Jules Verne — 20000 de leghe sub mari

Jules Verne 


Jules Verne 


Douazeci de mii de Leghe 
sub Mari 


Partea Întâi. 

Capitolul 1 O STÂNCĂ MIŞCĂTOARE. 

În anul 1866 s-a petrecut o întâmplare ciudată, un 
fenomen nelămurit şi neînțeles, pe care fără îndoială că 
nimeni nu l-a uitat. Dacă lăsăm la o parte zvonurile care-i 
nelinişteau pe locuitorii porturilor şi frământau opinia 
publică de pe întregul glob, trebuie să spunem că 
întâmplarea aceea i-a tulburat îndeosebi pe marinari. Ea a 
dat foarte mult de gândit negustorilor, armatorilor, 
comandanților de vapoare, skipperilor şi masterilor din 
Europa şi America, ofiţerilor din marina militară a tuturor 
ţărilor şi, odată cu ei, guvernelor din diferitele state ale 
celor două continente. În adevăr, de câtva timp, mai multe 
vase întâlniseră pe mare «ceva uriaş», un fel de obiect 
lunguieţ, în formă de fus, câteodată fosforescent, şi cu mult 
mai mare şi mai rapid decât o balenă. 

Toate faptele în legătură cu această apariţie, consemnate 
în diferite jurnale de bord, se potriveau destul de bine între 
ele în ceea ce priveşte structura lucrului ori fiinţei aceleia, 
viteza incalculabilă a mişcărilor sale, puterea uimitoare cu 
care înainta, vitalitatea rară cu care părea înzestrată. 

Dacă ar fi fost un cetaceu, el ar fi întrecut în mărime pe 
toţi cei cunoscuţi de ştiinţă până atunci. Nici Cuvier, nici 
Lacepede, nici Dumeril, nici de Quatrefages n-ar fi admis 
existenţa unui asemenea monstru, afară de cazul când l-ar 
fi văzut ei înşişi cu propriii lor ochi de savanţi. 


Luând media observaţiilor făcute în diferite rânduri, 
înlăturând evaluările timide, care atribuiau acestui obiect o 
lungime de două sute de picioare, respingând părerile 
exagerate care îl descriau lat de o mie şi lung de trei mii de 
picioare, se putea afirma că această fiinţă nemaipomenită, 
dacă ea exista totuşi, întrecea cu mult toate dimensiunile 
admise până atunci de către ihtiologi. 

Or, ea exista; faptul în sine nu mai putea fi tăgăduit şi, 
ţinând seama de înclinarea care îmboldeşte creierul 
omenesc spre supranatural, se va putea înţelege emoția 
stârnită în întreaga lume de această apariţie de necrezut. 
lar ca să o treci în rândul basmelor era cu neputinţă. 

Într-adevăr, la 20 iulie 1866, vaporul Governor-Higginson, 
aparţinând Companiei «Calcutta and Burnach steam 
navigation», întâlnise această namilă mişcătoare la cinci 
mile spre răsărit de coastele Australiei. La început căpitanul 
Baker crezu că se găseşte în faţa unei stânci necunoscute. 
El se pregătea chiar să-i determine poziţia exactă, când 
două coloane de apă, zvârlite de ciudatul obiect, se înălţară 
şuierând la o sută cincizeci de picioare în aer. Deci, afară de 
cazul că prin stâncă ar fi putut străbate ţâşnirile 
intermitente ale vreunui gheizer, Governor-Higginson avea 
de-a face, fără doar şi poate, cu un mamifer acvatic, 
necunoscut până atunci, care arunca prin nările sale 
coloane de apă amestecată cu aer şi aburi. 

Un fapt asemănător a mai fost observat în ziua de 23 iulie 
a aceluiaşi an, în apele Pacificului, de către vasul Cristobal- 
Colon al Companiei «West India and Pacific steam 
navigation». Deci, acest cetaceu neobişnuit putea să se 
mişte dintr-un loc într-altul cu o iuţeală uimitoare, dat fiind 
că Governor-Higginson şi Cristobal-Colon îl întâlniseră într- 
un răstimp de trei zile în două puncte diferite ale globului, 
despărțite unul de altul printr-o distanţă de peste şapte 
sute de leghe marine. 

Cincisprezece zile mai târziu, la două mii de leghe de 
acolo, Helvetia al «Companiei Naţionale» şi Shannon al 


Companiei «Royal-Mail», mergând în direcţii opuse, prin 
partea Atlanticului cuprinsă între Statele Unite şi Europa, 
îşi semnalară reciproc apariţia monstrului la 42*15' 
latitudine nordică şi 60*35' longitudine vestică de la 
meridianul Greenwich. În urma acestei observaţii 
simultane, se crezu că lungimea minimă a mamiferului 
poate fi evaluată la peste trei sute cincizeci de picioare 
englezeşti 1), prin faptul că Shannon şi Helvetia erau mai 
mici decât el, deşi fiecare din cele două vase avea câte o 
sută de metri de la prova la pupa. Or, cele mai mari balene, 
acelea care trăiesc prin apele insulelor Aleutine, Kulammak 
şi Umgullik, n-au depăşit niciodată lungimea de cincizeci şi 
şase de metri - dacă o ating şi pe aceasta. 

Rapoartele sosite unul după altul, noile observaţii făcute 
pe bordul transatlanticului Pereire, o ciocnire între Etna, de 
la linia Inman, şi monstru, un proces-verbal încheiat de 
ofiţerii fregatei franceze Normandie, o foarte serioasă dare 
de seamă obţinută de statul-major din partea 
comandantului Fitz-James, de pe bordul vasului Lord-Clyde, 
tulburară adânc opinia publică. În ţările cu locuitori veseli 
din fire se făcură glume pe seama fenomenului, dar ţările 
serioase şi cu spirit practic, ca Anglia, America, Germania, 
fură viu preocupate de această problemă. 

Pretutindeni în marile oraşe, monstrul ajunsese la modă. A 
fost cântat în cafenele, prezentat în teatre şi luat în 
batjocură în ziare. Ştirile fanteziste au avut de asemenea un 
prilej minunat să se răspândească în fel de fel de variante. 
În ziare apărură din nou toate fiinţele uriaşe născocite de 
mintea omului, de la balena albă, îngrozitoarea Moby Dick 
din regiunile hiperboreene, şi până la uriaşul Kraken, ale 
cărui tentacule pot să înlănţuie un vas de cinci sute de tone 
şi să-l tragă în adâncurile oceanului. Au fost reproduse 
chiar şi mărturii din vremuri vechi, părerile lui Aristotel şi 
ale lui Pliniu, care admiteau existenţa unor asemenea 
monştri, apoi povestirile episcopului norvegian 
Pontoppidan, descrierile lui Paul Eggede şi în sfârşit 


rapoartele domnului Harrington, care trebuie crezut când 
afirmă că a văzut de pe bordul lui Castillan, în 1857, şarpele 
uriaş ce bântuise până atunci numai mările vechiului 
«Constitutionnel»12 |. 

Atunci izbucni nesfârşita polemică în rândul societăţilor şi 
al ziarelor ştiinţifice, între cei ce credeau în existenţa 
monstrului şi cei care nu voiau să o recunoască. «Problema 
monstrului» înflăcăra spiritele. Ziariştii care ţineau parte 
ştiinţei, în luptă cu cei care mânuiau subtilităţile spiritului, 
vărsară valuri de cerneală în timpul acestei campanii de 
neuitat; unii vărsară chiar şi două sau trei picături de 
sânge, fiindcă de la şarpele de mare se ajunse şi la insulte 
dintre cele mai jignitoare. 

Războiul acesta ţinu şase luni, în care timp izbânda păru 
că trece când de o parte, când de alta. Articolelor de fond 
publicate de Institutul geografic al Braziliei, de Academia 
regală de ştiinţe din Berlin, de Asociaţia britanică sau de 
Institutul Smithsonian din Washington, discuţiilor din 
«Indian Archipelago», din «Cosmos»-ul abatelui Moigno, din 
«Mitteilungen» al lui Petermann sau cronicilor ştiinţifice ale 
marilor ziare din Franţa şi străinătate, tuturor acestora le 
răspundeau ziarele mai mărunte, cu o vervă nesecată. O 
mână de ziarişti inteligenţi, parodiind un cuvânt al lui 
Linn6, pe care nişte adversari ai monstrului îl citaseră, 
susțineau cu tărie că «natura nu face prostii» şi îşi rugau 
stăruitor contemporanii să nu o facă de ocară dând crezare 
povestirilor despre Krakeni, despre şerpi de mare, despre 
Moby Dick sau despre alte năluciri ale marinarilor în delir. 

În sfârşit, cel mai iubit dintre redactorii unui ziar satiric 
foarte temut, într-un articol de-al său, trecând peste toţi şi 
toate, se năpusti asupra monstrului, ca Hippolyt43), îi 
aplică o ultimă lovitură şi îl dădu gata în mijlocul unui hohot 
de râs universal. Spiritul învinsese ştiinţa. 

În timpul primelor luni ale anului 1867, toate acestea 
păreau a fi înmormântate şi nu se credea că ar mai putea 
renaşte, când o serie de fapte noi fură aduse la cunoştinţa 


publicului. Acum nu mai era vorba de a rezolva o problemă 
ştiinţifică, ci de a se înlătura un pericol real şi serios. 
Problema luă o înfăţişare cu totul nouă. Monstrul deveni 
iarăşi insulă, stâncă, dar o stâncă mişcătoare, care nu putea 
fi nici determinată, nici atinsă. 

La 5 martie 1867, vasul Moravian al Companiei «Montreal 
Ocean», găsindu-se în timpul nopţii la 27*30” latitudine şi 
72*15' longitudine, izbi cu tribordul o stâncă a cărei 
existenţă prin meleagurile acelea nu era semnalată de nici 
o hartă. Datorită puterii vântului şi a celor patru sute de cai 
putere, vasul Moravian înainta cu o viteza de treisprezece 
noduri. Nu încape îndoială că, fără calitatea superioară a 
blindajului său, Moravian, nepregătit pentru această 
izbitură, s-ar fi scufundat, împreună cu cei două sute 
treizeci şi şapte de pasageri pe care îi aducea din Canada. 

Accidentul se întâmplase în zori, către orele cinci 
dimineaţa. Ofițerii de cart se năpustiră înspre partea de 
dinapoi a vasului. Ei cercetară oceanul cu cea mai 
desăvârşită atenţie. Nu văzură însă altceva decât o vâltoare 
puternică la vreo şase sute de metri depărtare, unde se 
părea că valurile fuseseră lovite cu o forţă neobişnuită. 
După ce stabili poziţia exactă a locului, Moravian îşi 
continuă drumul, fără stricăciuni vădite. Se lovise oare de o 
stâncă submarină, sau de resturile uriaşe ale unui vas 
naufragiat? Aceasta nu s-a putut afla. Dar mai târziu, pe 
şantierele de reparaţii, examinându-i-se carena, se văzu că 
o parte din chila vasului era sfărâmată. 

