Jules Verne — Cinci Saptamani In Balon

Jules Vene 


Jules Vene 


Cinci săptamaâaâni în balon 


CUPRINS: 

CAPITOLUL 1 

SFÂRŞITUL UNUI DISCURS FOARTE APLAUDAT. 
PREZENTAREA DOCTORULUI SAMUEL FERGUSSON. 
„EXCELSIOR”. PORTRETUL DOCTORULUI ÎN ÎNTREGIME. 
CINĂ LA „TRAVELLER'S CLUB”. NUMEROASE TOASTURI 
DE CIRCUMSTANŢĂ. 

CAPITOLUL 2 

UN ARTICOL DIN DAILY TELEGRAPH. RĂZBOIUL 
ZIARELOR SAVANTE. M. PETERMANN ÎL SUSŢINU PE 
PRIETENUL SĂU, DOCTORUL FERGUSSON. RĂSPUNSUL 
SAVANTULUI KONER. PARISUL PARTICIPĂ LA 
EVENIMENTE. DIFERITE PROPUNERI FĂCUTE 
DOCTORULUI. 

CAPITOLUL 3 

PRIETENUL DOCTORULUI. ÎNCEPUTUL ACESTEI 
PRIETENII. DICK KENNEDY LA LONDRA. O PROPUNERE 
NEAȘTEPTATĂ ŞL NELINIŞTITOARE. PROVERB PUŢIN 
ÎNCURAJATOR. CÂTEVA CUVINTE DESPRE MARTIRII DIN 
AFRICA. AVANTAJELE UNUI AEROSTAT. TAINA 
DOCTORULUI FERGUSSON. 

CAPITOLUL 4 

EXPLORĂRI AFRICANE. BARTH, RICHARDSON, 
OVERWEG, WERNE, BRUN-ROLLET, PENEY, ANDREA 
DEBONO, MIANI, GUILLAUME LEJEAN, BRUCE, KRAPF ŞI 
REBMANN, MAIZAN, ROSCHER, BURTON ŞI SPEK. E. 

CAPITOLUL 5 

VISURILE LUI KENNEDY. ARTICOLE ŞL PRONUME LA 
PLURAL. INSINUĂRILE LUI DICK. PLIMBARE PE HARTA 
AFRICII. CE GĂSEŞTI ÎNTRE DOUĂ VÂRFURI DE COMPAS. 


EXPEDIŢII ACTUALE. SPEKE ŞI GRANT, KRAPE, DE 
DECKEN ŞI DE HEUGLIN. 

CAPITOLUL 6 

UN SERVITOR CIUDAT. EL VEDE CU OCHII LIBERI 
SATELIŢII LUI JUPITER. DICK SE IA LA HARŢĂ CU JOE. 
ÎNDOIALĂ ŞI CREDINŢĂ. CÂNTĂRITUL. JOE WILSON 
PRIMEŞTE O JUMĂTATE DE COROANĂ. 

CAPITOLUL. 7 

AMĂNUNTE DE GEOMETRIE. CALCULUL CAPACITĂŢII 
BALONULUI. AEROSTATUL DUBLU. ÎNVELIŞUL. NACELA. 
APARATUL MISTERIOS. ALIMENTE. SOCOTEALA FINALĂ. 

CAPITOLUL 8 

AERELE LUI JOE. COMANDANTUL LUI RESOLUTE. 
ARSENALUL LUI KENNEDY. ULTIMELE PREGĂTIRI. MASA 
DE ADIO. PLECAREA DIN 21 FEBRUARIE. ŞEDINŢELE 
ŞTIINŢIFICE ALE DOCTORULUI DUVEYRIER 
LIVINGSTONE. AMĂNUNTELE CĂLĂTORIEI AERIENE. 
KENNEDY REDUS LA TĂCERE. 

CAPITOLUL 9 

OCOLUL CAPULUI BUNEI SPERANŢE. PUNTEA DIN 
FAŢĂ. CURSURI DE COSMOGRAFIE PREDATE DE 
PROFESORUL JOE. DESPRE DIRIJAREA BALOANELOR. 
DESPRE CERCETAREA CURENȚILOR ATMOSFERICI. 
EVRICA! 

CAPITOLUL 10 

ÎNCERCĂRI ANTERIOARE. CELE CINCI CHESOANE ALE 
DOCTORULUI. ARZĂTORUL CU HIDROGEN ŞI OXIGEN. 
CALORIFERUL. SISTEMUL DE MANEVRARE. SUCCES 
SIGUR. 

CAPITOLUL 11 

SOSIREA LA ZANZIBAR. CONSULUL ENGLEZ. 
LOCUITORII NU VĂD CU OCHI BUNI CĂLĂTORIA CU 
AEROSTATUL. FĂCĂTORII DE PLOAIE. UMFLAREA 
BALONULUI. PLECAREA DIN 18 APRILIE. ULTIMUL ADIO. 
VICTORIA. 

CAPITOLUL 12 


TRAVERSAREA STRÂMTORII. MRIMA. PĂRERILE LUI 
DICK ŞI PROPUNERILE LUI JOE. REȚETĂ DE CAFEA. 
UZARAMO. NEFERICITUL MAIZAN. MUNTELE DUTHUMI. 
HĂRȚILE DOCTORULUI. O NOAPTE PE UN NOPAL. 

CAPITOLUL 13 

SCHIMBAREA TIMPULUI. FRIGURILE LUI KENNEDY. 
MEDICAMENTUL DOCTORULUI. CĂLĂTORIA PE JOS. 
BAZINUL IMENGE. MUNTELE RUBEHO. LA ŞASE MU DE 
PICIOARE ÎNĂLŢIME. POPAS DE O ZI. 

CAPITOLUL 14 

PĂDUREA DE ARBORI CARE DAU GUMĂ. ANTILOPA 
ALBASTRĂ. SEMNALUL DE ADUNARE. UN ASALT 
NEAȘTEPTAT. KANYEME. O NOAPTE SUB CERUL LIBER. 
MABUNGURU. JIHUE-LA-MKOA. PROVIZIE DE APĂ. 
SOSIREA LA KAZEH. 

CAPITOLUL 15 

KAZEH. TÂRGUL GĂLĂGIOS, APARIŢIA BALONULUI 
VICTORIA. WAGANGA. FU LUNII. PLIMBAREA 
DOCTORULUI. POPULAŢIA. TEMBE REGAL. NEVESTELE 
SULTANULUI. O BEŢIE REGALĂ. JOE ADORAT. CUM SE 
DANSEAZĂ ÎN LUNĂ. ÎNTOARCEREA. 

DOUĂ LUNI PE FIRMAMENT. NESTATORNICIA 
MĂREŢIILOR DIVINE. 

CAPITOLUL 16 

SEMNE DE FURTUNĂ. ŢARA LUNII. VIITORUL 
CONTINENTULUI AFRICAN. CELE MAI NOI MAŞINI. 
PRIVELIŞTEA ȚINUTULUI LA APUSUL SOARELUI. FLORA 
ŞI FAUNA. FURTUNĂ. ZONA DE FOC. CERUL ÎNSTELAT. 

CAPITOLUL 17 

MUNŢII LUNII. UN OCEAN DE VERDEAŢĂ. SE ARUNCĂ 
ANCORA. ELEFANTUL REMORCHER. FOC ALIMENTAT. 
MOARTEA PACHIDERMULUI. VATRĂ DE ŢARĂ. OSPĂŢ PE 
IARBĂ. O NOAPTE PE PĂMÂNT. 

CAPITOLUL 18 

KARAGUA. LACUL UKEREUE. O NOAPTE PE O INSULĂ. 
ECUATORUL. TRAVERSAREA LACULUI. CASCADELE. 


ASPECTUL ȚINUTULUI. IZVOARELE NILULUI. INSULA 
BENGA. 

SEMNĂTURA LUI ANDREA DEBONO. STEAGUL CU 
STEMA ANGLIEI. 

CAPITOLUL 19 

NILUL. MUNTELE TREMURĂTOR. AMINTIRI DIN 
PATRIE. POVESTIRILE ARABILOR. NYAM-NYAM-II. 
VICTORIA FUGE DE SALVA DE TUNURI. ASCENSIUNILE 
AEROSTATICE. DOAMNA BLANCHARD. 

CAPITOLUL 20 

STICLA CEREASCĂ. SMOCHINI-PALMIERI. „MAMMOUTH 
PREES”. ARBORELE RĂZBOIULUI. ECHIPAJUL ÎNARIPAT. 
LUPTELE DINTRE DOUĂ POPULAŢII. MASACRUL. 
INTERVENŢIE DIVINĂ. 

CAPITOLUL 21 

ZGOMOTE CIUDATE. UN ATAC NOCTURN. KENNEDY ŞL 
JOE ÎN POM. DOUĂ ÎMPUŞCĂTURI. AJUTOR! AJUTOR! 
RĂSPUNSUL ÎN LIMBA FRANCEZĂ. DIMINEAŢA. 
MISIONARUL. PLANUL DE SALVARE. 

CAPITOLUL 22 

MĂNUNCHIUL DE LUMINĂ. MISIONARUL. RĂPIREA LA 
LUMINĂ ARTIFICIALĂ. PUŢINĂ SPERANŢĂ. ÎNGRIJIRILE 
DOCTORULUI. TRAVERSAREA UNUI VULCAN. 

CAPITOLUL 23 

MÂNIA LUI JOE. MOARTEA PREOTULUI. PRIVEGHIUL. 
ARIDITATE. ÎNMORMÂNTAREA. BLOCURILE DE CUARŢ. 
HALUCINAŢIA LUI JOE. POVARA PREȚIOASĂ. TRECEREA 
PESTE MUNŢII AURIFERI. ÎNCEPUTURILE DISPERĂRII 
LUI JOE. 

CAPITOLUL. 24 

VÂNTUL ÎNCETEAZĂ. APROPIEREA DE DEŞERT. 
SCĂDEREA PROVIZIEI DU APĂ. NOPŢILE LA ECUATOR. 
ÎNGRIJORAREA LUI SAMUEL FERGUSSON. SITUAŢIA AŞA 
CUM ESTE. ENERGICELE RĂSPUNSURI ALE LUI K. 
ENNEDY ŞI ALE LUI JOE. ÎNCĂ O NOAPTE. 

CAPITOLUL 25 


PUŢINĂ FILOSOFIE. UN NOR LA ORIZONT. ÎN MIJLOCUL 
CETII. BALONUL NEAȘTEPTAT. SEMNALELE. O PRIVIRE 
EXACTĂ ASUPRA VICTORIEI. PALMIERI. URMELE UNEI 
CARAVANE. UN PUȚ ÎN MIJLOCUL DEȘERTULUI. 

CAPITOLUL 26 

O SUTĂ TREISPREZECE GRADE. PĂRERILE 
DOCTORULUI. CERCETĂRI DESPERATE. ARZĂTORUL SE 
STINGE. O SUTĂ DOUĂZECI ŞI DOUĂ DE GRADE. 
CONTEMPLAREA DEȘERTULUI. O PLIMBARE PRIN 
NOAPTE. SINGURĂTATE. NEREUȘITĂ. PROIECTELE LUI 
JOE. RĂGAZ DE-O ZI. 

CAPITOLUL 27 

CĂLDURI ÎNGROZITOARE. HALUCINAŢII. ULTIMELE 
PICĂTURI DE APĂ. NOAPTEA DESPERĂRII. ÎNCERCARE 
DE SINUCIDERE. SIMUNUL. OAZA. LEUL ŞI LEOAICA. 

CAPITOLUL 28 

O SEARĂ MINUNATĂ. BUCĂTĂRIA LUI JOE. DISERIAŢIE 
ASUPRA CĂRNII CRUDE. POVESTEA LUI JAMES BRUCE. 
VISURILE LUI JOE. BIVUAC. BAROMETRUL COBOARĂ. 
BAROMETRUL URCĂ. PREPARATIVELE DE PLECARE. 
URAGANUL. 

CAPITOLUL 29 

SEMNE DE VEGETAŢIE. IDEEA FANTEZISTĂ A UNUI 
AUTOR FRANCEZ. ŢARA MINUNATĂ. ŢINUTUL ADAMOVA. 
EXPLORĂRILE LUI SPERE ŞI BURTON ŞI LEGĂTURA LOR 
CU CELE ALE LUI BARTH. MUNŢII ATLANTICA. FLUVIUL 
BENUE. ORAŞUL YOLA. MASIVUL BACELE. MUNTELE 
MENDIE. 

CAPITOLUL 30 

MOSFEITA. ŞEICUL. DENHAM, CLAPPERTON, UIJNLIY, 
VOGEL. CAPITALA ȚINUTULUI LOGGUM. TOOL. E. 
LINIŞTI; DEASUPRA REGIUNII KERNAK. 
GUVERNATORUL ŞL CURTEA SA. ATACUL. PORUMBEII 
INCENDIATORI. 

CAPITOLUL 31 


PLECAREA ÎN NOAPTE. CEI TREI. PASIUNEA LUI 
KENNEDY. MĂSURI DL; PREVEDERE. DI; A LUNGUL 
FLUVIULUI SHARI. LACUL CIAD. APA LACULUI. 
HIPOPOTAMUL. UN GLONŢ PIERDUT. 

CAPITOLUL 32 

CAPITALA REGIUNII BORNU. INSULELE BIDDIOMAII. 
VULTURII, ÎNGRIJORĂRILE DOCTORULUI. PREVEDERILE 
SALE. UN ATAC ÎN ATMOSFERĂ. ÎNVELIŞUL BALONULUI 
SE RUPE. CĂDEREA, DEVOTAMENTUL SUBLIM. COASTA 
NORDICĂ A LACULUI... 

CAPITOLUL 33 

PRESUPUNERI. RESTABILIREA ECHILIBRULUI 
VICTORII;! NOILE CALCULE Al. |; DOCTORULUI 
FERGUSSON. VÂNĂTOAREA LUI KENNEDY. EXPLORAREA 
COMPLETĂ A LACULUI CIAD. TANGALIA. ÎNTOARCEREA. 
LARI. 

CAPITOLUL. 34 

URAGANUL. PLECAREA FORŢATĂ. PIERDEREA UNEI 
ANCORE. GÂNDURI TRIŞTI; O HOTĂRÂRE LUATĂ. 
TROMBA. CARAVANA ÎNGHIŢITĂ. VÂNT POTRIVNIC ŞI 
PRIELNIC. ÎNTOARCEREA SPRE SUD. KENNEDY LA 
POSTUL SĂU. 

CAPITOLUL 35 

PĂŢANIA LUI JOE. INSULA BIDDIOMAH. ADORAŢII; 
INSULELE. ÎNGHIŢIŢI; DL; APE. MALURILE LACULUI. 
ARBORELE ŞERPILOR. CĂLĂTORIE PE JOS. SUFERINȚE. 
ŢÂNŢARI ŞL FURNICI. FOAMEA. TRECEREA VICTORIEI. 
DISPARIŢIA VICTORIEI. DESPERARE. 

MLAŞTINA. UN ULTIM STRIGĂT 

CAPITOLUL. 36 

NORI LA ORIZONT. O ARMATĂ DE ARABI. URMĂRIREA 
EL ESTE? CĂDEREA DE PE CAL. UN GLONŢ TRIMIS DE 
KENNEDY. MANEVRĂ. RĂPIREA ÎN ZBOR. JOE ESTE 
SALVAT. 

CAPITOLUL 37 


DRUMUL SPRE EST. JOI; SE TREZEŞTE. 
ÎNCĂPĂŢÂNAREA LUI. SFÂRŞITUL PĂŢANIEI LUI JOE. 
TAGELEL. ÎNGRIJORĂRILE LUI KENNEDY. DRUMUL SPRE 
NORD. O NOAPTE APROAPE DE AGHADES. 

CAPITOLUL 38 

TRAVERSAREA RAPIDĂ. HOTĂRÂRI PRUDENTE. 
CARAVANE. 

AVERSĂ NEÎNTRERUPTĂ. GAO. NIGERUL. GOLBERRY, 
GEOFFROY, GRAY. MUNGO-PARK. LAING. RENE CA1LLIE. 
CLAPPERTON IOHN ŞI RICHARD LANDER. 

CAPITOLUL 39 

ŢARA DE LA COTUL NIGERULUI. PRIVELIŞTEA 
FANTASTICĂ A MUNŢILOR NUMBORI. KABRA. 
TEMBUCTU. PLANUL DOCTORULUI BARTH. DECADENŢĂ. 
CE SE VA MAI ÎNTÂMPLA. 

CAPITOLUL 40 

TEMERILE DOCTORULUI EERGUSSON. DIRECŢIA 
PERMANENTĂ SPRE SUD. NORUL DE LĂCUSTE. JENNE. 
SLIGO. SCHIMBAREA VÂNTULUI. REGRETELE LUI JOE. 

CAPITOLUL 41 

APROPIEREA DE SENEGAL. VICTORIA COBOARĂ DIN CE 
ÎN CE. SE ARUNCĂ TOT FELUL DE LUCRURI. PREOTUL 
EL. HADJI. DOMNII PASCAL, VINCENT ŞI LAMBERI. UN 
RIVAL AL LUI MAHOMED. MUNŢI GREU DE TRECUT. 
ARMELE LUI KENNEDY. 

MANEVRA LUI JOE. POPAS DEASUPRA UNEI PĂDURI. 

CAPITOLUL 41 

ÎNTRECERE DE GENEROZITATE. ULTIMUL SACRIFICIU. 
APARATUL DE DILATAŢIE. ÎNDEMÂNAREA LUI JOE. 
MIEZUL NOPŢII. STRAJA DOCTORULUI. STRAJA LUI 
KENNEDY; EL ADOARME. INCENDIUL. URLETELE. ÎN 
AFARĂ DE PERICOL. 

CAPITOLUL 43 

TALIBAŞII. URMĂRIREA. UN ȚINUT DEVASTAT. VÂNT 
MODERAT. VICTORIA COBOARĂ. ULTIMELE PROVIZII 


SĂRITURILE VICTORIEI. APĂRAREA CU FOCURI DE 
ARMĂ. 

VÂNTUL SE RĂCOREŞTE. FLUVIUL SENEGAL. 
CATARACTELE GUINEEI. AER CALD. TRAVERSAREA 
FLUVIULUI. 

CAPITOLUL 44 

CONCLUZII. PROCES-VERBAL. AŞEZĂRILE FRANCEZE. 
POSTUL MEDINA. VAPORUL BASILIC. SAINT-LOUIS. 
FREGATA ENGLEZĂ. ÎNTOARCEREA LA LONDRA. 


Capitolul 1. 

SFÂRŞITUL UNUI DISCURS FOARTE APLAUDAT. 

PREZENTAREA DOCTORULUI SAMUEL FERGUSSON. 

„EXCELSIOR”1. PORTRETUL DOCTORULUI ÎN 
ÎNTREGIME. 

CINĂ LA „TRAVELLER'S CLUB”2. 

NUMEROASE TOASTURI DE CIRCUMSTANŢĂ. 

La şedinţa Societăţii regale de geografie din Londra, din 
piaţa Waterloo 3, care se ţinea în ziua de 14 ianuarie 1862, 
era o mare afluenţă de auditori. Preşedintele Francis M... 
făcea onorabililor săi colegi o comunicare importantă, 
deseori întreruptă de aplauze. 

Acest discurs, de o rară elocvenţă, se termină cu câteva 
fraze sforăitoare, pline de patriotism tumultuos: 

— Anglia a păşit totdeauna în fruntea celorlalte naţiuni 
(căci, după cum s-a putut observa, naţiunile merg 
întotdeauna una în fruntea alteia) datorită curajoşilor ei 
călători şi descoperirilor lor geografice. (Numeroase 
aprobări.) Doctorul Samuel Fergusson, unul din glorioşii ei 
fii, nu-şi va dezminţi originea. (Aplauze din toate părţile: 
Nu! Nu!) Această încercare, dacă izbuteşte (Va izbuti!), va 
contopi, completându-le, cunoştinţele răzlețe despre 
cartologia3 africană (aprobări furtunoase), iar dacă dă greş 
(Niciodată! Niciodată!) va rămâne cel puţin una dintre cele 


mai îndrăzneţe încercări ale geniului omenesc! (Toţi bat din 
picioare cu frenezie.) 

— Ura! Ura! Izbucni adunarea, electrizată de aceste 
cuvinte emoţionante. 

— Ura pentru curajosul Fergusson! Strigă un ascultător 
mai expansiv. 

În toată sala izbucniră strigăte de admiraţie. Numele lui 
Fergusson se afla pe buzele tuturor. Faptul că numele lui 
era rostit de atâţia englezi ne îndreptăţeşte să credem că 
dobândise un ciudat prestigiu. 

Sala de şedinţe fremăta de entuziasmul participanţilor. Se 
găseau aici mulţi călători curajoşi, acum obosiţi şi 
îmbătrâniţi, pe care un temperament nestatornic îi dusese 
cândva în cele cinci părţi ale lumii. Toţi trecuseră din punct 
de vedere fizic sau moral prin mai multe sau mai puţine 
încercări, izbutind să scape teferi din naufragii şi incendii, 
de securile indienilor şi de măciucile sălbaticilor, de stâlpul 
caznelor şi din mâna antropofagilor polinezieni. Dar nimic 
nu putuse încetini bătăile inimilor lor, în timpul discursului 
lui sir Francis M... De când îşi aminteau cei prezenţi, acesta 
fusese, fără îndoială, cel mai mare succes oratoric 
înregistrat la Societatea regală de geografie din Londra. 
Dar în Anglia entuziasmul nu se mulţumeşte numai cu 
vorbe. El bate monedă mai repede decât maşina de bătut 
monezi de la „The Royal Mint”. 

Chiar în aceeaşi şedinţă se votă, în favoarea doctorului 
Fergusson, o primă de încurajare, care se ridica la suma de 
două mii cinci sute de lire. Suma era proporţională cu 
măreţia proiectului. 

Unul din membrii societăţii îl întrebă pe preşedinte dacă 
doctorul Fergusson nu va fi prezentat oficial. 

— Doctorul este la dispoziţia adunării, răspunse sir 
Francis M... 

— Să intre, strigară toţi, să intre! Face să vezi cu proprii 
tăi ochi un om de o îndrăzneală atât de nemaipomenită! 


— Poate că propunerea asta de necrezut, spuse un bătrân 
comodoril apoplectic, nu este decât o păcăleală. 

— Şi dacă în realitate doctorul Fergusson nu există? Strigă 
o voce răutăcioasă. 

— Ar trebui inventat! Răspunse un membru mucalit al 
acestei serioase societăţi. 

— Să intre doctorul Fergusson! Spuse atunci, simplu, sir 
Francis M... 

Şi doctorul intră, întâmpinat de un tunet de aplauze, care 
de altfel nu-l emoţionară câtuşi de puţin. 

Era un om cam de patruzeci de ani, de înfăţişare 
obişnuită; temperamentul său sanguin se trăda prin 
culoarea aprinsă a obrazului. Avea o înfăţişare rece, cu 
trăsăturile obrazului regulate, cu un nas puternic, 
semănând cu linia etravei2 unei corăbii, aşa cum au de 
obicei oamenii predestinaţi descoperirilor. Privirea foarte 
blândă, mai mult inteligentă decât îndrăzneață, dădea mult 
farmec fizionomiei sale; braţele-i erau lungi şi păşea cu 
siguranţa unui călător încercat. 

Din toată înfăţişarea lui se desprindea o gravitate liniştită, 
încât, privindu-l, nimeni nu l-ar fi putut bănui nici de cea 
mai nevinovată înşelăciune. 

Ca urmare, uralele şi aplauzele nu încetară decât în clipa 
când doctorul Fergusson ceru, printr-un gest amabil, să se 
facă linişte. Atunci, celebrul oaspe se îndreptă spre fotoliul 
ce-i era pregătit, şi, în picioare, drept, cu privirea energică, 
ridică spre cer arătătorul mâinii drepte, rostind acest 
singur cuvânt: 

— Excelsior! 

Nu! Niciodată vreo întâmpinare neaşteptată a domnilor 
Bright şi Cobden sau vreo cerere de fonduri extraordinare 
făcută de lordul Palmerston, pentru întărirea malurilor 
stâncoase ale Angliei, nu obținuse un asemenea succes. 
Discursul lui sir Francis M... fu cu mult depăşit. Doctorul 
era în acelaşi timp măreț, impunător, cumpătat şi stăpânit; 
el caracterizase situaţia cu un singur cuvânt: „Excelsior!” 


Bătrânul comodor, câştigat cu totul de acest om ciudat, 
ceru publicarea integrală a discursului lui Fergusson în 
„The Procedings of the Royal Geographical Society of 
London”1. 

Dar cine era doctorul acesta şi ce voia să întreprindă? 

Tatăl său, un viteaz căpitan din marina engleză, îşi 
asociase fiul, încă din cea mai fragedă vârstă, pericolelor şi 
aventurilor profesiunii sale. Acest copil, demn de încredere, 
care părea să nu fi cunoscut vreodată frica, dovedi în 
curând că are un spirit vioi, o inteligenţă de cercetător şi o 
înclinare remarcabilă pentru lucrări ştiinţifice. Afară de 
asta, mai dovedi şi o pricepere neobişnuită în a scăpa din 
încurcătură; de mic ieşise cu faţa curată din toate 
încercările chiar şi atunci când se folosise prima oară de o 
furculiţă, cu toate că această ispravă le izbuteşte, în genere, 
atât de rar copiilor. 

Lectura cărţilor care povesteau călătorii îndrăzneţe, 
întreprinzători pentru explorarea mărilor, îi înflăcăra 
curând imaginaţia. 

Urmărea cu pasiune descoperirile care caracterizează 
prima jumătate a secolului al XIX-lea; visa gloria unor 
Mungo-Park, Bruce, Caillie, Levaillant şi puţin, cred, chiar 
pe aceea a unui Selkirk sau a unâi Robinson Crusoe, care 
nu i se părea mai prejos decât a celorlalţi; Câte ore nu-şi 
petrecuse el împreună cu Robinson Crusoe pe insula 
acestuia, Juan Fernandez? Adeseori împărtăşea ideile 
celebrului marinar părăsit; câteodată, însă, îi critica 
planurile şi proiectele; cu siguranţă că el le-ar fi întocmit 
mai bine, sau, în orice caz, măcar tot atât de bine! Dar cu 
siguranţă că el n-ar fi părăsit niciodată acea insulă 
încântătoare, unde Robinson Crusoe era fericit ca un rege 
fără supuşi... nu, chiar dacă ar fi devenit primlord al 
amiralităţii. 

Vă las să vă gândiţi în ce măsură se dezvoltaseră aceste 
înclinaţiuni în timpul tinereţii sale aventuroase, petrecută în 
cele patru colţuri ale lumii. Tatăl său, care era un om cult, 


se străduia, dealtfel, să consolideze această inteligenţă vie 
prin studii serioase de hidrografie, fizică şi mecanică, 
îmbinate cu unele cunoştinţe de botanică, medicină şi 
astronomie. 

La moartea vrednicului căpitan, tânărul Samuel 
Fergusson, în vârstă de douăzeci şi doi de ani, făcuse 
înconjurul lumii. Rămas singur, se înrolase în corpul 
inginerilor bengalezi şi se distinsese prin mai multe isprăvi. 
Dar viaţa de soldat nu-i plăcuse; nu voia să comande, dar 
nici să se lase comandat. 

Îşi dăduse demisia şi plecase spre nordul Peninsulei 
indiene, pe care o străbătuse de la Calcutta la Surate, când 
vânând, când adunând plante. O simplă plimbare de 
amator. 

De la Surate trecuse în Australia, unde, în 1845, luase 
parte la expediţia căpitanului Sturt, căruia i se încredinţase 
misiunea de a descoperi acea Mare Caspică despre care se 
presupunea că există în centrul Noii Olande. 

Samuel Fergusson se întoarse în Anglia cam prin 1850, şi, 
stăpânit mai mult decât oricând de demonul descoperirilor, 
îl însoţi pe căpitanul Mac Clure, până în 1853, în expediţia 
care ocolea continentul american, de la Strâmtoarea 
Behring la Capul Farewel. 

În ciuda oboselilor de tot soiul şi a climatului felurit, 
constituţia lui Fergusson rezistă minunat. Reuşea să se 
simtă bine în mijlocul celor mai mari lipsuri; era tipul 
călătorului perfect, al cărui stomac se strânge şi se dilată 
după voinţă, ale cărui picioare se întind sau se chircesc 
după culcuşul improvizat, care adoarme la orice oră din zi 
şi se trezeşte la orice oră din noapte. 

Aşa că nu ne surprinde faptul de a-l regăsi pe neobositul 
nostru călător vizitând, între 1855 şi 1857, tot vestul 
Tibetului, în tovărăşia fraţilor Schlagintweit, şi aducând cu 
el, din această explorare, ciudate observaţii de etnografie. 

În decursul acestor călătorii, Samuel Fergusson fusese 
corespondentul cel mai activ şi mai interesant al ziarului 


Daily Telegraph, ziar de un penny, al cărui tiraj urcă până la 
o sută patruzeci de mii de exemplare pe zi, făcând faţă cu 
greu celor câtorva milioane de cititori. De aceea, doctorul, 
fără să fie membru al vreunei instituţii savante, nici al 
Societăţii de geografie din Londra, Paris, Berlin, Viena sau 
Petersburg, nici al „Iraveller's Club”-ului şi nici măcar al lui 
„Royal Politechnic Institution”1, unde domnea atotputernic 
prietenul său, statisticianul Kokburn, era totuşi bine 
cunoscut. 

Ca să-i fie pe plac, acest savant îi propuse într-o zi să 
rezolve următoarea problemă: cunoscând numărul de mile 
parcurs de doctor în jurul lumii, să se spună cu câte mile 
era mai lung drumul străbătut de el cu capul, decât cel cu 
picioarele, ţinând seama de diferenţa razelor celor două 
cercuri. Sau, cunoscându-se numărul de mile parcurs pe de 
o parte de capul, iar pe de alta de picioarele doctorului, să i 
se calculeze cu precizie înălţimea! 

Dar Fergusson se păstra totdeauna departe de tagma 
savanților, fiind dintre cei care ţin la fapte, nu la vorbe; 
găsea că e mai bine să-ţi foloseşti timpul cercetând, nu 
discutând, descoperind, nu flecărind. 

Se povesteşte că, într-o zi, un englez venise la Geneva să 
viziteze lacul. Se urcase într-una din acele trăsuri vechi, cu 
băncile dispuse lateral, ca în omnibuze, dar, întâmplător, se 
aşezase cu spatele spre lac; trăsura parcursese în linişte 
drumul ei circular, fără ca el să se fi gândit măcar o dată să- 
şi întoarcă privirea. Totuşi englezul nostru se înapoiase la 
Londra încântat de lacul Geneva. 

În schimb, doctorul Fergusson îşi întorsese de multe ori 
capul în timpul călătoriilor sale; şi-l întorsese atât de bine 
încât văzuse multe. De altfel, asta-i era firea şi avem motive 
temeinice să credem că era fatalist, bazându-se pe sine 
însuşi şi chiar pe Providenţă. Se simţea mai mult împins 
decât atras spre aceste călătorii şi străbătuse lumea, 
asemenea unei locomotive care nu se conduce singură, ci 


pe care drumul o conduce. „Nu-mi urmez eu drumul, 
spunea adesea, ci drumul mă urmăreşte pe mine.” 

Aşa că nu vom fi surprinşi de sângele rece cu care primise 
aplauzele Societăţii regale; nefiind orgolios şi, cu atât mai 
puţin vanitos, stătea deasupra acestor nimicuri. Propunerea 
pe care o făcuse preşedintelui sir Francis M... i se părea 
foarte simplă... şi aproape nu luă în seamă imensul efect ce- 
l producea. 

După şedinţă, doctorul fu condus la „Iraveller's Club”, în 
Pall Mall, unde se pregătise în onoarea lui un ospăț foarte 
bogat. Mărimea porţiilor oferite era proporţională cu 
importanţa personajului, iar morunul servit cu acest prilej 
nu măsura nici măcar trei şchioape mai puţin decât Samuel 
Fergusson însuşi. 

Se închinară numeroase pahare cu vinuri din Franţa, în 
cinstea celebrilor călători care-şi câştigaseră faima pe 
pământul Africii. Se bău în sănătatea sau în amintirea lor, în 
ordine alfabetică, ceea ce e foarte englezesc; pentru 
Abbadie, Adams, Adamson, Anderson, Arnaud, Baikie, 
Baldwin, Barth, Batouda, Beke; Beltrame, du Berba, 
Bimbachi, Bolognesi, Bolwik, Bolzoni, Bonnemain, Brisson, 
Browne, Bruce, Brun-Rollet, Burchell, Burkhardt, Burton, 
Caillaud, Caillie, Campbell, Chapman, Clapperton, Clot-Bey, 
Colomieu, Courval, Cumming, Cuny, Debono, Decken, 
Denham, Desavanchers, Dicksen, Diekson, Dochard, 
Duchaillu, Duncan, Durand, Duroul, Duveyrier, Erhardt, 
d'Escayrac de Lauture, Ferret, Fresnel, Galinier, Galton, 
Geoffroy, Golberry, Hahn, Halm, Harnier, Hecquart, de 
Heuglin, Hornemann, Houghton, Humbert, Kaufmann, 
Knoblecher, Krapf, Kummer, Lafargue, Laing, Lajaille, 
Lambert, Lamiral, Lampriere, John Lander, Richard Lander, 
Lefebvre, Lejean, Levaillant, Livingstone, Maccarthie, 
Maggiar, Maizan, Malzac, Moffat, Mollien, Monteiro, 
Morrison, Mungo-Park, Neimans, Overwcy, Panel, 
Partarrieau, Pascal, Pearse, Peddie, Peney, Petherick, 
Poncet, Prax, Raffenel, Rath, Rebmann, Richardson, Riley, 


Ritchie, Rochet d'Haricourt, Rongâwi, Roscher, Ruppel, 
Saugnier, Speke, Steidncr, Thibaud, Thompson, Thornton, 
Toole, Tousny, Trotter, Tuckey, Tyrwitt, Vaudey, Veyssiere, 
Vincent, Vinco, Vogel, Wahlberg, Warington, Washington, 
Werne, Wild... şi, în sfârşit, pentru doctorul Samuel 
Fergusson care, prin încercarea sa de necrezut, urma să 
contopească lucrările acestor călători şi să completeze seria 
descoperirilor despre Africa. 

Capitolul II. 

UN ARTICOL DIN DAILY TELEGRAPH. 

RĂZBOIUL ZIARELOR SAVANTE. 

M. PELERMANN ÎL SUSŢINE PE PRIETENUL SĂU, 
DOCTORUL FERGUSSON. 

RĂSPUNSUL SAVANTULUI KONER. 

PARISUL PARTICIPĂ LA EVENIMENTE. 

DIFERITE PROPUNERI FĂCUTE DOCTORULUI. 

Daily Telegraph publică a doua zi, în numărul său din 15 
februarie, un articol conceput astfel: „Se va afla, în sfârşit, 
taina întinselor ţinuturi ale Africii. Un Oedip modern ne va 
da cheia acestei enigme, pe care savanții a şaizeci de secole 
n-au putut-o descifra. Altădată, căutarea izvoarelor Nilului - 
fontes Nili quaerere - era privită ca o încercare nesăbuită, 
o himeră, un lucru irealizabil. 

Doctor Barth a ajuns până-n Sudan, pe drumul indicat de 
Denhain şi Claperton; doctorul Livingstone şi-a întins 
numeroasele şi cutezătoarele sale cercetări de la Capul 
Bunei Speranţe până în bazinul Zambezi; căpitanii Burton 
şi Speke au deschis civilizaţiei moderne, prin descoperirea 
Marilor Lacuri, trei drumuri; punctul lor de întretăiere, 
punct la care n-a putut ajunge nici un călător, este însăşi 
inima Africei. Spre el trebuie să tindă toate eforturile 
noastre. 

Or, lucrările acestor îndrăzneţi pionieri ai ştiinţei vor fi 
continuate prin cutezătoarea încercare a doctorului 
Fergusson, ale cărui frumoase explorări au fost deseori 
apreciate de cititorii noştri. 


Acest curajos descoperitor îşi propune să străbată, în 
balon, toată Africa, de la răsărit la apus. După cum am aflat, 
punctul de plecare al surprinzătoarei călătorii va fi insula, 
Zanzibar de pe coasta orientală. Cât despre punctul de 
sosire, numai Providența îl poate cunoaşte. 

Această explorare ştiinţifică a fost propusă, în mod oficial, 
ieri, la Societatea regală de geografie; s-a votat suma de 
două mii cinci sute de lire pentru acoperirea cheltuielilor de 
călătorie. 

Îi vom ţine pe cititorii noştri la curent cu această 
încercare, fără precedent în analele cercetărilor 
geografice.” 

După cum era de aşteptat, articolul făcu multă vâlvă. La 
început el stârni un val de neîncredere; doctorul Fergusson 
trecu drept una din acele fiinţe ce se hrănesc cu iluzii, un 
fel de domnul Barnum, care, după ce a lucrat în America, se 
pregătea să „facă” Anglia. 

În numărul pe februarie al „Buletinului Societăţii de 
geografie” din Geneva apăru un răspuns glumeţ, care îşi 
bătea joc în mod spiritual de Societatea regală din Londra, 
de „Iraveller's Club” şi de morunul fenomenal. 

Dar domnul Petermann, în ale sale „Mitteilungen”1, 
publicate la Gotha, reduse la cea mai deplină tăcere ziarul 
din Geneva. 

Domnul Petermann îl cunoştea personal pe doctorul 
Fergusson şi garanta pentru curajul cutezătorului său 
prieten. 

Dealtfel, foarte curând, îndoiala nu mai fu posibilă. La 
Londra se făceau pregătirile de călătorie; fabricile din Lyon 
primiseră o importantă comandă de tafta, necesară 
construirii aerostatului; în sfârşit, guvernul britanic pusese 
la dispoziţia doctorului vasul Resolute, condus de căpitanul 
Pennet. 

În curând începură să vină de pretutindeni mii de scrisori 
de încurajare, se primiră felicitări. Se publicară pe larg 
amănuntele proiectului în „Buletinul Societăţii de 


geografie” din Paris; un articol important apăru în „Noile 
Anale de călătorii geografice, istorice şi arheologice” ale lui 
M. V. A. Malte-Brun, iar o lucrare amănunţită publicată în 
„Zeitschrift fur Allgemeine Erdkunde”1, de către doctorul 
W. Koner, demonstra în mod strălucit posibilitatea 
explorării, şansele ei de succes, felul obstacolelor, imensele 
avantaje ale călătoriei pe calea aerului. Singura rezervă pe 
care o făcea era asupra punctului de plecare. El propunea 
mai curând Masuah, mic port al Abisiniei, de unde se 
avântase, în 1768, James Bruce, în căutarea izvoarelor 
Nilului. Dealtfel, admira fără rezervă spiritul energic al 
doctorului Fergusson şi curajul acestui om călit, care 
concepuse şi voia să încerce o asemenea călătorie. 

„North American Review” nu vedea cu plăcere o 
asemenea glorie rezervată Angliei, lua în glumă propunerea 
doctorului şi-i sugera să se abată şi prin America, din 
moment ce tot va fi pe drumul cel bun. 

Pe scurt, fără să mai socotim ziarele din lumea întreagă, 
nu se găsea o singură publicaţie ştiinţifică, de la „Journal 
des Missions 6vangeliques” până la „Revue algerienne et 
coloniale”, de la „Annalles de la propagation de la foi” până 
la „Curch Missionary Intelligencer”, care să nu descrie 
faptul sub toate aspectele. 

La Londra şi în întreaga Anglie se făceau pariuri 
considerabile cu privire la: 

1. Existenţa reală sau imaginară a doctorului Fergusson; 

2. Seriozitatea intenţiei lui, în care unii credeau, în vreme 
ce alţii socoteau că nici nu se va încerca să fie pusă în 
practică; 

3. Posibilităţile de reuşită; 

4. Şansele sau neşansele doctorului Fergusson de a se 
întoarce. 

În registrul de pariuri se înscriseră sume enorme, ca şi 
când ar fi fost vorba de cursele de cai de la Epsom. 

Aşadar, încrezătorii sau neîncrezătorii, ignoranţii sau 
savanții, toţi aveau privirea aţintită asupra doctorului 


Fergusson. Într-un cuvânt, el deveni omul zilei. Dădea cu 
plăcere informaţii precise asupra expediției sale. Te puteai 
apropia de el cu uşurinţă, căci era omul cel mai simplu din 
lume. Mulţi aventurieri îndrăzneţi cerură să împartă cu el 
gloria şi primejdiile încercării sale; dar el nu primi, fără să 
lămurească totuşi motivul refuzului său. Numeroşi 
inventatori de mecanisme bune pentru cârmuirea balonului 
veniră să-i propună sistemele lor. Doctorul însă nu voia să 
primească pe niciunul. Când era întrebat dacă nu cumva 
descoperise el însuşi ceva în această privinţă, refuza 
întotdeauna să dea vreo explicaţie, şi continua să se ocupe 
mai sârguincios ca oricând de pregătirile călătoriei. 

Capitolul III. 

PRIETENUL DOCTORULUI. ÎNCEPUTUL ACESTEI 
PRIETENII. DICK KENNEDY LA LONDRA. 

O PROPUNERE NEAŞTEPTIATĂ ŞI NELINIŞTITOARE. 

PROVERB PUŢIN ÎNCURAJATOR. 

CÂTEVA CUVINTE DESPRE MARTIRII DIN AFRICA. 

AVANTAJELE UNUI AEROSTAT. TAINA DOCTORULUI 
FERGUSSON. 

Doctorul Fergusson avea un prieten. Nu unul care se 
asemăna cu el, un alter ego, căci nu poate exista prietenie 
între două fiinţe prea asemănătoare una cu alta. 

Dar dacă aveau calităţi, aptitudini, temperamente 
deosebite, Dick Kennedy şi Samuel Fergusson aveau în 
schimb aceleaşi sentimente unul pentru altul, ceea ce nu-i 
stingherea deloc - ba dimpotrivă! Dick Kennedy era un 
scoţian în toată puterea cuvântului: deschis hotărât şi 
încăpățânat. Locuia în oraşul Leith, aproape de Edinburgh 
o adevărată periferie a „Bătrânei afumate”1. Se ocupa 
uneori şi cu pescuitul, dar pretutindeni şi întotdeauna 
rămânea un vânător pasionat, ceea ce nu era deloc 
surprinzător la un fiu al Caledoniei, care colindase munţii 
din Highlands. Avea faima unui minunat ţintaş cu carabina; 
despica gloanţele, ochind tăişul unui cuţit înfipt în ţintă în 


două jumătăţi atât de egale, încât, cântărindu-le apoi, nu 
putea găsi o diferenţă prea mare între ele. 

Fizionomia lui Kennedy o reamintea pe aceea a lui Halbert 
Glendinning, aşa cum o zugrăveşte Walter Scott în 
„Mănăstirea”, înălţimea sa depăşea şase picioare engleze2. 
Plin de graţie şi uşurinţă în mişcări, părea totuşi înzestrat 
cu o putere de uriaş. Avea un obraz ars de soare, ochii vii şi 
negri, o îndrăzneală firească şi era foarte hotărât. În sfârşit, 
în toată fiinţa sa era ceva bun şi zdravăn, care-i dădea acel 
vinoncoa, specific scoţianului. 

Cei doi prieteni se cunoscuseră în India, pe vremea când 
aparținuseră amândoi aceluiaşi regiment. În timp ce Dick 
vâna tigri şi elefanţi, Samuel aduna plante şi insecte; 
fiecare era îndemânatic în felul lui. Multe plante rare 
căzuseră în mâna doctorului, plante care pentru a fi culese 
cereau tot atâta osteneală cât pentru a obţine o pereche de 
colţi de fildeş. Între ei se născuse o prietenie de neclintit, 
împrejurările îi despărţeau câteodată, dar afecțiunea ii lega 
totdeauna. 

De la întoarcerea lor în Anglia, fuseseră deseori despărțiți 
din cauza expedițiilor îndepărtate ale doctorului, dar, la 
înapoiere, acesta se ducea regulat să stea câteva săptămâni 
cu prietenul său, scoţianul. 

Dick evoca trecutul; Samuel pregătea viitorul. Unul privea 
înainte, celălalt înapoi, lucru care dovedeşte spiritul 
neliniştit al lui Fergusson şi calmul desăvârşit al lui 
Kennedy. 

De la călătoria pe care o făcuse în Tibet trecuseră doi ani, 
în care timp doctorul nu mai pomenise nimic de vreo nouă 
explorare. Dick presupunea că instinctul de călător şi gustul 
pentru aventuri al prietenului său se potoliseră - şi era 
încântat. „Căci, gândea el, dacă nu se astâmpără, va sfârşi 
rău într-o zi sau alta. Oricât ai fi de obişnuit cu tot felul de 
oameni, călătoriile printre antropofagi şi animale sălbatice 
sunt totdeauna primejdioase”. Kennedy îl îndemnă deci pe 
Samuel să se potolească, deoarece făcuse destul pentru 


ştiinţă şi prea destul pentru câtă recunoştinţă pot să arate 
oamenii. 

La toate acestea, doctorul se mulțumea să nu răspundă 
nimic; rămânea gânditor, adâncit în calcule secrete; nopţile 
şi le petrecea făcând socoteli, ba chiar experienţe cu nişte, 
obiecte ciudate, despre care nimeni nu putea pricepe ce 
înfăţişează. Se simţea că o idee mare îi frământă mintea. 

„Ce-l preocupă oare?” se întreba Kennedy, după ce 
prietenul său îl părăsise în luna ianuarie, pentru a se 
întoarce la Londra. 

Răspunsul îl află într-o bună zi, citind un articol al ziarului 
Daily Telegraph. 

— Doamne Dumnezeule! Strigă el. Nebunul! Smintitul! Să 
străbată Africa în balon! Asta mai lipsea! Iată dar ce punea 
la cale de doi ani încoace! 

Înlocuiţi semnele de exclamaţie cu lovituri de pumni în cap 

— Aplicate cu nădejde - şi veţi avea o idee despre 
îndeletnicirea la care se dedase bunul Dick, în timp ce 
vorbea astfel. 

Când femeia sa de încredere, bătrâna Elspeth, vru să 
insinueze că ar putea fi o păcăleală, el îi răspunse: 

— Aş! Ce, nu-mi cunosc eu omul? Nu seamănă asta cu o 
ispravă de-a lui? Auzi, să călătoreşti prin aer! lată-l acum 
gelos şi pe vulturi! Nu, cu siguranţă că aşa ceva nu se va 
întâmpla! Am să-l împiedic! Hei, dacă l-am lăsa în voia lui, 
ar fi în stare să plece într-o bună zi şi în lună! 

Chiar în aceeaşi seară, Kennedy, îngrijorat şi scos-din fire, 
luă trenul din gara General Railway, iar a doua zi sosi la 
Londra. 

O trăsură îl lăsă peste trei sferturi de oră în faţa căsuţei 
doctorului din Soho Square, Greck Street. Noul venit 
străbătu peronul şi se anunţă prin cinci lovituri puternice în 
uşă. Îi deschise chiar Fergusson. 

— Dick? Glăsui el, fără prea mare surprindere. 

— Chiar eu! Răspunse repede Kennedy. 


— Dar cum, scumpul meu Dick, tu la Londra, în timpul 
vânătorii de iarnă?! 

— Da, eu la Londra. 

— Şi ce treabă ai aici? 

Să împiedic o nebunie fără seamăn. 

— O nebunie? Întrebă doctorul. 

— Este adevărat ce scrie în ziarul ăsta? Întrebă, la rândul 
său, Kennedy întinzându-i exemplarul din Daily Telegraph. 

— Oh, de asta vorbeşti? Ziarele sunt foarte indiscrete. Dar 
stai jos, scumpul meu Dick. 

— N-am să stau jos. Ai într-adevăr de gând să întreprinzi 
călătoria asta? 

— Chiar aşa; pregătirile merg bine, şi eu... 

— Unde sunt pregătirile astea ale tale, să le fac bucăţi? 
Unde sunt, ca să le sfărâm? 

Vrednicul scoţian se înfuriase de-a binelea. 

— Linişteşte-te, dragul meu Dick! Reluă doctorul. Îţi 
înţeleg enervarea. Eşti supărat pe mine pentru că nu ţi-am 
destăinuit nimic în legătură cu noile mele proiecte. 

— El numeşte asta proiecte noi! 

— Am fost foarte ocupat, continuă Samuel, fără să ia în 
seamă întreruperea. Am avut mult de lucru! Dar fii liniştit, 
n-aş fi plecat fără să-ţi scriu... 

— Ei, ştii că mă faci să râd? 

— Pentru că am intenţia să te iau cu mine. 

Scoţianul făcu o săritură, pe care n-ar fi dispreţuit-o nici 
chiar o capră sălbatică. 

— Aha, spuse el, aşadar vrei să ne închidă pe amândoi la 
spitalul Bedlam! 1 

— M-am bazat pe sprijinul tău, dragul meu Dick, şi te-am 
ales pe tine, refuzând pe mulţi alţii. 

Kennedy, din ce în ce mai uimit, încremenise. 

— Dacă ai să mă asculţi zece minute, urmă liniştit 
doctorul, ai să-mi mulţumeşti. 

— Vorbeşti serios? 

— Foarte serios! 


— Şi dacă nu vreau să te-nsoţesc? 

— Ai să vrei! 

— Dar, în sfârşit, dacă totuşi nu vreau? 

— Voi pleca singur. 

— Să ne aşezăm jos, spuse vânătorul, şi să vorbim fără 
patimă. Deoarece nu glumeşti, merită osteneala să stăm de 
vorbă. 

— Dacă nu vezi vreo piedică, dragul meu Dick, să dejunăm 
şi în acelaşi timp să vorbim. 

Prietenii se aşezară unul în faţa celuilalt, dinaintea unei 
măsuţe, pe care se aflau o mulţime de tartine şi un ceainic 
enorm. 

— Dragul meu Samuel, spuse vânătorul, proiectul tău este 
nesăbuit; nu pare nici serios, nici cu putinţă de înfăptuit. 

— Asta vom vedea numai după ce-l vom încerca. 

— Păi tocmai asta nu trebuie: să faci încercarea. 

— De ce, mă rog? 

— Dar primejdiile, dar piedicile de tot felul? 

— Piedicile, răspunse serios Fergusson, sunt făcute pentru 
a fi învinse, cât despre primejdii, cine se poate lăuda că le 
ocoleşte? În viaţă totul e primejdie; cine ştie, poate că e 
foarte primejdios să te aşezi la masă sau să-ţi pui pălăria pe 
cap! Dealtfel, e bine să socoteşti că ceea ce trebuie să şi se 
întâmple s-a şi întâmplat şi să vezi în viitor prezentul, căci 
viitorul nu-i decât un prezent ceva mai îndepărtat. 

— Ei asta-i! Exclamă Kennedy ridicând din umeri. Ai rămas 
acelaşi fatalist. 

— Acelaşi, dar în înţelesul bun al cuvântului. Să nu ne 
preocupăm deci de ce ne rezervă soarta şi să nu uităm 
înțeleptul nostru proverb englezesc: „Omul născut să fie 
spânzurat n-o să se înece niciodată”. 

Nu se putea obiecta nimic acestui raţionament, ceea ce 
nu-l opri totuşi pe Kennedy să reia o serie de argumente 
uşor de închipuit, dar prea lungi pentru a fi redate aici. 

— Dar, în sfârşit, spuse el după o oră de discuţii, dacă vrei 
neapărat să străbaţi Africa, dacă aceasta este necesar 


pentru fericirea ta, de ce n-o faci pe căile obişnuite? 

— De ce? Răspunse doctorul, însufleţindu-se. Pentru că 
toate încercările de până acum au dat greş. Pentru că de la 
Mungo-Park, asasinat pe Niger, până la Vogel, dispărut în 
Wadai, de la Oudney, mort la Marmur, şi Clapperton, mort la 
Sackatu, până la francezul Maizan, tăiat în bucăţi, de la 
maiorul Laing, ucis de tuaregi, până la Roscher din 
Hamburg, masacrat la începutul anului 1860 - pe lista 
martirilor africani au fost înscrise numeroase victime! 
Pentru că nu e cu putinţă să lupţi împotriva elementelor 
naturii, a foamei, a secetei, a frigurilor, împotriva 
animalelor sălbatice şi uneori chiar împotriva populațiilor 
băştinaşe. Când o anumită acţiune nu poate fi făcută într-un 
fel, trebuie întreprinsă în altul! În sfârşit, pentru că acolo 
unde nu poţi trece de-a dreptul, trebuie să treci pe de lături 
sau pe deasupra! 

— Uşor de spus! 

— Ei bine, reluă doctorul cu foarte mult sânge rece, de ce 
aş avea să mă tem? Ai să recunoşti că mi-am luat toate 
măsurile în aşa fel, încât să nu fiu îngrijorat de putinţa unei 
prăbuşiri a balonului meu. Dacă totuşi voi fi înşelat, mă voi 
pomeni pe pământ şi atunci mă voi afla în condiţiunile 
obişnuite ale tuturor exploratorilor dinaintea mea. Dar 
balonul meu nu mă va dezamăgi; nici nu trebuie să ne 
gândim la aşa ceva. 

— Ba, dimpotrivă, trebuie să ne gândim şi la asta! 

— Ba nu, dragul meu Dick! Am de gând să nu mă despart 
de el; până ce nu voi ajunge pe coasta apuseană a Africii. 
Cu balonul ăsta totul e cu putinţă. Fără el, mă pasc 
primejdiile şi obstacolele obişnuite unei asemenea expediţii; 
cu el, însă, n-am să mă tem nici de căldură, nici de 
puhoaiele de apă, nici de furtuni, nici de simuni, nici de 
climatul nesănătos, nici de animalele sălbatice, nici de 
oameni! Dacă mi-e prea cald, urc, dacă mi-e frig, cobor; 
depăşesc munţii, trec pe deasupra prăpăstiilor, a fluviilor, 
stăpânesc furtunile, trec peste torente, ca o pasăre! Merg 


fără să obosesc, mă opresc, fără să am nevoie de odihnă! 
Plutesc deasupra unor cetăţi noi. Zbor cu iuţeala 
uraganului, când la înălţimi ameţitoare, când la o sută de 
picioare de la pământ, şi harta africană se desfăşoară 
dinaintea ochilor mei pe marele atlas al lumii! 

Bunul Kennedy începea să se simtă emoţionat; spectacolul 
evocat îl ameţea. Se uită la Samuel cu admiraţie şi cu 
teamă. Se şi simţea legănat în spaţiu. 

— Stai! Spuse el. Stai puţin, dragul meu Samuel! Ai găsit 
mijlocul cu ajutorul căruia să poţi conduce balonul? 

— Câtuşi de puţin. Asta-i o utopie. 

— Atunci vei merge... 

— Unde mă va duce Providența! Totuşi e sigur că de la 
răsărit la apus. 

— Şi cum asta? 

— Pentru că mă voi folosi de vânturile alizee, a căror 
direcţie este constantă. 

— Ah, într-adevăr! Spuse Kennedy gânditor. Vânturile 
alizee... da, bineînţeles... la nevoie se poate... e ceva. 

— Ceva? Nu, bunul meu prieten, asta e totul! Guvernul 
englez mi-a pus la dispoziţie un vapor; de asemenea, am 
stabilit ca trei-patru vase de navigaţie să supravegheze 
coasta occidentală în timpul când se presupune că voi sosi... 
Peste trei luni, cel mai târziu, voi fi la Zanzibar, unde voi 
umfla balonul şi de acolo ne vom avânta... 

— Adică şi eu?! Exclamă Dick. 

— Mai ai vreo obiecţie de făcut? Vorbeşte, prietene 
Kennedy! 

— O obiecţie? Aş avea o mie, dar, până una, alta, spune-mi, 
te rog, numai atât: dacă ai de gând să cercetezi ţinutul, 
dacă nădăjduieşti că ai să te poţi urca şi cobori după voinţă, 
n-ai să poţi face treaba aceasta fără să pierzi hidrogenul din 
balon; până acum nu s-a găsit alt procedeu şi tocmai asta a 
împiedicat totdeauna lungile peregrinări prin atmosferă. 

— Dragul meu Dick, nu-ţi voi spune decât un singur lucru: 
nu voi pierde nici un atom de hidrogen, nici măcar o 


moleculă. 

— Şi vei cobori când vei dori? 

— Voi cobori când voi dori. 

— În ce fel? 

— Ăsta-i secretul meu, prietene Dick. Ai încredere în mine, 
iar deviza mea să fie şi a ta: „Excelsior”. 

— Să fie „Excelsior”! Răspunse vânătorul, care nu ştia o 
boabă latineşte. 

Dar era încă foarte hotărât să se opună prin toate 
mijloacele posibile plecării prietenului său. Aşa încât se 
purtă ca şi cum s-ar fi învoit şi se mulţumi să-l observe. Cât 
despre Samuel, plecă de îndată să supravegheze pregătirile 
de călătorie. 

Capitolul IV. 

EXPLORĂRI AFRICANE. BARTH, RICHARDSON, 
OVERWEG, WERNE, BRUN-ROLLEF, PENEY, ANDREA 
DEBONO, MIANI, GUILLAUME LEJEAN, BRUCE, KRAPF ŞI 
REBMANN, MAIZAN, ROSCHER, BURTON ŞI SPEKE. 

Calea aeriană pe care voia s-o urmeze doctorul Fergusson 
nu fusese aleasă la întâmplare. Punctul său de plecare 
fusese studiat în mod serios, şi nu fără temei se oprise la 
insula Zanzibar. Această insulă situată aproape de coasta 
orientală a Africii, se găsea la 6* latitudine sudică, adică la 
patru sute treizeci de mile geografice sub Ecuator. 

De aci pornise ultima expediţie trimisă spre Marile Lacuri, 
ca să descopere izvoarele Nilului. Dar e bine să arătăm ce 
explorări spera doctorul Fergusson să lege între ele. Erau 
două mai însemnate: aceea a doctorului Barth, din 1849, şi 
aceea a locotenenţilor Burton şi Speke, din 1858. Doctorul 
Barth era un hamburghez care obținuse pentru el şi 
compatriotul său, Overweg, îngăduinţa de a se alătura 
expediției englezului Richardson, însărcinat cu o misiune în 
Sudan. 

Această ţară imensă se află între 15* şi 10* latitudine 
nordică; înseamnă că, pentru a ajunge acolo, trebuie să 
înaintezi mai mult de o mie cinci sute de mile în interiorul 


Africii. Până atunci, ţinutul nu fusese cunoscut decât de 
Denham, Clapperton şi Oudney, care-l străbătuseră între 
anii 1822-1824. Richardson, Barth şi Overweg, care ţineau 
mult să-şi desăvârşească investigaţiile, sosiseră la Tunis şi 
Tripoli, ca şi predecesorii lor, şi de acolo la Murzuk, capitala 
Fezzanului. Mai departe, părăsiră linia perpendiculară pe 
Ecuator şi-şi schimbară brusc direcţia înspre apus, spre 
Ghât, călăuziţi, nu fără greutate, de tuaregi. După ce 
fuseseră de nenumărate ori jefuiţi, insultaţi şi atacați, 
caravana lor ajunse în octombrie la marea oaza Asblen. Aici, 
doctorul Barth se despărţi de tovarăşii săi, făcu o excursie 
în oraşul Aghades şi se reîntâlni cu ei, spre a porni iar la 
drum la 12 decembrie. Expediția ajunse în provincia 
Damerghu. Acolo, cei trei călători se despărţiră, şi Barth îşi 
urmă drumul spre Kano, unde izbuti să ajungă cu trudă, 
plătind tributuri foarte însemnate. 

În ciuda unei febre puternice, el părăsi oraşul la 7 martie, 
însoţit de un singur servitor. Scopul principal al călătoriei 
sale era să descopere Lacul Ciad, de care-l despărţeau încă 
trei sute cincizeci de mile. Aşa că înainta spre est şi ajunse 
în oraşul Zuricolo, în Bornu, inima marelui imperiu central 
al Africii. Acolo află de moartea lui Richardson, răpus de 
oboseală şi de lipsuri, dar asta nu-l împiedică să meargă 
mai departe, şi astfel ajunse la Kuka - capitala ținutului 
Bornu - aşezată pe marginea lacului. În sfârşit, după 
douăzeci şi una de zile, la 14 aprilie, adică după 
douăsprezece săptămâni şi jumătate de la părăsirea 
oraşului Tripoli, ajunse la Ngornu. 

Îl regăsim la 29 martie 1851, alături de Overweg, plecând 
să viziteze regatul Adamaua de la sudul lacului şi ajungând 
până în oraşul Yola, aşezat ceva mai jos de 90% latitudine 
nordică. Este extrema limită sudică atinsă de acest 
îndrăzneţ călător. 

În luna august se întoarse la Kuka; de acolo străbătu pe 
rând Mandara, Barghimi, Kanem şi atinse, ca extrem punct 
estic, oraşul Masena, aşezat la 17*20' longitudine esticăl. 


La 25 noiembrie 1852, după moartea lui Overweg, ultimul 
său tovarăş, porni spre apus, vizită Sockoto, traversă 
Nigerul şi sosi, în sfârşit, la Tembuctu, unde lâncezi timp de 
opt luni, îndurând insultele şeicului, suferinţe grele şi 
mizerie. Dar prezenţa unui creştin în oraş nu putea fi multă 
vreme îngăduită; fulanii?2 amenințau să-l asedieze. Doctorul 
părăsi oraşul la 17 martie 1854 şi se refugie la frontieră, 
unde trăi treizeci şi trei de zile, în cele mai crunte lipsuri. În 
noiembrie se întoarse la Kano; ajunse apoi din nou la Kuka, 
de unde, după patru luni de aşteptare, reluă drumul spre 
Denham; revăzu Tripoli spre sfârşitul lunii august a anului 
1855 şi sosi la Londra, la 6 septembrie, singur, iară 
tovarăşii săi. 

Aşa decursese îndrăzneață călătorie a lui Barth. 

Doctorul Fergusson îşi notase cu grijă că el se oprise la 4* 
latitudine nordică şi 17* longitudine vestică. 

Să vedem acum ce-au făcut locotenenţii Burton şi Speke în 
Africa Orientală. 

Diferitele expediţii, care merseseră în susul Nilului, nu 
ajunseseră niciodată la misterioasele izvoare ale acestui 
fluviu. După relatările medicului german Ferdinand Werne, 
expediţia încercată în 1840, cu sprijinul lui Mehmet-Ali, se 
oprise la Gondokoro, între paralelele nordice 4 şi 5. 

În 1855, Brun-Rollet, originar din provincia Savoia, numit 
consul al Sardiniei în Sudanul oriental, în locul lui Vaudey 
care murise în chinuri, plecă din Karthum şi, sub numele de 
Yacub, negustor de gumă şi fildeş, ajunse la Belenia, dincolo 
de 4* latitudine nordică, şi se întoarse bolnav la Karthum, 
unde deceda în 1857. 

Nici doctorul Peney, şeful serviciului medical egiptean, 
care ajunsese cu un grad mai jos de Gondokoro, călătorind 
pe un mic vas cu aburi, şi care se întorsese să moară, sfârşit 
de oboseală, la Karthum, nici veneţianul Miani, care 
ajunsese la paralela a doua, ocolind cataractele de la sud de 
Gondokoro, nici negustorul maltez Andrea Debono, care 


pătrunsese şi mai mult pe Nil, nu putuseră depăşi această 
limită. 

În 1859, Guillaume Lejean, însărcinat cu o misiune de 
către guvernul francez, se duse la Karthum prin Marea 
Roşie şi se îmbarcă pe un vas de pe Nil, cu un echipaj de 
douăzeci şi unu de marinari şi douăzeci de soldaţi. Înfruntă 
mari primejdii printre negrii răzvrătiți, dar nu putu depăşi 
nici el Gondokoro. 

O expediţie condusă de d'Escayrac de Lauture încercă şi 
ea să ajungă la faimoasele izvoare... 

Dar călătorii erau totdeauna opriţi de acest punct fatal. 

Trimişii lui Neron atinseseră odinioară 9* latitudine; prin 
urmare, în optsprezece secole nu se câştigaseră decât 5* 
sau 6*, adică între trei sute şi trei suteşaizeci de mile 
geografice. 

Mai mulţi călători încercaseră să ajungă la izvoarele 
Nilului, pornind de pe coasta orientală a Africii. 

Între anii 1768 şi 1772, scoţianul Bruce plecă din portul 
abisinian Masuah, străbătu Tigru, vizită ruinele de la Axum, 
crezu că a dat peste izvoarele Nilului, acolo unde de fapt nu 
erau, şi nu ajunse la nici un rezultat serios. 

În 1844, doctorul Krapf, misionar anglican, întemeie un 
aşezământ religios la Monbaz, pe coasta Zanzibarului, şi 
descoperi, în tovărăşia preotului Rebmann, doi munţi la o 
depărtare de trei sute de mile de coastă; erau munţii Kenia 
şi Kilimandjaro, pe care domnii de Heuglin şi Thornton îi 
urcaseră, în parte, mai înainte. 

În 1845, francezul Maizan debarcă singur la Bagamayo, în 
faţa Zanzibarului, şi ajunse la Deje-la-Mhora, unde şeful 
tribului îl omori în chinurile cele mai groaznice. 

În 1859, în luna august, tânărul călător Roscher, din 
Hamburg, porni cu o caravană de negustori arabi şi ajunse 
la lacul Nyassa, unde fu asasinat în timpul somnului. 

În sfârşit, în 1857, locotenenţii Burton şi Speke, ofiţeri din 
armata Bengalului, fură trimişi de Societatea regală de 


geografie din Londra să exploreze Marile Lacuri africane; ei 
părăsiră Zanzibarul la 17 iulie şi o luară drept spre apus. 

După patru luni de suferinţe nemaipomenite, după ce 
bagajele le fuseseră jefuite iar hamalii sugrumaţi, ajunseră 
la Kazeh, centru de întâlnire al negustorilor şi caravanelor; 
erau în inima Ţării Lunii. Acolo culeseră informaţii preţioase 
cu privire la obiceiurile, forma de guvernare, religia şi flora 
ţării. Apoi se îndreptară spre primul din Marile Lacuri, 
Tanganika, aşezat între 3* şi 8* latitudine sudică; ajunseră 
acolo la 14 februarie 1858 şi vizitară diferitele populaţii de 
pe maluri, în cea mai mare parte canibali. 

Porniră din nou la 26 mai şi se întoarseră la Kazeh la 20 
iunie. Burton, sfârşit de oboseală, zăcu acolo câteva luni. În 
acest timp Speke merse spre nord, străbătând peste trei 
sute de mile, până la lacul Ukereue, pe care-l zări la 3 
august, fără să-l poată vedea mai mult decât o margine, la 
2*30' latitudine. 

Reveni la Kazeh la 25 august şi porni cu Burton spre 
Zanzibar, pe care-l revăzură în luna martie a anului 
următor. După aceea, cei doi îndrăzneţi exploratori se 
întoarseră în Anglia şi Societatea de geografie din Paris le 
decernă premiul său anual. 

Doctorul Fergusson reţinu cu grijă faptul că ei nu 
trecuseră nici de 2* latitudine sudică, nici de 29* 
longitudine estică. Aşa că el trebuia să facă legătura între 
explorările lui Burton şi Speke şi cele ale doctorului Barth, 
ceea ce însemna că se obliga să străbată un ţinut mai mare 
de 12%. 

Capitolul V. 

VISURILE LUI KENNEDY. 

ARTICOLE ŞI PRONUME LA PLURAL. 

INSINUĂRILE IUI DICK. PLIMBARE PE HARTA AFRICII. 

CE GĂSEŞTI ÎNTRE DOUĂ VÂRFURI DE COMPAS. 

EXPEDIŢII ACTUALE. 

SPEKE ŞI GRANI, KRAPE, DE DECKEN ŞI DE HEUGLIN. 


Doctorul Fergusson îşi grăbi pregătirile de plecare. 
Conducea în persoană construcţia aerostatului său, ţinând 
seama de anumite modificări, asupra cărora păstra o tăcere 
desăvârşită. Cu mult timp înainte, începuse să studieze 
sârguincios limba arabă şi diversele dialecte mandingheze: 
datorită uşurinţei cu care învăţa limbile străine, făcu 
progrese uimitoare. 

Deocamdată, prietenul său, vânătorul, nu-l părăsea nici o 
clipă; fară îndoială se temea că doctorul să nu-şi ia zborul 
fără să-i spună un cuvânt. În legătură cu acest subiect, îi 
ţinea mereu cele mai convingătoare discursuri, care însă 
nu-l influenţau deloc pe Samuel Fergusson, şi sfârşea cu 
rugăminţi patetice, care-l tulburau tot aşa de puţin. Dick îl 
simţea cum îi lunecă printre degete. 

Bietul scoţian ajunsese de plâns; nu mai putea privi 
albastrul cerului, fără să fie cuprins de groază. În somn se 
simţea legănat până la ameţeală şi în fiecare noapte avea 
impresia că se prăbuşeşte de la înălţimi nemăsurate. 

Trebuie să mai adăugăm că în timpul acestor groaznice 
coşmaruri căzuse o dată sau de două ori din pat. Prima sa 
grijă fu să-i arate lui Fergusson cucuiul pe care şi-l făcuse la 
cap. 

— "Ţine seamă, adăugă cu subînţeles, am căzut de Ia trei 
picioare înălţime, nu mai mult, şi uite ce cucui! Judecă şi tu! 

Insinuarea, plină de melancolie, nu-l impresiona însă pe 
doctor. 

— Nu vom cădea! Spuse el. 

— Dar dacă, totuşi, vom cădea? 

— Nu vom cădea! 

Răspunsul era clar şi Kennedy n-avea ce să mai adauge. 

Cu deosebire îl înfuria faptul că doctorul era gata să 
dispună şi de el, adică de Kennedy, după bunul său plac. Îl 
considera în mod irevocabil ca pe tovarășul lui de călătorie 
aeriană. În privinţa asta nu mai era nici o îndoială. Samuel 
abuza într-un chip inadmisibil de pronumele personal la 
persoana întâi plural. 


„Noi” înaintăm..., „noi” vom fi gata la..., „noi” vom pleca 
la... 

Şi mai ales de adjectivul posesiv: 

Balonul „nostru”..., nacela „noastră”..., explorarea 
„noastră”... Adesea chiar la plural: Pregătirile „noastre”..., 
descoperirile „noastre”..., ascensiunile „noastre”... 

Dick se înfiora, cu toate că era hotărât să nu plece, dar nu 
voia să-şi supere prea mult prietenul. Ba, trebuie să 
mărturisim că, fără să-şi dea prea bine seama de ce face, 
ceruse să i se trimită de la Edinburgh câteva costume 
potrivite şi cele mai bune puşti de vânătoare. 

Într-o zi, după ce recunoscuse că, dacă s-ar fi bucurat de 
un noroc nemaipomenit, expediţia ar fi putut avea oarecare 
sorţi de izbândă, se prefăcu că se supune dorinţei 
doctorului. Dar, pentru a amâna călătoria, începu să se 
folosească de tot felul de tertipuri. Mai întâi se legă de 
folosul călătoriei şi de rostul ei... Descoperirea izvoarelor 
Nilului era oare într-adevăr necesară? Cu asta omenirea va 
fi oare mai fericită? Şi când popoarele Africii vor fi civilizate, 
vor fi ele mai fericite? Şi este oare sigur că civilizaţia se află 
în Europa şi nu tocmai acolo, în Africa? Nu era mai bine să 
aştepte? Africa putea fi cu siguranţă străbătută, într-o bună 
zi, în chip mult mai puţin primejdios... într-o lună, în şase 
luni sau înainte de a se împlini un an, vreun explorator avea 
să ajungă fără îndoială... 

Insinuările produceau un efect cu totul contrar scopului 
urmărit şi doctoral fremăta de nerăbdare. 

— Aşadar, păcătosule, prieten cu două feţe, vrei să se 
bucure altcineva de gloria aceasta? Adică să-mi dezmint 
trecutul? Să dau înapoi în faţa unor piedici mărunte? În 
felul acesta, prin şovăieli laşe, să-mi arăt eu recunoştinţa 
faţă de tot ce au făcut pentru mine şi guvernul englez, şi 
Societatea regală din Londra? 

— Dar... făcu Kennedy, care întrebuința des această 
conjuncţie. 


— Dar, reluă doctorul, tu nu ştii că această călătorie 
trebuie să contribuie la succesul a tot ce se întreprinde în 
prezent? N-ai aflat că alţi exploratori înaintează acum spre 
centrul Africii? 

— Totuşi... 

— Ascultă-mă cu atenţie, Dick, şi aruncă-ţi ochii pe harta 
asta. 

Dick se supuse, resemnat. 

— Mergi de-a lungul Nilului, spuse Fergusson. 

— Merg, răspunse scoţianul, ascultător. 

— Ajungi la Gondokoro... 

— Am ajuns. 

Şi Kennedy se gândea cât de uşoară era o călătorie pe... 
hartă. 

— Înfige unul din vârfurile acestui compas, reluă doctorul, 
în oraşul pe care cei mai cutezători exploratori abia l-au 
depăşit. 

— L-am înfipt. 

— lar acum caută pe coastă insula Zanzibar, la 6* 
latitudine sudică. 

— Am găsit-o. 

— Mergi pe această paralelă până ajungi la Kazeh. 

— S-a făcut. 

— Urcă pe meridianul 33 până ajungi ia începutul lacului 
Ukereue, unde s-a oprit locotenentul Speke. 

— Am ajuns! Încă puţin şi aş fi căzut în lac. 

— Ei bine, ştii tu ce avem dreptul să credem după 
informaţiile date de populaţiile de pe maluri? 

— Nu-mi pot închipui. 

