Radu Tudoran — Al optzeci si doilea

RADU TUDORAN 


y 


-= 


JA 


- 
F- +, 
ry 
4, 


LU 


4 


RADU TUDORAN 


AL OPTZECI ȘI DOILEA 


ROMAN 


Editura pentru Literatură - București, 1966 


Versiunea digitală 1.0 - decembrie 2021 


PARTEA ÎNTÂI 


CERCUL POLAR 


I COORDONATE 
Căutarea esențialului 


Mă aflu acum, când a venit, în sfârșit, cu atâta întârziere o 
vară nouă, dorită de câmpie și de pădure, de păsări, gâze, 
animale și oameni, în același loc de unde am plecat astă- 
toamnă. Privesc vatra puţin afumată, pe care am confecţionat-o 
anul trecut, nu din nevoi practice, fiindcă nu are să dea 
niciodată căldura unei sobe adevărate, nici din dorinţe estetice 
— s-ar fi găsit altceva, mai ușor de înfăptuit și mai evident, 
pentru a decora un colţ al camerei — ci probabil din chemarea 
ascunsă și ancestrală de a avea „focul în casă” — cel cu care se 
vor fi încălzit, direct de la flacără, generaţiile nu prea 
îndepărtate. 

Alături, pe perete, își bate ritmul (andante) ornicul străvechi, 
cu greutăţi în loc de arcuri, pe care l-am oprit înaintea plecării, 
ca să nu se oprească singur seara, când greutăţile ar fi ajuns la 
podea, lăsând impresia unui obiect părăsit sau uitat — deoarece 
nimeni nu trebuia să-l păzească. 

Afară, trandafirii, de care m-am despărţit cu strângere de 
inimă, sunt acum înfloriţi iarăși, și parcă mai bogat ca niciodată. 

Nu s-a schimbat nimic aici, dar pe vatră a apărut un cap de 
bronz, darul unui prieten de pe vapor. Pentru cineva neavizat s- 
ar putea să reprezinte altă legendă; eu cu prietenul de călătorie 
am identificat în el pe Olandezul rătăcitor, întrucât ne 
cunoaștem; toţi trei am navigat în nord și în sud, pe aceleași 
ape. În bronz, fantoma are obrazul uscat și asprit de vânturi, 
barba udă și răvășită de valuri, iar ochii îi ard, oxidând metalul, 
în căutarea țărmului unde nu-i este îngăduit să se întoarcă... 

Intre două difuzoare stereofonice, care sună ca o orchestră 
adevărată, umplând tot spaţiul unde îmi recaut viaţa, câteodată, 
seara pe întuneric, ascult împreună cu personajul legenda lui, și 
în motivul eroului damnat recunosc, prin glasul altor 
instrumente, cornul de ceaţă. Atunci mi se pare că podeaua 
începe să se legene, iar afară se aude fluierul grav al traulerului 
„Constanţa”... 


A mai apărut și altceva în intimitatea spaţiului meu terestru, 
legându-l de abia părăsitul spaţiu oceanic: deunăzi am agăţat 
de hornul vetrei o langustă uriașă, adusă din Atlantic. Sunt dator 
și mă străduiesc să mă reîmplantez aici, ceea ce desigur o să-mi 
izbutească, dar totul în mine se întoarce spre ape; oceanul nu-i 
o amintire, ci o viaţă. 

Cu două linii și un arc de cerc, un arhitect, un prieten înainte 
de toate, venit în clipa potrivită, prin inspiraţie, a izbutit să-mi 
deseneze acest colţ al încăperii — hornul tronconic, care, fără 
nici un ornament, îmi îndestulează privirea și-o odihnește, ca un 
peisaj simplu, calm și plin de nobleţe. Va fi revoltat să vadă 
adaosul animal, impur, alterându-i linia meditată. Imi cer iertare: 
fiara adusă aici e într-adevăr fioroasă; cu antenele desfăcute, 
acest rac uriaș are peste un metru lungime. Insă, cum 
reprezintă o fiară autentică, nu poate să fie grotescă; nu 
provoacă repulsie, ci sperie, ceea ce este mai bine. Aș fi vrut să 
spun că-i un trofeu — n-am prins-o eu, este numai o amintire. In 
imobilitatea ei are mișcarea din fundul oceanului, și ochii, care 
parcă și-au păstrat viaţa, se uită la mine ca atunci, pe puntea 
vasului, când a fost scoasă din traul. E moartă, dar îmi vorbește, 
și-mi va vorbi totdeauna, despre o zi sau despre o veșnicie, la 
tropicul pe care îl simbolizează, fiindcă se numește al Racului... 

De-aici, după ce am oprit pendula, am plecat spre Oceanul 
Atlantic, într-o călătorie care avea să ţină aproape șase luni de 
zile, acoperind trei anotimpuri, dinainte de a se fi scuturat 
trandafirii toamnei, până ce au îmbobocit cei noi, ai primăverii 
următoare așa de întârziate... 


x 


Puțin timp după întoarcere, când eram încărcat de impresii 
istovitoare și încă nelimpezite, cineva m-a întrebat dacă aș 
putea să vorbesc despre călătoria noastră, dar nu în forma 
naraţiunii, ci, sondând nu știu până unde, dacă aș putea 
bunăoară să relevez sensul omului în faţa morţii, în faţa 
dragostei sau a foamei. 

Am meditat câteva clipe, cu stupoare, apoi m-am simţit 
descurajat de neputinţa mea și mi-am tras capul între umeri. 


Obiectivul cu care am înregistrat imaginile până acum nu are 
însușirea de a descompune lumina și a o reface în altfel de 
fascicole decât îngăduie legea luminilor. Asemenea fascicole se 
pot întrezări, sau se pot vedea limpede uneori, fie și dintr-o 
scânteie nedeclarată, dar ele nu apar decât după developare; 
am crezut că îndatorirea de a le descoperi revine beneficiarului, 
ceea ce se tălmăcește cu îndatorirea cititorului de a căuta ceva 
printre rânduri. Numai că a citi printre rânduri cere tot atâta 
forță de concentrare și de pătrundere câtă s-a cerut operatorului 
ca el să-și însușească simplitatea adevărurilor imutabile, spre a 
salva înregistrarea și a se salva pe sine. A face altcum nu-i cu 
putinţă decât atunci când împaci în tine două stări antagonice, 
blazarea și îndrăzneala, prima, care neagă totul, hrănind-o pe a 
doua, care duce oriunde, chiar și la inversarea adevărurilor. 


În timpul unei furtuni, în nordul Atlanticului, când vasul naviga 
sigur între insulele Faroe și Islanda, dar pereţii de tablă 
trosneau să te îngrozească, pe când balansul era istovitor chiar 
pentru organismele robuste și încercate, când valurile izbeau cu 
cel mai profund muget în chilă și cu o octavă mai sus în puntea 
de comandă, unul din marinarii noștri, cu centura de salvare pe 
el, ca un patrafir al ritualului acela de ocazie, bătea mătănii pe 
coridorul de la cabinele echipajului. Invoca el ajutorul lui 
Dumnezeu oare? Poate îl invoca, dar sigur fără să creadă — 
altminteri nu și-ar mai fi pus centura de salvare, laică, și nu s-ar 
fi ascuns sub punte, loc unde, naiv, se socotea mai în siguranţă. 

Era el „omul în fața morţii”? 

Există două morţi: cea care te găsește și cea care te va găsi 
odată. Asupra primei nu ai când să judeci; cea de-a doua poate 
fi teoretizată, în abstractul ei de departe, numai că... Moartea e 
a celor care mor, nu a celor care o meditează. 

Atunci dară, ce avea omul acela în față? Dacă ar fi venit 
comandantul sau altcineva cu autoritate și i-ar fi pus mâna pe 
umăr, s-ar fi ridicat în picioare, și regulamentul s-ar fi dovedit 
mai tare decât moartea sau și-ar fi arătat puterea concretă în 
faţa morţii abstracte... 

În jurnalul care urmează, destul de fidel cu toate întâmplările 
din călătoria noastră, n-am notat nimic despre scena aceasta. 
Știu însă că, furtuna continuând să crească, omul s-a întins pe 


banda rulantă care străbate în toată lungimea coridorul amintit 
adineauri, legând sala de congelare, dinspre pupa, cu magazia 
de la prova vaporului. Parapetele ei, înclinate în afară, puse ca 
lăzile de pește să nu pornească aiurea, ofereau unui trup 
omenesc cel mai bun reazim împotriva balansului, care 
atinsese, ce-i drept, amplitudini chinuitoare. Pentru un om cu 
sânge rece, puţin cinic, adăpostul, cu secțiunea lui trapezoidală, 
ar fi părut asemeni unui sicriu căruia mai urma să i se pună 
capacul. 

Nu cred să fi făcut cineva asemenea comparaţie, în schimb, 
neținând seama de furtuna la fel de grea pentru tot echipajul, s- 
a găsit unul, cu sânge rece, și cu humor mai cu seamă, care, 
apăsând pe butonul automatului, a pus banda în funcţiune. 

Ce se alege din spaimă când zece oameni în jur râd cu 
hohote?... Dar oare în hohotele de râs lipsește cu adevărat, 
teama morții? 


Plecând într-o călătorie lungă, într-un anotimp neprielnic, 
având înainte necunoscutul și primejdiile presupuse, ceea ce 
înseamnă primejdii nelimitate, cine nu s-a gândit la moarte, 
măcar pieziș dacă nu de-a dreptul — dacă nu la moartea lui, 
măcar la a altora? Pe când ne aflam în nord, numai în raza 
acoperită de puterea staţiei noastre de radio s-au pierdut zeci 
de vase. O parte din apelurile de salvare sunt notate lapidar în 
paginile care urmează. N-a venit la noi moartea, dar s-a aflat în 
preajmă. 

Odată îi spuneam medicului nostru că în cazul unui naufragiu 
n-aș încerca nici o salvare, socotind că pe gerul și viscolul care 
bântuia atunci asupra oceanului n-aş rezista, în valurile 
îngheţate, cele câteva ceasuri câte ar fi trebuitoare, în cazul cel 
mai bun, să vină în ajutor vaporul aflat mai aproape. Aș rămâne 
la căldură în cabină, spuneam, și mi-aș aprinde ţigara. 

Pe când îmi făceam teoria astfel, eram într-adevăr în cabina 
călduroasă și confortabilă și trăgeam din ţigară, ca la o repetiţie 
generală a morții viitoare. 

Dar, cu toată buna-credinţă, vorbeam de pomană; instinctual, 
simţeam moartea departe și improbabilă. Dacă venea, aș fi 
luptat cu ea, cum face orice vietate. Cine o acceptă fără 


împotrivire are în el ceva mort de mult. Plecasem foarte viu în 
călătoria aceasta... 


Când pornește pe mări, omul își transformă dragostea, dacă o 
are, în amintire. Sau o suspendă. Sau o anulează... Şi când se 
întoarce începe alta, chiar dacă e aceeași. 

La Reykjavik, în Islanda, într-o seară, pe când cea mai mare 
parte a echipajului era în oraș, căutând o distracţie, pe chei au 
apărut cinci fete curăţele și simpatice, venite să-și conducă 
„băieţii”, marinari pe un mic vapor, acostat în apropiere și care 
tocmai ridica ancora. După ce vaporul a plecat, fetele au rămas 
un timp pe chei, privind la hublourile noastre. Nu erau ceea ce s- 
ar numi fete de stradă; în Islanda nu se practică profesiunea 
aceasta. Dar se nimerise să fie sâmbătă seară, și ele ar fi vrut să 
petreacă. 

Dragostea lor era suspendată; adică într-o zi putea să renască 
— într-o zi sau, prin transmutaţie, chiar în seara aceea, în vreme 
ce vaporul abia plecat se lupta cu viscolul și cu oceanul, iar 
băieţii, încă mai orânduind parâmele pe punte, începeau să se 
prefacă în sloiuri de gheaţă. În ceea ce-i privește, ajunși undeva, 
în primul port, la sălașul cine știe cărei Didone, trebuia și ei să 
se încălzească... 

În fiecare femeie rămasă pe chei e o Penelopă, dacă e un 
Ulise în cel care pleacă. În fiecare fată de pe mal ar putea fi o 
Isoldă, și ea s-ar încumeta să treacă marea cu o flamură albă la 
catarg dacă ar fi un Tristan pe ţărmul celălalt. 


Când uscatul nu va mai dovedi să hrănească oamenii, și până 
să se descopere rezerve alimentare într-o galaxie îndepărtată, 
rămâne oceanul. Din ce poate el să dea, nu se scoate astăzi 
decât unu la mie. Astfel, a pescui devine o obligaţie, o datorie 
față de umanitate. A povesti, peste foame, peste dragoste și 
peste moarte, e un adaos. Îl legitimez prin simplitatea pe care 
mi-a inspirat-o, atât de anevoios, viaţa. 


x 


De ce am plecat, are să se vadă. Toţi călătorii (sunt un călător 
oare?) își explică țelul în primele pagini. Pe-al meu îl explic în 
toate — și în spaţiile albe... 

Am dus cu mine un vraf de caiete și de foi albe. Erau un gol, o 
panică, o rană și o nedumerire. Unele din aceste stări s-au 
anulat pe parcursul călătoriei, pe măsură ce se înnegreau 
paginile albe. Nedumerirea a rămas: nu știu bine ce vor însemna 
rândurile mele. A rămas ceva din vechea rană: n-am fost 
totdeauna mulţumit de mine. Mai este și un gol: n-am scris tot 
— nu va fi timp niciodată să dezvălui cum s-au reflectat în ființa 
mea întâmplările, mai ales cele care prin banalitatea și 
monotonia lor nu aveau decât o însemnătate interioară. 

Cititorul va descoperi ușor unde începe jurnalul direct, scris 
pe mare și retranscris acum, cu retușări minime, atât cât era 
nevoie să echilibrez fraza brutalizată uneori de balansul meu 
lăuntric și de balansul vaporului. Nu m-am putut apropia de 
caietele albe decât după ce am depășit Bosforul, lăsând destule 
zile și destul spațiu în urmă, ca să mă eliberez de amintiri calde 
și tiranice și să fiu, sau măcar să am credinţa că sunt, numai al 
călătoriei. 

Începutul, până acolo, e o reproducere tardivă, din memorie, 
care s-a dovedit vie și credincioasă chiar și celui mai 
neinteresant detaliu. Nimic al meu nu m-a trădat în șase luni de 
zile; cu unele nemulțumiri și neînţelegeri trecătoare, am fost și 
am rămas destul de bun prieten cu mine... 


Vineri, 23 octombrie. Oceanul, terestru 


Mi-am luat îmbrăcăminte ca pentru o expediţie polară, din 
prevedere și, poate nemărturisit nici mie, ca să-mi dau 
importanţă. Un maldăr de ciorapi groși de lână, lungi până la 
genunchi; am folosit doar o pereche, cei mai subţiri și mai 
frumoși, punându-i din când în când, fiindcă erau un dar și 
aveau moliciune, nu doar pe a lânii. Şase flanele de corp: nu 
port de obicei — nu le-am pus niciodată. Un passe-montagne: l- 
am rătăcit din prima zi și l-am găsit după întoarcere, când îmi 
făceam bagajul; semăna, cred, cu gluga Olandezului rătăcitor pe 
care îl contemplu astăzi. Ghetele îmblănite, confecţionate în 
grabă și neprobate, le-am încălţat numai la Reykjavik, în singura 


zi când a fost într-adevăr ger nordic; mă strângeau, și într-o 
jumătate de oră picioarele mi-au îngheţat groaznic. Cizmele de 
cauciuc au zăcut în fundul chesonului — dulapul de haine, căruia 
îi păstrez denumirea marinărească, spre a rămâne în atmosfera 
de altădată. 

Cafeaua, proaspăt prăjită și râșnită în ajunul plecării, era 
caldă când am ambalat-o ermetic, în pungi de nylon, conform 
sfaturilor. A luat gustul polietilenei, încât a trebuit să beau cafea 
de la prieteni, până și-au terminat-o. Mai târziu ne-am întors la 
cea abandonată. Pierduse mirosul de polietilenă — căpătase 
altul: în sertarul învecinat tineam săpunul, în cantităţi 
expediționare; parfumul lui, inofensiv într-o cameră de baie, 
devine violent și agresiv prin limitarea spaţiului, și bineînţeles că 
și-a dat roadele. 

Toate acestea, împreună cu cele neenumerate, n-au încăput 
în lada unei mașini, destul de spațioasă; o parte le-am trimis pe 
altă cale și m-au așteptat la scara vasului. 

Un prieten a venit să mă ia de acasă, la ora 8 dimineaţa, 
aducând cu el pe un al doilea; am simţit că, asociindu-se, 
dădeau plecării mele o importanţă pe care mai târziu am 
socotit-o nejustificată și m-a stânjenit după întoarcere: lumea 
este de multă vreme descoperită de alţii! 

Imi murise un om apropiat, de curând, tocmai în zilele când 
mă pregăteam de drum; abia am avut timp să trec pe la 
mormântul lui proaspăt și să pun o floare. Cât am lipsit, au murit 
alţii... In dimineaţa plecării m-am oprit la ușa unde el n-avea să 
se mai întoarcă; vroiam să spun un cuvânt celor din casă, dar n- 
a fost timp și n-a fost nevoie: mi s-a pus în mâini, învelită în foiţă 
gingașă, o sticlă de coniac, care-i pentru mine un prieten în 
singurătate și un tovarăș între prieteni. 

— la-l, mi s-a spus, fiindcă ţi l-ar fi dat el, dacă era aici astăzi! 

L-am luat și-a încălzit ceva în mine, numai că, ajungând la 
vapor, am scăpat sticla din mâini și s-a spart, în forfota 
îmbarcării. 

Pe drum, până la Galaţi, Bărăganul de toamnă, în lumina 
aurie a soarelui, de la care mi-am luat rămas bun pe îndelete, cu 
grâul verde, abia răsărit, m-a împresurat până la a mă face să 
uit unde mă duc. Dar totdeauna am socotit câmpul o prelungire, 
sau mai degrabă invers: o anticipare a mării, astfel că în 


tangajul automobilului mi-am început călătoria înaintea 
celorlalţi, cu un câștig și cu o durere greu de explicat, întrucât 
nu cer explicaţie. 


x 


Eram informat că, de la Galaţi, traulerul „Constanţa” venise 
acum la Brăila, la depozitul de carburanţi, spre „a face 
motorină”. 

Mi-am însușit din copilărie termenii marinărești așa cum îi 
aflasem, și mai târziu i-am apărat cât am putut de laici, care ar 
fi vrut să-i aducă la regulile lingvistice ale lumii de pe uscat. N- 
am să spun niciodată „proră”, ca poetul, iar „prova” și „pupa” 
am să le folosesc mereu în singura lor formă inflexibilă, spre a 
respecta tradiţia și fiindcă sună mai frumos în limba 
românească, fie și în coada unui vers de altădată. 

În schimb mă despart de marinari când „fac motorină”, după 
o expresie tradusă prost, într-un spirit impropriu limbii noastre; 
am să spun, rămânând lângă limbajul lor, care îmi place, că „o 
îmbarcă”. 

Deci, poate vasul nostru încă îmbarca motorină la Brăila; 
știam unde: departe de port, în afara orașului. Am mers la 
Căpitănie, să aflu. 

Aici, pe platoul din faţa Agenţiei Fluviale, e plantată prima 
mea amintire locală, și în ea poate ultima naivitate... Nu, mi-au 
mai rămas destule, din fericire! 

În curând se împlinesc douăzeci de ani de atunci; orice 
greșeală e prescrisă, adică se uită sau se iartă. 

Veneam prima oară la Brăila, pe care n-o alesesem, ci mi-o 
oferise întâmplarea, câteodată bună chibzuitoare. Nu mai 
văzusem orașul decât din avion sau de pe vapor, și poate, după 
amintiri nesigure, îl străbătusem odată, în cei dintâi ani ai 
copilăriei; oricum însă, nu aveam aici nici un prieten și nici o 
cunoștință, în afară de Dunăre. 

Un autobuz schilod, cu care plecasem în zorii zilei din 
București, urma să ajungă la destinaţie către ora 3 după amiază. 
Când în zare au apărut înălțimile tocite de peste Dunăre, vecinul 
de bancă mi s-a adresat cu satisfacție: 

— Dacă vezi Munţii Măcinului, te poţi socoti la Brăila! 


Era probabil un dicton al localnicilor. 

In clipa aceea s-a rupt „bara de direcţie”, cum spun cei iniţiaţi 
numai în parte; de fapt a sărit un cap de bară, și autobuzul s-a 
oprit greoi în marginea șanțului... Dictonul era mincinos, ca 
atâtea altele! 

Reparaţia s-a făcut prin punerea piesei la loc și legarea ei cu 
sfoară. Am ajuns în amurg, când munţii se vedeau viorii, culoare 
pe care o socotesc de atunci cea mai incertă și mai înșelătoare. 
Dar mă aflam la Brăila, și înainte de a-mi căuta gazdă am mers 
în port, să caut... o busolă! 


x 


Șeful expediției cu care traversasem acum Bărăganul, prima 
parte a oceanului, este chirurg prin predestinare. Științei îi 
adaugă pasiunea fără repaus. Crede că mai are și alte pasiuni, 
bunăoară peisajul, dar știu că privește prin el, în anatomia lui, 
căutându-i o suferință pe care s-o cerceteze și s-o aline. Când se 
uită la cer, mi se pare că se pregătește să-l disece, spre a 
descoperi ceva ce nu știu astronomii. O pasiune adevărată și 
întreagă n-o îngăduie pe o a doua decât poate în aparenţă; totul 
se substituie primei. 

Automobilul care ne-a adus aici, pasiune substituită, are 72 
de cai-putere și frâne pe discuri, ceea ce îi dă nervozitate la 
pornire și promptitudine când oprește. Prietenul meu îi 
seamănă: demarează vijelios, supraturându-și inima, și oprește 
brusc, făcând să-i zbârnâie în trup toţi nervii și toate 
ligamentele, uitând că niciodată nu le va putea înlocui 
ferodourile. Dacă stă, ar vrea să plece, să incizeze asfaltul 
șoselei; dacă merge, ar vrea să stea, spre a coase ce-a tăiat în 
urmă. 

Mă interesez la Căpitănie: 

— Traulerul „Constanţa” a terminat de îmbarcat motorina? 

Și mă întreb: „O să-mi răspundă, dacă n-am întrebuințat 
termenul marinei?” 

Poate slujbașul de acolo nu și-a format nici un punct de 
vedere în această privință — nu-i marinar, de altfel —, poate 
zice „încarcă”, folosind vorba camionagiilor. Mă privește cu 


mirare, însă nu din cauza vorbei litigioase: traulerul „Constanţa” 
nici n-a venit încă. 

— E cumva pe drum? 

Nu-i pe drum, mi se spune, și cine ar putea să știe mai bine 
decât Căpitănia, care trebuie să cunoască mișcarea vapoarelor 
tot așa cum mișcarea trenurilor trebuie s-o cunoască șeful gării? 

Am mers la Galaţi — prilej de a nu întrerupe, de a continua 
anticipata călătorie. Vaporul plecase, fără să știe Căpitănia. Ne- 
am încrucișat cu el pe drum, ne-am întors, în trepidaţia mea, a 
prietenului meu și a mașinii. Numai însoţitorul nostru, tot chirurg 
— de obicei „prima mână” a primului —, rămânea calm, de 
aceea l-am și scăpat din vedere până acum. Are o fărâmă de 
zâmbet pe buze și un zâmbet întreg în inimă. Indeobște tace — 
numai cu gura; altminteri, se observă că vorbește încontinuu, 
dar cu sine însuși, uneori în contradictoriu, ceea ce trădează 
ușor mimica lui foarte mobilă. Când, în sfârșit, scoate o vorbă 
pentru toată lumea, este la fel de neprevăzută ca un proverb, pe 
care îl auzi prima oară. 

Nu mi-a spus nici un proverb la despărţire, ci m-a rugat să-i 
aduc o maimuţă de la Gibraltar, unde se găsesc destule. Unui 
om tăcut din fire, o mică ființă necuvântătoare poate să-i fie 
potrivită în casă. Aș fi vrut deci să-i dau satisfacţie, dar 
formalităţile sanitare câte se cereau pentru îmbarcarea unei 
astfel de vietăţi mi s-au părut de neînvins, încât l-am prevenit 
prin scrisoare că ar fi mai ușor să-i aduc un exemplar sub formă 
evoluată... 

„Constanţa” sosise și îmbarca motorină în afara orașului. 


x 


Aproape întreg echipajul se afla într-o consfătuire, care a ţinut 
până târziu, astfel că urcând scara, vaporul mi s-a părut părăsit, 
iar eu m-am crezut al nimănuia și am fost stingher în după- 
amiaza aceea de toamnă, când știam că are să vină curând 
seara tristă, de peste baltă. Imi era familiar peisajul aici, îl 
colindasem, îl simţisem până și în emanaţia lui enigmatică și 
indescifrabilă. lar acum îl contemplam cu strângere de inimă, 
gândindu-mă câte rămăsesem dator și oamenilor, și mie, și 
peisajului. 


Prietenii mei plecaseră să vadă orașul și să-și găsească locul 
unde să înnopteze, deoarece aveau de gând să rămână până a 
doua zi dimineaţa, când era anunţată plecarea noastră. 
Existenţa lor în apropiere mă ţinea legat de viaţa lăsată în urmă, 
când aș fi vrut să mă cufund în noua viaţă... 

Cunoșteam vaporul, îl vizitasem pe îndelete altădată și 
stătusem de vorbă cu mulţi oameni din echipaj, înainte de a mă 
hotărî să pornesc în călătoria de astăzi. Am o bună memorie 
topografică, astfel că recunoșteam toate colţurile aici, știam 
unde dau toate ușile, unde duc toate scările și coridoarele, dar 
nu erau oamenii. 

Până ce, văzându-mă atât de îngândurat și fără sprijin, s-au 
apropiat de mine trei tineri, îmbarcaţi în aceeași zi, de 
dimineaţă, având așadar oarecare vechime. Ei au fost, 
provizoriu, gazdele mele și mi i-am socotit prieteni de atunci 
încolo. 

Erau doi fraţi, Milo, după mărturisirea lor descendenți ai 
marelui comediant de pe vremuri; s-ar putea să fie adevărat, 
dacă luăm drept dovadă numele. Cât despre pasiunea pentru 
mare, pe seama căreia se îmbarcau prima oară, adică pasiunea 
pentru inedit, pentru neprevăzut și aventură, s-ar putea să nu fi 
fost întru totul străină nici străbunului, navigator prin colburi 
odinioară și supus tuturor aventurilor. 

Al treilea flăcău, Voicu, era cumnatul primilor, astfel că 
alcătuiau o familie. Am primit adoptarea ei pentru câteva ore, și 
mi-a prins bine, fiind obosit și fiindu-mi foame; m-au poftit în 
cabina lor, pe care abia și-o luaseră în primire, m-au așezat în 
locul cel mai bun, și-apoi au deschis traista cu de-ale gurii. Doi 
din ei erau însuraţi, deși foarte tineri, și în merindele lor — puse 
așa, ca să fie, cum se cuvine când pleacă bărbatul în lume — se 
simțea mâna femeii, care cât de puţini ani ar avea se 
transformă de atâtea ori în mamă. Fără să închin paharul, ca să 
nu creez nimic sentimental în atmosfera de bravură cu care 
înfulecam toţi patru hartanele, am băut în sinea mea spre 
sănătatea cumsecadelor neveste ale acestor tineri — avuseseră 
grijă femeile să pună și vin în traistă, fie-le răsplătită ideea! 

Din clipa aceea m-am simţit îmbarcat de-a binelea. 

Abia la 8 și jumătate — aș vrea să întrebuinţez ultima oară 
numărătoarea civilă a orelor — sfârșindu-se adunarea, 


comandantul mi-a arătat cabina care îmi era destinată; pe un 
vas de pescuit nu îmi puteam dori una mai bună: în tribord, pe 
puntea bărcilor, sub puntea de comandă, între ofiţerul întâi și 
ofițerul al doilea. Ofiţerul întâi este, cu un cuvânt cunoscut și în 
lumea uscatului, secundul, dar nu știu de ce aici i se spune 
căpitanul. 

Îndată, comandatul m-a invitat la o gustare, mai substanţială 
decât orice masă de seară, oferindu-mi de acum înainte scaunul 
din stânga sa, ceea ce pe un vapor este o atenţie măgulitoare. 
M-am opus, știind foarte bine că locul îi aparține secundului, 
după așa de trainicele tradiţii ale marinei. L-am primit la și mai 
măgulitoarea stăruinţă a celui din urmă. 

Astfel, pornirea a fost cordială, însoţită de un pahar cu coniac 
Martell, pe care nu l-am renegat nici după ce s-a terminat 
călătoria. 


x 


Deoarece am locuit aici jumătate de an (de socotit cel puţin 
dublu pe mare; dublu ce-i rău, dublu ce-i bine), iată-mi cabina: 

Aproape 4 metri lungime, pe ceva mai puţin decât 2 și 
jumătate lăţime, formă anevoioasă la mobilare, dar confortabilă 
și, la urma urmelor, cu lux de spaţiu pe un vapor unde fiecare 
metru pătrat se folosește cu economie. Ușa, pe latura cea mică; 
pe peretele din faţa ei, hublourile — două ferestre rotunde, cu 
sticla armată, ca să reziste la izbitura valurilor, deși la puntea 
aceasta valurile nu vor ajunge decât rar și fără putere. Două 
ferestre rotunde, una lângă alta, pot să-ţi dea, dacă stai la o 
anumită distanţă, impresia că privești prin binoclu, și de aici 
iluzia că imaginile se măresc — toate peisajele lumii! 

În stânga ușii, patul, protejat de perdele de stofă, ca să poată 
fi disimulat ziua. În dreapta, chesonul — lucrătură impecabilă, ca 
a întreg mobilierului; lemn tare, japonez — nu i se cunoaște altă 
denumire — asemănător stejarului cu fibra cea mai fină. 

Tot pe dreapta, la perete, o masă de lucru, un birou clasic, cu 
sertare de o parte și de alta, același lemn, aceeași lucrătură și 
dimensiuni generoase. Deasupra lui, un dulap-bibliotecă, plasat 
prost — „îţi ia aerul”, dacă expresia e suficientă. Mai târziu l-am 


mutat în colțul cabinei, și e de necrezut cum după aceea s-au 
schimbat toate din jur, și chiar din mine. 

Pe birou, o lampă, cu abajurul de mătase verde, de o fineţe 
care s-ar potrivi și budoarelor. Ca să nu zboare în timpul 
balansului, poate fi agăţată în perete, cu o simplă mișcare. De 
multe ori, în orele de vis, o aprindeam și privind printre gene 
abajurul, acesta se transforma într-un miraculos ecran de 
televiziune, care îmi prezenta, la alegere, emisiunile închipuirii. 
Se va înţelege poate astfel cum într-o sută șaptezeci de zile, 
unele monotone și apăsătoare, n-am avut o clipă de plictiseală. 
Am avut, dimpotrivă, panica timpului care zboară... 

Între birou și cheson, lavoarul, cu două robinete, de apă caldă 
și rece, închizându-se automat, cu arc, după întrebuințare: pe 
vapor apa trebuie consumată cu economie, chiar când ai 
destulă. Deasupra, un dulăpior din material plastic, alb, pentru 
obiectele de toaletă, croit armonios, cu gust, dar și cu gândire: 
ușița lui este și oglindă, și nu-i lipsește nici becul, sub lumina 
căruia să te vezi mai bine în zilele când îţi porţi simpatie... 

În sfârșit, în faţa biroului, un scaun-fotoliu, iar la peretele cu 
hublouri, o canapea pentru eventuala odihnă de ziuă, sau 
pentru uzul musafirilor. În ceea ce mă privește, i-am găsit 
întrebuințarea cea mai bună în timpul furtunii. Orientată în 
lungimea vasului, se afla deci perpendicular pe linia obligatorie 
de rostogolire și a fost un refugiu sigur, găsit de la sine, o 
amortizare comodă a tuturor izbiturilor. 

Deși greu suportabil, prin mișcarea masivă, adâncă, pe care o 
simţi și în mădulare, și în spirit, tangajul, adică înclinarea 
longitudinală, nu poate ajunge la amplitudini mai mari de câteva 
grade, datorită formei vaporului, imensei rezerve de flotabilitate 
pe care o oferă el în lungime. În schimb, ruliul, aplecările 
laterale, pe axul transversal, mult mai scurt decât primul (în 
cazul nostru, 15 metri lăţime, raportați la 95 lungime), 
depășește 30 de grade și a ajuns uneori la 40, sau chiar mai 
mult, dacă nu minţea instrumentul de măsurat înclinările, o 
pendulă cu cadran, supusă poate și ea necruţătorului rău de 
mare. 

Am spus că în faţa biroului se găsea un scaun-fotoliu; acesta îi 
era locul teoretic. Nefiind ancorat, n-a stat acolo decât pe vreme 
bună. Din câte am avut în cabină, el mi-a dat cea mai mare 


bătaie de cap, și aproape continuu, astfel că m-am decis să-l leg 
cu sfori, între canapea și tăblia de la picioarele patului. Cum 
totuși îmi era necesar, îl eliberam când socoteam că va sta bine. 
Însă n-am avut noroc, sau n-am avut prevederi bune; am fost 
mai mereu în contratimp cu vremea: scaunul a zăcut în legături 
când nu era cazul, iar pe balans s-a plimbat de colo până colo. 
Ajunsesem faţă de el la un fel de apatie și astfel se scurgea timp 
până mă hotărâm să iau măsurile trebuitoare, iar când, în 
sfârșit, treceam la ele, se potolea și furtuna... 

Pentru a întregi prezentarea cabinei: pereţi de material 
plastic, de un gri-vernil, într-o nuanţă odihnitoare. Tavanul fiind 
alb, răsfrângea cald și bogat lumina de afară. Deasupra ușii, 
difuzorul aerului condiţionat, cu un buton de reglat debitul; și-a 
îndeplinit rolul fără cusur și cu tot folosul, atât pe gerurile din 
nord, cât și în zăpușeala umedă de la tropice. 

Pardoseala, îmbrăcată în covor de material plastic. N-am fost 
inspirat să fi luat cu mine o carpetă; tot acest mic interior ar fi 
devenit altul. 

Perdelele de la hublouri ca și cele de la pat: stofă de culoarea 
fragilor; seara, trase peste geamuri, creau întreaga intimitate de 
care este nevoie ca un om să se simtă la el acasă. 

În toate împrejurările, pe vreme bună, pe vreme proastă, pe 
furtunile câte răscoleau și sufletul meu în unele zile, cabina 
descrisă astfel a fost un refugiu cald și calm, iar astăzi a devenit 
o amintire de dimensiuni care, nemaiîncăpând între pereţii de 
material plastic, îi fac să vibreze, iar vibrația se propagă în mine 
de departe, dându-mi dureri în inimă câteodată... 


x 


Eram în seara aceea „la mine acasă” — și ce casă fantastică! 
Pe la geamurile ei aveau să treacă malurile Dunării, Delta, 
Marea Neagră, Bosforul cu albul Turn al Fetei din fața Galatei, cu 
Edikule, cu seraiurile, apoi Marmaraua, Egeea cu insulele 
arhipelagului grecesc, unde îmi aminteam să fi văzut odată fete 
cu fuste negre și basmale roșii săpând viile, lângă apă. Apoi 
Mediterana, Gibraltarul, Oceanul Atlantic, coastele Spaniei, 
Portugaliei, Irlandei și Scoției, până la insulele Faroe, unde 


credeam că nu se duce nimeni, niciodată, și de aceea le 
socoteam fictive, un basm scris pe hartă... 

Deși n-am avut intenţia, văd că am anunţat itinerariul. În el e 
cuprinsă, într-adevăr, prima parte a călătoriei noastre, dacă mai 
adaug și Islanda — alt basm nordic, o saga plutind pe Atlantic, 
deși geografic e o insulă nemișcată... 

Totuși, a trebuit să mă duc în oraș, înainte de a-mi desface 
bagajul; prietenii mă așteptau și n-aveam cum să-i anunţ, și nici 
n-ar fi fost cumsecade să le spun că singura mea dorinţă acum 
era să mă lase toată lumea în pace. 

l-am găsit la chirurgul orașului; s-ar fi putut altfel? Chirurgii 
alcătuiesc, mi se pare, o congregaţie, evidentă, deși nestatuată. 
Din câte profesiuni am observat, nu-mi amintesc de una în care 
oamenii să vorbească atât de mult bine unul de altul, cazul 
contrar fiind la unii artiști plastici; aceia nu recunosc valoarea 
cuiva din breaslă decât la câteva secole după moarte — și 
atunci poate numai din pioșenie. 

In atmosfera de cordialitate definitivă creată de acești trei 
oameni, care în viața lor au văzut și au învins de atâtea ori 
moartea altora, am fost martor, extenuat, la o cină 
gospodărească; nu m-am putut atinge de ea după alte două 
cine improvizate și nu m-am înviorat decât spre sfârșit, cu un 
antinevralgic și un pahar de șampanie. 

Azi mă întreb, cu puţină panică, dacă șampania nu era în 
cinstea plecării mele și am săvârșit necuviința de a o primi cu 
atâta placiditate. Cer iertare gazdelor și bunilor mei prieteni: 
eram acolo, dar cred că plecasem... 


Sâmbătă, 24. Confruntare cu amintirile 


M-am întors pe bord o jumătate de ceas după miezul nopţii — 
se spune ora zero plus treizeci de minute, primul cart al zilei 
care începe. 

Ar fi trebuit să mă culc imediat, ca a doua zi să nu dorm în 
picioare, dar începând să-mi desfac bagajul, spre a-mi scoate 
strictul necesar pentru noapte, m-a apucat ora 3 orânduindu-mi 
zestrea în această cabină, care mi-a devenit casă. 

Loc pentru toate: chesonul, biblioteca, sertarele biroului, alte 
două sertare imense — două lăzi, sub patul făcut anume înalt, 


ca dedesubt să dea spaţiu. Și încă: un dulăpior la picioarele 
patului. Și în adaos: locul de sub canapea, pentru geamantane, 
cu condiţia să fie amarate, ca să nu fugă și să-ţi julească 
picioarele. 

In faţa cabinei: „fântâna” de apă rece. Un mic frigider, curat, 
elegant și practic. Are un robinet, la care îţi poți umple paharul 
— și acesta se aburește; dar are și jet — bei de-a dreptul, ca să 
nu mai ai grija obiectului atât de casabil. Pe vapor e bine ca 
gesturile să fie simplificate, spre a compensa pe cele care devin 
uneori complicate. Apa curge dacă apeși pe o clapă; dacă ești 
murdar pe mâini, există o pedală și apeși cu piciorul; detalii 
folositoare. O asemenea „fântână” mai există în careul 
marinarilor și încă una în sala mașinilor. 

Beau de obicei puţină apă, așa că până târziu m-am uitat la 
instalaţia aceasta ca la o ciudăţenie. La tropice am binecuvântat 
prezenţa ei în faţa cabinei, în timp ce regretam că omul n-are 
însușirea cămilelor. E o caznă să bei și să-ţi crească setea cu 
fiecare litru de apă, să nu ai un rezervor suplimentar în viscere, 
care continuă să ceară, deși sunt gata să crape. 

Pe coridor, după cabine, întâlneşti careul ofiţerilor, 
„sufrageria”, cu patru hublouri spre prova, exact sub puntea de 
comandă — locul cel mai retras, între mese, de unde poţi să 
privești oceanul oricât, fără să se mire nimeni. 

Incăperea e dreptunghiulară, de dimensiuni armonizate; 
pereţii, de material plastic, albastru-palid cu vinișoare, ca 
marmora. Pe peretele opus hublourilor, deasupra micului bufet 
așa de bine desenat că desfată privirea, un panou decorativ, 
lemn lăcuit, cu un cireș stilizat, în floare; nici nu s-ar fi putut 
altfel: vasul și decorul vin din Japonia! 

In fața panoului și între hublouri, un ceasornic de perete, pe al 
cărui cadran, împletindu-se printre cifrele fixe și arătătoarele 
mobile, un cap de femeie, în pastel, o europeană, cu gâtul lung, 
stilizat la maximum, cu obrazul cam de păpușă, cu ochii cam de 
curtezană. Dar, în sfârșit, o femeie — și singura între optzeci și 
unu de oameni, prilej pentru mulţi de a contempla scurgerea 
timpului cu nerăbdare și cu melancolie. 

O masă lungă cât toată încăperea, la care însă nu încap decât 
șapte oameni pe o parte, șapte pe alta, din cauza fotoliilor, 
croite fără zgârcenie, și cu justificare: în multe împrejurări 


trebuie să ţii farfuria în mână și s-o echilibrezi cu balansul, iar 
pentru aceasta se cere spaţiu; altminteri, o ciocnești de-a 
vecinului, fiindcă, deși mișcarea vaporului e una pentru toată 
lumea și te duce la o anumită sincronizare, nu toţi au aceeași 
deprindere și mai ales nu toţi au reflexe egale. 

Datorită numărului mic de locuri, se mănâncă în două serii; 
am avut prilejul, conferit de comandant, de a nu fi obligat să 
cedez locul nimănuia și de a putea astfel să-mi prelungesc masa 
cu amândouă seriile. Niciodată nu mi-ar fi trebuit decât timpul 
unui sfert de serie, dar în prima perioadă rămâneam, ca să-i văd 
pe toţi și să trag cu urechea la poveștile tuturora. În schimb, 
prin plasarea așa zicând privilegiată, stăteam cu spatele la 
ceasornicul-femeie, deci n-am putut să-l privesc niciodată în 
voie. 


x 


Sfârșind cu orânduirea cabinei (ziceam atunci „provizoriu”, 
dar cam așa a rămas până la urmă, spre a nu dezminţi 
proverbul), m-am dus să fac un duș, deoarece îmi trecuse 
somnul. 

Dușul, pe această punte, la acest „etaj”, se află în bordul 
celălalt — comod: unul la cinci cabine. Am privit cu perplexitate 
bateria; nu cerusem explicaţii pentru folosirea unui obiect 
cunoscut de toată lumea, dar, iată, n-am știut s-o mânui, deși 
am oarecare înclinații spre tehnică și oarecare practică a 
mașinăriilor. 

Japonezii fabrică aproape totul „în licenţă” și, după cum se 
spune, îmbunătăţesc totdeauna originalul. Nu știu de unde au 
luat licența dușului, dar îmbunătăţirea lui îmi amintește de 
născocirea acelui ins care a pus mânerul oalei de noapte în 
interiorul ei, la fund, ca să câștige spaţiu. 

Dușul nostru are numai un robinet — o manivelă, aceeași 
pentru apă caldă și rece. Am manevrat-o cu nedumerire: a venit 
apă ca gheaţa! Era octombrie — dar ce puteam face? M-am 
săpunit, m-am spălat cu frisoane, am ajuns în cabină cu dinţii 
clănțănind; e drept că mă înviorasem. 

Pe urmă am aflat — e la mintea cocoșului: dacă împingi 
manivela mai departe vine apă caldă, iar dacă o duci până la 


capăt poţi să te opărești. Pentru temperatura dorită pipăi locul 
potrivit; ca să cânţi la pian e mai greu. Până atunci, dacă nu ești 
foarte îndemânatic (e cazul să spun virtuos), suporţi 
temperaturile limită, previzibile, dar inevitabile. Debitul maxim 
este, bineînţeles, la mijloc, când vine din belșug și apă rece, și 
caldă. Ca să-l micșorezi, fie măcar pentru a respecta regula 
economiei de pe vapor, trebuie să optezi pentru una din două: 
sau apă fiartă, sau gheaţă! 

Bateria dușului ar trebui readusă la patentul primitiv; cred că 
așa a făcut, după prima experienţă, și cel care vroise să 
îmbunătăţească oala de noapte... 

Am dormit ușor în patul marinăresc, îngust și mai înalt decât 
un catafalc, și așa am început călătoria către Atlantic, în timp ce 
vaporul mai era amarat la mal, iar pompele trimiteau încă 
motorina în tancuri. 


x 


M-am gândit, în nu știu ce oră a dimineţii, privind sălciile a 
căror frunză începea să pălească, la grija naturii de a pregăti 
repausul. Când vine toamna, seva copacilor începe să circule 
mai încet, spre a obişnui țesuturile cu hrană puţină, până la ziua 
când nu vor mai fi hrănite de loc — iarna, moartea ciclică, 
somnul plantelor, distribuit altcum, dar în rest poate la fel ca al 
oamenilor. 

Aș vrea să pot respinge anestezia prealabilă; cu toate 
suferințele unui declin lucid, aș vrea ca până în clipa trecerii în 
ultimul somn să rămân viu. 


Prietenii mei au venit pe la ora 9 și jumătate; avusesem timp 
să mă dichisesc, să-mi beau cafeaua și să-mi pierd răbdarea că 
nu mai plecăm, deși plecam doar până la Galaţi deocamdată. 

l-am izgonit la ora 11, cu gândul stânjenitor că îi fac să piardă 
încă o zi. Mi s-a întâmplat și alteori să izgonesc de lângă mine 
pe oamenii apropiaţi sufletului meu, ca să-i protejez, și poate n- 
au înţeles că e și aceasta o formă a dragostei. Mai târziu am 
aflat că s-au dus în port, la 2 kilometri, și de acolo au urmărit 
manevrele noastre de plecare. Neabandonându-mă, înseamnă 
că m-au înţeles. Unul din ei, cel pomenit primul aici, care nu 


pune mâna pe stilou nici măcar pentru a scrie un număr de 
telefon, în afara comunicărilor vaste și pasionate privind 
feluritele lui „cazuri”, mi-a trimis la Thorshavn, spre uimirea 
mea, o scrisoare de patru pagini. Printre rânduri i-am văzut, ca 
într-o fotografie, faţa îngândurată. „Era impunător în mijlocul 
Dunării — spunea el despre traulerul «Constanţa» —, dar pe 
ocean are să fie ca o coajă de nucă în voia valurilor... Imaginea 
e clasică, iar comparaţia poate fi chiar adevărată. Numai că la 
data când citeam aceste rânduri, după zile în șir de furtună, 
coaja de nucă se dovedise vitează... 


x 


Am plecat din Brăila la 11 și jumătate. Toate, după cum 
vedeţi, se petrec la o anumită oră — și jumătate. 

În timpul manevrelor, printre feluritele comenzi, prin difuzorul 
de pe puntea cea mai înaltă, amplificator care se aude până la 
sute de metri distanţă și înlocuiește megafonul arhaic, pâlnia de 
tablă folosită, cred, și de Nelson odată, comandantul a găsit 
timp să anunţe prezenţa mea pe bord, ceea ce m-a surprins și 
m-a tulburat în acea clipă a plecării, deși cuvintele lui, 
neașteptate și măgulitoare, erau prea mari pentru un auditoriu 
de numai zece oameni, de la staţia de carburanţi, singurii 
martori ai despărțirii mele de malul Dunării. 

Mai târziu, plecând din Galaţi, apoi din Constanţa, ceremonia 
s-a repetat până la a deveni stânjenitoare. N-aveam de unde să 
știu deocamdată, astfel că vorbele au avut în sufletul meu mult 
răsunet. Mă aflam deasupra punţii de comandă, ca să văd totul 
mai bine; în locul vederii mi-a fost solicitat auzul: alături se afla 
difuzorul. M-am aplecat peste balustradă și am mulţumit cu o 
emoție pe care n-ar fi înţeles-o decât cine îmi cunoștea 
amintirile. Şi dacă în locul celor zece oameni ar fi fost numai 
malul, vorbele rămâneau pentru mal, pentru sălcii și pentru 
Dunăre; cred că ele își mai aduceau aminte de mine. 


x 


Întâmplarea, amintită mai devreme, a făcut ca în loc de Galaţi 
să mă îmbarc la Brăila. E o coincidenţă în stare să tulbure chiar 
pe cineva cu altfel de fire... 

Fiindcă dacă în toamna anului 1945 veneam la Brăila, 
întâlnind-o prima oară, și primul drum îl făceam în port, spre a 
căuta o busolă, busola îmi trebuia pentru o corabie cu care am 
sperat să plec în lume, cum astăzi plecam de-a binelea. Corabia 
era atunci abia în închipuire; nu-i aveam nici măcar planurile. 
Dar dacă în jurul unui nasture, un năzdrăvan a propus să se 
coasă un costum de haine, de ce nu s-ar construi o corabie în 
jurul unei busole? 

Am avut acest primordial instrument de navigaţie, ba încă 
gradat în „carturi”, ca pe vremuri, cum se cuvine unui vas care 
merge cu vele. În anii câţi am lucrat la corabie, din te-miri-ce și 
cu ce se poate (acum știu cu ce: cu ideea, care n-a ostenit 
niciodată), busola am ţinut-o la căpătâiul patului, alături cu 
atlasul, ba am păstrat-o mult timp după ce renunţasem la 
celelalte, și am făcut multe călătorii cu ea, pe mările de hârtie 
albastră... 

Cui mă întreba atunci încotro am să plec o dată corabia gata, 
îi răspundeam: „La Ghecet” — arătând ceva mai la vale, pe 
malul din față. Cuvântul nu era sibilinic, și nu era nici o glumă 
proastă sau un mijloc să scap de întrebări inoportune și prea des 
repetate. Mica localitate de pe malul celălalt ar fi putut să fie, 
într-adevăr, prima escală. Urmau celelalte... Care?... Toate! 

lar acum manevram de plecare tocmai din fața Ghecetului, 
care într-un fel se putea numi prima escală — reală astăzi. 

Eram viu, cu faţa aspră, în vântul de toamnă, pe puntea cea 
mai înaltă, a compasului — compasul! ca busola mea de 
altădată —, deasupra emoţiei, cu sufletul împietrit și letargic: în 
el nu mai încăpea nici o dată nouă. Dar începeau să se 
trezească datele vechi, mările de hârtie, într-un amestec 
ameţitor de vis și realitate: atlasul — și marea adevărată. 


Era la 24 octombrie acea dimineaţă, și letargia a ţinut trei 
zile, cât am rămas la Galaţi, pentru ultimele pregătiri, care mi s- 
au părut prelungi și anevoioase. De ce m-aș plânge, când eu 
însumi nu eram gata? Niciodată când pleci nu ești gata, 
totdeauna rămâi cu teama că ai lăsat în urmă ceva uitat sau 


neîmplinit, teamă pe care o porţi pe drum, de multe ori până la 
întoarcere. E poate ce vrea să spună rondelul cântat de lăutari 
pe când eram copil: „Lași ceva din tine în orice loc de unde te 
duci...” Dar nu cred că de fiecare dată când pleci, mori puţin... 
Lași un prisos vag, ceva care dacă te urmărește în gând nu 
înseamnă că îţi va mai trebui. A pleca e un verb sonor și viu, și 
dintre toate cred că mi-a plăcut totdeauna cel mai mult. 


La Galaţi am ancorat în canal: pilotul de port n-a venit la 
chemările noastre repetate, și am stat așa aproape patru 
ceasuri, până la ora 16, lâncezind, când toţi aveam atâta treabă. 
În sfârșit, am tras la mal, în bordul celuilalt trauler, „Galaţi”, 
făcând „dană dublă”, cum spun marinarii, fiindcă nu era loc în 
altă parte. 

Pe seară s-a anunţat în faţa echipajului planul de navigaţie și 
de pescuit; în afară de drum, vor fi peste trei luni în nord, apoi 
două săptămâni în sud, la insulele Canare, cu totul nu o sută 
treizeci de zile, cum crezusem, ci o sută cincizeci — dacă nu 
chiar mai mult. O jumătate de an aproape! — și pentru câte are 
de făcut un om în viaţă, anii lui nu sunt prea mulţi. Gândesc 
intens cum să fac spre a pierde cât mai puţin din aceste șase 
luni care vor veni, vor trece — și nu vor mai fi... 

În careul marinarilor erau adunaţi aproape toţi cei optzeci de 
inși cu care plecam la drum; nu-mi limpezisem formula lungă a 
călătoriei, și iată că i se adăugau cifre noi, coeficienţi neclari, 
indici indescifrabili, semne necunoscute, misterioase: optzeci de 
fizionomii, nu toate vorbitoare, de unde trebuia să scot și să 
identific optzeci de oameni. În zilele următoare am cerut o listă 
a echipajului — o am între caietele mele — și am privit-o cu 
neliniștea tânărului pedagog care vede prima oară catalogul 
clasei... 

Astăzi, formula de la început este întregită și rezolvată, dar 
spre a-i da de rost am folosit, după metode din matematică, 
unele artificii de calcul. 

Seara, formalităţi la Căpitănia Portului, simple — se termină 
îndată: de plătit lei 3,30, de completat Carnetul de marinar, 
scris cu tuș în loc de cerneală, ca să nu se șteargă dacă ia apă. 
Această prevedere e un memento pe care îl înregistrez, fără 
panică. De lipit o fotografie, de pus o ștampilă. Fotografiile, cu 


șapcă de marinar, pentru trebuința cauzei, le-am făcut la 
București, în ajunul plecării, în zor mare, „la minut” — și mă 
arată cu zece ani mai tânăr; poate că eram, fără să știu. Mă 
privesc, nedumerit, dar rămân în gardă... 

Aveam nu zece, ci aproape douăzeci de ani mai puţin decât 
astăzi, când debarcam dimineţi de-a rândul aici, în faţa 
Căpităniei, de pe vaporul de pasageri care mă aducea de la 
Brăila. 

Purtam pe umeri un geamantan greu, încărcat cu fiare, 
șuruburi și buloane; le duceam la Șantierul Naval, să le zinchez, 
și le căram 2 kilometri până acolo, ceva mai departe de locul 
unde mă așteaptă acum vaporul, pregătit de drum, fără să mai 
aibă nevoie de geamantanele mele cu fiare. 

Am făcut de multe ori drumul, venind dimineaţa, întorcându- 
mă la prânz, cărând de fiecare dată fier, câte 40 de kilograme. 
Le am în trupul meu acum, dar nu ca pe o povară; datorită lor 
mă simt poate mai tânăr. 

Două mii de șuruburi pentru prins bordajul de stejar pe 
coastele metalice. In jurul busolei, corabia începea să crească, 
lua viață și era impozantă. Căram buloneria de îmbinat piesele 
grele, chila, etrava și etamboul, șuruburi mari, unele de peste 
un metru lungime, toate măsurate la milimetru, numerotate în 
minte, fiecare cu o destinaţie știută pe dinafară. Le aduceam 
dimineaţa și plecam înapoi cu cele zincate în ajun. Mă așteptau 
un singur meșter și doi, trei, patru sau șase ucenici, după cum 
era nevoie, elevi de școală în vacanţa mare, toţi prezenţi la 
apelul aventurii și solicitând munca voluntară, spre a putea 
călători măcar cu închipuirea, căci nici eu n-am călătorit altfel în 
anii aceia... 

Ucenicii mă întâmpinau la debarcader și luau în primire fierul, 
slobozindu-mi spinarea. Purtau povara cu  înfrigurare și 
disputându-și întâietatea, de parcă în geamantan le aduceam 
daruri. 

Seara, după ce adunam sculele — așa de puţine! — după ce 
se strângea talajul și se curăța „atelierul”, coboram la Dunăre, 
cumpăram un pepene, îl tăiam felii, pe piatra cheiului, și-l 
împărțeam într-o bună frăție. Așa rămâneam până cădea 
întunericul, cu ochii pe apa mâloasa, privind-o cum se ducea la 
vale, ca un îndemn neîntrerupt la drum și la visare. 


Altă plată nu le dădeam ucenicilor decât pepenele din fiecare 
seară, și tăcerile mele îndelungate... 

Apoi mai târziu, după ce izbuteam să-i trimit acasă, mă 
duceam singur, aproape pe furiș, la atelierul încuiat cu lacăt; un 
hangar, o fostă magazie de cereale, în paragină, și, în sunetele 
muzicii de petrecere, care veneau șters de sus, de la 
restaurante, continuam să călătoresc pe întuneric, cu capul lipit 
de lemnul masiv și vorbitor al etravei. Etrava aceea n-a tăiat 
niciodată valurile, cum era destinată, însă călătoria noastră 
împreună am dus-o până departe... 

Cât despre ucenici, unul este acum jurist, altul inginer, altul 
pictor, altul cântăreţ de operă; fiecare călătorește cum poate. 
Cel mai inimos dintre toţi, și tăcut ca o salcie din cele ce 
contemplase, fiindcă îl fascina până la amuţire peisajul de baltă, 
a făcut călătoria cea mai lungă — în moarte. 

Era un băietan cu privirea întunecată, muncit poate de 
gânduri pe care nu le spunea altora; ochii i se luminau numai 
când vedeau apa. lubea, în felul lui tăcut și fără să se arate, o 
fată micuță, tare firavă, care mi-a împletit pulovere într-o iarnă 
geroasă, în vreme ce el îmi căuta de mâncare și lemne ca să-mi 
încălzesc casa. l-ai fi crezut soră și frate, dacă din dragostea lor 
adolescentină nu s-ar fi născut, tot în iarna aceea geroasă, un 
prunc — flăcău astăzi. Fata abia a apucat să-i fie nevastă, și el s- 
a sfârșit de boala care distilează plămânii, prefăcându-i în spirit 
și flacără; n-a spus-o nimănuia, cum nu-și spusese nici 
dragostea. 

Să fi trăit, ar fi mers poate navigator pe traulerul 
„Constanţa”... 

Ceilalți, acum oameni în toată firea, cu rosturi care i-au 
absorbit și nu mai pot fi abandonate, m-au urmat cu ajutorul 
închipuirii, după cum mi-au spus la întoarcere. Îi cred și le 
mulțumesc că, rămânându-mi cu multă căldură prieteni, n-au 
uitat călătoriile noastre de altădată. 


Duminică, 25. Ancore vechi 


Vasul manevrează înainte de a mă trezi și iese în canal, la 
ancoră, spre a îngădui ca „Galaţi”, pe care îl dublează la chei, să 


plece; urmează să se îndrepte spre Constanţa, pentru ultimele 
aprovizionări, și acolo să ne aștepte. 

Îmi impun un ritm lent în toate gesturile și faptele, şi ajung la 
un calm contrafăcut, pe care izbutesc să-l iau drept propriu, ca 
să nu trepidez prea tare în orele când stăm degeaba. 

În timp ce mă dichisesc pe îndelete, forțându-mi metronomul 
și punându-l la o gradaţie lentă, necunoscută până atunci, se 
lasă ceață pe Dunăre. Când mă duc pe puntea de comandă nu 
se vede nimic în jur, decât scame de mâl, jos, în faţa etravei, iar 
deasupra scame de vată. 

După ce a plecat de la chei, „Galaţi” a trebuit să ancoreze, și 
acum se vede în radar, la câteva sute de metri mai la deal de 
noi, locul unde ar fi urmat să facă rondoul ca să pornească la 
vale. 

Într-o prezentare prescurtată, radarul se înfățișează ca un 
ecran de televizor, cu deosebirea că este de formă circulară. 
Antena lui se rotește, la un punct mai înalt al vaporului, 
deasupra punţii de comandă sau pe catarg, cum este în cazul 
nostru. Ea îmbrățișează astfel întreg orizontul, bombardându-l 
cu unde de-o anumită lungime, și acestea, răsfrângându-se în 
obstacolele întâlnite — detaliile peisajului —, se întorc în aceeași 
clipită și le marchează pe ecran, sub formă de imagini. Imaginile 
sunt trecătoare, se înțelege, deoarece și antena le 
recepționează în treacăt, însă există o remanenţă vizuală, care 
le face să persiste destul de vizibil până la noul impuls; cu un 
minimum de bunăvoință sau de deprindere, ceea ce se vede pe 
ecran poate fi socotit drept o imagine continuă. Ea reproduce 
peisajul la scări felurite, putând să-l redea pe raze mici, când 
este nevoie să se depisteze obstacolele apropiate, detaliile, apoi 
pe raze mijlocii, și în sfârșit la scara maximă de patruzeci de 
mile, atunci când, de pildă, se caută o coastă în depărtare. Pe 
ecran se pot citi, raportate la direcţia nord asigurată de 
girobusolă, unghiurile sub care apar felurite detalii, ba chiar și 
distanţa foarte precisă până la ele. În acest fel, radarul este 
folositor nu doar pe vreme fără vizibilitate, ci și în navigația pe 
lângă coaste, simplificând-o și făcând din ea mai mult o tehnică 
decât o artă, cum putea fi socotită pe vremea alidadei, care de 
altminteri se mai păstrează și astăzi. lar pe deasupra, având 
parcă însușiri supranaturale, el acoperă și înregistrează cu 


claritate zone de două-trei ori mai întinse decât ar putea 
explora, folosind chiar și binoclul, omul cu vederea cea mai 
bună. 

În afară de „Galaţi”, în prova noastră avem un convoi de 
șlepuri la stânga; dincolo de ele se vede linia țărmului, peste 
care închipuirea poate să planteze sălcii, spre a preface 
imaginea puţin vagă, de vis, într-o fotografie adevărată. Alte 
vase împânzesc faţa Dunării, acoperită de ceaţă. 

După o așteptare de un ceas, ca o eternitate inutilă, ceața 
nedând semne să se ridice, comandantul îl convinge pe pilot să 
tragem la chei, ca să ne putem continua pregătirile de plecare. 
Există un pilot răspunzător de manevra în port, după cum există 
altul pentru navigația pe Dunăre. Ei sunt așadar răspunzătorii, 
dar nu știu cum se întâmplă că în cazul unei greșeli răspunde tot 
comandantul... 

Nu-i nici un miracol în alcătuirea radarului; aparatul e la 
înţelegerea oricui de când în atâtea case a intrat televizorul. Și 
totuși, mișcarea printre vase invizibile, înțepenite la ancoră, mi 
se pare miraculoasă. Ar fi o mișcare ca în cosmos, printre aștri, 
dacă nu s-ar simţi tonajul vaporului, greutatea lui terestră, 
amplificată de tăcere și beznă. Datorită ei, vidul din jur capătă 
consistență și astfel pare că ne mișcăm într-un element mai 
teluric decât cea mai densă parte a planetei noastre. 

Cheiul apare din ceaţă abia la 20 de metri, fantomatic, și-ţi 
trebuie o secundă de dezmeticire ca să-l înregistrezi ca pe o 
realitate; apoi, restul manevrei se face normal, la vedere, numai 
că totul decurge aproape în vag, pe un fundal cenușiu, ondulat, 
care își tot schimbă densitatea... 

Am lâncezit restul zilei, cu impresia că n-o să mai plecăm 
niciodată... 


x 


Străbat orașul seara, fără scop propus; se spune „pentru a 
omori timpul”. Dar timpul nu trebuie omorât; între toate morțţile 
intră și a lui, și e tot ireversibilă. Trebuie consumat. Nu mă 
plimb: consum timpul, măsurându-l cu pașii... 

Caut o casă veche în mijlocul orașului și-i pregătesc în minte o 
frază: „Acum aproape zece ani...” 


Oricine poate s-o tălmăcească: au trecut de atunci, de la o 
anumită zi, „cândva”, aproape zece ani, peste oraș și mai cu 
seamă peste mine. Dar nu era o zi, ci o seară... Venisem cu 
vaporul de la Constanţa, și în cele câteva ore câte aveam răgaz 
până la miezul nopţii, când porneam pe calea întoarsă, am 
căutat amintiri pe străzile acestea, cunoscute bine de altădată. 
Nu le găseam; în centrul orașului, incendiat și răvășit de nemți 
la retragere, peste ruinele clădirilor vechi, știute din copilărie, 
era un parc, trist ca un cimitir, fiindcă învelea într-adevăr multă 
moarte. 

Am stat pe o bancă în seara de acum aproape zece ani și am 
privit o casă — un sfert de casă, poate doar o optime, cât mai 
era în picioare, retezată într-o parte și-n alta ca de o ghilotină a 
celui mai absurd dintre toţi răii uriași ai basmelor. Jos fusese o 
prăvălie, mai avea și acum obloanele de fier, trase până la 
pământ și înţepenite, într-o contopire definitivă cu solul. Fusese 
prea multă moarte într-un oraș, prea multă moarte în lume! Dar 
erau doi oameni vii în casa aceea, și la ei am privit în ora de 
seară, măsurând scurgerea timpului cu răsuflarea, cu bătăile 
inimii și cu amintirile. La singura fereastră de la etaj ardea 
lumina, căci etajul mai avea doar o încăpere, semănând cu un 
porumbar, el singur salvat dintre toate strădaniile omului, pe 
locul unui cutremur. Era o ușă, nu o fereastră, răspunzând pe un 
balcon de fier, deasupra locului unde altădată fusese trotuarul și 
strada. lar în balcon, pe două scaune de lemn curbat, de modă 
veche, singura rechizită a decorului, ședeau două fiinţe încă vii, 
o bătrână și un bătrân, supraviețuitorii peste ruine. Erau singuri, 
le plecaseră cine știe de când copiii, pe lumea asta sau pe cea 
lume, și poate stăteau la balcon nu să-i aștepte, nu să absoarbă 
aerul proaspăt al serii, ci să vadă moartea cum vine... 

Acum nu i-am mai găsit; n-am mai găsit nici casa bizară, cu 
balconul ei și mai bizar deasupra hăului. Parcul s-a prefăcut într- 
un cartier nou, care a șters, cam violent, ca tot ce crește mai 
iute decât închipuirea, tristeţile amintirii. Din straturile de flori s- 
a păstrat, printre blocurile moderne, atâta cât se cuvine ca omul 
să poată respira solul, care-i o nevoie a lui de la nașterea lumii. 
Incolo s-a dat drumul betonului, și el a acoperit cimitirul. 

Era duminică seară — forfota tinerilor. Orașul e al lor; își 
proclamă stăpânirea cu vigoare și gălăgie... 


Nu-i prima oară când în faţa a ceva nou, care schimbă o faţă 
veche a lumii, mă gândesc cu tristeţe la cei plecaţi, fără să știe 
ce se întâmplă în urmă. Adesea îi aduc înapoi cu închipuirea, îi 
urmăresc pe furiș, să le văd tresăririle, regizez revelaţia, astfel 
ca surpriza să treacă prin toate gradaţiile, le storc inima de 
sângele vechi și le-o umplu cu sânge proaspăt. Şi când îi văd 
istoviţi de atâtea senzaţii, îi las să se odihnească puţin pe o 
bancă. 

În seara aceea m-am plimbat pe străzile noi multe ceasuri; 
cine m-ar fi văzut ar fi spus „în singurătate”. Dar nu eram 
singur: luasem cu mine pe cei doi bătrâni, să le arăt orașul. 
Târziu, ne-am așezat toţi trei pe o bancă. 


Luni, 26. Oameni fără aventură 


Dimineaţă, alergătură după ultimele cumpărături. Există oare 
ceva „ultim” în nevoile noastre? Când ai epuizat prevăzutul, 
născocești altceva; iar dacă ești obosit, derutat, cu imaginaţia 
sleită, se găsește cineva să-ţi dea sfaturi, să-ţi programeze 
trebuinţe pe care n-o să le ai, fiind ale altuia. 

Ultima mea grijă certă era coniacul; îl mărturisesc cu 
conștiința liniștită, fiindcă-i o băutură de nădejde și foarte 
prietenoasă; atât că trebuie s-o descânţi în pahar până se 
distilează încă o dată; darul ei atunci este să-ţi țină tovărășie și 
să te încălzească. Băută altfel, cred că poate deveni vicioasă. 

Cum în orice călătorie este aventură, am acceptat ca 
obligatorie aventura căutării coniacului. Se întâmplase ca în ziua 
aceea, luni dimineaţă, să nu se mai găsească în niciuna din 
prăvăliile orașului. L-am depistat, după multe tribulaţii, într-un 
depozit cam lugubru, pe lângă port, unde nu mai fusesem 
niciodată. Făceam, pe negândite, descoperiri geografice... 

Cincisprezece sticle e cantitate puţină când le iei pentru o 
sută cincizeci de zile, și cu siguranţă că nu doar pentru tine. Nu 
era potrivit să-i explic vânzătorului; într-o împrejurare ca asta, 
cine se apără se acuză. O dată cu factura, mi-a transmis 
mustrările lui în privire. Le-am suportat senin, gândind că făceau 
parte din aventură. 

La fel am suportat, în ora următoare, vaccinul antivariolic, ca 
în copilărie. De data asta am primit dovadă, cu ștampilă; era 


ultimul certificat cerut pentru a putea începe călătoria. Numai 
că după amiază, aflându-mă în oraș, am simţit reacţia vaccinului 
cu o forţă neliniștitoare, asupra căreia nu-mi atrăsese nimeni 
atenţia. Semăna a boală și anula aventura. O cafea într-o 
cofetărie și un apel cam îngrijorat la rezervele de energie din 
mine au făcut să înving ameţeala, febra și slăbiciunea, ca să-mi 
pot continua drumul în oraș — și, gândeam eu, în lume. 

S-a anunţat, în sfârșit, plecarea, mâine la 7 dimineaţa. Revizia 
vamală va începe cu două ore mai devreme. 

Deoarece n-am vrut să mă petreacă nimeni și sunt singur, 
cineva de la vapor socotește potrivit să mă poftească seara în 
oraș, la un pahar de vin, ca să ne luăm rămas bun de la uscat, 
după obiceiurile din totdeauna. Merg, gândindu-mă că un om 
din echipaj e un om din familie... 

Acest om, pe care îl numesc Marian de aici încolo, întrucât mi- 
| socotesc prieten după șase luni de aventură comună, este 
inginerul frigotehnist al vaporului, dar el ne-a furnizat nu doar 
gerul de congelare, ci și căldura. 

Era cu soţia lui la acea cină de despărţire, amândoi tineri, și 
se priveau cu o tristeţe care, în loc să-mi stârnească stânjenirea, 
făcându-mă să înţeleg că n-aș fi avut ce căuta acolo, mi-a dat 
duioșie pentru starea lor de atunci, așa de fragilă. Într-un singur 
an, el pleca într-a doua călătorie, care avea să fie aproape tot 
atât de lungă ca prima. 

De ce pleacă oamenii, când dacă ar sta le-ar fi bine?... Înainte 
plecau spre a descoperi continentele și a le aduna bogăţiile. Nu 
vom descoperi nici un continent — decât poate în noi înșine — și 
din câţi suntem nu se va înavuţi nimeni. 

Ce neastâmpăr, venit de departe, ne-a rămas în fire? 

Dar poate că a pleca — nu a fugi — de lângă o femeie e mai 
bună dovadă de bărbăţie decât a rămâne... 

O cântăreaţă în rochie de seară se plimbă printre mese, 
târând după ea microfonul, al cărui șnur i se înfășoară pe 
grumaz și pe umeri ca un șarpe stilizat, reînnoind legenda 
biblică a ispitei, sugerând-o pe-a izgonirii. Văd vreo câţiva Adami 
în sală, cum privesc încolăcirile șarpelui, dar pe furiș, fiindcă 
sunt cu Evele legitime. 

Mă opresc la toate detaliile, le iau cu mine, deși notez doar 
câte unul, ca să am imagini terestre în largul oceanului. În 


aceste ultime zile, în ultimele ore, nimic nu mi se pare fără 
semnificaţie în lumea care va rămâne în urmă — chiar și 
cântăreaţa, și microfonul cu șnurul, și mai ales privirile 
jinduitoare ale oamenilor fără aventură. 

Privesc bine totul în jur, privesc în mine: am vreo neliniște în 
clipele dinaintea plecării? Niciuna! Am vreun regret? Niciunul! 
Care-i starea mea de spirit? Nerăbdarea. Și dorințele? Călătoria! 
Nimic pentru alţii, din câţi las în urmă?... 

Era seara mea, din ajunul plecării me/e; totul era a/ meu — și 
binele, și răul, și să fi împărţit cu altcineva, nu știu dacă-i 
revenea parte dreaptă din amândouă. Mi-am spus că-i mai bine 
să fac împărţirea la înapoiere, fără risc pentru nimeni din cei câţi 
aveau să se gândească la mine. 


Ca o soră mai mică, dar cu pricepere de gospodină, soţia lui 
Marian mi-a ajutat să-mi închei chibzuit cumpărăturile. Fără ea, 
de pildă, aș fi luat pe puţin zece cutii de Alba lux, cum m-a 
sfătuit nu știu cine, când mi-au trebuit numai două. 

Dar lui Marian îi mai datorez și altceva decât seara aceea de 
familie: el mi-a dăruit capul de bronz aflat acum pe vatră, și tot 
el, langusta care îmi zgârie hornul. 

Am adus și eu o langustă, dar am dat-o la întoarcere, când am 
început să împart binele și răul, după cum mă hotărâsem 
înaintea plecării. Era un dar urât sau un dar frumos — am 
socotit, încă din mijlocul oceanului, că i se cade cui va ști să-l 
folosească mai bine. 

Prietenul care m-a dus la Brăila astă-toamnă și avea să mă 
întâmpine la Galaţi primăvara, are o fată în al patrulea an de 
studiu la Facultatea de biologie. O vietate a oceanului, autentică 
și nu fără istorie, mi-am zis că o să facă puțină senzaţie între 
învăţăceii care poate n-au văzut-o decât în conserve sau în 
fotografie, și am dat langusta tinerei mele prietene, cu gândul 
ca la rândul ei s-o ducă muzeului. Gestul avea în el și o urmă de 
îngâmfare, justificată de truda câtă ceruse mumificarea dihaniei, 
de grija purtată pe drum să nu i se dizloce anatomia așa de 
friabilă, să nu i se rupă un picior sau un vârf de antenă, fără de 
care și-ar fi pierdut toată valoarea, ca piesă nu de decor, ci de 
învățătură. 


Mi-am adus aminte abia după aceea că pasiunea prietenei 
mele mergea nu spre viaţa din fundul mărilor, ci din fundul 
pământului, cam înfricoșătoare pentru mine, adică spre 
speologie. N-am avut prilejul să vizităm peșteri în călătoria 
noastră; într-o strâmtoare a insulelor Faroe, sub ţărmul de 
piatră, am văzut o grotă bătută de valuri; am fi putut să 
pătrundem acolo cu barca, și poate că după intrarea 
amenințătoare am fi dat de un hău albastru, de unde aș fi putut 
să culeg piese de muzeu și chiar idei pentru basme. Numai că 
nu ne-am oprit, aveam altă treabă. Și-apoi, ca să dăm barca la 
apă, trebuia să se ţină mai întâi sfaturi îndelungate... 

Dar dacă e vorba de peșteri și de basme, iată-le, mică 
prietenă, spre a înlocui langusta urâtă și nu prea bine aleasă: 

Intr-o zi — să ne oprim într-o zonă mai caldă — pe când 
navigam în vestul Africii, pe acolo pe unde o fi fost Atlantida 
odată, nu știu cum, din senin și fără să se vestească, apele s-au 
desfăcut în două în fața vaporului, căscând o prăpastie. Până să 
se stabilească punctul și să se pună pe hartă, până să fie trecut 
în Jurnalul de bord faptul, ne-am pomenit pe fundul oceanului, 
nevătămaţi, dovadă că după ce a trecut această toană a apelor 
ne-am reluat netulburaţi navigația. 

Numaidecât s-a pus scara de pilot, asemănătoare cu scara lui 
Romeo și poate la fel de romantică, dar nu de mătase, și mânjită 
de catran câteodată. Echipajul s-a grăbit să coboare, neluând în 
seamă primejdiile câte puteau să fie pe aproape; de-atâta 
vreme nu mai simţise uscatul! 

Și în faţa vaporului, chiar la etravă, am văzut cu toţii o 
peșteră, golită de apă, de unde răzbea o lumină palidă, dar 
clară, cu pâlpâiri alb-albastre, întocmai ca sclipirile briliantului. O 
comoară! — vor zice numaidecât cei grăbiţi și cu imaginaţia 
limitată. 

Niciodată nu mi-aș fi închipuit peșteră mai sărăcăcioasă. Or fi 
fost acolo, nu-i vorbă, fosile ale vieţii de altădată și vietăți 
ciudate de astăzi; nu era între noi nimeni care să le cunoască, și 
chiar dacă ar fi fost, oricine își uită știința în faţa unei întâmplări 
atât de fantastice. 

Nu vedeai nimic în peștera aceea ca nici o alta, și totuși 
fiecare a găsit ceva pentru sine, întocmai ceea ce i se potrivea 
și îi dorea inima. 


Comandantul, deşi  întârziase  încurcându-se în scara 
anevoioasă, a găsit un butoi cu whisky și o ladă cu ouă 
proaspete. La data aceea, în cambuza vaporului mai erau 
șaptezeci și șapte de ouă, greu să le împărţi la optzeci și unu de 
oameni. 

Incolo, nu prea se mai găseau nici de unele; rătăceam de 
multă vreme pe ocean și nu ne aprovizionasem cu socoteală. 
Mâncam pește, cât putea fiecare, dar aproape fără legume, și cu 
oţet în loc de orice altă acreală, nefiind bună de pus în bucate 
acreala umană. 

Se știe că la naufragiu, după legile maritime și morale, ultimul 
se salvează comandantul. Ca o compensație care se admite de 
la sine și pe care nu poate s-o combată nimeni în largul 
oceanului, comandantul a hotărât să fie primul la ouă. In 
schimb, mirosul omletei sale de seară, risipit pe coridoare, 
putea fi adulmecat de oricine. Și oricine, ca în povestea lui Esop, 
putea să-l mănânce cu pâine. 

Dar șaptezeci și șapte de ouă nu pot să ţină cât lumea; lada 
din peșteră a venit tocmai la vreme. Deși nu era uriașă, avea 
însușirea de a nu se goli niciodată, spre a fi întocmai ca basmul. 
Comandantul a tăiat infinitul în două și a împărţit ouăle cu 
secundul, ca să aibă cine întocmi formele de administraţie. 

Cornel, radiotelegrafistul vaporului, un tânăr cu firea cum nu 
se poate mai bună, a găsit un tort de mere, din care a mâncat 
de trei ori pe zi tot restul călătoriei. În ultima seară, după ultima 
îmbucătură, pe platoul unde fusese prăjitura miraculoasă a 
răsărit o gheișă, în chimonou și cu evantaie, cum văzuse el în 
Japonia. Dar era prea târziu: începea revizia vamală chiar în 
clipa aceea. Așa că a trebuit să sufle asupra apariţiei îndelung 
așteptate, cum sufli ca să stingi luminarea, și a rămas doar cu 
gustul tortului care se terminase. 

Vecinul meu de cabină a găsit un magnetofon cum nu s-a 
construit mai puternic, înzestrat pe deasupra și cu două mâini 
mecanice, foarte dinamice — și diabolice: băteau ritmul în 
masă, dacă nu precis, cel puţin tare. 

Doctorul, Octavian Dănilă în acte, cu care m-am împrietenit 
nu fără cauză și nu fără judecată, dar căruia n-am să-i pot 
spune, ca între prieteni, pe numele de acasă, fiind nepotrivit cu 
un om spre maturitate, a găsit în peștera fermecată un 


automobil Trabant cu caroseria de material plastic, deși ar fi 
vrut o mașină mai mărișoară și, pe cât cu putinţă, de tablă. Dar 
a trebuit s-o ia pe aceasta; zarurile erau aruncate: în mașină se 
afla, printr-un efort de imaginaţie, Mihaela, tânăra lui nevastă, la 
care visa ziua și noaptea... 

Spuneam că fiecare a găsit ceea ce căutase, dar n-am să-i 
înșirui acum pe toţi cei optzeci și unu; n-am surprins dorinţele 
tuturor, și-apoi, chiar dacă ar fi să născocesc, mi-ar trebui multe 
pagini. 

Ultimul dintre noi a fost unul care s-a întors din drum, să se 
bărbierească și să-și pună uniforma cu patru trese la mâneca 
hainei. Cu toată întârzierea, a avut satisfacția cea mai deplină: 
n-a găsit obiecte valoroase, n-a găsit nici de băut, nici de 
mâncare, ci o drăcovenie, un fel de robot electronic, care 
mergea cu o singură baterie și spunea, cum îi suceai butonul: 
„Ești cel mai distins, cel mai nobil, cel mai frumos, cel mai 
deștept, cel mai...” Au urmat pentru el zile de fericire, până 
când s-a descărcat bateria superlativofonului... 

lar eu, după ceilalți?... Am străbătut toată peștera și n-am 
găsit nimic, fiindcă ar fi trebuit să știu încă de la intrare ce caut. 
Tocmai în fund, departe, pe un perete albastru, am văzut o 
oglindă și m-am uitat în ea, crezând că mi-era destinată. Numai 
că oglinda s-a topit, după ce mi-a răsfrânt, o singură clipă, 
imaginea. A fost însă destul ca să mă văd și să-mi descopăr pe 
chipul obosit un zâmbet, în colţul gurii, iar în colţul ochiului o 
lacrimă... 


x 


Vezi mai omenește lumea, o înţelegi altfel, pătrunzi poate 
câte puţin și-n ceea ce are ea tainic dacă o privești cu o câtime 
de duioșie, măcar atâta câtă încape într-o fărâmă de lacrimă. 

Cristalinul, lentila cu care ne naștem, prinde imaginea și-o 
răsfrânge pe retină, cu răceala aparatului fotografic. O lacrimă 
pusă în faţă e o altfel de lentilă, cu însușiri necunoscute științei; 
legile ei n-au fost scrise până astăzi. 

Când va fi cântat prima dată pentru noaptea de-afară și 
pentru vălurile de la fereastră meditativul Adagio cu care începe 
Sonata Lunii, vestind din calmul adâncurilor urmarea cea 


tumultuoasă, Beethoven trebuie să fi privit un colţ de cer printre 
lacrimi... Lacrima transfigurează viaţa dinăuntrul și din afara 
noastră, o face să vibreze, până devine sonoră, și atunci o auzi 
în neauzitul ei, și chiar dacă urechea este bolnavă. 

Printr-o lacrimă trebuie să fi simţit Eminescu ţărmul mării, pe 
care nu-l văzuse vreodată, printr-o lacrimă îi va fi venit dorinţa 
tristă să-i fie aproape. 

Și nici moș Nichifor Coţcariul n-a ajuns altfel la închipuirea lui 
Creangă. Căci veselia nestăvilită e vulgară dacă n-o treci printr- 
o lacrimă... 

O lacrimă poate să limpezească imaginea când e neclară; 
când e brutală, o atenuează. Dacă e moartă o învie, și-o 
îmbogățește dacă-i săracă. Poate să-i redea culorile dacă e 
ștearsă. Dacă s-a răcit, sub cine știe ce privire de gheaţă, o 
lacrimă poate s-o încălzească... 

Pustiul care ne cuprinde inima uneori are oaza lui într-o 
lacrimă. Şi când toate în noi încep să se prăbușească, fiindcă ne- 
am pierdut drumul în lumea prea vastă... Și când toate în noi se 
aspresc, fiindcă simţim în jur vrajbă, o lacrimă — care nu 
înseamnă slăbiciune — ne ridică; o alta — care nu înseamnă 
dezarmare — ne redă speranţa în omenia Omului, imperisabilă. 

N-am avut toate zilele în ochi lacrima relevată de oglinda din 
peștera basmului... Uneori mi-am descoperit slăbiciuni; 
stăpânirea de sine pierdută o vreme, părtinirea, intoleranţa, 
poate și lașitatea, și alte păcate, și m-am judecat fără cruţare, 
spre a-mi păstra dreptul să judec pe alţii. Sunt împrejurări când 
trebuie să ai ochiul rece și uscat și inima înfrânată. Unui om bun 
îi zici: „Vino încoa, prietene!” Trebuie să ai în tine puterea de a-i 
spune unuia rău: „Du-te mai departe!...” In colţul ochiului se 
încheagă uneori o fărâmă de gheaţă — tot o lentilă, dar aspră. 


x 


Pentru o singură călătorie, am avut trei plecări; astfel, 
începutul s-a fragmentat, lăsându-mi teama că se diluează. 
Judecind în afara nerăbdării, n-a făcut decât să-mi dezvăluie 
simetrii de viaţă, cu tâlcuri adânci pentru mine, și concentrate. 

Dacă Ghecetul, din faţa căruia am plecat ieri, era o escală 
veche, imaginară, Galaţiul, de unde vom pleca mâine, este locul 


unde am eșuat prima oară, e drept însă că într-o călătorie pe 
uscat, nu pe apă. 

Veneam aici iernile, în vacanţă, la niște neamuri pline de 
bunătate, pe care le-am socotit înstărite, deoarece aveau 
căldură în casă. Căldura a fost cea mai însemnată nevoie a 
mădularelor mele și așa cred că a rămas până astăzi, după cum 
frigul a fost o spaimă și o suferinţă constante. 

Pe vremea aceea, deși trecuseră ani de la terminarea 
războiului care s-a numit „mondial”, prima dată în istorie, 
trenurile continuau să meargă anapoda, cu geamurile sparte și 
caloriferele îngheţate. 

Plecam la o școală într-o seară geroasă, când, la ieșirea din 
gară, vagonul aflat în faţa celui unde mă aciuisem, s-a răsturnat 
peste macazuri. N-au fost victime, decât lume înspăimântată — 
și n-am putut pleca mai departe. 

Am rămas noaptea aceea în restaurantul gării, picotind pe un 
scaun, în mijlocul naufragiaţilor. Printre ei am recunoscut, deși 
nu-i frecventam clasa, pe profesoara noastră de pian de la 
școală; câțiva domni o înconjurau cu compasiune și importanţă, 
iar ea povestea de zeci de ori, în aceeași gamă, cum se 
întâmplase nenorocirea și cum scăpase; fusese în vagonul 
răsturnat, ceea ce înseamnă că trecuse pe lângă moarte. 

Etalonul vârstelor se schimbă cu anii; pentru mine, atunci 
profesoara era o doamnă, deși poate n-o depășise de mult pe 
codană. N-o văzusem niciodată prea bine la față, în schimb îi 
recunoșteam silueta de foarte departe. Făcând-o zveltă, natura 
nu fusese darnică până la capăt: îi dăduse un nas cu totul 
insuportabil. Deși impuberi, sau aproape, școlarii de seama, mea 
îi priveau mai degrabă picioarele, cu adevărat foarte frumoase 
— și model pentru anii următori de viaţă. 

Ce-am admirat la ea mai cu seamă, în altă ordine decât cea 
anatomică, era ușurința de a citi la prima vedere orice pagină 
destinată pianului. Pe atunci era o revelație; din știința ei, 
pentru mine incomensurabilă, abia învăţasem abecedarul. lar 
când ataca, te miri cu ce forță în braţele așa de firave, 
transcripţiile de virtuozitate gălăgioasă, bunăoară din Sarasate, 
și pianul începea să vibreze, făcând să se clatine podelele clasei, 
să zbârnâie geamurile și să mi se înfioare pielea, încă 
neînfiorată altfel, când în urechea mea naivă și puţin speriată 


pătrundeau toate registrele dintr-o dată, când, printr-un artificiu 
mecanic, necunoscut mie și ţinând de miracol, sunetele se 
suprapuneau, aglomerate, într-o înmulţire  inexplicabilă, 
depășind pe cele zece câte le-ar fi putut da simultan degetele 
oricât de dibace ale unui om, de la mâna lui stângă și de la 
dreapta — atunci mi se părea că în ființa care declanșa toate, 
sălășluiește un diavol însoţit cu o zeitate, și mulţumeam soartei 
că drept răsplată îi dăduse măcar picioare frumoase. 

Mai târziu, când începuse să crească în mine nevoia de a 
spune ceva semenilor și nu alesesem definitiv calea de 
exprimare, între paginile mâăzgălite apăreau portative, cu atât 
de vorbitoarele lor cinci linii încadrând patru spaţii albe. Ele 
însemnau nimic — sau o simfonie. După cum pagina albă de 
caiet putea să însemne golul — sau o epopee. 

Am încercat să-mi spun gândurile în sunet. Ideile îmi veneau, 
cunoșteam alfabetul ca să le scriu pe hârtie, dar n-aveau haine: 
nu știam armonie. Din legile ei îmi venise, pe calea instinctului, 
doar cea primitivă, modestă, naivă și minimă, a terței, folosită 
de tot omul când simte nevoia să adauge melodiei o voce „a 
doua”. 

Proverbul scris în caietul de caligrafie, după care cine fură azi 
un ou mâine fură un bou, mi s-ar fi aplicat poate și mie în acest 
domeniu — ca atâţia altora! — dacă nu m-aș fi oprit la vreme. 
Sfârșindu-mi prima romanţă, care putea să fie a noua, m-am 
apucat să fur armonie. Am dat iama prin partituri felurite și din 
toate școlile, cum îmi veneau mai la îndemână, luând acordurile 
potrivite  tonalităţii mele și ferindu-mă cu prudenţă de 
modulaţiile primejdioase pentru un fur la prima infracţiune. 

Așa am ajuns, cu musca pe căciulă, la Berlioz, al cărui tratat 
de orchestrație s-a dovedit o lectură mai limpede decât 
abecedarul primului an de școală, înlesnindu-mi, în locul furtului, 
învățătura. 

De acolo am aflat, dincolo de nevoile mele de a ști ceva 
armonie — nici nu eram în subiect de altfel —, că același motiv, 
cântat de același instrument (și, dacă vreţi, în aceeași 
interpretare), sugerează ceva într-o tonalitate și altceva în alta, 
chiar dacă-i apropiată. Câștigul — cum n-am făcut muzică — a 
fost altul. Lectura tratatului mi-a dat de gândit, și prin ea am 
simţit, târziu după aceea, când am mutat-o în literatură, că un 


cuvânt își schimbă nuanţa și adâncimea, ca să nu mai vorbesc 
de muzicalitate, după cum e pus la începutul, la mijlocul, la 
sfârșitul unei fraze, sau în toate celelalte poziţii imaginabile, 
admise sau neadmise de sintaxă. 

Dar mai înainte, pe când continuam să fac „compilaţie”, m- 
am dus să-mi citească muzica, la pian, domnișoara cu picioare 
frumoase. Una din puţinele însușiri cu care mi-ar fi plăcut să mă 
mândresc în fața altora a fost caligrafia muzicală. Era în ea 
răbdare, aplicaţie și patimă. Dacă m-aș fi făcut copist de note 
muzicale, socotind că pentru mine aceasta ar fi fost cariera 
maximă, sunt sigur că n-aș fi eșuat la jumătatea drumului și aș fi 
cules toţi laurii care cad în subsoluri. 

Domnișoara a luat notele, fără să o surprindă caligrafia, le-a 
cântat cu dexteritate, fără să o șocheze armonia. Din prudenţă, 
sau din sfială, nu mă declarasem drept autorul, ci pusesem în 
capul paginii un nume, necunoscut, dar autentic, dintr-un tratat 
de istorie muzicală. Nu m-a întrebat nici „Ce-i asta?”, nici „Cine-i 
ăsta?” Mai târziu m-am gândit că singura dată când trecuse, 
după observaţia mea, printr-o emoție adevărată trebuie să fi 
fost atunci, la Galaţi, când i se răsturnase vagonul... 

Cât privește interpretarea gândurilor mele, m-a tulburat mult 
mai mult linotipistul care, pe pianul lui dezacordat și dogorind 
de plumb topit până la distanţă, mi-a cules pentru tipar prima 
pagină. 


Marţi, 27. Marea adevărată 


Ultima noapte la Galaţi am petrecut-o picotind, ca pe vremuri 
în restaurantul gării, cu gândul neliniștitor de a nu eșua încă o 
dată. 

Dar la ora 5 fără 5 minute am auzit glasul comandantului, 
amplificat la difuzoare, cu o fermitate care mi-a mers la inimă, 
vestindu-ne ca toată lumea să se pregătească pentru revizia 
vamală și să rămână în cabine. 

E o altfel de hotărâre și o altfel de sonoritate în glasul care, 
poruncind subalternilor, se face auzit și femeilor. Dacă 
amazoanele ar fi acceptat conducerea masculină, apoi șeful 
acela al lor, admis pe baza unor virtuţi fără seamăn, ar fi avut, 


când dădea îndemnul de pornire la bătălie, glasul 
comandantului nostru din dimineaţa plecării. 

Printr-o îngăduință plină de înţelegere și umanitate, se 
aprobase ca soțiile oamenilor din echipaj să fie primite pe bord 
până la Constanţa, spre a amâna cu o zi, două clipa despărțirii. 
Cei mai mulţi lipsiseră de acasă aproape tot anul, și după o 
escală amăgitoare aveau să lipsească din nou luni de zile. 

Cum vaporul nostru nu era un pachebot, și spaţiul de locuit 
avea limite riguroase, cazarea excedentarului s-a făcut ca la 
emigrație. O fi fost greu, unii or fi spus că-i neelegant și 
promiscuu, dar a fost omenesc — și se cheamă că am avut și noi 
amazoanele noastre, chit că închinate bărbatului, prin derogare 
de la legea amazoanelor veritabile. Și se vor fi gândit la bărbaţii 
lor cu mai multă dragoste, după ce le-a zgâlțâit puţin Marea 
Neagră. 

Se afla printre ele și soţia comandantului, dar a rămas în 
cabină și a „servit” masa acolo, discretă și rezervată, ascultând 
prin difuzor, în sonoritatea lui nouă, glasul de acasă. M-am 
întrebat, chiar, cum o să-i pară mai târziu, auzindu-l de la nivelul 
comun al dușumelei casnice, după ce îl interceptase, în deplina 
lui autoritate, de la înălțimea punţii de comandă. 

La Anul nou și în alte ocazii, felicitându-și soţul prin 
radiogramă, doamna comandantului nu va uita niciodată să 
felicite şi echipajul, cu autoritate. Dar, din discreţie, 
comandantul nu va citi textul privat la staţia de amplificare, și 
echipajul va pierde prilejul de a răspunde, luând poziţia de 
drepţi: „Să trăiţi, doamnă!” 


x 


Era întuneric, în octombrie, la ora 5 dimineaţa, și când am 
aprins lumina mi s-a părut ca pe vremea când mă pregăteam să 
plec la școală. Numai că ghimpele rece pe care îl simțeam 
atunci în inimă, în câte o dimineaţă, era cald de data aceasta: 
aveam lecţia de mult învățată, și de-abia aşteptam să mă 
scoată la tablă. 

Deși formalităţile dinaintea plecării au ţinut mai bine de două 
ceasuri, n-am cunoscut din ele decât forfota de pe coridoare, 
apoi o ciocănitură ușoară la ușă. Deschizându-le, oaspeţii în 


uniforme de grăniceri și de vamă n-au socotit trebuitor să-mi 
viziteze cabina. Le rețin zâmbetele simpatice și salutul cu mâna 
la șapcă. De fapt veniseră doar pentru o urare: „Drum bun! Să 
vă întoarceţi cu bine!” 

Ei, drace! — erau emoţionaţi ca și mine. Va să zică nu doar 
eu, ci și alţii dădeau importanţă plecării mele. 

— Să vă găsesc sănătoși! Rămâneţi cu bine! 

Cum spune românul. 

Și dacă am să viu cu mâinile goale?... 


x 


O scurgere lentă de-a lungul șesului e drumul de la Galaţi la 
Sulina. Călătorești o dată cu apa și cu pământul, care se lăţește 
până în zare, calm și leneș, sigur pe eternitate, nefiind dator să 
facă nimic ca să și-o păstreze. Cât ne zbuciumăm noi oamenii ca 
să câștigăm un deceniu — mai ales pe acela din urmă! 

La ora 8,30, între cerul cenușiu și apa gălbuie au început 
manevrele de plecare. Mai era și orașul, în păâclă, mai erau și 
vreo cincizeci de oameni pe chei — nu știu cine. Comandantul a 
ţinut la microfon discursul de despărţire — nu știu cui —, 
pomenind iarăși ceva și despre mine, în vorbe călduroase și 
urându-mi să mă simt bine. Continua să fie o surpriză și să mă 
tulbure încă o dată — să mă îmbărbăteze. Justificarea acestei 
atenţii o găseam, fără îngâmfare: lumea marinarilor nu mi-a fost 
străină și cât am putut am demonstrat, cu migală și pasiune, 
înclinarea mea spre călătoria pe ape. Plecam într-o călătorie pe 
ape acuma! Mă stânjenea doar ideea că-i o ceremonie, că sunt 
socotit oaspete de ocazie, pe care îl întâmpini, ce-i drept, cu 
simpatie și cu consideraţie, când eu aș fi vrut să mă cred, cum 
eram în acte, un membru al echipajului. 

Aceeași notificare, comandantul a făcut-o ori de câte ori a 
avut ocazia, și poate chiar fără ocazie. Cu ajutorul difuzorului, 
care bate departe, plecarea mea spre Atlantic a fost anunţată și 
portului Tulcea, și vaselor militare aflate acolo, și vaselor mai 
mari sau mai mici, întâlnite pe Dunăre. 

Comandatul îmi pregătea eternitatea, în concurenţă cu a 
peisajului. Buna lui dispoziţie a curs la vale o dată cu apele, la 
fel de netulburată și de inuzabilă. 


x 


Pe-aici, cu un efort de imaginaţie și cu teamă, întrucât fortam 
puţin limitele realului, pe care niciodată n-am vrut să le 
depășesc, spre fantastic, am dus la Sulina un personaj cam 
năstrușnic, trebuitor într-o naraţiune ea însăși năstrușnică față 
cu idealurile mele de literatură. Dar o dată născocit personajul, 
l-am lăsat să mă domine și să-și impună punctul lui de vedere. 
Așa s-a întâmplat că am convenit să-i construiesc o plută — el 
fiind plutaș de meserie —, căreia i-am adăugat accesorii, — ca 
să poată naviga cu pânze pe Siret și pe Dunăre. În principiul ei 
nu era nici o născocire, dar aplicarea mi se părea hazardată, 
expunându-mă primejdiei de a stârni între cunoscători zâmbete 
de ironie. 

După câte îmi amintesc, n-a protestat nimeni. lar câţiva ani 
mai târziu am aflat, o dată cu toată lumea, că șase tineri 
îndrăzneţi, având tot atâtea temeiuri științifice câtă fantezie și 
sete de aventură, dar mai presus de toate având în ei bărbăţie, 
au străbătut Oceanul Pacific pe o plută — și nu în închipuire. 

E o întâlnire pe baza unei logici universale, însă aș zice și prin 
simpatie. Cartea lui Thor Heyerdahl, șeful expediției și 
povestitorul, a stat la căpătâiul meu până când cineva, nu știu 
cine, i-a acordat același preţ ca și mine. E o carte a multor 
frumuseți umane, dar înainte de orice e o carte a prieteniei — 
scriu cu deliberare: a prieteniei peste oceane, peste istorie și 
geografie. 

Odată am citit undeva că unui om îi sunt de ajuns două sute 
de cărţi ca să cunoască tot ce merită să fie cunoscut din cultura 
omenirii. Nu cred, dar dacă ar fi așa, aș pune cartea lui Thor 
Heyerdahl între ele, cu riscul de a elimina... Ce? Ei, iată, aici 
începe încurcătura. Pentru ea, sau pentru alta expusă eliminării, 
aș cere dispensă și aș ridica numărul la două sute una! 


x 
În caietul din ziua plecării, care mi-a refuzat stiloul, am notat 


doar atât, o zgârietură, după ce am trecut de Sulina: „Ora 16,45 
— ieșit în mare”. 


N-am scris ce lung fusese drumul până acolo și cu câte ocoluri 
interioare. Era o însemnare pentru memorie — și acum, când îmi 
chem amintirea, ea mă trimite departe în urmă, refuzând clipa 
aceea, când vasul a început să tangheze prematur, încă înainte 
de a fi părăsit canalul, când cerul, spre înserare, căzuse jos, 
cenușiu, greu și parcă muribund. Orizontul era sumbru și pustiu; 
spre nord-est se îngrămădeau nori negri, rupţi de vânt... 

„A ieși în mare” nu-i un moment, ci o istorie. N-o scriu acum, 
nu-i spaţiu pentru toate câte se frământă în mine; dacă nu-i voi 
găsi loc nici mai târziu în paginile mele, sper să poată fi dedusă 
din tonalitatea lor generală. 

Piloții care ne aduseseră până aici au coborât pe scara de 
frânghie, peste ceva ce putea să fie marea, putea să fie cerul 
înecat în valuri. Merg doi piloţi de obicei: unul mai vârstnic, altul 
începător, al doilea să se desăvârșească prin cel dintâi. Viaţa lor 
e pe drum, și casa, o dată la Sulina, altă dată undeva, în sus. 
Când le vine rândul, se duc. Au veșnic cu ei o haină de ploaie 
bleumarin și o servietă sau o valijoară cu ce le trebuie la drum. 
Veșnic sunt musafiri, și nu știu dinainte ai cui. Vaporul pe care 
au fost într-o zi îl vor mai întâlni, poate, peste săptămâni sau 
poate la anul — sau poate nu-l vor mai întâlni. O să-i revedem, 
dacă s-o nimeri rândul lor, peste șase luni; până atunci își vor 
toci ochii pe țărmurile știute și-n vis, în peisajul Dunării, infinit. 

De pe scară ne urează: „Drum bun!” Salutăm cu fluierul, 
pilotina se desprinde sprintenă de noi; un mic vas zvelt și foarte 
marin, cu catarge înalte de velier, care nu folosesc la nimic, dar 
au multe de spus... 

Despre marea de azi ce-aș vorbi? Știu marea de mult. Pe când 
n-aveam încă douăzeci de ani și eram foarte adolescent, fiindcă 
mi-am prelungit adolescenţa până târziu, într-una din multele 
cărţi la care am trudit în necunoscut — și n-au rămas nici măcar 
amintiri — exclamam, fără să fi auzit pe altcineva spunând în 
același chip: „O, mare, iubita copilăriei mele!”... Nici mai mult, 
nici mai puţin! 

Mă mir nu de naivitatea mea de atunci, ci că n-am uitat până 
acum. 

Dar alții au exclamat așa despre marea lor, și nu s-au sfiit. E 
mai bună oare îndrăzneala decât sfiala împinsă până târziu? 
Pentru ce aș opta, dacă ar fi de ales și dacă aș mai avea timp? 


Știu că, fără îndrăzneala lui Alexandru Macedon, nodul 
gordian ar fi rămas netăiat, și-ar fi rămas pe lumea asta multe 
noduri gordiene netăiate, înainte și după el. 

Era oare într-adevăr de nedesfăcut altfel?... 

Poate totuși n-ar trebui să mă rușinez. Dacă am spus așa 
atunci, poate că așa fusese. În șase luni am timp să-mi amintesc 
și să mă gândesc destul... 


E greu de înţeles și greu de crezut: călătorești mai ușor 
aievea decât cu închipuirea. De-aici am mai plecat cândva, cu o 
corabie imaginară — dar respectând în alcătuirea ei legile 
construcţiilor navale de la data aceea, deci cu imaginaţia 
controlată. Și oamenii născociţi de mine după trebuinţă erau 
controlaţi, ca să alcătuiască un bun rol de echipaj. Şi câți am 
adus de departe și i-am aruncat peste bord apoi, până ce am 
rămas cu cei în care aveam încredere că au să-mi ajute să 
termin călătoria! Ce anevoioasă a fost, când scriam pe hârtie, 
ieșirea, fără pilot, din portul Sulinei — și navigația, cu 
instrumente primitive, fără radar și fără girobusolă, până la 
intrarea înșelătoare a Bosforului! 

lau drumul de astăzi drept o compensație; îmi destind toate 
arcurile: răspund alții. 


Vântul bate de la nord, tare, și cât mergem spre est, ca să ne 
îndepărtăm de coastă, valurile lovindu-ne travers dau un ruliu 
greu de suportat fără antrenament. In fumoar, una din 
amazoanele noastre, ţinându-se bine și cam crispată de braţele 
fotoliului în care s-a adâncit, așteaptă cu bravură să vadă ce o 
să se întâmple mai departe. E pe chipul ei puţină teamă, dar 
mai multă curiozitate. Pe măsură ce trec minutele, fața i se 
luminează, și ochii, foarte mobili, par a spune, cu mirare, poate 
cu puţină nedumerire și cu satisfacţie: „lată că merge! Nu mă 
așteptasem!...” 

Dar ceva mai târziu se face palidă deodată, se ridică și se 
duce în cabina bărbatului, străbătând coridorul în zigzag, care, 
la drept vorbind, e tot o linie dreaptă, ruptă provizoriu și 
unghiulată. La potolirea balansului, linia ruptă are să se refacă, 
în locul unghiurilor rămânând dulci ondulaţii. 


E de cart pe puntea de comandă, de la ora 20 la 24, sfiosul 
Mircea Stănescu, ofițerul al treilea, căruia până la întoarcere n- 
am să-i mai descopăr alt cusur decât tot sfiala, adică un cusur 
care va face, între calităţile lui, pe cea mai frumoasă. 

Din clipa când am schimbat drumul spre sud, cu valurile din 
pupa, ruliul s-a domolit, s-a domolit aparent și vântul, fiindcă 
merge cu noi. În schimb a crescut puţin tangajul, destul ca 
fumoarul să rămână pustiu; amazoana n-a revenit. 

La ora 21 se ridică neguri; navigăm cu radarul. Nefiind nimic 
de văzut pe mare, îl poftesc pe secund la un pahar de coniac. 
Vreau să ne cunoaștem mai de aproape, vom fi împreună atâta 
timp, îmi este și vecin și mi s-a părut, de la început, un om 
simpatic și comunicativ. „Să creăm legături” — cum spune 
Exupery, cu atâtea înţelesuri. Ce înseamnă a crea legături? A 
stabili că doi oameni au nevoie unul de altul... Ce ofer eu? Un 
pahar de coniac și un loc pe fotoliul care dacă n-ar fi ocupat s-ar 
rostogoli... A, dar nu pentru acest motiv l-am oferit, ci fiindcă 
sunt gazdă, iar fotoliul mi se pare locul cel mai bine ales pentru 
un musafir. 

Ce-mi oferă secundul în schimb? Prezenţa și aprecierea lui: 
coniacul este bun! Mai bem câte un pahar. Merge unt! La al 
treilea mă abţin... Aș vrea să văd ce se mai întâmplă pe afară; 
încep să fiu neliniștit. Întreb: 

— Pe unde om fi? 

De ce să întrebi pe un navigator unde ești, când nu-i cartul 
lui? El zice, privind sticla ca un îndrăgostit: 

— Dintre toate băuturile, coniacul îmi place cel mai mult. 

Nu-l contrazic... 

Așa am tot creat legături, până la ora 23,55 fix, când deodată 
sticla și paharele au luat-o razna, gata să se rostogolească pe 
jos dacă nu le-am fi prins la timp; am schimbat drumul — capul 
pe farul Constanţa. Când am ajuns? 

Alerg sus, cu regretul și cu neliniștea că am pierdut ceva de 
neîntâlnit. Am mai văzut Constanţa de pe mare, și nu dintr-un 
singur unghi — dar altă Constanţă, nu cea din călătoria de 
acum. 

Totuși, e timp s-o privesc îndelung, să înregistrez ceea ce 
socotisem pierdut. Până aproape de Capul Midia, lumini. Aș zice 
„Șirag” — și ce potrivit! — dar prea s-a spus mult. 


Mamaia, pe care o credeam părăsită în acest anotimp, 
explodează într-un foc bengal nesfârșit, dar nu vertical, ci 
răsturnat pe ţărmul ud; când un val se ridică mai sus și acoperă 
luminile un timp, ondulând, te întrebi cum nu se sting. La vară 
am să viu aici, să le privesc pe îndelete, o seară întreagă, mai 
multe seri la rând. Luminile înseamnă bucurie — mi-am dat 
seama acum... 

Cartea pilot spune — cred că măcar ideea n-am reţinut-o 
greșit — „Pe vreme rea, în faţa farului Constanţa se formează 
valuri mai mari decât în larg, astfel că îmbarcarea pilotului 
poate să devină imposibilă uneori”. 

Imi amintesc, e adevărat că într-o seară, pe când eram încă 
aproape copil, urmărind de pe dig plecarea unui pachebot pe o 
mare montată, m-am speriat, crezând că vaporul are să se 
înece, când l-am văzut, dincolo de far, culcându-se pe un bord, 
apoi revenind năprasnic în bordul celălalt, până ce catargele au 
atins apa și parcă s-au îndoit. Desigur, nu putuse să fie chiar 
așa, știu că în asemenea clipe închipuirea adaugă mult; e sigur 
însă că faptele nu s-au petrecut blând, cum nu se vor petrece 
nici cu noi acum. 

Totuși, e altul motivul pentru care Căpitănia Portului ne 
anunţă prin radio să rămânem în radă; mâine dimineaţă tot 
trebuie să ieșim în larg, pentru compensarea busolelor. E de 
altfel unul din motivele pentru care am venit aici, operaţiunea 
neputându-se face în alt loc. Rămânând afară — adică la ușă — 
ar fi ceea ce se cheamă o economie de manevră, și pilotul nu s- 
ar mai osteni să ne iasă în întâmpinare ca să ne aducă în port. 
Echipa de compensare a serviciului hidrologic ar veni mâine la 
noi, cu șalupa; mulţumim! 

După tratative, scurte, care nu duc la nici un rezultat, 
comandantul continuă drumul pe răspunderea lui; cunoaște 
portul cu ochii închiși. Bun! 

La traversul farului, câteva minute valurile pomenite de 
Cartea pilot, spre a nu o dezminţi, ne iau în primire și ne 
zgâlţâăie furios, făcând vasul să se bandeze adânc. Amazoanele 
trebuie să rămână cu o amintire pe care să n-o uite mult timp. 
Spun așa, de parcă n-aş ști că furtuna cea mai păcătoasă se uită 
a doua zi după ce-a trecut. 


Mi-am găsit de pe acum un loc de observaţie, pentru 
momentele grele de mai târziu: pe puntea de comandă, în 
babord, cu umărul și cu șoldul stâng proptite în unghiul 
pereţilor, cu cotul drept presat într-unul din tuburile portavoce, 
care-i destul de rigid. Poţi să obosești, îmi spun, dar de smuls nu 
te mai smulge nimic de-acolo, decât dacă ai adormi. 

Abia apuc să-mi experimentez bastionul — sunt satisfăcut! — 
și balansul se liniștește, aproape subit: am intrat sub dig. 

La ora 0,22, după ce-am străbătut fără nici o sfială portul, cu 
baia lui de lumini, aruncăm ancora în mijlocul ultimului bazin. 
„Galaţi” a acostat la dana 8, la 200 de metri de noi, scăldat și el 
în lumini, dar acolo, în afară de carturi, probabil toți dorm adânc. 

Indată sosesc piloţii, foarte grăbiţi, numai că prea târziu. Ce 
ne propun? Să acostăm la dana 30 sau 32 — care din ele, nu 
mai știu. Comandantul zice: „Nu!” 

Nu-i chiar o regulă, cred, dar s-a întâmplat să fie așa: 
numerotarea danelor începe aici din preajma gării maritime, iar 
gara maritimă e lângă ieșirea din port; ai făcut 100 de metri și 
ești în oraș. De la dana 30 sau 32 (de ce n-oi fi reținut?!) trebuie 
să străbaţi întreg portul pe jos, și, cu toate ocolurile, nu-i drum 
puţin. 

larăși ne tocmim; nu ascult, sunt obosit, dar aştept manevra 

și-abia pe urmă am să mă culc. Am dormit în picioare, sau ce s-a 
întâmplat? Ne-am tocmit. Când a trecut timpul, nu știu. E ora 
2,50; să mai fie vară, ar începe să se lumineze curând. Mi-e 
puţin frig. Nu-i nici o dană liberă, decât în fund; vom face dană 
dublă cu „Galaţi”; bine, am mai făcut — sunt băieţi buni. Dar mă 
tem că de data asta o să-i trezim din somn cu ceva trosnituri. 
__ N-am manevrat niciodată un vapor, deci n-am cuvânt de spus. 
In schimb am manevrat, între alte vehicule, pe cel mai dificil și 
mai subtil din câte cred că sunt în aer, pe apă și pe pământ — 
un velier (ce-i drept, foarte mic), și am mai păstrat de atunci 
puţină pricepere și puţin instinct la vânt. Un velier nu are nici 
frână, nici acceleraţie, sau le are, dar impalpabile. Și motorul, și 
frâna lui sunt vântul, adesea egal cu neantul. Dacă șuviţa lui, 
care îţi era destinată pentru o clipă anume, s-a dus, nu mai poţi 
prinde alta. O manevră o dată făcută nu mai poate fi întoarsă. 

După cum bate vântul acum... 

li șoptesc secundului — îmi îngădui, am stabilit legături: 


— N-o să ne putem lipi de „Galaţi”; doar cu remorcher. 

El privește într-o parte, privește în alta — nu-i cel în drept să 
hotărască —, apoi răspunde, tot în șoaptă: 

— S' poate, s' poate! 

Are un mic defect de emisie: înghite câte o silabă, probabil 
din cauza grabei; cred că i-a făcut dificultăţi în viaţă, bunăoară 
la examenele de navigaţie. Răspunsul lui acum ar însemna, 
contrazicându-mă: „Ba se poate, se poate” — după cum n-ar fi 
exclus să însemne, spre a-mi da dreptate, pe baza legăturilor 
care s-au stabilit proaspăt: „într-adevăr, nu se poate!” 

Îmi ţin gura; n-am fost Casandră la Troia, de ce-aș fi aici? Mă 
duc să mă culc, în timp ce se virează ancora. 

Dar istoria de la Troia s-a petrecut demult. Poate că toată 
lumea de pe vapora uitat-o. 

Adorm repede, fără să mai aud lanţurile ancorei, și așa de 
adânc, că n-aud nici trosnituri. Mă trezesc pe lumină, după 
câteva ceasuri. Suntem... la dana 30 (sau 32!) — lua-o-ar naiba! 

În jurnalul de bord (nu al meu, ci al vaporului) scrie că 
manevra s-a terminat la ora 3,20. Avem o balustradă la puntea 
de comandă puţin strâmbă; probabil „Galaţi” asemeni; dar el, 
cel puţin, a rămas la dana 8. O balustradă puţin strâmbă nu-i 
mare lucru; cu două ciocane se îndreaptă. 


Miercuri, 28. Gândul Bun și multe gânduri 


Nu m-am gândit niciodată „să creez legături”, dar le-am creat 
pe negândite, și unele au fost durabile. lată: 

La 8 și jumătate, locţiitorul căpitanului de port îmi trimite 
vorbă că dacă vreau să merg în oraș, șalupa Căpităniei vine să 
mă ia când îmi convine. 

Îmi convine deocamdată ideea de a nu trebui să mai ocolesc 
tot portul, poate un ceas pierdut, când ziua are așa de puţine 
ceasuri. Vreau, bineînţeles, și să merg în oraș, dar în primul rând 
să-l întâlnesc pe omul care mi-a trimis vorbă; ne desparte, în 
timp, jumătate de viaţă. Au trecut douăzeci și șase de ani de 
când nu ne-am mai văzut. Și există! Și exist!... 

Când am proiectat prima mea ieșire pe mare, singur, pe un 
mic vas cu pânze, bizuindu-mă pe puterile mele, după o 
ucenicie scurtă, pasionată și ameţitoare, s-a oferit să-mi ţină 


tovărășie și să mă ajute, cum mă ajutase uneori și pe timpul 
practicii premergătoare, ca unul care iubea marea și cunoștea 
velele. Dar în ziua hotărâtă l-au oprit alte treburi, așa că m-am 
dus fără nimeni, într-o încercare de două zile, ceea ce nu era 
ușor și era o îndrăzneală; toate trebuia să le fac numai cu 
mâinile mele, să am și grija cârmei continuu, și pe-a pânzelor, 
să-mi fierb și ceaiul la spirtieră — nu beam cafea pe vremea 
aceea idilică. Noroc că nu mă preocupa și mâncarea: în afară de 
câteva sticle cu apă, de o pungă cu roșii, una cu pere și deo 
pâine, nu am luat altceva cu mine. 

Am fost, și n-am dormit patruzeci și opt de ore, dar nu fiindcă 
m-ar fi pus marea la încercare; ea s-a arătat ca niciodată mai 
albastră și mai blajină, și aș fi putut, la răstimpuri, să mă las în 
voia velelor — bine potrivite, ele pot să ţină și singure drumul. 
Patruzeci și opt de ceasuri pe mare când n-ai decât douăzeci și 
opt de ani înseamnă bucurie, vis, exaltare, timp să dărâmi toată 
lumea și s-o construiești din nou, mai frumoasă decât înainte, să 
te nimicești pe tine și să te naști încă o dată, mai bun decât 
prima oară. Frigul umed al nopţii și arșiţa de la miezul zilei sunt 
amândouă catalizatoare ale acestor prefaceri, pe care cred că 
nu le poţi visa pe cel mai înalt munte din lume, ci numai în 
mijlocul mării. 

Când am intrat la adăpost, seara, după două zile, și-am 
ancorat sub dig, am pus capul jos, pe scândura tare, și până a 
doua zi la 10 nu m-a mai trezit nimeni — nici lumina orbitoare a 
soarelui. Lumea era la locul ei, iar prietenul îmi făcea semne de 
pe mal, satisfăcut că mă regăsește cu bine... 

lată-l acum în ușa Căpităniei, privind pe chei cu oarecare 
neliniște, puţin confuz, neștiind dacă are să mă recunoască 
după atâta vreme, neștiind de unde să mă ia în forfota aceea de 
oameni. După douăzeci și șase de ani, am ajuns și de data asta 
cu bine. 

Mi se pare mai înalt; nu e. E mai „corpolent”; pe atunci era 
mai subţire. Are umerii cam aduși și e încărunţit. Ne 
recunoaștem numai fiindcă suntem preveniţi. Dacă am o 
tresărire, mi-o ascund, cum probabil și el își ascunde tresărirea 
lui. 

Un prieten reîntâlnit după multă vreme e o oglindă 
necruțătoare; un sfert de secol pe chipul lui arată, fără amăgire, 


sfertul de secol al tău. Dar ce să cruţ? N-am uitat nici unul din 
anii care s-au scurs — și sunt mulțumit că îi știu. 


A fost în ziua aceea, la Constanţa, o dimineaţă cam rece, însă 
cu mult soare; după masă s-a înnourat, și a început să bată vânt 
aspru, din larg, asuprind litoralul, pe care-l știm mai mult în 
răsfăţările lui estivale. 

E puţină vraiște în aer, zboară frunze de toamnă, și parc-ar fi 
confete, serpentine sfâșiate, într-o sală de bal imensă, după ce- 
a plecat toată lumea... 

Vântul îmi intră pe sub guler. 

A învăţat, în milenii, cum să-l împresoare pe om și să-i 
descopere slăbiciunile cu mai multă dușmănie. Nu cunosc vânt 
mai rău decât cel care intră pe sub guler... 

Cineva, am să-i spun Gândul Bun, vine cu trenul și-mi aduce 
un fular de lână. 

Nu-i un miracol; e un gând bun. 

Îmi mai aduce și o carte cu poeziile mării. „E un dar 
convenţional”, îmi spun, puţin burzuluit în mine, cu lipsa de 
înţelegere prilejuită de febra plecării. Deocamdată nu-mi mai 
intră vântul pe sub guler. Cartea se va dezvălui mai târziu, la 
căldura din cabină, și se va întovărăși cu fularul. 


Când mă întorc în port înregistrez un alt gând bun, dar al 
altcuiva și de altă natură: vaporul a fost manevrat de la dana 30 
sau 32 și se află acum în faţa gării maritime, poate chiar dana 1, 
la loc de cinste și la vedere și, mai ales, la îndemână. 

În lanţul de coincidente începute la Ghecet și Brăila se adaugă 
una, cu siguranţă cea mai vorbitoare. In acest loc, cu maximă 
precizie topografică, exact unde se află acum etrava traulerului 
„Constanţa”, care curând se va întinde peste valuri, recuperând 
pentru mine atâtea valuri răsturnate în lipsă, zadarnic, am 
întâlnit marea prima dată. O văzusem din tren, la intrarea în 
vechea gară a Constanţei, dar n-am acceptat-o până n-am venit 
foarte aproape. 

Aveam unsprezece ani mi se pare, și marea pentru mine nu 
era o minune; o cunoscusem din prima copilărie. Cea mai veche 
din amintirile mele este șesul, întins până la marginile vederii, 
uneori calm, alteori răscolit de furtună, marea mea, pe care am 


navigat înainte de a avea noţiunea mișcării, fiindcă mai înainte 
am avut-o pe a depărtărilor. 

M-am apropiat de marea adevărată nu ca s-o cunosc în forma 
ei nouă, lichefiată — prin transfigurarea uscatului —, ci ca s-o 
confrunt cu marea din mine, s-o încerc pe calea cea mai directă, 
însetat de ea anatomic. 

Astfel, abia sosit la Constanţa, vara, într-o după-amiază, am 
coborât în port, pe faleza râpoasă, drumul cel mai scurt, 
geometrica linie dreaptă, care nu-i totdeauna calea cea mai bine 
aleasă, și, cu hainele scoase din mers, cum am ajuns în locul 
unde-i etrava, m-am aruncat în apă, înainte de a mă întreba cât 
e de adâncă și de a vedea cât e de albastră... 

Port de atunci o simpatie nescăzută oamenilor și fiinţelor care 
se aruncă în apă. Prin acest gest mi se pare a căuta, și poate a 
găsi ceva din noi, fost altădată. 


Pe când mă aflam și continuam să rămân la Brăila, în 
contrazicere cu cei care nu înțelegeau această provincializare 
voită, o fiinţă graţioasă și alintată a venit să mă vadă, în 
tovărășia unui câine de o rasă spectaculară, cum recunosc că nu 
mai văzusem până în ziua aceea; pentru stăpână, animalul era o 
alintare, întrucât îi mărea graţia. 

Mi-a fost antipatic: purta un nume de viconte sau de marchiz 
și cu înfățișarea lui aristocratică jignea viaţa simplă pe care mi-o 
alesesem din imbold, fără vreo deliberare. Acea rasă de câine e 
cunoscută și poate chiar banală — caniche royale i se spune, 
însă exemplarul era cu siguranţă cu mult deasupra celor 
comune, dacă nu prin altceva, măcar prin culoarea părului, gri 
cu reflexe adânci violete și frizat ca astrahanul. Pe unde trecea, 
toată lumea întorcea capul, spre satisfacția stăpânei, care 
credea că o să mă convertească la altă viață, prin câine. 

Degeaba susținusem, în alte rânduri, că Brăila nu înseamnă 
decădere pentru nimeni și că dacă nu mai are strălucirea de 
odinioară, îi rămâne renumele. Folosindu-mă de o mică 
monografie a orașului, care tocmai îmi căzuse în mână, i-am 
citat vreo douăzeci de nume cunoscute, câteva chiar ilustre în 
cultura ţării, oameni născuţi în orașul hulit de stăpâna câinelui. 
Răspunsul, după puţină gândire, recunosc, m-a pus în 
încurcătură: 


— Da!... Dar toţi au plecat din Brăila! 

Nu mă pot lăuda că venind eu în locul lor am umplut golul, 
măcar în măsură infimă, căci n-am făcut nici o ispravă acolo. 

Curând după sosirea lor, am mers toţi trei la Dunăre: stăpâna 
câinelui, cu protejatul ei și cu mine. lubesc un anumit fast, ca 
oricine, și cum nu-l aveam acasă, îmi duceam puţinii oaspeţi pe 
malul fluviului, domeniul meu fără margini și aproape tot atât de 
fastuos ca al faraonilor. 

Îndată ce-a simţit apa, câinele, până atunci binecrescut și 
supus disciplinei, s-a smuls din lesa potrivită așa de frumos cu 
frizura și într-o clipă a fost în Dunăre, urmând aceeași linie 
dreaptă, implacabilă s-ar putea spune, pe care o străbătusem și 
eu când am simţit marea. 

De unde venea această jivină? Dintr-un oraș cu asfalturi 
străbătute de automobile, care nu-i stârneau nici o mirare. 
Dintr-un apartament unde praful din covor și părul de câine se 
scot cu aspiratorul. Poate văzuse lacul din mijlocul Cișmigiului, 
unde însă n-au voie să se scalde câinii. Pe piele cred că nu 
simţise altă apă decât pe aceea încropită din baie... 

Cinci minute mai târziu ne chinuiam să-l tragem afară, pe 
taluzul de piatră, înclinat, măsurând 2 metri și jumătate până la 
Dunăre. Instinctul îl dusese bine, la apa străveche a oamenilor 
și-a câinilor, numai că nu detectase o anomalie — nici n-ar fi 
avut datoria: în locul acela, aproape de docuri, plutea lângă dig 
un strat gros de păcură. 

Așa mi-a devenit simpatic instrumentul inocent al convertirii 
neizbutite, pentru admirabila săritură făcută în Dunăre, de la 
înălţime, și pentru înfățișarea de după aceea, din care lipseau 
orice aere de aristocrație. Era un câine, în sfârșit, ba încă unul 
victorios în bătălie, deși își prăpădise armura strălucitoare. Şi- 
am continuat să-i port simpatie, cu toate încurcăturile venite 
mai pe urmă. Mergând spre casă, pentru primele ajutoare, n-a 
fost zid de clădire pe care să nu-și lase amprentele blănii, 
prefăcută în tușieră, după cum, din câte am întâlnit, n-a rămas 
cățelușă netatuată, fiindcă potaia, deși avea educaţie citadină, 
își regăsise, o dată cu baia, toate instinctele și nu și le mai 
admitea controlate. 

Necazurile mai mari au urmat după aceea. Cu neîndemânarea 
dezarmantă pusă de Jerome K. Jerome în personajele sale și pe 


care n-am putut-o învinge niciodată când am pornit la o treabă 
neserioasă, am consumat, pentru salvarea blănii, frizate, un 
calup de săpun și două cazane de apă fiartă. Zadarnic! Mi-a 
venit, în dezorientare, ideea bidonului cu benzină, dar m-am 
dezmeticit la vreme, ca să n-o fi făcut boacănă. Două pachete 
de Vim, praf de curăţat, folosite din disperare, au transformat 
blana năclăită într-un fel de pastă abrazivă, care îmi jupuia 
mâinile. Către seară, obosit și confuz, leoarcă de nădușeală, nu 
mi-a mai rămas altceva de făcut decât să sacrific părul, cu 
mașina de ras, ceea ce am izbutit, cu pauze mari de descurajare 
și tocind vreo douăzeci de lame. 

Desfigurat, câinele a fost dus la București, cetatea lui de 
baștină. Dar de-atunci s-a smintit, spune lumea. Era când trist, 
când irascibil; avea ochii roșii, — numai că nu-i curgeau bale, ca 
în preajma turbării. Când încerca să-l mângâie cineva, începea 
să mârâie în loc să se gudure, ca înainte vreme. Într-o zi, și-a 
mușcat stăpâna de mână... Viaţa cu el în casă devenise 
războinică, până când, în sfârșit, a fugit pe maidan, apoi s-a 
pierdut în lume. 

Mi s-a adus învinuire: 

— Fiindcă i-ai ras părul. 

— Nu! Fiindcă a văzut Dunărea! 


După ce-am cunoscut marea, acolo unde-i acum gara 
maritimă, nu mi-am schimbat firea într-atât ca să bată la ochi și 
nici nu mi-am luat drumul în lume. Spre deosebire de câine, 
omul, chiar copil, are o rațiune... Dar după mai bine de patru 
decenii, m-am întors tot acolo! 

Spre confruntare cu supraviețuitorii deceniilor, îmi aduc 
aminte că platoul era răvășit pe vremea aceea; nu exista gara 
maritimă, iar cheiul, neterminat sau provizoriu, avea numai vreo 
40 de centimetri înălțime... 

Un maistru de marină, în haină albă și cu o nuia în mână, m-a 
somat să ies din apă, sub ameninţarea bătăii; bazinul nu era 
îngăduit pentru baia oamenilor, a oamenilor mari și cu atât mai 
puţin a copiilor (de ce mai puţin a copiilor?), după cum lacul din 
Cișmigiu nu-i îngăduit pentru baia câinilor. 


M-am supus, altfel îmi lua hainele. Pe chei zăcea un 
hidroavion ca de jucărie; sub carlingă scria „Geta”; avea volan, 
ca automobilele, și parcă era cârpit cu sfoară pe ici, pe colo. 

Prima mea întâlnire cu marea a fost, așadar, o contraventie, 
dar se vede că n-am pus la inimă intervenţia maistrului, puţin 
cam ostilă. Altfel, n-aș fi exclamat mai târziu: „O, mare, iubita 
copilăriei mele!” 


Se îmbarcă alimente toată ziua — se îmbarcă apă de băut 
toată ziua și toată noaptea care urmează. Apa de la Galaţi, aflu, 
e mai puţin bună. E ultima noapte de așteptare după o 
săptămână — plus patru decenii. 


Joi, 29. A face „punctul” pe mare — și în viaţă 


Ziua începe cu șoapte misterioase și hotărâri neclare. S-a 
fixat plecarea la ora 13; dar compensarea busolelor? „Nu se mai 
face!” spune cineva. „Imposibil!” răspund navigatorii. Mă 
asociez în gând cu cei din urmă, respingând ideea bizară a unei 
navigaţii aproximative, deci hazardate, în apele necunoscute din 
nordul oceanului, și chiar până acolo. 

Dar e hotărât: la ora 13 coboară musafirii și lumea străină; 
așteaptă ei, așteptăm și noi, cu nedumerire. Aflu ceva, dar nu-i 
găsesc înțelegere: vom ieși în larg pentru compensarea 
busolelor, apoi ne vom întoarce. Plecarea va fi diseară. Nu mă 
supără: sunt frumoase plecările seara; era seară când am ieșit 
prima oară pe mare. Aproape toate vapoarele pe care le-am 
văzut plecând — și-am urmărit multe plecări în anii câți am 
contemplat marea — s-a întâmplat să plece o dată cu apusul 
soarelui. Pentru portul Constanţa e explicabil: ca să ajungă la 
Bosfor pe lumină. M-am străduit să ignorez explicaţia și să-mi 
închipui că o plecare pe mări trebuie să fie legată de ora când 
se-întunecă, spre a cuprinde taina necunoscutului și-a 
depărtării... 

Numai că pentru cei de pe mal și pentru mulţi din echipaj, 
care n-au tras cu urechea, plecarea va fi acuma. E o plecare 
simulată, ca o repetiție generală pe care invitaţii trebuie s-o ia 
drept premieră. De ce? Pentru soțiile oamenilor din echipaj, 


spun unii, ca să nu mai aștepte pe chei până diseară. Alţii spun: 
pentru ca solemnitatea plecării să fie pe lumină. 

La ora 14,15 încep manevrele de plecare. Nu, nu puteam 
pleca: mai sunt formalităţi de îndeplinit, mai avem de luat apă. 
Un remorcher se învârtește pe la pupa vaporului, aruncă o 
parâmă, o abandonează, o ia din nou, ca și când ar privi treaba 
ca neserioasă. 

Secretul, mi se pare, e cunoscut acuma de toată lumea, dar 
fiecare își joacă rolul cu conștiinciozitate. Mă ascund în bordul 
celălalt al punţii de comandă, ca să nu apar pe scenă. Trag cu 
ochiul pe la colţuri; nu-i nevoie să trag și cu urechea: difuzorul 
de la etalon se aude în tot bazinul, și poate chiar în celelalte 
bazine. Comandantul își ţine discursul, bine dispus și volubil, 
făgăduind să vină cu vaporul plin de pește; nu uită să anunţe că 
mă va aduce sănătos și pe mine. Sper că am să mă întorc 
sănătos, dar în clipa asta e un pic de boală, în mine. 

Ştiu că pe „Galaţi” merge un reporter de la Cinematografie. 
Am să-l cunosc mai târziu, într-un fiord al insulelor Færoe. 
Deocamdată cred că l-am identificat în mulţimea de pe chei, 
datorită aparatului, cum filmează plecarea noastră. 

Din cei 5.000 de metri de peliculă cu care a venit la 
întoarcere, a extras 600 pentru un documentar de douăzeci de 
minute, maximum cât admite genul. Știu câtă strădanie i-au 
cerut aceste douăzeci de minute fulgerătoare. Dar din cauza 
vitezei, care răcește imaginile, ochiul mi-a rămas inert, și n-am 
retrăit nimic din atmosfera călătoriei. Deși am fost pe vase 
diferite, am dus o viaţă comună; n-am recunoscut-o. In schimb, 
acolo unde filmul evoca momentul când traulerul „Galaţi” 
pleacă din portul Constanţa, am recunoscut vasul nostru și 
echipajul nostru, făcând semne de despărţire. Operatorul a 
trebuit să trucheze, deoarece „Galaţi” a plecat pe întuneric. 

Astfel, plecarea simulată își găsește justificarea în discursul 
ţinut pe lumină și în 10 metri de peliculă. 

Trecem pe lângă „Galaţi” la 100 de metri; pe punți la ei nu 
prea se văd oameni, deci acolo nu-i nimeni emoţionat că luăm 
largul. Comandantul nostru a părăsit microfonul și, apucând 
pâlnia lui Nelson, se apleacă peste balustradă, ca să le 
șoptească în taină: 


— Pst! Pst! (Exclamaţia e un adaos care îmi aparține și are 
rolul de a sugera mai clar situația.) Alo, „Galaţi”! leșim pentru 
compensare, dar ne întoarcem și plecăm împreună! Alo, 
„Galaţi”! leșim pentru compensare, dar... 

Comunicările de la un vapor la altul se repetă totdeauna, și nu 
o singură dată, ca să nu rămână vreo neînțelegere sau vreo 
îndoială. Numai că „șoapta” megafonului, instrument născocit 
anume ca să amplifice vocea umană, e o iluzie, îngăduită numai 
în teatru, unde „aparteurile” le prind cei din sală — și trebuie să 
le ignore partenerii. Dacă se aude pe „Galaţi” se aude și la gara 
maritimă, unde au rămas femeile și spectatorii. 

„Galaţi” nu răspunde; desigur, știu programul și n-au chef de 
glumă. În schimb, dacă a mai rămas pe uscat cineva care nu-l 
știe, îl află acum, din sursă oficială. 

Femeile vor sta acolo până seara, în vântul de toamnă. 

E vânt tare afară, și marea foarte avană, îngreuind 
compensarea. Două ore și jumătate mergem în felurite direcţii, 
rotindu-ne în afara radei. Se reglează în sfârșit goniometrul, pe 
radiofarul Constanţa, care își emite continuu semnalele, pentru 
noi și pentru oricine alţii — semnale de navigaţie și de 
solidaritate cu cei ce caută drumul pe ape. 

Îmi verific şi eu în acest timp busolele personale, urcând 
scările la puntea de comandă, apoi coborând în cabină sau mai 
jos, la careul marinarilor, străbătând coridoarele, ca să-mi încerc 
pașii în diferitele aluri ale vasului, des schimbate, dând 
combinaţii neprevăzute de tangaj și de ruliu și comprimând 
lecţia până la saturație. 

Pornim spre port o dată cu noaptea, cu vântul care ne mână 
din spate. Ni se comunică prin radio: nu mai acostăm la chei, 
ancorăm în bazin; toate formalităţile sunt terminate, echipa de 
compensare debarcă și plecăm îndată. Dar apa?... Un tanc la 
prova e gol! N-are importanţă — aflu —, avem apă destulă. 
Tancul se va umple cu apă de mare, pentru echilibrarea vasului. 

Ancorăm în mijlocul bazinului — femeile au așteptat degeaba; 
despărţirea de ele n-a fost trucată. Dar câteva tot vin cu șalupa 
Căpităniei și își strigă bărbaţii de la scară. Strigătele lor se aud 
multă vreme, împletite și întretăiate; nu deslușești unul, ci pe 
toate deodată. Nu știi dacă-s cuvinte de despărţire, ultimele 
sfaturi, ultimele făgăduieli, sau numai exclamaţii. Braţe care se 


agită, din grămadă, ridicându-se și coborând o dată cu valurile, 
și iarăși un val de exclamaţii... 

Sunt alte femei pe chei, le văd de departe, și fiindcă le-am 
mai văzut o dată, la prima plecare, de acum câteva ceasuri, știu 
că unele își mușcă buzele și își înghit lacrimile. Au venit mai 
aproape, la dana 8, unde se află „Galaţi”; de-acolo fac, semne, 
cu braţul, într-o mișcare neconvinsă, obosită, pe jumătate 
mecanică, fiindcă nu știu unde, pe punţile noastre, le sunt 
bărbaţii. Bărbaţii pot să fie pe puntea de comandă, sau la vinciul 
ancorei, sau la mașini, și de-acolo n-au să mai iasă decât atunci 
când se schimbă carturile. Dar femeile fac gestul în continuare, 
fără să se oprească; poate într-o sută de clipe va fi una, 
neștiută, când omul lor să le vadă. 

S-au deschis vanele — se bagă apă sărată în tancul gol, și mi 
se pare straniu, deși îi cunosc rostul: în jurul nostru o să avem 
atâta apă de mare! Bine — să avem și de la Constanţa! 

Se încheie formalităţile, în timp ce la scară, în șalupa care 
joacă pe valuri, se mai aud exclamaţii, iar pe chei, braţele 
obosite și îngheţate încă mai freamătă. 

A, nu! O despărţire de șase luni și de 20.000 de mile nu se 
poate petrece fără să ostenească braţele și fără să sângereze 
puţin inimile. 

Dar iată, pe negândite, pe tăcute, în emoția noastră, „Galaţi” 
a plecat fără emoție. Când vom ridica ancora va avea un ceas 
înainte; la fel are să fie și altădată. 

Ora 20,30; virăm ancora. Ora 20,50; am depășit farul. Suntem 
pe drum, 90 de grade, ca să ne îndepărtăm de coastă. 

Când am ajuns la geamandură mi-am scuturat toată zgura și 
m-am întors către marea, care, în sfârșit, se deschidea 
promițătoare în faţă... 


x 


Durează mult despărțirea de țărm cu vaporul. Ceasuri întregi 
vom vedea în urmă luminile din Constanţa, de pe restul 
litoralului, iar la sfârșit din Mangalia. Pe urmă vor rămâne, alt 
timp, farurile. 

La ora 21,20 punem capul spre sud, 175 de grade, drumul 
Bosforului. Vântul tare, de est, și valurile luate din prova până în 


clipa asta, acum vin travers și încep să ne balanseze cu destulă 
brutalitate. 

E frig și umezeală, dar nu vreau și nu pot să cobor în cabină. 
Stau pe puntea de comandă, afară, și privesc împietrit țărmul. 
Mircea Stănescu, subţirel, tăcut, elastic, se chinuiește aplecat 
peste alidada pusă pe repetitorul girobusolei să măsoare 
unghiuri, apoi aleargă în camera de navigaţie și le trece pe 
hartă, străduindu-se să facă punctul cu trei relevmente, „punct 
de zile mari”, căci de obicei te mulțumești cu două — sau cu 
niciunul: radarul e gata să-ţi dea poziţia mură în gură. Dar avem 
în vedere trei faruri: Constanţa, Tuzla și Mangalia, și prea te 
ispitesc să le asculţi ce-ar putea spune. 

În balansul vaporului, care ochi și care mână ar izbuti să 
măsoare fără greșeală? Punctul pus pe hartă nu vrea să fie 
punct, ci apare ca un triunghi cu laturile de vreo milă; o 
asemenea eroare poate să nu fie luată în seamă. Dar Mircea 
Stănescu își face inimă rea, și iar ia relevmente, și iar le pune pe 
hartă, cu mica lui mustăcioară zbârlită și inconciliabilă. 

Am în ochi, în aceste ore ale plecării, tot țărmul, de la 
Constanţa la Mangalia; l-am străbătut cu pasul odată, iar acum 
parcă îmi văd umbra acolo, vagabondând în întuneric. Fără să 
vreau, fac și eu „punctul” întâmplării aceleia — și dacă punctul 
are să-mi iasă bine, întâmplarea, în orice caz, rămâne o eroare. 

Era în vară primului an când la noi se terminase războiul, 
când credeam că după ce cursese atâta sânge, fusese atâta 
suferință și asuprire în lume o să le vină oamenilor o eră a păcii 
și fericirii, cum nu făgăduise nici măcar Mântuitorul, la două 
milenii în urmă. Era soare de august, nevoalat de nici o teamă, 
nu mai zburau bombardiere, nisipul ardea, marea sclipea de 
lumină, după ce-o chinuiseră submarinele și-o sfârtecaseră 
minele. Nu știam că în zilele acelea aveau să mai cadă două 
bombe, cu altă structură, la Nagasaki și la Hiroșima, zguduind 
nu doar insulele Japoniei, ci toată lumea, așa de zguduită și 
până acuma... 

Mergeam pașnic pe malul mării, cercetând plajele ca un 
căutător de aur, urcând înălțimile și dând roată orizontului cu 
privirea, urmărind umbrele întinse de soare, măsurând ceva în 
al peisajului: adâncimea. 


Vroiam să găsesc un loc de ancoră, pe uscat, fiindcă nu se 
putea pe mare; un loc unde să ridic patru pereţi sau să-i bag în 
pământ la nevoie, să fie un adăpost, bordei sau casă, cu o ușă și 
o fereastră, fereastra însă în fața mării. 

Ar fi fost la Vama Veche locul acela, după ce trecusem peste 
altele, dar acolo, două promontorii reduceau orizontul marin cu 
cel puţin o treime, și-ar fi dat, cred, uneori senzaţia lipsei de aer 
— nu aerul de respirat, ci de visare. Și-apoi, către nord, sub 
faleza prea întunecată după-amiezile, se vedea o epavă, mai 
tristă și mai înfiorătoare decât mormintele din cimitire, fiindcă 
nu avea nici o tovărășie. 

Locul, pe care l-aș mai alege încă o dată dacă ar fi nevoie și ar 
fi vreme, rămâne, după cercetări și deliberare, la sud de 
Mangalia și de satul 2 Mai din vecinătate, acolo unde se naște 
faleza și începe să crească. Am contemplat de multe ori marea 
și restul peisajului din locul acela, la toate orele zilei, și păstrez 
până astăzi credinţa că unul mai potrivit nu se găsește pe tot 
litoralul. De-acolo, îndată după răsărit și până în târziul după- 
amiezii, soarele, care pe latitudinea noastră e înclinat puţin la 
sud chiar și în miezul verii, își proiectează lumina spre nord, 
făcând să strălucească tot ţărmul, până la vechiul Cazinou din 
Constanţa, ultimul promontoriu, alb și părând de marmură la 
depărtarea aceea. 

După o săptămână de contemplaţie hotărârea fiind luată, cam 
tot atunci când venea și toamna, parcă mai aurie ca niciodată 
acum, că se terminase războiul, am luat trenul și am plecat în 
căutarea proprietarului. 

Vezi de mai multe ori marea, dacă mergi pe calea ferată, de 
la Mangalia la Constanţa. Ba e un loc, înainte de Agigea, unde 
până în ultima clipă crezi că locomotiva are să intre în apă. 

Priveam, cu o nedumerire din ce în ce mai conturată în inimă 
și pe faţă, cum apărea marea ici și colo și, nu știu de unde, 
simţeam cum vine peste sufletul meu o tristeţe și îl apasă. 

Când marea a apărut ultima dată, sub râpele de către 
Constanţa, cu silozurile înalte din port, cu farul și cu digul pe 
care în copilărie îl cunoscusem piatră cu piatră, cu gara 
maritimă și cu bazinul din față, de unde mă izgonise maistrul, 
nedumerirea se limpezise, tristeţea din suflet, crescând, 


devenise calmă și gravă, și hotărârea acum era luată: în loc de 
casă, aveam să-mi construiesc o corabie. 


De ce să ai marea doar la o fereastră? De ce marea asta, și nu 
altele, toate? De ce să fie umbră după-amiaza în loc să pui 
cârma spre soare? De ce viscolul, și nu alizeul? Și Crucea 
Sudului, în locul încremenitei și îngheţatei Stele Polare? În locul 
ploii de toamnă, Tropicul Racului; în locul zăpezii, Tropicul 
Capricornului?... 


Mircea Stănescu a izbutit, în fine, să reducă triunghiul la 
dimensiuni acceptabile, deși putea fi acceptat de prima dată. 
Dar e mai ușor să „faci punctul” pe mare decât în viaţă. 


II LONGITUDINE 
Vineri, 30. Culoarea portocalie 


Mare rea toată noaptea. Au uitat-o cu toţii, sunt sigur, o am 
însă notată. În jurnalul de bord al vasului scrie: „Cartul |: cer 
parţial acoperit; tangaj violent... Cartul II: același drum; tangaj 
până la 30 de grade...” 

Dacă stingi lumina să dormi, rămân două simţuri treze pe 
întuneric: auzul și simţul muscular. În patul pus transversal pe 
axul vaporului, ruliul te plimbă pe saltea până te proptești în 
tăblii, când cu picioarele, când cu capul. Ligamentele se întind, 
ca zgârciul praștiei, și când te aștepți să zboare ceva din tine, se 
comprimă pe neașteptate, dându-ţi o clipă de repaus, 
nesperată, înainte de a începe alungirea în partea cealaltă. 
Înălţimea pe care ţi-o cunoști variază, ca pentru a se adapta 
unui pat al lui Procust, când prea mic, când prea mare. 

Jocul e plăcut, ca o gimnastică pe gratis; organismul nu stă 
degeaba, simţi că se istovește, dar parcă fără să te coste — 
efortul leneșului —, fiindcă voinţa nu participă, ci asistă, cu o 
satisfacţie ironică. 

Cele două simţuri rămân treze, deși vine un fel de somn, de la 
o vreme. În acel somn fără definiţie clară e bine când aluneci 
spre picioarele patului; dormi și îţi dai seama ce se întâmplă, 
cum ai visa realitatea, atent și continuu. Parcă aluneci pe o 
pârtie de schi, către o trambulină, cu singura teamă că va trebui 
să faci săritura; ea se anunţă ca un gol în viscere, poate fiindcă 
un timp centrul de greutate se plimbă coborând către pubis, 
dinspre inimă. Săritura însă se tot amână, cum se amână 
explozia bombei în filme: secundarul fatidic, care merge spre 
oră, suprapus peste fumul fitilului, în clipa următoare s-a dus 
cincisprezece secunde în urmă... Și jocul continuă. 

Dacă a sta întins e o plăcere, pe care romanii, bunăoară, știau 
să și-o prelungească înmulţind cu rafinament prilejurile poziţiei 
de odihnă — ceea ce poate le-a adus și decăderea —, poziţia 
firească a omului viu e în picioare. In cap nu stau decât 
saltimbancii și unele maimute, prin suspendare, dar nu acelea 
cărora li se atribuie ascendenta îndepărtată a omului. 


În somn, fie el chiar somn fără definiţie, când capul se 
presează în tăblie, și centrul de greutate se rostogolește înapoi, 
de la pubis spre inimă, atenţia din vis se mărește, voinţa, 
adormită, dă semne de alarmă, ca niște scântei pe care le simţi 
trecând printre craniu și creier. Amplitudinea ruliului nu este 
egală; ceva în organism se reglează pentru una dominantă, și ea 
devine suportabilă prin stereotipie. Dar există de obicei un „al 
nouălea val”, deși nu respectă totdeauna numărătoarea, care 
culcă vaporul sub un unghi mult mai mare decât cel acceptat și 
tolerat de bunăvoința omului. Acea amplitudine o dată atinsă, 
urmează o pauză, o clipă de liniște, când crezi că vasul nu are 
să se mai ridice. Scânteile din creier devin atunci incisive, 
propagându-se într-un spaţiu redus prin predarea craniului în 
tăblie. Cu o clipă mai înainte ca voinţa să fie trezită de-a 
binelea, instinctul, care nu trădează nici vietăţile evoluate, te 
face să iei brusc poziția apărării, sărind în picioare. 

De multe ori într-o noapte! 

Dacă simţurile celelalte rămân fără solicitare, inerte și leneșe, 
de ţi-e și necaz pe ele, auzul pomenit adineauri stă la pândă 
continuu. El prinde șuierul vântului în hublouri sau deasupra, 
printre pereţii suprastructurilor, mugetul valurilor și izbiturile lor 
în bordaj sau în chilă, trosnetul pereţilor supuși la întindere, 
comprimare sau încovoiere... Acestea sunt zgomote previzibile, 
firești și obligatorii, pe lângă huruitul motoarelor, care se aude 
fără întrerupere, chiar și pe vreme bună. Mai există însă 
zgomote suplimentare, evitabile și totuși niciodată evitate în 
întregime. Cum nervii sunt întinși, acestea pot să dea câteodată 
imaginea auditivă a infernului: scaune care zboară dintr-un 
perete în altul al careului, vase ciocnindu-se între ele în 
dulapurile din oficiu, ca și cănile suspendate în cârlige, 
bălăngănindu-se în ritmuri diferite, datorită greutăţii lor inegale, 
și intrând în coliziune. Mai sunt destule surse de zgomot, dar 
trec peste ele, amintind doar flotoarele din zestrea pescarilor, 
care, slăbite din legături, bat toaca satanic chiar sub hublouri. 

lar în cabina mea, fotoliul. 

Mă trezesc în mai multe rânduri peste noapte și, buimăcit de 
așa-zisul somn, înmuiat de oboseală, aruncat de balans de la 
ușă la canapea, pe toată lungimea cabinei, mă străduiesc, fără 
izbândă, să găsesc fotoliului o poziţie statornică. Între timp, 


scrumiera metalică, scăpată din vedere, se rostogolește pe jos, 
silindu-mă să fac cu ea jocul pisicii cu șoarecele; dar cine-i în 
acest caz pisica, și cine-i șoarecele? Când s-o prind, s-a dus sub 
canapea și s-a pitit acolo, în tăcere, făgăduind măcar un 
armistițiu, până mâine. Fotoliul, în sfârșit, îl culc pe jos, la 
picioarele patului, și pun peste el, ca să-l înăbuș, haina de piele 
cu blană. Nu va mai fugi, dar îl voi simţi tot timpul cum se 
zvârcolește și geme, fără să sucombe până la ziuă. 

Râd cu voie bună; perfecțiunea duce la plictiseală. 

Intr-un timp, simt pe cineva în faţa ușii; e Cornel, 
radiotelegrafistul, venit să bea apă. ÎI poftesc în cabină și stăm 
de vorbă o oră, împărțind pe din două balansul, spunându-ne 
ţelurile. E și el, ca toţi oamenii, pornit să caute fericirea. Are o 
parte din ea de pe acum, gândesc eu, deși poate el și-o ignoră: 
iubește marea și își iubește meseria cu pasiune. Oftează: mai 
are o iubire, lăsată în urmă — i-o divulg, fiind legitimă. 

Când se luminează de ziuă, deși ruliul face să se balanseze 
pendula de pe puntea de comandă până la limită, nu pot să 
spun că-i furtună. E o mare rea, cu hulă aspră, pe care o primim 
din direcţia cea mai neconvenabilă, exact din travers, s-o măsori 
cu echerul. 

Dar cerul e senin, și apa albastră, acel albastru stins pe care-l 
ia toamna, decolorat parcă, și obosit de soarele verii. 

Am un zâmbet pe faţă; caut pe mare o pată portocalie. N-o să 
se vadă: e numai o imagine din amintire... Acum câţiva ani... Mi 
se pare c-a fost vara asta — e o amintire din cele fără vârstă, 
care nu te roade și astfel nici ea nu se tocește — o amintire 
crepusculată... Bătea vântul tare, de la nord, și a luat o saltea 
pneumatică de pe plajă, ducând-o spre larg, departe, fără să 
lase speranţa că ar mai putea fi salvată. Avea o culoare 
portocalie, foarte frumoasă. 

Portocaliul e culoarea care se vede cel mai distinct pe apa 
albastră; aceasta-i culoarea centurilor noastre de salvare și-a 
hainelor de protecţie ale pescarilor. 

Centura mea de salvare, pe care am și îmbrăcat-o, să văd 
dacă „îmi vine”, stă la picioarele canapelei, la îndemână, ca s-o 
pot înșfăca și într-un moment de zăpăceală. Aș ascunde-o, 
având o formă hâdă, însă nu îngăduie regulamentul. Mă 
consolez înregistrând numai culoarea. Într-un buzunăraș, la 


piept, are un fluier micuţ, legat cu sfoară, să nu se piardă; la 
naufragiu sufli în el, să marchezi locul unde te afli și să chemi 
ajutoare. (In viitor am să suflu în el din când în când, deși nu am 
nostalgia oilor, ca lon Creangă; poate ca să mai aud și alt glas 
câteodată.) 

Centura mai are un guler amplu, un flotor, ca să-ţi țină capul 
sus, afară din apă, chiar dacă ţi-ai pierdut stăpânirea gesturilor, 
ceea ce se poate întâmpla naufragiatului. Seamănă cu colereta 
Mariei Stuart, pe care ea poate o va fi purtat ca pe un simbol 
sinistru, foarte bine înţeles de gâdele cu securea. Când pun 
centura, simt o gâdilătură la ceafă și, instinctiv, mă uit într-o 
parte și în alta. 

În culoarea centurii, salteaua se ducea atunci pe mare, și, cu 
toată absurditatea gândului, ceva din mine așteaptă s-o vadă 
astăzi continuându-și drumul spre Bosfor, încotro se îndreptase. 
Ceva care pleacă trebuie să ajungă, oricâtă ar fi întârzierea; 
socotesc foarte întristătoare întoarcerea forțată — e ceva 
asemănător cu privarea de libertate. Dar au zărit-o pescarii, au 
împins barca la apă, au ridicat o pânză peticită și după jumătate 
de ceas au salvat-o, dacă se poate numi salvare întoarcerea ei 
pe nisip, când îi stătea așa de bine pe apă! De fapt, i-au luat 
libertatea. 

O caut și nu e; am un regret ciudat, de parcă ar lipsi cineva de 
lângă mine... 

În tribordul nostru, la o milă, se luptă cu marea, de azi 
dimineaţă, un cargou românesc de 600 de tone. Merge spre 
Bosfor, dar încetul cu încetul rămâne în urmă. Câteodată, etrava 
îi dispare sub valuri, ca să apară mai târziu, îmbrăcată în spumă. 
Nu pare chinuit micul vapor, ci semeț și plin de vigoare, numai 
că își cunoaște forța și parcă ar spune: „Atâta pot, atâta fac. Să 
nu râdeţi de mine!” 

Cum să râzi? Le-aș trimite un mesaj de prietenie!... Oare 
dincolo de ei, către partea țărmului, nu mai e nici o amintire? 

La ora 9,30, petrolierul „Prahova”, care vine spre ţară și s-a 
întâlnit cu „Galaţi” mai adineauri, ne roagă prin radio să 
schimbăm drumul cu câteva grade, ca să-i ieșim în întâmpinare. 
Cine ar ocoli o întâlnire în mijlocul mării? Totuși, invitaţia mi se 
pare cam ciudată: dacă iniţiativa a fost a lor, de ce nu schimbă 
ei drumul? 


Desigur că ne-au goniometrat în timpul convorbirii, poate ne- 
au găsit puţin în afara drumului, ceea ce nu înseamnă că n-am fi 
nimerit intrarea în Bosfor (radarul bate 40 de mile!), și ne-au 
chemat spre ei, scoţându-ne din mica eroare și creând o 
întâlnire emoţionantă și pentru unii, și pentru alţii. 

Ne întâlnim la ora 9,55; trec pe lângă noi, aproape fără să se 
legene, sau e doar o impresie în faţa unui tonaj de trei ori mai 
mare. Nădăjduiesc să nu ne compătimească pentru tăvăleala pe 
care o îndurăm chiar sub ochii lor, ei fiind aflaţi la altă înălțime. 
Eu unul n-am compătimit echipajul cargoului de 600 de tone! 

Și la noi, și la ei, oamenii ies pe punți și își pun braţele în 
mișcare. Ai noștri repetă gesturile de ieri, ei fac repetiţie pentru 
diseară. Ne salutăm cu fluierul, care pentru mine va rămâne la 
toate întâlnirile cel mai frumos glas al prieteniei, având puterea 
să exprime totul cu un singur sunet. 

Comandantul, în continuă voie bună, pune în funcţiune și 
megafonul și încă o dată îmi aud numele, ducându-se pe 
deasupra mării, care acum scânteiază în soare. 

Păcat că au salvat pescarii salteaua portocalie! 

În jurnalul de bord la această oră: „Se navigă spre Bosfor. 
Vizibilitate bună. Tangaj 25 până la 30 de grade”. 

Dacă nu te ţii de ceva, nu poţi sta în picioare. Cu tot soarele și 
cu toată voia bună, constat că marea n-a vrut să ţină seama de 
amintirile mele idilice; a fost, poate, un fel mai al ei de a-mi 
arăta simpatia... 


x 


Ultima oară am trecut prin Bosfor, cercetându-l pe îndelete, la 
1881, când nu mă zorea nimeni și puteam să mă opresc oriunde 
aș fi dorit. Așa mi-am permis să rămân o zi și o noapte la Buiuk- 
Deré și mai multe zile la Istanbul. Dar aceea era o călătorie cu 
închipuirea, care îţi îngăduie toate libertăţile, admise de 
echilibrul naraţiunii. Mai fusesem o dată aici, cu alţi treizeci de 
ani înainte, însoţindu-l anevoios pe Théophile Gautier prin 
tainele seraiurilor, unde eu n-aș fi putut să pătrund, neavând 
privilegiile lui de om cu vază. 

Împotriva cronologiei, cea mai îndepărtată din călătoriile mele 
pe acolo rămâne una reală, din anii când începeam să fiu tânăr 


și aveam privirea foarte curioasă, dar neformată. Astăzi nu mai 
știu ce-am văzut cu ochii mei și ce-am citit la alţii, însă nu simt 
în mine nici o disonanţă, ceea ce dovedește că impresiile, venite 
pe o cale sau alta, n-au fost nici strâmbe, nici falsificate. 

Am puţin mai mult de un ceas pentru verificare: intrăm în 
Bosfor la ora 13,30, și la 14,45 vom fi în partea cealaltă, unde 
începe Marmaraua. 

E un cer păclos, și astfel, deși suntem abia la mijlocul 
toamnei, care aici era caldă odinioară, peisajul pare bolnav, gata 
să-și ia o manta în spinare. larba, pe coline, e ofilită, ca și cum 
astă-noapte ar fi căzut bruma. Se mai zăresc, pe ţărmul asiatic, 
căsuțe de lemn, colorate, dar cred că sunt tot cele pe care le-am 
văzut cândva, tare demult — și pe care mai înaintea mea le-au 
văzut alții; de la ei a trecut veacul. Sunt și ele atinse de brumă, 
ofilite și decolorate. Pe malul european nu descopăr măslinii, la 
creastă, și nu se mai văd nici măgărușii, cu urechile profilate pe 
cerul albastru de altădată. 

Intrarea în Bosfor pare în ruină, poate fiindcă falezele dinspre 
Marea Neagră sunt roase de ape, mai ales pe ţărmul argilos al 
Asiei. Mâna omului nu se simte aici — n-a găsit ce să facă: 
peisajul a rămas geologic și în paragină. Se simte ceva mai 
înăuntrul strâmtorii: o linie de geamanduri, întinsă de la un țărm 
la altul, taie calea vaporului. Între geamanduri sunt întinse 
cabluri, de care atârnă, invizibile, plase metalice. E barajul 
antisubmarin, pus nu știu la ce dată, probabil în preajma 
războiului; nu-l știam de rândul trecut, cum nu-l știau nici alţii... 
E drept că pe vremea lui Theophile Gautier nu existau 
submarine, nici chiar pe vremea lui Pierre Loti; existau Aziade și 
iahmace — vălurile turcoaicelor, puse pe față. 

Dar Constantinopolul s-a mai apărat și altădată cu astfel de 
baraje; istoria îl știe, și eu parcă îmi amintesc să fi văzut la 
Muzeul Militar din fosta capitală a imperiului otoman lanţul care 
se întindea pe sub apă, la intrarea în Cornul de Aur, ca să 
împiedice asaltul naval al dușmanilor. Dacă nu era chiar tot 
lanţul acolo, apoi cred că măcar o bucată sau măcar câteva 
zale, pentru privirile curioase. 

La mijlocul barajului este deschisă o poartă, geamandurile 
sunt date în lături și plutesc negre, hâde, ţinute de ancore pe 
apa albastră. Oricare ar fi raţiunea acestei plantaţii strategice, 


ea sluţește peisajul și rănește amintirile. Bosforul pare mai puţin 
albastru; culoarea lui acum e a nedumeririi, a neliniștii și 
dezamăgirii. 

Șalupa sanitară aduce și pilotul înainte de poarta barajului, 
sosit cu precizie lăudabilă la ora pe care-o anunțasem prin radio. 
Indată ce urcă scara, se duce direct la puntea de comandă și 
după saluturile obligatorii nu va mai scoate un cuvânt până la 
capătul celălalt al strâmtorii. E un om spre cincizeci de ani, brun, 
cu fălcile puţin căzute, plictisit sau posac, sau cu firea greu 
penetrabilă. S-ar citi în ochii lui nu știu ce bunăvoință, ce 
interes, pentru noi și pentru viață; ar încerca să ne arunce o 
privire cercetătoare și comunicativă, dar deodată își aţintește 
ochii în faţă, preocupat de mișcarea vaselor în canal. Poate că e 
doar un om care își face meseria, cu grija să nu greșească. 

Între timp, medicul nostru, îmbrăcat cuviincios, în costum de 
oraș, cu cămașă albă și cravată, a coborât în șalupă și mai multe 
minute este oaspetele medicului de port, ceea ce, datorită 
spaţiului otoman, unde ne aflăm, ne prilejuiește glume brutale. 
La întoarcere, doctorul le primește cu seninătate, dovedind că a 
și devenit marinar. Revizia sanitară, care constă doar în 
cercetarea și vizarea actelor, se face din mers, pe când ne 
apropiem de Buiuk-Dere, aflat în fundul unui golf larg din 
dreapta. Nu recunosc orașul: s-a întins spre nord, iar spre sud 
aproape că s-a unit cu Terapia; e un alt fel de a constata cum se 
înmulțește spita omenească. In schimb, amândouă așezările, 
vechi locuri de retragere, odihnă și desfătare pentru bogătașii 
Stambulului, și-au păstrat stilul, poate chiar și l-au accentuat: 
îngrămădeala. Casele sunt strânse parcă la presă unele în altele 
și parcă scot aburi de atâta caznă. Nu; plutesc peste ele neguri 
de toamnă... 

De la Terapia, pe ţărmul european n-a mai rămas nici un loc 
gol cum îmi amintesc să fi fost odinioară. Case de toate felurile, 
cele mai multe fără nici un stil, înghesuite sub coastă, lângă 
apă, au acoperit seraiurile și palatele. Șoseaua asfaltată se 
strecoară printre construcţii, și automobilele parcă se joacă de-a 
v-aţi ascunselea, dispărând după ziduri, ca să apară mai târziu 
între două case. Trasă 100 de metri mai sus, pe versant, 
șoseaua ar fi deschis călătorilor, întreagă, priveliștea asupra 


Bosforului, și cred că oamenii care vin aici vor să vadă Bosforul 
în primul rând; n-au să-l vadă. 

In stânga zace epava unui petrolier de mare tonaj; s-a ciocnit 
cu un alt vapor, printr-o manevră neatentă (se întâmplă, și 
totuși nu înţeleg cum), și a luat foc. Ca spectacol, trebuie să fi 
fost grandios: zeci de mii de tone de petrol arzând! Cred că în 
repetatele rânduri când a ars vechiul Stambul, construit mai 
mult din lemn pe atunci, suma incendiilor din istoria lui n-a dat 
mai multă flacără și mai multe calorii. 

Mă uit cu coada ochiului la pilot: ţine capul înainte, dar îmi 
dau seama că simte epava din stânga, ca pe un avertisment: 
strânge din fălci și se încordează mai mult. 

Nu recunosc nimic, când apare orașul, în afară de minarete și 
de Turnul Fetei; seamănă acesta cu un mic far alb pe o stâncă 
din mijlocul canalului și n-are nimic să-i justifice numele. ÎI 
ocolim prin dreapta, ca pe o baliză. E alarmant și întristător să 
treacă totul așa de repede; în Turnul Fetei nu-i nici o fată, și 
dacă ar fi, când să-i faci serenade? 

Marele Serai, cu zidurile de tencuială văruită, pare și el în 
paragină. E pâclă în aer, toamnă prematură, neprogramată. 

Vasele sunt doar pavilioanele, „marele pavoaz”, pe care 
puzderie de vase îl poartă prin fața noastră, cu lume ieșită la 
plimbare; lumea petrece — un fel de chermeză pe apă. E 
sărbătoare naţională aici, după cum spune laconic pilotul, dar n- 
am ambiția să aflu istorie; mă contrariază pavilioanele, înșirate 
ca într-o sală de bal sau ca la restaurante populare în noaptea 
de Anul nou; în dorinţa de a-și împodobi vasele și a-și satisface 
mușteriii, comandanții uită că „marele pavoaz” nu se arborează 
decât la chei sau la ancoră, și nicidecum în timpul navigaţiei. 

Să se uite, să se piardă chiar și cele mai trainice dintre 
tradiţii, acelea ale marinei? 

Mă mai contrariază ceva: cenușiul din aer, peisajul lipsit de 
strălucire: era, până mai adineauri, atâta lumină în mine! 

Și iarăși, mă ameţește, mă sperie, îmi dă o senzaţie de panică 
și nemulţumire viteza cu care ar trebui să-mi caut amintirile. Ar 
trebui s-o evoc pe Ilchmed aici, prima fată către care mi-am 
ridicat privirea, de departe, fără îndrăzneală și fără nici o 
urmare. Era ceva ce s-ar putea numi „guvernanta” unei familii 
orientale, călătorind cu vaporul, la clasa întâi; se îmbarcaseră la 


Pireu și au debarcat la Istanbul, după două zile. Două zile am 
contemplat fata, în timp ce se necăjea cu copiii, care o 
împiedicau să privească marea și insulele arhipelagului, 
înverzite în vremea aceea a anului. Mult mai târziu, m-am gândit 
că în alte ore poate o necăjea stăpânul, ciocănindu-i la ușa 
cabinei; revolta și gelozia mea au fost postume... Pe 
neașteptate și fără noimă, amândouă reînvie astăzi, când am 
așa de puţin timp să mă gândesc în urmă. 

Printre nedumeriri, continui s-o văd pe Ilchmed, zveltă, brună, 
într-o rochiţă gri-albastră, umblând în papuci pe punte, cu 
călcâiele trandafirii, parcă fardate, cum până atunci nu mai 
văzusem la nimeni... 

Numind-o, mi se pare că mi-am plătit mie însumi o datorie, 
dar nu-s satisfăcuţi în mine pe deplin nici creditorul, nici 
debitorul. Ce-aș fi putut face mai mult într-o oră și cincisprezece 
minute, cât durează drumul Bosforului? 

Şi-apoi, am de așteptat altceva: am pornit spre insulele 
Faeroe, unde încă mai cred că nu se duce nimeni. 

La ora 14,45, pilotul a coborât; suntem în Marmara — 23 de 
grade Celsius temperatura la soare. Soarele însă se vede numai 
când și când; cu termenii meteorologici din Jurnalul de bora: cer 
parţial acoperit. Hulă, dar din pupa; vaporul navigă calm. 
Numeroase vase brăzdează Marmaraua, mergând cu noi sau 
venindu-ne în întâmpinare. Drumul nostru va fi mai lung și mai 
greu decât al oricăruia din ele. Mă tulbură gândul că în navigația 
noastră, sau în ceea ce aștept eu de la ea, este și aventură; o 
aștept ca pe un balsam al întineririi. 