Accidentul, deşi deosebit de grav, ar fi fost poate uitat ca 
atâtea altele, dacă, după trei săptămâni, nu s-ar fi ivit un 
altul asemănător. Numai că, de data asta, datorită 
naţionalităţii vasului căzut victimă cât şi renumelui 
companiei căreia îi aparţinea, evenimentul avu un răsunet 
deosebit. 

Toată lumea cunoştea numele celebrului armator englez 
Cunard. Industriaşul acesta inteligent a înfiinţat, în 1840, 
un serviciu poştal între Liverpool şi Halifax, folosind trei 


vase de lemn cu zbaturi, care aveau o putere de patru sute 
de cai şi o capacitate de o mie o sută şaizeci şi două de tone. 
După opt ani, inventarul companiei crescuse cu alte patru 
vase de şase sute cincizeci de cai putere şi cu o mie opt sute 
douăzeci de tone, iar doi ani mai târziu, cu încă două vase, 
superioare ca putere şi tonaj. În 1853, Compania «Cunard», 
al cărei privilegiu pentru transportul scrisorilor fusese 
tocmai reînnoit, îşi mări pe rând inventarul cu navele 
Arabia, Persia, China, Scoţia, lava, Rusia - toate de primă 
categorie şi totodată cele mai mari vase, care, după Great- 
Eastern, străbătuseră vreodată mările. Astfel că în 1867, 
compania avea douăsprezece vase, dintre care opt cu 
zbaturi şi patru cu elice. 

Dacă dau aceste amănunte, foarte restrânse dealtfel, o fac 
pentru ca fiecare să cunoască importanţa acestei companii 
de transporturi maritime, vestită în întreaga lume pentru 
activitatea ei iscusită. Nici o întreprindere de navigaţie 
transoceanică n-a fost condusă cu mai multă destoinicie, 
nici o afacere nu s-a bucurat de un succes mai deplin. Timp 
de douăzeci şi şase de ani, vasele Companiei «Cunard» au 
străbătut de două mii de ori Atlanticul. Datorită muncii fără 
răgaz a echipajelor, nici o călătorie n-a fost întreruptă sau 
oprită, nu s-a întâmplat niciodată vreo întârziere, nu s-a 
pierdut niciodată vreo scrisoare, vreun om sau vreun vapor. 
După cum reiese dintr-o dare de seamă întocmită după 
documentele oficiale din ultimii ani, călătorii preferă şi 
astăzi Compania «Cunard» oricărei alteia, cu toată 
concurenţa puternică pe care i-o face Franţa. Acestea fiind 
spuse, nimeni nu se va mira de răsunetul pe care l-a stârnit 
accidentul întâmplat unuia dintre cele mai frumoase vase 
ale sale. 

La 13 aprilie 1867, pe o mare liniştită, bătută de un vânt 
uşor, vasul Scoţia se găsea la 15*12' longitudine şi 45*37' 
latitudine. El mergea cu o viteză de treisprezece noduri şi 
patruzeci şi trei de sutimi, împins de cei o mie de cai putere 
ai săi. Zbaturile loveau marea cu o regularitate perfectă. 


Corpul vasului era afundat cu şase metri şi şaptezeci de 
centimetri, deplasând un volum de şase mii şase sute 
douăzeci şi patru metri cubi. 

La ora patru şi şaptesprezece minute, spre seară, pe când 
călătorii se strânseseră în salonul cel mare să ia gustarea, 
se simţi o uşoară zguduitură, urmare a unei lovituri pe care 
Scoţia o primi în coastă, cam în spatele zbatului de la 
babord. 

Scoţia nu lovise ceva, ci fusese lovită de un corp ce părea 
mai degrabă a fi ascuţit sau sfredelitor decât strivitor. 
Atingerea păruse atât de neînsemnată, încât pe bord nu s- 
ar fi neliniştit nimeni, dacă oamenii din cala vasului n-ar fi 
dat buzna pe punte strigând: «Ne scufundăm, ne 
scufundăm!» 

La început călătorii se înspăimântară, dar căpitanul 
Anderson se grăbi să-i liniştească. Într-adevăr, nimic grav 
nu se putea întâmpla îndată după ciocnire, deoarece Scoţia, 
împărţită în şapte compartimente prin pereţi care nu lăsau 
să pătrundă apa, era în stare să facă faţă fără nici o grijă 
unei spărturi în corpul său. 

Căpitanul Anderson cobori imediat în cală. El îşi dădu 
seama că al cincilea compartiment fusese inundat, iar 
repeziciunea cu care creştea apa îi dovedi că spărtura era 
foarte mare. Din fericire, cazanele nu erau instalate în acest 
compartiment, altfel focul s-ar fi stins de îndată. 

Căpitanul Anderson opri numaidecât vasul, şi unul dintre 
marinari se scufundă în apă ca să vadă ce stricăciuni s-au 
produs. Câteva clipe mai târziu se constată existenţa unei 
spărturi de doi metri în carena vaporului. 

O asemenea spărtură nu putea fi astupată pe loc şi Scoţia 
trebui să-şi urmeze drumul, cu zbaturile aproape înecate. 
Toate acestea se petrecuseră cam la 300 mile depărtare de 
Capul Clear, de aceea vasul sosi în port cu o întârziere de 
trei zile, fapt care nelinişti foarte mult populaţia din 
Liverpool. 


Cercetând vasul pe şantierele de reparaţii, inginerii abia 
putură să-şi creadă ochilor văzând spărtura în formă de 
triunghi isoscel, deschisă la doi metri şi jumătate sub linia 
de plutire. Spărtura în placa de fier era atât de perfectă, 
încât nici cu un instrument special n-ar fi putut fi făcută mai 
bine. Se vede că unealta care străpunsese fierul era de un 
fel neobişnuit şi că, după ce fusese aruncată cu o forţă 
extraordinară, perforând un blindaj de patru centimetri 
grosime, ea se retrăsese de la sine, printr-o mişcare de 
neînțeles. 

Acesta a fost faptul care a pasionat din nou, pentru multă 
vreme, opinia publică. De atunci, toate naufragiile ale căror 
cauze n-au putut fi cunoscute au fost puse pe seama 
monstrului marin; şi, din nenorocire, ele sunt în număr 
foarte mare: din trei mii de vase, a căror pierdere este 
semnalată în fiecare an Biroului «Veritas», numărul celor 
care dispar în mod misterios cu toată încărcătura lor nu 
este mai mic de două sute de vase, cu aburi sau cu pânze. 

Pe drept sau pe nedrept, de dispariţia acestor vase a fost 
acuzat «monstrul» şi, datorită lui, comunicațiile între 
diferitele continente devenind din ce în ce mai periculoase, 
publicul călător ceru, în mod hotărât, ca mările să fie 
scăpate cu orice preţ de îngrozitorul cetaceu. 

Capitolul Il PENTRU ŞI CONTRA. 

În vremea când se petreceau toate acestea, eu mă 
întorceam dintr-o explorare ştiinţifică pe care o făcusem în 
ţinuturile pline de primejdii din Nebraska, în Statele Unite. 
Fusesem trimis acolo de guvernul francez în calitatea mea 
de profesor suplinitor la Muzeul de istorie naturală din 
Paris. După şase luni petrecute în Nebraska, către sfârşitul 
lui martie m-am întors la New York, aducând cu mine 
colecţii preţioase. Plecarea spre Franţa îmi era fixată 
pentru începutul lunii mai. În aşteptarea ei, mă ocupam cu 
clasarea bogățiilor mineralogice, botanice şi zoologice, 
pentru muzeu. Atunci avu loc accidentul vasului Scoţia. 


Cunoşteam toate discuţiile în legătură cu monstrul marin; 
şi cum s-ar fi putut să nu le cunosc? Citisem şi recitisem pe 
rând toate ziarele americane şi europene, fără însă a mă 
lămuri prea mult. Taina aceasta îmi dădea de gândit, şi 
pentru că nu puteam să-mi formez o părere, treceam de la 
o extremă la alta. Fără îndoială că la mijloc era ceva 
neobişnuit; neîncrezătorii puteau merge să vadă spărtura 
misterioasă a vasului Scoţia. Când am ajuns la New York, 
faptele erau discutate cu înflăcărare. Părerea că ar fi vorba 
de o insulă plutitoare sau de o stâncă invizibilă, aşa cum 
susțineau necunoscătorii, fusese părăsită. Într-adevăr, în 
afară de cazul când stânca aceasta ar fi avut în ea o maşină, 
cum s-ar fi putut deplasa cu o viteză atât de mare? 

De asemenea, tot pe baza uimitoarei viteze de deplasare 
fusese respinsă şi ideea existenţei unei epave marine 
uriaşe. Rămâneau deci numai două explicaţii posibile, şi 
partizanii lor se împărţiseră în două tabere: de o parte, cei 
care susțineau teoria existenţei unui monstru de o forţă 
colosală, de cealaltă parte, cei care vorbeau cu convingere 
despre un vas «submarin», de o forţă motrice 
extraordinară. 

Or, această ultimă ipoteză, admisibilă la urma urmelor, 
căzu în faţa cercetărilor făcute în cele două continente. Nu 
prea era cu putinţă ca un simplu particular să aibă un 
asemenea aparat. Unde şi când l-ar fi putut construi şi cum 
ar fi reuşit el să păstreze secretul construcţiei? 

Numai un guvern putea avea o astfel de maşină 
distrugătoare, pentru că în vremurile acestea nenorocite, în 
care omul se străduieşte să mărească puterea armelor de 
război, e de crezut ca un stat să încerce, fără ştirea 
celorlalte, o maşină atât de groaznică. După puştile cu 
tragere rapidă, torpilele; după torpile, berbecii submarini; 
apoi - cel puţin aşa sper - mijloacele de apărare împotriva 
lor. Dar ipoteza unei maşini de război căzu şi ea în urma 
declaraţiilor guvernelor. Pentru că era vorba de un interes 
public - doar sufereau comunicațiile transoceanice - 


sinceritatea guvernelor nu putea fi pusă la îndoială. 
Dealtfel, cine ar fi fost în stare să creadă că construcţia unui 
vas submarin s-ar fi putut face în secret? A păstra secretul 
în asemenea împrejurări e foarte greu pentru un particular 
şi cu siguranţă că este imposibil pentru un stat, ale cărui 
acţiuni sunt supravegheate cu deosebită atenţie de către 
puterile rivale. 

Deci, după cercetări făcute în Anglia, Franţa, Rusia, 
Prusia, Italia, America şi chiar în Turcia, ipoteza unui vas 
submarin fu definitiv îndepărtată. 

Monstrul marin reveni astfel la ordinea zilei, în ciuda 
nenumăratelor glume şi atacuri ale ziarelor de mâna a 
doua. Porniţi pe această cale, oamenii îşi dădură frâu liber 
imaginaţiei, făurind cele mai nesăbuite şi mai năstruşnice 
închipuiri în domeniul ihtiologiei. 