— Că lacul acesta, care la sud atinge 2*30', se întinde spre 
nord până la două grade şi jumătate deasupra Ecuatorului. 

— Într-adevăr! 

— Or, din această extremitate septentrională porneşte o 
apă care trebuie neapărat să întâlnească Nilul, dacă nu este 
chiar el. 

— Foarte ciudat! 


— Şi acum înfige ai doilea vârf al compasului pe aceasta 
extremitate a lacului Ukereue. 

— S-a făcut, prietene Fergusson. 

— Câte grade crezi că sunt între aceste două vârfuri? 

— Abia două. 

— Şi ştii cam ce reprezintă asta? 

— Câtuşi de puţin. 

— Asta reprezintă abia o sută douăzeci de mile, adică 
nimic. 

— Aproape nimic, Samuel. 

— Şi nu ştii ce se întâmplă acum? 

— Nu, pe viaţa mea! 

— Ei bine, iată: Societatea de geografie socoteşte ca foarte 
importantă explorarea acestui lac întrezărit de Speke. Sub 
auspiciile sale, locotenentul Speke astăzi căpitan, s-a 
întovărăşit cu căpitanul Grant din armata Indiilor. Ei conduc 
acum 0 expediţie numeroasă şi bine subvenţionată, cu 
misiunea de a ajunge până la lac, de unde să se întoarcă la 
Gondokoro. Au primit o subvenție de peste cinci mii de lire 
şi guvernatorul Capului le-a pus la dispoziţie soldaţi 
hotentoţi. Au plecat din Zanzibar la sfârşitul lui octombrie 
1860. 

În timpul acesta, englezul John Petherich, consulul 
maiestăţii sale la Karthum, a primit de la Foreign-Officel 
circa şapte sute de lire; un vas cu aburi trebuie să fie 
echipat la Karthum, încărcat cu provizii suficiente şi 
îndreptat spre Gondokoro, unde să aştepte caravana 
căpitanului Speke, pe care să fie în măsură s-o 
aprovizioneze. 

— Bun plan! Spuse Kennedy. 

— Vezi bine deci că trebuie să ne grăbim, dacă vrem să 
luăm parte la această explorare. Dar asta încă nu-i totul. În 
timp ce se merge cu paşi siguri spre descoperirea 
izvoarelor Nilului, alţi călători înaintează plini de curaj spre 
inima Africii. 

— Pe jos? Făcu Kennedy. 


— Pe jos, răspunse doctorul, fără să bage de seamă 
insinuarea. Doctorul Krapf îşi propune să ajungă în vest pe 
râul Djob, situat sub Ecuator. Baronul de Decken a părăsit 
Monbaz, a explorat munţii Kenya şi Kilimandjaro şi 
pătrunde spre centru. 

— 'Tot pe jos? 

— Tot pe jos, sau pe măgari. 

— Pentru mine e absolut acelaşi lucru, replică Kennedy. 

— În sfârşit, reluă doctorul, domnul de Heuglin, 
viceconsulul Austriei la Karthum, a organizat de curând o 
expediţie foarte importantă, al cărei scop principal este să-l 
caute pe călătorul Vogel trimis în Sudan în 1853, pentru a 
lua parte la lucrările doctorului Barth. Vogel a părăsit 
Bornu în 1856, hotărât să exploreze această ţară 
necunoscută, care se întinde intre Lacul Ciad şi Darfur. Dar 
de atunci n-a mai reapărut. Nişte scrisori, sosite în iunie 
1860 la Alexandria, spun că a fost asasinat din ordinul 
regelui Wadai. lar altele, adresate de către doctorul 
Hartmann tatălui exploratorului, spun că, după relatările 
unui felatah din Bornu, Vogel s-ar afla prizonier la Wara, 
aşa că nu s-a pierdut încă orice speranţă. S-a alcătuit un 
comitet, sub preşedinţia ducelui regent de Saxa- 
CoburgGotha. Prietenul meu Petermann este secretarul 
acestui comitet: sumele de bani necesare expediției, la care 
au contribuit şi numeroşi savanţi, s-au adunat printr-o 
subscripţie naţională. De Heuglin a plecat la Masuah, în 
luna iunie, şi, în timp ce caută urmele lui Vogel, are 
misiunea de a explora ţinutul cuprins între Nil şi Lacul Ciad, 
adică de a face legătura între descoperirile căpitanului 
Speke şi acelea ale doctorului Barth. În felul acesta, Africa 
va fi străbătută de la răsărit până la apusl. 

— Perfect, reluă scoţianul, deoarece toate merg aşa de 
bine, ce să mai facem noi acolo? 

Doctorul Fergusson se mulţumi numai să dea din umeri. 

Capitolul VI. 

UN SERVITOR CIUDAT. 


EL VEDE CU OCHII LIBERI SATELIŢII LUI JUPITER. 

DICK SE IA LA HARŢA CU JOE. 

ÎNDOIALĂ ŞI CREDINŢĂ. CÂNTĂRITUL. JOE WILSON 
PRIMEŞTE O JUMĂTATE DE COROANĂ. 

Doctorul Fergusson avea un servitor, Joe, înzestrat cu o 
fire minunată. Avea o încredere absolută în calităţile 
stăpânului său şi-i purta un devotament iară margini; îi 
ghicea dinainte dorinţele şi întotdeauna i le îndeplinea în 
chip desăvârşit. Un Caleb2, care nu era niciodată 
morocănos ci, dimpotrivă, întotdeauna vesel. Oricât ai fi 
căutat, n-ai fi putut găsi unul mai nimerit decât el. 
Fergusson i se încredinţase cu totul în privinţa amănuntelor 
vieţii sale, şi nu greşise. Nespus de cinstit era acest Joe! Un 
om care-ţi comandă masa întocmai cum ai face-o tu, care-ţi 
face bagajele şi nu-ţi uită nici ciorapii, nici cămăşile, care-ţi 
ţine cheile, îţi cunoaşte secretele şi nu abuzează de ele! 

Dar ce nu însemna doctorul pentru cinstitul Joe! Cu cât 
respect şi cu câtă încredere accepta hotărârile lui! 'Iot ce 
gândea doctorul era bine; tot ce spunea era cugetat; tot ce 
dorea se putea face; tot ce întreprindea era cu putinţă de 
îndeplinit; tot ce înfăptuia era minunat. Dacă l-aţi fi tăiat pe 
Joe în bucăţi, ceea ce sunt sigur că n-aţi fi fost în stare să 
faceţi, tot nu şi-ar fi schimbat părerea despre stăpânul său. 

Aşa încât, atunci când doctorul plănui să străbată Africa pe 
calea aerului, pentru Joe totul fu limpede; nu mai existau 
piedici. 

Din clipa în care Fergusson se hotărâse să plece, era 
neîndoielnic că avea să-l ia şi pe credinciosul său ajutor; 
acest băiat de treabă ştia asta perfect de bine, cu toate că 
nu i-o spusese nimeni. 

Dealtfel, avea să-i aducă doctorului cele mai mari foloase, 
datorită inteligenţei şi minunatei sale agilităţi. Dacă ar fi 
trebuit să se numească un profesor de gimnastică pentru 
maimuţele din Grădina zoologică - şi aşa destul de 
sprintene - cu siguranţă că Joe ar fi obţinut postul. Pentru 


el era o jucărie să sară, să se caţăre, să alerge şi să facă tot 
felul de năzdrăvănii. 

Dacă Fergusson era şeful, iar Kennedy mâna sa dreaptă, 
Joe avea să le execute dispoziţiile. El îşi însoţise şi până 
atunci stăpânul în mai multe călătorii şi-şi însuşise oarecare 
cunoştinţe ştiinţifice. 

Dar mai mult se distingea prin blândeţe şi printr-un 
optimism încântător. 

Totul i se părea uşor, logic, firesc, şi ca urmare nu simţea 
nevoia să-se plângă de ceva sau să bombănească. Printre 
alte calităţi se mai bucura de o vedere nespus de bună. El şi 
cu Moestlin, profesorul lui Keplerl, posedau rara facultate 
de a vedea fără ochelari sateliții lui Jupiter şi de a putea 
număra în grupul Pleiadelor paisprezece stele, ultimele 
fiind de mărimea a noua. Se putea folosi fără greş de ochii 
săi în orice împrejurare, ceea ce nu însemna ca devenise un 
îngâmfat. 

Ţinând seama de încrederea pe care o avea Joe în doctor, 
nu trebuie să ne mire nesfârşitele discuţii dintre Kennedy şi 
vrednicul slujitor al acestuia. 

Unul se îndoia, celălalt credea. Unul era prudenţa 
clarvăzătoare, celălalt încrederea fără margini. Astfel, 
doctorul se găsea între îndoială şi credinţă. Dar trebuie să 
spun că nu-i păsa nici de una, nici de alta. 

— Ei bine, domnule Kennedy? Spunea Joe. 

— Ei bine, băiete? 

— Iată că se apropie momentul. Se pare că ne îmbarcăm 
pentru plecarea în lună. 

— Vrei să spui Ţara Lunii, care nu-l tot atât de departe, 
dar, fii pe pace, drumul e la fel de primejdios. 

— Primejdios cu un om ca doctorul Fergusson? 

— N-aş vrea să-ţi spulber iluziile, dragul meu Joe, dar ce 
pune el la cale e pur şi simplu isprava unui smintit: nu va 
pleca. 

— Nu va pleca? Atunci nu i-aţi văzut balonul la atelierul 
domnilor Mittchel din Borough. 


— Nici n-o să mă duc să-l văd. 

— Pierdeţi un spectacol frumos, domnule! Ce lucru 
minunat! Ce linie frumoasă! Ce nacelă încântătoare! Ce 
bine ne vom simţi în ea! 

— Aşadar, te gândeşti serios să-l însoţeşti pe doctor? 

— Eu? Dar am să-l însoțesc oriunde va dori! Replică Joe cu 
convingere. Asta ar mai lipsi, să-l las să plece singur, după 
ce am cutreierat toată lumea împreună! Dar cine să-l 
sprijine când va fi obosit? Cine să-i întindă o mână 
viguroasă, ca să sară peste o prăpastie? Cine să-l 
îngrijească dacă se îmbolnăveşte? Nu, domnule Dick. Joe va 
fi totdeauna la postul său, aproape de doctor. Dar ce spun 
eu? Alături de doctorul Fergusson. 

— Eşti un băiat de treabă! 

— Dealtfel, veniţi şi dumneavoastră cu noi, reluă Joe. 

— Fără îndoială, făcu Kennedy, adică vă însoțesc ca să-l 
împiedic pe Samuel până-n ultima clipă să comită o 
asemenea nebunie, îl voi urma chiar până la Zanzibar, 
pentru ca, acolo, mâna unui prieten să poată opri de a-şi 
duce la îndeplinire planul său nebunesc. 

— Vă rog să mă iertaţi, domnule Kennedy, însă nu-l veţi 
opri deloc. Doctorul Fergusson nu e un zăpăcit. Se 
gândeşte mult până să întreprindă ceva, dar când s-a 
hotărât nici dracul nu-l mai poate face să renunţe. 

— O să vedem! 

— Nu vă amăgiţi cu nădejdea asta. Dealtfel, important e că 
mergeţi cu noi. Pentru un vânător ca dumneavoastră, Africa 
e un ţinut minunat Aşa că, oricum n-o să vă pară rău de 
călătoria ce-o veţi face. 

— Nu, cu siguranjă că n-am să regret, mai ales dacă 
încăpăţânatul ăsta îşi va da în sfârşit seama de realitate. 

— Fiindcă veni vorba, spuse Joe, ştiţi că astăzi ne 
cântărim? 

— Cum aşa, „ne cântărim”? 

— Fără îndoială! Doctorul Fergusson, dumneavoastră şi eu 
toţi trei ne vom cântări. 


— Ca jocheii? 

— Ca jocheii! Dar să nu vă neliniştiţi, nu veţi fi nevoit să 
slăbiţi dacă veţi fi prea greu. O să vă ia cum sunteţi. 

— Nu mă voi cântări! Spuse scoţianul cu tărie. 

— Dar, domnule, se pare că e nevoie de asta pentru buna 
funcţionare a aparatului său. 

— Ei bine! O să meargă şi altfel! 

— Asta-i acum! Şi dacă nu ne vom putea ridica în aer din 
cauza lipsei unor calcule precise? 

— Ei zău! Dar nici nu doresc altceva! 

— Se poate, domnule Kennedy! Domnul doctor vine îndată 
să ne ia. 

— Nu voi merge! 

— N-o să-i faceţi una ca asta. 

— Ba am să i-o fac. 

— Bine! Spuse Joe, râzând. Vorbiţi aşa pentru că nu-i el 
aici, dar când o să vă spună direct: „Dick, trebuie să-ţi 
cunosc în mod exact greutatea”, vă veţi supune fără 
îndoială. 

În această clipă, doctorul intră în cabinetul său de lucru, 
unde avea loc convorbirea, şi îl privi pe Kennedy, care nu se 
simţea în largul său. 

— Dick, îi spuse, vino împreună cu Joe; trebuie să ştiu cât 
cântăriţi fiecare. 

— Dar... 

— Poţi să rămâi cu pălăria în cap. Vino! Şi Kennedy îl 
urmă. 

Se duseră cu toţii la atelierul domnilor Mittchell, unde se 
pregătise unul din cântarele acelea, zise „romane”. 
Doctorul trebuia neapărat să cunoască greutatea 
însoţitorilor săi, pentru a stabili echilibrul aerostatului. Aşa 
că-l puse pe Dick să se urce pe platforma cântarului. Fără 
să i se împotrivească, acesta spuse cu jumătate de glas: 

— Bine, bine! Asta nu mă obligă la nimic. 

— O sută cincizeci şi trei de livrel, constată doctorul, 
înscriind cifra în carnetul său. 


— Sunt prea greu? 

— Aş de unde, domnule Kennedy! Răspunse Joe. De altfel, 
eu sunt uşor, aşa că se va compensa. 

Şi Joe trecu plin de atâta entuziasm în locul vânătorului, 
încât, în grabă, fu gata să răstoarne cântarul, luă poziţia în 
care el, Joe, îl maimuţărea pe Ahilc de la intrarea în Hyde- 
Park, şi arăta minunat chiar fără scut. 

— O sută douăzeci de livre, înscrise doctorul. 

— Ei, ei! Făcu Joe cu un zâmbet de satisfacţie. De ce 
zâmbea, nici el n-ar fi putut spune. 

— Acum e rândul meu, spuse Fergusson, înscriind în 
dreptul său o sută treizeci şi cinci de livre. Toţi trei, adăugă 
apoi, nu cântărim mai mult de patru sute de livre. 

— Domnule doctor, reluă Joe, dacă expediţia 
dumneavoastră ar cere-o, aş putea foarte bine să postesc, 
ca să slăbesc vreo douăzeci de livre. 

— Nu-i nevoie, băiete, răspunse doctorul. Poţi să mănânci 
cât pofteşti: iată o jumătate de coroană, ca să te ospătezi şi 
să bei după voia inimii. 

Capitolul VII. 

AMĂNUNTE DE GEOMETRIE. 

CALCULUL CAPACITĂŢII BALONULUI. 

AEROSTATUL DUBLU. ÎNVELIŞUL. NACELA. 

APARATUL MISTERIOS. ALIMENTE. 

SOCOTEALA FINALĂ. 

Doctorul Fergusson se ocupa de multă vreme de 
amănuntele expediției sale. E de la sine înţeles că balonul, 
acest minunat vehicul sortit să-l transporte prin aer, era 
obiectul grijii lui permanente. 

De la început, ca să nu dea prea mari dimensiuni 
aerostatului, se hotărî să-l umfle cu hidrogen, gaz de 
paisprezece ori şi jumătate mai uşor decât aerul şi mai uşor 
de produs; afară de asta, dăduse cele mai bune rezultate în 
experienţele cu aerostate. 

După calcule foarte precise, doctorul găsise că obiectele 
indispensabile călătoriei, plus aparatul său, vor cântări 


patru mii de livre, aşa încât trebuia să afle care era forţa 
ascendentă în stare să ridice această greutate, şi totodată 
să vadă ce capacitate avea să aibă balonul. 

O greutate de patru mii de livre reprezintă o deplasare a 
spaţiului de patruzeci şi patru de mii opt sute patruzeci şi 
şapte de picioare cubil, ceea ce înseamnă că patruzeci şi 
patru de mii opt sute patruzeci şi şapte de picioare cubi de 
aer cântăresc circa patru mii de livre. 

Dând balonului capacitatea de patruzeci şi patru de mii 
opt sute patruzeci şi şapte de picioare cubi şi umplându-l în 
loc de aer cu hidrogen, care este de paisprezece ori şi 
jumătate mai uşor, înseamnă că greutatea lui scade la două 
sute şaptezeci şi şase de livre, rezultând o diferenţă de trei 
mii şapte sute douăzeci şi patru de livre. Ilocmai diferenţa 
aceasta dintre greutatea gazului din interiorul balonului şi 
greutatea aerului înconjurător face cu putinţă înălţarea 
aerostatului: 

Totuşi, dacă s-ar introduce în întregime cantitatea de gaz 
de care vorbim, balonul s-ar umple complet. Or, asta 
trebuie evitat, deoarece, pe măsură ce urcă în straturile 
mai puţin dense ale atmosferei, gazul din interior tinde să 
se dilate, ceea ce duce la ruperea învelişului; aşa că, de 
obicei, balonul se umflă până la două treimi din capacitatea 
lui. 

Dar doctorul avea anumite proiecte, cunoscute numai de 
el, pe baza cărora se hotări să umple aerostatul doar pe 
jumătate. De aceea, cum totuşi acesta trebuia să cuprindă 
patruzeci şi patru de mii opt sute patruzeci şi şapte de 
picioare cubi de hidrogen, fusese nevoit să-i dea o 
capacitate aproape dublă. Îl construise în formă ovală, care 
se ştie că este mai avantajoasă. Diametrul lui orizontal era 
de cincizeci de picioare, iar cel vertical de şaptezeci şi 
cincil, în felul acesta obținuse un sferoid a cărui capacitate 
se ridica până la cifra rotundă de nouăzeci de mii de 
picioare cubi. 


Dacă ar fi putut întrebuința două baloane, şansele de 
izbândă ar fi fost mai mari. Într-adevăr, în cazul când unul 
din ele s-ar fi defectat în aer, ar fi putut, aruncând 
încărcătura, să-şi continue călătoria cu ajutorul celuilalt. 
Dar manevrarea a două aerostate e foarte grea, deoarece 
trebuie să le dai amândurora o forţă egală de ascensiune. 

După chibzuială îndelungată, Fergusson reunise, datorită 
unui aranjament ingenios, în acest singur balon, foloasele a 
două baloane, fiind scutit de neajunsurile amintite. Pe scurt, 
construise două baloane de mărimi diferite închise unul în 
altul. Balonul exterior, care avea dimensiunile arătate mai 
sus, cuprindea un balon mult mai mic, de aceeaşi formă, al 
cărui diametru orizontal nu avea decât patruzeci şi cinci de 
picioare, iar diametrul vertical, şaizeci şi opt de picioare. 
Prin urmare, capacitatea balonului interior nu era decât de 
şaizeci şi şapte de mii de picioare cubi. El trebuia să 
plutească în gazul înconjurător. Între cele două baloane se 
afla o supapă care le îngăduia, la nevoie, să comunice între 
ele. 

Acest aranjament prezenta avantajul că, pentru a cobori, 
se dădea drumul întâi gazului din primul balon. Şi chiar 
dacă acesta ar fi trebuit să fie golit cu totul, cel mic 
rămânea neatins. Apoi se puteau descotorosi de învelişul 
exterior, ca de o greutate inutilă, iar al doilea aerostat, 
rămas singur, nu mai era expus capriciilor vântului, aşa cum 
se întâmplă cu baloanele pe jumătate dezumflate. 

Mai mult: în caz de accident, cum ar fi fost de pildă vreo 
spărtură în învelişul balonului exterior, celălalt prezenta 
avantajul de a fi apărat. 

Cele două aerostate erau construite din tafta dublă de 
Lyon, acoperită cu gutapercă. Combinația de gumă şi răşină 
dădea o impermeabilitate absolută. În acelaşi timp, nu 
putea fi atacată nici de acizi, nici de gaze. La polul superior 
al balonului, unde rezistenţa trebuia să fie mai mare, 
învelişul fusese dublat. 


Acest înveliş putea păstra gazul un timp nelimitat. Nouă 
picioare pătrate de tafta cântăreau o jumătate de livră. Dar 
suprafaţa balonului exterior fiind de circa nouăsprezece mii 
şase sute de picioare pătrate, învelişul său cântărea şase 
sute cincizeci de livre, învelişul celui de al doilea balon, 
având o suprafaţă de numai nouă mii două sute de picioare 
pătrate, nu cântărea decât cinci sute zece livre. În total deci 
aerostatul atingea o mie o sută şaizeci de livre. 

Plasa care susţinea nacela era făcută din frânghie de 
cânepă, foarte solidă. Cele două supape, al căror rol era 
asemănător aceluia al unei cârme de vapor, fuseseră 
obiectul unor studii minuţioase. 

Nacela, de formă circulară şi cu un diametru de 
cincisprezece picioare, era făcută din răchită, întărită cu o 
uşoară armătură de fier. Dedesubt avea resorturi elastice, 
care să amortizeze loviturile la aterizare. Greutatea ei, 
împreună cu aceea a plasei, nu depăşea două sute optzeci 
de livre. În afară de aceasta, doctorul mai pusese să i se 
construiască patru chesoane din tablă groasă de două liniil, 
care erau legate între ele prin ţevi prevăzute cu robinete. 
Mai adăugă şi o serpentină cu un diametru cam de douăzeci 
şi patru de linii, care se termina prin două braţe de lungime 
neegală, primul măsurând douăzeci şi cinci de picioare, iar 
celălalt numai cincisprezece picioare. 

Chesoanele erau dispuse în nacelă în aşa fel încât să ocupe 
cât mai puţin spaţiu. Serpentina, care trebuia să fie 
adaptată mai târziu, fu împachetată separat, împreună cu o 
pilă electrică Bunsen, foarte puternică. 

Aparatul fusese atât de ingenios combinat încât, împreună 
cu cele douăzeci şi cinci de galoane2 de apă aflate într-un 
rezervor special, nu cântărea mai mult de şapte sute de 
livre. 

Instrumentele destinate călătoriei constau din două 
barometre, două termometre, două busole, un sextant3, 
două cronometre şi o lunetă, cu care să se cerceteze 


obiectivele îndepărtate, aflate în afara drumului urmat de 
balon şi la care deci nu se putea ajunge. 

Observatorul din Greenwich se pusese la dispoziţia 
expediției, cu toate că doctorul nu-şi propusese să facă 
experienţe de fizică. El voia numai să-şi fixeze direcţia în 
care avea să plutească şi să determine poziţia râurilor, 
munţilor şi a oraşelor principale. 

Îşi mai pregătise trei ancore de fier care rezistaseră la 
proba de încercare, precum şi o scară de mătase, uşoară şi 
rezistentă, lungă de vreo cincizeci de picioare. Calculase de 
asemenea greutatea exactă a proviziilor, ce constau din 
ceai, cafea, biscuiţi, carne conservată şi un preparat din 
carne uscată care, într-un volum mic, cuprindea un număr 
mare de substanţe hrănitoare. În afară de o suficientă 
cantitate de rachiu, mai pregătise şi două rezervoare cu 
apă, cuprinzând fiecare douăzeci şi două de galoane. 

Alimentele trebuiau să fie consumate după o anumită 
regulă, încât greutatea ridicată de aerostat să se micşoreze 
treptat, echilibrul unui balon în atmosferă fiind foarte 
sensibil. Pierderea unei greutăţi, oricât de neînsemnate, 
poate să cauzeze o deplasare demnă de luat în seamă. 

Doctorul nu uitase nici cortul care trebuia să acopere o 
parte din nacelă, nici păturile care alcătuiau singurul 
aşternut pentru călătorie, nici puştile vânătorului, cu 
proviziile de puşcă şi gloanţe. 

Lată rezultatele diferitelor sale calcule cu privire la 
încărcătura aerostatului: 

Fergusson. 135 livre. 

Kennedy. 153 , 

Joe. 120 , 

Greutatea primului balon. 650 , 

Greutatea balonului al doilea. 510 , 

Nacela şi plasa. 280 , 

Ancore şi instrumente. 

Puşti şi pături. 190 , 

Cort, diverse materiale. 


Carne şi preparate de carne uscată. 386 , 

Biscuiţi, ceai. 

Cafea, rachiu. 

Apă. 400 , 

Aparate. 700 , 

Greutatea hidrogenului. 276 , 

Lest pentru menţinerea echilibrului... 200 , 

Total 4.000 livre. 

Aceasta era socoteala celor patru mii de livre pe care 
doctorul îşi propunea să le ridice în aer. Pentru menţinerea 
echilibrului nu lua cu sine decât un lest de două sute de 
livre. „Numai pentru cazurile neprevăzute”, spunea el, căci, 
datorită aparatului său, spera să nu-l întrebuinţeze. 

Capitolul VIII. 

AERELE LUI JOE. COMANDANIUL LUI RESOLUTE. 

ARSENALUL IUI KENNEDY. ULTIMELE PREGĂTIRI. 

MASA DE ADIO. PLECAREA DIN 21 FEBRUARIE. 

ŞEDINŢELE ŞTIINŢILICE ALE DOCTORULUI 
DUVEYRIER LIVINGSTONE. AMĂNUNTELE CĂLĂTORIEI 
AERIENE. 

KENNEDY REDUS LA TĂCERE. 

Pe la 10 februarie, pregătirile se apropiau de sfârşit; 
aerostatele, unul închis în celălalt, erau cu totul terminate. 
Fuseseră amândouă supuse unei puternice presiuni de aer; 
încercarea dovedi rezistenţa lor şi în acelaşi timp grija cu 
care fuseseră construite. 

Joe nu mai putea de bucurie. Alerga întruna din Greek 
street la atelierele domnilor Mittchell, totdeauna ocupat, 
dar vesel, mândru că va participa la această călătorie şi 
dând cu plăcere amănunte celor care nu-l întrebau despre 
ea. Cred chiar că vrednicul băiat câştigase câteva jumătăţi 
de coroană cu prezentarea aerostatului, cu explicarea 
ideilor şi planurilor doctorului, sau îngăduind unora să-l 
zărească pe acesta printr-o fereastră întredeschisă, ori 
anunţându-i când ieşea de acasă ca să-l poată vedea pe 
stradă. 


Faptul nu trebuie să ne supere, deoarece avea oarecare 
drepturi să speculeze admiraţia şi curiozitatea 
contemporanilor săi. 

La 16 februarie Resolute îşi arunca ancora în faţa 
Greenwichului. Era un vas cu elice, de opt sute de tone, cu 
bune calităţi de plutire şi care fusese însărcinat să 
aprovizioneze ultima expediţie în regiunile polare a lui sir 
James Ross. Comandantul Pennet era mai mult un savant 
decât un militar, ceea ce nu-l împiedica însă să aibă la bord 
patru tunuri grele de marină. Ce-i drept, acestea nu 
făcuseră niciodată vreun rău cuiva, servind doar la 
producerea celor mai paşnice bubuituri din lume. 

Cala vasului fusese pregătită pentru încărcarea 
aerostatului, care fu aşezat înăuntru cu multă băgare de 
seamă, în ziua de 18 februarie. Îl adăpostiră în fundul calei, 
spre a-l feri de accidente. 

Nacela şi accesoriile ei, ancorele, frânghiile, proviziile de 
alimente, rezervoarele de apă ce trebuiau umplute la 
sosire, în sfârşit, totul fu încărcat aşa cum trebuia, sub 
supravegherea lui Fergusson. 

Se mai îmbarcară zece tone de acid sulfuric şi zece tone 
de fier vechi pentru producerea hidrogenului. Cantitatea 
era mai mare decât se cuvenea, pentru a face faţă 
eventualelor pierderi. 

Instalaţia care producea gazul, compusă din vreo treizeci 
de butoiaşe, fu pusă cu multă grijă în fundul calei. 

Pregătirile se terminară în seara zilei de 18 februarie. 
Două cabine confortabile aşteptau pe doctor şi pe prietenul 
său Kennedy. 

Acesta din urmă, jurându-se întruna că nu va pleca, sosi la 
bord cu un adevărat arsenal de vânătoare: două puşti 
excelente cu câte două ţevi şi o carabină dintre cele mai 
bune de la fabrica Purdey Moore şi Dickson din Edinburgh. 
Cu o asemenea armă, vânătorul putea trimite cu uşurinţă 
de Ia două mii de paşi un glonte în ochiul unei capre 
sălbatice. Pentru împrejurări neprevăzute mai luase cu el şi 


două revolvere Colt, care trăgeau şase gloanţe unul după 
altul. Cutia cu praf de puşcă, sacul cu cartuşe, alicele şi 
gloanţele, în cantităţi îndestulătoare, nu depăşeau 
greutatea hotărâtă de doctor. 

Cei trei călători se instalară la bordul vasului în ziua de 19 
februarie, primiţi cu onoruri de către căpitan şi ofiţeri. 
Doctorul păstra mereu o atitudine rezervată, preocupat 
numai şi numai de expediţia sa. Dick încerca să-şi ascundă 
emoția, pe când Joe sărea în sus de bucurie, glumind şi 
râzând necontenit. El deveni imediat mucalitul echipajului, 
în mijlocul căruia i se păstrase un loc. 

În ziua de 20 februarie, Societatea regală de geografie 
dădu un mare banchet de adio în onoarea doctorului 
Fergusson şi a lui Kennedy. Comandantul Pennet şi ofiţerii 
săi luară de asemeni parte la acest ospăț însufleţit, care 
prilejui nenumărate toasturi măgulitoare. Se închină atât 
de mult în sănătatea comesenilor, încât ai fi zis că fiecare va 
avea asigurată o existenţă de centenar. Sir Francis M... 
prezida, cu o emoție reţinută şi plină de demnitate. 

Spre surprinderea sa, Dick Kennedy avu în mare măsură 
parte de aceste felicitări. După ce se băâu pentru 
îndrăzneţul Fergusson, gloria Angliei, trebui să se bea şi 
pentru „nu mai puţin curajosul Kennedy, cutezătorul său 
tovarăş,,, Dick se înroşi ca focul, ceea ce fu luat drept 
modestie, şi aplauzele se dublară făcându-l pe Dick să 
roşească şi mai mult. În timpul desertului sosi un mesaj din 
partea reginei care îi saluta pe cei doi călători şi le ura 
succes în încercarea lor. Acest fapt îi obligă la noi toasturi în 
cinstea „preagraţioasei sale maiestăţi.” 

Comesenii se împrăştiară la miezul nopţii, după ce se 
despărţiră într-un chip mişcător, strângându-şi mâinile cu 
căldură. 

Bărcile vasului Resolute aşteptau la podul Westminster. 
Comandantul luă loc într-una din ele, însoţit de pasagerii şi 
ofiţerii săi, şi curentul Tamisei îi duse repede spre 
Greenwich. 


La ora unu, pe bord dormeau toţi. 

A doua zi, 21 februarie, la ora trei dimineaţa, cuptoarele 
duduiau. La ora cinci, Resolute ridică ancora şi, împinsă de 
elice, se îndreptă cu viteză spre gurile Tamisei. 

Nu mai e nevoie să spunem că toate convorbirile de pe 
bord se refereau numai şi numai la expediţia doctorului 
Fergusson. Fie că-l vedeai, fie că-l auzeai, doctorul îţi 
inspira o încredere atât de mare, încât foarte curând 
nimeni, în afară de scoţian, nu se mai îndoia de succesul 
călătoriei. 

În timpul drumului, în orele libere, doctorul ţinea corpului 
ofițeresc un adevărat curs de geografie. Tinerii ofiţeri se 
interesau amănunţit de descoperirile făcute în Africa în 
ultimii patruzeci de ani. Fergusson le povesti despre 
explorările lui Barth, Burton, Speke, Grant, le zugrăvi 
ţinutul asaltat acum din toate părţile de investigaţiile 
ştiinţifice. 

În nord, tânărul Duveyrier explora Sahara şi aducea la 
Paris pe şefii tuaregi. Se pregăteau, datorită sugestiei 
guvernului francez, două expediţii care, coborând din nord 
şi îndreptându-se spre apus, trebuiau să se încrucişeze. La 
sud, neobositul Livingstone înainta mereu spre Ecuator şi, 
din martie 1862, pătrundea, în tovărăşia lui Mackensie, în 
susul râului Rovoonia. Cu siguranţă că secolul al XLX-lea n- 
avea să treacă fără ca Africa să-şi fi dezvăluit tainele, 
ascunse de şase mii de ani. 

Interesul auditorilor crescu şi mai mult când doctorul le 
povesti amănuntele pregătirilor sale de călătorie. Voiră să-i 
verifice calculele şi el luă bucuros parte la discuţie. 

Mai toţi se mirau de cantitatea relativ mică de alimente pe 
care şi-o luase şeful expediției. Într-o zi, unul din ofiţeri îi 
ceru doctorului lămuriri în această privinţă. 

— Vă surprinde? Întrebă Fergusson. 

— Fără îndoială. 

— Dar ce durată presupuneţi că va avea călătoria mea? 
Luni întregi? E o mare greşeală. Dacă s-ar prelungi, am fi 


pierduţi; nu ne-am mai întoarce niciodată. Trebuie să ştiţi 
că nu sunt mai mult de trei mii cinci sute, să spunem patru 
mii de mile de la Zanzibar până la coasta Senegalului. Or, 
străbătând câte două supte patruzeci de mile în 
douăsprezece orc, ceea ce nu este nici măcar viteza 
trenurilor noastre, ne-ar ajunge şapte zile ca să traversăm 
Africa. 

— Dar atunci n-aţi puteai vedea nimic, n-aţi face nici 
observaţii geografice, nici cerceta ţinutul cu de-amănuntul. 

— Dar, răspunse doctorul, dacă-mi stăpânesc balonul, dacă 
mă urc şi cobor după voinţă, mă voi putea opri oricând şi 
oriunde mi se va părea potrivit, mai ales când voi fi 
ameninţat să fiu târât, de curenţi prea violenţi. 

— Şi desigur că-i veţi întâlni, spuse comandantul Pennet. 
Unele uragane fac mai mult de două sute patruzeci de mile 
pe oră. 

— Vedeţi? Replică doctorul. Cu o asemenea viteză s-ar 
putea traversa Africa în douăsprezece ore. În zori am pleca 
de la Zanzibar, iar seara am merge la culcare la Saint-Louis. 

— Dar, întrebă un ofiţer, poate înainta un balon cu o 
asemenea viteză? 

— Asta s-a mai văzut, răspunse Fergusson. 

— Şi a rezistat? 

— Perfect. Era pe vremea încoronării lui Napoleon, în 
1804. Aeronautul Garnerin lansă din Paris, la ora 
unsprezece seara, un balon care purta următoarea 
inscripţie în litere de aur: „Paris, 25 Brumar, anul XIII, 
încoronarea împăratului de către S. S. Pius VII”. A doua zi 
dimineaţa, la ora cinci, locuitorii Romei vedeau planând 
balonul pe deasupra Vaticanului, străbătând câmpia 
romană şi căzând în lacul Bracciano. Aşa că, domnilor, un 
balon poate rezista unor asemenea viteze. 

— Un balon, da, dar un om? Îndrăzni să spună Kennedy. 

— Desigur că şi un om! Căci un balon este totdeauna 
nemişcat în raport cu aerul care-l înconjoară, nu el merge, 
ci masa de aer. Dacă ai aprinde o lumânare în nacelă, 


flacăra ei n-ar pâlpâi. Un aeronaut, care s-ar fi ridicat cu 
balonul lui Garnerin, n-ar fi avut de suferit în nici un caz de 
pe urma acestei viteze. De altfel, eu nu ţin să experimentez 
o asemenea viteză şi dacă mă voi putea agăța în timpul 
nopţii de vreun arbore sau de vreun accident al terenului, o 
voi face fără îndoială. Tocmai de aceea luăm cu noi provizii 
pentru două luni şi, pe deasupra, nimic nu-l va putea 
împiedica pe îndemânaticul nostru vânător să ne aducă 
vânat din abundență, atunci când vom cobori. 

— Ah, domnule Kennedy, ce minunate isprăvi o să faceţi 
acolo! Spuse un tânăr elev de marină, privindu-l cu invidie 
pe scoţian. 

— Fără să mai ţinem seamă, urmă altul, că plăcerea va fi 
dublată de o mare glorie. 

— Domnilor, răspunse vânătorul... sunt foarte măgulit... de 
complimentele dumneavoastră... dar nu am pentru ce să le 
primesc... 

— Cum? Se auzi din toate părţile. Ai de gând să nu pleci? 

— Nu voi pleca. 

— Nu-l vei însoţi pe doctorul Fergusson? 

— Nu numai că nu-l voi însoţi, dar nu mă găsesc aci decât 
pentru a-l opri în ultimul moment. 

Toate privirile se îndreptară spre doctor. 

— Nu-l luaţi în seamă, răspunse acesta liniştit. E o 
problemă pe care nu trebuie s-o discutaţi cu el. De fapt, el 
ştie foarte bine că va merge. 

— Pe sfântul Patrick! Strigă Kennedy. lau ca martor... 

— Nu mai lua pe nimeni ca martor, prietene Dick. Eşti 
măsurat şi cântărit, şi tu şi praful tău de puşcă, şi puştile şi 
gloanţele, aşa că să nu mai vorbim despre asta. 

Capitolul IX. 

OCOLUL CAPULUI BUNEI SPERANȚE. 

PUNTEA DIN FAŢĂ. CURSURI DE COSMOGRAFIE 
PREDATE DE PROFESORUL JOE. DESPRE DIRIJAREA 
BALOANELOR. 

DESPRE CERCETAREA CURENȚILOR ATMOSFERICI. 


EVRICA! 

Şi într-adevăr, din ziua aceea până la sosirea lor la 
Zanzibar, Dick nu mai deschise gura, nu mai vorbi nici 
despre călătorie, nici despre altceva. Pur şi simplu, tăcu. 

Revolute luneca repede spre Capul Bunei Speranţe. 
Timpul se menținea frumos, cu toate că marea devenise mai 
agitată. 

La 30 martie, după douăzeci şi şapte de zile de la plecarea 
din Londra, muntele 'Table se profila la orizont; oraşul Cap, 
aşezat la poalele unui amfiteatru de coline, putu fi zărit cu 
lunetele marine, şi curând Resolute aruncă ancora în port. 
Dar comandantul nu poposi acolo decât pentru a lua 
cărbuni; treaba dură o zi. A doua zi, vasul mergea spre sud, 
pentru a ocoli capul meridional al Africii şi a intra în canalul 
Mozambic. 

Joe nu era la prima sa călătorie pe mare. Nu trecu mult şi 
se simţi pe bord ca la el acasă. Toată lumea îi iubea pentru 
sinceritatea şi buna sa dispoziţie. O mare parte din 
celebritatea doctorului se răsfrângea şi asupra lui. 

Oamenii din echipaj îi ascultau ca pe un oracol, şi la urma 
urmei nu se înşela nici el mai mult ca oricare alt oracol. 

În timp ce Fergusson îşi continua expunerea în cercul 
ofiţerilor, Joe trona pe puntea din faţă a vasului şi făcea 
istorie în felul său, după un procedeu întrebuințat de altfel 
de cei mai mari istorici ai timpurilor. 

Se discuta, bineînţeles, despre călătorii aeriene. Joe 
întâmpina greutăţi în a convinge spiritele îndărătnice să 
accepte o asemenea experienţă, dar odată acceptată, 
imaginaţia marinarilor, stimulată de născocirile lui Joe, nu 
mai cunoştea margini. 

Strălucitul povestitor îşi convinsese auditoriul că după 
această călătorie vor mai face altele. Călătoria de acum nu 
era decât începutul unei lungi serii de acţiuni 
supraomeneşti. 

— Vedeţi voi, dragii mei, după ce ai gustat acest fel de 
călătorie nu te mai poţi lipsi de ea, iar la viitoarea noastră 


expediţie, în loc să mergem orizontal, vom merge drept în 
sus, urcând fără încetare. 

— Ei drăcie! Până-n Lună? Făcu unul dintre ascultători, 
uimit. 

— Până-n Lună?! Ripostă Joe. Nu, pe legea mea, aşa ceva e 
prea obişnuit! 'Toată lumea poate ajunge în Lună. De altfel, 
acolo nu este apă şi trebuie să iei cu tine provizii enorme, 
iar dacă ţii să respiri, trebuie să iei chiar şi aer în sticluţe. 

— Ei! Dar dacă găseşti acolo rachiu? Întrebă un marinar, 
mare iubitor de băutură. 

— Să lăsăm asta, băiete. Nu-i vorba de Lună; ne vom 
plimba printre stelele acelea frumoase, pe planetele acelea 
încântătoare, despre care mi-a vorbit de atâtea ori doctorul 
Fergusson. Aşa că vom începe prin a vizita Saturnul... 

— Acela care are un inel? Întrebă un subofițer de 
administraţie. 

— Da, un inel de căsătorie. Numai că nu se ştie ce s-a făcut 
cu nevastă-sa! 

— Cum, o să mergeţi chiar aşa de sus? Glăsui un elev 
marinar, înmărmurit. Atunci doctorul tău este dracul în 
persoană! 

— Dracul? E prea bun ca să fie drac. 

— Dar după Saturn? Întrebă unul dintre ascultătorii cei 
mai nerăbdători. 

— După Saturn? Vom vizita Jupiter, un ţinut ciudat, ştiţi, 
unde zilele au numai nouă ore şi jumătate - e bine acolo 
pentru leneşi - şi unde un an durează cât doisprezece ani, 
ceea ce este avantajos pentru cei care nu mai au de trăit 
decât şase luni; li se mai prelungeşte viaţa! 

— Doisprezece ani? Stărui elevul de marină. 

— Da, micuţule, aşa că dacă te-ai fi născut acolo, maică-ta 
te-ar fi alăptat şi astăzi, iar bătrânul de colo, care merge pe- 
al cincizecilea an, ar fi un copilaş de patru ani şi jumătate. 

— De necrezut! Exclamă elevul de marină. 

— Este adevărul adevărat! Făcu Joe cu convingere. Dar ce 
vreţi? Când continui să lâncezeşti în lumea asta, nu înveţi 


nimic, rămâi neştiutor ca un porc de mare. Veniţi puţin în 
Jupiter şi o să vedeţi! Dar trebuie să te ţii bine acolo, căci 
Jupiter are sateliți nu prea comozi. 

Oamenii râdeau, dar îl credeau numai pe jumătate. Le 
vorbea despre Neptun, unde marinarii sunt bine primiţi şi 
de Marte, unde militarii ocupă un loc de frunte, ceea ce 
până la urmă devine plictisitor. Cât despre Mercur, 
nesuferită lume trăieşte acolo! Numai hoţi şi negustori, 
care se aseamănă atât de bine între ei, încât e greu să-i 
deosebeşti pe unii de ceilalţi. Şi, în sfârşit, le zugrăvi un 
tablou al lui Venus, cu adevărat încântător. 

— Iar când ne vom întoarce din expediţie, spuse 
binevoitorul povestitor, vom fi decoraţi cu Crucea Sudului, 
care străluceşte sus la cheutoarea lui Dumnezeu. 

— Şi-o vei câştiga pe bună dreptate! Spuseră marinarii. 
Aşa treceau, în convorbiri vesele, serile lungi pe puntea din 
faţă, în vreme ce expunerile instructive ale doctorului îşi 
urmau cursul. Se vorbea într-o zi despre dirijarea 
babanelor şi Fergusson fu rugat să-şi spună părerea în 
această privinţă. 

— Nu cred, spunea el, că s-ar putea ajunge să se conducă 
baloanele. Cunosc toate sistemele încercate sau propuse; 
niciunul n-a izbutit, niciunul nu poate fi pus în practică. E 
de la sine înţeles că am fost obligat să mă ocup de această 
chestiune care are atâta importanţă pentru mine, dar n-am 
putut-o rezolva cu mijloacele puse la îndemână de mecanica 
actuală. Ar trebui să se descopere un motor cu o putere 
nemaipomenită, atât de uşor cât nu vă puteţi închipui, şi 
încă nici atunci nu ar putea învinge unii curenţi mai repezi. 
De altfel, până acum s-a încercat să se dirijeze mai curând 
nacela decât balonul, ceea ce e o greşeală. 

— Totuşi, i se răspunse, este o mare asemănare între un 
aerostat şi o corabie care poate fi dirijată după voinţă. 

— Ba nu! Răspunse Fergusson. Se aseamănă foarte puţin, 
sau deloc. Aerul este mult mai puţin dens decât apa în care 
corabia nu se scufundă decât în parte, în vreme ce 


aerostatul pluteşte cu totul în atmosferă şi rămâne nemişcat 
faţă de mediul înconjurător. 

— Credeţi atunci că ştiinţa aerostaticii şi-a spus ultimul 
cuvânt? 

— Nici pomeneală! Trebuie căutat altceva. De pildă, dacă 
un balon nu poate fi dirijat, măcar să fie menţinut în 
curenţii atmosferici prielnici. Pe măsură ce urci, ei devin 
mai uniformi şi au o direcţie statornică; nu mai sunt 
tulburaţi de văile şi de munţii care brăzdează suprafaţa 
globului. Ştiţi doar că aceasta e cauza principală a 
schimbării vânturilor şi a inegalităţi forţei lor. Or, după 
determinarea acestor cauze, balonul nu va avea decât să se 
plaseze în zona curenților care-i convin. 

— Dar atunci, reluă comandantul Pennet, ca să te menţii în 
zona acestor curenţi va trebui să urci sau să cobori întruna; 
iată adevărata greutate, scumpul meu doctor! 

— Şi de ce, scumpul meu comandant? 

— Să ne înţelegem: socotesc că asta ar fi o greutate şi o 
piedică pentru călătoriile de lungă durată, dar nu pentru 
simplei plimbări aeriene. 

— Şi motivul, vă rog? 

— Pentru că nu urci decât cu condiţia să arunci lestul, nu 
cobori decât pierzând gazul. Cu aceste manevre îţi epuizezi 
repede proviziile de gaz şi încărcătura. 

— Scumpul meu Pennet, aici e toată problema. Asta-i 
singura greutate pe care ştiinţa trebuie să caute s-o 
învingă. Nu-i vorba de a dirija baloanele, ci de a le face să 
coboare fără să dea drumul la gazul care reprezintă 
puterea, sângele şi sufletul lor, dacă se poate spune astfel. 

— Ai dreptate, dragă doctore, dar problema n-a fost încă 
dezlegată: mijlocul nu a fost încă găsit până acum. 

— lartă-mă, dar a fost găsit. 

— De cine? 

— De mine. 

— De dumneata? 


— E de la sine înţeles că altminteri n-aş fi riscat 
traversarea Africii în balon. După douăzeci şi patru de ore, 
n-aş mai fi avut nici un pic de hidrogen! 

— Dar nu ai pomenit nimic despre asta în Anglia! 

— Nu. Nu ţineam să stârnesc o discuţie publică. Nu mi-ar 
fi fost de nici un folos. Am făcut în taină experienţe 
pregătitoare şi am fost mulţumit, aşa că nu aveam nevoie să 
aflu mai mult. 

— Ei bine, dragul meu Fergusson, te putem întreba care-ţi 
este taina? 

— Lat-o, domnilor! Sistemul meu e foarte simplu... Atenţia 
auditoriului era cât se poate de încordată. Doctorul îşi 
expuse invenţia în felul următor: 

Capitolul X. 

ÎNCERCĂRI ANTERIOARE. 

CELE CINCI CHESOANE ALE DOCTORULUI. 

ARZĂTORUL CU HIDROGEN ŞI OXIGEN. 

CALORIFERUL. SISTEMUL DE MANEVRARE. 

SUCCES SIGUR 

„S-a încercat adeseori, domnilor, urcarea sau coborârea 
după voinţă, fără să se piardă balastul sau gazul unui balon. 
Un francez care se ocupă cu aeronautica, domnul Meunier, 
a vrut să realizeze aceasta comprimând gazul într-un 
recipient interior. Un belgian, domnul doctor van Hecke, a 
încercat să obţină, cu ajutorul unor aripi şi al unor lopăţele, 
o forţă verticală, care însă a fost neîndestulătoare în 
majoritatea cazurilor. Rezultatele practice obţinute prin 
aceste diferite mijloace nu sunt demne de luat în seamă. 

M-am hotărât să atac problema fără ocol. Mai întâi am 
înlăturat cu totul lestul, rămânând să-l întrebuinţez numai 
în caz de forţă majoră, cum ar fi de pildă defectarea 
aparatului meu, sau nevoia de a mă ridica într-o clipă, ca să 
mă feresc de vreun obstacol neprevăzut. 

Sistemul meu de urcare şi coborâre constă numai în 
dilatarea sau contractarea gazului închis în interiorul 


aerostatului, prin modificarea temperaturii lui. lată cum 
ajung la acest rezultat: 

Aţi văzut îmbarcându-se, odată cu nacela, mai multe vase a 
căror întrebuințare vă este necunoscută. Sunt cinci vase. 
Primul poate cuprinde aproximativ douăzeci şi cinci de 
galoane de apă, la care, pentru a fi mai bună conducătoare 
de electricitate, adaug câteva picături de acid sulfuric. 
Această apă poate fi descompusă cu ajutorul unei puternice 
pile Bunsen. Apa, după cum ştiţi, se compune din două părţi 
hidrogen şi o parte oxigen. 

Acesta din urmă, sub acţiunea curentului electric, se 
adună la polul pozitiv al pilei, de unde trece în al doilea vas. 
Al treilea vas, aşezat deasupra acestuia şi având o 
capacitate dublă, primeşte hidrogenul, care se adună la 
polul negativ. 

Două robinete, unul cu un debit dublu faţa de celălalt, fac 
să comunice aceste din urmă două vase cu al patrulea, care 
se numeşte vasul de amestec. Aci se amestecă cele două 
gaze provenite din descompunerea apei. Capacitatea 
acestui vas este de patruzeci şi unu de picioare cubil. În 
partea lui superioară se află o ţeava de platină, prevăzută 
cu un robinet. 

Cred c-aţi înţeles, domnilor: aparatul pe care vi-l descriu 
este pur şi simplu un arzător de oxigen şi hidrogen, a cărui 
căldură o întrece pe aceea a cuptoarelor obişnuite. 

Odată lămuriţi asupra acestei prime părţi, trec la a doua 
parte a aparatului: 

Dedesubtul balonului meu, care este închis ermetic, ies 
două ţevi, la mică depărtare una de alta. Una atinge 
straturile superioare ale gazului, pe când cealaltă, mai 
scurtă, porneşte din mijlocul celor inferioare. Aceste ţevi 
sunt prevăzute din loc în loc cu articulaţii puternice de 
cauciuc, care le îngăduie să se adapteze oscilaţiilor 
aerostatului. 

Amândouă coboară până în nacelă, unde intră într-un vas 
de fier, de formă cilindrică, numit vas de încălzire. Acest vas 


este închis la cele două capete cu capace puternice, făcute 
din acelaşi metal. 

Ţeava care porneşte din partea inferioară a balonului 
pătrunde în vasul de, încălzire prin capacul de jos şi ia 
forma unei serpentine care, ridicându-se întocmai ca 
ghiventurile unui şurub, ajunge aproape până sus. Înainte 
de a ieşi de aici, străbate fundul unei piese conice cu baza 
concavă, ca o jumătate de sferă, cu gura îndreptată în jos. 
leşind din vasul de încălzire, ţeava merge, după cum v-am 
spus, până în straturile superioare ale balonului. 

Piesa concavă de care vorbeam este de platină, ca să nu se 
topească sub acţiunea arzătorului, căci robinetul acestuia 
este aşezat pe fundul vasului de fier, la mijlocul serpentinei, 
şi flacăra poate atinge uşor bolta piesei concave. 

Dumneavoastră ştiţi, domnilor, ce este un calorifer din 
acelea destinate să încălzească apartamentele şi ştiţi cum 
funcţionează. Aerul este împins în nişte conducte care 
străbat un cuptor, şi astfel ajunge în apartament cu o 
temperatură mai ridicată. Or, ceea ce v-am descris eu, nu 
este, la drept vorbind, decât un calorifer?. 

Într-adevăr, ce se va întâmpla? Odată arzătorul aprins, 
hidrogenul din serpentină se încălzeşte şi urcă repede pe 
ţeava care-l duce în partea superioară a aerostatului. La 
baza serpentinei făcându-se vid, gazul din partea inferioară 
a balonului este atras în vasul de încălzire, de unde va căuta 
să se ducă în sus; se stabileşte astfel, în ţevi şi în serpentină, 
un foarte puternic curent de gaz, care iese din balon şi se 
întoarce necontenit, încălzindu-se fără încetare. 

Or, gazele îşi măresc de patru sute optzeci de ori volumul 
la fiecare grad de căldură. Aşa că, ridicând temperatura cu 
18*3, hidrogenul din aerostat se va dilata cu 18x480, sau cu 
o mie şase sute paisprezece picioare cubil şi va deplasa 
deci o mie şase sute paisprezece picioare cubi de aer mai 
mult, ceea ce-i va mări forţa de ascensiune cu o sută şaizeci 
de livre, corespunzătoare aruncării unei cantităţi egale de 
încărcătură. Dacă măresc temperatura cu 


18002, gazul se dilată cu 180x480; în cazul acesta, va 
deplasa şaisprezece mii şapte sute patruzeci de picioare 
cubi mai mult şi forţa sa ascendentă va creşte cu o mie şase 
sute de livre. 

Înţelegeţi, domnilor, că pot să obţin uşor diferenţe de 
echilibru considerabile. Volumul aerostatului a fost calculat 
în aşa fel încât, atunci când e umplut pe jumătate, 
deplasează o cantitate de aer absolut egală cu greutatea 
învelişului, gazului şi a nacelei încărcate cu călători şi cu 
toate accesoriile. Când este umplut până la acest punct, stă 
în aer, în echilibru; nici nu urcă, nici nu coboară. 

Ca să urc, ridic gazul la o temperatură superioară, cu 
ajutorul arzătorului meu; prin acest exces de căldură se 
obţine o presiune mai mare, care umflă mai mult balonul şi 
acesta urcă în măsura în care fac să se dilate hidrogenul. 

Coborârea se face, bineînţeles, moderând flacăra 
arzătorului şi lăsând temperatura să scadă. Aşa că urcarea 
va fi, în general, mult mai rapidă decât coborârea. Ceea ce 
este de altminteri foarte avantajos, deoarece n-am niciodată 
interesul să cobor repede, ci, dimpotrivă, tocmai printr-o 
urcare foarte rapidă, să pot evita obstacolele. Pericolele 
sunt jos, nu sus. 

De altfel, după cum v-am spus, am o anumită cantitate de 
balast, care-mi îngăduie să mă urc şi mai repede, dacă e 
necesar. Supapa, aşezată în partea superioară a balonului, 
nu mai are alt rol decât acela al unei supape de siguranţă. 
Balonul îşi păstrează mereu aceeaşi încărcătură de 
hidrogen. Schimbările de temperatură, pe care le provoc în 
masa de gaz închis, au numai scopul de a face să urc sau să 
cobor. 

Acum, domnilor, ca amănunt practic, mai adaug 
următoarele: arderea hidrogenului şi a oxigenului în vasul 
de încălzire produce vapori de apă. Aşa că am înzestrat 
acest vas, la partea lui superioară, cu un tub de degajare, 
prevăzut cu o supapă, care se deschide la o presiune de cel 


puţin două atmosfere; prin urmare, de îndată ce a atins 
această presiune, aburul iese afară de la sine. 

Lată acum cifre exacte: 

Douăzeci şi cinci de galoane de apă descompuse în 
elementele componente dau două sute de livre de oxigen şi 
douăzeci şi cinci de livre de hidrogen. Aceasta înseamnă, la 
presiunea atmosferică, o mie opt sute nouăzeci de picioare 
cubi3 din primul şi trei mii şapte sute optzeci de picioare 
cubi4 din cel de al doilea, în total cinci mii şase sute 
şaptezeci de picioare cubi5 de amestec. 

Or, robinetul arzătorului meu, deschis complet, dă drumul 
la douăzeci şi şapte de picioare cubil pe oră, producând o 
flacără de cel puţin şase ori mai puternică decât o lampă de 
iluminat din cele mai mari. 

Pentru a menţine la o înălţime potrivită, nu voi arde în 
medie mai mult de nouă picioare cubi? pe oră. Cele 
douăzeci şi cinci de galoane de apă ale mele reprezintă, 
deci, şase sute treizeci de ore de navigaţie aeriană, sau 
ceva mai mult de douăzeci şi şapte de zile. 

Dar deoarece pot cobori când vreau şi-mi pot reînnoi 
provizia de apă pe drum, călătoria mea poate dura oricât. 
Asta este taina, domnilor. Este simplă şi, ca orice lucru 
simplu, nu se poate să nu reuşească. Dilatarea gazului şi 
contractarea gazului din aerostat - iată sistemul meu, care 
nu are nevoie nici de aripi supărătoare, nici de vreun motor. 
Un calorifer cu care să realizez schimbările de temperatură 
şi un arzător pentru a-l încălzi - nu este nici incomod, nici 
greu. Prin urmare, cred că am întrunit toate condiţiile 
serioase pentru a izbândi.” 

Cu aceste cuvinte, doctorul Fergosson îşi încheie 
lămuririle şi fu apludat cu căldură de toată lumea. Nu i se 
putea face nici o obiecţie; totul fusese prevăzut şi rezolvat. 

— Totuşi, spuse comandantul, încercarea e primejdioasă. 

— Ce însemnătate are asta, răspunse doctorul, simplu, din 
moment ce se poate pune în practică? 

Capitolul XI. 


SOSIREA LA ZANZIBAR. CONSULUL ENGLEZ. 

LOCUITORII NU VĂD CU OCHI BUNI CĂLĂTORIA CU 
AEROSTATUL.. FĂCĂTORII DE PLOAIE. 

UMFLAREA BALONULUI. PLECAREA DIN 18 APRILIE. 

ULIIMUL ADIO. VICTORIA. 

Un vânt mereu prielnic grăbise mersul vasului Resolute 
spre locul de destinaţie. Navigaţia în canalul Mozambicului 
fu neobişnuit de liniştită. Traversarea maritimă prevestea şi 
o bună traversare aeriană. Cu toţii aşteptau nerăbdători 
clipa sosirii şi voiau să dea o mână de ajutor la ultima 
revizuire a pregătirilor doctorului Fergusson. În sfârşit, 
vasul se apropie de localitatea Zanzibar, situată pe insula cu 
acelaşi nume, şi în ziua de 15 aprilie, la ora unsprezece 
dimineaţa, aruncă ancora în port. 

Insula Zanzibar, stăpânită de imamul3 din Mascat, aliat al 
Franţei şi al Angliei, este cu siguranţă una din cele mai 
frumoase colonii. În port vin numeroase corăbii din 
ţinuturile învecinate. 

De coasta africană o desparte numai un canal, care în 
partea cea mai lată nu depăşeşte treizeci de mile. 

Pe insulă se face un comerţ intens, cu cauciuc, fildeş, dar 
mai ales cu „lemn de abanos”1, deoarece Zanzibarul este 
un mare târg de sclavi. Traficul se întinde dealtminteri pe 
toată coasta orientală a Africii, până sub latitudinile Nilului. 
Domnul G. Lejean a văzut făcându-se aici comerţ cu sclavi, 
chiar de către vase cu pavilion francez. 

De îndată ce vasul Resolute aruncă ancora, consulul 
englez al Zanzibarului veni pe bord să se pună la dispoziţia 
doctorului, ale cărui proiecte le urmărise în ziarele 
europene timp de o lună de zile. 

Până acum făcuse parte din tabăra cea mare a 
neîncrezătorilor. 

— Mă îndoiam, spuse el, întinzându-i mâna lui Samuel 
Fergusson, acum însă nu mă mai îndoiesc. 

Îşi puse locuinţa la dispoziţia doctorului, a lui Dick 
Kennedy şi, bineînţeles, a bravului Joe. 


Prin bunăvoința lui, doctorul putu să citească diferite 
scrisori, pe care consulul le primise din partea căpitanului 
Speke. Acesta, împreună cu însoțitorii săi, suferise 
îngrozitor din cauza timpului rău şi a foamei, chiar înainte 
de a ajunge în ţinutul Ugogo. Înaintau foarte greu şi nu 
credeau că vor mai putea trimite aşa de curând ştiri. 

— lată primejdii şi lipsuri pe care noi vom şti să le evităm, 
spuse doctorul. 

Bagajele celor trei călători fură transportate în casa 
consulului, între timp se făceau pregătiri pentru 
debarcarea balonului pe plaja din Zanzibar. În apropierea 
catargului de semnalizare se afla un turn uriaş, care putea 
fi un adăpost sigur împotriva vântului de răsărit. Această 
construcţie, semănând cu un butoi aşezat vertical, pe lângă 
care butia din Heidelberg ar fi părut un simplu butoiaş, era 
o fortificaţie, pe a cărei platformă vegheau beluci înarmaţi 
cu sulițe. 

Dar iată că odată cu debarcarea aerostatului, consulul fu 
avertizat că populaţia insulei se va răzvrăti. Nimic nu-i mai 
primejdios decât o pasiune fanatică. Ştirea sosirii unui 
străin, care avea de gând să se ridice în aer, îi îndâriji pe 
băştinaşi. Negrii, mult mai întărâtaţi decât arabii, văzură în 
acest proiect intenţii duşmănoase religiei lor. Îşi închipuiau 
că se pregătea ceva împotriva Soarelui şi a Lunii, aştrii 
veneraţi de populaţia africană, astfel că se hotărâră să se 
opună expediției nelegiuite. 

Consulul, pus în gardă, se sfătui cu doctorul Fergusson şi 
cu comandantul Pennet. Acesta nu voia să se lase intimidat 
de ameninţări, dar prietenul său îl potoli: 

— Cu siguranţă că vom ieşi învingători; înşişi păzitorii 
imamului ne vor da la nevoie o mână de ajutor. Dar, dragul 
meu comandant, un accident poate avea loc pe neaşteptate; 
un atac prin surprindere ar putea pricinui balonului un rău 
de nereparat şi călătoria ar fi compromisă cu siguranţă; aşa 
că trebuie să lucrăm cu mare băgare de seamă. 


— Dar ce e de făcut? Dacă debarcăm pe coasta Africii, vom 
întâmpina aceleaşi greutăţi! Ce-i de făcut? 

— E foarte simplu, interveni consulul. Priviţi insulele 
acelea, de dincolo de port. Debarcaţi aerostatul pe una din 
ele, înconjuraţi-vă cu o gardă de marinari şi nu veţi mai 
avea riici un risc. 

— Perfect! Încuviinţă doctorul. Aşa vom fi la largul nostru, 
pentru a ne desăvârşi pregătirile. 

Comandantul fu de acord cu acest sfat. 

Resolule se apropie de insula Kumbeni. În cursul dimineţii 
de 16 aprilie, balonul fu pus în siguranţă, în mijlocul unei 
poieni înconjurate de pădure deasă. 

Au înfipt în pământ doi stâlpi, înalţi de câte optzeci de 
picioare, la o distanţă potrivită unul în faţa celuilalt. Un 
sistem de macarale, fixate în partea de sus a stâlpilor, 
îngăduia ca aerostatul dezumflat să fie înălţat cu ajutorul 
unui cablu transversal. Balonul interior fiind prins de vârful 
celui exterior putea fi ridicat odată cu el. Ţevile pentru 
introducerea hidrogenului au fost fixate la orificiile de 
umflare, aflate la baza fiecărui balon. 

În ziua de 17 fu pusă în stare de funcţiune instalaţia de 
produs gaze. Aceasta era formată din treizeci de butoaie, în 
care, prin amestecul fierului vechi şi al acidului sulfuric cu o 
mare cantitate de apă, lua naştere hidrogenul. Gazul 
obţinut astfel se aduna într-un rezervor central încăpător, 
după ce în trecere era curăţat, iar de acolo se ducea în cele 
două aerostate prin ţevile respective. În felul acesta, în 
amândouă baloanele intra o cantitate de gaz perfect 
determinată. 

Pentru această operaţie urma să se întrebuinţeze o mie 
opt sute şaptezeci de galoane de acid sulfuric, şaisprezece 
mii cincizeci de livre de fierl şi nouă sute şaizeci şi şase de 
galoane de apă. 

Operația începu în noaptea următoare, spre ora trei 
dimineaţa, şi dură aproape opt ore. A doua zi, aerostatul, 
acoperit de plasa sa, se legăna grațios deasupra nacelei, de 


marginile căreia atârnau o mulţime de saci plini cu pământ, 
cu scopul de a o ţine pe sol. Aparatul de dilatare fu urcat cu 
mare grijă la locul lui, şi ţevile care ieşeau din aerostat fură 
adaptate vasului cilindric. 

Ancorele, frânghiile, instrumentele, pledurile de călătorie, 
cortul, alimentele, armele urmau să ia şi ele în nacelă locul 
ce le era destinat. Provizia de apă se aduse de la Zanzibar. 
Cele două sute de livre de încărcătură fură repartizate în 
cincizeci de saci, aşezaţi pe fundul nacelei, dar la îndemâna 
călătorilor. Pregătirile se terminară pe la ora cinci seara. În 
jurul insulei vegheau neîncetat santinele, iar bărcile vasului 
Resolule brăzdau canalul. 

Negrii continuau să-şi arate mânia prin strigăte, 
strâmbături şi sărituri. Vrăjitorii se agitau printre grupurile 
înfuriate, aţâţându-le; câţiva fanatici încercară să ajungă la 
insulă înot, dar fură îndepărtați cu uşurinţă. 

Atunci începură cu farmece şi descântece. Făcătorii de 
ploaie, care pretindeau că puteau comanda norilor, 
chemară în ajutor uraganele şi torentele de grindină. 
Pentru aceasta, după ce culeseră frunze din toate soiurile 
de copaci, le puseră să fiarbă pe un foc potrivit; apoi 
sacrificară un berbec, înfigându-i în inimă un ac lung. Dar, 
în ciuda ceremoniilor lor, cerul rămânea senin, astfel că se 
aleseră numai cu berbecul mort şi cu strâmbăturile lor 
zadarnice. 

Ca urmare, se dedară unor orgii furioase, îmbătându-se cu 
„tembo”, o băutură foarte tare, preparată din suc de cocos, 
şi cu o bere peste măsură de ameţitoare, numită „togwa”. 
Cântecele lor, nu prea melodioase, dar ritmice, continuară 
până noaptea târziu. 

Un ultim ospăț îi reuni pe călători spre ora şase seara, la 
masa comandantului şi a ofiţerilor. Kennedy, pe care nimeni 
nu-l mai întreba nimic, murmura cuvinte de neînțeles, fără 
să-l piardă din ochi pe doctorul Fergusson. 

Ospăţul fu însă trist. Apropierea clipei supreme le inspira 
tuturora gânduri grele. Ce le rezerva soarta îndrăzneţilor 


călători? Se vor mai găsi ei vreodată în mijlocul prietenilor, 
vor mai reveni oare la căminul lor? Dacă vor rămâne fără 
mijloace de transport, ce se va întâmpla cu ei printre 
populaţiile sălbatice, în ţinuturile neexplorate sau în 
mijlocul imenselor pustietăţi? Aceste gânduri, ţinute 
departe până atunci, începură să le frământe imaginaţia, 
aţâţând-o peste măsură. Doctorul Fergusson, mereu calm, 
mereu nepăsător, vorbea ba de una, ba de alta. Dar 
degeaba încerca să risipească tristeţea molipsitoare a 
comesenilor, căci nu izbutea. 

Deoarece se temeau de oarecare demonstraţii potrivnice, 
doctorul şi însoțitorii săi se culcară la bordul vasului 
Resolute. 

La ora şase dimineaţa părăsiră cabinele şi se îndreptară 
spre insula Kumbeni. 

Balonul se legăna uşor în adierea vântului de răsărit. 

Sacii cu pământ fură înlocuiţi cu douăzeci de marinari, 
care apucară zdravăn de frânghii. Comandantul Pennet şi 
ofiţerii săi erau prezenţi la această plecare solemnă. 

În clipa aceea, Kennedy se îndreptă cu paşi siguri spre 
doctor, îi luă mâna şi-i spuse: 

— Aşadar, Samuel, e sigur că pleci? 

— Foarte sigur, dragul meu Dick. 

— Recunoşti că am făcut tot ce-am putut ca să împiedic 
călătoria? 

— “Totul. 

— Atunci conştiinţa mi-e împăcată din acest punct de 
vedere şi te însoțesc. 

— Eram sigur! Răspunse doctorul, a cărui faţă trăda o vie 
emoție. 

Clipa despărțirii sosi. Comandantul şi ofiţerii săi 
îmbrăţişară din toată inima pe curajoşii lor prieteni, inclusiv 
pe vrednicul Joe, care era mândru şi bucuros. Fiecare din 
cei de faţă voia să dea mâna cu doctorul Fergusson. 

La ora nouă, cei trei tovarăşi de drum se suiră în nacelă; 
doctorul aprinse arzătorul şi potrivi flacăra în aşa fel ca să 


producă o căldură rapidă. Balonul, care-şi păstra pe 
pământ un echilibru desăvârşit, după câteva minute se 
ridică. Marinarii începură să fileze frânghiile care ţineau 
balonul şi acesta se înălţă cam la douăzeci de picioare 
deasupra pământului. Doctorul stătea în picioare, între cei 
doi tovarăşi ai săi. 

— Prieteni, strigă el descoperindu-se, să dăm navei 
noastre aeriene un nume care să-i aducă noroc. S-o 
botezăm Victoria. 

Un „ura” puternic răsună în mijlocul insulei, în clipa aceea, 
forţa de ascensiune a aerostatului crescu uimitor de mult. 

Fergusson, Kennedy şi Joe adresară un ultim adio 
prietenilor lor. 

— Daţi drumul! Strigă doctorul. 

Şi Victoria se ridică repede în aer, în timp ce tunurile grele 
de marină ale vasului Resolute bubuiau în cinstea ei. 

Capitolul XII. 

TRAVERSAREA STRÂMTORII. MRIMA. 

PĂRERILE LUI DICK ŞI PROPUNERILE LUI JOE. 

REȚETĂ DE CAFEA. UZARANTO. 

NEFERICITUL MAIZAN. MUNTELE DURHUMI. 

HĂRȚILE DOCTORULUI. O NOAPTE PE UN NOPAL.. 

Aerul era limpede şi vântul sufla potrivit. Victoria urcă 
aproape perpendicular până la înălţimea de o mie cinci sute 
de picioare, indicată de coloana barometrică printr-o 
presiune de aproximativ cincizeci de milimetri. 

La această înălţime, un curent mai puternic împinse 
balonul spre sud-vest. Un spectacol măreț se desfăşura 
înaintea ochilor celor trei călători! 

Insula Zanzibar se vedea în întregime şi, datorită culorii ei 
mai închise, se distingea ca pe o vastă planisferă. Câmpurile 
luau înfăţişarea unor mostre de ţesături în diferite culori; 
pădurile şi crângurile apăreau ca nişte pete verzi. Locuitorii 
insulei parcă erau pitici. 

Încetul cu încetul, uralele şi strigătele se stinseră în aer; 
numai bubuiturile tunurilor făceau să vibreze partea 


inferioară a aerostatului. 

— Ce frumos e! Strigă Joe, rupând primul liniştea ce 
domnea în nacelă. 

Nu i se răspunse. Doctorul era ocupat cu observarea 
variațiilor barometrice şi luarea de note referitoare la 
diferite amănunte ale ascensiunii. 

Kennedy nu se mai sătura privind vasta panoramă. 

Razele fierbinţi ale soarelui ajutau funcţionarea 
încălzitorului, astfel că presiunea gazului crescu mai mult şi 
Victoria atinse repede înălţimea de două mii cinci sute de 
picioare. Resolute părea o simplă barcă, iar coasta de vesta 
Africii apărea ca un întins chenar de spumă. 

— Nu spuneţi nimic? Întrebă Joe. 

— Privim, răspunse doctorul, îndreptându-şi luneta spre 
continent. 

— Cât despre mine, eu simt nevoia să vorbesc. 

— N-ai decât, Joe. Vorbeşte cât îţi place. 

Joe scoase un şir apreciabil de sunete onomatopeice. 
Exclamaţiile sale nu mai conteneau. 

În timpul traversării canalului, doctorul socoti nimerit să 
rămână la aceeaşi înălţime; putea observa coasta pe o 
întindere mult mai mare. Între timp îşi arunca regulat 
privirea pe termometrul şi barometrul atârnat în interiorul 
cortului întredeschis. Un al doilea barometru, aşezat în 
afară, trebuia să-i servească noaptea în orele de veghe. 

După două ore, Victoria, împinsă de vânt cu o viteză de 
peste opt mile, se apropia de coastă. Doctorul se hotări să 
micşoreze înălţimea. Reduse flacăra arzătorului şi îndată 
balonul cobori la trei sute de picioare. 

Se găseau deasupra acelei părţi de pe coasta orientală a 
Africii care poartă numele de Mrima. Şiruri de manglienil îi 
apărau țărmurile; refluxul lăsa să li se zărească rădăcinile 
groase, roase de apele Oceanului Indian. Dunele, care 
formau o linie de-a lungul țărmului, se întindeau până la 
orizont. Spre nord-vest se ridica piscul muntelui Nguru. 


Victoria trecu prin apropierea unei aşezări omeneşti, pe 
care doctorul o recunoscu după hartă ca fiind satul Kaole. 
Întreaga populaţie, adunată laolaltă, scotea urlete de furie 
şi de teamă. Dar zadarnic aruncară săgeți spre monstrul 
aerian care se legăna maiestuos în aer; acesta rămase 
neatins. 