Stambulul nu se mai termină odată cu cimitirul de la Eiub și 
cu zidul de piatră, ruinat, care îl încercuia pe la sud: clădiri 
uriașe, blocuri-turn se înșiră pe țărm până spre farul de la St. 
Stefano. În pâclă, și în alinierea lor riguroasă, cam aspră, mi se 
par fabrici, mai ales că fumegă, la fel cum fumegau Terapia și 
Buiuk-Dere. Dar sunt locuinţe, îmi dau seama când ajungem în 
dreptul lor, clădiri prismatice, fără stil, sau în stilul mondial al 
sfârșitului de mileniu pe care îl trăim, înghesuindu-ne și 
trepidând. 

În urmă, minaretele fără număr, ca nişte condeie de grafit, 
încearcă să zgârie pe cerul cenușiu vechea istorie a Stambulului. 
Pe această strâmtoare, la locul de trecere între Pontul Euxin și 


Mediterana, care a fost, cum se spune, leagănul civilizaţiei 
antice, un leagăn cald, însorit și albastru, trebuia să se nască o 
așezare omenească — și ea s-a născut — iar acuma se întinde, 
fiindcă viaţa, o dată plămădită, dospește și dă peste margini. 

Ruinele vestitei închisori Edi-Kule, care fac parte din istoria 
Imperiului Otoman, dar și a Ţărilor Românești, ar putea încă să 
se vadă — au fost cruţate, ca monument al trecutului, probabil; 
trec nebăgate în seamă, lângă apă, în timp ce ochii sunt atrași 
în alte părţi, de clădirile înalte. Numai minaretele rămân în 
competiție, până târziu, în planul îndepărtat, din fund, 
nelăsându-se anulate de blocurile-turn din primul plan; desigur, 
în folosul lor lucrează și imaginaţia... 


Seara, în camera hărților, pe când navigăm calm în Marmara, 
Cornel vine cu două „avize pentru navigatori”, recepționate 
chiar atunci. Sultanii, domnitorii și minaretele, dispăruţi în 
întuneric și-n depărtare, dispar deodată și din imaginaţie... Mă 
întorc avid la prezent, la ziua de astăzi, la seara noastră, 
așteptând parcă ceva deosebit — senzaţionalul — în calmul 
navigaţiei, ceva să justifice atenţia de atâta timp trează. Știu că 
aventura e mai departe... 

„Avizele pentru navigatori”, emise de staţiile radio de coastă, 
semnalează situaţii neobișnuite, anomalii, primejdii posibile. 
lată: „Om căzut la apă” — spune primul aviz... Și dă locul: e 
departe, în Egee — rămâne într-un fel abstract pentru noi, care 
vom ajunge acolo abia mâine dimineaţă. Al doilea: „Corp 
semănând a mină plutește în derivă...” Tot în Egee, tot departe. 
S-ar putea să fie doar un butoi sau un bidon mare, sau o 
geamandură smulsă din ancoră... Un om căzut la apă, în 
schimb, oricât ar fi de departe, rămâne o dramă; chiar dacă 
întâmplarea a avut martori, și vasul stopează imediat și se 
întoarce, rar poate fi salvat nefericitul, mai ales noaptea. Mi-l 
închipui în luptă cu valurile, dacă știe să înoate, privind 
înnebunit cum luminile vaporului se îndepărtează, continuând să 
trăiască, un ceas, două sau zeci de ceasuri, sperând, când n-ar 
mai avea dreptul la nici o speranţă, nici măcar a miracolului; în 
asemenea clipe, realitatea e  inescaladabilă, neîngăduind 
închipuirii să se smulgă din tentaculele ei paralizante. 


Miracole se petrec însă, ca să numesc astfel întâmplările 
incredibile și fără explicaţie. Ofiţerul al doilea povestește că anii 
trecuţi, pe când naviga în Mediterană cu unul din cargourile 
noastre, un om a căzut la apă, de undeva dinspre prova 
vaporului, și, datorită norocului, cineva aflat în cabină l-a văzut 
— de fapt a văzut doar o umbră neagră, mătăhăloasă, 
alunecând prin faţa hubloului, mișcare de câtimi de secundă, pe 
care o percepi, dar n-o înţelegi dintr-o dată. Până să se 
dezmeticească, până să dea alarma, neconvins, cu teama că ar 
putea fi doar o năzăreală, până să se dezmeticească și ceilalţi și 
să se facă apelul echipajului, au trecut minute fără întoarcere. 
Un om lipsea, într-adevăr căzuse în mare, și acela era... însuși 
comandantul! 

A fost găsit după șase ore, când nimeni nu mai avea vreo 
speranţă. Omul pierdut plutea în apele pustii, ţinut la suprafaţă 
— în afara oricărei legi a flotabilității — de şuba lui groasă, și de 
nimic altceva: nici măcar nu știa să înoate. 

Povestea mi se pare cusută cu aţă albă, și o transcriu fără să 
disimulez aţa, dar povestitorul, jurându-se că-i adevărată, e gata 
s-o susţină cu martori. Cât despre faptul că un marinar, ba chiar 
comandant, n-ar ști să înoate, nu mă miră, deși socotesc că-i 
inadmisibil și nescuzabil. Am cunoscut destui, nu mai puţin 
bravi, cu toată grava lor infirmitate, și între ei, cel mai brav 
rămâne Josuah Slocum, corăbierul legendar de la Boston, cel 
care, după o viaţă petrecută pe mări, și-a încheiat bătrâneţea 
făcând înconjurul pământului pe greul drum al lui Magellan, 
singur pe un mic vas cu pânze, neavând la îndemână niciuna din 
înlesnirile matelotajului și navigaţiei de azi; neîntrecuta lui 
croazieră, încheiată în tăcere și modestie, s-a petrecut înainte 
de sfârșitul celuilalt veac, pe când corăbierii, între alte primejdii 
ale mărilor, mai întâlneau și pirați. După cum el însuși 
povestește, Josuah Slocum nu știa să înoate... 

Şi totuși, continui să cred că mărturisirea lui nu poate deveni 
brevet pentru alţii, căci ceea ce, după vorba latinească, se 
îngăduie lui Jovis nu se îngăduie și altora. 


Nu, oricât aș vrea să scot din obișnuitul zilelor pe mare cele 
două știri de adineauri, ele nu tulbură pe nimeni și, cu toată 
strădania închipuirii mele, nici pe mine. Mă cufund în ambianța 


caldă și calmă a camerei hărților la această oră de seară. E 
liniște pe vas se simte doar trepidaţia motoarelor, departe, în 
cală, iar aici, alături, într-o încăpere cât o cămară, bâzâitul abia 
perceptibil al girobusolei. 

Le peretele dinspre pupa al încăperii, o canapea îmbrăcată în 
material plastic, semănând întru totul cu cea pe care o am în 
cabină, îmi oferă (și-mi va oferi de multe ori în timpul călătoriei) 
un loc potrivit de observaţie; observ oamenii și instrumentele de 
navigaţie. 

Oamenii — începem să ne cunoaștem; îmi construiesc 
continuu idealuri și speranţe, folosesc radiera ori de câte ori văd 
câte o mică umbră; nu vreau s-o socotesc pată. Nu m-a 
dezamăgit nimic până astăzi... 

Instrumentele — acestea sunt înfăptuiri ale oamenilor, 
perfecte, inalterabile, suma unor gândiri și-a unor încercări 
temeinice și îndelungate. Și e ciudat, și-ar putea să fie 
demoralizant pentru o fire netolerantă, că oamenii, care au 
pătruns cu mintea lor chiar și miracolele, rezolvându-le cu 
calcule care ele însele apar ca niște miracole, nu s-au putut 
perfecționa și pe ei în aceeași măsură... 

Girobusola, aflată în spatele meu, după un perete de 3 
centimetri grosime, a înlocuit vechea busolă magnetică, o 
izbândă depășită a minţii omenești, dar legată, în veacuri, de 
istoria navigaţiei. Influențe magnetice din afară îi dădeau 
deviații care nu puteau fi corectate până la capăt, iar eroarea 
rămasă trebuia cunoscută și pusă în calcul, împreună cu eroarea 
și mai importantă prilejuită de magnetismul pământesc, variabil, 
distribuit capricios de la o zonă la alta. În anii de istorie a vechii 
busole, oamenii au trebuit să creeze o știință nouă, o instituţie, 
să-și ia pe umerii într-una împovăraţi încă o povară, aceea dea 
cerceta liniile magnetice ale pământului, în toate mările 
navigabile și chiar dincolo de ele, de a le măsura declinaţiile, aș 
zice palmă cu palmă, de a prevedea variațiile lor anuale, 
stabilind reguli statornice, de a face ordine într-un haos invizibil. 

Busola magnetică nu arată aproape niciodată nordul 
geografic, de care continuă și acum să aibă nevoie navigatorul. 
Pentru a-l obţine, folosind acest instrument din alte vremuri, el 
ar trebui să facă și ceva contabilitate pe lângă navigaţie, ceea 


ce mi s-ar părea astăzi lipsit de eleganţă și incompatibil cu 
veacul. 

Există o jucărie pe care cred că și-o amintește oricine, numită 
diminuant titirez, deși demonstrează convingător efectele forţei 
centrifuge, și este astfel un instrument de laborator — o 
născocire. Lansată cu oarecare viteză într-o mișcare de rotire, 
jucăria rămâne în poziţie verticală, învingând îndărătnic și cu 
energie răsturnarea la care ar duce-o echilibrul ei în mod 
evident nestatornic. Dacă vârful ei de sus are oscilații 
câteodată, faptul se datorește numai vitezei insuficiente și mai 
cu seamă denivelărilor, fie ele chiar infime, ale platoului pe care 
se învârtește: masa, podeaua sau trotuarul din fața casei. Pusă 
în condiţii ideale, jucăria și-ar menţine micrometric și fără 
ezitare axul spre zenit, chiar dacă s-ar produce în acel timp un 
cutremur, chiar dacă masa, podeaua sau trotuarul ar începe să 
se balanseze fără nici o regulă. 

Forțând puţin noţiunea și luând din ea numai elementarul, 
girobusola e un titirez, un corp care, antrenat electric, se 
învârtește cu viteză suficientă ca să-și păstreze orientarea 
iniţială, insensibil la orice perturbaţie. lar direcția care i se 
imprimă e, bineînţeles, nordul geografic. Intr-o emisferă sau 
alta, la cercul polar sau la tropic, indiferent care ar fi anotimpul 
și starea vremii, indiferent care ar fi magnetismul locului, 
vaporul poate să se balanseze, poate să se rotească pe mare 
bezmetic — girobusola rămâne robită unei unice direcţii... 

Îi aud bâzâitul după perete, și-n el descopăr ceva care 
sugerează idealul și absolutul. Această mică mașinărie, de-o 
complexitate ameţitoare totuși, merge fără oprire din clipa când 
vasul a părăsit șantierul. Toate se vor opri din când în când în 
jurul nostru, timp de o zi, de o oră, de o secundă — girobusola 
nu se va opri niciodată, până ce vasul va intra iarăși în șantier, 
pentru revizii și reparaţii. Toate îţi vor crea îndoieli în călătorie, 
tu însuţi primul, îţi vor da nedumerire și poate chiar neîncredere 
—  girobusola va fi, neîntrerupt, nezdruncinat, vie și 
credincioasă. 

Toate se vor opri din când în când, spusesem adineauri, deci 
și curentul electric... 

Avem mai multe generatoare în sala mașinilor; funcţionează 
unul sau toate, după cum este de mare la un moment dat 


consumul de energie. De la mecanismul care pune în mișcare 
antena radarului până la vinciul traulului și la macaralele care, 
împreună cu el, ridică zeci de tone, pe vapor sunt peste o sută 
de electromotoare, mai mici sau mai mari, unele rotindu-se 
continuu. Și totuși, uzina care le alimentează poate într-o zi să 
se oprească. Mișcarea girobusolei rămâne asigurată; îndată ce 
tensiunea curentului începe să scadă, intră în funcţiune, 
automat, cu o promptitudine verificată, generatorul de avarie, 
aflat la o punte de sus, spre a fi ferit de apă chiar dacă sala 
mașinilor s-ar inunda, la un început de naufragiu. Şi chiar dacă 
acest motor își încetează mersul, rămân acumulatoarele, pe o 
punte și mai înaltă... 

E drept că asemenea luptă cu adversitatea are și ea un capăt. 
Poate veni o clipă când și acumulatoarele se sleiesc, sau le 
acoperă apa. Atunci, însă, nu mai este nevoie de girobusolă, 
după cum nu mai este nevoie de niciunul din instrumentele și 
instalaţiile vasului; girobusolă se va opri, după ce ultimul 
marinar se va salva sau va dispărea, arătând o ultimă oară 
direcția nordului, obsedantă — și va fi astfel, până în ultima 
clipă, ca o fiinţă însufleţită, credincioasă omului care a creat-o... 

In această seară de Marmara, camera hărților își păstrează 
ambianța caldă, învăluitoare, plină de făgăduinţe. Rămân mult 
timp așa, legănat dulce de balansul vasului; zumzetul 
girobusolei se aude imperceptibil și-mi sună în ureche ca un ison 
la murmurul mării, amândouă interminabile... 

In faţa canapelei, la peretele dinspre prova, e fixată o masă 
ceva mai înaltă decât cele obișnuite, întrucât la ea se lucrează 
stând în picioare; acolo e desfășurată harta drumului. Celelalte 
hărţi așteaptă în sertarele de dedesubt. Privesc sertarele și mi 
se par fascinante: adăpostesc aproape toate mările navigabile. 

Deasupra, pe perete, e contorul lochului electric, care 
înregistrează milele parcurse — câteva sute deocamdată, din 
cele 5.000 cât avem de mers până la Faeroe, din 20.000 câte 
vom avea acoperite la înapoiere. 

Sub el, un repetitor al girobusolei înregistrează pe bandă, cu 
cerneală roșie, drumul vaporului; e un „martor” cu ajutorul 
căruia poţi să reconstitui călătoria, zi cu zi, milă cu milă, toate 
schimbările de direcţie. Timonierii, și după ei toată lumea, îl 
numesc, cu un termen impropriu și neacademic, codoșul, care 


vrea să însemne delatorul. E adevărat că denunţă, neiertător, 
orice greșeală sau neîndemânare a omului de la cârmă. 

În dreapta mesei, într-un alt sertar, capitonat, cu un ochi de 
geam deasupra, se află cronometrul, necesar în navigația 
astronomică, folosită încă și astăzi. 

Alături tronează, impozant și enigmatic, radiogoniometrul; 
măsurând unghiurile faţă de radiofarurile de coastă, poţi să afli, 
prin intersectarea a două sau trei direcţii, poziţia vaporului, cu o 
precizie suficientă, până la mai multe zeci de mile; iar 
radiofaruri se găsesc astăzi pe toate coastele frecventate. 

Ultimul instrument important din această încăpere, unde se 
pregătește navigația, este facsimilul, înregistrator al unor 
imagini transmise prin radio, de la distanţă. El reproduce, la 
anumite ore ale zilei, hărţi meteorologice pe zone care acoperă 
un sfert sau o treime de emisferă, de pildă întreg Atlanticul de 
nord, de la coastele Europei până la ale Canadei; prin 
interpretarea lor, prin compararea schimbărilor succesive care 
intervin în mișcarea maselor de aer de la o zi la alta sau în 
cuprinsul aceleiași zile, se poate deduce starea următoare a 
vremii, cu destul timp înainte, ca să se ia măsurile trebuitoare. 

O ușă, spre prova, dă în timonerie, locul cârmei și-al altor 
instalaţii de manevră. | se spune, impropriu, puntea de 
comandă; îi voi spune asemenea, ca toată lumea, când de fapt 
este numai o parte, închisă și acoperită, a acestei punți de unde 
se conduce vaporul. Aici nu arde nici o lumină de la căderea 
întunericului, ca să nu stânjenească privirea celor care 
supraveghează fața mării. Viaţa în acest spaţiu, noaptea, când 
pe lângă întuneric domnește uneori și cea mai deplină tăcere, 
pare enigmatică și puţin înfiorătoare pentru cel venit din lumină. 
E sigur că sunt oameni vii în jur, cel puţin doi după regulă, 
ofițerul de cart și timonierul; bănuiești și locul unde se află 
fiecare, dar până nu le auzi glasul n-ai dovada existenţei lor 
reale, de vreme ce în huruitul îndepărtat al motoarelor și-n 
mugetul mării nu li se aude nici respiraţia. 

Spui „Bună seara!”, intimidat de incertitudini; o clipă, chiar 
glasul tău pare o incertitudine. Pe urmă, cineva îţi răspunde — 
îndată îi deslușești umbra la unul din geamurile mari dinspre 
prova; dar și în glasul lui e incertitudine și sfială. 


Sunt oameni vii, și totuși, încă o vreme, până ţi-ai adaptat 
fiinţa la întuneric, și nu doar prin simţurile anatomice, în 
mișcarea, în glasul lor e ceva de la limita irealului. 

Alături, în camera hărților, arde lumina; acolo, după un perete 
subțire, e o altfel de viaţă, chiar atunci când încăperea rămâne 
goală; lumina atestă existenţa omului; chiar dacă lipsește acum, 
are să vină... 

Dacă ușa de la puntea de comandă se deschide, lumina se 
stinge automat, ca să nu pătrundă dincolo nici măcar o dâră. 
Deasupra mesei rămâne un bec mascat, cu intensitatea 
reglabilă; el trimite un fascicol îngust și palid pe hartă, în zona 
de navigaţie. Când nu e nimeni aici, becul arde calm — și 
așteaptă. E un prieten, un tovarăș în noapte... 

La ora zero intrăm în Dardanele. 


Sâmbătă, 31. Lipsuri în peisaj 


Navigăm în Egee. Cerul senin, marea riguros albastră, și, 
poate datorită culorii ei curate, ziua pare văratecă, deși 
temperatura, la umbră și în vânt, oscilează, zgribulindu-se grafic 
între 18 și 19 grade. 

Insulele apar sterpe și cenușii; nu știu unde, tot pe acest 
drum, am văzut fetele amintite în altă pagină, săpând viile care 
coborau pe coline până la apă. Acum ar fi timpul să le culeagă; 
dar nu descopăr nici viile, nici fetele cu basmale roșii, și mă 
cuprinde îndoiala: poate n-au fost niciodată — le-am adus din 
altă parte, cu imaginaţia... 

Pentru restul zilei nu-mi rămâne decât să compar, rece, 
peisajul cu harta. La ora 10,30, în tribord, insula Skyros, iar în 
babord Psara, ale cărei țărmuri defilează îndelung, fără să arate 
vreun semn de viață omenească. Arhipelagul pare lăsat în 
părăsire. Fără oameni, geografia e moartă. 

După-amiază suntem la Capul Doro, iar noaptea dublăm 
Capul Malea. Egeea se sfârșește, și n-am reîntâlnit nici o 
amintire. Sper ca lipsa să nu fie în mine. 


Duminică, 1 noiembrie. O oră câștigată — și alte câștiguri 


Spre ziuă am depășit Capul Matapan, iar din zori suntem în 
Mediterană. Pustiul trebuie umplut cu trimiteri în urmă... 

Peninsula grecească se vede un timp în tribord, apoi înapoia 
lui, apoi în pupa. Am și-acolo amintiri, dar la care să mă opresc? 
Descind, înlănţuindu-se, tocmai de la Homer; confund în minte 
pe Ulise cu Lord Byron. Prea mulţi eroi pentru o palmă de loc, pe 
care după câteva ceasuri nici n-o mai vezi. 

Prefer să privesc în față, peste etravă. 

Vântul, care ne-a împins din urmă în Egee, mărindu-ne viteza 
și scutindu-ne de chinul balansului, s-a rotit spre vest, o dată cu 
noi. Așa ne duce, confortabil, câtăva vreme, când începe să 
crească și se mută mai la sud; e încă bine — ne bate dinapoia 
traversului. 

La prânz dăm ceasurile înapoi cu o oră. Ziua noastră crește 
acum, când mergem după soare, astfel că în loc de 24 are 25 de 
ore. Carturile se lungesc cu câte 20 de minute; ni se lungește și 
viaţa, păcat că nu încontinuu! 

E ora 15; vasul începe să ruleze simţitor, dar suportabil după 
penibila încercare din Marea Neagră. 

Toamnă mediteraneeană. Cerul foarte decolorat; în schimb, 
marea e de un albastru profund, ca de cerneală, și pătată de 
berbeci albi. Sub etravă, apoi în siajul elicei, apar pete de cel 
mai palid albastru, care trec treptat prin toate nuanțele, spre a 
se contopi cu profundul ultramarin din jur. 

Un cargou, sub pavilion greu de identificat la 6-7 mile, navigă 
toată ziua în tribord, rămânând foarte încet în urmă. Vasul 
nostru nu merge prea repede — e destinat pescuitului prelungit, 
astfel că i s-a ales o viteză economică, poate prea economică, în 
folosul razei de acţiune... În sfârșit, avem și noi pe cine să 
întrecem! 

Mai devreme, am întâlnit, trecând aproape, prin tribordul 
nostru, elegant și stabil, un petrolier de vreo 30.000 de tone, 
mergând cu viteză jignitoare. 

Vasul rulează din ce în ce mai adânc. Scrisul devine dificil, la 
propriu ca și la figurat. Regret timpul când trebuie să stau în 
cabină în loc să contemplu marea, care în orice clipă, pe 
neprevăzute, s-ar putea să-mi spună ceva. Mă gândesc cum 
Jack London, în timpul traversadei de la San Francisco la Sidney 
— un întreg ocean! — cu faimosul său „Snark”, yacht de 


miliardar, stătea înfundat în cabină, fostul marinar, și scria 
(Martin Eden între altele) cu norma, mărturisită de el însuși, de 
nu mai știu câte mii de cuvinte pe zi. 

Martin Eden e un câștig, nu doar pentru Jack London, dar cât 
privește jurnalul călătoriei, l-am preferat pe al unei diletante, 
soţia lui, pasionata Charmian, care a privit... 

Spre seară, vântul crește; de mult a început să ridice stropi de 
pe crestele valurilor. 

Noaptea ruliu greu, amestecat cu tangaj și lungi derapări, 
care dau senzaţii neprevăzute. Salteaua, foarte elastică, 
împrumută o sensibilitate de giroscop și îmi vestește începutul 
balansului înainte de a percepe mișcarea cu simţurile 
consacrate. Urmărind intrigat acest joc inedit, de câte ori se 
repetă uit brutalitatea care urmează. E obositor, dar nu 
demoralizant; dimpotrivă, îţi dă, pe o latură, măsura a ceea ce 
poate omul să îndure, fără să-și piardă buna dispoziţie și fără să 
se vaiete. 

De seara, crescând continuu peste noapte, furtună în nord, 
spre Marea lonică și Italia. Orizontul, în faţă și în tribord acoperit 
de nori ameninţători. Incepe să fulgere ca la teatru. 

Pe la ora 22, aud fluierul de ceaţă, care urlă automat, la 
intervale regulate; plouă într-o perdea impenetrabilă, și în clipa 
asta, după cum văzusem la radar înainte de a cobori de pe 
puntea de comandă, suntem încadraţi de cinci vase, în dreapta, 
în stânga, în faţă și în spate. 

La ora 3 mă trezesc într-un balans ameninţător; fulgeră încă 
spre nord, văd pe hublouri, deși perdelele sunt trase. Mă simt 
obosit (numai de impresii, altfel nu mă pot lăuda cu nici o 
activitate) și dorm mai departe. Uitasem: lupta cu balansul 
vasului e o muncă destul de istovitoare, mai ales când nu ai de 
făcut alta. 


Luni, 2. Tot felul de furtuni 


Vom lua în lung coasta de sud a Siciliei. Capul Passero se 
vede încă de dimineaţă. La ora 11 ajungem în traversul lui. Se 
deslușește către nord, în nori, Etna — și-n faţa lui, cât ar fi de 
departe, mă simt puţin speriat, ca pe vremea când îl învățam la 


geografie, suferind că n-am să-l văd vreodată. Tot e ceva că l- 
am întrezărit astăzi! 

La ora 15,30 suntem în dreptul Capului Scalambri, de unde 
coasta se depărtează, luând-o pe spre vest-nord-vest. Va 
rămâne încă multă vreme în vederea cui vrea s-o contemple de 
la distanţă. 

Suntem aici în canalul Maltei. Insulele se află la vreo 40 de 
mile în babord. Au o istorie, care ţâșnește ca o piramidă 
colțuroasă în mijlocul Mediteranei și concentrează evenimente 
prea mari pentru dimensiunile lor... î 

Marea e acum verzuie, dovada fundului puţin adânc. Întâlnim 
curenți transversali, întinzându-se în față când albicioși, când 
albaștri, ca niște panglici imense, și vrând parcă să taie drumul 
etravei... 

N-am pizmuit niciodată pe marii cuceritori, și, cum am sufletul 
pașnic, cum am multe satisfacţii și multe speranţe, mă gândesc 
liniștit la spaima lui Napoleon când, mergând spre Egipt, a 
trecut tot pe aici. N-aș da călătoria mea și visele mele pentru 
gloria lui. 


Am mers aproape toată ziua în lungul coastei de sud a Siciliei, 
înregistrând-o de la 5-7 mile, cu pământul ei ars și uneori sterp, 
dar așa de însorit. Glumim cu comandantul și cu Cornel pe 
seama sicilienelor (invizibile), și fiecare își dispută presupusele 
lor semne de simpatie. Cornel, cu coafura lui sălbatecă, de 
eschimos, căzută pe frunte, până în ochi, pretinde a-și fi 


identificat fata după jartierele roșii. li atrag atenţia că probabil 
n-are jartiere de loc și, bineînţeles, nici ciorapi — spre cinstea 
Siciliei! 


Citesc pe hartă numele unor așezări și ţinuturi greu de 
deslușit la țărm chiar cu binoclul, dar care își oferă contururile 
sugerate de literatură și film, într-un peisaj devenit aproape 
familiar: Marina di Ragusa, Donna Lucata, Pozzale. E și un 
Donnafugata pe undeva, amintind de domeniul unui personaj azi 
mai viu în mintea mea ca oricând. 

Privesc stăruitor această Sicilie, unde nu ne oprim, dar pe 
care parcă am vizitat-o demult și o știu, cu vieţi chinuite, 
moravuri anacronice, răzbunări sângeroase și absurde, de 
neînțeles oamenilor de sub alt soare și alt cer. Sicilia tainicei și 


înfiorătoarei Mafii... lar peste toate imaginile ei, Sicilia cea mai 
recent și mai obsedant evocată de Lampedusa, în același spirit 
cunoscut parcă de mult, dar cu un personaj nebănuit, seniorul 
din Donnafugata, tristul și umanul prinţ, ca un Crist, cum îl văd 
obsedant printre pleoape, încă viu sau înviat acum, ridicat 
deasupra peisajului orbit de lumină, la multe mile distanţă, 
peste Mediterana care ne desparte, așa de verde și de limpede 
astăzi... 


Seara, la un post de radio italienesc deslușesc vag o 
informaţie: furtuna dezlănţuită în tribordul nostru astă-noapte se 
pare că a fost dezastruoasă în Sicilia și Calabria. 

Și astăzi, sub soarele Mediteranei, Sicilia se arăta așa de 
leneșă și netulburată!... 


Apusul soarelui, roșu-aprins, curgând printre nori, ca o 
cascadă calmă, etajându-se în forme neverosimile și oprindu-se 
îndelung la fiecare etaj, anume, ai zice, pentru a fi urmărit mai 
bine și a fi mai bine memorat. 


Marţi, 3. Întâlnire prematură 


Noaptea am depășit, lăsând în stânga, singurateca insulă 
Panteleria. 

Spre ziuă depășim Capul Bon, care la vest adăpostește Golful 
Tunisului și orașul pomenit de atâtea ori în ultima vreme; dar la 
Tunis m-am gândit totdeauna ca la unul din multele miraje ale 
geografiei, chiar pe timpul când nu-l pomeneau ziarele. 

Ora 9, depășim Capul Farina, apoi Capul Zebib, Capul Blanc, 
iar între ele Bizerta; depășim câte ceva în fiecare oră... Cu toată 
modesta viteză a vaporului, prea repede consumăm geografia. 
Dacă un om și-ar închina toată viața călătoriei, cât timp ar avea 
pentru fiecare punct de pe hartă, care merită o oprire? Mi-e 
teamă să încerc o socoteală; trăim prea puţin și avem prea 
puţină mobilitate — în suflet mai cu seamă — pentru cât e 
lumea de mare. 

Navigăm la 10 mile distanţă de coasta Africii, care, după Ras 
Engela și Ras al Koran, evocatoare numiri arabe, se îndreaptă 
spre sud și se pierde... 


Tot atunci apar în zare, puţin în babord, insulele Galita. De ce 
nu mă pot opri aici, măcar cât stă trenul într-o gară? Niciodată 
n-am să pășesc pe aceste tărâmuri. Lumea este destinată 
omului, iar omul n-o poate lua în primire... 

Nu fac nimic în aparenţă, și n-am totuși nici o clipă de răgaz 
deplin. Înaintea prânzului am urmărit pregătirile de pescuit pe 
puntea de lucru. Aici nimeni nu-și mănâncă pâinea de pomană. 
Ca să fiu drept cu toţi, oamenii muncesc sârguincios și fără 
îndemnul nimănui. Nu știu când și cine i-a învăţat, dar niciunul 
nu șovăie când trebuie să manevreze grelele și complicatele 
ansambluri ale acestei plase uriașe care se numește traul. 

Întâlnim numeroase vase astăzi; spre prânz aș putea spune 
că sunt puzderie. Aici se întâlnesc drumurile care duc spre 
Gibraltar, din tot răsăritul Mediteranei. 

Am de reflectat asupra petrolului; luat ca volum, pare-se este 
astăzi cea mai vânturată din toate bogăţiile lumii. Din zece vase 
întâlnite în Mediterană, cel puţin opt, dacă nu nouă, sunt 
petroliere, unele de 25.000 sau 30.000 de tone, și nu acestea 
trebuie socotite cele mai mari din câte străbat mările, în 
amândouă emisferele. Unele ajung la 150.000 de tone, dacă 
informaţiile mele nu sunt depășite la această oră. 

Să reflectez deci, dar ce reflecţie își are locul, decât una 
banală: se înmulţesc motoarele, crește vertiginos numărul 
cailor-putere, pe uscat, în aer, pe apă, într-un ritm poate chiar 
mai rapid decât al înmulţirii omului. 


Am vrut să dorm o oră după prânz, ca să scriu mai odihnit pe 
urmă, dar nu m-a lăsat inima; mi se pare că-mi fur cerul limpede 
și Mediterana, daruri neașteptate în această toamnă. Am stat 
iarăși pe puntea de lucru, între oamenii care își pregătesc 
sculele, ca să le aibă gata din vreme; nu se știe cum va fi 
oceanul, unde vom intra spre sfârșitul săptămânii. 

Aș vrea să nu uit această zi și mai ales această 
nemaipomenită după-amiază. După o vară pusă în rubrica 
pierderi — fiindcă a trebuit să ocolesc marea — soarta mi-a dat 
o recompensă neprevăzută și generoasă. M-am simţit ca pe o 
plajă calmă, la sfârșit de august, cu o mare cuminte, dar 
dospind voluptate. Vaporul abia se legăna, fără alt vânt decât 


acela care lua naștere din mișcarea lui moderată, egalând cu o 
briză de vârsta adolescenţei, timidă și proaspătă. 

Muzică ușoară italienească, languroasă și în același timp plină 
de sevă și de viaţă, s-a revărsat tot timpul asupra noastră din 
megafoanele zgomotoase, care totuși, având în faţă imensitatea 
mării, își pierd asprimea metalică. Am fost fericit și de loc 
nostalgic, singura grijă rămânându-mi aceea a caietului care mă 
așteaptă. 

Cabina mea fiind în tribordul vasului, la nord în drumul de 
astăzi, am neșansa de a nu primi nici o rază din soarele 
Mediteranei, care face să scânteieze tot ce e alb — și totul e alb 
— în bordul celălalt. 

Nu-mi plac fotografiile, astfel nu m-a preocupat să am un 
aparat de fotografiat cu mine, dar m-am bucurat copilărește 
când Marian, pasionat de această îndeletnicire, m-a prins în 
obiectivul lui, de bună calitate, alături de Cornel, spre pupa 
vasului, cu întreaga Mediterană în spate, cu Egeea mai încolo și, 
dacă vreţi, cu Marea Neagră departe — ca să-mi frânez aici 
vagabondarea închipuirii pe ape. 

Nu știu ce va reda fotografia din starea mea de astăzi, dar 
sunt hotărât s-o păstrez — prima într-o serie nouă, întrucât pe 
cele vechi de mult le-am aruncat sau le-am rătăcit fără să le 
regret vreodată. 


x 


M-am dus pe puntea de comandă, o clipă, și l-am rugat pe 
secund, care este de cart, să mă anunţe când apune soarele. 
Orizontul e senin și nu mai știu cum să mă împart între zările 
mării și zările mele — paginile albe. 

După amiază, marea a rămas pustie, fără nici un vapor de 
data aceasta; golul o face mai vorbitoare. M-am urcat pe puntea 
compasului etalon, deasupra punţii de comandă, ca să 
contemplu totul de la cel mai înalt punct practicabil al vaporului. 
Orizontul circular, calm, era sfâșiat numai înapoia babordului, de 
insulele Galita; le-am urmărit cum își schimbau forma de la o 
oră la alta, după unghiul sub care se arătau în trecerea noastră. 
Era ca un caleidoscop de proporții gigantice, mișcându-se lent, 
la scara de timp a uriașului. 


Înainte de prânz se vedea un masiv stâncos, cenușiu, 
coborând în coame line spre dreapta, până se pierdea în apă; 
mai departe, după ce lăsa loc unei trecători false, răsărea altă 
stâncă — și amândouă se uitau neîncrezătoare una la alta, cea 
mai mare gata să atace, cea mai mică pusă pe fugă, să scape. 
Dar e o iluzie, datorită distanţei, care face să nu li se vadă baza; 
altminteri, sunt o singură bucată, robită ei însăși în veacuri. 

La prânz, văzute din alt unghi, se uniseră, și cum coama 
apărea crenelată foarte aspru, ai fi zis că sunt zburlite și 
încăierate. Seara s-au despărţit iarăși, în alte proporţii — cea 
mică rupsese un masiv din cealaltă; acum, ca niște forțe egale, 
se suspectau pașnic... în trecerea fiecărui vapor, războiul avea 
să pornească iarăşi. 

Am văzut un singur pescăruș, trecând prin prova, bosumflat 
pare-se. O pasăre care mi s-a părut că seamănă cu vrabia 
noastră a zburat printre doriboturi, a șovăit pe deasupra mării, 
dezorientată, apoi a revenit și s-a așezat pe un maldăr de 
parâme, la prova, confundându-se cu ele la culoare. 

Mai târziu, într-un colț al punţii etalon am descoperit alta, 
necunoscută pentru mine, cât un pui de potârniche, gri-argintiu, 
cu puţin galben în vârful aripilor. Era moartă, poate de oboseală, 
poate se lovise, aruncată de furtună noaptea trecută. Am privit- 
o fără tristeţe, doar cu o mică strângere de inimă, gândindu-mă 
că, luni de zile de aici încolo, singurii noștri oaspeţi vor fi 
păsările mării și oceanului, vii sau moarte. 


Nostromul a fost bolnav câteva zile, mi se pare de gripă. Azi a 
ieșit la lumină; l-am întâlnit la o ţuică (de care nu s-a atins, de 
altminteri ca și mine), în cabina comandantului. Era cam pierdut 
și cam palid... 

Mă iscodise deunăzi în privinţa drumurilor mele pe mare, și 
când i-am mărturisit, cu bună-credinţă, că n-am cunoscut 
oceanul, deși într-un fel cred că îl explorasem mai bine decât 
într-o croazieră obișnuită, ochii i s-au umplut de satisfacţie și 
șiretenie: are un mușteriu în plus pentru botezul tradițional, de 
care nu scapă nimeni. L-aș primi și eu cu plăcere, dar dacă el 
înseamnă într-adevăr o întreagă găleată cu apă aruncată în cap, 
sunt îngrijorat pe bună dreptate; oricât ar fi vremea de caldă, 


luna noiembrie rămâne luna noiembrie, și oceanul poate fi 
altceva decât Mediterana. 

Mi-e imposibil să nu gândesc, copilărește, că boala 
nostromului ar fi fost mai potrivită peste câteva zile. 


x 


Soarele a apus încă o dată în nori; n-am avut prilejul nici 
acum să descopăr faimoasa și enigmatica rază verde, care s-ar 
putea să fie numai o închipuire. 

In timp ce desfac greoaiele zăvoare de la camera etuvei — 
cred că inutilă —, aflată afară, pe puntea bărcilor, la același 
„etaj” cu cabina mea, dar în bordul celălalt, unde prin 
bunăvoința medicului îmi ţin, bine amarate, lăzile de sticle cu 
apă minerală, vasul începe să tangheze, din ce în ce mai adânc, 
pe valuri grele din prova. Nefiind vânt, presupun că se apropie 
dinspre apus o hulă veche, uneori mai păcătoasă decât furtuna. 
Dacă se va pronunţa pe deplin, va fi o noapte sâcâitoare, dar nu 
mă sperii: în fiecare seară de când sunt aici, am adormit într-o 
baie de bucurie. 

Și, oricum, ziua de astăzi, chiar dacă nu va urma alta să i se 
asemene, răsplătește cu anticipație multe încercări viitoare. Vor 
fi destule, nici vorbă, și desigur mai multe și mai grele decât 
cele închipuite de mintea cea mai prevăzătoare, dar, încă o 
dată, nu mă sperii, ci le aștept cu voie bună. După lunga 
perioadă de pescuit, la Faeroe, dincolo de 62 grade latitudine 
nordică, adică aproape de noaptea polară, vor urma insulele 
Canare, spre Africa tropicală, și oricum, la înapoiere vom mai 
străbate încă o dată Mediterana! 


La ora 20, film în aer liber, „la grădină”, pe puntea de lucru, 
printre și peste uneltele de pescuit în curs de pregătire. 

La început, documentarul cu întâmpinarea traulerelor în 
mare, după prima călătorie, cu primirea la Tulcea și Galaţi, apoi 
cu decorarea echipajelor. Oamenii, chiar dacă unii l-au mai 
văzut o dată, îl urmăresc interesaţi și voioși, comentându-l cu 
satisfacție. Când recunosc pe câte unul din ei, izbucnesc în râs 
sau în exclamații. 


După ce în zilele dinaintea plecării, la Galaţi, apoi la 
Constanţa, mi se păruseră posomorâţi, închiși în ei, nemulţumiţi, 
poate cârcotași — când cred că de fapt n-ar fi avut nevoie 
fiecare decât de o lămurire și o vorbă bună —, își dezvăluie de la 
o zi la alta firi într-adevăr minunate. Simt până în adâncul inimii 
astă-seară că la sfârșitul drumului îmi va fi drag fiecare și mă voi 
simţi legat de toţi cu o prietenie statornică și bărbătească. 

(La transcriere, azi, când se împlinește aproape un an de la 
acea dată, impresia ar avea nevoie de o verificare. Însă nu 
vreau să fiu cârcotaș și eu, șicanându-mă pe mine însumi. Între 
optzeci de oameni este peste putinţă să nu apară și unii cu 
păcate, după cum este peste putință să nu apară între mioare 
albe și o oaie neagră. Deci retranscriu, după gândire lungă și cu 
sentimente calde: Firi într-adevăr minunate!) 

După documentar urmează o combinaţie amuzantă, 
americană, în genul lansat acum câţiva ani, „selecțiuni” din 
comedii de la începutul cinematografului, sonorizate și 
comentate cu humor, în spiritul indulgent pe care-l arăţi 
lucrurilor perimate. lar printre ele, momente de groază, de 
„Suspensie”, cum se spune astăzi. 

După primele clipe, comandantul oprește reprezentaţia, ca să 
ne arate un satelit pe care l-a semnalat ofiţerul de cart de la 
puntea de comandă. Trece cu viteză pe deasupra noastră, 
printre cablurile navei și printre stelele Mediteranei, 
îndreptându-se către răsărit. N-ar fi nimic care să mai surprindă 
dacă tocmai atunci, prin una din coincidențele cele mai 
neașteptate, n-ar apărea și altul, pe o traiectorie diferită, ca și 
cum ar vrea să-l ciocnească pe cel dintâi. Le urmăresc uimit, 
așteptându-mă să se producă un mic cataclism cosmic, deși 
probabil înălțimile lor sunt cu totul altele, când, deodată, al 
doilea din ele, mai jos desigur, intrat în umbra pământului mai 
devreme decât celălalt, apune în înaltul cerului, ca o stea 
căzătoare. 

Totul este neașteptat, bizar și fermecător în seara asta. O 
navă trece în sens invers, prin babordul nostru, foarte aproape, 
arătându-și pe sub doriboturi luminile de pe catarge și lumina 
roșie de poziţie. Filmul continuă un timp, când, în afara 
ecranului, deasupra mării, la pupa, zăresc încă o dată luminile 


navei de adineauri, de care uitasem, cum uitasem și unde mă 
aflu. 

Mă aflu în sudul Mediteranei, pe o noapte caldă, într-un calm 
de poveste, deși vasul nostru tanghează, la câteva zeci de mile 
de coasta Algeriei, și tocmai în clipa asta, când pe eroii din film îi 
pândește o iminentă prăbușire în Niagara, comentariul muzical 
lansează, cu întreg aparatul masiv al orchestraţiei wagneriene, 
laitmotivul din Cavalcada Walkiriilor... 

Am spus că totul e fermecător, neașteptat și bizar astă-seară: 
Wagner deasupra Mediteranei!... M-aș fi așteptat să-l întâlnesc 
mai la nord, într-o zi fără soare, cu marea mai zbuciumată și 
ușor sângerie, cum o colorează, printre nori, crepusculul. 


x 


Mi-am adus aminte, revenind în cabină, de serile toamnei 
trecute, la Snagov, când, cu obloanele trase, pe întuneric, doar 
la lumina focului care se stingea în cămin, ascultam, extinsă, 
aceeași Walkirie, cu maximum de intensitate a amplificatorului, 
fără teama că aș putea să stric somnul vecinilor, fiindcă și cel 
mai apropiat era foarte departe de mine. 

Cineva spunea atunci, dar nu pizmuindu-mă și nici 
suspectând sinceritatea unor nevoi ale mele, că folosesc în viaţă 
meșteșugul regiei. Da, recunosc, mi-a plăcut să-mi regizez 
bucuriile și să le amplific de câte ori am putut, bunăoară ca pe 
muzica din difuzor. Ca pe impresiile acestei seri bunăoară... 


Miercuri, 4. Puntea de comandă 


Navigăm în lungul coastei africane, la 40 de mile distanţă; nu 
se vede ţărmul, dar se simte, ca o emanaţie care ar putea să fie 
reală. E un continent acolo, prea vast, prea fierbinte, ca marea 
să nu-i răsfrângă căldura, iar cerul imaginea. 

A plouat toată ziua, mărunt, cu intermitențe; temperatura a 
scăzut cu câteva grade, și toamna aici mi-a amintit puţin 
toamna noastră, un sfârșit de septembrie parcă. Africa 
tropicelor și ecuatorului n-a putut să învingă până la sfârșit lipsa 
soarelui. 


Nu mai am starea de spirit de ieri, totuși sunt departe de 
depresiunea pe care de obicei mi-o dau zilele noroase. Mi-am 
petrecut timpul în discuţii despre pescuitul viitor, probabil 
preocuparea fiecăruia, dar mai cu seamă a celor care trebuie să- 
| organizeze. Îi privesc intrigat, întrebându-mă dacă nu-și simt 
umerii prea grei; nici eu nu mi-i simt ușori, deși n-am 
răspunderea lor, ci alta, de altă natură — difuză deocamdată și 
nedefinită: știu unde merg, dar nu știu ce trebuie să aduc. In 
schimb, încărcătura vaporului se cunoaște, ba chiar în detalii: 
hering — 450 de tone filetat, 450 întreg, apoi 350 de tone de 
făină și 40 de tone ulei. Toate astea, chiar dacă le scoţi cu 
tonele, în magazii se adună cu kilogramul. lar zonele de pescuit 
sunt necunoscute, mergem mai degrabă într-o cercetare, destul 
de aventuroasă, fiind însă datori să umplem magaziile, deci 
aventura să devină riguros productivă... 

Astă-seară, în jurul orei 18, vom fi în dreptul Algerului. Marea, 
cu valuri potrivite din prova, dă un mic tangaj, pe care de mult 
nu-l mai bag în seamă. 

Deoarece am intrat în fusul Greenwich, la prânz s-au dat iar 
ceasurile în urmă; încă o dată ziua se lungește cu o oră, carturile 
cu douăzeci de minute. Trăim mai mult decât cei lăsaţi acasă... 

Cum, în zorul plecării, nu ne-am terminat toate 
aprovizionările, aflu că vom face o escală neprevăzută; vom 
ancora în radă la Gibraltar, să mai luăm câte unele. S-a și 
telegrafiat agentului să le pregătească; ni le va aduce cu barca. 

E ora 15,30 — 17,30 în ţară, acum acolo se lasă noaptea 
sfârșiturilor de toamnă; mă înfior puţin: n-am să îndur niciodată 
cu dragă inimă anotimpul care vine, iarna, oricât ar fi de 
fastuoasă. 

Mi-a apărut fugitiv în minte casa de la București, dându-mi o 
ușoară melancolie... Probabil n-a mai rămas nici o frunză în 
copacii de la fereastră. E singurul regret pe care îl simt astăzi. 


Ora 21, pe puntea de comandă. Plouă, vânt puternic din prova 
babord. Nu se vede nimic în beznă, decât norii sus, și jos 
berbecii albi; privirea răzbate până la mai puţin de 30 de metri 
în faţă. Ar fi sinistru fără radar, care semnalează două vase, 
departe, într-un bord și-n altul. 


les numai câteva clipe pe pasarelă; vântul șuieră alarmant 
printre suprastructuri, iar noaptea de nepătruns este sălbatecă. 

Mă întorc la adăpost, fericit că înăuntru e cald și sunt oameni; 
sunt și comandantul, și secundul, pe lângă ofițerul de cart. Toţi, 
împreună cu timonierul (vasul navigă cu pilotul automat), stau 
lipiti cu ochii de ferestre, scrutând noaptea. Greu să-și 
imagineze scena aceasta oamenii de la uscat, și chiar cei de pe 
vas, care acum, după ce și-au sfârșit masa, sporovăiesc la 
lumină, în fumoar, în careuri, sau joacă table și pietre, sau citesc 
în cabine, sau poate s-au și culcat. Dar, la urma urmelor, nu-i 
nimic neobișnuit: o noapte neagră, o mare rea, cum au să fie 
atâtea. Mâine, pe lumină, toţi au să uite marea rea de astăzi, 
mai târziu mările rele de mâine. 


x 


Măsurând de la apă, puntea de comandă se află la 10 metri 
înălțime și e plasată spre prova, la 20 de metri înapoia etravei. 

După datele șantierului, lungimea totală a vasului este de 92 
de metri, iar lățimea maximă, 15 metri și 60 de centimetri, 
dimensiune apreciabilă, care, dacă face să crească puţin 
rezistenţa la înaintare, mărește în schimb stabilitatea, asemeni 
volumul pentru amenajări și încărcătură. Mi se pare că 
procedeul de a se mări lăţimea, cu avantajele lui, se aplică mai 
tuturor vaselor moderne. 

Din hoinărelile mele prin porturi, învăţasem să estimez, 
acceptabil, tonajul unui vapor, judecând în primul rând după 
lungime. Am încercat acum, în întâlnirile noastre pe mare, să-mi 
exercit vechea deprindere. 

Doi marinari care văd un vapor, după ce-i admiră sau îi critică 
forma, opinează asupra caracteristicilor lui, între acestea tonajul 
fiind de obicei prima. Înclinarea e firească și deci nu mă miră; 
tiganul lingurar, devenit împărat, când s-a dus la pădure n-a 
admirat peisajul, ci a mers cu ochii spre copacul cel mai bun de 
prefăcut în copaie — spre mirarea curtenilor. 

Aprecierile mele cădeau acum anapoda; ziceam: 10 tone! 
Identificam vasul, îl căutam în anuarul Loydului, unde sunt 
înscrise aproape toate navele comerciale din lume, și găseam, 
stânjenit de eroarea prea grosolană, 15 tone. M-am dumerit mai 


târziu: din cauza lăţimii crescute, azi vapoarele au îndeobște un 
tonaj mult mai mare decât cel pe care l-ar sugera restul 
dimensiunilor. 

Puntea de comandă, în cazul vaporului nostru, e al patrulea 
nivel, al patrulea „etaj”. Partea închisă măsoară cam 8 metri 
lungime. Nouă ferestre dreptunghiulare (nu le mai pot numi 
hublouri), cu sticlă groasă, armată, dau o vizibilitate suficientă, 
practic continuă, spre partea din faţă a vaporului. 

Două din ele, la extremităţi, sunt „rotative”, adică au o 
tăietură circulară, în interiorul căreia e plasat, pe suporturi 
metalice și cu diametrul cât al golului, un alt geam, de formă tot 
circulară. Un ax în centru, acţionat de un electromotor, imprimă 
acestui cerc de sticlă, atunci când e nevoie, o viteză de rotaţie 
suficientă ca forţa centrifugă să spulbere și să arunce în afară 
abureala, ploaia, ninsoarea sau gheaţa. Oricare ar fi vremea, 
cele două ochiuri de sticlă rămân clare — aproape că nu li se 
observă rotirea vertiginoasă — dându-ţi putinţa să observi 
drumul, la adăpost de toanele cerului. Ţin minte însă timpul, nu 
prea îndepărtat ca să facă parte din amintirile altei generaţii, 
când geamurile timoneriei fiind acoperite de gheaţă, navigatorul 
trebuia să stea, uneori toate cele patru ore ale cartului, afară, 
pe pasarelă, în viscol — dacă era iarnă. În jurul lui, apa aruncată 
de valuri se sleia pe suprastructuri, albea și îngroșa monstruos 
gruiele bărcilor, balustradele — și la fel obrazul omului... 

In centrul timoneriei se află cârma, sau timona, ca să rămân 
la cuvântul din tradiția marinei. E un aparat prizmatic, lăcuit, ca 
mobila din laboratoare, cu baza de două șchioape și nu mai înalt 
decât jumătate din statura omului. În interior, însă, are instalaţii 
mai complexe decât ai bănui la întâia privire. Pe el e axată 
timona propriu-zisă, nu mai mare decât volanul unui automobil; 
cum le-am încercat pe amândouă, pot să afirm că se mișcă 
nespus mai ușor decât cel din urmă. Dar mișcarea de aici se 
transmite electric la vreo 60 de metri, până la pupa, unde-i 
servomotorul, cel care depune efortul greu de a deplasa masa 
metalică a cârmei de câteva tone. 

Un ansamblu de pârghii și de butoane face ca acţiunea omului 
asupra timonei să treacă, la dorinţă, asupra pilotului automat; 
de aici încolo, acesta va păstra direcţia imprimată, corectând 
continuu abaterile la care vaporul e dus de rafalele vântului sau 


de valuri. Când însă, pe furtună, abaterile, ambardee, cu vorba 
marinarilor care n-au uitat-o, depășesc 8 grade, pilotul automat 
se dovedește neputincios; înainte de a-și termina rolul, un bec 
roșu începe să clipească alarmat, și o sonerie stridentă îl 
avertizează pe timonier, cerându-i ajutor. lar timonierul ia pe 
seama sa lupta cu valurile, fără să uite că alături, în camera 
hărților, „codoșul” va marca pe hârtie toate ambardeele. 

În dreapta, sub penultima fereastră, se află telegraful, cum se 
numea altădată, când transmitea în sala mașinilor pe cadrane 
comenzile privitoare la mișcarea vasului; luând cunoștință de 
comandă, mecanicii acționau asupra mașinilor sau motoarelor, 
mărindu-le sau micșorându-le turaţia, după cum era nevoie. 

Motoarele navei noastre păstrează o turație constantă. 
Telegraful modifică „pasul” elicei, acesta fiind variabil. Deși 
turaţia axului rămâne neschimbată, viteza vaporului crește sau 
scade, după cum „pasul” e mai mic sau mai mare. 

Spre a sfârși cu puntea de comandă, pe care n-am putut s-o 
las nebăgată în seamă, deoarece are o însemnătate prea mare 
în viața vaporului și a noastră, trec peste celelalte instalaţii, 
mulțumindu-mă să le enumăr: termometru cu transmisie 
electrică, pentru aflat temperatura aerului și a apei; tablouri de 
lumini; telefoane și portavoci — tuburi acustice care le 
înlocuiesc pe primele în caz de nefuncţionare, ceea ce nu s-a 
întâmplat niciodată; sonda de fund, pe bază de ultrasunet, 
arătând continuu pe cadran, atunci când este nevoie, 
adâncimea apei; sonda pe pește, ecograful, cum i se spune, 
care semnalează prezenţa peștelui, dar și înșală. Intre 
instrumentele importante a rămas radarul. El se află în stânga 
cârmei, la distanță suficientă să nu împiedice circulația 
navigatorilor și a musafirilor. 

(În nord, când instrumentul acesta funcţiona aproape 
încontinuu, găsisem în el o sursă de căldură foarte îmbietoare; 
dimensiunile fiind tocmai potrivite pentru a-mi cuprinde 
spinarea, oferindu-mi și reazim, rămâneam acolo cu orele, și 
prin ferestrele din faţă urmăream oceanul. Şeful electrician, 
părintele mașinăriei, spune că radarul emite raze ultrascurte. Cu 
atât mai bine: făceam fizioterapie — și pe latitudinile acelea 
poate aveam și nevoie.) 


Mai e un scaun pe puntea de comandă, unul singur — se 
spune că rezervat comandantului — un scaun înalt, ca al copiilor 
mici așezați la masă cu persoanele mature. In sfârșit, un 
dulăpior pentru pavilioane, în tribord, și o masă cu sertare, în 
babord; deși înalte, vor înlocui de multe ori scaunele. 

Lipsește o balustradă, o „mână curentă” (în marinărie se 
numește „ţin-te bine”), de care să te apuci pe timp de furtună. A 
străbate în astfel de împrejurări cei 8 metri ai timoneriei e, fără 
exagerare, o problemă de acrobație. Radarul și suportul cârmei, 
bine ancorate în pardoseală, oferă puncte de  reazim 
intermediare; dar dacă nu le-ai „vizat” bine și dacă nu ţi-ai 
sincronizat mișcarea cu balansul vaporului, treci pe lângă ele 
fără putinţă de oprire și te duci până în bordul celălalt, la 
capătul drumului, unde te proptești în ușă, în masă sau în 
dulapul cu pavilioane. Cu puţină îndemânare, nu-i greu să 
amortizezi loviturile, însă se descurcă mai bine cei care au 
practicat patinajul sau cunosc schiurile. 


Ora 23,30; liniște deplină în afară de trepidaţia motoarelor. M- 
am trezit adineauri din visuri și nu mi-a venit să cred că suntem 
în drum spre Gibraltar. Cât timp nu fusese posibilă escala, nu-mi 
dădusem seama că era și acolo un miraj... 


Joi, 5. Un oaspete de zi și unul de noapte 


Vreme frumoasă, cu soare, dar cam rece, cu vânt tărișor din 
prova și cu valuri care fac vasul să tangheze. Pe puntea de lucru 
pescarii își continuă pregătirile... 

O mică pasăre, cum am mai văzut deunăzi, asemănătoare cu 
vrabia de la noi, dar mergând cu pași distincţi în loc să sară, a 
fost adoptată de marinari; hrănită cu muște, care ne urmăresc și 
aici, s-a înfiripat și primește încrezătoare prietenia noastră. La 
ceai, Marinescu, ospătarul, numit lonel, ca în familie, ne-o 
prezintă, punând-o să umble pe masă. Balansul făcând-o să se 
clatine, își încleiază aripile în unt și în marmeladă, dar nimeni nu 
se supără. 

Cineva își arată îngrijorarea: să nu i se facă vreun rău! 
Marinescu e indignat: „Cum s-ar putea una ca asta?!” 


E singura întâmplare de relevat astăzi, și, oricât ar fi ea de 
neînsemnată, nu-i lipsită de înţelesuri... Vaporul are 3.600 de 
tone, motoarele peste 2.000 de cai-putere, mergem în nordul 
Atlanticului, suntem o „forţă” și toate sunt forţă în jurul nostru... 
Și totuși, marinarul care va avea să îndure multe într-o luptă 
brutală cu marea, desprinde din sufletul lui, îmbrăcat în armură, 
gingășia trebuitoare ca să ocrotească o fiinţă fragilă. 

Nimeni nu i-a făcut rău micii zburătoare. Mai târziu s-a dus, și 
cred că s-a pierdut; unde ar fi putut să ajungă? Răul pentru ea a 
venit din altă parte. Simţind aici binele, a crezut, poate, într-o 
bunătate universală... 


Ora 3 noaptea. Abia acum am terminat, după o zi întreagă de 
trudă, corespondenţa de trimis în ţară. 

Pe seară s-a anunţat furtună de forţa 12 în zona Gibraltar; mai 
avem câteva ore să ajungem acolo, dar nu simt nimic 
neliniștitor. 

Am ieșit să arunc o privire afară. Nu-mi dau seama cum s-a 
întâmplat: valuri imense se ridică din prova și uneori ajung până 
pe puntea bărcilor, înspumate. Totuși, vasul le primește calm și 
abia tanghează. Vântul șuieră printre cabluri. E furtună pe mare, 
în mine însă e liniște... Dincolo de Gibraltar, în Spania, am o 
cunoștință veche, un sfetnic. Uneori, când rătăcesc cu gândurile, 
mă însoțește, în pasul obosit al bătrânei lui gloabe. Când e trist, 
zâmbește, ceea ce-i un mare câștig în viață. Din câţi oameni 
știu, e singurul care, deși schilodit peste orice închipuire, n-a 
fost învins niciodată. Evocându-l, vine peste mare. Mă mir: e 
prima oară când mi se pare pizmaș — omul care n-a avut de ce 
pizmui pe nimeni, de vreme ce a fost mai presus de toate. Să fie 
oare în năzuinţa mea de azi mai mult decât a năzuit el 
vreodată? Îi aud glasul și mi se pare mustrător, dar nu deslușesc 
ce spune; e prea mult muget afară, iar în mine e prea mult senin 
ca să accept vreo mustrare. 

Se văd farurile de pe coasta Spaniei, pământul unde a trăit 
oaspetele meu din astă noapte; pentru firul de iarbă care crește 
din ţărâna lui, Spania e miraculoasă și bogată. 


Vineri, 6. Un măgar sur paște iarba Spaniei 


Era ora 8 când m-am trezit, după un somn de numai câteva 
ceasuri. E condamnabil, dar trebuie să mărturisesc, rușinat și 
plin de necaz, că am pierdut tocmai ceea ce trebuia să văd mai 
întâi: faţa de răsărit a stâncii care a păzit cândva strâmtoarea — 
cândva fiindcă, hotărât, nu mai poate păzi nimic astăzi. 

Aici e o istorie străveche; mă duc la cea mai îndepărtată 
informaţie — le las deocamdată pe celelalte. Ce-a făcut regina 
Victoria a Angliei la Gibraltar se știe, sau se poate citi în cartea 
de istorie. Ce-a făcut Nelson scriu legendele. Pe-aici a trecut 
chiar și Alain Gerbault, pe un velier de câteva tone, uitând să ne 
spună că treizeci de ani înaintea lui, și plecând tot din acest loc, 
un alt navigator singuratec, dar neatins de nici o mizantropie, 
ocolise pământul, fără a face nici un fel de tevatură. 

Privesc apa calmă a radei și le caut urmele; văd mai întâi 
delfini, apoi un submarin care a ieșit din port și intră în 
imersiune. E un exerciţiu, bineînţeles, dar înseamnă că se 
pregătește să pândească pe cineva, mâine. Pe cine? 

Strâmtoarea, în acest punct, măsoară mai puţin de 20 de 
mile, și dincolo, pe coasta africană, se ridică o stâncă, 
asemănătoare cu a Gibraltarului; pare mai mică, din cauza 
depărtării. Amândouă, în antichitate, s-au numit Coloanele lui 
Hercule și au constituit o poartă de netrecut între Atlantic și 
Mediterană. De la un țărm la altul, marea se vede ca în palmă. 

Din cele două coloane ale lui Hercule, numai Gibraltarul și-a 
păstrat gloria, până mai deunăzi; la gloria lui trecută vin astăzi 
și încerc să-i descopăr urmele, după cum încerc să descopăr pe 
apă urmele corăbiilor de pe vremuri... 

Și e ciudat că, din atâtea amintiri, îmi tot revine în minte cea 
mai veche dintre ele; au trecut de atunci patru secole și două 
milenii. 

Dacă dăm crezare biografului care i-a reconstituit viaţa și 
călătoria, pe aici a trecut, în secolul al IV-lea dinaintea erei 
noastre, Pytheas, învățatul și navigatorul grec din Massalia, cum 
se numea Marsilia în acea vreme. Armatorii orașului îi dăduseră 
o corabie ca să caute cu ea drumuri de adus, din mările nordice, 
cositorul și ambra, iar el urmărea explorarea și calculele 
astronomice, uimitor de avizat în bezna îndepărtatei lui ere. 

Pe sub ochii mei, care privesc coasta africană, dus cu gândul 
în urmă, a trecut Pytheas, folosind șiretenia și iuţeala ca să 


scape de întâlnirea cu cartaginezii, stăpâni atunci peste 
strâmtoare și spaima popoarelor de navigatori din Mediterană. A 
trece nevăzut, fie și noaptea, mi se pare peste putinţa omului, 
oricare i-ar fi șiretenia. Și totuși, Pytheas a trecut, după cum 
spune istoria lui fragmentară, ba a mai capturat și o triremă 
punică, eliberându-și compatrioţii aflaţi în robie și puși să tragă 
la cele trei rânduri de rame. 

Mai departe avem același drum, numai că Pytheas, după ce 
va traversa Golful Biscaia, va intra în canalul englez, în vreme 
ce noi vom ocoli pe la vest insulele britanice. Cum însă mai pe 
urmă va merge spre enigmatica Thule, care s-ar putea să fie 
Islanda de astăzi, înseamnă că drumurile noastre au să se mai 
încrucișeze, în nordul oceanului. 


x 


În colţul de sud-est al Peninsulei Iberice, rada Gibraltarului e 
un golf adânc de 6 mile, de 4 mile lăţime. La intrarea lui estică, 
dinspre Mediterană, se ridică stânca devenită cetate, iar la baza 
ei și pe versantul dinspre radă se află orașul, aruncat cam 
anapoda — blocuri de locuit, etajate; orașul pare a avea mai 
mult înălţime decât întindere; ai zice că la fiecare fereastră e un 
tun sau o sâneaţă, și casele s-au așezat așa, ca gurile de foc să 
poată trage toate deodată, unele pe deasupra altora. 

Sunt și tunuri adevărate; cred că am zărit câteva la creastă. 
Stânca e înaltă de 420 de metri, lungă de vreo 4 kilometri și de 
mai puţin de 2 lată. Se spune că tot volumul ei e sfârtecat de 
galerii; poate! 

Orașul va fi văzut la înapoiere, când o să debarcăm și o să 
stăm aici două-trei zile. Acum rămânem doar în radă, și numai 
câteva ore. 

Descopăr însă, cu anticipație, aerodromul, unde avioanele 
decolează și aterizează fără oprire. Nu era loc, la picioarele 
versantului pentru o pistă atât de lungă cât cer avioanele 
moderne. Ea s-a prelungit, cu beton, asupra radei; ca tehnică 
nu-i uimitoare: piramidele au cerut mai multă știință a 
arhitecturii și infinit mai multă sudoare umană. Uimește însă 
încăpăţânarea. Mi-o ilustrez cu vorba românească: „a scoate 
ceva din pământ, din piatră seacă”. Pământ nu-i la Gibraltar, și 


nici apă — numai stânca, singuratecă. Într-adevăr, cetatea a 
ieșit din cea mai seacă piatră aflată pe scoarță. 

La câteva sute de metri de aerodrom, spre nord-est, se vede 
pe hartă frontiera Spaniei. O descopăr și în realitate, privind cu 
binoclul; se concretizează cu o barieră vopsită în alb și roșu, ca 
la trecerile peste calea ferată. 


„Galaţi” a sosit aici încă de ieri seară. leșit din șantier după 
vasul nostru, are unele îmbunătăţiri la motoare și câștigă în 
viteză o milă pe oră. Trecem pe lângă el cu graba înciudată a 
întârziatului și ancorăm departe, către fundul radei. Gibraltarul e 
acum la distanţă mai mare decât Spania. Imi pare bine — văd 
pământul ei prima dată. Suntem la câteva cabluri de țărm... 
(Cablu, măsurătoare marină, pe care n-o pot abandona nici 
acum, când transcriu caietele mele pentru folosinţa civilă, 
deoarece făcea parte firească din vocabularul nostru zilnic, este 
a zecea parte dintr-o milă și egal cu ceva mai mult de 180 de 
metri.) 

În marginea apei, pământul, sărăcăcios, poate nisip și argilă, 
nu dă o vegetaţie prea bogată; e ca după o secetă care a 
bântuit toată vara și verile celelalte. El se întinde ca o curea 
cenușie, coaptă, crăpată, de jur împrejurul golfului, până în 
partea lui de vest, unde se deschide strâmtoarea și, faţă în faţă 
cu Gibraltarul, sclipește, fără înălţime, orașul spaniol Algesiras. 

Privesc pământul aflat mai aproape: construcţii modeste, 
unele ruinate, altele mizere. Lângă frontiera cu Gibraltarul se 
întinde, plat, parcă presat în sol cu tăvălugul, un orășel, ca din 
cartoane; ai zice că este provizoriu. Bănuiesc că nu are 
autonomie; aici locuiesc și vin noaptea să doarmă, trecând 
frontiera, muncitorii spanioli și toţi cei care își câștigă pâinea pe 
teritoriul Gibraltarului; peste noapte nu le este îngăduit să 
rămână acolo. 

Și iarăși dau roată cu ochii, cercetând pământul Spaniei. 
Câteva pete vesele de culori pe zidurile caselor: verde, 
portocaliu. E prea puţin; simţi nevoia și-a altora. 

Pe țărm, între clădiri răzlețe și sărace, o singură vilă, un mic 
castel, maur ca arhitectură; sunt mai multe la București, unde n- 
au fost niciodată maurii. Aici, în plus, se leagănă în briza blândă 


un pâlc de palmieri; peste coroanele lor, pământul iar se vede 
sărăcăcios, cu iarba colbuită, roșcată. 


Zi strălucitoare și destul de caldă. Soarele nu dogorește: e 
bun, și-ţi dă un dor molcom de viaţă, ceva dulce, calm — puţină 
amărăciune, puţină speranţă... Vezi ceva ici, vezi ceva colo, dar 
ce facem cu celelalte? 

Un petrolier de vreo 40.000 de tone e înțepenit la ancoră în 
apropierea noastră, uriaș pe lângă noi, și semeţ dacă nu-i vezi 
infirmitatea. Câteva remorchere se învârtesc pe lângă el, 
socotind de unde să-l agaţe, ca niște ciocli care se agită la casa 
decedatului. E lovit la pupa, în spatele punţii de comandă, o 
despicătură adâncă, monstruoasă, arătând cât e de fragilă 
alcătuirea aceasta de oţel față de dimensiunile ei uriașe; e ca o 
coajă de ou, capabilă să plutească, dar pe care o fărâmă așa de 
ușor o atingere nedibace. Vasul căruia i se datorește ruptura și-a 
lăsat aici, precis și neted, forma etravei, de parcă a vrut să-și 
scoată mulajul. Poate au fost și victime, de vreme ce puntea e 
fărâmată, iar dedesubt două cabine sunt jupuite, fioros și parcă 
impudic, dezvăluindu-și interiorul prin al patrulea perete, 
dispărut ca pe o scenă de teatru... Imi aduce aminte de o casă 
bombardată, cu faţada rasă; odăile se vedeau, pe etaje, cu tot 
mobilierul; pe o ușă atârna un halat de baie... M-am întrebat 
unde era cel care îl folosise, poate numai puţin mai devreme. 

Privesc cu binocilul; e ciudat — și-aici atârnă ceva pe ușă, cred 
că o haină de ploaie; unde o fi cel care a purtat-o noaptea 
trecută pe puntea plină de rouă? 

Însă vasul plutește și va putea să plutească oricât de multă 
vreme; probabil în clipa aceasta se duc tratative — tocmeli — cu 
societatea de asigurare, cu șantierele. 

Pupa a fost adâncită vreo 2 metri; se vede pe bordaj dâra 
lăsată de sărătura mării. Apoi s-a pompat apa afară, s-a golit 
poate încărcătura din unele tancuri — fapt este că în clipa asta 
vasul stă bine aprovat, adică adâncit la partea din faţă, cu pupa 
ieșită în aer până mult deasupra liniei de plutire; armatorul nu-i 
obligat să ducă tocmeala sub ameninţarea vreunei primejdii 
imediate. 

Cine își amintește naufragiul catastrofal petrecut cu „Titanic” 
va crede că un vapor se scufundă la prima ruptură; așa se 


întâmpla, într-adevăr, cu vapoarele de pe vremuri. Pentru al 
doilea deceniu al secolului nostru, „Titanic” rămâne o eroare de 
construcţie, și ca navigaţie, o neprevedere; de altminteri, dacă 
nu mă înșală memoria, pe lângă comandant, care oricum n-avea 
voie să se salveze înaintea ultimului pasager — și „ultimul” 
pasager mi se pare că au fost o mie —, însuși constructorul, 
judecându-se necruţător, s-a condamnat să piară odată cu 
vasul, opera lui gigantică, îndrăzneață, dar vicioasă. 

Astăzi, cum începuse și la acea dată, navele mai mari se 
compartimentează, se împart în interior cu pereţi prin care nu 
poate trece apa, și astfel, în cazul unei spărturi, se inundă numai 
o parte, rămânând în rest destulă rezervă de flotabilitate ca să 
susțină tot vasul. Un vapor tăiat în două poate încă să 
plutească, așa cum s-au văzut cazuri. Petrolierele gigantice de 
150.000 de tone, a căror construcţie cere o cală nemăsurată, se 
lansează uneori în două bucăţi, apoi asamblarea, cu sudură, se 
face pe apă. 

Nu știu dacă s-a terminat tocmeala, dar văd că remorcherele 
au înhăţat petrolierul și-l târăsc încet spre intrarea în port, unde 
bănuiesc că sunt șantierele. 


x 


Vizita medicului, pentru revizia sanitară; deși englez, vorbește 
bucuros spaniola. E tânăr și ne informează, ispititor, despre 
viaţa de noapte, despre dancinguri și baruri. Cred, dar aș vrea 
să aud ce spun cei nevoiţi să părăsească orașul la ora 9 seara și 
să doarmă afară. 

Agentul, care ne-a întâmpinat de dimineaţă și s-a interesat de 
nevoile noastre, vine a doua oară, aducând materialele 
comandate. Văd și lăzi cu portocale. E o prevedere, sau o 
amabilitate? Nu; fac parte din comandă. În nord, unde-i viscol și 
întuneric, o portocală, de culoarea soarelui, va fi o minune. 

Vin bărci la scară, câte una și rar, fără îmbulzeală. Presupun 
că sunt pescari care cască gura. Dar, pare-se, au câte ceva prin 
buzunare. Se face puţin troc, după cum bag de seamă; e 
obiceiul și micul viciu al oamenilor de port și-al marinarilor. Nu 
știu ce-ar avea de dat ai noștri; poate ţigări și ceva băutură. Ce- 
ar găsi să ia în schimb; poate un briceguș cu imagini din Toledo 


pe plăsele, iar pe lamă cu inscripţia discret ștanțată: „Made in 
Germany”... Poate un stilou ieftin, cu o femeie în costum de 
baie; când întorci stiloul cu peniţa în jos, costumul „curge” la 
vale și se volatilizează, iar prin această mișcare imaginea femeii 
parcă învie, ca să rămână apoi cu totul goală, roză, 
provocătoare și dezarmată. 

E soare și cer albastru. 


x 


Pe țărm, în faţa noastră, un măgar paşte iarba roșcată; e 
acolo de azi-dimineaţă, singura fiinţă vie pe acest colţ din 
pământul Spaniei; așa cum stă, de ceasuri, pare că n-o să plece 
niciodată; e un patriarh — peste el au curs veacuri. 

Am o tresărire livrescă — să mi se ierte: tot ce știu despre 
Spania e numai din carte. Privesc cu binoclul; acest instrument 
indispensabil al punţii de comandă nu-i o obsesie, ci un prieten. 
Măgarul vine deodată aproape și nu mai am nici o îndoială: e 
sur, din vârful urechilor până la coadă... 

S-ar cuveni să fie în preajma lui și gloaba lui Don Quijote! 


x 


Pe când armatele Europei își aplecau pe rând steagurile în 
faţa lui Napoleon Bonaparte — acum împăratul —, două ţări, la 
extremităţile continentului, fără nici o legătură una cu alta, 
despărțite de mii de kilometri (sau verste), au rezistat până la 
capăt, ceea ce în cancelariile învinse părea fără explicaţie. Rusia 
a dat „Marii Armate” lovitura de moarte. Mai înainte însă, 
împăratul primise în Spania șocul moral, insuportabil. Vândut cu 
forme depline, poporul Spaniei, apăsat încă de mizeria unui 
trecut „secol de aur”, a luptat sălbatec, și mareșalii lui Napoleon 
n-au putut să-l înfrângă nici până la urmă. 

Două ţări, la extremităţile continentului, Rusia și Spania, fără 
să aibă legături feroviare directe, au construit căi ferate cu 
ecartamentul mai mare, altfel decât oriunde în Europa. Pentru 
Rusia se explică lesne: la întinderea ei, drumul cu trenul 
echivala cu traversarea oceanului; oamenii nu călătoreau, ci 


navigau, cu săptămânile, de aceea vagoanele trebuia să fie mari 
și să aibă înlesnirile unei corăbii. 

Ce înrudire de spirit, pe deasupra istoriei, peste mii de 
kilometri și de verste, a dus la aceeași lărgime a liniilor în 
Spania, care nu-i un ocean, ci o mare interioară? 


x 


Prin înţelegere cu „Galaţi”, se hotărâse să plecăm împreună, 
la ora 16,30. 

Nu știu cum au făcut, că și de data aceasta ne-au luat-o 
înainte, pornind cu treizeci de minute mai devreme decât ora 
convenită. lar noi — cu treizeci de minute mai târziu decât se 
hotărâse... 

Când ridicam ancora nu mai era mult până în seară, și 
măgarul pe care îl văzusem toată ziua tot mai păștea iarba 
roșcată. Dincolo de el începeau colinele, mai înverzite, crescând 
spre o înălțime, un delușor (pe hartă, 120 de metri deasupra 
mării), care închidea vederea la 4 kilometri distanţă. Pe culme 
se vedea o așezare parcă medievală, San Roque — denumirea 
citită pe hartă —, o îngrămădire de case cenușii, cu 
acoperișurile colorate, strânse una în alta, ca în burgurile lipsite 
de spaţiu. Încercuiesc și apără un castel sau o catedrală, care se 
ridică deasupra, masivă, prestigioasă, grea de ani și de taină. 
Nu pot defini stilul caselor, dar e al Spaniei și nu m-ar mira să 
văd un Diavol Șchiop ridicând acoperișurile cu putere și 
indiscreţie drăcească, spre a descoperi ce fac oamenii. Povestea 
lui Guevara, luată și aruncată în lume cu numele altora, e tot ce 
există mai vechi în memoria mea despre Spania, după 
Invincibila Armada. 

Nu se vede nimic la creastă, dar dacă pe partea cealaltă a 
colinei vine un drum colbuit dinspre ţinutul La Mancha, n-ar fi 
surprinzător să apară, pe deasupra caselor, o lance de lemn și 
un coif de hârtie... 

Ar mai fi, în clipa plecării, după o atât de scurtă oprire, să-mi 
evoc încă două nume ca să împac neîmplinirea din mine: Blasco 
Ibanez către partea mării, iar pentru tot ce nu văd dincolo de 
coline, Miguel de Unamuno... 


Și iarăși am privit măgarul, în timp ce clopotul, la ancoră, 
anunţa că iese din apă ultima cheie, dinaintea ultimului 
fragment al lanţului. Era sur patrupedul, fără îndoială, și singur, 
iar golul din jurul lui însemna lipsa lui Rocinante. 

Începeau să se aprindă luminile la Gibraltar și la Algesiras; 
acesta din urmă, pe ţărmul celălalt al golfului, în păclă, fără 
înălțime, părea ruda săracă și intimidată a stăpânului peste 
radă, neîndrăznind să ridice capul. 

Dincolo de strâmtoare, pe coasta Africii, e un oraș, Ceuta, 
care duce o existență nezgomotoasă; mi s-a părut că stă la 
pândă, pitit după valuri, tăcut, enigmatic. 

Nu pot să văd strâmtoarea — s-a lăsat întunericul nopţii; mai 
mult o ghicesc, după luminile de pe ţărmuri și după faruri; mă 
ajut de hartă, de parcă aș călători din nou cu închipuirea, cum 
am făcut altădată. 

Simt multe vapoare, în stânga și în dreapta, navigând la 
înghesuială, de parcă ar fi vorba de o migraţie sau de o evadare. 

Înainte de-a ajunge în ocean, reîncepe balansul, cu alt ritm şi 
mai amplu. 


x 


M-am dus să mă culc târziu, după ce ieșisem de mult din 
strâmtoare și mergeam nu departe de coastă, spre vărsarea 
Guadalqguivirului, drumul la Sevilla, care îmi evocă din nou 
oaspetele de ieri noapte. Cum eram crespusculat înaintea 
somnului, cavalerul schilod mi-a venit iarăși în gând și, întocmai 
ca în noaptea trecută, iarăși mi s-a părut că îi aud glasul — 
acum însă deslușit, spunându-mi că în partea unde mă duc am 
să caut zadarnic morile lui de vânt. 

Era pizmaș — nu m-am mai îndoit. 

În timpul somnului s-a schimbat drumul la nord; am consumat 
longitudinea, vine rândul latitudinii, care va aduce întuneric și 
frig. 


III LATITUDINE 
Sâmbătă, 7. Întâlnire întârziată 


Din zorii zilei, „Galaţi” se vede în fața noastră, dar foarte 
departe; a luat drumul mai scurt, pe sub coastă, în timp ce noi 
am ieșit mult în larg și am dublat pe o rază inutil de mare colţul 
de sud-vest al Portugaliei. Plecat cu o oră înainte, acum 
tovarășul nostru are câștigate pe puţin încă patru, de te umple 
necazul. 

Balans obositor, cerul senin în bună parte; cum mergem spre 
nord, de-a lungul Portugaliei, am, în sfârșit, soare în cabină 
dimineaţa. 

După ce până în prânz am căutat toate prilejurile (adică m-am 
expus, înțelegând că nu se poate altfel), n-am primit decât după 
amiază botezul oceanului, întâlnit prima oară, nouăsprezece ani 
mai târziu decât proiectasem. Nostromul, care mă pândea de 
sus, de pe puntea compasului etalon, mi-a turnat o găleată de 
apă în cap când am ieșit pe pasarela punţii de comandă. Nu m-a 
indispus, cu toată temperatura neconvenabilă: era apă din 
ocean și mi-a trezit nostalgii calde, fiindcă mi-a intrat în nări și în 
gură, și am simţit deodată gustul verilor la mare, de neuitat. 

In timp ce-mi schimbam hainele înmuiate și mă dichiseam cu 
o bună dispoziţie de sărbătoare, ca unul care scăpasem, „nașul” 
a venit îngrijorat la ușa cabinei, crezând că m-am supărat, ceea 
ce n-ar fi fost de loc în firea mea într-o împrejurare ca asta. 

Am mers împreună în careu, unde au venit și alţii, nași sau 
botezați, și am băut cu toţii o sticlă de coniac, adusă de mine. E 
rușinos să spun că am mai adus una? Comandantul a adus și el 
două sticle de vin — și de-atunci înainte n-am mai ţinut seama 
ce-a adus fiecare. 

Atmosferă călduroasă de familie. 

Seara, târziu, luminile Lisabonei în tribord, dar numai luminile 
— și peste ele, încă o dată, imaginaţia... 


Luni, 9. Pragul necunoscutului 


leri n-am notat nimic — am contemplat totul cu o aviditate 
forţată, puţin ridicolă, și conștient naiv. N-am nevoie de nimic 


pentru mine, ci pentru alţii; cândva oceanul are să se 
definească, dar mă gândesc la frazele cu care aș răspunde dacă 
m-ar întreba cineva, și au să mă întrebe mulţi: „Cum e?” 

Aș putea răspunde: „E mare!”; pe cine aș păcăli? E mare pe 
hartă; altminteri, la 20 de mile dincolo de orizont ar putea să fie 
un continent. Navigatorii l-au căutat și întâmplător l-au găsit 
foarte departe. Nu am nimic de descoperit; încerc să simt. 

Am stat ieri puţin la soare; atmosfera e plină de strălucire, dar 
vântul nu se poate suporta mult timp. ă 

Azi cerul a fost acoperit mai toată ziua. Incep să mă 
posomorăsc. Întrevăd zilele întunecoase din nord și mi se 
strânge inima. Cred că am avut prima îndoială, m-am întrebat 
dacă nu caut într-adevăr niște mori de vânt, și fără nici o șansă 
să le înving. 

Mi s-a făcut, într-un fel, dor de casă, de tot ce e legată viaţa 
mea acolo... După ce am reflectat, mi-am dat seama că pentru 
nimic în lume n-aș vrea să mă întorc; iar dacă totuși m-aș 
întoarce, m-aș simţi nedumerit, trist și învins. 

Cum e oceanul? Foarte mic, dar sper să-i descopăr întinderea 
adevărată — s-o am măcar în mine, dacă n-am să fiu în stare s-o 
scriu. 


Marţi, 10. Primele ceţuri 


Cerul acoperit, oceanul plumburiu, vânt și valuri din pupa. 
Termometrul a coborât la 12 grade în timpul prânzului; totuși, 
afară nu este frig. M-am plimbat pretutindeni, dornic de mișcare, 
dar obligat să cotesc din cinci în cinci pași și să-mi echilibrez 
mersul după balans. 

Cam deprimat de dimineaţă; pe urmă în cabine s-a dat 
drumul la aer cald, și atunci toată atmosfera a fost alta, nu doar 
la propriu, ci și la figurat. 

La ora 16,30 s-a lăsat întunericul; consumăm latitudinea, 
suntem cu mult la nord de a cincizecea paralelă și căutăm fără 
succes coasta Irlandei: sondă, gonio, radar. Din cauza cerului 
acoperit, nu s-a putut face nici un punct astronomic astăzi. 

Oricum, navigația mi se pare puţin cam de diletanțţi. 
Bineînţeles că o să ajungem unde trebuie, dar, stând în camera 
hărților, în timp ce comandantul cu ofiţerul de cart se agitau pe 


lângă goniometru, m-am gândit că instrumentele moderne de 
navigaţie nu umplu golul între două generaţii de marinari. 

Pe urmă a venit secundul și, pe tăcute, a găsit un punct al 
coastei, la 30 de mile în tribord. S-ar putea să fie punctul 
căutat... 

Cu micul lui defect de emisiune, cu firea îndeobște mai 
tăcută, secundul n-are să fie niciodată un teoretician; în schimb, 
fiindcă a și navigat mai mult, are în mod evident mai multă 
siguranţă decât ceilalți, numai că și-o ascunde într-o muţenie 
sfioasă. Sau studiată?... Oricum, comandantului, de care îl 
desparte un singur grad, îi arată deferenţă maximă. 


Ora 17. Sunt numai de o jumătate de oră în cabină, și când 
am coborât nu se vestea nimic deosebit. Acum aud deodată 
semnale de ceaţă, cam sinistre în întuneric, pe oceanul 
nepopulat. 

In vestul nostru, dar departe, bântuie uraganul, care probabil 
are să ne ocolească. Mă duc sus să văd ce se întâmplă. 

Era ceaţă, cum bănuiam; vizibilitatea, numai până la o milă. 
Demonstraţie a navigaţiei cu radar: un vas (poate de pescuit) 
drept în prova noastră, altul mai la dreapta, și încă unul mai 
departe. 

Ecranul le depistează cu claritate de la 8-9 mile. Urmăresc 
atent — aș zice în abstract — toată vânătoarea care urmează 
sub bezna deplină, de nepătruns. Le ocolim prin stânga, 
schimbând drumul câteva grade și dând continue semnale de 
ceaţă. Mergem cu 12 noduri, în aceeași direcţie, iar ele merg 
evident numai cu 6. 

La o milă și jumătate, luminile primului străpung, în sfârșit, 
ceața și confirmă cu precizie direcţia înscrisă pe ecran. Poate 
nici nu ne-a văzut, nici nu ne-a auzit; își continuă drumul fără să 
se sinchisească. Abia când suntem în traversul lui, o cotește 
repede la dreapta, deși inutil acum. Dar poate s-a speriat... 

Film, ba încă în două serii: Medicamentul care ucide. M-am 
dus, și acum mă întreb: ce-mi trebuia? 


Miercuri, 11. Muzică marcială 


Aspect incredibil al cerului și oceanului. A plouat în mai multe 
rânduri astăzi, averse scurte, ca la noi în verile generoase. 

Suntem pe a cincizeci și cincea paralelă, la vestul Scoției, cu 
prova spre nordul de unde vin întunericul, iarna și ceața, iar 
atmosfera e primăvăratecă. De la 12 grade, termometrul a 
scăzut la 10 mai adineauri, cât am stat pe puntea de comandă 
să urmăresc schimbările miraculoase ale cerului. 

Dezminţind termometrul, atmosfera rămâne caldă, așa că la 
adăpost de vânt e foarte plăcut de stat afară, dacă te atinge 
soarele. Bate vântul, destul de tare, de la sud-vest, adică între 
pupa și traversul nostru; oceanul e acoperit de berbeci albi, dar 
valurile largi și calme, de 4-5 metri înălţime, vin mai de departe 
și se zbârlesc doar în preajma noastră. Înaintăm cu un balans 
statornic, care, deși nu depășește 10 grade, pare mult mai 
accentuat, desigur fiindcă, atunci când ne culcăm pe un bord, 
valurile se ridică aparent până deasupra punţii de comandă; 
amplificarea vizuală a mișcării e ameţitoare și voluptoasă. 

Plouă în mai multe puncte, distinct, pe arii, când în prova, 
când în pupa, într-un bord sau în altul, din nori plumburii, plutind 
așa de jos, încât se confundă cu apa oceanului. 

Pe unde-i senin, valurile răsturnate dau în lumina soarelui 
culori nemaiîntâlnite, ca sub reflectoare submarine — verdele 
cel mai pur, amestecat cu cel mai pur albastru, mult mai 
conturat, mai precizat decât în Mediterană. 

Cerul, între perdelele de nori, are și el o culoare cum n-am 
mai văzut și nu mi-am închipuit — și dacă mi-aș fi închipuit-o, în 
nici un caz n-aș fi crezut că poate fi întâlnită pe aceste latitudini 
ale cețurilor: cel mai diluat b/eu-cie/ de acuarelă, fără pată, dar 
fără să fie șters sau searbăd, fiindcă restul bolţii îl scoate în 
relief, încadrându-l cu tonurile lui plumburii, precise și brutale. 

Și apoi, la ora 14, curcubeu de Silly Symphony, răsărit în 
prova, încadrând simetric drumul vaporului. Are o deschidere 
mai mică decât obișnuitul și o înălţime mai mare; seamănă 
astfel cu un arc gotic, care se deschide în față ca o poartă, și 
dincolo de ea poţi crede că începe lumea minunilor. Culorile 
sunt mai bogate și mai definite: violet în tonuri degradate la 
partea din afară, apoi roșu, de la cel mai sumbru până la al 
flăcării, pe urmă o dâră îngustă de galben-crom, și în sfârșit 
albastrul, din care în interior ia naștere un chenar îngust, 


repetând violetul din exterior, dar mai închis, puţin fumuriu, ca 
stânjeneii în amurg. In locurile unde capetele arcului ating 
orizontul, oceanul fierbe, și culorile topite curg în valuri, apoi 
alunecă spre etrava noastră, dintr-o parte și din alta, alcătuind 
un triunghi feeric. 

Așa începe, puţin câte puţin, să se arate oceanul, dar nu sunt 
mulţumit să descopăr numai ce spune cu glas tare. Îmi pare rău 
că nu am cu cine împărtăși impresiile inedite și emoția acestor 
clipe ale înregistrărilor. O vorbă, în aceeași tonalitate și la 
aceeași temperatură, ar stârni în sufletul meu fierberea pe care 
o stârnește în sucul de strugure fermentul vinului. Marinarii își 
fac orele de cart cu conștiinciozitatea pe care le-o cere meseria; 
apoi, desigur, asemenea priveliști nu văd prima oară. Să le 
înregistrez deci fără nici o confirmare, și atât cât m-or ajuta 
puterile. 

În ascunsul lui, simt că oceanul e redutabil; forţele noastre nu 
sunt egale. 


x 


De două ori astăzi, câte un avion al forţelor aeriene engleze a 
zburat pe deasupra noastră, patrulând în largul oceanului. Nu 
știu ce păzește Anglia astfel. Noi navigăm pașnic. Concurând cu 
avioanele, goelanzi, ca pescărușii, dar mai supli, zboară din 
când în când pe deasupra valurilor. 


Avem cu noi o familie de grauri, identificaţi fără competenţă, 
deci cu aproximaţie. leri erau vreo cincisprezece — i-am văzut 
pe puntea de lucru, ciugulind nu știu ce în plasa traulului; își iau 
zborul când te apropii și se refugiază pe doriboturi, dar pe urmă 
revin cu destulă încredere, ca niște păsări de curte și în același 
timp călătoare. 

Azi erau mai puţini, continuându-și aventura o dată cu noi — 
ce păcat pentru ei că nu mergem spre sud! Mi-e teamă că au 
greșit căutându-și azil aici; vor avea surprize neplăcute în 
curând, dar cum să-i previi? 


Ora 20. Dacă n-ar fi fost frig, aș fi stat toată noaptea afară... 
Jumătate de lună în pupa, luminând valurile, care se ridică 


monstruoase până deasupra punților. Am stat lângă coșul 
vaporului și, în trepidaţia viguroasă a motoarelor, cu oceanul 
înspumat sub bordaje, viteza mi s-a părut fantastică. Aș fi vrut 
să fie cineva lângă mine, martor pentru mai târziu al întâmplării, 
fiindcă mi se pare că o trăiesc singur și, spusă, mi-ar fi de 
necrezut chiar mie. 

Oamenii, dacă nu sunt de cart, se odihnesc la ora aceasta; am 
fost spectatorul unic al încă unei feerii, care a întregit feeria de 
azi după amiază. 

Luna, navigând și ea pe oceanul ei, la 15 grade de orizont, s-a 
estompat într-o margine de nori. Până să dispară cu totul, a 
fâlfâit fantomatică, rece, distantă; numai în ultima clipă mi-a 
părut alarmată, ca și cum s-ar fi temut că, la întuneric, norii au 
s-o gâtuiască. 

M-am dus în bordul celălalt și, deodată, ridicând ochii, am 
văzut cerul plin de stele, mai clare ca altă dată, cu o 
luminozitate vie și proaspătă, legănându-se peste catarge. Nu 
mai simțeam balansul vasului, deși era amplu, de aceea am 
izbutit anevoie să restabilesc realităţile, să redau cerului 
fixitatea lui relativă, iar mie să-mi reîmprumut mișcarea vasului. 
După o clipă am scăpat din mâini această realitate obţinută cu 
eforturi și, incapabil să mă reîntorc la ea încă o dată, am 
contemplat îndelung cerul, lăsându-mă furat de impresia tot mai 
ameţitoare că noi stăm pe loc, iar el se leagănă. 

Am fost singur, în Atlantic, la vestul Scoției austere, într-o 
zonă unde nu circulă vapoare. E adevărat; n-am întâlnit niciunul 
astăzi. 

Când am intrat pe coridorul cabinelor, luminat fără zgârcenie, 
cu plafoanele albe și curate, cu careul deschis în fund, dând 
impresia de intimitate confortabilă, mi s-a părut că sunt la mine 
acasă și aștept oaspeţi... 

Dar suntem în Ocean, iar mâine, probabil, vom naviga pe ape 
pustii, ca și astăzi. 


Joi, 12. Sala mașinilor 
Marș greoi și sigur către nord, aproape nord „curat”, către 


Faeroe. Vreme bună, cu cerul mai mult senin, dar cu averse 
văratece din când în când; temperatura totuși a coborât la 7 


grade, iar oceanul, sub vântul statornic din sud-vest, ridică 
aceleași valuri „blânde” de 4-5 metri, pe care, primindu-le 
dinapoia traversului, rulăm statornic, fără să ne mai dăm seama 
că stăm incert pe scaune și mergem împleticit. 

Seara, în pâclă, coasta Faroe, marcată de faruri; conturul 
ţărmurilor vizibil doar în radar. 


De când eram spre sudul Angliei ne-am tot tocmit cu „Galaţi”, 
care se afla mult înaintea noastră, propunându-le să împărțim 
zonele: ei să treacă pe la est de insulele Faeroe, noi pe la vest, și 
cine o găsi pește mai întâi să-l cheme pe celălalt. E adevărat că 
a trece pe la estul insulelor înseamnă oarecare ocol, dar e mai 
potrivit să-l ia asupra lor, din moment ce au zeci de mile 
câștigate. Ne-au răspuns că nu pot, deoarece și-au pregătit 
navigația, au caroiat harta în zona cealaltă. 

Comandantul a încercat de câteva ori să intre în legătură cu 
comandantul lor, fără să izbutească: o dată era în baie și n-a 
putut să vină la radio, altă dată era la masă, pe urmă nu mai 
știu în ce parte... Spaţiul unde trăiesc ei, ca și noi, are câteva 
zeci de metri pătraţi suprafaţă. A nu putea să găsești un om în 
limitele acestea mi se pare bizar. 

Mergem mai departe... 


Astăzi s-a primit radiogramă din ţară că Anglia, Danemarca, 
Islanda și Norvegia și-au extins limita apelor teritoriale până la 
12 mile. Cel puţin în ceea ce privește Islanda, mi se pare că nu-i 
o noutate. 

Mergem deci mai departe de coastă, încercând să depistăm 
cu ecograful bancurile de pește. Părerea mea, care n-am fost la 
pescuit niciodată, este că zona fiind frecventată, în decenii, de 
pescari mai experimentați decât noi și cunoscători vechi ai 
acestor ape, e inutil să căutăm în altă parte decât acolo unde îi 
întâlnim pe ei. 

După ora 22, în noaptea puţin ceţoasă, la traversul insulelor 
apar, mai întâi în radar, apoi în binoclu și, în sfârșit, vizibile cu 
ochiul liber, lumini care atestă prezenţa vaselor de pescuit 
întâlnite de obicei aici. Sunt pescadoare mici, se pare, și trecem 
pe lângă ele fără să le dăm importanţă, dar nu știu de ce. Aș fi 


vrut să trecem mai pe aproape, să vedem ce fac, sau măcar să 
le salutăm cu amabilitate. 

Sunt absorbit un ceas în sala mașinilor, unde se schimbă 
siguranţele uzate la două supape ale motorului „tată”. Deși 
merge numai „fiul”, zgomotul rămâne greu suportabil de o 
ureche neexersată. 

Urmăresc cu interes, plăcere și satisfacţie mișcările 
mecanicilor, care își cunosc meseria și se înțeleg — prin ce?... 
Era să spun „prin semne”, dar îmi dau seama că n-au nevoie 
nici de atât; se înţeleg prin ritmul uniform care-i angrenează în 
această operaţie simplă în fond — anevoioasă prin masivitatea 
pieselor manevrate. Un culbutor atârnă cât o menghine, iar 
tachetul are aproape grosimea braţului. 

Și apoi, fiind în navigaţie, lucrul trebuie făcut cu mare 
repeziciune și fără greșeală. Eram sus când șeful mecanic a 
venit să ceară aprobarea comandantului pentru această 
operaţie. Aprobarea trebuie dată, nu se poate altfel, dar 
demersul nu-i o plăcere. Atât ar mai lipsi, o mică neatenţie, o 
neprevedere, ca lucrul să înceapă de la capăt. Bineînţeles, o 
dată oprit motorul, care-i o masă de fier aproape cât o 
locomotivă, nu-i timp de așteptat ca să se răcească; piesele 
sunt încinse când pui mâna pe ele. 

Îmi place curăţenia din jur, ca de laborator; totul: pereţii, 
scările, tubulatura sunt parcă vopsite astăzi. 

Sala mașinilor e mai degrabă un hangar, de 14 metri lungime 
și lată dintr-un bordaj în altul. Ca să ajungi aici de la puntea de 
comandă, cobori cinci „etaje”. Dincolo de pereţii de fier e 
oceanul; motoarele se află sub linia de plutire. Vine aer de 
ajuns, sub presiune, n-ai nici o dificultate de respiraţie, dar e 
imposibil să uiţi că te afli și trăieşti la adâncimea și în 
vecinătatea vietăților marine. Pentru mecanici, cerul e o 
abstracţie, ca și lumina zilei. Două mii de detunături pe minut 
ale unuia singur dintre motoare — se împart la optzeci, pulsul 
omului: douăzeci și cinci de explozii la o bătaie de inimă!... Pe 
urmă, când se dă drumul și „tatălui” — încă două mii de 
explozii! —  huruitul și pocnetul și trosnetul cresc până la 
insuportabil. Din ele însă se naște, precis, ritmic, robust, forța 
care ne duce mai departe. Până acum am străbătut peste 5.000 
de mile, în paisprezece zile de navigaţie, și în tot acest timp 


motoarele n-au stat nici o clipă, dacă nu punem la socoteală ora 
de adineauri, și-aceea numai a unuia. 

Cineva, căruia îi place jocul cu cifrele mai mult decât alte 
jocuri, ar putea să calculeze câte detunături s-au produs în cele 
două motoare, aici, în sala mașinilor, sub linia de plutire, din 
clipa plecării, consemnată la începutul jurnalului, până în 
noaptea asta, 12 spre 13 noiembrie. Peste detunături au fost 
necontenit oameni de veghe. Dar poate mai bine să se amâne 
socotelile până la sfârșitul călătoriei — de acum încolo mai mult 
de o sută treizeci de zile. Din totalul timpului am consumat abia 
o zecime! 


Luminile vaselor de pescuit se vedeau fantomatic în spate 
când am revenit pe puntea de comandă — și altele răsăreau de 
dincolo de orizont, în faţă. Dar „econograful” nu semnala pește, 
așa că am mers mai departe, iar eu, dezamăgit, am coborât în 
cabină pe la unu și jumătate după miezul nopţii și am adormit 
mai greu decât altădată. 


Vineri, 13. Viscol în inimi, ciclon pe ocean 


Suntem în nord, îmi dau seama deodată astăzi, și mă uit în jur 
cam nedumerit; așteptam să simt puţină teamă — mergeam 
către ape reci, care nu mi-au plăcut niciodată, către iarna 
subpolară, și știam că trebuie s-o îndur, când abia pot să îndur 
iarna noastră. Am ajuns în nord, așadar, și nu-mi dau seama 
cum; nu văd nici o demarcaţie... Sau, poate: totul în jur este 
astăzi de plumb, cerul, oceanul — și chipurile noastre. 

Ziua a început cu forfotă, cu înfrigurare obștească; era în noi 
și nerăbdare, și curiozitate, și speranţă... lar acum, seara, 
suntem toţi cu capetele în pământ, unii iritaţi, alţii îngrijoraţi — 
și toţi dezamăgiţi; e drept că fiecare își dă osteneala să-și 
ascundă stările și sentimentele acestea, care, la urma urmelor 
cred că sunt exagerate. La mine, lipsit de orice experienţă 
pescărească, își găsesc mai degrabă justificare; îmi făcusem 
iluzii fără nici un control, hrănite de povestirile celorlalţi, despre 
pescuitul nemaipomenit la Noua Zeelandă. Nu mai gândeam în 
tone, ci în zeci de tone — traule așa de pline, că nu le pot scoate 
macaralele... 


Eram mult la nord de insulele Faroe când am ieșit pe punte, 
de dimineaţă; am trecut noaptea pe lângă ele, fără să văd 
altceva decât faruri răzlețe. Știu însă că o să ne întoarcem, o să 
le dăm ocoluri mult timp, și am presentimentul că într-o zi o să 
mi se facă lehamite de priveliștea lor stâncoasă. 

M-am echipat ca de expediţie: manta îmblănită, guler de 
blană, căciulă — numai blănuri; ca și alteori în prevederile mele, 
a fost o exagerare. Nu era foarte frig, mai degrabă umezeală, și 
nici n-am avut de ce să stau prea mult afară. Oceanul vânăt și 
cerul cenușiu, fără înălţime, păreau contopite, dându-mi 
impresia că înaintăm într-un element nou al naturii, navigând 
într-un amestec de apă și aer... 

Puntea de comandă se continuă spre pupa cu o pasarelă 
îngustă care ocolește coșul vaporului; în spatele acestuia se află 
comanda de pescuit, o cabină îngustă, unde încap cu greu mai 
mult de patru sau cinci oameni. E un loc pe care îl cercetasem 
din vreme, socotind să mi-l fac observator, la adăpost de 
intemperii. Pe cele trei ferestre mari, ca la timonerie, dar 
orientate spre pupa, poţi să urmărești pescuitul fără să te bată 
vântul, ninsoarea sau ploaia și fără să scapi un detaliu. Când se 
lansează traulul, vaporul se conduce din această încăpere, 
bineînţeles în colaborare cu puntea de comandă principală, 
fiindcă numai de acolo se poate supraveghea oceanul. Ofiţerul 
de cart rămâne la locul lui, în schimb timonierul se mută la 
pupa, unde are o a doua cârmă, derivată din prima; există și aici 
un repetitor giro, există și telegraf, derivat și el din primul, astfel 
că practic orice manevrare a vaporului se poate face direct, fără 
intermediul punţii de comandă. 

O punte mai jos, sub ferestrele cabinei de observaţie, se află 
platforma cu comenzile vinciurilor — un ansamblu de 
demaroare, frâne și ambreiaje. Cu mișcarea unei pârghii se pun 
în mișcare tamburii, și prin intermediul macaralelor cu palancuri 
demultiplicatoare se ridică zeci de tone. (Se declanșează o forţă, 
care de multe ori va face să trosnească oţelul cablurilor, iar 
axele palancurilor să scoată flăcări.) Le manevrează un singur 
om, șeful de tură — îl privesc de la locul meu de observaţie cu 
puţină nedumerire: s-a nimerit în tura de dimineaţă cel mai 
scund om de pe tot vaporul; aparatura, a cărei înălțime îi vine 


unui om de statură obișnuită cam la brâu, acestuia mai-mai să-i 
ajungă la umeri... 

La picioarele lui, pe puntea următoare, depășindu-l de două 
ori în înălţime dacă ar cobori acolo, se află vinciul principal; in 
borduri se mai află altele. Din acest loc, până la pupa, se întinde 
puntea de lucru, despre care am amintit de multe ori până 
acum; e o punte descoperită, de peste 30 de metri lungime, și 
pe ea se desfășoară, la lansare și la ridicare, cu manevre 
complicate și anevoioase, acea complexitate de plase, flotoare, 
bobineţi și cabluri care alcătuiesc traulul. 


Ecograful arăta azi-dimineaţă bancuri masive de pește, dar nu 
pe fund — în aceste locuri adâncimea oceanului e mare —, ci 
între ape, la vreo 200 de metri de la suprafaţă. Am privit banda 
care le înregistra și, cum se vedeau umbre dense, evidente, mi- 
am frecat și eu mâinile, cu bucurie, ca toţi ceilalţi, spunându-mi: 
„Strașnic!” După care, echipat de circumstanţă, am dat fuga să- 
mi ocup locul în cabina de observaţie. 

Se afla aici comandantul, cu microfonul în mână, la fereastra 
din stânga. In mijloc, telegraful; în spatele telegrafului, cârma, 
pe care timonierul a luat-o în primire. M-am postat, plin de 
nerăbdare și de speranţe, la fereastra din dreapta. Vedeam 
puntea de lucru ca în palmă; oceanul se frământa puţin, se 
frământa parcă și cerul, într-o neliniște cenușie. 

Există două feluri de a traula: pe fund și pelagic, adică între 
ape. Metoda din urmă, după documentaţia oamenilor noștri de 
specialitate, nu este nicăieri pusă la punct așa de bine ca să dea 
satisfacţie deplină; chiar în ţări cu o tradiţie mai veche a 
traulatului, ea încă se studiază. 

Am lansat totuși traulul pelagic, așa fiind situaţia. Un emiţător 
electric, alimentat de baterii și capsulat ca să nu-l pătrundă apa, 
se leagă în gura sacului. Cu ajutorul unui detector aflat la 
puntea de comandă, semnalele recepționate arată adâncimea la 
care a coborât plasa; nu-i nevoie de explicaţie: trebuie să 
ajungă la nivelul bancului de pește ca să-l culeagă. Se filează 
deci cablurile, și traulul, care trenează în urma vaporului, la 
câteva sute de metri, coboară între ape. Drumul lui se 
înregistrează, ca o dâră subţire, pe aceeași bandă a ecografului 
unde este înregistrat și peștele. Când semnele se suprapun, ai 


sentimentul că acolo, sub ape, gura sacului, uriașă și nesăţioasă 
a început să înghită prada, cu un spor pe care nu-l poate avea 
niciunul din monștrii subacvatici cunoscuţi până astăzi. 

Continuam să ne bucurăm, frecându-ne mâinile cu satisfacţie. 
N-aveam nici o îndoială; am întrebat doar din curiozitate: 

— In campania cealaltă aţi traulat vreodată pelagic? 

Nu prea; răspuns fără claritate. 

Se ţine legătura prin telefon cu puntea de comandă; acolo, 
ofițerul de cart își aruncă din când în când ochii pe ocean, în 
faţă, dar n-are ce să vadă — suntem singuri, pe toată întinderea 
apelor, de la o zare la alta și poate nu-i nimeni nici mai departe; 
atenţia ofițerului de cart e concentrată acum asupra ecografului. 

— Cum e? întreabă comandantul. 

— Este! 

— Şi traulul. 

— În mijlocul bancului! 

Sacul se umple în clipa asta; alcătuit din plasă rezistentă, are 
diametrul de peste 2 metri și peste 8 metri lungime; în el pot să 
încapă mai mult de 40 de tone de pește. 

O deschidere de 2 metri nu reprezintă însă o adevărată 
capcană; cea mai mare parte a peștelui urmărit ar trece pe 
alături. Intocmai ca la unele vietăţi răpitoare, a căror gură se 
cască disproporționat cu corpul lor firav câteodată, gura sacului 
se deschide ca o pâlnie, devenind cu adevărat rapace. 

Această unealtă gigantică este rezultatul unor experienţe 
îndelungate și al unor calcule serioase. Un număr de flotoare 
susţin partea de sus a gurii, care ar avea tendinţa să cadă; câte, 
de ce diametru și la ce distanţă unele de altele, se află prin 
calcul. Un număr de bobineţi, greutăţi de asemeni calculate, se 
înșiră la marginea de jos, într-un raport precis cu flotoarele, cu 
dimensiunile sacului, cu viteza de traulare — și poate cu încă 
altele. Cum stă acest ansamblu sub apă, nu vede nimeni; te 
încrezi în datele fabricantului. Un insucces poate proveni de la 
flotoarele plasate defectuos sau de la un cablu mai întins decât 
altul; traulul poate să se strâmbe, să se închidă sau să se 
răstoarne, și atunci îl târăști degeaba prin apă. 

In fața gurii deschise astfel, se întind, lărgind zona de 
capturare, câte o aripă în fiecare parte, ca niște năvoade, având 
și ele bobineţi și flotoare, ca să-și păstreze poziţia verticală. 


Cum însă totul se remorchează dintr-un singur loc, de la pupa 
vaporului, ar însemna ca aripile și gura sacului să se închidă, 
prin însăși tracțiunea cablurilor. Pentru a înlătura acest neajuns 
capital, cablurilor li se atașează, la un punct găsit convenabil, 
câte-un panou care, prin legături potrivite, e forțat să stea oblic 
faţă de direcţia de înaintare. Fiind trase cu o anumită viteză, 
apa presează asupra lor și le silește să se deplaseze în lături; 
astfel, aripile aflate în urmă se deschid zeci de metri sub apă, 
deschizând și gura sacului. 


Am remorcat traulul cam două ore, timp dedus din 
experienţele anterioare. Ridicatul lui durează; din păcate, treaba 
nu se face cât ai bate din palme. După câteva sute de metri de 
cablu, care se înfășoară încet pe tamburi, apar panourile; ele nu 
pot să spună nimic — ce-i mai departe rămâne tot taină. Dar 
nimeni nu-i sceptic; există o dovadă grafică: două ore, traulul a 
mers prin mijlocul bancului. 

S-au dezlegat panourile, s-au fixat la pupa, în cârlige, în afara 
bordului, deasupra apei. Sunt numai patru oameni pentru 
operațiunile acestea, în afară de cel care manevrează vinciurile, 
dar îi ajută mașinile. Precizia și îndemânarea lor mă fac să-i 
urmăresc cu interes și plăcere. Doi într-un bord, doi în altul, își 
sincronizează astfel mișcările, încât unul pare umbra celuilalt. 
Dacă i-ar însoţi o muzică adecvată, ai zice că execută un balet 
exersat multă vreme. 

Un panou are dimensiunile unui scut pe care ar încăpea toţi 
cei patru oameni dacă s-ar întinde în poziția eroilor căzuți pe 
câmpul de bătălie; în cazul nostru însă, bătălia e câștigată, de la 
prima întâlnire, și n-a căzut nimeni. Deși de lemn, piesele 
acestea au armături metalice așa de grele, încât nu pot fi urnite 
din loc decât cu macaralele. Acum sunt la locul lor și scrâșnesc 
frecându-se de fierul vaporului, peste valurile cenușii, care ne 
lovesc cu violenţă din pupa. 

Estimăm traulul încă nevăzut de nimeni. Unii spun 20 de tone. 
Alţii, 25. Gata-gata să se facă pariuri. Emit o cifră mai modestă: 
15 tone; pentru început mi se pare că ar fi bine. Mă bucur că o 
respinge toată lumea. 

Între timp au apărut aripile, și departe, în urma lor, primele 
flotoare de la gura sacului. Nu-i semn bun, se încumetă să 


spună unii; dacă sacul ar fi plin, flotoarele n-ar apărea așa de 
devreme. 

Privit din afară, un vas de traulat se deosebește de celelalte, 
în primul rând prin forma lui la pupa, terminată cu un plan 
înclinat, ca un tobogan, care coboară până la apă. I se spune 
slip și adopt denumirea, ca să vorbesc aceeași limbă cu ceilalţi. 

Acum aripile urcă pe slip, își continuă mersul lent pe puntea 
de lucru și, prin borduri, ocolind vinciul, se duc până spre prova; 
flotoarele și bobineţii, lovindu-se între ele, fac un zgomot pe 
care îl înregistrez — e muzica unui marș împiedicat, al neliniștii 
și al îndoielii. Ampermetrul vinciului nu arată sarcină prea mare; 
nu mai are nimeni chef să facă pariuri... 

Suntem la mii de mile de portul Constanţa și de buna noastră 
Mare Neagră. După cincisprezece zile de navigaţie, astăzi, 13 
noiembrie, primul traul, a cărui manevră am urmărit-o înfrigurat 
de la început până la ultima mișcare, uitând să privesc oceanul, 
uitând vremea rea și balansul, a ieșit gol, ca și cum ar fi explorat 
o mare moartă de mai multe milenii. Fiindcă altminteri, într-o 
mare cât de cât vie, o asemenea sculă, cu deschiderea ei 
amenințătoare, n-ar fi putut merge două ore prin apă, 10 mile, 
fără să fi capturat măcar o aterină... (Nu sunt aterine în ocean, 
dar omul exagerează la furie.) 

Se socotește că ar fi vina sacului poate, alb la culoare. Mai 
știi?! Peștele se sperie! Nu-mi dau seama dacă este sau nu o 
copilărie. În orice caz, sacul se schimbă, se pune unul cu ochiuri 
mai mărunte și de o culoare apropiată cu apa mării. Operația 
durează mai bine de o oră; oamenii muncesc cu sârguinţă, 
poate și cu încredere, și toţi ardem de nerăbdare; ecograful 
continuă să marcheze aceleași bancuri masive; să nu le 
pierdem! 

Cerul începe să se lumineze, și oceanul își leapădă culoarea, 
de până atunci, plumburie; nu știu dacă era nevoie. 


Acum, seara, după ce al doilea traul a scos vreo 200 de 
kilograme de pește mărunt și antipatic, ne îndreptăm spre nord- 
vest, ca să ne încercăm norocul în apropierea Islandei. Nu ne 
grăbim? Două încercări expediate sunt oare destul de 
concludente ca să fugim de aici cu coada pe spinare? Mi se pare 


că ne cam jucăm cu oceanul, dar de ce nu ne-am juca, dacă 
este la dispoziția noastră?... 

S-ar putea ca în noaptea asta să încrucișăm prezumtivul drum 
al lui Pytheas. 


x 


Temperamentele care n-au avut prilej să se arate în timpul 
navigaţiei încep acum să se definească; privesc, ascult ce spune 
unul, ce spune altul — mă ascult și pe mine, mă privesc lăuntric, 
cât sunt în stare într-o zi ca asta. Nu încerc să trag concluzii de 
pe acum, nici asupra mea, nici asupra celorlalţi. Atenţia însă 
rămâne în alarmă... 

Ne frământăm în discuţii despre brutalul insucces de astăzi și- 
i căutăm explicaţia. Nici un om din echipaj n-a fost la pescuit în 
zonele acestea; dar sunt cunoscute și consacrate. Avem și 
documentaţie; o bucată de calc, de mărimea unei foi de caiet, 
care ni s-a dat în primire înaintea plecării, este împărţită în 
patru și arată, desenate cu tuș, în câteva linii, zonele unde 
poate fi găsit heringul în timpul iernii. Am fost, riguros, pe una 
din ele, prima mai la îndemână. O fi fost și heringul acolo, sau 
ignoră bucăţica noastră de calc, la care mă uit cu îndoială? 

Cât despre ecograf, cu marcajele lui indescifrabile, îl socotesc 
deocamdată o taină. Dacă erau într-adevăr bancuri de pește așa 
de bogate, de ce n-or fi venit să-l prindă și alţii? Toată ziua nu s- 
a văzut nici un vas de pescuit în apropiere și nici mai departe — 
și nici un altfel de vas — oceanul a fost în stăpânirea noastră. 

„Galaţi”, care era mai la nord, s-a întors spre sud, dar nici ei 
n-au făcut treabă mai bună. Din comunicările radio de astă- 
seară ar reieși că au pescuit vreo tonă și ceva de cod mic. Deși 
cantitatea e ridicolă, unii de aici tot nu vor să creadă, bănuindu-i 
că exagerează, ca să ascundă neizbânda; prea plecaseră 
vijelios, fără să se mai uite la noi, în urmă! 

În ceea ce mă priveşte, rămân convins cu încăpățânare că 
peștele trebuie căutat acolo unde pescuiesc alţii. 


Un avion RAF, cu patru motoare, a zburat azi la prânz pe 
deasupra noastră, în rasul catargelor. Nu ne-a supărat cu nimic, 
după cum noi nu supărăm pe nimeni, dar în starea de spirit de 


la ora aceea, cu traulul gol pe punte, m-a indispus asemenea 
inspecţie, pe care o socotesc indiscretă. A, să fi fost traulul plin, 
n-aveau decât să-l și fotografieze! 


A plouat puţin, iarăși ca vara, înaintea prânzului, când se 
scotea primul traul; pe urmă s-a luminat, în parte. Verificându- 
mi impresiile de azi-dimineaţă, trebuie să convin că oceanul nu 
e sumbru nici aici, cum mă așteptasem; vremea se menţine 
blajină, deși meteoarele anunţă furtună, de toate gradele și în 
toate zonele care ne înconjoară, iar barometrul coboară cu 
ostentaţie. 

Soarele răsare târziu — la prânz e abia câteva grade 
deasupra orizontului liniștit și pustiu. În schimb are multă 
luminozitate; când a pătruns azi în cabină, câteva clipe, pe 
timpul unei giraţii a vasului, mi s-a părut că e vară deplină și m- 
am melancolizat puţin apoi — vara este departe. 

Apusul vine lent, puţin după amiază, în schimb crepusculul se 
prelungește atât, că pare infinit. 

E ora 21 acum, liniște pe vas, liniște pe ocean, nici o lumină, 
ruliu larg și greu, care parcă îţi îndoaie oasele. N-am să pot 
dormi, la gândul că mergem spre Islanda... Și nu știu cum, fără 
nici o asociaţie, mi s-a năzărit dintr-o dată că Vasul Fantomă 
trebuie să navige pe undeva pe aici în noaptea asta. 


x 


Izbituri brutale în chilă, „ciocane” date de valuri m-au făcut să 
urc, la ora 21,40, pe puntea de comandă. 

Comandantul, ofiţerul de cart, radiotelegrafistul erau în 
agitaţie, iar oceanul se montase fără să-mi dau seama când. 
Ultima hartă meteorologică, recepţionată chiar acum în facsimil, 
vestește cu claritate un ciclon, în sud-vest; peste câteva ore, 
aripa lui nordică, rotindu-se prin fața noastră, va cădea înapoi și 
ne va lovi din nord-est. 

Nu știu dacă fenomenul e posibil în acești termeni, dacă nu-i o 
confuzie în definirea ciclonului; transcriu versiunea punţii de 
comandă. E sigur însă că are să vină furtună — spune și 
barometrul, se simte și-n aer; și-apoi, ne-a dat târcoale prea 
multă vreme. 


Îndelungă judecare a situaţiei. Se pune problema întoarcerii la 
Feroe, unde am ajunge cu furtuna din spate și am găsi adăpost 
îndată. Sunt dezamăgit să ne întoarcem, și mai ales să rămână 
fără sens zecile de mile străbătute până aici. 

După ce judecă alternativele, comandantul hotărăște să 
mergem mai departe. Il privesc pe furiș, încercând să-i citesc pe 
faţă gândul adevărat. A primi furtuna în faţă e un act de curaj. 
Dar n-ar trebui încă mai mult curaj și mai multă îndrăzneală să 
cauţi intrarea unei strâmtori necunoscute, noaptea și cu furtuna 
din spate? Haide, să nu fiu cârcotaș! Fiindcă mergem mai 
departe, bravo! 

In forfota care a cuprins vasul, mă las să plutesc pe un alt 
ocean, propriu și nici până azi pe deplin explorat, care își are și 
el furtuna lui. Sunt bucuros că vom ajunge în Islanda, ba încă în 
nordul ei, unde nici nu visasem. 

S-au luat măsuri pentru întâmpinarea furtunii, s-a verificat 
amarajul. E puţină înfrigurare în gesturile fiecăruia; marinarii 
mai vechi au un zâmbet indulgent; privirile celorlalţi sunt 
interogative, când nu afectează nepăsarea. Cu totul netulburate 
cred că rămân numai motoarele; le aud huruitul constant, jos în 
cală, și mă simt liniștit — am încredere în ele. 

Acum am coborât în cabină, cu gândul să dorm câteva 
ceasuri, să nu fiu somnoros mai târziu, când are să înceapă. 
Chiar adineauri, lovitură violentă în chilă; trosnesc toate, iar în 
hublouri se și aude vântul șuierând pe mai multe glasuri, ciudat 
de clar acordate. 

Nu vreau să supăr pe nimeni din cei de aici, care sunt de cart 
sau dorm pașnic, nu vreau să supăr nici duhurile, să le provoc în 
paguba altora, dar aștept furtuna cu nerăbdare și curiozitate, ca 
pe-un spectacol; ca să-l văd am venit de departe. 

Nu știu cât timp mai rămâne, dacă mai e timp de dormit până 
la primul act, fiindcă uvertura a și început. În nici un caz nu mă 
mai dezbrac, ca să pot fi sus cât mai degrabă. 

Loviturile în chilă se repetă, și vasul vibrează din adâncul lui, 
cam iritat mi se pare, ca o dihanie provocată — și se 
zvârcolește, dă din picioare, își scutură spinarea, greoi și 
nemulțumit... 


Duminică, 15. Vasul Fantomă 


A fost furtună adevărată și am îndurat-o, la început cu o 
curiozitate avidă, atent la toate, să nu pierd nici un moment și 
nici o imagine, apoi cam crispat, mai târziu toropit, pe urmă 
încovoiat de oboseală, ca să sfârșesc în nedumerire. lar acum, a 
treia zi, când s-a dus la naiba, spun și eu, cu dragă inimă: 
„Ducă-se naibii!” 

leri n-am putut nici măcar să-mi găsesc caietele — toate erau 
vraiște în cabină, deși credeam că le aranjasem fără nici un 
cusur. Acum sunt prea obosit ca să scriu. Am fost mai adineauri 
pe puntea de comandă, dar n-am putut să rămân; e prea frig 
sus. Am privit o clipă afară și, cum abia se luminează, la început 
mi s-a părut că vasul e îmbrăcat în lumina lunii, albă, 
strălucitoare; e gheaţa de ieri și zăpada căzută astă noapte. 

Notez cu întârziere și sumar — cred că nici nu-i nevoie altfel 
— cum s-au petrecut faptele de vineri seară încoace: 

La ora 22,30 urc iarăși pe puntea de comandă, alarmat de 
ciocanele tot mai dese în chilă; furtuna încă nu ne-a încercuit — 
o simțim însă în faţă și e limpede că nu mai poate să ne 
ocolească. Vântul șuieră din ce în ce mai pătrunzător, faţa 
oceanului s-a albit, iar câte un val spart în etravă trimite jerbe 
de apă peste vinciul ancorelor. 

Socotind că mai este un răgaz, cobor din nou în cabină și 
încerc să dorm, bineînţeles îmbrăcat, dar mi-e imposibil, din 
cauza ruliului violent și-a trosniturilor zgomotoase, cărora li se 
adaugă, cred, întrecându-le, curiozitatea. 

Continuăm să încasăm ciocane — baroase! — și după fiecare 
lovitură vasul vibrează mult timp, de parcă nu mai poate să-și 
revină. Ar însemna ca totul pe lume să-ţi fie indiferent spre a nu 
simţi loviturile în propria ta inimă. Zadarnic să mai stau întins, 
nu pot îndura odihna asta — și nici o altfel de odihnă. La 3 
noaptea (aș zice „spre ziuă” dacă n-aș ști că la ziuă n-o să fie 
lumină) mă duc pe puntea de comandă. Sunt aici: secundul, 
ofițerul de cart și doi timonieri. 

Când deschid ușa timoneriei, în beznă, îmi spun numele, ca să 
se afle cine vine. Ofiţerul de cart e Mircea Stănescu, îl recunosc 
după glasul cuminte cu care îmi răspunde și simt că îmi 
zâmbește în întuneric. Nu înţeleg alcătuirea echipei: secundul ar 
trebui să intre de cart abia peste o oră, iar cartul lui Mircea 


Stănescu s-a terminat de trei ore. S-a smintit ceasornicul, sau 
furtuna care răvășește totul a răvășit și carturile? 

Balansul îţi cere îndemânare și eforturi ca să nu te dea 
grămadă. Valuri masive pe puntea ancorelor. Deocamdată 
privesc totul cu interes și cu nu știu ce satisfacţie. 

Ceva mai târziu, Mircea Stănescu descoperă o lumină în prova 
tribord. Radarul, pus în funcţiune, confirmă: e un vas care 
navigă spre sud. Nu i se vede lumina de poziţie, nici când 
ajunge în traversul nostru, deși distanța până la el nu-i mai 
mare de 3 mile și jumătate. 

Ce caută nenorocitul aici, pe asemenea vreme, pe aceste 
mări neumblate? Doar poate tocmai el o fi Vasul Fantomă, pe 
care m-am gândit că o să-l întâlnim! 

Furtuna crește între timp; câte un val imens, spart de etravă, 
e luat de vânt și aruncat până deasupra punţii de comandă; 
câteva clipe nu mai vezi nimic; sub greutatea lui, mă cocoșez 
instinctiv. Suntem probabil travers cu colțul de sud-est al 
Islandei și, cum altceva nu putem face, ne continuăm drumul 
spre nord, „la capă”, cu viteză redusă, 4-5 noduri. 

Înclinările vasului — nu mai sunt înclinări, ci prăbușiri — au 
luat forme greu suportabile. La ora 4 cobor să mă culc; n-am să 
mai pot sta în picioare, n-am să mai văd, n-am să mai înţeleg 
nimic dacă nu dorm câteva ceasuri. In careu, scaunele, 
neamarate, zboară dintr-un perete în altul; în oficiu, vasele și 
mai ales obiectele de prin dulapuri fac zgomote supravalpurgice 
— supra fiindcă sunt și neprevăzute, și neritmate. 

Îmi mut perna în partea cealaltă a patului; sub apăsarea 
violentă a vântului, vaporul merge bandat pe stânga și am 
impresia să stau cu capul în jos. Așa izbutesc să dorm, cu 
intermitențe, chinuit și speriat câteodată prin somn, până la 9 
dimineața... 

A trecut o noapte de furtună — urmează o zi, sâmbătă, pe 
care o rememorez tot sumar, și știu că n-am s-o reiau niciodată, 
s-o retușez și s-o amplific; ar fi necuviincios și fals. 

Acum, oceanul s-a montat și mai mult. In afara berbecilor, cât 
elefanții, vântul întinde șerpi albi, imenși și zvârcoliţi, de la un 
val la altul — dâre de apă spulberată, de o densitate cum n-am 
mai văzut până astăzi. 


Câţiva cașaloţi trec prin prova, arătându-și numai coada. E în 
mișcarea lor o lene maiestuoasă; nu ne simt, sau nu se 
sinchisesc de noi? Pe unul, cât pe-aci să-l lovim cu etrava. Dar 
poate el știe mai bine ce face. 

Pe punte, apa aruncată de valuri a început să se închege în 
straturi de gheaţă; suntem în nord și e iarnă. 

Zi nespus de obositoare... Balansul, dușmănos, smintit, 
manifestându-se brutal și haotic, îţi interzice orice repaus, până 
în clipa când te anesteziezi și uiţi unde te afli. 

Cei care nu sunt de cart au dispărut; vasul pare pustiu astăzi. 

Cât timp nu stau în pat, somnolez. Poate e o formă a răului de 
mare (din fericire, nu am alta!), dar mai degrabă cred că lupta 
involuntară cu balansul îţi consumă pe neobservate atâta 
energie, încât te istovește. Fiindcă, izbutind să dorm două 
ceasuri după amiază, îndată m-am simţit întremat și bine 
dispus. Ba chiar, la masa de seară, cam nepopulată, am 
întârziat împreună cu cei câţiva câţi erau acolo, discutând cu 
două sticle de vin în faţă. Dintr-o prudenţă elementară, sticla se 
ţine în mână, iar paharele se umplu numai pe jumătate; avem 
așa de puţină băutură, că ar fi mare păcat să se risipească! 
Lumea noastră, careul cu pereţi albaștri, îmbrăcat în lumini 
calde, cu femeia stilizată de pe ceasornic, care până azi n-a 
arătat preferinţă nici unuia și tace, cu obrazul ei de păpușă, cu 
ochii cam pătimași, dintr-o greșeală a penelului, lumea noastră 
din această oră e mult prea nestabilă ca să-ţi garanteze o 
continuitate de viaţă și de gândire. Vinul însă trebuie cruțat, 
oricât de mare ar fi furtuna!... 

Buna dispoziţie se menţine, curând însă o acoperă istovirea; 
discutăm, fără să ne dăm seama că oasele și musculatura sunt 
într-o activitate continuă. 

Mă culc la 20,30 și adorm numaidecât. Somn iarăși cu 
intermitențe, până la 8 dimineaţa, deși ruliul, mai violent decât 
ieri, m-a mototolit toată noaptea, ca să întrebuinţez cuvântul 
absolut. 

La ora 4 am auzit glasul comandantului pe coridor, strigându-l 
pe doctor cu un ton de suferind; deoarece este un om robust, nu 
am dat importanţă întâmplării și am recăzut în al nu știu câtelea 
fragment de somn. 


x 


Azi m-am trezit la ora 8 și după ce am privit ceasul nu mi-a 
venit să cred: afară era noapte. Pe urmă m-am dumerit: în 
navigația noastră cu furtuna în faţă, trecusem de mult cercul 
polar... 

E duminică — ora 8 aici înseamnă ora 10 în ţară; curând 
începe concertul la Ateneu — singurul reper pe care îl găsesc în 
această învălmășeală; nu știu de ce, gândul respinge sau trece 
cu nepăsare peste amintirile celelalte. 

Pe punte, gheaţă și mai groasă. Au mai rămas câţiva grauri, 
numai trei sau patru; stau pe doriboturi, nedumeriţi, zburliţi și 
speriaţi, parcă întrebându-se ce năpastă îi paște... 

Ne-am continuat drumul spre nord, sub un cer de zinc oxidat, 
unde trebuie să fi răsărit și soarele cândva, până la ora 16, când 
am ajuns la 68 grade latitudine, adică mult în nordul Islandei. 
Islanda n-am văzut-o decât pe hărţi. Oare pe cea reală n-o fi 
mutat-o din loc furtuna de astă-noapte? 

Barometrul a urcat de la 730 la 740, vântul s-a potolit, așa că 
la ora asta s-a hotărât să ne întoarcem. După împrejurări, vom 
merge sau la Faeroe, sau la coasta Islandei. Probabil Vasul 
Fantomă suntem chiar noi, fiindcă prea rătăcim — și fiindcă nu 
se vede altul! 

Unde or fi dispărut toţi pescarii din Atlantic? 

Nu mai înţeleg nimic, și mi se pare că nu înţeleg nici ceilalţi. 


x 


Știu ce înseamnă o izbitură a balansului; am suportat două 
ieri, și numai norocul sau poate deprinderi vechi, pe care le 
crezusem uitate, m-au ajutat să nu-mi stâlcesc oasele. 

Eram în cabină și mergeam spre ușă, când, înainte de a avea 
timpul să pun mâna pe clanţă, m-am pomenit proiectat brusc 
înapoi, spre hublourile aplecate până deasupra apei; cum 
podeaua era înclinată inacceptabil, aș fi intrat cu capul în perete 
dacă în ultima clipă, dându-mi seama că nu am nimic de ce să 
mă apuc, nu m-aș fi lăsat moale, ghemuindu-mă pe canapea, 
care a micșorat șocul. 


Puțin ameţit, dar bucuros că scăpasem astfel, m-am ridicat 
fără precauţie, și atunci balansul invers m-a aruncat în partea 
cealaltă, cu o violenţă neașteptată. N-am mai avut ce face decât 
să „mă predau” — și m-am proptit plat în ușă, cu braţele 
ridicate, străduindu-mă să-mi feresc capul și să primesc izbitura 
cu tot restul trupului, ceea ce am izbutit, fiindcă după aceea nu 
m-a durut ceva anume, ci, ca să zic așa, m-au durut toate. 

Comandantul însă o păţit-o mai rău noaptea trecută: balansul 
l-a trântit jos, într-o clipă de neprevedere (el zice „pe un pas 
greșit”), în întunericul care domnește de obicei pe puntea de 
comandă. Tocmai lua din mâna nu știu cui ceașca de cafea. 
Negăsind la iuţeală și pe întuneric de ce să se apuce, a măturat 
de două ori timoneria, cât e de lungă, întâi într-o direcţie, apoi în 
alta. 

Azi, doctorul, care l-a oblojit astă-noapte, îmi spune, cu 
destulă îngrijorare, că nu e ceva simplu, că probabil s-au rupt 
niște ligamente la umăr. Dar că dacă nu cedau ligamentele s-ar 
fi rupt braţul. Poate că-i o exagerare. În orice caz, și-a înfășurat 
pacientul în bandaje, ca să-i imobilizeze articulaţia, și-acum 
acesta se uită cam nedumerit la umărul ţeapăn. 

Despre comandant întârzii să-mi fac o părere. Vârsta lui a 
contribuit să optez pentru traulerul „Constanţa” atunci când m- 
am îmbarcat. Ne despart cinci ani, în paguba mea, dar mi-am 
spus că diferenţa nu-i apreciabilă la o treaptă a vieții când 
temperamentele încep să se liniștească, și judecata omului se 
poate socoti așezată. 

Comandantul mă copleșește cu bunăvoința lui și cu 
amabilitatea; când mă vede zâmbește, îmi cunoaște pasiunea 
pentru mare și dragostea pentru marinari, îmi recunoaște și 
oarecare pricepere la viața vaporului, adică nu mă socotește 
căzut aici ca musca-n lapte, și totuși, în trei săptămâni n-am 
găsit un subiect de conversaţie. Ne zâmbim — și ceva în mine 
se crispează... Am să aştept; trebuie să fie o cale de la mintea 
unuia la a altuia, sau o cale între inimile noastre — nu am inima 
îngheţată. 

Poate este unul din acei oameni pe care nu dai toate paralele 
de la început. Sub înfățișarea lui de pensionar jovial, guraliv și 
mulţumit de soartă, s-ar putea să se ascundă, cu discreţie, un 


om brav. În ziua când am să-l descopăr, călătoria are să devină 
pentru amândoi mai frumoasă. 


Luni, 16. Primul hering, ultimul graur 


Era întuneric la ora 9, când m-am trezit, și greu mi-a venit să 
cred că trebuie să mă ridic din pat, dat fiind că după ceas se 
terminase de mult noaptea. 

Înainte de ora 24, de la sud am schimbat drumul mai spre 
vest, ca să ne apropiem de coasta răsăriteană a Islandei, unde 
este încă o zonă din cele indicate pe calcul nostru, ca bogate în 
hering. Se pare că sunt câteva pescadoare în preajmă. Ale cui și 
ce fac? Greu să-ţi dai seama de la atâta distanţă; „în preajmă”, 
aici înseamnă 10 mile sau mai mult poate. 

Peisaj pustiu, întristător, toată dimineaţa. 

Acum e ora prânzului, și printr-o ruptură de nori s-a ivit 
soarele, la o palmă deasupra orizontului, reușind să-și trimită 
încă o dată razele, prin hublouri, chiar pe caietul unde scriu 
acestea. 

Aș scrie mai departe, însă a reînceput balansul, destul de 
brutal după o noapte calmă, și ca să înșir câteva rânduri, mi s-a 
cerut multă caznă. Caietul, presat sub braţe, fuge dintr-o parte 
în alta; cu fraza pregătită în minte (fuge și ea câteodată), 
trebuie să aştept până ce foaia albă îmi vine în faţă, și-atunci 
arunc la iuțeală cât pot din ea, așteptând un alt ciclu, și apoi 
altul, ca să ajung până la capăt. Dar între timp mă lupt și cu 
fotoliul, care nu-i ancorat, din păcate, mă lupt și cu trupul meu, 
și cu trosnetele din jur, și mai ales cu gândul că s-ar putea să 
arunc toate paginile... 

Gheaţa pe punte nu s-a topit, deși ne întoarcem spre sud. 
Aducem iarna cu noi, de peste Cercul Polar, remorcând-o prin 
aceste locuri unde încă era cald deunăzi. 

A mai rămas doar un graur; picotește pe vinciul traulului, loc 
mai adăpostit de vânt. L-am duce la căldură, dar când te apropii 
zboară infirm și se așază pe copastia doribotului, de unde te 
privește resemnat și trist. 


La prânz am schimbat iarăși drumul, spre sud-est; în loc să ne 
apropiem de Islanda, acum ne îndreptăm spre Faeroe. 


Ca să mă duc la puntea de comandă am de urcat 
douăsprezece trepte, dispuse destul de abrupt, ca pe orice 
vapor. M-am deprins să prind clipa balansului potrivit, și îndată 
sunt sus, tras de forțe invizibile, care fac să nu-mi mai simt 
greutatea, de parcă aș fi în cosmosul cunoscut de curând. 

Cer greu, cu nori învălmășiţi, ca plumbul zdrenţuit. Fulguiește 
gânditor; temperatura aerului: minus 4 grade; neguri la 
orizont... 

Un vapor în radar, numai la 3 mile și jumătate, în prova 
noastră tribord. Abia mai târziu apare din negură și îl urmăresc 
cu binoclul. E un vas de pescuit, mult mai mic decât al nostru, și 
se balansează atât de dezordonat și de frânt, încât te întrebi 
cum nu se duce la fund; uneori dispare în valuri, lăsând să i se 
vadă numai catargele, care se rotesc epileptic pe cer. li 
compătimesc puţin pe oamenii lui, apoi mă gândesc că și ei ne 
văd, probabil, la fel. 

Cum umblăm hămesiţi după pește și deocamdată nu sunt 
speranţe să îl găsim, cineva propune să întreprindem un act de 
piraterie și să luăm peștele lor. Glumim, dar n-ar fi de mirare ca 
ei să aibă un gând asemănător, socotind că noi am fi mai 
pricopsiți... Sunt sigur că în aceste ape pustii și ciudate nimeni 
nu pescuiește nimic. 

De altfel, ecograful, care funcţionează conștiincios și inutil, nu 
arată decât fundul oceanului, înscriind pe bandă profiluri 
selenice, cu cratere, prăpăstii și munţi. 


Se luminează în babord după un timp, adică spre nord-est, și 
curând, printr-o spărtură de nori iese soarele în bordul celălalt, 
la 3-4 grade de orizont, foarte jos, făcându-te să crezi că e ud. 
Dar îndată faţa oceanului se umple de lumini fabuloase; dacă 
priveşti stăruitor valurile strălucind, îţi vin lacrimi în ochi... 

Fabulos și orizontul, de jur împrejur, crenelat de lumini și de 
nori, ca un pinion uriaș care se învârtește lent, înainte și înapoi, 
măcinând timpul pe loc. 

Pescadorul străin se luptă cu valurile, gâfâind; ne luptăm și 
noi, fără să mai simţim. lar puntea e albă de zăpadă ca o pârtie 
de schi. 

Un sfert de oră mai târziu, uitându-mă afară, văd pescadorul 
lângă noi; e un vas mic, poate de 1.000 de tone. Și acolo sunt 


oameni, și-atât de aproape, că dacă i-am striga, cred că ne-ar 
auzi. 

Poate niciodată în viaţă ei nu vor mai trece pe aici. lar dacă 
totuși vor trece, nu va fi în clipa când am trece și noi... A te 
întâlni pe mare înseamnă a te despărți definitiv. Chiar dacă n-ar 
fi așa, e ceea ce simt acum. 

După alt sfert de oră sunt tot aici, ceva mai aproape decât 
adineauri și puțin mai înapoi. Vor rămâne astfel încă un ceas, 
apoi se vor pierde treptat — și dacă vor mai fi în vedere un timp, 
îi va șterge noaptea curând. În orice caz — și pentru totdeauna 
— ne despărțim... 


La ora 16, pe o vreme câinească, învineţită de ger și pătată 
cu alb de zăpadă, vârtejuri spulberate, s-a lansat traulul pelagic. 
Ecograful arăta iarăși bancuri de pește sub chilă, să-l iei cu 
lopata. 

În decorul sumbru, hainele de protecţie ale oamenilor, 
portocalii, culoarea cea mai luminoasă, păreau bucățele de 
soare; nu dădeau însă nici căldură, nici speranţă și așteptai să 
se stingă de la o clipă la alta, stropite de apa oceanului... Intr- 
adevăr, câte un val, venind din pupa, după ce zgâlţâia vasul, se 
năpustea pe slip, lua puntea în lung și ajungea până la vinciul- 
traul. 

După două ore de muncă, hainele portocalii au apus fără 
glorie; oamenii au coborât, nevinovați, să se încălzească. 
Rezultatul luptei lor meteorice au fost câțiva peștișori bicisnici, 
un cod de 40 de centimetri și încă unul, de mostră, având peste 
un metru lungime. lar în burta acestuia, numaidecât spintecată, 
în sfârșit, primul hering, hering veritabil, întreg și nevătămat, cu 
flancurile albastre! 

Lochul arată astăzi 5.700 de mile parcurse de la plecare. 
Pentru un hering, e prea mult: un sfert din lungimea 
meridianului! 

În timpul traulării s-au ivit pe rând, în stânga noastră, spre 
sud-est, în direcţia Faeroe, și la distanţe de la 2 până la 6-7 mile, 
puzderie de vase mici, pescadoare, lucrând, pare-se, în legătură 
unii cu alţii. Deci, fiindcă atâtea vase nu pot să se păcălească, 
înseamnă că este pește; și la noi l-a marcat ecograful! 


Numai că ei, la câteva zeci de mile de casa lor, își pot îngădui 
să strângă cu suta de kilograme, folosind plase în derivă sau 
alte unelte de detaliu; nu au nici tonajul, nici înzestrările 
noastre. 

N-am observat pe feţele oamenilor demoralizare sau 
plictiseală. După ce s-au chinuit în frig, în ninsoare, în vântul 
aspru și-n bătaia îngheţată a valurilor, s-au spălat pe mâini și s- 
au dus la masă. 


S-a lăsat noaptea. Luna, tangând printre nori, argintează faţa 
oceanului, și parcă nu-i iarnă, și parcă nu suntem în Nordul 
aspru... 

Am schimbat drumul cu 180 de grade; flota de pescadoare se 
vede acum înapoia tribordului, pe o întindere aparent fără 
margini, fiindcă se pierde tocmai la orizont. Pare un oraș plutitor 
sau mai degrabă o așezare estivală, pe cine știe ce țărm, al cine 
știe cărei ţări calde. Visez că în faţă e o plajă, și nisipul acolo va 
dogori mâine sub soarele care uit cât este de departe. Visez un 
cearșaf portocaliu întins lângă apă... 

Ninge în hublouri, și viscolul șuieră iarăși, și oceanul se ridică 
din nou, iar noi mergem încă o dată spre nord. 


Marţi, 17. Orele prieteniei 


Ultimul graur a murit astă-noapte; ultimul nostru oaspete eo 
pasăre moartă... 

Nu pescuim, nu navigăm: vagabondăm la nord-vest de Faroe, 
îndreptându-ne spre Islanda, la adăpostul căreia ne grăbim să 
ajungem, ca să ne apărăm, măcar în parte, de un ciclon anunţat 
că se apropie de la sud-vest. Se anunţă atâtea, că nu le mai dau 
importanţă. 

Însă ciclonul nu vine — capricii meteorologice —, și atunci, 
seara schimbăm iarăși drumul cu 180 de grade, adică ne 
întoarcem. De data asta e hotărât: vom încerca să pescuim la 
răsărit de Faeroe, unde vom ajunge mâine dimineaţă. 

Mergem cu toată viteza, în sfârșit, adică 12-13 noduri, cu 
valurile și vântul din pupa, astfel că vasul nu se mai chinuiește 
ca până acum. 


x 


Întârziem de obicei după masa de seară, în careu sau în 
fumoar, la discuţii și la povești. E cald, e lumină, se aude muzică 
în difuzoare, afară se aude oceanul, se aud motoarele jos, în 
cală, iar peste toate se aud glasurile. 

In speranța că a doua zi lucrurile au să meargă mai bine, 
suntem calmi și mulţumiţi seara; amestecându-se cu glasurile și 
cu fumul de tutun, se simte cum plutește în aer prietenia. 

Cei mai guralivi sunt „pescarii” — avem trei la această punte: 
ingineri piscicoli cu roluri de conducere și organizare; nu-i 
cunosc încă îndeajuns, n-au avut până astăzi prilejul să-și arate 
puterile. Le ascult însă poveștile — cultivă epicul fără să se 
epuizeze și fără să-și micșoreze debitul. Toţi au trăit printre 
pescari, în baltă sau pe malul mării; informaţia lor e obiectivă, 
autentică și interminabilă. În povestiri constat predilecţia pentru 
lupta cu delicvenţii, cu „tebeicarii” — braconierii pescuitului —, 
cu pramatiile și escrocii. Dar pe deasupra întâmplării penibile 
descopăr atmosfera, culoarea locală, cu tipul de om de acolo, a 
cărui viaţă înseamnă jocul sau lupta cu peștele, dușmanul lui, și 
prietenul... 

Fiecare din câţi ne adunăm seara are de spus câte „una”, dar 
niciunul nu va atinge verva pescarilor. 

Cornel povestește tărăgănat și uneori absent la propria-i 
povestire, ca și cum ar debita-o mecanic, despre viaţa lui în 
porturi și pe Dunăre. E evocator și colorat fără nici un efort, ba 
chiar cu lene; fără să-și dea seama, practică humorul și poezia. 

Prin prezenţa lui aici, își împlinește două pasiuni dintr-o dată: 
a călători pe mare și-a călători în eter, pe undele herţiene. A 
munci într-un program care satisface nevoile interioare, mi se 
pare a avea norocul să iei de la viaţă maximum ce poate da ea, 
chiar dacă nu totul, fiindcă totul nu-l dă niciodată. Să stai ore 
întregi cu casca la ureche, să faci scurtă la braţ ciocănind în 
manipulatorul emiţătorului, într-o monotonie cum greu mai poţi 
găsi alta, dar să fii tot timpul cu atenţia încordată, este o caznă, 
și încă una de lungă durată. La ora de masă, radiotelegrafistul 
lasă deschisă ușa staţiei, aflată pe o punte mai sus, dar la mică 
distanță, și o dată cu bucatele mestecă piuiturile aparatelor, 
atent la un semnal care ar putea să-l privească. În timpul 


somnului, ceva din fiinţa lui veghează, gata să-l trezească la o 
alarmă. Trec peste obligaţiile reglementare de a ţine registre, 
de a-și administra activitatea, de a respecta orele de atenţie și 
ascultare, de a urmări accidentele și dramele navigatorilor. 

Ceilalţi, chiar când nu sunt cu totul străini de tehnica și 
practica radiotelegrafiei, chiar dacă piuiturile receptoarelor le 
spun ceva, cu silabele abecedarului, nu percep în vorbă curentă 
glasul eterului. Pentru radiotelegrafist, eterul este o lume clară, 
un colocviu pe lungimi de undă multiple. Cred că pentru Cornel 
este mai mult: o lume vie, al cărei glas îl simte cu pasiune. 

Radioamator de la vârsta când tinerii își găsesc de obicei 
înclinări mai dinamice, el s-a aplecat peste emițătorul de jucărie 
și a început să-și caute corespondenţi încotro l-au dus undele. 

Într-o parte sau într-alta a lumii, când se întâlnesc, la distanţe 
pe care n-au să le străbată niciodată, radioamatorii își spun, fără 
să se fi cunoscut mai înainte: „Dragă prietene!” E o formulă 
universală și consacrată, și de câte ori am auzit-o mi s-a părut 
că duce departe... 

E admirabil să-ţi faci din pasiune îndeletnicirea vieții. 
Radioamatorul nostru, exersat pe micul lui aparat de 
improvizație, este astăzi ofițer radiotelegrafist pe traulerul 
„Constanţa”. Serviciul nu-i este caznă; nu-l văd niciodată 
plictisit, sau nervos, sau acru în mijlocul aparatelor întinse pe 
doi pereţi ai staţiei, care îl solicită când într-o parte, când în alta. 

Pe lângă îndatoririle programului, are de transmis și de 
recepționat radiogramele noastre personale. Mă pomenesc 
uneori cu el la ușa cabinei, venit fuga, cu sufletul la gură, și cu 
un zâmbet de bucurie și complicitate, fluturând o hârtie, care-i o 
știre pentru mine, prinsă de el, literă cu literă, și transcrisă cu 
aceeași mână dreaptă cu care va apăsa manipulatorul, ca să 
transmită răspunsul meu, chiar astă-seară sau la noapte, când 
va stabili legătura cu ţara. Cuprinsul radiogramei, uneori de 
neînțeles pentru cel care nu cunoaște datele și formulele 
destinatarului, îl comentează, dar numai cu mimica, discret și cu 
simpatie. Fără să vrea și fără să ne declarăm astfel, e 
confidentul nostru, al tuturora. 

Uneori se întâmplă să mă aflu în staţie, așezat pe fotoliul pe 
care se grăbește să mi-l ofere, fără să-și întrerupă recepţia sau 
emisiunea. Nu-i fumător, dar s-a îngrijit să aibă scrumieră, și o 


pune la îndemână, ca să înţelegi că nu-l supără fumul și deci 
poţi aprinde ţigara în spaţiul limitat al încăperii, unde sunt mai 
multe aparate decât metri cubi de aer. Deodată are o tresărire 
și-mi face semn să mă apropii, mai bucuros și mai complice 
decât totdeauna. Privesc peste umărul lui hârtia pe care scrie și 
văd cum, literă cu literă, îmi răsare numele... 

Îl rog pe cititor să vină lângă mine, la 5.000 de mile, într-o 
seară de noiembrie, în mijlocul oceanului care ne înconjoară cu 
dușmănie și nu-și ţine din promisiuni decât ceea ce îi poţi 
smulge cu sila. Suntem aici optzeci și unu de oameni, și ne 
înţelegem bine, avem mâncare, căldură și lumină, dar ne mai 
trebuie ceva, ne va trebui totdeauna... În clipa asta, în mijlocul 
Bucureștiului, cetatea unui milion de oameni, un operator cu 
casca la ureche face aceleași gesturi cu telegrafistul de lângă 
mine, și prin gesturile lor simt respiraţia celui care-i acolo și mi-a 
trimis știrea. Câteva clipe nu ne mai desparte nimic, peste zeci 
de meridiane... 

Radiofonia, despre care am început să aud, neîncrezător și 
uluit, în copilărie, nu mai este astăzi o minune pentru nimeni, 
dar e o minune — și n-o va anula niciuna din născocirile viitoare 
— să vezi cum din eterul răscolit de atâtea furtuni îți apare 
numele pe hârtie, și un gând apoi, și o știre. E ca un apel din 
eternitate, dându-ţi fiorul, bucuria și puterea unei eternităţi care 
înglobează în ea nu doar viitorul, ci și trecutul, și mai ales 
prezentul, clipa de faţă, dilatată 5.000 de mile. 

Traulerul „Constanţa” este pentru Cornel primul vas maritim 
pe care se îmbarcă, dar el întreprinde astăzi a doua călătorie, ca 
și vasul, și îndatoririle reglementare nu-i creează nici o 
dificultate, după cum nu-i creează dificultăţi nici tehnica destul 
de complexă a aparatelor. Şi-a creat chiar și o complicaţie; ca și 
când n-ar fi avut destule emițătoare și receptoare în pază, și-a 
cumpărat din Japonia o mică staţie personală, jucăria 
radioamatorului, care însă nu mai este o improvizație. Noaptea, 
în orele de odihnă, îl găsești uneori manevrând-o și patrulând 
spaţiul, ca să mai găsească un prieten, cu care va intra în 
legătură, dar pe care, mai mult ca sigur, nu-l va vedea 
niciodată. După regula internaţională a  radioamatorului, 
asemenea legătură se confirmă apoi prin corespondenţă, se 
omologhează, prin cărţi poștale de un tip anume; ele reprezintă 


palmaresul operatorului. Una câte una, Cornel a adunat atâtea, 
încât nu-i mai lipsesc multe pentru a face cinci sute — cinci sute 
de legături, de prietenii, în aproape întreaga lume. 

N-are ce povesti despre ele decât numeric; povestește despre 
Dunăre, unde i s-au concentrat amintirile. Inainte de a se 
îmbarca pe „Constanţa”, a fost îmbarcat, un număr de ani, pe 
remorchere fluviale. E o altfel de experienţă călătoria pe fluvii 
decât călătoria pe mare; o experienţă mai îngustă, dar mai 
densă, ca o străbatere a șesului, unde peisajul nu se repetă nici 
când pare monoton, unde întâlnești, măcar din zare în zare, 
așezări de oameni. 

Dacă într-un amurg, în pusta maghiară, remorcherul a ancorat 
în faţa unei colibe, începe o seară de poezie. Povestitorul nici 
nu-și dă seama ce evocatoare sunt vorbele lui, domoale, 
debitate cu un glas tărăgănat de ţârcovnic care își citește 
litania. Dar dacă eu simt fiorul întâmplării, înseamnă că l-a 
simţit și el, poate fără să știe. De ce din sute de întâmplări a 
ales-o pe aceasta, care nici măcar nu are ceva să susţină 
povestirea? 

Sunt sălcii pe mal, iar mai încolo, ogoare. Un sat, dacă există, 
e mult prea departe ca să i se audă, să i se simtă rumoarea de 
seară, care nu se transmite prin unde herțiene. Coliba n-a fost 
aleasă întâmplător spre a fi loc de popas într-o noapte în pusta 
străină. Sunt acolo niște fete, la lucrul ogoarelor; seara, după ce 
se spală în Dunăre, aprind focul în faţa colibei și își pregătesc 
cina; nu se mai duc în sat — ar pierde prea multă vreme cu 
drumul. 

— Numai fete? 

Nu; și un paznic bătrân, care le poartă de grijă. Băieţii de pe 
remorcher intră în vorbă cu fetele; soarele a apus, mai ţine 
puţin crepusculul, apoi rămâne lumina focului, și liniștea. 
Paznicul bătrân își pufăie luleaua... îl văd, fără să mi-l mai 
descrie. 

După tratative neclare, mai cu voia fetelor, mai fără, mai cu 
încuviințarea căpitanului, mai de capul lor, băieţii lasă barca la 
apă și se duc pe mal. Au cu ei o sticlă de băutură, pașaport 
valabil la orice graniţă. Bătrânul paznic adulmecă — și se 
înfruptă... Fetele chicotesc, sfioase și provocătoare, exersând 


cochetăria universală născocită de prima femeie; oferă zece la 
sută din ele, și rețin o sută zece — să fie și o rezervă de apărare. 

Se împarte cordial mâncarea și băutura, la o masă comună, în 
ușa colibei, în lumina focului și a ochilor de codană. 

— Şİ pe urmă? 

Cornel zice, fără revoltă, ci numai cu puţină melancolie, pe 
care poate i-o atribui eu, socotind-o obligatorie, ca o reacţie 
minimă: 

— După ce-a băut toată sticla, paznicul ne-a trimis la culcare. 

Melancolia nu-i un sentiment acid; nu arde sufletul, ci îl 
învie... În ea a rămas poezia acelui popas în pusta maghiară, 
liniștea câmpului, murmurul Dunării, râsul fetelor, inefabilul pe 
care îl aduce prezenţa femeii, intangibilă și făgăduind totuși 
ceva, măcar un vis, dacă nu o altă seară când se va opri din nou 
remorcherul acolo... 

In poveștile lui despre viaţa pe Dunăre, Cornel păstrează 
aceeași moliciune și-o neutralitate aproape deplină, ca și când 
ar fi urmat o școală a genului. Mă prăpădesc de râs când îmi 
narează istoria cu câinii, iar el se uită la mine neîncrezător, 
nesesizându-și humorul. Il răsplătesc oferindu-i prăjiturile care ni 
se dau destul de des la masă și care nu mă îmbie: sunt așa de 
casnice, așa de puţin marine! El, în schimb, le devoră, păstrând, 
la treizeci de ani, gusturile și candorile copilăriei. Ar înlocui 
hrana cu dulciurile, cu condiţia să fie destule; în schimb nu 
fumează și nu se atinge de băutură, în afara micii raţii 
reglementare, socotind-o probabil necesară; de altfel nu o bea, 
ci și-o administrează cu aceeași reținere pe care copiii o au faţă 
de doctorie. 

Povestea cu câinii se petrecea pe un remorcher, din cele cu 
care a colindat Dunărea, în așteptarea unei îmbarcări cu 
adevărat marine. Dacă între cei doi câini aflaţi pe bord era un 
conflict de durată, el avea la origine conflictul între oameni. Unul 
aparținea căpitanului, altul șefului mecanic, și aceștia nu se 
aveau bine, ceea ce arătau pe faţă, bineînţeles fără să se latre. 
In schimb, percepând sentimentele oamenilor, se lătrau câinii. 
Așezaţi pe lângă gospodăriile stăpânilor, unul locuia la prova, 
altul la pupa, și între ei se afla sala mașinilor. Fiind un remorcher 
vechi, cu aburi, și fără amenajări civilizate, puntea de fier, la 
mijlocul vasului, se încingea așa de rău de la caldarina aflată 


dedesubt, încât era peste putinţă să treci pe acolo fără să-ţi arzi 
tălpile. Dar tălpile oamenilor nu ardeau, fiind încălțate; sfârâia 
talpa ghetei sau a bocancului. 

Câinii, lipsiţi de această înlesnire, după ce făcuseră poate 
vreo încercare să escaladeze zona incandescentă ca să se 
încaiere, își stabiliseră pentru totdeauna reflexul condiţionat 
care li se atribuie și rămâneau la distanţă, de unde se lătrau 
toată ziua, zburliţi, spre a-și merita pâinea. 

— Şi echipajul cum îndura hărmălaia asta? 

Ştiu: te obișnuiești, cum te obișnuiești cu tic-tacul ceasului. 
Și-apoi ce poţi spune, când sunt câinii căpitanului și al șefului 
mecanic?... Dar stăpânii? Lor nu li se făcea lehamite? 

Cornel reflectează, apoi conchide, cu mimica neschimbată: 

— Le convenea, ai naibii! 

Înţeleg: nu mai aveau nevoie să se ostenească; o ceartă 
continuă îţi macină nervii și te istovește la urma urmelor, oricât 
ai fi de inconciliabil. Câinii suplineau harțagul stăpânilor și 
perpetuau ostilitatea. lar hotarul de foc dintre ei îi împiedica să 
rezolve conflictul printr-o încăierare definitivă, urmată de knok- 
out. 

Căpitanul și șeful mecanic mai aveau și niște găini, care 
ciuguleau libere pe puntea de tablă. Cineva le-a aruncat grăunţe 
în zona primejdioasă... 

Cornel se oprește, trage cu urechea, apoi se năpustește pe 
ușă, și din două salturi a urcat scara, spre staţie: un receptor a 
început să piuie, linii și puncte imperative și alarmate. 

Alături, unul din „pescari” își continuă istoria cu niște scoici — 
vagoane întregi — pe care pescăria le furniza unei cooperative, 
pentru confecţionarea nasturilor. Nu știu cine și nu știu cum 
izbutea să  economisească din scoicile acelea cantităţi 
însemnate. 

— Și unde le ducea? Ce făcea cu ele? 

— Păi le economisea doar în acte... 

Nu înţeleg decât că încasa niște bani fără să i se cuvină și fără 
să muncească. 

— Adică furt? 

— Nu... 

— Atunci, escrocherie... Sau delapidare... 


Sunt obosit, lămuresc greu pricina, dar, în sfârșit, aflu că 
judecata a înţeles cum trebuie, i-a pus calificativele legale, și 
adunătorul de scoici a mers la închisoare. 

Când eram mic, și chiar mai târziu, adunam scoici pe malul 
mării; dacă le-aș fi păstrat, ar fi fost zeci de kilograme. Ce s-o fi 
făcut cu ele? 


x 


Noapte luminoasă, cu lună plină, care scapă adesea printre 
norii fărâmiţaţi, trecuţi parcă printre pietre de moară. 

Inainte de a mă culca mai privesc o dată afară, pe sub 
perdele; e tulburător să dai seara o perdea la o parte, să vezi 
cine trece, cine vine. Cine să vină în noaptea oceanului? Dar 
drept în faţă, luna întinde pe valuri o spadă subţire de argint, 
bătută fin și filigranată. Cum o fi ajuns aici tocmai de la Toledo? 
O astfel de lucrătură nu s-a putut face în altă parte... 


Miercuri, 18. Schimbări de drum 


Nu mai înţeleg nimic; am simţit prin somn balans puternic, 
care m-a împins de câteva ori, când cu capul, când cu picioarele 
în tăbliile patului, dar eram obosit și am dormit mai departe, 
fără să caut o explicaţie și fără să-i dau importanţă... 

Când mă trezesc, lumina dinainte de răsărit în hublouri... E 
ora 8, îmi scutur capul: răsăritul ar trebui să fie în bordul 
celălalt. 

În sfârșit, aflu: am schimbat încă o dată drumul, când mai 
aveam 30 de mile până la Fzeroe; balansul simţit prin somn ar fi 
trebuit să mă vestească: la un asemenea rondou, când valurile 
ajung travers, vasul totdeauna se balansează, ca un om ostenit 
de poveri, care își scutură șalele. 

Dar de ce mergem spre nord?... Fiindcă vremea s-a liniștit și 
căutăm — mi se spune — locul pe unde am trecut deunăzi când 
ecograful a semnalat bancuri masive de pește. Aflu că a început 
să le semnaleze din nou, încă de pe acum. Fie! 

Când mă duc pe puntea de comandă, animat de veștile 
optimiste, instrumentul care, zice-se, înregistrase bancul mai 


adineauri, acum tace mâlc. Vom lansa totuși traulul, dar știu că 
va fi inutil. 

Cât despre ecograf, e dereglat, în cel mai bun caz, sau are un 
viciu ascuns, dacă viciul nu e în ochiul cui citește pe bandă. 
Cornel, care nu rabdă defectele aparatelor și nu rabadă nici 
defecţiunea omenească, fiind o fire inimoasă, se străduiește să 
descopere ceva în cartea tehnică a ecografului, deși nu-i intră în 
obligaţii. Privesc peste umărul lui o imagine, o reproducere 
schematică a înregistrării de pe bandă; dedesubt scrie: „Aici e 
plancton”. Sub o altă imagine: „Aici e un curent de apă”... Sunt 
multe imagini, fiecare semnalând un alt fenomen, și sunt, în 
sfârșit, și cele care arată peștele în bancuri. Din păcate, o privire 
neexersată nu poate deosebi unele de altele. Două priviri, 
consultându-se, vor duce la controversă, a treia privire și a patra 
vor adăuga opinii noi — și cel puţin eu unul nu voi ști cine are 
dreptate. 

Ora 11,30; se fac pregătiri de lansat traulul. N-o să prindem 
nimic, decât, poate, curenţi de apă sau plancton, de care n- 
avem nevoie și nici nu rămân în plasă... 

Seara. Bineînţeles, n-am prins nimic. Vine furtuna și ne 
întoarcem din drum. S-a ivit o situație nouă și cu totul 
neprevăzută: trebuie să intrăm la adăpost numaidecât. Din 
cauza furtunilor prelungite, din cauza trepidaţiilor, un perete 
interior, spre pupa, a început să se fisureze. Este o întăritură 
transversală, dar constituie și peretele unui tanc de apă; dacă 
nu se repară fără întârziere apa se pierde, iar ruptura poate să 
crească. 

Orice ar spune altcineva, socotesc că-i urmarea unui viciu de 
proiectare, sau de construcţie, sau amândouă. Vasul, prevăzut 
pentru o navigaţie chiar printre gheţuri, e departe de a fi 
înfruntat solicitările maxime. Cum ne aflăm înăuntrul anului de 
garanţie uzual și prevăzut în contract, constructorul e obligat să 
găsească remediile. Dar constructorul este un șantier, o 
instituţie, o societate, pare-se anonimă, nu un om pe care să-l 
pot apuca astă seară de nasturele hainei și să-l întreb: „Ce 
făcuși, stimabile?” „Galaţi”, fără să fi păţit asemeni, a intrat 
înaintea noastră la adăpost, într-un fiord al insulelor Fzeroe. Ne 
îndreptăm și noi într-acolo; mergem toată noaptea cu furtuna 


din spate, neputincioasă; totuși, fiindcă avem o rană, fiecare 
trosnitură a vasului îmi apare amplificată. 

Bilanţul, la acest sfârșit de etapă: am consumat toată 
latitudinea călătoriei, deci tot spaţiul — până la întoarcere 
rămâne numai timpul în faţă. 


IV CREPUSCUL LUNG 
Joi, 19. Descoperiri neașteptate 


De la ora 10 suntem la ancoră în Fundingfiord, primul adăpost 
care se deschide, către sud-est, îndată ce ai intrat în 
strâmtoarea Lervig. La câteva sute de metri văd un perete 
stâncos, vânăt, posomorât, cu un strat subţire și năpârlit de 
mușchi verzui. Piatra e udă; fire de apă se preling în jos, 
înspumate, adăugind peisajului gol culoarea lor albă. De unde 
atâta apă într-o stâncă golașă? La creasta care, privită pe 
hublouri, acoperă cerul în întregime se vede puţină zăpadă; 
zăpada aici e poate ca rouă dimineţilor noastre: se așază 
noaptea, iar ziua se topește și udă neîntrerupt versantul, 
făcându-l să semene, împotriva legilor geologice, cu un smârc 
de piatră, în duritatea pe care ţi-o sugerează stânca, masivul 
parcă e pe cale să putrezească, dospind ca pământul de baltă. 

Ne aflăm într-un golf îngust și prelung, ancoraţi la jumătatea 
lui; locul din fund l-a ocupat „Galaţi”, sosit înaintea noastră. 
Vorbim prin radio cu ei, îi privim cu binoclul, la o distanţă de 6-7 
cabluri — și numai atât. Gestul firesc ar fi, într-o zi de răgaz, să 
mergem acolo sau ei să vină la noi; nu suntem străini — am 
avea ce să ne spunem unii altora... La propunerea cuiva, 
comandantul răspunde că nu e voie să lăsăm barca la apă fără 
aprobarea autorităţilor locale. Ciudat: dacă un vas străin poate 
să intre și să manevreze în fiorduri fără să vestească pe nimeni 
și fără să aștepte vreo aprobare, de ce ar fi autorităţile mai 
riguroase cu o barcă? (Mai târziu mi-am dat seama că lansarea 
bărcii de salvare cu oameni neantrenaţi de fel la această 
manevră e foarte anevoioasă; propunerea crea astfel o 
complicaţie.) 

Cer posomorât, liniște de piatră; nu se simte, nu se aude 
oceanul; se simte și se aude doar vântul, din când în când, în 
rafale, sfâșiindu-se în crestele stâncoase, de unde cade 
zdrenţuit peste apă, și-o face să fiarbă în dâre clocotitoare. 
Vasul se rotește lent pe ancoră, câteva grade într-o parte, 
câteva în alta, ca și cum ar căuta unghiul sub care se vede mai 
limpede peisajul. 


O șalupă mare, militară, poate o vedetă de poliţie, de pază a 
coastei, se apropie din fundul fiordului și trece pe lângă noi, la 
jumătate de cablu; e limpede că îi interesează prezenţa noastră 
aici, dar nu ne întreabă nici de unde venim, nici unde mergem, 
nici ce facem. 

Nu facem nimic; așteptăm dispoziţii, care pot să vină de la o 
clipă la alta. 

Mi se pare nefiresc că vasul nu se mai leagănă; musculatura, 
obișnuită să înfrunte balansul, nu se relaxează, ci stă la pândă 
nedumerită, întrebătoare. 