La sosirea mea în New York, mai multe persoane îmi 
făcură onoarea de a-mi pune întrebări cu privire la 
monstru. Publicasem în Franţa o lucrare în două volume 
intitulată «Misterele din adâncul mărilor». Cartea, foarte 
bine primită în lumea savanților, mă făcea să trec drept un 
specialist în acest domeniu destul de puţin cunoscut al 
istoriei naturale. Mi se ceru părerea. Atâta timp cât am 
putut să neg realitatea faptului, am tăcut cu îndârjire. 
Curând însă, «strâns cu uşa», a trebuit să dau explicaţii. 
Deci, «onorabilul Pierre Aronnax, profesor la Muzeul din 
Paris», a fost somat de ziarul «New York Herald» să-şi 
spună părerea. Fiindcă nu puteam să tac, am vorbit. Am 
discutat chestiunea sub toate aspectele ei politice şi 
ştiinţifice; dau mai jos un extras dintr-un articol bine 
documentat pe care l-am publicat în numărul din 30 aprilie: 

Prin urmare, spuneam eu, după ce am cercetat una câte 
una diferitele ipoteze, după ce a fost înlăturată orice altă 
presupunere trebuie să admitem neapărat existenţa unui 
animal de o putere neobişnuită. 

Marile adâncimi ale oceanului ne sunt cu totul 
necunoscute. Sondele cercetătorilor n-au ajuns încă până la 


ele. Ce se petrece oare în aceste abisuri? Ce fel de fiinţe 
trăiesc şi ar putea trăi la douăsprezece sau cincisprezece 
mile sub apă? Ce fel de organism au aceste animale? Cu 
greu ne putem închipui. 

Totuşi, soluţia problemei pe care o am de rezolvat poate să 
ia forma unei dileme; sau cunoaştem toate varietățile de 
fiinţe care trăiesc pe planeta noastră, sau nu le cunoaştem. 

Dacă nu le cunoaştem pe toate, dacă natura mai are încă 
pentru noi secrete în ihtiologie, nimic nu e mai uşor decât 
să admitem existenţa unor peşti sau a unor cetacei de specii 
sau de genuri necunoscute, cu un organism parcă anume 
făcut ca să «perforeze», locuind în abisurile de nepătruns, 
şi pe care o întâmplare oarecare, o fantezie sau o toană îi 
ridică din când în când, la mari intervale de timp către 
suprafaţa oceanelor. 

Dacă, dimpotrivă, cunoaştem toate speciile existente 
trebuie neapărat să căutăm animalul de care e vorba 
printre acelea care sunt determinate, şi în cazul acesta m- 
aş simţi îndemnat să admit existenţa unui narval uriaş. 

Narvalul obişnuit sau licornul de mare atinge adesea o 
lungime de şaizeci de picioare. Înmulţiţi cu cinci sau chiar 
cu zece această mărime, daţi cetaceului nostru o putere 
proporţională cu mărimea sa, sporiţi-i armele de atac şi veţi 
obţine animalul dorit. El va avea proporţiile determinate de 
ofiţerii de pe Shannon, va avea unealta trebuincioasă 
pentru străpungerea vasului Scoţia şi puterea necesară 
pentru a sparge blindajul unei nave. Într-adevăr, narvalul 
este înarmat cu un fel de spadă de fildeş, cu o halebardă - 
după cum îi spun unii naturalişti - un dinte principal care 
are tăria oţelului. Asemenea dinţi s-au găsit înfipţi în corpul 
balenelor pe care narvalul le atacă totdeauna cu succes. 
Alţii au fost smulşi cu foarte mare greutate din carenele 
vaselor pe care le sfredeliseră dintr-o parte într-alta, aşa 
cum un burghiu sfredeleşte un butoi. La muzeul Facultăţii 
de Medicină din Paris se găseşte unul dintre aceşti dinţi, 


lung de doi metri şi douăzeci şi cinci de centimetri şi având 
la bază patruzeci şi opt de centimetri! 

Ei bine, închipuiţi-vă această armă de zece ori mai tare şi 
animalul de zece ori mai puternic, zvârliţi-o cu o viteză de 
douăzeci de mile pe oră, înmulţiţi greutatea ei cu pătratul 
vitezei şi veţi obţine o lovitură în stare să dea naştere 
catastrofei despre care vorbim. Deci, până la informaţii mai 
amănunțite, părerea mea este că avem de-a face cu un 
cetaceu de o mărime uriaşă, înarmat nu cu o halebardă, ci 
cu un adevărat pinten ca al fregatelor cuirasate, cu care s- 
ar asemăna atât în ceea ce priveşte volumul cât şi puterea 
de mişcare. 

Astfel s-ar explica acest fenomen inexplicabil - afară de 
cazul în care, în ciuda celor văzute, simţite şi resimţite, 
nimic nu ar fi adevărat, ceea ce iarăşi este cu putinţă! 

Ultimele cuvinte erau o laşitate din partea mea; dar voiam 
să-mi apăr până la un anumit punct demnitatea de profesor 
şi să nu mă fac de râs în faţa americanilor, care ştiu să râdă 
atunci când au de ce. Îmi păstram astfel o ieşire. Dar, în 
fond, admiteam existenţa monstrului. 

Articolul meu fu discutat cu multă aprindere, fapt care-l 
făcu foarte cunoscut şi îmi aduse un număr oarecare de 
partizani. Dealtfel, soluţia propusă lăsa frâu liber 
imaginaţiei. Spiritului omenesc îi place să-şi plăsmuiască tot 
felul de făpturi supranaturale, şi marea este cel mai bun loc 
în care pot să se nască şi să se dezvolte aceşti uriaşi pe 
lângă care animalele de pe pământ, ca elefanții sau 
rinocerii, nu sunt decât nişte pitici. Întinderile de apă 
poartă în adâncurile lor cele mai mari specii de mamifere 
cunoscute şi ascund poate moluşte de mărimi 
nemaipomenite, crustacee înspăimântă-toare la ve<iere, 
cum ar fi, de pildă, homari având o sută de metri, sau crabi 
cântărind două sute de tone! Şi de ce nu? Pe vremuri, 
animalele de pe pământ, vieţuitoare ale erelor geologice, 
patrupedele, qguadrumanele, reptilele şi păsările erau 
făcute pe măsuri uriaşe, pe care timpul le-a micşorat puţin 


câte puţin. De ce oare marea n-ar fi păstrat în adâncurile ei 
necunoscute aceste probe gigantice ale vieţii unei alte 
epoci, ea care niciodată nu se schimbă, pe câtă vreme 
sâmburele pământesc se schimbă întruna? De ce oare n-ar 
ascunde în sânul ei ultimele varietăţi ale acestor specii de 
titani, ce trăiesc secole în locul anilor şi milenii în locul 
secolelor? 

Dar prea mă las dus de visuri care n-ar trebui să mă 
preocupe într-o asemenea măsură. Să pun deci capăt 
închipuirilor pe care timpul mi le-a schimbat ulterior în 
realităţi de necrezut. Repet: se formase atunci o părere 
despre natura fenomenului, şi oamenii credeau pe de-a- 
ntregul în existenţa unei fiinţe uimitoare care nu avea nimic 
comun cu fabuloşii şerpi de mare. Dar dacă unii n-au văzut 
în aceasta decât o problemă pur ştiinţifică, alţii, mai 
practici, mai ales din America şi din Anglia, erau de părere 
că oceanul trebuie curăţat de periculosul monstru, pentru 
ca astfel să se asigure comunicațiile transoceanice. Ziarele 
industriale şi comerciale, mai ales, insistară asupra acestui 
lucru. «Shipping and Mercantile Gazette», «Lloyd», şi 
«Pagquebot», «Revue maritime et coloniale», toate ziarele 
devotate companiilor de asigurare, care amenințau să 
ridice taxele de asigurare, au fost în unanimitate de acord 
asupra acestui punct. 

După ce opinia publică şi-a dat astfel verdictul. Statele 
Unite luară, primele, o hotărâre. La New York se organiză o 
expediţie destinată urmăririi cetaceului. O fregată de mare 
viteză, numită Abraham Lincoln fu pregătită să cerceteze în 
cel mai scurt timp apele. Arsenalele au fost deschise 
comandantului Farragut, care grăbi echiparea fregatei. 

Şi, după cum se întâmplă totdeauna, din clipa în care se 
luă hotărârea ca monstrul să fie urmărit, el nu mai apăru. 
Timp de două luni nu se mai auzi nimic despre el. Nici o 
navă nu-l mai întâlni. Se părea că cetaceul aflase de 
comploturile care se urzeau împotriva lui. Se vorbise atâta 
despre monstru, chiar şi prin cablul transatlantic! De aceea 


unii glumeţi pretindeau că, printr-un şiretlic, monstrul 
oprise în drum vreo telegramă, aflând astfel de toate 
uneltirile şi punându-se la adăpost. 

Deci acum nu se mai ştia în ce parte să fie trimisă fregata, 
pregătită pentru o lungă călătorie şi echipată cu unelte de 
pescuit din cele mai bune. Şi nerăbdarea crescu mereu, 
până când, la 2 iulie, se află că un vas, care naviga pe ruta 
San Francisco-Şanhai, văzuse animalul cu trei săptămâni 
mai înainte în apele nordice ale Pacificului. 

Ştirea aceasta dădu naştere unei emoţii de nedescris. 
Comandantului Farragut nu i se mai îngădui nici măcar un 
răgaz de douăzeci şi patru de ore. Proviziile erau încărcate. 
Cazanele de cărbuni erau pline până la refuz. 'Toţi oamenii 
din echipaj se găseau la posturi. Căpitanului nu-i mai 
rămânea decât să-şi aprindă cuptoarele, să le încingă şi să 
pornească. Nu i s-ar fi iertat nici măcar o jumătate de zi 
întârziere. Dealtfel, comandantul Farragut nu dorea nici el 
altceva decât să plece cât mai curând. 

Cu trei ore înainte ca Abraham Lincoln să părăsească 
cheiul din Brooklyn, am primit o scrisoare redactată în felul 
următor: 

Domnului Aronnax. 

Profesor la Muzeul din Paris. 

Hotel «Fifth-Avenue» 

New York. 

Domnule, Dacă doriţi să faceţi parte din expediţia de pe 
Abraham Lincoln, guvernul Statelor Unite ar fi încântat ca 
Franţa să fie reprezentată prin dv. în această expediţie. 
Comandantul Farragut vă ţine la dispoziţie o cabină. 

Cu cele mai bune sentimente. 

]. B. HOBSON, secretarul Ministerului Marinei. 

Capitolul III CUM DOREŞTIE DOMNUL! 