Vântul bătea acum spre sud, dar pe doctor nu-l mai 
nelinişti deloc direcţia aceasta; ea îi îngăduia, dimpotrivă, 
să urmeze calea arătată de căpitanii Burton şi Speke. 

În sfârşit, Kennedy deveni tot atât de vorbăreţ ca şi Joe; 
schimbau între ei fraze admirative: 

— Diligentele sunt un fleac! Spuse unul. 

— Vapoarele nu fac două parale adăugă celălalt. 

— Căile ferate nu-s bune de nimic! Ripostă Kennedy. Cu 
trenul traversezi ţările fără să le vezi! 

— Cu balonul se schimbă socoteala! Reluă Joe. Nici nu 
simţim că mergem şi natura se osteneşte singură să se 
desfăşoare înaintea ochilor noştri! 

— Ce spectacol! Ce minune! Ce extaz! Un vis într-un 
hamac! 

— Ce-ar fi dacă am dejuna? Întrebă Joe, căruia aerul îi 
făcuse poftă de mâncare. 

— Asta-i o idee, băiete! 

— Oh, pregătirea dejunului nu va lua mult timp! Biscuiţi şi 
carne conservată. 

— Şi cafea la discreţie, adăugă doctorul. Îţi dau voie să iei 
puţină căldură de la arzătorul meu; are mai multă decât îi 
trebuie, şi în felul acesta nu ne vom teme nici de incendiu. 

— Ar fi îngrozitor! Răspunse Kennedy. Parcă am avea 
deasupra noastră o cutie cu praf de puşcă. 

— Nu-i chiar aşa, răspunse Fergusson. Dacă hidrogenul 
totuşi s-ar aprinde, s-ar consuma încetul cu încetul şi am 
cobori pe pământ, ceea ce e drept că nu ne-ar conveni; dar 
nu te teme, aerostatul nostru este închis ermetic. 

— Atunci să mâncăm, spuse Kennedy. 


— Poftiţi, domnilor! Glăsui Joe. Iar eu, ospătându-mă odată 
cu dumneavoastră, voi face în acelaşi timp o cafea, despre 
care îmi veţi spune apoi cum v-a plăcut. 

— Este adevărat, confirmă doctorul, că, printre alte mii de 
virtuţi, Joe are un talent deosebit în pregătirea acestei 
delicioase băuturi. O face dintr-un amestec al cărui secret 
n-a vrut să mi-l dezvăluie niciodată. 

— Ei bine, domnule, deoarece suntem în plin aer, pot să vă 
încredinţez reţeta mea. Este pur şi simplu un amestec din 
părţi egale de moca, burbon şi rionunez. 

Peste câteva clipe servi băutura în trei ceşti aburinde şi 
astfel încheiară un dejun substanţial, întregit de buna lor 
dispoziţie. 

Regiunea se deosebea printr-o mare fertilitate. Sub bolta 
de verdeață se vedeau cărări înguste şi întortocheate. 
Balonul trecea pe deasupra unor lanuri de porumb şi orz, în 
plină dezvoltare. Ici şi colo se vedeau câmpii imense de 
orez, plantele distingându-se limpede, cu tulpinile lor 
drepte şi cu florile de culoarea purpurei. 

În alte locuri se zăreau capre şi oi, închise în nişte cuşti 
mari, ridicate pe pari, desigur ca să fie apărate de leoparzi. 
Ţipetele şi manifestările de uimire la vederea Victoriei se 

repetară în mai multe sate şi doctorul Fergusson se 
menținea cu prudenţă la o înălţime potrivită, ca să nu fie 
nimerit de săgeți. La amiază, privind harta, doctorul socoti 
că se găseau deasupra ţării Uzaramo. 

Ţinutul era plin de cocotieri, bumbac şi de un soi de arbori 
care dau fructe asemănătoare pepenelui. Pe deasupra lor, 
Victoria părea că zburdă jucăuşă. Deoarece era vorba de 
Africa, lui Joe toată această vegetaţie i se părea foarte 
firească. Kennedy zărea iepuri şi prepeliţe, care păreau că 
nu aşteaptă decât un glonţ, dar, ţinând seama de neputinţa 
de a aduna vânatul, vânătoarea nu ar fi însemnat decât 
risipă de praf de puşcă. 

Mergând cu o viteză de douăsprezece mile pe oră, 
aeronauţii ajunseră curând deasupra satului Tundă, la 


38*20' longitudine. 

— În locul acesta, spuse doctorul, Burton şi Speke au fost 
straşnic scuturaţi de friguri, încât la un moment dat au 
crezut că expediţia le era primejduită. Dar asta nu a fost 
tot, căci, îndată ce s-au îndepărtat puţin de coastă, oboseala 
şi lipsurile au început să se facă foarte simţite. 

Într-adevăr, în acest ţinut malaria bântuie necontenit. 
Doctorul fu chiar nevoit să se urce mai sus, ca să scape de 
miasmele pământului umed, ale cărui emanaţii erau 
răscolite de un soare arzător. Pe alocuri se zărea o 
caravană odihnindu-se într-un „kraal”, aşteptând răcoarea 
serii ca să poată porni din nou la drum. Erau locuri întinse, 
înconjurate de garduri de mărăcini şi de desişuri, în care 
traficanţii se apără nu numai de fiare, ci şi de triburile 
prădalnice ale ținutului. 

La vederea Victoriei, indigenii fugeau risipindu-se. 
Kennedy ar fi dorit să-i privească mai de aproape, dar 
Samuel se împotrivi categoric. 

— Şefii sunt înarmaţi cu flinte, spuse el, şi balonul nostru 
ar fi o ţintă prea uşoară pentru un glonţ. 

— Oare o gaură de glonţ ne-ar pricinui prăbuşirea? 
Întrebă Joe. 

— Nu imediat, dar curând această gaură s-ar transforma 
într-o ruptură mare, prin care s-ar scurge tot hidrogenul. 

— În cazul acesta, trebuie să ne ţinem la o distanţă 
respectabilă. Oare ce gândesc ei văzându-ne plutind astfel 
în aer? Sunt sigur că au poftă să ne adore. 

— N-au decât să ne adore, dar de la distanţă, remarcă 
doctorul. Uite, ţinutul îşi schimbă înfăţişarea. Satele sunt 
mai rare, manglienii nu se mai văd; la această latitudine, 
vegetaţia dispare. 

Solul devine accidentat şi indică apropierea munţilor. 

— Într-adevăr, spuse Kennedy, mi se pare că văd în partea 
aceea câteva înălţimi. 

— Spre vest e lanţul munţilor Urizara; cred că acela e 
muntele Duthumi, în spatele căruia nădăjduiesc să ne 


adăpostim, ca să petrecem noaptea. Voi mări flacăra 
arzătorului. Suntem obligaţi să ne menţinem la o înălţime 
de cinci până la şase sute de picioare. 

— Straşnică idee aţi avut, domnule! Spuse Joe. Operația 
nu este nici grea şi nici obositoare; întorci un robinet şi 
gata. 

— Iată-ne mai la largul nostru spuse vânătorul după ce 
balonul se mai ridicase. Strălucirea soarelui în nisipul 
roşcat devenea de nesuportat. 

— Ce arbori minunaţi! Strigă Joe. Nu e nevoie nici de o 
duzină ca să faci o pădure. 

— Sunt baobabi, răspunse doctorul Fergusson. Ia uitaţi-vă, 
se vede unul al cărui trunchi are o circumferință de vreo 
sută de picioare. Poate că tocmai aici, sub acest copac, a 
pierit Maizan în 1845, căci ne aflăm deasupra satului Deje 
la Mhora unde s-a aventurat fără însoțitori. A fost prins de 
căpetenia acestui ţinut, legat de baobab, şi negrul acesta 
sălbatic l-a tăiat încetul cu încetul. Bietul Maizan n-avea 
decât 25 de ani! 

— Şi Franţa n-a răzbunat o asemenea crimă? Întrebă 
Kennedy. 

— Franţa a reclamat. Saidul din Zanzibâr a făcut tot ce i-a 
stat în putinţă ca să pună mâna pe ucigaş, dar n-a izbutit. 

— Atunci să nu ne oprim! Spuse Joe. Dacă sunteţi de 
aceeaşi părere, să urcăm repede, domnule. 

— Cu mare plăcere, Joe, cu atât mai mult cu cât înaintea 
noastră se ridică muntele Duthumi. Dacă socotelile mele 
sunt exacte, îl vom depăşi înainte de ora şapte seara. 

— Nu vom călători noaptea? Întrebă vânătorul. 

— Nu, pe cât ne va fi cu putinţă, deşi, luând unele 
precauţiuni şi păstrând atenţia mărită, nu ar fi primejdios, 
dar nu-i de ajuns să traversezi Africa; trebuie s-o şi vezi. 

— Până acum n-avem de ce să ne plângem, domnule. În 
locul unui pustiu, găsim ţinutul cel mai fertil şi cel mai 
cultivat din lume! Să mai dai crezare geografilor! 

— S-aşteptăm, Joe, s-aşteptăm. Vom vedea mai târziu. 


Pe la şase şi jumătate seara, Victoria se găsea în faţa 
muntelui Duthumi. Ca să-l treacă, trebui să se înalțe la mai 
mult de trei mii de picioare, iar pentru aceasta doctorul nu 
avu decât să ridice temperatura cu 18*1. Se putea spune 
într-adevăr că-şi manevra balonul cu mâna. Kennedy îi 
indica obstacolele ce trebuiau trecute, şi Victoria zbura prin 
aer pe deasupra piscurilor. 

La orele opt, balonul cobori pe coasta opusă, mai puţin 
prăpăstioasă decât cealaltă. Fură aruncate ancorele şi una 
din ele, întâlnind ramurile unui copac enorm, se prinse cu 
putere de ele, Joe cobori pe frânghie şi o înţepeni cu cea 
mai mare grijă. 1 se întinse apoi scara de mătase şi el reveni 
sus. 

Aerostatul rămase aproape nemişcat, la adăpost de 
vânturile de răsărit. Călătorii îşi pregătiră cina şi, înfometați 
de plimbarea aeriană, făcură un mare gol în proviziile lor. 

— Cât am parcurs azi? Întrebă Kennedy, înghițind nişte 
bucăţi îngrijorător de mari. 

Doctorul determină latitudinea şi longitudinea locului, cu 
ajutorul Lunii, şi consultă admirabila hartă care-i servea de 
călăuză; făcea parte din atlasul „Die neusten Entdeckungen 
în Afrika”2, publicat la Gotha de prietenul său, savantul 
Petermann, care i-l trimisese. Atlasul urma să-i servească 
doctorului în tot timpul călătoriei, deoarece cuprindea 
itinerarul lui Burton şi Speke spre Marile Lacuri, Sudanul, 
după doctorul Barfh, Senegalul de jos, după Guillaume 
Lejean, şi delta Nigerului, după doctorul Baikie. Fergusson 
mai luase şi o lucrare, care întrunea toate cunoştinţele cu 
privire la Nil, intitulată: „Lhe sources of the Nile, being a 
general survey of the basin of that river and ofits head 
stream, with the history of the Nilotic discovery by Charles 
Beke, Th. D.”3. 

Mai avea cu el şi admirabilele hărţi publicate în 
„Buletinele Societăţii de geografie din Londra”. Astfel, nici 
un punct din ţinuturile descoperite nu putea să-i scape. 


Fixându-şi poziţia pe hartă, văzu că se găsea la 2* 
latitudine şi la o sută douăzeci de mile spre vest. 

Kennedy îi atrase atenţia că mergeau spre sud. Dar 
direcţia aceasta îi convenea doctorului, care voia, pe cât îi 
era cu putinţă, să recunoască urmele lăsate de înaintaşii 
săi. 

Garda de noapte şi-o împărţiră în trei schimburi, aşa ca 
fiecare să vegheze pe rând asupra celorlalţi doi. Doctorul 
era în schimbul întâi, de la ora nouă, Kennedy de Ia miezul 
nopţii şi Joe de la ora trei dimineaţa. 

Înveliţi în pleduri, aceştia doi din urmă se întinseră sub 
cort şi dormiră liniştiţi, în timp ce doctorul Fergusson 
veghea asupra lor. 

Capitolul XIII. 

SCHIMBAREA TIMPULUI. FRIGURILE LUI KENNEDY. 

MEDICAMENTUL DOCTORULUI. 

CĂLĂTORIA PE JOS. BAZINUL IMENGE. 

MUNTELE RUBEHO. LA ŞASE MII DE PICIOARE 
ÎNĂLŢIME. POPAS DE O ZI. 

Noaptea fu liniştită; totuşi, sâmbătă dimineaţa, când se 
trezi, Kennedy se plânse de oboseală şi friguri. Timpul se 
schimbase; cerul, acoperit cu nori groşi, părea că se 
pregăteşte de un nou potop. 

Ce ţinut trist acest Zungomero, unde tot timpul anului 
ploua, afară doar de vreo cincisprezece zile, în luna 
ianuarie! 

Curând, o ploaie violentă se abătu asupra călătorilor. Sub 
ei, drumurile, năpădite de „nulahi”, un fel de torente de 
scurtă durată, deveniseră impracticabile; dar chiar şi fără 
asta erau greu de străbătut, din cauza tufişurilor spinoase 
şi a lianelor uriaşe. 

Se simțeau emanaţiile puternice de hidrogen sulfurat, 
despre care vorbea căpitanul Burton. 

— După spusele lui, grăi doctorul, şi trebuie să 
mărturisesc că are dreptate, îţi vine să crezi că în spatele 
fiecărui tufiş e ascuns un cadavru. 


— Urâtă ţară! Adăugă Joe. Şi, pe deasupra, se pare că 
domnul Kennedy nu se simte prea bine după noaptea 
petrecută aici. 

— Într-adevăr, am febră destul de mare, glăsui vânătorul. 

— Nu e de mirare, dragul meu Dick. Ne găsim într-una din 
cele mai nesănătoase regiuni ale Africii. Dar nu vom rămâne 
aci mult timp. La drum! 

Datorită îndemânaticei manevre a lui Joe, ancora fu 
desprinsă şi, cu ajutorul scării, el se întoarse înapoi în 
nacelă. Doctorul dilată mult gazul şi Victoria îşi reluă 
zborul, purtată de un vânt destul de puternic. 

Jos abia se mai zăreau câteva colibe prin ceața rău 
mirositoare. Regiunea îşi schimbă înfăţişarea. 

În Africa se întâmplă adesea ca alături de ţinuturi cu 
desăvârşire sănătoase să se găsească mici regiuni 
neprielnice vieţii. 

Kennedy era ruşinat că trupul său robust fusese doborât 
de febră. 

— Totuşi, nu e cazul să mă-mbolnăvesc, spuse, învelindu-se 
cu pledul şi culcându-se sub cort. 

— Ai puţină răbdare, scumpul meu Dick! Răspunse 
doctorul Fergusson. Te voi vindeca repede. 

— Mă vei vindeca?! Pe legea mea, Samuel, dacă ai în 
farmacia ta vreun leac care să mă pună pe picioare, dă-mi-l 
să-l iau imediat. Îl voi înghiţi cu ochii închişi. 

— Am ceva mai bun decât asta, prietene Dick, şi 
bineînţeles că ţi-l voi da. E un leac care te va scăpa de 
friguri, fără să coste nimic. 

— Şi care e leacul? 

— Foarte simplu. Mă voi urca deasupra norilor care ne 
îneacă, ieşind din această atmosferă otrăvitoare. Mai rabdă 
numai zece minute, până se dilată hidrogenul. 

Nu trecuseră cele zece minute şi călătorii noştri, urcând, 
depăşiseră zona umedă. 

— Aşteaptă puţin, Dick, şi vei simţi influenţa aerului curat 
şi a soarelui. 


— Straşnic leac! Spuse Joe. 

— Leacul cel mai firesc. 

— O, de asta nici nu mă îndoiesc! 

— Îl trimit pe Dick la aer, aşa cum se face de obicei în 
Europa. Dac-aş fi în Martinica, l-aş trimite pe Pitons1, ca să 
fie departe de frigurile galbene. 

— Hei, dar balonul ăsta e un paradis! Spuse Kennedy, care 
se şi simţea mai bine. 

— În orice caz, ne duce într-acolo! Răspunse Joe cu 
seriozitate. 

Norii, îngrămădiţi în clipa aceea sub nacelă, aveau o 
înfăţişare ciudată. Se rostogoleau unii peste alţii şi se 
amestecau într-o strălucire minunată, reflectând razele 
soarelui. Victoria ajunse la o înălţime de patru mii de 
picioare. Termometrul arăta o oarecare scădere de 
temperatură. Pământul nu se mai vedea. La vreo cincizeci 
de mile spre vest, muntele Rubeho îşi înălța piscul 
scânteietor. 

EI forma hotarul ţării Ugogo, la 36*20' longitudine. 

Vântul sufla cu o viteză de douăzeci de mile pe oră, iar 
călătorii nu-l simțeau. Nu simțeau nici o zdruncinătură, n- 
aveau nici măcar senzaţia plutirii. Peste trei ore, prezicerea 
doctorului se împlini. Kennedy nu mai simţea nici un fel de 
febră şi dejuna cu multă poftă. 

— Leacul ăsta e mai bun decât sulfatul de chinină, spuse el 
cu satisfacţie. 

— Hotărât, adăugă Joe, aci am să mă retrag la bătrâneţe! 
Pe la ora zece dimineaţa, atmosfera se limpezi, şi în nori se 
făcu o mare spărtură. Pământul apăru iar; Victoria cobori 
pe nesimţite. Doctorul căută un curent care să-l ducă mai 
spre nord-est, şi-l întâlni la şase sute de picioare deasupra 
solului. Terenul devenea accidentat, chiar muntos. 

Ţinutul Zungomero, cu ultimii cocotieri care creşteau la 
această latitudine, se pierdu spre răsărit. 

În curând se iviră piscurile unui munte, dominând 
înălțimile înconjurătoare. Alte câteva vârfuri se ridicau ici- 


colo. Trebuia multă grijă ca să nu te loveşti de conurile 
acestea ascuţite, care se iveau pe neaşteptate, parcă 
ţâşnind din pământ. 

— Sunt stânci în jurul nostru! Strigă Kennedy, alarmat. 

— Fii liniştit, Dick, nu le vom atinge. 

— Original sistem de călătorie, în orice caz! Replică Joe. 

Într-adevăr, doctorul îşi conducea balonul cu o 
îndemânare uimitoare. 

— Dacă am fi pornit pe jos, spuse el, ar fi trebuit să 
străbatem terenul acesta noroios, târându-ne printr-o 
mocirlă nesănătoasă. Din Zanzibar până aici, jumătate din 
vitele noastre de povară ar fi murit de oboseală. Am fi 
arătat ca nişte fantome şi am fi fost cuprinşi de disperare. 
Am fi dus o luptă neîncetată cu călăuzele noastre şi cu 
hamalii. Ziua am fi avut o căldură umedă, de ne suportat, 
copleşitoare! Noaptea, un frig adesea de neîndurat, pe 
lângă faptul că am fi fost expuşi la înţepăturile unor muşte 
care pătrund prin pânza cea mai groasă şi care te 
înnebunesc! Ca să nu mai vorbim de fiare şi de populaţiile 
sălbatice! 

— Părerea mea e să nu încercăm aşa ceva, replică Joe. 

— Nu exagerez nimic, reluă doctorul Fergusson căci, dacă 
asculţi povestirile călătorilor care au avut îndrăzneala să se 
aventureze în aceste ţinuturi, te podidesc lacrimile. 

Pe la unsprezece depăşiseră bazinul Imenge. Triburile, 
împrăştiate pe aceste coline, amenințau zadarnic Victoria 
cu armele lor. Ajunseră, în sfârşit, deasupra ultimelor zone 
accidentate, care precedau Rubeho; ele formează al treilea 
şi cel mai înalt lanţ, al munţilor Usagara. 

Călătorii îşi dădeau perfect seama de conformaţia 
orograficăl a ţării. Aceste trei ramificații, dintre care 
Duthumi formează prima treaptă, sunt despărțite de câmpii 
întinse, longitudinale; coama munţilor se compune din 
conuri rotunjite, spaţiul dintre ele fiind presărat cu stânci 
neregulate şi cu tot felul de roci. Povârnişul cel mai abrupt 
al munţilor se găseşte în faţa coastei Zanzibarului; în 


schimb, pantele occidentale nu sunt decât nişte platouri 
înclinate. 

Depresiunile de teren sunt acoperite cu un pământ negru 
şi roditor, cu o vegetaţie abundentă. Diferite cursuri de apă 
se îndreaptă spre aşezări şi se varsă în Kingani, în mijlocul 
unor pâlcuri uriaşe de sicomori, tamarini, arbori pe care 
cresc tigve, şi palmieri. 

— Atenţie! Spuse doctorul Fergusson. Ne apropiem de 
Rubeho, al cărui nume înseamnă în limba localnicilor „Ţara 
Vânturilor”. Am face bine ca linia de intersecţie a acestor 
munţi s-o trecem la o anumită înălţime. Dacă harta mea 
este exactă, apoi va trebui să ne ridicăm la mai mult de 
cinci mii de picioare. 

— Vom avea de multe ori prilejul să atingem aceste mari 
înălţimi? 

— Rareori munţii Africii par să aibă o înălţime destul de 
mică în comparaţie cu piscurile Europei şi ale Asiei. În orice 
caz, Victoria va trece peste ei fără să se poticnească. 

În scurt timp, hidrogenul se dilată sub acţiunea căldurii şi 
balonul începu să urce simţitor. De altfel, dilatarea 
hidrogenului nu prezenta nimic periculos şi, până acum, 
enorma capacitate a aerostatului nu fusese folosită decât pe 
trei sferturi. Barometrul arăta o înălţime de şase mii de 
picioare. 

— Vom merge oare mult timp astfel? Întrebă Joe. 

— Atmosfera din jurul Pământului are o înălţime de şase 
mii de stânjenil, răspunse doctorul. Cu un balon te-ai putea 
ridica foarte sus, ceea ce au făcut domnii Brioschi şi Gay- 
Lussac. Dar din cauza presiunii atmosferice scăzute i-a 
podidit sângele pe gură şi pe urechi. Le lipsea şi aerul 
necesar respirației. Acum câţiva ani doi francezi îndrăzneţi, 
domnii Barral şi Bixio, se aventurară şi ei în regiunile înalte, 
dar balonul a plesnit. 

— Şi au căzut? Întrebă repede Kennedy. 

— Fără îndoială, dar aşa cum se cuvine să cadă nişte 
savanţi, adică fără să fi păţit ceva. 


— Ei bine, domnilor, spuse Joe, sunteţi liberi să încercaţi 
dumneavoastră căderea. Cât despre mine, care nu sunt 
decât un ignorant, prefer să rămân într-o regiune potrivită, 
nici prea sus, nici prea jos. Nu trebuie să fim prea ambiţioşi. 

La şase mii de picioare, densitatea aerului se micşorează 
simţitor: sunetul se transmitea cu greutate şi vocea se 
auzea mai slab. Nu mai puteai vedea desluşit detaliile 
peisajului. Privirea nu mai percepea decât întinderi destul 
de neprecise. 

Oamenii, animalele deveniseră cu totul invizibile; şoselele 
erau nişte fire de aţă în zigzag, lacurile nişte iazuri. 

Doctorul şi tovarăşii săi se simțeau într-o stare anormală. 
Un curent de o extremă repeziciune îi ducea pe deasupra 
unor munţi sterpi, pe ale căror vârfuri se vedeau, spre 
marea uimire a călătorilor, imense întinderi de zăpadă. 
Înfăţişarea acestor munţi răscoliţi dovedea frământarea 
apelor din primele zile ale lumii. 

Soarele strălucea la zenit şi razele sale cădeau vertical pe 
crestele pustii. Doctorul întocmi un plan exact al acestor 
munţi care sunt formaţi din patru culmi bine definite, 
aproape în linie dreaptă, şi dintre care cea mai dinspre 
nord este cea mai întinsă. 

În curând Victoria cobori pe cealaltă parte a muntelui 
Rubeho, de-a lungul unei coaste împădurite şi presărate cu 
pomi de un verde foarte închis. Apoi văzură creste şi râpe, 
răspândite într-un soi de pustiu, care preceda ţinutul 
Ugogo. Mai departe se întindeau câmpii: galbene, 
dogoritoare, presărate ici şi colo de plante caracteristice 
zonelor sărăturoase şi de tufişuri spinoase. 

Câteva desişuri, care se transformau mai încolo în păduri, 
înfrumuseţau orizontul. Doctorul se apropie de sol, ancorele 
fură aruncate şi una din ele se agăţă de ramurile unui 
sicomor uriaş. 

Coborând repede, Joe înţepeni ancora cu băgare de 
seamă. 


Doctorul lăsă arzătorul aprins, ca să păstreze o oarecare 
forţă de ascensiune, care să menţină aerostatul în aer. 
Vântul se liniştise deodată. 

— Acum, spuse Fergusson, ia două puşti, prietene Dick, 
una pentru tine şi alta pentru Joe, şi încercaţi să aduceţi 
câteva ciozvârte de antilopă pentru masa de seară. 

— La vânătoare! Strigă Kennedy. 

Trecu peste marginea nacelei şi cobori. Joe sări din 
creangă în creangă şi-l aşteptă jos, întinzându-i braţele. 

Balonul fu uşurat de greutatea celor doi tovarăşi, aşa încât 
doctorul putu să stingă de tot arzătorul. 

— Să nu zburaţi de aici, domnule! Strigă Joe. 

— Fii liniştit, băiete, sunt bine ancorat. Îmi voi pune în 
ordine notele luate pe drum. Vânătoare bună şi fiţi 
prudenţi! De altfel, de la postul meu voi observa ţinutul, şi 
la cel mai mic lucru suspect voi trage un foc de carabină. 
Acesta va fi semnalul de adunare. 

— Am înţeles, răspunse vânătorul. 

Capitolul XIV. 

PĂDUREA DE ARBORI CARE DAU GUMĂ. 

ANTILOPA ALBASTRĂ. SEMNALUL DE ADUNARE. 

UN ASALT NEAŞTEPIAL. KANYE ME. 

O NOAPIE SUB CERUL LIBER. MABUNGURU. 

JIHUE-LA-MKOA. PROVIZIE DE APĂ. 

SOSIREA LA KAZCH. 

Ţinutul sterp, uscat, cu un pământ argilos, crăpat de 
căldură, părea pustiu. Ici şi colo se zăreau câteva urme de 
caravane, de oseminte omeneşti înălbite, pe jumătate 
măcinate şi îngropate în praful lor. După o oră şi jumătate 
de mers, Dick şi Joe pătrunseră într-o pădure de arbori care 
dau gumă. Înaintau cu ochii la pândă şi cu degetul pe 
trăgaciul armei. Nu ştiau la ce se pot aştepta. Fără să fie un 
mare puşcaş, Joe mânuia cu îndemânare o armă de foc. 

— Ce bine e să mergi pe jos, domnule Dick, şi totuşi, locul 
ăsta nu-i prea prielnic, spuse el, lovind bucăţile de cuarţ cu 
care era presărat terenul. 


Kennedy îi făcu semn să tacă şi să se oprească. Trebuia să 
ştii cum să înlocuieşti lipsa câinilor şi, oricât de sprinten ar 
fi fost Joe, nu putea înlocui totuşi nasul unui ogar. 

În albia unui torent, unde mai rămăseseră câteva băltoace, 
se adăpa o turmă de vreo zece antilope. Graţioasele 
animale, presimţind un pericol, păreau neliniştite; după 
fiecare înghiţitură îşi ridicau cu vioiciune capul gingaş, 
adulmecând aerul cu nările lor delicate, în direcţia 
vânătorilor. 

În timp ce Joe stătea nemişcat, Kennedy ocoli câteva 
desişuri, puse puşca la ochi şi trase. Turma dispăru într-o 
clipă; numai o antilopă, lovită în umăr, se prăbuşi. Kennedy 
se aruncă asupra prăzii. 

Era un blawe-bock, un animal minunat, de un albastru 
palid ce dădea în cenuşiu, cu pântecele şi partea dinăuntru 
a picioarelor albe ca zăpada. 

— Bun vânat! Strigă vânătorul. E o specie foarte rară de 
antilopă şi sper să-i pot tăbăci pielea în aşa fel ca să se 
păstreze bine. 

— Ce vă trece prin gând, domnule Dick? 

— Chiar aşa! Priveşte ce păr splendid are! 

— Dar doctorul Fergusson nu va îngădui niciodată o 
asemenea supraîncărcătură. 

— Ai dreptate, Joe! Este, totuşi, regretabil să părăseşti un 
animal atât de frumos! 

— N-o să-l părăsim cu totul, domnule Dick. Vom scoate din 
el toate foloasele nutritive pe care le poate da şi, dacă-mi 
îngăduiţi, mă voi achita de treaba asta tot aşa de bine ca şi 
preşedintele onorabilei corporaţii a măcelarilor Londrei. 

— Cum doreşti, prietene. Ştii, totuşi, că, în calitate de 
vânător, mă pricep şi eu tot atât de bine să jupoi un vânat 
pe cât mă pricep să-l ucid. 

— Sunt sigur de asta, domnule Dick, aşa că nu vă sfiiţi să 
faceţi o vatră din trei pietre aşezate una peste alta; lemne 
uscate avem destule şi în câteva minute voi şti să 
întrebuinţez cărbunii dumneavoastră. 


— Numaidecât, glăsui Kennedy. 

Improvizară vatra şi peste câteva secunde focul pâlpâia. 

Joe scoase din trupul antilopei vreo douăsprezece costiţe 
şi muşchii cei mai fragezi, care se transformară curând în 
fripturi la grătar, foarte gustoase. 

— Au să-i facă plăcere prietenului Samuel, spuse 
vânătorul. 

— Ştiţi la ce mă gândesc, domnule Dick? 

— Desigur că la friptura ta. 

— Câtuşi de puţin. Mă gândesc la mutra pe care am face-o 
dacă n-am mai găsi aerostatul. 

— Ce idee! Crezi că doctorul ne va părăsi? 

— Nu, dar dacă i s-a desprins ancora? 

— Cu neputinţă! De altfel, lui Samuel i-ar fi uşor să 
coboare din nou balonul; îl manevrează cu multă siguranţă. 
— Dar dacă-l ia vântul şi nu se mai poate întoarce aici, la 

noi? 

— Haide, Joe, destul cu presupunerile tale; nu sunt deloc 
plăcute! 

— Ah, domnule Dick, tot ce se întâmplă pe lumea asta este 
firesc şi se poate întâmpla orice; aşa că trebuie să 
prevedem totul... 

În clipa aceea răsună un foc de puşcă. 

— Hei! Făcu Joe. 

— E carabina mea! Îi cunosc detunătura! 

— E semnalul! 

— Ne ameninţă ceva! 

— Poate pe el! Replică Joe. 

Vânătorii strânseră în grabă friptura şi porniră înapoi, 
călăuzindu-se după urmele pe care le lăsase Kennedy. 
Desimea frunzişului îi împiedica să zărească aerostatul, de 
care însă nu puteau fi departe. 

În clipa aceea răsună încă un foc de puşcă. 

— Trebuie să ne grăbim! Spuse Joe. 

— Hei, altă detunătură! 

— Îmi face impresia unui atac. 


— Hai mai repede! 

Şi porniră, alergând din răsputeri. Când ajunseră la 
marginea pădurii, în prima clipă văzură Victoria la locul ei, 
cam la două mile de acolo, şi pe doctor în nacelă. 

— Dar ce s-a întâmplat? Întrebă Kennedy. 

— Dumnezeule mare! Strigă Joe, a cărui ageră vedere ne 
este cunoscută. 

— Uite, colo, o ceată de negri împresoară balonul, într- 
adevăr, vreo treizeci de inşi se îmbulzeau gesticulând, 
urlând, sărind împrejurul sicomorului. Câţiva, căţăraţi în 
copac, ajunseseră până la ramurile cele mai înalte. Pericolul 
părea de neînlăturat. 

— Stăpânul meu e pierdut! Strigă Joe. 

— Haide, Joe, păstrează-ţi sângele rece şi ocheşte bine! 

— Viaţa a patru din năvălitori e în mâinile noastre. Înainte! 

Străbătuseră o milă în fugă, când din nacelă se auzi un 
nou foc de puşcă. Glonţul nimeri o făptură care se căţărase 
pe funia ancorei. Un corp fără viaţă căzu din creangă în 
creangă şi rămase atârnat la vreo douăzeci de picioare 
deasupra pământului, cu braţele şi cu picioarele 
bălăbănindu-se în aer. 

— la te uită! Făcu Joe, oprindu-se. Cu ce se mai ţine 
dihania asta de copac?! 

— Ce ne priveşte? Răspunse Kennedy. Hai să fugim mai 
repede. 

— Domnule Kennedy, strigă Joe izbucnind în râs, e o 
maimuţă! Nu sunt decât maimuțe. 

— Mai bine maimuțe decât oameni, spuse Kennedy 
repezindu-se în mijlocul cetei care urla. 

Era într-adevăr o colonie de cinocefalil, destul de 
periculoşi, sălbatici şi violenţi, îngrozitori la vedere, cu botul 
lor de câine. 

Totuşi, după câteva focuri de armă, hoarda o luă la fugă, 
schimonosindu-se şi lăsând în urmă câteva victime. 

Într-o clipă, Kennedy se agăţă de scară; Joe se caţără pe 
sicomor şi desfăcu ancora. Nacela cobori până la el, 


îngăduindu-i să se urce în ea fără greutate. După câteva 
minute, Victoria se ridica în aer şi se îndrepta spre est, dusă 
de un vânt potrivit. 

— Straşnic asalt! Spuse Joe. 

— Te credeam împresurat de indigeni! 

— Din fericire, nu erau decât nişte maimuțe, răspunse 
doctorul. Dar, oricum, atacul acesta ar fi putut avea cele 
mai grave urmări. Dacă s-ar fi desprins ancora sub 
scuturăturile lor repetate, cine ştie unde m-ar fi dus vântul! 

— Ce vă spuneam eu, domnule Kennedy? 

— Ai avut dreptate, Joe, dar, cu toate că aveai dreptate în 
clipa aceea tu pregăteai friptura de antilopă, la a cărei 
vedere îmi lăsa gura apă. 

— Cred şi eu, răspunse doctorul, carnea de antilopă e 
delicioasă. 

— Puteţi s-o gustaţi, domnule, masa e servită. 

— Pe legea mea, spuse vânătorul, friptura asta are o 
aromă care nu-i deloc de disprețuit. 

— Exact! Am să mă hrănesc cu antilopă până la sfârşitul 
zilelor mele, răspunse Joe cu gura plină; şi am s-o însoțesc 
cu un pahar de grog, ca să meargă mai uşor. 

Joe pregăti băutura care fu sorbită cu evlavie. 

— Până aci totul a mers destul de bine, spuse el. 

— Ba foarte bine! Ripostă Kennedy. 

— Spuneţi, domnule Dick, regretaţi că ne-aţi însoţit? 

— Aş fi vrut să-l văd pe cel care m-ar fi împiedicat s-o fac! 
Răspunse vânătorul cu o expresie hotărâtă. 

Acestea se petreceau cam pe la ora patru după-amiază. 
Victoria întâlni un curent mult mai rapid; balonul se înălţă 
uşor şi, în curând, coloana barometrică indica o înălţime de 
o mie cinci sute de picioare deasupra nivelului mării. 

Ca să-l menţină aşa, doctorul fu obligat să dea 
hidrogenului o puternică stare de dilatare; arzătorul 
funcţiona fără încetare. 

Pe la ora şapte, Victoria plutea deasupra bazinului 
Kanyeme. 


Doctorul recunoscu de îndată vastul ţinut desţelenit, întins 
pe o suprafaţă de zece mile, cu satele sale pierdute în 
mijlocul baobabilor şi al arborilor ce dau fructe numite 
„papaia”. Aici se află reşedinţa unuia dintre sultanii ţării 
Ugogo, a cărei civilizaţie este mai puţin înapoiată, unde 
omul îşi vinde mai rar un membru al familiei. Dar oamenii şi 
animalele trăiesc laolaltă, în colibe rotunde, construite fără 
lemn şi care seamănă cu nişte clăi de fân. 

După Kanyeme, terenul deveni sterp şi pietros; dar după o 
oră, la o oarecare distanţă de Mdaburu, într-o depresiune 
roditoare, vegetaţia deveni din nou abundentă. Vântul se 
potoli, ziua era pe sfârşite şi atmosfera părea adormită. 
Doctorul căută zadarnic la diferite înălţimi un curent 
prielnic. 

Văzând calmul naturii, se hotări să petreacă noaptea în 
aer şi, pentru mai multă siguranţă, se ridică la vreo mie de 
picioare înălţime. Noaptea se lăsă tăcută şi minunat 
înstelată. 

Dick şi Joe se întinseră în culcuşul lor liniştit şi adormiră 
adânc, în timp ce doctorul veghea. La miezul nopţii îl înlocui 
scoţianul. 

— Dacă intervine cel mai mic incident, să mă trezeşti, îi 
spuse Fergusson. Şi mai ales nu pierde din ochi barometrul. 
Pentru noi, el este busola! 

Noaptea fu rece; temperatura scăzuse cu 27* în 
comparaţie cu cea din timpul zilei. Odată cu întunericul 
începu şi concertul nocturn al animalelor, pe care setea şi 
foamea le scoteau din vizuinele lor; răsuna orăcăitul ca de 
soprană al broaştei or, însoţit de schelălăind şacalilor, în 
timp ce basul impunător al leilor susţinea acordurile acestei 
orchestre vii. 

Dimineaţa când îşi reluă postul, doctorul consultă busola 
şi-şi dădu seama că vântul îşi schimbase direcţia în timpul 
nopţii. În aproximativ două ore, Victoria se abătuse cu 
treizeci de mile spre nord-est. Trecu pe deasupra regiunii 
Mabunguru, ţinut pietros, presărat cu blocuri lucitoare de 


sienit şi plin de stânci prăvălite pretutindeni. Mase conice, 
asemănătoare stâncilor din Karnak, acopereau întinderea, 
ca nişte monumente druidice; ici şi colo se vedeau înălbite 
numeroase schelete de bivoli şi elefanţi; arbori erau puţini, 
excepţie făcând partea de est, unde se găseau păduri 
întinse, la adăpostul cărora se vedeau câteva sate. 

Pe la ora şapte apăru, ca o uriaşă carapace, o stâncă 
rotundă cu un diametru de aproape două mile. 

— Suntem pe drumul cel bun, spuse doctorul Fergusson. 
Iată Jihue-la-Mkoa, unde ne vom opri puţin. Voi reînnoi 
provizia de apă necesară arzătorului; să încercăm să ne 
agăţăm de ceva. 

— Nu prea sunt arbori, răspunse vânătorul. 

— Totuşi să încercăm. Joe, aruncă ancorele! 

Pierzându-şi puţin câte puţin din forţa sa de ascensiune, 
balonul se apropie de pământ. Ancorele căzură; una din ele 
se înţepeni într-o crăpătură de stâncă şi Victoria rămase 
nemişcată. 

Nu trebuie să ne închipuim că doctorul ar fi putut stinge 
cu totul arzătorul în timpul acestor popasuri. Echilibrul 
balonului fusese calculat la nivelul mării; or, ţinutul se ridica 
tot mai mult, atingând o înălţime de şase până la şapte sute 
de picioare. Tendinţa balonului aici era să coboare chiar 
mai jos de sol, aşa că trebuia susţinut printr-o anumită 
dilatare a gazului. Numai în cazul în care, lipsind vântul, 
doctorul ar fi lăsat nacela pe pământ, aerostatul, uşurat de 
greutatea ei considerabilă, s-ar fi susţinut în aer, fără 
ajutorul arzătorului. 

Hărțile indicau bălți imense pe povârnişul de apus al 
masivului Jihue-la-Mkoa. Joe porni într-acolo, singur, cu un 
butoiaş cam de zece galoane; găsi fără greutate locul 
indicat, nu departe de un sat pustiu, îşi luă provizia de apă 
şi se întoarse în mai puţin de trei sferturi de oră. Nu văzuse 
nimic neobişnuit, afară doar de nişte uriaşe capcane pentru 
elefanţi; ba chiar fusese cât p-aci să cadă într-una din ele, în 
care zăcea un schelet pe jumătate măcinat. 


Din această excursie aduse un fel de moşmoane, pe care 
maimuţele le mâncau cu lăcomie. Doctorul recunoscu 
fructul arborelui „Mbambu”, foarte abundent pe partea 
apuseană a masivului Jihuela-Mkoa. 

Fergusson îl aşteptase pe Joe cu oarecare nerăbdare, 
deoarece un popas oricât de scurt, pe acest pământ 
neospitalier, îi inspira totdeauna teamă. Apa fu înlocuită 
fără greutate, deoarece nacela coborâse până aproape de 
pământ. Apoi Joe smulse ancora şi se urcă sprinten alături 
de stăpânul său. Acesta aţâţă numaidecât flacăra şi Victoria 
se înălţă din nou în văzduh. 

Se găseau la vreo sută de mile de Kazeh, importantă 
aşezare din interiorul Africii, la care, mulţumită unui curent 
de sud-est, puteau nădăjdui să ajungă în timpul zilei. 
Mergeau cu o viteză de paisprezece mile pe oră. La această 
viteză, dirijarea aerostatului devenea destul de grea; nu se 
puteau urca prea sus, fără să dilate foarte mult gazul, 
deoarece însăşi înălţimea mijlocie a ținutului era de trei mii 
de picioare. Or, pe cât era posibil, doctorul prefera să nu 
forţeze dilatarea. Aşa că urmară cu multă îndemânare 
şerpuirile unui defileu destul de anevoios şi trecură prin 
apropierea satelor Themvo şi Tura-Wels. Acesta din urmă 
face parte din Unyamwezy, ţinut minunat, în care arborii 
ating cele mai mari dimensiuni; dintre toţi, cactuşii sunt cei 
mai înalţi. 

În jurui orei două, pe o vreme minunată şi sub un soare 
arzător, care făcea să dispară cel mai neînsemnat curent de 
aer, Victoria plutea deasupra oraşului Kazeh, situat la o 
depărtare de trei sute cincizeci de mile de coastă. 

— Am plecat din Zanzibar la ora nouă dimineaţa, spuse 
doctorul Fergusson consultându-şi notele, şi după două zile 
de călătorie am străbătut aproape cinci sute de mile 
geografice. Căpitanilor Burton şi Speke le-au trebuit patru 
luni şi jumătate ca să facă acelaşi drum! 

Capitolul XV. 


KAZEH. TÂRGUL GĂLĂGIOS, APARIŢIA BALONULUI 
VICTORIA. WAGANGA. FIII FUNII. PLIMBAREA 
DOCTORULUI. POPULAŢIA. TEMBE REGAL. NEVESTELE 
SULTANULUI. O BEŢIE REGALĂ. JOE ADORAT. CUM SE 
DANSEAZĂ ÎN LUNĂ. ÎNTOARCEREA. DOUĂ LUNI PE 
FIRMAMENI. NESTATORNICIA MĂREŢIILOR DIVINE. 

Kazeh, punct important din Africa centrală, nu este totuşi 
un oraş. La drept vorbind, în regiune nu există oraşe. Kazeh 
nu este decât o aşezare omenească, ascunsă în şase râpe 
imense. Sunt închise acolo căsuțe sărăcăcioase, colibe de 
sclavi, cu câte o curticică şi o grădiniţă cultivată cu grijă; 
ceapa, cartofii, vinetele, dovlecii şi ciupercile, cu un gust 
neîntrecut, cresc acolo de minune. 

Unyamwezy este '[ara Lunii prin excelenţă, parcul roditor 
şi splendid al Africii. În centru se găseşte districtul 
Unyanembe, un ţinut minunat, unde trăiesc în trândăvie 
câteva familii de oameni. 

Aceştia au făcut multă vreme negoţ cu gumă, fildeş, 
stambă şi sclavi în interiorul Africii şi în Arabia. Caravanele 
lor au străbătut regiunile ecuatoriale; ele pornesc şi acum 
în căutarea obiectelor de lux şi de plăcere pentru negustorii 
îmbogăţiţi, care duc în ţinutul acesta fermecător, între 
femei şi servitori, cea mai orizontală şi mai puţin agitată 
existenţă, stând mai tot timpul întinşi, râzând, fumând sau 
dormind. 

În jurul acestor râpe se găsesc numeroase căsuțe 
sărăcăcioase de indigeni, apoi întinderi vaste, unde se ţin 
târgurile, câmpii de cânepă şi ciumăfaie, pomi frumoşi şi 
umbrare răcoroase. Acesta-i Kazehul. 

Aci e locul de întâlnire al caravanelor: cele din miazăzi, cu 
sclavii şi încărcătura lor de fildeş; cele din apus aducând 
pentru triburile din regiunea Marilor Lacuri bumbac şi 
obiecte de sticlă. 

În aceste târguri domneşte o permanentă agitaţie, un 
zgomot infernal, pe care-l fac strigătele hamalilor metişi, 
sunetul tobelor şi al trâmbiţelor, nechezatul catârilor, 


zbieretele măgarilor, cântecul femeilor, ţipetele copiilor şi 
loviturile bastonului din lemn de palmier ale jemadaruluil, 
bătând măsura acestei simfonii pastorale. 

Aci se expun în dezordine - şi se poate spune, într-o 
dezordine fermecătoare - stofe bătătoare la ochi, mărgele, 
colţi de rinocer, dinţi de rechin, miere, tutun şi bumbac. Aci 
se practică negoţurile cele mai ciudate, unde fiecare obiect 
nu are decât valoarea dorinţei pe care o trezeşte. 

Dar iată că agitația, mişcarea, zgomotul încetară deodată. 

Victoria tocmai apăruse în înălţimi, plutea maiestuos şi 
cobora, încetul cu încetul, pe o linie verticală. 

Bărbaţi, femei, copii, sclavi, negustori arabi şi negri, toţi 
dispărură strecurându-se în „tembe” şi colibe. 

— Dragul meu Samuel, spuse Kennedy, dacă vom produce 
asemenea efect, apoi ne va fi greu să stabilim relaţii 
comerciale cu oamenii aceştia. 

— S-ar putea face totuşi, spuse Joe, o operaţie comercială 
foarte simplă şi anume: să coborâm încet şi să luăm 
mărfurile cele mai preţioase, fără să ne pese de negustori; 
ne-am îmbogăţi! 

— Bine, bine! Replică doctorul. Acestor indigeni li s-a făcut 
frică în primul moment, dar nu vor întârzia să se întoarcă, 
fie din superstiție, fie din curiozitate. 

— Credeţi? 

— Vom vedea numaidecât. Dar e prudent să nu ne 
apropiem prea mult. Victoria nu este un balon blindat, aşa 
că nu se poate apăra nici împotriva unui glonţ, nici a unei 
săgeți. 

— Crezi, deci, dragul meu Samuel, că ai să intri în 
tratative cu africanii? 

— Dacă e cu putinţă, de ce nu? Răspunse doctorul. 
Trebuie să se găsească în Kazeh negustori arabi mai 
instruiți, mai puţin sălbatici. Mi-amintesc că domnii Burton 
şi Speke n-au avut decât cuvinte de laudă pentru 
ospitalitatea locuitorilor oraşului. Aşa că putem încerca. 


Apropiindu-se pe nesimţite de pământ, Victoria îşi prinse 
una din ancore de vârful unui copac din apropierea locului 
unde se ţinea târgul. 

În clipa aceea, toată populaţia scoase cu băgare de seamă 
capul din vizuini. Câţiva „waganga”, care puteau fi 
recunoscuţi după insignele lor făcute din scoici conice, 
înaintară cu îndrăzneală. Erau vrăjitorii locului. Purtau la 
cingătoare tigve mici, negre, unse cu grăsime, şi alte 
diferite obiecte de magie, de o murdărie, de altfel, foarte 
impunătoare. 

Încetul cu încetul, populaţia se strânse pe lângă ei; femeile 
şi copiii îi înconjurară. Toboşarii se întreceau unii pe alţii, 
scoțând din tobele lor zgomote asurzitoare. Mulțimea 
prinse să-şi plesnească palmele una de alta, întinzându-le 
apoi spre cer. 

— E felul lor de a se ruga, spuse doctorul Fergusson. Dacă 
nu mă-nşel, suntem sortiţi să jucăm un rol mare. 

— Atunci, domnule, jucaţi-l! 

— Chiar tu, vrednicul meu Joe, ai să devii, poate, un zeu. 

— Ei, domnule, asta nu mă nelinişteşte deloc! Şi apoi, 
tămâia nu-mi displace. 

În clipa aceea, unul dintre vrăjitori, un „mayanga”, făcu un 
gest şi vuietul se stinse lăsând loc unei tăceri adânci. 
Vrăjitorul le spuse călătorilor câteva cuvinte, dar într-o 
limbă necunoscută. 

Neînţelegându-le, doctorul Fergusson rosti la întâmplare 
ceva în arabă, şi îndată i se răspunse în aceeaşi limbă. 
Oratorul ţinu o cuvântare lungă, plictisitoare, foarte 
înflorită şi foarte ascultată. 

Curând, doctorul îşi dădu seama că Victoria era luată pur 
şi simplu drept Luna în persoană, care binevoise să se 
apropie de oraş, cu cei trei lii ai săi, cinste ce n-avea să fie 
niciodată uitată de locuitorii acestui Pământ pe care-l 
îndrăgeşte Soarele. 

Doctorul răspunse cu mare demnitate că Luna îşi făcea la 
fiecare o mie de ani călătoria ei prin toate colţurile 


Pământului, deoarece simţea nevoia a se arăta mai de 
aproape celor ce-o adorau, aşa încât îi rugă să nu se simtă 
stingheriţi, ci să se folosească de divina ei prezenţă, pentru 
a-i aduce la cunoştinţă nevoile şi dorinţele lor. 

Vrăjitorul răspunse, la rândul său, că sultanul „mwani”, 
bolnav de câţiva ani, avea nevoie de ajutorul Cerului şi-i 
invită pe oamenii Lunii să meargă la el. 

Doctorul transmise invitaţia tovarăşilor săi. 

— Şi ai de gând să te duci? Întrebă vânătorul. 

— Fără îndoială. Oamenii aceştia mi se par binevoitori. 
Atmosfera e calmă; vântul nici măcar nu adie! N-avem de ce 
ne teme pentru Victoria. 

— Dar ce-ai să faci? 

— Fii liniştit, dragul meu Dick! O voi scoate la capăt 
folosind puţinele mele cunoştinţe medicale! Apoi, 
adresându-se mulţimii: Lunii fiindu-i milă de suveranul 
scump al fiilor Unyamwezy, ne-a însărcinat să-l vindecăm. 
Să se pregătească pentru a ne primi. Zgomotele, cântecele, 
demonstrațiile se dublară şi întregul furnicar de capete 
negre se puse din nou în mişcare. 

— Acum, prieteni, spuse doctorul Fergusson, trebuie să 
prevedem totul. S-ar putea ca, la un moment dat, să fim 
obligaţi s-o ştergem la iuţeală, aşa că Dick va rămâne în 
nacelă, pentru a se menţine, cu ajutorul arzătorului, o 
suficientă forţă de ascensiune. Ancora este înfiptă bine; n- 
avem de ce ne teme. Eu voi cobori pe pământ. Joe mă va 
însoţi; numai că va rămâne la picioarele scării. 

— Cum, ai să te duci singur? Întrebă Kennedy. 

— Domnule Samuel, strigă Joe, nu vreţi să vă urmez până 
la capăt? 

— Nu, voi merge singur. Aceşti oameni de treabă îşi 
închipuie că marea lor zeiţă, Luna, a venit să le facă o vizită, 
aşa că sunt protejat de superstiție; n-aveţi nici o teamă şi 
rămâne fiecare la postul pe care vi l-am hotărât. 

— Dacă tu o doreşti... răspunse vânătorul. 

— Ai grijă de dilatarea gazului. 


— Am înţeles. 

Strigătele indigenilor se înteţiră. Cereau cu energie 
intervenţia cerească. 

— Uite! Uite! Spuse Joe. Mi se par cam poruncitori cu 
buna lor Lună şi cu fiii ei divini... 

Doctorul, luându-şi cu el farmacia, cobori pe pământ, 
precedat de Joe. 

Acesta, grav şi demn, cum se cuvenea, se aşeză la capătul 
scării, cu picioarele încrucişate, după obiceiul arab, şi o 
parte din mulţime îl încercui cu respect. 

În acest timp, doctorul Fergusson, condus în sunetul 
instrumentelor, escortat de dansuri religioase, înainta încet 
spre „tembe”-ul regal, aşezat destul de departe de oraş. 
Era aproape ora trei şi soarele împrăştia raze fierbinţi. Nu 
putea să strălucească mai puţin într-o asemenea 
împrejurare. 

Doctorul păşea demn; „waganga” îl înconjurau şi ţineau în 
frâu mulţimea. În curând le ieşi înainte fiul natural al 
sultanului, un tânăr destul de bine făcut, care, potrivit 
obiceiului ţării, era singurul moştenitor al bogățiilor tatălui 
său, înlăturând astfel pe copiii legitimi. El se prosternă în 
faţa fiului Lunii. Acesta îl ridică binevoitor. 

Peste trei sferturi de oră, procesiunea entuziastă, trecând 
pe cărări umbroase şi prin măreţia vegetației tropicale, 
ajunse la palatul sultanului, un fel de clădire pătrată, 
numită „ititenya”, aşezată pe povârnişul unei coline. În 
afară, casa avea un fel de pridvor, cu acoperişul de coceni 
sprijinit pe nişte stâlpi de lemn, care aveau pretenţia de a fi 
sculptați. Zidurile erau împodobite cu linii lungi de argilă 
roşcată, care încercau să reproducă figuri de oameni şi de 
şerpi. Acoperişul casei nu se sprijinea chiar pe ziduri, aşa că 
aerul putea pătrunde înăuntru în voie. De altminteri, 
ferestre nu existau, ci numai o deschizătură care ar fi vrut 
să se numească uşă. 

Doctorul Fergusson fu primit cu mari onoruri de către 
gazdă şi de favoriţi, oameni frumoşi, puternici, sănătoşi. 


Părul lor, despărţit într-un mare număr de codițe, le cădea 
pe umeri. Tatuaje negre şi albastre le brăzdau obrajii de la 
tâmple până la gură. Urechile lor lăbărţate suportau nişte 
discuri dc lemn şi nişte plăci făcute din copall. Erau 
îmbrăcaţi cu o pânză pictată în culori foarte vii. 

Soldaţii erau înarmaţi cu sulițe, arcuri, săgeți otrăvite, 
săbii scurte cu un singur tăiş, cu „sime”, paloşe lungi cu 
dinţi ca de ferăstrău, şi cu mici toporişte. 

Doctorul pătrunse în palat. În ciuda bolii sultanului, 
tărăboiul, care era îngrozitor, deveni şi mai mare. Oaspetele 
observă deasupra uşii nişte cozi de iepure şi nişte coarne de 
zebră, atârnate în chip de talisman. Fu primit de ceata 
nevestelor maiestăţii sale, în acordurile armonioase ale 
„upatu”-ului, un fel de ţimbal făcut din fundul unei oale de 
aramă, şi în bubuitul „hilindo”-ului, o tobă înaltă de vreo 
cinci picioare, scobită dintr-un trunchi de arbore, în care 
doi oameni loveau din răsputeri. 

Cele mai multe dintre femei păreau foarte frumoase şi 
râdeau, punând tabac şi „thang” în pipe mari, negre; 
păreau bine făcute sub rochiile lor lungi, purtate cu graţie, 
peste care erau încinse cu un fel de fustiţe scurte din fibre 
de palmier. 

Şase dintre ele manifestau aceeaşi veselie, cu toate că 
stăteau deoparte, fiind destinate unui chin groaznic. La 
moartea sultanului urmau să fie îngropate de vii alături de 
el, ca să-l distreze în singurătatea veşniciei. 

După ce cuprinse dintr-o privire întregul tablou, doctorul 
Fergusson se apropie de patul de lemn al suveranului. Văzu 
acolo un bărbat de vreo patruzeci de ani, abrutizat cu 
desăvârşire de orgii de tot felul şi pentru care nu se mai 
putea face nimic. Boala, care se prelungea de ani de zile, nu 
era decât o beţie permanentă. Beţivul regal îşi pierduse 
aproape cunoştinţa şi tot amoniacul din lume nu l-ar mai fi 
putut pune pe picioare. 

În timpul acestei vizite solemne, favoriţii şi femeile stăteau 
aplecaţi, cu genunchii îndoiţi. 


Cu ajutorul câtorva picături dintr-un întăritor violent, 
doctorul însufleţi o clipă trupul abrutizat: sultanul făcu o 
mişcare, după ce de câteva ceasuri nu mai dăduse nici un 
semn de viaţă. Mulțimea începu să manifesteze în cinstea 
doctorului, dar acesta, plictisit, împinse în lături pe 
admiratorii săi şi ieşi din palat, îndreptându-se spre 
Victoria. Era ora şase seara. 

Joe aştepta între timp, liniştit, la capătul de jos al scării, pe 
când mulţimea îi aducea cele mai felurite şi impresionante 
omagii. 

EI le primea ca un adevărat fiu al Lunii. Pentru un zeu, 
avea aerul unui om destul de cumsecade, modest, prietenos 
chiar cu tinerele africane care nu se mai saturau 
contemplându-l. De altfel, Joe le ţinea discursuri 
binevoitoare. 

— Adoraţi-mă, domnişoarelor, adoraţi-mă, le spunea el. 
Deşi fiu de zeiţă, sunt un drac de treabă! 

I se aduseră darurile menite să îmbuneze divinităţile şi pe 
care indigenii le depuneau de obicei în nişte colibe numite 
„mzimu”, venerate de toţi: spice de orz şi o băutură numită 
„pombe”. 

Joe se crezu obligat să guste din acest soi de bere tare, 
dar cerul gurii sale, deşi obişnuit cu gin şi whisky, nu-i putu 
suporta tăria. 

Se strâmbă îngrozitor, ceea ce mulţimea luă drept un 
surâs binevoitor. Fetele cântară în cor o melodie tărăgănată 
şi executară un dans grav în jurul lui. 

— Ah, dansaţi! Spuse el. N-am să mă las mai prejos decât 
voi! Vă voi arăta şi eu un dans din ţara mea. 

Şi începu un dans repede şi vesel, mişcând din picioare, 
din genunchi, din mâini, făcând strâmbături ciudate, în 
chipuri de necrezut, dând astfel oamenilor o curioasă 
imagine a felului cum dansează zeii în Lună. Africanii 
începură deodată să-i imite gesturile şi săriturile. Nu 
pierdeau nici o mişcare, nu uitau nici o atitudine; luase 


naştere o harababură şi o agitaţie care nu se pot exprima 
prin cuvinte. 

În toiul veseliei, Joc îl zări pe doctor. Acesta se întorcea în 
mare grabă, înconjurat de mulţimea care urla şi mergea 
alandala. 

Vrăjitorii şi şefii păreau foarte înfierbântaţi: îl înconjurau 
ameninţători. 

Ciudată schimbare! Ce se întâmplase? Sucombase cumva 
sultanul în mâinile neîndemânatice ale medicului ceresc? 

De la postul său, Kennedy văzu primejdia, fără să-i 
înţeleagă cauza. Balonul, împins puternic de dilataţia 
gazului, trăgea de frânghia care-l ţinea, nerăbdător să se 
ridice în aer. 

Doctorul ajunse la picioarele scării. O teamă superstiţioasă 
mai reţinea încă mulţimea şi o împiedica să se dedea la 
violenţe împotriva persoanei lui. Urcă repede treptele şi Joe 
îl urmă sprinten. 

— Nu-i nici o clipă de pierdut, îi spuse Fergusson. Nu 
încerca să desprinzi ancora! Voi tăia funia! Urmează-mă! 

— Dar ce s-a întâmplat? Întrebă Joe, urcându-se în nacelă. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Kennedy, ţinând în mână 
carabina. 

— Priviţi! Răspunse doctorul, arătând spre orizont. 

— Ei bine? Întrebă vânătorul. 

— Ei bine, uite luna! 

Într-adevăr, luna se înălța roşie şi splendidă ca un glob de 
foc pe un cer albastru. Ea era, desigur. Ea şi Victoria. Ori 
existau două luni, ori străinii se dovedeau a fi nişte 
înşelători, nişte zei mincinoşi. Acestea erau gândurile fireşti 
ale mulţimii. De aci şi schimbarea în purtarea ei. 

Joe nu-şi putu stăpâni un hohot de râs. 

Populaţia din Kazeh, înțelegând că-i scapă prada, scotea 
urlete prelungi. 'Ţintiră balonul cu arcuri şi flinte. 

Dar unul dintre vrăjitori făcu un semn şi armele se 
aplecară. 


Vrăjitorul se caţără în copac, cu intenţia de a apuca funia 
ancorei şi a trage aparatul pe pământ. 

Joe se repezi cu o toporişca în mână. 

— Să tai? Întrebă el. 

— Aşteaptă, răspunse doctorul. 

— Dar negrul ăsta? 

— Poate că ne vom salva ancora şi ţin s-o salvez. De tăiat 
vom putea s-o tăiem în orice moment. 

Vrăjitorul, ajuns în copac, rupse crengile şi izbuti să 
desprindă ancora. Dar, trasă cu putere de aerostat, aceasta 
îl prinse de picioare. Vrăjitorul porni spre împărăţiile 
atmosferice, călare pe ancoră, ca pe un cal înaripat. 
Mulțimea rămase încremenită văzând că unul dintre 
„waganga” se înălța la cer. 

— Ura! Strigă Joe, în timp ce Victoria urca repede datorită 
forţei de ascensiune ce-o mâna. 

— Se ţine bine, spuse Kennedy. Un mic voiaj nu-i face rău. 

— O să-l dăm deodată peste cap? Întrebă Joe. Doctorul 
glăsui: 

— Ar fi o ruşine! Îl vom aşeza uşurel pe pământ şi cred că, 
după o asemenea aventură, puterea lui de magician va 
creşte neobişnuit în ochii contemporanilor săi. 

— Sunt în stare să facă din el un zeu, strigă Joe. 

Victoria ajunsese la o înălţime de aproximativ o mie de 
picioare. Negrul se ţinea agăţat de funie. Tăcea şi ochii îi 
erau încremeniţi, în ei se citea groaza amestecată cu 
mirarea. 

Un vânt uşor de la apus împingea balonul afară din oraş. 

Peste o jumătate de oră, văzând un ţinut pustiu, doctorul 
micşoră flacăra arzătorului şi se apropie de pământ. La 
douăzeci de picioare de sol, negrul luă la iuţeală o hotărâre: 
îşi dădu drumul, căzu în picioare şi începu să fugă spre 
Kazeh, în timp ce, uşurată deodată, Victoria urcă spre cer. 

Capitolul XVI. 

SEMNE DE FURTUNĂ. ŢARA LUNII. VIITORUL 
CONTINENTULUI AFRICAN. CELE MAI NOI MAŞINI. 


PRIVELIŞTEA ȚINUTULUI LA APUSUL SOARELUI. FLORA 
ŞI FAUNA. FURTUNĂ. ZONA DE FOC. CERUL ÎNSTELAT 

— Uite ce înseamnă să te dai drept fiul Lunii fără învoirea 
ei! Spuse Joe. Satelitul ăsta era cât p-aci să ne joace o festă! 
Domnule doctor, nu cumva prin leacul dumneavoastră i-aţi 
stricat reputaţia? 

— La drept vorbind, întrebă Kennedy, cine-i acest sultan 
din Kazeh? 

— Un beţiv înrăit, pe jumătate mort, şi al cărui sfârşit nu 
va însemna o pierdere prea mare, răspunse doctorul. Dar 
morala pe care trebuie s-o tragem de aci e că onorurile 
sunt trecătoare şi că nu trebuie să ţii prea mult la ele. 

— Cu atât mai rău! Replică Joe. Îmi stătea bine să fiu 
adorat! Să fac pe zeul după închipuirea mea! Dar ce să-i 
faci? S-a arătat luna şi încă foarte roşie, ceea ce dovedeşte 
desigur că era supărată. 

În vreme ce Joe examina astrul nopţii dintr-un punct de 
vedere cu totul nou, nori groşi, siniştri şi apăsători, se 
îngrămădiseră spre nord. La trei sute de picioare înălţime 
sufla un vânt destul de puternic, care împingea Victoria 
spre nord-est. Deasupra balonului, bolta albastră se 
menținea senină, dar se simţea că atmosfera este încărcată. 

Pe la opt seara, călătorii se găseau la 32*40' longitudine, şi 

4*17' latitudine. Sub influenţa furtunii care se apropia, 
curenţii atmosferici îi duceau cu o viteză de treizeci şi cinci 
de mile pe oră. Sub ei se desfăşurau cu iuţeală câmpiile 
uşor unduite şi roditoare din Mfouto. 

Priveliştea era minunată şi cei trei călători o admirau 
încântați. 

— Suntem în plină Ţară a Lunii, spuse doctorul Fergusson. 
Cu siguranţă că ţinutul poartă acest nume, dat încă din 
antichitate, din cauză că luna a fost adorată aci, în toate 
timpurile. Este, întradevăr, un ţinut minunat şi cu greu s-ar 
putea întâlni o vegetaţie mai frumoasă. 

— N-ar fi tocmai firesc dacă am găsi-o în jurul Londrei, 
răspunse Joe, dar ar fi tare plăcut! De ce oare lucruri atât 


de frumoase se găsesc tocmai în ţările acestea înapoiate? 

— Dar cine poate şti, replică doctorul, dacă ţinutul acesta 
nu va fi într-o bună zi civilizat? 

— Crezi aşa ceva? Întrebă Kennedy. 

— Fără îndoială, dragul meu Dick. Priveşte mersul 
evenimentelor, studiază migrările succesive ale popoarelor 
şi vei ajunge la aceeaşi concluzie ca şi mine. Ţinutul acesta 
deasupra căruia zburăm, mai rodnic, mai bogat, mai plin de 
viaţă ca altele, va deveni cândva un regat de seamă, unde 
vor avea loc descoperiri mai uimitoare încă decât aburul şi 
electricitatea. 

— Ah, domnule, aş vrea să văd aşa ceva! 

— "Te-ai născut prea devreme, băiete! 

— Cred, zise Kennedy, că epoca în care industria va 
absorbi totul va fi extrem de plicticoasă. 'Tot inventând 
maşini, oamenii vor sfârşi prin a fi distruşi de ele. Mi-am 
imaginat întotdeauna că ziua de apoi va sosi atunci când 
vreun cazan enorm, supraîncălzit la 3000 de atmosfere, va 
face Pământul să sară în aer. 

— Adaug, spuse Joe, că americanii nu sunt cei mai proşti 
mânuitori ai maşinilor. 

— Ai dreptate, răspunse doctorul, sunt mari meşteri. Dar 
să nu ne lăsăm târâţi în astfel de discuţii, să ne mulţumim să 
admirăm ţinutul acesta al Lunii, dacă ne e dat să-l vedem. 

Soarele, strecurându-şi ultimele raze sub îngrămădirea de 
nori, împodobea cu aureola lui cele mai mici ridicături ale 
solului; arborii uriaşi, ierburile arborescente, muşchii de pe 
jos, fiecare îşi avea partea sa din această revărsare de 
lumină. Pe terenul uşor ondulat răsăreau ici şi colo mici 
coline conice. Nici un munte la orizont. Tufişurile de 
nepătruns, jungle spinoase despărţeau luminişurile, unde 
se vedeau sate numeroase; aliori uriaşi le înconjurau cu 
fortificaţii naturale, amestecându-se cu ramurile în formă 
de corali ale copacilor. 

În curând, Malagazari, unul din râurile principale, care 
alimentează lacul Tanganica, începu să şerpuiască pe sub 


tufişurile de verdeață. În albia sa se vărsau numeroase 
râuri şi râuşoare, formate de torentele care iau naştere în 
perioadele de revărsare a apelor, sau de heleşteiele 
adâncite în straturile argiloase ale solului. Pentru 
observatorii de la înălţime, totul părea o reţea de cascade, 
aruncată pe întreaga suprafaţă de apus a ţării. 

Animale cu cocoaşe mari păşteau în poienile bogate, abia 
văzându-se dintre ierburile înalte. Pădurile ofereau privirii 
minunate soiuri de arbori, ca nişte buchete enorme, în care 
se refugiau lei, leoparzi, hiene, tigri, ca să scape de ultimele 
raze fierbinţi ale soarelui. Uneori, un elefant făcea să se 
mişte vârfurile copacilor, şi se auzea trosnetul crăcilor care 
cedau sub colții lui de fildeş. 

— Straşnic ţinut de vânătoare! Strigă Kennedy 
entuziasmat. Un glonţ aruncat la întâmplare, în plină 
pădure, ar întâlni oricând un vânat vrednic de el! N-am 
putea să încercăm puţin? 

— Absolut deloc, dragul meu Dick, se apropie noaptea, o 
noapte amenințătoare, însoţită de furtună. Or, furtunile 
sunt cumplite prin ţinuturile astea, unde pământul se 
aseamănă cu o imensă butelie electrică. 

— Aveţi dreptate, domnule, spuse Joe. Căldura e 
înăbuşitoare, iar vântul s-a liniştit cu totul; se simte că se 
pregăteşte ceva. 

— Atmosfera este supraîncărcată cu electricitate, 
răspunse doctorul. Orice fiinţă vie este sensibilă la această 
stare a cerului, care precede lupta elementelor naturii, şi 
mărturisesc că nu am fost niciodată impresionat cum sunt 
acum. 

— Ei bine, întrebă vânătorul, n-ar fi cazul să coborâm? 

— Dimpotrivă, Dick, aş prefera să urc. Mă tem să nu fiu 
târât prea departe de drumul meu, din cauza încrucişării 
curenților atmosferici. 

— Aşadar, vrei să părăseşti direcţia pe care am urmat-o? 

— Dacă îmi va fi cu putinţă, răspunse Fergusson, mă voi 
îndrepta mai curând spre nord, cam cu 7* sau 8*. Voi 


încerca să urc spre latitudinile unde se presupun a fi 
izvoarele Nilului; poate că vom zări oarecare urme ale 
expediției căpitanului Speke, sau poate chiar caravana 
domnului de Ueuglin. Dacă sunt exacte calculele mele, ne 
găsim la 32*40' longitudine şi aş vrea să trec peste Ecuator. 

— La uite! Strigă Kennedy, întrerupându-şi prietenul. Ia 
uită-te la hipopotamii aceia care ies din heleşteie, ca nişte 
mase de carne sângerândă, şi la crocodilii care aspiră cu 
zgomot aerul! 

— Se înăbuşă! Glăsui Joc. Ah, ce minunat călătorim noi şi 
nici nu ne pasă de jivinele care foiesc acolo jos. Domnule 
Samuel! Domnule Kennedy! Ia uitaţi-vă la şirurile de 
animale care merg în rânduri dese! Sunt cu siguranţă vreo 
două sute; sunt lupi, nu-i aşa? 

— Nu, Joe, sunt câini sălbatici; o rasă renumită, care nu se 
teme să atace chiar leii. Pentru un călător întâlnirea cu ei e 
îngrozitoare. Este sfâşiat pe loc. 

— Bine! Atunci nu Joe va fi acela care-şi va lua sarcina să 
le pună botniţă. Şi apoi, dacă aşa le e felul, nu prea trebuie 
să fim supăraţi pe ei. 

Sub influenţa furtunii apropiate, tăcerea cuprinse 
văzduhul, încetul cu încetul. Aerul dens nu mai putea 
transmite sunetele. Atmosfera părea vătuită şi, asemenea 
unei săli căptuşite cu tapiţerie, îşi pierdea orice sonoritate. 
Pasărea-aligator, cocorii, gâştele roşii şi albastre se 
ascundeau în frunzişul copacilor înalţi. Natura întreagă 
prevestea un apropiat cataclism. 

La ora nouă seara, Victoria rămase nemişcată deasupra 
Msene-ului, regiune cu nenumărate sate, ce abia se 
distingeau în umbră; câteodată, răsfrângerea unei raze, 
rătăcită pe apa posomorâtă, arăta că pe acolo erau şanţuri 
la distanţe egale şi, în spatele unui ultim luminiş, puteai zări 
forma nemişcată şi întunecată a palmierilor, tamarinilor, 
sicomorilor şi a aliorilor uriaşi. 

— Mă înăbuş! Spuse scoţianul, trăgând cu putere, din 
adâncul plămânilor, aerul rarefiat. Nu ne mai mişcăm; n-ar 


fi mai bine să coborâm? 

— Dar furtuna? Întrebă doctorul, destul de neliniştit. 

— Dacă ţi-e teamă că vei fi luat de vânt, mi se pare că nue 
nimic de făcut. 

— Poate că furtuna nu va izbucni în noaptea asta, glăsui 
Joe. Norii sunt foarte sus. 

— Tocmai acesta-i motivul care mă face să nu urc 
deasupra lor. Ar trebui să urcăm la o înălţime prea mare, să 
pierdem pământul din vedere şi să nu ştim toată noaptea 
dacă şi încotro înaintăm. 

— Hotărăşte-te, dragul meu Samuel! Cât mai grabnic! 

— E supărător faptul că a încetat vântul, reluă Joe. Ne-ar fi 
îndepărtat de furtună. 

— E într-adevăr regretabil, prieteni, căci norii sunt un 
pericol pentru noi, deoarece dau naştere la curenţi opuşi, 
care ne pot prinde în vârtejurile lor. Şi apoi, fulgerele ne 
pot incendia. Pe de altă parte, dacă am arunca ancora, 
agăţându-ne de un copac, puterea vijeliei ne-ar putea 
azvârli la pământ. 

— Atunci ce să facem? 

