Vladimir Henzl — Aventurile doctorului Haig

VLADIMIR HENZL 
AVENTURILE DOCTORULUI HAIG 


Traducere: ALEXANDRA TOADER 
EDITURA ION CREANGA 
BUCUREŞTI 
1978 


1. DECIZIA 

Trenul care pleca seara din Fort William spre coasta de răsărit 
a insulelor britanice avea aproape o oră întârziere. Acesta fu 
norocul meu. Pierdusem la Londra Scoțianu/ Zburător, iar 
acceleratul care pleca peste două ore nu avea legătură pentru 
Caldwell până a doua zi dimineaţa. Vroiam să fiu la Caldwell 
încă în această seară. Mai bine-zis trebuia să fiu. leri la prânz 
primisem o telegramă care mă invita să mă zoresc: „Vino cel 
mai târziu mâine seară. Dacă întârzii, ca de obicei, vei găsi 
poarta încuiată”. Iscălea unchiul meu, Robert Mefarland. 

Fratele răposatei mele mame, Robert Mefarland, era un om 
ciudat. Generos fără măsură şi îndată după aceea bolnăvicios de 
avar, de nu ti-ar fi dat o bucăţică de pâine, chiar să te vadă 
murind de foame. Avea idei geniale, vecine uneori cu nebunia. 
Trăia de peste treizeci de ani în apropiere de lacul Lochgreen, 
într-o reşedinţă de ţară de pe timpul lui Carol al Il-lea, nu 
suferea oameni în apropierea lui şi nici aceştia nu-l agreau. 
Pasiunea lui era arheologia şi vânătoarea de porumbei. O dată 
pe an organiza un concurs pentru desemnarea celui mai bun 
vânător de porumbei oferind premii nevisat de mari. Pentru un 
hulub împuşcat în ochi era dispus să plătească o mie de lire — şi 
asta însemna ceva bani. La sărbătorire invita cimpoieri din 
Marybank, Rosehalle şi din ţinuturi încă şi mai îndepărtate, chiar 
şi din Invernesse, iar el însuşi, îmbrăcat cu kiltul în culorile 
clanului Mefarland, juca dansuri scoțiene până după miezul 
nopţii. Pe urmă se întorcea iar la reşedinţa sa izolată şi trăia 
singur tot anul ce urma, fără să simtă nevoia să se întâlnească 
cu un suflet de om. 

Telegrama m-a surprins. Îi scriam unchiului meu o dată sau de 
două ori pe an şi el îmi răspundea imediat. Scrisorile lui erau o 


bizară amestecătură de ironii şi precepte morale. „Să vânezi 
animale sălbatice în Kenya, să-ți îngrijeşti prost pacienții din 
Paris reprezintă azi, se pare, cea mai modernă concepție despre 
viață pe care un tânăr cu firea ta poate să şi-o formeze" — mi-a 
scris într-una din scrisori. „Dacă viitorii tăi pacienţi vor avea 
dreptul de a te trata de toate bolile pe care nu le vei descoperi 
la ei, te-ai pomeni curând în groapă şi viermii, care mănâncă 
animalele prost impuşcate de tine în timpul hoinărelilor tale prin 
Africa, s-ar ospăta din carnea trupului tău leneş" 

Toate acestea erau aluzii transparente la meseria pe care mi-o 
alesesem şi la pasiunea mea de vânător. In urmă cu ani 
părăsisem Anglia pentru a mă stabili la Paris — după al doilea 
război mondial destul de mulţi tineri făceau de fapt asta — unde 
am început să studiez medicina pe care, în cele din urmă, după 
o perioadă de studii ceva mai lungă decât se obişnuieşte, am 
terminat-o. Prelungirea studiilor n-am prea regretat-o. Aproape 
un an l-am petrecut în Africa, la invitaţia prietenului meu Rogers 
Hughes, vânând elefanţi sălbatici şi încercând zadarnic să 
cuceresc inima sorei lui Rogers. 

Intors la Paris — după eforturi febrile pe care probabil n-am să 
le mai depun niciodată în viaţa mea — mi-am terminat studiile. 
M-am angajat la spitalul „Sainte Mărie de Notre Espoire” dar 
după trei luni, pe 1 noiembrie, în urma unui incident neplăcut cu 
directorul Laroux, a trebuit să părăsesc spitalul. Ajuns la acest 
punct — graţie doctorului Laroux — viaţa mea a început să 
devină mai interesantă şi mai plină decât fusese în clinica 
profesorului Jean Jacques (Jievalier. La 17 noiembrie am primit 
succinta telegramă de care am pomenit. N-am stat mult pe 
gânduri. Nu mai aveam post, dar nici chef să-mi caut altul nou. 
Am luat primul avion pe ruta Paris-Londra. Scara eram la Fort 
William, un orăşel de pe coasta de apus a Scoției şi datorită 
întârzierii de o oră a trenului am putut să sosesc înainte de 
miezul nopţii în mica staţie care se numea Caldwell. 

Am coborât din tren puţin cam somnoros. Caldwell este un sat 
situat cam la trei mile distanţă de calea ferată. Până la casa 
unchiului meu, Ramsgate, aveam opt mile bune de drum. In 
gară nu era ţipenie de om. Singura lumină care mai ardea încă, 
s-a stins şi ea. Am coborât doar eu singur din tren. Ştiam pe 
unde trebuia s-o iau spre Ramsgate, mai fusesem de câteva ori 


acolo, dar ceața densă, cenuşie, ce învăluise împrejurimile, mi-a 
tăiat pofta de a pleca la drum. Ştiam că înainte de Caldwell se 
află nanul „La racul şi peştele” şi o clipă m-am gândit dacă n-ar 
fi mai înţelept să înnoptez acolo. Mi-am amintit însă de 
telegrama unchiului: „Dacă vei întârzia ca de obicei, vei găsi 
poarta încuiată” şi nu m-am îndoit o clipă că bătrânul nu şi-ar 
pune în practică ameninţarea. Ba, ar mai asmuţi asupră-mi şi pe 
cei doi dogi pătaţi ai săi, dacă aş sosi abia dimineaţa. Era o 
vreme rece de toamnă şi ceața umedă mi se lipea de obraji. Ce 
frumoase erau împrejurimile într-o zi de vară târzie! Dealurile 
erau acoperite de un covor trandafiriu de „Calluna vulgaris”, în 
depărtări, la orizont, se odihnea cu capul acoperit de nori uriaşul 
Ben Nevis. 

iar puţin mai la vest începea întinderea fără sfârşit a oceanului 
— după mine cel mai frumos — cu bărcile lui de pescari, 
mirosind încă din depărtare a solzi de peşte, cu vapoarele mari, 
încărcate de mărfuri, plecând departe, spre cele patru zări, cu 
stolurile de pescăruşi ce vegheau plecarea fiecărui vas. Cel mai 
frumos arată însă oceanul în clipa când, supărat pe uscat, se 
înalţă mânios printre colții de piatră, luându-i cu asalt, pentru ca 
apoi istovit de furie şi înspumat de trudă să se prăvălească din 
nou în adâncul din care s-a născut. Acum însă dealurile erau 
învăluite în întuneric. Covoarele trandafirii de pe coline 
dispăruseră, bărcile mirosind a solzi de peşte nu se mai vedeau, 
iar marea mânioasă parcă nu mai exista. Doar întunericul ţesut 
din fire de ceaţă. 

M-am uitat la ceas. Mai erau 12 minute până la miezul nopţii. 
În faţa mea se afla Ramsgate pitit printre copacii înalţi şi 
împrejmuit de un gard de fier. Poarta era deschisă. Incă 
douăsprezece minute, am zâmbit în sinea mea, şi n-aş mai fi 
putut intra înăuntru. Uşa casei era de asemenea deschisă. 

Primul care m-a întâmpinat a fost Jacob, slujitorul unchiului 
meu, încă de la început, de când Robert Mefarland s-a mutat în 
ţinutul acesta. Era un bătrân înalt de statură, cu faţa rasă 
complet, cu un nas mare, un om a cărui principală calitate — 
după părerea unchiului meu — era aceea că tăcea toată ziua. 

— Domnul Mefarland vă aşteaptă, a spus şi mi-a ajutat să-mi 
dezbrac trenciul. Mă pregăteam tocmai să deschid uşa încăperii 


1 Cel mai înalt munte din Marea Britanie, 1 343 m înălţime. 


când deodată s-a auzit o împuşcătură. Apoi a doua, a treia. O 
fracțiune de secundă am rămas perplex. Ce s-o fi întâmplat? Am 
vrut să mă năpustesc pe uşa din spatele căreia se auziseră 
împuşcăturile, dar Jacob îmi spuse, fără să i se mişte nici măcar 
un muşchi pe faţă: 

— Domnul Mefarland trage la ţintă. 

Pe urmă s-a îndreptat cu un aer demn spre uşa din spatele 
căreia răsunaseră focurile de armă, ciordiţi şi anunţă: 

— Domnul Selvyn Haig a sosit. 

Se mai auzi o împuşcătură urmată apoi de vocea tunătoare a 
unchiului meu: 

— Să intre. 

l.a un capăt al unei încăperi lungi şedea într-un fotoliu Robert 
Mefarland. În faţa lui, pe o măsuţă joasă, pătrată, se aflau 
pistoalele. În celălalt capăt al încăperii se legănau, atârnate de 
tavan, nişte porumbiţe. Un mecanism ingenios — după cum am 
aflat mai târziu — punea în mişcare aceste păsări de fier iar 
unchiul trăgea în ţinta lor mişcătoare. Camera era pe jumătate 
goală, doar de pe pereţi mă priveau capetele împăiate ale 
câtorva mistreți, al unui tigru bengalez, ale câtorva urşi şi al 
unui mare număr de porumbei în culori din cele mai neobişnuite. 
Focul din căminul ce se afla în spatele fotoliului era pe cale de a 
se stinge. 

Când am intrat, Mefarland m-a măsurat o clipă în tăcere. 

A arătat spre măsuţa cu pistoale şi mi-a spus: 

— Alege unul! 

Am ales un pistol vechi cu ţeava lungă. 

— Pregăteşte-te, mi-a poruncit. 

S-a auzit un scrâşnet de metal şi porumbiţele de tablă agăţate 
de tavan s-au pus în mişcare. 

— Trage! mi-a poruncit iar. Am tras. Zgomotul împuşcăturii, 
amplificat de proporţiile mici ale camerei, a făcut să se 
cutremure văzduhul. Porumbiţa din tavan s-a înclinat. 

— Excelent. Poţi să stai jos, mi-a spus Mefarland. 

Am tras un fotoliu lângă cămin, m-am aşezat, curios de-a 
binelea ce avea să urmeze. 

Unchiul a tras spre el pipa, a umplut-o apăsând cu degetul 
gros tabacul, a aprins-o, iar după ce a tras câteva fumuri, m-a 
întrebat: 


— Ai vrea să pleci în Himalaia? 

Mirarea mea n-ar fi fost cu nimic mai mare dacă mi-ar fi cerut 
să trag în capetele împăiate de mistreţ care se strâmbau la noi 
de pe pereţi, sau dacă mi-ar fi cerut să mă întorc imediat de 
unde am venit. 

— În Himalaia? am repetat ca un ecou. 

— În Himalaia. Sigur, acolo nu sunt nici elefanţi sălbatici, nici 
Jean Hughes. După toate probabilitățile ar trebui să fie omul 
zăpezilor. Sper că, în pofida multiplelor tale preocupări şi cu 
toată lipsa de interes faţă de ceea ce te înconjoară, ai auzit 
totuşi vreodată de omul zăpezilor. S-a scris atâta despre el, 
încât n-ar fi de mirare să fi auzit despre el şi un doctor prost de 
la Paris. Se spune că mulţi oameni i-au văzut urmele pe zăpadă, 
câţiva chiar afirmă că l-au văzut în carne şi oase, dar nimeni n-a 
adus până acum nicio dovadă concretă care să confirme 
existenţa omului zăpezilor. Această dovadă ai s-o aduci tu, 
Selvyn Haig, nepotul meu. 

Unchiul a terminat ce avea de spus. Privirea lui cenuşie m-a 
împuns ca pe un fluture prins în ac. 

Să fie oare o nouă glumă a ciudatului Robert Mefarland sau 
unul din nenumăratele capricii ale bătrânului de la Ramsgate? |- 
am susţinut privirea sfredelitoare. 

Bineînţeles că auzisem de omul zăpezilor. Ştiam că expediţia 
elveţiană de pe Everest din 1955 adusese fotografii înfăţişând 
urme pe zăpadă — urmele cuiva care ar fi putut fi urs sau o 
maimuţă neobişnuit de mare. Şi expediţia colonelului Hunt, din 
care făceau parte cuceritorii Everestului, Hillary şi Tenzing, a 
afirmat la întoarcere că au văzut pe versantele Himalaiei urmele 
omului zăpezilor. Băştinaşii îi spun Yeti. Cât mă subapreciază 
acest bătrân ciudat! Dar el, omul despre care credeam până 
acum că-l interesează numai arheologia — dar şi asta numai din 
cărţi — şi vânătoarea de porumbei — ce are el comun cu omul 
zăpezilor? 

Ori ai să dovedeşti că totul e un nonsens, ori id să | aduci pe 
omul zăpezilor aici, a continuat după o pauză unchiul. Expediția 
o finanţez eu. Am vorbit dr asemenea cu vechiul meu prieten, 
David Ashley, vi am convenit ca fiul lui mai mare, John, să te 
însoţească. Puteţi coopta încă alţi trei tineri, niciunul nu trebuie 
să depăşească vârsta voastră, iar peste irei luni trebuie să 


plecaţi. Să nu mă întrebi nimic, nu am chef să-ţi dau sfaturi. 
Expediția nu trebuie să dureze mai mult de şase luni. Sunt 
convins, bineînţeles, că nu veţi cheltui în zadar banii mei şi că 
vă veţi întoarce mai devreme. Cu tânărul Ashley îţi voi face 
cunoştinţă după ce-mi vei spune dacă primeşti sau nu oferta 
mea. 

Unchiul îşi scoase din buzunar ceasul mare, rotund şi îl aşeză 
printre pistoale, pe măsuţa pătrată. Era ora 12,35. 

— Ai zece minute timp de gândire. 

în zece minute trebuia deci să iau o decizie privitoare la 
câteva luni bune din viaţa mea. Parisul nu mă atrăgea — cel 
puţin în acel moment nu. La spitalul „Sainte Mărie de Notre 
Espoire” nu mă mai puteam întoarce şi nici să caut un alt post 
de medic prost plătit nu aveam chef. Expediția în căutarea 
omului zăpezilor însemna cel puţin tot atâtea aventuri cât 
peregrinările mele prin Africa. Aveam douăzeci şi cinci de ani şi 
la această vârstă eşti dispus să vezi numai aspectul luminos al 
aventurii în care urmează să intri. 

Robert Mefarland arăta cu degetul lui de om bătrân, fără să 
rostească un cuvânt, spre ceasornicul de pe masă. Mai aveam 
un minut. 

— Primesc, am spus şi unchiul, cu aceeaşi voce cu care mă 
invitase să intru, strigă: 

— Jacobe! 

Ca şi când ar fi aşteptat în dosul uşii să fie strigat, Jacob intră 
în odaie. 

— Domnul doreşte? întrebă. 

— Să-i arăţi domnului Haig camera, porunci el. Pe urmă se 
întoarse spre mine: Mâine îţi fac cunoştinţă cu John Ashley. 
Camera lui se află lângă a ta. Acum doarme. Noapte bună. 

S-a ridicat din fotoliu şi a plecat. Cadenţa regulată a paşilor lui 
mai răsună încă o clipă pe coridorul lung. Am mai auzit 
deschizându-se o uşă şi apoi peste Ramsgate se aşternu 
liniştea. 

Puțin mai târziu puteam vedea de la fereastra odăii mele lacul 
Lochgreen plutind parcă în faţa mea într-un nor de ceaţă. Sus pe 
cer, printre fuioarele zdrenţuite ale ceţii, se întrezărea, sclipind 
în lumina sa galben-verzuie, o singură stea. 

2. CUNOŞTINŢA 


John Ashley mi-a plăcut din prima clipă. Era mai înalt ca mine, 
cu părul blond, iar ochii lui cercetători voiau să afle totul, 
întocmai ca el însuşi. N-a aşteptat ca Mefarland să ne facă 
cunoştinţă, ci a ciocănit singur la uşa mea a doua zi dimineaţa. 
Înainte de a fi în stare să-mi vin în fire, a băgat capul pe uşă şi a 
rostit simplu: 

— Vom pleca împreună în Himalaia. Ar fi mai bine să vă 
sculaţi, ca să nu ajungem târziu. 

Pe urma, la micul dejun, m-a întrebat: 

— Ce spuneţi de ideea cu omul zăpezilor? 

— Un prilej de a ajunge în Himalaia, am răspuns prudent. 

— Nu m-am referit la asta. Există oare un „om al zăpezilor” 
sau Yeti, cum îl numesc localnicii? 

Membrii câtorva expediţii au adus fotografii reprezentând 
urme în zăpadă. Locuitorii Himalaiei afirmă că l-au văzut pe Yeti, 
s-ar putea să avem noroc... 

Ca să spun drept, nu aveam o idee prea clară în legătură cu 
omul zăpezilor. Căutarea lui mi se părea unii curând un sport, un 
prilej de a trăi noi aventuri. 

John Ashley a râs: 

— Amândoi probabil cunoaştem aceleaşi lucruri despre Yeti, 
numai că dumneata eşti medic, iar eu ziarist. În aceasta constă 
deosebirea. Eu pot stârni zgomotul necesar în jurul acestei 
probleme. Oamenii doresc mereu ceva nou, senzaţii puternice, 
chiar dacă ar dura numai o singură zi... Ziarele trăiesc doar 
până la ediţia următoare. O viaţă efemeră. De aceea, fie că 
există ori nu omul zăpezilor, pentru mine, cât timp va dura 
expediţia, Yeti va exista. Cel puţin în ştirile pe care le voi 
transmite din... Ashley se opri încurcat. De fapt încotro plecăm? 
M-a întrebat. Am râs amândoi. 

Nici măcar nu cunoşteam locul unde ne vom duce. Ştiam doar 
atât: Himalaia. John Ashley aflase despre expediţie în acelaşi 
mod ca mine. Robert McFarland îi trimisese o telegramă cu 
conţinut asemănător celei primite de mine. Nu trebuia să-l inviţi 
de două ori pe John, care era reporterul ziarului „London 
Telegraph”. 

în următoarele cinci minute redactorul şef îi dăduse 
permisiunea de a pleca în căutarea omului zăpezilor. lar la 
despărţire ultimele lui cuvinte fuseseră: 


— Dacă din întâmplare expediţia voastră îl va prinde pe Yeti, 
să nu uiţi să ne comunici fără întârziere vestea. Până atunci te 
rog să ne telegrafiezi de trei ori pe săptămână cele mai 
importante ştiri. Să zicem că reuşeşti să ajungi la poalele 
Everestului pe o furtună de zăpadă. Atunci titlul ar putea fi: „Nu 
vom mai avea ocazia să citim interesantele reportaje ale lui John 
Ashley! Unul din cei mai huni ziarişti ai insulelor britanice şi-a 
găsit moartea în brațele omului zăpezilor”. După trei zile am 
putea să dăm următoarea ştire: „Ashley trăieşte! Eliberat de o 
frumoasă băştinaşă s-a furişat până la cel mai apropiat oficiu 
poştal doar pentru a putea transmite cititorilor noştri această 
ştire”. Or fi oare pe acolo oficii poştale? De fapt, unde vă duceţi? 

Nici eu, nici John Ashley nu ştiam unde urmează să plecăm. 
Amândoi apreciam comportarea lui Robert McFarland ca bizară: 
să alegi doi tineri care n-au habar măcar de locurile spre care 
trebuia să pornească în căutarea omului zăpezilor. Niciunul, nici 
celălalt nu erau alpinişti străluciți, iar cât despre cent ce trebuia 
să facem în expediţia noastră pe urmele lui Yeti aveam idei la 
fel de vagi ca şi despre o călătorie în cosmos. Şi totuşi afacerea 
ne tenta. Pe John fiindcă era ziarist, pe mine pentru că nu 
trebuia să mai caut un post în vreunul din spitalele pariziene. 

Să cădem de acord asupra câtorva chestiuni, spuse John, 
turnându-şi a doua ceaşcă de ceai. In primul rând asupra 
faptului că unchiul dumitale este nebun, în al doilea rând că în 
clipa de faţă ştiu din a doua mână că Yeti are blană cafenie şi că 
nu l-a prins până acum, viu ori mort, niciun european. În al 
treilea rând, că suntem dispuşi să cheltuim în căutarea lui Yeti 
toţi banii puşi la dispoziţie de nobilul dumitale unchi. In al 
patrulea rând că nu putem lăsa lucrurile la voia întâmplării şi că 
de aceea trebuie să cumpărăm o hartă a Himalaiei de un şiling 
şi două pence, să împrumutăm de la British Museum toată 
literatura accesibilă referitoare la misterioasa vieţuitoare din 
Himalaia, s-o citim şi să ne documentăm. In al cincilea rând să 
găsim trei tineri la fel de iresponsabili ca noi, care să fie dispuşi 
să cheltuiască împreună cu noi banii lui Robert Mefarland. 

John Ashley se opri deodată din enumerarea sa. 

— Ascultă, Haig, nu ai şi dumneata impresia că Mefarland ne-a 
dat un termen afurisit de scurt pentru ca din toată afacerea asta 
să nu ne facem de râs mai mult decât trebuie? 


— Peste trei luni trebuie să plecăm la drum, am zis. 

— Asta înseamnă că trebuie să începem pregătirile încă de 
azi, replică serios John. Unde o fi zurliul dumitale unchi? Intrebă 
el. Poate că ar fi cazul să ne spună ceva mai mult decât că 
trebuie să i-l aducem pe omul zăpezilor. Unde-i acest... 

Nu apucă să termine că în uşă apăru capul blond al lui Robert 
Mefarland. 

— Nebun. Exact, nebun, fiindcă vrea să încredinţeze această 
însemnată sarcină la cinci nebuni încă mai mari decât el. Vocea 
unchiului meu era tunătoare, dar nu se citea în ea nici urmă de 
furie. Robert Mefarland era un om ciudat, dar nu meschin. Purta 
sub braţ un sul de hârtii, iar în mină bastonul. 

— După cum văd aţi făcut cunoştinţă. Nu vă ridicaţi, staţi jos. 
Fiţi atenţi la mine, ne porunci. 

Se apropie de zid, scoase din buzunar câteva pioneze, derulă 
sulul de hârtie şi îl fixă în perete. În faţa noastră apăru o hartă. 
O hartă desenată de mână: insulele britanice, oceanul de un 
albastru intens, suprafeţe de pământ necolorate împrejmuite de 
linii negre şi groase. India, Nepal. Acesta părea un ou mare de 
găină. În jumătatea din dreapta a lui era scris Kathmandu! Din 
locul indicat cu litere roşii — LONDRA — porneau linii violete 
care treceau peste Paris şi peste suprafeţe albe încadrate în tuş 
negru până la Delhi. lar de aici până la un cerc mare care ieşea 
în evidenţă din întinderea de un verde intens, brazde maronii şi 
fâşii înguste bleu deschis. 

Robert Mefarland îşi drese vocea, ridică bastonul ca un 
învăţător în faţa unei clase pline de elevi şi arătă locul indicat 
Londra. 

— Călătoria voastră pe urmele omului zăpezilor începe aici. 
Aici va fi tabăra provizorie nr. 1. De aici vă veţi începe expediţia 
— ca să mă exprim aşa — în căutarea celorlalţi trei tovarăşi de 
drum. Cum veţi face, vă priveşte. Aici — şi unchiul lovi cu 
bastonul în cercul roşu vrând parcă să accentueze şi mai mult 
ceea ce glasul lui tunător ne vestise — aici vă veţi cumpăra 
echipamentul. Simplu, nu-i aşa? Bocanci, corturi, arme, plase, 
câini, viza de intrare în Nepal şi, bineînţeles, cunoştinţe. De 
acestea aveţi cel mai mult nevoie. Peste trei luni veţi zbura pe 
aici — bastonul din mâna lui Robert Mefarland începu să se 
plimbe pe urma liniei violete care lega Paris — Geneva — Beirut 


— Bombei — Delhi — Kathmandu. Aici este punctul terminus. 
După părerea mea cele mai mari speranţe că l-aţi putea vedea 
pe omul zăpezilor vi le oferă împrejurimile Everestului, munte 
înalt de...? Vârful bastonului arătă spre mine. Se-nţelege că n-ai 
nici cea mai mică idee. 29 145 de picioare. Măsurătoare exactă 
28 141 de picioare, repetă el. Ar fi bine să luaţi cu voi o cuşcă în 
care să-l băgaţi pe Yeti când îl veţi prinde. 

Unchiul făcu o pauză, ne cercetă cu privirea, mai întâi pe John, 
apoi pe mine. 

— Dacă îl veţi prinde, rosti el, trebuie să-l aduceţi viu. Asta-i 
condiţia. Aş considera ca cea mai mare încălcare a convenției 
dintre noi dacă cineva ar trage în el. Ştiţi unde se află British 
Museum. Acolo veţi studia tot ce se cunoaşte în legătură cu 
omul zăpezilor, puteţi să consultaţi şi pe cei care l-au văzut pe 
Yeti, în măsura în care mai trăiesc sau se află în libertate. Pe 
scurt, faceţi ce vă duce capul dar aşa, încât să nu vă pomeniţi în 
Australia sau în Islanda, ci în Nepal, iar atunci când vă va apare 
în faţa ochilor, în liniştea solemnă a înălțimilor, vreun lama 
budist să nu-l luaţi drept omul zăpezilor. 

Robert Mefarland se uită la ceas. 

— Am impresia că v-am spus mai mult decât era nevoie. Are 
vreunul din dumneavoastră o întrebare? 

Purtarea unchiului meu era caraghioasă. Ne simţeam ca doi 
băieţi de doisprezece ani despre a căror inteligenţă profesorul 
lor are certe îndoieli — ne considera parcă cei mai mari proşti 
din clasă — chiar luând în consideraţie ciudăţenia lui Robert 
Mefarland, tot nu puteam privi toată discuţia asta decât ca pe o 
glumă. Poate că ar fi mai bine să mă întorc la Paris. 

Unchiul cu băţul în mână, harta care se asemăna cu primele 
hărţi întocmite de întâii navigatori şi descoperitori ai unor 
pământuri noi, ciudata lui expunere — toate erau atât de lipsite 
de seriozitate, încât aveam impresia că în clipa următoare vom 
auzi râsul răsunător al unchiului care ne va spune: 

— Ei, gata, haideţi să trageţi la ţintă în porumbei, pe urmă vă 
puteţi întoarce acolo de unde aţi venit. _ 

Nu s-a petrecut însă nimic de felul acesta. In schimb se auzi 
glasul lui John Ashley: 

— N-am discutat încă nimic despre bani, domnule Mefarland. 


— A, da, făcu Robert Mefarland, de parcă atunci şi-ar fi 
amintit, scoase carnetul de cecuri şi ne întinse un cec de 5 000 
de lire. 

— Luaţi deocamdată asta, zise. Vreau să-mi justificaţi fiecare 
pence cheltuit. Cred că v-am spus tot ce aveam de spus. Mâine 
nu vreau să vă mai văd aici. 

După ce se închise uşa în urma ciudatului stăpân al Ramsgate- 
ului, am izbucnit în râs. 

— N-am văzut în viaţa mea atâţia bani, spuse Ashley. 

— Crezi că cecul o fi bun oare? mi-am exprimat eu îndoiala. 

Ashley tăcu intrigat. 

— Va trebui să ne convingem chiar mâine. 

Ziua următoare, la cinci dimineaţa, am plecat la 

Londra. Până la poarta domeniului Ramsgate ne-a condus 
doar Jacob. Robert Mefarland nu şi-a luat rămas bun de la noi. 

3. LA LONDRA 

A treia zi după sosirea noastră la Londra, înainte de ora 7 
dimineaţa, m-a trezit telefonul. 

— Aici Haig, am spus somnoros. 

— Bună dimineaţa, doctore, mi-a răspuns o voce de bas. 

— Cine-i acolo? am întrebat. 

— Omul zăpezilor. 

— Cine, vă rog? 

— Omul zăpezilor, repetă basul şi continuă: Am citit în ziarul 
de azi că intenţionaţi să porniţi în căutarea mea în Himalaia. Nu 
vă mai osteniţi degeaba, păcat de bani şi de timp. Locuiesc în 
mod permanent la Londra. 

Necunoscutul care îmi deranjase somnul râse în aparat. 

Am pus telefonul în furcă. Prin urmare aceasta era prima 
reacţie la articolul din „London Telegraph” în care John Ashley 
anunţa că pregătim o expediţie în căutarea omului zăpezilor în 
regiunea munţilor Himalaia. Cu această ocazie căuta să 
recruteze pe ceilalţi trei membri ai expediției: un operator 
cinematografic, un cunoscător al dialectelor locuitorilor din 
legiunile învecinate cu Everestul şi un naturalist care în afara 
bagajului său ştiinţific să aibă şi cunoştinţe de bucătărie. 

După sosirea la Londra luasem o cameră la hotelul Carlton, în 
apropiere de Hyde Park şi tot acolo trebuiau să se prezinte şi 
eventualii solicitanţi cu care să ne completăm echipa. 


Numai ce am pus receptorul jos, că telefonul a sunat iar. 

— M-am hotărât să merg cu voi. Unul mai potrivit ca mine n-o 
să găsiţi. Vârsta 24 de ani, greutatea 148 livre, înălţimea şapte 
picioare şi patru degete, starea sănătăţii perfectă... îmi declară, 
fără nicio introducere, o voce bărbătească. 

— Cu cine vorbesc, vă rog? l-am întrerupt eu pe necunoscutul 
solicitant. 

— Numele nu contează. Îmi place aventura, mă dau în vânt 
după ea. Trag la sigur cu pistolul, încă şi mai sigur cu puşca, dar 
arma automată este arma mea preferată. Sunt un pescar 
excelent, vânez animale mari, nu am copii. Vin să mă prezint, 
stabiliţi ora. 

Candidatul la un post în echipa noastră vorbea concis, repede, 
fără pauză. 

— Nu veniţi, deocamdată, vă rog, m-am străduit eu să evit 
vizita  necunoscutului a cărui armă preferată era puşca 
automată. Mai bine ne-aţi scrie şi noi am decide după aceea... 

Nu m-a lăsat să termin. 

— Să decideti? Ce vreţi să decideţi? Domnule, luaţi-mă cât nu 
mă răzgândesc. Ştiu să gătesc, sunt îndemânatic şi descurcăreţ. 
Pe om îl cunoşti la treabă şi nu din hârtii. Când pot să vin? 
Insistă necunoscutul. 

— V-am spus doar să ne scrieţi, o să vă invităm, bineînţeles 
dacă veţi corespunde cerinţelor. 

— Atunci plecaţi singuri. Nu mai contaţi pe mine. Închise 
telefonul. 

Frumos început, mi-am zis şi m-am gândit oare câţi londonezi 
au să-şi mai bată joc de noi? 

Am sunat la centrala telefonică a hotelului. 

— Aici Haig. Bună dimineaţa. Vă rog, nu mai daţi nicio 
legătură telefonică în cameră. Plec şi mă întorc abia în cursul 
după-amiezii. Predaţi toate convorbirile telefonice domnului 
Ashley. Vă mulţumesc. 

— Da, domnule doctor. Toate convorbirile la domnul Ashley, 
repetă telefonista. 

Să se distreze şi John cu oamenii zăpezilor şi cu cei ce ştiu să 
se descurce în orice împrejurare. Doar el a scris articolul din 
„London Telegraph”. Sunt un simplu medic şi nu doresc să fiu 
decât un membru obişnuit al expediției. 


Am început prin a mă gândi febril ce aş putea rezolva încă de 
azi. Cecul era valabil, deci totul era în ordine. Ar trebui să 
întocmesc împreună cu John planul precis al expediției. 

leri am împrumutat de la British Museum câteva cărți despre 
Himalaia şi despre omul zăpezilor. De fapt n-am făcut nimic 
altceva decât să citesc şi să tot citesc. Se lumina de ziuă când 
am terminat de citit însemnările profesorului Eustache Gangren 
referitoare la discuțiile purtate cu oamenii care l-au văzut cu 
ochii lor pe Yeti. Concluzia profesorului: „Omul zăpezilor are 
între 160 şi 190 cm înălțime, blana castaniu-închis, este foarte 
retras, dar netemător atunci and se află în primejdie. Sunt 
convins că nu este departe vremea când această, ţină acum 
misterioasă, vietate va ti adusă în fața membrilor vreunei 
asociații academice de renume mondial astfel incit după aceea 
să cunoaştem şi mai multe lucruri iar informațiile noastre să fie 
de asemenea mai precise". 

Am pus deoparte cartea sincerului profesor, am stins lumina şi 
am încercat să-mi dau seama cam de ce vom avea nevoie, 
pentru ca la înapoiere să putem apărea în faţa vreunei societăţi 
academice de renume mondial cu Yeti în lanţ — nu, nu în lanţ, 
ar fi nedemn şi nepotrivit cu solemnitatea momentului — cel 
mai bine ar fi să-l aducem într-o cuşcă. John Ashley s-ar afla 
probabil în culmea fericirii. Ziarul lui ar publica, în mod cert, pe 
prima pagină o fotografie mare a omului zăpezilor şi sub ea: 
Reporterul nostru John Ashley este astăzi personajul cel mai 
celebru din insulele britanice. 

încet-încet m-a cuprins somnul. Imaginaţia mea devenea din 
ce în ce mai fantastică. În cele din urmă am visat că în cuşcă se 
afla John Ashley, lângă el stătea un om al zăpezilor de statură 
uriaşă care încerca să-i explice profesorului Eustache Gangren 
câteva inexactităţi pe care profesorul le afirmase în cartea sa. 
lar profesorul, cu o faţă serioasă şi contractată de griji, îl privea 
cu reproş pe omul zăpezilor din cuşcă, adică pe prietenul meu 
John Ashley. 

A fost ultimul lucru pe care mi-l mai amintesc. Pe urmă a 
sunat telefonul şi la aparat s-a prezentat omul zăpezilor. 

Acum am început să mă gândesc iar la necesitatea pregătirii 
conştiincioase a expediției, pentru a nu păţi ca John în ciudatul 
meu vis. Mi-am concentrat toată atenţia asupra obiectelor de 


care aveam nevoie în Himalaia: corturi, îmbrăcăminte specială, 
rezistentă şi impermeabilă, hanorace prin care să nu pătrundă 
nici cel mai turbat vifor, provizii de alimente, arme... 

Se auziră bătăi în uşă şi intră John. 

— Balamuc curat. Telefon după telefon, jumătate din Londra 
se oferă. Din Birmingham a sunat un colonel pensionar care mi- 
a spus că a văzut cu ochii lui pe omul zăpezilor. Ce-i drept, însă, 
în urmă cu 40 de ani. Nu intră în discuţie. Are 69 de ani. Au sosit 
18 telegrame şi încă nu-i decât opt şi patruzeci şi cinci de 
minute. 

John agită deasupra capului un teanc de hârtii. 

— Cum se face că tu stai aici culcat comod în pat şi nu te 
scoate nimic din ale tale? Chiar nu te-a sunat nimeni? Am 
menţionat doar şi numele tău în articol, mă întrebă el bănuitor. 

— M-a sunat omul zăpezilor, am răspuns eu vrând să-i explic. 

— Lasă-mă-n pace cu omul zăpezilor, m-a întrerupt. Nu putem 
să ne ocupăm singuri de asta. Avem nevoie de o secretară. 

— Secretară? am întrebat surprins. 

— Secretară, cineva care să se ocupe de toată tevatura din 
preajma plecării şi să alcătuiască lista solicitanţilor pentru a 
avea de unde alege. Va trebui să rezolvăm problema comenzilor 
de echipament. Pe scurt, ne trebuie o secretară, îşi susţinu 
punctul de vedere John. 

— Dacă aşa zici tu — am răspuns cedându-i. 

— O sun pe Alice, eşti de acord? m-a întrebat John. 

Nu cunoşteam nicio Alice, dar ce-mi rămânea altceva de făcut 
decât să consimt? 

— Se descurcă bine în chestii din astea. O cunoşti? Alice 
Pershing. O schioară reputată. N-o cunoşti? 

în adevăr n-o cunoşteam pe reputata schioară Alice Pershing. 

John ridică receptorul. 

— Sloane 3962, vă rog. 

în timp ce aştepta legătura încercă să mi-o descrie pe Alice 
Pershing. 

— K o blondă înaltă care nu se teme de nimeni şi de nimic pe 
lume. Alo, Alice? Aici John. Scumpo,. Un nevoie de tine, foarte, 
foarte tare. Dacă nu poţi, sunt pierdut. Draga mea, ştii doar... 
John se opri perplex. Cine? Şi unde-i Alice? 


De la celălalt capăt se auzi răspunsul dat cu o voce atât de 
puternică, încât l-am putut auzi şi eu: 

— Au dus-o la Muntele de Pietate, scumpule, poţi s-o ridici de 
acolo contra sumei de 5 şilingi. 

— Scuzaţi, replică sec John, îşi scoase notesul şi începu să 
frunzărească în el. 

— Sloane 3926, repetă şi apucă iar receptorul. Aşteptă în 
tăcere şi apoi rosti politicos: 

— John Ashley. Aş dori să vorbesc cu domnişoara Alice 
Pershing. 

La celălalt capăt răsună o avalanşă de cuvinte. 

— Dragă, lasă-mă să termin ceea ce vreau să-ţi spun. Sunt 
pierdut. Alice nu-l lăsă pe John să-i explice de ce e pierdut. John 
avea o mină disperată. Acoperi pâlnia receptorului cu palma şi 
se întoarse spre mine. 

— Asta-i Alice, de data asta nu-i nicio greşeală. 

— Da, am să mă cuminţesc, continuă el, descoperind din nou 
receptorul. Promit solemn. Alice, am pentru tine ceva grozav. 
Dacă nu mă laşi să vorbesc o chem pe Caroline, ameninţă el. O 
chem pe Caroline şi atunci ceva-ul acela grozav va fi pentru ea, 
şi nu pentru tine. 

John reuşi în cele din urmă să-i explice Alicei despre ce era 
vorba. 

— În cinci minute sunt la voi, îi spuse şi închise, în adevăr, 
după două ore a venit. 

Era în 24 noiembrie, ora 11,20 când am cunoscut-o pe Alice 
Pershing, femeia remarcabilă care avea să joace un rol 
neobişnuit de important — lucru pe care nu l-am bănuit deloc în 
acele clipe — în expediţia noastră pe urmele omului zăpezilor. 

4. ALICE 

Odată cu tânăra şi energica femeie în vârstă de 22 de ani, 
Alice Pershing, pătrunse în viaţa noastră, a mea şi a lui John, 
ceva complet nou. Expediția începu să capete contururi 
concrete. Multe, foarte multe idei insuficient de coapte fură 
măturate cu un gest al mâinii de Alice Pershing. 

în adevăr, ştia să se descurce foarte bine în toate. Era 
amabilă, dar şi hotărâtă, iar atunci când considera un lucru just 
ştia să nu dea înapoi şi să nu se lase bătută. Alice luase în mâini 
destinele expediției fără să ne dăm seama cum. Clasase cu 


precizie scrisorile şi telegramele, îşi notase fiecare convorbire 
telefonică şi după câteva zile ne-a întins lista şi numele celor 
mai serioase oferte de participare la expediţia noastră. In cele 
din urmă am căzut de acord că cel mai bine ne-ar sluji Martin 
Sheperd, un operator de 21 de ani, ale cărui imagini luate în 
Alpii elveţieni treziseră o binemeritată atenţie, şi indianul Mazra 
Singh, în vârstă de 20 de ani, care îşi terminase de curând 
studiile de antropologie la Cambridge şi avea cele mai bogate 
cunoştinţe de limbă dintre noi toţi. În privinţa celui de-al treilea 
membru al expediției n-am căzut de acord. Lui John i se părea 
cel mai nimerit ofiţerul de 23 de ani Alan Chattaway care se 
prezentase ca un remarcabil alpinist, dar a cărui scrisoare în 
care îşi descria aventurile pline de eroism din timpul incursiunii 
pe ghețarul Khumbu mi se păruse prea laudativă. Eu l-am 
propus pe francezul Charles Parpetiere care afirmase cu 
modestie că în afară de curaj nu ştie să mai aibă vreo altă 
calitate. 

Alice Pershing ascultase convorbirea noastră fără să intervină. 
Ne întorceam mereu, cântărind calităţile unuia şi a celuilalt dar, 
lucru ciudat, nu puteam să cădem de acord. 

— Un militar va dori să comande, am decretat eu. Era ultimul 
meu argument. Dacă John nu-l va accepta nici pe acesta, atunci 
să fie cum zice el. 

Ashley nu a răspuns nimic. Făcea impresia că i-a venit pe 
neaşteptate o idee. Se putea nici să nu fi auzit ce-i spusesem 
mai înainte. 

— Ascultă, Selvyn, — John îmi aruncă o privire cercetătoare —, 
care a fost condiţia unchiului tău? Cinci oameni tineri nu mai în 
vârstă de 25 de ani, sau cinci bărbaţi tineri nu mai în vârstă de 
25 de ani? 

— De ce? 

— De aia. Nu mă întreba de ce, aminteşte-ţi repede cum a 
spus? Cinci oameni tineri sau cinci bărbaţi tineri? John insistă 
nerăbdător: 

— Ci aminteşte-ţi odată, omule! 

— Cred că cinci oameni tineri, am răspuns încet. 

— Cinci oameni tineri! Excelent, cinci oameni tineri! 
Emoţionat, se ridică în picioare. Îl am deja pe cel de-al cincilea! 
Îl am! Repetă. 


Nu voiam să mă mai contrazic cu el pe tema celui ales: 
lăudărosul ofiţer sau modestul francez. De aceea am tăcut. 

— Eşti de acord? s-a repezit. 

— Aş putea şti cel puţin cu cine sau cu ce? l-am întrebat. 

— Cu cine! Cu cine! Cu Alice doar, mi-a dat triumfător 
răspunsul. Dacă Mefarland n-a spus textual cinci bărbaţi tineri, 
atunci va merge Alice. 

Am privit-o pe Alice. Aşezată confortabil în fotoliu, asculta în 
linişte, fără o vorbă. Mă aşteptam să-i văd gestul negativ al 
mâinii şi să-i aud replica concisă: „Prostii!”, dar nu s-a întâmplat 
nimic din toate astea. 

— Ce spui, Alice? a întrebat-o John. Ştii să găteşti? 

— Intreabă-l pe doctorul Haig dacă e de acord, a răspuns 
Alice. 

Prin urmare a acceptat. A acceptat să facă parte din echipa 
noastră formată din patru bărbaţi şi să pornească cu noi în 
căutarea omului zăpezilor. Alice Pershing, excelenta schioară, 
secretara energică, femeia înaltă cu părul blond şi ochii verzi. 

Am fost, se-nţelege, de acord. 

I-am invitat pe Singh şi Shepherd pentru 29 noiembrie, ca să 
perfectăm împreună amănuntele. Unchiului Mefarland i-am 
expediat o telegramă: „Echipajul complet: Ashley, operatorul 
Shepherd, antropologul indian Singh, cea mai buna schioară 
britanică, Alice Pershing, secretară şi eu. Pregătirile în plină 
desfăşurare. Trimite, te rog, alți bani”. 

Ziua următoare am primit următorul răspuns: „Felicitări 
pentru schioară. Părăsiţi cât mai repede Londra. Trimit banii. Nu 
faceți cheltuieli inutile”. Semna Mefarland. 

La începutul lui ianuarie când, datorită lui Alice Pershing, 
pregătirile noastre erau cu adevărat în curs de desfăşurare, John 
Ashley se grăbi într-o zi să ne vadă şi să ne spună plin de 
nelinişte: 

— S-a zis cu expediţia. Putem s-o dizolvăm. 

Era extrem de agitat. 

— Elveţienii au prins pe omul zăpezilor. 

Am rămas ca trăsniţi din senin. 

Eram la curent cu expediţia elveţienilor. În cea mai deplină 
linişte o expediţie cu mult mai numeroasă decât a noastră 
plecase în Nepal, iar după puţinele ştiri referitoare la ea şi 


parvenite în Europa, se aştepta doar vreme frumoasă pentru a 
se porni în zona ghețarului Reipi pe urmele omului zăpezilor. 

John ținea în mână o bucăţică de hârtie care cuprindea ştirea 
transmisă de Agenţia internațională de presă. Telegrama fusese 
expediată din Delhi şi suna astfel: „Potrivit ştirilor primite din 
Nepal expediția, elvețiană condusa de colonelul Schichin a 
reuşit sa captureze pe versantul sudic al ghețarului Nangpa-la 
pe omul zăpezilor. Amănuntele lipsesc”. 

Mi-am amintit atunci de nefericitul Scott, învins de mai 
norocosul Amundsen în întrecerea care din cei doi va atinge mai 
întâi Polul Sud. 

— S-a sfârşit, rosti cu tristeţe în glas John. 

— De ce s-a sfârşit? întrebă Alice, cea mai calmă dintre noi 
toţi. Arată-mi şi mie telegrama, îi ceru ea. Elveţienii trebuiau să 
fie în apropierea ghețarului Reipi, iar aici se vorbeşte de 
Nangpa-la. Ştie careva dintre voi unde se află? 

John desfăcu harta Nepalului şi începu s-o cerceteze. Nangpa- 
la nu se afla pe ea. 

— Eu nu cred în veridicitatea acestei ştiri, zise Alice, punând 
mâna pe telefon. Daţi-mi vă rog Agenţia internaţională de presă 
din Delhi. 

Ne-am uitat la ea curioşi. 

— Nu are sens să aşteptăm şi să facem presupuneri dacă 
ştirea este ori ba adevărată, ne spuse ca în timp ce rezolva 
corespondenţa sosită. 

După nicio oră de aşteptare am avut legătura cu Delhi. 

— Agenţia internaţională de presă? întrebă Alice. După ce i se 
confirmă, continuă. Fiţi amabil, aveţi cumva veşti mai detaliate 
cu privire la modul în care expediţia elveţiană a capturat omul 
zăpezilor? 

— Care om? 

— Al zăpezilor, Yeti, repetă cu voce mai tare Alice. 

— Noi nu avem niciun fel de om al zăpezilor. 

— Ştiu că nu aveţi voi, dar după ştirea pe care aţi transmis-o 
expediţia elveţiană a reuşit să-l prindă la Nangpa-la. Cât adevăr 
conţine această informaţie? 

— Un moment, vă rog. John, vino încoace, nu înţeleg despre 
ce-i vorba. Cineva întreabă de omul zăpezilor. Se auzea cum 
discutau între ei la celălalt capăt al firului. 


Pe urmă, în telefon răsună o altă voce: 

— Vă rog să-l scuzaţi pe tânărul nostru colaborator. Nu este la 
curent cu chestiunea în cauză. Am difuzat în adevăr o ştire 
referitoare la omul zăpezilor, dar am transmis ulterior o 
retractare. Elveţienii au reuşit să-l vadă şi nu să-l prindă pe omul 
zăpezilor... Mai mult decât atât, din păcate, nu vă pot spune. 

— Nu l-au prins! strigă entuziasmată Alice. Nu-l au! Trebuie să 
urgentăm pregătirile. Să părăsim Londra în cel mai scurt timp, 
vorbi ea, decisă. 

Şi în adevăr, la 23 februarie ne-am îmbarcat de pe aeroportul 
Croydon pe avionul Agenţiei indiene de zbor, urmând ca pe ruta 
Paris, Geneva, Beirut şi Bombay să ajungem la Delhi. Poate că 
hazardul a potrivit lucrurile astfel ca pe corpul argintiu al navei 
să fie scris cu litere roşii numele celui mai înalt vârf din lume — 
Everest, prin împrejurimile căruia aveam să încercăm peste 
câteva săptămâni să capturăm misterioasa fiinţă din Himalaia. 

5. PRIMELE AVENTURI 

— Vă rugăm să vă prindeţi centurile, ne spuse stewardessa 
avionului care ne transporta de la Delhi la Kathmandu, capitala 
Nepalului. Vă rugăm mai repede, repetă ea şi eu avui impresia 
că nu mai este aceeaşi fată calmă care ne întrebase la Delhi, 
zâmbind amabil, imediat după ce ne-am îmbarcat: Nu vă 
lipseşte nimic? Aveţi vreo dorinţă? 

John stătea lângă mine, Alice cu operatorul Martin Shepherd în 
faţa noastră. Antropologul Mazra Singh zburase în urmă cu 
câteva zile la Kathmandu pentru a ne asigura cazarea, a aranja 
cu autorităţile nepaleze formalităţile necesare expediției noastre 
în zona ghețarului Reipi şi a angaja hamali care să ne transporte 
bagajele până vom ajunge pe teritoriul Şerpaşilor. 

— Aterizăm? am întrebat mirat. Trebuia să sosim la 
Kathmandu la ora 11,30, este cursă directă, fără escală. lar 
acum este ora 11,40... 

Stewardessa m-a întrerupt nerăbdătoare. 

— Vă rog să vă puneţi centurile. Vom ateriza forţat. 

L-am văzut pe John pălind. Aterizare forţată? Incepu să caute 
febril capetele centurii pentru a le împreuna. 

— Nu cumva vezi tu curelele alea? mi se adresă el. Nu le 
putea vedea, fiindcă şedea pe ele. 


Martin Shepherd îşi prinsese centura şi acum începu să-şi 
pregătească aparatul de filmat. 

Am simţit o gheară în stomac. Avionul îşi redusese treptat 
viteza, începusem să coborâm. Am privit pe fereastră. Sub noi 
se zăreau vârfurile albe, ascuţite ale munţilor. Deodată ne-a 
învăluit ceața, o ceaţă cenuşie, opacă. Avionul începu să se 
clatine. Cineva scoase un țipăt. 

— S-a zis cu omul zăpezilor, dar şi cu noi, remarcă John. 

M-am străduit în zadar să străpung cu privirea zidul de ceaţă. 
Din când în când doar aveam impresia că din vălătucii alburii se 
ivea pentru câteva secunde profilul unei coaste muntoase, după 
care totul era iar inundat de un nou val de ceaţă. 

Avionul se scutură iar, de data asta mai tare. După aceea, 
însă, pe neaşteptate, de parcă o mână uriaşă ar fi tras-o în sus, 
avionul ieşi din ceaţă plutind într-o altă lume. Crestele acoperite 
cu zăpadă ale munţilor, inundate de razele soarelui, ne apărură 
atât de aproape, încât avurăm impresia că de la un moment la 
altul ne vom ciocni de ele. 

Alice se răsuci spre noi. Era palidă, dar cu mult mai calmă 
decât era John şi cu mine. 

Cu un efort considerabil avionul se mai săltă câţiva yarzi. 
Auzeam huruitul neregulat al motoarelor. Una din elici încetase 
să se mai învârtească. 

— Cât timp vom mai rămâne pe lumea asta? întrebă John. Era 
o întrebare pe jumătate serioasă, pe jumătate plină de umor 
negru. 