Cu trei secunde înainte de a sosi scrisoarea lui ]. B. 
Hobson, nu mă gândeam la urmărirea narvalului, cum nu 
mă gândeam la nici o altă călătorie fără rost. Trei secunde 
după ce am citit scrisoarea onorabilului secretar al Marinei, 


mi-am dat în sfârşit seama că adevărata mea chemare, 
singurul scop al vieţii mele era să vânez monstrul acela 
primejdios şi să scap lumea de el. 

Dar, pentru că abia mă întorsesem dintr-o călătorie grea şi 
obositoare, aş fi vrut nespus de mult să mă odihnesc. 
Tânjeam de dorul de a-mi revedea ţara, prietenii, mica mea 
locuinţă din Jardin des Plantes şi dragele, preţioasele mele 
colecţii! Nimic însă nu m-a putut opri. Am uitat de toate - 
de oboseală, de prieteni, de colecţii - şi am primit, fără să 
mai stau pe gânduri, oferta guvernului american. 

«Oricum, mă gândeam, toate drumurile duc spre Europa, 
şi monstrul are să fie atât de cumsecade încât să mă ducă 
spre coastele Franţei. Animalul acesta de treabă se va lăsa 
prins în mările Europei pentru plăcerea mea personală, şi 
nu vreau să aduc Muzeului de istorie naturală din Paris mai 
puţin de jumătate de metru din halebarda lui de fildeş». 

Dar până una-alta, trebuia să caut narvalul în nordul 
Oceanului Pacific, ceea ce însemna că trebuia să pornesc pe 
un drum opus aceluia care duce spre Franţa. 

— Conseil! am strigat cu o voce nerăbdătoare. 

Conseil, servitorul meu, era un tânăr cinstit care mă 
întovărăşea în toate călătoriile; un flamand cumsecade, pe 
care-l iubeam şi care la rândul său mă iubea, un om de un 
sânge rece puţin obişnuit, ordonat din principiu, harnic din 
deprindere, nemirându-se niciodată de nimic, foarte 
îndemânatic, priceput la orice, şi care, în ciuda numelui său, 
nu dădea niciodată sfaturi(4) - nici măcar atunci când nu-i 
erau cerute. 

Având mereu de-a face cu savanții care trăiau cu noi în 
Jardin des Plantes, Conseil începuse să ştie câte ceva. 
Devenise un specialist în clasificările biologice, putând să 
străbată cu o uşurinţă de acrobat toate încrengăturile, 
grupele, clasele, subclasele, ordinele, familiile, genurile, 
subgenurile, speciile şi varietățile. Dar ştiinţa lui se oprea 
aici. Clasificarea era viaţa lui şi altceva nu-l mai interesa. 
Foarte priceput în teoria clasificării, dar foarte puţin 


priceput în practică, el n-ar fi putut deosebi, cred, un 
caşalot de o balenă! Şi totuşi, ce băiat cumsecade şi 
vrednic! 

Timp de zece ani, Conseil mă urmase pretutindeni unde 
mă chemase ştiinţa. Şi niciodată n-am auzit de la el vreo 
vorbă despre lungimea sau despre oboseala vreunei 
călătorii. Niciodată nu se codea când îşi închidea valiza ca 
să plece într-o ţară oarecare, China sau Congo, oricât de 
îndepărtată ar fi fost acea ţară. Mă urma oriunde, fără să 
stea pe gânduri. Se bucura de o sănătate de fier, de muşchi 
solizi, şi era de un calm desăvârşit. 

Avea treizeci de ani şi vârsta lui faţă de a mea era ca 
cincisprezece faţă de douăzeci. Cer iertare dacă spun în 
felul acesta că aveam patruzeci de ani. 

Totuşi, Conseil avea un cusur: fiind de un formalism 
îndrăcit, nu mi se adresa niciodată decât la persoana a 
treia, fapt care uneori mă cam scotea din sărite. 

— Conseil! am strigat din nou, începând plin de nerăbdare 
să mă pregătesc de călătorie. 

Fireşte, nu puneam la îndoială devotamentul acestui tânăr. 
De obicei nu-l întrebam dacă vrea sau nu să mă urmeze în 
călătoriile mele; de data aceasta însă era vorba de o 
expediţie care putea să se prelungească la nesfârşit, de o 
călătorie plină de primejdii, în urmărirea unui animal în 
stare să scufunde o fregată ca pe o coajă de nucă. Toate 
acestea puteau să dea de gândit chiar omului cel mai calm 
din lume. Oare ce avea să spună Conseil? 

— Conseil! am strigat pentru a treia oară. 

— Domnul m-a chemat? întrebă el intrând. 

— Da, băiete! Fă-mi bagajele şi pregăteşte-te de plecare. 
Peste două ore pornim. 

— Cum doreşte domnul, răspunse liniştit Conseil. 

— N-avem nici o clipă de pierdut. Pune în geamantanul 
meu tot ce trebuie pentru călătorie: haine, cămăşi, ciorapi, 
fără să le numeri, cât poţi mai multe, şi grăbeşte-te! 

— Şi colecţiile domnului? se interesă Conseil. 


— O să ne ocupăm mai târziu de ele. 

— Cum? Şi arhioterium, hiracoterium, oreodon, 
heropotamus şi toate celelalte schelete... 

— Vor fi păstrate la hotel. 

— Şi babirussa4(5)? 

— Are să fie hrănită cât timp o să lipsim. Dealtfel, am să 
dau ordin ca toată menajeria noastră să fie trimisă în 
Franţa. 

— Nu ne întoarcem la Paris? întrebă Conseil. 

— Ba da... desigur... am răspuns şovăind. Facem însă un 
ocol. 

— Ocolul care îi va plăcea domnului. 

— A! Nu va fi mare lucru! Un drum mai puţin direct, atâta 
tot. Vom călători pe Abraham Lincoln. 

— Cum doreşte domnul, răspunse liniştit Conseil. 

— Ştii, prietene, este vorba de monstrul acela... de 
faimosul cetaceu... mergem să curăţim mările!... Autorul 
unei lucrări în două volume despre «Misterele din adâncul 
mărilor» nu poate să lipsească de la expediţia aceasta 
interesantă pe care o conduce comandantul Farragut. E o 
misiune glorioasă... dar plină de primejdii! Nu se ştie 
încotro mergem. Animalele astea pot fi pline de toane. 
Totuşi vom pleca. Avem un comandant care nu se teme de 
NIMIC. 

— Ce va face domnul voi face şi eu, răspunse Conseil. 

— Gândegşte-te bine! Nu vreau să-ţi ascund nimic. E vorba 
de una din acele călătorii din care poţi să nu te mai întorci. 

— Cum doreşte domnul. 

Peste un sfert de ceas bagajele noastre erau gata. Deşi 
Conseil le făcuse la repezeală, eram sigur că nu lipsea 
nimic, căci băiatul acesta se pricepea să aranjeze cămăşile 
şi hainele tot atât de bine pe cât ştia să claseze păsările şi 
mamiferele. 

Ascensorul hotelului ne lăsă în vestibulul cel mare. Am 
coborât câteva trepte care duceau la parter. Aici am achitat 
nota de plată la biroul veşnic asaltat de o mulţime imensă şi 


am dat ordin să fie expediate la Paris baloturile cu animale 
împăiate şi cu plante uscate. Nu am uitat nici să las banii 
necesari pentru hrana babirussei şi, urmat de Conseil, am 
sărit într-o trăsură. 

Pentru douăzeci de franci cursa, trăsura cobori Broadway- 
ul la Union Square, merse pe Fourth-Avenue, până la 
întretăierea cu Bowery-street, o luă pe Katrin-street şi se 
opri pe cheiul treizeci şi patru. Acolo, bacul Katrin ne 
transportă, oameni, cai şi trăsură, la Brooklyn, periferia cea 
mare a New York-ului, aşezată pe malul stâng al râului, în 
partea de răsărit, şi în câteva minute am ajuns la cheiul 
lângă care Abraham Lincoln vărsa nori negri de fum prin 
cele două coşuri ale sale. 

Bagajele ne-au fost duse îndată pe puntea fregatei. Am 
alergat pe bord şi am întrebat de comandantul Farragut. 
Unul din marinari mă conduse pe dunetă. Acolo am dat de 
un ofiţer cu înfăţişare plăcută, care mi-a întins mâna. 

— Domnul Pierre Aronnax? mă întrebă el. 

— Chiar el, am răspuns. Comandantul Farragut? 

— În persoană. Fiţi binevenit, domnule profesor! Cabina 
dumneavoastră este pregătită. 

Am salutat şi, lăsându-l pe comandant la treburile lui, m- 
am îndreptat spre cabina ce-mi fusese destinată. 

Abraham Lincoln fusese bine ales şi pregătit pentru noua 
sa misiune. Era o fregată de mare viteză, prevăzută cu 
aparate de supraîncălzire care puteau ridica puterea 
aburilor până la şapte atmosfere. La presiunea aceasta, 
Abraham Lincoln atingea o viteză mijlocie de optsprezece 
mile şi trei zecimi pe oră, viteză foarte mare, ce e drept, dar 
nu de ajuns pentru a lupta cu giganticul cetaceu. 

Interiorul vasului corespundea însuşirilor sale nautice. 
Cabina mea, aflată la prova şi dând spre careul ofiţerilor, 
mi-a plăcut. 

— Ne vom simţi foarte bine aici, i-am spus lui Conseil. 

— "Tot aşa de bine, nu vă fie cu supărare, răspunse Conseil, 
pe cât se simte un crustaceu în scoica unei moluşte. 


L-am lăsat pe Conseil să orânduiască bagajele şi m-am 
urcat pe punte, ca să urmăresc pregătirile de plecare. În 
clipa aceea, comandantul Farragut dăduse ordin să fie 
desfăcute ultimele odgoane care-l mai legau pe Abraham 
Lincoln de cheiul Brooklyn. Prin urmare, dacă aş fi întârziat 
cu un sfert de oră sau chiar cu mai puţin, fregata ar fi 
plecat fără mine şi n-aş fi putut lua parte la această 
expediţie neobişnuită, supranaturală şi de necrezut, care, 
deşi povestită aşa cum s-a întâmplat, va găsi totuşi câţiva 
neîncrezători. 

Dar comandantul Farragut nu voia să piardă nici un minut 
măcar, nerăbdător să ajungă în mările în care fusese 
semnalat animalul. 

El îl chemă pe inginer. 

— Avem presiune? 

— Da, domnule, răspunse acesta. 

— Go ahead! strigă comandantul Farragut. 

Când auziră ordinul, transmis în sala maşinilor cu ajutorul 
unui aparat cu aer comprimat, mecanicii puseră în mişcare 
roata de pornire. Se auzi un şuierat, datorită aburilor care 
intrară cu iuţeală în sertăraşele întredeschise. Pistoanele 
orizontale şi lungi gemeau şi împingeau bielele. Aripile 
elicei băteau din ce în ce mai repede valurile şi Abraham 
Lincoln înainta măreț printre cel puţin o sută de ferryboat- 
uri şi pilotine pline de spectatori, care alcătuiau alaiul. 

