Jules Verne — Scoala Robinsonilor

Jules Verne 
Şcoala robinsonilor. 


EDITURA ION CREANGĂ 


Proiectul RI - Jules Verne 2010 


= 


| 


| 


Al | 


06 
Jules Verne 


ȘCOALA 
ROBINSONILOR 


Capitolul I 

ÎN CARE CITITORUL, DACĂ DOREŞIE, VA 
AVEA OCAZIA SĂ CUMPERE O INSULA ÎN 
OCEANUL PACIFIC 


— Insulă de vânzare cu bani peşin, în afară de 
cheltuieli, celui 
care oferă mai mult! repeta întruna, fără să-şi dea 
timp nici să 
respire, Dean Felporg, agentul preţuitor al licitaţiei în 
care se 
discutau condiţiile acestei ciudate vînzări. 

— Insulă de vânzare ! Insulă de vânzare ! repeta cu 


(9) voce din 
ce în ce mai puternică crainicul Gingrass care se 
ducea încolo şi 
încoace în mijlocul unei mulţimi vădit foarte agitată. 
O mulţime 
care se înghesuia, în adevăratul înţeles al cuvântului, 
în imensa 
sală a clădirii în care se operau vînzările, la numărul 
10 din strada 
Sacramento. Erau acolo nu numai un anumit număr 
de americani 


din California, Oregon, Utah, dar şi câţiva din 
francezi, care alcătuiesc pe puţin o şesime a 
populaţiei, mexicani înfăşuraţi în sarape, chinezi în 
tunicile lor cu mâneci largi, cu pantofii lor ascuţiţi 
şi bonetele conice, melanesieni din Oceania, chiar şi 


câţiva dintre 
„picioare-negre",  „pîntece-mari",  „capete-turtite",! 
veniţi de pe 


malurile râului Trinité. 

Să nu uităm să adăugăm că această scenă se 
petrecea în capitala statului California, la San 
Francisco, dar nu între anii 1849 — 
1852, epocă în care exploatarea unor noi bancuri de 
nisip îi atrăgea pe căutătorii de aur din cele două 
lumi. 


1 Numele unor triburi de piei-roşii. 


4 


San Francisco nu mai era ceea ce fusese la început, 
un caravan- 
serai, un debarcader, un han unde dormeau o noapte 
zeloşii 
căutători care se grăbeau către terenurile aurifere de 
pe versantul 
occidental al munţilor Sierra Nevada. 

Nu, de vreo douăzeci de ani, vechea şi neînsemnata 
Yerba- 

Buena făcuse loc unui oraş unic în felul său, cu 100 


000 de 
locuitori, clădit pe coastele a două coline, nemaiavînd 
loc pe plaja 
litoralului, dar gata să se întindă până la ultimele 
înălţimi din depărtare — în sfârşit, un oraş care a 
detronat Lima, Santiago, 
Valparaiso, pe toate rivalele sale din vest, oraş din 
care americanii 


au făcut regina Pacificului, „gloria coastei occidentale 
| LL] 


În acea zi — 15 mai — era încă frig. În această ţară, 


aflată în 
calea curenților polari, primele săptămîni ale lunii 
mai amintesc 
mai degrabă ultimele săptămîni ale lunii martie din 
Europa de 
mijloc. Dar de toate acestea, nu-ţi puteai da seama în 
fundul sălii 
de licitaţie publică. Clopotul cu neîncetata lui 
chemare adusese (0) 
mare mulțime de oameni şi o atmosferă estivală făcea 
să apară pe 


fruntea fiecăruia broboane de sudoare pe care frigul 
de afară repede le-ar fi îngheţat. 
Să nu vă gândiţi că toţi aceşti oameni grăbiţi 


veniseră în sala de 
licitaţii cu intenţia să cumpere. Mai mult chiar, aş 
spune că acolo 
nu se aflau decât curioşi. Cine ar fi fost atât de nebun 
— dacă ar 
fi fost atât de bogat — încât să cumpere o insulă din 
Pacific, pe care 


guvernul avea ciudata idee de a o pune în vânzare ? 


5 


Se vorbea deci că suma la care fusese preţuită nu 


va fi oferită 
de nimeni, că nici un amator nu se va lăsa târât în 
vârtejul licitaţiei. 
Şi asta nu din vina crainicului, care încerca să-i 
însufleţească pe 
cumpărătorii obişnuiţi prin exclamaţii, gesturi şi 
debitul vorbirii 


sale înzorzonată cu cele mai seducătoare metafore. 
Oamenii râdeau, dar nu se înghesuiau. 
— O insulă ! De vânzare o insulă ! repeta Gingrass. 
— Dar nu de cumpărat, răspunse un irlandez, al 


cărui buzunar 
nu ar fi putut furniza plata nici unei singure pietre de 
pe malul 
mării. 

— O insulă care, dacă ţinem seama de preţul la care 
este pusă 
în vânzare, nu ar reveni decât la şase dolari acrul!, 
strigă agentul 


licitaţiei, Dean Felporg. 
— Şi care nu va aduce venit nici o jumătate de sfert 


de cent, 
replică un fermier mătăhălos, bun cunoscător în ale 
agriculturii. 

— O insulă care nu măsoară mai puţin de şaizeci şi 
patru de 
mile de jur împrejur şi cu o suprafaţă de două sute 
douăzeci şi 


cinci de mii de acri. 

— Este cel puţin solidă pe temelia ei ? întrebă un 
mexican, 
vechi client al cârciumilor şi al cărui echilibru părea 
în acest moment foarte îndoielnic. 

— O insulă cu păduri încă virgine, repetă crainicul, 
cu câmpii, 
coline, cursuri de ape... 

— Garantate ? strigă un francez care părea puţin 
dispus să se 
lase prins în cursă. 


1 Acru — măsură de suprafaţă, egală cu 0,40 ha. 


6 


— Da ! Garantate ! răspunse agentul Felporg, prea 


bătrân în 
meserie ca să se mai lase impresionat de glumele 
publicului. 

— Doi ani? 


— Până la sfârşitul lumii. 

— Şi chiar pe lumea cealaltă ? 

— O insulă în proprietate exclusivă ! repetă 
crainicul. O insulă 
fără un singur animal sălbatic — nici fiare, nici reptile 
| 

— Nici păsări ? adăugă un şugubăţ. 

— Nici insecte ? strigă un altul. 

— O insulă celui care dă mai mult ! reluă din ce în 


ce mai tare 
Dean Felporg. Haideţi, ici Ludi ! Mai mult curaj la 
pungă Cine 
doreşte o insulă în bună FA care aproape că nu a 
fost folosită, 
o insulă din Pacific, acest ocean al oceanelor ! 
Evaluarea ei este la 
o nimica toată ! Unsprezece sute de mii de dolari ! La 
unsprezece 


sute de mii de dolari, există un amator ? Cine ? 
Dumneavoastră, 
domnule ? Sau dumneavoastră, de colo... 


Dumneavoastră care vă 
legănaţi capul ca un mandarin de porțelan... Am o 
insulă Iată 


o insulă !... Cine doreşte o i ? 

— Să vedem obiectul ! spuse cu glas, ca şi când ar fi 
fost vorba 
de un tablou sau de un vas de porțelan chinezesc. 

Şi toată sala izbucni în râs, dar fără ca prețul la 
care fusese evaluată insula să fi fost acoperit măcar 
cu o jumătate de dolar. 

Totuşi, dacă obiectul despre care era vorba nu 
putea fi trecut din 
mână în mână, planul insulei fusese pus la dispoziția 
publicului. 

Amatorii trebuiau să ştie totul despre această bucată 
de glob scoasă 
la licitație. Nu aveau a se teme de nici o surpriză, de 


7 


nici un neajuns. Situarea, orientarea, amplasarea 


terenurilor, relieful solului, 
reţeaua apelor, climatul, căile de acces, totul era uşor 
de verificat 
dinainte. Nu se cumpăra mâţa în sac, şi aş vrea să fiu 
crezut dacă 
afirm că nu putea fi vorba de nici o înşelătorie în ceea 
ce priveşte 
calitatea mărfii ce se vindea. De altfel, nenumăratele 
ziare din 


Statele Unite ca şi multe altele din California, 
cotidiene, bi-săptămânale, săptămânale, bi-lunare sau 
lunare, cât şi reviste, magazine, buletine etc... nu 
încetau, de câteva luni, să atragă atenţia publică 
asupra acestei insule, a cărei scoatere la licitaţie 
fusese autorizată printr-un vot al Congresului. 
Această insulă era insula Spencer, care se află 


situată la vest- 
sud-vest de micul golf San Francisco, la aproximativ 
patruzeci- 


şasezeci mile de litoralul californian, la 32° latitudine 
nord 
şi 142*18' longitudine la vest de meridianul 
Greenwich. 

De altfel e cu neputinţă de închipuit un loc mai 


izolat, în afara 
oricărui traseu maritim sau comercial, cu toate că 
insula Spencer 
era la o distanţă relativ mică şi se găsea, ca să 
spunem aşa, în 
apele americane. Dar acolo, curenţi regulaţi, cotind 
spre nord sau 
spre sud, au format un fel de lac cu apele liniştite 
care uneori este 


indicat sub numele de „Cotul Fleurieu". 
Exact în mijlocul acestor uriaşe învolburări de ape, 


fără o 
direcție anume, se află insula Spencer. Aşa că puține 
vapoare trec 


pe lângă ea. 

Marile căi ale Pacificului, care leagă noul continent 
de cel 
vechi, fie că duc în Japonia, fie în China, se află toate 


8 


într-o zonă 
mai meridională. 
Vasele cu pânze ar găsi un calm desăvârşit pe 


suprafaţa Cotului 
Fleurieu şi vapoarele cu aburi, care merg pe drumul 
cel mai scurt, 
nu ar avea nici un avantaj traversând-o. Deci nici 
unele, nici altele 
nu au cum să ia cunoştinţă de insula Spencer, care se 
înalţă acolo 
ca piscul izolat al vreunui munte submarin din 
Pacific. Pentru un 


om care vrea să fugă de larma lumii, care caută 
liniştea în singurătate, într-adevăr, ce ar fi mai 
potrivit decât această Islanda pierdută, la câteva sute 


de leghe de litoral ! Pentru un Robinson de 
bună voie ar fi fost, în felul său, idealul ! Numai că 
trebuia să 


plăteşti preţul. 
Şi acum, pentru ce voiau Statele Unite să se 


debaraseze de 
această insulă? Numai dintr-o fantezie? Nu! O mare 
naţiune 

nu poate să procedeze din capriciu, ca un simplu 
particular. Iată 
care era adevărul: în felul în care era situată, insula 
Spencer 

părea, de timp îndelungat, inutilă. Să o colonizezi, ar 
fi fost fără 
un rezultat practic. Din punct de vedere militar, nu 
oferea nici 
un interes fiindcă ea nu străjuia decât o porțiune cu 
totul pustie 
a Pacificului. Din punct de vedere comercial, acelaşi 
neajuns, 

fiindcă produsele sale nu ar fi acoperit cheltuielile de 
transport 

nici la dus, nici la întors. Să stabilească acolo o 
colonie de deţinuţi, 


era prea aproape de litoral. 

În sfârşit, să o fi folosit în vreun scop oarecare, 
treaba era prea 
costisitoare. Aşa că rămăsese pustie din timpuri 


9 


imemoriale şi Con- 
gresul, format din oameni eminamente practici, 


hotărâse să scoată 
această insulă la licitaţie — cu o condiţie totuşi, ca 
acela care şi-o 


adjudeca să fie un cetăţean al Americii libere. 
Numai că această insulă nu voiau să o dea pe nimic. 


Aşa că 
evaluarea fusese fixată la unsprezece sute de mii de 
dolari. Pentru 
o societate financiară care ar fi achiziţionat şi 
exploatat această 


proprietate, suma nu ar fi fost decât o bagatelă dacă 
afacerea ar fi oferit unele avantaje ; dar, aşa cum am 
mai spus-o, ea nu oferea 
nici unul ; pe cei competenţi nu-i interesa această 
bucată desprinsă din Statele Unite, mai mult decât o 
insuliţă pierdută în gheţurile polare. În acelaşi timp, 
pentru un particular, suma era totuşi enormă. 
Trebuia să fii, deci, bogat ca să-ţi permiţi această 
fantezie care nu ar fi adus venit nici o centimă la sută 
| 

Ar fi trebuit să fii imens de bogat, fiindcă tranzacţia 
trebuia să 
fie realizată cu bani peşin, „cash", ca să folosim 
expresia americană, şi este sigur că până şi în Statele 
Unite cetăţenii care au 
unsprezece sute de mii dolari bani de buzunar şi sunt 
dispuşi să-i 
arunce pe fereastră, fără vreo speranţă de a şi-i mai 
vedea înapoi, 
sunt încă destui de puţini. 

Şi cu toate acestea, Congresul era foarte hotărât să 


nu o vândă 
sub acest preț. Unsprezece sute de mii de dolari ! 
Nici un cent 


mai puțin, sau insula va continua să rămână 
proprietatea Statelor Unite. 

Trebuie deci să presupunem că nici un cumpărător 
nu va fi atât 
de nebun să plătească un asemenea preț. 

De altfel, era categoric specificat că eventualul 
cumpărător 


10 


— în cazul că s-ar fi prezentat vreunul — n-avea să fie 
regele 
insulei Spencer, ci preşedinte de republică. Nu avea 


să aibă, în 
niciun chip, dreptul de a avea supuşi, ci numai 
concetăţeni care 
îl vor numi pentru un timp determinat, chiar dacă îl 
vor realege 
la infinit. 


Oricum, îi va fi interzis de a institui o dinastie 
domnitoare. 

Statele Unite nu vor tolera întemeierea unui regat, 
oricât de mic 
ar fi el, în apele americane. 

Această clauză avea ca scop, probabil, să 
îndepărteze câţiva 
milionari ambiţioşi, câţiva nababi decăzuţi care ar fi 
vrut să rivalizeze cu regii sălbatici din Sandwich, 
Marchize, Pomotou sau alte arhipelaguri din Oceanul 
Pacific. 

Pe scurt, pentru un motiv sau altul, nu se prezenta 
nimeni. 

Timpul trecea, crainicul gâfâia încercând să 


pornească licitaţia, 
Dean Felporg răguşea fără să izbutească să obţină 
unul din acele 
semne din cap pe care aceşti respectabili agenţi se 
pricep atât de 


bine să le descopere, şi preţul nici măcar nu era pus 
în discuţie. 
Trebuie să spunem, totuşi, că dacă ciocănaşul nu 


obosea tot 
izbind în tăblia biroului, mulţimea, nici ea, nu obosea 
aşteptând. 

Continua să plouă cu glume, zeflemelele făceau 
înconjurul sălii. 
Unii ofereau pe insulă doi dolari, cu cheltuieli cu tot. 
Alţii cereau 


ei plată ca să o achiziţioneze. 

Şi mereu strigătul crainicului : 

— Insulă de vânzare ! Insulă de vânzare ! Şi nimeni 
s-o cumpere. 


11 


— Garantaţi dumneavoastră că acolo se găsesc 
„flats"-uri! ? 
întrebă băcanul Stumpy din Merchant-Street. 

— Nu, răspunse agentul licitaţiei, dar nu este 


imposibil să se 
găsească şi Statul cedează cumpărătorului toate 
drepturile asupra 


acestor terenuri aurifere. 

— Se află măcar un vulcan acolo ? întrebă 
Oakhurst, cârciumarul din strada Montgomery. 

— Nu, nici un vulcan, replică Dean Felporg. Dacă ar 
avea 
unul, ar fi mai scump ! 

Un uriaş hohot de râs urmă acestui răspuns. 

— Insulă de vânzare |! Insulă de vânzare ! urla 
Gingrass ai cărui plămâni se osteneau zadarnic. 

— Doar un dolar, doar o jumătate de dolar, măcar 


un cent 
peste preţul la care a fost evaluată, spuse pentru o 
ultimă dată 


agentul, şi o adjudec ! O dată !... De două ori!... 

Tăcere deplină. 

— Dacă nimeni nu spune nimic, adjudecarea va fi 
retrasă Ki 
Odată !... De două ori !... 

— Douăsprezece sute de mii de dolari ! 

În mijlocul sălii, aceste patru cuvinte răsunară ca 
patru detunături de pistol. 

Amuţită pentru o clipă, întreaga adunare se 
întoarse către îndrăzneţul care îşi permisese să 
rostească această cifră. 
Era William W. Kolderup, din San Francisco. 


Capitolul II 

CUM WILLIAM W. KOLDERUP DIN SAN 
FRANCISCO 
SE LUPTĂ CU J. R. TASKINAR DIN STOCKTON 


A fost odată un om extraordinar de bogat, care îşi 
număra dolarii cu milioanele cum alţii şi-i numără cu 


1 Terenuri aurifere. 


12 


miile. Era William 
W. Kolderup. 

Se spunea despre el că este mai bogat decât ducele 
de Westminster — al cărui venit se ridică la opt sute 
de mii de lire şi care poate cheltui cincizeci de mii de 
franci pe zi, adică treizeci şi şase de franci pe minut - 
mai bogat decât senatorul Jones din Nevada, care 
posedă treizeci şi cinci de milioane rentă, mai bogat 
decât Mr. Mackay chiar, căruia cele două milioane 
şapte sute cincizeci mii de lire rentă anuală îi asigură 
şapte mii opt sute franci pe oră sau doi franci şi 
câteva centime pe secundă. Nu mai vorbesc de micii 
milionari de talia unui Rothschild, Van Der Bilt, a 


ducelui 

de Northumberland, Stewart, nici de directorii 
puternicei Bănci 
a Californiei şi de alte personaje din belşug înzestrate 
cu rente, 
din lumea veche şi cea nouă, cu care William W. 
Kolderup ar fi 


putut face acte de milostenie. 

Ar fi putut dărui, fără să fie stingherit din pricina 
asta, un milion cum noi am putea da o sută de bănuţi. 

Acest onorabil om de afaceri pusese temelia solidă 
a incalculabilei sale averi în exploatarea primelor 
terenuri aurifere din California. El a fost principalul 
asociat al căpitanului elveţian Sutter, pe terenurile 
căruia se descoperise, în 1848, primul filon. Din 
această epocă, ajutat de noroc şi de inteligenţă, îl 
găsim interesat în toate marile exploatări din lume. 
Se aruncă atunci aprig în fel de fel de speculaţii de 
comerţ şi industrie. 

Fondurile sale inepuizabile alimentară sute de 


uzine, vapoarele 
sale exportînd produsele în lumea întreagă. Averea-i 
crescu deci 
într-o progresie nu artimetică, ci geometrică. Se 
spunea despre el 
ceea ce se spune în general despre aceşti 
„miliardari", $ că nici nu-şi 
cunoştea avuţia. În realitate şi-o cunoştea până la 
ultimul dolar, 


dar nu se lăuda niciodată. 


13 


În clipa când îl prezentăm cititorilor noştri, cu tot 
respectul pe 
care îl merită un bărbat „de o asemenea suprafaţă", 
William 
W. Kolderup poseda două mii de firme răspîndite în 


toate punctele 
de pe glob ; optzeci de mii de funcţionari în diversele 
sale birouri 


din America, Europa şi Australia ; trei sute de mii de 
reprezentanţi ; o flotă de cinci sute de corăbii, care 


cutreierau fără răgaz 
mările spre profitul său şi nu cheltuia mai puţin de un 
milion pe 


an numai cu timbre pentru documentele sale 
comerciale şi scrisorile de trăsură. 

În sfârşit, era onoarea şi gloria îmbelşugatului 
Frisco — diminutivul cu care americanii alintau 
familiar capitala Californiei. 

O licitaţie susţinută de William W. Kolderup nu 


putea deci să 
fie decât o licitaţie dintre cele mai serioase. Aşadar, 
atunci când 
spectatorii licitaţiei îl recunoscură pe cel care 
depăşise cu (0) sută 
de mii de dolari prețul la care fusese evaluată insula 
Spencer, fu 
o mişcare de nestăpânit, glumele încetară pe loc, 
zeflemelelor le 


luară locul unele exclamaţii admirative, în sală 
izbucniră urale. 

Acestei asurzitoare larme îi urmă o tăcere deplină. 
Ochii se holbară, se ascuţiră urechile. În ce ne 
priveşte, dacă am fi fost acolo, 
ne-am fi ţinut respiraţia, numai ca să nu ne scape 
nimic din impresionanta scenă ce ar fi avut loc dacă 
alt amator ar fi îndrăznit 
să intre în competiţie cu William W. Kolderup. 

Dar era probabil ? Era măcar cu putinţă ? Nu! 

În primul rând, era suficient să-l priveşti pe William 
W. Kolderup ca să te convingi că nu va ceda niciodată 
într-o chestiune în care ar fi în joc posibilităţile lui 
financiare. 


14 


Era un om înalt, puternic, cu un cap mare, umeri 
laţi, cu mâi- 
nile şi picioarele bine legate de trup, o carcasă de fier 
prinsă zdravăn în încheieturi. Privirea blajină, dar 
hotărâtă, nu se pleca uşor. 
Părul său cărunt, tot atât de bogat ca şi în tinereţe, se 
zburlea în 
jurul craniului. Liniile drepte ale nasului său formau 
un triunghi 
dreptunghic, desenat geometric. Nu avea mustață. O 
barbă potrivită după moda americană, straşnic de 
deasă la bărbie, ale cărei margini de sus se 
împreunau la colţurile buzelor şi se  înălţau 
apoi până la tîmple în favoriţi sare şi piper. Dinţii 


albi, simetric 
aşezaţi într-o gură subţire şi strânsă. Unul dintre 
acele adevărate 


capete de comodor, care se înalţă în vijelie şi înfruntă 
furtuna. 
Nici un uragan nu i l-ar fi plecat, atât îi era de solid 
înşurubat i pe 
gâtul puternic care-i servea de pivot. In această 
bătălie a licitărilor, fiecare înclinare a capului său 
însemna (0) sută de mii de dolari 
în plus. 

Nu avea de ce să lupte. 

— Douăsprezece sute de mii de dolari, 


douăsprezece sute de 
mii de dolari ! strigă agentul licitației, cu acel accent 
specific pe 
care-l are un agent care vede în sfârşit că munca lui 
nu va fi za- 
darnică. 


— La douăsprezece sute de mii de dolari, ar fi un 
amator ! repetă crainicul Gingrass. 

— Oh, se poate supralicita fără teamă, murmură 
cârciumarul 
Oakhurst, William W. Kolderup nu va ceda ! 

— Ştie prea bine că nimeni nu se va aventura ! 
răspunse băcanul din Merchant-Street. 

Sâsâituri repetate îi invitară pe cei doi onorabili 
negustori să păstreze o tăcere deplină. Inimile băteau 
mai tare. Va îndrăzni oare 


15 


vreun glas să se ridice şi să răspundă glasului lui 


William W. Kol- 
derup ? 

El, cu o ţinută mîndră, nu se clintea. Rămânea 
acolo, tot atât de 


liniştit ca şi când afacerea nu l-ar fi interesat. Dar cei 
ce erau mai aproape de el puteau să bage de seamă 
că ochii îi erau ca două 
pistoale încărcate cu dolari, gata să explodeze. 

— Nimeni nu vorbeşte ? întrebă Dean Felporg. 
Nimeni nu vorbi. 

— O dată, de două ori !... 

— O dată ! de două ori 1... repetă Gingrass, foarte 
obişnuit cu 
acest mic dialog cu agentul licitaţiei. 

— Voi adjudeca ! 

— Vom adjudeca ! 

— La douăsprezece sute de mii de dolari insula 
Spencer, aşa 
precum urmează... 

— La douăsprezece sute de mii de dolari ! 

— Este clar ? S-a înţeles ? 

— Nu sunt păreri de rău ? 

— La douăsprezece sute de mii de dolari, insula 
Spencer L 
Respiraţiile gâfâitoare înălţau şi coborau piepturile 
convulsiv. Se va ivi, în sfârşit, în ultima secundă o 
supralicitare ? 

Felporg, cu mâna dreaptă întinsă deasupra mesei 
sale, agită ciocănaşul de fildeş... O lovitură, o singură 
lovitură şi adjudecarea 
avea să fie definitivă. 

Ciocănaşul se lăsă încet, atinse aproape masa, se 
ridică iar, şovăi o clipă ca o spadă care se angajează 


atunci când luptătorul fentează ; apoi cobori 
vertiginos... 

Dar înainte ca puternica lovitură să se facă auzită, 
un glas rosti 


aceste cuvinte : 

— 'Treisprezece sute de mii de dolari! 

Fu mai întâi un „ah" ! general de uimire şi un al 
doilea „ah" ! 
nu mai puţin general, de satisfacţie. 


16 


Se mai prezentase un concurent. Deci, va avea loc o 
bătălie. 
Dar cine era acest cutezător care îndrăznea să vină 


să lupte cu 
lovituri de dolari împotriva lui William W. Kolderup 
din San Fran- 
cisco ? 


Era J. R. Taskinar, din Stockton. 
J. R. Taskinar era bogat, dar nu atât de avut pe cât 


era de gras. 
Cântărea patru sute douăzeci de livret. Dacă nu 
fusese decât al 
doilea la ultimul concurs al celor mai graşi oameni 
din Chicago, 


aceasta se datora faptului că nu i se dăduse timp să-şi 
termine 
cina şi astfel îi lipsiseră zece livre. 

Acest colos, căruia îi trebuiau, ca să-şi aşeze uriaşa 
sa persoană, 
scaune speciale, locuia pe strada San-loachim la 
Stockton — unul din oraşele cele mai importante din 
California, unul din centrele 
de depozitare pentru minele din sud, un rival al 
oraşului Sacramento, unde se concentrează 
produsele minelor din nord. 

Tot acolo, corăbiile încarcă cea mai mare parte din 
grâul Californiei. Nu numai exploatarea minelor şi 


comerţul cu cereale îi 
oferise lui ]. R. Taskinar prilejul de a câştiga o imensă 
avere, dar 


petrolul, ca un alt Pactole?, îşi făcuse drum prin casa 
lui de bani; în plus, era un jucător înveterat, jucător 


norocos, şi pocherul 
— ruleta Americii de Vest — se arătase darnic cu el în 
ceea ce 


priveşte câştigul. Dar oricât de bogat ar fi fost, era un 
om de nimic, la numele căruia nu alăturai bucuros 
epitetul de „onorabil“, 
atât de des folosit în ţinut. 


1 Livră — veche unitate de măsură, egală cu 


aproximativ 480 gr. 
2 Mic râu din Sardinia, purtând aluviuni aurifere. 


17 


Cu toate acestea era un bun cal de povară, cum se 
spune, şi 
probabil că i se puneau pe seamă mai multe decât s- 
ar fi cuvenit. 

Sigur este însă că, în nenumărate ocazii, nu se sfia 
să se folosească de „derringer", care nu este altceva 
decât revolverul californian. 

Oricum ar fi fost, J. R. Taskinar îl ura în chip 
deosebit pe William W. Kolderup. Îl invidia pentru 
averea lui, pentru situaţia lui, pentru prestigiul lui. Il 
dispreţuia aşa cum un om gras dispreţuieşte un om 
pe care îl consideră slab. Nu era pentru prima dată 
când negustorul din Stockton căuta să-i şterpelească 
negustorului din San Francisco o afacere bună sau 
rea, numai şi numai din spirit de rivalitate. 

William W. Kolderup îl cunoştea foarte bine şi îi 
arăta, oricând 
se întâlneau, un dispreţ menit să-l exaspereze. 

Un ultim succes pe care J. R. Taskinar nu-l putea 
ierta adversarului său era acela de a-l fi înfrânat în 
ultimele alegeri de Stat. Cu toate eforturile, 
amenințările şi defăimările sale, fără să mai 
vorbim de miile de dolari risipite de agenţii săi 
electorali, William 
W. Kolderup fusese acela care intrase în locul lui în 
Consiliul legislativ din Sacramento. 

Or, ]. R. Taskinar aflase — cum, n-aş putea s-o spun 
— că 
William K. Kolderup intenţiona să cumpere insula 
Spencer. 

Această insulă i-ar fi fost la fel de inutilă ca şi 
rivalului său. Puțin îl interesa. Se ivise însă o nouă 
ocazie de a se înfrunta, de a combate, poate chiar de 
a învinge : şi J. R. Taskinar nu putea să o lase să-i 
scape ! 

lată pentru ce J. R. Taskinar venise în sala de 
licitaţii, în mijlocul acestei mulţimi curioase care nu 
putea să-i prevadă intenţiile; pentru ce îşi pregătise 
în orice caz armele ; pentru ce, înainte de a acţiona, 
aşteptase ca adversarul său să acopere preţul la care 
fusese evaluată insula, oricât de mare ar fi fost. 

În sfârşit, William W. Kolderup lansase această 
ofertă : 


18 


„Douăsprezece sute de mii de dolari !" 

Şi în clipa când William W. Kolderup putea să 
creadă definitiv 
că i se adjudecase insula, apăruse J. R. Taskinar cu 
aceste cuvinte aruncate cu glas de stentor : 

— Treisprezece sute de mii de dolari! 

Toată mulţimea, aşa cum am văzut, se întorsese. 
„Taskinar, grasul !" 

Şi numele lui trecu din om în om. Da ! Mătăhălosul 
Taskinar ! 
Era bine cunoscut! Corpolenţa sa fusese nu numai o 
dată subiectul 
unor articole în ziarele din Statele Unite. 

Nu ştiu care matematician demonstrase chiar, cu 


ajutorul unor 
calcule superioare, că masa sa era suficient de mare 
pentru a (9) 


influenţa pe aceea a satelitului nostru şi să tulbure 
într-o proporţie apreciabilă elementele orbitei lunare. 

Dar nu aspectul fizic al lui J. R. Taskinar îi interesa 
în acest 
moment pe spectatorii din sală. 

Ce avea să fie mult mai impresionant, era faptul că 
Taskinar 
se ciocnea direct şi public cu William W. Kolderup ; 
faptul că o 
luptă eroică, cu lovituri de dolari, amenința să se 
dezlănțuie. Şi 
n-aş putea să spun pentru care dintre cele două case 
de bani ar 
fi arătat mai mult interes cei care pariau. 

Enorm de bogati amândoi, aceşti duşmani de 


moarte Nu avea 
să fie deci decât o i de amor propriu. După 
prima mişcare 
de surpriză, repede stăpânită, o nouă tăcere se 
aşternu în întreaga 
adunare. 


Ai fi putut auzi un păianjen ţesîndu-şi pânza. Glasul 
agentului Felporg fu cel care rupse această 
apăsătoare tăcere. 

— La treisprezece sute de mii de dolari, insula 
Spencer ! strigă 


19 


el sculându-se în picioare, pentru a putea urmări mai 
bine licitările. 

William W. Kolderup se întorsese către J. R. 
Taskinar. 

Cei prezenţi se retraseră ca să facă loc celor doi 


adversari. Omul 
din San Francisco şi cel din Stockton erau faţă în 
faţă, puteau să 
se privească în ochi după pofta inimii. Adevărul ne 
obligă să 
spunem că nici unul nu se lăsa mai prejos. Nici o 
clipă privirea 


unuia nu ar fi consimţit să se plece în faţa privirii 
celuilalt. 

— Patrusprezece sute de mii de dolari, spune 
William W. Kolderup. 

—  Cincisprezece sute de mii ! răspunse J. R. 
Taskinar. 

— Şasesprezece sute de mii ! 

— Şaptesprezece sute de mii ! 

Asta nu vă aminteşte povestea celor doi industriaşi 
din Glasgow care s-au luat la întrecere care să 
construiască cele mai înalte coşuri la uzina sa, cu 
riscul unei catastrofe ? Numai că acolo era vorba de 
coşuri clădite din lingouri de aur. 

Totuşi, după supralicitările lui J. R. 'Taskinar, 
William W. Kolderup reflecta un anumit timp, înainte 
de a se angaja din nou. 

Taskinar, dimpotrivă, exploda ca o bombă şi părea 
că nu vrea 
să-şi acorde nici o clipă de gândire. 

— Şaptesprezece sute de mii de dolari ! repetă 
agentul licitaţiei. Haideţi, domnilor, este o nimica 
toată... Este un adevărat chilipir ! 

Şi s-ar fi putut crede că, în, virtutea obişnuinţei, 
acest demn 
Felporg avea să adauge : „Numai rama merită mai 
mult !" 

—  Şaptesprezece sute de mii de dolari! urlă 
crainicul Gingrass. 

— Optsprezece sute de mii de dolari! răspunse 
William W. Kolderup. 

— Nouăsprezece sute de mii ! replică ]. R. Taskinar. 


20 


— Două milioane ! replică imediat, fără să mai 
aştepte de data 
aceasta, William W. Kolderup. 

Chipul îi pălise puţin atunci când îi scăpară aceste 
ultime cuvinte, dar întreaga sa atitudine era aceea a 
unui om care nu vrea să părăsească lupta. 

În ce-l priveşte pe J. R. Taskinar, el se aprinsese. 
Chipul lui 
enorm semăna cu acele discuri de la căile ferate, a 
căror faţă, trecând pe roşu, dă trenului semnalul de 
oprire. 

Dar, foarte probabil, concurentul său nu avea să 
ţină seamă de acest semnal şi avea să mărească 
presiunea. 

J. R. Taskinar simţea asta. Sângele i se urca în 
obrazul congestionat, apoplectic. Cu degetele lui 
groase, încărcate cu briliante scumpe, îşi tot sucea şi 
răsucea enormul lanţ de aur cu care îi era prins 
ceasul. Îşi privea adversarul, închidea o clipă ochii, ca 
apoi să-i redeschidă mai plini de ură ca oricând. 

— Două milioane cinci sute de mii de dolari ! spuse 
el în sfârşit, sperând ca prin acest salt prodigios să 
deruteze orice supralicitare. 

— Două milioane şapte sute de mii! răspunse cu 
glas foarte 
calm William W. Kolderup. 

— Două milioane nouă sute de mii! 

— Trei milioane ! 

Da, William W. Kolderup din San Francisco spusese 
trei milioane de dolari ! Aplauzele erau pe cale să 
izbucnească ; cei din 
sală se abţinură totuşi auzind glasul agentului care 
repeta strigările şi al cărui ciocănel ridicat ameninţa 
să coboare datorită unei involuntare tresăriri a 


muşchilor. 
S-ar fi spus că Dean Felporg, oricât ar fi fost de 
blazat faţă de 


surprizele unei vânzări publice, era incapabil să se 
mai stăpânească. 
Toate privirile erau îndreptate către ]. R. Taskinar. 
Voluminosul personaj le simţea greutatea, dar mult 
mai mult 


21 


greutatea acestor trei milioane de dolari care păreau 
că-l strivesc. 

Voia să vorbească fără îndoială, ca să supraliciteze, 
dar nu mai 
putea. Voia să dea din cap, dar nici atât nu era în 
stare. 

În sfârşit, slab dar suficient pentru a-l angaja, i se 
auzi glasul, 

— Trei milioane cinci sute de mii, murmură el. 

— Patru milioane ! răspunse William W. Kolderup. 

A fost ultima lovitură de măciucă. J. R. Taskinar se 
prăbuşi. 

Cu o lovitură scurtă, ciocănaşul izbi marmura mesei. 

Insula Spencer era adjudecată, pentru patru 
milioane de dolari, 
lui William W. Kolderup din San Francisco. 

— O să mă răzbun ! murmură J. R. Taskinar. 

Şi după ce îi aruncă o privire plină de ură 
învingătorului său, 
se întoarse la Occidental-Hotel. 

În acest timp, uralele şi „hip-hip"-urile răsunară de 


trei ori în 
auzul lui William W. Kolderup ; îl însoţiră până în 
Montgomery- 


Street şi entuziasmul acestor americani fu atât de 
mare încât uitară chiar să cânte Yankee Doodle. 


Capitolul III A 

IN CARE DISCUȚIA INTRE PHINA HOLLANEY 
SI GODFREY MORGAN ESTE ACOMPANIATA DE 
PIAN 


William Kolderup se întorsese la locuinţa sa, din 
strada Montgomery. Această stradă este Regent- 
Street-ul, Brodway-ul, Boulevard des Italiens al San 
Francisco-ului. 

Totul de-a lungul acestei mari artere, care străbate 
oraşul paralel cu cheiurile, este mişcare, veselie, 
viaţă : nenumărate tramvaie, trăsuri trase de cai sau 
catâri, oameni grăbiţi care se înghesuie pe trotuarele 
de piatră, în faţa magazinelor pline de clienţi 
şi, mult mai mulţi încă, la uşile barurilor unde se vând 


22 


băuturi cum 
nu se poate mai californiene. 
Inutil să descriem locuinţa nababului din Frisco. 


Având prea 
multe milioane, era prea luxoasă. Mai mult confort 
decât bun-gust. 


Mai puţin simţ artistic decât simţ practic. Dar nu se 
poate avea totul pe această lume. 

Cititorul să se mulţumească a şti că se afla acolo un 
minunat 
salon de recepţie, şi în acest salon un pian ale cărui 


acorduri se 
împrăştiau în calda atmosferă a casei, în clipa în care 
se întorcea 


acolo bogatul Kolderup. 

„În ordine ! îşi spuse el. Ea şi el sunt acolo ! Numai 
un cuvânt 
să-i spun casierului meu, apoi îndată o să stăm de 
vorbă !" 

Şi se îndreptă către biroul său, cu gândul de a 
termina această 
afacere cu insula Spencer, ca apoi să nu se mai 
gândească la ea. 

Să termine însemna de fapt să transforme câteva 


valori în bani 
lichizi pentru a plăti ceea ce achiziţionase. Nu erau 
necesare mai 


mult decât patru rânduri către agentul său de 
schimb. Apoi William W. Kolderup se va ocupa deo 
altă „combinaţie" care îi stătea mult mai mult la 
inimă. 

Da ! Ea şi el erau în salon. Ea în faţa pianului, el pe 
jumătate 
culcat pe o canapea, ascultând distrat sunetele 
perlate ale arpegiilor, care zburau de sub degetele 
fermecătoarei persoane. 

— Mă asculţi ? spuse ea. 

— Desigur ! 

— Da ! Dar mă şi auzi ? 

— Dacă te aud, Phina ? Dar niciodată nu ai cântat 
atât de bine 
aceste variaţii din Aula Robin Gray. 


23 


— Dar nu Aula Robin Gray cânt eu, Godfrey... Ci 
Happy moment... 

— Ah ! Credeam... răspunse Goldfrey pe un ton de o 
indiferenţă asupra căreia era greu să te înşeli. 

Tânăra fată îşi înălţă amândouă mâinile, le tinu aşa, 


cu degetele 
răsfirate, deasupra claviaturii, ca şi când s-ar fi 
pregătit să atace 
un acord. 


Apoi, întorcându-se pe jumătate cu scaunul de pian 
pe care stătea, rămase câteva minute să-l privească 
pe mult prea liniştitul Godfrey, ale cărui priviri însă 
încercau să le evite pe ale ei. 

Phina Hollaney era fina lui William W. Kolderup. 
Orfană, crescută sub îngrijirea lui, el îi dăduse 
dreptul de a se considera fiica 
lui, avînd datoria de a-l iubi ca pe un părinte. 

Şi ea nu uita asta. 

Era o tânără persoană, cum se spune, „drăguță în 
felul ei", dar 
sigur fermecătoare, o blondă de şaisprezece ani cu un 
temperament de brună, lucru care se citea în lumina 
ochilor ei de un albastru aproape negru. Nu vom uita 
să o comparăm cu un crin, fiindcă este o comparaţie 
folosită totdeauna în cea mai bună societate, în 
descrierea frumuseţilor americane. 

Era deci, dacă vreţi, un crin, dar un crin altoit pe un 


măceş, 

rezistent şi tare. Era desigur foarte sentimentală 
această tânără 
miss, dar avea de asemenea mult spirit practic, un fel 
de a fi foarte 
personal şi nu se lăsa antrenată mai mult decât 
trebuie în iluzii 


sau visuri care sunt specifice sexului şi vârstei sale. 

Visele sunt bune când dormi, nu când eşti treaz. 

Şi ea în acest moment nu dormea şi nici nu se 
gândea să doarmă. 

— Godfrey ! exclamă ea. 

— Phina ! răspunse tânărul. 

— Unde eşti tu acum ? 

— Lângă tine... în acest salon... 


24 


— Nu, nu eşti lângă mine, Godfrey ! Şi nu în acest 
salon lea Ci 
departe, foarte departe... peste mări, nu-i aşa ? 

Şi automat mâna Phinei, căutând claviatura, se 
rătăci într-o serie de septime diminuate de o 
grăitoare tristeţe, pe care, poate, nepotul lui William 
W. Kolderup nici nu le pricepu. 

Fiindcă aşa era acest tânăr şi aceasta era legătura 
de rudenie care 
îl lega de bogatul stăpân al casei. 

Fiu al unei surori al acestui cumpărător de insulă, 


orfan de 
mulţi ani, Godfrey Morgan fusese, ca şi Phina, 
crescut în casa 


unchiului său, căruia febra afacerilor nu-i lăsase 
niciodată răgazul de a se gândi să se căsătorească. 

Godfrey număra atunci douăzeci şi doi de ani. 
Studiile odată 
terminate, rămăsese cu totul lipsit de ocupaţie. 
Faptul că absolvise universitatea nu însemna că era 
mai învăţat. Viaţa nu-i oferea decât drumuri uşoare. 
Putea s-o ia la stânga sau la dreapta: asta l-ar fi dus 
totdeauna undeva unde averea nu i-ar fi lipsit. 

Altminteri, Godfrey era un tânăr distins, chipeş, 
elegant, nepurtându-şi niciodată cravata trecută 
printr-un inel, neîmpestriţându-şi nici degetele, nici 
manşetele, nici plastonul cămăşii cu toate acele 
bijuterii de fantezie, atât de apreciate de concetăţenii 
săi. 

Nu voi surprinde pe nimeni spunând că Godfrey 
Morgan urma 
să se căsătorească cu Phina Hollaney. Ar fi putut să 
fie altfel ? Totul concura la aceasta. De altfel, William 
W. Kolderup era de acord cu această căsătorie. Îşi 
încredința astfel averea celor două fiinţe pe care le 
iubea cel mai mult în această lume, fără să mai 
spunem că Phina îi plăcea lui Godfrey şi că Godfrey 
nu-i displăcea Phinei. 

Pentru o sănătoasă contabilitate a casei de comerţ, 
aşa se cădea să fie. De la naşterea celor doi, fusese 
deschis un cont pentru tânăr, un altul pentru fată; nu 
rămânea decât să fie reunite şi să se treacă la 
întocmirea unui nou cont pentru ambii soţi. 


25 


Preaonorabilul negustor spera că aceasta avea să se 


întîmple 
la sfârşitul lunii şi că situaţia va fi definitiv rezolvată, 
sub rezerva 


unor eventuale greşeli sau omisiuni. 

Or, tocmai că exista o omisiune şi poate chiar o 
greşeală, aşa 
cum o vom arăta. 

Greşeală, fiindcă Godfrey nu se simţea încă foarte 
pregătit 
pentru un asemenea mare eveniment: căsătoria ; 
omisiune, fiindcă 
s-a pierdut din vedere să i se ceară părerea în 
privinţa acestui subiect. 

Şi în adevăr, odată terminate studiile, Godfrey 


încerca un fel 
de oboseală prematură faţă de lumea şi viaţa de-a 
gata, în care 


nu-i va lipsi nimic, în care nu ar avea să-şi dorească 
nimic, în care nu ar fi avut nimic de făcut. 

Şi atunci îl năpădi dorinţa de a cutreiera lumea ; îşi 
dădu seama 
că învățase de toate, numai să călătorească, nu! La 
drept vor- 
bind, din vechiul şi noul continent nu cunoştea decât 
un singur 
punct, San Francisco, unde se născuse şi din care nu 
plecase niciodată, decât doar în vis. 

Dar, vă întreb, ce reprezintă un tânăr care nu a 
făcut de două 
sau trei ori înconjurul pământului, mai ales dacă este 
american ? La ce mai poate fi el bun ? Ştie el dacă s- 
ar putea descurca în diverse împrejurări în care l-ar 
arunca o călătorie mai lungă ? Dacă nu a avut prilejul 
să guste dintr-o viaţă plină de aventuri, cum va 
îndrăzni el să răspundă de sine însuşi ? 


26 


Steamerul se îndepărtă 


În sfârşit, câteva mii de leghe parcurse pe faţa 
pământului, pentru a vedea, a observa, a se instrui, 
nu sunt oare o necesară completare a educaţiei unui 
tânăr ? 

lată deci ce se întâmplase : de aproape un an 
Godfrey se cufundase în cărţi de călătorii, cu care 
plouă în epoca noastră, şi lectura acestora îl 
pasionase. 

Descoperise, odată cu Marco Polo, China, America 
prin Columb, Pacificul cu Kook, Polul Sud cu Dumont- 
d'Urville. 

Îi intrase în cap să meargă pe acolo pe unde aceşti 
vestiți călători fuseseră fără el. De fapt, ei nu ar fi 
socotit plătită prea scump o explorare de câţiva ani 
cu preţul unui oarecare număr de atacuri din partea 
piraţilor malaiezi, o ciocnire pe mare, naufragii pe o 
coastă pustie, chiar dacă ar fi trebuit să ducă viaţa 
unui Selkirk sau a unui Robinson Crusoe ! 

Un Robinson ! Să devină un Robinson ! Ce tânără 
imaginaţie n-a visat un pic la asta — aşa cum a făcut- 
o adesea, prea adesea Godfrey —citind aventurile 
eroilor imaginari ai lui Daniel Defoe! sau Wyss?? 

Da! Aici ajunsese propriul nepot a lui William W. 
Kolderup 
în clipa când unchiul său se gândea să-l prindă, cum 
se spune, în 
lanţurile căsniciei. 

Cât despre a călători cu Phina, devenită doamna 
Godfrey Morgan, nu, asta nu era cu putinţă ! 

Călătoriile trebuie să le faci singur, sau să nu le mai 
faci deloc ! Şi de altfel, odată trecute fanteziile, 
Godfrey nu ar fi şi mai bine pregătit pentru a-şi 
semna contractul ? Poţi să faci fericirea unei femei 
dacă mai întâi nu ai fost nici măcar în Japonia, în 
China, sau nici chiar în Europa ? Nu ! Hotărât, nu! 

lată de ce Godfrey era lângă Phina cu gândul 
aiurea, indiferent 
când ea îi vorbea, surd când îi cânta ariile care 


1 Daniel Defoe — scriitor englez (1660—1731). 
2 J]. D. Wyss — scriitor elveţian (1743—1818), autorul 
romanului „Robinson elveţianul". 


28 


altădată îl fermecau. Ca o fată serioasă şi chibzuită, 
Phina şi-a dat seama de acest lucru. 

A spune că nu încerca o oarecare dezamăgire şi un 
pic de durere, ar însemna să o calomniem pe nedrept. 
Dar, obişnuită să ia din viaţă numai partea bună a 
lucrurilor, îşi făcuse următoarea socoteală : „Dacă 
trebuie numaidecât să plece, mai bine să o facă 
înainte şi nu după căsătorie". Şi iată deci că Godfrey, 
deşi se afla lângă Phina, era acum cu gândul în altă 
parte, indiferent când ea îi vorbea. 

— Nu !... Tu nu eşti în acest moment lângă mine... 
ci peste mări! 

Godfrey se ridicase. Făcu câţiva paşi prin salon fără 
să se uite la Phina şi, fără să-şi dea seama, îşi lăsă 
degetul arătător să cadă pe o clapă a pianului. Un 
„re-bemol" de jos, din octava de sub portativ, un 
sunet într-adevăr jalnic, răspunse în locul lui. 

Phina înţelese, şi, fără vreo altă discuţie, se 
pregătea tocmai 
să-şi încolţească logodnicul făcându-l să aştepte ca ea 
să-l ajute 
să găsească o portiţă prin care el să poată fugi acolo 
unde îl 
îmbia închipuirea lui, când se deschise uşa salonului. 

Apărea, părând ca întotdeauna puţin grăbit, William 
W. Kol- 
derup. Era negustorul care abia încheiase o 
tranzacţie şi se pregătea să înceapă alta. 

— Ei bine, spuse el, nu ne mai rămâne acum decât 
să fixăm 
definitiv data. 

— Data ? răspunse Godfrey tresărind. Ce dată, dacă 
nu te superi, unchiule ? 

— Data căsătoriei voastre a amândorura ! replică 
William W. 
Kolderup. Presupun că nu este data căsătoriei mele ! 

— Poate că ar fi mai urgentă ! spuse Phina. 

— Cum ! Ce ?... strigă unchiul. Ce vrea să însemne 
asta ? Era 
vorba de sfârşitul lunii, nu ? 

— Nu data unei căsătorii este vorba să o fixăm 
astăzi, naşule Will, ci data unei plecări! 

— Unei plecări ?... 


29 


— Da, plecarea lui Godfrey, continuă Miss Phina, a 
lui Godfrey care simte nevoia ca, înainte de căsătorie, 
să cutreiere puţin lumea ! 

— Tu vrei să pleci ...tu ? strigă William W. Kolderup 
apropiindu-se de tânărul pe care îl apucă de braţ ca şi 
când i-ar fi fost teamă ca acest ştrengar de nepot să 
nu-i scape. 

— Da, unchiule Will, răspunse cu curaj Godfrey. 

— Şi pentru cât timp ? 

— Pentru optsprezece luni sau doi ani cel mult, 
dacă... 

— Dacă?... 

— Dacă dumneata o să-mi dai voie şi Phina va voi să 
mă aştepte până atunci! 

— Să te aştepte ? Ia uitaţi-vă la acest pretendent 
care nu pretinde decât să-şi ia valea ! strigă William 
W. Kolderup. 

— Să-l lăsăm pe Godfrey să facă ce vrea, răspunse 
tânăra fată. 
M-am gândit bine, naşule Will. Eu sunt tânără, dar de 
fapt Godfrey este încă şi mai tânăr decât mine ! 
Călătoriile îl vor maturiza şi cred că nu trebuie să-i 
contrazicem gusturile ! Vrea să călătorească ? Să 
călătorească ! Va veni apoi şi nevoia de odihnă, şi la 
întoarcere o să mă regăsească. 

— Cum ! strigă WilHam W. Kolderup. Eşti de acord 
să-l laşi pe acest fluşturatic să-şi ia zborul ? 

— Da, pentru cei doi ani pe care îi solicită ! 

— Şi o să-l aştepţi ?... 

— Dacă n-aş fi în stare să-l aştept, ar însemna că 
nu-l iubesc, naşule Will ! 

Acestea fiind spuse, Miss Phina se întoarse la pian 
şi, cu sau 
fără intenţie, degetele ei cântau în surdină un cântec 
foarte la modă, 
Plecarea logodnicului, care, trebuie să recunoaştem, 
era foarte 
potrivit în asemenea împrejurare. Dar Phina, fără să 
bage de seamă poate, o cânta în „la-minor”, cu toate 
că era scrisă în „la-major". În aşa fel încât melodia, 
astfel cântată, devenea mai tristă, exprimând 
sentimentele intime ale tinerei fete. 


30 


În tot acest timp, Godfrey, încurcat, nu scotea nici 


un cuvânt. 
Luându-i capul în mâini şi întorcându-l în plină 
lumină, unchiul său 
îl privea. În acest chip îl întreba, fără să fie nevoie de 
vorbe, şi 


el răspundea, fără să aibă nevoie să-i răspundă. 
Şi suspinele acelei Plecări a logodnicului se făceau 


auzite din 
ce în ce mai trist. În sfârşit, după ce făcu ocolul 
salonului, William 
W. Kolderup reveni lângă Godfrey, care rămăsese 
locului, ca un 


vinovat în faţa judecătorului său. Apoi, ridicând glasul 


— Este foarte serios ? întrebă el. 

— Foarte serios, răspunse Miss Phina, fără să se 
întrerupă, pe 
când Godfrey se mulțumea să facă un semn afirmativ. 

— În regulă ! replică William W. Kolderup, fixîndu-l 
pe nepotul său cu o privire ciudată. 

L-ai fi putut apoi auzi murmurând printre dinţi : 

— Aha ! Vrei să guşti din călătorii înainte de a te 
căsători cu Phina ! Ei bine, o să guşti, nepoate ! 

Mai făcu doi-trei paşi şi oprindu-se cu braţele 
încrucişate în faţa lui Godfrey : 

— Unde vrei să te duci ? îl întrebă. 

— Peste tot. 

— Şi când ai de gând să pleci ? 

— Când o să vrei dumneata, unchiule Will. 

— Fie, cât mai curând posibil ! 