De jur împrejur, cât vedeai cu ochii, nimic altceva decât 
vârfurile înzăpezite ale munţilor Nepalului. Avionul pierdea din 
viteză. Cu cea mai mare probabilitate — de nu se va întâmpla 
cumva vreo minune — ne vom izbi de vreunul din pereţii 
stâncoşi iar atunci întrebarea lui John va căpăta un ultim şi 
precis răspuns. A 

Fruntea mi se broboni de sudoare. Mă treceau fierbinţeli. In 
clipa aceea mi-am amintit deodată de tot ce am lăsat în urmă, 
departe: Parisul, spitalul Sainte Mărie de Notre Espoire, dorinţa 
de a participa la aventura urzită de ciudatul meu unchi Robert 
Mefarland, pregătirile întreprinse la Londra pentru a putea pleca 
în căutarea omului zăpezilor. 


În acel moment mi-a apărut ridicolă strădania mea de a învăţa 
să arunc lasoul pe pajiştea de la Putney Heath, în apropiere de 
Londra, încercarea de a prinde mai întâi un par înfipt în mijlocul 
pajiştii şi după aceea pe John, care alerga prin iarbă ca un cerb 
hăituit. Era un minunat joc de puştani. Pe urmă John m-a obligat 
să „mă fac” omul zăpezilor şi să mă strecor uşurel până la 
uriaşa plasă în spatele căreia se afla o cuşcă cu drugi de fier. 
Deasupra cuştii atârna un clopoțel care suna vesel la orice 
adiere de vânt. 

Fiecare vieţuitoare este mânată de curiozitate. 

Un fapt de care trebuie să ţină seama orice vânător, îmi 
explicase el. Cu toate că omul zăpezilor este o vietate timidă, 
după cum afirmau toţi cei care l-au văzut vreodată, cu siguranţă 
va fi şi el curios. Va dori să afle ce sună acolo. Se va apropia, se 
va opri, curiozitatea îl va face să mai înainteze încă doi-trei paşi, 
iar când va vedea că tot n-a aflat sursa sunetului, se va apropia 
mult mult. lar aceasta va însemna sfârşitul lui. John apăsase pe 
un mecanism ascuns şi cuşca se închisese cu zgomot. Gata, |- 
am prins, declarase el mulţumit. Hai, încearcă să faci pe omul 
zăpezilor, iar eu, în schimb, am să alerg de colo-colo pe pajişte, 
ca să mă prinzi cu lasoul. 

Era un sport ciudat, dar nouă, englezilor, ne place, şi acest 
gen de amuzament. 

Acum, în avionul avariat care încerca să aterizeze forţat în 
munţii acoperiţi de zăpadă ai Nepalului, mă simţeam întocmai 
ca în cuşca în care ar fi urmat să fie prins omul zăpezilor. Nici 
din el nu era chip să scapi. 

Avionul se clătină iar şi din nou se lăsă câţiva yarzi mai jos. Ai 
fi putut parcă atinge cu mâna crestele albe. Razele soarelui se 
reflectau în zăpada îngheţată, valul de ceaţă dispăruse şi totul 
fu deodată inundat de o strălucire clară, curată. Motorul 
avionului funcţiona parcă mai anevoios. 

— E păcat să mori într-o zi aşa de frumoasă, zise John. 

Alice se întoarse din nou: 

— Oare Singh ne-o fi găsit o locuinţă confortabilă la 
Kathmandu? ne întrebă calmă. 

— N-o să mai avem nevoie de ea, remarcă trist John Ashley. 
Doar dacă n-o să slujească drept cameră mortuară pentru 


osemintele noastre, după ce le-or aduna de printre dealurile 
astea. 

Ca şi când nici n-ar fi auzit ce spune, Alice continuă: 

— Vom avea probabil întârziere. Singh ne aşteaptă de acum. 

John închise ochii şi-şi acoperi urechile cu palmele. 

Avionul se aplecase brusc pe o parte şi începuse să-şi 
micşoreze viteza. Cel de al doilea motor încetase să mai lucreze. 

Jos, între două înălţimi înzăpezite, se întindea, ca o panglică 
verde închis, o vale îngustă. Azi n-o să vedem Kathmandu-ul. Ce 
se va întâmpla în următoarele minute? 

Avionul cobora alunecând prin aerul luminos, ca o pasăre 
rănită. 

Priveam fix fâşia îngustă şi întunecată dintre cele două vârfuri 
albe. Poate vom reuşi să aterizăm. Am încercat să văd de nu 
trece vreun drum prin valea aceea. Poate am putea ateriza 
acolo. Acum puteam să văd mai bine: nu trecea niciun drum. Nu 
era un drum, ci albia unui izvor repede, plină de bolovani peste 
care primăvara se rostogolea un şuvoi de apă. 

— Trăim încă?! întrebă John. E ora 11,48, adăugă. 

— Şi patruzeci şi nouă, îl corectă zâmbind Alice, de parcă 
nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Valea începu să se lărgească deodată. Pe malul stâng se ivi o 
luncă întinsă. Avionul cobora. Mai rămânea un minut, poate doar 
câteva secunde. Am Minţit o lovitură puternică. Cineva scoase 
îngrozit un țipăt. Măruntaiele avionului trosniră. Pe urmă se făcu 
linişte. 

Primul care o întrerupse fu John. 

— Ne aflăm încă pe lumea asta sau... 

Din cabina pilotului îşi făcu apariţia căpitanul. 

— Nimeni n-a păţit nimic? întrebă. 

Poate că în acel moment nu ştiam dacă în adevăr ni s-a 
întâmplat ceva sau nu, sau poate că nici unuia dintre noi nu-i 
venea să vorbească primul. Am tăcut toţi. 

— O defecţiune la motoare. Vom putea lua legătura cu 
Kathmandu. Staţia de radiotransmisie n-a suferit stricăciuni, ne 
înştiinţă el scurt. 

Abia acum am observat că avionul este aplecat pe o parte şi 
că o aripă s-a înfipt în pământ. 


— Lăsaţi-ne să ieşim. Vreau să ies afară! Daţi-mi drumul! Se 
făcu auzit acelaşi glas plin de o groază disperată, aceeaşi voce 
pe care o auzisem puţin mai înainte ţipând. 

— Mutaţi-vă, vă rog, în partea asta, îi invită căpitanul pe cei 
care se aflau pe stânga — să nu se răstoarne avionul. 

— Daţi-mi drumul să ies, ţipă din nou vocea deznădăjduită. 

— La ce depărtare se află cel mai apropiat serviciu de poştă, 
căpitane? întrebă John. Fără să aştepte răspunsul, se ridică în 
picioare şi se îndreptă spre uşă. Unde mă aflu eu, se întâmplă 
totdeauna ceva, se adresă el căpitanului, care încerca să 
deschidă uşa avionului. Dură câteva clipe până reuşi. John fu 
primul care atinse cu piciorul necunoscuta vale nepaleză. 

— Ce splendoare! exclamă el. Unde ne aflăm de fapt? 

— Cam la şaizeci de mile nord-vest de Kathmandu, îi răspunse 
căpitanul. 

— Sunt oameni pe aici? îl chestionă John mai departe. 

— Sunt păstori, dar la ce depărtare, e greu de spus. 

Mă aflam lângă Alice. Puteai să vezi că şi ea aştepta cu 
înfrigurare răspunsul căpitanului. Pe Martin Shepherd nu-l 
interesa nimic altceva decât camera de luat vederi. 

— Am filmat totul până în ultima clipă, spuse, întrerupând 
tăcerea care se lăsase după răspunsul dat de căpitan şi 
întorcând camera de luat vederi spre avion. 

în uşa lui apăru cel de-al doilea pilot. 

— Kathmandu anunţă furtună de zăpadă deasupra Himalaiei, 
ne înştiinţă căpitanul. 

— Asta ne mai lipsea, observă John. Unul din noi ar trebui să 
ajungă la cea mai apropiată locuinţă omenească. Ar fi mai sigur 
să ne adăpostim într-o casă decât într-un avion care în orice 
clipă se poate răsturna, sau să riscăm să fim îngropaţi cu el cu 
tot în zăpadă. Hărțile ce spun, căpitane? 

— Nu avem hărţi aşa de detaliate. Cred că n-ar fi înţelept să 
ne îndepărtăm de avion. Kathmandu cunoaşte situaţia noastră. 
În mod sigur vor încerca să ne salveze, răspunse căpitanul. 

— Cum? întrebă Alice. 

— Ne vor comunica în scurt timp. 

Cel de-al doilea pilot se urcă iar în avion. 

— N-ai vrea să mergi cu mine, Selvyn? mă întrebă John Ashley 
luându-mă deoparte. Oamenii nu pot să fie departe. Vara sunt 


păşuni pe aici, asta înseamnă că oamenii locuiesc prin 
apropiere... în cel mai rău caz vom avea parte de încă o 
aventură, în imul cert nu la fel de neplăcută ca prima, propuse 
John. 

— Poate că în adevăr e mai bine să aşteptăm ce ne vor spune 
cei din Kathmandu. În afară de asta lui putem lua decizii fără 
Alice şi Shepherd, am obiectat. 

— Până să comunice ceva Kathmandu, noi vom fi îndărăt. 
Oamenii de aici au timp berechet. Alice şi Martin vor fi de acord. 

John făcu câţiva paşi în direcţia Alicei care-l urmărea pe Martin 
cum îşi căuta unghiurile potrivite pentru filmare. 

— Ce-ai zice dacă eu şi Selvyn am face un tur primprejur 
înainte de a sosi veştile de la Kathmandu? 

— Eu cred că ar trebui să rămânem împreună, John, îi 
răspunse blând Alice. Câtă vreme nu-i clar ce vor face cu noi, ar 
trebui în mod categoric să rămânem pe locul unde suntem. 

— Hm, mormăi John. Răspunsul Alicei nu-i plăcuse. Să 
rămânem, deci, comandante, o ironiză el. 

Soarele dispăru dintr-o dată. Parcă s-ar fi prăbuşit dincolo de 
munţii albi, iar cerul, care cu o clipă mai înainte era aproape 
fără pic de nor, fu invadat de un abur cenuşiu de ceaţă. Valea fu 
străbătută de o rafală rece de vânt, urmată de a doua, a treia şi 
începu să ningă. Vântul se intensificase din ce în ce. Furtuna 
anunţată de postul meteorologic de pe aeroportul din 
Kathmandu se apropia. 

Avionul se aplecă şi mai tare pe stânga. Vântul aducea cu sine 
fuioare de zăpadă, încât abia puteai să vezi la câţiva paşi. Toţi 
ne-am grăbit să ne întoarcem în avion. 

— Pe partea dreaptă, porunci căpitanul. 

— Căpitane, legătura cu Kathmandu a fost întreruptă, raportă 
radiotelegrafistul, la scurt timp după fi ce ne reluasem locurile. 

— Ce crezi? E mai plăcut să mori prăbuşindu-te cu avionul, 
sau îngropat sub zăpadă? Intrebă John. 

— Nu ştiu. N-am încercat până acum niciuna, nici alta. 

Martin Shepherd îşi aşeză cu grijă aparatul de filmat. Alice se 
sprijini cu spatele de spătarul fotoliului, îşi lăsă capul pe spate şi 
închise ochii. 


Afară nu vedeai la un pas. Înăuntrul avionului era întuneric. 
Doar ceasul cu cadran fosforescent al căpitanului indica ora 12 
şi câteva minute. Furtuna de zăpadă atinse apogeul. 

6. NAUFRAGIAŢII 

— Căpitane, crezi că putem scăpa de aici? l-am întrebat pe 
căpitanul avionului. 

Tăcu o clipă şi ridică apoi din umeri. 

__— Cred că da. Cei din Kathmandu cunosc situaţia noastră. 
Indată ce se va potoli viscolul, vor încerca să ne găsească. 

— Au helicoptere? 

— Poate, răspunse nesigur. Au cu siguranţă, se corectă apoi. 

Prin urmare nu au. 

— Nu vă fie teamă, vom scăpa de aici, auzii un glas în spatele 
meu. L-am privit pe omul care vorbise cu atâta certitudine. Un 
nepalez, mi-am zis. Până acum nu participase la discuţia 
noastră, tot drumul stătuse nemişcat pe locul lui şi privise pe 
fereastră. Nu mă gândisem că ar putea cunoaşte limba engleză. 

John, trezindu-se parcă din amorţeală, îl întrebă: De unde ştiţi? 

Omul, cât timp trăieşte, speră, răspunse nepalezul. Am fost 
decepţionat de acest răspuns. De atâtea ori auzisem această 
ieftină consolare, de atâtea ori o repetasem eu însumi în 
împrejurări atât de banale, încât încetasem de mult să mai cred 
în ea! 

Nimeni dintre noi nu mai spuse nimic. John făcu o figură 
ursuză. Alice probabil dormea. 

Era ciudată societatea din avionul ce eşuase în nun ţii 
Nepalului. Noi patru: Alice, John, Martin şi eu. Apoi nepalezul, 
convins că vom scăpa de aici, un francez — abia acum mi-am 
dat seama că vocea aceea disperată şi stridentă pe care o 
auzisem în momentul aterizării forţate, aparţinea omuleţului 
slab, ni nas ascuţit şi barbă neagră — iar în faţă de tot ultimul 
membru al grupului de naufragiaţi, un bărbat înalt, cu picioare 
lungi, care se înfăşurase grijuliu în pleduri, probabil un 
european. Când coborâsem din avion, după aterizarea forţată, el 
ieşise ultimul, l-am auzit vorbindu-şi sie însuşi în englezeşte: „Să 
mai încerce cineva să mă urce într-un avion! Ticăloşit!” Pe urmă 
se întorsese către omuleţul cu barbă şi i se adresase într-o 
franţuzească ciudată: 


— Vorbiţi franceza? Azi este o zi frumoasă. Unchiul meu 
locuieşte la Paris, mătuşa la Lyon. Tabla este neagră, creta e 
albă, caietul se află pe bancă. 

Francezul îl privise pe lungan mai întâi uimit apoi îi 
răspunsese cu seriozitate: El este acasă, iar ea este aici. 
Servitorul este politicos. Eu sunt tânăr, sunt copil, tu eşti bătrân. 
Unde eşti, acasă sau la şcoală? 

— Je ne comprends pas — nu înţeleg, răspunse lunganul în 
franceză. Mai mult decât v-am spus nu ne-au învăţat din păcate 
la şcoală, adăugase în engleză cu un accent foarte bizar. 
Kazariewiez, negustor de animale exotice, se recomandase el. 

— Petitpiere, îmi pare bine, răspunsese francezul, dar pe faţa 
omului cu barbă neagră se citea clar că această cunoştinţă cu 
domnul Kazariewiez nu-i produce nicio plăcere deosebită. 
Francezul zâmbise nervos şi-i întorsese spatele negustorului de 
animale exotice. 

Aceasta era prin urmare societatea noastră. De la cine să te 
aştepţi la o acţiune care ne-ar fi putut salva din această dificilă 
situaţie? Francezul? În sinea mea am dat descurajat din mână 
atunci când mi-am amintit ţipătul lui disperat şi agitația 
necontenită. 

Afară se făcuse întuneric de-a binelea. Se părea că viforul mai 
slăbise. John adormise, auzeam respiraţia profundă a lui Martin 
Shepherd, operatorul de film al expediției care probabil nu-şi va 
realiza niciodată țelul. 

M-am aplecat spre scaunul Alicei şi am şoptit: 

— Dormi? 

— Nu, mi-a răspuns încet. 

— Nu poţi dormi? 

— Nu. 

— La ce te gândeşti? 

— Dacă n-ar fi totuşi mai bine să încercăm să ieşim de aici şi 
să nu aşteptăm până vor începe să ne caute. Tot n-or să ne 
găsească. 

Am tăcut o clipă. 

— Crezi că am da repede de oameni? Cu excepţia puţinelor 
alimente pe care le avem, ducem lipsă de orice altceva. 
Compas, arme. Păcat că am trimis totul înainte la Kathmandu. 


— Când e vorba de viaţa lui, omul nu mai stă să aleagă. Prin 
urmare, Alice luase o hotărâre. 

— Vom copia mâine harta căpitanului şi vom porni la drum, 
zise John. 

Crezusem că doarme. 

— Nu dormi, John? 

— Bineînţeles că dorm, ne-a răspuns, întorcând capul. De data 
asta cred că a adormit cu adevărat. 

A doua zi dimineaţa m-am trezit devreme. Furtuna contenise, 
vântul se potolise, doar pe crestele munţilor mai adăstau încă 
ghemotoace negre de nori. În curând trezi Alice şi după ea John. 
Martin continua să doarmă liniştit. Spre mirarea noastră, avionul 
nu fusese acoperit de zăpadă. De jur împrejur se întindea neaua 
proaspătă şi totuşi în cantitate mai mică decât îmi închipuisem 
ieri. 

— Hotărârea luată rămâne în picioare, sau aşteptăm aici? am 
întrebat-o pe Alice. 

— În ce mă priveşte, m-am decis încă de ieri, mi-a răspuns. 

John căscă, se întinse şi începu să-şi frece mâinile. 

— E, frig, ar trebui să începem să facem ceva, ca să ne 
încălzim. 

Se ridică şi se duse la căpitan. După o clipă se întoarse cu 
harta. 

— Nu ne putem bizui prea mult pe hărţile nepaleze. Ne aflăm 
cu aproximaţie aici, arătă el cu degetul crestele muntoase de la 
nord-vest de Kathmandu. Până la locul cel mai apropiat indicat 
pe hartă sunt cam 30 de mile distanţă. Oameni se află însă cu 
siguranţă mult mai aproape. Problema este doar cum să 
ajungem la ei. Drumuri nu sunt, iar potecile păstorilor sunt 
troienite. 

— Dacă mergem de-a lungul văii vom întâlni precis oameni, 
zise nepalezul care ascultase discuţia noastră. 

— Aţi vrea să mergeţi cu noi? întrebă Alice. 

— Da, răspunse şi se aşeză mai aproape de noi. Numele meu 
este Din-Nun. 

Ne-am spus numele, iar el zâmbi politicos fiecăruia dintre noi. 

Când i-am adus la cunoştinţă căpitanului decizia noastră, ne-a 
atras atenţia: 


— O să îngheţaţi pe drum ori o să muriţi de foame, nu-i sigur 
că prin împrejurimi se află oameni. Chiar dacă nu ne salvează, 
cei din Kathmandu tot ne vor arunca saci cu alimente. Unde veţi 
dormi, dacă până la căderea nopţii nu găsiţi adăpost? Niciunul 
dintre dumneavoastră nu cunoaşteţi munţii aceştia. Este, în mod 
categoric, primejdios ceea ce vreţi să faceţi, vă avertizez. 

N-am vrut să luăm în consideraţie obiecțiile căpitanului. 
Niciunul din noi nu credea că nu vom da, în scurt timp, peste 
adăposturi omeneşti. 

— Drum bun, ne-a urat în cele din urmă căpitanul şi a ridicat 
neputincios din umeri. 

— Animale exotice, mormăi domnul Kazariewiez şi ne ură, la 
rândul lui, toate cele bune. Când vom ajunge la Kathmandu vom 
anunţa oficialităţile că aţi pierit de o moarte eroică, strigă el în 
urma noastră, când părăsirăm avionul. lar dacă, din întâmplare, 
veţi scăpa cu bine din asta, nu uitaţi să mă vizitaţi. Kazariewiez, 
animale exotice, Kathmandu. Oricine ştie unde vine asta. Nu 
uitaţi, animale exotice, Kazariewiez. 

Nimeni nu ştie ce-o fi fost în capul omului ăstuia. 

N-am luat prea multe lucruri cu noi: două pleduri, câteva 
tablete de ciocolată, pesmeţi, trei conserve de fructe aduse 
tocmai din Londra de Martin Shepherd, ceva îmbrăcăminte şi 
obiecte de strictă necesitate. Alice purta, întocmai ca şi noi, 
pantaloni lungi de pluşcord, pulovăr de lână, bocanci rezistenți 
şi o haină călduroasă. La Kathmandu ne aştepta îmbrăcăminte 
mai potrivită: combinezoane-salopete ce urmau să ne protejeze 
nu numai de ploi, ci şi de vântul ui re, în Himalaia, te pătrunde 
până la măduva ocoalelor. 

Am făcut un ultim semn de rămas bun în direcţia avionului 
care zăcea pe linţoliul alb de zăpadă ca o pasăre rănită. 

Am pornit încet în sus, de-a lungul văii. Soarele se ivea pentru 
o clipă, poleia cu lumină vârfurile munţilor, dar dispărea apoi 
imediat într-o avalanşă cenuşie de ceaţă. Zăpadă era mai puţină 
decât ne aşteptam. Ni se părea chiar că înaintăm mai uşor decât 
la început. 

înainte de prânz Alice s-a oprit. Şi-a pus mâna streaşină la 
ochi şi s-a uitat câtva timp fix la un punct întunecos de pe 
creasta din faţa noastră. 

— Nu-i o colibă? întrebă ea apoi. 


Când ne-am apropiat, am constatat că nu era decât o uriaşă 
stâncă ce ieşea din troiene. 

Cam pe la ora patru am avut impresia că auzim zgomotul unui 
avion, dar impresia n-a durat decât o clipă. Pe urmă s-a instalat 
din nou, deasupra înălțimilor necunoscute, liniştea, o linişte 
albă, mormântală. Dacă fusese cu adevărat un avion, acum 
trebuia să se afle departe. 

începuse să se întunece. John devenise neliniştit, Alice tăcea, 
doar Din-Nun repeta fără încetare: 

— Vom da cu siguranţă peste oameni. 

Niciunul dintre noi nici măcar nu mai întreba: Când? Valea se 
lărgise, urcuşul nu mai era aşa de anevoios. Pe cer apăruse 
luna. 

— Trebuie să ne odihnim puţin, spuse Alice. 

„Ar fi trebuit totuşi să rămânem în avion, mi-am zis. Poate că 
eu aş rezista să merg toată noaptea, dar Alice?” 

— Să mai încercăm, propuse Din-Nun. Mai puteţi merge? | se 
adresă el Alicei. Aşa, cam o jumătate de oră sau o oră. In scurtă 
vreme trebuie să dăm de oameni. 

Niciunul din noi nu mai credea în. Spusele lui Din-Nun, 
siguranţa lui nu mai convingea pe nimeni, îl priveam din când în 
când pe negriciosul nepalez. Nu cred să fi avut mai mult de 
treizeci de ani. Era politicos, nu deranja pe nimeni dintre noi cu 
vreo întrebare şi nu vorbea nici despre sine însuşi. De câteva ori 
doar, în timpul călătoriei a repetat cu o convingere plină de 
încăpățânare că în cursul zilei de azi, chiar, vom da de oameni. 

Valea coti dintr-o dată la dreapta. Zăpada se împuţinase, dar 
bolovanii se înmulţeau. 

— Aş putea s-o iau înainte? întrebă Din-Nun. 

Nimeni nu avu nimic de obiectat. Am simţit cum mă cuprinde 
oboseala, îmi venea să mă opresc şi să mă aşez pe zăpadă. 
Ştiam că dacă aş face aşa ceva, nu m-aş mai scula niciodată, aş 
adormi pe vecie. 

După mai puţin de o jumătate de oră de mers, Din-Nun se 
opri, ascultă o clipă, dar pretutindeni în jur, deasupra 
pământului alb, domnea o linişte îngheţată. 

— Pe aici, zise şi o luă spre stânga. 

După câteva minute am văzut urme pe zăpadă. 

— Oameni! strigă Martin. 


Ne-am aplecat şi am cercetat urmele evidente lăsate de 
încălțări omeneşti. Duceau în jos, la vale. Înseamnă că cineva a 
trecut pe aici astăzi. 

— În sfârşit! răsuflă Alice. În glasul ei tremura o emoție pe 
care nu încercă s-o ascundă. 

Din-Nun zâmbi politicos, de parcă ar fi aşteptat ca cineva 
dintre noi să se scuze pentru că ne-am îndoit de certitudinea cu 
care ne asigurase că vom da în curând peste oameni. 

— Dar unde duc urmele acestea? întrebă bănuitor John. Am 
putea merge după ele încă două ore şi pe urmă ne-am trezi că 
ele dispar iar noi nu dăm peste niciun suflet omenesc. 

Nu vor dispare, rosti scurt Din-Nun. 

Am chibzuit un moment dacă n-ar trebui s-o pornim în direcţia 
în care s-a dus trecătorul necunoscut,» lar Din-Nun a declarat că 
e mai bine să mergem în sensul contrar direcţiei de mers a 
necunoscutului doar nu putem dormi sub cerul liber în plin viscol 
— trebuie să fi plecat de undeva, dintr-o casă. 

Am pornit iar la drum. Mergeam cam de trei sferturi de oră, 
când Din-Nun a declarat: 

— Nu mai zăresc urmele. 

Luna învăluise cu lumina ei clară aşternutul de zăpadă pe care 
nu se zărea nici cel mai mic semn de urmă omenească. Martin, 
care încheia convoiul, se întoarse pe urmele noastre şi la un 
moment dat strigă: 

— Întoarceţi-vă, am găsit iar urma. 

Călătorul necunoscut sărise peste albia pârâului de munte şi 
coborâse pe celălalt mal, la vale. A trebuit să urcăm după el. 

— Drumul parcă nu mai are sfârşit, spuse John. N-ar fi mai 
bine dacă cineva ar lua-o înainte iar ceilalţi ar aştepta aici? În 
felul acesta nu ne obosim în zadar. 

Nimeni nu fu de acord cu propunerea lui John. Am pornit deci 
mai departe, obosiţi, pierzându-ne din ce în ce speranţa că vom 
mai da de aci înainte peste aşezări omeneşti. 

Din-Nun se opri deodată şi arătă tăcut înaintea sa. Pe coasta 
muntelui, lipită de stâncă, se afla o clădire de piatră. 

— Am spus eu că trebuie să dăm de oameni, afirmă John. 

Din-Nun tăcea, dar şi de această dată zâmbi politicos. 

Nu după multă vreme ne aflam toţi în faţa unei aşezări de 
păstori, o colibă mică, clădită din piatră, pe care timpul îşi 


pusese de acum amprenta. Singurul indiciu de viaţă era un 
firişor subţire de fum care se ridica deasupra coşului. 

Alice bătu în uşă. Cum nu răspunse nimeni, o deschise. Coliba 
era goală, doar pe vatră ardeau nişte lemne astfel aşezate, încât 
focul să ţină mai multă vreme. În încăpere se aflau o masă, o 
bancă şi lângă vatră, trei culcuşuri. Deasupra ei erau atârnate 
farfurii de lemn, un ceaun negru, cu fundul plin de funingine şi 
polonicuri mari de lemn. Pe policioara prinsă de peretele opus 
se vedeau câteva boţuri de brânză făcute din lapte de iac şi 
ceva ce aducea a pâine neagră. 

Ne-am aruncat ochii prin jur, doar-doar s-o ivi vreo faţă 
omenească, John a ieşit chiar în faţa uşii şi a strigat. l-a răspuns 
doar ecoul — înfundat şi neinteligibil — al propriului său glas. 

Unde o fi stăpânul acestei căsuțe părăsite? In urmă cu câteva 
ore trebuie că fusese aici. Se va întoarce? Niciunul dintre noi nu 
era în stare să răspundă la vreuna din întrebările de mai sus. 

Am mâncat, am mai pus pe foc lemne din grămada stivuită 
lângă sobă şi ne-am culcat. Eram obosiţi de moarte. M-am întins 
pe jos în faţa sobei, m-am uitat un timp la flăcările ce ţâşneau 
din lemnele uscate şi m-am gândit la ce ne-o rezerva oare 
noaptea asta şi ziua următoare. 

Am auzit respiraţia regulată a lui Martin Shepherd şi oftatul lui 
John. Ofta poate prin somn. Pe urmă m-a doborât şi pe mine 
oboseala. Am adormit buştean, în coliba străină, fără să mă 
gândesc nicio clipă la primejdiile care ne puteau ameninţa acolo 
sus, în munţii aceia necunoscuţi ai Nepalului. 

7. UMBRELE 

Am simţit că mă cuprinde o neplăcută senzaţie de frig. Mi se 
păruse, sau fusese într-adevăr o adiere de aer rece? Mă 
culcasem îmbrăcat, iar peste mine aruncasem şi haina. Din nou 
am simţit o undă de aer rece pe obraz. Poate că nu-i decât un 
vis, aş vrea sit mă trezesc, să-mi adun toată voinţa de care sunt 
în stare şi să mă trezesc. 

Aveam impresia că mă fixează cineva cu privirea. Trebuie să 
mă trezesc. Am deschis încetişor ochii. Prin ferestrele mici, pe 
jumătate îngheţate, se strecura lumina clară, neîntunecată de 
vreun nor, a lunii. În vatră focul era pe cale să se treacă. Mi-am 
privit ceasul. Arăta ora două şi zece minute. De ce oi fi atât de 
neliniştit? De ce am mereu impresia că mă priveşte cineva din 


întuneric? Afară era o linişte grea, plină de singurătate, o linişte 
din acelea care dau aripi fanteziei biciuită de frică şi de 
încordare. Se auzea respiraţia regulată a lui Martin Shepherd. 

Foşni ceva, parcă o şoaptă omenească. Pesemne că John 
vorbeşte prin somn. Deodată am prins câteva silabe clare: tu, 
du, djo... Nu putea fi John. Nu mai era nicio îndoială. Vorbea 
cineva într-o limbă pe care n-o înţelegeam. 

Din restul de buştean fumegând în vatră se ridică pentru o 
clipă strălucirea unei flăcări. Pe tavan apărură două umbre. Abia 
m-am stăpânit să nu ţip. Umbrele nu aparţineau nici unuia 
dintre noi, nici Alicei, nici lui John, nici lui Martin. 

Mi-am întors încet capul. Într-un colţ al încăperii se aflau doi 
bărbaţi. Unul din ei era Din-Nun. În faţa lui, cu spatele spre noi, 
se afla un om de statură ceva mai mică. Din-Nun îi şoptea ceva. 
Necunoscutul, a cărei faţă n-o puteam vedea, tăcea. Pe urmă a 
ridicat braţul ca şi cum ar fi vrut să arate ceva şi l-a lăsat iar în 
jos, fără un cuvânt. La sfârşit a răspuns ceva monosilabic şi a 
ieşit încetişor pe uşă. Am simţit iar adierea de aer rece. Uşa s-a 
închis fără zgomot. Liniştea aceea grea, plină de încordare, s-a 
lăsat iar. Din-Nun s-a îndreptat spre culcuşul său, tăcut ca o 
umbră, luna, care cu o clipă mai înainte privise prin ferestrele 
colibei, se ascunsese după nori. Am avut impresia că mă afund 
într-un hău de întuneric, deşi focul din vatră nu se stinsese încă 
de tot. 

Să-l întreb pe Din-Nun cu cine a vorbit? S-o fi întors 
proprietarul colibei? Am simţit cum sângele îmi pulsează mai 
repede la tâmple. Ar trebui poate să-i trezesc pe John şi Martin. 

Nepalezul se întoarse pe partea cealaltă. Trebuie să-l trezesc 
pe John. Imediat însă am alungat acest gând. Dacă cineva ar fi 
vrut să ne cauzeze vreun rău, putea s-o facă pe loc. Poate-i mai 
bine să aştept până dimineaţa. M-am decis să nu trezesc pe 
nimeni, doar eu însumi să nu mai închid un ochi până a doua zi. 

încă o dată s-a mai ivit pe boltă luna şi razele ei reci, aruncând 
o lumină galben-verzuie, pătrunseră în odaie. În acel moment mi 
s-a părut că prin faţa ferestrelor trece o umbră întunecată. N-aş 
fi putut să jur că era om, poate trecuse doar un nor peste faţa 
lunii. Sau poate că fantezia mea excitată văzuse ceea ce, de 
fapt, nici nu fusese. Undeva, în depărtare, se auzi răgetul furios 
al unui leopard. 


Pe urmă se instală iar liniştea fără sfârşit, adâncă, apăsătoare, 
prevestitoare de nevăzute primejdii. 

Primul care se trezi fu John. Se întinse, îi căută cu privirea pe 
ceilalţi şi când observă că eu nu dorm, îmi spuse încet: 

— Hotel de categoria întâi, nu ştii unde s-o fi găsind soneria ca 
să-l chem pe chelner? îmi place să i. Tu micul dejun în pat. 

Din-Nun dormea. La fel şi operatorul Martin, poate că şi Alice. 
Stătea întinsă, nemişcată, cu ochii închişi, o fiinţă lipsită de griji, 
relaxată. Alice. 

La micul dejun, prefer o felioară de pâine bine prăjită, fără să 
fie arsă, omletă cu şuncă şi ceai, continuă John. In cel mai rău 
caz cafea, cu foarte puţin lapte şi fără caimac. 

— Bună dimineaţa, ne ură Alice, pe care trăncăneala lui John 
trebuie s-o fi trezit. Cum aţi dormit? Ne întrebă. 

— Eu grozav. Mă dor toate oasele de bine ce-am dormit, 
răspunse John. 

— Tu cum ai dormit? Se întoarse Alice spre mine. 

— Nu la fel de bine ca John, am răspuns. In acest moment Din- 
Nun se mişcă. 

— Dar tu? Am întrebat-o pe Alice. 

— Ca şi tine, a răspuns cu voce scăzută. M-a privit o clipă şi pe 
urmă şi-a dus, cu un gest de avertizare, arătătorul la buze. Prin 
urmare îmi cere să tac. 

— Cel mai rău am dormit la Lisabona, începu iar John. Odată 
cu zorile se aşezau pe marginea ferestrei numeroase vrăbii care 
ţipau gureşe de nu mai puteam să închid un ochi. Dar nici asta 
n-a fost cel mai rău lucru. Până la urmă s-a constatat că mă 
culcasem într-un pat străin. 

— E-o prostie, îl întrerupse Alice, dar el se jură că totul s-a 
petrecut întocmai precum spusese şi că atunci când adevăratul 
stăpân al odăii „a intrat în cameră, el însuşi a simţit un fel de 
fericită eliberare, fiindcă scăpase măcar de ciripitul vrăbiilor. 

Nu-mi mai amintesc ce a mai povestit John. Mă gândeam la 
degetul dus la buze prin care Alice a vrut să-mi dea de ştire că 
trebuie să tac. De ce? 

M-am sculat şi am început să-mi orânduiesc lucrurile. 

Din-Nun mă privea cu ochii săi mari şi negri. Se aşeză pe 
marginea patului şi dădu din cap, probabil în loc de bună 
dimineaţa. 


— Nu v-a fost frig? a întrebat. 

— Nu. Dar dumitale? 

— Mie mi-e bine totdeauna, a zâmbit, începând şi el să-şi 
adune lucrurile. 

— Când se va întoarce oare stăpânul colibei? Priveam faţa 
calmă a nepalezului şi aşteptam nerăbdător să văd ce va spune. 

Nu răspunse, de parcă nu mi-ar fi auzit întrebarea. Am 
observat că şi Alice s-a uitat la nepalez şi apoi la mine. 

Din-Nun scormoni în vatră, ieşi afară şi după un timp se 
întoarse cu un braţ de lemne. Le aruncă pe foc şi când acesta se 
înteţi, ne spuse: 

— Să mâncăm repede şi să plecăm. Am impresia că am văzut 
pe partea cealaltă a văii o mănăstire. Nu-i departe, peste doua 
ore ajungem. 

— N-ar trebui să aşteptăm reîntoarcerea stăpânului colibei? 
întrebă John. l-aş lua un interviu pentru „London Telegraph”. 

— Nu. Din-Nun râse scurt. 

— Mi-ar fi făcut mare plăcere să-l cunosc, continuă John pe 
acelaşi ton lipsit de griji. 

— Preoţii lama din mănăstirea budistă vor constitui pentru 
dumneavoastră, ca ziarist, un subiect cu mult mai interesant. 
Dinţii albi ai lui Din-Nun îşi dezvăluiră strălucirea într-un zâmbet 
politicos. 

Alice, care între timp se sculase, ieşi în faţa casei. Nimic nu 
mai amintea furtuna de zăpadă de ieri. În adevăr, pe versantul 
celălalt al muntelui strălucea, în lumina rece a soarelui de iarnă, 
clădirea preoţilor budişti. 

Am mâncat fiecare câte o bucăţică de brânză şi îţi va pesmeţi 
şi ne-am luat rămas bun de la locul taie ne-a oferit astă-noapte 
găzduire. 

Ne-am întors pe acelaşi drum pe care sosisem aseară. Doar 
Alice şi cu mine am observat că în al ară de urmele noastre ce 
duceau către colibă şi în al ară de urmele care porneau de la 
casa părăsită spre vale, se mai zăreau în zăpadă două urme de 
paşi: una care ducea în sus şi alta proaspătă, mărturie a faptului 
că nu de mult timp cineva plecase de la mii bă în direcţia văii. 

N-am reuşit multă vreme să mă apropii de Alice, pentru a 
vorbi cu ea între patru ochi. Aş fi vrut să alin de ce mi-a făcut 
semn să tac. Din-Nun mai tot timpul mergea alături de ea, se 


oferise să-i ducă lucrurile şi în engleza sa ciudată îi povestea 
despre omuleţii bărboşi care trăiesc în adâncurile pădurilor 
nepaleze şi posedă însuşiri miraculoase de a tămădui bolnavii. 

— L-am văzut cu ochii mei. Sunt urâţi, înfricoşători chiar, dar 
nu fac rău oamenilor. Vindecă cu leacuri antice din grăsime de 
urs şi ierburi. 

Alice asculta fără să spună nimic. 

— Cât mai avem de mers până la mănăstire? întrebă John, pe 
care se pare că nu-l prea interesau nici grăsimea de urs, nici 
piticii bărboşi. 

Martin Shepherd se întoarse cu faţa spre căsuţa pe care o 
părăsisem şi începu să filmeze. Pe urmă îndreptă camera spre 
noi. 

— Cu faţa la mine, vă rog, strigă el. 

L-am ascultat. Doar Din-Nun şi-a continuat drumul liniştit. 

— Şi dumneata, domnule Din-Nun, îi strigă Martin. Aş vrea să 
te am şi pe dumneata în film. 

Din-Nun însă parcă nici n-ar fi auzit. Mergea cu paşii săi 
regulaţi şi egali, neoprindu-se nici pentru o clipă. 

Am avut acum prilejul să mă apropii de Alice. 

— De ce mi-ai făcut semn să tac? am întrebat-o. 

— Pentru că azi noapte am văzut ceea ce ai văzut şi tu. 

— Nu dormeai nici tu? 

Alice clătină din cap. 

— Cine crezi că era? 

— Nu ştiu. M-am trezit când a plecat. 

— Ar trebui să-i spunem lui John, am propus. 

— Categoric nu. Nu ştiu de ce, dar am impresia că va fi mai 
bine ca nimeni să nu-i pomenească lui Din-Nun despre aceasta. 
lar John nu şi-ar ţine gura. 

Am căzut de acord, eu şi Alice, să nu-l scăpăm pe Din-Nun 
niciun moment din ochi. Abia dacă ni se va părea că ceva nu-i în 
ordine şi vom avea impresia că ne ameninţă vreo primejdie, 
abia atunci le vom spune lui John şi Martin. 

După ce am traversat valea pe unde venisem aseară, a 
început urcuşul. Nepalezul mergea înainte, după el John, Martin, 
Alice şi eu. Urmele din zăpadă dispăruseră, dar niciunul din noi 
nu se prea mai sinchisea de ele. Ne îndreptam pe cel mai scurt 
drum spre mânăstirea budistă. 


N-am apreciat corect atunci când am socotit că după două ore 
vom fi acolo. Am mers aproape trei ore şi jumătate până am 
văzut apărând în faţa noastră zidurile cenuşii, joase, ale 
mânăstirii. Nu se zărea ţipenie de om. Abia când Din-Nun a 
strigat, a apărut la poartă o faţă prelungă, acoperită de o 
bărbuţă rară. 

Din-Nun a schimbat câteva vorbe cu omul din poartă, pe urmă 
ne-a invitat să intrăm. Când am ajuns într-un coridor slab 
luminat, ne-a rugat să aşteptăm puţin. Am aşteptat o bună 
bucată de timp pe coridorul rece al mânăstirii până să-şi facă 
din nou apariţia omul cu bărbuţa rară, urmat de Din-Nun. Ne-au 
invitat să mergem mai departe. 

— După-amiază vor începe serbările, ne spuse nepalezul. Veţi 
putea lua parte la ele, dacă doriţi. Sunteţi primii europeni care 
puneţi piciorul în mânăstirea Dangbole. 

Omul care ne invitase mai înainte să-l urmăm ne-a condus 
într-o încăpere de la a cărei mică fereastră avea o splendidă 
perspectivă asupra vârfurilor acoperite de zăpadă şi asupra 
coastei pe care o urcasem pentru a ajunge aici. Incăperea avea 
cel mai simplu mobilier posibil: o masă, două bănci şi două 
paturi din lemn. 

Nu mă părăsea senzaţia că numai în urmă cu câteva minute 
aici fuseseră oameni care, la venirea mustra, părăsiseră în 
grabă încăperea. În aer plutea lui f uni dulceag, nemaiîntâlnit 
încă până atunci. 

Omul cu bărbuţa rară îi spuse ceva lui Din-Nun, făcu o 
plecăciune şi amândoi ieşiră fără să rostească un cuvânt. Am 
privit în jur, aş fi vrut să ştiu ce părere are Alice despre aceasta. 
Ea însă n-a zis nimic, doar a ridicat din umeri. John s-a apropiat 
nervos de fereastră şi a luat loc lângă Martin care îndreptase 
calm aparatul de filmat spre culmea din faţa noastră, pe care se 
putea zări — parcă ghemuită — coliba de piatră. 

8. DANGBOTE 

Au trecut zece minute. Martin ar fi vrut să iasă pentru a căuta 
şi alte subiecte de filmat. John afirma că — de fapt — suntem 
întemnițați şi că după toate probabilitățile ne vor lăsa aici până 
la ziua de apoi. 

Alice încercă să descopere pe schiţa făcută după harta 
căpitanului unde se află, de fapt, mânăstirea la care ajunsesem. 


Douăzeci de minute. John începu să fie nerăbdător, Alice 
cerceta în zadar harta. 

— Nu putem rămâne aici o veşnicie, zise Martin. 

Pe coridor se auziră paşi. 

— Superiorul mănăstirii vă invită la ceai, ne anunţă Din-Nun, 
deschizând uşa chiliei în care aşteptaserăm. Zâmbea din nou cu 
zâmbetul acela al lui, atât de politicos. 

— Unde ai fost Din-Nun? îl chestionă John. Dumneata pleci, iar 
noi rămânem aici cu impresia că ne aflăm într-o închisoare. 

— Aţi băut vreodată ceai nepalez? ni se adresă Din-Nun, de 
parcă nici n-ar fi auzit întrebarea lui John. 

— Trebuie să fie ceva de soi, făcu John, dar principalul este că 
măcar se întâmplă ceva. 

— N-am băut, răspunse Alice adresându-i un zâmbet 
nepalezului. 

Acesta ne conduse printr-un coridor lung de piatră, la al cărui 
capăt se opri. Aşteptă o clipă. Abia când se deschise pe 
nesimţite uşa, Din-Nun ne invită printr-un gest mut al mâinii să 
intrăm. 

Am pătruns unul după altul în chilia superiorului mănăstirii: 
Alice, John, eu, Martin şi Din-Nun. 

într-un fotoliu mare de lemn sculptat şedea un băiat. Nu cred 
să fi avut mai mult de 15 ani. Avea capul ras şi era îmbrăcat 
într-o sutană confecţionată dintr-o stofă ţesută manual. Ochii lui 
curioşi se opriră pentru o clipă asupra Alicei, apoi asupra lui 
John, a lui Martin şi în cele din urmă asupra mea. Ne-a cercetat 
pe toţi stăruitor. 

— Aşezaţi-vă, ne invită în engleză un om ce stătea în picioare 
lângă fotoliul preotului lama. Şi el capul ras şi era îmbrăcat la fel 
ca băiatul din jilţ.Era însă cu mult mai bătrân. Preotul lama, 
superiorul unei mănăstiri budiste, este numit încă din copilărie şi 
trebuie să fie o întruchipare a preotului lama precedent. Stând 
acum în faţa acelui băiat m-a cuprins un sentiment ciudat. Cât 
de nepotrivit era locul acestui copil cu figură inteligentă şi ochi 
curioşi în încăperea pe ai cărei pereţi erau pictate în culori 
stridente diverse animale, Budha graşi şi fiinţe bizare, cu 
înfăţişări groteşti, care trebuiau să reprezinte duhurile rele. Din 
tavan atârnau lămpi având drept combustibil grăsime din lapte 
de iac. Pâlpâirile lor îmi sugerau flacăra veşnică a mormintelor 


împărăteşti cufundate în semiîntuneric. Celofanul din ferestre 
lăsa să treacă doar puţină lumină, încăperea era cufundată în 
semiobscuritate. 

— Aşezaţi-vă, vă rog, repetă bătrânul. 

în încăpere nu se mai afla alt scaun sau bancă în afară de jilţul 
preotului lama. Pe jos era întins un covor multicolor, cu desene 
reprezentând păsări uriaşe, printre care se împleticeau duhuri 
rele asemănătoare celor ce împodobeau pereţii chiliei marelui 
preot. 

Am urmat exemplul lui Din-Nun: ne-am aşezat direct pe 
podea. Băiatul din jilţ s-a răsucit spre tălmaciul său şi i-a şoptit 
ceva. 

— Superiorul mânăstirii vă urează bun venit sub acoperişul 
Dangbotei. Făcu o scurtă pauză şi reluă: Ar vrea să audă din 
gura voastră ce vi s-a întâmplat înainte de a sosi la noi. Vorbea 
englezeşte cu accentul pe care-l aveau ostaşii indieni gurkh care 
slujiseră în unităţile britanice. 

— A fost neobişnuit de distractiv, începu John. Am căzut din 
cer dar, din fericire, nu ni s-a întâmplat nimic. Noaptea ne-am 
petrecut-o în coliba de pe coasta muntelui din faţă, apoi, 
datorită domnului 

Din-Nun, care a văzut primul mânăstirea dumneavoastră, am 
venit aici... 

— Datorită cui? îl întrerupse tălmaciul. 

— Domnului Din-Nun, repetă John. 

— Din-Nun? în glasul bărbatului care stătea lângă tânărul 
lama se citea surprinderea. 

— Da, graţie domnului Din-Nun şi John arătă spre tovarăşul 
nostru nepalez. 

De astă dată nepalezul nu mai zâmbea. Şedea tăcut şi-l privea 
fix pe tânărul lama. 

— Acum am dori să ajungem cât se poate mai repede la 
Kathmandu, îşi continuă John povestirea. 

Tânărul lama se întoarse din nou spre tălmaci. Acesta bătu din 
palme. Şi din nou se aşternu tăcerea. 

— La ce depărtare se află Kathmandu? am întrebat. 

— E departe, răspunse bătrânul. 


în acel moment intră în chilie omul cu bărbuţă rară pe care l- 
am văzut prima dată la sosirea noastră în mânăstire. Aducea 
castronaşe de lemn cu ceai. 

Abia când am gustat băutura din castronaş am priceput de ce 
ne-a întrebat Din-Nun dacă am băut vreodată ceai nepalez. În 
lichidul cenuşiu-gălbui pluteau bucățele de unt din lapte de iac. 
Chiar şi numai vederea lui îmi făcea greață. Nu mă puteam 
hotărî să-mi apropii buzele de marginea castronaşului. In schimb 
John se prefăcea că bea cu poftă din nectarul divin, ba mai şi 
plescăia zgomotos. Alice abia atinsese cu buzele marginea 
vasului, doar Martin închisese ochii şi înghiţea eroic ceaiul cu 
bucăţelele de unt de iac. 

— Excepţional,  lăudă John băutura. Alice îl privi 
amenințătoare. A cercetat cineva câte vitamine conţine un 
astfel de ceai? Intrebă el. 

Nimeni nu luă însă în consideraţie reflecţiile sale. Doar 
tălmaciul preotului lama bătu din palme, iar când în uşa apăru 
omul cu bărbuţa rară, îi dădu o poruncă. Nu după mult timp 
omul cu bărbuţă se întoarse aducând într-o mână un vas de 
lemn în formă de sticlă şi în cealaltă o tavă cu un castronaş cu 
ceai. 

Ceang, bere de orez, lămuri tălmaciul. 

Omul cu bărbuţa rară aşeză în faţa lui John castronaşul cu ceai 
iar Alicei îi dădu sticla cu bere de orez. John făcu o mutră 
disperată şi eu avui impresia că, pentru prima oară de când 
intrasem, tânărul lama zâmbise. 

Peste puţin va începe serbarea. Veţi putea lua pane la ea, 
traduse tălmaciul hotărârea preotului lama. 

— Când ne vom putea continua drumul? întrebă Alice. 

Tălmaciul se întoarse spre lama. Acesta tăcu o clipă înainte de 
a răspunde. 

— Dangbote este retrasă de lume, zâmbi tălmaciul. 

— Aş vrea să ştiu cât de departe se află cel mai apropiat sat 
sau oraş. Am vrea să ajungem repede la Kathmandu, suntem 
aşteptaţi acolo. Alice nu-şi mai putea ascunde nerăbdarea. 

— Va fi o serbare frumoasă, zise tălmaciul de parcă nici n-ar fi 
auzit întrebarea Alicei. 

Pentru mulţi europeni era o comportare ciudată. Nu ne aflam 
însă în Europa, ci într-o mânăstire budistă din Munţii Nepalului. 


Pentru locuitorii Dangbotei sărbătoarea era cu mult mai 
importantă decât soarta a patru europeni naufragiaţi care abia 
aşteptau să ajungă în capitala Nepalului, Kathmandu. 

Din curtea interioară a mânăstirii, înconjurată de galerii şi de 
chiliile preoţilor, răsună fluieratul unor instrumente muzicale şi 
zăngănitul ţimbalelor. Era o muzică îngrozitoare, nemelodioasă, 
de parcă fiecare instrumentist ar fi cântat după capul lui. 

Ne-au poftit să luăm loc într-una din galeriile de deasupra 
curţii. Băiatul-lama şedea într-un jilţ încă şi mai împodobit decât 
cel din chilie. In jurul lui erau adunaţi alţi preoţi-lama cu 
capetele la fel de rase şi îmbrăcaţi în sutane asemănătoare, din 
stofă ţesută manual. Stăteau nemişcaţi şi priveau forfoteala din 
mijlocul curţii. In haine de mătase viu colorate, de o croială 
bizară, cu măşti înfiorătoare pe faţă, dănţăluia în mijlocul curții 
un grup de dansatori. Incet, apoi repede, şi mai repede, după 
cum le cântau muzicanţii. Când s-a lăsat noaptea, a fost aprins 
în mijlocul curţii un foc şi strâmbele măşti păreau în clipa aceea 
şi mai înfiorătoare. Niciunul dintre dansatori nu se oprise. 
Dansau fără încetare, rotindu-se ameţiţi de oboseală în ritmul 
muzicii. Din când în când cineva le întindea un vas de lemn cu 
bere de orez din care trăgeau câte o duşcă bună şi continuau să 
danseze. 

Unul dintre ei se poticni, clătinându-se o clipă, apoi întinse 
braţele în lături şi căzu, secerat parcă, la pământ, de unde nu se 
mai ridică. Masca îi alunecă de pe faţă. Puteai să-i vezi gura larg 
deschisă după aer şi dinţii albi. Nu-l luă nimeni în seamă. Zăcea 
fără mişcare pe pământul rece de parc-ar fi fost mort. Ceilalţi 
dansau mai departe. 

— De ce nu-l ridică nimeni? se întoarse Alice către Din-Nun. 

— N-a rezistat. E vina lui, i-a răspuns nepalezul. Din-Nun se 
uita fix la dansatori şi la umbrele lor obosite pe pământul 
bătătorit al curţii mânăstirii. 