Cheiurile Brooklyn-ului şi cartierele oraşului New York, 
care se întind pe malul de răsărit al râului, erau înţesate de 
curioşi. De trei ori la rând izbucniră strigăte de «ura!», din 
peste cinci mii de piepturi. Mii de batiste fluturau deasupra 
mulţimii şi continuară să-l salute pe Abraham Lincoln până 
ce vasul pătrunse în apele Hudsonului, pe la vârful 
peninsulei lunguieţe pe care e aşezat New York-ul. 

Atunci fregata, plutind spre New Jersey pe lângă malul 
drept al fluviului, acoperit de vile, trecu printre forturi, care 
o salutară cu salve de tun. Abraham Lincoln răspunse 
înălţând şi coborând de trei ori pavilionul american, pe care 


străluceau cele treizeci şi nouă de stele; apoi, schimbându- 
şi direcţia ca să intre în canalul ce se curbează spre golful 
format de istmul Sandy Hook, trecu de-a lungul țărmului 
nisipos de pe care miile de spectatori îl aclamară încă o 
dată. 

Alaiul de bacuri şi de pilotine continua să urmeze fregata 
şi n-o părăsi decât în dreptul vasului-far, care arăta cu cele 
două ochiuri de lumină ale sale căile de acces ale New York- 
ului. 

Era ora trei. Pilotul cobori în barcă şi se îndreptă îndată 
spre goeleta care îl aştepta. Cuptoarele fură înteţite; elicea 
bătu mai repede valurile; fregata trecu pe lângă Long 
Island, de-a lungul coastei joase şi gălbui, şi, la ora opt 
seara, după ce luminile din Fire Island se pierdură înspre 
nord-vest, se îndreptă cu toată viteza către apele 
întunecate ale Atlanticului. 

Capitolul IV NED LAND. 

Comandantul Farragut era un marinar priceput, demn de 
fregata pe care o comanda. El era sufletul vasului şi 
împreună cu echipajul său forma un tot de nedespărţit. 
Comandantul nu se îndoia de existenţa cetaceului şi nici nu 
îngăduia ca vreunul dintre oamenii de pe bord să pună la 
îndoială acest fapt. Credea în el, aşa cum unele femei 
bătrâne cred în Leviathan46) - cu inima, nu cu judecata. 
Monstrul exista cu siguranţă, şi comandantul îşi jurase că 
are să scape mările de ticăloşiile lui, pornind să-l înfrunte ca 
legendarul cavaler de Rhodes sau ca neînfricatul 
Dieudonne de Gozon, care se luptase cu şarpele ce-i pustia 
insula. Farragut era hotărât să lupte pe viaţă şi pe moarte. 
Altă cale nu exista. 

Ofițerii de pe bord împărtăşeau părerea comandantului 
lor. Trebuia să-i auzi vorbind, discutând, certându-se, 
cântărind posibilităţile întâlnirii şi cercetând întinderea 
nesfârşită a oceanului. Mulţi stăteau de pază cocoţaţi pe 
catarge fără ca nimeni să le-o ceară, făcând astfel o 
corvoadă pe care în orice altă împrejurare ar fi blestemat-o. 


Atâta timp cit soarele era pe cer, catargele erau pline de 
mateloţi care nu puteau răbda să stea liniştiţi pe punte. Şi 
cu toate acestea, Abraham Lincoln nu apucase încă să 
despice apele suspecte ale Pacificului. 

Cât despre echipaj, n-avea altă dorinţă decât să 
întâlnească monstrul, să-l prindă cu cangea, să-l tragă pe 
bord şi să-l taie în bucăţi. Oamenii supravegheau marea cu 
o atenţie încordată. Dealtfel, comandantul Farragut 
pomenise de o sumă de două mii de dolari, destinată 
oricărui marinar sau ofiţer care va semnala primul apariţia 
animalului. Înţelegeţi, deci, cu cât zel scrutau marea cei de 
pe Abraham Lincoln. 

Nici eu nu mă lăsam mai prejos decât ceilalţi, făcându-mi, 
la rândul meu, partea de observaţii zilnice. Pentru că toţi 
cei de pe vas erau «numai ochi», cred că fregata ar fi putut 
mai curând să se numească Argus. Singur Conseil, prin 
nepăsarea lui. nu se potrivea deloc cu entuziasmul care 
domnea pe bord. 

Spuneam că Farragut îşi înzestrase vasul cu aparate 
potrivite pentru pescuitul uriaşului cetaceu. În privinţa 
aceasta nu l-ar fi întrecut nici chiar un vas de vânat balene. 
Avea toate uneltele cunoscute, de la cangea care se aruncă 
cu mâna, până la săgețile dinţate şi gloanţele explozive. Pe 
bord se afla chiar şi un tun perfecţionat care se încărca pe 
la chiulasă şi care avea pereţii groşi şi gura îngustă; cred că 
modelul lui trebuie să se găsească la Expoziţia universală 
din 1867. Instrumentul acesta preţios, venit din America, 
zvârlea la o distanţă de vreo 16 km un proiectil conic care 
cântărea 4 kg. Deci vasului nu-i lipsea nici un mijloc de 
distrugere. Dar asta nu era totul; pe vas se afla şi Ned 
Land, regele vânătorilor cu cangea. 

Ned Land era un canadian uimitor de îndemânatic; nimeni 
nu-l întrecea în primejdioasa lui meserie. Pe lângă 
îndemânare, avea sânge rece, îndrăzneală şi viclenie, aşa că 
trebuia ca o balenă să fie tare isteaţă sau un caşalot din 
cale afară de şiret, ca să scape de lovitura cangei sale. 


Ned Land avea vreo patruzeci de ani. Era un bărbat înalt, 
puternic, cu o înfăţişare serioasă, tăcut şi câteodată violent, 
mai cu seamă atunci când îl nemulţumea cineva. El atrăgea 
privirile tuturor, iar ochii săi pătrunzători îi dădeau o 
înfăţişare şi mai gravă. 

Comandantul Farragut dăduse dovadă de multă 
înţelepciune atunci când îl angajase pe omul acesta care, 
datorită ochilor şi braţelor sale, făcea cât tot echipajul la un 
loc. N-aş putea să-l asemăn mai bine decât cu un telescop 
puternic, care ar fi totodată şi un tun gata oricând de 
tragere. 

Cine zice «canadian», zice «francez» şi, oricât de puţin 
vorbăreţ era Ned Land, trebuie să mărturisesc că prinsese 
pentru mine o oarecare simpatie. Pesemne că îl atrăgea 
naționalitatea mea. Era pentru el un prilej de a vorbi, iar 
mie îmi dădea putinţa să aud limba veche a lui Rabelais, 
care e folosită încă în unele provincii canadiene. Familia lui 
trăia în Quebec şi era atât de numeroasă încât forma un 
întreg trib de pescari îndrăzneţi, încă de pe vremea când 
oraşul acesta ţinea de Franţa. Încetul cu încetul, Ned prinse 
gust de vorbă; mie îmi plăcea să-l ascult istorisindu-şi 
întâmplările petrecute în mările polare. Era nespus de 
multă poezie în povestirile sale despre pescuitul de balene 
şi despre lupta cu uriaşele mamifere. Punea în ele atâta 
viaţă, încât mi se părea că ascult vreun Homer canadian 
care îmi cântă o nouă lliadă, petrecută în regiunile 
Nordului. Îl descriu pe tovarăşul acesta îndrăzneţ aşa cum 
îl cunosc eu astăzi, când am devenit prieteni buni, legaţi cu 
acea dragoste nezdruncinată care se naşte şi se întăreşte în 
împrejurările cele mai înfricoşătoare. Ah, viteazule Ned! Aş 
vrea să mai trăiesc încă o sută de ani, numai ca să-mi 
amintesc cât mai mult timp de tine! 

Şi acum, care era părerea lui Ned Land despre monstrul 
marin? Trebuie să mărturisesc că, dintre toţi oamenii de pe 
bord, el singur era acela care nu credea deloc în existenţa 


monstrului. Ba chiar se ferea să vorbească despre aceasta; 
dar într-o zi am căutat să aflu ce gândea. 

La 30 iulie, deci cam la trei săptămâni după plecarea 
noastră, fregata se găsea în dreptul Capului Blanc, la 
treizeci de mile sub vântul care bătea dinspre coastele 
Patagoniei. Era o seară minunată. Trecuserăm de Tropicul 
Capricornului. Până la Strâmtoarea lui Magellan, în sud, nu 
mai aveam de străbătut nici şapte sute de mile. În mai puţin 
de opt zile, nava Abraham Lincoln trebuia să brăzdeze 
valurile Pacificului. 

Stăteam pe punte unul lingă altul, Ned Land şi cu mine, 
vorbind vrute şi nevrute şi privind apele acestei mări 
misterioase, ale cărei adâncuri nu fuseseră străpunse până 
atunci de privirile oamenilor. Am adus în mod firesc vorba 
despre cetaceul uriaş, cântărind sorții de izbândă sau de 
nereuşită ai expediției noastre; văzând însă că Ned mă lasă 
să vorbesc fără ca el să spună mare lucru, l-am întrebat de- 
a dreptul: 

— Cum se poate, Ned, să nu crezi în existenţa cetaceului 
pe care-l căutăm? Ai oare motive deosebite ca să fii atât de 
neîncrezător? 

Vânătorul cu cangea mă privi câteva clipe fără să-mi 
răspundă, îşi lovi fruntea largă cu palma, aşa cum îi era 
obiceiul, închise ochii ca şi cum ar fi vrut să se gândească şi, 
în sfârşit, îmi spuse: 

— 'Tot ce se poate, domnule Aronnax. 

— Cu toate acestea, Ned, un vânător de balene ca 
dumneata, un om obişnuit cu mamiferele din apele 
oceanelor, ar trebui să creadă fără să stea prea mult pe 
gânduri că există cetacei uriaşi; dumneata s-ar cuveni să fii 
ultimul dintre oamenii de pe bord care să te îndoieşti de 
asta, în împrejurările de faţă! 

— Vă înşelaţi, domnule profesor! răspunse Ned. Se prea 
poate ca unii oameni nepricepuţi să creadă în comete 
extraordinare care străbat cerul sau în monştri 
antediluvieni care sălăşluiesc în inima pământului; dar nici 


astronomul şi nici geologul nu va admite asemenea 
născociri. Aşa e şi cu vânătorul de balene. Am urmărit mulţi 
cetacei, am vânat cu cangea şi am ucis destui. Dar oricât ar 
fi fost ei de puternici şi de bine înarmaţi, n-ar fi putut numai 
cu cozile şi cu colții lor să găurească plăcile de fier ale unui 
vapor. 

— Şi totuşi, Ned, ştim că sunt vapoare care au fost 
străpunse de colţul narvalului. 