— Trebuie să menţinem Victoria într-o zonă mijlocie, între 
primejdiile pământului şi cele ale cerului. Avem apă pentru 
încălzitor în cantitate suficientă, iar cele două sute de livre 
de lest sunt neatinse. La nevoie, mă voi servi de ele. 

— Vom veghea alături de tine, spuse vânătorul. 

— Nu, prieteni, puneţi la adăpost proviziile şi culcaţi-vă. Vă 
voi trezi la nevoie. 

— Dar, domnule, n-ar fi bine să vă odihniţi şi 
dumneavoastră, atât timp cât nu ne ameninţă încă nimic? 

— Nu, mulţumesc, băiete, prefer să veghez. Balonul nu se 
mişcă şi, dacă nu se schimbă nimic, mâine dimineaţă ne 
vom găsi în acelaşi loc. 

— Bună seara, domnule! 

— Noapte bună, dacă este cu putinţă! 

Kennedy şi Joe se lungiră sub pleduri. Doctorul rămase 
singur sub cerul fără margini. 


În vremea aceasta, bolta norilor cobora pe nesimţite şi 
întunericul devenea tot mai adânc. Norii negri înconjurau 
globul terestru, ca şi când ar fi vrut să-l sfarme. 

Deodată, un fulger violent, tăios, brazdă noaptea; lumina 
lui încă nu pierise, când adâncimile cerului fură zguduite de 
un tunet înfiorător. 

— Sus! Strigă Fergusson. 

Cei doi tovarăşi care dormiseră, treziţi de tunetul 
înspăimântător, îi aşteptau ordinele. 

— Coborâm? Întrebă Kennedy. 

— Nu! Balonul n-ar rezista. Să urcăm mai înainte ca norii 
să se transforme în apă şi să se dezlănţuie vântul. 

Zicând acestea, deschise la maximum robinetul 
arzătorului. 

Furtunile de la tropice se dezlănţuie cu o repeziciune 
uimitoare. Un alt fulger izbucni în noapte şi fu urmat 
imediat de alte douăzeci. Cerul era brăzdat de descărcări 
electrice, care pârâiau sub picăturile de ploaie. 

— Am întârziat, spuse doctorul. Acum trebuie să 
străbatem o zonă de foc, cu balonul nostru plin de gaz 
inflamabil. 

— Să coborâm pe pământ! Pe pământ! Repeta mereu 
Kennedy. 

— Riscul de a fi trăsniţi ar fi aproape acelaşi şi s-ar adăuga 
pericolul de a fi sfâşiaţi într-o clipă de ramurile vreunui 
arbore. 

— Urcăm, domnule Samuel. 

— Mai repede, şi mai repede! 

În această parte a Africii în timpul furtunilor ecuatoriale 
fulgeră de multe ori, de câte treizeci, treizeci şi cinci de ori 
pe minut. Cerul este cuprins de flăcări şi bubuiturile 
tunetului nu mai contenesc. 

Vântul se dezlănţui cu o violenţă înspăimântătoare, în 
atmosfera aprinsă, frământând norii incandescenţi. Părea 
că suflul unui ventilator imens aţâţa vâlvătaia. Doctorul 
Fergusson îşi menținea vasul de încălzire la temperatura 


maximă; balonul se dilata şi urca mereu. Kennedy, în 
genunchi, în centrul nacelei, ţinea pânzele cortului. Nacela 
se învârtea în chip ameţitor şi călătorii îndurau oscilaţii 
îngrijorătoare. În învelişul aerostatului se iviră mari găuri 
prin care vântul bătea furios, făcând taftaua să geamă. Un 
fel de grindină, însoţită de un zgomot tumultuos, brăzda 
atmosfera şi cădea răpâind asupra Victoriei. 

Aerostatul urca, totuşi, mai departe; fulgerele descriau 
tangente arzătoare în jurul balonului. Victoria se găsea în 
mijlocul focului. 

— Să fim pregătiţi pentru orice întâmplare, spuse 
Fergusson, chiar şi pentru incendiu. S-ar putea să ne 
prăbuşim pe neaşteptate. 

Vocea lui abia ajungea la urechile tovarăşilor săi, dar ei îi 
puteau vedea chipul, care rămânea liniştit în mijlocul 
fulgerelor; doctorul privea calm fenomenele de 
fosforescenţă ce dădeau naştere la egrete luminoase 
fâlfâind pe plasa aerostatului. 

Balonul se învârtea, se răsucea, dar continua să urce. 
După un sfert de oră depăşise zona de furtună; emanaţiile 
electrice se desfăşurau acum sub el, asemenea unei cununi 
mari de focuri de artificii atârnate de nacelă. 

Era unul din cele mai frumoase spectacole pe care natura 
le poate oferi omului. Jos, furtuna. Sus, cerul înstelat, 
liniştit, mut, nepăsător, cu luna care îşi proiecta razele 
blânde deasupra norilor dezlănţuiţi. Doctorul Fergusson 
consultă barometrul; îi arăta o înălţime de douăsprezece 
mii de picioare. Era ora unsprezece noaptea. 

— Slavă cerului, suntem în afara oricărui pericol! Spuse el. 
Ne putem menţine la această înălţime. 

— A fost înspăimântător, glăsui Kennedy. 

— Nu-i nimic, replică Joe. Întâmplarea asta aduce puţină 
variaţie în călătorie şi nu-mi pare rău că am văzut furtună 
de la o înălţime ceva mai mare decât de obicei. Un 
spectacol minunat! 

Capitolul XVII. 


MUNŢII LUNII. UN OCEAN DE VERDEAŢA. 

SE ARUNCĂ ANCORA. ELEFANTUL REMORCHER. 

FOC ALIMENIAI. MOARTEA PACHIDERMULUI. 

VATRĂ DE ŢARĂ. OSPĂŢ PE IARBĂ. 

O NOAPTE PE PĂMÂNT. 

Luni, pe la ora şase dimineaţa, soarele se înălţă la orizont, 
norii se împrăştiară şi un vânt plăcut împrospăta primele 
licăriri ale dimineţii. 

Pământul, plin de miresme, se ivi din nou înaintea ochilor 
călătorilor noştri. Balonul, învârtindu-se pe loc în mijlocul 
unor curenţi potrivnici, îşi schimbase direcţia foarte puţin. 
Prin contractarea gazului, doctorul cobori în căutarea unui 
curent care să-l ducă mai spre nord. Dar căută multă vreme 
zadarnic. Vântul îl târi spre vest, până apărură în zare 
celebrii Munţi ai Lunii, care se desfăşoară în semicerc, în 
jurul lacului Tanganica. Lanţul lor, puţin accidentat, se 
desena pe orizontul albăstrui; părea o fortificaţie naturală, 
inaccesibilă pentru exploratorii centrului Africii. Câteva 
piscuri singuratice purtau urmele zăpezilor eterne. 

— Lată-ne într-un ţinut neexplorat, spuse doctorul. 
Căpitanul Burton a înaintat mult spre vest, deci nu a putut 
ajunge la aceşti munţi faimoşi, ba chiar le-a negat existenţa 
afirmată de Speke, tovarăşul său de drum. El pretindea că 
erau o născocire a imaginaţiei acestuia din urmă. Pentru 
noi, prieteni, nu mai e cu putinţă nici o îndoială. 

— Vom trece peste ei? Întrebă Kennedy. 

— Nu. Nădăjduiesc să găsesc un vânt prielnic, care să mă 
ducă la Ecuator. Dacă va fi nevoie, voi aştepta şi voi 
manevra cu Victoria, aşa cum manevrează o corabie care-şi 
aruncă ancora, ca să scape de influenţa vântului potrivnic. 

Prevederile doctorului nu întârziară să se adeverească. 
După ce fură încercate mai multe înălţimi, Victoria porni 
spre nord-est cu o viteză medie. 

— Mergem pe drumul bun, spuse el, consultându-şi 
busola. Ne aflăm la două sute de picioare deasupra 
pământului, tocmai bine pentru a recunoaşte ţinuturile. Ca 


să descopere lacul Ukereue, căpitanul Speke s-a îndepărtat 
mai spre est, în linie dreaptă, peste Kazeh. 

— Vom merge mult timp în felul acesta? Întrebă Kennedy. 

— Poate. Scopul nostru este să înaintăm mereu, până la 
izvoarele Nilului. Şi mai avem de străbătut şase sute de 
mile până la limita extremă atinsă de exploratorii veniţi din 
nord. 

— Şi nu vom cobori pe pământ, nici măcar ca să ne 
dezmorţim picioarele? Întrebă Joe. 

— Ba, ar trebui. Dealtfel, ar trebui să ne economisim şi 
proviziile. Şi tu, bunul meu Dick, va trebui să ne 
aprovizionezi în drum cu carne proaspătă. 

— La ordinele tale, prietene Samuel. 

— Va trebui să ne împrospătăm de asemenea şi rezerva de 
apă. Cine ştie dacă nu vom fi târâţi spre ţinuturi sterpe? Aşa 
că trebuie să luăm măsuri de prevedere. 

La amiază, Victoria se găsea la 29*15' longitudine şi la 
3*15' latitudine. Trecea peste satul Uyofu, limita nordică a 
Unyamwezy-ului, de-a curmezişul lacului Ukereue, care nu 
se putea zări încă. 

Populaţiile mai apropiate de Ecuator par să fie mai puţin 
civilizate şi sunt guvernate de monarhi absoluţi, al căror 
despotism este fără margini. Cele mai numeroase aşezări se 
găsesc în provincia Karagua. 

Cei trei călători hotărâră să se apropie de pământ, undeva 
unde locul avea să fie mai prielnic. Era nevoie să se facă un 
popas mai lung şi aerostatul trebuia revăzut cu grijă. 
Flacăra arzătorului fu micşorată. Curând, ancorele 
aruncate din nacelă atinseră bălăriile înalte ale unei prerii 
imense. De la o anumită înălţime, câmpul părea acoperit cu 
o iarbă tunsă, dar, în realitate, vegetaţia avea o înălţime de 
vreo opt picioare. 

Victoria atinse uşor vârful ierburilor şi merse înainte fără 
să se aplece, asemeni unui fluture uriaş. Nu se vedea nici 
un obstacol. 

Era ca un ocean de verdeață, fără nici o învolburare. 


— Vom merge multă vreme aşa, spuse Kennedy. Nu zăresc 
nici un arbore în drumul nostru. Vânătoarea mi se pare 
zădărnicită. 

— Aşteaptă, dragul meu Dick. Nici n-ai putea vâna în 
ierburile acestea mai înalte decât tine. Până la urmă vom 
găsi totuşi un loc prielnic. 

Plimbarea era fermecătoare, o adevărată navigaţie pe 
marea aceasta de un verde aproape transparent, care 
unduia uşor la adierea vântului. Nacela părea că despică 
valurile. Din când în când, o droaie de păsări, splendid 
colorate, ţâşneau din ierburile înalte, scoțând strigăte 
voioase. Ancorele se afundau în lacul înflorit, lăsând înapoi 
o dâră care apoi se închidea, întocmai ca urma lăsată de o 
corabie. Deodată balonul fu puternic zguduit. Fără îndoială 
că ancora se prinsese în vreo crăpătură de stâncă, ascunsă 
sub iarba uriaşă. 

— Ne-am agăţat! Spuse Joe. 

— Aruncă scara! Porunci vânătorul. 

Nu sfârşise aceste cuvinte, când un țipăt ascuţit străbătu 
aerul. 

Din gura celor trei călători se auziră exclamaţii întretăiate: 

— Dar ce-i asta? 

— Un țipăt ciudat! 

— Uite, ne mişcăm! 

— S-a desprins ancora! 

— Ba nu! Se mai ţine! Spuse Joe care trăgea de funie. 

— Se mişcă stânca! 

Ierburile începuseră să se mişte năvalnic şi curând o 
formă lungă, lucie, se arătă deasupra. 

— Un şarpe! Strigă Joe. 

— Un şarpe! Strigă şi Kennedy, înarmându-se cu carabina. 

— Ei, nu! Făcu doctorul. Este o trompă de elefant. 

— Un elefant, Samuel? 

Şi Kennedy duse arma la umăr: 

— Aşteaptă, Dick, aşteaptă! 

— Fără îndoială, animalul ne trage după el. 


— Şi ne trage în direcţia cea bună, Joe, în direcţia cea 
bună! Elefantul înainta cu oarecare repeziciune. Ajunse 
curând la un luminiş, de unde putea fi văzut în întregime. 
După mărimea sa uriaşă, doctorul îşi dădu seama că e un 
mascul. Avea doi colţi albicioşi, minunat curbați şi lungi de 
aproximativ opt picioare; braţele ancorei erau puternic 
prinse între ei. Animalul încerca zadarnic cu trompa să 
scape de funia care-l ţinea prins de nacelă. 

— Înainte! Curaj! Striga Joe, în culmea bucuriei, aţâţând 
ciudata vietate. lată un nou sistem de călătorie! Nici să nu 
mai aud de cal, numai de elefanţi! 

— Dar unde ne duce? Întrebă Kennedy, agitând carabina 
care-i ardea mâinile. 

— Ne duce exact unde vrem să mergem, dragul meu Dick! 
Puţină răbdare! 

„Wig a more! Wig a more!”, cum spun ţăranii din Scoţia, 
strigă vesel Joe. Înainte! Înainte! 

Animalul alerga într-un galop foarte iute, zvârlindu-şi 
trompa într-o parte şi în alta; în salturile sale scutura cu 
violenţă nacela. 

Doctorul, cu toporul în mână, era gata să taie la nevoie 
funia. 

— Dar, spuse el, nu ne vom despărţi de ancoră decât în 
ultima clipă. 

Cursa dură aproape o oră şi jumătate. Animalul nu părea 
deloc obosit. Uriaşii pachidermi pot să străbată distanţe 
considerabile, şi de la o zi la alta îi regăseşti la depărtări 
imense, aidoma balenelor cu care seamănă în mărime şi 
repeziciune. 

— De fapt, spuse Joe, putem spune că am prins un cetaceu 
şi nu facem decât să imităm manevra pescuitorilor de 
balene. 

Dar schimbarea ce surveni în conformaţia terenului îl 
obligă pe doctor să-şi modifice mijlocul de locomoţie. 

Cam la trei mile depărtare, spre nordul preriei, se vedea o 
pădure deasă de camaldori, aşa că balonul trebuia să fie 


despărţit de remorcherul său. 

Kennedy fu însărcinat să oprească elefantul din mers. 
Duse carabina la umăr, dar poziţia neprielnică în care se 
afla nu-i îngăduia să ţintească animalul cu succes. Primul 
glonţ se turti de ţeasta acestuia ca de o placă de fier. 
Animalul nu părea deloc tulburat. La zgomotul detunăturii, 
îşi iuți pasul; viteza lui era aceea a unui cal în galop. 

— La dracu! Spuse Kennedy. 

— Ce cap tare! Adăugă Joe. 

— Voi încerca două-trei gloanţe conice, în partea moale 
dintre gât şi picioarele din faţă, spuse Dick, încărcându-şi 
cu atenţie carabina. 

Apoi trase. Animalul scoase un urlet îngrozitor şi îşi 
continuă goana cu mai mare viteză. 

— Trebuie să vă viu în ajutor, domnule Dick, spuse Joe, 
înarmându-se cu una din puşti. 

Şi două gloanţe se înfipseră în pântecele animalului. 
Elefantul se opri o clipă, îşi ridică trompa, apoi îşi reluă 
goana spre pădure, scuturându-şi capul necontenit; sângele 
îi curgea şiroaie din răni. 

— Să continuăm să tragem, domnule Dick! 

— Cât mai repede! Adăugă doctorul. Nu mai avem decât 
douăzeci de stânjeni până la pădure! 

Răsunară încă zece focuri. Elefantul făcu o săritură 
înspăimântătoare. Nacela şi balonul trosniră atât de tare, 
de parcă totul s-ar fi sfărâmat. În zguduitură, toporul căzu 
din mâna doctorului... 

Clipa era îngrozitoare: funia ancorei, bine legată, nu putea 
fi nici desfăşurată, nici tăiată cu cuţitele. Balonul se apropia 
cu repeziciune de pădure, când, deodată, animalul primi un 
glonţ în ochi tocmai în clipa în care ridicase capul. Îndată se 
opri şovăind şi genunchii i se îndoiră; pântecele lui era 
acum în bătaia puştii vânătoruiui. 

— Un glonţ în inimă! Spuse Dick, descărcându-şi carabina 
pentru ultima oară. 


Elefantul scoase un răcnet cumplit de moarte. Se mai 
ridică o clipă, rotindu-şi trompa, dar apoi căzu cu toată 
greutatea pe unul din colţi, sfărâmându-l dintr-o dată. Era 
mort. 

— 1 s-a rupt un colţ! Strigă Kennedy. Fildeşul acesta ar 
valora, în Anglia treizeci şi cinci de guinee suta de livre! 

— Aşa de mult? Se miră Joe, coborând pe pământ pe funia 
ancorei. 

— L-a ce-ţi folosesc regretele, dragul meu Dick? Răspunse 
doctorul Fergusson. Suntem negustori de fildeş? Am venit 
aici să facem avere? 

Joe cercetă ancora; era prinsă zdravăn de colţul care 
rămăsese neatins. Samuel şi Dick săriră pe pământ, în timp 
ce aerostatul, pe jumătate dezumflat, se legăna deasupra 
capului elefantului ucis. 

— Ce animal minunat! Strigă Kennedy. Ce dimensiuni! Nici 
în India n-am văzut unul de mărimea asta. 

— Nu-i nimic surprinzător, dragul meu Dick. Elefanții din 
centrul Africii sunt cei mai frumoşi. Anderson-ii, Cumings-ii 
i-au vânat în împrejurimile Capului în asemenea măsură, 
încât ei au emigrat spre Ecuator, unde-i vom întâlni 
adeseori în turme numeroase. 

— Deocamdată, răspunse Joe, sper că vom gusta puţin din 
exemplarul acesta! Mă însărcinez să vă pregătesc o masă 
gustoasă din carnea lui. Domnul Kennedy va vâna o oră, 
două. Domnul Samuel va inspecta Victoria, şi în acest timp 
eu voi găti. 

— Foarte bine, glăsui doctorul, fă-ţi datoria. 

— Cât despre mine, spuse vânătorul, îmi voi lua bucuros 
cele două ore de libertate, pe care Joe a binevoit să mi le 
acorde. 

— Du-te, prietene, dar fără imprudenţe. Să nu te 
depărtezi. 

— Fii liniştit. 

Şi Dick, înarmat cu puşca, se afundă în pădure. 


Joe îşi începu treaba. Mai întâi făcu în pământ o groapă 
adâncă de două picioare, o umplu cu ramuri uscate, rupte 
de elefanţi atunci când îşi deschid drumuri prin pădure şi 
care se găseau aci peste tot. Dealtminteri, chiar urmele 
elefanților se vedeau încă. 

După ce umplu groapa, îngrămădi deasupra ei alte crăci, 
făcând un fel de rug, înalt de două picioare, şi-i dădu foc. 

Apoi se întoarse spre elefantul ucis, care căzuse la numai 
vreo zece stânjeni de pădure, îi despică îndemânatic 
trompa, a cărei bază avea o lăţime de aproape două 
picioare; alese partea ei cea mai delicată, apoi tăie 
picioarele spongioase ale animalului. Acestea sunt, într- 
adevăr, bucăţile cele mai bune, aşa după cum la bivolul 
american partea cea mai bună este cocoaşa, la urs, laba şi 
la mistreţ, căpăţâna. 

După ce rugul arse în întregime, groapa curățată de 
cenuşă şi de cărbuni răspândea o căldură dogoritoare. 
Bucăţile de elefant, învelite în frunze aromate, fură puse în 
fundul acestui cuptor improvizat şi acoperite apoi cu cenuşă 
caldă. După aceea, Joe ridică deasupra un al doilea rug, iar 
când lemnele se consumară, carnea era tocmai bine friptă. 
Priceputul nostru bucătar o scoase din cuptor, o puse pe 
frunze verzi şi orândui masa în mijlocul unei pajişti 
minunate. Aduse biscuiţi, rachiu, cafea şi scoase apă 
proaspătă dintr-un pârâu din apropiere. 

Era o adevărată plăcere să vezi bucatele astfel pregătite şi 
Joe se gândea cu destulă modestie că va fi şi mai plăcut să 
le mănânci. „O călătorie fără osteneală şi fără pericole? 
Repeta Joe. O masă la ora asta, legănat ca-n hamac! Ce se 
poate cere mai mult? Şi domnul Kennedy care nu voia să 
vină cu noi!” 

În vremea aceasta, doctorul Fergusson se ocupa cu 
examinarea amănunţită a aerostatului; care nu părea să fi 
suferit prea mult din cauza furtunii; taftaua şi gutaperca 
rezistaseră admirabil. Luând înălţimea solului şi calculând 
forţa de ascensiune a balonului, văzu cu satisfacţie că 


hidrogenul era în aceeaşi cantitate; învelişul păstrase 
impermeabilitatea absolută. 

Călătorii părăsiseră Zanzibarul de numai cinci zile. Carnea 
uscată nu fusese încă atinsă; proviziile de biscuiţi şi de 
carne conservată erau în cantitate suficientă pentru o 
călătorie lungă, aşa că numai rezerva de apă trebuia 
reînnoită. "Ţevile şi serpentinele păreau să fie în perfectă 
stare; mulţumită articulaţiilor de cauciuc, se adaptaseră 
tuturor oscilaţiilor aerostatului. 

După ce termină acest examen, doctorul începu să pună 
ordine în însemnările sale. Făcu şi o schiţă foarte izbutită a 
ținutului înconjurător, cu preria care se întindea cât vedeai 
cu ochii, cu pădurea de camaldori şi cu balonul nemişcat 
deasupra trupului monstruosului elefant. 

Peste două ore, Kennedy se întoarse cu o legătură de 
potârnichi grase şi o ciozvârtă de oryx, un soi de căprior 
sălbatic, aparţinând celei mai sprintene speţe de antilopă. 
Joe se grăbi să pregătească suplimentul ospăţului lor. 

— Masa e servită! Strigă el în curând, cu tonul cel mai 
îmbietor. 

Cei trei călători se aşezară pe pajiştea verde. Găsiră că 
picioarele şi trompa de elefant erau gustoase. Băură, apoi 
fumară. Şi havanele delicioase îşi răspândiră pentru prima 
oară parfumul peste fermecătorul ţinut. 

Kennedy mânca, bea şi fuma cât patru. Se îmbătase: îi 
propuse prietenului său, doctorul, în mod serios, să se 
stabilească în pădurea aceasta, să construiască în ea o 
cabană din frunziş şi să întemeieze dinastia Robinsonilor 
africani. 

Ţinutul părea atât de liniştit, atât de pustiu, încât doctorul 
hotări să petreacă noaptea pe pământ. Joe făcu un cerc de 
foc, baricadă indispensabilă împotriva animalelor sălbatice. 
Hienele, cangurii, şacalii, atraşi de mirosul cărnii de elefant, 
dădeau târcoale prin împrejurimi. Kennedy fu obligat să-şi 
descarce de câteva ori carabina asupra unor musafiri prea 


cutezători. Noaptea însă se scurse fără nici un incident 
supărător. 

Capitolul XVIII. 

KARAGUA. LACUL UKEREUE. O NOAPTE PE O INSULĂ. 
ECUATORUL. TRAVERSAREA LACULUI. 

CASCADELE. ASPECTUL ȚINUTULUI. 

IZVOARELE NILULUI. INSULA BENGA. SEMNĂTURA LUI 
ANDREA DEBONO. STEAGUL CU STEMA ANGLIEI. 

A doua zi, la ora cinci dimineaţa, se începură pregătirile de 
plecare. Joe sparse colții elefantului cu ajutorul toporului, 
pe care, din fericire, îl găsise. 

Din nou liberă, Victoria îi purtă pe călători spre nord-est 
cu o viteză de optsprezece mile. 

Doctorul îşi precizase cu luare-aminte poziţia, în seara 
precedentă, orientându-se după stele. Se aflau la 2*40' 
latitudine sub Ecuator, adică la vreo sută şaizeci de mile 
geografice. 

Trecură pe deasupra a numeroase sate, fără să se 
preocupe de strigătele, provocate de apariţia Victoriei. 
Fergusson îşi însemnă conformaţia locurilor, în linii sumare. 
Trecu peste povârnişurile Rubemhe, aproape tot atât de 
râpoase ca şi vârfurile Usagara, şi întâlni mai târziu, la 
Tenga, primele înălţimi ale lanțurilor muntoase Karagua, 
care, după părerea lui, porneau cu siguranţă din Munţii 
Lunii. Vechea legendă, care făcea din aceşti munţi leagănul 
Nilului, se apropia de adevăr, deoarece ei se mărginesc cu 
lacul Ukereu€, izvorul presupus al apelor marelui fluviu. 

Ajuns la Kafuro, o mare aşezare a negustorilor din ţinut, 
zări în sfârşit, în depărtare, lacul atât de căutat, pe care 
căpitanul Speke îl întrezărise la 3 august 1858. 

Samuel Fergusson era emoţionat. Se apropia de unul din 
punctele importante ale explorării sale. Cu luneta la ochi, 
nu pierdu nici un colţ din ţinutul misterios, pe care privirea 
sa îl descoperea treptat. 

Sub ei se vedea solul, în general sterp. Abia dacă se iveau 
câteva râpe cultivate. Mai departe, terenul presărat cu 


conuri de înălţime mijlocie devenea plat în apropierea 
lacului. Lanurile de orz înlocuiau pe cele de orez. Aci 
creştea planta din care în acest ţinut se făcea vin, şi 
„mwani”, o plantă sălbatică, întrebuințată în locul cafelei. 
Vreo cincizeci de colibe circulare, acoperite cu un fel de 
trestie înflorită, alcătuiau capitala ținutului Karagua. 

Se zăreau cu uşurinţă feţele înmărmurite ale oamenilor, 
aparţinând unei rase destul de frumoase, cu tenul cafeniu. 
Printre plantaţii treceau femei a căror corpolenţă era de 
necrezut. Doctorul îi uimi pe tovarăşii săi de drum 
lămurindu-i că această corpolenţă, foarte apreciată aci, se 
datora unui regim obligator de lapte covăsit. 

La prânz, Victoria se găsea la 1*45' latitudine australă. La 
ora unu, vântul o împingea spre lac. 

Acest lac fusese botezat, de către căpitanul Speke, 
„Nyanzal 

Victoria”. Lăţimea lui putea să fie aci cam de nouăzeci de 
mile. 

Căpitanul găsise la extremitatea sa meridională un grup 
de insule, pe care le numise „Arhipelagul Bengalului”. Îşi 
continuase cercetările până la Muanza, pe coasta de est, 
unde fusese bine primit de sultan. 

Făcuse lucrările de triangulaţie2 pentru planul acestei 
regiuni, dar nu-şi putuse procura o pirogă, ca să-l 
traverseze şi ca să viziteze marea insulă Ukereue, foarte 
populată, guvernată de trei sultani, şi care în timpul 
refluxului devine doar o peninsulă. 

Spre marele regret al doctorului, care ar fi vrut să 
determine coasta de sud a lacului, Victoria se apropia de el 
pe la nord. Marginile, acoperite de tufişuri spinoase şi de 
mărăcinişuri încâlcite, dispăreau cu totul ascunse de 
milioane de țânțari, colorați în cafeniu deschis. Ţinutul 
părea să fie nelocuit. Se vedeau cârduri de hipopotami, 
lăfăindu-se în pădurile de trestii sau cufundându-se în apele 
albicioase ale lacului. 


Văzut de sus, lacul oferea privirii, spre vest, o suprafaţă 
aşa de întinsă, încât ai fi spus că e o mare. Distanţa de la un 
mal la altul era destul de însemnată, ca să facă imposibilă 
stabilirea de comunicaţii între ele. De altfel, pe-aici bântuie 
furtuni dese şi puternice, deoarece vânturile bat cu furie în 
acest bazin înalt şi neadăpostit. 

Doctorul se orienta cu greu şi se temea să nu fie dus spre 
est. Dar, din fericire, un curent prielnic îl împinse direct 
spre nord, astfel că la ora şase seara Victoria poposi pe o 
mică insulă pustie, la 0*30' latitudine şi la 32*52' 
longitudine, la douăzeci de mile de coastă. 

Călătorii se putură agăța de un copac şi, spre seară, vântul 
potolindu-se, rămaseră liniştiţi, prinşi de ancoră. Nu se 
puteau gândi să coboare pe pământ. Aci, ca şi pe malul 
lacului, un nor gros de țânțari acoperea solul. Joe cobori din 
pom, acoperit de înţepături, dar nu se supără, atât de 
firească i se părea treaba aceasta a ţânţarilor. Doctorul, mai 
puţin optimist, se depărta cât putu mai mult de funie, numai 
ca să scape de nemiloasele insecte, care zburau cu un 
zumzet îngrijorător. El stabili îndată că înălţimea lacului, în 
raport cu nivelul mării, era aceea pe care o determinase 
căpitanul Speke şi anume, trei mii şapte sute cincizeci de 
picioare. 

— lată-ne deci pe o insulă! Spuse Joe, care se scărpina de 
credeai că îşi va frânge încheieturile mâinilor. 

— l-am făcut repede înconjurul cu privirea, răspunse 
vânătorul, dar, în afară de aceste binevoitoare insecte, nu 
se mai zăreşte nici o fiinţă vie. 

— Insulele cu care este presărat lacul, răspunse doctorul 
Fergusson, nu sunt, la drept vorbind, decât resturile unor 
coline scufundate. Să ne socotim fericiţi că am găsit acest 
adăpost, deoarece malurile lacului sunt locuite de nişte 
triburi fioroase. Aşa că puteţi dormi, căci cerul ne 
pregăteşte o noapte liniştită. 

— Dar tu nu te culci, Samuel? 


— Nu, n-aş putea închide ochii. Gândurile mi-ar alunga 
somnul. Mâine, prieteni, dacă vântul va fi prielnic, vom 
merge drept spre nord şi poate că vom descoperi izvoarele 
Nilului, această taină nepătrunsă. N-aş putea dormi ştiindu- 
mă atât de aproape de ele. 

Kennedy şi Joe, pe care preocupările ştiinţifice nu-i 
tulburau atât de mult, adormiră de îndată adânc, vegheaţi 
de şeful expediției. 

Miercuri 23 aprilie, la ora patru dimineaţa, pe un cer 
cenuşiu, Victoria se pregătea de plecare. Noaptea părăsea 
cu greu apele lacului învăluit într-o negură adâncă, dar un 
vânt violent risipi curând ceața. Timp de câteva minute, 
Victoria se legănă în direcţii diferite; după aceea porni, în 
sfârşit, direct spre nord. 

Doctorul Fergusson bătu bucuros din palme: 

— Suntem pe drumul cel bun! Strigă el. Azi sau niciodată, 
vom vedea Nilul. Prieteni, priviţi, trecem peste Ecuator! 
Intrăm în emisfera noastră! 


— Oh! Făcu Joe. Credeţi, domnule, că Ecuatorul trece într- 
adevăr pe aici? 

— Chiar pe aici, dragul meu! 

— Ei bine, cu voia dumneavoastră, mi s-ar părea potrivit 
să-l udăm, fără să mai pierdem vremea. 

— S-a făcut! Un pahar de grog! Răspunse doctorul râzând. 
Ai un fel de a înţelege cosmografia, care nu-i deloc 
neplăcut. 

Şi aşa fu celebrată pe Victoria trecerea Ecuatorului. 

Balonul mergea cu viteză. În vest se vedea coasta joasă şi 
accidentată; în fund, platourile mai ridicate din Uganda şi 
din Usoga. Viteza vântului devenea peste măsură de mare, 
aproape de treizeci de mile pe oră. 

Apele Lacului Victoria, frământate cu violenţă, spumegau 
ca valurile unei mări. Talazurile, care se mai legănau încă 
după potolirea trecătoare a vântului, îi arătară doctorului 
că apa putea să fie foarte adâncă. Pe toată întinderea lor 
zări numai vreo două bărci rudimentare. 

— Prin înălţimea la care se află, lacul este, desigur, izvorul 
natural al fluviilor din partea orientală a Africii, spuse 
doctorul. Şi vaporii de apă care se irosesc prin evaporarea 
afluenților săi se adaugă din nou la apele lui sub formă de 
ploaie. Mi se pare că de aci izvorăşte şi Nilul. 

— Vom vedea, spuse Kennedy. 

Pe la ora nouă se apropiau de coasta de vest, care părea o 
regiune pustie, împădurită. Vântul începu să bată puţin 
dinspre est şi se putea zări celălalt mal al lacului, care făcea 
un intrând, terminat printr-un unghi foarte deschis, spre 
2*40' latitudine septentrională. Munţi înalţi îşi înşiruiau 
piscurile pleşuve spre această extremitate a Lacului 
Victoriei. Între ei era o trecătoare adâncă, plină de 
meandre, prin care curgea un râu clocotitor. 

În timp ce conducea aerostatul, doctorul Fergusson 
examina ţinutul cu o privire lacomă: 

— Priviţi, strigă el, priviţi, prieteni! Povestirile arabilor 
erau exacte! Ei vorbeau de un fluviu care izvorăşte din 


partea de nord a lacului Ukereue, şi acest fluviu există, iar 
noi mergem de-a lungul lui. lată, are o viteză comparabilă 
cu a noastră! Şi acest firicel de apă, care curge sub 
picioarele noastre, se duce, desigur, să se amestece cu 
valurile Mediteranei! E Nilul! 

— E Nilul! Repetă Kennedy, molipsit de entuziasmul lui 
Samuel Fergusson. 

— Trăiască Nilul! Spuse Joe, folosind cuvântul lui preferat 
când era bine dispus. 

Stânci enorme împiedicau ici-colo cursul misteriosului 
fluviu. Apa spumega formând cataracte şi curenţi repezi - 
toate aceste detalii întăreau convingerea doctorului. Din 
munţii înconjurători se revărsau numeroase torente, 
spumegând în cădere. Din pământ ţâşneau pârâiaşe 
răzlețe, încrucişându-se, amestecându-se, întrecându-se în 
iuţeală, şi toate alergau spre râul care se transforma în 
fluviu, după ce le absorbea. 

— Acesta-i desigur Nilul! Repeta doctorul cu convingere. 
Originea numelui său ca şi a apelor sale l-a pasionat în 
aceeaşi măsură pe savanţi. S-a spus că numele este de 
origine greacă, coptăl, sanscrită2, dar n-are importanţă din 
moment ce până la urmă a fost nevoit să-şi dezvăluie taina 
izvoarelor sale3. 

— Dar, spuse vânătorul, cum poţi să fii sigur că acest râu şi 
cel pe care călătorii l-au văzut mai la nord este unul şi 
acelaşi? 

— Dacă vântul ne mai favorizează o oră, vom avea dovezi 
sigure, de neînlăturat, de care nu s-ar putea îndoi nimeni, 
răspunse doctorul. Munţii deschideau văi largi, în care se 
vedeau numeroase sate şi lanuri de susan, durah şi trestie 
de zahăr. Triburile acestui ţinut se arătau agitate, ostile. 
Păreau mai aproape de furie decât de adoraţie, presimţeau 
apropierea unor străini şi nu a unor zei. Descoperirea 
izvoarelor Nilului de către străini părea a le da simţământul 
că li se fură ceva. Victoria trebuia să se ţină dincolo de 
bătaia săgeţilor. 


— Ar fi greu să ne apropiem de locurile astea, spuse 
scoţianul. 

— Cu atât mai rău pentru indigeni, replică Joe; vor fi lipsiţi 
de farmecul conversaţiei ce-ar putea s-o aibă cu noi. 

— "Totuşi, trebuie să cobor măcar pentru un sfert de oră, 
spuse doctorul Fergusson. Altminteri nu pot constata 
rezultatele explorării noastre. 

— Este absolut necesar, Samuel? 

— Absolut necesar şi vom cobori, chiar dacă ar trebui să 
ne folosim de puşcă! 

— Treaba-mi convine, spuse Kennedy mângâindu-şi 
carabina. 

— La ordinele dumneavoastră! Glăsui Joe, pregătindu-se 
de luptă. 

— Nu e pentru prima dată, spuse doctorul, când ştiinţa se 
face cu arma în mână. Un asemenea lucru s-a întâmplat 
unui savant francez în munţii Spaniei, pe când măsura 
meridianul pământesc. 

— Fii liniştit, Samuel, şi ai încredere în cei doi păzitori ai 
tăi. 

— Am ajuns, domnule? 

— Nu încă. Ba chiar ne vom mai urca, deocamdată, pentru 
a cuprinde în întregime şi exact configuraţia ținutului. 

Hidrogenul fu dilatat, şi în mai puţin de zece minute 
Victoria plutea la două mii cinci sute de picioare deasupra 
solului. De la înălţimea aceasta, se putea vedea o reţea de 
râuri încâlcite, pe care fluviul le primea în albia lui. Dinspre 
vest, din câmpiile mănoase ale ținutului, năvăleau şi mai 
multe. 

— Nici douăzeci de mile nu ne mai despart de Gondokoro, 
spuse doctorul, făcând punctul pe hartă1, şi avem mai puţin 
de cinci mile până la locul atins de exploratorii veniţi din 
nord. Să ne apropiem de pământ cu băgare de seamă. 

Victoria cobori până la aproape cinci sute de picioare 
deasupra solului. 

— Acum, prieteni, fiţi gata la orice. 


— Suntem gata, răspunseră Dick şi Joe. 

— Bine! 

Balonul urma albia râului la înălţimea de numai o sută de 
picioare, în locul acesta, Nilul măsura cincizeci de stânjeni 
în lăţime şi indigenii se frământau zgomotos în satele de pe 
amândouă malurile. 

Puțin mai încolo, fluviul forma o cascadă perpendiculară 
de vreo zece picioare înălţime şi, prin urmare, cu neputinţă 
de trecut. 

— Desigur că asta e cascada indicată de domnul Debono! 
Exclamă doctorul. 

Bazinul fluviului se lărgea, presărat cu insule numeroase, 
pe care Samuel Fergusson nu le pierdea din ochi: părea că 
este în căutarea unui punct de orientare, pe care nu-l zărea 
încă. 

Kennedy salută cu o împuşcătură pe cei câţiva negri care 
înaintaseră într-o barcă, până sub balon. Glonţul, fără să-i 
atingă, îi obligă să se înapoieze cât mai repede la mal. 

— Călătorie bună! Le ură Joe. Dac-aş fi în locul lor, n-aş 
mai îndrăzni să mă întorc! Mi-ar fi straşnic de frică de un 
monstru care aruncă fulgere. 

Dar iată că doctorul Fergusson îşi luă luneta şi o îndreptă 
spre o insulă din mijlocul fluviului. 

— Patru pomi! Strigă el. Priviţi acolo! 

Într-adevăr, la căpătui insulei se ridicau patru arbori 
izolaţi. 

— E insula Benga! Ea e, desigur! Adăugă el. 

— Ei şi? Întrebă Dick. 

— Vom cobori acolo. 

— Dar insula pare locuită, domnule Samuel! 

— Joe are dreptate. Dacă nu mă înşel, se vede un grup de 
vreo douăzeci de indigeni. 

— O să-i punem pe fugă; nu va fi greu, răspunse 
Fergusson. 

— Bine, aşa să fie! Încuviinţă vânătorul. 


Soarele era la zenit şi Victoria se apropia de insulă. Negrii, 
care aparţineau tribului Makado, începură să scoată 
strigăte puternice. Unul flutura în aer pălăria-i făcută din 
scoarță de copac. Kennedy o luă drept ţintă, trase, şi pălăria 
zbură fărâmiţată. Atunci se iscă o învălmăşeală generală. 
Indigenii se aruncară în fluviu şi îl trecură înot. De pe 
ambele maluri porni o ploaie de săgeți care nu reprezenta 
însă nici o primejdie pentru aerostat, a cărui ancoră se 
înfipse într-o spărtură de stâncă. Joe cobori pe pământ. 

— Scara! Strigă doctorul. Urmează-mă Kennedy! 

— Ce vrei să faci? 

— Să coborâm. Îmi trebuie un martor. 

— lată-mă. 

— Joe, să păzeşti bine. 

— Nici o grijă, domnule! Îmi iau toată răspunderea. 

— Vino, Dick! Spuse doctorul, punând piciorul pe pământ, 
îl trase pe vânător după ei spre un grup de stânci care se 
ridica la capătul insulei. Acolo căută câtva timp, scotocind 
prin mărăcini, până îşi însângera mâinile. 

Deodată îl apucă pe vânător de braţ: 

— Priveşte! Spuse el. 

— Litere! Strigă Kennedy. 

Într-adevăr, se puteau vedea perfect două litere săpate în 
stâncă, foarte citeţ: 

A.D. 

— A. D.! Reluă doctorul Fergusson. Andrea Debono! Chiar 
semnătura călătorului care a înaintat cel mai mult de-a 
lungul Nilului. 

— Nu mai încape nici o îndoială, prietene Samuel. 

— Eşti convins acum? 

— E Nilul! Nu ne mai putem îndoi. 

Doctorul privi pentru ultima oară preţioasele iniţiale, a 
căror formă şi ale căror dimensiuni le copie întocmai. 

— Şi acum, spuse el, la balon! 

— Să mergem repede, căci, uite, câţiva indigeni se 
pregătesc să treacă din nou fluviul. 


— Nu ne mai interesează acum! Numai să ne ducă vântul 
spre nord câteva ore şi vom ajunge la Gondokoro, unde vom 
strânge mâinile compatrioţilor noştri! 

Peste zece minute, Victoria se înălța din nou, maiestuoasă, 
în timp ce doctorul Fergusson, în semn de succes, desfăşura 
steagul cu stema Angliei. 

Capitolul XIX. 

NILUL. MUNTELE TREMURĂTOR. 

AMINTIRI DIN PATRIE. 

POVESTIRILE ARABILOR. NYAM-NYAM-LI. 

VICTORIA FUGE DE SALVA DE TUNURI. 

ASCENSIUNILE AEROSTATICE. DOAMNA BLANCHARD 

— Care-i direcţia noastră? Întrebă Kennedy, când îşi văzu 
prietenul consultând busola. 

— Nord-nord-vest. 

— La naiba, dar nu mergem spre nord! 

— Nu, Dick, şi cred că vom întâmpina greutăţi până să 
ajungem la Gondokoro. În orice caz, însă, am făcut legătura 
între explorările din est şi cele din nord; nu trebuie să ne 
plângem. 

Victoria se depărta încet, încet, de NIL. 

— O ultimă privire spre această latitudine de netrecut, pe 
care nici cei mai curajoşi călători n-au putut-o depăşi 
vreodată! Glăsui doctorul. Desigur că acestea sunt triburile 
sălbatice, semnalate de Domnii Petherick, d'Amoud, Miani şi 
acel tânăr călător, domnul Lejean, căruia îi datorăm cele 
mai bune lucruri cu privire la Nilul de sus. 

— Prin urmare, întrebă Kennedy, descoperirile noastre se 
potrivesc cu prezicerile ştiinţei? 

— Întocmai! Izvoarele Fluviului Alb, ale Bahr-el-Abiad-ului, 
se revarsă dintr-un lac întins ca o mare. Aici se naşte Nilul. 
Nici vorbă, va pierde din poezia de până acum, căci 
oamenilor le plăcea să creadă în originea cerească a 
fluviului. Cei vechi îl numeau ocean, şi nu erau departe de 
convingerea că el izvora din soare! Dar trebuie să facem o 
concesie şi să acceptăm, când şi când, ceea ce ne învaţă 


ştiinţa. Poate că nu vor exista întotdeauna savanţi, dar vor 
exista oricând poeţi. 

— Se văd nişte cataracte, spuse Joe. 

— Sunt cataractele de la Makedo, care se găsesc la 3* 
latitudine. Păcat că n-am putut urmări timp de câteva ore 
cursul Nilului. 

— Iar colo, înaintea noastră, spuse vânătorul, zăresc vârful 
unui munte. 

— E muntele Logwek, muntele tremurător al arabilor; 
ţinutul a fost vizitat de domnul Debono, care l-a parcurs sub 
numele de Latif Efendi. Triburile din vecinătatea Nilului se 
duşmănesc şi duc între ele un război de exterminare. Fără 
îndoială că-ţi dai seama ce pericole a avut de înfruntat acest 
explorator. 

Între timp, Victoria era dusă de vânt spre nord-vest. Ca să 
ocolească muntele Logwek, trebuia să caute un curent 
pieziş. 

— Prieteni, le spuse doctorul celor doi tovarăşi, începem 
cu adevărat traversarea noastră africană. Până aici am 
mers, în majoritatea cazurilor, pe urmele predecesorilor. De 
acum înainte ne aruncăm în necunoscut. Oare ne va lipsi 
curajul? 

— Niciodată! Strigară într-un glas Dick şi Joe. 

— Atunci, la drum. 

La ora zece seara călătorii ajunseră în dreptul muntelui, 
trecând peste păduri, râpe, sate împrăştiate, şi acum 
mergeau de-a lungul povârnişurilor sale line. 

Străbătuseră cu ajutorul unui vânt repede, în ziua aceea 
memorabilă de 23 aprilie, după un drum de cincisprezece 
ore, o distanţă de peste trei sute cincizeci de mile. 

Dar în ultima parte a călătoriei se întristaseră. În nacelă 
domnea o linişte desăvârşită. Doctorul Fergusson era oare 
absorbit de descoperirile pe care le făcuse? Cei doi tovarăşi 
ai săi se gândeau cumva la călătoria pe deasupra unor 
regiuni necunoscute? Poate că da. Numai Joe se dovedea şi 


acum stăpânit de filosofia nepăsării, însă respecta tăcerea 
celor doi tovarăşi. 

La ora zece seara, Victoria aruncă ancora pe coasta 
muntelui. 

După o masă substanţială se culcară, unul rămânând de 
pază. Adoua zi se treziră cu gânduri mult mai senine. 
Timpul era frumos şi vântul sufla în direcţia cea bună. 
Prânzul, care pe Joe îl înveseli mult, izbuti să le readucă şi 
celorlalţi buna dispoziţie. Regiunea pe care o străbăteau 
acum era imensă. Avea cam aceeaşi mărime ca a Europei şi 
se întindea între Munţii Lunii şi munţii Darfur. 

— Fără îndoială că străbatem acum ceea ce se presupune 
a fi regatul Usoga. Unii geografi au susţinut că există în 
centrul Africii o depresiune vastă, un lac imens. Vom vedea 
îndată dacă presupunerea are vreun sâmbure de adevăr. 

— Dar cum s-a putut face această presupunere? Întrebă 
Kennedy. 

— După povestirile arabilor. Arabii povestesc multe, poate 
chiar prea multe. Câţiva călători, sosiți la Kazeh sau la 
Marile Lacuri, au văzut sclavi veniţi din ţinuturile centrale, 
i-au întrebat despre ţara lor, au făcut legătura între aceste 
mărturii şi au tras anumite concluzii. Povestirile acestea au 
totdeauna un miez de adevăr şi, vezi tu, nu se înşelau cu 
privire la originea Nilului. 

— Într-adevăr! Răspunse Kennedy. 

— Numai aceste documente au dat posibilitatea să se 
încerce întocmirea unor hărţi. lar eu voi urma drumul 
orientându-mă după o astfel de hartă, pe care la nevoie o 
voi rectifica. 

— Oare întreaga regiune este locuită? Întreabă Joe. 

— Fără îndoială. Triburile împrăştiate pe meleagurile 
acestea sunt cuprinse sub denumirea generală de Nyam- 
Nyam, nume care nu-i altceva decât o onomatopee; 
reproduce zgomotul mestecatului. 

— Perfect! Zise Joe. Nyam-Nyam! 


— Dragă băiete, dacă această onomatopee ar lua naştere 
din cauza ta, nu ţi s-ar mai părea atât de perfect. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Că triburile astea sunt antropofage. 

— Sunteţi sigur? 

— Foarte sigur; unii pretindeau că indigenii aceştia au 
coadă ca patrupezii, dar s-au lămurit până la urmă că acel 
apendice era de la pieile de animale cu care se acoperă. 

— Cu atât mai rău! O coadă e foarte potrivită să goneşti 
ţânţarii! 

— "Tot ce se poate, dar trebuie să socoteşti asta o 
scorneală, ca şi capetele de câini pe care călătorul Brun- 
Rollet le atribuia unor băştinaşi. 

— Capete de câini? Destul de comod ca să poţi lătra şi 
chiar ca să fii canibal! 

— Din păcate, adevărat e faptul că triburile acestea sunt 
foarte crude, nesăţioase de carne de om, pe care o caută cu 
pasiune. 

— Aş dori să nu se pasioneze prea tare pentru persoana 
mea, zise Joe. 

— Te cred! Râse Kennedy. 

— Da, domnule Dick. Dacă va trebui vreodată să fiu 
mâncat într-un ceas de foamete, atunci asta să se întâmple 
spre folosul stăpânului meu şi al dumneavoastră. Dar să-i 
hrănesc pe indivizii ăştia, doamne fereşte, aş muri de 
ruşine! 

— Bine, Joe dragă, ne-am înţeles, contăm pe tine când se 
va ivi prilejul. 

— La dispoziţie, domnilor. 

— Joe vorbeşte aşa ca să-avem grijă de el şi să-l punem la 
îngrăşat. 

— Tot ce se poate, răspunse el, omul e un animal atât de 
egoist! 

După-amiază, cerul se acoperi cu o ceaţă înăbuşitoare, 
care cobora până la pământ - abia de puteai distinge prin 
pâclă obiectele de jos. Aşa că, temându-se să nu se lovească 


de vreun obstacol neprevăzut, doctorul dădu pe la ora cinci 
semnalul de oprire. Noaptea trecu liniştită, dar trebuiră să- 
şi dubleze atenţia din cauza întunericului adânc. 

În decursul dimineţii următoare, musonul suflă cu mare 
violenţă. Pătrundea furios în cavităţiie inferioare ale 
balonului, scutura cu putere apendicele prin care treceau 
ţevile de dilatare, astfel că trebuiră fixate cu funii, lucru de 
care Joe se achită cu multă îndemânare. El constată 
totodată că orificiul aerostatului era închis ermetic. 

— Faptul are o îndoită însemnătate pentru noi, spuse 
doctorul Fergusson; evităm în primul rând pierderea unui 
gaz preţios şi apoi nu lăsăm în urma noastră o dâră 
inflamabilă, care s-ar putea aprinde. 

— Lucrul ar fi supărător, spuse Joe. 

— Ne-am prăbuşi la pământ? Întrebă Dick. 

— Prăbuşi, nu. Gazul ar arde liniştit şi noi am cobori 
încetul cu încetul. Un asemenea accident s-a întâmplat unei 
aeronaute franceze, doamna Blanchard, care, aruncând 
focuri de artificii, şi-a incendiat balonul. Dar n-a căzut brusc 
- şi cu siguranţă că n-ar fi fost omorâtă, dacă nacela nu s-ar 
fi izbit de un pom, care a zvârlit-o la pământ. 

— Să sperăm că nouă nu ni se va întâmpla aşa ceva, spuse 
vânătorul. Până acum călătoria nu mi s-a părut periculoasă 
şi nu văd ce ne-ar putea împiedica să ne ajungem scopul. 

— Nici eu nu văd, dragul meu Dick. Dealtfel, accidentele 
au fost pricinuite totdeauna fie din imprudenţa 
aeronauţilor, fie de proasta construcţie a aparatelor lor. 
Totuşi, din câteva mii de ascensiuni cu aerostate, nu se 
numără mai mult de douăzeci de accidente mortale. În 
genere, aterizările şi plecările sunt cele mai primejdioase. 
Aşa că, în asemenea cazuri, nu trebuie să neglijăm nici o 
precauţiune. 

— A sosit ora mesei, spuse Joe. Ne vom mulţumi cu carne 
conservată şi cafea, până ce domnul Kennedy va găsi 
mijlocul să ne ospăteze cu o bucată bună de vânat. 

Capitolul XX. 


STICLA CEREASCĂ. SMOCHINI-PALMIERI. 

„MAMMOUTH TREES”. ARBORELE RĂZBOIULUI. 

ECHIPAJUL ÎNARIPAT. LUPTELE DINTRE DOUĂ 
POPULAŢII. MASACRUL. INTERVENŢIE DIVINĂ. 

Vântul deveni violent şi neregulat. Victoria înainta prin aer, 
în adevărate salturi. Aruncată când spre nord, când spre 
sud, nu întâlnea nici o adiere constantă. 

— Mergem foarte repede, fără să înaintăm mult, spuse 
Kennedy, observând desele oscilaţii ale acului magnetic. 

— Victoria înaintează cu o viteză de cel puţin treizeci de 
leghe pe oră, spuse Samuel Fergusson. Aplecaţi-vă şi veţi 
vedea cât de repede dispare câmpia din ochii noştri. Uite, 
pădurea asta pare că se năpusteşte în calea noastră. 

— Pădurea s-a şi transformat în luminiş, răspunse 
vânătorul. 

— Iar luminişul, într-un sat, adăugă Joe, după câteva clipe. 
Uite chipurile înmărmurite ale negrilor. 

— E foarte firesc, răspunse doctorul. La prima apariţie a 
baloanelor, ţăranii francezi au tras asupra lor, luându-le 
drept monştri aerieni, aşa că-i este îngăduit şi unui negru 
din Sudan să facă ochii mari, văzându-ne. 

— Pe legea mea, exclamă Joe, în timp ce Victoria trecea 
peste un sat la o înălţime de 100 de picioare, să ştiţi că le 
arunc o sticlă goală, cu voia dumneavoastră, domnule 
doctor. Dacă ajunge întreagă la ei, o vor adora. Dacă se 
sparge, din bucăţi îşi vor face talismane. 

Şi spunând acestea, aruncă o sticlă care se făcu, 
bineînţeles, ţăndări. Indigenii se repeziră afară din colibele 
lor rotunde, scoțând strigăte puternice. 

Puţin mai departe, Kennedy strigă: 

— Priviţi arborele acesta ciudat! Partea lui de jos e deo 
specie, iar cea de sus alta. 

— Hm! Exclamă Joe. În ţara asta arborii cresc unii peste 
alţii. 

— Este pur şi simplu un trunchi de smochin, răspunse 
doctorul, pe ramurile căruia s-a prins puţin pământ vegetal. 


Într-o bună zi, vântul a aruncat pe el o sămânță de palmier 
şi palmierul a crescut ca în plin câmp. 

— Straşnic sistem! Spuse Joe. Am să-l import în Anglia. Ar 
folosi mult parcurilor Londrei, fără să mai socotim că am 
înmulţi pomii fructiferi; am avea grădini în înălţime. Cu 
siguranţă că asta va fi pe placul micilor proprietari. 

În clipa aceea, Victoria trebui să urce, ca să treacă peste o 
pădure cu arbori mai înalţi de trei sute de picioare, un fel 
de smochini seculari. 

— Minunaţi arbori! Strigă Kennedy. N-am văzut ceva mai 
frumos ca aceste veritabile păduri. la uite, Samuel! 

— Înălţimea acestor smochini este cu adevărat 
extraordinară, dragul meu Dick, dar ea n-ar provoca mirare 
în ţinuturile cu păduri din Lumea Nouă. 

— Cum, există şi arbori mai înalţi? 

— Fără îndoială, aceia pe care-l numim „mammouth 
trees”. S-a găsit în California un cedru înalt de patru sute 
cincizeci de picioare, înălţime care depăşeşte turnul 
Parlamentului şi chiar marea piramidă a Egiptului. La bază, 
trunchiul avea o circumferință de o sută douăzeci de 
picioare, iar straturile lui concentrice dovedeau că existenţa 
copacului era mai veche de patru mii de ani. 

— Domnule, faptul nu e deloc surprinzător! Când trăieşti 
patru mii de ani, nu-i nimic mai firesc decât să ajungi la o 
asemenea înălţime. 

Dar pe când discutau, în locul pădurii apăru un grup de 
colibe aşezate în cerc în jurul unei pieţe. În mijloc se înălța 
un singur arbore şi, văzându-l, Joe exclamă: 

— Ei bine, dacă de patru mii de ani face asemenea flori, n- 
am de ce să-l felicit. 

Şi arătă spre un sicomor uriaş al cănii trunchi dispărea cu 
totul sub o grămadă de oase omeneşti. Florile de care 
vorbea Joe erau capete de curând tăiate, atârnate de 
pumnale fixate în scoarță. 

— Arborele războiului la canibali! Explică doctorul. 
Indienii iau numai pielea, africanii iau capul cu totul. 


— Chestie de modă! Spuse Joe. 

Dar satul cu capete însângerate rămase în urmă. Ceva mai 
departe, un alt sat oferea un spectacol la fel de respingător: 
cadavre mâncate pe jumătate, schelete zăcând în praf, 
membre omeneşti risipite ici şi colo, toate lăsate la 
dispoziţia hienelor şi şacalilor. 

— Sunt se vede trupuri de criminali; aşa cum se 
obişnuieşte în Abisinia, aceştia sunt lăsaţi pradă fiarelor, 
care îi devorează în linişte, după ce i-au ucis. 

— Procedeul nu-i mult mai crud decât spânzurătoarea, 
spuse scoţianul. E doar mai murdar, asta-i tot. 

— În regiunile sudice ale Africii, vorbi din nou doctorul, 
băştinaşii se mulţumesc să-i închidă pe criminali în propria 
lor colibă împreună cu fiarele, şi chiar cu familia. Se dă foc 
şi totul arde. Asta se numeşte cruzime, şi dacă 
spânzurătoarea e mai puţin crudă, e în schimb la fel de 
barbară. 

Cu vederea-i pătrunzătoare de care ştia să se servească 
atât de bine, Joe semnală câteva cârduri de păsări 
carnivore, care zburau la orizont. 

— Sunt vulturi, strigă Kennedy, după ce-i recunoscu cu 
ajutorul lunetei. Minunate păsări, a căror viteză este tot 
atât de mare ca a noastră. 

— Cerul să ne păzească de atacurile lor! Glăsui doctorul. 

Pentru noi sunt mult mai de temut decât fiarele sau decât 
triburile de sălbatici. 

— Îi vom alunga cu împuşcături, răspunse vânătorul. 

— Aş vrea, dragul meu Dick, să nu avem nevoie de 
îndemânarea ta. Învelişul balonului nostru nu ar rezista 
unei împunsături a ciocului lor. Din fericire, cred însă că 
aceste păsări sunt mai mult înspăimântate decât atrase de 
aparatul nostru. 

— Staţi! Am o idee, spuse Joe. Ideile îmi vin astăzi cu 
duiumul. Dacă am pune la nacela noastră un echipaj de 
vulturi vii care să ne ducă prin aer? 


— Nu prea cred ca sistemul să izbutească cu nişte păsări 
atât de îndărătnice din fire, răspunse doctorul. 

— I-am dresa, răspunse Joe. În loc să le punem zăbale, le- 
am pune ochelari speciali care le-ar dirija vederea; în felul 
acesta, ar merge la stânga sau la dreapta, după voia 
noastră. 

— Dă-mi voie bunul meu Joe să prefer echipajului înaripat, 
un vânt prielnic. Hrana lui costă mult mai puţin şi este mult 
mai sigur. 

— Vă dau voie, domnule, dar îmi păstrez ideea. 

Era ora prânzului. De câtva timp Victoria mergea mult mai 
încet; ţinutul nu mai fugea sub balon, ci se desfăşura domol. 
Deodată, la urechile călătorilor ajunseră strigăte şi 
fluierături. Se aplecară şi zăriră într-o câmpie deschisă un 
spectacol care-i emoţiona. 

Două triburi se luptau cu înverşunare şi încrucişau prin 
aer o sumedenie de săgeți. Combatanţii, nerăbdători să se 
ucidă unii pe alţii, nu băgaseră de seamă apariţia Victoriei. 
Erau vreo trei sute şi se băteau într-o învălmăşeală de 
nedescris; cei mai mulţi dintre ei, roşii de sângele răniților, 
înfăţişau o privelişte cumplită. 

Când, în sfârşit, văzură aerostatul, lupta încetă o vreme; 
urletele se înteţiră, câteva săgeți fură aruncate spre nacelă 
şi una dintre ele ajunse destul de aproape ca Joe s-o poată 
prinde în mână. 

— Să urcăm, ca să fim în afara loviturilor! Strigă doctoruln 
Fergusson. Să nu fim imprudenţi! Nu e îngăduit! 

— Mai bine să căutăm un curent care să ne poarte mri 
departe. 

Măcelul continuă cu lovituri de secure şi de sulițe. Cum un 
duşman era doborât, adversarul se grăbea să-i taie capul. 
Femeile, amestecate în învălmăşeală, adunau capetele 
însângerate şi le îngrămădeau unul peste altul la marginea 
câmpului de luptă. Adesea se băteau pentru a cuceri aceste 
hidoase trofee. 

— Cumplită privelişte! Strigă Kennedy, adânc scârbit... 


— Dezgustători indivizi! Spuse şi Joe. Dac-ar purta 
uniformă, ar fi ca orice războinici. 

— Am o poftă nebună să intervin în luptă, vorbi din nou 
vânătorul, ridicând puşca. 

— Nu, nu, se grăbi să-l oprească doctorul, să nu ne băgăm 
în treburile altora. Ştii tu de partea cui e dreptatea ca să 
joci rolul Providenţei? Mai bine să ocolim acest spectacol 
dezgustător. Dacă marile căpetenii ar putea domina cu 
privirea, ca şi noi, teatrul luptelor pe care le angajează, 
poate că nu le-ar mai trebui atâta sânge şi cuceriri. 

Victoria se ridică dilatându-se. Urletele hoardei în delir îi 
mai urmăriră câteva clipe. Apoi, împins spre sud, balonul se 
depărta de această scenă de măcel şi canibalism. 

Terenul era acum variat, cu numeroase cursuri de apă 
care se îndreptau spre est. Ele se vărsau desigur în afluenții 
lacului Nu sau ai fluviului Gazelles, despre care Guillaume 
Lejean dăduse amănunte atât de interesante. 

După un drum de o sută cincizeci de mile, odată cu 
venirea nopţii, Victoria aruncă ancora la 27* longitudine şi 
la 4*20' latitudine septentrională, după ce străbătuse o sută 
cincizeci de mile. 

Capitotui XXI. 

ZGOMOTE CIUDATE. UN ATAC NOCTURN. KENNEDY ŞI 
JOE ÎN POM. DOUĂ ÎMPUŞCĂTURI. AJUTOR! 

AJUTOR! RĂSPUNSUL ÎN LIMBA FRANCEZĂ. 

DIMINEAŢA. MISIONARUL. PLANUL DE SALVARE. 

Întunericul nopţii devenea de nepătruns. Doctorul nu 
putuse recunoaşte ţinutul: balonul fusese ancorat de un 
arbore foarte înalt, a cărui formă abia o distingea în umbră. 

Potrivit obiceiului, îşi începuse paza de la orele nouă, iar 
Dick îi înlocui la miezul nopţii. 

— Să veghezi bine, Dick, să veghezi cu mare grijă! 

— E ceva nou? 

— Nu! Totuşi mi s-a părut că am surprins zgomote 
nedesluşite sub noi. Nu prea ştiu unde ne-a dus vântul; ceva 
mai multă prudenţă nu ne poate strica. 


— Poate ai auzit strigătele unor animale sălbatice? 

— Nu! Mi s-a părut cu totul altceva. În sfârşit, la cel mai 
mic semn de primejdie, să ne trezeşti fără şovăială... 

— Fii liniştit! 

Doctorul ascultă încă o dată, atent, în noapte; neauzind 
nimic, se înveli cu pătura şi adormi numaidecât. 

Cerul era acoperit cu nori groşi, dar nici o adiere de vânt 
nu străbătea aerul. Victoria, prinsă cu o singură ancoră, nu 
se mişca. 

Kennedy, rezemat cu coatele în bordul nacelei, în aşa fel ca 
să poată supraveghea arzătorul, contempla liniştea 
întunecată. Dar cum se întâmplă adesea când eşti neliniștit 
şi aştepţi să se întâmple ceva, cercetând orizontul, i se păru 
deodată că vede nişte luminiţe nedesluşite. La un moment 
dat, i se păru că zăreşte una la o distanţă de două sute de 
paşi, dar nu fu decât un fulger, după care nu mai văzu 
NIMIC. 

Era, fără îndoială, una din acele false senzaţii luminoase 
pe care le percepe ochiul într-un întuneric adânc. 

Kennedy se linişti şi căzu din nou în contemplare, când 
deodată un şuierat ascuţit străbătu aerul. 

Era strigătul unui animal, al unei păsări de noapte, sau 
ieşise din gura unui om? 

Dându-şi seama de gravitatea situaţiei, Kennedy se gândi 
să-şi trezească tovarăşii de drum; apoi îşi spuse că, în orice 
caz, fie că era vorba de oameni, fie de animale, primejdia se 
găsea încă la mare depărtare, aşa că mai întâi îşi revizui 
armele, iar după aceea, cu ajutorul lunetei, îşi aţinti din nou 
privirea în noapte. 

Curând văzu cum se strecoară sub pom forme neclare. 
Într-o rază de lună, care străbătu ca un fulger norii, văzu 
nedesluşit un grup de oameni mişcându-se în umbră. Îşi 
aminti de aventura cu cinocefalii şi puse mâna pe umărul 
doctorului. Acesta se trezi imediat. 

— Linişte! Spuse Kennedy. Să vorbim încet. 

— E ceva? 


— Da, să-l trezim pe Joe. 

Îndată ce Joe se trezi, vânătorul povesti ce văzuse. 

— Iar blestematele acelea de maimuțe? Întrebă Joe. 

— E posibil, dar trebuie să ne luăm măsuri de apărare. 

— Joe şi cu mine, spuse Kennedy, vom cobori în copac cu 
ajutorul scării. 

— Iar în vremea aceasta, continuă doctorul, eu voi lua 
măsurile necesare ca să ne putem ridica repede. 

— Ne-am înţeles. 

— Să coborâm, spuse Joe. 

— Să nu vă folosiţi de arme decât în caz de absolută 
nevoie, glăsui doctorul. N-are rost să ne arătăm prezenţa 
prin aceste locuri. 

Dick şi Joe răspunseră printr-un semn, apoi coborâră fără 
zgomot în arbore şi se aşezară pe crengile groase de care 
se prinsese ancora. 

Ascultau de vreo zece minute, muţi şi nemişcaţi în frunziş, 
când, deodată, scoarţa copacului trosni uşor. Joe îl apucă de 
mână pe scoţian. 

— Auziţi? 

— Da, se apropie. 

— Dacă-i un şarpe? Şuieratul acela pe care l-aţi auzit... 

— Nu! Pare să fi fost un zgomot făcut de un om. „Prefer o 
întâlnire cu băştinaşii, se gândi Joe. Mi-e scârbă de reptile”. 

— Zgomotul se apropie, spuse Kennedy după câteva clipe. 

— Da! Cineva urcă, se caţără. 

— Veghează în partea asta, eu voi veghea în cealaltă. 

— Bine. 

Se aflau izolaţi în vârful unei ramuri orizontale, în mijlocul 
pădurii de crengi a uriaşului boabab de care se prinsese 
ancora. Desimea frunzişului făcea întunericul şi mai adânc. 
Joe se plecă la urechea lui Kennedy şi, arătându-i partea de 
jos a copacului, spuse: 

— Negrii! 

Cei doi călători prinseră chiar câteva şoapte, Joe duse 
puşca la umăr. 


— Aşteaptă! Şopti Kennedy. 

Într-adevăr, câţiva negri se căţăraseră în boabab. Apăreau 
din toate părţile, strecurându-se printre ramuri ca reptilele, 
căţărându-se încet, dar sigur. Se trădau prin mirosul pe 
care-l avea corpul lor, frecat cu o grăsime puturoasă. 
Curând, chiar în dreptul ramurii pe care stăteau Kennedy şi 
Joe, se iviră două capete. 

— Atenţie! Spuse Kennedy. Trage! 

Două detunături răsunară în aer şi se amestecară cu 
ţipete de durere. Hoarda dispăru înspăimântată. Dar atunci 
se auzi un strigăt ciudat, neaşteptat, imposibil! O voce 
omenească rosti clar în limba franceză: 

— Ajutor! Ajutor! 

Kennedy şi Joe, înmărmuriţi, se întoarseră în nacelă cât 
putură de repede. 

— Aţi auzit? Îi întrebă doctorul. 

— Fără îndoială! 

— Un francez e în mâinile lor! 

— Un călător! 

— Un misionar poate. 

— Nenorocitul, îl omoară, îl martirizează! Strigă 
vânătorul. Doctorul încerca zadarnic să-şi ascundă emoția. 

— Nu e nici o îndoială, spuse el. Un nefericit francez a 
căzut în mâinile lor. Dar nu vom pleca, înainte de a face tot 
ce se poate pentru a-l salva. Auzind împuşcăturile noastre, 
o fi nădăjduit într-un ajutor neaşteptat. Nu-i vom dezamăgi 
această speranţă. Nu gândiţi şi voi la fel? 

— Ba da, Samuel, şi suntem gata să te ascultăm. 

— Să întocmim un plan şi chiar în dimineaţa asta să 
încercăm să-l răpim. 

— Dar cum vom scăpa de negri? Întrebă Kennedy. 

— Pentru mine este limpede, spuse doctorul, că, după felul 
în care au şters-o, nu cunosc armele de foc, aşa că va trebui 
să profităm de spaima lor. Dar trebuie să aşteptăm zorii 
zilei înainte de a ne pune pe treabă. 

— Nenorocitul ăsta... Nu trebuie să fie departe, căci... 


— Ajutor! Ajutor! Repetă vocea, de data aceasta mai slab. 

— Sălbaticii! Strigă Joe furios. Dacă-l ucid în noaptea asta? 

— Auzi, Samuel? Exclamă Kennedy apucându-l de mână pe 
doctor. Dacă-l omoară în noaptea asta? 

— Nu cred! Popoarele primitive îşi omoară prizonierii în 
plină zi; au nevoie de soare! 

— Dac-aş profita de noapte, spuse scoţianul, ca să mă 
strecor până aproape de acest nenorocit? 

— Vă însoțesc, domnule Dick! 

— Staţi, prieteni! Intenţia vă face cinste şi se potriveşte cu 
inima şi cu curajul vostru, dar ne vom pune în primejdie 
toţi, şi, mai mult, îi vom strica celui pe care voim să-l 
salvăm. 

— De ce? Întrebă Kennedy. Băştinaşii sunt înspăimântați. 
Nu se vor mai întoarce. 

— Dick, te implor, ascultă-mă! Dacă din întâmplare te 
surprind, totul e pierdut! 

— Dar nenorocitul acela care aşteaptă, care nădăjduieşte? 
Nimeni nu-i răspunde? Nimeni nu-i vine în ajutor? O să 
creadă că l-au înşelat simţurile, că n-a auzit nimic... 

— Putem să-l liniştim, spuse doctorul Fergusson. 

Şi stând în picioare în mijlocul întunericului, făcându-şi 
mâinile pâlnie, strigă din răsputeri, în limba străbunului: 

— Oricine ai fi, ai încredere! Trei prieteni veghează asupra 
dumitale! 

Un urlet grozav îi răspunse, înăbuşind răspunsul 
prizonierului. 

— Îl sugrumă! Îl vor sugruma! Strigă Kennedy. Intervenţia 
noastră nu a făcut altceva decât să-i grăbească sfârşitul. 
Trebuie să acţionăm! 

— Dar cum, Dick? Ce vrei să faci pe întunecimea asta? 

— O, dac-ar fi ziuă! Strigă Joe. 

— Ei bine, dac-ar fi ziuă? Întrebă doctorul cu un ton 
ciudat. 

— Nimic mai simplu, Samuel, răspunse vânătorul. Aş 
cobori pe pământ şi aş împrăştia ceata asta mizerabilă. 


— Şi tu, Joe? Întrebă Fergusson. 

— Eu, domnule, aş fi mai prudent. I-aş spune prizonierului 
să fugă într-o anumită direcţie. 

— Şi cum ai face să ia cunoştinţă de acest sfat? 

— Cu ajutorul săgeţii pe care am prins-o în zbor şi de care 
aş lega un bilet; sau, pur şi simplu, vorbindu-i cu voce tare, 
deoarece negrii nu ne înţeleg limba. 

— Planurile voastre, prieteni, nu pot fi puse în practică. 
Admiţând că izbuteşte să înşele vigilenţa călăilor săi, cea 
mai mare greutate pentru nenorocit va fi să fugă. Cât 
despre tine, dragul meu Dick, cu multă îndrăzneală şi 
profitând de spaima produsă de armele noastre de foc, 
planul tău poate ar izbuti. Dar dacă nu izbuteşte, ai fi 
pierdut. Astfel că ar trebui să salvăm două persoane în loc 
de una. Nu, trebuie să procedăm altfel! 

— Dar să procedăm imediat, răspunse vânătorul. 

— Poate că vom reuşi, glăsui doctorul, apăsând asupra 
cuvântului din urmă. 

— Domnule, nu cumva veţi izbuti să risipiţi bezna asta? 

— Cine ştie, Joe? 

— Ah! Dacă reuşiţi, vă proclam primul savant al lumii. 

Câteva clipe doctorul nu răspunse: se gândea. Cei doi 
tovarăşi il priveau emoţionaţi. Erau foarte mişcaţi dc 
această situaţie extraordinară. Apoi Fergusson reluă: 

— lată planul meu, spuse el. Ne-au rămas două sute de 
livre de lest, deoarece sacii pe care i-am luat cu noi sunt 
încă neatinşi. 

Admit că prizonierul, un om vădit epuizat de suferinţă, 
cântăreşte tot atât cât oricare dintre noi. Dacă am renunţa 
la o parte din lest egală cu greutatea lui, ne-ar mai rămâne 
încă vreo şaizeci de livre de aruncat, atunci când am avea 
nevoie să urcăm mai repede. 