M-am aşezat lângă tovarăşul nostru de călătorie nepalez. 

— Când vom pleca de aici? l-am întrebat. 

— Nu trebuie să vă bizuiţi pe oamenii de aici, mi-a spus Din- 
Nun pe un ton aproape mustrător. Până să ajungeţi până la cel 
mai apropiat sat, ar trebui să mergeţi o zi întreagă pe drumuri 
rele şi greu accesibile. După ce veţi trece „Culmea Ursului” veţi 
aj un drum pietruit care duce la „Laguna de Turcoaz.” 


Din Nun nu încetase să-i privească pe dansatori. N-am auzit 
eu bine? N-a spus cumva „veţi trece?” Dumneata nu vii cu noi? 
L-am întrebat curios. 

Nepalezul tăcu. Am repetat întrebarea, încă nu ştiu, răspunse. 

În clipa aceea bubuiră tobele, fluierele scoaseră ţipete şi mai 
ascuţite, ritmul dansului se acceleră. Preoţii adunaţi în jurul 
jilţului tânărului stăpân al mănăstirii începură să se legene în 
ritmul muzicii. chiar şi Din-Nun se apleca dintr-o parte în alta. 
Măştile groteşti scoaseră urlete pătrunzătoare, unele dintre ele 
mai rezistau în picioare probabil cu ultimele forţe, se răsuceau 
contorsionate parcă de dureri,. altele căzură şi încercară să se 
ridice din nou. Muzica devenea din ce în ce mai zgomotoasă şi 
mai stridentă. Feţele preoţilor spectatori se asemănau acum 
măştilor cu strâmbături groteşti ale dansatorilor. Doar băiatul 
privea fără să se mişte din fotoliul său. 

Deodată se întâmplă ceva cumplit neaşteptat pentru noi. 
Muzica încetă brusc şi cei care dansau încă se prăbuşiră la 
pământ. În acel moment unul din dansatorii din curte ţâşni, 
traversă alergând galeria în care ne aflam, se opri lângă noi şi 
se aplecă deasupra Alicei. Am auzit respiraţia lui accentuată, 
foarte asemănătoare grohăitului unui animal rănit, am văzut 
cum obrazul acoperit de mască se apropie de faţa Alicei. 
Deodată monstrul scoase un urlet — nu mai era o voce 
omenească, ci sunete îngrozitoare care te pătrundeau până-n 
măduva oaselor. Alice îşi acoperi faţa cu amândouă mâinile. 
Răsună o lovitură înfundată. Din-Nun îl lovise pe atacator în plin 
obraz. Masca rânjindă căzu şi de sub ea apăru bărbuţa rară a 
preotului care ne deschisese poarta mânăstirii Dangbote. 

9. DIN-NUR 

Mazra Singh şedea în faţa noastră pe terasa albă a hotelului 
Osmond din Kathmandu. Zgomotele oraşului se linişteau treptat, 
tumultul zilei pierise parcă de pe străzi. Kathmandu, capitala 
veche de mii de ani a regatului Nepal, se pregătea de culcare. 
Singh ascultase cu atenţie povestirea noastră despre aterizarea 
forţată în munţii acoperiţi de zăpadă, despre înnoptatul în coliba 
de piatră şi despre cele petrecute în mânăstirea budistă 
Dangbote. Faţa lui tânără, altădată atât de lipsită de griji, se 
întunecase când John îi povestise cu mult pitoresc cum Din-Nun 


îl lovise pe preotul mascat în faţă, în clipa în care întinsese 
braţele după Alice. 

— Nu pot să înţeleg bine toată afacerea asta, întrerupse Singh 
povestirea lui John. Nu cred că ar fi avut intenţia să-i facă vreun 
rău. Ţi s-a părut că s-a apropiat de dumneata cu intenţii rele? Se 
întoarse Singh spre Alice. 

— Nu ştiu, dar arăta atât de groaznic, poate nici nu ştia ce 
face. Poate că era beat şi apoi muzica aceea persuasivă, 
legănatul acela monoton... 

— Şi ceangul — berea de orez, o întrerupse John. 

— Poate. Toate la un loc le creaseră oamenilor o stare 
sufletească anormală, continuă Alice. E de necrezut cât de 
aproape poţi fi aici de Evul mediu. 

Singh se mohori şi mai tare. Antropologul expediției noastre 
era indian şi, cu toate că studiase în Europa, respecta încă cu 
stricteţe multe obiceiuri din ţara sa, iar uneori manifesta 
concepţii de viaţă evident învechite dacă erau măsurate la scară 
europeană. 

— N-ar fi trebuit să-l loviți, spuse el. Se lăsă o tăcere penibilă. 

Singh dădu din mină parcă arătând că, din partea lui, 
consideră incidentul încheiat. 

Ce s-a întâmplat mai departe? Întrebă. 

A trebuit să părăsim imediat mânăstirea, răspunse Alice. | 

Părăsisem, în adevăr, foarte repede mânăstirea Dangbote. În 
clipa când preotul cu bărbuţa rară se prăbuşise la pământ, au 
dat fuga în galeria în care stăteam, aproape toţi cei aflaţi în 
curte. Se iscă un zgomot şi o dezordine grozavă, dansatorii 
ţipau, îşi smulgeau măştile şi începuseră să ne amenințe cu 
pumnii. Am vrut să mă plec asupra nefericitului de la pământ, să 
văd dacă nu i s-a întâmplat ceva, dar oamenii înfuriaţi care ne 
înconjuraseră au interpretat probabil gestul meu ca pe o rea 
intenţie şi ne-au încolţit din nou. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă 
nu era Din-Nun. S-a ridicat în picioare, a scos un strigăt 
ameninţător — nu vă puteţi imagina ce cumplit arăta în clipa 
aceea, poate chiar mai rău decât preoţii lama — a întins mâinile 
şi a înaintat către cei ce erau mai aproape de el. Poate că în acel 
moment omul acesta era investit cu o anumită putere magică. 
Se făcu deodată linişte, oamenii începură să se dea înapoi, unii 
o luară la fugă. Abia acum am putut să mă uit la nefericita 


victimă a pumnului lui Din-Nun. Preotul cu bărbuţa rară îşi 
venise în simţiri. Avea ochii tulburi şi emana un miros acrişor de 
bere de orez. l-am ajutat să se ridice. Abia s-a văzut în picioare 
că a şi luat-o la fugă. S-a clătinat puţin, apoi şi-a continuat fuga 
până a ajuns lângă tovarăşii lui care, cu puţin timp înainte, ne 
ameninţaseră. Acolo s-a oprit şi, ridicând ameninţător pumnul, 
ne-a strigat ceva. 

— E mai bine să plecaţi imediat, zise Din-Nun. 

— Încotro? se interesă John. 

— Oriunde, dar aici în mod categoric nu mai puteţi rămâne. 

Aşa a luat sfârşit vizita noastră de câteva ore la mânăstirea 
budistă Dangbote. Ca să spun drept, eram necăjit de felul cum 
decurseseră lucrurile. Am coborât scările pe care le urcaserăm, 
înainte de începerea sărbătorii, pentru a ajunge în galerie şi am 
dat într-un coridor lung de piatră. Nu era picior de om pe acolo. 
Din motive greu de explicat nu se luase nimeni după noi, nu-i 
păsa nimănui de noi. Poarta era deschisă. Am ieşit în noaptea 
luminată de mii de stele şi de coasa de aura lunii. În frunte 
mergea John, după el Alice, Martin şi eu. În urma noastră Din- 
Nun. 

— Unde mergem? întrebă Alice. 

— La Dava-Tambu, răspunse Din-Nun. Vom fi acolo spre 
dimineaţă. O să puteţi rezista la un drum atât de lung? O întrebă 
el grijuliu. 

— Dumneata cunoşti împrejurimile, domnule Din-Nun? îşi 
exprimă mirarea John. 

— Ştiu doar că până la cel mai apropiat sat, mergând pe 
cărarea asta, ajungi în şase ore, îi răspunse Din-Nun. 

O pornirăm, prin urmare, la drum. Nu-şi amintea nimeni dintre 
noi ca cineva din mânăstire să fi pomenit de Dava-Tambu. 

Din-Nun mergea în frunte, precaut dar sigur, ca un om care 
cunoaşte drumul. Am făcut doar două popasuri. Din-Nun vroia — 
se vede — să ajungă curând la Dava-Tambu. 

în tot timpul călătoriei m-am întors cu gândul la scurta noastră 
şedere în mânăstire. Mi-am adus dintr-o dată aminte că unul din 
preoţii lama ne spusese că va trebui să trecem dincolo de 
Culmea Ursului şi că până la cel mai apropiat sat este cale deo 
zi. Eram sigur că locul la care am fi putut ajunge urmând 
cărăruia se numea altfel decât Dava-Tambu. După aproape 


patru ore de drum, i-am depăşit pe John şi l» r Alice şi m-am 
apropiat de Din-Nun: 

Când ajungem la „Culmea Ursului”? 

— Nu trecem peste „Culmea Ursului”, mi-a dat hurte concis 
răspunsul omul din Nepal. 

Era cu adevărat ciudat. 

Dar la Dava-Tambu când ajungem? Am vrut ni să continui 
discuţia. 

— Nu poate să fie departe, mi-a răspuns el, continuându-şi 
liniştit drumul. 

După mai puţin de jumătate de oră cărăruia pe care 
mersesem până atunci se lărgi şi pe partea stângă apărură 
câteva căsuțe de piatră. Peste o oră eram la Dava-Tambu. Cine 
n-ar fi cunoscut drumul de la mânăstire la Dava-Tambu e greu 
de crezut că ar fi ajuns la fel de repede cum am ajuns noi. Eram 
acum convins că Din-Nun nu făcuse pentru prima dată drumul 
acesta. lar faptul că numai în decurs de câteva minute ne-a 
găsit la Dava-Tambu găzduire pentru noapte mi-a întărit 
convingerea că Din-Nun cunoaşte locurile, dar că ţine secret 
lucrul acesta. Din ce cauză? In clipa aceea nu eram în stare să 
găsesc răspunsul la întrebare. 

De la Dava-Tambu, într-o căruţă trasă de o pereche de boi 
puternici, am ajuns — fără alte primejdii — după două zile şi o 
noapte petrecută într-o colibă de păstori, la Dan-Norb. Era un 
orăşel cu căsuțe din piatră, pierdute în ceaţă. Oamenii de aici 
erau tăcuţi şi evitau parcă să aibă vreun contact cu noi. 

îndată după sosirea noastră, Din-Nun ne-a spus că va încerca 
să facă rost de un mijloc de locomoţie mai rapid decât carul tras 
de boi. Până la Kathmandu, ne-a spus el, nu mai e atât de 
departe. 

A apucat mâna Alicei şi i-a strâns-o neobişnuit de îndelung. 

— Nici n-o să ştiţi când ajungeţi la Kathmandu, a râs cu 
dantura lui strălucitoare. Pe urmă a apucat mâna lui John şi a 
mea. Ni le-a ţinut îndelung, cu ambele mâini, repetând: Peste 
scurt timp veţi fi la Kathmandu. 

Era un comportament bizar, dar atunci ni l-am explicat ca o 
manifestare a bucuriei că vom ajunge în scurt timp acolo unde 
ar fi trebuit să ne aflăm încă de acum câteva zile, dacă n-ar fi 
intervenit avaria aceea nefericită a avionului. 


Din-Nun se întoarse neaşteptat de repede, ieşi în strada pustie 
şi până să ne dăm seama că şi-a luat de fapt pentru totdeauna 
rămas bun de la noi, a dispărut în ceaţă. 

Când Alice a ajuns la această parte a povestirii, Singh a 
zâmbit abia perceptibil. 

— De unde era jepul cu care aţi sosit la Kathmandu? întrebă 
el. 

— Nu ştiu, zise John. Nu-ţi poţi imagina ce surprinşi am fost 
când l-am văzut hurducându-se şi oprind în faţa casei în care îl 
aşteptam pe Din-Nun şi un nepalez tânăr, şoferul jepului, ne-a 
arătat prin semne şi cu ajutorul câtorva cuvinte englezeşti, pe 
care abia le-am înţeles, să ne urcăm repede în maşină, că 
plecăm la Kathmandu. Am întrebat unde-i Din-Nun, dar tânărul 
doar a clătinat din cap, în sus şi în jos, de la dreapta la stânga. 
Am crezut la început că ne vom opri poate pe drum, undeva, să- 
| luăm şi pe Din-Nun, dar, de cum ne-am suit, jepul a pornit pe 
drumul plin de hârtoape şi puţin după aceea eram dincolo de 
oraş. A gonit cu noi drăceşte, de-i mare mirare, într-adevăr, că 
nu ne-a pierdut pe undeva, pe drum. 

— Pe Din-Nun nu l-aţi mai văzut? A întrerupt Singh relatarea 
lui John. 

Nu. L-am întrebat iar pe afurisitul de şofer, când ne-a lăsat în 
faţa hotelului din Kathmandu, ce-i cu Din-Nun. Şi-a arătat dinţii 
într-un zâmbet larg, ne-a strâns mâna la toţi gata-gata să ne-o 
frângă şi deodată ne-a spus ca din senin: „Aveţi salutări de la 
el”. Pe urmă s-a aşezat la volan, a pornit motorul şi s-a făcut 
nevăzut cu jep cu tot. 

Singh a zâmbit. 

John va avea măcar acum despre ce să scrie. 

Nu ştiţi ce s-a întâmplat cu ceilalţi călători din, avion? A 
întrebat Alice. 

— Cu excepţia unuia — un francez — i-au transportat pe toţi 
cu helicopterul înapoi în India. Toate ziarele scriu, o informă 
Sing. 

— Cu francezul ce s-a întâmplat? îl întrebă John. 

— Se spune că ar fi plecat îndată după voi, de unul singur. 
Până azi nu s-a aflat nimic despre el. 

Singh scoase un teanc de ziare. În unul, „India Times” îi zicea, 
am văzut fotografia nenorocosului nostru avion şi în faţa lui pe 


toţi aceia pe care soarta îi lovise ca şi pe noi şi pe care Îi 
lăsasem în valea unde eşuase avionul. Doar francezul cu voce 
stridentă lipsea. 

— Poate îşi va face şi el apariţia curând în Kathmandu, zise 
Martin. 

Aveam îndoieli în privinţa asta. Dacă ar fi trebuit să parcurgă 
de unul singur drumul făcut de noi, un om singur, care nu 
cunoştea munţii Nepalului — nu ştiu, zău, cum ar fi reuşit. Dar 
de ce a plecat singur? De ce n-a venit cu noi? 

Eram foarte obosit, dar n-am reuşit să adorm mult timp în 
noaptea aceea. Mă gândeam întruna la Din-Nun, omul care ne-a 
ajutat atât de mult şi care a dispărut apoi pe neaşteptate, în 
mod misterios. Când am adormit, în sfârşit, somnul mi-a fost 
agitat. Am visat că francezul din avion se apleacă deasupra mea 
şi îmi gâdilă obrazul cu barba lui neagră. Când m-am trezit, l-am 
văzut lângă patul meu pe John care îmi trecea o bucată de 
hârtie pe sub nas. 

— Trezeşte-te, omule, că altfel pierzi un moment de 
importanţă istorică. Am scris prima mea relatare pentru ziar. Ar 
cam trebui să ne îngrijim de acum şi de omul zăpezilor. Unchiul 
tău ne-a trimis o telegramă. Intreabă dacă mai suntem în viaţă 
şi dacă da, de ce nu-i trimitem ştiri. 

Vestea asta m-a trezit de-a binelea. 

— Trebuie să-i telegrafiem. John îşi scoase blocnotesul de 
gazetar, rupse o foaie şi începu să scrie. 

— Citeşte. Crezi că-i suficient? „Nici aterizarea forțată în 
sălbaticii munti ai Nepalului nu ne poate abate de la îndeplinirea 
măreței sarcini ce ne-ati încredințat-o. Urmează scrisoare.” 

— E suficient, am zis. Tare aş vrea să ştiu pe care din 
înjurăturile sale preferate o va folosi unchiul la primirea 
telegramei noastre. 

10. PRIETENUL 

Prima noastră oprire după ce am părăsit Kathmandu a fost la 
intrarea în satul Lakadhu. Hamalii angajaţi în capitala Nepalului 
aşezară bagajele în tabăra amenajată — de fapt un spaţiu 
înconjurat de frânghii, în care n-avea voie să pătrundă nimeni în 
afară de membrii expediției şi de hamali. Am înălţat corturile, 
am aprins sobiţele cu petrol şi Singh s-a apucat să prepare cina. 
John rămăsese la Kathmandu. Câteva lăzi — printre care cele cu 


instalaţia radio, expediate înaintea plecării noastre din Londra — 
se pierduseră pe drum. Am comandat la repezeală altele şi John, 
împreună cu câţiva hamali, urmau să sosească cât de curând 
după noi, îndată ce vor sosi instalaţiile comandate. Ne 
înţelesesem înainte unde vom face haltele de popas, aşa încât 
nu exista pericolul să ne pierdem de John. 

Eram bucuros că am părăsit Kathmandu. După nedorita 
aventură ce a urmat eşuării avionului, capitala Nepalului ne-a 
întâmpinat cu curiozitate. Am devenit uneori centrul unei atenţii 
nu tocmai plăcute, mulţi încercau să întârzie plecarea noastră 
spre Himalaia şi nu lipseau nici aceia care, cu fină ironie, 
ascunsă sub o politeţe dintre cele mai alese, lăsau să se 
înţeleagă că suntem nişte aventurieri şi găgăuţe care vor 
încerca să amăgească lumea cum că l-au văzut pe omul 
zăpezilor. O să ne căţărăm pe munţi, tăiem acolo frunză la câini 
aşa, cam o săptămână, şi pe urmă ne întoarcem la Kathmandu 
şi publicăm în ziare născociri despre Yeti numai ca cititorii să 
aibă prilejul unor senzaţii tari. 

A patra zi după sosirea noastră la Kathmandu, spre seară, ne- 
a vizitat la hotelul „Osmond” vechea noastră cunoştinţă din 
avion, negustorul Kazariewiez. 

— Trăiesc! Sunt în viaţă! A strigat când ne-a văzut. Animale 
exotice! A râs el cu râsul său profund. Trebuie să-mi faceţi o 
vizită! Nu-i încă sezonul, deci n-o să vedeţi nimic, dar trebuie! 

în adevăr, în afară de doi şerpi, câteva vulpi albe himalaieze şi 
câţiva fazani multicolori, n-am văzut nimic. În schimb am aflat 
câte ceva. Negustorul de animale exotice, cum îşi zicea singur, 
ne-a povestit cum, curând după plecarea noastră, a dispărut, 
fără să-şi ia nici măcar rămas bun, francezul cu barba neagră. 
Cum a doua zi un avion a dat ocol, de mai multe ori, locului 
unde aterizasem forţat şi cum abia a patra zi — când toţi 
deveniseră foarte neliniştiţi — a sosit un helicopter indian şi 
după trei aterizări i-a transportat pe toţi naufragiaţii la cel mai 
apropiat aeroport indian. Ne-a mai spus că expediţia elveţiană 
găsise la poalele ghețarului Reipi urme lăsate de Yeti. 

— Am trimis un sol la ei. Sunt decis să-l cumpăr pe omul 
zăpezilor. Preţul nu importă. Kazariewiez plăteşte bine. Şi-a 
frecat mâinile. Dacă-l veţi prinde dumneavoastră, oferta e 


valabilă, bineînţeles, pentru dumneavoastră. Sunt dispus chiar 
să mai adaug ceva. 

— Ce-aţi putea face cu omul zăpezilor? îl întrebă Alice. 

— Aş colinda lumea cu el. Imaginaţi-vă, Francis Richard 
Kazariewiez, animale exotice, proprietar al celei mai misterioase 
vieţuitoare de pe faţa pământului. Paris, Londra, Berlin, Roma. 

Domnul Kazariewiez fu cuprins de emoție la gândul câştigului 
pe care l-ar avea speculând cea mai misterioasă făptură a 
naturii şi curiozitatea oamenilor. 

Am spus, eram bucuros atunci când am părăsit casa de la 
marginea oraşului mobilată în stil european, a domnului 
Kazariewiez. 

Zilnic poşta ne aducea grămezi de scrisori. Cele mai multe 
veneau din Anglia. Oamenii întrebau dacă l-am capturat pe Yeti, 
cum doarme omul zăpezilor, dacă este imun la reumatism, dacă 
are ochii căprui sau verzi. Am primit şi o scrisoare din partea 
unei fetiţe de unsprezece ani din Manchester. Pe plic era o 
adresă foarte concisă: Expediția britanică pentru găsirea omului 
zăpezilor, Himalaia. 

„Dragi vânători, ne scria Margaret Dune an, nu-i aşa ca n-o să- 
i faceti niciun râu omului zăpezilor, dacă o să reusiti să-l prindeţi 
! Imaginaţi-vă ce-ar fi dacă toți oamenii zăpezilor s-ar solidariza 
şi v-ar prinde ei pe voi. Nu v-ar place nici vouă. Părinţii mei spun 
că să nu-mi fac griji, că tot n-o să prindeți nimic. Asta vă doreşte 
din inimă a dumneavoastră Margaret Duncan. 

(Am unsprezece ani şi iubesc animalele, de aceea vă rog încă 
o dată, nu-l chinuiti pe Yeti şi puneți-l în libertate.) 

lar noi în momentul acela nici măcar urma lui Yeti n-o 
văzusem. 

Cele mai multe scrisori le primea John. Redactorul-şef. îi 
telegrafiase: „Ştirea referitoare la aterizarea voastră forțată şi 
relatarea aventurilor prin care aţi trecut a trezit un imens 
interes în rândurile cititorilor. N-aţi putea cădea de pe Everest şi 
imediat sa ne trimiteţi o ştire. Faceţi tot ce puteți. 

Când, după lungi târguieli şi selectări am angajat hamalii şi i- 
am împărţit în grupe, încât am fi putut pleca, ne-a reţinut în 
Kathmandu încă două zile o ploaie torențială. 

Cu două zile înainte de plecare am trimis câţiva hamali, 
conduşi de operatorul Martin, să aleagă în apropiere de Lakahdu 


un loc potrivit, să-l împrejmuiască cu ţăruşi de care să lege o 
frânghie şi să ferească astfel tabăra de vizitele nedorite ale unor 
localnici curioşi. 

îndată ce am sosit la locul unde trebuia să ne petrecem prima 
noapte şi am ridicat corturile, s-au şi înfiinţat primii vizitatori 
curioşi. Aduseseră cu ci câţiva cartofi şi găini, pe care ar fi dorit 
să le schimbe pe haine, încălţăminte sau cămăşi. 

— Fiţi atenţi, vor să fure, mi-a şoptit la ureche sirdarul? căruia 
îi dădusem, din cauza slăbiciunii sale, porecla de Mike Lunganul. 

Niciunul din oamenii aceia sărmani, arătând ca vai de ei, nu s- 
a mişcat măcar de lângă frânghia întinsă între pari. Stăteau 
acolo umili, acoperiţi de zdrenţe, parcă erau muţi. Spre seară au 
început să plece unul câte unul. 

Ne-am înţeles Alice, Martin, Singh şi cu mine ca fiecare dintre 
noi să stea de pază câte două ore. Nu-i cunoşteam pe hamali, 
aşa încât era mai bine să renunţăm la două ore de somn decât 
să rămânem fără obiectele pe care nu ni le-am mai fi putut 
procura în Himalaia. 

Alice trebuia să acopere paza taberei până la miezul nopţii, pe 
urmă o schimba Singh, după el urmam eu şi la urmă Martin. 

După eforturile de peste zi mă simţeam groaznic de obosit. M- 
am băgat în sacul de dormit şi nu după mult timp am adormit. 
Nu ştiu cât oi fi dormit, când am auzit glasul lui Singh: 

— Scoală-te, Selvyn, scoală-te, repede! 

Singh mă apucase de umăr. Mi-am frecat ochii şi am privit 
cadranul fosforescent al ceasului-brăţară. Era unu şi patruzeci şi 
cinci de minute. 

— De ce nu m-ai mai lăsat să dorm un pic? l-am întrebat 
îmbufnat. 

— Cineva dă târcoale taberei, mi-a răspuns Singh. Paznicii 
hamalilor adormiseră. Tocmai i-am sculat. 

Am sărit în picioare şi am ieşit afară din cort. Luna atârna, 
parcă spânzurată, de nori. 

— Ce ai văzut, de fapt? am întrebat. 

Singh arătă în tăcere cu mâna spre liziera neagră a pădurii. 

Avui impresia că văd un punct mişcător pe câmpie, înainte de 
marginea pădurii. Nu mă înşelam. Era un om care dintr-o dată 
începu să alerge. Un altul, ieşit parcă din pământ, i se alătură. 


? Căpetenie a hamalilor nepalezi. 


Stătuse poate ascuns în spatele vreunuia din bolovanii cu i arc 
era presărată câmpia. Acum se făcuseră trei. Se distingeau clar 
siluetele. 

— Duc ceva în spate, zise Singh. 

Umbrele întunecate se pierdură în pădure. 

A doua zi am constatat că lipsesc trei lăzi şi doi dintre hamalii 
angajaţi la Kathmandu. Nici pe sirdarul pe care-l poreclisem 
Mike Lunganul nu l-am putut găsi. Mi-am amintit cum ieri 
văzându-i pe băştinaşi înveliţi în zdrenţe, mi-a şoptit: „Atenţie, 
vor să fure ceva”. Mi-am adus aminte de mustaţa lui răsucită, 
pomeţii obrajilor ieşiţi în afară şi ochii întunecaţi. 

Aveam să ne mai întâlnim o dată cu sirdarul Dava Koru în 
împrejurări şi mai neobişnuite. 

Am început să strângem corturile, hamalii şi-au pregătit 
încărcătura şi în curând eram pregătiţi să părăsim prima noastră 
tabără şi s-o pornim din nou, când s-a auzit un strigăt 
pătrunzător. Se apropiau de tabără ţăranii din Lakahau. In 
mijlocul lor, cu lăzile în spate, veneau cei doi hamali ai noştri 
care fugiseră noaptea trecută. 

— l-am prins, i-am prins, strigară de departe ţăranii. 

Singh ieşi să-i întâmpine şi de la el am aflat mai întâi ce se 
întâmplase. Cei doi hamali necinstiţi se ascunseseră într-o 
căsuţă părăsită de la celălalt capăt al satului. Sirdarul Koru 
plecase mai departe. Îi sfătuise şi pe tovarăşii săi să vină cu el, 
dar aceştia refuzaseră. Vor rămâne şi dacă sahibii — aşa ne 
spuneau nepalezii - vor mai petrece o noapte în tabăra de lângă 
Lakahdu, poate că li se vor alătura şi alţii pe care n-au reuşit să-i 
convingă şi care aseară ezitaseră. Astfel prada ar putea fi mai 
mare. Un câine care păzea iacii se învârtise pe lângă colibă şi 
începuse să latre cu străşnicie. In cele din urmă se năpustise 
asupra uşii. Cum nu contenea cu lătratul, câţiva locuitori ai 
satului veniseră să vadă ce se întâmplă. Aşa îi descoperiră pe 
hoţi. 

Acum stăteau în faţa noastră, mândri de fapta lor, şi se 
întreceau care mai de care să ne povestească cum s-a 
întâmplat. 

Singh nu mai prididea cu mulţumirile. l-am răsplătit cum am 
putut, eram bucuroşi că ne-au înapoiat cele două lăzi pline cu 


conserve de carne. Zâmbeau cu dantura lor albă şi ni-i arătau 
pe vinovaţi. 

— Va trebui să-i pedepsim, a zis Singh. Dacă i-am lăsa să 
plece fără să le facem nimic, ar încerca şi alţii. 

Niciunul dintre noi nu ştia ce pedeapsă ar fi fost mai eficient 
să le administrăm. In cele din urmă am decis că vor căra o 
încărcătură cu mult mai grea decât a celorlalţi şi că vor fi 
supravegheați de doi hamali pe care-i consideram demni de 
încredere. 

Corturile erau strânse, bagajele pe umerii hamalilor, iar noi 
pregătiţi pentru o nouă etapă. După mai puţin de jumătate de 
oră auzirăm un lătrat în urma noastră. Ne ajunsese din urmă, pe 
cărarea pe care urcam, un câine mare ciobănesc cu blana 
cafeniu-închis. Ne-am oprit şi am aşteptat să se apropie însoţit 
de stăpânul lui. Câinele s-a oprit de asemenea şi a început să ne 
cerceteze. L-am privit şi noi şi apoi, crezând că ne-a urmat din 
pură curiozitate canină, şi că se va întoarce din nou la stăpânul 
său, am pornit mai departe. Câinele însă nu s-a întors. Când ne- 
am pus în mişcare, a pornit şi el. Pe urmă a trecut alergând pe 
lângă noi şi s-a apropiat de cei doi hamali cu încărcătura grea în 
spinare. A început să-i latre şi poate s-ar fi şi repezit asupra lor 
dacă Alice n-ar fi strigat la el. 

Şi-a întors capul maroniu, a stat o clipă în cumpănă şi pe urmă 
a dat fuga spre noi. Alice l-a mângâiat şi câinele, prietenul 
nostru neştiut, care nu vrusese să ne părăsească, a pornit 
alături de noua sa stăpână. 

— Ar trebui să te întorci, i-a spus Alice. Stăpânul tău te caută. 
Dar câinele n-avea câtuşi de puţin poftă să se mai întoarcă 
acolo de unde venise. 

— Cum te cheamă? Alice se apropie iar şi începu să-l mângâie 
pe neaşteptatul oaspete. Câinele a lătrat. 

— Aşadar?! îţi spune Ham?!... 

Şi astfel noul nostru prieten patruped a primit numele de 
Ham. Pricepea când îl strigai aşa, iar de atunci nu s-a mai 
dezlipit de noi. 

11. ÎMPUŞCĂTURI ÎN NOAPTE 

în a patra zi de drum în direcţia Pumori Ceangu, unde voiam 
să instalăm tabăra principală, ne-a ajuns din urmă John. Toate 
lucrurile, mai ales aparatele de radio atât de aşteptate — au 


sosit în bună stare. John ne-a adus şi veşti despre expediţia 
elveţiană. Curând după plecarea noastră din Kathmandu, unul 
din elveţieni, bolnav şi total epuizat, fusese transportat în 
capitala Nepalului. John avusese prilejul să stea de vorbă cu el şi 
aflase că, în timpul escaladării ghețarului Reipi, expediţia fusese 
surprinsă de o groaznică furtună de zăpadă. Elveţienii 
încercaseră să se adăpostească sub un pinten de gheaţă ieşit în 
afară, dar acesta, sub greutatea zăpezii, se surpase şi doi 
membri ai expediției fuseseră răniți. Deoarece unul dintre ei 
dădea semne îngrijorătoare de epuizare, deciseseră să fie 
transportat la Kathmandu. 

Bineînţeles, John voia să ştie dacă expediţia a dat de omul 
zăpezilor. 

— Am văzut în zăpadă, pe ghețar, nişte urme: degetul mare 
de dimensiuni peste normal, degetul alăturat, în comparaţie cu 
celelalte trei, de asemenea neobişnuit de mare. Am mers pe 
urme câteva sute de metri, când, deodată, urmele au dispărut. 
Yeti trebuise probabil să sară peste o falie din stratul de gheaţă 
şi coborâse apoi pe peretele abrupt, astfel încât nu lăsase urme 
vizibile. Inainte ca şi noi să trecem dincolo de falie, a început să 
ningă şi căutările au devenit zadarnice. 

Elveţianul descrise lui John precis locul unde expediţia lor 
întâlnise urmele lui Yeti. 

— Credeţi că veţi reuşi să-l prindeţi pe omul zăpezilor? mai vru 
să afle John. 

— După părerea mea, nu. Expediția va trebui să se întoarcă în 
curând. Nu mai avem alimente, iar membrii ei sunt peste 
măsură de obosiţi. Unii dintre ei speră însă ca măcar să-l vadă 
pe omul zăpezilor şi de aceea vor să rămână cât timp acest 
lucru va fi posibil. Elveţianul făcu o pauză şi apoi continuă: 

— Poate veţi reuşi voi, ceea ce n-am putut noi. 

Astfel decursese discuţia dintre John şi un membru al 
expediției elveţiene care, întocmai ca şi noi, la plecarea în 
Himalaia, nutrise speranţe de succes. Acum zăcea neputincios în 
spitalul din Kathmandu şi le dorea adversarilor să reuşească 
acolo unde el şi camarazii săi eşuaseră. 

Am ascultat în tăcere povestirea lui John. 

— Noi trebuie să-l prindem pe Yeti, a continuat el. Elveţienii au 
făcut câteva greşeli. In primul rând trebuiau să-l caute în 


regiunea unde i s-au găsit urmele şi asta înainte de a-şi epuiza 
forţele. În al doilea rând n-au fost echipați ca noi: cuşcă, lasou, 
capcane. Şi mai ales n-au avut noroc. 

John îşi dădea din nou importanţă ca totdeauna atunci când 
nu ne ameninţa o primejdie directă sau un eşec inevitabil. 

Am ieşit în faţa cortului. În faţa mea, în vale, curgea un râuleţ 
al cărui nume nu era trecut pe niciuna din hărţile noastre. Alice 
discuta cu hamalii care încercau să-i explice, prin gesturi şi 
exclamaţii, că ar trebui să ne odihnim măcar o zi. 

M-am apropiat de grupul în centrul căruia se afla Alice, 
înconjurată de nepalezi. Lângă ea, gata parcă să sară pentru a-i 
veni în ajutor, era Ham. Cum m-au văzut, hamalii au şi început 
să strige: „Aşteptăm, aşteptăm”, ridicând arătătorul mâinii 
drepte. Vroiau să-mi dea a înţelege, că ar trebui să mai 
rămânem încă o zi. 

— Peste două zile ne vom odihni. Alice le arătă două degete 
de la mâna dreaptă. 

Tăcură pentru o clipă, pe urmă însă oamenii începură iar să se 
agite. Se certau între ei. Unii erau pentru, alţii împotrivă. În 
sfârşit se depărtară, unii râzând, alţii cu o mină serioasă şi la 
sfârşit se aşezară toţi pe lăzi şi începură să fumeze în tăcere. 

Soarele, care strălucise toată după-amiaza, scăpăta încet spre 
asfinţit. Începuse să se răcorească. Noaptea se lasă repede în 
Munţii Himalaia şi odată cu ea revine frigul, pătrunzător şi 
neplăcut. 

Am decis ca în noaptea aceea să stea de pază până la miezul 
nopţii John, pe urmă Alice, după ea, cu şi la sfârşit Singh. Martin 
va dormi toată noaptea. 

— AŞ vrea ca la prima noastră strajă să am parte de o 
aventură senzaţională, ceva ce „London Telegraph” ar fi obligat 
să publice pe prima foaie. 

John se lăsase furat de imaginaţie, închipuindu-şi marile sale 
aventuri. Abia acum îl observă pe Ham. 

— Al cui este câinele ăsta? 

— Al nostru, îi răspunse Alice. 

— Nu-mi amintesc să fi comandat şi un câine. John vru să-l 
mângâie pe Ham, dar acesta îşi arătă colții şi începu să latre 
furios. 

— Ce bestie! Tu cu binişorul şi el să te mănânce, nu alta. 


— Încă nu te cunoaşte. Taci, Ham, îi porunci Alice. El este John 
şi te va iubi la fel cum te iubim şi noi. Hai, fii cuminte! 
Ham, parcă ar fi mormăit ceva, dar tăcu totuşi. 


Mi-am propus ca în toată această povestire să fiu sincer. N-am 
să ascund deci că, de câteva zile, căutam din ce în ce mai mult 
societatea Alicei Pershing. Chiar când Alice tăcea, eram bucuros 
să o am alături. Martin era un pasionat fotograf şi cinefil, încât 
de cele mai multe ori nu vorbea despre nimic altceva. Singh era 
un tânăr excepţional, cult, atent, generos, dar simţeam că 
lumea lui este alta decât a mea. Nu pot spune că John ar fi 
încetat să-mi mai fie drag. De câte ori nu râsesem de ideile lui 
năstruşnice, de dorinţa nemăsurată de a trăi aventuros, de 
căutarea neîncetată de noi subiecte pe care să şi le noteze în 
carneţelul lui cu coperţi verzi de piele, pentru ca seara, la 
lumina lămpii noastre de acetilenă, să le dezvolte, adăugându-le 
doza cuvenită de fantezie artistică, transformându-le în articole 
pentru ziarul său. Şi totuşi era ceva în John care îmi displăcea. 
Nu reuşesc în clipa aceasta să mă exprim clar. Poate că de vină 
era fantezia lui ciudată, capabilă să-l facă să uite tot ce a fost 
ieri sau ce a rostit cu câteva clipe înainte, sau poate credinţa lui 
nestrămutată că totul va reuşi dacă pune mâna John. Cine ştie 
câte trăsături ciudate nu mi-o fi găsit şi el mie. Aşa încât, 
totdeauna când mă irita ceva la el, mă străduiam să fiu 
răbdător. Eram, la urma urmei, membrii aceleiaşi expediţii şi 
succesul nostru depindea şi de înţelegerea reciprocă dintre noi. 

Am căscat. Puțin mai înainte îmi era somn, dar acum iar nu 
mai puteam adormi. Munţii, până nu te înveţi cu ei, îţi provoacă 
insomnii. Priveam peretele cortului pe care tremura cercul de 
lumină al lămpilor cu stearină. Auzeam respiraţia liniştită şi 
regulată a lui Martin. Trebuia să dorm. Am închis ochii. Poate că 
reuşesc să adorm. 

Nu ştiu dacă mă încerca somnul ori poate chiar adormisem, 
când am auzit strigându-se: Foc! Foc! 

La început două-trei glasuri, pe urmă mai multe, până ce toate 
se contopiră într-un singur strigăt asurzitor. 

Visez, sau oamenii chiar strigă? 


Am sărit afară din sacul de dormit şi am ieşit în faţa cortului. 
Ardea în partea de răsărit a taberei. 

L-am auzit pe John strigând la câţiva hamali adormiţi: 

— De ce staţi? Stingeţi focul! Nu pricepeţi? El însuşi se 
îndreptase în goană spre locul de unde se ridicau limbi de 
flăcări. 

Am luat-o după el. Unde e Alice? M-am oprit deodată. Printre 
bărbaţii care fugeau, în mod categoric, nu era. Mă aflam la 
numai câţiva paşi de cortul ei. 

— Alice! Alice! 

Nu mi-a răspuns nimeni. 

M-am apropiat de cort. Voiam să bat în peretele de pânză 
groasă, dar am observat că intrarea în cort tiu era închisă. Am 
cercetat cu o lanternă electrică interiorul. Era gol. Poate că şi 
Alice fugise cu ceilalţi la foc. 

Voiam să fug şi eu, când am auzit o împuşcătură, a doua, a 
treia. Am privit în direcţia din care se trăsese. Dinspre ultimul 
cort aşezat în partea de vest a taberei alerga cineva — în mod 
precis nu era unul din oamenii noştri — care se pierdu după 
câteva clipe, în întuneric. 

Cine o fi fost? Şi cine o fi tras? Dinspre latura estică a taberei, 
unde era focul, alergară spre mine câţiva hamali care auziseră 
împuşcăturile. 

— Întoarceţi-vă, unde fugiţi? 

Glasul poruncitor al lui John îi opri pe câţiva. 

Am rămas nemişcat privind fix în direcţia din care apăruse 
umbra şi de unde, cu o clipă mai înainte, răsunaseră 
împuşcăturile. Acum ieşiseră din umbră alte două siluete. M-am 
aruncat fulgerător la pământ. Simţeam cum sângele îmi 
năvăleşte în tâmple. Cine o fi? Auzii paşi apropiindu-se. Să dau 
alarma sau să-i las să treacă şi să mă arunc apoi pe la spate, 
asupra lor, punând la pământ măcar unul dintre ei? 

Cei doi erau la numai câţiva paşi de locul unde stăteam lungit. 
M-am hotărât să nu aştept până s-or apropia de tot, ci să sar 
asupra lor folosind elementul surpriză şi să-i dobor pe amândoi. 
Acum. Am sărit brusc în sus. Era cât p-aci să-i lovesc, dar în 
secunda următoare i-am recunoscut pe Alice şi pe Singh. De 
surprins ce eram, nu puteam scoate o vorbă. 

— Ce faci, aici, Selvyn? m-a întrebat calmă Alice. 


— Ce faceţi voi? De ce nu vă aflaţi la foc? Cine a tras? 

— Alice, mi-a răspuns Singh. 

— Cine? nu reuşeam să înţeleg. 

— Alice, a repetat. 

— În cine? 

— Am tras în aer. Vocea Alicei suna calm, fără pic de emoție, 
de parc-ar fi povestit o întâmplare banală. In timp ce toţi se 
căzneau să stingă câteva lăzi pe jumătate goale, Mike Lunganul 
a pătruns în tabără, îmi explică ea. 

în următoarele minute am aflat de la Alice şi de la Singh ce se 
întâmplase. 

Imediat ce Alice auzise strigătele, ieşise din cort. Vrusese să 
alerge şi ea în partea aceea, când Singh, rare nu se culcase 
încă, ci se plimba prin tabără, o Tăcuse atentă că a văzut nişte 
persoane suspecte în zona vestică a taberei, acolo unde ţineam 
lăzile cu aparatura radio şi lucrurile cele mai valoroase. Căutase 
în zadar pe paznicii aleşi din rândul hamalilor. Atunci s-a întors 
să-i comunice lui John, sau oricărui altuia dintre noi cele văzute. 
Indată ce izbucniseră flăcările pe aripa dreaptă a taberei, Singh 
dăduse primul alarma. La strigătul lui a apărut Alice. Lui Singh i- 
a trecut prin minte ca nu cumva focul să fi fost pus de cineva 
pentru a ne distrage atenţia şi a putea astfel fura obiectele 
depozitate în partea vestică a taberei? l-o spusese şi lui Alice şi 
amândoi au dat fuga spre locul unde Singh văzuse mai înainte 
suspecţii. Când se apropiară, văzură un om, cu o ladă în spate, 
ieşind dintr-un cort. Singh îl somase să stea, dar necunoscutul 
nu se conformase, se aplecase de mijloc, aruncase lada şi o 
luase la fugă. In clipa aceea Alice a tras în aer. 

— Dar cu ceilalţi pe care i-a văzut Singh, ce s-a făcut? am 
întrebat. 

— Nu ştiu. Indianul nu era la fel de calm ca Alice. 

— S-a pierdut ceva? 

— O să vedem mâine dimineaţă. Cine crezi că era hoţul? Mă 
întrebă Alice. 

— De unde să ştiu? Doar nu eu l-am văzut, i-am răspuns. 

— Singh afirmă că era fosta noastră călăuză, sirdarul Mike 
Lunganul. 

Era la fel de uluitor pe cât de primejdios. Cu mult mai 
primejdios decât dacă vreunul dintre hamali ar fi încercat să 


fure din când în când câte o ladă cu conserve. Mike Lunganul 
era, pesemne, decis să ne prade tabăra de câte ori i se va ivi 
prilejul. Nu era, cu siguranţă, singur, trebuie că avea complici 
printre hamali. Aceştia îl anunțau unde depozitam în timpul 
popasurilor lucrurile pe care pusese ochii fostul sirdar. Aceşti 
complici au aprins lăzile pentru a ne distrage atenţia şi a nu mai 
lua în seamă altceva decât focul. 

— N-a spus nimeni hamalilor de lângă lăzi să nu se 
îndepărteze de ele? 

— Din păcate, nu. Alice făcu o scurtă pauză. Dar lucrul acesta 
se înţelegea de la sine. 

Nu era o senzaţie plăcută să ştii că printre oamenii care 
trebuiau să contribuie la reuşita expediției se aflau câţiva care 
se înţeleseseră cu omul hotărât să ne prade tabăra în fiecare 
noapte şi să ne lipsească astfel de obiectele fără de care reuşita 
expediției, ba chiar viaţa noastră vor fi fost puse în primejdie. 

— Un lucru nu pricep, zise Singh. De ce i-or fi trebuind omului 
ăla exact lucrurile de care avem cel mai mult nevoie noi? 

— Poate vom reuşi să aflăm atunci când vom pune mâna pe 
vreunul dintre complicii lui din tabără, zise Alice. 

Am încercat să găsesc o explicaţie pentru purtarea sirdarului 
nostru şi a tovarăşilor lui, dar cu cât căutam mai mult, cu atât 
mi se părea mai greu de înţeles. Îmi erau dragi hamalii nepalezi. 
Erau vioi, ştiau să râdă ca nişte copii şi de lucruri care nouă, 
europenilor, ni se păreau ridicole. 

Prin urmare, de ce acest al doilea atac şi tocmai cu 
colaborarea oamenilor cărora ne străduisem să le acordăm 
toată încrederea? 

Nu ne rămânea altceva decât să întărim paza la fiecare altă 
haltă şi mai ales să aflăm cine din expediţia noastră îl ajuta pe 
fostul sirdar Dava Koru. 

12. OUĂLE DE AUR 

In urmă cu trei zile schimbasem, la Pumori Ceangu, hamalii. 
Celor care ne ajutaseră, cărându-ne bagajele de la Kathmandu, 
le-am plătit, ne-am luat rămas hun de la ei şi am angajat 
şerpaşi?. Erau mici, puternici şi mai îndemânatici decât cei 


3 Munteni de origine tibetană din estul Nepalului. 


dinaintea lor. Aveau experienţă mai mare, unii participaseră la 
ascensiunile unor expediţii pe Everest, Pokalde şi Nuptse?. 

Despărțirea de kathmanduezi nu s-a petrecut fără ţipete şi 
gâlceavă. Abia când am căzut de acord să le mai dăm ceva faţă 
de ce stabilisem iniţial, au venit unul după altul să ne strângă 
mâna şi să ne ureze succes. La sfârşit au luat-o pe drumul de 
întoarcere cântând, strigând şi chiuind. 

Noaptea dinaintea plecării lor, John şi-o petrecuse scriind. A 
doua zi dimineaţa a vrut să ne citească descrierea aventurilor 
petrecute pe drumul de la Kathmandu la capitala şerpaşilor, dar 
nu era nimeni dispus să-l asculte. Alice lua în primire coletele de 
la fosta căpetenie a hamalilor şi nu-i ieşeau la număr. Mazra 
Singh încerca să afle câte ceva de la noul şef al şerpaşilor, Surey 
Pahu, despre expediţia japoneză care cu doi ani înainte 
escaladase vârful Nuptse şi cărora Pahu le servise drept 
călăuză. 

Martin Shepherd plecase de dimineaţă şi, ca de obicei, nu-l 
interesa nimic în afară de filmări. 

— Sute de mii de cititori abia aşteaptă să citească cele scrise 
de mine, iar pe voi nu vă interesează nici cât negru sub unghie 
cum devin încet, dar sigur, nemuritor. Dacă n-ar fi existat pana 
poeţilor, scriitorilor şi, bineînţeles, a ziariştilor, aţi şti ceva 
despre Columb, Napoleon sau omul zăpezilor? 

Ţinând în mină bloc-notes-ul, continuă: 

— Lumea nu este aşa cum e, ci cum o înfăţişează fantezia 
oamenilor condeiului, înzestrați să vadă mai bine şi mai mult 
decât văd muritorii de rând. 

— Ce spui e-o aberaţie, i-am răspuns cu cea mai perfectă 
politeţe de care eram capabil în dimineaţa aceea răcoroasă. 

— Poftim? a întrebat John, nevenindu-i parcă să-şi creadă 
urechilor. 

— O aberaţie, am repetat şi mai politicos. 

— Selvyn, am impresia că în ultima vreme v-aţi coalizat toţi 
contra mea. Alice afirmă că acţionez fără simţ de răspundere 
atunci când înfrumuseţez faptele obişnuite, pentru a se citi mai 
bine. Singh vrea să mă convingă că nu înţeleg obiceiurile ţării şi 
ale oamenilor printre care ne aflăm, iar acum tu foloseşti o 


1 Everest (8 844 m), Pokalde (6 135 m), Nuptse (7 264 m). 


expresie foarte nepotrivită în legătură cu mine. Din fericire 
Shepherd nu ştie altceva decât să filmeze. 

Prin urmare John simţise că începusem toţi să avem o altă 
optică asupra expediției noastre şi care se deosebea total de a 
lui. Pentru el era o mare aventură chiar şi atunci când nu se 
întâmpla nimic, o aventură pe care trebuia s-o surprindă în cele 
mai vii culori de care este capabilă fantezia omenească şi s-o 
prezinte apoi cititorilor nesăţioşi şi nerăbdători care aveau 
dreptul, pentru cele trei pence plătite pe ziar, la o doză de 
senzaţional. 

— Oamenii doresc să audă sau să citească despre ceea ce nu 
au prilejul să trăiască ei înşişi, sau n-ar fi în stare dacă s-ar afla 
în locul celui care le înfăţişează faptele, spuse John. Dacă 
scriitorii, poeţii şi gazetarii nu ar face apel la imaginaţie, n-ar 
apărea tezaurele literaturii universale iar oamenii ar muri de 
plictiseală. 

Cu cât ne îndepărtam mai mult de civilizaţie, cu atât mai mult 
simţeam că John nu are dreptate. 

Alaltăieri ne oprisem în faţa unui pisc de stâncă care se înălța 
mult deasupra apelor tulburi ale fluviului Imia Khola. Cerul era 
senin, de un albastru ca sineala, la nord, vârfurile albe ale 
munţilor Himalaia străluceau în văzduhul limpede atât de 
aproape parcă de noi, încât aveai impresia că întinzând mâna le 
atingem, că sunt aici, la doi paşi, de le poţi ochi cu o pietricică. 
Un vultur dădea ocol piscului de stâncă. În zbor lent, majestuos, 
planând cu aripile nemişcate. 

— Cuib, cuib, strigă un şerpaş arătând cu mâna spre pisc. Am 
luat binoclul şi am privit în direcţia indicată de şerpaş. 

Printre stâncile colţuroase, sus, în vârful piscului, puteam 
vedea clar un cuib de vulturi. 

— Mă sui acolo, zise, fără să se gândească, John. Am încercat 
zadarnic să-l împiedic, iar până la urmă i s-a adăugat şi Singh. 

Şerpaşii lăsaseră jos bagajele, de-a lungul cărării pe care 
urcasem, şi urmăreau cu interes pe John şi Singh care, 
asigurându-se reciproc, escaladau încet stâncă abruptă. Pentru 
şerpaşi era un spectacol deosebit. 

— De ce nu vrea nimeni dintre voi să ia cuibul de vultur? Ar 
ajunge mai uşor sus decât cei doi sahibi, l-am întrebat pe 


căpetenia şerpaşilor Surey Pahu, care se afla lângă mine. Mi-a 
zâmbit doar cu dinţii săi albi şi a clătinat din cap. 

Urmăream cu încordare cum John şi Singh urcă încet spre 
cuib. Deodată s-au oprit. Vulturul, care până atunci se rotise în 
cercuri în aerul albastru, se năpusti ca o vijelie spre pisc. Ajuns 
deasupra lui se ridică iar, luă înălţime şi iar se năpusti, de data 
aceasta deasupra stâncii colţuroase de după care se zărea capul 
lui Singh. Şerpaşii scoaseră un țipăt. In aceeaşi clipă răsună o 
împuşcătură al cărei ecou se izbi, cu sunet dur, înfundat, de 
stâncă. Şerpaşii care până atunci râseseră, glumiseră şi 
strigaseră, tăcură mâlc. Unii dintre ei îşi acoperiră ochii. 
Vulturul, care cu o clipă mai înainte se rotise pe bolta senină şi 
care presimţise probabil primejdia apărută sub forma a două 
capete în apropierea cuibului său, îşi desfăcu larg aripile şi se 
prăvăli neputincios în valea săpată de râul Imia Khola. 