— Corăbii de lemn s-ar putea să fie, îmi răspunse 
canadianul, cu toate că eu nu le-am văzut niciodată. Aşa că 
până una, alta, nu cred că balenele, caşaloţii sau narvahi ar 
putea săvârşi asemenea isprăvi. 

— Ascultă-mă, Ned... 

— Nu, domnule profesor, asta n-o cred nici în ruptul 
capului. Poate să fie altceva... vreo meduză uriaşă... 

— Ba nu, Ned, meduza nu e decât o moluscă şi însuşi 
numele ei arată cât de moale îi este carnea; chiar dacă ar 
avea lungimea de cinci sute de picioare şi tot ar fi 
nevătămătoare pentru nave ca Scoţia sau Abraham Lincoln, 
aşa că isprăvile monştrilor de teapa Krakeni-lor nu sunt 
decât poveşti. 

— Atunci, domnule naturalist, îmi spuse Ned Land cu un 
ton cam ironic, dumneata continui să crezi că există un 
cetaceu uriaş? 

— Da, Ned, ţi-o repet, şi credinţa mea se sprijină pe logica 
faptelor. Cred în existenţa unui mamifer puternic din 
încrengătura vertebratelor, ca balenele, caşaloţii sau 
delfinii, înzestrat cu un colţ în formă de corn, a cărui putere 
de pătrundere este extraordinară. 

— Hm! făcu vânătorul de balene, scuturând din cap ca un 
om care nu vrea să se lase convins. 

— Gândegşte-te, bravul meu canadian, că dacă un 
asemenea animal există şi trăieşte în fundul oceanului la o 
adâncime de câteva mile, apoi trebuie să aibă un organism 
cu o putere de rezistenţă fără seamăn. 

— Pentru ce? întrebă Ned. 


— Pentru că este necesară o forţă nemaipomenită ca să te 
menţii în straturile de apă de mare adâncime şi să rezişti la 
presiunea lor. 

— Adevărat? făcu Ned, clipind din ochi. 

— Sigur. Şi cifrele ţi-o vor dovedi îndată. 

— Ei, cifre! o întoarse Ned. Cu cifrele poţi să faci ce vrei! 

— Asta când e vorba de afaceri, Ned, dar nu când e vorba 
de matematică. Ascultă-mă: să zicem că presiunea unei 
atmosfere este cât a unei coloane de apă înaltă de treizeci 
şi două de picioare. De fapt, înălţimea coloanei de apă ar 
trebui să fie mai mică, pentru că e vorba de apa de mare, 
care are o densitate mai mare decât a apei dulci. Prin 
urmare, Ned, când te scufunzi, la fiecare treizeci şi două de 
picioare de apă pe care le ai deasupra suporţi o presiune 
egală cu câte o atmosferă, adică tot atâtea kilograme pe 
fiecare centimetru pătrat al suprafeţei corpului. De aici 
urmează că la trei sute douăzeci de picioare presiunea este 
de zece atmosfere, la trei mii două sute de picioare este de 
o sută de atmosfere şi că ea ajunge de o mie de atmosfere 
la treizeci şi două de mii de picioare, adică la aproape două 
leghe şi jumătate. Aşa că, dacă ai putea ajunge la această 
adâncime în ocean, fiecare centimetru pătrat de pe 
suprafaţa corpului dumitale ar suferi o apăsare de o mie de 
kilograme. Şi ştii dumneata, dragă Ned, ce suprafaţă ai în 
centimetri pătraţi? 

— Habar n-am, domnule Aronnax! 

— Cam vreo şaptesprezece mii. 

— Atât de mult? 

— Şi cum în realitate presiunea atmosferică este mai mare 
decât apăsarea unui kilogram pe centimetru pătrat, cei 
şaptesprezece mii de centimetri pătraţi ai dumitale suportă 
în această clipă o presiune de şaptesprezece mii cinci sute 
şaizeci şi opt de kilograme. 

— Fără să bag de seamă? 

— Fără să bagi de seamă. Şi dacă nu eşti turtit de o 
asemenea apăsare, aceasta e din pricină că aerul care-ţi 


pătrunde în interiorul corpului are o presiune egală. Există 
un echilibru desăvârşit între apăsarea exterioară şi cea 
interioară, care se neutralizează şi care îţi îngăduie să le 
suporţi fără greutate pe amândouă. Dar în apă lucrurile 
stau altfel. 

— Da, înţeleg, răspunse Ned, care începuse să fie ceva mai 
atent, apa mă înconjoară, dar nu mă pătrunde. 

— Întocmai, Ned. De aceea, la treizeci şi două de picioare 
sub apă ai suferi o apăsare de şaptesprezece mii cinci sute 
şaizeci şi opt de kilograme; la trei sute douăzeci, o presiune 
de zece ori mai mare, deci o sută şaptezeci şi cinci de mii 
şase sute optzeci de kilograme; la trei mii două sute de 
picioare, de o sută de ori această presiune, adică un milion 
şapte sute cincizeci şi şase de mii opt sute de kilograme; la 
treizeci şi două de mii de picioare, în sfârşit, de o mie de ori 
această presiune, deci şaptesprezece milioane cinci sute 
şaizeci şi opt de mii de kilograme, adică ai fi turtit, ca şi cum 
ai fi scos dintr-o presă hidraulică. 

— Drace! se miră Ned. 

— Ei bine, dragul meu vânător, dacă nişte vertebrate lungi 
de câteva sute de metri şi proporţional de groase pot să 
stea la asemenea adâncimi, ele a căror suprafaţă reprezintă 
milioane de centimetri pătraţi, înseamnă că apăsarea pe 
care o suportă ajunge şi ea la miliarde de kilograme. 
Socoteşte şi dumneata acum ce rezistenţă trebuie să aibă 
scheletul lor şi cât de puternic trebuie să le fie organismul, 
ca să reziste la o asemenea presiune. 

— Ar trebui să fie făcute din plăci de fier groase de opt 
degete, ca fregatele cuirasate, răspunse Ned Land. 

— Aşa e, Ned, şi gândeşte-te numai ce stricăciuni poate 
produce o asemenea namilă, care vine asupra unei nave cu 
iuţeala unui expres. 

— Da... e adevărat... se poate, răspunse canadianul, a 
cărui neîncredere era zdruncinată de aceste cifre, dar care 
tot nu voia să se dea bătut. 

— Ei bine, te-am convins? 


— Nu m-aţi convins decât de un lucru, domnule naturalist, 
anume că, dacă în fundul mărilor există asemenea animale, 
ele trebuie să fie atât de puternice cât spuneţi 
dumneavoastră. 

— Dar dacă n-ar exista, încăpăţânatule, cum îţi explici 
accidentul întâmplat Scoției? 

— Ştiu eu?... Poate că... zise Ned, şovăind. 

— Hai, spune! 

— Poate că... nu este adevărat, răspunse canadianul, 
repetând fără voie un răspuns celebru al lui Arago. 

Dar răspunsul acesta nu dovedea decât încăpăţânarea 
vânătorului de balene şi nimic altceva. În ziua aceea l-am 
lăsat în pace. Accidentul vasului Scoţia nu putea fi negat. 
Spărtura a existat şi a trebuit să fie astupată; cred că 
existenţa ei nu putea fi demonstrată mai lămurit. Spărtura 
aceasta nu se făcuse singură; şi cum nu fusese pricinuită de 
stânci sau de maşini submarine, fără îndoială că se datora 
armei perforatoare a vreunui animal. 

După mine, pentru toate motivele arătate mai sus, 
animalul acesta aparţinea încrengăturii vertebratelor, clasei 
mamiferelor, grupului pisciformelor, în sfârşit, ordinului 
cetaceelor. Cât despre familia din care făcea parte, balenă, 
caşalot sau delfin, sau genul şi specia în care se cuvenea să 
fie aşezat, aceasta era o chestiune pe care trebuia s-o 
lămuresc mai târziu. Pentru a o lămuri, trebuia mai întâi să 
disec monstrul necunoscut; pentru a-l diseca, trebuia să-l 
prindem; pentru a-l prinde, trebuia să-l vânăm cu cangea, şi 
asta era treaba lui Ned Land; pentru ca Ned să-l vâneze, 
trebuia să-l vedem, şi asta era treaba echipajului; iar pentru 
a-l vedea, trebuia să-l întâlnim - şi asta nu depindea decât 
de întâmplare. 

Capitolul V LA ÎNTÂMPLARE. 

Câtva timp, Abraham Lincoln călători liniştit, până într-o zi 
când o împrejurare neaşteptată scoase la iveală dibăcia 
neîntrecută a lui Ned Land şi ne dovedi câtă încredere 
trebuia să avem în el. În apropierea insulelor Maluine, la 30 


iunie, fregata întâlni câteva baleniere americane, care, 
după cum am aflat, nu aveau nici o ştire despre narval. 
Căpitanul vasului Monroe, ştiind că Ned Land se afla pe 
bordul lui Abraham Lincoln, îl rugă să-i ajute la prinderea 
unei balene ce se găsea prin apropiere. Comandantul 
Farragut, dornic să-l vadă pe Ned la lucru, îi dădu voie să 
treacă pe Monroe. Norocul îl ajută atât de bine pe 
canadianul nostru, încât, printr-o dublă lovitură, în loc de o 
balenă, el lovi două; pe una o atinse drept în inimă, iar pe 
cealaltă o prinse după câteva minute de urmărire! 

Hotărât lucru, dacă monstrul nostru va avea vreodată de-a 
face cu cangea lui Ned Land, n-am să pun rămăşag că 
victoria va fi de partea cetaceului. 

Fregata dădu ocol cu o viteză uimitoare coastei de sud-est 
a Americii. La 3 iulie ne găseam la intrarea Strâmtorii 
Magellan, aproape de Capul Fecioarelor. Dar comandantul 
Farragut nu voia să ia acest drum întortocheat şi manevră 
astfel încât ocoli Capul Horn. Întregul echipaj se declară de 
acord cu hotărârea lui. S-ar fi putut oare să întâlnim 
cetaceul într-un loc atât de îngust? Mulţi dintre mateloţi 
erau de părere că monstrul n-ar fi putut trece pe acolo, 
pentru că «era prea mare pentru strâmtoarea asta!» 

La 6 iulie, pe la ora trei după-amiază, Abraham Lincoln, 
găsindu-se la cincisprezece mile mai spre sud, dădu ocol 
singuraticei insule, acelei stânci pierdute la marginea 
continentului american, căreia nişte marinari olandezi i-au 
dat numele oraşului lor natal, Capul Horn. Pornirăm spre 
nord-vest şi a doua zi elicea fregatei bătea în sfârşit apele 
Pacificului. 

«Fiţi cu ochii în patru! Fiţi cu ochii în patru!» spuneau 
întruna marinarii de pe Abraham Lincoln. 