Auzind aceste ultime cuvinte, Phina se întrerupsese 
brusc. Degetul cel mic al mâinii sale stângi atinsese 


tocmai un „sol-diez" şi 
al patrulea nu-l rezolvase pe fonica gamei. Rămăsese 
la „septimă" 
ca şi Raoul din Hughenoții! când fuge, după duo-ul 
său cu Va- 
lentina. 


1 Operă de G. Meyerbeer, compozitor german, 1791 
—1864. 
31 


Se prea poate ca Miss Phina să fi avut inima grea, 
dar era hotărâtă să nu spună nimic. 

Atunci, William W. Kalderup, fără să se uite la 
Godfrey, se 
apropie de pian. 

— Phina, spuse el grav, nu trebuie să rămâi 
niciodată la „septimă". 

Şi cu degetul lui gros, care căzu vertical pe una din 
clape, făcu 
să răsune un „la" natural. 


Capitolul IV 

ÎN CARE T. ARTELETI, ZIS TARTELETT, ESTE 
PREZENTAT  CITITORULUI, AŞA CUM SE 
CUVINE 


Dacă T. Artelett ar fi fost franţuz, compatrioţii săi 


nu s-ar 
sfiit să-l numească în glumă Tartelett. Dar cum acest 
nume i se 


potriveşte, nu vom şovăi să-l numim astfel. 

De altfel, chiar dacă Tartelett nu era franţuz, ar fi 
fost demn 
să fie. 

In al său Itinerar de la Paris la Ierusalim, 
Chateaubriand vorbeşte despre un bărbat mic de 


statură, „pudrat şi coafat, ca în 
vremurile de demult, cu haina de un verde deschis, 
vestă de stofă 
buclată, jabou şi jachetă de caşmir, care scârţâia 
dintr-o vioară de 
buzunar şi-i făcea să danseze în sunetul melodiei 
Madelon Fri- 


quet pe indienii irochieni". 

Californienii nu sunt indieni, departe de asta, dar 
Tartelett nu 
era mai puţin profesor de dans şi de ţinută în capitala 
Californiei 

Dacă nu-i plăteau lecţiile, ca predecesorului său, în 
piei de castor sau în şunci de urs, i le plăteau însă în 
dolari. 


32 


Dacă vorbind de elevii săi nu spunea : „Aceşti 


domni sălbatici 
şi aceste doamne sălbatice", era fiindcă elevii săi erau 
foarte ci- 


vilizaţi şi, dacă i-ai fi dat crezare, nu puţin contribuise 
şi el la civilizarea lor. 

Celibatar, Tartelett pretindea că are, în perioada 
despre care 
vorbim, patruzeci şi cinci de ani. Dar acum câteva 
zeci de ani fusese pe punctul de a se căsători cu o 
domnişoară destul de matură. 

În acea epocă şi în legătură cu asta i s-au cerut 
„două-trei rânduri" privind vârsta, situaţia, persoana 
sa; şi iată ce a crezut el de cuviinţă să răspundă. 

Asta ne va scuti pe noi să-i facem portretul din două 
puncte 
de vedere: fizic şi moral. 

S-a născut la 17 iulie 1835, la orele trei şi un sfert 
dimineaţa. Înălţimea este de cinci picioare!, două 
degete? şi trei linii. Măsura taliei, deasupra 
şoldurilor, este exact de două picioare şi trei degete. 

Greutatea, care în ultimul an a crescut cu şase 
livre, este de o sută 
cincizeci şi una de livre şi două uncii’. 

Capul îi este lunguieţ. 

Părul, rar deasupra frunţii, este castaniu încărunţit; 


fruntea înaltă, 
faţa ovală, tenul colorat. Ochii — vederea o are 
excelentă — sunt  cenuşiu-căprui, genele şi 


sprâncenele  castaniu-deschis, pleoapele puțin 
adâncite sub arcadă. 

Nasul, potrivit, este crestat de o cicatrice către 
marginea nării stângi. 

Tâmplele şi obrajii sunt imberbi. Urechile mari şi 
lipite de cap. 

Gura, de mărime potrivită, nu are absolut nici un 
dinte stricat. Buzele subţiri şi puţin strânse sunt 
acoperite de o mustață impresionant de deasă; bărbia 


1 Veche unitate de măsură, echivalînd cu 33 cm. 
2 Veche unitate de măsură, echivalînd cu 27,07 mm. 
3 Veche unitate de măsură, egală cu aproximativ 30 
gr. 

33 


rotundă este de asemenea acoperită cu o barbă 
căruntă. 

Pe ceafă, o mică aluniţă îi împodobeşte gâtul 
durduliu ; în sfârşit, când este în baie, se poate vedea 
că are pielea albă şi e foarte puţin păros. 

Existenţa îi este liniştită şi ordonată. Fără să aibă o 
sănătate de fier, a ştiut, datorită sobrietăţii sale, să şi- 
o păstreze intactă de la naştere şi până acum. 

Bronhiile îi sunt uşor iritabile, acesta este motivul 
pentru care nu are prostul obicei de a fuma. 

De asemenea, nu consumă băuturi alcoolice, cafea, 
lichior, nici vin curat. Într-un cuvânt, tot ce ar putea 
acţiona asupra sistemului nervos este riguros 
suprimat din higiena sa. O bere fără mult alcool, apă 
cu câteva picături de vin roşu sunt singurele băuturi 
pe care le poate consuma fără a-i dăuna. Tocmai 
datorită acestei prudenţe ale sale, nu a trebuit, de 
când a venit pe lume, să consulte un medic. 

Gestul îi este prompt, mersul sprinten, caracterul 


sincer şi deschis. 
În afară de aceasta, este de o extremă delicateţe şi 
numai teama de a 
face nefericită o femeie l-a făcut să şovăie în a se 
angaja în legăturile 
căsniciei. 


Aceasta a fost nota întocmită de Tartelett; dar, 
oricât de ademenitoare a putut fi pentru o 
domnişoară de 9) oarecare vârstă, 
căsătoria proiectată nu s-a făcut. 

Profesorul rămase deci burlac şi continuă să dea 


lecţii de dans 
şi ţinută. 

Cam în această epocă, şi cu acest titlu, intră în casa 
lui William 


W. Kolderup; apoi, cu trecerea timpului, elevii 
părăsindu-l încetul cu încetul, sfârşi prin a fi socotit 
ca o rotiţă în plus în personalul îmbelşugatei case. 

La urma urmei, cu toate apucăturile lui care îl 
făceau ridicol, 
era un om de treabă. Toţi ajunseseră să ţină la el. 
Tartelett îl iubea pe Godfrey, o iubea pe Phina, care, 
de altfel, la rândul lor, îl iubeau şi ei. 


34 


Aşa că nu mai avea pe lume decât o singură 
ambiţie: să-i facă să-şi însuşească toate rafinamentele 
artei sale, să facă din ei, în ceea ce priveşte bunele 
maniere, două fiinţe desăvârşite. 

Or, cine ar fi crezut ? Tocmai el, profesorul 


Tartelett, fu cel pe 
care William W. Kolderup îl alese să-i fie tovarăş 
nepotului său 


în călătoria proiectată. Da ! William W. Kolderup avea 
unele motive să creadă că Tartelett contribuise — şi 
nu puţin — la încurajarea lui Godfrey în această 
manie a hoinărelii, de a se perfecționa cutreierând 
lumea. 

William W. Kolderup hotărî deci să-i facă s-o 
cutreiere | 
împreună. Încă de a doua zi, şasesprezece aprilie, îl 
anunţă pe 
profesor că îl aşteaptă în birou. 

O rugăminte a nababului era pentru Tartelett un 
ordin. Înarmat cu mica sa vioară de buzunar, care se 
mai numeşte şi „pochette", cu gândul de a fi pregătit 
pentru orice eveniment, profesorul ieşi din camera 
sa, mergând „academic", aşa cum se cuvine din 
partea unui profesor de dans. Urcă scara, bătu la uşa 
biroului, intră cu corpul pe jumătate înclinat, cu 
braţele rotunjite, zâmbind şi aşteptînd în „poziţia a 
treia", după ce îşi adusese picioarele în unghi drept 
unul în faţa celuilalt, cu călcîiele alipite şi vârfurile 
depărtate. 

Oricine altul decât profesorul Tartelett, înşurubat în 
acest echilibru prea puţin stabil, s-ar fi clătinat, dar el 
ştiu să rămână absolut drept. 

— Domnule Tartelett, spuse William W. Kolderup, 
te-am chemat ca să-ţi anunţ o noutate care cred că nu 
o să te surprindă. 

— Să vă fie de bine ! răspunse profesorul, cu toate 
că William 
W. Kolderup nu strănutase deloc, aşa cum s-ar fi 
putut crede. 

— Căsătoria nepotului meu s-a amânat cu un an sau 
optsprezece luni, reluă unchiul, şi Godfrey, la cererea 
sa, (0) să plece să 
viziteze diferitele state din vechea şi noua lume. 


35 


— Domnule, răspunse Tartelett, elevul meu Godfrey 
va face 
onoare ţării care l-a văzut născându-se şi... 

— Şi de asemenea profesorului de ţinută care l-a 
învăţat bunele maniere, răspunse negustorul pe un 
ton în care naivul Tartelett nu simţi deloc ironia. 

Şi în adevăr, crezând că trebuie să execute un 
„assemble"!, îşi 
deplasă picioarele, printr-o alunecare într-o parte ; 
apoi, îndoindu-şi uşor şi suplu genunchiul, îl salută pe 
William W. Kolderup. 

— M-am gândit, reluă acesta, că o să-ţi pară fără 
îndoială rău 
să te desparţi de elevul dumitale ? 

— Despărțirea mă va îndurera, răspunse Tarteletit, 
şi totuşi, 
dacă trebuie... 

— Nu o să trebuiască, spuse William W. Kolderup, a 
cărui 
sprânceană groasă se încruntă. 

— Ah !... răspunse Tartelett. 

Uşor tulburat, făcu o mişcare, pregătindu-se să 
treacă din „poziţia a treia", în „a patra" ; apoi îşi 
depărta un picior de celălalt, poate fără să-şi dea cu 
totul seama de cele ce face. 

— Da, adăugă negustorul cu un glas tăios şi pe un 
ton care nu 
admitea nici umbra unei replici, m-am gândit că ar fi 
într-adevăr crud să despart un profesor de un elev, 
meniţi să se împace atât de bine. 

— Negreşit... Călătoriile... răspunse Tartelett, care 
părea că nu 
vrea să înţeleagă. 

— Da, negreşit! reluă William W. Kolderup. Nu 
numai că voiajurile ar scoate în evidenţă talentele 
nepotului meu, dar în acelaşi timp şi pe acelea ale 
profesorului căruia îi datorează o atât de 
corectă ţinută ! 

Nu-i trecuse niciodată prin gând acestui mare copil, 
care era 
Tartelett, că într-o zi va trebui să părăsească San 


1 


36 


Francisco, Cali- 
fornia şi America pentru a cutreiera mările. 
Aceste idei nu ar fi putut intra în capul unui om mai 


priceput 

în coregrafie decât la călătorii şi care nu cunoştea — 
pe o rază de 
zece mile — nici măcar împrejurimile capitalei. Şi 


acum i se oferea, nu ! i se dădea a înțelege că vrând 
nevrând avea să se expatrieze, să încerce pe propria 
lui piele, cu toate greutăţile şi neplăcerile inerente, 
aceste călătorii recomandate de el elevului său! 

Era desigur în toate acestea ceva care putea să 
tulbure o minte atât de puţin solidă ca a lui, şi 
nefericitul Tartelett, pentru prima dată în viaţă, simţi 
ca o înfiorare în muşchii picioarelor sale mlădiate de 
treizeci şi cinci de ani de exerciţii. 

— Poate că, spuse el, încercând să-şi aducă din nou 
pe buze acel zîmbet stereotip de dansator, care o 
clipă se ştersese, poate că... nu sunt făcut pentru... 

— O să te deprinzi ! răspunse William W. Kolderup, 
ca un om care a pus capăt discuţiei. 

Să refuze era imposibil. 

Lui Tartelett nici nu-i veni un asemenea gând. Ce 
era el în casă? 
Un obiect, un balot, un colet, putând să fie expediat 
în toate colţurile lumii ! Dar expedierea care se punea 
la cale nu putea să nu-l tulbure cât de cât. 

— Şi pe când este hotărâtă plecarea ? întrebă el, 
încercând să reia o poziţie „academică". 

— Peste o lună. 

— Şi pe ce mări furtunoase a hotărât domnul 
Kolderup să ne 
ducă vaporul, pe elevul meu şi pe mine ? 

— Mai întâi prin Pacific. 

— Şi pe care punct al globului pământesc va trebui 
să pun piciorul pentru prima dată ? 

— Pe pământul Noii-Zeelande, răspunse William W. 
Kolderup. Am observat că zeelandezii nu ştiu să-şi 
ţină coatele cum se cuvine !... Dumneavoastră o să-i 
învăţaţi! 

Iată, aşadar, cum profesorul Tartelett a fost ales să- 
i fie tovarăş de călătorie lui Godfrey Morgan. 


37 


Apoi un semn al negustorului îl făcu să înţeleagă că 
audiența 
a luat sfârşit. Se retrase deci, destul de emoţionat 
pentru ca plecarea sa din cameră şi grațiile speciale 
pe care le desfăşura de obicei în acest act dificil să 
lase oarecum de dorit. 

În adevăr, pentru prima dată în viaţa sa, profesorul 
Tartelett, 
uitând, preocupat cum era, cele mai elementare 
precepte ale artei 
sale, pleca cu vârfurile picioarelor aduse înăuntru. 


Capitolul V 
ÎN CARE SE FAC PREGĂTIRI DE PLECARE ŞI LA 
SFÂRŞITUL CĂRUIA SE PLEACĂ DE-A BINELEA 


Nu se mai putea răzgândi. 

Înainte de această lungă călătorie în doi, prin viaţă, 
călătorie 
care se numeşte căsătorie, Godfrey avea să facă 
înconjurul lumii, 
ceea ce uneori este mai periculos. 

Dar era convins că va reveni foarte oţelit şi că, 


tânăr neştiutor 
la plecare, se va întoarce bărbat. Avea să vadă, să 
observe, să 


compare. Curiozitatea lui avea să fie satisfăcută. Nu-i 
va mai rămânea decât să stea liniştit, ducând o viaţă 


sedentară, să trăiască 
fericit în căminul conjugal, pe care nici o ispită nu-l 
va mai face 


să-l părăsească. Se înşela sau avea dreptate ? 

Avea el să primească o bună şi temeinică lecţie care 
să-i folosească ? Să lăsăm viitorului grija de a 
răspunde. 

Pe scurt, Godfrey era încântat. 

Neliniştită, fără să lase să se vadă acest lucru, 
Phina se resemna la această ucenicie. 

Profesorul Tarteleit, atât de sigur de obicei pe 


picioarele sale, 
hârşit în echilibristica dansului, îşi pierduse 
obişnuitul aplomb şi 


38 


în zadar căuta să şi-l mai regăsească. Se clătina chiar 
şi pe parchetul camerei sale, ca şi când s-ar fi aflat pe 
podeaua unei cabine, 
agitată de ruliu sau de legănarea vaporului. 

Cât despre William W. Kolderup, odată hotărîrea 
luată, devenise mai puţin comunicativ, mai ales cu 
nepotul său. Buzele strânse, ochii pe jumătate 
ascunşi pe după pleoape arătau că o idee fixă 
încolţise în această minte, frământată de obicei de 
complicate speculaţii comerciale. 

— Ah, vrei să călătoreşti, murmura el câteodată, să 
călătoreşti 
în loc să te căsătoreşti, în loc să stai acasă, să fii pur 
şi simplu fericit! Ei bine, ai să călătoreşti ! 

Începură numaidecât pregătirile. 

Mai întâi trebuia abordată, discutată şi în sfârşit 
rezolvată problema itinerariului. Să meargă Godfrey 
spre sud, est sau vest ? 
În primul rând asta trebuia hotărât. 

Dacă începea cu drumurile din sud, societatea 
Panama to California and British Columbia, apoi 
societatea Pachet Shouthampton, Rio-Janeiro s-ar 
angaja să-l ducă în Europa. 

Dacă o lua prin est, marele drum de fier al 
Pacificului putea 
să-l ducă în câteva zile la New York, şi de acolo liniile 
Cunard, 

Inman, White-Star, Hamburg-American sau 
Transatlanticul francez aveau să-l transporte pe 
litoralul Lumii Vechi. 

Dacă voia să meargă în vest, cu Steam 


Transoceanic Golden 
Age i-ar fi fost uşor să ajungă la Melbourne, apoi la 
istmul de 


Suez, cu vapoarele societăţii Peninsular Oriental 
Steam Co. 
Mijloacele de transport nu lipseau şi, datorită 


concordanţei lor 
matematice,înconjurul lumii nu mai era decât o 
simplă plimbare 
de turist. 


Dar nepotul moştenitor al nababului din Frisco nu 
astfel trebuia să călătorească. 


39 


Nu ! Pentru necesităţile comerţului său, William W. 
Kolderup 
poseda o întreagă flotă de vase cu pânze şi cu aburi. 
Hotări deci ca unul din vapoarele sale să fie pus la 
dispoziţia 
tânărului Godfrey Morgan, ca şi cum ar fi fost vorba 


de un prinţ 
de sânge călătorind pentru plăcerea sa, pe cheltuiala 
supuşilor 


tatălui său. 

Din ordinul său, Dream, un steamer solid de şase 
sute de tone 
şi cu o forţă de două sute cai putere, începu îndată să 
se echipeze. Urma să fie comandat de către căpitanul 
Turcotte, un lup de mare care cutreierase deja toate 
oceanele, pe toate latitudinile. 

Marinar priceput şi îndrăzneţ, acest obişnuit ai 
furtunilor, taifunelor şi cicloanelor număra la activul 
său patruzeci de ani de 
navigaţie la cei cincizeci pe care îi avea. 

Să lase corabia în derivă sau să ţină piept 


uraganului, nu era 
decât un joc pentru acest matelot care nu încercase 
niciodată decât 
„rău de pământ", atunci când corabia poposea la 
țărm. Tot de la 
această existenţă, neîncetat zgâlţâită pe o punte de 
vas, păstrase 
obişnuinţa de a se legăna tot timpul de la stânga spre 
dreapta, 


înainte, înapoi : avea ticul ruliului şi al tangajului. 

Un secund, un mecanic, patru fochişti, doisprezece 
mateloţi trebuiau să formeze echipajul steamerului 
Dream care, dacă se mulțumea să facă opt mile pe 


oră, nu însemna că este mai puţin 
înzestrat cu excelente calităţi nautice. Că nu ar fi 
avut (0) viteză 
destul de mare ca să taie valurile, când marea era 
agitată, fie! 
Dar, la rândul lor, valurile nu-i treceau pe deasupra, 
avantaj care 


compensează foarte bine mediocritatea vitezei, mai 


40 


ales atunci 
când nu eşti cât de cât grăbit. 

De altfel, Dream era echipat ca o goeletă, şi, pe un 
vânt favorabil, cu cei cinci sute de yarzi! pătraţi de 
pânză, putea uşor să 
facă să crească puterea aburilor. 

Nu trebuie să credem totuşi că voiajul întreprins de 
Dream intenţiona să fie numai un voiaj de plăcere. 

William W. Kolderup era un om mult prea practic 
pentru a 
nu căuta să tragă folos dintr-un parcurs de 
cincisprezece sau şaisprezece mii de leghe, prin toate 
mările de pe glob. 

Este adevărat, corabia sa trebuia să plece fără 
încărcătură, dar 
îi era uşor să se păstreze în bune condiţii de plutire 
umplîndu-şi 
„water-balast'-urile?, care ar fi putut să o scufunde în 
apă până 
la nivelul punţii dacă ar fi fost necesar. 

De asemenea, Dream avea de gând de a lua pe 
drum o încărcătură şi să viziteze diverse 
reprezentanţe ale bogatului negustor. S-ar duce astfel 
de la o sucursală la alta. Nu vă fie teamă, căpitanului 
Turcotte nu avea să-i fie deloc greu să-şi scoată 
cheltuielile de drum. Fanteziile lui Godfrey Morgan 
nu aveau să coste nici un dolar finanţele unchiului! 
Aşa procedează firmele serioase de comerţ. 

Toate acestea au fost hotărâte în lungi convorbiri 


foarte secrete, 
pe care William W. Kolderup şi căpitanul Turcotte le- 
au avut 
împreună. 

Dar se părea că reglementarea acestei afaceri, atât 
de simple 


totuşi, nu mergea prea uşor, deoarece căpitanul 
trebui să facă nenumărate vizite în biroul 
negustorului. 


1 Unitate de măsură engleză, echivalentă cu 0,914 m. 
> Compartimente care pot fi umplute cu apă atunci 
când corabia este neîncărcată. 


41 


Când ieşea de acolo, unii mai ageri decât obişnuiţii 
casei ar fi 
observat că avea o expresie ciudată, că părul îi era ca 
zburlit de 
vânt, ca şi cum ar fi fost răscolit de o mână nervoasă, 
în sfârşit, 
că întreaga sa persoană se legăna mai tare ca de 
obicei. 

Se puteau auzi de asemenea izbucniri ciudate de 
glasuri care 
arătau că întrevederile nu se petreceau fără ciocniri. 

Căci căpitanul Turcotte, cu felul lui de a vorbi 
deschis, ştia foarte bine să-l înfrunte pe William W. 
Kolderup care îl iubea şi stima destul ca să-i permită 
să îl contrazică. 

În sfârşit, păru că totul se aranjează. Care din ei, 
William 
W. Kolderup sau Turcotte, cedase ? N-aş îndrăzni să 


ma pronunt, 
necunoscând nici măcar obiectul discuțiilor lor. Dar 
aş fi mai 


curând de părere că avusese câştig de cauză 
căpitanul. 

Orice ar fi fost, după opt zile de discuții, se păru că 
negustorul 
şi marinarul au căzut de acord ; dar Turcotte nu 
înceta să bombăne printre dinți : „Să mă ia cinci sute 
de mii de draci, dacă mă aşteptam ca eu, Turcotte, să 
fac o asemenea treabă". 

În acest timp echiparea steamerului Dream înainta 


rapid şi 
căpitanul său nu pierdea din vedere nimic pentru a fi 
gata să 
plece pe mare în prima jumătate a lunii iunie. Vasul 
fusese renovat 
şi carena lui vopsită proaspăt cu miniu contrasta 
puternic, prin 


roşul ei aprins, cu părţile negre scufundate în apă. 

În portul San Francisco vin un mare număr de vase 
de toate 
felurile şi de toate naţionalităţile. Aşa că de mulţi ani 
cheiurile 
oraşului, îndeobşte construite pe litoral, nu ar fi fost 


42 


suficiente 
pentru încărcarea şi descărcarea mărfurilor, dacă 
inginerii nu ar 
fi izbutit să construiască mai multe cheiuri artificiale. 
Stâlpi mari de brad roşu fuseseră împlântaţi în apă, 
iar câteva 
mile pătrate de scânduri îi acoperiseră ca nişte largi 
platforme. 
Se lua o parte din golf, dar golful era imens. 
Se obţinuseră astfel adevărate cale de descărcare, 
pline de macarale şi de baloturi, lângă care steamere 


de pe cele două oceane, 
vase mai mici de pe râurile californiene, clippere! din 
toate ţările, 
vase de cursă mică navigând numai pe coasta 
americană puteau să 
se rânduiască într-o ordine perfectă, fără să se 
strivească unele 
pe altele. 


Tocmai de unul din aceste cheiuri artificiale, la 
extremitatea 
străzii Warf-Mission, după trecerea prin bazinul de 
revizuire, 
fusese legat la țărm steamerul Dream. 

Nimic nu fusese pierdut din vedere pentru ca 
steamerul Dream, 
pregătit pentru călătoria lui Godfrey, să poată naviga 
în cele mai bune condiţii. Aprovizionare, amenajare, 
totul fusese studiat minuţios. 

Utilarea era în perfectă ordine, cazanul verificat, 


maşina elicei 
excelentă. Se luă pe corabie, pentru necesităţile 
vasului şi pentru 
a înlesni legătura cu pământul, chiar şi o şalupă cu 
aburi, rapidă, 
care nu se putea scufunda şi care urma să fie de un 
mare folos 


în timpul călătoriei. 
În sfârşit, pe scurt, totul era gata la data de 10 
iunie. Nu mai 


1 Clipper — corabie mică eu pânze, construită în 
asemenea iei încât să aibă viteză mare. 


43 


rămăsese decât să plece pe mare. Oamenii îmbarcaţi 


de căpitanul 
Turcotte pentru mânuirea pânzelor sau pentru sala 
maşinilor erau 


toţi unul şi unul şi greu s-ar fi găsit pe acolo alţii mai 
buni. 

Un adevărat stoc de animale vii: aguti!, oi, capre, 
cocoşi, 
găini etc... erau parcate în spațiul dintre cele două 
punți ; necesitățile materiale erau printre altele 
asigurate de un anumit număr de conserve de cele 
mai bune mărci. 

Cât despre itinerariul pe care trebuia să-l urmeze 
Dream, a 
fost fără îndoială obiectul unei lungi consfătuiri, pe 
care William W. Kolderup şi căpitanul său au avut-o 
împreună. 

Tot ceea ce s-a ştiut a fost că primul punct de oprire 
trebuia 
să fie pe lângă Auckland, capitala Noii-Zeelande, în 
afară de cazul 
că nevoia de cărbuni, ivită din pricina vânturilor 
puternice şi de durată, i-ar fi obligat să se 
aprovizioneze din nou, fie într-unul din 
arhipelagurile Pacificului, fie într-unul din porturile 
Chinei. 

Toate aceste amănunte îl interesau de altfel prea 
puţin pe Godfrey, de vreme ce pleca pe mare, şi deloc 
pe Tartelett, a cărui tulburare de spirit creştea din zi 
în zi, la gândul eventualelor întâmplări ale călătoriei 
cu vaporul. 

Nu mai rămăsese de îndeplinit decât o formalitate: 
aceea a fotografiilor. 

Un logodnic nu poate pleca decent pentru o lungă 


călătorie în 
jurul lumii fără să ia cu el chipul celei pe care o 
iubeşte şi în 


acelaşi timp, fără să i-l lase pe al lui. 

Deci Godfrey, în costum de turist, se dădu pe mâna 
fotografului din Montgomery-Street — Stephenson et 
Co. — şi Phina, în rochie de după-amiază, încredința 


1 Rozător din America de Sud. 


44 


de asemenea soarelui grija de a fixa pe placa 
pricepuţilor operatori trăsăturile ei fermecătoare, dar 
puţin cam întristate. 

Era şi ăsta un fel de a călători împreună. 

Portretul Phinei îşi avea, aşa cum se cuvenea, locul 
în cabina 
lui Godfrey ; acela al lui Godfrey, în camera tinerei 
fete. 

Cât despre Tartelett, care nu era logodit şi nici nu 
se gândea să 
fie, crezu totuşi potrivit ca şi imaginea lui să fie 
încredinţată sensibilităţii hârtiei fotografice. 

Dar oricare ar fi fost talentele fotografilor, ei nu 
putură să 
obţină copii satisfăcătoare. 

Prea puţin clar, clişeul nu a izbutit să fie cu nici un 
chip altceva decât o ceaţă confuză în care ar fi fost cu 
neputinţă să-l recunoşti pe profesorul de dans şi 
ţinută. 

Asta din cauză că, orice ar fi făcut, clientul nu se 
putea împiedica să nu mişte, în ciuda recomandărilor 
folosite în toate atelierele consacrate operaţiilor de 
acest gen. 


S-au încercat alte mijloace rapide — fotografii 
instantanee. Imposibil. Tartelett se clătina anticipat, 
exact ca şi căpitanul corăbiei 
Dream. 

A trebuit să se renunţe la păstrarea trăsăturilor 
acestui bărbat 
remarcabil. 

Q ireparabilă nenorocire pentru posteritate dacă — 
dar mai bine 
să nu ne gândim ! — crezînd că nu pleacă decât în 
Lumea Nouă, 


Tartelett ar fi plecat pe lumea cealaltă, din care nu te 
mai întorci. 

La 9 iunie erau gata. Dream nu avea decât să 
pornească. Documentele sale, frahtul, contractul, 
poliţa de asigurare erau în regulă şi, cu două zile mai 
înainte, agentul maritim al firmei Kolderup trimisese 
ultimele semnături. 

În acea zi, la locuinţa din Montgomery-Street se 
dădu (0) mare 


45 


masă de adio. Se bău pentru fericita călătorie a lui 
Godfrey şi 
pentru grabnica sa întoarcere. 

Godfrey era destul de înduioşat şi nu încerca să 


ascundă deloc 
acest lucru. Phina se arătă mai tare decât el. Cât 
despre Tartelett, 
el îşi înecă spaimele în câteva pahare de şampanie, al 
căror efect 
se prelungi până în clipa plecării. Era cât pe ce să-şi 
uite vioara de 
buzunar, care îi fu adusă în momentul când se 
dezlegau odgoanele 


corăbiei Dream. 
Ultimul rămas bun se luă pe vas, ultimele strângeri 


de mână se 
schimbară pe dunetă ; apoi maşina, cu câteva turaţii 
de elice, făcu 
ca steamerul să iasă în larg. 

— Adio, Phina ! 


— Adio, Godfrey ! 

— Cerul să vă călăuzească ! spuse unchiul. 

— Şi mai ales să ne aducă înapoi, murmură 
profesorul Tartelett. 

— Şi nu uita niciodată, Godfrey, adăugă William W. 
Kolderup, 
deviza pe care Dream o are înscrisă pe panoul din 
spate : 

Confide, recte agens.! 

— Niciodată, unchiule Will ! Adio, Phina ! 

— Adio, Godfrey ! 

Steamerul se îndepărtă, batistele fluturară atât 
timp cât se mai vedea de pe chei şi chiar puţin după 
asta. 

În curând Dream străbătea golful San Francisco, cel 
mai mare din lume, apoi depăşea îngustul canal al 
Golden-Gate-ului şi despica cu etrava sa apele 
Pacificului: era ca şi când această „poartă de aur" s- 
ar fi închis în urma lui. 


1 Să ai încredere, comportându-te corect! (în limba 
latină în text.) 


46 


Capitolul VI 5 
IN CARE CITITORUL ESTE INVITAT SA FACA 
CUNOȘTINȚA CU UN NOU PERSONAJ 


Călătoria începuse. Să recunoaştem cu toţii că nu 


aceasta era 
dificultatea. Aşa cum adesea repeta, cu o 
incontestabilă logică, profesorul  Tartelett: „O 


călătorie începe întotdeauna ! Dar unde şi cum se 
sfârşeşte, aceasta este mai important !" 

Cabina ocupată de Godfrey se deschidea în fundul 
dunetei lui Dream, spre careul din spate care servea 
de sală de mese. 

Tânărul nostru călător era cât se poate de bine 
instalat. Alesese pentru fotografia Phinei cel mai bun 
loc, pe cel mai bine luminat panou din camera sa. 

O cuşetă pentru dormit, un lavoar pentru toaletă, 
câteva dulapuri 
pentru hainele şi rufăria sa, o masă de lucru, un 
fotoliu în care să se aşeze — ce i-ar fi trebuit mai mult 
acestui călător de douăzeci şi doi de ani ? 

În aceste condiţii ar fi făcut de douăzeci de ori 
înconjurul lumii. Nu era el la vârsta acelei filozofii 
practice pe care o dau sănătatea de fier şi buna 
dispoziţie ? 

Ah, tinerilor... călătoriţi dacă puteţi, şi dacă nu 
puteţi... călătoriţi totuşi ! 

În ce-l priveşte, Tartelett nu mai era bine dispus. 

Cabina lui, alături de cea a elevului său, îi părea 
mult prea strâmtă, cuşeta mult prea tare, suprafaţa 
de şase yarzi pe care o ocupa era mult prea 
insuficientă pentru ca să-şi poată repeta acolo paşii 
săi de dans. 

Călătorul din el nu-l va anula deci pe profesorul de 
dans şi de ţinută ? Nu ! Asta îi era în sânge şi când lui 
Tartelett îi va veni ceasul să se culce pentru somnul 
din urmă, picioarele i se vor afla tot drepte, călcîiele 
apropiate, în „poziţia întâi." 

Mesele urmau să se ia în comun, ceea ce se şi făcu 
— Godfrey şi Tartelett unul în faţa celuilalt, căpitanul 
şi secundul ocupând 
fiecare câte un capăt al „mesei de ruliu". Această 


47 


înspăimântătoare 
denumire „masă de ruliu" lăsa deja să se înţeleagă că 
locul profesorului va fi foarte adesea gol ! 

La plecare, în această frumoasă dimineaţă de iunie, 
adia o uşoară briză dinspre nord-est. 

Căpitanul Turcotte putuse să potrivească în aşa fel 


pânzele încât 
să mărească viteza şi Dream, plutind bine sprijinit, 
aproape cu 


totul ieşit din apă, nu se legăna prea tare dintr-o 
parte în alta. 

În afară de asta, valul venindu-i din spate, tangajul 
nu-l solicita 
peste măsură. 

Această plutire nu era dintre acelea care schimbă 
chipurile călătorilor făcând nasul mai ascuţit, ochii 
adânciţi, fruntea lividă, obrajii fără culoare. Era deci 
suportabilă. 

Se îndreptau direct către sud-vest, pe o mare 
frumoasă, abia încreţită ; litoralul american nu 
întârziase să dispară dincolo de 
orizont. 

Timp de două zile nu se produse nici un incident de 
navigaţie, demn de a fi relatat. Dream îşi vedea de 
drum. 

Începutul acestei călătorii era deci favorabil, deşi 
căpitanul 
Turcotte lăsa să se vadă uneori o nelinişte pe care 
zadarnic încerca să o ascundă. Ín fiecare zi când 
soarele ajungea la meridian, consemna exact locul 
unde se afla corabia. Dar se putea observa că îndată 
după asta îşi lua secundul în cabină şi acolo 
rămâneau 
amândoi într-o convorbire secretă, ca şi când ar fi 


avut de discutat 
în vederea unor grave eventualităţi. Acest amănunt, 
fără îndoială, 
trecea neobservat de către Godfrey, care nu pricepea 
nimic din 
tainele navigaţiei, dar şeful echipajului şi câţiva 
marinari nu putură 


să nu fie surprinşi. 


48 


Aceşti oameni de treabă fură cu atât mai uimiţi cu 
cât, chiar din 
prima săptămână, în timpul nopţii şi fără ca nimic să 
necesite 
această manevră, direcţia corăbiei fu simţitor 


modificată, ca ziua 
să fie din nou îndreptată. Acest fapt, explicabil cu o 
corabie cu 
pânze supusă variațiilor curenților atmosferici, nu 
putea fi însă 
justificat la un steamer care poate să urmeze linia 
marilor cercuri 


şi strânge pânzele când vântul nu-i este favorabil. 
La 12 iunie, dimineaţa, se produse la bord un 


incident cu totul 
neaşteptat. Căpitanul Turcotte, secundul său şi 
Godfrey tocmai 
voiau să se aşeze la masă, când de pe punte se auzi 
un zgomot 
neobişnuit. Aproape imediat şeful echipajului, 
împingând uşa, 


apăru în pragul careului. 

— Căpitane, spuse el. 

— Ce s-a întâmplat ? răspunse repede Turcotte, ca 
un marinar 
care este tot timpul în alarmă. 

— Este... un pasager ! spuse şeful echipajului. 

— Un pasager ? ! 

— Un chinez pe care l-am descoperit din întâmplare 
în fundul 
calei. 

— In fundul calei ? ! strigă căpitanul Turcotte. Pe 
toţi dracii din Sacramenţo, aruncaţi-l în mare ! 

— În regulă, răspunse şeful echipajului. 

În acest timp, căpitanul Turcotte se ridicase ; apoi, 


urmat de 
Godfrey şi de secund, părăsi careul de pe dunetă şi se 
îndreptă 


spre capătul punţii din faţă a Dream-ului. 

Acolo, în adevăr, strâns ţinut, se zbătea în mâinile a 
doi-trei marinari, care nu-l scuteau de ghionturi, un 
chinez. 


49 


Era un bărbat între treizeci şi cinci — patruzeci de 


ani, cu un 
chip inteligent, bine făcut, spân, dar puţin cam palid 
ca urmare a 


şederii de şaizeci de ore în fundul unei cale prost 
aerisite. 
Numai întâmplarea făcuse să fie descoperit în 


ascunzătoarea lui 
întunecată. 

Turcotte făcu numaidecât semn oamenilor lui să-i 
dea drumul 


nefericitului intrus. 

— Cine eşti ? îl întrebă. 

— Unom! 

— Şi cum te cheamă ? 

— Seng-Vu, răspunse chinezul, al cărui nume în 
limba lui natală înseamnă : „Care nu trăieşte". 

— Şi ce faci aici, la bord ? 

— Navighez... răspunse liniştit Seng-Vu, dar 
pricinuindu-vă cât 
mai puține necazuri. 

— Într-adevăr, cât mai puţine necazuri!... Şi te-ai 
ascuns în cală 
în clipa, plecării ? 

— Aşa cum spuneţi, căpitane. 

— Cu scopul de a te reîntoarce gratis din America 
în China, din 
cealaltă parte a coastei Pacificului ? 

— Dacă binevoiţi. 

— Şi dacă nu vreau, dacă te-aş ruga să te întorci 
înot în China ? 

— Am să încerc, răspunse chinezul zîmbind, dar 
probabil (0) să 
mă duc la fund ! 

— Ei bine, blestematule, strigă căpitanul Turcotte, 
am să te învăţ eu să mai vrei să economiseşti 
cheltuielile de transport! 

Şi căpitanul Turcotte, mult mai înfuriat decât ar fi 
cerut-o împrejurările, şi-ar fi pus în aplicare 
amenințarea dacă nu ar fi intervenit Godfrey. 

— Căpitane, spuse el, dacă acest biet om a socotit 
potrivit să lipsească San Francisco de prezența lui, 


50 


haide ! O să-l lăsăm în trecere pe coasta Shangai-ului 
şi o să uităm de asta. 

Nu avem nici un motiv să o ascundem — Seng-Vu 
făcea parte 
dintr-una din acele trupe de teatru care reprezintă 
piese chinezeşti pe scena teatrului francez din San 
Francisco, în care el deţinea rolul de prim-comic. 

Odată încheiată stagiunea, realizând poate mai mult 
succes decât 
bani, a vrut să se reîntoarcă în patrie. De aceea, cu 
totul şi cu totul la întâmplare, se strecurase pe furiş 
în cala Dream-ului. 

Înarmat cu provizii, spera să facă această călătorie 
de câteva săptămâni incognito ; apoi să debarce într- 
un loc de pe coasta chineză, aşa cum se îmbarcase, 
fără a fi văzut. 

La urma urmei, era posibil. Pentru asta nu trebuia 
numaidecât 
să fie executat. Godfrey avea deci dreptate să 
intervină în favoarea 
intrusului şi căpitanul Turcotte, care voise să pară 
mai rău decât 
era în realitate, renunţă fără prea mare părere de rău 
să-l arunce 
pe Seng-Vu peste bord, să se bălăcească în apele 
Pacificului. 

Seng-Vu nu se întoarse deci în ascunzătoarea lui din 
fundul 
vaporului, dar prezenţa sa nu avea să fie supărătoare. 
Flegmatic, 
metodic, puţin comunicativ, îi evita cu grijă pe 
marinari ; se hrănea din proviziile pe care şi le luase. 
De fapt, era destul de slab pentru ca greutatea sa, 
adăugată încărcăturii steamerului, să nu mărească 
prea simţitor cheltuielile de navigaţie ale Dream-ului. 
Dacă Seng-Vu traversa gratuit oceanul, cu siguranţă 
că această călătorie a lui nu avea să coste nici un 
cent casieria lui William W. Kolderup. 

Totuşi prezenţa sa la bord aduse pe buzele 
căpitanului Turcotte o reflecţie al cărei sens special, 
ciudat, numai secundul, fără îndoială, o înţelese. 


51 


— Acest afurisit de intrus o să ne cam 
stingherească atunci când 
va trebui... în definitiv, cu atât mai rău pentru el ! 

— De ce s-a îmbarcat fraudulos pe Dream ? 
răspunse secundul. 

— Ca să meargă la Shangai, fără doar şi poate ! 
replică Turcotte. Să-l ia dracul! 


CAPITOLUL VII 

ÎN CARE VOM VEDEA CĂ WILLIAM W. 
KOLDERUP 
POATE CĂ NU A FĂCUT RĂU CA ŞI-A ASIGURAT 
CORABIA 


În zilele următoare, 13, 14 şi 15 iunie, barometrul 


cobori încet, 
dar continuu, fără întrerupere, ceea ce indica o 
tendinţă a vremii 
de a se menţine sub variabil, între ploaie sau vânt şi 
furtună. Briza 
se răcori simţitor pe măsură ce înaintau spre sud- 
vest. Dream avea 
vântul în faţă ; trebuia să înfrunte valuri destul de 
puternice care 
îl izbeau la prova. Pânzele fură deci strânse în tecile 
lor şi trebui 
să se meargă cu elicea, dar cu o presiune potrivită 
pentru a evita 


vreo neplăcere. 
Godfrey suporta foarte bine aceste încercări ale 


tangajului şi 
ruliului, fără să-şi piardă nici un singur minut buna 
dispoziţie. Era 


evident că acest băiat de treabă iubea marea. 

Dar Tartelett nu o iubea şi ea îi plătea cu aceeaşi 
monedă. Trebuia să-l vezi pe nefericitul profesor de 
dans şi ţinută nemaiţinându-se pe picioare, dansând 
împotriva tuturor regulilor artei. li era cu neputinţă 


52 


să rămână în cabină, în timpul acelor scuturături care 
zgilţiiau steamerul până în străfunduri. 

— Aer ! Aer ! suspina el. 

Aşa că nici nu mai părăsea puntea. O zguduire de 


ruliu, şi era 
aruncat dintr-o parte în alta. Un tangaj, şi era 
proiectat înainte, 
chit că aproape imediat era din nou proiectat înapoi. 
Se sprijinea 


de balustradă, se agăța de frânghii, lua atitudini cu 
totul condamnate de principiile coregrafiei moderne ! 
Ah ! De ce nu putea el să se înalțe ca un balon în aer, 
să scape de denivelările acestei podele mişcătoare ! 
Un dansator dintre strămoşii săi spunea că dacă ar 
consimţi să mai pună piciorul pe scenă, ar fi numai 
pentru a nu-şi umili camarazii. El, Tartelett, ar fi vrut 
să nu mai apară niciodată pe această punte pe care 
părea că tangajul o tîrăşte în prăpastie. 

Ce idee pe bogătaşul William W. Kolderup să-l 
trimită acolo ! 

— O să dureze mult timpul ăsta mizerabil ? îl 
întreba el, de 
douăzeci de ori pe zi, pe căpitanul Turcotte. 

— Hm, barometrul nu-i prea mulţumitor ! 
răspundea invariabil 
căpitanul, încruntând sprâncenele. 

— O să ajungem curând ? 

— În curând, domnule Tartelett!... Hm... în curând. 
Mai trebuie 
încă timp ca să ajungem. 

— Şi ăsta se numeşte ocean Pacific ! repeta 
nefericitul între 
două sughiţuri şi două clătinături. 

În afară de asta vom spune că profesorul Tartelett 


suferea nu 
numai de rău de mare, dar că îl năpădea şi frica 
văzînd acele uriaşe 


valuri înspumate care se spărgeau cu zgomot la 
înălţimea pavilionului lui Dream, auzind supapele, 
deschise de şocuri violente, lăsând să ţâşnească aburi 
prin ţevile de eşapament, simțind steamerul aruncat 
de colo-colo ca un dop de plută pe aceşti munţi de 
apă. 


53 


— Nu, este imposibil să nu se răstoarne ! repeta el 
fixându-şi 
elevul cu o privire fără viaţă. 

— Fii calm, Tartelett! răspundea Godfrey. O corabie 
este făcută ca să plutească, ce dracu ! Sunt toate 
motivele pentru asta. 

— Eu îţi spun că nu sunt! 

Şi cu această convingere, profesorul îşi puse colacul 
de salvare, îl purta zi şi noapte, bine strâns pe piept. 
Nu ai fi putut să-l faci să-l lase, nici să-i fi dat aur. Ori 
de câte ori marea îi dădea o clipă de răgaz, îl umfla 
din nou suflând cât putea. De fapt, i se părea că 
niciodată nu este suficient de umflat ! 

Cerem îngăduinţă pentru spaimele lui Tartelett. 


Pentru cine nu 
este obişnuit cu marea, dezlănţuirile ei au darul de a 
pricinui o 


oarecare spaimă, şi se ştie că acest călător fără voie 
nu se aventurase până atunci nici chiar pe apele 
liniştite ale golfului San Francisco. Deci rău de mare 
la bordul unei corăbii pe timpul unui vânt puternic, 
groază la vederea valurilor care izbesc — putem să-i 
trecem cu vederea acest lucru. 

De altfel, timpul devenea din ce în ce mai rău, 
ameninţind steamerul cu o apropiată furtună pe care 
semafoarele, dacă Dream ar fi fost în apropierea 
litoralului, i-ar fi semnalizat-o. 

Dacă în timpul zilei corabia era zgilţiită groaznic, 
dacă nu mergea decât cu o foarte redusă viteză, ca să 
evite vreo stricăciune la maşini, se întâmpla totuşi ca 
în marile denivelări ale păturilor lichide, rând pe 
rând, elicea să se scufunde sau să se înalțe la 
suprafaţă. De aici, formidabilele bătăi ale paletelor 
sale în apele mai adânci sau învârtirea lor înnebunită 
deasupra liniei de plutire, care putea să compromită 
rezistenţa sistemului de maşini. Se auzeau atunci 
nişte bubuituri surde care se produceau sub partea 
din spate a corăbiei şi pistoanele se ambalau cu o 
viteză pe care mecanicul cu mare greutate o putea 


stăpâni. 
La un moment dat, totuşi, Godfrey observă un 
fenomen a cărui 


cauză nu o putu desluşi la început ; adică, în timpul 


54 


nopţii zgâlţâielile steamerului erau infinit mai puţin 
grozave ca în timpul zilei. Trebuia oare să tragă 
concluzia că atunci tăria vântului slăbea, că după 
apusul soarelui intervenea o oarecare acalmie ? 


Acest lucru fu atât de evident, încât în noaptea de 


21 spre 22 iunie 
vru să-şi dea seama de cele ce se întâmplau. Hotărât, 
ziua fusese 
cu deosebire rea, vântul devenise rece şi nu părea că 
în timpul 
nopţii marea, atât de capricioasă, biciuită timp de 
nesfârşite ceasuri, 
s-ar potoli. 

Godfrey se sculă deci către miezul nopţii, se 
îmbrăcă călduros şi 
urcă pe punte. Marinarul de cart veghea în faţă. 
Căpitanul Turcotte 


era pe pasarelă. Violenţa vântului nu scăzuse deloc. 
Cu toate acestea, izbitura valurilor, care ar fi trebuit 
să taie etrava Dream-ului, slăbise foarte mult. Dar 
ridicând ochii către gura coşului învăluit de fum 
negru, Godfrey observă că acest fum în loc să zboare 
din faţă înapoi, se ducea, dimpotrivă, din spate către 
faţă şi urma 
aceeaşi direcţie ca şi corabia. 

„Vântul s-a schimbat deci ?" îşi spuse el. 

Şi foarte fericit de această schimbare, se urcă pe 
pasarelă, apoi, 
apropiindu-se de căpitan : 

— Căpitane ! spuse el. 

Acesta,  înfăşurat în mantaua lui cu glugă 
impermeabilă, nu-l auzise venind şi mai întâi nu putu 
să-şi ascundă o tresărire de nemulţumire văzîndu-l 
lângă el. 

— Dumneavoastră, domnule Godfrey, 
dumneavoastră... pe pasarelă ? 

— Eu, căpitane, şi vreau să te întreb... 

— Ce ? răspunse repede căpitanul Turcotte. 

— Dacă nu cumva s-a schimbat vântul ? 


55 


— Nu, domnule Godfrey... şi mi-e teamă din 
nefericire să nu 
se transforme în furtună ! 

— Cu toate astea acum mergem cu vântul în spate. 

— Vântul în spate, în adevăr... vântul în spate ! 
repetă căpitanul, 
evident descumpănit de această observaţie. Dar fără 
voia mea ! 

— Ce vreţi să spuneţi ? 

— Vreau să spun că, pentru a nu compromite 
securitatea vasului, a trebuit să fac o întoarcere 
completă şi să fug din calea furtunii. 

— Iată ceva care o să ne pricinuiască întârzieri 
regretabile ! spuse Godfrey. 

— Foarte regretabile, într-adevăr, spuse căpitanul 
Turcotte. Îndată ce se va lumina însă, dacă marea se 
va linişti cât de cât, o să profit ca să-mi reiau drumul 
spre vest. Vă rog deci, domnule Godfrey, să vă 
întoarceţi în cabina dumneavoastră, credeţi-mă, 
încercaţi să dormiţi pe când noi o să ne luăm la 
întrecere cu marea. O să fiţi mai puţin scuturat! 

Godfrey făcu un semn afirmativ şi aruncă o ultimă 
privire neliniştită norilor joşi care alergau cu o viteză 
foarte mare ; apoi, părăsind pasarela, reintră în 
cabina sa unde nu întârzie să-şi reia somnul întrerupt. 

A doua zi dimineaţă, la 22 iunie, aşa cum spusese 
căpitanul Turcotte, cu toate că vântul nu prea 
scăzuse, Dream revenise la 
direcţia cea bună. 

Această navigare, ziua către vest, noaptea către est, 
mai dură 
încă patruzeci şi opt de ore. Dar barometrul parcă ar 
fi vrut să urce, oscilaţiile sale deveneau mai puţin 
frecvente ; era de presupus că acest timp rău avea să 
ia sfârşit odată cu vântul care începuse să-şi schimbe 
direcţia către nord. 

Ceea ce în adevăr se şi întîmplă. 

Astfel că la 25 iunie, către ora 8 dimineaţa, când 
Godfrey se urcă pe punte, o drăguță briză din nord- 
est măturase norii; razele soarelui, jucând pe 
greement, făceau să sclipească toate reliefurile 
punţii. 


56 


Marea, de un verde adânc, lovită în plin de lumina 
radioasă, 
strălucea pe o largă întindere. 

Vântul nu mai bătea decât în rafale sprintene, care 
tiveau crestele valurilor cu o spumă uşoară, şi ca 
urmare fură întinse pînzele de jos. 

La drept vorbind, marea nici nu se mai ridica în 
valuri adevărate, ci doar în lungi ondulaţii care 
legănau uşurel steamerul. 

Ondulaţii sau valuri, pentru profesorul Tartelett era 


totuna, căci 
era la fel de bolnav când „valul era prea moale" ca şi 
atunci când 


„era prea tare". 

Rămânea deci acolo, pe jumătate culcat pe punte, 
cu gura întredeschisă ca un crap care îşi dă sufletul 
pe uscat. 

Pe dunetă, secundul, cu telescopul la ochi, privea în 
direcţia 
nord-est. Godfrey se apropie de el. 

— Ei bine, domnule, îi spuse el vesel, astăzi este 
puţin mai bine ca ieri! 

— Da, domnule Godfrey, răspunse secundul. Acum 
ne aflăm în apă liniştită. 

— Şi Dream a revenit pe drumul cel bun ? 

— Încă nu. 

— Încă nu ? Şi dece? 

— Fiindcă a fost evident aruncat în timpul acestei 
ultime furtuni către nord-vest şi trebuie să-i calculăm 
acum poziţia exactă. 
Dar iată un soare frumos. Un orizont perfect curat. 
Când se va 
înălța, la amiază, o să putem avea o bună vizibilitate 
şi căpitanul 
o să ne indice drumul. 

— Dar unde este căpitanul ? întrebă Godfrey. 

— A părăsit vasul. 

— Părăsit vasul ? ! 

— Da 1... Oamenilor noştri de cart li s-a părut că 
zăresc la est, 
pe spuma mării, câteva stânci care nu apar pe harta 
bordului. 

Şalupa cu aburi a fost deci echipată şi, urmat de şeful 


57 


echipajului 
şi trei marinari, căpitanul Turcotte a plecat în 
recunoaştere. 

— De mult timp ? 

— De aproape o oră şi jumătate. 

— Ah ! spuse Godfrey. Imi pare rău că nu am fost 
prevenit. 

Mi-ar fi făcut mare plăcere să-l întovărăşesc. 

—  Dormeaţi, domnule, răspunse secundul, şi 
căpitanul nu a vrut să vă trezească. 

— Îmi pare rău ; dar, spune-mi, în ce direcţie a 
pornit şalupa ? 