Cine trăsese? M-am uitat în toate părţile, dar în afară de 
şerpaşii înspăimântați, n-am mai văzut pe nimeni. 

— Nenorocire, mare nenorocire, rosti încet Surey Pahu. 

— De ce nenorocire? n-am priceput eu. 

— Nu e voie să ucizi vultur. Mare nenorocire. 

Am uitat un moment că mă aflu într-o ţară a superstiţiilor 
unde orice adiere de frunză, şoaptă de apă, nor pe cer, totul 
vorbeşte pe limba oamenilor ce nu cunosc nimic altceva decât 
lumea lor săracă, ţesută din superstiții incredibile, plină de 
semne de taină. Să împuşti un vultur chiar şi atunci când ai 
salvat o viaţă omenească, înseamnă, după ei, nenorocire. 

De cealaltă parte a piscului se ivi o siluetă care nu era nici a 
lui John, nici a lui Singh. 

— Acolo, acolo, strigară şerpaşii. Surey Pahu se întoarse spre 
mine şi imită filmarea. 

— EI, el, striga şi-mi arăta persoana din vârful piscului. 

Era Martin Shepherd, operatorul expediției. Cum ajunsese 
Martin sus? Şi mai ales cu arma, el care nu purta niciodată nimic 
în afară de aparatul de filmat sau de fotografiat? 

Se lăsă să alunece încetişor din vârful piscului în direcţia 
cuibului. Se opri o clipă, de parcă ar fi ascultat ceva, şi-şi 
continuă coborârea. John şi Singh se opriseră din urcuş. John 
făcu un semn cu mina. Vroia poate să-i dea a înţelege lui Singh 
că se vor întoarce. 


Dar ce face Martin? Stă pe stâncă, neasigurat la coardă, deşi 
sub el se cască o prăpastie fără fund, se apleacă deasupra 
cuibului, ia ceva şi apoi dispare printre stâncile abrupte şi 
ascuţite de parcă s-ar fi întors dintr-o plimbare. Nu mi-ar fi 
trecut vreodată prin minte că omul acesta tăcut ar fi capabil să 
escaladeze un vârf de stâncă abrupt şi greu accesibil. Nu a spus 
nici unuia dintre noi că ştie să tragă cu arma. Credeam că nu se 
pricepe la nimic altceva în afară de filmat. 

Ce va spune John când se va întoarce? Vrusese să ia cuibul de 
vultur el singur, de aceea plecase primul, în clipa aceea îmi era 
puţin milă de el. Nu va putea scrie în ziarul său că a împuşcat un 
vultur himalaiez în clipa în care acesta ameninţa viaţa 
camaradului său. Bietul John, îmi venea să zâmbesc. 

Ca la un semnal se auzi din nou strigătul şerpaşilor. Mazra 
Singh se legăna sub buza piscului, atârnat de coarda cu care 
fuseseră asiguraţi el şi John. Probabil alunecase, sau coarda 
fusese prost ancorată în piton. John striga ceva, Singh încerca, 
prin mişcările trupului, să atingă creasta şi să se agaţe de ea. 

Trei şerpaşi se îndreptară alergând spre stâncă pe care erau 
John şi Singh. În acel moment, deasupra stâncilor colţuroase, 
puţin mai jos decât John se ivi din nou Martin. Se târa pe burtă, 
neasigurat, înspre coarda de care atârna Singh. Se aplecă 
deasupra dintelui ascuţit. Şerpaşii, cu gurile întredeschise, 
priveau uimiţi ca la un mare spectacol. 

Singh părea să fi fost tras încet-încet spre stâncă. Picioarele 
aproape că-i atinseseră pământul, când o bucată de stâncă se 
rupse şi se rostogoli cu vuiet în valea râului Imia Khola. 

Până la urmă însă reuşi. Singh se apropie de o ieşitură a 
stâncii, se prinse de ea şi rămase acolo zăcând fără puteri. 
Poate ar fi trebuit să alerg după şerpaşi, să le ajut şi eu. Atunci 
mi-am dat pentru prima oară seama cât suntem de lipsiţi de 
apărare, de nepregătiţi pentru o aventură în care ne-am lansat 
doar pentru a-l prinde pe omul zăpezilor. Suspendaţi deasupra 
apelor tulburi şi muginde, pe un pisc de stâncă ascuţit, colţuros 
şi primejdios, trei oameni luptau pentru viaţă. 

Trei ore a durat coborârea celor trei temerari, epuizați şi 
obosiţi de moarte, care plecaseră atât de lipsiţi de griji în 
căutarea cuibului de vultur. Inainte de a sosi, am ridicat corturile 
pe malul apei şi am pregătit cina. Niciunul dintre noi n-avea chef 


de vorbă. Doar şerpaşii, la apariţia lui Martin Shepherd, cu faţa 
plină de zgârieturi şi de sânge, atunci când le arătă ouăle aurii 
de vultur cu pete maronii, se năpustiră asupra operatorului uluit, 
vrând să atingă toţi, cu fruntea, ouăle. 

— Pentru noroc, pentru noroc, strigau şi se înghesuiau în jurul 
lui Martin, care nu înţelegea nimic. 

John, obosit şi tăcut, sprijinit de doi şerpaşi, se îndreptă, 
clătinându-se, spre cortul său. Am priceput că nu are poftă de 
vorbă. După ce se întinse în aşternut, rămase cu ochii aţintiţi 
asupra umbrelor tremurătoare aruncate de flacăra lămpii cu 
stearină pe pereţii cortului. 

— S-a întâmplat ceva? Nu? Nu ţi-e bine? L-am întrebat. 

— N-am nimic, mi-a răspuns. 

La ce s-o fi gândit în clipa aceea? La cuibul din vârful piscului 
de stâncă, atât de aproape şi la care totuşi nu a reuşit să 
ajungă? La faptul că amândoi, el şi Singh, ar fi putut să-şi 
găsească sfârşitul în prăpastia fără fund? Sau se gândea poate 
la ziarul său: „London Telegraph”? 

— Curajos băiat, Shepherd ăsta, spuse el în cele din urmă. N- 
ai fi zis niciodată despre el că aşa este. Ce-o fi făcând acum? 

Martin şedea în faţa cortului şi repara ceva la aparatul de 
filmat. Nu ne-a explicat niciodată ce l-a făcut să se caţere pe 
creasta aceea pe care se găsea cuibul şi de ce tocmai în ziua 
aceea a luat puşca cu el. Nici nu era nevoie. Ştia despre munţi 
— am aflat mai târziu şi noi lucrul ăsta — cu mult mai mult 
decât noi toţi. Doar marea lui modestie şi firea tăcută ne-au 
împiedicat să ne dăm seama că era singurul dintre noi care 
putea, pe drept, îndrăzni să se aventureze într-o astfel de 
călătorie, în care noi am intrat cu atâta uşurinţă. 

13. CONVOIUL MORTUAR 

Am instalat tabăra principală, de unde voiam să întreprindem 
expediţii în căutarea omului zăpezilor la confluenţa râurilor Sun 
şi Kosi. Era unul din cele mai fermecătoare locuri ce mi-a fost 
dat să văd în această călătorie. Apele repezi se rostogoleau cu 
vuiet asurzitor peste stânci, deasupra râului, sus, vârfurile 
înzăpezite ale munţilor străluceau în albastrul limpede al cerului. 
Soarele lumina puternic şi văzduhul cald pulsa de viaţă. Era luna 
martie, primăvara îşi anunţa sosirea în Himalaia. 


Şerpaşii desfăcură cu rapiditate şi îndemânare bagajele, 
bătură ţăruşii, întinseră corturile şi aduseră apă de la râu. 

începuse să-mi fie cald. Le-am ajutat şerpaşilor să înalțe 
corturile, până am simţit sudoarea şiroindu-mi pe spinare. M-am 
hotărât să fac o baie în râu, oricât de rece ar fi fost apa, pentru 
a mă înviora. M-am apropiat agale de vadul Sunului, am privit o 
clipă jocul undelor printre pietre, alunecarea grăbită a apei 
cristaline şi pe urmă m-am dezbrăcat şi am sărit. Apa era rece, 
am simţit că mi se taie respiraţia. 

Din susul râului ajunseră până la mine sunetele unei melodii 
cântate la început de o singură voce, căreia i se adăugară apoi 
altele. Cântecul se auzea din ce în ce mai aproape. Abia am 
reuşit să mă îmbrac că, la confluenţa celor două râuri, se ivi un 
convoi. În fruntea lui păşeau câţiva bărbaţi, la mijloc, patru 
oameni purtau pe o năsălie de lemn rudimentar cioplit un trup 
omenesc învăluit în pânză albă. În urmă veneau femeile şi copiii. 

— Vărsat negru, vărsat negru! strigau femeile şi bărbaţii. Dați- 
vă la o parte! 

Convoiul se apropie de râu, se opri, cei patru oameni ridicară 
năsălia deasupra capului, o întoarseră cu faţa în jos şi aruncară 
astfel trupşorul firav în apele grăbite. Abia ce-l aruncară şi se 
apucară să glumească, să chiuie şi să ţopăie, de parcă ar fi 
scăpat de cea mai grea povară pe care o căraseră în viaţa lor. 
Când m-au văzut au tăcut un moment, m-au cercetat cu atenţie, 
pe urmă mi-au întors spatele şi au plecat de unde au venit, 
purtând năsălia goală tot în mijlocul convoiului. 

Am grăbit pasul să-i ajung. Voiam să aflu ce s-a întâmplat de 
fapt şi dacă într-adevăr copilul murise de vărsat negru. Dacă se 
confirma că împrejurimile sunt bântuite de vărsat, trebuia să 
luăm măsuri de preveni re, care să ne ferească pe noi şi pe 
şerpaşi de această cumplită molimă. 

l-am ajuns din urmă. Purtătorii năsăliei s-au oprit, s-au oprit şi 
ceilalţi, iar câţiva copii s-au apropiat netemători de mine şi au 
prins a mă cerceta curioşi. 

Le-am dat ziua bună. 

— De ce a murit copilul pe care tocmai l-aţi aruncat în râu? 

Au tăcut o clipă. Stăteau şi mă cercetau în tăcere cu privirea. 
Pe urmă unul din ei arătă spre obraz şi zise: „Vărsat negru”. 


— A mai murit cineva dintre ai voştri de această boală? i-am 
întrebat în continuare. 

Din nou nu mi-au răspuns imediat. Poate că nu mă 
înţeleseseră. Am repetat întrebarea. Deodată au început să râdă 
de parcă le-aş fi spus cea mai formidabilă glumă şi dădură din 
cap, mirându-se parcă de ce-i întreb. L-am privit stăruitor pe 
bătrânul care îmi răspunsese puţin mai înainte prin câteva 
cuvinte englezeşti şi am repetat întrebarea. 

— La noi oamenii mor de tot felul de boli, ca şi de vărsat 
negru, mi-a răspuns. 

— Mai are cineva din satul vostru această boală? 

— Cei care au avut-o au murit de acum, ori s-au dus în altă 
parte, răspunse bătrânul foarte serios. Ceilalţi zâmbeau, câteva 
femei şopocăiau între ele, după care au început să chicotească 
încetişor. 

Nu pricepeam. 

— Unde s-au mutat? Bolnavii?! 

— Departe de aici. În munţi. În pustietăţi. Bătrânul desenă cu 
mâna un semicerc în jurul său. 

Abia acum am priceput. Oamenilor loviți de această groaznică 
maladie nu le este permis să rămână printre cei sănătoşi, 
trebuie să plece departe de oameni, pentru a nu-i contamina. 
Departe de sat, în vreo colibă singuratică unde, ori se 
însănătoşesc printr-o minune, ori, lipsiţi de ajutor, mor. Era 
singura măsură de prevenire pe care o puteau lua aceşti oameni 
sărmani, lăsaţi în voia soartei. Groaznic, cumplit. Mai târziu, 
atunci când am întâlnit pe poteca plină de pietre o familie 
compusă din patru membri: tatăl, mama cu un copil în braţe şi 
un băieţel poticnindu-se de bolovanii drumului, familie care-şi 
părăsise căminul, pentru că unul dintre copii se îmbolnăvise de 
vărsat negru, am avut revelaţia acestei lumi obscure, atât de 
îndepărtată de civilizaţia noastră. Exilaţii, însemnați de 
groaznica boală, se târau, cu un sac de cartofi în spinare, spre 
locul agoniei lor, lipsiţi de ajutor, de compasiunea celorlalţi, 
expulzați, neputincioşi, chinuiţi, se îndreptau resemnaţi spre 
moarte. În clipa aceea am realizat mai acut ca niciodată că între 
lumea noastră şi depresiunile din munţii Himalaia se află 
distanţe de secole. 


— Unde vă duceţi? mi-a întrerupt reflecţiile mute unul din 
purtătorii năsăliei. Spre Everest? A arătat cu mâna în direcţia 
unde se vedea înălțându-se, învăluit în ceaţă şi aburii 
depărtărilor, sfinxul de piatră al Himalaiei. 

Am clătinat din cap. 

— Căutăm omul zăpezilor. 

O adiere de şoapte şi vorbe gureşe animă grupul, îşi luau unul 
altuia vorba din gură. N-am înţeles nimic în afară de „Yeti”. 

— L-am văzut pe Yeti. Cu ochii ăştia l-am văzut, îmi spuse 
bătrânul care vorbise mai înainte, arătându-şi ochii. 

Am uitat într-o clipă trupşorul de copil aruncat în râul Sun, am 
uitat că în faţa mea se aflau oameni pe care poate că în curând 
îi va aştepta aceeaşi soartă ca şi pe copilul mort. 

— Aş vrea să aflu mai multe, i-am spus. Sunt medic, voi veni 
în satul vostru şi vă voi aduce doctorii împotriva bolii. Nu va mai 
muri nimeni dintre voi, le-am adăugat, arătând locul de unde 
aruncaseră cu puţin timp înainte cadavrul. Mă priveau 
nedumeriţi. Pe urmă au izbucnit iar în râs. Doar bătrânul m-a 
cercetat cu grijă. 

— Ştii să lecuieşti? a întrebat. 

— Ştiu. 

— Atunci vino la noi. Uite, acolo! Mi-a arătat întinzând braţul în 
direcţia curentului apei. Nu-i departe, veniţi toţi, ne-a invitat el. 

A făcut apoi un semn purtătorilor năsăliei, aceştia au luat-o în 
mâini şi convoiul s-a îndepărtat încet. 

14. PĂSTORUL DE IACI 

— Ar trebui să mănânci mai mult, îi zâmbi Alice băiatului a 
cărui feţişoară slabă îl făcea să pară mai în vârstă decât în 
realitate. Să mănânci mai bine, repetă ea, altfel n-ai să te faci 
sănătos niciodată. 

Băiatul îi răspunse cu un zâmbet delicat şi întinse mina lui 
slabă spre ea. Rosti ceva, cu voce înceată, iar ochii lui mari şi 
negri erau plini de duioşie. Luă o bucăţică de pesmet, şi începu 
să mănânce. 

îl găsisem pe Tryg, băiatul de 13 ani, în satul Phusan Dju. 
Zăcea într-o colibă, pe pământ, acoperit cu o învelitoare ruptă. 
Avea febră, ţipa, arunca pătura de pe el şi la sfârşit izbucnea 
într-un plâns sfâşietor. 


Era seara, a doua zi după ce mă întâlnisem cu convoiul 
mortuar. Ne dusesem, după cum le-am promis, în satul unde 
locuiau ţăranii întâlniți. Încă înainte de a fi sosit la primele 
căsuțe, ne ieşi în întâmpinare un stol de copii desculți, 
zdrenţăroşi şi murdari. Alergau cât îi ţineau picioarele, săreau 
peste bolovani, ţipau. Le-am privit feţele de culoare întunecată, 
cercetătoare. Erau aşa cum sunt toţi copiii din lume şi totuşi 
altfel. N-aş fi putut spune însă, în clipa aceea, prin ce se 
deosebeau de copiii pe care-i cunoşteam. Poate pentru că erau 
mai înfometați, mai subnutriţi şi totuşi la fel de curioşi ca oricare 
alţi copii. 

— Acolo, acolo, arătă unul din ei cu mâna, spre o clădire de 
piatră de la capul satului. Cu cealaltă mă trase de mânecă. 
Acolo, acolo, acolo, repetară după el ceilalţi copii. 

— Ce-i acolo? am întrebat. 

Băiatul îşi aplecă obrazul stâng pe mâinile împreunate, 
mimând gestul somnului. 

— Tryg, Tryg! 

— Cine-i Tryg? 

Copiii priviră nedumeriţi unul la altul. 

— Tryg, repetă băiatul care mă trăsese de mânecă. 

Am ajuns la coliba de piatră a cărei uşă era deschisă. După ce 
ochii mi se obişnuiseră cu semiîntunericul, am văzut că odaia 
era goală. Doar jos, pe podea, se afla un ulcior cu apă şi un 
castronel de lemn cu o grămăjoară de orez. Pe podea, alături, 
zăcea, înfăşurat într-o pătură zdrenţuită, un băiat. Părul lui 
negru părea şi mai negru din cauza obrajilor îmbujoraţi de febră. 
Dormea. 

— Ar trebui să-l trezim, am spus. 

Alice mângâie obrazul băiatului, dar acesta nici nu se mişcă. 
Abia după un timp deschise ochii negri, aprinşi de febră, dar îi 
închise din nou, de parcă pleoapele i-ar fi atârnat prea greu. 

Ultimele raze de lumină ale zilei se strecurau printr-o 
ferăstruică în odaie. Am apucat o mână a băiat ului. Era fierbinte 
şi umedă. Alice cu Mazra Singh ieşiseră afară, în uliţă, să întrebe 
ce era de făcut cu băiatul şi de ce fusese părăsit aici, singur şi 
bolnav. Din hărmălaia glăscioarelor de copil, din relatarea lor 
fragmentară, am putut afla până la urmă că părinţii băiatului se 
mutaseră cu câtva timp în urmă, cu ceilalţi patru copii ai lor şi 


că băiatul rămăsese la unchiul său, ajutându-i să păzească 
turma de iaci. Cu o săptămână în urmă unchiu-său murise, iar 
mătuşă-sa îl adusese aici, în coliba aceasta dărăpănată, 
deoarece se temea că are vărsat negru. La răstimpuri, câte un 
suflet milos, îi aducea câte un ulcior cu apă şi puţină mâncare. 
Toţi se aşteptau ca băiatul să moară. Copilul se numea Tryg, 
avea 13 ani, ochii mari şi o expresie delicată, de fată, pe faţa 
slăbuţă. N-am găsit pe trupul băiatului niciun semn al groaznicei 
boli de care se temeau atât locuitorii satului. 

Alice mi-a adresat o privire întrebătoare. 

— Nu-i vărsat, i-am spus. 

Băiatul deschise cu greutate ochi.’ şi-şi aţinti privirea asupra 
mâinilor mele care-i palpau trupul încins. Avea o respiraţie grea. 

Alice îi zâmbi. 

— Totul va fi bine, îl linişti ea. Buzele copilului se mişcară de 
parcă ar fi vrut să răspundă, dar rămaseră mute. 

Aşa a decurs prima noastră întâlnire cu Tryg. Acum zăcea într- 
unul din corturile noastre, mic şi slab, dar în ochii-i de copil 
strălucea mulţumirea. 

încet, încet, Tryg îşi revenea de pe urma congestiei 
pulmonare. Ham stătea tot timpul lângă patul lui Tryg, de parcă 
l-ar fi păzit. Când a mai căpătat ceva putere, băiatul a început 
să-i vorbească şi câinele asculta cu atâta atenţie de parcă l-ar fi 
înţeles, în zadar îl striga Alice, în zadar încerca John să-l scoată 
pe Ham din cort. Câinele zăcea lungit lângă patul băiatului şi 
nici nu clintea. Intr-o zi frumoasă, cu soare, când Tryg a ieşit 
pentru prima dată din cort şi s-a aşezat pe o bancă, Ham l-a 
urmat şi i s-a culcat la picioare. Aşa a luat naştere marea 
prietenie dintre băiatul Tryg şi câinele Ham. În acelaşi timp 
acesta era începutul marii prietenii dintre noi şi Tryg. 

După ce s-a însănătoşit, nici unuia din noi nu-i venea să aducă 
vorba despre ce vom face cu băiatul. Ne aflam tocmai în toiul 
pregătirilor de a părăsi tabăra de vară şi a pleca în regiunea 
ghețarului Reipi. Era, prin urmare, necesar să ne decidem în 
privinţa băiatului. 

— Ce vom face cu Tryg? întrebase în urmă cu două zile Alice, 
înainte de a părăsi tabăra de la confluenţa râurilor Sun şi Kosi. 
S-a făcut bine? Intrebase aşteptând nerăbdătoare răspunsul. 

— N-o să treacă mult şi va fi pe deplin sănătos, i-am răspuns. 


O clipă nimeni nu mai zise nimic. 

Tăcerea o rupse John: 

— Mătuşa şi ai lui nu cred să fie prea interesaţi de soarta sa. 

— Aş avea nevoie de cineva care să-mi ducă aparatul de 
filmat şi să-mi dea o mână de ajutor. Martin Shepherd şedea 
într-un fotoliu rabatabil şi ne zâmbea cu surâsul lui timid şi 
liniştit. 

— E o idee excelentă, a făcut Alice, în glasul căreia se citea o 
bucurie pe care nici nu încerca să şi-o ascundă. Dar abia i-a 
trecut boala... Parcă abia acum şi-ar fi amintit că Tryg nu e încă 
pe deplin sănătos. 

— Ar putea rămâne deocamdată aici iar când totul va fi în 
regulă, ni se va alătura, zise John. Cât timp poate să mai 
dureze? Întrebă, întorcându-se spre mine. 

— O săptămână, zece zile. 

— Excelent, râse Martin. Câteva zile, astea, mai rezist eu. 

Ziua următoare l-am întrebat pe Tryg, dacă n-ar vrea să vină 
cu noi, în căutarea omului zăpezilor în regiunea ghețarului Reipi, 
atunci când se va însănătoşi pe deplin. 

în loc de răspuns, băiatul apucă mâna Alicei şi vru să i-o 
sărute. 

— Nu se poate, îl opri Alice, dar era fericită văzând că oferta 
noastră îi produsese băiatului o asemenea bucurie. Şi nici să 
plângi n-ai voie! 

Tryg îşi şterse două lacrimi mari care i se rostogoleau încet pe 
obraji, dar nu încetase în tot timpul acesta să zâmbească. 

Aşa a devenit Tryg membru al expediției noastre. L-am privit 
pe Martin. Vroiam să-i mulţumesc cel puţin printr-o privire. Nu 
ştiu de ce îl îndrăgisem atât de mult pe băieţaşul acesta 
himalaiez, cu părul lui negru şi ochii mari, părăsit de toţi ai săi. 
Poate că naivitatea copilărească, fără margini, sinceritatea 
deosebită şi receptivitatea lui să fi fost cauza. Martin ţinea însă 
în mână un cronometru, urmărindu-i atent limbile argintii şi nu 
mai ştia de nimic altceva. 

Pun-Tambu mai puse în sobă nişte bălegar uscat de iac şi se 
aşeză. 

— Cum a fost cu Yeti, Pun-Tambu? îl întrebă pentru a doua 
oară John. 


Pun-Tambu nu răspunse imediat, de parcă s-ar fi gândit la cele 
ce avea să spună, sau poate pentru a tensiona şi mai mult 
aşteptarea noastră. Abia după un timp începu să povestească: 

— Păşteam iacii de cealaltă parte a văii de sub „lezerul 
Albastru”. În fiece an, odată cu venirea primăverii, îi mânăm în 
sus, la munte, fiindcă e iarbă proaspătă acolo şi mai bună. 
Fratele meu rămăsese acasă, urma să vină după mine a doua zi. 
Ne înţelesesem să-l aştept lângă iezer. A trecut o zi, apoi încă 
una, dar frate-miu nicăieri. 

Pun-Tambu pufăi un noruleţ de fum argintiu din pipa-i scurtă, 
aruncă o privire circulară, cuprinzându-ne în ea pe toţi, de parcă 
vroia să se convingă dacă-i acordăm suficientă atenţie şi 
continuă: 

— Nici în a treia zi fratele nu s-a ivit. Vremea se stricase, 
vântul adusese nori şi ăştia se descărcaseră într-o răpăială 
grozavă. lacii căutaseră adăpost sub stânci, iar eu dădusem 
fuga înspre peştera de sub „lezerul Albastru”. Cunosc şi cea mai 
mică pietricică din ea, fiindcă mai înnoptasem acolo de câteva 
ori. Nu-mi plăcea deloc treaba. Ploua din ce în ce mai tare şi 
peste scurtă vreme aveam să nu mai zăresc nici la un pas. Am 
ajuns, în sfârşit, la peşteră, ud până la piele. Am intrat în ea, mi- 
am scos haina şi mă pregăteam să aprind focul. 

Pun-Tambu făcu o altă pauză. Ochii lui atenţi şi ageri, pe care-i 
ţinuse tot timpul povestirii aţintiţi în pământ, începură acum să 
ne cerceteze feţele una după alta. 

— Şi ce-a mai fost pe urmă? a întrebat Singh. 

Am pipăit pe întuneric până am găsit locul vetrei, am scos 
chibritele şi am scăpărat. Pun-Tambu îşi apropie palmele căuş şi 
simulă gestul frecării chibritului de cutie. La lumina flăcăruii am 
văzut o fiinţă şezând în colţul peşterii. l-am spus: „Frate, unde ai 
întârziat atâta şi de ce nu mi-ai dat de ştire, că te afli aici?” Nu 
mi-a răspuns însă nimeni. Focul din vatră se aprinse şi la lumina 
lui am putut vedea abia atunci că nu este fratele meu. Vietatea 
care şedea în colţ nu era un om. l-am văzut dinţii albi şi ochii răi 
şi trupul acoperit tot cu o blană ruginie. N-am mai aşteptat nicio 
clipă, am sărit în sus şi aşa cum eram, fără haină, am dat fuga 
afară din peşteră, fără să mai privesc în urmă. Vremea era şi 
mai rea încă decât atunci când îmi căutasem adăpost. 
Împiedicându-mă de bolovani, cu picioarele zdrelite, am mers 


fără să mă opresc, până am ajuns la mânăstirea Cin-hung. Uite- 
o acolo! 

Pun-Tambu întinse mâna şi arătă spre sud. Ne privi iar pe toţi 
şi când se convinse că-l ascultam cu sufletul la gură, continuă: 

— Cei de la mânăstire mi-au spus că nu putea fi altcineva 
decât Yeti. 

— De unde puteau şti aceia că era Yeti? întrerupse Singh 
povestirea lui Pun-Tambu. 

— Ştiau. Cu câteva zile mai înainte un preot lama îl văzuse de 
la o fereastră a mânăstirii, foarte aproape de ea, pe Yeti. Era de 
statura unui om, avea blană de culoare cafeniu deschis şi stătea 
nemişcat. Preotul nu vrusese să strige pe nimeni, deoarece i se 
păruse că Yeti îl privea şi se gândise că, dacă s-ar fi mişcat, ar fi 
fugit. Omul zăpezilor o luase dintr-o dată la fugă şi dispăruse. 

John îşi notase toată relatarea lui Pun-Tambu. 

— Nu fusese un urs? întrebă el la sfârşit. 

Pun-Tambu clătină din cap. 

— Pe urs îl recunoşti uşor, are blana mai întunecată şi nu-i aşa 
de mare, mai spuse. 

— In peşteră era puţină lumină, mi-am exprimat şi eu îndoiala. 

Pun-Tambu nu m-a lăsat să termin. M-a privit, parcă 
mustrându-mă că mă îndoiesc de adevărul spuselor sale şi 
repetă cu încăpățânare: 

— Era Yeti. 

Din clipa aceea n-a mai prea vorbit. Privea fix focul din vatră, 
îl înteţea şi tăcea. Zadarnic puneam întrebări, nu mai avea chef 
de vorbă. Ne-a mai spus doar că preoţii lama făcuseră slujbe 
pentru a abate nefericirea de la cel ce l-a văzut cu propriii să 
ochi pe Yeti. 

Pun-Tambu era un om bătrân, mic de statură, cu privirea 
ageră, aţintită în duşumea, cât timp povestea, cu vorbirea 
molcomă, întovărăşită la răstimpuri de gesturi expresive, din 
care ai fi putut deduce, şi fără vorbe, despre ce povesteşte. 

Relatarea păstorului de iaci mi-a produs o oarecare confuzie. 
Nu auzisem până atunci ca vreo fiinţă omenească să-l fi întâlnit 
pe Yeti în altă parte decât pe stâncile şi coamele acoperite de 
zăpadă de pe masivul Himalaia. Am cercetat cu atenţie figura lui 
Puntambu, căutând pe ea răspunsul la întrebarea: Putem să-l 
credem? Dar pe obrajii acoperiţi de zbârcituri ai păstorului nu se 


citea nimic altceva decât simplitatea nesimulată a unui om 
simplu, care crede sincer că rugăciunile preoţilor lama l-au 
salvat de la o mare primejdie. 

— Ar trebui să plecăm, am spus când s-a lăsat întunericul. 

Ne-am ridicat şi ne-am pregătit de plecare. l-am mulţumit 
păstorului de iaci pentru povestirea lui, i-am strâns mâna şi am 
plecat. Am ieşit ultimul. Puntambu se apropie de mine. 

— Aş vrea să vă întreb ceva, a zis. 

M-am oprit. 

— Întreabă-mă, Pun-Tambu. 

— Aţi spus că vărsatul negru n-o să se mai întoarcă niciodată. 
E adevărat? 

— Da. Dacă veţi face ce v-am spus, n-o să se mai întoarcă. 

A rămas o clipă tăcut. Am citit pe faţa lui zbârcită că se 
gândeşte adânc la ceva. 

— Dar n-aţi rostit nicio rugăciune, zise pe un ton plin de 
îndoieli. 

„Aha! Asta era deci! Nu rostisem nicio rugăciune, de aceea 
tot, dar absolut tot ce făcusem după venirea noastră în acest 
sat, putea fi zadarnic”. 

— Rugăciunea e cuprinsă în substanţa pe care v-am injectat-o, 
i-am răspuns; 

— Şi-i la fel de puternică ca rugăciunea preoţilor? mă întrebă 
zâmbind. 

— Mai puternică, cu mult mai puternică. 

Mi-a apucat mâna, mi-a strâns-o de m-a durut şi s-a întors 
agale la căsuţa lui. 

în noaptea aceea doar diadema stelelor de pe cer era puntea 
de unire peste veacurile ce despărţeau ţara de sub vârfurile 
albe ale Himalaiei şi lumea din care venisem. 

15. DOI ORBI 

Am părăsit confluenţa râurilor Sun şi Kosi şi am început să 
urcăm în direcţia nord-vest înălțimile unde presupuneam că l- 
am putea găsi pe Yeti. Şerpaşii au cărat strictul necesar de la 
tabăra de bază la cea mai apropiată tabără mobilă. Aceste 
tabere mobile intermediare le numerotasem cu cifre romane. 
Ele constituiau punctul de plecare al expediției noastre în 
căutarea omului zăpezilor. 


A doua zi după întâlnirea cu Pun-Tambu, am cercetat şi noi 
peştera din apropierea „lezerului Albastru” unde, conform 
povestirii lui, trebuia să se afle omul zăpezilor. Nici urmă de Yeti 
însă nu era acolo. Dar în faţa peşterii, printre pietre, Alice a găsit 
oasele şi craniul unui animal a cărui identitate niciodată, 
niciunul dintre noi — nici chiar Mazra Singh — n-a putut s-o 
determine în mod precis. Craniul avea creştetul teşit, dinţi mari 
şi orbitele aşezate puţin oblic. Un os de claviculă, aflat lângă 
craniu, părea să provină de la un urs, dar era mai lung şi mai 
puternic decât sunt de obicei oasele acestor animale. Şerpaşii 
au confirmat şi ei că nu au văzut niciodată asemenea oase. Am 
depozitat cu grijă, într-o ladă, descoperirea noastră şi câţiva 
hamali care se întorceau la tabăra de bază o luară cu sine. 

A patra zi de la plecarea noastră din tabăra principală, în timp 
ce urcam pe versantul sudic al ghețarului Reipi, am auzit vocea 
emoţionată a lui John care ne striga: 

— Repede, repede, uite-l! 

John gesticula agitat şi arăta în jos. Mergea în fruntea grupului 
nostru, deoarece, în mod curios, cu toate insuccesele sale de la 
început, ajunsese să fie un bun alpinist. Era prudent, dar în 
acelaşi timp curajos şi avea un fel de al şaselea simţ care-i ajuta 
să găsească traseul cel mai uşor pentru a ajunge la ţel. Se 
sfătuia adeseori cu Martin Shepherd care asculta în tăcere 
planurile lui John, aprobându-le din când în când, printr-o 
mişcare a capului, iar dacă avea îndoieli şi le exprima cu 
modestie şi totuşi convingător. 

John accepta sfaturile operatorului fără cea mai mică obiecţie, 
noi ceilalţi eram de fapt subordonați lui John, care luase frânele 
expediției în mâini. 

Cu Alice se petrecea, de câteva săptămâni, un lucru ciudat. Cu 
cât urcam mai sus, cu atât era mai obosită, se odihnea mai des 
şi mai îndelung decât ceilalţi. Se străduia să-şi ascundă 
oboseala în faţa noastră, dar nu reuşea. Sub diferite pretexte 
am încercat s-o oprim de a mai lua parte la alte ascensiuni şi 
căutări, încercam s-o convingem să rămână câteva zile în tabăra 
de bază de la confluenţa râurilor Sun şi Kosi. Ne răspundea 
întotdeauna la fel: „Nu sunt obosită. Rezist alături de voi până la 
sfârşit”. In jurul buzelor îi plutea un zâmbet care însă nu putea 
înşela pe niciunul din noi. 


Ne aflam acum la o înălţime de 17 000 de picioare. Respirația 
devenise anevoioasă, începusem să resimţim mai repede 
oboseala decât la altitudini mai joase şi cu toate că seara eram 
frânţi de oboseală, somnul se prindea greu de noi. 

Aici nu mai creşteau arbori, doar o întindere albă, 
nemărginită, de zăpadă a cărei suprafaţă reflecta razele 
orbitoare ale soarelui. 

— Repede, repede, veniţi încoace! ne chema nerăbdător John. 

Ne-am oprit şi am văzut că John se apleacă, uitându-se la 
ceva. 

— Ce-i acolo? am întrebat strigând, ca să mă audă. 

A răspuns imediat. Continua să stea aplecat deasupra 
pământului acoperit de zăpadă. Pe urmă s-a ridicat brusc şi şi-a 
făcut palmele pâlnie la gură: 

— Urmele omului zăpezilor! 

Şerpaşii, care ne urmau în şir indian, şi-au transmis unul altuia 
ştirea că Sahib John a descoperit urmele lui Yeti. 

Primul care s-a căţărat până la locul unde se afla John a fost 
Martin. Aşteptam ce-o să spună acesta. Ne mai înşelasem o 
dată. Cam la o oră distanţă de „lezerul Albastru” am dat peste 
nişte urme despre care ne-am închipuit că sunt lăsate de omul 
zăpezilor. Şerpaşii ne-au asigurat însă că ei cunosc bine aceste 
urme şi că aparţin ursului negru de Himalaia. 

Mi-am pus mâinile streaşină la ochi şi le-am privit cu atenţie. 

Alice, care era doar cu câţiva paşi înaintea mea, s-a răsucit 
spre mine. Era albă ca varul şi se sprijinea cu toată greutatea în 
alpenstokul ei. 

— Te simţi rău? Ce ai, Alice? Am întrebat-o. 

Fără să zâmbească, m-a privit fix, dar parcă fără să mă vadă. 
Am urcat repede până la ea. 

— Nu mai văd, mi-a spus încet, când am ajuns alături. 

în câteva rânduri, mai înainte, îşi scosese ochelarii fumurii 
care ne protejau ochii de razele puternice ale soarelui. Lucrul 
acesta i-a fost fatal. 

— Trebuie să te întorci imediat la tabără. Peste câteva zile 
totul va fi în ordine, am încercat s-o liniştesc. 

Alice, fata care înaintea plecării din Londra era atât de plină 
de energie, hotărâtă, decisă şi netemătoare, stătea acum, 


neajutorată ca un naufragiat, în mijlocul oceanului alb de 
zăpadă. 

— De ce nu veniţi? Ce mai aşteptaţi? Ne striga nerăbdător 
John. 

Stătea drept, triumfător, emoţionat. Martin îi confirmase 
probabil că urmele găsite de el aparţin omului zăpezilor. 

între timp, Singh urcase până la locul unde ne aflam. N-a 
trebuit să-i spun nimic, şi-a dat seama ce s-a întâmplat. 

— Aşteaptă-mă aici, te rog. Mă duc până la John şi mă întorc 
imediat. O conducem după aceea pe Alice la tabăra din vale. 

— Grăbeşte-te! strigă John. Un lucru atât de senzaţional şi tu 
stai! 

Am vrut sări strig că Alice a orbit şi că trebuie s-o ducem 
urgent în tabără, dar n-am avut probabil putere, ori voinţă, ori 
gâtul mi s-a strâns, fiindcă n-am scos nicio vorbă. 

— Sunt urmele lui Yeti, mi-a confirmat Martin, atunci când m- 
am căţărat până la el. 

— Şi încă ce urme! se lăudă John. Proaspete, în mod categoric 
nu sunt mai vechi de câteva ore. 

Martin Shepherd îşi pregăti aparatul şi începu să fotografieze 
urmele. 

în zăpadă se vedea clar amprenta degetului mare lai, iar între 
el şi degetul arătător o distanţă evidentă. Nu încăpea nicio 
îndoială, erau urmele lui Yeti cunoscute nouă din fotografiile 
altor expediţii e are văzuseră înaintea noastră urmele acestei 
misterioase vietăţi himalaieze. 

— Felicitări, i-am spus, strângându-i mâna, lui John. 

— Sunt cel mai fericit om din lume. Faţa lui John iradia, nu 
puteai citi nici cea mai mică urmă de oboseală pe ea. Acesta era 
John: în momentele de reuşită, fericit ca un copil, încrezător în 
sine, reporterul uneia din cele mai citite publicaţii londoneze, 
care ştia că, nu după mult timp, milioane de oameni vor citi la 
micul dejun, în metrou, în autobuz, pe băncile parcurilor, 
reportajul lui, al lui John, intitulat: „Omu/ zăpezilor a fost 
descoperit" datat undeva, în Himalaia. Mulţi dintre ei vor fi 
cuprinşi de emoție încă din primul moment, înainte de a fi 
terminat de citit. Toţi vor afla că John Ashley se află pe urmele 
lui Yeti şi că misterul pe care au încercat să-l descopere atâtea 


expediţii înaintea lui va fi în cele din urmă dezvăluit probabil de 
el. 

— Vezi pe unde a trecut? John arătă cu mâna arcul de cerc 
făcut de urmele lui Yeti. A coborât muntele învecinat până la 
pasul din faţa noastră, aici s-a oprit şi pe urmă şi-a continuat 
drumul în direcţia nord-est. 

Nu mi-am putut stăpâni emoția. Erau în adevăr urmele omului 
zăpezilor. 

— John, i-am spus după ce am cercetat urmele, Alice a orbit. 

— Ce? a întrebat de parcă n-ar fi priceput ce-i spun. 

— Alice nu mai vede. Şi-a scos de câteva ori, din neatentie, 
ochelarii negri. 

— E îngrozitor, a rostit încet John. Şi tocmai acum. 

— O conducem înapoi la tabăra din vale, anunţă Martin, 
pregătindu-se să înceapă coborâşul. 

— Urmele sunt proaspete, ar fi trebuit să le urmărim înainte 
de a cădea vreo ninsoare. O ocazie pierdută... 

în acel moment John încetase de a mai fi cel mai fericit om din 
lume. 

— Trebuie să luăm măsuri urgente pentru a-i veni în ajutor 
Alicei, am rostit hotărât. Abia după aceea vom porni pe urmele 
omului zăpezilor. Ne vom pregăti temeinic şi în decurs de trei 
zile ne putem întoarce aici. 

John rămase o clipă nedecis, se mai uită o dată la amprentele 
perfect vizibile în zăpada strălucitoare şi se pregăti şi el de 
coborâre. 

— Trebuie să ne întoarcem cât mai degrabă, aducând cu noi 
cuşti, capcane, tot ce avem. Crezi că ne-ar putea fi de vreun 
folos câinele ăla, cum îi zice? Ham. Crezi că ar putea să ne 
ajute? De fapt n-a încercat nimeni până acum cu câini. 

N-a mai aşteptat răspunsul şi şi-a dat încet drumul până la 
locul unde stătea Alice. 

— N-o să i se întâmple nimic grav, nu-i aşa? m-a întrebat. 

— În mod categoric va trebui să rămână un timp în tabără, i- 
am răspuns. 

— Ce-i, Alice, te-ai uitat prea mult la soare? încercă John să 
dea glasului său o notă lipsită de griji. De-acum gata, n-o să ne 
mai scape. Vom porni în căutarea lui cu tot ce avem: cuşti, 
capcane, câine. Îl prindem în mod precis. Între timp tu te 


odihneşti, iar noi ţi-l aducem pe omul zăpezilor până la 
marginea patului. John râse. 

Alice se întoarse cu faţa spre cel care, cu o clipă mai înainte, 
declarase că-i cel mai fericit om de pe faţa pământului, încercă 
o umbră de surâs, surâsul prin care, de atâtea ori, ne ascunsese 
starea adevărată a lucrurilor, şi-i spuse numai atât: 

— Nu vreau să vă întârzii. Selvyn mă va ajuta şi voi ajunge eu, 
într-un fel oarecare, jos. 

— Coborâm toţi. Oricum, trebuie să ne întoarcem după 
capcane. Poţi să-ţi imaginezi momentul în care uşa cuştii se va 
închide, iar înăuntrul ei se va agita de colo până colo omul 
zăpezilor? 

Era din nou vechiul John, al cărui unic ţel în lume era să-l 
captureze pe Yeti. 

De data asta Alice râse de-a binelea. Ciudat, dar în prezenţa 
lui John contururile întunecate ale grijilor parcă îşi pierdeau 
culoarea deznădejdii, de parcă totul ar fi devenit mai vesel şi ar 
fi căpătat o mină mai fericită. 

— Îţi doresc din toată inima să ţi se realizeze visul, îi răspunse 
Alice, iar în cuvintele ei îi citeai gândul sincer. 

Am coborât încet până în „Valea Jaguarilor”. Alice se sprijinea 
de o coardă întinsă, dar înainta nesigură. Până la urmă a trebuit 
s-o sprijinim, ultimele sute de yarzi, înainte de a ajunge la 
tabără, puterile o părăsiseră de tot. Respira anevoie, faţa îi 
căpătase o culoare vineţie, era frântă de oboseală. Temerile 
mele, că suferea nu numai de pe urma orbirii provocate de 
reflectarea razelor solare în strălucirea întinderii de zăpadă, ci 
că era şi complet epuizată din cauza altitudinii, se dovediră 
complet întemeiate, atunci când am condus-o în tabără. 

După ce i-am dat primele ajutoare, am culcat-o în cortul ei. 
Avea nevoie de odihnă, îndelungată şi liniştită. Poate că, în 
adevăr, ar fi mai bine dacă s-ar întoarce la Kathmandu. 

Mi-am amintit de camera hotelului londonez, acolo unde am 
început să organizăm expediţia de capturare a omului zăpezilor, 
de comenzile energice ale acestei tinere care făcuse, de fapt 
singură, toate pregătirile în vederea marei aventuri. Acum îi 
priveam faţa trasă, ochii acoperiţi cu sticle negre, o femeie 
lipsită de putere, epuizată şi obosită de moarte. 


— Lăsaţi-l să intre, ne rugă ea în şoaptă. Nici nu băgasem de 
seamă că un câine dădea târcoale intrării în cort, sărea, lătra şi 
încerca să intre înăuntru. Am dat la o parte foaia de cort ce 
ţinea loc de uşă. În faţa mea se aflau Ham şi băiatul Tryg, cu 
faţa numai zâmbet. 

— De ce să nu meargă cu noi? Totul depinde de Selvyn. Dacă 
ne va spune că Tryg este sănătos, îl vom lua cu noi. 

John îşi umplu pipa cu tabac, şi-o aprinse, trase câteva fumuri 
şi cum nimeni nu-i dăduse vreun răspuns, întrebă direct: 

— Sunteţi de acord? N-aşteptă răspunsul şi continuă: Selvyn, 
uită-te şi tu la băiat, lasă-l să fie de faţă când îl vom prinde pe 
Yeti. 

îndată după întoarcerea în tabăra nr. II, am început pregătiri 
minuţioase în vederea vânătorii vieţuitoarei ale căror urme 
proaspete le descoperisem pe versantul ghețarului Reipi. Cel 
mai activ era John care încerca dispozitivele mecanice ale 
capcanelor în care urma să fie prins omul zăpezilor, el singur, cu 
mâna lui, le unsese resorturile şi atârnase la sfârşit, de jur 
împrejur, oglinjoarele şi clopoţeii care aveau să atragă pe Yeti. 

— Ideal ar fi să prindem un exemplar tânăr, pe care să-l 
folosim ca pe o momeală pentru a-i captura pe urmă şi pe 
părinţi. Închipuiţi-vă numai ce senzaţie ar produce dacă ne-am 
întoarce la Londra cu o familie întreagă! Perora fericit John. Şi 
unde mai pui că acolo s-ar putea înmulţi! 

— Rămâne doar să-i prinzi, remarcă sec Mazra Singh. 

— Nicio expediţie dinaintea noastră n-a fost atât de perfect 
echipată. Aveau Hunt, ori elveţienii, ori japonezii capcane? Işi 
închipuiau, pesemne, că-l vor prinde pe Yeti cu mâinile goale. 

N-aveam chef să mai aud o dată ceea ce John, de când ne 
aflam în tabăra Il, nu contenea să povestească. 

M-am dus să-l văd pe Tryg. Probabil că niciodată nu-l 
controlase vreun medic şi de aceea se mira de ce-i cer să 
respire şi apoi să-şi ţină răsuflarea. 

— Nu mă doare nimic, repeta el mereu. Vin cu voi. Şi mă 
privea cu ochii lui negri, rugători. 

Eram eu însumi surprins de cât de repede se însănătoşise. De 
boală nici urmă. Tryg era vesel, mânca cât trei şi era dispus să 
ducă la îndeplinire orice treabă îi dădeam. Ajutase la încercarea 
cuştilor, căutând să-l imite pe omul zăpezilor. Toată tabăra era a 


lui. Timpul liber şi-l petrecea lângă patul Alicei, îi mângâia mâna 
îngustă şi arsă de soare, certând câinele atunci când lătra: „Nu 
vezi că-i bolnavă şi că trebuie să aibă linişte?” 

— Nu-i aşa că se va face bine curând? m-a întrebat de nu ştiu 
câte ori. 

Când l-am asigurat că Alice se va însănătoşi în mod precis, a 
vrut să ştie dacă asta va fi mâine sau peste câte zile. 

în sinea mea eram însă convins că Alice nu va mai efectua 
împreună cu noi nicio ascensiune la altitudini înalte şi dacă ea 
însăşi nu s-ar fi împotrivit atât, aş fi trimis-o la Kathmandu. Nu- 
mi plăceau deloc starea ei de slăbiciune, temperatura înaltă 
care scădea cu greu, rănile ciudate de pe mâini. Totul 
demonstra că epuizarea ei este mai accentuată decât am 
presupus iniţial. 

Din când în când năvălea în cortul Alicei, clocotind de energie, 
vesel şi nerăbdător, John. 

— Când am să ţi-l aduc pe omul zăpezilor ai să uiţi de boală. 
Selvyn spune că deja te simţi mai bine. Peste câteva zile totul 
va fi în regulă. 

John se apuca, în continuare, să povestească întâmplări ştiute 
sau născocite de el chiar în clipa aceea, în care eroul se afla 
într-o situaţie cu mult mai rea decât a Alicei. Sfârşitul suna 
totdeauna la fel de fericit. Toţi se însănătoşeau şi erau şi mai 
zdraveni decât înainte. 

Era ceva emoţionant în această forţă herculeană, ascunzând 
fondul de bunătate şi naivitate al lui John. Vroia s-o ajute pe 
Alice, dar nu ştia cum, şi atunci nu-i rămâneau decât povestirile 
pe care fantezia sa bogată le fabrica fără încetare. Alice îl 
asculta în tăcere, zâmbind din când în când. 

— N-ar trebui s-o oboseşti, i-am spus într-o seară lui John. 

— Eu? O obosesc eu? Se simţea jignit. O obosesc eu? Repetă 
nedumerit. Mai rămâne să spui că tot eu sunt vinovat şi de cele 
ce s-au întâmplat. 

Prin urmare şi John se gândea la uşurinţa cu care am antrenat- 
o pe Alice în această aventură, pentru care niciunul dintre noi n- 
avea pregătirea necesară. 

Am tăcut. 


— Tu, ca medic, trebuia să ştii că Alice n-are ce căuta aici, îmi 
reproşă. Poate că avea dreptate. N-am vrut să-i amintesc că a 
invitat-o el singur. 

După o clipă a venit să-şi ceară scuze. 

— Nu te supăra, toţi suntem vinovaţi că Alice se află în situaţia 
asta. Cel mai mare vinovat sunt eu, a mea a fost doar ideea de 
a-i încredința secretariatul expediției. 

Toate acestea nu-şi mai aveau acum rostul. Dacă şea rea 
Alicei nu se va ameliora în următoarele două zile, va trebui să se 
întoarcă la Kathmandu. 

Discuţia mea cu John n-a influenţat cu nimic hotărârea lui de 
a-l captura, cu orice preţ, pe omul zăpezilor. Fusese parcă doar 
o clipă de uitare. S-a întors la cuştile şi capcanele lui şi a silit pe 
unul din şerpaşi să intre binişor în cea mai mare dintre ele, 
pentru a se convinge că mecanismul n-a avut de suferit de pe 
urma timpului rece. Şerpaşul s-a împotrivit, refuzând să intre în 
cuşcă. 

— Am să intru eu, a decis John. S-a apropiat cu prudenţă de 
cuşcă, imitând mişcările lui Yeti. S-a oprit, s-a uitat în toate 
părţile şi apoi a intrat în spaţioasa capcană construită din fire de 
oţel vopsite în alb. Capcana s-a închis cu zgomot. John a rămas 
singur în dosul grilajului. 

— Excelent, funcţionează perfect, s-a bucurat el. Pe urmă a 
început să încerce elasticitatea drugilor de oţel. Aceştia însă nici 
nu s-au mişcat. Pe aici nu poate să scape, a spus. Chiar de-ar 
avea forţa a 50 de oameni ai zăpezilor. 

îl priveam toţi pe John. Arăta caraghios în timp ce zgâlţâia 
zăbrelele de oţel ale cuştii vorbindu-şi singur şi lăudând în 
acelaşi timp rezistenţa viitoarei închisori a lui Yeti. 

— Aşa, cu asta am cam terminat. Să-mi deschidă cineva 
cuşca, ne rugă el după un timp. 

Mazra Singh se apropie de cuşcă şi încercă să mişte 
mecanismul care închidea uşa. 