Până la căderea întunericului, curând după amiază, mă mut 
dintr-un bord în altul, încercând să înregistrez un peisaj cum n- 
am mai văzut niciodată și care, în simplitatea lui, rămâne 
inepuizabil. 


lată dar că nu le-am căutat degeaba; insulele Faeroe sunt o 
realitate, dominantă și durabilă. Când s-au ghicit în zarea abia 
luminată, azi-dimineaţă, câtva timp mi-au părut că se leagănă 
pe valuri, nedefinite geografic, ca o escadră neagră de 
cuirasate. Mai târziu, mergând încă o milă sau două, s-a văzut 
că escadra stătea la ancoră și era de piatră. Stâncile s-au 
desprins atunci din ocean și din neguri, în unghiuri ascuţite și 
linii drepte, desenate apăsat cu cărbune; erau masive, sterpe, 
pustii și zdrobitoare, ca o zeitate uitată a Nordului, un Thor 
prefăcut în stânci, lăţindu-se peste ape cu fiecare minut, 
desfăcându-și braţele crenelate și vestindu-ne agresiv că nu 
putem trece mai departe. 

lar noi veneam să căutăm adăpost! 


Insulele Færoe nu sunt punct de escală decât pentru micile 
vapoare de pe liniile locale, care fac legătura cu Europa și cu 
Islanda. Le-am numit „locale” față de întinderea oceanului; 
altminteri, o astfel de linie înseamnă zeci de ore de navigaţie. 
După Cartea pilot, care, cu nenumăratele ei volume, este o 
enciclopedie completă a tuturor mărilor și țărmurilor, pământul 
cel mai apropiat, arhipelagul Shethland din nordul Angliei, se 
află la 180 de mile; sunt peste 200 de mile până la coastele 
Islandei, iar până la ale Norvegiei 300 — drum pe puţin de o zi și 
o noapte. 


Mai vin să-și caute adăpost în fiorduri pescadoare nordice — 
le-am și văzut pe primele — hărţuite de cicloane, cu vopseaua 
mâncată de rugină în campanii interminabile, dar acelea fac 
parte din peisajul la fel de ruginit — nu izbutesc să-i schimbe 
culoarea și să-l umanizeze, să-i atenueze asprimea. 

Ca un adaos la felul neprimitor cum ni se arăta peisajul, într- 
un aviz pentru navigatori, staţia radio de coastă anunţa, o dată 
cu apropierea noastră, că un mic pescador „de 8 tone, de 
culoare neagră, cu două catarge”, a dispărut între fiorduri peste 
noapte și cerea asistenţa vaselor care s-ar întâmpla să-l vadă. E 
adevărat că fusese furtună noaptea; venisem cu ea din pupa, 
ceea ce nu înseamnă că nu bântuia și în prova... 

E o datorie a navigatorilor, în faţa căreia nimeni nu șovăie și 
în numele căreia se fac uneori sacrificii emoţionante, să dea 
ajutor vaselor aflate în situaţii primejdioase, pentru a le salva 
sau a salva cel puţin echipajul. Îndată ce Cornel a comunicat 
avizul la puntea de comandă, ochii tuturor aflaţi acolo s-au 
îndreptat spre țărmurile de piatră. (N-am văzut pescadorul 
rătăcit peste noapte; și dacă l-am fi găsit aici, pe țărmurile 
nordice, abrupte și bătute sălbatec de valuri, ar fi fost de mult 
prefăcut în așchii, fără putinţă de a salva măcar un om din tot 
echipajul. Mai târziu am aflat, prin radio, că îl găsiseră alţii, în alt 
loc, unde izbutise să se adăpostească.) 

Era ora 8 dimineaţa — nici ziuă, nici noapte. Picasem spre 
colţul de nord-est al arhipelagului, și intrarea în strâmtoarea 
Lervig, pe unde trebuia să ne căutăm drumul, se afla mai la 
dreapta. Aici, în nord, țărmurile ţâșnesc vertical din apă, stâncă 
goală, înnegrită de apă, fără nici o treaptă la bază, fără nici un 
fir de plajă pe care să poţi pune piciorul, nădăjduind o salvare în 
cazul unui naufragiu. Deși nu depășesc 800 de metri, înălțimile, 
terminate cu piscuri și creste ascuţite ca sub o tocilă gigantică, 
apar zdrobitoare când te afli aproape. Sunt optsprezece insule 
laolaltă, atât de înghesuite încât de la oarecare distanţă par 
una, grea, dură și inexpugnabilă. 

Așa a și fost, la facerea acestei lumi din Atlantic, în era 
terțiară, când din erupțiile vulcanice, s-a născut un masiv unic, 
de bazalturi, un continent fără destulă gestație, avortat în 
ocean, între două continente adevărate. În mileniile care au 
urmat și în perioada glaciară a scoarței, vântul, ploaia, marea și 


gheaţa au rupt și fărâmiţat bazaltul, aducându-l la înfățișarea de 
astăzi. Așa cum se văd acum pe hartă, toate strâmtorile sunt 
îndreptate de la nord-vest la sud-est, urmând direcţia 
dominantă a intemperiilor și arătând forța acestora, dar arătând 
mai cu seamă bătrâneţea, zecile de mii de ani ai pietrei. 

Căutând strâmtoarea Lervig, dintre insulele Oster și Kalso 
(Eysturoy și Kalsoy, cu ortografia locală), am virat la dreapta și 
am navigat cu precauţiune în lungul barierei stâncoase, 
confruntând-o într-una cu harta. Un far singuratic — al cui în 
această pustietate? — continua să clipească la intrarea 
strâmtorii și era singura exclamaţie a unei lumi mute. 

De pe o culme, mai departe, cădea de-a dreptul în ocean o 
cascadă albă, prima dâră de lumină adevărată, erupând ca pe 
un ochi de geam, o fereastră îngustă deschisă în piatră; lumina 
cerului era nesigură, plumburie, și părea că așa are să rămână, 
neputând să se facă ziuă deplină. 

Curând apoi, în acest peisaj cu vegetaţie puţină, ofilită și 
moartă, și fără un alt fel de viaţă, a apărut cea mai 
surprinzătoare imagine la ora aceea a noastră — un sat, 
autentic, deoarece îl confirma harta, dându-i și numele, Gy5gv, 
aproape impronunţabil. Soarele nu se vedea, chiar dacă răsărise 
teoretic, și totuși, asupra acelei așezări neașteptate razele lui 
operau parcă prin refracție, făcându-l să strălucească. Era o baie 
neverosimilă de culori văratice, suplinind lipsa de culoare a 
vegetației. M-am gândit că și casele din satele noastre, și din 
alte sate în lume, sunt colorate, numai că trebuie să concureze 
cu florile și cu copacii, cu dealurile înverzite, cu pajiștile, cu tot 
ce învie peisajul. Aici peisajul era ca o pânză de pictură, 
pregătită pe șevalet, o suprafaţă uniformă, nevorbitoare — un 
suport neutru, care să nu intre în lucrarea viitoare, 
neinfluențând asupra culorii și subiectului. Subiectul ocupa doar 
o câtime din dimensiunile cadrei, o mână de case, într-o mică 
depresiune, ca o văioagă, locul pe unde va fi lunecat un ghețar 
altădată, cizelând roca primară... 

Am privit adesea paleta pictorului, cu vopsele pregătite de 
lucru, și m-a atras depozitul acela de culoare germinală, pe care 
apoi l-am văzut, dezamăgit, distribuindu-se pe pânză, fără 
forţele lor chimice, structurale. Uneori mi-a plăcut mai mult 
paleta decât pictura. 


Aici tabloul nu era gata, nu era nici măcar început, nu 
închidea nici o neputinţă, nici o greșeală. Era doar paleta 
proaspăt alimentată, cuprinzând toate culorile și toată vigoarea. 

Știu că paleta are să rămână acolo, și restul pânzei nu va fi 
pictat niciodată. Mai bine așa decât să se dilueze culoarea. 
Imaginea mă urmărește, acum, după ce a căzut întunericul și ne 
înconjoară lumina electrică. Nu mă așteptasem, cum nu s-a 
așteptat Columb să găsească America. Mă stăpânește 
sentimentul că am făcut o descoperire geografică. 


Vineri, 20. Cristina Lavransdatter 


La ancoră, în același Fundingfiord; am primit dispoziţii: mâine 
plecăm spre Thorshavn... 

Liniște desăvârșită și foarte puţină mișcare pe apă; pe 
ţărmuri, niciuna. Pare că a plecat sau a murit toată lumea. 

Cerul noros, atmosfera apăsătoare între stânci, fără orizontul 
oceanului. Imi dă o stare proastă nemișcarea, ceva ca un „rău 
de uscat”. Aș vrea să ieșim de aici mai degrabă, chiar dacă 
afară ne așteaptă furtuna. 

Cu harta, cu Cartea pilot, cu binoclul pe care am pus 
stăpânire, îmi continui descoperirile. 

Stânca de la nord-vest, apărarea dinspre mare, e ca un 
trunchi de piramidă, întrecând de vreo zece ori în dimensiuni 
cea mai mare dintre piramidele faraonilor. Dincoace de acest 
parapet, în interiorul fiordului, relieful se îmblânzește, capătă 
rotunjimi, până ce, în fund, ajunge la forma curgătoare, ca o 
naraţiune, a colinelor. De acolo, colinele se duc mai departe, 
călătorind lin către zări. Șerpuiește și un drum o dată cu ele și 
duce undeva, dar harta nu spune unde, și nici nu poţi bănui 
dacă spre o așezare de oameni, cum duc toate drumurile; nici 
ieri, nici azi n-a venit nimeni dintr-acolo. 

Către sud-vest descopăr la creastă o linie de înaltă tensiune, 
cu stâlpi de beton, o lucrare făcută să ţină multă vreme... Să 
ţină în viitor, sau în trecut? Unde se duce, de unde vine? Convii, 
cu raţiunea, că undeva, pe aici, trebuie să fie o sursă de energie 
electrică, probabil o hidrocentrală. Dacă drumul neumblat nu 
duce nicăieri, curentul trebuie să ducă undeva unde sunt 
oameni; poate la Thorshavn; am să-l văd mâine. 


În fundul fiordului e un sat mai mărișor; numără vreo douăzeci 
de case, la gura unei văi, orientată în așa fel că nu i se vede 
decât intrarea; ar părea că mai sunt și alte case înăuntru, 
printre coline. Culorile lor apar la fel de numeroase și de vii ca în 
satul de ieri, dar îmi stăpânesc încântarea; un lucru uimitor 
trebuie descoperit doar o dată. E un sat, descoperit de alții... 
După harta englezească de navigaţie, se numește Funding, ca și 
fiordul. După harta locală, Funningur. Această hartă, cu numele 
localităţilor, insulelor, strâmtorilor și fiordurilor este primul 
nostru dicţionar de limbă faeroeană; nici nu vom avea altul. 

Un sat în faţa căruia ancorezi după douăzeci de zile de 
navigaţie, dintre care unele cu furtună, îţi oferă măcar alt decor 
decât al mării; dar îți mai prilejuiește gândul că sunt acolo 
oameni, nu cei pe care îi vezi toată ziua. Trebuie să fie în casele 
acelea o odaie unde se face focul seara și unde se aprinde 
lumina, asupra mesei pregătite de cină. Și este, desigur, o 
femeie, gospodina, mișcându-se pe lângă vatră, cu obrazul 
aprins de flacăra focului sau de altă flacără, privind pe furiș, și 
totuși fără sfială, spre colţul unde s-a așezat musafirul. Musafirul 
ar fi omul venit de pe mare, și stă cu vaporul lui la ancoră, dar 
merge pe mal cu închipuirea pentru o astfel de seară. Poate 
sunt și fetele gospodinei, întrunite cu ale vecinilor, care au venit 
și ele să vadă străinul, și șușotesc între ele, și chicotesc cu mâna 
la gură... 

In faţa satului a ancorat „Galaţi” cu dreptul primului venit, în 
acest caz, indiscutabil. Dar de ce l-aș ţine de rău? Avem și noi 
un sat, pe ţărmul din faţa stâncii inabordabile, și numai la 
câteva cabluri distanţă. 

Sunt îmbibat de atmosfera scandinavă; citesc tocmai acum, 
pe apucate, dar fără să pierd șirul sau tonalitatea, Cristinne 
Lavransdatter de Sigrid Undset. Astfel, călătoresc câteva ceasuri 
pe zi în Norvegia medievală a eroinei pătimașe, nechibzuite și 
exaltate. Eroina nu era născută la anii 800 sau 900, când 
norvegienii au populat locurile pe care le descopăr astăzi, dar s- 
ar putea să aibă strămoși comuni cu ai unei familii de aici, din 
satul de-aproape. Altfel, cine i-ar fi dat satului numele Eldevig, 
adus peste mare din patria Cristinei Lavransdatter? 

N-am luat cartea cu mine știind că merg în atmosfera ei 
scandinavă. O am întâmplător, dar datorită ei, ceva aici mi se 


pare cunoscut mai de mult, și dacă aș debarca și dacă aș trece 
pragul unei case n-aș fi nici dezorientat, nici nu m-aș socoti un 
intrus. Cristina, fiica lui Lavrans, s-ar înclina adânc și mi-ar arăta 
locul unde să mă așez; bineînţeles, lângă vatră. 

E noapte neagră și plouă, o ploaie rece, acidă și corosivă; 
dacă nu poate să roadă tabla punților, protejată cu minium de 
plumb, sapă ceva în suflet; nu mă tem — nu-i nociv. Fericirea 
nu-i umană dacă nu cuprinde puţină neliniște, puţină îndoială, 
puţină tristeţe. 


Sâmbătă, 21. Ploaia insulelor Fazroe 


Am ridicat ancora la ora 11,30, iar acum străbatem 
strâmtoarea Lervig, ca să ieșim în mare, pe la sud-est, de unde 
ne vom îndrepta spre Thorshavn, la sud; n-avem de mers mult. 

Pe dreapta, fiordurile se înșiră unul după altul, ca niște boxe 
construite anume pentru adăpostul vapoarelor. In primul stă 
cuminte un trauler de tonaj mijlociu, cu vopseaua roasă de 
rugină; pe punți nu mișcă nimic, nici pe maluri, nici în satul din 
fund. E și aici un sat, ceva mai întins, poate un târg; e și el 
colorat, apare ca o paletă nealterată și neviciată, pe pânza 
cenușie, pregătită pentru pictură. Domină roșul, galbenul, 
verdele, albastrul, portocaliul și negrul... Inșiruirea pornește din 
dorința exactităţii, dar constat în ea un scrupul inutil; nu sunt cu 
totul sigur că ar lipsi violetul; s-ar fi putut spune deci: domină 
tot spectrul. Asupra cui? Asupra lui însuși, într-o concurenţă care 
atrage ochiul până îl zăpăcește. Cred că de la o vreme, 
prelungind contemplarea, s-ar putea să vezi numai alb, ca pe 
discul lui Newton. 

Nu-i nevoie să mă gândesc de ce își pictează oamenii satele 
cu vopsele care, desigur, sunt costisitoare, aducându-se de 
departe. Din clipa când am intrat în fiorduri n-am văzut decât 
stâncă stearpă, iar în interior, pe coline, numai mușchi uscat sau 
iarbă aţoasă — vegetaţie timidă, săracă și nesatisfăcătoare 
pentru nevoia și aspiraţia omenească. N-am văzut un copac sau 
măcar un arbust, o tufă cât de firavă, care să presupui că la 
primăvară are să înverzească. 

Mă uit pe o pagină documentară, unde scrie că în Faroe cresc 
plante „cu flori”, în număr de vreo patru sute de specii. 


Afirmația e științifică și aparţine botaniștilor, care despică firul 
ierbii în șaisprezece. Poate undeva, câteodată, să înflorească în 
mijlocul mușchiului sau al ierbii nu știu ce plantă minusculă, și 
alături alta, cu două petale în plus, pe o colină îndepărtată încă 
una, cu o petală în minus, pe insula vecină ceva care să se 
deosebească printr-o frunzuliță sau printr-o nuanţă — și așa mai 
departe, până la cifra anunţată. Cred în cifrele cercetătorilor, 
dar mă îndoiesc că ele ar putea să coloreze peisajul. Singurele 
culori rămân ale caselor, și înțeleg stăruința oamenilor de a le 
păstra vernisate; pentru privirea amorţită, pentru sufletul 
consternat de cenușiul și pustietatea decorului, ele acoperă, ca 
oazele din deșert, o nevoie afectivă și una organică. 

Un ceas și mai bine navigăm prin strâmtoare, ca pe o șosea 
asfaltată, într-o trecătoare stâncoasă; în pereţii de bazalt, roși 
de vânt și de apă, se văd tufuri vulcanice și infiltraţii de naturi 
diferite, roci pe care nu pot să le identific — poate și pământ în 
straturi sărace. O grotă, în parte imersă, cu deschiderea nu mai 
mare decât e nevoie să pătrundă o barcă, sugerează așa de 
lugubru trecerea spre lumea cealaltă, încât te aștepți să zărești 
ieșind de acolo luntrea lui Caron. Nu ne privește — n-avem 
monedă locală, și Caron, primul armator închipuit de oameni și 
primul cioclu cu plată, nu duce pe nimeni fără parale. 

Satele se succed la distanţe mari unul de altul, totdeauna 
strălucind de culoare, deși cerul e îngroșat de nori, iar atmosfera 
umedă și opacă. În jurul caselor sau pe țărm, nicăieri, nu se văd 
oameni. Se vede în schimb, când și când, câte o barcă 
traversând strâmtoarea, prin faţa noastră, fără să-ţi dai seama 
de unde a plecat și unde vrea să răzbată. Dar or fi ale oamenilor 
de-aici, sau fac parte din flota lui Caron? 

Puțin înainte de a ieși în ocean, al cărui suflu îl simţim de 
departe, o linie de înaltă tensiune trece pe deasupra strâmtorii; 
nu-i cea din Fundingfiord, altfel orientată. Proporţiile ei, pilonii 
de fier, masivi și înalţi, care se pierd la creste, ar vesti în 
apropiere o zonă industrială; dar nu există nici o industrie 
însemnată în părţile acestea, ca nicăieri în Færoe de altfel. 
Pilonii și cablurile groase, atârnând deasupra apei, sunt parcă o 
anticipație, o jalonare a viitorului, pe o planetă nouă, sumbră, 
unde mai târziu au să apară și oamenii. 


Am ieșit în ocean și am pus capul la sud, spre Thorshavn; vom 
ajunge în port peste o oră. E un oraș; acolo, negreșit, vom 
întâlni oameni, ba încă de pe planeta noastră, dacă am admis că 
insulele Faeroe sunt o realitate. 

La drept vorbind, am văzut doi oameni ieri, când stăteam la 
ancoră în fața satului Eldevig. Privind cu binoclul, am putut să 
văd acolo toate detaliile: ogrăzile, pereţii, acoperișurile, 
hornurile, ușile, ferestrele... Nu s-a deschis, cât am căutat un 
semn de viaţă, nici o ușă, nici o fereastră. Dar satul îl cunosc 
așa de bine, încât am impresia că am debarcat și m-am bucurat 
de ospitalitatea localnicilor, cum visam aseară, la ora 
imaginaţiei. Care localnici? Satul, mai degrabă cătun, avea nouă 
case, fiecare altfel colorată și fiecare cel puţin cu două culori. 
Mai era o biserică micuță și un cimitir cu trei cruci. Oare oamenii 
de aici — m-am întrebat — se duc să-și dea ultima suflare în altă 
parte, în locuri ascunse, având pudoarea morții, ca elefanții 
bătrâni? Sau cimitirul adevărat este oceanul, cel de pe uscat 
fiind o mică rezervă a lui? 

N-am văzut nici animale, nici păsări în jurul gospodăriilor, 
unde nu mișcă nimic. Ceva mai încolo erau câteva ogoare, 
pustiite în acest anotimp, ca niște brazde de flori sau ca niște 
mici loturi experimentale; nu știu ce-ar putea să crească pe ele 
în anotimpul cel bun, și mai ales ce cantităţi. Un pumn de 
cartofi, unul de porumb... Dacă ar fi fost și casele mai mici, aș fi 
zis că satul, cu ogoarele lui, aparține celor șapte pitici, având 
două locuinţe de rezervă, pentru Albă ca Zăpada și pentru o 
necunoscută soră a ei. 

Am văzut bărci de pescari la Eldevig, legate la țărm; am văzut 
altele, în larg, spre ocean. N-am observat când pleacă sau când 
vin; parcă s-ar feri. leri pe la prânz s-a ivit un pescador și s-a 
apropiat de un debarcader înalt, cu trepte de piatră până la faţa 
apei, unde am socotit că o să acosteze. Priveam atent 
manevrele, zicându-mi că de data asta am să văd măcar un om 
debarcând. Pescadorul însă s-a strecurat pe lângă treptele de 
piatră și a dispărut după o stâncă, dând impresia că intră târâș 
într-o grotă de unde un drum subteran o să-i scoată pe oameni 
în altă parte; n-am descoperit nici o mișcare timp de un ceas, 
cât a stat vasul acolo. Pe urmă s-a ivit pupa lui neagră, ca un 
gândac care iese la lumină trăgându-se de-a-ndăratelea, și 


pescadorul a plecat iarăși. Pe cine a adus, pe cine a luat, n-am 
să știu niciodată. 

Tocmai în clipele acelea, când urmăream intrigat mișcările 
misterioase ale vasului și scăpasem din ochi restul, au apărut 
doi oameni, urcând colina din marginea satului. De unde 
veneau? Dintr-o casă, din pământ, sau din văzduh? La case nu 
mișca nimic — stăteau ca și mai înainte, cu ușile ferecate. 

Erau doi oameni înalţi, slabi și cred că bătrâni, cu umerii cam 
aduși, îmbrăcaţi în negru de jos până sus. Cum urcau colina cu 
pași egali, negrăbiţi, fiecare părea umbra celuilalt, amândoi 
ducându-se... Incotro, dacă nu către infinit? 

Curând a început să plouă, s-a lăsat peste ei o cortină 
zdrenţuită de vânt și nu i-am mai văzut. Pe coșurile caselor, în 
Eldevig, ieșea fum, din când în când; era totuși acolo și cineva 
viu. 

Azi n-am putut să mai descopăr nimic până la ora când am 
pornit. 

Acum, în ocean, după ce am văzut alte sate și o să vedem un 
oraș, îndată, Eldevig, cu ogoarele lui ca pentru pitici, cu casele 
colorate ca în filmele cu desene animate — și Fundingfiord, cu 
trunchiul de piramidă de la intrare, îmbrăcat în fire albe de apă, 
cu linia de înaltă tensiune, ducând curent electric spre o lume 
inimaginabilă, îmi apar ca o obsesie, care mă urmărește parcă 
nu de ieri, ci de altădată, de când priveam insulele Fzeroe pe 
hartă și citeam despre ele prima legendă nordică, prima saga. In 
mijlocul tuturor imaginilor obsedante rămân însă cei doi oameni, 
purtând cu ei întreg peisajul, întreagă pustietatea aceea lunară, 
fără să fie albă, și mergând liniștiți — încotro?... Oare or fi ajuns? 


Sub cerul care a rămas tot timpul posomorât, cu oceanul 
vânăt, dar liniștit, la ora 14 intrăm în rada Thorshavn. 

Orașul se află pe ţărmul de sud-est al insulei Streymoy (375 
kilometri pătraţi, 11.000 de locuitori), cea mai mare din grup și 
aflată cam în centrul arhipelagului. În partea aceasta, țărmurile 
coboară în pante line spre ocean, neamintind prin nimic coastele 
lăsate în urmă, la nord, așa de abrupte și de aspre. Pierzându-și 
sălbăticia și nepunând altceva în loc, fiindcă rămâne tot gol și 
cenușiu, peisajul apare șters; nu mai înspăimântă, ci plictisește; 
nu mai e nici măcar dezolant, ci banal. 


După o statistică mai veche, aflată la îndemână, orașul 
numără 3.600 de locuitori. Cartea pilot, mai recentă, rectifică: 
6.000. Primul pe care îl întâlnesc — în sfârșit, un om! — e pilotul 
de port. Sosește cu șalupa, fără să se lase așteptat, și se agaţă 
de scară. Se va înţelege cu ce curiozitate indiscretă îl urmăresc: 
e primul om autentic în această ţară așa de îndepărtată — 
primul pe care îl pot privi de aproape. 

Inainte de a descoperi omul, văd un sac de stofă groasă, 
albastră, culoarea marinei, cu patru apendice, care la un costum 
bărbătesc ar însemna mânecile hainei și crăcii pantalonilor. 
Ansamblul, bine cusut, să nu crape, e îndesat cu cârnaţi — un 
magazin de mezeluri. Undeva, totuși, cusătura a plesnit, lăsând 
să ţâșnească un jambon roz și gros, de o formă mai altfel și cu 
unele adaosuri, cum ar fi două urechi, un nas, o gură, iar 
deasupra o șapcă marinărească... 

In timp ce mâinile, cu degetele ca niște debreţini, se apucă de 
balustradă, pe care sacul îndesat trebuie s-o escaladeze, fundul 
abia e la jumătatea scării, și parcă nu are tendinţa să urce, ci să 
se ducă în jos. 

După cele două siluete așa de neclare, după două zile cât 
oamenii de aici mi s-au părut că există numai în stare de 
somnambulism sau de fantome, apariţia aceasta de carne 
tocată și îndesată, de șunci, cârnaţi și jamboane te derutează. 
Dar instinctul îmi spune că nu acesta e tipul omului din Fzeroe; 
într-un peisaj așa de aspru, cu așa de puţină vegetaţie și cu 
prea puţin soare, oamenii trebuie să fie mai famelici. 

Pe puntea de comandă, în faţa uneia din ferestre, a treia din 
babord, se află o măsuţă pliantă, legată de perete cu balamale. 
Pe ea se ivesc, o dată cu pilotul, care-i un musafir, paharul cu 
coniac și aperitivul de rigoare, înlocuind pâinea și sarea, semnul 
mai vechi de bună primire. 

Acesta a fost protocolul neschimbat și la Gibraltar, și în 
Bosfor, și în mișcările noastre pe Dunăre, ori de câte ori am avut 
un musafir. 

Marinescu a primit instrucţiuni din vreme, dar, în afara 
instrucţiunilor, există în el ambiția profesională de a face treaba 
cum se cuvine. Când apare cineva străin, se îmbracă de 
ceremonie: pantalon negru, cămașă albă, papion și diner violet, 


probabil uniforma restaurantului bucureștean unde a lucrat 
înaintea plecării. 

Pilotul înregistrează cu ochii apariţia coniacului, dar nu se 
atinge de el; face un semn vag, care ar putea să însemne „Nu 
mă interesează!” sau „Să-l lăsăm la urmă; mai întâi, datoria!” 

Începem manevrele de intrare în port, de acostare. Urmează 
să tragem chiar la digul care apără bazinul spre ocean, cea mai 
lungă dană disponibilă; are 90 de metri lungime, iar vaporul 
nostru 95; vom sta cu prova afară. 

Vântul bate exact în lungul digului, și, cum ne împinge din 
pupa, manevra, executată cu dibăcie, poate să ducă la o 
acostare spectaculoasă, ceea ce ar fi bine, fiindcă pe chei au și 
apărut zeci de oameni, care privesc, ne așteaptă și, desigur, nu 
sunt străini de marinărie. 

Venim deci cu vântul din pupa, poate cam prea vitejește; la 
capul digului se aruncă ancora din tribord... Restul ar trebui să 
urmeze de la sine și să se sfârșească în cinci minute, spre 
admiraţia spectatorilor. Cu cârma „banda dreapta”, vaporul se 
rotește pe ancoră, ca un cal la coardă, și începe să se apropie 
de chei, datorită inerţiei; la nevoie va primi puţin ajutor din 
partea motoarelor. 

Dar pilotul nu și-a pregătit oameni de port care să prindă 
parâmele, sau nu i-a instruit bine. Trec câteva minute de 
tratative până când cineva să apuce parâma noastră din prova, 
aruncată a doua sau a treia oară, și s-o lege, aproximativ, de o 
bintă şi mai aproximativă. Între timp, vaporul și-a pierdut poziția 
cea mai bună; nu-i nimic, se remediază cu motorul. Insă în clipa 
când elicea intră în funcţiune, legătura de la chei se desface sau 
se rupe, prova iese afară și cade sub vânt; ne rotim, 
îndepărtându-ne de chei cu repeziciune... 

Manevra, reluată în condițiuni neconvenabile, cu ceva 
învălmășeală, cu destulă nervozitate, se prelungește de data 
asta o oră și treizeci de minute. 

Intrarea în Thorshavn a fost cam stângace. 

Dar în acea oră și jumătate am avut timp să privesc portul și 
mișcarea de pe chei, stârnită de sosirea noastră. 


x 


Thor e o veche zeitate scandinavă, iar havn înseamnă port. 
Numele orașului s-ar putea traduce: „Portul lui Thor”. Nu e de 
mirare ca urmașii vikingilor să-și socotească zeitățile navigatori. 

În bazin, care-i un golf natural cu câteva amenajări, între 
altele digul unde am acostat noi, n-ar putea să intre vase mai 
mari de 4-5 mii de tone, iar dacă ar fi trei din acestea, greu s-ar 
mai găsi loc pentru câteva mai mici. 

În larg, la 2-3 mile, o insulă prelungă, Nolsoy, printre cele mai 
mici din arhipelag, apără portul de furtunile venite dinspre est, 
făcând din el un adăpost destul de bun, pe orice timp. Orașul, 
așezat în amfiteatru, pe coline, coboară până pe chei și 
înconjoară bazinul pe trei laturi, dându-i un caracter foarte 
central și foarte intim. Din port până în oraș nu-i de făcut ceea 
ce se cheamă „un drum”. Străzile se continuă și se confundă cu 
cheiurile; bărcile, șalupele, remorcherele, vapoarele fac parte 
din decorul citadin; bazinul e ca un loc de parcare, ceva mai 
întins decât unul obișnuit, pentru automobile. 

Casele sunt tot colorate, însă nu mai au nici luciul, nici 
pitorescul satelor minuscule; se află printre ele și câteva imobile 
severe, ca să nu spun hâde; datorită lor, basmul din strâmtori se 
transformă în oraș. 

Plouă din clipa când am început manevrele de acostare. Pe 
chei, îmbulzeala crește, apoi se menţine; nimeni nu se ferește 
de ploaie, care este, presupun, o condiţie locală, cunoscută și 
acceptată de toată lumea. Plouă prea mult, probabil, asupra 
orașului ca ploaia să întrerupă măcar parţial activitatea 
oamenilor sau să le schimbe programul. 

Vin multe automobile, făcându-și loc prin mulţime; mi se par 
prea numeroase pentru un oraș așa de mic; pe urmă îmi dau 
seama: majoritatea sunt taximetre, care se duc și se întorc 
repede, cu alţi oameni, făcând impresia că și ele sunt altele, 
dintr-un parc inepuizabil. 

În mulţimea de pe chei, nici o uniformă. 

Spre deosebire de pilot, oamenii sunt mai degrabă firavi și 
palizi, așa cum mă așteptasem; au ceva din tipul nordic, dar nu 
înălțimea. Sunt îmbrăcaţi modest și mohorât, poate din cauza 
ploii. Femeile, câte au venit, poartă pantaloni sau trening; totuși 
nu se confundă nici o clipă cu bărbaţii, privite chiar de la 
oarecare distanţă și de sus, de la puntea de comandă. Aici, ca 


oriunde, le va trăda ceva care-i numai al lor — atitudinea, 
mișcarea sau altceva, impalpabil — o emisie enigmatică. 

Așa cum stau pe chei, în ploaie, cu îmbrăcămintea 
neconvenabilă pentru o femeie care vrea să-și arate farmecul, 
nu seamănă nici cu Ingrid Bergman, nici cu Greta Garbo, și 
totuși simt că stârnesc în cei din jurul meu un fel de fierbere; 
recepţia undelor enigmatice e mai clară când vii de pe mare... 

Sosesc vameșii, doi sau trei — nu-mi dau seama bine în 
învălmășeala de la scară. Pilotul, așa de rezervat la început, și-a 
consumat coniacul, a mai băut un pahar, și acum nu se îndură 
să plece. | se mai toarnă. Ne-a informat că vama este foarte 
severă în ceea ce privește băuturile. În Faeroe se aplică 
prohibiția alcoolică (mai exact, un fel de raţionalizare), și din 
această cauză există tentaţia contrabandei. 

Cunosc istoria prohibiţiei alcoolice în Statele Unite, cu toate 
dezbaterile și cu toate urmările, dinaintea începutului până după 
desființare, așa că nu-i nevoie să cer alte informaţii. Am să aplic 
un corectiv etnografic, istoric și geografic și-o să estimez 
situaţia, cu o aproximaţie acceptabilă. 

Pilotul a mai căpătat un pahar de coniac; e un motiv să ne 
poarte dragoste și să-și amâne plecarea. 

Vameșii sunt de tipul bavarez — dar mai domoli și mai blânzi: 
blonzi, grași, ca niște consumatori de crenvurști, cartofi și bere. 
Au pielea obrazului subţire, feminină, de culoare roză, puţin 
sângerie. De la început ne poftesc să declarăm fiecare băuturile 
personale. Mircea Stănescu, având prin regula de la vapor și 
funcţia administrativă a aprovizionării, cu toată scriptica 
derivată, face o listă; mă înscriu onest și naiv, fără să scad 
nimic. 

Între timp, vameșii cu comandantul s-au instalat în careu, 
unde încep formalităţile; nu știu exact în ce constă. Pilotul se 
învârtește pe la uși; mai capătă un pahar de coniac — o să 
doarmă aici. Vameșii însă preferă vinul. Li se aduce vin de 
Murfatlar, în sticle de trei sferturi, tronconice — formă 
pretențioasă, ca a flacoanelor de parfum. Admiră și băutura, și 
recipientul. Unul din ei, cred că șeful vămii, spune, învârtind pe 
toate părţile o sticlă goală, că ar vrea să-și facă din ea... o 
lampă. Mi-e imposibil să înțeleg cum. Comandantul i-o oferă 
numaidecât și-l poftește pe Marinescu s-o învelească în hârtie. 


Asta înseamnă a face „pe niznaiul”! Vameșul tânjea după una 
plină! 


În mod cu totul neașteptat, am scrisori. Intrarea noastră la 
Thorshavn era anunţată pentru sfârșitul anului; până atunci mai 
sunt patruzeci de zile. Din oamenii care ţin la mine, unii s-au 
grăbit sau poate n-au avut răbdare. Mă tulbură... Au câștigat în 
competiţia afecțiunii. 

Dar iată că vameșii, cu lista băuturilor pe masă, cu paharele 
printre hârtii, ne anunţă, în timp ce continuă să ne consume 
vinul, că trebuie să depunem toate sticlele spre sigilare. Știu, 
așa se obișnuiește — vom rupe sigiliile după plecare, dar 
credeam că, date fiind relaţiile speciale, dată fiind calitatea 
Murfatlarului, n-o să ducă exigenţa până la capăt. 

Nu mă supără decât faptul că trebuie să stric amarajul și să 
port sticlele de colo până colo. Și-apoi, treaba e umilitoare, când 
ei, alături, beau fără sfială. Poate că dacă șeful vămii ar fi 
căpătat sticla plină și-ar fi imaginat o lampă mai frumoasă și ne- 
ar fi lăsat în pace. 

Deși ploaia se întețește, vin mereu oameni, pe jos sau în 
automobile, și forfotesc prin faţa scării; nu pot să urce, spre a 
vizita vasul — nu s-a terminat revizia vamală. 

Cu toată ploaia, din ce în ce mai deasă, am merge în oraș— e 
așa de aproape! — măcar să punem piciorul pe uscat, să 
absorbim aerul unei lumi unde nimeni din noi n-a mai fost până 
astăzi. Ce să mai adaug? Că o să stăm aici numai câteva zile și 
probabil n-o să mai venim niciodată? Că fiecare oră pierdută n- 
are cum fi câștigată? Nu putem debarca; nu s-au terminat 
formalităţile: mai sunt de consumat două sticle. 

Cineva îi șoptește comandantului că echipajul așteaptă și ar 
vrea să debarce. E așa de ușor de înţeles! Da, ce să mai adaug? 

Comandantul însă, după atâta revizie vamală, se află în acel 
stadiu de fericire când crezi că e fericită toată lumea și nimeni 
nu mai are vreo nevoie. De ce să te duci în frig și în umezeală, 
când pe vapor e cald și așa de bine?! 

— Ce să mai plecaţi? zice. Nu vedeţi cum plouă? 

Plouă, într-adevăr, dar ca să întâlnim ploaia asta, care o să fie 
altfel mâine sau n-o să mai fie, am făcut peste 5.000 de mile! 

Ploaia insulelor Feroe... 


Duminică, 22. Explorare 


Revizia vamală, aseară, a ţinut până la ora 21,30; în câte 
sticle a constat, o ști Marinescu; el manevrează tirbușonul. Mai 
clar trebuie să știe secundul, care este dator să semneze un bon 
de ieșire, pentru descărcarea cambuzierului... 

Forfota pe chei s-a prelungit până târziu; cu toată ploaia, 
continuau să vină oameni și automobile. Cei interesaţi să vadă 
vaporul au fost mai devreme; acum veneau cei interesaţi de 
băutură, mai ales tineri. Timonierul de la scară a avut nevoie de 
ajutoare ca să le respingă năvala, nu prin luptă însă, ci prin 
persuasiune. Fiind sâmbătă seară, tinerii doreau să petreacă 
neapărat, și era foarte greu să-i convingi că n-avem nimic de 
băut, că am intrat în port cu alte treburi, nu spre a face negoț cu 
alcooluri. 

Vaporul fiind cu babordul la chei, și cabina mea aflându-se în 
partea cealaltă, spre interiorul bazinului, am fost scutit de 
hărmălaie. Totuși, simțind rumoarea, pe la ora 23 m-am dus la 
scară; doi tineri, un băiat și o fată, de optsprezece-nouăsprezece 
ani fiecare, înalţi, slabi, uzi de ploaie, semănând unul cu altul, 
să-i crezi frate și soră, vroiau să pătrundă neapărat pe vapor și 
să bea whisky, de parcă aici ar fi fost bar de noapte. Paloarea 
fetelor, cu pielea aproape străvezie, era maladivă, iar insistența 
lor părea vicioasă. 

Văzându-mă, după ce nu avuseseră nici un succes cu 
timonierul, s-au repezit spre mine, ca spre salvatorul de ultimă 
oră. În ochii lor, aprinși ca de febră, se citea în același timp 
speranţă și dezamăgire, încăpățânare și oboseală, implorare și 
furie. Însoţind vorba cu gestul, m-au făcut să înţeleg că vor 
whisky, la început o sticlă, apoi o jumătate, apoi un pahar, 
jumătate de pahar, un deget, o picătură... 

Au coborât scara neconvinși, oprindu-se la fiecare treaptă și 
tot întorcând capul în urmă, așteptând poate să sfârșim această 
glumă a refuzului fără justificare. 

Mai erau vreo trei automobile pe chei, stropite de zloată; 
înăuntrul lor, prin geamurile aburite se vedeau neclar siluete, 
printre ele parcă o fată cu părul ud căzându-i pe spate. Nici 
ocupanţii automobilelor nu vroiau să plece, nădăjduind poate să 


apară cineva cu o sticlă de băutură. Lângă far la capătul digului, 
unde este legată parâma noastră din prova, o fetișcană în 
trening se învârtea năucă, într-un fel de joc al uitării de sine. 
Presupun că pe la hublourile noastre erau oameni s-o adulmece, 
și dacă împrejurările ar fi îngăduit, cred că ea se afla de mult în 
starea care-i îngăduia să se lase adulmecată de oricine. 

După cum aflu, tevatura pe chei a ţinut până la ora 2, când au 
plecat toţi întârziaţii și n-a mai venit nimeni. 


Primul om cu care am dat ochii astăzi, de dimineaţă, a fost 
pilotul. Nu, n-a rămas aici peste noapte, dar a venit cum s-a 
luminat de ziuă. N-are nici o treabă cu noi, totuși se plimbă de 
colo până colo și așteaptă. Parcă n-ar ști că băuturile sunt la 
popreală. 

Băuturile și ţigările fiecăruia au fost îngrămădite în micul 
birou al ofițerilor de punte, sub ochii celui mai tânăr dintre 
vameși, care apoi a pus sigiliu la ușă; în sfârâitul cerii, mi s-a 
părut că oftează. 


În fumoar, reprezentantul Lloyd-ului, societatea de asigurare, 
studiază planurile vasului, în prezenţa secundului și a șefului 
mecanic, urmând să avizeze asupra măsurilor care trebuie luate 
pentru remedierea stricăciunilor și preîntâmpinarea altora. Tot 
astăzi se vor duce tratative cu șantierul local, și mâine, luni, vor 
începe reparaţiile. 


De dimineață am explorat orașul, încercând nu doar să-l văd, 
ci să-l și aflu. Suntem primul vapor românesc în Faroe, primul 
echipaj român care debarcă la Thorshavn. Cei dintâi pași pe 
chei, pe pământ stabil, după douăzeci și cinci de zile de 
navigaţie îmi stârnesc o tulburare organică, un fel de fierbere a 
mușchilor și articulaţiilor, care simt spaţiul; mișcarea, încă 
timidă, are în ea o anumită fermitate — calci mai apăsat, 
repunând stăpânire pe solul căruia îi ești destinat de la naștere. 

Oricât ar iubi peisajul mării și călătoria pe ape, omul nu va 
deveni niciodată o fiinţă amfibie. După ce a descoperit 
oceanele, el s-a întors la casa lui terestră și a început meditaţia: 
marea este o nostalgie, pământul rămâne o nevoie imutabilă. 


După ploaia de astă-noapte, atmosfera s-a limpezit, a ieșit 
chiar soarele, care dă o lumină trandafirie. Aerul e curat și puţin 
aspru, întocmai ca în dimineţile noastre de toamnă după ce a 
căzut prima brumă. 

Portul e înțesat de vase, niciunul mai mare de 1.000 de tone, 
cargouri sau pescadoare. Nu se vede nici un trauler, ceea ce mi 
se pare inexplicabil într-o ţară unde pescuitul rămâne 
îndeletnicirea principală. Sunt și vase de lemn, de forme 
anacronice, cu adausuri inestetice și nemarine. Probabil circulă 
numai între insule; nu le cred în stare să înfrunte oceanul. Toate, 
chiar cele de 100 de tone, oricât ar fi de cârpite și de mizere, au 
radar, unele chiar câte două, după cum dovedește prezenţa 
antenelor. 

Spre fundul bazinului, lipsit de amenajări, terminat cu o plajă 
pietroasă în faţa primelor magazine ale orașului, stau la ancoră, 
îngrămădite, zeci de bărci, toate albe și de un model unic, 
meritând, ce-i drept, reproducerea într-o serie oricât de mare. 
Alte zeci, dacă nu vreo sută, sunt trase pe mal, astfel că le pot 
cerceta de aproape. 

De 5, 6, 7 și 8 metri lungime, toate păstrează forma 
scandinavă, așa de oceanică, rămasă de la vikingi și 
modernizată de Colin Archer, acum câteva generaţii. 

Desigur că le privesc cu ochiul ţiganului lingurar, dar sunt 
încredinţat că forma lor ar atrage orice privire, în tot atâta 
măsură cât ar atrage-o ceea ce se cheamă o operă de artă, 
fiindcă nu-i mai puţin plastică. Cu chila lor lungă și dreaptă, cu 
pupa ascuţită, cu liniile robuste și în același timp armonioase, 
prelungi, fine, aceste bărci sunt turnate, mulate după forma de 
val a Atlanticului. 

Dacă n-ar fi bătaia de cap cu îmbarcarea și mai ales dacă alţii 
m-ar înțelege fără să dau explicaţii, aș vrea să cumpăr o 
asemenea barcă, fie chiar una ruinată. Ar fi, ce-i drept, o 
amintire cam voluminoasă, însă ar merita să fie transportată, 
fără un scop practic, numai fiindcă are în liniile ei o bună parte 
— și poate partea cea mai bună — din istoria navigaţiei. Aceste 
bărci au descoperit insulele Fzeroe, unde mă aflu astăzi; tot ele 
au descoperit Islanda, și probabil chiar coasta Canadei. Ar mai 
putea și astăzi să descopere un țărm unde nu merg vapoarele. 
Dar cine ar admite că pe o astfel de barcă se poate face 


înconjurul lumii? l-ar trebui numai oamenii care să i se 
încredinţeze. Căci ea, cum spune Kipling, n-ar fi niciodată mai 
prejos decât echipajul. 


Străzile, curate după ploaia de astă-noapte, sunt goale, deși 
se apropie ora 10. Dacă aseară petrecerea a fost generală, 
înţeleg că orașul se odihnește. 

Am prilejul să-l cercetez în liniște, lăsând pentru mai târziu 
cercetarea oamenilor, când au să iasă pe stradă. Străzile, 
înguste și destul de întortocheate, dovedesc lipsa unui plan 
prealabil; orașul a crescut la întâmplare, adaptându-se colinelor, 
și luând astfel înfățișarea unei mici localități alpine, de 
vilegiatură. Oricare ar fi direcția aleasă, urci sau cobori, într-un 
tangaj care repetă, cu încetinire, tangajul oceanului. 

În afară de un spital nou, la marginea orașului, spre sud, de 
câteva construcţii în port și de clădirea băncii, în centru, pot să 
mai fie câteva case de zidărie, de beton sau piatră. Restul, 
pretutindeni, numai lemn, cu pereţii exteriori îmbrăcaţi în tablă 
subțire, ușor profilată. Într-un ţinut nordic, metoda pare 
derizorie și poate să-ţi ceară compătimire pentru traiul 
oamenilor. Însă iarna în Faeroe e mult mai blândă decât și-ar 
putea închipui cineva venit de altunde, cu impresia dinainte 
făcută despre aceste latitudini înalte. (De-aici până la Cercul 
Polar mai sunt doar 4 grade, de două ori drumul de la București 
la Constanţa.) Și totuși, datorită acelui vestit curent al golfului — 
Golfstream —, mișcare de apă caldă pornită de la latitudinea 
Mexicului, media temperaturii în lunile reci este de plus 3 grade 
la Thorshavn, nu mai frig decât în iernile Mediteranei. 
Golfstreamul devine astfel un calorifer prodigios pentru nordul 
Atlanticului. Mai corect, este un termostabilizator gigantic, 
fiindcă oprește salturile mari ale termometrului. lernilor așa de 
blânde le urmează veri răcoroase, a căror temperatură medie 
abia depășește plus 10 grade. Temperaturile limită sunt, ce-i 
drept, mai distanţate; s-au înregistrat la Thorshavn minus 14 
grade într-o iarnă și plus 25 într-o vară excepţională. Nu-i 
ispititor, orice s-ar spune. Aici nu trăiesc șopârlele, care 
simbolizează voluptatea de a te lăsa în voia soarelui. 

Va fi imposibil, în câteva zile, să-mi dau seama care-i în 
adâncul ei firea oamenilor născuţi într-o astfel de climă. Dacă 


lipsesc arșiţa și gerul, cum se mai nasc impulsurile inimilor? E cu 
putinţă să se trezească în ele temperaturi lipsite de 
corespondenţă în afară? 

În această zi fără neguri şi fără ploaie, cum sunt rare aici 
zilele, cu această lumină aproape ireală, venită parcă nu de la 
soare, ci dintr-un bazin secret de poezie, oamenii stau în case, 
conservându-și paloarea. Abia pe la ora 11 apar primii, dar sunt 
deocamdată copiii, însoţiţi de bone sau de câte o femeie 
bătrână. Nu fac gălăgie, nu se joacă, nu zburdă — merg gravi la 
plimbare, ca niște persoane mature. 

Ce s-o petrece în case la această oră? Ferestrele sunt peste 
tot prea sus ca să-ţi poţi arunca o privire înăuntru, printre 
perdele; și aș avea dreptul să văd — n-ar fi o indiscreţie, ci o 
explorare. Pentru început descopăr flori, în glastre, la aproape 
toate ferestrele; sunt firave și palide, dar reprezintă o intenţie. O 
înregistrez, ca pe o fișă de primă însemnătate, alături de culorile 
caselor. 

La prânz, când mă îndrept spre vapor, pentru masă, descopăr 
și oameni. Pe 100 de metri ai străzii principale, număr vreo 
zece. Dar din ei, șapte sunt ai noștri. 


Un garaj de taximetre închiriază automobile, cu ziua sau cu 
ora. Preţul, fără să fie derizoriu, e acceptabil. In schimb se 
triplează dacă pe lângă automobil ceri și șoferul. lată o altă fișă: 
mâna de lucru e mult mai scumpă decât mașina. 

Ne-am grupat cinci inși, în parte pe întâmplare, în parte pe 
simpatii, și ne-am propus să închiriem un automobil, ca să 
cercetăm puţin și ţinutul în interior. Ca legitimaţie nu avem 
pașaport, ci numai carnetul de marinar, care te scutește de 
orice viză, îţi îngăduie să cobori în orice port intră vaporul și 
chiar să mergi mai departe, până la 40 de mile de țărm. Ca să 
traversăm insula nu-i nevoie să folosim decât un sfert din acest 
drept. 

Dar trebuie să ne grăbim; la ora 16 se întunecă, și pe urmă nu 
mai vezi nimic. Cum o fi întunericul nopţii undeva unde n-ai mai 
fost niciodată și unde n-ai pe nimeni? 

Până să ajungem în oraș, după prânzul terminat în pripă, s-a 
întâmplat un fenomen neprevăzut: toată lumea a ieșit la 
plimbare, și la garaj nu mai există nici un automobil. Tinerii 


învaţă să conducă, străbătând străzile, fără nici o formalitate, 
decât că lângă numărul de poliție al mașinii trebuie să atașeze o 
placă, vestindu-și calitatea de începători. Am impresia că nu 
prea se întâmplă accidente; profilul străzilor te obligă la 
prudenţă, și oamenii de aici au firi stăpânite; nu iau întâmplările 
de aseară drept o dezminţire totală a acestei presupuneri 
întemeiate pe climă. 

Există numeroase indicatoare de circulaţie, mai ales cele care 
stabilesc prioritatea la intersecţii, dar nu știu cine le plantează; 
nu se vede poliţie. Toată lumea, chiar și începătorii, care 
bineînţeles au lângă ei un sfetnic, le respectă, cu disciplină și cu 
politețe. 

In această ţară unde șoselele n-au cum să te ducă departe, 
pasiunea pentru automobil nu-i mai mică decât s-a măsurat la 
noi în ultima vreme. Exemplul din Faeroe mă face de altfel să 
cred că nu-i la mijloc o pasiune — temperamentele aici ar frâna- 
o —, ci un spirit al vremii. Motorul, perfecționat până la rafinare, 
a devenit o nevoie interioară și un prieten al omului. Cine nu 
crede în el, cine nu-l simte, aparţine altor decenii. Cineva 
trebuie să-i compună imnul, i se cuvine — și repede, înainte ca 
locul lui să-l ia turbina sau altă născocire. 


Convorbirea cu oamenii se arată dificilă; limba insulelor e o 
derivație, o ramură a familiei scandinave de limbi folosite în 
vestul Norvegiei și în Islanda, dar adusă la reguli locale; există 
deci o limbă faeroeană. Alte limbi nu se vorbesc, sau în orice caz 
n-au răspândire. Intre oamenii de pe stradă, nimeni nu s-a 
dovedit a ști un cuvânt în franceză; în germană, un om din 
cincizeci cunoaște câteva cuvinte; cinci din zece se declară a 
înţelege engleza, și-o înţeleg, cu aproximaţie; suficient o înţeleg 
doi sau unu... Statistica, neștiinţifică și sumară, trebuie luată 
drept ceea ce este: o impresie personală. Cred însă că prea mult 
n-ar putea fi corectată. 

La câteva cuvinte lămurite de amândouă părţile se adaugă 
contextul, apoi spiritul mondial al secolului și, în sfârșit, mimica, 
din fericire universală. Așa izbutim să ne înțelegem cu o 
domnișoară din biroul garajului. Are culoare în obraji și pe gură, 
pusă cu un meșteșug deplin al fardului, deși este foarte tânără. 
Fiind subţire, de tipul famelic, cum mi-am imaginat færoenii, cu 


părul așa de blond că atinge limita aeriană a paiului, are și 
culoare locală. Păstrează în ochii cam voalaţi ceva din 
petrecerea de aseară, ceea ce n-o împiedică să zâmbească și să 
fie binevoitoare. Pune mâna pe telefon... Dacă e adevărat că 
sângelui scandinav în Faeroe i s-a adăugat sângele celtic, mâna 
domnișoarei e celtică... Vine nu din furtună, ci din ceaţă — e în 
ea o plutire albă. 

Fără fard, așa ar fi fost și obrazul. 

Nu-i nevoie să dăm lămuriri asupra noastră; suntem singurul 
echipaj străin în portul Thorshavn, și de aseară ne știe tot 
orașul. Aerul nostru, din altă parte, privirile cercetătoare, uneori 
confuze, dar curioase, fac să fim recunoscuţi de la distanţă. 
Lumea ne urmărește cu interes — venim de pe ocean și de 
departe. Vaporul nostru, cel mai mare vas de pescuit care a 
ajuns aici vreodată, ne asigură și o anumită consideraţie — 
profesională sau  colegială: orașul trăiește de pe urma 
pescuitului și a vapoarelor. 

Prin telefon, domnișoara a găsit un automobil pentru noi, ba 
chiar două, deoarece grupul nostru s-a dublat între timp. 
Cineva, un om pe care îl vom vedea prima și ultima dată, al 
cărui nume nu-l cunoaștem, după cum el nu cunoaște numele 
noastre, ne pune la dispoziţie cele două automobile ale sale; 
presupun că le ţine pentru comercializare, dar ca să le cedeze 
într-o duminică, zi când solicitarea e maximă, înseamnă a ne 
acorda precădere. 

Mergem la el acasă. De formă se uită la carnetele noastre de 
conducere; actul real de legitimaţie rămâne încrederea. 

Ca înfățișare, omul nu-i de tipul insular, ci mai degrabă 
vameș; pare expeditiv și întreprinzător; cred că învârtește ceva 
afaceri, nu foarte mănoase, judecind după casă, care-i abia 
suficientă. E drept că nu cunosc alte case în Thorshavn și nu pot 
face o comparaţie, dar o raportez la un standing general al 
vremii noastre. 

Deși orașul e înconjurat de ape, arhitectura lui, adusă din 
Norvegia și din Danemarca, învălmășită puţin într-o navigaţie 
furtunoasă, nu-i de loc „marină”, supusă unei mode a 
litoralurilor, ci mult mai aproape de stilul alpin. Acoperișurile, de 
obicei cu două pante, dau naștere pinioanelor laterale, tipice 


cândva la altitudini; ele adăpostesc o mansardă înghesuită, dar 
gingașă, făgăduind intimitatea și o priveliște mai frumoasă. 

Așadar, înfățișarea casei unde am intrat nu e de loc marină, și 
totuși, în interior totul, începând cu mirosul odăilor, sugerează 
marea. Odăile sunt foarte mici, ca niște cabine de vapor, sau, 
mai potrivit, pot fi asemuite cu niște cabine de corabie, datorită 
pereţilor de lemn, care te aștepți să trosnească. Este curat, ca 
pe un pachebot, dar miroase insuportabil a ulei de pește, ca pe 
un pescador. În Faeroe, nefiind păduri, nici cărbune, casele se 
încălzesc cu motorină, adusă de peste mare, și cu turbă, care se 
găsește pe alocuri. Nu m-ar mira ca în sobele gazdei noastre să 
ardă grăsime de balenă, ca în iurtele eschimoșilor. 


Am ieșit din oraș pe la vest, orientându-ne după soare și știind 
că în direcţia unde el se pregătea să apună, spre celălalt țărm al 
insulei, putem face explorarea cea mai rapidă și mai fertilă. 
Bănuiam că multe nu sunt de văzut, dar trebuia să ajungem 
undeva, la un capăt de drum, la un punct terminus, adică la o 
împlinire. 

Între marginea orașului și pustietatea care începe de-acolo, 
într-o depresiune, e cimitirul, ca o trăsătură de unire. Era o 
înmormântare la ora aceea, o mare întrunire de oameni în doliu; 
văzuţi de la înălţimea șoselei, păreau o colonie de pinguini în 
restriște, îngânduraţi și incapabili de apărare, resemnaţi, de o 
speţă tragică. 

Dacă dai la o parte iarba și stratul de pământ, în unele locuri 
nu mai gros de o palmă, întâlnești piatra, rocă fărâmicioasă, de 
culoarea asfaltului. Nu trebuie decât netezită superficial, și 
șoseaua e gata. A fost croită îngust, neexistând altă necesitate. 
Dacă un automobil vrea să depășească pe altul, nu poate decât 
din loc în loc și cu marea bunăvoință a celui din faţă. Dar de ce 
ai depăși — unde să te duci așa de grăbit? In două ore străbaţi 
insula în lung, în jumătate de oră în lat; trebuie să iei vaporul ca 
să te duci mai departe. 

Ținutul, până în zare, e ondulat, deșert și parcă inutil. Mi s-a 
spus că se face puţină agricultură pe acest pământ subţire și 
sărăcăcios. N-am văzut decât iarbă aţoasă, aspră, și nici un 
ogor. În două locuri, câte-un drumeag lateral, abia schiţat, închis 
însă cu barieră, semn concret de proprietate, părea să ducă lao 


fermă, la o gospodărie rurală; imaginea ei a rămas abstractă; 
mi-o închipui, dar nu sunt sigur că există în realitate. 

Mi s-a mai spus că se cresc oi. Am întâlnit câteva, risipite, ici 
una, colo alta, niciodată două la un loc, ca și când în peisajul 
acesta gol ar fi pierdut instinctul lor proverbial de a se strânge 
grămadă. Erau neobișnuit de mari, cu lâna grea, bogată, și 
pășteau, fiecare în paza unui câine la fel de mare, cu blana la fel 
de bogată. Oameni nu se vedeau de loc, ai fi zis că toţi sunt duși 
la cimitir, parcă la propria lor înmormântare, astfel oile și câinii 
păreau fără stăpân. 

Când am ajuns la ţărmul celălalt, după ce nu întâlnisem pe 
nimeni, mi s-a părut că noi descopeream primii locul pustiu. Dar 
mă înșelam: fuseseră alţii aici, înaintea noastră, ba chiar 
avuseseră timp să construiască o mică hidrocentrală, jos, sub 
versant, la marginea mării, folosind o cădere de apă, cum sunt 
multe pe aceste faleze de piatră. Datorită lor, insularii, care în 
afară de pește trebuie să aducă totul din altă parte, sunt scutiţi 
să importe și curentul electric. 

Am descoperit măcar una din sursele mai statornice ale 
acestor cascade: undeva, nu prea departe, între două coline, 
sclipea rece un lac vânăt, care cu un ceas mai devreme poate s- 
ar fi văzut albastru; venea amurgul în grabă. 

Dar am mai avut timp să privesc oceanul, în partea pe unde 
navigasem nu o singură dată. Acum îl vedeam de sus și de peo 
temelie de piatră. Părea mai întins, mai blând, însă înstrăinat; 
intimitatea dintre noi era îngheţată; nu-l recunoșteam și nu 
putea să mă recunoască; într-un fel, ne trădasem. 

Pe când contemplam priveliștea de amurg, pe cale să se 
înroșească, au trecut spre oraș câteva automobile, toate destul 
de noi și destul de elegante. Oamenii se întorceau din plimbarea 
duminicală; nu puteau veni de departe... Acum ce-au să facă? 
Au să bage automobilele în garaj și au să aștepte duminica 
viitoare, spre a veni tot aici... Adică nu: se mai pot duce și spre 
nord... lar cealaltă duminică spre sud... La răsărit este oceanul. 

Am întrebat pe un automobilist dacă mergând mai departe pe 
țărm. întâlnim vreo localitate; n-aveam o hartă cu noi, și n-o 
învăţasem pe dinafară pe cea de la vapor. Am aflat că este un 
oraș la 2 kilometri. Atât mergea și șoseaua, care se sfârșea în 
plaja pietroasă a unui mic fiord. Orașul era o fermă, cu o casă 


mare, cam sălbatecă și cu ceva acareturi. Automobilistul care ne 
îndrumase are noţiuni diferite de ale noastre în privința 
așezărilor de oameni — o noţiune locală. 

La fermă, câţiva copii încercau să se joace pe afară; era și un 
câine cu ei. Oamenii nu se vedeau, nici măcar la ferestre. Copiii 
și câinii păreau ai nimănui. 

În apropiere, am descoperit ruinele de piatră ale unei biserici 
care trebuie să fi fost impozantă. Pentru o fermă, oricât de 
habotnic fermierul, era prea mult. A existat un oraș pe acest loc 
sau un sat mai mare — în sfârșit, o localitate, pentru a nu intra 
în contrazicere cu nomenclatura insulară; informatorul nostru a 
confundat timpul verbului, nu noţiunea. Oamenii au plecat, 
casele de lemn s-au transportat în altă parte, măcar ceea ce 
putea fi folosit din ele; nu s-a transportat și biserica. 

Informaţiile cu privire la numărul de locuitori din Thorshavn s- 
au dovedit foarte mult rămase în urmă. Dacă după o sursă era 
vorba de 3.600, după alta de 6.000, localnicii întâlniți încă din 
prima zi afirmă că astăzi cifra s-ar ridica la 35.000 — jumătate 
din populaţia arhipelagului. Dar populaţia în totalul ei n-a 
crescut, ci s-a concentrat în orașe, mai ales la Thorshavn. 

Acest exod, a cărui urmă o am în faţă, e explicabil într-un 
ținut sărac și sălbatic; satele fug spre orașe, oamenii se adună 
mai mulţi la un loc, ca să-și ușureze viaţa. După zece secole, 
emigranții migrează încă o dată; dacă la începuturi au căutat 
aici libertatea și au plătit-o cu un trai aspru, astăzi o astfel de 
plată e anacronică și nedreaptă. 


Când am ajuns în oraș, curând după ora 16, era noapte, cu 
puţină ceaţă. M-am întors la vapor, din nevoia de a fi la mine 
acasă. Însoţitorii au rămas, să caute o distracţie, și s-au pierdut 
în forfota de pe stradă. 

Distracţia am găsit-o eu, pe neașteptate. Trecând pe chei, în 
lungul unui vapor negru, mi-am aruncat privirea pe hublouri, 
într-o cabină, atras de lumina care irupea afară și se pulveriza în 
ceaţă. Lumina totdeauna atrage, iar hublourile se aflau la 
înălţimea ochilor, la jumătate de metru distanţă. Cabină de 
marinar, micuță, îngrijită, cu toate dichisurile pe care omul le 
adaugă în navigația de lungă durată. Fără să se sfiască de nici o 
privire — și câţi ochi n-ar fi putut pândi în noaptea de afară! — o 


femeie în pielea goală tocmai intra pe ușă, cu un zâmbet de 
nevinovăție pe faţă, o Venus modernă, venind de la baie, cu o 
bucăţică de prosop pe unul din umeri, arătându-și în plină 
lumină alcătuirea fără cusur și pielea trandafirie. O astfel de 
apariţie și atâta imprudenţă provocatoare ar zăpăci pe oricine, 
mai ales într-un port străin și într-o noapte de toamnă cu ceaţă. 
Femeia însă stătea pe loc, nemișcată, cum ar fi pozat 
fotografului... Pozase mai demult — foarte izbutită reproducere, 
în culori și mărimi naturale; să fi fost vie, nu știu dacă ar fi părut 
mai adevărată. Stăpânul cabinei lipsea; abandonase în plină 
lumină această minune. Poate căuta în oraș o copie mai palidă. 


Luni, 23. Două fete împletesc plase 


De dimineaţă, mergând spre oraș cu un grup mai mare, un 
automobil s-a oprit lângă noi, pe chei, și ocupantul, tip vameș, 
poate armator, poate exportator, în orice caz legat într-un fel de 
navigaţie, fiindcă se simţea în port ca la el acasă, ni s-a adresat 
politicos, întrebând-ne de ce nu arborăm pavilionul insulelor 
Feeroe. 

Cred că toată lumea cunoaște acest obicei, devenit lege, ca 
atunci când un vapor intră în apele teritoriale, și cu atât mai 
mult într-un port străin, să ridice pe catargul din prova pavilionul 
ţării care îi oferă găzduire. Fzeroe aparține Danemarcei, deci am 
ridicat pavilionul danez încă de la intrarea în fiorduri. Ştiam, 
datorită Cărţii pilot, că insulele au dobândit în timpul ultimului 
război mondial un pavilion propriu, dar nu-l aveam în zestrea 
vaporului și nici nu bănuiam cu ce orgoliu îl iubesc localnicii. 
Natural, îndată ce-am intrat în port am cerut agentului să ni-l 
caute; fiind sâmbătă seara și neavând de unde să-l procure la o 
oră când magazinele erau închise, a rămas să ni-l aducă astăzi. 


Agentul, aici ca în toate porturile, este gazda care ne 
primește, ne aprovizionează, rezolvă formalităţile portuare și 
orice altă formalitate — într-un cuvânt, se îngrijește de toate 
nevoile noastre. Pe acest personaj prodigios nici măcar nu-l 
cunoaștem; când acostăm îl vedem prima oară, și din clipa 
despărțirii n-o să-l mai vedem niciodată, decât dacă va fi să ne 
întoarcem. Agentul e un om, care poate să aibă o fire sau alta; 


el reprezintă însă o instituţie, și aceasta trebuie să fie totdeauna 
bucuroasă de oaspeţi. Mecanismul funcţionării ei este mai 
simplu decât s-ar crede: o bancă londoneză (în cazul nostru) 
finanţează găzduirea, pe baza unei înţelegeri prealabile și a unui 
credit care la momentul oportun i se deschide din ţară. Ea are 
relaţii cu toate agenţiile de navigaţie, sau dacă nu le are în 
întreaga lume, le creează atunci când e nevoie. Restul e o 
problemă de radiotelegrafie: un cuvânt transmis de departe — și 
omul din Thorshavn, pe care nu l-ai cunoscut niciodată, te 
întâmpină pe chei, plin de posibilităţi și de intenţii bune: „De ce 
aveţi nevoie?” Dacă ignori mecanismul, dacă îl uiţi, pare idilic: 
obţii orice îţi trebuie și crezi că sunt daruri. 


Abia astăzi ne-a adus agentul pavilionul; să fi avut mai multă 
iniţiativă, spărgea un magazin, încă de sâmbătă seară, sau, ca 
să nu calce legea, îl confecţiona la iuţeală dintr-un prosop al 
familiei, vopsindu-l cu orice, fie și cerneală roșie și albastră, ca 
să ţină măcar douăzeci și patru de ore, să fluture pe catarg 
duminică toată ziua, când atâţia oameni au venit în port să vadă 
vaporul. 

Am fost primiţi cu bunăvoință, cu politeţe, cu gesturi 
prevenitoare; în privința aceasta nu am nici o îndoială. Dar din 
clipa când am ridicat pavilionul ţării — și l-a văzut lumea — 
bunăvoința și politeţea s-au încărcat de simpatie, iar toate trei 
sentimentele, înmulţindu-se între ele — ridicându-se la cub, au 
devenit evidente pentru oricine le simte nevoia. 


Tot datorită sosirii noastre neoportune, sâmbătă seară, abia 
astăzi a adus agentul banii cuveniţi echipajului. 

In afara salariului plătit în ţară și mărit substanţial în cursul 
navigaţiei, echipajul mai primește, din clipa plecării până la 
întoarcerea în apele noastre teritoriale, o indemnizaţie în 
monedă străină, bani de buzunar, cum i se poate spune. După 
funcţie, oamenilor li se cuvin între 6 și 10 șilingi pe zi de 
călătorie. (Douăzeci de șilingi fac o liră sterlină.) Fiecare și-i 
chivernisește cum știe, hotărând singur dacă să-i cheltuiască pe 
toţi în primul port, sau să-i păstreze până la urmă... 

Neavând bani până astăzi, distracţia băieţilor aseară a 
constat într-o plimbare prelungită, în ceaţă și umezeală. Aflu 


însă că la întoarcere lumina mai ardea în cabina marinarului și 
toţi care au avut ochi să vadă au descoperit și studiat femeia cu 
prosopul pe umăr. 


Am primit așadar banii, cât a cerut fiecare din suma cuvenită 
până la sfârșitul presupus al călătoriei — lire sterline convertite 
în monedă locală. Moneda locală este coroana daneză, însă într- 
o emisiune faeroeană. În afara pavilionului propriu, emisiunea 
monedei înseamnă încă o intenţie de independenţă a ţării. Aflu 
că insulele Faroe cer să se despartă complet de Danemarca, să 
devină un stat liber, cu autonomie deplină. Există în acest sens 
un spirit pe care îl simţi în convorbirile cu oricine. De la omul de 
pe stradă aflu că în parlamentul de la Copenhaga sunt trei 
deputați din Faeroe, dar că ei se abțin să participe la dezbateri, 
proclamând astfel intenţia de neatârnare. Înţelesul e limpede, 
chiar dacă informaţia n-ar fi exactă, cum se întâmplă de obicei 
cu un adevăr care se denaturează trecând din gură în gură. 

Spiritul de independenţă cunoscut astăzi de toate popoarele 
lumii e viu aici de multă vreme; nu l-a adus în ocean vântul 
impetuos al ultimelor decenii. 

N-am aflat, în dezvoltarea lor juridică, argumentele acestei 
aspirații a fzeroenilor, dar, în afară de cele sentimentale, cunosc 
argumentul istoric. În faţa lui, atârnarea de astăzi, fie ea pe 
jumătate simbolică, mi se pare ciudată și inexplicabilă. lată: 

Poporul fzeroean este descendentul vikingilor, care au venit în 
insule pe la anul 800 pare-se, de pe coastele Norvegiei regale și 
habotnice. N-a fost vorba de o navigaţie aventuroasă pe ape, 
care se potrivea firii lor de exploratori ai mărilor, ci de o 
deplasare dramatică. De data asta vikingii și-au luat cu ei 
femeile, copiii, bătrânii, și-au îmbarcat agoniseala, neuitând nici 
animalele de pe lângă case, și au plecat ca să nu se mai 
întoarcă. Bărcile lor, pe care le ciopleau ei înșiși, erau făcute din 
lemn tare, și la fel le era firea. Ca model de construcţie, acele 
bărci au rămas până astăzi; probabil și firea oamenilor a rămas 
neschimbată. 

Că insulele fuseseră locuite înaintea venirii lor de călugări 
irlandezi, cum scrie o cronică târzie de la începutul secolului al 
XIX-lea, are mai puţină importanţă. Fapt este că norvegienii și- 
au creat în Færoe un stat liber, cum îl doriseră, și că pe la anul 


900 aveau la Thorshavn o adunare aleasă de obște, L6gting în 
limba ţării, care se presupune a fi cel mai vechi parlament 
cunoscut în istoria Europei. Însă numai un secol mai târziu, la 
începutul mileniului nostru, statul acesta nou, născut din dorinţa 
de libertate, a devenit proprietatea coroanei norvegiene, nu știu 
pe ce alt temei decât al înrudirii, deși aceasta era denunţată de 
două secole. 

Oare nu pe același temei ar fi vrut Anglia, mai târziu, să 
stăpânească Statele Unite ale Americii, uitând că emigranții își 
părăsiseră pământurile și bunurile și traversaseră oceanul, într-o 
călătorie istorică, anume pentru a denunța asuprirea? 

Când, mai târziu, regele Norvegiei s-a supus Danemarcei, 
insulele au urmat aceeași soartă. Cronica locală spune, cu o 
resemnare de circumstanţă: „Unirea Norvegiei cu Danemarca, la 
1380, nu a produs decât mici schimbări în statutul nostru...” 
Micile schimbări constau în aceea că, depinzând acum de 
Norvegia, Faeroe depindea și de Danemarca, iar aceasta lua 
asupra sa monopolul comerţului, controlând astfel venitul 
provinciei și dirijând existenţele; la 1536, limba daneză devenea 
limba oficială a insulelor; la 1816 L6gting -ul, vechi de aproape o 
mie de ani, era scos din istorie, șters cu buretele. 

Aici e numai rezumatul, punctajul unei istorii ciudate, care a 
făcut ca, în 1914, când Norvegia și-a recăpătat independenţa, 
Faeroe să rămână provincie daneză; divorțând, Norvegia nu și-a 
luat înapoi și zestrea. 

Aspiraţia faeroenilor spre independenţă, împrospătată în 
ultimul secol, a silit Danemarca, în timpul celui de-al doilea 
război mondial, să transforme stăpânirea în protectorat, și tot de 
atunci flota de comerţ și de pescuit a insulelor arborează 
pavilionul propriu. Câţiva ani mai târziu, Faeroe a făcut încă un 
pas spre deplina independenţă: din 1948, insulele se 
autoguvernează în comunitatea de state daneze. 

După cum bate vântul astăzi prin fiorduri, peste satele mici, 
aproape abandonate, peste Thorshavn, în faţa ultimului pas nu 
mai poate sta nici un obstacol. Timpul istoric a intrat în faza 
micrometrică; n-ar fi de mirare ca faptul să se împlinească în 
mai puţin de o sutime de secol... 


x 


Deși Faeroe are o literatură dramatică proprie, în Thorshavn 
nu există teatru, decât echipe de amatori, după cum mi se 
spune, dar nu știu unde joacă. Sunt în oraș două cinematografe, 
unul de zid, altul de lemn — o baracă. In unele zile ale 
săptămânii, acesta din urmă se transformă în sală de dans, și e 
asaltată de tineri. 

Dacă nu are teatru, orașul are în schimb florărie; la 61 de 
grade latitudine nordică, e o compensație pe care o înţelegi 
doar dacă mergi acolo; deoarece am fost acolo, cer creditul 
cititorului. 

Intrând prin magazine, cercetând vitrinele, constat ce mult s- 
au apropiat de unificare nevoile oamenilor, peste latitudini și 
meridiane. Nu descopăr nici un obiect de exclusivitate locală, în 
ceea ce privește îmbrăcămintea, mobila, ustensilele gospodăriei 
moderne. Lipsește ceva în magazinele de specialitate sau la 
drogherie: lichid contra muștelor; întrebarea stârnește chiar 
nedumerire, pe care apoi o înlocuiește uimirea. 

Au multă răspândire, abundă, ștergătoarele de picioare; sper 
ca notația să nu pară cuiva puerilă. 

Nu am maladia meteorologică a lui Titu Maiorescu, de a 
urmări și a înscrie zilnic indicaţiile termometrului, dar cum nu 
sufăr umiditatea și caut s-o ocolesc pe cât se poate, ceea ce 
implică depistarea ei prealabilă, am vrut să cumpăr un 
higrometru. Deși cuvântul are circulaţie universală, fiindcă l-am 
găsit neschimbat în dicționarele tuturor limbilor uzuale, nu e 
cunoscut în prăvălii și nici n-am aflat cum i se spune aici 
instrumentului, care de altfel nu are prea multă răspândire; 
umiditatea fiind o condiţie locală, poate nimeni, în afară de 
meteorologi, nu se mai ostenește să o măsoare. 

Am descoperit, în sfârșit, mici confecţii din piele de focă și m- 
am bucurat să am prin ele o amintire din nord, tipică și 
autentică. Erau manufacturate în Italia, după cum arătau 
etichetele, iar pielea de focă era o imitație de nylon, atât de 
măiestru făcută, încât tocmai de aceea devenea suspectă. 
Exprimându-mi bănuiala, negustorul n-a ezitat s-o confirme, 
asigurându-mă în schimb că imitaţia e mult mai bună decât 
pielea originală... Am respins argumentul, dar admit că exigenţa 
era o cruzime. Această amfibie blândă, care este foca, nu face 


nici un rău omului; domesticită, poate să-i arate tot atâta 
tandreţe cât cel mai credincios câine. 

Poate cu excepţii, însă nedescoperite de mine, tot ce se vede 
prin prăvălii vine de peste mare. Suspectez chiar și obiectele 
mărunte de amintire locală; pe cele mai multe descoperi urma 
stanţei, care le-a scos în serie. 

Hainele și îmbrăcămintea, în majoritate, le furnizează Italia, 
apoi Franţa. Dar Franţa e reprezentată mai ales prin parfumuri și 
farduri — /e superflu, chose și nécessaire! Dior, Chanel, Coty și 
celelalte, cunoscute de asemenea la noi, nu doar femeilor, ci și 
bărbaţilor, fac parte dintr-un dicţionar universal. Prin parfumuri, 
Franța aduce o contribuţie importantă, bineînţeles nu singura, la 
un nou esperanto, mai viabil. 

Articolele tehnice provin îndeosebi din Germania, apoi din 
Anglia, Suedia și, mi se pare, mai puţin din Danemarca. Există 
un mic autoturism olandez, Daf, de o formulă originală și destul 
de izbutită; mă aşteptam să aibă aici cea mai mare răspândire, 
dată fiind vecinătatea Olandei cu Danemarca; n-am văzut 
niciunul. Predomină Taunus, care-i un Ford fabricat în 
Germania... 


În vitrinele librăriilor ocupă primul loc un volum a cărui 
copertă reprezintă chipul lui Kennedy. E cea mai răspândită din 
fotografiile fostului președinte; am văzut-o pretutindeni, în 
ziarele noastre asemeni. Părul pieptănat într-o parte 
îmblânzește fruntea cutată; sprâncenele, ridicate, o îngustează 
și ar vrea s-o facă mai aspră; e în mișcarea aceasta un semn de 
contrariere. În colţul gurii descopăr un semn de mâhnire; în ochii 
plini de forță și căldură umană, neîncredere, tristețe și parcă o 
mustrare postumă; de fapt, era o anticipație. 


În mijlocul orașului apare o pată verde și surprinde, fiind 
singura culoare naturală. E un parc minuscul, o plantație de 
enuperi, arbuști chinuiţi, care prin existenţa lor deznădăjduită, 
seamănă cu jnepenii de pe podișurile noastre muntoase. Nu se 
lipesc de peisaj, și în loc să-i învioreze, mai degrabă îl 
întristează; par o cohortă de ostatici nevinovaţi, condamnaţi la 
moarte. 


Granițele existenței umane pe pământ le depășesc mult pe 
ale copacilor; Faroe nu-i ultimul exemplu, nefiind ultima 
graniţă. De ce n-am fi mulţumiţi cu vitalitatea noastră? 

Am ales copacii în comparaţie, fiindcă sunt o mândrie a 
naturii — și le simt lipsa astăzi. 


x 


De dimineaţă a fost la vapor o delegaţie a unei fabrici de 
prelucrarea peștelui; după amiază le-am întors vizita. Deși nu 
era departe și am fi putut prea bine să mergem cu piciorul, au 
trimis să ne ia un cârd de taximetre, care s-au aliniat, sforăind, 
în faţa scării. 

Fabrica se află în bordul nostru, la mai puţin de 1.000 de 
metri, de cealaltă parte a bazinului, dar ca să mergem acolo pe 
uscat am străbătut orașul, pe o ploaie care s-a întețit într-una, 
lichefiind oasele; privit pe geamurile aburite ale automobilului, 
peisajul părea subacvatic. Când am coborât, ploaia devenise 
torențială, astfel că ne-a lichefiat și pe noi, în cele câteva zeci de 
metri până la intrarea în hală. 

Pe un spaţiu de câţiva mii de metri pătraţi se aflau cam tot 
atâtea mașini de filetat peștele câte avem și noi pe un spaţiu de 
zece ori mai mic — și de aceeași marcă, Bader, pare-se cea mai 
bună. Nu le-am văzut pe ale noastre lucrând, dar acestea nu mi 
s-a părut că merg impecabil. În jurul lor erau mai mulţi oameni 
decât mă așteptasem și niciunul nu stătea degeaba; toţi 
conlucrau, sau concurau cu ele, corectându-le neîntrerupt 
abaterile. Gândindu-mă la sutele de tone pe care trebuie să le 
filetăm și noi, bucată cu bucată, cu suta de grame, migala 
aceasta m-a neliniștit, până ce mi-am spus că dacă oamenii aici 
continuă să lucreze, în munca lor trebuie să existe o rațiune... 

Intr-o sală, alături, femei cu șorțuri albe, scorţoase, de 
material plastic, puneau peștele filetat în tăvi, pentru congelare, 
așezându-l unul câte unul și urmărind cântarul, ca să respecte 
greutatea comercială. Și iarăși m-a neliniștit migala; așa de greu 
se agonisește hrana oamenilor! Dacă în loc de pește ar fi așezat 
cărămizi, într-o zi puteau să construiască o casă. 

Când se deschideau ușile uriașelor dulapuri congelatoare, 
ieșeau valuri de ger și ceaţă, care apoi se topeau, mărind 


umezeala aerului. În această atmosferă, în mirosul de pește, 
care cred că greu mai iese din piele, femeile, chiar când 
încercau să zâmbească, nu mai transmiteau nici un pic de 
feminitate. Parcă erau și ele destinate congelării. 

De aici, în ambalaje costisitoare, peștele se încarcă în vapoare 
și se trimite oriunde vreţi, unde nu te gândești, în Europa și în 
America sau mai departe. Trebuie să fie multă nevoie de el ca 
să se plătească și vapoarele, și pescarii, și mașinile din această 
fabrică, și muncitorii, și feminitatea pierdută a muncitoarelor, și 
cutiile de lemn neted ca lemnul de vioară. 

Merită oare? Și nu se poate altfel? 

Măcar dacă n-ar fi plouat așa de pătrunzător și fără termen! 
La chei, în fața halei, se descărca un pescador întors din mare; 
adusese cod mai cu seamă — și nici un hering. Puțin mai 
departe, se încărca gheaţă, pe un alt pescador, care se pregătea 
să plece. Primitiv și demoralizant să încarci gheaţă pe o astfel 
de vreme; n-au instalaţii frigorifere, și poate n-au nici instalaţii 
de încălzire. Am văzut un coș de tablă ieșind pe un spirai; 
înseamnă că într-un colţișor, într-o sobă de fier, se face foc, 
poate cu turbă, și din când în când oamenii vin acolo să-și 
dezmorțească mâinile îngheţate. 

La un șantier aflat nu departe se repara al treilea pescador, 
poate cel întors ieri, urmând să plece din nou săptămâna 
viitoare. 

Concentrat pe această bucată de chei, am văzut cam tot ce 
înseamnă munca în Faeroe. Ea se leagă așadar de prinsul, 
pregătitul și transportul peștelui, care ia toate formele: filetat, 
congelat, sărat, uscat și altfel, dacă se mai poate. L-am 
descoperit în fazele succesive, la etajul de deasupra halei, ca 
într-un ocean secat, cu sarea stratificată peste fauna lui golită 
de mate și pusă să se mumifieze. 

La un etaj mai sus, unde am crezut că nimerisem din 
greșeală, se jupuiau nurci și se argăseau pieile preţioase ale 
acestui animal, provenit dintr-o crescătorie înrudită cu fabrica; 
dacă n-am înţeles greșit, el este hrănit cu resturi de pește și așa 
se explică legătura dintre cele două industrii. 

Într-o zi, nurcile vor flutura pe niște umeri, care le vor merita, 
desigur, și poate chiar eu am să mă bucur că le văd reînviind, 
dintr-un suflu tulburător și subtil. Dar va trebui să uit că am fost 


aici într-o după-amiază de toamnă, când ploua necruţător, și 
dincolo de perdeaua ploii pământul părea pustiu. Nu, nu era 
pustiu; cineva în lume aștepta lăzile cu pește pregătit la etajele 
de jos, iar alţii, aici, așteptau preţul lui. 

Încă un etaj mai sus, de fapt podul clădirii, două fete 
împleteau plase de pescuit. Era cald, mirosea a lemn de pin, de 
la grinzile șarpantei, a casă omenească și chiar a îmbrăcăminte 
de femeie, dacă nu opera imaginaţia olfactică. Oricum, fetele 
aveau pe ele fuste și pulovere curate, cu care ar fi putut să se 
plimbe și pe stradă, și nu le lipsea nici cochetăria, deși și-o 
ascundeau după plase, de unde aruncau ocheade. Procedeul de 
a împleti plasele cu mâna, ochi cu ochi, mi s-a părut patriarhal, 
legitimat în parte numai de îndemânarea fetelor, care lucrau cu 
o iuţeală ameţitoare. 

Băieţii noștri, chiar cei fără nici o legătură cu pescuitul, 
ocupându-se pe vapor cu navigația, cu mașinile, cu 
electricitatea, au arătat mare interes plaselor, au urmărit de 
aproape cum se fac nodurile, le-au pipăit pe îndelete, arătându- 
și admiraţia, de parcă vedeau așa ceva prima dată, de parcă n- 
am avea pe vapor tone de plasă. 

Omul de la uscat arată totdeauna simpatie și chiar 
compasiune celui venit de pe mare, unde se presupune a fi 
primejdii și lipsuri și unde măcar o lipsă e evidentă de la 
începuturile navigaţiei; în afară de mici excepţii, unele 
romantice, alcătuirea echipajelor a fost mereu și exclusiv 
masculină. 

Odată cu nodurile plasei, băieţii mai cercetau și câte-o mână, 
ceea ce nu stârnea proteste, ci zâmbete înțelegătoare. Cred că, 
atâta timp cât nu se simţea grosolănie, fetele ar fi acceptat și o 
explorare mai substanţială, fie numai din cumsecădenie. 


Am coborât, la sfârșit, după această întârziere, în biroul 
direcțiunii, o încăpere largă, unde a încăput toată lumea. Urma 
„recepţia” tradițională, după regulile ospitalităţii, care, în liniile 
lor mari, sunt internaţionale, și cu un pahar de vin în faţă, te fac 
să te gândești la putinţa unei înfrăţiri a tuturor oamenilor. 

Eram, din partea noastră, toţi câți au vrut să vină, din toate 
categoriile echipajului, începând cu comandantul și sfârșind de 
pildă cu Hoinaru, căruia i se zice Făinaru, fiind operatorul fabricii 


de făină. L-am luat ca exemplu la extremitate, nu că ar fi cel din 
urmă in ierarhia vaporului, ci fiindcă face treaba cea mai 
ingrată, în cală, în atmosfera înăbușitoare a cazanelor, unde se 
topesc resturile de pește, în mirosul pe care îl intuiesc foarte 
bine, căci n-am avut prilejul să-l simt până astăzi — duhoarea 
insuportabilă de grăsimi și proteine în descompunere. 

Bărbierit proaspăt, cu haine curate, chiar elegante, Hoinaru, 
ca și ceilalți, din care mulţi poate nu mai fuseseră niciodată într- 
o situaţie asemănătoare, scoteau spontan, fără efort, din 
ascunsul lor rezerve de bunăcuviință și demnitate, cine știe 
dacă nu ancestrale. Lăsând la o parte vârsta, oricare din ei ar fi 
putut să se prezinte drept comandantul. Nu-i greu să-ţi dai 
seama: e un fel de a merge pe covor, când poate acasă ai doar 
preșuri, de a te așeza în fotoliu, de a ţine în mână paharul de 
cristal, de a-l duce la gură, de a nu tânji după următorul, de a nu 
privi indiscret sticlele pline (de altfel puţine la număr), de a 
aprinde ţigara sau de a oferi foc vecinului... 

Am făcut chiar și conversaţie, timp de aproape o oră, scoțând 
din gât sunete binevoitoare, schimbând cu gazdele zâmbete și 
priviri cordiale, dar n-am putut să aflu nici până la urmă cât 
câștigă muncitorii, a cui este fabrica — a statului, a unei 
cooperative, a unei societăţi anonime? — sau cât ar costa o 
haină de nurci, în moneda ţării. Cel puţin această întrebare a 
pus într-o astfel de încurcătură convorbitorii, încât a trebuit să 
deduc că nurcilor nu li s-a stabilit o valoare locală; e drept că 
nici n-am văzut vreuna la femeile de pe stradă și nici în vitrinele 
magazinelor. 

Dintre gazdele noastre, nimeni nu vorbea inteligibil o limbă de 
răspândire internaţională; din partea noastră am folosit, 
colaborând între noi, o poliglotică de ocazie și sper că nu ne-am 
făcut de rușine, deși câștigul n-a fost prea mare. 

Vinul, îmbuteliat somptuos în Anglia, dar de provenienţă 
spaniolă, era o licoare ruginie, plină de arome șlefuite și de 
înţelesuri întrevăzute, inaccesibile în întregul lor sub bătaia ploii 
de afară. Ceva îi va fi dat pământul, ceva îi va fi dat soarele; 
ceva însă, și nu doar culoarea, i l-au dat petele din soare. A 
pune sub prohibiţie un astfel de vin e o ignominie. 


Marţi, 24. Ingrid 


Ploaie și furtună dezlănţuite până la limita închipuirii. Vântul 
bate de la nord-vest, direcţia dominantă certificată de 
orientarea strâmtorilor. Drept vorbind, nu mai poate fi numit 
vânt; se mișcă întreaga masă a aerului, parcă împreună cu 
stratosfera și cu cerul; parcă de mult a smuls insulele de la 
ancoră și le duce la întâmplare; o să eșuăm pe coastele 
Norvegiei, și faeroenii au să se întoarcă la începutul istoriei. 

Nu se mai vede bazinul, ci o țesătură deasă de apă sfâșiată; 
ploaia, care nu mai cade, ci e proiectată în fascicole orizontale, 
ca sârmele telegrafului la câmpie, se împletește într-o urzeală 
groasă, înnodată, cu coamele valurilor luate pe sus, învălătucite 
și spulberate. 

Dacă vântul ar fi bătut din partea cealaltă, de mult s-ar fi rupt 
legăturile noastre și multă bătaie de cap ar fi avut echipajul să 
păzească vasul. Așa cum stăm, lipiţi de chei, presiunea aerului e 
atât de masivă și continuă, încât nu se simte nici cea mai mică 
legănare; ai spune că suntem cimentati în zidul de piatră. 

Din când în când, fluierul, afară, intră singur în funcţiune și 
scoate sunete de toate felurile, când lungi, ca un muget de 
cireadă, când scurte, stacate — parcă în joacă. Dar e un joc oare 
te cam înfioară; șocul vuitului trebuie să fie nemăsurat ca, 
apăsând pe o plăcuţă de numai câţiva centimetri pătraţi, să 
deschidă, cu propria lui putere, obturatorul aerului comprimat. 

E peste putință să meargă cineva în oraș, peste putinţă să 
vină. Suntem izolaţi. Și totuși, nu știu cum, oamenii de la șantier 
au venit, poate mai de dimineaţă, când furtuna o fi fost 
tolerabilă; îi aud jos, în cală, ciocănind tablele. 

Nu-mi rămâne decât să stau în cabină, cu luminile aprinse, 
deși e ziuă de-a binelea. 

La răstimpuri, odată cu sunetul fluierului, un pachet de apă se 
izbește în hublouri; o trenă mai diluată, care îi urmează, 
prelungește zgomotul de cascadă, cu plesnituri de bici și pârâit 
de mitralieră. 

Vai de cei de pe mare! 


În biroul de ieri, încălzit și mobilat confortabil, mi-au rămas 
mult timp ochii la o pictură, un peisaj oceanic, crepusculul, 
văzut de pe un colţ de stâncă, singurul detaliu terestru al 
tabloului. După cum am aflat prin poliglotie, priveliștea e văzută 
de pe insula Mykines, una din cele mai mici, și cea mai de vesta 
arhipelagului. Privită pe hartă, pare o ariergardă, care acoperă 
fuga celorlalte insule; din partea aceea vin furtunile cele mai 
vajnice. Nu știu dacă artistul a ales locul pe motivul că și el se 
numește Mikines, ca insula, dar e sigur că n-ai putea să găsești 
nicăieri în Faroe un altul de unde să vezi mai întreg, mai 
nealterat amurgul. Așa cum iese în ocean, insula Mykines pare 
atrasă magnetic, aproape că îi percepi mișcarea, spre orizontul 
unde apune soarele; ea este destinată crepusculului, și pictura 
confirmă. In afară de promontoriul de la bază, ruginiu prin 
refracție, pe care se vede în bătaia ușoară a brizei oceanice o 
siluetă neagră, un om în mantie pușkiniană, foarte stingher, 
foarte depărtat de toate, restul nu-i decât o pată de culoare, 
între portocaliu și roșul flăcării. Dar este în ea atâta 
transparenţă și atâta putere de sugestie, încât se văd și norii 
fumurii, și cerul albastru, și apa vânătă a oceanului, și orizontul, 
și chiar ce-i dincolo de el, cu impresia că pânza se tot derulează. 
Niciuna din celelalte culori nu există în realitate — toate se nasc 
numai din roșu, un roșu necalcinant și perpetuu. 

Cineva ar putea spune că era mai bine să lipsească romantica 
siluetă neagră. Recunosc că n-am mijloace să-i explic și să-i 
justific prezenţa acolo. Ar fi mai ușor de înţeles totul dacă 
tabloul s-ar numi /mensitatea singurătăţii. Singurătatea 
rezultând din înmulţirea a două măsuri: întinderea oceanului în 
spaţiu, întinderea crepusculului în timp. E ceva fără margini. 


O plachetă despre arta faeroeană, pe care am găsit-o aseară, 
mă informează că Joensen Mikines este pictorul cel mai 
cunoscut aici și se bucură de renume cel puțin în spaţiul danez. 

Vreau să fac dreptate și altora, citind câteva nume în 
circulaţie, deși n-am văzut din arta lor decât reproduceri. Mă 
opresc la cei care mi-au atras privirea: pictorii Ingâlvur av Reyni 
și Stefan Danielsen, apoi sculptorul Janus Kamban. Pe primul, 
chiar dacă n-ar fi avut două peisaje unde mi-am regăsit, în culori 


nedezminţite, primele impresii despre insulele Faeroe, l-aș fi 
citat pentru nume, el însuși bogat în culoare. 


x 


Aseară, după ce-am terminat masa, am mers din nou în oraș, 
cu câţiva prieteni, să vedem ce fac oamenii aici când se lasă 
noaptea. 

Vaporul negru, cu cabina luminată, a plecat încă de luni 
dimineaţă; face cursa de călători la Copenhaga sau în Islanda. 

Există pe strada principală, lângă bancă, un hotel, cu faţada 
europeană, și la primul lui etaj un restaurant, ale cărui ferestre, 
mari ca niște vitrine, erau luminate discret de lămpi cu abajur 
puse pe mese. Atmosfera înăuntru trebuie să fi fost îmbietoare, 
dar îmi ajungea atâta lumină de crepuscul; aș fi vrut plina 
lumină a soarelui sau măcar becuri directe, vii și strălucitoare. 
Şi-apoi, am pierdut orice instinct alpin — nu mă ispitea să urc 
scările. Bineînţeles, nu ca să-mi cruț picioarele, ci dintr-o lene 
interioară, din adaptarea fiinţei la forma oceanului. 

Am intrat într-o cafenea, numai fiindcă ușa dădea de-a dreptul 
pe trotuar și nu-mi cerea nici un efort spre a lua hotărârea. 
Drept vorbind, n-am intrat, ci m-am pomenit înăuntru, aruncat 
de afară, ca și cum strada ar fi fost basculantă și ar fi expulzat 
din când în când trecătorii. 

Dintr-un vestibul cu pereţii albi și cu becuri clare pătrundeai în 
altă lumină — iarăși crepusculară. Era o încăpere de vreo 12 
metri lungime, de lemn, cu stâlpi pe mijloc, ca să susţină 
tavanul. Tapete vișinii înveleau pereţii, de jur împrejur, creând o 
anumită eleganţă intimă și-o anumită căldură, fără să șteargă 
impresia că totul este o improvizație. Dar era una din acele 
improvizații definitive, unde poţi să rămâi toată viaţa cu 
sentimentul că trebuie să pleci numaidecât. 

Ne-am așezat în fund, locul cel mai bun de observaţie; e drept 
că alături se afla tonomatul, care intră în funcţiune dacă pui un 
ban; deocamdată, aparatul stătea în repaus și nu părea 
primejdios, nici cât un tigru care doarme la grădina zoologică. 

În extremitatea cealaltă, lângă ușă, s-au așezat curând după 
noi mecanicii de pe vapor, cred că toată echipa, în afara celor 
de serviciu la ora aceea. (În porturi, o treime din echipaj rămâne 


totdeauna la bord, și e drept că au ce face, chiar dacă nu se 
întâmplă nimic deosebit.) Îi prezida Jarnea, motoristul, poate 
fiindcă-i cel mai înalt și poartă barbă; altminteri, erau printre ei 
și alții mai mari în grad, de pildă Bărbat, care-i este șef, fiind 
ofițer mecanic. Dar Bărbat, a cărui sfială și bunăcuviinţă, 
însoţite de un zâmbet permanent, plin de bunătate, m-au 
câștigat din primele zile de navigaţie, poate fi mai degrabă 
observatorul decât șeful unei delegaţii. 

Am mai băgat de seamă, de altfel, că îndeosebi la 
compartimentul mașinilor oamenii se privesc cu egalitate și nu 
ţin seama de grade, dar respectă disciplina și execută 
dispozițiile în carturi. Numai șeful mecanic, deși solidar cu ei, mi 
se pare că se ţine deoparte. 

În ziua când m-am îmbarcat, Jarnea mi-a ieșit înainte, cu 
mâna întinsă; se vedea în el atâta lipsă de sfială și atâta 
francheţe, încât i-am strâns mâna, fără să ţin seama că era 
murdară de uleiuri; tocmai ieșea din sala mașinilor. Nu știu ce- 
am discutat în primele clipe ale întâlnirii noastre; îmi lăsa 
impresia că ne cunoscusem altădată și eram stânjenit, fiindcă 
nu mai țineam minte când și nici nu-mi aminteam numele lui. 
Mai târziu m-am dumerit: nu-l văzusem niciodată, dar pentru el 
nu există noţiunea de „om necunoscut”. Poate o fi nutrind 
rezerve și antipatii, în linii mari însă, adică în principiu, omul 
care a venit dincoace de orizont a pătruns pe un teritoriu comun 
și este prietenul lui. 

Am rugat pe toţi care mă vizitează în cabină să nu mai 
ciocănească la ușă; e o formalitate inutilă în viaţa noastră, și 
mai ales, înainte de a auzi eu, aud vecinii, care poate dorm 
tocmai la ora aceea. Singurul care a ţinut seama de 
recomandaţie este Jarnea. Vine adesea, aproape cu precizie, la 
ora 17, când de obicei îmi scriu paginile. Își bagă capul pe ușă, 
înregistrează dezamăgit tresărirea mea — de multe ori sunt cu 
gândul la altă milă decât a vaporului — și se retrage cu degetul 
la gură, semnul muţeniei, ca să nu mă scoată din ale mele. Il 
strig și îl rog să se întoarcă înaintea mesei de seară sau după 
aceea. Nu mai vine. Îl caut la mașini sau prin careuri, ca să nu-i 
rănesc vreo susceptibilitate. 

— Ai să-mi spui ceva? 

— Nu; doar așa... 


— Vino când vrei, dar e mai bine când îmi termin lucrul, spre 
seară. 

— Vin mâine. 

Vine peste câteva zile, la ora 17, și mă găsește cu stiloul în 
mână... 

Aseară îl urmăream cum transporta la masa lui sticle de bere 
și mă întrebam ce-o avea să-mi spună. Dacă ar fi fost bere 
adevărată, poate după jumătatea duzinii de sticle și-ar fi deschis 
suflatul și i-aș fi aflat enigma... 

(La transcriere adaug, rupând cronologia însemnărilor mele, 
ca să leg în schimb naraţiunea: enigma s-a dezlegat abia târziu, 
pe când ne aflam la tropice și nu mai aveam mult până să luăm 
drumul  Gibraltarului. Abia atunci, după numeroase vizite 
sugrumate, într-o zi pe când stăteam amândoi la soare, lângă 
vinciul traulului, Jarnea mi-a împărtășit preocupările. Are o 
fetiță, care „i-a dat sarcina” să-i cumpere un ceasornic, și vrea, 
când om ajunge la Gibraltar, să-l aleagă împreună cu mine. 

Mai păstra ceva pe suflet și mi-a spus tot în ziua aceea: are 
încă o fetiță, mai mărișoară — ei i-a cumpărat ceasornic, în altă 
călătorie. Fetiţa suferă de o maladie nediagnosticată în 
întregime, n-am înţeles limpede, ceva la plămâni, la inimă sau la 
amândouă. M-a întrebat dacă n-aș putea să-i dau vreo 
îndrumare. L-am sfătuit să mă caute la București, îndată ce va 
avea vreme, și vreme va avea — rămâne în concediu, nu pleacă 
în călătoria următoare. 

S-au împlinit șapte luni de la întoarcerea noastră, și Jarnea, 
omul intermitenţelor, n-a venit până astăzi. Doresc din tot 
sufletul ca fetița să se fi făcut sănătoasă. Dar nu-i exclus ca 
totuși Jarnea să apară odată. Va trebui să sune; spre deosebire 
de ușa cabinei, ţin ușa de-aici încuiată. Nu știu când are să se 
întâmple astfel, dar dacă va veni, nu m-ar mira ca, după 
meridianul Bucureștiului, să fie ora 17...) 


Am băut bere, cu tragerea de inimă a pisicii care în loc de 
smântână mănâncă lapte acru. N-aș fi avut de ales altceva 
decât cafeaua, pe care o evit în a doua jumătate a zilei, sau 
siropuri acidulate. Berea are întocmai gustul celei obișnuite, 
numai că e cu desăvârșire dezalcoolizată. Accept iluziile, ba 
chiar le caut, dar nu pot să mă las înșelat de surogaturi. 


Acceptând-o am cedat de două ori: de obicei nu beau nici măcar 
bere adevărată. 

Între timp începuse să cânte tonomatul. Au venit două fete 
foarte tinere, au băgat câte o monedă în pușculița aparatului, au 
marcat plăcile dorite, apoi s-au așezat la o masă, în mijlocul 
cafenelei, și au început să fumeze, amestecând fumul ţigărilor 
cu melodiile comandate. Erau de tipul „fiică de vameș”, însă 
puţin mai palide; culoarea din obrajii vameșilor este, oricum, 
exagerată. Purtau niște laibăre cenușii, pe care nu și le-au scos, 
încât mi-a fost peste putinţă să-mi dau seama cum ar fi arătat 
acasă la ele, în intimitate. Stăteau picior peste picior, și dacă nu 
se vedea ce îmbrăcăminte au pe dedesubt, își arătau în schimb 
pielea, dincolo de marginea ciorapului... N-au ispitit pe nimeni; 
cred că nici nu veniseră cu astfel de gând — ar fi făcut măcar un 
gest de cochetărie. Etalarea coapselor nu părea o intenţie și n- 
ar fi fost arma lor cea mai bună: n-aveau picioare frumoase. 

Când s-au ridicat să plece, după ce își terminaseră ţigările, 
băieţii noștri nu le-au urmărit nici măcar cu privirea. O urmăreau 
însă, cu discreţie, pe fata care servea la mese. Aceasta era 
singură și trebuia să se ocupe de toată lumea. In clipele de 
răgaz dispărea pentru puţin timp pe o ușiţă, în spatele barului, 
unde se vedea o cameră locuită, cred că de propria ei familie. 

Aici, oamenii de obicei zâmbesc, cu tot cerul greu care îi 
apasă. Fata n-a zâmbit niciodată, fără să aibă totuși vreo 
crispare și fără să se ţină neapărat la distanţă. Purta o rochie 
neagră și șorţ alb, cu dantele — uniformă clasică, foarte curată. 
Era de tipul pe care l-am numit celtic, înțelegând că în alcătuirea 
lui intră și o undă de ceaţă. Subţire, dar nu descărnată, 
mișcându-se cu tot atâta siguranţă câtă graţie, ar fi atras 
privirea și altunde, adică într-o lume mai densă și nu atât de 
oceanică. 

Am urmărit-o cum lua banii și îi ducea la casă; desigur, făcea 
de mult timp treaba aceasta, căci avea gesturile mecanice și 
nici o tresărire pe faţă. Păstrez o prejudecată romantică, 
înapoiată ca toate prejudecățile, că unei femei nu-i stă bine să 
numere banii, că atunci când îi primește, din mâna unui bărbat 
mai cu seamă, trebuie să se simtă puţin rușinată. 


Între timp cânta tonomatul; plăcile fetelor se sfârșiseră, dar se 
găsise cine să comande altele. La masa lor, mecanicii continuau 
să bea bere, inutil și cu bunăcuwviinţă; veniseră să petreacă. 

Am aflat, cu aproximaţie, în ce constă raţionalizarea 
alcoolului. Fiecare om (dar nu știu de la ce vârstă — oare și 
copiii? — și înainte, sau după înţărcare?) are dreptul la 12 sau 
15 litri de vin pe trimestru. Cine vrea, poate să-l convertească în 
alcooluri mai tari, bineînţeles că în acest caz reducându-se 
cantitatea; contează, va să zacă, numărul de grade. 

Pentru a-ţi primi raţia, presupun că trebuie să te înscrii la o 
oficialitate, să arăţi acte, să primești bonuri și apoi, ducându-te 
la depozit, să stai la coadă. 

A sta la coadă pentru pâine e o nevoie tristă pe care puţine 
popoare n-au cunoscut-o în timpul războiului. A face la fel 
pentru băutură mi se pare a declara public, fără pudoare, o 
mizerie interioară... 

Tot la cafeneaua de aseară am asistat la cina unei perechi, 
soţi proaspeţi, am presupus, fiind foarte tineri. Ca să-i iei drept 
logodnici te împiedica atitudinea casnică, bilaterală; e drept că 
am judecat după temperamentele noastre și n-am aplicat nici 
un corectiv geografic și meteorologic. Faţă în faţă, au privit tot 
timpul unul pe lângă altul și și-au zâmbit o singură dată. Știu că 
într-un singur zâmbet se poate pune tandreţe pentru toată 
seara, dar nu era cazul cu zâmbetul acela atât de palid. 

În timp ce cânta tonomatul, fata cu șorț alb de dantelă le-a 
adus primul fel: câte un sandviș cu salam, pe câte o farfurie 
inutil de mare; subțţirel salamul, subţirică felia de pâine. L-au 
mâncat cuviincios, folosind cuțitul și furculita, de parcă ar fi fost 
un biftec... 

Atât cât am putut să observ și din câte am aflat, ceea ce mi 
se confirma acuma, oamenii aici duc o viaţă foarte cumpătată în 
ceea ce privește mâncarea. Fiind așa frugali, poate nici n-au 
auzit de bucatele suculente ale altor bucătării, de pildă chiar a 
noastră. Nu se pierde timp cu gătitul; mesele sunt de obicei 
improvizate. În prăvăliile de alimente se văd mezeluri, foarte 
puţine, crenvurști anemici și decoloraţi, puţine legume, pâine — 
și cam atât. Am descoperit mai ales fructe, și chiar tropicale. M- 
au ispitit strugurii, aleși ciorchine cu ciorchine, cu boabele 
turnate parcă în ceară; sunt un articol de lux, dar n-au nici un 


gust, ca și cum ar fi o sinteză neizbutită, provenind din 
laborator, unde s-a pus totul în formulă, în afară de soare. 

Între timp, perechii vecine i s-a adus al doilea fel: un sandviș 
cu brânză gălbuie, de dimensiunile primului. Chiar pentru un 
aperitiv ar fi fost prea puţin... A urmat o prăjitură, ca pentru 
pitici. 

Altminteri, cina s-a desfășurat lent și cu ceremonie. Pe durata 
ei, tonomatul a consumat zece discuri, adevărat că de 
dimensiuni mici, reprezentând totuși o oră de melodii, care 
puteau să îmbete consumatorii pe altă cale, berea rămânând 
fără nici un efect. 

La plată, luând banii, fata ne-a zâmbit. Lăsând la o parte 
prejudecata pomenită mai adineauri, am convenit că îi stătea 
bine. Poate să rămână o amintire, de aceea o numesc Ingrid. 


x 


Deși pe cale să scadă, furtuna continuă și după amiază, 
amenințând să ne omoare ziua în întregime, și o zi de escală are 
alt preţ decât ziua civilă. Poate n-o să mai venim altă dată în 
această ţară, din care abia am descoperit o câtime; mai sunt 
multe de văzut, și după ce ai văzut totul, rămâne încă un 
necunoscut, uneori infinit. 

Vântul aruncă pe chei tone de apă, care, împreună cu ploaia 
torențială, transformă drumul spre oraș într-o cale subacvatică; 
vehiculul cel mai bun acum ar fi submarinul. 

Câţiva totuși se hotărăsc să-l străbată cu mijloace terestre. De 
ce mă aflu aici, dacă nu spre a-i înţelege și a le aproba 
explorarea aventuroasă? Ca să-i însoțesc, am să-mi pun 
mantaua de piele, în lipsa unui costum de scafandru. 


Miercuri, 25. Infidelitate și inconstanță 


Drumul în oraș, ieri după amiază, nu mi-a adus alt câștig 
decât că am exclus putinţa să mă acuz de lașitate și am căpătat 
credinţa că aș putea să-l fac încă o dată. 

Am încercat la început, pe primii zeci de pași, să mă strecor 
printre pachetele de apă care se prăvăleau periodic; din clipa 
când unul m-a prins în contratimp, n-am mai dat nici o 


importanţă celorlalte. Pentru un anumit fel de luptă, acesta este 
un mijloc sigur de a izbuti, ba chiar fără efort și cu seninătate. 
Fiind copleșit de apă, mi-am spus că „singura salvare a celor 
învinși este să nu mai spere nimic”. 

Cât despre vânt, până astăzi n-am înfruntat direct o 
asemenea avalanșă; avea, într-adevăr, consistenţa prăbușirilor 
de zăpadă, cărora nimeni nu li s-a împotrivit vreodată. A trebuit 
să-l învingem cu tactică, pândind clipele prielnice și făcând 
salturi, de la un adăpost la altul. Nu o singură dată am bătut în 
retragere... Până ce, ajungând la un colţ de stradă, unde 
schimbasem direcţia, ne-a prins pe toţi din spate și ne-a dus pe 
sus până în mijlocul orașului. 

Un ceas mai târziu, furtuna se potolise, și întoarcerea a fost 
pașnică. 


x 


Se anunţase plecarea astăzi, de aceea am și ţinut să merg ieri 
în oraș, crezând că îl vedeam ultima oară. Ceva n-a fost gata, 
așa că amânându-se plecarea pe mâine dimineaţă mai avem 
înainte o zi întreagă. E ciudat, dar aproape nu am ce să fac cu 
ea; am acoperit în mine, cu aviditate, cu grijă și lăcomie, 
capacitatea de recepţie, și acum mă simt obosit, în neputinţă de 
a mă concentra asupra unei impresii. 

Nu-mi rămâne decât să străbat vechile străzi, să intru prin 
vechile magazine, să mă uit la oamenii cunoscuți, înregistrând 
câte ceva fără să-mi dau seama cum, cu gândul vag că într-o zi 
impresiile au să se developeze. 

O prăvălie cu articole nautice, în port, pe unde trecusem 
uitându-mă doar la vitrină, mă reţine de data asta câteva ore. 
Găsești aici toate piesele și obiectele trebuitoare ca să armezi o 
corabie, și cum pregătisem o dată armarea uneia, retrăiesc calm 
acea veche istorie, care atunci a fost lungă și palpitantă. Ea s-ar 
reînfiripa în sufletul meu cu altă intensitate, dacă n-aș avea grija 
plecării. Am să mă întorc asupra ei în mijlocul oceanului, când 
voi avea vreme de meditaţie. 

Deocamdată fac inventarul obiectelor din prăvălie: hublouri 
de bronz, întinzătoare de sart, busole, felinare de poziţie, 


pavilioane... Toate au trecut prin mâinile mele; îmi privesc 
mâinile: sunt aceleași? 
Ce s-a schimbat în mine? 


x 


Venind la bord înainte de căderea amurgului, descopăr, de 
departe, o învălmășeală de catarge și forfotă neobișnuită pe 
punţile noastre. 

Vaporul negru, care s-a întors din Islanda azi-dimineaţă, urma 
să plece din nou după amiază. O rafală de vânt, la ieșirea din 
port, o manevră neatentă, un motor oare n-a răspuns prompt la 
comandă l-au împins peste noi, și acum stă imobilizat în 
bordajul nostru, făcând „dană dublă”, fără voia lui și spre 
surprinderea noastră.  Vameșii,  vigilenţi, au  încălecat 
balustradele și veghează, ca și când accidentul ar fi fost pus la 
cale anume, pentru a înlesni vreo contrabandă. 

Deoarece, în ceea ce ne privește, n-avem nici o stricăciune, 
urmăresc intrigat agitația echipajului străin și a vameșilor. Este 
și pilotul de faţă, deși neamestecat în manevra vasului. Toate 
zilele a continuat să vină și a tot dat târcoale careului, de parcă 
ar fi uitat că băuturile sunt sigilate. Un om mai fără treabă decât 
el n-am văzut în Thorshavn... 

Cum vaporul negru stă încă lipit de noi, până ce comandantul 
lor să judece manevra cea mai dibace am prilejul să privesc din 
nou în cabinele echipajului, care sunt drept în faţă. Și spre 
stupoarea mea, descopăr o gravă, flagrantă infidelitate și 
inconstanţă: femeia goală, în cursul unei singure călătorii, a fost 
înlocuită cu alta. E tot acolo, lipită de ușă, făcând impresia că 
vine de la baie, tot roză, tot impudică sau nevinovată, și la 
vechea scară. S-ar putea să fie aceeași, numai că și-a schimbat 
părul puţin — acum e ceva mai brună —, și-a lepădat prosopul 
de pe umăr și în schimb are un costum de plajă, în culoarea 
pielii, de dimensiunile cele mai reduse, un pretext textil, 
cunoscut cândva sub numele atomic de Bikiny. 

Nu pun însă accidentul de astăzi și accidentele viitoare pe 
seama infiltraţiei feminine, chiar dacă toate cabinele echipajului, 
ale ofițerilor și comandantului ar fi tapetate asemeni. O femeie 
în imagine e mai rezonabilă decât una vie. 


Vasul se desprinde de noi după încă un sfert de oră; n-au nici 
ei stricăciuni vizibile, decât că o barcă de salvare agăţată în 
balustradele noastre și-a prefăcut un bordaj în surcele și pare o 
mandolină stâlcită în picioare la o încăierare a chefiliilor. 


Joi, 26. Scrumiera trandafirie 


Deși anunţată pentru ora 10, plecarea se tot amână, până la 
11,45. Agentul, care a afirmat la început că are toate hărțile 
câte ne trebuie — coastele Norvegiei — și a tot amânat 
aducerea lor, sosește în sfârșit cu ele, după ce ne-a făcut să 
întârziem încă două ore. Dar sunt altele decât cele cerute — nu 
le avea, nu le-a găsit, se scuză cu nevinovăție, ca și când n-ar 
ști că pornim pe mare... 

Deoarece suntem cu prova spre larg și n-avem decât să virăm 
ancora, să desfacem legăturile, manevra, extrem de simplă, se 
termină în câteva minute. Prezenţa pilotului e inutilă, și pentru 
Noi, și pentru el: nu mai capătă băutură, nu-i acum momentul să 


rupem  sigiliile. Îl urmăresc cum își coboară în barcă sacul 
bleumarin îndesat cu mezeluri; chipul lui e imaginea îngroșată a 
dezamăgirii... 


Îndată ce facem rondoul, la ieșirea din radă, oceanul, care 
părea calm de la distanţă, ne supune unei scuturări 
neprevăzute. Cu atât mai bine: ne „amarinăm” mai degrabă. 
După o escală de câteva zile, legănarea vasului, uitată, schimbă 
ceva în funcțiunile organice. Schimbă și ordinea obiectelor din 
cabină, pe care ai scăpat din vedere să le amarezi încă o dată. 
După o jumătate de oră, făcând ordine în jur, făcând ordine în 
tine, câștigi senzaţia și sentimentul să ești pe ocean de o viaţă 
întreagă. 

Oceanul e vânăt, vânăt uscatul, și cerul, culoarea dezolării. E 
vânăt și viitorul, fiindcă nu știm încotro o să mergem, ce-o să ne 
aștepte săptămânile viitoare. Deocamdată ne îndreptăm spre 
strâmtoarea Lervig. Într-un fiord, altul decât cel unde ne-am 
adăpostit prima oară, ne așteaptă „Galaţi”, care în timpul 
escalei noastre a fost până la coastele Norvegiei, încercând 
zadarnic să pescuiască; abia s-au întors de-acolo, descurajaţi, 
chinuiţi de furtuni ziua și noaptea. Vor să ne sfătuim și să luăm o 


hotărâre comună. Dacă au avut zeci de mile înaintea noastră, 
acum nu mai au niciuna... 

Privesc orașul cum se pierde în urmă, între coline, revăd 
lumea lui, casele, străzile pe unde am mers prima oară în viaţă, 
o dată cu primii oameni din neamul meu care au cunoscut 
această lume, la mai bine de un mileniu după descoperire. 

N-am adus mărfuri aici, ci numai pavilionul ţării, care flutură și 
acum, pe bastonul de la pupa, în lumina unei amiezi mai triste 
decât înserarea. Am îmbarcat numai apă de băut la Thorshavn; 
magaziile noastre sunt goale, în schimb port în mine o povară 
nedeclarată la vamă, pe care nu știu când am s-o prefac în 
monedă curentă, pe înţelesul tuturor oamenilor. 

N-am prins hering și mi-e teamă că nici n-o să prindem. 
Aflându-ne intenţiile, oamenii din Thorshavn, care cunosc 
heringul dinaintea noastră, au ridicat din umeri, dar nu ne-au 
contrazis, dat fiind că aveam în stăpânire un vapor așa de 
modern și așa de mare. Anotimpul heringului s-a terminat, lăsau 
ei să se înţeleagă... S-ar putea, după o experienţă de decenii, să 
le fi creat noi prima îndoială. 

Şi chiar dacă n-am prinde nimic, drumul nostru aici nu va 
însemna pagubă; suntem o ambasadă cu atât mai demnă de 
luat în seamă cu cât venim de pe mare, ca vikingii de odinioară. 

Domnișoarele de la poștă, niște suflete străvechi izolate în 
mijlocul oceanului, au aflat acum unde este România pe hartă. 
Dumerindu-se că venim de la o distanţă depășind cu mult 
ancestralul lor spaţiu acvatic, ele au dat o atenţie mișcătoare 
scrisorilor noastre, grăbindu-se să le lipească mărcile cu 
propriile lor mâini coborâte din ceaţă, să le manevreze, să le 
stocheze cu atâta grijă, cu atâta bunăvoință și grabă, de parcă 
fiecare plic ar fi cuprins valori însemnate. Am dat gestului 
semnificaţie și importanţă; am înregistrat în el o simpatie pe 
care n-a dezminţit-o restul orașului și o simt urmărindu-mă în 
ocean, unde ne așteaptă necunoscutul și noaptea... S-a lăsat 
ceaţă. 

Alaltăieri, ziarul local a închinat vasului și nouă o pagină, cam 
mică pagina, dar era una din cele patru. S-ar putea să mai fi 
apărut ceva și ieri, și astăzi; poate o să mai apară și mâine... Nu 
cred că au să ne uite degrabă... 


leri, într-un mic magazin, unde intrasem fără program și nu 
cumpărasem decât butoni de manșetă, de care presupun că n-o 
să am nevoie, am primit în adaos un pieptene, cu o inscripţie în 
limba færoeană. Stânjenit de acest dar modest și totuși 
disproporționat faţă de ceea ce cumpărasem, am vrut să mai 
iau ceva, de pildă o cravată. N-am găsit niciuna pe plac și sunt 
sigur că degeaba aș fi căutat printre cravatele din lumea 
întreagă; de fapt aș fi vrut altceva, dar ce anume, nu știu nici 
astăzi. Domnișoara vânzătoare — puţin fard și multă ceaţă — m- 
a lăsat singur în prăvălie, deoarece n-o secunda nimeni, și s-a 
întors după aproape o jumătate de oră, cu mostre de cravate 
strânse probabil de la magazinele vecine, căci n-ar fi avut când 
să colinde tot orașul. Uitasem cu totul intenţia mea așa de vagă, 
și nici nu mi-au plăcut noile cravate. l-am oferit în schimb 
domnișoarei o compensație negustorească: vreo trei din băieţii 
noștri intraseră pe rând, să caute haine de ploaie, de acelea 
care se numesc da noi fâș-fâș și au răspândire internaţională. 
Deși erau grăbiţi, i-am reţinut, asigurându-i că fusesem prin 
toate magazinele și nicăieri nu se găseau fâș-fâș-uri mai 
frumoase. Nu minţeam: toate sunt la fel, toate vin din Italia — 
același material, aceeași croială. Au cumpărat mulţumiţi și fără 
ezitare. De fapt i-am scutit de o pierdere de timp și de 
osteneală. 

Zamfir, frigotehnistul, stătea în cumpănă dacă să ia unul și 
pentru nevastă. E într-adevăr o fire mai pertractantă. Sfios și 
tare cumsecade, bun de pus în categoria fecioarelor, cred că în 
ascuns îl dublează încăpăţânarea. N-a pertractat mult de data 
aceasta; l-am convins doar cu mimica, neechivocă și astfel pe 
deplin eficace. Cum nu-i ajungeau banii, l-am și împrumutat cu 
câteva coroane. Nu regret decât că mi-i va da înapoi la prima 
escală. (Unde oare?) 

Pe când ieșeam cu toţii și veneau alţii, atrași de ceea ce într- 
un magazin mic se putea numai aglomeraţie, domnișoara mi-a 
zâmbit cu complicitate, iar eu am rămas cu sentimentul că nu 
primisem pieptenele de pomană. 

In amintirea mea am numit-o Eldeviga, după satul în faţa 
căruia am ancorat prima oară. 


Azi-dimineaţă, înaintea plecării, am dat o fugă pe chei și am 
intrat în primul magazin, la colţul primei străzi cu care începe 
orașul. Mai aveam câteva coroane și nu vroiam să le duc 
degeaba cu mine; am întrebat deci ce obiect aș putea să capăt 
cu această sumă. 

„Am întrebat” înseamnă că am întins monedele în palmă, 
arătând prin prăvălie, cu gestul așa de ușor traductibil în orice 
colț al lumii. 

Era un domn bătrân stăpânul prăvăliei, slab, palid — tipul 
întrevăzut de mult al insularului —, bărbierit proaspăt, îmbrăcat 
cu grijă, degajând bunăcuviinţă și simpatie. Inţelegându-mi 
dorinţa, a aruncat o privire prin galantare, a șovăit, fără să se 
arate totuși în încurcătură, și-apoi, cu zâmbetul cunoscut în 
Faeroe, mi-a întins o mică scrumieră roz, un obiect fin, care ar 
putea să fie și o farfurioară. (Nici până azi n-am ajuns la o 
dumerire.) Pe eticheta micuță am citit preţul: 8 coroane; în 
mâna mea erau numai patru și o fracțiune. Am ridicat din umeri, 
mimând în același timp lipsa sumei. Stăpânul prăvăliei știa, mai 
bine chiar decât mine, care nu manevrasem niciodată coroane 
fzeroene. Luându-mi banii aproape cu stânjenire, dar cordial, 
spre a-mi anula propria stânjenire, mi-a pus în mână farfurioara, 
pe care o și învelise în foiţă trandafirie — aș zice anume ca să se 
asorteze culorile. 

În acele momente dinaintea plecării n-am găsit pe nimeni la 
vapor să-mi împrumute patru coroane. M-am întors la prăvălie 
cu un pachet de ţigări Snagov, din lotul care pe o parte are 
imprimat cu majuscule: România, cu un tricolor în diagonală. 

Insularul meu l-a primit fără proteste, judecând cu bun simţ 
că se aflau faţă în faţă două gesturi egale. Dar chipul lui palid a 
luat o clipă culoarea farfurioarei pe care o am acum cu mine și 
care, ca obiect, îmi va fi poate inutilă. Apoi, privind pachetul, a 
silabisit greu, ca școlarii la primele pagini ale abecedarului: 

— Romănia... 

Nu i-am corectat decât accentul, mutându-l pe penultima 
silabă. Era doar completarea unei lecţii de geografie, care a 
durat cinci zile. Mă grăbeam, fiindcă pleca vaporul. Dar la ușă 
m-a ajuns din urmă și, fără a-mi lăsa nici o putinţă de 
împotrivire, mi-a restituit cele patru coroane, plus fracțiunea... 


Le am asupra mea, și n-am să le mai folosesc niciodată — 
după toate semnele, n-o să ne mai întoarcem la Thorshavn. Ce- 
aș putea face cu ele? Buzunarele sunt prea mici ca să cuprindă. 
Tot ce poţi aduna ca amintire într-o viaţă întreagă. 


x 


Ceaţa a devenit impenetrabilă. De mult nu se mai vede orașul 
în urmă, și totuși, abia acum încep să-l descopăr cu limpezime. 
Nu caut să înmulţesc detaliile; nu vor apărea altele decât cele 
însemnate până acuma. Caut esenţialul pentru amintirile mele și 
cred că l-am găsit: cordialitatea localnicilor. Cu ce le-a răspuns 
ambasada noastră? mă întreb, căutând de asemeni esenţialul. 
Debarcând la Thorshavn, echipajul nostru, alcătuit din optzeci 
de firi deosebite, s-a purtat unanim cu demnitate și eleganţă. 
Le-aș face o nedreptate dacă aș socoti că i-a ajutat și prohibiţia 
alcoolică: după câte am aflat, nu toţi au avut naivitatea să-și 
declare băuturile în întregime și să le pună sub paza sigiliilor, 
ceea ce, la demnitatea și eleganța umană, adaugă o altfel de 
demnitate — străvechi marinărească: aceea de a păcăli vama. 


Mergem cu radarul prin strâmtoarea Lervig, într-o invizibilitate 
totală. Am trecut pe aici abia deunăzi, dar acum m-aș putea 
crede oriunde, în altă parte a lumii, de ce nu chiar pe Dunăre, 
într-o după-amiază de iarnă, în una din acele zile când aștepți să 
vină sloiurile. Nu descopăr decât sârmele liniei de înaltă 
tensiune, coborând din neguri și arcuindu-se deasupra 
strâmtorii. Cum să le iei drept reale, încărcate de curent electric, 
de forță mortală, când pilonii nu se văd la creastă, spre a stabili 
o origine și o continuitate? Cineva a subliniat ceața, cu trei linii 
groase. 

Deși mi s-a spus că radarul obosește ochii, nu rabd să merg 
oniric, fără coordonate, de aceea urmăresc mai tot timpul 
peisajul pe ecran, ca într-o restituire cinematografică. Senzaţia 
de vis nu dispare, cu toată claritatea imaginii. Nu vorbește 
nimeni pe puntea de comandă; toţi ochii sunt aţintiţi, în borduri 
și în faţă; se simte în aer teama de necunoscut și de întuneric, 
dar mai ales teama că am ieșit din realitate; motoarele aproape 
că nu se aud — merg cu numai jumătate de sarcină. 


La jumătatea strâmtorii virăm spre vest și ne afundăm într-un 
sac care se îngustează, iar spre fund cotește la dreapta, 
alcătuind un Corn de Plumb — în comparaţie cu albastrul, 
bogatul și însoritul Corn de Aur, din fața Stambulului. Dar mai 
există undeva pe lume soare și culori albastre? 

Cel mai uluitor neprevăzut se relevă îndată: soarele iese din 
neguri în clipa când aruncăm ancora. Uitasem că e încă ziuă, că 
abia a trecut amiaza — așteptam să vină o noapte definitivă. 
Toate izbucnesc uluitor din beznă și scurt ca o explozie, înainte 
de a se sfârși zornăitul lanţului. Ne încadrează două fotolii uriașe 
de piatră, având spătare și rezemători pentru braţe; sunt 
sălașele unor ghețari de altădată, dar ai putea crede că aici au 
stat la odihnă giganţii, până mai adineauri, când s-a ridicat 
ceața. În afară de apă și de cer, care s-au albăstrit dintr-o dată, 
tot peisajul nu-i decât piatră. lar în fund, la jumătate de milă, 
într-o concentraţie ca a diamantului, compact, fără fisură, 
inalterabil, imutabil, definitiv, mai puternic decât geologia, un 
oraș, alcătuit parcă nu din case, ci din pietre scumpe și colorate, 
extrase din materia cea mai rară a scoarţei... Dar nu se poate să 
fie real, nicăieri nu există atâtea nestemate — e un decor de 
teatru, o iluzie măiastră. Privesc cu binocilul și rectific: e numai o 
ilustrație... Miracolul nu durează. 

Exact acum, ora 14,10, s-a oprit lanţul, și în pupa noastră a 
răsărit „Galaţi”, sclipind în lumină, ai crede că vopsit proaspăt; 
mă așteptasem să-l văd în paragină, estompat, ros de ceaţă. 


Barca lor era pregătită, așa că într-o jumătate de oră a și sosit 
la scară, aducând o întreagă delegaţie, cu promptitudine, fără 
discuţii și schimb de invitaţii. Omul în impas devine mai 
maleabil; nu mai contează că un vapor merge mai repede cu o 
milă decât celălalt; suntem în impas și unii, și alţii. Nimeni însă 
nu se arată neliniștit; toţi își dau osteneala și izbutesc să fie 
simpatici. 

A venit comandantul lor, cu o barbă norvegiană, care a 
crescut surprinzător de repede, fiindcă n-o avea în ziua plecării 
din Constanța. Îi dă vigoare și prestanţă, fără să-l 
îmbătrânească. Îl privesc pe când urcă scările spre careu, vioi, 
cu elasticitate, plin de încredere, gata să înfrângă orice soartă, 
și mă întreb cum de n-au prins hering cu o barbă ca asta. 


Ne strângem mâinile cu căldură, ca și când ne-am cunoaște 
de-o viaţă; într-un fel nu greșesc — mi se pare că a trecut o 
viață de când ne învârtim prin aceste ape. Deoarece mi-a 
inspirat încredere din ziua când l-am întâlnit prima dată, mă 
bucur că mă invită să le fiu mâine oaspete; așteptam de mult 
această ocazie — simt nevoia unui orizont uman mai lărgit, nu 
vreau să devin părtinitor, socotindu-mă legat exclusiv de 
echipajul nostru; amândouă vapoarele sunt ale noastre, ceea ce 
mi se arată mai cald aici, în aceste ape reci și străine. 

Pe comandant îl cheamă Victor; pe al nostru, Nicolae. 
Amândouă numele înseamnă victorie. Dar comandantul nostru 
nu și-a lăsat barbă. 

Au mai venit de pe „Galaţi” radiotelegrafistul, apoi inginerii de 
specialitate, care conduc pescuitul, și inginerul frigotehnist, 
Varlam, șugubăţul, cu buzunarele pline de „surprize”, obiecte de 
păcăleală, cele mai neprevăzute și mai fanteziste: o pudrieră din 
care ţâșnește un șarpe, o cutie de chibrituri care, dacă vrei s-o 
deschizi, te curentează. Le-a colecţionat în Japonia și așteaptă 
escalele viitoare, ca să colecționeze altele. 

Delegaţia noastră e simetrică prin funcțiunile de la bordul 
vasului. Se realizează și simetria în spaţiu, așezându-se la masa 
din careu, unii de o parte, alții de alta. Discuţia durează câteva 
ceasuri, fără nici un punct contradictoriu; toată lumea e de 
acord că am venit prea târziu pentru hering și pierdem prea 
multe zile în luptă cu furtunile iernii. Mai bine să mergem în sud, 
la Canare, unde în acest anotimp vremea se menţine blândă și 
putem pescui lesne sardină, stavride sau scrumbie. Vasele sunt 
prevăzute să poată lucra în amândouă zonele; frigotehniștii ne 
asigură că nu vor fi dificultăţi la tropice cu congelarea și cu 
menţinerea temperaturii joase în magazii; în călătoria trecută, 
„Constanţa” a traversat de patru ori ecuatorul. 

Atunci, ce dificultate rămâne? 


Există la București o direcţie generală, cu un om pasionat, 
plin de inspiraţii și de intenţii bune, care dirijează de la distanţă 
mișcarea acestor două vapoare. E un om înalt și slab — piele și 
os s-ar putea spune, ceea ce înseamnă că pune mai mult la 
inimă decât în restul anatomiei sale așa de costelive, îl stimez 
nu fiindcă mi-a arătat prietenie și a vegheat cu grijă, printre 


atâtea griji, asupra nevoilor mele privind îmbarcarea și drumul. 
Inainte de toate, preţuiesc la el pasiunea; știu că se va frământa 
necontenit, în căutarea unor sfaturi și rezoluții cât mai bune, cu 
care să ne urmărească în mijlocul oceanului; știu că nu va dormi 
multe nopţi, întrebându-se de câte ori am lansat traulul; și știu 
mai ales cât suferă acum că nu prindem hering. 

Din discuţii personale am aflat că a fost mai înainte prin 
aceste ape, într-o călătorie de documentaţie, deci nu ne-a trimis 
aici la voia întâmplării. În biroul său am văzut reviste, și tomuri, 
cuprinzând poate toată experiența, mai veche și mai nouă, a 
pescuitului în Atlantic. Ne-a rezumat-o pe foaia de calc cu cele 
patru zone, amintită altă dată. 

Ca toţi oamenii pasionaţi, nu va înţelege să se oprească la 
jumătatea drumului. Vasele sunt prevăzute cu mașini de filetat 
heringul, și fără hering, mașinile vor sta degeaba, cel puţin în 
această călătorie. 

lată deci dificultatea: a găsi argumente care să înfrângă 
documentele și pasiunea. Argumente există, pare-se, numai că 
trebuie rezumate într-o radiotelegramă. In timp ce se concepe 
acest text, cu contribuţia tuturora, mă întreb: Oare am făcut tot 
ce trebuie, nu ne dăm învinși prea degrabă? 


Consfătuirea n-a fost de loc furtunoasă, în schimb s-a 
dezlănţuit furtuna afară. Delegaţia pleacă la ora 19, 
îmbarcându-se anevoie. E viscol și întuneric; în fundul fiordului 
abia se mai zărește câte o lumină, care nu izbutește să sugereze 
orașul; poate pe vreme rea orașul se demontează și se duce la 
adăpost, în altă parte. Dar unde, dacă e furtună peste tot nordul 
Atlanticului? 

Abia acum, când ceilalţi pleacă și-i conducem la scară, ca pe 
niște oaspeţi de acasă, îmi dau seama ce departe sunt căminele 
noastre. Viscolul și noaptea dublează distanţele. 

Abia desprinsă de bordaj, barca se pierde în beznă; n-o mai 
vezi decât în lumina unui val care își varsă peste ea coama albă. 

Aprindem reflectoarele, ca să le arătăm drumul sau ca să nu-i 
pierdem. Cei de pe „Galaţi”, preveniţi, le aprind și ei. Luminile 
se încrucișează și rămân de veghe, ca două spade de arhanghel; 
suflă un duh rău asupra fiordului. 


x 


În fumoar, după cină, băieţii îmi împărtășesc impresiile de 
aseară, când, făcând ce făcând, s-au dus să danseze. Îi numesc 
„băieţi” pe cei tineri, ca număr de ani și ca fire... Nu-mi vine să 
cred că aseară mai eram la Thorshavn, și dacă vroiam puteam 
să merg cel puţin la cafenea, să ascult tonomatul și s-o 
contemplu pe Ingrid. 

Se dansează de la ora 4 după amiază, în mare înghesuială, în 
sala de cinematograf amintită, de unde se evacuează scaunele. 
Băieţii noștri, odihniţi, au avut multă căutare; cred că nu se 
laudă. Concurența locală, adică tinerii din Thorshavn, sunt 
preocupaţi de băutură. Funcţionează discret o bursă neagră a 
alcoolului. Riscul și dificultatea procurării trezesc gustul de 
aventură; viciul poate să vină mai târziu sau să nu vină. Până 
una-alta, tinerii își părăsesc partenerele și se retrag prin colţuri, 
unde își consumă pe furiș sticluţa agonisită cu eforturi; e o dublă 
ispravă. La sfârșit, mulţi zac pe trotuarul ud, în faţa localului, dar 
nimeni nu se scandalizează. Poate trecătorii maturi găsesc că e 
o lecție necesară, care nu va fi repetată. Nu-i exclus să aibă 
dreptate. 

Rezultatul imediat: mare afluenţă de partenere abandonate. 
Mai vin și soţi, care în drum spre slujbă își aduc femeile cu 
automobilul și le lasă acolo, nădăjduind că se va găsi cineva să- 
și consume cu ele ceva energie. 

Băieții noștri nu s-au cruțat; drept răsplată, terminându-se 
dansul și slujba, bărbaţii i-au adus la vapor cu automobilele, 
oferindu-le locul de lângă soţii, strângându-le mâinile cu căldură 
la despărțire. 

Unele moravuri rezultă din latitudine. La meridian, o astfel de 
întâmplare poate sfârși cu un cuţit între, umeri. La septentrion 
cu o invitaţie în pologul familiei. Insulele Faeroe sunt ceva mai 
sus decât la mijloc. Coordonatele exacte: de la 61*20' până la 
62*24' latitudine nordică; de la 6*15' până la 7*41' longitudine 
vestică. 


x 


Furtuna care vine de la nord-vest și mătură strâmtorile create 
tot de ea, altădată, a crescut până la năprasnic; nemaiavând loc 
să se strecoare pe drumurile vechi, escaladează piscurile și cade 
de sus în fiorduri. Pereţii stâncoși, fotoliile giganţilor nu ne mai 
apără; ancora derapează, neliniștitor, de vreme ce n-avem mult 
spaţiu. Motoarele rămân gata de manevră, echipajul pregătit de 
apărare. Deși nedeclarată, e stare de alarmă. Ar mai fi oare 
nevoie de vreo declaraţie, când sună atâtea goarne afară? 


V FIORDUL 
Vineri, 27. O femeie blondă în pustietatea neagră 


Astă-noapte, pe la ora 2, m-au trezit din somn zornăitul 
lanţului și încordarea motoarelor, care fac să vibreze pereţii 
când sunt puse în sarcină. M-am uitat afară: ajunsesem foarte 
aproape de „Galaţi”, care sforăia și se smucea în ancoră. M-am 
bucurat o clipă că suntem alături, cu multe lumini aprinse în 
noaptea fzroeană, bântuită de viscol, apoi mi-am dat seama că 
trebuie să ne îndepărtăm repede — manevră care și începuse 
de altfel. 

Fiindcă simţeam vigoarea motoarelor și am încredere în ele, 
ca și în oameni, m-am culcat la loc și am adormit înainte de a se 
ajunge la noul loc și de a auzi aruncându-se ancora. 

Spre ziuă, furtuna a trecut; când m-am trezit, era lumină și 
liniște afară; stâncile nu se mișcaseră, iar orașul fusese adus de 
la adăpost și montat la loc. Dar peisajul, sub zăpadă, își 
schimbase culoarea și îl recunoșteai greu în noua lui haină; 
fotoliile giganţilor păreau îmbrăcate în huse albe. 

Deși suntem numai la două ore de Thorshavn, unde se spune 
că temperatura coboară rar sub zero grade, aici e iarnă 
adevărată. 


x 


La ora 10 dau urmare invitaţiei și merg în vizită pe „Galaţi”, 
împreună cu alţii, care au treburi acolo. Au trimis barca lor să ne 
ia, simplificând lucrurile, scutindu-ne de a lansa una din bărcile 
noastre, ceea ce cred că s-ar fi făcut cu codeală. 

Prin manevra de astă-noapte ne-am îndepărtat, și astfel, 
lungindu-se drumul, am prilejul să simt mai bine și mai de 
aproape iarna fiordului. E vreme aspră, dar calmă: armistițiu. 
Vântul stă pitit după culmile stâncoase, spre partea oceanului. E 
ceva fără precedent și irepetabil în întâmplarea de astăzi; 
suntem opt oameni în barcă, vorbim aceeași limbă și ne 
cunoaștem. Dincolo de noi, toate sunt străine și necunoscute. N- 
are însemnătate că au fost alţii pe aici înaintea noastră. Drumul 
lor s-a șters, cum se șterge în urmă dâra lăsată de barcă. |n 


locuri pustii, necunoscutul renaște din el însuși, și dezvăluirea lui 
nu-i durabilă. Străbătând fiordul, am sentimentul că nu l-a mai 
străbătut nimeni până astăzi; vikingii au să-l descopere după 
plecarea noastră, și în legendele lor n-au să scrie că noi fusesem 
aici altădată. 


Gazdele, comandantul și ceilalți, sunt cordiali, atenţi, 
prevenitori; ziua trece pe negândite — uit că am casa în altă 
parte. Le ofer o carte poștală ilustrată de la Thorshavn, portretul 
unei femei tinere, în costumul insulelor; fotografia e luată pe 
malul mării, sub o briză care flutură părul blond, înfoaie fustele 
și învie imaginaţia. N-am văzut nicăieri acești ochi albaștri, 
adânci și calzi, învăluiţi totuși în limpezimea lor de o taină, pe 
care am descifrat-o drept o făgăduială; n-am văzut nici această 
gură pudică și în același timp carnală, care făgăduiește fără 
taină. Cred că modelul, tulburător chiar pentru apatici, a fost 
adus din altă parte... 

Micul meu dar are un succes la care nu mă așteptasem; ca să- 
| măresc, declar neonest că imaginea poate fi întâlnită pe 
stradă, la tot pasul, și chiar mai frumos colorată. Pot să mistific 
oricât — nu mă va dezminţi nimeni: „Galaţi” n-are de ce să intre 
la Thorshavn. Drept consolare, portretul ispititor, amplificat de 
mine pe cale orală, trece din mână în mână, până se stabilește 
pe biroul comandantului, de unde va continua să surâdă, 
generos, oricui va veni să privească... 

Dar iată că urmează ceva, întocmi ca la teatru: cineva vine 
alarmat din cală, să anunţe că s-au descoperit, ca la noi, fisuri în 
tablele tancului de apă. Nu mai e o întâmplare, ci, fără îndoială, 
un viciu de proiect și de construcţie, cum am socotit prima oară. 

Mă uit îngrijorat la femeia care zâmbește îmbietor de pe 
masă. S-a ivit motivul: vrând-nevrând, „Galaţi” va intra la 
Thorshavn, pentru reparaţii. La viitoarea noastră întâlnire va 
trebui să dau socoteală. 


Între timp, lucrând ore în șir, consultând schemele, verificând 
legăturile, mânuind letconul electric, Cornel cu Zamfirescu, unul 
din electricienii noștri, și cu radiotelegrafistul gazdelor au izbutit 
să repare staţia de radio, cu toate patru emiţătoarele scoase din 


funcţiune de zdruncinături, în timpul furtunii care i-a urmărit de 
la coastele Norvegiei până aici. 

să nu fi izbutit reparația, ar fi fost un motiv ca vasul să intre 
în port, chiar dacă nu apăreau fisurile. N-am fost prevăzător; ar 
fi trebuit să mă gândesc că, pentru un motiv sau altul, tot 
ajungeau la Thorshavn. 

Astăzi e vineri, dar mi s-a părut că-i duminică, prima mea 
duminică de la plecare; întâlnirea cu oamenii îţi dă sentimentul 
sărbătorii. 

Am plecat pe întuneric, când furtuna reîncepuse, cu viscol 
aspru. Până să ajungem la noi, valurile, din prova, ne-au bătut 
nemilos și fără întrerupere. Am primit câteva găleți de apă în 
cap, mi-am simţit ceafa îngheţată, dar am ajuns, „acasă” teafăr, 
m-am fricționat cu alcool și mi-am schimbat hainele. 

Mă simt bine acum, seara, la căldură, în lumina plăcută, cu 
oamenii pe care-i simt vii împrejur, și totuși e ceva nepotolit în 
mine. A fost o mică aventură, care mi-a trezit iarăși gustul marei 
aventuri. 


x 


Argumentele transmise ieri la București, după consfătuirea 
noastră, n-au fost suficiente sau nu au găsit crezare. Răspunsul 
a venit prompt, mai adineauri: să ne îndreptăm către coastele 
Norvegiei, de unde „Galaţi” abia s-a întors, fără să fi făcut vreo 
treabă. Și nici măcar nu avem hărţi! Și doar se știe, am anunţat 
clar că la Thorshavn nu le-am găsit. Nu mai înţeleg nimic. 
Pasiunea poate fi orbitoare... 

Viscolește feeric în lumina reflectoarelor. 

Ora 19,30. Secundul se străduiește să constate ce se întâmplă 
cu vaporul. Se pare că ancora a derapat iarăși, cu câteva 
cabluri, de dimineaţă până acum, dar a derapat... în vânt. Cum, 
după cele mai elementare legi mecanice, fenomenul nu-i posibil, 
nu găsesc altă explicaţie decât că a derapat ţărmul spre noi. 
Aproape că îţi vine să crezi; sub asemenea vânt (rafalele ating 
forța 12), ce stâncă nu s-ar mișca din loc? 

Ora 20,15. O ultimă vizită, înainte de culcare, la puntea de 
comandă. Motoarele rămân în funcţiune, pentru o eventuală 
manevră. Serviciul permanent la ancoră. 


Buletinul meteorologic anunţă furtună de jur împrejur. Pe 
asemenea vreme, adăpostul nostru, oricât ar părea de bun, se 
dovedește precar. De altfel, cred că nici un adăpost nu te 
scutește de griji acum. Marinăria nu-i o sinecură, mai ales în 
noiembrie, la latitudinea noastră. 


x 


Noaptea. Nu pot să dorm, dar nu-i insomnie; am inima plină 
de simțăminte aglomerate, mintea plină de gânduri chinuitor de 
vii, care vin fără să respecte contiguitatea; e un fenomen de 
„preaplin”. De ce nu există o mașină, să-i pui un pol la tâmplă, 
altul la inimă și să le înregistreze nealterate?! 

Aprind lumina din jumătate în jumătate de oră, ca să notez 
ceva pe hârtie, dar gândul se diluează până să ajung la masă. 
Toate rămân pentru mine; m-am să le pot relua mâine, ca să le 
comunic și altora. Afară viscolește — e noaptea mea. 


Sâmbătă, 28. Noaptea mea 


Lâncezim la ancoră în  Fuglefiord, într-o monotonie 
dezarmantă; doar vântul, care se umflă din când în când — 
peste ceea ce s-ar numi imposibil — și zgâlțâie cablurile, ne 
amintește că n-au murit toate. 

Că întâi a fost numele fiordului, și pe urmă al orașului, că a 
fost altfel, fapt este că orașul se numește Fugle, ceea ce se 
traduce cuib, în limba noastră. Dacă n-a fost dat în ironie, 
înseamnă că insularii au noţiuni alterate. 

Zi posomorâtă, fără pic de soare și parcă fără speranţă. 


x 


Încerc să reconstitui, după însemnări neclare, gândurile de 
astă-noapte; temperatura însă n-am s-o recâștig niciodată, și 
astfel pierd tocmai esenţialul. Dar poate rămâne ceva într-un 
depozit secret, pentru transfigurări viitoare. E bine să-i lași 
câteodată putinţa alimentării; altfel seacă și nu știi de ce rămân 
reci paginile. 


M-am gândit întâi la echipaj, dintre care mulţi erau de veghe 
la ora aceea, îngăduind altora să se odihnească. Nu putem trăi 
unii fără alții — prin mii de fire care ne leagă suntem o 
comunitate. Despărțirea la întoarcere are să fie, cred, 
dureroasă. Orice aș face în viitor, ceva de aici are să-mi 
lipsească, poate toată viața, dar acesta va fi câștigul meu, 
imponderabil. 

Cine sunt acești oameni? Unul, aseară, în fumoar, unde este și 
biblioteca, îl confunda fără șovăire pe Stendhal cu Steinbeck. 
Are vreo importanţă? Nu l-am corectat, dar nu ca să-l scutesc de 
o clipă penibilă; nici n-ar fi sesizat-o, adică nu s-ar fi rușinat, și 
de aceea îl socotesc un om admirabil. Nu-i timpul să ne 
culturalizăm unii pe alţii, când avem magaziile goale și bântuie 
furtuna de-a lungul și de-a latul oceanului. Important este ca 
omul să manevreze bine traulul; pentru rest va fi timp altădată. 

Unii au să mă dezamăgească, după cum eu am să 
dezamăgesc pe alţii; nu va avea importanţă. In jurul nostru pier 
vapoare — despre aceste drame scriu ziarele. S-ar putea să 
pierim și noi; ar intra în obișnuitul călătoriei pe mare, acceptat 
de tot echipajul. Nu: mai mult decât obișnuitul! Nu suntem în 
călătorie, ci la vânătoare, la pândă, la hăituială; încercăm să 
hăituim bancurile de pește, iar pe noi ne hăituiește oceanul, 
care nu-și învaţă lecţia astăzi. N-are importanţă că ne vom 
dezamăgi unii pe alţii. Dacă vaporul are să se întoarcă, și cu el 
cei optzeci și unu de oameni, comunitatea și comuniunea 
noastră sunt salvate. 

Trebuie să-ani supraveghez eu/ — liberul arbitru, spun unii. 
Îmi dau seama că există primejdia denaturării, în lipsa acelor 
jaloane lăsate prea departe în urmă și care asigură echilibrul 
omului printre oameni. Dar ca să mă supraveghez înseamnă să 
mă pierd pe mine... Nu, n-am să-mi corectez paginile, spre a 
ascunde greșeala. Cititorul va trebui nu să mă ierte, ci să mă 
înţeleagă. 

Când vom intra pe Dunăre și vom despica uscatul, pătrunzând 
adânc și cu nesat în elementul nostru de naștere, călătoria 
sfârșită o să pară multora, poate și mie, lipsită de sucul 
aventurii, acel amestec acid și bazic de spaimă, de neastâmpăr, 
de descurajare și de speranţă... 


Am sărit cu schiurile de pe trambulină. Era în preistoria vieţii 
mele, trambulina era modestă, iar saltul, departe de orice 
performanţă; nu făceam o experienţă sportivă, ci poate doar 
sufletească. În clipa când vedeam golul în faţă, aventura se 
dilata până la groază, până la impresia convorbirii cu moartea, 
dar ţinea așa de puţin, încât uitam înainte de aterizare, și n-o 
puteam reface cu nici un efort de imaginaţie, dovadă că mă 
încumetam să pornesc iarăși. În răstimpul cât urcam rampa, mă 
regăseam în dimensiunile mele de toată ziua, fără nici o 
cunoștință cu omul de adineauri sau din clipele următoare. Dar 
ce mă îndemna să continui?... 

Am zburat cu aeroplanul, pe vremea motoarelor rotative, a 
aripilor de pânză și-a carlingilor descoperite, adică în perioada 
romantică a zborului. Nu am făcut o experienţă mai lungă decât 
aveam nevoie ca să intru printr-o poartă de nori și să văd 
dincolo, cum visam în copilărie când contemplam cerul... Am 
zburat euforic, fără sentimentul primejdiei și al greutăţii mele 
materiale. Dar cădeau avioane, și au căzut unele sub ochii mei, 
ridicând praful de pe pistă, pe când mă aflam chiar deasupra 
aerodromului. 

Cum n-am păţit asemeni, zborul a rămas o experienţă... 

Ce caută aici cei optzeci de oameni? Fiecare din ei face o 
meserie, și chiar eu, la urma urmelor, al optzeci și unulea, 
dovadă că stau acum aplecat pe hârtie. 

Unii, cei mai mulţi, poate toţi, își fac socoteala cu câți bani au 
să se aleagă la urmă. Unii, cei mai mulţi, au de umplut goluri în 
bugetul familiei sau aspiră la un salt în viaţă, ceea ce prin 
muncă e onorabil. Unii își economisesc banii de cheltuială, ca 
să-i valorifice mai bine. 

Există o molimă a marinarilor — „vaporeni” le spune prin 
porturi la noi lumea civilă —, o molimă pe care am s-o numesc 
„carpetită”, cu ită la urmă, fiindcă e infecțioasă, deși benignă. 
Nu știu ce industrie europeană fabrică în mare serie un soi de 
ţesături orientale, cuverturi de pus pe masă, pe pat, pe pereţi, 
pe dușumele, pentru înfrumusețarea căminului. Cu un termen 
general, li se spune carpete. Unele porturi în apus și în 
Mediterană sunt pline de această marfă dubioasă, ieftină, 
ţipătoare și grosolană, care nu înfrumuseţează căminul, ci îl 


degradează. Scriind așa, știu că îmi atrag dezaprobarea 
echipajelor noastre; e prima mea neînțelegere cu marinarii... 

Marfa însă are multă căutare; ea se vinde la noi nu doar prin 
porturi, ci a ajuns până în inima ţării, iar preţul crește, pe 
meridiane, cu cât te îndepărtezi mai mult de ţărmul mării unde 
vin vapoarele. 

Gibraltarul, care va fi ultima noastră escală, e patria 
carpetelor — mi se spune. Oamenii noștri își calculează lirele, 
câte au să li se cuvină, și le transformă în carpete, cea mai bună 
agoniseală. Unii, cei mai mulţi, pot crede că pentru asta au 
plecat pe mare; se înșală. Toate carpetele din Gibraltar nu ar 
plăti riscul unei singure zile de furtună; există în fiecare, 
ignorată sau ascunsă cu sfială, nevoia de aventură care a făcut 
istoria omenirii. Lumea e descoperită de mult dar a descoperit-o 
omul, și în el n-a putut să se stingă pornirea nativă spre căutare. 
Fiecare din cei aflaţi aici caută ceva, în el sau în afară. A existat 
în fiecare, chiar dacă el n-ar ști sau n-ar vrea să spună, nevoia 
de a sta noaptea asta la ancoră, în Fuglefiord, unde nu e bine, 
cum n-a fost bine aseară și n-o să fie nici mâine. 

Trece a doua noapte de așteptare, iar furtuna continuă. 
Continuă să meargă motoarele; le simt trepidaţia, transmisă din 
cală, prin fierul vaporului, până în masa mea de lucru, și prin ea 
până în vârful peniţei care zgârie hârtia. Al doilea ofițer 
mecanic, Răţulescu, om încărcat de bunătate, bun-simt, 
bunăcuviinţă și de tot ce poate fi bun în firea omului, se află 
acum acolo jos, împreună cu cei doi motoriști din cartul său, în 
hala aceea îngropată sub linia de plutire, în zgomotul infernal a 
treizeci și șase de mii de explozii pe oră, amplificate de pereţii 
metalici. | se spune „nenea Raţă” ofițerului mecanic — familiar 
și fără fantezie, prin derivație de la adevăratul lui nume. Dar 
porecla e și sugestivă, din întâmplare. Scund, plinuţ și cu mersul 
cam legănat, ca o consecinţă imediată, cu carnea pufoasă, cu 
blândeţțe domestică, nenea Raţă ar fi, într-o transmutaţie 
canibalică, excelent de gătit cu varză. lar fără transmutaţie ar fi 
fost prima victimă, și cea mai gustată, a dezumanizaţilor 
naufragiaţi de pe pluta „Meduzei”. 

Zece șilingi pe zi, 5 șilingi pentru un cart de patru ore — un 
sfert de carpetă... Să nu jignim omul! Viaţa noastră e în mâna 


lui la această oră. Trebuie să meargă motoarele, și neapărat 
amândouă; unul singur n-ar învinge furtuna de afară. 

Dacă s-ar smulge ancora, și motoarele n-ar fi gata de 
manevră, cu întreaga lor putere, în câteva minute vaporul s-ar 
face fărâme pe stâncile din fundul fiordului... Ar mai avea oare 
timp mecanicii să iasă din cală? 


M-am oprit să fumez o ţigară și să văd, prin viscol, cât de 
departe e ţărmul; nu se vede, însă îl știu de cu ziuă: cam un 
sfert de milă — câteva minute, am spus bine. 

M-am oprit, fiindcă am simţit o piedică în vârful peniţei — o 
greșeală sau o infamie. 

Ar încerca oare să iasă vreunul? Ducă-se naibii toate 
carpetele din lume! Nu vreau să fac erou din oricine, dar știu că 
ar rămâne toţi trei acolo, în panică poate, și în disperare, 
chinuindu-se să dea forță motoarelor. 


Duminică, 29. Noaptea tuturor 


Este duminică adevărată și nu-i simt gustul; am consumat-o 
cu anticipație, alaltăieri. 

Azi se împlinesc zece zile de când am intrat în fiorduri... 
Furtuna s-a potolit încă o dată, dar simt că face numai o pauză. 

La 10,30 ridicăm ancora. Nu îndrăznesc să întreb pe nimeni 
încotro mergem, știu însă că în nici un caz nu ne putem îndrepta 
spre Norvegia, unde ne este fixată destinaţia, prin ultima 
radiogramă, inexplicabilă. Nu avem hărţi pentru navigația în 
apropierea coastei; abia ieri le-am comandat la Thorshavn, 
telegrafic; agentul trebuia să le comande la Londra, iar de acolo 
să fie trimise la Copenhaga. Ca să ajungă la noi sunt necesare 
cel puţin șapte zile. Până atunci ce facem? 

leșim, va să zică, să încercăm oceanul cu degetul, pe undeva 
prin apropiere. Tot acum, „Galaţi” se pregătește de plecare 
către Thorshavn, așa cum mă așteptasem... 

Când ieşim din Fuglefiord, în strâmtoarea Lervig punem 
cârma la stânga; deci mergem spre nord. Bine — am mai fost pe 
acolo... 

Azi este senin și se vede soarele în urma noastră, 
rostogolindu-se pe creste; nu are putere să se ridice mai sus. 


Recunosc locurile, Fundingfiord, cu satul Eldevig, unde am stat 
două zile la ancoră, dar nu mai pot să refac simțămintele vechi. 
Cristina Lavransdatter n-a fost niciodată aici. Toate mi se par 
acum goale și inutile... 

Privesc colinele în fund, cum se tot duc de rândul trecut, și mă 
gândesc la cei doi oameni; nici pe ei nu mai sunt sigur că i-am 
văzut, totuși mă întreb: Oare or fi ajuns? 

Și iată-ne încă o dată cu prova pe oceanul pustiu — pustiu la 
suprafaţă, pustiu și în adâncuri, după cum spune, parcă în 
batjocură, ecograful. Numai că de data asta, cu toată hula 
groasă, apele sunt albastre, și ar fi frumos aici dacă am ști că 
facem o treabă. 

După 15 mile renunţăm: fundul interzice lansarea traulului, 
ecograful înregistrează profiluri haotice, iar meteorul anunţă 
furtună proaspătă. 

Ne întoarcem, cu soarele în faţă, și insulele de piatră mi se 
par acum încă mai dezolante. Le privesc chiorâș; vreau să le văd 
— şi n-am curaj să le privesc în față. Urmăresc prostit soarele 
care se târăște pe culmile stâncoase; nu-mi vine să cred că-i 
același astru fierbinte care m-a încălzit altădată. 

Intrăm iarăși între fiorduri și, hotărât, le privesc cu ciudă, fără 
să mă mai impresioneze ca la început. 

În Fuglefiord e mai pustiu acum, după ce a plecat „Galaţi”; 
pustiu și posomorât — și mă crispez când aud zornăind lanţul. 
Pe cer a rămas lumina pălită a interminabilului crepuscul. 
Înainte de a cobori de pe puntea de comandă, spre a mă duce — 
unde?, spre a întreprinde — ce?, spun cu o politeţe acră: 
„Mulţumesc pentru plimbare!” — cui? 

lar restul zilei trece în neștire; nu mă plictisește nimic; mă 
simt obosit de atâta inactivitate. Simt, ca pe o boală latentă, in 
toată ființa mea sensul cuvântului de atâtea ori folosit, dar care 
nu mi s-a relevat niciodată așa de demoralizant: steril! 

Bineînţeles, la căderea întunericului furtuna a reînceput, și 
crește; până unde va crește, nu mai știu. E ciudat, dar o dată cu 
vuietul de afară mă simt mai înzdrăvenit; cel puţin acum avem 
un scop: să ne păzim. 

larăși rămân amândouă motoarele în mișcare, iarăși serviciu 
la ancoră. 


De pe puntea de comandă se vede jos, în față, tambuchiul pe 
unde se coboară la magazia din prova și la cabinele echipajului. 
Il zăresc pe nostrom cățărându-se peste pragul înalt de 
jumătate de metru — toate pragurile exterioare sunt înalte, ca 
să nu pătrundă înăuntru, de-a valma, pachetele de apă aruncate 
de valuri. Nostromul se duce să-și vadă oamenii de la ancoră, 
care așteaptă sub tambuchi; a sta în vijelia de-afară ar fi o 
exigență inumană. Niciunul nu va dormi noaptea asta, sau va 
dormi pe apucate și în capul oaselor. În mai puţin de jumătate 
de minut, fiecare poate ajunge la postul lui; nu au decât să urce 
în fugă opt trepte. 

Manevra ancorei o conduce nostromul, șeful de echipaj; în 
grija lui mai intră, ca pe toate vapoarele, gospodăria interioară, 
programul și disciplina marinarilor. Nu l-am surprins în vreuna 
din aceste activităţi, în afară de prima, care-i concretă și la 
vedere. Aud că nu prea se omoară cu firea; umblă vorba, poate 
calomnioasă, că doarme cât șapte; s-ar explica astfel 
consideraţia cam scăzută pe care i-o arată oamenii; disciplina 
pe vapor e nezdruncinată, dar e adevărat că marinarii, deși îl 
ascultă, își cam zâmbesc în spatele lui sau ricanează. | se spune 
„Mână uscată”; porecla pornește de la observaţia directă: are 
mâinile mici, cam chircite și cu pielea pergamentoasă. S-ar 
putea însă ca, prin coincidenţă, adausul la nume să pătrundă 
ceva mai departe. E un om de patruzeci și șase de ani — cinci 
mai puţin decât pare — și e vânjos, deși uneori îl crezi firav. 
Când își adună forţele, trăgând aer în piept și umflându-se în 
gușă, izbutește să capete o înfățișare semeaţă; nu ţine mult, 
obosește, pieptul i se suge și i se dezumflă gușa; atunci simţi 
nevoia să-i pui o mână pe umăr și să-i spui, cumsecade: „Ce 
făcuși, nea loane?” (Ce făcuși acum — și ce făcuși în viață?) 

Când merge pe punte la ancoră, îmbracă o șubă scurtă, de 
postav negru, își pune mănuși de lână albă, iar în cap o șepcuţă 
cum n-am mai văzut până acum, adusă probabil din vreo ţară 
îndepărtată: nu aparţine nici unei uniforme și nici unui stil 
cunoscut în lumea noastră; poate e în stilul oamenilor din Marte. 
De pe puntea de comandă se vede la ancoră mai bine ca peo 
scenă de teatru. Nostromul știe că are spectatori și „se poartă”, 
adică își umflă pieptul și gușa și așteaptă aplauze. 


Fiind scund, nu poate să vadă paste parapetul destul de înalt 
la prova; se urcă pe o scăriţă, se apleacă spre apă și urmărește 
direcția lanţului, indicând-o și punţii de comandă cu un steguleţ 
roșu în mâna dreaptă. Cu mâna stângă, întinsă strâmb la spate, 
dirijează pe omul care manevrează, electric, vinciul ancorei. 

l-am văzut de multe ori, la toate plecările și opririle noastre, 
pe cei patru oameni de la ancoră, mișcându-se jos, în faţa 
noastră. N-au de făcut eforturi fizice; îi ajută electromotoarele, 
însă nu pot să lipsească de acolo — trebuie să fie atenţi și 
îndemânateci. Acum stau de pază, sub puntea de tablă, 
îngăduindu-le celorlalți să doarmă; unii poate visează la 
carpetele cu care au să se întoarcă... Dar nimeni nu s-ar mai 
întoarce dacă n-ar fi motoarele — și ancora. 

Ancora e un accesoriu vital; de el depinde siguranţa vasului, 
ca de pildă în noaptea asta. Marinarii au luat-o drept emblemă; 
ei poartă pe șapcă o ancoră stilizată; e un simbol al navigaţiei și 
al legăturii cu pământul, de unde au pornit și unde se întorc 
vapoarele. 

lar nostromul... L-am văzut intrând acolo, sub puntea de la 
prova, cu șuba lui scurtă și cu șapca nemaiîntâlnită, ducându-se 
să-și inspecteze oamenii. Are mai puţină importanţă ceea ce 
face în alte zile; în noaptea asta n-are să doarmă, cum n-a 
dormit noaptea trecută. Plătește, cu o monedă care ne 
interesează pe toţi, orele de odihnă suplimentară, din trecut și 
din viitor. În noaptea asta participă la aventură. 


Dar nu-s numai motoarele și ancora. Am coborât mai 
adineauri de pe puntea de comandă; în orele mele de insomnie, 
care sunt ore de veghe, mă duc adesea acolo, să-mi fumez 
ţigara și să constat sau să aflu situaţia vaporului. A trecut miezul 
nopții. Nu mai viscolește ca ieri, a rămas în schimb vijelia; fără 
zăpadă, peisajul e mai adânc și mai negru. Au mai apărut, nu 
știu când, două vapoare mici, unul în faţă, altul în spatele 
nostru. Nu ne interesează cel din spate; celălalt se tot apropie: îi 
derapează ancora. Deocamdată nu-i primejdios, dar i se fac 
semnale, cu proiectoarele, să se dezmeticească, să nu ne 
pomenim cu el în etravă. 

Sunt pe puntea de comandă ofiţerul de cart și doi timonieri; 
pe vreme rea, timonierii se dublează. 


Toţi trei privesc afară; sub rafale, timoneria se zgâlţâie, și 
cablurile bigilor vibrează. Stăm pe loc, și totuși fierul n-are 
repaus; moleculele în el se uzează: vaporul participă la 
aventură, cu toată masa lui și cu toate articulațiile. 

Din când în când, ofițerul de cart privește în radar și măsoară 
cât s-a mai deplasat vasul din faţă. Se emit iarăși semnale 
luminoase, dar pare că oamenii de acolo nu vor să se 
dezmeticească. A da semnale cu fluierul ar însemna doar să te 
afli în treabă. Sunatul n-ar ajunge până la ei; vântul bate cu o 
forță care ar înăbuși și-o sirenă de fabrică. E cu putinţă ca toţi să 
fi adormit într-o noapte ca asta? 

Intre multe feluri în care se poate petrece un naufragiu, iată 
un exemplu în faţă. Pare ceva nevinovat deocamdată, dar știu 
cât cântărește matahala aceea neagră, câtă forță presează în 
bordajele ei înalte, în suprastructurile scărmănate de furtună ca 
o pânză de corabie... 

Toate regulamentele sunt de partea noastră, ne aflăm în 
„prioritate”, dar pe mare lipsesc agenţii de circulaţie. 

Ofiţerul de cart trimite un timonier jos la prova, să-l prevină 
pe nostrom: gata pentru virarea ancorei. Dacă nu se trezesc cei 
din faţă și nu manevrează, vom manevra noi; e singura soluție, 
deși nedreaptă. Se mai poate aștepta timp de zece minute; pe 
urmă va fi trezit comandantul. Nu-i departe. 


Comandantul are cabina cea mai confortabilă, ca pe toate 
vapoarele, și cu toată dreptatea. Patul lui e mai scund și cu 20 
de centimetri mai lat decât celelalte; ar fi posibil să-ți dea 
senzația că dormi în patul familiei și că lipsește numai nevasta. 