— Pe acolo, răspunse secundul, în direcţia 
suportului ancorei, de la tribord către nord-est. 

— Şi cu ocheanul o putem zări ? 

— Nu, este încă prea departe. 

— Dar nu poate să mai întârzie mult ? 

— Nu poate să întârzie, răspunse secundul, 
deoarece căpitanul 
ţine să calculeze chiar el poziţia vasului şi pentru asta 
trebuie să se întoarcă înainte de prânz. 

După acest răspuns, Godfrey, care ceruse să i se 
aducă luneta marină, se duse de se aşeză la capătul 
punţii din faţă. Voia să 
pîndească întoarcerea şalupei. 

Cât despre această recunoaştere în care plecase 
căpitanul Turcotte, ea nu-l putea mira. Era firesc ca 
Dream să nu se aventureze pe o mare în care 
fuseseră semnalate stânci. 

Trecură două ore. Abia pe la ora zece şi jumătate 
începu să se desprindă deasupra orizontului, ca o 
linie, o pală de fum subţire. Era, nu încăpea îndoială, 
şalupa cu aburi care, după ce îşi terminase 
recunoaşterea, se întorcea la bord. Lui Godfrey îi 
plăcu să o urmărească prin lunetă. O văzu 
conturându-se puţin câte puţin, cu silueta din ce în ce 
mai clară, înălţindu-se deasupra mării, zugrăvindu-şi 
mai precis pe fondul limpede al orizontului fumul 
amestecat cu câteva valuri de abur. Era o 
ambarcaţiune minunată, de mare viteză, şi, cum 
mergea cu toată presiunea, în curând putu fi văzută 
cu ochiul liber : către ora unsprezece se zărea în faţa 
ei norul de stropi pe care îl ridica etrava, iar în urmă 


58 


o dâră lungă de spumă, care se lăţea precum coada 
unei comete. 

La orele unsprezece şi un sfert, căpitanul Turcotte 
acosta şi 
sărea pe puntea Dream-ului. 

— Ei bine, căpitane, ce-i nou ? întrebă Godfrey care 
veni să-i 
strânga mâna. 

— Ah, bună ziua, domnule Godfrey. 

— Ce-i cu stâncile ? 

— A fost numai o părere, răspunse căpitanul 
Turcotte. N-am 
văzut nimic suspect. Oamenii noştri s-au înşelat. În ce 
mă priveşte, m-aş fi mirat ! 

— Atunci pornim ? spuse Godfrey. 

— Da, o să pornim ; dar mai înainte de asta trebuie 
să calculez poziţia corăbiei. 

— Daţi ordin să se îmbarce şalupa ? întrebă 
secundul. 

— Nu, răspunse căpitanul, o să ne mai folosească. 
Remorcaţi-o |! 

Ordinele căpitanului fură executate şi şalupa, lăsată 
sub presiune, fu remorcată de vas. 

Trei sferturi de oră după asta, căpitanul Turcotte, 


cu sextantul 
în mână, calculă înălţimea soarelui şi, odată acest 
lucru stabilit, 


indică drumul pe care trebuiau să-l urmeze. Toate 
astea fiind rezolvate, după ce aruncă o ultimă privire 
orizontului, îşi chemă secundul, îl luă în cabina lui şi 
acolo amândoi discutară destul de mult timp. 

Ziua fu foarte frumoasă. Dream putu să înainteze 


repede fără 
ajutorul pânzelor, pe care trebuiră să le strângă. 
Vântul era foarte 
slab şi, cu viteza dată de maşini, nu ar fi avut destulă 
putere să 
le umfle. 

Godfrey era deosebit de bucuros. Navigarea 
aceasta pe 9) mare 
calmă, sub un soare minunat, ce putea fi mai plăcut, 
ce putea să 


dea mai mult avânt gândului, mai multă mulţumire 


59 


sufletului ! Şi cu toate acestea, abia dacă în aceste 
împrejurări favorabile profesorul Tartelett izbutea să 
se învioreze puţin. Dacă marea nu-i mai inspira 
nelinişti imediate, persoana sa fizică nu izbutea să 
reacționeze deloc. Încercă să mănânce, dar fără gust, 
nici poftă. Godfrey caută să-l convingă să-şi scoată 
acea centură de salvare care-i strângea pieptul; 
refuză categoric. Tot acest ansamblu de lemn şi fier, 
care se numeşte vas, nu risca oare să se desfacă 
dintr-o clipă într-alta ? 

Veni seara. Pluteau aburi groşi, fără să coboare 


până la nivelul 
mării. 

După timpul frumos de peste zi, noaptea avea să fie 
mult mai 


întunecoasă decât s-ar fi bănuit. 

De fapt, prin aceste părţi, a căror poziţie exactă 
căpitanul Turcotte o consemnase în hiîrtiile sale, nu 
era de temut nici o primejdie ; dar oricând sunt 
posibile ciocniri şi trebuie să te temi de ele în timpul 
nopţilor cu ceaţă. 

Aşa că, după apusul soarelui, fură aprinse felinarele 
de bord ; 
cel alb fu ridicat în vârful catargului din față şi 
focurile de poziție, verde la dreapta, roşu la stânga, 
străluciră pe cabluri. 

Dacă cumva Dream s-ar fi ciocnit de ceva, cel puțin 
nu ar fi fost din vina lui, ceea ce, de altfel, este o 
slabă consolare. A te scufunda — chiar când nu ai nici 
o vină, tot a te scufunda înseamnă. Şi dacă la bord 
careva ar fi făcut această reflecţie, desigur că 
Tartelett ar fi fost acela. 

În acest timp, onorabilul om, mereu rostogolindu- 
se, mereu legănîndu-se, se întorsese în cabină ; 
Godfrey, şi el, într-a lui ; unul cu certitudinea, celălalt 
numai cu speranţa să petreacă o noapte liniştită, 
Dream abia legănîndu-se pe valurile prelungi. 

După ce încredinţase cartul secundului, căpitanul 
Turcotte intră de asemenea sub dunetă, cu gândul să 
se odihnească câteva ceasuri. 

Totul era în regulă. Corabia putea naviga în 
perfectă siguranţă, 


60 


fiindcă se părea că ceața nu avea de gând să se 
îngroaşe. 

După douăzeci de minute, Godfrey dormea şi 
insomnia lui Tartelett, care, aşa cum obişnuia, se 
culcase îmbrăcat, nu se mai făcea simțită decât prin 
suspine abia auzite. 

Deodată, trebuie să fi fost ora unu dimineaţa, 


Godfrey fu trezit 
de strigăte îngrozitoare. Sări din cuşeta lui într-o 
secundă, îşi trase 


pe el pantalonii, bluza de pânză groasă, îşi încălţă 
cizmele impermeabile. 

Aproape imediat se auziră de pe punte ţipete de 
groază : 

— Ne scufundăm ! Ne scufundăm ! 

intr-o clipă Godfrey ieşi din cabină şi alergă în 


careu. Acolo 
se izbi de o masă informă, pe care nu o recunoscu. 
Trebuie că era 


profesorul Tartelett. 

Tot echipajul era pe punte, alergând, în timp ce 
secundul şi 
căpitanul dădeau ordine. 

— Ne-am ciocnit ? întrebă Godfrey. 

— Nu ştiu... nu ştiu... pe ceața asta blestemată, 
răspunse secundul, dar ne scufundăm ! 

— Ne scufundăm ?.., răspunse Godfrey. 

Şi în adevăr, Dream, care fără îndoială se ciocnise 


de o stâncă, 
se scufunda văzînd cu ochii. Apa ajungea aproape la 
înălţimea 

punţii. Nici nu "încăpea îndoială că motoarele, în 
adâncimea sălii 


maşinilor, fuseseră deja inundate. 
— În mare ! În mare, domnule Godfrey ! strigă 


căpitanul. Nu-i 
nici o clipă de pierdut ! Corabia se scufundă ! O să ne 
târască în 
vârtejul ei!... 

— Şi Tartelett? 


— Am eu grijă ! Nu suntem decât la o sută de metri 
de coastă !... 
— Dar dumneata ?... 


61 


— Datoria mă obligă să rămân ultimul la bord, şi 
rămân ! spuse 
căpitanul. Dar fugiţi... fugiți!... 

Godfrey ezita încă să se arunce în mare ; în acest 
timp apa ajunsese sub bompres. 

Ştiind că înoată ca un peşte, căpitanul Turcotte îl 
înşfăcă de 
umeri şi îi făcu serviciul de a-l îmbrânci peste bord. 

Era şi timpul! Dacă nu ar fi fost atât de întuneric, s- 
ar fi văzut 
căscându-se, în locul unde fusese Dream, o prăpastie. 

Dar Godfrey, în mijlocul acestei ape calme, din 


câteva mişcări 
putuse să se îndepărteze repede de acea pâlnie care 
atrăgea ca 


vâltorile unui Maelstrom! ! 

Toate acestea s-au petrecut în mai puţin de un 
minut. 

Câteva clipe mai târziu, în mijlocul strigătelor de 
desperare, luminile de la bord se stinseră una după 
alta. 

Nu mai era nici o îndoială, Dream se dusese direct 
la fund. 

În ceea ce îl priveşte pe Godfrey, el putuse să 


ajungă la o stâncă 
lată şi înaltă, la adăpost de izbiturile talazurilor. 
Acolo, chemând 
zadarnic în întuneric, neauzind nici un glas 
răspunzând glasului 
său, neştiind dacă se afla pe o stâncă izolată sau la 
marginea unui 


şir de stânci, fiind poate singurul supraviețuitor al 
acestei catastrofe, aşteptă ivirea zorilor. 


Capitolul VIII 

CARE ÎL FACE PE GODFREY SĂ AJUNGĂ LA 
AMARE REFLECŢII ASUPRA MANIEI 
CĂLĂTORIILOR 


Mai trebuiră să treacă încă trei ceasuri nesfârşite 
până când să 


1 Maelstrom — vârtej în marea Norvegiei. 


62 


reapară soarele deasupra orizontului. Despre 
asemenea ceasuri se 
poate spune că durează cât secolele. 

Încercarea — pentru un început — era aspră ; dar, 
la urma 
urmei, aşa cum am mai spus-o, Godfrey nu plecase 
pentru o simplă plimbare. Işi spusese foarte bine că, 


plecând pe mare, lăsa în 
urma lui o întreagă existenţă de fericire şi odihnă pe 
care nu o 


va mai găsi în peregrinările lui. 

Era deci vorba să fie la înălţimea situaţiei. 

Pentru un timp era la adăpost. Marea totuşi nu 
putea să-l 
smulgă de pe această stâncă udată doar de bura 
stârnită de talazuri. Nu trebuia el oare să se teamă de 
fluxul care-i putea ajunge în curând ? Nu, fiindcă, tot 
gândindu-se, putu să-şi dea seama că naufragiul se 
întâmplase la cea mai înaltă maree a lunii noi. Dar 
această stâncă era oare izolată ? Domina ea cumva un 


întreg şir 
de stânci existente în această parte a mării ? Care era 
coasta pe 


care Turcotte credea că o întrezăreşte în ceaţă ? Şi 
cărui continent aparţinea ? Era mai mult ca sigur că 
Dream fusese abătut din 
drumul său în timpul furtunii din zilele precedente. 
Deci nu putuse fi calculată poziţia exactă a corăbiei. 
Cum să se îndoiască, deoarece, numai cu două ore 
mai înainte, căpitanul afirma că hărţile sale nu 
indicau nici un fel de stânci prin aceste părţi ! Mai 
mult chiar, se dusese el însuşi în recunoaştere, să 
vadă dacă există aceste pretinse stânci pe care 
santinelele de pe catarg crezuseră că le văd la est. 

Totuşi nu era decât prea adevărat, şi dacă Turcotte 
ar fi mers mai departe cu recunoaşterea, ar fi putut, 
asta este sigur, ar fi 
putut evita catastrofa. Dar la ce bun să ne gândim la 
ce a fost! 

Pentru Godfrey cea mai importantă problemă în 
faţa faptului 
împlinit — o problemă de viaţă şi de moarte — era de 
a şti dacă se află în apropierea vreunei coaste. În ce 


63 


parte a Pacificului, o să aibă timp mai târziu să se 
gândească la acest lucru. Înainte de toate va trebui, 
când se va lumina, să părăsească stânca aceasta, care 
în partea ei superioară nu măsura decât douăzeci de 
paşi în lungime şi lăţime. Dar nu părăseşti un loc 
decât pentru a merge în altul; şi dacă acest „altul" nu 
exista, dacă Turcotte s-a lăsat înşelat de toată acea 
ceaţă, dacă în jurul acestei stânci se întindea o mare 
nemărginită, dacă, atât cât vedeai cu ochii, de jur 
împrejur, cerul şi apa se confundau într-o aceeaşi 
linie a orizontului ! 

Gândurile tânărului naufragiat se concentrau deci 
asupra acestui 
punct. Îşi încorda cât putea privirile ca să străbată, să 
descopere 
în mijlocul acestei nopţi negre, dacă în apropiere nu 


s-ar bănui, 
în partea de est a recifului, vreo masă confuză, o 
îngrămădire de 


stânci sau vreo faleză, care să prevestească uscatul. 
Godfrey nu zări însă nimic. Nu simţi nici un miros 


reavăn, nu 
văzu nici o zare de lumină, nu auzi nici un zgomot. 
Nici o pasăre 


nu tăia întunericul. Se părea că în jurul lui nu era 
decât un nesfârşit pustiu de apă. 

Godfrey nu-şi ascundea că şansele de a fi pierdut 
erau de o mie la unu. Acum nu mai era vorba de a 
face liniştit înconjurul lumii, ci de a înfrunta moartea. 
Tot ce putea să facă el era să aştepte ziua, să se 
resemneze dacă salvarea era imposibilă, dar dacă, 
dimpotrivă, ar fi fost vreo şansă, să se salveze, să 
încerce totul. 

Calmat de însăşi gravitatea acestor reflecții, 


Godfrey . se aşezase 
pe stâncă. Îşi scosese o parte din hainele pătrunse de 
apa mării 
— bluza de lână, cizmele grele de apă — astfel ca să 
fie pregătit 


să reînceapă să înoate dacă ar fi fost nevoie. 

Era cu putinţă, totuşi, ca nimeni să nu fi 
supravieţuit naufragiului? Cum ? Nici un om de pe 
Dream să nu fi fost adus la țărm ? Fuseseră oare toţi 


64 


târâţi în acel irezistibil vârtej pe care îl provoacă 
orice corabie atunci când se scufundă ? Ultimul cu 
care Godfrey vorbise fusese căpitanul Turcotte, 
hotărât să nu-şi părăsească vasul atât timp cât 
vreunul din mateloţii săi ar fi fost încă acolo ! 
Căpitanul cu mâna lui îl aruncase în mare în clipa în 
care puntea Dream-ului era pe punctul de a dispare. 

Dar ceilalţi, şi nefericitul de Tartelett, şi nenorocitul 
acela de chinez, surprinşi, fără îndoială, de năvala 
apelor, unul pe dunetă, celălalt în adâncimile calei, ce 
deveniseră ? Din cei care erau pe Dream, să fi fost 
singurul care se salvase ? Şi cu toate acestea 
şalupa rămăsese la remorca steamerului ! Câţiva 
marinari, călători şi mateloţi nu au putut oare să se 
refugieze în ea la timp, pentru a se îndepărta cât mai 
repede de locul naufragiului ? Da ! Dar nu era cumva 
de temut ca şalupa să fi fost târâtă de corabie la fund 
şi va fi fiind acum sub apă la aproximativ douăzeci de 
lungimi de braţe adâncime ? 

Godfrey îşi spuse atunci că, dacă nu putea să vadă 


în această 
noapte întunecată, putea cel puţin să se facă auzit. 
Nimic nu-l 
împiedica să cheme, să strige în mijlocul acestei 
tăceri adânci. 


Poate glasului său i-ar răspunde acela al vreunui 
tovarăş de călătorie. Chemă deci de câteva ori, printr- 
un strigăt prelung care putea să fie auzit pe o 
distanţă destul de mare. 

Nici un strigăt nu-i răspunse. 

Îşi repetă chemarea de câteva ori, întorcându-se pe 
rând către 
toate zările orizontului. Tăcere absolută. 

— Singur ! singur ! murmură el. 

Nu numai că nici o voce nu răspunse chemării sale, 
dar nici măcar ecoul nu răsfrânse sunetul glasului 
său. Or, dacă ar fi fost aproape de o faleză, nu 
departe de vreun grup de stânci, aşa cum au de multe 
ori țărmurile, era sigur că strigătele sale, repercutate 
de obstacol, s-ar fi întors la el. Deci, sau spre 
răsăritul stâncilor se întindea o coastă, prea puţin 
înaltă, care nu ar fi avut cum să producă un ecou, 


65 


sau, ceea ce era mai probabil, prin apropiere nu se 
afla nici un uscat. 

Ţandăra de stâncă pe care naufragiatul îşi găsise 
refugiul era 
izolată. A 

Trecură cu aceste spaime trei ceasuri. Îngheţat, 
Godfrey, mergând încolo şi încoace pe vârful îngust al 


stâncii, căuta să lupte 
împotriva frigului. In sfârşit, câteva lumini alburii 
colorară norii 


la zenit. Era răsfrângerea primelor culori pe orizont. 
Întors în acea direcţie — singura către care putea 
să fie uscatul — încerca să vadă dacă nu s-ar desluşi 


în semiîntuneric vreo 
faleză. Conturând-o cu primele lui raze, soarele care 
răsărea ar fi 


trebuit să-i accentueze şi mai tare marginile. 
Dar prin aceşti zori tulburi nu apărea deocamdată 


nimic. De 
pe mare se înălța o ceață uşoară care nu lăsa să se 
vadă nici 


măcar întinderea stâncilor. 

Nu avea deci pentru ce să-şi facă iluzii. Dacă 
Godfrey ar fi 
fost aruncat într-adevăr pe o stâncă izolată din 
Pacific, însemna moarte într-un timp scurt, moarte 


prin foame, prin sete sau, dacă 
ajungea acolo, ca la un ultim refugiu, în adâncul 
apelor ! Cu toate 


acestea, el continua să cerceteze şi se părea că 
intensitatea privirii sale ar fi trebuit să crească peste 
măsură, într-atât întreaga 
sa voință se concentrase în ea. 
În sfârşit ceața matinală începu să se destrame. 
Godfrey văzu, rând pe rând, lanţul de stânci ieşind 


în relief din 
mare, ca o turmă de monştri marini. Era o lungă şi 
neregulată 


semănătură de pietre negricioase, ciudat tăiate, de 
toate dimensiunile şi toate formele, a căror aşezare 


era cam la vest şi est. 
Piatra enormă pe vârful căreia se afla Godfrey ieşea 
la suprafaţă 


66 


la marginea din apus a bancului, la mai puţin de 
treizeci de i braţe 
de locul unde se scufundase Dream. În această parte 
marea trebuie că era foarte adâncă, fiindcă din 


steamer nu se mai vedea 
nimic, nici măcar vârfurile catargelor sale. Poate că, 
datorită unei 


alunecări pe un fund de stânci marine, fusese târât 
departe de lanţul lor. 

O privire îi fusese de ajuns lui Godfrey ca să 
constate toată 
această situaţie. Salvarea nu din această parte putea 
să-i vină. Întreaga sa atenţie se îndreptă deci spre 


celălalt punct al stâncilor 
de pe care ceața, ridicându-se, le făcea să se 
desluşească. Trebuie 
să adăugăm că marea, joasă în acest moment, făcea 
ca stâncile să 


apară din apă din ce în ce mai mult. Le vedeai 
lungindu-se, mărindu-şi suprafaţa lor umedă. Le 
despărţeau, ici intervale mari de apă, colo doar nişte 
bălți. Dacă ar fi fost legate de vreun litoral, nu ar fi 
fost greu să acostezi. 

De altfel, nici urmă de coastă. Nimic care să arate 
apropierea 
unui țărm, chiar în această direcţie. 

Ceaţa continua să se destrame lărgind câmpul de 
vedere de care 
ochiul lui Godfrey se agăța cu încăpățânare. 
Rotocoalele ceţei alunecară astfel pe un spaţiu de 


jumătate de milă. Apăruseră deja, 
între stâncile tapisate cu plante marine vâscoase, 
câteva petice de 
nisip. Acest nisip nu indica el cel puţin prezenţa unui 
prundiş şi 
dacă acest prundiş exista, te Joea îndoi că nu era 
legat de malul 


unui uscat mai mare ? 
În sfârşit, prelungul profil al unor dune joase, 


proptite de mari 
roci de granit desenându-se mai clar, păru că închide 
orizontul la 


răsărit. Soarele zvântase toţi aburii zorilor şi discul 


67 


său arunca 
numai foc, 

— Pământ ! Pământ ! strigă Godfrey. 

Şi îngenunchind pe stâncă, îşi întinse mâinile către 
această suprafaţă solidă. _ 

În adevăr, era uscatul. În această parte stâncile nu 
alcătuiau decât un punct înaintat, ceva ca vârful 
meridional al unui golf care se rotunjea pe un 
perimetru de cel mult două mile. Fundul acestei 
despicături apărea ca un prundiş plat care mărginea 
o succesiune de mici dune, capricios unduite de 
tufele de iarbă, dar destul de puţin înalte. 

Din locul unde se afla, Godfrey putea să cuprindă cu 
privirea toată această parte. 

Mărginită la nord şi la sud de două promontorii 
inegale, care înaintau în mare, nu era ca întindere 
mai mare de cinci sau şase mile. Era cu putinţă deci 
ca ea să fie legată de vreun uscat mai mare. Orice ar 
fi fost, era, cel puţin pentru moment, o salvare. Din 
acest punct de vedere Godfrey nu putea să aibă nici o 
îndoială ; nu fusese aruncat pe vreo stâncă pustie şi 
voia să creadă că această necunoscută bucată de 
pământ nu va refuza să aibă grijă de primele sale 
nevoi. 

„Pământ! Pământ!" îşi spuse el. 

Dar înainte de a părăsi stânca, se întoarse pentru o 


ultimă oară. 
Ochii săi mari cercetară încă o dată atent marea până 
la orizontul 
îndepărtat. Aveau să apară cumva, la suprafaţa 
valurilor, unele 


resturi din Dream, vreun supravieţuitor poate ? 

Nimic. 

Nici măcar şalupa nu mai era acolo ; trebuie că 
fusese târâtă 
în aceeaşi prăpastie. 

Lui Godfrey îi dădu atunci prin gând că vreunul din 
tovarăşii 
lui ar fi putut găsi adăpost şi, ca şi el, aştepta să se 
lumineze de 
ziuă pentru a încerca să ajungă la coastă. 


68 


Nimeni, nici pe stânci, nici pe faleză ! Stâncile erau 
tot atât de 
pustii ca şi oceanul. 

Dar în sfârşit, dacă nu supraviețuitori, marea să nu 
fi aruncat 
măcar mai multe cadavre pe mal ? Nu cumva Godfrey 
avea să găsească, între stânci, la cea mai depărtată 
dungă a talazurilor care se sparg de țărm, corpul 
neînsufleţit al unora dintre tovarăşii săi ? Nu ! Nimic 
altceva, pe toată întinderea stâncilor, decât ultimile 
pânze de spumă ale refluxului, rămase în urma 
acestuia. 

Godfrey era singur ! Nu putea să conteze decât pe 
el în lupta sa împotriva pericolelor de tot felul care îl 
amenințau. 

Totuşi, trebuie să o spunem spre lauda lui, Godfrey 
nu vru să cedeze în faţa acestei realităţi. Dar cum, 
înainte de toate, ar fi vrut să fie lămurit asupra 
naturii pământului de care îl despărţea o mică 
distanţă doar, părăsi vârful stâncii şi începu să se 
apropie de mal. 

Când intervalele dintre stânci erau prea mari 
pentru a fi trecute 
dintr-un salt, se arunca în apă şi, fie că piciorul 
atingea fundul, fie că era silit să se ajute înotând, 
ajungea uşor la stânca cea mai apropiată. Dimpotrivă, 
când nu avea în faţa lui decât spaţiul unui yard sau 
doi, sărea din stâncă în stâncă. Drumul pe aceste 
pietre vâscoase, acoperite cu muşchi alunecos, era 
lung şi deloc uşor. Avea de parcurs, în aceste condiţii, 
aproape un sfert de milă. 

Totuşi, Godfrey, îndemânatic şi sprinten, puse în 
sfârşit piciorul pe acest pământ, unde îl aştepta, dacă 
nu sfârşitul imediat, cel puţin o viaţă mizerabilă, mai 
rea decât moartea. Foamea, setea, frigul, lipsurile, 
primejdiile de toate felurile, fără vreo armă cu care să 
se apere, fără o puşcă cu care să vâneze, fără haine 
de schimb, toate aceste mizerii avea să le îndure ! 

Ah, imprudentul ! A vrut să ştie dacă este în stare 
să se descurce în împrejurări deosebit de grele. Ei 
bine, o să o dovedească ! Invidiase soarta unui 
Robinson ! O să vadă dacă soarta aceasta este de 
invidiat! 


69 


Şi atunci îşi reaminti acea existenţă fericită, acea 
viaţă uşoară de la San Francisco, în mijlocul unei 
familii bogate şi iubitoare, pe care o părăsise pentru 
a se arunca în aventură. Şi-l reaminti pe unchiul său 
Will, pe logodnica sa Phina, prietenii pe care fără 
îndoială nu avea să-i mai vadă ! La evocarea acestor 
amintiri i se strânse inima şi, în ciuda hotăririi sale, îi 
dădură lacrimile. 

Şi măcar dacă nu ar fi fost singur, dacă, la fel cu el, 
vreun alt 
supravieţuitor al naufragiului ar fi putut să ajungă la 
coastă — fie şi, în lipsa căpitanului sau a secundului, 
măcar unul dintre  mateloţi, măcar profesorul 
Tartelett, oricât de puţin s-ar fi putut bizui pe această 
fiinţă uşuratică — orice i-ar fi rezervat viitorul i s-ar fi 
părut mai puţin de temut. De aceea, în această 
privinţă, voia să mai tragă nădejde. Dacă pe suprafaţa 
stâncilor nu găsise nici o urmă, nu putea să o 
întâlnească pe nisipul acestei plaje ? Un altul decât el 
nu acostase oare pe acest litoral, căutând un tovarăş, 
aşa cum şi el, la rândul lui, căuta ? 

Godfrey mai cuprinse o dată într-o lungă privire 
toată partea de nord şi de sud. Nu zări nici o fiinţă 
omenească. Era evident că această bucată de pământ 
nu era locuită. Nu se vedea nici o colibă, nici un fir de 
fum înălţindu-se în aer. 

„Haide ! Haide !" îşi spuse Godfrey. 

Şi iată-l înaintând pe plajă, către nord, înainte de a 
se aventura să se caţăre pe acele dune de nisip care 
aveau să-i permită să cunoască ţinutul pe o mai mare 
întindere. 

Tăcerea era absolută. Pe nisip, nici o urmă. Câteva 


păsări de 
mare, pescăruşi sau goelanzi, se zbenguiau la 
marginea stâncilor, 


singurele fiinţe vii în această singurătate. î 
Godfrey merse aşa timp de un sfert de oră. În 


sfârşit, tocmai 
era să urce pe povârnişul cel mai înalt al acestor 
dune, pe care 


creştea ici-colo papură şi mărăcini, când se opri 
brusc. 


70 


Un obiect inform, extraordinar de umflat, ceva care 
aducea cu 
cadavrul unui monstru marin, aruncat fără îndoială 
de ultima furtună, zăcea la cincizeci de paşi de el, la 
marginea stâncilor. 

Godfrey se grăbi să alerge în această direcţie. Pe 


măsură ce __se 
apropia, inima îi bătea din ce în ce mai repede. Intr- 
adevăr, în 


acel animal căzut i se părea că recunoaşte o formă 
omenească ! 

Nu mai era decât la zece paşi când se opri deodată, 
ca şi când 
ar fi fost țintuit locului, şi strigă : 

— Tartelett! 

Era profesorul de dans şi de ţinută. 

Godfrey se repezi către tovarăşul său care, poate, 
mai respira încă. 

O clipă mai târziu îşi dădu seama că ceea ce îl făcea 


să pară 
atât de umflat şi-i dădea nefericitului profesor o 
înfăţişare de 


monstru marin, era centura de salvare. Dar, cu toate 
că Tartelett nu dădea nici un semn de viaţă, poate că 
nu era mort! Poate că acest aparat de înotat îl 
menţinuse deasupra apei, în timp ce învolburarea 
talazurilor îl purtase la mal ! E 

Godfrey se apucă de treabă. Ingenunche lângă 
Tartelett, îi scoase 
centura, cu o mână puternică îl fricţionă şi simţi în 
sfârşit o respiraţie uşoară pe buzele întredeschise !... 
îi puse mâna pe inimă ! Inima îi bătea încă... 

Godfrey îl strigă. 

Tartelett îşi mişcă uşor capul, apoi lăsă să se audă 
un sunet răguşit, urmat de cuvinte fără şir. Godfrey îl 
zgâlţâi violent. 

Atunci 'Tartelett deschise ochii, îşi trecu mâna 


stângă peste 
frunte, îşi ridică mâna dreaptă şi se asigură că mica 
lui vioară cu 


arcuşul ei, pe care o ţinea strâns, nu-l părăsise. 


71 


Tartelett, scumpul meu Tartelett! strigă Godfrey 
ridicându-i 
încet capul. 

Acest cap, cu puţinul păr ciufulit ce-i mai rămăsese, 
făcu un 
mic semn afirmativ de sus în jos. 

— Sunt eu, Godfrey ! Eu, Godfrey ! 

— Godfrey ? răspunse profesorul. 

Apoi, iată-l că se întoarce pe o parte, se ridică în 
genunchi, priveşte, surâde, se scoală de jos 1... Şi-a 
dat seama că, în sfârşit, are un punct solid de sprijin ! 
A priceput că nu mai este pe puntea 
unei corăbii, supus tuturor incertitudinilor ruliului şi 


tangajului! 
Marea a încetat să-l mai arunce de colo-colo ! Se 
odihneşte pe 


pământ ferm ! 

Şi atunci, profesorul Tartelett îşi regăsi aplombul, 
acel aplomb 
pe care şi-l pierduse de la plecarea sa. Picioarele i se 
rânduiră 
firesc în poziţie reglementară, cu mâna stângă îşi luă 
mica vioară, 
cea dreaptă agită arcuşul; apoi, în timp ce corzile 
atacate puternic scoteau un sunet umed, de o 
muzicalitate melancolică, de pe buzele sale 
zîmbitoare zburară aceste cuvinte : 

— Luaţi-vă locul, domnişoară ! 

Bravul om se gândea la Phina. 


Capitolul IX 

ÎN CARE SE DEMONSTREAZĂ CA NU TOTUL 
ESTE  TRANDAFIRIU ÎN MESERIA DE 
ROBINSON 


După asta profesorul şi elevul se aruncară unul în 
braţele 
celuilalt. 

— Scumpul meu Godfrey ! strigă Tartelett. 

— Bunul meu Tartelett! răspunse Godfrey. 


72 


— În sfârşit, am ajuns deci în port! strigă 
profesorul, pe tonul 
omului care s-a săturat de navigaţie şi accidentele ei. 

El numea cele întâmplate : a fi ajuns în port! 
Godfrey schimbă vorba. 

— Scoate-ţi centura de salvare, spuse el. Drăcia 
asta te înăbuşă şi-ţi stinghereşte mişcările. 

— Crezi că pot s-o fac fără a avea neplăceri ? 
întrebă Tartelett. 

— Fără nici una, răspunse Godfrey. Acum ia-ţi 
vioara şi să 
mergem în recunoaştere. 

— Să mergem, replică profesorul. Dar, dacă nu te 
superi, Godfrey, să ne oprim la primul bar. Mor de 
foame şi o duzină de sandvişuri, stropite cu câteva 
pahare de porto, o să mă pună tocmai bine pe 
picioare. 

— Da ! La primul bar... răspunse Godfrey clătinând 
din cap, şi chiar şi la ultimul... dacă primul n-o să ne 
placă ! 

— Apoi, reluă Tartelett, o să întrebăm unde se află 
oficiul telegrafic, să dăm imediat o telegramă 
unchiului dumitale Kolderup. Îmi închipui că acest 
minunat om nu va refuza să ne trimită banii 
trebuincioşi pentru a ne întoarce în locuinţa din 
Montgomery-Street, fiindcă eu nu am la mine nici un 
cent. 

— Ne-am înţeles, la primul oficiu telegrafic, 


răspunse Godfrey, 
sau, dacă un asemenea oficiu nu există în acest ţinut, 
la primul 


oficiu poştal. La drum, Tartelett! 

Profesorul îşi scoase aparatul său de înot şi-l trecu 
în bandulieră ca pe un corn de vânătoare, şi iată-i pe 
amândoi îndreptîndu-se spre marginea dunelor care 
tiveau litoralul. 

Ceea ce îl interesa mai ales pe Godfrey, căruia 
întîlnirea cu Tartelett îi dăduse unele speranţe, era să 
se convingă dacă numai ei doi — singurii — 
supravieţuiseră naufragiului de pe Dream. 

Un sfert de oră după ce părăsiseră pragul stâncilor, 
cei doi exploratori ai noştri urcau o dună înaltă de 


73 


şaizeci până la optzeci 
de picioare şi ajungeau în vârful ei. 

De acolo puteau să vadă pe o mare întindere şi 
privirile lor cercetau acest orizont din partea de est, 
pe care colinele coastelor li-l ascunseseră până 
atunci. 

La o distanţă de două sau trei mile în această 
direcţie, un al doilea rând de coline forma planul din 
spate şi, dincolo de ele, nu lăsau să se vadă nimic la 
orizont. 

Către nord, coasta părea că se ascute într-un cap, 
dar nu s-ar fi putut afirma dacă se lega cumva cu vreo 
limbă de pământ. 

La sud, un golfuleţ săpa destul de adânc litoralul şi 
cel puţin din această parte se părea că oceanul se 
întindea cât vedeai cu ochii. De unde se impunea 
concluzia că acest uscat din Pacific trebuie că era o 
peninsulă; în acest caz, istmul care o lega de un 
oarecare continent trebuia căutat la nord sau nord- 
est. 

Orice ar fi fost acest ţinut, departe de a fi arid, 
dispărea sub o foarte îmbietoare pătură de verdeață 
— câmpii întinse pe care şerpuiau câteva râuleţe 
limpezi, pădurici înalte şi dese ale căror copaci urcau 
în trepte până în spatele colinelor. 

Era un peisaj fermecător. 

Dar case care să alcătuiască târguşoare, sate sau 
cătune nu se arătau. Nici urmă de construcţii ridicate 
pentru exploatarea unei 
aşezări agricole, a vreunei câşlării, a vreunei ferme ! 
Nici fir de 
fum înălţîndu-se în văzduh şi trădând vreo locuinţă 
ascunsă sub 
arbori! Nici o clopotniţă în desişul copacilor, nici 
măcar o moară pe vreo înălţime izolată. Nici măcar, 
în lipsa caselor, o cabană, o colibă, un bordei indian ? 
Nu, nimic ! Dacă pe acest pământ 
necunoscut locuiau ființe omeneşti, nu puteau să 
trăiască decât 
ca nişte troglodiţi pe sub pământ, nu pe pământ. Nici 
un drum croit, 
nici măcar o cărare, nici măcar o potecă. Se părea că 
niciodată picior de om nu călcase nici pe vreo 


74 


pietricică de pe plajă, nici pe vreun fir de iarbă de pe 
aceste câmpii. 

— Nu zăresc oraşul, observă Tartelett care se 
înălța, în acest timp, pe vârfuri. 

— Asta probabil din pricină că nu se află prin 
această parte a ținutului ! răspunse Godfrey. 

— Dar un sat ?... 

— Nici atât.! 

— Dar atunci, unde ne aflăm noi ? 

— Nu ştiu deloc. 

— Cum ? Nu ştii nimic ? Dar, Godfrey, trebuie să 
aflăm fără întârziere ! 

— Cine poate să ne spună ? 

— Şi atunci, noi ce o să devenim ? strigă Tartelett, 
rotunjindu-şi braţele pe care şi le ridică spre cer. 

— Robinsoni, poate ! 

La acest răspuns, profesorul făcu un asemenea salt 
cum nici un clovn nu făcuse poate înaintea lui. 

Robinsoni — ei ?! Un Robinson — el ? ! 
Descendenții ai acelui Selkirck care a trăit mulţi ani în 
insula Juan Fernandez |! Imitatori ai acelor eroi 
închipuiţi ai lui Daniel Defoe şi Wyss, ale căror 
aventuri le citise atât de des ! Părăsiţi, departe de 
rudele lor, de prietenii lor, despărțiți prin mii de mile 
de semenii lor, meniţi să-şi apere viaţa poate de fiare, 
poate de sălbatici care puteau să debarce pe acest 
pământ, nefericiţi, fără nici un fel de resurse, 
suferind de foame, suferind de sete, fără arme, fără 
unelte, aproape fără haine, părăsiţi, singuri în voia 
soartei ! Nu ! Era imposibil ! 

— Nu-mi spune asemenea lucruri, Godfrey ! strigă 
Tartelett. Nu ! Nu face asemenea glume ! Numai 
singura presupunere ar fi destul ca să mă ucidă ! Ai 
vrut să glumeşti, nu-i aşa ? 

— Da, bunul meu Tartelett, răspunse Godfrey, 
linişteşte-te ; dar mai întâi să ne ocupăm de ce este 
mai urgent ! 

În adevăr, era vorba să găsească o grotă, o groapă 
oarecare, în care să se poată adăposti peste noapte ; 
apoi, să caute sa adune tot ce puteau găsi, orice fel 
de scoici comestibile ca să-şi potolească, de bine de 
rău, cerinţele stomacului. 


75 


Godfrey şi Tartelett începură deci să coboare 
povârnişul dunelor, în aşa fel încât să se îndrepte 
către stânci. Godfrey se arătă foarte aprig în căutările 
sale ; Tartelett, foarte năucit în ameţelile lui de 
naufragiat. Primul privea înaintea lui, în urma lui, în 
toate părţile ; al doilea nu era în stare să vadă nici 
măcar la zece paşi. 

Întrebarea pe care şi-o punea Godfrey era 
următoarea : „Dacă pe acest pământ nu sunt oameni, 
s-or fi găsind cel puţin animale ?" 

Înţelegea prin asta animale domestice, adică vânat 
cu blană şi pene, nu animale din acelea sălbatice, 
care în regiunile tropicale sunt din belşug şi cu care 
nu avea ce face. 

Numai cercetările ulterioare aveau să-i permită să 
afle. 

În orice caz, câteva cârduri de păsări însufleţeau 
litoralul — bâtlani, corle, lişiţe, care fâlfâiau, piuiau, 
umpleau văzduhul de zborul şi ţipetele lor, un fel, 
desigur, de a protesta împotriva invadării acestui 
domeniu. 

Godfrey putu, pe bună dreptate, să facă legătura 
între păsări şi cuib, şi între cuib şi ouă. Dacă aceste 
zburătoare se adunau în cârduri numeroase, însemna 
că stâncile trebuie că le furnizau mii de scobituri 
pentru obişnuitele lor locuinţe. În depărtare, câţiva 
bâtlani şi stoluri de becaţe arătau că prin apropiere 
se afla o baltă. 

Zburătoarele nu lipseau deci ; singura dificultate 
era de a pune mâna pe ele, fără să ai vreo armă cu 
care să le omori. Or, în aşteptare, cel mai bine era să 
le foloseşti sub formă de ouă şi să te hotărăşti să le 
consumi sub această formă elementară, dar 
hrănitoare. 

Cu toate acestea, chiar dacă cina era acolo, la 
îndemână, cum aveau s-o gătească ? Cum aveau să-şi 
facă rost de foc ? O chestiune importantă, a cărei 
rezolvare fu amânată pentru mai târziu. 

Godfrey şi Tartelett se întoarseră direct către 
stâncile deasupra cărora se învârteau cârdurile de 
păsări de mare. 

Aici îi aştepta o surpriză. 


76 


În adevăr, printre zburătoarele acelea indigene care 
alergau pe 
nisipurile de pe plajă, care ciuguleau în mijlocul 
varechului! şi pe sub tufele de ierburi acvatice, nu 
cumva zăreau ei o duzină de găini şi doi-trei cocoşi de 
rasă americană ? Nu, nu era deloc o iluzie, fiindcă, la 
apropierea lor, răsunară în aer puternice cucurigu- 
uri, ca o chemare de trâmbiţă. 

Şi mai departe, ce erau oare acele patrupede care 
se strecurau 
printre stânci şi căutau să ajungă la primele 
povârnişuri ale dunelor, unde se aflau câţiva arbuşti 
cu o bogată verdeață ? Godfrey nu putea nici de data 
aceasta să se înşele. Erau acolo o duzină de aguti, 
cinci sau şase oi şi tot atâtea capre care păşteau 
liniştit primele fire de iarbă care le ieşeau în cale, 
chiar la marginea câmpiei. 

— Ah, Tartelett! strigă el. Ia te uită ! 

Şi profesorul se uită, dar fără să vadă nimic, într- 
atât sentimentul acestei situaţii neaşteptate îl 
copleşea. 

O reflecţie îi veni în minte lui Godfrey, şi era cea 
mai justă: aceea că toate aceste animale, găini, aguti, 
capre, oi trebuie că făcuseră parte din proviziile de 
animale vii de pe Dream. In adevăr, în clipa în care 
vasul se scufunda, zburătoarele putuseră uşor să 
ajungă pe stânci, apoi pe plajă. Cât despre patrupede, 
înotând, ele se strămutaseră cu uşurinţă pe primele 
stânci ale litoralului. 

— Astfel că, observă Godfrey, ceea ce nici unul 
dintre nefericiţii noştri tovarăşi nu a făcut, animalele 
simple, conduse de instinctul lor, au izbutit. Şi din 
toţi câţi au fost pe Dream, salvarea nu a existat decât 
pentru animale !... 

— Punându-ne şi pe noi la număr ! răspunse cu 
naivitate Tartelett. 

În adevăr, în ceea ce îl privea, profesorul se putuse 
salva ca un biet animal inconştient, la care energia 
morală nu contribuise cu nimic. 

De altfel, nu avea nici o importanţă. Era o 
împrejurare foarte 


1 Varech — algă ioduroasă. 


77 


fericită pentru cei doi naufragiaţi că un anumit număr 
din aceste 
animale a ajuns la țărm. Aveau să le strângă la un loc, 
să le îngrădească, şi, cu darul specific neamului lor 


de a se înmulţi, dacă 
şederea pe acest pământ se prelungea, nu ar fi fost 
imposibil ca 


în cele din urmă să aibă o întreagă turmă de 
patrupede şi o adevărată curte de păsări. 

Dar în această zi Godfrey vru să se mulţumească cu 
resursele 
alimentare pe care putea să i le furnizeze coasta, atât 
ca scoici, cât şi ca ouă. Profesorul Tartelett şi el 
începură deci să cerceteze crăpăturile pietrelor pe 
sub covorul de varech, nu fără succes. Adunară în 
curând o apreciabilă cantitate de midii care, la 
nevoie, puteau fi mâncate crude. Câteva duzini de 
ouă de bernaş fură de asemenea descoperite printre 
stâncile înalte care închideau golful în partea din 
nord. Erau acolo destule ca să potolească foamea 
mult mai multor comeseni. Îndemnaţi de foame, 
Godfrey şi Tartelett nu se gândeau să se arate prea 
dificili la această primă masă. 

— Şi foc ? spuse acesta din urmă. 

— Da... foc 1... răspunse celălalt. 

Era cea mai serioasă dintre probleme şi îi sili pe cei 
doi naufragiaţi să-şi facă inventarul buzunarelor. 

Acelea ale profesorului erau goale, sau aproape 
goale. Nu conţineau decât câteva corzi de schimb 
pentru vioara lui şi o bucată de saciz pentru arcuş. Vă 
întreb cum ar fi putut să obţină focul cu acestea. 

Godfrey nu era mai bogat. Cu toate acestea, avu o 
mare satisfacţie când descoperi în buzunarul lui un 
minunat cuţit, pe care teaca de piele îl ferise de apă. 
Acest cuţit, cu tăiş, sfredel, cosor, fierăstrău, era un 
instrument preţios în această împrejurare. Dar, în 
afară de această unealtă, Godfrey şi tovarăşul lui nu 
aveau decât mâinile lor. Şi, în plus, mâinile 
profesorului nu se exersaseră niciodată decât la 
vioară sau în mişcări de graţie. 

Godfrey se gândi că nu trebuie să se bizuie decât pe 
ale sale. 


78 


Cu toate acestea, se gândi să le folosească pe 
acelea ale lui Tartelett ca să-şi procure focul cu 


ajutorul a două bucăţi de lemn, 
puternic frecate una de alta. Câteva ouă coapte în 
cenuşă ar fi fost 


deosebit de apreciate la prânz. 

Deci, pe când Godfrey era ocupat cu golirea 
cuiburilor, în pofida 
proprietarilor care încercau să-şi apere progenitura 
din coajă, profesorul se duse să adune câteva bucăţi 


de lemn, de care era plin 
pământul de la baza stâncilor. Acest combustibil fu 
adus la poalele 


unei stânci, adăpostită de vântul ce venea dinspre 
mare. Tartelett alese atunci două bucăţi foarte 


uscate, cu intenţia de a obţine 
încetul cu încetul, printr-o frecare continuă şi 
puternică, focul. 


Ceea ce fac în mod obişnuit nişte simpli sălbatici 
polinezieni, de ce profesorul, care după propria sa 
părere le era mult superior, nu ar putea face el însuşi 
? 

Iată-l deci frecând şi frecând întruna, gata să-şi 
disloce muşchii 
braţului şi antebraţului. O făcea bietul om cu un fel 
de furie! Dar fie că lemnul nu era cel potrivit, fie că 
nu era destul de uscat, fie, în sfârşit, că profesorul nu 
se pricepu şi nu avu îndemânarea care se cerea la o 
operaţiune de acest gen, dacă nu reuşi decât să 
încălzească cele două bucăţi de lemn, mai repede 
reuşi să degaje o căldură intensă din propria sa 
persoană. În cele din urmă, numai fruntea sa fu cea 
care fumegă de aburii propriei sale transpiraţii. 

Când Godfrey se întoarse cu recolta de ouă, îl găsi 
pe Tartelett 
năduşit, într-o stare pe care, fără îndoială, exerciţiile 
sale coregrafice nu i-o provocaseră niciodată. 

— Nu merge ? întrebă el. 

— Nu, Godfrey, nu merge, răspunse profesorul, şi 
încep să cred că aceste invenţii ale sălbaticilor nu 
sunt decât închipuiri ca să înşele sărmana lume. 


79 


— Nu ! răspunse Godfrey. Dar şi cu asta, ca în toate 
lucrurile, 
trebuie să ştii cum să procedezi. 

— Atunci, aceste ouă ?... 

— Ar mai fi încă un mijloc, răspunse Godfrey. 
Legând unul din ouă la capătul unei sfori, învârtindu-l 
cât se poate de repede, oprind apoi brusc mişcarea 
de rotaţie, s-ar putea ca această mişcare să se 
transforme în căldură şi atunci... 

— Atunci oul ar fi fiert ? 

— Da, dacă rotația a fost extraordinar de rapidă şi 
oprirea bruscă... Dar cum să obţii această oprire fără 
să zdrobeşti oul ? Aşa că, iată ceea ce este mai 
simplu, scumpul meu Tartelett. 

Şi Godfrey, luând cu grijă unul din ouăle de bernaş, 


îi sparse 
coaja la unul din capete, apoi, fără alte formalităţi, îl 
înghiţi cu 
dibăcie. 


Tartelett nu se putea hotărî să-l imite şi trebui să se 
mulţumească cu porţia lui de scoici. 

Rămânea acum să caute o grotă, o înfundătură 
oarecare, pentru 
a petrece noaptea. 

— Nu se pomeneşte nicăieri, remarcă profesorul, ca 
Robinsonii să nu fi găsit cel puţin o cavernă din care, 
mai târziu, îşi făceau locuinţa. 

— Să căutăm, deci, răspunse Godfrey. 

Dacă până acum nu se pomenea nicăieri despre 
acest lucru, trebuie să recunoaştem că, de data asta, 
firul tradiţiei se rupse. In 
zadar cercetară ei brâul stâncos din partea 
septentrională a golfului. Nici o grotă, nici o singură 
scobitură care ar fi putut să le servească de adăpost. 
Trebuiră să renunţe. In acelaşi timp, Godfrey hotărî 
să meargă în recunoaştere până la primii arbori de 
dincolo de acel brâu de nisip. 

Tartelett şi cu el urcară deci din nou povârnişul 


primelor dune 
şi o luară spre pajiştile înverzite pe care le 
întrezăriseră cu câteva 


minute înainte. 


80 


Întâmplare bizară şi fericită în acelaşi timp, ceilalţi 
supraviețuitori ai naufragiului îi urmau de bună voie. 
Evident, cocoşii, găinile, oile, caprele, aguti, mânaţi 
de instinctul lor, ţinuseră să-i întovărăşească. Fără 
îndoială, se simțeau prea singuri pe acest prundiş 
care nu le oferea hrană suficientă, nici iarbă ca lumea 
şi nici viermuşi. 

Trei sferturi de oră mai târziu, Godfrey şi Tartelett 


— în timpul 
acestei explorări nu scoseseră un cuvânt — ajungeau 
la marginea 


pădurii. Nici urmă de locuinţă sau de locuitor. O 
singurătate deplină. Te puteai chiar întreba dacă prin 
această parte a ținutului călcase vreodată vreun 
picior de om ! 

Creşteau prin acele locuri, în pâlcuri rare, câţiva 
arbori frumoşi 
şi, la un sfert de milă în spatele lor, alţii mai deşi 
formau o adevărată pădurice de specii diferite. 

Godfrey căuta vreun trunchi bătrân, scobit din 
pricina anilor, care ar fi putut să le ofere un adăpost 
între pereţii lui ; dar căutările sale fură zadarnice, cu 
toate că le continuă până la căderea nopţii. 

Foamea îi îmboldi atunci cu putere şi amândoi 


trebuiră să se 
mulţumească cu scoici, din care, în prealabil, îşi 
făcuseră o bogată 
provizie pe plajă. Apoi, frânți de oboseală, se culcară 
la rădăcina 


unui copac şi adormiră, cum se spune, în paza 
cerului. 


Capitolul X 

ÎN CARE GODFREY PROCEDEAZĂ AŞA CUM 
ORICARE 
NAUFRAGIAT AR FI PROCEDAT ÎN ASEMENEA 
ÎMPREJURARE 


Noaptea trecu fără vreun incident. Cei doi 
naufragiaţi, rupti de 
oboseală şi emoţii, se odihniseră tot atât de liniştiţi ca 


81 


şi când ar fi dormit în cea mai confortabilă cameră 
din locuinţa din Montgomery-Street. 

A doua zi, 27 iunie, la primele raze ale soarelui care 
răsărea, îi trezi cântatul cocoşilor. 

Godfrey realiză aproape imediat unde se află, în 
timp ce Tartelett trebui să se frece mult timp la ochi 
şi să se întindă înainte de a-şi da seama de realitate. 

— Oare micul dejun din dimineaţa asta va semăna 
cu cina de ieri? întrebă el în primul rând. 

— Mi-e teamă că da, răspunse Godfrey, dar sper ca 
deseară să cinăm mai bine ! 

Profesorul nu-şi putu stăpâni o strâmbătură 
semnificativă. 

Unde erau ceaiul şi sandvişurile care, până acum, i 
se aduceau când se trezea ! Cum va putea el să 
aştepte — fără această masă pregătitoare — ora 
prânzului... care nu va mai suna, poate, niciodată! 

Dar trebuiau să ia o hotărire. Godfrey îşi dădea bine 
seama acum de responsabilitatea care apăsa asupra 
lui, numai asupra lui, fiindcă de la tovarăşul lui nu 
putea să aştepte nimic. În această cutie goală care-i 
servea profesorului de craniu, nu putea să se înfiripe 
nici o idee practică; Godfrey trebuia să gândească, să 
inventeze, să hotărască pentru doi. 

Dărui un prim gând Phinei, logodnica sa, pe care 
refuzase, ca un zăpăcit, să şi-o facă soţie, un al doilea 
unchiului său Will, pe care atât de neprevăzător îl 
părăsise şi, întorcându-se către Tartelett, spuse : 

— Pentru variaţie, iată încă vreo câteva scoici şi o 
jumătate de duzină de ouă ! 

— Şi nimic ca să le putem pregăti ! 

— Nimic, spuse Godfrey. Dar, ce-ai spune, Tartelett, 
dacă şi aceste alimente ne-ar lipsi ? 