— Prin urmare, cum gândeşti să acţionezi? Întrebă 
Kennedy. 

— Uite, Dick, tu admiţi că dacă izbutesc să ajung până la 
prizonier, şi luându-l în nacelă, arunc o cantitate de lest 


egală cu greutatea lui, nu am schimbat nimic din echilibrul 
balonului? Bine! 

Dar dacă vreau să obţin o urcare mai rapidă pentru a 
scăpa de trib, trebuie să întrebuinţez un mijloc mai puternic 
decât arzătorul; or, aruncând şi restul de lest la momentul 
oportun, sunt sigur că mă voi înălța cu o mare repeziciune. 

— Evident! 

— Da, dar se iveşte şi un neajuns, şi anume, că, pentru a 
cobori mai târziu, va trebui să pierd o cantitate de gaz 
proporţională cu lestul aruncat. lar gazul acesta e un lucru 
preţios. Totuşi, nu-i putem regreta pierderea, când e vorba 
de salvarea unui om. 

— Ai dreptate, Samuel, trebuie să sacrificăm totul pentru 
a-l salva! 

— Să ne punem atunci pe lucru. Aranjaţi sacii pe marginea 
nacelei, în aşa fel încât să-l putem arunca dintr-o dată. 

— Dar ce facem cu întunericul? 

— El ne ajută, pentru că ne ascunde pregătirile şi se va 
risipi abia după ce vom fi gata. Îngrijiţi să aveţi toate armele 
la îndemână. 

Poate că va trebui să tragem. În carabină avem un glonţ, 
în cele două puşti, patru, în cele două revolvere, 
douăsprezece, în total şaptesprezece, care se pot trage 
într-un sfert de minut. Dar poate că nu va fi necesar să 
facem atâta zgomot. Sunteţi gata? 

— Suntem gata, răspunse Joe. 

Sacii erau pregătiţi şi armele de asemenea. 

— Bine, spuse doctorul, fiţi cu ochii în patru. Joe va trebui 
să arunce balastul şi Dick să ridice prizonierul; dar să nu 
faceţi nimic înainte de a da eu ordin. Joe. Du-te mai întâi şi 
desprinde ancora, apoi urcă îndată înapoi, în nacelă. 

Joe cobori pe funie şi se întoarse după câteva clipe. 
Victoria stătea în aer, aproape nemişcată. În acest timp, 
doctorul se asigură că în rezervorul de amestec era o 
cantitate suficientă de gaz, care la nevoie ar fi putut să 
alimenteze arzătorul, fără să recurgă un timp la acţiunea 


pilei Bunsen. Scoase cele două fire conducătoare, izolate 
până atunci care serveau la descompunerea apei. Apoi, 
scotocind în sacul lui de călătorie, găsi două bucăţi de 
cărbune cu vârful ascuţit, pe care le fixă la capătul fiecărui 
fir. 

Prietenii îl priveau în tăcere, fără să înţeleagă. După ce-şi 
termină lucrul, doctorul, în picioare, în mijlocul nacelei, luă 
în fiecare mână câte un cărbune şi le apropie vârfurile... 

Deodată, între cele două vârfuri se produse o lumină 
puternică orbitoare, însoţită de un bubuit înspăimântător. O 
fâşie enormă de lumină electrică sfâşie întunericul nopţii. 

— Oh, domnule! Exclamă Joe. 

— Tăcere! Spuse doctorul. 

Capitolul XXII. 

MĂNUNCHIUL DE LUMINĂ. MISIONARUL. 

RĂPIREA LA LUMINĂ ARTIFICIALĂ. 

PUŢINĂ SPERANŢĂ. ÎNGRIJIRILE DOCTORULUI. 
TRAVERSAREA UNUI VULCAN. 

Fergusson proiectă spre diferite puncte din spaţiu 
puternica sa fâşie de lumină şi o opri pe un loc de unde se 
auzeau strigăte de groază. Cei doi tovarăşi ai săi aruncară 
într-acolo o privire iscoditoare. 

Boababul, deasupra căruia Victoria se menținea aproape 
nemişcată, se înălța în mijlocul unui luminiş; între câmpurile 
de susan şi de trestie de zahăr erau vreo cincizeci de colibe 
joase şi conice, în jurul cărora furnica un trib numeros. 

La o sută de picioare dedesubtul balonului se ridica un 
stâlp la piciorul căruia zăcea o făptură omenească, un 
bărbat tânăr, de cel mult treizeci de ani, cu părul lung, pe 
jumătate gol, slab, însângerat, cu capul căzut în piept ca un 
Crist pe cruce. 

Un misionar! Un preot! Strigă Joe. 

— Biet nenorocit! Spuse Dick. 

— II vom salva, prietene, îl vom salva. 

Mulțimea negrilor fu cuprinsă de o spaimă uşor de înţeles, 
zărind balonul asemănător unei comete enorme, cu o coadă 


orbitor de luminoasă. La strigătele lor, prizonierul îşi înălţă 
privirea. Ochii îi străluciră însufleţiţi de nădejde şi, fără să 
înţeleagă prea bine ce se petrece cu el, îşi întinse mâinile 
către salvatorii neaşteptaţi. 

— Trăieşte! Trăieşte! Strigă Fergusson. Îl vom salva. 
Sunteţi gata, prieteni? 

— Suntem gata, Samuel! 

— Joe, stinge arzătorul! 

Ordinul doctorului fii îndeplinit. 

O adiere abia simțită împingea încet aerostatul spre locul 
unde se afla prizonierul. În acelaşi timp, prin contractarea 
gazului, balonul cobora uşor. 

Vreo zece minute continuă să plutească în mijlocul razelor 
luminoase. Fergusson proiectă asupra mulţimii mănunchiul 
lor strălucitor, care alergă pe sol aruncând ici-colo pete vii 
de lumină. 

Tribul, stăpânit de o frică de nedescris, dispăru treptat în 
colibe, astfel că în jurul stâlpului nu mai rămase nimeni. 
Doctorul avea deci dreptate să se bazeze pe apariţia 
fantastică a Victoriei, care proiecta raze de soare în 
întunericul de nepătruns. 

Nacela se apropia de pământ. În timpul acesta, câţiva 
negri mai îndrăzneţi reveniră totuşi, strigând sălbatic. 
Kennedy îşi şi pregătise puşca, dar doctorul îi interzise să 
tragă. Nemaiavând puterea să se ţină în picioare, preotul 
rămase în genunchi. Nu era nici măcar legat de stâlp, 
deoarece, dată fiind slăbiciunea sa, legăturile ar fi fost de 
prisos. Când nacela se apropie de pământ, vânătorul îl 
apucă de mijloc şi-l trase înăuntru, chiar în clipa în care Joe 
arunca, brusc, două sute de livre de balast. Doctorul se 
aştepta ca balonul să urce cu o mare repeziciune, dar, 
împotriva aşteptărilor sale, după ce se înălţă trei, patru 
picioare, rămase nemişcat. 

— Ce ne ţine? Strigă el îngrozit. 

Câţiva sălbatici se apropiau scoțând strigăte 
înfricoşătoare. 


— Oh! Făcu Joe, aplecându-se în afară. Un negru s-a 
agăţat de fundul nacelei! 

— Dick! Dick! Strigă doctorul, bidonul cu apă! 

Dick înţelese intenţia prietenului şi, ridicând unul dintre 
bidoanele cu apă care cântărea mai mult de o sută de livre, 
îl aruncă peste bord. Victoria, uşurată deodată, tăcu o 
săritură de trei sute de picioare în aer în mijlocul urletelor 
tribului, care văzu cum era răpit prizonierul. 

— Ura! Strigară cei doi tovarăşi ai doctorului. 

Deodată balonul făcu un nou salt şi urcă cu mai bine deo 
mie de picioare. 

— Ce-i asta? Întrebă Dick, care fu cât pe ce să-şi piardă 
echilibrul. 

— Nimic, puşlamaua şi-a dat drumul, spuse Fergusson, şi 
Joe, aplecându-se, putu să-l zărească pe sălbatic, cu mâinile 
întinse, răsucindu-se în aer şi zdrobindu-se de pământ. 

Doctorul îndepărtă atunci capetele firelor electrice şi 
întunericul se lăsă din nou. 

Era ora unu după miezul nopţii. Francezul, leşinat, 
deschise în sfârşit ochii. 

— Sunteţi salvat! Îi spuse doctorul. 

— Salvat! Răspunse el în englezeşte, cu un surâs trist. 
Salvat de la o moarte crudă! Fraţilor, vă mulţumesc, dar 
zilele mele sunt numărate, chiar orele, căci nu mai am mult 
de trăit. 

Şi misionarul, sfârşit, căzu din nou în somnolenţă. 

— E pe moarte! Strigă Dick. 

— Nu! Nu! Răspunse Fergusson, aplecându-se deasupra 
lui. Dar este foarte slăbit. Să-l culcăm sub cort! 

Îl întinseră încetişor pe pătură şi se uitară cu milă la acest 
biet trup istovit, acoperit de cicatrice şi de răni încă 
sângerânde, în care fierul şi focul lăsaseră urme dureroase. 
Doctorul rupse o batistă şi făcu o compresă pe care o 
întinse peste răni, după ce le spălă mai întâi. Îi dădu aceste 
îngrijiri foarte atent şi cu îndemânare, ca un adevărat 
medic. 


Apoi, luând din farmacia sa un întăritor, turnă câteva 
picături pe buzele preotului. Acesta îşi mişcă slab buzele 
tremurânde şi abia avu puterea să murmure: 

— Mulţumesc, mulţumesc! 

Doctorul înţelese că pacientul lui avea nevoie de odihnă 
totală. 

Lăsă perdelele cortului şi se întoarse la conducerea 
balonului. 

Ţinând seama de greutatea noului său oaspete, aruncase 
din nacelă o sută optzeci de livre de balast, aşa că balonul 
se menținea fără ajutorul arzătorului. La primele raze ale 
soarelui, un curent de aer îl împinse încetişor spre vest- 
nord-vest. 

Fergusson îl privi câteva clipe pe preotul care aţipise. 

— De-am putea să-l ţinem în viaţă pe acest tovarăş de 
drum, trimis de întâmplare! Spuse vânătorul. Ai vreo 
speranţă? 

— Da, Dick, cu îngrijiri, în aerul curat... 

— Cât a suferit omul ăsta! Spuse Joe cu emoție în glas. E 
mai îndrăzneţ ca noi dacă a venit singur în mijlocul acestor 
triburi. 

— Fără îndoială, răspunse vânătorul. 

Cât ţinu ziua, doctorul nu întrerupse somnul bolnavului, 
un somn adânc, întrerupt de vaiete, care-l îngrijorau pe 
Fergusson. 

Spre seară, Victoria rămase nemişcată în beznă. Rămase 
tot astfel şi în cursul nopţii. În timp ce Kennedy şi Joe făceau 
pe rând de strajă la căpătâiul bolnavului, Fergusson veghea 
pentru siguranţa tuturor. 

A doua zi de dimineaţă, Victoria se deplasase foarte puţin 
spre apus. Ziua se anunţa limpede şi frumoasă. Bolnavul 
putu să cheme pe noii săi prieteni cu o voce mai întărită. 
Ridicară perdelele cortului şi el respiră fericit aerul 
proaspăt al dimineţii. 

Cum vă simţiţi? Îl întrebă Fergusson. 


— Se pare că mai bine, răspunse el. Dar pe voi, prietenii 
mei, nu v-am văzut decât în vis. Abia de pot să-mi dau 
seama ce s-a petrecut. Spuneţi-mi cine sunteţi, ca să vă pot 
pomeni în rugăciunile mele. 

— Suntem călători englezi, răspunse Samuel; încercăm să 
traversăm Africa în balon şi, în timpul călătoriei, am avut 
fericirea să vă salvăm. 

— Ştiinţa îşi are eroii ei! Spuse misionarul. 

— Sunteţi misionar? Întrebă doctorul. 

— Sunt un preot al misiunii Lazariste. Era cât pe-aci să fiu 
sacrificat! Dar dumneavoastră veniţi din Europa. Vorbiţi-mi 
de Europa, de Franţa. Nu am primit ştiri de acolo de cinci 
ani. 

Samuel Fergusson, răspunzând dorinţei lui, ii vorbi mult 
despre Franţa. Apoi îi pregăti câteva ceşti de ceai, pe care 
bolnavul le bău cu plăcere, căpătând astfel putere să se 
ridice puţin şi, văzându-se purtat prin seninul cerului, 
începu să surâdă. 

— Sunteţi nişte călători curajoşi, spuse el, de aceea veţi 
reuşi în încercarea voastră îndrăzneață. Voi vă veţi revedea 
părinţii, prietenii, patria... 

Tânărul preot era atât de slăbit, încât trebuiră să-l culce 
din nou. Rămase câtva timp ca fără viaţă. Fergusson nu-şi 
putu stăpâni emoția. Simţea cum se stinge viaţa unui om. 
Aveau să-l piardă oare atât de repede? Trebui să sacrifice 
cea mai mare parte din provizia de apă pentru a-i răcori 
tâmplele înfierbântate. ÎI îngriji cu duioşie şi îndemânare. 
Bolnavul renăştea puţin câte puţin în braţele sale. 

— Vorbiţi limba dumneavoastră maternă, îi spuse el; o 
înţeleg şi vă va obosi mai puţin. 

Misionarul era un tânăr din satul Aradon, din Bretania. 

Din cea mai fragedă vârstă se simţise atras de cariera 
preoțească. Vru să adauge acestei vieţi şi primejdia şi intră 
în rândurile preoţilor din misiune, al cărei fondator a fost 
sfântul Vincent de Paul. La vârsta de douăzeci de ani, îşi 
părăsise ţara pentru a pleca pe pământul neospitalier al 


Africii. Şi de acolo, pas cu pas, trecând peste toate 
obstacolele, înfruntând lipsurile, înaintase până în mijlocul 
triburilor care locuiau în regiunile afluenților Nilului 
superior. Apoi căzuse prizonier la unul din cele mai 
sălbatice triburi din Nyambarra. După ce tribul, împrăştiat 
printr-una din luptele atât de obişnuite în aceste locuri, îl 
lăsase în părăsire, el, în loc să se întoarcă din drum, îşi 
continuase pelerinajul. Zilele cele mai liniştite, pe care le 
petrecuse atunci fuseseră acelea în care era considerat 
nebun. Se familiarizase cu dialectele regiunii. În sfârşit, 
încă doi ani străbătuse regiunile sălbatice şi de aproape un 
an se stabilise în mijlocul tribului Nyam-Nyam, cunoscut 
sub numele de Barafri. 

Înainte cu câteva zile, şeful tribului murise, iar el fusese 
învinuit de sfârşitul lui neaşteptat şi băştinaşii hotărâseră 
să-l jertfească; chinul dura de 40 de ore; azi la amiază 
trebuia să moară, aşa cum bănuise doctorul. Când auzise 
focuri de armă, îşi ieşise din fire şi începuse să strige: 
„Ajutor! Ajutor!”, iar când o voce necunoscută îi strigase 
cuvinte de îmbărbătare, crezuse că visează. 

— Nu-mi pare rău că mor, adăugă el. 

— Nu-ţi pierde curajul, ii răspunse doctorul. Suntem lângă 
dumneata, te vom salva de la moarte aşa cum te-am salvat 
de la supliciu. 

— Nu cer atâta, spuse preotul resemnat. Binecuvântat fie 
Domnul care mi-a dat înainte de moarte bucuria de a 
strânge mâini prietene şi de a auzi limba ţării mele. 

Puterile misionarului slăbiră din nou. Astfel, ziua se scurse 
între speranţă şi îngrijorare. Kennedy era foarte mişcat, iar 
Joe îşi şterge lacrimile pe ascuns. 

Victoria înainta încet. 

Către seară, Joe semnală spre vest o lumină imensă. La 
latitudini mai ridicate, ar fi fost luată drept aurora boreală; 
cerul părea în flăcări. Doctorul examina fenomenul. 

— Nu poate fi decât un vulcan în erupție! Spuse el. 

— Dar vântul ne duce într-acolo! Răspunse Kennedy. 


— Bine, vom trece deasupra lui, la o înălţime care ne va 
pune în afară de orice pericol. 

După trei ore, Victoria se găsea în mijlocul munţilor. 
Poziţia sa exactă era 24*15' longitudine şi 4*42' latitudine. 
În faţa aerostatului, un crater aprins revărsa torente de 
lavă topită şi zvârlea bucăţi de stâncă la o mare înălţime; 

fluvii de foc lichid cădeau în cascade orbitoare. 

Era un spectacol măreț, dar primejdios, căci vântul, cu o 
putere constantă, purta balonul spre atmosfera incendiată. 
Obstacolul care nu putea fi ocolit, trebuia învins; flacăra 
arzătorului fu mărită la maximum şi Victoria ajunse la şase 
mii de picioare, lăsând între ea şi vulcan un spaţiu mai mare 
de trei sute de stânjeni. 

Preotul putu să privească de la înălţime craterul din care 
izbucneau cu vuiet mii de mănunchiuri luminoase. 

— Ce frumuseţe! Exclamă el. 

Revărsarea de lavă arzătoare acoperea coasta muntelui cu 
un adevărat covor de flăcări. Jumătatea inferioară a 
balonului strălucea în noapte; o căldură dogoritoare urca 
până la nacelă. Doctorul Fergusson se grăbi să se 
îndepărteze de locul primejdios. 

Pe la ora zece seara, muntele nu se mai vedea decât ca un 
punct roşu la orizont. Victoria îşi urma liniştită călătoria, la 
o înălţime mai mică. 

Capitolul XXIII. 

MÂNIA LUI JOE. MOARTEA PREOTULUI. PRIVEGHIUL. 

ARIDITATE. ÎNMORMÂNTAREA. BLOCURILE DE CUARŢ. 

HALUCINAŢIA LUI JOE. POVARA PREȚIOASĂ. 

TRECEREA PESTE MUNŢII AURIFERI, ÎNCEPUTURILE 
DISPERĂRII IUI JOE. 

O noapte minunată se lăsase pe întinsul pământului. 
Preotul adormise într-o completă stare de moleşeală. 

— N-o să-şi revină! Vorbi Joe. Bietul tânăr! Dacă are 30 de 
ani! 

— Îşi va da sfârşitul în mâinile noastre! Spuse doctorul cu 
disperare. Respirația îi slăbeşte întruna şi nu pot face nimic 


pentru a-l salva! 

— Ticăloşii! Exclamă Joe cu furie. Şi când te gândeşti că 
acest preot cumsecade a găsit cuvinte să-i plângă şi să-i 
scuze, să-i ierte! 

— Cerul i-a dăruit o noapte frumoasă, dragă Joe, poate 
ultima. De-acum înainte nu va mai suferi şi moartea sa va fi 
de fapt un somn liniştit. 

Muribundul rosti câteva cuvinte întretăiate. Doctorul se 
apropie; respiraţia bolnavului devenea greoaie, avea nevoie 
de aer. Perdelele cortului fură date în lături şi el respiră cu 
nesaţ adierea uşoară a nopţii liniştite. Stelele licăreau în 
lumini tremurânde şi luna îl îmbrăca în linţoliul alb al 
razelor sale. 

— Prieteni, spuse el cu vocea slabă, mă sfârşesc! 
Dumnezeu să vă răsplătească şi să vă scoată la liman. 

— Nu-ţi pierde speranţa! Îi răspunse Kennedy. Nu este 
decât o slăbiciune trecătoare! Nu vei muri! Oare poate muri 
cineva în această frumoasă noapte de vară? 

— Moartea e aici! Răspunse misionarul. Ştiu! Lăsaţi-mă s-o 
privesc în faţă. 

Kennedy îl ridică. 

— Doamne, Dumnezeule, ai milă de mine! Strigă 
muribundul. 

Faţa preotului se lumină. Departe de pământul ale cărui 
bucurii nu le cunoscuse vreodată, în noaptea care-l învăluia 
cu lumina ei dulce, părea că trăieşte o viaţă nouă. Ultimul 
lui gest fu o binecuvântare pe care o dădu prietenilor săi de 
o zi şi căzu din nou în braţele lui Kennedy, al cărui obraz 
era scăldat în lacrimi. 

— Mort! Spuse doctorul, aplecându-se deasupra lui. Mort! 

Şi, ca şi cum s-ar fi înţeles, cei trei prieteni îngenuncheară 
şi se rugară în tăcere. 

— Mâine dimineaţă, şopti Fergusson, îl vom îngropa în 
acest pământ al Africii pe care l-a udat cu sângele lui. 

Restul nopţii, corpul fu vegheat, rând pe rând, de doctorul 
Fergusson şi de Joe, şi nici un cuvânt nu-i tulbură liniştea. 


Fiecare plângea. 

A doua zi, vântul bătea dinspre sud şi Victoria înainta încet 
pe deasupra unui platou nesfârşit, Ici-colo se vedeau 
cratere stinse, văgăuni sălbatice, stânci îngrămădite unele 
peste altele, bolovani şi gropi, şi nici o picătură de apă pe 
crestele uscate. 

Spre amiază, doctorul se hotări să coboare într-o văgăună, 
în mijlocul stâncilor de formaţie vulcanică, pentru a îngropa 
corpul misionarului. Deoarece nu exista nici un pom de care 
să ancoreze, trebuia să folosească munţii înconjurători 
drept adăpost, tot ei urmând să le înlesnească aducerea 
nacelei la pământ. 

Dar, aşa cum fuseseră nevoiţi să arunce o parte din lest, ca 
să coboare, trebuiau să lase să se scurgă o cantitate 
proporţională de gaz, aşa că Fergusson deschise supapa 
balonului exterior. Hidrogenul se scurse şi Victoria cobori 
încet în văgăună. 

Îndată ce nacela atinse pământul, doctorul închise supapa. 

Joe, ţinându-se cu o mână de marginea exterioară a 
nacelei, adună cu cealaltă o grămadă de pietre care 
trebuiau să înlocuiască propria sa greutate, apoi sări pe 
pământ. Acum, putând să se folosească de ambele mâini, 
adună mai mult de cinci sute de livre de pietre, pe care le 
îngrămădi în nacelă. Astfel, doctorul şi Kennedy putură să 
coboare şi ei. Victoria se afla în echilibru, propria-i forţă de 
ascensiune neputând-o ridica de la pământ. 

Dealtfel, nu era nevoie de o mare cantitate de pietre, căci 
blocurile adunate de Joe aveau o greutate considerabilă, 
fapt care atrase atenţia lui Fergusson. Pământul era 
presărat cu cuarţ şi roci de porfir. 

„Ciudată descoperire!” îşi spuse doctorul. 

Kennedy şi Joe făcură câţiva paşi spre a alege un loc unde 
să sape o groapă. În văgăuna aceasta, cu malurile înalte, 
era o căldură extraordinară, care dădea impresia unui 
cuptor. Trebuiră să curețe întâi terenul de pietre şi să sape 


apoi o groapă destul de adâncă, pentru ca animalele 
sălbatice să nu poată dezgropa cadavrul. 

Aşezară după aceea înăuntru, cu pietate, corpul preotului; 
pământul căzu peste el, iar deasupra îngrămădiră bucăţi de 
stâncă în loc de lespede funerară. 

În acest timp, doctorul stătea nemişcat, cufundat în 
gânduri. 

Nu auzea chemările tovarăşilor săi şi nici nu căuta să se 
adăpostească, împreună cu ei, de arşiţă. 

— La ce te gândeşti, Samuel? Îl întrebă Kennedy. 

— La un contrast ciudat al naturii. La un curios efect al 
fatalităţii. Ştiţi voi în ce pământ a fost îngropat acest om, 
acest sărman suflet care şi-a dat viaţa pentru binele 
oamenilor? 

— Ce vrei să spui? Întrebă scoţianul. 

— Preotul se odihneşte într-un zăcământ de aur. 

— Un zăcământ de aur?! Exclamară Kennedy şi Joe. 

— Da, de aur! Răspunse doctorul liniştit. Bolovanii pe care- 
| călcaţi în picioare, ca şi cum ar fi pietre fără nici o valoare, 
sunt cel mai curat minereu aurifer! 

— Imposibil! Imposibil! Făcu Joe. 

— Nu veţi fi nevoiţi să căutaţi prea mult în crăpăturile de 
ardezie, ca să găsiţi bulgări mari de aur. 

Joe se aplecă asupra bucăţilor de piatră, împrăştiate peste 
tot. 

Kennedy era gata să-l imite. 

— Linişteşte-te, bunul meu Joe, îi spuse doctorul. Haide, 
gândeşte-te puţin. La ce ne serveşte toată această bogăţie? 
Nu putem s-o luăm cu noi. 

— Nu putem s-o luăm? Asta-i bună! 

— E cam grea pentru nacela noastră. La început nici n-am 
vrut să-ţi dezvălui descoperirea asta, de teamă să nu 
regreţi prea mult. 

— Cum, strigă Joe, să părăsim asemenea comoară?! Să 
lăsăm baltă o asemenea avere care ne aparţine numai 
nouă? 


— La seama, prietene! 'Te-a cuprins lăcomia! Mortul acesta 
pe care l-ai îngropat nu te-a învăţat adevărata valoare a 
aurului? 

— Tot ce spuneţi e adevărat, răspunse Joe, dar, în sfârşit, 
este vorba de aur! Domnule Kennedy, nu mă ajutaţi să adun 
câteva milioane? 

— Ce să facem cu ele, sărmanul meu Joe? Răspunse 
vânătorul, abia stăpânindu-se să nu zâmbească. Noi nu am 
venit aci să ne îmbogăţim şi nu ne vom îmbogăţi. 

— Sunt cam grele milioanele şi nu se pot pune uşor în 
buzunar, spuse doctorul. 

Până la urmă, Joe găsi o soluţie: 

— N-am putea înlocui lestul de nisip cu acest minereu? 

— Bine! Sunt de acord, spuse Fergusson, dar să nu-mi faci 
mutre când vom zvârli câteva mii de lire peste bord. 

— Mii de lire? Răspunse Joe. Este cu putinţă ca toate 
acestea să fie aur? 

— Da, prietene, aici este un rezervor, în care natura a 
îngrămădit de secole bogăţiile sale; cu asta s-ar putea 
îmbogăţi ţări întregi. O Australie şi o Californie unite în 
fundul unui deşert. 

— Şi aceste comori vor rămâne neîntrebuinţate? 

— Poate! În orice caz, iată ce vom face, ca să te consolez... 

— Vă va fi greu, răspunse mâhnit Joe. 

— Ascultă, vom întocmi o schiţă exactă a acestui loc, ţi-o 
voi da, iar la întoarcerea în Anglia o vei arăta concetăţenilor 
tăi, dacă ţi se pare că aurul ar putea să-i facă fericiţi. 

— Domnule, văd bine că aveţi dreptate; mă voi resemna, 
deoarece nu se poate altfel. Să ne umplem nacela cu acest 
preţios minereu. Ceea ce va rămâne la sfârşitul călătoriei va 
fi totuşi un câştig. 

Şi Joe se puse pe lucru, muncind din răsputeri. Astfel 
îngrămădi în nacelă peste o mie de livre de minereu, bucăţi 
de cuarţ în care era închis aurul, ca într-o scoarță tare. 

Doctorul îl privea zâmbind. Îşi făcu calculele şi stabili că 
mormântul se afla la 22H23' longitudine şi la 4”55' 


latitudine septentrională. Apoi se întoarse spre nacelă, după 
ce aruncă o ultimă privire asupra ridicăturii de pământ sub 
care odihnea corpul sărmanului francez. Ar fi vrut să ridice 
o cruce modestă şi necioplită la mormântul acesta părăsit în 
mijlocul pustiului Africii, dar în vecinătate nu se afla nici un 
copac. 

— Dumnezeu îl va recunoaşte, zise el. 

În mintea lui Fergusson se strecurase o preocupare destul 
de serioasă: ar fi dat mult din aurul de aci pentru a găsi 
puţină apă; ar fi dorit să o înlocuiască pe aceea din 
rezervorul aruncat, dar nu era cu putinţă în ţinuturile 
acestea sterpe. Trebuind să alimenteze fără încetare 
arzătorul, începuse să lipsească apa de băut. Îşi propuse, 
deci, să nu neglijeze nici o ocazie pentru a spori rezerva. 

Întorcându-se la nacelă o găsi încărcată cu pietrele lui Joe; 
se urcă în ea fără să scoată o vorbă. Kennedy îşi luă locul 
obişnuit. 

Joe îl urmă, aruncând o privire lacomă asupra bogățiilor 
văgăunii. 

Doctorul aprinse arzătorul, serpentina se încălzi, curentul 
de hidrogen se stabili în câteva minute, gazul se dilată, dar 
balonul nu se urni din loc. 

Joe îl privea îngrijorat pe stăpânul său, fără să scoată un 
cuvânt... 

— Joe! Spuse doctorul. 

Joe nu răspunse. 

— Joe, mă auzi? 

Joe făcu semn că aude, dar că nu vrea să înţeleagă. 

— Vrei să-mi faci plăcerea şi să arunci o parte din 
minereu? Reluă Fergusson. 

— Domnule, dar mi-aţi promis... 

— 'Ţi-am promis să înlocuiesc lestul, atâta tot. 

— Totuşi... 

— Vrei să rămânem pentru totdeauna în pustiul ăsta? 

Joe aruncă o privire disperată spre Kennedy, dar vânătorul 
dădu din cap, neputincios. 


— Ei, Joe? 

— Arzătorul nu mai funcţionează? Se încăpăţâna Joe. 

— Arzătorul e aprins, doar vezi bine, balonul însă nu se va 
ridica decât dacă ai să-l uşurezi puţin. 

Joe se scarpină după ureche, luă o bucată de cuarţ, cea 
mai mică din toate, o cântări, o recântări, o jucă în mâini 
(avea o greutate de 3-4 livre) şi o aruncă. Victoria nu se 
ridică. 

— Ei, spuse el, nu ne ridicăm încă? 

— Nu încă! Răspunse doctorul. Continuă. 

Kennedy râdea. Joe aruncă încă vreo zece livre. Balonul 
rămase nemişcat. Joe păli. 

— Sărmanul meu băiat! Spuse doctorul. Dick, tu şi cu mine 
cântărim, dacă nu mă înşel, aproape patru sute de livre. 
Aşadar, Joe, trebuie să te scapi de o greutate cel puţin egală 
cu a noastră, ca să putem rămâne noi. 

— Să aruncăm patru sute de livre? Strigă jalnic Joe. 

— Şi chiar ceva mai mult, pentru a ne ridica! Haide! Curaj! 
Oftând din adâncul plămânilor, vrednicul Joe începu să 
uşureze balonul. Din când în când se oprea. 

— Urcăm? Întreba el neliniştit. 

— Încă nu! 1 se răspundea. 

— Se mişcă! Primi în sfârşit răspunsul aşteptat. 

— Continuă! Repetă Fergusson. 

— Urcă! Sunt sigur! 

— Continuă! Răspunse Kennedy. 

Atunci Joe, luând cu disperare încă un bloc, îl zvârli din 
nacelă. Victoria se ridică la o sută de picioare şi, cu ajutorul 
arzătorului, depăşi curând culmile dimprejur. 

— Acum, Joe, spuse doctorul, dacă reuşim să păstrăm 
această încărcătură până la sfârşitul călătoriei, îţi rămâne 
încă o frumoasă avere şi vei fi bogat până la sfârşitul zilelor 
tale. 

Joe nu răspunse nimic şi se întinse cu plăcere pe patul său 
de minereu. 


— Vezi, dragul meu Dick, reluă doctorul, ce poate face, din 
cel mai bun băiat din lume, puterea acestui metal? La câte 
patimi, lăcomii şi crime ar da naştere cunoaşterea unei 
asemenea mine! Ejalnic! 

Spre seară, Victoria înaintase cu nouăzeci de mile spre 
vest. 

Se găsea astfel, în linie dreaptă, la paisprezece mii de mile 
de Zanzibar. 

Capitolul XXIV. 

VÂNTUL ÎNCETEAZĂ. APROPIEREA DE DEŞERI. 
SCĂDEREA PROVIZIEI DE APĂ. NOPŢILE LA ECUATOR, 
ÎNGRIJORAREA IUI SAMUEL FERGUSSON. SITUAŢIA AŞA 
CUM ESTE. ENERGICELE RĂSPUNSURI ALE LUI 

KENNEDY ŞI ALE IUI JOE. ÎNCĂ O NOAPTE. 

Victoria îşi petrecu noaptea într-o linişte desăvârşită, 
agăţată de un arbore singuratic, aproape uscat. Călătorii 
putură să se bucure astfel de somnul de care aveau atâta 
nevoie. Din încercările zilelor precedente rămăseseră cu 
amintiri triste. 

Spre dimineaţă, cerul începu să se încălzească, reluându- 
şi strălucirea limpede. După câteva încercări nereuşite 
balonul se ridică şi întâlni un curent de aer nu prea 
puternic, care-l împinse către nord-vest. 

— Nu mai înaintăm, spuse doctorul. Dacă nu mă înşel, am 
făcut jumătate din călătoria noastră aproape în zece zile, 
dar, în felul în care mergem acum, ne vor trebui luni de zile 
pentru a o termina. Şi asta e cu atât mai supărător, cu cât 
suntem ameninţaţi să rămânem fără apă. 

— Dar vom găsi, răspunse Dick. Este cu neputinţă să nu 
întâlnim în acest ţinut întins vreun râu sau măcar o baltă. 

— Bine ar fi. 

— Poate că încărcătura lui Joe nu ne lasă să înaintăm? 
Kennedy vorbea aşa ca să-l tachineze pe vrednicul băiat; o 
făcea de altfel cu uşurinţă, deoarece trecuse şi el prin 
halucinaţiile lui Joe. Acum, fiindcă nu lăsase să se vadă 
nimic, putea să se arate mai tare; de altfel, vorbea pe un 


ton glumeţ. Joe îi aruncă stăpânului o privire jalnică, dar 
doctorul nu răspunse nimic. El se gândea, ascunzându-şi 
groaza, la întinsele deserturi ale Saharei. Acolo trec 
săptămâni în care caravanele nu găsesc un puț ca să-şi 
potolească setea. 

Astfel că urmărea cu mare atenţie cele mai mici depresiuni 
ale solului. 

Aceste griji, precum şi ultimele incidente schimbaseră 
simţitor starea sufletească a celor trei călători; vorbeau mai 
puţin şi rămâneau mai mult cufundaţi în gânduri. 

Vrednicul Joe se schimbase de când îşi cufundase privirile 
în oceanul de aur; tăcea şi privea cu lăcomie pietrele 
îngrămădite în nacelă, fără valoare astăzi, dar mâine de 
nepreţuit. 

Aspectul acestei părţi a Africii era îngrijorător. Deşertul 
apărea încetul cu încetul. Nici un sat, nici măcar un grup de 
colibe! Vegetaţia se rărea; abia mai apăreau câteva plante 
pipernicite ca pe terenurile năpădite de ierburi uscate din 
Scoţia; încolo, numai grămezi de nisip alburiu, de pietre 
închise şi de mărăcini. În mijlocul acestei uscăciuni, faţa 
pustie a pământului avea înfăţişarea unor muchii stâncoase, 
ascuţite şi tăioase. Aceste semne care arătau apropierea 
unui pământ sterp îi dădeau de gândit doctorului 
Fergusson. Părea că nici o caravană nu înfruntase vreodată 
ţinutul acesta uscat; altfel ar fi lăsat urme vizibile de tabere, 
oseminte înălbite, de oameni şi de animale. Dar nu se vedea 
nimic. Şi simţeai că în curând regiunea pustie va continua 
cu o imensitate de nisip. 

Nu se mai putea da însă înapoi; trebuiau să meargă 
înainte. 

Doctorul nu cerea prea mult; ar fi dorit doar o furtună 
care să-l târască dincolo de ţinutul acesta. Şi pe cer, nici un 
nor! La sfârşitul zilei, Victoria nu parcursese nici treizeci de 
mile. 

Cel puţin dacă n-ar fi lipsit apa! Abia de mai aveau trei 
galoanel. Fergusson puse deoparte un galon pentru a 


potoli setea arzătoare pe care o căldură de 90* Fahrenheit? 
o făcea insuportabilă; mai rămâneau două galoane pentru 
alimentarea arzătorului. Dar cantitatea asta nu putea 
produce decât patru sute optzeci de picioare cubi de gaz, 
iar arzătorul consuma aproape nouă picioare cubi pe oră, 
astfel că nu mai puteau zbura decât cincizeci şi patru de 
ore. 

Toate acestea erau socotite riguros matematic. 

— Cincizeci şi patru de ore! Spuse doctorul tovarăşilor săi. 
Oricum, sunt hotărât să nu călătoresc noaptea, ca să nu 
pierdem vreun pârâu, izvor sau vreo baltă. Ne rămân trei 
zile şi jumătate de călătorie, în care trebuie să găsim apă cu 
orice preţ. Am crezut de cuviinţă, prieteni, să vă previn 
asupra acestei situaţii serioase, ca să ştiţi că nu rezerv 
decât un singur galon de apă pentru setea noastră, şi va 
trebui să ne impunem o raţie redusă. 

— Să bem cu porţia! Spuse vânătorul. Dar nu trebuie să 
disperăm încă; spui că mai avem trei zile înaintea noastră? 

— Da, dragul meu Dick. 

— Ei bine, cum regretele noastre nu vor îmbunătăţi cu 
nimic situaţia, în trei zile vom avea destul timp să vedem ce 
este de făcut; până atunci să fim cu multă băgare de seamă. 

La masa de seară, porţiile de apă fură măsurate cu 
socoteală, iar cantitatea de rachiu din groguri mărită. Dar 
trebuia să te fereşti de băutura asta, care, în loc să te 
răcorească, te încălzea şi-ţi provoca sete. 

Nacela rămase în timpul nopţii într-o vale adâncă şi largă, 
al cărei fund semăna cu un platou. Ea se găsea la abia opt 
sute de picioare deasupra nivelului mării. Această 
împrejurare îi dădu puţină nădejde doctorului. Îi amintea 
de presupunerile geografilor asupra existenţei unei mari 
întinderi de apă în mijlocul Africii. 

Dacă acest lac exista, trebuia să ajungă la el. Dar nici o 
schimbare nu se producea pe cerul senin. 

După noaptea liniştită, cu cerul minunat, plin de stele, 
urmă o zi ca şi cea dinainte, cu raze arzătoare de soare, 


care încingeau văzduhul. 

La ora cinci dimineaţa, doctorul dădu semnalul de plecare, 
dar Victoria rămase nemişcată un timp destul de 
îndelungat, într-o atmosferă de plumb. Doctorul ar fi putut 
să scape de această căldură intensă ridicându-se în zonele 
superioare, însă ar fi trebuit să consume o cantitate mai 
mare de apă, ceea ce nu era îngăduit. 

Aşa că se mulţumi să-şi menţină aerostatul la o mie de 
picioare deasupra solului. Un curent slab îl împingea spre 
vest. 

Dejunul se alcătui din puţină carne uscată. La amiază, 
Victoria făcuse abia câteva mile. 

— Nu putem înainta mai repede, spuse doctorul. Nu 
poruncim, ci ne supunem! 

— Ah, dragul meu Samuel, spuse vânătorul iată o ocazie în 
care un propulsor n-ar fi de disprețuit. 

— Fără îndoială, Dick, admițând însă că n-ar consuma apă 
pentru a se pune în mişcare, căci altfel am fi în aceeaşi 
situaţie. Până astăzi, de altfel, nu s-a inventat nimic folositor 
în direcţia asta. Baloanele sunt încă în stadiul în care se 
aflau corăbiile înainte de descoperirea maşinii cu vapori. Au 
trebuit şase mii de ani, ca oamenii să-şi imagineze palelel 
roţilor hidraulice şi ale elicelor. Mai avem deci de aşteptat! 

— Ce căldură blestemată! Spuse Joe, ştergându-şi fruntea 
de pe care curgeau şiroaie de sudoare. 

— Dacă am avea apă, căldura asta ne-ar fi folositoare, căci 
ar dilata hidrogenul din aerostat şi astfel serpentina ar 
necesita o flacără mai slabă. Ah, blestematul acela, din 
cauza căruia am pierdut preţioasa cutie cu apă! 

— Nu regreţi ce-ai făcut, Samuel? 

— Nu, Dick, pentru că am scăpat pe un nenorocit de la o 
moarte oribilă. Dar cele o sută de livre de apă pe care le-am 
aruncat ne-ar fi fost acum de folos, ne-ar fi asigurat încă 
douăsprezece, treisprezece zile de drum, adică tocmai cât 
ar fi durat traversarea deşertului. 

— Cel puţin am făcut jumătate de călătorie? Întrebă Joe. 


— Ca distanţă, da, ca durată, nu. Se pare că vântul tinde 
să înceteze cu totul. 

— Lăsaţi, domnule, spuse Joe, nu trebuie să ne plângem, 
am scos-o bine la capăt până acum şi, orice s-ar întâmpla, 
nu-mi pierd speranţa. Vom găsi apă, v-o spun eu! 

Între timp, pământul devenea din ce în ce mai sterp. 

Povârnişurile munţilor auriferi pieriseră în depărtare; se 
vedeau doar ultimele urme ale unei vegetaţii sărace. 
Ierburile rare înlocuiau copacii frumoşi din vest. Câteva 
fâşii de iarbă, de un verde alterat, luptau împotriva năvălirii 
nisipului. Stâncile mari, prăvălite din crestele unor înălţimi 
îndepărtate, fărâmate în cădere, se împrăştiau în bucăţi 
ascuţite, care se prefăceau într-un nisip zgrunţuros şi apoi 
într-o pulbere fină. 

— Lată Africa, aşa cum ţi-o închipuiai, Joe; am avut 
dreptate să-ţi spun: ai răbdare! 

— Ei bine, domnule, răspunse Joe, iată ceva, cel puţin 
firesc: căldura şi nisipul. Ar fi absurd să cauţi altceva într- 
un asemenea ţinut. Vedeţi, adăugă el râzând, eu n-am avut 
încredere în pădurile şi câmpiile voastre era un nonsens - 
nu merita să vii de aşa de departe, ca să regăseşti câmpia 
Angliei. lată, pentru prima oară mă cred în Africa şi nu sunt 
supărat să o gust puţin. 

Spre seară, doctorul constată că aerostatul nu înaintase în 
tot timpul zilei acesteia arzătoare decât douăzeci de mile. 
Un întuneric cald învălui Victoria, de îndată ce soarele 
dispăru îndărătul orizontului, asemănător unei linii drepte. 

A doua zi era joi, 1 mai. Zilele se succedau cu o monotonie 
exasperantă, fiecare dimineaţă era la fel cu dimineaţa 
precedentă; în miezul zilei, razele soarelui ardeau cu 
aceeaşi intensitate, şi noaptea acumula în întunericul ei o 
căldură pe care ziua ce venea o trecea nopţii următoare. 
Vântul, abia simţit, se asemăna mai mult cu răsuflarea unui 
muribund decât cu o adiere şi puteai presimţi clipa în care 
avea să se stingă de tot. 


Cu toată situaţia tristă în care se găseau, doctorul îşi 
păstra calmul şi sângele rece, demne de un caracter tare. 
Cu luneta la ochi, cerceta toate punctele orizontului. Vedea 
rărindu-se mereu ultimele coline şi dispărând orice urmă de 
vegetaţie; înaintea sa se întindea toată imensitatea 
deşertului. 

Cu toate că nu lăsa să se vadă nimic, responsabilitatea 
care apăsa asupra lui îl preocupa mult. Pe aceşti doi 
oameni, Dick şi Joe, amândoi prietenii lui, îi antrenase aşa 
de departe, numai prin puterea prieteniei şi a datoriei. 
Făcuse oare bine? Nu însemna că încerci să străbaţi 
drumuri pe care nu ţi-era îngăduit să mergi? Nu încerca el 
oare să depăşească limitele posibilului în această călătorie? 
Oare cunoaşterea acestui continent ingrat nu era rezervată 
secolelor viitoare? 

Şi după cum se întâmplă în orele de descurajare, toate 
aceste gânduri se înmulţiră în mintea sa printr-o irezistibilă 
asociaţie de idei; logica şi raţionamentul îşi pierdură 
întâietatea. După ce-şi dădu seama de ceea ce n-ar fi 
trebuit să facă, acum se întreba ce-i rămânea de întreprins. 
Oare ar fi fost cu neputinţă să se întoarcă? 

Nu existau oare curenţi de aer superiori care să-i poată 
duce către ţinuturi mai puţin sterpe? De regiunile 
străbătute era sigur; nu cunoştea însă ţinutul pe care 
trebuia să-l traverseze de acum înainte. 

Conştiinţa îl îndemnă să se explice sincer cu cei doi 
tovarăşi ai săi. 

De aceea le arătă exact care era situaţia, le arătă ce se 
îndeplinise şi ce rămăsese de făcut; la nevoie se puteau 
întoarce, sau cel puţin puteau încerca să se întoarcă. Acum, 
care era părerea lor? 

— Eu nu am altă părere decât aceea a stăpânului meu, 
răspunse Joe. Ce va suporta el, voi suporta şi eu. Îl voi urma 
oriunde se va duce! 

— Şi tu, Kennedy? 


— Eu, dragul meu Samuel, nu sunt omul care să se lase 
cuprins de deznădejde. Nimeni nu cunoaşte mai bine decât 
mine primejdiile acestei întreprinderi, dar nu am voit să le 
văd din moment ce tu le înfruntai. Sunt astfel al tău, trup şi 
suflet. Părerea mea este că, în situaţia actuală, trebuie să 
perseverăm, să mergem până la capăt. Pericolele, de altfel, 
mi se par tot atât de mari şi pe drumul de întoarcere. 
Aşadar, înainte! Poţi să te bizui pe noi. 

— Vă mulţumesc, prieteni vrednici! Răspunse doctorul, 
emoţionat. Mă aşteptam la întregul vostru devotament, dar 
aveam nevoie şi de aceste cuvinte de încurajare. Încă o 
dată, vă mulţu-mesc! 

Şi toţi trei îşi strânseră mâinile, călduros. 

— Ascultaţi-mă, reluă Fergusson. După însemnările mele, 
suntem la aproape trei sute de mile de Golful Guineii, 
aşadar deşertul nu se poate întinde la nesfârşit, pentru că 
această coastă este locuită şi regiunea a fost cercetată până 
la o anumită distanţă, în interior. Dacă va trebui, ne vom 
îndrepta spre coastă şi este imposibil să nu întâlnim o oază 
sau un puț, de unde să ne putem împrospăta provizia 
noastră de apă. Dar ne lipseşte vântul şi fără el rămânem 
aproape nemişcaţi în aer. 

— Să aşteptăm cu resemnare, spuse vânătorul. 

Pe rând, fiecare cercetă zarea, dar în zadar; în tot timpul 
acestei zile, care nu se mai isprăvea, nu apăru nimic care să 
le dea vreo speranţă. 

La apusul soarelui, ale cărui raze orizontale se prelungeau 
în linii de foc peste şesul imens, dispărură şi ultimele 
ondulaţii ale terenului. Era deşertul. Ca şi în ziua 
precedentă, călătorii, fără să depăşească o distanţă mai 
mare de cincisprezece mile, consumaseră treizeci şi cinci 
de picioare cubi de gaz pentru alimentarea arzătorului, şi 
din cei opt litri de apă sacrificaseră doi, ca să-şi potolească 
setea chinuitoare. 

Noaptea trecu în linişte, în prea mare linişte. Doctorul nu 
dormi deloc. 


Capitolul XXV. 

PUŢINĂ FILOSOFIE. UN NOR LA ORIZONT. 

ÎN MIJLOCUL CETII. BALONUL NEAȘTEPTAT. 

SEMNALELE. O PRIVIRE EXACTĂ ASUPRA VICTORIEI. 

PALMIERI. URMELE UNEI CARAVANE. 

UN PUȚ ÎN MIJLOCUL DEȘERTULUI. 

A doua zi, aceeaşi seninătate a cerului, aceeaşi imobilitate 
a aerului. 

Victoria se ridică până la o înălţime de cinci sute de 
picioare, dar foarte puţin se mişcă spre vest. 

— Suntem în plin deşert! Spuse doctorul. Priviţi ce 
imensitate de nisip. Ce spectacol ciudat! Ce ciudată creaţie 
a naturii! De ce colo o vegetaţie abundentă, iar aici această 
uscăciune, la aceeaşi latitudine, sub aceleaşi raze ale 
soarelui? 

— Întrebarea, dragul meu Samuel, mă îngrijorează puţin, 
răspunse Kennedy; cauza mă preocupă în mai mică măsură 
decât faptul. Situaţia, aşa cum se prezintă, iată ce are 
însemnătate acum. 

— Trebuie să filosofăm puţin, dragul meu Dick. Ce ne 
poate strica? 

— Să filosofăm, aş vrea şi eu; avem timp, fiindcă abia ne 
mişcăm. Vântului îi este teamă să sufle: doarme. 

— Asta nu va dura mult, spuse Joe. Mi se pare că zăresc 
câţiva nori spre vest. 

— Joe are dreptate, răspunse doctorul. 

— Bine! Făcu Kennedy. Deci credeţi că ne vom bucura de 
norul ăsta, că ne va aduce o ploaie bună şi un vânt bun, 
care să ne răcorească feţele? 

— Vom vedea, Dick, vom vedea. 

— Azi e vineri şi mie nu-mi plac vinerile. 

— Ei bine, sper că presupunerile tale vor fi răsturnate 
chiar azi. 

— O doresc şi eu! Uf, făcu el, ştergându-şi faţa, căldura 
este un lucru bun, mai ales iarna, dar vara nu trebuie să 


abuzăm de ea! Crezi că arşiţa soarelui i-ar putea face vreun 
rău balonului nostru? Îl întrebă Kennedy pe doctor. 

— Nu, căptuşeala de gutapercă a taftalei suportă 
temperaturi şi mai ridicate. Aceea la care am supus-o în 
interior, cu ajutorul serpentinei, a fost câteodată de 158*1 
şi se pare că învelişul nu a suferit. 

— Un nor! Un nor adevărat! Strigă în acel moment Joe, a 
cărui vedere pătrunzătoare se lua la întrecere cu toate 
lunetele. 

Într-adevăr, nori deşi, acum vizibili, se ridicau încet 
deasupra orizontului. Păreau adânci, alcătuiți dintr-o 
îngrămădire de nori mici, care păstrau invariabil forma lor 
iniţială, de unde doctorul trase concluzia că în masa lor nu 
sufla nici un curent de aer. 

Această masă compactă de nori apăruse către ora opt 
dimineaţa şi abia la unsprezece acoperi soarele, făcându-l 
să dispară cu totul îndărătul perdelei lor groase; în aceeaşi 
clipă, partea lor inferioară se ridică deasupra orizontului, 
care străluci în plină lumină. 

— Este un nor izolat, spuse doctorul. Nu trebuie să ne 
bizuim prea mult pe el. Priveşte, Dick, are aceeaşi formă ca 
azi-dimineaţă. 

— Într-adevăr, Samuel, nu ne aduce nici ploaie, nici vânt, 
cel puţin nouă. 

— E de aşteptat, căci se menţine la o mare înălţime. 

— Dar, Samuel, ce-ar fi dacă am căuta să ajungem noi la 
acest nor, care nu vrea să se spargă deasupra noastră? 

— Îmi închipui că asta nu ne va folosi prea mult, spuse 
doctoad. Va fi o risipă de gaz şi, în consecinţă, şi una 
considerabilă de apă. Dar, în situaţia noastră, nu trebuie să 
neglijăm nimic; vom urca. 

Doctorul mări flacăra arzătorului; în spiralele serpentinei 
se dezvoltă o căldură violentă şi curând, sub acţiunea 
hidrogenului dilatat, balonul se ridică. La aproape o mie 
cinci sute de picioare de pământ întâlniră masa opacă a 
norului, şi, menţinându-se la această înălţime, balonul intră 


într-o ceaţă deasă, fără să dea peste cea mai mică adiere de 
vânt; ceața părea lipsită de umiditate, încât obiectele care 
intrau în contact cu ea rămâneau aproape uscate. 

Norii izbutiră să dea aerostatului o mică mişcare de 
înaintare abia simțită, şi nimic mai mult. Doctorul 
constatase cu tristeţe rezultatul mediocru obţinut prin 
manevra sa, când, deodată, îl auzi pe Joe strigând cu o vie 
surpriză: 

— Ei, asta-i acum! 

— Ce este, Joe? 

— Domnule doctor, domnule Kennedy, uitaţi-vă ce ciudat! 

— Ce este? 

— Nu suntem singuri aici! Să ştiţi că ni s-a furat invenţia. 

— A înnebunit? Întrebă Kennedy. Joe înmărmurise de 
uimire. 

„Oare soarele să fi zăpăcit capul acestui sărman băiat?” se 
întreba doctorul. 

— Ai putea să-mi spui... dădu să-l întrebe. 

— Dar priviţi, domnule! Spuse Joe, arătând un punct în 
spaţiu. 

— Da, da! Strigă şi Kennedy la rândul său. E de necrezut! 
Samuel, Samuel, priveşte! 

— Văd, răspunse liniştit doctorul. 

— Un alt balon, alţi călători ca şi noi. 

Într-adevăr, la vreo două sute de picioare, un aerostat cu 
nacela şi călătorii săi plutea în aer, urmând exact acelaşi 
drum ca Victoria. 

— Ei bine, spuse doctorul, nu ne rămâne decât să le facem 
semn. Ridică pavilionul, Kennedy! 

Se părea că pasagerii celuilalt aerostat avuseseră acelaşi 
gând, odată cu ei, căci acelaşi drapel repetă acelaşi salut cu 
aceleaşi gesturi. 

— Ce înseamnă asta? Întrebă vânătorul. 

— Parc-ar fi maimuțe, spuse Joe; îşi bat joc de noi. 

— Ceea ce înseamnă, răspunse Fergusson, râzând, că eşti 
tu însuţi, dragul meu Dick, acela care face semnalul; ceea 


ce înseamnă că suntem noi înşine, în cea de a doua nacelă. 
Balonul acela nu este altceva decât Victoria noastră. 

— Cu tot respectul pe care vi-l port, spuse Joe, nu mă 
puteţi face să cred niciodată aşa ceva! 

— Urcă-te pe marginea nacelei, Joe. Mişcă braţele şi vei 
vedea. 

Joe ascultă şi-şi văzu mişcările reproduse exact şi în 
aceeaşi clipă. 

— Nu este decât efectul unui miraj, spuse doctorul, nimic 
altceva; un simplu fenomen optic. El se datoreşte rarefierii 
inegale a straturilor de aer; asta e totul. 

— Este minunat! Repetă Joe, căruia nu-l mai ajungea 
timpul să înmulțească experienţa, prin mişcarea braţelor 
sale. 

— Ce spectacol ciudat! Reluă Kennedy. E o plăcere s-o vezi 
pe mândra noastră Victoria. Ştiţi că are un aspect frumos şi 
o ţinută maiestuoasă? 

— Dumneavoastră aţi explicat bine chestiunea, în felul 
dumneavoastră, răspunse Joe, dar rămâne, totuşi, un 
fenomen ciudat. 

Curând însă, imaginea se şterse cu încetul, norii se 
ridicară la o mai mare înălţime şi părăsiră Victoria care nu 
încercă să-i mai urmeze. După o oră dispărură în înaltul 
cerului. 

Vântul părea să slăbească şi mai mult. Doctorul, disperat, 
se apropie de pământ. 

Pe la orele patru, Joc semnală un mic relief pe imensul 
platou de nisip şi putu curând să afirme că la o distanţă nu 
prea mare se înălţau doi palmieri. 

— Palmieri! Tăcu Fergusson. Atunci există precis aici o 
fântână, un puț! 

Şi luă o lunetă, pentru a se asigura că Joe nu se înşelase. 

— În sfârşit! Apă! Apă! Exclamă el. Suntem salvaţi, căci, 
oricât de puţin înaintăm, înaintăm totuşi, şi până la urmă 
vom ajunge. 


— Ei bine, domnule, spuse Joe, dacă până atunci am bea 
din apa pe care o avem? Aerul este într-adevăr înăbugşitor. 

— Să bem, băiatule! 

Niciunul dintre ei nu se lăsă rugat. Se consumă aproape 
un litru de apă, ceea ce reduse provizia la numai trei litri şi 
jumătate. 

— Ah, cum te întăreşte! Spuse Joe. Cât e de bună apa! 
Niciodată berea de Perkins nu mi-a făcut atâta plăcere. 

— Astea sunt „avantajele” lipsurilor, răspunse doctorul. 

— Oricum, slabe avantaje, observă vânătorul. 

La ora şase, Victoria plana deasupra palmierilor. Erau 
arbori subţiri, plăpânzi, secaţi de sevă, două spectre de 
arbori, fără frunze, mai mult uscați decât verzi. Fergusson îi 
privi înspăimântat. 

La rădăcina lor se distingeau pietrele pe jumătate roase 
ale unui puț. Dar aceste pietre, sfărâmate pulbere de 
fierbinţeala soarelui, păreau că nu formează altceva decât 
nişte grămezi de praf uniform. Nici urmă de umiditate. Lui 
Samuel i se strânse inima şi era gata să le împărtăşească 
tovarăşilor săi teama care-l cuprinsese, când exclamaţiile 
acestora îi atraseră atenţia. 

Cât vedeai cu ochii, spre vest, se întindea un lung şir de 
oseminte albite, iar fântâna era înconjurată de schelete 
fărâmate. O caravană ajunsese până aici, marcându-şi 
trecerea cu acest morman de oseminte. Cei mai slabi 
căzuseră unul câte unul în nisip; cei mai tari, ajunşi până la 
acest izvor mult dorit, îşi găsiseră o moarte oribilă chiar la 
marginea lui. 

Călătorii se priviră pălind. 

— Să nu coborâm, spuse Kennedy, să fugim de acest 
spectacol îngrozitor! Nu vom găsi acolo nici o picătură de 
apă. 

— Nu, Dick, trebuie să încercăm. Mai bine să petrecem 
noaptea aici, decât altundeva. Vom cerceta puţul până la 
fund. Odată a fost aici un izvor, poate a mai rămas ceva din 
el. 


Victoria ateriza. Joe şi Kennedy puseră în nacelă o 
greutate de nisip egală cu a lor şi coborâră. Alergară apoi 
spre puț şi pătrunseră înăuntru pe o scară aproape 
distrusă. Izvorul părea să fi secat de mulţi ani. Săpară într- 
un nisip sec şi fărâmicios, cel mai arid nisip. Nu era nici 
urmă de umezeală. 

Doctorul îi văzu venind la suprafaţă, transpiraţi, frânţi, 
acoperiţi cu un praf fin, abătuţi, descurajaţi, disperaţi. 

Înţelese zădărnicia cercetărilor lor, fapt la care de altfel se 
aşteptase, şi nu spuse nimic. Îşi dădea seama că, din acel 
moment, va trebui să aibă curaj şi energie pentru trei. Joe 
ducea resturile unui burduf zbârcit, pe care îl aruncă 
mânios în mijlocul osemintelor împrăştiate pe pământ. 

În timpul cinei, călătorii nu scoaseră nici un cuvânt: 
mâncau în silă. 

Şi totuşi nu suferiseră încă de chinurile setei. Deznădejdea 
lor privea mai mult viitorul. 

Capitolul XXVI. 

O SUTĂ TREISPREZECE GRADE. PĂRERILE 
DOCTORULUI. 

CERCETĂRI DISPERATE. ARZĂTORUL SE STINGE. O 
SUTĂ DOUĂZECI ŞI DOUĂ DE GRADE: CONTEMPLAREA 
DEŞERTULUI. O PLIMBARE PRIN NOAPTE. 

SINGURĂTATE. NEREUȘITĂ. PROIECTELE LUI JOE. 

RĂGAZ DE-O ZI. 

Drumul parcurs de Victoria, în cursul zilei precedente, nu 
depăşise zece mile şi pentru ca ca să se menţină în aer se 
consumase, şaizeci şi două de picioare cubi de gaz. 

Sâmbătă dimineaţa, doctorul dădu semnalul de plecare. 

— Arzătorul nu mai poate funcţiona decât şase ore, spuse 
el. Dacă în şase ore nu vom descoperi o sursă de apă sau o 
fântână, nu ştiu ce se va întâmpla cu noi. 

— Astăzi adie un vânt slab, spuse Joe, dar se poate întări, 
nadăugă el, văzând tristeţea vădită a lui Fergusson. 

Zadarnice speranţe! Era o atmosferă calmă, una din acele 
atmosfere care în mările tropicale ţin corăbiile în loc. 


Căldura devenea insuportabilă şi termometrul arăta, la 
umbră, sub cort, 113*1. 

Joe şi Kennedy, întinşi unul lângă altul, căutau să uite 
această situaţie, dacă nu în somn, cel puţin în toropeală. 
Omul care nu poate să se sustragă gândurilor printr-o 
muncă sau o ocupaţie materială este de plâns. Aci însă nu 
era nimic de încercat; trebuia să suporţi situaţia, fără s-o 
poţi îmbunătăţi. 

Chinurile setei începură să se facă simţite; rachiul, 
departe de a potoli nevoia imperioasă de a bea, din contra, 
o mărea şi-şi merita pe drept cuvânt numele de „laptele 
tigrilor”, nume dat de băştinaşii Africii. Mai rămăseseră încă 
doi litri de apă, şi aceea caldă. Niciunul nu-şi mai lua ochii 
de la picăturile acestea preţioase, dar nimeni nu îndrăznea 
să-şi moaie buzele. Doi litri de apă în mijlocul unui deşert! 

Doctorul Fergusson, cufundat în gândurile sale, se întreba 
dacă a procedat chibzuit. N-ar fi fost mai bine să-şi fi 
păstrat apa pe care o consumaseră zadarnic pentru a se 
menţine în atmosferă? 

Străbătuse o oarecare distanţă, fără îndoială, dar era oare 
mai avansat? Ce importanţă ar fi avut faptul că s-ar fi găsit 
cu şaizeci de mile în urmă, din moment ce se aflau la 
aceeaşi latitudine şi tot fără să fi găsit apă de băut? 

Speranţa îl împinsese pc Samuel înainte şi, totuşi, aceste 
două galoane de apă ar fi putut să ajungă pentru nouă zile 
de popas în deşert. Câte schimbări nu s-ar fi putut produce 
în nouă zile! 

Poate, de asemenea, păstrând apa, ar fi putut să se ridice 
aruncând din balast, chiar dacă ar fi pierdut gaz la 
coborâre. Dar gazul balonului era sângele său, viaţa sa. 

Se lăsă astfel pradă miilor de gânduri, stând cu capul în 
mâini, ore întregi. Trebuie să facem un ultim efort, îşi 
spuse, spre ora zece dimineaţa. Trebuie să încercăm pentru 
ultima oară să descoperim un curent atmosferic care să ne 
ducă înainte. Trebuie să riscăm ultimele noastre resurse. 


Şi în timp ce tovarăşii săi dormitau, încălzi hidrogenul 
aerostatului până la o temperatură înaltă. Acesta, din cauza 
dilataţiei gazului, se umflă şi urcă drept pe razele 
perpendiculare ale soarelui. 

Doctorul căută un curent favorabil de la cinci sute de 
picioare până la cinci mile, dar zadarnic, fiindcă punctul de 
plecare rămânea cu îndărătnicie dedesubtul lui. O linişte 
absolută părea că domneşte până la ultimile limite ale 
aerului respirabil. În sfârşit, se termină şi apa de 
alimentaţie, arzătorul se stinse din cauza lipsei gazului, pila 
Bunsen încetă să mai funcţioneze şi Victoria cobori încet pe 
nisip, chiar în locul unde nacela îşi lăsase urmele mai 
înainte. 

Era amiază. Doctorul îşi determină poziţia: se găseau la 
19*35' longitudine şi la 6*51' latitudine, la o distanţă de 
aproape cinci sute mile de Lacul Ciad, la mai bine de patru 

sute mile de coasta occidentală a Africii. 

La coborâre, Dick şi Joe se treziră din toropeala lor 
apăsătoare. 

— Ne oprim? Întrebă scoţianul. 

— Trebuie, răspunse Samuel cu un ton grav. 

Tovarăşii săi îl înţeleseră. Ca urmare a depresiunii sale 
constante, solul se găsea la nivelul mării; balonul se 
menținea într-un echilibru desăvârşit şi într-o nemişcare 
absolută. 

Greutatea călătorilor fu înlocuită cu o încărcătură 
corespunzătoare de nisip şi ei coborâră. Fiecare era 
preocupat de propriile-i gânduri, de aceea timp de câteva 
ore nu-şi vorbiră. Joe pregăti masa, compusă din biscuiţi şi 
pemmicanl, din care mâncară foarte puţin. O înghiţitură de 
apă fierbinte completă această masă tristă. 

În timpul nopţii nu veghe niciunul, dar nici nu dormiră. 

Căldura era înăbugşitoare. A doua zi nu mai rămăsese 
decât o jumătate de litru de apă; doctorul o puse deoparte, 
hotărându-se să nu se atingă de ea decât la cea mai mare 
nevoie. 


— Mă sufoc! Strigă Joe. Nici nu mă miră, urmă el, după ce 
consultase termometrul. Căldura creşte! Sunt 140*2. 

— Nisipul arde ca şi cum ar ieşi dintr-un cuptor, spuse 
vânătorul. Nici un nor pe cerul de foc! Să înnebuneşti! 

— Să nu disperăm, spuse doctorul. La această latitudine, 
după călduri mari, urmează inevitabil furtuni. Deşi cerul 
este de o seninătate apăsătoare, s-ar putea produce 
schimbări în mai puţin de o oră. 

— Dar, în sfârşit, e vreun indiciu? Reluă Kennedy. 

— Ei bine, mi se pare că barometrul are o uşoară tendinţă 
de coborâre, spuse doctorul. 

— Cerul să te audă, Samuel, căci iată-ne pironiţi la pământ 
ca nişte păsări cu aripile sfărâmate. 

— Cu singura deosebire că aripile noastre sunt neatinse şi 
sper că ne vom putea servi încă de ele, dragul meu Dick. 

— Ah, vântul, vântul! Strigă Joe, de ne-ar duce până la o 
apă sau până la un puț! Nu ne-ar lipsi nimic: proviziile 
noastre sunt suficiente şi am putea aştepta o lună, fără să 
suferim. Dar setea este lucrul cel mai crunt. 

Setea, ca şi contemplarea continuă a deşertului îi 
descurajase pe călătorii noştri. Nu se vedea nici o ridicătură 
de pământ, nici o grămadă de nisip, nici o pietricică pentru 
a-ţi odihni ochiul. Această întindere nesfârşită producea o 
senzaţie de nelinişte, numită „răul deşertului”. Nepăsarea 
cerului de un albastru şters şi galbenul nisipului nesfârşit te 
înspăimântau. În atmosfera incendiată, căldura părea 
vibrantă ca deasupra unei plite incandescente. Te 
cuprindea disperarea în faţa acestui calm neclintit şi nu se 
năştea în tine nici o nădejde care să te facă să crezi că 
situaţia s-ar putea schimba, căci imensitatea era ca o 
eternitate. Astfel, nenorociţi, lipsiţi de apă la această 
temperatură toridă, începură să manifeste simptome de 
halucinație; ochii li se măriră şi privirea li se tulbură. 

La căderea nopţii, doctorul se hotări să combată această 
stare îngrijorătoare, printr-un mers rapid. Dorea să meargă 
câteva ore, nu pentru a face cercetări, ci pentru a se mişca. 


— Haideţi, credeţi-mă pe mine, va fi mult mai bine, le 
spuse tovarăşilor săi. 

— Imposbil! N-aş putea face nici un pas, răspunse 
Kennedy. 

— Eu prefer să dorm, făcu Joe. 

— Somnul şi odihna însă vă vor fi fatale, prieteni. 
Împotriviţi-vă acestei toropeli; haide, veniţi! 

Doctorul nu putu obţine nimic de la ei şi plecă singur prin 
noaptea înstelată. Păşi întâi anevoie, ca un om slăbit şi 
dezobişnuit de mers; dar îşi dădu curând seama că acest 
exerciţiu îi va prinde bine. Înaintase câteva mile spre vest şi 
începuse să se învioreze, când, deodată, îl cuprinse 
ameţeala; i se păru că se afla deasupra unei prăpăstii, îşi 
simţi genunchii îndoindu-se sub el. Singurătatea îl 
înspăimânta; se simţea pierdut în mijlocul întinderii 
nemărginite. 

Victoria dispăruse cu totul în întuneric. Doctorul fu 
covârşit de spaimă... El, neînfricatul, îndrăzneţul călător! 
Voi să se întoarcă din drum, dar picioarele nu-l ascultau. 
Strigă, dar nici un ecou nu-i răspunse: vocea lui cădea în 
spaţiu ca o piatră într-o prăpastie fără fund. Slăbit, se culcă 
pe nisip, singur în mijlocul tăcerii deşertului. 

La miezul nopţii îşi reveni în simţiri, în braţele 
credinciosulu Joe. Acesta, îngrijorat de lunga lui absenţă, 
luându-se după urmele lăsate limpede în nisip, îl găsise 
leşinat. 

— Ce s-a întâmplat? Îl întrebă. 

— Nimic, bunul meu Joe, un moment de slăbiciune, atâta 
tot! 

— Nimic, într-adevăr, dar ridicaţi-vă, sprijiniţi-vă de mine 
şi să ne întoarcem la Victoria. 

Şi astfel, ajutat de Joe, doctorul străbătu drumul înapoi. 

— A fost imprudent să vă aventuraţi astfel! Puteaţi să fiţi 
prădat, spuse Joe râzând. Dar acum să vorbim serios. 

— Vorbeşte, te ascult. 


— Trebuie neapărat să luăm o hotărâre. Situaţia noastră 
nu mai poate dura aşa decât cel mult câteva zile, şi dacă nu 
vom avea vânt suntem pierduţi. 

Doctorul nu răspunse. 

— Ei bine, trebuie ca unul dintre noi să se sacrifice pentru 
ceilalţi şi acela voi fi eu, spuse Joe. 

— Ce vrei să spui? Ce plan ai? 

— Un plan foarte simplu: să-mi iau provizii şi să merg 
înainte, până când voi ajunge undeva. În timpul acesta, 
dacă veţi avea vânt prielnic, veţi pleca fără să mă aşteptaţi. 
În ceea ce mă priveşte pe mine, dacă ajung la vreun sat, mă 
voi descurca prin câteva cuvinte arabe pe care mi le veţi 
nota şi, sau vă voi aduce ajutoare, sau îmi voi lăsa pielea 
acolo. Ce părere aveţi de propunerea mea? 

— E un plan nesăbuit, dar demn de sufletul tău bun, Joe. 
Din păcate e cu neputinţă de înfăptuit; nu ne vei părăsi. 

— În sfârşit, trebuie încercat ceva; asta nu vă poate 
încurca, pentru că vă repet, nu mă veţi aştepta. Şi aş putea 
reuşi. 

— Nu, Joe, nu! Nu ne vom despărţi! Ar fi o durere în plus 
pe lângă celelalte. A fost scris să se întâmple aşa şi poate că 
e scris ca mai târziu să fie altfel. Să aşteptăm deci cu 
resemnare. 

— Fie, dar vă previn că vă mai dau încă o singură zi; nu voi 
aştepta mai mult. Astăzi este duminică, sau mai bine-zis 
luni, căci s-a făcut ora unu spre dimineaţă; dacă marţi nu 
plecăm, eu îmi voi încerca norocul. Este un plan hotărât, în 
mod irevocabil. 

Doctorul nu răspunse. Peste puţin ajunse la nacelă şi se 
aşeză lângă Kennedy. Acesta era cufundat într-o linişte 
absolută, dar nu dormea. 

Capitolul XXVII. 

CĂLDURI ÎNGROZITOARE. HALUCINAŢII. 

ULTIMELE PICĂTURI DE APĂ. NOAPTEA DISPERĂRII. 

ÎNCERCARE DE SINUCIDERE, SIMUNUL. 

OAZA. LEUL ŞI LEOAICA. 


A doua zi, prima grijă a doctorului fu să consulte 
barometrul. 

Coloana de mercur nu indica o depresiune demnă de luat 
în seamă. 

„Nimic! Îşi spuse el. Nimic 

leşi din nacelă, pentru a examina condiţiile atmosferice; 
aceeaşi căldură, aceeaşi puritate a aerului, aceeaşi 
nemişcare. 

— Trebuie oare să disperăm? Strigă el. 

Joe, absorbit, tăcea, simțindu-se foarte rău, în prada unei 
grozave agitaţii. Suferea groaznic de sete. Buzele şi limba, 
umflate, abia puteau să articuleze un sunet. Se mai găseau 
câteva picături de apă; fiecare ştia, fiecare se gândea şi se 
simţea atras de ele, dar niciunul nu îndrăznea să facă un 
pas. 

Aceşti trei tovarăşi, aceşti trei prieteni, se priveau cu ochi 
rătăciţi, cu o lăcomie animalică, vădită mai ales la Kennedy. 
Puternica sa constituţie fizică fusese mai repede doborâtă 
de aceste lipsuri grele. Tot timpul zilei fu stăpânit de delir, 
mergea înainte şi înapoi scoțând strigăte sălbatice, 
muşcându-şi pumnii, gata să-şi deschidă vinele, pentru a-şi 
bea sângele. 

— A! Strigă el. Ţară a setei, mai bine te-ai numi „ţara 
deznădejdii!” 

Apoi căzu într-o stare de adâncă prostraţie; nu i se mai 
auzea decât respiraţia şuierându-i printre buzele însetate. 

Spre seară, Joe fu cuprins, la rândul său, de un fel de 
nebunie. Acest întins deşert de nisip i se părea un lac imens 
cu apă clară şi limpede; se aruncă de nenumărate ori pe 
pământul înfierbântat, cu intenţia să bea, şi se ridica cu 
gura plină de nisip. 