Acum comandantul doarme alături, în camera hărților, pe 
canapeaua îngustă de material plastic. Nu-i prima noapte când 
doarme astfel, îmbrăcat, cu pantaloni largi cum se purtau 
altădată, cu o scufie de lână în cap, cu o jachetă bej, foarte 
casnică; drept pernă și-a pus șuba ciobănească, de postav 
negru, cu blană de oaie, albă. 

II veghează becul slab care luminează harta de navigaţie, 
unde este trecut ultimul punct, locul de ancoră. Ce-o fi visând? 

Nu știu de ce a ales marea; poate o cunoaște, dar nu l-am 
văzut contemplând-o; oare a simţit-o vreodată? 


Cred că știe multe și-i place să le spună; folosește și citate 
latinești când se ivește ocazia. Se ascultă pe sine; n-am băgat 
de seamă să asculte pe alţii. l-am descoperit unele ciudăţenii — 
și nici o curiozitate. 

A fost un om brav, spun cei care îl cunosc mai demult. O 
bravură pusă la trecut n-o exclude pe cea viitoare, dimpotrivă, o 
presupune. Aș vrea să-i includ și prezentul, când doarme pe 
canapeaua îngustă, îmbrăcat, neînvelit, gata să sară în picioare 
la prima alarmă. 

Noaptea aceasta, când a rămas aici ca să păzească vaporul, i- 
o egalez cu participarea lui la aventură. Aș aduce o pătură, din 
cabină, să-l învelesc, dar mi-e teamă că l-aș trezi. De ce să-i fur 
ultimul minut? Dacă nu se schimbă ceva în faţă, îl vor trezi 
ceilalţi, numaidecâăt. 


Luni, 30. Arca de piatră 


Am intrat, de aseară, în a doua lună de când suntem pe 
drum... 

Dimineaţă pustie, cer posomorât; plouă mărunt, pe creste 
ninge; astăzi, furtuna ne-a ocolit, totuși timpul nu-i bun pentru a 
ieși să traulăm, cum avem dispoziţii. Azi am primit o nouă 
radiogramă, contramandând ultima hotărâre: nu mai mergem 
spre Norvegia (deci hărţile s-au comandat inutil!), ci la nord-vest 
de Feroe, spre Islanda, de unde ne-am întors, fără să fi făcut 
nimic bun, acum aproape două săptămâni. Vasele aflate în acea 
zonă, spune radiograma, pescuiesc hering, între 40 și 80 de 
tone pe zi. Probabil în total — și atunci ar fi bine de știut câte 
vase sunt. În orice caz, ni se atrage atenţia, ca școlarilor 
chiulangii, să aruncăm traulul, „de cel puţin zece ori pe zi”. Și 
dacă nu-i pește? Și dacă oceanul e smintit? 

Oricum, chiar dacă am face treaba numai ca antrenament sau 
gimnastică, ziua ar trebui să aibă treizeci de ore ca să lansezi de 
zece ori traulul. Poate furtuna a ajuns până în biroul de unde 
pornesc radiogramele și-a răvășit rău hărţile zonei unde ne 
aflăm acum. 

Până una-alta, oricare ar fi dispoziţiile, de ieșit în ocean nu 
putem ieși; fără furtună, vântul cu rafale atinge forța 6-7. Pe 
asemenea vreme nu se poate face nimic, decât cel mult să 


chinuiești oamenii. Şi așa se chinuiesc ei destul... Domnește, 
nedeclarată, o deprimare deplină și obștească. Noroc că fiecare 
și-o înăbușe cum poate! 

Înaintea prânzului încercăm să intrăm în legătură — prin toate 
mijloacele: eclipsă, fanioane, megafon, radio — cu un mic vas 
de pescuit, ancorat în apropiere. E o ruină neagră, un pescador 
de 2-300 tone, mâncat de rugină, parcă bolnav de lepră și sigur 
bolnav de ficat, după cum stă canarisit pe dreapta. In disperare 
recurgi la oricine: să-i cerem o informaţie despre zonele de 
pescuit așa de bogate, care au făcut faima locurilor pe unde ne 
învârtim zadarnic... Nu ne înţeleg sau nu vor să răspundă, sau 
mai degrabă au și ei destule necazuri. 

Eforturile comandantului, ale radiotelegrafistului și celorlalți 
mi se par puerile. Și totuși, ei stăruie, până ce, în sfârșit, ne 
răspunde altcineva, un remorcher-salvator, ancorat mai 
departe. Invitat prin semnale luminoase să vină la radio, se 
execută, și chiar foarte amabil: ar fi gata să ne dea orice 
informaţie, numai că... nu știe nimic, nu-i vas de pescuit, circulă 
pe aici doar ca să-i ajute la nevoie pe alţii. Dar, ca să-și continue 
amabilitatea, se va informa și ne va spune tot ce-o putea să 
afle... 

Roate c-o să rămânem numai cu amabilitatea. Oricât ar fi de 
mare oceanul, fiecare se apără de concurenţă — mai pe ascuns, 
mai pe faţă. E drept că, după înfățișarea vasului nostru, destul 
de semeaţă, am fi niște concurenţi destul de redutabili. 


x 


După amiază: plouă, vântul s-a mutat la sud-est, ne-am rotit 
pe ancoră, și astfel peisajul s-a rotit și el, panoramic, dar n- 
aveam nevoie — l-am văzut din toate unghiurile, îl cunosc mai 
bine decât îmi cunosc odaia de-acasă sau cabina în care 
locuiesc astăzi. 

În bezna pustie, pe șoselele înguste, săpate în piatră, de-a 
lungul versanților stâncoși, trec automobile... Caut pe hartă 
locul încotro ar putea să meargă; toate drumurile cad în apă. 
Atunci unde s-or fi ducând, ce treburi or fi având pe această 
arcă de piatră, pe care a părăsit-o de mult echipajul? Cine sunt 


acești oameni? Naufragiaţii! Și-au făcut case pe o epavă și își 
simulează lor înșiși viața adevărată. 

În Færoe nu trăiesc nici reptile, nici animale sălbatice, în afară 
de iepuri și șoareci. Între cele domestice, nu-i răspândită decât 
oaia, singura care și-a însușit resemnarea omului; sau poate 
pentru animalele mari nu era spaţiu. 

Mai cresc și păsări, pe lângă case; păsările sălbatice sunt cele 
obișnuite ale oceanului; ele populează stâncile în număr de 
milioane și prilejuiesc vânătoarea, care, după pescuit, e o 
îndeletnicire importantă a locuitorilor. Din atâtea păsări, acum 
nu se vede niciuna; poate le-or fi alungat furtunile. 

Unde s-or fi ducând oamenii cu automobilul? 

Ai noștri lâncezesc, și-afară plouă lamentabil... 


x 


Remorcherul și-a ținut făgăduiala: ne anunţă spre seară că 
sunt trei traulere spre coasta Islandei, la latitudinea și 
longitudinea cutare. 

Mă duc nerăbdător și le pun pe hartă; dar prin locurile acelea 
am mai trecut o dată! 

Plecăm din nou într-acolo, mâine, la prima oră a dimineţii. 


Marţi, 1 decembrie. O cafea cu patru lingurite de zahăr! 


Ultima lună a anului începe cu un cer senin în cea mai mare 
parte, dar soarele nu se ridică peste versanţii de piatră; îi citesc 
lumina trandafirie trimisă pieziș pe piscurile ușor crenelate. 

M-am trezit devreme, la ora 8, când afară era încă noapte; 
așteptam nerăbdător să ridicăm ancora. 

Aflu că plecăm abia la 10. De ce? Ca să ajungem în zona 
indicată mâine dimineaţă... Și ce-ar fi fost dacă ajungeam mai 
devreme?... Nerăbdarea mă face să mă uit chiorâș la 
comandant, care își bea cafeaua pe îndelete, și pe deasupra cu 
patru linguriţe de zahăr. Ce gust o mai fi având? Păcat de cafea, 
păcat de timpul pierdut! Şi păcat de zahăr; câte n-ar fi putut 
îndulci! 


Oare în acest om nu arde nimic? Admit că n-are cum și n-are 
de ce să simtă trepidaţia mea, dar de ce n-o simte măcar pe a 
motoarelor? 

Gândeam într-un fel nopţile trecute, acum gândesc altfel; nu 
rectific paginile vechi, n-am să le rectific pe cele de azi. 
Însemnările mele nu pot fi o sinteză; sunt analitice și așa le 
adun, cum se adună elementele într-o eprubetă... Oare ce 
formulă se va întregi? _ 

Ora 10,30. Abia acum aud că se virează ancora. In fiord e 
prima zi cu adevărat calmă, apă aproape neîncreţită, ca balta, 
dar afară trebuie să fi rămas hulă groasă: spre Islanda, unde ne 
ducem, ieri a fost furtună de forța 9, adică destul de serioasă. 

Îmi inspectez încă o dată lucrurile din cabină, să nu le găsesc 
iarăși aruncate. 

Bine că plecăm! Nu știu dacă vom da de pește, dar aurora 
boreală sunt hotărât s-o văd, chiar de-ar fi s-o pândesc toată 
noaptea. 

Așadar, părăsim Fuglefiordul, unde las amintirea unor zile 
monotone, goale și deprimante... O să ne mai întoarcem aici 
vreodată?... 

În clipa asta aud fluierul: ne salutăm cu vapoarele rămase la 
ancoră. 


Miercuri, 2. Impenetrabilul adânc al oceanului 


Zi grea... 

Am navigat ieri spre nord-vest, cu hulă din faţă; balans mai 
puţin pronunţat, dar mai obositor decât altădată. 

Seara, vântul a crescut, fără să devină insuportabil. Am 
urmărit un timp, în prova, primele văluri luminoase ale aurorei 
boreale, dar nu era nici cerul prea limpede, nici starea mea de 
spirit nu-mi îngăduia să rămân mai departe în observaţie. 

Măcar dacă aș putea să scriu! Mă dor braţele de atâta 
împotrivire ritmică la care mă supune masa de lucru și caietul 
din faţă. 

Când m-am trezit azi, pe la 8,30, era beznă afară. Se vedeau 
vase de pescuit, iar noi ne continuam drumul spre nord, în 
lungul Islandei, invizibilă deocamdată. Erau toţi așa de plictisiți 
și fără vlagă, încât m-am întors în cabină și m-am întins în pat, 


fără gânduri, încercând să nu mă mai frământ inutil. La ora 11 a 
răsărit soarele, și în tribord, la 40 de mile, apăruseră crestele de 
pe coasta Islandei, stâncoase, învelite în zăpadă. Am urmărit 
ţărmul fără emoție, mai degrabă nedumerit; nu înţeleg prin ce 
m-a fascinat altădată. E atâta alb, de la zăpadă și gheaţă, că nu- 
ţi poţi închipui unde își găsesc loc oamenii, să se aciueze, să 
aprindă un foc și să se încălzească. 

Traulul, lansat la nimereală și apoi scos cu caznă, sfâșiat la 
fund pe o bună parte, a adus 500-600 kilograme de pește 
amestecat, dar nici un hering... 

S-a pierdut mult timp cu reparaţiile. N-am mâncat nimic la 
prânz, mi-era silă de toate, de la bucătărie venea pe tot vasul un 
miros dezgustător de pește prăjit. Zi neagră. 

Căzuse întunericul când se trăgea al doilea traul — și 
începuse să viscolească. Am urmărit cum se mișcau oamenii, 
sub reflectoare, pe puntea de luciu, inundată de apă. Valurile 
din pupa, izbind in fund, făceau să se zgâlţâie vasul. Câte o 
coamă de apă se năpustea pe slip și ajungea până dincolo de 
vinciul traulului, îmbrăcându-i pe toţi în spumă albă, care nu mai 
avea mult să se prefacă în zăpadă sau gheaţă. 

M-a îmbărbătat, dar m-a și întristat, m-a nedumerit, 
neînţelegându-i rostul, vigoarea desfășurată de oameni în 
condiţii pe care nu mi le imaginasem și nu mi le arătase nici 
măcar cinematograful. 

După o trudă inutilă, s-au scos câteva sute de kilograme, 
iarăși pește amestecat, faună de ocean neprevăzută în 
documentaţie. La primele traule, înainte de Thorshavn, am prins 
un soi de pește de dimensiunile heringului, cu capul mare și cu 
ochii zgâiţi, care mi-a fost de la început antipatic; pescarii, în 
unanimitate, l-au identificat a fi bacaliar. Nu puteam să mă 
pronunţ; îl vedeam prima dată. La raportul nostru, de la 
București s-a răspuns: „Peștele pe care l-aţi prins nu este 
bacaliar”. M-a uimit rezoluția pusă de la distanţă, și 
documentația imbatabilă mi-a stârnit admiraţie. 

Mai adineauri, Mircea Stănescu, ofițerul de cart, m-a chemat 
să văd aurora boreală. Se deslușea ca un arc alb, cum s-ar fi 
pregătit să răsară o lună uriașă. Poate era chiar luna, dincolo de 
apă... Până să mă dumeresc, s-au ridicat nori sălbatici... 


E ora 23, adică 1 acasă... N-aș vrea să fiu acolo, oricâte mă 
cheamă, cu intensităţi aprige; n-aş mai avea liniște toată viaţa 
dacă nu aș merge până la capăt. Și capătul nu știe nimeni câte 
de departe. 


Joi, 3. Sărăcia vocabularului și alte sărăcii 


Nu mai e navigaţie, ci pedeapsă. Suntem condamnaţi să ne 
rotim în aceste ape ostile și îngheţate, fără a ști ce facem. 

Spre ziuă, oceanul s-a montat iarăși, vasul a început să se 
bandeze, și-atunci, descurajat, știind că nu se poate încerca nici 
un fel de treabă, am lâncezit în pat până la 10 și jumătate. 

Nu pot să spun că afară este furtună; am s-o numesc hulă 
groasă. Termenii aceștia trebuie rectificaţi, altfel nu mai rămân 
adjective pentru o zi, care poate fi într-adevăr groaznică. N-am 
întâlnit-o până acum, sau m-am obișnuit cu brutalitatea 
oceanului în asemenea măsură, încât astăzi, când valurile cască 
prăpăstii în borduri și vasul se înclină peste 30 de grade, mi se 
pare că mai e mult până la insuportabil. lar după insuportabil, 
urmează alte trepte — și toate sunt cunoscute de oameni. 
Sărăcia nu este a firilor noastre, ci a vocabularului. 


La prânz, comandantul schimbă drumul, cu valurile din pupa, 
și anunţă prin staţia de amplificare că dă acest răgaz oamenilor, 
pentru masă; echipajul este rugat să se grăbească. Adaug un 
element nou în eprubetă: mi se pare o măsură binevoitoare, un 
act de blândeţe și omenie în mijlocul continuei dușmănii a 
oceanului. E un gest de solidaritate; putem să trăim oricum, dar 
e mai rău când farfuria îţi zboară din faţă, și în locul ei vine alta, 
care dacă se răstoarnă te mai și botează. 

Marinescu, care a lucrat mai înainte prin restaurantele 
bucureștene și pe care acum îl stoarce aventura, bolește, slab și 
palid la faţă, așezat pe pragul oficiului; poate nu-l sâcâie răul de 
mare, ci de vină sunt lipsa aerului și mâncarea, prea grea, prea 
grasă: „Pentru alte stomacuri — zice el — nu pentru al meu, 
care-i prins în pioneze, provizoriu...” 

Pe urmă își arată descurajarea: „Cum o să prindem noi 
hering? îl halește codul înaintea noastră!” 


E adevărat, am notat la vreme, că singurul hering pe care l- 
am prins era, viu și nevătămat, în gura unui cod de dimensiuni 
excepţionale. Vorbind de obicei în proverbe, metafore și 
comparații, Marinescu asemuiește codul cu porcul domestic, 
atât în ceea ce privește dimensiunile, cât și lăcomia. Cred însă 
că de data asta, pentru cod, comparaţia e diminuantă. Nu-i nici 
o nădejde să prindem hering! 

Nesfârșit de lung crepusculul astă-seară, persistând încă viu 
la trei ore după apusul soarelui, spărgând norii și întinzându-se 
pe o treime de orizont, ca un odgon roșu împletit printre valuri. 


Terminasem mai toţi masa de seară când a venit 
comandantul și, înainte de a se așeza, a anunţat prin telefon 
ofițerul de cart să schimbe iarăși drumul, cu pupa în valuri — 
alură mai confortabilă, cum am spus înainte, dar venită prea 
târziu de data aceasta. A fost, ca să zic așa, amabil cu sine 
însuși și fiecare și-a dat seama. Unii chiar au zâmbit... 

lar eu m-am gândit la vikingi, ale căror drumuri le tăiem 
astăzi, și cu părere de rău am văzut cum se tulbură lichidul din 
eprubetă; dar analiza continuă... 

Ne învârtim de ieri pe lângă Islanda, fără să încrucișăm 
deocamdată drumul lui Pytheas. Cred că el se mai află încă în 
canalul englez, vizitând sălașele blondelor regine britanice. 


De câteva zile, Tipă și Cornel își sparg timpanele, călare pe 
receptorul fono, să prindă convorbirile între pescadoare, doar- 
doar or da de urma vreunuia din cele trei vestite traulere care 
prind hering în apropierea noastră. 

Tipă Virgil e una din cele mai vechi cunoștințe ale mele la 
bordul vaporului, și prin atenţia, prin simpatia pe care mi-a 
arătat-o din primele zile, pe care mi-o arată în continuare, fără 
scădere, îl ţin foarte aproape de inimă. Totuși, n-am putut până 
acum să-i definesc firea. E tehnologul pescuitului, adică ar trebui 
să aibă, în campania noastră, răspunderea totală, în afară de 
navigaţie. Comandantul, mi se pare, i-a uzurpat-o, luându-și 
toate răspunderile în unele zile; în altele i le restituie, de nu mai 
știi care-i rolul unuia și care al celuilalt. Tipă nu protestează; 
când n-are ce face, doarme, și nu se supără niciodată. 


În sfârșit, astăzi, după multe tatonări, se pare că „ascultătorii” 
au încercuit unul din faimoasele vase și-au izbutit să intre în 
legătură chiar cu comandantul, V.M., al cărui nume a devenit 
foarte popular pe bordul nostru. 

V.M. ne-a dat întâlnire peste două zile (până atunci crede că 
se va liniști oceanul), ca să ne arate cum stă treaba. Zice că 
pescuiește hering, ba chiar cu traulul pelagic. 

Până n-am să văd, n-am să cred... Şi dacă n-are să vină la 
întâlnire?... Dacă V.M. nu-i V.M., ci fantoma Olandezului 
rătăcitor? 


Vineri, 4. Humor negru 


Am navigat toată dimineaţa în ninsoarea deasă care micșora 
vizibilitatea la câteva cabluri, căutând grupul de vase unde 
nădăjduiam să-l găsim pe V.M., așteptat ca mana cerească. 

Erau vasele, ba chiar mai multe decât ni se anunţase; pe la 
ora 11, abia începea să se lumineze deasupra ninsorii grele, 
radarul le-a descoperit în grup, vreo șapte într-un loc, alte șapte 
dispersate. O vreme ne-am lăsat în derivă, așteptând să ne ducă 
oceanul spre ele; apoi, văzând că pe ecran distanţele rămân 
nemicșorate, am pus elicea încet înainte și ne-am îndreptat într- 
acolo, cu multă precauţie. Unul câte unul, exact în locurile unde 
arăta radarul, au ieșit din ninsoare, în babordul nostru, silindu- 
ne să tot virăm la dreapta. Erau vase mari, colectoare, plutind în 
derivă, așteptând pescadoarele să descarce. Le-am salutat cu 
respect și cu timiditate, ca omul la ananghie. Trei fluiere lungi, 
care fac să vuiască oceanul cenușiu, sub ninsoarea deasă. Vasul 
salutat trebuie să răspundă, repetând cele trei fluiere ale 
noastre, după care noi mai emitem un fluier scurt, pentru a 
încheia protocolul marin. 

Deci tragem fluierul, cum scrie la carte; de dincolo nimic! 

— Se aude ceva? întreabă comandantul. 

Suntem pe puntea de comandă pe puţin zece inși. 

— Nimic! zicem noi, unii nedumeriţi, alţii jigniţi. 

Comandantul socotește, diplomatic și abil: 

— Bate vântul spre ei, de-aceea nu-i auzim! 

Și emite fluierul scurt, de sfârșit, care se duce pe ocean ca-n 
pustiu. 


Ar fi humoristic dacă n-ar fi aici optzeci de oameni care se 
chinuiesc degeaba. Optzeci și unu! — de ce-aș minţi? 

V.M. nu-i o fantomă, dovadă că a răspuns și astăzi, dar... Ei 
bine, poate nu-i de crezut! V.M. care a îndrugat verzi și uscate, 
făcându-ne să credem că suntem niște neisprăviţi, V.M. care ne- 
a făgăduit că ne „împrumută” doi specialiști să depistăm 
faimosul hering de negăsit, V.M. pentru care s-au pregătit sticle 
cu băuturi, pentru care ne-au bătut emoţionate inimile ne 
vestește acum că pleacă în alte locuri, probabil spre Canare, 
fiindcă... Ei da, fiindcă nu găsește hering! 


Unde suntem acum? Tot unde am fost ieri! Aproape că nu mai 
are importanţă; mi-e silă să mă mai uit pe harta Islandei. 

Suntem deci în răsăritul acestei insule torturante, după ce 
astă-noapte ne apropiasem de sud-estul ei, executându-ne 
pedeapsa. 

Acum mergem cu viteză redusă spre nord-est. Până unde? N- 
are importanţă; mâine o să ne întoarcem. 

E ora 22 și jumătate. 


Astă-seară, după ce luasem cunoștință de defecţiunea V.M., 
ne-am lansat în invective la adresa heringului. Ce-i heringul, la 
urma urmelor? În copilărie — spun unii — nici n-am auzit de el, 
și n-am murit de foame. Are barem însușiri mai alese? Da de 
unde?! Mai bună e scrumbia din Marea Neagră!... Și așa mai 
departe... 

— Ar trebui scos din dicţionarul limbii române! spune 
comandantul. 

Apoi, cu năduf crescut, adaugă: 

— Toate cuvintele cu A ar trebui scoase! 

— În afară de unul! zic, ridicând două degete, ca la școală... 

— Care? 

— Haloimes! 

Cuvântul nu are succes, marinarii nu-i gustă savoarea sau 
sunt cătrăniţi. Aș vrea să-l tălmăcesc, dar sunt și eu cătrănit. Mă 
gândesc la strașnica definiţie a lui Camil Petrescu, prin gura 
Emiliei, în Patul lui Procust: „Haloimes... ceva, așa, cu figuri...” 


Cui îi arde acum de „figuri”, după „figura” lui V.M., care s-a 
dus? 

Totuși, ar mai fi și alt cuvânt; îl propun: 

— Hahaleră! 

Se pune întrebarea, numaidecât și pe bună dreptate, la ce m- 
am gândit. Răspund simplificând: 

— La hering! 


Sâmbătă, 5. O certitudine: timpul trece! 


Nimic de luat în seamă astăzi, mai mult decât nedumerirea 
obștească... E seară și navigăm spre sud, în estul Islandei, cu 4 
noduri, după ce astă-noapte și azi-dimineaţă am navigat spre 
nord. Este peste putință să aflu, să înțeleg, să ghicesc ce 
urmărim astfel. Atenţia cea mai mare se dă acum convorbirilor 
dintre navele aflate pe aproape; oricât de banale, vorbele ne 
apar enigmatice, și sunt urmărite cu înfrigurare, înregistrate pe 
bandă de magnetofon, reluate, o dată și încă o dată, dar o 
concluzie nu se trage. Nimeni nu bagă de seamă, pare-se, că în 
afară de câteva grupuri de vase, încăpăţânate, pe-aci nu mai 
sunt altele, cele care au făcut renumele acestor ape. Unde s-au 
ascuns islandezii, danezii, norvegienii, nemţii, englezii și ceilalţi? 

De dimineaţă s-a lansat traulul pelagic, deși ecograful nu 
depistase nimic — și bineînţeles s-a scos gol; mai exact, cu două 
căldări de bacaliar (chiar dacă s-ar numi altfel, rămâne tot 
antipatic), care a fost aruncat cu scârbă în apă. Și dacă 
ecograful ar fi arătat bancuri bogate, se scotea tot bacaliar; în 
loc de două găleți — șapte, și n-ar fi fost mai simpatic. 

Acum navigăm în noapte, având în prova-tribord ultimele 
pâlpâiri ale unui crepuscul prelungit aproape inexplicabil; dar 
cum orizontul a fost acoperit de nori groși, lumina apusului nu 
se mai vede roșie, ca altădată, cum a rezumat-o Mikines în 
pictura de la Thorshavn, ci albastră, un albastru palid, înșelător, 
dându-ţi impresia unei fâșii de cer senin deasupra unei mări 
calde. Ca și când aș mai putea crede că nu toate mările sunt 
îngheţate! 

Oceanul ne-a cruțat astăzi; a fost calm, cu valuri largi, 
cuminţi, și-am avut prilejul să stau de vorbă cu mine însumi 
ceasuri întregi, fără a avea totuși și îndemnul să trec pe hârtie 


gândurile triste. Cred că trebuie să le mai las un timp, să se 
stratifice și să se limpezească. Zăresc însă de pe acum, între 
ele, orizonturi de lumină, și cred că, în linii mari, știu unde mă 
duce călătoria aceasta; e indiscutabil o călătorie în timp, nu în 
spaţiu. 


Duminică, 6. Monotonia furtunii 


Coasta Islandei. 

Crepusculul, portocaliu, din ce în ce mai diluat, care se 
transformă în albastru palid. Oceanul, violet. Soarele la amiază, 
2*,45'. Apune la 14,40. La 17 mai este încă lumină. Aurora 
boreală, seara. 


Noaptea. Am notat astăzi numai datele meteorologice ale 
zilei, ca în jurnalul de bord, spre a nu lăsa în caietul meu o 
pagină goală; e o disciplină. Nici ieri n-am lăsat pagina goală, și 
totuși n-am izbutit să spun aproape nimic din ceea ce se 
întâmplă cu mine. Neliniștit că las gândurile să zboare, încerc să 
mă aplec din nou asupra hârtiei. Va trebui să-mi înving 
pudoarea și să mărturisesc adevărul: în monotonia lui, balansul 
își menţine amplitudinea de furtună, și dacă nu sperie pe 
nimeni, chinuiește pe toată lumea. Chinuiește și stiloul, și hârtia. 
În afară de orele somnului, care nu pot să umple toată ziua, 
trupul rămâne într-o încordare continuă, și asemeni spiritul, ca 
să păstrezi echilibrul, pe cel anatomic și pe cel din tine. Faci 
munca saltimbancului și pe-a schimnicului. 

Prietenește, oceanul ne domină. Nu ne vrea răul; își face doar 
datoria. 


Luni, 7. Naufragii 


Din cauza balansului, n-am putut să scriu nimic toată ziua; 
cred că m-am străduit să-mi frânez și gândurile, ca să nu se 
irosească; mă demoralizează eforturile inutile ale braţelor, ale 
minţii, ca și ale inimii. 

Notez seara rezumatul zilei. În zori, un vas de război ne silește 
să stopăm și ne controlează; aflându-ne cu o milă în apele 


teritoriale ale Islandei, li se pare că pescuim atacând singura lor 
bogăţie, cum făcea până mai ieri Anglia. 

Un ofiţer se urcă la bord, cerându-și scuze politicos pentru 
misiunea lui ingrată; e ingrată fiindcă n-are nimic de descoperit: 
uneltele noastre sunt în repaus, puntea de lucru, uscată... 
Descopăr însă eu ceva din Islanda: politețea și tenacitatea. 

Ofițerul coboară, după ce s-a scuzat încă o dată. N-avem de 
ce ne supăra; într-un fel, oceanul ne face tovarăși. 

Coasta se vede acum limpede, la 10-12 mile, numai piscuri 
albe, îmbrăcate în zăpadă și gheaţă. Sunt oameni acolo, și, ca 
toți oamenii din lume, au și ei nevoie de ceva să-și țină viaţa... 

Acum seara, navigăm la sud-est, îndreptându-ne spre Canalul 
Mânecii, ultima dispoziţie primită astăzi din ţară. Dar ca să 
ajungem acolo, avem dificultăţi: de unde luăm hărţile, de unde 
luăm ulei pentru motoare? — fiindcă nu mai avem decât până la 
24 ale lunii. 

Mă bucur că mergem în sud, dar regret că n-am ajuns, cum 
fusese vorba, nici pe coastele Norvegiei, nici în strâmtoarea 
Labrador, la vest de Groenlanda. Dispoziţiile se schimbă de la o 
zi la alta. 


x 


SOS în mai multe rânduri, săptămâna aceasta. În trei zile s-au 
pierdut două vase în apropiere. Azi, un mic cargou de 400 tone 
a cerut ajutor de lângă coasta Irlandei; s-au salvat cinci oameni 
cu o plută. Nu știu ce s-a întâmplat mai departe. Primul vas care 
se îndrepta într-acolo, la apelul de salvare, urma să sosească pe 
la ora 19. 

Ora 24. Un portavion englezesc a descoperit pluta cu cei cinci 
oameni; la stația de radio, Cornel urmărește măsurile de 
salvare. Suntem liniștiți, dar eterul e plin de strigăte disperate. 

Ora 1,30. Mă dezbrăcăm să mă urc în pat, când am auzit de 
sus autoalarma radio. Un mic trauler englezesc, de 560 tone, 
lansează SOS din canalul englez; explozie în camera mașinilor. 
Ascult, de departe, ce credincios merg motoarele noastre. 


Marţi, 8. Cu inima sângerată 


Am izbucnit în râs, și am râs cu hohote, singur în cabină, încât 
aș fi putut să mă privesc cu îngrijorare, când, uitându-mă pe 
hublouri azi-dimineaţă, înainte de a-mi fi scuturat somnul pe 
deplin, am văzut spre prova stâncile așa de cunoscute ale 
insulelor Faeroe. Deci ne e dat să ne întoarcem aici încă o dată, 
când credeam că scăpasem. Trebuie să intrăm la adăpost, am 
îndurat destulă furtună — și chiar dacă am vrea să mergem mai 
departe, calea ne este barată: alte furtuni vin din faţă. Mi se 
pare că ne lipsește puterea, dar mai ales entuziasmul. 

Ai zice că vaporul cunoaște singur drumul prin strâmtoarea 
Lervig și e grăbit să ajungă la ancoră. Ce se mai păcălește! 

Intrăm a treia oară în acest Fuglefiord, numai că toate mi se 
par acum și mai dezolante; doar orașul, în neguri, își păstrează 
aceleași culori vii, derivații ale diamantului, în contrast cu piatra 
cenușie, cu mușchiul pălit de iarnă și cu fotoliile giganţilor. 
Ținutul nu-i mai înzăpezit decât era ultima oară. 

Și în acest peisaj întristător, mai trist decât toate, „Galaţi”, în 
mijlocul bazinului, la ancoră, părăsit parcă de echipaj și de 
soartă. În clipa când ancorăm simt o mare apăsare pe suflet, ca 
și cum aici m-ar aștepta boala sau moartea. 

Cu chiu, cu vai, lăsăm o barcă la apă, să facem schimb de 
filme cu „Galaţi” și să aducem corespondenţa pe care ei au luat- 
o pentru noi de la Thorshavn. 

Manevra bărcii, plus tocmeala prealabilă, dacă s-o dăm sau să 
n-o dăm la apă, durează o oră — și-i barca de salvare... 

Curând după aceea, „Galaţi” ridică ancora; cu toate 
protestele, cu toate stăruinţele, au primit dispoziţii categorice să 
plece fără întârziere la vest de Groenlanda. Vasul trece pe lângă 
noi, aș zice îngândurat, și când ne salută de despărțire simt o 
sfâșiere în inimă, și așa puţin însângerată astăzi; în liniștea 
moartă a fiordului, fluierul răsună cam funerar. N-am lucrat 
împreună cu ei, nu sunt legat de acești oameni decât prin ideea 
că i-am știut aproape și am îndurat vitregii asemănătoare; dar 
văzându-i că pleacă m-a cuprins o tristeţe grea, și toată ziua mi 
s-a părut neagră, până ce, seara, m-au încălzit luminile și 
coniacul. 


x 


Cei cinci oameni de pe plută au fost salvaţi astă-noapte. Dar 
în ce stare, după ce au stat atâta în bătaia valurilor îngheţate? 

S-au mai pierdut încă două vase, din care unul american, de 
8.000 de tone, n-am aflat în ce loc al oceanului; n-am mai 
răscolit registrul lui Cornel, să aflu; mă obosește gestul, îmi 
repugnă verbul — prea s-au răscolit toate. 


Miercuri, 9. Lectură 


La ancoră în Fuglefiord, sub vânt puternic, răbufnind din când 
în când în rafale, care cred că nici nu pot fi măsurate. 

Mi-am mai orânduit cabina, ca să-mi caut de lucru, și m-am 
împăcat încă o dată cu viața. Agentul din Thorshavn, căruia i-am 
telegrafiat să ne comunice situaţia hărților comandate în Anglia, 
nu dă nici un semn de viaţă. 


x 


Am luat puţine cărţi cu mine, ca să nu mă absoarbă lectura; 
călătoria noastră, oceanul și oamenii sunt o carte netipărită, 
împrumutată cu termen. Mi-am făcut planul dinaintea plecării că 
trebuie s-o cercetez fără grabă și fără să-i săr paginile. Celelalte 
cărţi am să le găsesc la întoarcere. 

Dar am câteva — pe fiecare din ele mi-a dat-o nu știu cine, 
probabil cu intenţie: mai toate sunt cărți de călătorie. Am 
început să citesc deunăzi ceva care nu știu ce e — poate am să- 
mi dau seama la urmă; acum mă indispune: Mon premier 
voyage a lui Cocteau, care, printre multe altele, a făcut și un 
înconjur al lumii, pe urmele lui Phileas Fogg, eroul lui Jules 
Verne. 

Pentru anul 1936, când se petrec faptele, ele nu mai cer nici o 
îndrăzneală, și astfel călătoria rămâne o glumă. Dar deoarece 
Cocteau e omul tuturor îndrăznelilor și tuturor răsfăţărilor, își ia 
un însoțitor, un prieten, pe care îl botează Passepartout, ca în 
povestea lui Jules Verne. Numele, indecent și indiscret, mi se 
pare aproape o mărturisire. Continui lectura, din când în când, 
fiindcă nu pot refuza călătoria în jurul lumii, dar ceva în carte 
este o sfidare. Saloanele o primesc, poate, cu zâmbete de 


înțelegere fină... Îmi pare rău că itinerariul lui Phileas Fogg n-a 
atins nordul Oceanului în anotimpul furtunilor. 


Joi, 10. O poveste albă 


În același loc, între aceleași stânci, care-mi sunt cunoscute 
acum ca din copilărie; de altfel, e așa de ușor să le cunoști, când 
seamănă între ele de parcă fiecare ar fi imaginea primei, 
reprodusă la scări felurite și aruncate la nimereală! 

larăși plouă, iarăși ninge, iarăși fierbe apa fiordului, ridicând 
trombe care se plimbă de la un țărm la altul, cu o nedumerire 
brutală. 

Nu-ţi vine să crezi că dincolo de aceste creste ascuţite de 
vânt, de parcă ar fi date la tocilă, se întinde imensitatea 
oceanului — și restul lumii. Noi zăcem la întuneric, într-un cazan 
cu raza mai mică de o milă. 

Telegrama primită aseară din ţară nu este limpede: ar sugera 
parcă să mergem spre Terranova, dar fără s-o anuleze pe 
cealaltă, după care urmează să ne ducem în Canalul Mânecii, 
ocolind Anglia. 

Am cercetat astăzi harta generală a Atlanticului, și croaziera 
întrevăzută mi s-a părut foarte ispititoare. Terranova, care 
spune atâtea, fie măcar numai cu numele acesta ca o 
promisiune! lar în apropiere este Canada, țara căutătorilor de 
aur și a vânătorilor de animale cu blana scumpă. In afară de 
povestea lui Colț Alb, cea mai veche și mai de neuitat referire la 
lumea de acolo, Canada este ea însăși o lungă poveste albă. 
Câte nu-mi vin în minte, rostogolindu-se la fel ca valurile de 
afară! N-am cum să le triez într-o singură seară, când mi-au 
ocupat o tinereţe întreagă. Cunosc ceva din Canada, chiar dacă 
nu mi-ar fi rămas în suflet decât cele evocate de Constantin 
Weyer, cu bizarul destin al lui Monge și cu blonda Hanah... „Dar 
toamna a sunat din goarna ei de aramă...” își amintește eroul, 
cu vorbe pe care cred că le am destul de vii în memorie. Și 
Monge pleacă la vânătoare în nord, departe, pe o iarnă întreagă, 
răspunzând unei chemări irezistibile și implacabile. Merge spre 
a-și cuceri dreptul la Hanah, dar o pierde — e bizar — din 
loialitate... 


Pentru noi sună o goarnă mai aprigă decât cea de aramă. Să 
mergem la coasta Canadei! Cu toată loialitatea! 

Dar... 

Până acolo am avea de făcut cel puţin zece zile, și ulei pentru 
motoare trebuie să luăm înainte de 24 ale lunii. De unde? 

Deși nu-i anotimpul când gheţurile coboară și vagabondează, 
în calea vapoarelor, trebuie totuși puse la socoteală. 

Și apoi, cine știe dacă după atâta cale, adăugată la alte căi pe 
care le-am bătut până astăzi, am găsi mai mult pește acolo? 


x 


Agentul din Thorshavn n-a răspuns nici astăzi la telegramă... 

Continuă să se piardă vapoare, în serie, și numai perechi, 
pare-se. Astă-noapte au mai naufragiat două, spre coastele 
Angliei, dar nici nu m-am ostenit să aflu detalii. Chiar și 
catastrofele pot să devină plictisitoare dacă depășesc un ritm 
rezonabil. 


Vineri, 11. Evadare neizbutită 


Să-mi fie înţeleasă și scuzată ultima însemnare de aseară, pe 
care o privesc nedumerit astăzi. Nu-i în ea nici nepăsare, nici 
cruzime, ci, după cum îmi dau seama acum, pe lumină, numai 
oboseală sau, poate, o intenţie de apărare, în spirit. 


x 


La ora 11,20 am ridicat ancora, ca să plecăm spre sud și să 
intrăm în Canalul Mânecii, deși n-am primit până la această oră 
un răspuns care să clarifice situaţia. N-avem hărţi, agentul din 
Thorshavn doarme sau se plimbă la ţară — unde naiba, că aici în 
două ceasuri ai colindat toată ţara?! Vom intra să le luăm din 
primul port accesibil, în Anglia; dar cum vom ajunge acolo? 

Așadar, am ridicat încă o dată ancora în acest fiord, care ne 
sugrumă cu stâncile lui abrupte și goale, și îndată ne-a cuprins 
pe toţi înviorarea. Am ieșit pe la sud-est, străbătând iarăși 
strâmtoarea Lervig, care-i Styxul insulelor Faroe, cu linia de 
înaltă tensiune coborând peste apă, ca un hotar între lumea vie 


și lumea cealaltă. Dar nu știu dacă lumea cealaltă e înapoi, sau 
în faţă. 

Într-o oră eram în mare, având spre est orizonturi 
nemăsurate, să ne îndestulăm în sfârșit privirea chinuită de 
piatră... Spre vest, sub colinele neînzăpezite, se vedea 
Thorshavn; mi se părea că îl cunosc de o viaţă, și totuși 
amintirile erau anulate — totul se concentra în față. Mi s-a părut 
abia acum că am pornit spre ceva greu și aspru. 

La ora 14,45 mă aflam în cabină, meditând ce-aș putea 
trimite la ziare sub forma unei radiograme mai ample, fiindcă 
tăcerea noastră ar putea să pară pentru mulţi îngrijorătoare, 
când am simţit rondoul vasului; în câteva minute schimbasem 
drumul cu 180 de grade. S-a primit chiar acum avertisment de 
furtună; vine de la sud și va fi aici în câteva ceasuri. Calea 
întoarsă... 

Oceanul se vădește ostil, radarul nu funcţionează. Unde 
mergem? Ce facem? 

Pe feţele tuturor se citește nedumerire. S-a întunecat prea 
curând, iar din pupa vântul, gata zburlit, aduce nori negri de 
ploaie sau de ninsoare. 

Ancorăm sub beznă fără radar „la noi acasă”, în Fuglefiord — 
ce casă rece și neospitalieră! 

Manevră anevoioasă, printre vase care tocmai acum și-au 
găsit să-și schimbe locul, silindu-ne să punem cârma când la 
stânga, când la dreapta. Dar ce poţi spune? Fiecare vrea să se 
apere mai bine de ploaie! 

Cred că între bolile sufletești, una din cele mai grele, dar încă 
necercetată de medicină, e statul la ancoră, în Fuglefiord mai cu 
seamă. 

Ora 17. S-a dat liber deocamdată oamenilor de la posturile de 
manevră. S-a stins în fiord ecoul sinistru al zornăitului pe care ÎI 
scoate lanţul curgând, cheie cu cheie, în apă; suntem la ancoră, 
adică începem să bolim iarăși. 

Ora 19. Telegramă de la agent: hărţile sunt expediate de la 
Londra direct la Reykjavik, în Islanda. Cine i-o fi cerut una ca 
asta? 

Şi corespondenţa pe care fiecare din noi o așteaptă?... 

Ora 20. Vântul atinge uneori viteze inimaginabile; puntea de 
comandă se zgâlţâie, aștepți să se fărâmiţeze geamurile; 


fluierul, presat de rafale, scoate la răstimpuri semnale de 
panică. 


x 


Suntem încă în Faeroe, pe apă, dar intraţi adânc spre mijlocul 
ţării. Răsfoiesc nedumerit unele date, pe care le-am cules la 
Thorshavn; nu le pot suprapune peste ţinutul stâncos, învelit de 
noapte; n-au de ce să se lege — le ia vijelia. Dar trebuie să le 
pun măcar pe hârtie; e ultimul prilej — presimt că în curând va 
trebui să plecăm de aici pentru totdeauna. 

Pe patru la sută din pământ, spun datele ţării, se face 
agricultură; se cultivă cartofi și puţin porumb. Ogoarele de la 
Eldevig nu spuneau mai mult. 

Am văzut oi, zece să zicem; statistica afirmă că ar fi 70.000. 
Cred, dar unde s-or fi ascuns? 

Pe acest pământ sunt oameni care muncesc și copii care 
învaţă; școlile obligatorii ţin de la șapte la paisprezece ani. Nu 
mai puţin decât în orice ţară civilizată. Școlile secundare n-au 
decât trei clase; pentru continuarea studiilor se merge la 
Copenhaga. Școala cea mai importantă se face însă pe mare; 
oamenii aici știu pescuitul și navigația. 

E inutil să citez nume în vifornița de-afară; n-ar avea nici un 
răsunet deocamdată; mă mulţumesc să spun că există aici 
oameni care scriu cărţi, astăzi, în afară de legendele milenare. 
Așa cum există pictori, despre care am spus o vorbă, a 
privitorului, există poeţi și povestitori; n-am putut ajunge la ei, 
necunoscând limba ţării. O să-i cunoaștem cândva, pe altă 
cale... Îi anunţ, anonimi, luptându-mă încăpățânat cu furtuna și 
cu întunericul de afară, care ar vrea să anuleze la această oră 
orice semn de viaţă și de speranţă, în urgisitele insule Færoe. 


Sâmbătă, 12. Amintiri și geografie 


Aseară, la ora 22, s-a primit radiogramă din ţară — o bombă 
care a căzut cu întârziere, după ce s-a tot învârtit pe deasupra 
noastră, dar, în sfârșit, a căzut și chiar a făcut explozie: să 
plecăm la Reykjavik pentru aprovizionări, apoi să ne îndreptăm 
spre Terranova. Pescuitul și navigația sunt primejdioase în 


Canalul Mânecii, către care pornisem ieri după amiază. Bine că 
ne-am întors și nu ne-am mai luptat degeaba cu furtuna! 

Așadar, ceea ce mi se păruse o glumă, acum devine realitate. 
După o clipă de stupefacţie, mă las cucerit de idee, pe care o 
pot judeca altfel decât ca pe posibilitatea de acum câteva zile. 

Cercetarea hărților și-a Cărţii pilot ne ia câteva ore. Privesc 
iarăși coastele Canadei, avid și cu nostalgie; sunt acolo contururi 
și denumiri cunoscute de multă vreme, la care am gândit ca la 
ceva de pe altă lume, dar unde nu mi-am făcut planuri și n-am 
sperat să ajung vreodată, fiindcă nu-s la îndemâna oricui, nu se 
află pe drumul obișnuit al călătoriilor... 

Sub rafale sună fluierul, afară. Goarna de aramă!... 

Ne aflăm, târziu după miezul nopţii, în camera hărților și 
facem planuri în glumă: unde intrăm: la New York, sau la 
Boston, în caz de nevoie? Dar câte locuri nu pot fi la fel de 
ispititoare? St. John, în nord-estul Terranovei... Comandantul îi 
respinge: aici sunt gheţuri, riscăm să rămânem blocaţi până la 
vară. Atunci, la Portland sau la Quebec, în Canada, sau la 
Montreal, dacă urcăm fluviul printre sloiuri... Geografie! 

Cu harta Atlanticului în faţă, îmi dau seama că zona pe care 
urmează să o străbatem este foarte vastă. Pe unde ne 
întoarcem? Dacă e vorba să ajungem, conform vechiului 
program, la Canare, pe 30 de grade latitudine, atunci ce-ar fi să 
coborâm pe la Bermude, și de-acolo să luăm drumul drept, spre 
coasta Africii? 

— Nu se poate! zice comandantul. Trebuie să navigăm pe 
ortodromă. 

Pe harta Mercator, drumul pe ortodromă, de la Terranova la 
Canare, se înfățișează ca un arc de cerc desfășurat spre nord, 
ducându-ne departe chiar și de Azore. Stărui, fără speranţă, 
numai ca să întreţin mirajul, să suprapun unei călătorii 
adevărate călătoria închipuirii: 

— Totuși, pe la Azore am putea să trecem. 

— E în afara drumului. 

— In schimb, ne ajută curentul. 

Susţin ideea ca și cum ar fi posibil s-o punem în practică. Şi 
de ce nu? Ca să vină de la Boston la Lisabona, Slocum a trecut 
pe la Azore, ignorând ortodromă, ceea ce n-a împiedicat ca 


traversada lui să devină un record, nedepășit, cred, nici până 
astăzi, șaptezeci de ani de la acea dată. 


x 


Am amintit trecător de navigatorul acesta, care rămâne o 
figură legendară între călătorii singurateci pe ape. Niciunul din 
câţi i-au urmat de la 1895 încoace nu a atins datele lui 
marinărești și umane, sau le-au atins doar în parte. Și totuși, 
lipsită de trâmbiţa galică a lui Alain Gerbault sau a altora, Erik 
de Bischop bunăoară, legenda lui are o răspândire invers 
proporţională cu faptele... 

Pe la 1925 sau 1926, dacă nu mă înșală memoria, un tânăr 
francez, care făcuse războiul ca aviator și avusese durerea să-și 
vadă căzând unul după altul prietenii de escadrilă, se hotărăște 
să plece singur pe mări, poate în căutarea a ceva pierdut pentru 
totdeauna. Acesta este Alain Gerbault, de care cred că a auzit 
mai oricine; imboldul plecării la el s-ar citi într-o profundă 
dezamăgire, datorită războiului și nedreptăţilor rămase în unele 
părţi ale lumii. Chiar dacă adevărata lui stare sufletească ar fi 
aceasta la începutul drumului, mai târziu îi descoperi 
mizantropia, și astfel curajul sau eroismul arătate de el sunt ale 
celui care nu mai crede în nimic. Ciudat pentru un mizantrop, 
Alain Gerbault crede în sine, fără ocol și fără modestie, 
regizându-și triumful și hrănindu-se suculent cu admiraţia 
oamenilor. 

Nu vreau să dărâm un idol, fiind și idolul meu, la urma 
urmelor; și eu am citit povestea călătoriei, de atâtea ori, că o 
știu aproape pe dinafară, și de fiecare dată a făcut să-mi bată 
inima. Mi-e idol marinarul, dar nu omul; nu pot să-i las pe 
amândoi în aceeași lumină. 

In etape distanţate, care au lăsat timp să-l preceadă 
celebritatea, cuvânt folosit de el însuși fără ezitare, Alain 
Gerbault a făcut, e drept, un ocol al lumii. Inspiratorul declarat 
de el ar fi Jack London, care a întreprins o traversadă 
confortabilă, cu prezenţă feminină, cu echipaj și chiar cu căpitan 
de profesiune. De Slocum, inspiratorul tuturora, se pomenește 
doar în treacăt și fără căldură. 


Plecând de la Gibraltar, unde venise din sudul Franţei, Alain 

Gerbault a traversat Atlanticul, singur, pe un mic vas cu pânze, 
și a ajuns la New York după o navigaţie anevoioasă de aproape 
o sută de zile. N-am să pun în comparaţie faptul că lui Slocum i- 
au trebuit numai două săptămâni ca să vină de la Boston la 
Lisabona: l-au ajutat vântul și curenţii, pe care-i invocam astă- 
seară comandantului nostru. E mult mai anevoios să străbaţi 
Atlanticul de la răsărit la apus — recunosc toţi corăbierii; și 
totuși, acesta a fost drumul emigranților irlandezi spre America. 
L-au mai făcut și alții, după aceea — nimănui nu i-a trebuit o 
sută de zile. 
__ Drumul lui Alain Gerbault e o neșansă sau o greșeală. 
Indepărtând ideea performanţei în navigaţie, el a ajuns la o 
izbândă de rezistenţă, fizică și sufletească, asupra oceanului și a 
singurătăţii, și pentru această parte a călătoriei, cu toată 
prelungirea ei nelăudabilă, lumea, generoasă, l-a admirat, 
acordându-i cununa de sargase. 

Pentru a trece în Pacific, după aproape un an de odihnă la 
New York, unde a adus vasului său perfecţionări importante și 
publicându-și jurnalul a mai adunat și finanţă, călătorul 
singuratec a evitat ocolul corăbiilor cu pânze de altădată, prin 
strâmtoarea lui Magellan, așa de sălbatecă, și a preferat Canalul 
de Panama, unde s-a lăsat dus la remorcă prin ecluze, ca un 
câine în zgardă; de aici începe adevărata mea îndoială, în timp 
ce crește emfaza povestitorului... 

Vasul, un cuter de 11 metri, ieșit din mâinile unuia din cei mai 
buni constructori ai lumii, era un exemplar de competiţie și 
oferea toate garanţiile. Totuși, i-au trebuit șase ani navigatorului 
să ajungă înapoi, la Cherbourg, după un eșuaj în Pacific; dacă un 
avion din flota de război a Franţei nu i-ar fi dat ajutor, salvându-l 
și punându-l din nou pe linia de plutire, Alain Gerbault ar fi 
rămas la jumătatea drumului... 


x 


Mă întorc în camera hărților, unde rămân ore. Mor de somn, 
dar nu-mi vine să cobor din nou în cabină, deși aș vrea să mai 
scriu măcar o pagină, să-mi închei o idee care mă urmărește de 
trei decenii. Nu pot s-o abandonez — suntem în Atlantic, și dacă 


vom ajunge spre Boston, înseamnă că vom intra în apele lui 
Josuah Slocum. 

Și iacă așa zăbovim, tot glumind, tot făcând planuri. 
Comandantul are o dispoziție bună; în noaptea asta s-ar părea 
că gustă chiar fantezia. 

Cornel vine cu un SOS: s-au ciocnit două vase în Canalul 
Mânecii — nu mai e fantezie. După cum se vede, se păstrează 
ritmul stabilit acum câteva zile. Telegrama de la minister era 
bine documentată, cum eram și noi de altfel. 

Mă culc târziu, aproape de ziuă, ziua noastră relativă, care nu 
se suprapune peste ziua din ţară. 


x 


După un somn de numai câteva ore, astăzi m-am simţit obosit 
până seara. N-am plecat, și cine știe dacă o să putem pleca 
mâine. Am schimbat locul de ancoră, adăpostindu-ne mai bine 
în același Fuglefiord, care nu-i un fiord, ci un mausoleu sinistru, 
de unde s-ar părea că nu mai poate ieși nimeni. 

Viscolește acum, seara, și, lăsând la o parte starea de 
oboseală, mă simt bine în cabina caldă, plină de lumină, pe 
care, cu câteva mici modificări făcute după amiază, am izbutit s- 
o „personalizez” puţin, astfel că mă pot socoti „la mine”. 

Deși strâns de jur împrejur de ziduri înalte, vasul se leagănă 
ca în largul mării. Ca valurile să ajungă până aici, ocolind atâtea 
promontorii, afară trebuie să fie vreme tare aspră. Vântul, în 
rafale, izbește în hublouri, măturând zăpada. Și iar sună fluierul, 
singur, la intervale, parcă dând semnale de alarmă. Şi aud 
goarna, cea care cheamă, cheamă — și apoi te doboară. 

Alt SOS, la ora 19: naufragiu la intrarea în estuarul Elbei, spre 
Hamburg; un singur vas astă-seară! Şi e departe... 

Dar să pornim odată spre Terranova! 


x 


Spre sfârșitul celuilalt secol, un marinar bătrân cioplea o 
barcă pe malul oceanului, acolo unde ținutului, cu moravuri 
puritane, i s-a spus Noua Anglie. Acel marinar navigase toată 
viaţa pe „clipere” și alte feluri de corăbii americane, și, ajuns la 


vârsta odihnelor, își cioplea barca, spre a pleca iarăși... Mai 
târziu, a pierit în mijlocul oceanului. 

Făcut după modelul bărcilor de pescuit cunoscute la Boston, 
lung de 11 metri, lat de 4 și jumătate, lestat primitiv cu ciment 
în loc de plumb sau fontă, ca yachturile, vasul lui era mai 
degrabă o troacă. Bătrânul marinar l-a cioplit cu mâinile sale, pe 
plajă, coastă cu coastă, folosind mai mult barda, și când a fost 
gata a plecat singur, cu pânze, peste Atlantic. Bolnav în această 
primă parte a drumului, zgâlţâit de febră, vizitat de fantasme, ar 
fi putut să se descurajeze și să se întoarcă. O parte din 
traversadă i-a ţinut tovărășie cârmaciul de pe „Pinta”, a treia 
corabie în escadra lui Cristofor Columb, și cei doi marinari 
bătrâni au conversat îndelung. Cum îl chema pe cârmaci, nu 
știu; celălalt era Josuah Slocum, unul din oamenii care au făcut, 
fiecare în felul lui și fiecare cât a fost capabil, ca secolul celălalt 
să-mi pară puţin și al meu. 

Ajuns la Lisabona, apoi la Gibraltar, Josuah Slocum, la vârsta 
de peste cincizeci de ani, a pornit de aici, tot singur, pe drumul 
lui Magellan, și l-a împlinit. Era sărac; în porturi își povestea 
viaţa, și cine vroia să-l asculte îi dădea un ban ca să aibă cele 
trebuitoare pentru încă o parte din drum. Pe țărmurile Americii 
de Sud a cărat cărbuni. În strâmtoarea lui Magellan, străbătută 
cu eforturi de neînchipuit, a avut de luptat cu furtunile de la 
apus, cu stâncile și cu tâlharii alcalufi, nefiind înarmat decât cu 
o pușcă și cu singurele sale două mâini. În Australia a făcut 
plimbări de agrement cu domnișoare de pension, pentru a mai 
câștiga un bănuţ... 

Nu înţeleg de ce lângă gloria lui Alain Gerbault, Josuah Slocum 
a rămas aproape necunoscut. 

Intors în Franţa, cu trei cărţi și un adaos, primul și-a construit 
un yacht mai bun, căruia i-a dat numele lui; ar fi fost mai bine 
să-l boteze alţii astfel, după ce el ar fi murit... A murit bolnav, pe 
o insulă din Pacific, în timpul ultimului război. 

Josuah Slocum, pe un vas primitiv, fără accident și fără 
ajutorul nimănui, a ocolit pământul, revenind la Gibraltar; se 
împlineau numai doi ani de la data când plecase, tot de aici. 
Apoi s-a abătut pe la Bostonul unde cioplise corabia pe nisip, și 
a plecat încă o dată — unde? Nu mai avea ce ocoli. A plecat pe 
ocean — atât. De atunci nimeni nu mai știe nimic despre el; nu 


s-a găsit nici o urmă din epava acelui vas, care se numea 
„Spray” — negură, s-ar putea tălmăci. Josuah Slocum nu a 
plecat, ci s-a întors în oceanul lui... 


x 


Abia acum observ că fularul de la Constanţa, pe care-l aveam 
la gât când am fost cu barca în fiord și m-au udat valurile, 
atârnă în cuier, uitat și asprit. S-a uscat de mult; sarea din apă a 
rămas, făcând țesătura scorţoasă și totuși neanulând Gândul 
Bun. Miroase a aventură și a ocean. Dar cu atât mai mult 
amintirea pe care a poartă e caldă, fiindcă vine de foarte 
departe și i s-a adăugat ceva proaspăt. 

Incepe să se concretizeze o idee, mai veche, până acum 
nebuloasă. Suntem aici optzeci și unu de oameni, numeral care 
ne urmărește, fix, imposibil să se schimbe vreodată. Simt de un 
timp nevoia să-i rup limita aritmetică, să deschid în cifră o 
poartă, să mai fie loc și pentru altceva, un „al optzeci și doilea”, 
vast și elastic. Astă-seară, fularul se adaugă la numărul nostru, 
cu o personalitate proprie, dureroasă și tandră. 


VI APA, FOCUL ȘI GHEAŢA 
Duminică, 13. Plecarea din fiorduri 


La ora 11,45 am ridicat, în sfârșit, ancora, în Fuglefiord, ca să 
plecăm spre Islanda, deși previziunile meteorologice nu sunt 
prea ispititoare. Dar ne ajunge! Mai bine să înfruntăm oceanul și 
să nu facem iarăși calea întoarsă. 

Am urmărit manevrele de plecare mai înfrigurat decât 
altădată; accept orice risc, orice încercare, furtuna și 
icebergurile, numai să nu ne mai întoarcem aici și să lâncezim 
iarăși. 

Zornăitul lanţului, trecând za cu za prin nară, mi-a sunat mai 
mult decât oricând ca un imn de eliberare. 

Aș putea să număr, în jurnalul de bord, sau în jurnalul meu, 
sau în amintirile mele, de câte ori am ridicat ancora până acum. 
Dar ce nevoie aș avea? Oamenii de acolo, de jos, îmi sunt 
cunoscuți, după cum îmi sunt cunoscute toate mișcările lor; 
astăzi îi simt mai mult decât oricând tovarășii aspirațiilor mele. 

Pe nostrom l-am înfățișat altădată, cu puţină ironie; mi-au 
transmis-o ceilalți — nu sunt în dezacord cu nimeni. Dar e un om 
care, când a fost nevoie, și-a făcut datoria. Astăzi mi se pare 
mai înalt și mai puternic; aș vrea să mă duc la el și să-i strâng 
mâna dreaptă, mai ales că e liberă: a abandonat altcuiva 
steguleţul roșu și supraveghează manevra ca un mareșal pe 
câmpul de bătălie, indicând linia mare a strategiei și lăsând 
generalilor, statului-major, detaliile. 

Steguleţul îl are acum Meiroșu; îl manevrează cu atenţie și cu 
importanţa pe care și-o dă neofitul, ca să-și ascundă emoția și 
timiditatea. In fond nu face altceva decât să indice punţii de 
comandă din ce parte vine lanţul, spre a se ști poziţia vasului 
față de ancoră. Aceeași treabă ar putea s-o facă oricine, dar o 
face el astăzi. 

II cheamă Gheorghe, după acte; nu știu de ce își zice Jean, și 
acesta am crezut că-i este adevăratul nume —, așa îl strigă 
toată lumea — până ce m-am dumerit căutându-l în lista 
echipajului. Pentru un soţ căruia i se zice Jean acasă, deși Îl 
cheamă lon, sau chiar altfel, schimbarea de nume, deși 
diminuantă, este un alint și o năzuinţă a soţiei. Pentru un om de 


port, este o floare la ureche sau o ștrengărie. Convin că lui 
Meiroșu, Jean îi stă foarte bine. Il și văd sub acest nume, 
colindând cheiurile, cu mâinile în buzunare, luând în botul 
ghetelor toate pietricelele, salutându-se vesel cu toată lumea, 
gata să muncească orice se găsește și oricând e nevoie, gata de 
asemeni să stea cu burta la soare. La un îndemn aspru sau fără 
noimă, Jean va ști să-și conserve energia, dar și voia bună, 
înjurând doar în sine și trăgând chiulul, cât mai mult și cu mai 
isteață disimulare. La o vorbă bună, va cădea în brânci ca să ţi-o 
răsplătească și te va urma până la capătul lumii... Astăzi suntem 
amândoi în Feroe — e și-aici un capăt de lume. Dacă voi povesti 
călătoria mea, va trebui să nu uit că a fost și Meiroșu cu mine. 

Are treizeci și doi de ani, iar ca înfățișare seamănă cu vameșii 
de la Thorshavn, adică pare un om care a trăit bine. Dar numai 
din munca lui; din câte știu, nu a moștenit pe nimeni și n-are 
altă avere însemnată decât spinarea și mâinile. E îmbarcat ca 
marinar la prelucrarea peștelui, funcţie fără calificare; aud că 
are una, și dacă n-ar avea-o, ar putea să și-o însușească, 
deoarece e vrednic și plin de isteţime. S-a îmbarcat totuși pe 
treapta cea mai de jos în schema vaporului; la Gibraltar o să 
cumpere câteva carpete și alte câteva obiecte mărunte... N-a 
venit pentru ele, ci ca să ţină azi steguleţul roșu în mână... 

Nu mai era nici un vas în fiord, totuși, în clipa când s-a smuls 
ancora și s-a pus elicea înainte, iar cârma la dreapta, ca să ieșim 
în strâmtoarea Lervig, am salutat cu fluierul; am salutat stânca 
și amintirile. Au vuit împreună... 

Aș vrea să mai pot veni o dată în Faeroe, pentru mai mult timp 
și pe o vreme mai frumoasă; acum, însă, sper să nu ne mai 
întoarcem. 


x 


S-a lăsat seara; mergem spre nord-vest, cu hulă groasă din 
tribord, și vasul, la „al nouălea val”, se bandează peste 30 de 
grade. Mi se pare suportabil. 

Azi se împlinește o lună de când am lansat prima oară traulul. 
De atunci ne-am învârtit pe aici, fără să realizăm nimic palpabil. 
Dar măcar e o experienţă, care și-ar câștiga valoarea dacă s-ar 
ţine seama de ea altădată. 


Luni, 14. Un om din optzeci și unu 


Am dormit puţin și greu astă-noapte, din cauza gândurilor, 
dintr-a balansului. M-am trezit însă voios — știu de ce: nu mai 
stăm la ancoră —, gata să mă apuc de lucru, cu spiritul 
febricitat, probabil de viteza vasului, încălzit de impresii care se 
arată vii dacă le cauţi și le găsești lungimea de undă exactă. 
Totuși, până la ora prânzului n-am izbutit să fac nimic, și acum 
mi se duce entuziasmul. 

La 8,30 am urcat pe puntea de comandă; se vesteau zorile, 
departe, și, cum orizontul era senin, am așteptat să văd răsăritul 
soarelui; până atunci s-a înnorat, așa că am pierdut vremea 
degeaba. 

De la nord-vest, azi-dimineaţă am schimbat drumul la vest; 
mergem cu valurile în față, și oceanul se linişteşte. Dar buletinul 
meteorologic, primit adineauri, anunţă furtună de la nord-est. S- 
ar putea să nu ne supere, deoarece intrăm la sudul Islandei, 
care o să ne apere. 

Soarele a scăpat din nori și se plimbă pe orizont, numai la 2 
grade, dar încă o dată constat că are o luminozitate neobișnuită; 
faţa oceanului, de un albastru curat, sclipește. Departe, în prova 
tribord, au și apărut primele înălțimi ale Islandei, cu zăpada 
scânteind în soare; dacă n-ar fi harta, care să le ateste, le-ai 
putea lua drept iceberguri, născute din răsuflarea rece a acelui 
„plămân al mării”, cum numea Pytheas gheţurile nordice. 

Ar urma să ajungem la Reykjavik mâine seară, dar, cum 
intrarea într-un port necunoscut și fără hărți de detaliu nu-i 
posibilă, vom micșora viteza sau vom sta în derivă, ca să 
ajungem pe lumină, poimâine dimineaţă. 


x 


Legătură radio cu „Galaţi”: au părăsit apele Groenlandei, 
unde au întâlnit sloiuri și banchize de gheaţă; îmi pare rău că n- 
am fost acolo, deși gheţuri o să întâlnim și noi, probabil... De ce 
doresc să le văd, când toată lumea le drăcuie? 

Acum, „Galaţi”, care a părăsit zona neprielnică și a primit 
destinaţia noastră, anunţă că a și sosit la Terranova; nu știu 


cum se face că totdeauna ne-au luat-o înainte; nu-i numai viteza 
mai mare a vasului. 


M-am plimbat pe punte câteva minute astă-seară. Luna, în 
babord, acoperită de nori, luminează indirect orizontul, iar în 
bordul celălalt, peste crestele invizibile ale Islandei, aurora 
boreală, îndepărtată, crepusculează și ea orizontul, tot indirect, 
dar de jos în sus, ca de sub o rampă de teatru. 

Mi-am amintit că seara trecută am stat o oră pe puntea de 
comandă, urmărind luna, care, pe un cer curat, arginta oceanul 
și-l făcea să pară văratec. Cădeau meteoriți, unul după altul, și 
la un moment dat s-a produs pe cer o explozie, din care a ţâșnit, 
țintind luna, o rachetă verde-violet, cu trena roșie. S-a stins 
înainte de a-și atinge ţinta îndepărtată, și luna a rămas singură, 
stăpână peste noapte. 

Pe urmă, din prova s-a ridicat un nor, ca o trombă — era un 
green care venea de departe, cu viteza spaimei, fiindcă a căzut 
peste noi aproape instantaneu, întunecând oceanul și 
îmbrăcându-ne în vârtejuri de zăpadă. Până să se ia măsuri de 
siguranţă, s-a risipit și s-a pierdut în spate. Și iarăși a rămas 
luna, pe cerul curat, și dacă aș fi fost singur, aș fi crezut că 
visasem. 


x 


Între farurile de pe ţărmul Islandei, în lungul căreia navigăm, 
la 15 mile distanţă, a apărut, departe, o flacără ruginie, 
clocotind și colorând norii în atâtea nuanţe de roșu, câte nu-mi 
închipuisem că se pot naște dintr-o singură culoare de bază. In 
depărtarea aceea, flacăra pare domoală, clocotul se transmite 
estompat și leneș; e un vulcan — nu mi-am dat seama decât în 
a doua secundă. În prima aș fi putut să-l iau drept o răsuflătoare 
a iadului... 


Balansul, îngreuindu-mi până la enervare și istovire șederea la 
masă, în faţa hârtiei, m-a silit să mă întorc la o practică veche, 
pe care nu știu de ce-o abandonasem în această călătorie. Sunt 
douăzeci de ani de când am părăsit masa de lucru, clasică, 
rechizită obligatorie a scriitorului, pe care unii au și cântat-o sau 


au blestemat-o. Admiţând că atunci când scrii e solicitat în 
primul rând creierul, cu un mare consum de materie, am 
descoperit că e bine să-ţi lași într-un repaus cât mai deplin 
musculatura; de aceea am adoptat patul, cu multe perne, 
poziția sultanilor, primii de la care am învăţat cum se conservă 
energia. Cu o planșetă ușoară pe genunchi, pot să-mi 
prelungesc lucrul multe ore, și, cum folosesc uneori șaisprezece 
din cele douăzeci și patru ale zilei, poziţia mi-a fost foarte utilă; 
n-am regretat decât că am descoperit-o cu întârziere. După cum 
regret că n-am folosit-o și pe vapor, din primele zile; uitasem să- 
mi iau planșeta, deși cărasem în bagajul meu atâtea lucruri, pe 
care le socotesc de pe acum inutile. 

Astăzi, văzând că nu-i altă cale, am apelat la tâmplarul 
vasului, și n-a trebuit decât să-mi taie o bucată de placaj 
subțire, să-i netezească marginile cu șmirghel, treabă în care a 
pus bunăvoință și simpatie. (Îi mulţumesc cu întârziere; pe colţul 
planșetei am scris, ca să fie o amintire: „Atlanticul de nord, pe 
trauler «Constanţa», decembrie 1964”; eram în a patruzeci și 
șasea zi de la plecare. Am luat planșeta cu mine la sfârșitul 
călătoriei și, abandonându-le pe celelalte — am o serie întreagă, 
fiecare legată de o carte din câte am scris în ultima vreme —, o 
folosesc astăzi, când transcriu paginile scrise pe ocean cu 
caligrafia și cu gândurile chinuite de furtună.) 

Unii oameni din echipaj au funcțiuni multiple; tâmplarul e în 
același timp și marinar de punte; la manevra ancorei, e cel care 


conduce vinciul — face parte din echipa plecărilor sau a 
ceasurilor grele. Tot el măsoară zilnic apa din tancuri și 
raportează  secundului. Deoarece umblă pretutindeni, 
inspectând tâmplăria, ușile sau mobilierul, i se spune 


Sectoristul, poreclă pe care o primește cu mulţumire, socotind 
că i se recunoaște o autoritate egală cu a milițianului. 

Sunt zile când nu-i văd pe toți cei optzeci de oameni; pe 
Sectorist îl văd totdeauna, oriunde, pe punți sau pe coridoare, 
cu un metru și cu o hârtiuţă în mână. Dacă ciocăne la ușăcuo 
nevoie, se și anunţă: „Sectoristul”, cu tonul cu care chelnerii de 
pe vremuri spuneau „Vinee...” Dacă undeva întâlnești o siluetă 
în întuneric și întrebi „Cine e?”, îţi răspunde, trăgându-se la 
perete, ca să nu împiedice drumul: „Sectoristul!”. Hotărât, își 
primește porecla cu toată mândria. 


Îl cheamă Sergheescu Sebastian și are anii lui Jean Meiroșu, 
dar, cu o mimică aparent severă, îl crezi mai vârstnic. Brun, cu 
părul negru și ţepos ca mustaţa de morsă, are ceva din această 
vietate a apelor nordice, însă în nici un caz colții, încep să cred 
că sub aerul de severitate arborat câteodată, își ascunde 
dezarmarea. E un om prea blând, cu temperamentul poate prea 
moale, de aceea își și acceptă și își popularizează porecla, care 
îi dă autoritate. El m-a ajutat să-mi orânduiesc altfel cabina, și 
planșetei făcute de el îi datorez paginile de astăzi. De ce m-oi fi 
trudit până acum? 

Stau în pat, înfundat în salteaua elastică, și dacă mă legăn, 
hârtia, solidară cu mine, urmează aceeași mișcare, fără să-mi 
mai fugă din faţă. E cel puţin un câștig fizic deocamdată... 

Abandonez caietul: am de scris alte pagini. 


Marţi, 15. Cart de noapte 


Am  migălit până aproape de ziuă la acele pagini. Mă 
străduiesc să scot din haosul navigaţiei noastre o dare de 
seamă, pe care s-o trimit ziarelor în ţară și să nu fie 
descurajantă. Desigur, m-aș putea sluji de imaginaţie, povestind 
basme, dar ar însemna să-i înșel și pe cei de aici, și pe cei de 
acolo. Scriu și pentru unii, și pentru alţii; mă exclud numai pe 
mine — ceea ce vrea să însemne că este în lucrul meu 
dezinteresarea cea mai deplină, fără a fi scutit de tortură. Am 
sentimentul exagerat, fără să-l pot aduce la dimensiunea reală 
impusă de rațiune, că lumea noastră, lăsată în urmă, se 
gândește la noi și ne urmărește drumul. Știu că nu putem fi în 
atenţia tuturora, că unii chiar ne ignoră — e prea vastă acolo 
aria întâmplărilor de toată ziua. Dar sunt cel puţin optzeci de 
familii îngrijorate de tăcerea noastră sau nesatisfăcute de o 
informaţie laconică, transmisă prin radio. Pentru mine, cei 
optzeci de aici și optzeci de acolo alcătuiesc un macrocosmos. 
Scriu pentru această lume redusă — și supradimensionată. Dacă 
vor citi și alţii, se vor înrudi cu lumea noastră. 


La 3,30, Zamfirescu, electricianul de cart, a venit și mi-a adus 
binoclul; vroia să mă scutească de un drum până la puntea de 
comandă, unde mai devreme îmi făcusem și eu cartul. Carturile 


mele, neobligatorii și neorganizate, nu îmi iau totuși mai puţine 
ore decât marinarilor. lar acum, cu hârtia în față, îmi continuam 
un greu cart de noapte. 

Venise fiindcă ajunsesem în dreptul vulcanului de aseară și 
socotea că merită să asist la un asemenea spectacol; văd prima 
oară un vulcan în activitate, am să mai văd, cred, și alţii cât om 
fi în preajma Islandei, și-apoi vor rămâne o imagine la care n-am 
să mă pot întoarce decât cu amintirea. Dacă astfel de focuri se 
întâlnesc și aiurea, e greu să se nimerească alături cele trei 
elemente de aici, fiecare în felul lui gigantic: oceanul, gheaţa și 
flacăra. 

Am stat până acum cu perdelele trase, fără să privesc afară; 
nu-mi rămâne decât să blestem paginile. 

Erupția se vede limpede, la mai puţin de 15 mile; privind prin 
binoclu, vine așa de aproape, că parcă te arde. E ca un rug 
ciclopian, care înroșește cerul cu straturi de nori, pânze cenușii, 
fluturate de vânt și afumate de flacără. Fiind chiar pe țărm, lava 
curge de-a dreptul în apă, făcând să se ridice, într-o parte și-ntr- 
alta, valuri spumegătoare de aburi; o insulă îi acoperă baza și 
mă enervează, ca un spectator înalt care, la teatru, s-a așezat în 
stalul din faţă. În schimb, e liber vederii planul din fund, munţii 
de gheaţă; înroșiţi de flăcări, ard și ei, fără să se topească. 

Ştiam, informat de Cartea pilot, că în Islanda sunt numeroși 
vulcani în activitate; mi-i și imaginasem, dar nu-mi trecuse prin 
minte să-i asociez cu ghețarii, elementul lor antagonic, pe care 
nu izbutesc să-l anuleze. Dacă am înclinarea să exagerez 
peisajul, cum pictorul uneori exagerează linia desenului, spre a 
fi percepută mai bine, nu exagerez nimic în această notație 
afirmând că nicăieri natura nu a putut să pună alături atâta frig 
și atâta căldură. Islanda mi se arată acum ca o lume de gheaţă 
și flacără. La mijloc sunt oamenii, cu pieptul dogorit, cu spinarea 
îngheţată. Din amintirea unor nopţi reci petrecute lângă ruguri, 
am în mic senzaţia și imaginea aceasta; aici capătă întinderi 
sălbatice. 


Spre ziuă, când m-am culcat cu gândul să dorm doar câteva 
ceasuri, oceanul s-a montat iarăși; mai corect, valurile au 
crescut cu o treaptă, altminteri fuseseră destul de montate și 
mai devreme. Adevărul este că de când am ajuns în nord n-am 


avut o zi bună. O socotesc astfel pe cea mai puţin rea dintr-o 
serie care se lungește într-una. 

În somnul scurt m-a mai trezit de câteva ori balansul în 
creștere continuă; ne-am îndepărtat de coastă și, ieșind de la 
adăpost, suntem în voia furtunii. Dar o mai pot numi oare 
furtună dacă ţine de atâta vreme? 

M-am dezmeticit greu, și abia spre prânz mi-am reluat 
paginile de astă-noapte, pe care vreau să le expediez de la 
Reykjavik, unde, mergând iavaș-iavaș, într-o tăvăleală abrașă, 
vom sosi mâine dimineaţă. 

Cerul e posomorât astăzi, și, cu toate că se apropie amiaza, 
oceanul abia începe să se lumineze — lumina unor zori așa de 
întârziate, că devin inutile; curând o să se întunece, înainte de a 
se fi făcut ziuă. Uitasem că am mai mers spre nord câteva 
grade. 


x 


Nu am puterea, nici deprinderea să relatez și să comentez 
întâmplarea apropiată. Timpul fuge mai repede decât 
capacitatea mea de elaborare; faptele, și ale mele, și ale altora, 
mă lasă în urmă, dar nu le fac semne să mă aștepte; știu că am 
să le întâlnesc mai târziu, la o cotitură a drumului, care este o 
serpentină. M-am obișnuit să meditez pe îndelete asupra 
fiecărei fraze, adică asupra felului cum exprim o cuprindere; nu 
recunosc a fi nici lene, nici vreo infirmitate. Chiar dacă nu 
găsesc tâlcuri noi cuvintelor, nu înseamnă că nu le caut. Cultiv 
metafora, nu pentru sonoritate, de vreme ce încerc s-o 
disimulez cât mi-e cu putinţă, ci fiindcă duce dincolo de bătaia și 
de numărul cuvintelor, uneori prea slabe, alteori prea puţine. 
Metafora, care comprimă și sugerează, cere participarea 
cititorului: ori îl alungi, ori îl aduci alături de tine. E un câștig și 
într-un caz, și în altul... 


x 


Miezul nopţii. Mergem spre nord de câteva ceasuri, ca să ne 
apropiem de sud-vestul Islandei, unde se află Reykjavik. 


Pentru caietul meu înregistrez în fugă doar o imagine: luna în 
spate, aurora boreală în faţă. 

Lucrez celelalte pagini, aproape în panică, și graba mă inhibă, 
în spirit, iar anatomic îmi crispează braţul. lubesc eternitatea 
fiindcă anulează timpul. 


Miercuri, 16. Lumini înghețate 


Am lucrat cu migală, dar mulţumitor, până la 4 dimineaţa, ora 
7 în ţară, clipă când mulţi oameni sunt plecaţi la treabă. M-am 
gândit la ei, și poate de aceea mi s-au părut multumitoare 
paginile de peste noapte: le erau destinate... 

Simţind că motoarele fuseseră scoase din sarcină, m-am dus 
pe puntea de comandă; stăteam în derivă, așteptând dimineaţa. 

Și dacă vreau să-mi măsor cuvintele, păstrându-le pentru o 
gradaţie, îmi fur mie însumi emoția ceasului. Incepe o dimineaţă 
ca în visele colorate; fundalul este albastru... 

E cerul, sau oceanul? — nu știu; e amestecul dimineţii cu 
noaptea; o să rămână așa multe ceasuri, până să se separe și să 
se  statornicească o realitate. Deocamdată, peisajul 
halucinează... 

Pe această pânză albastră, consistentă și într-un fel totuși 
abstractă, care cuprinde și cerul, și oceanul, la jumătate e trasă 
orizontal o linie dreaptă de lumini, prelungindu-se până afară 
din cadru... 

Așteptam să văd fanarele cu geamuri opace, îngheţate, ale 
pescarilor de Islanda. Eram pregătit pentru o întâlnire sumbră și 
aspră; nu speram altă lumină, și în așteptarea mea era o tristeţe 
veche, o teamă și o durere de pe vremea copilăriei, când nu 
știam bine unde-i Islanda, dar aflasem că acolo trăiește o lume 
nefericită. Palida carte a lui Pierre Loti m-a găsit cu imaginaţia 
proaspătă, exaltată, gata să meargă oriunde și oricât de 
departe. Şi-am mers, cred, până unde însoţitorul meu poate nici 
nu visase; cartea lui am uitat-o, pe el l-am abandonat în cimitirul 
de la Eyub... Mi-a rămas în suflet, ca un doliu îndepărtat, dar 
continuu, bocetul femeilor de pe țărmurile Islandei, când, una 
câte una, așteptând în viscol, află că nu-i mai vine bărbatul. 

Era acum în fața mea nu o altfel de lume; nici n-aş fi putut s-o 
descopăr de la atâta distanţă. Nu se vedeau turnuri, care anunţă 


un oraș de departe; cu atât mai puţin s-ar fi putut vedea casele. 
Era o baie de electricitate, o expoziţie de lumini sau o 
demonstraţie, ţinând de la o margine a vederii până la alta. 

Spre dreapta tabloului, estul geografic, un nesfârșit bulevard, 
între două rânduri de becuri, lumină de neon, verde, roșie și 
albastră, ducea spre un centru unde, cu toată depărtarea, se 
simţea forfotă la această oră din noapte. Ai fi spus că-i o noapte 
de petrecere populară, când oamenii se înfrăţesc și cu ei, și cu 
cele din preajmă, când se împodobesc, punându-și hainele cele 
mai frumoase, dar mai întâi împodobesc locul, atârnându-i 
serpentine și panglici. Aprindeau și rachete, focuri bengale, care 
se înălţau în aer, trasând flăcări pe pânza albastră. Mi-am dat 
seama că sunt avioane turboreactoare, decolând sau aterizând 
de-a lungul bulevardului, la fiecare minut câte unul. Am 
presupus că viaţa orașului, pe care mi-l închipuisem strivit de 
ghețari, de neliniște, de zăpadă și ceaţă, a învins tot ce fusese 
aici amarnic odată, și acum explodează — biruinţa oamenilor 
asupra unei naturi zgârcite, ostile și aspre. 

În acest decor, mi-am spus, spiritul semenilor mei a ajuns pe 
treapta lui cea mai de sus, și am simţit deodată nevoia 
civilizaţiei; viaţa noastră, pe ocean, mi s-a părut săracă și 
întunecoasă. Am dorit să am în jur mulţi oameni, orașul acesta 
sau lumea întreagă. 

Așa mi-a apărut Reykjavik văzut de departe. 


x 


Luminile, nesperate, și ceea ce îmi sugerau ele că ar fi în 
planul din spate, unde desigur străluceau altele, m-au făcut să 
mă bărbieresc înainte de a veni dimineaţa. Bărbieritul e, cel 
puţin după mine, cazna zilnică a bărbatului; blestemul din Biblie, 
după care omul trebuie să muncească din greu, cu sudoarea 
frunţii, pentru a-și câștiga pâinea, are o ramificaţie, dacă nu la 
fel de grea, în orice caz mai plictisitoare, aceea de a-și rade 
părul obrazului. Nu-mi dă bucurie decât rar, când mă pregătesc 
pentru o serbare în care cred, fiindcă nu cred în toate. 

Credeam astăzi; era prea multă lumină, prea multe panglici și 
serpentine, inedite pe fundalul de gheaţă al geografiei și pe 
fundalul cenușiu al închipuirilor. 


M-am culcat apoi, pe la ora 5 dimineaţa, gândind să dorm 
până la 10, intrarea în port fiind fixată la 11, când se face ziuă. 
Somnul n-a vrut însă să vină, cu toată oboseala; nu poţi să 
dormi când știi aproape atâta lumină și atâţia oameni — o lume. 
Era în mine neliniște, dar nu a chinului, ci a nerăbdării și 
bucuriei... 

Mai târziu m-am uitat pe sub perdele, să văd ce se mai 
întâmplă afară, ce culoare luase noaptea Islandei; era aceeași, 
acum mai profundă și cu nu știu ce scânteiere; are să fie 
obsedantă mai târziu, în amintirile mele. 

Intr-un colţ al decorului am descoperit luna, roșie, 
nemăsurată, fierbând printre nori înainte de a apune peste 
crestele de gheaţă din depărtarea Islandei. După alt timp, 
rotindu-se vasul care stătea liber în valuri, luna a venit drept în 
faţă și-am urmărit-o o vreme, fără s-o recunosc, nesemănând cu 
luna adevărată. Apusul ei, ca și al soarelui, a ţinut mult timp, 
prea mult chiar — a rămas pe loc, pâlpâind peste gheţuri și 
făcându-le roșiatice. M-am întrebat dacă nu-i un vulcan — și nu 
sunt dumerit nici în clipa când închei pagina. 


De ce nu a găsit natura o altfel de compensație și-l obligă pe 
om să doarmă, când are ce să privească? 

M-am întins în pat, cu ochii închiși, fără să pot alunga 
gândurile cotropitoare, crezând că totuși am să adorm după 
atâta oboseală, și am rămas așa până la ora 7. În careu, 
Marinescu aranja masa pentru ceai; de obicei, cănile ciocnite, 
clinchetul tacâmurilor sunt semnalul meu de deșteptare. L-am 
luat la fel în dimineaţa asta; era imposibil să mai pot aţipi, deși 
ceilalți dormeau, după cum îmi dădeam seama: nu se auzeau 
decât motoarele și altminteri nici o mișcare. 

M-am îmbrăcat, am băut o cafea, doză de cal, în stacană, și 
acum mă întorc din nou la hârtia albă, în timp ce continuă să fie 
albastru afară, iar în hublouri roșu, de la lună, care nu mai vrea 
să apună. Mi-e necaz că trebuie să rămân în cabină tocmai 
acum, într-un moment care cu siguranţă are să rămână unic. 
Dar îl absorb, îl simt prin pereţii de fier, și chiar dacă ar fi să 
storc ultima mea resursă, mai târziu am să-l pot intui; pe urmă 
știu că n-am să-l mai uit. 


Ora 10,55; am aruncat ancora în rada Reykjavik. S-a făcut 
ziuă, câtă se poate face aici; nu mai ard lumini; din albastru, 
decorul a devenit cenușiu. 

După cinci minute vine pilotul, cu punctualitate de 
cronometru: este fix ora pe care i-am indicat-o prin radio. 
Probabil ne-a văzut de mult, a văzut că aruncăm și ancora, 
deoarece sosisem cu câteva minute înainte de timp, dar nu s-a 
pripit... 

Socotesc punctualitatea omului una din însușirile lui cele mai 
prețioase. A fi punctual înseamnă, ca într-un precept al 
strategiei napoleoniene, să te găsești la minutul convenit, în 
locul unde s-a hotărât; o parte din bătălii, Napoleon le-a câștigat 
datorită punctualităţii. Adaug o clauză: să ai asupra ta tot ce se 
cere în clipa aceea, să nu fi uitat nimic, al spiritului mai cu 
seamă. Punctualitatea poate deveni o manie dacă n-o însoțește 
căldura umană; omul care așteaptă nu are nevoie de o mașină... 

Dar dacă a veni prea târziu e o nepoliteţe, e nepoliticos și 
imprudent să vii mai devreme; pilotul știe preceptul și-l aplică, 
după rigoarea britanicilor, uneori antipatică. În cazul nostru, 
dacă sosea puţin mai devreme, n-ar fi săvârșit nici o 
imprudenţă; dimpotrivă, ne scutea să mai aruncăm ancora, ca s- 
o virăm cinci minute după aceea... 

Pe punte, la prova, Jean Meiroșu flutură steguleţul, iar 
nostromul se umflă în gușă, ca și cum fără el n-am fi ajuns în 
Islanda. Poate are dreptate, la urma urmelor. 

Pilotul nu seamănă cu cel de la Thorshavn; e un bătrân lup de 
mare, pe al cărui chip a rămas întipărită suflarea oceanului. 

Acostăm, cu dibăcie de astă dată, la o dană de lemn, 
perpendiculară pe cheiul de piatră. E un adaos, ca să aibă unde 
trage mai multe vapoare. Nu înţeleg însă de ce s-a folosit 
lemnul, mai puţin durabil și în cantități imense, adus din altă 
parte, când există aici lava și piatra. 

E ger strașnic afară; oamenii de pe chei scot aburi pe gură; 
îmbrăcămintea le e învelită în chiciură, cum e tot peisajul. Nu se 
văd decât magaziile din port, pe care s-a precipitat ceața, 
făcându-le albe, reci și neprimitoare. La fel mi se pare a fi și 
orașul, dincolo de ele. Mi-e peste putinţă să refac în aceste clipe 
imaginea perdelei albastre, sclipitoare, de astă-noapte. 


De partea cealaltă a cheiului de lemn e acostat un pescador 
de vreo 500 de tone, un vas metalic, și tot — bordajele, 
parapetul, puntea, vinciurile, parâmele, cablurile, 
suprastructurile, tot — e îmbrăcat în gheaţă groasă, până în 
vârful catargului. A venit din larg poate aseară, și, cum 
dimensiunile nu îl protejează, a încasat multe valuri, care, 
încetul cu încetul, au depus crusta aceasta fioroasă. Oamenii, 
câţi or fi lucrat pe punte, căci n-au mers pe mare ca să se 
plimbe, au fost și ei îmbrăcaţi în gheaţă. Pescari de Islanda... 

Așa mi s-a înfățișat, în primele clipe, Reykjavik văzut de 
aproape. 


x 


Văzut, în sfârșit, din mijlocul lui însuși, de pe stradă, dintre 
oameni, orașul nu-și relevă nimic concludent după o primă 
întâlnire, pe care o rezum, confuz, seara. 

Am întâlnit un dușman cum am pus piciorul pe cheiul de lemn 
îmbrăcat în gheaţă: gerul. Cu toată blana de oaie a ghetelor de 
expediție, într-o jumătate de oră picioarele mi-au îngheţat, 
dându-mi senzaţia că nu mai sunt ale mele, dar obligându-mă 
totuși să le târăsc după mine și să suport o durere străină. 

Drumul până în oraș nu-i lung, dar pare. Totul scârţăie: 
zăpada îngheţată, aerul și încheieturile. Dintr-un vapor se 
descarcă fiare: sunt albe; dacă ai pune mâna pe ele, ţi-ar lua 
pielea. Și totuși, le manevrează oameni; mă gândesc aproape cu 
disperare: cel puţin, or avea căldură acasă? 

Au; am aflat mai pe urmă, și parcă mi s-a dezmorţit și mie 
spinarea. Orașul se încălzește, fără economie și cu destul de 
puţină cheltuială, folosind în calorifere apa fiartă a geizerelor. 
Natura nu-i totdeauna așa de avană cum pare. Răsuflu ușurat, 
dar nu pot să văd orașul în lumina albastră, din noaptea trecută; 
în clipa asta mi se pare că a fost o halucinație... 

E ora 18, probabil timpul aglomerației maxime; strada 
principală, în pantă, e îngustă, cum a fost croită odinioară, când 
erau mai puţini oameni și nu existau automobile. Automobilele 
abundă, toate cu geamurile îngheţate, așa că nu se văd 
înăuntru decât umbre vagi, dar aproape de regulă, în faţă, după 


parbrizul mai penetrabil, se zărește o coamă blondă, căzând 
peste un guler de blană. 

Pietonii au și ei parcă un geam îngheţat în faţă; cineva, 
interpretând realist imaginea, ar zice poate, cu dreptatea lui 
acceptabilă, că pe ger ochiul îngheaţă, și privirea devine 
ceţoasă. Știu — și totuși e altceva. 

Tot ce văd socotesc a fi provizoriu; notez acum, seara, numai 
ca să rămân credincios jurnalului. 

Forfota, pare-se, se datorește apropierii Crăciunului; se spune 
că aici lumea e habotnică; poate, dar atunci de ce umblă pe 
străzi și prin magazine după cumpărături laice, în loc să se 
aprovizioneze cu smirnă și tămâie? Crăciunul nu-i o sărbătoare 
religioasă decât în calendare și la biserică. In casele oamenilor 
rămâne o sărbătoare a familiei, o zi a dragostei pentru ai tăi și 
pentru ceilalți oameni. 

În flancul Poștei, două automobile nou-nouţe, Ford-Cortina, 
sunt puse la loterie; la geamul unuia din ele, o cucoană grasă 
vinde bilete trecătorilor. Cineva are să câștige un automobil în 
ajunul Crăciunului; n-are să-l poată agăța în pom, la un loc cu 
darurile tradiționale, dar poate că a doua zi are să se ducă la 
biserică, spre a mulţumi Domnului că l-a avut în vedere. In 
Reykjavik, însă, circulă mii de automobile, care desigur n-au fost 
câștigate la loterie; bunăvoința cerului e în minoritate. 

Magazinele sunt pline de lumânări, de toate formele 
geometrice, de toate culorile și mărimile, unele ajungând la 
dimensiunea unui cozonac care ar putea să îndestuleze o 
familie. Simbolul fiind depășit, prin greutate și formă, nu-mi vine 
să cred altceva decât că lumea caută decorul; admit că o 
lumânare colorată dă unui cămin cea mai caldă, mai subtilă și 
elegantă intimitate. 

Dacă toată această lume în forfotă este o legiune de magi 
care așteaptă nașterea Mântuitorului, sunt sigur că n-au să 
ajungă la vreme cu darurile: Betleemul este prea departe. 

In afară de gospodinele ieșite la cumpărături, restul magilor 
sunt tineri; fetele, subţiri și, anatomic, fără atribute feminine, 
toate în pantaloni sau în treninguri, se deosebesc de băieţi 
numai datorită părului, de obicei lung și lăsat pe umeri, și, 
bineînţeles, unui fel de a se mișca, al lor, de la începuturile 
lumii. 


Am intrat într-o cafenea, simțind că n-aș fi în stare să străbat 
drumul până la vapor înainte de a-mi dezgheţa picioarele. Multă 
înghesuială, umană și arhitectonică. Mesele sunt mici, în boxe 
miniaturale, cu canapele care par mai degrabă instrumente de 
tortură. Poate este de dedus ceva, deși prea devreme: frigul 
comprimă nu doar metalele, ci și gesturile omului, și gusturile 
lui, făcându-le mai austere. 

În afară de marii înţelepţi, și poate nici ei, nu cred să existe 
cineva care, la un examen lucid, să nu-și recunoască măcar o 
stupiditate și măcar la intervale. De obicei trecem peste ele, iar 
ceilalţi nu le observă, sau nu le dau importanţă, sau, în sfârșit, 
au buna-credinţă de a le raporta la propria lor comportare, și ea 
inexplicabilă câteodată... 

Acum, seara, când am revenit pe vapor și mă bucur de 
căldura generoasă a cabinei mele, de tot ce e generos aici, până 
și canapeaua de material plastic, mă întreb de ce a trebuit să 
beau Coca-Cola la cafeneaua aceea; nu m-a silit nimeni, am 
cerut-o la propria mea alegere și mi-a fost adusă cu mare 
aparat, de la gheaţă, când toată Islanda din jurul meu, și eu 
însumi eram numai gheaţă. 

Așa mi s-a arătat Reykjavik, văzut din mijlocul lui însuși, 
dintre oameni și dintre case. 


x 


Ca și la Thorshavn, din clipa când s-a terminat revizia vamală 
echipajul poate să debarce, fără alte formalităţi; carnetul de 
marinar te scutește de orice viză consulară, fie și aceea de 
tranzit, și pe deasupra, nu ţi-l cere nimeni. E ca anticiparea unei 
convieţuiri viitoare, când nu vor mai exista. Granițe pe pământul 
nostru, ci poate doar între planetele galaxiei. 

Totuși, spre deosebire de Thorshavn, unde n-am văzut altă 
uniformă decât aceea roșie, cu nasturi de metal galben, a 
factorilor de la Poștă, aici există poliţie, și chiar în număr destul 
de mare. E drept că nu se ocupă decât cu dirijarea circulaţiei, și 
sigur este nevoie, dată fiind îngustimea străzilor și numărul 
ridicat de automobile. Recunoscându-le necesitatea, prezenţa 
policeman-ilor nu m-ar fi indispus dacă n-ar fi fost toţi prea 


falnici, prea aleși unul și unul, în uniforme rigide, sau cu o 
rigiditate interioară. 


Într-o copilărie sobră, ale cărei îngrădiri m-au silit de mic să- 
mi găsesc fastul și evadarea în visări fantastice, am descoperit 
întâmplător, o dată cu primul an de școală, un fantastic terestru, 
care costa un leu pe vremea aceea — mai mult decât o călătorie 
în lună. Exista pe atunci, la cârciumă, limonadă, de obicei roșie, 
colorată și aromată cu substanţe chimice, într-o sticlă de un tip 
care a dispărut mai târziu, pentru totdeauna. Dopul ei, interior, 
sferic, tot de sticlă, se menținea închis prin presiunea acidului 
carbonic; apăsându-l, ceea ce uneori cerea forță mai mare decât 
a copilului, urma o explozie și o erupție de spumă. Şi sistemul 
de obturare, miraculos pentru mine, și gustul înțepător al 
băuturii au fost o revelaţie, care m-a tulburat multă vreme. Mi 
se părea că am trecut printr-o inițiere neîngăduită; acidul 
necunoscut până atunci aducea un transport de vinovăţie, 
rezervat doar maturilor. Aceștia având puterea în mână, își 
făceau singuri legile de comportare; ei puteau să fumeze, să 
joace cărți, să bea alcool, să intre în cafenele — toate interzise 
copilului. 

Limonada mi s-a părut un viciu descoperit prematur, și, fiindu- 
mi destul unul într-o categorie, m-am abținut până astăzi să 
cunosc gustul faimoasei Coca-Cola, băutură așa de damnată 
într-o vreme. Ajunsesem să cred că are stupefiante, ascunse 
într-o formulă alchimică, și înfățișează o primejdie gravă pentru 
omenire, ca opiul, hașișul sau cocaina. Numele ei era sugestiv 
de altfel, recunoască oricine! 

A trebuit să ajung în Islanda ca să trec tardiva iniţiere și să 
recunosc, sub altă culoare și în altă sticlă, vinovata mea 
limonadă de pe vremuri. 

Inţelesul întâmplării însă e altul, și-l descopăr acum: văzut 
dinăuntrul lui, după ce-l văzusem albastru din afară, orașul a 
însemnat o derutare deplină. Altfel, de ce-aș fi cerut Coca-Cola? 


Joi, 17. Oamenii vii și oamenii morți ai Islandei 


Mă folosesc de invitaţia agenţilor de la Schell, care ne 
aprovizionează cu motorină și ulei pentru motoare, să ocolim 


orașul cu automobilul. E un câștig de timp; sunt recunoscător 
gazdelor, mai ales că vor fi și ghizi de ocazie, vor ști să ne arate 
locuri de nedescoperit altfel și voi putea obţine de la ei orice 
informaţie cu privire la viaţa orașului. 

Am plecat la ora refluxului; aici, mareele provoacă schimbări 
de nivel importante, în timp ce rămân aproape insesizabile la 
Thorshavn. Aseară, bordajele vaporului se înălțau câţiva metri 
deasupra cheiului, și scara, care este prevăzută cu articulațiile 
necesare, luase înclinarea de 45 de grade. Astăzi am fost uimit 
și nedumerit în primele clipe când am ieșit pe punte; mi se 
părea că ne mutasem la o dană mai înaltă, deși nu simţisem nici 
o manevră peste noapte. In realitate, coborâsem atât o dată cu 
apa, încât parapetul ajungea la nivelul cheiului. Scara se culcase 
până la orizontală, păstrându-și doar o importanţă protocolară; 
altminteri, puteai să debarci, încălecând parapetul, în orice 
punct al vaporului. 

Nu mai era gerul de ieri, temperatura făcuse un salt 
neobișnuit pe latitudinea de acasă; mi s-a părut o lașitate a 
naturii. 

Am avut nenorocul, și Reykjavik asemeni, să vin aici în cele 
mai urâte zile din cel mai urât timp al anului. Am ocolit orașul, 
pe o rază destul de mare ca să-l pot vedea panoramic și să mă 
orientez asupra împrejurimilor. Am văzut totul printr-un ecran 
cenușiu, de burniţă și de ceaţă, și astfel n-am putut stabili nici o 
legătură intimă cu peisajul. Apoi a trebuit să descopăr, cu 
mâhnire și cu un fel de umilinţă de înţeles numai celui ce-a 
încercat-o cândva, adus la realitate după o goană necontrolată a 
imaginaţiei, că mă înșelasem asupra fantasticului. 

Cu luna m-am dumerit încă de ieri; nu apusese când am intrat 
în port, n-a apus toată ziua, n-a apus nici astăzi, deși se vede 
vag prin atmosfera opacizantă. După gerul care dăduse 
claritatea aceea albastră nopţii din radă, moina a topit faţa 
lentilelor strălucitoare, le-a ros, și imaginile apar amorfe, poate 
sub valoarea lor reală. Luna mea, atât de mult contemplată, 
este un vulcan în activitate... 


Reykjavik se află în fundul unui golf, cu deschiderea spre vest, 
larg de aproape 30 de mile, apărat la nord și la sud de câte-o 
peninsulă stâncoasă; amândouă pătrund adânc în mare, tinzând 


una spre alta și sugerând un cerc care s-ar putea închide, ca să 
formeze orașului o apărare ideală, și împotriva invaziei, și a 
furtunii. Ca și în rada Gibraltarului, natura oferă aici tot ce e 
nevoie pentru a se face o cetate inexpugnabilă. Dar n-a făcut 
nimeni o astfel de cetate; n-a fost nevoie: Islanda nu a avut 
bogății la care să râvnească alţii, și nici nu se află, ca 
Gibraltarul, pe drumul marilor bogății ale lumii. De la primele 
imagini pe care mi le-a oferit — piscurile învelite în gheţuri, așa 
cum le-am văzut de departe — până la ceea ce încep să văd 
acum, de aproape, totul, dovedește firea tenace, sobră și 
nehrăpăreaţă a celor dintâi coloni ai Islandei; ei au rămas aici 
până astăzi. 

Orașul vechi ar fi trebuit să-l văd aseară; e strâns în jurul 
portului și al acelei străzi principale străbătute fuga în 
încleștarea gerului care îmi îngheţase picioarele; am să mă 
întorc la el azi după amiază sau mâine, în căutarea unei imagini 
mai clare. 

Acum descopăr un oraș nou, pe cale de a se naște; credcă 
depășește de mai multe ori dimensiunile primului, pe care ÎI 
înconjoară, dar n-are o formă definitivă; e un șantier în plină 
desfășurare, cu străzile desfundate, întinzându-se pe vechile 
câmpuri de lavă. 

Aflu, dar nu fără greutate, că în limba islandeză Reykjavik 
înseamnă „Golful fumurilor”. Așa îl vor fi numit vechii vikingi 
debarcaţi aici înainte de sfârșitul celuilalt mileniu; pe vremea 
aceea, locul trebuie să fi fost înconjurat de geizere și vulcani în 
activitate și va fi plutit în fum ca o pădure de piatră, incendiată. 
Vulcanii s-au stins, s-au liniștit geizerele; sunt alţii, mai departe; 
pare-se, n-au să piară degrabă — se mai nasc unii și în zilele 
noastre. 

Oricum, lava a rămas, ca o dovadă, și ea pătrunde, răcită, 
îmbătrânită, zgrunţuroasă, semănând cu un cocs gri-albastru, 
până între casele noi, în marginea trotuarului, care abia se 
asfaltează. 

Se fac blocuri nu prea înalte, dar care seamănă cu ale 
noastre; câte o clipă mi se pare că mă aflu pe un șantier, în 
București, pe Șoseaua Mihai Bravu, sau la Brăila, pe strada 
Galaţi, sau la Suceava, unde totuși aș fi vrut altă arhitectură 
între bisericile vechi și lângă străvechea cetate... 


Dacă n-ar fi o realitate, aș crede că mă obsedează culoarea 
albastră. O descopăr mai des decât pe altele —, este culoarea 
cerului și a oceanului câteodată, culoarea nopţilor înstelate, 
culoarea seninului și a viselor calme... Nu am halucinaţii: este și 
culoarea blocurilor noi din Reykjavik... 

S-au trasat câteva largi artere în jurul orașului; vor fi cândva 
bulevarde. Azi sunt șosele exterioare, care par inutile în burniţa 
dimineţii: rar întâlnești automobile. E ciudat, dar mi s-a făcut dor 
de o imagine îndepărtată; aș vrea să văd o căruţă cu coviltir, ca 
pe unele din șoselele noastre, chit că și acolo a rămas aproape o 
amintire; o căruţă cu doi cai costelivi, supraviețuitorii altei ere, 
cu un felinar afumat sub dricul alcătuit din scârțâieli solidificate, 
cu un câine stropit de zloată mergând cuminte între roţile din 
spate, cu un ţăran pe de lături, în bundă peticită, cu codirișca 
sub braţ, cu o căciulă desfundată și cu gândurile departe, la 
Sarmisegetuza, la iliri, la traci, o istorie pe care o poartă în sine 
fără să o fi cunoscut vreodată... 

Copacii pot fi transplantaţi cât timp nu și-au întins rădăcinile 
prea departe — și atunci chiar suferă, și din ramurile ciopărțite 
le picură lacrimi. Nu știu care-i vârsta până când pot fi 
transplantaţi oamenii. Îmi simt astăzi rădăcinile prinse cu o 
îndârjire dureroasă în pământul unde am pășit prima dată. Am 
nevoie de el cu toate simţurile; îmi trebuie nu doar pentru ochi, 
ci și pentru respiraţie. Ce e al nașterii nu poate să dispară decât 
o dată cu moartea; cui crede altfel, cui poate să-mi demonstreze 
cu teorii și cu fapte am să-i răspund, că nu există o singură 
moarte. 

Ghizii noștri vorbesc englezește, și, cu eforturi, izbutim să ne 
înțelegem. Dar gândurile mele nu pot fi spuse decât în limba 
noastră. Imi pare rău că nu o vorbesc oamenii de pretutindeni, 
nu prin dicţionare, ci printr-o contopire a universului. 


Am urcat pe o înălţime care domină orașul și rada; aici se află 
cisternele izoterme, unde se pompează, de la 40 de kilometri, 
apa fierbinte a geizerelor, spre a alimenta apoi, prin cădere, 
radiatoarele de calorifer din case. Ca scop era o noutate, și chiar 
o surpriză, nu însă ca înfățișare; îmi aminteau grupurile de 
rezervoare din porturile noastre, sau de la rafinării și din 
regiunile petrolifere, înglobate unui peisaj al copilăriei. Bătea 


vântul cu o sălbăticie căreia nu puteai să reziști multă vreme; 
rada, adăpostită, se vedea calmă, însă mai departe, sub neguri, 
simţeam ce răscolite trebuie să fi fost valurile, și iarăși mi-am 
spus, uitând că și noi veneam, și-aveam să plecăm din nou într- 
acolo: „Vai de cei de pe mare!” 

De-aici am văzut aerodromul, care m-a uimit și m-a fermecat 
prima noapte, când îl priveam din depărtare, îmbrăcat în lumini 
de neon și în flăcările turboreactoarelor, făcându-mă să cred că 
viaţa în orașul acesta nordic e plămădită din strălucire. Acum 
am văzut cenușiul și am aflat că aerodromul, cu atâta mișcare, e 
o bază militară americană. Mă înșelase, ca și luna, și m-am 
simţit încă o dată întristat și umilit revenind la realitate, după un 
înflăcărat și necontrolat zbor al imaginaţiei. 


Pe șoseaua care ne-a dus mai departe, lăsând să răsară din 
când în când oceanul, foarte aproape, printre monticule de lavă, 
am văzut o mănăstire de călugăriţe, cred protestante, deoarece 
aceasta este aici religia dominantă. Nu mi-a atras prin nimic 
atenția ca arhitectură și nu m-a Surprins existenţa ei ca 
instituție religioasă; sunt mănăstiri pretutindeni în lume și nu 
doar în spaţiul creștinilor... Dar, ca și coloniștii insulelor Faeroe, 
islandezii au venit, marea lor parte, de pe coastele apusene ale 
Norvegiei, una din pricinile emigrației fiind teroarea religioasă. 

În alt fel decât Inchiziția, nefolosind tortura fizică și rugul, 
biserica norvegiană a evului mediu a torturat sufletele cu o 
persuasiune monstruoasă și a ridicat până la alt grad caznele. 
Ea nu a avut prilejul, într-o ţară habotnică și înapoiată, să judece 
erezia, încă neîndrăznită, ci abia păcatu/, care era tot cel biblic, 
pedepsit o dată pentru totdeauna. Flăcările iadului, propuse 
păcătoșilor, au operat cu tot atâta teroare cât flacăra 
pământească. 

Izgoniţi de intoleranţa bisericii, norvegienii au luat cu ei și 
biserica. Mi se va spune, și acesta este adevărul, că era a/tă 
biserică, adică altă religie, zisă păgână, deoarece strămutaţii au 
primit creștinismul după emigrație. Totuși... 

Am cunoscut în copilărie un om ingenios, care avea multă 
imaginaţie în a născoci chinuri și care, dacă ar fi trăit în altă 
epocă, ar fi introdus destule inovaţii în beciurile inchizitorilor. 
Între alte cruzimi, săvârșite cu toată seninătatea, chinuia până 


la monstruozitate pisica familiei. Aș săvârși eu însumi o cruzime 
numai dacă aș povesti astfel de scene. Sunt dator să spun totuși 
că la sfârșitul caznelor, care oricum aveau un capăt, victima 
ocolea mângâierile oricui îi arăta milă și se ducea, supusă, 
torcând, într-adevăr felină, să capete mângâierea călăului... Nu- 
mi rămâne decât să cred că era o mâţă bigotă... 

Cât despre biserică, desigur că ea s-a întemeiat aici în spiritul 
toleranţei. Mă îndoiesc însă că unii din prelaţii de astăzi ar privi 
altfel decât cu satisfacţie penitența absurdă și monstruoasă a 
Cristinei Lavransdatter, exemplu obsedant, care, pentru un 
firesc și încântător păcat din tinereţe, este convinsă mai târziu 
că trebuie să ispășească și își distruge probabil toată viaţa. Spun 
probabil, deoarece e prima carte, din câte îmi amintesc, pe care 
am abandonat-o la jumătate, revoltat de stupiditatea unui 
destin torturat de intoleranţă. Poate la sfârșit eroina blestemată 
își găsește împăcarea, și cerul i se deschide în faţă; dacă e așa, 
refuz să admit o astfel de soartă și o astfel de plată, și mă dau 
pradă iadului. 


Cristina Lavransdatter înseamnă Cristina, fiica lui Lavrans. 
După obiceiul din evul mediu, când se mărită, ea își păstrează 
numele tatălui. 

Obiceiul se menţine și astăzi în Islanda; soţul dă numele său 
copiilor, dar soţia rămâne până la sfârșitul vieţii cu numele de 
acasă. 


După mănăstire, descopăr o vilă izolată, pe câmpul de lavă 
care a primit ceva humă și îngăduie vegetaţia. E un conac, cu o 
culă, cu câteva acareturi și cu zidurile albe. Aflu că-i reședința 
președintelui republicii și mi se pare potrivită și cu istoria, și cu 
sobrietatea Islandei... Un castel, un palat nu-și avea locul aici — 
ar fi jignit și oamenii și peisajul... 


x 


În încheierea acestui raid neconcludent din prima jumătate a 
zilei, am ajuns la un cimitir, și prin el la un început de concluzie: 
Islanda păstrează cultul morţilor cu un fast apropiat de 
grandoare. Era un cimitir întins pe o colină, și, cum dincolo de 


culme nu se vedea decât cerul, îţi puteai închipui crucile 
coborând și ducându-se ca valurile, până în zări, care aici nu pot 
să fie decât apa oceanului. 

Nu am văzut monumente funerare, ca în cimitirele noastre, 
unde bogătașii au cultivat în mic ambiția faraonilor. La noi, de 
sâmbăta morților și în alte ocazii, în aceste piramide moderne 
familia se adună ca la sindrofie, se consumă mezelic, șpriţ și 
cafele, în amestecul de fum al tutunului, lumânărilor și tămăii... 

Simțământul de grandoare produs de cimitirul Islandei nu 
pornește de la dimensiune, ci de la tăcere, simplitate și lipsă de 
ierarhie. El afirmă egalitatea oamenilor măcar în fața morţii, și 
această dreptate elementară sugerează pe celelalte, care astfel 
sunt cucerite pentru început în spirit. 

La căpătâiul fiecărui mormânt, lângă crucea creștină era 
plantat un brăduţ, și în amândouă ardeau, chiar ziua, becuri 
colorate, ducându-se spre creastă, în valuri și în cascade, ca o 
auroră boreală subpământească. Ele trebuie să se fi adăugat 
iluminaţiei care m-a vrăjit prima noapte. Desigur, ard fiindcă se 
apropie Crăciunul, și, întocmai ca lumânările colorate, sunt un 
decor de care au nevoie oamenii ca să-și înfrumuseţeze viața, 
luând ca pretext până și moartea. 


x 


După amiază, scurtă vizită în oraș, numai ca să cumpăr o 
carte despre Islanda. Restul timpului, până târziu noaptea, î 
consacru corespondenţei; e de necrezut cât timp poate să-ţi ia o 
simplă carte poștală ilustrată. Și oricâte ai trimite, uiţi pe cineva, 
făcându-i o nedreptate. Cum pe toţi destinatarii mi-i socotesc 
prieteni, la sfârșit, cântărind teancul de ilustrate, constat că nu 
sunt de loc un om singuratec. Mă simt stânjenit că nu pot trimite 
fiecăruia mai mult decât o frază. Şi totuși, adunând frazele, aș 
face din ele câteva pagini... Scriu multe pagini, pe care apoi le 
arunc, fără regrete și fără să am sentimentul că mi-am pierdut 
timpul cu ele; probabil când scrii, orice și oricui, nu pierzi timpul 
decât din punct de vedere contabil. Mă neliniștesc nu paginile 
aruncate, ci acelea albe, iar între ele, mai ales acelea pe care n- 
o să le scriu niciodată... 


Chiolhan simpatic prin cabinele alăturate. Deși îmi tulbură 
liniștea, socotesc că oamenii au tot dreptul să se veselească. Mă 
abţin de la participare; sunt obosit după atâtea nopţi când am 
dormit numai pe apucate, și-apoi, mai am treabă. Dar le ofer o 
sticlă de coniac, ca să-și menţină temperatura, cu primejdie să 
scadă, nemaiavând cu ce să fie alimentată. 

Unul, care de mult nu mai știe pe ce lume se află, stă pe 
canapea, în capul oaselor, cu obrazul sprijinit pe umărul altuia, 
cu un zâmbet de fericire pe faţă. Refuză să fie dus la culcare și e 
singurul lui instinct sau reflex în funcţiune: să rămână aici, între 
oameni; îi trebuie societatea, nu băutura. Pe aceasta din urmă 
de mult n-o mai sesizează; face doar gestul mecanic de a duce 
paharul la gură, și negăsindu-l îl înlocuiește cu scrumiera. După 
un timp începe să sforăie, tot așa, în capul oaselor și fără să-i 
dispară de pe faţă zâmbetul de fericire. Cineva spune: „Fluieră a 
ceaţă!”... Fluiere până mâine, și nopţile următoare cât om mai 
sta la adăpost în Reykjavik! Pe urmă o să fluiere vaporul. Cine 
știe câte zile cu ceaţă nu ne mai așteaptă?! 


Vineri, 18. Parlamentul de piatră 


S-a nimerit să fie o zi calmă și limpede, deși cenușie, așa cum 
poate să fie vremea în acest anotimp, la 64 de grade latitudine 
nordică. Întocmai ca în Faeroe, și tot datorită Golfstreamului, 
iernile aici nu sunt aspre; gerul de alaltăieri a fost o întâmplare, 
după cum declară localnicii. Mie însă mi-a lăsat o imagine care 
nu se anulează, aceea a pescadorului venit de pe ocean 
îmbrăcat în gheaţă. Mi-a lăsat și o senzaţie: parcă nu mă mai 
încălzesc de alaltăieri. Mi-a lăsat, în sfârșit, și o teamă, și de 
aceea mă uit la orizont cu îngrijorare, așteptând parcă să văd 
cum revine valul de gheaţă, concretizat într-o apariţie 
monstruoasă, a lui Gerilă din basmele noastre, ridicat la 
proporţiile Căpcăunului din aceleași basme. 

Pe o vreme așadar calmă, ca după o ploaie rece de toamnă, 
cu atmosfera încă umedă, dar clară, am vizitat orașul pe 
îndelete, în tovărășia unui tânăr atașat cultural de ambasadă, 
care s-a oferit să mă însoţească și a fost o prezenţă prodigioasă. 
A învăţat la universitate limbile nordice, islandeza și-a însușit-o 
apoi fără greutate, se află aici de câţiva ani, e inteligent, cult, 


înclinat studiului și investigaţiei, astfel că a ajuns să cunoască 
ţara și viaţa ei până la amănunt și intimitate. 

Cartea cumpărată ieri după amiază și parcursă în câteva 
ceasuri nu oferă mai puţină informaţie, totuși un martor viu îţi 
dă simțământul autenticităţii sigure și necăutate. Îl prefer și las 
cartea deocamdată; am să mă întorc la ea pentru ilustrațiile 
colorate, care înfățișează Islanda sub soarele verii, într-o 
strălucire cum nu mi-o imaginasem și aproape că mi se pare 
trucată. 


Cel mai de sud promontoriu al insulei se află la 63°24', iar cel 
opus la 66*32' latitudine nordică, aproape tangentat de Cercul 
Polar. Punctul cel mai de est, căruia i-am dat multe ocoluri în 
călătoria noastră, se înscrie pe 13*30' longitudine vestică; 
ţărmul de apus, unde n-am ajuns până astăzi, atinge 24°32', 
meridianul de bază fiind obișnuitul Greenwich. În forma ei ușor 
alungită, Islanda măsoară 500 kilometri de la est la vest, și 300 
de la nord la sud. Suprafaţa totală, cu cele câteva insule mai 
mici care îi aparţin, se ridică la 100.000 kilometri pătraţi. Pe 
acest pământ, mai mult muntos, având un început de câmpie 
spre sud-vest, trăiesc numai 180.000 de locuitori. Aproape 
jumătate din ei, pare-se 75.000, sunt grupaţi în capitala ţării, la 
Reykjavik. 


Ca și când n-ar fi destul oceanul din jur, în mijlocul orașului se 
află un lac, parcă artificial, ca un decor, și izbutește într-adevăr 
să decoreze peisajul, cu oglinda lui limpede, cu malurile joase, 
ca niște pajiști calme, prelungite din apă. E un element lichid, 
dar l-ai lua drept terestru, prin înnădirea lui cu uscatul; te-ai 
aștepta ca aleile, fin prunduite, păstrate cu îngrijire, să se 
desfășoare peste apă și să nu-ţi dea totuși impresia de miracol. 
Un pod scund, aproape plutitor, concretizează această idee; 
dacă la mijloc se arcuiește ușor în sus, alcătuind o boltă abia 
marcată, impresia se întărește; ai spune că drumul urcă și apoi 
coboară o blândă colină de apă. 

Acum apa, în limpezimea ei rece, e învineţită de frig, pajiștile 
sunt cenușii, iar cerul, deasupra, plumburiu și ud. Confrunt 
peisajul cu o fotografie colorată, din carte; mă aflu în același 


punct unde a fost obiectivul aparatului, numai că în alt anotimp. 
Era vară atunci; se vede lumina ei și pe cer, și în apă... 

Vara, aici soarele apune numai câteva ceasuri; pe țărmurile 
din nord nu apune niciodată. Dar temperatura, în acest anotimp 
cald, nu depășește decât rar 11 grade. Soarele arde, peisajul 
strălucește, și vremea e răcoroasă. 

O femeie cu un copil, în ilustrație, stau așezați pe prundiș, 
lângă apă; simţi vara în aer, femeia și copilul au pulovere 
groase. 

Dincolo de lac se vede o aripă a orașului. Recunosc 
arhitectura din fotografie, zidurile caselor, acoperișurile, o turlă 
de biserică, la marginea din stânga a cadrului. Nu regăsesc 
culorile; sau le-a șters ploaia, sau fotografia a fost și de data 
aceasta trucată. 

Arhitectura acestui punct central din Reykjavik e un 
conglomerat de stiluri, bizare și neidentificabile. Majoritatea 
caselor au un etaj; unora li se adaugă o mansardă. Acoperișurile 
cel mai des sunt în două pante, cu pinioane laterale, dar se văd 
și cu patru pante, și ondulate, și chiar cu terase, ca pe ţărmul 
Mediteranei. Amestecul e, desigur, opera negustorilor, care, 
exploatându-și vadurile, grăbindu-se să-și investească banii și 
aplicându-și gusturile eterogene, au stricat de multe ori stilul 
orașelor. 

În construcţie nu e folosit lemnul, ca la Thorshavn, ci piatra 
sau cărămida, ceea ce mi se pare nu doar mai solid, ci și mai 
rezonabil. Lemnul în Faeroe, unde nu există pădure, rămâne o 
ciudăţenie. 

Cele două capitale însă seamănă, privite fragmentar și de la 
distanţă. Există între ele o înrudire evidentă, după cum există o 
înrudire în istorie și în viața oamenilor din aceste ţări nordice. 


Lacul e populat de rațe sălbatice, atrase de ajutorul pe care 
pot să-l capete de la oameni. E un consens: nimeni nu le 
prigonește, nu le sperie, și încrederea lor deplină se vede după 
felul cum ies pe mal, în faţa trecătorilor, ca să capete de 
mâncare. Deprinderile lor sunt domestice și citadine, deși vin 
din sălbăticie și se întorc tot acolo, după legi ale speciei sau. Ale 
clanului, nezdruncinate de blândeţea arătată de oameni. Inele 
cu matricolă au dovedit însă cercetătorilor și curioșilor că 


aceleași exemplare când ies din zona de ocrotire se socotesc în 
primejdie și fug de omul care le-a hrănit mai devreme. Ele știu, 
simt, au observat, au învăţat, și-au transmis poate, din 
generaţie în generaţie, că în afara orașului armistițiul încetează, 
că omul, înarmat de data asta cu pușcă, își ia dreptul să le 
vâneze. 

De ce le-o vâna oare? 


x 


În faţa Parlamentului ascult istoria Islandei, care o repetă, 
aproape întocmai, pe a insulelor Faeroe. 

Parlamentul e o clădire de piatră, în centrul orașului, o 
construcţie greoaie, întunecoasă, cu un parter pe care parcă îl 
dărâmă etajul, cu ferestre boltite și reci, ca intrarea unor hrube, 
deși au cercevelele albe. Seamănă cu o cazarmă de altădată, 
unde recruţii își plângeau soarta... Ar fi îngrozitor de urâtă, mai 
ales într-o zi fără soare, dacă n-ar simboliza o idee așa de 
frumoasă: Parlamentul este Libertatea Islandei. 

In faţă e înălţat, pentru că vine Crăciunul, un brad așa de înalt 
cum nu poate fi găsit decât în pădurile seculare, și numai în 
unele. Acest arbore gigant vine de peste mare; e darul 
tradițional pe care Norvegia îl trimite în fiecare an Islandei. Face 
și el parte din istorie. 

Probabil acel neam de oameni care trăiau în primul mileniu pe 
coasta de vest a Europei, dar mai ales în Norvegia, și cărora li s- 
a spus vikingi, nu erau firile cele mai blânde și nici moravurile 
lor nu erau cele mai frumoase. E sigur însă că iubeau și 
cunoșteau marea, că știau să lupte, nelipsindu-le vitejia, și că nu 
îndurau îngrădirile, Când în acea zonă a Europei au început să 
se închege state, care centralizau puterea, îngrădirile pentru 
vikingi s-au ivit de la sine... 

A fost de ajuns ca iscoadele lor neostenite în explorarea mării 
să vină cu știrea despre existenţa unei insule a nimănuia, spre 
partea de apus a oceanului, unde se găsea atâta pește că putea 
fi socotit bogăţie. Emigraţia s-a petrecut întocmai ca la Faeroe și 
cam în aceeași vreme; strămutațţii au traversat Atlanticul în 
condiţii grele, luptându-se cu furtunile, neavând alte mijloace de 
orientare decât curenţii și stelele, pe care însă le cunoșteau 


bine. A fost dramatică navigația lor, întrucât ea nu a însemnat, 
cum le stătea în obișnuinţă, o luptă a bărbaţilor cu oceanul. De 
data asta, în bărcile destinate aventurii marine duceau ceea ce 
omul ferește totdeauna de aventură: femeile, bătrânii, copiii. Pe 
lângă ale gospodăriei, și-au luat cu ei idolii și focul, pe care l-au 
trecut nestins peste ape. 

Deși adversari ai unei autorităţi centrale, motiv pentru care și 
emigraseră, colonii au trebuit să-și facă o lege comună. Așa a 
luat naștere, la 930, Adunarea Obștii, A/thing în limba ţării, care, 
deși nu avea decât puteri limitate, de judecată și legislaţie, este 
primul exemplu în Europa de societate democratică. 

Adunarea Obștii se ţinea în aer liber, într-un loc ales cu 
căutare și cu chibzuială, la Thingvellir, în sud-vestul insulei. Cine 
va citi Njals saga, pe care o am lângă mine în tălmăcire 
românească, va putea să-și facă o idee destul de clară și de 
completă despre viaţa de atunci a Islandei. 

O dată pe an, vara, lumea se aduna la Thingvellir pentru 
treburile obștii, dar această deplasare, de proporţii epice, avea 
și un caracter monden, cum s-ar spune astăzi. Bărbaţii veniţi să 
discute legea își luau și nevestele, iar acestea își arătau 
frumuseţea sau gătelile. Veneau și tinerii dornici de petreceri, 
de dans și de hârjoneală, și acolo se puneau la cale căsătoriile. 

Locul, la o încrucișare de drumuri, avea spaţiu și pentru 
tabără, și pentru plimbare. Cei mai vechi membri ai adunării își 
construiau chiar locuinţe statornice, care nu erau altceva decât 
ziduri de piatră, acoperișul, de pânză, întinzându-se deasupra la 
venirea stăpânului. Atunci, preria devenea albă. 

În apropiere, un lac bogat în peşte oferea hrană mulţimii; o 
pădure, crescută în lavă, dădea lemnul de ars pe vatră; în 
sfârșit, prin văile înconjurătoare nu lipsea nici pășunea, pentru 
hrana cailor, căci tot acest popor, adunat din întreaga ţară, 
venea numai călare, cei mai de departe călătorind 
șaptesprezece zile. 

Un perete stâncos, la locul de adunare, amplifica glasul 
vorbitorului; spre a fi văzut și auzit mai bine, acesta se urca peo 
tribună de piatră, aruncată acolo întâmplător de natură. 

S-a păstrat până astăzi ceva din spiritul acelei vremi 
îndepărtate, a Althing-ului. Și Parlamentul, deși altfel, e tot de 
piatră. 


În timp ce continuăm să-l socotim pe Columb descoperitorul 
Americii, sunt dovezi că islandezii au ajuns pe coastele 
răsăritene ale continentului nebănuit cu cinci secole mai 
devreme, adică înainte de anul 1000. Nu înţeleg de ce întârzie 
statornicirea adevărului. Poate că lumea nu mai simte interes 
pentru date așa de vechi din istoria descoperirilor geografice, în 
secolul nostru, când se așteaptă ca omul să ajungă pe alte 
planete. 

Există un argument, și cred în el, deși nu mi l-a invocat 
nimeni, privitor la prezenţa islandezilor pe coasta de răsărit a 
Americii: un neam de navigatori care făcuseră drumul din 
Norvegia până în Islanda e imposibil să nu fi mers mai departe. 
A nega evenimentul înseamnă a nu recunoaște existenţa 
vikingilor în istorie. Vik — rădăcina cuvântului — înseamnă fiord 
în graiul nordicilor, dar înseamnă și viteaz. Istoria nu îi neagă 
înţelesul al doilea. 

Istoria Islandei, începută în același timp cu a insulelor Faeroe 
și în condiţii asemănătoare, a continuat cam la fel de 
asemănător până astăzi. Neînţelegeri interne, dar mai ales 
greutăți economice au silit ţara să se închine regelui Norvegiei, 
făgăduindu-i supunere și bir, în schimbul unui anumit ajutor și al 
unei anumite protecţii. Protecţia a devenit treptat iluzorie, în 
timp ce Islanda își pierdea, una câte una, libertăţile pentru care 
poporul traversase oceanul și acceptase o viaţă luată de la 
capăt, poate mai grea decât a tuturor colonilor din istorie. 
Atunci s-a născut aici acea literatură a eroismului, care s-a 
păstrat și a rezistat până în zilele noastre. Vestitele saga ale 
popoarelor nordice nu sunt basme sau legende, cum au toate 
popoarele, ci mai degrabă cronici ale vremii. Ele au întreţinut nu 
doar graiul poporului, aproape neschimbat într-un mileniu — 
orice islandez le înţelege astăzi fără dicţionare; au păstrat mai 
cu seamă spiritul libertăţii. 

În serile lungi de iarnă, când toată suflarea fermei sau 
gospodăriei se aduna în marea odaie comună, la lumina 
opaiţelor sau a focului, stăpânul casei citea tuturora proaspăt 
transcrisele saga: Edas, Heimskringla, Laxdaelasaga și câte 
altele. Câteodată, când funcţionarii regelui, suportaţi cu o 
resemnare falsă, ajungeau la abuzuri, poporul își ieșea din ale 


sale și, hrănit cu amintirea libertăţii de altădată, cu faptele 
curajoase ale strămoșilor, transmise din generaţie în generaţie, 
trecea la răzbunări sângeroase. 

Insula nu mai era, „păgână” la acea dată; acceptase de patru 
secole creștinismul, dar un creștinism al Islandei, care era, 
poate, un altfel de Althing. Spre deosebire de ţările Europei, 
unde introducerea noii credinţe a dat naștere atâtor războaie 
civile, unde oamenii s-au urât și s-au ucis în numele dragostei 
de oameni, faptele în Islanda s-au petrecut pașnic. Creștinismul 
a fost propus cu multă iscusință, îngăduindu-se, cui vroia, 
păstrarea riturilor vechi, cu condiţia să le celebreze în taină. 
Misionarii făgăduiau atâtea locuri în cer câte își vor asigura 
credincioșii pe pământ, în lăcașurile de rugăciune. Ispitiţi de 
acest troc, pe înţelegerea lor, care trăiau prin practicarea 
schimbului în natură, islandezii s-au apucat să construiască 
biserici, cum ar fi construit corăbii sau antrepozite. Creștinismul 
s-a introdus în Islanda pe bază negustorească; tulburări a 
produs abia mai târziu Reforma, modificând vechiul contract, 
naiv și laic, dintre pământ și împărăţia cerului. 


Calamităţile istoriei, cunoscute și de alte popoare, au întârziat 
sute de ani ascensiunea legitimă a Islandei, ţinând-o până mai 
deunăzi la starea antemedievală. Între islandezi și norvegieni 
era totuși o înrudire de sânge, astfel că supremaţia celor din 
urmă apărea într-un fel tolerabilă, prin afinități ancestrale. 
Asuprirea care a adus umilinţe grele poporului a început în 
secolul al XV-lea, atunci când, urmând soarta Norvegiei, Islanda 
s-a închinat Danemarcei... 

Nu m-aș fi oprit la aceste date, pe care presupun că orice 
cititor le poate găsi într-o enciclopedie onestă, dacă în lumina 
lor existenţa Islandei, așa cum o aflu astăzi, nu mi s-ar părea un 
miracol. 

Natura, de la început potrivnică, a conlucrat cu asupritorii și i- 
a întrecut, ducând ţara până peste pragul dezastrului. În secolul 
al XVIII-lea, cel mai greu din istoria insulei, când poporul era 
zdrobit de  birurile impuse de Danemarca, și economia ei 
sucombase, molimele s-au adăugat foamei și mizeriei, creând 
acolo un infern terestru, greu să și-l imagineze oamenii care au 
imaginat un infern pe lumea cealaltă. 


Dacă în perioada vechii și primei Republici, abia înfiripată, 
populaţia insulei ajunsese la 120.000 de locuitori, două treimi 
din cât are ea astăzi, în 1709 cifra scăzuse la 35.000 — o 
pătrime. Aceste zeci de mii, scrise în cifre pe hârtie, reprezintă 
oameni, și osemintele lor s-au amestecat cu lava Islandei, într-o 
formulă tragică și indisociabilă. 

In același secol blestemat, cum nu știu dacă a fost vreunul în 
istoria altor popoare, cu puterea lui de a concentra nenorocirea 
până dincolo de înţelesul cuvântului complet „calamitate”, o 
sută de vulcani au început să erupă deodată, și șapte luni nu s- 
au oprit, aruncând într-una foc și lavă. Cenușa a acoperit atunci 
toată insula, în adevăratul înţeles al cuvântului și în deplinele ei 
limite geografice; vântul a dus-o de altfel mai departe, până la 
coastele Statelor Unite și chiar până în sudul Africii. Aerul otrăvit 
a distrus vegetaţia și a ucis trei sferturi din animale, care erau 
unul din puţinele mijloace de trai ale oamenilor. Ei înșiși, 
oamenii, au pierit în număr mare; cei rămași nu puteau să fie 
decât fantome, îmbrăcate în cenușa vulcanilor... 

Nu se vedea altă scăpare a supravieţuitorilor decât să fie duși 
peste ocean și transplantaţi în Danemarca. Nu cunosc 
împrejurările care au făcut ca acest plan, pe cale de îndeplinire, 
să fie părăsit, și islandezii să rămână cu morţii și cu vulcanii. 
Presupun însă că pentru ei ar fi fost și mai tragic să traverseze 
oceanul pe un drum cu 180 de grade altfel decât primul drum 
spre Islanda; să fi acceptat transplantarea, în ţinutul mlăștinos 
din Iutlanda, care le era destinată, ar fi însemnat să uite munţii 
Norvegiei și fiordurile de unde plecaseră, să uite și dramatica lor 
traversadă și să-și nege istoria, după mai bine de opt veacuri. 


x 


În tot timpul dezastrelor, la Thingvellir obștea a continuat să 
se adune în vechiul ei Althing: veneau din ce în ce mai puţini 
oameni, de la un an la altul; dacă celor vii nu le mai rămânea 
nici o speranţă, poate obștea se străduia să păstreze legile 
pentru a face dreptate morţilor... 

Ceea ce nu izbutiseră adversităţile celelalte a izbutit însă 
administraţia regală; în 1800, Althing-ul a fost desfiinţat, după o 


agonie care, cu toată emoția și cu toată dreptatea, se poate 
numi glorioasă. 

De la acea dată, Islandei i-a rămas o singură armă: limba și 
literatura. În serile lungi de iarnă, mai triste ca niciodată, în 
odaia comună a fermei, la lumina opaiţelor și a flăcărilor, 
stăpânul casei a continuat să citească, în auzul tuturora, vechile 
și noile saga... 

Că mai târziu Islanda și-a recâștigat libertatea, smulgând-o 
din mâini zgârcite, rupând an de an câte-o bucăţică, nu mi se 
pare un miracol; mai curând sau mai târziu, orice popor își 
găsește dreptatea. Miraculoasă este existenţa ei în totul, mai 
bine de unsprezece veacuri, din care unul, al optsprezecelea în 
era noastră, și în era Islandei al zecelea, a întrunit totul ca s-o 
distrugă, fără ca totuși să izbutească... 

Islanda este republică independentă începând din anul 1944. 
Evenimentul a fost proclamat la Thingvellir, de pe tribuna de 
piatră a vechiului Althing. 


Mă dezamăgește puţin Parlamentul de astăzi, deși în zidurile 
lui s-a pus piatră, poate aceeași rocă a tribunei de altădată. Deși 
n-am trăit în Islanda, Thingvellir, așa cum îl întrezăresc în 
depărtarea lui istorică și geografică, îmi trezește gustul 
melancolic al cronicilor abandonate. Mi se pare că legendara 
Islandă a renunţat la ceva din ea însăși aducând Parlamentul în 
mijlocul orașului. 


Trecând peste vicisitudinile care au făcut ca ţara aceasta să 
fie multă vreme supusă Danemarcei, Islanda este, de la originile 
ei, fiica răzvrătită a Norvegiei. După unsprezece secole de 
istorie, bradul din faţa Parlamentului evocă vechea înrudire. S- 
au stins patimile — a rămas prietenia. Cu darul ei care a devenit 
o tradiţie, Norvegia întinde Islandei, peste Ocean, pe drumul de 
odinioară al vikingilor, o mână cordială. 

Nu-i mai puţin cordial răspunsul Islandei: dacă vikingii au 
trebuit să părăsească țărmurile unde a crescut bradul acesta, ea 
nu uită că neamul ei a crescut tot acolo. De aceea bradul se 
înalță astăzi, sobru, fără nici o podoabă, dar încărcat de 
amintirea a unsprezece secole de istorie, în faţa Parlamentului 
de piatră. 


x 


Am rămas pe vapor după amiază, ca să schiţez impresiile 
culese de dimineaţă, dar n-am izbutit, până noaptea târziu, să 
ajung nici la jumătate; rezumându-le mai mult decât au fost 
rezumate, aș fi economisit câteva pagini, în schimb mi-ar fi 
cerut mai multe ceasuri, și ceasurile în ziua Islandei rămân tot 
douăzeci și patru. 

O parte din escală este pierdută, iremediabil. A trebuit să mă 
întorc și la celelalte pagini, pe care trebuie să le trimit ziarelor și 
încă nu sunt gata... Mai toți ai noștri s-au dus în oraș, unde am 
tânjit să merg și eu, ca să beau o sticlă de vin în ambianța 
terestră, aproape uitată. Am rămas cu bunul Tipă, căruia i-am 
dictat paginile, până la ora 3 dimineaţa. 

Nu știu care din noi n-a mai rezistat după aceea, deși nu 
terminasem; cred că n-am mai suportat eu ideea de a răpi unui 
om binevoitor noaptea întreagă. 


Sâmbătă, 19. Potirul de aur 


Marinescu m-a trezit la 7,30, când mi-a adus ceaiul, altfel aș fi 
dormit mai departe, uitând și de grijile mele, și de Islanda, deși 
mă culcasem îmbrăcat, cu gândul să sar în picioare după câteva 
ceasuri de somn și să termin paginile, ca să le pot expedia 
astăzi; îmi rămânea puţin timp: la ora 11 este fixată plecarea. 

M-a cuprins panica văzând ceasul. Cornel, „dactilograful” meu 
de altădată, venise tărziu din oraș și dormea cu faţa în jos, făcut 
una cu patul. (Escalele îi oferă singurul repaus și singura 
destindere reală: prin regulamentele internaţionale, în porturi 
este interzisă folosirea staţiilor de radio de pe vapoare.) Pe Ţipă, 
exploatat toată noaptea, nu cred că l-aș fi putut trezi, chiar dacă 
aș fi avut necuviinţa aceasta. Văzându-mă la ananghie, 
Marinescu s-a oferit să mă ajute, declarând că a mai bătut 
câteodată la mașină. Abandonându-și mușteriii și lăsându-i să se 
servească singuri — era timpul ceaiului de dimineaţă —, s-a și 
instalat în fața mașinii de scris, în fumoar, gata să mă asculte, 
cu atenţia încordată și cu neliniștea câinelui care nu e sigur că ai 
să-l iei la plimbare. Indiferent dacă simpatia dovedită astfel era 


pentru scrisul meu — nu știu ce putea să înţeleagă din el când 
căuta literele una câte una — sau pentru mine, gestul lui mi-a 
mers la inimă. Din păcate, avea mai multă bunăvoință decât 
pricepere, și, fără să-i neg ajutorul, am fost mulţumit când, un 
ceas mai târziu, Cornel, trezit poate de ţăcănitul mașinii, poate 
de propria-i conștiință, deoarece îmi făgăduise din ajun această 
colaborare, a venit, cu ochii încă umflaţi de somn, să-și ia locul 
în primire. Marinescu l-a abandonat cu părere de rău, dar nu l- 
am reţinut: timpul nu-mi îngăduia gesturi cavalerești sau 
sentimentale. Desigur că i-ar fi plăcut, și mie asemeni, să 
mergem împreună până la ultima filă; nu-mi place să mă 
despart de nimeni la jumătatea drumului... 

Simt că întâmplarea aceasta măruntă va ocupa dimensiuni 
mai mari în amintirile mele. Indiferent unde o să fim fiecare din 
noi la anul sau în alţi ani care au să vină, indiferent dacă o să ne 
mai vedem vreodată, am să păstrez, între alte imagini ale 
omuleţului acestuia, pe cea din cenușia dimineaţă de 19 
decembrie 1964, când ne aflam amândoi pe bordul traulerului 
„Constanţa”, în portul Reykjavik din Islanda, așa de departe de 
casele noastre. 

Scund, firav (pirpiriu e cuvântul cel mai potrivit, dar mă abțin 
să-l aplic oamenilor simpatici), cu fruntea puţin veștejită, poate 
de gânduri, cu părul negru, ușor tocit, dar viu, fiindcă păstrează 
un luciu de tinereţe, cu ochii mobili, iscoditori fără șiretenie, 
isteți și câteodată ironici, Marinescu știe mai multe despre viaţă 
decât ar bănui alţii și e departe de a fi, simplu, omul care ne 
servește la masă. O strungăreaţă foarte vizibilă îi completează 
fizionomia într-un chip cu totul aparte; acest amănunt anatomic 
i se prelungește pe faţă, de-a lungul nasului, până între ochi, și 
dacă ochii emit o întrebare, strungăreaţă răspunde cu o 
exclamațţie... 

La Brăila, ieșind din cabină, în prima mea dimineaţă, m-a 
întâmpinat în faţa careului, cu șorţul alb care îi marca funcţia, și 
m-a îmbiat, ca o gazdă: 

— Nu doriţi o cafea cu lapte? 

Mă duceam val-vârtej la puntea de comandă, nu-mi era 
foame, nu mă ispitea masa — m-a ispitit însă glasul, și am 
acceptat invitaţia. Am înţeles că Marinescu voia să știu cu cine 
am de-a face. E între ultimii pe lista echipajului, dar la anumite 


ore ale zilei rolul lui devine din cele mai însemnate. De ce nu l- 
am recunoaște? Mecanicii, cu rolul lor important, au grija 
motoarelor. Marinescu o are pe-a oamenilor, și el nu se 
mulțumește să ne hrănească; adaugă acestui gest afecțiunea. 
Datorită lui, adesea, masa din careu se transformă într-o masă 
de familie. 

În zilele când mai toţi umblăm cu chipurile sumbre, el e 
posomorât numai cât rămâne singur. Dacă-i spui un cuvânt se 
înseninează, găsește de unde să scoată un zâmbet, o glumă și 
chiar o vorbă înţeleaptă, un proverb adaptat așa de bine 
împrejurării, încât pare de producţie proprie. 

N-am purtat niciodată acel veșmânt comod, dar care mi s-a 
părut o uniformă cu pretenţii, și care se cheamă „haină de 
casă”. Nu poţi să fii tot timpul cu spiritul încordat și cu atenţia 
ascuțită; în ceea ce mă privește, de multe ori le las în repaus, 
sau mai exact: într-un regim de re/enti, cum spun mecanicii 
despre motoare. Îmbrac atunci, în mine, o „haină de casă”, 
cusută din naivităţi și din simplitate... Dacă o poartă și 
Marinescu în orele lui de repaus, fie că și-o cunoaște, fie că nu s- 
a gândit la ea niciodată, trebuie să declar că știe s-o scoată mult 
mai repede decât mine. O vorbă a lui mă lasă cu gura căscată. 

În ziua sosirii la Reykjavik, pe când mă plimbam pe coridoare, 
enervat că nu se mai termină revizia vamală, Marinescu, văzând 
starea mea și intuind restul, s-a oprit alături, având în mână 
două sticle de vin, pe care le ducea vameșilor, și mi-a spus cu 
simpatie, dar pare-se și cu compasiune: 

— Calul nu șchioapătă de ureche! 

Înţeleg ceva — se pot înţelege multe. Care-i înţelesul 
adevărat? Marinescu îl știe. Îmi simt mintea îmbrăcată în haina 
de casă. 


x 


Graba mea de dimineaţă a fost exagerată, dar n-aveam de 
unde să știu: plecarea vaporului se tot amână cu câte jumătate 
de oră, până ce, în sfârșit, rămâne fixată pentru ora 14. Mă 
mustru ironic pentru exagerarea de astăzi și mă suspectez de 
altele. Totuși, cel puţin acum, am avut o justificare deplină: 
credeam în ora care se anunţase. Poate la fel s-a întâmplat și 


alteori: am crezut într-o oră sau într-o dată omenească... Orele 
se schimbă, datele omenești se transformă... Rămâi puţin ridicol 
în faţa ceasornicului, ca și în faţa celor care te-au silit să-ţi dai 
sufletul, și a fost de pomană. 

Am avut timp să mă duc la poștă în liniște, și, cum nu era frig, 
iar atmosfera mi se părea prietenoasă, m-am bucurat din plin de 
cele câteva ore câștigate; am descoperit o altă față a orașului, 
desigur răsfrântă prin starea mea sufletească, dar sunt prea 
obosit s-o notez astăzi. In noaptea lungă cât vom merge spre 
Terranova o să fie destul timp să mă întorc la acest Reykjavik și 
la această Islandă. Nu practic metoda însemnărilor, pe care să le 
dezvolt la prima ocazie; fișele încercate cândva în literatură au 
rămas moarte. Pe drept sau pe nedrept, mă încred în selectorul 
memoriei, care, la pretenţiile și la ţelurile mele, nu m-a trădat 
până astăzi. Ceea ce am uitat nu putea fi scris niciodată. Viaţa 
noastră e mai mică decât întâmplările noastre... 


Plecând de la poștă, m-am întâlnit cu Cornel, care ieșise să-și 
ia un stoc nou de reviste ilustrate. Nevasta lui are meseria 
modestă de frizeriță, adică tunde și bărbiereşte bărbaţii, treabă 
așa de puţin potrivită cu o femeie. Până să ajungă la altă 
treaptă, face și ea ce-a învăţat și ce i s-a dat să facă, într-un 
salon de coafură periferic... Mă înduioșează solidaritatea lui 
Cornel cu meseria nevestei și solicitudinea pentru femeia lui, 
aflată atât de departe. 

Il însoțesc prin câteva librării; ca și la Thorshavn, caută reviste 
tehnice, de radio, care se înscriu într-o pasiune amintită 
altădată. Îl ispitesc, fiind puse de-a valma, și cele cu femei 
goale, însă se mulțumește să le arunce câte o ocheadă; ceilalţi 
băieţi au făcut, pare-se, provizii serioase. Atenţia cea mai mare 
o dă revistelor de coafură masculină, ca să le ducă nevestei. Da, 
e înduioșător — și e admirabil. Prin el, nu știu ce unitate de pe 
Calea Dudești a cooperativei Higiena se va pune la curent cu 
ultima modă a coafurii atlantice. 

La rândul meu, caut o hartă a Islandei; aflu că o pot găsi la 
Birourile Companiei Aeriene; Cornel mă însoțește, spre a fi 
solidar și cu mine. Avem de urcat o scară, care pornește dintr-un 
mic hol, aflat la stradă. Cu toată zloata de afară, atât scara cât 
și holul n-au nimic din aspectul acela maculat și umed al 


locurilor de trecere publică, pe vreme de moină; covorul, 
deschis la culoare, nu arată nici o amprentă și nici o scamă, de 
parcă accesul la etaj s-ar face pe cale aeriană. 

La picioarele scării, o stewardesă, în uniformă clasică, veston 
bleumarin strâns pe talie, fustă dreaptă, încă și mai strânsă pe 
șolduri și pe coapse, ne indică direcţia, arătând spre etaj cu 
braţul, într-un gest îmbietor și plin de graţie. 

Din păcate, încântătoarea apariţie e de carton decupat, ceea 
ce descopăr după o primă tresărire adevărată; nu neg deci 
începutul de păcăleală. Nu înţeleg însă ciuda manifestată de 
Cornel, care s-a păcălit până la capăt, adresând fantomei 
colorate un salut reverențţios, nu lipsit de intenţie bărbătească... 

Tot drumul până la vapor bombăne, vrând parcă a spune: 
„Cum am putut eu să păţesc una ca asta?!” 

Nu-și dă seama că e în câștig faţă de mine, de vreme cea 
trăit o clipă mai mult iluzia unei priviri calde; pe ocean, clipa de 
amăgire se va amplifica și uneori se va confunda cu o realitate 
lăsată în urmă. 


x 


Când ne-am întors la vapor, plecarea se amânase iarăși: nu se 
terminase reparația radarului. Se lucrează la el de două zile, 
dar, ca să fiu sincer, mărturisindu-mi și ignoranţa, și 
nedumerirea, nu știu nici când s-a stricat, nici ce are. S-a 
întâmplat pe drum, câteodată, „să facă pe nebunul”, cum spun 
electricienii vaporului; ei l-au pus la punct fără întârziere. De 
data asta, electricienii ridică din umeri. 

Spre seară, reparația s-a declarat terminată, deși aparatul 
încă nu răspundea la toate solicitările. Lucrătorii, care nu cunosc 
acest tip, declară că nu au ce să-i mai facă; doar să amânăm 
plecarea pe luni, ca duminică să studieze schemele, să se 
consulte și cu alții. Comandantul însă nu acceptă; după ce 
plecarea s-a tot amânat cu câte o oră, până seara, a hotărât că 
vom pleca mâine dimineaţă. Totuși, nu mi-l închipui 
aventurându-se printre gheţuri și spre coaste necunoscute fără 
să fie sigur pe radar; e prea prevăzător ca să se lipsească de 
această sculă, care până mai acum unul, două sau trei decenii a 
lipsit tuturor marinarilor. Deoarece trăim în deceniul nostru, 


prevederea nu mi se pare reprobabilă. Și cu atât mai puţin pot 
înţelege o hotărâre atât de categorică. Dacă îl întreb, căutându-i 
intens privirea, îmi răspunde evaziv și cu un zâmbet care ar 
putea să pară enigmatic. Cred însă că nu ascunde nici o enigmă; 
are un gând clar, îl simt, numai că nu vrea să-l spună. 


x 


Cum mi-am terminat, în sfârșit, toate treburile și nu mai 
datorez decât ceva Islandei, eram hotărât să merg astă-seară în 
oraș, când m-a cuprins deodată oboseala, în suflet și în carcasa 
lui totdeodată, apăsător și inseparabil. Nu mă potriveam cu o 
astfel de seară, cu un restaurant din Reykjavik unde se 
dansează și unde băieţii se pregăteau să asalteze și să 
înghesuie vreo biată fetișcană, subţire și îngheţată, pe care de o 
mie de ani o bat valurile oceanului... 

Plecăm mâine, și n-am aflat dacă Islanda este sau nu este 
vechea, tainica, indescifrabila Thule. Vor fi existând pe țărmurile 
ei ruinele castelului din baladă? Pe ce fund de nisip sau sub ce 
stâncă din apă o fi zăcând potirul de aur? Sau o fi căzut în 
plasele pescarilor, și ei l-or fi topit, ca să facă salbe iubitelor 
nestatornice?... 

Poate n-a existat regele din Thule, după cum poate nici Thule 
n-a existat vreodată. Dar cineva, pe aici, o fi aruncat un potir de 
aur în mare și poate chiar în locul unde este acum înfiptă ancora 
noastră... 

Plecăm mâine, și n-am identificat locul unde a debarcat 
Pytheas. Nu era greu: îmi trebuiau două ore să merg pe țărm, la 
marginea orașului, să privesc în dreapta, în stânga, pe alese, și 
apoi să pun piciorul pe o stâncă de lavă. Acela ar fi fost locul, și 
după două mii patru sute de ani nimeni n-ar fi putut să spună că 
e altul... Dar mi-au lipsit cele două ore și mi-a lipsit inspiraţia. 

Pe unul din țărmurile stâncoase ale Islandei a naufragiat și s-a 
pierdut, de data asta în pragul vremii noastre, vaporul de 
cercetări științifice și umane al doctorului Charcot, numit 
„Pourquoi pas?” — cu o cutezanță modestă și în același timp 
deplină. E totul în acest nume, și simt totuși în el o îndoială sau 
o reţinere. „De ce nu?” Adunând sfârșitul cu ţelurile, vaporul și-a 


meritat numele. Dar unde-i epava lui, și unde-i umbra omului 
înecat, care i-a dat acest nume? 
Plecăm mâine! 


S-au dus toţi în oraș, în afara treimii de serviciu. E o seară 
câștigată pe neașteptate și nimeni nu vrea s-o piardă. 

M-am simţit singur primele ceasuri; rămăsese, ce-i drept, și 
comandantul, nu știu din ce raţiuni, bănuiesc că altele decât ale 
mele, dar, oricum, prezenţa lui alături, după doi pereţi de 
cabină, nu schimba cu nimic situaţia. Mă miră și mă 
demoralizează imposibilitatea de a găsi între noi un prilej de 
comunicaţie, de a identifica o pasiune comună, mai ales în 
mijlocul mării. Am multe pasiuni aici; să nu aibă niciuna? 

Priveam cheiul, și peste chei, necunoscutul Islandei; dacă aș fi 
știut din vreme că nu plecăm astăzi, aveam timp să merg măcar 
40 de kilometri în interiorul ţării, ca să văd geizerele. Ziua de 
astăzi am căpătat-o în bucățele; e drept că noaptea rămâne 
întreagă. 

Pleca din apropiere, cu vreo jumătate de ceas înainte de 
miezul nopţii, „Meerkatz”, vas de salvare sub pavilion german, 
care cutreieră aceste ape câștigând bani din necazurile altora. 
Dar poate judec fără dreptate! Medicul lor a fost în vizită la noi; 
e un tânăr plin de elanuri. Poate or fi acolo, în echipajul vasului, 
niște tineri ca și el, dornici să-și câștige existenţa într-un fel mai 
puţin obișnuit, având poate o formulă sufletească altfel decât a 
altora... ` 

Într-o orchestră sunt și viori, sunt și tromboane. Înainte de a fi 
violoniști sau tromboniști, oamenilor care mânuiesc aceste 
instrumente nu le-a lipsit, desigur, posibilitatea să aleagă. 
Înţeleg; ce s-ar face o orchestră fără tromboane? Dar de ce să 
alegi trombonul, omule inexplicabil? Își are și el locul într-o 
formulă sufletească? 

De la trombon mai departe, toate meseriile mi se par 
explicabile. lar la echipajul vasului salvator mă gândesc cu 
admiraţie și cu o invidie postumă, de mult atenuată sau aproape 
ștearsă. Oare nu-mi făcusem planul cândva, împreună cu câţiva 
prieteni care cunoșteau toate meșteșugurile — cunoșteam și eu 
câte ceva la data aceea —, să transformăm în vas-atelier un 
barcaz de 50 de tone, să-i punem strung, forjă, bormașină, 


menghini și pile, aparat de sudură și să colindăm Egeea sau 
Mediterana, „ciocănind” azi într-un port, mâine în altul — 
reparaţii — ca să avem din ce ne ţine viaţa pe apă? 

A fost un plan din multe altele și nu mai știu dacă l-am hrănit 
o lună sau numai o noapte. Într-o zi a vieţii, astăzi, s-au întâlnit 
toate; pe lângă Mediterană, am traversat și Atlanticul... 

Nu chiar toate... Ar însemna să nu mai visez niciodată. 

De ce cred că sunt tineri oamenii de pe „Meerkatz”? Fiindcă 
vaporul lor are drept emblemă, la prova, de o parte și de alta a 
etravei, o mâţă neagră, (dacă spuneam „pisică” i se micșora 
hazul). E o mâţă hazoasă, prin faptul că e mâţă și stă pe coadă. 
lar dacă adaug că privește și cu ocheanul, ţinându-l cu labele 
din faţă, de-aici decurge obligaţia de-a fi tânăr și comandantul. 

Ce-ar zice comandantul nostru să avem la prova o emblemă 
ca asta? 

„Meerkatz” a plecat, și pe chei au rămas cinci fete, care își 
conduseseră „băieţii”. Erau curăţele și simpatice, toate cu părul 
pe umeri — și foarte sociabile. Au intrat în vorbă cu timonierii 
noștri de la scară: 

— Hallo!... 

Nu știu ce le-au răspuns ei și-n ce fel de englezească; nu-i 
puteam auzi și nici nu-i vedeam în unghiul mort de sub hublouri. 
Dacă o fi de cart Costică Oţeleanu, cel mai matur din toți și 
împovărat de propria-i maturitate, și-o fi luat mutra lui de 
morsă, ca să-i apere pe ceilalţi de vreo slăbiciune. Dar cred că 
nu era el, deoarece fetele nu s-au speriat, ci au continuat vorba 
o vreme; se vedea limpede că n-aveau chef să plece... Citit cu 
cifrul moravurilor nordice, gestul lor însemna prietenie — nimic 
altceva. lar prietenie înseamnă orice — și nici o obligaţie. 
Bineînţeles că, prin structura sufletelor legănate de apă, au și 
ele simpatie pentru omul de mare, și nu li se părea nefiresc s-o 
manifeste cu o jumătate de oră înainte de miezul nopţii. 

Totuși, gândindu-mă la băieţii lor, care abia plecaseră, m-am 
întrebat dacă mai există potire de aur. 

Le priveam pe hublou, până ce m-au văzut, fiindcă stăteam în 
lumină, și-atunci mi-au strigat toate cinci într-un acord sirenic: 
„Hallo!” — făcându-mi semne cu mâna. Le-am răspuns cu un 
semn vag... lar acum mă pregătesc să mă culc, cu regretul că 
nu le pot pofti pe vapor, că nu le vorbesc limba, că pierd prilejul 


să ascult în noaptea asta, ca într-o noapte a Şeherazadei, 
concentrată, câte o saga de la fiecare fată... 


Duminică, 20. Manevră ciudată 


Am plecat la ora 11, deși toată lumea era convinsă că o să 
mai întârziem o zi, două. Comandantul a dat o ciudată dovadă 
de energie. Cu radarul care nu funcţionează bine?... Nu-mi dau 
seama ce se întâmplă, dar simt o taină; deși aud zornăind lanţul 
ancorei, nu-mi vine să cred că plecarea e reală; aștept să 
urmeze o mascaradă... 

Și totuși, am plecat; ieşim cu multe precauţii în radă, pilotul 
coboară — și în faţă se deschide oceanul, vânăt, cu drumul spre 
Terranova, pe care tocmai acum, când ne îndreptăm într-acolo, 
o simt deodată nesigură, nereală, ca pe o Atlantidă nordică, 
scufundată. 

M-am culcat puţin după amiază și n-am observat nimic 
deosebit pe urmă, numai că vaporul, împotriva așteptărilor, se 
balansa tolerabil. Abia mai târziu am aflat că, după două ore de 
marș, cât timp dormisem, după destulă oboseală, făcusem 
rondoul, și acum ne întorceam să intrăm înapoi în radă, cu totul 
inexplicabil. 

Cornel m-a lămurit îndată: a interceptat radiograma (de trei 
sute de cuvinte), trimisă de „Galaţi” în ţară: pescuitul la 
Terranova nu dă rezultate, vremea este primejdioasă, vestitele 
pescadoare despre care se știa că sunt acolo, patruzeci și trei de 
vase mari și două sute cincizeci mai mici, dacă nu s-au înecat au 
părăsit zona. Consiliul de bord a luat hotărârea să plece în sud, 
la Canare. Desigur că, în asemenea condiţii, din ţară nu mai 
poate veni decât aprobarea... 

In ceea ce ne privește însă, ar fi trebuit să mergem mai 
departe. Inţelept și prevăzător, comandantul și-a adus aminte, 
după ce plecasem, că meteorul primit astăzi, pe când ne mai 
aflam încă în port, anunţa felurite cicloane — ceea ce era un 
adevăr, confirmat după aceea — încât a hotărât să ne întoarcem 
la adăpost de furtună. Nu puteam să rămânem aici din capul 
locului și să nu mai vânturăm oceanul de pomană? E a treia 
oară când facem manevra asta bizară. 


Zâmbetul tainic al comandantului începe să mi se 
limpezească, și cred că înţeleg acum de ce nu l-a incomodat 
funcţionarea defectuoasă a radarului. li recunosc flerul și-i acord 
toată admiraţia: a simţit că la Terranova nu-i de făcut treabă, a 
știut, probabil, că n-o să ajungem niciodată acolo. 

Și iarăși stăm la ancoră — și simt că se zbârlesc toate în mine. 


x 


Nu am starea de spirit să ies pe punte sau măcar să privesc 
pe hublouri orașul ale cărui lumini ne înconjoară. Nu vreau, nu 
pot să mai văd nimic —, mă socotesc plecat de aici, și pentru a 
înţelege ceva din ceea ce am luat cu mine din Islanda, ea 
trebuie să devină o amintire. 

Una din amintirile care mă urmăresc e aceea a copiilor mici 
de școală, așa cum i-am văzut alergând pe străzi, din prima 
seară. Unul mi-a intrat direct în privire, într-o clipă de 
concentrare, poate exact când ochiul își deschidea obturatorul, 
încât mi-a rămas întipărit pe retină, cu toate trăsăturile 
distincte, la jumătatea unei mișcări — și acum, când îl 
developez, pare contrariat că i-am barat drumul și-l țin prizonier, 
răpindu-i o vreme prețioasă. Totul în fizionomia și în mișcările lui 
arată graba. O parte a clișeului s-a voalat totuși: nu-mi dau 
seama, am uitat, dacă e în capul gol, cu părul blond, aburind în 
gerul de seară, sau are o căciulă de lână, sau o șapcă de schi, 
norvegiană. Poartă o hăinuță de postav cenușiu, încheiată la 
două rânduri, cu găitane și cu o glugă lăsată pe spate, peste 
ghiozdanul de școală. Sub braţ are un vraf de ziare, proaspăt 
ieșite din tipografie, cu cerneala îngheţată, fiindcă n-a avut când 
să se usuce. 

Îl aduc în prim plan, până ce chipul lui ocupă tot cadrul; acum 
i se văd mai limpede contrarierea și graba; parcă e gata să 
scâncească, sau să scrâșnească din dinţi, sau să-mi repeadă un 
pumn mic în piept, ca să-i redau libertatea. Are fața rotundă, 
bălaie, sănătoasă, îmbujorată de ger și de nerăbdare. Peste un 
ceas, când va ajunge acasă, cu treburile terminate, când se va 
potoli goana din el, și sângele, accelerat acum, își va recăpăta 
calmul polar, obrazul, probabil, va deveni palid. 


Mișcarea e de spiriduș, a unui Puc din Visul unei nopți de 
gheață; fizionomia, deși puerilă, are o amprentă gravă, de 
maturitate... 

În această imagine, întipărită în ochi și studiată pe îndelete, 
sunt concentrați, fără nici o sforțare din parte-mi, toţi copiii de 
școală pe care i-am văzut alergând pe stradă în acea primă 
seară și în zilele următoare. Când își termină orele de clasă, iau 
în primire un vraf de ziare și aleargă să le vândă, pe străzi, prin 
cafenele, restaurante și magazine. Își cunosc foarte bine 
itinerariul, nu șovăie la intersecţii, nu se ciocnesc între ei și nu 
se concurează. S-ar spune că au împărţit strada în sectoare și 
au împărţit de asemeni trecătorii. S-ar spune că îndeletnicirea 
aceasta a lor, suplimentară, a fost studiată temeinic, că are la 
bază un serios „caiet de regie” și multe repetiții generale. 

Intr-o jumătate de ceas dispar toți de pe scenă; rămân 
oamenii maturi, cu ziarele în mână... 

La Reykjavik apar cel puţin cinci cotidiene, la diferite ore ale 
zilei. Imi vine să cred că orele au fost alese astfel ca să coincidă 
cu cele când copiii se duc sau se întorc de la școală, dimineaţa, 
la prânz și seara... 

M-am întrebat, și am întrebat, cum poate să subziste o ţară 
săracă, al cărei singur venit important îl aduce peștele din apa 
oceanului. E adevărat că, spre deosebire de mai toate ţările din 
lume, Islanda nu are armată și e scutită astfel de cheltuieli 
grele. Totuși, cei numai 180.000 de locuitori ai ei trebuie să 
susțină un buget încărcat de toate cerinţele vieții moderne, 
egale cu ale altor ţări, mai bogate și cu mai mulţi oameni. Ea 
are un aparat de stat și reprezentanţe diplomatice, după cum 
are o reprezentanță la Organizaţia Naţiunilor Unite, unde 
plătește cotizaţii importante. Are biserici, care rămân o povară 
bănească, indiferent cine le-ar susţine și cu cât de mare 
credinţă. Are spitale, școli, instituţii de cultură și chiar o 
universitate. 

Mi s-a răspuns: „nici o energie nu se irosește”. Copiii care 
vând ziare sunt primul exemplu despre ceea ce înseamnă aici 
greutatea de a trăi și voinţa de a învinge greutatea. 

Intr-o societate de 180.000 de oameni, după ce scazi pruncii 
— anume n-am spus copiii — apoi bolnavii, infirmii și bătrânii, 
rămân vreo 40.000 apți să muncească. Islanda e datoare să 


mărească numărul la maximum, spre a compensa, cât e cu 
putinţă, lipsurile unei naturi sărace, care rămâne aspră și greu 
abordabilă, chiar atunci când e cât de cât generoasă. 

Apa fierbinte a geizerelor e o generozitate, dar ea abia 
suplinește lipsa cărbunelui sau a petrolului și nu umple nici o 
câtime din vidul negru al cerului de iarnă fără soare, din vidul 
alb al verilor, când soarele, deși nu apune, agonizează, neavând 
nici măcar puterea să moară. 

Peștele din ocean e și el o generozitate a unei naturi, care, în 
schimb, trântește gheaţă și zăpadă în munţi și în prerie după ce 
a împrăștiat lavă și cenușă pe toată întinderea ţării și nu 
îngăduie să crească legumele, poamele sau grâul. 

Dar, în sfârșit, există o bogăţie a oceanului, care a și justificat 
vechea imigrație. Peștele abundă în fiorduri și în preajma 
coastelor — și ar înfățișa o bogăţie nelimitată dacă n-ar cere 
atâta trudă spre a fi scos din apă... 


Copiii cu ziarele sunt un simbol — primul, de unde pornește 
viaţa. Ei nu se joacă, ci muncesc. In afară de prunci, de bolnavi, 
de infirmi și bătrâni, aici toată lumea muncește — și așa 


subzistă Islanda. 
* 


Astăzi s-a împărțit băutura — whisky — cumpărată la 
Reykjavik; am luat și eu două sticle, mai mult ca să mă aflu în 
treabă, dar poate că vor prinde bine odată. 

Rezultatul s-a simţit în primele ceasuri, și n-am mai fost în 
stare să-l suport cu bunăvoință. S-a pornit chiolhan în cabina 
vecinului; nu știu câţi se adunaseră alături; după glasuri, mi-am 
dat seama că spaţiul era ocupat la maximum, și poate chiar cu 
etaje, adică stând unul în capul altuia. Cea mai mare gălăgie n-o 
făceau însă chefliii, ci magnetofonul, emițând continuu acel 
fortissimo care în muzică se notează cu trei f puși unul lângă 
altul — înfiorătoare imagine! — vrând să marcheze paroxismul 
sunetelor. 

Exasperat, la un timp am deschis ușa și am dat peste unul 
care tocmai ieșise pe coridor să respire. l-am reproșat, cu toată 
reținerea, numai manevra nesăbuită a  magnetofonului. 
Rezultatul a fost aproape ca în anecdota cu cel care, după ce 


trântește o gheată pe jos, își aduce aminte că a făgăduit să-și 
menajeze vecinul de la etajul inferior, și atunci a doua gheată o 
depune pe dușumea fără zgomot. In anecdotă, victima așteaptă 
până la ziuă să audă căzând și a doua gheată, în cazul meu, 
intervenţia imprudentă a făcut ca în locul hărmălaiei continue, 
care putea deveni suportabilă prin monotonie, să cunosc toate 
nuanțele magnetofonului, de la minimum la maximum, ca un 
duș scoțian transpus în sunete. 