— Aş spune că „nimic" nu este destul ! răspunse 
Tartelett pe un ton sec. 

Totuşi trebuiră să se mulţumească cu acest prânz 
mai mult decât 
sărăcăcios. Ceea ce, de altfel, făcură. 

Ideea foarte firească, prima care-i veni atunci lui 
Godfrey, a fost aceea de a duce mai departe 
cercetarea începută în ajun. În primul rând, pe cât 
posibil, era important de ştiut în ce parte a oceanului 
Pacific pierise Dream, în scopul de a căuta să ajungă 


82 


la vreun ţinut locuit al acestui litoral, unde s-ar putea 
fie organiza o modalitate de repatriere, fie să aştepte 
trecerea vreunei corăbii. 

Godfrey se gândi că, dacă ar putea trece de al 
doilea rând de coline, al căror profil pitoresc se 
desena pe deasupra pădurii, poate că s-ar putea 
lămuri în această privinţă. Şi nu credea că o să-i 
trebuiască mai mult de un ceas sau două pentru a 
ajunge acolo; acestei urgente explorări se hotări el 
să-i consacre primele ore ale dimineţii. 

Privi în jurul lui. Cocoşii şi găinile ciuguleau prin 
ierburile înalte. Caprele, oile mergeau de colo-colo pe 
lângă marginea păduricii. 

Or, Godfrey nu avea de gând să târască după el tot 
acest cârd de zburătoare şi patrupede. Dar, ca să fie 
mai sigur că au să rămână prin aceste locuri, trebuia 
să-l lase pe Tartelett să le păzească. 

Acesta consimţi să rămână singur şi să fie, pentru 
câteva ore, ciobanul acestei turme. Nu avu decât o 
observaţie : 

— Şi dacă o să te rătăceşti, Godfrey ? 

— În această privinţă să nu ai nici o teamă, 
răspunse tânărul. Nu am de străbătut decât crîngul 
ăsta şi, cum dumneata nu ai să pleci de aici, sunt 
sigur că te voi regăsi. 

— Nu uita telegrama pentru unchiul dumitale, 
Godfrey, şi cere-i mai multe sute de dolari ! 

Telegrama... sau scrisoarea ! Ne-am înţeles ! 
răspunse Godfrey, care, atât timp cât nu avea să se 
lămurească asupra locului unde era situat uscatul pe 
care se aflau, voia să-i lase lui Tartelett toate iluziile. 

Apoi, după ce-i strânse mâna profesorului, se 
înfundă pe sub coroanele acelor arbori, al căror des 
frunziş abia lăsa să treacă doar câteva raze de soare. 
Totuşi, prin pădurice era drumul care trebuia să-l 
ducă pe tânărul nostru explorator către acea ridicată 
colină, a cărei înălţime ascundea privirilor sale, la 
est, tot orizontul. 

Cărare nu era. Cu toate acestea solul nu era cu 
totul lipsit de orice urme. Godfrey observă că prin 
unele locuri trecuseră animale. De două sau de trei 
ori i se păru că vede fugind câteva sprintene 
rumegătoare, elani, căprioare sau cerbi wapitis, dar 


83 


nu recunoscu nici o urmă de animal feroce ca tigru, 
jaguar, a căror absenţă, de altfel, chiar că nu avea 
nici un motiv să regrete. 

Coroanele înalte ale copacilor, adică toată acea 
porţiune cuprinsă între bifurcarea trunchiului în 
crengi groase şi extremitatea de sus a ramurilor, 
adăposteau un mare număr de păsări: erau porumbei 
sălbatici cu sutele, apoi pe sub desiş vulturi de mare, 
cocoşi sălbatici, aracaris cu ciocul ca un cleşte de 
homar şi mai sus, zburând deasupra poenilor, doi sau 
trei din acei vulturi mari, răpitori de miei, ai căror 
ochi seamănă cu o cocardă. Totuşi nici una din aceste 
zburătoare nu era de o specie atât de deosebită ca să 
se poată deduce care era latitudinea acestui 
continent. 

La fel era şi cu arborii acestei păduri. Aceleaşi 
esențe ca în ţinutul Statelor Unite care cuprinde 
California de jos, golful Monterey şi Noul Mexic. 
Acolo creşteau pomişori, corni cu flori mari, glădiş, 
mesteceni, stejari, patru sau cinci varietăţi de 
magnolia şi de pini de mare, aşa cum se întîlnesc în 
Carolina de Sud; apoi în mijlocul unor vaste 
luminişuri, măslini, castani şi, ca arbuşti, tufe de 
tamarind, mirt, arbori a căror răşină se mestecă 
precum sacâzul, toate câte se găsesc în sudul zonei 
temperate. În general, printre arbori era destul loc 
pentru a putea trece fără să fii nevoit să recurgi la 
secure sau la foc. Prin crengile înalte briza mării adia 
uşor şi, ici-colo, mari pete de lumină jucau pe 
pământ. 

Godfrey merse deci astfel, traversînd de-a 
curmezişul, pe dedesubtul acestei mari păduri. Să ia 
vreo măsură de precauţie nici 
nu-i dădea prin gând. Dorinţa de a ajunge pe 
înălțimile care mărgineau desişul spre est îl absorbea 


cu totul. Încerca să vadă prin 
frunziş direcţia razelor de soare, cu gândul de a nu se 
abate de la 


ţinta lui. Nu lua în seamă nici măcar acele păsări- 
ghid, numite astfel fiindcă zboară în faţa paşilor 
călătorului, oprindu-se, întorcându-se, pornind din 
nou, ca şi când ar vrea să-i arate drumul. Nimic nu-i 
putea distrage atenţia. 


84 


Această adâncă preocupare a sa era de înţeles ! In 
mai puţin de o oră o să ştie dacă era cu putinţă să 
ajungă la vreo parte locuită din acest continent. 

De pe acum Godfrey, judecând după cele ce aflase, 
din drumul parcurs şi din cel făcut de Dream timp de 
şaptesprezece zile pe mare, îşi spunea că singurele 
puncte în care a putut să eşueze corabia nu puteau fi 
decât litoralul japonez sau coasta chineză. De altfel, 
poziţia soarelui, tot timpul către sud faţă de el, arăta 
clar că Dream nu  depăşise linia emisferei 
meridionale. 

Două ore după plecarea sa, Godfrey aprecie la 
aproximativ cinci mile drumul parcurs, ţinând seama 
de cele câteva ocoluri la care îl obligase uneori 
desişul pădurii. Al doilea rând de coline nu putea fi 
departe. Deja arborii începeau să se rărească 
formând câteva grupuri izolate şi razele de lumină 
pătrundeau mai uşor printre ramurile înalte. 
Pământul, de asemenea, era din ce în ce mai 
povârnit, devenind în curând o pantă destul de 


abruptă. 

Cu toate că era oarecum obosit, Godfrey avu 
destulă voinţă ca 
să nu-şi încetinească mersul. Bucuros ar fi alergat, 
fără îndoială, 


dacă primele pante nu ar fi fost atât de greu de urcat. 
În curând fu destul de sus pentru a domina cu 


privirea întreaga 
masă a acestui dom înverzit care se întindea în urma 
lui şi din 


care se înălţau ici colo vârfuri de copaci. 
Dar Godfrey nu se gândea să privească în urmă. El 


nu-şi mai 
lua ochii de la acea linie a crestei golaşe care se 
profila la patru- 


cinci sute de picioare în faţa şi deasupra lui. Era 
bariera care continua să-i ascundă orizontul spre 
răsărit. 

Un micut con, tăiat oblic, depăşea această linie şi se 
racorda 
prin pante dulci la creasta sinuoasă pe care o desena 
ansamblul 
colinelor. 


85 


„Acolo !... Acolo !... îşi propuse Godfrey. Acolo 
trebuie să ajung ! Vârful acelui con ! Şi de acolo ce 
am să văd ?... Un oraş ?... Un sat?... Pustiul ?" 

Foarte surescitat, Godfrey urca mereu, apăsându-şi 
pieptul cu 
mâinile pentru a-şi stăpâni bătăile inimii. Respira 
destul de greu, gâfâind aproape de oboseală, dar nu 


ar fi avut răbdare să se 
oprească pentru a se odihni, chiar dacă ar fi trebuit 
să cadă, pe 


jumătate leşinat, pe vârful conului care se înălța la 
numai o sută de picioare deasupra capului său. Nu 
voia să piardă nici un minut „oprindu- se. 

În sfârşit, câteva minute încă şi îşi va atinge telul. 


Urcuşul i se 
părea destul de abrupt pe această parte, într-un 
unghi mai mic de 
treizeci şi cinci de grade. Se auta cu picioarele şi cu 
mâinile se 
agăța de tufele anemice de iarbă, de cei câțiva 
copăcei prăpădiţi, 
de lentisc sau de mirt, care se înălţau din treaptă în 
treaptă, până 
la vârf. 

Făcu un ultim efort ! Depăşi — în sfârşit ! — cu 
capul platforma 
conului, în timp ce, culcat pe burtă, ochii cercetau cu 
lăcomie tot 


orizontul din partea de est... 

Marea era cea care-l forma şi se confunda, cam la 
douăzeci de 
mile de acolo, cu linia cerului. 

Se întoarse... 


La vest, la sud, la nord, tot marea 1... Marea 
nesfârşită, înconjurându-l din toate părţile. 
— O insulă ! 


Rostind acest cuvânt, Godfrey încercă o ascuţită 
strângere de inimă. Nu-i prea dăduse prin gând că ar 
fi putut fi pe o insulă ! Şi cu toate acestea, asta era! 
Lanţul de coline, care ar fi putut să-l lege de 
continent, se rupsese brusc. Avu sentimentul unui om 
adormit într-o luntre târâtă în derivă, care se trezeşte 


86 


fără să mai aibă nici vislă, nici pânze ca să se întoarcă 
la țărm. 

Godfrey îşi reveni însă repede. Se hotări să accepte 
situaţia. 

Cât despre şansele de salvare, fiindcă ele nu puteau 
veni din afară, 
el era cel care trebuia să le născocească. 

În primul rând trebuia să cunoască, pe cât se putea 
de precis, 
aşezarea acestei insule, pe care privirea sa o 
cuprindea acum în toată întinderea ei. Aprecie că 
trebuie să măsoare în jur de şaizeci de mile lungime, 
de la sud la nord, pe douăsprezece mile lăţime de la 
est la vest. 

În ceea ce priveşte partea din mijloc, ea era 


ascunsă privirilor 
de frunzişul acelei păduri dese care se oprea la 
marginea crestei, 
dominată de conul al cărui povârniş se pierdea 
încetul cu încetul 
până la litoral. Restul nu era decât câmpie cu grupuri 
de arbori sau 


prundiş cu stânci, proiectîndu-şi ultimile temelii în 
formă de promontorii şi capuri capricios ascuţite. 
Câteva golfuleţe scobeau coasta, dar nu ar fi putut 
adăposti decât două-trei bărci de pescuit. Singur 
golful în care naufragiase Dream avea o întindere de 
şapte-opt mile. Asemănător unui bazin, el se 
deschidea cam cât două treimi de compas ; un vas nu 
ar fi putut găsi acolo un adăpost sigur, în afară de 
cazul că vântul ar fi bătut de la răsărit. 

Dar ce insulă era asta? Din care grup geografic 
făcea parte? Aparţinea ea vreunui arhipelag, sau nu 
era decât un accident izolat în această parte a 
Pacificului ? 

În orice caz, nici o altă insulă, mare sau mică, înaltă 
sau joasă, 
nu apărea în raza vederii sale. 

Godfrey se ridicase şi cerceta orizontul. Nimic pe 
această linie perfect rotundă în care se confundau 
marea şi cerul. Dacă exista deci împotriva sau în 
direcţia vântului vreo insulă sau coastă a 


87 


vreunui continent, asta nu putea fi decât la o distanţă 
considerabilă. 

Godfrey făcu apel la toate cunoştinţele sale 
geografice, cu gândul de a ghici care era această 
insulă din Pacific. Chibzuind ajunse la următoarele 
concluzii : în timpul celor şaptesprezece zile Dream 
urmase, cu o mică abatere, direcţia sud-vest. Or, cu o 
viteză de o sută cincizeci până la o sută optzeci de 
mile pe oră, trebuie că parcursese aproape cincizeci 
de grade. Pe de altă parte, era sigur că nu depăşise 
linia ecuatorială. Deci, poziţia insulei sau a grupului 
din care poate făcea parte trebuia căutată în 
porţiunea dintre cel de-al o sută şasezecilea şi al o 
sută şaptezecilea grad nord. 

Pe această bucată a oceanului Pacific i se părea lui 
Godfrey că o hartă nu ar fi putut să-i ofere un alt 
arhipelag decât cel al insulelor Sandwich; dar, în 
afară de acest arhipelag, nu erau cumva insule 
izolate, al căror nume îi scăpa şi care erau semănate, 
pe o mai mare întindere, până la un îndepărtat 
litoral ? 

De altfel, puţin interesa acest lucru. Nu exista nici 
un mijloc de 
a căuta într-alt punct al oceanului un uscat mai 
ospitalier. 

„Ei bine, îşi spuse Godfrey, fiindcă nu cunosc 
numele acestei insule, să se numească „insula Phina", 
în amintirea celei pe care nu ar fi trebuit să o 
părăsesc ca să cutreer lumea, şi să dea Domnul ca 
acest nume să ne poarte noroc !" 

Godfrey încercă apoi să descopere dacă insula, în 
partea pe care nu putuse să o cerceteze, era locuită. 

Din vârful conului nu văzu nimic ce ar fi putut să 


semene cu 
urmele unor indieni, nici locuinţe pe câmpie, nici case 
la marginea 


pădurii, nici măcar cabana vreunui pescar. 
Dar dacă insula era pustie, această mare care-i 


înconjura nu era 
mai puţin pustie şi nici o corabie nu se arăta pe 
cuprinsul acestei 


întinderi care de la înălţimea conului părea 
nesfârşită. 


88 


Explorarea odată terminată, lui Godfrey nu-i mai 
rămânea decât să coboare la poalele colinei şi să-şi 
reia drumul prin pădure pentru a-l reîntilni pe 
Tartelett. Dar, înainte de a părăsi locurile, privirea îi 
fu atrasă de un fel de pădure cu copaci mari, bătrâni, 
care se înălța la marginea câmpiilor de la nord. Era 
un pâlc de arbori uriaşi ; îi întrecea cu un cap pe toţi 
cei pe care Godfrey îi văzuse până atunci. 

„Poate că, îşi spuse el, ar fi potrivit să ne instalăm 
în partea asta, cu atât mai mult cu cât, dacă nu mă 
înşel, zăresc un râu care trebuie că se trage din vreun 
izvor din lanţul munţilor de mijloc şi curge de-a latul 
câmpiei. Ar fi de cercetat asta, şi chiar de mâine" 

Către sud, aspectul insulei era puţin altfel. Păduri şi 
câmpii 
făceau repede loc covorului galben al plajei şi, în 
unele părţi, litoralul se înălța în stânci pitoreşti. 

Dar care nu fu surpriza lui Godfrey când i se păru 


că zăreşte 
o uşoară dâră de fum care se înalţă în văzduh, dincolo 
de această 


barieră stâncoasă. 

— Să fie acolo deci careva din tovarăşii noştri ! 
strigă el. Dar 
nu ! Nu este cu putinţă ! De ce să se fi îndepărtat încă 
de ieri de 
golf şi încă la mai multe mile de stânci ? O fi vreun 
sat de pescari 
sau tabăra vreunui trib indigen ? 

Godfrey se uită cu cea mai mare atenţie. Era într- 
adevăr un fum, acest abur subţire pe care briza îl 
purta către est ? Te puteai înşela. În orice caz, se 
destramă repede : după câteva minute nu se mai 
putea vedea nimic. 

Încă o speranţă spulberată. 

Godfrey privi o ultimă dată în acea direcţie ; apoi, 
nemaizărind 
nimic, se lăsă să alunece de-a lungul taluzului, cobori 
pantele colinei şi se înfundă din nou sub arbori. 

Un ceas mai târziu, traversase toată pădurea şi 
ajunsese la marginea ei. 

Acolo îl aştepta Tartelett, în mijlocul turmei sale cu 
două şi patru picioare. Şi cărei ocupaţii se deda 


89 


încăpăţînatul profesor? Mereu aceleiaşi. Cu o bucată 
de lemn în mâna dreaptă, cu o alta în mâna stingă, 
continua să se ostenească vrând să le aprindă. Freca, 
freca, cu o stăruinţă demnă de o cauză mai bună. 


90 


ă fie foarte frumoasă... 


făgăduia s$ 


Ziua 


— Ei, ce se aude ? îl întrebă încă de departe, de 
cum îl zări pe Godfrey. Şi oficiul telegrafic ? 

— Încă nu s-a deschis ! îi răspunse Godfrey, care nu 
voia să-i spună nimic despre situaţia lor. 

— Şi poşta? 

— Era închisă ! Dar să mâncăm !... Mor de foame ! 
O să discutăm mai târziu. 

Şi în această dimineaţă Godfrey şi tovarăşul lui 
trebuiră să se 
mulţumească cu acel preasărac prânz, compus din 
ouă crude şi scoici! 

— Este un regim foarte sănătos ! îi repeta Godfrey 


lui Tartelett, 
care nu era deloc de aceeaşi părere şi nu mânca 
decât din vârful 
buzelor. 

Capitolul XI 


ÎN CARE PROBLEMA LOCUINŢEI ESTE 
REZOLVATA . 
ÎN MĂSURA ÎN CARE POATE FI REZOLVATA 


Se făcuse destul de târziu. Astfel că Godfrey se 
hotări să lase pe a doua zi grija de a trece la o nouă 
instalare. Dar tuturor întrebărilor nerăbdătoare pe 
care i le punea profesorul în legătură cu rezultatul 
explorării sale, sfârşi prin a răspunde că se aflau pe o 
insulă — insula Phina — pe care fuseseră aruncaţi 
amândoi, şi că înainte de a se gândi cum să plece de 
pe ea trebuie să se gindească la mijloacele de a trăi 
acolo. 

— O insulă ! exclamă Tartelett. 

— Da 1... O insulă ! 

— Înconjurată de mare ? 

— Bineînţeles. 

— Dar cum se numeşte ? 

— 'Ţi-am spus, insula Phina, şi cred că o să înţelegi 
pentru ce am vrut să-i dau numele ăsta ! 

— Nu 1... Nu înţeleg, răspunse Tartelett strîimbîndu- 
se, şi nu văd asemănarea ! Domnişoara Phina este 
înconjurată de pământ ! 


92 


După această tristă cugetare, se pregătiră să 
petreacă noaptea cât mai puţin rău posibil. Godfrey 
se mai duse o dată la stânci ca să-şi facă o nouă 
provizie de ouă şi scoici, cu care n-avură încotro şi 
trebuiră să se mulţumească. Apoi, fiind şi obosit, se 
grăbi să se culce la rădăcina unui copac, în timp ce 
Tartelett, a cărui filozofie nu putea să accepte o 
asemenea situaţie, se deda la cele mai amare 
reflecţii. 

A doua zi, 28 iunie, amândoi erau în picioare înainte 
de a fi treziţi de cântatul cocoşului. 

Mai întâi un mic dejun sărăcăcios — acelaşi, de 
altfel, ca şi în ajun. Cu singura deosebire că apa rece 
a râuleţului fu, cu plăcere, înlocuită cu puţin lapte de 
la una din capre care se lăsă mulsă. 

Ah, domnule Tartelett, unde erau acele „mint- 
julep", „port-wine sangrie", „sherry-cobbler", „sherry- 
cocktail" din care nu bea niciodată, dar pe care-l 
putea cere la orice oră în barurile şi tavernele din 
San Francisco ? Mai de invidiat erau aceste 
zburătoare, aceşti aguti, aceste oi, care îşi potoleau 
setea cu apă limpede fără să pretindă adăugirea 
vreunui alt element de zahăr sau alcool ! Aceste 
animale cărora nu le trebuia foc pentru pregătirea 
mâncării, rădăcini, ierburi, boabe le ajungeau şi 
prânzul lor era totdeauna servit la timp pe masa 
verde a pajiştei. 

— La drum, spuse Godfrey. 

Şi iată-i pe amândoi porniţi, urmaţi îndeaproape de 
cortegiul lor de animale domestice, care, hotărât 
lucru, nu voiau să-i părăsească. 

Godfrey avea de gând să exploreze, la nordul 
insulei, acea bucată de coastă pe care se înălța pâlcul 
de arbori pe care îl zărise de sus, din vârful conului. 
Dar ca să ajungă acolo, se hotări să meargă pe lângă 
țărm. Poate că talazurile aruncaseră pe mal unele 
epave ale naufragiului ? Poate că o să găsească pe 
nisipul plajei pe unii din tovarăşii lui de pe Dream, 
zăcând fără mormânt, şi cărora li s-ar fi cuvenit o 
îngropăciune? Cîţ despre a mai intâlni în viaţă, după 
ce a fost salvat ca şi el, treizeci şi şase de ore după 
catastrofă, un singur marinar al echipajului, nu mai 
avea nici o nădejde. 


93 


Trecură deci peste primul rând de dune. Godfrey şi 
tovarăşul său ajunseră în curând la poalele stâncilor 
şi le văzură din nou, la fel de pustii cum le lăsaseră. 
Acolo, prudenţi, îşi reînnoiră proviziile de ouă şi 
scoici, cu gândul că s-ar putea ca aceste slabe 
resurse să le lipsească în nordul insulei. Apoi, urmând 
dunga varechului adus de ultima maree, urcară din 
nou, cercetând cu privirea această parte a coastei. 

Nimic ! Mereu nimic ! 

Hotărât lucru, trebuie să fim de acord că dacă 
ghinionul făcuse din aceşti doi supraviețuitori de pe 
Dream nişte Robinsoni, se arătase mult mai aspru 
faţă de ei decât faţă de înaintaşii lor ! Acestora le 
rămânea totdeauna câte ceva din vasul naufragiat. 
După ce se alegeau cu o mulţime de obiecte de primă 
necesitate, puteau să folosească şi rămăşiţele 
acestuia. 

Alimente pentru câtva timp, haine, unelte, arme, în 
sfârşit tot putea folosi nevoilor celor mai elementare 
ale vieţii. Dar aici, nimic din toate acestea ! In 
mijlocul acelei nopţi negre, corabia dispăruse în 
adâncurile mării fără să lase stâncilor nici cea mai 
mică epavă ! Nu fusese cu putinţă să se salveze 
nimic, nici măcar un chibrit — şi, de fapt, mai ales 
acest chibrit le lipsea. 

Eu ştiu bine că oamenii de treabă, stând în tihnă în 
camera lor, în faţa unui straşnic şemineu în care ard 
cărbuni şi lemne, sunt gata să spună : „Dar nu-i nimic 
mai uşor decât să-ţi procuri foc ! Pentru asta sunt o 
mie de mijloace ! Două pietre !... Puțin muşchi 
uscat!... Puţină cîrpă arsă... (Dar cum să-i dai foc 
acestei cîrpe ?) Apoi lama unui cuţit servind de 
amnar... sau două bucăţi de lemn doar frecate foarte 
tare, aşa cum fac polinezienii!..." 

Ei bine, încercaţi ! 

Acestea erau reflecţiile pe care le făcea Godfrey 
mergând şi ceea ce, pe bună dreptate, îl preocupa cel 
mai mult. Poate că el, de asemenea, scormonind 
jeraticul pe grătar şi citind povestiri de călătorie, 
gândise la fel cu aceşti oameni de treabă ! Dar, pus la 
încercare, nu mai era de aceeaşi părere şi vedea, nu 
fără o oarecare nelinişte, că îi lipseşte tocmai acest 
element pe care nimic nu-l poate înlocui : focul. 


94 


Mergea deci pierdut în gândurile sale înaintea lui 
Tartelett, a cărui singură grijă era să adune turma de 
oi, capre şi zburătoare. 

Deodată privirea îi fu atrasă de culorile vii ale unor 
ciorchini de mere mici, care atîrnau pe ramurile unor 
copăcei, risipiţi cu sutele la poalele dunelor. 
Recunoscu imediat câteva din acele „manzanillas", cu 
care indienii se hrănesc bucuros în anumite regiuni 
ale Californiei. 

— In sfârşit! exclamă el. lată ceva cu care să variem 
puţin prânzurile noastre de ouă şi scoici. 

— Cum |! Asta se mănîncă ? spuse Tartelett, care, 
conform obiceiului său, începu prin a se strâmba. 

— Încearcă mai întâi! răspunse Godfrey. 

Şi începu să culeagă câteva din aceste manzanillas, 
din care muşcă cu lăcomie. 

Nu erau decât mere pădureţe, dar, aşa acre cum 
erau, aveau un gust plăcut. Profesorul nu întârzie să- 
şi imite tovarăşul şi nu se arătă prea nemulţumit de 
această descoperire. Godfrey se gândi, pe bună 
dreptate, că din aceste fructe s-ar putea extrage o 
băutură fermentată, care oricum ar fi fost de preferat 
apei de izvor. 

işi reluară drumul. Nu peste mult timp extremitatea 
dunei nisipoase se pierdu într-o câmpie străbătută de 
un mic râu cu apă curgătoare. Era acela pe care 
Godfrey îl zărise din vârful conului. Cât despre arborii 
cei mari, ei se arătau ceva mai departe şi, după o 
cursă de aproximativ nouă mile, cei doi exploratori, 
destul de obosiţi de această plimbare de patru 
ceasuri, ajunseră acolo câteva minute după prânz. 
Locul merita, într-adevăr, osteneala de a fi privit, 
vizitat, ales şi, fără îndoială, ocupat. 

Acolo, în adevăr, la marginea câmpiei întinse, 
împestriţată de tufe de manzanillas şi alţi arbuşti, se 
înălţau cam vreo douăzeci de copaci uriaşi, care ar fi 
putut suporta comparaţia cu cei de aceeaşi esenţă din 
pădurile californiene. Crescuseră în semicerc ! 
Covorul verde care se întindea la picioarele lor, după 
ce tivea albia râului alte câteva sute de paşi, făcea loc 
unei fişii lungi de prundiş presărat cu stânci, pietre şi 
varech, a cărei prelungire se înscria în mare printr-un 
vârf ascuţit către nordul insulei. Aceşti arbori uriaşi, 


95 


aceşti „big-trees" — arborii cei mari — aşa cum sunt 
numiţi de obicei în America de Vest, făceau parte din 
specia sequoia, conifer din familia brazilor. Dacă îi 
întrebaţi pe englezi sub ce nume mai deosebit îl 
cunosc ei : „Welingtonia", vă vor răspunde ei. Şi dacă 
pe americani : „Washingtonia", ar fi răspunsul lor. 

Se vede numaidecât diferenţa. 

Dar, fie că ei amintesc de flegmaticul învingător de 
la Waterloo sau de memoria ilustrului fondator al 
Republicii americane, sunt 
oricum cele mai gigantice produse cunoscute ale 
florei californiene şi nevadiene. 

În adevăr, în unele părţi ale acestor state sunt 
păduri întregi din aceşti arbori, ca cei din grupurile 
din Mariposa şi Calavera, dintre care unii măsoară 
între şaizeci şi optzeci picioare în circumferință, pe o 
înălţime de trei sute. Unul dintre ei, la intrarea văii 
Yosemite, nu are mai puţin de o sută de picioare în 
circumferință; pe când era în picioare — fiindcă acum 
este culcat la pământ — ramurile din vârf puteau să 


atingă înălţimea „Munster!-ului din 
Strasburg, adică mai mult de patru sute de picioare. 
Se mai cunosc 
„Mama pădurii", „Zâna pădurii". „Cabana 
pionierului", „Cele 
două santinele", „Generalul Grant", „Domnişoara 


Emma", „Domnişoara Marie", „Brigham Young şi 
soţia lui", „Cele trei graţii', „Ursul" etc.. care sunt 
adevărate fenomene vegetale. Pe trunchiul retezat de 
la bază al unuia dintre aceşti copaci s-a construit un 
chioşc în care poate să se desfăşoare în voie un cadril 
de 16 persoane. Dar, în realitate, uriaşul acestor 
uriași, în mijlocul unei 
păduri care este proprietatea statului, cam la 
cincisprezece mile de Murphi, este „Tatăl pădurii", 
bătrân sequoia în vârstă de patru mii de ani ; el se 
înalţă la patru sute cincizeci şi două de picioare de la 
pământ, mai sus decât crucea Sfîntului Petru din 
Roma, mai înalt decât marea piramidă din Gizeh, în 
sfârşit, mai înalt decât acea mică clopotniţă de fier 
care se înalţă acum pe unul din turnurile catedralei 


1 Munster — Catedrală. 


96 


din Rouen şi trebuie considerat ca cel mai înalt 
monument al lumii. 

Era un pâlc cam de douăzeci din aceşti coloşi, pe 
care capriciul 
naturii îi presărase, poate, pe această limbă de 
pământ încă de pe vremea când regele Solomon 
construia acel templu din Ierusalim care nu s-a mai 
refăcut din ruinele sale. Cei mai mari puteau să aibă 
aproape trei sute de picioare, cei mai mici două sute 
cincizeci. Unii dintre ei, găunoşi pe dinăuntru din 
pricina bătrâneţii, aveau la bază o boltă uriaşă pe sub 
care ar fi putut trece o întreagă trupă călare. 

Godfrey fu uluit de admiraţie în prezenţa acestor 
fenomene naturale, care nu se află în general decât la 
înălţimi de cinci până la şase mii picioare deasupra 
nivelului mării. Se gândi că numai singură această 
privelişte ar fi meritat călătoria. Într-adevăr, cu nimic 
nu ar fi putut fi comparate aceste coloane de un brun 
deschis care se  conturau, abia micşorându-şi 
diametrul, de la rădăcină până acolo unde începeau 
crengile. 

Aceste trunchiuri cilindrice se ramificau la o 
înălţime de optzeci — o sută de picioare deasupra 
solului, cu ramuri groase ca nişte trunchiuri de arbori 
deja uriaşi, susţinând astfel în văzduh o adevărată 


pădure. 
Unul din aceşti „sequoias giganteas" — era unul 
dintre cei mai mari din grup — atrase în special 


atenţia lui Godfrey. Găunos la bază, avea acolo o 
deschizătură largă de patru-cinci picioare, înaltă de 
zece, care permitea să pătrunzi înăuntru. 

Măduva uriaşului dispăruse, lemnul se măcinase 
într-o pulbere moale şi albicioasă ; dar dacă arborele 
nu se mai rezema pe rădăcinile lui puternice decât 
prin scoarţa lui solidă, putea însă să trăiască aşa încă 
secole. 

— În lipsa unei grote, exclamă Godfrey, iată 
locuinţa găsită gata, o casă de lemn, un turn, cum nu 
se află în ţinuturile locuite. Acolo o să putem fi în 
siguranţă şi la adăpost! Hai, Tartelett, vino ! 

Şi tânărul, îndemnîndu-l pe tovarăşul său, intră în 
interiorul 
arborelui de sequoia. 


97 


Înăuntru, pământul era acoperit cu un strat de praf 
vegetal şi 
diametrul încăperii nu era mai mic de douăzeci de 
picioare englezeşti. Cât despre înălţimea la care se 
rotunjea bolta, nu-ţi puteai da seama din pricina 
întunericului. Dar nici o rază de lumină nu se 
strecura prin pereţii de scoarță ale acestui soi de 
pivniţă. Deci, nici o deschizătură, nici o crăpătură, 
prin care ar fi putut pătrunde vântul. Era sigur că cei 
doi Robinsoni ai noştri se vor afla acolo în condiţii 
suportabile pentru a înfrunta, fără  neplăceri, 
intemperiile cerului. O cavernă nu ar fi fost nici mai 
solidă, nici mai uscată, nici mai închisă. În adevăr, ar 
fi fost greu să găsească ceva mai bun ! 

— Ei, Tartelett, ce zici de această locuinţă 
naturală ? întrebă Godfrey. 

— Da, dar şemineul ? spuse Tartelett. 

— Înainte de a pretinde un şemineu, răspunse 
Godfrey, aşteaptă cel puţin să ne fi procurat foc ! 

Mai logic nici nu putea fi. 

Godfrey se duse în recunoaştere prin împrejurimile 
grupului de arbori. Aşa cum am spus, câmpia se 
întindea până la acest masiv de sequoia care o 
mărginea. Micul „rio", care străbătea covoraşul ei 
verde, păstra pe această întindere de pământ, puţin 
cam aspru, o răcoare plăcută. Pe malurile lui creşteau 
fel de fel de arbuşti, între alţii mirt şi lentisc, o 
mulţime de manzanillas care aveau să le asigure 
recolta de mere sălbatice. 

Mai departe şi mai sus, câteva pâlcuri de arbori — 
stejari, fagi, 
sicomori, micoculieri — erau risipiţi pe toată această 
întindere ierboasă, dar, cu toate că erau şi ei mari, ar 
fi putut fi luaţi drept nişte copăcei obişnuiţi pe lingă 
aceşti „mammoth-trees"!, ale căror frunze răsăritul 
soarelui le prelungea până la mare. Dincolo de pajişti, 
se conturau, de asemenea, şiruri neregulate de 
arbuşti, tufe de iarbă, crânguri înverzite pe care 
Godfrey îşi făgădui să le cerceteze a doua zi. Dacă lui 
îi plăcuse locul, se părea că nici animalelor domestice 
nu le displăcea. Aguti, caprele negre, oile luaseră în 


1 Copac-mamut. 


98 


posesie acest domeniu, care le oferea rădăcini de ros 
şi iarbă de păscut mai mult decât le-ar fi trebuit. 

Cât despre găini, ele ciuguleau cu lăcomie boabe 
sau viermi pe marginea pârâului. Viaţa animală se şi 
manifesta printr-un continuu 
du-te-vino, salturi, zboruri, behăituri, cloncănituri, 
care, fără îndoială, nu se mai auziseră niciodată prin 
aceste locuri. 

Godfrey reveni apoi la pâlcul de sequoia şi examina 
mai atent arborele în care aveau să-şi stabilească 
locuinţa. I se păru că ar fi fost, dacă nu imposibil, în 
orice caz foarte greu să se caţăre până la primele 
ramuri, cel puţin pe dinafară, fiindcă acest trunchi nu 
prezenta nici un relief ; dar s-ar fi putut ca în interior 
ascensiunea să fie mai uşoară, dacă arborele era cu 
totul găunos până la bifurcarea ramurilor. 

Ar fi putut fi de folos ca, în caz de primejdie, să afle 
un refugiu în această deasă coroană pe care o 
susţinea trunchiul uriaş. Era o problemă de analizat 
mai târziu. 

Când această explorare se termină, soarele 
coborise destul de mult la orizont şi lui Godfrey i se 
păru mai potrivit să lase pe a doua zi pregătirile unei 
instalări definitive. 

Dar noaptea asta, după o masă al cărei desert se 
compunea din mere sălbatice, unde o puteau petrece 
mai bine decât pe pulberea vegetală care acoperea 
pământul în interiorul arborelui ? 

Ceea ce se şi făcu, nu fără ca Godfrey — în 
amintirea unchiului Wiliam W. Kolderup — să nu-i fi 
dat acestui arbore, ai cărui tizi din pădurile 
californiene şi ale statelor vecine poartă toţi numele 
unui mare cetăţean al Republicii americane, numele 
de Will-Tree. 


Capitolul XII _ 
CARE SE INCHEIE EXACT CAND TREBUIE, 
PRINTR-UN MINUNAT SI FERICIT TRASNEI 


De ce să nu recunoaştem ? În această situație, nouă 
pentru el, Godfrey, atât de uşuratic, atât de nesocotit, 
atât de frivol atunci când avusese o viaţă uşoară, era 


99 


pe cale de a deveni un om nou. În adevăr, niciodată, 
grija zilei de mâine nu îi tulburase liniştea, în 
preaîmbelşugata locuinţă din  Montgomery-Street, 
unde îşi dormea fără întrerupere cele zece ore de 
somn, nici măcar cuta unei petale de trandafir nu-i 
tulburase odihna. 

Dar nu avea să mai fie aşa. Pe această insulă 
necunoscută, se vedea — mult şi bine — izolat de 
restul lumii, rămas numai în nădejdea propriilor sale 
resurse, obligat să facă faţă necesităţilor vieţii, în 
condiţii în care un om — chiar mult mai practic — ar 
fi fost foarte stingherit. Fără îndoială că, văzând că 
nu mai apare Dream, vor începe să-i caute. Dar ce 
însemnau ei doi ? De o mie de ori mai puţin decât un 
ac în carul cu fân, decât un fir de nisip pe fundul 
mării! Incalculabila avere a unchiului Kolderup nu 
putea rezolva totul! 

Aşa că, deşi găsise un adăpost cât de cât acceptabil, 
Godfrey dormi totuşi un somn agitat. Creierul lui se 
frământa aşa cum nu o făcuse niciodată. Fiindcă se 
amestecau în el tot felul de gânduri: acelea pentru 
trecutul pe care îl regreta amar, acelea ale 
prezentului a cărui rezolvare o căuta, acelea pentru 
viitor care îl neliniştea şi mai mult! 

Dar în faţa acestor aspre încercări, în judecata sa şi, 
ca urmare, în raţionamentele care decurg firesc din 
aceasta, se luminau încetul cu încetul zone care până 
atunci parcă dormitaseră în el. Godfrey era hotărât să 
lupte împotriva ghinionului, să încerce tot ce ar fi fost 
posibil pentru a ieşi din impas. Dacă se va salva, 
această lecţie nu va fi zadarnică pentru viitor. 

Încă din zori fu în picioare, cu intenţia de a proceda 
la o instalare mai completă. Problema alimentelor, 
mai ales a focului, de care nu se puteau lipsi, trecea 
înaintea celorlalte — unelte sau unele arme, haine de 
schimb pe care trebuiau să şi le procure, altfel 
riscând să fie în curând îmbrăcaţi după moda 
polineziană. _ 

Tartelett mai dormea încă. În umbră nu se vedea, 
dar se făcea auzit. Acest nefericit om, scăpat de 
naufragiu, rămas la patruzeci şi cinci de ani la fel de 
superficial aşa cum fusese, de altfel, şi elevul său 
până atunci, nu-i putea fi de mare ajutor. li va fi, 


100 


dimpotrivă, o povară în plus, fiindcă va trebui să aibă 
grijă de toate nevoile lui, oricare ar fi fost ele ; dar, în 
sfârşit, era un tovarăş ! La urma urmei, era mai 
preţios decât cel mai inteligent câine, cu toate că, 
fără îndoială, era mai puţin util ! Era o făptură care 
avea grai, cu toate că vorbea vrute şi nevrute ; cu 
care puteai sta la taifas, cu toate că niciodată nu 
spunea decât lucruri prea puţin serioase ; care ştia să 
se plângă, ceea ce i se întâmpla de cele mai multe 
ori ! Orice ar fi, Godfrey avea să audă răsunându-i în 
auz un glas omenesc. Asta era de preferat oricum 
papagalului lui Robinson Crusoe ! Chiar cu un 
Tartelett, nu avea să fie singur, şi nimic nu l-ar fi 
deprimat mai mult decât perspectiva unei complete 
singurătăţi. „Robinson înainte de a-l avea pe Vineri şi 
Robinson după ce l-a avut pe Vineri — ce deosebire !" 
se gândea el. 

Totuşi, în această dimineaţă - 29 iunie - cu gândul 
de a-şi pune în aplicare proiectul de a explora 
împrejurimile pâlcului de sequoia, lui Godfrey, nu-i 
displăcu să fie singur. Poate că o să aibă şansa dea 
descoperi vreun fruct, vreo rădăcină comestibilă pe 
care să o aducă, spre marea mulţumire a 
profesorului. îl lăsă deci pe Tartelett cu visurile sale 
şi plecă. 

O ceaţă uşoară învăluia încă litoralul şi marea ; dar 
deja această ceaţă, care la căldura razelor de soare 
avea să se transforme în picături de apă, începea să 
se ridice la nord şi est. Ziua făgăduia să fie foarte 
frumoasă. 

După ce-şi ciopli un baston solid, Godfrey se 
întoarse două mile, până la acea parte a țărmului pe 
care nu o cunoştea, al cărui cot forma capul alungit al 
insulei Phina. 

Acolo îşi luă o primă masă formată din scoici — 
midii, clovise şi mai ales stridii mici, minunate, care 
se găseau aici din belşug. 

„La nevoie, îşi spuse el, iată că avem cu ce să nu 
murim de foame! Sunt acolo mii de duzini de stridii, 
şi cu ce alta să faci să tacă strigătele cele mai aprige 
ale stomacului ! Tartelett face mofturi, fiindcă nu-i 
plac aceste moluşte !... Ei bine, o să-i placă !..." 


101 


Cu siguranţă că dacă stridiile nu pot să înlocuiască 
cu totul pâinea şi carnea, nu constituie mai puţin un 
aliment foarte hrănitor, cu condiţia de a fi absorbite 
în cantităţi mari. Dar cum aceste moluşte sunt foarte 
uşor de digerat, poţi să iei — fără primejdie — din ele 
cât vrei, ca să nu spunem să faci abuz. 

Acest mic dejun odată terminat, Godfrey îşi reluă 
bastonul şi o tăie oblic spre nord-est, aşa fel încât să 
se întoarcă pe malul drept al râuleţului. Acest drum 
trebuia să-l ducă, peste câmpie, până la grupurile de 
copaci zărite în ajun, dincolo de şirurile lungi de 
tufişuri şi arbuşti pe care voia să-i cerceteze 
îndeaproape. 

Godfrey înainta deci în această direcţie aproximativ 
două mile. Urma malul râuleţului, aşternut cu o iarbă 
scurtă şi deasă ca o catifea. Cârduri de păsări de apă 
îşi luau zgomotos zborul din faţa acestei fiinţe 
necunoscute pentru ele, care venea să le tulbure 
împărăţia. În apele repezi ale râuleţului a cărui lăţime 
putea fi, în această parte, cam de patru sau cinci 
yarzi, se zbenguiau peşti de mai multe soiuri. 

Evident, nu era greu să pui mâna pe aceşti peşti; 
mai trebuie însă să-i şi frigi ; mereu această problemă 
de nerezolvat. 

Din fericire, Godfrey, ajuns la primul rând de 
tufişuri, recunoscu două feluri de fructe şi rădăcini, 
dintre care însă unele ar fi trebuit să fie pregătite la 
foc înainte de a fi mâncate, dar altele se puteau 
mânca aşa cum erau, crude. Aceste două plante 
indienii din America le foloseau tot timpul. 

Primul era unul din acei arbuşti numiţi „camas" 
care cresc chiar pe pământuri neroditoare. Din 
rădăcinile lor, care seamănă cu o ceapă, se face un 
fel de făină foarte bogată în gluten şi foarte 
hrănitoare, dacă nu vrei să-i consumi ca pe nişte 
cartofi. Dar în ambele cazuri trebuiesc să fie cât de 
cât coapte sau fierte. 

Celălalt arbust producea un fel de bulb de formă 
lunguiaţă, care poartă numele indigen de „yamph" ; şi 
dacă acest yamph posedă mai puţine elemente 
hrănitoare decât camasul, în aceste împrejurări era 
de preferat, fiindcă se poate mânca crud. 


102 


Godfrey, foarte satisfăcut de această descoperire, 
fără să întârzie, îşi potoli foamea cu câteva din aceste 
rădăcini şi, neuitând de prânzul lui Tartelett, făcu un 
mănunchi mare pe care şi-l aruncă pe umeri, apoi îşi 
reluă drumul către Will-Tree. 

Cât de bine a fost primit cu recolta lui de yamph, 
este inutil să insistăm. Profesorul se ospăta cu 
lăcomie şi elevul său fu silit să-l sfătuiască să se 
potolească. 

— Ei, răspunse Tartelett, astăzi avem rădăcinile 
astea, dar cine ştie dacă o să le avem şi mâine ? 

— Fără nici o grijă, îi replică Godfrey, mâine, 


poimâine, mereu ! 
Nu trebuie decât să ne ostenim să ne ducem să le 
culegem. 


— Bine, Godfrey ; şi acest camas ? 

— Din camas, când o să avem foc, o să facem făină 
şi pâine ! 

— Foc ! exclamă profesorul clătinînd din cap. Foc ! 
Şi cum o să facem ? 

— Încă nu ştiu, răspunse Godfrey, dar, într-un fel 
sau altul, o să izbutim. 

— Să te audă Cerul, scumpul meu Godfrey ! Şi când 
mă gândesc că sunt unii oameni care nu au decât să- 
şi frece o bucăţică de lemn de tocul pantofului ca să-l 
obţină ! Asta mă face să turbez ! Nu ! Niciodată n-aş 
fi crezut că nenorocul o să mă facă să ajung într-o 
asemenea mizerie ! În Montgomery-Street n-ai face 
nici trei paşi fără să întilneşti un gentleman cu ţigara 
în gură, pentru care ar fi o plăcere de a-ţi oferi un 
foc, şi aici... 

— Aici nu suntem la San Francisco, Tartelett, nici în 
Montgomery-Street şi cred că ar fi mai înţelept din 
partea noastră să nu ne lăsăm în nădejdea 
trecătorilor. 

— Dar, totuşi, de ce o fi trebuind ca pâinea să se 
coacă şi carnea 
să se fiarbă ? De ce natura nu ne-a făcut să trăim cu 
aer ? 

— O să vină şi asta ! îi răspunse Godfrey cu un 
zîmbet îngăduitor. 

— Crezi?... 


103 


— În orice caz, cred că cel puţin savanții se ocupă 
cu asta ! 

— E cu putinţă ? Şi pe ce se întemeiază ei când 
caută acest nou fel de alimentaţie ? 

— Pe raţionamentul, răspunse Godfrey, că digestia 
şi respiraţia sunt nişte funcţii în legătură una cu 
cealaltă, şi una dintre ele s-ar putea, eventual, 
substitui celeilalte. Deci, în ziua când chimia va reuşi 
să facă în aşa fel ca alimentele necesare omului să fie 
asimilate prin respiraţie, problema va fi rezolvată. Nu 
mai rămâne pentru asta decât ca aerul să fie făcut 
hrănitor. În loc să fie mâncată, cina va fi respirată, 
asta-i tot! 

— Ah, ce păcat că această descoperire nu s-a făcut 
încă ! exclamă profesorul. Cât de bucuros aş respira o 
jumătate de duzină de sandvişuri şi o conservă de 
carne de vacă, şi asta numai pentru a-mi deschide 
pofta de mâncare ! 

Şi Tartelett, cufundat într-un fel de voluptoasă 
reverie în care 
întrevedea gustoase cine atmosferice, deschidea fără 
să vrea gura respirând din plin, uitînd că abia avea cu 
ce să se hrănească în chip obişnuit. 

Godfrey îl trezi din meditaţie, aducându-l la 
realitate. 

Era vorba să treacă la o instalaţie mai completă a 
interiorului 
Will-Tree-ului. 

Prima grijă fu aceea de a proceda la curățirea 
viitoarei locuinţe. 
Trebuiră mai întâi să scoată mai multe chintale din 
acea pulbere vegetală care acoperea solul şi în care 
te afundai până la jumătatea gambei. Două ore de- 
abia le ajunseră pentru această neplăcută muncă, dar 
în sfârşit încăperea fu curățată de stratul fărâmicios, 
care la cea mai mică mişcare se înălța în nori de praf. 


104 


În acest timp, Godfrey se ocupa cu 
pregătirea rădăcinilor de camas 


Pământul era tare, rezistent, cu uriaşele rădăcini de 
sequoia care se ramificau la suprafaţa lui formând ca 
o duşumea de grinzi groase, cam neregulată, dar 
solidă. Aleseră două colţuri pentru instalarea unor 
paturi, a căror rufărie aveau să o alcătuiască doar 
câteva braţe de iarbă bine uscată la soare. Cât despre 
alte mobile — bănci, scaune sau mese — nu ar fi fost 
imposibil să le întocmească pe cele mai necesare, 
fiindcă Godfrey poseda un minunat cuţit, înzestrat cu 
un fierăstrău şi un cosor. În adevăr, trebuiau să se 
organizeze astfel, ca şi pe timp rău să poată să 
rămână în interiorul copacului, să mănînce şi să 
lucreze. Lumina nu lipsea, fiindcă, prin deschizătura 
care forma intrarea, năvălea în valuri. Mai târziu, 
dacă avea să fie nevoie să o închidă, pentru a-şi 
asigura o mai mare apărare, Godfrey va încerca să 
taie în scoarţa copacului una sau două ambrazuri 
care să servească drept fereastră. 

Cât despre a-şi da seama la ce înălţime se oprea 
golul din interiorul trunchiului, Godfrey nu avea cum 
să afle fără lumină. Putu doar să constate că o prăjină 
lungă de zece până la douăsprezece picioare, 
plimbată pe deasupra capului său, nu întîlnea decât 
vidul. 

Dar chestiunea nu era dintre cele mai urgente. Aveau 
să o rezolve 
mai târziu. 

Ziua se scurse cu aceste treburi, pe care nu le 
isprăviră înainte de apusul soarelui. Godfrey şi 
Tartelett, destul de obosiţi, găsiră destul de bună 
rufăria lor de pat, confecţionată numai din iarbă 
uscată din care de altfel îşi făcuseră o provizie 
serioasă ; locuinţa astfel amenajată trebuiră însă să 
şi-o dispute cu zburătoarele, care bucuroase şi-ar fi 
ales domiciliul în interiorul Will-Tree-ului. Godfrey se 
gândi deci că ar fi potrivit să le înjghebe şi lor un 
adăpost în vreun alt sequoia din grupul respectiv şi 
nu izbuti să le împiedice de a intra în încăperea 
comună decât astupând intrarea cu mărăciniş. Din 
fericire, nici oile, nici caprele nu fură ispitite să facă 
la fel. Aceste animale rămaseră liniştite afară şi nu 
manifestară deloc veleitatea de a trece peste 
neînsemnata barieră. 


106 


Zilele următoare fură folosite pentru alte diverse 
treburi : de instalare, amenajare şi recoltare ; să 
adune ouă şi scoici, să culeagă rădăcini de yamph şi 
fructe de manzanillas, stridii pe care în fiecare 
dimineaţă se duceau să le smulgă bancului de pe 
litoral — toate acestea luau timp şi ceasurile treceau 
repede. 

Ustensilele de gospodărie se reduceau doar la 
câteva mari cochilii care serveau de pahare sau de 
farfurii. Este adevărat că, pentru genul de alimentaţie 
la care erau supuşi musafirii de la Will-Tree, nu 
trebuia mai mult. Mai era de asemenea spălatul 
rufelor în apa limpede a pârâului, care îi ocupa lui 
Tartelett timpul liber. Lui îi revenea această sarcină ; 
nu era de altfel vorba decât de două cămăşi, două 
batiste şi două perechi de ciorapi, care constituiau 
întreaga garderobă a naufragiaţilor. 

Astfel că, în timpul acestei operaţii, Godfrey şi 
Tartelett erau îmbrăcaţi numai cu pantalonii şi 
bluzele lor ; dar, cu soarele arzător de la această 
latitudine, toate acestea se uscau repede. 

Petrecură astfel, fără a avea de suferit din pricina 
ploilor sau a vântului, până la 3 iulie. 

Ţinînd seama de condiţiile de sărăcie în care 
Godfrey şi Tartelett fuseseră aruncaţi pe această 
insulă, instalarea era aproape acceptabilă. 

Cu toate acestea nu trebuiau neglijate şansele de 
salvare, care nu puteau veni decât din afară. Astfel 
că, în fiecare zi, Godfrey venea să cerceteze marea pe 
toată întinderea acestui sector care se desfăşura de 
la est la nord-vest, dincolo de promontoriu. Această 
parte a Pacificului era totdeauna pustie. Nici un vas, 
nici o barcă de pescuit, nici un fum apărând la 
orizont, şi nicicând, în larg, trecerea vreunui steamer. 
Se părea că insula Phina era situată în afara 
itinerariilor comerciale sau transporturilor de 
călători. Era vorba deci de a aştepta cu răbdare, de a 
se încredința hazardului. 

Între timp, când necesitățile imediate ale existenței 
îi lăsau puţin timp liber, Godfrey, împins mai ales de 
Tartelett, revenea la această importantă şi enervantă 
problemă a focului. 


107 


Încercă mai întâi să înlocuiască iasca, ce din păcate 
îi lipsea, printr-o materie asemănătoare. S-ar fi putut 
ca unele varietăţi de ciuperci care creşteau prin 
scorburile copacilor bătrâni, după ce ar fi fost uscate 
vreme îndelungată, să poată fi transformate într-o 
substanţă combustibilă. 