— Cum răsucesc? La dreapta sau la stânga? Întrebă după o 
serie de eforturi zadarnice, care-i aduseseră sângele în obraji. 

M-am aplecat asupra mecanismului. Pârghia care deschidea 
uşiţa nici nu se clintea din loc. 


— Apăsaţi-o în jos, ne învăţă John. Unde-i pârghia? Pârghia 
trebuie s-o împingeţi, eu nu văd de aici. Oricât ne-am străduit 
noi, mecanismul n-a vrut să funcţioneze. 

— Doar n-am să rămân peste noapte aici. Vă arde de joacă ca 
unor copii. John părea să devină din ce în ce mai nervos. 

Câţiva hamali se apropiară de cuşcă, se opintiră în uşă şi 
încercară s-o spargă. Cuşca se clătină, gata-gata să se 
răstoarne. 

— Aţi înnebunit? ţipă John. Vreţi să mă daţi peste cap odată cu 
capcana? Plecaţi de aici! Le porunci. 

Şerpaşii se retraseră, continuând să privească la ce avea să se 
mai întâmple, iar unii dintre ei râdeau. Asta îl irita cel mai mult 
pe John. 

_ Soarele se apropia de asfinţit, venea noaptea himalaieză. 
Incepuse să fie frig. 

— Se vede că-mi voi petrece noaptea aici, spuse cu 
resemnare John. In glasul lui nu mai era nici urmă din veselia 
aceea uşuratecă pe care i-o cunoşteam atât de bine. Începu să 
scuture cu putere drugii de oţel. 

— Va trebui să tăiem drugii, i-am spus după ce am renunţat să 
mai sper că vom reuşi să reparăm mecanismul de deschidere. 

— Să tăiem drugii de la cea mai bună cuşcă? strigă John. Mai 
degrabă dorm aici până dimineaţă, când poate s-o găsi cineva 
mai priceput decât voi. 

— Am încercat totul, se apără Singh. 

— Unde-i Martin? întrebă John. 

Abia acum am observat că operatorul nu se află printre noi. 
Plecase în cursul după-amiezii cu Tryg şi nu se întorseseră încă. 

Am trimis un şerpaş să-l caute. 

— N-o să te putem scoate altfel, decât spărgând uşa, i-am 
spus eu lui John. 

în clipa aceea John semăna în adevăr cu omul zăpezilor, aşa 
cum ni-l imaginasem noi: stând furios în dosul gratiilor. Nu 
vorbea, ne privea doar înciudat. 

— Sunteţi nişte incapabili, ne aruncă el printre dinţi. 

Peste puţin timp se întoarseră Martin Shepherd şi Tryg. Băiatul 
alerga înaintea operatorului şi când se apropie de cușcă, se opri, 
se întoarse către mine şi mă întrebă curios: 

— De ce l-aţi închis pe Sahib în cuşcă? Ce a făcut? 


Am încercat să-i explic lui Tryg că Sahib nu poate să iasă, 
fiindcă s-a înţepenit încuietoarea. Băiatul se aplecă deasupra ei 
şi încercă să mişte pârghia. Martin stătea în spatele lui şi 
observa mişcările băiatului. 

— Nu te juca, îl opri John. Încearcă tu, operatorule, poate că 
eşti mai priceput ca ceilalţi. 

Martin vroia tocmai să se apropie de mecanismul de închidere 
al cuştii, când uşa începu să se deschidă. 

— Gata, făcu Tryg. Trebuie să împingi de jos în sus, ne arătă el 
locul de sub pârghia pe care încercasem în zadar s-o mişcăm. 
„Aşa” — băiatul vru să închidă iar uşa, neţinând cont de faptul 
că John încă nu ieşise, numai pentru a ne arăta cum se 
manevrează pârghia de închidere. 

— Las-o! ţipă John şi ieşi în fugă din închisoarea sa 
involuntară. Un copil trebuie să vă arate ce să faceţi! Ne aruncă 
el dispreţuitor. Şi mai vreţi să-l prindeţi pe omul zăpezilor! Halal 
expediţie! 

Tryg îl privea uimit pe sahibul alb care blestema clipa când i-a 
dat în gând să plece în Himalaia într-o asemenea tovărăşie. 

Noaptea himalaieză se aşternuse peste creştetele albe ale 
munţilor. Cuşca de oţel în care urma să fie prins omul zăpezilor 
rămase goală, deschisă şi părăsită, nu departe de tabăra nr. Il. 

16. BĂIATUL ŞI CÂINELE 

— Va trebui să-i facem o îmbrăcăminte câinelui. Altfel va 
degera, ne spuse John. 

Nu ne ardea nici unuia dintre noi de îmbrăcarea lui Ham. John 
însă nu ne slăbea: câinele ar putea adulmeca urmele lui Yeti, ar 
putea să-l atace, să-l prindă, pe scurt ne-ar putea fi de folos şi 
dacă tot îl avem, de ce să nu profităm? În cele din urmă John se 
aşeză în faţa cortului şi începu să ia măsurile lui Ham. Câinele, 
fără să priceapă ce vrea de la el, suportă un timp; pe urmă însă 
deveni neliniştit, începu să latre şi fugi. 

— Al cui este de fapt animalul ăsta? strigă John. Eu trebuie să 
fac totul. Câinele nu-i învăţat cu mine. Al cui este? Îşi repetă el 
întrebarea. 

Nu răspunse nimeni. 

— Aha, deodată este al nimănui, mormăi îmbufnat John. 

— Îl ţin eu, se oferi Tryg. 


John îl privi o clipă, de parcă ar fi stat pe gânduri, pe urmă 
acceptă dând din cap şi Tryg începu să strige: 

— Ham, cuţule, vino la mine, hai cuţule, fii cuminte şi vino la 
mine. 

Câinele lătră o dată şi se apropie încetişor de băiat. 

— Sahib o să-ţi coasă o hăinuţă. 

— Ce prostie, doar nu-s croitor! ripostă acru John şi se întoarse 
spre mine. Tu ştii să coşi, că doar eşti chirurg. 

Până la urmă John a reuşit să ia măsură lui Ham. 

Cum n-am acceptat să cos pentru Ham, la propunerea lui 
John, o haină croită dintr-o pătură, s-a apucat el însuşi de 
treabă. A mai blestemat de câteva ori ideea lui Ham de a ni se 
alătura, s-a înţepat de câteva ori la deget, dar nu s-a lăsat până 
n-a terminai. Ceea ce a rezultat aducea mai degrabă a corset, 
un corset prost croit şi prost cusut. 

— Grozav a ieşit! îşi lăuda el capodopera. Nici în vis n-aş fi 
crezut că poate să-i vină atât de bine o îmbrăcăminte unui 
câine. 

Era fericit. Cuştile, capcanele, acum şi câinele, totul era 
pregătit. Rămânea doar să pornim la drum înspre locurile unde 
descoperise urmele. 

Mâine, imediat ce răsare soarele, plecăm. Hotărâsem, în 
privinţa Alicei, că nu poate rămâne în tabăra nr. II — era la prea 
mare altitudine — de aceea şerpaşii o vor transporta la spitalul 
din Kathmandu. Alesesem patru şerpaşi despre care eram siguri 
că-şi vor îndeplini conştiincios datoria. 

Când am văzut în faţa cortului targa pregătită, am simţit cum 
mi se strânge inima. Mi-am dat din nou seama, acum cu şi mai 
multă acuitate, cât de absurd, dar în acelaşi timp şi iresponsabil 
este să porneşti într-o aventură ca a noastră fără pregătiri 
anterioare conştiincioase şi bine făcute. Nu trebuie să mă mai 
gândesc la asta. Ce fericit este John care are un singur ţel: să-l 
prindă pe Yeti. Toate celelalte sunt pentru el secundare. ŞI 
totuşi nici el nu-i decât un om ca şi noi ceilalţi, cu greşelile şi 
slăbiciunile sale. Cu siguranţă că nici el n-ar vrea să-şi găsească 
sfârşitul undeva pe aici, în pustiul acesta himalaiez, care 
ascunde atâtea primejdii şi ne-a întâmpinat atât de neprietenos. 
Este mai rău decât noi? Sau are dreptate atunci când afirmă că 
pentru a cunoaşte tainele naturii face să aduci orice jertfă? Sunt 


prea sensibil. Nu trebuie să mă gândesc la cele întâmplate 
Alicei. Nu trebuie să mă gândesc că nu ne-am pregătit atât cât 
ar fi trebuit. Nu trebuie să mi-o repet mereu. Mi-aş slăbi propria 
rezistenţă şi atunci n-aş mai fi deloc folositor celorlalţi. 

Ştiam că Alice suferă, dar nu s-a plâns nici printr-un cuvânt de 
soarta sa. Acum două zile încă ne mai rugase să n-o trimitem la 
Kathmandu, azi însă tăcea, iar când a întrebat: „Cine merge cu 
mine?” am înţeles că îşi luase pentru totdeauna rămas bun de la 
aventura pe care noi ceilalţi aveam s-o continuăm. 

în noaptea dinaintea plecării Alicei n-am putut dormi multă 
vreme. M-am întors cu gândurile înapoi, la domeniul Ramsgate 
şi la lacul Lochgreen, la ridicolele începuturi ale aventurii 
noastre. Mi-am amintit pe urmă de Din-Nun, omul acela 
misterios care a plecat împreună cu noi de lângă avionul 
avariat, a traversat cu noi munţii şi ne-a părăsit la sfârşit, fără 
un cuvânt de explicaţie. De ce o fi dispărut atât de misterios 
Din-Nun? 

Alături de mine sta întins John. Îi auzeam respiraţia liniştită. 
Nu puteam adormi. 

— Dormi? l-am întrebat încet. 

— Nu. 

— De ce? 

— Îmi pare rău de Alice. A fost ideea mea, n-ar fi trebuit să 
vină cu noi. Locul femeii nu-i în Himalaia. 

— Crezi că locul nostru este? Cu o clipă în urmă îmi 
propusesem să nu mă mai gândesc la nimic altceva decât la 
încheierea cu succes a expediției. lar acum mi-a scăpat din gură 
o întrebare care, eram sigur, avea să-l supere pe John. L-am 
auzit răsucindu-se brusc în aşternut. 

— Ce vrei să spui? De ce n-ar fi locul nostru aici? De ce? 

— Nu ţi se pare că o expediţie ca a noastră ar trebui pregătită 
altfel? Nu mai puteam da îndărăt. 

— Tragi concluzii pripite din imprudenţa Alicei. Ţie ţi s-a 
întâmplat ceva rău? Cel ce şi-a atins un 

«cop oarecare a început într-un fel sau altul. Unii mai rău, cu 
cunoştinţe mai puţine ca noi şi cu posibilităţi mai reduse ca ale 
noastre au obţinut mai mult decât vrem noi să obţinem. Dacă ți- 
aş propune să traversezi oceanul pe o corabie ca cea a lui 
Columb, ai face-o? Cu siguranţă că nu. Pentru că ai noţiunea 


avionului cu reacţie sau a transatlanticului şi când începi să le 
compari pe acestea cu coaja de nucă a lui Columb, este de la 
sine înţeles că vei prefera în locul ei un avion sau un vapor 
sigur. 

— Nu e vorba de siguranţă sau de confort. Problema este, ce-l 
mână pe om să facă un anumit lucru şi dacă merită să rişte 
pentru lucrul acela viaţa sa şi a celorlalţi. 

— Şi ideea asta ţi-a venit la altitudinea de 17 000 de 
picioare”? Nu-ţi ajunge gândul că ai putea fi primul om din lume 
care a pus mâna pe o vietate pe care nimeni altcineva n-a reuşit 
s-o prindă? Nu te înţeleg. 

Am tăcut. 

— la ceva ca să adormi, mi-a spus după o clipă John. Şi dă-mi 
şi mie. 

L-am ascultat. Poate că are dreptate. Poate că de vină este 
altitudinea. De ce nu m-am gândit la asta mai înainte? Eram 
obosit, ştiam că sunt foarte obosit. Trebuie să mă stăpânesc. Nu 
trebuie să mă gândesc la Alice, la primejdiile care ne aşteaptă. 
Trebuie să fiu ca John. 

După o clipă i-am auzit respiraţia liniştită. Omul fericit 
adormise. 

Ne-am împărţit în două grupuri. Din primul făceau parte John 
Ashley, Mazra Singh şi 12 şerpaşi, din al doilea Martin Shepherd, 
Tryg, eu şi alţi 9 şerpaşi, plus câinele. Cel mai bine echipat 
dintre noi era 

John. De brâu îşi prinsese două capcane — un dispozitiv 
ingenios inventat de el — iar şerpaşii cărau cuştile şi celelalte 
capcane, corturile şi lucrurile pe care le consideram de strictă 
necesitate. Fiecare grup avea un aparat de emisie-receptie, 
pentru a putea comunica între noi. 

Grupul nostru avea misiunea să escaladeze versantul sudic al 
ghețarului Reipi până la înălţimea de 18 000 de picioare şi acolo 
să înjghebeze o tabără. Grupul lui John se îndrepta spre locul 
unde fuseseră descoperite urmele şi aproximativ la aceeaşi 
înălţime ca noi va ridica tabăra. Presupuneam că până seara ne 
vom atinge scopul, dacă nu se vor ivi piedici nescontate. 

Primul care s-a trezit a fost Tryg. Înainte de a răsări soarele 
ne-a sculat pe toţi: Treziţi-vă, treziţi-vă, vă aşteaptă Yeti! Alerga 


5 Picior, unitate de măsură anglosaxonă egală cu 0,3047 m. 


de la un cort la altul, trezea pe unul după altul, iar la sfârşit a 
rămas lângă Martin. 

Soarele se săltă deodată deasupra coastelor ascuţite ale 
Himalaiei, învăluind într-o lumină albastru azurie ghețarul. 

— Imi pare bine că m-aţi luat cu voi, ne spuse simplu şi firesc 
Tryg. Am să vă fiu de ajutor. O să vedeţi ce forţă am. 

Martin zâmbi. 

— Eşti cel mai bun şi cel mai de nădejde ajutor al meu. Rezişti 
la o ascensiune aşa de grea? 

— Eu? Băiatul se simţea aproape jignit. Rezist la orice. Pot să 
urc până la cer, arătă el bolta albastră de deasupra noastră. 
Vroia să ne convingă cu orice preţ că este rezistent şi că ne va fi 
util. 

îi priveam pe cei doi: lungul şi tăcutul operator Martin şi vioiul 
şi bucurosul băiat. Discutau între ei cu seriozitate, de parcă nu i- 
ar fi despărţit nici vârsta, nici educaţia. Martin poate că nu se 
apropiase de nimeni din expediţie atât cât de băiatul Tryg. 
Mâncau împreună, dormeau împreună şi Martin începuse să-l 
înveţe să scrie şi să citească. 

— E foarte, foarte greu, se plângea la început Tryg, ilar cu cât 
trecea timpul, cu atât era mai avid de cunoştinţe. „Cio-co-la-tă”, 
silabisea el inscripţia de pe un ambalaj de hârtie. „Ciocolată”, 
striga după aceea, „am citit singur!” Alerga de la unul la altul ca 
să se laude cât de bine ştie să citească. 

Unii şerpaşi erau la început geloşi pe Tryg, dar în cele din 
urmă le-a fost şi lor clar că băiatul acesta plin de viaţă a devenit 
unul din membrii expediției. 

John elaborase un plan precis de capturare a omului zăpezilor. 
Grupul său va urmări amprentele paşilor lui pe versantul vestic 
al ghețarului şi deoarece omul zăpezilor — cel puţin după 
părerea lui John 

— Nu putea dispare în altă parte decât pe versantul sudic, 
unde se afla grupul din care făceam şi eu parte, trebuia să ne 
întâlnim cu el. 

Vremea era bună, în ultimele zile nu mai ninsese 

— Zăpada ar fi acoperit urmele — iar vântul, ca prin minune, 
se domolise. După toate probabilitățile, urmele lăsate de Yeti şi 
observate de John în urmă cu patru zile ar fi trebuit să fie la fel 
de distincte. 


— Să mergem, auzirăm vocea nerăbdătoare a lui John. 

La tabăra nr. Il rămăseseră şerpaşii care nu mergeau cu noi. 
Patru dintre ei urmau s-o transporte pe Alice la Kathmandu şi 
unul din ei, după o zi petrecută în capitala Nepalului, urma să se 
întoarcă cu veşti privitoare la starea Alicei, după consultul 
medicului. Ceilalţi trebuiau să aştepte în tabără viitoarele 
noastre dispoziţii. 

— Dar mult vă mai moşcăiţi! Păcat de fiece minut pierdut. Să 
încercăm şi să-i dăm drumul. John părea din ce în ce mai 
nerăbdător. 

Era în elementul lui. Marea lui ocazie se apropia: „Omul 
zăpezilor prins la" Avea deja notat pe o foaie albă de hârtie 
acest titlu, pentru un reportaj încă nescris. 

— Pe foaia asta am să-l scriu, zicea, şi Timbu-Nu se va duce 
tot într-o fugă la Kathmandu să-l ducă. 

Timbu-Nu era cel mai rapid şerpaş al nostru, care învingea cu 
o uşurinţă de neînchipuit toate obstacolele. 

— Va fi cel mai celebru reportaj al meu. Doar dacă mi s-ar... 

— John tăcu. Dar în această situaţie ai să-l scrii tu. M-a privit 
aşteptând parcă încuviințarea mea. 

— Ai să-l scrii tu însuţi, sunt sigur, i-am spus, iar John îmi 
zâmbi recunoscător. 

— Plecarea! 

Am mers împreună până la poalele ghețarului de unde cele 
două grupuri s-au despărţit. 

— Mult noroc! ne-a urat John după ce ne depărtasem binişor. 
Nu uitaţi să-l aduceţi viu! 

Totul mergea bine, înaintam relativ repede, nu trecuseră nici 
două ore şi ajunseserăm la o trecătoare care nu era indicată de 
harta noastră şi pe care am botezat-o „Gâtul Cămilei”. Am 
hotărât să poposim aici. Sub picioarele noastre se căscau 
prăpăstii fără fund, cu pereţii drepţi, de partea cealaltă, spre 
nord, se întindea un platou lat şi necrezut de plan. Parcă nici nu 
ne-am fi aflat în Himalaia. Vremea continua să fie frumoasă, 
soarele strălucea făcând să sclipească nemărginirile de zăpadă 
albastru-verzui. 

Tryg nu se mai dezlipea de Martin. Îl urma pretutindeni şi 
învățase să filmeze şi să fotografieze. Fusese nemăsurat de 


fericit atunci când i se îngăduise să apese pentru prima oară pe 
declanşatorul aparatului de fotografiat. 

— Şi chiar o să iasă ceva? se îndoia el. Poate că tun stricat 
poza. Faţa lui veselă căpătase o expresie de seriozitate. 

— Va ieşi, îl asigurase Martin. In fotografie se vor valea toţi 
munţii pe care-i ai acum în faţa ochilor. 

Martin începuse tocmai să-i explice lui Tryg de ce şi băiatul 
asculta cu atenţie, când deodată strigă: 

— Acolo, acolo! Arăta cu mâna câmpia pe care apăruseră 
două siluete. 

— Yeti! strigă şi unul din şerpaşi, iar ceilalţi parcă se speriară. 
Şerpaşii cred că cel care-l vede pe omul zăpezilor va trebui să 
moară curând. Unii chiar nici nu priviră în direcţia arătată de 
băiat doar pentru a nu-l vedea pe Yeti. 

— Nu-i Yeti, sunt oameni, râse Tryg. 

Am îndreptat binoclul spre cele două siluete mişcătoare de la 
orizont. Erau în adevăr oameni. De unde or fi apărut în 
pustietăţile astea? Nici vara păstorii de iaci nu-şi mânau turmele 
încoace, iar despre existenţa unei alte expediţii în împrejurimile 
ghețarului Reipi nu eram informat. În urmă cu trei ani trecuse pe 
aici nefericita expediţie japoneză din care se întorseseră, după 
suferinţe groaznice, doar doi membri. Fixam cu privirea cele 
două siluete mişcătoare. Poate or fi tibetani, aceştia încearcă 
uneori să ajungă în Nepal traversând munţii, m-am gândit. 

— Ar trebui să luăm legătura cu John, a propus Martin. 

— Alo, alo! Selvyn îl cheamă pe John. Selvyn îl cheamă pe 
John, am încercat eu să iau legătura. Nimic. Niciun răspuns. 
Selvyn îl cheamă pe John. Selvyn îl cheamă pe John, am repetat 
apelul de câteva ori. 

Deodată am auzit foarte slab: 

— A dracului maşinărie, pesemne nu funcţionează. Din asta 
mi-am dat seama că legătura s-a făcut. 

— John, în faţa noastră au apărut două siluete, i-am relatat 
întocmai ce vedeam. 

— Cum? Două siluete? De unde până unde? Nu cumva-i Yeti 
cu puiul lui? Intrebă John. Era aproape bucuros că nu e omul 
zăpezilor, dorea doar atât de mult să-l prindă primul! 

— Nu puteţi să-i capturați pe cei doi? 

— Păi ce, omul capturează oameni care nu i-au făcut nimic? 


— A, da, am uitat că nu v-au făcut nimic. Încercaţi să ajungeţi 
cumva la ei, ne spuse John. Apoi continuă: Ascultă Selvyn, ştii că 
încă n-am pierdut urma? Păcat că n-am putut s-o urmărim 
imediat, când era proaspătă. N-o să ne oprim totuşi cât timp va 
fi suficient de vizibilă. 

Fericitul john. Omul ce păşeşte mereu pe urmele lui Yeti, ale 
visului său măreț de a pune mâna pe omul zăpezilor. 

Martin şi Tryg începură să facă semne cu braţele, băiatul 
striga ceva, de neînțeles pentru noi ceilalţi. Până la urmă şi 
şerpaşii începură să-i strige pe cei doi oameni care până acum 
nu ne zăriseră. 

în cele din urmă, călătorii s-au oprit, au privit fără surprindere 
în direcţia noastră, s-au sfătuit un timp între ei şi până la urmă, 
înţeleşi parcă, ne-au făcut cu mâna în acelaşi moment şi şi-au 
continuat drumul pe câmpia albă situată la 18 000 de picioare în 
masivul Himalaia. 

— Sunt negustori tibetani, îmi confirmă un şerpaş bănuiala. 
Vin în fiecare an la noi după afaceri. 

— Şi ce cumpără? 

— De toate, dar mai ales iaci. 

— Mă duc până la ei şi-i întreb dacă nu l-au văzut pe omul 
zăpezilor, spuse Tryg. Copilul era mânat de hotărârea de a ne 
dovedi ce este în stare. Niciunul dintre noi n-am luat vorbele lui 
în serios. 

între platou şi „Gâtul Cămilei” se afla o depresiune nu prea 
adâncă şi urcuşul de la ea până la platoul de deasupra nu era 
cine ştie ce anevoios. Exclus însă să-i permit băiatului să urce 
singur pe platou. Chiar şi un bun alpinist ar fi ajuns de cealaltă 
parte a depresiunii cam după o oră. Şi apoi, nu era sigur că, 
plecând în căutarea negustorilor, i-ar găsi. 

— Nu pleci nicăieri, am decis eu. Dacă oamenii aceia ar fi vrut 
să ne vorbească, ar fi încercat să se apropie de noi. 

Băiatul mă privi dezamăgit. 

— Nu m-aş fi dus singur. L-aş fi luat pe Ham cu mine. 

Tryg arătă cu mâna spre câine. Acesta stătea culcat la 
picioarele băiatului şi, parcă înțelegând că-i vorba despre el, 
înălţă capul, pe urmă se ridică în picioare şi dădu din coadă. 


— Nu se poate, Tryg, îi spuse şi Martin. Nu trebuie să ne 
despărţim şi dacă urmează să ne întâlnim la data convenită cu 
ceilalţi, nu avem voie să pierdem timpul în zadar. 

Băiatul nu mai zise nimic, mângâie câinele, dar nu încetă să 
privească în urma celor două siluete ce abia se mai zăreau pe 
întinderea albă. 

Am luat din nou legătura prin radio cu John. 

— Cei doi s-au îndepărtat, probabil n-au vrut să dea ochii cu 
noi. 

John îmi răspunse convins: 

— Lasă-i în pace. Pe urmă se interesă cam peste câtă vreme 
pornim. 

— Cel mai târziu peste o jumătate de oră. 

— Noi plecăm. Urmele sunt mereu la fel de vizibile. Singh 
afirmă că este vorba de un mascul. Am avut un noroc teribil. Am 
găsit excrementele lui 

Yeti. Am ajuns într-un loc unde Yeti trebuie că a făcut un 
popas mai lung, poate a rămas chiar peste noapte şi, după cum 
indică urmele, s-a întors iar aici. Am întins plase, am pus 
capcane şi ceva mai încolo am aşezat cuşca — aceea mare în 
care m-am prins singur. L-am auzit râzând. Plecăm peste o clipă. 

Nu trecuseră nici douăzeci de minute de la ultima noastră 
convorbire radio când am auzit iar glasul emoţionat al lui John. 

— Selvyn, Selvyn, am găsit urme proaspete. Yeti a trecut pe 
aici în urmă cu 3-4 ore. 

Asta da veste! Emoţia lui John mi se transmise şi mie. 

— Tryg, Tryg, am strigat pentru a-i împărtăşi şi băiatului 
noutatea şi pentru a-l consola de pe urma decepţiei provocate 
de faptul că nu i-am dat voie să plece după cei doi trecători 
zăriţi, puţin mai devreme, pe platou. Martin, care se odihnea cu 
ochii închişi, se ridică în picioare, se întinse cât era de lung şi 
apoi căută cu privirea prin jur. 

Băiatul nu răspunse la chemare. 

— Unde-i Tryg? l-am întrebat pe şerpaşul care se odihnea 
alături de mine. 

Ridică din umeri. Nu-l văzuse. 

— Nu l-ai văzut pe Tryg? l-am întrebat şi pe Martin. Nimeni nu 
ştia însă unde-i băiatul. 


Am întrebat pe fiecare om din grupul nostru în parte, dar 
nimeni nu-l mai văzuse din clipa în care îi interzisesem să se ia 
după cei doi călători tibetani. 

— Câinele unde-i? 

Tăcere. De parcă Tryg împreună cu câinele ar fi fost înghiţiţi 
de pământ. 

— Tryg! Tryg! 

Ecoul trimise îndărăt numele băiatului într-o formă de 
nerecunoscut. 

— Tryg! 

Tryg! Întorceau chemarea culmile muntoase din fața noastră. 

Am îndreptat binoclul spre direcția în care dispăruseră 
negustorii tibetani. În faţa mea se întindea câmpia albă, 
strălucitoare, tăcută şi calmă, dezolant de pustie. M-a cuprins 
frica. Peste câteva minute trebuia să plecăm. John îl urmăreşte 
pe Yeti, iar noi l-am pierdut pe Tryg. Nu puteam să-mi explic 
cum s-a făcut de nu a observat niciunul din noi plecarea 
băiatului. 

L-am văzut atunci pe Martin, pentru prima oară, neliniştit. Nu 
vorbea, se uita doar cu o privire concentrată în toate direcţiile. 

— Nu poate fi departe. A lăsat, desigur, urme pe zăpadă, mă 
duc să-l caut, mi-a spus el. 

— la cu tine un şerpaş, i-am propus. Şi, te rog, întoarce-te cât 
mai repede. Dacă nu plecăm curând, va trebui să înnoptăm aici. 

Martin plecă însoţit de un şerpaş mărunţel, căruia, din cauza 
numelui său imposibil de pronunţat, îi ziceam Lăptic. Avea doar 
20 de ani, dar în 1958 luase parte la expediţia germană ce 
urcase până la altitudinea de 28 000 de picioare. Lăptic se 
pricepea de minune să-şi depene peripeţiile. Doar el ştia însă ce 
era adevărat şi ce născocise atunci pe loc, din cele povestite. 

Ceasul brățară indica ora 15 şi 3 minute când i-am văzut pe 
Martin şi pe însoţitorul său descoperind în zăpadă, pe versantul 
de sud-est, urmele lui Tryg şi ale câinelui. Martin, înarmat doar 
cu aparatul foto, se lansă, împreună cu şerpaşul, în căutarea 
băiatului şi a câinelui, luându-se după urmele lor proaspete. 

Eram supărat pe Tryg. Îi interzisesem doar să plece şi nu mă 
ascultase. Am să-l trimit, împreună cu un şerpaş, la tabăra Il. A 
întârziat tot grupul şi acum ne mai produce şi îngrijorare. Am să- 
| trimit neapărat, pe el şi pe câine, în tabără. 


Ora 15 şi 32 minute. Operatorul nu se întorsese, iar cât despre 
Tryg nici vorbă. 

— John îl cheamă pe Selvyn, John îl cheamă pe Selvyn, se auzi 
deodată în radioreceptor. 

Ce-o fi vrând John? Să-i spun că nici n-am pornit din loc şi că 
nu ştiu nimic de soarta lui Tryg, iar acum şi a lui Martin? 

— John îl cheamă pe Selvyn. Unde eşti? Dormi sau ce faci? 
Vocea lui John suna nerăbdătoare. Mă auzi? Auzi? lar am dat 
peste un loc de popas al lui Yeti. Avem un săculeţ plin cu 
excremente proaspete, splendide. Yeti nu poate avea un avans 
mai mare de două ore faţă de noi. Peste cât timp ne putem 
întâlni? Grăbiţi-vă, faceţi tot ce sunteţi în stare, pentru a-l 
ajunge cât mai curând pe Yeti. La ce înălţime vă aflaţi? 

John făcu o scurtă pauză. Ce să-i răspund? Să-i stric bucuria? 
Bucuria vânătorului care se apropie de pradă? Să-i spun că ne 
aflăm tot la primul loc de popas şi că aşteptăm neputincioşi să- 
şi facă apariţia Tryg, operatorul, şerpaşul şi câinele? Că n-am 
înaintat nici măcar un pas? Şi că-i puţină speranţă să ne mai 
întâlnim cu cealaltă jumătate a expediției? 

— Selvyn, nu mă auzi? lar nu merge. Afurisit aparat, când 
trebuie să funcţioneze... Blestemă radioemiţătorul, blestemă 
toate rubedeniile acestuia din familia radioului şi începu iar: 

— John îl cheamă pe Selvyn! 

— Venim, i-am răspuns cu glas scăzut. 

— În sfârşit, răsuflă uşurat John. La ce înălţime vă aflaţi? 

— Venim, am repetat. 

— Coordonatele, auzi? Dă-mi poziţia! Unde sunteţi? Ne vedem 
până deseară? 

— Da, precis, i-am răspuns. 

L-am auzit pe John spunând cuiva că nu se poate înţelege cu 
mine, că îi răspund de parcă tocmai aş fi căzut de pe Everest: 
„Ce s-o fi petrecând cu el? Il întreb de poziţie şi el bâiguie ceva.” 

— Selvyn, ce-i cu voi? E totul în ordine? Insistă John. 

Atunci m-ara decis. 

— John, s-a rătăcit Tryg. lar acum nu se întoarce nici Martin 
care s-a dus să-l caute. 

în receptor fu o clipă de linişte, căreia îi urmară nişte blesteme 
groaznice şi o avalanşă de întrebări. 


— Cine i-a permis lui Tryg să se îndepărteze? Am spus eu 
mereu că nu trebuia să-l luăm cu noi. Martin, Martin ne mai 
lipsea. Halal expediţie! N-aţi vrea să vă despărțiți în linişte şi să 
vă întoarceţi la Londra? Aţi putea aştepta acolo să-l vedeţi pe 
omul zăpezilor în grădina zoologică! 

John se înfuriase de-a binelea. 

— Am să fac totul pentru a ne putea întâlni, azi chiar, cu voi. 
Nu vă pierdeţi vremea din cauza noastră. Noi suntem odihniţi, 
vom înainta mai repede... m-am străduit eu să potolesc mânia 
lui John. 

— Băiat afurisit! N-ai putea lăsa câţiva şerpaşi pe loc şi tu 
împreună cu restul să porneşti? Mă întrebă John, după ce-i trecu 
primul val de furie. Martin să vină după tine când se va întoarce. 

Am reflectat un moment. Dar dacă Martin nu se va întoarce? 
Până la urmă m-am decis: îi las un mesaj, iar eu cu doi şerpaşi 
pornim. Poate că, în adevăr, prilejul de a-l prinde pe Yeti este la 
fel de mare pe cât îl descrie John. 

— Peste zece minute plec împreună cu doi şerpaşi, i-am spus. 

— Bine, a răspuns John mulţumit şi a încheiat convorbirea. 

înainte de ora 16, când am părăsit locul popasului nostru 
neplanificat, timpul a început dintr-o dată să se schimbe. 
Deasupra crestelor munţilor au apărut perdele albe de ceaţă, 
cerul se acoperi de nori întunecaţi. Incepu să sufle un vânt iute, 
a cărui intensitate creştea pe fiecare clipă. 

De Tryg şi Martin nici urmă. 

17. FILE DE JURNAL 

Nu există nici cea mai mică speranță de a ne mai întâlni 
vreodată cu Tryg sau cu Martin. Au trecut cinci zile ți nici urmă 
de ei. Furtuna de zăpadă care a bântuit în ziua plecării lor a fost 
cea mai cumplită furtună trăită vreodată de mine. In decurs de 
numai câteva secunde s-a iscat un vânt puternic care s-a 
transformat, cât ai clipi din ochi, în viscol. A început să ningă ti 
peste câteva minute nu mai vedeai la un pas în fața ta. 

E un fragment din jurnalul meu, datat 28 martie 1960. L-am 
scris abia după cinci zile de chinuri şi groază, trăite alături de cei 
doi şerpaşi, micul Lu şi agerul Cian, în efortul nostru zadarnic de 
a ne uni cu grupul lui John. 

Nu trecuseră nici două ore şi am constatat că nu ne mai 
putem continua drumul. Viscolul era atât de puternic că a 


trebuit să ne culcăm la pământ, deoarece exista pericolul să ne 
măture în vreuna din numeroasele prăpăstii din jur. Orbiţi de 
năvala fulgilor de zăpadă, nu vedeam la un pas înaintea 
noastră. Am pierdut speranţa că voi mai vedea vreodată altceva 
decât această blestemată împărăție a munţilor Himalaiei, acest 
regat al veşnicelor, neprevăzutelor şi viclenelor primejdii. Alice, 
Martin, Tryg... şi acum noi... Sfârşitul unei aventuri periculoase 
şi absurde. 

în faţa privirii mele interioare se deschise din nou poarta 
spitalului parizian Sainte Mărie de Notre Espoire, îmi apărură 
castanii cu miile lor de flori trandafirii din faţa ferestrelor albe, 
dincolo de care oamenii caută cu atâta ardoare nădejdi noi. 
Nădejdea că li se va reda sănătatea, că vor trăi. Trebuia să fi 
rămas unul dintre aceia care contribuie ca flăcăruia albastră a 
speranţei să nu se stingă şi când colo zac aici în zăpadă, biciuit 
de un vânt îngheţat, la 18 000 de picioare, neputincios, la mii şi 
mii de mile distanţă de albele ferestre ale spitalului Sainte Mărie 
de Notre Espoire, unul din membrii expediției pornite în 
căutarea omului zăpezilor. 

Alături de mine era culcat Lu — mărunţelul. Striga ceva, dar, 
cu toată apropierea, nu înţelegeam ce spune. Viforul îi frângea 
glasul, i-l spulbera şi-l lua cu el. Ridică mina şi arătă un pinten al 
ghețarului ieşit în afară, vizibil în scurtul răgaz dintre două rafale 
de zăpadă. 

Lu propunea să ne adăpostim sub el. 

Cu eforturi supraomeneşti am încercat să ne târâm până la 
această ultimă speranţă de salvare. Au fost nişte momente 
groaznice. În cele din urmă, obosiţi de moarte, ne-am văzut sub 
streaşină de gheaţă. Eram — cel puţin deocamdată — salvaţi. 

M-am odihnit o clipă şi pe urmă am încercat să iau legătura cu 
grupul lui John: „Selvyn îl caută pe John, Selvyn îl cheamă pe 
John”. Nu primii niciun răspuns. În aparat se auzi doar un foşnet 
scârţâitor. Am mai încercat de câteva ori, dar aparatul a rămas 
mut. 

Trebuie să citez iar din jurnalul meu: 

29 martie. Am petrecut o noapte parcă fără de sfârşit. Furtuna 
de zăpadă se năpusteşte asupra noastră cu o viteză incredibilă. 
Suntem izolați de lume, peste măsură de _ istoviţi, dar în 


siguranță. Streaşină de gheaţă şi văgăuna de stâncă în funaul 
căreia ne-am aciuit sunt adăpostul nostru provizoriu. 

30 martie. Nu am reuşit să iau legătura cu John. Viscolul a 
contenit, vremea s-a liniştit. Ne-am îndreptat spre nord-est, 
după părerea mea, cel mai uşor traseu. Şerpaşii mă sfătuiesc să 
nu înaintez prea repede. In ghețar sunt crăpături largi pe care 
trebuie să le evităm, uneori chiar printr-un ocol foarte mare. 
Continui să nu am legătura cu John. De Tryg şi de Shepherd nici 
urmă. Ar trebui să ne aflăm la numai câteva sute de yarzi 
depărtare de locul unde urma să ne întâlnim cu grupul lui John. 
Nicăieri nici urmă de ființă vie. Cum va lua oare sfârşit această 
— în mod categoric nefericită — expediţie a noastră pe urmele 
lui Yeti? 

31 martie. Abia azi am ajuns la locul unde trebuia să ne 
întâlnim cu John. Intr-o cutie de aluminiu fixată de un colț de 
stâncă am găsit următorul mesaj: „Ne îndreptăm în direcţia 
nord-nord-est. Urma lui Yeti pierdută, apoi regăsită cam la 200 
de yarzi depărtare de aici, în direcţia nord-nord-est. În locurile 
unde credem că Yeti se va întoarce, am aşezat trei cuşti şi şapte 
capcane” (Aici John făcuse o schiță a punctelor în care grupul 
său aşezase cuştile şi capcanele.) „Sper că v-a reținut doar 
vremea proastă şi că altfel totul este O.K. Singh afirmă că ieri a 
zărit pe versantul de sud-est două siluete — este convins că-i 
vorba de oameni! Mă îndoiesc, ce să fi căutat pe acolo oameni? 
Mai curând cred că era omul zăpezilor. Te-am chemat în zadar. 
Când am să mă întorc la Londra am să le spun eu fabricanţilor 
de aparate de emisie portabile, mult lăudate, ce cred despre ei 
şi despre produsele lor, iar ce le voi spune va fi foarte 
nepoliticos. Intreb, probabil, degeaba, dacă s-au întors Tryg şi 
Martin. Un şerpaş tocmai mă anunţă că a văzut ceva ciudat 
mişcându-se în direcţia nord-nord-est. Este Yeti, Selvyn, un Yeti 
în carne şi oase!” 

Aceasta era încheierea mesajului lui John. Mesajul unui om 
fericit, primul care va reuşi, precis, să pună mâna pe omul 
Zăpezilor. Alice, Martin, Tryg, primele jertfe ale goanei după Yeti. 
Am citit din nou rândurile scrise de John. Clipa solemnă se 
apropie. Va fi oare o clipă mare? Nu trebuie să fiu pesimist. 

Aici iau sfârşit lapidarele mele însemnări. Ceea ce a urmat 
după evenimentele înfăţişate în ele, trebuie să descriu mai pe 


larg. S-a întâmplat ceva de necrezut. Ceva ce a întrecut cu mult 
fantezia mea, iar de n-aş fi fost martorul tuturor acestor 
întâmplări, nu cred c-aş fi dat crezare spuselor altui amator de a 
mi le povesti. 

Aşa cum se întâmplă, de obicei, în Himalaia, vremea s-a 
schimbat brusc, ca la semnul unei baghete magice. Pe cer s-a 
ivit soarele şi nimic nu mai amintea de viscolul ce bântuise. Am 
urcat împreună cu cei doi şerpaşi pe traseul indicat de John în 
mesajul închis în cutia de aluminiu. Tocmai ocolisem una din 
fisurile largi ale ghețarului — ocolul fusese considerabil — când 
am auzit glasuri omeneşti. Erau clare, puteai aproape să distingi 
cuvintele. Ne-am oprit şi am ascultat. În răstimpuri vocile 
încetau să mai vorbească, pe urmă însă ajungeau iar până la 
noi, minate parcă de ecou. Şerpaşii zâmbeau, nu pricepeam din 
care motiv. Eram încordat, plin de curiozitate şi, totuşi trebuie 
să recunosc, şi de nelinişte. 

— Acolo, jos, în jos, sahib! strigă Lu şi arătă sub peretele 
abrupt din faţă. 

— Cine-i acolo? am întrebat. 

Lu zâmbi şi apoi răspunse: 

— Sahib John. 

Era doar clar, nu putea fi nimeni altul decât John. Mi-a părut 
rău că am întrebat atât de prosteşte. Prin urmare am ajuns 
grupul lui John care făcuse popas aici. După presupunerile mele 
era mai devreme decât mă aşteptam. S-ar fi putut însă ca John 
să fi întârziat ceva mai mult pe drum şi de aceea ne-am apropiat 
de ei mai repede decât presupusesem. 

Am vrut să ocolim panta abruptă şi să coborâm acolo de unde 
veneau glasurile. Lu mergea primul, după el eu şi la urmă Cian. 
Vocile se auzeau din ce în ce mai clar, dar nu puteam încă să-mi 
dau seama cui aparţin. 

Ultimul obstacol: vom fi nevoiţi să ne căţărăm iar câteva zeci 
de yarzi, deoarece în faţa noastră se căscase din nou gura 
adâncă, de netrecut, a unei crevase. 

Continuam să fiu încordat. Cum ne va primi John? Nu-mi va 
reproşa că i-am permis lui Tryg să părăsească tabăra? Alice, 
Tryg, Martin. Trei jertfe ale expediției de capturare a omului 
zăpezilor. 


Vocile deveniră şi mai clare. Am auzit pe cineva râzând. Astfel 
râd doar şerpaşii. Un nou hohot de râs şi între ele o voce înaltă, 
subţiratică. 

— Cine o fi? Ne-au mai rămas doar câţiva yarzi până să 
ajungem la piscul abrupt de stâncă de unde aveam panorama 
întregului grup. 

18. SCRISOAREA ELVEŢIANULUI MORT 

— Te rog, povesteşte mai coerent cum s-au petrecut, pe rând, 
faptele, l-am rugat pe Martin. lar tu, Tryg, taci măcar o clipă. 

Băiatul nu mai putea fi stăpânit. Mă prindea de amândouă 
mâinile, râdea, voia să spună singur totul, iar la sfârşit izbucni în 
plâns. 

— Spun eu totul, de la început, vă rog, vă rog mult, implora el. 

l-am aruncat o privire severă. De fapt mă străduiam s-o fac să 
pară cât mai severă, fiindcă în realitate nu-mi puteam ascunde 
bucuria, imensa bucurie, că ne-am întâlnit din nou cu Martin 
Shepherd, Tryg şi Ham. Toţi erau sănătoşi şi fericiţi peste 
măsură de revederea noastră. 

Nu-mi venise a crede ochilor atunci când, din vârful stâncii, i- 
am văzut jos, la picioarele noastre, pe Tryg, pe operator, pe 
Ham şi pe şerpaşi. Eram convins că băiatul, după plecarea sa 
nechibzuită, şi-a găsit sfârşitul undeva, în timpul furtunii de 
zăpadă şi că aceeaşi soartă l-a lovit şi pe Martin, plecat în 
căutarea lui. Prin ce minune reuşiseră să se salveze? 

Martin tăcea ca de obicei, zâmbind numai. 

— N-a fost o minune, Selvyn, rosti el simplu. Să-ţi povestească 
Tryg ce s-a întâmplat. 

— Vreau să spun eu, vă rog, lăsaţi-mă să vorbesc. Nimeni nu 
vrea să mă asculte, spuse dintr-o suflare băiatul. 

— De ce ai plecat fără voia mea? Ar trebui, fără multe 
fasoane, să te trimit la tabăra din vale. Mă căznisem să imprim 
glasului meu o notă cât mai severă. 

Faţa veselă a băiatului se întrista. 

— Să mă trimiţi jos? repetă ca un ecou. Asta pentru că am 
găsit mesajul? Lacrimi începuseră să alunece pe obrajii 
băiatului. 

— Ce mesaj? ` 

— Din partea expediției elvețiene. Işi şterse cu mâna mică 
obrajii. 


Nu pricepeam. Ne-am uitat de la unul la altul. 

De la Tryg la Martin, de la Martin la băiat. Operatorul tăcea, 
dar nu încetase să zâmbească. 

— Îmi spune, în sfârşit, cineva ce s-a întâmplat? am întrebat 
nerăbdător. 

— Eu, dar vrei să mă trimiţi jos şi nici nu ştii... Băiatul mă privi 
mustrător. 

— Atunci vorbeşte, am zis, şi Tryg trebuie că a simţit că în 
glasul meu nu mai este nici urmă din severitatea cu care m-am 
pregătit să-l întâmpin. 

— N-am vrut să plec fără voie — băiatul mă privi încercând să- 
şi dea seama dacă-l cred — zău că n-am vrut. Când m-am uitat 
atunci la cei doi oameni — îţi aminteşti cum s-au oprit, ne-au 
făcut semn cu mâna şi apoi au plecat — am văzut pe coasta 
muntoasă din faţă ceva ce aducea cu un băț înfipt în zăpadă. Nu 
era departe, nu ştiam ce poate fi şi am crezut că nu mi-ai da 
voie să mă duc singur acolo, iar cu toţii n-aţi fi mers pentru că 
vă grăbeaţi. Am vrut să dovedesc de ce sunt în stare. M-am 
hotărât să merg să văd ce este şi să mă întorc imediat. 

A făcut o scurtă pauză şi m-a privit. 

— Spune mai departe, l-am invitat scurt. 

— Nu era departe, zău că nu era departe, ne-a asigurat el. Am 
crezut că am să vă ajung din urmă şi că sahib nu va fi supărat. 
Doar ştii ce fel sunt... 

Am zâmbit. 

— Sahib nu mai e supărat, zise mulţumit băiatul. Ham a venit 
după mine, dar nu i-am spus eu să vină. Când m-am apropiat de 
locul unde se afla băţul înfipt în zăpadă am văzut că-i un cort, 
de fapt ce mai rămăsese dintr-un cort. Acolo am găsit asta. 
Băiatul îmi arătă o cutie metalică pe care o scosese din rucsac. 
A deschis-o şi mi-a întins-o. 

— Uite ce-i acolo! 

în cutie se afla o foaie de hârtie scrisă. Era umezită, dar scrisă 
citet. 

„Mă îndoiesc că aceste rânduri vor ajunge vreodată în mâna 
unui om”, am citit eu. „Nu cred şi totuşi trebuie să povestesc 
cuiva, chiar dacă acesta sunt eu, ce s-a întâmplat. Johann Salzer 
este mort, a murit acum două zile din cauza epuizării. Și Carl 
Tschudi a murit, a căzut, nu departe de aici, de pe peretele 


drept al muntelui Hulukumbu. Din toată expediţia elvețiană 
pornită din Kathmandu în ziua de 13 februarie 1938, doar eu 
mai sunt în viaţă. Cel de al patrulea membru al grupului nostru 
s-a întors acasă după 17 zile, fără să-şi motiveze plecarea. A 
plecat pur şi simplu. N-am să descriu întâmplările prin care am 
trecut. Sunt descrise în jurnalul lui Tschudi. Dacă cineva va aa 
peste această însemnare, va găsi precis şi jurnalul. 

De ce mai scriu, prin urmare, aceste rânduri? Am ambele 
picioare fracturate, ştiu că nu mai pot fi salvat. N-aş vrea să mor 
însă fără a spune că l-am văzut pe omul zăpezilor şi că l-am 
fotografiat din imediata apropiere. Am auzit răsuflarea lui Yeti, 
atât eram de aproape de el. vântul sufla din fată, Yeti nici nu m- 
a văzut, nici nu m-a simţit. Stătea pe locul a cărui poziție aş dori 
s-o indic cât mai precis, deoarece în acest loc Yeti se întoarce în 
fiecare dimineaţă. Dacă forțele nu mă vor lăsa, am să încerc să 
fac o schiță. Se află la sud-est de cortul meu. 

În. Timpul popasului nostru acolo omul zăpezilor a venit de 
trei ori. Când m-am apropiat de acel loc, în lipsa lui, am văzut 
resturi de şoareci aduşi aici de omul zăpezilor. În a doua noapte, 
din ascunzătoarea mea am văzut ieşind din acel loc de sub 
stâncă doi, probabil o pereche. In a treia zi s-a întors doar 
masculul singur. Am reuşit de două ori să-l fotografiez din 
apropiere. Ar fi fost o nebunie din partea mea să încerc să-l 
prind. Nu eram nici înarmat, nici pregătit în vreun fel, pentru a 
putea încerca. Singura mea arma, era aparatul de fotografiat. 
După trei zile de aşteptare la locul unde Yeti are obiceiul să se 
întoarcă cu regularitate, m-am hotărât să mă întorc şi eu la cort 
şi după aceea să cobor până la tabăra din „Valea 
rododendronilor” pentru a comunica cele aflate. La câțiva metri 
de cort, o furtună groaznică m-a prăvălit la pământ şi m-a 
aruncat într-o crevasă. Cu eforturi supraomeneşti am reuşit să 
ies din ea şi în chinuri groaznice să mă târăsc până la cort. Ştiu 
că am ambele picioare fracturate şi că jur împrejur nu-i țipenie 
de om. Doar cadavrul lui Tschudi zace la câţiva zeci de paşi 
depărtare de mine. Am dureri groaznice...” 

Aici lua sfârşit scrisoarea elveţianului necunoscut. 

— N-ai găsit lângă scrisoare şi o schiţă? l-am întrebat pe Tryg. 

Băiatul clătină din cap. 

— Nici aparatul fotografic? 


— Nimic altceva, răspunse băiatul. 

Eram dezolat. 

— De ce nu m-ai chemat? 

— Am strigat, câinele a lătrat, dar n-aţi răspuns şi pe urmă s-a 
stârnit viscolul, iar eu cu Ham m-am ascuns într-o peşteră. Era 
mare şi în ea se afla o ladă. 

— O ladă? Nu-mi puteam crede urechilor de uimire. 

— O ladă cu conserve. Multe conserve. Băiatul îşi întinse 
braţele pentru a-mi arăta cât de mare era lada. Şi tot acolo mai 
era sahib Martin, adăugă Tryg şi râse. 

— Martin în peşteră? Ce tot spui aici? 

Operatorul îşi scoase luleaua din gură şi spuse simplu: 

— M-am adăpostit de furtună. 

— Cum îţi explici că nu s-a găsit aparatul de fotografiat? l-am 
întrebat pe Martin. Cadavrul elveţianului l-aţi găsit? 

Operatorul clătină din cap. 

— Eu n-am ajuns lângă cort. Elveţianul şi aparatul lui de filmat 
sunt, în mod cert, sub troiene. După ce a încetat furtuna de 
zăpadă am căutat — eu şi băiatul — să vă ajungem cât mai 
repede din urmă. Poate că cel mai bine ar fi să ne întâlnim cu 
John şi împreună să ne întoarcem la cortul elveţianului. 

— Deocamdată legătura cu John este întreruptă. Ne-a lăsat 
câteva rânduri. l-am povestit lui Martin cum am găsit biletul lui 
John în care ne indica locul viitoarei noastre întâlniri. 

