Padului devenise o chestiune de 
zile. Aliaţii îşi formaseră deja un cap de pod. 

La 25 aprilie, Mussolini ajunge la Como, într-o coloană de 10 
maşini. La ora 21, vorbeşte la telefon pentru ultima dată cu 
Rachele, luîndu-şi adio. 

Convoiul care crescuse la 30 de maşini, îşi continuă drumul a 
doua zi spre Valltelina. Ultima maşină era un Alfa-Romeo, cu 
număr de Spania. În ea se aflau Marcello Petacci, soţia şi copii 
acestuia, şi încă o femeie, care avea cusut un diamant în 
breteaua sutienului. Era Clara Petacci. 

27 aprilie, ora 7 dimineaţa. Coloana în care se aflau Mussolini 
şi Clara Petacci, este oprită pe drumul către Dongo, de partizanii 
din cea de-a 52-a brigadă garibaldiană. Mussolini se îmbrăcase în 
uniformă de neamţ şi se ascunsese sub un teanc de pături într-un 
camion german, dar este descoperit şi arestat. 

Impreună cu el, mai sînt arestaţi 15 conducători fascişti şi 
Clara Petacci. Noaptea care va urma, va fi prima noapte pe care 


Mussolini şi Clara Petacci o vor petrece împreună, de cînd se 
cunosc. Dar va fi şi ultima noapte a vieţii lor. 

Sînt găzduiţi într-o căsuţă modestă a soţilor 'de Maria şi păziţi 
de doi tineri partizani originari de prin partea locului, Sandrino şi 
Lino. 

A doua zi, în timpul amiezii, sînt conduşi de un civil şi de doi 
bărbaţi în uniforme kaki, într-un Fiat 1100, cu număr de Roma. 
Civilul înalt, cu figură energică şi cu mustață à la Clark Gable, era 
Walter Audisio, membru al Partidului Comunist Italian, din 1931. | 
se mai spunea şi colonelul Valerio. Maşina cu prizonierii se 
opreşte la o cotitură a drumului dintre Mezzegra şi Bonzanigo. O 
poartă închisă dădea într-o livadă cu o casă părăsită în spate. 

Colonelul Valerio apăsă pe trăgaciul pistolului mitralieră Sten, 
dar arma nu se declanşă. 

Claretta Petacci îl ţinea îmbrăţişat pe Mussolini, strigind pradă 
isteriei: „Mussolini nu trebuie să moară!” 

Valerio aruncă arma, şi-şi luă revolverul, dar şi acesta se 
blocase. Mussolini aştepta moartea, într-o teroare de nedescris. 

Valerio luă Mas-ul pe care i-l întinse unul din cei doi îmbrăcaţi 
în kaki. Cinci gloanţe îl atinseră pe Mussolini fără să-l omoare. O 
nouă rafală o lovi mortal pe Claretta, dar Mussolini încă mai 
respira. Valerio se apropie de el, şi-l împuşcă în inimă. 

Exact cu 13 ani în urmă, pe autostrada dintre Roma şi Ostia, 
Clara Petacci şi Mussolini făceau cunoştinţă. 

Cele două cadavre vor fi duse a doua zi la Milano, în Piazza 
Moreto, unde cu un an în urmă, 15 partizani fuseseră executaţi, în 
faţa staţiei de benzină. Cadavrele lui Mussolini şi al Clarettei sînt 
spînzurate de picioare. 

În seara zilei de 29 aprilie, corpul lui Mussolini este luat din 
Piazza Moreto şi transferat în cimitirul Musocco din Milano. 

Autopsia cadavrului este făcută de profesorul Cattabeni, dar la 
cererea doctorului Calvin Arayer, psihiatru-consultant în armata 
americană, a fost prelevată o parte a creierului pentru examinare. 
Doctorul Arayer era interesat să afle, dacă în momentul morţii, 
Mussolini nu era afectat de o gravă maladie nervoasă. 

In 1966, Rachele va primi un centimetru cub din creierul 
fostului ei soţ. 

După ce corpul lui Mussolini a fost răpit dintr-un cimitir de 


neofascişti, în 1946, în 1957 va fi redat familiei şi îngropat 
definitiv la Predappio, locul său natal. 

Două zile după ce Mussolini şi Claretta au fost executaţi, Hitler 
şi Eva Braun se sinucideau în bunkerul din Berlin. Valetul lui 
Hitler, Heinz Linge le scoase corpurile în grădina bunkerului şi 
după ce turnă peste ele 200 de litri de benzină, le dădu foc. 

Edda Ciano, care trecuse graniţa în Elveţia cu 2 zile înainte de 
execuţia soţului său, se întoarse în Helia, la 29 august 1945. Este 
condamnată la domiciliu forţat, timp de doi ani, în insulele Lipari, 
dar va fi amnistiată în iulie 1946. 

Romano, fiul lui Mussolini, s-a căsătorit cu Maria Scicolone, 
sora celebrei actriţe Sofia Loren şi au avut o fată, actuala 
Alessandra Mussolini, actriţă de film în Italia. 

Generalul Kurt Student va participa peste un an, şi anume la 
17 septembrie la lupta împotriva celui mai mare desant aerian din 
istorie, pe care aliaţii l-au declanşat pentru ocuparea oraşului şi 
podului din Arnhem, din Olanda. Operaţiunea „Market-Garden“ a 
fost anihilată de nemţii aflaţi sub conducerea generală a 
feldmareşalului Model. 

Brigadenfuhrerul Walter Schellenberg a supravieţuit războiului 
şi şi-a salvat pielea datorită clarviziunii şi prevederii de care a dat 
dovadă încă înainte de terminarea războiului, intrînd în tratative 
secrete de pace cu aliaţii. 

In 1945, Schellenberg s-a refugiat în Suedia la contele 
Bernadotte, intermediarul tratativelor sale de pace prin consulatul 
suedez, perioadă în care şi-a scris memoriile. După un an, se 
predă ca prizonier, la Frankfurt. Tribunalul de la Nurnberg l-a 
condamnat la 11 aprilie 1949, la şase ani închisoare. 

După doi ani, în 1951, este eliberat pe motive de sănătate din 
închisoarea de la Landsberg. A murit în Italia, în 1954, într-o 
mănăstire. Memoriile sale vor fi vîndute la Londra, în 1956, de 
soţia sa. 

Din noiembrie 1944, organizează activitatea de sabotaj în 
spatele frontului sovietic, fiind în contact cu bandele 
anticomuniste. 

După război, Otto Skorzenny a trăit în Spania şi Argentina, 
valorificîndu-şi gloria sumbră de mercenar în solda celui de-al 
treilea Reich.