Fură deci culese mai multe din aceste ciuperci şi 
expuse acţiunii directe a soarelui, până ce se 
prefăcură în pulbere. Apoi, cu cuțitul său, folosit ca 
amnar, Godfrey făcu să sară dintr-o piatră câteva 
scântei care căzură pe această substanţă... Zadarnic. 
Materia spongioasă nu luă foc. 

Lui Godfrey îi dădu atunci prin gând să folosească 
acea fină pulbere vegetală, uscată de secole, pe care 
o găsise pe pământul din interiorul Will-Tree-ului. 

Nici aşa nu obţinu nimic. 

La capătul resurselor, încercă să provoace cu 
ajutorul amnarului aprinderea unui fel de burete care 
creştea pe sub stânci. 

Nu avu mai mult noroc. Particula de oţel, aprinsă de 
izbitura cremenei, cădea pe substanţă, dar se stingea 
numaidecât. 

Godfrey şi Tartelett fură într-adevăr desperaţi. Să 
se lipsească de foc era imposibil. începuse să le fie 
lehamite de aceste fructe, de aceste rădăcini, de 
aceste moluşte, şi în curând stomacul avea să 
respingă cu totul acest fel de hrană. 

Priveau — mai ales profesorul — oile, aguti, găinile 
care se duceau şi veneau în jurul Will-Tree-ului. O 
foame  năprasnică îi cuprindea la vederea lor. 
Devorau din ochi aceste cărnuri vii! 

Nu ! Asta nu mai putea continua aşa ! 

Dar o împrejurare neaşteptată — să zicem 
providenţială, dacă vreţi — avea să le vină în ajutor. 

În noaptea de 3 spre 4 iulie, timpul, care de câteva 
zile înclina spre schimbare, se transformă într-o 
vijelie, după o căldură copleşitoare, pe care briza 
mării nu putuse să o potolească. 

Către ora 1 noaptea, Godfrey şi Tartelett fură treziţi 
în mijlocul unui adevărat foc de artificii al fulgerelor 
şi de bubuitul trăsnetului. Nu ploua încă, dar mult nu 
mai avea. Ar fi fost atunci adevărate cataracte care s- 


108 


ar fi precipitat din înaltul norilor, ca urmare a rapidei 
condensări a vaporilor. 

Godfrey se ridică şi ieşi cu gândul să cerceteze 
cerul. 

Totul nu era decât un foc încins deasupra bolţii 
arborilor uriaşi, al căror frunziş se proiecta pe un cer 
în flăcări, ca nişte subţiri contururi ale unor umbre 
chinezeşti. 

Deodată, în mijlocul vacarmului general, un fulger 
mai puternic brazdă spaţiul. Tunetul se făcu auzit în 
aceeaşi clipă şi Will- 
Tree fu brăzdat de sus în jos de fluidul electric. 

Godfrey, pe jumătate răsturnat de şoc, se ridică în 
mijlocul unei ploi de foc care cădea în jurul lui. 
Trăsnetul aprinsese ramurile uscate ale crengilor de 
sus şi pe pământ erau tot atîtia cărbuni aprinşi care 
trosneau. Cu un strigăt, Godfrey îşi chemă tovarășul. 

— Foc ! Foc ! 

— Foc ! răspunsese Tartelett. Binecuvântat să fie 
cerul, care ni-l trimite ! 

Amândoi se aruncară numaidecât spre acele 
rămurele care mai ardeau încă, dintre care unele se 
consumau fără flacără. Le adunară, în acelaşi timp cu 
o grămadă de crengi uscate care nu lipseau la 
rădăcina sequoiei, al cărui trunchi nu fusese decât 
atins de trăsnet. Intrară apoi în locuinţa lor 
întunecată, în clipa în care ploaia, revărsîndu-se în 
valuri, stinse incendiul care ameninţa să mistuie 
ramurile de sus ale Will-Tree-ului. 


Capitolul XIII 

UNDE GODFREY VEDE ÎNCĂ O DATĂ 
ÎNALŢÂNDU-SE, 
DINTR-UN ALT PUNCT AL INSULEI UN FUM 
UŞOR 


109 


Iată o furtună venită la timp ! Godfrey şi Tartelett 
nu trebuiseră, 
precum Prometeu, să se aventureze în spaţiu ca să 
fure focul ceresc ! Cerul, aşa cum spusese Tartelett, 
fusese cel care — într-adevăr, atât de îndatoritor — li- 
l trimisese printr-un fulger. Ei trebuiau acum să aibă 
grijă să-l păstreze ! 

— Nu ! Nu o să-l lăsăm să se stingă ! strigă Godfrey. 

— Cu atât mai mult, cu cât nu o să ne lipsească 
lemnele cu care să-l întreţinem ! răspunse Tartelett, a 
cărui mulţumire se manifesta prin mici strigăte de 
bucurie. 

— Da ! Dar cine îl va întreţine ? 

— Eu ! Dacă va trebui, o să veghez zi şi noapte, 
replică Tartelett învârtind în mână un tăciune aprins. 

Şi făcu exact acest lucru până la răsăritul soarelui. 

Precum s-a spus, lemne uscate erau din belşug sub 
imensa boltă a arborilor de sequoia. Aşa că, din zori, 
Godfrey şi profesorul, după ce adunară o cantitate 
serioasă, nu făcură economie la alimentarea focului 
aprins de trăsnet. Întocmit la rădăcina unuia dintre 
copaci, într-o crăpătură îngustă între două ramuri ale 
acelei rădăcini, focul ardea cu un piriit vesel şi 
luminos.  Tartelett,  gâfâind, îşi cheltuia toată 
respiraţia suflând în el, cu toate că era perfect inutil. 
În această atitudine lua pozele cele mai felurite, 
urmărind fumul cenuşiu ale cărui volute se pierdeau 
în frunzişul înalt. 

Dar nu pentru a-l admira şi nici pentru a se încălzi 
fusese atât de dorit acest foc neapărat necesar. Era 
destinat unei folosiri mai interesante. Trebuia să 
pună capăt acelor prânzuri de scoici crude şi rădăcini 
de yamph, din care o apă clocotită sau numai o 
simplă coacere sub cenuşă nu pusese niciodată în 
valoare elementele lor hrănitoare. Cu această treabă 
îşi folosiră Godfrey şi Tartelett o parte a dimineţii. 

— O să mâncăm bucuros unul sau doi pui ! strigă 
Tartelett, ale cărui fălci şi începuseră să clănţăne. S- 
ar putea să adăugăm la ei şi o pulpă de aguti, o pulpă 
de oaie, un sfert de capră, câteva hălci din acest vînat 
care aleargă pe câmpie, fără să mai punem la 
socoteală doi-trei peşti de apă dulce, întovărăşiţi de 
câţiva peşti de mare. 


110 


— Nu atât de repede, răspunse Godfrey, pe care 
expunerea acestei prea puţin modeste liste de bucate 
îl amuzase. Nu trebuie să riscăm o indigestie ca să 
recuperăm după cât am postit! Să ne economisim 
rezervele, Tartelett! De acord cu doi pui — fiecare 
câte unul — şi, dacă pâinea ne lipseşte, sper că 
rădăcinile de camas, convenabil pregătite, o vor 
înlocui fără prea mare greutate. 

Această hotărîre o plătiră cu viaţa a două inocente 
zburătoare care, jumulite, curățate, aşezate şi 
pregătite de profesor, apoi trase într-o frigare, se 
rumeniră în curând deasupra unei flăcări jucăuşe. 

În acest timp, Godfrey se ocupa cu pregătirea 
rădăcinilor de camas pentru primul prânz serios pe 
care aveau să-l ia pe insula Phina. Ca să le facă 
comestibile, nu avea decât să folosească metoda 
indiană pe care americanii trebuiau să o cunoască, 
deoarece o văzuseră, mai mult decât o dată, folosită 
în câmpiile vest-americane. 

Iată cum procedă Godfrey : 

O anumită cantitate de pietre subţiri şi netede, 
adunate de pe plajă, fură puse în jeratic ca să se 
înfierbânte la maximum. S-ar putea ca Tartelett să fi 
fost de părere că este păcat să foloseşti un foc atât de 
bun pentru „a coace pietre", dar cum aceasta nu-l 
stingherea în nici un fel la pregătirea puilor săi, nu se 
plânse în chip deosebit. 

În timp ce pietrele se înfierbântau astfel, Godfrey 
alese un loc de pe care, pe aproximativ spaţiul unui 
yard pătrat, smulse iarba ; apoi, înarmat cu două 
cochilii mari, săpă şi scoase pământul până la o 
adâncime de zece degete. Odată făcut acest lucru, el 
aşeză pe fundul acestei gropi o grămăjoară de lemne 
uscate, pe care o aprinse în aşa fel încât să transmită 
pământului, bătătorit în fundul gropii, o căldură 
destul de mare. 

Când tot acest lemn se consumă, după ce scoase 
cenuşa, aşeză rădăcinile de camas, în prealabil 
curățate şi spălate, în groapă ; le acoperi cu un strat 
subţire de iarbă şi pietrele — care dogoreau — 
aşezate peste acest strat de iarbă, închipuiră o vatră 
pe care aprinse un alt foc. 


111 


— De fapt, ceea ce întocmise Godfrey era un fel de 
cuptor şi după un timp destul de scurt — cel mult o 
jumătate de oră — operaţia putea fi socotită ca şi 
terminată. 

În adevăr, sub dublul strat de pietre şi gazon, care 
fu dat la o parte, regăsi rădăcinile de camas 
modificate prin această coacere puternică. Strivindu- 
le, s-ar fi putut obţine o făină foarte potrivită pentru 
pregătirea unui soi de pâine ; dar lăsîndu-le aşa cum 
erau, era ca şi când ar fi mâncat cartofi de un soi 
foarte bun. 

Aşa au fost consumate de data aceasta rădăcinile, şi 
vă lăsăm să vă gândiţi ce masă au avut cei doi 
prieteni cu aceşti pui fragezi, pe care îi înghiţiră 
aproape cu oase cu tot, şi aceste minunate camas, de 
care nu trebuiau să aibă grijă să facă economie. 
Câmpul pe care creşteau din belşug nu era departe. 
Nu aveau decât să se aplece să le culeagă cu sutele. 

După ce terminară prânzul, Godfrey se ocupă cu 
pregătirea unei anumite cantităţi din această făină 
care se păstrează aproape la nesfârşit şi din care 
puteau să-şi coacă pâinea. 

Cu aceste diferite treburi, trecu ziua. Focul era tot 
timpul întreţinut cu cea mai mare grijă. Pentru 
noapte puseră mai multe lemne — ceea ce nu-l 
împiedică pe Tartelett să se scoale de mai multe ori 
să adune cărbunii şi să-i facă astfel să ardă mai bine. 
Apoi se culca din nou ; dar cum i se părea — în vis — 
că se stinge focul, sărea imediat, lua de la cap 
operaţia, şi aşa până în zori. 

Noaptea se scurse fără nici un incident. Pîriitul 
focului la care se adăugă cântecul cocoşului îl 
deşteptară pe Godfrey şi tovarăşul său, care, în cele 
din urmă, adormise. 

Mai întâi, Godfrey fu surprins să simtă un fel de 
curent de aer care venea de sus, din interiorul 
copacului. Îi trecu prin gând că sequoia era găunos 
până la despărţirea crengilor mai joase, că acolo se 
deschidea vreun orificiu pe care ar fi fost potrivit să-l 
astupe dacă voiau să fie apăraţi şi la adăpost. 

„Totuşi, iată ceva ciudat! îşi spuse Godfrey. Cum de 
n-am simţit în celelalte nopţi acest curent de aer ? Să 
fie de vină trăsnetul ?"... 


112 


Şi pentru a-şi răspunde la această întrebare, îi veni 
ideea să examineze pe dinafară trunchiul copacului. 
Odată terminată cercetarea, Godfrey înţelese cele ce 
se petrecuseră în timpul furtunii. Urma trăsnetului 
era vizibilă pe copacul care fusese serios jupuit de 
coajă, pe acolo pe unde trecuse fluidul electric, de la 
primele crengi până la rădăcină. Dacă scânteia 
electrică, în loc să urmeze conturul exterior al 
copacului, ar fi pătruns în interiorul lui, Godfrey şi 
tovarăşul lui ar fi putut fi trăsniţi. Fără să ştie, 
trecuseră printr-o primejdie adevărată. 

— Se recomandă, spuse Godfrey, să nu te refugiezi 
sub arbori în timpul furtunii ! Este foarte bine pentru 
cei care pot să facă astfel ! Dar noi cum am putea 
evita acest pericol ? In sfârşit, o să vedem ! 

Apoi, cercetînd copacul în punctul de unde începea 
urma prelungă lăsată de fluid, spuse : 

- Este evident că, acolo unde l-a lovit trăsnetul, 
vârful trunchiului a fost despicat cu violenţă. Dar 
atunci, fiindcă aerul pătrunde în interior prin acest 


orificiu, înseamnă că arborele este 
găunos pe toată înălţimea lui şi că nu trăieşte decât 
prin scoarță ? 


Iată ceva de care ar trebui să ne convingem. 

Şi Godfrey începu să caute câteva ramuri rășinoase 
din care 
putu să facă o torță. 

Un pâlc de pini îi furniza torţa de care avea nevoie ; 
Trăşina se scurgea din ramura ruptă, care, odată 
aprinsă, dădea o lumină foarte puternică. 

Godfrey intră apoi în cavitatea care-i ţinea loc de 
locuinţă. Întunericului îi urmă numaidecât lumina şi 
uşor îşi putu da seama de cum èra construit Will-Tree 
pe dinăuntru. 

Un fel de boltă, tăiată neregulat, se închidea cam la 
cinsprezece picioare deasupra pământului. Inălţindu- 
şi torţa, Godfrey zări foarte distinct deschizătura unui 
burlan strâmt a cărui adâncime se pierdea în 
întuneric. Era evident că arborele era scobit pe toată 
lungimea lui ; dar poate că mai rămăseseră încă 
bucăţi intacte de lemn sănătos. In acest caz ar fi fost, 
dacă nu uşor, cel puţin posibil ca, ajutându-se de 


113 


aceste proeminențe, să se urce până acolo unde 
trunchiul copacului se bifurca. 

Godfrey, care se gândea la viitor, hotări să afle fără 
întârziere la ce se putea aştepta în această privinţă. 
Avea un dublu scop : în primul rând să astupe perfect 
acest orificiu prin care putea să pătrundă vântul sau 
ploaia — lucru ce ar fi făcut Will-Tree de nelocuit ; 
apoi, de asemenea, să se asigure dacă, în faţa unui 
pericol — atac din partea unor fiare sălbatice sau a 
unor băştinaşi — ramurile de sus ale arborelui de 
sequoia n-ar putea oferi un refugiu convenabil. 

În orice caz, se putea încerca. Dacă în burlanul 
îngust avea să 
întîmpine vreo piedică de netrecut, ei bine, Godfrey 
n-avea decât să coboare. 

După ce îşi înfipse torţa în crăpătura dintre două 


rădăcini care 
răzbătuseră prin pământ, iată-l că începe să se caţăre 
pe primele 


proeminențe din interiorul scoarţei. 

Era sprinten, puternic, îndemânatic, obişnuit cu 
gimnastica, aşa cum sunt toţi tinerii americani. Nu fu 
decât un joc pentru el. În 
curând ajunse în acest tub inegal, la o porţiune mai 
strâmtă, prin care, sprijinindu-se în spate şi în 
genunchi, putea să se caţăre ca un coşar. Toată 
teama era ca nu cumva, la un moment dat, 
îngustimea hornului să nu-l împiedice în ascensiunea 
sa. 

Cu toate acestea continua să urce şi, când întilnea o 
proeminenţă, se odihnea puţin pentru a-şi potoli 
respiraţia. 

Trei minute după ce părăsise solul, dacă Godfrey nu 
ajunsese la o înălţime de şaizeci de picioare, trebuie 
că nu era prea departe şi prin urmare nu mai avea de 
străbătut decât cam douăzeci de picioare. 

În adevăr, simţea de pe acum trecându-i pe faţă o 
adiere mai proaspătă pe care o sorbea cu lăcomie, 
deoarece în interiorul arborelui de sequoia nu era 
tocmai răcoare. 

După ce se odihni un minut, după ce se scutură de 
praful mărunt de pe pereţi, Godfrey continuă să urce 
în coşul hornului care se strâmta din ce în ce. 


114 


Dar în acest moment atenţia îi fu atrasă de un 
anumit zgomot care i se păru — pe bună dreptate — 
suspect. S-ar fi spus că din interiorul copacului se 
auzea un râcâit. Aproape numaidecât se auzi un fel 
de şuierat. Godfrey se opri. 

„Ce să fie asta ? se întrebă el. Vreun animal care s-a 
refugiat în sequoia ? Dacă este un şarpe ?... Nu Ll... 
Încă n-am zărit vreunul pe insulă !... Mai curând 
trebuie să fie vreo pasăre care caută să fugă !" 

Godfrey nu se înşela şi, cum continua să urce, un fel 
de croncănit mai puternic, urmat de un zgomotos 
filfiit de aripi, îi arătă că nu era vorba decât de o 
zburătoare cuibărită în copac şi a cărei odihnă, fără 
îndoială, o tulburase. 

Mai multe „hâş-hâş'-uri, strigate cu toată puterea 
plămânilor săi. o făcură numaidecât să o ia din loc. 

Era, în adevăr, un soi de cioară mai mare, care nu 
întârzie să-şi ia zborul prin deschizătură şi dispăru în 
grabă în înălţimea coroanei lui Will-Tree. 

Câteva minute după asta, capul lui Godfrey trecea 
prin aceeaşi deschizătură şi în curând se găsea 
instalat foarte comod pe furca arborelui, acolo de 
unde porneau primele ramuri ale trunchiului, pe care 
le despărţea de sol o distanţă de optzeci de picioare. 

Acolo, aşa cum s-a mai spus, uriaşul trunchi de 
sequoia purta un adevărat codru. Capricioasa 
învălmăşeală a ramurilor mici arăta ca una din acele 
păduri bătrâne, foarte deasă, nestrăbătută de nici un 
drum. 

În acest timp, Godfrey izbuti, nu fără oarecare 
greutate, să se strecoare de pe o ramură pe alta, în 
aşa fel ca încetul cu încetul să ajungă la ultimul etaj 
al acestei fenomenale vegetaţii. 

Când îl simțeau apropiindu-se, nenumărate păsări 
îşi luau zborul ţipând şi se refugiau pe alţi copaci din 
apropiere, pe care Will-Tree îi întrecea cu un cap. 

Godfrey continuă să se caţăre şi nu se opri decât în 
clipa în care crengile cele înalte începură să se 
îndoaie sub greutatea sa. 

Un larg orizont de apă înconjura insula Phina, care 
se desfăşura la picioarele sale ca o hartă în relief. 

Ochii săi cercetară lacomi această parte a mării. 
Continua să fie pustie. O dată în plus, trebuia să tragă 


115 


concluzia că insula se afla în afara drumurilor 
comerciale ale Pacificului. 

Godfrey îşi înăbuşi un suspin adânc, apoi privirile 
sale coborîră către acest îngust domeniu, pe care 
soarta îl condamna să trăiască un timp îndelungat, 
poate pentru totdeauna. 

Dar care nu-i fu surprinderea când, din nou, revăzu, 
în nord de data aceasta, un fum asemănător cu cel pe 
care mai crezuse odată că îl zăreşte la sud. Privi deci 
cu cea mai mare atenţie? Un abur foarte subţire, de 
un albastru întunecat la vârf, se înălța drept în aerul 
calm şi pur. 

— Nu ! Nu mă înşel ! strigă Godfrey. Acolo este un 
fum, şi, în consecinţă, un foc care îl produce !... Şi 
acest foc nu a putut fi aprins decât de... De cine ?... 

Godfrey calculă atunci cu o foarte mare precizie 
poziţia locului respectiv. Fumul se înălța la nord-estul 
insulei, în mijlocul stâncilor înalte care mărgineau 
ţărmul. Nu putea fi vorba de o greşeală. Era la mai 
puţin de cinci mile de Will-Tree. Tăind drept pe la 
nord-est peste câmpie, apoi de-a lungul litoralului, nu 
se putea să nu ajungă la stâncile tivite de acel abur 
străveziu. 

Foarte agitat, Godfrey cobori din creangă în 
creangă până la bifurcarea trunchiului. Acolo se opri 
un moment ca să smulgă de-a valma muşchi şi 
frunze ; se strecură apoi prin deschizătura pe care o 
astupă cât putu mai bine şi se lăsă să alunece repede 
până la pământ. 

Aruncă lui Tartelett un singur cuvânt, ca să-i spună 
să nu se neliniştească de absenţa lui, şi se avântă în 
direcţia nord-est, astfel ca să ajungă la litoral. 

Fu o cursă de două ore, mai întâi peste câmpia 
înverzită, în mijlocul pâlcurilor rare de arbori sau de- 
a lungul gardului viu de grozamă spinoasă, apoi de-a 
lungul lizierei litoralului. 

Ajunse în sfârşit la ultimul lanţ de stânci. 

Dar în zadar căuta să vadă din nou, după ce 
coborâse, fumul pe care îl zărise din înaltul arborelui. 
Cu toate acestea, deoarece apreciase exact locul din 
care se văzuse fumul, putu să ajungă acolo fără să se 
rătăcească. Acolo, Godfrey îşi începu cercetările. 


116 


Explora cu grijă toată această parte a litoralului. 
Strigă... 

Nimeni nu răspunse chemării sale. Nici o fiinţă 
omenească nu se arătă pe prundiş. Nici o stâncă nu-i 
oferi vreo urmă, nici de foc proaspăt aprins, nici a 
vreunui foc abia stins, pe care l-ar fi putut alimenta 
ierburile marine şi algele uscate aduse de valuri. 

„Nu se poate, totuşi, să mă fi înşelat ! îşi repeta 
Godfrey. Ceea ce am zărit era într-adevăr un fum ! Şi 
totuşi!..." 

Cum nu era cu putinţă ca Godfrey să fi fost indus în 
eroare de o iluzie optică, ajunse la concluzia că exista 
vreun izvor de apă caldă, un fel de gheizer 
intermitent, al cărui loc nu-l putea găsi, din care 
trebuie că ţâşnise acel abur. 

Într-adevăr, nimic nu dovedea că nu ar fi fost pe 
insulă mai multe din aceste izvoare naturale. În acest 
caz, apariţia unei coloane de abur s-ar fi putut explica 
prin acest simplu fenomen geologic. 

Părăsind litoralul, Godfrey reveni către Will-Tree, 
cercetând locurile cu mai multă atenţie la întoarcere, 
lucru pe care nu-l făcuse la dus. Se arătară câteva 
rumegătoare, printre altele wapiti!, dar fugeau atât 
de repede că ar fi fost imposibil să le ajungi. 

Către orele patru Godfrey era înapoi. O sută de paşi 
înainte de a ajunge, auzi scîrţâitul viorii de buzunar şi 
în curând se găsi în faţa profesorului Tartelett, care, 
în atitudinea unei vestale, veghea cu sfinţenie asupra 
„focului sacru" ce-i fusese dat în pază. 


Capitolul XIV 

ÎN CARE GODFREY GĂSEŞTE O EPAVĂ, 
CĂREIA EL ŞI TOVARĂŞUL LUI ÎI FAC O 
CĂLDUROASA PRIMIRE 


Să suporţi ceea ce nu poţi să împiedici este un 
principiu filozofic care, chiar dacă nu duce la 
realizarea unor lucruri mari, este, cu siguranţă, prin 
excelenţă practic. Godfrey era deci cu totul hotărît să 
subordoneze de acum înainte acestui principiu toate 
acţiunile sale. Fiindcă trebuia să trăiască pe această 


1 Cerb uriaş din America de Nord şi Asia. 


117 


insulă, cel mai înţelept era să trăiască, şi cât mai bine 
cu putinţă, până în clipa în care s-ar fi ivit un prilej să 
o părăsească. 

Se ocupară deci fără întârziere de amenajarea 
interiorului din Will-Tree. În lipsa confortului, 
problema curăţeniei le domina pe toate celelalte. 
Aşternuturile de iarbă fură schimbate des. Este 
adevărat că ustensilele casnice se reduceau la simple 
cochilii; dar farfuriile şi castroanele unei bucătării 
americane nu ar fi arătat mai curate. Trebuie să 
repetăm, spre lauda sa, că profesorul Tartelett spăla 
minunat vesela. Ajutîndu-se cu cuțitul, Godfrey făcu 
dintr-o bucată de scoarță de copac, întinsă pe patru 
picioare înfipte în pământ, o masă pe care izbuti s-o 
instaleze în mijlocul încăperii. Buturugi grosolane le 
serviră de scaune. Comesenii, atunci când vremea nu 
le îngăduia să-şi ia masa în aer liber, nu mai fură siliţi 
să mănînce pe genunchi. 

Mai era şi problema hainelor care le dădea destul 
de multă bătaie de cap. Le menajau deci cât mai mult 
cu putinţă. La această temperatură şi la această 
latitudine nu era nici un neajuns să fii pe jumătate 
gol. Totuşi, în cele din urmă, pantalonii, bluza, 
cămaşa de lână vor sfârşi prin a se uza. Cum ar fi 
putut să le înlocuiască ? Vor fi siliţi să se îmbrace în 
pieile acestor oi, acestor capre care, după ce i-au 
hrănit, aveau şi să-i îmbrace ? Fără îndoială că va 
trebui. Până atunci, Godfrey avu grijă ca puţinele 
veşminte de care dispuneau să fie spălate des. Şi tot 
lui Tartelett îi reveni sarcina de a se transforma în 
spălătoreasă. Se achită, de altfel, destul de bine de 
ea, spre mulţumirea generală. 

În ce-l priveşte pe Godfrey, se ocupa mai ales cu 
lucrările de 
aprovizionare şi de amenajare. El era cel care se 
îngrijea de bucătărie. Recoltarea rădăcinilor 
comestibile şi a fructelor de manzanillas îi lua în 
fiecare zi mai multe ceasuri; de asemenea, pescuitul 
cu ajutorul plasei de papură împletită, pe care o 
instala fie în apele repezi ale râului, fie în cavitățile 
stâncilor de pe litoral, care, în reflux, secau. Toate 
aceste mijloace erau foarte rudimentare, fără 
îndoială, dar, din când în când, un frumos crustaceu 


118 


sau un peşte gustos se afla pe masa de la Will-Tree, 
fără să mai vorbim de moluştele pe care le culegea 
fără greutate cu mâna. 

Dar vom mărturisi — şi va trebui să fiţi de acord — 
că, din toate ustensilele de bucătărie, cea mai 
importantă, oala — obişnuita oală de tuci sau de tablă 
— lipsea, şi lipsa ei se făcea foarte simțită. Godfrey 
nu ştia ce să mai inventeze ca să înlocuiască 
binecunoscutul ibric a cărui întrebuințare este 
universală. Nici rasol, nici carne sau peşte fiert, nimic 
decât fripturi sau grătar. Supa grasă nu apărea 
niciodată la începutul mesei. Câteodată Tartelett se 
plângea amarnic; dar cum să-l poţi mulţumi pe acest 
biet om ! 

De altfel, cu totul alte griji îl preocupau pe Godfrey. 
Cercetând diverşi copaci din pâlcul respectiv, găsise 
un al doilea sequoia mare, a cărui parte inferioară, 
scobită de vremuri, oferea de asemenea o 
încăpătoare şi întortocheată cavitate. 

Acolo instala el un coteţ, în care zburătoarele îşi 
stabiliră în curând domiciliul. Cocoşul şi găinile se 
obişnuiră cu uşurinţă, ouăle erau clocite acolo, pe 
iarba uscată, puii începeau să mişune. Erau închişi în 
fiecare seară, pentru a fi puşi la adăpost de păsările 
de pradă care din înălţimea ramurilor pândeau aceste 
uşoare victime şi, în cele din urmă, ar fi distrus toţi 
puii. 

Cât despre aguti, oi, capre, părea inutil să li se 
găsească un grajd sau vreun staul. Aveau să se 
gândească atunci când se va înrăutăţi timpul. În 
aşteptare, ele prosperau în această bogată păşune 
din câmpie, avînd acolo din belşug un soi de trifoi şi o 
mulţime de rădăcini comestibile, pe care rozătoarele 
le apreciau cel mai mult. De la sosirea pe insulă, 
câteva capre fătaseră, dar li se lăsa aproape tot 
laptele pentru a-şi putea hrăni puii. 

Toate acestea făceau ca Will-Tree şi împrejurimile 
sale să fie acum foarte însufleţite. Animalele 
domestice, ghiftuite, veneau aici, în ceasurile cele 
mai fierbinţi ale zilei, să se adăpostească de tăria 
soarelui. Nu era de temut că ar fi putut să se 
rătăcească în depărtare şi de asemenea nimic de 


119 


temut din partea fiarelor, deoarece pe insula Phina 
nu părea că ar fi existat un singur animal sălbatic. 

Astfel stăteau lucrurile, cu prezentul cât de cât 
asigurat, dar cu un viitor în permanenţă neliniştitor, 
când pe neaşteptate se produse un incident care avea 
să îmbunătăţească simţitor situaţia. 

Era în 29 iulie. 

Godfrey rătăcea în timpul dimineţii pe acea parte a 
plajei care forma litoralul golfului mare, pe care el îl 
botezase Dream-Bay. Îl cerceta, cu gândul să-şi dea 
seama dacă acesta era şi el tot atât de bogat în 
moluşte ca şi litoralul din nord. Poate că mai spera să 
dea peste vreo epavă, atât de ciudat i se părea că 
talazurile nu 
aruncaseră pe coastă nici o singură rămăşiţă din 
corabie. 

Or, în această zi, el înaintase până la capul 
septentrional, care se isprăvea cu o plajă nisipoasă, 
când atenţia îi fu atrasă de o stâncă de formă ciudată, 
care apărea din apă la înălţimea ultimului şir de alge. 

O anumită presimţire îl îndemnă să grăbească 
pasul. Care nu-i fu surpriza — şi în acelaşi timp 
bucuria — când îşi dădu seama că ceea ce el luase 
drept o stâncă era de fapt un cufăr pe jumătate 
îngropat în nisip. 

Era oare un colet de pe Dream ? Se afla el în acest 
loc de la naufragiu ? Nu era mai curând tot ce mai 
rămăsese dintr-o altă catastrofă mai recentă ? Ar fi 
fost greu de spus. În tot cazul, de unde ar fi venit şi 
orice ar fi conţinut acest cufăr, avea dreptul să-l ia. 

Godfrey îl cercetă pe dinafară. Nu văzu nici urmă 
de adresă. Nici un nume, nici măcar una din acele 
iniţiale mari, tăiate dintr-o subţire placă de metal, 
care împodobesc cuferele americane. Poate că 
înăuntru se va fi găsind vreo hîrtie care să indice 
proveniența, naționalitatea, numele proprietarului ? 
În orice caz, era ermetic închis şi se putea spera că 
ceea ce conţinea nu fusese distrus de şederea în apă 
de mare. Era, în adevăr, un cufăr de lemn foarte 
solid, îmbrăcat într-o piele groasă, cu încheieturi de 
aramă la colţuri şi curele late care-l închingau pe 
toate părţile. 


120 


Oricât de nerăbdător ar fi fost Godfrey de a cerceta 
conţinutul acestui cufăr, nici nu-i dădu prin gând să-l 
spargă, ci să-l deschidă, după ce va fi sfărâmat 
încuietoarea. Cât despre a-l transporta din fundul 
golfului Dream la Will-Tree, greutatea lui ar fi făcut 
acest lucru imposibil şi nici măcar nu putea să se 
gândească la aşa ceva. 

„Ei bine, îşi spuse Godfrey, o să-l golim aici unde se 
află şi o să facem atâtea drumuri câte vor fi necesare 
pentru a transporta tot ce este în el." 

Se puteau număra — de la extremitatea 
promontoriului până la pâlcul de sequoia — 
aproximativ patru mile. Asta va cere deci oarecare 
timp şi va prilejui o oarecare oboseală. Or, de timp nu 
duceau lipsă. Cit despre oboseală, nu era cazul să se 
gândească. d 

Ce conţinea oare acest cufăr ?... Înainte de a se 
întoarce la Will-Tree, Godfrey vru cel puţin să încerce 
să-l deschidă. Începu deci să desfacă curelele şi, 
odată desfăcute, scoase cu multă grijă învelitoarea de 
piele care acoperea cufărul. Dar cum să-l deschidă ? 
Asta era treaba cea mai grea. Godfrey nu avea nici o 
pârghie care ar fi putut să-l ajute. Evită riscul de a-şi 
rupe cuțitul în această operaţie. Căută, aşadar, pe 
malul mării un pietroi cu care încercă să spargă 
încuietoarea. Plaja era presărată cu bucăţi de 
cremene dură, de toate formele, care-i puteau servi 
ca ciocan. 

Alese una, mare cât pumnul, şi dădu o lovitură 
puternică plăcii de aramă. 

Spre marea lui surprindere, zăvorul se desfăcu 
imediat. Sau încuietoarea se sfărâmase de lovitură, 
sau broasca nu fusese închisă cu cheia. 

În clipa când să ridice capacul cufărului, inima lui 
Godfrey bătea cu putere ! 

În sfârşit cufărul era deschis şi, într-adevăr, dacă ar 
fi trebuit să sfărâme încuietoarea, nu ar fi izbutit prea 


uşor. 
Era o adevărată ladă de fier acest cufăr. Pereţii 
interiori erau 


ăptuşiţi cu tablă de zinc, în aşa fel încât apa de mare 
nu putuse pătrunde. Astfel că lucrurile pe care le 


121 


conţinea, oricât de fragile ar fi fost, se putuseră 
păstra într-o perfectă stare. 

Şi ce lucruri! Scoţîndu-le, Godfrey nu-şi putea 
reţine exclamaţiile de bucurie ! Cu siguranţă, acest 
cufăr trebuie că aparținuse vreunui călător foarte 
practic, care avusese de gând să se aventureze într- 
un ţinut în care ar fi fost redus numai la propriile sale 
resurse. 

În primul rând, rufărie : cămăşi, prosoape, 
cearşafuri, cuverturi ; apoi haine : bluze de lână, 
ciorapi de lână şi de bumbac, pantaloni trainici de 
pânză şi catifea, toate noi, flanele, veste de stofă 
groasă şi rezistentă ; apoi două perechi de cizme 
groase, pantofi de vânătoare, pălării de fetru. 

În al doilea rând, câteva ustensile de bucătărie şi de 
toaletă : oală — faimoasa oală atât de dorită ! — ibric 
mare, ibric pentru cafea, ceainic, câteva linguri, 
furculiţe şi cuțite, o oglindă mică, perii pentru diferite 
întrebuinţări ; în sfârşit, ceva ce nu era deloc de 
disprețuit, aproximativ cincisprezece pinte! de rachiu 
şi de tafia? şi mai multe livre de cafea şi ceai. 

În al treilea rând, câteva unelte : burghiu mare, 
sfredel, fierăstrău de mână, un asortiment de cuie şi 
ţinte, cazma şi lopată, tîrnăcop, 
topor, teslă etc. 

În al patrulea rând, arme : două cuțite de vînătoare 
în teaca lor de piele, o carabină şi două puşti, trei 
revolvere cu şase gloanţe şi o importantă provizie de 
alice şi gloanţe — toate aceste arme părând a fi de 
fabricaţie engleză ; în sfârşit, o mică farmacie de 
buzunar, o lunetă, o busolă, un cronometru. 

Se găseau acolo de asemenea câteva volume în 
engleză, mai multe testele de hîrtie albă, creioane, 
tocuri de scris şi cerneală, un calendar, o biblie 
editată la New York şi Manualul bucătarului perfect 

Într-adevăr, în aceste împrejurări, toate acestea 
constituiau un inventar nepreţuit. 

Astfel că Godfrey nu mai putea de bucurie. Chiar 
dacă el personal ar fi comandat special această zestre 


1 Veche unitate de măsură pentru lichide, egală cu 
aproximativ 1 litru. 
 Rachiu din melasă. 


122 


pentru ajutorarea naufragiaţilor în încurcătură, nu ar 
fi fost mai completă. 

Godfrey îşi oferise plăcerea de a-şi expune pe plajă 
toată comoara sa. Cercetase fiecare obiect, dar în 
cufăr nu găsise nici o hârtie care ar fi putut să-i 
indice proveniența, nici pe ce corabie fusese 
îmbarcat. 

În împrejurimi, de altfel, marea nu adusese nici o 
altă epavă dintr-un naufragiu recent. Nimic pe stânci, 
nimic pe plajă. Cufărul trebuie că fusese adus în acest 
loc de flux, după ce plutise mai mult sau mai puţin 
timp. Într-adevăr, volumul, în raport cu greutatea sa, 
îi putea asigura menţinerea la suprafaţă. 

Pentru un timp oarecare, deci, cei doi oaspeţi ai 
insulei Phina se găseau într-o mare măsură la adăpost 
de nevoile vieţii materiale — unelte, arme, ustensile, 
haine ; o fericită şansă le dăduse toate acestea. 

E de la sine înţeles că lui Godfrey nu-i putea trece 
prin gând să ia cu el toate aceste obiecte la Will-Tree. 
Transportul lor avea să necesite mai multe drumuri; 
dar ar fi fost bine să se grăbească, de teama unei 
eventuale înrăutăţiri a timpului. 

Puse deci cea mai mare parte din aceste lucruri în 
cufăr. O puşcă, un revolver, o oarecare cantitate de 
praf de puşcă şi alice, un cuţit de vînătoare, ocheanul, 
oala, iată numai cu ce se încărcă. 

Cufărul fu apoi închis cu grijă, şi, cu un pas grăbit, 
Godfrey îşi reluă drumul pe litoral. 

Ah, ce primire îi făcu Tartelett după un ceas ! Şi ce 
mulţumire pe profesor la auzul enumerării noilor lor 
bogății, pe care i-o făcea elevul său ! Oala, oala mai 
ales, îl îmbătă de fericire, fericire care se manifestă 
printr-o serie de „jetes-battus", încheiate printr-un 
triumfal pas de „six-huit" ! 

Nu era încă amiază. Aşa că Godfrey vru, imediat 
după masă, să se reîntoarcă la Dream-Bay. Era grăbit 
ca totul să fie pus în siguranţă în Will-Tree, 

Tartelett nu făcu nici o obiecţie şi se declară gata să 
plece. Nu mai avea de supravegheat nici măcar focul 
care ardea. Cu praful de puşcă e uşor de procurat 
focul, oriunde. Dar profesorul voia ca, în lipsa lor, 
rasolul să poată fierbe încet, la foc mic. 


123 


Într-o clipă, oala, umplută cu apă din râu, primi un 
sfert de aguti cu o duzină de rădăcini de yamph, care 
trebuiau să ţină loc de legume, la care se adăugă 
puţină sare găsită în scorburile stâncilor. 

— O să se spumuiască ea şi singură ! strigă 
Tartelett, care părea foarte satisfăcut de opera sa. 

Şi iată-i plecând cu un pas uşor spre Dream-Bay, 
tăind pe drumul cel mai scurt. 

Cufărul era tot acolo. Godfrey îl descuie cu băgare 
de seamă, în mijlocul strigătelor de admiraţie ale lui 
Tartelett, se procedă la o triere a diverselor obiecte. 

În acest prim drum, Godfrey şi tovarăşul său, 
transformati în catâri de povară, putură să aducă la 
Will-Tree armele, muniţiile şi o parte din haine. 

Se odihniră apoi amândoi după efortul făcut, în faţa 
mesei pe care aburea acea supă de aguti, pe care o 
declarară excelentă. Cât despre carne, după spusele 
profesorului, ar fi fost greu de închipuit ceva mai 
delicios ! O, minunat rezultat al lipsurilor ! 

A doua zi, în 30 iulie Godfrey şi Tartelett plecară 
din zori, şi în alte trei drumuri sfârşiră de golit şi 
transportat conţinutul cufărului, înainte de venirea 
serii, uneltele, ustensilele, totul era adus, rânduit, 
înmagazinat la Will-Tree. 

În sfârşit, la 1 august, chiar şi cufărul, târât nu fără 
greutate de-a lungul plajei, îşi afla locul în locuinţă, 
transformîndu-se în ladă de rufe. Tartelett, cu 
mobilitatea spiritului său, vedea acum viitorul în roz. 
Nu ar fi de mirare dacă, în această zi, cu micuța sa 
vioară în mână, s-ar fi dus la elevul său şi i-ar fi spus 
cu toată seriozitatea, ca şi când s-ar fi aflat în salonul 
locuinţei Kolderup : 

— Ei bine, dragul meu Godfrey, nu ar fi timpul să ne 
reluăm lecţiile noastre de dans ? 


124 


Singurul mijloc de a le impiedica să se întoarcă în mare 
era să le răstoarne pe spate 


Capitolul XV 

ÎN CARE SE ÎNTÂMPLĂ CEEA CE SE 
ÎNTÂMPLĂ 

CEL PUŢIN O DATĂ ÎN VIAŢA ORICĂRUI 
ROBINSON, 

AUTENTIC SAU ÎNCHIPUIT 


Viitorul se arăta deci într-o lumină mai puţin 


sumbră. Dacă 
Tartelett, trăind numai în prezent, nu vedea în 
posedarea acestor 
instrumente, a acestor ustensile, decât un mijloc de a- 
şi face această 


singurătate puţin mai plăcută, Godfrey se şi gândea 
la posibilitatea de a părăsi insula Phina. Nu ar putea 
el oare să construiască acum 
o ambarcaţiune suficient de solidă care să le permită 
să ajungă fie pe un uscat din apropiere, fie pe vreo 
corabie care ar fi trecut pe lângă insulă ? 

În aşteptare, ideile lui Tartelett fură cele a căror 
realizare le ocupară mai ales săptămânile care 
urmară. 

În adevăr, în curând îşi instalară garderoba de la 
Will-Tree, dar hotărîră, ţinînd seama de nesiguranța 
viitorului, să nu o utilizeze decât cu cea mai mare 
grijă. Să nu se folosească de aceste haine decât în 
măsura în care era necesar — aceasta era regula 
căreia profesorul trebuia să i se supună. 

— La ce bun ? spunea el bombănind. Prea multă 
zgârcenie, dragul meu Godfrey ! Ce dracu ! Nu 
suntem sălbatici ca să umblăm pe jumătate goi! 

— Să avem iertare, Tarteletit, îi răspundea Godfrey, 
suntem sălbatici şi nu altceva ! 

— Cum vrei, dar ai să vezi că o să părăsim insula 
înainte de a fi purtat aceste haine ! 

— Nu ştiu nimic, Tartelett, şi mai bine să rămână 
decât să nu ajungă ! 

— Dar, în sfârşit, duminica cel puţin, o să fie permis 
să ne gătim puţin ? 

— Ei bine, da ! Duminica şi chiar în zilele de 
sărbătoare, răspunse Godfrey, care nu voia să-şi 
necăjească prea mult tovarăşul; dar cum astăzi este 


126 


exact luni, mai avem o săptămână întreagă până să 
ne facem frumoşi ! 

Se înţelege de la sine că, din clipa în care ajunsese 
pe insulă, Godfrey nu uitase să noteze fiecare zi care 
trecea. Astfel că, cu ajutorul calendarului găsit în 
cufăr, putuse să constate că acea zi era într-adevăr 
luni. 

În acest timp îşi împărțeau munca de toate zilele, 
fiecare după 
aptitudinile sale. Nu mai era necesar să vegheze zi şi 
noapte asupra unui foc pe care acum aveau 


posibilităţi să-l aprindă oricând. 
Tartelett putu deci să părăsească, nu fără părere de 
rău, această 


sarcină ce i se potrivea atât de bine. În schimb i se 
dădu în seamă de acum înainte aprovizionarea cu 
rădăcini de yamph şi camas, mai ales cu aceste din 
urmă care constituiau pâinea lor de fiecare zi. Aşa că 
profesorul se ducea în fiecare zi până la linia 
arbuştilor care mărgineau câmpia din spatele Will- 
Tree-ului. Avea de făcut o milă sau două, dar se 
obişnui. Apoi, între timp, se ocupa cu culegerea 
stridiilor sau a altor moluşte, din care consumau o 
mare cantitate. 

În ce-l priveşte pe Godfrey, el îşi rezervase grija 
animalelor domestice şi a oaspeţilor din cuibar. 
Meseria de măcelar nu-i făcea nici o plăcere, dar în 
cele din urmă îşi învinse scârba. Aşa că, datorită lui, 
rasolul apărea des pe masa lor, urmat de câteva 
bucăţi de friptură, ceea ce forma o hrană de fiecare zi 
destul de variată. Cât despre vînat, în pădurile din 
insula Phina era din belşug şi Godfrey îşi propunea 
să-şi înceapă vinătorile îndată ce alte griji mai 
urgente i-ar fi dat un răgaz. Socotea să-şi folosească 
bine armele, praful de puşcă şi gloanţele din 
arsenalul său ; dar nu înainte ca instalarea 
gospodăriei lor să fie pusă la punct. 

Cu uneltele pe care le aveau putu să înjghebe 
câteva bănci în interiorul şi pe lângă Will-Tree. 
Scaunele fură cioplite cu barda, masa, mai puţin 
sgrunţuroasă, deveni mai demnă de farfuriile, 
castroanele şi tacâmurile cu care o împodobea 
profesorul Tartelett. 


127 


Aşternuturile lor de iarbă fură potrivite în nişte rame 
de lemn şi astfel acele aşternuturi luară un aspect 
mai plăcut. Dacă mai lipseau încă saltelele, cel puţin 
de cuverturi nu mai duceau lipsă. Diversele ustensile 
de bucătărie nu mai zăceau direct la pământ, ci îşi 
găsiră locul pe poliţe fixate pe pereţii interiori. 
Lucrurile — rufărie, haine — fură rânduite cu grijă în 
fundul unor dulapuri scobite chiar în scoarţa 
arborelui de sequoia, la adăpost de praf. Armele le 
atârnară în perete. 

Godfrey se gândi să închidă locuinţa, deşi se părea 
că alte fiinţe vii nu existau pe acolo ; totuşi, peste 
noapte, animalele domestice ar fi putut să le tulbure 
somnul. Cum nu putea să taie scânduri cu singurul 
fierăstrău de mână pe care îl avea, se folosi tot de 
bucăţi late şi groase de scoarță de copac, pe oare le 
desprinse uşor. Fabrică astfel o uşă destul de solidă 
pentru deschizătura din Will-Tree. În acelaşi timp, 
tăie două ferestre mici, una în faţa celeilalte, în aşa 
fel încât să lase să pătrundă în interiorul încăperii 
aerul şi lumina. În timpul nopţii le închideau cu 
obloane ; dar, cel puţin, de dimineaţa până seara, nu 
mai erau siliţi să recurgă la lumina torţelor de răşină 
care afumau locuinţa. 

Ce avea să inventeze Godfrey mai târziu, pentru a 
lumina încăperea în timpul lungilor nopţi de iarnă, nu 
prea ştia. Avea să izbutească să fabrice câteva opaițe 
cu seu de oaie sau aveau să se mulţumească cu 
lumânări de răşină, pregătite mai cu grijă ? Rămânea 
de văzut. 

O altă preocupare era aceea de a izbuti să 
construiască o sobă în interiorul Will-Tree-ului. Atât 
cât ţinea timpul bun, vatra, instalată afară, în 
scorbura unui sequoia, le ajungea pentru toate 
nevoile bucătăriei ; dar când avea să se strice 
vremea, când avea să toarne cu găleata, atunci când 
aveau să lupte împotriva frigului, de a cărui extremă 
asprime trebuiau să se teamă pentru o anumită 
perioadă, vor fi siliţi să găsească un mijloc de a face 
foc în interiorul locuinţei şi de-a găsi soluţia în acelaşi 
timp şi pentru hornul necesar. Această importantă 
chestiune trebuia rezolvată la timpul său. 


128 


O muncă foarte utilă întreprinsă de Godfrey fu 
aceea de a lega cele două maluri ale râuleţului de la 
liziera grupului de sequoia. Izbuti fără greutate să 
înfigă ţăruşi în apele repezi şi între ei aşeză câteva 
trunchiuri groase de copaci în chip de pod. Se putea 
astfel merge la litoralul din nord fără a trece prin 
vad, lucru care i-ar fi obligat să facă un ocol de două 
mile în aval. 

Dar dacă Godfrey îşi lua toate măsurile cu scopul ca 
existenţa să le fie cât de cât posibilă pe această insulă 
pierdută în Pacific, în cazul în care tovarăşul lui şi el 
ar fi fost sortiţi să locuiască acolo timp îndelungat, să 
rămână pentru totdeauna poate, în acelaşi timp nu 
voia să piardă din vedere nimic din cele ce ar fi putut 
să-i mărească şansele de salvare. 

Insula Phina nu era în calea corăbiilor ; acest lucru 
era mai mult decât evident. Ea nu oferea nici un port 
de popas, nici o sursă de aprovizionare. Nimic nu 
atrăgea vasele să vină să o cunoască. Cu toate 
acestea, nu era cu totul imposibil ca o corabie de 
război sau de comerţ să treacă prin raza ei. Era 
potrivit deci de a căuta un mijloc să-i atragă atenţia şi 
să-i arate că insula era locuită. 

În acest scop, crezu că trebuie să înalțe un pavilion 
la extremitatea capului care se întindea către nord şi 
sacrifică pentru asta o jumătate dintr-unul din 
cearşafurile găsite în cufăr. In afară de asta, fiindcă 
se temea ca nu cumva culoarea albă să nu poată fi 
văzută decât pe o rază destul de restrânsă, încercă să 
vopsească steagul cu boabele unui soi de arbuşti care 
creşteau la picioarele dunelor. Obţinu astfel un roşu 
aprins pe care, din lipsă de fixativ, nu-l putu face să 
nu se decoloreze, cu riscul de a trebui să vopsească 
din nou pânza atunci când vântul sau ploaia i-ar fi 
spălăcit culoarea. 

Aceste din urmă treburi îi luară timpul până la 15 
august. De mai multe săptămâni, în afară de două-trei 
furtuni de o foarte mare violentă, însoţite de ploi 
torențiale a căror apă pământul o supsese cu lăcomie, 
cerul fusese aproape în permanenţă frumos. 

Cam în acest timp Godfrey îşi începu meseria de 
vânător. Dar 
dacă în mimarea puştii el era destul de abil, pe 


129 


Tartelett, care era încă la tragerea primelor focuri, 
nu putea să conteze. 

Godfrey consacră deci mai multe zile pe săptămână 
vînătorii 
prăzilor cu blană sau pene, care, fără să fie din 
belşug, trebuiau să satisfacă necesităţile celor de la 
Will-Tree. 

Câteva potîrnichi, câteva bartavele, un oarecare 
număr de becaţine veniră din fericire să varieze 
meniul obişnuit. De asemenea două sau trei căprioare 
căzură sub gloanţele tânărului vînător şi faptul că nu 
colaborase la vânarea lor nu-l împiedică pe profesor 
să le primească cu mare bucurie când se înfăţişară 
sub formă de pulpă sau cotlete. 

Dar în acelaşi timp Godfrey, când vâna, nu uita să 
cerceteze cât mai atent insula. Pătrundea în hăţişul 
acelor dese păduri pe care le cuprindea partea din 
mijloc a insulei. Urca pe albia râului până la izvorul 
ale cărui ape, de pe versantul din est al colinei, îi 
alimentau cursul. Se urca din nou pe vârful conului şi 
cobora prin povârnişurile de pe partea cealaltă, către 
litoralul din est pe care nu-l vizitase încă. 

„Din toate aceste explorări trebuie să trag 
următoarea concluzie : că în insula Phina nu se 
găsesc animale dăunătoare, nici fiare, nici şerpi, nici 
reptile ! N-am zărit nici măcar una ! Este sigur că, 
dacă ar fi fost, împuşcăturile mele le-ar fi alarmat ! 
Din fericire ! Dacă ar fi trebuit să punem la adăpost 
Will-Tree şi de atacurile lor, nu prea ştiu cum am fi 
izbutit!" 

Apoi, trecând la altă deducție, firească : 

„Trebuie să mai conchid, de asemeni, îşi spunea el, 
că insula nu este locuită. Deja, de mult timp, indieni 
sau alţi naufragiaţi ar fi alergat la bubuitul 
detunăturilor ! Nu mai rămâne decât acest fum de 
neexplicat, pe care de două ori mi s-a părut că-l 
zăresc |..." 

Fapt era că Godfrey nu găsise niciodată urma 
vreunui foc oarecare. Cât despre izvoarele calde 
cărora el credea că le putea atribui originea aburilor 
întrezăriţi, insula Phina, nicidecum vulcanică, nu 
părea să le aibă. Trebuie deci că fusese de două ori 
jucăria aceleiaşi iluzii optice. 