— Blestem, apă sărată! Urla cu mânie. 

Atunci, în timp ce Kennedy şi Fergusson stăteau întinşi, fu 
apucat de dorinţa de neînvins de a bea cele câteva picături 
de apă, lăsate ca rezervă. Dorinţa era mai tare ca el. Înainta 
spre nacelă târându-se în genunchi şi sorbea din ochi sticla 


LL 


în care lichidul părea că se mişcă. O privi cu pupilele nespus 
de mari, o apucă şi o duse la buze. În clipa aceea auzi un 
glas cu un accent sfâşietor: 

— Vreau să beau! Vreau să beau! 

Era Kennedy, care se târâse până la el. Nenorocitul îţi 
făcea milă; el cerea apă în genunchi, plângând. 

Joe îi întinse sticla şi Kennedy sorbi toată apa, până la 
ultima picătură. 

— Mulţumesc! Spuse apoi. 

Dar Joe nu-l mai auzi; căzuse şi el în nisip. 

Niciunul nu ştia ce se mai întâmplase în noaptea aceea 
îngrozitoare. Marţi dimineaţa, nenorociţii îşi simţiră mâinile 
şi picioarele slăbind din ce în ce mai mult sub revărsările de 
foc ale soarelui. 

Când Joe încercă să se ridice, îi fu peste putinţă. Aruncă o 
privire în jurul lui. În nacelă, doctorul, copleşit, cu braţele 
încrucişate pe piept, privea cu ochii ficşi un punct imaginar 
în spaţiu. 

Kennedy era înspăimântător; îşi bălăbănea capul când 
spre dreapta, când spre stânga, ca un animal sălbatic în 
cuşcă. Deodată, privirile vânătorului căzură pe carabina sa, 
al cărei pat depăşea marginile nacelei. 

— Ah! Strigă ridicându-se cu un efort supraomenesc, 
aruncându-se asupra armei şi îndreptându-şi înnebunit 
ţeava spre gură. 

— Domnule, domnule! Strigă Joe, repezindu-se să-l 
oprească. 

— Lasă-mă, lasă-mă! Pleacă! Se scutură scoţianul 
horcăind, începură să se lupte cu înverşunare. 

— Pleacă, sau te omor! Strigă Kennedy. 

Dar Joe se agăţase de el cu putere. Se zbătură aşa 
aproape un minut, fără ca doctorul să-i ia în seamă. 
Deodată, în timpul încăierării, carabina se descarcă. Lia 
zgomotul detunăturii, doctorul se ridică, drept, ca un 
spectru, şi privi în jurul lui... 


Apoi, brusc, privirea lui se însufleţi, întinse mâna spre 
orizont şi, cu o voce care nu mai avea nimic omenesc, 
strigă: 

— Acolo, acolo, jos! 

Era atâta energie în gestul său, încât Joe şi Kennedy se 
despărţiră şi-şi îndreptară privirea spre locul arătat. 

Câmpia se frământa ca o mare furioasă în timp de furtună. 

Valuri de nisip se revărsau unele peste altele în mijlocul 
unui praf gros: o trâmbăl imensă venea dinspre sud-est, 
învârtindu-se cu mare repeziciune; soarele dispăruse 
îndărătul unui nor opac, a cărui nemăsurată umbră se 
prelungea până la aerostat; praful fin se revărsa cu 
uşurinţa unor molecule lichide. Şi acest flux, înaintând, 
câştiga mereu teren. Ochii doctorului Fergusson străluciră 
de energie şi nădejde. 

— Simunul! Strigă el. 

— Simunul! Repetă Joe, tară să înţeleagă prea mult. 

— Cu atât mai bine! Strigă cu furie disperată Kennedy. Cu 
atât mai bine, vom muri! 

— Cu atât mai bine! Răspunse doctorul. Dar, dimpotrivă, 
vom trăi! 

Şi începu să arunce cu repeziciune nisipul care îngreuna 
nacela. 

Tovarăşii săi înţeleseră în sfârşit şi i se alăturară. 

— Şi acum, Joe, spuse doctorul, aruncă afară cincizeci de 
livre din minereul tău! 

Joe nu ezită. Totuşi nu s-ar putea spune că nu-l încercă nici 
o părere de rău. Îndată, balonul se ridică. 

— Era şi timpul! Strigă doctorul. 

Simunul venea într-adevăr cu repeziciunea fulgerului. Încă 
puţin şi Victoria ar fi fost sfărâmată, făcută bucăţi, distrusă. 
Tromba imensă fu cât pe-aci să lovească balonul, care scăpă 
sub o ploaie de nisip. 

— Mai aruncă lest! Îi strigă doctorul lui Joe. 

— Poftim! Răspunse acesta, aruncând o bucată enormă de 
cuarţ. 


Aerostatul urcă repede deasupra trombei de nisip şi, prins 
de imensa deplasare a aerului, fu dus cu o viteză 
incalculabilă peste această mare în fierbere. 

Samuel şi Joe nu vorbeau; priveau şi sperau, învioraţi de 
vârtejul vântului. 

La ora trei, vârtejul încetă. Jos, nisipul forma un mare 
număr de dune. Cerul îşi reluă seninătatea de la început. 

Victoria rămase nemişcată, planând deasupra unei oaze, o 
insulă de pomi verzi, ca o pată în mijlocul acestui ocean de 
Nisip. 

— Apă! Este apă acolo! Strigă doctorul. 

Îndată, deschizând supapa superioară, dădu drumul 
hidrogenului şi cobori pe sol, la două sute de paşi de oază. 
În patru ore, călătorii depăşiseră o distanţă de două sute 
optzeci de mile. 

Nacela fu imediat echilibrată şi Kennedy, urmat de Joe, 
cobori pe pământ. 

— Luaţi-vă puştile! Strigă doctorul. Luaţi-vă puştile şi fiţi 
prudenţi! 

Dick îşi luă carabina sa, iar Joe o puşcă, înaintară repede 
spre copaci şi pătrunseră în această verdeață proaspătă, 
care le promitea izvoare bogate de apă. Nu luau seama la 
urmele de animale, întipărite de curând ici şi colo, pe 
pământul umed. 

Deodată, la vreo douăzeci de paşi de ei, se auzi un răget. 

— E răgetul unui leu! Spuse Joe. 

— Cu atât mai bine! Răspunse enervat vânătorul. Ne vom 
lupta! 'Te simţi puternic atunci când trebuie să lupţi. 

— Fiţi prevăzător, domnule Dick, viaţa tuturor depinde de 
viaţa unuia singur. 

Dar Kennedy nu-l ascultă; înainta cu ochii aprinşi, cu arma 
pregătită, teribil în îndrăzneala lui. 

Sub un palmier, un leu enorm, cu coama neagră, stătea în 
poziţie de atac. Abia îl zări pe vânător, că se şi năpusti în 
salturi asupra lui, dar nici nu-şi sfârşise primul salt, când un 
glonţ îl ţinti drept în inimă, făcându-l să cadă mort. 


— Ura! Ura! Strigă Joe. 

Kennedy se repezi spre puț, alunecă pe scările umede şi se 
întinse în faţa unui izvor cu apă limpede, în care îşi muie cu 
lăcomie buzele; Joe făcu la fel, şi îndată nu se mai auzi 
decât plescăitul lor. 

— la seama, domnule Dick, spuse Joe, după un timp, abia 
respirând, să nu abuzăm. 

Dar Dick, fără să răspundă, continua să bea, scufundându- 
şi capul şi braţele în această apă binefăcătoare, îmbătându- 
se cu ea. 

— Şi domnul Fergusson? Întrebă Joe. 

Acest singur cuvânt îl readuse la realitate pe Kennedy. 
Umplu o sticlă pe care o luase cu el şi se îndreptă spre 
scările puţului. 

Dar rămase înmărmurit. 

Un enorm corp opac închidea deschiderea. Joe, care îl 
urma pe Dick, trebui să se dea şi el îndărăt. 

— Suntem închişi! 

— E imposibil! Ce înseamnă asta? 

Dick nu apucase să termine vorba, când un răget 
îngrozitor îl făcu să înţeleagă cu ce duşman avea de-a face. 

— Un alt leu! Strigă Joe. 

— Nu, o leoaică? Ah, animal blestemat? Aşteaptă! Spuse 
vânătorul, încărcându-şi repede carabina. 

În clipa următoare trase, dar animalul dispăruse. 

— Înainte! Strigă el. 

— Nu, domnule Dick, nu l-aţi omorât dintr-o singură 
lovitură; se poate să fie prin apropiere; poate ne aşteaptă, 
şi primul dintre noi care va apărea va fi pierdut! 

— Dar ce să facem? Trebuie să ieşim! Samuel ne aşteaptă! 

— Să atragem animalul în cursă. Luaţi puşca mea şi daţi- 
mi carabina dumneavoastră. 

— Care ţi-e planul? 

— Veţi vedea. 

Joe îşi scoase haina de pânză, o puse în vârful armei şi o 
arătă ca pe o momeală deasupra deschizăturii. Animalul, 


furios, se aruncă asupră-i; Kennedy, care aştepta la ieşire, îi 
sfărâmă capul cu un glonţ. 

Urlând, leoaica se rostogoli pe scări, peste Joe. Acesta 
credea că labele uriaşe ale animalului l-au şi înhăţat, când 
răsună o a doua detunătură, şi Fergusson apăru la intrare, 
cu puşca fumegândă în mână. 

Joe se ridică repede, trecu peste trupul animalului şi-i 
întinse doctorului sticla plină cu apă. 

S-o ducă la buze şi s-o golească pe jumătate fu pentru 
Fergusson treabă de-o clipită. Cei trei călători mulţumiră 
din suflet Providenţei care îi salvase ca prin minune. 

Capitolul XXVIII. 

O SEARĂ MINUNATĂ. BUCĂTĂRIA LUI JOE. 

DISERITAŢIE ASUPRA CĂRNII CRUDE. POVESTEA LUI 
JAMES BRUCE. VISURILE LUI JOE. BIVUAC. 

BAROMETRUL COBOARĂ. BAROMETRUL URCĂ. 

PREPARATIVELE DE PLECARE. URAGANUL. 

Seara fu plăcută şi ei o petrecură după o masă 
reconfortantă, la umbra proaspătă a mimozelor. Se 
consumă ceai şi grog din plin. 

Kennedy străbătuse micul domeniu în toate direcţiile, 
scotocise toate tufişurile, fără să găsească însă vreo vietate. 
Ei erau singurele fiinţe ale acestui paradis terestru. Se 
întinseră sub pături şi noaptea trecu liniştită, făcându-i să 
uite prin tot ce trecuseră. 

A doua zi, 7 mai, soarele strălucea din plin, dar razele sale 
nu puteau pătrunde prin perdeaua de verdeață. Doctorul 
hotări să aştepte, în acest loc, un vânt prielnic, deoarece 
avea provizii destule. 

Joe transportase bucătăria lui portativă şi-şi demonstra 
talentele culinare, consumând apă din plin, fără nici o grijă. 

— Ce curioasă succesiune de necazuri şi bucurii! Exclamă 
Kennedy. Belşugul ăsta după lipsa de dinainte! Ah! Fusesem 
cât pe-aci să înnebunesc! 

— Dragul meu Dick, vorbi doctorul, fără Joe n-ai mai fi 
acum aici, discutând despre toate acestea. 


— Bun prieten! Spuse Dick, întinzându-i mâna lui Joe. 

— Nu aveţi pentru ce să-mi mulţumiţi, răspunse acesta; 
fiecare la rândul lui, domnule Dick. Nădăjduiesc, totuşi, că 
nu vom mai avea ocazia să-mi plătiţi cu aceeaşi monedă. 

— Cât de slabă e constituţia omului! Reluă Fergusson. Să 
ne lăsăm înfrânți numai de atâta! 

— Pentru puţină apă, aţi vrut să spuneţi? Se pare că 
elementul ăsta e foarte necesar vieţii. 

— Fără îndoială, Joe, oamenii rezistă mai mult timp fără 
mâncare decât fără apă. 

— Cred; de altfel, la nevoie, mănânci ce se găseşte, chiar şi 
pe semenul tău, deşi asta e o mâncare care îţi rămâne mult 
timp în gât! 

— Cu toate astea sălbaticii nu-şi fac probleme, spuse 
Kennedy. 

— Da, dar sunt sălbatici şi-s obişnuiţi să mănânce carne 
crudă; iată un obicei de care mi-e silă. 

— E într-adevăr dezgustător, vorbi doctorul, şi nimeni n-a 
crezut povestirile primilor călători în Africa. Aceştia 
spuneau că numeroase triburi se hrăneau cu carne crudă, 
dar nimeni nu credea. Referitor la asta, James Bruce a 
trecut printr-o întâmplare ciudată. 

— Povestiţi-o, domnule, avem tot timpul să vă ascultăm, 
spuse Joe întinzându-se alene pe iarba proaspătă. 

— Cu plăcere. James Bruce e un scoţian din comitatul 
Stirlinc, care, între anii 1768-1772, a străbătut toată 
Abisinia până la lacul Tyana căutând izvoarele Nilului. Apoi 
s-a întors în Anglia, unde a publicat o carte despre 
călătoriile sale, dar abia în 1790. Volumul a fost primit cu 
multă neîncredere. Obiceiurile abisinienilor erau aşa de 
diferite de obiceiurile engleze, că nimeni nu voia să creadă. 
Printre altele, James Bruce spunea că popoarele Africii 
orientale mâncau carne crudă. Acest amănunt a ridicat 
întreaga lume împotriva sa. Putea să spună orice, nimeni nu 
s-a dus să-l controleze! 


Dar Bruce era un om foarte curajos şi foarte irascibil. 
Aceste îndoieli asupra celor povestite de el îl iritau la culme. 
Într-o zi, într-un salon din Edinburgh, în prezenţa, sa, un 
scoţian a făcut iar gluma pe socoteala cărnii crude şi a 
declarat răspicat că aşa ceva nu e nici posibil şi nici 
adevărat. Bruce n-a spus nimic, a ieşit din salon şi s-a întors 
după câteva clipe cu un biftec crud, dat cu sare, cu piper, 
după moda africană. „Domnule, a spus el scoţianului, 
îndoindu-vă de un fapt pe care l-am afirmat mi-aţi adus o 
injurie gravă. Crezând că nu e posibil, v-aţi înşelat. Pentru a 
o dovedi tuturor, veţi mânca imediat acest biftec crud, sau 
îmi veţi da socoteală de cuvintele rostite”. Scoţianului i-a 
fost frică şi s-a executat cu o strâmbătură. Atunci, cu cel mai 
desăvârşit sânge rece, James Bruce a adăugat: „Admiţând 
chiar că faptul nu e adevărat, cel puţin nu veţi mai susţine 
că nu e posbil!” 

— Bună ripostă! Exclamă Joe. Dacă scoţianul a făcut 
cumva o indigestie, a meritat-o din plin! Şi dacă la 
întoarcere se va îndoi cineva de călătoria noastră... 

— Ce-ai să faci? 

— Am să-i pun pe cei ce se îndoiesc să mănânce bucăţi din 
Victoria, fără sare şi fără piper! 

Petrecură astfel ziua în glume plăcute. Odată cu puterea, 
le revenea şi speranţa, odată cu speranţa, şi îndrăzneala. 
Amintirea trecutului se ştergea cu repeziciune în faţa, 
viitorului. 

Joe n-ar fi dorit să mai părăsească niciodată acest adăpost 
încântător; era o împărăție a visurilor, şi el se simţea ca 
acasă. 

Doctorul trebui să calculeze poziţia exactă a locului şi o 
trecu în carnetul lui de călătorie, cu mare scrupulozitate: 
15*43' longitudine şi 8*32' latitudine. Kennedy nu regreta 
decât un singur lucru: faptul că nu putea vâna în această 
pădure în miniatură. După părerea lui, situaţia era lipsită 
de ineditul pe care l-ar fi putut da prezenţa animalelor 
sălbatice. 


— Totuşi, dragul meu Dick, reluă doctorul, uiţi repede. Dar 
leul şi leoaica? 

— Eh! Făcu el, cu disprețul pe care-l are adevăratul 
vânător pentru animalul doborât. Dar, în definitiv, prezenţa 
lor în această oază ne face să presupunem că nu suntem 
prea departe de regiuni mai fertile. 

— Slabă dovadă, Dick! Aceste animale, împinse de foame şi 
de sete, parcurg deseori distanţe considerabile. În cursul 
nopţii viitoare, am face bine să aprindem focuri şi să 
veghem cu multă atenţie. 

— Foc la temperatura asta? Dar, în sfârşit, dacă trebuie, o 
voi face! Aş simţi însă o adevărată durere să dăm foc la 
pădurea asta care ne-a folosit atât de mult. 

— Vom fi foarte atenţi să nu o incendiem, pentru ca şi alţii 
să poată găsi aici, la nevoie, un refugiu în mijlocul 
deşertului nisipos, răspunse doctorul. 

— Vom vedea, domnule, dar credeţi că oaza asta este 
cunoscută? 

— Desigur, Joe, este un loc de popas pentru caravanele 
care trec prin centrul Africii şi viaţa lor s-ar putea să nu-ţi 
placă. 

— Ce, sunt şi pe aici Nyam-Nyam-ii aceia îngrozitori? 

— Bineînţeles; de altfel, ăsta-i numele tuturor triburilor 
din aceste ţinuturi şi, în aceeaşi climă, aceleaşi rase trebuie 
să aibă aceleaşi obiceiuri. 

— Ce să-i faci! La urma urmei, e firesc. Dacă sălbaticii ar 
avea gusturile unor gentlemeni, care ar mai fi diferenţa? 
lată că există şi oameni care nu s-ar lăsa rugaţi ca să 
înfulece biftecul scoţianului, ba chiar cu scoţian cu tot! 

Joe se duse să pregătească focurile de noapte, făcându-le 
cât mai mici. Din fericire, precauţiunile fură inutile şi 
fiecare din ei, pe rând, se bucură de un somn liniştit. 

A doua zi, timpul nu se schimbase: se menținea, cu 
încăpățânare, frumos. Balonul rămase nemişcat, fără ca 
vreo oscilație, cât de mică, să trădeze prezenţa vântului. 
Doctorul începu să fie din nou îngrijorat. În cazul când 


călătoria s-ar fi prelungit astfel, proviziile n-ar mai fi fost 
suficiente. După ce erau aproape să moară din lipsă de apă, 
vor muri oare de foame? Îşi recapătă însă încrederea, când 
văzu mercurul coborând simţitor în barometru: erau 
semnele vădite ale unei apropiate schimbări în atmosferă. 

Se hotări să facă preparativele de plecare, pentru a folosi 
prima ocazie. Trebui apoi să restabilească echilibrul 
aerostatului, şi Joe fu nevoit să sacrifice o considerabilă 
parte din preţiosul său minereu. La început se cam codi, 
dar când doctorul îi demonstra că nu putea ridica o 
greutate atât de mare şi îl puse să aleagă între aur şi apă, 
Joe aruncă în nisip o mare cantitate din bolovanii preţioşi, 
fără să mai stea pe gânduri. 

— Cei ce vor veni după noi, spuse el, vor fi miraţi că găsesc 
o comoară într-un asemenea loc. 

— Dar dacă le va găsi vreun savant? 

— Nu te mai îndoi, dragul meu Dick. Va fi foarte surprins 
şi-şi va publica surpriza în nenumărate ziare. Într-o bună zi, 
vom auzi vorbindu-se de un depozit de cuarţ aurifer în 
mijlocul nisipurilor Africii. 

— Şi asta din pricina lui Joe! 

Tot restul zilei, doctorul aşteptă zadarnic să se producă o 
schimbare în atmosferă. 

Căldura fu atât de mare, încât ar fi fost insuportabilă tară 
umbra oazei. Termometrul arăta, la soare, 149*1. 

O adevărată ploaie de foc străpungea aerul. Fu cea mai 
înaltă temperatură observată până atunci. 

Joe pregăti, ca şi în ajun, bivuacul pentru noapte. În timpul 
veghei doctorului şi a lui Kennedy, nu se întâmplă nimic 
nou. Dar spre ora trei dimineaţa, în timpul veghei lui Joe, 
temperatura scăzu brusc, cerul se acoperi cu nori şi 
întunericul deveni mai adânc. 

— Repede, sculaţi-vă! Strigă Joe, trezindu-şi cei doi 
tovarăşi. Repede! Începe vântul! 

— În sfârşit, spuse doctorul privind cerul, vine furtuna! 
Spre Victoria, spre Victoria! 


Era şi timpul să ajungă la ea. Victoria, aplecându-se sub 
puterea uraganului, târa după sine nacela, care grapa 
nisipul în urma ei. 

Dacă, din întâmplare, o parte din balast ar fi căzut la 
pământ, balonul ar fi plecat fără ca ei să mai aibă speranţa 
de a-l regăsi vreodată. 

Dar Joe cel iute de picior alergă din toate puterile şi opri 
nacela, în timp ce aerostatul se întinse pe nisip, riscând să 
se sfâşie. 

Doctorul îşi reluă locul, aprinse arzătorul şi aruncă 
surplusul de greutate. 

Privind pentru ultima oară arborii oazei, care se îndoiau 
sub furtună, călătorii, folosind vântul dinspre vest, 
dispărură în noapte, la o înălţime de două sute de picioare 
deasupra pământului. 

Din momentul plecării, călătorii înaintară cu mare 
repeziciune. Se grăbeau să părăsească deşertul care le 
primejduise viaţa. 

Capitolul XXIX. 

SEMNE DE VEGETAŢIE. IDEEA FANTEZISTĂ A UNUI 
AUTOR FRANCEZ. ŢARA MINUNATĂ. ŢINUTUL ADAMOVA. 
EXPLORĂRILE LUI SPEKE ŞI BURTON ŞI LEGĂTURA LOR 
CU CELE ALE LUI BARTH. MUNȚII ATLANTICA. FLUVIUL 
BENUE. ORAŞUL YOLA. MASIVUL BAGELE. MUNIELE 
MENDIE. 

Spre ora nouă şi un sfert dimineaţa, se iviră câteva semne 
de vegetaţie, ierburi care pluteau deasupra mării de nisip, 
vestindu-le, ca şi lui Cristofor Columb, apropierea 
pământului fertil; mlădiţe tinere scoteau din loc în loc capul, 
printre pietricelele care, pe măsură ce aerostatul înainta, se 
măreau devenind stâncile acestui ocean. Coline mai 
pronunţate începeau să se onduleze la orizont. 

Profilul lor, învăluit în ceaţă, se contura vag şi monotonia 
dispărea. 

Doctorul salută cu bucurie schimbările acestea. Fu gata să 
strige, ca un marinar care e de veghe pe catarg, „pământ! 


Pământ!” 

O oră mai târziu, sub ochii lor se desfăşura continentul, cu 
un aspect mai puţin sălbatic, mai puţin plat, mai puţin gol. 
Câţiva arbori se profilau pe cerul cenuşiu. 

— Suntem într-un ţinut populat? Întrebă vânătorul. 

— Populat este un fel de a spune, domnule Dick. Nu se vad 
încă locuitori. 

— După felul în care înaintăm, nu vom mai aştepta mult, 
spuse Fergusson. 

— Oare suntem tot în ţara negrilor, domnule Fergusson? 

— Da, Joe, şi aşteptăm să ajungem în ţara arabilor. 

— Arabi, domnule, arabi adevăraţi, cu cămile? 

— Nu, fără cămile. Asemenea animale sunt rare, ca să nu 
spun necunoscute, în aceste ţinuturi. Ar trebui să mergem 
câteva grade mai spre nord, pentru a le întâlni. 

— Păcat! 

— Şi pentru ce, Joe? 

— Pentru că, dacă vântul ne-ar fi defavorabil, cămilele ne- 
ar putea folosi. 

— Cum? 

— Mi-a venit o idee. Le-am putea înhăma la nacelă, 
lăsându-le să ne remorcheze împotriva vântului. Ce credeţi? 
— Sărmanul meu Joe, ideea asta a avut-o altul înaintea ta. 

Ba a fost folosită de un autor francez, foarte spirituall, e 
drept, într-un roman. Călătorii sunt purtaţi într-un balon, 

tras de cămile; soseşte un leu care devorează cămilele, 
înghite funia care le lega de nacelă, o trage în locul lor şi 
aşa mai departe. Vezi că totul aparţine fanteziei şi n-are 
nimic comun cu felul nostru de locomoţie. 

Joe, puţin umilit la gândul că de ideea sa se folosise 
altcineva mai înainte, se întreba ce animal, la rândul lui, ar 
fi putut devora leul. Nu găsi însă şi începu să cerceteze din 
nou ţinutul. 

Sub privirile lor se întindea un lac de mărime mijlocie, cu 
un amfiteatru de coline, care nu puteau fi socotite munţi, se 
vedeau văi şerpuitoare, numeroase şi fertile, şi pomii cei 


mai variaţi, ale căror ramuri se împleteau într-o încâlceală 
de nedescris. Elaiull predomina, purtându-şi frunzele lungi 
de cincisprezece picioare pe crengile acoperite de spini 
ascuţiţi; bombaxul2 încărca vântul în trecere cu puful fin al 
seminţelor sale; parfumurile pătrunzătoare ale 
pendanusului3, acest „kenda” al arabilor, îmbălsămau aerul 
până la înălţimea la care zbura Victoria; papayerul4, cu 
frunzele palmate, sterculierul5 care dă nuca de Sudan, 
baobabul şi bananul completau flora bogată a acestor 
regiuni intertropicale. 

— Ce ţinut minunat! Spuse doctorul. 

— lată şi animale! Trebuie să fie pe aproape şi oameni, 
spuse Joe. 

— Ah, ce elefanţi minunaţi! Exclamă Kennedy. Oare n-ar fi 
posibil să rămânem un pic să vânăm pe aici? 

— Cum să ne oprim cu un curent aşa de violent, dragul 
meu Dick? Nu, gustă puţin din chinurile lui Tantal. Te vei 
despăgubi mai târziu. 

Cu ceea ce se vedea jos, puteai pe drept cuvânt să aţâţi 
imaginaţia unui vânător. Lui Dick îi bătea inima să se spargă 
şi degetele i se crispau pe patul armei. 

Fauna acestei ţări echivala cu flora ei. Boul sălbatic se 
tăvălea în ierburile înalte, sub care dispărea cu totul. 
Elefanţi cenuşii, negri sau galbeni, cu adevărat uriaşi, 
treceau ca o trombă prin mijlocul pădurii, rupând, mistuind, 
pustiind, lăsând ca semn al trecerii lor pădurea devastată. 
Pe versantul împădurit al colinelor se prelungeau cascade şi 
cursuri de apă, îndreptate spre nord. Acolo, hipopotamii se 
scăldau cu zgomot; lamantinii6, lungi de douăsprezece 
picioare, cu corpul în formă de peşte, se expuneau la soare 
pe marginea apei, îndreptând spre cer mamelele lor 
rotunde, umflate cu lapte. Era o menajerie rară într-o seră 
minunată, unde mii de păsări sclipeau în mii de culori 
printre plante arborescente. 

După această bogăţie a naturii, doctorul recunoscu 
minunatul ţinut Adamova. 


— Mergem pe urmele descoperirilor moderne; am reluat 
calea întreruptă de călători, prieteni! Vom putea lega 
lucrările căpitanilor Burton şi Speke cu explorările 
doctorului Barth. l-am părăsit pe englezi pentru a regăsi un 
hamburghez, şi în curând vom ajunge la punctul cel mai 
îndepărtat, descoperit de acest îndrăzneţ savant. 

— Mi se pare, spuse Kennedy, că, judecând după drumul 
pe care l-am parcurs, între regiunile explorate de cei doi 
savanţi se găseşte un ţinut întins. 

— Se poate calcula uşor; ia harta şi vezi care este 
longitudinea punctului meridional al lacului Ukereue, atins 
de Speke. 

— Se găseşte la aproape treizeci şi şapte de grade. 

— Şi oraşul Yola, pe care-l vom depăşi astă-seară şi la care 
a ajuns Barth, unde e situat? 

— La aproape 12* longitudine. 

— Deci o diferenţă de douăzeci şi cinci de grade. Ştiind că 
fiecare grad corespunde unei distanţe de şaizeci de mile, 
ajungem la o socoteală totală de o mie cinci sute de mile. 

— O plimbare frumoasă pentru oamenii care ar merge pe 
jos! Spuse Joe. 

— Ar fi totuşi cu putinţă. Livingstone şi Moffat pătrund 
mereu în interior. Nyassa, pe care au descoperit-o, nu este 
atât de departe de lacul Tanganica, descoperit şi de Burton. 
Aceste ţinuturi imense vor fi desigur explorate înainte de 
sfârşitul secolului. Îmi pare rău, însă, adăugă doctorul 
consultându-şi busola, că vântul ne poartă atât spre vest. Aş 
fi dorit să mergem spre nord. 

După un parcurs de douăsprezece ore, Victoria se găsea la 
hotarele Nigritieil. Primii locuitori ai acestui pământ, arabii 
Chuas, îşi păşteau turmele nomade. Vârfurile semeţe ale 
munţilor Atlantica, pe care nu călcase încă picior de 
european şi a căror altitudine este apreciată la o mie trei 
sute de stânjeni, se vedeau la orizont. 

Povârnişul lor occidental îndreaptă toate apele din această 
parte a Africii spre ocean; sunt „Munjii Lunii” ai acestei 


regiuni. 

În sfârşit, înaintea ochilor călătorilor apăru un fluviu 
adevărat şi doctorul recunoscu, după imensele furnicare 
din vecinătate, că este Benue, unul din cei mai mari afluenţi 
ai Nigerului, acela pe care indigenii l-au supranumit 
„Izvorul apelor”. 

— Fluviul acesta, le spuse doctorul însoţitorilor săi, va 
ajunge într-o zi să fie calea naturală de comunicaţie cu 
interiorul Nigritiei. Unul dintre curajoşii noştri căpitani a 
pătruns în susul apei, pe vaporul La Pleiade, până la 
localitatea Yola. Vedeţi dar că suntem într-o regiune 
explorată. 

Numeroşi sclavi munceau câmpul cultivând sorgul, un fel 
de mei care formează baza lor alimentară. Indigenii priveau 
uimiţi zborul Victoriei, care trecea ca un meteor. 

Seara, călătorii se opriră la patruzeci de mile de Yoia. În 
faţa lor se profilau cele două piscuri ascuţite ale muntelui 
Mendif. 

Doctorul aruncă ancorele, care se agăţară de vârful unui 
copac mai înalt. Dar un vânt foarte puternic bălăbănea atât 
de violent aerostatul, încât uneori îl culca orizontal, ceea ce 
făcea ca poziţia nacelei să fie foarte periculoasă. 

Fergusson nu închise ochii toată noaptea. De mai multe ori 
se gândi să taie cablul de legătură şi să fugă din faţa vijeliei. 
În sfârşit, furtuna se linişti şi oscilaţiile aerostatului încetară 
să mai fie îngrijorătoare. 

A doua zi, vântul era mai domol, dar îi îndepărtă pe 
călătorii noştri de oraşul Yola, care, reconstruit de fulani, 
trezise curiozitatea lui Fergusson. Totuşi trebui să se 
resemneze, îndreptându-se spre nord şi chiar puţin spre 
est. 

Kennedy propuse să se facă un popas în această regiune 
cu vânat îmbelşugat. Joe pretindea că era nevoie de carne 
proaspătă, însă obiceiurile sălbatice ale locuitorilor, 
atitudinea lor duşmănoasă şi cele câteva focuri de armă 
trase asupra lor îl determinară pe doctor să continue 


călătoria. Treceau pe deasupra unui ţinut unde se 
desfăşurau masacre şi incendii, unde luptele nu mai 
încetau, ţinut în care sultanii îşi stăpânesc regatele prin 
cele mai groaznice măceluri. Sumedenie de sate cu 
populaţie numeroasă şi colibe lungăreţe se întindeau între 
locuri de păşune, cu iarbă înaltă, presărată cu floricele 
violete. Colibele, asemănătoare unor stupi uriaşi, erau 
apărate de garduri înalte, cu creste ascuţite. 

Cu toate eforturile doctorului, balonul înainta spre nord- 
est, spre muntele Mendif, care dispăruse în mijlocul norilor. 
Piscurile înalte ale acestor munţi separă bazinul Nigerului 
de bazinul Lacului Ciad. 

Curând apăru în zare muntele Bagele, cu cele douăzeci şi 
opt de sate de pe coastele sale, adunate ca puişorii în jurul 
cloştii. Un spectacol minunat pentru cei care aveau putinţa 
să domine şi să cuprindă cu vederea toată priveliştea. Prin 
văgăuni se întindeau câmpuri de orez şi de alune de 
pământ. 

La ora trei, Victoria se găsea în faţa muntelui Mendif. Nu-l 
puteau ocoli, aşa că trebuiau să treacă pe deasupra lui. 
Doctorul dădu balonului o nouă forţă de ascensiune de 
aproape o mie şase sute de livre, cu ajutorul unei 
temperaturi mărite la 180*1. Balonul se ridică la peste opt 
mii de picioare. Era cea mai mare înălţime atinsă în timpul 
acestei călătorii şi temperatura scăzu într-atât, încât 
doctorul şi tovarăşii săi trebuiră să se folosească de pături. 

Fergusson grăbi coborârea, deoarece anvelopa 
aerostatului se umflase la maximum. Avu totuşi timp să 
constate originea vulcanică a muntelui, ale cărui cratere 
stinse nu mai erau decât nişte prăpăstii adânci. Grămezi 
mari de excremente de păsări dădeau coastelor muntelui 
Mendif aparenţa unor stânci calcaroase. Era acolo 
îngrăşământ, care ar fi ajuns pentru tot pământul Statelor 
Unite. 

La ora cinci. Victoria, apărată de vânturile de sud, înainta 
încet de-a lungul coastelor muntelui şi se opri într-o poiană 


mare, departe de orice aşezare omenească. Îndată ce 
pământul fu atins, se luară toate măsurile ca balonul să fie 
bine fixat şi Kennedy, cu puşca în mână, se îndreptă spre 
câmpia înclinată. Curând se întoarse cu o jumătate de 
duzină de rațe sălbatice şi cu un soi de sitari, pe care Joc îi 
prepară cu cea mai mare pricepere. 

Masa fu plăcută, iar noaptea o petrecură într-o odihnă 
desăvârşită. 

Capitolul XXX. 

MOSECIA. ŞEICUL. DENHAM, CLAPPERTON, UDNEY, 
VOGEL. CAPITALA ȚINUTULUI LOGGUM. TOOLE. 

LINIŞTE DEASUPRA REGIUNII KERNAK. 

GUVERNATORUL ŞI CURIEA SA. ATACUL. 

PORUMBEII INCENDIATORI. 

A doua zi, la 11 mai, Victoria îşi reluă drumul aventuros. 

Călătorii aveau încredere în balon, aşa cum au marinarii în 
corabia lor. 

Uragane cumplite, călduri tropicale, ascensiuni 
periculoase, coborâri şi mai periculoase - din toate acestea 
ieşiseră cu bine. S-ar putea spune că Fergusson conducea 
balonul cu o singură mişcare; aşa că, deşi nu cunoştea 
punctul de sosire, nu se mai temea de rezultatul călătoriei. 
În locurile acestea, însă, prudenţa îi obliga să ia cele mai 
severe precauţiuni. Ceru, aşadar, prietenilor săi, să fie 
pregătiţi pentru orice întâmplare, în orice clipă. Vântul îi 
purta acum spre nord şi pe la orele nouă zăriră marele oraş 
Mosfeia, aşezat pe un deal, între doi munţi înalţi. 

Mosfeia avea o poziţie strategică greu de cucerit. Puteai 
ajunge Ia el pe o singură cale: un drum îngust între o 
întindere mlăştinoasă şi o pădure. 

În clipa apariţiei lor, un şeic, îmbrăcat în culori vii, însoţit 
de o escortă călare, precedat de iscoade şi trâmbiţaţi, care-l 
croiau drum înlăturând crengile din cale, îşi făcea intrarea 
în oraş. 

Doctorul cobori, pentru a-i privi mai de aproape pe 
indigeni, dar când aceştia văzură balonul, se înspăimântară 


îngrozitor şi începură să fugă cât îi ţineau picioarele sau cât 
îi puteau duce caii. 

Numai şeicul rămase nemişcat. Îşi luă arma, o încarcă şi 
aşteptă mândru. 

Doctorul se apropie la o înălţime de vreo cincizeci de 
picioare şi-l salută în limba arabă, cu vocea sa plăcută. 

La auzul acestor cuvinte venite din cer, şeicul descăleca, 
se prosternă în praful drumului şi doctorul nu-l mai putu 
scoate din adoraţia sa. 

— Ar fi cu neputinţă ca aceşti oameni să nu ne ia drept 
fiinţe supranaturale, deoarece pe primii europeni veniţi 
printre ei i-au socotit o rasă supraomenească. Când şeicul 
va povesti întâlnirea, desigur că va împodobi întâmplarea 
cu toată puterea imaginaţiei. Gândiţi-vă ce vor face din noi 
într-o zi legendele... 

— Ar fi foarte supărător, răspunse vânătorul. Din punct de 
vedere al civilizaţiei, ar fi mai bine să ne socotească simpli 
oameni. Asta le-ar da negrilor o cu totul altă părere despre 
europeni. 

— De acord, dragul meu Dick, dar ce putem face? Oricât ai 
explica savanților acestui ţinut mecanismul unui aerostat, ei 
nu vor înţelege nimic şi vor admite întotdeauna intervenţia 
supranaturalului. 

— Domnule, întrebă Joe, aţi vorbit despre primii europeni 
care au explorat ţinutul. Care sunt ei, vă rog? 

— Dragul meu, ne aflăm pe drumul urmat de maiorul 
Denham; el a fost primit de sultanul din Mandara, chiar la 
Mosfeia. Părăsise Bornu-ul şi-l întovărăşise pe şeic, într-o 
expediţie contra felatahilor; a asistat la atacul oraşului, care 
rezista curajos gloanţelor arabe, numai cu săgețile sale, 
reuşind să pună pe fugă trupele şeicului. Toate astea, însă, 
nu erau decât un pretext pentru omoruri, jafuri şi 
prădăciuni. Maiorul a fost jefuit cu desăvârşire, dezbrăcat 
de haine, şi nu s-ar fi întors niciodată la Kuka, oraşul 
capitală al regiunii Bornu, dacă, pentru a scăpa din mâna 


învingătorilor, nu s-ar fi ascuns sub burta unui cal ce fugea 
în galop nebun. 

— Dar cine era maiorul Denham? 

— Un curajos englez care, din anul 1822 până în 1824, a 
condus o expediţie în Bornu, întovărăşit de căpitanul 
Clapperton şi de doctorul Udney. Ei au plecat din Tripoli în 
luna martie, au ajuns la Murzuk, capitala Fezzanului şi, 
mergând pe drumul pe care l-a urmat mai târziu doctorul 
Barth pentru a se întoarce în Europa, au ajuns, la 16 
februarie 1823, la Kuka, în apropierea Lacului Ciad. 
Denham a întreprins diferite explorări în Bornu, Mandara şi 
pe malurile orientale ale lacului. În acest timp, la 15 
decembrie 1823, căpitanul Clapperton şi doctorul Udney 
intrară în Sudan şi ajunseră până la Sakaton, iar Udney 
muri de oboseală şi epuizare, în oraşul Murmur. 

— Această parte a Africii, spuse Kennedy, a pricinuit, 
aşadar, pierderi printre oamenii de ştiinţă! 

— Da, ţinutul este fatal. Mergem direct spre regiunea 
Barghimi, pe care Vogel a străbătut-o în 1856, pentru a 
pătrunde până la Wadd, unde a dispărut, fanarul acesta, în 
vârstă de douăzeci şi trei de ani, a fost trimis pentru a 
conlucra cu doctorul Barth; ei se întâlniră la 1 decembrie 
1854. Apoi Vogel începu să exploreze ţinutul. Către sfârşitul 
anului 1856, el îşi făcea cunoscută, în ultimele sale scrisori, 
intenţia de a cerceta ţinutul Wadai, în care nici un european 
nu ajunsese încă. Se pare că a pătruns până la Wara, 
capitala ținutului unde, după unii, a fost făcut prizonier, iar 
după alţii a fost omorât, pentru că ar fi încercat 
ascensiunea unui munte sfânt din regiunea aceea. Dar 
moartea exploratorilor nu trebuie acceptată aşa de uşor, 
deoarece aceasta presupune că nu mai e nevoie să fie 
căutaţi. Astfel, de câte ori nu a fost anunţată oficial moartea 
doctorului Barth, ceea ce, pe drept, l-a supărat foarte mult. 
Este deci posibil ca Vogel să fi fost făcut prizonier de 
sultanul din Wadai, care nădăjduise să obţină bani pentru 
răscumpărarea lui. Baronul de Neimans porni şi el spre 


Wadai, dar muri în drum, la Cairo, în 1855. Ştim acum că 
domnul de Heugilin se găseşte pe urmele lui Vogel cu o 
expediţie trimisă de la Leipzig. Aşa că vom afla curând 
despre soarta acestui călător tânăr şi îndrăzneţ. 

Mosfeia dispăruse de mult la orizont. Mandara îşi 
desfăşura în văzul călătorilor minunatele sale bogății: 
pădurile de salcâmi şi plante erbacee din câmpiile de indigo 
şi bumbac. Shari, care se vărsa la optzeci de mile mai 
departe în Lacul Ciad, curgea în rostogoliri aprige. 

Doctorul arătă tovarăşilor săi, pe harta lui Barth, cursul 
apei: 

— Vedeţi, spuse el, că lucrările acestui savant sunt foarte 
precise. Ne îndreptăm direct spre districtul Loggum şi 
poate chiar spre capitala Kernak. Acolo a murit, în vârstă de 
abia douăzeci şi doi de ani, sărmanul 'Toole. Era un tânăr 
englez din regimentul 80, care-şi găsi moartea după ce se 
întâlnise cu maiorul Denham. Acest ţinui imens poate fi 
foarte bine numit „cimitirul europenilor”. 

Câteva bărci lungi de cincizeci de picioare coborau cursul 
fluviului Shari. Victoria, la o mie de picioare de pământ, 
atrăgea foarte puţin atenţia indigenilor. Vântul, care suflase 
cu oarecare putere până atunci, avea tendinţa să scadă. 

— Vom fi oare din nou prinşi într-o zonă calmă? Întrebă 
doctorul. 

— Nu-i nimic! Acum nu ne mai temem nici de lipsa de apă, 
nici de pustiu! 

— Nu, dar ne temem de populaţii mai primejdioase decât 
pustiul şi lipsa de apă! 

— Priviţi, spuse Joe, ceva care seamănă cu un oraş. 

— Este Kernak. Ultimele adieri ale vântului ne poartă într- 
acolo şi, dacă ne interesează, putem să-i facem planul exact. 

— Nu ne apropiem? Întrebă Kennedy. 

— Nimic mai uşor, Dick! Ne aflăm deasupra oraşului! Daţi- 
mi voie să strâng puţin robinetul arzătorului; coborârea 
noastră nu va întârzia. 


Peste o jumătate de oră, Victoria rămăsese nemişcată, la 
două sute de picioare deasupra solului. 

— Iată-ne, spuse doctorul, mai aproape de Kernak, decât 
ar putea fi de Londra un om cocoţat în cupola Sf. Paul. 
Astfel putem privi în voie. 

— Ce e cu zgomotul ăsta ca de ciocănaşe, care se aude din 
toate părţile? 

Joe privi cu atenţie şi văzu că zgomotul era pricinuit de 
numeroşi ţesători, care-şi băteau în aer liber pânzele 
întinse pe trunchiuri de arbori. 

Capitala districtului Loggum se vedea întreagă, ca şi cum 
ar fi fost desenată pe un plan; era un adevărat oraş, cu case 
aliniate şi cu străzi largi. În mijlocul unei pieţe mari se ţinea 
un târg de sclavi. Era o mare afluenţă de vase de transport, 
căci indigenele din Mandara, cu picioarele şi cu mâinile 
foarte mici, se bucurau de mare căutare şi se găseau aici de 
cumpărat foarte convenabil. 

La apariţia Victoriei, se petrecu acelaşi lucru ca şi în alte 
părţi: întâi strigăte, apoi o mirare profundă. 

Afacerile fură părăsite, lucrul fu întrerupt şi zgomotul 
încetă. 

Călătorii rămăseseră într-o imobilitate perfectă, 
nepierzând nici un detaliu al acestui oraş populat; coborâră 
chiar la şaizeci de picioare deasupra lui. 

Atunci ieşi din locuinţa sa guvernatorul ținutului Loggum, 
cu un steag verde şi întovărăşit de muzicanți care suflau din 
toate puterile în nişte instrumente, făcute din coarne de 
bivol, scoțând sunete aspre. Mulțimea se adună în jurul lui. 

Doctorul Fergusson căută să se facă auzit, dar îi fu peste 
putinţă. 

Aceşti oameni, care aveau fruntea înaltă, părul cârlionţat, 
nasul aproape acvilin, păreau un popor mândru şi 
inteligent, dar prezenţa Victoriei îi tulbura într-un chip 
ciudat. Se vedeau călăreţi alergând în toate direcţiile. Era 
limpede că trupele guvernatorului se adunau să lupte 
împotriva extraordinarei apariţii. 


Joe flutură în zadar batiste de toate culorile; nu obţinu nici 
un rezultat. 

În vremea aceasta, şeicul, înconjurat de curtea sa, ceru să 
se facă linişte şi rosti un discurs, pe care doctorul nu putu 
să-l înţeleagă, fiind vorba de o arabă amestecată, dar îşi 
dădu seama, după limba universală a gesturilor, că erau 
invitaţi să plece. Nici el nu dorea altceva, însă îi era 
imposibil s-o facă, din cauză că vântul încetase. 

Imobilitatea balonului îl scoase din sărite pe şeic, iar 
curtenii săi începură să urle pentru a obliga monstrul s-o ia 
din loc. Curtenii păreau personaje foarte ciudate din pricina 
celor cinci-şase cămăşi de diferite culori, pe care le purtau. 
Aveau un pântec enorm, care părea nenatural. Doctorul le 
explică tovarăşilor săi, miraţi, că acest port era un mijloc de 
a-l linguşi pe sultan. Rotunjimea abdomenului arăta ambiția 
oamenilor. Toţi aceşti oameni graşi gesticulau şi strigau; dar 
unul, care părea să fie prim-ministru, judecând după 
grăsimea sa, striga mai tare decât toţi. Mulțimea negrilor îşi 
amesteca urletele cu strigătele curtenilor, gesticulând ca 
maimuţele, ceea ce producea o mişcare uniformă a peste 
zece mii de braţe. Călătorii însă nu se intimidară. Atunci 
soldaţii, înarmaţi cu arcuri şi săgeți, se aşezară în linie de 
bătaie. Victoria îşi dilată hidrogenul şi se înălţă liniştită 
dincolo de zona periculoasă. Şeicul îşi îndreptă arma spre 
balon, dar Kennedy, care îl urmărea, îi sfărâmă cu un glonţ 
arma din mână. 

După această lovitură neaşteptată, urmă o zăpăceală 
generală; toţi o luară la fugă şi se ascunseră prin colibe, 
prin case şi oraşul rămase pustiu tot restul zilei. Veni 
noaptea; vântul nu se pornise. 

Trebuiau să se resemneze să rămână nemişcaţi, la trei 
sute de picioare înălţime. 

Nici un foc nu strălucea în noapte. Domnea o linişte de 
mormânt. Doctorul îşi încorda atenţia; liniştea asta putea 
ascunde o capcană. Şi Fergusson avea dreptate să vegheze. 
Spre mijlocul nopţii, oraşul apăru ca un rug; mii de raze 


luminoase se încrucişau ca nişte rachete, formând o 
țesătură de linii de foc. 

— Ce ciudat! Spuse doctorul... 

— Dar ce-i asta? Glăsui Kennedy. S-ar spune că incendiul 
urcă şi se apropie de noi. 

Într-adevăr, în hărmălaia strigătelor îngrozitoare şi a 
pocniturilor de armă, focul urca spre Victoria. Joe se pregăti 
să arunce o parte din lest. Fergusson îşi lămuri îndată 
fenomenul. 

Mii de porumbei, ale căror cozi erau îmbibate cu materii 
combustibile aprinse, fuseseră aruncaţi împotriva Victoriei; 
înspăimântați, ei zburau formând în atmosferă zigzaguri de 
foc. 

Kennedy îşi descarcă armele asupra lor, dar ce putea să 
facă împotriva unei armate atât de numeroase? Porumbeii 
înconjuraseră nacela şi balonul, ai cărui pereţi reflectau 
lumina, părând învăluiţi într-o reţea de foc. Doctorul zvârli 
fără nici o ezitare încă o bucată de cuarţ şi astfel ajunse în 
afara zonei unde zburau păsările primejdioase. 

Timp de două ore porumbeii se mai văzură ici şi colo, în 
noapte; apoi, puţin câte puţin, numărul lor scăzu, luminile 
se stinseră. 

— Acum putem să dormim liniştiţi, spuse doctorul. 

— Locuitorii acestor ţinuturi au o imaginaţie bogată. 

— Da, ei întrebuinţează în mod curent porumbeii, ca să 
incendieze colibele satelor, dar de data aceasta satul a 
zburat mai sus decât incendiatorii lui. 

— Cu siguranţă că un balon n-are a se teme de duşmani, 
spuse Kennedy. 

— Ba da, replică doctorul. 

— Care sunt aceia? 

— Imprudenţii pe care-i duce în nacelă. Aşa că, prieteni, să 
fim întotdeauna şi peste tot foarte atenţi. 

Capitolul XXXI. 

PLECAREA ÎN NOAPTE. CEI TREI. 

PASIUNEA LUI KENNEDY. MĂSURI DE PREVEDERE. 


DE-A LUNGUL FLUVIULUI SHARI. LACUL CIAD. 

APA LACULUI. HIPOPOTAMUL. 

UN GLONȚ PIERDUT. 

Pe la trei dimineaţa, Joe, care era de pază, văzu cum 
oraşul începe să dispară dedesubtul lor. Victoria pornise. 
Doctorul şi Kennedy se treziră. Consultând busola, 
Fergusson constată cu satisfacţie că vântul îi purta spre 
nord-est! 

— Avem noroc! Spuse el. Vom ajunge chiar astăzi la Lacul 
Ciad. 

— Este vorba de o întindere mare de apă? Întrebă 
Kennedy. 

— Considerabilă, dragul meu Dick! S-ar putea să aibă o 
sută douăzeci de mile în lungime şi tot atâta în lăţime. 

— Faptul că vom trece peste o mare întindere de apă va 
aduce puţină variaţie în călătoria noastră. 

— Dar n-avem de ce să ne plângem; călătoria e foarte 
variată şi, mai ales, se desfăşoară în condiţiile cele mai 
bune. 

— Fără îndoială, Samuel. Afară de lipsurile îndurate în 
deşert, nu am întâmpinat nici un pericol serios. 

— Adevărul este că „Victoria” noastră s-a comportat 
totdeauna minunat. Astăzi este 12 mai, iar noi am plecat la 
18 aprilie; avem deci douăzeci şi cinci de zile de drum. Încă 
douăsprezece zile şi vom ajunge. 

— Unde? 

— Nu ştiu încă, dar ce importanţă are? 

— Ai dreptate, Samuel, să lăsăm Providenţei grija de a ne 
conduce şi de a ne păstra sănătoşi, aşa cum suntem acum. 
Nici nu s-ar zice că am trecut peste cele mai infestate 
ţinuturi. 

— Putem fi mulţumiţi de noi. 

— Ura, pentru călătoriile aeriene! Strigă Joe. lată-ne, după 
douăzeci şi cinci de zile, sănătoşi, bine hrăniţi, odihniţi... 
Poate prea odihniţi, căci picioarele au început să-mi 


amorţească şi nu m-aş supăra dacă aş putea să mi le 
dezmorţesc, mergând treizeci de mile pe jos. 

— Îţi vei împlini dorinţa pe străzile Londrei, Joe. Dar, ca 
încheiere, am plecat trei, ca Denham, Clapperton şi 
Overweg, ca Barth, Richardson şi Vogel, şi, mai norocoşi 
decât înaintaşii noştri, suntem încă împreună toţi trei. Este 
foarte important să nu ne despărţim, în cazul când unul 
dintre noi s-ar afla pe pământ şi Victoria ar trebui să urce 
pentru a scăpa de un pericol neaşteptat, cine ştie dacă l-am 
mai vedea vreodată. Aşa că eu îi spun deschis lui Kennedy: 
nu-mi place să se depărteze pretinzând că vânează. 

— Îmi vei îngădui, totuşi, prietene Samuel, să-mi satisfac 
fantezia asta. N-ar fi rău să ne refacem proviziile; dealtfel, 
înainte de plecarea noastră, m-ai lăsat să întrevăd o serie 
de vânători grozave şi până acum nu prea m-ain bucurat de 
ele, pe drumul urmat de Anderson şi Cumming. 

— Dragul meu Dick, te înşeală memoria, sau modestia te 
face să uiţi isprăvile tale? Mi se pare că, fără să mai vorbim 
de micul vânat, ai pe conştiinţă o antilopă, un elefant şi doi 
lei. 

— Bine, ce înseamnă asta pentru un vânător african, care 
vede trecând pe dinaintea puştii sale toate animalele 
pământului? Uite! Priveşte turma aceea de girafe! 

— Astea girafe? Se miră Joe. Sunt numai cât un pumn! 

— Pentru că ne aflăm la o mie de picioare deasupra lor. De 
aproape ai vedea că sunt de trei ori mai înalte decât tine. 

— Şi ce zici de turma asta de gazele? Întrebă Kennedy. Şi 
de struţii ăştia care aleargă cu iuţeala vântului? 

— Ăştia sunt struţi? Întrebă Joe. Sunt găini, ca toate 
găinile! 

— Samuel, nu putem să ne apropiem? 

— Putem să ne apropiem, Dick, dar nu să aterizăm. Atunci, 
la ce bun să ucizi nişte animale care nu-ţi vor folosi la 
nimic? Dacă ar fi vorba să omori un leu, un tigru, o hienă, ai 
înţelege; ar fi un animal sălbatic mai puţin! Dar să ucizi o 
antilopă, o gazelă, fără alt folos decât satisfacerea 


superficială a pasiunii tale de vânător? Nu face să-ţi dai 
atâta osteneală. În sfârşit, prietene, vom cobori la o sută de 
picioare de sol şi, dacă vei putea descoperi vreun animal 
sălbatic, ne vei face plăcere trimiţându-i un glonţ în inimă. 

Victoria cobori puţin câte puţin, dar rămase la o înălţime la 
care să fie în afară de orice pericol. În acest ţinut sălbatic şi 
suprapopulat, trebuiau să se ferească de primejdiile 
neaşteptate. 

Călătorii urmau acum cursul fluviului Shari. Malurile 
încântătoare ale apei dispăreau sub umbra copacilor de 
nuanţe diferite; liane şi plante agăţătoare şerpuiau în toate 
direcţiile, formând o îmbinare ciudată de culori. Crocodilii 
se tolăneau la soare sau se aruncau în apă, cu repeziciunea 
unor şopârle; se hârjoneau ieşind la mal pe numeroasele 
ostroave verzi, presărate de-a lungul fluviului. 

Depăşiră astfel districtul Maffatay, răsfăţat în mijlocul unei 
naturi bogate şi pline de verdeață. 

Pe la ora nouă dimineaţa, doctorul Fergusson şi prietenii 
săi ajunseră la malul meridional al Lacului Ciad, acea Mare 
Caspică a Africii, a cărei existenţă fusese socotită mult timp 
ca o poveste - marea interioară la care ajunseseră 
expedițiile lui Denham şi Barth. 

Doctorul încercă să-şi fixeze configuraţia actuală a 
terenului, care era cu totul diferită de aceea din anul 1847. 

Într-adevăr, nu este cu putinţă să întocmeşti o hartă 
exactă a acestui lac. El este înconjurat de mlaştini greu de 
străbătut, în care Barth fusese pe punctul să-şi piardă viaţa. 
De la un an la altul, mlaştinile, împânzite de trestii şi de 
papiruşi care ating o înălţime de cincisprezece picioare, 
sunt acoperite de năvala apelor şi măresc întinderea 
lacului. Deseori oraşele aşezate pe maluri sunt pe jumătate 
înecate, aşa cum s-a întâmplat cu Ngomu în 1856. Acum, pe 
locul unde se ridicau locuinţele din Bornu se scăldau 
hipopotamii şi aligatoriil. 

Soarele îşi revărsa razele orbitoare peste faţa liniştită a 
lacului. 


Doctorul vru să constate felul apei, despre care se crezuse 
multă vreme că ar fi sărată. Apropierea de suprafaţa ei nu 
prezenta nici un pericol, astfel că aerostatul cobori foarte 
jos. Nacela aluneca deasupra undelor ca o pasăre în zbor, la 
o înălţime de numai cinci picioare. 

Joe scufundă o sticlă şi o scoase pe jumătate plină; gustară 
apa, dar găsiră că nu este prea bună de băut. Avea un uşor 
gust de natriu. 

În timp ce doctorul nota rezultatul experienţei, o 
detunătură de armă răsună lângă el. Kennedy nu rezistase 
ispitei de a trage un foc asupra unui hipopotam oribil. 
Animalul, care respira liniştit, dispăru la zgomotul 
detunăturii, fără să arate că glonţul vânătorului i-ar fi făcut 
vreun rău. 

— Ar fi fost mai bine să-l înjunghiaţi! Spuse Joe. 

— Şi cum? 

— Cu una din ancorele noastre. Ar fi fost o momeală bună 
pentru un asemenea animal. 

— Hei, spuse Kennedy, Joe are într-adevăr o idee... 

— Pe care vă rog să n-o puneţi în practică, răspunse 
doctorul. Animalul ne-ar trage după el, acolo unde nu avem 
ce căuta, mai ales acum când suntem lămuriţi asupra 
calităţii apei Lacului Ciad. 

— Şi peştele ăsta se poate mânca, domnule Fergusson? 

— Peştele tău, Joe, este un mamifer din genul 
pachidermelor! Se spune despre carnea lui că este 
minunată la gust şi constituie obiectul unui comerţ intens, 
făcut de triburile de pe malurile lacului. 

— În cazul ăsta, îmi pare rău că focul de armă al domnului 
Dick nu a dat rezultate mai bune. 

— Pe animalul acesta nu-l poţi omori decât dacă-l loveşti în 
burtă sau între coaste; pesemne că glonţul lui Dick nu l-a 
vătămat câtuşi de puţin. Dar ne vom opri la extremitatea 
nordică a lacului, dacă locul mi se va părea prielnic. Acolo, 
Kennedy se va găsi în plină menajerie şi va fi despăgubit din 
plin. 


— Aş vrea, spuse Joe, ca domnul Dick să vâneze 
hipopotami, ca să pot gusta carnea acestui animal. Că doar 
n-o să ne hrănim în centrul Africii cu sitari şi prepeliţe, ca în 
Anglia. 

Capitolul XXXII. 

CAPITALEI REGIUNII BORNU. INSULELE BIDCIIOMAH. 

VULTURII. ÎNGRIJORĂRILE DOCTORULUI. 
PREVEDERILE SALE. UN ATAC ÎN ATMOSFERĂ. 
ÎNVELIŞUL BALONULUI SE RUPE. CĂDEREA. 
DEVOTAMENTUL SUBLIM. 

COASTA NORDICĂ A LACULUI. 

De când ajunsese la Lacul Ciad, Victoria întâlnise un 
curent care se îndrepta mai mult spre est. Câţiva nori 
temperau căldura zilei. Se simţea, de altfel, puţină mişcare 
de aer deasupra întinderii de apă; dar către ora unu, 
balonul, trecând pieziş peste partea aceasta a lacului, 
înainta din nou deasupra pământului, pe o întindere de 
şapte-opt mile. 

Deşi la început această direcţie îl cam nemulţumi, doctorul 
nu se mai plânse când zări oraşul Kuka, faimoasa capitală a 
regiunii Bornu. Putu s-o vadă câteva clipe, înconjurată de 
zidurile ei de argilă albă. Câteva moschei, destul de 
grosolan construite, se ridicau greoaie deasupra 
aglomerării de case arabe, asemănătoare unor zaruri, în 
curţile caselor şi în pieţele publice creşteau palmieri şi 
arbori de cauciuc, împodobiţi cu o boltă de frunziş lat de 
peste o sută de picioare. Joe observă că umbrelele acestea 
naturale, imense, erau în raport direct cu arşiţa razelor 
soarelui, astfel că ajunse la concluzii plăcute în legătură cu 
natura care se dovedise atât de prevăzătoare. 

Kuka se compune, în realitate, din două oraşe distincte, 
despărțite printr-un „dendal”, un bulevard larg de trei sute 
de stânjeni, care de obicei e tixit de pietoni şi călăreţi. De o 
parte se ridică oraşul bogat, cu case înalte şi sănătoase; de 
cealaltă parte se înghesuie oraşul sărac, o îngrămădire 
tristă de colibe joase, conice, unde locuieşte populaţia 


nevoiaşă. Kennedy găsi că ar semăna cu un Edinburgh 
întins pe o câmpie, cu cele două oraşe ale sale complet 
deosebite. 

Dar călătorii abia apucaseră să vadă toate acestea că, 
datorită instabilității care caracterizează curenţii de aer din 
acest ţinut, un vânt opus îi duse brusc înapoi pe o distanţă 
de aproape patruzeci de mile deasupra Lacului Ciad. 

Li se oferi atunci un alt spectacol: puteau vedea 
numeroase insule ale lacului, locuite de biddiomahi, pirați 
sângeroşi şi foarte temuţi, a căror vecinătate era tot aşa de 
primejdioasă ca aceea a tuaregilor din Sahara. Sălbaticii se 
pregăteau, curajoşi, să primească Victoria cu lovituri de 
săgeți şi de pietre, dar aceasta, zburând ca un uriaş 
cărăbuş, se grăbi să depăşească insulele. 

Joe, care între timp cercetase orizontul, îi spuse lui 
Kennedy: 

— Pe legea mea, domnule Dick, dumneavoastră, care vă 
gândiţi mereu la vânătoare, priviţi colo ceva care vă va 
plăcea. 

— Ce este, Joe? 

— Şi de data asta nimeni nu se va opune focurilor de armă. 

— Dar ce este? 

— Vedeţi colo cârduri de păsări mari, care se îndreaptă 
spre noi? 

— Păsări? Întrebă doctorul luându-şi luneta. 

— Se văd! Răspunse Kennedy. Sunt aproape o duzină. 

— Paisprezece, dacă nu vă supăraţi! Răspunse Joe. 

— Să dea Dumnezeu să fie de o specie vătămătoare pentru 
ca bunul nostru Samuel să nu mai aibă nimic de obiectat. 

— Nu voi protesta, răspunse Fergusson, dar aş fi preferat 
ca păsările acestea să fie cât mai departe de noi. 

— Vă temeţi de ele?! Exclamă Joe. 

— Sunt vulturii mărilor, Joe, şi încă specia cea mai mare. 
Dacă ne atacă? 

— Ne vom apăra, interveni Kennedy. Doar avem un 
arsenal întreg pentru a le primi cum se cuvine! Dar nu cred 


ca păsările astea să fie atât de primejdioase. 

— Cine ştie? Răspunse doctorul. 

După zece minute, cârdul se apropiase în bătaia puştilor; 
cele paisprezece păsări străpungeau aerul cu ţipetele lor 
răguşite şi înaintau spre aerostat, mai mult furioase decât 
speriate de prezenţa lui. 

— Cum ţipă! Se miră Joe. Ce zgomot diavolesc! De bună 
seamă, nu le convine că le-am încălcat domeniul şi că ne-am 
permis să zburăm ca ele. 

— Într-adevăr, au o înfăţişare destul de războinică, şi dacă 
ar fi înarmate cu o carabină Purdey Moore, m-aş teme de 
ele. 

— Nu au nevoie de aşa ceva, răspunse Fergusson, care 
devenise serios îngrijorat. 

Vulturii mărilor zburau cu o repeziciune fantastică, în 
cercuri mari, care însă se micşorau, apropiindu-se puţin 
câte puţin de Victoria. 

Uneori îşi schimbau pe neaşteptate direcţia, într-un unghi 
îndrăzneţ de brusc, cu viteza unui bolid. 

Doctorul, neliniştit, hotări să se ridice, pentru a scăpa de 
vecinătatea periculoasă. Dilată hidrogenul balonului, care 
nu întârzie să se înalțe. Dar vulturii, nefiind dispuşi să-i 
părăsească, se ridicară şi ei. 

— Au aerul că sunt supăraţi, spuse vânătorul încărcându-şi 
arma. 

Într-adevăr, păsările se apropiau, şi câteva din ele, 
ajungând chiar până la cincizeci de picioare, păreau că 
înfruntă armele lui Kennedy. 

— Abia mă mai pot stăpâni să nu trag în ele, spuse acesta. 

— Nu, Dick, nu! Să nu le înfuriem fără motiv. Ar însemna 
să le provocăm. 

— Dar aş scoate-o uşor la capăt! Uşor! 

— Te înşeli, Dick! 

— Avem pentru fiecare dintre ele câte un glonţ! 

— Şi dacă se înalţă spre partea superioară a balonului, 
cum le mai nimereşti? Închipuie-ţi că te-ai afla în prezenţa 


unor lei, pe uscat, sau a unor rechini, în mijlocul oceanului. 
Pentru aeronauţi, situaţia este tot atât de periculoasă. 

— Vorbeşti serios, Samuel? 

— Foarte serios, Dick! 

— Atunci să aşteptăm? 

— Aşteaptă! Fii gata pentru atac, dar să nu tragi fără 
ordinul meu. 

Păsările se apropiară la o distanţă foarte mică. Acum 
puteai să distingi perfect gâtul lor pleşuv, întins, iar în clipa 
când se sforţau, să ţipe, li se vedeau şi moţurile 
cartilaginoase, împodobite cu umflături violete, zbârlite din 
cauza furiei. Erau din specia cea mai mare. Corpul lor avea 
o lungime de peste trei picioare; partea de jos a aripilor 
albe strălucea în soare; s-ar fi spus că sunt rechini înaripaţi, 
cu care de altfel se asemănau foarte mult. 

— Ne urmăresc! Spuse doctorul, văzând cum păsările se 
ridică odată cu balonul. Şi noi urcăm în zadar, căci ele pot 
zbura mai sus decât noi. 

— Ei bine, ce e de făcut? Întrebă Kennedy. Doctorul nu 
răspunse. 

— Ascultă, Samuel, reluă vânătorul, sunt paisprezece 
păsări. Trăgând cu toate armele noastre, avem 
şaptesprezece lovituri. N-am putea în felul ăsta să le 
împuşcăm sau măcar să le împrăştiem? Eu mă însărcinez cu 
o parte din ele! 

— Nu mă îndoiesc de dibăcia ta, Dick. Le socotesc moarte 
pe acelea care vor ajunge în bătaia puştii tale, dar îţi repet 
că dacă atacă partea superioară a balonului, unde nu vei 
putea să le vezi, vor sparge învelişul care ne susţine - şi ne 
aflăm, după cum ştii, la o înălţime de trei mii de picioare. 

În acel moment, una din păsări, mai îndrăzneață, se 
îndreptă ţintă spre Victoria, cu ciocul şi ghearele pregătite 
să sfâşie. 

— Foc, foc! Strigă doctorul. 

Abia strigase, şi pasărea, lovită de moarte, se prăbuşi 
rotindu-se în spaţiu. Kennedy îşi luase una din puştile cu 


două ţevi... Joe o puse la umăr pe cealaltă. Vulturii, speriaţi 
de detunătură, se depărtară pentru un moment, dar îndată 
se întoarseră la atac, mai furioşi. 

Cu primul glonţ, Kennedy reteză capul celui mai apropiat. 

Joe frânse aripa altuia. 

— Mai sunt unsprezece! Spuse el. 

Dar deodată, păsările, schimbând tactica, se ridicară, de 
parcă s-ar fi înţeles, deasupra Victoriei; Kennedy îl privi pe 
Fergusson. 

Cu tot curajul şi nepăsarea sa, acesta păli; urmă un 
moment de linişte îngrozitoare. Apoi se auzi un pârâit, 
asemănător cu zgomotul pe care îl face o bucată de mătase 
sfâşiată, şi nacela îşi pierdu stabilitatea sub picioarele celor 
trei călători. 

— Suntem pierduţi! Strigă Fergusson, privind barometrul, 
care se ridica repede. Apoi adăugă: Joe, lestul, jos... 

În câteva clipe, orice urmă de cuarţ dispăru. 

— Cădem totuşi! Goleşte rezervoarele de apă! Joe auzi? 
Ne prăbuşim în lac! 

Joe se supuse. Doctorul se aplecă peste bord; Lacul Ciad 
părea că vine spre el ca un flux uriaş; toate detaliile 
terestre se măreau văzând cu ochii; nacela se afla la numai 
două sute de picioare deasupra apei. 

— Proviziile, proviziile! Strigă doctorul. 

Fu aruncată şi cutia care conţinea proviziile. Căderea 
deveni mai puţin rapidă, totuşi continuau să se 
prăbuşească. 

— Aruncaţi! Aruncaţi! Strigă doctorul pentru ultima oară. 

— Nu mai este nimic de aruncat! Spuse Kennedy. 

— Ba da! Răspunse Joe. Şi dispăru peste bordul nacelei. 

— Joe, Joe! Strigă doctorul, înspăimântat. Dar Joe nu-l mai 
putea auzi. 

Victoria, uşurată, începu să urce şi ajunse curând la o mie 
de picioare în aer; vântul, pătrunzând cu furie în învelişul 
dezumflat, o împingea spre coastele nordice ale lacului. 

— Pierdut! Spuse vânătorul cu un gest disperat. 


— Pierdut, pentru a ne salva pe noi! Răspunse Fergusson. 
Şi curajoşii oameni simţiră izvorul cald al lacrimilor pe 
obraz. Se aplecară, căutând să distingă vreo urmă a 
sărmanului Joe, dar se depărtaseră prea mult de locul unde 
se aruncase el. 

— Ce facem? Întrebă Kennedy. 

— Vom cobori pe pământ, îndată ce ne va fi cu putinţă, şi 
apoi vom aştepta. 

După un drum de şaizeci de mile, Victoria cobori pe o 
coastă pustie, la nordul lacului. Ancorele fură fixate de un 
arbore mai ridicat, şi vânătorul le înţepeni bine. 

Veni noaptea, dar nici Fergusson, nici Kennedy nu putură 
dormi. 

Capitolul XXXIII. 

PRESUPUNERI. RESTABILIREA ECHILIBRULUI 
VICTORIEI, NOILE CALCULE ALE DOCTORULUI 
FERGUSSON. VÂNĂTOAREA LUI KENNEDY. 

EXPLORAREA COMPLETĂ A LACULUI CIAD. 

TANGALIA. ÎNTOARCEREA. LARI. 

A doua zi, la 13 mai, călătorii mai întâi cercetară partea 
coastei unde se aflau. Era un fel de insulă ce răsărea dintre 
mlaştini; jur împrejurul ei creşteau trestii de înălţimea 
copacilor din Europa. 

Mlaştinile, cu neputinţă de trecut, făceau ca poziţia 
Victoriei să fie sigură. Trebuia supravegheat numai ţărmul 
lacului. Întinderea imensă de apă se lărgea spre vest; la 
orizont nu vedeai nimic, nici maluri, nici insule. 

Cei doi prieteni nu îndrăzneau să pomenească de 
sărmanul lor tovarăş. Kennedy fu primul care împărtăşi 
doctorului părerile sale. 

— Poate că Joe nu este pierdut! Spuse el. E un băiat 
îndemânatic şi un înotător fără pereche. Nu i-a fost greu să 
treacă înot de la Frith of Forth la Edinburgh. Îl vom 
revedea; când şi cum, nu ştiu nici eu, dar nu trebuie să 
neglijăm nimic pentru a-i da posibilitatea să ne regăsească. 


— Dumnezeu să te audă, Dick, răspunse emoţionat 
doctorul. Vom face tot ce este cu putinţă să ne regăsim 
prietenul. Să începem prin a ne orienta! Dar, înainte de 
toate, să eliberăm Victoria de anvelopa exterioară care nu 
ne mai serveşte. O să scăpăm de o greutate considerabilă, 
de şase sute cincizeci de livre, ceea ce merită oboseala. 

Doctorul şi Kennedy se puseră pe lucru, dar întâmpinară 
greutăţi mari. Iaftaua, rezistentă, trebuia smulsă bucată cu 
bucată, în fâşii înguste, pentru a putea fi scoasă prin 
ochiurile plasei. Ruptura produsă de ciocurile păsărilor de 
pradă se întindea pe o lungime de câteva picioare. 

Operația ţinu vreo patru ore; constatară că balonul 
interior, acum degajat complet, nu suferise deloc. Victoria 
se micşorase cu o cincime. Diferenţa aceasta destul de 
mare îl miră pe Kennedy. 

— Nu te îngrijora, Dick. Vom reface echilibrul şi, dacă Joe 
va reveni, ne vom relua călătoria împreună cu el, în mod 
normal. 

— După câte îmi aduc aminte, Samuel, în momentul 
căderii nu eram prea departe de o insulă... 

— Într-adevăr, îmi amintesc, dar insula asta, ca toate 
celelalte ale Lacului Ciad, este desigur locuită de pirați, 
care au fost fără îndoială martorii catastrofei noastre. Şi 
dacă Joe cade în mâinile lor, ce i se va întâmpla? Numai 
superstiţiile lor ar putea să-l salveze. 

— Îţi repet, Joe este un om care o scoate totdeauna la 
capăt. Am încredere în dibăcia şi inteligenţa lui. 