A citit biletul, a reflectat câteva clipe şi pe urmă a spus: 

— Nu pot fi departe. Dacă vor rămâne peste noapte la locul 
despre care pomeneşte John, mâine am putea ajunge. Ar trebui 
însă să plecăm cât se poate de repede. 

Vremea era splendidă, soarele îşi oglindea chipul strălucitor în 
oglinda cu reflexe albăstrii a zăpezii, participând parcă şi el la 
bucuria reîntâlnirii noastre. Tryg nu se mai mişca acum de lângă 
mine. 

— Sahib nu mai este supărat? m-a întrebat dintr-o dată. Nu 
mai e supărat? Şi-a repetat întrebarea. Am observat cu ce 
nerăbdare aştepta răspunsul. 

l-am prins sub braţ capul ciufulit şi Tryg a înţeles astfel că l- 
am iertat de mult. 

— Unde aţi hoinărit până acum? Aparatele nu funcţionează, 
oamenii la fel, halal expediţie! Eroii Himalaiei! Băiatul o 


porneşte la plimbare după cum îl îndeamnă inima, câinele îl 
urmează. Tu te plimbi pe munţi ca printr-un parc. Vă daţi măcar 
seama că faceţi parte din expediţia plecată spre a-l captura pe 
omul zăpezilor? 

Cu cuvintele acestea ne-a întâmpinat John a doua zi, înainte 
de ora şase dimineaţa, când ne-am întâlnit cu cealaltă jumătate 
a expediției. Mai revărsă câtva timp un torent de mustrări pe 
care le-am ascultat în tăcere. Martin zâmbea, doar băiatul, 
temător, se ţinea strâns de mine. Când i-am arătat însă cutia cu 
scrisoarea elveţianului mort, şi-a uitat supărarea şi tot ce 
spusese până atunci. 

îl ridică pe Tryg în sus şi strigă: 

— Bravo, puştiule, de fapt bine ai făcut că i-ai lăsat şi ai 
plecat. Ei dormeau şi nu mai vedeau nimic din ce-i în jurul lor. 
„Reuşita expediției asigurată de un copil!” Grozav titlu de 
reportaj! 

John citi de câteva ori la rând scrisoarea. 

— Trebuie să ajungem la cortul elveţianului. Chiar dacă n-a 
reuşit să mai facă o schiţă a împrejurimilor în care l-a văzut pe 
Yeti, tot o să le găsim noi. Locul unde Yeti revine mereu trebuie 
să fie — John se uită în scrisoarea elveţianului — nu departe de 
cort, în direcţia sud-est, undeva în preajma vreunei prăpăstii, în 
care a căzut elveţianul. Vom găsi locul. 

John era din nou plin de optimism. Cel mai fericit om din lume. 
Deodată se opri: 

— Ne-a rămas o singură cuşcă, şi încă cea mai slabă. Toate 
celelalte capcane şi cuşti le-am presărat în drumul nostru. Va 
trebui să le controlăm şi pe astea, dar numai dacă n-am reuşi 
să-l prindem pe Yeti în preajma cortului elveţianului. 

Pe Urmă ne povesti întâmplările prin care trecuse grupul său. 
Merseseră multă vreme pe urmele lui Yeti, clar distincte în 
zăpada cu luciri albăstrui de cristal. De câteva ori găsiseră locuri 
în care Yeti poposise mai îndelung. Cu două zile înainte de 
întâlnirea noastră, urmele dispăruseră subit. Omul zăpezilor 
parcă ar fi intrat în pământ. John nu-şi putea explica dispariţia 
bruscă a lui Yeti. Doar dacă n-o fi păşit sărind peste câţiva 
bolovani neacoperiţi de zăpadă şi n-o fi traversat vreuna din 
crevasele inaccesibile nouă. 


— Pentru noi a fost o mare decepţie, povesti John. L-am 
urmărit atât de îndelung, ştiam după urme că nu poate fi 
departe, ba chiar ni s-a părut la un moment dat că distanţa 
dintre noi se micşorează. Şi deodată punct, urmele ia-le de unde 
nu-s, iar de omul zăpezilor nici pomeneală. 

John făcu o pauză, îl privi pe Tryg şi continuă: 

— Am spus întotdeauna că o să iasă ceva din tine. 

Am zâmbit. Mi-am adus aminte de câte ori îşi modificase John, 
până acum, părerea despre băiat. John însă nu mi-a văzut 
probabil zâmbetul. 

— Bineînţeles, ai nevoie de o mână hotărâtă care să te 
conducă. Ţine-te pe lângă mine, am să scot eu ceva din tine. 

Băiatul a zâmbit fericit, dar nu s-a mişcat de lângă mine. 

— Ar trebui să convenim acum asupra planurilor noastre 
viitoare, rosti cu vioiciune în glas John, uitând cu desăvârşire de 
băiat. Ne întoarcem la locul unde s-au pierdut Tryg şi câinele — 
oare cum îl cheamă? John se prefăcu a fi uitat numele lui Ham. 
Ce bine-i vine haina cusută de mine, se făli el, iar Ham dădu din 
coadă de parcă ar fi înţeles. 

— Am putea pleca peste o oră. John privi harta. Poposim peste 
noapte la „Pasul Măgarului” şi mâine la prânz vom fi la locul 
dorit. 

Botezase el singur toate trecătorile, păsurile, ba chiar şi munţii 
care nu se aflau pe harta noastră — nu prea precisă. „Capul 
Găinii”, „Doniţa cu lapte”, „Scufia Cofetarului” — acestea erau 
numele pe care le dăduse. Unui singur vârf din apropierea 
ghețarului Kukumbu îi dăduse un nume mai poetic: „Trandafirul 
Alb”. 

în adevăr, la mai puţin de o oră, am pornit. John, ca 
totdeauna, mergea primul, de parcă ar fi acumulat forţe noi, sau 
de parcă abia acum ar fi început vânătoarea omului zăpezilor. 
Ne grăbeam să ajungem la locul unde elveţianul care murise îl 
văzuse de câteva ori pe Yeti. 

Nimeni dintre noi, poate nici optimistul John, nu bănuia că, de 
astă dată, vom trăi, cu adevărat, cea mai dramatică aventură a 
expediției noastre. 

19. OMUL ZĂPEZILOR 

N-am ajuns la cortul elveţianului, după cum planificasem 
iniţial, a doua zi la prânz. Soarele se apropia încetişor de 


crestele albe ale Himalaiei, grăbindu-se să se ascundă în spatele 
lor, când am zărit, din depărtare, locul unde fusese cortul. 
Vremea ţinea de data asta cu noi. Vârfurile de gheaţă străluceau 
în lumina ultimelor raze ale apusului, vântul se potolise. 

Simţeam o tensiune ciudată cum nu mai resimţisem niciodată 
de când plecasem în această expediţie. Niciunul dintre noi nu 
vorbea, tăcea până şi John. Serios şi concentrat, nu renunţase 
însă la grabă. Mergea în fruntea grupului, tensionat ca toţi 
ceilalţi, calm în aparenţă. Abia a doua zi, când am fost nevoiţi să 
facem un mare ocol pentru a evita o despicătură largă în 
gheaţă, a început să se agite. 

— N-o să ajungem azi acolo. Vremea începe să se strice. John 
se opri şi ceilalţi îi urmară exemplul. 

Martin scoase luleaua din gură şi se întoarse spre băiat. 

— Ascultă, Tryg, când am plecat de la cortul elveţianului n-am 
mers pe partea dreaptă? Am impresia că traseul era mai uşor pe 
acolo. 

Băiatul încuviinţă. 

— Pe acolo, pe acolo, arăta el cu mâna coama muntelui de 
sub noi. 

John tăcu o clipă şi apoi întrebă: 

— Pe unde? 

Băiatul, amabil, arătă încă o dată. 

— De ce n-aţi spus înainte? se încruntă John. Colindăm 
zadarnic munţii şi pierdem timp. 

— Doar sahib ne-a condus, ripostă imprudent Tryg. 

John se încruntă şi mai tare, dar nu zise nimic. Nici şerpaşii, de 
obicei guralivi, nu vorbeau. Toţi voiau să ajungem cât mai 
repede la cortul elveţianului. Ştiam că este ultima noastră 
ocazie. Am început să coborâm în direcţia indicată de băiat. 

Ne vom întoarce acasă, ca toate celelalte expediţii, anunțând 
că am văzut urmele misterioasei făpturi din Himalaia, dar că n- 
am reuşit nici să-l vedem, nici să-l prindem pe Yeti? Sau vom fi 
primii oameni din lume care vor reuşi să descopere taina omului 
zăpezilor? 

Nu-mi puteam imagina ce s-ar întâmpla când am cobori din 
avion la Londra cu un Yeti viu. Omul cel mai fericit ar deveni 
omul cel mai celebru din lume. Nu-l vedeam în clipa aceea în 
închipuirea mea pe Yeti, făptura cu capul mare şi cu blană de un 


maron roşcat, ci pe John, celebrul reporter al revistei „London 
Telegraph”, ţinând o conferinţă la „Societatea de antropologie a 
Regatului Marii Britanii”, în faţa a o sută de oameni toţi unul şi 
unul — care ascultau cu atenţie relatarea lui privitoare la 
capturarea lui Yeti. 

— Atenţie, Selvyn, eşti chiar pe marginea crevasei! Martin, 
care mergea în urma mea, m-a tras în ultimul moment de pe 
grămada de zăpadă ce atârna deasupra unei crăpături în 
gheaţă. Mi-a fost de ajuns pentru a mă smulge din închipuirile 
mele fantastice eu privire la celebrul John. 

— Parcă s-ar plimba, mormăi John. Asta ar mai lipsi, să te 
scoatem din cine ştie ce văgăună. 

Era iritat, neliniştit, şi încerca să forţeze ritmul, deoarece mai 
aveam o bucată bună de mers. 

Mi-am privit ceasul. Acum patru ore trebuia să sosim în 
apropierea locului de unde băiatul văzuse băţul înfipt în zăpadă. 

— Nu ne-am rătăcit? am întrebat. 

John tăcea, dar încordarea de pe faţa lui se accentuase. 

— Pe aici, pe aici! strigă după o clipă Tryg şi arătă o pantă 
domoală. Imi amintesc de ea. De aici e foarte aproape. 

Era emoţionat, îşi striga câinele, acesta începu să latre, alergă 
până la panta arătată de băiat, se întoarse iar, dar nu încetă să 
latre. 

— Ospiciu de nebuni, bombăni John. Se opri şi începu să 
privească îngrijorat în jur. In cele din urmă dădu din cap: 

— Exclus. Trebuie să mergem spre est. 

— Nu, nu, aici e. Precis este aici. Ştiu eu, strigă cu disperare 
băiatul. 

Martin se întoarse spre John. 

— Tryg are memorie bună. M-am convins de câteva ori de 
asta, am putea încerca. 

— Ce să încercăm? Doar v-aţi întors împreună. Ai venit pe 
aici? Îţi aminteşti pe unde aţi mers? 

Ochii băiatului se înfipseseră în privirea lui Martin. Operatorul 
încerca să-şi amintească. 

— Incerc eu singur cu Tryg, zise la urmă. 

— N-ai să pleci singur. Să te pierzi iar. A fost de ajuns o dată, 
coborâm toţi peretele. 


Prin urmare decizia a fost luată. Băiatul vru să alerge înainte, 
dar se opri brusc, țintuit parcă locului. Vocea lui John bubui ca 
un tunet. 

— Niciun pas mai mult. Expediția o conduc eu! Tryg, ai să vii 
cu mine. 

Băiatul ascultă. Cu prudenţă, la câţiva paşi în urma lui John, 
cobora copilul care pusese întreaga expediţie pe urme bune. Am 
mers un timp în tăcere. 

— Cred că vă conduc bine, nu-i aşa Tryg? zise John după un 
răstimp. 

Băiatul zâmbea fericit. John se opri deodată şi-şi puse mâna 
streaşină la ochi. În partea cealaltă a văii înguste se vedeau clar 
resturile din cortul elveţianului. Erau orele 16 şi 48 minute, ziua 
de 4 aprilie 1960. 

Ne-am oprit toţi şi am privit fix locul de la care am aşteptat 
atâtea. 

Valul fumuriu al înserării începu să se lase repede deasupra 
frunţilor uriaşilor din Himalaia. Soarele dispăruse, se lăsase 
amurgul. Ceva rău prevestitor adăsta în liniştea din jur. 

— Să mergem, ne invită John. Cât se mai vede. Poposim în 
peşteră. 

în acel moment băiatul scoase un țipăt pătrunzător. Arătă spre 
stânga cortului elveţianului. 

— Acolo, acolo! strigă, tremurând tot. 

— Yeti, şopti John. 

Pe panta din stânga, sub rămăşiţele cortului, apăruse o siluetă 
întunecată. Făptura stătea pe picioarele de dinapoi de parcă ar 
fi privit în jurul său, pe urmă se lăsă pe toate patru şi o luă la 
fugă. 

— Yeti, Yeti, un Yeti viu, John respira sacadat. 

Câţiva şerpaşi se întoarseră cu spatele, prefăcându-se că nu l- 
au văzut pe omul zăpezilor. Niciunul dintre ei nu dorea să moară 
până să se împlinească anul. 

în amurgul ce devenea din ce în ce mai dens, nu puteai 
distinge dacă animalul a sărit într-una din crevasele ghețarului 
sau s-a făcut nevăzut în spatele stâncilor. 

— Acum nu ne mai scapi, zise John. V-am condus bine, sau 
nu? Se întoarse el spre noi. Cel mai fericit om din lume zâmbea. 


Se afla la numai câţiva paşi de locul unde îşi pierduse ultima 
speranţă şi viaţa nefericitul elveţian. 

Niciunul din noi nu simţea oboseala. Am ocolit repede o 
surpătură adâncă şi ne-am îndreptat spre cort. Înainte de a 
ajunge la el — cu toate că nu se mai vedea aşa bine — am zărit 
în zăpadă urmele clare lăsate de Yeti. Le-am ocolit cu grijă, 
mâine le vom fotografia. 

— Poate că Yeti nu se va mai întoarce aici, îşi exprimă îndoiala 
Martin. 

— Se va întoarce, trebuie, îi răspunse John. Şerpaşii erau 
neliniştiţi. Niciunul dintre ei nu manifesta nici cel mai mic interes 
pentru urmele lăsate de omul zăpezilor. Tăceau toţi şi dacă s-ar 
fi putut, ne-ar fi părăsit cu siguranţă, atât erau de superstiţioşi. 

Am cercetat câtva timp rămăşiţele cortului şi pe urmă ne-am 
continuat drumul spre peşteră. N-a fost greu s-o găsim. In faţa 
intrării era un troian de zăpadă proaspăt adusă de vânt. John 
intră primul, după el Tryg, pe urmă eu şi Martin, ceilalţi au 
rămas afară, înăuntru era întuneric. John se opri lângă intrare şi 
vru să aprindă lanterna electrică. 

— Nu ştiu ce-am făcut cu ea, împrumută-mi-o pe a ta, se 
întoarse el spre mine. 

Deodată îl auzirăm pe Tryg ţipând. 

— Ochii! Ochii! Strălucesc! Uite! Striga băiatul arătându-ne 
două puncte luminoase, într-un colţ al peşterii. 

în primul moment n-am putut să-mi explic ce se întâmplă. Am 
reuşit să găsesc lanterna, am aprins-o, şi, spre groaza mea, am 
descoperit în colţul peşterii un lup. Stătea acolo, orbit de lumină, 
nemişcat şi-i cerceta curios pe nepoftiţii şi ciudaţii intruși. 

— Lupul! strigă John şi se retrase de-a-ndăratelea spre uşă. 

Animalul se refugiase alergând în celălalt colţ al peşterii. N-am 
mai aşteptat, am făcut cale întoarsă şi ne-am precipitat spre 
ieşire. Doar Martin şi Tryg au rămas pe loc nemişcaţi. 

A răsunat o bubuitură, amplificată de peşteră ca bubuitul 
tunetului, urmată de a doua. Şi iar s-a făcut linişte. 

— Sahib Martin a tras. A nimerit, l-a nimerit! Striga bucuros 
copilul. 

John îşi găsise între timp lanterna electrică şi intrase din nou 
în peşteră. Am dat fuga după el. Martin se afla lângă intrare, cu 


un revolver în mână şi privea liniştit animalul care zăcea 
nemişcat la pământ, prins în conul de lumină electrică. 

— Bine lucrat, aprecie John. Lupul fusese atins de două ori, o 
dată drept între ochi, a doua oară în gât. 

— Să-l scoatem afară, propuse John şi apucă animalul de 
picioarele de dindărăt, trăgându-l spre ieşire. Şerpaşii, care-şi 
închipuiseră că unul din noi a tras în omul zăpezilor, o luaseră la 
fugă şi se opriseră hăt departe de intrarea în peşteră. Niciunul 
din ei nu era întors cu faţa spre peşteră. Abia când Tryg i-a 
strigat şi le-a spus că sahib Martin a împuşcat un lup, s-au 
apropiat încetişor. Încordarea de pe faţă le dispăruse şi cercetau 
acum cu interes trupul animalului răpus. 

Ne-am înapoiat în peşteră. John a făcut repede focul din 
bălegar uscat de iaci, lăsat aici de expediţia elveţiană. Flăcăruile 
luminară peştera şi pe pereţi se iviră umbre caraghioase de 
siluete umane. M-a încercat un sentiment ciudat după toate 
evenimentele trăite în ultimele 24 de ore. Emoţiei primei 
întâlniri cu omul zăpezilor şi cu lupul din peşteră i-a luat locul o 
oboseală imensă. În peşteră, în afara lăzii de conserve lăsate de 
elveţieni, n-am mai găsit nimic demn de luat în seamă. Ne-am 
preparat cina din alimentele găsite şi ne-am pregătit de culcare. 

— Crezi că Yeti se va mai întoarce aici? l-am întrebat pe John. 

— De ce nu s-ar întoarce? Au fost aici elveţienii şi nu s-a 
speriat de ei. De ce s-ar teme de noi? John căscă. Işi întinse 
sacul de dormit lângă foc şi întrebă: 

— Câte zile ne-au mai rămas? 

— 19, i-am răspuns. 

— 19, repetă John. Ştiu precis că-l vom prinde pe Yeti. Noapte 
bună. Se întoarse cu faţa la perete şi după o clipă auzii 
respiraţia lui regulată. 

lar nu puteam să adorm. În ultimele nopţi fusesem cuprins de 
o nelinişte inexplicabilă. Mă gândisem mai mult la lumea lăsată 
în urmă, la valea cu colibe din piatră, la feţele ciupite de vărsat, 
la primăvara himalaieză cu rododendronii ei albaştri, albi şi roz. 
Pentru a câta oară în nopţile fără somn, petrecute în Himalaia 
mi-a revenit în minte conturul spitalului Sainte Marie de Notre 
Espoire, pe care-şi aruncă umbrele castanii înfloriţi? Pe poarta 
deschisă intră din clipă în clipă câte o ambulanţă aducând o 
viaţă pe cale de a se stinge. Masa albă este luminată de lămpi 


mari ca nişte ochi de uriaş. În liniştea fără sfârşit aud clinchetul 
metalic al instrumentelor pe care mi le întindea sora Ana, simt 
până şi căldura aceea ciudată pe care ţi-o dă emoția veghei 
lângă un trup neînsufleţit, căruia te străduieşti să-i salvezi viaţa. 

Ce-o să se întâmple, chiar şi dacă am reuşi să-l prindem pe 
Yeti? John va trimite la tabăra din vale şi de acolo la Kathmandu 
un curier cu ştirea care va începe, sunt sigur, cu următoarele 
cuvinte: „Yeti prins! Pentru prima dată în istoria omenirii s-a 
reuşit capturarea unui Yeti viu! Formidabilul succes al expediției 
conduse de John Ashley! A 

Abonaţii vor citi la micul dejun articolul lui John Ashley, pe 
urmă vor pune ziarul deoparte şi vor spune: „Aşadar, l-au prins”. 
Pe urmă vor întoarce pagina — şi dacă n-au citit-o mai înainte, o 
vor citi acum cu toată atenţia interesându-se de componenţa 
echipei lor în meciul cu un alt adversar din prima ligă. 

Vânzătorii de ziare vor striga... Vor striga, vor... striga... Ce 
vor striga, de fapt? Auzeam parcă din depărtări glasurile lor. Am 
simţit că alunec în braţele somnului, încă o dată am mai 
deschis, cu greutate, ochii. Pe tavanul peşterii dansau umbre 
care aveau înfăţişarea omului zăpezilor... Pentru o clipă mi s-a 
părut că mă priveşte faţa schimonosită a unei pocitanii cu dinţii 
rânjiţi. Îşi bate 5£re joc de mine? Am vrut s-o cercetez mai bine, 
poate aş putea pune mâna pe ea, s-o sugrum, dar mâinile nu 
mă ascultau, somniferul începuse să-şi facă efectul. Am adormit. 

Primul s-a trezit John. Afară era încă întuneric. 

— Scularea, scularea! ne-a trezit el. A scormonit în vatră şi a 
mai pus pe foc bălegar de iac şi câteva scândurele din lăzile 
părăsite aici de expediţia elveţiană. Va trebui să ne hotărâm: ori 
mergem pe urmele lui Yeti, ori punem ca momeală tot ce ne-a 
mai rămas, plasa cu clopoței şi oglinjoare. Azi-noapte a nins, 
urmele sunt vizibile, bineînţeles totul va fi pregătit să intre în 
acţiune, de la camera de luat vederi până la ultimul dintre noi. 
N-au decât să se teamă de Yeti, dar şi şerpaşii vor trebui să ne 
ajute. Propun să... 

Peroraţia lui John a fost întreruptă de un şerpaş care dădu 
buzna în peşteră. 

— Yeti, Yeti, ne arătă el emoţionat spre ieşire. 

— Cine? a întrebat neîncrezător John. 

— Yeti, Yeti! a repetat şerpaşul. 


Am sărit ca arşi în picioare şi ne-am îmbulzit toţi la ieşirea din 
peşteră. Deasupra munţilor începuse să se lumineze, dimineaţa 
trezită din somn îşi trimitea razele sale de un trandafiriu pal, 
destrămând întunericul. Pe versantul din faţă — mi-am dat mai 
târziu seama că era tocmai în direcţia indicată în scrisoare de 
nefericitul elveţian, adică la sud-est de peşteră — apăruse Yeti. 

Auzeam toarcerea molcomă a aparatului de filmat mânuit de 
Martin. 

— Ar trebui să tragem în el, a şoptit John. 

— Mefarland nu doreşte asta... am spus încet. 

— Să-l ia dracu pe Mefarland... 

John se întoarse. Poate vroia să-şi ia puşca din peşteră. 
Animalul, înțelegând parcă intenţiile acestor făpturi bizare, se 
lăsă pe toate cele patru picioare şi în câteva secunde se făcu 
nevăzut. 

— Ar trebui să ne luăm după el, zise John. 

— Poate că ar fi mai bine ca în locul în care a stat Yeti să 
întindem capcana şi plasa, propuse Martin. Se va întoarce aici. 

John acceptă. Şerpaşii intraseră parcă în pământ. Ei, de obicei 
atât de amabili şi guralivi, aşteptau acum tăcuţi în dosul unei 
stânci de unde nu puteau vedea coasta muntelui din faţă, unde 
apăruse cu câteva clipe mai înainte Yeti. Niciunul din ei nu 
manifesta nici cea mai mică dorinţă de a ne ajuta. 

— Să-i lăsăm în pace, putem să întindem plasa ţi capcana 
singuri, fu de părere John. 

Tryg era cel mai iute dintre noi. Apucase capcana şi fugea cu 
ea spre versantul opus. 

— Stai! îl strigă John. Vrei să-l sperii? Totul trebuie făcut în 
deplină ordine şi mai ales în linişte. 

Soarele îşi filtra strălucirea deasupra vârfurilor muntoase prin 
pânza ceţoasă a unui nor. 

După o scurtă sfătuire am hotărât ca plasa s-o întindem în 
preajma stâncii pe lângă care este probabil că Yeti se întoarce la 
locul unde l-a văzut elveţianul, iar ceva mai departe, aproape de 
locul unde l-am văzut noi, aşezăm capcana. 

— Nu-i prea rezistentă, dar câteva minute va fi în stare să-l 
reţină. Va trebui să stăm de pază ziua şi noaptea şi îndată ce 
Yeti se va întoarce, ne vom năpusti toţi asupra lui. 


John era surescitat la culme imaginându-şi cum îl vom prinde 
pe Yeti. 

După o scurtă pregătire am pornit la lucru. Eu cu Martin 
duceam plasa, în frunte mergea John şi lângă el Tryg cu Ham. 
Singh, spre mirarea noastră, nu manifesta de data asta nicio 
curiozitate. Era cel mai calm dintre noi, dar ne-a spus că ar fi 
mai bine să rămână cu şerpaşii şi a promis să pregătească 
dejunul până ne vom întoarce. 

După ce-am parcurs câteva zeci de metri am dat de urmele 
proaspete lăsate de omul zăpezilor. Am mers după ele până în 
locul în care Yeti se oprise. Acolo am găsit resturi de hrană ale 
acestei ciudate făpturi: doi şoareci morţi şi trupul sfâşiat al unui 
animal a cărui identitate n-a putut s-o stabilească niciunul dintre 
noi cu precizie. Martin i-a dat plasa lui John şi a început să 
filmeze. 

John nu era însă de acord să ne oprim. 

— Nu trebuie să pierdem o asemenea ocazie. Selvyn, nu-l 
aştepta pe Martin. Vrei doar să fii de faţă la capturare! 

Am grăbit deci pasul după John care, magnetizat parcă de 
urmele lui Yeti, înainta aşa de repede că abia mă puteam ţine 
după el. Inaintea pintenului de gheaţă în spatele căruia 
dispăruse, în urmă cu puţin timp, Yeti, m-am oprit. John şi-a dus 
un deget la buze. „Linişte!” a şoptit. A scos capul să privească 
dincolo de peretele de gheaţă, dar s-a ascuns din nou în spatele 
lui. Mi-a făcut semn cu capul. Vedeam cât este de emoţionat. 
Am făcut prudent câţiva paşi şi când am privit dincolo de cortina 
de gheaţă ce atârna de stâncă am amuţit: la câţiva yarzi sub noi 
se afla Yeti, calm, lipsit de griji, convins parcă de imposibilitatea 
ca cineva să ajungă până la el şi să-i facă vreun rău. l-am văzut 
figura prelungă ce aducea cu figura unei maimute, blana de un 
roşcat închis şi ochii curioşi, umani parcă. 

Yeti, făptura căutată de atâtea expediţii în Himalaia. 

— Repede, întinde plasa, mi-a şoptit John. El însuşi a început 
s-o desfăşoare de la celălalt capăt. În acel moment s-au apropiat 
în fugă Tryg şi câinele Ham. 

— Fugi împreună cu câinele în cealaltă parte, să nu ne scape, 
îi porunci John băiatului. Eu cu Selvyn sărim jos şi-l prindem pe 
Yeti în plasă. 

Băiatul ascultă fără să spună un cuvânt. 


Toată treaba asta-i nebunie, mi-a trecut prin minte. Groapa în 
care îl văzusem pe Yeti se afla cam la o adâncime de 10-15 
yarzi, pereţii erau abrupți şi, chiar acoperiţi cu zăpadă, tot cerea 
un mare curaj ca să-i cobori aşa, fără niciun fel de pregătire, 
până în fundul prăpastiei. Hotărârea lui John era lipsită de 
judecată dar el, când decidea ceva, nu se gândea mai departe, 
el avea în faţa ochilor pe Yeti, pe Yeti în carne şi oase. 

Se îndepărtă desfăşurând plasa, în direcţia opusă, până ajunse 
chiar lângă marginea adânciturii şi strigă: 

— Trebuie să coborâm amândoi odată. Vezi să nu se încurce 
plasa. Acum! 

în clipa aceea nici eu nu m-am mai gândit la nimic. M-am 
aruncat orbeşte, odată cu John, alunecând pe pereţii ei 
prăpăstioşi. Era cu adevărat o prăpastie şi nu o simplă crevasă. 
Colţurile de gheaţă, acoperite cu zăpadă, nu aveau putere să 
mă oprească. Deodată mi-am pierdut răsuflarea. La câţiva yarzi 
înaintea mea, cădea în adâncurile necunoscute, cu o viteză şi 
mai mare ca a mea, John. 

Unde-i Yeti? Pentru o clipă a dispărut în norul de zăpadă 
răscolită. Uite-l, e acolo, poate se minunează de ceea ce se 
întâmplă. Am mai apucat să-l văd cum se lasă repede pe toate 
patru picioarele şi am simţit că mi se face rău. Mi se înmuiaseră 
parcă toate oasele. 

— Aruncă plasa peste el! Repede, dă-i drumul! Strigă John. 

Am încercat cu ultimele puteri să-l ascult, dar am simţit cum 
mi se înmoaie picioarele, doar în mână continuam să strâng tare 
celălalt capăt al plasei. Incă doi paşi, trebuie să arunc plasa 
asupra lui Yeti, mi-am propus. Nu pot, nu mai am deloc putere. 
L-am auzit pe John strigând ceva, poate s-a năpustit singur 
asupra lui Yeti. Chemarea era însă acum slabă, abia auzită, ca 
vocea unui copil, ce vine de departe şi imploră ajutor. M-a 
năpădit o căldură întunecată, plină de teamă. Mi-am pierdut 
cunoştinţa. 

— Mai rămân 16 zile. Să-l coborâm în vale, poate că va 
rezista. 

Am vrut să deschid ochii, aş fi dorit să întreb despre cine-i 
vorba, dar n-am reuşit să rostesc o singură vorbă. 

Ce s-a întâmplat cu mine? Imi ardeau braţele, în picioare 
simţeam o durere surdă, îngrozitoare. Unde mă aflu? Nu 


reuşeam să-mi amintesc nimic. De undeva, de departe, ajungea 
până la mine zvon de glasuri pe care nu le puteam descifra, nu 
reuşeam să-mi dau seama cui aparţin, ce rostesc. 

— Sahib Sel, sahib Sel, trezeşte-te. O mână îmi atinse fruntea. 
Doare? Întrebă o voce de copil. 

Am reuşit, în sfârşit, să deschid ochii. Tryg stătea aplecat 
deasupra mea. 

— Priveşte, trăieşte, sahib John! a strigat Tryg. Mi-a pierit din 
nou din faţa ochilor figura cu ochi mari şi negri. 

Curând apărură John, Martin şi Singh, toţi stăteau aplecaţi 
asupră-mi şi mă priveau curioşi. Ce-o fi având John pe faţă? E 
albă toată, doar ochii i se văd. 

— Ne-ai tras o spaimă! Principalul e că ai scăpat. 

Nu pricepeam nimic, am simţit iar valul fierbinte, întunecat şi 
dătător de spaime. M-a cuprins ca un vârtej, m-a strâns dureros 
şi pe urmă s-a îndepărtat lăsându-mi trupul vlăguit şi 
neputincios. 

Singh mi-a apucat mâna şi şi-a privit ceasul. 

— Ce te doare? m-a întrebat. 

N-am putut să-i răspund. 

— Mâine te ducem la tabăra din vale, a mai zis. S-a auzit un 
lătrat de câine. 

— Pst, taci, l-a oprit o voce de copil pe Ham. 

Spre seară m-am trezit iar. De data asta aveam impresia că 
înţeleg ce vorbesc între ei. 

— John, am şoptit. John, eşti aici? 

A apărut o faţă înfăşurată în bandaje albe. 

— Sunt aici — John era de nerecunoscut — şi a izbucnit în râs. 
Ţi-e mai bine? 

— Da. Oare asta-i vocea mea? 

— Te doare ceva? 

Mă durea totul. 

— Nu mă doare. Am vrut să neg dând din cap. 

— Am spus eu. Pesemne-i o simplă fractură. Peste câteva zile 
te faci bine. Mie mi-a zgâriat ticălosul toată faţa. 

— Care ticălos? Vocea îmi suna străină, parcă s-ar fi strecurat 
până în auzul meu trecând prin nişte nori groşi. 

— Yeti, cine altul? O dovadă indiscutabilă a existenţei omului 
zăpezilor — John îşi arătă faţa bandajată. 


— Şi încă ceva. În palma lui erau câteva fire cafenii de blană. 
Pe astea i le-am smuls. 

Am început să-mi amintesc. Fundul prăpastiei, Yeti, plasa, 
zborul nebunesc de-a lungul pereţilor abrupți, durerea şi 
sfârşitul. 

— Dacă nu ţi-ai fi pierdut cunoştinţa, am fi putut să-l prindem. 
Păcat. Vocea lui John era dezolată. Dacă ai fi reuşit să arunci 
capătul tău de plasă asupra lui, l-am fi capturat. M-am aruncat 
singur asupră-i, dar m-am încurcat în plasă. Nimeni din lume nu 
va putea spune că expediţia noastră n-a avut succes. Avem 
probe clare şi de netăgăduit. 

Cu toate că voiam să adorm, să nu mai aud nimic, am zâmbit. 
Dovezi de netăgăduit: faţa lui John ascunsă sub feşe şi câteva 
fire de păr din blana omului zăpezilor. 

John uitase de o altă dovadă de netăgăduit a existenţei lui Yeti 
şi anume camera de filmat a lui Martin şi declaraţia unui martor 
ocular, a lui Tryg. Sau poate că nici nu le uitase, dar atunci când 
vorbise cu mine se gândise numai la cele întâmplate lui. 

Am aflat că după încercarea nereuşită de capturare a lui Yeti, 
Martin şi John m-au purtat pe braţe până la peşteră, cu toate că 
John însuşi era rănit. 

Mi-am venit în simţiri abia ziua următoare. Mai ştiu c-am 
suferit — din fericire — o comoţie cerebrală nu prea puternică, 
fractura mâinii stângi şi ruptură de muşchi la ambele picioare. 
Abia în cursul bolii am putut să văd că Singh, care aproape 
niciodată nu vorbise despre sine, se pricepe de minune în ale 
medicinei. M-a îngrijit — cred că nici eu însumi n-aş fi fost în 
stare mai bine — şi a dat dispoziţii celorlalţi să mă deranjeze cât 
se poate de puţin. 

A patra zi m-am simţit ceva mai bine. De aceea s-a luat 
hotărârea ca patru şerpaşi să mă transporte în tabăra Il. 

Cu toate că John era rănit — ştia bine că urma întâlnirii cu Yeti 
nu se va şterge niciodată de pe obrajii săi — era decis să nu ţină 
socoteala de nimic, nici de dorinţa bătrânului Mefarland, nici de 
rana sa şi să mai rămână câteva zile în apropiere de peştera 
elveţienilor. Vroia cu orice preţ să-l prindă pe Yeti, era convins 
că acesta se va întoarce, miza pe curiozitatea lui, la fel de mare 
ca a oamenilor, care-l va îndemna să se întoarcă. Am încercat 


să-l convingem că ar fi mai bine să încheiem aici expediţia, doar 
nimeni altcineva n-a reuşit să obţină mai mult ca noi. 

— Prelucrăm materialul pe care-l avem şi ne întoarcem anul 
viitor, mai bine pregătiţi, a încercat să-l convingă Martin. 

— Mai bine pregătiţi! Vrei cumva să spui că n-am fost bine 
pregătiţi? Nimeni înaintea noastră n-a fost echipat mai bine. Nu 
pricep de ce tocmai acum, când lucrurile merg atât de bine, să 
lăsăm totul şi să plecăm spre casă. 

Era sincer necăjit. A poruncit şerpaşilor să adune capcanele, 
cuştile şi plasele presărate de grupul lui în drum şi să le aşeze în 
preajma peşterii. Va aştepta acolo întoarcerea lui Yeti şi-l va 
prinde. 

— Selvyn trebuie să se ducă în tabăra din vale, despre asta nu 
încape îndoială, dar eu cu Martin şi ai Singh vom rămâne. Ne 
sunt suficienţi doar 3-4 şerpaşi. Dacă nu vreţi, rămân singur. 

— Dar eu? a întrebat Tryg. 

— Tu poţi să rămâi cu mine — bineînţeles, dacă doreşti. 
Împreună cu câinele tău. Cum îl cheamă oare? Aha, Ham! Se 
prefăcuse iar că nu cunoaşte numele câinelui. Poate să rămână 
şi el, deşi nu ne-a fost de niciun folos. 

— L-a urmărit pe Yeti, îi luă băiatul apărarea. 

— L-a urmărit, dar nu l-a prins. Nu-i nimic, data viitoare va fi 
mai bine. Aşa, deci cine rămâne cu mine? A întrebat John, 
privindu-ne pe toţi, unul câte unul. 

Au rămas toţi, după cum dorise John. A doua zi patru şerpaşi 
trebuiau să mă transporte pe targă până la tabăra Il. 

— Să-l transportaţi cu grijă, le aminti John, coborâţi cu 
prudenţă şi după ce vă veţi odihni în tabără, continuaţi-vă 
drumul la Kathmandu. Te simţi mai bine? M-a întrebat. 

— Da. Mult mai bine. Doar nu-i puteam răspunde altfel. 

— Aş vrea să te rog ceva. 

Când am rămas o clipă numai noi doi s-a aşezat pe marginea 
patului meu şi mi-a spus: 

— În primul rând: fă în aşa fel ca reportajul meu despre 
întâlnirea cu omul zăpezilor să ajungă cât mai repede la Londra. 
Chiar de a doua zi am trimis pe şerpaşul acela mărunţel în 
tabără, cu o scurtă telegramă, care anunţa întâlnirea cu Yeti — 
articolul cuprinde însă relatarea detaliată a faptelor. Ştii ce mare 
importanţă prezintă lucrul acesta pentru mine. Ai să faci tot ce-ţi 


va sta în puteri ca materialul să-i parvină cât mai repede 
redactorului şef de la „London Telegraph”? Şi încă ceva: dacă s- 
ar întâmpla să nu mă mai întorc — John a tăcut un moment, 
vedeam cum încearcă să-şi păstreze calmul pentru a continua — 
povesteşte tu aventurile noastre. Mefarland va socoti cât a 
costat excursia asta blestemată. Precis vei întâlni oameni care 
vor afirma că ei, în locul nostru, l-ar fi prins pe Yeti. De aceea aş 
vrea să i-l duc pe omul zăpezilor viu. 

îl înţelegeam pe John, îi înţelegeam vanitatea, setea 
gazetărească de senzaţional, perseverenţa şi îngâmfarea lui. In 
acel moment însă nu-i vedeam decât ochii obosiţi şi faţa 
înfăşurată în bandaj alb. 

— Ar trebui să vii şi tu, am încercat să-l conving. A dat din 
mână. Nici nu voia să audă despre asta. 

în faţa peşterii aşteptau şerpaşii gata pregătiţi de plecare. Toţi 
patru erau fericiţi că au posibilitatea să se întoarcă. 

John îmi întinse un plic care conţinea reportajul privind 
întâlnirea cu omul zăpezilor. Pe plic, scris chiar cu mâna lui John 
era: „London Telegraph”. Urgent. Expres. 

— Poţi să-l citeşti. N-am exagerat nimic, am descris totul aşa 
cum am văzut eu. 

Vorbea serios, mai serios ca altădată. Mi-a întins mâna, am 
simţit cât e de fierbinte. 

Şerpaşii au ridicat targa. 

— Încă o dată îţi mulţumesc pentru tot. Ai fost un camarad 
bun. Salut-o pe Alice din partea mea. 

— Ne vom întâlni curând, John. Fii atent însă, mai atent decât 
am fost eu. 

Stătea chiar lângă targă. 

— lartă-mă, Selvyn, a zis cu o voce înceată. 

Mi-a mai strâns o dată mâna şi s-a întors spre peşteră cu paşi 
rari. 

— Te conduc un pic, îmi dai voie? mă întrebă Tryg, care 
alerga, urmat de Ham, pe lângă targă. 

— Aş vrea să merg cu tine, roiţi simplu băiatul. 

Dar nu în tabără — şi arătă cu mâna lui mică în vale. Până la 
Kathmandu şi încă mai departe, acolo de unde ai venit tu. 

Ochii băiatului erau plini de aşteptare. 


— Ce să faci acolo? am întrebat. Gândurile mele erau însă la 
John. La faţa lui acoperită de feşe albe, la ochii lui obosiţi, la 
glasul în care vibrase atâta neaşteptată seriozitate. De ce nu 
vrea să se întoarcă? Eram convins că nu-l va mai vedea 
niciodată pe Yeti. Ultima încercare a lui John va fi zadarnică. 
Este obosit, nerăbdător şi nu mai are atâta răbdare. Omul 
zăpezilor nu se va mai întoarce niciodată la peştera elveţienilor. 
John trebuia să vină cu noi la Kathmandu şi de acolo în patrie. 
Acasă, departe de Himalaia. A fost o aventură mare, dar acum 
s-a sfârşit. Pentru mine au luat sfârşit toate aventurile, toate 
vânătorile de Yeti, pentru totdeauna. 

— Mă iei cu tine? m-a întrebat pentru a doua oară băiatul. Îmi 
strânsese uşurel mâna, rugându-mă parcă să-i răspund. 

— Nu mi-ai spus încă ce ai vrea să faci în ţara de unde am 
venit eu. 

— Am spus doar. Aş învăţa de la tine totul. Aş vrea să devin 
ceea ce eşti tu. 

Am zâmbit. In aceeaşi clipă mi-am amintit însă de convoiul 
oamenilor îmbrăcaţi sărman, întâlnit la confluenţa râurilor Sun şi 
Kosi. Mi-am amintit de cântecul lor tărăgănat şi nemelodios, de 
plescăitul surd al trupului micuţ, de copil, care a dispărut repede 
sub undele repezi ale apei. 

— Şi de ce ai dori să devii ceea ce sunt eu? 

Băiatul a ridicat din umeri. 

— Ce cunoşti tu din activitatea mea, din grijile mele... 

Băiatul m-a privit pentru o clipă uimit şi a tăcut. Pe urmă a 
spus cu tristeţe în glas: 

— Trebuie să mă întorc. Mă iei cu tine? Eu nu vreau să-l mai 
vânez pe Yeti. 

— Am să văd, i-am răspuns evaziv. 

— Am să vin la tine, la Kathmandu, a zis Tryg. 

— De ce nu vrei să-l mai prinzi pe Yeti? 

— Ham, vino, trebuie să ne întoarcem, spuse trist băiatul. Se 
apropie de mine, îmi mângâie mâna şi-mi răspunse doar atât: 

— Nu vreau. 

20. REPORTAJUL LUI JOHN ASHLEY 

Prin despicătura îngustă a cortului se vedea ghețarul Reipi. 
Creştetul lui strălucitor se pierdea, în răstimpuri dese, printre 
neguri. Undeva, lângă peştera elveţienilor John îl aştepta pe 


Yeti. Promisese ca, îndată ce acesta va reveni în locurile unde l- 
am văzut prima dată, să dea de ştire la tabăra Il. 

Era a treia zi de când mă aflam în tabără. 

Mâine mă vor transporta prin „Valea Jaguarilor”, din 
apropierea „lezerului Albastru”, la mănăstirea „Ciun-tiung”. leri 
m-am simţit, ca prin minune, bine, durerea m-a mai lăsat, am 
căpătat poftă de mâncare, iar febra a scăzut. Îndată după 
sosirea în tabăra nr. Il trimisesem un curier la Kathmandu cu 
articolul lui John. Se va duce şi la spital să întrebe de starea 
Alicei. Ce n-aş da să aflu că s-a însănătoşit. 

Abia când am citit reportajul pe care John îl trimisese la 
Londra am aflat despre lupta lui John cu Yeti, în fundul 
prăpastiei. Dacă n-aş fi fost eu însumi, până la un moment dat, 
martor la întâlnirea cu omul zăpezilor, cu greu aş fi crezut cele 
relatate de John. Şi totuşi, descrierea era exactă. John nu 
exagerase nimic, era extrem de concis şi la obiect. Parcă nici n- 
ar fi fost el. 

O întâmplare ne-a pus pe urmele omului zăpezilor, scria el. Un 
băiat de 13 ani, pe nume Tryg, pe care l-am găsit într-o colibă 
dărăpănată dintr-un sat, aproape de confluența nurilor Sun şi 
Kosi, părăsit, infometat, pe moarte şi pe care doctorul 
expediției, Selvyn Haig, a reuşit să-l salveze, ne-a condus la 
locul unde pierise în mod tragic tot echipajul expeditiei elveţiene 
plecată în căutarea omului zăpezilor. 

Urma descrierea amănunţită a celor petrecute din clipa când |- 
am văzut pentru prima oară pe Yeti, până în momentul când 
John şi cu mine ne-am dat drumul în prăpastie, încercând să-l 
prindem cu plasa. 

Trebuie să recunosc — scria John — că în clipa în care l-am 
văzut, în fundul prăpastiei, pe omul zăpezilor, nu m-am mai 
gândit la nimic. Acum, când totul este terminat, sunt convins că 
ar fi trebuit să folosim arme de foc, să-l rănim, sau chiar să-l 
ucidem pe cel ce a scăpat de atâtea ori de capcanele oamenilor. 
Am fi dezlegat, cel puțin, odată pentru totdeauna, taina lui Yeti. 
Când l-am văzut însă cât de liniştit ne priveşte nu mi-a trecut 
prin minte că ar putea să iasă atât de uşor din prăpastie. Ne-am 
hotărât, împreună cu doctorul Haig, să coborâm pereții abrupți 
şi să încercăm să-l prindem pe Yeti în plasă. Azi ştiu că fapta 
noastră a fost inutil de temerară şi lipsită de judecată. Pereții 


erau mai drepți şi mai înalţi decât ne aşteptasem şi poate că 
doar mulțumită unei întâmplări fericite, cât şi faptului că 
doctorul Haig, care ținea un capăt al plasei (celălalt îl tineam 
eu), s-a agăţat de o ieşitură a peretelui pe care a rămas leşinat, 
încetinind astfel şi căderea mea în fundul prăpastiei, poate că 
doar mulțumită acestei întâmplări m-am ales doar cu o rana pe 
fața şi am scăpat cu viață din această aventură. 

In general, rănile mele n-au fost provocate de căderea de-a 
lungul peretelui de gheață, ci de Yeti. Haig s-a accidentat în 
cădere — sper că starea lui nu-i gravă — iar mâine şerpaşii îl vor 
conduce la tabăra de la poalele ghețarului şi de acolo la 
Kathmandu. 

Când am ajuns în fundul prăpastiei eram doar la câţiva zeci de 
yarzi de Yeti. Spre surprinderea mea, omul zăpezilor nici nu s-a 
clintit. Deoarece Haig îşi pierduse cunoştinţa, m-am hotărât să-l 
prind pe Yeti singur. Am tras din mâna doctorului celălalt capăt 
al plasei şi m-am aruncat asupra lui Yeti. Am vrut să arunc plasa 
în capul lui Yeti, dar ideea mea a fost nebunească. Yeti a întins 
laba şi m-a lovit în obraz. Norocul meu a fost că tineam în 
dreptul feței o bucată de plasă în care voiam să-l înfăşor. Cu 
toate acestea am simţit forța loviturii lui! Acum nu-mi mai pot 
da seama precis ce s-a întâmplat în clipa următoare. Ştiu doar 
atât, că am reuşit să apuc blana lui Yeti şi să smulg câteva fire 
din ea. Am simtit în obraz răsuflarea acestei enigmatice făpturi, 
i-am văzut chipul. Sunt poate primul om din lume care a stat 
atât de aproape de omul zăpezilor. Vroiam să-l prind cu orice 
preț, chiar şi fără plasă, de aceea m-am aruncat cu toată forța 
asupra lui Yeti. Acesta s-a întors cu spatele, s-a lăsat pe toate 
patru picioarele şi a început să urce peretele pe care, mai târziu, 
doar cu mare efort am reuşit să-l escaladez pentru a ieşi din 
prăpastie. El însă s-a cățărat cu uşurinţă până sus şi, în decurs 
de câteva secunde, s-a făcut nevăzut. Eram la capătul puterilor, 
epuizat, nervos şi cu fața sângerândă. Mi-am adus aminte abia 
acum că doctorul Haig, pe care decizia mea nebunească putea 
să-l coste viața, zace în nesimţire pe ieşindul de gheață din 
peretele prăpastiei. Vroiam să ajung până la el, dar am simţit 
cum îmi tremura picioarele, cum mă cuprinde o bruscă 
sfârşeală. Imi şiroia sângele de pe față. A trebuit să mă aşez. 


Respiram greu, nici nu ştiam atunci măcar cât este de serioasă 
rana mea. 

Deodată am văzut zăpada învolburându-se şi aproape de locul 
pe unde se făcuse nevăzut omul zăpezilor, a apărut operatorul 
expediției, Martin Shepherd. Mai târziu, când mi-a spus că a 
filmat toată lupta mea cu Yeti mi-a produs o mare surpriză. In 
urma lui cobora, dându-şi drumul la vale pe fund, ca la derdeluş, 
Tryg. Coborârea lor decursese mult mai uşor ca a mea şi a lui 
Haig. Dacă înainte de a lua o hotărâre m-aş fi uitat mai bine 
împrejur şi aş fi reflectat în linişte, doctorul şi cu mine am fi 
putut ajunge cu mult mai uşor în fundul prăpastiei şi poate că 
tentativa noastră de capturare a omului zăpezilor ar fi fost 
încununată de succes. Doi oameni ar fi putut să-l împiedice mai 
uşor de a fugi. Sigur, după război mulţi viteji se-arată. Ce-a fost, 
din păcate, nu se mai poate schimba. Primul contact apropiat cu 
omul zăpezilor a luat sfârşit cu un succes parțial, dar foarte 
prețios. În palma mea au rămas câteva fire din blana maron- 
roşcat a lui Yeti, am obţinut câteva secvențe de film şi, mai ales, 
experiență. 

După toate constatările expediției noastre se poate afirma că 
omul zăpezilor e înalt de circa 5 picioare, deschiderea pasului 
său măsoară cam două picioare şi şase degete”, cântăreşte 
160-200 de livre*. Capul are formă conică; fruntea este înaltă şi 
perii de pe cap țepoşi, de culoare brun roşcat. La fel este şi 
blana care-i acoperă trupul. Yeti se deplasează, de regulă, pe 
picioarele posterioare, merge aplecat spre față. In clipele de 
primejdie, sau când vrea să se îndepărteze repede, se laşa pe 
toate patru membrele. Adesea se lasă să alunece pe partea de 
dinapoi a trupului, poziție în care se serveşte de membrele 
anterioare ca de o cârmă. Comparând datele referitoare la 
locurile unde ne-am întâlnit cu el, considerăm că Yeti trăieşte în 
general la altitudini în jur de 17 000 picioare. După resturile de 
hrană lăsate de el, se poate afirma că se hrăneşte cu animale 
mici. La locurile sale de popas am găsit resturi de şoareci şi, de 
asemenea, hrană vegetală. 


5 Un picior = 0,3047 cm. 
7 Un deget=2,63 cm. 
3 Livra englezească=453,59 g. 


Cu toate că, din motive greu explicabile pentru noi, Yeti a 
rămas perfect liniştit pe fundul prăpastiei de sub ghețarul Reipi, 
toți cei ce l-au văzut aveau convingerea că este o făptură 
temătoare, care evită locurile populate. 