130 


De altfel, această apariţie a unui fum sau a unor 
aburi nu se mai 
repetase. Când Godfrey făcu pentru a doua oară 
ascensiunea conului din mijloc sau când se urcă din 
nou în rămurişul înalt al Will-Tree-ului, nu văzu nimic 
de natură să-i atragă atenţia. Sfârşi deci prin a uita 
această întâmplare. 

Trecură mai multe săptămâni cu aceste lucrări de 
amenajare şi cu aceste expediţii de vînătoare. Fiecare 
zi aducea cu ea o îmbunătăţire a vieţii lor. 

În fiecare duminică, aşa cum se înţeleseseră, 
Tartelett îşi îmbrăca 
hainele cele mai frumoase. În această zi nu făcea 
altceva decât se plimba pe sub arborii uriaşi cântînd 
din vioară. Făcea paşi mari de 
„glisadă", dîndu-şi singur lecţii, deoarece elevul său 
refuzase categoric să-şi continue cursul. 

— La ce bun ? răspundea Godfrey la insistenţele 
profesorului, îţi poţi închipui dumneata un Robinson 
luând lecţii de dans şi de ţinută? 

— Şi de ce nu ? reluă foarte serios Tartelett. De ce 
un Robinson s-ar lipsi de o ţinută aleasă ? Nu pentru 
alţii, ci pentru el însuşi se cuvine să aibă maniere 
elegante ! 

La asta Godfrey nu mai avea ce să răspundă. Totuşi 
nu cedă şi profesorul fu silit să profeseze în gol. 

Ziua de 13 septembrie fu marcată de una din cele 
mai mari, una din cele mai triste decepţii pe care le 
pot încerca nefericiţii aruncaţi de un naufragiu pe o 
insulă pustie. 

Dacă Godfrey nu mai văzuse niciodată, în vreun 
punct oarecare al insulei, fumul inexplicabil şi de 
negăsit, în această zi, către orele trei după-amiază, 
atenţia îi fu atrasă de un abur lung asupra originii 
căruia nu se putea înşela. 

Se dusese să se plimbe până la extremitatea Flag- 
Point-ului, nume pe oare îl dăduse capului pe care se 
înălța pavilionul. Or, iată că, privind prin ochean, zări 
deasupra orizontului un fum pe care vântul din vest îl 
abătea în direcţia insulei. 

Inima lui Godfrey bătu violent. 

— O corabie ! strigă el. 


131 


Dar această corabie, acest steamer avea el să 
treacă prin apropierea insulei Phina ? Şi, dacă trecea, 
se va apropia destul de mult pentru ca semnalele să 
poată fi văzute sau auzite de la bordul său ? Sau, mai 
curând, acest fum, abia întrevăzut, avea să dispară 
odată cu vasul, în nord-vestul sau în sud-estul 
orizontului ? 

În aceste două ore Godfrey fu pradă unor emoţii 
alternative, care-i dădeau stări mai uşor de numit 
decât de descris. 

Într-adevăr, puţin câte puţin fumul creştea. Se 
îngroşa când steamerul îşi atîta focurile, apoi scădea 
până la dispariţie, când lopata de cărbuni era 
consumată. Totuşi era evident că vaporul se apropie. 
Către orele patru după-amiază carcasa sa se arăta la 
nivelul 
cerului şi al apei. 

Era un vapor mare care mergea către nord-est. 
Godfrey îl recunoscu cu uşurinţă. Dacă nu-şi schimba 
direcţia, trebuia, inevitabil, să se apropie de insula 
Phina. 

La început Godfrey se gândise să alerge la Will- 
Tree, cu scopul să-l prevină pe Tartelett. Dar la ce 
bun ? Apariţia unui singur om care făcea semne 
însemna tot atât cât apariţia a doi. Rămase deci pe 
loc, cu luneta la ochi, nevrând să piardă nici una din 
mişcările corăbiei. 

Steamerul se apropia mereu de coastă, cu toate că 
era evident că nu se îndrepta direct către ea. Către 
orele cinci linia orizontului se ridica deja mai sus 
decât coca sa, cele trei catarge de goeletă ale sale 
erau vizibile. Godfrey putu să recunoască până şi 
culorile pavilionului său, care flutura în vârful 
catargului. 

Erau culorile americane. 

„Dar, îşi spuse el, dacă eu zăresc acest pavilion, nu- 
i posibil ca cei de pe bord să nu-l zărească pe al meu ! 
Vântul îl flutură destul de tare ca să poată fi văzut 
uşor cu luneta ! Dacă aş semnaliza, coborându-l şi 
înălţându-l de mai multe ori, ca să-i fac să înţeleagă 
mai bine :că de pe uscat vrem să ne punem în 
legătură cu corabia ? Da ! Nu-i nici un minut de 
pierdut!" 


132 


Ideea era bună. Alergând la marginea Flag-Point- 
ului, Godfrey începu să-şi manevreze pavilionul aşa 
cum se face pentru salut ; apoi îl cobori la jumătatea 
catargului, ceea ce, conform uzanțelor marine, 
înseamnă că se cerea ajutor şi asistenţă. 

Steamerul se mai apropie cu cel puţin trei mile de 
litoral, dar pavilionul său, mereu nemişcat pe 
arborele artimon, nu răspunse celui de la Frag-Point! 

Godfrey simţi strângându-i-se inima. Desigur, nu 
fusese văzut!... Se făcuse ora şase şi jumătate şi avea 
să se lase amurgul. 

În acest timp, steamerul ajunse la nu mai mult de 
două mile de vârful capului, către care mergea 
repede. În acel moment soarele dispărea sub orizont. 
Odată cu primele umbre ale nopţii, Godfrey trebuia 
să renunţe la orice speranţă de a mai fi zărit. 

Reîncepu totuşi fără mai mult succes, să înalțe şi să 
coboare repede pavilionul lui... Nu i se răspunse. 

Trase atunci mai multe focuri de puşcă, cu toate că 
distanţa era încă mare, şi vântul nu bătea în acea 
direcţie. De pe bord nu răsună nici o detunătură. 

În acest răstimp, încetul cu încetul, se lăsa 
noaptea . În curând steamerul nu mai putu fi văzut. 
Fără nici o îndoială că în mai puţin de o oră avea să 
depăşească insula Phina. 

Neştiind ce să facă, lui Godfrey îi veni ideea să dea 
foc unui pâlc de arbori răşinoşi care creşteau dincolo 
de Flag-Point. Aprinse un morman de frunze uscate 
cu ajutorul prafului de puşcă, apoi dădu foc unui grup 
de pini care arse în curând ca o uriaşă torţă. 

Dar semnalele de la bord nu răspunseră în nici un 
fel acestui foc de pe pământ şi Godfrey se întoarse 
întristat la Will-Tree, simțindu-se parcă şi mai părăsit 
decât fusese până atunci. 


Capitolul XVI 
IN CARE SE PRODUCE UN INCIDENI CE NU 
VA SURPRINDE PE CITITOR 


Această lovitură îl dărimă pe Godfrey. Această 
şansă nesperată care îi scăpa de sub mână se va mai 
repeta oare vreodată ? Putea el să spere ? Nu! 


133 


Indiferenţa acestei corăbii — să treacă pe lângă 
insula Phina fără măcar să caute să o recunoască — 
era evident că avea să fie împărtăşită de toate 
celelalte vase case s-ar fi aventurat pe această 
porţiune pustie din Pacific. De ce să se fi oprit mai 
curând ele decât acesta, fiindcă oricum insula nu 
avea nici un port de refugiu. 

Godfrey petrecu o noapte tristă. În fiecare clipă, 
tresărind din somn, ca şi când ar fi auzit în larg vreo 
lovitură de tun, se întreba dacă steamerul nu zărise în 
cele din urmă, totuşi, acest foc mare care ardea încă 
pe mal, dacă nu căuta să-şi semnaleze prezenţa 
printr-o detunătură ? 

Godfrey asculta... Toate acestea nu erau decât nişte 
închipuiri ale creierului său surescitat. Când se făcu 
ziuă îşi spuse că apariţia acestei corăbii nu fusese 
probabil decât un vis care începuse în 
ajun, la orele trei după-amiază ! 

Dar nu ! Dimpotrivă, el era mult prea sigur că în 
preajma insulei Phina apăruse un vas, la mai puţin de 
două mile, şi nu mai puţin sigur că nu se oprise! 

Despre această decepţie nu-i suflă un cuvânt lui 
Tartelett. La ce bun să-i spună ? De altfel, acest spirit 
uşuratic nu vedea niciodată mai departe de douăzeci 
şi patru de ore. El nici nu se gândea măcar la şansele 
care ar fi putut să se ivească pentru a părăsi insula. 
Nu-şi închipuia că viitorul ar fi putut să-i pregătească 
încercări şi mai grave. 

San Francisco începea să se şteargă din amintirea 
lui. Nu-l aştepta o logodnică, nu avea un unchi Will pe 
care să-l revadă. Dacă pe acest petic de pământ ar fi 
putut să deschidă un curs de dans, dorinţele sale ar fi 
fost realizate din plin, chiar dacă nu ar fi avut decât 
un singur elev ! 

Ei bine, dacă profesorul nu se gândea la vreo 
primejdie imediată care să fie de natură a-i periclita 
securitatea în această insulă lipsită de fiare sălbatice 
şi de băştinaşi, se înşela. Chiar în această zi, 
optimismul său avea să fie pus la grea încercare. 

Către orele patru după-amiază, Tartelett se dusese, 
aşa cum era obişnuit, să recolteze stridii şi midii în 
partea țărmului din spatele Flag-Point-ului, când 
Godfrey îl văzu întorcându-se în fugă la Will-Tree. 


134 


Părul său rar i se zburlea la tâmple. Arăta într-adevăr 
ca un om care fuge fără să îndrăznească să se uite 
înapoi. 

— Dar ce s-a întâmplat ? strigă Godfrey, nu fără 
nelinişte, ieşind înaintea tovarăşului său. 

— Acolo 1... Acolo 1... răspunse Tartelett, arătîndu-i 
cu degetul acea porţiune de mare din care, la nord, 
printre arborii uriaşi din Will-Tree, se zărea un 
segment îngust. 

— Dar ce este ? 'întrebă Godfrey, al cărui prim 
impuls fu acela de a alerga la liziera arborilor de 
sequoia. 

— O barcă ! 

— O barcă ? 

— Da !... Sălbatici !... O flotă întreagă de sălbatici... 
poate că de canibali !... 

Godfrey privi în direcția arătată... 

Nu era deloc o flotă, aşa cum spunea înnebunit de 
spaimă Tartelett, dar nu se înşela decât asupra 
numărului. 

Într-adevăr, o mică ambarcaţiune, care aluneca pe 


marea foarte 
liniştită în acest moment, se îndrepta, la o jumătate 
de milă de 


coastă, în aşa fel încât să meargă paralel cu Flag- 
Point. 
— Şi de ce ar fi canibali ? spuse Godfrey întorcându- 


se către 
profesor. 

— Fiindcă în insulele cu Robinsoni, răspunse 
Tartelett, apar 


totdeauna, mai devreme sau mai târziu, canibalii. 

— Nu este mai curând barca unei corăbii de 
comerţ ? 

— A unei corăbii ? 

— Da... a unui steamer care a trecut ieri după- 
amiază pe lângă 
insula noastră. 

— Şi nu mi-ai spus nimic ! strigă Tartelett, ridicând 
desperat 
braţele spre cer. 

— La ce bun, răspunse Godfrey, fiindcă credeam că 
acest vas 


135 


dispăruse definitiv ! Dar s-ar putea ca această barcă 
să-i aparţină. 
O să vedem !... 

Întorcându-se repede la Will-Tree, Godfrey îşi luă 
luneta şi, revenind, se postă la marginea pădurii. 

De acolo, cu atenţia extrem de încordată, putu să 
observe 
această ambarcaţiune de pe care trebuia neapărat să 
se vadă pavilionul de pe Flag-Point, desfăşurat sub o 
briză uşoară. 

Godfrey lăsă să-i cadă luneta. 

— Sălbatici !... Da !... Sunt într-adevăr sălbatici ! 
strigă el. Tartelett simţi că i se înmoaie picioarele şi 
se-nfioră de groază din cap până în picioare. 

Ceea ce zărise Godfrey era în adevăr o 
ambarcaţiune de sălbatici, care se îndrepta spre 
insulă. Construită ca o pirogă din insulele 
polineziene, avea o pânză destul de mare din bambus 
împletit ; un catarg o menținea în echilibru împotriva 
înclinaţiei pe care i-o dădea vântul. 

Godfrey desluşea perfect forma ambarcaţiunii ; era 
o „prao" — ceea ce părea să indice că insula Phina nu 
putea fi foarte îndepărtată de țărmurile Malaeziei. 
Dar cei din pirogă, din care se putea număra o 
duzină, nu erau deloc malaezi ; erau negri, pe 
jumătate goi. 

Pericolul de a fi văzuţi era deci mare. Lui Godfrey îi 
păru acum rău că înălţase acel pavilion pe care 
corabia nu-l observase şi pe care, desigur, îl vedeau 
acum indigenii de pe prao. Cât despre a-l da jos în 
această clipă, era prea târziu. 

O împrejurare într-adevăr regretabilă. Dacă era 
evident că aceşti sălbatici aveau ca ţintă — părăsind 
cine ştie ce insulă din apro- piere — să ajungă pe 
insula Phina, probabil că o credeau pustie, aşa cum şi 
era, înainte ca Dream să naufragieze. Dar pavilionul 
era acolo, indicând prezenţa unor fiinţe omeneşti pe 
această coastă ! Şi atunci, dacă aveau să debarce, 
cum să te salvezi ? 

Godfrey nu ştia ce să facă. În orice caz, să observe 
dacă băştinaşii coborau sau nu pe uscat era primul 
lucru pe care îl avea de făcut. Apoi avea să vadă. 


136 


Cu luneta la ochi, urmări deci barca ; o văzu ocolind 
vârful promontoriului, apoi mergând paralel cu el, 
apoi coborând din nou de-a lungul litoralului, şi în 
sfârşit acostând chiar la gura râului, 
care la două mile în amont trecea pe la Will-Tree. 

Deci, dacă acestor indigeni le dădea în gând să urce 
în susul apei, aveau să ajungă repede la pâlcul de 
sequoia, fără ca el să aibă posibilitatea să-i oprească. 

Godfrey şi Tartelett se întoarseră repede la locuinţa 
lor. Înainte de toate trebuiau să ia câteva măsuri care 
i-ar fi putut pune la adăpost de o surpriză, dindu-le 
timp să-şi pregătească apărarea. La acest lucru se 
gândea numai Godfrey. Cât despre profesor, 
giândurile lui erau cu totul în altă parte. 

„Ah ! Aşa ! îşi spunea el. Este deci o fatalitate ! Este 
scris deci ! Nu poţi să scapi de asta ! Nu poţi deveni 
deci un Robinson fără ca o pirogă să acosteze pe 
insula ta, fără ca într-o zi sau alta să apară canibalii ! 
Nu suntem aici decât de trei luni şi au şi venit ! Ah ! 
Hotărit lucru, nici domnul Defoe, nici domnul Wyss n- 
au exagerat lucrurile ! Mai fă-te Robinson dacă îţi 
convine !" 

Bravule Tartelett, nu te faci Robinson, ci devii — şi 
nici nu ştii cât de bine ai nimerit-o comparând 
situaţia ta cu aceea a eroilor celor doi romancieri, 
englez şi elveţian ! 

Iată ce precauţii fură luate imediat de Godfrey când 
se întoarse la Will-Tree ! Focul din scorbura arborelui 
de sequoia fu stins şi cenuşa fu împrăştiată ca să nu 
mai rămână nici o urmă ; cocoşii, găinile şi puii erau 
deja la culcare în coteţul lor şi trebuiră să se 
mulţumească să astupe numai intrarea cu mărăciniş, 


astfel ca să-l 
camufleze cât mai bine ; celelalte animale, aguti, oi şi 
capre, fură 
gonite în câmpie, dar era păcat că ele nu puteau să 
fie închise, de 
asemenea, într-un staul ; toate instrumentele şi 
uneltele fiind duse 


în locuinţă, afară nu fu lăsat nimic ce ar fi putut să 
trădeze prezenţa sau trecerea oamenilor. Apoi, după 
ce Godfrey şi Tartelett intrară în Will-Tree, uşa fu 
închisă ermetic. Această uşă, făcută din scoarță de 


137 


sequoia, se confunda cu scoarţa copacului şi ar fi 
putut — eventual — să scape privirii indigenilor care 
nu s-ar fi uitat de foarte aproape. Făcură la fel cu cele 
două ferestre peste care fuseseră lăsate obloanele. 
Apoi totul fu stins în interiorul lo- cuinţei care rămase 
într-un întuneric deplin. 

Noaptea le păru nesfârşită ! Godfrey şi Tartelett 
ascultau cele mai mici zgomote de afară. Trosnetul 
unei crengi, o adiere de vânt îi făcea să tresară. Li se 
părea că aud paşi pe sub arbori. Li se părea că se dă 
târcoale în jurul Will-Tree-ului. Atunci Godfrey, 
căţărându-se la una din ferestre, ridica puţin oblonul 
şi privea ne- liniştit în întuneric, încă nimic. 

Cu toate acestea Godfrey auzi în curând paşi pe 
pământ. De data asta urechea nu-l putea înşela. Mai 
privi încă o dată, dar nu zări decât una din capre care 
venise să se adăpostească sub copaci. 

De altfel, dacă vreunul dintre indigeni izbutea să 
descopere locuinţa ascunsă în uriaşul sequoia, 
hotărîrea lui Godfrey era luată : avea să-l tragă după 
el pe Tartelett prin burlan şi aveau să se refugieze 
tocmai sus, pe cele mai înalte ramuri, unde ar fi putut 
să opună mai multă rezistenţă. Dispunând de puşti şi 
revolvere, cu muniții din belşug, poate că ar fi avut o 
şansă să ţină piept unei duzini de sălbatici lipsiţi de 
arme de foc. Dacă aceştia, în cazul în care ar fi fost 
înarmaţi cu arcuri şi săgeți, atacau de jos, nu era 
probabil să aibă avantajul împotriva unor puşti 
ochind bine de la înălţime. Dacă, dimpotrivă, aveau să 
forţeze uşa locuinţei şi să caute să ajungă la 
rămurişul înalt prin interior, nu le va fi uşor să ajungă 
acolo, fiindcă vor trebui să treacă printr-o 
deschizătură îngustă pe care asediaţii puteau să o 
apere cu uşurinţă. 

Godfrey nu-i spuse lui Tartelett nimic despre 
această eventualitate. Bietul om era şi aşa destul de 
îngrozit de sosirea indigenilor. Gândul că va fi poate 
obligat să se refugieze în partea superioară a 
arborelui, ca într-un cuib de vultur, nu ar fi avut darul 
să-l liniştească prea mult. Dacă totuşi avea să fie 
necesar, Godfrey avea să-l ia repede, în ultimul 
moment, fără să-i mai lase timp de gândire. 


138 


Noaptea se scurse în alternative de teamă şi 
speranţă. Nu se produse nici un atac direct. Sălbaticii 
nu ajunseseră încă până la grupul de sequoia. Poate 
că aşteptau ziua ca să se aventureze pe insulă. 

— Aşa vor face, probabil, spuse Godfrey, fiindcă 
pavilionul nostru le-a arătat că este locuită ! Dar nu 
sunt decât o duzină şi vor să-şi ia unele precauţii ! 
Cum şi-ar putea închipui ei că nu vor avea de-a face 
decât cu doi naufragiaţi ! Nu, nu vor îndrăzni decât în 
plină zi... dacă nu se vor instala chiar aici... 

— Dacă nu vor pleca îndată ce se va lumina de ziuă, 
spuse Tartelett. 

— Să plece ? Dar atunci ce au venit să facă, pentru 
o noapte, în insula Phina ? 

— Nu ştiu 1... răspunse profesorul care, în spaima 
lui, nu-şi putea explica sosirea acestor indigeni decât 
prin nevoia lor de a se înfrupta cu carne omenească. 

— Orice ar fi, reluă Godfrey, mâine dimineaţă, dacă 
până atunci aceşti indigeni nu au venit la Will-Tree, o 
să ne ducem în recunoaştere. 

— Noi?... 

— Da, noi!... Nimic nu ar fi mai imprudent decât să 
ne despărţim! Cine ştie dacă nu va trebui să ne 
refugiem în pădurile din mijlocul insulei, să ne 
ascundem acolo pentru câteva zile... până la plecarea 
bărcii. Nu ! O să rămânem împreună, Tartelett! 

— Sst!... făcu profesorul cu un glas tremurător. Mi 
se pare că aud pe afară... 

Godfrey se căţără din nou la fereastră şi se dădu jos 
aproape imediat. _ 

— Nu ! spuse el. Incă nimic suspect ! Sunt 
animalele noastre care se întorc în pădure. 

— Hăituite, poate ! exclamă Tartelett. 

— Dimpotrivă, par foarte  liniştite, răspunse 
Godfrey. Aş crede mai degrabă că îşi caută numai un 
adăpost de roua dimineţii. 

— Ah, murmură Tartelett pe un ton atât de jalnic, 
încât Godfrey bucuros ar fi râs dacă împrejurările nu 
ar fi fost atât de grave, iată nişte lucruri ce nu ni s-ar 
fi putut întâmpla în casa Kolderup din Montgomery- 
Street ! 

— În curând o să se lumineze de ziuă, spuse atunci 
Godfrey. Până într-un ceas, dacă indigenii nu şi-au 


139 


făcut apariţia, o să ieşim din Will-Tree şi o să mergem 
în recunoaştere în nordul insulei. Eşti oare în stare să 
ţii o puşcă, Tartelett? 

Să o ţin ?...Da!... 

— Şi să tragi într-o direcţie precisă. 

— Nu ştiu ! Nu am încercat niciodată şi poţi să fii 
sigur că glonţul meu nu va porni... 

— Cine ştie dacă detunătura nu va fi destul ca să-i 
sperie pe aceşti sălbatici ! 

După un ceas se luminase atât încât să se poată 
vedea până dincolo de pâlcul de sequoia. 

Godfrey ridică atunci pe rând, dar cu grijă, 
obloanele celor două ferestre. Prin cea care se 
deschidea spre sud nu văzu nimic neobişnuit. 
Animalele domestice umblau paşnic de colo-colo, pe 
sub arbori, şi nu păreau deloc speriate. După ce 
cercetă această parte, Godfrey închise din nou, cu 
grijă, fereastra. Prin cea care se deschidea către 
nord, până la litoral, privirea nu întâlnea de 
asemenea nici un obstacol. Se zărea chiar, la 
aproximativ două mile, extremitatea Flag-Point-ului ; 
dar gura râului, în partea unde debarcaseră sălbaticii 
în ajun, nu era vizibilă. 

Mai întâi Godfrey privi fără să se folosească de 
lunetă, ca să cerceteze împrejurimile Will-Tree-ului 
din această parte a insulei Phina. 

Totul era perfect liniştit. 

Luându-şi atunci luneta, Godfrey parcurse de jur 
împrejur litoralul până la vârful promontoriului Flag- 
Point. Probabil, aşa cum spusese şi Tartelett, cu toate 
că ar fi fost inexplicabil, indigenii, după o noapte 
petrecută pe uscat, se reîmbarcară fără să mai caute 
să afle dacă insula este locuită. 


Capitolul XVII 
IN CARE PUȘŞCA PROFESORULUI TARTELETT 
FACE INTR-ADEVAR MINUNI 


Dar iată că lui Godfrey îi scăpă o exclamaţie care îl 
făcu pe 
profesor să tresară. Nu mai încăpea nici o îndoială : 
sălbaticii aflaseră că insula era ocupată de oameni, 


140 


fiindcă luaseră cu ei pavilionul, înălţat până atunci la 
extremitatea capului Flag-Point, şi care nu mai 
flutura pe catargul lui ! 

Venise deci momentul să-şi pună în aplicare planul 
proiectat : să se ducă în recunoaştere, să vadă dacă 
indigenii mai erau încă pe insulă şi ce făceau acolo. 

— Să plecăm, îi spuse el tovarăşului său. 

— Să plecăm ! Dar... răspunse Tartelett. 

— Preferi să rămâi aici ? 

— Cu dumneata, Godfrey... da ! 

— Nu... singur! 

— Singur ?... Niciodată ! 

Înţelegând bine că nimic nu-l va face pe Godfrey să 


revină asu- 
pra hotărîrii sale,  Tartelett se decise să-l 
întovărăşească. să rămână 


singur la Will-Tree nu ar fi avut curajul. 

Înainte de a pleca, Godfrey se asigură că armele îi 
erau puse la punct ; cele două puşti fură încărcate cu 
gloanţe si una dintre ele trecu în mâna profesorului, 
care păru tot atât de încurcat de acest instrument cât 
ar fi fost un băştinaş din Pomotu. În afară de asta 
trebui să-şi mai agaţe de curea — de care era deja 
legată cartuşiera — unul din cuţitele de vînătoare. [i 
mai veni şi fericitul gând să-şi ia şi vioara, 
închipuindu-şi probabil că sălbaticii ar fi sensibili la 
farmecul acestei dible, din care tot talentul unui 
virtuos nu ar fi putut să scoată decât un scârţâit. 

Lui Godfrey nu-i fu uşor să-l facă să renunţe la 
această idee, pe cât de ridicolă pe atât de nepractică. 

Putea,să fie ora şase dimineaţa. Vârfurile arborilor 
de sequoia se luminau de primele raze ale soarelui. 

Godfrey întredeschise uşa, făcu un pas afară, 
cercetă pâlcul de arbori. Totul era pustiu. 

Animalele se  întorseseră. Se vedeau păscând 
liniştite la un sfert de milă de acolo. Nu arătau nici 
cea mai mică nelinişte. 

Godfrey îi făcu semn lui Tartelett să se apropie. Cu 
totul neîndemânatic sub harnaşamentul lui de luptă, 
Tartelett, nu fără oarecare ezitare, îl urmă. 

Atunci Godfrey închise uşa, după ce mai întâi se 
asigurase că 
aceasta se confunda cu totul cu scoarţa copacului. 


141 


Apoi, după ce 
aruncă la rădăcina acestuia un mănunchi de mărăcini 
pe care îl fixă cu câteva pietre mai mari, se îndreptă 
către râu, pe al cărui mal să coboare, dacă ar fi 
trebuit, până la izvorul lui. 

Tartelett îl urma, nu fără a arunca la fiecare pas o 
privire neliniştită de jur împrejur, până la dunga 
orizontului ; dar teama de a 
rămâne singur îl făcu să ţină pasul alături de Godfrey. 

Ajuns la liziera grupului de arbori, Godfrey se opri. 
Scoţându-şi 
binoclul din toc, parcurse cu o foarte mare atenţie 
întreaga porţiune a litoralului care se întindea de la 
promontoriul Flag-Point-ului până la unghiul de nord- 
est al insulei. 

Nu se arăta nici o fiinţă vie ; nici un fum de tabără 
nu se înălța în văzduh. 

Extremitatea capului era de asemenea pustie, dar 
aveau să găsească fără îndoială numeroase urme de 
paşi, proaspăt făcute. Cât despre stâlp, Godfrey nu se 
înşelase. Dacă stupul era tot acolo, pe ultima stâncă a 
capului, pavilionul însă lipsea. 

Evident, indigenii, după ce veniseră până în acest 
loc, luaseră pânza roşie care trebuie că le stârnise 
pofta ; apoi trebuie că se întorseseră la barca lor, la 
gura râului. 

Godfrey se întoarse atunci în aşa fel încât să poată 
cuprinde cu privirea întregul litoral din vest. Nu era 
decât un nesfârşit deşert, de la Flag-Point până 
dincolo de perimetrul în care se înscria Dream-Bay. 
Încolo, pe suprafaţa mării nu apărea nici o 
ambarcaţiune. Dacă indigenii îşi reluaseră barca, 
trebuia să tragă concluzia că, acum, aceştia treceau 
de-a lungul malului, la adăpostul stâncilor şi destul de 
aproape pentru ca să nu-i mai poată zări. 

Cu toate acestea Godfrey nu voia să rămână în 
nesiguranţă. Era 
interesant să ştie dacă, da sau nu, prao părăsise 
definitiv insula. 

Or, pentru a se asigura, era necesar să ajungă până 
la locul unde 
indigenii debarcaseră în ajun, adică până la gura 


142 


râului care forma 
un golfuleţ strâmt. 

Ceea ce şi făcură. 

Malurile micului curs de apă, umbrite de câteva 
pâlcuri de arbori, 
erau tivite cu arbuşti pe o distanţă de aproximativ 
două mile. Dincolo de asta, până la mare, pe cinci sau 
şase yarzi, râul curgea între maluri golaşe. Toate 
acestea aveau deci să-i permită să se apropie, fără 
riscul de a fi văzut, de locul în care debarcaseră 
indigenii. S-ar fi putut însă ca aceştia să se fi 
aventurat pe cursul râuleţului, în sus. Aşa că, pentru 
a preîntâmpina această eventualitate, nu trebuiau să 
înainteze decât cu o foarte mare prudenţă. 

Cu toate acestea, Godfrey se gândea, şi pe drept 
cuvânt, că la acest ceas atât de matinal indigenii, 
obosiţi de o atât de lungă traversare, trebuie că nu se 
depărtaseră de locul unde acostaseră. Poate că mai 
dormeau încă, fie în piroga lor, fie pe mal. În acest 
caz avea să vadă dacă nu ar fi fost mai bine să-i ia 
prin surprindere. 

Fără întârziere proiectul fu pus deci în aplicare. 
Important era să nu-i lase să le-o ia înainte. In 
asemenea situaţii, de cele mai multe ori avantajul 
este de partea celor care lovesc mai întâi. Pregătiră 
puştile de tragere, verificară încărcătura, revolverele 
fură de asemenea controlate ; apoi Godfrey şi 
Tartelett începură să coboare — ascunzându-se — 
malul stâng al râului. 

În jur totul era calm. Stoluri de păsări se zbenguiau 
de pe un mal pe celălalt, fugărindu-se prin crengile 
înalte, fără să dea vreun semn de nelinişte. 

Godfrey mergea înainte, dar suntem convinşi că 
tovarăşul său îşi dădea osteneala să-l urmeze 
îndeaproape. Trecând de la un copac la altul, 
amândoi ajunseră astfel la litoral, fără a risca prea 
mult să fie văzuţi. Aici, boschetele de arbuşti îi fereau 
de privirile de pe ţărmul opus ; acolo, în mijlocul 
ierburilor înalte, a căror legănare ar fi vestit mai 
curând trecerea unui om decât a unui animal, nu li se 
vedea nici măcar capul. Dar, oricum, săgeata pornită 
dintr-un arc sau piatra vreunei praştii putea oricând 
să-i ajungă pe neaşteptate. 


143 


Era mai bine să se ferească. 

În acest timp, Tartelett — cu toate recomandările 
care i se făcuseră — împiedicându-se în mod cu totul 
nepotrivit de unele rădăcini ieşite din pământ, căzu 
de două-trei ori, lucru ce ar fi putut compromite 
situaţia. Până la urmă lui Godfrey îi păru rău că se 
lăsase însoţit de un asemenea neîndemânatic. În 
adevăr, bietul om nu putea să-i fie de un prea mare 
ajutor. Ar fi fost mai bine, fără îndoială, să-l fi lăsat la 
Will-Tree sau, dacă nu ar fi consimţit, să-l fi ascuns în 
vreun desiş din pădure ; dar era prea târziu. 

Un ceas după ce părăsiseră grupul de sequoia, 
Godfrey şi tovarăşul lui parcurseseră o milă — fiindcă 
nu era uşor de mers prin acele ierburi înalte şi 
printre acele hăţişuri de arbuşti. Nici unul, nici 
celălalt nu văzuseră încă nimic suspect. 

În această parte, pe un spaţiu de cel puţin o sută de 
yarzi, nu erau copaci, râuleţul curgea între malurile 
lui golaşe, ţinutul se arăta a fi nepăduros, deschis. 

Godfrey se opri. Cercetă cu grijă întreaga câmpie, 
la dreapta şi la stânga râului. 

Încă nimic de natură a-i nelinişti, nimic ce ar fi 
putut arăta apropierea sălbaticilor. Este adevărat că 
aceştia, ştiind că insula este locuită, nu ar fi înaintat 
fără precauţii ; s-ar fi aventurat cu aceeaşi prudenţă, 
urcând pe cursul micului râu, cu care Godfrey îl 
cobora. Trebuie deci să presupunem că, dacă ei 
dădeau tîrcoale prin apropiere, nu o făceau fără să 
profite, la rândul lor, de adăpostul acestor arbori sau 
de acele tufişuri de lentisc si mirt, foarte potrivit 
aşezate pentru o capcană. 

Un rezultat ciudat, dar, la urma urmelor, destul de 
natural. Pe măsură ce înainta, Tartelett, nevăzînd nici 
un duşman, puţin câte puţin se liniştea şi începu să 
vorbească cu dispreţ de aceşti „canibali de operetă". 
Godfrey, dimpotrivă, părea mai îngrijorat. După ce 
traversă spaţiul fără copaci, luându-şi de două ori mai 
multe precauţii, trecu pe malul stâng, la adăpostul 
arborilor. 

Un ceas de mers îi conduse la locurile unde 
malurile nu mai erau tivite decât de arbuşti 
piperniciţi, unde iarba, mai puţin deasă, începea să se 
resimtă de vecinătatea mării. 


144 


În aceste condiţii era greu să se ascundă, doar dacă 
ar fi înaintat târându-se pe pământ. 

Asta şi făcu Godfrey şi-l îndemnă şi pe Tartelett să 
facă la fel. 

— Nu mai sunt sălbatici ! Nu mai sunt antropofagi ! 
Au plecat! 
spuse profesorul. 

— Sunt! răspunse enervat Godfrey, cu glas scăzut. 
Trebuie să fie acolo !... Pe burtă, Tartelett, pe burtă ! 
Fii gata să tragi, dar să nu o faci fără ordinul meu ! 

Godfrey rostise aceste cuvinte cu un glas atât de 
poruncitor încât profesorul, simțind că i se taie 
picioarele, nu făcu nici un efort ca să se şi trezească 
în poziţia recomandată. 

Şi bine făcu. 

În adevăr, Godfrey nu fără temei îi vorbise aşa cum 
îi vorbise. 

De acolo de unde erau amândoi atunci, nu se putea 
vedea nici litoralul, nici locul în care râuleţul se vărsa 
în mare. Asta din pricină că un cot al malurilor 
împiedica brusc privirea, la o distanţă de o sută de 
paşi ; dar deasupra acestui orizont foarte apropiat, 
ascuns de neregularităţile malurilor, un fum gros se 
înălța drept în aer. 

Godfrey, lungit în iarbă, cu degetul pe trăgaciul 
puştii sale, cerceta litoralul. 

„Fumul ăsta, îşi spuse el, nu o fi de aceeaşi natură 
cu acela pe care l-am mai zărit de două ori până acum 
? Trebuie să cred că în nordul şi sudul insulei au mai 
debarcat indigeni, că fumul respectiv venea de la 
focurile aprinse de ei ? Dar nu ! Nu este cu putinţă, 
fiindcă niciodată n-am găsit nici cenuşă, nici urmă de 
vatră, nici cărbuni stinşi ! Ah, de astă dată, o să ştiu 
despre ce este vorba !" 

Şi printr-o îndemânatică mişcare de târâre, pe care 
Tartelett o imita cât mai bine, izbuti, fără ca să i se 
vadă capul din ierburi, să ajungă până la cotul râului. 

De acolo, privirea lui putea să cuprindă 
nestingherită toată porţiunea malului peste care se 
revărsa râuleţul. 

Cât pe aici să-i scape un strigăt !... îşi lăsă mâna să 
cadă pe umărul profesorului spre a preveni orice 
mişcare din partea acestuia... Inutil să meargă mai 


145 


departe ! Godfrey vedea în sfârşit ceea ce venise să 
vadă ! 

În mijlocul stâncilor scunde, un foc mare de lemne, 
aprins pe prundiş, îşi legăna către cer panaşul lui de 
fum. În jurul acestui foc, aţâţându-l mereu cu alte 
grămezi de lemne, din care de altfel adunaseră destul 
de multe, umblau forfota indigenii care debarcaseră 
în ajun. Barca lor, legată de un pietroi şi săltată de 
flux, se legăna pe micile valuri ale acestuia. 

Fără să folosească luneta, Godfrey putea să 
desluşească tot ce se petrecea pe plajă. Nu era la mai 
mult de două sute de paşi de focul ale cărui pârâituri 
le şi auzea. Înţelese în acelaşi timp că nu avea de ce 
să se teamă că ar fi putut fi luat prin surprindere, 
fiindcă toţi negrii pe care îi numărase în prao erau 
adunaţi acolo. 

În adevăr, zece din doisprezece erau ocupați, unii 
să întreţină focul, alţii să înfigă ţăruşi în pământ, cu 
intenţia evidentă de a instala o frigare după obiceiul 
polinezian. Cel de al unsprezecelea, care părea să le 
fie şef, se plimba pe plajă, privind mereu către 
interiorul insulei, ca şi când i-ar fi fost teamă de 
vreun atac. 

Pe umerii acestui indigen, Godfrey recunoscu pânza 
roşie a pavilionului, devenit o podoabă de 
îmbrăcăminte. 

Cât despre cel de al doisprezecelea sălbatic, acesta 
era întins pe pământ, strâns legat de un par. 

Godfrey nu înţelese decât prea bine ce soartă îi era 
hărăzită acestui nenorocit. Această frigare pentru el 
era pregătită ! Şi acest foc, de asemenea, era pentru 
a-l face friptură !... Tartelett nu se înşelase deci în 
ajun când, datorită unui presentiment, îi numise pe 
aceşti oameni canibali ! 

În acelaşi timp, trebuie să recunoaştem că el nu se 
înşelase nici când spusese că aventurile Robinsonilor, 
adevărate sau închipuite, erau toate pe acelaşi 
calapod ! Cert era că Godfrey şi el se aflau acum în 
aceeaşi situaţie ca şi eroul lui Daniel Defoe, când 
sălbaticii debarcaseră pe insula lui. Amândoi aveau, 
fără îndoială, să asiste la aceeaşi scenă de 
canibalism. 


146 


Ei bine, Godfrey era hotărât să procedeze ca şi 
acest erou ? Nu ! Nu-l va lăsa masacrat pe prizonierul 
aşteptat de stomacurile antropofagilor ! Era bine 
înarmat. Cele două puşti ale sale — patru gloanţe — 
cele două revolvere — douăsprezece gloanţe — 
puteau uşor să le vină de hac celor unsprezece 
ticăloşi, pe care detunătura unei arme de foc va fi 
poate deajuns pentru a-i face să-şi ia picioarele la 
spinare. Odată hotărîrea luată, aşteptă cu un deplin 
sânge rece momentul în care să intervină ca o 
lovitură de trăsnet. 

Mult nu trebuia să aştepte. 

În adevăr, nu trecuseră bine douăzeci de minute 
când şeful se apropie de foc : apoi, cu un gest, îl arătă 
pe prizonier indigenilor care aşteptau ordinele sale. 

Godfrey se ridică. Fără să ştie de ce, Tartelett îi 
urmă exemplul şi făcu la fel. Nici măcar nu înţelegea 
ce avea de gând să facă tovarăşul lui, care nu-i 
spusese nimic despre planurile sale. 

Evident, Godfrey îşi închipuia că sălbaticii, la 
apariţia sa, vor face vreo mişcare oarecare, fie să 
fugă către barca lor, fie să se repeadă la el. 

Nu se întâmplă însă nimic din toate acestea. Nici nu 
păreau că l-au văzut; dar în acel moment şeful făcu 
un gest mai grăitor... Trei din tovarăşii lui se repeziră 
către prizonier, îl dezlegară şi-l siliră să meargă către 
foc. 


147 


Atunci glonțul pornea şi nimerea... 


Era un bărbat încă tânăr care, simțind că i-a sunat 
ceasul, vru să opună rezistenţă. Hotărât, pe cât ar fi 
putut, să-şi vîndă scump viaţa, începu să-i 
îmbrâncească pe băştinaşii care îl ţineau ; dar fu în 
curând doborât şi şeful, apucând un fel de bardă de 
piatră, se repezi să-i zdrobească ţeasta. 

Godfrey scoase un strigăt care fu urmat de o 
detunătură. Un glonte şuieră prin aer şi şeful căzu la 
pământ, rănit probabil de moarte. 

La zgomotul detunăturii, sălbaticii, surprinşi ca şi 
când nu ar fi auzit niciodată o pocnitură de armă, se 
opriră. La vederea lui Godfrey, cei care îl ţineau pe 
prizonier îi dădură pentru o clipă drumul. 

Într-o secundă nefericitul se ridică de jos şi alergă 
înspre locul 
unde zărea pe eliberatorul său neaşteptat. 

În acelaşi moment răsună o a două bubuitură. 

Era Tartelett care trăsese fără să ochească, 
închizând strâns ochii, vrednicul om ! Tocmai trăsese 
şi patul puştii sale îi plesni peste faţă cea mai grozavă 
palmă pe care a primit-o vreodată un profesor de 
dans şi de ţinută. 

Dar — ce-ţi este şi cu întâmplarea ! — un al doilea 
sălbatic căzu aproape de şef. 

Atunci se iscă  învălmăşeală. Poate că 
supraviețuitorii s-au gândit că au de-a face cu un mai 
mare număr de atacatori, cărora nu ar putea să le 
reziste ? Poate că au fost pur şi simplu înspăimîntaţi 
la vederea celor doi albi care păreau să dispună de un 
fulger de buzunar ! Îi ridicară iute pe cei doi răniţi şi 
se repeziră în fugă până în prao a lor, vâslind cu 
putere ca să iasă din golfuleţ, desfăşurând pânza să 
pornească în larg şi îndreptându-se grăbiţi către 
promontoriul Flag-Point-ului, de care nu întârziară să 
treacă. 

Godfrey nu se gândi să-i urmărească. La ce bun să 
omoare mai mulţi ? Salvase victima, îi pusese pe fugă, 
asta era important. Toate acestea se întâmplaseră în 
asemenea condiţii, încât cu siguranţă că aceşti 
canibali nu vor mai îndrăzni niciodată să se întoarcă 
în insula Phina. Totul era cum nu se poate mai bine. 
Nu mai rămânea decât să se bucure de o victorie din 


149 


care Tartelett nu ezita să-şi atribuie partea cea mai 
mare. 

În acest timp, prizonierul se apropiase de salvatorul 
său. Se oprise o clipă, cu teama pe care i-o inspirau 
aceste fiinţe superioare ; dar, aproape numaidecât, îşi 
reluase drumul. Îndată ce fu aproape de cei doi albi, 
se aplecă până la pământ şi, luând piciorul lui 
Godfrey, i-l aşeză pe capul său, în semn de supunere. 

Aproape că îţi venea să crezi că acest indigen din 
Polinezia îl citise şi el pe Robinson Crusoe ! 


Capitolul XVIII 

CARE TRATEAZĂ DESPRE EDUCAŢIA MORALĂ 
ŞI FIZICĂ A UNUI SIMPLU INDIGEN DIN 
PACIFIC 


Godfrey îl ridică numaidecât pe bietul om care 
rămăsese prosternat în faţa lui. Îl privi atent. 

Era un bărbat în vârstă de cel mult treizeci şi cinci 
de ani, avînd în loc de îmbrăcăminte doar o bucată de 
cîrpă care-i înfăşura şalele. După trăsăturile precum 
şi după conformaţia capului său, se putea recunoaşte 
în el tipul de negru din Africa. Nu ar fi fost cu putinţă 
să-l confunzi cu cei din insulele polineziene. 

Acum, nu s-ar fi putut şti de ce un negru din Sudan 
sau Abisinia căzuse în mâinile unor indigeni dintr-un 
arhipelag din Pacific, nu s-ar fi putut şti decât dacă 
acest negru ar fi vorbit englezeşte sau una din cele 
două sau trei limbi europene pe care le putea 
înţelege Godfrey. Dar foarte repede îşi dădură seama 
că acest nefericit nu folosea decât un idiom cu totul 
neinteligibil, probabil limbajul acelor indigeni la care 
ajunsese, desigur, foarte tânăr. 

În adevăr, Godfrey îl întrebase mai întâi în engleză : 
nu obținuse nici un răspuns. Îl făcu atunci să 
înţeleagă, prin semne, nu fără greutate, că vrea să 
ştie cum îl cheamă. 

După câteva încercări nereuşite, acest negru, care 
de fapt avea o figură foarte inteligentă şi chiar foarte 
cinstită, răspunse întrebării care îi era pusă, printr-un 
singur cuvânt: 

— Carefinotu. 


150 


— Carefinotu? exclamă Tartelett. Îţi dai seama ce 
nume?... 
În ce mă priveşte, eu propun să-l numim aşa cum se 
obişnuieşte totdeauna pe insulele Robinsonilor — 
„Miercuri", fiindcă astăzi este miercuri! Cum poate 
cineva să se cheme Carefinotu ? 

— Dacă este numele lui, răspunse Godfrey, de ce nu 
şi l-ar păstra? 

Şi în acel moment, simţi o mână lăsându-se pe 


pieptul lui, în 
timp ce, după expresia de pe chipul negrului, acesta 
părea să-l 


întrebe cum se numea el însuşi. 

— Godfrey ! răspunse tânărul. 

Negrul încercă să-i repete numele ; dar, cu toate că 
Godfrey i-l spuse de mai multe ori, nu izbuti să-l 
pronunţe într-un mod inteligibil. Atunci se întoarse 
către profesor, ca şi când ar fi vrut să afle cum îl 
cheamă şi pe el. 

— Tartelett, îi răspunse acesta pe un ton amabil. 

— Tartelett, repetă Carefinotu. 

Şi trebuie că în această împreunare de silabe ele 
erau potrivit aşezate pentru felul în care erau clădite 
corzile vocale ale gâtlejului său, fiindcă le pronunţa 
foarte desluşit. R 

Profesorul păru deosebit de măgulit. În adevăr, 
avea de ce să fie ! Atunci Godfrey, vrând să 
folosească inteligenţa acestui negru, încercă şă-l facă 
să înţeleagă că dorea să ştie cum se numea insula, îi 
arătă deci cu mâna de jur împrejur pădurile, câmpiile, 
colinele, apoi litoralul care le încadra, apoi orizontul 
şi marea şi-l întrebă din privire. 

Carefinotu, neînţelegând imediat despre ce era 
vorba, imită gestul lui Godfrey, se învârti pe loc 
parcurgând cu privirea întreg spaţiul. 

— Arneka, spuse el în sfârşit. 

— Arneka ? repetă Godfrey lovind pământul cu 
piciorul, pentru a sublinia şi mai bine întrebarea sa. 

— Arneka ! repetă negrul. 

Aceasta nu-i spunea nimic lui Godfrey nici despre 
numele geografic pe care trebuie că-l avea insula, nici 
despre situaţia ei în Pacific. In amintirile lui nu se 


151 


trezea nimic în legătură cu acest nume: era probabil 
o denumire indigenă, necunoscută de cartografi. 

În acest timp, Carefinotu nu contenea să-i privească 
pe cei doi albi, nu fără oarecare uluire, când pe unul 
când pe celălalt, ca şi când ar fi vrut să stabilească în 
sinea lui deosebirile care-i caracterizau. 

Zîmbea descoperind nişte dinţi albi pe care 
Tartelett îi examina cu o anumită rezervă. 

— Să-mi plesnească vioara în mână dacă aceşti dinţi 
nu au muşcat niciodată din carne de om ! 

— În orice caz, Tartelett, răspunse Godfrey, noul 
nostru tovarăş nu mai are aerul unui biet om pe cale 
de a fi fiert şi mâncat ! Asta-i principalul! 

Ceea ce atrăgea îndeosebi atenţia lui Carefinotu 
erau armele pe care le purtau Godfrey şi Tartelett — 
atât puşca pe care o ţineau în mână cât şi revolverul 
de la brâu. 

Lui Godfrey nu-i fu greu să observe această 
curiozitate. Era evident că sălbaticul nu văzuse 
niciodată arme de foc. Îşi spunea el oare că tocmai 
unul din aceste tuburi de fier, care aruncase 
trăsnetul, îl eliberase ? Ne putem îndoi. 

Atunci Godfrey vru să-i dea — nu fără motiv — o 
deosebită idee despre puterea albilor. Îşi încărcă 


puşca, apoi, arătîndu-i 
lui Carefinotu o potârniche care zbura pe câmpie la 
cincizeci de 


paşi, duse puşca la ochi şi trase ; pasărea căzu. 

La zgomotul detunăturii, negrul făcu un salt grozav, 
pe care Tartelett nu se putu împiedica să-l admire din 
punct de vedere coregrafic. Invingându-şi atunci 
spaima, văzând pasărea care, cu aripa frântă, se târa 
prin iarbă, îşi luă avânt şi tot atât de repede ca un 
câine de vinătoare alergă către ea, apoi, cu 
nenumărate salturi, pe jumătate fericit, pe jumătate 
uluit, i-o aduse stăpânului său. 

— Tartelett se gândi atunci să-i arate lui Carefinotu 
că Marele Spirit l-a dăruit şi pe el cu puterea 
ucigătoare. Aşa că, zărind un pescăruş, cocoţat 
paşnic pe un trunchi bătrân, aproape de râu, îl ochi. 

— Nu ! spuse imediat Godfrey. Nu trage, Tartelett ! 

— Şi pentru ce? 


152 


— Gândeşte-te doar ! Dacă, din nefericire, nu o să 
ocheşti pasărea, noi o să scădem în ochii acestui 
negru. 

— Şi de ce nu aş ochi-o ? răspunse Tartelett, nu fără 
puţină acreală. În timpul luptei, la mai mult de o sută 


de paşi, mânuind 
pentru prima dată o puşcă, nu am lovit drept în piept 
pe unul din 


acei antropofagi ? 

— L-ai atins, desigur, spuse Godfrey, de vreme ce a 
căzut, dar crede-mă, Tartelett, în interesul nostru, nu 
pune de două ori norocul la încercare ! 

Deşi dezamăgit, profesorul se lăsă totuşi convins ; 
îşi puse din nou, semeţ, puşca pe umăr şi amândoi, 
urmaţi de Carefinotu, se întoarseră la Will-Tree. 

Acolo, amenajarea atât de potrivită a părţii de jos 
din arborele de sequoia fu o adevărată surpriză 
pentru noul musafir al insulei Phina. Trebuiră în 
primul rând să-i arate, întrebuinţindu-le în faţa lui, la 
ce folosea fiecare dintre unelte şi ustensile. Probabil 
Carefinotu făcea parte sau trăise printre sălbaticii 
aflaţi pe ultima treaptă a civilizaţiei, fiindcă până şi 
fierul părea că nu-i este cunoscut. Nu înţelegea că 
oala nu poate lua foc când o puneai pe cărbuni 
aprinşi ; spre marea supărare a lui Tartelett, care era 
însărcinat cu supravegherea diferitelor faze ale supei, 
voi să o tragă de pe foc. In faţa unei oglinzi ce i se 
arătă, încercă o totală uluire; o sucea, o învârtea, ca 
să vadă dacă propria sa persoană nu se afla în spatele 
ei. 

— Dar abia dacă este o maimuţă ! exclamă 
profesorul cu o 
strîmbătură de dispreț. 

— Nu, Tartelett, răspunse Godfrey, este mai mult 
decât o maimuță, fiindcă priveşte în spatele oglinzii, 
ceea ce dovedeşte din partea lui un raționament de 
care nici un animal nu este capabil ! 

— În sfârşit, de acord, să zicem că nu este o 
maimuţă, spuse 
Tartelett, clătinând din cap prea puţin convins ; o să 
vedem în curând dacă o asemenea fiinţă ne poate 
folosi la ceva. 

— Sunt sigur ! răspunse Godfrey. 


153 


În orice caz, Carefinotu nu făcu mofturi în faţa 
bucatelor ce i se dădură. Le mirosi mai întâi, le gustă, 
şi până la urmă prânzul la care luă parte — supa de 
aguti, potîrnichea ucisă de Godfrey, o spată de oaie, 
toate întovărăşite de camas şi yamph — abia izbutiră 
să-i potolească foamea care-l chinuia. 

— Văd că acest biet om are o grozavă poftă de 
mâncare ! spuse 
Godfrey. 

— Da, răspunse Tartelett, şi am face bine să 
supraveghem instinctele de canibal ale acestui voinic. 

— Hai-hai, Tartelett! O să ştim să-l vindecăm de 
gustul cărnii de om, dacă l-a avut vreodată ! 

— N-aş pune mâna în foc, răspunse profesorul. Se 
pare că, dacă ai apucat să guşti !... 