— Şi eu! Acum, Dick, tu vei vâna în împrejurimi, fără să te 
îndepărtezi prea mult. Trebuie să ne reînnoim neapărat 
proviziile, care au fost, în cea mai mare parte, aruncate. 

— Bine, Samuel, nu voi lipsi mult timp. 

Kennedy luă o armă cu două ţevi şi îşi făcu loc prin 
ierburile înalte, spre un desiş destul de apropiat. Îndată, 
detunături repetate vestiră o vânătoare rodnică. 

În acest timp, doctorul făcu bilanţul obiectelor păstrate în 
nacelă şi stabili echilibrul celui de al doilea aerostat. Le 


rămăseseră vreo treizeci de livre de pemmican, puţin ceai şi 
cafea, un galon şi jumătate de rachiu şi unul din 
rezervoarele de apă. Carne uscată nu mai aveau însă deloc. 

Ştia că, prin pierderea hidrogenului din primul balon, 
puterea de ascensiune se redusese cu aproape nouă sute 
de livre, astfel că fu nevoit să se bizuie pe ceea ce 
rămăsese, pentru a restabili echilibrul. Victoria avea acum o 
capacitate de şaizeci şi şapte de mii de picioare cubi şi 
conţinea treizeci şi trei de mii patru sute optzeci de picioare 
cubi de gaz. Aparatul de dilataţie părea să fie bun; nici pila, 
nici serpentina nu erau stricate. Forţa de ascensiune a 
noului balon era deci de trei mii de livre. Adunând 
greutatea aparatelor, a călătorilor, a proviziei de apă, a 
nacelei şi a accesoriilor ei, încărcând cinci galoane de apă şi 
o sută de livre de carne proaspătă, doctorul ajungea la un 
total de două mii opt sute treizeci de livre. 

Putea deci să mai pună încă o sută şaptezeci de livre de 
lest, pentru cazurile neprevăzute, când aerostatul s-ar fi 
găsit în dezechilibru. 

După ce luă toate aceste măsuri, înlocui greutatea lui Joe 
cu un supliment de lest. Îşi petrecu întreaga zi cu aceste 
treburi şi le termină abia la întoarcerea lui Kennedy. 

Dick aduse o sumedenie de păsări: rațe sălbatice, becaţe, 
lişiţe şi fluieraril, şi începu să se îngrijească de prepararea 
şi afumarea vânatului. Fiecare bucată, înfiptă într-o ţepuşă, 
fu suspendată deasupra unui foc, făcut din lemne verzi. 
Când i se păru că bucăţile de carne sunt destul de bine 
pătrunse de căldură şi fum, treabă la care de altfel se 
pricepea foarte bine, le depozită în nacelă. Rămânea să 
întregească aprovizionarea a doua zi. 

Seara îi găsi pe călătorii noştri în plină activitate. 

Cina lor fu alcătuită din pemmican, biscuiţi şi ceai. După ce 
le stârnise pofta de mâncare, oboseala îi îmbie la somn. În 
timpul orelor de veghe, fiecare dintre ei asculta încordat în 
noapte, părându-i-se că-l aude uneori pe Joe strigând. Dar 
vai, cât de departe era vocea mult dorită! 


Când se lumină de ziuă, doctorul îl trezi pe Kennedy. 

— M-am gândit mult, spuse el, la ceea ce trebuie făcut 
pentru a-l regăsi pe Joe. 

— Orice plan ai avea, sunt de acord cu el. 

— Mai întâi, e foarte important ca Joe să ştie unde 
suntem... 

— Fără îndoială! Dacă şi-ar închipui că l-am părăsit? 

— Ne cunoaşte prea bine! Niciodată nu i-ar trece aşa ceva 
prin minte. Dar trebuie să afle locul unde ne găsim. 

— În ce fel? 

— Vom face o ascensiune. 

— Dar dacă vântul ne duce în altă parte? 

— Din fericire, asta nu se va întâmpla. Vezi, Dick, briza ne 
poartă spre lac, lucru care ar fi fost supărător ieri; astăzi, 
însă, ne este folositor. Sforţările noastre se vor mărgini la a 
ne menţine în tot timpul zilei deasupra întinderii de apă. 
Astfel, Joe ne va vedea acolo unde privirile sale se îndreaptă 
fără încetare. Poate va izbuti să ne arate locul unde este 
ascuns. 

— O va face, dacă este singur şi liber. 

— Chiar dacă este prizonier, reluă doctorul, ne va vedea şi 
va înţelege scopul cercetărilor noastre. Indigenii nu au 
obiceiul să-şi închidă prizonierii. Însă deoarece trebuie să 
prevedem toate cazurile, ce vom face dacă nu găsim nici un 
semn, dacă nu a lăsat nici o urmă despre trecerea sa? 

— Vom încerca să ne întoarcem spre partea nordică a 
lacului şi, pe cât ne va fi posibil, vom căuta să fim văzuţi. 
Acolo vom aştepta, vom cerceta, vom scotoci țărmurile, la 
care Joe va încerca, fără îndoială, să ajungă şi nu vom 
părăsi aceste locuri înainte de a fi făcut tot ce este cu 
putinţă pentru a-l regăsi. 

— Să plecăm, glăsui vânătorul. 

Doctorul îşi însemnă poziţia exactă a locului pe care îl 
părăseau; stabili, după hartă şi după măsurători, că se 
găseau la nord de Ciad, între oraşul Lari şi satul Ingemini, 


ambele vizitate de maiorul Denham. În vremea asta, 
Kennedy îşi completă provizia de carne proaspătă. 

Cu toate că bălțile dimprejur purtau urma trecerii 
rinocerilor, hipopotamilor şi lamantinilor, nu avură prilejul 
să întâlnească niciunul din aceste enorme animale. 

La şapte dimineaţa, desprinseră cu greutate ancora din 
copac, treabă pe care Joe ar fi îndeplinit-o cu multă 
pricepere. Gazul se dilată şi Victoria ajunse din nou la 
înălţimea de două sute de picioare. La început, balonul 
şovăi, învârtindu-se pe loc. Dar, în sfârşit, luat de un curent 
repede, înainta deasupra lacului şi în curând fu purtat cu o 
viteză de douăzeci de mile pe oră. 

Doctorul îl manevră necontenit la înălţimi ce variau între 
două sute şi cinci sute de picioare. Kennedy trăgea mereu 
focuri de armă. 

Deasupra insulelor, călătorii coborâră mai jos, fără nici un 
fel de precauţiuni, cercetând cu privirea desişurile, 
pretutindeni unde vreo umbră sau vreo scobitură de stâncă 
ar fi putut servi de adăpost tovarăşului lor. Trecură pe 
aproape de pirogelel care străbăteau lacul. 

La apariţia lor, pescarii din bărci se aruncară în apă, 
cuprinşi de spaimă, şi fugiră înot spre țărm. 

— Nu se vede nimic! Spuse Kennedy, după două ore de 
cercetări. 

— Să aşteptăm şi să nu ne pierdem curajul. Nu putem fi 
prea departe de locul accidentului. 

La ora unsprezece, Victoria străbătuse nouăzeci de mile. 

Apoi întâlni un nou curent de aer, care o împinse către est 
cam şaizeci de mile, sub un unghi aproape drept. Pluti 
deasupra unei insule mari şi foarte populată, pe care 
doctorul o luă drept Farram, capitala biddiomahilor. Din 
fiecare tufiş se aştepta să-l vadă apărând pe Joe. Dacă era 
liber, ar fi putut ajunge fără întârziere la prietenii săi. Dar 
dacă era prizonier? În jurul lor nu se vedea şi nu se mişca 
nimic. Simţeau că-i cuprinde disperarea. 


La ora două, Victoria ajunse în faţa oraşului Tangalia, 
situat pe marginea orientală a Lacului Ciad, care era 
punctul cel mai îndepărtat atins de Denham în explorarea 
sa. 

Pe doctor îl îngrijora direcţia constantă a vântului. Se 
vedea purtat spre est, împins spre centrul Africii, către 
pustiurile nesfârşite. 

— Trebuie neapărat să ne oprim şi să aterizăm, spuse el. 
Trebuie să ne întoarcem deasupra lacului, mai ales pentru 
Joe; de aceea este necesar să încercăm a găsi un curent 
contrar. 

Mai mult de o oră cercetă diferite zone. Victoria se 
îndrepta spre maluri, dar, din fericire, la o mie de picioare, 
un vânt foarte puternic o purtă spre nord-vest. 

Era cu neputinţă ca Joe să fi fost reţinut pe una din 
insulele lacului: ar fi găsit, desigur, un mijloc prin care să-şi 
manifeste prezenţa. Poate că îl târâseră spre țărm. Acestea 
erau gândurile doctorului, când revăzu ţărmul nordic al 
Lacului Ciad. lar gândul că Joe s-ar fi putut îneca era de 
neconceput. O idee groaznică trecu totuşi prin mintea lui 
Fergusson şi a lui Kennedy: în aceste ţinuturi erau 
numeroşi caimanil. Niciunul, nici altul nu avu curajul să-şi 
mărturisească teama, însă ideea îi urmărea într-atât, încât, 
la un moment dat, doctorul spuse fără ocol: 

— Crocodilii nu trăiesc decât pe malurile insulelor sau ale 
lacului; desigur că Joe a avut îndemânarea să-i ocolească. 
De altfel, sunt puţin periculoşi; africanii se scaldă fără să se 
teamă ue atacurile lor. 

Kennedy nu răspunse; prefera să tacă decât să vorbească 
despre această posibilitate groaznică. 

La ora cinci seara, doctorul semnală oraşul Lari. Locuitorii 
munceau la culesul bumbacului, în faţa colibelor împletite 
din trestie, în mijlocul ogrăzilor curate şi îngrijit întreţinute. 
Oraşul - o îngrămădire de aproape cincizeci de colibe - se 
afla într-o mică depresiune a terenului, o vale cuprinsă între 
munţi nu prea înalţi. 


Violenţa vântului purta aerostatul mai departe decât i-ar fi 
convenit doctorului. Dar pentru a doua oară izbuti să-şi 
schimbe direcţia şi ajunse exact la punctul de plecare, 
deasupra insulei unde petrecuse noaptea precedentă. 
Ancora, în loc să se fixeze de crengile unui arbore, se prinse 
într-un ghem de trestii, foarte rezistent, amestecat cu mâlul 
cleios al bălţii. În condiţiunile acestea, doctorului îi era 
foarte greu să stăpânească aerostatul, dar, odată cu 
căderea nopţii, vântul se domoli. Cei doi prieteni vegheară 
împreună, stăpâniţi de nelinişte. 

Capitolul XXXIV. 

URAGANUL. PLECAREA FORŢATĂ. PIERDEREA UNEI 
ANCORE. GÂNDURI TRISTE. O HOTĂRÂRE LUATĂ. 

TROMBA. CARAVANA ÎNGHIŢITĂ. VÂNT POTRIVNIC ŞI 
PRIELNIC. ÎNTOARCEREA SPRE SUD. KENNEDY IA 
POSTUL SĂU. 

La trei dimineaţa, vântul deveni aprig, suflând atât de 
puternic, încât Victoria nu mai putea să rămână pe pământ, 
căci ar fi fost în primejdie; trestiile loveau învelişul 
balonului, gata să-l rupă. 

— Trebuie să plecăm, Dick, spuse doctorul. Nu putem 
rămâne aici în situaţia aceasta. 

— Samuel, dar Joe? 

— Nu-l părăsesc, desigur. Chiar dacă uraganul ne-ar duce 
la o sută de mile spre nord, tot am reveni. Aşa, însă, punem 
în primejdie siguranţa tuturor. 

— Să plecăm fără el? Strigă scoţianul îndurerat. 

— Crezi că mie nu-mi sângerează inima ca şi ţie? Glăsui 
Fergusson. 

— Sunt la ordinele tale! Să plecăm! Încuviinţă vânătorul. 
Dar plecarea era foarte greu de înfăptuit. Ancora, înfundată 
adânc, rezista sforţărilor lor; balonul, trăgând în direcţia 
contrară, nu făcea altceva decât s-o înfunde mai mult. 
Kennedy nu izbuti s-o smulgă şi, de altfel, în poziţia în care 
se găseau, manevra devenea primejdioasă, riscând ca 


Victoria să se înalțe mai înainte ca ei să se fi putut urca în 
nacelă. 

Dându-şi seama de pericol, doctorul îi spuse scoţianului să 
se urce în nacelă şi se resemna să taie frânghia ancorei. 
Victoria făcu o săritură de trei sute de picioare în aer şi 
porni direct spre nord. 

Fergusson nu putea face altceva decât să se supună vijeliei 
şi, încrucişându-şi braţele, se lăsă cuprins de gânduri triste. 

După câteva clipe de linişte deplină, se întoarse spre 
Kennedy, care era cufundat de asemenea în tăcere. 

— Poate n-ar fi trebuit, spuse el cu un oftat adânc, să 
întreprindem o astfel de călătorie! Şi-l scutură un suspin de 
durere. 

— Abia acum câteva zile ne felicitam de reuşita călătoriei 
noastre, de faptul că am scăpat din toate primejdiile 
întâlnite şi toţi trei ne strângeam mâinile, răspunse 
vânătorul. 

— Bietul Joe! Ce lire blândă! Ce suflet bun şi cinstit! 
Ameţit pentru moment de bogăţie, s-a sacrificat apoi 
bucuros. Ce departe e acum de noi! Şi vântul acesta care ne 
duce cu o viteză de neînvins! 

— Dar, Samuel, admițând că a găsit adăpost la triburile de 
pe malul lacului, nu ar putea face ca şi călătorii care le-au 
vizitat înaintea noastră, ca Denham, ca Barth? Aceştia şi-au 
revăzut patria. 

— Bietul meu Dick! Joe nu cunoaşte un cuvânt din limba 
indigenilor. Este singur şi n-are nimic la el. Călătorii despre 
care vorbeşti nu plecau niciodată decât însoţiţi de escorte 
înarmate, pregătiţi pentru aceste expediţii, trimițând şefilor 
de triburi numeroase daruri. Şi totuşi, nici ei nu au putut 
evita suferinţe şi tributuri dintre cele mai groaznice. Ce-o 
să facă nenorocitul nostru tovarăş? Este îngrozitor când te 
gândeşti. Niciodată n-am simţit o durere mai mare. 

— Dar vom reveni, Samuel! 

— Vom reveni, Dick, chiar dacă ar trebui să parcurgem 
drumul pe jos, până la Lacul Ciad, chiar dacă ar trebui să 


ne punem în legătură cu sultanul din Bornu. Arabii nu au 
păstrat o amintire proastă despre primii europeni. 

— 'Te voi urma, Samuel, răspunse cu energie vânătorul, 
poţi să te încrezi în mine. Mai curând vom renunţa la 
reuşita călătoriei noastre... Joe s-a jertfit pentru noi; noi 
vom face la fel dacă va fi nevoie. 

Hotărârea aceasta le mai dădu puţin curaj. Se simțeau 
îmbărbătaţi de acelaşi gând. Fergusson făcu totul pentru a 
găsi un curent care să-i apropie de Ciad, dar coborârea 
devenea imposibilă, atât din cauza terenului lipsii de orice 
vegetaţie, cât şi din cauza violenţei uraganului. 

Victoria străbătu în acest fel ţinutul tibbuşilori. Trecură 
dincolo de Belad şi Djerid, un deşert plin de mărăcini, la 
frontiera Sudanului. Pătrunseră apoi în pustiul nisipos, 
brăzdat de urmele caravanelor. Ultima linie de vegetaţie se 
confunda cu cerul spre sud, la orizont, nu departe de oaza 
principală din această parte a Africii, unde cele cincizeci de 
puțuri sunt umbrite de pomi falnici. Le fu cu neputinţă să se 
oprească. 

Corturi de pânză vărgată, cămile care îşi ţineau capetele 
ca de viperă culcate în nisip mai înviorau din loc în loc 
pustietatea. 

Victoria trecea pe deasupra lor ca o stea luminoasă. 
Străbătu astfel, în trei ore, o distanţă de şaizeci de mile, 
fără ca Fergusson să-l poată domoli viteza. 

— Nu putem să ne oprim, nu putem să coborâm. Nici un 
arbore, nici o ridicătură de pământ! Vom trece oare peste 
toată Sahara? Într-adevăr, parcă totul este împotriva 
noastră! 

Vorbea astfel, cuprins de furia disperării, când văzu 
deodată, spre nord, cum nisipurile deşertului se ridicau şi 
se roteau în vârtejuri groase de praf, sub impulsul unor 
curenţi potrivnici. 

O caravană risipită, răscolită, dispărea sub avalanşa de 
nisip; cămilele, învălmăşite unele peste altele, scoteau 


strigăte jalnice; din negura înăbugşitoare se înălţau ţipete şi 
urlete. 

Uneori ieşea la iveală câte un veşmânt vărgat, în culori vii. 

Mugetele furtunii dominau scena aceasta pustiitoare. 
Curând, nisipul se adună în mase compacte, astfel că acolo 
unde era înainte o câmpie netedă se ridică o colină încă în 
mişcare, mormânt imens al unei caravane înghiţite. 

Doctorul şi Kennedy asistau, palizi şi speriaţi, la 
îngrozitorul spectacol. Nu puteau stăpâni balonul, care nu 
mai asculta de dilataţia gazului şi se învârtea în mijlocul 
curenților potrivnici. Prinsă în vârtej, Victoria se rotea cu o 
repeziciune vertiginoasă. Nacela oscila puternic, 
instrumentele agăţate sub cort se loveau unele de altele, 
gata să se spargă, ţevile serpentinei se îndoiau, gata să 
plesnească, iar rezervoarele de apă se ciocneau cu un 
zgomot asurzitor. 

La doi paşi unul de altul, călătorii nu se auzeau. Agăţaţi de 
funii cu mâinile crispate, încercau să ţină piept furiei 
uraganului. 

Kennedy, cu părul răvăşit, privea fără să vorbească. 
Doctorul îşi recăpătase îndrăzneala care-l caracteriza în 
momentele de primejdie şi nu-şi trăda emoţiile violente nici 
chiar atunci când, după o ultimă învârtire, Victoria se opri 
deodată, într-o linişte neaşteptată. Vântul dinspre nord 
ieşise învingător şi o împingea în direcţia contrară, cu o 
repeziciune tot atât de mare ca şi la venire, pe drumul 
parcurs în timpul dimineţii. 

— Unde mergem? Strigă Kennedy. 

— Unde ne va duce Providența, dragul meu Dick. Am 
greşit când m-am îndoit de ea. Cred că ne întoarcem spre 
locurile pe care nu speram să le mai revedem vreodată. 

Pământul, care fusese atât de plat şi de lipsit de orice altă 
formă de relief când goneau înainte, era acum răscolit ca 
valurile mării pe vreme de furtună; deşertul se acoperise 
din distanţă în distanţă cu şiruri de ridicături, de curând 


formate; vântul sufla cu violenţă, iar Victoria zbura prin 
spaţiu. 

Direcţia urmată de călători nu era tot aceea din cursul 
dimineţii, astfel că, pe la ora nouă, în loc să regăsească 
malurile Lacului Ciad, văzură deşertul întinzându-se încă 
sub privirile lor. 

Kennedy îi atrase atenţia doctorului. 

— Nu are nici o însemnătate, răspunse acesta. Pentru noi, 
are importanţă numai revenirea spre sud. Vom întâlni 
oraşele Bornu, Wuddie sau Kuka şi atunci nu voi ezita să mă 
opresc! 

— Dacă tu eşti mulţumit, sunt şi eu, spuse vânătorul, dar 
nu mi-ar fi pe plac să traversăm deşertul ca aceşti 
nenorociţi arabi. Ce-am văzut a fost oribil. 

— Aceasta se întâmplă deseori, Dick. Traversarea 
deşertului este mai periculoasă decât aceea a oceanului: 
deşertul prezintă toate primejdiile mării, chiar şi pe aceea 
de a fi înghiţit de valuri, valuri de nisip, bineînţeles: nu mai 
pun la socoteală oboseala şi lipsurile cele mai grele. 

— Mi se pare, spuse Kennedy, că vântul tinde să se 
liniştească; nisipul spulberat este mai puţin compact, 
ondulaţiile terenului se fac mai line, orizontul se luminează. 

— Cu atât mai bine; trebuie să-l cercetăm atent cu luneta, 
ca să nu ne scape nimic neobservat. 

— Mă însărcinez eu, Samuel, ca la ivirea primului copac 
să-ţi dau de veste. 

Şi Kennedy se aşeză în partea din faţă a nacelei, cu luneta 
în mână. 

Capitolul XXXV. 

PĂŢANIA IUI JOE. INSULA BIDDIONIAH. 

ADORAŢIE. INSULELE ÎNGHIŢITE DE APE. 

MALURILE LACULUI. ARBORELE ŞERPILOR. 

CĂLĂTORIE PE JOS. SUFERINȚE, ŢÂNŢARI ŞI FURNICI. 
FOAMEA. TRECEREA VICTORIEI. 

DISPARIŢIA VICTORIEI. DISPERARE. MLAŞTINA. UN 
ULTIM STRIGĂT. 


Ce se întâmplase cu Joe în timpul zadarnicelor cercetări 
ale tovarăşilor săi? 

După ce se aruncase în apă şi ieşise la suprafaţă, prima lui 
grijă fu să cerceteze cerul. Văzu Victoria la o mare înălţime 
deasupra lacului, urcându-se cu repeziciune şi micşorându- 
se din ce în ce, până ce dispăru spre nord, luată de un 
curent repede. Prietenii erau salvaţi. 

„Este bine că m-am gândit să mă arunc în lac! Îşi spuse el. 

Desigur că şi Kennedy ar fi făcut la fel, căci este normal ca 
un om să se sacrifice pentru a salva alţi doi”. 

Ideea că făcuse o faptă bună liniştindu-l, Joe începu să se 
gândească la el. Se afla în mijlocul unui lac imens, 
înconjurat de triburi necunoscute, sălbatice. Un motiv mai 
mult să caute să scape din încurcătură cu propriile lui 
mijloace. De altfel, nu era speriat de situaţia în care se 
găsea. 

Înainte de atacul păsărilor de pradă, care după părerea lui 
se purtaseră ca adevăraţi vulturi ai mărilor, văzuse la 
orizont o insulă. 

Se hotări să se îndrepte spre ea, folosindu-se de toate 
cunoştinţele sale de înotător, după ce mai întâi se 
descotorosi de îmbrăcămintea care-l stânjenea. Nu-l speria 
o cursă de înot de cinci, şase mile, aşa că tot timpul cât se 
află în apă nu se gândi decât să înainteze sigur şi cu putere. 

După o oră şi jumătate, distanţa care-l despărţea de insulă 
se micşorase simţitor. 

Pe măsură însă ce se apropia de pământ, începea să-l 
preocupe un gând, la început fugar, dar apoi din ce în ce 
mai stârnitor: ştia că malurile erau pline de aligatori uriaşi, 
a căror lăcomie o cunoştea. 

Oricât s-ar fi străduit să găsească totul cât se poate de 
firesc, vrednicul băiat încerca o emoție de neînvins. Se 
temea ca nu cumva carnea albă să fie hrana căutată de 
crocodili, aşa că înainta cu ochii la pândă, cu mare băgare 
de seamă. Când ajunse la aproape două sute de metri de 


malul umbrit de pomi verzi, simţi un miros pătrunzător de 
Mosc. 

„Uite, îşi spuse, teama mea era îndreptăţită! Caimanul 
trebuie să fie pe aproape.” Şi se afundă numaidecât în apă, 
dar nu destul de repede spre a scăpa de atingerea unui 
corp enorm, a cărui epidermă solzoasă îl zgârie. Se socoti 
pierdut şi începu să înoate cu viteza pe care o poate da 
numai disperarea; după un timp, reveni la suprafaţa apei, 
respiră şi dispăru din nou. Timp de un sfert de oră simţi o 
groază de nedescris, pe care nu o putea înfrânge, cu toată 
firea sa optimistă. | se părea că aude întruna, în spate, 
zgomotul fălcilor enorme, gata să-l înghită. 

Se strecura uşor, între două curente de apă, când, 
deodată, se simţi apucat de braţ, apoi de mijloc. Bietul Joe 
abia avu vreme să se mai gândească o dată la Fergusson, 
apoi începu să se lupte cu deznădejde. Dar nu se simţea 
tras spre fundul lacului, aşa cum fac crocodilii pentru a-şi 
devora prada, ci spre suprafaţă. Doar apucase să respire şi 
să deschidă ochii, că se şi văzu între doi negri cu pielea ca 
abanosul. Africanii îl ţineau puternic şi scoteau strigăte 
ciudate. 

„lată-i pe negri în locul caimanilor! Nu se putu opri dea 
exclama Joe. Pe legea mea, e mai bine aşa! Dar cum 
îndrăznesc ăştia să se scalde aici?” 

Nu ştia că locuitorii insulelor Lacului Ciad, ca şi alţi negri, 
se scaldă fără teamă în apele pline de crocodili, cărora nu le 
dau nici o atenţie. 

Crocodilii din lacul acesta se bucură de reputaţia, 
îndreptăţită de altfel, de a fi nişte reptile inofensive. 

Dar oare Joe nu scăpase de un pericol pentru a da de 
altul? 

Se lăsă în voia împrejurărilor, neputând face altfel, şi-i 
urmă pe negri, la mal, fără să arate că-i este frică. 

„Desigur, îşi spuse el, oamenii ăştia au văzut Victoria 
zburând deasupra lacului ca un monstru al aerului, au fost 
martori la căderea mea şi se vor purta bine cu un om picat 


din cer”. Acestea erau gândurile lui când ajunse la țărm, în 
mijlocul unei mulţimi care urla, o mulţime de toate vârstele, 
bărbaţi şi femei, toţi de aceeaşi culoare. Se găsea în 
mijlocul unui trib al biddiomahilor, cu pielea neagră, 
tuciurie. Nu avea de ce să se ruşineze de goliciunea lui, 
pentru că era „îmbrăcat” după ultima modă a ținutului. 

Dar înainte de a-şi da seama de situaţie, descoperi că este 
obiectul unei vii adoraţii, ceea ce îl mai linişti, deşi îi veni în 
minte povestea din Kazeh. 

„Presimt că voi deveni un zeu, un fiu al Lunii. Prefer 
meseria asta alteia, când n-am de ales. Trebuie să câştig 
timp. Dacă Victoria se întoarce, voi profita de noua mea 
situaţie, pentru a oferi adoratorilor mei spectacolul unei 
înălţări miraculoase.” 

Pe când Joe gândea astfel, mulţimea se aduna în juru-i. 
Negrii se prosternau, urlau, îl pipăiau şi deveneau din ce în 
ce mai familiari; din fericire avură şi ideea să-i ofere un 
prânz minunat, compus din lapte acru şi orez pisat, 
amestecat cu miere. Curajosul tânăr luă una din mesele 
cele mai copioase din viaţa sa şi dădu mulţimii o înaltă idee 
despre felul cum mănâncă zeii la ocazii mari. 

Când se lăsă seara, vracii insulei îl luară respectuos de 
mână şi-l duseră la un soi de colibă împodobită cu 
talismane; înainte de a intra, Joe aruncă o privire 
îngrijorată spre o grămadă de oase ce se ridica în jurul 
acestui sanctuar. 

După ce-l închiseră în colibă, avu timp destul să se 
gândească la situaţia sa. 

În timpul serii şi o parte din noapte auzi cântece de 
sărbătoare, sunetele unor tobe, zgomot de fiare lovite, 
urlete de coruri, ce însoțeau dansurile cu care oamenii 
înconjurau coliba sfântă, agitându-se şi strâmbându-se 
necontenit. 

Joe auzea acest asurzitor ansamblu prin pereţii de lut şi 
trestie ai colibei. Poate că în alte împrejurări ar fi ascultat 
cu plăcere ciudata ceremonie, dar acum în mintea lui se 


zbătea un gând foarte neplăcut. Examinând cu optimism 
situaţia, i se părea nătâng şi în acelaşi timp îngrijorător 
faptul că se rătăcise într-un ţinut sălbatic, în mijlocul unui 
astfel de trib. Puţini călători, dintre cei care îndrăzniseră să 
se aventureze în aceste locuri, îşi mai revăzuseră patria. Se 
putea încrede oare în adoraţia băştinaşilor? Se întreba dacă 
în acest ţinut adoraţia nu mergea până la jertfirea celui 
adorat. 

În ciuda acestei perspective, după câteva ore de 
frământări, oboseala îi birui gândurile negre. Căzu într-un 
somn adânc, care s-ar fi prelungit desigur până dimineaţa, 
dacă n-ar fi fost trezit de o umezeală neaşteptată. Curând, 
umezeala se transformă în apă şi apa urcă până îi ajunse la 
jumătatea corpului. 

„Ce-i asta? Se întrebă Joe. O inundație, o trombă, o nouă 
metodă de caznă a acestor negri? Pe legea mea, nu voi 
aştepta ca apa să-mi ajungă la gât!” 

Nărui zidul cu o lovitură de umăr şi se găsi - unde? 

— În mijlocul lacului! De insulă, nici urmă! Se scufundase 
în timpul nopţii! În locul ei se întindea imensitatea Lacului 
Ciad. 

„Tristă ţară pentru locuitorii ei!” îşi spuse Joe reluând cu 
vigoare exerciţiile de înot. 

Cutezătorul tânăr fusese salvat de unul din fenomenele 
obişnuite ale Lacului Ciad; numeroase insule, care păreau 
rezistente ca stânca, dispăruseră astfel. Deseori, populaţia 
de pe ţărmuri îi adăpostise pe nenorociţii salvaţi din 
asemenea cumplite catastrofe. 

Dar Joe nu cunoştea particularitatea aceasta a lacului, fapt 
care nu-l opri să o folosească. Zări o barcă rătăcită şi se sui 
în ea. 

Era un fel de trunchi de pom, scobit grosolan; din fericire, 
se găsea în ea şi o pereche de vâsle. Profitând de un curent 
rapid, se lăsă purtat în voia lui. 

„Să ne orientăm, îşi spuse el. Steaua Polară, care ne face 
totdeauna serviciul de a ne arăta pretutindeni drumul spre 


nord, mă va ajuta şi pe mine.” Recunoscu mulţumit că era 
purtat de curent spre malul septentrional al Lacului Ciad. 

La orele două, spre dimineaţă, acostă pe o ridicătură 
acoperită cu sălcii spinoase, care chiar pentru un filosof ca 
el părea foarte nepotrivită, dar dădu de un arbore crescut 
parcă într-adins acolo pentru a-i oferi un pat între crengile 
sale. Ca să fie mai în siguranţă, Joe se urcă în copac şi 
aşteptă, fără să doarmă prea mult, primele raze ale 
dimineţii. 

Joe aruncă o privire asupra copacului care-l servise de 
adăpost în timpul nopţii; un spectacol neaşteptat îl umplu 
de groază: ramurile erau tixite de cameleoni şi şerpi 
încolăciţi, care acopereau întreg frunzişul. Ai fi spus că e 
vorba de un arbore de o specie nouă, care producea reptile. 

Reptilele începeau să se târască, unduindu-se, încălzite de 
primele raze ale soarelui. Joe sări din mijlocul ghemului 
şuierător şi se aruncă la pământ, cu o puternică senzaţie de 
dezgust şi teamă. 

„lată o întâmplare care nu va fi crezută de nimeni”, îşi 
spuse el. 

Nu ştia că, în ultimele lui scrisori, doctorul Vogel atrăsese 
atenţia asupra acestei ciudăţenii a malurilor Ciadului, unde 
reptilele sunt mai numeroase decât în orice altă ţară din 
lume. 

După cele ce văzuse aici, Joe se hotări să fie în viitor mai 
prevăzător şi, orientându-se după soare, porni la drum, 
îndreptându-se spre nord-est. Ocolea cu cea mai mare grijă 
colibele, bordeiele, într-un cuvânt, tot ce putea fi locuit de 
om. 

De câte ori nu i se îndreptaseră în timpul acesta privirile 
spre cer! 

Nădăjduia să zărească Victoria şi, cu toate că o căuta 
zadarnic, încrederea în prietenii săi rămase neclintită. Îi 
trebuia o mare tărie de caracter ca să-şi examineze situaţia 
cu atâta încredere. Foamea se adăuga oboselii. Hrana, 
compusă din rădăcini şi din măduva arbuştilor, la care se 


adăugau fructele palmierilor, nu putea să întremeze un om. 
Totuşi, fără să ţină seama de oboseală, Joe înainta treizeci 
de mile spre vest. Trupul îi era zgâriat în zeci de locuri de 
trestiile de pe malul lacului şi de miile de spini ai tufişurilor 
de acacia şi mimoze. Picioarele însângerate îi îngreuiau 
mersul. 

Dar, în sfârşit, trecând peste suferinţele îndurate, odată cu 
venirea serii, se hotări să petreacă noaptea pe malul 
Lacului Ciad. 

Acolo trebui să îndure înţepăturile groaznice ale 
milioanelor de insecte: muşte, țânțari şi furnici de o 
jumătate de şchioapă, care acopereau pământul în 
întregime. 

După două ore, din puţina îmbrăcăminte care-l mai 
acoperea nu rămăsese nici o fâşie; insectele devoraseră 
totul. Fu o noapte îngrozitoare, o noapte în care nici măcar 
o oră de somn nu-i fu hărăzită călătorului obosit. În vremea 
aceasta, mistreţii, bivolii sălbatici, ajuvii (un fel de lamantini 
foarte periculoşi), înfuriaţi, dădeau târcoale prin tufişuri şi 
pe lângă malul lacului. Concertul acestor animale feroce 
răsuna în noapte. Joe nu îndrăznea să se mişte. 
Resemnarea şi răbdarea lui fură greu puse la încercare. 

În sfârşit se făcu ziuă. Joe se ridică repede şi, imaginaţi-vă 
dezgustul pe care-l încercă, văzând cu ce animal scârbos îşi 
împărţise culcuşul: o broască râioasă! Da, o broască râioasă 
lungă de cinci şchioape, un animal monstruos, respingător, 
care-l privea cu ochi mari, rotunzi. Joe simţi că i se întoarce 
stomacul pe dos; apoi, revenindu-şi, alergă să se scalde în 
lac. Baia îi linişti puţin mâncărimea care-l chinuia. 

După ce mestecă vreo câteva ierburi, îşi continuă drumul 
cu încăpățânare şi stăruinţă. Nu mai ştia ce face şi, totuşi, 
simţea în el o putere care înfrângea deznădejdea; stomacul, 
mai puţin resemnat decât el, se plângea! Fu obligat să se 
încingă strâns cu o liană în jurul mijlocului. Din fericire, 
setea şi-o putea potoli la fiecare pas, şi, amintindu-şi de 


suferinţele din deşert, se mângâia oarecum gândindu-se că 
este mai uşor să suporţi chinurile foamei decât ale setei. 

„Unde poate fi Victoria? Se întreba. Vântul suflă dinspre 
nord! Balonul se va întoarce deasupra lacului. Desigur că 
Samuel a făcut o nouă manevră ca să-i restabilească 
echilibrul, dar pentru asta a avut destul timp ieri, încât n-ar 
fi cu neputinţă ca astăzi... 

Dar să mă port ca şi cum aş fi în situaţia de a nu-l mai 
revedea niciodată. De altfel, dacă aş putea ajunge la unul 
din marile oraşe din jurul lacului, m-aş găsi în situaţia 
călătorilor despre care ne-a povestit Fergusson. De ce oare 
n-aş scoate-o la capăt ca şi ei? 

Câţiva s-au întors! Ce Dumnezeu?! Hai, curaj 

Mergând şi vorbind astfel cu el însuşi, curajosul Joe dădu 
peste un grup de sălbatici în mijlocul pădurii. Se opri la 
timp, aşa că aceştia nu-l văzură. Negrii se îndeletniceau cu 
înveninarea săgeţilor cu suc de alior, ocupaţia de căpetenie 
a triburilor acestor ţinuturi, pe care o îndeplinesc cu un fel 
de ceremonial solemn. 

Nemişcat, într-un desiş, ţinându-şi răsuflarea, Joe ridică 
ochii şi deodată zări printre crengi balonul. Era chiar 
Victoria, care se îndrepta spre Ilac, la numai o sută de 
picioare deasupra lui. 

Dar cum să se facă auzit? Cum să se arate? Nu era cu 
putinţă. Ochii i se umplură de lacrimi, însă lacrimi de 
bucurie, nu de disperare. Prietenii săi îl căutau; nu-l 
părăsiseră! 

Trebuia să aştepte plecarea negrilor şi atunci să 
părăsească ascunzătoarea, ca să fugă pe malul Lacului 
Ciad. Dar Victoria se pierdu în înaltul cerului. 

Joe se hotări să aştepte. Desigur că aerostatul avea să 
treacă din nou! Şi într-adevăr, trecu iarăşi, dar mai spre est. 
Joe alergă, dând din mâini şi strigând - zadarnic! Un vânt 
violent târa balonul cu o putere de neînvins. 

Pentru prima oară nădejdea şi energia îl părăsiră pe bietul 
băiat. Se socoti pierdut şi crezu că stăpânul său plecase 


V 


fără să se mai întoarcă. Nu mai îndrăznea să se gândească. 
Aproape nebun de deznădejde, cu picioarele însângerate, 
cu trupul învineţit de lovituri, merse în neştire toată ziua şi 
o bună parte din noapte. Se târa când în mâini, când în 
genunchi, şi vedea apropiindu-se momentul în care, părăsit 
de puteri, avea să moară. 

Înaintând astfel, ajunse în faţa unei mlaştini, sau, mai bine- 
zis, unde bănuia că e o mlaştină, deoarece întunericul nopţii 
nu-i îngăduia să-şi dea seama de locuri. Căzu pe 
neaşteptate într-un noroi cleios, care-l trăgea la fund. În 
ciuda sforţărilor depuse, în câteva minute noroiul îi ajunse 
până la mijloc. 

„Mă aşteaptă deci moartea! Îşi spuse Joe. Şi ce moarte!” 
Se zbătea cu furie, dar sforţările sale nu făceau decât să-l 
afunde şi mai mult în mormântul pe care nefericitul şi-l săpa 
singur. Nici măcar o bucată de lemn, nici o trestie de care 

să se poată agăța! 

Ochii i se închideau. 

— Prieteni, ajutor, ajutor! Strigă, deznădăjduit. 

Şi glasul disperat, izolat, înăbuşit, se pierdea în 
singurătatea nopții. 

Capitolul XXXVI. 

NORI LA ORIZONT. O ARMATĂ DE ARABI. 

URMĂRIREA. EL ESTE? CĂDEREA DE PE CAL. 

UN GLONŢ TRIMIS DE KENNEDY. MANEVRĂ. 

RĂPIREA ÎN ZBOR. JOE ESTE SALVAT. 

Din clipa în care-şi reluase postul de observaţie, în partea 
din faţă a nacelei, Kennedy nu încetă să cerceteze orizontul. 
După puţin timp, se întoarse spre doctor şi spuse: 

— Priveşte colo jos, o ceată de oameni sau animale, în 
mers, dacă nu mă înşel. Nu se poate vedea bine! În orice 
caz stârneşte un adevărat nor de praf. 

— N-o fi vreun vânt potrivnic, o trombă de aer care să ne 
împingă spre nord? Întrebă Samuel. 

Şi se ridică în picioare, pentru a cerceta orizontul. 


— Nu cred, Samuel, răspunse Kennedy. Este o turmă de 
gazele sau de bivoli sălbatici! 

— Poate, Dick, dar se găseşte la nouă sau zece mile de noi 
şi n-o pot vedea bine nici cu luneta. 

— În orice caz, nu-l vom pierde din vedere. Acolo se 
întâmplă ceva neobişnuit, ceva ce mă intrigă; s-ar spune că 
este o manevră de cavalerie. Şi uite, priveşte, nu mă înşel, 
sunt într-adevăr călăreţi! 

Doctorul privi cu atenţie. 

— Cred că ai dreptate, spuse el. Este un detaşament de 
arabi sau tibbuşi. Aleargă în aceeaşi direcţie cu noi, având 
însă o viteză mai mică; îi vom ajunge uşor. Într-o jumătate 
de oră vom putea să-i vedem şi să hotărâm ce-i de tăcut. 

Kennedy îşi luă din nou luneta şi privi cu atenţie. Grupul 
călăreţilor devenea din ce în ce mai vizibil; o parte din ei se 
îndepărtau. 

— Fără îndoială, reluă Kennedy, este o manevră sau o 
vânătoare. S-ar spune că oamenii aceştia urmăresc ceva. 
Tare aş vrea să ştiu ce anume! 

— Răbdare, Dick. După puţin timp îi vom ajunge şi-i vom 
întrece chiar, dacă vom goni mereu la fel de repede. Noi 
înaintăm cu o viteză de douăzeci de mile pe oră şi nu e cal 
care să poată susţine o asemenea întrecere. 

Kennedy continua să privească în jos cu atenţie; după 
câteva minute spuse: 

— Sunt arabi care aleargă din toate puterile. Îi văd 
perfect. Sunt vreo cincizeci. Îi recunosc după burnusurilel 
care se umflă în bătaia vântului. Fac un exerciţiu de 
cavalerie; conducătorul lor se află la o sută de paşi înainte 
şi ceilalţi se grăbesc pe urmele lui. 

— Oricine ar fi, nu sunt de temut, Dick, dar, dacă va fi 
nevoie, mă voi ridica mai sus. 

— Aşteaptă! Aşteaptă puţin, Samuel! Glăsui Kennedy. Şi 
după un timp, adăugă: Ciudat! Se întâmplă ceva de care nu 
pot să-mi dau seama exact. După mişcările lor şi după 


alcătuirea neregulată a formaţiei, arabii au aerul că 
urmăresc ceva; parcă n-ar face un exerciţiu de cavalerie. 

— Eşti sigur, Dick? 

— Sigur. Nu mă înşel. Este o vânătoare, dar vânează un 
om? În frunte nu-i conducătorul lor, ci un fugar. 

— Un fugar? Întrebă Samuel, emoţionat. 

— Da! 

— Să nu-l pierdem din vedere şi să aşteptăm. 

Câştigară repede trei sau patru mile asupra călăreţilor, 
care alergau cu o repeziciune uimitoare. 

— Samuel! Samuel! Strigă Kennedy cu glasul tremurător. 

— Ce e, Dick? 

— Am o halucinație? Este oare posibil? 

— Ce vrei să spui? 

— Aşteaptă. 

Şi vânătorul, ştergând repede sticla lunetei continuă să 
privească. 

— Ei, ce e? Întrebă doctorul. 

— Samuel, este el! 

— EI! Strigă acesta din urmă. 

„EI”, spunea totul; nu era nevoie să se pronunţe nici un 
nume. 

— E călare, la o distanţă de abia o sută de paşi de 
duşmanii lui. 

— E într-adevăr Joe! Făcu doctorul pălind. 

— Nu poate să ne vadă din cauza goanei! Adăugă 
Kennedy. 

— Ne va vedea, răspunse Fergusson micşorând flacăra 
arzătorului. 

În cinci minute vom fi la cincizeci de picioare de soi, în 
cincisprezece minute vom fi deasupra iui. 

— Trebuie să-l prevenim cu un foc de armă. 

— Nu! Joe nu se poate întoarce; e înconjurat! 

— Ce să facem atunci? 

— Să aşteptăm, să aşteptăm! 

— Dar arabii? 


— Îi vom ajunge şi îi vom întrece; nu suntem decât la două 
mile de ei. Numai să reziste calul lui Joe. 

— Ah! Exclamă Kennedy. 

— Ce este? 

Kennedy scoase un strigăt de deznădejde, fiindcă îl văzuse 
pe Joe aruncat jos. Calul său, pe cât se părea la capătul 
puterilor, se prăvălise istovit la pământ. 

— Ne-a văzut! Strigă doctorul. Când s-a ridicat ne-a făcut 
semn. 

— Dar arabii îl vor ajunge din urmă! Ce mai aşteaptă? Ah, 
curajosul băiat! Ura! Strigă vânătorul, care nu se mai putea 
stăpâni. 

Joe se ridicase îndată şi, în clipa în care unul din călăreţii 
cei mai apropiaţi se năpusti asupră-i, el se feri cu o săritură 
de panteră, se aruncă pe cal şi îşi continuă fuga. 

Un strigăt puternic se ridică în aer. 

Arabii, preocupaţi să-l urmărească, nu vedeau Victoria 
care plutea la cincizeci de paşi în urma lor şi numai la 
treizeci de picioare deasupra pământului. Între ei şi fugar 
era o distanţă de numai douăzeci de lungimi de cal. Unul se 
apropia din ce în ce mai mult de Joe şi se pregătea să-l 
străpungă cu lancea, când Kennedy duse arma la ochi şi, 
fără nici o şovăială, ţinti şi-l dobori la pământ cu un singur 
glonţ. La auzul detunăturii, Joe nici nu întoarse capul. 

Câţiva arabi, văzând Victoria, îşi întrerupseră cursa şi se 
prăbuşiră cu faţa la pământ; ceilalţi îşi continuară 
urmărirea. 

— Dar ce face Joe? Strigă Kennedy. Nu se opreşte. 

— Procedează foarte bine aşa, Dick. L-am înţeles: se 
menţine în direcţia aerostatului şi se bizuie pe priceperea 
noastră. Straşnic băiat! Îl vom răpi de sub nasul arabilor. 
Suntem la numai două sute de paşi de el! 

— Ce trebuie să facem? Întrebă Kennedy. 

— Lasă puşca deoparte! 

— S-a făcut! Glăsui vânătorul, lăsând arma jos. 

— Poţi să ţii în braţe o sută cincizeci de livre de lest? 


— Şi mai mult chiar. 

— Nu, atât va fi suficient. 

Doctorul îngrămădi sacii de nisip în braţele lui Kennedy. 

— Aşază-te în partea cealaltă a nacelei şi fii gata să arunci 
lestul cu o singură mişcare. Dar să nu-i dai drumul fără 
ordinul meu. 

— Nici o grijă! 

— Altminteri nu vom izbuti să-l salvăm pe Joe. 

— Încrede-te în mine. 

Victoria se afla deasupra grupului de călăreţi, care goneau 
în galop pe urmele lui Joe. Doctorul ţinea scara desfăcută, 
în partea din faţă a nacelei, gata s-o arunce la momentul 
potrivit. Joe păstra o distanţă de aproape cincizeci de 
picioare între el şi urmăritori, pe care, în sfârşit, Victoria îi 
depăşi. 

— Atenţie! Îl preveni Samuel pe Kennedy. 

— Sunt gata! 

— Fereşte-te, Joe! Strigă doctorul, cu vocea sa puternică, 
aruncând scara ale cărei prime trepte ridicară jos o dâră de 
praf. 

La strigătul doctorului, Joe întoarse capul, fără să 
oprească goana calului. În clipa când scara ajunse lângă el, 
se întinse şi-o prinse în mâini. 

— Dă-i drumul! Îi strigă doctorul lui Kennedy. 

— S-a făcut! 

Scăpată de o greutate mai mare decât a lui Joe, Victoria se 
ridică repede la o sută cincizeci de picioare. 

Joe se agăţase zdravăn de scara care se legăna în aer şi 
acum urca treptele cu agilitatea unui acrobat. Îndată ajunse 
la tovarăşii săi, care-l îmbrăţişară. 

Arabii scoaseră un strigăt de uimire şi furie. Fugarul le 
fusese răpit din zbor şi Victoria se îndepărta cu repeziciune. 
— Domnule Fergusson, domnule Dick! Îngăimă Joe. Apoi, 
sfârşit de oboseală şi de emoție, leşină, în timp ce Kennedy 

striga, aproape în delir: 

— Salvat! Salvat! 


— Cred şi eu! Spuse Fergusson, care-şi recăpătase calmul 
lui de nezdruncinat. 

Joe era aproape gol; braţele-i însângerate şi trupul 
acoperit de vânătăi erau dovada suferințelor îndurate. 
Doctorul îi pansa rănile şi-l culcă sub cort. Bravul băiat îşi 
reveni curând în simţiri şi ceru un pahar cu rachiu. 
Doctorul nu-l refuză, ţinând seama că se afla în faţa unui om 
care trebuia tratat în mod excepţional. După ce bău, Joe 
strânse mâinile prietenilor săi şi se declară gata să-şi 
povestească peripeţiile. 

Dar nu i se îngădui să vorbească. Peste puţin timp căzu 
într-un somn adânc, de care avea multă nevoie. 

Victoria se îndreptă pieziş spre vest. Sub influenţa unui 
vânt puternic, trecu din nou deasupra marginii deşertului 
plin de mărăcini, şi, după ce străbătu o distanţă de aproape 
două sute de mile de la locul de unde fusese răpit Joe, către 
seară, depăşi al zecelea grad de longitudine. 

Capitolul XXXVII. 

DRUMUL SPRE ESI. JOE SE TREZEŞIE, 
ÎNCĂPĂŢÂNAREA LUI. SFÂRŞITUL PĂŢANIEI LUI JOE. 

TAGELEL. ÎNGRIJORĂRILE IUI KENNEDY. DRUMUL 
SPRE NORD. O NOAPTE APROAPE DE AGHADES. 

În timpul nopţii, vântul se potoli şi Victoria rămase liniştită 
în vârful unui sicomor. Doctoral şi Kennedy făcură de pază 
cu rândul şi Joe se bucură de un somn odihnitor, timp de 
douăzeci şi patru de ore. 

— Lată leacul care-i trebuia, spuse Fergusson. Natura se 
însărcinează cu vindecarea lui. 

Spre ziuă, vântul se înteţi din nou, dar era schimbător, 
bătea când spre nord, când spre sud. În cele din urmă, 
Victoria fu împinsă spre vest. 

Doctorul, cu harta în mână, recunoscu ţinutul Damergu, 
un teren vălurit, fertil, cu coline făcute din trestie împletită 
cu crengi de asclepial; în câmpiile cultivate, clăile de grâne 
erau aşezate pe câte o schelă, spre a le feri de invazia 
şoarecilor şi a termitelor. 


Peste puţin timp, călătorii ajunseră deasupra oraşului 
Zinder, uşor de recunoscut după marea sa piaţă de execuţii. 
În mijlocul ei se ridică „arborele morţii”, la picioarele căruia 
veghează un călău; oricine trece pe sub umbra copacului e 
spânzurat îndată. 

Consultându-şi busola, Kennedy spuse: 

— Ne îndreptăm iarăşi spre nord. 

— Ce importanţă are? Dacă ajungem la Tembuctu, nu 
avem de ce să ne plângem. Niciodată nu s-a întreprins o 
călătorie mai frumoasă şi în condiţii mai bune. 

— Nici cu o sănătate mai bună! Răspunse Joe, arătându-şi 
faţa veselă printre perdelele cortului. 

— lată-l şi pe bunul nostru prieten, pe salvatorul nostru! 
Strigă vânătorul. Cum te simţi? 

— Absolut normal, absolut normal, domnule Kennedy. 
Niciodată nu m-am simţit mai bine. Nimic n-ar putea înviora 
mai mult un om, decât o scurtă călătorie de plăcere, urmată 
de o baie în Lacul Ciad. Nu este aşa, domnule doctor? 

— Prietene! Răspunse Fergusson, strângându-i mâna. 
Câte griji ne-ai pricinuit! 

— Dar credeţi că eu am fost liniştit gândindu-mă la soarta 
dumneavoastră? Vă puteţi lăuda că mi-aţi pricinuit o frică 
grozavă. 

— Nu ne vom înţelege niciodată, Joe, dacă iei lucrurile aşa! 

— Văd că nici după ce a căzut din înălţimi nu s-a prea 
schimbat, adăugă Kennedy. 

— Devotamentul tău a fost sublim, băiatule, şi ne-a salvat, 
căci altfel Victoria ar fi căzut în lac şi nimeni n-ar fi putut s-o 
scoată de acolo. 

— Dacă devotamentul meu, cum vă place să numiţi 
căderea mea, v-a salvat pe dumneavoastră, oare nu m-a 
salvat şi pe mine? 

Fiindcă iată-ne pe toţi trei împreună şi sănătoşi! Deci nu 
avem să ne reproşăm nimic în tot ce s-a întâmplat. 

— Nu te poţi înţelege cu băiatul ăsta! Spuse vânătorul. 


— Cel mai bun mijloc să ne înţelegem este să nu mai 
vorbim despre ce a fost, glăsui Joe. Ce s-a întâmplat, s-a 
întâmplat! Bun sau rău, nu se mai poate îndrepta. 

— Încăpăţânatule! Spuse râzând doctorul. Cel puţin, vrei 
să ne povesteşti peripeţiile tale? 

— Dacă ţineţi neapărat, vă voi povesti, dar mai întâi să 
pregătim gâscă asta, căci văd că domnul Dick nu şi-a 
pierdut timpul degeaba. 

— Bine, Joe. 

— În cazul acesta, vom vedea cum suportă stomacul 
europenilor un vânat din Africa. 

Gâscă fu friptă la flacăra arzătorului şi devorată îndată. 
Joe înghiţi o bună parte din ea, ca unul care nu mâncase de 
câteva zile. 

După ceai şi groguri, povesti prietenilor aventurile. Vorbea 
cu oarecare emoție, înfăţişând întâmplările cu filosofia sa 
obişnuită. 

Doctorul nu se putu opri de a nu-i strânge mâna de câteva 
ori, când văzu că vrednicul băiat fusese preocupat mai mult 
de salvarea lor decât de a sa. În ce privea scufundarea 
insulei Biddiomah, îi explică lui Joe că fenomenul se repetă 
foarte des pe Lacul Ciad. 

Continuându-şi povestirea, Joe ajunse la clipa în care, 
prins în mocirlă, scosese un ultim strigăt de disperare. 

— Mă credeam pierdut, urmă el, şi gândurile mele se 
îndreptau spre dumneavoastră. Am început să mă zbat, 
cum nici nu vă pot spune. Eram hotărât să nu mă las 
înghiţit. Iară luptă. Când, deodată, ce văd? La doi paşi de 
mine, un capăt de frânghie de curând tăiată. Am făcut un 
ultim efort şi, cu chiu cu vai, am izbutit să mă apuc de ea. 
Trăgând, am văzut că rezistă. Am tras din nou, cu nădejde 
şi, în sfârşit, iată-mă ajuns pe pământ tare. La capătul 
frânghiei zăresc o ancoră. Ah! Dacă n-aveţi nimic împotrivă, 
am să numesc ancora asta „ancora salvării”. Am 
recunoscut-o: o ancoră a Victoriei. Am înţeles că 
dumneavoastră aţi aterizai acolo. Am urmat direcţia 


frânghiei care-mi indica locul unde fusese balonul şi, după 
noi sforţări, am ieşit în sfârşit din mocirlă... După ce mi-am 
refăcut puterile, am umblat o parte din noapte fără teamă, 
îndepărtându-mă de lac. Am ajuns, în cele din urmă, la 
marginea unei păduri, parcă fără capăt. Acolo, într-o 
îngrăditură, păşteau fără grijă câţiva cai. Sunt momente în 
viaţă când oricine ştie să călărească, nu e aşa? Nu m-am 
gândit mult şi, sărind în spatele unui patruped, iată-mă 
gonind spre nord. Nu vă voi pomeni nici de oraşele pe care 
nu le-am văzut, nici de satele pe care le-am ocolit. Am 
străbătut câmpuri însămânţate, am sărit peste desişuri, 
peste garduri, am dat pinteni calului, l-am îmboldit, l-am 
îndemnat. În sfârşit, am ajuns la marginea câmpiilor 
cultivate. Bun. Deşertul! Îmi convine: voi vedea mai bine şi 
mai departe înaintea mea. Dădeam târcoale prin 
împrejurimi, în speranţa că voi găsi Victoria aşteptându-mă. 
Dar nimic! După trei ore de galop dau, ca un prost, peste o 
tabără de arabi. Ce vânătoare! Domnule Kennedy, un 
vânător nu ştie ce este aceea o vânătoare, dacă nu a fost 
vânat el însuşi. Şi chiar dacă ar vrea să ştie, nu-l sfătuiesc 
să încerce. Calul meu cădea de oboseală. 

Arabii mă înconjuraseră; la un moment dat m-am prăbuşit, 
apoi am sărit pe calul unuia din ei - şi în clipa aceea v-am 
văzut. Restul îl ştiţi. Victoria alerga după mine şi m-aţi prins 
din zbor... Nu aveam dreptate să mă încred în 
dumneavoastră? Domnule Samuel, vedeţi cât de simplu a 
fost totul? Nimic mai normal pe lume. Sunt gata s-o iau de 
la capăt, dacă v-ar fi de folos; de altfel, după cum v-am mai 
spus, nici nu merită să mai vorbim despre ce-a fost. 

— Bunul meu Joe, răspunse doctorul cu emoție, nu ne-am 
înşelat bizuindu-ne pe inteligenţa şi îndemânarea ta! 

— Ei, domnule, n-ai decât să te laşi dus de evenimente şi 
până la urmă o scoţi la capăt. Cel mai bine este să iei 
lucrurile aşa cum sunt. 

În timpul istorisirii lui Joe, balonul străbătuse repede o 
mare parte a ținutului. Kennedy le atrase atenţia asupra 


unui grup de colibe care părea că formează un oraş. 

Doctorul consultă harta şi recunoscu târguşorul Tagelel 
din Damergu. 

— Regăsim drumul urmat de Barth. Aici s-a despărţit el de 
cei doi tovarăşi ai săi, Richardson şi Overweg. Primul urma 
să ia drumul spre Zinder, iar al doilea spre Maradi. Vă 
amintiţi că, dintre aceşti trei călători, Barth este singurul 
care a revăzut Europa. 


— Aşadar, spuse vânătorul, urmărind pe hartă direcţi;: 
Victoriei, mergem din nou direct spre nord? 

— Direct, dragul meu Dick! 

— Şi asta nu te îngrijorează? 

— De ce? 

— Pentru că drumul acesta ne duce drept spre Tripoli, pe 
deasupra unui deşert întins. 

— Oh, dar nu vom ajunge atât de departe, prieteni; cel 
puţin aşa nădăjduiesc. 

— Unde crezi că ne vom opri? 

— Bine, Dick, dar nu eşti curios să vizitezi lembuctu? 

— Tembuctu? 

— Vei fi al cincelea sau al şaselea european care a văzut 
acest oraş misterios. 

— Să mergem spre Tembuctu! 

— Atunci lasă să ajungem întâi între al şaptesprezecelea şi 
al optsprezecelea grad latitudine, iar acolo o să căutăm un 
vânt favorabil, care să ne împingă spre vest. 

— Bine! Răspunse vânătorul. Dar mai avem mult de mers 
spre nord? 

— Cel puţin o sută cincizeci de mile! 

— Culcaţi-vă, domnule, spuse Joe. Culcaţi-vă şi 
dumneavoastră, domnule doctor. Aveţi nevoie de odihnă, 
după câte am observat. 

Vânătorul se întinse sub cort, dar Fergusson, care nu se 
lăsa doborât de oboseală, rămase la postul de observaţie. 

Peste trei ore, Victoria trecea pe deasupra unui teren 
acoperit cu pietriş, cu şiruri de munte de granit, înalţi şi 
sterpi. Unele piscuri izolate ajungeau până la înălţimea de 
patru mii de picioare. Girafe, antilope şi struţi alergau cu o 
sprinteneală uimitoare prin pădurile de salcâmi, mimoze şi 
curmali. După uscăciunea deşertului, vegetaţia punea 
stăpânire peste tot întinsul. Era ţinutul tribului Kailuas, 
care, ca şi periculoşii lor vecini, tuaregii, umblau cu faţa 
acoperită cu o bucată de pânză. 


La orele zece seara, după un drum minunat de două sute 
cincizeci de mile, Victoria se opri deasupra unui oraş 
important. 

Lumina lunii îngăduia să se vadă o parte a localităţii, pe 
jumătate în ruine; ici-colo, sub o rază de lumină, se zăreau 
moschei. 

Doctorul luă poziţia stelelor şi găsi că se aflau la 
latitudinea lui Aghades. 

Acest oraş, odinioară un înfloritor centru comercial, 
începuse să decadă încă de pe vremea când fusese vizitat 
de Barth. 

Profitând de faptul că nu puteau fi văzuţi în întuneric, 
aruncară ancora la vreo două sute de mile de oraş, într-un 
întins lan de mei. 

Noaptea se scurse destul de liniştită. Pe la ora cinci se 
lumină de ziuă, şi, tot atunci, un vânt uşor împinse balonul 
spre vest şi puţin spre sud. 

Fergusson se grăbi să folosească acest prilej. Victoria se 
ridică repede şi porni, parcă purtată pe un mănunchi de 
raze de soare. 

Capitolul XXXVIII. 

TRAVERSAREA RAPIDĂ. HOTĂRÂRI PRUDENTE. 

CARAVANE. AVERSĂ NEÎNTRERUPTĂ. GAO. 

NIGERUL. GOLBERRY, GEOFFROY, GRAY. 

MUNGO-PARK. LAING. RENE CAILLIE. CLAPPERTON. 

JOHN ŞI RICHARD LANDER. 

Ziua de 17 mai fu liniştită, lipsită de orice incident. 
Începea să se vadă din nou deşertul. Un vânt moderat purta 
Victoria spre sud-vest. Balonul nu se abătea nici la dreapta, 
nici la stânga; umbra sa proiecta pe nisip o linie perfect 
dreaptă. 

Doctorul refăcuse provizia de apă înainte de plecare; se 
temea că nu vor putea ateriza în aceste ţinuturi locuite de 
tuaregii aueliminieni. Platoul, aflat la o mie opt sute de 
picioare deasupra nivelului mării, cobora spre sud. 


Seara, călătorii ajunseră la 16* latitudine şi 40*55' 
longitudine, după ce străbătuseră o sută optzeci de mile de 
cale aeriană monotonă, de la Aghades la Murzuk, pe 
deasupra drumului bătătorit de cămile. 

În cursul acestei zile, Joe prepară ultimele bucăţi de vânat 
afumat pe care le păstraseră şi servi la masă o frigăruie de 
sitar foarte gustoasă. 

Vântul era prielnic, astfel că doctorul hotări să continue 
drumul în cursul nopţii, pe care luna, aproape plină, o 
umplea cu lumina ei argintie. 

Victoria se ridică la o înălţime de cinci sute de picioare şi, 
în timpul acestei călătorii nocturne de aproape şaizeci de 
mile, îşi urmă calea, atât de liniştită, încât n-ar fi putut 
tulbura nici somnul unui copil. 

Duminică dimineaţa, o nouă schimbare a vântului îi purtă 
spre nord-vest. Câţiva corbi zburau foarte sus, iar spre 
orizont se vedea un stol de vulturi, însă din fericire destul 
de departe. 

Ivirea lor îi amintea lui Joe o întâlnire neplăcută, făcându-l 
să se gândească la buna idee a doctorului, de a lua în 
călătoria lor două baloane. 

— Ce am fi făcut cu un singur înveliş? Spuse el. Acest al 
doilea este ceea ce e şalupa pentru o corabie; în caz de 
naufragiu, o poţi folosi oricând pentru a te salva. 

— Ai dreptate, prietene, numai că şalupa mă îngrijorează 
întrucâtva, căci ea nu poate înlocui corabia. 

— Ce vrei să spui? Întrebă Kennedy. 

— Vreau să spun că noua Victoria nu valorează cât cea 
veche. Fie că țesătura a fost greu încercată, fie că 
gutaperca s-a topit din cauza căldurii aparatului de 
dilatare, am constatat o oarecare pierdere de gaz; nu prea 
mare până acum, dar, în orice caz, vrednică să fie luată în 
seamă. Avem o tendinţă de coborâre şi, pentru a ne 
menţine, sunt nevoit să dilat mai mult hidrogen. 

— La naiba! Spuse Kennedy. Nu văd care ar putea fi 
leacul. 


— Nu există niciunul, dragul meu Dick, şi de aceea am face 
bine să ne grăbim, evitând chiar popasurile din timpul 
nopții. 

— Suntem încă departe de coastă? Întrebă Joe. 

— Care coastă, băiatule? Ştim noi oare unde ne duce 
întâmplarea? Tot ce pot să-ţi spun este că Tlembuctu se află 
la patru sute de mile spre vest. 

— Şi cât timp ne va trebui să ajungem până acolo? 

— Dacă vântul nu ne va îndepărta prea mult de direcţia 
noastră, nădâăjduiesc să ajungem acolo marţi spre seară. 

— Aşadar, spuse Joe arătând un şir lung de oameni şi de 
animale care şerpuiau prin deşert, vom ajunge mai repede 
decât caravana aceasta. 

Fergusson şi Kennedy se aplecară şi văzură o mare 
îmbulzeală de oameni şi de animale; erau mai mult de o 
sută cincizeci de cămile, din acelea care pentru 
douăsprezece mii mutkalil de aur merg de la lembuctu la 
Tafilet, purtând în spate o greutate de cinci sute de livre. 
Toate cămilele aveau sub coadă un mic sac în care se 
adunau excrementele lor, singurul combustibil pe care se 
putea conta în deşert. 

Aceste cămile ale tuaregilor sunt specia cea mai bună; ele 
se pot lipsi de apă de la trei la şapte zile, iar de mâncare, 
două zile; iuţeala lor este superioară celei a cailor şi se 
supun cu inteligenţă poruncilor khabirului călăuza 
caravanei. Sunt cunoscute în ţinut sub numele de „mehari”. 

În vreme ce doctorul dădea aceste lămuriri, tovarăşii 
priveau mulţimea de bărbaţi, femei şi copii, care înaintau 
anevoie prin nisipul mişcător, ţinut în loc numai de câteva 
mărăcinişuri, de ierburi ofilite şi tufişuri sărăcăcioase. 

Joe îl întrebă pe doctor cum de izbuteau arabii să se 
orienteze prin deşert şi să dea de cursurile de apă 
răspândite pe imensa lui întindere. 

— Arabii, răspunse Fergusson, sunt înzestrați cu un 
deosebit simţ de orientare; acolo unde un european se 
rătăceşte, ei merg cu cea mai mare siguranţă; o piatră, 


oricât de mică, un tufiş, un mănunchi de iarbă le ajunge 
pentru a-şi găsi drumul. Noaptea se orientează după steaua 
polară. Nu fac mai mult de două mile pe oră, iar în timpul 
căldurilor mari de la amiază se odihnesc. Aşa că îţi dai 
seama cât le trebuie ca să străbată Sahara, care e un 
deşert de peste nouă sute de mile. 

Între timp, Victoria dispăru din faţa privirilor mirate ale 
arabilor, care, desigur, îi invidiau viteza. 

Spre seară, balonul trecea la 2*20' longitudine, iar în 
timpul nopţii mai depăşi un grad. 

Luni, vremea se schimbă cu desăvârşire; începu să cadă o 
ploaie torențială, încât era nevoie de mari eforturi pentru a 
rezista potopului şi a face faţă creşterii în greutate pe care 
el o pricinuia balonului şi nacelei. 

Neîntreruptul torent lămurea existenţa bălților care 
împânzeau ţinutul. Aici se ivi din nou vegetaţia de mimoze şi 
tamarini. 

Era regiunea Sonray, cu sate ale căror case aveau 
acoperişuri asemănătoare unor căciuli, o regiune puţin 
muntoasă, cu câteva coline brăzdate de râpe, pline de apă, 
peste care treceau în zbor sitarii şi bibilicile. Ici-colo, un 
torent puternic tăia drumurile; indigenii îl traversau, 
agăţându-se de câte o liană întinsă între arbori. Pădurile se 
transformau în jungle, în care foiau aligatorii, hipopotamii şi 
rinocerii. 

— În curând vom vedea Nigerul, spuse doctorul. În 
apropierea fluviilor mari, ţinutul se transformă. Fluviile 
acestea pot fi închipuite ca nişte drumuri mişcătoare care 
au adus cu ele mai întâi vegetaţia, iar mai târziu vor aduce 
civilizaţia. Nigerul a făcut să se ridice de-a lungul cursului 
lui, pe o distanţă de două mii cinci sute de mile, cele mai 
importante oraşe ale Africii. 

— Asta-mi aminteşte de un mare admirator al Providenţei, 
care îi aducea laude pentru grija de a fi făcut ca marile 
oraşe să fie străbătute de fluvii. 


La ora prânzului, Victoria trecea pe deasupra localităţii 
Gao, un târguşor compus din colibe sărăcăcioase, care, în 
trecut, fusese o mare capitală. 

— Pe aci a trecut Barth Nigerul, când s-a înapoiat din 
Tembuctu, spuse doctorul. Acesta e vestitul fluviu al 
antichităţii, rivalul Nilului; superstiţia păgână îi atribuie o 
origine divină. Ca şi Nilul, a atras atenţia geografilor din 
toate timpurile; explorarea lui, ca şi aceea a Nilului, a cerut 
sacrificiul multor vieţi omeneşti. 

Aici cursul Nigerului avea o mare lărgime; apele sale se 
rostogoleau învolburate spre sud, dar călătorii noştri, 
purtaţi de vânt, abia putură să-i vadă ciudatele şerpuiri. 

— Să vă mai povestesc ceva despre fluviul acesta, de care 
ne-am şi îndepărtat, spuse Fergusson. Sub numele de 
Dhiuleba, Mayo, Egghirreu, Quorra şi altele, el străbate 
câteva ţări - şi în lungime ar putea rivaliza cu Nilul. Toate 
numirile acestea nu înseamnă altceva decât „fluviul” în 
limba ținuturilor pe care le străbate. 

— Doctorul Barth a urmat acest drum? Întrebă Kennedy. 

— Nu, Dick. Părăsind Lacul Ciad, Barth a trecut prin 
oraşele principale din Bornu şi a tăiat calea Nigerului la 
Say, la 4* deasupra lui Gao, apoi a pătruns până în inima 
ținuturilor neexplorate, pe care Nigerul le închide în cotul 
ce-l formează acolo. După opt luni de sforţări obositoare a 
ajuns la Tembuctu, drum pe care noi îl vom face în numai 
trei zile, dacă mai ţine vântul acesta puternic. 

— S-au descoperit izvoarele Nigerului? Întrebă Joe. 

— De multă vreme, răspunse doctorul. Dorinţa, de a 
cunoaşte Nigerul şi afluenții săi a atras mulţi exploratori şi 
aş putea să vi-i numesc pe cei mai însemnați dintre ei: între 
1749 şi 1758, Adamson a cercetat fluviul şi a vizitat Gorea; 
între 1785 şi 1788, Golberry şi Geoffroy au străbătut 
deserturile Senegambiei şi au ajuns în ţara maurilor, care îi 
asasinaseră pe Saugnier, Brisson, Adam, Riley, Cochelet şi 
pe aţâţi alţi nefericiţi. Urmează celebrul Mungo-Park, 
prietenul lui Walter Scott, scoţian ca şi el. Trimis de 


Societatea africană din Londra în anul 1795, a ajuns la 
Bambarra, a văzut Nigerul, a pătruns în interior cinci sute 
de mile; în tovărăşia unui negustor de sclavi a cercetat 
ţărmul Gambiei şi s-a întors în Anglia în 1797. A plecat din 
nou, la 30 ianuarie 1805, însoţit de cumnatul lui Anderson, 
de desenatorul Scott, şi de un grup de muncitori. Au ajuns 
la Gorea, unde s-au alăturat unui detaşament de treizeci şi 
cinci de soldaţi şi au revăzut Nigerul la 19 august. Din 
cauza oboselii, a lipsurilor, a ținutului nesănătos, din 
patruzeci de europeni nu au mai rămas în viaţă decât 
unsprezece. La 16 noiembrie, soţia lui Mungo-Park a primit 
ultimele scrisori de la el, iar peste un an s-a aflat de la un 
negustor din ţinutul acela, care ajunsese la Bussa pe Niger, 
la 23 decembrie, că barca nenorocitului călător se 
răsturnase în cataractele fluviului iar el fusese măcelărit de 
indigeni. 

— Groaznicul lui sfârşit nu i-a oprit din drum pe ceilalţi 
exploratori? 

— Dimpotrivă, Dick, pentru că pe lângă misiunea de a 
cerceta fluviul o mai aveau şi pe aceea de a găsi însemnările 
exploratorului, în 1816, s-a organizat la Londra o expediţie, 
la care participat şi maiorul Gray. Expediția a ajuns la 
Senegal, a pătruns pare-se până la Fouta-Djallon, a vizitat 
populaţia fulahă şi s-a întors în Anglia, fără alt rezultat. În 
1822, maiorul Laing a explorat toată partea occidentală a 
Africii, învecinată cu posesiunile engleze, şi a ajuns cel 
dintâi la izvoarele Nigerului. După documentele sale, 
izvorul acestui fluviu imens nu este mai lat de două 
picioare. 

— Se poate sări uşor peste el, spuse Joe. 

— Ei, ei, uşor! Răspunse doctorul. Numai că, dacă ţii 
seamăde tradiţie, nu-i chiar aşa. Cel ce încearcă să sară 
peste acest izvor este înghiţit numaidecât de ape; cel ce 
vrea să ia apă din el se simte îndepărtat de-o mână 
invizibilă. 


— Îmi daţi voie să nu cred nimic din toate astea? Întrebă 
Joe. 

— Sigur. După cinci ani, maiorul Laing a pornit să străbată 
Sahara şi a ajuns până la Tembuctu, unde, la câteva mile 
mai sus, a murit sugrumat de către Ulad Shiman, care voia 
să-l oblige să treacă la credinţa musulmană. 

— Încă o victimă! Spuse vânătorul. 