Şi toţi îi deschideau peste măsură de mari. În faţa nădejdii 
de a câştiga două mii de dolari, ochii şi lunetele nu mai 
aveau o clipă de răgaz. Zi şi noapte se cerceta suprafaţa 
oceanului, iar nictalopii, care puteau să vadă şi în întuneric, 


aveau o dată mai mult, faţă de ceilalţi, putinţa de a câştiga 
premiul. 

Cu toate că pe mine nu mă atrăgeau banii, cercetam totuşi 
cu cea mai mare atenţie întinderea oceanului. Eram în stare 
să nu părăsesc nici o clipă puntea vasului; mâncam repede, 
dormeam puţin şi nu-mi păsa nici de soare, nici de ploaie. 
Stăteam aplecat peste parapet când în partea din faţă a 
vasului, când în partea de dinapoi, cercetând cu lăcomie 
dâra pufoasă care albea marea spre orizont. Şi de câte ori 
n-am simţit aceeaşi strângere de inimă laolaltă cu ofiţerii şi 
cu echipajul, când vreo balenă plină de toane îşi arăta 
spinarea neagră deasupra valurilor! Atunci, puntea fregatei 
se umplea într-o clipă cu mateloţi şi cu ofiţeri care, cu 
răsuflarea întretăiată, cu ochii tulburi, urmăreau fiecare 
mişcare a cetaceului. Priveam şi eu până-mi obosea 
vederea, în timp ce Conseil, tot atât de netulburat ca de 
obicei, îmi spunea liniştit: 

— Dacă domnul ar avea bunăvoința să nu-şi holbeze ochii 
atât de tare, ar vedea mai bine! 

Emoţii zadarnice! Abraham Lincoln îşi schimba direcţia, 
urmărea animalul semnalat, o simplă balenă sau vreun 
caşalot obişnuit, care dispărea curând în mijlocul unui cor 
de blesteme. 

Călătoria se desfăşura în cele mai bune condiţii. Timpul se 
menținea frumos. Cu toate că eram în cel mai rău anotimp 
din Emisfera Australă, unde luna iulie corespunde lunii 
ianuarie din Europa, marea rămânea liniştită şi putea fi 
cercetată cu uşurinţă, până la mari depărtări. 

Ned Land arăta încă cea mai dârză neîncredere; se 
prefăcea chiar că nu se uită în larg decât atunci când era de 
serviciu sau când se zărea vreo balenă. Şi de cât ajutor ne- 
ar fi putut fi privirea lui atât de pătrunzătoare! Dar 
canadianul acela încăpățânat citea sau dormea în cabina lui 
timp de opt ore din douăsprezece. De o sută de ori l-am 
dojenit pentru nepăsarea pe care o arăta. 


— Ei şi! răspundea el. Nu-i nimic, domnule Aronnax; chiar 
dacă ar fi vreun animal, cum am putea noi să-l descoperim? 
Nu mergem oare la întâmplare? Animalul acesta invizibil a 
fost văzut, după spusele unora, în apele de nord ale 
Pacificului. Să zicem că-i aşa; dar au trecut de atunci două 
luni şi, dacă ţinem seama de obiceiurile cetaceului 
dumneavoastră, trebuie să nu uităm că lui nu-i place să 
mucezească mult timp prin aceleaşi meleaguri! Se mişcă 
dintr-un loc într-altul cu o uşurinţă nemaipomenită. Şi 
dumneavoastră ştiţi mai bine decât mine, domnule profesor, 
că natura nu face nimic pe dos şi că n-ar fi dat ea unui 
animal greoi de felul lui putinţa de a se mişca atât de 
repede, dacă el n-ar avea nevoie de asta. Deci, dacă 
animalul există, acum e departe! 

La asemenea argumente nu aveam ce să mai răspund, 
într-adevăr, mergeam la întâmplare. Dar cum am fi putut 
face altfel? Aşa că sortii noştri de izbândă erau foarte 
puţini. Totuşi, încă nu se îndoia nimeni de succesul 
expediției şi nici un marinar de pe bord n-ar fi pus rămăşag 
împotriva existenţei narvalului sau împotriva apropiatei lui 
apariţii. În ziua de 20 iulie am tăiat Tropicul Capricornului 
pe la 105* longitudine, iar la 27 ale aceleiaşi luni am trecut 
Ecuatorul pe la meridianul 110. Fregata se îndreptă spre 
apus şi intră în apele centrale ale Pacificului. Comandantul 
Farragut gândea, pe bună dreptate, că e mai bine să intrăm 
în apele cele mai adânci şi să ne îndepărtăm de continente 
sau de insule, de care monstrul părea că se fereşte 
întotdeauna - «fără îndoială pentru că nu era destulă apă 
pentru dânsul!» după cum spunea şeful echipajului. 
Trecurăm deci pe lângă insulele Pomotu, Marchize şi 
Sandwich, tăiarăm Tropicul Cancerului la longitudinea 132* 
şi ne îndreptarăm către mările Chinei. 

Eram în sfârşit în locurile unde monstrul îşi săvârşise 
ultimele isprăvi! Şi pot spune că pe bord nu se mai ducea o 
viaţă normală. Inimile băteau să spargă piepturile, 
pregătindu-se parcă pentru viitoare boli fără leac. Întregul 


echipaj se găsea într-o stare de nervi pe care cu greu aş 
putea s-o descriu. Nimeni nu mai mânca, nimeni nu mai 
dormea. De douăzeci de ori pe zi, o alarmă falsă sau o 
închipuire a vreunui matelot care scruta valurile ne 
producea emoţii atât de puternice, încât, repetându-se 
întruna, ele ne ţineau într-o încordare prea mare ca să nu 
aibă urmări. 

Şi într-adevăr, urmările se văzură curând. Vreme de trei 
luni în care fiecare zi ni se păru un secol, în care timp 
Abraham Lincoln străbătu toate apele de nord ale 
Pacificului, alergând după toate balenele semnalate, 
schimbându-şi fără veste direcţia, oprindu-se pe 
neaşteptate, mărindu-şi sau micşorându-şi viteza, cu 
primejdia de a strica maşinile vasului, nici un petic de apă, 
începând de la malurile Japoniei până la coastele Americii, 
nu rămase necercetat. Şi nu zărirăm nimic, nimic altceva 
decât imensitatea valurilor pustii! Nimic asemănător unui 
narval gigantic, nici unei insule submarine, nici unei epave 
naufragiate, nici unei insule mişcătoare, nimic care să pară 
supranatural! 

Consecințele nu întârziară să se arate. Mai întâi 
descurajarea puse stăpânire pe gândurile oamenilor, apoi 
ea făcu loc neîncrederii. Un simţământ nou, amestec de 
ruşine şi mânie se ivi pe bord. Oamenii se simțeau ruşinaţi 
că s-au lăsat «duşi» de o închipuire, dar mai cu seamă erau 
furioşi! Dovezile adunate una câte una, timp de un an, se 
prăbuşiră dintr-o dată şi fiecare nu se mai gândi decât să 
recâștige, odihnindu-se şi dormind, timpul pe care îl 
sacrificase prosteşte. 

Şi cu nestatornicia firească sufletului omenesc, oamenii 
căzură dintr-o extremă în cealaltă. Cei ce fuseseră partizani 
înflăcăraţi ai expediției deveniră acum aprigii ei bârfitori. 
Împotrivirea porni din pânteceie corăbiei, ajunse până la 
careul ofiţerilor şi, desigur că, fără încăpăţânarea 
neobişnuită a comandantului Farragut, fregata s-ar fi 
îndreptat definitiv către sud. 


Totuşi, cercetarea aceasta nefolositoare nu mai putea fi 
mult timp prelungită. Fregatei nu i se putea aduce nici o 
vină; făcuse tot ce fusese cu putinţă ca să izbutească. 
Nicicând echipajul vreunui vas al marinei americane nu 
dovedise mai multă răbdare şi mai multă tragere de inimă. 
Nereuşita expediției nu putea fi pusă pe seama oamenilor. 
Nu ne mai rămânea altceva de făcut decât să ne întoarcem. 

Lucrul acesta a fost adus la cunoştinţa comandantului, dar 
el se împotrivi. Mateloţii nu-şi ascundeau nemulţumirea şi 
asta se vedea după munca lor care începuse să nu mai 
meargă aşa cum trebuie. Nu vreau să spun prin asta că s-ar 
fi ivit vreo revoltă pe bord. După o scurtă perioadă de 
încăpățânare, comandantul Farragut ceru trei zile de răgaz, 
aşa cum altădată ceruse Columb. Dacă-n aceste trei zile 
monstrul nu s-ar fi ivit, cârmaciul trebuia să învârtă de trei 
ori roata şi Abraham Lincoln avea să pornească spre mările 
europene. 

Ca primă urmare a acestei făgăduieli, făcută la 2 
noiembrie, poate fi socotit faptul că ea a reînsufleţit 
echipajul. Lăsând la o parte nepăsarea, oamenii cercetară 
din nou cu atenţie oceanul. Fiecare voia să-i mai arunce o 
ultimă privire. Lunetele intrară din nou în funcţiune. Era 
sfidarea cea de pe urmă adusă narvalului uriaş, care, după 
toate socotelile, nu se putea să nu răspundă acestei somaţii. 

Mai trecură două zile. Abraham Lincoln înainta cu viteză 
redusă. Oamenii foloseau tot felul de mijloace ca să 
trezească atenţia monstrului sau să-l scoată din amorţeală, 
în cazul când el s-ar fi găsit prin aceste meleaguri. Pentru 
asta au fost atârnate în partea de dinapoi a vasului nişte 
bucăţi mari de slănină, care, trebuie să spun, au făcut 
nespusă plăcere rechinilor. Abraham Lincoln se opri de 
câteva ori şi bărcile străbătură apele în toate direcţiile 
împrejurul său, astfel încât nici un colţ de mare n-a rămas 
necercetat. Dar veni şi seara de 4 noiembrie, fără ca taina 
abisurilor marine să fie descoperită. 


A doua zi, 5 noiembrie, la amiază, urma să ia sfârşit 
termenul fixat. După aceea, comandantul Farragut, potrivit 
făgăduielii sale, trebuia să îndrepte fregata spre sud-est şi 
să părăsească cu totul regiunile nordice ale Pacificului. 

Fregata se afla atunci la 31*15' latitudine nordică şi 
136*42' longitudine estică. Ţărmurile Japoniei erau la mai 
puţin de două sute de mile de noi. Se apropia noaptea. 
Trecuse de ora opt. Nori groşi acoperiseră luna, care se 
găsea în primul ei pătrar. Fregata despica cu uşurinţă 
valurile liniştite. 

În clipa aceea stăteam în partea din faţă a vasului, sprijinit 
de parapetul tribordului. Conseil se afla lângă mine, privind 
şi el valurile. Echipajul, cocoţat pe catarguri, cerceta zarea 
care se îngusta şi se întuneca încetul cu încetul. Din când în 
când oceanul sclipea sub razele lunii, strecurate printre 
spărturile norilor. Apoi, orice urmă luminoasă se pierdea în 
întunecime. 