În timp ce discutau, Carefinotu îi asculta cu 
deosebită atenție. Ochii îi străluceau de inteligență. 
Se vedea că ar fi vrut să înțeleagă cele ce se spuneau 
în prezența sa. Vorbea atunci şi el extrem de volubil, 
dar nu se auzeau decât o serie de onomatopee fără 
sens, interjecții ţipătoare în care cel mai mult se 
distingeau „a"-urile şi „u"-urile, ca în cea mai mare 
parte a idiomurilor polineziene. 

În sfârşit, oricine ar fi fost, acest negru, atât de 
providenţial salvat, era un tovarăş în plus ; să sperăm 
că avea să le fie un slujitor devotat, pe care 
întâmplarea cea mai neaşteptată îl trimisese 
oaspeţilor de la Will-Tree. Era puternic, îndemânatic, 
harnic ; ca urmare, nu se dădea în lături de la nici o 
muncă. Arăta reale aptitudini de a imita tot ce vedea 
că făceau ceilalţi. Şi în acest fel procedă Godfrey la 
educarea lui. Îngrijirea animalelor domestice, 
recoltarea rădăcinilor şi a fructelor, tăierea oilor sau 
a aguti-ilor, care urmau să constituie hrana zilei, 
fabricarea unui soi de cidru pe care îl scoteau din 
merele sălbatice ale manzanillei — se achita 
conştiincios de toate aceste treburi după ce văzuse 
cum trebuiesc făcute. 

Orice ar fi putut să gândească Tartelett, Godfrey nu 
încercă niciodată vreo neîncredere faţă de acest 
sălbatic şi se părea că nu va avea niciodată prilejul să 
regrete. Dacă îl neliniştea ceva, era posibila 


154 


reîntoarcere a canibalilor care cunoşteau acum 
situaţia din insula Phina. 

Din prima zi în încăperea din Will-Tree se făcu loc 
pentru un al treilea pat, pentru Carefinotu ; dar de 
cele mai multe ori — numai dacă nu ploua — acesta 
prefera să doarmă afară, în scorbura vreunui copac, 
ca şi când ar fi vrut să stea într-un loc cât mai potrivit 
pentru a păzi locuinţa. 

În timpul primelor cincisprezece zile care urmară 
sosirii sale pe insulă, Carefinotu îl însoţi de mai multe 
ori pe Godfrey la vânătoare. 

Surpriza sa când vedea vânatul căzând lovit de la 
distanţă era de fiecare dată foarte mare ; şi atunci 
făcea oficiul de câine cu un asemenea zel şi elan, 
încât nici un obstacol, mărăciniş, desiş, pârâu nu-l 
puteau opri. Puțin câte puţin, Godfrey se ataşă foarte 
serios de acest negru. Numai la un singur lucru se 
arăta Carefinotu cu totul refractar : folosirea limbii 
engleze. Orice efort ar fi făcut, nu izbutea să 
pronunţe nici cuvintele cele mai obişnuite pe care 
Godfrey şi mai ales profesorul  Tartelett, 
încăpăţîinîndu-se să-şi facă datoria, încercau să-l 
înveţe. 

Aşa trecea timpul. Dar dacă, datorită unui fericit 
concurs de 
împrejurări, prezentul era oarecum suportabil, dacă 
nici o primejdie imediată nu-i ameninţa, Godfrey nu 
înceta să se întrebe cum va putea să părăsească 
odată şi odată această insulă, prin ce mijloace o să 
izbutească în sfârşit să se repatrieze ! Nu era zi în 
care să nu se gândească la unchiul său Will, la 
logodnica sa ! Nu fără o ascunsă nelinişte vedea 
apropiindu-se anotimpul ploilor, care avea să pună 
între prietenii săi, familia sa şi el o barieră şi mai de 
netrecut încă. 

La 27 septembrie avu loc o întâmplare. Dacă 
aceasta le dădu mai mult de lucru — lui Godfrey şi 
celor doi tovarăşi ai săi — le asigură în schimb o 
bogată rezervă de hrană. 

Godfrey şi Carefinotu erau ocupați la cel mai 


îndepărtat capăt 
al Dream-Bay-ului cu adunatul moluştelor, când 
zăriră, în direcţia 


155 


opusă vântului, nenumărate insulițe mişcătoare pe 
care fluxul le 
împingea încetişor către mal. Era un fel de arhipelag 
plutitor, pe 
suprafaţa căruia se plimbau sau zburau de colo-colo 
câteva din 
acele păsări de mare cu aripi uriaşe, care sunt uneori 
denumite 

vulturi de mare. 

Dar ce erau aceste mase care pluteau împreună, 
înălțându-se 
sau coborând odată cu unduirea valurilor ? 

Godfrey nu ştia ce să creadă când îl văzu pe 
Carefinotu aruncându-se pe burtă ; apoi, trăgându-şi 
capul între umeri, îndoindu-şi sub el braţele şi 
picioarele, începu să imite mişcările unui animal care 
se târăşte încet pe pământ. 

Godfrey îl privea, fără să priceapă nimic din această 
bizară gimnastică. Apoi, deodată : 

— Broaşte țestoase ! strigă el. 

Carefinotu nu se înşelase deloc. Erau acolo, pe o 
întindere de o milă pătrată, mii şi mii de broaşte 
țestoase care pluteau la suprafaţa apei. 

La o sută de brasse! înainte de a ajunge pe litoral, 
cele mai 
multe dispărură dându-se la fund şi vulturii de mare, 
care-şi pierduseră punctele de sprijin, se înălţară în 
aer descriind cercuri largi. Dar, din fericire, cam o 
sută din aceste amfibii eşuară în curând pe mal. 

Godfrey şi negrul alergară cât putură de repede pe 
plajă în întîmpinarea acestui vânat marin care, 
fiecare în parte, măsura trei sau patru picioare în 
diametru. Or, singurul mijloc de a le împiedica pe 
aceste broaşte țestoase să se întoarcă în mare era să 
le răstoarne pe spate ; deci, cu această grea muncă 
se îndeletniciră Godfrey şi Carefinotu, nu fără a se 
obosi foarte mult. 

Zilele următoare fură consacrate adunării acestei 
prăzi. Carnea de broască ţestoasă, proaspătă sau 
conservată, este foarte gustoasă. Pentru iarnă 
Godfrey puse la sare cea mai mare parte, în aşa fel 


1 Veche unitate de măsură echivalând cu 1,828 m. 


156 


încât să o poată folosi pentru nevoile zilnice. Dar 
pentru câtva timp fură prezente pe masă supe de 
broască ţestoasă din care Tartelett nu a fost singurul 
care să se ospăteze. 

În afară de acest incident, monotonia existenţei lor 
nu fu tulburată cu nimic. În fiecare zi, aceleaşi 
ceasuri erau consacrate aceloraşi treburi. Această 
existenţă nu avea să fie şi mai tristă atunci când iarna 
îi va obliga pe Godfrey şi tovarăşii săi să se închidă în 
Will-Tree ? Godfrey nu se gândea la acest lucru fără o 
oarecare nelinişte. Dar ce era de făcut ? 

Până atunci, continua să exploreze insula Phina, 
vâna în tot timpul pe care i-l lăsau treburile care nu 
erau prea urgente. De cele mai multe ori Carefinotu îl 
însoțea, în timp ce Tartelett rămânea acasă. Cu toate 
că primul foc tras fusese o lovitură de maestru, 
hotărât, Tartelett nu era un vânător ! 

Or, tocmai într-una din aceste excursii se întîmplă 
ceva cu totul neaşteptat, de natură să compromită 
grav — pentru viitor securitatea oaspeţilor de la Will- 
Tree. 

Godfrey şi Carefinotu se dusese în pădurea cea 
mare din mijlocul insulei, situată la poalele celei mai 
înalte coline de pe insula Phina. De dimineaţă nu 
văzuseră decât două-trei antilope trecând prin 
hăţişurile înalte, dar mult prea departe ca să fi fost cu 
putinţă să tragă cu şanse de a le dobori. 

Or, cum Godfrey, care nu era în căutarea unui vânat 
mărunt, nu urmărea să distrugă de dragul de a 
distruge, se resemna să se întoarcă cu mâna goală. 
Dacă îi părea rău de ceva nu era atât pentru carnea 
de antilopă, cât pentru pielea acestor rumegătoare, 
căreia socotea să-i dea o bună întrebuințare. 

Se şi făcuse ora trei după-amiază. Înainte de prânz, 
ca şi după, deşi bătuseră pădurea în lung şi lat, el şi 
tovarăşul lui nu avuseseră mai mult noroc. Amândoi 
se pregăteau să se întoarcă la Will-Tree pentru cină 
când, în clipa în care să treacă de liziera desişului, 
Carefinotu făcu un salt ; apoi, repezindu-se la 
Godfrey, îl apucă de umeri şi-l târâ cu o atât de mare 
putere, încât acesta nu mai putu rezista. 

Douăzeci de paşi mai departe Godfrey se opri, îşi 
trase sufletul şi, întorcându-se către Carefinotu, îl 


157 


întrebă din priviri. Foarte înspăimântat, negrul arătă 
cu mâna întinsă la mai puţin de cincizeci de paşi un 
animal oprit locului. 

Era un urs cenuşiu, ale cărui labe îmbrăţişau strâns 
trunchiul unui arbore şi care îşi mişca de sus în jos 
capul lui mare, ca şi când ar fi fost gata să se repeadă 
asupra celor doi vânători. 

Imediat, fără să mai stea pe gânduri, Godfrey apăsă 
pe trăgaci şi trase înainte ca să-l fi putut opri 
Carefinotu. 

Să-l fi atins glonţul pe uriaşul plantigrad ? S-ar fi 
putut. Îl ucisese? Nu puteau să fie siguri. Dar labele i 
se destinseră şi el se rostogoli la picioarele copacului. 

Nu era cazul să mai întârzie acolo. O luptă corp la 
corp cu un atât de grozav animal putea să aibă cele 
mai tragice rezultate. Se ştie că în pădurile din 
California atacul urşilor cenuşii îi fac chiar şi pe 
vînătorii de meserie să treacă prin pericole teribile. 

Aşa că negrul îl apucă pe Godfrey de braţ, cu scopul 
de a-l duce cât mai repede către Will-Tree. Înţelegând 
că nici o prudenţă nu ar fi destul de mare, acesta îl 
ascultă. 


Capitolul XIX 

ÎN CARE SITUAȚIA, ŞI AŞA GRAV 
COMPROMISĂ, 
SE COMPLICĂ DIN CE ÎN CE MAI MULT 


Prezenţa unei fiare periculoase în insula Phina era, 
trebuie să fim de acord, ceva care să preocupe în cea 
mai mare măsură pe cei pe care nefericita soartă îi 
aruncase acolo. 

Godfrey — poate că greşit — nu crezu de cuviinţă 
să-i ascundă lui Tartelett cele întâmplate. 

— Un urs ?! exclamă profesorul privind în jurul lui 
cu un ochi 
înspăimîntat, ca şi când împrejurimile Will-Tree-ului 
ar fi fost asaltate de o hoardă din aceste fiare. De ce 
un urs ? Până acum, în insula noastră nu erau urşi! 
Dacă este unul, pot fi mai mulţi şi chiar un mare 
număr de alte animale sălbatice: jaguari, pantere, 
tigri, hiene, lei! 


158 


Tartelett şi vedea insula Phina căzută pradă unei 
întregi menajerii scăpate din cuşcă. 

Godfrey îi răspunse că nimic nu trebuie exagerat. A 
văzut un urs, asta era sigur. Pentru ce până atunci 
nici una din aceste fiare nu se arătase pe când 
cutreiera insula, asta nu-şi putea explica şi era într- 
adevăr de neexplicat. Dar de aici şi până la a trage 
concluzia că în pădure şi câmpie mişunau acum tot 
felul de animale sălbatice era prea mult. Totuşi fu de 
acord să fie prudent şi să nu mai plece decât bine 
înarmat. 

Nefericit Tartelett! Din această zi începu pentru el 
o existenţă de nelinişte, de emoţii, de temeri, de 
spaime fără rost, care îi dădeau în cel mai înalt grad 
nostalgia ținutului natal. 

— Nu, spunea el mereu, nu ! Dacă aici sunt fiare... 
m-am săturat şi vreau să plec ! 

Mai trebuia însă să şi poată. 

Godfrey şi tovarăşii lui hotărîră deci ca de acum 
înainte să fie atenţi. Puteau să fie atacați nu numai pe 
litoral sau câmpie, dar chiar în grupul arborilor de 
sequoia. De aceea fură luate serioase măsuri pentru a 
pune locuința la adăpost de vreo agresiune 
neaşteptată. Uşa fu temeinic întărită, în aşa fel încât 
să poată rezista ghearelor unor fiare. Cât despre 
animalele domestice, Godfrey bucuros ar fi vrut să le 
construiască un staul unde să fi putut să le închidă 
cel puţin noaptea, dar nu era uşor lucru. Se mărginiră 
deci să le ţină, pe cât era posibil, în apropierea Will- 
Tree-ului, într-un fel de ţarc de crengi din care nu 
puteau ieşi. Dar această împrejmuire nu era nici 
destul de solidă, nici destul de înaltă pentru a 
împiedica un urs sau o hienă de a o dărâma sau sări 
peste ea. 

Totuşi, cum  Carefinotu continua, cu toate 
insistenţele lor, să vegheze afară în timpul nopții, 
Godfrey spera să fie în stare să prevină un atac 
direct. 

Desigur,  Carefinotu, devenind astfel păzitorul 
locuinţei, se expunea ; dar cu siguranţă că înţelesese 
că aşa îşi putea el răsplăti binefăcătorii şi stărui, 
orice ar fi încercat să-i spună Godfrey, să vegheze ca 
de obicei pentru salvarea tuturor. 


159 


Trecu o săptămână fără ca vreunul din aceşti 
oaspeţi de temut să apară prin împrejurimi. De altfel, 
Godfrey nu se mai îndepărta de locuinţă decât dacă 
era strict necesar. În timp ce oile, caprele şi celelalte 
animale păşteau pe pajiştea vecină, nu le pierdeau 
din vedere. De cele mai multe ori Carefinotu o făcea 
pe ciobanul. Nu-şi lua cu el o puşcă, fiindcă se părea 
că nu se pricepea la mânuirea armelor de foc, dar la 
brâu purta unul din cuţitele de vînătoare şi în mâna 
dreaptă avea totdeauna o bardă. Astfel înarmat, 
puternicul negru nu ar fi ezitat să se arunce în faţa 
unui tigru sau a oricărui animal de cea mai feroce 
speţă. 

Totuşi, cum nici ursul, nici vreun semen al lui nu 
mai reapăruse de la ultima întilnire, Godfrey începuse 
să se liniştească. Îşi reluă puţin câte puţin explorările 
şi vînătorile lui, dar fără să mai meargă atât de 
departe în interiorul insulei. În tot acest timp, dacă 
era însoţit şi de Carefinotu, Tartelett, bine ferecat în 
Will-Tree, nu ar fi îndrăznit să iasă din casă nici dacă 
ar fi fost vorba să dea o lecţie de dans ! Altă dată, 
Godfrey pleca singur şi profesorul avea atunci un 
tovarăş, instrucției căruia se consacra cu 
încăpăţinare. 

Da ! Tartelett avusese mai întâi de gând să-l înveţe 
pe Carefinotu cuvintele cele mai obişnuite ale limbii 
engleze ; dar trebuise să renunţe, într-atât negrul 
părea să aibă auzul nepotrivit pentru acest gen de 
pronunțare. 

„Atunci, îşi spuse Tartelett, dacă nu pot să-i fiu 
profesor, îi voi fi elev !" Şi el fu acela care se sili să 
învețe idiomul pe care-l vorbea Carefinotu. 

Degeaba îi spunea Godfrey că asta nu le va fi de un 
mare folos, Tartelett nu vru să renunțe. Se strădui 
deci să-l facă pe Carefinotu să înțeleagă că-i cere să-i 
spună pe limba lui numele obiectelor pe care el, 
Tartelett, i le arăta cu mâna. 

În adevăr, trebuie să credem că elevul Tartelett 
avea înclinații deosebite, fiindcă după cincisprezece 
zile ştia bine cincisprezece cuvinte ! Ştia că, pentru a 
arăta focul, Carefinotu spunea „birsi", „aradu" când 
arăta cerul, „mervira" pentru mare, „dura" pentru 
arbore etc... Era tot atât de mîndru ca şi când ar fi 


160 


obţinut la marele concurs de polineziană premiul 
întâi. 

Atunci, într-un elan de recunoştinţă, vru să-şi arate 
mulţumirea pentru ceea ce făcuse profesorul lui 
pentru el — nu încercând să-l 
mai facă să sluţească cuvinte englezeşti, ci învăţîindu-l 
bunele maniere şi adevăratele principii ale 
coregrafiei europene. 

De data asta Godfrey nu se putu împiedica să nu 
râdă din toată inima ! La urma urmei, asta făcea să 
treacă timpul şi duminica, atunci când nu mai avea 
nimic de făcut; şi asista bucuros la cursurile 
celebrului Tartelett din San Francisco. 

În adevăr, era ceva care merita să fie văzut ! Pe 
nefericitul Carefinotu îl treceau sudori de sânge 
supunându-se exerciţiilor elementare de dans ! Era 
ascultător, totuşi, şi plin de bunăvoință. 

Oricum ar fi fost, profesorul punea tot sufletul. De 
altfel Carefinotu, cu toate că asta îl chinuia, era plin 
de zel. Greu de închipuit cât trebui să sufere numai 
pentru a-şi rândui picioarele în prima poziţie. Şi când 
trebui să treacă la a doua, şi apoi la a treia, fu şi mai 
şi! 

— Dar uită-te la mine, căpăţânosule ! strigă 
Tartelett care îşi completa lecţia cu exemple. 
Vârfurile în afară ! Încă mai în afară! 
Vârful ăstuia la călcîiul ăstuilalt ! Depărtează 
genunchii, blestematule ! Umerii înapoi, secătură ! 
Capul sus !... Brațele arcuite!... 


— Dar dumneata îi ceri imposibilul ! spunea 
Godfrey. 

— Unui om inteligent nimic nu-i este imposibil ! 
răspundea 


invariabil Tartelett. 

— Dar conformaţia lui nu se pretează la... 

— Ei bine, o să se preteze ! Va trebui să se preteze, 
şi mai târziu acest sălbatic îmi va datora, cel puţin, 
faptul de a şti să se prezinte onorabil într-un salon ! 

— Dar niciodată, Tartelett, niciodată nu o să aibă 
prilejul să se prezinte într-un salon ! 

— Ei, ce ştii dumneata, Godfrey, riposta profesorul 
înălțându-se pe vârfuri. Viitorul nu este al păturilor 
de jos ? 


161 


Aşa luau sfârşit toate discuţiile cu Tartelett. Şi 
atunci profesorul, luându-şi vioara de buzunar şi 
arcuşul, făcea să se audă mici arii scârţâitoare care-l 
umpleau de bucurie pe Carefinotu. Nu mai era nevoie 
să-l îndemni ! Fără vreo grijă pentru regulile 
coregrafice, ce salturi, ce contorsiuni, ce zbenguială ! 

Şi Tartelett, visător, văzînd acest copil al Polineziei 
dezlănţuindu-se în asemenea chip, se întreba dacă 


aceşti paşi, poate că puţin 
prea caracteristici, nu erau mai fireşti fiinţei umane, 
cu toate că 


erau cu totul în afara oricărui principiu de artă ! 
Dar să-l lăsăm pe profesorul de dans şi ţinută la 


meditaţiile sale 
filozofice şi să revenim la chestiuni mai practice, şi în 
acelaşi timp 


mai oportune. 

În timpul ultimelor sale excursii în pădure sau 
câmpie, fie că era singur, fie că era însoţit de 
Carefinotu, Godfrey nu zărise nici o altă fiară 
sălbatică. Nu găsise nici măcar urme de ale acestor 
animale. Râuleţul, la care ar fi venit să-şi potolească 
setea, nu prezenta nici o amprentă pe malurile lui. În 
timpul nopţii nu se auzeau urlete, nici răgete 
suspecte. 

În acelaşi timp, animalele domestice continuau să 
nu dea nici un semn de nelinişte. 

„Asta-i ciudat, îşi spunea câteodată Godfrey, şi 
totuşi nu m-am înşelat ! Carefinotu, nici pe atât ! Cel 
pe care mi l-a arătat era într-adevăr un urs ! Şi într- 
adevăr asupra unui urs am tras ! Admiţind că l-am 
ucis, să fi fost acest urs ultimul reprezentant al 
familiei de plantigrazi de pe insulă ?" 

Era absolut inexplicabil ! De altfel, dacă Godfrey 
ucisese acest urs, ar fi trebuit să-i găsească leşul 
acolo unde îl ucisese. Or, în zadar îl căutase ! Trebuia 
să creadă că animalul, rănit de moarte, îşi dăduse 
duhul departe, în vreo vizuină ? La urma urmei, era 
posibil ; dar atunci, în acel loc, la rădăcina copacului, 
ar fi fost urme de sânge — şi nu erau. 

„Orice ar fi, se gândea Godfrey, nu are importanţă 
şi să continuăm să fim prudenti." 


162 


Cu primele zile din noiembrie, s-ar putea spune că 
venise vremea proastă, la această latitudine 
necunoscută. Începuseră să cadă, ceasuri întregi, ploi 
reci. Mai târziu, foarte probabil, vor veni şi acele 
nesfârşite averse care nu se opresc săptămâni întregi 
şi care sunt caracteristica perioadei de iarnă la 
înălţimea acestei paralele. 

Godfrey trebui să se ocupe de instalarea unei vetre 
în interiorul 
Will-Tree-ului, care avea să servească tot atât de bine 
la încălzirea locuinţei în timpul iernii cât şi la 
pregătirea mesei, la adăpost de averse şi vânt. 

Vatra putea fi oricând instalată într-un colţ al odăii, 
între pietre mari unele puse pe lat, altele pe cant. 
Problema care se punea era aceea de a îndrepta 
fumul afară ; să-l fi lăsat să iasă prin hornul lung care 
mergea în interiorul arborelui până în vârful 
trunchiului nu era cu putinţă. 

Lui Godfrey îi dădu atunci prin gând să folosească, 
pentru a 
încropi un horn, câţiva din acei înalţi şi groşi bambuşi 
care creşteau în unele locuri de pe malurile 
râuleţului. 

Trebuie spus că în această treabă fu foarte mult 
ajutat de Carefinotu. Negrul înţelesese, nu fără 
eforturi, ce voia Godfrey. El fu cel care îl însoţi când 
se duse să aleagă trestii dintre cele mai groase ; de 
asemenea, el fu cel care-l ajută să clădească vatra. 
Pietrele fură aşezate pe pământ, în fund, în faţa uşii, 
trestiile de bambus, golite de măduvă, găurite la 
noduri, formară, îmbucându-se una în alta, un burlan 
suficient de lung, care ajungea la o deschizătură 
făcută în scoarţa copacului. Asta ar fi fost destul, cu 
condiţia de a veghea ca focul să nu aprindă trestiile 


de bambus, 
În curând Godfrey avu satisfacția de a vedea arzând 
în vatră un 


foc bun, fără a otrăvi cu fum interiorul Will-Tree-ului. 
Avusese dreptate să facă această instalaţie, şi mai 
multă dreptate că se grăbise să o facă. 
În adevăr, de la 3 la 10 noiembrie, ploaia torențială 
nu încetă 


163 


să cadă. Ar fi fost imposibil să poţi ţine focul aprins în 
aer liber. 

În timpul acestor zile posomorâte fură siliţi să 
rămână în locuinţă. Nu trebuiră să iasă decât pentru 
nevoile urgente ale turmei sau păsărilor. 

Se întîmplă ca, în aceste condiţii, rezerva de camas 
să se termine. Era, de fapt, substanţa care ţinea loc 
de pâine şi a cărei lipsă se făcu în curând simțită. 

Godfrey îl anunţă deci pe Tartelett într-o zi, la 10 
noiembrie, că îndată ce timpul se va îmbunătăţi cât 
de cât, Carefinotu şi cu el se vor duce să culeagă 
camas. Tartelett, care nu era niciodată grăbit să 
alerge la două mile depărtare, printr-o câmpie 
desfundată, îşi luă sarcina să păzească locuinţa în 
lipsa lui Godfrey. 

Or, către seară, cerul începu să se limpezească de 
norii cei mari pe care vântul din apus îi adunase de la 
începutul lunii. Încetul cu încetul ploaia stătu, soarele 
aruncă câteva raze palide. Se putea nădăjdui că a 
doua zi va aduce o oarecare înseninare, de care 
trebuia profitat fără întârziere. 

— Mâine, spuse Godfrey, am să plec de dimineaţă, 
şi Carefinotu are să mă întovărăşească. 

— De acord, răspunse Tartelett. 

Când veni noaptea, după ce terminară cina, cerul 
fiind limpezit de nori şi lăsând să strălucească câteva 
stele, negrul vru să-şi reia, afară, postul său obişnuit 


pe care trebuise să-l părăsească în 
timpul nopţilor precedente în care plouase. Godfrey 
încercă să-l 


facă să înţeleagă că era mai bine să rămână în 
locuinţă, că nimic nu făcea necesar un surplus de 
supraveghere, fiindcă nu fusese semnalată nici o fiară 
sălbatică ; dar Carefinotu se încăpăţîna în ideea lui. 
Trebuiră să-l lase să facă ce vrea. 

A doua zi, aşa cum prevăzuse Godfrey, nu mai 


plouase din 
ajun. Astfel că, atunci când ieşi din Will-Tree, către 
orele şapte, 
primele raze de soare aureau uşor creasta deasă a 
arborilor de 
sequoia. 


164 


Carefinotu era la postul său unde îşi petrecuse 
noaptea. Aştepta. Numaidecât, amândoi bine înarmaţi 
şi avînd cu ei saci mari, îşi luară la revedere de la 
Tartelett, apoi se îndreptară către râuleţ, pe al cărui 
mal stâng socoteau să urce până la tufele de camas. 

După un ceas ajunseseră, fără să fi avut vreo 
întîlnire neplăcută. Desgropară repede rădăcinile, şi 
într-o cantitate destul de mare pentru a umple cei doi 
saci. Treaba asta le luă trei ceasuri, aşa că atunci 
când Godfrey şi tovarăşul lui o porniră înapoi spre 
Will-Tree, era aproximativ ora unsprezece dimineaţa. 

Mergând unul lângă altul, mulţumindu-se să 
privească în jur, fiindcă de vorbit nu puteau vorbi, 
ajunseră la un cot al micului râu, deasupra căruia se 
plecau arbori uriaşi, aşezaţi ca un leagăn natural de 
la un mal la altul, când, deodată, Godfrey se opri. 

De data asta el fu cel care îi arătă lui Carefinotu un 
animal nemişcat, oprit la rădăcina unui copac, şi ai 
cărui ochi scăpărau cu o strălucire ciudată. 

— Un tigru ! strigă el. 

Şi nu se înşela. Era într-adevăr un tigru mare, 
proptit pe picioarele dinapoi, zgâriind cu ghearele 
trunchiul copacului, în sfârşit, gata să sară. 

Cât ai clipi din ochi, Godfrey îşi lăsă jos sacul cu 
rădăcini. Puşca 
încărcată trecu în mâna dreaptă, o duse la umăr, 
ochi, trase. 

— Uraa ! Uraa ! strigă el. 

De data aceasta nu mai era nici o îndoială ; tigrul, 
lovit de glonţ, făcuse un salt înapoi. Dar poate că nu 
era rănit de moarte, poate că avea să se întoarcă, 
înfuriat şi mai mult de rana lui !... 

Godfrey îşi ţinea în continuare puşca îndreptată 
înspre el, ameninţind animalul cu o a doua 
împuşcătură. 

Dar, înainte de a-l putea reţine Godfrey, Carefinotu, 
cu cuțitul lui de vânătoare în mână, se repezise în 
partea în care dispăruse tigrul. 

Godfrey îi strigă să se oprească, să se întoarcă !... 
Zadarnic. 

Negrul, hotărât, chiar cu preţul vieţii sale, să dea 
gata animalul care poate că nu era decât rănit, nu-l 
auzi sau nu vru să-l audă. 


165 


Godfrey se repezi deci pe urmele lui... 

Când ajunse pe mal, îl văzu pe Carefinotu în luptă 
cu tigrul, ţinându-l de gât, opintindu-se într-o 
încleştare înspăimântătoare, şi în sfârşit dîndu-i în 
inimă o puternică lovitură. 

Tigrul se rostogoli până în râuleţul ale cărui ape, 
crescute de ploile din zilele trecute, îl duseră la vale 
cu o viteză de torent. Leşul animalului, care nu 
plutise decât o clipă la suprafaţă, fu târât cu 
repeziciune către mare. 

Un urs ! Un tigru ! Nu mai era cu putinţă să te 
îndoieşti că insula găzduia fiare de temut. 

În acest timp, Godfrey, apropiindu-se de negru, se 
încredința că acesta nu primise în lupta dusă cu fiara 
decât câteva zgirieturi prea puţin grave. Apoi, foarte 
îngrijorat de cele ce-i aşteptau în viitor, îşi reluă 
drumul spre Will-Tree. 


Capitolul XX 

ÎN CARE TARTELETI REPETĂ PE TOATE 
TONURILE 

CĂ VREA SA PLECE 


Când află Tartelett că în insulă sunt nu numai urşi, 
dar şi tigri, 
începu să se văicărească şi mai tare. Acum nu o să 
mai îndrăznească să iasă ! Aceste fiare vor găsi în 
cele din urmă drumul care duce la Will-Iree ! 
Nicăieri nu aveau să mai fie în siguranţă ! Aşa încât 
profesorul, în spaima lui, cerea, pentru a fi apărat, 
nici mai mult nici mai puţin decât fortificaţii, da ! 
ziduri de piatră, forturi şi contra-forturi, întărituri şi 
bastioane, metereze, în sfârşit tot ce ar fi putut face 
un adăpost sigur din grupul de sequoia. Fără de care 
el voia, sau cel puţin ar fi vrut să plece. 

— Şi eu, răspunse simplu Godfrey. 

În adevăr, condiţiile în care oaspeţii insulei Phina 
trăiseră până 
atunci nu mai erau aceleaşi. Reuşiseră, datorită unor 
fericite împrejurări, să lupte împotriva lipsurilor, să 
lupte pentru cele trebuincioase vieţii. Impotriva 
vremii, împotriva iernii şi a amenințărilor ei, ar fi 


166 


ştiut să se apere ; dar să trebuiască să se apere de 
animale sălbatice, al căror atac era posibil în orice 
clipă, era altceva şi, în realitate, le lipseau mijloacele. 

Astfel complicată, situaţia devenea deci foarte 
gravă şi ameninţa să ajungă de nesuportat. 

„Dar, îşi spunea fără încetare Godfrey, cum se face 
că timp de patru luni noi n-am văzut pe insulă o 
singură fiară şi de ce numai în ultimele cinsprezece 
zile am avut de luptat cu un urs şi un tigru ?... Ce 
vrea să însemne asta ?" 

Faptul în sine putea părea inexplicabil, dar, trebuie 
să recunoaştem, nu era decât prea adevărat. 

Godfrey, al cărui sânge rece şi curaj creşteau în 
faţa încercărilor, nu se lăsa totuşi bătut. Fiindcă 
animale primejdioase amenințau acum mica colonie, 
important era să se pună fără întârziere la adăpost de 
atacurile lor. 

Dar ce măsuri să ia ? 

În primul rând, hotărîră ca plimbările în pădure să 
fie mai rare, că nu vor umbla pe afară neînarmaţi şi 
numai atunci când va fi absolut necesar pentru 
nevoile vieţii de toate zilele. 

— Am avut destul noroc în aceste două întâlniri, 
spunea adesea Godfrey, dar altă dată nu vom mai 
scăpa poate atât de uşor ! Deci, nu trebuie să ne 
expunem dacă nu este absolut necesar ! 

Cu toate acestea, nu era de ajuns să rărească 
excursiile, trebuiau numaidecât să apere Will-Tree, 
atât locuinţa cât şi anexele sale, coteţul de păsări, 
staulul animalelor etc, unde fiarele ar fi putut pricinui 
pagube de neînlocuit. 

Godfrey se gândi, deci, dacă nu să fortifice Will- 
Tree — conform faimoaselor planuri ale lui Tartelett 
— să lege cel puţin între ei cei patru sau cinci sequoia 
care-i înconjurau. Dacă izbutea să ridice o palisadă 
înaltă şi solidă de la un trunchi la altul, ar fi putut fi 
acolo, relativ, în siguranţă sau măcar la adăpost de 
vreo surpriză. 

Asta se putea face — Godfrey îşi dădu seama după 
ce cercetă bine locurile — dar era într-adevăr o 
muncă uriaşă. Cât de mică ar fi făcut-o, şi tot era 
vorba să înalțe această palisadă pe un perimetru de 
trei sute de picioare, cel puţin. Pornind de la aceste 


167 


date, vă închipuiţi ce cantitate de copaci ar fi trebuit 
aleşi, tăiaţi, căraţi, înfipţi în pământ, în aşa fel încât 
îngrăditura să fie completă. 

Godfrey nu dădu înapoi în faţa acestei munci. Îi 
împărtăşi lui Tartelett proiectele sale, care îl aprobă 
promiţându-i în acelaşi timp un ajutor efectiv, dar, 
ceea ce era mai important, izbuti să-l facă pe 
Carefinotu — care era totdeauna gata să-i vină în 
ajutor — să-i înţeleagă planul. 

Începură imediat lucrarea. 

Se afla, aproape de un cot al râuleţului, la mai puţin 
de o milă în amont de Will-Tree, o pădurice de pini 
marini, mijlocii ca grosime, al căror trunchi, în lipsa 
unor stâlpi sau scânduri, ar fi putut, prin felul în care 
erau rânduiţi unul lângă altul, să formeze o solidă 
împrejmuire înaltă. 

La această pădure se duseră dis-de-dimineaţă, 
Godfrey şi cei doi tovarăşi ai săi, a doua zi, 12 
noiembrie. Bine înarmaţi, ei nu înaintau decât cu 
deosebit de mare prudenţă. 

— Aceste expediţii nu-mi prea plac ! murmură 

Tartelett, pe care orice noi dificultăţi îl acreau din ce 
în ce mai mult. Tare aş vrea să plec ! 
_ Dar Godfrey nu-şi mai da osteneala să-i răspundă. 
În treaba asta nimeni nu ţinea seamă de gusturile lui, 
nu se făcea apel la inteligenţa lui. Interesul comun 
solicita numai munca braţelor sale. N-avea încotro, 
trebuia să facă această muncă de animal de povară. 

De altfel, pe acest parcurs de o milă, care despărţea 
Will-Tree de pădurice, nu se ivi nici o întîlnire 
neplăcută. În zadar cercetaseră cu grijă desişul şi 
câmpia de la un cap la altul al zării. Animalele 
domestice pe care le lăsaseră să pască acolo nu 
dădeau nici un semn de nelinişte. Păsările îşi vedeau 
ca de obicei de zbenguiala lor, fără vreo altă grijă. 

Lucrările  porniră imediat. Godfrey, pe bună 
dreptate, voia să nu înceapă căratul decât după ce 
toţi copacii de care aveau nevoie aveau să fie 
doborâţi. Ar fi putut să-i potrivească în mai multă 
siguranţă, avîndu-i la faţa locului. 

În timpul acestei munci grele, Carefinotu fu de 
foarte mare folos. Devenise deosebit de îndemânatic 
în mânuirea fierăstrăului şi toporului. Puterea lui îi 


168 


îngăduia să-şi continue munca, şi atunci când Godfrey 
era silit să se oprească pentru a-şi lua câteva clipe de 
răgaz, şi când Tartelett, cu mâinile şi picioarele moi, 
nu ar mai fi avut putere nici măcar să-şi ridice vioara. 

Totuşi, Godfrey îi repartizase nefericitului profesor 
de dans şi ţinută, transformat în tăietor de lemne, 
partea cea mai uşoară a muncii, adică curățirea 
copacilor de ramurile mai mici. Cu toate acestea, 
chiar dacă Tartelett ar fi fost plătit numai cu o 
jumătate de dolar pe zi, patru cincimi din salariul său 
tot ar fi fost ca şi când le-ar fi furat. 

Timp de şase zile, de la 12 la 17 noiembrie, lucrară 
fără întrerupere. Veneau de dimineaţă, din zori, îşi 
aduceau cu ei prânzul şi nu se întorceau la Will-Tree 
decât pentru masa de seară. Cerul nu era prea senin. 
Uneori se adunau nori mari. Era un timp nehotărât, 
când cu ploaie, când cu soare. Aşa că, în timpul 
averselor, tăietorii de lemne se adăposteau cum 
puteau sub arbori, apoi îşi reluau munca întreruptă o 
clipă. 

La 18 noiembrie toţi arborii, retezaţi şi curăţaţi de 
crengi, erau la pământ, gata să fie târâţi până la Will- 
Tree. 

În tot acest timp, nici o fiară sălbatică nu-şi făcuse 
apariţia prin apropierea  râuleţului. Se punea 
întrebarea dacă mai rămăsese vreuna pe insulă ; dacă 
ursul şi tigrul, răniţi de moarte, nu erau, ceea ce ar fi 
fost greu de crezut, ultimii din neamul lor. 

Oricum ar fi fost, Godfrey nu vru să renunţe deloc la 
proiectul său de a înălța o palisadă solidă, pentru a fi 
în acelaşi timp la adăpost de o lovitură din partea 
sălbaticilor cât şi din aceea a urşilor sau tigrilor. De 
altfel, ce fusese mai greu se făcuse, fiindcă acum nu 
mai aveau decât să transporte acest lemn la locul 
unde urma să fie clădită palisada. 

Spunem „ce fusese mai greu se făcuse", cu toate că 
se părea că târâtul acestor copaci ar fi putut fi 
deosebit de neplăcut. Dacă nu a fost aşa, s-a datorat 
numai lui Godfrey care avu o idee foarte practică şi 
care avea să le uşureze foarte mult sarcina : să 
folosească pentru transportul acestui lemn curentul 
râului, pe care creşterea apelor, prilejuită de ultimele 
ploi, îl făcuse destul de iute. Aveau să înjghebe mici 


169 


plute care vor aluneca liniştit până în dreptul pâlcului 
de sequoia, pe care râuleţul îl străbătea oblic. Acolo, 
barajul format de micul pod, foarte firesc, le va opri. 
Din acest punct, până la Will-Tree mai rămâneau de 
străbătut doar douăzeci şi cinci de paşi. 

Dacă unul din ei se arătă cu deosebire satisfăcut de 
acest procedeu care-i îngăduia să-şi recapete 
calitatea de om, atât de nefericit compromisă, acela a 
fost desigur Tartelett. 

Din ziua de 18 fură întocmite primele plute. 
Alunecară _ fără 
dificultate până la baraj. În mai puţin de trei zile, în 
20 noiembrie, seara, toate aceste grămezi de material 
ajunseseră la destinaţie. 

A doua zi, primii trunchi, înfipţi la o adâncime de 
două picioare în pământ, începeau să se rânduiască 
în aşa fel încât să lege între ei cei mai mari arbori de 
sequoia care înconjurau Will-Tree. O armătură de 
ramuri, elastice şi tari în acelaşi timp, legând între 
ele vârfurile acestor trunchiuri ascuţite cu barda, 
asigurau soliditate întregului sistem. 

Godfrey vedea cu o foarte mare mulţumire 
înaintând lucrul şi 
era nerăbdător să-l vadă terminat. 

— Odată terminată palisada, îi spunea el lui 
Tartelett, vom fi 
într-adevăr la noi acasă. 

— Nu o să fim cu adevărat la noi acasă, răspundea 
Tartelett pe un ton sec, decât când vom fi în 
Montgomery-Street, în camerele noastre din locuinţa 
Kolderup ! 

Asupra acestei păreri nu mai era nimic de discutat. 

La 26 noiembrie, palisada era pe trei sferturi 
înălţată. Printre 
arborii de sequoia, legaţi unul de altul, se afla şi acela 
în care fusese instalat coteţul păsărilor, si intenţia lui 
Godfrey era să construiască şi un grajd. 

incă trei sau patru zile şi împrejmuirea avea să fie 
terminată. Nu mai rămânea decât să potrivească o 
uşă solidă care să asigure 
în totul închiderea Will-Tree-ului. 

Dar a doua zi, 27 noiembrie, datorită unei 
împrejurări pe care se cuvine să o menţionăm mai 


170 


amănunţit, fiindcă face parte din întîmplările 
inexplicabile specifice insulei Phina, această muncă 
fu întreruptă. 

Către ora 8 dimineaţa, Carefinotu se căţărase prin 
burlanul interior până la bifurcarea arborelui de 
sequoia, cu scopul de a închide cât mai bine 
deschizătura prin care puteau să pătrundă frigul şi 
ploaia, când lăsă să-i scape un strigăt ciudat. 

Godfrey, care lucra la palisadă, ridicând capul, îl 
zări pe Carefinotu făcând unele gesturi prin care voia 
parcă să-i spună să vină lângă el fără întârziere. 

Godfrey, gândindu-se că negrul nu l-ar fi întrerupt 
din lucru dacă nu ar fi fost vorba de ceva serios, îşi 
luă luneta, se urcă în hornul interior, trecu prin 
deschizătură şi se aşeză în curând călare pe una din 
ramurile mai groase. Carefinotu, îndreptând atunci 
braţul către unghiul rotunjit pe care Phina îl făcea la 
nord-est, arătă un abur care se înălța în aer ca un 
panaş prelung. 

— Iarăşi ! exclamă Godfrey. 

Şi îndreptându-şi luneta către acel punct, nu avu 
încotro şi trebui să constate că, de data asta, o eroare 
nu era cu putinţă, că era într-adevăr vorba de un fum 
ce trebuia că iese dintr-un foc mare fiindcă, deşi la o 
distanţă de cinci mile, se putea vedea foarte desluşit. 

Godfrey se întoarse către negru. 

Acesta îşi exprima surprinderea prin priviri, prin 
exclamaţii, în sfârşit prin întreaga sa atitudine. Se 
vedea bine că nu era mai puţin uluit decât Godfrey de 
această apariţie. 

De altfel, în larg nu se afla nici o corabie, nici o 
ambarcaţiune indigenă sau de alt fel, nimic care să 
arate că pe litoral s-ar fi făcut de curând vreo 
debarcare. 

— Ah, de data asta am să izbutesc să descopăr focul 
care produce acest fum ! strigă Godfrey. 

Arătând către unghiul din nord-est al insulei, apoi 
către partea inferioară a copacului, îi dădu de înţeles 
prin gesturi lui Carefinotu că vrea să se îndrepte fără 
întârziere către acel loc. 

Carefinotu îl înţelese. Mai mult decât atât, cu o 
mişcare a capului îl aprobă. 


171 


„Da, îşi spuse Godfrey, dacă este o fiinţă 
omenească, trebuie să ştim cine este, de unde a 
venit ! Trebuie să ştim de ce se ascunde ! Este vorba 
de siguranţa noastră, a tuturor !" 

Peste o clipă, atât Carefinotu cât şi el coborâseră la 
picioarele 
Will-Tree-ului. Apoi Godfrey, punându-l şi pe Tartelett 
la curent cu cele ce văzuse şi cu ce aveau de gând să 
facă, îi propuse să-i însoţească până în partea de nord 
a litoralului. 

Zece mile, aproximativ, de parcurs într-o zi nu era 
ceva care să tenteze pe un om care-şi socotea 
picioarele ca cea mai prețioasă parte a corpului său, 
sortite numai unor exerciţii nobile. 

Tartelett răspunse că preferă să rămână la Will- 
Tree. 

— Fie, o să mergem singuri, răspunse Godfrey, dar 
nu ne aştepta înainte de a se fi înnoptat! 

Acestea fiind spuse, Carefinotu şi el, luându-şi ceva 
de-ale 
mâncării pentru a putea prânzi pe drum, după ce îşi 
luară la revedere de la profesor, a cărui părere 
personală era că nu vor găsi nimic şi că se vor osteni 
degeaba, plecară. 

Godfrey îşi luă cu el puşca şi revolverul; negrul, 
toporul şi cuțitul de vînătoare care devenise arma lui 
preferată. Trecură peste podul de scânduri pe malul 
drept al râuleţului, apoi, tăind peste câmpie, se 
îndreptară către acel punct de pe litoral din care se 
vedea înălţindu-se printre stânci fumul. 

Era mai la răsărit de locul în care zadarnic se 
dusese Godfrey în cea de a doua explorare a sa. 

Mergeau amândoi repede, nu fără a se asigura că 
drumul este fără primejdii, că în tufişuri şi mărăciniş 
nu se ascunde vreun animal al cărui atac ar fi fost de 
temut. 

Nu avură nici o întîlnire neplăcută. 

La prânz, după ce mâncară, fără a se opri vreun 
moment, ajunseră la primul rând de stânci care 
mărgineau coasta. Fumul, care continua să se vadă, 
se înălța la mai puţin de un sfert de milă depărtare de 
ei. Nu aveau decât să meargă în linie dreaptă ca să 
ajungă acolo. 


172 


Îşi grăbiră deci pasul, dar cu unele precauţii, cu 
gândul de a surprinde şi nu de a fi surprinşi. 

Două minute după asta, fumul dispăru ca şi când 
focul ar fi fost stins brusc. 

Dar Godfrey calculase cu precizie locul deasupra 
căruia apăruse. Era în vârful unei stânci de o formă 
ciudată, un fel de trunchi de piramidă, uşor de 
recunoscut. I-o arătă tovarăşului lui de drum, 
ducându-se drept spre ea. 

Sfertul de milă fu repede parcurs ; apoi, după ce 
escaladară al doilea rând de stânci, Godfrey şi 
Carefinotu se aflară pe plajă, la mai puţin de cincizeci 
de paşi de stâncă. 

Dădură fuga într-acolo !... Nimeni!... Dar de data 
aceasta, un foc de-abia stins, cărbuni pe jumătate arşi 
dovedeau clar că în acel loc fusese aprins un foc. 

— Cineva a fost aici! exclamă Godfrey. Cineva, 
numai acum un minut ! Trebuie să aflu !... 

Strigă... Nici un răspuns ! Carefinotu dădu drumul 
unui chiot răsunător... Nu apăru nimeni! 

lată-i pe amândoi cercetând stâncile învecinate, 
căutând o grotă, care ar fi putut servi de adăpost unui 
naufragiat, unui băştinaş, unui sălbatic... 

În zadar răscoliră cea mai mică înfundătură a 
litoralului. Nu exista nimic ce ar fi putut semăna cu o 
tabără mai nouă sau mai veche, nici măcar o urmă de 
trecere a unui om, oricare ar fi fost el. 

Şi totuşi, de data aceasta nu era aburul unui izvor 
fierbinte ! Era cu adevărat fumul unui foc de lemne şi 
buruieni, şi acest foc nu s-a putut aprinde singur ! 

Zadarnice căutări. Aşa că, înspre orele două, 
Godfrey şi Carefinotu, pe cât de neliniştiţi tot pe atât 
de nedumeriţi că nu descoperiseră nimic, îşi reluară 
drumul către Will-Tree. 

Nu este de mirare că Godfrey căzu pe gânduri. I se 
părea că insula lui era acum sub vraja unei puteri 
supranaturale.  Reapariţia acestui fum, prezenţa 
fiarelor sălbatice, nu vădeau toate astea vreo 
complicaţie neobişnuită ? 

Şi nu fu el silit să se convingă că are dreptate, când, 
o oră după ce ajunsese în câmpie, auzi un zgomot 
ciudat, un fel de zăngănit sec ?... Carefinotu îl 


173 


împinse în clipa în care un şarpe, încolăcit sub 
ierburi,se pregătea să se arunce asupra lui! 

— Acum şi şerpi, pe insulă, nu erau de ajuns urşi şi 
tigri, acum şi şerpi ! exclamă Godfrey. 

Da ! Era una din acele reptile, uşor de recunoscut 
după zgomotul pe care îl făcu fugind, un şarpe cu 
clopoței din specia cea mai veninoasă, un uriaş din 
familia crotalilor ! 

Carefinotu se aruncase între Godfrey şi reptila care 
nu întârzie să se facă nevăzută sub un tufiş des. 

Dar negrul, urmărind-o, îi reteză capul cu o lovitură 
de topor. Când se apropie Godfrey, cele două bucăţi 
ale trupului reptilei se zbăteau pe pământul 
însângerat. 

Apoi, pe toată această parte a câmpiei pe care 
râuleţul o despărţea de Will-Tree, mai apărură 
numeroşi alţi şerpi, nu mai puţin primejdioşi. 

Era deci, deodată, o invazie de reptile ? Insula 
Phina avea să rivalizeze cu acea veche Tenos pe care 
ofidienele sale de temut o făcuseră celebră în 
antichitate, dînd în acelaşi timp numele său viperei 
respective. 

— Să mergem ! Să mergem ! strigă Godfrey, 
îndemnîndu-l pe Carefinotu să grăbească pasul. 

Era neliniştit. Îl frământau presimţiri negre pe care 
nu şi le putea stăpâni. Influențat de ele, simțind o 
nenorocire apropiată, era nerăbdător să ajungă la 
Will-Tree. 

Şi într-adevăr, când se apropie de scândura 
aruncată peste râuleţ, îl mai aştepta ceva. 

De sub pâlcul de sequoia se auzeau strigăte de 
spaimă. Cineva striga după ajutor, cu un glas asupra 
căruia nu puteai să te înşeli ! 

— Este Tartelett ! exclamă Godfrey. Nenorocitul a 
fost atacat! Repede !... Repede !... 

Douăzeci de paşi după ce trecuseră podul, îl zăriră 
pe Tartelett alergând cât îl ţineau picioarele. 

Un crocodil uriaş, ieşit din râuleţ, îl urmărea cu 
fălcile deschise. Bietul om, zăpăcit, înnebunit de 
spaimă, în loc să se arunce la dreapta sau la stânga, 
fugea în linie dreaptă, riscând astfel să fie ajuns !... 
Deodată se împiedică şi căzu... Era pierdut. Godfrey 
se opri. În fata acestei primejdii de neînlăturat, 


174 


sângele rece nu-l părăsi nici o clipă. Duse puşca la 
umăr şi ţinti crocodilul sub un ochi. 

Glonţul, bine îndreptat, trăsni monstrul care făcu 
un salt în lături şi recăzu nemişcat pe pământ. 

Atunci Carefinotu, alergând la Tartelett, îl ridică de 
jos... Tartelett trăsese o spaimă bună ! Şi încă ce 
spaimă ! 

Erau ceasurile şase seara. 

Câteva clipe mai târziu, Godfrey şi cei doi tovarăşi 
ai lui erau 
din nou la Will-Tree. 

Cât de amare reflecţii fură nevoiţi să facă în timpul 
acestei mese de seară ! Câte nesfârşite ore de 
nesomn îi aşteptau pe aceşti oas- peţi ai insulei Phina, 
împotriva cărora se înverşuna parcă soarta ! 

Cât despre profesor, chinuit de spaimă, nu găsea 
altceva de făcut decât să repete aceste cuvinte, care 
de fapt spuneau tot ce gândea : 

— Aş fi fericit să plec ! 


Capitolul XXI 
CARE SE ÎNCHEIE CU O CUGETARE CU 
TOTUL SURPRINZĂTOARE A  NEGRULUI 
CAREFINOTU 


Venise în sfârşit şi iarna, care la această latitudine e 
atât de aspră. Primele geruri se şi făceau simţite şi 
trebuiau să se aştepte la o şi mai mare scădere a 
temperaturii. Godfrey se felicită că instalase în 
încăpere o vatră. Se înţelege de la sine că lucrul la 
palisadă fusese terminat şi o uşă solidă asigura acum 
închiderea împrejmuirii. 

În timpul celor şase săptămîni care urmară, adică 
până la jumătatea lui decembrie, avură multe zile cu 
vreme rea, în timpul cărora nu le fu cu putinţă să se 
aventureze afară. Primul asalt îl dădură câteva vijelii 
grozave care zgâlţâiră până în rădăcini grupul de 
sequoia, umplură pământul de ramuri frânte, din care 
ei, de altfel, făcură o serioasă rezervă pentru foc. 

Oaspeţii din Will-Tree se îmbrăcară atunci cât 
putură de călduros ; în timpul celor câteva excursii pe 
care fură nevoiţi să le facă pentru a se aproviziona, 


175 


folosiră stofele de lână găsite în cufăr ; dar timpul 
deveni atât de rău încât se văzură siliţi să rămână 
înăuntru. 