Le recunosc toată bunăvoința vecinilor: s-a făcut liniște, însă 
presiunea nu putea să se piardă fără o explozie care să arunce 
pereţii în aer. Simţeam un vâjâit ca de proiectil angajat pe 
traiectorie, în liniștea suspectă dinaintea tuturor dezlănţuirilor 


cunoscute în natură — și toate începeau să crească, pe 
nesimţite, glasurile și magnetofonul, până la cei trei f ai 
partiturii. 


Imi înfrânam furia, spunându-mi că pe oameni trebuie să-i 
judeci după ce le-ai luat mai întâi temperatura, că nu-i decât 
vina mea dacă am altă temperatură decât ei astă-seară și că, 
oricum, tot mai rău este pe furtună. Cu o astfel de înţelepciune, 
pe care regret că nu o am totdeauna, începeam să mă simt 
împăcat și cu mine, și cu ei, și cu magnetofonul, și simţeam că 
mă cuprinde somnul, când deodată se făcea liniște deplină. 

Cine se plânge de teroarea zgomotelor n-a cunoscut-o pe-a 
liniștii. 

N-am avut înţelepciunea supremă de a mă duce alături și a- 
mi ruga vecinii să socotească drept neavenită intervenţia de 
adineauri, să trântească amândouă ghetele fără sfială și să lase 
slobod magnetofonul. Drept urmare, am suportat bunăvoința lor 
intermitentă până aproape de ziuă, când am aprins lumina ca să 
mă introspectez și să trec rezultatul pe hârtie. 

Am învăţat, dacă nu mă înșală memoria, chiar la prima lecţie 
de psihologie că prin introspecţie, căutând lucid cauzele unei 
stări de suflet, amărăciune sau bucurie, anulezi o parte din 
intensitatea acestor simţăminte, rele sau bune. N-am avut 
niciodată puterea să mă introspectez atât de adânc ca să-mi fac 
necaz din bucurie, și din bucurie durere; le-am trăit și pe unele, 
și pe altele întregi, cum au vrut să vină. 


Cât despre petrecerea vecinilor, după ce m-am introspectat 
multe ore, nu pot să spun decât că un naufragiu ar fi o 
nenorocire mai mare. 


Luni, 21. Ce-ar putea fi veșnicia? 


M-am trezit la timpul prânzului, mahmur, de parcă eu aș fi 
făcut chiolhanul, și cu o depresiune greu de explicat altora; 
întoarcerea noastră în radă, manevră cuminte, mi se pare totuși 
o abdicare. Ceilalţi n-ar fi de aceeași părere, astfel că am rămas 
în cabină, ca să nu văd pe nimeni, să nu dau nimănui explicaţii 
inutile. 

La ora 15, comandantul a citit, prin staţia de amplificare, 
telegrama primită chiar atunci din ţară: plecăm spre coasta 
Africii, la Canare. Era radios ca după o ispravă personală, dar 
isprava o săvârșise „Galaţi”, după ce suportase multă tăvăleală 
din partea oceanului. 

Peste o jumătate de oră, eram încă în pat, comandantul a 
venit în cabină să-mi anunţe, și mai radios, „vestea cea mare”. 
l-am răspuns, cu temperatura personală, că o auzisem o dată cu 
toată lumea. 

Nu mai știu de ce, peste o altă jumătate de oră a venit din 
nou; nu-și mai încăpea în piele de bucurie, iar eu eram așa de 
acru, că nu m-aș fi putut îndulci nici dacă mă scăldam într-un 
butoi cu miere. 

— Când plecăm? am întrebat, privind cum se lăsa umbra 
peste hublouri. 

— Să vedem cum mai e vremea. Poate pe seară... 

Știu că din rada Reykjavik n-o să iasă pe întuneric nici să-l pici 
cu ceară. Rămânem aici până mâine, dacă nu plecăm imediat, 
cât mai este puţină lumină... 

Intr-adevăr, zece minute mai târziu am simţit cum se ridică 
ancora și curând am fost pe drum, părăsind coastele Islandei, 
cred că pentru totdeauna... Începe partea a doua a călătoriei și 
sunt nemulțumit că n-am sfârșit-o pe prima... 


M-am plimbat zece minute pe punte, seara, aruncat dintr-un 
bord în altul și stropit de spuma valurilor; simt nevoia mișcării 
mai mult decât pe a mâncării. 


Sunt obosit după atâtea zile cu puţină odihnă și am să mă 
culc devreme, dar mă stăpânește un simțământ apăsător, 
depășind oboseala — regretul că nu mai mergem la Terranova, 
unde, desigur, nu ne-ar fi fost bine. Compensaţia luminii, căldurii 
și soarelui și orice altă compensație nu mi se mai par 
îndestulătoare. Constat abia acum că mai era în mine mult 
disponibil pentru acest Nord urât de toată lumea... Mult 
disponibil pentru multe și pentru multă vreme. Mi se pare că aș 
fi capabil să suport veșnicia. 


PARTEA A DOUA 
TROPICUL RACULUI 


VII SOARELE 


Marţi, 22. Importul luminii 


Începând de aseară, linia mare de navigaţie e Sudul, 
indiferent de ocolurile pe care le facem. E furtună grea de la 
vest, silindu-ne să mergem spre sud-est deocamdată, ca să nu 
luăm valurile chiar din travers, ceea ce cu vasul gol ar însemna 
scuturătură câinească; și așa chiar, vaporul se chinuiește, 
trosnind cum nu l-am auzit niciodată; se chinuiesc și oamenii 
poate... 

Mi se pare că motoarele scot alt sunet, puse probabil în 
sarcina maximă, și transmit o altfel de vibraţie; e imposibil să ţin 
capul rezemat de tăblia patului, care s-a transformat într-un 
instrument de caznă. 

Am dormit cu intermitențe, aruncat când spre capul patului, 
când spre picioare, mototolit cum spuneam altădată, și cum nu 
se poate spune mai bine. Dar m-am învăţat să mă las moale și 
nu mai sesizez balansul decât atunci când depășește limita larg 
acceptată, când toată greutatea trupului mi se lasă în creștet, 
care la rândul lui se proptește de tăblie, în timp ce picioarele 
pierd atingerea cu salteaua și plutesc în aer, de parcă aș face pe 
saltimbancul. 

Mai obositoare sunt zgomotele necunoscute până acum, sau 
uitate; nu, n-am auzit până astăzi acest scârțâit al pereţilor. 

L-aș suporta senin dacă n-aș ști că provine dintr-o frecare, 
dintr-o muncă fără repaus, care consumă materia. 

Ziua se scurge astfel într-o monotonie brutală; cu tot cerul 
acoperit, este evident mai multă lumină. În curând vom fi pe 
latitudinea României, înainte de a ajunge la latitudini tropicale, 
dar încă și iarăși nu mă consolează. Păstrez în mine o tristeţe 
constantă și calmă pentru Nordul părăsit înainte de termen. Şi 
câtă frică mi-a fost de el la plecare, frică de frig și de lipsa 
luminii! lar acum, ziua scurtă de câteva ore, zorile și crepusculul 
prelungi, aurora boreală întrevăzută în câte o noapte, viscolul în 
hublouri — și toate câte mi s-au adunat în inimă, sunt pentru 
mine nostalgii grele. Dacă printre rândurile paginilor din urmă se 


va vedea măcar una din ele, chiar neclară și fără explicaţie 
deplină, ea are să fie, cândva, un început de mângâiere... 


Am înregistrat în capitala Islandei nordice o imagine sudică; n- 
o fi fost singura, dar e cea mai statornică și mă urmărește poate 
fiindcă mergem spre soare; o construcţie nouă, o sală de teatru 
iradiind lumină sub bolta posomorâtă. Arhitectura ei cursivă și 
liniștită, într-un contrast izbitor cu pământul neliniștit al ţării, mi- 
a atras privirea din depărtare — și m-am apropiat de ea cu 
impresia că îmi vorbeşte. Îmi vorbea, desigur, despre putinţa 
omului de a învinge peisajul, de a rupe aici tradiţia cenușie a 
pietrei și a lavei. Imaginea, grandioasă, adusă nu din recile ţări 
scandinave, ci din Grecia, sau de la Roma, cărora le datorăm 
frumosul în lumea europeană, în lumea Mediteranei, era de o 
frumuseţe adaptată timpului nostru, pe tipul nostru, și pe 
înţelegerea noastră. Din mijlocul gheţurilor și vulcanilor, mi s-a 
părut că Islanda caută ce a fost pur în antichitate și ce-a fost 
luminos în Renaștere, și le trăiește astăzi pe amândouă, cu o 
forţă proaspătă, adică modernizată. 

Dacă nu mă miră că automobilul și mai ales avionul au luat 
aici locul poneilor, de ce m-ar mira că există o astfel de sală? 
Țara oceanului nordic aderă la lumina Mediteranei. În locul 
marmorei, care îi lipsește și ar costa prea mult s-o aducă din 
altă parte, pune culoare. Materialul ieftin, dacă este economic, 
nu este neapărat și provizoriu. Culoarea înlocuiește coloanele, 
frizele și peristilurile, înlocuiește tot ce altădată a însemnat 
migală și veșnicie. Veșnicie în înţelesul vremii noastre e 
mișcarea constantă spre un infinit abordabil, până la care avem 
încă destul spaţiu. 


Miercuri, 23. Taina heringului 


Am văzut pe hartă locul unde se află „Galaţi” astăzi; am 
urmărit, invidios și melancolic, drumul lor care îi va duce 
obligatoriu pe la Azore, de atâtea ori repetata escală a 
închipuirii mele. 

Ei au făcut un drum mult mai lung, mai oceanic, de la 
coastele Norvegiei până la Terranova — care rămâne 
scufundată pentru mine —, tot nordul Atlanticului, și singura lor 


pierdere e că n-au intrat la Reykjavik. Vor intra într-un port din 
sud... Cum să nu-i invidiez? Am consumat toată lumea care ne 
era destinată; nu vom mai vedea alta până la întoarcere, decât 
lumea noastră, echipajul de optzeci și unu de oameni... 

Vremea s-a mai liniștit, în locul furtunii a rămas o hulă grea, 
ticăloasă, care încă ne chinuiește și ne obligă să mergem tot 
spre sud-est, apropiindu-ne de coastele Irlandei; va veni 
vremea, poate chiar mâine, s-o luăm drept la sud, cu valurile din 
travers, indiferent cât au să ne tăvălească. 

Acum, când am lăsat departe pământurile din nord, oceanul 
mi se pare pustiu, fără margini și fără destinaţie; nu navigăm 
spre un port, ca toate vapoarele, ci spre o zonă goală, unde în 
afară de apă nu vom întâlni decât amintirea incertă a Atlantidei, 
care, chiar dacă a fost un continent, n-a lăsat urme, ci numai 
taină și inconsolare. 

Nu știu ce se întâmplă de ne mișcăm așa de încet, deși 
motoarele duduie; azi-dimineaţă abia depășisem paralela 60, iar 
acum, seara, suntem probabil cu 2 grade mai la sud, departe 
încă de drumul vapoarelor și de apele calde. 

Mergem aproape 300 de mile pe zi, dar mă simt ancorat tot în 
urmă. E în mine un amestec de tristeţe și umilinţă; pregătirile 
mele pentru această călătorie au fost exagerate, iar temerile, 
inutile. Am purtat degeaba cu mine armurile. Îmbrăcămintea 
groasă, flanelele, ciorapii de lână și întreg echipamentul de 
expediție zac în dulapuri, în sertare, exprimând, în muţenia lor, 
ironie. Ceea ce Nordul a însemnat întrebare și teamă s-a 
transformat de pe acum în nostalgie; n-ar fi grav, dacă nu s-ar 
amesteca aici, pe nedrept, un simţământ de neputinţă, iar pe 
drept, nedumerirea. Plecăm fără să ne fi încercat toate puterile, 
nici eu, nici oamenii, nici vaporul. 

Am venit aici spre a prinde hering; cuvântul nu-l mai pronunţă 
nimeni dintre noi, ca și cum ar fi de rușine. Dar înfrângerea e de 
altă natură; e a spiritului. N-o măsor cu magaziile goale, de 
vreme ce economic, probabil, n-o să fim în pagubă; pierderea de 
timp o vom recupera, sper, la Canare. 

In cartea despre Islanda am găsit o explicaţie, care trebuie să 
ne consoleze; îmi pare rău că n-am dus experiența până la 
capăt, și concluzia o iau de la alţii. In carte scrie: 


„Heringul se deplasează în bancuri imense din Oceanul Arctic 
spre coastele nordice ale Islandei. Oameni din toate regiunile 
ţării dau fuga într-acolo, și «orașele heringului», care iau naștere 
atunci, seamănă cu micile așezări din timpul goanei după aur, în 
Statele Unite ale secolului XIX...” 

E neonest să descriu cu vorbele mele un fenomen căruia nu i- 
am fost martor. Aș izbuti, cred, să redau un tablou esenţial, 
pitoresc și dramatic din viaţa Islandei. Fraza transcrisă e 
cuprinzătoare și inspirantă, dar nu pot să iau imaginile de-a 
gata. Cum să nu port așa de grele regrete, că plec fără să fi 
văzut această ţară unde n-am să mă mai întorc niciodată? 
Datoria vaporului era să afle totul despre hering, iar a mea să 
aflu totul despre Islanda. 

Aș asemui însă „orașele heringului”, într-o viziune într-adevăr 
islandeză, nu cu orașele goanei după aur, ci cu vechile tabere 
de la Thingvellir. Pescuitul, ca și facerea legilor odinioară, este o 
treabă nu a pescarilor, ci a naţiunii. Islanda subzistă deoarece 
ea continuă să fie și astăzi, în întregul ei, o mare obște. 

Consolarea noastră poate fi găsită în rândurile care urmează: 

„Insă pescuitul heringului fiind o loterie nu poţi fi niciodată 
sigur de rezultate. Uneori oamenii au de lucru nebunește, zile și 
nopţi în șir, și într-o săptămână câștigă salariul pe un an...” 

Știu, mi s-a spus și îi văd: atunci lucrează toată familia, 
femeile, copiii și bătrânii, în taberele de pe malul oceanului. Pe 
mese improvizate, uneori lungi cât ţărmul, ei eviscerează și pun 
la sărat în butoaie imensele grămezi de pește pe care le 
descarcă pescadoarele bărbaţilor. Nu mai e o muncă, nici măcar 
o muncă nebună, cum spune autorul, ci o bătălie, care nu 
totdeauna aduce victoria. 

„În schimb — scrie cartea — sunt ani când heringul lipsește cu 
desăvârșire, fără explicaţie, și atunci toţi cei care și-au încercat 
norocul se întorc spre case fără un ban, nenorociţi, ca să 
trăiască din ajutorul asistenţei publice...” 

Asistenţa publică e tot obștea. 

lar înfrângerea e veche în istoria Islandei; această întoarcere 
nefericită trebuie să semene cu plecarea de la Thingvellir. In 
anul când s-a desființat Althing-ul. 


Am nimerit anul sterp, cel care vine „fără explicaţie”, am 
nimerit și anotimpul anapoda; spre a fi drept, chiar dacă astfel 
anulez o parte din consolarea noastră, cele de mai sus se referă 
la o altă parte a anului, la vara Islandei. 

Mergem spre sud; avem hrană pentru două luni jumătate, 
asemeni motorina și uleiul motoarelor. Ce ne lipsește, să judece 
fiecare; poate că nimic deocamdată, și în orice caz, nu speranţa. 
Se fac planuri optimiste; mergem spre „oceanul făgăduinţei”! 


Joi, 24. Semne de primăvară 


Aseară, târziu, îmbrăcat de iarnă, poate ca să dau o ultimă 
întrebuințare echipamentului polar, m-am plimbat pe punte, sub 
un cer fără lumini: nu mai îndur să stau înţepenit în cabină, 
unde becurile ard aproape fără întrerupere de atâta timp. 

lar azi... 

Marinescu a venit cu ceaiul, la 8 și jumătate: era radios. 
„Miroase a primăvară!” mi-a spus. 

L-am crezut, sau am simţit, și dintr-o dată toate s-au schimbat 
în mine. 

Era ziuă deplină, se vedea. Lumina trandafirie a soarelui 
răsfrântă în norii din faţa cabinei. Mi s-a părut a fi atmosferă de 
martie și m-am gândit că vom merge spre soare cu aproape o 
lună pe zi. De necrezut! Da, iată-ne călătorind clar în timp; 
timpul concret, în spaţiul abstract, fiindcă în afară de ce arată 
harta, la depărtări marine, orizontul nostru, fără repere, e 
pustiu, lichid și instabil. 

Suntem probabil prin dreptul Irlandei, dar nu mă interesează 
ce-i în stânga, ci doar ce-i în faţă. Într-o săptămână vom fi la 
tropic și ne vom îndestula de cerul albastru, de soare și de 
căldură. 

Se simte în toate înviorarea pe care o aduce primăvara 
câștigată pe negândite. Indată după prânz, m-am plimbat pe 
puntea de lucru; fac un exerciţiu: să merg în linie dreaptă, 
luându-mă după scândura călăfătuită, și izbutesc cu ușurință — 
balansul a devenit moderat astăzi. 

Mergem cu vântul aproape din pupa, ceea ce este, din toate 
punctele de vedere, foarte convenabil. Regret doar că zilele 
trecute prea ne-am înghesuit în coastele Angliei; altfel, urmând 


drumul cuvenit, ne-am fi apropiat de Madera; chiar fără escală, 
rămânea o satisfacție — rezolvarea măcar vizuală a unei vechi 
fascinaţii. 

Oceanul, cenușiu până acum, a început să-și reia culoarea 
profundă de cerneală albastră, pe care am recunoscut-o îndată; 
n-o mai văzusem în altă parte, ci numai aici, în călătoria spre 
nord, când priveam oceanul ca pe o carte care știam că e 
fascinantă, dar avea paginile netăiate. Azi nu-mi vine să cred; 
vremea aceea mi se pare așa de îndepărtată, de parcă ar fi fost 
în altă viață. Și totuși, multe din paginile cărţii au rămas 
netăiate... 

La 3 după amiază, cabina strălucea de lumini calde; pe 
perete, proiecţiile hublourilor se plimbau calme, ducând soarele 
dintr-o parte în alta, ca și cum ar fi vrut să alunge din fiecare 
colț umbra atâta vreme acumulată. 

Era soare adevărat, luminos, proaspăt, și-n fiecare zi 
înălțimea și puterea lui au să crească. 

S-a schimbat ceva în mine de ieri până astăzi, dar nu vreau să 
spun că Sudul înseamnă o consolare. Nostalgia pentru Nordul 
abandonat prea degrabă va rămâne, desigur, intactă. Dar cum 
să refuzi lumina, căldura și soarele? 

Pe nebăgate de seamă, am înșelat iarna asta! 


x 


Aștept ca de aici încolo să înceapă epicul călătoriei; mă 
gândesc însă, cu neliniște și cu o descurajare prematură, că el 
ar putea să se transforme în rutină și nu știu ce am să mai 
găsesc în mine ca să-i mobilez monotonia. Zilele vor semăna 
între ele, iar eu, cel de azi, voi semăna cu cel de mâine. Ce-ar fi 
putut să fie neobișnuit a rămas în urmă, între Brăila și Reykjavik. 
„Neobișnuitul” a fost numai ideea și ziua plecării. În rest, ne-am 
întâlnit zilnic cu noi înșine, fără repaus, și cu neajunsul mai grav 
că ne privim prea de aproape. 


Încep să mă dezleg de toate câte au rămas în urmă, de aceea 
mă grăbesc să trec pe hârtie ultimele impresii despre Islanda, 
din câte mi-au rămas în memorie. Odată, târziu, s-ar putea să 
mai răsară ceva dintr-o cută ascunsă a creierului, o imagine, o 


impresie înregistrată fără să-mi dau seama, dar va fi în afara 
jurnalului, o rezervă personală. Când cineva manevrând 
materiale sau bunuri publice face economii și nu le declară, 
fapta lui atinge penalul. Economia mea n-are volum, nici 
greutate, și nu pot s-o declar, fiindu-mi necunoscută chiar mie. 
Dar o simt, fără precizie și fără limite, compensantă, căci va 
umple în viitor, bineînţeles în altă tonalitate, golurile din jurnalul 
de astăzi. 

N-am găsit la Reykjavik intimitatea de la Thorshavn. 
Amândouă orașele sunt capitale, cel numit la urmă este însă o 
urbe, cel dintâi, la dimensiuni reduse, o metropolă. La 
Thorshavn aș găsi cunoscuţi dacă m-aș întoarce: pilotul și 
vameșii, fata de la cafenea, fata de la magazinul de cravate, și 
alţii... La Reykjavik n-am cunoscut pe nimeni, ci am văzut 
populaţie. Oamenii sunt anonimi și coborâţi parcă din carte. 
Chiar și copilul cu ziare, întipărit așa de bine în memorie, mi se 
pare știut dintr-o descriere făcută de altcineva. 

La o fermă, lângă oraș, am văzut, în goana moderată a 
automobilului, un alt copil, de aceeași vârstă, șapte ani poate, 
mânând tractorul familiei, în vreme ce un om matur, desigur 
tatăl, spărgea lemne lângă o magazie. Copilul ara un ogor cât 
pogonul — nu știu de ce în decembrie și în preajma Crăciunului. 
Nu am întrebat — n-ar fi avut însemnătate o astfel de 
informaţie. Nu din agricultură trăiește Islanda; 90 la sută din 
venitul ţării îl aduce pescuitul oceanic și tot ce se leagă de 
această îndeletnicire, aproape exclusivă și aproape a tuturora. 

Luarea-aminte mi-a atras-o faptul că un copil de șapte ani 
conducea tractorul. E mult mai ușor să mâi o mașină docilă 
decât să spargi lemne cu toporul; mai greu mi se pare să pricepi 
acest adevăr și să nu-l iei drept o erezie. 

Și tatăl, și copilul îmi apar acum ca și când i-aș fi văzut într-o 
gravură. Îmi pare rău că programul zilei aceleia de moină nu a 
depins de mine, să mă fi oprit la fermă, să fi dat mâna cu 
țăranul, să fi mângâiat părul copilului... Aș fi avut cunoștințe în 
Islanda; nu am niciuna. 


În această ţară trăiește un scriitor pe care cred că îl cunoaște 
multă lume, Halldor Kilyjan Laxnes, deţinătorul Premiului Nobel 
pentru literatură, de acum un deceniu. 


L-am văzut într-o fotografie, în faţa bibliotecii sale și în sânul 
familiei. Dacă plecarea vaporului n-ar fi fost o ameninţare 
prelungită oră cu oră, aș fi avut timp și aș fi găsit îndrăzneala să 
vizitez pe acest om, care mi-ar fi înfățișat Islanda mai bine decât 
președintele republicii; funcţia lui i-a fost încredinţată de primul 
viking, de primul autor anonim al primelor saga — și e definitivă. 


Dacă e adevărat că prin carte se nasc și se înmulţesc cititorii, 
undeva acest adevăr se inversează: scriitorii se nasc dintr-o 
nevoie a cititorilor, datorită unui climat pe care ei îl formează... 

În afara literaturii milenare, Islanda are azi cel puţin cinci 
scriitori remarcabili, cunoscuţi până în ferma cea mai 
îndepărtată, aceea unde cândva stăpânul casei a citit tuturora 
legendele, pe când ele înfățișau acolo ultima lumină și ultima 
speranţă. Cărţile care se tipăresc astăzi, ating la prima lor ediţie 
proporția de una la șase oameni, mai mult decât în orice ţară, 
oricât ar fi ea de înaintată. 

Cifra, luată dintr-o statistică locală, nu trebuie pusă la 
îndoială; în firea islandezilor nu stă mistificarea. Ar putea, în 
schimb, să pară miraculoasă. Desigur că e miraculoasă, deși își 
poate găsi explicaţia în lunga noapte polară, când omul, retras 
în casă, este îndemnat să citească, prietenul cel mai bun, cel 
mai apropiat, cel mai lesnicios fiind cartea. Dar în afara nopţii 
polare, îndemn la lectură a fost noaptea lungă a istoriei. Când ai 
moștenit-o prin multe generaţii, cartea nu e o obișnuinţă, ci o 
nevoie. 

Deoarece n-am cunoscut personal oameni în Islanda, sunt 
mulţumit că măcar am dreptul, pe bază de statistică, să mi-i 
imaginez seara, la ei acasă, cu o carte în mână. 


Vineri, 25. Un spațiu teoretic 


Primăvara vine galopând, nu m-am înșelat; era atmosferă de 
aprilie astăzi. Termometrul nu s-a ridicat peste 12 grade, totuși, 
întocmai ca la venire, afară este mai cald decât ar fi de așteptat 
după indicaţia reţinută a instrumentului. 

Pe la prânz, mai toţi oamenii au ieșit pe punte, unul după 
altul, ca urșii din bârlog la sfârșitul hibernării. Erau vioi și puţin 
miraţi, sau perplecși, fără să-și dea seama. 


Suntem în dreptul canalului englez, deci mai avem de 
consumat încă 20 de grade din latitudinea care ne va da o vară 
nouă, în afara calendarului. Nu-i doar anticiparea verii noastre, 
ci e una suplimentară, cu atât mai ispititoare cu cât e 
nelegitimă; iar vara noastră va rămâne la locul ei și ne va 
aștepta, cu părul despletit în lumină, fără gelozie și 
credincioasă. 

Oceanul și-a păstrat calmul și culoarea cernelei albastre; 
vântul abia adie din pupa, astfel că se pierde în mișcarea 
vaporului, și se simte în schimb o briză slabă, puţin rece, din 
faţă. Balans vizibil, larg, domol, dar până la limita când, dacă-l 
uiţi, rămâne insesizabil. Atmosferă de croazieră... 

Mulţi ies pe punte și contemplă oceanul în aceste ultime zile 
ale deplasării. Îmi dau seama că toţi așteaptă să-și înceapă 
treaba; de sârguinţa fiecăruia se leagă data întoarcerii în ţară. In 
împrejurările de aici, munca nu-i doar o datorie; mai degrabă 
este o nevoie fizică și o dorinţă interioară, care schimbă ceva în 
structura omului și creează altfel de raporturi între oameni. 
Uneori, în orele de visări înflăcărate, mi se pare că alcătuirea 
comunităţii noastre premerge idealul. 

Am cercetat locurile pe unde să fac plajă între orele mele de 
lucru, uneori tainice, ascunse în noapte. Asupra lucrului meu am 
păstrat totdeauna discreţie, dintr-o nevoie lăuntrică și din 
prevedere, deoarece niciodată nu sunt sigur că are să se 
omologheze. Dar, oricât aș lucra, soarele mi-e tot atât de 
trebuitor ca hrana, de aceea acum mă uit la el ca la un fruct cu 
sucuri bogate, care e gata să se coacă de la o zi la alta. 

Ca să nu-mi rămână nici o îndoială că primăvara e aproape, în 
contrazicere cu calendarul, simt în mine moliciunea obișnuită la 
sfârșitul iernii și fac eforturi să completez pagina, plătind încă o 
mică datorie Islandei. 


x 


Într-un teatru de provincie, în Germania, am văzut, demult, 
unul din cele mai întristătoare spectacole din câte mi-au rămas 
în memorie. Nu spectacolul de pe scenă; acela era o operetă cu 
o văduvă veselă. Între acte, spectatorii ieșeau în foaierul mare, 
o rotondă la nivelul balconului, și, fără să-i dirijeze nimeni, 


supunându-se unei regii lăuntrice, unanime, alcătuiau un cerc 
mișcător, ca o horă, mergând toţi în aceeași direcție, doi câte 
doi, unii în spatele altora, în cadență calmă, de promenadă. Rar 
perechile însemnau un bărbat și o femeie, un tânăr și o tânără. 
Altminteri, lumea se grupa pe sexe, pe vârste, poate pe 
profesiuni, pe rudenii și pe caractere. Un profesor cu barbă se 
însoțea cu colegul de cancelarie, și dacă avea barbă și al doilea, 
multumirea lor părea și mai mare. O fată slută căuta o slută 
asemeni, cu coade gălbejite pe umeri, ca să-și înmulțească 
geometric sluțenia. O matroană nu accepta lângă ea pe 
fecioară, iar fecioara se ferea de iniţiată, fiindcă nu s-ar fi 
potrivit la cadență și n-ar fi avut ce să-și vorbească. 

Nu știu ce-și vorbea această lume, dar plimbarea și 
conversaţia durau până ce sunau clopoţeii, anunțând sfârșitul 
pauzei. N-am văzut un bărbat chipeș și o femeie frumoasă. 
Deoarece cred că orașul avea și asemenea exemplare și nu le 
era interzis să vină la teatru, presupun că stăteau ascunși în loji 
sau la capetele întunecoase ale coridoarelor, cu pudoare și cu 
oroare, evitând degradanta rutină a caruselului, cum omul evită 
să se alăture rinocerilor. 

Un spectacol asemănător, dar pe altă treaptă, păstrându-se 
rutina jocului, dar excluzând sluţenia și lărgind orizontul 
topografic, ceea ce schimbă ceva și în orizontul lăuntric, am 
văzut la Reykjavik. 

Există în centrul orașului, în zona lui comercială, care este și 
zona unor promenade, două străzi paralele, de câteva sute de 
metri lungime, cu sens unic și invers fiecare din ele, legate la 
cele două capete cu câte o arteră perpendiculară. Ansamblul 
alcătuiește un patrulater, și aici, la un anumit timp al zilei, vin 
tinerii să se plimbe cu automobilul, într-un sens unic continuu. 
N-am avut timp și n-aș fi avut răbdare să reperez unul sau mai 
multe din aceste automobile și apoi să cronometrez durata 
plimbării. Presupun că unele ies din cerc la o oră, vin însă altele; 
la toate trecerile mele, caruselul era aproape continuu... 

Cunosc fantele motorizat care merge la re/enti pe lângă 
marginea trotuarului ca să acosteze femeile, adăugind prestigiul 
și tentaţia automobilului celorlalte arme ale sale: cravata, 
mănușile răsfrânte peste încheietura mâinii, mustăcioara și apa 
de colonia. 


Tinerii din Reykjavik nu urmăresc să acosteze pe nimeni; 
fetele lor sunt de mult în mașină. Şi-apoi, cred că noţiunea de 
„acostare” nici nu circulă în Islanda, care alcătuiește o mare 
familie. Femeia, înainte de a-ţi fi cunoscută, e destinată loial, cu 
simplitatea și firescul întâmplărilor din natură, să-ţi fie iubită, 
prietenă sau soră. 

Circuitul tinerilor înseamnă mișcare, fără peisaj, și alianţă cu 
motorul. Mi s-ar părea ridicol dacă aș uita că sunt tineri... 

Când eram mic, am dorit să am, întâi o lanternă electrică, 
apoi un revolver și mai târziu o bicicletă. Le-am avut pe rând, 
dar cu întârziere, când era născută aspiraţia următoare. 
Împlinirea dorințelor a rămas mereu cu o treaptă, sau cu mai 
multe trepte în urmă. Pe atunci îmi priveam soarta cu mâhnire; 
astăzi înţeleg că spre a rămâne viu, și poate chiar tânăr, trebuie 
să ai o dorință neîmplinită. „Totul” înseamnă opulenţă, adică 
sfârșitul omului și al omeniei. 

Am avut norocul să nu am noroc, cum se spune. Acest „cum 
se spune” anulează paradoxul și îmi dă speranţe în ziua de 
mâine. Mă sperie câte mi-au rămas nefăcute; dar dacă odată 
mi-aș recunoaște împlinirea, ar fi o abdicare. Nimeni, dacă o 
înţelege, n-o acceptă de bunăvoie... 

Pe când picioarele mele simțeau nevoia să pedaleze, care nu 
era doar o nevoie musculară, ci avea numeroase rădăcini și 
ramuri, mergeam la „școala de biciclete”, fiindcă velocipedul îmi 
lipsea, iar acolo îl puteam închiria cu ora. Pe o pistă circulară de 
pământ bătut, am acoperit multă distanţă, dar nudă, aducându- 
mi doar dovada mișcării; spaţiul nu-l cuceream decât teoretic — 
și poate întocmai fac tinerii de la Reykjavik. 

Și spaţiul străbătut de noi astăzi rămâne teoretic, până ce 
vom vedea coastele Africii. 


Sâmbătă, 26. Căutarea culminaţiei 


Începând de astăzi, mi-am propus să trec la „o viaţă nouă”. 
Aseară m-am culcat devreme, ca să nu mă mai trezesc spre 
prânz și să pierd lumina soarelui. Am făcut ordine în cabină și 
curăţenie de primăvară, apoi am spălat hublourile, dându-le o 
atenţie specială. E explicabil: sunt ferestrele cabinei mele; a le 
ignora înseamnă să nu iubești ceea ce-i dincolo de ele... 


Prin organizarea vieţii pe vapor, fiecare din noi trebuie să-și 
poarte singur grija nevoilor sale. Mâncarea se gătește în comun, 
pentru toată lumea, și numai sălile de mese, careurile, sunt 
separate, pentru ofiţeri unul, altul destinat echipajului. Singurul 
„serviciu” îndeplinit de oameni anume este adusul mâncării la 
masă. Spaţiul individual, cabina, rămâne în grija beneficiarului. 

Desigur, fiindcă sunt socotit oaspete și poate ca să fiu ocrotit, 
neștiindu-se cu ce bunăvoință și cu ce dexteritate mă adaptez 
oricărui fel de viață, mai ales când îmi place, marinarii care fac 
curăţenie pe coridoare au primit instrucţiuni discrete să scape 
mătura și în interiorul cabinei mele. Nu am acceptat, cu tot 
atâta discreţie, deși pentru ei nu era nici o greutate. 

Marinescu, totuși, nu suferă să mă vadă cu mătura și cu 
șomoiogul în mână; se folosește de timpul cât lipsesc și-mi face 
această gospodărie. Gestul lui fiind tacit, îl accept în tăcere; să-l 
refuz, ar fi o exagerare, la urma urmelor. 

Dar astăzi, curăţenia „de primăvară” a însemnat o reală 
plăcere. Mi-a amintit de primăverile copilăriei, când dădeam 
ajutor în casă, cu toată ardoarea pe care o trezea în mine plina 
de făgăduinţe lună aprilie. 


x 


Temperatura aerului a mai crescut (13 grade la prânz), dar 
atmosfera mi s-a părut mai puţin plăcută decât ieri, poate 
fiindcă n-a mai făcut saltul așteptat cu atâta nerăbdare. 
Rămânem tot în aprilie, care poate are să se prelungească mai 
multe zile. În tribord, spre vest, se ridică nori furtunoşi, acum, 
când soarele se pregătește să apună. Mai departe, spre Azore, 
după radiograma primită de pe „Galaţi”, e furtună de-a binelea; 
ei se chinuiesc pe acolo de alaltăieri, mergând cu valurile 
travers — știu ce înseamnă! 

Astăzi am navigat în dreptul Biscaiei, și înainte de miezul 
nopţii, cred, vom fi în dreptul Capului Finister. Vremea se 
menţine bună, cu vânt slab, deși cam rece, dinspre nord, nord- 
vest; valuri moderate, balans blând și adormitor... 

„Viaţă nouă” înseamnă să nu mai dorm după masă, ceea ce 
nu mi-a cerut nici un efort; secretul este ca ora critică să nu mă 
găsească în pat. Nici n-are să mă găsească, dacă vine căldura. 


Se fac pregătiri pentru improvizarea unui brad de Anul nou; 
nu știu de ce nu s-a gândit nimeni să ia un brad adevărat din 
Islanda, și mă mir că nu m-am gândit nici eu să am măcar 
miniatura unuia în cabină. 

Realizat pe cale „sintetică”, bradul are o tulpină de bambus, 
în care s-au plantat ramuri (ramificate) din sârmă de alamă, iar 
pe ele se leagă frunzulițe de bumbac pescăresc. Seamănă mai 
degrabă cu niște penaje, pene de struţ, bogate și mătăsoase. 
Dar când se vor vopsi verde s-ar putea să evoce exact ceea ce 
dorim. Doctorul și cu Marian se agită să strângă și să 
confecţioneze podoabe; coșuleţe, serpentine, ghirlande și altele. 
Douăzeci de oameni, pescari, erau azi după amiază în careu și 
migăleau la toate acestea, făcând clacă. Am fost înduioșat să-i 
văd așa, cuminţi, copilăroși și cumsecade, când ei sunt niște 
oameni aspri, deprinși cu îndeletniciri și mai aspre... 

Mă temeam că de la o vreme va începe monotonia; poate a și 
început, dacă privești viaţa numai dintr-un unghi și-i vezi numai 
o față. Altminteri, imagini neobișnuite întâlneşti la tot pasul. Va 
fi vina mea dacă într-o zi voi trece pe lângă ele. 

Oare nu-i deosebită această scenă: douăzeci de oameni 
maturi făcând o jucărie în nemărginirea oceanului? Cei mai mulţi 
sunt lipoveni, numai că și-au ras bărbile. Îi cheamă Foma, 
Ivanov, Zenovei, Cusub, Carpov, Rudemo, Arhip, Ivli, Frol, 
Crasovski — și altfel. Sunt pescari din Deltă, de la Dunăre sau de 
pe malul mării, dar aici toţi au devenit un fel de mecanici. Vechi 
în meseria lor e peștele; metoda de pescuit e alta, iar sculele 
mai au abia o înrudire îndepărtată cu cele de acasă. Nu beau 
mai mult, ci doar mai repede decât alții — când au ce și când 
este ocazie. Le-a ieșit nume rău datorită nefățărniciei, 
sincerităţii lor în fața clondirului. Să aibă acum câte o sticlă de 
votcă, ar „roade-o”, și ramurile bradului, dacă s-ar mai face, ar 
ieși anapoda. 

Oare nu-i neobișnuit că stau așa de cuminţi și fac o jucărie 
pentru ei înșiși, negăsindu-se nici un copil pe tot vaporul? Și 
dacă noi toţi am devenit puţin copii, dovadă că așteptăm 
jucăria, nu-i neobișnuit — după ce ne-au bătut furtunile și mai 
avem de navigat, fără escală, optzeci de zile? (Au ieșit o sută 
patru la urmă!) 


Și iarăși, nu-i neobișnuit că în timp ce acasă e iarnă, poate 
grea, cu viscol și ger, cu cerul de plumb, aici ne pregătim 
hainele de vară sub cerul senin, în lumina soarelui, care a și 
început să încălzească? Toate la noi sunt neobișnuite; la fel vor 
fi, cred, în zilele următoare. 


Înălţimea soarelui azi la prânz a fost 22 de grade. Puteam s-o 
iau de-a gata de la ofiţerul cu navigația, dar am vrut s-o constat 
singur și mi-ar fi plăcut chiar să fie în taină, cum aș fi deschis o 
scrisoare personală trimisă de soare. Suntem de mult în 
corespondenţă de altfel... 

Cineva ar fi putut crede că vreau să mă joc cu sextantul, 
piesă atât de fragilă; m-am jucat destul altădată, l-am avut și pe 
el la căpătâiul patului, lângă atlas și busolă, și-am măsurat de 
multe ori înălțimea aștrilor, de la o fereastră întristător de 
stabilă. 

Am vrut acum, însetat și lacom, să prind cu ochii mei clipa 
culminaţiei... A fost la 22 de grade și într-adevăr numai o clipă; 
sextantul îţi arată, altfel decât privirea, ce repede coboară 
soarele după ce-a atins înălțimea zilei. 

Dar  „culminaţia” rămâne, și-n alte sensuri decât cel 
astronomic, o vorbă așa de frumoasă! 

Abia în lumina de afară observ cât suntem cu toţii de palizi. 


Duminică, 27. Happy Spring 


Cu greu rețin zilele săptămânii și data; dacă n-ar fi să le notez 
aici le-aș fi uitat de mult, ca și alţii. De la Reykjavik nu facem 
decât navigaţie, ceea ce înseamnă o continuă baie oceanică, din 
ce în ce mai caldă și mai colorată. De când s-a înseninat se 
adaugă baia celestă. Steaua polară, pe care în nord ca s-o poţi 
privi trebuia să-ți dai capul pe spate, declină acum repede spre 
locurile lăsate în urmă. E un martor nemișcat și rece al 
croazierei noastre. 

Oceanul se schimbă prea puţin de la o zi la alta; atât, că 
temperatura crește și soarele se ridică mai sus. Azi la prânz, 
fiind înnorat, soarele nu s-a văzut; după calcule sumare, se afla 
cam la 27 de grade, înălțime încă timidă, cuprinzând totuși 
promisiuni. Mâine va fi la 32 probabil, iar poimâine, când vom 


ajunge în nordul Canarelor, va atinge 36-37 de grade, destul ca 
să ne dogorească. 

Suntem acum, ora 16, în dreptul Lisabonei, la peste 160 de 
mile de coastă, de aceea nu întâlnim vapoare. leri după prânz a 
trecut unul, prin pupa, mergând de la vest la est; venea, 
desigur, dinspre Americi. 

Vântul s-a întărit peste noapte; m-am trezit la ora 4, când se 
schimbau carturile și l-am auzit șuierând dincolo de pereţi; am 
citit vreo două ceasuri, așteptând să înceapă balansul... 

În călătoria sa pe urmele lui Phileas Fogg, Jean Cocteau e cât 
pe-aci să salveze o doamnă Auda, care însă nu-i o prinţesă 
indiană, ci o gheișă. Călătorul, însoţit de același Passepartout al 
său, a ajuns la Tokio. Ce sunt gheișele, mă lămurește în câteva 
rânduri, confirmând, cu exactitate și cu un mare dar al sintezei, 
ceea ce aflasem de la alţii, și mai ales din povestirile 
interminabile ale băieţilor din echipaj, care au zăbovit mult în 
Japonia. În măsura în care o gheișă poate fi cunoscută, nu-i nici 
o contradicţie între informatorii mei; iată ce spune ultimul, în 
paginile citite astă-noapte: „Gheișele provin din familii sărace. 
De la doisprezece ani, începe să li se facă o anumită educaţie. 
Ele devin gheișe atunci când au învăţat să fie încântătoare cu 
oaspeţii, să cânte din gură și din instrumente cu coarde, să 
danseze și să poată duce o conversaţie cu bărbaţii. Nu trebuie 
luate drept curtezane; rolul lor se mărginește la a face 
atmosferă plăcută. Sunt ca niște buchete de flori care îţi oferă 
doar mireasma...” 

Foarte frumos și foarte bine spus. Călătorul a înţeles regula 
jocului. Și iată-l totuși victima unei gheișe triste — își cunoaște și 
ea jocul: „...ar vrea să-mi vorbească, să se explice, să 
izbucnească, deși unele priviri o urmăresc, dominând-o. Oh, 
mister Cocteau! Mister Cocteau! Îmi ia mâna, mi-o sărută, mi-o 
apasă pe pieptul ei, adresându-mi un apel dureros. Intr-o 
engleză detestabilă, se lămurește: «De când v-am văzut 
fotografia în ziare, am vrut să mă pot apropia de 
dumneavoastră, să vă privesc, să vă vorbesc...»” 

Călătorul socotește că gheișa lui, care își spune Happy Spring, 
Primăvara Veselă, e o nemulțumită și o revoltată. Fiind și 
cineast, îi diagnostichează mirajul cinematografului, boală a 
generaţiei. Buchetul de flori îi exaltă orgoliul în asemenea 


măsură, că uită care a fost școala Primăverii Vesele, începută la 
doisprezece ani, și pe ce căi înţelege ea să facă atmosferă 
plăcută, să ducă o conversaţie cu bărbaţii, să-și încânte 


oaspetele! 

Happy Spring a rămas la Tokio, iar călătorul împreună cu 
Passepartout s-au dus mai departe — în imposibilitate s-o 
salveze... 


Balansul se menţine moderat; bag de seamă că nimeni nu-i 
mai dă importanţă. De dimineaţă, vântul atinsese forța 7-8, 
pragul furtunii; nu-l poţi lua în seamă, cât cerul e senin măcar în 
parte și soarele strălucește măcar din când în când. 

„Galaţi” anunţă că a intrat la adăpost, pe la Azore vremea 
devenind insuportabilă. Îi înţeleg: de la Terranova au avut tot 
timpul valurile în coastă, și știu cum se zgâlțâie vasul în astfel 
de ocazii; furtuna poate într-adevăr să te stoarcă și să te 
zăpăcească. Dar, ceea ce e sigur, trece, cum trec toate 
necazurile, și apoi uiţi îndată. Astfel că radiograma lor mi s-a 
părut nemarinărească; este doar o informaţie pentru noi, totuși 
se putea s-o recepţioneze și alții: „După șase zile de furtună, ne 
chinuim... Oamenii sunt speriaţi...” Și așa mai departe. 

Chiar dacă ar fi adevărat, nu se spune — nu ţi-o spui ţie, 
necum altora, văzduhului mai cu seamă. 

Astăzi a plouat și soarele nu s-a văzut decât puţin, printre 
norii aproape roșietici. Temperatura aerului a atins 14 grade. 

Dacă n-ar bate vântul ar fi plăcut de stat afară. M-am plimbat, 
cu toate acestea, aproape un ceas pe puntea de lucru, căreia i 
se spune Bulevardul Pescarilor. 

Incolo?... Sunt gata să cad în greșeala prevăzută de a crede 
că nu se întâmplă nimic deosebit. Mergem 300 de mile pe zi, 5 
grade de latitudine. Nu-i destul? 

Niciodată, nici chiar în nord, când stăteam la ancoră, n-am 
așteptat să treacă orele cu nerăbdarea de astăzi. Ce aștept? N-o 
să debarcăm nici mâine, nici săptămânile viitoare, n-o să vedem 
țărmuri, nici oameni, vom fi tot singuri, noi cei optzeci și unu. 
Tentaţia, în față, de unde vine și nerăbdarea, e doar 
astronomică. 


Îmi dau seama cât ocean am lăsat în urmă, în clipa când 
vreau să scriu o completare rămasă în memorie, privind ceva 


din neînţelesul Islandei. Am întârziat, și acum mi se pare că rup 
pagina. Dacă mergând acolo am rezolvat ceva din taina 
geografică și din alte taine, de suprafaţă, s-a născut în schimb 
prilejul meditaţiei interminabile. N-am să mai adaug nimic pe 
hârtie; în nici un caz n-aş putea ajunge la capăt. Şi apoi, vreau 
să mă cufund în viața noastră de astăzi; nu sunt un călător, ci 
un membru al echipajului de pe traulerul „Constanţa”. 

Marţi seară vom fi în preajma Canarelor; nu mai am când să- 
mi trimit gândurile în urmă. Pândesc ceva în față; pândesc de 
multă vreme, deși în ultimul timp uitasem. 


Luni, 28. Primii albatroși 


De câteva zile, oceanul rămâne aproape neschimbat. Să 
înceapă monotonia?... larăși temerea inutilă; o înlătur îndată ce 
privesc în jur și înainte de a mai privi în mine. 

Noaptea, pe la 3, vântul crește, îl aud șuierând afară, dar 
dimineaţă dă înapoi, fără ca valurile, destul de montate, să se 
liniștească. Nu ne chinuiesc, vin necontenit dinapoia traversului, 
nu-i ceva nou, nu-i ceva vechi — totdeauna e altfel... 

Aseară am depășit, lăsând în dreapta, un vapor care se 
îndrepta probabil spre Americi. Am pierdut, câteva clipe, 
noţiunea de continent: reluând-o cu stăruinţă, n-am putut să-i 
refac sensul întreg. Oceanul concurează cu uscatul la acest 
cuvânt; uneori mi se pare că îl și cucerește. 

Au apărut albatroși pe „continentul” nostru: linia lor e deo 
perfecţiune absolută, înțelegând că nu-i lipsește nimic, n-are 
nimic în plus. Dar raportat la ce?... La ocean și la cer, de unde a 
împrumutat stilul pur, după valuri și după nori. 

Temperatura aerului s-a ridicat, la prânz, spre 20 de grade. E 
cald, deși bate vântul, și soarele se arată dintre nori numai la 
răstimpuri. A plouat iarăși, în mai multe rânduri. 

În noaptea asta vom fi travers cu Casablanca, iar mâine e 
posibil să vedem coasta Africii; spre seară vom ajunge în nord- 
estul Canarelor, unde începe zona căutată. 


SOS astă-noapte; un vapor libanez de tipul „Liberty”, cu mai 
multe compartimente inundate, canarisit 30 de grade, cere 
ajutor pentru salvarea echipajului, la Capul Finister, în urma 


noastră. Se mai întâmplă deci și câte un naufragiu pe acest 
ocean așa de cumsecade! 


Marti, 29. Uzura cuvântului 


Aș vrea să găsesc alte vorbe, deoarece eu însumi le-am folosit 
pe acestea până la saturație, dar îmi simt imaginaţia sleită și mă 
mulțumesc să consum voluptatea. Nu accept cazna de a căuta 
cuvinte noi, care, dacă ar vorbi mai lămurit pentru alţii, mie mi- 
ar micșora simţămintele și senzațiile. Am trăit din plin astăzi 
miracolul acestei veri, către care mergem cu viteză fabuloasă. 

Va să zică, fabulos și miracol... De câte ori le-oi fi folosit în 
viață? 

Am învăţat, pe când încă eram copil, că avem o limbă bogată. 
Îmi amintesc chiar și cuvântul august al unui rege care aborda 
filologia, poate în fața Academiei, minunându-se că „viteaz” are 
atâtea sinonime în graiul moldo-valahilor. Regele găsise 
cuvântul care să-i convină, căci tot el exclamase cu vitejie: 
„Asta-i muzica ce-mi place!” salutând cacofonic ghiuleaua 
explodată. 

Cuvântul venea însă de departe, și noţiunea aleasă de el era 
mai bine reprezentată în limba noastră, fiindcă descindea din 
istoria care s-a scris cu bravura lui Mihai Viteazu, a lui Ștefan cel 
Mare și a altora dinainte și după aceea. Dar, la urma urmelor, 
dacă aveam holde mănoase, de ce n-am fi crezut că avem și o 
limbă bogată? 

Ea era bogată pentru orizontul mic al Moldo-Valahiei, și-al 
literaturii de la acea dată. Astăzi, orizontul ţării noastre e altul, 
iar literatura nu mai are graniţe. De la Ceahlău și de la Dunăre 
am ajuns eu în Oceanul Atlantic, iar unii mult mai departe. 
Mâine va trebui să descriem Luna și planeta Marte, dacă nu și 
altele, cu aceleași vorbe pământești, învăţate de la mamele 
noastre. Limba trebuie să se extindă treptat la dimensiunile 
cosmice. 

Se născocesc cuvinte tehnice o dată cu născocirea mașinilor, 
și nimeni nu le respinge. În schimb, nu avem destule cuvinte 
spre a arăta cum se simte omul în faţa mașinii. Folosim abuziv 
vechiul aparat de exprimare; suprasolicitându-l, îi grăbim uzura. 


Ne trebuie cuvinte pentru vremea noastră, pentru orizonturile 
nelimitate, sufletești și geografice. Dacă fiecare poet ar veni cu 
unul, într-o generaţie s-ar naște o mie. Generaţiile următoare ar 
avea, ca să se exprime, o unealtă mai bună... 

Deci, deocamdată, fabulos și miracol... 

Soarele a culminat astăzi mai sus de 35 grade, iar 
temperatura aerului a ajuns la 27, aproape ca în verile noastre. 

Am făcut gimnastică afară, zbenguindu-mă puţin în aer și în 
libertate, apoi, prinzând curaj, după prânz mi-am pus prima oară 
îmbrăcămintea de plajă și am stat la soare, la adăpost de vânt, 
pe o targă luată de la infirmerie, fără scrupule și fără presimţiri 
proaste. Am dumicat, timid la început, dubla plăcere a soarelui 
în sine și a iernii înșelate. 

Mai târziu, când am intrat la mine, pereţii explodau de atâta 
lumină; pe amândouă hublourile deschise, soarele ţâșnea 
înăuntru, parcă sub presiune. Și am stat in pat o oră, lăsându- 
mă bombardat de toate câte veneau de afară: latitudinea, 
căldura, lumina și murmurul oceanului, într-o desfătare cum mi 
se pare că nu am cunoscut până acuma. 

Aproape că mă sperii de zilele care au să vină; bucuria 
explozivă adusă de ele va crește la fiecare sută de mile, și nu 
știu până la ce limită poate structura umană să suporte 
fericirea. 


Astăzi, în babord, la peste 40 de mile, s-au văzut, neclar, în 
pâclă, înălțimile de pe coasta Africii. Sunt și acum în stânga, dar 
abia le înregistrează radarul. E ora 17,30 și cred că peste două 
ceasuri vom schimba drumul spre sud-vest, urmând conturul 
țărmului, ca să intrăm în canalul dintre continent și insulele 
Canare. Distanţa între cele două ţărmuri fiind aici de 55 de mile, 
mâine dimineaţă le vom vedea pe amândouă. 

Vântul s-a mutat aproape în pupa, și oceanul, deși împânzit 
de berbeci albi, abia ne leagănă; a fost destul de necruţător în 
nord, ca să avem dreptul acum la această navigaţie 
compensatoare, egală cu o convalescenţă calmă, când se refac 
toate forțele omului și toate speranţele. 


Soarele a apus între 16,30 și 16,55, încă devreme, pe un 
orizont zimţat de un nor subţire. Acum se stinge ultima pâlpâire 
a crepusculului, foarte sumbră, abia mai licărind în ea ruginiul. 

E clipa când nu se văd stelele de la întâia privire; rămâne 
prezent numai oceanul, cu noi și altcineva nimeni. 

Oamenii se pregătesc de pescuit și de sărbătorirea 
Revelionului. 


Miercuri, 30. Latitudinea cailor 


Aseară, când nu mai aveam mult să intrăm în canalul dintre 
Africa și Canare, cam la 29*30' latitudine, comandantul a 
poruncit „cârma banda” și a făcut pe loc stânga-mprejur cu tot 
vaporul și cu noi toţi, zicând că explorează zona străbătută 
astăzi, ca să traulăm aici mâine. Dar pe-aici oceanul e pustiu — 
nu pescuiește nimeni. E atâta gol și atâta liniște, că s-ar putea 
auzi nechezând caii, departe în urmă, la limita alizeului. 


Limitei alizeului, la 30 de grade, i s-a spus odată „latitudinea 
cailor”. Nu știu ce marinar a auzit și mai ţine minte acest 
paragraf crud din istoria navigaţiei. La limita alizeului, corăbiile 
cu pânze ale cavalerilor spanioli, care mergeau să stăpânească 
Americile, întâlneau câteodată săptămâni moarte, când vântul 
cădea și mulţi credeau că nu o să mai renască. Acest „calm 
plat” ucidea pe atunci mulţi oameni, după ce mai întâi le ucidea 
omenia. Începea foamea și, mai grea, setea, chinuind în primul 
rând caii din transportul obligatoriu al cuceritorilor. Moarte de 
sete sau gata să turbeze, animalele erau aruncate peste bord, și 
uneori oceanul se umplea de hoituri. 

Mai târziu, marinarii și cavalerii, aceiași sau alţii, trecând prin 
asemenea locuri, credeau că aud nechezatul cailor în cuprinsul 
orizontului și chiar îi vedeau câteodată, după cum a rămas în 
legendă, răsărind din nori, din ceaţă și neguri și năpustindu-se 
într-o șarjă răzbunătoare asupra corăbiilor. 


Mi-e necaz că ne întoarcem spre nord fie și câteva zeci de 
mile, când Sudul părea să-și ţină toate făgăduielile. O să 
ajungem iarăși la latitudinea cailor, pe care o depășisem în 
tăcere după amiază. Aș vrea, cu o dorinţă de răzbunare 


copilărească, să iasă din valuri un armăsar sălbatic, să se 
năpustească peste parapet, să ajungă din același salt pe puntea 
cea mai înaltă și să necheze o dată, strașnic, drept în urechile 
comandantului. 

Cred că întoarcerea are altă cauză decât dorinţa de explorare, 
venită prea pe neașteptate. E incomod, recunosc, să navigi în 
beznă, pe lângă ţărmuri necunoscute... 


Am dormit rău, din nerăbdare. Când m-am trezit, era ora 7, și 
soarele răsărise în bordul cabinei mele, deci mi-am dat seama 
că mergem încă spre nord, continuând explorarea. 

La 7,30, pe un fund nepromiţător, s-a lansat traulul, într-un fel 
de grabă bolnavă și de enervare. 

O oră mai târziu, eram în careu când cineva a venit să-l 
cheme pe Rosmănică, alarmându-l că s-ar fi rupt sau slăbit unul 
din panouri. 

Rosmănică, a cărui fire încă n-am dibuit-o în întregime, dar se 
vestește a fi din cele mai bune, este inginerul însărcinat cu 
conducerea pescuitului; lui i-ar reveni și tehnica lucrului, și 
tactica, și strategia, adică nu doar manevrarea traulului, ci și 
alegerea zonelor, a orelor, a metodelor. Acum, ivindu-se o 
dificultate tehnică, a sărit de pe scaun și a alergat la pupa 
vaporului. De-aici înainte a început învălmășeala — lamentabilă 
neînțelegere între puntea de comandă și manevra traulului. 
Comandantul a pus pasul elicei la zero și a ordonat să se tragă 
cablurile cu maximum de viteză. Prin radioamplificare, 
Rosmănică, de la pupa, a intervenit alarmat, cerând să se pună 
elicea înainte. Neînţelegerea care a urmat mi s-a părut 
inexplicabilă-și penibilă. Comandantul i-a răspuns: 

— Bine, bine, tu vezi-ţi de cablurile tale! 

După un timp, bietul Rosmănică, așa de blajin totdeauna, a 
repetat alarma, în auzul tuturora: 

— Vasul vine înapoi! 

Lipsit de propulsie, vaporul venea într-adevăr înapoi, datorită 
curentului sau valurilor, și era primejdie ca elicea sau cârma, 
dacă nu amândouă, să se încurce în cabluri. 

Acum, în sfârșit, comandantul s-a hotărât să pună elicea 
înainte, dar între timp cablurile intraseră dedesubt... 


A urmat o harababură care mi-a stricat cheful de viaţă toată 
dimineaţa, m-a umplut de nedumerire și de revoltă. Cine 
conduce pescuitul? Comandantul, când treaba merge bine; când 
merge rău, Rosmănică sau nimeni! 

Cablul din tribord era rupt, departe, dincolo de panou; 
panourile au venit la locul lor, în schimb traulul, deși din fericire 
nu s-a pierdut, e hărtănit rău și a scos... două coșuri de pește 
(vreo 30 de kilograme) — ridicol, după o noapte de explorare. 

Văzând insuccesul, s-a hotărât să mergem mai departe, spre 
zona de pescuit recunoscută de toată lumea și îndelung 
explorată de alţii, la sud de insulele Canare. Am pornit deci spre 
sud-vest, de-a lungul țărmului care nu se vedea, fiind prea 
departe și pe deasupra acoperit de pâclă. 

Comandantul s-a dus să-și facă somnul de după amiază... 
Eram exact la latitudinea de 30 de grade, dar am așteptat 
zadarnic nechezatul răzbunător al cailor... 

De la 13 la 14,30 am stat la soare, pe puntea de comandă. 
Era mai frig decât ieri, termometrul arăta numai 22 de grade, 
vântul bătea rece și cam anapoda. 

Băieţii aruncau pâine pescărușilor, care o vânau lacomi și cu 
precizie uimitoare, ţinându-se după noi în cârduri. Marian a legat 
două bucăţi de pâine, una de alta, cu o sforicică de vreun metru 
lungime; era o experienţă distractivă și lipsită de cruzime — fără 
un cârlig care să-i agaţe, pescărușii n-aveau decât să dea 
drumul pradei în clipa când descopereau păcăleala. Dar au 
descoperit-o înainte; niciunul nu s-a apropiat de această 
momeală, de altminteri neprimejdioasă. Veneau până deasupra 
ei, se răsturnau pe o parte și demarau la iuţeală. Oricât s-a 
repetat experienţa, îmbunătăţindu-se metodele, mergând până 
la a se pune în locul sforii un fir subţire de relon, aproape 
invizibil în culoarea lui ca a mării, rezultatul a rămas același. 
Chiar dacă un pescăruș a înhăţat la un moment dat momeala, i- 
a dat drumul în clipa următoare. In tot acest timp, pâinea 
nemăsluită continua să fie vânată fără întârziere și cu toată 
precizia. 


Coasta africană se vede în amurg, chiar și cu ochiul liber, dar 
fără limpezime. 


Soarele a apus astă-seară cu vreo opt minute mai târziu decât 
ieri, pe un orizont curat, încât s-a văzut cu claritate, tangentând 
apa; raza verde n-a apărut însă și nu știu dacă va apărea 
vreodată. Secundul spune că a văzut-o în Pacific. Îl cred, și cred 
în același timp că nu i-a dat importanţă, altfel i-ar fi rămas 
întipărit ceva pe retină, iar eu aș fi putut să descifrez în privirea 
lui măcar o câtime de imagine. Privirea lui spune: „Raza verde? 
La ce e bună?” 

Suntem în vastul golf pe care ţărmul african îl desenează la 
nord-est de Capul Yubi, aflat în prova. O dată cu lăsarea 
întunericului apar luminile a patru sau cinci vase (desigur, 
pescadoare) în babord, aproape de coastă. Curând apare și 
altul, în tribord, iar după aceea mai multe, exact în prova, dar 
foarte departe. 

Scriam rândurile acestea la 19,30, o oră după ce coborâsem 
de pe puntea de comandă, și vasul naviga liniștit spre Capul 
Yubi, al cărui far ar urma să se vadă peste două-trei ceasuri, 
când am auzit lanţul ancorei. 

Am crezut că-i o părere — poate zornăia altceva; prea venise 
pe neașteptate... 

Și totuși, am ancorat la 9 mile de coastă, între Puerto 
Cansando și Punta del Morro. Fuerteventura e spre vest, la 45 
mile distanţă. 

— Dacă sunt vase de pescuit, zice comandantul, nu putem să 
mergem mai departe fără să vedem ce fac! 

Și îmi amintește o vorbă a mea, care-i o părere laică, și nu o 
sentință. Am credinţa că unde sunt vase de pescuit, mai ales în 
număr mare, trebuie să se găsească și pește; nimeni nu 
încearcă să secere în nisipul Saharei. Dar în cazul de astă-seară, 
ce vase sunt acestea, ce metode folosesc, ce pește caută? Nu 
fac impresia să fie traulere, ci pescadoare mici de coastă, care 
pescuiesc poate cu plase în derivă sau cu plase pungă, ceea ce-i 
cu totul altceva; pe ei nu-i interesează cum e fundul mării și ce 
bancuri de pește or fi acolo, de vreme ce îl caută pe cel de la 
suprafaţă. A ne lua după ei mi se pare la fel cum ai vrea să 
vânezi elefanţi într-un loc unde cineva a găsit un obiect de 
fildeș... 


Joi, 31. O baliză pe albastrul oceanului 


Între vasele care se vedeau în prova aseară, era unul, mai 
departe, ale cărui lumini apăreau numai când îl ridicau valurile, 
atât de limpede și la intervale atât de regulate, încât un timp a 
putut fi confundat cu farul de la Capul Yubi. I s-a luat și 
relevmentul, și întâmplarea făcea să corespundă cu direcţia de 
pe hartă. Abia mai târziu, secundul, care se dumerește cam 
totdeauna primul, și-a dat seama că, aflându-ne la 40 de mile de 
Capul Yubi, farul nu putea să se vadă. Luminile vasului însă au 
continuat să apară multă vreme în aceeași direcţie și la 
intervale la fel de ritmate. 

A început ultima zi a anului, cu o mică izbândă înșelătoare. De 
dimineaţă dispăruseră toate vasele, retrase probabil în porturi 
apropiate. E o dovadă că pescuiau cu plase de suprafaţă, 
căutând peștele care noaptea se ridică de la fundul apei. Mai eo 
dovadă că erau vase mici, fără multă autonomie, fără mijloacele 
și fără pretenţiile noastre; pe noi, câteva sute de kilograme și 
chiar câteva tone nu ne pot satisface. Intr-un cuvânt, n-aveau 
de ce ne atrage. 

Totuși, dacă ne oprisem aici, se cuvenea să traulăm — altfel, 
noaptea pierdută n-ar fi avut nici o justificare. S-a lansat deci 
traulul, după ce a fost cercetat fundul pe câteva mile. Fundul, 
drept, cum arătase ecograful, a îngăduit să se remorcheze plasa 
fără accident și fără dificultate, și la capătul a două ceasuri 
aveam pe punte prima noastră recoltă demnă de luat în seamă, 
deși nu foarte bogată, 4-5 tone de scrumbie destul de frumoasă. 
Mărturisesc că era și timpul, deoarece disperasem. N-am pescuit 
niciodată, nici măcar cu undiţa, n-am fost nici la vânătoare; n- 
am temperamentul pescarului sau al vânătorului: n-am sânge 
rece, nici răbdare. Sunt din cei care gâfâie când pornesc la o 
treabă. Pasiunile mele au mers într-acolo unde puteam să-mi 
încerc puterile sau virtuțile — cu voia cititorului — și le-am ocolit 
pe cele unde se amesteca hazardul, nesuferind să mă las la voia 
întâmplărilor. E adevărat că întâmplarea se amestecă adesea în 
viaţa noastră; am acceptat-o pe cea care să mi se potrivească 
și, atât cât mi-a fost în putință, am ocolit-o, am respins-o, uneori 
chiar am înfrânt-o pe cealaltă. Dacă se va spune că după 
asemenea deliberare nu mai rămâne nimic din pasiune, că 
pasiunile nu se controlează, n-am să încerc să demonstrez 


contrariul, deși îl știu și îl simt în mine. Pentru cine nu crede în 
pasiunea cerebrală, am să folosesc un cuvânt care nu spune 
mai puţin, dar e mai ușor acceptabil: ardoarea. 


Am urmărit cu ardoare operaţiunile succesive după 
deșertarea sacului. O trapă cât o odaie mijlocie, manevrată 
hidraulic, se deschide, și peștele curge de-a dreptul sub punte, 
în buncăr, un lădoi metalic, cât o piscină. Cu cizme de cauciuc, 
cu șorțuri de material plastic, cu mănuși speciale, oamenii încep 
sortarea. O bandă rulantă duce peștele ales într-un cilindru 
rotativ, unde este spălat cu apă sub presiune; de acolo, alte 
benzi îl transportă, fără amestecul omului, destul de departe, 
printre mașinile Bader, până în hala de congelare. Aici începe 
adevărata migală, așa cum am văzut și la Thorshavn; 
descurajarea și nedumerirea mea rămân la fel și de data 
aceasta. Pescuim cu tonele, iar aici peștele e manevrat cu 
kilogramul. Bucată cu bucată, mâna omenească îl aliniază în 
tăvi de oțel inoxidabil, de câte 11 kilograme, controlate cu 
cântarul, fiindcă trebuie să se respecte greutatea comercială și 
să se înregistreze tot ce are să intre în magazie. 

E frig și umezeală în hală, iar afară arde soarele... 

Din primul traul au ajuns la congelare cam 2 tone și jumătate; 
ne mai trebuie 847! 


S-a aruncat o baliză cu ancoră la capătul zonei unde s-a 
terminat traularea, ca a doua oară să venim pe aceeași direcţie 
promițătoare. Pe oceanul liniștit și albastru, toate mi se păreau 
promițătoare, și chiar baliza părea o promisiune, după ce 
lansarea ei mi se păruse palpitantă. Nu-i mare lucru: un flotor, 
cu un baston vertical, pe care flutură un steguleţ roșu, iar 
dedesubt un cablu și o greutate de ciment, ca ancoră. Dar pe 
aceste ape fără margini plutea acum un semn al nostru, un 
obiect adus de noi de departe, o mărturie a prezenţei noastre, 
ca un pavilion ridicat într-un loc descoperit prima dată. În timp 
ce ne îndepărtam mergând spre celălalt capăt al zonei, ca apoi 
să ne întoarcem, am privit fanionul, mult timp, până nu s-a mai 
văzut între valuri — și am simţit în ochi o undă de emoție... Era 
ceva al nostru, pe un ocean al tuturora... Dar am pierdut direcţia 
la întoarcere și nimeni n-a mai văzut steguleţul. Dacă a fost o 


stângăcie de navigaţie, m-am bucurat că semnul a rămas acolo; 
știu că într-o zi, mâine, sau peste o săptămână, valurile au să-l 
smulgă și au să-l ducă multe mile, cu tot cu ancoră, ca să-l 
arunce undeva, pe coasta Africii. Închipuirii mele îi rămâne așa 
cum l-am văzut, pierzându-se între valuri, rămas pe ocean în 
eternitate. 


Al doilea traul, scos târziu după amiază, a adus numai o tonă, 
cel mult o tonă și jumătate de stavride mic, nepotrivit pentru 
congelare; a fost băgat la fabrica de făină și s-a hotărât să 
pornim mai departe, cum bine ar fi fost dacă făceam de aseară. 

O dată cu căderea întunericului, se spală puntea unde până 
mai adineauri erau întinse plasele, cu câte un pește strivit între 
ochiuri, cu ierburi aduse din fundul mării. Sergheescu, 
tâmplarul, cu ajutoare de toate felurile, s-a apucat să înșire 
scânduri, improvizând o masă lungă pentru aproape optzeci de 
oameni. Vom sărbători Anul nou afară, sub cerul liber, care este 
cu desăvârșire senin astă-seară, plin de strălucirea stelelor 
tropicale. Din câte au fost în călătoria noastră, aceasta mi se 
pare cea mai neobișnuită întâmplare, fiindcă aici e vară, fiindcă 
în locul zăpezii sau al străzilor pline de zloată, al caldarâmului și 
al asfaltului e oceanul; am visat multe în viaţă, dar nu o seară ca 
asta. 


VIII CONSTELAȚII MUTATE 
Vineri, 1 ianuarie 1965. „Ceea ce nu se poate” 


Prima zi a anului a venit cu un soare strălucitor, pe un cer fără 
nici o scamă, deasupra unui ocean pastelat, ca într-o carte 
poștală ilustrată; peisajul e aproape convențional, dacă îi iei 
imaginea de o clipă și n-o legi de imaginile care urmează. In 
realitate, oceanul respiră, larg, calm, în repaus, dar plin de 
viaţă; respiră și cerul, într-o mișcare contrapunctată, o însoţire 
neacoperită a boltei cu apa, care ar putea să pară lubrică dacă 
ar pregăti altceva decât o germinaţie colosală și pură de căldură 
și de lumină. 


Am sărbătorit Anul nou aseară, la ora 21, când era miezul 
nopţii în ţară. Sunt unul din cei care am stăruit să ignorăm ora 
locului, convenţională la urma urmelor, socotind că meridianul 
este o abstracţie, iar cei de acasă sunt o realitate, confirmată de 
sentimente în ciuda depărtării. Vroiam să fie o întâlnire, și chiar 
dacă nu mi-am exprimat gândul cu această claritate simplă, 
ideea a fost acceptată de toată lumea. Comandantul însă, care 
s-a așezat în capul mesei și mi-a făcut cinstea de a mă așeza în 
dreapta sa, era cât pe ce să zădărnicească întâlnirea. Se 
cuvenea, pentru concretizarea ei, să ridicăm paharul în minutul 
când la noi, departe, îl ridica toată lumea, o dată cu cele 
douăsprezece bătăi ale ceasornicului. Cu câtva timp înainte, 
când se adunase toată lumea la masă, în hainele cele mai 
cuviincioase ale fiecăruia, comandantul a citit radiogramele de 
felicitare adresate echipajului și abia primite de câteva ore. 
Textele fiind pe atât de lungi pe cât de călduroase, i s-a atras 
atenţia vorbitorului că se apropie ora solemnă. 

— Nu-i nimic! a răspuns el. Amân Anul nou cât o fi nevoie! 

Avea această putere, dar, spre norocul nostru și spre 
salivarea ideii de întâlnire, s-a grăbit puţin și n-a mai fost nevoie 
să fractureze braţul lui Cronos, care mișca imensa lui pendulă 
între București și insulele Canare. 


Acum, puţin mahmur, mă întreb: ce-a însemnat pentru mine, 
în ineditul ei, întâmplarea de aseară? 


La miezul nopţii au sunat amândouă fluierele vaporului; ori de 
câte ori le-aș auzi, și oriunde, rămân solemne... 

Restul a însemnat mâncare grea și băutură, cât s-a simţit 
capabil să bea fiecare, și poate 100 de grame în plus pentru 
unii, chiar și pentru mine. Aveam neapărată nevoie de o 
compensare: cu toată căldura de peste ziuă, se făcuse frig, ca în 
nopţile Saharei, și era umezeală. Am ascultat urările care s-au 
făcut fiecăruia, cu câte-o glumă sau ironie, „răvașe de plăcintă”, 
citite la microfon, ca să le audă toată lumea peste vuietul 
oceanului; am constatat încă o dată că într-o comunitate 
omenească, mai mică sau mai mare, se găsesc totdeauna și 
versificatori de ocazie, mai ales pentru epigramă... 

După un ceas m-am dus în cabină, și peste hainele de 
sărbătoare mi-am pus impermeabilul. 

Voicu, amintit în primele pagini, unul din acei tineri care m-au 
găzduit și m-au ospătat în cabina lor în ziua îmbarcării, a spus 
un Plugușor adaptat cu multă îndemânare situaţiei noastre 
oceanice. 

Puntea se umezise și totul pe noi era jilav... Fraţii Milo au 
venit să mă sorcovească, recitându-mi o foarte lungă urare, 
compusă cred tot de Voicu, poetul grupului, și nu lipsită de 
spirit, fiindcă îmi doreau totul în călătoria noastră, în afară de 
ceea ce — spuneau ei cu un regret privind de altfel tot echipajul 
—, în afară de „ceea ce nu se poate”. 

Băgând instinctiv mâna în buzunarul impermeabilului, să caut 
un ban pentru a răsplăti urarea, am găsit, uitat acolo, un pumn 
de monedă metalică românească. Ei au primit-o, declarând că o 
vor păstra amintire; și chiar dacă au s-o piardă sau au s-o dea la 
tramvai din greșeală, când ne vom întoarce — declaraţia 
rămâne. 

Peste încă o oră m-am dus să-mi îmbrac mantaua de piele cu 
blană; petrecerea a continuat cu încăpățânare sub cerul plin de 
stele, dar în frig și umezeală de acvarium. 

A apărut, prin surpriză, chiar și „ceea ce nu se poate”, numai 
că era o mistificare. Câteva clipe însă, fiecare am crezut că 
visăm când pe punte a răsărit, ca din negura nopţii tropicale, o 
femeie — puteai să juri că adevărată. O blondă la coasta Africii! 
Avea fustă peste șolduri, care tangau cum se cade, apoi păr 
lung și tocuri înalte și, în sfârșit imenși ochelari de soare, cum se 


purtau anii trecuţi mai ales în Italia; aceștia păreau o mască de 
carnaval și, ascunzând o fizionomie pe care am fi putut s-o 
recunoaștem, ne-a lăsat un timp de îndoială, prelungind 
amăgirea. 

A trecut pe la fiecare și ne-a sărutat pe obraz, ba unora li s-a 
așezat și în braţe, cu gesturile curtezanei din localurile de 
noapte. Se mișca de parcă făcuse repetiţie îndelungată, mirosea 
a parfum și își juca rolul cu toată sinceritatea, și chiar cu 
anumită autenticitate; de altfel, și-a păstrat travestiul până la 
ziuă, când a trebuit să se schimbe și să-și pună șorț alb în faţă, 
fiindcă era bucătarul și mai avea datoria bărbătească de a 
pregăti gustarea de dimineaţă. 

Oceanul este plin de taine. 


Cea pe care a păzit-o mai cu strășnicie astăzi a fost locul unde 
se ascunde peștele. 

Ne aflăm în plină lumină a iernii tropicale, mai strălucitoare 
decât vara de acasă, pe zona de la sudul Canarelor, unde 
credeam că peștele ne așteaptă cu nerăbdare; primul traul, 
lansat de dimineaţă și ridicat înaintea amiezii, n-a scos decât o 
găleată; e o unitate de măsură pe care am născocit-o cu 
dușmănie... 

Navigaţia a urmat cu atâta precizie centrul canalului dintre 
insulele Canare și coastă, încât n-am văzut nici coasta, nici 
arhipelagul. 

După amiază, ecograful arăta bancuri bogate de pește, și 
pescărușii sau cormoranii confirmau cu simţurile lor, mai 
verificate decât aparatul, ţinându-se după noi în stoluri, pe când 
se ridica al doilea traul. Mă aflam pe porticul de la pupa, 
deasupra oceanului, așteptând să văd mai de aproape și mai 
degrabă ce are să iasă. Comandantul, bine dispus, mi-a pus la 
încercare norocul de Anul nou, anunțând prin megafon că 
acesta este traulul meu; n-am avut noroc însă, și dacă ar fi să 
iau întâmplarea ca un semn al destinului ar urma să-mi meargă 
rău tot anul: spre dezamăgirea tuturora, în ciuda ecografului, a 
pescărușilor și cormoranilor, sacul n-a scos decât 1.000 de 
kilograme. M-am socotit piază rea și am coborât de pe portic 
obidit și rușinat, în vrajbă și cu păsările, și cu oceanul. 


Dar nici cei cărora le-au fost atribuite traulele următoare, n-au 
avut mai mult noroc decât mine; s-au scos tot câte 1.000 de 
kilograme — o căruţă, cum spun eu, născocind la fel de 
dușmănos o altă unitate de măsură, mizeră. 

Dacă nu foarte rea, prima zi a anului n-a fost nici bună, decât 
meteorologic, deoarece și-a păstrat până seara întreaga 
strălucire. 


Sâmbătă, 2. Așteptări de toate felurile 


Din însoţirea de ieri a cerului cu marea a ieșit un avorton, 
care mă deprimă, o învălmășeală de nori, atmosferă de furtună, 
una din acele furtuni cu atât mai rele cu cât, deși se vestesc, nu 
se declanșează și te lasă în așteptare. 

Nici pescuitul nu merge bine; primele traule au scos câte o 
căruţă de pește, cantitate falimentară. 


După o despărţire de zeci de zile și mii de mile, având între 
noi iarna din nord și furtunile, „Galaţi” a apărut astăzi în zare. 
Nu ne-am apropiat însă, și fiecare vapor și-a văzut de treaba lui, 
amândouă încruntate și morocănoase, ca jucătorii de pocher 
care nu vor să mai știe de nimeni când partida nu le merge bine. 

Ştiam dinaintea Anului nou că ei au intenţia să respecte ora 
locală pentru a sărbători Revelionul și n-am înţeles ce determina 
asemenea hotărâre. Acum aflu că în noaptea aceea au stat în 
fața portului Las Palmas, din Gran Canaria, și presupun că au 
vrut să vadă luminile, să simtă prezenţa lumii. Am mai spus o 
dată: luminile înseamnă bucurie, iar lumea este o nevoie a 
inimii. 

Ne lipsește într-adevăr ceva din afară, peste cei optzeci și unu 
de oameni, ceva din ce în ce mai dorit pe măsură ce trec zilele; 
fie că ar fi om, fie că ar fi întâmplare sau veste, acel ceva ar 
trebui să schimbe numărul nostru, prea fix — și să devină un „al 
optzeci și doilea”. 


x 


Traulăm continuându-ne drumul spre sud-vest, sub cerul fără 
soare, în căutarea unei zone mai bune. O dată cu „Galaţi” au 


apărut în limitele orizontului numeroase vapoare; toate sunt 
vase de pescuit, și după semne, nici ele nu fac treabă prea 
bună; după felul cum se mișcă pe ocean, simţi că pe toate le 
mână din urmă o neliniște, ca și cum din cerul cenușiu ar 
aștepta și ele să cadă furtuna. 

Seara am scos, din mila oceanului, un traul mai bun, vreo 6-7 
tone, dar în majoritate era pește mărunt, stavride nedezvoltat, 
care nu merita să meargă la congelare, apoi câteva exemplare 
de cod, „cât purceii”, și sepii, care murdăresc totul în jur cu 
cerneala lor neagră. Dacă în apă cerneala sepiei este o armă de 
apărare, în buncăr, unde apărarea e inutilă, devine o armă de 
răzbunare. Până a se răzbuna pe pescari, căci ei le-au scos din 
fundul oceanului, sepiile s-au răzbunat pe mine, transformându- 
mi o cămașă, din albă cum era, în albă cu picăţele. Dacă aș fi 
vrut s-o vopsesc așa la boiangerie, mi-ar fi tinut-o trei săptămâni 
și s-ar fi decolorat la prima spălare. Pe aceasta, oricât am frecat- 
o cu detergenţi, care mi-au albit mâinile arse de soare, 
picăţelele și-au păstrat intensitatea iniţială. De ce oare nu 
colectăm cerneala de sepie în scopuri chimico-industriale? 


La căderea întunericului cad zdrobit de oboseală, de parcă eu 
aș fi cărat tonele de pește prins astăzi — puţine pentru vapor, 
prea multe pentru o spinare. Așteptarea traulului, încordarea, 
speranţa, apoi dezamăgirea duc la istovire. Ceilalţi mi se pare 
că își cruţă forţele; pe feţele multora văd nepăsarea. 

Ne continuăm drumul spre sud-vest, cu traulul la apă, în 
nădejdea că o să scoatem ceva la întâmplare. Parcă era mai 
bine pe furtună... 


Duminică, 3. Raza verde 


Vânt puţin cam rece, dar cerul și-a recăpătat limpezimea pe 
care o așteptasem. La prânz, la adăpost de vânt, temperatura 
atinge 35 de grade, iar soarele culminează la jumătatea 
distanţei dintre orizont și zenit; după instrumente, ar trebui să 
fie caniculă; spre a o simţi cu adevărat e destul să stai întins o 
oră pe tabla punţii, care dogorește insuportabil. Şi totuși o 
suport, cu gândul la viscolul iernilor noastre. 


Ne învârtim pe ocean, la sud de Capul Bojador, la 20-40 mile 
de coastă, și traulăm fără întrerupere, dar nu totalizăm în 
douăzeci și patru de ore mai mult de 10-14 tone de pește, din 
care numai un sfert sau maximum o treime merge la congelare: 
puţin tai, restul stavride mărunt și scrumbie — nici o ispravă. 
Până acum avem în magazie 0,7 la sută din cantitatea necesară; 
mă apucă neliniștea: când o să terminăm? Dacă se menţine 
același ritm ne-ar trebui vreo doi ani și jumătate... Desigur că n- 
o să fie așa, totuși mă întreb cu îngrijorare: Când o să ne 
întoarcem în ţară? 

Aș vrea să am puteri supranaturale, să văd în apă ceea ce ne 
arată așa de înșelător ecograful sau să conlucrez cu o zeitate 
oceanică și, punându-mi forța la dispoziţia comandantului, să 
mergem direct acolo unde sunt mai bogate bancurile de pește 
— să fie tai mai cu seamă, și nici o sepie. 


x 


În afară de faptul că am stat patru ore pline la soare și că 
seara am văzut, în sfârșit, raza verde, nu am nimic de semnalat 
din afară. Dar raza verde am văzut-o limpede, pe un orizont de 
o seninătate deplină, în clipa când marginea de sus a soarelui a 
tangentat apa. Nu mă așteptam și-a fost o surpriză sufocantă; o 
scânteie verde, difuză, care în mai puţin de două secunde s-a 
concentrat, devenind strălucitoare, ca apoi să piară. 

Un erou al lui Jules Verne a făcut ocolul pământului ca s-o 
vadă, și n-a izbutit. Ar trebui să fiu destul de înţelept și, dacă 
treaba ne merge prost, să iau spectacolul de azi drept o 
consolare; e destul de substanţială. 

Seara, fiind ziua lui Marian, am avut parte de o consolare mai 
materială, deși volatilă; am băut, în cantitate suficientă, un fel 
de crușon, făcut de sărbătorit după o formulă de naufragiu sau 
de bejenie, adică din ce s-a găsit, fără alegere, amestecat la 
întâmplare. Deși oribilă, băutura ne-a animat pe toți puţin, atât 
ca să vedem viitorul trandafiriu. 

Totuși, chiar și în orele de mulţumire iluzorie, pescuitul 
rămâne preocuparea fiecăruia. Eram la doctor în cabină, cu sus- 
descrisa băutură, când am auzit că începe să se vireze traulul; 
sunt zgomote caracteristice, pe care acum le descifrează 


oricine. Am așteptat să vină bobineţii, al căror huruit de-a lungul 
vaporului vestește apropierea manevrei finale, și la ora 23,30 
am coborât cu toţii la buncăr, tocmai când se deșerta sacul 
traulului. Era o amestecătură și mai rău dozată decât crușonul: 
obișnuitul stavride, obișnuita scrumbie, în cantitate nedemnă de 
luat în seamă, puţin tai, puţin cod, apoi fel de fel de vietăţi, pe 
care pescarii noștri, din nefericire, nu pot să le identifice; dar 
degeaba îi ţin de rău — aici nu se face ihtiologie. Erau melci, 
scoici, arici, apoi pisici și vulpi-de-mare și pui de rechini, a căror 
vitalitate furibundă poate să-ţi dea fiori dacă ridici totul la altă 
scară. 

Mi-am dat seama că pescuitul nostru va fi o luptă; îmi 
făcusem iluzii puerile; nimic nu-i vine de-a gata omului, și 
oceanul nu-i mai generos decât restul naturii, ca să dea ceva de 
pomană. 


Luni, 4. Nelu 


Am frământat apele prin aceleași locuri, până după amiază. 

Vântul, mai tare astăzi, bătând dinspre nord-vest, a umplut 
oceanul de berbeci albi, ca o ninsoare, și întinderea lui, colorată 
astfel, mi-a amintit Bărăganul într-o zi senină de iarnă. Am stat 
aproape trei ceasuri la soare, schimbându-mi însă locul 
necontenit, în căutarea unui adăpost mai bun. Vaporul și-a tot 
schimbat și el drumul; traulăm mereu, dar scoatem cantităţi 
meschine. 

De la fabrica de făină vine un miros greu, de pește stricat și 
prăjit; aspiratoarele instalaţiei de aer condiţionat, așezate 
defectuos, spre pupa, îl iau și-l duc în cabine. De două nopţi 
dorm cu aerul închis, totuși până acum n-am simţit nici un 
neajuns. Azi după amiază însă, am fost nevoit să stau cu 
hublourile deschise, și în cabină era umezeală. E umezeală 
peste tot; în plină căldură a amiezii, în părţile umbrite, pereţii de 
tablă, puntea, balustradele lăcrimează. E prima oară când mi- 
am simţit hainele jilave, și am fost îngrijorat, mai ales că 
pierdem vremea... 

Indată după amiază, ne-am reluat drumul spre sud-vest, de-a 
lungul coastei; pare-se o să înaintăm așa mai mult timp, în 
căutarea altei zone. Dacă nu ne oprim, pe la ora 21 sau 22 o să 


atingem tropicul de nord. Nici nu fac socoteala câţi ani au trecut 
de când am auzit despre el prima dată. Am în ochi imaginea 
globului pământesc, de pe catedra clasei primare, cu linia 
ecuatorului îngroșând o abstracţie intimidantă, cu cele două linii 
punctate ale tropicelor, închipuind între ele zona mirajelor calde. 
După atâţia ani și după câte am văzut în viaţă, tot mi-e greu să 
suprapun abstracţia de odinioară peste realitatea de astăzi. Intr- 
un ochi am globul pământesc, în altul oceanul, gol, nelimitat, 
fără linii de demarcaţie. Tropicul de nord este aproape, dar, 
neîncrezător în precizia navigaţiei, n-am să știu clipa exactă 
când cele două imagini va trebui să se întâlnească. Rămân, 
nedumerit, între abstracţie și realitate. 


x 


Avem cu noi un personaj închipuit, care ne însoțește de la 
începutul călătoriei. Numele lui vine des în convorbirile 
echipajului, și fiecare se străduiește să-l socotească simpatic. 
Am evitat să-l pomenesc până astăzi și credeam că, din decenţă 
voi fi dator să-l evit până la capăt. N-am încotro: din ce în ce mai 
stăruitor face parte din viaţa noastră. 

Personajul e generic, reprezentând în imaginaţie o speţă 
plurală: bărbatul care se ocupă de nevasta lăsată acasă. Il 
cheamă Nelu, cu un nume comun dat tuturor exemplarelor lui, 
probabil eterogene, adică altul pentru închipuirea fiecăruia. 
Mulţi gândesc că personajul s-ar putea să fie real, dar nu la casa 
lor, ci la a celorlalţi. 

Înaintea oricăror alte consideraţii, mi se pare că numele a fost 
ales foarte bine; fiind onctuos și dulce, se înghite ca o pilulă, 
fără să-i simţi amărăciunea. Găsești în el și instinctul de 
apărare: Nelu nu sugerează maxima bărbăţie. Dacă există într- 
adevăr, rămâne nădejdea că nu va fi în stare să pună în 
primejdie căsnicia. 

Oricum, printr-un consens tacit, e acceptat de toată lumea; a 
nu gusta glumele înseamnă a lăsa bănuiala că te simţi cu musca 
pe căciulă. Se fac insinuări uneori, la adresa unuia sau altuia. 
Mai agresivi sunt, pare-se, tocmai cei pe care-i obsedează 
subiectul; cei vizaţi răspund cu un zâmbet — râs mânzesc 
câteodată. 


Dar, la urma urmelor, ce face Nelu acasă? În accepțiunea lui 
declarată, e un personaj de cea mai mare utilitate: el aduce 
lemne, repară burlanele, dă jos zăpada de pe acoperiș, curăţă 
trotuarul, se îngrijește de odrasle, într-un cuvânt: are grijă de 
gospodărie în lipsa bărbatului. Beneficiul lui nu intră în discuţie, 
ci numai se sugerează, ceea ce e suficient de altfel ca să 
trezească imaginaţia. 

Majoritatea echipajului, chiar și cei tineri, au o nevastă. Puţinii 
ceilalţi își gustă perfid privilegiul provizoriu de a nu se afla în 
primejdie, dar își ascund satisfacția, atât cât se poate. Dacă în 
sinea lor râd diavolește, ca Dracul pe comoară, în schimb nu se 
amestecă în discuţia așa de gingașă și nu emit opinii de un fel 
sau altul, ci-i ascultă cu discreţie pe ceilalți. E ca la jocul de 
cărţi: cu ce drept să participi, dacă nu riști nici o miză? 

Nelu însă, cu prezenţa lui obsedantă, nu-i niciodată și nici pe 
departe acel atât de așteptat, „al optzeci și doilea”. 

Suntem foarte singuri. 


Marţi, 5. Filele calendarului 


Aseară am trecut tropicul; umiditatea, întâmplător, devenise 
supărătoare, ca să confirme faima locului și să mă îngrijoreze, 
fiindcă din toate relele posibile astăzi e cea care într-adevăr îmi 
dă teamă. Punţile erau ude, ca după ploaie. Altfel, atmosfera 
afară ar fi fost plăcută: aerul cald, vântul slab, cerul plin de stele 
curate; îndeosebi Orion apărea mai clar decât l-am văzut 
vreodată, mai luminos, mai bine desenat și parcă la o scară mai 
mare. 

Cu toate temerile că o să mă supere umezeala, am dormit 
bine astă-noapte, după ce băusem un pahar de whisky la 
doctor, pe care îl paște deprimarea. E adevărat că viaţa noastră 
fără un termen clar al întoarcerii a început să fie greu 
suportabilă, oricât de bine te-ai avea cu tine însuţi și oricât ai fi 
de ocupat să-ţi grupezi gândurile, imaginile, așteptările. 

Astăzi dimineaţă vântul sufla tare de la nord-est, aducând 
cam multă răcoare, și oceanul se montase, dar, cu toată 
burzuluiala lui, nu mai cred în furtună; din nord până aici, 
uraganele se epuizează. 


În jur roiau șapte traulere mari, dar sub tonajul nostru, ceea 
ce m-a făcut să le privesc cu oarecare superioritate. Era o 
îngâmfare cu atât mai vană cu cât n-am nici un merit în 
construcţia vasului, dar probabil sentimentele noastre, în 
izolarea de astăzi, trebuie exersate la cea mai mică ocazie, 
pentru a nu pierde legătura cu nimic din noi, bun sau rău, lăsat 
în urmă, acasă. 

Am pierdut timpul mergând spre nord, două ore, ca să 
revenim apoi spre sud; nu putem remorca traulul cu valurile și 
vântul din faţă. 

Îngâmfarea de mai înainte s-a șters, lăsând un semn de 
întrebare: n-ar fi fost bine să avem motoarele mai puternice, 
1.000 de cai în plus, bunăoară? 

Cât de lungă a fost ziua, s-au scos numai două traule, unul la 
prânz, cu vreo 800 de kilograme de scrumbie foarte frumoasă. 
Ar fi bine dacă s-ar înmulţi cu zece; altfel ne apucă aici iarna 
următoare. 

Al doilea traul s-a scos după amiază, aducând 2 tone, același 
soi de pește, mai puţin frumos decât prima oară. 

Acum, ora 18, traulul este a treia oară la apă, și în curând o să 
înceapă virarea lui, care cu toate manevrele durează aproape o 
oră. Pentru cei cu patima filatului la jocul de cărţi, așteptarea e 
o desfătare, însă eu stau ca pe ghimpi; în cele câteva rânduri 
când am jucat pocher, ca să mă aflu în treabă, n-am filat 
niciodată cărțile... 

„Galaţi”, care dispăruse din nou, a apărut pe aici astăzi 
(suntem 10 minute la nord de paralela 22); acum merge în 
stânga și puţin înapoi, numai la câteva cabluri, ca și când ar fi 
umbra noastră. Soarele a apus la 17,45; urmăresc nerăbdător și 
lacom cum se mărește ziua, prea încet, prea incert; ar fi și aici 
de filat ceva, pentru cei cu pasiuni calme. Am văzut iarăși raza 
verde, mai vag decât prima oară — era o abureală la orizont, și 
oceanul încă se frământa; abia după crepuscul a început să se 
liniștească. 

Am clipe scurte când mă gândesc cu intensitate acasă, 
evocând decorul, peisajul și ambianța într-o concentraţie care 
alte câteva clipe mă lasă letargic. Zilele câte trec se adaugă la o 
cifră din urmă, hipertrofiată, și nu am din ce o scade: nimeni nu 
știe câte zile au să mai fie în faţă. 


Aventura noastră acum nu mai e oceanul, ci fila necunoscută 
a calendarului. 


Miercuri, 6. Băutura de pedeapsă 


Ziua a început cu un traul de 10 tone, o frumoasă promisiune 
care a făcut să intre în fierbere tot vaporul. 

Dar pentru a ajunge aici am pierdut două luni și mai bine... Și 
pe urmă, traulele următoare ne-au dezamăgit iarăși, deși față 
de ce-a fost înainte se poate spune că am avut o zi bună: cam 
20 de tone până seara. Ca să fie mulţumitor, ar trebui să 
scoatem cel puţin dublu și să n-avem nici o zi goală. 

Mă surprinde harababura care domnește la prelucrare. S-a 
invocat lipsa oamenilor; în realitate, constat că lipsește 
organizarea. Spaţiul unde se așază peștele în tăvi este așa de 
mic, încât oamenii ar trebui să lucreze cu precizie mecanică 
spre a nu se încurca unul pe altul. La învălmășeală, mult pește 
bun ajunge la fabrica de făină, în timp ce fâţe de 10-15 
centimetri merg pe altă bandă și se congelează. Dacă, 
întâmplător, se golesc dulapurile congelatoare tocmai când s-a 
deșertat un traul, atunci un lucru îl frânează pe celălalt și 
amândouă șchioapătă. 

Tipă, în grija căruia cad toate aceste operaţiuni, e depășit; îl 
învinuiește pe comandant, care s-ar amesteca și aici, dând 
dispoziţii contradictorii și subminându-i autoritatea. Nu știu dacă 
se întâmplă chiar așa, dar n-are ce să mă mire: de mult am 
observat zâmbetele de superioritate ale navigatorilor, care își 
asumă toate meritele în campania noastră. 

Rosmănică, de asemenea, se plânge că sugestiile lui în ceea 
ce privește alegerea zonei de pescuit nu sunt luate în seamă. 
Comandantul face cum îi place și nu ascultă de nimeni; capriciu, 
sau calcul? Vrea să culeagă toţi laurii? 

Şi totuși, pescuitul s-ar cuveni să fie o treabă a pescarilor. 
Avem destui specialiști, cum se spune. Avem și un consilier pe 
deasupra, delegatul ministerului și directorul întreprinderii care 
administrează traulerele. El se bucură de respect și chiar de 
lingușire — în schimb nu-i sunt ascultate sugestiile, e drept că 
timide. 


Cu tot numele său de spaimă, căci îl cheamă Șișu, ceea ce 
evocă o armă a cuţitarilor cunoscuţi la Brăilița pe vremuri, și nu 
doar acolo, delegatul ministerului, consilierul, directorul sau 
dacă vreţi armatorul e un om molcom, cred că prin disimulare: a 
învăţat să se stăpânească, și se stăpânește prea mult 
câteodată. 

Face parte din aceeași generaţie de specialiști piscicoli cu 
Ţipă, cu Rosmănică și cu alţii, rămași acasă, care acum ne 
conduc de la distanţă. Este între ei o solidaritate veche, 
nealterată. La o neînțelegere, preferă să cedeze când unul, când 
altul, și nu se ceartă. 

Despre Șișu voi avea ce să mai spun, dar n-o să am cum 
spune totul; ar însemna să nu termin niciodată. Oricât ar părea 
de modest, omul acesta e inepuizabil, ca și mulţi alții. Ce nu-mi 
place la el e că într-o damigeană cu vișinată, peste licoarea 
originară, a turnat ţuică, de o provenienţă dubioasă, care 
duhnește de departe a borhot și povarnă. Când mă poftește să 
gust din ea, mă eschivez cu vorbe de politeţe, ca să nu-l jignesc 
respingând formula băuturii inacceptabile. 

Astăzi, Șișu a avut o discuţie cu comandantul... 

De la coastă se întinde în larg, până la 30-40 de mile, marea 
platformă continentală, cu adâncimea medie sub 100 de metri. 
Rosmănică a mai fost pe aici, în documentare, și susține că 
peștele trebuie urmărit în altă zonă, dacă nu vine la noi de 
bunăvoie. Cu acest punct de vedere, pare-se s-a dus Șișu la 
comandant, foarte hotărât de astă dată, după zile de tăcere, sau 
de intervenții sfioase sau poate numai de bombăneală. 
Întâlnirea acum se vestea violentă și, în orice caz, hotărâtoare. 
Nu cunosc rezultatul; seara au băut împreună. E drept că omul 
nu bea doar când are o satisfacţie, ci și când îi e lehamite. Sau 
poate, neizbutind să ajungă la o înţelegere, Șișu s-o fi răzbunat 
și el cu mijloacele sale și i-o fi oferit comandantului vișinată. 


Vremea continuă să fie instabilă; vânt puţin cam rece, mereu 
de la nord, schimbându-se când spre vest, când spre est, cu 
câteva grade. Seara se potolește, ca noaptea să crească iarăși. 
Oceanul, cu valuri lungi și cu berbeci de spumă albă, dă 
vaporului un balans larg, care repetă interminabil, și la scară 
gigantică, mișcarea cu care se adorm pruncii; se adaugă 


murmurul lui, iarăși interminabil și iarăși la altă scară, ca un 
cântec de leagăn. 


Joi, 7. Fluierul vaporului 


Astă-noapte, în căutarea unei zone mai bune, ne-am deplasat 
cu un grad spre sud; poate să fie rezultatul nesperat al discuţiei 
de ieri și al vișinatei. Și iată că în locul stavrizilor pricăjiţi și al 
altor lighioi, prindem scrumbie frumoasă și mare. Cantitatea e 
micronică deocamdată, dar, în sfârșit, se lucrează și se mai 
pune câte ceva în magazie, în hăul acela ca o prăpastie, care 
trebuie umplut până la gură. 

Vremea este acum frumoasă, iar oceanul se liniștește. Au 
apărut atâtea vase în jur, sub apă se transmite huruitul atâtor 
motoare, încât mă întreb cum peștele nu înnebunește. 


x 


Fără intenţia de a fi indiscret, numai fiindcă mă aflam pe 
puntea de la prova, și hublourile sunt exact la înălțimea ochilor, 
mi-a scăpat o clipă privirea în cabina lui... Nu, dacă i-aș dezvălui 
numele ar fi chiar o indiscreţie, deși mulţi de pe vapor au privit 
înaintea mea, și nu doar din întâmplare. Pe cheson, chiar la 
picioarele patului — reproducere în culori foarte reale, foarte 
carnale —, o femeie goală, în mărime jumătate naturală, cu 
sânii de câte o tonă. Te miri că nu se dărâmă chesonul! 

Aflu că posesorul cabinei avea o colecţie mare de asemenea 
doamne, dar la Galaţi o parte a fost descoperită și confiscată de 
nevastă, care i-a făcut scene de gelozie. 


x 


Mică petrecere la doctor, în continuarea celei de noaptea 
trecută. larăși băutură combinată, vin, whisky, cu adaos de 
lămâie și compot de cireșe, în găleată, și găleata pusă pe 
podea, în mijlocul cabinei. Gazda toarnă cu polonicul, pontând 
pe o foaie de hârtie cât a băut fiecare, spre a face parte 
dreaptă; de la un timp, renunţă: e destulă băutură și destul de 
proastă, ca să ajungă tuturor. Spre a mări blestemăţia, se 


adaugă alături scrumbie, ușor sărată, „îndulcită”, preparată de 
Șișu la iuţțeală, după o formulă mai bună decât a vișinatei — 
jupuită, făcută bucățele, apoi scăldată în untdelemn și sare de 
lămâie. Deși abia ridicat de la masă, încerc din curiozitate: gust 
excelent și inedit. Aș mânca în neștire, dacă nu mi-ar fi teamă 
că mă fac saramură. 

Pe la ora 2 noaptea, destul de încălzit de băutură, când 
comandantul se duce să vadă ce se mai întâmplă la puntea de 
comandă, îl rog să tragă fluierul în cinstea și pentru fericirea 
cuiva de acasă, care își serbează ziua astăzi. 

Oare nu va socoti că-i o fantezie de neconciliat cu legile 
navigaţiei? Oare n-o să uite până ajunge la puntea de comandă? 

li urmăresc pașii cu imaginaţia, număr treptele — două 
„etaje” —, aplic un coeficient de întârziere, foarte justificată... 

Și deodată aud fluierul, afară, deasupra noastră, puţin în 
surdină, dar cu vibrația lui profundă și autoritară; are în el ceva 
din sensul „definitivului”, ceva din „a nu se mai întoarce”, din „a 
fost adjudecat”! Un fluier de vapor dă totdeauna sentinţe... 
Mulţumesc comandantului! De ce n-aș fi drept? Cu mine a fost 
mereu cumsecade. 


Vineri, 8. Și bune, și rele 


De dimineaţă, primul traul aduce o bombă: aproape 20 de 


tone! Surpriză, animaţie — renasc toate speranţele. Şi pe 
deasupra e și pește frumos, majoritatea scrumbie, una și una. 
Unii spun: „a avut udătură!”... „Udătura” de aseară cred că a 


fost ultima, din păcate. Ştiu câtă caznă s-a cerut spre a fi 
colectată. 

S-au mai scos două traule, anemice, de 1-2 tone, iar al 
patrulea seara, satisfăcător: 6-7 tone, aceeași scrumbie 
frumoasă. Au cam dispărut dihăniile: doar o caracatiţă și câţiva 
pui de rechini. La fabrica de făină n-a mai mers aproape nimic 
din recolta de astăzi, și astfel am scăpat și de mirosul 
dezgustător, de care nu ai cum să te aperi, mai ales când bate 
vântul din pupa. 

Dar făină trebuie să facem, 350 de tone, ceea ce înseamnă 
prelucrarea a peste 1.800 tone de pește. Diferenţa între cele 


două cifre e apa, care se evaporează forţat, îmbrăcând vaporul 
în mirosul de descompunere. 

Ziua de astăzi se poate socoti fructuoasă în ceea ce privește 
pescuitul. Dar seara, în buncăr mai erau încă vreo 3.000 de 
kilograme de pește care își aștepta rândul la sortat, iar în 
tancurile de prerăcire, alte 2.000, așteptând de la prânz să le 
vină rândul la congelare. Se va lucra probabil toată noaptea, 
ceea ce de altfel intră în programul normal; schimburile sunt 
alcătuite astfel ca să se asigure operaţiunea continuă. Dar, 
indiscutabil, ceva rămâne defectuos, și în ceea ce privește 
proiectarea sălii de prelucrare, și în ceea ce privește organizarea 
oamenilor. 


Zi frumoasă, cu câţiva nori răzleţi, care au dispărut cu totul 
după amiază, dând oceanului puritatea deplină. De dimineaţă 
până seara, oceanul a fost împânzit de traulere, sub felurite 
pavilioane. Unele pescuiesc în escadră și fac impresia unor nave 
de război care se pregătesc de bătălie. 

Seara ne-am apropiat de uscat și, fiind nevoie să se schimbe 
panourile, am aruncat ancora pentru o noapte, la 8 mile de 
coastă, în dreptul Marocului spaniol. O hulă de suprafaţă, cu 
valuri line, desfășurate pe sute de metri, ne balansează poate 
mai mult chiar decât în timpul navigaţiei. E un curent așa de 
puternic, încât lochul arată, deși stăm în loc, 2 mile și jumătate. 


Înainte de ridicarea primului traul, care avea să însemne 
pentru noi dreptul la multe speranţe (până mai deunăzi vedeam 
chiar și eventualitatea de a ne întoarce în ţară abia în iunie, 
iulie, august sau la anul poate!), s-a întâmplat un accident, ale 
cărui urmări ar putea să fie destul de grave. 

Un om de la manevra traulului, Efim, din propria lui 
neprevedere, inexplicabilă, ceea ce nu scutește de grijă pe alţii, 
s-a ales cu o înfundare craniană de vreo 2 centimetri adâncime, 
pe câţiva centimetri suprafaţă. Era aplecat în magazia de unelte 
de la pupa, cu capacul ridicat fără asigurare, sprijinit chiar de 
cablul traulului. In clipa când s-a virat cablul, capacul, de câteva 
zeci de kilograme, i-a căzut în cap, și nu știu prin ce minune 
omul mai este viu în clipa de faţă. 


Puțin șocat, puţin amnezic, în sensul că nu știe absolut nimic 
de toată întâmplarea și nu poate să și-o amintească, Efim zace 
acum la infirmerie... Doctorul e destul de îngrijorat să nu apară 
un hematom, fenomen care poate surveni în trei zile. Astăzi 
după amiază i-am dat o mână de ajutor, să-i facă o puncţie 
lombară. 

Ofițerul de cart a pus vaporul cu pupa în val, și balansul s-a 
micșorat simțitor, totuși nu mi s-a părut situaţia cea mai bună 
pentru a intra cu acul printre vertebrele omului. Cred că pe 
doctor îl trecuseră nădușelile, mai ales că lichidul nu vroia să 
vină. În sfârșit, după mai multe tatonări, a curs o picătură. 

Intre timp îl ţineam pe Efim de umeri, ca să nu adauge un 
balans propriu la cel al vaporului, și îi spuneam cuvinte de 
îmbărbătare. 

— Lasă, Efim, am adăugat pe urmă, ai să te faci bine, și când 
o să ajungem la Sulina o să bem o sticlă de votcă împreună! 

(La Sulina, vaporul a stat prea puţin ca să am cum îmi ţine 
făgăduiala. Când am debarcat la Galaţi, a fost atâta zor și atâta 
învălmășeală, încât am uitat de multă lume. De la Efim însă mi- 
am luat rămas bun și ne-am îmbrățișat frăţește; cred că își 
consumase o sticlă de votcă proprie la ora aceea. De votca mea 
nu mi-am adus aminte decât după despărţire și am avut 
mustrări de cuget câtăva vreme, până ce m-am gândit, cu 
întârziere, că în clipa făgăduielii, pe oceanul lăsat departe în 
urmă, Efim era în stare de amnezie.) 

Cercetat la microscop, lichidul cefalo-rahidian nu arată 
hematii, care ar fi dovada hemoragiei cerebrale. Semn bun, dar 
nu se știe deocamdată ce poate să mai vină. Doctorul și-a luat, 
curajos, o răspundere apăsătoare; unul mai slab de înger ar fi 
cerut intrarea urgentă în primul port și debarcarea bolnavului. 


Sâmbătă, 9. Un vas alb — și o clipă de croazieră 


Am plecat de la ancoră la 4,30 dimineaţa, dar nu m-am trezit 
decât la 8, când se lansase de mult traulul. Peste noapte, 
ecograful, zice-se, a fost verificat și pus la punct, așa că ne 
putem bizui pe toată precizia lui de acum încolo. Increzător în 
bunele intenţii și în optimismul oamenilor, mi-am pus și eu încă 
o dată toată speranţa în această mașinărie și am alergat pe 


puntea de comandă îndată ce am făcut ochi, ca să văd ce 
spune. Nu spunea nimic deosebit faţă de alte zile... 

Traulul, a adus 2-3 tone de pește amestecat, mai ales 
stavride mare și aproape de loc scrumbie. Începutul a fost, 
așadar, o dezamăgire. 

Al doilea traul, la prânz, a scos cam 8 tone, iar la ora 16, 
numai vreo 3-4, la fel ca de dimineaţă, stavride destul de mare. 

Am observat că atunci când vin ierburi în aripile traulului (cum 
a fost cazul și astăzi) recolta e în majoritate stavride. Pe de altă 
parte, mi-am dat seama zilele trecute, lipsa ierburilor anunţă 
scrumbia; dar o anunţă mai ales peștii-spadă, care o premerg în 
mod aproape sistematic, agăţaţi în ochiurile aripilor. Intre toate 
aceste mici fenomene există indubitabil o corelaţie. N-am 
pasiuni de pescar și nici nu vreau să mi le însușesc, mă 
surprinde însă că tehnologii noștri nu dau nici un fel de 
importanţă acestor semne, care, adâncite, poate le-ar fi de folos 
altădată. 

Nu, n-am pasiuni de pescar, și totuși particip cu un fel de 
agitaţie obositoare și enervantă la toate câte se întâmplă în 
compartimentele vasului. Ignor oceanul și călătoria în sine, nu 
mai am liniște să rămân în cabină cu caietele mele; alerg de la 
ecograf la vinciul traulului, apoi jos, la buncăr și la congelare, iar 
de acolo la descensorul care coboară lăzile cu pește în magazie. 
Toate câte se fac ici sau colo s-ar face și fără mine; regret că 
înaintea plecării nu am cerut să mi se încredinţeze o misiune, 
chiar minimă, ca astfel agitația mea să nu fi rămas sterilă. 

De dimineaţă, cerul a fost înnorat în parte; a și plouat puţin 
înaintea prânzului. Flota de pescuit se menţine tot în apropiere; 
„Galaţi”, în schimb, deși n-a părăsit zona, rămâne nevăzut de 
câteva zile. 

Astăzi la prânz ne-a ajuns din urmă un vas de pasageri 
portughez, de 8-10 mii de tone, alb, mergând spre nord, 
probabil în croazieră, fiindcă nu cred să fie curse regulate în 
acest întins vest al Africii; pe distanţe mari, locul vaporului l-a 
luat avionul. M-am gândit că or fi acolo câteva sute de oameni 
fără griji, călătorind confortabil, dar abia mi-am aruncat ochii 
spre ei și nu i-am pizmuit. 

După masă am stat două ceasuri la soare, pe puntea 
ancorelor, la adăpost de vânt; de aici se aude descensorul, 


dedesubt, și după un zgomot caracteristic pot să număr câte 
cutii de pește se duc jos, în acel hău care continuă să pară de 
nebiruit. Cutiile nu vin în șir, ci numai când se golesc dulapurile 
congelatoare și se fac ambalajele. Într-o oră, descensorul a 
pornit de trei ori; în acest timp am numărat nouăzeci de cutii. În 
total ne trebuie peste douăzeci și șase de mii! In cifra imensă 
regăsesc toate imensităţile care ne înconjoară. 

Soarele ardea, dar nu excesiv, și, cum descensorul se oprise, 
parcă pentru totdeauna, am aţipit pe negândite, căzând într-o 
nepăsare lină, într-o dulce legănare interioară. 

M-a trezit o pală de vânt cam rece; în starea aceea de 
crepusculare am avut impresia că e un vânt terestru și poartă 
pe deasupra mea, în foșnete, frunze de toamnă. Foșnetul era 
real, pornea de la tenda bărcii de serviciu lângă care mă 
cuibărisem. Dezmeticindu-mă pe deplin, m-am bucurat că nu e 
și toamna reală... 

De ce i-aș fi pizmuit pe oamenii de pe vaporul care trecuse 
mai înainte?... 


A început să se simtă iarăși mirosul dezgustător de la fabrica 
de făină; am impresia însă că am să mă obișnuiesc cu el, 
altceva neputând face. 

Suntem tot în zona de ieri, patrulând de la nord-est spre sud- 
vest, pe latitudinea 21*30', la 20 de mile de coastă. 


Duminică, 10. Luna tropicală 

S-a traulat toată noaptea, pelagic de astă dată, dar fără 
succes, căci s-au scos numai câteva sute de kilograme de pește. 
Mi se pare că nu se va ajunge la nici un rezultat pe această cale 
înainte de consumarea unei experienţe îndelungate și 
sistematice. 

Ziua s-a lansat traulul de fund, de cinci ori, ceea ce este un 
record, dar al patrulea n-a fost ținut decât o oră și a scos 2 tone 
de pește. Celelalte, între 4 și 6 tone. Totalul, deci, rămâne și 
astăzi departe de a fi satisfăcător. 

Ne-am învârtit toată ziua la nord de paralela 21, printre vase 
mari de pescuit, care se numără cu zecile. Seara, de asemenea, 
erau numeroase în jur, dar la distanţe convenabile. Totuşi, 


prezența unui vas, chiar la câteva mile, pe comandant îl 
neliniștește. Ceilalţi se uită unul la altul și își dau coate... 

Peștele scos astăzi a mers în bună parte la fabrica de făină; 
nu cred ca la congelare să fi ajuns mai mult de 6-7 tone; 
învingem greu imensităţile... 


Altminteri, ziua a fost frumoasă, fără urmă de nor, numai cu 
vânt de nord, puţin cam rece. 

Soarele a apus pe un orizont cu totul clar și am văzut încă o 
dată raza verde, izbucnită însă altfel, sau poate am descifrat-o 
cu mai mult sânge rece: când a douăzecea parte din discul 
soarelui mai era deasupra apei, tot arcul lui a început să emane 
pâlpâiri verzui, care s-au concentrat spre vârf, contopindu-se 
apoi într-o scurtă izbucnire finală, o dată cu ultima scânteie de 
lumină. Totul nu ţine decât câteva secunde și am regretul că nu 
pot opri atunci timpul în loc; dar oare nu-i uimitor tocmai fiindcă 
se întâmplă rar și ţine așa de puţin? 

Astăzi, pe seară, am coborât sub paralela 21; acum însă, la 
ora 22, ne îndreptăm iarăși spre nord, încercând iarăși ceva, și 
probabil tot inutil, cu traulul pelagic. 

Noapte destul de luminoasă; jumătate de lună argintează 
oceanul. Aici, secera lunii, în creștere sau în descreștere, apare 
în altă poziţie decât pe latitudinea de acasă, orientată aproape 
orizontal, ceea ce surprinde dacă nu apelezi la cunoștințele de 
astronomie. Prefer să ignor astronomia și să privesc ciudata 
așezare a lunii ca pe un miracol al cerului tropical. Acum pare un 
coș, ţinut cu gura în sus, și nu mai lipsește decât să curgă în el 
stelele. 


Efim, traumatizat alaltăieri, se simte bine; cum au trecut trei 
zile de la accident, sunt toate indiciile că nu vor urma 
complicaţii, cel puţin deocamdată. 

Mai liniștit în privinţa lui, doctorul a avut toată ziua bătaie de 
cap cu altul, cel mai vârstnic dintre fraţii Milo, venit peste 
noapte la infirmerie, în chinul unor atroce dureri abdominale. N- 
au cedat decât azi spre prânz, după o injecție cu papaverină. Un 
plămân opacizat îl făcea pe doctor să creadă că ar putea fi o 
pleurezie, care începe uneori cu dureri abdominale; îl contraria 
însă lipsa temperaturii. 


Seara, pare-se, lucrurile se clarifică; a început febra, deci e o 
afecţiune a plămânilor, pleurezie sau pneumonie, ceea ce se 
poate îngriji cu mijloacele noastre. Ar fi fost grav dacă era ceva 
la stomac sau intestine, o perforaţie bunăoară; intervenţia în 
acest caz nu poate fi amânată peste șase ore fără riscuri grave, 
și nouă, ca să ajungem într-un port, la o mare nevoie, ne trebuie 
două, trei zile. Chiar dacă doctorul n-ar avea o fire ideală, fiind 
de altminteri și foarte tânăr, sunt dator să spun că are inimă. 


Luni, 11. Când înfloresc salcâmii? 


Ultimele zile seamănă între ele; același ocean blând, același 
vânt răcoros dinspre nord, același cer senin, arar tulburat de un 
nor care trece în patrulare. Doar că temperatura nu crește, ci, 
dimpotrivă, scade; calendarul merge parcă de-a-ndăratelea, dar 
nu e primejdie să ne arunce înapoi, până în martie. Vara noastră 
suplimentară se plimbă pe deasupra oceanului și, fiind feminină, 
cochetează. 

Natura deci mă satisface, am prilejul s-o aspir nestânjenit și 
pe săturate. In schimb... 

Comandantul e în toane rele, singura lui consecvență reală; 
gurile rele dau drept explicaţie lipsa băuturii. Mai am câteva 
sticle de coniac, dar nu înţeleg să le sacrific în aceste condiţii, 
chiar dacă ar fi pentru o cauză comună. De altfel, mă străduiesc 
să nu dau ochii cu el; mă indispune zâmbetul lui confecţionat la 
iuţeală. 

Peste noapte s-au făcut în continuare încercări de pescuit 
pelagic, fără rezultate, deși după ecograf plasa ar fi trebuit să 
fie plină. Astăzi, primul traul a scos cantitatea cea mai mare de 
până acuma, peste 20 de tone, însă pește mărunt, care a mers 
aproape în întregime la făină. 

S-a mai lansat traulul de trei ori, aducând câteva tone la 
prânz, o căruţă după amiază, vreo 6-7 tone seara, același pește 
mărunt, din care cu totul astăzi nu s-au congelat decât 2- 3 mii 
de kilograme. 

Situaţia devine iarăși îngrijorătoare, iarăși ni se lungesc 
chipurile, iarăși devenim inconciliabili, gândind cu nervozitate că 
vom ajunge în ţară abia la vară; pesimiștii spun în august sau 
septembrie; optimiștii, în mai. Nimeni nu mai crede, poate în 


afară de mine, că am putea să ne întoarcem măcar la sfârșitul 
lui aprilie... Da, este vară, mă bucur de ea nesăţios, dar mi se 
face câteodată un dor sfâșietor de primăvara noastră. Aș vrea 
să ajungem măcar când înfloresc salcâmii, cu întârzierea lor 
lascivă, de fecioară leneșă. 

S-au împuţinat alimentele și li se simte lipsa, mai ales a 
legumelor; carne avem, dar de mult nu mă interesează. Azi la 
prânz n-am mâncat decât compot cu pâine, iar seara o scrumbie 
friptă pe plită, excelentă de altminteri, cu untdelemn și sare de 
lămâie. Eu unul nu simt decât lipsa fructelor. Nu se știe când și 
unde vom merge pentru aprovizionare; pe lângă atâtea 
incertitudini, trebuie s-o avem și pe aceasta, evitabilă și inutilă. 
De ce nu ni se spune oare din vreme? Dacă am acceptat 
ostilitatea naturii, nesupusă și câteodată nebună, așteptam un 
semn de iubire pornit din birourile ministerului. 

Între timp, trec zilele, cu o viteză ameţitoare; odată și odată, 
oricâte ar fi ele, va veni și cea a întoarcerii în ţară. 


Marţi, 12. Fanfară 


„Galaţi”, care se află cu 120 de mile mai la nord, continuă să 
pescuiască scrumbie, în cantităţi inexplicabile și umilitoare 
pentru noi; puterea vapoarelor noastre e egală, iar ei nu sunt 
zmei, ci tot oameni. Congelează în medie 15 tone pe zi; azi au 
scos un traul de 25 de tone. 

lar noi, continuând să ne învârtim cu încăpățânare în jurul 
paralelei 21, am scos astăzi trei traule de 1-3 tone, din care în 
total s-au congelat 2 și jumătate. Seara, în sfârșit, cu surle și 
trâmbiţe, comandantul conducând personal manevra la pupa, 
cum ar fi dirijat o fanfară, a ieșit un traul de vreo 8-10 tone; a 
fost estimat la 12, și prin staţia de amplificare s-a lansat un apel 
repetat și bombastic, să vină voluntari la buncăr, pentru alesul 
scrumbiei. S-au dus destui, dar, așa cum știam dinainte, n-au 
avut ce face; greutatea nu e sortarea peștelui, ci așezarea lui în 
tăvi, la congelare. 

După o jumătate de oră, oamenii au trebuit să se oprească și 
au fost poftiți să fumeze câte o ţigară; cei de dincolo nu mai 
dovedeau, iar peștele, galopând cu benzile transportoare, dădea 
peste margini. Cu astfel de pauze, până la ora 21 buncărul era 


aproape gata. La congelare au intrat 3 tone și jumătate de 
scrumbie și poate o mai fi o tonă de stavride; restul la făină. 

E bine, dar cu prea multă gălăgie; mai ales dacă înţelegi 
substratul. lată: Rosmănică e bolnav, are o coastă fracturată de 
ieri, când a căzut pe punte, în timp ce își îndeplinea datoria. 
Tipă, la rândul lui, a făcut congestie pulmonară. 

Lipsind ei, comandantul a luat conducerea prelucrării și, cu 
autoritatea lui supremă, a pus oamenii pe roate; fanfara, 
recunosc, a mers strașnic. E păcat însă că face așa numai când 
îi vine sau când vrea să demonstreze incapacitatea celorlalţi. 

— Şi mai susțineau unii să mergem în nord, unde pescuiește 
„Galaţi”! a spus, după ridicarea traulului de pomină, pe care, 
neîndoios, îl socotește o izbândă personală. 

Ca urmare, a poruncit stânga împrejur și am pornit din nou 
spre sud, deși mai înainte cred că se hotărâse chiar el, în sinea 
lui, să mergem spre nord, dar nu vroia să mărturisească. 

Astăzi, revenind în sud, în jurul nostru erau cam douăzeci și 
două de traulere mari (atâtea am putut să număr la ora 
prânzului), și le-am urmat, la distanţe respectuoase, socotind că 
știu ele ce fac dacă rămân în această zonă. Dar Cornel a intrat 
în legătură cu un polonez dintre ei, care i-a spus, descurajat, că 
pescuiesc în medie zilnică 9 tone, pește pentru făină; mai pot să 
fie și alţii în derută — ghinionul poate urmări pe oricine, după 
cum oricine săvârşeşte și nechibzuinţe. Insă când ai de ales, 
când radioul află tainele tuturora, de ce să cauţi taina cea mai 
neconvenabilă? 


Cred că marea dorinţă a comandantului ar fi să aibă un ocean 
pustiu, ca să nu-l stingherească nimeni, sau cel puţin vapoarele 
să nu se apropie mai mult de 4-5 mile. Cum vede unul dincoace 
de această distanţă, începe să se agite, în timp ce toţi ceilalţi de 
la puntea de comandă ridică din umeri. 

Astăzi după amiază, sub un soare torid de data aceasta, un 
trauler venit din babord ne-a trecut prin pupa, la câteva cabluri, 
și ofițerul al doilea, o fire flegmatică, n-a schimbat drumul nici 
cu un grad. Nu era nici nevoie, nu era nici obligaţia lui să-l evite 
pe celălalt, care venea travers din stânga; în linii mari, regulile 
de evitarea abordajelor se aseamănă cu cele de circulaţie 
terestră, dreapta având prioritate. Cred că traulul acelora a 


trecut foarte aproape de traulul nostru; important este că nu s- 
au agăţat unul de altul. Dar în acest timp comandantul dormea 
în cabină; să fi fost aici, am fi schimbat drumul cu douăzeci de 
minute mai devreme și ar fi fost multă agitaţie în timonerie. O fi 
visat oare în timpul somnului un naufragiu? 


x 


Am văzut și astă-seară raza verde, cu toată limpezimea; 
Marian, care a scăpat clipa apusului mai multe zile în șir, a fost 
prezent astăzi, dar n-a perceput-o, încât aproape pune la 
îndoială afirmaţiile mele. Dacă n-aș fi avut martori, aș începe să 
cred că văd stele verzi în soare. 


După Efemeride — tablele astronomice de navigaţie —, 
Crucea Sudului se află la câteva grade deasupra orizontului. 
Orizontul e însă prea luminos chiar și la ora 22, din cauza lunii în 
creștere, așa că n-am izbutit s-o disting, și ar fi prima oară când 
o văd, după ce am visat-o decenii. Știu că nu-i o constelație 
spectaculoasă; cele din emisfera nordică sunt mult mai 
sugestive și mai bogate. Nu mă împac însă cu gândul s-o știu pe 
cer, reală, iar pentru mine să rămână abstractă. Secundul, care 
este de cart de la 4 noaptea înainte, are să mă trezească în 
clipa când se vede clar, puţin înainte de a se vesti dimineaţa. 


Miercuri, 13. Între absurd și fantastic 


Eram prea obosit aseară ca să completez pagina... Obosit de 
ce? Numai de nerăbdare și agitaţie... 

După ce s-a ridicat ultimul traul mă găseam la comanda de 
pescuit. Comandantul coborâse la pupa, să conducă manevra, 
lucru pe care în lipsa lui Rosmănică, îl poate face șeful echipei. 

Costică  Oţeleanu, timonierul de cart, a întrebat prin 
radioamplificare: 

— Ce drum luăm? 

Comandantul i-a răspuns, oțărât: 

— Nu ţi-am spus? 

Nu-i spusese; eram acolo și aș fi auzit. 

— Ti-am spus, 10 grade! 


— Am înţeles, 10 grade! 

— Nu; mai bine ia 15! 

Oţeleanu a manevrat timona, dar n-a mai răspuns. 

— Ce drum ai luat? s-a auzit glasul comandantului prin 
amplificator. 

— Cincisprezece grade! 

— la 10! 

Schimbările bruște de direcţie ale unui vapor, datorită 
valurilor, pe timp rău, se numesc ambardee, cu un termen 
consacrat de mult; nu l-am auzit niciodată pe vaporul nostru 
până acum (și nici mai târziu). Dar e sigur că aseară am făcut 
câteva ambardee pe timp destul de frumos, ceea ce mi-a 
prilejuit să gândesc că nu doar vapoarele, ci chiar și oamenii 
ambardează uneori... 


x 


Câteva minute înainte de ora 4 m-am trezit — fără motiv, sau 
poate simţisem prin somn mișcare alături, la secund, care intra 
în cart... 

Spre surprinderea mea, cum ajung pe puntea de comandă 
văd că mergem spre nord. Când am schimbat drumul? La 23,30, 
după ce s-a scos traulul, mă informează Paţe, timonierul, din 
cartul precedent, care tocmai coboară. Așadar, comandantul a 
luat, în sfârșit, hotărârea cuminte și dorită de toată lumea să ne 
apropiem de „Galaţi”; ei continuă să scoată cantităţi de 
scrumbie peste capacitatea de congelare. 

Ofițerul al doilea, pe care secundul n-a venit încă să-l 
schimbe, a căzut frânt pe canapea în camera hărților și-a 
adormit pe loc. Aseară, l-a trezit și i-a răpit timpul de somn 
apelul pentru voluntari; când intră în funcţiune difuzoarele din 
faţa cabinelor, într-adevăr nu mai poate dormi nimeni, dar 
această linie de difuzoare se folosește numai în cazuri 
excepţionale, de aceea se și numește „reţeaua de avarie”. 

Nu-i nici Costică Oţeleanu, timonierul; s-a dus să pună de 
cafea și să-l trezească din nou pe secund, care probabil a 
adormit iar. 


Zece minute, puntea de comandă rămâne pustie. Pilotul 
automat își face datoria, luminile de poziţie sunt aprinse, și cel 
mai apropiat vapor se distinge la peste 8 mile... 

În alura asta e greu să văd Crucea Sudului, pe care o avem în 
pupa, și acolo, pe puntea de lucru și pe coloane, ard toate 
reflectoarele. Totuși, o deslușesc, la o palmă de orizont, spre 
surprinderea mea, mult mai bine desenată și mai sugestivă 
decât mă așteptasem. 

Revin pe puntea de comandă să iau binoclul; îl găsesc pe 
secund, care tocmai urcase. 

— Ce păcat, îi spun, că nu avem Crucea Sudului în faţă! 

— Nu-i nimic; întoarcem! 

În prima clipă socotesc că-i o amabilitate, și recunosc că n-ar 
fi prima. lar un rondou pe oceanul pustiu nu-i nici o problemă, 
nu înseamnă nici risipă de energie, nici cine știe ce cheltuială. 
Protestez, totuși: 

— Am s-o văd altă dată. 

— Nu, tot trebuie să întoarcem. 

— Să întoarcem? De ce? întreb cu stupefacţie. 

— Ca să traulăm unde am fost aseară. 

— Bine, dar atunci de ce-am mai mers patru ore spre nord?... 

Nu știe... În timp ce vasul girează, şi constelaţiile îmi defilează 
prin faţă, secundul face socoteala că n-o să ajungem pe locul de 
traulat înainte de ora 7... 

Nu mai înţeleg nimic, și nimeni nu cred să înțeleagă ceva — 
poate nici comandantul. Vânturăm oceanul acesta anonim, 
anonimi și noi în raţiunile noastre anulate, când timpul e așa de 
preţios, când spiritele mocnesc, când toată lumea e iritată de 
niște mișcări inutile, incoerente și infructuoase. 

Într-adevăr, traulul n-a fost lansat decât la ora 7, și marșul 
nostru întâi spre nord, apoi spre sud, rămâne fără explicaţie. 

Vânturăm oceanul, și măcar dacă am merge în căutarea 
poeziei sau a bizarului pe care poate s-o ofere o asemenea 
navigaţie fără ţel, între absurd și fantastic... 

Dar Crucea Sudului am văzut-o în faţă și am contemplat-o. 
Nu, nu este insignifiantă, cum spun unii, și nu poate dezamăgi 
pe nimeni, fiindcă are un desen limpede, iar în jur mult spaţiu — 
și fiindcă-i așa de departe! 


Seamănă uimitor cu Orion, decât că-i mai simplă, ceva mai 
mare și, sigur, mai sobră. Dacă pe prima am numit-o odată 
„constelația insomniilor” (vara pe cerul nostru apare spre ziuă), 
Crucea Sudului aș numi-o „constelația nostalgiilor”. 

Am privit-o îndelung și, într-adevăr, mi-am dizolvat în ea, cu 
mulțumire, cu o ușoară melancolie „productivă”, toată nostalgia 
visurilor neîmplinite decât târziu și numai în parte. 

In afară de aceste două constelații, restul cerului poate să 
rămână pentru mine fără nume; ele îmi ajung spre a-mi balansa 
sufletul de la una la alta... 


x 


Acum câteva zile, când Cornel, împreună cu Ștefănică și 
Zamfirescu, s-a străduit toată noaptea să pună la punct 
ecograful, prin stăruința și din propria lui pasiune, am uitat să 
notez: dimineaţă comandantul l-a felicitat călduros pe Ștefănică, 
lăudându-l în gura mare pentru pricepere și silință, dar a uitat să 
spună un cuvânt despre ceilalți, a căror pricepere și silință au 
fost cel puţin egale. 

Preferinţele încep să se deseneze astfel chiar și pentru mine, 
venit aici cu naivitate, bună-credinţă și iluzii nelimitate în 
privinţa oamenilor. Ştefănică mi-a făcut impresia unui om 
așezat, muncitor, cuviincios, și cred că așa și rămâne. E al doilea 
în vârstă după mine, ne despart numai câteva zile de viaţă, și îl 
invidiez nu pentru robusteţea lui — n-am nici eu a mă plânge de 
vreun beteșug sau de vreo slăbiciune, măcar din ziua plecării —, 
ci fiindcă n-are nici un fir de păr alb, ceea ce dă impresia unui 
plus de energie. Se plânge de dureri la ceafă; o fi având vreo 
spondiloză sau artroză cervicală, mic bir de plătit anilor, care 
sunt în număr respectabil; ar fi vrut să scape pe gratis! 

E un vechi subaltern al comandantului, de unde și preferința 
acestuia, manifestată în mai multe ocazii. Există între ei, vizibilă 
și stânjenitoare, o comuniune peste cea care ar trebui să ia 
naștere astăzi. Ca să fiu drept, nu cred că Ștefănică o caută; el 
rămâne un om de nădejde al echipajului... 

In primele zile ale călătoriei, servindu-ni-se nu știu ce bucate 
la masă, comandantul, după ce le-a consumat cu multă vervă 
gastrică, nelipsindu-i niciodată pofta de mâncare, s-a dus sus și, 


punând în funcţiune stația de amplificare, l-a felicitat zgomotos 
pe bucătar, în auzul tuturor. Pe atunci credeam că, în dragostea 
lui pentru comunitatea care îi era încredinţată, se va apropia la 
fel de ceilalți membri ai echipajului și îi va felicita cu prilejul 
faptelor lor de ispravă. E drept că îi felicită, prin aceleași 
megafoane gălăgioase, la ziua de naștere a fiecăruia, dorindu- 
le, stereotip, ani mulţi, spor la muncă și multă sănătate. 
Cuvintele, cunoscute dinainte, au început să stârnească 
zâmbete. 

Preferinţa arătată bucătarului își are explicaţia că și acesta i-a 
fost subaltern în marină. lar bucătarul se achită prezentându-i 
câteodată, în afara ordinarului, o friptură uriașă, în care pune 
toată arta lui, recunoscută public prin megafoane. 


Joi, 14. Fratele nostru 


Mergem spre nord, 100 de mile, ca să ajungem în zona unde 
pescuiește așa de rodnic „Galaţi”. Astăzi, ei au prins 75 de tone. 

Peste zi, după ce vorbisem cu un trauler polonez (și nu prima 
oară!), care confirmase întru totul informaţiile celor de pe 
„Galaţi”, am intrat în legătură cu un trauler israelian aflat în 
sudul nostru, și încă departe, pare-se în emisfera cealaltă; vine 
dinspre Capul Bunei Speranţe. Secundul, Zuri, e în curent cu 
situaţia pescuitului pe toată coasta de vest a Africii. Ne indică și 
el, fără ezitare, zona unde se află „fratele dumneavoastră, 
«Galaţi» —”, și ne roagă să păstrăm legătura, ca să ne mai dea 
informaţii. E plin de intenţii bune, care pe ocean își măresc 
rezonanţa... 

Pe seară intrăm încă o dată în legătură cu „Galaţi”. 
Comandantul nostru, nemaiavând încotro, se decide să 
vorbească în sfârșit cu comandantul lor. Convorbirea începe cu 
tatonări diplomatice. 

— Vă salut! Aveţi să mă întrebaţi ceva? se deslușește din eter 
glasul lui Orban, deferent, el fiind cel mai tânăr. 

— Victore, te aud bine... Ai să-mi spui ceva? 

— Am crezut că dumneavoastră vreţi să staţi de vorbă cu 
mine. 

— Da. Victore... Să vezi... Ne-am hotărât să venim și noi spre 
nord. Am luat informaţii de la un trauler polonez... 


— Îmi pare rău că aţi avut nevoie de informaţiile lui şi n-aţi 
crezut în informaţiile noastre... 

Pe urmă, comandantul a părăsit stația de radio. Mai târziu, 
întâlnindu-l, mi-a spus cu seninătate: 

— Mergem spre nord. Eu unul de mult vroiam, dar nu sunt toţi 
de acord... 

„Ambardeele” interioare ale comandantului capătă 
amplitudini neînţelese de nimeni, și nici o mână omenească, nici 
un aparat nu poate să le corecteze. 

Deși nedeclarată, din spiritul disciplinei funciare a 
marinarului, ostilitatea e completă și unanimă. Bărbat, ofiţer 
mecanic, care este și președintele sindicatului, un om 
binecrescut, foarte la locul lui, amintit și altă dată, în treacăt, 
pus de la început în categoria simpaticilor, s-a dus astăzi la Șișu 
și l-a rugat să ia o atitudine; oamenii sunt nemulţumiţi, 
nedumeriţi — socotesc că pe bună dreptate. 

Optzeci de inși suportă, în întuneric, capriciile sau incoerenţa 
unui al optzeci și unulea, care nu se explică, nu-și spune 
gândurile pe faţă, uitând că atotputernicia medievală a 
comandantului trebuie amendată, că echipajul astăzi nu mai 
este o adunătură de foști pirați sau ocnași, de ființe 
dezmoștenite, ci are o conștiință, individuală și colectivă, adică 
este o comunitate. În umanitatea zilelor noastre, oamenii se 
supun comenzii mai bine decât altădată, deoarece fiecare își 
cunoaște, în spirit, aceleași drepturi cu comandantul. Și iată, 
comandantul îi frustrează... 

Nu pot spune aceste gânduri cu glas tare, nefiind învestit cu 
putere de judecător. Dar a nu vedea și a nu gândi ar însemna să 
dezertez în mine. 


Aș vrea să am o floare în cabină. În afară de cele palide pe 
care le-am văzut la Thorshavn, la ferestrele caselor, ultimele 
flori rămase în amintire sunt trandafirii de la Snagov, aduși când 
am fost acolo să opresc pendula, cu gândul că tăcerea ei 
credincioasă va marca, în liniștea casei, absenţa mea atât de 
îndelungată. 

Aici e soare văratec și mă înfior la imaginea zăpezii așezate 
acum pe pajiște. 


Dar aș vrea o floare... Dacă ar fi pe masa mea astăzi, poate 
m-aș împăca și cu mine, și cu ceilalţi... 


x 


leri, de la prânz până târziu după amiază, ceasuri, o pasăre a 
planat pe deasupra noastră. Nimeni nu s-a priceput s-o 
identifice; nu-i albatros, deși îl evocă prin dimensiuni, gigantice 
la scara ornitologică și necunoscute altei păsări oceanice. Nu 
poate fi nici pescăruș, care nu ajunge niciodată la această 
dezvoltare și la acest calm de patriarh al apelor. Lungimea, 
estimată modest, de teama exagerării clasice, depășește un 
metru, iar aripile deschise trec peste un metru și jumătate. 
Partea de sus a corpului și aripilor e de un cenușiu-închis; partea 
inferioară, albă, stropită cu negru, de parcă ar fi împroșcat-o o 
sepie cu cerneala ei, cum ne împroașcă și pe noi câteodată. 

A planat măiestru ore în șir, ţinându-se în tribord (vântul 
venea din prova-babord) cam deasupra punţii de comandă și 
coborând uneori așa de aproape, încât ai fi putut s-o prinzi cu 
mâna. Mai erau în jur și alte păsări de aceeași speţă, au zburat 
toată ziua pe lângă noi, le-am văzut plutind liniștite în dreptul 
hublouri lor, dar niciuna nu ne-a însoţit așa de mult timp și așa 
de aproape, și n-a dat atâta reprezentaţie. Fiindcă, neîndoios, 
zborul era o demonstraţie pentru noi toţi câţi asistam la 
spectacol. Am repetat experienţa și de fiecare dată s-a 
întâmplat la fel: dacă ne făceam nevăzuţi, se îndepărta și 
probabil observa nemulțumită de la distanţă vaporul fără 
spectatori care s-o aplaude. Dacă ieșeam la vedere, se apropia 
și își reîncepea spectacolul. Aveai de ce să-l urmărești, și în 
definitiv de ce să nu-l și aplauzi? 


x 


Deși am hotărât să rămân în cabină, ca să nu înregistrez alte 
dezamăgiri până nu se stabilește o minimă armonie între 
comandant și ceilalţi, care își rod zăbalele în tăcere, n-am putut 
rezista nevoii de a vedea ce scoate traulul. Era ora 8 când am 
simţit că-l virează (vasul primește șocuri la pupa); m-am dus pe 
lângă pereţi și m-am uitat aproape pe furiș, de teamă să nu 


întâlnesc surâsul de ocazie, semnul bunăvoinţei perpetue a 
comandantului față de mine. Suntem oarecum în zona indicată, 
dar „Galaţi” se vede tocmai la orizont, deci încă îl ocolim, de 
parcă ne-am teme să nu ne dea ciumă. Primul traul, care este 
de obicei cel mai bogat, n-a scos decât 4- 5 tone de pește 
felurit, adică la fel ca până acum. Dezamăgire generală... 
Conflict scurt și violent între Șișu și comandant. De ce nu 
mergem acolo unde s-a stabilit? Intrebare clară, lipsită de 
răspuns, chiar și de unul evaziv. Comandantul își varsă furia pe 
Rosmănică, bruftuluindu-l pe nedrept în fața oamenilor, că el ar 
fi de vină, că n-a fost gata de lansare la 4 dimineaţa. De regulă 
traulul se lansează la 6 sau chiar la 7. Nimeni nu-l anunţase și 
nici n-a fost curent mai devreme (motorul al doilea, „fiul”, care 
antrenează generatorul principal, era oprit pentru revizie), încât, 
chiar să fi știut, n-ar fi avut cum face manevrele pregătitoare. 

Totdeauna pe mare, ultimul cuvânt e al comandantului. Acest 
principiu a făcut gloria marinei, când nu a înscris pagini triste în 
istoria ei de multe ori însângerată. Nu varsă nimeni din noi 
sânge, dar îmi simt inima sfârtecată., Galaţi” anunţă: „Primul 
traul, 25 tone de scrumbie!” Îţi vine să proclami răzmeriţă. 

În sfârșit, pornim spre ei; în drum, se mai aruncă o dată 
traulul, iarăși prematur, iarăși în afara zonei care s-a stabilit. 
Scoatem o tonă de rechini. Ptiu! 

Pe urmă ne înscriem pe marginea platformei, așa cum 
lucrează ceilalţi, și după două ore, traulul, ridicat cu greu pe 
punte, aduce, după cea mai modestă estimare, 20 de tone de 
scrumbie. lată ce ne trebuia — și câte ocoluri am făcut ca să 
ajungem aici! 

Când mă întorc la buncăr, dau nas în nas cu comandantul; e 
asudat și radios. Spune: 

— Încă unu ca ăsta, și sunt mulţumit pe ziua de astăzi! 

Gloria e a lui; o consumă cu whisky, dublându-și satisfacția. 


Nu înţeleg de ce unii arată ostilitate celuilalt trauler, „fratele” 
nostru „Galaţi”, singurul frate între străini. Inainte de a se ridica 
acest traul, confirmarea deplină a informaţiei lor (și a altora), 
tocmai ne încrucișam cu ei — erau în babord, la mai puţin de o 
milă; în timonerie, câţiva, urmărindu-i cu ochii și cu binocilul, 
făceau comentarii răutăcioase: că așa au fost ei întotdeauna 


(când „întotdeauna”, dacă n-au nici un an de viaţă?!), că le 
place să se laude, că probabil cifrele lor sunt mincinoase... 

M-a cuprins tristețea văzând cum se îndepărtează „fratele 
nostru”... 


x 


Rosmănică, în „corset”, slab, firav, dar zâmbitor și blajin, e în 
picioare toată ziua, când n-ar trebui să părăsească patul. Dacă 
nu știe să-l preţuiască, să-l respecte și să-l menajeze, 
comandantul nu-și arată decât inferioritatea, nu în ierarhia 
vaporului, unde gradele sunt inatacabile, ci în ierarhia omeniei; 
aceasta, spre deosebire de prima, se păstrează și după 
debarcare. 

Tipă, încă neînsănătoșit pe deplin, s-a ridicat din pat astăzi. E 
cam rătăcit și foarte palid. Nu-l cunosc îndeajuns, deși l-am 
privit de aproape. Peste firea lui moale poartă o carapace; n-are 
ţepi, ca ariciul, ci solzi, datorită cărora îţi alunecă printre degete. 
Dar nu lasă rană; peste tot ce-ar avea ascuns, rămâne un om 
cumsecade. 


Efim merge bine, adică nu i s-a ivit nici o complicaţie, dar nu 
poate să stea în picioare, ameţește, iar dacă vrea să citească o 
carte, uită fraza citită în clipa care urmează. 

S-a îmbolnăvit și Zamfirescu, doborât, după multă rezistenţă 
naivă, de o otită pe care o ducea pe picioare aproape din clipa 
plecării. Cu el, infirmeria de trei paturi ar fi plină (mai este 
internat și Milo), dar a refuzat locul disponibil, și doctorul îl 
îngrijește în cabină. 

Toate compartimentele vaporului, inclusiv cel sanitar, sunt 
astăzi în plină activitate. 


x 


Închei mâhnit o zi care nu seamănă cu nimic din ceea ce 
visasem. Toată după-amiaza am rămas în cabină și am scris, 
iarăși pagini cărora nu știu ce întrebuințare o să le dau mai pe 
urmă. |n afară de vântul puţin cam tare și rece, restul — 
oceanul, ușor montat, și cerul, fără urmă de nor, soarele 


fierbinte, au fost îmbietoare, oferindu-mi-se nepătate; mi le-am 
refuzat — puritatea lor nu corespundea stării mele. 
Incepe chiar acum să se tragă ultimul traul al zilei. 


Vineri, 15. Pe marginea platformei 


Un trauler polonez întâlnit ieri avea pavilionul în bernă, semn 
de doliu. Nu ne-am dat seama de la început, părea că vor să ne 
salute, și-atunci am ridicat și noi pavilionul, care apoi a rămas 
pe cer toată ziua... Nefiind o obligaţie legiuită, vapoarele nu 
ridică pavilionul în largul mării. Dar o bucată de pânză, care e 
drept că se sfâșie repede în bătaia vântului, nu costă o avuţie și 
ar merita s-o sacrifici din când în când, din obligaţia inimii. 

Polonezii — am aflat apoi, intrând cu ei în legătură radiofonică 
— aveau pavilionul în bernă pentru un vas de-al lor, scufundat în 
Skagerak; s-au pierdut optsprezece oameni din echipaj, după 
primele informaţii. Aici am și uitat cum era oceanul în Nord, 
iarna, câte vapoare naufragiau, ce simfonie tragică emiteau 
semnalele de alarmă, încrucișate deasupra noastră. 


Primul traul scos azi-dimineaţă a adus cam 8 tone de pește 
bun, în majoritate scrumbie frumoasă. Noua zonă nu dărâmă 
nici o speranţă; primejdia este să rămânem pe loc, după ce 
peștele are să plece în altă parte. 

M-a trezit, la 7,30, un huruit care a pus în vibraţie pereţii 
cabinei; în prima clipă n-am știut ce se întâmplă; părea că 
vaporul stopase. Mi-am dat seama că trebuie să fie generatorul 
electric de avarie, care pornește automat în clipa când 
generatorul din sala mașinilor încetează să funcţioneze. Totuși, 
pe vas era liniște, pluteam netulburaţi, nu se simţea nici o 
primejdie, nu suna alarma, viaţa decurgea calmă. 

Pe urmă am aflat, cu aproximaţie: nu se știe cine a umblat la 
tabloul electric, jos, în sala mașinilor, și generatorul și-a pierdut 
tensiunea. 

Am constatat cu acest prilej promptitudinea cu care a intrat în 
funcţiune, automat, generatorul de avarie. Și trebuie să adaug 
că îl antrenează nu un motor cu benzină, ci un Diesel a cărui 
pornire e totdeauna mai dificilă. 


x 


leri după amiază, „Galaţi” trecând prin imediata apropiere, 
comandantul a săvârșit o amabilitate neașteptată: l-a salutat cu 
fluierul, spre surprinderea mea și probabil a altora. 

Azi, când mergem spre sud, cu traulul la apă, „Galaţi” a 
apărut iarăși din faţă. Mergeau spre nord, ca apoi să întoarcă, 
spre a lansa și ei traulul, deoarece, cum am mai spus altă dată, 
oceanul fiind puţin montat nu se poate traula luând valul din 
faţă. 

Îndată ce-au ajuns travers, au făcut un rondou elegant, și — 
mi s-a părut — cu o intenţie ștrengărească, s-au așezat în linie 
de șir cu noi, la câteva cabluri, în babord, după care au lansat 
traulul, părând că ne ignorează. In dreapta, la o milă, mergea 
tot în linie de șir cu noi un trauler polonez; eram deci încadrați, 
parcă în demonstraţie. 

Comandantul se uita când într-o parte, când în alta — la 
„Galaţi” mai cu seamă, fiind mai aproape —, strângea din fălci, 
vroia să pară calm, dar cred că pe dinăuntru fierbea la 100 de 
grade. Mi-am dat seama că și alții urmăreau, pe tăcute, același 
spectacol. 

Între timp, poate chiar în joacă, „Galaţi” a început „să 
închidă” drumul, adică să se apropie de noi, și cum mergeau 
ceva mai repede ai fi putut crede că vor să ne iasă în față. Dacă 
au surprins în alte rânduri ticul sau, hai să zicem, prudenţa 
noastră, înseamnă că se distrau strașnic. De fapt asistam la o 
lecție marinărească, de-aceea mi-au fost foarte simpatici. 

Comandantul nostru însă n-a mai putut să rabde mult timp 
competiţia și a micșorat viteza — foarte prudentă manevră de 
siguranţă. 

Ceva mai târziu, când rămăsesem în urmă, iar „Galaţi” venise 
exact în faţă, la mai puţin de o milă, poate 7-8 cabluri, ei au 
început să ridice traulul. Ne rămânea sau să manevrăm, fie prin 
stânga lor, fie prin dreapta, sau să ridicăm și noi traulul (în acest 
timp, viteza se reduce la 2 noduri, poate 2 noduri și jumătate). 
Comandantul a hotărât să virăm, treabă mai sănătoasă. 

Am urmărit cu binoclul tot ce se întâmpla pe puntea celorlalţi 
și-am văzut, cu părere de rău, că au scos de data asta numai 
câteva sute de kilograme. Bineînţeles, corul comandantului, 


care a mai cântat și altă dată pe aceeași strună, s-a și grăbit să 
comenteze cu satisfacție: „Astea-s 25 de tone?! Ştiam noi că se 
laudă!” 

Așteptam cu nerăbdare ce cifră are să comunice „Galaţi”; 
sunt sigur că ar fi spus adevărul, dar nu știu cum s-a făcut că 
până acum, ora 18,30, n-am intrat în legătură cu ei, deși sunt 
foarte aproape. 

Printr-o întâmplare ciudată, noi, care am mers alături de ei, 
iar un timp în urma lor, am scos 4-5 tone de scrumbie frumoasă. 
Au văzut — tocmai viraseră să meargă din nou spre nord, și ne- 
au trecut prin pupa când ridicam sacul. 


Senzaţional a fost traulul următor. Macaralele s-au opintit din 
greu ca să-l aducă pe punte; să fi fost mai plin, nu știu dacă nu 
se rupeau cablurile sau plasa. Socotind că buncărul are 28 de 
metri cubi, cât mi s-a spus, și admițând că un metru cub de 
pește, destul de tasat, trage la cântar mai mult decât un metru 
cub de apă, înseamnă că am scos peste 30 de tone: buncărul s- 
a umplut, faţă rasă — mai mult nu ar fi putut să încapă. 

Păcat însă! După ce toată lumea l-a admirat, și s-a minunat, și 
s-a bucurat, după ce ne-am fotografiat pe punte în faţa sacului 
uriaș, umflat gata să crape, depășind mult în înălţime capetele 
noastre, după ce s-a golit cu destulă caznă, a urmat... o pauză. 
Dispăruseră toți — nimeni nu făcea nimic; comandantul a privit, 
a plecat; Tipă a privit, a studiat o scoică, a plecat; au venit, au 
plecat alţii... lar peștele între timp se turtește, se înmoaie, se 
degradează... 

Din 30 de tone, nu știu dacă au să se congeleze 7. Restul, la 
făină — scrumbie de mâna întâi, una și una; nici măcar nu 
trebuie aleasă — o iei cu lopata și-o arunci direct pe bandă. Şi- 
apoi? După cinci minute, becul roșu se aprinde: „Opriţi banda!” 
Cei de la prelucrare nu răzbesc; de fapt nici nu s-au apucat de 
treabă — își termină ţigara —, iar peștele care continuă să vină 
cade pe jos, e călcat în picioare. Jaf și dezastru... 

Am plecat scârbit; n-am mandat și n-am nici putere să îndrept 
treaba. 


Deunăzi, Rosmănică îi demonstra comandantului eficacitatea 
pescuitului pe marginea platformei continentale, ușor de 


depistat și de urmărit cu ecograful. A urmat o altercaţie, după 
care comandantul a încheiat, fără drept de apel, ca și altă dată: 

— Ştiu eu ce fac! Să nu mă înveţe alţii! 

Astăzi, după traulul senzaţional, l-am întâlnit pe comandant 
când urca scările; mi-a spus, sigur pe el și cu satisfacţie: 

— Ei, așa mai merge! Dacă vrei să umpli sacul, trebuie să vii 
în marginea platformei! 

Fusesem, în sfârșit, pe marginea platformei; nimeni nu putea 
să nege. 

Drept recompensă pentru izbânda atâta timp ocolită, 
comandantul a mai cerut o sticlă de whisky. Inseamnă că mai 
are numai șase! 


E ora 19; se scoate al patrulea traul... 

Şi cerul, oceanul, cormoranii, pescărușii — peisajul tropical pe 
care îl caut? Ignor totul sau îl percep în stare de transă. E un 
naufragiu în mine; mă înverșunez să salvez ceea ce este vital. 
Număr lăzile care se bagă la magazie — spaţiul gol e încă 
descurajant. Nu mai pot trăi pentru altceva... 


Vineri, 16. Faună 


Traulul de aseară, în încheierea zilei nemeritat de bune, a 
adus încă vreo 15, dacă nu 20 de tone, puţin stavride, mare, dar 
majoritatea iarăși scrumbie, frumoasă, soiul cel mai bun care se 
găsește în aceste ape. 

Până atunci însă, din buncărul precedent nu se scosese 
pentru congelare nici măcar o treime. Abia de atunci înainte s- 
au apucat doi-trei oameni să arunce peștele cu lopata pe banda 
fabricii de făină; de două ore fabrica nu lucra nimic — nu avea 
ce; nimeni nu se gândise că din 30 de tone de pește, 20 vor 
merge sigur la făină, și nu dăduse dispoziţii să fie îndreptat într- 
acolo din vreme. 

Peștele proaspăt pescuit a fost deșertat pe punte, iar vasul, la 
cererea șefului mecanic, s-a îndreptat spre coastă ca să 
aruncăm ancora; trebuie decarbonizat motorul „tată”. (S-a 
lucrat peste noapte la un cilindru din cei șapte, curățindu-se și 
revizuindu-se chiulasa, pistonul, segmenţii, supapa.) 


Munca mecanicilor este grea în hala aceea îngropată sub apă, 
în zgomotul celuilalt motor, care continuă să terorizeze urechile 
și nervii. Dar încă o dată constat ce destoinic își fac treaba cu 
toţii, în ce ordine și cu câtă precizie. Ei și frigotehniștii nu ne-au 
pus niciodată în încurcătură. Compartimentele lor, cele mai 
zgomotoase, păstrează cea mai mare liniște... 

Buncărul a fost golit abia la ora 23, și atunci s-a dat drumul 
jos unei părţi a peștelui de pe punte; restul a rămas afară, unde 
este mai răcoare. 

Dar la ora aceea, benzile și bazinele de prerăcire erau pline cu 
pește din traulul anterior, înmuiat și deci de calitate inferioară. 
În acest compartiment nezgomotos e multă gălăgie... Pe cine să 
condamn? Nu pot să fiu în război cu toată lumea... 

În compartimentele lor, șeful mecanic și Marian, furnizorul 
„frigului”, nu îngăduie nici o imixtiune, și mașinile merg bine 
întotdeauna. 


L-am întâlnit pe comandant când mă duceam spre cabină; era 
cu secundul în faţa careului, amândoi cu ochii roșii, după o 
colaborare tainică, la oră nepotrivită. Dar comandantul mai cu 
seamă, nebărbierit de o săptămână, părea umbra unui bătrân 
pirat de pe vremuri, miluit cu un pahar de băutură de foștii săi 
companioni, care l-au debarcat odată pentru totdeauna. 

Aici însă nu este debarcat, ci în plină funcţiune și ne are 
soarta în mână. 


Am aflat astă-seară că nu putem să intrăm în legătură cu 
„Galaţi”, ca să ne spună cum a fost ziua lor, deoarece nu le 
funcţionează radiotelefonul. Mai târziu, Cornel mi-a mărturisit că 
aparatul n-are nici o stricăciune, dar că ei refuză să mai stea de 
vorbă cu comandantul nostru, care îi desconsideră și le arată 
ostilitate; ostilitatea am observat-o de mult, și dacă i-aș găsi o 
explicaţie, nu pot să-i găsesc și justificarea. 

Aflu tot acum că alaltăieri seară, comandantul a intrat la 
staţia radio pe când Cornel era în legătură cu „Galaţi” și le 
comunica activitatea. A ordonat să nu le mai transmită nimic, de 
parcă ne-ar fi inamici. 


Deci, „relaţiile diplomatice” sunt rupte; ne aflăm faţă de 
„Galaţi”, și față de oricine ar veni să ne judece, în cea mai 
stupidă situație. 


Aseară am stat la ancoră, dar mi-a fost silă să mă duc în 
camera hărților ca să văd locul exact; probabil undeva, mai la 
sud de paralela 23 și la câteva mile de coasta Africii. Nu știu 
când am plecat de acolo; astăzi de dimineață m-am trezit la ora 
7, am mai trândăvit în pat vreo jumătate de oră — afară nu se 
simţea nici o mișcare — și am ieșit pe punte la 7,45, când 
începea să se tragă traulul. 

Am scos cam 10 tone, în cea mai mare parte scrumbie, dar, 
ca de obicei, a durat mult până să înceapă activitatea jos. 

Al doilea traul a adus 5 tone, iarăși scrumbie, mulţumitor 
deocamdată — la congelare tot nu pot să dovedească o 
cantitate mai mare, iar fabrica de făină n-a consumat încă 
pleașca de ieri. Totuși, dacă traulul următor nu va ieși plin, 
nădejdile că am putea să terminăm în 50-60 zile încep iarăși să 
scadă. 

„Galaţi”, care urmează să intre într-un port (încă nu se știe 
unde!), a hotărât să amâne escala până la ultimul strop de 
motorină, ca să nu piardă aceste zile, pare-se favorabile. 

Vremea se menţine strălucitoare, cu cerul fără nori, cu 
soarele fierbinte, dar vântul puternic dă vieţii pe punte prea 
multă asprime. Mi-e necaz să mă închid în cabină ziua-n amiaza 
mare; de trei zile a fost imposibil să stau mai mult afară și duc 
lipsa soarelui, cu enervare. 


x 


Între multele dihănii ale mării, pe care poate am să le identific 
cu strădanie personală, căutând prin tratate, pică din când în 
când câte o langustă de jumătate de metru; vânătorii buncărului 
o înhaţă și o colecţionează, pasionaţi să o mumifieze sau nu știu 
ce tratament să-i aplice, spre a o păstra întreagă. Numai să 
reușească; altfel, ar fi păcat de carnea lor, care ne îmbie, deși 
aici, la sursă, tentaţia scade. Dar, la urma urmelor, mai bine un 
trofeu decât o trecătoare satisfacţie gastrică. 


Am văzut, în colcăiala din buncăr, printre atâtea vietăţi 
ciudate, unele alcătuite elegant, altele hidoase, un pește în 
formă de șarpe, un soi de anghilă — nu-i cunosc denumirea 
exactă —, cafeniu-brun, lipicios, parcă vâscos, cu capul turtit, cu 
dinţii fioroși în gura destul de hrăpăreaţă. Avea peste un metru 
și jumătate lungime și părea cel mai zurbagiu din toată colonia, 
mai zurbagiu decât puii de rechin, care se zvârcolesc în loc cu 
disperare, fără să-și poată însă supăra prea mult vecinii. Când 
se zbate, anghila se deplasează câţiva metri, neoprindu-se 
decât în peretele de tablă. Una din ele, deși agonizând (dar ce 
agonie feroce!), a înghiţit o scrumbie din cele mai mari. 
Scrumbia i s-a oprit în gât, dar după o pauză, adunându-și 
puterile și reîncepându-și spasmele, a dat-o gata; puţin mai 
târziu, încă vie, a mers la fabrica de făină... 

Acum câteva seri, într-un traul mai mic, de o tonă sau două, 
pe când sacul se afla pe punte, încă nedezlegat, am simţit 
înăuntrul lui agitaţie disperată: o vietate, acoperită de altele, ar 
fi vrut să scape; pe urmă a început să tușească, omenește, și la 
fiecare icnet grămada se mișca iarăși. 

Era o sepie uriașă; când a căzut împreună cu gloata, a scuipat 
dușmănoasă, murdărind pe toţi din preajmă cu cerneala ei 
neagră. 

Buncărul, la care alergăm toţi când se golește un traul, este 
rațiunea existenţei noastre; cu el ne calculăm viitorul și ne 
alimentăm speranţele; dar deși se află sub punte, unde nu 
pătrunde soarele, el face parte și din peisajul oceanului. Redus 
la o anumită scară, mărit printr-o anumită concentraţie, aici se 
dezvăluie  ascunsul apelor. Peisajul capătă astfel încă o 
dimensiune, uneori înfiorătoare și repugnantă. Scoatem la 
lumină, în zgomot de motoare, tot ce-i destinat întunericului și 
tăcerii — animale și plante. Din tot ce vorbesc cărţile și legenda, 
de la coral, până la steaua de mare, au rămas nedescoperite 
numai sirenele. 


Duminică, 17. Lună plină 
leri nu am traulat decât de trei ori; se pierde vremea cu 


mersul spre nord, și vântul continuă să sufle tare, agitând 
oceanul. 


Al treilea traul, pe la ora 19,30 (nu știu de ce așa târziu), a 
scos vreo 8 tone de pește, ca de obicei mai multă scrumbie. Unii 
spun că ar fi peste 10 tone, și astfel cantitatea zilei s-ar ridica la 
trei vagoane și jumătate; cred că-i exagerat și că în realitate 
suntem iarăși sub cifra minimă, în care ne-am pus ultimele și 
cele mai modeste speranţe. 

Fabrica de făină nu mai lucra de la ora 17, totuși nimeni, nu 
se grăbea s-o alimenteze, deși o cantitate apreciabilă din buncăr 
îi era destinată. Tocmai atunci se goleau  dulapurile 
congelatoare și toată lumea era ocupată acolo, la îngrămădeală, 
încurcându-se unii pe alţii. 

O parte din tăvi se congelează în dulapuri frigorifere, unde 
peștele, presat convenabil, iese sub formă de brichete 
geometrice. Altă parte intră în tunele, ansamblu de congelare 
diferit, care îl completează pe primul, dar cu mai puţină 
eficacitate. Desigur că i s-a prevăzut un rost la proiectare, 
numai că dacă vrei să-l afli, nimeni nu poate să-ţi spună cu 
claritate. Oricum, în clipa de faţă tunelele sunt o pacoste. Tăvilor 
introduse acolo le sare capacul, brichetele ies pocite și nu mai 
încap, ca de regulă, câte trei într-o cutie, în faza finală a 
ambalajului. Cutiile de carton se umflă, și ca urmare, nici nu se 
mai închid ca lumea. Astfel, pe lângă aspectul inestetic, mai 
ocupă și loc suplimentar în magazie, de vreme ce nu se așază în 
stive egale. Dar nimeni nu se sinchisește să ia vreo măsură 
reparatorie, și desigur s-ar putea găsi una. „Unde este o 
necesitate, există și o posibilitate”, spunea Maiorescu, într-o 
maximă pe care n-a dezminţit-o niciodată viaţa — ci numai 
speriațţii, leneșii sau nevolnicii. 


x 


Noaptea am stat iarăși la ancoră, și dimineaţă am ajuns iarăși 
târziu pe zona de traulare, dacă o fi fost într-adevăr zona 
căutată. Navigaţia noastră este destul de aproximativă; un 
punct făcut de Cutare nu coincide niciodată cu punctul altuia, și 
atunci se ia drept bun punctul comandantului, fără să fie 
verificat, numai cu garanţia ierarhiei. 

Primul traul în dimineaţa asta s-a scos la ora 9; am avut și 
nenorocul ca o aripă să se agaţe de stânci sau de corali și să se 


rupă. Din această cauză, sau din alta, am obţinut numai o 
căruţă de pește, amestecat. S-ar fi putut congela din el măcar 
câteva sute de kilograme — nu strică niciodată; a mers însă tot 
la făină, sub cuvânt că se curăţă dulapurile de gheaţă. Fie! 

De dimineaţă, oceanul se liniștise, era albastru-cenușiu; acum 
s-a albit de berbeci și s-a montat iarăși. Au dispărut vasele de 
pescuit din preajmă; arar se mai vede câte unul la orizont. De 
câte ori se întâmplă așa, oceanul pare o lume în paragină... 

Am rupt legătura cu „Galaţi” și totuși mi se pare că vorbim cu 
ei, dar în taină, să nu afle comandantul. În asemenea condiţii 
situaţia lor nu poate fi colportată. Nu vreau să-l iscodesc pe 
Cornel, ca nu cumva pe urmă să-mi fie atribuită o indiscreţie a 
altcuiva. 

Dacă n-a fost o iluzie sau o confuzie, cred că înaintea 
prânzului i-am zărit în depărtare... 

Doctorul s-a chinuit în dimineaţa asta să formolizeze o 
langustă, nu cea mai frumoasă din câte am prins până astăzi. 

Costică Oţeleanu, gata să dea ajutor în orice ocazie, o ţinea 
imobilizată pe punte, în faţa etuvei, unde doctorul își păstrează 
o parte din ustensile. Am urmărit operaţia cu o cruzime pe care 
nu mi-o recunosc, ci înţeleg că este împrumutată de la sălbăticia 
oceanului. Cel mai inveterat mizantrop ar conveni, privind 
buncărul vasului, că oamenii nu s-au devorat niciodată cu atâta 
ferocitate, și nici vietăţile de pe uscat, oricât ar fi ele de vorace. 
Viaţa în apă e bestială; dintr-un individ se nasc milioane, ca să 
poată supravieţui unul. Ce contează o langustă formolizată? 

La primele picături injectate sub torace, dihania a sărit, 
rupând acul. După mai multe injecții, distribuite în tot corpul, s-a 
liniștit, dar când am plecat de acolo continua să-și miște 
mustăţile. Nu știu dacă are să se conserve în formă exactă; mai 
bine era s-o fi avut astăzi la masă: ar fi fost îndestulătoare 
pentru cinci-șase oameni. Dar poate o să mai prindem și altele. 