M-am decis să mai rămân, împreună cu alţi câţiva membri ai 
expediției, în peştera stâncoasă descoperită de elveţianul care a 
murit şi să încerc prin toate mijloacele ce le avem la îndemână 
să-l prindem pe Yeti viu sau mort. Cititorii noştri au fost 
informați asupra condiţiilor în care a luat ființă expediția 
noastră. Una din ele, pusă de domnul Mefarland, de al cărui 
ajutor financiar am beneficiat pentru a ne deplasa în Himalaia, 
era aceea că nu-l vom omori pe Yeti. Dacă am să încalc această 
condiție — şi răspunderea în această chestiune mi-o asum 
personal — este numai pentru că eu consider elucidarea 
misterului Yeti mai importantă decât dorinţa unui om, dorință, 
desigur, apreciată de mine în mod deosebit, care este, cu 
siguranță, nobilă şi demnă de laudă, dar care constituie un 
obstacol în lămurirea tainei omului zăpezilor. Rog cititorii să se 
pună în situația câtorva oameni singuri în pustiurile muntoase 
ale Himalaiei, dintre care unii au şi plătit, cu sănătatea lor, 
căutarea lui Yeti. Trebuie, de asemenea, luat în considerație 
faptul că puterile membrilor expediției nu sunt nelimitate. 
Hotărâţi singuri, stimati cititori dacă, în aceste împrejurări, să 
folosim armele, în ciuda  interdicţiei impuse de domnul 
Mefarland, căruia îi suntem, desigur, îndatorați, dar nu în 
măsura în care suntem datori fată de ştiinţă. 

Când am terminat lectura mi-am imaginat foarte clar ce 
răsunet vor avea aceste ultime cuvinte ale lui John în insulele 
britanice şi poate chiar în lumea întreaga. Permiteţi-mi ca în 
această parte a povestirii să întrerup ordinea cronologică a 
evenimentelor pe care m-am străduit, cu rezultate uneori mai 
bune alteori mai proaste, s-o respect şi să înfăţişez faptele 
despre care am aflat abia după întoarcerea mea la Londra. 

Reportajul lui John din „London Telegraph” produsese, cu 
adevărat, o neobişnuită senzaţie. Oamenii smulgeau ziarele din 
mâna vânzătorilor de ziare. În ziua în care apăruse articolul lui 
John nu s-a putut prinde la telefon redacţia lui „London 
Telegraph” de pe Fleet Street Cititorii vroiau să afle mai mult 


vroiau să cunoască amănunte şi, mai ales, dacă Yeti a fost până 
la urmă prins. 

Telefonistele răspundeau numai la întrebări în legătură cu 
omul zăpezilor. „Nu, deocamdată nu a fost prins.” „Când vom 
primi alte informaţii, Vom scoate o ediţie specială”, sunau 
răspunsurile lor stereotipe. 

Redactorul-şef îi încredinţase tânărului gazetar Filip Baker 
sarcina de a încerca să ia legătura cu John. „Nu-mi pasă cum o 
vei scoate la capăt şi cât o să coste”, spusese el şi tânărul, 
onorat de încredințarea acestei misiuni, dar totodată plin de 
îngrijorare la gândul cum o va îndeplini, plecase. 

în faţa clădirii unde-şi avea sediul „London Telegraph” era o 
mulţime de oameni care aştepta să vadă dacă pe panglica de 
neon a redacţiei nu va apare o altă ştire cu privire la Yeti. Filip 
Baker îşi făcu drum prin mulţime, se opri pentru o clipă şi-şi 
aprinse o ţigară. 

Deasupra „zgârie norului” cenuşiu al redacţiei uneia dintre 
cele mai cunoscute publicaţii londoneze literele de neon tocmai 
scriau în fuga lor luminoasă: „În spitalul din Portmouth a murit.. 

„În spitalul, în spitalul” îşi repetă în sinea sa Filip Baker. 
Aruncând ţigara, îşi făcu, brutal, drum prin mulţime, până la 
intrarea clădirii din care ieşise cu câteva clipe mai înainte. 

— Aduci cumva firele din blana lui Yeti, de dai aşa buzna, 
tinere? auzi el glasuri în urma sa. Filip Baker nu le luă în seamă 
şi se strecură mai departe printre oameni. Când ajunse la 
intrare, îşi umplu bine plămânii de aer şi urcă, sărind câte două 
trepte, până la etajul doi. Intră fără să mai bată la uşă în biroul 
pe care-l împărțea cu redactorul mai vechi în muncă, Jeff. 

— Domnule Jeff, am o idee. Am să cer Kathmandu, pe Alice 
Pershing, poate o mai prind încă la spital. N-am dorit niciodată 
ca acum ca un om să nu se facă curând bine. Cum de nu mi-a 
trecut prin minte? Cine altul decât ea ar putea avea cele mai 
proaspete ştiri? 

Jeff îşi ridică încet capul alb, îşi privi colegul mai tânăr pe 
deasupra sticlelor ochelarilor, şi zâmbi. 

— Ideea asta genială le-a venit încă de acum o oră altor trei 
redactori: Parker, Daw şi Grey. 

Tânărul ziarist încă mai respiră agitat, nu-şi venise în fire după 
goana pe scări. Acum însă, de uimire i se opri răsuflarea. 


— Aşadar... fu tot ce reuşi să spună. 

— Ca să te liniştesc, te informez că niciunul dintre ei nu a 
obţinut legătura cu Kathmandu. Poţi să-ţi dai seama după faptul 
că jos e linişte. Jeff arătă cu mâna spre fereastră. 

— Mulţumesc, rosti scurt Filip Baker şi ieşi pe coridor, îl 
traversă grăbit şi oprindu-se în faţa unei uşi, ciocăni. Cum 
nimeni nu-i răspunse, tânărul intră în încăpere — arăta la fel ca 
toate celelalte, de obicei aici stătea redactorul care lucra în tura 
de dimineaţă. 

Baker apucă receptorul şi formă un număr. 

— Centrala? Domnişoară, aţi obţinut Kathmandu? Niciuna din 
cele trei comenzi? Excelent! Vă rog, îndată ce-l obţineţi daţi 
legătura la nr. 34, celelalte comenzi anulaţi-le. 

lar când telefonista îi răspunse: „Da, domnule”, Filip Baker 
puse mulţumit telefonul în furcă şi începu să aştepte. 

Mulțimea de pe Fleet Street, din faţa clădirii „London 
Telegraph”-ului, se mărea cu fiece clipă. Oamenii aşteptau 
răbdători să apară pe banda luminoasă vreo ştire nouă despre 
omul zăpezilor. 

în camera unde se afla Filip Baker sună telefonul. Tânărul 
apucă febril receptorul. 

— Aveţi Kathmandu. 

— Mulţumesc. Alo, alo, Kathmandu? Aici redacţia ziarului 
„London, Telegraph”. Vă rog, se mai află la dumneavoastră o 
pacientă, domnişoara Alice Pershing, membră a expediției 
britanice pornite în căutarea omului zăpezilor? Aş putea vorbi cu 
ea? 

— Un moment, vă rog! 

Treceau secundele şi Filip Baker simţi cum i se umezeşte de 
transpiraţie mâna în care ţinea telefonul. 

— Alo, mai sunteţi pe fir? 

— Da, aş putea... 

— Regret, dar domnişoara Pershing a părăsit astăzi spitalul. 

Vocea de la celălalt capăt al firului tăcea. 

— Şi nu ştiţi unde aş putea s-o găsesc? întrebă dezolat tânărul 
gazetar. 

— Un moment, vi-l dau pe doctorul care a îngrijit-o pe 
domnişoara Pershing. 


— Burnley. Bună ziua. Azi-dimineaţă domnişoara Pershing a 
părăsit spitalul. Mâine trebuia să zboare spre Londra, dar s-a 
hotărât să-şi amâne plecarea, deoarece în cursul următoarelor 
două zile va fi transportat aici un alt membru al expediției, 
doctorul Haig. Poate vă interesează să aflaţi că în urmă cu două 
ore a sosit la Kathmandu un şerpaş curier cu vestea că Yeti a 
fost prins. 

— Cum? Prins? Glasul tânărului reporter tremura de emotie. 
Cunoaşteţi amănunte? 

— Din păcate nu prea multe. Doar atât că expediţia, cu Yeti 
prins, se întoarce la Kathmandu. 

— AŞ putea să vă chem din nou peste o oră? Poate reuşiţi să 
aflaţi ceva mai mult până atunci. N-aţi putea fi atât de amabil să 
trimiteţi după şerpaşul care v-a adus vestea şi s-o rugaţi pe 
domnişoara Pershing să vină şi ea la telefon împreună cu el? 

— Am să încerc, promise doctorul politicos. 

— Vă mulţumesc foarte mult. Am să vă chem peste o oră. 

Filip Baker puse receptorul jos şi agitat peste măsură sui în 
fugă la un alt etaj. Fără suflu aproape se năpusti în biroul 
redactorului-şef. 

— L-au prins pe Yeti, reuşi să spună. 

— Cine? întrebă calm un bărbat care se juca cu nişte ochelari. 

Baker îl privi nedumerit pe bătrânul ziarist. 

— Păi, John... 

— De unde ai ştirea? 

— De la spital. 

— Ce secţie? 

— Nu înţeleg. De la spitalul din Kathmandu. 

— lar eu întreb de la ce secţie. Redactorul-şef râse. 

— E ceva serios doar.. 

— Da, este. Citeşte asta. 

Redactorul-şef îi întinse tânărului gazetar o telegramă a unei 
agenții de presă internaţională. Era concisă: „Kathmandu. Din 
surse neoficiale se anunţă că expediția britanică a reuşit să 
prindă pe ghețarul Reipi pe omul zăpezilor. In timpul coborârii 
spre tabăra nr. Il, Yeti — dacă nu-i cumva vorba de o confuzie cu 
vreo varietate a ursului de Himalaia — şi-a rupt legăturile şi a 
fugit” 

Filip Baker citi încă o dată aceste câteva rânduri. 


— Îi daţi drumul? 

— S-a şi făcut, prietene. Priveşte, şi-i arătă fereastra. Mulțimea 
de pe străzi se îngroşase, toţi priveau banda rulantă de neon. 
Un ac de aruncai, n-ar fi căzut la pământ. 

— Ar trebui confirmată, rosti, calm, redactorul-şef. Confirmare 
şi detalii. 

Filip Baker ieşi încet pe coridor. Ce ocazie şi să i-o ia înainte 
agenţia de presă! 

Trecură o oră, două. Kathmandu nu răspundea. Fleet Street se 
goli treptat. Venise noaptea, oamenii îi preferau lui Yeti somnul. 

Tânărul reporter şedea lângă telefon şi aştepta. Nu reuşise să 
anunţe primul ştirea referitoare la Yeti, nu aflase nimic nou şi 
probabil nici nu va mai afla. Când se va descoperi că a cerut 
telefonistei să anuleze convorbirile telefonice cu Kathmandu ale 
celor trei colegi, va trebui să-şi găsească un alt post. Lual-ar 
naiba să-l ia pe Yeti! 

Ridică receptorul şi formă numărul centralei. 

— Vă rog, aveţi deja omul zăpezilor? 

— Poftim? 

— Vreau să spun Kathmandu. 

— Am să urgentez imediat. 

Puse jos receptorul. Probabil o să zbor, la ce să-mi mai bat 
deci capul cu omul zăpezilor, care, oricum, tot a şters-o. 
Reflecţiile amare ale lui Filip Baker fură întrerupte de apelul 
telefonului. Aproape lipsit de interes ridică receptorul. 

— Aveţi Kathmandu. 

— Alo! 

— Alo! 

— Aici Alice Pershing. Ştiu ce doriţi să aflaţi. Omul zăpezilor a 
fost prins, John Ashley se află în drum spre Kathmandu. Prima 
ştire dată de Agenţia Reuter n-a fost adevărată. Yeti a încercat 
să fugă, dar n-a reuşit. 

Filip Baker o întrerupse. 

— Vă rog, mai repetaţi o dată, e adevărat? 

— Este, răspunse vocea calmă a femeii. Tot Kathmandu-ul e în 
picioare. Îl aşteaptă pe omul zăpezilor. 

— Cum s-au petrecut lucrurile? în ce fel a fost prins? 


— În cuşcă, amănunte nu cunosc. Mâine urmează să fie adus 
aici doctorul Haig. Poate că el va şti mai multe. Se spune că e 
într-o stare gravă. 

— Ştiu, dar eu aş vrea să aflu câte ceva despre omul 
zăpezilor. 

— Se spune că trei şerpaşi şi-au pierdut viaţa pe ghețar. 

— Bine, dar aş avea nevoie de câteva amănunte referitoare la 
Yeti, cum se comportă... 

— Nu ştiu nimic mai mult decât v-am spus. 

— Vă rog, aţi putea să ne chemaţi cu taxă inversă dacă s-ar 
mai afla ceva? 

— Am să vă chem. 

Tânărul reporter zbură din nou pe coridor. Dădu buzna în 
biroul stenografelor scuzându-se. 

— lertaţi-mă, dar l-au prins pe Yeti. 

— Felicitări, zise o stenografă şi se grăbi să plece acasă. 

— L-au prins pe Yeti, strigă tânărul intrând în redacţia de 
noapte şi începu să povestească repede ce s-a întâmplat. 

— Numai de n-ar fi iar vreo gogoaşă, făcu un ziarist. 

— Dă-i drumul, spuse un al doilea. 

Aşa s-a făcut că în dimineaţa următoare lumea întreagă a fost 
surprinsă de o ştire publicată pe prima pagină a revistei 
„London Telegraph”, cu titlul „Yet; prins!” Ştirea continua: „In 
următoarele zile, Londra va vedea cu propriii săi ochi pe 
enigmatica făptură din Himalaia — Yeti” 

în momentul când locuitorii insulelor britanice citeau această 
ştire incredibilă, eram aproape de Kathmandu. Ciudat, dar îmi 
era cu mult mai rău decât atunci când părăsisem tabăra de la 
poalele ghețarului, însemnat pe hartă cu numele de Reipi. Mă 
durea tot corpul şi eram grozav de obosit după atâtea zile 
petrecute pe targa purtată de şerpaşi. Abia cu 45 de mile 
înainte de Kathmandu m-au urcat într-un Jep. 

— Felicitări, e un mare succes, în adevăr, m-a întâmpinat 
doctorul spitalului, la coborârea din maşină. 

Am dat din cap. Poate că oi fi având toate membrele 
sfărâmate, precis am febră. Oare mă va întreba omul acesta în 
halat alb, care îi scoate şi mai mult în evidenţă ocheşenia 
obrazului, cum mă simt, ce am? 


— Cum vreţi să-l transportaţi în Europa? Va trebui probabil să 
cereţi o autorizaţie de la organele de aici. 

— Avem autorizaţie, i-am răspuns. 

„Ce-o fi mai aşteptând?” 

— O aveţi deja? Aţi fost aşa de siguri că-l veţi prinde înainte 
încă de a veni în Himalaia? 

Nu înţelegeam despre ce-i vorba. Vroiam să fiu lăsat în pace. 
Inclusiv de acest om cu faţa cafenie. 

— Avem autorizaţie pentru efectuarea de cercetări în regiunea 
ghețarului Reipi, i-am spus cu voce slabă. 

„De m-ar transporta mai repede într-un pat. Ar trebui să-mi 
dea morfină. Mă doare tot corpul.” 

— Nu m-am referit la autorizaţia pentru căutarea lui Yeti, ci la 
permisiunea de a-l lua cu dumneavoastră în Europa. Doctorul se 
aplecă asupră-mi: Nu vă simţiţi bine? 

Am închis ochii, am mai simţit cum mă ridică, am auzit paşi 
răsunând monoton pe culoarul spitalului: unu, doi, trei... N- 
aveam nevoie de autorizaţie, n-aveam nevoie de nimic, pentru 
că nu l-am prins pe Yeti. John este rănit, eu la fel, şerpaşii simt 
lipsa hrăniii, iar băiatul este probabil trist că nu a putut veni cu 
mine. Poate că şi câinelui care aleargă în urma lui Tryg, 
îmbrăcat în hăinuţa sa caraghioasă cusută de John, poate că şi 
lui îi este frig şi foame. Afară totul e alb, pretutindeni zăpadă şi 
gheaţă, iar Yeti s-a făcut nevăzut. A omorât un elveţian, apoi pe 
al doilea, a omorât tot ce-a fost viu şi pe urmă a dispărut. Cum 
se poate să-mi fie atât de cald, când afară totu-i acoperit de 
zăpadă şi gheaţă? Yeti a dispărut. Probabil pentru că nu avem 
autorizaţie. 

Ce durere ascuţită, parcă m-ar împunge cineva, mă înţeapă şi 
pe urmă îmi dă iar drumul din ghearele sale ascuţite. Yeti m-a 
prins, mă strânge la piept, nu-mi dă drumul, mă ţine strâns. 

— Dă-mi drumul, alungaţi-l, prindeţi-l! mă auzeam eu însumi 
strigând. Am deschis ochii, deasupra străluceau cercul de 
lumină al lămpii atât de bine cunoscute şi două figuri, una 
oacheşă şi alta albă. 

— Acum e mai bine? a întrebat o voce profundă. 

— Ce să fie mai bine? A fugit Yeti? 

Faţa albă zâmbi. 


— Şerpaşul care a venit cu veşti de la domnul John afirmă că l- 
au prins şi că se află deja în drum spre Kathmandu. 

John l-a prins, prin urmare, pe Yeti. Vasăzică a reuşit, el, cel 
mai fericit om din lume. 

— Când? 

— Acum două săptămâni. Staţi, mai exact: pe ziua de 5. 

— Ziua de 5? ` 

Am vrut să fac socoteala. Nu ştiu să socotesc însă. Cinci. In 
ziua de cinci am căzut cu John în prăpastie. Asta o ştiu sigur, 
chiar dacă nu-s în stare să număr... 

— După 3-4 zile ar fi trebuit să fie aici, rosti acelaşi glas 
baritonal, liniştit. 

— Cine a adus vestea? am întrebat. 

— Unul din şerpaşi, trimis de la tabăra de la poalele ghețarului 
Reipi. Asta n-are importanţă acum, vă trebuie linişte. Glasul 
baritonal avea inflexiuni autoritare. 

îmi operaseră mâna stângă şi amândouă picioarele. N-am prin 
urmare nicio leziune internă. A cui o fi faţa aceea albă? Alice se 
însănătoşise şi îl căuta pe şerpaşul care afirmase că John l-a 
prins pe Yeti. E groaznic de cald aici. De ce nu mi-o fi dând 
nimic? Unde-i Tryg? Vroia să meargă cu mine în Europa, cât mai 
departe de Himalaia şi de omul zăpezilor. Dacă ar fi aici mi-ar 
spune cum s-au petrecut lucrurile în adevăr cu Yeti. Vrea să vină 
cu mine în Europa. Şi de ce nu! 

— Nu se poate, am rostit cu voce tare. 

Glasul profund râse. După el râse şi faţa oacheşă. Glasul 
profund ridică din umeri. 

— Ori că l-au prins, ori că nu l-au prins, viaţa merge înainte. 
Vin să vă mai văd. Şi a plecat. 

L-au prins pe Yeti. In ziua de 5 l-au prins. Exact atunci când 
am căzut. Nu l-au prins, nu puteau să-l prindă, ar fi trebuit să 
ştiu. Pe 5 mi-am rupt mina, m-am rănit la picioare, pe 5 a 
început să mă doară tot 

Nu ştiu cât am dormit, m-am trezit greu. Cineva mă privea 
intens, nu-şi lua ochii de pe mine. Trebuie să mă trezesc! Ce 
greu e să te trezeşti! 

Alice. Este Alice, o văd. Figura ei luminoasă se întrevede 
printr-un nor de ceaţă ca soarele deasupra ghețarului Reipi. 
Zâmbeşte, mişcă buzele. Este Alice, este, cu siguranţă, Alice. 


— Selvyn, Selvyn! Acum am auzit-o distinct. Totul va fi în 
ordine şi nu va dura la fel de mult cum a durat cu mine. M-am 
făcut bine, acum aştept să mă întorc acasă. 

De ce are o mână bandajată? A băgat de seamă că mă uit la 
mâna bandajată şi a vrut să şi-o ascundă. De ce? 

— Ce-ai acolo? am întrebat-o. 

A tăcut o clipă. 

— Au trebuit să-mi amputeze trei degete. 

în odaie s-a instalat tăcerea. l-au amputat trei degete. Păcat. 
Este tânără, frumoasă, trei degete pierdute. Păcat. 

— L-au prins pe Yeti? am întrebat. Doar n-o să vorbim despre 
degetele amputate. 

— Nu l-au prins. Şerpaşul pe care l-aţi trimis cu ştirea 
privitoare la întâlnirea voastră cu omul zăpezilor s-a dus fuga la 
Agenţia de ştiri Reuter şi — după cum a mărturisit mai târziu — 
a declarat, ca să capete mai mult, că l-aţi prins pe Yeti. A 
căpătat 20 de lire, s-a îmbătat şi la urmă a spus adevărul, cum 
că totu-i o născocire de-a lui. 

Prin urmare nu l-au prins, iar Alicei au trebuit să-i amputeze 
trei degete. Ce-o fi făcând John? 

— Este, totuşi, o reuşită, Selvyn, îmi spuse Alice. 

— Citeşte ce a scris John, i-am arătat cu o mişcare a capului 
ştirea compusă de John pentru „London Telegraph” şi care 
zăcea pe o măsuţă. 

Ţinea coala de hârtie cu mâna cu trei degete lipsă. Când 
termină, spuse: 

— Păcat că n-am fost de faţă. 

— Păcat, am repetat. În fundul prăpastiei, printre cioturile 
rupte din pereţii ghețarului, sta omul zăpezilor. Se uita la mine şi 
la John, râdea, are o faţă înfricoşătoare, îşi râde de noi. „Acum!” 
strigă John. Mă rostogolesc din nou pe peretele de gheaţă 
bolovănos, omul zăpezilor nu încetează să râdă, să se strâmbe. 
Acum l-a acoperit un evantai de zăpadă răscolită. S-a făcut iar 
întuneric. 

E oare posibil? Ţin în mâna mea doar o mână de femeie căreia 
îi lipsesc trei degete? 

21. TAINA LUI DIN-NUN 

— Nu mă mişc de lângă tine până nu te faci bine, mi-a 
declarat Alice a treia zi după ce fusesem transportat la 


Kathmandu. Trebuia să plec ieri, mi-am amânat călătoria, vom 
zbura cu acelaşi avion toţi. 

— Doar omul zăpezilor ne va lipsi, am râs eu. Mă simţeam mai 
bine, îmi reveniseră forţele, lumea înconjurătoare începuse să 
aibă iar mai multe culori decât cenușiu şi negru. Am să mă fac 
bine, am să mă întorc la spitalul din Sainte Mărie de Notre 
Espoire sau la oricare alt spital din lume. Şi acolo poţi trăi 
aventuri palpitante, mai folositoare însă decât goana după Yeti. 

— Îți mai aminteşti de omul care ne-a însoţit prin munţi după 
avarierea avionului? m-a întrebat Alice, care venea să mă 
viziteze la spital chiar şi de două ori pe zi. Şedea cu spatele spre 
fereastră şi în părul ei blond se jucau ultimele raze ale soarelui 
la asfinţit. 

Se înţelege că-mi amintesc pe Din-Nun, cel care ne părăsise 
atât de misterios cu câteva zeci de mile înainte de Kathmandu. 

Alice deschise poşeta şi scoase din ea ziarul „Kathmandu 
News”. Pe prima pagină erau câteva fotografii. Intr-una am 
recunoscut figura zâmbitoare a nepalezului. 

— Citeşte asta, îmi zise Alice. 

„Unul din cei mai mari hoți de diamante a fost prins. Trei ani 
autoritățile ţi forțele polițieneşti aproape din întreaga lume au 
încercat zadarnic sa purta mâna pe unul din cei mai mari 
traficanţi de diamante care lucra sub diferite nume: Djajanagar, 
Da-Namgal, Din-Nun sau Temba. Aceasta căpetenie a unei 
bande de hoti este de o inteligența ieşita din comun, ceea ce 
explica faptul ca în ciuda tuturor eforturilor depuse, cei mai 
celebri poliţişti din Olanda, Franța, Anglia, Spania, India şi din 
țara noastră nu au reuşit să-l prindă. 

în urmă cu trei luni i s-a dat de urmă într-unul din cele mai 
mari hoteluri din Londra. Înainte de a fi arestat a reuşit însă să 
fugă din Anglia. A rămas o vreme în India, iar de aici, a încercat, 
împreună cu complicele său francez Tabouis, alias Petit piere, să 
ajungă pe calea aerului în Nepal. Există bănuieli că în timpul 
zborului din India spre Nepal, a fost avertizat că la aterizarea în 
Kathmandu va fi arestat. Căpitanul avionului se pare că s-a lăsat 
convins, contra unei mari sume de bani, să aterizeze forțat 
înainte de Kathmandu. Astfel Diajanagar alias Din-Nun sau Da- 
Namgal sau Temba a reuşit sa rămână, în libertate. In urma cu 
câteva zile a fost însă arestat unul din complicii căpeteniei 


bandei, cunoscutul tâlhar, sirdarul Dove Koru, care a trădat locul 
unde se ascundea Din-Nun. Arestarea lui constituie una din cele 
mai mari reuşite din ultimii ani ale poliției nepaleze”. 

Am privit o clipă figura plăcută a lui Din-Nun. 

— Am fost invitată la poliţia de aici, mi-a spus Alice. M-au 
întrebat dacă nu-l cunoşteam pe Din-Nun mai dinainte, încă din 
Anglia. Am avut impresia, că la început au crezut că facem parte 
din aceeaşi bandă. M-am înfuriat groaznic. In sfârşit mi-au spus 
c-am avut mare noroc că nu ni s-a întâmplat nimic. Când le-am 
povestit ce frumos s-a purtat Din-Nun cu noi, mi-a spus un 
poliţist: „La noi şi tâlharii sunt galanţi cu femeile”. Idiotul! 

— Prin urmare, ţie trebuie să-ţi mulţumim că aventura cu Din- 
Nun s-a sfârşit cu bine? 

— Taci, te rog... Alice râse dispreţuitor. Ştii de ce Din-Nun şi-a 
schimbat atât de repede hotărârea în mânăstirea Dangbote? 
Aflase că o patrulă militară urma să sosească la mânăstire 
venind prin „Pasul Ursului”. Vestea o adusese unul din preoţii 
lama sosit după noi şi Din-Nun o aflase. Din acest motiv n-am 
trecut prin „Pasul Ursului”. 

Abia acum mi-a fost clară purtarea ciudată a lui Din-Nun la 
Dangbote, graba lui inexplicabilă, tăcerile lui enigmatice, şi 
răspunsurile evazive, inexpresive. lar noi crezusem că a venit cu 
noi numai pentru că după întâmplarea cu preotul beat care-şi 
apropiase faţa sa groaznic strâmbată de faţa Alicei, nu mai 
putea rămâne în mânăstire şi el ne oferea un refugiu sigur. 

— Un singur lucru nu-mi pot explica. Cine a venit în coliba de 
păstori în care am dormit prima noapte după avarierea 
avionului. L-ai văzut şi tu pe omul acela? 

— Mi-au spus şi asta cei de la poliţie. Era Petitpiere. Din-Nun îi 
propusese după aterizarea forţată a avionului să vină cu noi. 
Francezul refuzase. Curând după plecarea noastră aflase de la 
căpitanul avionului că cei din Kathmandu sunt informaţi de 
prezenţa lui la bord şi că-l aşteaptă pentru a-l aresta. De aceea 
a plecat după noi. Din-Nun, care cunoştea regiunea, îi spusese 
că ne vom duce la coliba păstorească din apropierea mânăstirii 
Dangbote. Francezul ajunsese acolo înaintea noastră — acestea 
erau urmele misterioase ce duceau spre colibă. Negăsindu-ne în 
colibă, Petitpiere revenise în vale pe o cărăruie pe care am mers 
mai târziu şi noi. Îşi închipuise că Din-Nun s-a răzgândit pe drum 


şi că în loc de colibă s-a dus direct la mânăstire. Abia când n-a 
găsit urmele noastre pe cărăruia ce suia povârnişul din faţă, 
spre mânăstire, s-a întors, după o scurtă odihnă, din nou la 
colibă. A ajuns acolo noaptea târziu şi a încercat să-l convingă 
pe Din-Nun să ne părăsească şi să se întoarcă împreună cu el în 
India unde, după părerea francezului, ar fi fost în mai mare 
siguranţă decât în Nepal. Din-Nun a refuzat şi astfel Petitpiere a 
pornit singur la drum. 

— Aşadar el fusese... 

Mi-am amintit de primul nostru popas în împrejurimile 
mânăstirii Dangbote, de Din-Nun cu faţa întoarsă spre fereastră, 
de străinul care se furişase în colibă şi care, după discuţia cu 
Din-Nun, plecase repede. Tabouis alias Petitpiere... 

— Spune-mi, te rog, Alice, de unde a luat Din-Nun jeepul cu 
care ne-a trimis, atât de mărinimos, de la Dan-Norb la 
Kathmandu? 

Alice râse. 

— L-a furat de la o patrulă militară care se oprise acolo. 

— Asta mă face să cred că polițistul acela n-a fost până la 
urmă chiar atât de idiot cum spuneai. 

— Termină, Selvyn! Alice împături cu mişcări încete ziarul cu 
fotografia zâmbitorului Din-Nun şi apoi, de parcă mi-ar fi citit 
gândurile, continuă: 

— Din-Nun a fost un hoţ, fie că vrem sau nu să credem. N-are 
sens să ne gândim la el. Şi pe urmă Dove-Koru, noi îi spuneam 
Mike Lunganul. El e cel care voia să ne fure aparatura radio. 

Din-Nun şi sirdarul Koru, doi oameni complet diferiţi. Amândoi 
însă hoţi. Alice are dreptate. Nu are sens să ne gândim la ei. 

Am rămas tăcuţi un răstimp. 

— Tot n-au sosit veşti de la John? am întrebat. 

— Nu. 

Se auzi o bătaie în uşă. Intră doctorul alb, îi cunosc acum 
numele: Cecil Burnley. Nu-i european, ci neozeelandez. Nu-i 
însurat, şi are în jur de 40 de ani. A venit aici din India după cel 
de-al doilea război mondial şi s-a hotărât să rămână în 
Kathmandu. De câte ori venea să mă vadă povesteam despre 
Londra, Paris, Europa, despre pescuitul păstrăvilor în râurile 
scoțiene şi despre expedițiile pornite în căutarea lui Yeti. 


— Credeţi că toate riscurile ce şi le asumă fiecare expediţie 
doar pentru a captura o vietate care, la urma urmei ar putea fi 
doar o specie rară de urs, are vreun sens? Aţi văzut cu ochii 
dumneavoastră viaţa oamenilor din Himalaia — vărsat negru, 
tuberculoză, analfabetism şi mai ales o sărăcie de nedescris. N- 
am auzit încă de nicio expediţie care să fi venit aici doar pentru 
a îndepărta toate aceste neajunsuri şi a-i ajuta pe oameni. 

Prin urmare vocea aceea profundă aparţinea doctorului 
Burnley. 

— Ştiţi care-i vârsta medie a locuitorilor din Himalaia? a 
continuat el. N-a încercat nimeni până acum să calculeze, dar 
după părerea mea nu atinge nici jumătatea vârstei medii din 
orice ţară civilizată din Europa. 

Nu se afla într-o dispoziţie bună. Pe urmă făcu însă brusc un 
semn cu mâna, de parcă ar fi vrut să şteargă ceea ce spusese 
mai înainte. 

— Am o veste bună pentru dumneavoastră. Mâine va sosi aici 
Ashley împreună cu restul expediției. 

— Se întoarce John! exclamă veselă Alice. Îmi pare atât de 
bine! Şi, emoţionată, se ridică în picioare. 

— Cred, făcu doctorul Burnley şi ieşi grăbit, fără altă remarcă, 
din cameră. 

22. ÎNTOARCEREA 

întoarcerea lui John la Londra a fost triumfală. Pe aeroportul 
din Croydon aşteptau mii de oameni curioşi, veniţi acolo cu mult 
înainte de ora aterizării avionului „Companiei indiene de zbor” 
din Delhi. 

Gazetari, fotografi, operatori de film, toţi aşteptau 
nerăbdători. Filip Baker, cel mai tânăr reporter de la „London 
Telegraph” (al cărui spirit întreprinzător era luat în râs de câțiva 
dintre colegii lui mai în vârstă) avusese, în urmă cu două zile, o 
convorbire telefonică cu John, la Kathmandu. Era doar un 
eveniment senzaţional. John Ashley aducea 13 fire de păr din 
blana lui Yeti! Treisprezece fire maron ruginii care rămăseseră în 
mâna neînfricatului conducător al expediției în timpul luptei sale 
cu Yeti. Prin urmare nu era un scalp ca cel păstrat într-o 
mânăstire din Himalaia, despre care preoţii lama afirmă că ar fi 
aparţinut lui Yeti, dar pe care niciun european nu l-a văzut şi 
despre a cărui autenticitate specialiştii îşi exprimă îndoieli, ci 


treisprezece fire veritabile din blana unui om al zăpezilor şi încă 
viu... primul atins vreodată de mâna unui alb! Mii de londonezi 
curioşi voiau să-l vadă pe bărbatul care s-a luptat atât de 
curajos cu misterioasa vietate himalaieză şi a fost rănit de 
aceasta. 

Una din cele mai mari societăţi comerciale britanice i-a oferit 
telegrafic lui John să expună în vitrinele sale de pe Regent 
Street, într-o cutioară special amenajată, toate cele 13 fire din 
blana lui Yeti şi, bineînţeles, să încheie o asigurare 
corespunzătoare pentru acest preţios trofeu. Preşedintele 
„Societăţii antropologice a Regatului Britanic”, Sir Patrick 
Stanley Rous, a declarat că membrii societăţii şi el personal 
aşteaptă cu mare nerăbdare sosirea lui John Ashley şi că vor fi 
fericiţi dacă acesta le va face onoarea de a relata întâlnirea sa 
cu omul zăpezilor. Unul din cotidienele de seară londoneze, 
„Evening Standard”, a scris că cele 13 fire din blana lui Yeti 
reprezintă o răspântie epocală în cercetările antropologice 
contemporane însoţind această afirmaţie întrucâtva exagerată 
de lista tuturor erorilor săvârşite de oamenii de ştiinţă de 
renume mondial în cercetările şi expunerile lor cu privire la 
apariţia şi evoluţia omului. Societatea, al cărui ţel suprem era să 
contribuie la descoperirea şi menţinerea în om a unei atitudini 
mai bune faţă de animale, tipărise manifeste conţinând un 
protest vehement pe de o parte împotriva expediției ce-l 
căutase pe Yeti şi pe de altă parte împotriva cruzimii cu care au 
fost smulse din blana lui Yeti cele 13 fire. Londra se pregătea 
pentru sărbătorirea eroului expediției, John Ashley. Tot Londra 
protesta. Mii de londonezi aşteptau cu nerăbdare după cum am 
mai spus, în ziua aceea memorabilă, aterizarea avionului 
„Companiei indiene de zbor”, care transportase cele 13 fire din 
blana lui Yeti, pe John şi pe alţi câţiva membri ai expediției. 

Nu eram încă pe deplin întremat, dar niciodată în viaţa mea 
nu dorisem mai mult ca acum să mă întorc acasă. 

Când doctorul Burnley ne anunţase că a doua zi John urma să- 
şi facă apariţia în Kathmandu, am devenit nervos, nerăbdător şi 
simţeam o agitaţie în tot trupul. 

A doua zi, seara târziu, am auzit un ciocănit în uşă. 

— Intră, am strigat. 


în prag stătea John, obosit, cu faţa nebandajată, dar purtând 
urmele unor cicatrice proaspete. 

— John! Eram cu adevărat bucuros să-l văd iar, şi el părea 
impresionat de revederea noastră. 

— Am trecut întâi pe la tine, Selvyn, mi-a spus sincer şi a 
început să mă întrebe cum mă simt. 

Ce mult s-a schimbat, mi-am zis, atunci când am încercat să-l 
conving că aş putea părăsi spitalul din Kathmandu şi în clipa 
aceea. 

— Nu trebuia să te trag în groapa aia. Acum n-am să mai fac 
altă greşeală. Nu ai voie să părăseşti spitalul până nu vei fi 
complet sănătos. A fost o idee nebunească, îşi reproşă el. 

— Totul e-n perfectă ordine, John, m-am străduit eu să-i 
potolesc mustrările de conştiinţă recent trezite în el. Îmi pare 
bine că tu nu ai păţit nimic rău. Omul zăpezilor n-a mai apărut? 

— Nu. John dădu din mână. Am aşteptat încă trei zile, dar n-a 
apărut. Am găsit ceva în peştera elveţianului. Băgă mâna în 
buzunar şi scoase o cutie de metal cu câteva role de film. 

— Filmul elveţianului, am zis. Splendid! Vei avea deci nu 
numai ce a filmat Martin, dar şi secvențele filmate de elveţieni. 
Asta înseamnă tot atât cât ar fi însemnat dacă-l aduceai pe Yeti 
viu. 

— Nu-i adevărat, Selvyn, şi-i păcat. Tăcu un moment, apoi 
scoase o hârtie din buzunar şi mi-o întinse. Era o scrisoare 
adresată lui John de către redactorul-şef de la „London 
Telegraph”. Citeşte, mai ales, sfârşitul, şi John îmi arătă ultimele 
două paragrafe. 

Am sărit repede peste câteva fraze politicoase. „Îmi pare râu, 
John, că trebuie să-ți spun sincer ce lipseşte reportajelor 
dumitale. Eşti un gazetar de excepție şi ştii singur, mai bine ca 
oricine, ce doresc sa citească abonatii noştri. Desigur că i-a 
interesat reportajul despre vărsatul negru, dar cu mult mai 
bucuroşi ar fi vrut să citească cum ați reuşit să-l prindeți pe Yeti 
viu şi tot ce ar fi fost în legătură cu asta, chiar dacă cea mai 
mare parte din cele scrise n-ar fi fost decât născociri. Ştiu că la 
o altitudine de 17 000 de picioare poți scrie cu mult mai greu 
reportaje senzaţionale decât aşezat în fața unui birou comod. şi 
totuşi... 


Desigur, vei fi de acord, la întoarcerea dumitale, cu 
modificările aduse reportajelor ce ni le-ai trimis, pe care le-am 
considerat prea concrete — ca să mă exprim aşa — şi le-am 
adaptat stilului cu care cititorii noştri erau deprinşi din partea 
celui mai bun reporter al nostru, John Ashley...” 

Aceasta era, prin urmare, recunoştinţa pe care şeful, Arthur 
Steel, i-o arătase lui John, pentru toate primejdiile la care s-a 
expus zilnic cel mai bun reporter al „London Telegraph”-ului, 
pentru toate suferinţele şi eforturile inimaginabile. Redactorul- 
şef vroia senzaţie. 

— Omul ăsta ar merita... am început eu, dar John m-a 
întrerupt, a dat cu lehamite din mână şi a întrebat: 

— Unde-i Alice? 

— La hotel. Avea deja biletul de avion, dar s-a hotărât să ne 
aştepte. 

Faţa lui John se lumină. 

— Eram sigur că mă aşteaptă, zise şi în acel moment era din 
nou vechiul John, cel pe care-l cunoscusem. Deveni nerăbdător 
şi se pregăti să plece. Pretextă că nu trebuie să mă obosească 
prea mult, că sunt încă slăbit, că am nevoie de odihnă şi se 
ridică în picioare. 

— John! l-am strigat încet. Lui Alice i-au amputat trei degete 
de la mână. 

— Cum? Trei degete! Trebuie să alerg la ea, mi-a spus şi şi-a 
luat în grabă rămas bun. 

Peste o clipă am auzit demarajul unei maşini pe asfaltul 
denivelat al şoselei. John se grăbea să o vadă pe Alice. 

Ziua următoare m-au vizitat Alice, John, Martin, Singh şi câţiva 
şerpaşi. Toţi m-au consolat şi mi-au spus că vor pleca fără mine. 

— Unde-i Tryg? i-am întrebat. 

Martin se uită la John. 

— Unde l-aţi lăsat pe băiat? am repetat nerăbdător. 

— A rămas la Phusan Dju, aproape de locul unde l-am găsit. 
Cred că-i cea mai bună soluţie, îşi găseşte el un rost pe acolo, 
zise John. 

— L-aţi lăsat acolo? Nu-mi venea să cred că băiatul nu a venit 
împreună cu ceilalţi, şi totuşi ce altceva puteau face? Ce sens ar 
fi avut să-l aducă la Kathmandu? 

— l-am lăsat conserve, ciocolată... 


— Nu v-a fost milă de el? am întrebat întrerupând enumerarea 
lui John. 

Martin privea pe fereastră în stradă. 

— Ba da, ne obişnuisem cu el. Dar ce era să facă aici? John 
ridică din umeri. 

Povesteau despre câte-n lună şi în stele, se întorceau mereu 
la peripeţiile prin care trecuseră, John vorbea despre pregătirile 
de zbor. Nu-i ascultam, gândurile mele erau la confluenţa 
râurilor Sun şi Kosi. Pe undeva, pe acolo, îl lăsaseră pe Tryg. „la- 
mă cu tine, sahib, am să devin ceea ce eşti tu.” Pe platoul de 
sub poalele ghețarului Reipi băiatul, cu câinele alături, îşi ia 
rămas bun. „la-mă cu tine.” Unicul prilej al băiatului din 
Himalaia, unica ocazie în viaţă, de a nu se întoarce la mizerie, în 
întunecosul ev mediu plasat în secolul douăzeci. Trebuiau să-l ia 
cu ei. 

Trei zile la rând, dimineţile şi după-amiezile, aşteptam să 
plece toţi cei care veneau să mă vadă. Vroiam să fiu singur. 
Aveam nevoie de singurătate. 

în a patra zi, spre seară, a intrat în odaie doctorul 
neozeelandez. 

— E mai bine, nu? a întrebat vesel. Veţi putea pleca împreună 
cu ceilalţi. Începu să-mi relateze o întâmplare petrecută 
dimineaţa în spital, dar deodată se opri. Peste o clipă mă întorc 
însoţit de cineva care vrea să vă vadă. Ghiciţi, cine-i? N-am ştiut 
ce să-i răspund. Doctorul Burnley ieşi din cameră. 

Stăteam întins în semiîntuneric, cu ochii pe jumătate închişi. 
Mă aşteaptă deci şi pe mine. John trebuie să fie nerăbdător, cu 
siguranţă, ar fi vrut să se afle de acum la Londra. Am să le spun 
să se întoarcă fără mine. Azi le voi spune şi voi fi ferm. Îi urmez 
după o săptămână sau două, tot nu-mi este mie încă prea bine. 

De dincolo de uşă se auzi un zgâriat pe lemn. 

Câte reportaje o fi trimis John deja la Londra? 

Un nou zgâriat. Ce-o fi? 

Uşa s-a deschis încet. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. În 
deschizătura ei se oprise zâmbitor Tryg. 

— Cum ai ajuns aici? l-am întrebat uluit. 

— Singur, mi-a răspuns simplu. 

în spatele lui Tryg se afla doctorul Burnley. 

— Câte mile ai mers pe jos? 


Băiatul îl privi fără să priceapă pe doctorul neozeelandez. Nu 
ştia ce sunt milele. Dar nici oboseala nu ştia ce este. Călătorise 
singur, noaptea se odihnea puţin şi odată cu zorile pleca iar la 
drum. 

Din frânturi de povestire am putut să-mi imaginez ce a simţit 
băiatul când ultimii membri ai expediției au dispărut din vedere 
şi a rămas singur. Incepuse să plângă şi se reîntorsese în satul 
unde l-am găsit noi. Rămăsese acolo două zile. Oamenii îl tot 
întrebaseră dacă l-a prins pe Yeti, unde l-a ascuns şi de ce nu l-a 
adus cu el. Râdeau de el şi de tot ce spunea. Un singur suflet îi 
rămăsese alături: câinele. 

A treia zi dimineaţă a părăsit satul. Nici n-a întors măcar 
privirea să vadă cocioabele presărate ici-colo pe dealuri, printre 
rododendronii în floare. Se grăbea să ajungă la Kathmandu. Pe 
drum s-a hrănit cum a putut. Unii oameni erau buni, îi dădeau 
de mâncare, alţii spuneau că n-au nici pentru ei. 

Acum se afla aici, mic şi obosit, şi ştiam că aşteaptă ce am să- 
i spun. 

— Unde-i Ham? l-am întrebat. 

— Afară. Arătă cu capul spre coridor. Am râs. 

— Ce să fac cu tine? De fapt întrebarea mi-o adresasem mie 
însumi. Poate fi pentru a doua oară înşelat în aşteptări acest 
copil? 

Ochii lui negri nu se dezlipeau de pe buzele mele, aştepta 
decizia care avea să-i hotărască soarta. 

l-am luat mâna. 

— Ai să vii cu mine. 

N-a spus nimic. A plâns. 

Prin urmare mă hotărâsem. lar acum, înaintea aterizării pe 
aeroportul londonez, băiatul Tryg şedea lângă mine, la fereastra 
avionului, plin de curiozitate şi uimire. La picioarele lui sta culcat 
Ham. 

— Peste câteva momente vei vedea Londra, l-am făcut atent 
pe băiat. Apăru estuarul Tamisei şi de jur împrejur, ca o mare, 
oraşul cu câteva milioane de locuitori. 

John se ridică nerăbdător din fotoliul de lângă mine. Aştepta 
să se vadă mai repede acasă, se bucura de invitaţia Societăţii 
de antropologie a Regatului Britanic, cele treisprezece fire din 
blana lui Yeti le avea ascunse într-o cutioară de argint dăruită 


de superiorul mânăstirii Ciug-ting. Le va arăta ziariştilor, 
telereporterilor şi tuturor acelora care vor veni la aeroportul 
Croydon din apropierea Londrei. Era convins că vor veni, el 
însuşi doar este ziarist şi ştie că o asemenea ocazie nu se scapă. 

Ştiam că bucuria lui nu-i deplină. Dacă l-am fi prins pe omul 
zăpezilor, altceva ar fi fost. Nu-l aduceam pe Yeti, ci doar 13 fire 
din blana lui, închise într-o cutioară de argint. Nici Alice, nici 
Singh, ba nici chiar Martin nu ne-au însoţit. 

Singh se hotărâse să rămână la Delhi pentru a-şi rezolva unele 
probleme ce nu suportau amânare şi ne va urma după câteva 
zile. Înaintea plecării noastre la Londra, îi spusesem în glumă că 
aveam impresia că interesul lui pentru Yeti era mai mic decât al 
lui John, deşi el este antropolog şi problema omului zăpezilor ar 
trebui să-l intereseze în cea mai mare măsură. A zâmbit doar şi 
mi-a răspuns: 

— Noi, indienii, privim cu mai mult calm lucrurile astea decât 
voi, europenii. Şi pe urmă, sunt convins, după cele văzute şi 
aflate în timpul expediției, că Yeti ar trebui să-i intereseze mai 
mult pe zoologi decât pe antropologi. Nu-i spune însă lui John, i- 
ar strica bucuria. 

Răspunsul lui Singh mă surprinsese, dar eram prea obosit 
pentru a continua discuţia. 

Martin Shepherd, operatorul nostru, trebuia să aştepte la 
Kathmandu întoarcerea celuilalt grup de şerpaşi care întârziase 
pe drum şi să aibă grijă de transportul în Anglia al aparatelor ce 
le avusesem cu noi în expediţie, ca şi al colecţiei de exponate 
ştiinţifice culese în Himalaia. 

Cu o zi înainte de plecare, când puteam de acum să mă ridic 
fără ajutor şi când priveam curios de la fereastra spitalului una 
din străzile capitalei nepaleze, intră în cameră John. Mai bine zis 
năvălise. Se vedea imediat că-i foarte tulburat. 

— Alice nu vine cu noi, mi-a spus iritat. 

— De ce? 

— Rămâne aici. John făcu o pauză. Rămâne împreună cu 
doctorul Burnley, adăugă. 

— Cu doctorul neozeelandez? am repetat surprins. 

John încuviinţă din cap. 


— Păcat, zise. Ştii cât mă afectează asta. Ca şi când ar fi 
vorbit mai mult decât dorise, întrebă: Ai să poţi zbura mâine, 
nu? 

— Sigur, i-am răspuns, cu toate că zborul meu era incert. 
Doctorul Burnley mă sfătuise în dimineaţa aceea să-mi amân 
plecarea cu câteva zile. Poate l-aş fi ascultat, dar acum îmi 
dădeam seama cum se simte John — se bucurase doar atât de 
mult s-o revadă pe Alice — aşa că mâine plecăm sigur. 

Alice a venit să ne conducă la aeroport. Era însoţită de 
doctorul Burnley. Veniseră cu maşina lui neagră, strălucitoare. 
John se purta de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat şi s-ar fi 
despărţit doar pentru câteva zile. 

Când ne-am strâns pentru ultima oară mâinile, i-a spus: 

— Nu te supăra, John. 

Am văzut că are lacrimi în ochi. 

Mi-au ajutat să mă urc în avion. Am mai privit o dată din uşa 
avionului. Alice, cu capul descoperit, îl prinsese de braţ pe 
doctor, iar mâna stângă, la care îi lipseau trei degete, o băgase 
în buzunar. Doctorul ne-a zâmbit, Alice ne-a făcut pentru ultima 
oară semne de rămas bun. 

John a zâmbit şi el. 

— Adio, Alice. Se aşeză apoi pe un fotoliu lângă fereastră, 
scoase cutiuţa cu cele 13 fire din blana omului zăpezilor şi le 
privi aşa cum stăteau, legate cu o aţă neagră, pe fundul 
minusculei racle de argint. 

23. ULTIMA AVENTURĂ 

Avionul cobora încet pe deasupra periferiilor londoneze, se 
aplecă pe aripa stângă, descrise un arc de cerc şi se pregăti să 
aterizeze. Tryg se prinsese cu amândouă mâinile de marginile 
fotoliului. 

— Nu te teme, peste câteva clipe suntem pe pământ, l-am 
liniştit. 

Avionul atinse pista de beton, mai rulă un timp cu viteză şi pe 
urmă se opri. Scara mobilă fu apropiată de aparatul de zbor, uşa 
se deschise. John se grăbi să coboare primul. Tryg se ridică, într- 
o mână ţinea cureluşa cu care era legat Ham, iar cu cealaltă îmi 
ajută să mă ridic. 

îndată ce John apăru în uşa avionului, reporterii dădură năvală 
spre scări, declanşatoarele aparatelor de filmat începură să 


ţăcăne. John scoase cutia de argint, o ridică în sus, deasupra 
capului, şi flutură mina. 

Era iar vechiul John pentru care recunoaşterea succesului 
însemna totul. În clipa aceea uitase desigur fluturarea mâinii de 
femeie de pe aeroportul din Kathmandu, uitase cicatricele de pe 
obraz, uitase toate decepţiile provocate de expediţie. In timp ce 
John răspundea la întrebările gazetarilor curioşi, Tryg stătea 
deoparte, singur şi părăsit, alături de câinele său. Nu văzuse 
niciodată atâţia oameni, nu trăise niciodată asemenea emoţii. 

Am coborât încet, şchiopătând, din avion. 

— Sunteţi doctorul Haig? m-a întrebat un tânăr cu un 
blocnotes reportericesc în mână, în timp ce-l priveam pe John 
răspunzând la întrebările reporterilor. Am dat din cap. 

— Sunt Filip Baker de la „London Telegraph”, s-a prezentat el. 
N-aţi dori să împărtăşiţi cititorilor noştri, în câteva cuvinte, 
impresiile dumneavoastră din expediţie? 

Se pregătise să scrie, aştepta doar să încep. 