— Atunci, un tânăr curajos a întreprins explorarea cu 
mijloacele sale proprii, foarte reduse, şi a izbutit să ducă la 
capăt cea mai îndrăzneață călătorie a timpurilor noastre: 
vorbesc despre francezul Rene Caillie. După felurite 
încercări făcute în 1819 şi în 1824, a plecat din nou, la 19 
aprilie 1827, din Rio-Nunez; la 3 august, a ajuns la Tim, 
sfârşit de oboseală, bolnav şi atât de slăbit, încât nu şi-a 
putut continua călătoria decât după şase luni, în ianuarie 
1828, când s-a alăturat unei caravane. Îmbrăcat cu un 
costum oriental, a ajuns la Niger la 10 martie, a pătruns 
până în oraşul Jenne, de unde s-a îmbarcat pe un mic vas şi 
a coborât pe fluviu până la Tembuctu, unde a ajuns la 30 
aprilie. Un alt francez, Imbert, în 1670, şi un englez, Robert 
Adams, în 1810, au văzut şi ei acest oraş ciudat, dar Renne 
Caillie a fost primul european care a adus date exacte. La 

4 mai, ela părăsit oraşul; la 9 mai, a recunoscut locul unde 
fusese asasinat maiorul Laing; la 19, a ajuns la El-Arauan şi 
a părăsit acest oraş comercial, pentru a străbate, 
înfruntând mii de primejdii, ţinuturile întinse dintre Sudan 
şi regiunile Africii septentrionale. În sfârşit, a intrat în 
Tanger şi, la 28 septembrie, s-a îmbarcat pentru Toulon. 
Astfel a traversat Africa de la est spre nord, în 
nouăsprezece luni, cu toate cele o sută optzeci de zile de 
boală. 

— Un călător foarte îndrăzneţ! Spuse vânătorul. Şi ce s-a 
mai întâmplat pe urmă cu el? 

— Din cauza sforţărilor făcute, a murit la treizeci şi nouă 
de ani. Un englez a făcut şi el aceeaşi încercare, fără să 
izbutească. E vorba de căpitanul Capperton, tovarăşul lui 


Denham. În 1829, el a pătruns în Africa pe coasta de vest în 
golful Benin, pe urmele lui Mungo-Park şi ale lui Laing, şi a 
regăsit în Bussa documentele privitoare la moartea lui 
Mungo-Park. A ajuns la Sackatou, unde a căzut prizonier, şi 
şi-a dat sfârşitul în braţele credinciosului său ajutor, 
Richard Lander. 

— Dar ce s-a întâmplat cu Lander? Întrebă Joe, foarte 
curios. 

— A izbutit să ajungă până la coastă şi să se înapoieze la 
Londra, aducând hârtiile căpitanului şi darea de seamă 
exactă asupra călătoriei lui. Şi-a oferit apoi serviciile sale 
guvernului, pentru a completa cercetările asupra Nigerului. 
L-a luat cu el pe fratele său, John, al doilea copil al unor 
oameni modeşti din Cornouailles şi amândoi, de la 1829 la 
1831, au coborât cursul fluviului de la Bussa până la 
vărsare, descriind drumul, oraş cu oraş, milă cu milă. 

— Aşadar, cei doi fraţi au avut o soartă mai bună decât 
ceilalţi? Întrebă Kennedy. 

— Da, cel puţin în cursul acestei explorări; fiindcă, în 
1833, Richard a întreprins a treia călătorie pe Niger şi a 
pierit, lovit de un glonţ rătăcit, aproape de vărsarea 
fluviului. Vedeţi, deci, prieteni, că ţinutul pe care-l 
străbatem noi a fost martorul faptelor unor nobili călători, 
care n-au avut ca răsplată decât moartea. 

Capitolul XXXIX. 

ŢARA DE IA COTUL NIGERULUI. PRIVELIŞTEA 
FANTASTICA A MUNŢILOR HOMBORI. KABRA. 

TEMBUCIU. PLANUL DOCTORULUI BARTH. 

DECADENŢĂ. CE SE VA MAI ÎNTÂMPLA. 

Doctorul povesti tovarăşilor săi numeroase detalii asupra 
ținutului pe care-l străbăteau în cursul acestei posomorâte 
zile de luni. Ţinutul, destul de puţin accidentat, nu punea 
nici o piedică înaintării lor. Singura grijă a doctorului era 
vântul blestemat dinspre nord-est, care, suflând cu violenţă, 
îi îndepărta de latitudinea la care se afla Tembuctu. 


Nigerul, după ce curge spre nord până la acest oraş, 
coteşte apoi, dând naştere unei mari căderi de apă, şi se 
prăvăleşte, sub forma unui imens mănunchi luminat, în 
Oceanul Atlantic. În acest cot al Nigerului, ţinutul este 
foarte variat: în unele locuri foarte fertil, în altele foarte 
sterp. Câmpiilor necultivate le urmează câmpiile de 
porumb, care sunt apoi înlocuite cu terenuri întinse, 
acoperite cu dracilă. Toate speciile de păsări de apă: 
pelicani, lişiţe, pescăruşi trăiesc în cârduri numeroase pe 
marginile torentelor şi mlaştinilor. 

Din când în când, se vedea câte o tabără de-a tuaregilor, 
adăpostiţi sub corturile lor de piele. În jurul micilor 
gospodării, femeile mulgeau cămilele sau fumau din pipe 
groase. 

Pe la ora opt seara, Victoria înaintase cu peste două sute 
de mile spre vest şi călătorii fură martorii unui spectacol 
minunat: câteva raze de lună îşi făceau loc printr-o spărtură 
a norilor şi, alunecând prin ploaie, cădeau asupra lanţului 
muntos Hombori. Nimic mai straniu decât aceste creste de 
bazalt, care se profilau în siluete fantastice pe cerul 
întunecat, amintind ruinele unui oraş din Evul Mediu sau 
banchizele regiunilor arctice care apar în nopţile 
întunecoase în faţa călătorului uimit. 

— O privelişte ca în „Misterele lui Udolphe”, spuse 
doctorul. 

Anne Radclift nu ar ii arătat aceşti munţi sub un aspect 
mai înspăimântător! 

— Pe legea mea, răspunse Joe, n-aş vrea să mă plimb 
singur, seara, în această ţară a fantomelor. Dacă s-ar putea, 
aş lua cu mine peisajul acesta în Scoţia. S-ar potrivi foarte 
bine pe malurile lacului Lomond, şi turiştii s-ar îmbulzi să-l 
admire. 

— Balonul nostru nu este atât de mare încât să-şi permită 
asemenea fantezie. Dar mi se pare că direcţia noastră se 
schimbă. 


Ei bine, spiritele rele ale ținutului sunt foarte binevoitoare 
cu noi: ne trimit un vânt din sud-est, care ne va readuce pe 
drumul bun. 

Într-adevăr, Victoria îşi relua calea spre nord şi, în 
dimineaţa zilei de douăzeci, trecea pe deasupra unei reţele 
încurcate de canaluri, torente şi ape care deveneau afluenţi 
ai Nigerului. Multe din aceste canaluri, acoperite de o iarbă 
deasă, păreau câmpii bogate. 

Doctorul regăsi aici drumul urmat de Barth, după ce 
acesta se îmbarcase pe fluviu, pentru a cobori până la 
Tembuctu. Lat de opt sute de stânjeni, Nigerul curgea între 
două maluri bogate în cruciferi şi tamarini. Turme de 
gazele zvelte îşi amestecau coarnele inelate cu ierburile 
uriaşe, unde aligatorii pândeau în tăcere. 

Şiruri lungi de măgari şi cămile, încărcate cu mărfuri, 
treceau pe sub arborii minunaţi. La un cot al fluviului, 
apăru deodată o îngrămădire de case joase, aşezate în 
amfiteatru, pe ale căror terase şi acoperişuri era păstrat 
nutreţul cules din ţinutul înconjurător. 

— E Kabra! Strigă doctorul cu bucurie. E portul 
Tembuctului. 

Oraşul se află la o departare de cinci mile de aici. 

— Aşadar, sunteţi mulţumit, domnule? Întrebă Joe. 

— Încântat, băiete! 

— Bine! Atunci torul este minunat! 

Într-adevăr, pe la orele două, sub privirile călătorilor se 
desfăşura regiunea deşertului lembuctu, care avusese 
odinioară, aidoma Romei şi Atenei, şcolile sale de savanţi şi 
catedrele sale de filosofie. 

Fergusson urmări detaliile planului făcut de Barth şi se 
convinse de exactitatea lui. 

Oraşul formează un triunghi vast, într-o imensă câmpie de 
nisip alb; unul din vârfurile triunghiului se îndreaptă spre 
nord şi pătrunde într-o margine a deşertului; de jur 
împrejurul lui nu se vede nici o vegetaţie, afară de câteva 
graminee, mimoze şi pomişori pitici. 


Văzut din zbor, Tembuctu părea o îngrămădire de bile şi 
zaruri, aruncate la întâmplare. Străzile, foarte înguste, erau 
mărginite de case numai cu parter, construite din cărămidă 
uscată la soare şi din colibe de paie şi trestie, unele conice, 
altele prismatice. Pe terasele lor stăteau tolăniţi câţiva 
locuitori în îmbrăcămintea lor strălucitoare, cu lancea sau 
puşca în mână; cât despre femei, nu se vedea niciuna la 
această oră. 

— Se spune că femeile acestui ţinut sunt frumoase, glăsui 
doctorul... Priviţi cele trei turnuri ale celor trei moschei, 
care au mai rămas. Oraşul a decăzut, nu mai are 
splendoarea de odinioară, în vârful triunghiului se ridică 
moscheia Sankora, cu galeriile sale susţinute de arcade, 
într-un stil destul de curat. Puțin mai departe, în apropierea 
cartierului Sane-Gungu, se află moscheia Sidi-Yahia şi 
câteva case cu două etaje. Să nu căutaţi nici palate, nici 
monumente. Şeicul este un simplu negustor, iar reşedinţa 
sa regală este tejgheaua. 

— Mi se pare că se văd metereze pe jumătate dărâmate, 
spuse Kennedy. 

— Au fost distruse de fulani, în 1826. Atunci oraşul era cu 
o treime mai mare decât acum, căci Iembuctu din secoiul al 
XI-lea, obiect al lăcomiei generale, a aparţinut succesiv 
tuaregilor, sonrayenilor, marocanilor şi fulanilor. Astăzi, 
acest mare centru al civilizaţiei, unde un savant ca Ahmed- 
Baba avea în secolul al XVI-lea o bibliotecă de o mie şase 
sute de manuscrise, nu este altceva decât un depozit 
comercial al Africii centrale. 

Localitatea părea într-adevăr lăsată pradă nepăsării, 
cuprinsă de paragina atât de molipsitoare a oraşelor care 
dispar. Dărâmături uriaşe se adunau la periferie şi, 
împreună cu movilele din piaţă, formau singurele accidente 
de teren. 

Trecerea Victoriei stârni oarecare mişcare; se bătu toba. 
Dar ultimul savant din aceste locuri abia o fi avut timp să 
observe noul fenomen, şi balonul, împins de vântul 


deşertului, reluă calea cursului şerpuitor al fluviului. În 
curând, lembuctu nu mai era decât o amintire din călătorie. 

— Acum vântul poate să ne conducă unde vrea, spuse 
doctorul. 

— Numai de ne-ar duce spre vest! Răspunse Kennedy. 

— Chiar de ar fi să revenim la Zanzibar pe acelaşi drum şi 
să traversăm oceanul până în America, tot nu m-aş teme, 
spuse Joe. 

— Ar trebui ca mai întâi să fie cu putinţă, Joe. 

— Şi ce ne lipseşte pentru asta? 

— Hidrogenul, băiete! Forţa de ascensiune a balonului se 
micşorează văzând cu ochii, de aceea va trebui să-l cruţăm 
mult, ca să ne poată duce până la țărm. Voi fi nevoit să mai 
arunc din lest; suntem prea grei. Lată ce înseamnă să nu 
faci nimic! Să stai toată ziua întins ca un leneş în hamacul 
tău! Te îngraşi şi atârni mai greu. Călătoria noastră este o 
călătorie pentru leneşi; la întoarcere, toată lumea ne va 
găsi îngrozitor de graşi. 

— Nu te grăbi. Aşteaptă sfârşitul! Răspunse vânătorul. Ştii 
tu oare ce ne mai rezervă călătoria? Suntem încă departe 
de capătul ei. Samuel, în care punct crezi că vom atinge 
țărmul Africii? 

— Mi-e foarte greu să-ţi răspund, Dick. Suntem în voia 
vântului, care este foarte schimbător, dar, în sfârşit, mă voi 
socoti fericit dacă ajungem la Sierra Leone şi la Portendick; 
în anumite părţi ale acelor ţinuturi vom întâlni prieteni. 

— Şi va fi o plăcere să le strângem mâna. Dar cel puţin 
mergem în direcţia dorită? 

— Nu prea, Dick, nu prea. Priveşte acul busolei; înaintăm 
spre sud şi urcăm spre izvoarele Nilului. 

— O ocazie minunată de a le descoperi, dacă nu ar fi 
cunoscute, spuse Joe. Nu s-ar putea, la nevoie, să găsim 
altele? 

— Nu, Joe, dar fii liniştit. Sper să nu ajungem până acolo. 

La căderea nopţii, doctorul aruncă ultimii saci de lest şi 
Victoria se înălţă. Cu toate că arzătorul funcţiona cu toată 


presiunea, abia putea menţine în aer balonul, care se găsea 
la şaizeci de mile spre sud de Tembuctu. A doua zi se treziră 
pe malurile Nigerului, nu departe de lacul Debo. 

Capitolul XL.. 

TEMERILE DOCTORULUI FERGUSSON, DIRECŢIA 
PERMANENTĂ SPRE SUD. NORUL DE LĂCUSTE. 

JENNE. SEGO. SCHIMBAREA VÂNTULUI. 

REGRETELE LUI JOE. 

Albia fluviului era împânzită de insule mari, printre care 
trecea un curent foarte repede. l'e una din ele se ridicau 
câteva colibe de păstori, dar, deoarece viteza Victoriei se 
mărea, era cu neputinţă să le determini poziţia exactă. Din 
nenorocire, balonul se îndrepta şi mai mult spre sud şi, în 
câteva clipe, depăşi lacul Debo. 

Fergusson căută alţi curenţi atmosferici la diferite înălţimi, 
forțând chiar foarte mult dilataţia, dar în zadar. Renunţă la 
manevra care mărea pierderea gazului, presând în învelişul 
slăbit al aerostatului. Nu spusese nimic, deşi era foarte 
îngrijorat. Vântul neschimbat care-l purta spre partea 
meridională a Africii îi strica toate socotelile. 

Nu mai ştia pe cine şi pe ce se poate bizui. Ce se va 
întâmpla cu ei în mijlocul barbarilor, care populau coastele 
Guineei, dacă nu vor putea ajunge pe teritoriul englez sau 
francez? Şi direcţia actuală a vântului îi purta spre regatul 
Dahomey, printre triburile cele mai sălbatice, la cheremul 
unui rege care sacrifica, în serbări publice, mii de victime 
omeneşti. Acolo ar fi fost pierduţi! 

Pe de altă parte, balonul se uzase şi doctorul simţea că nu- 
| mai poate stăpâni. Totuşi, din pricină că timpul se 
schimbase puţin, nădăjduia că sfârşitui ploii va aduce o 
oarecare schimbare şi în curenţii atmosferici. Aşa încât nu-i 
fu pe plac când îl auzi pe Joe spunând: 

— Hei! Dacă ţinem seama de norul care se apropie de noi, 
înseamnă că ploaia se va înteţi, şi de data asta se va 
transforma în potop. 

— Încă un nor! Făcu Fergusson. 


— Şi încă unul grozav! Răspunse Kennedy. 

— Cum n-am mai văzut! Adăugă Joe. 

— Staţi, nu vă grăbiţi, spuse doctorul, punând deoparte 
luneta. Nu este un nor. 

— Dar ce este? Întrebă Joe. 

— Este un stol! 

— Un stol? 

— De lăcuste. 

— Asta-i acum, lăcuste! 

— Miliarde de lăcuste care vor trece ca o trombă peste 
ţinut. Va fi vai de noi dacă se vor abate asupra balonului; 
învelişul va fi devastat. 

— Nu cred că ar fi în stare de una ca asta! 

— Aşteaptă puţin, Joe. În zece minute stolul va fi lângă noi 
şi te vei convinge cu ochii tăi. 

Fergusson avea dreptate. Norul gros, opac, cu o întindere 
de câteva mile, venea cu un zgomot asurzitor, proiectând o 
umbră imensă pe pământ. Era o legiune numeroasă din 
acele lăcuste numite cosaşi. La o sută de paşi de Victoria, 
ele se năpustiră asupra unui ţinut înverzit. Peste un sfert de 
oră, lăcustele îşi reluară zborul şi călătorii putură să 
distingă de departe arborii şi tufişurile despuiate cu totul, 
de parcă ar fi fost cosite. Ai fi spus că o iarnă venită brusc 
transformase câmpia în pământul cel mai sterp. 

— Ai văzut, Joe? 

— Am văzut, domnule. E foarte curios, dar şi normal. Ce 
face în mic una, o fac în mare mii de lăcuste. 

— Este o ploaie îngrozitoare, mai îngrozitoare decât 
grindina, prin devastările ei, spuse vânătorul. 

— Şi este cu neputinţă să te fereşti de ea, glăsui 
Fergusson. 

Câteodată, locuitorii incendiază pădurile şi chiar recolta, 
ca să oprească zborul insectelor, dar primele lor rânduri se 
aruncă în flăcări, le sting, şi restul trece cu uşurinţă mai 
departe. Din fericire, în aceste ţinuturi există şi o 
recompensă pentru pagubele pe care le aduc; indigenii le 


adună în cantitate mare şi le mănâncă, se spune, cu 
plăcere. 

— Sunt racii aerului, din care regret că nu am putut gusta 
şi eu, ca să-mi dau seama! Spuse Joe. 

Spre seară se arătă un ţinut mlăştinos; pădurile erau 
înlocuite de grupuri de copaci izolaţi. Pe malurile fluviului 
se distingeau câteva plantaţii de tutun şi mlaştini, în care 
creşteau nutreţuri grase. 

Pe o insulă mare era aşezat oraşul Jenne cu cele două 
turnuri ale moscheii sale cu ziduri de lut. Aerul era îmbibat 
de mirosul îngrozitor ce se înălța din milioanele de cuiburi 
de rândunele, aflate pe ziduri. 

Printre case, se vedeau câteva vârfuri de baobabi, mimoze 
şi curmali. Chiar şi noaptea oraşul părea în plină activitate. 

Jenne este într-adevăr o aşezare comercială care 
furnizează toate cele necesare oraşului 'lembuctu. Bărcile, 
pe fluviu, caravanele, pe drumurile adumbrite, transportă 
până acolo felurite produse ale industriei locale. 

— Mi-ar plăcea să coborâm în oraş dacă aceasta nu ne-ar 
întârzia din drum, spuse doctorul. Sunt desigur aici mulţi 
arabi care au călătorit în Franţa şi în Anglia şi cărora nu li 
s-ar părea ciudat mijlocul nostru de locomoţie. Dar nu ar fi 
prudent. 

— Să lăsăm vizita pentru excursia următoare, spuse Joe, 
râzând. 

— Dealtfel, dacă nu mă înşel, vântul are o tendinţă uşoară 
să sufle de la est. Nu trebuie să pierdem o asemenea 
ocazie. 

Doctorul zvârli câteva obiecte nefolositoare; mai multe 
sticle goale şi o lădiţă cu carne, care nu mai putea fi 
consumată, izbutind astfel să menţină Victoria într-o zonă 
favorabilă proiectelor sale. 

La patru dimineaţa, primele raze ale soarelui luminau 
Sego, capitala ținutului Bambarra, uşor de recunoscut după 
cele patru oraşe care o compun, după moscheile sale, în stil 
maur. Dar nici locuitorii nu-i văzură pe călători, nici 


călătorii nu-i putură vedea pe locuitori; balonul zbura 
repede şi direct spre nord-vest. Doctorul se mai linişti puţin. 

— Încă două zile în direcţia asta, cu viteza pe care o avem 
acum, şi vom ajunge la fluviul din Senegal. 

— Şi vom fi într-o ţară prietenă? Întrebă vânătorul. 

— Nu chiar, dar, dacă Victoria nu va mai putea să 
înainteze, la nevoie vom putea ajunge pe jos la aşezări 
locuite de francezi. 

Dacă însă va putea să plutească mai multe sute de mile, 
vom ajunge la coasta occidentală, fără oboseală, temeri sau 
primejdii. 

— Şi acesta ar fi sfârşitul călătoriei! Spuse Joe. Păcat! 
Dacă nu ar fi plăcerea de a povesti şi altora peripeţiile 
noastre, nu aş dori să mai coborâm pe pământ niciodată. Ce 
spuneţi: vom fi crezuţi? 

— Cine ştie, dragul meu Joe? Călătoria noastră va rămâne, 
totuşi, un fapt netăgăduit de nimeni: mii de martori ne-au 
văzut plecând de la o coastă a Africii, mii de oameni ne vor 
vedea ajungând la cealaltă coastă. 

— Într-adevăr, va fi greu să spună cineva că n-am 
străbătut Africa, răspunse Kennedy. 

— Ah, domnule Samuel, glăsui Joe, oftând, regret mult 
pietrele mele de aur masiv. Ele ar fi dat multă greutate 
istorisirilor noastre şi crezământ sigur întâmplărilor. 
Dăruind câte un gram de aur fiecărui auditor, aş fi adunat 
în jurul meu o sumedenie de oameni care să mă asculte şi 
să mă admire! 

Capitotul XLI. 

APROPIEREA DE SENEGAL. VICTORIA COBOARĂ DIN CE 
ÎN CE. SE ARUNCĂ TOT FELUL DE LUCRURI. 

PREOTUL EL-HADJI. DOMNII PASCAL, VINCENT ŞI 
LAMBERI. UN RIVAL AL LUI MAHOMED. MUNȚI GREU DE 
TRECUT. ARMELE IUI KENNEDY. MANEVRA LUI JOE. 
POPAS DEASUPRA UNEI PĂDURI. 

La 27 mai, de la ora nouă dimineaţa, ţinutul prezenta un 
aspect nou: povârnişurile domoale se schimbaseră în coline, 


care prevesteau apropierea munţilor. Trebuiau să treacă 
peste lanţul muntos care desparte bazinul Nigerului de 
bazinul Senegalului şi care determină scurgerea apelor, fie 
în Golful Guineei, fie în micul golf de la Capul Verde. 

Această parte a Africii, până Ia Senegal, este socotită ca 
foarte periculoasă. Doctorul Fergusson o ştia din povestirile 
înaintaşilor săi, care suferiseră multe lipsuri şi trecuseră 
prin multe primejdii printre negrii sălbatici. Climatul 
nesuferit ucisese pe cei mai mulţi dintre tovarăşii lui 
Mungo-Park. Fergusson se hotări ca, sub nici un motiv, să 
nu aterizeze în aceste ţinuturi neospitaliere. 

Dar nu se puteau odihni o clipă. Victoria cobora simţitor. 

Trebuiră să arunce o serie de obiecte, mai mult sau mai 
puţin utile, mai ales în momentul când erau nevoiţi să 
treacă peste vreun pisc, şi asta se repetă de mai multe ori 
pe un parcurs de peste o sută douăzeci de mile. Obosiseră 
urcând şi coborând; dar balonul, această nouă stâncă lui 
Sisif pierdea mereu din înălţime. Aerostatul, umflat prea 
puţin, se lungise, şi vântul forma buzunare largi în învelişul 
slăbit. Kennedy nu se putu opri de a remarca: 

— Nu cumva balonul are o spărtură? 

— Nu, răspunse doctorul, dar gutaperca s-a stricat de tot, 
sau s-a topit din cauza căldurii, şi hidrogenul se scurge prin 
mătase. 

— Cum am putea să împiedicăm pierderea asta? 

— E cu neputinţă. Nu ne rămâne decât să uşurăm balonul, 
să aruncăm tot ce putem arunca. 

— Dar ce anume? Răspunse vânătorul, privind nacela 
destul de goală. 

— Să ne debarasăm de cort, a cărui greutate este 
considerabilă. 

Joe, căruia i se adresa acest ordin, se urcă deasupra 
cercului care unea corzile plasei, izbuti să desprindă uşor 
perdelele groase ale cortului şi le aruncă peste bord. 

— Asta va face fericit un trib întreg de negri, spuse el. Se 
vor îmbrăca un milion de indigeni, deoarece sunt foarte 


modeşti în materie de îmbrăcăminte. 

Balonul se ridicase puţin, dar nu mult după aceea văzură 
limpede că se apropiau iarăşi de pământ. 

— Să coborâm, spuse Kennedy, şi să vedem ce se poate 
face cu învelişul. 

— Îţi repet, Dick, nu avem nici o posibilitate de a-l repara. 

— Atunci ce vom face? 

— Vom sacrifica tot ce nu ne este absolut trebuitor. Vreau 
să ocolim cu orice preţ aceste regiuni; pădurile peste care 
trecem acum nu sunt nici ele mai sigure. 

— Sunt locuite de lei, hiene? Întrebă Joe cu dispreţ. 

— Nu, băiete, pe aici trăiesc oamenii cei mai cruzi din 
Africa! 

— De unde ştiţi? 

— De la călătorii care au fost înaintea noastră. Apoi 
francezii, care stăpânesc Senegalul, au avut legături cu 
populaţia locului, în timpul cât colonelul Faidherbe a fost 
guvernator, i s-au făcut legături şi cu triburile din interiorul 
ținutului. Ofiţeri, cum sunt domnii Pascal, Vincent, Lambert, 
au adus din expedițiile lor documente preţioase. Ei au 
explorat ţinuturile de la cotul Senegalului, unde războiul şi 
jaful n-au lăsat decât ruine. 

— Dar ce s-a întâmplat? 

— În 1854 un preot senegalez, numit El-Hadji, dându-se 
drept purtătorul de cuvânt al lui Mahomed, a împins 
triburile să se războiască cu necredincioşii, adică cu 
europenii. Acest El-Hadji a adus nenorocire şi distrugere în 
toate ţinuturile dintre fluviul Senegal şi afluentul său 
Faleme. Trei hoarde de fanatici conduşi de el răscoleau 
ţinutul fără să cruţe nici măcar un sat sau vreo colibă, 
jefuind şi măcelărind oamenii. Au înaintat până în valea 
Nigerului, pe lângă oraşul Sego, care a fost mult timp în 
primejdie. În 1857, au urcat înspre nord şi au asediat fortul 
Medina, ridicat de francezi pe malul fluviului. Fortul a fost 
apărat de Paul Holl, care a rezistat eroic mai multe luni, 
fără hrană, aproape fără arme, până a sosit colonelul 


Faidherbe în ajutor. Atunci El-Hadji şi banda lui au trecut 
din nou Senegalul şi au ajuns la Kaarta, unde au continuat 
jaful şi măcelul. Acesta e ţinutul în care s-a refugiat cu 
bandiții şi vă garantez că nu va fi o plăcere să cădem în 
mâinile lor. 

— N-o să ne lăsăm prinşi, spuse Joc, chiar de-ar fi să 
aruncăm şi pantofii din picioare ca Victoria să se poată 
înălța. 

— Nu suntem departe de fluviu, dar prevăd că balonul 
nostru n-o să poată zbura peste el, spuse doctorul. 

Dacă am ajunge măcar până la mal, tot ar fi bine, vorbi 
Dick. 

— O să încercăm, îi răspunse doctorul, dar un lucru mă 
îngrijorează. 

— Ce anume? 

— Vom avea de trecut munţii şi va fi greu, deoarece nu pot 
mări puterea ascensională a aerostatului, chiar de-aş face 
cea mai mare căldură cu putinţă. 

— Atunci să aşteptăm şi o să vedem! 

— Biata Victoria, suspină Joe, m-am legat de balonul ăsta 
ca un marinar de corabia lui şi-mi va fi greu să-l părăsesc. E 
drept că nu mai e ca la început, dar nu trebuie să-l vorbim 
de rău! Ne-a folosit din plin şi o să mi se rupă inima să-l las. 

— Fii liniştit, Joe, n-o să-l părăsim, fie că vrem, fie că nu. 
Ne va servi până în ultima clipă până ce va fi la capătul 
puterilor, îi mai cer încă 24 de ore. 

— Bietul balon e pe ducă, spuse Joe uitându-se la aerostat. 

— Samuel, dacă nu mă înşel, uite la orizont munţii despre 
care vorbeai, spuse Kennedy. 

— Într-adevăr! Răspunse doctorul, examinându-i cu 
luneta. Mi se par foarte înalţi şi va fi foarte greu să trecem 
peste ei. 

— Nu am putea să-i evităm? 

— Nu cred, Dick. Uite ce spaţiu imens ocupă! Aproape 
jumătate din orizont. Parcă s-ar strânge în jurul nostru; 
sunt şi la stânga, şi la dreapta noastră. 


— Trebuie neapărat să trecem peste ei. 

Aceste obstacole primejdioase păreau să se apropie cu 
mare repeziciune, sau, mai bine-zis, vântul puternic 
precipita aerostatul spre piscurile lor ascuţite. Da, trebuiau 
cu orice preţ să se ridice, altfel se ciocneau de ei. 

— Să golim rezervorul de apă, spuse Fergusson. Să 
păstrăm provizii numai pentru o zi! 

— Poftim! Făcu Joe, îndeplinind poruncile. 

— Balonul s-a ridicat? Întrebă Kennedy. 

— Puțin; cam cincizeci de picioare, răspunse doctorul, cu 
ochii la barometru. Dar nu este de ajuns. 

Într-adevăr, vârfurile înalte ale munţilor veneau spre 
călători, ca şi cum s-ar fi aruncat asupra lor. Balonul era 
departe de a fi deasupra lor; ar fi trebuit să se mai înalțe cu 
cinci sute de picioare pentru a-i domina. Provizia de apă a 
încălzitorului fu aruncată de asemenea peste bord; nu 
păstrară decât câţiva litri, dar nici asta nu fu de ajuns. 

— Totuşi trebuie să trecem, spuse doctorul. 

— Să aruncăm rezervoarele, tot sunt goale, propuse 
Kennedy. 

— Aruncă-le! 

— Poftim! Făcu Joe. E trist că ne descompunem bucată cu 
bucată. 

— Joe, te rog să nu repeţi dovada de devotament de rândul 
trecut! Jură-mi că, orice s-ar întâmpla, nu ne vei părăsi. 

— Fiţi liniştit, domnule, nu ne vom mai despărţi. Victoria 
câştigase o înălţime de încă aproape douăzeci de stânjeni, 
dar munţii erau mai înalţi. În faţa lor se ridica un adevărat 
perete prăpăstios, care întrecea cu două sute de picioare 
înălţimea balonului. 

— Dacă nu izbutim să-l depăşim în zece minute, nacela 
noastră se va sfărâma de stânci, spuse doctorul. 

— Ce este de făcut, domnule Samuel? Întrebă Joe. 

— Păstrează numai provizia de pemmican şi aruncă toată 
carnea, care atârnă greu. 


Balonul, uşurat cu cincizeci de livre, se ridică simţitor, dar 
asta nu ajuta la nimic, dacă nu se înălța deasupra şirului 
muntos. 

Situaţia era îngrozitoare. Victoria înainta cu o mare viteză. 
Simţeau că se vor sfărâma; desigur că lovitura avea să fie 
groaznică. Doctorul privi împrejurul lui, prin nacelă. 

— Dick, fii gata ca la nevoie să-ţi sacrifici armele! 

— Să-mi sacrific armele?! Exclamă vânătorul tulburat. 

— Prietene, dacă ţi-o voi cere, înseamnă că va fi necesar. 

— Samuei! Samuel! 

— Armele, proviziile de gloanţe şi praful de puşcă ne pot 
costa viaţa! 

— Ne apropiem! Strigă Joe. Ne apropiem! 

— Zece stânjeni! Muntele întrecea Victoria cu încă zece 
stânjeni. 

Joe luă păturile şi le aruncă. Zvârli şi câţiva saci cu gloanţe 
şi cu praf de puşcă, fără să-i mai spună lui Kennedy. 

Balonul se înălţă, depăşi vârful primejdios şi partea lui 
superioară fu luminată deodată de razele soarelui. Dar, din 
păcate, nacela rămânea mai jos de înălţimea unui al doilea 
pisc, de care ameninţa să se sfărâme inevitabil. 

— Kennedy, Kennedy, strigă doctorul, aruncă armele, de 
nu, suntem pierduţi! 

— Aşteptaţi, domnule Dick, aşteptaţi! Strigă Joe. Kennedy 
se întoarse şi îl văzu dispărând peste bord. 

— Joe, Joe! Strigă el înspăimântat. 

— Nenorocitul! Exclamă doctorul. 

Piscul munţilor era în acest loc lat de aproape douăzeci de 
picioare, iar mai departe cobora într-o pantă domoală. 
Nacela ajunse la nivelul acestui platou destul de uniform, 
aproape târându-se pe un teren acoperit cu pietre ascuţite, 
care scârţâiau la trecerea ei. 

— Trecem! Trecem! Am trecut! Strigă o voce care-l făcu 
pe Fergusson să tresară. 

Joe, agăţat cu mâinile de marginea de jos a nacelei, alerga 
pe creastă, uşurând astfel balonul de greutatea sa. Dar era 


silit să se ţină cu putere, căci putea să-l scape. Când ajunse 
pe panta cealaltă a muntelui şi în faţă se deschise prăpastia, 
Joe se ridică în mâini cu o mişcare hotărâtă şi, agăţându-se 
de frânghiile balonului, veni lângă tovarăşii săi. 

— N-a fost prea greu, spuse el. 

— Curajosul meu Joe! Prietene! Exclamă doctorul cu 
bucurie. 

— Ah, am făcut-o nu pentru dumneavoastră, ci pentru 
puşca domnului Dick! Îi datoram asta de la întâmplarea cu 
arabul. Îmi place să-mi plătesc datoriile şi acum suntem 
achitaţi! Şi întinzându-i vânătorului arma lui preferată, 
adăugă: Aş fi regretat mult să vă văd fără ea. 

Kennedy îi strânse mâna cu putere, fără să poată spune 
ceva. 

Victoria trebuia să coboare, ceea ce îi era foarte uşor. 
Balonul se găsi curând la două sute de picioare de sol şi 
rămase în echilibru... Terenul părea foarte accidentat; 
prezenta numeroase ridicături, greu de ocolit în cursul 
nopţii cu un balon care nu putea fi dirijat. 

Seara se lăsa repede şi doctorul se hotări să se oprească 
până a doua zi, deşi nu o dorea. 

— Vom căuta un loc prielnic pentru a poposi, spuse el. 

— Ah, răspunse Kennedy, te-ai hotărât în sfârşit! 

— Da, m-am gândit mult la planul pe care-l vom îndeplini; 
mai avem timp, deoarece este abia ora şase seara. Aruncă 
ancorele, Joe! 

Joe îi îndeplini porunca şi cele două ancore atârnau acum 
dedesubtul nacelei. 

— Văd păduri nesfârşite, spuse doctorul. Când vom ajunge 
deasupra lor, ne vom agăța de un arbore. Pentru nimic în 
lume nu vom consimţi să coborâm pe pământ. 

— Am putea să coborâm? Întrebă Joe. 

— La ce bun! Vă repet că ar fi periculos să ne despărţim. 
De altfel, am nevoie de ajutorul vostru pentru o muncă 
anevoioasă. 


Victoria, care ajunsese deasupra întinsei păduri, se opri 
brusc: ancorele se fixaseră. Spre seară, vântul scăzu şi 
balonul rămase aproape nemişcat deasupra unei păduri de 
sicomori, adevărat ocean de verdeață. 

Capitolul XLII. 

ÎNTRECERE DE GENEROZITATE. ULTIMUL SACRIFICIU. 

APARATUL DE DILATAŢIE. ÎNDEMÂNAREA IUI JOE. 

MIEZUL NOPŢII. STRAJA DOCTORULUI. STRAJA IUI 
KENNEDY; EL ADOARME. INCENDIUL. URLETELE, ÎN 
AFARĂ DE PERICOL. 

Doctorul Fergusson începu prin a-şi stabili poziţia, 
orientându-se după stele. Se găseau la douăzeci şi cinci de 
mile de Senegal. 

— Tot ce putem face, spuse el, după ce-şi însemnase locul 
pe hartă, este să depăşim fluviul; dar cum nu există nici 
pod, nici vreo barcă, trebuie să-l trecem neapărat cu 
balonul. Pentru asta e nevoie să-l mai uşurăm. 

— Dar nu văd cum vom reuşi, spuse vânătorul, care se 
temea să nu-i fie sacrificate armele. Numai dacă unul dintre 
noi se hotărăşte să rămână în urmă. E rândul meu să cer 
această onoare! 

— Ei asta-i! Răspunse Joe. Eu abia m-am obişnuit şi... 

— Nu este vorba să te arunci din balon, prietene, ci să te 
întorci pe jos până la coastele Africii. Eu rezist la drum lung 
şi sunt un bun vânător, replică Kennedy. 

— Întrecerea voastră în generozitate este inutilă, spuse 
Fergusson. Sper că nu vom ajunge la această măsură 
extremă. De altfel, dacă ar fi nevoie, am străbate împreună 
ţinutul, fără să ne despărţim. 

— Întocmai! Spuse Joe. O plimbare ne-ar fi de folos. 

— Dar mai înainte, reluă doctorul, vom întrebuința un 
ultim mijloc pentru a uşura Victoria. 

— Care? Întrebă Kennedy. Sunt foarte curios să-l cunosc. 

— Trebuie să ne debarasăm de rezervoarele de apă ale 
încălzitorului, de pila Bunsen şi de serpentină: cântăresc 
aproape nouă sute de livre, greu de cărat prin aer. 


— Dar, Samuel, nu vei mai putea dilata gazul! 

— Ne vom lipsi de asta. 

— Dar... 

— Ascultaţi-mă, prieteni. Am calculat exact ce ne mai 
rămâne ca putere de ascensiune; ajunge pentru a ne putea 
transporta pe noi şi puţinele obiecte care ne-au mai rămas. 
Cântărim abia cinci sute de livre, împreună cu cele două 
ancore pe care ţin să le păstrez. 

— Dragul meu Samuel, spuse vânătorul, tu eşti mai 
competent decât noi în această materie. Tu singur vei 
hotărî. Porunceşte ce trebuie să facem şi noi ne vom 
supune. 

— La ordinele dumneavoastră, adăugă Joe. 

— Vă repet, prieteni, oricât de groaznică ar fi hotărârea, 
trebuie să sacrificăm aparatul nostru. 

— Sacrifică-l! Repetă Kennedy. 

— La lucru! Spuse Joe. 

Treaba nu era uşoară. Trebuia demontat aparatul, piesă 
cu piesă. Demontară mai întâi rezervorul de amestec, apoi 
vasul de încălzire şi la urmă rezervorul pentru 
descompunerea apei. Pentru a smulge recipientele din 
fundul nacelei, de care erau bine fixate, fu nevoie de 
eforturile unite ale celor trei călători. Dar Kennedy era 
puternic, Joe îndemânatic şi Samuel atât de ingenios, încât 
reuşiră. Piesele fură rând pe rând aruncate afară şi 
dispărură, făcând goluri largi în frunzişul sicomorilor. 

— Ce se vor mai mira negrii, spuse Joe, când vor găsi 
obiectele astea în pădure. 

Trebuiră apoi să se ocupe de ţevile dinăuntrul balonului, 
care se legau de serpentină. Joe reuşi să taie articulațiile de 
cauciuc, la câteva picioare deasupra nacelei. Când ajunse 
însă la ţevi, operaţia deveni mai grea, pentru că erau fixate 
la capetele lor superioare şi legate cu sârmă de cercul 
supapei. 

Atunci Joe îşi arătă minunata sa îndemânare; cu picioarele 
goale, pentru a nu zgăria învelişul, izbuti, căţărându-se pe 


fileu, deşi balonul oscila, să se urce până la vârful exterior 
al balonului şi acolo, agăţat cu o mână de suprafaţa 
alunecoasă, după mii de greutăţi, desfăcu piuliţele 
exterioare care ţineau ţevile. Acestea se desprinseră uşor şi 
fură scoase prin supapa de jos pe care apoi o strânseră 
bine. 

Victoria, uşurată de o greutate considerabilă, se ridică în 
aer, întinzând puternic frânghia ancorei. 

Aceste diferite operaţiuni se terminară cu bine, dar cu 
preţul multor eforturi. Către miezul nopţii mâncară în fugă 
o cină compusă din pemmican şi grog rece, căci doctorul nu 
mai putea pune căldură la dispoziţia lui Joe. Acesta, ca şi 
Kennedy de altfel, era mort de oboseală. 

— Culcaţi-vă şi dormiţi, prieteni, le spuse Fergusson. Voi 
face primul de strajă; la ora două, îl voi trezi pc Kennedy, la 
patru, Kennedy îl va trezi pe Joe; la ora şase vom pleca şi 
cred că aceasta va fi ultima zi a călătoriei noastre cu 
balonul. 

Fără să se lase rugaţi, cei doi prieteni se culcară în fundul 
nacelei şi adormiră repede, căzând într-un somn adânc. 

Noaptea era liniştită. Câţiva nori treceau pe deasupra 
lunii, la ultimul pătrar; razele ei abia răzbeau întunericul. 
Fergusson, sprijinit în marginea nacelei, privea în jurul lui, 
supraveghind cu atenţie perdeaua întunecată a frunzişului 
de dedesubt. Cel mai mic zgomot îi părea suspect şi căuta 
să-şi explice chiar şi freamătul uşor al frunzelor. Era în 
starea aceea de spirit în care temeri vagi îşi tulbură mereu 
mintea. La sfârşitul unei asemenea călătorii, după ce 
depăşeşti atâtea piedici, în clipele dinaintea ajungerii la ţel, 
temerile sunt mai vii, emoţiile mai mari; şi se pare că ţinta 
fuge dinaintea ochilor. 

De altfel, situaţia prezentă nu oferea nici o siguranţă. Se 
aflau în sânul unui ţinut sălbatic, iar mijlocul lor de 
transport, în definitiv, putea da greş în orice clipă. Nu se 
mai bizuia pe balon ca înainte. Era departe vremea când îl 
manevra cu îndrăzneală, fiind sigur pe el. 


Sub aceste impresii, doctorului i se părea câteodată că 
aude zgomote nelămurite în adâncul pădurii; crezu chiar că 
zăreşte o străfulgerare dc lumină printre arbori şi cercetă 
locul cu luneta, dar nu văzu nimic. Ascultă, fără să audă cel 
mai mic zgomot; o linişte adâncă domnea peste tot. 
Avusese, desigur, o halucinație. 

După ce-şi termină orele de pază, îl trezi pe Kennedy, 
recomandându-i o atenţie desăvârşită, şi se întinse lângă 
Joe, care era cufundat într-un somn adânc. 

Kennedy îşi aprinse liniştit pipa, apoi se frecă la ochi, pe 
care abia-i ţinea deschişi. Se aşeză într-un colţ şi începu să 
fumeze, pentru a-şi goni toropeala. Un vânt uşor clătina 
vârfurile copacilor şi legăna nacela, îmbiindu-l la somn. Voi 
să reziste, deschise ochii de mai multe ori, privi în noapte 
fără să vadă nimic şi, în sfârşit, doborât de oboseală, 
adormi. 

Cât timp rămăsese cufundat în starea asta de 
inconştienţă? 

Nu-şi putu da seama - când se trezi deodată la zgomotul 
unor pârâituri. Se frecă la ochi şi se deşteptă de-a binelea. 
O căldură puternică îi încinse obrajii. Pădurea era în flăcări. 

— Foc! Foc! Strigă, fără să înţeleagă ce se petrece. Cei doi 
tovarăşi se treziră. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Samuel. 

— Incendiu! Răspunse Joe. Dar cine poate... 

În acel moment izbucniră urlete de sub frunzişul luminat 
puternic. 

— Ah! Strigă Joe. Sălbaticii au dat foc pădurii, ca să fie 
siguri că vom arde. 

— Fără îndoială că e vorba de fanaticii lui El-Hadji, spuse 
doctorul. 

Un cerc de foc înconjura Victoria; trosnetul crengilor 
uscate se îmbina cu gemetele ramurilor verzi; lianele, 
frunzele, toată vegetaţia se zvârcolea în focul distrugător. 
Privirea nu putea cuprinde decât un ocean de flăcări. 
Arborii uriaşi se profilau în văpaie cu ramurile prefăcute în 


jeratic; pădurea incendiată - o mare în flăcări - se 
răsfrângea în nori şi călătorii păreau învăluiţi într-o sferă de 
foc. 

— Să coborâm pe pământ şi să fugim! Strigă Kennedy. 
Este singurul nostru mijloc de salvare! 

Fergusson îl opri hotărât şi, îndreptându-se spre frânghia 
ancorei, o tăie cu o lovitură de cuţit. Flăcările prelungi se 
ridicau spre balon, dar Victoria, eliberată de legăturile care 
o ţineau, se urcă în aer la mai bine de o mie de picioare. 

Strigăte îngrozitoare, însoţite de focuri de armă, izbucniră 
din pădure. Balonul, prins de un curent de aer, venit odată 
cu lumina zorilor, se îndreptă spre vest. 

Era ora patru dimineaţa. 

Capitolul XLIII. 

TALIBAŞII. URMĂRIREA. UN ȚINUT DEVASTAT. VÂNT 
MODERAT. VICTORIA COBOARĂ. ULTIMELE PROVIZII. 

SĂRITURILE VICTORIEI. APĂRAREA CU LOCURI DE 
ARMĂ. VÂNTUL SE RĂCOREŞTE. FLUVIUL SENEGAL. 

CATARACTELE GUINEEI. AER CALD. TRAVERSAREA 
FLUVIULUI. 

— Dacă nu am fi avut prevederea să uşurăm nacela ieri 
seară, spuse doctorul, am ti fost pierduţi, fără nădejde de 
scăpare. 

— Iată ce înseamnă să faci lucrurile la timp, răspunse Joe. 
Te salvezi şi nimic nu este mai normal. 

— Nu am scăpat încă de pericol, spuse Fergusson. 

— De ce te temi? Întrebă Dick. Victoria nu poate cobori 
fără voia ta, şi chiar dacă ar cobori? 

— Dacă ar cobori, Dick, priveşte! 

Marginea pădurii fusese depăşită şi călătorii văzură vreo 
treizeci de călăreţi în pantaloni largi şi burnusuri fâlfâinde. 
Erau înarmaţi, unii cu lănci, iar alţii cu flinte lungi. 
Urmăreau, în galopul cailor, aerostatul, care avea o viteză 
destul de mică. 

La vederea călătorilor, urmăritorii izbucniră în strigăte 
puternice, ridicându-şi armele. Pe chipurile arse de soare se 


citea mânia şi ameninţarea, care păreau şi mai de temut din 
cauza bărbilor lor rare şi ţepoase. Alergau cu uşurinţă pe 
aceste platouri joase şi pe povârnişurile uşoare care 
coborau până la Senegal. 

— Sunt din tribul Talibas, temuţii fanatici ai lui El-Hadji! 
Spuse doctorul. Aş fi preferat să mă aflu în mijlocul pădurii, 
înconjurat de fiare sălbatice, decât să cad în mâinile acestor 
bandiți. 

— Nu au o înfăţişare prea plăcută! Spuse Kennedy. Şi par 
puternici. 

— Din fericire, nu zboară, răspunse Joe. Or, asta e ceva. 

— Priviţi, spuse Fergusson, aceste sate în ruine şi colibele 
arse! Asta e opera lor: acolo unde se găseau vaste întinderi 
cultivate au pârjolit şi au devastat totul. 

— În sfârşit, nu ne pot ajunge, vorbi Kennedy. Şi dacă 
reuşim să trecem fluviul, suntem în siguranţă. 

— Desigur, Dick, dar nu trebuie să coborâm, răspunse 
doctorul, cu ochii la barometru. 

— În orice caz, Joe, spuse Kennedy, nu ar fi rău să ne 
pregătim armele. 

— Asta nu ne va strica, domnule Dick. Ce bine am făcut că 
nu le-am aruncat! 

— Carabina mea! Sper să nu mă despart niciodată de ea, 
strigă vânătorul. 

Şi Kennedy o încarcă grijuliu. Avea gloanţe şi praf de 
puşcă în cantităţi îndestulătoare. 

— La ce înălţime ne menţinem? Îl întrebă pe Fergusson. 

— La şapte sute cincizeci de picioare, dar nu mai avem 
posibilitatea să urcăm sau să coborâm, spre a căuta curenţi 
favorabili; acum suntem la cheremul balonului. 

— Asta e supărător! Spuse Kennedy. Vântul este destul de 
slab. Dacă am fi întâlnit un uragan asemănător celui din 
zilele trecute, i-am fi întrecut de mult pe bandiții ăştia. 

— Mişeii galopează încetişor pe urmele noastre, spuse Joe. 

Ai zice că au ieşit la plimbare. 


— Dacă nu am fi prea departe, mi-ar face mare plăcere să- 
i dau jos din şa, unul după altul. 

— Cred şi eu! Replică Fergusson. Dar atunci n-ar fi greu 
nici pentru ei să ochească, şi balonul nostru ar fi o ţintă 
lesne de atins pentru flintele lor. Închipuie-ţi în ce situaţie 
ne-am afla dacă ar străpunge învelişul. 

Tahibaşii îi urmăriră în tot cursul dimineţii. La ora 
unsprezece, călătorii abia înaintaseră cu cincisprezece mile 
spre vest. 

Doctorul pândea la orizont cel mai mic nor. Se temea de o 
schimbare în atmosferă. Ce s-ar întâmpla cu ei dacă ar fi 
împinşi spre Niger? De altfel, constată că balonul tinde să 
coboare; din momentul plecării, pierduse din înălţime mai 
mult de trei sute de picioare şi Senegalul trebuia să fie la o 
depărtare de vreo douăsprezece mile, adică incă trei ore de 
drum. 

În clipa aceea, atenţia doctorului fu atrasă de noi strigăte. 

Talibaşii se agitau, îndemnându-şi caii. Doctorul, 
consultând barometrul, înţelese cauza acestor urlete. 

— Coborâm? Întrebă Kennedy. 

— Da, răspunse Fergusson. 

„Drace!” gândi Joe. 

După un sfert de oră, nacela se găsea la o înălţime de 
numai cincizeci de picioare, dar aici vântul sufla cu mai 
multă putere. Talibaşii galopau. O salvă de focuri sfâşie 
cerul. 

— Prea departe, nepricepuţilor! Strigă Joe. Mi se pare că 
ar fi bine să ne ţinem la distanţă de aceşti oameni. 

Şi, ochind în unul din călăreţii din faţă, trase. Talibaşul se 
prăbuşi la pământ; tovarăşii săi se opriră şi Victoria câştigă 
teren. 

— Sunt prudenţi, spuse Kennedy. 

— Pentru că sunt siguri că ne vor prinde, răspunse 
doctorul. Şi vor reuşi, dacă mai coborâm. Trebuie neapărat 
să ne ridicăm iarăşi. 

— Ce să aruncăm peste bord? Întrebă Joe. 


— Tot ce a rămas din provizia de pemmican. Sunt treizeci 
de livre de care ne putem lipsi. 

Joe execută ordinul. 

Victoria, a cărei nacelă aproape atingea pământul, se 
ridică însoţită de strigătele talibaşilor, dar o jumătate de oră 
mai târziu ea cobora din nou, cu repeziciune; gazul se 
pierdea prin porii învelişului. 

Curând, nacela atinse din nou pământul. Negrii lui El- 
Hadji se aruncară spre ea: dar, cum se întâmplă în 
asemenea împrejurări, lovindu-se de pământ, aerostatul 
făcu o săritură, pentru a se prăbuşi din nou la o milă mai 
departe. 

— Aşadar, tot nu vom scăpa! Spuse Kennedy furios. 

— Aruncă rezerva de rachiu, Joe! Strigă doctorul. Aruncă 
şi instrumentele, tot ce poate avea o greutate, chiar şi 
ultima noastră ancoră, dacă trebuie. 

Joe smulse barometrele, termometrele, dar era prea puţin 
şi balonul, care se ridicase un moment, căzu din nou pe 
pământ. Talibaşii alergau pe urmele lui; acum se aflau la o 
distanţă de două sute de paşi. 

— Aruncă puştile! Strigă doctorul. 

— Cel puţin nu înainte de a le fi descărcat! Răspunse 
vânătorul. 

Şi patru focuri succesive loviră în grămada călăreţilor; 
patru talibaşi se prăbuşiră în mijlocul strigătelor furioase 
ale bandei. 

Victoria se ridică din nou, făcând salturi mari ca o minge 
enormă de gumă, care se loveşte de pământ. 

Ciudat era spectacolul acesta al nenorociţilor care căutau 
să fugă, prin sărituri gigantice şi care, ca şi Anteul, păreau 
să capete forţe noi de îndată ce atingeau pământul. 

Dar situaţia aceasta trebuia să aibă un sfârşit. Era 
aproape de amiază. Victoria se sleia, se golea, se lungea; 
învelişul se înmuie şi cutele de tafta, desfăcute, fâlfâiau 
unele peste altele. 

— Suntem pierduţi! Spuse Kennedy. 


Joe îşi privi stăpânul, fără să scoată un cuvânt. 

— Nu! Răspunse acesta. Mai avem încă peste o sută 
cincizeci de livre de aruncat. 

— Ce? Întrebă Kennedy, crezând că doctorul a înnebunit. 

— Nacela! Spuse Fergusson. Să ne agăţăm de plasă. 
Putem să ne ţinem de ochiurile fileului şi aşa să ajungem la 
fluviu. Repede! Repede! 

Şi oamenii aceştia curajoşi nu ezitară să încerce acest 
ultim mijloc de salvare. Se agăţară de ochiurile fileului, aşa 
cum le indicase doctorul. Apoi, Joe, ţinându-se cu o mână de 
plasă, tăie frânghiile nacelei. Aceasta căzu în clipa când 
aerostatul era pe punctul de a se prăbuşi definitiv. 

— Ura! Ura! Strigă Joe, în timp ce balonul se ridica la trei 
sute de picioare în aer. 

Talibaşii îşi îndemnau caii, care goneau în galop năvalnic, 
dar Victoria, prinsă de un vânt mai puternic, îi întrecu 
îndreptându-se repede spre o colină, care se profila la 
orizont, spre vest. Pentru călători era o întâmplare fericită, 
căci puteau să o depăşească, în timp ce hoardele lui El- 
Hadji erau nevoite să se îndrepte spre nord, pentru a o 
ocoli. 

Cei trei prieteni se ţineau agăţaţi de plasă. Reugşiră s-o 
lege dedesubtul lor în aşa fel, încât forma un fel de buzunar 
zburător. 

Deodată, după ce depăşiră colina, doctorul strigă: 

— Fluviul, fluviul Senegal! 

Într-adevăr, la o distanţă de două mile, fluviul se vedea pe 
o întindere foarte mare rostogolindu-se la vale; ţărmul 
opus, fertil şi mult mai puţin înalt, oferea un adăpost sigur 
şi un loc prielnic pentru coborâre. 

— Încă un sfert de oră, spuse Fergusson, şi suntem salvaţi. 

Dar le fu dat să se întâmple altfel. Balonul, dezumflat, 
cobora încet deasupra unui teren lipsit aproape de orice 
vegetaţie, format din povârnişuri mari şi câmpii presărate 
cu pietre; se vedeau abia câteva tufişuri şi o iarbă deasă, 
uscată de arşiţa soarelui. 


Victoria atinse de câteva ori pământul şi se ridică iar; 
salturile ei se micşorau din ce în ce. În cele din urmă, se 
agăţă cu partea superioară a plasei de crengile înalte ale 
unui baobab, singurul copac rătăcit în mijlocul acestui ţinut 
pustiu. 

— S-a sfârşit! Spuse vânătorul. 

— Şi numai la o sută de paşi de fluviu! Răspunse Joe. 

Cei trei nenorociţi coborâră pe pământ. Doctorul îi 
conduse spre Senegal. 

În acest loc, apele fluviului făceau un zgomot asurzitor. 

Ajunşi la țărm, doctorul recunoscu în căderea de apă din 
faţa lor cascada Guina. Nici o barcă pe țărm, nici un suflet 
omenesc! 

Senegalul cădea de la o înălţime de o sută cincizeci de 
picioare, cu un zgomot asurzitor; curgea de la est spre vest 
şi linia stâncilor, care-i bara cursul, se întindea de la nord 
spre sud. La picioarele cascadei se ridicau alte stânci, de 
forme ciudate, ca nişte animale enorme, antediluviene, 
împietrite în mijlocul apelor. Imposibilitatea de a trece 
peste vâltoarea aceasta era vădită. Kennedy nu-şi putu 
reţine un gest de deznădejde. 

Dar doctorul Fergusson strigă energic, plin de curaj: 

— Nu este totul pierdut! 

— Ştiam eu! Răspunse Joe, cu încrederea pe care o avea în 
stăpânul său, încredere pe care n-o pierdea niciodată. 

Vederea ierburilor uscate dimprejur îi inspirase doctorului 
o idee îndrăzneață; era singura speranţă de salvare. Îşi 
conduse repede prietenii la locul unde se găsea aerostatul. 

— Avem un avans de cel puţin o oră faţă de bandiții ăştia! 
Spuse el. Să nu pierdem timpul, prieteni! Să adunăm o 
cantitate mare de iarbă uscată. Îmi trebuie cei puţin o sută 
de livre. 

— Pentru ce? Întrebă Kennedy. 

— Nu mai am gaz, dar ce are a face? O să traversez fluviul 
cu ajutorul aerului cald. 


— Ah! Curajosul meu Samuel! Eşti într-adevăr un om 
mare! Joe şi Kennedy se puseră pe lucru şi după scurt timp 
o căpiţă imensă fu adunată lângă balon. 

În vremea asta, doctorul mărise orificiul aerostatului, 
tăindu-i partea inferioară; mai întâi avusese grijă să-l 
golească, prin supapă, de hidrogenul ce mai rămăsese. Apoi 
îngrămădi o mare cantitate de iarbă uscată sub înveliş - şi o 
aprinse. 

Nu-i nevoie de prea mult timp spre a umple un balon cu 
aer cald. O temperatură de 180*1 e suficientă pentru a 
scădea la jumătate greutatea aerului dinăuntru, rărindu-l. 

Deoarece nu duceau lipsă de iarbă uscată, Victoria începu 
să ia din nou forma rotundă. Focul se înteţea datorită 
îngrijirilor doctorului şi aerostatul se mărea văzând cu 
ochii. 

Era unu fără un sfert. 

În clipa aceea, hoarda talibaşilor apăru la două mile spre 
nord, venind într-un galop furtunos, însoţit de strigăte. 

— În douăzeci de minute vor fi aici! Spuse Kennedy. 

— Ilarbă, iarbă, Joe! Peste zece minute ne vom ridica în 
aer. Victoria se umflase pe trei sferturi. 

— Prieteni, agăţaţi-vă de plasă! 

— S-a făcut! Răspunse vânătorul. 

După zece minute, câteva zguduituri ale balonului arătau 
tendinţa lui de a se ridica. 

Talibaşii se apropiau; acum se aflau la numai cinci sute de 
paşi. 

— Ţineţi-vă bine! Strigă Fergusson. 

— Nici o grijă, doctore, nici o grijă! 

Doctorul împinse înăuntru încă o mare cantitate de iarbă. 

Balonul, complet dilatat de creşterea temperaturii, se 
ridică, frecându-se de crengile copacului. 

— Pornim! Strigă Joe. 

Un foc de puşcă îi răspunse şi un glonţ îl atinse în umăr; 
dar Kennedy, aplecându-se, îşi descarcă arma cu o mână şi 
dobori încă un inamic. 


Strigăte de mânie, cu neputinţă de redat, întâmpinară 
ridicarea aerostatului, care se urcă la o înălţime de aproape 
opt sute de picioare. 

Un vânt puternic îl prinse în bătaia lui, pricinuindu-i 
legănări periculoase, în timp ce curajosul doctor şi prietenii 
săi contemplau prăpastia cataractelor care se căscau sub 
privirile lor. După zece minute, în care nu schimbaseră nici 
o vorbă, îndrăzneţii noştri călători coborau, încetul cu 
încetul, spre celălalt mal al fluviului. 

Acolo se aflau vreo doisprezece oameni în uniformă 
franceză, care îi priveau surprinşi, uimiţi, înspăimântați. 

Vă închipuiţi uluirea lor când văzură balonul ridicându-se 
de pe malul drept al fluviului. Nu erau departe de a crede 
că asistau la un fenomen ceresc. Dar şefii lor, un locotenent 
şi un sublocotenent de marină, cunoşteau din ziarele 
europene îndrăzneață, încercare a doctorului Fergusson şi- 
şi dădură seama imediat de cele ce se întâmplau. 

Balonul, dezumflându-se puţin câte puţin, cădea împreună 
cu îndrăzneţii săi călători, agăţaţi de plasă, dar nu era sigur 
c-ar putea ajunge la mal. Aşa că francezii se aruncară în 
fluviu şi prinseră în braţe pe cei trei călători, în clipa în care 
Victoria se prăbuşea, la câţiva stânjeni de ţărmul drept al 
Senegalului. 

— Doctorul Fergusson! Strigă locotenentul. 

— EL însuşi, cu cei doi prieteni ai săi, răspunse liniştit 
doctorul. 

Francezii îi scoaseră din apă, în timp ce balonul dezumflat, 
târât de un curent repede, se îndepărta ca o minge uriaşă. 
Îndată apele Senegalului îl târâră în cataractele Guina, 
înghiţindu-l. 

— Biata Victoria! Spuse Joe. 

Doctorul nu-şi putu reţine o lacrimă; deschise braţele şi 
cei doi prieteni, sub impresia unei mari emoţii, i se 
aruncară la piept. 

Capitolul 44 

CONCLUZII. PROCES-VERBAL. AŞEZĂRILE FRANCEZE. 


POSTUL. MEDINA. VAPORUL BASILIC. SAINI-LOUIS. 

FREGATA ENGLEZĂ. ÎNTOARCEREA LA LONDRA. 

Expediția, care se afla pe malul fluviului, fusese trimisă de 
guvernatorul Senegalului şi se compunea din doi ofiţeri, 
domnii Dufraisse, locotenent din infanteria marinei, şi 
Rodamel, aspirant, precum şi dintr-un sergent şi şapte 
soldaţi. De două zile se ocupau cu stabilirea punctului cel 
mai favorabil pentru fixarea unui post la Guina şi avuseseră 
astfel prilejul să vadă sosirea doctorului Fergusson. 

Ne putem uşor imagina felicitările şi îmbrăţişările cu care 
fură copleşiţi cei trei călători. Francezii, asistând ei înşişi la 
îndeplinirea acestui plan îndrăzneţ, deveneau martorii 
principali ai doctorului Fergusson. Aşa că doctorul le ceru 
mai întâi să constate oficial sosirea lor la Guina. 

— Desigur că nu veţi refuza semnarea unui proces-verbal? 
Îl întrebă pe locotenentul Dufraisse. 

— La ordinele dumneavoastră! Răspunse acesta. 

Englezii fură conduşi la un post de pază provizoriu, stabilit 
pe malurile fluviului. Acolo se bucurară de îngrijirile cele 
mai atente, punându-li-se la dispoziţie şi provizii din belşug. 

Tot acolo fu întocmit, în termenii următori, procesul-verbal 
care se găseşte şi astăzi în arhivele Societăţii de geografie 
din Londra: „Noi, subsemnaţii, declarăm că, în ziua arătată 
mai jos, i-am văzut sosind, agăţaţi de fileul unui balon, pe 
doctorul Fergusson şi pe cei doi tovarăşi ai săi, Richardl 
Kennedy şi Joseph2 Wilson. Balonul a căzut la câţiva paşi de 
noi în albia fluviului şi, târât de curent, s-a prăbuşit în 
cataractele Guina. Drept care am semnat prezentul proces- 
verbal, împreună cu sus-numiţii, pentru a servi de dovadă. 
Făcut la cataractele Guina, la 24 mai 1862. 

Samuel Fergusson, Richard Kennedy, Joseph Wilson, 
Dufraisse, locotenent din infanteria marinei, Rodamel, 
sublocotenent de marină, Dufays, sergent, Flippeau, Mayor, 
Pelissier, Lorois, Rascagnet, Guillon, Lebel, soldaţi”. 

Aci se sfârşeşte minunata călătorie a doctorului Fergusson 
şi a curajoşilor săi tovarăşi, verificată de martori siguri. 


Acum se găseau între prieteni, în mijlocul unor triburi mai 
ospitaliere, care întreţineau bune raporturi cu francezii. 

Sosiseră la Senegal la 24 mai, şi la 27 ale aceleiaşi luni 
ajunseră în portul Medina, situat pe fluviu, puţin mai la 
nord. Ofițerii francezi îi primiră cu braţele deschise şi le 
acordară cea mai largă ospitalitate. 

Doctorul şi prietenii lui se îmbarcară apoi pe vaporul 
Băsilic, care cobora Senegalul până la vărsarea lui. 

După paisprezece zile, la 10 iunie, ajunseră la Saint-Louis, 
unde fură primiţi de guvernator cu cele mai mari onoruri. 
Acolo se întremară repede după oboseala şi emoţiile prin 
care trecuseră. 

De altfel, Joe spunea tuturor: „La urma urmei a fost o 
călătorie cam searbădă, şi dacă cineva e dornic de emoţii, 
nu-l sfătuiesc s-o întreprindă; până la urmă devine 
plictisitoare. Fără aventurile de pe Lacul Ciad şi din 
Senegal, cred c-am fi murit de urât!” 

O fregată engleză era gata de plecare; cei trei călători se 
îmbarcară; la 25 iunie ajunseră la Portsmouth, iar a doua zi 
la Londra. 

Nu vă vom descrie primirea care li s-a făcut de Societatea 
regală de geografie, nici atenţia de care s-au bucurat. 
Kennedy plecă imediat la Edinburgh, cu vestita sa carabină, 
căci era grăbit s-o liniştească pe bătrâna sa îngrijitoare. 

Doctorul Fergusson şi Joe au rămas aceiaşi oameni pe care 
i-am cunoscut noi. Totuşi, o schimbare lăuntrică se 
produsese, fără ştiinţa lor: deveniseră prieteni. 

Ziarele din întreaga Europă nu mai încetau cu laudele la 
adresa îndrăzneţilor exploratori, în ziua în care publică 
notele de călătorie, Daily Telegraph ajunse la un tiraj de 
nouă sute şaptezeci şi şapte de mii de exemplare. 

Doctorul Fergusson ţinu o şedinţă publică la Societatea 
regală de geografie, unde povesti expediţia lor aeronautică 
şi obţinu, pentru el şi pentru cei doi prieteni, medalia de 
aur, destinată să răsplătească cea mai remarcabilă 
explorare a anului 1862. 


SFÂRŞIT 


1 Excelsior - tot mai sus (în limba latină în text). 

2 Traveller's Club - Clubul călătorilor. 

3 Cariologie - ştiinţă care se ocupă cu studiul hărților. 

1 Comodor - grad în marina Angliei şi Americii, superior 
aceluia de căpitan. 

2 Etravă - partea dinainte a unei corăbii. 

1 Buletinul Societăţii regale de geografie din Londra. 
(Nota în textul francez.) 

1 Institutul regal politehnic. 

1 Mitteilungen - Comunicări. 

1 Zeitschrift fur Allgemeine Erdkunde - Revistă de 
geografie generală. 

1 Bătrâna afumată - poreclă dată oraşului Edinburgh 
(Nota în textul francez.) 

2 Aproximativ 1,83 m. Un picior - măsură egală cu 
aproximativ 0,33 m. 

1 Spitalul Bedlam - spital de nebuni din Londra. (Nota în 
textul francez.) 

1 Simun - vânt puternic şi fierbinte care bate în Sahara. 

1 Faţă de meridianul englez, care trece prin observatorul 
de la Greenwich. (Nota în textul francez.) 

2 Fulani sau felatahi - popor răspândit în Africa Centrală 
(Senegal), în jurul izvoarelor Nilului. 

1 Foreign-Office - Ministerul de externe britanic. 

1 După plecarea doctorului Fergusson s-a aflat că de 
Heuglin, în urma unor discuţii, o luase pe alt drum decât cel 
hotărât şi comanda expediției fusese încredinţată lui 
Munziger. (Nota în textul francez.) 

2 Caleb - personaj biblic 


1 Kepler - astronom german (1571-1630), autorul celor 
trei legi celebre, pe care se sprijină principiul atracției 
universale. 

1 Borough - mahala din partea de sud a Londrei. (Nota în 
textul francez.) 

1 Livră - veche măsură de greutate, de aproximativ 1/2 kg. 

1 1661 metri cubi. (Nota în textul francez.) 

1 Această dimensiune nu are nimic extraordinar. 
Mongolfier construise la Lyon, în 1784, un aerostat a cărui 
capacitate era de 340.000 picioare cubi sau 20.000 metri 
cubi, care putea ridica o greutate de 20 tone, adică 20.000 
kilograme. 


(Nota în textul francez.) 

1 Linie - măsură veche franceză, egală cu 2,25 milimetri. 

2 Un galon - 4,5 litri. 

3 Sextant - instrument cu care se măsoară înălţimea 
unghiulară a astrelor deasupra orizontului, folosit în 
navigaţie spre a se determina, pe baza unor calcule 
perfecte, poziţia unei nave. 

1 Un metru şi cincizeci centimetri cubi. (Nota în textul 
francez.) 

2 Aici e vorba, desigur, nu de un calorifer în accepțiunea 
actuală a cuvântului, ci de un sistem de încălzire prin aer 
condiţionat. 

3 18* Fahrenheit - 10* Celsius. Gazele îşi măresc de 1/267 
ori volumul la un grad Celsius. (Nota în textul francez.) 

1 Circa şaizeci şi doi metri cubi. (Nota în textul francez.) 

2 100* Celsius. 

3 Şaptezeci de metri cubi de oxigen. (Nota în textul 
francez.) 

4 O sută patruzeci de metri cubi de hidrogen. (Nota în 
textul francez.) 

5 Două sute zece metri cubi. (Nota în textul francez.) 

1 Un metru cub. (Nota în textul francez.) 

2 O treime de metru cub. (Nota în textul francez.) 


3 Imam - preot la mahomedani. 

1 Comerţ cu „lemn de abanos” - expresie prin care se 
înţelegea comerţul cu sclavi negri. 

1 Mai mult de opt tone de fier. (Nota în textul francez.) 

1 Manglien - arbore răşinos şi aromatic, creşte mai ales în 
India. 

1 10* Celsius 

2 Atlasul „Die neusten Entdeckungen în Afrika” - atlasul 
„Cele mai noi descoperiri în Africa” 

3 „Izvoarele Nilului, cu o privire generală asupra bazinului 
acestui fluviu şi a cursului său principal, în istoria 
descoperirilor privitoare la Nil”, de Charles Beke. 

1 Pitons - munte înalt în Martinica. 

1 Orografia - de la grecescul „oro” (munte) - descrierea 
munţilor 

1 Stânjen - măsură veche egală cu 1,966 m. 

1 Cinocefal - specie de maimuțe. 

1 Jemadar - şeful caravanei. 

1 Copal - răşină mirositoare a unor arbori din zona 
tropicală 

1 Nyanza - lac, în limba băştinaşilor. 

2 Triangulaţie - operaţie trigonometrică, cu ajutorul 
căreia se face planul unui teren, împărţindu-l în triunghiuri. 

1 Limba coptă - limba unei populaţii din Egipt. 

2 Limba sanscrită - limba veche indiană. 

3 Un savant bizantin vedea în Neilos un nume aritmetic, N 
reprezenta 50, E - 5, 1 - 10, L - 30, 0 - 70, S - 200, cifre 
care totalizează numărul zilelor anului. (Nota în textul 
francez.) 

1 A face punctul pe hartă - a determina şi a însemna pe 
hartă locul unde te găseşti. 

1 Treizeci litri şi jumătate. (Nota în textul francez.) 

2 90* Fahrenheit - 50* Celsius. Termometrul Fahrenheit 
are punctul de îngheţ la 32* şi punctul de fierbere la 214*. 
1 Pale - piese în formă de lopată sau de cupă, dispuse ca 
nişte spiţe în jurul unui butuc care, învârtindu-se, presează 


asupra apei, dând naştere forţei de propulsiune. 

1 70* Celsius. 

1 45* Celsius. 

1 Pemmican - un preparat din carne uscată. 

2 60* Celsius. 

1 Trâmbă sau trombă - vârtej de aer, care ridică praful, 
nisipul sau apa mării, până la mari înălţimi. 

1 69* Celsius. 

1 Mery. (Nota în textul francez.) 

1 Elai - arbore tropical. 

2 Bombax - arbore tropical asemănător bumbacului. 

3 Pendanus - arbore tropical. 

4 Papayer - arbore tropical, al cărui fruct este comestibil. 

5 Sterculier - arbore tropical. 

6 Lamantini - mamifere, cetacee, ierbivore, depăşind 3 m 
lungime 

1 Nigritia - nume dat câteodată Sudanului. 

1 100* Celsius. 

1 Din scrisorile primite de la Munzinger, noul şef al 
expediției din El Obeid, reiese, fără posibilitate de îndoială, 
că Vogel a murit. (Nota în textul francez.) 

1 Aligator - specie de crocodil, atinge uneori cinci metri 
lungime. 

1 Fluierar sau şnep - pasăre de baltă cu ciocul lung. 

1 Piroge - bărci lungi. 

1 Caimani - un soi de crocodili cu coada lungă, care ating 
lungimea de 6 metri. 

1 Tibbus sau teda - trib din Sahara orientală. 

1 Burnus - veşmânt de lână cu glugă, întrebuințat de 
arabi. 

1 Asclepia - plantă cu seminţe mătăsoase. 

1 Mutkal - 125 franci dinaintea primului război mondial. 

1 Anteu - erou din mitologia greacă. 

— Celsius. 

1 Aspirant - sublocotenent de marină. 

1 Dick este diminutivul de la Richard. 


2 Joe ste diminutivul de la Joseph.