Ora 16. Abia acum s-a lansat traulul; bineînţeles că e ultimul 
până la noapte. Măcar dacă ar scoate ceva; altfel, ziua e 
pierdută cu totul. Venind la puntea de comandă, pentru a vedea 
fundul, Rosmănică zicea, scărpinându-se gânditor în barbă: 

— Ar fi trebuit să am pregătit un traul de rezervă! 


Bineînţeles, și mă mir că s-a gândit abia acum, fiindcă avem 
disponibile trei, dacă nu patru, și la un accident te poţi aștepta 
oricând. Chiar e de mirare că s-a întâmplat așa de târziu; oricât 
ar fi fundul de bun, nu poate fi o plajă netezită pe sute de mile 
suprafaţă. 

Cerul e cam pâclos după amiază; vântul s-a mai încălzit, dar 
suflă tot tare și s-a rotit puţin spre est. Dacă se va roti mai mult, 
ar fi posibil să aducă nisip din Sahara — vestitul armatan pe 
care l-am trăit cu închipuirea într-o carte, și e de ajuns pentru o 
viaţă. Cel mai bine ar fi să se potolească; nici azi nu s-a putut 
sta la soare. În cabine, în careu, pe coridoare e liniște deplină: 
toată lumea doarme. 

În afară de două tiriplii de vreo sută de tone, care traulau 
pelagic și le-am întâlnit mai adineauri, oceanul e pustiu; toate 
vasele câte împânzeau orizontul mai deunăzi au dispărut, după 
ce începuseră să se rărească încă de ieri, ca o prevestire rea 
pentru zona noastră, unde probabil noi o să rămânem, paznici 
inerți ai pustietății. 

Ora 21,30. Sacul ultimului traul s-a rupt, scoțând câteva sute 
de kilograme; ziua deci e pierdută în întregime. 

Acum suntem la ancoră, la 20 de mile de coastă; se continuă 
revizuirea motorului „tată”. Vântul bate de la nord, cam tare, și 
oceanul se montează, legănându-ne ca pe arcuri. În lumina lunii 
pline, valurile scânteiază, iar noaptea e argintiu-albastră. Se 
vede un singur vas, departe, rătăcit ca și noi prin aceste ape, de 
unde au fugit toţi, spre sud pare-se. Dacă ne încăpăţânăm să 
rămânem și mâine aici, refuzând să ţinem seama de informaţiile 
pe care le schimbă între ei ceilalţi, pierdem încă o zi, nescuzabil. 

Ca priveliște însă, noaptea compensează paguba. Mai târziu 
am să ies pe punte, să privesc iarăși luna, care peste câteva zile 
are să scadă... Uitasem că o s-o mai vedem plină, și tot pe aici 
— şi poate nu o singură dată... 


Luni, 18. Oaspeți 

Zi bună în ceea ce privește pescuitul, bună însă după etalonul 
minim, al perioadelor de restriște. S-au scos în total vreo 30 de 
tone, pește amestecat, și pentru congelare, și pentru făină. Deși 
e puţin, încep să ne revină speranţele. Au mai apărut și alte 
vapoare, dar răzlețe, nu ca deunăzi. 


În loc să scadă, vântul se întărește, și oceanul se montează. 
Soarele, strălucitor și fierbinte, ne amăgește; nu ne dăm seama 
că de fapt e furtună. Seara, când mergem spre est, în căutarea 
locului de ancoră, mai lângă coastă, și luăm valurile într-un 
bord, ne scutură zdravăn; la fel dimineaţa, când revenim pe 
zonă. 

Nu putem traula decât mergând spre sud, cu vântul și valurile 
în pupa, apoi trebuie să facem drumul înapoi — și astfel pierdem 
foarte mult timp; nu știu de ce, la urma urmelor, nu am merge 
mai multe zile spre sud, urmând să ne întoarcem când s-ar 
liniști vremea. Nimeni nu poate să afirme că în altă parte n-am 
găsi pește; s-ar putea încerca și n-am avea decât câștig, adică 
învăţătură pentru alte campanii, căci doar vasul are să revină 
aici, și nu o singură dată. 

La adăpost de vânt, pe puntea ancorelor, am stat la soare 
patru ceasuri, după o pauză destul de lungă, și imediat m-am 
simţit altfel; biata mașinărie, după atâţia ani, încă mai 
funcţionează, ba uneori chiar admirabil! 


x 


Avem oaspeţi, o pereche de porumbei călători, care au 
aterizat ieri înaintea prânzului pe puntea ancorelor. Erau însetaţi 
și flămânzi și au primit cu încredere ospitalitatea noastră; li s-a 
pus mălai și apă pe pasarela punţii de comandă; numaidecât au 
simţit, și s-au apropiat fără sfială. Pesemne sunt foarte obosiţi; 
până seara n-au plecat mai departe. Când a coborât întunericul, 
nostromul i-a luat și i-a dus în cabină, să nu rămână peste 
noapte afară. Se pare că găzduirea și regimul de 
supraalimentare le convin; peste o zi, două, când vor fi refăcuţi, 
o să le dea drumul, să-și continue călătoria. Pe inelele prinse la 
picioare e imprimată cifra fiecăruia, iar dedesubt, ţara de 
origine, Spania. Înseamnă că într-acolo se duc, dar nu știu unde 
au fost transportaţi, de unde li s-a dat drumul și câte zile au 
zburat pe mare... 

E nu știu ce minune a naturii în această întâmplare; mă 
emoţionează că, din câte nave au avut în raza vederii, au ales-o 
pe a noastră. Şi mă emoţionează iarăși că de-aici se vor duce pe 
pământul Spaniei, al cărui Cervantes, iubit odinioară altfel, a 


devenit astăzi, cu întârziere, dar în deplină maturitate, marea 
mea dragoste. In câte-o clipă el este aici „al optzeci și doilea”. Şi 
porumbeii care mi l-au amintit sunt un „al optzeci și doilea” 
pentru o vreme. Ziua mi se pare bogată, cu toate că am prins 
puţin pește. 


x 


Seara stăm la ancoră, cu o dâră lată de argint mat și parcă 
mort întinsă de lună pe faţa oceanului; între apa de plumb și 
lumina argintie e o întâlnire de dragoste; simt freamăt și 
șoapte... 

Balans adormitor toată noaptea. M-am trezit în câteva rânduri 
și m-am uitat afară: numai luna, pălind, și nimeni în preajmă. 
Coasta Africii, care veghează pe aproape, cred că emană unde 
de taină. Trebuie să aibă un glas, cu care strigă în noapte, dar 
nu-i pentru urechea omenească, imperfectă și limitată. 


Marţi, 19. Diferențe de temperament 


Aseară am făcut puţin pe bucătarul și am preparat o langustă 
cu maioneză. Maioneza însă, după o reţetă memorată vag, nu 
mi-a izbutit cum trebuie și-a reparat-o bucătarul adevărat. 
Regretabil, untdelemnul e sau vechi, sau nu-i de prima calitate; 
păstrează un iz rânced și unul de floarea-soarelui. Langusta, 
iarăși, cred că am fiert-o cu apă nu îndeajuns de sărată, și chiar 
dacă am adăugat apoi sare, n-a pătruns-o cum trebuie, astfel că 
până la urmă carnea a rămas cam dulceagă. 

A ieșit un platou mare, dar n-am avut destui mușterii pentru 
el, deși atât eu, cât și doctorul am mâncat fără sfială, ca să 
dovedim că opera mea nu-i otrăvitoare. Îi sunt recunoscător 
doctorului pentru încrederea pe care mi-a arătat-o și pentru 
colaborarea lui finală. Totuși, cei mai mulţi s-au abținut; în 
călătoria trecută, unii au suferit de pe urma unui ficat de pește 
necunoscut, pesemne necomestibil. Nu era cazul cu langusta, 
dovadă că nu s-a îmbolnăvit nimeni, iar azi-dimineaţă doctorul 
s-a grăbit să înfulece și ceea ce mai rămăsese la frigider de 
aseară. 


De dimineaţă am făcut o glumă cu nostromul, care găzduiește 
porumbeii: 

— Ce-ar fi să-i trimitem un mesaj lui Franco? 

A luat-o în serios și s-a înroșit de indignare: 

— Nici nu mă gândesc, tovarășe! 


Apar din ce în ce mai multe vase, atrase de noi (rămași 
credincioși zonei) sau de peștele care a revenit și pe care, 
probabil, îl urmăresc din depărtare. Fapt este că am început să 
prindem și noi, din nou: 8-10 tone de dimineaţă, la primul traul. 
Al doilea, la prânz, a fost ratat, a trebuit să-l ridicăm după abia o 
oră: eram prea în marginea platformei, sacul se ducea în 
„groapă” și nu se putea manevra, să schimbăm drumul, cu 
valurile, care devin amenințătoare. (Când mergem spre nord, 
vântul șuieră a furtună, și valurile ajung pe puntea ancorelor.) 

Al treilea traul a scos cam 6 tone de scrumbie. Rămâne 
următorul, seara, care împreună cu primul de dimineaţă sunt de 
obicei cele mai bune. 


De azi-dimineaţă a reapărut „Galaţi”, iar după amiază a venit 
așa de aproape, că ne-am fi putut auzi între noi dacă am fi 
strigat tare. 

La un moment dat, după amiază, aflându-se la o milă în 
prova, după ce ridicaseră traulul au manevrat așa de îndrăzneţ 
în babordul unui trauler străin care venea din faţă, încât (după 
spusele alor noștri, aflați atunci la puntea de comandă) i-au 
aruncat peste etravă valurile stârnite de elice, pusă desigur, 
tinerește, la pasul maxim. Eram mai jos, și de acolo nu mi-am 
dat seama dacă a fost chiar așa; poate este o exagerare. Fapt 
sigur rămâne că, spre deosebire de noi, ei se mișcă pe ocean cu 
mai puţină sfială. 

Au trecut apoi pe alături, la cel mult două cabluri — și 
traulerul străin, contrariat, venea în pupa lui și mai în tribord, 
gâfâind, ca să i-o ia înainte, pedepsindu-i astfel îndrăzneala. N-a 
izbutit, iar acuma, după ce au făcut amândoi rondoul, traulează 
împreună de un ceas și jumătate în linie de șir cu noi, în 
tribordul nostru, și se pare că în condiţii pașnice. 


l-am urmărit o oră — sunt destul de aproape —, și așa cum 
merge, cu valurile din pupa, „Galaţi” pare un fel de mânz cam 
zburdalnic, dar cu mult haz și foarte simpatic. 

În atmosfera noastră de prudenţă bătrânicioasă, ei aduc un 
suflu de tinereţe. Mi-au plăcut întotdeauna tinerii și nu m-au 
melancolizat nici când n-am putut să le fiu aproape — un băiat 
și o fată ţinându-se de mână și zburdând pe o pajiște. Ce pajiște 
nemărginită este oceanul și cât poţi să fii aici de tânăr! 


x 


Zuri, secundul de pe traulerul israelian, care se numește 
„Hiram I” și continuă să navige pe îndelete de la sud spre nord, 
dar e încă departe, vine zilnic la radiotelefon, ca să ne comunice 
ultimele informaţii cu privire la situaţia pescuitului; știe tot ce se 
întâmplă pe coasta Africii, de la Canare până la Capul Bunei 
Speranţe, urmărește convorbirile între toate navele, spaniole, 
franceze, japoneze, poloneze, sovietice și locale, trage concluzii, 
le sistematizează și ni le oferă pe gratis. Astăzi eram la staţia de 
radio în timpul unei asemenea convorbiri, care se putea prelungi 
interminabil. S-a interesat de viaţa noastră aici, cum ne 
petrecem zilele și serile, ce mâncăm, ce bem, cum ne distrăm. 
Acest ultim cuvânt vine des în convorbirile oamenilor, pe ocean 
și acasă. Nu-l accept decât pentru alţii. Nu caut distracţii, în 
accepțiunea curentă pe care cuvântul o are în conversaţie. Viaţa 
în sine, bună sau rea, e întotdeauna mult mai bogată decât 
nevoile noastre. 


x 


De o zi s-au reluat „relaţiile diplomatice” cu „Galaţi”. Şișu l-a 
chemat la radio pe Afanase, „simetricul” său de pe vasul 
celălalt, să se intereseze de situația pescuitului, și la sfârșit, 
venind în staţie și comandantul, a spus și el două vorbe la 
microfon, urându-le sănătate (ca de sărbători). Oricum, se 
cheamă că putem vorbi cu ei pe faţă, după o perioadă de 
clandestinitate, cât bietul Cornel a comunicat pe ascuns și cu 
teamă să nu afle comandantul. 


Miercuri, 20. Deconectare... 


Ultimul traul, aseară, n-a adus decât vreo 2 tone și jumătate 
de pește; mi-am propus să notez totul contabil, și știu că odată, 
recitind numai cifrele, am să retrăiesc psihoza de astăzi. Acum 
însă, din instinct de apărare, încerc să nu mai dau importanţă 
insucceselor noastre, așa cum fac și alţii. Se pare că pescarii au 
metoda în sânge, de generaţii... Două tone și jumătate — 
nimeni nu dă importanţă, dar, de ce-aș minţi? — tuturora ni se 
îndoaie umerii și plecăm de pe punte cu chipurile întunecate. 

A nu da importanţă înseamnă de fapt a tăcea; lăuntric, ceva 
continuă să te roadă. 

După ultimul traul am plecat spre coastă, în căutarea unui loc 
de ancoră, dar n-am ajuns și n-am ancorat decât noaptea. Luna, 
deși în descreștere, arginta oceanul, cu o lumină opacă și puţin 
cam aspră. Era nu știu ce tristeţe în aer, dar nu deprimantă. Am 
rămas mult timp pe puntea de comandă, într-o beatitudine 
incipientă, mulţumit deci, și totuși cu fruntea încruntată, cu ochii 
îndreptaţi în vag și percepând totuși peisajul. Continuă să mă 
tulbure coasta Saharei, pe care o bănuiesc nu foarte departe. In 
vest, pe zona unde am traulat astăzi, sunt puzderie de vase care 
lucrează și noaptea. Luminile lor umanizează pustietatea 
oceanului. 

M-am culcat aproape de miezul nopţii; alături era puţin 
chiolhan, dar destul de reținut: în cabina secundului, ofițerul al 
doilea își serba ziua de naștere. Nu m-a supărat zgomotul, ci 
ideea că la un moment dat, o dată cu ridicarea temperaturii, ar 
putea să crească, de-aceea am adormit greu, într-o clipă când 
credeam că n-am să mai adorm niciodată. 

M-au trezit ciocănituri în ușă; n-am răspuns, dar ciocăniturile 
s-au repetat, apoi s-a deschis ușa, și în cadrul de lumină am 
văzut capul sărbătoritului, puţin cam zburlit, comic și de o 
stupiditate simpatică. N-am avut încotro: am primit invitaţia, 
deși n-aveam nici un chef de băutură, n-aveam mai ales chef de 
societate gălăgioasă. Doctorul se auzea alături, debitându-și 
repertoriul de cântece melancolice sau pornografice, pe care îl 
cunosc destul de bine din zilele câte au urmat după Reykjavik, 
unde și l-a dezlănţuit prima dată. 


Pe comandant îl dăduseră gata; îl duceau la culcare, și-am 
stat ascuns în cabină, până a trecut prin faţă, să nu mă vadă și 
să nu se întoarcă din drum, fiind foarte incitabil la băutură. Nu-l 
dezaprob și nu dezaprob pe nimeni, cu condiţia să bea când se 
cade; era cazul la ora aceasta... Admit că avem mare nevoie de 
„deconectante” în situaţia noastră; a spune altfel ar fi o 
făţărnicie, și-i plâng pe cei care, nesuportând băutura, recurg la 
pastile. (Carbaxinul de la infirmerie a devenit aliment pentru 
unii.) 

Picând între cheflii și hotărându-mă să particip cu sinceritate, 
i-am pus mai întâi în mișcare (mi-am dat și eu osteneala, ca să 
nu vin la de-a gata), și numaidecât s-a făcut o tavă de scrumbie 
sărată, cu untdelemn și lămâie, care după zece minute se 
transformă într-un sos irezistibil. Bineînţeles, îţi cere să bei cu 
găleata, și am băut, dacă tot mă deplasasem... 

E ceva grosolan în cheful făcut pe vapoare, fără prezenţa 
feminină, care atenuează brutalitatea alcoolului, dându-i în 
schimb altă tărie, mai sublimată. Prin băutură, omul singur își 
verifică și își epuizează în același timp ceva din vigoarea 
spiritului masculin,  regăsindu-și-l, dar  împiedicându-l să 
explodeze. 

La ora 4, secundul s-a dus să-și ia cartul în primire și imediat 
a și virat ancora, deoarece motorul „tată” era gata (se 
revizuiește în fiecare noapte câte un cilindru). O oră mai târziu, 
când ne-am hotărât să ridicăm ancora și noi, cei rămași cu 
sticlele goale, nu știu cât ne clătinam noi și cât vaporul. 
Confuzia am mai făcut-o și altă dată. 

Dar acum se balansa vaporul, foarte tare, dovadă că, după ce 
mă întinsesem în pat și nu mai era de pus în discuţie echilibrul 
personal, toate în cabină au început să joace și să măture 
pardoseala. Am mai avut tăria să mă dau jos, spre a face 
minimum de ordine, ca să pot dormi în tihnă și să-mi priască 
deconectarea. 


M-am trezit cu un cer înnorat, peste oceanul mai cenușiu ca 
niciodată, într-o atmosferă de toamnă, melancolică și 
odihnitoare; mi-a adus iarăși nostalgii profunde, dar calme, 
aproape agreabile, dacă așa ceva se poate. 


Primul traul, de la care am lipsit, a scos 10 tone de scrumbie. 
Al doilea, la prânz, cel puţin 20. Al treilea, iarăși vreo 10. E 
mulțumitor, și cum urma să vină și al patrulea, mai bogat, seara, 
ziua s-ar fi terminat cu multe speranţe și cu impresia, oarecum 
verificată, că după o noapte de chef ne merge în plin. 

Dar al patrulea traul, la ora 18, s-a rupt net și s-a pierdut; 
pagubă destul de mare, uneori inevitabilă. Au ieșit numai 
panourile; restul: cabluri, aripi, bobineţi, flotoare, a rămas pe 
fundul oceanului, sacul plin poate cu pește, care nu-i destul de 
deștept ca să scape. 

M-am întrebat chiar ce dramă s-o petrece acolo, la fund, în 
punga aceea uriașă. Conform dictonului, presupun că peștii cei 
mici vor fi înghiţiţi de cei mari, într-o succesiune care va face ca 
la sfârșit să rămână numai unul, cel mai mare, ghiftuit și umflat 
cât o balenă, un monstru de o specie nouă. 


Îl suspectez pe nostrom că a pus gând rău porumbeilor: ori 
să-i gătească pe furiș, ori să-i sechestreze și să-i ia acasă. Azi n- 
a pomenit nimic de ei; așteaptă poate să uităm întâmplarea... 
Mâine însă am să-l iscodesc, și dacă am să descopăr intenţii 
rele, am să-l împiedic. 


Suntem la ancoră de la căderea nopţii; datorită traulului 
pierdut, azi am ieșit din zonă mai devreme. 

Am stat până mai adineauri în fumoar, urmărind cu interes de 
cartofor jocul de table al unora, tabinetul altora. | se atribuie lui 
Pirandello afirmaţia dubioasă că numai la jocul de cărți se 
dezvăluie caracterul omului și că nici nu-i interesant să-l 
descoperi pe al celui care nu joacă. Am observat doar că aici se 
ia în serios credința mult răspândită după care cine câștigă la 
cărţi n-are noroc în dragoste. Băieţii noștri, ambiţioși să câștige, 
păreau parcă și mai bucuroși să piardă. Norocoșii se uitau la 
ceasul din perete cu destulă neliniște — era ora 21, miezul 
nopţii în ţară, momentul de vârf al infidelităţii, fie ea și 
imaginată. 

Mă culc cu speranţa că mâine o să fie soare. 


Joi, 21. ... și reconectare 


Nu-i soare, decât ce scapă printre nori câteodată, un soare 
cam umed, cum sunt umede toate din jur (hublourile nu se 
usucă toată ziua, puntea e udă ca după ploaie, pereţii pe afară 
lăcrimează; fenomenul acesta ţine de multe zile, a persistat 
chiar când era senin tot cerul). 

N-am recuperat paguba de ieri decât în parte: o tonă de 
dimineaţă, vreo 7 la prânz, câteva sute de kilograme după 
aceea. Mai rămâne traulul de seara, care cred însă că nu va 
micșora minusul zilei. De altfel, nu mă miră insuccesul: nu se 
mai vede nici un vas de pescuit — ultimele au dispărut astă- 
noapte. De dimineaţă se mai zărea unul la orizont, iar în faţa 
noastră, două tiriplii. Acum, ora 16,30, oceanul este gol. 
Fenomenul  repetându-se sistematic, incumbă o dovadă 
concludentă: mai bine informaţi decât noi, mai puţin ambiţioși și 
poate chiar mai bine intenţionaţi, ceilalţi nu așteaptă să verifice 
lipsa peștelui într-o zonă (parcă suntem noi tocmiţi la asemenea 
treabă) și se duc grabnic acolo unde s-au semnalat bancuri. 
Sunt sigur că atunci când vor apărea pe aici o să prindem pește, 
din abundență, ca ieri și alaltăieri. Dacă nu cumva ne-o da în 
gând să plecăm tocmai atunci în altă parte! 


x 


Am telegrafiat în ţară, s-a telegrafiat la Thorshavn și 
Reykjavik să ni se îndrumeze corespondenţa la Gibraltar, unde 
„Galaţi” va intra pentru aprovizionare și, după cum ni s-a 
anunţat oficial alaltăieri, va ridica scrisorile noastre. Suntem 
cam derutaţi, deoarece până mai deunăzi nici nu se pomenise 
de Gibraltar, ci de Las Palmas, în Canare. E un joc de-a 
geografia, pe care nu-l prea pricep, de vreme ce nimeni nu mi-l 
explică. 

Sunt mulţi dintre noi care n-au primit nici o scrisoare în 
Feroe; intrarea noastră acolo era anunţată pentru sfârșitul 
anului, și împrejurările, cunoscute, au făcut să mergem mult mai 
devreme. Sunt mulţi, de asemenea, care nu-și pot îngădui să 
facă, în mod destul de costisitor, schimb de radiograme, ca să 
nu mai spun că o scrisoare înseamnă cu totul altceva. Așa că, 
putând să indice în sfârșit o adresă, alaltăieri toţi s-au grăbit să 
telegrafieze acasă. Cornel a avut de lucru ore în șir și a transmis 


migălos textele fiecăruia, cu bunăvoința și buna lui stare de 
spirit din totdeauna... Acum așteptam cu toţii ca peste o 
săptămână  „Galaţi” să plece la Gibraltar, peste încă o 
săptămână să se întoarcă; mai rămânea să fie și o zi bună, ca să 
putem lăsa barca la apă... Cred că fiecare fierbea în sufletul lui 
de emoție, de neliniște, de nerăbdare. Au toţi familii, au și 
îndoieli poate, ca oamenii care nu mai știu nimic din cele ce se 
întâmplă în urmă. 

leri încă, „Galaţi” a mai primit instrucţiuni din ţară, cu privire 
la aprovizionări, la monedă și altele. lar azi, ca o bombă 
otrăvitoare, a picat telegrama care îi anunţă să intre... la Dakar, 
fără nici o explicaţie deocamdată. 

S-au dus scrisorile noastre! Un om, cel care ne manevrează 
de la distanță, a hotărât astfel, și a avut raţiuni indiscutabile, 
dar de ce și le-a amintit cu atâta întârziere? E adevărat că în 
toate privinţele Dakarul e mai convenabil; se face până acolo o 
zi, nu șapte, și se poate merge traulând până în faţa radei, 
asemenea la întoarcere. 

Acel om în călătoria trecută se afla pe „Constanţa” și, după 
spusele celor de aici, a trecut prin chinuri grele, fiindcă la un 
moment dat nu primea știri de la nevastă. („O să mă lase... Nu; 
am salariu mare, de lăsat nu mă lasă...”) De ce acel om nu se 
gândește acum la frământarea altora, pescari ca și el, și 
navigatori, cărora le-ar putea fi frate? 


x 


L-am suspectat inutil pe nostrom, dar nu-mi fac scrupule; a 
dat drumul porumbeilor astăzi de dimineaţă. In mod neașteptat, 
deși a trecut termenul obișnuit de odihnă, nu au plecat nici până 
după amiază. De dimineaţă au stat sau pe catargele 
doriboturilor sau pe coloanele de la pupa, parcă nedumeriţi de 
prezenţa lor în Atlantic. 

Mai adineauri au venit la puntea de comandă, îndemnați 
pesemne de foame și sete. Comandantul, spre mirarea mea, a 
coborât ca să aducă din oficiu pâine și o farfurie cu apă. Apa le-a 
pus-o pe postamentul repetitorului giro din tribord, apoi a 
început să le arunce firimituri de pâine. Oaspeţii priveau de la 2 
metri distanţă. 


Întâi s-a apropiat porumbiţa, mai încrezătoare sau mai 
nesocotită. A îndrăznit și el să ciugulească, dar din firimiturile 
căzute mai la distanţă. Ea, după un timp, a făcut o săritură pe 
postament și a început să bea apă. Porumbelul nu s-a apropiat 
decât după ce a plecat comandantul. 

Sătui amândoi, pe urmă au rămas acolo, cam supăraţi, poate 
de frigul serii, fiindcă își ascund ciocul în gușa înfoiată. Vântul îi 
zburlește puţin, oceanul cenușiu îi așteaptă, îi așteaptă un drum 
lung, obositor desigur, îi așteaptă și dușmani poate. Dar au să 
plece, supunându-se ciudatei lor soarte. De ce nu rămân oare 
aici? Ce anume din ei îi comandă? 

l-am privit mult timp, întristat și nedumerit de viaţa lor așa de 
nomadă. Seamănă întru totul unul cu altul, numai că ea e puţin 
mai mică, mai vioaie și în mod indiscutabil... mai grațioasă. 

Au culoarea gri-bleu, dungi bleumarin la terminația aripilor, 
ochi negri, ciocul alb cu negru la vârf, iar în jurul gâtului un vag 
guler verde, atât de discret că nu distonează; pe piept, sub 
gușă, culoarea aceasta, din altă gamă, se definește mai bine, se 
lăţește puţin și se accentuează, dar tot nu izbutește să se 
dezacordeze de cealaltă. 

Mi-e milă de ei când se lasă noaptea. Poate au să plece 
mâine, o dată cu zorile, și n-am să-i mai văd niciodată... 


Vineri, 22. Caractere 


Ultimul traul, aseară, a scos vreo 5-6 tone (după optimiști 8) 
de pește amestecat, mai mult plevușcă, încheind ziua fără lauri. 

Nu știu cine o fi fost de aceeași părere — eu nu mi-am 
trâmbiţat-o pe a mea —, dar s-a hotărât deodată să nu mai stăm 
la ancoră, ci să mergem spre nord toată noaptea, ca să ne 
apropiem de zona unde se află „Galaţi” și celelalte vase. 

Revizia motorului „tată” s-a terminat; în ultimele nopţi s-au 
făcut câte doi cilindri. Acum intră la rând „fiul”, la care se va 
lucra în timpul drumului; cum nu se traulează, curentul electric îl 
furnizează generatoarele auxiliare, suficiente când nu-i nevoie 
de pus în mișcare vinciurile. 

Oceanul este destul de calm, așa că mergem cu un tangaj 
larg, pe care nu-l mai simţi dacă nu te uiţi afară să vezi cum se 
leagănă luna și stelele răzlețe, printre norii jumuliţi, într-o 


pendulare neverosimil de largă. După atâtea zile de navigaţie, 
balansul ne-a devenit o a doua natură. Natura cealaltă, imobilă, 
cred că mi-ar da ameţeală. 


x 


Porumbeii n-au plecat până seara; nostromul i-a dus iarăși în 
cabină, și azi nu le-a mai dat drumul; se pare că unul din ei, 
bărbatul, tânjește, luptându-se cu vreo boală sau cu oboseala, și 
n-are să-și ia zborul cu una, cu două. 

Astăzi, pe la ora 7 dimineaţa, m-au trezit izbiturile 
caracteristice la pupa, care vestesc ridicarea traulului, dar mai 
pronunţate ca de obicei; mirat de asemenea grabă și vrednicie, 
m-am îmbrăcat repede și m-am dus afară. M-a întâmpinat cerul 
acoperit în întregime, mohorât, scămoșat și ud; doar la răsărit, 
printre șuvițe de nori tăiate parcă din foarfecă, se vedea cerul 
albastru și soarele înălţat de-o palmă. Peste tot apă, de parcă ar 
fi plouat cu găleata; dar nu plouă, și totuși nici la prânz nu se 
usucă această umezeală răufăcătoare și deprimantă. 

Pe puntea de lucru se aflau cei patru oameni de la manevra 
traulului, cu Corcodel, șeful de echipă. 

Corcodel e omul cel mai scund de pe tot vaporul, și cu toate 
că-i foarte tânăr, e apreciat pentru precizia cu care conduce 
vinciurile, treabă complicată, cel puţin la prima vedere. Deși nu 
mă bizui pe observaţii suficiente, mi se pare că își cam dă aere, 
după ce, la sfârșitul călătoriei trecute, a apărut ca mică vedetă 
pe ecranele televiziunii. De aceea, ascult cu satisfacție glumele 
câte unuia privind talia lui minusculă. 

— Corcodel, zice Cutare, la Gibraltar să mergi cu mine, că 
vreau să-i cumpăr un costum de haine lui fiu-meu ăl mic, din 
clasa a doua, și vreau să-l probez pe tine. 

In afară de echipa aflată în tură, nu mai era nimeni, decât 
secundul, la puntea de comandă. 

Se ridica traulul, numai la un sfert de oră după lansare, 
întrucât erau semne că se agăţase, după loviturile neobișnuite 
pe care le auzisem mai înainte. 

Nu s-a pierdut nimic, dar se agăţase într-adevăr, numai sacul, 
în vreun colţ de stâncă, sfârșindu-se pe o bună întindere. A adus 
totuși, cu toată starea lui mizerabilă, și numai după 


cincisprezece minute de traulare, vreo 6-700 de kilograme de 
pește, care numai el, valorificat bine, ar acoperi toată paguba... 
Dar nu se valorifică — e prea mult pește sub apă; așteptăm 
permanent „marea lovitură”... 

Pe Rosmănică nu l-am văzut; poate s-a dus cineva să-l cheme, 
și acum or fi început reparaţiile, dar n-am mai putut sta afară, în 
umezeală. 

Secundul nu s-a arătat decât o clipă pe pasarelă... Își face 
navigația, sigur, cu mai multă practică decât comandantul și 
îndeosebi cu mai mult sânge rece, dar mai departe n-am simţit 
să aibă altă preocupare. Discuţiile despre pescuit le urmărește 
cu un zâmbet de ironie. Nu l-am văzut niciodată până astăzi pe 
puntea de pescuit, și mai ales nu l-am văzut la buncăr, unde se 
dezvăluie pasiunile oamenilor. Probabil nu-i place mirosul de 
pește — miroase mereu a apă de colonia, ceea ce, când treci pe 
lângă el, face plăcere. Poartă cămașă întotdeauna proaspăt 
călcată și pe niciuna nu i-au stropit-o sepiile. Să fie mai înalt, să 
nu se bâlbâie și să aibă o fizionomie mai „lucrată”, ar semăna 
cu un lord în croazieră... 


După aproape un ceas și jumătate, pe când îmi beam cafeaua 
cu Marian în fumoar, a apărut Tipă din cabină, ras proaspăt și 
dichisit, numai că nu mirosea a apă de colonia. E și el un lord, 
mai oriental, dacă se poate spune astfel, adică mai labil și mai 
afabil. E omul despre care umblă vorba că nu se supără 
niciodată. Adaug că e omul pe care nu te poţi supăra nici când 
toate în ființa ta scapără; calmul lui te demontează. O să 
trăiască zece ani mai mult decât alţii din propria lui generaţie. 

II compar cu Marian, care stă tot timpul ca pe ace; mașinile lui 
producătoare de frig, echivalentul a zeci de tone de gheaţă, nu 
dau nici o bătaie de cap nimănuia; le supraveghează în tăcere, 
dar cu atenţie maximă. Deși obţine frig, pune căldură — și nu 
arată. Dacă m-aș gândi cândva să transport Everestul la 
Constanţa, ca să avem un munte pe plajă, mi l-aș lua tovarăș. Ar 
scoate numaidecât rigla de calcul și ar demonstra, matematic, 
că nu se poate, că ar trebui atâtea și atâtea miliarde de lopeţi și 
târnăcoape, plus altele, dar ar pune mâna pe prima lopată... 


Orizontul era împânzit de vase, ca în zilele bune; traulul 


următor s-a lansat însă cu întârziere — au fost nevoie de 
reparaţii — și s-a ridicat abia la ora 15; rezultatul: cam 2 tone de 
scrumbie. Al treilea traul: 3 tone — puţină scrumbie, restul 


stavride mărunt și alte soiuri; totul la făină. Deși s-a lăsat 
întunericul, se lansează încă o dată traulul. 

Întâmplarea de azi ar părea să dărâme credinţa mea că 
aglomerarea de pescadoare dovedește prezența peștelui, pe 
care ei îl depistează cu mijloace mai experimentate decât noi și 
cu mai multă pricepere. Dar faptul că noi prindem cantităţi 
neînsemnate nu infirmă prezenţa bancurilor de pește, ci poate 
avea altă cauză. Unii spun că viteza vaporului prea mică, 
îngăduie, mai ales scrumbiei, să fugă din plasă. Cred mai 
degrabă în altceva; nu atribui nici unei specii de pește însușiri 
tactice. Din undiţă poate să scape, fiindcă se zbate, cu un 
instinct recunoscut celor mai înapoiate vietăți, de pe uscat sau 
din apă. Ca să iasă din sacul traulului, la îmbulzeală și în panică, 
s-ar cere o judecată și-o organizare calmă, de care nici omul nu-i 
totdeauna în stare, dovadă că trei sute de inși au ars într-o 
biserică, năpustindu-se cu toţii deodată la ușă, când dacă ar fi 
ieșit în șir, unul după altul, se salvau toţi, inclusiv dascălul. 

Azi, curând după amiază, am numărat numai în apropiere 
vreo douăzeci și două de vase. Unul, polonez, care după amiază 
traula drept în prova, a scos plasa umflată; fiind foarte aproape, 
prin binoclu s-a putut desluși că era pește frumos, probabil 
scrumbie. 

Rămâne să vedem ce se mai întâmplă în zilele următoare; 
cred că teoria rămâne valabilă, în schimb, traulul nostru cel nou 
nu lucrează cum trebuie. 


x 


Azi la ora 14, pe latitudinea 22*40', în timp ce mergeam spre 
sud, cu traulul la apă, ne-am întâlnit cu „Hiram I”, care venea 
din faţă. De o jumătate de oră eram în legătură radiofonică, și 
Zuri tocmai ne comunica punctele primejdioase de pe aceste 
latitudini, locurile unde se poate agăța traulul. Comandantul lui, 
un portughez născut la Atlantic, le-a adunat în paisprezece ani, 
de când navigă pe aici, deci pot fi primite ca serioase. Lui Ţipă îi 


înţepenise mâna tot scriind și nu știa cum să scape, dar n-a avut 
încotro, a trebuit să le noteze pe toate. Știu că e inutil, deoarece 
pentru a ocoli toate aceste obstacole, date cu precizie de o milă, 
ar trebui ca navigația noastră să fie tot atât de precisă. Aici nu 
mai  învinuiesc pe nimeni; eroarea admisă în navigația 
astronomică e totdeauna mai mare... Dar mai înainte ar trebui 
să existe credința că omul e dator să înveţe tot ce știu alţii, și la 
credinţă să adauge strădania. 

Va să zică, Ţipă a scris datele, pe mai multe pagini, până a 
făcut scurtă la mână. Mai târziu, când le-a dus pe puntea de 
comandă, hârtiile lui au fost întâmpinate cu indiferenţă sau cu 
ironie. Au să rămână la un dosar, dacă au să rămână, ca să fie 
puţină birocraţie și în mijlocul oceanului... 

Dictarea s-a întrerupt numai câteva minute, cât ne-am 
încrucișat cu „Hiram I”. După o descriere sumară, l-am 
identificat cu binoclul, venind din prova și puţin în tribord: corpul 
gri, suprastructurile albe, coș roșu, catarg în triunghi la pupa, 
două coloane mai în faţă, patru plute de salvare în loc de bărci 
(mai sigur și mai practic). l-am dat și noi caracteristicile (după 
doriboturi ne poate recunoaște oricine, fără altă descriere) și |- 
am rugat să manevreze cât mai aproape de drumul nostru, 
întrucât noi, având traulul la apă, eram obligaţi să mergem în 
linie dreaptă. 

Îndată am văzut cum au virat puţin la dreapta (erau cam la 2 
mile), și în cinci minute au fost aproape. Au trecut prin tribord, 
la mai puţin de un cablu, încât am putut să ne vedem cu ochii 
liberi și distinct unii pe alţii. 

De obicei, aici, unde se lucrează ziua și noaptea, vasele nu se 
salută între ele; ar însemna să ne spargem urechile, suportând 
atâtea fluiere, care de care mai profunde și mai zgomotoase. 
Ne-am salutat, deoarece ne întâlneam prima oară, și după ce s- 
a stins huietul fluierului am auzit la radio glasul lui Zuri, cu 
surpriză și cu o admiraţie spontană: 

— Dar știți că arătaţi foarte bine?! 

N-am bănuit nici o clipă că plasează, ca între oameni 
binecrescuţi, o formulă de politeţe. E limpede că, printre vasele 
care se învârtesc pe aici, chiar dacă or fi unele mici mai cochete, 
la tonaj mare „Constanţa” și „Galaţi” sunt cu mult cele mai 
chipeșe și mai semeţe. 


Mai târziu, „Hiram I” a virat și a început să trauleze; rezultatul 
o să-l știm abia mâine, când e stabilită întâlnirea radio. p 

Pescuitul nostru a continuat și s-a încheiat nemulțumitor. În 
schimb, polonezii la ora 16 nu mai aveau ce face cu peștele. 
Alte vase, aflate în apropiere, după cum își comunică unele 
altora, în patruzeci până la șaizeci minute de traulare scot 10-15 
tone. Deci presupunerea mea (și a altora) rămâne bună; zona e 
bine aleasă, înseamnă că intervin alte cauze care explică 
insuccesul de astăzi (și de altă dată). 


Nu știu cum, și mi-e silă să mai cer informaţii, între noi și 
„Galaţi” a intervenit altă zâzanie. 

Cornel a fost admonestat din ţară că s-a primit o reclamaţie 
din Canada: n-a respectat orele obligatorii de ascultare. Prin 
convenţii internaţionale, de două ori câte trei minute pe ceas, la 
primul și la ultimul sfert de oră, staţiile radio ale tuturor vaselor 
trebuie să-și oprească emisiunile pe o anumită lungime de undă; 
sunt minutele de tăcere obligatorii, ca să poată fi ascultate 
avizele pentru navigatori și apelurile de salvare. 

Neamintindu-și să fi făcut o asemenea greșeală (de altfel, 
toată activitatea lui e trecută în registru, pe zile, ore și minute), 
Cornel a cerut lămuriri și în sfârșit i s-a răspuns azi că fusese o 
confuzie: e vorba de vasul „Galaţi”, nu de „Constanţa”. 

Poate pornind de aici, poate de la cauze mai vechi 
reactualizate, raporturile cu „Galaţi” sunt foarte reci iarăși. Nici 
nu vreau să intru în amănunte; a oricui ar fi vina, cred că 
situaţia e condamnabilă. Dar poate, după destule vicisitudini, în 
situația incertă în care ne aflăm astăzi, când nu știm data 
întoarcerii în ţară, nu știm nici măcar unde și cum vom primi 
corespondenţa atât de mult așteptată, spiritele și la noi, și la ei 
sunt destul de inflamate. Şi iarăși, poate, nici la ei, nici la noi nu 
e cineva cu destulă autoritate, cu destulă înţelepciune, cu destul 
tact ca să pună lucrurile la punct, ferm și omenește. 


Ora 22,30. Chiar acum am aruncat ancora; am fost câteva 
clipe afară: e totul ud, ca la baia de aburi. Lipsa soarelui mă 
deprimă; va fi mai grav când se vor arăta consecinţele organice 
—, atâta umezeală nu poate să rămână nevinovată. 


În nord mă împăcasem cu situația și am suportat cu 
seninătate nopţile interminabile, zilele scurte, când soarele se 
arăta doar câteva minute, din an în paște. Aici, totul din mine se 
crispează, o dată cu meteorul, și vremea rea mi se pare 
insuportabilă. 

Închei ziua cu nădejdea că mâine are să se însenineze; atunci, 
desigur, toate s-ar înfățișa altfel. 


Sâmbătă, 23. Ploaia și fierul 


Zi nenorocoasă, nenoroc fără pauză, de dimineaţă până 
seara, deși primul traul, la ora 9, a scos vreo 5 tone de 
scrumbie, făcându-ne să sperăm în îndreptarea situaţiei atât de 
precare; restul pescuitului nici n-ar merita să fie notat dacă nu 
mi-aș fi propus să fac din aceste cifre diagrama mea psihică: de 
trei ori câte 500 până la 1.000 de kilograme, care ne-a mai 
costat și sfâșierea ultimului traul. Acum plasa se repară și cred 
că e vorba să pescuim noaptea, în continuare. Ştiu că va fi fără 
vreun folos remarcabil. 

Cei din jur, faţă de care păstrăm distanţe destul de prudente, 
au pescuit și astăzi cantități mai mari decât au nevoie. Şi 
ecograful nostru, dacă te poţi încrede în el, a arătat pește cu 
duiumul... înseamnă că traulul folosit acum, după ce s-a pierdut 
celălalt, nu funcţionează cum trebuie; poate nu se deschide. 
Argumentul lui Tipă, că din moment ce a putut să scoată o dată 
5 tone n-are nici un defect, nu stă în picioare. Ar fi posibil să se 
deschidă insuficient, iar uneori să se încurce, dintr-un 
dezechilibru, și să nu se mai deschidă de loc. 

Cât despre faptul că aseară s-a agăţat... E incredibil, și dacă 
aș fi în toane bune aș găsi mare prilej de râs în această 
întâmplare. S-a agăţat fiindcă la un moment dat vasul a 
schimbat drumul. Dar de ce?... Mai adineauri, comandantul a 
venit în fumoar, comic scos din fire, să se plângă că nu știu cine 
a umblat la pilotul automat și, schimbând cursorul, a modificat 
drumul cu 20 de grade. 

— Dar cum, mi-am exprimat nedumerirea, pe puntea de 
comandă nu era nimeni? 

— Eram chiar eu! a răspuns el, cu candoare. 


Nu l-am mai întrebat cum s-a putut, cu tot întunericul care 
domnește noaptea în timonerie, să umble „cineva” la cursor, 
sub ochii lui, plus ai ofițerului de cart, plus ai timonierului... 


Am văzut raportul radiografie trimis în ţară, la cererea 
ministerului. Mi se pare de neînțeles să se afirme atâtea 
neadevăruri, cu seninătate și fără acoperire. „Traulăm în medie 
de opt ori pe zi”. In medie traulăm de patru ori pe zi, și doar 
fiecare lansare a traulului se trece în registru, poate fi controlată 
oricând. E drept că în câteva nopţi s-a mai traulat, fără succes, 
de două-trei ori, ceea ce însă e departe de a da media anunţată. 

S-a mai raportat că suntem în întârziere, deoarece la motorul 
„tată” s-a lucrat opt nopţi și am stat la ancoră (am stat numai 
șase), iar de acum înainte mai avem nevoie de încă șase sau opt 
nopţi pentru motorul „fiu”... 

Încep să mă îndoiesc de realitatea la care am luat parte. Dacă 
n-a fost un vis, apoi atunci știu că în cele șase nopţi, printr-o 
strădanie lăudabilă a mecanicilor, s-a revizuit și motorul „fiu”, 
încât în privinţa propulsiei ne-am câștigat autonomia întreagă. 

Nu-mi imaginez ce are să se întâmple zilele următoare, ce 
motor vom avea de revizuit, la cât se va ridica media 
traulărilor... Stiam că în povestirile lor, vânătorii exagerează, 
știam că exagerează și pescarii. De data asta, exagerarea, 
numită astfel eufemistic, este a marinarilor. 


Porumbeii tot nu au plecat; bărbatul, care tânjea deunăzi, azi 
era vioi. Le-am dat de mâncare pe pasarela punţii de comandă, 
unde se simt ca la ei acasă. Poate miezul de pâine nu-i satură — 
mănâncă enorm pentru mărimea lor — sau poate fac rezerve 
masive în vederea viitoarei traversade. Mă întreb, văzându-i că 
ne acceptă fără sfială ospitalitatea, dacă nu s-ar putea să 
rămână aici și să nu mai plece niciodată. 


După amiază, „Hiram |!” a trecut prin apropiere. L-am urmărit 
cu binoclul; la puntea lor de comandă, cineva ne privea de 
asemenea cu binoclul. Ce sens are notația asta, de ce mă 
urmărește o scenă, o imagine fără importanţă? Era un „cineva” 
necunoscut, dar cum se uita la noi, m-am gândit că omul are 
totdeauna nevoie de oameni. 


Cer acoperit, vânt slab de la nord-est; oceanul — cenușiu și 
calm; umezeală neplăcută și alarmantă. 

Seara, la ultimul traul, când am ieșit pe punte, începuse să 
bureze. Dar ploaia nu adună pe vapor mai multă apă decât 
umezeala perpetuă. Că plouă sau nu plouă, fierăria care ne 
înconjoară nu se usucă toată ziua. E și în sufletul meu multă 
apă; lipsește pământul și tot ce-i al pământului, s-o absoarbă. 


Duminică, 24. Nevoia de oameni și de omenie 


Aseară, târziu, cerul se înseninase; se vedeau stelele, pe 
întreaga boltă, dar palide. 

M-am culcat după 3 noaptea, dominat de o insomnie calmă, și 
m-am uitat în mai multe rânduri afară; cred că nu puteam să 
dorm la gândul că azi are să fie soare. 

Răsărise luna, aproape de ultimul pătrar, dar printre stele se 
adunau nori iarăși. 

M-am trezit abia la 9,30; cu mici scame, cerul era senin, și 
totuși nu mi-a venit să cred, de aceea am tot ezitat să mă duc 
pe punte; îmi dau seama că sunt realităţi pe care le suspectezi 
dacă nu se reflectă în tine. Nu se întâmplă oare la fel și cu ceea 
ce vine de la oameni? De ce te exaltă un gest al cuiva, uneori 
neconcludent și cu semnificație minimă, în vreme ce te lasă 
amorf căldura arzătoare a altuia? Să fie totul în noi și nimic în 
afară? Sentimentele noastre să se adreseze fantomelor? 


x 


Până la prânz, în trei traule, s-au scos cam 35 tone de pește, 
făgăduinţa unor zile mai bune. Eram înconjurați de vapoare, 
unele numai la câteva sute de metri; știau, firește, de ce se 
adunaseră grămadă. 

Îndată după amiază însă, fără explicaţie, ne-am îndepărtat de 
ele, mergând spre nord, până seara le-am lăsat aproape de 
orizont, și următoarele traule n-au mai scos decât o tonă, apoi 2. 
Când ne-am dezmeticit și am dat să ne reapropiem de ele, era 
prea târziu — căzuse întunericul. 


Acum se spune că vom încerca să traulăm noaptea, pe fund 
de 50 de metri. Este ora 21 și mergem spre est, în căutarea 
unor ape mai puţin adânci; numai de n-am lăsa plasa pe acolo! 


Porumbeii tot n-au plecat; vin la ușa timoneriei și așteaptă să 
li se dea de mâncare; seara, nostromul îi duce în cabină. 


N-a plecat nici „Hiram I” — traulează pe lângă noi, poate din 
simpatie; altminteri, după cum ne-au spus mai demult, au 
magaziile pline și nu se mai opresc decât spre a face sondaje 
din loc în loc. Aici, după cum se vede, sondează de trei zile. 


Am izbutit să stau la soare, pe puntea ancorelor, vreo două 
ore și jumătate, ceea ce mi-a făcut bine, deși era zăpușeală. Şi 
iarăși mă gândesc, și iarăși nu-mi vine să cred că în ţară este 
iarnă, poate cu ger, poate cu viscol — zile amarnice! 


x 


„Galaţi”, care venind spre sud, în decembrie, fusese anunţat 
că va intra pentru aprovizionare în Las Palmas, hotărâre anulată 
după câteva zile, a apucat să transmită această adresă 
familiilor, și ca urmare oamenii au primit corespondenţă acolo. 
Comandantul lor, mai sensibil la nevoile sufletești ale 
echipajului, n-a pregetat să „dea o fugă” până la rada portului, 
unde agentul, foarte îndatoritor, deși n-avea nici un angajament 
oficial, deci nici o remuneraţie, le-a adus scrisorile. 

În afară de peștele pe care îl prindem, când mai rău, când mai 
bine, avem multă nevoie de omenie... 

Acum, bucuros și cu coada pe spinare, „Galaţi” se îndreaptă 
spre Dakar, unde vor întâlni încă o dată oameni. Pentru noi, din 
păcate, ajung prea devreme; corespondenţa de la Thorshavn și 
Reykjavik, îndrumată la Gibraltar, după cum ne-a fost cererea, 
va fi, sper, reexpediată, dar nu va sosi la Dakar decât după 
plecarea lor de acolo. Şi iarăși vom aștepta cine știe câte 
săptămâni, ca apoi să cerem să ne-o reexpedieze cine știe unde, 
probabil undeva unde până la urmă nu vom mai merge! 


Luni, 25. Prezențe feminine 


Zi cu desăvârșire goală, dacă nu ţin seama că am stat la 
soare, de dimineaţă până după prânz, când a început să se 
înnoreze. Acum, spre seară, cerul are tendinţa să se acopere pe 
toată întinderea lui viorie, culoare care, cum am mai spus, de 
mult nu-mi inspiră încredere, și iată de ce nu mai găsesc nici un 
elan în mine. Dacă aș avea capacitatea organică să dorm în 
neștire, aș dormi până s-ar limpezi iarăși cerul. 

Nu se întâmplă nimic în afară; căutând stăruitor, poate aș găsi 
ceva în mine; n-am nici entuziasm, nici putere... 

Ne-am ţinut la distanţă de celelalte traulere, care se văd la 
orizont, și am scos cantităţi ridicole: câte o căruţă sau două. Mai 
mult s-a pescuit peste noapte, când aud că am fi totalizat vreo 6 
tone; e nimica toată, dar tot mai bine așa decât să stăm de 
pomană la ancoră. 

Porumbeii n-au plecat... 

N-a plecat nici „Hiram I”; nu l-am văzut astăzi, dar știu de la 
ceilalţi că e pe undeva pe aici, adică între un orizont și altul. 


x 


Amintirea „amazoanelor”, care au fost o prezenţă reală pe 
vas, în zilele dinaintea plecării s-a estompat aproape în 
întregime; fotoliile folosite de ele atunci nu le mai păstrează 
urma, pașii lor pe coridoarele spălate în fiecare zi s-au șters de 
mult, o dâră de parfum rămasă în închipuire a fost luată de 
furtună încă din primele săptămâni. Cred însă că fiecare om și-o 
păstrează pe a lui, ca o amintire secretă și individuală, reînviind 
din gesturi care nu se uită — sau dintr-o radiogramă. 

Singura care trăiește printre noi, la vedere, este nevasta 
doctorului, bruna Mihaela, privindu-ne pudic, în impudic și 
hazardat costum de baie. E o fotografie făcută pe plajă, la 
Mamaia; evocându-se pe ea însăși, evocând și vara marină de 
acasă, apoi fiind unică și atât de departe, este de trei ori 
ispititoare. Toţi o privesc, dar pe furiș, deci cu vinovăţie. Ca mai 
totdeauna, soţul nu-și dă seama; altfel, n-ar lăsa fotografia 
acolo, în cel mai bun loc de observaţie, deasupra biroului, între 
hublouri. Surprind pe câte unul cum simulează că se uită afară; 


în realitate, ochii, puţin încrucișaţi, converg spre fotografie. E un 
adulter colectiv și interminabil. 

Alături, altă amintire, un ursuleţ de pâslă, suspendat, cu 
elastic de lampa atârnată în perete, înregistrează din clipa 
plecării toate mișcările vasului, și umbra lui se suprapune peste 
fotografie într-un ritm neîntrerupt, ca o mângâiere continuă; ca 
mai totdeauna, soțul nu observă, iar oaspeţii lui, substituindu-se 
ursuleţului, nu contenesc să calce, virtual, legile prieteniei... 

Toate ritmurile organice ale omului, bătăile inimii și respiraţia, 
sunt aici accentuate și amplificate de ritmica binară a vaporului. 


Şi totuși, mai stăruie o amintire feminină pe vapor, cea mai 
veche dintre toate, iar pentru mulţi abstractă — pentru cei care 
n-au luat parte la prima călătorie, de unde descinde imaginea 
transmisă de alţii. Ea circulă pretutindeni aici, în libertate 
deplină și la îndemâna oricărei imaginaţii, putând fi a tuturora, 
fiindcă n-a fost a nimănuia și nimeni n-are dreptul s-o 
sechestreze și s-o apere. 

În prima călătorie, la Wellington, o delegaţie de ihtiologi, 
oameni de știință din Noua Zeelandă, au obţinut aprobarea să 
se îmbarce pe vas și să participe în scop de studiu la o parte din 
campanie, două săptămâni mi se pare. Unul din ei era însoţit de 
secretara lui, o femeie tânără și, după legendă, destul de 
frumoasă. 

N-am văzut-o, dar o întâlnesc în multe ocazii, aproape în orice 
conversaţie; nimeni n-a uitat-o. Aparatele de bărbierit s-au 
folosit atunci cu ardoare; în două săptămâni s-au tocit mai multe 
lame decât în restul campaniei. Fierul de călcat n-a mai avut 
repaus; s-au purtat cu precădere cămășile albe. Din sertare au 
fost scoase și pulverizate ape de colonia uitate. Concurența 
masculină s-a dus pe tăcute, dar cu multă înverșunare. S-a oftat 
mult, spune legenda, s-a făcut risipă de priviri languroase — 
totul amplificat de ritmul neostenit al oceanului... 

Camera dușului nu are zăvor, nici altfel de încuietoare; e sau 
un ritual japonez, sau o scăpare din vedere. Intre bărbaţi, 
neajunsul nu supără pe nimeni; mai greu e pentru o femeie, 
nevoită să se dezbrace fără acoperire. Tânăra doamnă s-a 
bucurat de-o pază mai bună decât a tuturor zăvoarelor: 


suspiciunea și gelozia; nimeni n-a putut să rămână vreodată 
singur în faţa ușii cu pricina. 

După aproape un an, amintirile reînvie în fiecare zi, cu o nouă 
putere; legendele sunt cu atât mai convingătoare cu cât au mai 
multă vechime. 

A dormit în cabina pe care astăzi o ocupă Ţipă; se spune că 
de atunci așternutul n-a mai fost schimbat niciodată... 


Marţi, 26. O singură aspirație 


Aștept să se întâmple ceva, și cum singurul eveniment posibil 
mi se pare plecarea întârziată a porumbeilor, în fiecare 
dimineaţă dau fuga să-i caut. A devenit o obsesie... N-au plecat 
nici astăzi. N-au plecat nici vasele poloneze, deși aflasem că au 
magaziile încărcate. N-au plecat nici celelalte vase; le auzim 
vorbind prin radio, dar de văzut nu se vede niciunul în apele 
apropiate; abia dacă se zărește un catarg și o dâră subţire de 
fum dincolo de orizontul acesta care ne desparte de lume. E atât 
de mare necunoscutul dincolo de bătaia vederii, iar lumea e atât 
de departe și uneori mi se pare așa de improbabilă — mai 
degrabă o amintire decât o realitate telurică —, încât nu mă 
miră că n-au plecat porumbeii. Unde să se ducă și ce să-i mai 
cheme? 

Cum am rămas iarăși singuri în această zonă, ca o consecinţă 
logică, de atâtea ori verificată, nu prindem pește. les traule 
descurajatoare, faună măruntă, ceva stavride și aproape de loc 
scrumbie. 

Data întoarcerii iarăși se îndepărtează. Azi am privit oceanul 
cu ciudă; s-a calmat, dar parcă ne poartă dușmănie. 

Cerul e îmbâăcsit de păclă, soarele e fierbinte, dar ofilit și, 
bineînţeles, plutim în umezeală. 

Simt în jur un vid fără dimensiune, care de data asta mă 
urmărește și în cabină, pătrunde în ființa mea, ca o paralizie, 
subţie cerneala, înceţoșează hârtia. Găsesc gânduri, dar nu le 
pot scrie; caietele, și cele complete, și cele goale, mi se par 
inutile. Există un singur ţel, care anulează orice altă năzuinţă; 
nu mai doresc nici măcar bucuriile vieţii și fericirea, ci numai să 
umplem magaziile. 


IX CĂLĂTORIND FĂRĂ SPAŢIU 
Miercuri, 27. Diluări 


„Galaţi” a intrat la Dakar, dar, așa cum era de așteptat, n-a 
găsit acolo decât corespondenţa lor. Aflând situaţia, am 
telegrafiat grabnic, cu o ultimă speranţă, agentului de la 
Gibraltar, numai că, probabil, va fi prea târziu; în trei zile 
„Galaţi” pleacă din port, și corespondenţa n-are când să 
sosească. 

Între timp, rămași singuri, hoinărim pe ocean. 

Am „ros” harta între 21*-21*30' — și continuăm să scoatem 
pește în cantităţi așa de mici, încât, dacă am continua în același 
fel, ar trebui să mai rămânem pe aici patru sau chiar cinci luni. 

Sunt cifre, și le raţionăm, dar spiritul nu le admite. Trebuie să 
existe o soluţie rezonabilă, o salvare, dincolo de ceea ce astăzi 
pare inadmisibil, dar și probabil. 

Nu se mai zăresc vase de pescuit decât răzlețe, și numai la 
orizont. 

În sfârșit, seara, după ce s-a scos ultimul traul, comandantul a 
hotărât să ne deplasăm mai spre nord cu un grad, unde 
pescuiesc, pare-se cu succes, alţii, și acum suntem în marș, spre 
acea nouă zonă, pe care iarăși o socotim a făgăduinţii, 
așteptând ca iarăși să ne dezamăgească. 


Am stat două ore la soare după amiază. Căldură de cuptor, 
care mi-a stors kilograme de nădușeală, dar pe care am simţit-o 
făcând bine mădularelor. Nu-i de ajuns; această bună stare 
fizică, rezerva de energie organică, mărește arderile lăuntrice, 
inalimentabile. Sunt îngrijorat și indispus de prelungirea 
călătoriei; îmi pierd timpul — toate, chiar și oceanul, se diluează. 


Joi, 28. „Unii” și „alţii” 


Am mers, așadar, spre nord astă-noapte, am intrat într-o 
mare aglomeraţie de vase, și rezultatul s-a văzut imediat: 
niciodată, nici chiar în Noua Zeelandă, nu s-a pescuit așa de 
bine, nu s-au scos într-o singură zi cantitățile acestea uriașe. 


Primul traul, dimineaţă, la care am lipsit, e drept că nu-i 
notabil. Al doilea, în schimb, cu multă greutate a izbutit să fie 
adus pe punte. La primele încercări s-a rupt gașa, de care era 
agăţat cârligul macaralei mari, și o clipă am avut impresia, în 
trosnete, că s-au rupt cablurile. S-a pus problema să se taie 
plasa, ca să curgă o parte din pește — mai bine așa decât să-l 
pierdem pe tot și să pierdem și traulul. Până la urmă s-a recurs 
la altă soluţie: doi oameni au coborât pe jumătate în apă (legaţi 
cu parâme) și au dublat fundul sacului cu o plasă de sârmă care 
există aici anume pentru asemenea cazuri. Intervenind și a doua 
macara mare, de care s-a legat plasa metalică, sacul a început 
să urce greoi, cu mare efort și în emoția generală, până ce a 
apărut pe punte, plin, îndesat, ca un monstru, de proporţiile 
uneia din cele mai mari balene; erau acolo pe puţin 40 de 
tone... 

Bucuria ar fi fost generală și deplină. Din păcate, comandantul 
socotește că e meritul lui, și-atunci strică bucuria multora, a 
mea mai cu seamă, care nu ţin nici cu unii, nici cu alţii și regret 
că există aici „unii” și „alţii”. Regret că există „alţii” chiar și 
dincolo de limitele vasului nostru... 

Tocmai se golea sacul în buncăr, când a venit Cornel, care 
fusese câteva clipe la staţie, chemat de traulul polonez 
„Tarpon”. 

— Mă, i s-a adresat tardiv comandantul, să nu care cumva să 
le spui cât am prins! Spune și tu, oricui te întreabă, că am scos 
vreo 20 de tone! 

Cornel, care este destul de feciorelnic, n-a găsit cu cale să 
mintă și a mărturisit plin de candoare: 

— Acum, degeaba, că le-am spus! 

— Cât le-ai spus? 

— Cât am prins. 

Ca și când ar trebui să ţinem secret, ca și cum am fi între 
dușmani! Ca și când polonezii nu ne-ar fi dat informaţii ori de 
câte ori au putut! 

— Dacă le spunem, a continuat comandantul, justificându-se, 
vin toţi peste noi! 

Este de necrezut! Ne ferim să nu vină alţii aici, ca și când nu 
noi am fi venit peste ei astă-noapte!... 


Traulul următor, scos seara, a avut cel puţin 30 de tone, dacă 
nu 35, deci cantitatea pescuită astăzi întrece capacitatea de 
prelucrare, inclusiv a fabricii de făină. Ultima încărcătură a fost 
lăsată pe punte; buncărul încă nu se golise. 

Necazul, ca mai întotdeauna când vine pește mult, e că nu se 
lucrează bine. Spre seară la buncăr rămăsese numai un om din 
întreaga echipă, Pavel Perijoc, unul din acei tineri care par 
delăsători, dar care ar mânca jăratec dacă ar avea cine să le 
ceară. Alături, făcând inimos muncă voluntară, doctorul dădea și 
el cu lopata peștele pe bandă. Ceilalţi intraseră parcă în 
pământ, sau, mai potrivit, parcă se înecaseră. După un timp, 
doctorul s-a dus la Șișu, socotindu-l autoritatea supremă în 
materie, să-i ceară ajutoare, iar acesta, în loc să ia altă măsură, 
a coborât la buncăr și... a început să mânuiască lopata! 
Exemplul personal, atât de recomandabil, acum nu și-a dat 
roadele: n-a venit nimeni în ajutor — nici comandantul. 


x 


Zi ciudată ca peisaj: aproape „calm plat”; vântul abia adie și 
nu se formează nici o cută pe faţa oceanului, netedă ca apa într- 
un lighean; totuși ne balansăm amplu, chiar supărător 
câteodată. O hulă de fund, insidioasă, creează valuri mari, dar 
așa de distanţate, încât pantele lor, îndulcite pe zeci de metri, 
șterg impresia reliefurilor, pe care în schimb le simte vasul. 

Nori de vreme bună, ca turmele de oi, buclaţi, albi — iar la 
orizont alţii, straturi diafane, marmoreate. Curenţi învălmășiţi și 
nestatornici schimbă culorile oceanului, de la alb-lăptos până la 
cenușiu, fără nici un pic de albastru. 

Puzderie de vapoare traulează în toate direcţiile, mișcându-se 
harnic. E atâta neastâmpăr și atâta aglomeraţie, că parcă ne-am 
afla la iarmaroc, dar un iarmaroc de proporţii oceanice. 

Seara stăm la ancoră; altceva n-am avea ce face, măcar de 
data aceasta. E o odihnă binemeritată. Cine din noi o merită? 


Vineri, 29. Încotro merg, încotro merge vaporul? 


Astă-seară se împlinesc trei luni de când am plecat din 
Constanţa. Nu-mi dau seama dacă e mult sau puţin, dacă au 


trecut greu sau ușor. Ceea ce e sigur, în sufletul meu s-au 
produs transformări importante. Dacă pe de o parte s-a așezat 
în mine oboseala solicitărilor, solicitările au trezit o seamă de 
resorturi uitate și nefolosite, datorită cărora acum mă simt mult 
mai tânăr decât în ziua plecării. Tot ce încerc să evoc din aceste 
ultime trei luni, dar mai cu seamă începutul călătoriei, care după 
developări lente s-a fixat într-o imagine clară, cu granulaţia fină, 
mă emoţionează, dându-mi un complex sufletesc de melancolie 
și vigoare. Aud sunând în mine și în largul oceanului un imn al 
bucuriilor. 


Zi de glorie pentru cer și pentru ocean, care s-au unit încă o 
dată, ca la 1 ianuarie, pentru a o face strălucitoare. Vântul bătea 
de la vest dimineaţă, fenomen rar și aproape inexplicabil iarna 
pe latitudinea aceasta; noi în orice caz îl întâlnim prima oară. 
Dar, mai ciudat, de la prânz s-a rotit la sud, și tot de la sud bate 
și acum, seara. 

M-am bucurat de soare cinci ceasuri, întins pe puntea etalon, 
și, mai ales că în aceste clipe mintea nu-mi stă degeaba, am 
avut simţământul reconfortant că înmagazinez viață. Șopârlele, 
care trăiesc în întuneric și umezeală, știu de ce ies la lumină 
primăvara și se răsucesc să le pârjolească soarele. Acesta este 
cuvântul potrivit: m-am răsucit, gemând în adâncul meu de 
plăcere, și am înmagazinat soarele cu sete... 

Toate astăzi, în mine, mi s-au părut regenerate; mi-am regăsit 
utilitatea și am făcut planuri de lucru pentru mulţi din anii care 
au să vină... Dar... 


Dar treaba ne merge rău, cu deplină explicaţie. 

Am stat deci la ancoră peste noapte, și când m-am culcat, 
aseară, flota de traulere se vedea limpede spre, vest, la 6-7 
mile, neavând, după toate semnele, intenţia să se ducă în altă 
parte. 

De dimineaţă, vasele dispăruseră, parcă sabordate. Nu știu ce 
s-a întâmplat și nici nu vreau să întreb; ar însemna să irit pe cei 
care se comportă cu atâta stângăcie. Intrebuinţez cuvântul cel 
mai nevinovat, dar nu cel mai potrivit. N-aș greși dacă aș spune 
ignoranță, încăpățânare și mai mult chiar. Dar am învăţat să mă 
rețin, de când am înţeles că revolta mea ar fi inoportună, 


ineficace și poate chiar nelegitimă. Fapt este că eram singuri: 
sau plecaseră vasele celelalte, și atunci nu știu de ce nu le-am 
urmat, sau plecasem noi, și atunci nu știu de ce am părăsit o 
zonă care se arătase ieri așa de bogată. 

Parcă spre a întări încă o dată constatări de mult verificate, n- 
am scos decât o căruţă de pește în primul traul, iar în al doilea o 
roabă. 

Intre timp, la orizont, spre sud, apăruseră vasele pierdute 
peste noapte; veneau spre noi, aproape în formaţie. 

Şișu a ieșit din timonerie negru de nemulţumire. 

— Mergem acolo! Abia l-am înduplecat pe comandant. 

In treizeci de minute eram în mijlocul escadrei. Am coborât la 
masă, convins că între timp se lansase traulul, convins mai ales 
că n-o să fie zadarnic. l-am și spus lui Rosmănică, biată victimă 
în toate aceste eșecuri: 

— Să știi că de data asta scoatem pește! De ce anume, ai să 
afli pe urmă. 

N-am zăbovit jos decât douăzeci de minute, schimbând câte-o 
vorbă cu unii și cu alţii; în ceea ce privește masa, la prânz 
mănânc mai mult decât frugal, uneori doar un compot sau un 
ceai cu lapte. Când am urcat pe puntea etalon, în acest răstimp 
atât de scurt cerul se schimbase cu totul pe neașteptate: nori nu 
denși, dar destul de întinși, acopereau cerul, pe care îl lăsasem 
strălucitor mai adineauri; capriciul meteorologic al tropicelor! 
Spre mulțumirea mea, deși mă resemnasem, peste câteva 
minute au început să se dilueze, iar după un sfert de oră nu se 
mai vedea decât scame din ei, departe. 

În schimb... 

Scriind, acum mi-e teamă să nu fiu bănuit de vreo manie sau 
că încerc prin toate mijloacele să pipărez impresiile mele, cu 
gândul că altfel ar fi prea monotone și sărace. 

Aș vrea să se știe că astăzi, vineri, 29 ianuarie, ca și în zilele 
din urmă, paginile jurnalului nu mă interesează, nu mai visez să 
fac din ele o carte. Le scriu sec și în silă, neașteptând nici o 
inspiraţie, supunându-mă doar unei vechi discipline. Nu mai 
doresc nimic decât să umplem magaziile; mă exasperează 
inutilul — rotirea inutilă a motoarelor, a generatorului, a 
uriașului vinci-traul, banda inutilă a ecografului, munca inutilă a 


oamenilor, așteptarea fără limită, care, chiar dacă va fi 
fructuoasă la urmă, îți dă și ea, astăzi, sentimentul inutilului. 

Ei bine... Vasele se duceau mai departe, spre nord, iar noi, 
fugind de ele ca de molimă, ne continuam drumul spre sud, 
distanțându-ne cu rapiditate. Abia după ce s-au așezat câteva 
mile între noi și ele am lansat traulul. lar când l-am scos, ne-am 
ales cu vreo tonă de pește. Cred că în realitate era și mai puţin, 
dar nu vreau să greșesc în paguba celor care săvârșesc 
nechibzuinţa, ba încă și sistematic. 


Abia pe seară, prin nu știu ce minune, ne-am pus în linie cu 
un vas care a mers așa cam o oră, apoi a virat traulul. 

— Gol!... Gol!... exclama ironic și satisfăcut comandantul, 
urmărind manevrele de ridicare. 

lar secundul îi ţinea hangul. Spre surpriza lor, vecinii 
necunoscuți au scos o cantitate imensă, ceea ce se vedea clar 
cu binoclul: 5 „burţi” care ar fi echivalat cu 3 burţi ale sacului 
nostru, de un diametru mult mai mare. Prin „burţi” înţelegem 
acele gâtuiri ale sacului, devenite unităţi de măsură și născute 
din strânsoarea unei parâme puse circular, din loc în loc, ca 
plasa, destul de subţire, să nu se rupă sub presiunea tonelor. 

A trecut de-atunci o oră, și continuăm să remorcăm traulul, 
deși cred că ar fi trebuit să-l virăm numaidecât; exemplul de 
alături era concludent. Cred că procedăm așa numai din orgoliu, 
spre a nu lăsa impresia că ne luăm după alţii. S-ar spune că 
nimeni nu cunoaște oceanul mai bine ca noi, care venim aici 
prima oară. 


Ora 20. Nu știu și nimeni nu știe, în afară de comandant, care 
tace din gură, încotro mergem și cu ce intenţii. Sunt în cabină și 
nici n-aș vrea să mai ies — oriunde m-aș duce, n-aș recolta 
decât nedumerire. 

Tot ce știu e că mergem cu valul travers, ceea ce dă vasului 
un balans adânc și violent, ca pe furtună. Mai adineauri, în 
careu, au zburat de pe masă toate farfuriile; am auzit zgomotul, 
cunoscut foarte bine din nord, unde oceanul ne zgâlţâia toată 
ziua. Aici, fenomenul, pe care credeam că-l uitasem, mi se pare 
ciudat. 

Ei, dar încotro mergem? 


x 


Niciodată nu mi s-au relevat necunoscutul și incertitudinea 
mai vaste și mai indefinibile ca în noaptea asta. Sunt prizonierul 
unei voințe confuze, neexplicate — trebuie să mă supun ei până 
la capăt, și singura mea evadare posibilă rămâne caietul de 
faţă. Ce caut în mijlocul Atlanticului, de ce veghez, de ce îmi pun 
întrebări la ora când toată lumea doarme, în afară de carturi? 

Este caietul meu o călătorie, sau trebuie să fie o „carte”? Sunt 
în călătorie deocamdată — și ce bine ar fi să uit cartea, ca să 
notez aici totul, chiar și ce-i inavuabil! 

Mi se pare că marile călătorii nu pot începe decât noaptea. 
Am copilărit prin gări și prin porturi și mi-au rămas în minte 
tipetele locomotivelor și gemetele vapoarelor, dând semnalele 
de plecare. Ziua, vibrația lor se pierde în celelalte vibrații ale 
vieţii — pulsul și respiraţia lumii. Noaptea însă, când pulsul și 
respirația lumii sunt potolite, semnalele de plecare trezesc 
acorduri grave, profunde și dureroase în sufletele aflate de 
veghe... 

O carte își prinde conturul la sfârșitul unei perioade lungi de 
meditații nebuloase, de zbucium, de neliniște, de incertitudini, 
de  descurajări, de  deznădejdi — geneză blestemată și 
binecuvântată. Sunt zile, luni și ani, ani... Şi cute pe frunte... 
Umerii se încovoaie, ochii se înceţoșează, inima obosește și totul 
pare inutil, ca o plutire în haos. Și iată că vine acea clipă, fără să 
se vestească dinainte, când, fără să știi cum, pământul se 
desparte de ape, și continentele se arată, cu oamenii care te 
așteaptă, iar oceanele se albăstresc, și pe ele se desenează 
liniile de navigaţie. 

Clipa genezei e grea și profundă, învăluită în tăcerea întinsă 
care apasă tainele nașterii... Mi se pare astfel că o carte, cao 
călătorie cum ea însăși este, nu poate începe decât noaptea, 
fără martori, când singur eul tău îți rămâne în faţă, el singur 
veghindu-te, lui singur având a-i da socoteală, ca unuia încărcat, 
în anii grei de gestație, de vibraţiile lumii — și răspunzător 
pentru tine în faţa vieţii. 


Am copilărit prin gări și prin porturi. Mi-au plăcut locomotivele 
și vapoarele, fiindcă se duceau departe. Mai târziu mi-au plăcut 
caii, schiurile și aeroplanele, și cu ele am cunoscut ceva din 
dimensiunile spaţiului. Mi-au plăcut multe altele — și din toate la 
câte aș fi putut să mă opresc pentru restul vieții mi-a rămas un 
condei în mâna dreaptă, pe care îl privesc cu o sfâșietoare 
duioșie în această oră din noapte. În ani şi în pagini — sute și mii 
aruncate — ce lungă este călătoria noastră! 


Eram în acea clasă primară în care se învaţă genurile și am 
aflat că acestea sunt trei, cum află la un timp tot școlarul... 

Dacă nu povestesc întâmplarea acum, în noaptea asta, la 
Tropicul Racului, cred că n-aș putea s-o mai povestesc niciodată. 

Ţin minte că după explicaţie, dascălul nostru a mers la 
exemplificare, conform regulilor pedagogice; întâmplarea a 
făcut să mă întrebe pe mine înaintea altuia de ce gen este 
cuvântul scaun. lar eu, care aflasem cu ce cheie găsești 
răspunsul, mi-am spus repede în minte: un scaun... Mi s-a părut 
atât de limpede, încât i-am dat drumul la iuţeală, fără a judeca 
mai departe: 

— Masculin, domnule! 

— Nu! 

Mi-am zis, contrariat de socoteala nereușită: „...Dovă scaune” 
— și m-am repezit încă o dată, fără să judec până la capăt: 

— Feminin, domnule! 

Nu eram primul școlar care răspundea anapoda, deci dascălul 
nu s-a mirat nici de data asta, ci doar s-a-mpotrivit — „nu!” — 
mărindu-mi  contrarietatea. Un scaun, două scaune... Imi 
dădeam acum seama, după explicaţie, cărui gen se înscrie 
substantivul nostru și la ce greșeală mă dusese graba și lipsa de 
judecată. 

— Dacă nu e nici masculin, nici feminin, ce poate fi? a stăruit 
dascălul. 

Am tăcut, o tăcere tristă și rușinată. 

— Cine știe? 

Firește, știa toată clasa, care a izbucnit, cu mâinile ridicate: 

— Neutru, domnule! 


lar eu am rămas prost între ceilalţi, fiindcă la opt sau la nouă 
ani, câţi trăisem, socoteam rușinos să mă opintesc într-o ușă pe 
care n-o mai ţinea nici o clanţă. 

Au trecut peste patruzeci de ani de-atunci, și în acest răstimp 
n-a fost clipă de meditaţie în care amintirea acestei întâmplări 
să lipsească. Ea a marcat stilul meu de viață până astăzi — şi- 
acum, cei care au așteptat de la mine răspunsuri fără să le 
primească vor înțelege că tăcerile mele erau triste și rușinate. 


Ceva mai târziu învăţam carte la acel liceu care se intitula 
Mânăstirea Dealu, fiindcă lăcașul școlii înconjura biserica numită 
astfel, unde mergeam la slujbe și ne închinam la capul lui Mihai 
Viteazu. În unele ore se învăţa muzică instrumentală; cei fără 
înclinații muzicale puteau atunci să bată mingea sau să umble 
brambura. Intr-o iarnă, caloriferul mergea prost, era frig în clasă 
și, cum aveam și sobe, făceam foc pe socoteala noastră, fiecare 
fiind dator să aducă braţul lui de găteje: pădurea era sub 
ferestrele sălii de clasă. Aflasem tocmai atunci diferenţa de 
calorii dintre lemn și cărbune — tulburătoare revelaţie! În 
muzeul de geologie, printre piesele etichetate din rafturi și 
galantare, zăceau inutil, poate mai mult de o tonă, cărbuni de 
toate naţiile. Însă în aceeași sală, în lipsa altui spaţiu, colegii 
mai muzicali învățau violoncelul și contrabasul. Acesta din urmă, 
deși mare cât dulapul, părea un instrument destul de docil, își 
scotea cinstit și placid mormăitul cu tonuri puţine; de altfel nici 
nu putea fi supus la prea mari solicitaţii. Dar violoncelul — 
păcatele noastre! — coardele lui nu sufereau arcușul, cum nu 
suferă pe călăreț calul din Pampas. La prima atingere, 
instrumentul începea să necheze, să ragă, să scrâșnească, să 
chelălăie și să guiţe — poate chiar să se și zvârcolească. Tinerii 
învăţăcei din seria aceea nenorocoasă se luptau cu el de parcă 
aveau urechile înfundate, băteau măsura cu piciorul, cum ar fi 
bătut toba mare, mânuiau arcușul ca pe bâtă, nedumeriţi de 
urletele fioroase, ca de vită înjunghiată. 

Intr-o zi, profesorul mai mare peste instrumentele nărăvașe 
m-a prins în sală pe când umblam să-mi fac provizia de cărbune 
— nu știu cum de întârziasem — și-a fost încredințat că mă 
vrăjise violoncelul... 


Despre acest om, biet muzicant ratat, cu școală la Dresda, 
care mi-a purtat de-atunci înainte o dragoste nestrămutată, 
poate voi aminti altfel, altă dată. Era omul care de ani de zile, cu 
răbdare mucenicească, se chinuia să afle printre găini o pasăre 
rară, spre a-i răsplăti strădania îndelungată. 

Putea oare o inimă de copil, cam oropsit în viață, să rămână 
nepăsătoare la bucuria neașteptată pe care o arăta omul din 
faţă? 

In clipa următoare strângeam între genunchi calul sălbatec, în 
vreme ce profesorul îmi potrivea în mâna dreaptă, murdară de 
cărbune, arcușul cu părul lui alb ca laptele. 

Bietul meu dascăl! De când se va fi stins, fără să fi întâlnit 
pasărea măiastră!... Cu mine, atunci, s-a întâmplat ceva care ar 
putea să se numească miracol, mai ales că a fost trecător, ca 
toate miracolele. Căci, nu știu cum, arcușul s-a împăcat cu 
coardele, și de la prima atingere, în loc să se răzvrătească, 
dulcele instrument și-a arătat glasul... 

La sfârșitul anului cântam, pe podium, o melodie veche 
italienească, simplă, naivă și caldă, punând în ea o liniște și o 
candoare care mă înduioșează abia astăzi. 

Cu asta, mi s-a prezis o mare carieră în muzică, și, 
supunându-mă prezicerii, am trecut anii școlii cu violoncelul la 
subţioară. Sertarul mi s-a umplut treptat cu literatură muzicală, 
și ce încă nu puteam să cânt citeam în orele de învăţătură. 
Serile şi nopţile le-am consacrat coardelor, nesocotind 
programul, nesocotind copacii înfloriţi la geam, primăvara sau 
pârtia și nămeţii în iernile de pe vremea aceea, care erau ierni 
adevărate... Ba l-am nesocotit și pe Titus Livius mi se pare, şi- 
am rămas repetent de pe urma limbii latine, fiindcă am avut un 
an întreg de pasiune mistuitoare pentru Marele tratat de 
Orchestrație al lui Berlioz, amintit altă dată, de la care am 
început să învăţ, cât am fost în stare și fără să-mi dau seama, 
cum se orchestrează o carte... 

Așa s-au scurs câţiva ani de școală; când am ajuns la al doilea 
concert de Romberf, mi s-au rupt deodată părul arcușului și 
toate patru coardele — și calul, sălbăticindu-se din nou, s-a 
întors în Pampas. De atunci nu l-am mai întâlnit niciodată. 

Eram în mijlocul adolescenţei și îmi dădusem seama, printr-o 
revelație descurajatoare, că imensul spaţiu al muzicii era prea 


incert pentru mine ca să-l pot străbate până la capăt. Fiinţa mea 
căuta, cu neastâmpăr și modestie, concretul spațiu geografic. 


O alcătuire de șine și pârghii metalice,  macazul, 
„Sschimbătorul de cale”, face ca trenul să apuce pe o linie sau pe 
alta. Știam încă de mic ce-i un macaz și cum funcţionează. În 
timpul primului război căruia i s-a spus „mondial”, și i se mai 
spune, patrula nemţească, venind cu drezina, m-a prins într-un 
amurg cum cercetam cu luare-aminte o asemenea alcătuire 
feroviară. Într-o clipă, m-au înconjurat baionetele, și dacă n-aș fi 
avut vârsta prea nevinovată și dacă mâinile nu mi-ar fi fost 
goale, dovadă că nu puneam la cale atentatul, desigur că m-ar fi 
împușcat în marginea liniei, fără judecată... 

Odată, într-o gară necentralizată, un tren a sărit de pe linie 
sub ochii mei plini de groază; macagiul „nu făcuse bine acul”. 
Pârghiile, împiedicate de o piatră, se opriseră la jumătate, și 
locomotiva, neputând să apuce nici pe o linie, nici pe alta, a 
căzut între ele și-a început să sară peste traverse într-un huruit 
groaznic, dând semnale disperate. 

Știu deci foarte bine ce-i un macaz de cale ferată, știu și cum 
funcționează; nu știu în schimb nici până astăzi cine și cum ne 
mișcă schimbătoarele de cale în viaţă... 

Așadar, încotro mergem — și ce caut în mijlocul Atlanticului? 


Sâmbătă, 30. Curba lui Butakov 


S-a împlinit o lună de când am ajuns în regiunea Canarelor, și 
bilanţul se cunoaște. Dacă nu se întâmplă ceva, o schimbare 
radicală în metodele de până astăzi, sau o schimbare a soartei, 
ar urma să rămânem aici încă patru luni, de vreme ce într-o lună 
am realizat aproximativ o cincime din ceea ce trebuie să facem. 


Aseară, după căderea întunericului, am simţit smucituri și 
izbituri la pupa, obișnuite când se virează traulul și marea este 
montată. Mi s-au părut mai pronunţate ca de obicei și m-am 
culcat cu speranţa că era pește mult în plasă. Ideea, optimistă, 
pe care am conservat-o și am apărat-o de visele rele, mi-a dat o 
noapte bună; dacă aș fi mai înţelept, ar trebui să procedez la fel 
și alteori. 


Astfel, am aflat abia dimineaţă că smuciturile însemnau 
altceva: traulul se agățase de stânci și nu s-a manevrat cum 
rămăsese hotărât ultima dată când s-a întâmplat un asemenea 
accident. Ar fi trebuit imediat filate cablurile și oprit vasul. 
Comandantul s-a mulțumit să reducă pasul elicei; altceva nu s-a 
făcut, de aceea s-au rupt cablurile și am pierdut traulul... După o 
zi în care nu pescuisem aproape nimic. 

Mircea Stănescu era la ecograf, de unde i-a atras atenţia 
comandantului că a apărut pe fund o formă ciudată. 

— Bine, bine! a mormăit comandantul. 

Mircea a insistat: 

— Sunt stânci! 

Comandantul a privit, apoi a decretat că sunt bancuri de 
pește. lar în clipa următoare s-a întâmplat accidentul și nu s-a 
mai salvat nimic. 


După această întâmplare nenorocoasă, am mers la ancoră, de 
unde am plecat aproape de dimineaţă, îndreptându-ne spre 
zona de pescuit. 

Există aici o solidaritate de clan între ofițerii de navigaţie, 
care au un dispreţ vădit pentru ceilalți ceea ce n-am observat la 
marinari niciodată. E drept că ei conduc vasul, cum alţii, sute, 
cărora le port admiraţie și dragoste, conduc zeci de vase ale 
noastre, pe toate mările lumii, nu totdeauna blajine cum este 
oceanul astăzi. Cu trei timonieri admirabili (și serviabili), cu 
mijloacele moderne de navigaţie, cu motoarele, instrumentele și 
aparatele funcționând impecabil, datorită priceperii și strădaniei 
echipajului, treaba la puntea de comandă e mai plăcută decât a 
tuturor, și poate chiar și cea mai comodă din toate. Pe deasupra 
cei în cauză și-o mai și ușurează prin alte mijloace, și-o 
agrementează, de partea lor fiind comandantul, iar cambuza 
controlând-o secundul. Bunăoară, oamenilor li se dă cafea din 
an în paște, pe când la puntea de comandă se bea cu stacana, 
dintr-o raţie comună, și nimeni nu poate să crâcnească. La orele 
toride ale zilei se bea sirop de la gheaţă, de asemeni din raţia 
echipajului și pe săturate — și iarăși nimeni nu poate să 
controleze și să crâcnească. 


Mircea Stănescu rămâne neamestecat în aceste practici; e și 
proaspăt aici, e și o fire mai delicată. Nu știu însă cât are să 
reziste; ori își schimbă firea, ori pleacă... 

Azi-dimineaţă, în careu, secundul vorbea cu ofițerul al doilea, 
unul mâna stângă, celălalt mâna dreaptă a comandantului. In 
afară de mine nu mai era nimeni de faţă și „s-au scăpat”, sau au 
crezut că nu-i aud, sau că nu înţeleg. Trădând clanul, în 
intimitate, secundul se plângea că plecând de la ancoră n-a 
putut ajunge în timpul prevăzut pe marginea platformei, pe care 
nici n-a mai încercat s-o caute. Punctul de plecare era greșit, 
adică locul de ancoră, așa cum îl pusese aseară comandantul pe 
hartă. 

Aseară notasem: „Nimeni nu știe încotro mergem, afară de 
comandant”. Cred că nu știa nici el... 


O hulă grea ne-a chinuit toată noaptea, apoi aproape toată 
ziua. Cer îndoielnic... Nu; lăsând la o parte câţiva nori răzleţi, 
cerul a fost senin și strălucitor; îndoielnică e atmosfera pe vas, 
de aceea, rememorându-mi întâmplările zilei, acum, seara, am 
impresia sumbră că ţărâie peste noi o ploaie de toamnă rece și 
fără oprire. Sunt eu însumi subiect în această aventură, nu-mi 
ascund îndoielile și slăbiciunile, nu-mi ascund mai ales 
participarea, și dacă judec pe alţii, cu sau fără dreptate, cititorul 
să mă judece pe mine. 

N-am avut îndemnul să stau la soare, n-am avut curaj să 
întreprind nimic, decât mici încercări de discuţie, spre a putea 
înţelege în ce măsură răspunderea campaniei noastre rămâne 
numai a comandantului. Toţi se spală pe mâini, cu neputinţă, 
zicând că sfaturile, intervenţiile, cererile lor nu sunt ascultate. Ar 
însemna atunci că într-adevăr comandantul și-a luat toate 
răspunderile, după cum și-a luat-o chiar și pe aceea, inutilă și 
diminuantă, de a conduce personal manevra traulului. Mă întreb 
pentru ce se mai află aici ceilalți. 

E o atmosferă de zâzanie pe de o parte, pe de alta de 
indolență, amândouă inadmisibile și insuportabile. 

larăși am traulat toată ziua, de capul nostru, și iarăși n-am 
prins pește decât cu sutele de kilograme; începând de la prânz, 
nu mai lucrează nici fabrica de făină. Brăzdăm apa oceanului 
într-o parte și în alta, făcând la fiecare întoarcere docta „curbă a 


lui Butakov”, mândria comandantului, pe care el o explică, 
important și scolastic, ofițerilor de navigaţie și oricui se mai află 
în preajmă. E vorba de o manevră cu ajutorul căreia vasul, la un 
rondou de 180 de grade, intră în vechiul lui siaj, drumul la 
întoarcere suprapunându-se peste celălalt, ceea ce poate fi 
necesar în bătăliile navale și chiar la traulat câteodată. Se aplică 
o formulă; din ea ar urma să ia naștere o buclă simetrică și 
regulată... Nu polemizez cu navigația pe o temă care mi-a fost 
necunoscută până astăzi; dar mi se pare că formula în cauză ar 
trebui să fie corectată în funcţie de viteza vasului, și de raza lui 
de giraţie, și de curent, și de vânt, și poate de încă altele, 
nicidecum folosită mecanic... Odată, Paţe, timonierul, nu știu 
dacă din iniţiativa lui șugubeaţă sau dacă nu cumva chiar la 
ordinul comandantului, care vroia să-și demonstreze teoria, a 
aruncat în apă o bucată de scândură înainte de a începe 
rondoul, și când ne-am întors, am găsit-o exact... la câteva sute 
de metri depărtare. 


Seara, Cornel a prins la radio rapoartele de producţie ale 
vaselor din zonă. Unul sau două au prins cantităţi neînsemnate, 
în schimb, celelalte declară între 6 și 15 tone de scrumbie la o 
singură traulare. 

Șișu s-a dus cu informaţia la comandant... Mai târziu l-am 
întrebat: 

— Ce-a spus? 

— Că o să mergem pe lângă ele. 

A mai spus așa și altă dată. 


x 


La ora 22 s-a scos un traul cu o căruţă plus două roabe de 
lighioane marine; e o cantitate prea mică pentru a pune în 
funcţiune fabrica de făină. 

Acum nu știu ce se întâmplă, dar, după viteza pe care o simt, 
traulul nu s-a lansat a doua oară, deși era vorba să lucrăm toată 
noaptea. Nu înţeleg unde mergem, și mai ales de ce mergem cu 
toată viteza; nu ne așteaptă nimeni, nicăieri, pe aceste ape 
nevorbitoare, într-o noapte ea însăși mută. 


Duminică, 31. Sentimente schimbătoare 


Aseară, pe la ora 21, comandantul a venit în fumoar, unde nu 
mai intrase de multă vreme, și s-a așezat în faţa mea, urmărind 
o partidă de table. A vrut să fie comunicativ, s-a amestecat în 
joc, dând sfaturi ca un chibiţ cumsecade. Insă, urmărindu-l pe 
furiș, mi-am dat seama că e doborât, deprimat, descurajat. 
Poate a înţeles, în sfârșit, că metodele lui sunt falimentare, că n- 
au izbutit să creeze decât animozităţile care există astăzi pe 
vas. l-am acordat, în sufletul meu, întreagă compasiunea; nu pot 
purta pică oamenilor pe care îi văd doborâţi. Controlându-mă 
apoi cu rigoare, a trebuit să convin că, în izolarea aceasta 
prelungită, sentimentele mele și sigur ale multora sunt foarte 
excitabile. 


Am încercat să traulăm peste noapte, dar s-a lăsat ceaţă. Am 
mai mers așa vreo două ceasuri, dând semnale, care continuă 
să pară lugubre în liniștea oceanului; pe urmă am renunţat, și 
până la ziuă am stat la ancoră. 

Astăzi, fără nici o ezitare, comandantul a intrat printre 
celelalte vase, și rezultatul, la primul traul, a fost 12-14 tone de 
scrumbie. Întreaga atmosferă s-a schimbat, dovedind încă o 
dată cât de mobile ne sunt sentimentele, cu ce ușurință trecem 
de la o stare la alta și cât de mult iubim speranţa. Acum privim 
cu simpatie pe cei din jur — sunt vreo douăzeci de vase; pe 
lângă unele trecem la mai puţin de 200 de metri. Două traulere 
au mers mult timp în dreapta, unul lângă altul și foarte aproape, 
încât vedeam totul pe puntea lor, fără ajutorul binocilului. Pe 
urmă ne-au luat-o încet înainte și s-au îndepărtat puţin câte 
puţin, fără să ne lase însă impresia că va veni ceva să ne 
despartă. 

Totuși, ne e încă teamă ca nu cumva comandantul să se 
răzgândească și s-o ia razna. Șișu zice: 

— Mă duc să stau lângă el, să văd ce face! 

Îţi dă sentimentul de rodnicie mişcarea aceasta pe ocean. Şi 
într-adevăr, a fost rodnică ziua de astăzi. Fără a fi scos cantităţi 
uriașe, în douăzeci și patru de ore am făcut mai mult de 30 de 
tone, ceea ce e mulțumitor după alte zile când am răscolit apa 
zadarnic. 


Am fi făcut și mai mult, după credinţa mea, dacă în traularea 
de după masă, când comandantul coborâse să se odihnească, 
ofițerul al doilea, fiind de cart, n-ar fi ieșit dintre celelalte vase și 
nu s-ar fi îndepărtat mult de ele, din proprie iniţiativă, fără nici o 
logică, poate numai spre a arată că la ora aceea el era cel mai 
mare pe vas. E un comandant mai mic, timp de câteva ceasuri, 
și vrea să-l imite pe comandantul adevărat. Traulul a ieșit 
aproape gol; e concludent chiar pentru cei de rea-credinţă, în 
afară de micul comandant. El susţine că niciodată n-am pescuit 
bine printre celelalte vase. Ar fi absurd să încerci a-i demonstra 
evidenţa. 

Seara, după câte am auzit, comandantul l-a bruftuluit pentru 
schimbarea drumului și s-a plâns doctorului că subalternii nu-l 
ascultă. După cât de autoritar a fost până astăzi, asemenea 
scădere a tonusului apare ciudată, mai ales când te gândești că 
omul de care se plânge este, sau măcar a fost copilul său 
răzgâiat. 

Ceea ce se poate deduce dacă încerci să judeci situaţia cu 
sânge rece, e că toţi avem o durere și multe gesturi trebuie 
scuzate. „Galaţi”, care iese mâine de la Dakar, ne-a comunicat 
că au găsit acolo numai corespondenţa lor, nu și pe a noastră. 
Nu-i o durere? Toţi suntem mâhniţi și în același timp revoltați. 

Alimentele, în afară de pește, care ne face silă, sunt pe 
sfârșite; multe ne lipsesc, fructele și legumele bunăoară. Nu mai 
avem decât cartofi încolţiţi și morcovi — nici măcar varză, pe 
care o mâncam bucuros crudă, dintr-o hămesită nevoie 
organică. O să ne aducă „Galaţi” ceva; nu știm cât au putut să 
încarce pentru noi, nu știm nici ce anume — și înghiţim în sec 
gândindu-ne la mormanele de legume și fructe tropicale care or 
zace în pieţe la Dakar. 

Apoi, apa de băut e și ea pe sfârșite... Se vorbește s-o 
amestecăm cu apă distilată, care se obţine pe vas. Desigur, se 
poate bea — omul îndură multe la nevoie, dar nu suntem nici 
pedepsiţi, nici naufragiaţi. 

Nu se știe dacă și când vom obţine aprobarea să intrăm într- 
un port. S-ar părea că intrând la Reykjavik ne-am consumat 
dreptul la escală; numai că acolo am sosit prematur și nici n-am 
fi avut cu ce ne aproviziona convenabil, decât dacă luam... 
pește sărat. Acum e vorba să se facă economie de timp și de 


bani. Fiecare înțelege asemenea nevoie, totuși sunt limite; cine 
le va aprecia? 

Dintre toate, în mod evident, lipsa scrisorilor, care rătăcesc pe 
urma noastră fără să ne parvină, e factorul cel mai deprimant. 


N-am stat la soare astăzi; bătea vântul cam puternic, tot 
dinspre sud, și soarele a fost aproape tot timpul puţin palid. In 
altă stare de spirit mi-aş fi găsit totuși un colțișor mai apărat. 
Am urmărit în tensiune, ca mai toţi ceilalţi, ridicarea traulelor, și, 
cu tot insuccesul creat după amiază de micul comandant, pe 
seară ne-am simţit mai înviorați. 

larăși am făcut planuri în minte și pe hârtie: dacă pescuim 50 
de tone zilnic, terminăm în patruzeci de zile. Cu 40 de tone, 
timpul se lungește la cincizeci de zile; tot ar fi bine! Cu 30 de 
tone ajungem la șaptezeci de zile, și încă ne-am declara 
mulţumiţi. Dar cu media de până acum ne trebuie o sută de zile. 
Dacă adaugi și drumul de înapoiere, cu Mediterana, oricât ar fi 
ea de dorită, nerăbdarea devine tiranică. 


Porumbeii n-au mai plecat și cred că nici nu mai pleacă; a 
trecut prea mult timp de când sunt aici — s-au obișnuit, și-au 
uitat destinaţia. Uneori își iau zborul, se duc spre alte vase, trec 
pe deasupra lor, nu se așază și se întorc la noi... 

Nostromul le-a făcut un coteţ destul de arătos și l-a fixat pe 
puntea etalon, într-un colț. Ei însă nu s-au deprins să se 
folosească de acest adăpost prea expus la vânt. Când se lasă 
întunericul vin pe puntea de comandă și așteaptă cuminţi la ușa 
timoneriei. Nostromul îi ia și-i duce la el în cabină, ca și până 
acum. 

Ce-au să facă atunci când o să ne apropiem de uscat, când o 
să intrăm într-un port: au să plece, au să rămână? Nu mă 
pasionează existenţa lor, totuși meditez la ei, uneori cu 
exagerare, poate din aceeași veche nevoie de-a avea un gând, 
în spaţiul nostru și pentru altceva decât pentru cei optzeci și 
unu de oameni. 


Hulă grea toată ziua; balansul vasului uneori nu-i mai mic ca 
pe furtună, decât că se desfășoară mai lent, adică mai leneș sau 


poate mai maiestuos. Dar îți dă aceeași senzaţie de greutate în 
trup, aceeași impresie că ţi se îndoaie oasele. 


Luni, 1 februarie. Lovitură de teatru 


Și iar hulă grea, cât a ţinut noaptea. Am traulat în continuare 
și, cu toate că pescuitul pe fund, după căderea întunericului, nu 
se recomandă, deoarece peștele se ridică în masa apei, am 
izbutit să scoatem vreo 10 tone de dihănii bune pentru făină. 


x 


Îmi era foame aseară și, cum aveam ostropel la masă, m-am 
dus pe la bucătărie, să văd dacă nu se poate găsi altceva. 
Bucătarul s-a oferit să-mi pregătească o friptură. Am refuzat — 
îmi face silă carnea de atâta timp congelată, dar mai ales ca să 
nu dau cuiva impresia că mi se acordă un regim de favoare; am 
văzut cum se uitau toţi în farfuria comandantului când în locul 
mâncării obișnuite i se aducea o halcă de friptură, de altminteri 
ademenitoare numai cu numele. Voicu și Milo Stelian, băgându- 
și capul pe fereastra bucătăriei și văzându-mă în încurcătură, s- 
au oferit să-mi frigă pește, după o metodă deosebită de a 
bucătarului. Nu m-a ispitit și cred că nu mai ispitește pe nimeni. 
Nu mănânc atâta pește ca să mi se aplece, dar cum să nu ţi se 
facă lehamite când îl vezi zilnic, cu tonele și cu zecile de tone?! 

— Lăsaţi să-l frigem noi, și o să vă placă! 

Am așteptat o jumătate de oră să se scoată traulul, și Milo a 
venit cu doi pești, un stavride de jumătate de kilogram și un tai 
mai mic, care, deși evisceraţi, continuau să i se zbată în mână. 

Intre peretele bucătăriei și vinciul traulului, pescarii au 
instalat o plită electrică, destul de mare (avem la bord și 
electricieni, și lăcătuși!), unde își frig saramura, ca să nu se ducă 
fumul pe coridoare — destul se duce mirosul de la fabrica de 
făină! 

E barbar, dar te obișnuiești. Câteva minute, peștii au 
continuat să se zbată pe plită, încât binevoitorul bucătar de 
ocazie a trebuit să-i ţină cu mâna... 

Am aflat cu acest prilej că în fiecare noapte pot găsi la 
bucătărie borș de pește, preparat de pescarii care intră în tură la 


ora 1 și care mănâncă vârtos, ca să le ţină până dimineaţa, când 
vine tura următoare. Nu mă ispitește însă borşul de pește, 
aproape lipsit de legume, căci pun în el doar puţină ceapă, 
câţiva cartofi și morcovi, mai degrabă simbolic. lar de acrit îl 
acresc cu oţet: fiindcă nu mai avem nici măcar sare de lămâie... 

Saramura lui Milo, mărturisesc, era bună; n-am izbutit să 
mănânc decât taiul (are un renume prea ademenitor!). Din 
stavride am luat numai o înghiţitură... Astfel, am putut să 
privesc cu dispreţ ostropelul, cu sosul și cu usturoiul, pe care le 
detest chiar în mijlocul oceanului... 

De ce-am notat această întâmplare? mă întreb, după ce-am 
pus trei puncte la sfârșitul rândului. 

E atâta gol în jurul nostru și în mine! Mi se pare că am sărăcit 
sufletește; mâncarea poate fi o întâmplare a zilei. 


x 


Cele vreo douăzeci de vase care traulează în zonă erau 
dispersate azi-dimineaţă, de la un orizont la altul. Mi-am dat 
seama numaidecât, experiența a dovedit până la evidenţă, că 
sunt în căutarea bancurilor de pește. Dacă le vezi că se 
îndreaptă toate într-o direcţie, înseamnă în mod sigur că unul 
din ele a găsit ce trebuie și le-a chemat pe celelalte. Cel mai 
cuminte, atunci, este să te duci după ele. 

Astăzi însă, vasele au rămas risipite până seara; am traulat și 
noi în zona dintre ele și n-am scos decât cantități modeste: 
dimineaţă vreo 4-5 tone, apoi de fiecare dată câte o tonă sau 
chiar mai puţin, nu scrumbie, ci stavride și specii neînsemnate, 
pentru făină. 

Aștept să văd ce va aduce ultimul traul, care cred că se va 
scoate peste o oră. Cade amurgul, întristător și reconfortant 
totdeodată, deoarece vestește sfârșitul încă al unei zile. Le 
aștept să treacă, zilele, și le scad bucuros din necunoscuta cifră 
finală, dar sunt într-o situaţie bizară față de mine însumi: știu 
cât am să le regret altă dată. 


Comandantul, atâta timp jovial și sigur pe el, continuă de 
câteva zile să fie posomorât; mi se pare că începe să se 
umanizeze și aș vrea să ne putem înţelege măcar cu întârziere, 


să-și deschidă inima, să spună ce-l roade, ce-a greșit, ce speră, 
ce-ar vrea să îndrepte. E ziua lui de naștere poimâine; am să-i 
dăruiesc o sticlă de whisky (mai am două, plus două de coniac, 
dar le ţin ascunse — are să fie și aniversarea mea luna viitoare). 
Pentru evenimentul personal oprise și comandantul nouă sticle, 
dacă nu mă înșel. Acum câteva zile știam că mai are două, 
rezervă intangibilă și supremă. Aflu că le-a dat gata și pe acelea. 
Sunt bucuros să-i ofer o modestă consolare. 


Hulă și mai grea toată ziua. Oare de unde vine? La masă 
trebuie să ţii farfuria cu mâna, altfel se varsă, în cazul cel mai 
bun; în cazul mai rău, zboară, și tocmai azi Marinescu a pus faţă 
de masă curată. E o predilecție, am observat și alteori, s-o 
schimbe exact atunci când e marea mai montată. 


Traulul de aseară a fost sărac: 2-3 tone de stavride mărunt și 
alte soiuri neînsemnate; merg la făină. Deci pe întreagă ziua, 
rezultat nesatisfăcător; iar se lungesc feţele tuturor, iar devin 
toţi iritabili. 

Totuși celelalte vase, deși dispersate, deci în căutarea 
bancurilor, au pescuit în medie mai mult decât noi; am fost 
foarte nenorocoși. 


x 


Eram deprimat după amiază gândindu-mă la scrisorile care s- 
au înșirat în urmă, la Gibraltar, Thorshavn și Reykjavik și pe care 
cine știe când o să le primim, dacă o să le mai primim vreodată. 
Aș fi fost mai mulţumit să știu că nu mă urmărește nici o 
scrisoare, ca să nu am sentimentul iritant al inutilităţii ei în clipa 
de faţă. Dar eram informat prin radiograme că mi s-a scris cu 
asiduitate şi-mi părea rău pentru oamenii care își dăduseră 
atâta osteneală. 

Cu aceste gânduri, mai grele decât și le-ar putea închipui 
cineva, mă dusesem în cabină și mă pregăteam de lucru, când 
m-am pomenit cu doctorul, mai deprimat decât mine... 

Aseară eram la masă când a venit în careu, ca să ia o farfurie 
și două pahare. Credeam că are ceva băutură, de aceea m-am 
dus la el după ce am terminat preafrugala cină. Băutură avea, 


într-adevăr, o jumătate de sticlă de whisky, din care cred că mai 
înghiţise ceva înainte, la repezeală. Cât despre farfurie și 
pahare... S-a dus pe puntea etalon, pe întuneric, și-a dat cu ele 
de pământ, prefăcându-le în cioburi. 

— De ce, băiete? l-am întrebat. 

— Mă pândește o criză de isterie... 

Face din când în când asemenea crize, își pune singur 
diagnosticul și chiar ne previne. Pe urmă îi trece și e vesel un 
număr de zile. 

Credeam că astăzi va izbucni criza anunţată aseară și nu 
știam cu ce vorbe să-i alin deprimarea, uitând-o pe a mea mai 
întâi, ca să nu ne apucăm de spart farfurii împreună, când... 

Asta-i lovitura de teatru: a venit Șișu cu Zamfirescu să ne 
anunţe — e de necrezut! — că sosesc scrisorile. Chiar atunci 
„Galaţi”, care a ieșit după prânz din Dakar, ne-a anunţat că se 
îndreaptă spre noi și ne aduce corespondenţa, sosită în ultima 
clipă. Sunt, pare-se, și scrisorile de la Thorshavn, deci posibil 
toate pe care le socotisem pierdute... 

Firește, deprimarea doctorului s-a topit, la fel și a mea. N-aș fi 
crezut niciodată că perspectiva unei scrisori, care, fiind 
expediată cine știe de când, în nici un caz nu are cum aduce 
vești importante, ci doar un semn de viaţă trimis de departe, 
poate, după atâţia ani de viaţă, să-mi pricinuiască o tulburare, o 
bucurie așa de intensă, de caldă, de bună și tinerească. 

Toate îmi apar altfel și, ca în anii de internat, în vremea 
adolescenţei așa de îndepărtate, când visam primele scrisori de 
dragoste și se scurgea așa de greu ultima săptămână înainte de 
vacanţă, de-abia aștept să treacă noaptea, și ziua de mâine, și 
noaptea care urmează... 

Poimâine dimineaţă ne întâlnim cu „Galaţi”... Scrisorile 
oamenilor care s-au gândit la mine plutesc în clipa asta peste 
Atlantic! În două zile le voi avea în faţă! 

Numai de n-ar fi furtună, ca să putem lăsa barca la apă! 


x 
Fiecare cu norocul lui: Ţipă a primit ieri o radiogramă de 


acasă; a câștigat pe carnet CEC un autoturism, Fiat 1100 
familial, exact ceea ce își dorea. Norocul lui, pe deasupra, că nu 


se pierde cu firea niciodată, altfel timpul până la întoarcere s-ar 
fi scurs sub semnul unei nerăbdări infinit accentuate. Nu-i 
pasă... Doarme și se mișcă normal, ca și când mașina atâta timp 
așteptată ar fi câștigat-o altcineva. 

Văzându-l atât de placid, m-am înciudat și-am vrut să-l 
necăjesc. 

— Ce bucurie pe Nelu! i-am spus. Are cu ce să se plimbe până 
ne întoarcem! 

— Nu-i nimic! mi-a răspuns Tipă, de-a pururi netulburat. 
Găsesc mașina gata rodată! 


Marţi, 2. O prezenţă continuă: omul 


Nu știu cine de pe „Galaţi” avea scrisorile și ne-a dat 
informaţia de ieri, care a risipit marasmul. A fost o eroare 
amară, dacă nu mai rău: o glumă proastă; nu, cu toate 
telegramele date în grabă, corespondenţa noastră n-a sosit la 
Dakar până la plecarea lor de acolo; nici cea de la Thorshavn, 
nici de la Reykjavik. Sunt doar câteva scrisori, venite din vreme 
la Gibraltar, probabil în vederea întoarcerii. 

E o dezamăgire pe care n-o merita niciunul din noi, și fiecare 
o suportă cum poate. O să spargem câte o farfurie... 

S-ar fi putut organiza mai bine, mai chibzuit, mai prevăzător 
modalitatea de a ne primi scrisorile aici, atât de departe, unde 
avem încă destul de stat, fără să vedem nici măcar țărmurile 
Africii, ci numai oceanul, vast, mut și parcă dispreţuitor, parcă 
pândindu-ne să vadă triumful lui asupra firilor slabe. ÎI 
înfruntăm, dar el știe că dacă viaţa s-o fi născut în apa legănată 
a mărilor, omului îi este destinat uscatul. 


O dată cu știrea aceasta, ca și cum ar fi fost o sincronizare în 
scop de pedeapsă, vântul, care de dimineaţă începuse să bată 
blând de la nord-vest, a căzut dintr-o dată și a pornit altul, de la 
est, pe neașteptate, aducând deasupra oceanului valuri grele și 
dense de ceaţă. 

Acum e ora 17, și de la prânz orbecăim cu radarul printre 
vasele care traulează în apropiere, fără să vedem măcar 
vreunul; am impresia că ne aflăm în mijlocul unui deșert mort și 


nemărginit, că numai noi suntem vii, mișcându-ne într-o lume de 
vată. 

Deasupra, totuși, ceața e străvezie, chiar se topește 
câteodată, și soarele se vede tot timpul, cu luminozitate, ba 
chiar arde. Mi l-am luat drept mângâiere și am stat până mai 
adineauri pe puntea compasului. Fluierul însă, aflat la aceeași 
înălțime și numai la 10 metri distanță, mi-a chinuit urechile, 
dând din minut în minut semnale de ceaţă. Deși e neînchipuit de 
brutal, m-am obișnuit și cu el, cum te obișnuiești cu toate. 

Porumbeii în schimb, care și-au stabilit sediul de zi aici, pe 
puntea compasului, au coborât speriaţi o punte mai jos și stau 
zgribuliţi lângă un perete, neînţelegând probabil ce înseamnă 
teroarea aceasta. 


x 


M-am gândit astăzi la unii din oamenii care mă înconjoară, pe 
care îi întâlnesc mai des și-i judec, dacă nu nedrept, poate prea 
exigent, uneori aspru. Nu trebuie să trag deocamdată concluzii 
definitive asupra nici unuia. Aș vrea, la despărţire, să mă pot 
gândi la ei cu inima senină. În fond, va trebui, prin orice 
mijloace, să ajung a-i privi pe toţi cu prietenie; am fost și vom fi 
atât de mult timp împreună, departe de altă lume! Viaţa nici 
unuia dintre noi nu e ușoară, și, lăsând la o parte cusururile mai 
mici sau mai mari ale fiecăruia, în toţi e o câtime de eroism și de 
bărbăţie. Încerc să-i privesc în această lumină. 


Miercuri, 3. Meteor lăuntric: depresiune 


Comandantul s-a schimbat aproape inexplicabil; toate 
manifestările lui arată acum pondere și bune intenţii. Aseară s-a 
sfătuit îndelung cu Rosmănică, după ce deunăzi îi respinsese 
brutal intervenţiile, legitime și disperate. Au discutat împreună 
asupra metodelor de lucru, asupra zonelor care trebuie 
cercetate. Mi se pare că intrăm în normal, măcar în ceea ce 
privește atmosfera pe navă; dar e imposibil ca de aici să nu 
tragem și celelalte foloase. 


x 


Zi caldă, calmă, plină de soare; vânt foarte slab de la nord, 
încrețind așa de fin apa oceanului, că pare moartă. Din hula 
veche, pe cale de a se potoli, au mai rămas acele nesfârșit de 
lungi coline de apă, care ne balansează, lent și amplu, cu un fel 
de lene animalică; oceanul se tolănește între continente, răpus 
de voluptate, și parcă nu mai are putere nici să răsufle, necum 
să geamă. În afară, ziua e din cele mai luminoase, mai calme și 
mai bogate; în suflet simt valuri grele, frământându-mi 
simţămintele ca pe niște epave — mâhnirea, melancolia și 
iritarea. Nu-mi vine pe ocean nici o scrisoare... 


La 11,30, pe când mergeam traulând spre sud, la orizont, în 
prova și puţin în babord, a apărut „Galaţi”, mesagerul mincinos 
și simbolul dezamăgirii mele de astăzi. Ne-am întâlnit la ora 13, 
dar în convorbirea cu ei s-a hotărât să facem transbordarea 
alimentelor abia pe seară, ca să nu pierdem ziua de lucru; s-au 
îndepărtat cu toată viteza spre nord, apoi, după patruzeci și 
cinci de minute, au întors și au început să trauleze în fața 
noastră și în sens invers. Noi lansasem traulul mai înainte și ne- 
am continuat drumul vechi, așa că în curând ne-am întâlnit din 
nou. 

l-am privit de pe puntea compasului și am simţit în suflet 
aceleași frământări de mai înainte; în vreme ce alţii au acolo 
scrisori, eu nu am nimic! 

Totuși, dacă n-o fi nici o piedică, mă gândesc ca diseară să 
mă duc în vizită la ei; îmi rămân simpatici și-i simt aproape de 
sufletul meu, deși îi cunosc destul de puţin. De ce le-aș păstra 
resentimente pentru o amărăciune a mea, prilejuită nu din vina 
lor? Aș putea să le reproșez — dar cui? — doar ușurința cu care 
ne-au informat  deunăzi despre scrisori, ca apoi să 
dezamăgească pe atâţia din noi. 


x 


lată ce s-a întâmplat cu pescuitul astăzi: oceanul, de 
dimineaţă, era aproape pustiu; abia dacă se zărea ici-colo câte- 
un vas la orizont. Când și unde dispăruseră, nu știu. 


Am lucrat singuri, iar rezultatul a fost peste mulţumitor. 
Curând după masa de prânz, aflându-mă pe puntea compasului, 
a venit doctorul și, privind oceanul gol, a spus: 

— Asta dă apă la moară celor care nu admit teoria cu 
pescuitul în grup. 

Recunosc că așa e, dar, ca totdeauna, o excepţie sau două 
sau nouă într-o sută de zile nu răstoarnă regula. 

Pe când reflectam astfel, în tribord a apărut, venind de la 
nord, un vas care a scos traulul chiar lângă noi: era plin. Indată, 
Cornel l-a auzit la radio comunicând (văzduhului, alte vase 
nefiind în jur!) că a prins 16 tone. 

Trecuse poate o oră de la această întâmplare și toropeam sub 
dogoarea soarelui, când doctorul a venit din nou, cu un aer 
misterios, și mi-a făcut semne, discret, să privesc în prova; se 
ferea să nu-l vadă ofițerul de cart, micul comandant, al cărui cap 
roșcat și zbârlit apăruse în capul scării. El este unul din cei mai 
înverșunaţi adversari ai teoriei amintite mai sus, ceea ce nu 
înseamnă că ar avea vreo altă teorie. 

— Ce este? am întrebat. 

— Vasul de adineauri a fost o iscoadă. l-a chemat pe toţi. 

Am ridicat capul și am privit: întreg orizontul era împânzit de 
traulere care veneau spre noi... Acum suntem înconjurați, toți 
pescuiesc aici... 

Cel puţin pentru mine, metoda lor e evidentă: trimit un vas, 
două sau trei în felurite direcţii. Cel care găsește pește îi anunţă 
pe ceilalţi. 

Azi am avut norocul să găsim bancurile fără ajutorul lor. Cum 
asta nu se poate întâmpla în fiecare zi, cel mai cuminte este să-i 
urmărim. 


Joi, 4. Spre micul necunoscut 


Scosesem numai 20 de tone ieri, când, deodată, ultimul traul, 
ridicat foarte târziu, seara, a venit sub forma unui corn al 
abundenței, spre surprinderea și entuziasmul tuturora: peste 35 
de tone, cel mai mare până acum și, după părerea unanimă, 
chiar față de Noua Zeelandă, unde era pește din belșug. 


Oamenii, adunaţi pe punte, l-au primit cu urale, care s-au 
răspândit pe ocean și cred că au fost auzite până la vasele din 
apropiere. 

Cum era târziu și la ora aceea „Galaţi” continua să trauleze, 
deoarece peste ziuă scoseseră foarte puţin pește, ne-am 
amânat vizita la ei pe mâine. Aș fi fost dezamăgit dacă n-aș fi 
știut, cu o dezamăgire mai veche și încă nealinată, că n-am nici 
o scrisoare. 

Fiind ziua lui, comandantul ne-a invitat pe câţiva la o masă 
improvizată, cu vestita la noi salată de scrumbie și cu o găleată 
de băutură păcătoasă, după vechea formulă născocită de o 
imaginaţie nerafinată: vin, whisky, lămâie și... compot de mai 
multe feluri. Ne-am adunat în intimitate, la infirmerie, în jurul 
mesei de pansamente, cum am mai făcut și altă dată, ignorând 
cu nepăsare cadrul, sau admiţându-l cu un cinism oceanic... 

Nu-mi place această băutură, pe care o înghit ca pe-o 
doctorie, păstrând la urmă fructele din compot, spre consolare. 
Dar are darul că se duce repede în genunchi, încălzindu-te, și tot 
așa de repede se urcă la cap, făcându-te optimist și limbut. 

Am trăncănit pe felurite teme, amestecând discuţiile în 
diagonală, peste masă, pentru că aici, cum am observat mai de 
mult, oamenilor le place să vorbească, dar se ascultă greu unii 
pe alţii. A fost o „destindere” brutală și zgomotoasă, care a ţinut 
până dimineaţă, când plecam de la ancoră. M-am culcat la 5 și 
jumătate, mai exact: m-am prăbușit în pat, și cred că am 
adormit vitejește, înainte de a-mi fi potrivit perna sub cap. 


x 


Era ora 9 când au venit Marian cu Vasiu să mă anunţe că 
barca e la apă și în câteva minute pleacă. Nu știu cum m-am 
bărbierit, cum am fugit afară, cum am încălecat balustrada, în 
lungul căreia se adunase mai tot echipajul, cum am coborât 
incomoda scară de pilot, făcând acrobație. 

Abia când am ajuns la ultimele trepte am văzut și barca, pe 
care valurile o săltau un metru, un metru și jumătate, astfel că 
„luarea de contact” devenea destul de anevoioasă, ca 
aterizarea avionului pe un aerodrom desfundat și fără 
stabilitate. 


Oceanul rămăsese ca ieri, liniștit în aparenţă, dar cu aceeași 
hulă veche și încă groasă, cu valuri largi și înșelător calme, pe 
care însă de aproape le vezi în dimensiunile lor reale, 
dominându-te și putând să te ameţească. 

Ştiu că Oţeleanu mi-a strigat ceva, de jos, dar nu l-am 
ascultat, și m-am pomenit, printr-o săritură, lângă el, între 
bancuri. Avea o privire plină de mustrări — deși nu păţisem 
nimic nici eu, nici alţii. 

Am aflat că „Galaţi” e la 6-7 mile spre sud și că avem de mers 
o oră până acolo; ideea că vom fi singuri pe ocean, șaisprezece 
oameni într-o barcă, vădindu-se foarte ispititoare, nu m-am mai 
întrebat de ce trebuia să parcurgem asemenea distanţă în loc să 
fi așteptat un moment când vasele veneau mai aproape unul de 
altul. 

Când ne-am dezlegat și ne-am desprins de bordaj, secundul 
ne-a arătat direcția încotro se afla „Galaţi”, invizibil de la faţa 
apei, și ne-a strigat să luăm drumul, la busolă, mi se pare 160 
de grade. Îndată, nava, gigantică pe lângă barcă, s-a pus și ea în 
marș în aceeași direcţie, și în câteva clipe era departe, la câteva 
sute de cabluri. Curând însă, a micșorat viteza, ca să lanseze 
traulul; atunci am ajuns-o cu destulă ușurință și-am depășit-o 
prin babord, la 100 de metri, făcând și gestul sfidător de a le 
arăta o parâmă, invitaţie ironică și impertinentă de a-i lua la 
remorcă. 

Am avut prilejul, în lumina deplină a soarelui, să privesc vasul 
de pe ocean, sub diferite unghiuri, până ce am ajuns în prova, 
când în urmă s-au desfășurat, robuste, elegante și semeţe, 
liniile etravei. 

Am văzut, pe îndelete, toate colţurile, toate detaliile, punţile, 
scările, balustradele, toate albe, care îmi sunt la fel de 
cunoscute ca decorul unde îmi duc viața acasă. S-au împlinit 
astăzi o sută trei zile de când m-am îmbarcat la Brăila, și în tot 
acest timp viaţa mea s-a desfășurat în cadrul concentrat care 
este vasul și pe care îl contemplam acum de la distanţă cu o 
emoție neașteptată. Mi se părea că omul din barcă nu eram eu, 
ci o dedublare a mea, ceva care se detașează din mine numai în 
rare ocazii, când universul meu și universul celălalt ajung la 
aceeași tonalitate — și așa priveam vasul din faţă, cu puţină 
mirare și cu nu știu ce nedumerire. Mi se părea că eu, cel 


adevărat, eram dincolo, mă vedeam străbătând punţile, urcând 
scările una după alta, până la etalon, platforma cea mai înaltă, 
unde câţiva oameni, ieșiți din carturile de noapte, veneau să-și 
facă odihna la soare — și soarele era foarte fierbinte și foarte 
strălucitor azi-dimineaţă. Din clipa aceea cred că a început să se 
nască în fiinţa mea, fără să-mi dau seama cum, o stare ciudată, 
care a crescut poate tot timpul, dar nu s-a definit decât după 
amiază, la întoarcere, când a pus stăpânire pe mine pe de-a- 
ntregul și foarte greu explicabil. 


Acum e seară, stăm de treizeci de minute la ancoră. Sunt 
prea obosit ca să înșir întâmplările și gândurile unei zile care mi- 
a răscolit puţin sufletul; nu vreau să le arunc pe hârtie la 
nimereală. 

Am să scriu mâine despre adevărata mea întâlnire cu 
oceanul, petrecută abia astăzi, la capătul a trei luni de navigaţie 
și care, după câteva ore de bucurie, mi-a trezit neliniști și 
melancolii, tot atât de neașteptate pe cât a fost bucuria de 
neașteptată. 


Vineri, 5. Bucurii nesperate 


Am umblat pe mare un timp, zile și nopţi, greu să le număr 
astăzi, într-o barcă devenită adevărata mea casă, și de-atunci, 
aproape treizeci de ani nu m-a părăsit gândul de-a reedita în 
proporţii geografice vechile și micile mele croaziere din preajma 
uscatului. N-am putut să-mi îndeplinesc proiectul, pentru care la 
răstimpuri am făcut eforturi prelungite, fizice, bănești și morale. 
Datorită acestei vechi înclinări, păstrată până astăzi, mă aflu 
acum departe de casă, pe un vas de pescuit, unde viaţa nu-i 
totdeauna ușoară, dar îmi oferă în schimb o legătură deplină și 
prelungită cu oamenii mării și cu peisajul oceanului. 

Nu-i ceea ce visasem odată, e numai ceva, care mă apropie 
de împlinire — și împlinirea însăși ar fi a/ta, după cum eu sunt 
astăzi altul, iar totul în jurul meu și mai departe, în lume, e 
altceva. 

Dar am avut surpriza ieri să întâlnesc oceanul cum nu 
crezusem că mai există — așa cum visasem. 


Depărtându-ne, ne-am pomenit deodată între valuri, cărora 
abia acum le vedeam înălţimea adevărată — și încă oceanul era 
liniștit ieri dimineaţă. Am văzut pe neașteptate orizontul mai 
aproape, la o milă poate, și totuși lumea apei de-aici mi s-a 
părut mult mai vastă, i-am regăsit nelimitarea cunoscută de 
altădată. 

Dacă n-ar fi strălucit și n-ar fi ars soarele, ar fi fost puţin cam 
neliniștitor să te afli așa, pierdut între valuri, în timp ce în afară 
de nava noastră, rămasă în urmă, nu se mai vedeau alte vase. 

Am mers în direcţia indicată, consumând pustietatea, peste 
coame de val înspumate, acel alb alchimic, născut din albastru. 
Cormoranii zburau jos, și-am avut prilejul să-i văd de aproape, 
cum își deschideau pliscul, destul de lung și de fioros, înainte de 
a se prăbuși în apă; gâtlejul li se contracta atunci, într-un fel de 
spasm, ca și cum hămesiţii și-ar fi devorat prada cu anticipație. 

Din când în când, cineva se urca pe un banc și, ţinându-și 
echilibrul cu picioarele încordate, încerca să descopere cu 
binoclul unde era „Galaţi”, pe atâta apă. Ni se spusese că se 
află la 6-7 mile, dar mersesem o oră și făcusem trei sferturi din 
această distanță fără să-l descoperim pe întinderea apelor. 
„Constanţa”, între timp, rămăsese destul de departe; i se mai 
vedeau suprastructurile de la prova, puntea de comandă, o pată 
albă, nu mai deslușită decât un pescăruș amerizat la distanţă. 

Trei ore a durat drumul, dându-mi puţin, fără neliniște — 
întrucât nu mă tem niciodată de apă —, simţământul 
naufragiului. De fapt, cred că nu l-a dat nimănui și nimeni nu era 
firesc să-l aibă; dacă l-am înregistrat în mine, desigur s-a 
datorat stăruitoarei încordări a imaginaţiei. 

M-am dezbrăcat și m-am întins pe o prelată, lângă copastie, 
jucându-mă cu o mână prin apă, care era destul de caldă, până 
ce m-am gândit că mâna mea ar fi putut să atragă vreuna din 
dihăniile acelea ale oceanului, știute că nu au nici un fel de 
scrupule și sunt foarte rapace. E drept că nu am văzut nici un 
rechin redutabil până astăzi, dar, deoarece în fiecare traul 
scoatem numeroși pui de felurite specii, care își arată violenţa 
cu multă precocitate, este de dedus că și părinţii trebuie să fie 
pe aproape. 


Da, e altfel oceanul privit dintre valuri, și soarele aici cade 
altfel, te masează, îi simţi greutatea, dogorește fără să dea 
senzaţia de zăpușeală, pătrunde în trup fără să te istovească. 

După un timp s-au ivit la orizont câteva vase, în prova, dar nu 
puteam să ne dăm seama care era „Galaţi” între toate. Am mers 
spre ele, iarăși în singurătate, și cred că am adormit o dată, 
poate pentru scurt timp, destul însă ca să simt în toată fiinţa 
mea deplina intimitate a apei. Știu din amintiri vechi că 
adevărata intimitate a mării nu o cunoști decât atunci când te 
lași legănat și toropit de ea, între vis și realitate. 

Mi-am revenit când schimbam drumul; „Galaţi” nu era în 
grupul de vase, ci s-a detașat limpede mai pe urmă în dreapta 
lor, și încă destul de departe. Ciudat: deși ei știau că venim 
acolo și desigur cunoșteau foarte bine direcţia noastră, după ce 
au ridicat traulul au pornit din nou la drum, îndepărtându-se cu 
toată viteza. 

N-am regretat această neînțelegere, de vreme ce ne-a dat 
prilejul să rătăcim pe ocean mai mult decât mă așteptasem. 

Trecuse ora 13 când am sfârșit drumul; până atunci am închis 
din nou ochii și, fără să mai dorm, am visat, privind printre 
pleoape profunzimea albastră a oceanului, în timp ce soarele îmi 
ardea faţa cu profunzimea lui fierbinte și luminoasă. 

Când am ajuns la „Galaţi” și pe ei îi lumina soarele în plin, 
răsfrângându-se în bordajul cu vopseaua mâncată de rugină și 
năpădit de pe acum de alge. Erau mulţi oameni la balustradă, 
era și Bârsan, reporterul de la Cinematografie, pe care l-am 
văzut cum filma sosirea noastră. Dacă pelicula lui va putea fi 
văzută vreodată, n-o să dea însă decât prea puţin din întâlnirea 
aceasta — câteva imagini, poate dibace, dar cred că nimic din 
ceea ce simţea fiecare din noi în faţa unui atât de masiv și 
complex al „optzeci și doilea”. 

Oceanul începuse să se monteze între timp, și barca, greu 
stăpânită, făcea salturi dezordonate, destul de primejdioase sub 
bordajul de fier, care se dezgolea adânc, creând prăpăstii de 
apă. 

Am prins scara de pilot din zbor și am izbutit să ajung sus fără 
dificultate, dar cu oarecare emoție și cu multă încordare a 
braţelor, fapt banal pentru marinarii care fac astfel de 
gimnastică toată viaţa. 


Ne-au primit destul de prietenoși gazdele, deși cred că în 
realitate erau preocupaţi de altele și nemulţumiţi că nu 
izbutiseră să pescuiască mai nimic astăzi, iar acum vizita 
noastră obligându-i să stea în derivă îi împiedica să lanseze 
traulul. 

Adevărul este că nu venisem în plimbare, ci trebuia să 
transbordăm alimentele, lucru care a început îndată; numai că 
era foarte greu să trimiţi lădiţele și baloturile jos, în timp ce 
barca sălta de colo-colo, furioasă, nesuferind nici încărcătura, 
nici echipajul. 

Între timp, gazdele ne-au poftit la masă, dar abia m-am atins 
de mâncare, deși era aspectuoasă; am băut un pahar de vin 
negru, franțuzesc, luat de la Dakar, vin modest, de masă, care, 
ca și vestitul Chianti, cred că-i doar puţin mai bun decât 
„molanul” nostru. 

Ceva aici mi s-a părut sumbru de astă dată; era starea lor de 
spirit, oboseala, greutatea de a se „amarina” din nou după o 
escală de câteva zile, sau poate cauza să fi fost numai lumina 
incertă de pe coridoare, unde ard becuri mai slabe decât pe 
„Constanţa”. În nord, un bec oricât de firav învingea ușor 
întunericul aproape perpetuu și dădea destulă lumină ca să 
încălzească pustiul și sălbăticia; aici, soarele tropical îi 
desființează iradiația lamentabilă. 

Impresii multe nu mi-a transmis nimeni despre Dakar; am 
aflat doar că orașul e frumos, iar preţul tuturor lucrurilor 
exagerat. Totuși, cu o vorbă auzită ici, cu o vorbă dincolo, am 
izbutit să-mi fac o imagine proprie, ceva mai mobilată, despre 
acele locuri care m-au obsedat cândva... 

La puținele și recile impresii culese astăzi pe „Galaţi” am să 
adaug, spre a arăta modestia notabilului, că Varlam a mai 
colecționat la Dakar câteva obiecte năzdrăvane, de pildă un 
borcan de muștar, care a păcălit pe mulţi și m-ar îi păcălit și pe 
mine dacă m-ar fi interesat condimentul acesta foarte pipărat. 
Pus pe masă la îndemâna tuturor, a tentat pe unii, numai că 
scoţându-i capacul s-au pomenit că le ţâșnește în față un șarpe. 
Cu siguranţă, jucăria, deși cunoscută de mult în alte forme, va 
avea mare succes la o sindrofie... 

Ca o replică la portretul frumoasei fzroeene pe care Îl 
oferisem comandantului în fiorduri, cineva mi-a dăruit o carte 


poștală ilustrată, reprezentând o dansatoare senegaleză. Am 
luat-o, dar n-o socotesc o compensație suficientă; deși foarte 
dezbrăcată, senegaleza e departe de a fi la fel de ispititoare ca 
blonda mea fzeroeană. 

În timp ce continua anevoios transbordatul alimentelor în 
barcă, în luptă continuă cu valurile, „Constanţa” a trecut pe 
aproape, la 100 de metri, cu traulul la apă. Cum ne-a arătat 
bordul din umbră, vaporul mi s-a părut mai întunecat și am dus 
imaginea mai departe. Cred că starea mea de neliniște și 
nemulţumire a început să se accentueze cam din clipa aceea. 

Barca a fost gata la 15,30, dar urma să se mai întoarcă o 
dată, pentru al doilea transport, deoarece nu încăpeau toate 
alimentele, deși erau mai puţine decât mă așteptasem. Ca să nu 
mă apuce seara sau chiar noaptea pe drum, am socotit mai 
cuminte să plec îndată; eram numai în șort și cămașă și știam că 
o dată cu amurgul m-ar fi pătruns umezeala, adăugind un 
inconfort fizic celui sufletesc, pe cale să crească. 

Am coborât în barcă mult mai anevoios decât dimineaţă 
(vântul se întărise, și valurile erau acum înspumate), în schimb 
m-a învăluit iarăși soarele, cu altă putere și cu altă senzaţie 
decât pe puntea vasului, și încă o dată am simţit oceanul 
aproape. 


Nu vreau să închei impresiile zilei de ieri, de aceea mă opresc 
aici deocamdată, nu din lene, ci pentru a putea ca mai târziu să 
le înnod iarăși. Mi se pare că dacă aș termina cu ele le-aș scoate 
din suflet, punându-le într-un sertar, unde poate până la sfârșitul 
călătoriei n-aș mai umbla niciodată. Mă simt obosit și trist, ca 
după o serbare așteptată mult și neizbutită. „Al optzeci și 
doilea” a fost o himeră... 


x 


Ne-am continuat lucrul în aceeași zonă unde ne rotim de 
multă vreme și s-a dovedit mulțumitor de bogată. 

Am pescuit până acum în total peste 700 de tone, din care 
260 sunt congelate; restul, redus la o cincime prin fabricaţie, s-a 
transformat în făină. 


Cu migală, cu descurajări, cu speranţe, cu necazuri, cifrele 
cresc totuși, puţin câte puţin, de la o zi la alta. 

In trei traulări, astăzi am scos 13 tone și ne puneam speranţa 
în traulul de seară, care în ultima vreme a fost cu mult mai 
bogat decât celelalte. Din nefericire, cablul din tribord era rupt, 
așa că nu am scos nici un kilogram de pește; în schimb am 
salvat plasa și întreg ansamblul, care nu are nevoie decât de 
reparații. 


E ora 23,30 în clipa de faţă; luna nouă, în a treia ei zi, a apus 
de mult. Suntem la ancoră la 10 mile de coasta Africii, sub un 
cer cu constelaţiile nespus de clare și de luminoase. Aș sta afară 
să le privesc până dimineaţă, dar totul în jur este plin de apă. 

Pe puntea de lucru, sub reflectoare, echipa de noapte repară 
traulul. Se văd vase viu luminate și, așa cum se mișcă, 
ridicându-se aparent până la jumătatea cerului și căzând apoi 
lent, datorită balansului nostru, pe care nu-l mai simt, deși 
depășește 20 de grade, par și ele tot niște constelații. 


x 


Nu numai că porumbeii n-au plecat, cum mă așteptam, ci stau 
aici ca la ei acasă... leri a venit altul, după inel tot în drum spre 
Spania. Nu l-am văzut: nostromul îl ţine în cabină, ca să-l 
aclimatizeze. Mi-e imposibil să-mi dau seama ce-l îndeamnă pe 
acest om la asemenea gesturi gingașe. S-ar putea să fie, numai 
o deprindere veche, de acasă, sau o manie ca atâtea altele. 


După soarele de ieri, din barcă, m-am dus cam descumpănit 
astăzi pe puntea compasului. Hotărât, aici e cu totul altceva: 
înălţimea, apoi fierul din jur te izolează de ocean și nu mai simţi 
reflectarea soarelui în apă. Totuși, mi-a fost bine, deși bătea 
vântul și la un moment dat se cam înnorase. 

Ne scăldăm în muzică spaniolă, plină de melancolie, de 
legănare, de căldură și de patimă, și nu-i contrafăcută, de vreme 
ce o emite Las Palmas, adică tot Spania. 

Deși am ascultat-o prin difuzorul care servește la transmisul 
comenzilor și se aude de la sute de metri, deci e destul de 
violent și destul de metalic, nu m-a brutalizat, fiindcă am pus pe 


recepție numai un sfert de ureche, toropind și luând din baia de 
sunete doar langoarea; cred că o parte din neliniștea și 
nemulțumirea mea de ieri s-a topit atunci, dându-mi în schimb 
melancolii și doruri, cu care însă mă împac altfel. 

Cât despre ureche, chiar dacă ai vrea să asculţi cu întreaga ei 
capacitate, aceasta e de mult diminuată, sau amorțită, sau 
deformată de zgomotul motoarelor. Mai slab sau mai puternic, 
după locul unde te afli, le auzi întotdeauna; trăiesc în huruitul lor 
de peste o sută de zile, și, desigur, acea concentraţie de explozii 
are să mă urmărească pe uscat, atunci când în jurul meu va fi 
liniște; atunci am să retrăiesc, sonor, călătoria. 

Mai târziu, același post de radio a transmis muzică de Grieg, 
din Peer Gynt, care m-a fermecat la 16 sau 17 ani, când nu 
știam aproape nimic despre mine. Pe atunci am învăţat-o pe 
dinafară, dar mai târziu am îndepărtat-o, părându-mi-se de un 
romantism prea simplu față de viitoarea și arzător așteptata 
maturitate. 

Abia acum doi sau trei ani am avut surpriza să o simt din nou 
ca în adolescenţă și să găsesc, bunăoară în Concertul pentru 
pian în la minor, alt romantism, împrospătat, plin de pasiune 
omenească, de gândire și adâncime. Și cum nu demult am fost 
în apele reci și posomorâte ale vikingilor și cum îl socotesc pe 
Grieg un descendent al acelora, am pus pe recepţie încă un 
sfert de ureche când i-am auzit numele. Am recunoscut, după 
atâția ani, bucăţile de odinioară, pe care nu le mai ascultasem 
niciodată după aceea: Dansul Anitrei, apoi Morgenstimmung, 
dacă nu mă înșală memoria. Mi-ar fi fost necaz să înceapă 
tocmai atunci ridicarea traulului, ceea ce ar fi întrerupt 
ascultarea. Dar nu s-a ridicat traulul, și muzica a continuat, cu 
ceea ce așteptam îndeosebi spre a-mi regăsi amintirile naive din 
adolescenţă, acum maturizate, cu sfâșietorul chiar și astăzi Ases 
Tod, cu linul, tristul și dulcele So/veighs-Lied, cântat de nu știu 
ce soprană, decent dramatică și suavă cu pasiune. Încă două 
bucăţi, una cu cor, nu și-au găsit corespondenţă în amintire, m- 
au derutat, dar n-au fost mai puţin încântătoare, și astfel, când 
mă așteptam mai puţin, am avut o zi bogată. Așa se întâmplă, 
pare-se, cu bucuriile noastre mai totdeauna. 

Cât despre dezaprobarea pe care exigenţii ar arăta-o 
mărturisirilor mele, socotindu-le puerile, trebuie să adaug, deși 


poate n-au să mă înţeleagă și au să mă dezaprobe în 
continuare, că viaţa pe ocean simplifică gusturile omului, 
întorcându-le spre bogata sinceritate a naturii. 

Am un prieten, poet, care neizbutind remarcabil în niciunul 
din genurile directe încearcă să reînvie incomprehensibilul 
abandonat acum mai bine de trei decenii; el așteaptă de la mine 
o viziune suprarealistă a oceanului, ceea ce s-ar putea obține, 
cu condiţia să nu-l fi văzut niciodată. In muzică, pe care nu știu 
cât o gustă, prietenul meu nu admite decât ceea ce vine de la 
Boulez și de la Xenakis încoace, respingându-i până și pe 
Schonberg sau pe Webern, înainte de a-i fi ascultat cum se 
cuvine. Nu crede că între două bucăţi atonale sau dodecafonice, 
sau algebrice, sau „calculate” electronic, un preclasic descoperit 
cu atâta întârziere face bine inimii. Mărturisindu-i odată 
întoarcerea mea spre ceea ce mă tulburase în adolescenţă și 
începea să mă tulbure iarăși, chiar cu mai multă intensitate, el, 
zâmbind indulgent și puţin ironic, a găsit explicaţia în părul alb 
de la tâmple, care desigur e un semn al scăderii. Dacă-i 
adevărat ce gândește, atunci nu pot să fiu decât mulţumit, 
consolat, că părul alb înseamnă și bucurie. 


Sâmbătă, 6. Lumea, lumile 


larăși sunt cuprins de neliniști și mi se pare mult mai 
important să treacă timpul repede, ca să ne întoarcem acasă, 
decât să-mi scriu aici impresiile, poate serbede și neinteresante 
pentru alții. Nevroză! — ar zice doctorii sau binevoitorii, care 
pun diagnostice și dau sfaturi, practicând pe nebăgate de 
seamă o medicină clandestină și uneori primejdioasă. 

Fie și nevroză! Cred însă că deprimarea mea are cele mai 
precise și mai materiale cauze. Aparent și momentan nu se vede 
nimic alarmant; în ultima vreme, treaba ne-a mers destul de 
bine și oamenii au înregistrat ceva optimism, din care mai 
consumă și acum. Dar să vedem ce-o să fie zilele următoare. 

leri, cum spuneam, am ieșit cu treburile în pagubă. Astăzi de 
dimineață am scos vreo 2 tone de pește amestecat, vreo 6 la 
prânz, bune numai pentru făină. 

Constat că verbul cel mai folosit în ultimele mele zeci de 
pagini este nu știu... 


Nu știu ce-o să mai fie până diseară, dar ceea ce e sigur, 
scrumbia de care avem nevoie a dispărut, după cum au dispărut 
și vapoarele. Sunt toate mai la nord cu vreo 20 de mile; nu știu 
exact cât de bună treabă fac, în acea depărtare apropiată, dar 
în orice caz, dacă s-au dus nu s-au dus în plimbare, ci împinși de 
nevoie. 

„Galaţi” ne-a anunţat aseară că pleacă și ei într-acolo și ne-au 
întrebat dacă nu vrem să mergem împreună. 

— De ce să mergem, a răspuns comandantul, când ecograful 
marchează atâta pește? 

E drept că ecograful marca pește aseară, dar tocmai se 
rupsese traulul și n-am putut să verificăm spusele aparatului, 
care prea adesea au fost înșelătoare. Și apoi, de ce fel de pește 
este vorba? Am prins într-adevăr astăzi 8 tone, și poate o să mai 
prindem mult până diseară, dar nu scrumbie, care a plecat de 
aici sau s-a rărit, după toate semnele. 

Deci „Galaţi” a mers spre nord astă-noapte, deasupra 
tropicului, și astăzi a început pescuitul în noua zonă. Au prins 
scrumbie în primul traul de dimineaţă, după cum ne-a informat 
Cornel, nu multă pentru început: câteva tone. 

Mai concludent decât orice, în jurul nostru nu mai e nimeni, 
de data asta nimeni cu desăvârșire. Am văzut numai două 
cargouri, care au trecut pe lângă noi, mergând către sud, unul 
după altul; privindu-le cum despicau valurile cu etrava, ridicând 
de o parte și de alta mustăţi albe, în vreme ce noi abia ne 
mișcăm, târând plasa pe fundul oceanului, m-a cuprins, aproape 
ca o foame rebelă, dorinţa călătoriei. 

Sunt în călătorie, s-ar putea spune, numai că de aproape 
patruzeci de zile ne învârtim în aceeași zonă, de 100-200 de 
mile, fără să zărim măcar coasta Africii, deși, în etalon marin, se 
află „prin apropiere”. Și totuși, accept cu seninătate, ba chiar cu 
un fel de mulțumire, ceea ce e static în această călătorie: 
străbaţi atâtea mile, urmărești cum trec săptămânile, lunile și 
nu vezi lumea. În schimb, suntem noi „o lume” — optzeci și unu 
de oameni, și încă nu ne cunoaștem bine și tot nu ne ajungem, 
și în fiecare zi îl așteptăm pe „al optzeci și doilea”... 


x 


Comandantul a venit mai adineauri în fumoar, iarăși deprimat, 
stârnindu-mi iarăși compasiunea. Mai devreme, îl văzusem pe 
puntea de comandă, privind oceanul pustiu și urmărind 
ecograful cu îngrijorare. 

Da, ceva s-a schimbat fundamental în atitudinea lui; cred că 
ar fi dispus să discute, să asculte părerile celorlalţi, să 
primească sfaturi, dar acum nimeni nu-i mai spune nimic. 

Avem în prezent pescuită cam o treime din cantitatea 
necesară; spre a o smulge oceanului ne-au trebuit patruzeci de 
zile. Ca să umplem magaziile și contând pe ritmul de până 
astăzi ne-ar mai trebui alte optzeci — încă trei luni de acum 
încolo. Sperăm mereu să reducem timpul, însă el nu cedează — 
cedăm noi în socotelile noastre, săptămână după săptămână. 

Se pare că de aici încolo dispare scrumbia pretutindeni, astfel 
vom fi nevoiţi să ne deplasăm mult spre sud, pe la coastele 
Ghanei, ca să căutăm alte soiuri. Se vorbește chiar și de sudul 
Africii, deși mă tem că nimeni n-ar lua iniţiativa unei deplasări 
atât de costisitoare. 

Comandantul de pe „Galaţi” îmi spunea că la Dakar a stat de 
vorbă cu un comandant de trauler sovietic, în drum spre sud, și 
acesta l-a asigurat că ar umple vasul în patruzeci de zile dacă ar 
merge la Capetown. 

S-ar putea oare ca până la urmă să ajungem acolo? Aș fi 
mulţumit să văd măcar ţărmul; sunt puţin amorf astăzi, totuși 
nu pot să uit că lumea aceea, mai degrabă a închipuirii, Capul 
Bunei Speranţe și Capetown, mă atrag de multă vreme ca o fata 
morgana; le socotesc și astăzi între primele trei sau patru locuri 
pe care aș vrea să le văd, din toată lumea, și probabil fata 
morgana au să rămână. 


x 


Întoarcerea de pe „Galaţi”, despre care am renunţat să mai 
scriu, a fost apăsătoare, iar apăsarea s-a accentuat după ce am 
intrat la mine în cabină. Acum am descoperit cauza ei reală: deși 
resemnat din vreme, nu mi-a fost indiferent faptul că scrisorile 
adresate mie au rămas prin alte porturi și nu am primit niciuna. 

Plecând într-o călătorie care avea să ţină luni de zile, n-am 
fost prevenit că am să pierd legătura cu lumea lăsată în urmă. 


Mă contrariază schimbarea programului și a itinerarului și 
neputinţa de a-l anunţa acasă din vreme; di poziţiile primite aici 
au fost așa de contradictorii! Nu-i de vină deci soarta, ci 
oamenii, și după bănuiala mea, doar unul! 


Găsesc întâmplător tocmai astăzi, parcă anume spre a-mi 
accentua apăsarea, copia reportajului trimis astă-iarnă de la 
Reykjavik. Uit că este iarnă și astăzi, că mă bucur aici de a vară 
care ar trebui să-mi anuleze toate apăsările și nemulțumirile. 

Reportajul nu este un gen pentru care să fi avut pasiune, de 
aceea l-am abandonat îndată ce mi-a venit la îndemână. Totuși, 
dacă am socotit că trebuie să scriu informativ despre călătorie, 
am făcut lucrul din toată inima, străduindu-mă în același timp să 
ocolesc banalul, fie și printr-o glumă. N-am să uit niciodată că 
paginile acelea au fost scrise în condiţii neobișnuit de grele, 
chiar inimaginabile, în drumul de la Faroe spre Islanda, pe 
furtună, în noapte continuă, și că ultimele le-am terminat când 
intram în radă la Reykjavik, cea mai uluitoare întâlnire cu ţărmul 
pe care mi-aș fi închipuit-o vreodată. Sunt și astăzi urmărit de 
imaginile halucinante sub care mi s-a înfățișat în noaptea 
albastră țărmul Islandei. lar eu, în loc să mă cufund în ele, după 
ce nu dormisem toată noaptea, stăteam încă aplecat peste 
bietele mele pagini... Din cauza întinderii inacceptabile, am 
reţinut însă în sertarul meu o bună parte din ele. 

Cineva care le-ar fi citit în întregime, ar fi înţeles starea mea 
de halucinație și mi-ar fi acordat, poate, o bătaie de inimă; 
scriam pentru inimile celor rămași în urmă, acasă. Dar rândurile 
acelea n-au apărut — și, redus de împrejurări la rolul unui 
corespondent ocazional, care nu transmite nici măcar știri 
senzaţionale, mă simt degradat față de cei câţi ar fi putut să mă 
înţeleagă. 


Duminică, 7. Nu vine nimeni 


Am mai spus că pentru noi zilele săptămânii se confundă una 
cu alta; mulţi, cred că le-au și uitat înșiruirea, iar eu mi le 
amintesc numai când mă apuc să-mi scriu jurnalul, trebuind să-l 
datez conform calendarului. 


E duminică prin urmare, și, în plină lumină a soarelui, pe 
oceanul cald și albastru, în această zi cu adevărat fascinantă, 
mi-am închipuit o duminică de februarie în Bucureștiul mohorât 
și plin de zloată, sau poate alb de ninsoare. lernile acolo nu sunt 
ademenitoare și prea rar se nimeresc zile frumoase; totuși, mi s- 
a strâns puţin inima. M-am văzut acasă, cu copacii scheletici și 
trişti, dar graţioși în faţa ferestrei, cu Cișmigiul alături, poate alb 
de promoroacă. Peste căldura arzătoare a soarelui am simţit 
adierea caloriferului, am simţit pacea orașului și casei într-o zi 
de odihnă, mi-am savurat cafeaua și ţigara în fotoliul unde 
meditez și aștept vizita personajelor din închipuire... Sau ar 
putea să fie viscol afară, să-i aud răbufnirile în voleuri, și printre 
ele să se împletească sunetele aparatului de radio, concertul de 
la ora 11, duminicalul; sau poate să vină cineva, o fiinţă vie de 
afară, să sune la ușă, să-i deschid, să-și scoată șoșonii, să-și 
scuture părul și gulerul de ninsoare, cu obrajii uzi de zăpadă și 
îmbujoraţi de frigul iernii... 

Aici suntem optzeci și unu de oameni, ne cunoaștem măcar 
după nume, ne știm dacă nu firea, măcar obiceiurile. Dar toți 
sunt aici, și nimeni nu poate să vină... 


În strălucirea lui de astăzi, care m-a acoperit de plăcere și de 
melancolie, oceanul ar fi pustiu dacă n-ar trece din când în când 
cargouri, de obicei departe, la limita vederii... Nu vine nimeni!... 

Toate vasele de pescuit s-au dus în alte locuri, spre nord, spre 
sud, numai noi am rămas să vânturăm această zonă, devenită 
sterilă. N-am pescuit astăzi nimic care să poată fi luat în seamă: 
câteva tone de pește mărunt, pentru făină. 

Desigur, într-o zi, mâine, poimâine, va trebui să se ia o 
hotărâre și poate vom merge undeva unde să pescuim mai ca 
lumea. Nu știu însă de ce e nevoie să se piardă atâta timp 
înainte de a se lua o hotărâre... 


x 


O modestă consolare: între puţinele alimente de la Dakar, 
avem legume și fructe. Nu pe săturate, totuși am mâncat roșii, 
cu gustul autentic pe care-l au vara, nu cel anemic al legumelor 
de seră. Mai avem și portocale și, în sfârșit, ananas proaspăt, 


din care mi s-au cuvenit astăzi patru felioare anemice; dar decât 
nimic... Şi-apoi, suntem în mijlocul oceanului și e luna februarie. 

La ora 17,30, pe când scriam rândurile de mai sus, s-a agăţat 
traulul. Am simţit forfotă afară și m-am dus pe punte tocmai 
când începuseră manevrele de salvare. De data asta s-a prins 
de veste îndată, s-a stopat vasul și s-au filat cablurile, care altfel 
s-ar fi rupt, cum s-a întâmplat altă dată. Cu destulă migală, 
manevrând vinciul înainte și înapoi, tatonând, poate ajutaţi și de 
noroc într-o oarecare măsură, traulul a fost salvat, cu stricăciuni 
destul de mari, dar fără să se piardă din el decât câteva 
flotoare. A mai adus și vreo tonă de pește, deci nu ne-am ales 
chiar cu mâinile goale. 

Şi fără accidentul acesta, ziua era tot pierdută, sau aproape, 
fiind de notat numai câteva tone de pește, din care n-a mers 
nimic la congelare. 

„Tristă duminică!...” s-ar putea spune. 

Dar tocmai când urmăream de pe puntea de pescuit 
manevrele de salvare, soarele a apus între doi nori, care n-au 
apucat să-l acopere decât parțial, și, în timp ce ei se înghesuiau 
să-l sugrume, am izbutit să văd încă o dată, la mijloc, raza 
verde, ca o scurtă scânteie. 

În afară de pescuitul nostru, celelalte în natură merg cum se 
cuvine. 


Luni, 8. Un film și-o anecdotă 


Toată dimineaţa s-au scos 2-3 tone de pește pentru făină. La 
a treia traulare s-a agăţat iarăși traulul... 

Credeam că după insuccesul ultimelor zile vom porni spre 
sud, fără a mai pierde vremea; sunt sigur că întârziind aici, unde 
n-a mai rămas nimeni, vom pierde și alte zile, pe care nu ni le 
vor da înapoi zeitățile mării. 

Spre mirarea mea, după câteva ezitări, vasul s-a îndreptat 
spre est, adică spre coastă, și-atunci am înţeles că mergem la 
fund mai mic, căutând un loc de ancoră. 

Într-adevăr, am aruncat ancora în plină lumină a soarelui și a 
început repararea traulului. 

Seara m-am dus să văd un film, numai fiindcă m-au târât 
vecinii; altminteri, mă simţeam bine în cabină, cu gândurile 


mele, care sunt totdeauna bogate și calme la sfârșitul zilei. De 
altfel, n-am mai văzut nici un film de la Reykjavik; nici nu se mai 
dau, decât în zilele când nu-i de lucru la prelucrare; de câtva 
timp se dau într-una! 

Am văzut o comedioară, fără vreo semnificaţie demnă de luat 
în seamă, cu o fetișcană destul de vioaie, care o imită, poate 
fără să știe, pe Brigitte Bardot și care chiar în această eventuală 
intenţie nu e catastrofală. 

Oamenii se amuzau, ba chiar și nechezau, explicabil: 
fetișcana, ce-i drept ispititoare, își arăta adesea picioarele, 
apărea destul de mult în costum de baie și puţin lipsea, în unele 
scene, să nu apară în pielea goală. 

Singurul gând pe care mi l-a trezit acest mic spectacol, plăcut 
la urma urmelor, a fost că în afară de noi, cei aflaţi pentru multă 
vreme în mijlocul oceanului, mai există și-o altă lume, și ea 
poate fi grozav de atrăgătoare. 

Pentru mine nu-i totul aici, nu-i totul acolo! Dar într-o singură 
viaţă nu poţi avea toate lumile. 


x 


Se știe anecdota cu matelotul care mergând pe un chei îngust 
în acea stare când vezi dublu obiectele înconjurătoare și 
întâlnindu-și amiralul s-a oprit salutând cu bravură și disciplină: 

— Domnilor amirali, vă rog faceţi-mi loc să trec printre 
dumneavoastră! 

La care amiralul, judecând situaţia, a răspuns cu bravură 
egală: 

— Treceţi, unul prin stânga, altul prin dreapta! 

Reeditând în alt fel gluma și dându-ne cuvântul că faptele s- 
au petrecut așa în realitate, ofițerul al doilea, micul comandant, 
povestește o întâmplare din altă călătorie. Intr-o noapte, vaporul 
fiind la ancoră în apropiere de nu știu ce coastă, comandantul a 
venit în timonerie, târziu după miezul nopţii, în starea 
matelotului și-a amiralului din anecdotă. 

— Ce drum avem? a întrebat, crezând că vaporul se află în 
marș și desigur simţindu-i chiar și balansul. 

Povestitorul, care era de cart la ora aceea, i-a răspuns, cu 
intenţie șugubeaţă: 


— O sută treizeci de grade! 

Mai era un vas la ancoră, în prova, la câteva cabluri. Mai- 
marele peste vapor a scrutat un timp oceanul și noaptea, cu 
nasul lipit de fereastră, nedumerit de lumina de ancoră a vasului 
din faţă, care fără îndoială se dublase. 

— Zece grade la stânga! a poruncit el deodată. 

E de bănuit că vedea două vapoare și vroia să manevreze ca 
să treacă printre ele sau să le ocolească. 

Ca să nu-l supere, timonierul a manevrat cârma și apoi, 
conform obiceiului, a raportat executarea: 

— Zece grade la stânga! 

Vasul gira, în închipuirea comandantului, dar o dată cu el și 
spre nedumerirea lui își schimbau poziția, în același sens, și cele 
două vase din faţă, ceea ce îl contraria, dacă nu cumva îi dădea 
și un fel de panică, dovadă că au urmat modificări de direcţie, 
precipitate: 

— Incă 10 grade la stânga! 

— Am înţeles: 10 grade la stânga! 

— Cincisprezece la dreapta! 

Micul comandant susţine că zigzagurile acestea imaginare au 
continuat până la ziuă, dar cred că dacă nu minte, cel puţin 
exagerează. Unora a încercat să le insinueze că anecdota s-ar fi 
petrecut chiar pe vasul nostru, în noaptea când comandantul își 
serba ziua de naștere. Deoarece n-am fost martor, nu subscriu 
relatarea, ci o iau drept o glumă mult prea pipărată. 


x 


Soarele, la prânz, atinge 52 de grade deasupra orizontului și 
dogorește. Se succed zile frumoase, din ce în ce mai calde, fără 
vânt, cu o briză ușoară de la nord, care gofrează fața oceanului. 
Hula se potolește; nu ne așteptăm să dispară cu totul — ar 
însemna ca oceanul să moară din lipsă de respiraţie. 


Marţi, 9. Apa, în mijlocul apelor 
Se împlinesc cincizeci de zile de când am plecat din Reykjavik 


și de când nici măcar n-am mai văzut pământ, decât coasta 
Africii, arar zărită prin binoclu, din depărtare. Nu simt altă lipsă 


decât a ştirilor; mă neliniștește gândul că nimeni nu poate 
prevedea sfârșitul călătoriei, nici locul unde am putea primi o 
scrisoare. 

Dar va trebui să intrăm într-un port în maximum douăzeci de 
zile, afară doar de cazul când ne vom declara „naufragiaţi de 
bunăvoie”. Cu cele câteva sute de kilograme de fructe și legume 
aduse de „Galaţi” nu rezolvăm problema mâncării până la 
sfârșitul necunoscut al călătoriei, iar apa de băut e pe fundul 
tancurilor. De mult e pe fundul tancurilor, dar, în mod ciudat, 
rămâne așa și nu se mai termină, de parcă n-ar mai bea-o 
nimeni... 

Nimeni nu vorbește cu seriozitate dacă în ea se amestecă sau 
nu apă distilată; lucrul ar trebui făcut cu unele precauții 
sanitare. Doctorul, care răspunde de sănătatea noastră, în 
prezent și în viitor, privește faptele cu destulă îngrijorare... 

Nu-mi dau seama exact ce se întâmplă, dar, cu sau fără voia 
noastră, va trebui să intrăm într-un port, pe la sfârșitul lunii. Ce 
port va fi acela? Dakar?... Las Palmas?... Capetown?... Nimeni 
nu știe, nimeni nu întreabă în ţară... 

Cât despre pescuit, azi nu se mai poate vorbi de tone, ci de 
sute de kilograme. Se pare că de la insulele Canare până la sud 
de Dakar situaţia este aceeași; peștele a fugit, și vasele aleargă, 
derutate, de colo până colo. Cei mai hotărâți au pornit spre 
sudul Africii, singurele locuri unde s-ar face treabă bună. 

Aștept să treacă zilele, și nu trec greu, fiind strălucitoare, 
colorate și calme, însă nu pot suporta nepăsarea — și nepăsarea 
e singura însușire de care aș avea acum nevoie... 


Miercuri, 10. Elemente pentru o fișă psihologică 


Chiar acum, spre seară, privind pe hublourile luminate de 
soare, văd un petrolier imens navigând spre sud, în timp ce noi 
mergem spre nord, cu vântul din pupa. Deci mai sunt oameni 
care se ocupă și de altceva, nu numai de pescuit! 

Mă simt nemulţumit și epuizat, o sfârșeală fizică fără 
explicaţie; o fi mai veche — mi se pare că-i de astăzi. M-am 
trezit dimineaţă, după șapte ore de somn, curând m-am culcat 
din nou și am dormit, ca bolnav, până la amiază. 


Am ieșit numai câteva minute pe punte; bate vântul, cam 
rece și tare, de la nord, și cu toate că soarele arde mi-a fost frig, 
m-am simţit descurajat; poate că iarna se răzbună, cât e în 
stare de la atâta distanţă. 

După amiază m-am culcat iarăși, deși nu-mi mai era somn; m- 
am străduit din răsputeri să adorm — altceva nu aveam ce face, 
sau nu vroiam să fac nimic astăzi. Însemn stările mele, 
capricioase și inexplicabile, cu gândul că odată s-ar putea 
extrage din ele o fișă medicală, interesantă pentru cine studiază 
psihologia oamenilor într-o situaţie ca a noastră. Este în mine o 
slăbiciune, mi se pare organică; s-ar putea să fie răsfrângerea 
uneia sufletești, mai complicată. Incertitudinea mă toacă și 
macerează. 

Nu simt îndemnul să scriu, nici să gândesc; mi se pare că 
prezenţa mea aici a devenit cu totul inutilă; timpul care trece 
este timp pierdut, pe care niciodată n-am să-l mai regăsesc. Aș 
vrea să plec; mă simt prizonier. N-am curajul să fac demersuri 
spre a mă întoarce în ţară din primul port; mi se pare că m-aș 
trăda pe mine însumi și că, dacă această lungă și diluată 
călătorie își va găsi vreodată un sens, prin concentrare, 
distilând-o postum prin cine știe ce forţă lăuntrică, plecând n-aș 
mai avea dreptul să refac nimic, totul s-ar spulbera în neant, iar 
eu ar trebui să mă socotesc și laș, nu doar învins. 

E limpede deci, trebuie să rămân până la sfârșit și să îndur tot 
ce acuma mi se pare steril. 

Nu pescuim nimic; un traul scoate câteva sute de kilograme. 
Toate vasele s-au risipit. Aseară s-a ţinut un fel de consfătuire 
(comandantul, Şişu, Rosmănică și Tipă), spre a aviza asupra 
situaţiei. Se pomenește, cu nehotărâre, despre Capetown, unde 
se pare că pescuitul merge în plin. S-a apelat la informaţiile lui 
Zuri; Cornel (nici nu era datoria lui) nu-și mai amintește totul, 
dar știe că Ţipă și-a luat note. Tipă nu recunoaște... Pe urmă, 
Cornel și-a adus aminte că are înregistrate pe bandă de 
magnetofon convorbirile cu Zuri. S-au dus sus și au dat drumul 
instrumentului. Ce-au ascultat, ce-au discutat pe urmă, ce-au 
hotărât, nu știu. Ba da; știu că... n-au hotărât nimic. 

Eram nerăbdător azi-dimineaţă să aflu ce vom face, și l-am 
întrebat pe Șișu. 


— Ar fi prost, mi-a răspuns el, dacă ar pescui ceilalţi, și noi nu. 
Așa, înseamnă că n-avem nici o vină; ce poţi face, dacă nu e 
pește? 

Cu un asemenea răspuns, cu o asemenea mentalitate, starea 
mea de spirit, și cu siguranţă a multora, rămâne neagră. De ce- 
or mai fi cerul și oceanul albastre? 

Nu plecăm nicăieri, m-a informat Șișu în continuare. Așteptăm 
să vedem ce se mai întâmplă, să vedem ce fac ceilalţi. Vasele 
sunt înșirate pe toată coasta, de la Capul Bon până la Dakar, și 
într-adevăr niciunul nu pescuiește decât cantităţi ridicole. Se 
spune că după 15 februarie revine peștele... 

Va să zică, așteptăm... Intre timp, lansăm traulul, conştiincios, 
ca să scoatem de patru ori pe zi și de două-trei ori pe noapte 
câte două-trei căruţe de pește! Fabrica de făină nu merge... Nu 
merge nimic. Adică merg motoarele vaporului și inimile noastre. 

Spre seară, când m-am trezit, era atâta liniște, încât ai fi putut 
crede că vasul e abandonat. 


Mai adineauri m-am dus la doctor, care m-a poftit la niște 
cartofi prăjiţi. Intre mese, fiecare adaugă ce poate, cu eforturi 
personale, cu șiretenie și ingeniozitate, la ordinarul nostru 
alimentar, așa de anost și sărac. Pe hublourile gazdei, am văzut 
că „Galaţi” mergea traulând la 200 de metri. 

Micul comandant, aflat și el de faţă și de fapt autorul cartofilor 
prăjiţi, spune, ronţăindu-și opera destul de apetisantă: 

— Au venit să ne spioneze, să vadă dacă nu-i minţim. 

Ca și când n-am avea destule necazuri, le adăugăm invidii și 
suspiciuni. 


x 


Al treilea porumbel și-a luat zborul definitiv, de câteva zile, 
după ce s-a întremat și s-a odihnit, dar plecarea lui n-a fost fără 
istorie; n-am notat-o la timp, ca să fiu sigur că într-adevăr s-a 
dus. Nu mai am încredere în nimic, nici măcar în porumbeii 
călători, de vreme ce alţii din speța lor s-au dovedit nevolnici și 
trădători. 

Pe cel de al treilea, care reabilitează puţin neamul lui și 
corectează puţin părerile de mai sus, nostromul l-a ţinut două 


zile în cabină, hrănindu-l, apoi i-a dat drumul pe punte. L-am 
văzut o singură dată, în preajma celorlalţi doi: mai închis la 
culoare, tonul general bleumarin, cu un guler verde, dar în 
nuanţe discrete, degradate și întrepătrunse, schimbându-se la 
fiecare mișcare a capului. 

Spre seară și-a luat zborul în mai multe rânduri, ducându-se 
destul de departe, apoi întorcându-se nemulțumit, trepidând, 
dând târcoale nervos celorlalți doi. N-am înţeles că era o 
invitaţie la călătorie decât a doua zi, când, după o ultimă 
încercare, ca în ajun, renunțând să-i mai îmbie, a plecat singur, 
și nu s-a mai întors. 