Ar fi trebuit, de fapt, să-i comunic bilanţul expediției noastre. 
Tot nu i l-ar fi comunicat nimeni atât de sincer. Îl auzeam pe 
John vorbind calm în microfonul întins de un reprezentant al 
unei societăţi de radiodifuziune: „Clipa în care m-am aruncat 
asupra omului zăpezilor mi-a dat cea mai puternica emoție 
trăita vreodată. Nu vă puteți imagina...” 

Filip Baker mă privea nerăbdător, voia să-mi amintească că-i 
timpul să spun ceva. 

— A fost într-adevăr extraordinar. Am adus cu mine din 
această expediţie ceva ce a schimbat fundamental concepţiile 
mele despre viaţă. Permiteţi-mi să enumăr concis bilanţul 
strălucit al expediției: trei degete amputate, o faţă desfigurată, 
multiple fracturi, 13 fire din blana lui Yeti... 

Tânărul gazetar m-a privit întâi surprins, pe urmă a râs. 

— Excelent, aş dori acum şi amănunte. 

Am tăcut. 

Părăsind aeroportul, John m-a întrebat: 

— N-ai intenţionat, prin cele declarate tânărului acela, să 
diminuezi reuşita expediției noastre, nu-i aşa? Ai fost doar 
spiritual, cum suntem noi, englezii, nu? 

— Sigur, cel puţin m-am străduit. 

John a râs mulţumit. 


— Nu m-am aşteptat că vor fi atâţia oameni. Este un mare 
succes, categoric. Tăcu o clipă şi apoi continuă: Mefarland a 
murit acum o săptămână. Trebuie să ne ducem la biroul 
avocaţilor Crok & Meclay, să vedem testamentul. Cât l-or fi 
costat oare aceste 13 fire de blană? John începu să calculeze. 

— Nu face glume de prost gust, John, i-am spus dezgustat. 

John însă nu mă asculta. Nu încetase să calculeze cât îl 
costase pe unchiul meu, Robert Mefarland, expediţia pe urmele 
lui Yeti. Priveam pe fereastra aburită alunecarea rapidă a 
caselor londoneze. În locul lor vedeam însă o încăpere lungă, cu 
pereţii decoraţi cu capete împăiate de animale sălbatice şi cu 
porumbei de metal atârnaţi de tavan care se puneau în mişcare 
atunci când apăsai cu mâna butonul unui mecanism ingenios. 
Mâna moartă a lui Robert Mefarland. 

— Phii! constată uluit John. N-ai zice că o asemenea expediţie 
poate costa atât. Şi cu ce te-ai ales? Cu 13 fire de păr. John râse. 

în momentele acelea nu eram în stare nici să-l privesc. Îmi 
părea mai ciudat decât fusese răposatul meu unchi. 

Am încetat de a mă mai gândi la Yeti. Himalaia rămăsese 
departe, în urmă, vârfurile ei albe se contopeau cu cerul 
albastru şi undeva, dincolo de pereţii abrupți ai ghețarului 
veşnic, s-a ascuns omul zăpezilor. Printre rododendronii roşii, 
albaştri, roz şi galbeni înaintează, încet, îndreptându-se spre 
râu, un convoi de ţărani zdrenţăroşi, purtând trupul unui copil 
mort de vărsat negru, pentru că nu i-a dat nimeni ajutor. 

La Kathmandu, domnul Kazariewiez, negoţ cu animale exotice, 
aşteaptă ca Yeti să fie prins. Ar fi dispus să plătească oricât, 
pentru că ar câştiga cu mult mai mult dacă l-ar expune pe omul 
zăpezilor în timpul unui turneu prin lume. Poate că doar o mică 
parte din ceea ce ar câştiga întreprinzătorul aventurier, 
Kazariewiez, prin expunerea lui Yeti ar fi suficient pentru ca 
niciodată un convoi mortuar purtând trupul micuţ al unui copil 
mort de o groaznică boală, să nu se mai îndrepte spre 
confluenţa râurilor Sun şi Kosi. Vărsatul negru nu este însă o 
atracţie ca Yeti... 

— Ajungem, a zis John şi a scos din nou cutioara de argint cu 
cele 13 fire. Un fleac şi ce curioşi sunt oamenii să-l vadă, 
adăugă şi ciocăni cu două degete în capacul cutiei, 


manifestându-şi parcă el însuşi admiraţia adâncă faţă de 
minuscula raclă şi de conţinutul ei. 

Ziua următoare preţiosul conţinut al cutiei fu expus într-o 
vitrină de pe Regent Street, una din cele mai animate străzi 
londoneze. Din momentul în care cele 13 fire din blana lui Yeti, 
însoţite de un scurt comentariu şi de câteva clişee reprezentând 
echipamentul expediției, fură expuse, nu te mai puteai mişca pe 
Regent Street. Soseau întruna noi curioşi, încât, la sfârşit, a 
trebuit să fie oprită circulaţia. Toţi voiau să vadă cele 13 fire 
roşietice rămase în palma lui John după lupta cu omul zăpezilor. 
„London Telegraph” lucra din plin. Declaraţia mea cu privire la 
bilanţul expediției a fost publicată integral şi în forma originală, 
doar la sfârşit, Filip Baker adăugase: „Doctorul expediției, 
Selvyn Haig, mi-a spus toate acestea în glumă, după aterizarea 
avionului”. 

John Ashley deveni centrul atenţiei întregii Londre, ba mai 
mult, al întregului imperiu britanic. La redacţia lui „London 
Telegraph” începură să sosească sute de scrisori — printre care 
oferte de căsătorie. John era din nou un om fericit. 

N-am putut rezista. A doua zi dimineaţă m-am dus la biroul 
avocaţilor Crok & Meclay. John n-a vrut să mă însoţească. 

— Avem destul timp, mi-a spus, testamentul nu fuge, am 
treburi mai importante acum. Cui îi stă gândul la morţi? 

M-am dus, prin urmare, singur. M-a primit domnul Meclay şi cu 
toată curtoazia, care ţinea de meseria lui, a început să mă pună 
la curent cu formalităţile legate — conform legislaţiei britanice 
— de executarea ultimei dorinţe. 

— Este de datoria mea, doctore Haig, să vă atrag atenţia că 
trebuie să respectaţi cu precizie toate condiţiile impuse de 
testament. De aceea aş dori să reflectaţi bine la dorinţa 
exprimată în testamentul său de domnul Mefarland. Dacă nu vă 
simţiţi în stare sau nu doriţi s-o îndepliniţi, spuneţi, vă rog, 
deschis, pentru a nu ajunge mai târziu la complicaţii juridice 
neplăcute. 

Ascultam în tăcere glasul oficial al domnului Meclay. Oare 
testamentul unchiului va fi ultima sa glumă? 

— M-ati înţeles, doctore Haig? 

— Da. 


Meclay rupse pecetea de pe plicul alb pe care scria cu o 
caligrafie mare, Doctor Selvyn Haig, îşi drese vocea, aşa cum 
făcea probabil de ani de-a rândul, din totdeauna, înainte de a 
începe să dea citire ultimelor dorinţe ale acelora care vor să mai 
fie ascultați şi după moarte. 

Nu reţinusem din cauza formulării seci, funcţionăreşti, lipsite 
de căldură umană, introducerea la testamentul lui Mefarland. 
Când domnul Meclay, cu un zâmbet abia schiţat, dădu citire 
ultimelor reflecții ale unchiului meu, am ciulit urechile, 
încercând să mă concentrez. 

„... toată viața am fost considerat ca un om căruia îi lipseşte o 
doagă”, citi domnul Meclay. „Politicoşii mă numeau bizar, 
ceilalți, care nu-şi prea pierd timpul cu politețurile — printre ei 
te numeri şi tu, dragă nepoate, ca şi John Ashley, de fapt — cred 
că sunt nebun. Uneori chiar şi-au exprimat această părere cu 
glas tare intr-o engleză foarte corectă. Instalaţiile mele 
mecanice care pun în mişcare, la o apăsare pe buton, porumbeii 
de tablă vi s-au părut tuturor a fi mai curând o nebunie decât 
bucuria plină de ciudățenie a unui bătrân care, în afară de 
Zidurile cenușii ale singuraticului domeniu Ramsgate şi în afară 
de cărțile de arheologie, nu are nimic pe lumea asta. Nimic viu 
care să răsplătească dragostea cu dragoste. N-a fost însă mai 
mare nebunia de care ati dat dovadă voi, pe care nu vă 
consideră nimeni drept nebuni, atunci când aţi acceptat oferta 
mea? 

Am fost sărac, dragă Selvyn, foarte sărac, cu toate că las în 
urma mea ceea ce orbii numesc bogăţie. Pentru că am fost 
singur. 

Când m-am hotărât să dau o parte din averea mea pentru 
finanțarea expediției de prindere a lui Yeti, am vrut să-ți produc 
o bucurie ţie, rudei mele celei mai apropiate, am vrut sa ai parte 
de o aventura; în adâncul sufletului meu îmi imaginam cum voi 
citi numele tău pe prima pagină a ziarelor. Numele tău în locul 
țiului pe care nu l-am avut niciodată. După ştirile referitoare la 
expediția voastră şi după singura scrisoare pe care mi-ai trimis- 
o la întoarcerea în Kathmandu, am ajuns la concluzia că — în 
afară de faptul că am trimis nişte oameni tineri, atât de puțin 
pregătiți şi fără nicio experiență, ca tine şi ceilalți, să-şi rişte 


viața — n-am făcut nicio nebunie. Singurul lucru consolator este 
că ati scăpat cu viață din această aventură”. 

— Să continui? 

Am dat din cap. 

„Când ai să afli condițiile mele poate că ai să mă consideri iar 
nebun. Nu-ţi las întreaga avere, cu toate că te iubesc, sau poate 
tocmai de aceea nu. Când te vei căsători, vei putea locui oricând 
la Ramsgate. În codicilul anexat la testament se prevede ce 
încăperi poţi folosi. Îți las în afară de toate armele mele (se află 
printre ele unele care provin din secolul al XVI-lea), a undițelor şi 
a celor două portrete ale mamei tale de pe vremea când era 
Copil, a zecea parte din venitul anual ce mi-ar fi revenit de pe 
urma averii mele. Cu condiţia însă de a face din Ramsgate un 
loc de refugiu pentru oameni ca mine, pentru aceia care au 
rămas singuri, fără o altă ființă care să dea sens vieții lor. 
Simplul sens al vieții unui om obişnuit. 

Și încă ceva trebuie să aduci la indeplinire, pentru ca 
dispozițiile testamentare să aibă valabilitate: să nu te mai 
antrenezi niciodată în aventuri ca cea în care te-a trimis unchiul 
tău iubitor, Robert Mefarland. ” 

Domnul Meclay conteni lectura. Auzeam ticăitul pendulei 
vechi de pe peretele afumat, din penumbra vechiului birou 
puteam vedea cerul limpede boltit deasupra acoperişurilor 
murdare din Londra. 

— Cât timp de gândire vă trebuie, doctore? 

— N-am nevoie de timp de gândire. Primesc, am spus. 

Domnul Meclay m-a privit uimit. În acel moment cu siguranţă 
n-a priceput de ce n-am luat testamentul unchiului meu drept o 
bizarerie. 

Stăteam împreună cu Tryg retraşi în spatele mulţimii de pe 
Regent Street. Nu eram încă pe deplin restabilit, dar nu m-a 
lăsat inima, trebuia să-i văd pe amatorii de senzaţii, curioşi să 
vadă cele 13 fire de păr. Băiatul nu-şi revenea din uimire. Nu 
înţelegea nimic din imensul interes produs de ele. 

Peste două zile îl duc în Scoţia, îl înscriu la şcoala unde am 
învăţat pe vremuri şi eu. Tryg se va instrui, nu va mai paşte iacii 
şi nici nu va mai însoţi expediţii pe Reipi. Poate că uneori se va 
mai duce şi în ţara sa, pentru a opri convoiul mortuar din 
apropierea locului de confluență a râurilor Sun şi Kosi. 


Am râs. Ce planuri! Băiatul nici n-a împlinit încă 14 ani. 

Mulțimea fremăta. Un tânăr leşinase, îl scoseseră încet din 
marea aceea unduitoare de trupuri omeneşti. Bilanţul crescuse: 
trei degete amputate, cicatrici pe faţă, fracturi multiple, o criză 
cardiacă, 13 peri din blana lui Yeti. 

Se auzi un zornăit de geamuri, ţipete, alte ţipete, mulţimea se 
mişca, cineva strigă după ajutor. Poliţişti călare îşi făcură drum 
până la vitrina unde era expusă cutia de argint. O femeie 
bătrână ridică pumnul însângerat şi începu să ţipe isteric. 

— Mă călcaţi în picioare, nebunilor! striga celor din jur un 
bătrân căruia îi căzuse pălăria de pe cap. Mulțimea vuia. Nimeni 
nu dădea înapoi, doi oameni erau împinşi în vitrina cu geamul 
spart. 

— Cutia a dispărut! Firele nu mai sunt! Ţipă cineva şi cei ce 
auziră, repetară strigătul. 

Se iscă o larmă groaznică. Veniră alte întărituri polițienești. Cu 
mare greutate am reuşit să mă eliberez din labele mulţimii. Tryg 
mă ţinea strâns de 

A w mina. 

Ne-am îndepărtat încet de Regent Street şi de vitrina spartă, 
de unde dispăruse cutioara de argint cu cel mai de preț lucru 
adus de John din Himalaia. Am mai auzit un timp freamătul 
mulțimii, câteva maşini de intervenție ale poliției trecură pe 
lângă noi. Era o zi frumoasă de primăvară şi în parcul prin care 
treceam, perechi de îndrăgostiți se țineau de mâini. 

— Cum ţi-a plăcut? l-am întrebat pe băiat. 

— A fost îngrozitor, oftă. 

Ne-am aşezat pe una din băncile goale. Am scos din buzunarul 
hainei câteva scrisori sosite dimineaţa. Nu mă grăbeam să le 
citesc, n-aveam poftă să mă gândesc la nimic, doar să gust, 
după atâta vreme, această frumoasă, calmă şi însorită zi, într-un 
parc londonez. Printre scrisori se afla şi o telegramă, tot necitită 
şi ea. Am deschis-o din curiozitate. 

„Spune-i cu menajamente lui John, că pe clișeul făcut, Singh a 
constatat şi specialiştii nepalezi au confirmat că nu este vorba 
de Yeti ci de o specie rară de urs tibetan. Urmează scrisoare”. 
Semna Martin Shepherd. 

— De ce ai tăcut? m-a întrebat băiatul. Te supără ceva? 
Spune-mi, insistă Tryg. Am dat din mână. 


în faţa noastră, dincolo de lacul artificial, se înălța o clădire 
cenuşie pe care scria cu litere mari „MUNICIPAL HOSPITAL”. Pe 
poarta larg deschisă tocmai intra o ambulanţă. 

— N-ai crede, Tryg, prin câte aventuri poate trece un om într-o 
clădire obişnuită ca asta, mai multe decât în Himalaia, în 
căutarea omului zăpezilor. 

Băiatul m-a privit fără să înţeleagă. Nu i-am mai explicat 
nimic, nu aveam ce. M-am hotărât ca mâine dimineaţă să întreb, 
în clădirea de peste drum, dacă n-au nevoie de un doctor abia 
întors dintr-o inutilă şi ultimă expediţie întreprinsă în viaţa lui pe 
urmele omului zăpezilor. 

ÎN LOC DE POSTFAŢĂ 

În anul 1906 a apărut pentru prima dată în presa europeană 
numele de Yeti. La întoarcerea sa din Tibet, englezul H. J. Elwes, 
expusese „Societăţii regale britanice de botanică şi geografie” 
observaţiile sale cuprinzând descrierea unei vietăţi misterioase 
văzută de el în timpul călătoriei prin Tibet. Elwes schiţase chiar, 
după cum o mai păstra în amintire, silueta lui Yeti. În afară de 
Yeti, denumire preluată din graiurile locuitorilor Himalaiei, prinse 
rădăcini în engleză şi denumirea de Abominable Snowman — 
hidosul om al zăpezilor — deoarece, conform schițelor executate 
de Elwes, părea să fie vorba de o vietate cu adevărat foarte 
urâtă. 

V-aţi fi aşteptat ca după această descoperire să dea năvală în 
Tibet, în locurile unde, după mărturiile sale, călătorul englez îl 
văzuse pe Yeti, numeroase expediţii ştiinţifice, pentru a verifica 
adevărul relatărilor lui Elwes şi a încerca să o prindă — vie, ori 
moartă —, pe făptura neclasată încă printre vieţuii oarele 
cunoscute până acum. Nimic de felul acesta însă nu s-a 
petrecut. De ce? Unul din motive putea să fie şi faptul că Tibetul 
era pe atunci un ţinut greu accesibil europenilor. Să ne amintim 
numai relatările călătorului suedez Sven Hedin, care a încercat 
de câteva ori să ajungă în capitala Tibetului, oraşul Lhasa. S-a 
deghizat în băştinaş, nu l-au descurajat nici chinurile groaznice 
suportate în timpul călătoriei prin Tibet şi totuşi nu şi-a putut 
realiza planul. Ca nişte umbre nevăzute îl urmăreau iscoadele 
potentaţilor tibetani. A fost de ajuns o singură mică greşeală şi 
călătorul suedez s-a trădat. In clipa în care îşi închipuise că nu-i 


nimeni prin jur, până la o mare depărtare, care să-l observe, 
Sven Hedin sărise în şaua calului. 

Deoarece niciun slujitor băştinaş — aşa cum dorea să pară 
călătorul suedez — nu călărea pe atunci, acesta fiind un 
privilegiu al nobililor, iscoadele bine ascunse apreciaseră just că 
este vorba de un european travestit. 

Ceea ce n-a dus la bun sfârşit Sven Hedin a reuşit 
cercetătoarea engleză Neel, care, după îndelungi şi grele 
călătorii printr-o ţară necunoscută, fără hărţi, în condiţii 
atmosferice nefavorabile, travestită în cerşetoare, a ajuns, în 
cele din urmă, la Lhasa. 

Bineînţeles că în aceste condiţii era greu să trimiţi expediţii 
ştiinţifice într-o ţară ai cărei conducători erau convinşi că orice 
străin este un spion. 

Curând după aceea omul zăpezilor a fost uitat, mai ales când, 
într-o bună zi, descrierea şi schiţele lui Elwes au dispărut. 
Interesul pentru tainica făptură himalaieză a reînviat abia la 
nouă ani după descoperirea ei de către călătorul englez. 

Un alt englez, J. R. O. Gent, a trimis în 1915 „Societăţii regale 
britanice de botanică şi geologie” o scrisoare în care relata 
întâlnirea sa cu Yeti, din nou în Tibet şi pe care îl descria ca peo 
fiinţă asemănătoare unei maimuțe cu faţa acoperită de o blană 
cafeniu deschis. Gent măsurase cu grijă urmele lui Yeti şi 
constatase că sunt lungi de 18 degete (45,72 cm) şi late de 6 
degete (15,24 cm). Societatea de ştiinţe publicase în revista sa 
scrisoarea lui Gent, dar lumea, care avea pe atunci griji mai 
grele decât Yeti — era al doilea an de când începuse primul 
război mondial — nu manifestase prea mare interes pentru 
descoperirea lui Gent. 

în perioada dintre primul şi al doilea război mondial mai 
apăruseră când şi când în ziare declaraţii ale alpiniştilor care 
încercaseră să escaladeze vreunul dintre versanţii himalaezi, 
declaraţii cuprinzând relatări ale localnicilor care afirmau că l-au 
văzut cu propriii lor ochi pe Yeti. O nouă senzaţie a produs abia 
în anul 1948 relatarea a doi geologi norvegieni care au declarat 
că au văzut doi oameni ai zăpezilor, că au pornit în urmărirea lor 
pe schiuri, i-au ajuns şi unul din norvegieni l-a lovit chiar pe un 
om al zăpezilor cu băţul. Al doilea geolog, spuneau ei, a trebuit 
să tragă, deoarece altfel Yeti l-ar fi sfâşiat pe camaradul său. 


Nu vi se pare că niciunul dintre cei care au afirmat că l-au 
văzut pe misteriosul Yeti nu a adus până acum nicio dovadă 
concludentă privind existenţa lui? Însemnările şi desenele lui 
Elwes s-au pierdut. Gent nu avusese la el un aparat de 
fotografiat, iar geologii norvegieni fuseseră probabil foarte proşti 
trăgători dacă n-au reuşit să nimerească într-o ţintă vie de 
aproximativ aceeaşi înălţime ca şi ei. 

Din momentul în care a apărut ştirea privind întâlnirea 
norvegienilor cu Yeti, alpiniştii, care doreau poate mai mult să 
se întâlnească şi ei cu Yeti decât să cucerească vreunul din 
vârfurile Himalaiei, necălcat încă de picior de om, parcă s-au 
înţeles; toţi unul după altul, veneau cu veşti precum că au 
descoperit urmele omului zăpezilor. 

Adevărul ne obligă să recunoaştem că nu erau informaţii 
lipsite de probe. Câţiva alpinişti au adus fotografiile unor urme 
ciudate de paşi, găsite în Munţii Himalaiei. Unul dintre ei era 
alpinistul Erik Shipton care a participat mai târziu la expediţia 
din anul 1953 în decursul căreia neozeelandezul Edmund Hillary 
şi şerpaşul Tenzing au reuşit pentru prima oară în istoria 
omenirii să urce pe cel mai înalt vârf din lume, Mount Everest, 
înalt de 8848 m. 

Cu doi ani mai înainte Shipton găsise în Himalaia urmele lui 
Yeti şi le fotografiase. 

Din cercetarea urmelor descoperite de Shipton se putea în 
mod evident constata că fiinţa care le lăsase avea 5 degete, 
dintre care, cel mare, îşi imprimase foarte clar forma în zăpadă. 

Un an mai târziu, un membru al expediției elveţiene, Lombard, 
găsise pe suprafaţa îngheţată a unuia din lacurile din Himalaia, 
situat la 4 600 m, urmele lui Yeti. Lungimea însă varia: o dată 
era de 20,25 cm, altă dată de 30 cm, lăţimea de 12 şi respectiv 
15 cm. Lombard măsurase de asemenea grosimea stratului de 
zăpadă şi după adâncimea pasului fiinţei ale cărei urme le 
găsise a dedus că respectiva vietate ar putea cântări 80-100 kg. 

în 1953, la întoarcerea sa, expediţia condusă de colonelul 
Hunt, care învinsese Everestul şi avusese ca membri pe Hillary 
şi Tenzing, fusese asaltată de întrebări: „L-aţi văzut pe omul 
zăpezilor? Ce aţi aflat despre el?” Hunt zgândărise curiozitatea 
publicului englez aducându-i la cunoştinţă cele aflate de la 
superiorul mânăstirii din Thian-boch. 


Acest preot lama afirmase că a văzut în apropierea mânăstirii 
un Yeti, alergând repede pe picioarele din spate. Omul zăpezilor 
ar fi avut înălţimea unui om mediu şi blană cenuşie. Relatarea 
lui Hunt a avut ca urmare faptul că ziarul londonez» Daily Mail” 
a trimis în Himalaia o expediţie care n-avea alt scop decât 
căutarea omului zăpezilor. Prin urmare nu urmărea ca 
expedițiile anterioare să atingă culmile vreunui uriaş himalaiez 
şi paralel cu aceasta să afle, în măsura posibilului, câte ceva 
despre omul zăpezilor. Expediția a părăsit Londra în anul 1954 şi 
a repetat experienţele expedițiilor precedente, doar pentru a 
putea răspunde la întrebarea: există omul zăpezilor? 

Se părea că reuşise. Găsise şi ea urmele lui Yeti, le 
fotografiase şi adusese fotografiile la Londra. Faţă de 
descoperirile anterioare, până aici nimic nou. Ei, dar expediţia 
ziarului „Daily Mail” adusese şi un clişeu reprezentând scalpul 
lui Yeti, care le fusese arătat la mânăstirea Pangboche unde 
scalpul era păstrat ca o relicvă sfântă. 

Superiorul mânăstirii nu permisese cu niciun preţ ca scalpul să 
fie adus în Europa şi cercetat de specialişti. Un ziarist 
îndemânatic reuşise însă să smulgă câteva fire de păr din 
preţiosul scalp. Bucuria n-a durat mult. La întoarcerea la Londra 
chimiştii şi biologii au constatat că nu-i vorba de părul unui 
animal necunoscut până atunci, ci de blana unui urs. 

Ceea ce n-a reuşit „Daily Mail” — adică să obţină scalpul 
considerat a fi aparţinut lui Yeti — a reuşit expediţia lui Edmund 
Hillary, de care am mai amintit în paginile anterioare. De data 
aceasta — era în anul 1960 — Hillary împreună cu însoțitorii săi 
nu a plecat în Himalaia pentru a escalada vreunul din vârfurile 
masivului, ci expediţia, foarte bine pregătită, avea un singur ţel: 
să culeagă cât mai multe dovezi neîndoielnice referitoare la 
existenţa lui Yeti. După câteva săptămâni, a sosit la Londra o 
scrisoare a lui Edmund Hillary, pe al cărei plic era scris, în afară 
de adresă, şi următoarele două cuvinte: „prin curier”. În 
scrisoarea adusă până la cel mai apropiat oficiu poştal nepalez 
de către un şerpaş curier, Hillary informa concis că expediţia se 
va înapoia în decurs de câteva zile, că nu a reuşit nici să-l prindă 
şi nici să-l vadă pe omul zăpezilor, dar că aduce cu sine scalpul 
lui Yeti. 


Superiorul unei mănăstiri nepaleze a acceptat, contra unei 
frumoase recompense şi cu condiţia ca scalpul să fie însoţit de 
unul din preoţii lama ai mănăstirii, ca trofeul să fie predat spre 
cercetări oamenilor de ştiinţă. După aceea însă el trebuia să fie 
înapoiat mânăstirii. Serviciile de presă au răspândit ştirea în 
toată lumea şi antropologii, zoologii, biologii şi oamenii obişnuiţi 
au aşteptat curioşi rezultatul experienţelor chimice şi biologice. 
Acestea au fost comunicate relativ repede. S-a constatat că-i 
vorba de pielea unei capre sălbatice de munte prelucrată de 
mâna omului, la fel ca în cazul scalpului văzut de expediţia 
ziarului „Daily Mail”. 

Academia sovietică de ştiinţe a trimis şi ea în 1957 o expediţie 
în Pamir cu scopul de a căuta omul zăpezilor. Cercetătorii 
sovietici tind să creadă că fiinţa neclasificată până acum în 
niciuna din clasele regnului animal nici nu există. Ei n-au luat în 
consideraţie nici declaraţia lui A. G. Pronin, conducătorul unui 
grup de hidrologi, care afirmase că în ziua de 12 august 1957 a 
văzut de la o depărtare de 500 m, în valea râului Baliandlik, din 
Pamir, o vietate călcând cu paşi rari şi care avea capul de o 
formă alungită. Pronin şi-a închipuit atunci că este vorba de 
omul zăpezilor pe care localnicii îl numeau „golubiavan”. 

în 1963 doctorul în ştiinţe istorice, B. F. Porşnev, a aflat că în 
satul abhad Tehin s-ar afla mormântul unui „om al pădurilor”, pe 
care localnicii îl numeau „abnaoce”. Se spunea că în sat mai 
trăieşte încă un urmaş al acelei fiinţe misterioase, pe nume 
Şaliko. 

Porşnev s-a dus la Tehin şi după multe discuţii a obţinut din 
partea lui Şaliko permisiunea de a deshuma osemintele bunicii 
sale. Despre ea se credea că ar fi fost acel „om al pădurilor”, 
deoarece fusese foarte puternică, păroasă, cu nasul turtit şi 
buzele groase. Pe scurt, se afirma că nu fusese o fiinţă 
omenească, ci un abnaoce sau yeti. Sătenii îi ziceau Zaba. În 
urmă cu o sută de ani, povesteau ei, fusese dăruită nobilului de 
prin părţile acelea, pe nume Genaba, de către cneazul Aciba 
care locuia sus, în munţi. Zaba se deprinsese să trăiască printre 
oameni, ba chiar, unindu-se cu un mujic, dăduse naştere la şase 
copii, din care au trăit doar doi: Chvita şi Gamasy. Şaliko era fiul 
lui Chvita şi el fusese — după cum ştim - cel care permisese 
deshumarea bunicii Zaba. Din păcate, când osemintele bunicii 


lui Şaliko au fost transportate la Moscova, antropologii au 
constatat că nu-i vorba despre un „om al pădurilor”, de un 
„abnaoe”, ci de o fiinţă omenească obişnuită, care, după cât se 
părea, nu fusese prea înzestrată cu farmece feminine. 

Nici remarcabila Janette Therese Hofman, de naţionalitate 
franceză, de profesiune medic, nu a avut mai mult noroc în 
descoperirea omului zăpezilor. În cursul celui de al doilea război 
mondial a intrat în armata sovietică şi a devenit instructor al 
detaşamentului paraşutat în Nordul Caucazului. Ajutată de tineri 
alpinişti, doctorita Hofman a organizat câteva expediţii de 
căutare a omului zăpezilor prin tot Caucazul, pe care îl cunoştea 
perfect. Nici ea nu a reuşit să vadă un om al zăpezilor în carne şi 
oase. A văzut doar, după cum a relatat ea, doar urmele 
proaspete de „almast”, cum i se spune în Caucaz lui yeti. 

Să completăm cele spuse până acum despre yeti cu relatările 
unui antropolog ceh, care au trezit în ultimul timp interesul 
cercetătorilor care încearcă să răspundă la întrebarea: „Există 
Yeti sau nu există?” In timpul cercetării unor vechi documente 
de ştiinţele naturii, dr. J. Vicek a descoperit în anul 1958, în 
biblioteca Universităţii din Ulan Bator, capitala R.P. Mongole, 
într-o carte intitulata» (Zarte splendid decorata privind originea 
leacurilor făcuta de Drimed-Shel-phreng”, desenul unui om al 
zăpezilor. In această publicaţie, apărută la sfârşitul secolului al 
XVIII-lea sau la începutul secolului al XIX-lea la Pekin, într-un 
desen apare, încadrata de un urs şi de o maimuţă, silueta înalta 
a unei făpturi foarte asemănătoare reprezentărilor de azi ale lui 
Yeti. Intr-o ediţie mai târzie a acestei cărţi se scrie: „Omul 
zăpezilor face parte din familia urşilor, trăieşte în ţinuturi 
muntoase şi este asemănător omului. Are o putere uriaşă. 
Carnea lui are efecte bune împotriva duhurilor rele dătătoare de 
boli. Fierea lui vindecă bolile de fiere la oameni”. 

Este interesant de ştiut că expediţia lui Hillary, despre care 
am vorbit, a emis ipoteza că vietatea considerată a fi omul 
zăpezilor e mai curând o specie rară de urs tibetan. 

Analiza ştiinţifică a constatat că scalpurile aflate în mânăstirile 
budiste, pe care câteva din expedițiile în Himalaia au reuşit să le 
obţină, sunt confecţionate din pielea unei specii rare de capră 
alpină, capricornis sumatrensis thar. 


S-ar părea, prin urmare, că istoria omului zăpezilor a luat 
sfârşit. Să se fi încheiat oare? 

Lumea ştiinţelor nu emite atât de curând verdicte definitive şi 
mai ales fără dovezi absolut convingătoare. Cu atât mai puţin 
poate să dea verdictul în această problemă un scriitor care nu-i 
nici antropolog, nici zoolog şi în plus nu a participat la nicio 
expediţie în regiunile despre care se afirmă că ar fi patria 
enigmaticei fiinţe din Himalaia, a. Lui Yeti. 

Să închidem, prin urmare, capitolul referitor la istoricul 
căutărilor omului zăpezilor în singurul mod posibil: să aşteptăm 
şi să nu ne pronunţăm definitiv, până când nu va fi examinată 
îndeaproape vietatea ale cărei urme au fost găsite şi 
fotografiate de cercetătorii mai multor expediţii. 

Acesta este obiectivul oamenilor de ştiinţă din 16 ţări, care 
cred în existenţa lui Yeti. A fost creat un Comitet internaţional 
pentru studierea hominizilor dotați cu blană, iar în prezent 
câţiva membri ai Comitetului îl caută pe proprietarul unui pui 
mumificat de Yeti, a cărui fotografie a fost expusă, după cel de 
al doilea război mondial, de către directorul muzeului nepalez 
Maskej. Deocamdată însă nici urmă de mumie ori de 
proprietarul ei. 

Hillary, după succesul său, atunci când a reuşit împreună cu 
Tenzing să urce pe Mount Everest, a povestit că s-a pregătit ani 
mulţi pentru cucerirea celui mai înalt vârf din lume. Acasă, în 
Noua Zeelandă, nu exista niciun munte pe care să nu-l fi 
escaladat. A călătorit şi în Europa şi a urcat pe Alpii elveţieni, 
unde a prins ceva din acea ciudată ştiinţă a zăpezii şi gheții fără 
de care nu te poţi aştepta să obţii succese în arta ascensiunii. 

Puteţi să spuneţi: „Ce ştiinţă mai e şi aia să ciopleşti o treaptă 
în gheaţă de care să-ţi sprijini piciorul în timpul ascensiunii, iar 
după tine, toţi ceilalţi tovarăşi de echipă”. Şi totuşi e o ştiinţă. 
Un bun alpinist trebuie să ştie când să cioplească treapta şi cum 
s-o facă cu efort minim. La înălţimea de câteva mii de metri, 
unde atmosfera este mai rarefiată, orice efort e mult mai mare 
decât în condiţii normale. 

Alpinistul trebuie să ştie de asemenea să bată pitonul? solid, 
pentru a ţine coarda care asigură pe ceilalţi membri ai 
expediției. 


? Cui avînd capul în formă de inel, folosit în alpinism. 


Dar numai condiţia fizică şi stăpânirea acelei ciudate ştiinţe a 
zăpezii şi gheții nu sunt suficiente. E nevoie ca alpinistul să-şi 
pregătească cu grijă îmbrăcămintea şi echipamentul. De la 
încălţăminte până la glugă, întreaga îmbrăcăminte trebuie să-l 
apere de geruri năprasnice, de vânt, de umezeală şi de razele 
orbitoare ale soarelui. În acelaşi timp să fie foarte uşoară. S-a 
calculat că la mari înălţimi — sunt considerate astfel înălțimile 
ce depăşesc 6 000 m — încălţămintea în greutate de o jumătate 
de kilogram este egală, în ceea ce priveşte efortul făcut, cu o 
încărcătură de două kilograme şi un sfert purtată în spinare. De 
aceea expediţia lui Hunt care avea ca ţel cucerirea celui mai 
înalt vârf din lume, şi-a comandat încălţăminte din cauciuc uşor, 
impermeabil şi nu din piele. Partea de deasupra a bocancului 
era compusă din trei straturi: între două straturi care nu 
permiteau să treacă umezeala, fusese introdus un material 
izolant care avea rolul de a apăra piciorul de frig. Vi se pare 
ciudat că dincolo de stratul izolator, deci mai aproape de picior, 
se mai afla încă un strat impermeabil? Nu-i nimic ciudat în asta. 
Trebuie avută în vedere nu numai umezeala exterioară, adică 
ploaia, zăpada, noroiul, ca şi posibilitatea ca o încălţăminte 
udată în felul acesta să îngheţe, dar şi umezeala produsă în 
interiorul bocancului prin transpiraţia piciorului, pentru că o 
astfel de umezeală la temperaturi foarte scăzute înseamnă 
pericol de degerături. Dezavantajul acestor încălțări uşoare 
constă în faptul că se sfâşiau uşor la contactul cu pietre 
ascuţite, muchii de gheaţă sau chiar zăpadă îngheţată. 
Expediţiile elveţiene în Himalaia au folosit până acum, de 
preferinţă, bocancii obişnuiţi de alpinism cărora le-au adaptat 
jambiere. 

Pantalonii, vindiacul, gluga şi mănuşile trebuie să fie cât mai 
uşoare. Sunt confecţionate, de obicei, dintr-o țesătură mixtă de 
bumbac şi nylon şi sunt căptuşite cu un strat moale de puf. 
Întregul echipament, inclusiv bocancii, al unui membru al 
expediției lui Hunt pe Mount Everest cântărea doar 7,700 kg. 

Acestea sunt, prin urmare, principalele părţi componente ale 
echipamentului de alpinist. La acestea se mai adaugă 
crampoanele sau lanţurile pentru urcuş, nişte rame metalice de 
care sunt prinse cuie. Acestea se fixează în rama bocancilor şi 


se leagă cu cureluşe. Se folosesc la urcuşul pe zăpadă sau pe 
gheaţă. 

Alpinistul trebuie să-şi ferească ochii de strălucirea orbitoare a 
zăpezii prin ochelari negri. Hillary povesteşte cum alpinişti 
încercaţi, ca cei din expediţia lui Hunt, au neglijat tocmai acest 
important accesoriu al echipamentului alpin şi au trebuit să 
adapteze cu ajutorul unor benzi negre de lipit nişte ochelari de 
ski obişnuiţi. 

Cu ajutorul pioletului, care aduce puţin cu un târnăcop mai 
mic, alpiniştii sapă în pereţii de stâncă sau de gheaţă scări pe 
care ei şi tovarăşii lor vor urca. 

La înălţimi mari, unde aerul este rarefiat, sunt necesare tuburi 
de oxigen. Astăzi nu există expediţie care să urmărească 
escaladarea unui vârf mai înalt şi să nu aibă la ea aparatură şi 
tuburi de oxigen. La înălţimi foarte mari sunt folosite şi în timpul 
somnului. 

în timpul somnului se recomandă a se folosi aparatul cu circuit 
deschis, deoarece atunci cantitatea necesară de oxigen este 
relativ mică. La ascensiuni este mai bine să se folosească 
aparatul de oxigen cu circuit închis, deoarece oxigenul trebuie 
cheltuit cu economie. 

Aparatul de oxigen este purtat de alpinist în spate. Într-o 
butelie încap cam 1400 litri de oxigen. Cu toate că o butelie 
plină nu cântăreşte nici 10 kilograme, la mari înălţimi este o 
greutate considerabilă cu care nu poţi urca mai mult de 150- 
200 metri — în funcţie de dificultăţile terenului. 

în timpul ascensiunii alpinistul trebuie să aibă unde să 
doarmă. Până acum se foloseau corturile sub care se 
adăposteau pe timp de noapte sau vreme rea. Erau 
confecţionate de obicei din aceeaşi țesătură de bumbac 
combinat cu nylon, ca şi costumul de alpinist, în interiorul 
cortului se ataşau dubluri de nylon care permiteau menţinerea 
unei temperaturi constante. Alpiniştii dormeau în saci de dormit 
şi pe saltele pneumatice. Se pare însă că, cel puţin în unele 
cazuri, corturile vor fi înlocuite prin căsuțe din panel. Expediția 
condusă de Edmund Hillary, care trebuia în 1960 să facă 
cercetări pentru a da de urma lui Yeti, şi-a construit o locuinţă 
specială din panouri demontabile. Panourile sunt făcute din 
placaje folosite la construcţia avioanelor, au izolare termică şi 


cântăresc puţin; un panou cântăreşte de exemplu mai puţin de 
8 kg şi e în aşa fel pliat, încât poate fi uşor transportat în spinare 
şi poate servi, de asemenea, ca targă. Căsuţa întreagă are 
forma unui cilindru lung de 6,7 m, cu diametrul de 3 m şi 
cântăreşte cam 750 kg. Pentru a le apăra de umezeală plăcile 
sunt acoperite cu vopsea de aluminiu. La ridicarea unei case 
sunt necesare 100 de panouri. Încap în ea 8 oameni care dorm 
pe paturi suspendate acoperite cu saltele de cauciuc spongios. 
Casa mai este prevăzută cu o masă rabatabilă pentru mâncat, 
două mese de laborator şi un birou rabatabil. Iluminatul este 
electric — sursa electricităţii — energia vântului. Căsuţa este 
încălzită de sobiţe cu parafină. Peretele din spate are ferestre 
cvadruple. Toate acestea reprezintă un confort la care nici nu 
visau măcar Hillary în 1953, când participase la expediţia pe 
Mount Everest. Atunci el, la fel ca toţi ceilalţi din grupul lui Hunt, 
îngheţase deseori în cort. 

Mai trebuie să ne referim la încă un accesoriu indispensabil 
echipamentului  alpiniştilor: aparatele de radio-recepţie şi 
emisie. Ele sunt necesare atât pentru ca membrii expediției să 
ţină legătura între ei atunci când se împart în mai multe grupuri, 
ori când unii rămân în tabără şi alţii efectuează escaladări, cât şi 
pentru a afla din buletinele meteorologice cum va evolua 
vremea. 

Pentru primul scop servesc aparatele portabile, mici şi foarte 
uşoare, care cântăresc cam 2 kg. Cu ele poţi comunica doar 
până la o distanţă de 3 km — undele de înaltă frecvenţă nu trec 
peste nişte obstacole aşa de mari cum sunt Munţii Himalaia. 
Pentru cel de al doilea scop sunt necesare aparatele pe undă 
scurtă cu elemenţi uscați. 

Nu trebuie să uităm însă nici medicamentele care trebuiesc 
riguros selectate în vederea tuturor cazurilor de îmbolnăvire şi 
rănire, posibile în Himalaia, ca de exemplu codeina, necesară 
pentru combaterea durerii de cap, rău de care suferă adeseori 
alpiniştii la altitudini foarte mari. 

Şi hrana alpiniştilor trebuie aleasă cu grijă. Ea trebuie să fie 
consistentă, variată şi în acelaşi timp să nu cântărească mult. 
Trebuie să amintim că un alpinist consumă zilnic, la mari 
altitudini, peste 4 litri de lichid. Apa i-o oferă zăpada, dar zăpada 
bătătorită de vânt are un volum de patru ori mai mare decât 


apa conținută în ea. Aceasta înseamnă că zăpada trebuie topită 
în vase mari. Expediţiile în Himalaia, la înălţimi de 4 500 m, au 
trebuit să folosească fierbătoare special construite care să nu 
degaje vătămătorul oxid de carbon. La o temperatură foarte 
scăzută corturile nu pot fi aerisite. Vasele în care se fierbe apa 
sunt învelite într-o îmbrăcăminte specială care nu permite să se 
piardă căldura, altfel fierberea ar dura prea mult şi consumul de 
petrol ar fi prea mare. 

Cam atât despre echipamentul necesar marii expediţii care se 
deplasează în regiuni atât de pline de primejdii cum este 
Himalaia. O asemenea expediţie este o întreprindere uriaşă şi 
importantă, care trebuie pregătită cu grijă. Nu poate fi lăsată la 
voia întâmplării, pentru ca ea să facă în locul nostru ceea ce noi 
am uitat să facem. Fără o pregătire conştiincioasă totul s-ar 
reduce la o aventură riscantă şi fără simţ de răspundere. 

Să spunem acum câteva cuvinte despre cele două ţări, în care 
se crede că trăieşte omul zăpezilor: despre Nepal şi Tibet. 

Nepalului, locuitorii săi îi spun Niiampal. Cândva, această ţară 
brăzdată cu văi adânci şi roditoare, având la orizont cel mai înalt 
masiv muntos din lume, Himalaia, se numea Gurkha Radj. 
Oamenii din neamul Gurkha formează cel mai numeros trib din 
ţara Nepalului. 

în 1958 trăiau în Nepal, pe o suprafaţă de 140 798 km2, 8 910 
000 locuitori. Nepalul este, prin urmare, de aproximativ aceeaşi 
mărime ca Cehoslovacia, dar are cu patru milioane şi jumătate 
mai puţini locuitori. 

în 1915 Nepalul a fost invadat de englezi care au pus pe tronul 
ţării reprezentantul lor, concentrând în mâna acestuia toată 
puterea economică şi politică asupra întregului regat nepalez. 
Abia în anul 1923 Nepalul a devenit stat independent. 

Capitala Nepalului este Kathmandu, cu o populaţie de 108 000 
locuitori. 

Această ţărişoară de la poalele Himalaiei exportă în primul 
rând uleiuri răşinoase, plante medicinale, iută, orez, opium, piei 
şi animale. 

Problema transporturilor este foarte grea. Căile ferate indiene 
se termină la graniţele Nepalului şi abia în 1954 oraşul 
Kathmanau a fost pus în legătură directă cu India, prin 


construirea unei şosele. Alte legături cu lumea înconjurătoare le 
oferă companiile de zbor. 

Locuitorii Nepalului, în marea lor majoritate agricultori, care 
cultivă orez, iută, plante oleaginoase, grâu şi porumb, trăiesc în 
multe privinţe aşa cum trăiau şi strămoşii lor cu secole în urmă. 
Folosesc plugul de lemn, doar grapa este făcută dintr-o bucată 
de fier prelucrat grosolan. 

Cel mai înalt munte din lume, Mount Everest, se află la graniţa 
dintre Nepal şi Tibet. In împrejurimile acestui uriaş de gheaţă se 
crede a fi fost văzut omul zăpezilor. 

Tibetul este de zece ori mai mare ca Nepalul, are o suprafaţă 
de 1 400 000 km2, dar locuitorii sunt în număr mai mic — doar 2 
776 000. 

Nu de mult întreaga putere se afla încă în mâna preoţilor 
numiţi lama, care locuiesc în mănăstiri presărate pe întreg 
cuprinsul ţării, chiar şi în locurile cele mai inaccesibile. În astfel 
de lamaserii trăiesc uneori chiar şi o mie de preoţi. În trecut 
cărţile puteau fi tipărite numai în mănăstiri şi nimeni altul decât 
un lama putea fi demnitar. Aceste lăcaşuri de meditaţie şi rugă 
erau însă centre comerciale foarte active. Preoţii lama 
cumpărau produsele meşteşugite de băştinaşi, începând cu 
țesături manuale şi obiecte de podoabă de metal şi terminând 
cu orez, unt şi făină, pe care le vindeau apoi mai departe cu 
câştig. Superiorul ordinului lama, dalai-lama, locuia într-un 
splendid palat din capitala Lhasa. 

Când apărea, din când în când, printre dreptcredincioşii care 
cădeau, în faţa lui, cu capul în praful drumurilor tibetane, purta 
o mantie superbă de brocart, pe cap o tiară brodată cu aur şi 
încrustată cu pietre scumpe şi coral. Preoţii din suita lui purtau 
de asemenea sutane strălucitoare de brocart. Cei ce 
îngenuncheau în faţa omului pe care-l considerau întrupare a 
domnului pe pământ, Chenraji, aveau, de cele mai multe ori, 
cojoace de oaie purtate direct pe trupul gol. 

Dacă ar fi îndrăznit să se apropie mai mult de acest sfânt 
ocrotitor al Tibetului, cum era numit dalai-lama, păzitorii acestei 
întruchipări dumnezeieşti, cu faţa înnegrită cu vopsea neagră, s- 
ar fi repezit asupra lor şi i-ar fi pedepsit pe loc, lovindu-i cu o 
bâtă împodobită la un capăt cu decoraţiuni din argint masiv 
încrustat cu topaze. 


Oriunde te-ai fi întors, ai fi dat peste încercările poporului 
acestei ţări uitate de lume, de a-i implora mila. Chiar şi tigvele 
albite de iac erau acoperite de rugăciuni. In moriştile de aramă 
în veşnică mişcare erau introduse fâşii de hârtie acoperite cu 
rugăciuni: „Om mané podmé bum — oh, giuvaer aşezat pe 
lotos!” — aşa era implorat, pe pietre, morişti, pari de lemn şi 
prin gura dreptcredincioşilor, Dumnezeu, pentru a-şi arăta 
milostenia. 

Cât de înapoiaţi erau aceşti oameni care trăiau la 4 000 m 
deasupra nivelului mării o demonstrează convingerea lor că un 
bolnav nu are nevoie de medicamente, ci este de ajuns să 
înghită un ghemotoc de hârtie pe care fuseseră scrise formule 
magice. 

Tibetanii nu prind peşti. Sunt şi ei tabu întocmai ca vulturii, 
fiindcă devorează morţii. Vulturii în pustiul stepelor tibetane, 
peştii în adâncurile râurilor, acolo unde tibetanii îşi aruncă 
morţii. Cu toate că locuitorii „Järii Zăpezilor' sunt adepţi ai 
religiei budiste, care nu recunoaşte inegalitatea dintre oameni, 
tibetanii îi consideră „spurcaţi” pe unii oameni de care se feresc, 
cum ar fi purtătorii de cadavre, măcelarii şi fierarii. Pentru a se 
diferenţia unii de alţii, cei bogaţi purtau ghete de altă culoare 
decât cei mai puţin bogaţi. În acelaşi timp însă, doar foarte 
puţini oameni aveau voie să-şi pună geamuri la ferestre, 
deoarece sticla, adusă din India, traversând Himalaia, era foarte 
scumpă. 

O altă caracteristică a Tibetului este iacul. Acest animal care 
face parte din clasa mamiferelor paricopitate şi cavicorne este 
un mare binefăcător al tibetanilor. Poartă poveri grele pe 
drumuri accidentate, din blana lui se confecţionează pâslă, dar 
şi lână de cea mai fină calitate, iar pielea se prelucrează. Chiar 
şi excrementele de iac sunt folositoare; uscate ele constituie un 
combustibil excelent. 

Acolo unde iacul nu mai poate pătrunde, ajunge oaia. Cu o 
încărcătură de 8-12 kg, ea poate, mai uşor decât omul, să 
traverseze păsurile muntoase situate la mari înălţimi. Oile 
acoperă necesarul de hrană şi îmbrăcăminte pentru localnici. 
Din blană se fac cojoace pe care tibetanii săraci le poartă şi vara 
şi iarna. În nordul Tibetului chiar şi în luna mai temperaturile 
sunt foarte scăzute: —25*C, iar în iunie şi iulie —5*C. Călătorii 


care au străbătut aceste ţinuturi povestesc că iarna, atunci când 
termometrele indică —35*C, aerul este atât de uscat, încât 
oamenilor le crapă pielea şi li se rup unghiile. Tibetanii mănâncă 
unt vechi de câţiva ani, dar de lapte nu se ating, considerându-l 
„necurat”. 

Acesta este Tibetul trecutului, Tibetul agricultorilor săraci, 
care cultivau ovăz, secară, grâu, linte şi mazăre, „Jara 
Zăpezilor' unde trăiesc urşi, lupi, măgari sălbatici, antilope, 
vulpi, şacali, iar în stepă numeroase rozătoare şi marmote de 
stepă. 

Tibetul săracilor, a căror singură bogăţie era blana de oaie şi 
credinţa în mila cerului, şi Tibetul bogătaşilor înveşmântaţi în 
straie de brocart viu colorate, ţara preoţilor lama, ţara fără căi 
ferate, cu drumuri greu accesibile, străbătute de caravanele 
neguţătorilor, ţara nomazilor care primăvara vizitau aşezările 
omeneşti pentru a da piei şi a lua în schimb unt li sare, Tibetul 
ce se pierde încetişor în negura trecutului. 

Istoria nouă a acestei regiuni autonomo a Republicii Populare 
Chineze a început în anul 1933 când, după obstacole 
inimaginabile, a fost construită şoseaua care uneşte China de 
capitala regiunii tibetano Liasa. Coloana primelor autocamioane 
care pătrundeau în capitala Tibetului a fost întâmpinată de 
sunetele produse de vechi instrumente muzicalei scoicii fluiere 
lungi şi fluiere scurte confecţionate din oase omeneşti. Primele 
maşini care au inaugurat şoseaua erau de producţie 
cehoslovacă.