Orice vinătoare deveni imposibilă şi în curând 
începu să ningă atât de tare încât Godfrey ar fi putut 
să se creadă în ţinuturile prea puţin ospitaliere ale 
oceanului polar. 

În adevăr, este ştiut că America septentrională, 
bântuită de vînturile din nord, în calea cărora nu stă 
nici un obstacol, este una din ţările cele mai 
friguroase de pe glob. Iarna se prelungeşte aici până 
dincolo de luna aprilie. Sunt necesare precauţii 
deosebite ca să lupţi împotriva ei. Aceasta îl făcea pe 
Godfrey să creadă că insula Phina era situată la o 
latitudine mult mai mare decât presupusese el. 

Din această cauză, necesitatea de a amenaja 
interiorul din 
Will-Tree cât mai confortabil cu putinţă ; dar avură de 
suferit cumplit din pricina frigului şi a ploii. Rezervele 
de alimente erau din nefericire insuficiente, carnea 
de broască ţestoasă conservată, încetul cu încetul, se 
consuma ; de mai multe ori trebuiră să sacrifice 
câteva oi, aguti sau capre din turmă, care totuşi nu se 
înmulţiseră decât prea puţin de la sosirea lor pe 
insulă. 

Cu prilejul acestor noi încercări, ce de gânduri 
triste îl chinuiră pe Godfrey ! 

Se mai întîmplă că, timp de cincisprezece zile, fu 
doborit de o febră foarte mare. Fără mica farmacie în 
care găsi medicamentele necesare, poate că nici nu s- 
ar fi putut însănătoşi. Tartelett era, de altfel, prea 
puţin priceput pentru a-i da îngrijirile potrivite în 
timpul acestei boli. Lui Carefinotu îi datora în primul 
rând însănătoşirea. 

Dar ce de aduceri aminte şi, de asemenea, ce de 
păreri de rău ! Mai ales că nu putea acuza pe nimeni 
altul decât pe el de faptul că se găseau în această 
situaţie al cărei sfârşit nu prea îl vedea ! De câte ori, 
în delirul său, nu o strigase pe Phina, pe care socotea 
că nu o s-o mai vadă niciodată, pe unchiul Will, de 
care se vedea despărţit pentru totdeauna ! 

Ah, abia acum putea să vadă în adevărata ei lumină 
această existenţă a Robinsonilor din care imaginaţia 


176 


sa de copil îşi făcuse un ideal ! Acum dădea piept cu 
realitatea ! Nici nu putea să spere măcar să se mai 
întoarcă vreodată acasă. 

Astfel trecu toată această tristă lună a lui 
decembrie, la sfârşitul căreia Godfrey abia începu să- 
şi recapete oarecum puterile. 

Cât despre Tartelett, printr-un noroc deosebit, fără 
îndoială, el fu tot timpul sănătos. Dar ce de văicăreli 
neîntrerupte, ce de tânguiri fără de sfârşit ! 
Asemenea grotei lui Calypso, după plecarea lui 
Ulysse, Will-Tree „nu mai răsuna de cântul său', 
acela al viorii sale de buzunar bineînţeles, ale cărei 
corzi frigul le înţepenise ! 

Trebuie spus, de asemenea, că una din cele mai 
importante preocupări ale lui Godfrey era, odată cu 
apariţia animalelor primejdioase, teama de a-i vedea 
pe sălbatici revenind în număr mare pe insula Phina, 
a cărei poziţie le era cunoscută. Împotriva unei 
asemenea agresiuni, incinta împrejmuită de palisadă 
nu ar fi fost decât o barieră cu totul insuficientă. 

După o cercetare atentă, tot adăpostul oferit de 
crengile înalte ale arborelui de sequoia părea a fi cel 
mai sigur, drept care încercă să facă accesul până la 
ele mai puţin dificil. Ar fi fost oricând mai uşor să 
aperi deschizătura îngustă prin care trebuia să treci 
ca să ajungi în vârful trunchiului. 

Cu ajutorul lui Carefinotu, Godfrey izbuti să 
întocmească nişte cioturi regulat distanţate de la un 
perete la altul, ca treptele unei scări, şi care, unite 
printr-o frânghie lungă de ierburi, permiteau urcarea 
mai rapidă în interior. 

— Ei bine, spuse zâmbind Godfrey când termină şi 
această treabă, ne-am ales jos cu o casă de oraş şi sus 
cu o casă de ţară! 

— Aş prefera o pivniţă, numai să fie în Montgomery- 
Street! răspunse Tartelett. 

Veni Crăciunul, apoi Anul Nou, plin de amintiri din 
copilărie, care, din prima zi de ploaie amestecată cu 
zăpadă, friguros, întunecat, începu sub cele mai 
apăsătoare auspicii. 

Se împlineau şase luni de când naufragiaţii de pe 
Dream erau cu totul rupţi de restul lumii. 


177 


Începutul acestui an nu fu foarte fericit. Erau 
semne că Godfrey şi tovarăşii lui aveau să fie supuşi 
unor încercări şi mai grele. 

Până la 18 ianuarie ninse fără încetare. Trebuiseră 
să lase turma să pască afară, pentru a-şi găsi cum 
putea hrana. 

La sfârşitul zilei, o noapte foarte umedă şi foarte 
rece învăluia întreaga insulă, şi locul, şi aşa 
întunecat, de sub arborii de sequoia era cufundat 
într-un întuneric adânc. 

Înăuntru, la Will-Tree, întinşi pe saltelele lor, 
Godfrey şi Carefinotu încercau zadarnic să doarmă. 
Godfrey, la lumina tremurătoare a unei torţe de 
răşină, răsfoia câteva pagini din biblie. 
Către ora 10 se auzi dinspre partea de nord a insulei 
un zgomot îndepărtat care se apropia încetul cu 
încetul. 

Nu era nici o îndoială. Erau fiare sălbatice care 
dădeau târcoale prin împrejurimi şi cu atât mai 
înspăimîntător era totul, cu cât urletele tigrului şi ale 
hienei, răgetul panterei şi ale leului se amestecau, de 
data aceasta, într-un concert teribil. 

Godfrey, Tartelett şi negrul se sculară deodată, 
pradă unei nelinişti de nedescris. Dacă, în faţa acestei 
inexplicabile invazii de animale sălbatice, Carefinotu 
împărtăşea spaima tovarăşilor lui, trebuie menţionat 
că, în afară de asta, uluirea lui era cel puţin tot 
atât de mare ca şi groaza lui. 

Timp de două ore nesfârşite, toţi trei fură ţinuţi în 
alarmă. Uneori urletele izbucneau în apropiere ; apoi 
deodată  încetau, ca şi când haita de fiare, 
necunoscând ţinutul pe care îl cutreiera, mergea la 
întâmplare. Poate că, în acest caz, Will-Tree nu va fi 
atacat ! 

„Ce folos, se gândea Godfrey. Dacă nu izbutim să 
distrugem aceste animale până la ultimul, pentru noi 
nu va mai fi nici o siguranţă pe insulă !" 

Puțin după miezul nopţii, răgetele începură cu şi 
mai multă tărie, la o şi mai mică distanţă. Imposibil să 
te mai îndoieşti că haita urlătoare se apropia de Will- 
Tree. 

— Da ! Din păcate, era mai mult ca sigur ! Şi totuşi, 
de unde veneau aceste animale sălbatice ? Nu se 


178 


putea să fi debarcat de curând pe insula Phina ! 
Probabil deci că erau aici încă înaintea sosirii lui 
Godfrey ! Dar atunci, cum a putut toată această haită 
să se ascundă atât de bine încât, în timpul excursiilor 
şi a vânătorilor precum şi la trecerea prin pădurea 
centrală ca şi pe meleagurile cele mai îndepărtate din 
sudul insulei, Godfrey să nu fi găsit nici o urmă! Unde 
era deci acea misterioasă vizuină din care se 
revărsaseră aceşti lei, hiene, pantere, tigri ? Dintre 
toate întîmplările inexplicabile de până acum, aceasta 
nu era oare cea mai inexplicabilă ? 

Lui Carefinotu nu-i venea să creadă cele ce auzea. 
Aşa cum s-a mai spus, chiar şi la el uluiala ajunsese la 
culme. La flacăra din vatră care lumina interiorul de 
la Will-Tree, s-ar fi putut observa pe faţa sa neagră 
cea mai ciudată dintre strâmbături. 

În ce-l priveşte pe Tartelett, el gemea, se văicărea, 
bombănea în colţul lui. Voia să-l întrebe pe Godfrey 
despre toate astea ; dar acesta nici nu ştia, nici n- 
avea chef să-i răspundă. Presimţea o mare primejdie 
şi încerca să găsească o scăpare. 

O dată sau de două ori Carefinotu şi cu el merseră 
până către mijlocul împrejmuirii. Voiau să se asigure 
dacă poarta acesteia era solid fixată pe dinăuntru. 

Deodată, o avalanşă de animale năvăli cu o larmă 

asurzitoare înspre Will-Tree. 
_ Deocamdată nu era decât turma de capre, oi, aguti. 
Îngrozite la auzul urletelor fiarelor sălbatice, 
simţindu-le apropierea, animalele înnebunite de frică 
îşi lăsaseră păşunea şi veneau să se adăpostească 
după palisadă. 

— Trebuie să le deschidem ! strigă Godfrey. 

Carefinotu dădu din cap de sus în jos. Nu avea 
nevoie să vorbească aceeaşi limbă ca Godfrey pentru 
a-l înţelege. 

Poarta fu deschisă şi întreaga turmă îngrozită 
năvăli în incintă. Dar, în aceeaşi clipă, prin intrarea 
liberă, apăru un fel de scânteiere a unor ochi în 
mijlocul acelui întuneric pe care arborii de sequoia îl 
făceau şi mai dens încă. 

Nu mai aveau timp să închidă poarta ! 

Să se arunce asupra lui Godfrey, să-l tragă fără voia 
lui, să-l împingă în locuinţă, a cărei uşă o închise 


179 


brusc, toate acestea fură făcute de Carefinotu 
fulgerător. 

Alte răgete arătau că trei sau patru fiare sălbatice 
izbutiseră să treacă peste împrejmuire. Atunci, acele 
urlete groaznice se amestecară cu behăituri şi 
gemete de spaimă. Turma de animale domestice, 
prinsă ca într-o cursă, era ţinută în gheare, la 
cheremul asediatorilor. 

Godfrey şi Carefinotu, care se căţăraseră până la 
cele două ferestre mici, tăiate în scoarţa arborelui de 
sequoia, încercau să vadă ce se petrece în întuneric. 

Evident, fiarele, tigri sau lei, pantere sau hiene — 
nu se putea şti încă — se aruncaseră asupra turmei şi 
măcelărirea ei începuse. În acel moment, Tartelett, 
într-un acces de groază oarbă, înnebunit de spaimă, 
apucând una din puşti, vru să tragă prin ambrazura 
uneia din ferestre, la întâmplare ! 

Godfrey îl opri. A 

— Nu ! spuse el. În acest întuneric, mai mult ca 
sigur că nu vei nimeri. Nu trebuie să ne risipim 
zadarnic muniţiile ! Să aşteptăm venirea zilei ! 

Avea dreptate. Gloanţele ar fi putut tot atât de bine 
să nimerească animalele domestice ca şi fiarele 
sălbatice — mai sigur chiar, fiindcă acelea erau în 
număr mai mare. Să le salvezi, era acum imposibil. 
Ele sacrificate, poate că fiarele sătule ar fi părăsit 
incinta înainte de răsăritul soarelui. Şi atunci aveau 
să vadă cum ar fi fost mai potrivit să acţioneze pentru 
a se apăra de un nou atac. 

Era, de asemenea, mai bine ca în timpul acestei 
nopţi atât de 
întunecoase — şi atât timp cât puteau — să nu le 
vestească acestor animale prezenţa unor fiinţe 
omeneşti pe care ar fi putut să le prefere unor 
animale domestice. Poate că aşa vor putea evita un 
atac direct împotriva Will-Tree-ului. 

Cum  Tartelett era incapabil să înţeleagă un 
asemenea raţionament şi nici vreun altul, Godfrey se 
mulţumi să-i ia arma. Profesorul se aruncă atunci pe 
patul său, blestemând călătoriile, călătorii, maniacii 
care nu pot să stea liniştiţi acasă la ei ! Cei doi 
tovarăşi ai săi trecuseră din nou la ferestre, să 
observe ce se petrece. Asistau de acolo, fără să poată 


180 


interveni, la acel oribil masacru în întuneric. 
Zbieretele oilor şi caprelor scădeau încetul cu încetul 
— fie că măcelărirea acestor animale era terminată, 
fie că cele mai multe izbutiseră să se salveze ieşind 
afară, unde le aştepta, de altfel, o moarte nu mai 
puţin sigură. Ar fi fost o pierdere ireparabilă pentru 
mica colonie ; dar Godfrey nu mai avea timp să se 
gândească la viitor. Prezentul era destul de 
neliniştitor pentru a-i absorbi toate gândurile. 

Nu era nimic de făcut, nimic de încercat pentru a 
împiedica această operă de distrugere. 

Erau probabil aproape orele 11 seara, când urletele 
turbate încetară pentru o clipă. 

Godfrey şi Carefinotu continuau să privească ; li se 
părea că mai văd încă trecând umbre mari, în timp ce 
un zgomot nou le ajungea la urechi. 

Evident, unele fiare întârziate, atrase de mirosul 
sângelui care plutea în aer, adulmecau şi alte 
mirosuri în jurul Will-Tree-ului. Se duceau şi veneau, 
se învârteau în jurul copacului, făcând să se audă 
mormăituri răguşite şi înfundate de furie. Unele din 
aceste umbre făceau salturi pe pământ ca nişte pisici 
uriaşe. Turma  măcelărită nu ajunsese să le 
potolească turbarea. 

Nici Godfrey, nici tovarăşii lui nu clinteau. Stând cu 
totul nemişcaţi, poate că vor putea evita un atac 
direct. O întâmplare nefericită dezvălui deodată 
prezenţa lor şi îi expuse la cele mai mari primejdii. 
Pradă unei adevărate halucinaţii, Tartelett se sculase. 
Apucase un revolver şi, de dată aceasta, înainte ca 
Godfrey şi  Carefinotu să-l poată împiedica, 
nemaiştiind ce face, crezînd probabil că zăreşte în 
faţa lui un tigru, trăsese |... 

Glonţul trecu prin uşa Will-Tree-ului. 

—  Nenorocitule ! strigă Godfrey aruncându-se 
asupra lui Tartelett, căruia negrul îi smulse arma. 

Prea târziu. Alarma fusese dată. Afară izbucniră 


răgete şi mai 
violente. Se auzeau gheare formidabile ricâind 
scoarţa copacului. 


Zgâlţâituri cumplite zguduiră uşa, care era prea 
şubredă pentru a rezista acestui asalt. 
— Să ne apărăm ! strigă Godfrey. 


181 


Şi cu puşca în mână, cu cartuşiera la centură, îşi 
reluă postul la una din ferestre. Spre marea lui 
surpriză, Carefinotu făcuse la fel! Da ! Negrul, 
apucând cea de a doua puşcă — o armă pe care totuşi 
nu o mânuise niciodată — îşi umplu buzunarele cu 
cartuşe şi-şi luă locul la cea de a doua fereastră. 
Atunci, prin ambrazuri, începură să răsune focurile 
de puşcă. La fulgerul împuşcăturii, Godfrey de o 
parte, Carefinotu de alta, puteau să vadă cu ce 
duşmani aveau de-a face. 

Acolo, afară, urlând de furie, mugind sub 
detunături,  rostogolindu-se sub gloanţele care-i 
loveau pe unii dintre ei, săreau lei, tigri, hiene, 
pantere — cel puţin douăzeci la număr dintre aceste 
feroce animale ! La urletele lor, care răsunau până 
departe, aveau să răspundă, alergând, alte fiare. Se şi 
puteau auzi răgete mai îndepărtate care se apropiau 
de împrejurimile Will-Tree-ului. S-ar fi crezut că pe 
insulă se golise deodată o întreagă menajerie de fiare 
sălbatice. 

În acest timp, fără să se preocupe de Tartelett, care 
nu le putea fi de folos cu nimic, Godfrey şi Carefinotu, 
păstrându-şi tot sângele rece, căutau să nu tragă 
decât atunci când erau siguri că au ochit bine. 
Nevrând să piardă nici un cartuş, aşteptau să treacă 
vreo umbră. Atunci glonţul pornea şi nimerea, 
fiindcă, imediat, un urlet de durere demonstra că 
animalul fusese atins. 

După un sfert de oră, fu parcă un răgaz. Fiarele se 
saturaseră de un atac care costase viaţa mai multora 
dintre ele, sau aşteptau ziua pentru a şi-l relua în 
condiţii mai favorabile. Oricum ar fi fost, nici Godfrey, 
nici Carefinotu nu vrură să-şi părăsească postul. 
Negrul nu se folosise de puşca lui cu mai puţină 
îndemânare decât Godfrey şi, dacă o făcea numai 
dintr-un instinct de imitare, trebuie să recunoaştem 
că era surprinzător. 

Către orele două dimineaţă, o nouă alarmă — de 
data asta mai gravă decât celelalte. Primejdia era 
iminentă : poziţia din interiorul Will-Tree-ului risca să 
nu mai reziste. 

În adevăr, la rădăcina arborelui de sequoia 
izbucniră noi răgete. Nici Godfrey, nici Carefinotu, 


182 


din pricina felului cum erau aşezate ferestrele, tăiate 
lateral, nu-i puteau vedea pe asediatori, în consecinţă 
nu puteau nici să tragă cu şanse de a nimeri. 

Acum, fiarele îşi îndreptau atacul asupra uşii, pe 
care era mai mult ca sigur că aveau fie să o scoată 
din balamale, fie că avea să cedeze sub ghearele lor. 
Godfrey şi negrul coborâră în încăperea de jos. Uşa 
se şi clătina sub loviturile de afară... Se simţea o 
răsuflare caldă trecând printre crăpăturile scoarţei. 

Godfrey şi Carefinotu încercară să consolideze 
această uşă, proptind-o cu parii pe care erau 
înjghebate paturile lor, dar asta nu era de ajuns. 

Era evident că foarte repede avea să fie spartă, 
fiindcă fiarele se înverşunau asupra ei cu furie — mai 
ales de când gloanţele nu le mai puteau ajunge. 
Godfrey era deci redus la neputinţă. Dacă el şi 
tovarăşii lui ar mai fi fost în interiorul copacului în 
clipa când asediatorii aveau să năvălească, armele nu 
le-ar fi fost de ajuns ca să-i apere. 

Godfrey îşi încrucişase braţele... Vedea scândurile 
uşii desprinzându-se puţin câte puţin... Nu avea nici o 
putere. Într-un moment de slăbiciune, îşi trecu mâna 
peste frunte, ca şi când l-ar fi cuprins desperarea. 
Dar recăpătîndu-şi aproape numaidecât stăpânirea de 
sine : 

— Sus, spuse el, sus... cu toţii! 

Şi arătă burlanul strâmt care, în interiorul 
copacului, ducea până acolo unde trunchiul se 
despărţea ca o furcă. Carefinotu şi cu el, luând 
puştile şi revolverele, se aprovizionară cu cartuşe. 

Era vorba, acum, să-l silească pe Tartelett să-i 
urmeze până la acea înălţime la care el nu voise 
niciodată să se aventureze. 

Dar Tartelett nu mai era acolo. O luase înainte, în 
timp ce tovarăşii lui trăgeau. 

— Sus ! repetă Godfrey. 

Era un ultim refugiu, unde cu siguranţă aveau să fie 
la adăpost de fiare. In orice caz, dacă vreuna din ele, 
panteră sau tigru, ar fi încercat să se urce până la 
ramurile arborelui, avea să fie uşor să apere 
deschizătura prin care urma să treacă. 


183 


Godfrey şi Carefinotu nu ajunseseră la o înălţime de 
30 de picioare, că urletele şi izbucniră în interiorul 
Will-Tree-ului. 

Numai câteva minute dacă ar fi mai întârziat şi ar fi 
fost surprinşi acolo. Uşa tocmai sărise din balamale. 

Amândoi se grăbiră să urce şi ajunseră în sfârşit la 
deschizătura X 
de sus a trunchiului. li întîmpină un strigăt de groază. 
Era Tartelett care crezuse că vede apărând o panteră 
sau un tigru ! Nefericitul profesor îşi încleştase 
mâinile de o creangă, cu o îngrozitoare frică să nu 
cadă. 

Carefinotu se duse la el, îl sili să se rezeme de o 
creangă mai mică, de care Îl legă solid cu cureaua lui. 

Apoi, în timp ce Godfrey se ducea să se posteze într- 
un loc de unde să supravegheze deschizătura, 
Carefinotu căută un alt loc potrivit, în aşa fel încât 
puşca lui să-şi poată încrucişa focul cu aceea a lui 
Godfrey. 

Şi aşteptară. 

În aceste condiţii, erau într-adevăr şanse ca cei 
asediați să fie la adăpost de orice atac. 

Totuşi Godfrey încercă să vadă cele ce se petreceau 
sub ei, dar noaptea era încă prea adâncă. Atunci îşi 
ascuţi auzul, şi răgetele care se înălţau fără încetare 
arătau prea bine că asediatorilor nici nu le trecea 
prin gând să părăsească locul. 

Deodată, către orele patru dimineaţa, se făcu la 
temelia arborelui o lumină mare. În curând această 
lumină pătrunse şi prin ferestre şi uşă. In acelaşi 
timp, un fum înecăcios se înălţă prin deschizătura de 
sus, pierzîndu-se în ramurile înalte. 

— Ce mai este şi asta ? strigă Godfrey. 

Nu era decât ceva foarte uşor de înţeles. Fiarele, 
pustiind totul în interiorul Will-Tree-ului, 
împrăştiaseră jeraticul din vatră. Focul se întinsese 
numaidecât la lucrurile din încăpere. Flacăra 
ajunsese la scoarţa copacului, a cărei uscăciune o 
făcea să ardă foarte uşor. Uriaşul sequoia ardea de la 
rădăcină. 

Situaţia devenea şi mai îngrozitoare decât fusese 
până atunci. 
În acest moment, la flacăra incendiului care lumina 


184 


violent pământul de sub grupul de arbori, se puteau 
vedea salturile fiarelor. 

Aproape în aceeaşi clipă se produse o explozie 
înspăimântătoare. 

Sequoia, groaznic zguduit, se cutremură din rădăcini 
până la ramurile cele mai din vârf. 

Nu era altceva decât rezerva de praf de puşcă ce 
tocmai explodase în interiorul Will-Tree-ului şi aerul, 
cedînd presiunii, izbucnise prin deschizătură ca nişte 
gaze expulzate dintr-o gură de foc. 

Godfrey şi Carefinotu aproape că fură smulşi din 
locurile lor. Cu siguranţă că Tartelett, dacă nu ar fi 
fost solid legat, ar fi fost aruncat la pământ. 

Fiarele, înspăimîntate de explozie, mai mult sau mai 
puţin rănite, o luaseră la fugă. 

Dar, în acelaşi timp, incendiul, alimentat de această 
bruscă aprindere a pulberei, luă o întindere 
considerabilă. Se înteţea înălțându-se prin trunchiul 
enorm ca printr-un horn care trage. 

Din aceste flăcări mari care se întindeau pe pereţii 
interiori, cele mai înalte ajunseră în curând până la 
furcă în mijlocul pârâiturilor lemnului uscat, care 
semănau cu pocnetele unui revolver. O uriaşă văpaie 
lumina nu numai pâlcul de copaci uriaşi, dar, de 
asemenea, întreg litoralul de la Flag-Point până la 
partea de sud a Dream-Bay-ului. 

În curând incendiul avea să ajungă la primele 
ramuri ale arborelui de sequoia, amenințând să 
atingă şi partea unde se refugiaseră Godfrey şi cei doi 
tovarăşi ai săi. Aveau ei să fie mistuiţi de acest foc pe 
care nu-l puteau stăvili, sau nu le rămânea decât 
să se arunce din înaltul acestui arbore pentru a se 
salva din flăcări ? 

În ambele cazuri, însemna moartea ! 

Godfrey mai căuta încă, dacă mai exista, o 
posibilitate de salvare. Nu vedea nici una ! Deja 
ramurile mai de jos ardeau şi un fum gros tulbura 
primele lumini ale zilei care începea să apară la 
răsărit. 

În această clipă se auzi un trosnet năprasnic. 
Sequoia, ars acum până la rădăcină, trosnea violent, 
se apleca, cădea... Dar, în cădere, trunchiul lui le 
întîlni pe acelea ale copacilor din jur ; crengile lor 


185 


puternice se amestecară cu ale lui şi el rămase aşa, 
culcat oblic, nefăcând cu pământul un unghi mai 
mare de 45 grade. 

În momentul când sequoia cădea, Godfrey şi 
tovarăşii lui se crezură pierduţi |... 

— Nouăsprezece ianuarie! strigă atunci o voce pe 
care Godfrey, uluit, o recunoscu totuşi !... 

Era Carefinotu ! Carefinotu care tocmai pronunţase 
aceste cuvinte, şi în această limbă engleză pe care 
până atunci se părea că nu putea nici să o vorbească, 
nici o să înţeleagă ! 

— Ce spui ?... strigă Godfrey care se lăsase să 
alunece până la el printre ramuri. 

— Spun, răspunse Carefinotu, că astăzi este ziua 
când trebuie să sosească unchiul dumneavoastră Will, 
şi că, dacă nu vine, suntem pierduţi. 


Capitolul XXII 

CARE ÎNCHEIE, EXPLICÂND TOT CEEA CE A 
PĂRUT 
PÂNA ACUM INEXPLICABIL 


Atunci, înainte ca Godfrey să fi putut răspunde, la o 
mică depărtare de Will-Tree izbucniră împuşcături. În 
acelaşi timp, începuse, la momentul potrivit, una din 
acele ploi iscate de furtună, care sunt adevărate 
cataracte. Turna cu găleata exact în clipa în care, 
după ce  mistuiseră primele ramuri, flăcările 
amenințau să se întindă la arborii pe care se sprijinea 
Will-Tree. 

Ce putea Godfrey să gândească despre această 
inexplicabilă serie de întâmplări ? Carefinotu vorbind 
englezeşte ca un englez din Londra, strigându-l pe 
nume, amintindu-i apropiata sosire a unchiului Will, 
apoi aceste detunături de armă care izbucniseră 
deodată ? 

Se întrebă dacă nu îşi pierduse cumva minţile, dar 
nu avu decât răgazul să-şi pună aceste întrebări la 
care, de altfel, nu putea găsi răspuns. 


186 


187 


— Unchiul Will!... Phina!... 


În aceeaşi clipă — abia cinci minute după primele 
împuşcături — apăru un grup de marinari, 
strecurându-se la adăpostul arborilor. 

Godfrey şi Carefinotu se lăsară numaidecât să 
lunece de-a lungul trunchiului, ai cărui pereţi 
interiori mai ardeau încă. Dar în momentul în care 
Godfrey punea piciorul pe pământ, se auzi strigat, şi 
încă de două voci pe care, cu toată tulburarea sa, ar fi 
fost imposibil să nu le recunoască. 

— Nepoate Godfrey, am cinstea să te salut! 

— Godfrey ! Scumpe Godfrey ! 

— Unchiul Will!... Phina !... Voi !... strigă Godfrey 
zăpăcit. Trei secunde după aceea, era în braţele 
unuia şi o strângea pe cealaltă în braţele lui. 

În acelaşi timp, la ordinul căpitanului Turcotte, care 
comanda micul grup, doi mateloţi se căţărau de-a 
lungul arborelui de sequoia ca să-l elibereze pe 
Tartelett şi îl „culeseră" cu toate menajamentele 
datorate persoanei sale. 

Şi apoi veniră, rând pe rând, întrebările, 
răspunsurile, explicaţiile. 

— Dumneata, unchiule Will ? 

— Da ! Noi! 

— Şi cum aţi putut descoperi insula Phina ? 

— Insula Phina ! răspunse William W. Kolderup. 
Vrei să spui insula Spencer ! Ei, nu a fost greu, sunt 
şase luni de când am cumpărat-o ! 

— Insula Spencer !... 

— Căreia tu i-ai dat numele meu, dragul meu 
Godfrey ? spuse tânăra fată. 

— Acest nume nou îmi place şi o să-l păstrăm, 
răspunse unchiul, dar până atunci şi pentru 
geografie, ea mai este încă insula Spencer care nu se 
află decât la o distanţă de trei zile de San Francisco şi 
pe care am crezut că n-ar strica să te trimit să-ţi faci 
ucenicia de Robinson ! 

— Oh, unchiule ! Unchiule Will ! Ce spui dumneata ! 
exclamă Godfrey. Vai, dacă este adevărat, nu pot să-ţi 
răspund că n-am meritat această lecţie ! Dar atunci, 
unchiule Will, naufragiul corăbiei Dream ? 

— Fals, replică William W. Kolderup, care nu fusese 
niciodată atât de bine dispus. Dream s-a scufundat 
liniştit urmînd instrucţiunile pe care i le dădusem lui 


189 


Turcotte, umplindu-şi cu apă camerele de balast. Tu 
ai crezut că vasul în adevăr se duce la fund, dar când 
a văzut că Tartelett şi cu tine vă îndreptaţi cu bine 
către coastă, căpitanul a făcut calea întoarsă. Trei 
zile mai târziu sosea la San Francisco, şi el este cel 
care ne-a adus astăzi pe insula Spencer, la data pe 
care o fixasem ! 

— Astfel că nimeni din echipaj nu a pierit în 
naufragiu ? întrebă Godfrey. 

— Nimeni... dacă nu cumva acel nefericit pasager 
care se ascunsese la bord şi pe care nu l-au găsit! 

— Dar acea pirogă ? 

— Falsă, eu am pus să se construiască piroga ! 

— Dar sălbaticii ?... 

— Falşi şi sălbaticii, pe care din fericire nu i-au 
atins focurile tale de armă ! 

— Dar Carefinotu ?... 

— Şi el, Carefinotu, mai bine zis credinciosul meu 
Jup Brass, care şi-a jucat, după cum văd, minunat 
rolul lui de Vineri. 

— Da ! răspunse Godfrey. Mi-a salvat viaţa de două 
ori într-o întâlnire cu un urs şi cu un tigru. 

— Fals, ursul ! Fals, tigrul, strigă William W. 
Kolderup râzând din ce în ce mai tare. Amândoi erau 
împăiaţi şi debarcaţi, fără ca tu să-i vezi, odată cu Jup 
Brass şi tovarăşii lui ! 

— Dar îşi mişcau capul şi labele !... 

— Cu ajutorul unui resort pe care noaptea Jup Brass 


se ducea 
să-l pună în mişcare, cu câteva ore înainte de 
întâlnirile pe care 


ţi le pregătea. 

— Cum ! Toate astea ?... repeta Godfrey, ruşinat 
puţin de a se fi lăsat păcălit de aceste şiretlicuri. 

— Da ! Mergeau toate prea bine pe insula ta, 
nepoate, şi trebuia să-ţi dăm şi emoţii! 

— Atunci, răspunse Godfrey, care se hotări să râdă, 
dacă ai vrut să ne încerci aşa, unchiule Will, de ce ne- 
ai trimis un cufăr care conţinea toate obiectele de 
care aveam cea mai mare nevoie ? 

— Un cufăr ? răspunse William W. Kolderup. Ce 
cufăr ? Nu ţi-am trimis niciodată vreun cufăr ! Nu 
cumva, din întâmplare ?... 


190 


Şi spunînd acestea, unchiul se întoarse către Phina 
care plecă ochii, întorcând capul. 

— Ah, într-adevăr... un cufăr !... Dar atunci Phina 
trebuie că l-a avut de complice... 

Şi unchiul se întoarse către căpitanul Turcotte care 
izbucni într-un mare hohot de râs. 

— Ce vreţi, domnule Kolderup, răspunse el, uneori 
pot să vă rezist dumneavoastră... dar domnişoarei 
Phina... este prea greu !... Şi, acum patru luni, pe 
când m-aţi trimis să supraveghez insula, am lansat o 
barcă pe mare, cu susnumitul cufăr... 

— Scumpă Phina, scumpa mea Phina ! spuse 
Godfrey, întinzând tinerei fete mâna. 

— Îmi promiseseşi că ai să păstrezi secretul, 
Turcotte ! răspunse Phina roşindu-se. 

Şi unchiul William W. Kolderup, clătinând din capul 
său mare, încercă zadarnic să ascundă cât era de 
mişcat. 

Dar, dacă Godfrey auzind explicaţiile pe care i le 
dădea unchiul Will nu-şi putu reţine un zâmbet de 
bună dispoziţie, profesorul Tartelett nu râdea deloc ! 
În ceea ce îl privea, era foarte uluit de cele ce afla ! 
Să fie obiectul unei asemenea înşelătorii, el, 
profesorul de dans şi ţinută ! Aşa că, înaintând cu 
multă demnitate, spuse: 

— Cred că domnul Kolderup nu va susţine că 
uriaşul crocodil, a cărui nefericită victimă era să fiu, 
era din carton şi pus în mişcare de un resort ? 

— Un crocodil ? răspunse unchiul. 

— Da, domnule Kolderup, răspunse atunci 
Carefinotu căruia, de altfel, se cuvine să-i redăm 
adevăratul său nume de Jup Brass, da, un crocodil 
adevărat care s-a aruncat asupra domnului Tartelett, 
cu toate că eu nu adusesem aşa ceva în colecţia mea ! 

Godfrey povesti atunci cele ce se petreceau de 
câtva timp : apariţia bruscă a fiarelor sălbatice în 
număr mare, lei adevăraţi, tigri adevăraţi, pantere 
adevărate, apoi invazia de şerpi adevăraţi, din care 
timp de patru luni nu se zărise nici o mostră pe insulă 
| 

La rândul său, nedumerit, William W. Kolderup nu 
înţelese nimic din toate acestea. 


191 


Insula Spencer, şi era un lucru ştiut de mult timp, 
nu era bântuită de nici o fiară sălbatică şi nu trebuia, 
conform chiar actului de vânzare, să aibă în cuprinsul 
ei nici un singur animal periculos. 

Mai mult, nu înţelese nici cele ce îi povesti Godfrey 
despre toate încercările făcute în legătură cu un fum 
care se văzuse de mai multe ori în diferite puncte ale 
insulei. Aşa că se arătă foarte intrigat auzind toate 
acestea şi care îl făceau să creadă că nu totul se 
petrecuse după instrucțiunile sale, conform 
programului pe care numai el avea dreptul să-l 
stabilească. 

Cât despre Tartelett, nu era el omul căruia să-i poți 
spune poveşti. În sinea lui nu voia să creadă nimic, 
nici despre falsul naufragiu, nici despre falşii 
sălbatici, nici despre falsele animale sălbatice, şi mai 
ales nu voia să renunţe la gloria pe care şi-o câştigase 
doborând din prima sa Împuşcătură pe şeful unui trib 
polinezian — unul din servitorii casei Kolderup, care, 
de altfel, era tot atât de sănătos ca şi el! 

Totul era lămurit, totul era explicat, în afară de 
grava problemă a fiarelor sălbatice adevărate şi a 
fumului necunoscut. Asta fu cât pe-aci să-l pună pe 
unchiul Will pe gânduri. Dar, ca un om practic ce era, 
printr-un efort de voință, amână dezlegarea acestor 
probleme şi adresîndu-se nepotului său : 

— Godfrey, spuse el, ai iubit totdeauna atât de mult 
insulele, încât sunt sigur că o să-ți fiu pe plac şi o să- 
ti îndeplinesc dorinţele, anunţându-te că aceasta este 
a ta, numai a ta ! Ți-o dăruiesc ! Poţi să te bucuri de 
insula ta cât o să vrei! Nici nu-mi trece prin gând să 
te fac să o părăseşti cu forța şi nu înțeleg să te 
despart de ea. Fii, dacă tu vrei, toată viața, un 
Robinson, dacă ai poftă... 

— Eu ? răspunse Godfrey. Eu ? ! Toată viața ? ! La 
rândul ei, Phina se apropie : 

— Godfrey, întrebă ea, vrei în adevăr să rămâi pe 
insula ta ? 

— Mai bine mor ! strigă el, într-un elan a cărui 
sinceritate nu putea fi pusă la îndoială. 

Dar se răzgândi imediat: 

— Fi bine, da, reluă el luând mâna tinerei fete, da, 
vreau să rămân aci, dar cu trei condiţii : prima este 


192 


ca tu să rămâi aici cu mine, scumpă Phina ; a doua, 
unchiul Will să ne promită că va rămâne cu noi şi a 
treia ca preotul de pe Dream să vină să ne cunune 
chiar astăzi. 

— Pe Dream nu este preot, Godfrey ! răspunse 
unchiul Will, o ştii prea bine, dar cred că la San 
Francisco mai sunt încă, şi o să găsim destui pastori 
dintre care unul să consimtă să ne facă acest mic 
serviciu ! Cred că eşti de aceeaşi părere cu mine, ca 
să pornim chiar mâine la drum ! 

După aceea Phina şi unchiul Will voiră ca Godfrey 
să le facă onorurile insulei lui. Iată-l deci plimbîndu-i 
pe sub pâlcul de sequoia, de-a lungul râului, până la 
podeţ. 

Din păcate, din căminul de la Will-Tree nu mai 
rămăsese nimic. Incendiul mistuise cu totul locuinţa 
de la baza arborelui! Dacă William W. Kolderup nu ar 
fi venit, Robinsonii noştri, cu iarna care se apropia, 
cu puţinul lor avut distrus, cu autentice fiare 
sălbatice cutreierând insula, ar fi fost într-adevăr de 
plâns. 

— Unchiule Will, spuse Godfrey, dacă acestei insule 
i-am pus numele de Phina, dă-mi voie să adaug că 
arborele în care locuiam noi se numea Will-Tree ! 

— Ei bine, răspunse unchiul, o să luăm cu noi 
sămânță, să o semănăm în grădina mea din Frisco ! 

În timpul acestei plimbări, se zăriră în depărtare 
câteva fiare, dar nu îndrăzniră să atace grupul 
numeros şi bine înarmat al marinarilor de pe Dream. 
Cu toate acestea, prezenţa lor nu rămânea mai puţin 
un fapt cu totul de neînțeles. 

Se întoarseră apoi la bord, nu înainte ca Tartelett să 
fi cerut 
permisiunea de a lua cu el „crocodilul lui" ca dovadă 
— permisiune care-i fu acordată. 

Seara toată lumea era adunată în careul corăbiei 
Dream şi sărbătorea printr-o masă veselă sfârşitul 
încercărilor prin care trecuse Godfrey Morgan şi 
logodna sa cu Phina Hollaney. 

A doua zi, 20 ianuarie, Dream pornea sub comanda 
căpitanului Turcotte. La ora opt dimineaţa, Godfrey, 
nu fără oarecare emoție, vedea la orizont, înspre 
apus, ştergându-se ca o umbră acea insulă pe care 


193 


făcuse timp de cinci luni o şcoală ale cărei lecţii nu 
avea să le uite niciodată. 

Traversarea se făcu repede, pe o mare minunată, cu 
vânt favorabil. Ah, de data asta Dream mergea fără 
şovăire, drept la ţintă ! Nu mai căuta să înşele pe 
nimeni! Nu mai făcea nenumărate ocoluri, ca în 
prima sa călătorie ! Şi nu mai pierdea noaptea ceea 
ce câştigase ziua! 

Aşa că, la 23 ianuarie, la prânz, după ce intrase prin 
Poarta de Aur în imensul golf San Francisco, se 
rânduia liniştit la cheiul Merchant-Street. 

Şi atunci, ce le fu dat să vadă ? 

Văzură ieşind din fundul calei un om care, după ce 
ajunsese înotând la Dream, în noaptea când acesta 
era ancorat la ţărmul insulei Phina, izbutise să se 
ascundă acolo pentru a doua oară ! Şi cine era acest 
om ? 

Era Seng-Vu, care făcuse călătoria de întoarcere 
aşa cum o făcuse şi pe aceea de la ducere. Seng-Vu 
se îndreptă către William W. Kolderup. 

— Să mă ierte domnul Kolderup, spuse el politicos. 
Când m-am suit la bordul corăbiei Dream, credeam că 
aceasta mergea direct la Shangai unde voiam să mă 
repatriez ; dar, deoarece Dream se întoarce la San 
Francisco, debarc. 

Uluiţi în faţa acestei apariţii, cei din jur nu ştiau ce 
să răspundă intrusului care-i privea surâzând. 

— Dar, spuse în sfârşit William W. Kolderup, 
presupun că nu ai rămas acolo, în fundul calei, timp 
de şase luni ? 

— Nu ! răspunse Seng-Vu. 

— Si atunci, unde te-ai ascuns ? 

— Pe insulă ! 

— Tu ? exclamă Godfrey. 

— Eu! 

— Atunci, Înseamnă că acel fum... 

— Trebuia să fac focul! 

— Şi nu ai căutat să te apropii de noi, să împarţi cu 
noi totul ? 

— Îmi place să trăiesc singur, răspunse liniştit 
Seng-Vu. Îmi ajung mie însumi şi nu am nevoie de 
nimeni! 


194 


Şi apoi, originalul individ, salutându-l pe William W. 
Kolderup, cobori de pe vas şi dispăru. 

— Iată din ce aluat sunt făcuţi adevărații 
Robinsoni ! exclamă unchiul Will. Uită-te la el şi vezi 
dacă îi semeni ! 

— Bine, spuse atunci Godfrey, fumul se explică prin 
prezenţa lui Seng-Vu, dar fiarele sălbatice ?... 

— Şi crocodilul meu ? adăugă Tartelett. Înţeleg să 
mi se dea o explicaţie în ceea ce priveşte crocodilul 
meu ! 

Unchiul William W. Kolderup, foarte încurcat, 
simțindu-se la rândul lui înşelat în această privinţă, 
îşi trecu mâna peste frunte ca şi când ar fi vrut să 
alunge un nor. 

— O să aflăm asta mai târziu, spuse el. Pentru cine 
ştie să caute, totul sfârşeşte prin a fi descoperit ! 

Câteva zile după aceste evenimente, se celebra cu 
mare pompă căsătoria nepotului şi a pupilei lui 
William W. Kolderup. Vă lăsăm să ghiciţi dacă cei doi 
tineri logodnici au fost răsfăţaţi şi sărbătoriţi de către 
toţi prietenii foarte bogatului negustor. 

La această ceremonie, Tartelett a fost fără cusur ca 
prestanţă, distincţie şi „comme il faut" şi elevul, de 
asemenea, nu-l făcu de ruşine pe profesorul de dans 
şi ţinută. 

intre timp, lui Tartelett îi veni o idee. Spre părerea 
lui de rău, neputîndu-şi monta crocodilul în chip de ac 
de cravată, se hotărî pur şi simplu să-l împăieze. În 
acest fel, animalul, bine  dichisit, cu fălcile 
întredeschise, cu labele întinse, atîrnat de tavan, avea 
să fie cea mai frumoasă podoabă a odăii sale. 

Crocodilul fu deci trimis la un meşter celebru care i- 
l] aduse acasă câteva zile mai târziu. 

Şi rând pe rând, cei din jur veniră să admire 
„monstrul" căruia nu lipsise mult ca Tartelett să-i 
servească de cină ! 

— Dumneavoastră ştiţi, domnule Kolderup, de unde 
venea acest animal ? îl întrebă celebrul meşter de 
împăiat animale, pe când îi prezenta bogătaşului nota 
de plată. 

— Nu, răspunse unchiul Will. 

— Totuşi, avea o etichetă de metal prinsă pe 
carapace. 


195 


— O etichetă ! exclamă Godfrey. 

— Iat-o ! răspunse vestitul meşter. 

Şi-i arătă o bucată de piele pe care, cu cerneală 
specială, care nu se şterge, erau scrise aceste cuvinte 


Trimis de Hagenbeck din Hamburg, lui J. R. 
Taskinar din Stockton - U.S.A. 

După ce citi aceste cuvinte, William W. Kolderup 
izbucni într-un uriaş hohot de râs. 

Înţelesese totul. 

J. R. Taskinar, adversarul său, concurentul său 
învins, era cel care, pentru a se răzbuna, după ce 
cumpărase o întreagă încărcătură de fiare sălbatice, 
reptile şi alte animale primejdioase de la 
binecunoscutul furnizor al menajeriilor din cele două 
lumi, le debarcase peste noapte, în mai multe 
călătorii, pe insula Spencer. 

Asta îl costase, fără îndoială, scump, dar reuşise să 
infesteze proprietatea rivalului său, aşa cum, dacă ar 
fi să credem legenda, făcuseră englezii cu Martinica 
înainte de a o preda Franţei. 

Nu mai era acum nimic inexplicabil în întîmplările 
de neuitat de pe insula Phina. 

— Bine jucat! exclamă William W. Kolderup. Nici eu 
nu aş fi făcut mai bine decât acest bătrân ticălos de 
Taskinar ! 

— Dar acum, spuse Phina, cu aceşti groaznici 
musafiri, insula 
Spencer... 

— Insula Phina... răspunse Godfrey. 

— Insula Phina, reluă surâzând tânăra femeie, este 
absolut de nelocuit. 

— Ei ! răspunse unchiul Will. O să aşteptăm până 
când ultimul leu o să sfişie ultimul tigru, şi atunci o să 
ne ducem să locuim acolo. 

— Şi atunci, scumpă Phina, întrebă Godfrey, nu o 
să-ţi fie 
teamă să petreci acolo cu mine un sezon ? 

— Cu tine, dragul meu soţ, nu-mi va fi frică de 
nimic, nicăieri ! răspunse Phina. Şi fiindcă, de fapt, tu 
nu ţi-ai făcut călătoria ta în jurul lumii... 


196 


— O să o facem împreună ! exclamă Godfrey. Şi 
dacă ghinionul o să facă vreodată din mine un 
adevărat Robinson... 

— Vei avea, cel puţin, lângă tine pe cea mai 
devotată dintre soțiile de Robinson. 


CUPRINS 
ŞCOALA ROBINSONILOR 


CAPITOLUL I 
În care cititorul, dacă doreşte, va avea ocazia să 
cumpere o insulă în Oceanul 
Pacifi Oain aula Cort 0 ta NEE di a Pui 


CAPITOLUL. II 
Cum William W. Kolderup din San Francisco se luptă 
cu J. R. Taskinar din 
Stocktona eoan îl aa ma Patul ati pi aa clara al d ta 
9 
CAPITOLUL. III 
În care discuţia între Phina Hollaney şi Godfrey 
Morgan este acompaniată de 
pian ini rea caiet Omilii dia aaa dă ada 16 
CAPITOLUL IV 
În care T. Artelett, zis Tartelett, este prezentat 
cititorului, aşa cum se 
CUVINE; ss a ca arta te i cea ana ao Ma a da iu a tie a tă lua a 


CAPITOLUL V 
În care se fac pregătiri de plecare şi la sfârşitul 
căruia se pleacă de-a 
binelea isca ia ratat ap eat ad td data ab dalta dat 


5 CAPITOLUL VI 

In care cititorul este invitat să facă cunoştinţă cu un 

nou personaj. 30 

_ CAPITOLUL VII 

În care vom vedea că William W. Kolderup poate că 

nu a făcut rău că şi-a asigurat 

Corabia. secete iesita ile e daia a du aaa ina oalele 3 33 
CAPITOLUL VIII 

Care îl face pe Godfrey să ajungă la amare reflecţii 

asupra maniei 

CălătoOriilOT zii ceata e acea Cta pat aie ad pata ina d ua 


n CAPITOLUL IX 

In care se demonstrează că nu totul este trandafiriu 
în meseria de 

Robinsoni A AA taia A OEREN 


CAPITOLUL X 

În care Godfrey procedează aşa cum oricare 
naufragiat ar fi procedat în asemenea 
imprejúurare sii cae za 2 cica a in n ale E a cat 44 

CAPITOLUL XI 

În care problema locuinţei este rezolvată în măsura 
în care poate fi 


rezolvată: cs e stea Pa Ala Dai Daiana a 2 lea ada ul lada 
aa deabia 57 

CAPITOLUL XII 
Care se încheie exact când trebuie, printr-un minunat 
şi fericit 
trăsnet aurere ea da icoana esa da aa so idea ed 
ss frecat a Detla 65 

CAPITOLUL XIII 

Unde Godfrey vede încă o dată, înălțându-se dintr- 
un alt punct al insulei, un fum 
UȘOT A aee ot de Da pia Saca a o A d iad Aa E aa N 71 

CAPITOLUL XIV 

În care Godfrey găseşte o epavă, căreia el şi 
tovarăşul lui îi fac o călduroasă 


198 


PEUT tote cae aa at a 0 ta 3002080 A Da cd add 
.77 

CAPITOLUL XV 

În care se întîmplă ceea ce se întâmplă cel puţin 
o dată în viaţa oricărui Robinson, autentic sau 
închipuit... 85 

CAPITOLUL XVI 

În oare se produce un incident ce nu va surprinde 


CAPITOLUL XVII 
În care puşca profesorului  Tartelett face într- 
adevăr 


ra aE EANO a h AEE a Tea pa obiecta aia aa ra ama oa tal aa aie 
EET oua audă 98 

CAPITOLUL XVIII 

Care tratează despre educaţia morală şi fizică a 
unui simplu indigen din 
Pacifi scena eăaies caza sa daca ice ca dna anala an diana Dai uta 1 
03 

CAPITOLUL XIX 

În care situaţia, şi aşa grav compromisă, se 
complică din ce în ce mai 
TOTI e sp i ace can da pată oa Pt tai lea ada lg acre tata a tal daf a 
îi Buta 111 

CAPITOLUL XX în care Tartelett repetă pe toate 
tonurile că vrea să 
plece; sie e oaia ata ceata Poză 0 îi 0 du td iu 03 old 
ze 117 

CAPITOLUL XXI 

Care se încheie cu o cugetare cu totul 
surprinzătoare a negrului 
CarefinNOtul.2 cata i ESE ETETEN a ca d EE 
zii aa vea eo 123 

CAPITOLUL XXII Care încheie, explicând tot ceea 
ce a părut până acum 
inexplicăâbil scie e sens ea ata oa pa out oale aie nd a 
130 


199 


200 


JULES VERNE 


. O CĂLĂTORIE SPRE CENTRUL PĂMÎNTULUI 
. OCOLUL PĂMÎNTULUI ÎN OPTZECI DE ZILE 
. CINCI SĂPTĂMÎNI ÎN BALON 
. STEAUA SUDULUI 
. CĂPITANUL HATTERAS 
. ŞCOALA ROBINSONILOR. RAZA VERDE 
. DOCTORUL OX 
. DOI ANI DE VACANTĂ 
. UN BILET DE LOTERIE. FARUL DE LA CAPĂTUL LUMII 
. UIMITOAREA AVENTURĂ A MISIUNII BARSAC 
. CELE 500 MILIOANE ALE BEGUMEI. ŞARPELE DE MARE 
. VULCANUL DE AUR 
„20 000 DE LEGHE SUB MĂRI 
. DE LA PĂMÎNT LA LUNĂ. ÎN JURUL LUMII 
. UIMITOARELE PERIPEȚII ALE JUPÎNULUI ANTIFER 
. INSULA CU ELICE 
. BURSE DE CĂLĂTORIE 
. CASA CU ABURI 
. INDIILE NEGRE. GOANA DUPĂ METEOR 
. INSULA MISTERIOASĂ (voL. 1) 
. INSULA MISTERIOASĂ (voL. II) 
. MINUNATUL ORINOCO 
. CASTELUL DIN CARPAȚI. ÎNTÎMPLÂRI NEOBIȘNUITE 
. ȚINUTUL BLĂNURILOR (voL. 1) 
. ȚINUTUL BLĂNURILOR (voL. II) 
. CĂPITAN LA CINCISPREZECE ANI 
. 800 LEGHE PE AMAZON 
. COPIII CĂPITANULUI GRANT (voL. 1) 
. COPIII CĂPITANULUI GRANT (voL. II) 
. TESTAMENTUL UNUI EXCENTRIC 
. ROBUR CUCERITORUL. STĂPÎNUL LUMII 
. CLOVIS DARDENTOR. SECRETUL LUI WILHELM STORITZ 
. AGENJIA THOMPSON 
. HECTOR SERVADAC 
. UN ORAŞ PLUTITOR. SPĂRGĂTORII BLOCADEI. INVAZIA MĂRII 
. PILOTUL DE PE DUNĂRE 
. SATUL AERIAN. ÎNCHIPUIRILE LUI JEAN MARIE CABIDOULIN 
. PRICHINDEL 
. CESAR CASCABEL 
. CLAUDIUS BOMBARNAC. KERABAN ÎNCĂPĂȚÎNATUL 


OONAN 


EDITURA ION CREANGĂ 


Proiectul RI - Jules Verne 2010