M-am gândit cu emoție la el; dacă va cădea în valuri, dacă nu 
va ajunge la nici un țărm, dacă zborul lui va fi inutil, mi-a lăsat 
cel puţin impresia unei împliniri și m-a făcut mai optimist. Nu-i 
totul pierdut! 


Sunt semne că se strică vremea; oceanul continuă să se 
monteze, iar cerul s-a înnorat la apus. Mi-e teamă că n-o să mai 
fie soare, că o să se întărească vântul și poate o să aducă 
ploaie, luându-mi consolarea zilelor și nopţilor cu cerul senin. 
Fiindcă altfel, dacă vremea nu s-ar opri la mijloc, ci ar aduce o 
furtună care să ne zgâlțâie nemilos, m-aș simţi mulţumit. Poate 
am ieși din inerția în care am căzut de un timp și poate... ar 
aduce și pește! — mai știi?! 


x 


Astă-noapte, cargoul „Cluj”, venind dinspre sud, a trecut pe 
lângă noi, fără să știe nimeni nimic, deși eram preveniţi din ajun 
că la un moment dat ne vom întâlni. Abia ziua am aflat că ne-au 
chemat cu „eclipsa” (semnale luminoase) când au trecut, dar n- 
au primit nici un răspuns. Micul comandant, de cart la ora 
aceea, spune că era ocupat să facă punctul, care nu știu cât 
este de necesar și mai ales nu știu cât este de bun. 

De ce oare, după aproape patru luni de la plecare, suntem 
așa de indiferenți când întâlnim un vas de-al nostru? Ar fi fost 
mare pagubă dacă stăteam un ceas în derivă și ar fi fost multă 
muncă să fi dat o barcă la apă, ca să ne ducem până la ei? Nu 
merg de-a dreptul în ţară, ci la Anvers mi se pare, dar, oricum, 


ar fi putut să ia câteva scrisori, să le pună la poștă în primul 
port. Pentru fiecare din noi ar fi fost o ușurare. 


x 


Ora 21. Mergem spre nord, pe tropic, unde polonezii au prins 
astă-seară 10 tone de scrumbie. Vasul tanghează, cu valuri mari 
din prova; e un pic de înviorare. Acum o jumătate de oră, după o 
zi infructuoasă, ultimul traul a scos 2 tone și jumătate de pește 
felurit, soiuri bune de congelare, tai, stavride, chiar și dispăruta 
scrumbie. S-ar putea ca scăderea temperaturii care a survenit 
astăzi să fi determinat o schimbare, și mâine, mai ales pe 
latitudinea unde mergem acum (astăzi acolo temperatura apei 
era 16°), să intrăm într-o perioadă mai bună. 


Joi, 11. Legături 


Speranţele n-au fost înșelătoare, și polonezii nu ne-au chemat 
de pomană... 

Din patru traulere ale lor a mai rămas doar unul pe aici, 
„Granik”, pe care l-am întâlnit adesea, fără să-i acord o atenţie 
deosebită; nu-i definisem individualitatea și personalitatea între 
vasele celelalte. Dar ei au fost totdeauna binevoitori cu noi și e 
limpede că ne-au căutat prietenia; mi se pare că le-am răspuns 
cu indiferență sau scepticism; scepticism încă n-ar fi atât de 
grav — mai degrabă a fost indiferenţă, cu totul de neadmis. 
Suntem așa de puţini pe multa întindere a oceanului! 

Zilele trecute, „Granik”, care nu are medic pe bord, a cerut o 
consultaţie prin radio medicului nostru, pentru un om din 
echipaj; era o răceală cu complicaţii și cu manifestări suspecte. 
Au revenit de câteva ori, medicul a continuat să le dea sfaturi, și 
astăzi omul este sănătos, vindecat de la distanţă, ceea ce ar 
putea face subiect de literatură spectaculoasă, dacă n-ar fi fost 
folosit, și nu o singură dată. 

Această mică întâmplare i-a legat și mai mult de noi. 
Comportarea lor de astăzi mi se pare de-o eleganţă și de-un 
cavalerism aproape romantic. Ne-am deplasat spre ei astă- 
noapte, dar, nu știu de ce, cu toate că nu aveam de străbătut 
decât 60 de mile, am ajuns destul de târziu (suntem exact pe 


tropic acum), și primul traul l-am lansat abia la ora 8. Scos când 
s-a cuvenit, n-a adus cine știe ce: iarăși pește mărunt și puţin. 

Spre prânz, „Granik”, care pescuise scrumbie în cantităţi 
mulţumitoare, s-a apropiat de noi și, cunoscându-ne necazul, 
ne-a invitat prin radio să-i urmăm, traulând în urma lor. 

Am avut mulţumirea să aud fluierul salutându-i când au trecut 
pe alături, ceea ce era un mic eveniment; comandantul este 
uneori zgârcit cu asemenea manifestări. 

Noi însă nu eram gata de lansare, iar ei s-au învârtit alături o 
oră, așteptându-ne, cu o bunăvoință care nu poate decât să 
emoțţioneze și să prilejuiască meditații optimiste. l-am urmat, în 
sfârșit, și după două ore am ridicat traulul, cu 4-5 tone de pește, 
stavride și mărunţiș. „Granik” a virat traulul abia peste o milă și 
jumătate; în acest spaţiu au dat peste scrumbie... Nu pot să 
spun că au fost mai norocoși, ci mai răbdători. 

La traulul următor, seara, mergând iarăși în apropierea lor, 
fără să ne mai grăbim, am pescuit... 25 de tone, dintr-o dată, 
din care 80 la sută scrumbie. S-au întors așadar, sau făgăduiesc 
să se întoarcă zilele bune. 

Acum e ora 22, continuăm să traulăm în apropierea vasului 
polonez... 

„Granik”, care simbolizează un echipaj, rămâne una din 
întâlnirile emoţionante ale acestei călătorii, și ea va umple, 
probabil, în inima mea unele goluri, făcând-o să-și regăsească 
ritmul și întărindu-mi credinţa în generozitatea omenească. 


E iarăși o neînțelegere cu cei de pe „Galaţi”. Se spune aici că 
ei și-au exprimat nemulţumirea sau chiar indignarea pentru nu 
știu ce manevră făcută de noi ieri, în apropierea lor, când le-am 
fi tăiat drumul. N-am văzut acest moment și nici nu-l cred 
posibil, deși incidentul s-ar fi petrecut în cartul micului 
comandant; ce-i drept, el e în stare de toate năzdrăvăniile, 
numai că era de faţă și comandantul cel mare, prea prudent ca 
să îngăduie o mișcare hazardată. 

Fapt este că din cauza asta, sau din altele, relaţiile dintre noi 
și „Galaţi” sunt acre. Cu totul reprobabil, comandantul i-a dat 
dispoziţii lui Cornel să nu le mai comunice nimic din ceea ce se 
întâmplă aici, ce și cum pescuim, decât pe baza unei note scrise 


de el. lar astă-seară, transmițând o asemenea notă scrisă, i-am 
anunţat că am scos 12 tone în loc de 25! 

Cred însă că pe ascuns, Cornel, care este pe cât de cinstit pe- 
atât de guraliv, le spune adevărul, ceea ce, oricum, deși la 
modul clandestin, înseamnă o reparaţie. 


x 


Vântul continuă să bată de la nord, mai puţin aspru decât ieri, 
totuși destul de rece și neplăcut. Fără să fie montat, oceanul 
rămâne împânzit de berbeci albi. 

Dacă ieri mi-a fost silă de toate și de mine mai ales și am ieșit 
pe punte numai câteva minute, astăzi în altă stare de spirit, am 
stat la soare două ceasuri, în timpul prânzului, și m-am simţit 
încă o dată refăcut fizic și sufletește. 

Aproape toată după-amiaza mi-am petrecut-o spălându-mi 
rufele; n-am lăsat să-mi scape nici măcar un ciorap sau o 
batistă. 

S-ar fi găsit cine să mi le spele, dar, cum pe vas e obiceiul ca 
fiecare să se îngrijească singur de nevoile sale, am găsit că-i un 
exercițiu folositor și l-am practicat cu voie bună. E drept că se 
cere mai mult spirit de organizare decât efort fizic, deoarece ai 
la îndemână toate înlesnirile; nu trebuie decât să apeși niște 
butoane, să deschizi niște robinete. 

Cu ce am spălat astăzi și cu ce mai spăl din când în când în 
cabină (așa de simplu, folosind detergenţii), cred că am rufe 
curate până la sfârșitul călătoriei, chiar dacă ar fi să se 
prelungească alte trei luni de zile... Acum mi se pare de 
neadmis un asemenea termen, dar n-ar fi de mirare să fie și mai 
îndepărtat, să ajungem acasă nu la începutul, ci la sfârșitul 
primăverii. Mi-ar părea rău numai de luna mai, care-i plină de 
trandafiri și de amintiri. 


Vineri, 12. Noapte luminoasă 
Astă-noapte nu mi-a venit să închid ochii până târziu — 


simţeam activitate pe vapor, după atâtea zile de lâncezeală. La 
ora 1, deși eram în pat și citisem ziarele din Dakar, cu „ultimele 


știri” din 27 ianuarie, m-am îmbrăcat și m-am dus pe puntea de 
comandă. 

Noaptea s-a dezvăluit până în depărtări, luminoasă, cu luna 
strălucind, deși a crescut abia ceva mai mult de jumătate. Cum 
mergeam spre sud, sud-est, Crucea Sudului ar fi trebuit să fie 
deasupra orizontului, în prova-babord, dar nu se vedea, bolta 
fiind prea albă. Nu știu datorită cărei cauze: optice, astronomice 
sau subiective? — am observat și alteori — aici luna întinde pe 
apă o dâră mult mai lată decât pe marea de acasă; poate 
oceanul are altă luminozitate, sau ochiul este receptiv în alt fel. 
Un sfert de orizont în prova era argintat, și să nu fi fost valuri ar 
fi reflectat cerul ca o imensă oglindă convexă. Oceanul, deși 
strălucitor, mi-a apărut pustiu; numai „Granik”, scăldat în lumini, 
mergea la 2-3 mile în urmă, parcă să ne păzească. 

L-am găsit pe comandant sus,  agitându-se cu 
conștiinciozitate, deși ar fi fost în drept să doarmă la ora asta. 
Puțin mai înainte fusese o mică alarmă; atunci am simţit forfota 
care m-a făcut să ies din cabină. Părea că traulul s-a agăţat din 
nou; l-au tras în grabă, dar nu se întâmplase nimic, încât i-au 
dat iarăși drumul la apă. N-a fost virat decât spre ziuă, cu pește 
puţin, poate o tonă, însă de bună calitate... 

Abia după virarea traulului s-a dus comandantul la culcare... 
lar la 9, azi-dimineaţă, era din nou pe puntea de comandă; apoi 
a coborât la buncăr și n-a stat locului o clipă, până la ora 14... 

Din încărcătura de aseară s-au congelat aproape 15 tone, deci 
aprecierile tuturor au fost bune. Incep să ne revină speranţele; 
avem altă stare de spirit. 

După traulul de dimineaţă, care a adus și el vreo 4 tone, ne- 
am adunat la doctor, la o cafea, cu Marian, Ţipă, Șișu, și iarăși 
am început să facem planuri optimiste: patruzeci și cinci de zile, 
cincizeci poate... Desigur, când vom intra într-o perioadă 
proastă vom lungi termenul la șaptezeci, optzeci, nouăzeci sau o 
sută de zile și din nou vom avea mutre de înmormântare... 


Pe când stăteam la soare, pe puntea ancorelor, într-o 
jumătate de oră postul de radio spaniol din Canare a transmis 
tangouri, apoi o slujbă religioasă, urmată de alte tangouri cu 
castaniete, pe urmă un buletin de știri, foarte rapid, și, în sfârșit, 


arii din opere; n-am urmărit mai departe ce s-ar fi putut 
aglomera în altă jumătate de oră. 


Din cauza vântului destul de puternic, n-am mai urcat de trei 
zile pe puntea compasului; azi, aruncându-mi ochii pe acolo, am 
văzut porumbeii zgribuliți și poltroni. Hotărât, nu-mi mai sunt 
simpatici, dar nu le-aș face vreun rău; cred că tot echipajul 
gândește la fel. Oricum, le datorăm azil, după legi străvechi. 


x 


Mai repede decât ne așteptasem, pescuitul a devenit 
nemulțumitor; congelarea nu lucrează decât jumătate din timp, 
sau chiar mai puţin. Ne puneam nădejdea în traulul de seară, 
care ar fi salvat situaţia, cum s-a întâmplat și ieri, dar acum aud 
că va fi scos înainte de timp; ecograful nu arată pește. (Nu-i un 
indiciu sigur, totuși îl luăm în consideraţie.) Se pare că vom 
porni în căutarea zonei unde am pescuit noaptea trecută, ca să 
prindem tai, poate cu mai mult spor decât ieri. Dar până acolo 
sunt 40 de mile, și nu știu când, cum și de ce ne-am îndepărtat 
atât. Adevărul este că „Granik” nu se mai vede. Oare când l-am 
pierdut? 


Da, iar ni se lungesc feţele... Ultimul traul a adus o căruţă 
mică de pește. 

Nu știu unde mergem acum; mi se pare că spre nord, să 
regăsim locurile pierdute. 

Drept consolare pentru eșecul de astăzi, comandantul a 
poruncit să i se facă o salată de roșii, necuwviincioasă ca idee, 
provocătoare judecând după cantitatea pantagruelică — un 
castron uriaș, cu roşiile cele mai mari și mai frumoase din 
puţinele câte au fost aduse de la Dakar, din și mai puţinele 
rămase. E un abuz neelegant pentru un comandant și un 
gentleman; alimentele aparţin egal și fără nici un fel de 
preferinţă tuturor oamenilor din echipaj. 

Oare ce-ar face în caz de naufragiu, când comandantul 
trebuie să se salveze ultimul, plătind demn onoarea de a fi fost 
primul până atunci? 


Încă un om bolnav pe „Granik”; doctorul i-a dat astă-seară 
sfaturi prin radio... 


Sâmbătă, 13. „Granik” 


Zilele continuă să fie frumoase, cu soare, iar nopţile cu lună, 
toate în aceeași calmă și plăcută monotonie. Chiar dacă uneori 
au mai fost valuri și vasul s-a balansat câteodată inconfortabil, 
de fapt după Reykjavik n-am mai avut furtună... 

Abia de dimineaţă am aflat că îndată ne întâlnim cu „Granik” 
și că doctorul îi va vizita, să le îngrijească bolnavii. 

Am mers numaidecât la fund mic, dar fără să ajungem în 
vederea țărmului, și am ancorat la ora 10; între timp se repara 
traulul, agăţat în corali de dimineaţă. Nu eram acolo când s-a 
făcut manevra matinală, dar se pare că în plasă au venit ramuri 
de corali destul de bogate; am zărit câte una, la unii și la alţii; 
celelalte au dispărut ca prin farmec, așa cum dispar langustele 
și cochiliile cele mai frumoase... Avem câţiva „vânători” de 
buncăr, care nu lipsesc niciodată când se descarcă sacul. 
„Granik” a apărut curând în zare, puţin estompat de negurile 
oceanului, iar la 10,30 au sosit lângă noi, folosind viteza lor 
maximă; nu au ancorat, ci au rămas în derivă și ne-au anunţat 
că vor veni cu bolnavii aici, poate fiindcă ei nu au cabinet 
medical și acel minimum de instrumente necesare unei 
consultații. 

Numaidecât au dat la apă o barcă de salvare, pregătită din 
vreme, scoasă în afara bordului; n-au avut decât s-o fileze, și 
apoi am văzut-o strecurându-se printre valuri, portocalie, foarte 
viu luminată de soare, cu pavilionul ridicat protocolar la pupa, 
ceea ce ne-a obligat să-l ridicăm la iuțeală și pe al nostru. Un 
pavilion e totdeauna frumos și totdeauna emoţionează pe mare. 

Intâlnirea aceasta în mijlocul oceanului a stârnit mișcare și 
emoție; eu unul am socotit-o, încă înainte de a se fi consumat, 
drept unul din evenimentele cele mai tulburătoare în ultimele 
luni de navigaţie. 

In afară de cinci oameni, care aveau nevoie de ajutor medical, 
au venit comandantul lor, șeful mecanic, directorul întreprinderii 
de pescuit, radiotelegrafistul și încă unul sau doi, cărora nu le- 
am reţinut decât fizionomia. 


Comandantul e un tânăr de treizeci și unu de ani, dar nu i-ai 
da nici vârsta aceasta; e de un blond cam feminin și pare mai 
fragil decât este în realitate. Pe lângă comandantul nostru l-ai fi 
luat drept un băieţandru. Toţi aveau înfățișarea plăcută și 
curată, îmbrăcaţi într-un fel de uniformă de vară, pantalon și 
bluză bej, de ba/lonseide. 

În timp ce doctorul începea să se ocupe de bolnavi, ceilalţi au 
pornit să viziteze vasul; nu-mi rămânea decât să aștept, fără să 
mă ispitească micul chiolhan care știam că se pregătește. 

Am fost mult mai bucuros să mă duc pe „Granik”, cu barca 
lor, care tot urma să se întoarcă. Au mai mers câţiva, Marian, 
Vasiu, Răţulescu, Bărbat și alţii, plus... bucătarul. 

Pe puntea lui „Granik” (Granik, aflu abia acum, e numele unui 
pește răspândit în Atlantic), îndată ce am urcat scara de 
frânghie, în afară de cei doi oameni, care au întins mâinile să 
mă salte, am dat cu ochii de un buldog cât un vițel, parcă stând 
acolo de strajă. Deși părea fioros cu ochii aţintiţi foarte vigilent 
asupra fiecărui nou oaspete, era blând și ne-am împrietenit 
îndată. Îl cheamă Tarzan, e destul de răsfăţat și toată ziua cât 
am stat acolo, de câte ori am avut răgazul m-am jucat cu el, 
bucuros să întâlnesc în mijlocul oceanului și o altfel de vietate în 
afară de pești și oameni. 

Ne mai aștepta o surpriză, o maimuţă, pe care o zărisem încă 
din barcă, zbenguindu-se pe balustradă, poate ca să ne dea 
spectacol. Nu urcasem pe punte decât de câteva clipe și legam 
prietenie cu Tarzan, când maimuța, numită Cica, mi-a sărit în 
spinare și a început să-mi inspecteze buzunarele. N-aveam 
decât pachetul de ţigări, pe care l-am salvat cu dexteritate. 
Florin Vasiu, neavând altceva să-i ofere, i-a întins o ţigară, dar 
ea nu s-a mulțumit cu atât, ci înhăţându-i tot pachetul l-a luat în 
dinţi și într-o clipă l-a făcut bucățele... 

M-am bucurat copilărește de tot ce se întâmpla acolo, de 
zâmbetele oamenilor a căror limbă nu o cunoșteam și cu care 
nu puteam comunica mai mult decât cu Tarzan și cu Cica, m-am 
bucurat de greoaia tandreţe a buldogului, de răsfăţurile 
agresive ale maimuţei, de toate câte se vedeau și nu se vedeau. 
Era, în sfârșit, altceva! 


x 


„Granik” e un trauler construit de câţiva ani, de 1.600 de 
tone. În schimb, motorul dă 1.200 de cai, putere mult mai mare 
decât avem noi, raportată la deplasamentul vasului. 

Totul e înghesuit, miniatural aș putea spune, dar pe acest 
spaţiu redus, nevoile, tehnice, de pescuit, de navigaţie și de 
viață, sunt rezolvate cu iscusinţă. 

Ne-a primit secundul, cu multă prietenie și amabilitate. Are 
treizeci și patru de ani și o distincţie de secretar de legaţie, pe 
care nu i-au anulat-o viaţa aspră de marinar, călătoriile lungi, de 
luni și luni, aproape fără repaus. 

După o sticlă de bere (caldă), din care n-am băut decât un 
sfert, și o cafea, pe care am băut-o toată, am vizitat vasul. 
Puntea de comandă e ca un coteţ de porumbei; în afară de 
timonier, ca să nu se înghesuie unul pe altul, mai au loc aici doi 
oameni; la noi ai putea face bal, dacă ai avea cu cine. 

Au în schimb două radaruri, precauţie foarte utilă; le lipsește 
pilotul automat, iar timona e de dimensiuni anacronice. Drept 
compensație, de altă natură, au Deka, un derivat cu multe 
perfecţionări al goniometrului, care îngăduie o navigaţie foarte 
exactă chiar la distanță mai mare de coastă; în Marea Nordului 
și în Baltică, pentru un trauler obligat să-și determine precis 
zonele de pescuit e indispensabil (astăzi!, căci în trecut pescarii 
se descurcau în limitele hazardului, plătind tributuri grele mării; 
se mai plătesc și acum, dacă-mi amintesc desele SOS-uri din 
nordul Atlanticului). 

Puntea de comandă e legată direct de puntea de observaţie a 
pescuitului, deoarece nu le desparte, ca pe „Constanţa” coșul 
vaporului. „Granik” are două coșuri în borduri, așa de mici, că 
pot trece neobservate. 

Restul instalaţiilor sunt la fel, mai mici, mai modeste, dar nu 
lipsite de ingeniozitate. Deși comprimate la maximum, 
încăperile sunt aici mai cochete, în culori mai frumoase. 

În biroul comandantului, ca o cameră de primire, simplu şi 
cald mobilată, am văzut și o acuarelă... Japoneză — clasicul pod 
cu arcadă. Pe vasul nostru, construit în Japonia, e clasic peisajul 
cu Fuji-Yama, făcut într-un fel de goblin, desigur de fabrică, 
uneori negru, alteori sepia, câteodată colorat, dar același vulcan 
naţional, văzut tot din alte unghiuri mereu-mereu, Fuji-Yama — 


și în careul ofiţerilor, și la marinari, și la comandant, și la șeful 
mecanic. 

Pe „Granik”, în careul ofiţerilor, foarte micuţ, unde încap 
înghesuiți doisprezece oameni, am mai văzut o pictură 
(originală), un profil de femeie, destul de stângaci în intenţia... 
suprarealistă. 

Nu au aer condiţionat, decât „condiţionere” individuale în 
careuri. Restul încăperilor se bucură de o simplă ventilaţie 
forţată, destul de eficace la temperatura de astăzi. Cred că pe 
călduri mari, la ecuator sau la tropice, când ești nevoit să rămâi 
luni de zile în aceeași zonă, sistemul nu mai satisface pe nimeni, 
mai ales pe niște oameni obișnuiți cu temperatura Balticei. 

Pe la ora 14 ne-au poftit la masă; ei mănâncă de patru ori pe 
zi, astfel că mesele au altă ordine și altă consistență decât ale 
noastre. Era de fapt un ceai, cu salam, pate de ficat și trapist, 
încă o dată altceva, după menu-urile stereotipe din ultima 
vreme, care mă crispează cu anticipație. 

După masă am văzut, din curtoazie, un film, cu Fernandel, 
care „Îmi scăpase” în ţară; cred că s-a numit Caidul, și 
„Sscăparea” a fost inspirată. Dicţiunea fiind foarte neclară, n-am 
înţeles decât un sfert din replici; mai mult nici nu era nevoie, la 
o poveste fără duh, filmată de cineva numai ca să se afle în 
treabă. Deoarece n-am întâlnit până acum niciuna din 
primejdiile prevăzute la începutul călătoriei, trebuia să vină una 
odată și odată; Caidul a fost, așadar, un mic tribut plătit 
oceanului. 

Am urmărit scoaterea traulului, mult mai mic și mai simplu 
decât cel de pe „Constanţa”; mi s-a părut că la noi oamenii îl 
manevrează cu mai multă îndemânare, deși au mai puţină 
experienţă decât polonezii. Indeosebi „boţatul” sacului, care 
trebuie repetat de multe ori, din cauză că puntea nu are destulă 
desfășurare, cred că se face cu multă încetineală. 

Au scos doar vreo tonă și jumătate de stavride mărunt și alt 
mărunţiș — amestecătură. 

Tocmai când mă întrebam cu ce s-o fi hrănind maimuța, 
aceasta a sosit de undeva, și-a ales un stavride din plasă și, 
cocoțându-se pe o balustradă, s-a apucat să-l devoreze, fără să 
mai răspundă la nici o chemare, ca un dulău care se teme să nu- 
i iei ciolanul de la gură. 


„Constanţa” traula înapoia tribordului, la mai puţin de o milă. 

Cu toate cele povestite, în tovărășia lui Tarzan și din când în 
când a maimuţei, s-a făcut seară. Maimuţa, care a contractat 
pentru mine o simpatie explicabilă, fiindcă am răsfăţat-o cu 
încredere și fără zgârcenie, mi s-a urcat în cap și, cu multă 
delicateţe, cu o grijă înduioșătoare, a început... să mă caute de 
păduchi, spre hazul tuturora. 

O dată cu lăsarea serii am fost poftiţi iarăși la masă, unde m- 
am dus, deși nu-mi era foame. S-a repetat menu-ul de la prânz, 
plus un fel de piftie, cam dulceagă și acrită cu oţet, combinaţie 
de dulce și acru pentru mine inacceptabilă, oricât mi-ar place 
contrastele. Bucătarul nostru, poftit în cabina bucătarului gazdă, 
a fost ospătat cu lucruri mai alese. La fel aici, ca peste tot în 
lume. Spirit de breaslă!... 

Nu știam dacă să ne manifestăm noi dorința de a pleca, sau 
să așteptăm cuvântul gazdelor. Depindeam de ei în toate 
privinţele, mai ales că trebuia să le folosim barca; și-apoi, 
comandantul lor ar fi fost cel mai îndreptăţit să hotărască. Ne- 
am apropiat deci de „Constanţa”, la 50 de metri, încât ridicând 
puţin glasul puteam convorbi peste apă. Costică Oţeleanu m-a 
întrebat, de pe puntea de comandă, dacă nu mi-e frig; știe cât 
umblu după căldură, iar acum se lăsa noaptea răcoroasă. 
Această grijă m-a emoţionat, am simţit în ea o simpatie pe cât 
de discretă pe atât de sinceră — și nu o simt prima dată. 

Secundul de pe „Granik” i-a poftit pe ai lui, prin megafon, să 
vină la radio. Îndată am auzit în receptor, transmisă prin eterul 
purpuriu al serii, vocea lui Cornel, cam nazală, ca de ţârcovnic: 
„Granik”, „Granik”, aici „Constanţa”... 

— Să știi că a băut! a zis Marian, auzindu-i vocea așa de 
înmuiată. 

Mi-am arătat îndoiala: Cornel are viciul condamnabil de a nu 
aprecia băutura. 

Emiţătorul de pe „Granik” n-a putut să fie pus în funcţiune în 
lipsa  radiotelegrafistului lor, aflat în vizită dincolo, și, 
nerăspunzându-le, glasul de ţârcovnic s-a auzit multă vreme: 
„Granik”, „Granik”, aici „Constanţa”... 

Între timp, vasele își continuau drumul, unul lângă altul, în 
noaptea luminată de lună. Secundul a mai încercat să vorbească 
prin megafon cu ai lui, dar fără succes; nu se distingea ce spun, 


cred că din alte cauze decât cele acustice, și-atunci am stat așa, 
așteptând voia întâmplării. Pe „Constanţa” începuse să se vireze 
traulul; l-am urmărit cu bătăi de inimă — era singurul traul al 
zilei și n-aş fi vrut să ne facem de râs în faţa musafirilor. Spre 
satisfacția noastră, am văzut punându-se în funcțiune macaraua 
mare, folosită când sunt mai mult de 5-6 tone. După cât de 
umflat era sacul când a urcat pe slip, ne-am dat seama că 
aducea o cantitate bună (au fost într-adevăr peste 20 de tone). 
Curând după aceea, comandantul lor a făcut semn cu braţele să 
dăm barca la apă și ne-am luat rămas bun de la gazde, de la 
Tarzan, și de la Cica asemeni. 

Până să se lase barca, până să ne adunăm toţi, „Constanţa” 
se îndepărtase. Am mers vreo douăzeci de minute, și drumul s- 
ar fi prelungit dacă după un timp vaporul nu s-ar fi întors, 
venindu-ne în întâmpinare. 

Era puţin frig, puţină umezeală, bătea vântul destul de 
răcoros, săreau stropi de pe valuri, care iarăși apăreau în 
dimensiunile lor reale, adică de trei-patru ori mai înalte decât 
barca portocalie... Luna plină arginta oceanul, „Constanţa” 
venea din față cu toate luminile aprinse, „Granik”, mai mic, mai 
îngust și mai rapid, ne depășea prin dreapta, ca un torpilor 
pregătindu-se să atace... 

Minutele cât s-a desfășurat scena aceasta neașteptată și 
inedită mi s-au părut unice — și așa le revăd acum, făcându-mă 
să le trăiesc încă o dată, fără să le scadă nici culoarea, nici 
intensitatea. E un mic film, pe care am să-l proiectez de multe 
ori pe abajurul de mătase al lămpii japoneze din cabina mea, 
unde asist la atâtea spectacole. 


Duminică, 14. Portul necunoscut 


A fost o zi opacă, un cer pâclos, prin care soarele a continuat 
să ardă, dar fără să strălucească. M-am simţit și eu la fel de 
opac, n-am avut tragere de inimă să întreprind nimic, n-am stat 
la soare, n-am făcut gimnastică. După un prânz cum nu se poate 
mai sumar, m-am culcat din nou și am dormit două ceasuri, apoi 
am lâncezit în cabină până seara. 

„Granik” se vede din când în când, apoi dispare la orizont, ca 
să revină după o vreme. Mai adineauri, i-am văzut iarăși 


luminile. Un om de la ei, care avea o fractură a tibiei, neglijată, 
infectată, în primejdie de a duce la osteomielită și gangrenă a 
rămas aici, cu piciorul în ghips, în îngrijirea doctorului și în 
subzistența noastră prietenească. 

Imi pare bine că ne-am făcut prieteni și avem pe cineva 
aproape, pe un ocean care continuă să rămână pustiu; toate 
vasele de pescuit sunt acum dispersate, dovadă că peștele nu 
se găsește în masă. 

Nici noi nu pescuim atât ca să ne satisfacă, deși nu se poate 
spune că stăm degeaba; lucrăm cu mai puţin din capacitatea 
vasului. Astăzi s-a scos ceva peste 20 de tone, din care poate 
jumătate, stavride mijlociu, se congelează. În fiecare traul găsim 
șapte-opt languste mari și frumoase, uneori chiar mai multe, 
care ar merita să fie congelate. Poate că am să fac pe cont 
propriu această operaţie, să iau cu mine câteva și să le duc 
prietenilor, dacă le-o place. 

Peste șase zile se împlinesc două luni de navigaţie în largul 
oceanului și curând va trebui să intrăm într-un port pentru 
aprovizionare, sau în Dakar, sau în Las Palmas. Aș fi preferat să 
fie amândouă, dar nu se poate. Astăzi s-a trimis o radiogramă în 
ţară, redactată destul de concludent, cerând să ni se fixeze 
portul din vreme, ca oamenii, de atâta timp fără știri de acasă, 
să poată anunţa adresa, spre a primi corespondenţă. Dacă și de 
data asta se va proceda cu nepăsare, apoi cel vinovat merită 
toate blestemele. Nimeni nu-și arată tristețea și neliniștea, deși 
simţim toţi cât e de greu să lipsești de acasă o sută de zile, plus 
altă sută care poate să urmeze, fără ca ai tăi să-ți trimită o 
scrisoare, sau, mai exact, fără ca scrisoarea să-ţi ajungă. 

Cerul nopţii e senin și e lună plină. Oare de câte ori are să ne 
mai prindă luna plină în aceste ape? 


Luni, 15. lertare păcatelor! 


Nu știu de ce natura, dacă nu perfectă măcar acceptabilă, 
„funcţională”, în alcătuirea ei complexă și complicată, nu i-a dat 
omului, asemănător foamei și altor cerinţe imperioase, nevoia, 
ca astfel să nu devină o caznă, de a face gimnastică și de a-și 
pune pe hârtie gândurile, folositoare lui sau altora. 


Când mi-e foame mănânc, și acest act nu-i câtuși de puţin o 
corvoadă; corvoadă, dacă se poate numi astfel, este să-mi 
limitez pofta de mâncare, pentru a nu avea sentimentul că sunt 
sclavul bucatelor. Când mi-e somn dorm, și somnul este o 
voluptate. 

Dar dacă mă apuc de gimnastică, obligatorie mai cu seamă în 
situația de astăzi, când chiar omul care face eforturi fizice are 
mișcările limitate, lipsite de amplitudinea normală, păgubind 
astfel funcţionarea completă și armonioasă a splendidului său 
ansamblu anatomic, așadar, dacă mă apuc să fac gimnastică, 
iau o „mutră de câine bătut”, cum spunea de curând, dacă nu 
mă înșel, Berthnard Mattusier, un navigator singuratic... 

Când mă apuc să scriu nu am o figură mai luminoasă. Oricât 
de naive, de banale, de sterile ar fi gândurile mele, scrisul a 
însemnat pentru mine, de la o vârstă încoace, o preocupare 
chinuitoare și gravă. Nu scriu niciodată din plăcere, și totuși, 
când mi-am propus, când am socotit venită clipă (așa 
trecătoare!) a materializării unor gânduri îndestul gestate, nimic 
nu mă poate opri de a le așterne pe hârtie, ceea ce însă nu 
micșorează de loc neliniștile și cazna. 

Dimineaţa mi-am impus gimnastica, după amiaza scrisul, și 
mă lupt cu ele, ca să-mi merit dreptul la viaţă. În rest, am cerul, 
soarele și oceanul, singurele elemente ale naturii în mijlocul 
căreia cei optzeci și unu respirăm laolaltă. 


x 


Oceanul continuă să fie calm, dacă trec peste o mică furie, 
destul de neputincioasă, care l-a apucat ieri, dar care s-a potolit 
peste noapte. Bate vânt ușor, nu rece, de la nord, așa de firav, 
că se anulează când mergem cu el în spate. Soarele astăzi a 
plutit într-o pâclă de culoarea laptelui acru. Cum ieri fusese 
mohorât afară, n-am răbdat să stau încă o zi în cabină; după 
amiază am făcut plajă, și n-am avut de regretat — atmosfera a 
fost odihnitoare și pașnică, iar mai târziu pâcla s-a topit, 
eliberând soarele și dându-i puterea calmă din preamurgurile de 
vară cunoscute acasă. 

Nu sunt nici azi vapoare în jur; „Granik” s-a zărit o dată, 
mișcându-se întins pe orizont, ca un tren pe calea ferată. 


Omul de la ei, cu piciorul de ghips, a ieșit puţin la prânz, pe 
puntea  ancorelor, sprijinindu-se într-o cârjiă, pe care 
Sergheescu, tâmplarul, i-a confecţionat-o cu destulă artă. Efim, 
cel cu înfundarea craniană, complet restabilit, doarme acum la 
infirmerie, având în grijă bolnavul de pe „Granik”; el îi dă 
medicamentele, la orele prescrise, și tot timpul cât e liber stă 
lângă patul lui, veghindu-l cu o grijă emoţionantă, de vreme ce 
nu i-a impus-o nimeni decât omenia. 


Răspunsul la telegrama trimisă ieri, prin care ceream să ni se 
precizeze din vreme portul unde o să intrăm, n-a sosit încă; 
dacă nu sosește nici mâine... 


Pe toată coasta, între Canare și Dakar pescuitul e tot slab, de 
aceea nici nu se grupează vasele. 

Am scos până acum trei traule, dintre care cel de dimineaţă 
de 7-8 tone; următoarele, 1-2 tone fiecare. 

Aflu că noaptea trecută s-ar fi scos vreo 10 tone. Desigur e 
puţin, dar nu-mi mai fac inimă rea; m-am resemnat să ajungem 
în ţară chiar la sfârșitul primăverii. E înţelept să iau oamenii, 
natura și soarta așa cum sunt. Pe ocean n-ai un punct de sprijin, 
să pui o pârghie și să răstorni lumea... 


x 


Sâmbătă seară, când am venit de pe „Granik”, în careu 
continua petrecerea ocazională, declanșată la prânz, după ce 
plecasem. 

„Armatorul”, adică directorul întreprinderii de pescuit căreia 
aparţine vasul, apoi radiotelegrafistul lor, cei mai înfierbântaţi, 
fraternizaseră cu doctorul și cântau repertoriul acestuia. Dar 
sunt dator să notez că mai înainte de a veni la petrecere și „a-și 
da drumul”, doctorul, în atmosfera de sărbătoare, gata încinsă, 
a rămas aplecat asupra mesei de pansamente, și marinarului cu 
fractura de tibie i-a făcut o adevărată operaţie, raclând osul, 
fără ajutorul nimănui și pe răspunderea lui personală, destul de 
angajată, cum s-a întâmplat și în alte cazuri. Dacă își debita 
cântecele vechi când m-am întors seara și dacă ele sunt niște 


păcate destul de grave, convin din toată inima că trebuie 
iertate. 

Comandantul polonez și șeful lor mecanic erau mai reținuți, 
fără să facă însă notă discordantă; știu să se poarte chiar și în 
asemenea împrejurări... excepţionale. 

Ar mai fi zăbovit, dacă n-ar fi așteptat barca jos. Ne-am 
despărțit prietenește, dar radiotelegrafistul a trebuit să fie 
coborât cu saula de siguranţă, ca să nu cadă în apă; adică, legat 
pe sub subţiori cu parâme, a fost „filat” de sus, coborât cum se 
coboară burduful în puț. Abia aici, înaintea acestui moment, 
când să treacă peste balustradă, văzându-l în ce stare era, 
tânărul comandant i-a aruncat o privire, aspră, și-am citit în ea, 
surprinzătoare pentru vârsta lui, o foarte elocventă autoritate, 
decât că venea puţin cam târziu. 

Cred că nimeni din câţi se aflau acolo, ai lor și ai noștri, nu și- 
a manifestat dezaprobarea în sufletul său. De ce-aș manifesta-o 
eu? Pe ocean, în călătorii lungi, ca pe vremea descoperirilor 
geografice, multe trebuie înţelese și iertate, mai ales că, spre 
deosebire de vremurile îndepărtate, vremea noastră este așa de 
trepidantă. 

Și apoi, important rămâne că totul s-a sfârșit cu bine, oamenii 
și-au arătat solidaritatea, iar barca a plecat pe fascinanta dâră 
argintie răspândită de lună deasupra apelor... 


x 


Vasul polonez, care după cum am aflat acum, s-a înecat nu în 
Skagerak, ci în Biscaia, era chiar colectorul lor, venind să 
încarce peștele, vas de 13.000 de tone, pare-se cu șaizeci de 
oameni echipaj. Informaţiile de pe „Granik” sunt trunchiate și 
uneori contradictorii în ceea ce privește numărul celor dispăruţi 
și al celor salvaţi. Vaporul, prins de furtună, s-a rupt literalmente 
în două; n-au scăpat, se spune, decât șase sau șapte oameni. 

De altfel și „Granik” a întâlnit furtună grea în nord, când 
venea aici; balustrada la prova este și acum torsionată de valuri, 
drept amintire. 


x 


Atrăgându-i atenţia nostromului, cu ton și cu intenţie de 
glumă, că scripeţii de pe crucetă, unde se ridică pavilioanele de 
semnalizare, scârțâie ca pe un vas de pirați, mi-a răspuns, 
luându-mă deoparte, ca să n-audă ceilalți, că faptul, care nu-i 
decât o neglijenţă nesupărătoare, s-ar datora prezenţei mele și 
a lui Șișu pe lista de echipaj. Fără noi, ar fi avut doi oameni în 
plus. Ca și când cei existenţi nu dovedesc cu treburile! Mai ales 
în zilele când nu prindem pește și fiecare marinar ar vrea, dacă i 
s-ar cere, să pună umărul la ceva. 


Marţi, 16. Diamantul și piatra 


Citesc cu întârziere, într-o revistă literară, două studii, unul 
după altul, despre literatura noastră în ultimii douăzeci de ani. 

Am scris în acest timp șase cărţi, din care numai una are sub 
cinci sute de pagini. Nu vreau să spun că numărul paginilor 
trebuie să determine o recunoaștere, dar arată în orice caz 
dimensiunile strădaniei. 

Un poet ar fi putut în același răstimp să scrie numai un sonet 
sau numai un vers și să fie recunoscut în eternitate. Nu l-aș 
pizmui, înțelegând că într-un vers sau într-o scurtă pagină se 
poate concentra geniul unei generaţii. Granitul se lucrează altfel 
decât diamantul, și oamenii care le dau față se cheamă unul 
cioplitor, altul giuvaergiu. 

Materialul cioplit de mine nu trebuie privit cu lupa, ci de la 
acea distanţă, de unde i se vede forma și dispare porozitatea. 
Sunt roci și roci pe scoarţa planetei; un pod sau o temelie de 
casă se fac din piatră, nu din diamante. Ceea ce nu înseamnă că 
pietrarul nu-și rupe spinarea și nu-și julește mâinile. O piatră 
nepotrivită sau tăiată rău sau fisurată se aruncă... 

La numărul paginilor amintite mai sus trebuie să adaug cel 
puţin încă pe atâtea aruncate... 


Gânditu-s-a cineva, a făcut socoteala câte mii de tone de 
sânge trec prin inima noastră într-o viață? Dintr-o șuviţă a lui, 
filtrată, s-ar putea scoate un joc de havuz, într-o seră caldă, 
pentru desfătarea oaspeţilor aleși de stăpânul casei. Dar dându- 
i-se drumul năvalnic și dintr-o dată, s-ar naște o Niagară... 

Biată și bravă inimă omenească! 


x 


Oceanul, mai calm ca niciodată. 

Nu prindem pește, decât cantități caraghioase. Aseară a 
plecat de aici până și „Granik”, ducându-se către sud. Am 
convenit să mergem după ei, în cazul când ne anunţă că au 
găsit o zonă mai bogată. 

Dar „Galaţi” ne-a comunicat încă de alaltăieri că pescuiesc 
peste 30 de tone zilnic, din care 60 la sută scrumbie. leri, cifrele 
nu au fost mai mici, dimpotrivă, au ajuns la peste 40 de tone... 
Nu ne ducem după ei; așteptăm să vedem ce are să ne spună 
„Granik”. 


Am pescuit, în schimb, două broaște-ţestoase, de 70-80 
centimetri lungime sau mai corect diametru, fiindcă au, după 
cum se știe, forma aproape circulară. Comandantul le-a luat sub 
protecţia sa (sunt puse într-un bazin cu apă), se duce foarte des 
acolo și le priveghează. Vrea să le dăruiască acvariului din 
Constanţa sau grădinii zoologice de la Băneasa, dacă vor 
rămâne în viaţă. 


Cer păclos, care se limpezește după amiază. Am stat două ore 
la soare, și nu mi-e de ajuns. Mă simt ușor înţepenit undeva, în 
străfundurile articulaţiilor, dar, cum nu mă doare ceva organic, 
s-ar putea să fie o înţepeneală sufletească. Uit adesea că în ţară 
e iarnă, poate ger, poate viscol sau, și mai rău, ceaţă. 

E și în mine nu știu ce fel de ceaţă... 


X SINGURUL ȚĂRM: LUNA 
Miercuri, 17. Nevoia de fericire 


Am cerut cu stăruinţă direcţiei generale să nu intrăm la 
Dakar, ci în Canare, unde alimentele și toate celelalte sunt mult 
mai ieftine, după cum existau informaţii și după cum ne-au 
confirmat marinarii de pe „Granik”, care obișnuit se 
aprovizionează acolo. 

Astăzi, în sfârșit, am primit răspunsul: să intrăm la Dakar, nu 
mai înainte de 1 martie. De ce? Poate că există o rațiune, deși 
nimeni de aici nu-i în stare să și-o imagineze. 

Pentru mine, intrarea la Dakar, ca idee, nu înseamnă o 
dezamăgire. E și acesta unul din porturile unde am visat să 
ajung odată, ca și la Casablanca și Capetown, poate din timpul 
războiului, când aici s-au petrecut evenimente dramatice. Cred 
că peisajul, clima, viaţa sunt mai frumoase în Canare, totuși 
Dakar face mai mult parte din Africa și e mai departe, iar 
depărtările m-au chemat totdeauna. 

Oricum, sunt mulţumit că avem o destinaţie, sper certă de 
data asta, și vom primi corespondenţă, poate și pe cea din 
urmă, mult așteptată. 

Eram pe puntea etalon, la soare, îndată după amiază, cu 
doctorul și cu Marian, când a venit Cornel să ne aducă știrea, 
recepționată proaspăt. Ne scăldam, în înţelesul aproape întreg 
al cuvântului, simţind-o pe tot trupul, în muzica spaniolă, din 
Canare, totdeauna orchestrată voluptos, totdeauna plină de 
lumină și de sevă, chiar când e tristă sau languroasă. 

Cu câteva clipe mai înainte, gândindu-mă la cântăreții aceia, 
ai bucuriei și soarelui, tocmai întrebasem, rostind cu glas tare 
pentru cei de lângă mine, deși mă adresam mie însumi, puţin 
melancolizat de așteptări, puţin nedumerit de rostul meu aici, 
de rostul meu în viaţă: 

— Oare or fi fericiți? 

Poate mă îndoiam de fericire în clipa aceea, și, îmi dau seama 
acum, cu câtă nedreptate! Fiindcă îndată ce am întrevăzut 
putinţa de a avea vești de acasă m-am simţit altfel. 

Am proclamat de multe ori, convins și sincer, plăcerea 
singurătăţii, nevoia de singurătate. Dar mă gândeam la acea 


singurătate în care oamenii sunt aproape; sper că aparentul 
paradox poate fi dezlegat fără explicaţii. 

Nu aștept vești, în sensul de informaţii, ci scrisori, adică 
dovezi grafice despre existența oamenilor la care mă gândesc, 
mai des, mai rar, sau chiar și numai câteodată. Intre două 
rânduri venite de departe, închipuirea poate să clădească, să 
reconstituie, uneori fără greș, o viaţă întreagă. 

Mergem deci la Dakar; avem până atunci două săptămâni de 
așteptare și de speranţe... 

Nu s-a văzut toată ziua nici un vapor, cât e zarea de largă. 
Suntem tot pe tropic și pescuim cantităţi neînsemnate. Azi după 
prânz am făcut o încercare de traulat pe fund mai adânc, la 250 
de metri, ceea ce înseamnă filarea a peste 1.000 de metri de 
cablu. Numai desfășurarea și apoi virarea lui iau o oră întreagă. 
S-a scos ceva mai mult de o tonă, scrumbie, stavride, pui de 
langustă și alte dihănii. Încercarea n-a fost deci încurajatoare; 
nu știu însă dacă trebuie abandonată. Indată după aceea am 
pus capul spre coastă, și acum seara, traulăm pe fund de 70 de 
metri, prin locurile pe care le-am bătătorit zilele acestea. 

„Granik” s-a apropiat de „Galaţi”, dar rămâne legat de noi; 
bolnavul lor, cu piciorul în ghips, e încă în grija noastră. 

Amândouă vasele continuă să pescuiască satisfăcător; aici nu 
se ia în seamă experienţa lor, de parcă ar fi trucată. 

Dacă până azi n-am coborât mai la sud, ca să nu ne 
îndepărtăm de Canare, unde trebuia să ajungem grabnic în 
cazul sperat că ni se va aproba intrarea acolo, acum motivul a 
căzut brusc și definitiv. Până la Dakar sunt peste 500 de mile; ar 
fi timpul să ne îndreptăm spre sud, cercetând pas cu pas zona 
aceasta întinsă, până am da, poate, de o porţiune mai 
norocoasă. 

Dacă nici la noapte nu pornim, cineva aici e încăpățânat, 
inconștient și iresponsabil. (Sper să pot șterge ultimul rând 
mâine dimineaţă.) 


Joi, 18. Rechinul și oamenii 
Nu-l șterg, ci-l las în suspensie. Se pare că ieri, în douăzeci și 


patru de ore, am pescuit peste 30 de tone, iar din acestea vreo 
8-9 pentru congelare. Nu știu dacă nu-s exagerări, pornite din 


exces de zel sau din dorinţa de amăgire. Dar dacă-i adevărat, 
atunci e cazul să ne prelungim șederea aici, după ideea cănue 
bine să dai vrabia din mână pe cioara din par. 

Incepând de astă-noapte, lucrurile merg în mod evident bine, 
cel puţin în ceea ce privește cantitatea de pește scoasă de sub 
impenetrabila față a oceanului, mută și batjocoritoare, deși 
albastră: un traul bunișor înspre ziuă, un altul bun dimineaţă, la 
prânz 8-9 tone, iar mai adineauri unul de zile mari, care a făcut 
să trosnească macaralele — cel puţin 20 de tone. E mai mult 
amestecătură, pește mărunt, pentru făină, apoi foarte puţină 
scrumbie și suficient stavride, de mâna a doua, care poate 
merge la congelare dacă-i ales cu bunăvoință și cu migală. 


x 


Astă-noapte, pe la ora 4, după ce adormisem greu, preocupat 
de apropiata legătură cu lumea, Paţe a venit să mă scoale, ca să 
văd nu știu ce; n-am înţeles în prima clipă. Am crezut că-i vorba 
de vreun fenomen ceresc; venea adesea în nord să mă cheme 
când se vedea aurora boreală, și chiar când nu se vedea, știind 
că apoi rămân să le ţin de urât pe puntea de comandă, până la 
ziuă. 

Dar în nord, unde ziua dura foarte puţin și prea rar apărea 
soarele o clipă, două, nu îmi duceam viaţa după oră. Dormeam 
când mi se făcea somn, ziua sau noaptea, fiindcă era o noapte 
aproape continuă. Nu de puţine ori mi s-a întâmplat atunci să 
mă culc seara la 8, să mă scol odihnit la 10 și apoi să lucrez 
până la ziuă (ziua prezumtivă). Era o harababură la care azi mă 
gândesc cu plăcere și cu un ușor regret, ca la ceva ce știi că a 
fost inedit și niciodată n-o să mai fie. Acum însă caut să nu mă 
culc prea târziu seara, ca dimineaţa să mă trezesc devreme, să 
mă bucur de lumina și de căldura soarelui. 

Nu pot să spun totuși că m-a nemulţumit apelul acesta 
nocturn; programul zilei decurge prea ordonat în ultima vreme. 
Mă chema la buncăr, unde se scosese un rechin. 

— Mare de tot! Haideţi fuga, până nu-l taie să-l bage la făină! 

Prindem rechini cu sutele și de toate soiurile, dar numai pui, 
de 60-70 de centimetri cel mult. Rechinii cei mari sau trăiesc în 
alte zone și la alte adâncimi, lăsându-și aici pe platou doar 


progenitura, până devine matură, sau se feresc din calea 
traulului, mai prevăzători decât cei mici. Uneori mă întrebam 
dacă nu cumva au și dispărut, iar ce prindem noi n-ar fi decât o 
specie degenerată și neprimejdioasă... 

lată și un rechin adevărat, mi-am spus, tocmai când nu mă 
mai gândeam la existenţa lui. Nu înţelesesem cât putea fi de 
mare și m-am dus cu destule rezerve dimensionale, ca să nu fie 
o dezamăgire. La congelare, câţiva oameni din echipă puneau 
stavride mărunt în tăvi, în atmosfera înceţoșată a acelei încăperi 
friguroase. Le-am spus bună dimineaţa, cu multă voie bună, 
bucurându-mă că înaintea rechinului întâlneam oameni. Spre 
surpriza mea, dihania ocupa o treime din lungimea buncărului. 
Zăcea cu burta în sus, cenușie-albicioasă, și abia mai mișca, din 
când în când, fără vlagă. Pesemne intrase în traul de mult și se 
epuizase încercând să scape. l-am desfăcut falca de jos cu 
cârligul: putea să te înspăimânte, așa cum se vedea, parcă fără 
fund, plină de scrumbii, grămadă, pe care hrăpăreţul nu izbutise 
să le înghită în prizonieratul de două ceasuri. 

Oamenii l-au întors cu spinarea în sus; era de un brun-închis, 
aproape negru și de o duritate metalică. O dată sau de două ori 
a încercat să se zvârcolească și a izbit cu coada lată în peretele 
buncărului, dându-ne o idee de dezastrul pe care ar fi putut să-l 
provoace o asemenea izbitură dară ar fi avut mai multă viaţă. 

Din când în când respira adânc, ca oamenii vlăguiţi. Stătea cu 
ochii deschişi, ochi roșiatici și parcă opaci, care ai fi zis că nu 
mai văd nimic, și totuși priveau intens, adânc, dușmănos și 
deznădăjduit. Mi se pare că privirea ni s-a întâlnit și ne-am uitat 
unul la altul un timp, fără să clipim, până ce mi s-a răcit carnea 
în trup. 

Spun unii că foarte puţini rechini atacă pe om, și numai 
uneori, iar dacă te aperi, amenințând, gesticulând, se dau 
învinși, făcând stânga-mprejur. 

Nu cred, împotriva oricărei mărturii. Să-l fi întâlnit în apele lui 
pe cel de aici, nimeni n-ar fi scăpat viu. Am citit rapacitatea nu 
în gura lui fără fund, plină de dinţi mici, ca de bomfeier, turnaţi 
într-un oţel alb, necunoscut pe pământ, ci în ochiul roșu, pe 
jumătate mort, dar înfricoșător și cumplit. 

Așa cum stătea, încovoiat, avea 3 metri și jumătate lungime; 
întins, ar fi avut, desigur, mai mult. 


Am plecat de acolo înfiorat și m-am dus pe puntea ancorelor, 
la prova, ca să văd Crucea Sudului sau ca să uit. Mergeam spre 
sud, sud-vest, și constelația mea ar fi trebuit să fie puţin în 
stânga etravei. Era însă prea multă lumină de la lună, iar la 
orizont, jos, plutea pâclă, încât n-am văzut decât două stele din 
patru și le-am căutat mult pe celelalte, cu ochii și cu imaginaţia. 

În tribord, destul de jos, poate la 25 de grade, strălucea luna, 
puţin roșiatică. Nu știu când a descrescut așa repede: n-au mai 
rămas decât două treimi, cu tăietura scrijelită; cum era sângerie 
pe margini, mi s-a părut deodată că văd pe cer imaginea ei din 
apă, îmbucătăţită de gura rechinului, așa cum îmi stăruie în 
amintire după atâtea ceasuri, când s-a făcut de mult ziuă și 
scriu rândurile de faţă. 

M-am uitat la oceanul așa de pașnic, în a cărui intimitate 
trăiesc de patru luni, câte se împlinesc zilele următoare, cu care 
mă simt în prietenie veche și trainică, de care nu m-am temut 
niciodată, pe care am dorit să-l văd chiar și altfel decât astăzi, 
mai rău decât a fost în nord câteodată, să-l văd în orice 
deplinătate a lui, oricât de sălbatică... De data asta, când 
fremăta blând și se albăstrea prevestind dimineaţa, m-am uitat 
cu coada ochiului la el, parcă neîndrăznind să-l privesc în faţă. 
Mi-am închipuit balaurul din buncăr recăpătându-şi viaţa și 
strecurându-se printre ape... Dar nu trebuia să învie el și să 
scape; în jur, desigur, erau alţii... 


Puțin mai târziu, la orizont, în stânga, am zărit luminile a două 
vase, lumini de lucru, nu de navigaţie, traulere pescuind 
noaptea. Ar fi putut să fie „Galaţi” și „Granik” — de existenţa 
altora n-am mai auzit zilele din urmă prin părţile noastre. 

În pustietatea oceanului mi-am dat seama că acolo sunt niște 
oameni, veghind și muncind, că sunt niște insule de viaţă, și 
deodată am simţit în suflet o explozie de bucurie, de căldură, 
pentru oricine ar fi fost ei, oricum i-ar fi chemat, oricum ar fi 
arătat la față. Și mi s-a părut că nicăieri nu-ţi poţi da seama mai 
bine ca pe ocean cât îţi este de frate omul celălalt, de aproape 
sau de departe. 

Crezusem că emoția de-a descoperi viața undeva, în pustiu și 
în noapte, o cunoscusem altădată... 


Mergeam într-o seară, după căderea amurgului, pe un câmp 
unde se terminase secerișul grâului, la marginea mării, pe o 
faleză înaltă. 

Vara, crepusculul e scurt chiar și pe latitudinea de acasă; pe 
negândite, s-a lăsat întunericul, și până să se arate stelele, pe 
câmp nu s-a mai văzut decât mogâldeţe cenușii — stogurile; în 
fund, o lizieră de salcâmi închidea orizontul și parcă drumul de 
înapoiere spre lume, deși era acolo un sat pe care îl cunoșteam 
foarte bine. 

Totul pe acel câmp părea atunci pustiu, părea că pe acolo nu 
umblase niciodată cineva viu și că a doua zi și în zilele 
următoare n-avea să vină nimeni. Așa s-a înfățișat închipuirii 
mele ideea izolării și a părăsirii și, fără să-mi fie frică de ceva, 
am simţit tristeţe în suflet și frig în inimă. 

Dar deodată, pe liziera salcâmilor a pâlpâit o lumină, ca o 
steluță gălbuie, în vreme ce stelele adevărate nu se arătaseră 
încă la orizont, ci numai primele, în înaltul cerului. Curând, s-a 
aprins a doua — lumini la casele oamenilor. 

Cunoscând și casele, și oamenii de acolo, n-a fost nevoie de 
închipuire ca să știu cum se desfășoară viaţa la ora aceea, cum 
se aprinde focul pe vatră, cum se pregătește cina, cum strănută 
caii cu botul în paie, la gardul dinspre grădină, cum cârâie la 
începutul somnului orătăniile, cum se gudură câinele pe lângă 
gospodină, cum omul venit de la câmp se spală pe întuneric la 
fântână... 

Ştie oricine cum e o seară în bătătura unei case de ţară, în 
mijlocul verii. 

Am mers pe câmpul pustiu, privind însetat luminile, fără să 
mă mai uit unde pun piciorul, încălzit deodată până în fundul 
inimii și purtând în suflet o bucurie ciudată, căci doar nu eram 
poftit și nu mă duceam la cina oamenilor de-acolo... Dar eram 
bucuros că au aprins luminile, că se pregătesc să cineze, că sunt 
vii, și lumea nu-i pustie... 

E mult mai adâncă, mai vibrantă tulburarea simțită astă- 
noapte, spre ziuă, când am văzut luminile acelea. Fiindcă 
oceanul e o vastă pustietate aievea, nu un gol trecător născut 
din închipuire, iar un semn de viaţă, venit de la oricine, se 
propagă pe altă lungime de undă și într-o tăcere atât de deplină, 
cum n-o pot avea decât înălțimile și întinderile mari de apă, 


dându-ţi simţământul încrederii în oameni, unit cu bucuria de a 
ști că niciodată nu ești singur pe lume. 


x 


Rosmănică susține că monstrul de astă-noapte nu-i rechin, ci 
un pește rar întâlnit sau necunoscut — un fel de doradă (?) — 
sau nu știu ce mai spune. 

În schimb, TŢipă nu păstrează nici o îndoială când susţine că-i 
rechin autentic, adăugând însă și el că ar fi de un soi 
necunoscut, despre care nu pomenește ihtiologia. 

S-ar putea ca amândouă părerile să fie eronate; care-i 
adevărul n-o să mai știe nimeni... 

Tipă hotărâse să congeleze exemplarul, ca pe o raritate, și să- 
| ducă în ţară, să-l dea muzeului Antipa, spre împăiere. Socotesc 
că intenţia era cu atât mai bună cu cât captura noastră 
neobișnuită dădea naștere la controverse. Dar azi la prânz 
comandantul i-a cerut să-l taie și să-l bage la făină. 

— Eu am venit aici să congelez pește și să fac făină. Cei care 
au nevoie de piese de muzeu să-și prindă singuri. 

— N-au cum, n-au mijloace! a ripostat Tipă. Din moment ce l- 
am prins, pentru noi nu-i nici o greutate să-l ducem în ţară. 

— Ba da! la mână de lucru și ocupă loc în magazie, câto tonă 
de pește... 

Chiar de-ar fi așa... 

Reacţia comandantului mi s-a părut aceea a unui copil 
capricios și agresiv, cu toate agravările aduse de faptul că a 
depășit de atâta timp vârsta copilăriei. Dacă ideea ar fi fost a 
lui, desigur că n-ar fi folosit împotriva ei argumentele de la 
prânz. Cum n-are nici un argument împotriva broaștelor sale, 
ceea ce, dezlegat de altele, socotesc că nu-i reprobabil. 


x 


N-am aflat ce urmează să facem peste noapte; deocamdată 
nu se poate lansa traulul — pe punte este depozitată o bună 
parte din peștele prins seara, care n-a mai avut loc în buncăr. 
Buncărul fabricii de făină, cu o capacitate de 15 tone, este și el 
plin. 


Se zice că astăzi am pescuit în total 55 de tone. 

Nu pot continua scrisul; de câteva minute, vecinul meu, micul 
comandant, a intrat la el în cabină, cu nu știu mai cine (parcă 
recunosc, între altele, glasul bucătarului), și, pe lângă hărmălaia 
lor, a dat drumul magnetofonului, cu toată puterea. Are muzică 
ușoară, de toate soiurile, și o pune așa de des, că i-am învăţat 
benzile pe dinafară. Mi-a mărturisit că n-ar putea trăi dacă n-ar 
avea magnetofonul. Norocul lui că nu s-a născut înaintea 
mașinăriei! 


Adineauri, ieșind pe coridor, m-am întâlnit cu comandantul, cu 
o barbă de câteva zile, ducându-se la masă, în cabina 
secundului, unde li se aduc bucate în afara ordinarului. 

A intrat într-un fel de frenezie, vrea mult pește, cât mai mult, 
deși pentru azi n-ar mai fi nevoie. 

— Ce facem? l-am întrebat. 

— Lansăm traulul. 

— Și peștele de pe punte?... 

— L-am băgat jos. 

Unde naiba? Claie peste grămadă, cel proaspăt peste cel 
învechit, care nu mai e bun decât pentru făină, ca să se 
amestece unul cu altul! 

Imi dau seama că are intenţii bune și că muncește, se agită, 
poate suferă mai mult decât toţi când treaba nu merge bine... 
Dar de ce nu merge bine?... 


Mi-am călcat pe suflet și am fost la micul comandant, spre a-l 
ruga să pună magnetofonul mai încet, sfiindu-mă să-i spun pe 
faţă că mai supărătoare decât muzica era gălăgia musafirilor. 

Dacă aș fi avut o funcţie oficială aici, mai mică, egală sau mai 
mare decât a lui, i-aș fi cerut în termenii regulamentului, pe 
lângă ai bunei-cuviinţe, să nu-și deranjeze vecinii. Un oaspete, 
cum sunt eu, nu poate cere nimic, dar cred că trebuie să i se 
dea tot ce impun regulile găzduirii. 

Deci mi-am călcat pe inimă și am ciocănit la ușă. Tocmai 
ieșea Paţe, timonierul și amicul său nedespărțit, ducându-se să 
ia apă pentru cafea. Am zărit înăuntru pe bucătar — într-adevăr 
nu mă înșelasem în privinţa glasului — și pe alţi câţiva, 
înghesuiți și de neidentificat în fracțiunea de secundă cât mi-a 


alunecat privirea în cabină. Fără să-mi bag capul pe ușă, l-am 
rugat pe micul comandant să reducă volumul mașinii lui 
infernale, scuzându-mi intervenţia prin faptul că încerc să 
lucrez. Plin de amabilitate și prevenitor ca totdeauna, mi-a 
făgăduit. 

Acum, după o jumătate de oră, magnetofonul urlă mai tare ca 
la început, și restul gălăgiei concurează cu el. Recunosc glasul 
bucătarului, subţirel, feminin... Ce-o fi povestind? 


Marinescu are un humor permanent, pe care îl descopăr la 
fiecare cuvânt; astăzi, humorul lui mi s-a părut puţin cam 
cumplit. Înaintea mesei de seară, ducându-se pe la buncăr să 
vadă ce s-a prins, a pus piciorul în jgheabul de scurgere în loc să 
pășească peste el, a alunecat și a ieșit cu picioarele prin sabord, 
la un metru deasupra oceanului. Ar fi însemnat să fie un mare 
nenorocos ca să alunece mai departe, dar, oricum, s-ar fi putut. 
El însuși povestea întâmplarea, făcând haz, uitând că avea o 
julitură destul de serioasă la picior. 

l-am spus: 

— Ai văzut rechinoaica de astă-noapte? (Era o femelă.) Să știi 
că bărbată-su, rechinu', se ţine acum după noi; n-ai fi scăpat de 
el. 

După ce a reflectat, cu un aer de mirare, a răspuns, cum nu 
se poate mai serios, simulând calm o teamă tardivă: 

— Adică m-ar fi luat de nevastă! 

În timp ce ceilalţi râdeau, am reflectat și eu și i-am răspuns la 
nivelul cuvenit, dar replica nu-i de reprodus aici. 


x 


Astăzi, îndată după amiază, pe când mă prăjeam la soare pe 
puntea etalon, cu o plăcere încă nediminuată, a venit doctorul și 
mi-a adus mărul care mi se cuvenise la masă, de unde 
absentasem. Era un măr de la Dakar, mare, galben, perfect 
sferic, fără lovitură sau pată, cu o tijă neobișnuit de lungă, s-o 
crezi artificială și stilizată. Sunt foarte fragede, foarte proaspete, 
au și aromă — le lipsește ceva: par nesărate. Dar bineînţeles că 
în mijlocul oceanului un măr nu se refuză... 


Stăteam lungit cu fața în jos, cu spinarea dogorâtă de soare, 
cu ochii pe orizontul oceanului. Când mi-am înfipt dinţii, cu sete, 
dar cu nu știu ce lene, cu nu știu ce înclinare spre vis, în fructul 
acesta care va fi făcut mult drum în lume ca să ajungă la Dakar 
și să se vândă în piaţă, am simţit subit cum gustul lui se 
contopește cu gustul vizual al oceanului, cu gustul caloric al 
soarelui, dând un produs inimitabil; clipa aceea mă urmărește și 
acum, trezind în mine o satisfacţie foarte complexă și intensă. 


x 


Intrăm în port pentru mai multe nevoi, dar prima și care nu 
îngăduie multă amânare este lipsa apei de băut; se pare că nu 
mai avem decât pentru câteva zile. Nu știu ce să cred: i se 
adaugă sau nu apă distilată? 

N-am văzut radiograma prin care ceream escala urgentă; aud 
că, pe lângă nevoile imperioase de aprovizionare, s-a invocat 
starea de spirit a echipajului. Echipajul își face datoria și cred că 
și-ar face-o oricât și cu orice lipsuri, dar nu-i mai puţin adevărat 
că pe feţele multora se citește neliniștea și demoralizarea. Lipsa 
scrisorilor este ucigătoare. 


x 


larăși muzică spaniolă, cât am stat pe punte, cântece pe care 
le știu din adolescenţă, altfel orchestrate, îmbogăţite, sonorizate 
până la limita imaginaţiei cu instrumentele acestea noi, 
electronice, care scot sunete inedite, împletite unele printre 
altele, născocind parcă vibrații noi și insinuându-se invincibil în 
urechea cea mai rafinată. 

Clavecinul, la urma urmelor, n-a fost la timpul lui o născocire 
mecanică? Și n-a fost nevoie de Bach spre a supravieţui, ca să 
ajungă la și mai tehnicul pian, folosit amplu astăzi? 

Oare instrumentele acestea care redau sunetul cu mijloace 
electronice n-au să-și găsească într-o zi un Bach, să le 
înnobileze și să le dea circulaţie clasică? 

Puțin mai târziu, același post de radio din Las Palmas, care 
într-o jumătate de oră trece grabnic de la una la alta, nu fără o 
anumită îndemânare, a transmis un scurt concert pentru două 


piane; n-am înţeles al cui și de cine cântat și nici n-am putut să- 
mi dau seama decât că aparţine școlilor celor mai moderne, 
vorbind bineînţeles de cele accesibile mie. Foarte distinct 
fiecare sunet, foarte clar, foarte frumoasă naraţiune. 

După muzica dinainte, da, e drept, încântătoare, trebuie să 
recunosc că e cu totul altceva! Putem să rămânem multă vreme 
la pianul de astăzi, înainte de a-l face electronic. 


Vineri, 19. Speranțe 


Eram pe punte azi-dimineaţă, așteptând să se ridice sacul 
traulului, care părea destul de încărcat, când a venit Cornel, 
gâfâind, să mă cheme la staţia de radio. În staţia de la București 
era cineva de la Radioteleviziune, care vroia să-i răspund la 
câteva întrebări privind soarta noastră. Intâmplări deosebite n- 
am putut să-i povestesc telegrafic; am spus, cred, că dorim să 
ne întoarcem cât mai repede acasă. „Când?” a fost întrebarea 
următoare. „Sperăm, spre sfârșitul lui aprilie...” Sperăm! Sper să 
nu fi spus o minciună! 

Pescuim din ce în ce mai bine. Astăzi, până la ora 18, s-au 
scos 41 de tone, și cu traulul de seară și cu încă unul până la 
miezul nopţii o să trecem peste 50, probabil. 

Situaţia începe să devină foarte bună, depășind așteptările 
cele mai optimiste din ultima vreme. Dacă ar ţine așa, în treizeci 
de zile am fi gata de plecare... 

În schimb, eu nu știu ce am astăzi; sunt iarăși incapabil să 
întreprind ceva, stăpânit de moleșeală, de parcă aș fi bolit în 
spital. S-ar putea să fie urmarea vaccinului antitetanos, o 
exigenţă a doctorului, care aplică riguros regulamentul, fără să 
cruţe pe nimeni; doar comandantul, brav om de mare, 
cochetează cu seringa, amânând-o de la o zi la alta, ca o 
fecioară pudică în faţa încercării supreme... 

Poate fiindcă de dimineaţă a fost nor, m-am „demobilizat” 
pentru toată ziua și nu mi-am revenit nici după prânz, când s-a 
limpezit cerul. 

Alături iar urlă magnetofonul... 


Sâmbătă, 20. Ovă africane 


Trec săptămânile, și nu știu când. 

Azi a fost timp frumos, cu vânt cam tare de la nord, cu 
oceanul împânzit de berbeci albi. În timpul prânzului, soarele 
dogorește așa de tare, că aproape nu-l mai suport... lar în ţară e 
viscol, după cum a fost informat astăzi Cornel. 

Oare nu mi-o fi dor de o zi cu ninsoare? Vreau să cred că nu, 
și totuși poate n-ar fi urât, dar nu mai mult decât o zi. Mă 
străduiesc să nu admit că aș putea să am vreodată nostalgia 
iernii. Am optat de mult pentru soare, și vreau să-i rămân 
credincios. 

Nici o întâmplare de revelat în viaţa noastră exterioară; 
pentru cealaltă, nu am puterea să caut în sufletul meu și în 
sufletul nimănuia. Dar e sigur că ne rod pasiunile ascunse sau 
înfrânate — și așteptările. 

Continuăm să pescuim bine. Ba încă ieri a fost inutil de mult 
pește; când s-a ridicat ultimul traul, buncărul nu era încă golit, la 
făină nu mai încăpea nimic. A trebuit să se lase peștele pe 
punte, și peste noapte am renunţat să traulăm; într-adevăr ar fi 
fost inutil. 

La prelucrare, lucrul merge tot anevoios; hotărât, nu-i spațiu 
destul și nu-i atâta bunăvoință câtă s-ar cuveni. Ca să nu fiu 
nedrept cu oamenii noștri, bănuindu-i că ar trândăvi, mă 
gândesc că poate nu mai au duh. Mereu se cer voluntari, și se 
găsesc din aceștia destui; cei din echipele de prelucrare, văzând 
că alţii fac munca lor, se lasă pe tânjeală, iar uneori dispar, de 
parcă n-ar avea nici un căpătâi. 

leri însă, comandantul a stat pe capul lor și i-a ţinut din scurt. 
S-au congelat 18 tone și jumătate. Se poate face și mai mult. 


„Galaţi”, căruia, de la un timp îi merge prost și care ieri își 
anunţase intenţia de a veni spre noi, nu înţeleg de ce a plecat și 
mai la sud. 

„Granik”, la fel, nu face mai nimic; a coborât dincolo de Dakar 
și n-a găsit pește nici acolo. Nu știu ce noroc a picat pe noi, dar 
mai ales nu știu câtare să ţină. 

De multe zile nu se mai vede nici un trauler la orizont; toţi au 
plecat departe, spre sud... „Departe, spre sud”, încă mă 
fascinează. 


x 


Mă simt slăbit, aproape ca ieri, dar, excluzând depășitul efect 
al serului antitetanic, nu găsesc nici o cauză, fiindcă altminteri 
sunt sănătos. S-ar putea să fie urmarea alimentaţiei reduse și 
neconvenabile, sau a apei dubioase, cu sărurile necontrolate, 
sau, în sfârșit, s-ar putea să fie, repetată la data normală a 
calendarului, criza clasică de primăvară. 

Am stat la soare câteva ceasuri, sărind peste ora de la prânz, 
când căldura devine insuportabilă, din cauza punţii de fier, care 
se încinge ca un cuptor. Într-o barcă, lângă apă, ar fi altfel... 


x 


Ar părea o meschinărie să bag de seamă că se petrec 
asemenea fapte, dar cum aș putea trece peste ele, cât timp fac 
parte din viaţa noastră, din solitudinea și din solidaritatea 
echipajului? Adineauri, ducându-mă în oficiu să iau o bucăţică 
de gheaţă, l-am găsit pe bucătar, al cărui loc nu-i aici, ci jos, în 
laboratorul lui modern, prevăzut cu toate ustensilele, 
pregătindu-i comandantului cina, „discret” și în paguba 
oamenilor. larăși salată de roșii. Credeam că nici nu mai sunt; la 
masa comună, după ce s-au dat cu economie de două-trei ori, n- 
au mai apărut de zece zile. Apoi o omletă ca după foamete, din 
ouă aduse de la același Dakar. Oare or fi ouă africane?... 
Echipajul a mâncat astă-seară scrumbie, din mila oceanului... 
Credeam că mirosul de pește prăjit e cel mai puternic dintre 
mirosurile bucătăriei. Nu-l mai simte nimeni; în schimb, omleta 
își risipește aroma pe întreg vaporul, și „discreţia” rămâne 
inutilă. Cu simțul olfactiv excitat, desigur că oamenii 
comentează, fie și în sinea lor, dacă nu pe faţă. Nu suntem în 
primejdie de moarte și nici măcar în vreo primejdie mai mică; 
toţi o să scăpăm teferi, numai autoritatea comandantului ia apă. 
De ascultat, oamenii îl ascultă, dar fără bunăvoință, și cred că 
puţini îl stimează. lar de „venerat”, cu siguranţă nimeni, decât 
poate bucătarul. 


Duminică, 21. Despre primejdii 


Aud că astă-noapte am ajuns la jumătatea planului nostru de 
pescuit. Afirmația însă e relativă și discutabilă. La pește 
congelat, să zicem, da, o dată ce avem 400 de tone. Dar la făină 
nu, decât în cazul că se reduce cifra iniţială, pe motivul că în 
magazie, în loc să încapă cele 350 de tone, prevăzute la 
plecare, ar încăpea numai 250, cât se constată, cu o întârziere 
inexplicabilă, că îngăduie normele de încărcare a vaporului. 
După părerea mea, niciuna din cifre nu e reală. Estimând 
aproximativ volumul încă disponibil în magazie, e de prevăzut o 
cifră între cele două, adică 300 de tone. Cu această corecție, 
obligatorie, se poate spune într-adevăr că am atins jumătatea 
planului. El ne-a luat cincizeci de zile. Ar însemna că, treaba 
mergând ca până acuma, ne-ar mai trebui încă pe atâta timp, 
deci am fi gata la 10 aprilie, iar la sfârșitul aceleiași luni am 
putea fi în ţară. Mă declar mulţumit și aștept să treacă zilele... 

Numai că ziua de azi a început cu un accident nescuzabil: pe 
când se trăgea sacul traulului, destul de plin, având poate vreo 
20 de tone, și o parte din el intrase pe slip, s-a rupt saula care îl 
închide la fund; astfel, tot peștele s-a pierdut. Spun: accident 
nescuzabil. Saula trebuie verificată din când în când. Ca să se 
deschidă sacul, se trage de ea cu cabestanul, și cum n-are mai 
mult de 10 milimetri grosime, nu poate să dureze la infinit. Cine 
este de vină? Sunt destui, dar acum la ce bun să-i mai 
învinuiești? 

Rosmănică e bolnav, în pat, de ieri seară; are ceva la ficat, o 
inflamație a bilei. Dacă vina e a lui în primul rând, cum ar spune 
oricine, eu unul nu îndrăznesc să-l acuz, știindu-l muncitor și 
conștiincios de felul lui. 

Cei neimplicabili au început să bombăne și să murmure, iar 
cantitatea de pește pierdut, dospind și crescând din ea însăși, a 
ajuns repede la 25, 30 și chiar 35 de tone. Acum se putea spune 
oricât; era gratis pentru imaginaţia oricui. 

Unul din navigatori și-a exprimat pe faţă revolta și furia: 

— N-ar fi trebuit să scoată traulul până nu se ducea 
comandantul acolo. 

Dar comandantul era acolo! Numai că n-avea cum să prevadă 
starea precară a saulei, și dacă ar fi prevăzut-o, n-avea ce face, 
decât să-și vâre mâinile în buzunare și să fluiere a pagubă. 


Sunt obligat să corectez o însemnare mai veche; atribuindu-i 
omnipotenţe sau chiar puteri supranaturale, cineva, omul 
amintit adineauri, îi acordă comandantului și venerație. 

Ca și cum întâmplarea de dimineaţă ar fi deschis seria 
ghinioanelor, traulul următor n-a mai scos decât 4-5 tone de 
pește, iar cel de după amiază, numai 2. Așa ceva nu s-a mai 
întâmplat în ultimele zile. Acum congelarea șomează; dacă 
traulul de diseară nu îndreaptă situaţia, înseamnă că peștele s-a 
deplasat sau că noi am pierdut zona favorabilă. 

Spre a da de vorbit superstițioșilor, „Galaţi” a apărut tocmai 
acum în apropiere. Nu știu de ce au întârziat atât; unii afirmă că 
din mândrie, pentru a nu se putea spune că s-au folosit de 
informaţiile noastre; alţii, dimpotrivă, că n-au încredere în ele. 
Mintea mea nu admite niciuna din cele două explicaţii, și, 
negăsind pe a treia, pare paralizată. 

În orice caz, comandantul se menţine la vechea atitudine: nu 
admite să dăm celor de pe „Galaţi” cifrele exacte, ba a devenit 
circumspect chiar cu „Granik”, față de care avusese o atitudine 
mai generoasă. 

Alaltăieri seară, la un pahar de coniac, pe care de astă dată 
m-am hotărât să-l sacrific din mica mea provizie pentru o cauză 
obștească, am vrut să-l conving că atitudinea lui nu este 
lăudabilă, cu atât mai mult cu cât dacă ar proceda altfel n-am 
avea nici o pagubă. 

— Credeţi oare, i-am spus, că dacă se strâng în jur zece vase 
ne iau peștele? Când dăm de o zonă bogată, rămâne destul 
pentru o flotă întreagă. Oare noi, în zilele proaste, nu ne-am 
descurcat bine apropiindu-ne de alţii? 

Mi-a răspuns cu o sinceritate naivă: 

— Dacă aţi fi pe puntea de comandă nu v-ar veni bine să 
vedeţi pe unii în dreapta, pe alţii în stânga... 

Îi simţisem temerile și le-am notat nu o singură dată, dar nu 
mă așteptam la o confirmare atât de directă și de grasă. Ei, 
drace! Pe puntea de comandă am stat și eu adesea, e drept, nu 
cu răspunderea comandantului; totuși, pot să afirm că, oricâte 
vase ar fi fost în jur, niciodată nu s-a creat o situație 
primejdioasă. Mi-e și rușine să întrebuințez acest cuvânt, în 
condiţiile de astăzi, pe un ocean care de două luni a fost numai 
pașnic. Dar, cum venise vorba de primejdii și cum îl 


înfierbântase puţin băutura, comandantul a continuat, roșu la 
faţă: 

— Ştiţi că în Fuglefiord era să pierdem vasul? 

Mă uitam cu regret cum scade nivelul coniacului în sticlă, fără 
folos pentru cauza noastră. 

Știu că într-o noapte, în Fuglefiord, și poate nu o singură dată, 
am fost nevoiţi să schimbăm poziţia, deoarece sub presiunea 
vântului derapa ancora. Dar mai știu că atâta timp cât ești într-o 
baie, închisă din toate părțile, unde nu au cum se forma valuri 
uriașe, cât timp motoarele sunt gata în orice clipă, oricât de 
puternic ar fi vântul, poţi manevra cu destulă siguranţă, cu 
condiţia să nu-ţi pierzi capul. Recunosc că dacă n-ai acţionat la 
timp, iar pe urmă acţionezi cu timiditate, urmările pot fi proaste. 

Nu admit că în Fuglefiord ne-a pândit vreo primejdie reală, 
decât aceea de a adormi tot cartul, ceea ce nu putea să se 
întâmple, sper, tot așa cum sper că la o nevoie toţi oamenii din 
echipaj, inclusiv comandantul, ar fi știut ce să facă. 

Dar, ca să rămân în subiect, îmi aduc aminte că o dată am 
fost într-adevăr într-o situaţie oarecum primejdioasă: atunci 
când am acostat la Thorshavn. La un moment dat, când veneam 
cu prova spre mal, puteam să fărâmăm cheiul și să rupem 
etrava, căci comandantul, zăpăcindu-se, a poruncit de-a- 
ndoaselea: „Toată viteza înainte!...” 

Secundul, aflat la telegraf, zăpăcindu-se și el, sau crezând în 
cine știe ce manevră ciudată, sau din venerație, a pus prompt 
„toată viteza înainte”. Eram acolo, am văzut, am auzit și n-am 
știut ce să cred. 

Abia pe urmă, în secundele următoare, când și-a dat seama 
că ne năpustim în mal, s-a dezmeticit comandantul și a 
rectificat, începând cu o negaţie, un nu pe care îl am și acum în 
ureche și care dovedește că își recunoștea greșeala atât de 
primejdioasă: 

— Nu, nu! Toată viteza înapoi! 

Ne-am oprit cu o bușitură; eram sigur că am lovit cheiul. Nu-l 
lovisem, dar nu mai aveam decât un metru până la el, când „a 
prins mașina”. Desigur că a prins mașina, totuși cred că ne-a 
frânat, în ultima clipă, ancora care, în poziţia din clipa aceea, se 
afla în urmă, la vreo sută de metri; lanţul întins a dat bușitura. 


Aceasta este o istorie pe care n-o s-o reconstituie nimeni, iar 
de crezut n-au s-o creadă decât cei care erau de faţă și care vor 
prefera să-și ţină gura. 

Îmi cer iertare mie însumi, acoperit de amărăciune în 
intenţiile bune luate cu mine, că a trebuit să dezgrop o 
întâmplare atât de veche, care rămânea în orice caz o amintire 
penibilă. Acum înţeleg de ce în primele zile ale călătoriei 
comandantul îi spunea doctorului că prezenţa mea îl 
stânjenește, că nu știe cum să se poarte cu mine. Cel mai 
potrivit ar fi fost, gândeam atunci, să se poarte cum îi venea la 
îndemână și cum îl îndemna inima. Acum îmi dau seama că mă 
socotea un martor indezirabil; avea dreptate, de aceea îi cer și 
lui iertare, în intenţiile lui bune, că am văzut și fapte reprobabile 
și nu mă opresc să le consemnez pe hârtie, măcar pe unele. 
Comandantul fiind omul către care se îndreaptă toate privirile 
echipajului, îi acord, fără voia mea, privilegiul incomod de a-l 
vedea pe el înaintea tuturora. 


x 


Dacă printr-o întâmplare nenorocoasă perioada de pescuit 
favorabil se va termina astăzi, ceea ce n-ar fi de mirare, de 
vreme ce asemenea perioade n-au ţinut niciodată un număr 
prea mare de zile, „Galaţi”, care a venit aici tocmai acum, va fi 
îndreptăţit să creadă, chiar în afara omeniei, că i-am minţit, pe 
faţă sau în ascuns, în cifrele date până acuma. 

lar la noi, comandantul, adversarul „aglomerărilor”, şi 
superstiţioșii — avem destui, în cap cu nostromul — vor spune 
că „Galaţi” a venit aici cu ghinionul. 

Rămâne să aducem jertfe lui Neptun și celorlalte zeități ale 
mării. 


Vânt de la nord; cerul, puţin înnorat de dimineaţă, m-a făcut 
să șovăi când mă pregăteam să ies la soare, iar când s-a 
luminat la prânz, n-am mai simţit îndemnul. Acum regret din 
toată inima: mi-am refuzat o bucurie reală, fără ca măcar să-mi 
ofer în schimb una imaginară. 


„Granik” s-a dus și mai departe spre sud — departe spre sud. 
Totuși, într-o zi va trebui să ne reîntâlnim. Bolnavul lor e încă la 
noi, se plimbă pe punte, cu piciorul în ghips, stă la soare și e 
foarte simpatic. Ai noștri îl îngrijesc și-l înconjoară cu multă 
prietenie. 

Urmărit de o neșansă similară, „Granik”, fără medic la bord 
(nu se obișnuiește la un echipaj de numai patruzeci de oameni), 
a fost nevoit zilele trecute să intre în radă la Dakar (era prea 
departe de noi) și să ceară ajutor medical: încă un om cu 
piciorul fracturat! De data asta este unul cu o funcţie sedentară, 
radiotelegrafistul, repetând în formă benignă accidentul celui 
care, după ce și-a dat drumul în Niagara protejat de un butoi de 
cauciuc și a scăpat teafăr, și-a sfârșit zilele ceva mai târziu la 
oraș, alunecând pe o coajă de banană. Oare în ce împrejurări 
poate un radiotelegrafist să-și fractureze piciorul? Într-o situaţie 
primejdioasă a fost când a plecat de la noi noaptea, și totuși 
atunci i-au rămas întregi amândouă picioarele. 

In afară de „Galaţi”, nu se mai vede nici un vas, în nici o parte 
a zărilor. Oare unde s-or fi dus, unde or fi înțepenit toate? Dar 
iată că la căderea nopţii au apărut două la orizont. Luminile de 
poziţie, cu neon, care se văd de la mare distanţă, sunt 
caracteristice pentru polonezi; totuși, în nici un caz, Granik” nu 
poate fi printre ele — și aș vrea să fie. Dar el e departe, spre 
sud. 


Luni, 22. Întâlnire picarescă 


Şi totuși, bem apă desalinizată, fapt pe care mi l-a confirmat 
„discret” secundul, făcându-mi cu ochiul și șoptindu-mi la 
ureche, să nu audă și Costică Oţeleanu, timonierul de cart, aflat 
lângă noi, pe puntea de comandă. lau informaţia drept oficială, 
deoarece secundul se îngrijește de consumul alimentelor și al 
apei. Dar dacă aceasta este situaţia, nu înţeleg de ce se ţine 
secretă și nu se anunţă echipajului, ca să nu mai dea naștere la 
zvonuri contradictorii și astfel să se acrediteze ideea că apa 
obținută pe vapor ar putea să ducă la tulburări organice. Nu-mi 
rămâne decât să cred că se calcă o legiuire și cine a luat 
hotărârea n-are curaj s-o comunice, simțindu-se cu musca pe 


căciulă. Adevărul este că apa desalinizată n-a fost supusă nici 
unei analize și nimeni nu-i cunoaște formula. 


Vântul de la nord a slăbit, astfel că nu se mai văd creste albe 
pe faţa oceanului; valurile se potolesc, fără să lase prea mare 
hulă. De dimineaţă până spre prânz, cerul a fost îndoielnic, dar 
apoi norii, destul de subțiri, s-au împrăștiat unii după alţii, 
dezvelind o boltă strălucitoare, cu desăvârșire senină. 


Pescuitul a început, încă de ieri, să intre în faza mizeră. Primul 
traul, azi de dimineaţă, a scos 4-5 tone; în schimb cel de la 
prânz numai câteva sute de kilograme... 

„Galaţi” e în vederea noastră, mai în larg; de când au venit 
din sud, nu s-au apropiat niciodată prea mult de noi, ca și când 
ne-ar despărţi baraje de mine. Le merge la fel de prost ca nouă, 
deci nu ne desparte nici măcar o soartă neegală; de ce-om fi 
atât de departe unii de alţii? 

În schimb, altcineva a venit foarte aproape... 

Astăzi am avut o întâlnire neprevăzută, inedită și 
emoţionantă, cum voi socoti și cum voi simţi totdeauna orice 
întâlnire pe ape, unde săptămâni și luni nu vine nimeni... 

Înainte de scoaterea primului traul, s-a apropiat un mic 
pescador spaniol, un vas de lemn, de 35-40 tone, cu pupa 
ascuţită, după modelul vaselor scandinave, dar cu forma mult 
mai greoaie, cu etrava, spre compensație, foarte „oceanică”. Pe 
punte se vedeau vreo doisprezece oameni, și-or mai fi fost vreo 
doi la mașină. Căpitanul, în cabina timonei, de unde scotea 
capul din când în când, era un om uscat, subţire și înalt, cărunt, 
cu un fel de vestă burgheză descheiată și cu o... pălărie destul 
de civilă. 

Vasul se chema „Fernando Joya”, iar portul lui de înregistrare 
era Ceuta, în strâmtoarea Gibraltarului, drum până acolo de 
minimum șapte-opt zile. Pe urmă am aflat că intră de obicei în 
porturi apropiate, probabil pe coasta marocană. 

M-am întrebat ce-ar putea să însemne „Fernando Joya”, dacă 
nu-i numele unui personaj cunoscut, în politică, în arte, în 
istorie, sau dacă nu-i cumva o ortografiere greșită a 
neignoratului Goya. Neizbutind să fac nici o legătură în 
memorie, deși mi-am dat oarecare osteneală, mărturisesc, cu 


toate riscurile, că nu știu nici acum cine a fost sau cine este 
Fernando Joya. S-ar putea să nu fie altcineva decât armatorul! 

Prin semne, de la distanţă, ne-au făcut să înţelegem — 
pescarii noștri s-au dumerit la iuțţeală — că ne roagă să le dăm 
pește viu, pentru nadă, întrucât pescuiesc cu cârlige. Am 
răspuns pe aceeași cale să aștepte până ridicăm traulul, ceea ce 
la rândul lor au înţeles fără dificultate, dovadă că imediat au 
lăsat „puiul” la apă — o bărcuţă de 2 metri lungime — și s-au 
așezat în babord, escortându-ne cu răbdare. 

l-am urmărit mult timp cu binoclul, care-mi mijlocea impresia 
că sunt chiar pe bordul lor, între oameni. Unii ne priveau cu 
simpatie și curiozitate, alţii orânduiau parâmele, căpitanul 
scotea din când în când capul cu pălăria. Așezat pe bocaportul 
de la prova, un flăcău de vreo douăzeci de ani mânca dintr-un 
castron de aluminiu, cu lingura, ceva care ar fi putut să fie o 
fiertură, de dovlecei cred, și cred că destul de mizeră. Oricât ar 
părea de ciudat altora, mi s-a făcut dintr-o dată poftă să gust 
din fiertura aceea, așa de săracă... 

Indiferent din ce ţară venea barcazul, erau acolo niște bieți 
pescari din Atlantic, paisprezece oameni care-și duc viaţa 
luptându-se cu oceanul, dormind la înghesuială, ca sardelele în 
cutie, și mâncând fiertură de dovlecei dintr-un castron de 
aluminiu... E adevărat, m-am gândit mai pe urmă, că nu rămân 
în ocean cu lunile; la câteva zile, poate la o săptămână, intră 
într-un port unde presupun că îi așteaptă o sticlă de vin și o 
femeie. Dar vai de mama lor dacă îi apucă vremea rea departe 
de coastă! 

Comandantul a apărut pe punte tocmai când se vira traulul. 
M-am temut că o să privească răuvoitor musafirii sau chiar o să-i 
izgonească. M-am înșelat, deoarece le-a arătat mai multă 
bunăvoință decât mă așteptasem. Indată ce traulul a fost ridicat 
pe punte, a pus elicea la zero și a lăsat vasul în derivă, ca să se 
poată apropia barca. 

Au venit patru tineri, de optsprezece-douăzeci de ani, nu prea 
înalţi, destul de bine făcuţi, oacheși, tip „toreador”; numai unul, 
mai grăsuţ, cu părul roșcat, părea că nu face parte din aceeași 
familie. 


— Prinde-o, torero! a strigat nu știu cine, aruncându-le o saulă 
ca să lege barcă și folosind singurul cuvânt pe care îl cunoștea 
în limba spaniolă... 

N-au venit cu mâna goală; e de bănuit că au obișnuinţa 
acestor vizite, pe care probabil le fac destul de des în ocean. 
Unul ducea un pachet în hârtie albă, de mărimea a cinci-șase 
cărţi... Am crezut o clipă, nu cu totul prin absurd, că ne aduc 
scrisorile de la Dakar. Asemenea servicii prietenești se fac între 
vasele de pescuit, dar ei nu veneau de la Dakar, și chiar dacă ar 
fi venit, n-aveau de unde să știe că vor întâlni în ocean traulerul 
românesc „Constanţa”, unde optzeci și unu de oameni așteaptă 
arzător vești de acasă. 

In pachet erau cartoane cu ţigări; pe deasupra, altul avea o 
sticlă de whisky. l-am poftit să aleagă ce doresc din buncăr — și 
aveau de unde alege! Comandantul nu vroia să primească 
darurile lor, spre a nu lăsa impresia că am făcut un schimb, deci 
un act de negoţ. Am fost de părere să refuzăm ţigările, dar să 
primim băutura, ca să nu-i jignim. 

Până la urmă am primit totul, deoarece s-au împotrivit cu 
îndârjire să ia ceva înapoi. Desigur, așa aveau ordin de la 
căpitanul lor, și poate aceasta este tradiţia; a trebuit s-o 
respectăm. 

Când au coborât la buncăr, au făcut ochii mari; avusesem 
norocul să scoatem cele 4-5 tone obișnuite dimineaţa, ceea ce 
pentru ei apărea ca o cantitate enormă. Dar ce-ar fi făcut în faţa 
unuia din „tunurile” noastre de 30 de tone, adică întreg 
deplasamentul vasului lor? 

li uluiau cu siguranţă și mașinile de filat pește, și mecanizarea 
pescuitului, după cum cred că i-a uimit largheţea cu care li s-a 
îngăduit să ia tot ce doresc. Au ales stavride mărunt, mai bun 
pentru nadă, având mai multă vitalitate, dar au luat și puţină 
scrumbie. Unul din ei, uitându-se pe furiș în jur și urmărind să ne 
tragă clapa, a aruncat în fundul coșului, cu fereală și cu mare 
dexteritate, ca un brav picaro din care se trage, o caracatiță. 

In bucătăria spaniolă, caracatiţa are multă căutare, ca și 
sepia, așa de preţuită în unele ţări. Sunt mulţumit că diseară vor 
avea o mâncare aleasă în locul fierturii de dovlecei... 

Au luat întâi două coșuri, și oamenii noștri i-au ajutat să le 
deșerte în barcă. Pe urmă, dacă au văzut că nu-i izgonim, au 


mai luat două, apoi încă unul, în total 250-300 de kilograme, 
destul ca să se umple barca. 

Plecarea a fost comică, spre a nu spune aventuroasă; 
strapazanele rămăseseră sub grămada de pește, iar fără ele n- 
aveau cum să vâslească. Apoi, o vâslă era plesnită, alta, din 
două bucăţi înnădite cu sfoară; de altfel, s-a și rupt la prima 
încercare de a o propti în bordajul nostru, ca să îndepărteze 
barca. A îndepărtat-o curentul, câteva zeci de metri, apoi a venit 
barcazul lor și i-a luat la remorcă. 

Ne-am făcut semne prietenești... Și totuși ar fi fost bine să le 
dăm ţigările înapoi, să le fi dat și-o sticlă de ţuică; dar mi se 
spune că în toată cambuza nu mai e decât una, care în acest 
caz trebuie păstrată de leac — recunosc! 


Comandantul a încredințat darurile unuia din băieţii de la 
mașini, Croitoru, fiindcă el se nimerise aproape, recomandându-i 
să le împartă între oameni. Tocmai urca scara spre puntea 
bărcilor; ochii îi rămăseseră jinduitori pe sticla de whisky, Black 
Horse. 

— Auzi, să le împărţi la toţi! 

Pe urmă l-a descoperit în grup pe Marinescu; având la mână 
un panarițiu destul de complicat și fiind scutit de serviciu câteva 
zile, acesta venise să caște gura în pijama. Prezenţa lui a 
însemnat pentru comandant salvarea, neașteptată și de ultim 
moment: 

— Marinescu, sticla ia-o tu, să vedem ce-i cu ea! 

lar Marinescu, cunoscându-și meseria, a luat sticla și-a dus-o 
în cabina celui mai mare de pe vapor... 

Spre a fi drept, mi se pare că la masa de prânz (nu mai eram 
acolo), sau la el în cabină, comandantul le-a oferit și altora din 
băutură. Mai târziu, aflându-mă la plajă pe puntea etalon, Florin 
Vasiu, cambuzierul, a venit să mă cheme la doctor, la un pahar 
de whisky. Am refuzat, spunând că primesc bucuros dacă îi 
păstrează pe seara. 

Insă cantitatea de whisky crescuse între timp, nu prin miracol, 
ca vinul la Cana Galileei, ci cum am să povestesc îndată... 


Nu trecuse o jumătate de oră de la despărţirea de „Fernando 
Joya”, când în prova s-au ivit, era să zic „ca din pământ”, alte 


două pescadoare, identice, la o jumătate de milă unul de altul. 
Cel sosit întâi s-a așezat în babord, și oamenii au început să facă 
semne, agitând un pește. Ştiam ce vor, chiar dacă nu și-ar fi dat 
osteneala să-și arate dorinţa. Comandantul le-a răspuns 
aproximativ, în toate graiurile câte i-au venit pe limbă, inclusiv 
românește, să aștepte până la ora 12. E ciudat că totuși au 
înțeles, ba încă repede, dovadă că ne-au făcut semne de 
satisfacţie și au rămas credincioși să ne escorteze. 

Vasul semăna întru totul cu cel de dimineaţă și se numea 
„Antonio y Salvador”. Alt nume de armator! m-am gândit. 

Al treilea, care se apropiase și el între timp, nici n-a mai dus 
tratative cu noi, ci a intrat răbdător și încrezător în escortă. 
Numele lui m-a pus pe gânduri, când, privind cu binoclul, am 
descifrat pe cabina timonei: „Cristo de la Expiracion”. Acesta nu 
mai putea fi armator; era un nume de mănăstire sau de ordin 
bisericesc. lar Antonio y Salvador putea să fie un sfânt... N-o fi la 
catolici un sfânt pe care să-l cheme Fernando Joya? 

Mă simt stânjenit de ignoranţa mea; aș mai avea atâtea de 
învăţat, dar când? 

Au dat și ei bărcile la apă, ca să nu piardă timp la momentul 
potrivit, să nu pierdem nici noi. Trase la remorcă în vârtejul 
elicei, cum erau mici ca niște găoace, bărcile mergeau mai mult 
pe sub apă, iar bieţii pescari primeau valurile în obraz, fără 
pauză, așa că îndată veșmintele li s-au udat, ca puse în albie, 
dacă fuseseră uscate vreodată. 

La un moment dat, tot manevrând în apropiere, parcă 
temându-se să se ducă mai departe, cele două pescadoare 
rămase au fost în primejdie să se ciocnească; am auzit un 
claxon de alarmă, în loc de fluier, dar nimeni la ei nu și-a pierdut 
capul, ba nici măcar n-a dat importanţă. 

Mai târziu, când unul trecuse în faţă, barca lui era cât pe ce să 
fie răsturnată de celălalt. Urmărind poate întâietatea, cel din 
spate a mărit viteza, și etrava lui, destul de frumos desenată, 
dar nu mai puţin primejdioasă, venea drept spre barcă. Pescarii 
— erau și aici tot patru — s-au ridicat în picioare, ca să se apere 
cu vâslele. Vâslele însă au alunecat pe bordaj, și atunci nu le-a 
rămas de făcut altceva decât să apuce etrava în braţe. Câteva 
clipe au stat așa, spânzurați, în timp ce barca le juca sub 
picioare, luând apă când printr-un bord, când prin altul. Pe 


urmă, după alt semnal de claxon, barcazul din față, nelăsându- 
se învins, a mărit viteza la rândul lui, înscriindu-se într-un 
rondou, la stânga; atunci, pescarii și-au reluat locul în barcă, 
netulburaţi, ca și când nu se întâmplase nimic și ar fi fost în 
patul lor de acasă, dacă au un pat și o casă. 

Copii ai oceanului... Să nu fi fost pescari, s-ar fi luptat cu taurii 
în arenă și poate n-ar fi făcut o treabă mult mai primejdioasă, 
numai că ar fi avut mai mulţi spectatori decât astăzi — printre ei 
și o señora, o Carmen reeditată, să-i încurajeze cu brunul și 
arzătorul ei farmec. 

N-au mai urcat pe punte, spre norocul, spre salvarea 
demnității noastre, căci scosesem unul din acele traule de 
mizerie estimate la câteva roabe. Au venit cu barca până sub 
bordaj și am făcut legătura „telefonică”, după cum spun 
marinarii: o saulă având de două ori lungimea între vase 
alunecă în mâini de la unii la alţii; o parte, pe sus, vine; o alta, 
pe jos, la apă, se duce. 

Le-am trimis pe această cale, agăţat de saulă, câte un sac de 
pește; ei ne-au mulţumit cu câte o sticlă de whisky. Așa s-a 
înmulţit băutura dorită de tot echipajul. Mi-a fost necaz însă că 
pescarii noștri le-au pus prea puţin pește. 

Mi s-a părut, dar poate impresia era stârnită de ceea ce la noi 
semăna a zgârcenie, că despărţirea de ei a fost bruscă și 
necordială. Aș fi vrut să fiu sigur că acești necăjiţi luptători cu 
oceanul ne vor vorbi numai de bine când vor ajunge la casele 
lor, în Spania. 


x 


Traulul de după amiază scosese numai câteva sute de 
kilograme de pește și eram siguri că am intrat din nou într-o 
zodie neagră, cum s-a întâmplat periodic, când, cu totul pe 
neașteptate și fără ca ecograful să ne fi prevenit prin semnele 
lui neclare și capricioase, seara ne-am pomenit cu un „tun” de 
25 de tone, aproape numai scrumbie. 

Comandantul a condus personal manevra traulului, cu 
obișnuita fanfară; poate era sincer temător să nu se întâmple un 
accident, ca ieri dimineaţă. Fapt este că a „gâdilat” în toate 
chipurile macaraua. („Încet, încetișor, vira, mai încet, vira, trage 


acum, haide, tare, stop, încetișor... și așa mai departe.) Dar, în 
sfârșit, sacul a ajuns pe punte, fără nici o supărare... Supărarea 
rămâne a echipelor de noapte, nevoite să se apuce de lucru, și 
încă din plin, tocmai când credeau că pot să se ducă la culcare. 
Nu că ar fi leneș vreunul; doar toţi doresc să umplem mai 
repede magaziile. Numai că mulţi erau „demobilizaţi” la ora 
aceea... 

Ceilalţi, în schimb, și-au regăsit fizionomiile optimiste, care se 
cam înnegriseră începând de ieri seară. 


Marţi, 23. Martingală 


Nu-mi dau seama de ce sunt mulțumit de mine astăzi, deși n- 
am făcut nici o treabă, decât că am stat la soare, cu mai multă 
sete și mai multă plăcere decât altă dată. Și soarele, după ce s- 
a strecurat printre nori până înaintea prânzului, învingându-i și 
risipindu-i, a strălucit mai tare. Și vântul a fost mai cald, și 
oceanul mai albastru. 

Am stat până spre amurg pe puntea compasului, și astfel am 
prins acea culoare puţin ostenită, acea pace puţin melancolică a 
spaţiului, cunoscută din după-amiezile de la mare... 

Sunt mulţumit fiindcă mă simt sănătos peste orice așteptări, 
fiindcă îmi simt mintea trează, fiindcă pot să înţeleg câte ceva 
despre oameni. Dar, probabil mai mult decât orice, mă 
mulțumește faptul că merge bine treaba. 

Azi-dimineaţă, după primul traul de 10 tone, vestitor al unei 
zile bune, ne-am adunat iarăși, după obiceiul statornicit în 
ultima vreme, doctorul cu Marian și cu mine, și am făcut din nou 
socoteli pe hârtie. Marian, unul din cei mai inimoși oameni din 
cei optzeci și unu, e contabilul nostru, și ne încredem în cifrele 
lui, deoarece folosește, aproape cu manie, rigla de calcul a 
inginerului. 

Ne-au crescut speranţele în raport cu tonajul din magazie. E 
de așteptat ca, dacă pescuitul merge tot așa, la 1 martie să ne 
apropiem de 600 de tone pește congelat, adică să avem 
aproape gata magazia mare (nr. 1). Magazia nr. 2 mai poate lua 
vreo 200 de tone, deci când ajungem la ea înseamnă că avem 
dreptul că visăm la plecare. 


Faţă de „Galaţi”, care și-a început activitatea aici o dată cu 
noi, avem înainte 350 de tone la cantitatea globală de pește 
pescuit, chit că o bună parte a scăzut la cântar, până lao 
cincime, prefăcându-se în făină. În ceea ce mă privește, nu mă 
interesează să fim noi primii; îmi împart sentimentele între 
amândouă echipajele, deși mi-am petrecut patru luni între 
oamenii de pe „Constanţa”. Mă interesează să ajungem cât mai 
repede în ţară, ca să distilez impresiile de astăzi, învălmășite, 
nelimpezi și obositoare, și ca să tânjesc, sigur, după o oră 
însorită, la tropicul lăsat în urmă. 


x 


Fără explicaţie, Galaţi” nu se apropie de noi, ci continuă să 
rămână la distanță destul de mare. leri după amiază, 
comandantul nostru l-a chemat pe comandantul lor la radio și l-a 
poftit să vină aici, insistând în toate felurile, vestindu-l că 
ecograful arată pește în cantităţi masive. Poate după răceala 
dinainte, invitația aceasta înflăcărată, numai că de ultimă oră, 
să i se fi părut celuilalt umilitoare; poate să fie la mijloc și-o 
ambiţie copilărească. Fapt rămâne că la ora când noi ridicam 
traulul de 25 tone, „Galaţi” scotea doar o zecime... 

Peste noapte au plecat, și acum sunt pe 21 de grade 
latitudine — spre sud, dar nu departe: la vreo sută de mile. 

N-am aflat cum i-a primit soarta în acele locuri, unde am fost 
și noi săptămânile trecute și unde aud că s-ar fi ivit pește, 
dovadă că iarăși se adună acolo vasele risipite o vreme. 


x 


Nu mai văzusem porumbeii de două zile; eram convins că și- 
au regăsit firea și au plecat, în sfârșit, după atâta întârziere. li 
urmăream cu gândul în drumul lor peste ocean, peste insule, 
peste continent, și-mi deveniseră iarăși simpatici, în amintire. 

Dar nu! Sunt aici, domesticiţi, tembeli și leneși. Şi-au găsit un 
adăpost mai bun, pe unul din doriboturi. Intr-un timp mai zburau 
în jurul vaporului; credeam că se antrenează, ca într-o zi să-și 
reia zborul; adevărul este că zburau când se speriau de oameni. 
Acum nu se mai sperie de nimeni și nu mai zboară. Doar o dată 


s-au pus în mișcare, 20-30 de metri, ca de la doribot să vină pe 
puntea compasului. M-am uitat la ei în silă și cu regretul pueril 
că nu le pot transmite dezaprobarea. 


La ora prânzului, pescadoarele de ieri s-au ivit din nou, ca la 
comandă; primul a sosit tocmai la timp, când se ridica traulul, și, 
fără parlamentări prealabile, oamenii au și aruncat saula, cu un 
sac, în care să le punem pomana. 

Al doilea și al treilea ne-au acostat curând după aceea, la 
cinci minute unul de altul, de parcă ar fi fost programate, ca să 
nu stea la coadă; au căpătat de asemeni câte un săculeţ. Dar 
astăzi i-am privit altfel; ce fac ei este cerșetorie. leri înţelesesem 
că veneau de la uscat și n-aveau nadă, pentru care ar fi trebuit 
să piardă cine știe cât timp. Astăzi nu mai poate fi acceptată 
aceeași scuză și explicaţie. Mi-e teamă de pe acum că au să 
vină și mâine, anulând în sufletul meu ultimul licăr de simpatie. 

Judecându-i pe ei astfel, judecând ca mai sus porumbeii, nu 
dovedesc oare intoleranţă? Poate! Dar sunt oare mai tolerant cu 
mine? 


x 


După atâtea îndoieli grele, însoţite uneori de revoltă sau de 
indignare, trebuie să-i recunosc, loial, comandantului un merit 
însemnat: încăpăţțânarea. Lui îi datorăm o parte din zilele 
infructuoase, dar tot lui o parte din zilele bune... 

Suntem singuri astăzi, singuri cu desăvârșire, în aceeași zonă, 
în jurul tropicului, la 30 de mile de coasta africană. Toate vasele 
au fugit în clipa când n-a mai fost pește. Noi am stat pe loc, spre 
revolta multora, și a mea mai cu seamă, iar acum peștele a 
revenit, după nu mai știu câte zile de mizerie neagră, cu atât 
mai insuportabile cu cât oceanul, în jurul nostru, rămânea calm 
și albastru. 

Aș fi curios să aflu cât se pricepe comandantul la jocul de 
ruletă și cât la ihtiologie. In jocul cu peștele a aplicat, poate din 
întâmplare, metoda numită la cazinou martingală. Ea constă în a 
miza permanent pe soţ sau fără, pe roșu sau negru, dublând 
miza după fiecare pierdere; la un moment dat trebuie să câștigi, 
e imposibil ca bila să cadă la infinit pe aceeași culoare, și atunci, 


cu potul crescut în progresie geometrică îți acoperi toată 
paguba. La ruletă există totuși un risc: să atingi plafonul stabilit 
de bancă și să nu mai poţi dubla; în acest caz, chiar dacă îţi iese 
culoarea aleasă, câștigul rămâne mai mic decât pierderea. 

Am jucat martingală cu peștele. Care o fi raportul între câștig 
și pagubă?... Admit că poate fi favorabil — și astfel am dreptul 
să resping ideea intoleranţei de care mă temeam mai devreme. 


Miercuri, 24. Cerșetorie pe ape 


Calm, aproape plat, cu o briză ușoară de la nord, sesizabilă 
numai în unele clipe. Vaporul se leagănă leneș, la intervale, apoi 
mult timp pare nemișcat; e prima oară astăzi când mă întreb 
dacă nu cumva a obosit; pare posac... 

Cer arzător de dimineaţă; tabla de pe punte se încinge așa de 
tare, încât se dilată, se umflă și bubuie ca o tobă când calci pe 
ea. 

Am stat la soare până la amiază, dar nu am senzaţia că fac 
plajă; mă coc într-un cuptor, rumenindu-mă cu suferință pe o 
parte și alta... 

A venit iarăși „Cristo de la Expiracion”, singur de astă dată. 
Ne-a urmărit, așteptând să ridicăm traulul la ora pe care o 
cunoaște. Nu m-a mai interesat să văd ce se întâmplă; 
spectacolul repetându-se devine plicticos și penibil. E greu să-i 
refuzi, e rușinos să le tot dai. Poate însă că lor nici nu le pasă; 
cerșitul e o îndeletnicire veche în Spania — iat-o extinsă și pe 
apă... Lipsește un Murillo, să le prindă trăsăturile, „înfrigurata 
nepăsare” (paradoxul îmi aparţine, dar îmi iau toată 
răspunderea acestei nelogice potriviri de cuvinte) cu care 
urmăresc scoaterea traulului, pe care totuși îl așteaptă, fiindcă 
altfel n-ar fi venit încoace. 

Nu știu ce-au căpătat; am văzut o saulă întinsă de la ei la noi, 
dar am întors spatele, ca de la o întâmplare obscenă. 

Dacă ei, împreună cu ceilalți, au adus în prima zi o înviorare, 
un suflu din permanent așteptatul „al optzeci și doilea”, acum aș 
vrea să nu se mai întoarcă; sunt mai bucuros să rămânem 
numai noi, cei optzeci și unu, în alcătuirea primară a echipajului, 
care mi se pare suficientă și pură. 


Rezultat al martingalei surâzătoare ieri, azi scoatem pește 
mărunt și în cantități mediocre. lar trebuie să ne înarmăm cu 
răbdare, iar să revizuim planurile. Dublăm miza și continuăm 
martingala. 


x 


De când suntem în sud, în două rânduri a căzut câte-o fărâmă 
de ploaie; aș vrea să plouă cu găleata într-o zi, o ploaie bună de 
vară; îi simt nevoia și sufletește, și organic. Aș vrea să tune, să 
fulgere, să fie furtună, să ne răvășească puţin, să ne 
electrocuteze, să ne curățe zgura. 


Joi, 25. Cocorii 


Poate fiindcă m-am gândit ieri la ploaie o fi plouat astăzi, însă 
nu pe ocean, ci deasupra uscatului, departe. Am văzut norii 
înșiraţi pe orizont, ca niște curele vinete, groase și zdrenţuite, 
am simţit în închipuire, dar ca pe o realitate, ropotul ploii și 
mirosul pământului umed... 

Nu cred să fie nostalgia uscatului; nu mi-e dor de el, cel puţin 
acum, nu-i simt nevoia — și dacă mâine am s-o simt nu 
înseamnă că m-am contrazis. Simt nevoia oamenilor pentru care 
am afecţiune. Dacă ei ar putea să fie aici o zi, aș fi în stare să-mi 
continui călătoria mult timp (era să spun, minţind: infinit). Mult 
timp, adică luni, un an, chiar doi, și încă nu-mi dau seama câți, 
cu condiţia ca din când în când prietenii mei să mai vină o zi, pe 
urmă alta, după alt timp — iar printre ei Gândul Bun, al cărei 
fular... Nu-i o greșeală de ortografie: Gândul Bun e într-adevăr 
un feminin. lar mărturisirea nu mi se pare o indiscreţie, azi, când 
totul e atât de departe! Numai fularul rămâne aici, cu apa 
oceanului evaporată din țesătura lui caldă, ceea ce nu-i 
anulează participarea la aventură și la așteptările mele 
nostalgice... 


x 


Deși nu strălucit, pescuitul ne ţine pe linia de plutire și nu ne 
dărâmă speranţele. leri s-au prins cu totul cam 30 de tone, din 


care însă numai vreo 9 bune pentru congelat. Oricum, nimic nu 
se aruncă; treptat, crește cantitatea făinei — avem 150 de tone 
astăzi; în curând, magazia mare o să fie plină. 


„Galaţi”, plecat la sud, e vorba să se întoarcă. „Granik” 
patrulează fără succes, dincolo de ei, departe... Spre sud. 

Vasele care au coborât mai mult, pe la 7 grade, prind ceva, 
după cum am aflat ieri interceptându-le convorbirile radiofonice, 
dar nu mai mult decât noi — și au străbătut atâta drum! 

Rămânem credincioși deci vechii zone, în jurul tropicului; 
stăruința aceasta până acum s-a dovedit folositoare. Mă mir însă 
de ce „Galaţi” și „Granik”, și chiar alţii, nu se lipesc de noi, ci 
umblă capii pe faţa oceanului. 


Nu prindem decât puţină scrumbie, și nu-i de mirare; de multe 
zile, scrumbia e vizibilă la suprafaţă, în bancuri masive, 
înconjurându-ne și dând altă culoare oceanului, schimbându-i 
înfățișarea, ridându-l, într-o microzvârcolire continuă; dacă 
peștele e sus, firește că nu poate să intre în traulul care mătură 
fundul, pe întuneric. 

Apare la suprafață mai ales spre seară, ceea ce corespunde 
de altfel canoanelor. Dar astăzi am văzut masele de scrumbii tot 
timpul, ziua-n amiaza mare. 

E ciudat că deși foarte vizibile — uneori li se disting burţile 
argintii săltând peste valuri — pescărușii sau cormoranii care 
zboară pe sus, și am constatat cât au privirea de vie, trec fără a 
încerca să le atace. La început am crezut că sunt sătui; totuși, 
când scoatem traulul se reped în stoluri, ţintesc, se scufundă, 
muncesc din greu pentru a-și câștiga partea de mâncare. Să fie 
prea iute, prea dibaci peștele, iar păsările să-și cunoască 
inferioritatea? Greu de crezut; așa cum merg, în bancuri 
compacte, nu știu ce manevră ar putea face scrumbiile, în 
grămadă, spre a scăpa de rapidele atacuri aeriene. 


x 


Deunăzi, în timpul prânzului, am văzut zburând spre nord un 
cârd de păsări care, după aspect, mărime și culoare, după 


formaţia triunghiului și... după calendar, n-ar putea să fie decât 
cocorii, întorcându-se „din ţările calde”. 

l-am urmărit cu emoție, gândindu-mă că poate vor ajunge în 
nordul Dunării, vestind primăvara. 

Mă întreb însă din ce „ţară caldă” puteau să vină, dacă zburau 
pe deasupra oceanului? Pe longitudinea noastră, singurul 
pământ la sud sunt insulele Capului Verde. De acolo să fi plecat 
oare? Dar chiar și așa, de ce nu s-au abătut spre țărm, unde ar fi 
putut să găsească loc de odihnă și hrană? 

Nu cunosc obiceiurile cocorilor și n-avem aici o carte de 
ornitologie. Nu știu de ce zburau pe deasupra oceanului; poate 
în călătoria lor lungă nu au nevoie nici de odihnă, nici de hrană 
și poate în larg îi întâmpină primejdii mai puţine. Dacă 
ornitologii nu admit teoria, înseamnă că erau alte păsări 
călătoare. 

În amintirea mea, însă, nu las să se amestece nimeni: la 23 
februarie, ora 12, am văzut zburând spre nord un cârd de cocori, 
la 30 de mile de coasta Africii. „Mergeţi cu bine — le-am spus în 
gând — și duceţi cu voi o primăvară timpurie!” 


Vineri, 26. Neprevăzutul, neprevederea 


Astăzi am primit din ţară o dispoziţie neașteptată: să punem 
pe primul plan congelarea, și când avem gata 850 de tone să ne 
întoarcem, renunțând la făină. Dispoziţia e neașteptată, deși 
logică: fabrica de făină e o anexă, rentabilă cât timp 
funcționează paralel cu congelarea. Dar ca să ţii în ocean un 
vapor de 3.600 de tone, cu instalaţiile lui complexe, cu un 
echipaj de optzeci de oameni, și să pescuiești numai pentru a 
obţine acel maximum 6 sau 7 tone de făină zilnic, ar fi o eroare, 
în ceea ce mă privește, așteptam de mult radiograma 
neașteptată — și-am spus, la vreme, numai că nimeni n-a vrut 
să mă creadă... 

Dispoziţia a produs fierbere și multă zăpăceală. Partizanii 
„întrecerii” cu „Galaţi” s-au pomenit în încurcătură. De unde 
până ieri aveam un avans de 375 tone la peștele pescuit, 
echivalentul a 75 tone de făină, iar la congelare eram în urmă 
cu 20 de tone, deodată ne-am pomenit cu avansul anulat și am 
rămas numai cu minusul. Firește, nu-i o pagubă că avem plusul 


de făină, care va fi valorificat, material și moral... Întrecerea se 
pune în clipa asta pe ambiția de a ajunge primii în ţară. De 
aceea comandantul a hotărât pe loc să nu mai intrăm în Dakar, 
deși el însuși ceruse escala, cu argumentul neinventat că avem 
nevoie de alimente și mai cu seamă de apă. 

Intrarea în port însemnând câteva zile de întârziere, în acest 
timp „Galaţi” ar putea să se distanţeze de noi cu zeci de tone, 
creând, „primejdia” de a nu-l mai putea ajunge niciodată. Dornic 
să învingă cu orice preţ, comandantul își face iluzia, sigur 
irealizabilă, că vom congela în medie 20 de tone pe zi, și 
socotește că astfel vom putea să terminăm totul în mai puţin de 
trei săptămâni. Se spune că a și telegrafiat în ţară, anunțându-și 
hotărârea pripită și unilaterală. Ar urma deci ca douăzeci de zile 
să bem apă distilată în continuare, iar alimentele să le drămuim 
cu și mai mare economie... 

Și dacă vor fi mai mult de douăzeci de zile?... Și dacă vor fi, 
ceea ce este mai mult ca sigur, treizeci de zile?... Și dacă vor fi 
patruzeci, ceea ce nu-i exclus, cum n-ar fi exclusă nici chiar o 
cifră mai mare?... 

Corespondenţa echipajului, care ne așteaptă, în sfârșit, la 
Dakar, nu se mai pune la socoteală. Aud că se va telegrafia să 
fie trimisă la Gibraltar, spre a o ridica la înapoiere, când vom 
mai avea șase-șapte zile până în ţară. 

Sper că toate acestea sunt numai zvonuri sau tatonări, 
„ambardee”, oscilaţiile spiritului uman lipsit de hotărâre, 
semănând cu oscilaţiile vaporului pe furtună. Dacă s-ar adeveri, 
ar fi o dovadă de nesocotinţă și cruzime. lar totul, numai pentru 
o iluzorie cunună de lauri!... 

Neavând dreptul să-mi spun părerile, îmi ascund revolta; nu 
pot face la fel cu nedumerirea și cu tristeţea. Sunt trist ca după 
o pierdere ireparabilă și e în mine o prăbușire; nu mă pot 
împăca de loc cu gândul că n-o să mai am scrisorile pe care 
speram să le primesc în câteva zile. Și, bineînţeles, regret 
dureros că n-o să debarcăm pe coasta Africii, aflată la câteva 
zeci de mile. 

In această călătorie grea datorită duratei ei și lipsei de 
legătură cu lumea, cred că fiecare și-a găsit o compensație, 
după nevoile inimii. Compensaţia mea erau soarele și Dakarul... 

Azi n-am stat la soare, ba chiar l-am privit cu ură. 


Sâmbătă, 27. Caracterele în narațiune 


N-ai dreptul să urăști soarele; azi s-a răzbunat și a rămas 
ascuns în nori, de dimineaţă până seara. Norii de pe cer nu erau 
însă mai negri decât cei din mine. 

Astă-noapte, în larg a fost furtună, cu fulgere spun unii, dar 
nu le-am văzut; nu mai vroiam să văd nimic, nu mai vroiam să 
știu de nimeni. 

Peste noi, furtuna a trimis doar o hulă, pe care a trebuit s-o 
simt, către ziuă, când a început să-mi rostogolească pe jos 
lucrurile din cabină, lăsate în voie de multă vreme... 

N-au fost zvonuri; renunţarea la Dakar este anunţată oficial în 
ţară; sper ca la minister să trezească măcar o nedumerire... 

Singurul meu nenoroc în această călătorie, care mi-a dat 
multe bătăi de inimă, singura dezamăgire, este comandantul, 
ales de mine. Pentru el am venit pe „Constanţa”, și cred că i-am 
și spus, încă din ziua îmbarcării, făcându-i o declaraţie de 
încredere și simpatie. Mă bucuram, în timiditatea mea faţă de o 
călătorie lungă și grea, cum o socotea toată lumea, să fiu în 
preajma unui om apropiat prin vârstă de mine. Mă simţeam 
încurajat, deoarece nici el nu mai era tocmai tânăr și obţineam 
astfel un fel de garanţie a vârstei mele. Nu știu dacă m-am 
înșelat vreodată în viaţă cum m-am înșelat acuma; e prea 
bătrân, iar eu sunt prea tânăr. 

Aseară, când se vorbea cu îngrijorare despre lipsa 
alimentelor, despre ciudata lui hotărâre, în oficiu a început să 
sfârâie omleta tradiţională. Nu-i cine știe ce o omletă de două, 
patru sau șase ouă africane, sustrase din raţia echipajului; dar 
rămâne un abuz, ba încă dublu: față de echipaj și față de 
viscere. Echipajul tace; nu știu ce zice ficatul comandantului. 
Cred că lucrează din greu, participând și el, în felul lui, la 
greutăţile noastre. 


x 


Dacă jurnalul meu este o naraţiune, ea nu-i în nici un caz 
„făcută”; am relatat întâmplările, fără să urmăresc vreo regulă a 
genului. S-ar putea să aibă o gradaţie, venită de la sine, și chiar 


un nod dramatic, cum se cere. Oricum, nodul dramatic îl simt, în 
mine și în cei care mă înconjoară. El trebuie căutat în 
întâmplările de ieri, de astăzi, din primele zile următoare. Ne 
apropiem, dacă n-am atins-o, de o culme a conflictului și a 
încordării... 

Toate argumentele invocate în radiograma de acum zece zile 
erau grave, și ministerul a ţinut seama de ele, dovadă că a 
aprobat escala, fără întârziere. 

De ce astăzi se trece peste lipsa apei și a mâncării? Ce se 
întâmplă cu demoralizarea echipajului? De ce nu mai avem 
nevoie de o anumită plasă, a cărei lipsă a fost invocată de 
asemeni — n-am notat la vreme — și care ne așteaptă la Dakar, 
trimisă acolo cu cheltuială? 

Dar aceste întrebări n-ar trebui să mi le pun eu, ci aceia care 
în clipa de faţă, departe de aici, privesc două telegrame atât de 
contradictorii. De ce nu își dau seama că una din ele este 
mincinoasă? Aștept judecata lor și dezlegarea conflictului. Până 
atunci simt un nod de ștreang — ar putea să fie chiar nodul 
dramatic — strângându-mi grumazul. 


x 


Compartimentul mașinilor, care cuprinde nu doar motoarele și 
generatoarele de curent electric, ci are ramificații pe tot vasul, 
de la vinciul ancorelor până la vinciul traulului, funcţionează fără 
greș, fără poticneli și fără lacună, de la începutul călătoriei. 
Recunosc meritele șefului mecanic, fiindcă oricât de buni ar fi 
oamenii, cineva trebuie să-i organizeze, să le urmărească 
activitatea într-un spaţiu extins pe întreg vaporul, și îmi dau 
seama că aici se cere pricepere tehnică și virtute bărbătească. 
Dacă șefului mecanic îi lipsește ceva dintr-una, o suplinește cu 
cealaltă, într-un echilibru lăudabil. 

Îi mai recunosc simpatia pe care mi-a arătat-o încă dinaintea 
îmbarcării și felul îndatoritor cum s-a purtat cu mine 
întotdeauna. Când ne întâlnim pe coridoare sau la masă, mă 
salută cu un salamalec turcesc, puţin cam stângaci, lipsindu-i 
exercițiul politeţei orientale; dar tinde să și-o asume — o 
socotește, presupun, mai elocventă decât politețea noastră 
valahă. Îi sunt recunoscător pentru multe, iar în ultima vreme 


pentru un vraf de pacheţele cu prafuri japoneze din care se fac 
excelente și miraculoase băuturi răcoritoare; mi le-a dăruit fără 
zgârcenie, iar eu le-am primit fără ezitare. În atmosfera 
tropicală, apa de băut, așa cum ne-o furnizează Atlasul, poate 
lipsită de săruri sau cu sărurile rău dozate, nu te satură 
niciodată. Prafurile, care se transformă instantaneu într-o 
băutură spumoasă, plină de arome, amintind gustul lămâii, 
zmeurei, portocalei, ananasului și altele, sunt o binefacere, iar 
pentru mine, gestul șefului mecanic înseamnă o generozitate, 
de vreme ce darul lui nu era scos dintr-o rezervă inepuizabilă; 
făcându-mi un hatăr, e sigur că s-a privat pe sine. 

In ziua plecării, când coboram pe Dunăre, iar comandantul mă 
populariza, adresându-se ţărmurilor cu ajutorul megafonului, 
șeful mecanic mi-a șoptit la ureche un comentariu ironic, la 
adresa vorbitorului; nu aveam nevoie de el; discursul mă 
stânjenea, de la prima lui repetare, după ce mă emoţionase 
sincer prima oară. 

Și în comandant era o sinceritate — i-o recunosc după atâtea 
zile; nu urmărea, cum și-a închipuit șeful mecanic, „să se pună 
bine cu musafirul”, cu martorul inoportun al călătoriei, ca el să-l 
popularizeze la rându-i. Era doar într-o anumită stare de euforie, 
depistată de mine cu întârziere, și, cum discursurile, mai ales 
amplificate electric, îi amplifică eul, găsise în mine prilejul să-și 
exerseze elocvenţa de-a lungul Dunării. 

Am dedus din acea întâmplare iniţială că între comandant și 
șeful mecanic nu există simpatie. Mai târziu, și unul, și altul și- 
au confirmat sentimentele, ba le-au dus până la ostilitate, 
ceartă, uneori declarată. Se dispreţuiesc și se suspectează, 
comentându-se răuvoitor și chiar cu martori. A deduce cauzele 
nu mi-a fost prea greu; a le scrie mi se pare o complicaţie inutilă 
și-o înveninare a paginilor mele, în care aș fi vrut să redau 
numai bucuria, iubirea și soarele. 

N-aș fi notat impresiile acestea întristătoare, dovadă că atâta 
timp am trecut peste ele; nu că le-aș fi socotit o delaţiune: 
regulile naraţiunii mă scutesc de asemenea învinuire. Așteptam 
poate clipa întâlnirii cordiale între cei doi oameni, ceea ce nu mi 
se părea o imposibilitate, când totul este comun în ţelurile 
noastre; acea întâlnire ar fi șters amintirile rele și mi-ar fi dat 


prilejul să consemnez victoria omeniei asupra invidiilor și 
meschinăriilor. 

Ei bine, cordialitatea șefului mecanic a izbucnit dintr-o dată, 
fără explicaţie și atât de stânjenitoare în rondoul acesta de 180 
grade, încât a produs asupra mea efectul contrariu; în loc să mă 
bucur, simt silă și suspiciune. 

Cam de alaltăieri, omul e în alte toane; umblă încruntat și nu 
mai face salamalecuri când ne întâlnim la masă sau pe 
coridoare; în schimb, a început să-și iubească violent rivalul. Nu 
știu ce urmărește, pentru azi, pentru mai târziu, dar, ca un miel 
uns la gură cu miere, e mereu pe puntea de comandă și se 
gudură în jurul comandantului. El, care a dat alarma că se 
termină apa, că At/asu/ nu dovedește nevoile consumului, se 
oferă astăzi să furnizeze apă în cantitate suficientă, oricât timp 
de acum încolo, și astfel se asociază în anularea celui mai grav 
motiv care ne obliga să intrăm în port pentru aprovizionare. 

— Trebuie să facem sacrificii! a spus astăzi, perorând cu 
emfază pe puntea de comandă. 

Comandantul n-a răspuns nimic, dar nostromul i-a râs în 
spate... Desigur, un om nu își construiește devotamentul și 
spiritul de sacrificiu și „sinceritatea” de la o zi la alta și nici nu-i 
poate păcăli cu prea multă ușurință pe ceilalți. 

Până una-alta, se bea apă distilată. Nu de o zi sau două, și nu 
până mâine. Întrucât mă privește, beau, e drept cu economie, 
din miraculoasa licoare concentrată în pliculeţele pe care mi le-a 
dăruit șeful mecanic pe vremea salamalecurilor. 


Duminică, 28. De partea echipajului 


Luna februarie se termină cu deprimare... 

Cerul, înnorat ca și ieri, a început să se limpezească abia după 
amiază, dar era prea târziu să mai stau la soare, spre a șterge, 
în parte, umbra din inimă. 

A burat puţin înaintea prânzului; departe de a fi ploaia pe care 
o așteptam acum câteva zile. 


Printr-un noroc continuu, prindem pește în cantităţi 
mulţumitoare. Cum urmărim s-o luăm înaintea „Galaţi”-ului, într- 
o întrecere îndârjită, dar neanunţată și pe alocuri lipsită de 


loialitate, notez că astă-noapte am depășit cantitatea declarată 
de ei chiar și la congelare. Mi se pare că-i un triumf fără glorie... 

Nu s-a comunicat nimic echipajului despre anularea intrării în 
Dakar. Oamenii au aflat, câte unii, dar cei mai mulţi pot crede că 
sunt numai zvonuri. 

Aseară, comitetul de cantină s-a întrunit ca să stabilească 
menu-ul pe luna viitoare. Cu ocazia aceasta, cifrele privitoare la 
alimente au ieșit pe deplin la lumină. Pe lângă faptul că nu mai 
avem legume (doar ceapă, morcovi și foarte puţini cartofi), chiar 
făina, carnea, orezul nu mai ajung decât pentru douăzeci și ceva 
de zile. 

Aflând situaţia, comandantul spune că „a fost indus în 
eroare”. Recunoaște că a făcut o greșeală, dar refuză să revină 
asupra hotărârii, pe motivul greu de transcris că „nu linge unde 
a scuipat”. Demnitate.!... 

Secundul l-a rugat, cu multă înţelepciune, ca măcar să 
telegrafieze la Dakar agentului, cerându-i să nu expedieze 
deocamdată la Gibraltar corespondenţa și plasa, „pentru orice 
eventualitate”. „Eventualitatea” însemna, în termeni 
diplomatici, obligaţia de-a intra totuși în port, de voie, de nevoie, 
în ziua când, întârziind peste toate prevederile, nimeni, nici 
chiar mai-marele peste toate, n-ar mai avea ce să mănânce, în 
ziua când, pierzând ultimul traul, ne-ar trebui plasa. 

Și sugestia aceasta, atât de nevinovată, a fost respinsă, deși 
nu angaja la nimic și nu afecta decât ambiția comandantului. 

Interlocutorul său a insistat: 

— Dar ce facem dacă rămânem fără traul? 

— Merg la Gibraltar! Am dreptul să hotărăsc! Sunt 
comandant... 

Asemenea hotărâri se pot lua de către un comandant, în caz 
de forţă majoră. Ce forţă majoră ar putea fi invocată pentru un 
drum de șase zile până la Gibraltar, în locul unuia de trei ori mai 
scurt, până la Dakarul unde totul ne așteaptă? 

Secundul s-a înclinat; toţi trebuie să se încline. lar eu notez 
cronica zilei, spre a nu o uita. 


Aseară, pe puntea de lucru, în timp ce se golea traulul, ce-i 
drept, foarte gras, comandantul a întrebat, în gura mare și bine 


dispus, ca tot omul mulțumit de munca sa, uitând contribuţia 
celorlalți: 

— Ce-avem de mâncare? 

— Pârjoale cu orez și ceai. 

Atunci, în auzul tuturor oamenilor aflați acolo, a poruncit, 
pentru bucătar: 

— Cu pârjoalele e în regulă. Dar în locul ceaiului să-mi facă 
altceva! 

Și ceilalți, care munciseră toată ziua, și cei care aveau să 
muncească toată noaptea ar fi vrut „altceva” în locul 
searbădului ceai — apă colorată cu zahăr ars. 


Șeful mecanic continuă să-i dea târcoale comandantului; 
slugărnicia e și mai inexplicabilă dacă o compari cu vechea lui 
aroganță. Între tonurile cu care poate fi linguşit un om, de obicei 
mieroase, există și unul „grav”; îl descopăr prima dată. 
Recunosc, este mai eficace, mai convingător decât altele, dar 
cere mai multă artă. Foarte grav, cu convingere profundă, șeful 
mecanic îi spune comandantului: 

— Aţi știut să găsiţi zona exactă! 

Îţi vine să urli, dacă nu să-l arunci în ocean. 

Mă abţin să spun ceva sau chiar să-i adresez o privire ironică, 
fiindcă i-am consumat prafurile răcoritoare și i-am primit 
salamalecurile... Și dacă o fi sincer, cum sper că a fost sincer cu 
mine altădată? Atâtea se pot schimba în firea omului, după luni 
și luni de balans! 


Astăzi, înaintea prânzului, aflându-mă în cabină și privind cu 
amărăciune cerul înnorat, oceanul vânăt și pustiu, am auzit pe 
neașteptate fluierul vaporului, dând cele trei semnale de salut. 

M-am dus în bordul celălalt să văd cine trece, în partea mea 
nevăzându-se nici o navă. Era „Galaţi”, care ne depășea la 
câteva cabluri. Au salutat ei de data asta; le-am răspuns — nu 
se putea altfel! 

Cât mă emoţionau altădată aceste semnale, aceste semne de 
prietenie pe care și le trimit marinarii când se întâlnesc pe ape! 
Și astăzi, încă, auzindu-le am fost tulburat, mi-am simţit inima 
înviorată. Chiar dacă există undeva o neînțelegere și ea 


generează o ostilitate, fluierele vapoarelor nu o arată, iar 
echipajele rămân comunităţi brave, deasupra oricărei patimi. 


x 


De alaltăieri n-am mai fost pe puntea de comandă. Am de 
gând ca până la sfârșitul călătoriei să nu mai pun piciorul acolo, 
după cum am de gând să evit, în limitele maxime ale posibilului, 
orice întâlnire cu comandantul. Azi l-am văzut în faţa mea, în 
timp ce mă duceam să urmăresc scoaterea traulului de la prânz, 
și m-am întors instinctiv, ceea ce ar putea să pară un gest dictat 
de patimă, când numai câteva rânduri mai sus am respins 
patima. În realitate e un gest defensiv, cu intenţia 
desolidarizării. Deoarece simt, tacită, suferinţa și nemulţumirea 
oamenilor și nu am dreptul nici s-o aprob, nici s-o comentez, 
vreau ca ei, care mă pot socoti aliatul și răsfăţatul 
comandantului, să știe că resping asemenea alianţă și orice 
favoare decurgând din ea. Aș părăsi și locul de la masă și m-aș 
duce să mănânc în careul marinarilor, dacă astfel ostentaţia n-ar 
fi prea brutală și n-ar cere explicaţii. 

Mi-am propus să păstrez o tăcere îngheţată. 


x 


leri, secundul i-a cerut doctorului, care este și bibliotecarul 
vasului, o carte de citit „mai frumoasă”. 

— Nu pentru mine; pentru comandant. Vrea să se odihnească 
după amiază și să facă... puţină literatură. 

— Lăsaţi-l doar să se odihnească! i-a răspuns doctorul, care 
uneori e mucalit cu seriozitate. 

Şi astfel, comandantul a scăpat ultima ocazie de a se atinge 
prima dată de o carte în călătoria mai lungă de patru luni până 
astăzi. 


Luni, 1 martie. Aruncăm ancora în lună 
După tradiţie, e prima zi de primăvară acasă, dar eu mi-am 


trăit primăvara demult, e drept că în pripă, mi-am trăit apoi vara 
din plin. leri, atmosfera amintea toamnele din ţară, sfârșitul unui 


septembrie înnorat, fără să fie încă rece, și m-am speriat că 
timpul o ia razna. 

Azi a revenit vremea frumoasă, caldă, blândă, profundă, de 
august. Am stat la soare multe ceasuri, gândindu-mă iarăși, 
calm, să iau din călătorie numai ceea ce se poate... 


x 


Traulul de aseară, împotriva așteptărilor  și-mpotriva 
obiceiului, a ieșit aproape gol; cred că avea mai puţin de o tonă. 

În schimb, azi-dimineaţă am scos peste 20 de tone, din care 
la amiază mai rămăseseră în buncăr poate jumătate, deși nu în 
stare prea bună. 

Nu se poate conta prea mult pe traulul de la prânz; s-a 
restatornicit ritmul observat la începutul campaniei din sud — 
pescuim mai bine dimineaţa și seara. 

Spre surprinderea tuturora, sacul din miezul zilei a ieșit plin, 
peste 25 de tone, majoritatea bun pentru congelare. Tocmai 
atunci, „Galaţi” a venit cu mare viteză și a virat, așezându-se în 
pupa noastră, desigur ca oamenii de acolo să vadă ce scoatem. 
Au văzut, ba încă limpede, fiindcă erau aproape. 

Ei nu au pescuit astăzi decât 3 tone; avem acum înaintea lor 
18 tone la congelare, iar la pescuitul global peste 400. 

În convorbirea radio care a urmat și-au manifestat 
nedumerirea, îngrijorarea, poate chiar disperarea; nu mai știu ce 
să facă... Doar traulează în vecinătate!... N-ar fi de presupus 
altceva decât că e la mijloc un defect al traulului sau al 
panourilor, ceva care ne-a făcut și pe noi, odată, să ne chinuim 
degeaba, deși alţii pescuiau cu spor în aceleași ape. 


Înaintea prânzului, în afară de „Galaţi”, a mai apărut un 
trauler la câteva mile, și a mers un timp în aceeași direcţie cu 
noi; apoi s-a îndepărtat încetul cu încetul, până s-a topit la 
orizontul care ne desparte de restul lumii. Tot la orizont s-au mai 
zărit două vase, însă nu s-au apropiat, ci au făcut calea întoarsă, 
ducându-se cine știe unde... Nu mai pot crede în ceva, fie și apa 
oceanului, existând dincolo de limitele vederii. 


Nu înţeleg ce se întâmplă; se pare că tuturora le merge prost 
pe coasta Africii; „Granik”, care vine încet spre nord, pescuiește 
nimica toată. Cum de nu dibuiesc și alţii zona aceasta? 


x 


Necunoscutul agent din Dakar ne-a trimis o radiogramă 
neașteptată: Când sosim și ce nevoi avem? Ar reieși că n-a 
primit din ţară anularea intrării noastre. E drept că telegrama lui 
e datată 27 februarie și ne-a venit cu întârziere, deoarece până 
azi nu ne-a găsit staţia de coastă. „Incidentul”, ca să-l numesc 
astfel, adică hotărârea pripită a comandantului, s-a întâmplat în 
ziua de 26. Poate până a doua zi n-a fost timp să ajungă 
telegrama din ţară; poate, din prevedere, nici n-a fost 
expediată. În mod normal, cumpănind situaţia cu bun simţ și cu 
bune intenţii, la minister trebuie să se fi observat cât de ilogic, 
de bizar, este refuzul comandantului de a intra în port, după ce 
cu un număr de zile mai înainte anunţase alarmat că nu mai 
avem nici de unele. Or, pentru cineva aflat chiar departe și 
având multe treburi în mijlocul Bucureștiului va fi limpede că 
între timp n-a putut să ne pice mană cerească. 

În sfârșit, telegrama de la Dakar i-a ajutat comandantului să 
iasă din impas, împăcând și capra, și varza, lăsând calea 
deschisă spre o viitoare escală, fără să lase și impresia că își 
calcă pe suflet. La drept vorbind, nu s-a schimbat nimic, ci ne- 
am asigurat doar o nădejde imaginară. Agentului i-am răspuns 
astfel: „Vă vom anunţa în timp util data sosirii și nevoile noastre 
de aprovizionare”. Nu știu dacă aruncând o ancoră în lună am fi 
avut, practic, un folos mai mare. Dar ce-am fi putut face 
altceva? Luna e singurul țărm pe care îl vedem câteodată. 


XI VÂNT DIN SAHARA 
Marţi, 2. O compensație în ficțiune 


Totul decurge asemănător, de la o zi la alta; am intrat într-un 
fel de anestezie, care a eliminat de pe bord amintirea 
momentelor grele și teama că ele ar putea să revină. 

„Galaţi” a început să pescuiască spornic, totuși rămâne în 
urmă cu vreo 30 de tone la congelare. Cum însă pare că ei 
lucrează mai organizat, ar avea nevoie numai de câteva zile 
norocoase ca să ne lase iarăși în urmă, și atunci — 
deșertăciunea deșertăciunilor — adio glorie, adio lauri! 


x 


Cineva mi-a destăinuit că autorul principal al planului de a nu 
mai intra la Dakar, cel care s-a luptat să-l convingă pe 
comandant, ar fi secundul, deși acum se străduiește să îndrepte 
relele, dezmeticit și alarmat de împuţinarea mâncării. S-ar putea 
să fie așa, dacă mă gândesc la multe gesturi ale lui și mai cu 
seamă la aversiunea pe care a manifestat-o de la început pentru 
acest port „sălbatic” și scump. Desigur că tânjea, ca mulţi alţii, 
după Las Palmas, unde preţurile ar fi chiar mai mici decât la 
Gibraltar. Nu înţeleg cum poţi întoarce spatele unui port 
îndepărtat, unde n-ai mai fost niciodată, unde nu se știe dacă ai 
să mai vii cândva; cum poţi refuza să cunoști o lume nouă, 
geografia, peisajul, oamenii, pe motivul că acolo nu poţi face 
nici un fel de negustorie convenabilă? 


x 


Sunt inert; deși sănătos, mă simt fără vlagă. 

De ce oare comandantul, căruia îi plac discursurile și le 
debitează ori de câte ori poate, trimițându-și glasul amplificat în 
toate ungherele vasului, nu găsește potrivit să anunţe oficial 
echipajul că nu mai intrăm la Dakar? 

Mulţi încă nu vor să creadă, socotind că sunt numai zvonuri — 
și așteaptă. 


Sunt inert; nu mă simt în stare să duc până la capăt nici 
măcar unul din nenumăratele gânduri care mă urmăresc și mă 
torturează. 


Și totuși... 

De câteva zile mi-a revenit, la început nebuloasă, ideea că 
vechea călătorie proiectată acum douăzeci de ani ar putea fi 
readusă în imaginaţie. Poate este un reflex de apărare; caut 
ceva în mine, mă întorc la speranţe vechi și abandonate, ca să 
trec mai ușor peste irealizarea de astăzi. Fac iarăși planuri, în 
minte, și nu mi se par de loc amăgitoare — am puterea fragilă 
de a crede în ficţiune. Mă și gândesc unde și cum s-ar putea 
construi un vas de 40-50 de tone (începe să fie confortabil), un 
motovelier de data asta — începe să fie prudent și se potrivește 
mai bine cu vârsta când nu mai poţi irosi zilele. Pe un asemenea 
vas, cu înlesniri moderne, călătoria ar fi sigură, și neistovitoare. 
În doi ani, după un itinerariu aproximativ (nici măcar nu l-am 
urmărit pe hartă), s-ar putea atinge toate punctele de pe glob 
citate în geografie și în cultura omenească, dându-se roată 
tuturor continentelor. Desigur, ar trebui folosită cu chibzuinţă 
trecerea dintr-o emisferă în alta, așa fel ca tot timpul să 
întâlnești numai anotimpurile frumoase. 

Echipajul? Cred că vreo zece oameni. Dar cine?... Aici încep 
întrebările fără răspuns, și o dată cu ele se refuză ficţiunea. Las 
nerezolvată alcătuirea echipajului, ca să visez mai departe. 


Miercuri, 3. Tone, pe balanța de farmacie 


Ultimul traul, aseară, a fost o dezamăgire: numai 2 tone. Dar, 
cu ce se lucrase peste zi, cu ce mai era în tancurile de prerăcire, 
s-au înregistrat peste 25 de tone congelate în douăzeci și patru 
de ore, ceea ce înseamnă un record, stabilit tocmai când nu-l 
aștepta nimeni. 

Astăzi însă, vom rămâne departe de această cifră neobișnuită 
și înșelătoare. Traulul de dimineaţă, scos cu întârziere, a fost 
prea plin, încât a dat de lucru macaralelor, a ţinut vasul în loc 
aproape o oră și n-a putut fi ridicat decât după ce i s-a făcut o 
tăietură, ca să mai curgă din pește și să se ușureze. Ce-a izbutit 
să fie adus pe punte încă depășea 30 de tone, dar încărcătura 


era degradată, pește strivit, pe cale de a se înmuia, suspect aș 
putea spune. 

Hărtănit rău, după ce a pârâit din toate cusăturile, traulul a 
avut nevoie de cârpeli migăloase și n-a putut fi lansat a doua 
oară decât după amiază. Nu știu până acum rezultatul, dar e 
sigur că între timp s-a creat un mare gol la congelare. 

Oricât ar merge treaba de bine, abia peste două-trei zile vom 
avea 600 de tone — și când vom ajunge acolo, ne mai rămân de 
realizat alte aproape 300, încă o treime. Işi fac iluzii 
primejdioase cei care cred că asta se împlinește cât ai bate din 
palme, uitând că pentru cele 550 de tone câte avem astăzi în 
magazie vânturăm oceanul pe aici de la 30 decembrie, adică de 
peste șaizeci de zile. 

E greu de admis că am putea să fim gata înainte de sfârșitul 
lunii, iar până atunci ni se termină mâncarea. Aseară, echipajul 
a avut la masă pește prăjit și nimic altceva; comandantul a pus 
să i se pregătească omletă cu slănină, pentru care are multă 
slăbiciune. Mirosea iarăși pe toate coridoarele... Oamenii 
mocnesc, cârtesc cu jumătate de gură, dar nimeni nu 
îndrăznește să spună ceva, ca să nu fie acuzat de indisciplină 
sau — te mai pomenești! — de... rebeliune. 

Probabil comandantul, cu ajutorul ouălor, are să-și ducă 
ambiția până la ultima consecință și n-o să revină asupra 
hotărârii, cu riscul ca echipajul să mănânce în viitor numai pește 
cu mămăligă; în douăzeci și cinci de zile se termină și făina! 


x 


Traulerul străin zărit la orizont zilele trecute a reapărut și s-a 
apropiat mai mult astăzi; acum se află la câteva cabluri, într-o 
expectativă suspectă. S-ar putea să tragă concluzii și, lansându- 
și apelul, într-o zi, două, să ne pomenim aici cu o flotă întreagă; 
oceanul este un continent fără graniţe, și e al tuturora. 


„Granik” înaintează încet dinspre sud; trebuia să sosească de 
ieri, ca să-și ia bolnavul, însănătoșit de mult. Nădăjduiesc să pot 
trimite prin ei scrisori, spre a le pune la poștă în Las Palmas, 
unde intră curând. 


Astăzi aflu că nu pescuiesc mai nimic și vin greu, cu valuri 
mari în faţă. Într-adevăr, oceanul este destul de montat, însă mi 
se pare neputincios, sau poate sunt eu apatic. Din cauza 
vântului, n-am îndrăznit să stau la soare astăzi. Mă simţeam și 
foarte obosit, fără motive organice, desigur reflexul apatiei, care 
în schimb e motivată, și chiar din belșug. 


Să mă înving și să mai smulg un gând. În multe din cele ce 
scriu, pot greși. Incerc să folosesc balanţa de farmacie, pentru a 
cântări un material de tone. Și sunt prea în mijlocul lui; uneori 
mă simt copleșit. Dar chiar atunci când cântarul meu nu arată 
bine sau e folosit cu stângăcie, cazna nu e mai mică, și buna 
intenţie rămâne. 

Cititorul să vâneze fără repaus locul comun; să nu-l cruţe, 
când îl va găsi. Să-mi admită în schimb naivitatea, hrana mea 
din unele zile. 


Joi, 4. Unii vin, alţii pleacă — noi rămânem 


Mă urmărește aceeași stare de inerție și delăsare, și mă tem 
că iremediabil. Aș putea, dar cred că nu vreau să mă consolez, 
să mă resemnez că după atâta timp (poate trei luni până la 
urmă) o să plecăm de aici fără să fi intrat la Dakar, fără să fi 
văzut coasta Africii. 

Vreau să-mi consum toată furia și toată amărăciunea; a mă 
domoli mi s-ar părea o abdicare, adică a săvârși în mine o 
lașitate. Vreau să rămân credincios sentimentelor mele așa cum 
sunt ele, impulsive și nărăvașe. Resping dușmănos conciliabulul, 
mi-e silă de ceea ce mi-aș putea găsi cumsecade și rezonabil. 


x 


Pescuitul a decurs slab astăzi, în consecinţă la fel și 
congelarea. Comandantului, care călărea victorios pe tritonul cel 
mai sălbatec, a început să i se lungească nasul. Va să zică, 
succesul nu vine prin calcul sau invocaţie, cum lăsa să se 
înţeleagă, cu superioritate, în zilele când scoteam traule pline și 
când dădea celor de pe „Galaţi” sfaturi blânde și binevoitoare, 
de la o înălţime stratosferică, socotindu-se deasupra lor și a 


tuturora, și chiar deasupra soartei. Să fi fost alcătuit mai ușurel 
organic, ar fi ajuns poate în Cosmos. Acum e la nivelul punţii de 
lucru, de unde privește perplex traulele goale. 

„Galaţi” a lucrat bine astăzi, și cum ei dacă au pește au 
dovedit că izbutesc să bage mai mult decât noi la congelare, e 
de așteptat ca în câteva zile să ne lase în urmă. De ce nu? Am 
anulat intrarea în port, dar în acest fel, sacrificând nevoile 
echipajului, n-am făcut contract de fidelitate cu întâietatea. 

Astăzi mi se pare că limita răbdării e ziua de mâine. Dar știu 
că întinzând-o în trepte, răbdarea rămâne un material foarte 
elastic. 


Croitoru, mecanic, om de numai treizeci și doi de ani, a căzut 
ieri în oficiu, doborât de un spasm cerebral. Dacă doctorul n-ar fi 
fost foarte aproape, să-i dea ajutor grabnic, nu știu ce s-ar mai fi 
întâmplat; avea tensiunea peste 25 — mai mult nu înregistrează 
aparatul. 

După ce și-a revenit, omul a făcut mărturisirea tardivă că a 
mai avut un asemenea „atac”, în 1963. 

De data asta cred că o să scape fără consecinţe, dar, din 
prudenţă, rămâne inutilizabil tot restul drumului. 

Sunt de condamnat cei care i-au făcut vizita medicală înainte 
de plecare; totuși, vina lui rămâne cea mai de neiertat, că și-a 
ascuns boala, cum și-au ascuns alţii, câţiva, ulcerele gastrice. 
Aceștia îl fac pe doctor să tremure de teama unei perforaţii. În 
cazul unui asemenea accident, ar putea să se spele pe mâini, 
dar nu să facă și operaţia. 


x 


Vânt de la nord, destul de tare ca oceanul să fie împânzit de 
berbeci albi; e o schimbare de peisaj și mă străduiesc s-o mut în 
mine, privind în jur ceasuri îndelungate; nimic nu se întâmplă, 
ceasuri — și totuși, fiecare val e altul, și fiecare clipă alta. 


„Hiram” a apărut pe lângă noi, cu totul pe neașteptate, ca și 
când ar fi fost fantoma celui întâlnit prima dată. La început am 
crezut că am pierdut măsura timpului, că am halucinații... 


Dar noul-sosit nu-i o fantomă, și eu nu am halucinaţii. Numai 
timpul, ce-i drept, a luat-o razna... 

„Hiram” a fost în ţară, a descărcat peștele și s-a întors pentru 
o nouă campanie. Noi am rămas aici să păzim oceanul; nu știu 
când au trecut erele... 


A sosit și „Granik” de dimineaţă, dar abia la ora 15, conform 
înţelegerii cu noi, au trimis barca să-și ia omul, să ia și oaspeţi, 
pe cei care ar fi vrut să mai viziteze vasul. 

Era secundul în barcă, distins și simpatic; m-am bucurat să-l 
salut de la balustradă, ca pe o cunoștință de care mă leagă 
amintiri afectuoase. 

Comandantul nostru însă a refuzat să încuviinţeze plecarea 
cuiva, sub cuvânt că ar „încurca” gazdele. E drept, „Granik” 
urmează să se îndrepte numaidecât spre Las Palmas, tot atât de 
drept cum este că oamenii erau dispuși să întârzie câteva 
ceasuri; nu ne-am fost indiferenți unii altora și poate n-o să ne 
mai vedem niciodată. 

Secundul lor a stăruit, cu vizibilă stânjenire și cu regretul pe 
faţă; comandantul s-a opus iarăși. Mi se pare o stângăcie, ca să 
folosesc un eufemism în locul adjectivelor adecvate. 

In sfârșit, nu mai puteau să insiste; barca se smucea în 
legături pe valurile destul de sălbatece. Au plecat și i-am urmărit 
cu părere de rău, până au ajuns sub bordul lui „Granik”, care-i 
aștepta la 2-3 cabluri. Mi-am adus aminte de ziua petrecută la 
ei, am revăzut fizionomiile prietenești ale tuturor oamenilor, fără 
să uit animalele, Cica și Tarzan, nu mai puţin prietenoase. 

Curând, „Granik” a început să facă rondoul; noi am salutat, cu 
prea mare grabă, nu i-am așteptat să ajungă în dreptul nostru; 
ar fi salutat ei, fără doar și poate. Au răspuns și au plecat, ca 
niște oaspeţi daţi afară din casă. 

Sunt mulţumit că măcar am trimis prin ei câteva scrisori. 
Mâine seară vor fi în Las Palmas. 

Noi rămânem aici, cei mai vechi, cu comandantul cel mai 
bătrân, în acest colţ de ocean, continentul nostru adoptiv, 
părăsit de toţi ceilalți. 


Vineri, 5. Amintiri într-un peisaj diabolic 


Cerul este senin, soarele luminos și fierbinte, însă vântul de la 
nord a crescut, și oceanul începe să fie foarte montat. Sub un 
cer acoperit, aș zice că-i furtună; e prea frumos afară ca să 
accepţi acest cuvânt. E doar o luptă între vânt și apele 
oceanului, iar noi, între vânt și apă, ne balansăm maiestuos. Nu 
socotesc de loc că ne chinuim, că am fi victimele unei naturi 
supradimensionate; asistăm la luptă dintr-o lojă rezervată. 

Dar nu pescuim... Aseară nu s-a ales mai nimic pentru 
congelat; s-a scos un traul cu macaraua mare, dar aceasta a 
fost pusă în funcţiune, ca să zic așa, numai pentru ridicarea 
moralului, altfel n-a avut de ridicat decât vreo 4 tone, pește 
mărunt, bun pentru făină. 

Azi-dimineaţă, o tonă sau două. 

La prânz, sub o tonă. 

După aceea nu s-a mai lansat traulul; am navigat spre nord, 
presupun că în căutarea zonei pierdute. Pierdută-nepierdută, 
găsită sau negăsită, măcar dacă ar ști cineva care-i acea zonă! 

Valurile mari din prova se sparg în etravă sau în bordaje, 
amplificând orbitor scânteierea soarelui; e un joc de lumini 
uluitor și, mai ales, inepuizabil. Vântul șuieră în hublouri, 
amintindu-mi înfricoșătoarea simfonie a oceanului nordic, numai 
că de data asta nu-ţi vine s-o crezi: prea e sus soarele, prea 
strălucesc valurile! 


x 


Se face din nou inventarul alimentelor, poate în nădejdea că 
s-au înmulţit între timp. Se întâmplă însă tocmai pe dos: contam 
pe 400 litri de untdelemn, un butoi neatins. Azi s-a „atins” 
butoiul, și, spre nedumerirea tuturora, era atins mai dinainte, 
dar nu se știe de când, de cine, cum. E pe jumătate gol; poate 
așa a fost de la început. La omul sărac, nici boii nu trag! 


Azi la prânz, Șișu m-a întrebat: 

— Oare o să rezistăm? 

— Dacă-i vorba de răbdarea oamenilor, i-am răspuns, 
rezistăm negreșit! 

— Nu; cu mâncarea... 

— A, cu asta, tot negreșit, nu! 


Comandantul umblă cu capul în pământ; când întâlnește pe 
cineva își desface braţele a nedumerire. 

Greu o să-și mistuie eșecul neașteptat și prompt. Păcat că 
suferim toţi din cauza lui! | s-ar fi cuvenit o pedeapsă pe care s- 
o suporte el, exclusiv. 

Sunt decis să nu-l mai compătimesc, ca în alte rânduri, și sper 
să mă ţin de cuvânt. E singur — și el a vrut! 


x 


Am luat puţine cărți cu mine, cum am mai spus, socotind să 
nu mă las ispitit de lecturi, când aveam atâtea de văzut. N-am 
terminat oceanul, dar nu mai pot să-l descifrez; sper ca 
imaginile lui, câte una pe clipă, mii într-o zi, să se developeze 
mai târziu. 

Deocamdată, cu planurile și cu speranţele domolite, citesc tot 
ce se găsește pe vapor, întorcându-mă la cărţi ca la niște 
prieteni din trecut. Constat că mai ţin minte alfabetul, iar pagina 
tipărită nu mi se refuză și nu mă pedepsește pentru 
ingratitudinea de a fi crezut că, măcar o vreme, o pot părăsi. 

Am terminat azi Memoriile lui Berlioz, descoperite cu surpriză 
în biblioteca vaporului. Pasiunea pentru această lectură 
neașteptată m-a făcut să uit un timp necazurile și mi-a amintit 
că există leacuri pentru orice boală. 

Cunoșteam câte ceva din muzica lui Berlioz; nu-i cunoșteam 
decât foarte puţin viaţa și mai ales intimităţile, pe care le 
dezvăluie cu o indiscreţie stânjenitoare câteodată. M-a uimit, în 
ignoranţța mea de până acum, înclinarea lui spre aventura 
marină, și, fiindcă mă aflu în plină aventură marină eu însumi, 
nu regret aventura de la șaptesprezece ani, când am fugit de la 
școală, unde eram intern, sub disciplină și pază severă, spre a 
veni la București să ascult Damnațiunea lui Faust. 

Pe vremea aceea, cred că visam timid și neclar să devin șef 
de orchestră, dar nu știam măcar unde se poate învăţa această 
artă gigantică. L-am urmărit avid pe Enescu dirijând partitura în 
primă audiție integrală, și nu-mi amintesc dacă am înţeles și mi- 
a plăcut muzica, în afară de spectaculosul Mars al lui Răkoczy, o 
inspirată șmecherie orchestrală, fie și pentru acel pianissimo 


iniţial, care într-un fel violează ideea și surprinde pe oricine. În 
schimb e sigur că am iubit dirijorul, singurul om căruia odată aș 
fi vrut să-i sărut mâna. Concertul și Berlioz or fi fost atunci o 
dezamăgire, mai ales că exista primejdia de a le plăti cu 
carceră, urecheală și notă rea la purtare. Un cor, în culise, a 
intrat anapoda, un corn a sunat strâmb; simțind crisparea 
Dumnezeului pe care îl trădau materia și muritorii, am înţeles că 
arta dirijorului e un calvar — și o primejdie continuă. Din locul 
meu, în ultimul rând de scaune, m-am prosternat lui și am zis: 
„lartă, Doamne, și nu-ţi întoarce inima de la noi, pentru păcatul 
unuia!” El și-a dus crucea, bătând mai departe măsura, pentru 
publicul Ateneului, când totul în el, știu, ar fi vrut să trimită în 
infern alămurile nemernice, spre a fi topite în aceleași cazane cu 
trădătorii. 

Muzicienii, muzicologii și profesorii să nu mă certe pentru 
ceea ce ar putea să fie nescolastic și chiar aberant în părerile 
mele din pagina aceasta, din pagini trecute sau care au să vină. 
Aici sunt reproduse gândurile unui tânăr nu prea dus la biserică, 
deci necunoscător al canoanelor. Am vrut să învăţ muzică într-o 
vreme; n-am izbutit și nu m-am mai ocupat de ea după aceea, 
decât ascultând-o, când am avut prilejul, și înțelegând-o cât mi- 
a stat în putere. Am descoperit pe drum o altă muzică, aceea 
din mine, cum o au oamenii, răsfrântă din semenii lor și din 
natură; mă străduiesc s-o pun pe hârtie, în alfabetul mai simplu 
al vorbirii. Orchestra mea e mult mai nedisciplinată decât 
Filarmonica de pe vremuri; am în schimb privilegiul că nu-mi 
cunoaște nimeni calvarul... 


Ora 18,45. De-aș putea să-mi întipăresc în ochi crepusculul, 
așa cum îl văd pe hublouri, drept în faţă, în cele două cadre 
circulare, dând două imagini juxtapuse, parcă într-o intenţie 
stereoscopică, spre a preciza adâncimile peisajului! 

Oceanul, cerneală și smoală, e înfricoșător și în același timp 
fascinant, ca drumul spre un infern unde suferința și groaza ar fi 
răsplătite de priveliști și desfătări necunoscute imaginaţiei, 
ascunse de religie credincioșilor, neștiute nici de Dante, cu 
oricâtă inspiraţie și cu oricâtă luciditate ar fi explorat el lumea 
cealaltă. 


Se văd creste înspumate, și ele ar putea fi bornele acestei 
autostrăzi diabolice, atât cât se cuvine de ireale, fiindcă în 
mijlocul smoalei, albul, deși presupus, nu se distinge. 

Orizontul, întrerupt de cercul hublourilor, pare că s-ar duce la 
nesfârșit, în linie dreaptă, dezminţind sfericitatea planetei; 
deasupra e marcat de o dâră îngustă, densă — un nor laminat, 
tras cu rigla în cerneală de sepia, atât de concentrată, că în 
negrul ei sclipește albastrul. Mai sus văd o flacără statică, 
asemănătoare, spre a rămâne în cadrul viziunii iniţiale, cu focul 
infernului, care arde fără să mistuie. Din ea se ridică obișnuitele 
culori derivate, portocaliul, apoi galbenul, clare și proaspete, și 
mai sus li se adaugă, nu murdar, cenusșiul. lar deasupra se 
desfășoară largul cerului, încă albastru la această oră de seară. 


Adaug onest impresiile de mai sus la fișa mea psihologică. 
Sunt fericit în cel mai extins înţeles al cuvântului, fericit în 
mintea mea, în trup și în inimă, pentru această clipă a serii, care 
știu că va rămâne ea însăși, și dacă ar fi numai ea, suferinţele, 
nemulțumirile, așteptarea tot sunt plătite cu generozitate, într-o 
monedă nepreţuită. E în peisajul de astă-seară un „al optzeci și 
doilea” unic, capabil să înlocuiască, măcar acum, orice lipsă. 

lubesc echipajul și mă gândesc la el cu recunoștință, iubesc 
vaporul cu zgâlţăirile lui uneori brutale, iubesc motoarele, cu 
huruitul lor asurzitor și continuu. Totul în jur îmi face bine. Il 
iubesc chiar și pe comandant, și-i sunt recunoscător, lui mai cu 
seamă, că ne-a rătăcit într-o zonă neprielnică; dacă n-am fi fost 
aici, poate n-aș fi văzut această priveliște. 


Întorcându-mă la impresiile lecturii, mă întreb dacă pasiunea 
lui Berlioz pentru călătorie se vede în muzică; n-am băgat de 
seamă. Dar muzica sugerează prea des altceva decât a simţit și 
a vrut compozitorul, în afară de cazul simplu că e onomatopeică. 
Unora aud că le trezește imagini. N-am cunoscut cazul decât o 
dată, în vis, când o muzică, venită de nu știu unde, aritmică și 
percutantă, m-a dus într-un laborator cu retorte, alambicuri, 
eprubete, recipiente și alte instrumente de sticlă, balansându-se 
și ciocnindu-se între ele. Visul își găsește ușor explicaţia, dacă 
am să precizez că el a survenit chiar în călătoria noastră, pe o 
noapte de furtună, în nordul Atlanticului. 


În stare de veghe, muzica nu-mi trezește decât sentimente și 
n-am nevoie de altceva peste ele. Sunt rezistent la imagini, 
afară de cazul că le produce propria-mi închipuire. Nici chiar 
faimoasele Tablouri dintr-o expoziție, muzică evident picturală, 
nu m-au făcut să văd subiectele notate în capul partiturii; 
bunăoară, Poarta mare din Kiev a rămas invizibilă pentru mine, 
deși aș fi putut să mi-o evoc, dar pe altă cale și neapărat în 
tăcere. Muzica dedicată ei mi-a trezit sentimentul grandoarei... 

Incheind paranteza, într-o seară de efervescenţă, mă întorc la 
Berlioz, a cărui carte mi-a lăsat nu o singură nedumerire. A fost 
el un artist, sau un artist-spadasin? Creaţia trebuie apărată cu 
arma în mână? Nu învinge ea cu puterea ei, mai durabilă decât 
omul? Dacă nu mă înșală memoria, singurul meu secretar și 
aliat la această oră, la moartea lui Stendhal Rosul și Negrul era 
răspândit doar într-o sută de exemplare. L'Education 
sentimentale a lui Flaubert a însemnat o cădere la apariţia ei și 
a trebuit să treacă aproape un secol de atunci, cu trei încălcări 
ale pământului Franţei, de la 1870 la 1940, în trei războaie din 
ce în ce mai cumplite, spre a i se da prețuirea întreagă. 

Nu-i oare penibil capitolul final din Memorii, unde Berlioz 
reînvie pasiunea pentru doamna E.F., o umbră din tinereţe? E 
aici o pasiune sublimă, ca în acele legende de dragoste care nu 
mor nici în veacuri, sau e numai senilitate? 

Dacă greșesc și fac o impietate exprimându-mi nu altceva 
decât nedumerirea, n-am să elimin nimic în viitor, ca să nu 
denaturez fișa de faţă, căreia vreau să-i asigur sinceritatea. N-ar 
fi exclus ca, în condiţiile noastre, putinţa înţelegerii să fi suferit 
o denaturare, numită, firesc, oceanică. 


Sâmbătă, 6. Ce-ar fi bucuria fără amărăciune? 


Timpul fuge — ireparabil! — și noi frământăm iarăși oceanul 
pe loc. În cuvinte vulgare, batem apa în piuă. Cei care își făceau 
iluzia că am putea termina până la 20 martie și pe care i-am 
combătut cu discreţie, își dau acum seama de realitate. Numai 
că nu știu pe unde au să scoată cămașa: de la 20 înainte nu mai 
rămâne aproape nimic de mâncare. 

Comandantul, în schimb, și-a mâncat și aseară aceeași uriașă 
omletă, cu ditamai hălcile de salam. Aseară! — nu mult timp 


după ce îi făceam în caietul meu declaraţii de dragoste. Cum 
naiba nu se îmbolnăvește? Singurul efect al îngurgitării 
pantagruelice (poate să mănânce uneori câte două farfurii cu 
fasole, și la prânz, și seara) este că, desigur păstrând proporţiile, 
îi crește tonajul mai spornic decât crește tonajul vaporului, 
acum, când nu băgăm prea mult pește în magazie. 

De câteva nopţi stăm la ancoră, pentru decarbonizarea 
motoarelor; le-a venit încă o dată sorocul, dar când, nu-mi dau 
seama. Timpul fuge — ireparabil! 

Astă-noapte, vântul a atins forța 8, totuși, având direcţia 
curentului, destul de rapid, peste 2 mile pe oră, oceanul nu s-a 
montat până la furtună. 

Plecând de la ancoră azi-dimineaţă, secundul a vagabondat 
iarăși în căutarea zonei de pescuit; punctul îi fusese și acum dat 
anapoda; faţă de ceea ce era notat pe hartă, ne aflam cu 8 mile 
mai spre coastă. Cum fusese făcut? am întrebat. Prin estimă!... 
Ce estimare se mai poate face, când umbli toată ziua în zigzag, 
cu viteze variabile, cu un curent atât de puternic, cu vântul 
descreierat? 

„Hiram” a dispărut; cred că s-a lăsat păgubaș de zona noastră 
și s-a dus să caute alta. 

Doar noi ne încăpățânăm să mizăm pe aceeași culoare, și 
„Galaţi” acum ne urmează, încercând și el jocul la martingală. 
Numai că ne apropiem de plafonul băncii, și-atunci, când nu ni s- 
o mai primi miza, ce facem? 

La 20 martie ar trebui să plecăm spre casă. 


x 


După Memoriile lui Berlioz, am trecut, intenţionat, la o viaţă a 
lui Enescu, o cărțulie în care am sperat să găsesc informaţia. 
Autorul, poate documentat, n-are duh, nici vervă, nici căldură, și 
pentru o informaţie certă trebuie să citesc două pagini de 
comentarii plate. Dar poate îl nedreptăţesc, și de aceea îi cer 
iertare din depărtarea unde mă aflu astăzi. Poate a urmărit 
ceva, și eu am căutat ceea ce vroiam, dincolo de această 
intenţie. Sau, în sfârșit, poate judec iarăși sub apăsare și cu 
deformarea oceanică. 


Deși are un număr modest de pagini, n-am putut să termin 
cărţulia astăzi. Gândul de a mă întoarce la ea mă crispează. 

M-au deprimat ilustrațiile, o suită de fotografii înfăţișându-l pe 
Enescu la diferite „praguri”, din copilărie până pe patul de 
moarte, încheiată cu imaginea pietrei lui funerare. 

Era nevoie de această ilustrare sinistră a declinului, de 
această aducere pe pământ a unei inspiraţii care zbura de mult 
pe deasupra viitoarei ei țărâne? 

Aș fi vrut ca el să-mi rămână în minte cum îl văzusem ultima 
oară; era bătrân, știu, și nu mai avea mulţi ani până a se sfârși, 
dar dirija, și era viu, și umerii lui nu păreau prăbușiţi. In faţa 
orchestrei părea că e doar împovărat, ca un Atlas, de muzica 
lumii, pe care o purta în sine și o restituia ascultătorilor cu o 
putere zeiască și cu o modestie fără seamăn. Ultima oară când 
l-am văzut avea gesticulaţia atât de reţinută și de sumară, încât 
cred că dirija mai mult cu privirile, „cu ochii lui blânzi și triști de 
căprioară”. 


lată dar, Enescu a suferit aproape continuu că în el era prețuit 
virtuozul, și nu compozitorul. lar eu unul l-am iubit, cu idolatrie 
pe al treilea din el, pe șeful de orchestră, catalizatorul acelei 
miraculoase contopiri a muzicii cu sufletele ascultătorilor. Forţa 
lui de a compune răzbătea poate și atunci, dizolvând partitura 
iniţială, fără s-o trădeze și dând totuși o muzică nouă sau o 
înțelegere nouă auditorilor. L-am iubit cu idolatrie fiindcă nimeni 
nu mi-a transmis atâta căldură, nici Furtwengler, cu admirabilul 
lui suflet electronic, nici Karajan, idolul vremii noastre, 
plutonierul-major exersat și rafinat până la ceea ce-i ţipător în 
perfecţiune. 

Neavând prilejul să frecventez muzica în laboratoare intime, 
pe compozitor l-am întâlnit abia în Oedip, dar atunci impresia a 
fost copleșitoare. N-am făcut reflecţiile oamenilor de meserie, ci 
mi-am spus doar că instrumentul de exprimare al lui Enescu ar fi 
putut să zguduie sălile de spectacol din toată lumea dacă el ar fi 
făcut partiturii amendamente minime, dându-i, cu intenţie, ceva 
din puterea bombei atomice. Dar omul pașnic, sufletul cald, 
gânditorul cu profunzime s-ar fi trădat pe sine. 

Enescu rămâne pentru mine o mare bucurie și-o mare 
amărăciune... 


Duminică, 7. Exotism 


A venit, cred, primăvara acasă, încă un motiv să mă simt fără 
rost aici, în a treia lună de vară furată, asemănătoare cu primele 
două și căreia, când știu că la noi câmpul începe să înverzească, 
nu-i mai găsesc justificarea iniţială. 

Întârzierea, poate rămâne interesantă numai prin ceea ce 
prelungirea vieţii pe ocean ar însemna o performanţă, mai întâi 
sufletească. 

În clipa când mă dedic realităţii apropiate, îmi dau iarăși 
seama că viaţa noastră aici nu-i ușoară, deși oceanul ne cruţă în 
continuare. Pe lângă lipsa veștilor de acasă, pe lângă toate câte 
ne lipsesc, împuţinarea alimentelor a început să se simtă nu 
doar ca o îngrijorare, ci chiar în consecinţe organice. O simt eu, 
care mănânc puţin; alţii o simt, desigur, mai de mult și mai 
tiranic, fiindcă au de făcut eforturi fizice incomparabile cu ale 
mele. Îmi lipsesc fructele și legumele și, în sfârșit, orice ar putea 
să mă scoată din monotonia meselor noastre. 

Cel mai mult însă continuă să mă apese renunţarea de a intra 
la Dakar. De când s-a luat această hotărâre ciudată, nu-mi pot 
reveni, deși am rămas sociabil cu oamenii, deși râd și adesea 
par bine dispus. Regretul îl duc cu mine și mă roade, și-are să 
mă roadă mult timp, poate ani, și poate chiar după ce 
întâmplarea ar face să ajung acolo altă dată. 

Renunţând la pământul Africii, nu mai doresc decât să ne 
întoarcem acasă, și aceasta rămânându-mi singura așteptare, 
nu-mi mai vine nici să mă apropii de paginile albe. Măcar dacă 
le-aș putea socoti o corvoadă vitală, cum le-am socotit 
totdeauna când scriam o carte. Acum, prezenţa lor nu mă mai 
apasă, nu-mi dă neliniștea aceea așa de chinuitoare și-așa de 
productivă câteodată. Le privesc cu indiferență; dacă mai scriu 
aici, impresii tocite, gânduri forţate, nu socotesc că-mi 
îndeplinesc o datorie faţă de mine însumi, ci marchez pe o 
pagină, două, trei, patru încă o zi din cele câte au mai rămas 
până să plecăm spre casă. Câte? 


Uneori, în literatura mea, am fost învinuit de exotism, chiar 
atunci când cadrul întâmplărilor era neexotic. Poate se simţea în 


sufletele personajelor nevoia, care pornea din mine, de a-și lărgi 
orizontul. E o vină? 

Între ciori, privighetoarea e exotică. O femeie cu picioare 
lungi, elansată, care nu transformă în osânză cuprinsul blidului 
de pe masă e exotică între semenele ei îndesate și grase. Un om 
care privește departe, peste linia orizontului, e exotic pentru cei 
închiși între zidurile cetăţii. Au fost exotici descoperitorii 
pământului şi cercetătorii aștrilor. Ce sunt cuceritorii 
cosmosului? 

Aici, exotismul geografic ne înconjoară fără pauză — și 
niciodată ca astăzi nu m-am simţit mai al peisajului de acasă. Il 
regăsesc, îl simt în privirile, în vorbele, în tăcerile celor optzeci 
de oameni. Suntem la coasta Africii și rămânem ai ţării noastre. 
Într-o lume atât de știută și de colindată, exoticul e un 
anacronism. Aș vrea să nu se mai vorbească despre el; azi, 
nimeni nu mai poate să-l definească decât forţat, fals sau 
scolastic. 


x 


Vremea se menţine ca ieri, cu vânt tare de la nord, răscolind 
oceanul și îmbrăcându-l în spumă albă. 

Traulul de aseară n-a scos decât o căruţă de pește. S-a lansat 
apoi din nou, dar curând, agățându-se în stânci, a fost ridicat 
repede, fără stricăciuni grave. Am renunţat să-l expunem încă o 
dată și am mers toată noaptea spre nord, nu știu de ce, și încă o 
dată cred că nu știe nici comandantul. 

Astăzi de dimineață m-au trezit zgâlţăielile vasului. Se 
întâmplă acest fenomen, când sunt valuri mari din pupa și se 
virează traulul. De data asta au fost câteva trosnituri, care m-au 
făcut să tresar, cu impresia că ne rupem în două... 

Se agăţase traulul de-a binelea, nu ca aseară. A fost 
recuperat, încă o dată din fericire, dar făcut ferfeniță, așa că 
fericirea e doar o vorbă în frază. Nici nu știu dacă mai merită să 
fie reparat. Azi, în orice caz, n-am băgat de seamă să se fi 
apucat cineva de el; s-a pus altul. Și dacă se agaţă iarăși?... 

La prânz s-au scos cam 2 tone, mai târziu încă una. Seara, în 
sfârșit, vreo 10, dar cu ele nu acoperim întârzierea din ultimele 
zile. 


„Galaţi” ne-a luat-o înainte... 


În afară de, Galaţi” au dispărut toate vasele; până acum se 
mai vedea din când în când câte unul, la orizont, părând că ne 
spionează. Azi, orizontul e un cerc gol, de o perfecţiune 
geometrică, și pare de netrecut pentru oricine, fie pentru noi să 
plecăm, fie pentru alţii să vină. Cei care nu s-au dus la sud, spre 
Capetown, aud că s-au îndreptat spre Canalul Mânecii. Nu 
înţeleg pentru ce n-au mai stăruit, nu înţeleg mai ales de ce s-au 
dus atât de departe. Există motivul serios să admit că sunt mai 
bine informaţi decât noi, fiindcă pescuiesc de mulţi ani în 
Atlantic. S-o fi sfârșit sezonul de pescuit aici? După semnele din 
ultimele zile, s-ar spune că da... Dar încep să cred că nimeni nu 
știe prea bine ce se întâmplă cu peștele, și-atunci, cel ce nu știe 
nimic nu-i mai prost decât cel care le știe pe toate. S-ar putea 
astfel să ieşim cu faţa la fel de curată ca alţii. 

De două seri, e lună nouă. Ultima oară când i-am văzut secera 
subţire ieșind din laminorul cerului tropical nu era nici o stea pe 
aproape, nici o scânteie, și bolta mi s-a părut amuţită de 
admiraţie pentru propria ei minune. Tin minte clipa, poate 
datorită unei stări sufletești din seara aceea: „Galaţi” tocmai 
venise de la Dakar, iar eu nu aveam nici o scrisoare. Aveam 
numai luna, care este a tuturora... Dar pe atunci era mai cald 
afară, oceanul mai albastru și mai luminos. Acum parcă se 
apropie toamna, cel mai vechi reper al tristeţilor mele. Și totuşi, 
tristeţi, bucurii, deprimări, speranţe — toate se împletesc într-un 
fel care mă face să nu regret nici o clipă că am plecat în 
călătoria atlantică. Probabil am să regret când se va sfârși. 
Probabil o să am adesea nostalgia ei, cum o am pe a lunii noi de 
rândul trecut, sau, ducându-mă ceva mai departe în urmă, pe a 
zilelor luminoase care m-au întâmpinat aici, în sud. A le uita 
înseamnă a nu mai fi. 


Luni, 8. Modestie și orgoliu 


Am împlinit azi, în ocean, cincizeci și cinci de ani, existență 
care trebuie să te pună pe gânduri; ciudat, nu m-am simţit 
îmbătrânind, ca în toţi anii din urmă. Aici, departe de casă și de 
privirea societăţii, vârsta mi se pare o ficţiune. Și mă simt tânăr, 


ca și când aș fi dezlegat de ceea ce reprezintă, concret, cifra 
anilor. 

Am făcut de câteva zile, printre unii și alţii, propagandă spre a 
se înțelege că nu socotesc potrivit și nu vreau să-mi sărbătoresc 
aniversarea; nu-i nici atmosfera cea mai bună, nu se mai 
găsește nimic de băut. Ultimul strop de alcool (pur!) pe care l- 
am dibuit ieri, dar n-am să spun la cine, l-am băut aseară, 
făcând din el o mixtură destul de plăcută când se răcește bine 
— și gheaţă, ce-i drept, avem totdeauna. Are darul această 
băutură de vremuri grele să te înfierbânte fără întârziere, 
făcându-te să sporovăiești cu însufleţire, dar peste noapte îţi dă 
dureri de cap, necaz verificat în mai multe rânduri. Nimic nu-i 
gratis pe lume! 

Cu toate rezervele manifestate sau exprimate de mine, 
bucătarul a făcut totuși tradiționalul tort de aniversare. M-am 
uitat strâmb la cifra 55, scrisă cu cofeturi, apoi l-am împărțit 
tuturora, fără ca eu să mă ating de el, fiindcă nu mă dau în vânt 
după astfel de dulciuri și fiindcă mi s-ar fi părut, cred, că îmi 
mănânc propria colivă, ceea ce ar fi însemnat cinism și cruzime, 
transformabile mai târziu în melancolie. 

Puțin înainte de prânz, comandantul a venit în cabină, să mă 
felicite; m-am simţit stânjenit, dar m-am purtat cuviincios și i- 
am mulţumit. Pe urmă, cum e obiceiul, m-a felicitat și prin staţia 
de amplificare, în numele echipajului. 

Câteva strângeri de mână — și s-a sfârșit ziua de naștere. 

Am cincizeci și cinci de ani prin urmare; oricât m-aș simţi de 
sănătos și de, hai să zicem, tânăr, contabilicește mi-a mai rămas 
foarte puţin din viaţă, gândindu-mă la viața validă și lucidă, nu 
la o eventuală longevitate mizerabilă. 

Oricât aș vrea să fiu de optimist, îmi dau seama limpede că 
îmi sunt dator, până astăzi, mai mult de jumătate din ceea ce aș 
fi fost obligat și aș fi fost în stare să împlinesc în viaţă. Poate 
tristeţea mea târzie va fi neîmplinirea; ceea ce n-ai făcut la anii 
potriviți nu mai poţi să faci niciodată. 

Să încerc măcar o încheiere onorabilă... 


Cerul n-a fost de partea mea astăzi; a adus nori cenușii, din 
care s-a scuturat frig, dând impresia că se duce vara, împreună 
cu anul. Vântul bate tot tare, de la nord, oceanul este tot ursuz; 


după amiază s-a înseninat puţin, dar era prea târziu să ies la 
soare și mă simţeam obosit; m-am întors în cabină, cu 
sentimentul neliniștitor că mă pierd pe mine însumi, într-un haos 
mic, unde nici măcar nu pot să mă mișc. 


x 


Astăzi a apărut pe lângă noi un trauler necunoscut, bănuim că 
japonez, dar după amiază s-a topit. Situaţia devine precară; 
scoatem una până la 3 tone de pește amestecat la un traul; 
„Galaţi” la fel, și cifrele încărcăturii parcă stau pe loc. 

Nu mai e timp să căutăm altă zonă; ar însemna să navigăm 
zile în șir pentru un rezultat nesigur. Și-aici e nesigur rezultatul 
de mâine, dar cel puţin nu ne mai deplasăm. 

Aud că la noapte o să plecăm puţin mai la sud. Mă întreb 
iarăși de ce a trebuit să renunțăm la Dakar, care ne-ar fi fost 
foarte util, care în curând va deveni obligatoriu, afară doar de 
cazul nesperat că începând de mâine am putea să congelăm 20 
de tone pe zi. Media zilnică până astăzi este de 8 tone și o mică 
fracțiune. 

Nu vreau să-mi mai fac sânge rău. Cei care și-au luat 
răspunderile, să se descurce cum vor ști. Dar n-aș vrea să fiu în 
pielea lor acum; dacă totul a fost pus pe ambiţie sau pe orgoliu, 
orgoliul este învins, și doar dintr-o cutezanţă vecină cu 
inconștiența mai fâlfâie astăzi în vânt. 


x 


Pot mărturisi cu prilejul unei aniversări respectabile, și mai 
ales cu alianţa oceanului, după o încercare atât de îndelungată, 
că sunt, că vreau să fiu un om modest în toate manifestările 
mele exterioare; este, cred, o condiţie ca să poţi înţelege 
oamenii. Dar modestia mea, cum scriam cuiva odată, e 
generată și hrănită de un mare orgoliu, într-o accepţiune a 
cuvântului din care scad, de la început, vanitatea și trufia. Il 
ascund nu din făţărnicie, ci din pudoare, și poate dintr-un al 
doilea orgoliu, care îl patronează pe primul. 

N-am dreptul deci, și nici nu vreau, și nici nu mi-ar place să 
condamn orgoliul altora, atunci când el nu se confundă cu 


îngâmfarea; omul trebuie să creadă în alţii, dar trebuie să 
creadă mai întâi în el însuși, spre a-și revendica între semeni 
locul care i se cuvine. 

Acum un număr de zile, cu prilejul uneia din injecţiile 
antitetanos, i-am reproșat doctorului, în glumă, o înţepătură 
cam dureroasă, datorată poate atingerii unui firișor de nerv. La 
care, cu toată simpatia dintre noi, cu toată deferenţa de atâtea 
ori arătată anilor mei, mi-a răspuns, făcându-se roșu la faţă: 

— Nu vă dau voie să vă amestecați în meseria mea! 

Bineînţeles că nu-i port pică pentru o izbucnire fără justificare. 
Omul e orgolios pe știința lui și se apără, fără să se întrebe 
echivalentul câtor studii de medicină e necesar, între altele, 
pentru a scrie o singură pagină, recunosc nu oricare, o anumită 
pagină, poate chiar cea de faţă. 

Întâmplarea îmi dă, cu întârziere, prilejul unei scurte reflecţii 
pe marginea orgoliului și modestiei noastre. În meseria mea, 
care nu-i o meserie, ci un martiriu al spiritului, mai lung decât, în 
trup, patimile sfinţilor, câți nu s-au amestecat cu importanţă, 
dar uneori fără competenţă, și mai grav, fără onestitate? Am 
zâmbit — și n-am protestat. Să se știe însă: nu din sfială, ci din 
orgoliu! 

Atunci, cum îmi revendic locul în viaţă? Prin așteptare... 
Zâmbetul îmi este martor. 


Marţi, 9. Oamenii noștri! 


Fără ca până acum să fi fost absent la ceea ce se întâmplă în 
jurul meu, abia aseară mi-am dat seama, dintr-o dată, că 
oamenii sunt istoviți. Privirile multora, care mi-au arătat şi-mi 
arată simpatie, trec pe lângă mine, nu fiindcă s-ar feri să se uite 
în ochii mei, ci fiindcă nu mă mai văd; poate caută o oază, 
dincolo de pereţii de fier, cu neliniștea călătorilor rătăciți în 
deșert. Le-aș arăta drumul, să ajungă la hrană și apă, dar nu-l 
cunosc nici eu. Apa fabricată de At/as nu satură; carnea, de prea 
multă vreme congelată, unora le face rău, și nimeni nu știe până 
când va trebui să rabde. Nimeni nu le-a dat o lămurire, nimeni 
nu le spune o vorbă de îmbărbătare; comandantul, așa de 
guraliv de felul lui, acum tace. 


Oamenii noștri! Optzeci și unu, optzeci, șaptezeci și nouă, 
șaptezeci și opt, și șapte, și șase, și cinci... Mai sârguincioși sau 
mai delăsători, mai vrednici sau mai leneși, mai cumsecade sau 
mai păcătoși, toţi participă la un efort prelungit, și nici cei care 
încearcă să se menajeze nu sunt scutiţi de el. Că aleg mai puţin 
pește decât vecinii lor, că îl pun mai alene în cutii, că se mișcă 
mai greu, toţi suportă umezeala și gerul de la congelare. 

Florin Vasiu a făcut pneumonie și zace la pat. Rudenco, nu 
unul dintre cei mai vrednici, dar care stă același număr de ore 
cu echipa lui sub punte, în altă lumină și-n altă temperatură 
decât afară, a făcut un puseu arterial; aseară, când să intre în 
tură, tensiunea i s-a ridicat la 23. Acum e imobilizat. 

Șapte oameni în prezent nu sunt buni de lucru sau sunt lăsaţi 
să lucreze cu precauţii — și poate or mai fi și alţii cărora le dă 
târcoale boala sau sfârșeala. 

Starea psihică a multora se clatină; ei se străduiesc să se 
învingă, să se stăpânească, dar e ușor să-ţi dai seama că sunt 
gata să izbucnească. Nici starea mea n-o fi nealterată; mă 
cercetez, ba chiar mă suspectez, și nu mi se pare că aș avea 
manifestări anormale, sau mai anormale decât în mod obișnuit; 
ar trebui însă să aflu care-i părerea altora... 

Ducându-se aseară la comandant să-i comunice numărul 
crescând al bolnavilor, doctorul l-a găsit jucând cărți, nevinovat, 
cu Ștefănică, omul care, deferent, i-a rămas mai aproape; cu 
secundul, pare-se, nu mai are alte raporturi decât de băutură și 
masă aparte. 

După încă o zi care se terminase îngrijorător, comandantul a 
manifestat, în sfârșit, o anumită neliniște: 

— Dar cum îţi explici? Care să fie cauza? Ce-i de făcut? 

Ştefănică a intervenit: 

—... Lipsa de știri de acasă... Prea mult timp de când n-am 
intrat în port. 

— Ce propui, doctore? a întrebat comandantul. 

Poate aștepta ca doctorul să confirme părerea lui Ștefănică, 
foarte întemeiată, și să propună intrarea grabnică în port, legată 
și de scrisori, și de alimente, și de atâtea altele. In felul acesta s- 
ar fi văzut absolvit de o greșeală, de vechea și pripita lui 
hotărâre, care ne costă atât pe fiecare. 


Doctorul n-a vrut să scoată castanele din foc pentru el și a 
ridicat din umeri. 
— O să mai vorbim mâine, a încheiat comandantul. 


Astăzi însă, la începutul zilei, lucrurile s-au schimbat în bine. 

Incă de aseară, ne-am deplasat puţin mai la sud și mai 
aproape de țărm. Avem aici o hartă de pescuit, de care până 
acum n-a ţinut seama nimeni. In locul unde am venit acum, pe 
hartă e însemnată o zonă triunghiulară, de mai multe mile, unde 
se găsește tai, pește mai puţin nomad decât alţii, după cum se 
spune — nu știu cu câtă seriozitate. Dar adevărul este că 
noaptea, după o traulare de numai patruzeci și cinci de minute, 
am scos vreo 2 tone de tai mare, cel mai scump din toate 
soiurile care pot fi prinse în aceste ape. 

Traulul următor, tot noaptea, a mai scos 3 tone; cel de 
dimineaţă, 4-5; la 10 încă 4 tone... Pe urmă, traulul s-a agăţat în 
corali, iar repararea plasei a durat până după amiază. Seara s-a 
agăţat încă o dată, și temeinic de data asta, a doua oară într-o 
zi. Manevra n-a fost promptă, sau situaţia n-avea ieșire; fapt 
este că un cablu s-a rupt, spectaculos, scoțând scântei ca de 
trăsnet; putea să fie și primejdios. 

Sus n-au ajuns decât rămășițele traulului, aducând, de 
necrezut, și 5 tone de tai. 

Deși ne aflam în cartul secundului, pe puntea de comandă 
rămăsese în continuare micul comandant, a cărui datorie se 
terminase la ora 16. Incă de la acea oră, Rosmănică i-a cerut să 
procedeze la ridicarea traulului. Astăzi s-au făcut traulări scurte, 
care s-au dovedit foarte potrivite pentru lucrul la congelare; este 
de preferat să se scoată pește mai puţin, dar mai des, ca să nu 
zacă în buncăr până se înmoaie, și apoi să fie aruncat la făină. 

Stăpân vremelnic al vaporului, micul comandant, deprins cu 
programul vechi, a refuzat, sub cuvânt că nu primise dispoziţii 
noi. Astfel am intrat pe stânci și am pierdut traulul... 


Dar unde era comandantul, care nu s-a arătat de loc cu 
prilejul acestui accident? Și trebuie spus că mult timp, luptându- 
se cu cablurile agăţate, vaporul s-a zgâlţâit de-ai fi crezut că o 
să se facă bucăţi. 

Dar unde era secundul la ora lui de cart? 


Apăi, după cum spune doctorul, „furaseră chifteaua”, încă de 
la prânz, cel mai nepotrivit timp de băutură, chiar pentru un om 
fără treabă. 

Într-o comunitate de optzeci de oameni și după luni de trai 
împreună, se naște un limbaj propriu împrejurărilor, cuvinte și 
expresii neîntâlnite aiurea, care se pot răspândi mai departe, 
după cum pot și să piară. Avem și noi vocabularul nostru, 
neconsemnat în aceste pagini, fiindcă nu știu cât e de viabil și 
nu am intenţia să fac filologie. „A fura chifteaua” este însă o 
expresie care merită puţină oprire. A născocit-o doctorul, fără să 
știe cum, spontan prin urmare, și fără s-o poată explica logic. 
Expresia nu se traduce, în schimb sugerează, și după intuiţia 
mea sugerează în primul rând hămeseala. Iniţial îţi poţi închipui 
un câine flămând dând buzna în bucătărie și înhățând chifteaua 
din tigaie, nemaiţinând seama că își frige gâtlejul, ceea ce la 
câini se spune că ar aduce turbarea. 

Raportată la om și în accepțiunea noastră, „a fura chifteaua” 
înseamnă a te îmbăta grabnic, adică hămesit și totdeodată 
nelegitim sau clandestin, pe neașteptate și pe furiș. Mai mult ce- 
aș putea să spun? 

Mirarea este că s-a mai găsit ceva de băut: o sticlă de whisky, 
a nu știu cui. Fapt rămâne că a fost văzută circulând, urcând 
scările de la o punte de jos, străbătând coridorul și intrând pe 
ușă la secund... 


La ora 20,30, fără să mai ceară încuviințarea sau sfatul cuiva 
— nici n-avea cui să-l ceară —, Mircea Stănescu a ancorat în 
apropierea zonei unde am pescuit azi. 

Până acum, ora 22, n-avem nici comandant, nici secund... 

Poate mai târziu, când s-o trezi, comandantul cel mare o să se 
ducă sus și o să întrebe cu gravitate, repetând anecdota 
comandantului mic: 

— Ce drum avem? 

N-avem nici un drum. 


Miercuri, 10. Curenţii galvanici 

Trec zilele, cu aceeași ușurință cu care cad filele calendarului; 
și totuși, luate la un loc nu sunt ușoare. Am trecut repede și 
lesne peste ianuarie, peste februarie; dar acum, gândindu-mă la 


ziua sosirii aici, la noaptea de Anul nou, la întâlnirea cu „Galaţi”, 
apoi mai târziu cu „Granik”, toate mi se par îngrozitor de 
departe în urmă. 

Azi după amiază am văzut, limpede, coasta Africii, la 16 mile. 
Era o faleză lineară, împădurită — nu mi-am dat seama cu ce 
copaci, poate palmieri, ca să fie cum spune geografia. La nordul 
ei se deschidea un golf, ţărmul dispărea departe, în fund, și-apoi 
apărea iar, chemându-ne inutil. 

Aș fi vrut să fim mai aproape, măcar la o milă... Simţământul 
de nostalgie pe care mi l-au dat aceste ţărmuri s-a unit cu unul 
de dezamăgire, de amărăciune și în sfârșit de revoltă. Să fii aici 
optzeci de zile și să nu vezi nimic din ceea ce ai visat începând 
de la vârsta copilăriei! 

Nu sunt ţărmuri noi; le-au cercetat mii de oameni, le-au 
străbătut milioane. Pentru mine însemnau însă o descoperire, și 
mi se pare că plec de-aici învins, ca primii exploratori, care n-au 
putut să ajungă la izvoarele Nilului... 


x 


lar acum, iată alte dezamăgiri, în seria celor zilnice și comune. 

Am avut impresia două zile că s-a descoperit aici o zonă unde 
se putea pescui bine. Realitatea, după o scurtă ameţeală, acum 
se știe: zona e plină de stânci și de corali și în orice clipă se riscă 
pierderea traulului; iar peștele, ispititor la început, făcându-te să 
accepti riscurile, s-a dovedit că e la fel de rar sau de capricios ca 
în vechea zonă. Se spune că în noaptea asta o să pornim din 
nou într-acolo; nu e departe: ceva mai la nord și mai în larg, în 
total 30-40 de mile. 

Insă în prima zi, când credeam că am apucat pe Neptun de un 
picior, descoperindu-i tainele cum nu se mai pricepuse nimeni, 
comandantul a dat dispoziţii ca nu care cumva cineva să facă 
indiscreţia de a anunţa celor de pe „Galaţi” locul unde suntem și 
rezultatele pescuitului. 

Odată, întâmplarea o să mi se pară de necrezut, de aceea, 
fiindcă faptele s-au petrecut aici, alaltăieri, mi le repet, clar și cu 
luciditate: să nu se comunice unde suntem și ce pescuim! 


Tot alaltăieri a venit din ţară o radiogramă, cu lux de cifre, 
cerând să se precizeze ce anume era greșit în raportul nostru de 
producţie, care se trimite din cinci în cinci zile. Se crease o 
diferenţă de 10 tone, nu știu dacă în plus sau în minus, greșeală 
care s-ar fi lămurit de la sine în următorul raport, adică nu mai 
târziu decât mâine, căci patru zile ale intervalului s-au și dus. 

Aș fi crezut că oamenii din birourile ministerului au uitat de 
noi, de vreme ce nimeni nu ne întreabă cum stăm cu sănătatea 
și ce mai avem de mâncare. Dar nu! Veghează cu binoclul la 
ochi, să ne vadă în largul oceanului. Nu le scapă o greșeală și 
nu-i lasă inima s-o suporte cinci zile. Păi dacă treaba stă așa, și 
grija de noi e atât de mare, cum n-a băgat nimeni de seamă 
greșeli mai grase, care nici nu se pot îndrepta de la sine? Dacă 
s-a aprobat intrarea la Dakar, pentru aprovizionare și pentru 
„moralul oamenilor”, cum n-a băgat nimeni de seamă că 
rămânem între valuri, din inițiativa noastră inexplicată, fără să 
mai pomenim nimic nici de apă, nici de mâncare, nici de starea 
sufletească a echipajului? 


x 


Aseară, târziu, eram în fumoar, singur, cum am obiceiul să 
stau câteodată înainte de culcare, ca să mai schimb decorul, 
cabina cunoscută pe din afară, în toate detaliile și chiar cu 
detalii inexistente — imagini proiectate pe pereţi, din închipuire, 
chiar cai verzi în unele ore. 

A trecut nostromul, care era de cart și mergea pe puntea de 
comandă. Încă de mult îl înlocuiește pe Bercea, timonierul, 
acesta ducându-se disciplinat câteva ranguri mai jos și câteva 
punți sub puntea de comandă, tocmai în cala vaporului, să dea 
ajutor la fabrica de făină. 

Văzându-mă singur și bănuind că mă plictisesc, ceea ce nu 
era cazul — aveam capul plin de gânduri zbârnâitoare —, 
nostromul m-a îmbiat să merg sus, „să mai stăm de vorbă”. 
După privirea șireată și iscoditoare, mi-am dat seama că 
invitația e insinuantă. Desigur, toată lumea a observat că de 
mult n-am mai călcat pe puntea de comandă, dar n-am 
destăinuit nimănui cauza. Dorinţa mea este ca, fără să spun o 
vorbă, fiecare s-o înţeleagă. 


Am refuzat invitaţia, și atunci, deși era de cart, nostromul s-a 
așezat în faţa mea și a început să sporovăiască, știind că lipsa 
lui la puntea de comandă o suplinește pilotul automat, La toate 
insinuările lui, la toate întrebările viclene, am răspuns cu 
rezervă și plictiseală. Atunci, aplecându-se spre mine, iscoditor, 
m-a atacat pe neașteptate: 

— E greu? 

Se referea la viaţa pe ocean, iar întrebarea era determinată 
de chipul meu mai posomorât ca altă dată. 

— E greu! i-am răspuns fără ezitare. Dar nu pentru mine: 
pentru oameni! 

A rămas cu gura puţin cam căscată și a renunţat să mă mai 
iscodească. 

— Vezi dumneata, mi-a spus, luând un ton împăciuitor, pentru 
a-mi da dreptate, e greu din cauza curenților galvanici!... 

— Ce-i asta? 

— Da, da, așa e! Pe vapor se nasc curenţi galvanici, care intră 
în corpul oamenilor și îi apasă, îi enervează. De-aia trebuie să 
coboare din când în când pe pământ, ca să se descarce 
electricitatea. 

Deoarece sunt convins că după optzeci de zile petrecute pe 
ocean oamenii simt nevoia uscatului, am încuviinţat, fără să mai 
pun în discuţie teoria curenților galvanici. 


Joi, 11. Declaraţii de dragoste 


Or fi zile frumoase în ţară? Ce înseamnă acolo martie? Poate 
să fie plumb, poate să fie azur... Mi s-a încurcat în minte 
valoarea anotimpurilor. Spun „martie”, mă uit pe cer și gândesc: 
„Nu se poate!” 

Aici, la prânz e insuportabil de stat la soare. Oceanul a 
devenit de un albastru pur; numai alizeul continuă să bată, mai 
de la nord, mai de la nord-est, aducând o răcoare uneori aspră... 


x 
Navigăm spre sud de aseară, într-o legătură înduioșătoare cu 


„Galaţi”; ei merg în faţa noastră și ne facem declaraţii de 
dragoste: suntem și noi, ca și ei, la ananghie. 


Văzând că treburile s-au încurcat, comandantul nostru i-a 
cerut celuilalt comandant să ne aliem („să ne strângem forţele!” 
mai lipsea să spună) și să colaborăm („pentru binele obștesc!”). 
Când îl auzi nu-ţi vine să crezi că deunăzi dăduse ordin să nu le 
comunicăm nici rezultatul pescuitului, nici zona unde ne aflam și 
care el ar fi vrut să rămână numai a noastră. 

Am mers toată ziua spre sud, traulând când mai spre coastă, 
când mai spre larg, pe diferite adâncimi, și am scos cantităţi 
mizere de pește, din care s-au ales totuși 4 tone congelate. 

Seara, nimerindu-se un traul mai „bogat”, 4 tone, la care ne 
uitam cu dispreț în zilele bune, s-a hotărât, bănuiesc, să 
rămânem pe zona asta, fiindcă, după câte văd, am întors, și 
acum mergem spre nord. Dar sunt sigur că mai mult de câteva 
tone n-o să scoatem. E limpede că peștele s-a risipit. Unii spun 
că scrumbia a plecat spre nord; se poate. Alţii, că trebuie să 
apară sardina; se poate. Câte unele, răzlețe, exemplare mari, de 
25-30 centimetri, au și început să cadă. 

Cred că mâine o să mergem din nou spre sud; încetul cu 
încetul, ne apropiem de Dakar, unde ne așteaptă 
corespondenţa, pe care cred că n-o s-o luăm nici de data asta, 
afară de cazul când... 

Cu apa, ne descurcăm, deoarece bem ce ne dă, în cantităţi 
suficiente, At/asul. leri, comandantul a consemnat în jurnalul de 
bord că... „s-au adăugat 5 tone de apă distilată peste cea aflată 
în tanc”. Nu știu ce înseamnă asemenea mistificare copilărească 
și cui se adresează. După scripte, după cantităţile înregistrate, 
după consumul zilnic, se poate vedea că de mult se terminase 
apa potabilă din tancuri. 

Și cu alimentele ne-am descurca, de bine, de rău, reducând 
porțiile și mulțumindu-ne cu peștele din ocean. Ceva însă nu se 
poate reduce și nu ne iartă: nu mai avem motorină decât până 
la 1 aprilie. 

Deci, dacă nu se hotărăște ca la sfârșitul lunii să plecăm spre 
casă, atunci n-avem încotro și trebuie să intrăm la Dakar, că i-o 
place sau nu i-o place comandantului... 

Aștept cu un calm teoretic să treacă zilele, ca ele să dezlege 
dilema: intrăm la Dakar, sau plecăm spre ţară cu planul 
neîndeplinit? 


(Pentru cine s-ar interesa cum treceau zilele, e bine să spun 
că numai dilema de mai sus, exprimată într-o frază, ocupa în 
mintea mea multe ore ale zilei; și nu era singura dilemă...) 


Am stat la soare înainte de prânz, pe puntea ancorelor, la 
adăpost de vânt; e înăbușitor. După amiază n-am mai putut 
reveni; am căzut în pat și am adormit. O jumătate de oră de 
gimnastică după aceea, făcută „în dușmănie”, a izbutit să mă 
pună pe picioare. Trebuie să lupt zilnic și îndârjit cu delăsarea 
organismului; altminteri, mi se înmoaie încheieturile. Oricât aș 
alerga de colo până colo, locul pe vapor e prea mic pentru a 
satisface nevoia de mișcare a omului. In contrazicere cu 
impresia de altădată, simt, în tot trupul, lipsa spaţiului de 
străbătut cu piciorul. E un fel de sete cu adâncimi telurice, pe 
care cred că n-o poate satisface pe deplin decât pământul... 

O fi vreun adevăr ascuns și în teoria nostromului, cu privire la 
curenţii galvanici? 


Luna, în creștere, va fi în curând plină. Sper însă că pe 
următoarea am s-o văd în ţară. Și de pe acum o privesc altfel pe 
cea de aici, în dorul celeilalte, cunoscută din copilărie, prietenă 
bună în toţi anii care au urmat pe urmă. 

Dacă nu m-aș simţi istovit, dacă n-aş avea atâtea 
incertitudini, dacă vorbele nu mi s-ar părea mici faţă de zile, aș 
scrie o pagină despre lună, rezumând clipele când ea s-a 
amestecat în nopţile mele de așteptări și vis, aruncând asupra 
lor lumina ei tulburătoare. 

Nu pot decât s-o privesc în tăcere. 


Vineri, 12. Felurite operații 


Viaţa este din în ce în ce mai grea, starea de spirit a 
oamenilor din ce în ce mai sumbră, într-o progresie fatală, care, 
devenind și ea rutină, poate nici n-ar mai trebui notată. O 
diagramă, o linie ascendentă, către insuportabil, ar fi mai clară 
și mai vorbitoare, deși insuportabilul se va muta într-una în sus, 
treaptă cu treaptă, și nu va fi atins niciodată. 


Acum câteva zile, pe baza unui raport mai vechi al lui Ţipă, 
sau a mai multor rapoarte, rămase până în prezent fără nici o 
urmare, comandantul l-a schimbat din funcţia de șef de tură la 
prelucrare pe... am să-i spun Cutare — personaj asupra căruia 
se cuvine să mă opresc o clipă și care ar fi trebuit, poate, 
schimbat de mai multă vreme. E drept că nu face rău nimănui, 
dar nu face nici bine. Funcţia îl obligă să organizeze lucrul 
echipei sale, să-l stimuleze — și așa mai departe, cum știe 
oricine; Cutare nu organizează lucrul, nu-și stimulează echipa, 
nici nu-i pune frână. Dacă-i prezent, nu încurcă pe nimeni; dacă 
ar lipsi, n-ar fi nici o nenorocire. 

Are să se mire aflându-mi opinia, fiindcă mi-a arătat și i-am 
arătat simpatie; în tot ce se întâmplă nu are nici o vină — locul 
lui era în altă parte, bunăoară profesor la o școală, dacă ar fi 
avut pregătire. 

Nu știu ce pregătire o fi având; pentru funcţia lui nu se cere 
calificare. În Noua Zeelandă se prezenta vizitatorilor, și mai ales 
vizitatoarelor, drept inginer, după cum spun oamenii. Inseamnă 
că are cel puţin o năzuinţă... 

Deocamdată se plimbă gânditor pe punte în orele libere, cu 
fruntea înaltă și palidă, cu ochii departe, și dacă n-ar avea 
atârnat de gât un aparat de radio cu tranzistori, ca o talangă, 
dacă n-ar asculta muzică ușoară din Las Palmas, ai crede că 
filosofează. Are de altfel și mersul gânditor, cu pașii rari și 
legănaţi, ca de cocostârc, care poate fi luat drept filosof între 
păsări. 

Am uitat să spun înainte de toate că e foarte tânăr, douăzeci 
și nouă de ani, și atât de înalt, că nu-și poate ţine dreaptă șira 
spinării. Deoarece nu duce poveri pe umeri, ai crede că-l 
îngreunează o gândire profundă și continuă. 

— Ce mai faci? îl întreb câteodată. 

— Studiez! îmi răspunde el atunci, grav și cu privirea departe. 

În fața unui astfel de răspuns scurt și definitiv, ca o 
exclamaţie, n-am îndrăznit să-l întreb niciodată ce studiază. Am 
întrebat pe alţii: 

— Ce studiază Cutare? 

N-am aflat; e o taină. De văzut nu l-a văzut nimeni studiind 
decât aparatul de radio... 


De două zile, așadar, Cutare nu mai e șef de tură, dar se pare 
că retrogradarea nu-l afectează. Nu-i mai puţin gânditor, mai 
puţin împovărat, mai puţin palid. Şi cred că nici nu studiază mai 
fără spor decât înainte. 

Am spus însă greșit că schimbarea s-a făcut pe baza unui 
raport al lui 'Ţipă. Raportul, sau rapoartele acelea, neluate în 
seamă, au fost numai o coincidenţă. Comandantul a intervenit, 
în fine, când s-a ciocnit personal de atitudinea filosofică a 
tânărului în cauză. Că înlocuitorul lui o fi mai bun, rămâne să se 
vadă; poate s-ar fi găsit altul, chiar alţii, asupra cărora să nu se 
pună semne de întrebare. 

Dar astăzi, la raportul făcut direcției generale asupra cazului, 
a venit răspuns că nu se aprobă schimbarea. Nu știu dacă e 
drept, nu știu dacă e legal; știu că în acest fel comandantul a 
înghiţit o pilulă cu alt gust decât al suculentei omlete de seară. 

Acum cercetează agitat regulamentul de bord, să vadă pe ce 
să se sprijine. Mi se pare că regulamentul îi dă voie să facă 
asemenea schimbări, în situaţii speciale. E regretabil însă pentru 
un comandant să creeze litigii, când toate neînțelegerile s-ar fi 
evitat, câștigându-și stima oamenilor, de aici și din ţară. 


x 


Sub pretextul că mă poftește la un păhărel de ţuică (pe care l- 
am refuzat) de ziua lui (nici măcar nu știam), nostromul cred că 
n-a vrut altceva decât să afle părerea mea asupra situaţiei 
noastre. Sau poate caută în mine, tardiv, un martor cu care să-și 
acopere atitudinea pasivă în faţa comandantului, dacă nu chiar 
slugarnică. 

l-am răspuns că n-am căderea să-mi dau nici o părere și nu 
găsesc potrivit să comentez situaţia; sunt musafir și trebuie să 
respect anumite reguli ale ospitalităţii. 

Cu toată atitudinea mea rezervată, s-a năpustit, de la 
distanță, asupra comandantului: că nu trebuia să dea apă 
distilată, că nu trebuia să refuze intrarea în port, lăsând oamenii 
fără scrisori și atâtea câte ne lipsesc astăzi. Am ascultat cu 
capul în pământ, dând semne de nerăbdare. La un moment dat 
l-am întrerupt: 


— De ce-mi spui toate acestea? De ce nu i-ai spus lui, în 
calitatea dumitale? 

— Nu mă ascultă... Se uită la mine de sus! 

N-am găsit potrivit să-i atrag atenţia că dacă lucrurile stau 
așa, apoi numai el este de vină; niciodată n-a opus o măsură de 
bun-simţ măsurilor arbitrare ale comandantului... 


x 


Timp frumos, într-o suită continuă; oceanul n-are putere să ne 
chinuiască sau e leneș. 

Mergem spre sud cu nehotărâre; aseară, scoțând câteva tone 
de pește, ne-am întors să greblăm aceeași zonă, cu credinţa că 
am găsit filonul. Filonul însă nu era acolo. Cu ce s-a ciugulit în 
douăzeci și patru de ore, alegându-se peștele unul câte unul, 
abia am putut să congelăm 5 tone. 

Suntem acum pe latitudinea 21, unde mi se pare că am mai 
vagabondat în ianuarie. N-am ce să văd: oceanul este același — 
neputincios sau leneș. 


Având două cazuri de apendicită acută, pe care intenţionează 
să le opereze, Jorică, medicul de pe „Galaţi”, s-a sfătuit astă- 
seară prin radio cu medicul nostru. Acesta este dispus să-l ajute 
și m-a rugat să merg și eu, ca „a treia mână”, lucru pe care cred 
că l-aș putea face și l-aș face cu dragă inimă. 

Socotesc însă hazardată o asemenea operaţie pe ocean, când 
nu știi ce surprize pot să se ivească. Și-apoi, nu e caz de forță 
majoră; până la Dakar ar fi o zi de marș. Dacă e vorba de viaţa 
oamenilor, mai bine să-ţi asiguri spitalul. 

La drept vorbind, amândoi medicii sunt cam de aceeași 
părere, dar cred că se luptă cu ei înșiși, în dorinţa de a salva 
prestigiul profesiunii. Recunosc că izbutind și-ar crea un merit; 
nu înseamnă că renunțând s-ar descalifica în ochii cuiva, și mai 
ales în ochii medicinei. 

Dacă se ajunge la soluția spitalului, ar fi cu totul normal și 
după bunul-simţ să ducem noi bolnavii la Dakar, ca să ne și 
aprovizionăm totodată; „Galaţi” ar urma să intre acolo, ca să-i 
ia, după opt-zece zile. 


Nu m-ar mira însă ca și de data asta comandantul să refuze, 
deși îi vine salvarea din ceruri... Și atunci, „Galaţi”, care a fost în 
port la sfârșitul lunii ianuarie, va mai intra de două ori în martie, 
în timp ce noi păzim oceanul... 


După masa de seară, secundul se interesa în oficiu ce-i de 
mâncare. 

Mâncarea, pentru toată lumea, fusese o bucată de friptură cu 
orez și obișnuitul ceai de zahăr ars. Carnea, ţinută de cel puţin 
cinci luni congelată, neînvelită, neizolată, și-a pierdut de mult 
tot sucul, și când se frige se transformă într-un fel de talpă, într- 
un fel de iască, fără gust, care nu se poate mânca decât 
punându-i atâta piper, încât să-ţi arzi limba și gâtlejul și să 
înghiţi sub anestezie. 

N-am auzit toată convorbirea secundului cu ospătarul, care de 
mult nu mai este hazliul meu Marinescu, ci Gigi, adus în locul lui, 
de la careul marinarilor. Schimbarea s-a făcut în urma unei 
acumulări de nemulțumiri, bilaterale. Comandantul cu secundul, 
serviţi în fiecare seară aparte, în cabină, s-or fi săturat de aerul 
acru al ospătarului, iar acestuia, având și el un program, ca 
toată lumea, având și el dreptul la niște ore de odihnă, i s-o fi 
acrit să-i tot aștepte cu masa, seară de seară, până târziu, când 
le vine pofta de mâncare. Divorțul s-a produs fără gălăgie și cu 
mulţumire pentru amândouă părţile. Gigi, noul ospătar, un tânăr 
cuviincios și plin de răbdare, suportă orele ciudate fără să se 
plângă, poate fiind sită nouă. 

Acum, însă, a fost nevoit să raporteze secundului că nu-i nici 
un ou la bucătărie. 

— Cum, așa ţi-a spus bucătarul? 

— Da; a spus că nu are. 

— Să vină Vasiul! 

Vasiu, cambuzier de ocazie, nu-și poate înfrunta superiorii. 
Totuși, presupun că, simţindu-și conștiința prea încărcată, a 
încercat o răzvrătire și n-a mai scos din magazia lui frigorifică 
ouăle tradiționale. Răzvrătire lăudabilă, dar simbolică; a ţinut 
cât ţine floarea de lotus. Primind ordin, a trebuit să se supună: a 
coborât la cambuză și a scos penultimele ouă, din raţia oropsită 
a echipajului, penultimele bucăţi de salam sau slănină, pe care 
de mult nu le mai vede nimeni. 


În aceste condiţii putem să rezistăm mult și bine! 
Sâmbătă, 13. Armatanul 


Am coborât spre sud cât a ţinut noaptea, astfel că zorile ne-au 
găsit pe latitudinea 19 și foarte aproape de coastă, la mai puţin 
de 9 mile. În cursul zilei ne-am apropiat chiar la 4... Apa 
oceanului este de un verde decolorat, mâlos, ca în faţa Sulinei, 
și nu-i de mirare, deoarece ne aflăm la vărsarea Senegalului, 
fluviul african care și de data asta rămâne al hărții, al geografiei 
și al închipuirii... O să navig pe el într-o noapte, și dacă visul nu 
m-o duce chiar până la izvoare, am să văd măcar orizontul 
Saharei... 

Fiindcă nu mergem la uscat, în sfârșit, vine uscatul la noi. 
Vântul cald, de la nord-est, aduce un element nou în aer, ceva 
care ar părea o ceaţă lăptoasă; e praf, nisip din deșert, vestitul 
armatan, dar într-o formă suportabilă. Această materie fină, din 
fericire nu foarte compactă, se depune pe punți, îmbrăcându-le 
într-o pânză subţire, cenușie, intră pretutindeni, fără s-o poţi 
depista dintr-o dată, o simţi pe piele, dezagreabilă, scârţâie în 
dinţi, enervantă. 

Valurile s-au calmat dintr-o dată, și cum praful din aer reduce 
vizibilitatea la ceva mai mult de o milă, oceanul pare o baltă, ale 
cărei țărmuri se bănuiesc în ceaţă. Culoarea de apă stătută 
întărește impresia, până la a te face să crezi în ea ca într-o 
realitate. Și, spre a o întări și mai mult, stoluri de pescăruși, în 
grupuri aglomerate și întinse, de măsurat cu mila pătrată, 
plutesc leneși pe apă, lăsându-se în voia ei, ca niște gâște 
domestice sau ca păsările de baltă. 

Dacă nu-i de ajuns, la toate se adaugă libelulele, care au 
invadat astăzi puntea compasului, apoi puzderie de musculiţe și 
nu mai știu câte feluri de găze, plus antipaticele și așa de 
cunoscutele muște casnice. 

Am urmărit cu interes toate aceste fenomene, chiar și pe cele 
dezagreabile, fiindcă îmi dau sentimentul unei schimbări 
apropiate în viaţa noastră. Apropierea de țărm, întâmplătoare, 
ne face să credem că va urma și debarcarea. Băieţii au început 
să se tundă, să se dichisească; n-avem frizer, ne tundem unii pe 
alţii. Verbul, în forma întrebuințată, e o exagerare; eu unul, de 


pildă, n-am tuns pe nimeni, neavând exercițiu, ceea ce nu-i și-o 
pagubă. Câţiva s-au specializat, și nu știu cum se face de au 
chiar și scule personale pe lângă cele din zestrea vaporului. 
Celui care mă tunde pe mine, la mari intervale, Pușcașu, din 
categoria tinerilor capabili să mănânce jăratic dacă ar avea cine 
să-i îndemne, am să-i închin, când mi-o veni la îndemână, o 
pagină — și mai sigur, am să-i păstrez un loc bun în amintirea 
călătoriei... Ca și atâtor altora, mai vârstnici sau mai tineri, de 
pe lunga listă a echipajului cărora nu le-am pomenit nici măcar 
numele, dar care vor fi simţit, sper, ce aproape mi-au fost de 
inimă. Să-și amintească, drept mărturie, privirile mele. 

Plutește în aer impresia că ne îndreptăm spre Dakar și vom 
debarca zilele următoare. Uscatul, deși invizibil, se simte în 
toate, și toate ne amăgesc și ne fascinează. 

Cred însă că rămânem cu această fierbere, pentru rest 
făcându-ne speranţe zadarnice. 


Aseară, în prezenţa secundului, doctorul l-a pus în curent pe 
comandant cu eventuala nevoie ca „Galaţi” să ducă doi bolnavi 
la Dakar. l-a sugerat, iar secundul l-a susţinut, că ar fi un prilej 
binevenit să transportăm noi bolnavii; datorită acestui real caz 
de forță majoră, ne-am rezolva simplu și onorabil toate 
necazurile. Cât despre întârzierea prilejuită astfel, care ar 
compromite „competiţia” cu „Galaţi”, ar fi în mod automat 
compensată, prin faptul că mai târziu ar fi și ei obligaţi să intre 
încă o dată la Dakar, spre a-și lua oamenii. Fiecare am pierde 
același număr de zile, am anula orice handicap, spre a folosi 
termenul competiţiilor. 

La toate argumentele, comandantul a răspuns cu 
încăpățânare: 

— Înţelegeţi odată: nu intru la Dakar pentru nimic în lume! 

— Dar nu avem alimente! a stăruit secundul. 

— Dumneata mi-ai spus că avem! 

— A fost o neînțelegere... 

— Te privește! Eu știu că avem! 

Doctorul a mai anunţat că va trebui să meargă pe „Galaţi”. 
Răspunsul: 

— Oceanul e montat; nu dau barca la apă! 

— Au să vină să mă ia cu barca lor. 


De data asta, comandantul a strâns din fălci și n-a mai spus 
nimic. Abia când s-a ridicat să plece, a mârâit: 

— Ce, nu cumva mă crezi și dumneata nebun? 

N-am cunoștință ca până acum să-și fi exprimat asemenea 
bănuială a/tcineva, și nici eu; aș fi notat-o. Faptele trebuie 
judecate în ideea responsabilității depline. 


Astăzi, la masa de prânz, al doilea fel fiind fasole cu câteva 
urme de salam (felul întâi statornicindu-se la aceeași fiertură de 
carne congelată, cu câteva legume rătăcite, acrită cu oţet și 
apoi pipărată de fiecare cât îi place), comandantul a întrebat, 
privind lacom și galeș farfuria: 

— Câtă fasole mai avem? 

Mircea Stănescu, cel care ţine evidenţa alimentelor din 
cambuză, a răspuns, cu toată cunoștința de cauză: 

— Mai avem pentru o singură dată! 

Surprins, comandantul a tresărit, și a exclamat cu o panică 
personală: 

— E nasulie! 

Atât de îngrijorat nu l-am văzut niciodată, nici chiar atunci 
când în jurul nostru roiau zeci de vase. Numai că de data asta 
îngrijorarea se exterioriza altfel. Dacă în primul caz respiră 
repede și ochii i se duc alarmaţi în toate părţile, acum respiraţia 
i se strangulase, iar ochii, imobili, păreau niște boabe de fasole, 
imense. În primul caz, îngrijorarea e divergentă; acum era 
convergentă — îngustă și penetrantă, concentrată asupra 
fasolei... Rămân numai ouăle. 

Mai sunt 60 de ouă; cum să le împărţi la optzeci și unu de 
oameni? 


Pe când scriam ultima frază în caiet, aseară, nostromul a 
venit iarăși, să mă poftească la o bucată de tort, cu prilejul zilei 
lui de naștere, pe care o prelungește. M-am dus din politeţe, 
altminteri n-avea de ce să mă atragă tortul acum mai mult ca 
altă dată. Spre norocul meu, a scos o sticlă de vin, pe care am 
băut-o numai în doi, la iuţeală și cu o sete năprasnică. Mi-era de 
ajuns pentru o seară, și chiar pentru serile următoare. El însă, o 
dată pornit, a scos încă o sticlă (ultima!) și nu m-a lăsat să plec 
până nu am terminat-o. Dar nu mi-a mai făcut nici o plăcere, pe 


deasupra fiind și caldă. Am băut-o aproape în silă, sau, mai știi? 
— cu intenţia de acumulare a cămilei. Firește, m-am ameţit, din 
păcate fără să mă destind, deoarece am făcut conversație. 

Am avut încă o dată impresia că vrea să mă asocieze la 
nemulţumirile lui. Se plânge de felul cum îl tratează 
comandantul. Bunăoară: 

— Nu mai fac de cart. M-a scos de la puntea de comandă. 

— Nu te-a scos! i-am răspuns. Dumneata ești șef de echipaj, 
nu timonier. Ai făcut o muncă voluntară, iar acum nu maie 
nevoie de ea. 

De când fabrica de făină lucrează mai puţin, Bercea, 
timonierul, a revenit la cartul lui... 

Discuţia a alunecat de la una la alta, leitmotivul întreţinut de 
el rămânând acelaşi: comportarea comandantului şi 
nemultumirea oamenilor. De câte ori am putut, i-am atras 
atenția că degeaba mi se plânge mie. Nu înțeleg de ce, la urma 
urmelor, nu convoacă o ședință de partid, ceea ce i-am și spus. 
Mi-a răspuns că... nu-i timp. 


x 


Am picat pe o zonă unde este ceva pește, de un soi 
necunoscut tuturor pescarilor; seamănă cu un stavride mare (40 
de centimetri lungime și chiar mai mult). După destulă 
tocmeală, pescarii au convenit, fără convingere, că-i ceva din 
neamul lufarului. 

Noaptea trecută am întâlnit un grup de traulere japoneze; am 
stat un timp în derivă, printre ele, parcă să ne mirosim, apoi ne- 
am continuat drumul. „Galaţi” e mai la sud cu peste 100 de 
mile. 

Doctorii au discutat între ei astă-seară; Jorică a hotărât să 
opereze. Chiar în clipa asta urmează să vorbească între ei 
comandanții (dacă s-or găsi!), ca să stabilească întâlnirea. N-am 
aflat încă nimic: ne ducem spre sud, vin ei spre nord? Mi-e 
teamă că iar au să ajungă la neînţelegeri comandanții și iar o să 
rupem relaţiile amicale. 


Duminică, 14. Fostul stăpân al oceanului 


Scriind data zilei și dându-mi seama că suntem într-o 
duminică de martie, m-a cuprins un dor brusc, mai mult cald, 
dar și dureros, de primăvara din ţară, de o după-amiază când 
începe să-mi bată soarele în fereastră și, alături, Cișmigiul 
făgăduiește să se trezească. 

Există în fiecare primăvară o zi, o oră, o clipă, de obicei 
înaintea amurgului, când simţi pe toate căile, în trup și în suflet, 
venirea acestui anotimp gingaș și brutal totdeodată, care ne 
mângâie și ne zdrobește, și se duce în grabă, adăugând în acea 
zi, oră și clipă încă un an de viaţă. 

Acum am pierdut clipa, și-o regret, chiar dacă ar însemna că 
astfel am economisit anul. 


Armatanul, nu violent, dar sâcâitor, continuă să bată... Se 
depune alt praf pe punți, iar cel de ieri, înmuiat în umezeala de 
peste noapte, lasă dâre de mâl subţire; la o scară redusă, 
punţile par câmpuri terasate, cu arabescurile pe care le 
desenează în ţărână o ploaie de vară. lar oceanul, privit printre 
gene, îmbrăcat în nisipul statornic și mai compact astăzi, pare și 
el un câmp, dar pe secetă, o bucată de pustă unde praful stârnit 
de întoarcerea carelor și vitelor seara nu se liniștește uneori nici 
până a doua zi dimineaţa. 

„Galaţi” nu se vede, și legătura cu ei a devenit sporadică, de 
unde fusese vorba ca staţiile de radio să rămână deschise tot 
timpul, ca unul să-l poată chema pe celălalt la orice oră. Bune 
intenţii efemere, cu viață mai scurtă decât a libelulelor moarte 
în masă pe puntea compasului. 

Au apărut în schimb alte vase — ies ca din ceaţă, tăcute și 
fantomatice —, toate cu radarul în funcţiune, toate parcă 
nedumerite, toate mirându-se să descopere în jurul lor și pe 
alţii. 

Ce-or fi căutând aici? A pescui acuma în zona aceasta 
înseamnă numai pagubă. 


Platoul pe care ne mișcăm neavând o întindere prea mare, s-a 
încercat de câteva ori să mergem în arc de cerc, schimbând lent 
direcția și ajungând până la 180 de grade. Rezultatele n-au fost 
multumitoare; se răstoarnă panourile, pare-se, iar, de scos, nu 
s-a scos ceva de mai bună ispravă. Renunţându-se la această 


metodă, acum traulăm în linie dreaptă, dar pe distanţe mai mici 
decât zilele celelalte. 


x 


După amiază, prima oară în călătoria noastră, am întâlnit un 
vas cu pânze; surpriza a fost așa de mare, încât la început mi s- 
a părut că visez, sau că mă aflu în altă parte. 

A trecut pe lângă noi, la câteva cabluri, calm și maiestuos, ca 
un fost stăpân al oceanului, și a fost odată, e drept, stăpân și pe 
vânt, și pe cerul mărilor, și pe ape. 

Era un ketch cam de 18 metri lungime, cu un deplasament, 
cred, de vreo 50 de tone, cu velatura aurică, demodată astăzi, 
deși a avut deceniile ei de glorie. 

Avea ridicate trei focuri, apoi vela artimon la pupa, iar la 
mijloc vela mare, cu săgeata care întregește așa de elegant 
triunghiul dintre catarg și pic — și elimină, din punct de vedere 
estetic, neajunsul velei aurice. 

Mi-a bătut inima cu încântare, cu bucurie și cu durere, fiindcă, 
în afara dimensiunilor, mai modeste în cazul meu, era întocmai 
vasul la care am lucrat ani de zile, punând în el tot ce aveam și 
mult din ce nu aveam, cu gândul să-mi devină locuinţă unică, 
prieten și tovarăș și să colindăm mările împreună... 

Mă gândeam astă-toamnă, înainte de a pleca în călătorie, să 
îmbin paginile jurnalului cu lunga poveste a corăbiei mele, 
fiindcă era între ele o înrudire. Înrudirea rămâne și nu se va 
anula niciodată, dar într-o carte nu-i loc pentru amândouă 
întâmplările... 

Priveam astăzi catargele velierului... De-ar fi să povestesc 
numai despre catargele mele, cât am colindat valea Trotușului, 
cu ochii la copaci și, fără voie, la bolta cerului — și ce mândri 
pini, și cu câtă trudă i-am adus de-acolo până la Brăila! 

Dar ar trebui să încep cu anii de visare, când am stat cu zeci 
de tomuri în faţă și cu sute de planuri, din care am ales unul. Şi 
cum am degerat o nesfârșită iarnă geroasă, îngenuncheat pe 
podeaua sălii de trasaj, unde, deocamdată în linii, corabia 
căpăta viață... Ramificaţiile acestor vag evocate imagini mi se 
pare că nu s-ar sfârși niciodată. E în ele o altă călătorie, mult 
mai lungă, mai grea și mai bogată decât cea de astăzi. Nimic nu 


s-a pierdut din ea, și, oricât de târziu m-aș întoarce s-o caut, știu 
că am s-o găsesc întreagă... 

Mergea spre est velierul, cu vântul strâns în babord, „cu 
murele în tribord”, cum spuneau marinarii de pe vremuri. 

Dacă ar fi fost un yacht nu m-ar fi mirat prezenţa lui între 
insulele Capului Verde și Canare, fiindcă mai sunt mulţi oameni 
în lume credincioși vaselor cu pânze. Dar, cu toată forma lui 
destul de elegantă, avea velele cam murdare și ducea două 
bărci la remorcă, dovadă că mai curând era un vas de pescuit 
sau un mic cabotier de pe coasta africană, fapt care m-a umplut 
de uimire. In partea aceasta a Atlanticului, ca și în multe alte 
mări și oceane, motorul, simplu, economic, a înlocuit aproape în 
întregime velele, care cer echipaje mai numeroase și mai 
îndemânatece și sunt în voia vântului, la urma urmelor. A le 
păstra și a le mai da întrebuințare nu-i atât o dovadă de sărăcie, 
cât de dragoste pentru vechile forme ale marinăriei, o dragoste 
cu atât mai mișcătoare cu cât este mai desuetă. 

L-am urmărit mult timp cum își plimba, ca un bătrân rege 
Lear orb și dezmoștenit, dar plin încă de măreție, velele cenușii 
pe cerul pâclos — parcă de pâcla vremurilor — până ce s-a 
șters, treptat-treptat, fâlfâind și destrămându-se în vălurile 
armatanului... 

Cu rare întreruperi nesimultane, și niciuna mai lungă de 
câteva ore, motoarele noastre merg — pot să spus încontinuu — 
de o sută treizeci și șase de zile... 


x 


Și iată, după un ceas de visare, realităţile noastre: 

Oamenii, oricât ar fi de flămânzi, încep, unul câte unul, să nu 
se mai atingă de carne și să se uite la ea, amărâţi, cum rămâne 
în farfurie. 

Eu unul n-o mai mănânc de mult, dar nici nu-i simt lipsa, cel 
puţin deocamdată, și aș putea să nu i-o simt încă multă vreme 
dacă am avea legume. 

Mi-a venit abia acum în minte, văzând refuzul acesta aproape 
general în faţa cărnii, să mă interesez care-i termenul ei de 
păstrare în stare congelată. După normele oficiale, găsite în 
tabelele frigotehniștilor, la minus 12 grade (în cambuză se 


menţin cam 11 grade) carnea în buturi și carcase poate fi 
păstrată până la 120 de zile. 

O avem de cinci luni încheiate, 150 de zile — 30 peste limita 
maximă! 


Acum două săptămâni, la începutul lunii, făcându-se 
recensământul litigioaselor alimente, între altele, mai erau mere 
să se dea de șapte ori, șapte înmulţit cu optzeci și unu. De- 
atunci s-au dat de trei sau patru ori — se poate afla exact 
cercetându-se listele zilnice, din urmă, dacă nu cumva între 
timp vor fi fost falsificate... Dar nu cred să fie cineva prevăzător 
chiar în măsura aceasta. 

Amintindu-mi că de mult nu s-a mai dat miraculosul fruct la 
masă, l-am întrebat pe Vasiu: 

— Dar ce se întâmplă cu merele? 

— De unde mere? S-au terminat!... 

lată o însemnare privind realitățile noastre mărunte. Cineva 
ar putea să mă condamne că n-am rămas cu ochii doar la marea 
realitate. Cine judecă așa, să stea trei luni în mijlocul oceanului, 
cu alimente aproape exclusiv conservate, fără legume, fără 
fructe, fără vin, fără o floare pe masă, și pe urmă să se 
pronunţe! 

Resortul însemnării de astăzi nu-i o suferinţă, ci încă o 
revoltă, pe lângă altele: aseară, după masă, de undeva de la 
bucătărie sau de la oficiu venea un miros de mere coapte, să te 
ameţească... Şi-apoi, e un sacrilegiu să le bagi la cuptor: erau 
așa de frumoase! 


Luni, 15. Unul care fluieră 


Praful adus de vânt, îndesindu-se, a devenit foarte greu 
suportabil. Curiozitatea a fost satisfăcută, pitorescul artamanului 
s-a epuizat; a rămas numai pacostea. 

Se depune pe punți, albindu-le, scârţâie în dinţi, usucă 
pielea... E prea fin să-l reţină filtrele he;t-pres-ului, așa că intră 
și în cabine, invizibil și invincibil, ca o molimă africană. 

Tocmai astăzi, la nu știu ce post de radio s-a auzit că francezii 
au făcut recent experienţe atomice în Sahara... Oricât de puţin 
probabil ar fi să nu se fi dat avertismente clare asupra zonelor 


primejduite, închipuirea lucrează, făcând să ţi se strângă pielea. 
Dar de ce-ar fi numai închipuire? 


Unul din porumbei a dispărut de câteva zile; cum e greu de 
presupus că a suferit un accident sau o agresiune, bănuiesc că, 
simțind apropierea uscatului, și-o fi luat zborul. Nu înţeleg însă 
cum de l-a părăsit pe al doilea, ca să nu mă întreb cum l-a 
răbdat inima pe acesta să rămână. 

Acum, trenardul se mișcă stingher, de pe o punte pe alta, 
zăpăcit și mai tâmp decât o găină. 


Nefiind cu putinţă o luare de contact directă între noi și 
„Galaţi” și neprimind o asigurare de ajutor, Jorică a operat 
singur pe unul dintre cei doi bolnavi de apendicită. N-am aflat 
cum îi merge acum; probabil bine. Totuși, mi se pare că actul 
operaţiei a fost hazardat, fără să fi fost și obligatoriu. 


Zăpușeala crește; în cabine, temperatura se ridică ziua peste 
28 de grade. Incepând de mâine, se dă drumul la aer rece. Nu 
mă bucur prea mult; mi-e teamă să nu fie frig și să ajung în 
situația ciudată de a umbla dezbrăcat pe afară și încotoșsmănit 
în casă. 


x 


Purtarea unora devine din ce în ce mai bizară. Cel mai 
vârstnic din ofiţerii mecanici a căzut în mania nervoasă a 
fluierului. Datorită zgomotului asurzitor din sala mașinilor, 
oamenii nu se pot auzi între ei nici de la un pas distanţă, oricât 
ar ridica glasul. De înţeles, cum spuneam altă dată, se înţeleg 
prin semne și prin rutină. Dar ca să se cheme unul pe altul când 
sunt mai departe, folosesc un fluier de gură, aflat în 
echipamentul fiecăruia. Numai că omul amintit fluieră 
încontinuu. 

Avertizat de această manie, l-am spionat din capul scărilor, 
mai mult de un sfert de oră, cât am suportat îngrozitoarele 
trăsnete ale motoarelor. E adevărat, omul fluieră, fără nevoie, 
așa, ca să fluiere, dar nu încontinuu, ci cu pauze, ca să-și 
odihnească plămânii. 


Mai acum câtăva vreme, într-o noapte, tot el, având de 
partener pe cel mai vârstnic dintre frigotehniști, om potolit, cel 
puţin în aparenţă, și oricum foarte cumsecade și foarte simpatic, 
jucau fotbal cu o cutie de conserve pe coridorul de la careul 
marinarilor. Coridorul are sub un metru lăţime, în schimb e lung 
ca o popicărie. Postaţi unul la un cap, altul la celălalt, jucătorii își 
trimiteau unul altuia cutia, cu lovituri de picior înverșunate, 
făcând-o să sune infernal și trezind din somn pe cei care au 
cabinele în apropiere. 

Trebuie să spun că amândoi sunt, ca vârstă, în pragul celui 
de-al șaselea deceniu... Curenţi galvanici! 


Deși continuă să cineze împreună, iar când au ce, să și bea în 
tovărășie — cum a fost încă o dată cazul aseară, cu o sticlă de 
whisky pe care au mai dibuit-o naiba știe la cine —, între 
comandant și secund s-a născut o încordare, și ea se 
accentuează cu trecerea zilelor. Reactualizând și amplificând o 
învinuire veche, primul îl bruftuluiește pe al doilea, între două 
pahare, că i-a dat informaţii greșite în ceea ce privește situaţia 
alimentelor. S-ar putea ca învinuitul să fi spus, cum afirmă unii, 
că am avea alimente pentru încă o lună. Important ar fi să se 
știe când a dat această informaţie. Nu cumva a expirat luna? 

Văzând situaţia pescuitului, comandantul, care afirmase că 
vom fi gata la 20 martie, este nevoit astăzi să accepte și să 
recunoască ideea că vom întârzia peste 1 aprilie. 

Alarmat, secundul i-a atras atenţia încă o dată că foarte 
curând rămânem fără mâncare. Se pare că s-au certat destul de 
violent astă-seară, pe puntea de comandă. Trebuind să se 
scoată traulul, zâzania s-a oprit deocamdată. Dar secundul a 
mai avut timp să spună că mâine va depune raport scris cu 
situaţia alimentelor, act care trebuie să ducă în mod obligatoriu 
la luarea unei hotărâri oficiale; din toată această încordare, 
până acum nu s-a consemnat nimic pe hârtie. 


Credeam că, fiind în sfârșit la curent cu realitatea ignorată 
inadmisibil o vreme, cunoscând nemulţumirea stăpânită a 
oamenilor, comandantul va înţelege că e dator să păstreze un 
minimum de decenţă în tabieturile și poftele sale. El știe ce 
mănâncă echipajul și mai ales ce nu mănâncă, datorită hotărârii 


pe care și-o menţine cu încăpățânare și cruzime. Credeam că își 
va revizui măsurile, lăuntrice și exterioare, între acestea din 
urmă și măsura centironului... 

Mai adineauri, bucătarul îi pregătea în oficiul de sus obișnuita, 
uriașa omletă, la care în condiţiile de azi ar râvni oricine. 
Oamenii tac, supuși disciplinei... Dacă am să tac și eu, cine o să 
spună? 


x 


Cum nu mă mai duc pe puntea de comandă, n-am putut să 
verific adevărul: băieţii afirmă că alaltăieri, când ne apropiasem 
de coastă, era cât pe ce să ne așezăm pe un banc de nisip, sau, 
ca să nu exagerez, la un moment dat am avut numai 2 metri de 
apă sub chilă. A ajunge în asemenea situație, ziua-n amiaza 
mare, pe vreme bună, e o neprevedere inadmisibilă. Prudenţa 
comandantului se cunoaște: funcţionează când cu exces, când 
cu lacune; câteodată cade în catalepsie... 

Cât de adevărată este întâmplarea, se poate verifica oricând, 
grafic: banda ecografului, care înregistrează în permanenţă 
fundul, e cea mai bună mărturie. Afară de cazul că n-o să 
dispară... Atunci, se obţine o altfel de confirmare. 


Marţi, 16. Inventarieri 


A spune că rabd de foame ar fi prea mult, de vreme ce mă 
mulţumesc cu nimica toată și-apoi închei masa cu o ţigară. Dar 
astăzi la prânz am băut doar o cană cu lapte, cu gemul care se 
dă ca desert în ultima vreme. Laptele — din resurse personale; 
de mult nu mai există la cambuză, nici de leac, nici pentru 
bolnavii din infirmerie. lar de mâncare nu mă puteam atinge: 
era faimoasa „ultimă” fasole, pe care o ocolesc totdeauna, deși 
place atâtor oameni. 

Spre seară mi s-a făcut foame, o foame din acelea care te 
surpă, îţi dau slăbiciune și fac să-ţi tremure mâna; adevărat că îi 
simt tremurul până în vârful stiloului. Și e prima oară când, 
adineauri, ducându-mă la oficiu, n-am găsit nici o coajă de 
pâine. 


Mai avem făină, se face pâine, dar, după cum constat, dispare 
cu repeziciune; nu mai poate fi lăsată la vedere. 


Una din preocupările multora în ultima vreme, mai ales a 
celor cu funcţii legate de hrana oamenilor, este să cerceteze și 
iarăși să cerceteze scriptele și cambuza, poate în nădejdea că 
vor descoperi o rezervă scăpată din vedere. 

După încă o minuțioasă inventariere făcută azi-dimineaţă, 
secundul a ajuns la concluzia că, orice echilibristică alimentară 
ne-am impune, n-o mai putem întinde decât zece zile. În acest 
sens i-a înaintat comandantului raportul scris, atrăgându-i 
atenţia că până la 26 martie trebuie să intrăm în port pentru 
aprovizionare. 

Au trecut de atunci șapte ore, și încă nu se știe nimic: a citit 
comandantul hârtia? lar dacă a citit-o, s-a gândit la vreo 
hotărâre? Vrea s-o amâne pentru ultima zi, pentru ultima oră? 
Sau speră să se întâmple cu noi vreo minune? 


S-a dat aer rece în cabine. Poate că era nevoie, dar mie mi se 
pare puţin cam aspră atmosfera, ca în zilele de toamnă când n-a 
pornit caloriferul și stai zgribulit pe lângă un radiator electric. 
Termometrul nu arată mai puţin de 24 de grade în cabină, 
temperatură convenabilă pentru oricine, și totuși mi-e puțin frig; 
nu mă săturasem de căldură. 


leri s-au congelat 14 tone, în timp ce „Galaţi” a făcut numai 6; 
încetul cu încetul, ei rămân iarăși în urmă. 

Astăzi am pescuit în aceeași zonă, pe 19 grade latitudine și la 
8-9 mile de coastă; scoatem câte o tonă, câte două, câte trei, 
lufar amestecat cu purcoaie uriașe de iarbă, care dau iluzia, 
când se trage traulul, că ar avea 10 tone. 

Dar, de bine, de rău, cu migală, cu descurajare, crește 
cantitatea peștelui în magazie. Cifra la peștele congelat, care 
condiţionează plecarea spre ţară, este acum 682 de tone. Mai 
rămân 168 — cele mai grele! 


Amurg ca de toamnă, cu cerul vânăt, cu oceanul cenușiu... 
Hotărât, e frig în cabină. 


Nu am stat la soare peste ziuă, fiindcă... fiindcă nu e; abia îl 
mai zărești, palid, prin norul de nisip care se îngroașă de la oră 
la oră. Nici n-am ieșit pe punte până mai adineauri, când m-a 
izbit aerul cald de afară, după cum m-a izbit și praful care usucă 
nările. 

Pe lângă musculițele și gâzele de toate felurile, văzduhul e 
invadat, îngroșat, până la vâscozitate, de libelule. Sunt de două 
ori mai mari decât cele cunoscute la noi și zboară în stoluri pe 
deasupra vaporului, învârtindu-se în jurul coșului, al catargului, 
de parcă am fi nu pe ocean, ci în deltă sau în lagune. 

Aș vrea să plecăm cât mai repede în altă zonă; prezenţa 
prafului şi-a atâtor gâze face atmosfera nu numai 
neconfortabilă, ci și insalubră. După atâtea luni de puritate 
marină, parcă vezi plutind în aer molimele tropicale. 


x 


leri după amiază, din dâra opacă pe care soarele plin de praf 
o întindea pe oceanul la fel de prăfuit, se nășteau sclipiri ciudate 
între valuri, de parcă se lupta ceva dedesubt, încercând să iasă 
la lumină: niște vietăţi când argintii, când albastre. Mai târziu, 
sclipirile, din ce în ce mai neliniștite, s-au înmulţit, până ce, 
contopindu-se, au dat o singură pată, parcă de petrol 
efervescent aruncat peste ape; ar fi lipsit un chibrit și imaginaţia 
ca să incendiezi oceanul, și flacăra, imensă să se răstoarne 
asupra Africii. 


De când am coborât mai la sud, în locul postului de radio din 
Canare prindem Dakarul, cu multă claritate. De la un capăt la 
altul al emisiunilor se simte influenţa franceză. Dacă se aude 
muzică băștinașă câteodată — departe de a fi exploziva muzică 
„nNeagră” —, nu se aude aproape de loc limba senegaleză, ci mai 
mult franceza, puţin asprită, dar foarte clară, pronunţată ca la 
lecţie. 

lar încolo, muzica ușoară — de dans, de distracţie, de beţie, 
de dragoste — franţuzească, în valuri. Aceiași cântăreţi 
cunoscuţi la noi, începând cu Aznavour și terminând... tot cu 
Aznavour, care-i armean înainte de toate și chiar puţin român 
după cum se spune. Şi această muzică e un fel de esperanto, 


care micșorează distanţele între continente, unifică gusturile și, 
într-un fel, dărâmă hotarele, dovadă că a dărâmat și hotarele 
izolării noastre și ne-a găsit în mijlocul oceanului. 

Chiar în clipa asta aud, în difuzorul de pe coridor, cântecele 
pe care le auzeam acasă, țâșnind simultan pe nu mai știu câte 
ferestre ale blocului din față. Am o clipă de ameţeală... Unde mă 
aflu? 


Miercuri, 17. Binecuvântata mică furtună 


Azi am atins treapta cea mai de jos a neîmplinirii: s-a congelat 
numai o tonă! 

Am traulat prin aceleași locuri dubioase de ieri, în praful 
armatanului, scoțând iarbă în stoguri. Pe deasupra, îndată după 
prânz s-a agăţat traulul. După o ultimă încercare, la fel de 
infructuoasă, am pus capul la nord și mergem cu mare viteză 
spre locurile de unde am plecat acum câteva zile, de rău, nu de 
bine. Poate comandantul, devenit mistic și superstițios, crede că 
am plătit aici destul duhurilor rele ca să primim răsplata dincolo; 
altfel, înapoierea într-o zonă de unde am plecat cu coada între 
picioare nu are nici o rațiune. 

Dacă într-o săptămână nu vom scoate-o la capăt, va fi nevoit 
să ne aducă încă o dată pe aici, în drumul spre Dakar, care va fi 
Golgota lui, rămânându-i norocul să nu-și poarte singur crucea 
în spinare. 


Aștept numai trecerea zilelor. Am stat la soare câteva ceasuri, 
dar fără plăcere, scârbit de praful care plutește în aer. Mă bucur 
totuși că plecăm de aici, în nădejdea că spre nord o să găsim 
dacă nu pește, măcar o atmosferă mai pură. 


Telegrame venite din ţară îmi confirmă că scrisorile expediate 
cu „Granik” au sosit de câteva zile. Este o mulţumire să știu că 
oamenii apropiaţi au vești de la mine, chit că eu unul nu știu 
nimic despre nimeni, decât ceea ce se poate spune, reţinut, într- 
o radiogramă. 


x 


A căzut noaptea; căzut e bine spus — aici se întunecă 
degrabă după ce-a apus soarele. Vasul tanghează destul de 
adânc, cu toată încărcătura, care acum îl face mai puţin sensibil 
la valuri. Nu mi-am dat seama când s-a montat oceanul; 
înaintea amurgului avea o faţă destul de blajină. Dar legănarea 
din când în când violentă, trosnetele de sub chilă, izbiturile 
valurilor în bordaje, terminate cu un șuier prelung, asemănător 
cu cel scos în curbe de roţile trenului — toate acestea, care rup 
puţin monotonia zilelor, îmi fac bine, în trup și în suflet mai cu 
seamă. 

In sfârșit, pot spune că este puţină furtună și afară, nu doar în 
mine. 


XII OCEANUL 
Joi, 18. Tensiuni care cresc, tensiuni care scad 


Am mers spre nord toată noaptea, cu amândouă motoarele, 
dar, poate din cauza valurilor montate, pe care le primim drept 
în față, până în zori n-am ajuns decât puţin dincolo de 
latitudinea 20. Destul însă ca atmosfera să se fi limpezit. 
Oceanul e iarăși albastru, cerul strălucitor, aerul curat, ca după 
ploaie. Bate vânt tare de la nord, alungând amintirea 
armatanului. Valuri scurte lovesc în etravă și ajung uneori, 
fărâmate, pe puntea ancorelor, spălând nisipul Saharei, tot ce 
ne-a spus și ne-a dat Africa. 

N-am pescuit mai nimic toată ziua, dar, adunând cu ţârâita, la 
miezul nopţii am atins la congelare 699 — să-i zicem 700 de 
tone. Ne mai lipsesc 150. În timp, încă o veșnicie. 


x 


O întrebare grea este: ce să cred despre oamenii noștri, cum 
să-i înţeleg, ce atitudine să iau faţă de ei în mine însumi? 

Dacă am să recitesc paginile din urmă, am să dau, desigur, de 
multe contradicții; pe unele mi le și amintesc — pe niciuna n-am 
s-o neg. Într-o zi am crezut ceva despre unul, a doua zi sau mai 
târziu am crezut altceva. De la un timp mi-am propus să nu trag 
concluzii decât la sfârșit. Firea însă nu-mi îngăduie să aștept 
calm și nepăsător sedimentarea impresiilor neclare. Poate 
concluziile, asupra fiecăruia, aș putea să le trag de pe acum, și 
simt acest îndemn; totuși, nici o surpriză n-ar trebui să mă 
uimească. În mulţi din jurul meu mai este câte ceva de 
descoperit. 

Comandantul, în derută, l-a chemat pe Tipă la sfat, ceea ce 
nu-mi amintesc să mai fi făcut decât la începutul campaniei. E 
multă vreme de când el se conduce după capul lui. Tipă însuși a 
spus de multe ori că se simte scos din treabă nu doar pentru că 
nu-i consultat; mai mult, comandantul schimbă dispoziţiile lui, 
știrbindu-i autoritatea în fața oamenilor, reducându-l într-adevăr 
la nimic. 

Doctorul l-a întrebat azi, cu mirare: 


— Ce, comandantul a început să-ţi ceară părerea? 

La care Ţipă a răspuns, cu calmul lui imperturbabil, trăgându- 
se, cum are obiceiul, de prohabul pantalonilor. 

— Când a fost nevoie, totdeauna ne-am sfătuit! 

Se apropie data întoarcerii — se șterg patimile, se toarnă apă 
în vin... „De ce să ne lucrăm unul pe altul? Haide să ne dăm 
mâna, să uităm neînțelegerile și să mergem uniţi!” 


Au venit dispoziţii din ţară: să ne aprovizionăm cu minimul 
trebuitor la Gibraltar, escală prevăzută dinaintea plecării. 
Înseamnă că Dakarul e anulat oficial, deci definitiv. 

Din ce în ce mai mulţi refuză mâncarea sau ciugulesc din ea 
ce li se pare comestibil. Destui se plâng că au dureri de stomac. 

A, nu, n-o să moară nimeni de foame! lar comandantul, pare- 
se, o să-și ia laurii. 


Stau la soare, pe puntea ancorelor, când traulăm spre sud. În 
timpul prânzului, tabla frige din ce în ce mai tare. Cum 
organismul meu are o veche nevoie de razele soarelui, îndur, 
dar uneori e un chin. 


Mi-e aproape tot timpul foame... Spuneam odată: foamea eo 
senzaţie care te face optimist... dacă ai ce să mănânci. 

Deocamdată mă socotesc sănătos. judecând drept, oamenii 
de astăzi continuă să mănânce prea mult. Ar trebui revizuit 
sistemul de alimentare al întregii omeniri. Poate am trăi mai 
mult, am fi mai vioi — și poate mai buni. 

Eu unul mănânc mai puţin de jumătate decât mâncau maturii 
pe vremea când eram copil, căci doar îmi amintesc mesele de 
atunci. 

Toţi îndeobște mâncăm mai frugal decât generaţiile dinaintea 
noastră, fără să fim mai plăpânzi; cred că încă am mai putea 
reduce din raţii câteva sute de calorii. S-a pierdut prea mult 
timp pentru mâncare, s-au făcut prea multe războaie... Ar fi bine 
să ne purificăm puţin! 


Între alte examene periodice, doctorul ne măsoară lunar 
tensiunea arterială. O aveam 13,5 la îmbarcare, astăzi a scăzut 


la 11,5 — și poate o să mai scadă. Aproape a tuturora scade; 
crește a câtorva — și a comandantului. 

L-am sfătuit pe doctor să-i interzică ouăle. Cred însă că n-o să 
riște, mai ales că ar risca zadarnic; poţi oare convinge vulpea să 
lase în pace găinile? 


Vineri, 19. Totul va fi bine 


Același vânt de nord, tare, aceleași gânduri, aceleași întrebări 
în minte, aceleași nedumeriri, iar în suflet aceeași amărăciune... 
Și-ar fi așa de simplu să nu mă mai gândesc la alţii, să ignor tot 
ce mă contrariază, să mă bucur în liniște de ocean, de cer și de 
soare! 

Am mers iarăși astă-noapte spre nord, cu amândouă 
motoarele, și am ajuns dincolo de paralela 21; traulând la 
întâmplare — intenţia era să ajungem la tropic —, am scos pe 
neașteptate 10 tone. 

Pe la ora 8, în careu se aflau Șișu, Tipă și Rosmănică, într-o 
strașnică tovărășie cu comandantul. Au uitat toți ce spuneau 
despre el deunăzi. 

Șișu chiar, care de multe ori s-a enervat (inutil) și și-a propus 
(teoretic) să-l combată, criticându-i metodele empirice și refuzul 
colaborării, acum și-a schimbat părerea. 

— Orice-ai zice, îl laudă, alt comandant care să se priceapă la 
pescuit ca el nu e! 

Nu-l întreb cu cine a făcut comparație, mai ales că la 
începutul frazei apologetice plasează pe acel „Orice-ai zice”, 
involuntar semn de dubiu. 

Da, se apropie întoarcerea în ţară. De ce să ne arătăm 
dezbinaţi și să ne dezvăluim păcatele?... Totul e bine când se 
sfârșește bine! 


Firește, după izbânda de dimineaţă, care ne-a făcut din nou 
optimiști și ne-a înmuiat inimile până la a recunoaște în noroc 
meritul comandantului, nu ne-am mai dus spre nord, ci am 
traulat în aceeași zonă, cu rezultate care amintesc zilele cele 
mai bune. 

E singura noastră salvare: să terminăm cât mai repede și să 
pornim spre Gibraltar; altfel, ne va lipsi chiar și pâinea, nepusă 


până acum la socoteală. S-a pus la socoteală făina, din care mai 
avem, într-adevăr, pentru cincisprezece zile. Nimeni nu s-a 
gândit la un accesoriu de volum minim: drojdia de bere. N-am 
aflat limpede: s-a sfârșit, sau nu mai e bună? Din toate câte 
privesc mâncarea se face o taină. 

Dar dacă apucăm șapte zile bune, ca în prevestirea din Biblie, 
după ce am avut de șapte ori câte șapte rele, apoi putem să 
plecăm cu magaziile pline. 

„Galaţi”, care a pescuit slab pe paralela 18, mai la sud decât 
am fost noi ultima oară, a pornit încoace; în cazul că nu se 
opresc pe drum, vor fi aici mâine seară. 


Sâmbătă, 20. Pavilionul în bernă 


S-au împlinit trei luni de când am plecat de la Reykjavik. 
Nouăzeci de zile nu ne-am apropiat de uscat, n-am primit o 
scrisoare. Aproape că nu mai știu pe ce lume mă aflu. Uneori, 
călătoria seamănă cu o halucinație. 

Mă simt istovit sufletește, fiindcă nu pot să mai comunic în 
nici un fel cu oamenii cărora le port afecţiune și a căror soartă 
mă interesează; am epuizat, evocându-i, toată imaginaţia. Mă 
simt obosit fizicește, probabil din lipsa vitaminelor, din cauza 
hranei neconvenabile. Mi-e capul plin de gânduri constructive, 
sufletul plin de fierbere, dar nu sunt în stare să pun nimic pe 
hârtie. Mă acuz uneori de lene, și atunci mă apucă descurajarea. 
Și totuși, cred că n-am nici o vină; sunt în mine piedici organice. 
Am pledat pentru reducerea caloriilor; astăzi cred că ar trebui 
majorate. 


x 


La ora 8 azi-dimineaţă, după ce s-a scos primul traul, 
echipajul s-a adunat la pupa, pentru ridicarea pavilionului și apoi 
coborârea lui în bernă, semn de doliu la moartea lui Gheorghe 
Gheorghiu-Dej, aflată aseară... Așa a rămas pavilionul toată 
ziua, fluturând între cer și ocean, sub lumina soarelui... 


x 


„Galaţi” a apărut la orizont înaintea prânzului, a traulat în 
depărtare fără succes remarcabil, apoi, după amiază, a venit 
lângă noi, unde se află și acuma. 

Am auzit din cabină fluierele de salut, dar nu m-am ostenit să 
ies pe punte; încă mă emoţionează, cu condiţia să reduc sunetul 
fluierului în mine; ceremonia, altminteri, mi se pare o făţărnicie. 

Aflu că noi i-am chemat aici, cu insistenţă și cu vorbe de 
încurajare, după ce de atâtea ori le-am ascuns zonele noastre, 
îndată ce se vesteau cât de cât bune. 

Totul e bine când se sfârșește bine! 


Pescuitul a fost satisfăcător astăzi, deși am scos cantităţi din 
ce în ce mai mici, de la 15 la 18 tone dimineaţa, până la 4-5 
seara. Totuși, dacă va continua măcar tot așa, putem să 
terminăm în cinci zile. Joia viitoare am putea să fim în drum spre 
Gibraltar. 

Dar nu știi niciodată ce se întâmplă de la o zi la alta... N-ar fi 
exclus ca ultimele 20 de tone să ne ţină pe loc o săptămână. 

Pe de altă parte, se vorbește să facem un supliment de 30 de 
tone peste cifra prevăzută, cu intenţia înduioșătoare de a le 
ceda, scriptic, fraţilor noștri de pe „Galaţi”, care, datorită 
aranjamentului defectuos al cutiilor în magazii, anunţă că nu vor 
avea cum să depoziteze mai mult de 820 de tone. Să vedem 
însă dacă și noi la rândul nostru, oricât de bine am fi stivuit 
cutiile, vom avea unde să punem suplimentul acesta 
sentimental, nu mai mic de trei vagoane. 

Și dacă îl vom pune totuși și vom întârzia pentru el nu știu 
câte zile, mă tem că n-o să-l cedăm nimănuia, ci o să-l păstrăm 
pentru noi, cu lăcomie, cerând în schimbul lui încă o cunună de 
lauri și, bineînţeles, olecuţă de primă. 


N-am stat la soare astăzi; mă simt ca după o zi când nu mi- 
am îndeplinit datoriile. 

Vântul a scăzut, oceanul s-a potolit; nu se vede un nor, câte 
cerul. Dar plutește neliniște și tristeţe în aer. 


Duminică, 21. Spre ultimele tone 


Aseară, în jurul orei 22, declinaţia soarelui a fost zero, 
marcând echinoxul de primăvară. Acum soarele se apleacă spre 
latitudinea ţării, și vara se duce spre nord, dar cu atâta 
încetineală! 

De dimineaţă, comandantul a anunţat cu emfază, la staţia de 
amplificare, că ieri s-au congelat 31 de tone. După ce a 
mulțumit celor două echipe de tură, dar mai ales voluntarilor, a 
adăugat că dacă lucrul continuă așa, putem să fim gata de 
plecare în patru-cinci zile... 

Deci, se poate! Dar de ce nu se congelau decât 14-18 tone în 
zilele când scoteam traule gemând de scrumbie, care se arunca 
la făină? De ce nimeni nu se gândea să pună puţin pe roate 
oamenii de la congelare? De mult am fi fost gata dacă eroismul 
n-ar fi venit abia în ceasul din urmă. 


Doctorul a împărţit tuturora câte un pacheţel cu vitamina C, 
sfătuindu-ne să luăm două pastile pe zi; știa oricine de ce, când 
de săptămâni întregi nu mai aveam nici un fel de legume crude, 
nici fructe, care au dispărut tainic. 

Șeful mecanic, partizanul abrupt al „înfometării”, zâmbește cu 
ironie; n-are încredere în pastile și poate crede că doctorul vrea 
să se afle în treabă, ca să câștige și el o frunză din cununa de 
lauri. 


S-a pescuit și astăzi destul de bine, atât ca să avem din ce 
depozita până la noapte cantitatea de 30 de tone. N-o să 
izbutim însă; spre ziuă s-a întrerupt congelarea mai multe ore, 
pentru operaţia periodică a dezgheţării dulapurilor. Oricum, 
perspectivele rămân bune, și ideea de a termina până joi nu-i o 
utopie. 


Nu mai am putere să scriu, iarăși mă simt slăbit, de foame, de 
hrana neconvenabilă, pe care organismul o refuză cu silă. A, 
știu, mănânci orice, la disperare, chiar și cadavre, ca naufragiaţii 
de pe faimoasa plută a „Meduzei”, care și-au trăit drama nu 
prea departe, la sud de apele unde ne aflăm noi acum. Noi însă 
n-am naufragiat și avem la dispoziție 1.300 de lire sterline, să fi 
cumpărat de toate, cu îndestulare, chiar și băutură. 


Cerul este păclos, cu nori subțiri și destrămaţi; oceanul calm, 
sub un vânt potolit de la nord-est. Cu toată slăbiciunea, am stat 
la soare, ba chiar am făcut și gimnastică, și iarăși mă simt 
sănătos, din tălpi până în creștet, în toate dimensiunile 
corporale; se dovedește încă o dată că soarele e o hrană. 

Un cargou a trecut pe lângă noi, mergând spre sud, doar la o 
milă depărtare, ceea ce între orizonturile îndepărtate înseamnă 
foarte aproape. incolo, afară de noi și de „Galaţi”, care se ţine la 
oarecare distanță, având parcă o supărare, n-a mai fost nimeni 
pe tot oceanul. 


Nu înţeleg de ce în radiogramele de serviciu nu ni se trimit 
știri, cât de sumare, despre cele ce se întâmplă în ţară. Din câţi 
slujbași — directori, inspectori, secretari și câte alte grade are 
Direcţia Pescuitului Oceanic, nimeni nu se gândește că aici 
suntem ca pe altă lume. Aceiași oameni, însă, nu uită să se 
intereseze, în multe fraze, despre felurite rapoarte și tabele, cu 
nevoile vasului, prezente și viitoare, ba chiar și trecute 
câteodată, spre a se împlini Evanghelia birocraţiei)! 


Luni, 22. Annabel Lee 


Ne învârtim prin aceleași locuri și după același program, prea 
puţin diferit de la o zi la alta. Dar azi a intervenit o schimbare, 
substanţială și demoralizantă: n-am mai prins pește, așa, pe 
neașteptate, cum tot pe neașteptate de alaltăieri căzusem pe o 
zonă bogată. Greșeala noastră este că uităm să așteptăm 
neașteptatul; unii tot mai cred că neașteptatul, când e bun, vine 
prin iscusinţa comandantului, fără să se întrebe de ce nu-l evită 
pe cel rău, ca să avem în șir zile glorioase. 


Cerul a fost acoperit cu nori subţiri, prin care soarele s-a 
arătat fără putere. Am făcut plajă cum aș fi luat o doctorie, de 
teama unor zile rele, care s-ar putea să vină. La ora prânzului 
am renunţat — bătea vântul rece și simţeam că are să-mi 
îngheţe spinarea. 

Seara am aruncat ancora, deși n-ar fi stricat să se mai 
trauleze, ca să cârpim ceva din deficitul zilei. 


O încercare de a ne remonta cu alcool n-a dat rezultatul 
sperat și n-a răsplătit eforturile de a găsi materia primă. Am mai 
dibuit o litră de spirt, la cineva căruia îi voi purta multă 
recunoștință, și, întreindu-l cu apă, am obţinut trei sferturi de 
amăgeală, băutură căreia i se spunea basamac prin locurile 
copilăriei mele. Aici îi spunem, ca la bar, Make my happy. Dar 
sub noul nume nu este mai bună. 

Am invitat doi prieteni la mine în cabină, după masa de seară. 
Dintr-o rea inspiraţie, am stricat și seara, și băutura. Unul din 
musafiri a plecat, după jumătate de oră, mai cătrănit decât la 
venire... Vina e a mea — de ce-aș ocoli adevărul? Ușor euforic și 
sentimentalizat pe o anumită strună, am ţinut neapărat să le 
citesc, cu proasta mea dicţiune, Annabel Lee a lui Poe. 

Al doilea s-a ridicat și el, cinci minute după aceea, și așa s-a 
terminat seara, fără să fi înţeles de ce trebuia să le citesc 
poezia. 

Greșim și nu ne învăţăm minte — continuăm să credem că 
emoţiile noastre sunt și ale celorlalţi. 

Annabel Lee este o floare ciudată și firavă, care se stinge 
numai ce-a atins-o o boare rece de vânt, „pe ţărmul mării 
viorii...” Cum să ţi-o închipui altfel decât făcută fărâme sub o 
atingere bărbătească? 

lar oaspeţii mei, cărora le-o propuneam la ora aceea, egală cu 
neliniștitorul miez al nopţii în casele noastre îndepărtate... In 
legănarea vasului și-n trepidaţia motoarelor, transmisă prin 
podea în toată anatomia, oaspeţii mai aveau, cu siguranţă, vise 
mult prea carnale spre a admite boarea de vânt proaspăt care 
este impalpabila Annabel Lee. 


Marţi, 23. Contabilitate 


După ziua de ieri, rău promițătoare, traulul de dimineaţă, scos 
destul de târziu, n-a adus decât câteva tone, mărindu-ne 
neliniștea și descurajarea. 

Ne-am însufleţit puţin la prânz, când, pe neașteptate, a venit 
așa de plin, că a trebuit să fie tăiat ca să curgă o parte din pește 
— și încă a fost ridicat pe punte cu strădanie îndelungată. Din 
peste 30 de tone câte au fost salvate, s-au congelat sau sunt 
pregătite pentru congelare, vreo 17. 


La noapte vom totaliza în magazii 778 tone. Mâine dimineaţă, 
cu ce s-a scos seara, în ultimul traul, vom depăși 800, probabil. 
Mai rămân 50, lua-le-ar naiba! 

Cerul acoperit, oceanul plumburiu... 

Eram așa de neliniștit și demoralizat azi-dimineaţă, încât am 
luat un meprobamat, prima oară în călătoria noastră. Rezultat 
imediat și strașnic. Într-adevăr, îți dai seama că nu-i bine, dar 
puţin îţi pasă. 

Am dormit după-amiază și mă simt vioi acum, seara. 

Oricum, se apropie ziua plecării spre casă. 


Contabilitatea peștelui înmagazinat o ţine Tipă, dar separat și 
neoficial, o mai ţin și alţii, îndeosebi oamenii de la prelucrare, 
prin mâinile cărora trec cutiile de câte 33 de kilograme. Ei au 
sortat peștele, l-au așezat în tăvi, unul câte unul, tăvile le-au 
băgat în dulapuri, la un frig de minus 40 de grade, le-au scos de 
acolo după câteva ore, obţinând brichete îngheţate care ard 
mâinile. Brichetele, trei câte trei, de 11 kilograme, alcătuiesc o 
cutie. După ce se leagă cu balot de tablă și li se aplică ștampila, 
cu numele vasului și felul peștelui, cutiile sunt transportate pe 
bandă, la magazie. 

Magazia din prova, cea mare, e acum plină: 600 de tone. Dar 
am văzut-o goală și descurajantă, semănând cu o prăpastie 
când o priveai de sus, iar când o priveai din fundul ei, de pe 
panouri, semănând cu o catedrală. Cutiile s-au stivuit acolo, una 
câte una și rânduri, rânduri, până s-a umplut hăul. Tot ce am 
spus, s-a făcut de mâna omului. 

Am văzut oamenii care coborau în magazie, la stivuitul 
cutiilor; muncă polară. Acolo se menţine fără întrerupere, de 
când a început încărcarea, și se va menţine până la înapoiere, 
până se va goli magazia, o temperatură de minus 24 de grade, 
ca într-o iarnă din cele mai grele. Porniţi de sub soarele tropical, 
unde și o cămașă e prea multă îmbrăcăminte în unele zile, 
oamenii își pun mănuși groase, pufoaice și pâslari, ca într-o 
expediţie arctică. După un ceas sau două, ies aproape acoperiţi 
de promoroacă și fac un salt la plus 30 de grade. 

Nici unuia din oamenii noștri, de la cei care aduc peștele pe 
punte, manevrând traulul, până la cei care îl bagă la magazie, în 


ultima lui formă, nu-i sunt indiferente cifrele, contabilizarea 
muncii lor, grea și migăloasă. 

Pe o tăbliță, în careul marinarilor, cineva scrie, pentru știința 
tuturora, cifra zilei, și alături, cifra totală. Cineva, adică unul 
care o cunoaște, un marinar de la prelucrare sau un șef de tură, 
fiindcă fiecare cutie i-a trecut pe sub ochi sau prin mână. Cifrele 
acestea sunt însă totdeauna mai mari decât ale lui Ţipă, cele 
oficiale. Ţipă, răspunzător de încărcătură, face economii pe 
hârtie, dar le neagă, cu prevedere și șiretenie. 

Am băgat de seamă, uneori cu o ciudă care știu că mai târziu 
se va transforma într-un zâmbet de simpatie, că și alții din 
pescarii noștri umblă să „economisească”, dar nu cu intenții 
rele, ci numai din obișnuinţă și din prevedere. În loc de șase 
câtimi, să zicem, declară numai cinci: „Decât să fie lipsă, 
gândesc ei, mai bine să se găsească plus când închei 
socotelile”. 

Printre aceștia am să-l amintesc pe Gheorghiţă Alexandru, 
șeful uneia din echipele de pescuit și cel care manevrează 
vinciul traulului. 


Cred că fiecare din cei optzeci de oameni ai echipajului ar 
merita un portret sau măcar o notație; toţi mi-au rămas în 
minte, și mulţi poate se vor adăuga personajelor mele din viitor, 
îmbogăţindu-mi galeria de tipuri umane. Dacă am să-i uit, ceva 
din ei va rămâne, se va alambica și va trece în imaginaţie, care 
și ea trebuie hrănită ca să nu sece; de cele mai multe ori o 
hrănim fără știința noastră. Deocamdată am în minte cam tot 
echipajul. Ici și colo s-a arătat în caietele mele câte o faţă 
omenească, desprinsă din ansamblu. N-am ales-o: s-a impus, 
printr-un gest, printr-o trăsătură de caracter sau printr-o 
întâmplare unde ne-am întâlnit, participând la ea împreună. 
Întâmplarea mare, călătoria, rămâne a tuturora. 

Azi, când nu mai avem mult până la plecare, când suntem toţi 
obosiţi, cu răbdarea epuizată, Gheorghiță Alexandru se impune 
pe neașteptate, aducându-mi un zâmbet în colţul gurii. 

Mult are să se mire dacă va citi vreodată cuvintele mele; l-am 
observat fără să vreau anume și fără ca el să știe. 

În salopetă pătată de unsori și vopsele, în ture de câte șase 
ore, Gheorghiţă stă pe platforma care domină puntea de lucru, 


spre pupa, și de acolo, având în față un fel de orgă, cu 
claviatura alcătuită din numeroase pârghii, pune în mișcare 
tamburii și îi oprește cu precizie de centimetru, de semiton aș 
putea spune. A căpătat o mare rutină, dar nu și-a pierdut nici 
pasiunea, nici modestia. 

Când își termină tura, pe care o va relua după o odihnă de 
șase ore, se spală cu îngrijire și vine la masă în haine curate, ca 
în zile de sărbătoare. L-am zărit pe străzile porturilor unde am 
făcut escală, puţin sfios, condus de o bună-cwviinţă care îi 
stătea foarte bine. 

Pescar dintotdeauna, Gheorghiță mai e în plus, acum, 
mecanic și chiar contabil; după ce se ridică traulul, ia plaivasul și 
trece în registrul de pescuit datele cerute de rubrici: locul, ziua, 
ora, cantitatea peștelui prins, după propria-i estimaţie. 

Nu poate nimeni măsura un traul de mai multe tone; cifra, 
mai mult sau mai puţin exactă, se cunoaște abia la sfârșitul zilei, 
când peștele congelat sau prefăcut în făină a trecut pe deasupra 
cântarului. După o scurtă experienţă, am început însă mai toţi 
să preţuim din ochi greutatea traulului, și prea rar ne-au 
dezminţit cifrele dezvăluite după aceea. Gheorghiţă, în schimb, 
și-a păstrat mult timp înclinarea pescarului spre economie, după 
cum alții au păstrat-o pe cea a optimistului, spre exagerare. 

Se scoate un traul de, hai să zicem, 15 tone; estimarea e 
aproape unanimă. Mă uit în registru: 10 tone! Il privesc pe 
Gheorghiţă cu coada ochiului; în privirea mea e nedumerire și 
mustrare. Așa azi, la fel mâine — o săptămână, două. Până ceo 
dată, întorcându-mă de la buncăr, întreb, cu o anumită 
aprehensiune: 

— Cât ai trecut în traulul de adineauri? 

— Şase tone! 

— Fugi de-aici! Au fost cel puţin 9! 

De-atunci înainte, Gheorghiţă nu se mai ducea să scrie în 
registru cât timp mă vedea în apropiere, și-acum îmi trimitea el 
priviri mustrătoare: într-un fel, îl împiedicam să-și îndeplinească 
datoria. Dacă am văzut așa, am încercat o vreme să mă 
dezinteresez de rezultatul pescuitului și să nu-mi mai exercit 
atât de inoportun controlul. Dar într-o zi, nemaiputând răbda și 
uitându-mă în registru la un traul care nu avusese mai mult de 8 


tone, am văzut scris: 12! De la economie, Gheorghiţă trecuse la 
exagerare. 

— N-au fost 12 tone, i-am spus, iarăși cu nedumerire și iarăși 
cu mustrare. 

El a răspuns, trăgându-și sfios și parcă obidit capul între 
umeri, în timp ce mânuia pârghiile, să miște macaraua: 

— N-au fost... 

— Atunci, de ce-ai scris atât? 

— Ca să vă fie pe plac! 

Din ziua aceea, ne-am pus de acord asupra cifrelor; eu am 
renunţat la exagerare, Gheorghiţă la economie, și mă laud că la 
aproape toate traulele următoare, în estimarea noastră a fost 
înțelegerea cea mai deplină. 

Dar Gheorghiţă își mai trage și acum capul între umeri și 
privește în jur pe furiș, cu obidă, când ies prea puţine tone, ca și 
când el ar purta vina. 


Miercuri, 24. Unison 


„Galaţi” e aici, ceea ce iar îi face pe superstițioși să spună că 
au venit cu ghinionul; e adevărat că am pescuit puţin astăzi, sub 
20 de tone, care nu pot să ne satisfacă, în încordarea dinaintea 
plecării. 

Comandantul se plimbă nervos pe pasarelă când „Galaţi” 
trece prin apropiere. La vechea teamă de abordaj s-a adăugat, 
simt, grija că ei ar putea să fie gata mai repede, să ne-o ia 
înainte în ceasul din urmă și să ajungă primii acasă. Il privesc de 
departe și mi se pare că măsoară din ochi bordul lor liber, ca să 
deducă încărcătura. 

Cer noros, oceanul vânăt; am impresia că a venit toamna și 
nu-mi pot imagina o primăvară în faţă. Fac sforţări, o văd, în 
sfârșit, cu dificultate, dar piere îndată... 

Nerăbdare, neliniște... 

Câteodată cad pe gânduri, cu tristeţe. 


x 


La ora 11,30 (14,30 în ţară), miting de doliu, pe punte, la 
pupa, sub cerul plumburiu, în fața pavilionului, care rămâne în 
bernă ultima zi astăzi. 

Cred că fără o înţelegere prealabilă, „Galaţi” a venit din față 
cu toată viteza (tanga frumos, cu valul din prova), a făcut 
rondoul și s-a așezat în tribord, mergând paralel cu noi, la 
câteva cabluri. Gestul lor mi s-a părut cald, prietenos, românesc; 
i-am simţit încă o dată aproape, cu toate animozităţile care ne 
despart, dar nu din vina echipajelor. 

Un lung moment de tăcere, în care oamenii au stat nemișcaţi, 
cu tot balansul, și fluierele amânduror vapoarelor s-au risipit, la 
unison, peste ape. 


x 


Seara mergem spre coastă, „să facem punctul” cu ajutorul 
radarului... Aș avea și eu nevoie. 


Joi, 25. Înaintea sfârșitului 


Încep, sper, ultimul caiet al călătoriei. Aproape că nu mai sunt 
în stare să notez, nici sumar, impresiile și evenimentele, deși ele 
continuă să se deruleze, cu vechea aglomerare și intensitate. 

După trei zile înnorate ca toamna, astăzi cerul s-a arătat 
limpede și strălucitor, încă din primele clipe ale dimineţii. E 
drept că ne-am și deplasat mai la nord peste noapte; suntem 
acum pe paralela 23*50' și am nimerit o zonă bogată în pește. 

Primul traul a adus 10-12 tone, după ce la congelare nu se 
mai lucra de la miezul nopții. 

Al doilea, peste 30 de tone, scrumbie și stavride mare, 
cantitate de zile bune. 

Nu s-a mai lansat traulul la prânz, și norocul este că ultimul, 
seara, a adus și el 20-25 de tone; altfel, congelarea ar fi stat 
degeaba până mâine, iar noi am fi scrâșnit din dinţi, cu o 
enervare zadarnică... 

Da, totul e bine când se termină bine! 

Numai că s-ar fi putut termina rău, și-atunci nu-mi explic 
imprudenţa; mai bine să fie mai mult decât să lipsească. Nu 
înţeleg de ce nu s-a traulat de la 11 la 13, ore care și ele fac 


parte din viaţă... Am fi avut o cantitate proaspătă, iar peștele 
vechi ar fi mers la făină degrabă. 

În sfârșit, bine că s-a terminat bine! 

Acum, congelarea are de lucru toată noaptea. Mâine spre 
prânz, dacă primul traul nu ne-o dezamăgi, putem să atingem 
cifra finală. Dar se pare, după ultimele socoteli, că pe deasupra 
am mai avea loc pentru încă 30-40 de tone. Până să se constate 
economiile la greutate, iese la iveală economia de spaţiu. 


Am stat la soare mai mult ca niciodată, cu un fel de nesat, la 
gândul că în ţară poate o să găsim vreme rece și urâtă. Pe 
drum, Mediterana poate să fie zbârlită; nu mai vorbesc de Egee; 
cât despre Marea Neagră... 

Dar doresc să plecăm, fiindcă lipsa legăturii cu oamenii de 
acasă roade ceva în inimă, lasă o rană sau o arsură, care doare 
și ustură, fiindcă suportul anatomic al inimilor noastre se 
clatină... Nu se mai poate trăi mult cu mâncarea pe care o avem 
astăzi; carne putredă și cartofi câteodată. Ziua cartofilor, o dată 
pe săptămână, e noua mea duminică. 

A lipsit o escală... Cu ea m-aș fi simţit în stare să rămân în 
continuare... Cât?... Până la escala cealaltă. 


Vineri, 26. Comedie 


Suntem în aceeași zonă de ieri și prindem pește mai mult ca 
niciodată, mai mult decât avem nevoie, în ape care, la spartul 
târgului, au trecut de partea noastră și ne dau tot ce au, fără 
nici o rezervă. Pescuitul pare acum o joacă, iar zilele pierdute, 
dacă nu le uităm, par fără explicaţie. Ai crede că în ocean e 
acum mai mult pește decât apă. 

Bate vântul de la nord-est, mai tare astăzi; oceanul e puţin 
montat, dar balansul a devenit altfel, mai calm, mai echilibrat, 
fiindcă magaziile sunt pline; mai putem să înghesuim 25-30 de 
tone — și gata! 

Mâine, după toate semnele, plecăm; ar fi și timpul, a fost de 
mult timpul și l-am dus gol în spate. 


Croitoru a făcut o nevroză destul de gravă; va merge direct la 
spital. 


Frigotehnistul, care juca fotbal cu cutia de conserve, nu-i nici 
el departe... Poate mai sunt și alţii. 

În orice caz, istovirea se citește pe mai toate obrazurile. Dar 
oamenii se ţin drepţi, în nădejdea că pornim spre casă. 

Am stat două ceasuri la soare, ceea ce a însemnat caznă; 
înaintea prânzului m-am simţit sfârșit, cu o senzaţie de foame 
bolnavă, dar n-aveam cum s-o combat — mâncarea a devenit 
dezgustătoare. Carnea se aruncă în găleata de gunoi, când ar fi 
trebuit să fie aruncată de la cambuză, fără să mai treacă pe la 
bucătărie. 

Mi-am amăgit ameţeala cu o linguriţă de zahăr. La prânz am 
mâncat câţiva cartofi copţi la cuptor; sunt tari, unsuroși și fără 
nici un gust, dar pentru mine rămân tot ce poate fi mai bun la 
masă. Am completat banchetul cu un pesmete îndulcit și cu o 
cană de apă fiartă, cu zahăr... 

Mâine sper să plecăm de aici... 


x 


„Galaţi” ne-a jucat un renghi de mare clasă; mai bine zis i l-a 
jucat comandantului și celor care or împărtăși ambițiile lui, mai 
în ascuns, mai pe față. N-a fost între noi o întrecere, ci o 
competiţie neloială, de vreme ce i-am minţit adesea, dându-le 
cifre inexacte și ascunzându-le situația. 

Acum i-am chemat aici — i-am mai chemat, e drept, și altă 
dată. Atunci credeam că sunt crize de generozitate; acum cred 
că au fost gesturi abile, ca să nu fim acuzaţi de un război pe 
faţă. 

Şi „Galaţi” ne-a tras pe sfoară, reprobabil, dar cu artă... 

De mult timp se plâng că le merge prost treaba; adesea, 
Cornel, confidentul lor prin radio, îmi spunea, căinându-i: „Sunt 
într-o situaţie disperată!” 

Și totuși, era ceva suspect în vaietele lor, destul de 
gălăgioase. leri după amiază, discutându-le situaţia cu Șișu, 
Ţipă, Rosmănică și Marian, am spus un gând venit pe 
neașteptate: 

— Și dacă au rezerve ascunse? 

— Cum asta? 


— lată cum: dacă de o lună încoace, să zicem, pun deoparte 
în fiecare zi o tonă sau două, adică nu le trec în registru și nu le 
declară, iar la sfârșit le scot la lumină, deodată? 

— Nu se poate! a ripostat Ţipă. Se încurcă, nu merge treaba 
așa... 

lar astăzi, iată știrea care a zgâlţâit pereţii staţiei de radio: în 
ultimele douăzeci și patru de ore, „Galaţi” a congelat 54 de 
tone! Oricine știe că nu-i posibil, cifra depășind aproape de două 
ori capacitatea de congelare a instalaţiilor. Rezervele 
nedeclarate ies acum la iveală, masiv, fără abilitate. 

La noi, după un timp de ameţeală, s-a dezmeticit toată lumea, 
iar comandantul este albastru la față. 

In vreme ce răbdam de foame și ne chinuiam fără vești de 
acasă, navigând mândri cu 50-60 de tone înaintea celorlalţi și cu 
zeci de tone mai multă făină decât ei, „Galaţi” ne lucra pe 
tăcute, cu dibăcie de calfe. „Va să zică — și-or fi zis ei, căci doar 
nu era greu să bănuiască intenţiile noastre! — nu intraţi la 
Dakar, ca să nu vă ajungem din urmă? Dar noi am intrat, am 
pierdut patru-cinci zile și v-am mai adus și mâncare! Bine!” 

Astfel, într-o singură zi, ne-au ajuns din urmă, ba s-a dovedit 
că aveau destul loc în magazie peste cele 820 tone de mizerie. 

Cât despre făină, declară că ar fi făcut 15 tone în douăzeci și 
patru de ore, când fabrica nu poate produce, cu debitul maxim, 
decât 7! 

Cred că surpriza nu se limitează la atât; cred că ne mai 
pregătesc și pentru mâine o „lovitură”. Un minimum de 
prudenţă sau de decenţă îi obliga să nu lanseze dintr-o dată 
toată „economia”. 


După ce si-au făcut reproșuri reciproce la radio, Șișu cu 
Afanase, Marian cu Varlaam și nu mai știu cine cu cine, 
simetricii prin funcţii de pe un vas și de pe celălalt, ajungând la 
acuzaţii destul de grave, Afanase a încheiat cu o tiradă 
împăciuitoare: 

— Va să zică, am lucrat foarte bine împreună. Noi v-am 
chemat când am găsit pește, dumneavoastră ne-aţi chemat, 
treaba a mers cum trebuie, ne-am ajutat și am ţinut mereu 
legătura... 

Șișu a încuviinţat, apoi au urmat pupăturile: 


— Vă dorim poftă bună! 

— Mulţumim, asemenea! 

(Era ora prânzului.) 

— Spuneţi-i comandantului poftă bună. 

— Mulţumim, o să-i spunem. Comandantului dumneavoastră 
asemenea!... 

Puțin mai târziu, a izbucnit o nouă zâzanie: 

— Ce faceţi, veniţi să vă dăm „gârgârul”? a întrebat Șișu. 

Cu acest cuvânt, neînțeles cititorului, las discuţia în 
suspensie, pentru o lămurire la care aș renunţa bucuros dacă 
scrisul meu ar rămâne pentru mine. 

Avem cu noi, și le-am purtat pe bord toată călătoria, după 
cum au fost purtate și în prima campanie, două vase auxiliare, 
de câte 22 de tone și 12 metri lungime. Sunt faimoasele, pentru 
noi, doriboturi, amintite adesea de mine, fără să fi dat explicații 
la vreme. Aceste două vase, care ocupă loc pe puntea de lucru 
în cele două borduri și ale căror instalaţii de lansare cântăresc 
numai ele tone, sunt destinate pescuitului cu plase la suprafaţă; 
produsul lor ar urma să se adauge la ceea ce se pescuiește cu 
traulul. 

Echipajul se uită la ele cu coada ochiului și mulţi le socotesc o 
pacoste, mai ales că încurcă locul și sluţesc linia vasului. Sunt 
urâte, într-adevăr, și se spune că nu au nici stabilitate. La 
probele făcute cu ocazia recepţiei, părintele lor sufletesc, omul 
plin de intenţii bune care a cerut să fie puse în zestrea 
vaporului, îmbarcându-se pe unul din ele, a căzut în apă, mai 
bine zis a fost aruncat de pe punte de zgâlţăâielile nărăvașe. De 
atunci, doriboturile n-au mai fost lansate niciodată, dar ne 
însoțesc, bine amarate, cuminţi și credincioase. 

Părintele lor, aflat acum la București, vrea să le dovedească 
utilitatea în călătoria de astăzi. Adesea ne întreabă: „Aţi lansat 
doriboturile? De ce nu le lansați?” 

Dintr-un motiv sau din altul, și recunosc că motive sunt cu 
grămada, reale, presupuse sau imaginate —, doriboturile nu se 
lansează. 

Mai acum câtva timp, a venit ordin categoric ca fratele nostru 
„Galaţi” — nu știu cum de l-a bătut soarta — să dea neapărat 
vasele năbădăioase la apă; să nu-și închipuie care cumva că ar 
putea porni spre casă înainte de a îndeplini această corvoadă. 


— Nu avem „gârgâr!” au răspuns ei, bucuroși să scape. 

„Gârgârul” este un anumit fel de plasă, de folosit în anumite 
ocazii; pescuitul cu doriboturile înseamnă o astfel de ocazie. E 
adevărat că în planul iniţial al călătoriei, „Galaţi” urma să 
rămână în nord toată campania, spre deosebire de noi, care 
spre sfârșit trebuia să venim unde suntem astăzi. Cum 
experienţele cu doribotul nu se puteau face decât pe un ocean 
mai blând, adică la tropice, sarcina ne revenea nouă și așa se 
explică de ce plasele sunt aici, și nu pe „Galaţi”, peste care a 
căzut pacostea. Zadarnic au invocat lipsa uneltei esenţiale; li s-a 
recomandat s-o ia de la noi și să-și facă treaba. Au revenit, 
printr-o nouă radiogramă, cerând încă o dată să fie scutiţi și să 
ni se dea nouă sarcina ingrată, pe motivul că ei sunt mai în 
urmă cu planul. De la minister n-a venit nici un răspuns, deși a 
trecut de atunci multă vreme. Ar reieși că dispoziţia rămâne în 
vigoare. Totuși, „Galaţi” refuză s-o execute, și Afanase 
insinuează acum că ar fi datoria noastră să lansăm 
doriboturile... 

Îmi rămâne de făcut doar o reflecţie: doriboturile au fost 
concepute, comandate și executate, și se află aici ca să ne 
ajute. Deocamdată ne încurcă: 

Disputa rămâne în suspensie; pupăturile de mai înainte sunt 
anulate, cel puţin parţial, dar desigur se vor relua și se vor 
amplifica la prima ocazie, pentru că... Pentru că totul e bine 
când se termină bine... 


N-am traulat după amiază, iar seara s-au scos numai vreo 5 
tone. Ce bine ne-ar fi prins să fi avut 20 pe deasupra! Cu ele 
umpleam ultimul spaţiu din ultima magazie și puteam să plecăm 
astă-seară. Așa, pierdem o noapte, 150 de mile din drumul 
întoarcerii, nevoiţi să mai stăm aici până mâine... 


Dar nu stăm! A intervenit un neprevăzut, după definiţia lui 
întreagă, fiindcă nu-l aștepta nimeni, nici nu-l bănuia, nici nu 
putea să-l întrevadă. Speriat că „Galaţi” ne pregătește încă o 
surpriză, comandantul a hotărât brusc să plecăm numaidecât 
spre ţară — cum se spune, pe nepusă masă. 

La ora 19, eram în cabină, când a venit să-mi anunţe 
evenimentul, cu o mutră de sărbătoare: 


— Plecăm în clipa asta! Ascultaţi fluierul! O să sune un minut; 
salutăm zona! 

Într-adevăr, fluierul a sunat îndelung, în timp ce porneam spre 
nord, cu valuri îndesate din prova. 

Am așteptat cu o nerăbdare dureroasă clipa de faţă, și acum 
nu înţeleg, nu știu ce se întâmplă cu mine; mă nedumerește, mă 
buimăcește, dar nu mă emoţionează. Nu cred că-i adevărat — 
se pune la cale o comedie. 


x 


Nu mă înșelasem; după fierberea stârnită pretutindeni de 
fluierul neașteptat al vaporului, au urmat dezmeticirea și apoi 
dezamăgirile. Plecarea era trucată, și fluierul, care ar fi trebuit 
să-mi sfâșie inima, de bucurie și de durere, a fost o farsă! 

Urmează ca mâine să ne oprim și să mai traulăm, ca să facem 
încă vreo 15-17 tone, care au loc în tancul de nadă vie, un 
compartiment tainic, nefolosit, ca și doriboturile, în această 
campanie. 

Dar dacă nu găsim pește sau găsim câte 2-3 tone?... Nu era 
mai cuminte să stăm până mâine dimineaţă într-o zonă care s-a 
dovedit bună?... Ca să nu repet ce cuminte ar fi fost să fi traulat 
azi după amiază! 

„Galaţi” nu se știe ce face... Au plecat de aici, spunând că 
merg spre coastă, ca să stea la ancoră; urmează să mai trauleze 
mâine dimineaţă. Dar prea au dispărut tainic! Înţeleg spaima 
comandantului; n-ar fi de mirare ca ei să fie acum pe drum spre 
casă, cu toată viteza, și mâine să aibă câștigate 100 de mile... 

Oricum, se cheamă că am plecat, cel puţin teoretic. Temându- 
se că a pierdut competiţia, comandantul s-a grăbit să-și asigure 
măcar întâietatea plecării... 

Este ora 22, mergem spre nord, și vaporul, îngreuiat mult, 
lovește surd, masiv, în valurile care vin din față. 

Așadar, s-a terminat coșmarul, fie și teoretic... Am să-l regret, 
tot așa cum am să regret tropicul, și lipsa mâncării, și tot ce m-a 
contrariat, de la mine sau de la alţii, cum am să regret 
necazurile, și armatanul, și câte mi s-au adunat în suflet aste 
aproape trei luni de când am sosit la coasta Africii. 

Şi soarele, și cerul albastru... 


Am prevăzut că are să fie așa, cu toată nerăbdarea de a 
ajunge acasă, cu toată istovirea, revolta, nedumeririle... Sunt 
trist — cui i-ar veni să creadă? 

Au să mai fie oare vreodată toate câte m-au zdrobit și mi-au 
dat viață? 

Dar chiar dacă n-ar mai fi, le am prea bine împlântate în suflet 
și n-au să se șteargă... Am hrană de dat nostalgiilor pentru mulţi 
ani, pentru toţi poate... 

Îmi vine să spun și scriu, deși ar trebui să fie numai pentru 
mine: Mă despart greu de voi, ocean sterp astăzi, și coastă a 
Africii, invizibilă, deci și tu stearpă, care în stârpiciunea voastră 
v-aţi însămânţat atât de puternic în inima mea păcătoasă! 


Sâmbătă, 27. Urmările comediei 


Venit aici pentru a scoate altceva decât un jurnal de călătorie, 
pentru a mă confrunta pe mine însumi cu visurile și năzuinţele 
mele din altă vreme, pentru a scrie o carte despre ocean și 
despre oameni, mă întreb azi cu nedumerire, cu amărăciune și 
descurajare: Ce înţeles au să aibă aceste pagini? A spune tot e 
un act de salubritate, dar atunci rolul meu e al gunoierului... 

Încerc să mă consolez; noaptea, când se mătură străzile, pe 
cer stelele sunt tot frumoase. 

Am plecat ieri, după ce am și salutat solemn cu fluierul, iar 
astă-seară ne întoarcem spre vechea zonă. Comandantul, aflu 
acum, a luat hotărârea din ajun fără să se consulte cu nimeni, 
desigur fără să judece urmările — și probabil într-un moment de 
euforie. 

Notez faptele, în succesiunea lor, începând de aseară: 

Îndată ce am pornit la drum, s-a expediat o radiogramă la 
minister: „În conformitate cu dispoziția dumneavoastră 
(numărul cutare), azi, 26 martie, ora 20 GMT (timpul mediu 
Greenwich), am plecat spre ţară. Avem cca. 850 tone pește 
congelat, cca. 200 tone de făină, cca... nu ştiu cât ulei de 
peşte...” 

Azi-dimineață, după ce parcursesem 60-70 de mile 
(comandantul spune 90), am făcut un rondou de 180 de grade și 
am lansat traulul, mergând înapoi, spre zona de unde, zgomotos 


și falnic, plecasem aseară. După două ore, am scos o tonă și 
jumătate de pește, numai o parte bună pentru congelare. 

Ne-am continuat drumul spre sud: al doilea traul a scos cam 3 
tone. 

Între timp, a venit de la minister următoarea radiogramă: 
„Răspundeţi dacă aveţi plin și tancul de nadă vie”. 

S-a răspuns fără întârziere: „Nu, dar îl umplem în drum, 
cercetând zona spre nord”. (Textul aproximativ, exactă ideea.) 

Puțin mai târziu, Cornel a interceptat o radiogramă pornită de 
pe „Galaţi”, care între altele spune: „Nu înţelegem de ce 
«Constanţa» a anunţat plecarea, când în realitate se află încă în 
zonă”. 

Cred că, într-adevăr, ne aflam destul de aproape de ei. Totuși, 
m-am întrebat ce-i privește soarta noastră; nu sunt puși aici nici 
să ne păzească pe noi, nici să păzească oceanul. Erau enervaţi, 
pesemne, că recursesem la o înșelătorie ca să ne marcăm 
plecarea înaintea lor, ceea ce, de altfel, n-ar avea nici o 
importanţă în judecarea întâietăţii, importantă fiind nu plecarea, 
ci sosirea. 

Totuși, ministerul s-a sesizat, și după amiază ne-a venit o altă 
radiogramă: „După cum ne informează «Galaţi», încă n-aţi 
părăsit zona. Rămâneţi pe loc până la completarea tancului de 
nadă vie. Raportaţi zilnic producţia. Nu plecaţi fără aprobarea 
Direcţiei Generale...” 

Seara, după al treilea traul, care a scos 4-5 tone în timp ce ne 
apropiasem simţitor de locul plecării solemne, am stat în derivă 
vreo oră, ca să se hotărască răspunsul la această telegramă. In 
sfârșit, s-a ales unul: „Suntem plecaţi de pe zonă...” 

Acum ne continuăm drumul spre nord, cu intenţia de a mai 
traula mâine în locul unde om ajunge... 

Pe vechea zonă, „Galaţi” a pescuit de dimineaţă 5 tone de 
stavride, iar la prânz 20; mai departe nu știu ce-au făcut și nici 
nu interesează. Dacă rămâneam acolo până azi la amiază, 
aveam toate șansele să scoatem aceeași cantitate — și nu ne 
mai trebuia altceva; n-am mai fi dat naștere la acest schimb de 
telegrame, la pâra pornită de pe „Galaţi”. Am fi fost acum pe 
drum, cu toată viteza, fără obligaţia de a mai traula mâine, deci 
de a ne întoarce, de a pierde iarăși o parte din milele parcurse 
peste noapte. 


Între alte proverbe, copiate migălos în caietul de caligrafie pe 
vremea primilor ani de școală, este unul, cunoscut de toată 
lumea: „Unde nu-i cap, vai de picioare!” Nu l-am mai scris 
niciodată după vârsta copilăriei. Nu credeam că am să-i găsesc 
tocmai acum o aplicare atât de bună. 


x 


Secundul, care-i uns cu mai multe alifii decât s-ar crede, nu 
vrea să înțeleagă că în acest „conflict” cu „Galaţi” avem și noi 
parte de vină, rămânând să se stabilească a cui e vina mai 
mare, dar mai ales a cui e vina iniţială. 

Spunându-i, într-o discuţie inutilă, că supărarea lor pe noi e 
generată, poate, de faptul că am renunţat să intrăm la Dakar, 
creându-ne astfel (într-un fel) avantaje față de ei, mi-a răspuns, 
fixându-mă contondent cu privirea: 

— Va să zică, le daţi dreptate! 

Am încercat să-i explic că nu-i vorba de a le da dreptate, că 
doar am emis o ipoteză, care nu-i o scuză pentru ei, după cum 
nici noi nu avem toate scuzele în atitudinea noastră. 

N-a înţeles, nu vroia să înţeleagă — și dacă ar fi vrut, nu 
putea. Nu-i numai patima; știam de mult că are dificultăţi la 
„emisie”; văd că le are și la „recepţie”. 

In situaţia de astăzi, când toată lumea e nervoasă, mi se pare 
imprudent să le spui oamenilor adevărul în față. N-am să devin 
înţelept niciodată? 


Zi noroasă, fără rost, și în viaţă, și în pescuit, și în navigaţie. 
Duminică, 28. Urmările urmărilor 


Plătim greu nesocotinţa de a fi plecat cu 15-16 ore prea 
devreme... 

Am mers spre nord chipurile, traulând aproape încontinuu; de 
data asta, vântul, cam de la vest și nu prea tare, nu ne puneo 
piedică serioasă. Dar din trei traule nu s-a ales pentru congelare 
decât 2 tone. Seara, câtva timp am crezut că suntem scoși din 
încurcătură și am scăpat de chinuri: a ieșit un sac de peste 15 
tone, cam atât cât aveam nevoie să completăm tancul de nadă 


vie. O mare fierbere a cuprins întreg vaporul; toţi oamenii au 
apărut pe punte, ca la sărbătoare. Pescarii de la manevra 
traulului, slăbind macaraua, se avântau prin aer, agăţaţi de 
cabluri, în figuri acrobatice, cum nu i-am văzut niciodată. Un 
timp, puntea de lucru mi-a părut o arenă de circ, cu elefantul 
dresat să stea pe-o coastă — era traulul cu ultima noastră pradă 
—, cu saltimbancii întrecându-se în figurile cele mai năstrușnice 
și primejdioase, pentru un ultim spectacol. Bravul meu 
frigotehnist (care mi-a dat o sticlă de whisky într-un moment de 
mare nevoie), cel cu jocul de fotbal pe coridoare, chiuia de 
bucurie, iar partenerul lui, ofițerul mecanic, ieșit pe punte doar 
în izmene, sufla cu toată puterea în fluier... 

A urmat repede o trezire amară: majoritatea peștelui era 
dragon, care-i otrăvitor — de două ori: ne-a otrăvit și sufletele! 
Din tot maldărul, dacă se vor alege 5-6 tone de stavride și de 
scrumbie... Au amuţit chiotele, au încremenit saltimbancii, iar 
elefantul dezumflat a curs în buncăr, de unde va fi trimis la 
fabrica de făină. 

Suntem nevoiţi să traulăm și mâine, pierzând zeci, sute de 
mile — și cine știe câte alte zile... 


x 


Azi am primit o nouă radiogramă, care repetă și precizează să 
nu plecăm înainte de a încărca tancul de nadă vie, și fără 
aprobarea direcţiei generale. 

S-a răspuns cu argumente puerile: că nu mai avem mâncare 
decât pentru... patru zile. Cifre scoase din buzunar, în care îmi 
închipui că la minister nu mai crede nimeni. Patru zile sau 
patruzeci, e totuna; luându-ne după o telegramă mai veche, 
expediată de aici la 26 februarie, de mult ar fi trebuit să murim 
de foame. 

leri, aud că am sunat o altă alarmă, anunțând că nu mai avem 
motorină decât pentru câteva zile. Nici acestui strigăt de ultimă 
oră nu i s-a dat importanţă; se pare că până acum n-a venit nici 
un răspuns, deși, ca idee, alarma e gravă: toate pot fi subţiate, 
mâncarea și apa, nervii oamenilor, dar nu hrana motoarelor! 

Nu cunosc și nu pot să aflu clar niciunul din adevăruri; peste 
toate plutesc taine. Dacă ar fi să dau crezare șefului mecanic, 


care vorbește evaziv și care după o scurtă lună de miere este 
iarăși în conflict ascuns cu puntea de comandă, nu mai avem 
motorină nici pentru câteva zile. De fapt nu mai avem de loc, 
fiindcă am intrat în stocul de rezervă, intangibil după 
regulamentele internaţionale de protecţie a vieţii pe mare. Ce 
ne-am face dacă în drum spre Gibraltar am întâlni furtună și am 
fi obligaţi să ţinem la capă mai multe zile?... 

In cazul când căpitănia portului unde urmează să intrăm ar 
afla adevărul, că am venit pe drum folosind rezerva de 
combustibil, ne-ar aplica amenzi usturătoare. Și, în mod 
nedrept, nu le-ar plăti comandantul. Dar ministerul e în drept să- 
| întrebe de ce n-a făcut aprovizionarea atunci când a avut 
aprobare. 


„Galaţi” se zvârcolește ca o fiară în cușcă, răgind cu spume la 
gură. 

După ce ne-au „denunţat” că în realitate n-am părăsit zona, 
crezând că poate astfel își păstrează o șansă de a primi înaintea 
noastră aprobarea de întoarcere în ţară, astăzi, în urma 
insuccesului, au recurs la altă stratagemă: subit, și-au dat 
seama — și ei! — că nu mai au mâncare decât până la 1 aprilie 
și au cerut intrarea în port pentru aprovizionare. Noi de când am 
terminat mâncarea? 

Se gândesc poate că, după ce vor cere lămuriri, după discuţii 
de la distanţă, ministerul nu va avea încotro — afirmaţia 
comandantului trebuie luată în seamă — și, ca să nu-i mai 
trimită încă o dată la Dakar, de unde să ia alimente pentru o 
săptămână, ceea ce înseamnă cheltuieli portuare și șase zile 
pierdute cu drumul, le va aproba să pornească spre ţară. 

Judecind toată  înșiruirea de întâmplări, concretizată și 
rezumată într-o serie de telegrame presante, reiese într-adevăr, 
cum se spune aici, că nu urmăresc altceva decât să ajungă 
primii. 

judec faptele, dar, oricât s-ar supăra secundul, o concluzie 
definitivă nu pot trage, nu pot da o sentinţă de la 100 de mile. În 
Drept se spune că trebuie să asculţi totdeauna și partea 
cealaltă. Nu le cunosc apărarea, după cum, poate, nu cunosc 
vina noastră întreagă. 


x 


Toată lumea, și eu, e îngrozitor de nervoasă. Suntem încărcaţi 
de curenţi galvanici după vorba nostromului, și dacă ne-am 
atinge unul de altul, dacă ne-am atinge cu cei de pe „Galaţi” 
mai cu seamă, ar ieși fulgere și furtună. 

Ziua, în schimb, este pură și caldă; de dimineaţă s-au plimbat 
câţiva nori pe cer, dar pe la ora 10 au început să se risipească, 
și apoi până seara nu s-a mai văzut nici măcar o scamă. Şi 
oceanul, și cerul, foarte albastre. 

Nici o navă în zări... 

Dacă uiţi necazurile, e ca într-o poveste prelungă, calmă și 
pastelată. 


După două zile de marș simulat, abia ne apropiem de paralela 
25. Până la Gibraltar rămân puţin sub 1.000 de mile. E 
demoralizant, când te gândești că tot drumul l-am fi putut face 
în patru zile. 


Luni, 29. Baie de lumină 


M-am trezit înainte de ora 4 și m-am uitat pe hublouri; în 
întunericul destrămat premergător zorilor, am zărit lumini spre 
coastă... Era un far, clipind speriat și cam rece (l-am identificat 
mai târziu, farul de la Capul Bojador, pe unde am trecut acum 
trei luni de zile). 

Apoi erau două vase mici, mergând repede spre sud, unul 
după altul, parcă spre a nu se rătăci, parcă temându-se de 
singurătate. Deasupra lor, tocmai răsărea luna, spre sfârșitul 
ultimului pătrar, o seceră tare îngustă, la început estompată, de 
un violet palid, până ce a prins strălucire și a devenit de aur pe 
cerul vânăt dinspre dimineaţă. 

Acolo era și Africa, pe care am avut-o mereu aproape și n-am 
văzut-o decât de departe... 

A început să se ridice lumină, îndată, peste acest peisaj 
enigmatic, jumătate al privirii, jumătate al imaginaţiei. Nu mi- 
am dat seama dacă s-a colorat întâi cerul și pe urmă oceanul; 
poate amândouă deodată. Dar în vreme ce apa căpăta culori 


reci, pe cer s-a ivit un albastru atât de limpede, de curat și de 
cald, cum nu-l poţi întâlni decât în visele copilăriei. 

E de neînțeles cum aceste zori fermecate se întindeau într-o 
parte și-n alta, pe o arie de 90 de grade, ocupând un sfert din 
orizontul oceanic, ca pe latitudinile nordice. Nici n-aș fi știut 
unde o să răsară soarele dacă n-aș fi cunoscut drumul 
vaporului... Pe urmă s-au împurpurat cei câţiva nori alungiţi în 
straturi distanţate deasupra zării, nori gingași, neameninţând pe 
nimeni, nici pe noi, nici oceanul, nici cerul, ci puși acolo ca un 
decor, spre a îmbogăţi peisajul și-a da putinţa să se nască încă o 
culoare; purpuriul lor era la fel de pastelat, de curat și cald ca 
albastrul vestitor al luminii. 

Am așteptat cu răbdare răsăritul soarelui, și după ce el a ieșit 
din valuri, mai mare peste toate și decât întreagă lumea, am 
socotit încheiată feeria și m-am întors la grijile zilei. 


x 


Atmosfera pe vas este din ce în ce mai înveninată... 

Caietul cu menu-urile zilnice, după care s-ar fi putut 
reconstitui consumul oficial, adică ceea ce s-a dat oamenilor, a 
dispărut de câteva zile din bucătărie. Cineva l-a luat având 
interes ca documentul să nu mai fie, sau l-a luat altcineva, ca 
să-l apere. Oricum, dacă prin el se putea stabili o acuzaţie, lipsa 
lui nu o diminuează. 


De dimineaţă, fiind la doctor, acesta a spus că oamenii vor să 
se plângă de nedreptatea care li s-a făcut cu masa. Micul 
comandant, aflându-se și el acolo, a ricanat, respingând cu 
revoltă astfel de pretenţii ale echipajului: 

— Degeaba se plâng; nu pot să facă nimic! 

Chiar dacă  debitează anecdote pipărate pe seama 
comandantului, nu înţelege să se desolidarizeze de el, ceea ce 
ar fi frumos în caz de naufragiu... 

Nu m-am putut înfrâna și, căutând să fiu cât mai reţinut, am 
spus, cu un ton de neutralitate: 

— Aici nici n-au dreptul să protesteze. Dar în ţară o să fie 
altfel! 


M-a privit pieziș, apoi câteva minute am vorbit despre altele. 
Desigur însă că rămăsese cu gândul la cuvintele mele, fiindcă la 
urmă m-a întrebat, cam inchizitorial, săgetându-mă cu ochii și 
așteptând să-mi dau în vileag răzvrătirea: 

— Şi credeţi că au să câștige ceva? 

l-am răspuns prudent și calm: 

— Poate că da! 

Bănuiesc că s-a dus să se plângă sau să pregătească barca de 
salvare... 


Sunt un martor inoportun, îmi recunosc calitatea indezirabilă, 
dar ce pot face? Asupra mea nu apasă nici un blestem, spre a- 
mi scoate ochii ca Oedip, să mă cufund într-o noapte moartă. 

În discuţiile despre „Galaţi”, de neevitat, orice aș spune, orice 
presupunere aș face, secundul izbucnește, mestecând găluști în 
gură, gata să se înece, roșu la faţă: 

— lar le daţi dreptate! 

Azi am fost nevoit să-l lămuresc, să-l pun la punct cu oarecare 
vehemenţă, fiindcă îmi exprimasem doar o nedumerire. Am 
impresia că vrea să-mi atribuie o atitudine părtinitoare, ca să 
mă elimine din calitatea de martor. Nu știu însă dacă are chiar 
atâta alifie, între alifiile sale. 

Situația rămâne neclară: ministerul nu întreabă de ce, dacă 
am părăsit zona, continuăm să raportăm că prindem pește? (Am 
raportat ieri noapte 5 tone, noaptea asta se adaugă 4 din ce-am 
pescuit aseară.) 

Dar ce înseamnă a fi părăsit zona? Ea se întinde până 
departe, la nord-est de Canare. Am părăsit-o și n-am părăsit-o. 
Suntem în drum spre Gibraltar și trebuie să mai băgăm în tancul 
de nadă vie încă 10 tone. 

Mai de neînțeles este că de două zile n-am comunicat în ţară 
poziția unde suntem... Parcă s-ar pune la cale o înșelătorie... 
Cum și în ce scop? De altfel, chiar și aici, când întrebăm pe unde 
am ajuns (sunt consecvent: nu mă duc pe puntea de comandă 
să văd harta sau jurnalul de bord), ni se răspunde evaziv. Nu 
înţeleg nimic... 


De aseară navigăm întins, dar, fiindcă avem curentul în faţă, 
nu facem mai mult de 9 mile pe oră... 


În cursul zilei am străbătut canalul dintre coasta Africii şi 
Insulele Canare. Coasta Africii am văzut-o la un timp, o fâșie 
joasă de uscat auriu, care parcă aburea — vin căldurile în 
Sahara. Canarele au rămas în necunoscut... Nu lungeam de loc 
drumul dacă am fi trecut prin apropierea lor; aș fi avut măcar 
mângâierea unei imagini fugare, care era totuși o concretizare. 
E drept oare să rămână abstracte, după ce trei luni am trăit real 
pe lângă ele? Dacă nu le-aș fi auzit muzica, aș putea crede că s- 
au scufundat între timp. 


Azi n-am traulat — de dimineaţă s-a defectat ecograful. 
Mergem spre Gibraltar, dar, datorită acelor nenorocite 10 tone 
care ne mai trebuie, n-am sentimentul că ne apropiem de casă. 


Peste noapte, o vană rămânând deschisă (ce să mai afli a cui 
e  vina?!), s-a inundat fabrica de făină. S-au udat 
electromotoarele, și astfel toată instalația a fost scoasă din 
funcţiune, în timp ce în buncăr așteptau să fie prelucrate 10 
tone din dragonul pescuit aseară. 

Noroc că în cursul zilei, datorită tăcutului zel al electricienilor, 
electromotoarele au fost demontate, uscate, apoi duse la loc în 
termen miraculos, așa că la ora 24 fabrica poate să reintre în 
funcţiune. Altfel, ar fi trebuit sau să aruncăm peștele peste bord, 
scoţându-l anevoie, sau să-i suportăm (cât timp?) mirosul de 
descompunere. 


x 


Ziua saturată de soare. Oceanul nu s-a decolorat, în atâta 
lumină; e curat și, cu multă precizie, albastru... Dar dacă soarele 
ar mai avea încă o rază, pe lângă toate, s-ar inflama atmosfera, 
calcinând vieţuitoarele — optzeci și unu de oameni ai noștri, cu 
optzeci și unu de milioane de păsări câte or fi între o zare și 
alta... 


Marţi, 30. Ultimul traul 


Scriu în continuare, dar cum a trecut miezul nopţii mi-am 
amintit că a început o altă zi, a o sută cincizeci și noua pentru 
mine, socotind din dimineaţa când am plecat de acasă. 

Au apărut puzderie de pescadoare, într-un bord și în altul. 
Acum cinci minute am ancorat, pe neașteptate. E ora 0,20. Cu 
treizeci de minute mai înainte, comandantul l-a chemat pe 
Rosmănică și i-a spus să se pregătească pentru lansarea 
traulului... 

Dar dacă am ancorat, înseamnă că vom traula abia mâine 
dimineaţă... Aveam dreptate: cum să-mi formez sentimentul că 
am plecat spre casă, când stăm pe loc o noapte întreagă? 

Am depășit Capul Yubi, și iarăși n-am văzut decât farul, clipind 
și spunându-mi abia acum, la întoarcere, în alfabetul lui 
enigmatic, o istorie aproape uitată. Am aici amintirea unui 
prieten din gând, mort de mult, dar care mi-a rămas unul din 
oamenii cei mai iubiţi. Să fi fost prin 1927, un an mai devreme, 
unul mai târziu, pe când Franţa deschidea linia aeriană poștală 
spre America de Sud... La Capul Yubi, lângă un fort bătut de 
nisip, într-o cocioabă făcută din te-miri-ce, trăiau trei oameni, 
doi mecanici de avion și șeful lor, aviator foarte tânăr în acel 
timp. Era o bază improvizată aici, unde avioanele se 
aprovizionau și primeau îngrijiri înainte de a-și continua zborul 
peste nisip. Multe se pierdeau, în deșert sau pe ocean, ceea ce 
omul acela ne-a povestit. Pe atunci, la Capul Yubi el scria o carte 
despre zborurile lungi, și dacă nu mă înșel a fost chiar prima 
carte a lui. Ea s-a intitulat Courrier Sud, iar autorul ei, încă 
necunoscut, se numea Antoine de Saint-Exupery... 

Am privit farul, clipind. Tot pe aici am stat o noapte la ancoră, 
când veneam din nord spre Canare. Și-atunci erau vase, iar 
dincolo de ele se simţea coasta Africii, primul continent după 
Europa despre care am învăţat la geografie. Timpul când 
învăţțam la geografie este în viața asta, dar, ciudat, venirea 
noastră la coasta Africii mi se pare că a fost în altă viaţă. 


x 
Dacă șeful mecanic declară adevărul, abia mai avem 60 de 


tone de motorină; suntem sub orice limită admisibilă. Am scris 
„admisibilă”, și-acum mă întreb: admisibilă de cine? 


Nu ne temem că am putea să rămânem fără motorină la 
jumătatea drumului, nu ne temem să călcăm flagrant legiuirile 
maritime; ne temem în schimb de niște vase care pescuiesc în 
liniște, respectând toate legiuirile. 


Proverb din caietul de caligrafie, transcris la ora 22: „Lăcomia 
strică omenia!” 

Făcusem până seara 15 tone pentru tancul de nadă vie; ar 
mai fi încăput 4, de care ne puteam lăsa păgubași la nevoie — și 
era nevoie. Ce mai însemnau ele pe lângă sutele de tone, bine 
scrise în registre, bine puse în magazii, ca să nu mai vorbesc de 
economiile știute doar de unii?! (Cântărindu-se peștele la 
descărcare, s-au găsit într-adevăr 940 de tone, ceea ce mi-a 
umplut inima de bucurie, iar mintea de nedumerire: din acest 
plus, n-ar fi putut lipsi o câtime?) 

Pentru 4 tone, am mai lansat traulul o dată, spre seară; zona 
era necunoscută, și ecograful arăta un fund să te sperie. Plasa s- 
a agăţat după mai puţin de o oră; a fost scoasă bucățele. Cu 
asta s-a terminat: nu mai avem nici un traul în stare bună... 

Astfel, campania noastră s-a încheiat abia acum, fără 
solemnitate sau ca la o solemnitate mortuară, în pârâitul plasei 
sfâșiate și fără să mai sune fluierul... Dar magaziile sunt pline! 
Bunii, cinstiții, răbdătorii noștri oameni și-au făcut datoria, cu o 
trudă pe care o cunosc, fiindcă, deși nu le-am fost de nici un 
ajutor, o port în mine și o voi purta până ce voi transcrie ultima 
filă... 


Miercuri, 31. Privire în urmă 


_ Marş spre nord, cu toate din faţă: valurile, curentul și vântul. 
Inaintăm greoi; mă tem că până mâine seară n-o să ajungem... 
Se știe unde: la Gibraltar, să scoatem pâine și apa din stâncă. 

S-a răcorit de ieri până astăzi; temperatura aerului a coborât 
la 17 grade. Vântul, rece și violent, răscolește toate vechile 
adăposturi; nu mai ai unde să te ascunzi. Altfel, știu că ar fi cald; 
mă simt ca împiedicat, nu-mi găsesc rostul — am pierdut 
soarele de la tropice. 

La noapte trecem de Casablanca; n-am fi văzut-o, chiar dacă 
o depășeam ziua. Dar o văd cu închipuirea, albă, strălucind 


mâine în soare, reflectată în apa oceanului, care mi-o va restitui 
de la sute de mile, printr-o înţelegere parafată secret între el și 
mine. 


Am depășit nodul dramatic — tensiunea scade; vom avea 
pâine și apă și vești de acasă. E ciudat: nu le simt nevoia, nu mă 
emoţionează. 


La cererea doctorului, ascultată cu multă întârziere, s-a 
aruncat în ocean carnea congelată. Cred că n-au s-o mănânce 
nici măcar rechinii... 


Am stat trei luni în sud și nu se poate spune că am avut o zi 
vreme proastă. Cum am plecat noi de acolo, oceanul s-a 
schimbat ca prin farmec. „Galaţi” ne anunţă astăzi că lucrează 
greu, că se luptă cu furtuna. 

Dacă mă gândesc la gemetele lor din nord sau chiar de mai 
târziu, când coborau spre Azore și ne anunțau că „echipajul e 
speriat și descurajat”, încep să-i cred pe unii de aici, care-i 
cunosc mai bine. Au acolo un specialist, se spune, capabil să 
fabrice uragane, spre a-și arăta suferinţele și bărbăţia. 

Dar poate s-o fi schimbat într-adevăr vremea și o fi furtună. 


x 


A început o altfel de activitate pe vas, destul de febrilă, 
marcând definitiv sfârșitul campaniei. Se curăţă de rugină 
puntea și suprastructurile, se pun petice de minium de plumb, 
înainte de a se da vopseaua finală. Pretutindeni, tăblăria este 
tărcată cu roșu; râcâitul și ciocănitul se aud toată ziua. 

Se curăţă și se bagă la magazie uneltele de pescuit. Azi s-au 
uns cu vaselină cablurile traulului. Nu-mi vine să cred că s-a 
sfârșit. 

Am privit de la comanda vinciului puntea de lucru, și mi-au 
venit în gând zilele, care acum mi se par tare îndepărtate, când 
urmăream cu emoție, cu nerăbdare, cu teamă înfășurarea 
cablurilor pe tamburii mai înalți decât statura omului. Câte 
speranţe, câte dezamăgiri nu aduceau din fundul oceanului!... 
Toate din urmă, dezamăgiri și speranţe, s-au concentrat astăzi, 


parcă, în aceste cabluri care refuzând tamburii mi se strâng pe 
inimă. 

Uneltele trec la odihnă... Nu se mai adună stoluri de 
cormorani la pupa vaporului. Mergem cu toată viteza, lăsând un 
siaj lung în urmă. La capătul lui, spre zare, suntem parcă tot noi 
— imaginea noastră, nevrând să piară. O vor șterge valurile la 
noapte; mâine va răsări iarăși, o dată cu soarele, și mereu vom 
fi acolo, vaporul cu optzeci și unu de oameni, așteptându-l pe 
„al optzeci și doilea”... 


Joi, 1 aprilie. Ziua purificării 


Am intrat în a șasea lună a călătoriei și se împlinesc o sută 
patru zile de când am părăsit ultima oară un țărm locuit de 
oameni. Am zărit uneori, în acest răstimp cât o viaţă, coasta 
Africii, am simţit praful adus de vânt din Sahara, am întâlnit apa 
miloasă a Senegalului, dar o sută patru zile, etapă de navigaţie 
ca pe vremea când s-au descoperit cele șapte mări ale lumii, am 
fost numai noi și oceanul. 

Diseară, la Gibraltar, vom întâlni din nou uscatul și oamenii... 


x 


Întrerup aici transcrierea însemnărilor, care continuă, cu o 
conștiinciozitate obosită, până în ziua de 12 aprilie, când am 
ajuns la Dunăre. Mă voi întoarce la ele, pentru o ultimă filă, și ea 
va fi încheierea, ultima zi în ocean, — cartea având alt sfârșit 
decât călătoria. 

Douăsprezece zile au însemnat o scurtă escală la Gibraltar, 
apoi drumul de înapoiere, sub ploaie, vânt și furtună. Nu-l mai 
redau; era frig și nu s-a văzut soarele. Oamenii vopseau vaporul. 

Cât despre Gibraltar, escala atâta timp așteptată, n-a avut 
puterea să le înlocuiască pe celelalte. Gibraltar! nume sonor ca 
o canonadă. Condeiul și totul în mine refuză să-l scrie. Am vrut 
să cumpăr cărţi; această cetate străveche, care a rămas astăzi o 
însemnată încrucișare de drumuri marine, nu are nici o librărie... 
Lectură, în restul drumului, mi-au fost scrisorile: patruzeci și 
cinci, primite când nu mai aveam decât prea puţină nevoie de 


ele; multe au rămas nedeschise până la sfârșit, nici nu știu de la 
cine-s. In ocean, fiecare din ele ar fi fost o istorie... 

Există la Gibraltar, pe înălțimi, deasupra orașului, ruinele unui 
castel maur; nu-mi plac ruinele... 

Există un cimitir, și am făcut drumul până acolo, fiindcă se 
numește Trafalgar, deci l-am crezut istoric. Nu mă așteptam să 
găsesc mormântul lui Nelson, deoarece știam că rămășițele 
marelui amiral odihnesc în altă parte. Speram să găsesc pe 
lespezi numele secunzilor lui. Erau câţiva, răpuși în bătălia 
vestită; restul — civili din populaţia și administraţia britanică, 
morți în pace. 

Am văzut în schimb, făcând acest drum, un copac înflorit. L- 
am contemplat îndelung, parcă sub fascinaţie, și datorită lui mi- 
am dat seama că am să regăsesc pe uscat tot ce lăsasem. Nu; 
am simţit așa când, mergând spre oraș, prima oară după ce 
debarcasem, am văzut în marginea trotuarului primul fir de 
iarbă. M-am oprit, l-am smuls și l-am ţinut multă vreme în 
palmă... 

Gibraltarul nu-i un oraș, ci un iarmaroc, cu negustori care te 
trag de mâneca hainei. Cine a vrut a găsit carpete; n-am găsit 
nimic care să-mi placă. A doua noastră seară acolo, puţin 
înaintea plecării, după ce irosisem, nu prea știu pe ce, toţi banii, 
m-am simţit liber și, împreună cu prietenii, ne-am întors la 
vapor, ușori, fără griji și veseli ca piţigoii... 


Dispăruse un porumbel din cei doi care atât timp fuseseră 
oaspeţii noștri. La Gibraltar, a plecat și al doilea... Când ridicam 
ancora, erau amândoi în ușa bucătăriei și acolo au rămas, până 
la sfârșit, astfel că au ajuns în România, noua lor patrie... 

Nu încerc să dezleg miracolul, ca să nu-i dezvălui vreo 
simplitate. Pe unde or fi umblat, cum ne-au regăsit, ce i-a făcut 
să se întoarcă? Retrag ce am gândit și am spus rău de ei altă 
dată. Le recunosc emoţionat o însușire nebănuită: fidelitatea. 


A fost furtună aproape tot drumul, cu vântul numai din prova: 
și în Mediterană, și în Egee, și în Marea Neagră. Sub nori grei ca 
de toamnă, ceva paralel cu vântul m-a împins tot timpul în 
urmă. Știu ce; e scris în ultima pagină de jurnal, în Atlantic, pe 
care îndată o voi transcrie. 


Dar mai întâi am să amintesc dimineaţa când am ajuns în faţa 
Sulinei, în a o sută șaizeci și șaptea zi împlinită de la plecare. 

Se potolea furtuna pe mare, creștea aceea din inimi. In faţă 
se afla pământul de unde, o dată cu viaţa, vin toate ale mele, și- 
am simţit — cum îmi închipuisem într-o noapte, pe la insulele 
Færoe — nevoia să pătrund în el, adânc și cu nesaţ, ca să mă 
regăsesc pe mine. 

Privind pe hublouri, în așteptarea pilotinei, am întrebat pe 
cineva aflat alături, un prieten, care de o oră stătea ca și mine, 
împietrit, palid, cu ochii asupra țărmului: 

— Ai merge, dacă ar trebui să ne întoarcem chiar acum și să 
plecăm într-o nouă călătorie? 

Mi-a răspuns gâtuit și stins, cum și-ar fi dat ultima răsuflare: 

— Nu! 

Și a rămas cu ochii spre țărm, mai împietrit, mai palid. Mi-am 
adus aminte cum în Mediterană ne-am încrucișat, în afara 
vederii, cu unul din marile noastre cargouri și am avut o lungă, o 
caldă convorbire, prin radio, cu comandantul, care acum câţiva 
ani a făcut ocolul pământului. Nu-l cunosc pe acest tânăr Neguţ, 
dar i-am ascultat cu emoție declaraţia de dragoste. Aș face cu el 
ocolul pământului dacă ar fi să mai plece o dată, și știu că ne- 
am înţelege și am fi prieteni, din prima până la ultima zi de 
navigaţie. Spunând acestea reabilitez, în sufletul meu mai cu 
seamă, noblețea celui care cunoaște marea, o înfruntă și o 
iubește. 

Întrebarea de mai înainte nu se adresa decât din greșeală 
prietenului de lângă mine; rostită cu glas tare, era o cruzime. In 
intenţie, mi-o adresam mie. lar eu, gândindu-mă la plecare, mi- 
am răspuns: 

— Nu azi; mâine! 


Aici e un sfârșit, după cronologie. Sfârșitul esenţial, încheierea 
confruntărilor, se află cu douăsprezece zile în urmă, așa cum l- 
am scris, în seara de 1 aprilie: 

Peste câteva ceasuri, drumul de întoarcere se întâlnește cu 
cel de la plecare. De la 6 noiembrie, când am trecut pe aici 
prima oară, până astăzi, a fost numai oceanul. Acum îl văd 
ultima oară în călătoria noastră, de aceea îl privesc cu un nesat 
trist, întrebându-mă dacă are o enigmă și dacă am dezlegat-o... 


Poate că da — e o enigmă simplă: oceanul aparţine tuturor, 
cum nimic pe lumea asta nu poate să aparțină mai bine și mai 
deplin, fără graniţe, cui vine să-l caute... 

Niciodată parcă, până astăzi, nu l-am simţit mai al nostru și 
mai al altora, și parcă niciodată, în zeci de zile, n-a avut o 
desfășurare atât de autoritară, de invincibilă, de deplină. 

Priveliștea lui, când soarele începuse să coboare, era 
grandioasă; scriu cuvântul care îmi place mai puţin, dar care se 
potrivește cel mai bine: un ocean fără limite — îl știu acum 
dincolo de orizont, și îl știu până la durere —, grandios, curat, 
proaspăt, născut din nou pentru fiecare privire nouă, de un 
albastru fără fund, cu coame albe, cu valuri solemne și 
implacabile, ritmate cu cronometrul. În ultimul nostru amurg, 
oceanul mărșăluiește, ca o mare armată, parcurgând o mare 
etapă, pe un front fără margini, spre un câmp de bătălie pe care 
nu-l va întâlni niciodată, fiindcă toate celelalte armate se vor da 
în lături. 

Sunt orgolios de puterea lui, ca și când am fi făcut alianţă. L- 
am cunoscut, nu l-am cunoscut? Doar el să întrebe! 

Sunt orgolios că, în puterea lui neînfrântă de timp și de spaţiu, 
îmi rămâne prieten... 

Am privit mult timp etrava, cum se afunda calm, ca să se 
ridice apoi domol și totuși cu fermitate, în vreme ce fierul vibra 
în toată enorma lui masă. Senzaţia fizică a acestei legănări, 
robustă, amplă, nezdruncinată, se răsfrânge în suflet, cu o 
dorinţă de fericire și bucurie pe care le simţi aproape, cum le- 
am simţit de atâtea ori în mijlocul oceanului, fără să știi dacă vin 
de pe apă, sau sunt acolo, pe uscatul încotro merge etrava... 


O dată cu întunericul intrăm în strâmtoare; am încheiat și am 
dezlegat parabola, care de la Cercul Polar ne-a adus la tropic. 
Abia acum am sentimentul că mergem spre casă, astă-seară, 
când am întâlnit drumul vechi din noiembrie, drumul lui Pytheas 
și de-atâtea ori al lui Nelson, dar dintre toţi, al celui mai drag 
mie, al bătrânului Josuah Slocum. 

Aici, oceanul are să mă aștepte. Și dacă n-am să mai vin 
niciodată, cândva vântul o să-mi poarte peste el cenușa, sau 
fluviile și mările au să-mi aducă lutul.