Uitându-mă la Conseil, mi se păru că şi pe el îl cuprinsese, 
cât de cât, starea de spirit a celorlalţi. Cel puţin aşa am 
crezut! Poate că pentru prima dată era stăpânit de 
oarecare curiozitate. 

— Ce zici, Conseil? îl întrebai. Mi se pare că asta este 
ultima ocazie de a pune mâna pe cei două mii de dolari. 

— Ba, dacă domnul îmi permite, răspunse Conseil, eu n-am 
pus niciodată temei pe premiul acesta şi, după mine, 
guvernul Statelor Unite ar fi putut făgădui o sută de mii de 
dolari, că tot n-ar fi pierdut nimic. 

— Ai dreptate, Conseil. La urma urmei e o prostie treaba 
asta în care ne-am vârât cu atâta uşurinţă. Cât timp 
pierdut, câte emoţii zadarnice! încă de acum şase luni 
puteam fi în Franţa... 

— În căsuţa dumneavoastră, adăugă Conseil, în muzeul 
dumneavoastră! Până acum aş fi terminat de clasificat şi 
fosilele. Iar babirussa ar fi fost instalată în cuşca ei din 
Jardin des Plantes şi ar fi atras pe toţi curioşii din capitală. 


— Ai dreptate, Conseil, şi unde mai pui că acum toată 
lumea o să râdă de noi! 

— Aşa este, răspunse liniştit Conseil, lumea o să cam râdă 
de domnul. Şi dacă mi-e îngăduit să spun... 

— Spune, Conseil. 

— Ei bine, domnul nu va primi decât ceea ce merită! 

— Adevărat! 

— Când are cineva norocul să fie un savant ca domnul, nu-i 
este îngăduit... 

Conseil n-a mai avut când să isprăvească complimentul, 
pentru căâÂn mijlocul tăcerii generale se auzi o voce. Era 
vocea lui Ned Land: 

— Hei! Obiectul cu pricina în direcţia vântului, în faţa 
noastră! 

Capitolul VI CU TOATĂ VITEZA. 

La strigătul acesta, întregul echipaj alergă spre Ned Land: 
comandantul, ofiţerii, maiştrii, mateloţii, mecanicii, care 
lăsară maşinile, şi chiar fochiştii, care părăsiră cazanele. Se 
dădu ordin de oprire şi fregata nu mai înainta decât 
datorită vitezei avute până atunci. 

Era un întuneric atât de adânc, încât, oricât de buni ar fi 
fost ochii canadianului, mă întrebam cum a văzut şi ce a 
putut el să vadă. Inima îmi bătea să se spargă. 

Dar Ned Land nu se înşelase şi curând zărirăm cu toţii 
obiectul pe care ni-l arăta cu mâna. La vreo patru sute de 
metri de Abraham Lincoln, în coasta tribordului, marea 
părea a fi luminată pe dedesubt. Fără îndoială că nu putea fi 
vorba de un simplu fenomen fosforescent. Monstrul 
scufundat la câţiva metri de la suprafaţa apei arunca 
această lumină puternică şi ciudată, de care pomeniseră în 
rapoartele lor mai mulţi căpitani. O strălucire atât de 
minunată nu putea fi produsă decât cu o mare putere de 
luminare. Partea luminoasă apărea din mare ca un oval 
uriaş foarte alungit, având în mijloc focarul, a cărui 
strălucire orbitoare slăbea treptat. 

Unul dintre ofiţeri strigă: 


— Nu-i decât o îngrămădire de molecule fosforescente! 

— Nu, domnule, i-am spus eu convins; nici foladele, nici 
salpele nu dau o lumină atât de puternică. Strălucirea 
aceasta este fără doar şi poate de natură electrică... Dar ia 
uitaţi-vă! Se mişcă! Se apropie! Dă înapoi! Se aruncă 
asupra noastră! 

Din toate colţurile fregatei izbucniră strigăte. 

— Tăcere! spuse comandantul Farragut. Bara la vânt, iute! 
înapoi! Mateloţii alergară spre bară, mecanicii la maşini. Se 
dădu drumul aburilor şi Abraham Lincoln, virând spre 
babord, se întoarse în semicerc. 

— Bara dreaptă, maşina înainte! strigă din nou 
comandantul Farragut. 

Ordinele fură executate şi fregata se depărta cu viteză de 
focarul luminos. 

Ba, mă înşel! Voi să se îndepărteze, dar monstrul se 
apropia cu o viteză de două ori mai mare decât a vasului. 

Toţi gâfâiam, stând muţi şi nemişcaţi, mai mult de uimire 
decât de teamă. Animalul se apropia de noi, parcă în joacă. 
Dădu ocol fregatei, care alerga cu paisprezece noduri pe 
oră, şi o învălui în lumina sa, ca într-un nor de praf 
strălucitor. Apoi se depărta cu vreo două sau trei mile, 
lăsând în urma lui o dâră fosforescentă, asemenea aburului 
pe care-l lasă în urmă locomotiva unui expres. Deodată, din 
marginea orizontului, monstrul se năpusti cu o iuţeală 
înspăimântătoare asupra lui Abraham Lincoln, se opri brusc 
la douăzeci de picioare de el, se stinse, nu scufundându-se 
în apă, pentru că atunci strălucirea i-ar fi scăzut treptat, ci 
dintr-o dată, de parcă i-ar fi secat într-o clipă izvorul de 
lumină! Apoi reapăru de cealaltă parte a fregatei, ca şi cum 
ar fi înconjurat-o sau ar fi trecut pe sub ea. Oricând ne 
puteam ciocni, şi aceasta ar fi însemnat pentru noi sfârşitul. 

Dar ce mă uimea mai mult erau manevrele fregatei. Ea 
fugea şi nu ataca. Era urmărită tocmai ea, care avea 
misiunea să urmărească. l-am spus aceasta comandantului 


Farragut. Chipul său, de obicei atât de nepăsător, arăta o 
mirare fără margini. 

— Domnule Aronnax, îmi spuse el, nu ştiu cât este de 
îngrozitoare fiinţa cu care am de-a face şi nu vreau să-mi 
pun în primejdie fregata pe bezna asta. Şi, dealtfel, cum 
poţi lupta cu ceva necunoscut şi cum poţi să te aperi? Să se 
facă ziuă şi atunci rolurile au să se schimbe. 

— Domnule comandant, nu mai aveţi acum nici o îndoială 
în privinţa animalului, nu-i aşa? 

— Nu, domnule, cu siguranţă este un narval gigantic şi 
totodată un narval electric. 

— Tare mi-e teamă că nu-i chip să te apropii de el, aşa cum 
nu-i chip să te apropii de un tipar sau de o torpilă! 

— Aşa este, răspunse comandantul; iar dacă are şi puterea 
de a trăsni, atunci fără îndoială că este cel mai grozav 
animal care a existat vreodată. Din pricina asta sunt 
prevăzător, domnule. 

Toată noaptea echipajul rămase de pază. Nimănui nu-i 
dădu prin minte să doarmă. Abraham Lincoln, neputând să- 
şi întreacă în viteză adversarul, îşi încetinise mersul. La 
rândul său, narvalul, imitând fregata, se lăsa legănat de 
valuri şi părea hotărât să nu-şi părăsească poziţia. 

Totuşi, câtre miezul nopţii, el dispăru, sau, ca să 
întrebuinţez un cuvânt mai potrivit, se «stinse», ca un uriaş 
vierme luminos. Fugise? Ne temeam că da. Dar la ora unu 
fără şapte minute se auzi o şuierătură asurzitoare, 
asemănătoare cu aceea produsă de un şuvoi de apă împins 
cu o putere grozavă. Comandantul Farragut, Ned Land şi 
cu mine ne aflam în clipa aceea pe punte, străpungând cu 
privirea întunericul de nepătruns. 

— Ned Land. Întrebă comandantul, dumneata desigur că 
ai auzit de multe ori balenele mugind? 

— De multe ori, domnule, dar niciodată n-am auzit balene 
care să mă facă să câştig două mii de dolari de la prima 
vedere. 


— Aşa este, ai dreptul la premiu. Dar ia spune-mi, Ned, 
zgomotul care se aude nu seamănă cu acela pe care-l fac 
cetaceele când aruncă apa afară? 

— E la fel, domnule, doar că ăsta este de o mie de ori mai 
puternic, aşa că nu ne putem înşela; avem în faţa noastră 
un cetaceu, şi, cu voia dumneavoastră, adăugă vânătorul, 
mâine, în zori, am să-i spun o vorbă la ureche. 

— Numai să aibă poftă să te asculte, meştere Land! am 
adăugat eu cu oarecare îndoială în glas. 

— Să mă apropii numai cât trebuie de dânsul, îmi tăie 
vorba canadianul, şi o să trebuiască să mă asculte. 

— Şi pentru asta, întrebă comandantul, vrei să-ţi pun la 
dispoziţie o balenieră? 

— Fără îndoială, domnule. 

— Şi viaţa oamenilor mei de pe balenieră va fi în pericol? 

— Tot atât cât şi a mea! răspunse simplu vânătorul de 
balene. 

Către ora două dimineaţa, focarul luminos reapăru la fel 
de puternic şi la cinci mile depărtare de Abraham Lincoln. 
Cu toată distanţa, cu tot zgomotul vântului şi al mării, se 
auzeau limpede grozavele bătăi de coadă ale animalului şi 
chiar respiraţia sa gâfiitoare. 

În clipa în care monstrul ieşea la suprafaţa oceanului ca să 
respire, părea că aerul năvăleşte în plămânii săi, aşa cum 
aburii năvălesc în cilindrii uriaşi ai unei maşini de două mii 
de cai putere. 

«Hm! mă gândeam eu, straşnică balenă mai trebuie să fie 
aceea care are puterea unui regiment de cavalerie!» 

Am rămas de veghe până-n zori şi ne-am făcut pregătirile 
de luptă. Uneltele de pescuit au fost aşezate în lungul 
bastingajului. Secundul puse să se încarce tunuleţele, care 
aruncă o cange până la distanţa de o milă, şi puştile lungi, 
ale căror gloanţe explozive pot ucide cele mai mari animale. 
Ned Land se mulţumi să-şi ascută numai cangea care, ce e 
drept, în mâna sa era o armă grozavă. 


La ora şase se lumină de ziuă şi, odată cu primele luciri ale 
zorilor, dispăru şi strălucirea electrică a harvalului. La şapte 
se făcu ziuă de-a binelea, dar o ceaţă deosebit de deasă, pe 
care cele mai bune ocheane nu puteau s-o străbată, 
împiedica vederea, stârnind dezamăgire şi furie. 

M-am urcat pe catargul dinapoi. Câţiva ofiţeri se 
căţăraseră până-n vârful catargelor mari. 

La opt, ceața se rostogoli greoi deasupra valurilor şi 
coloanele ei răsucite se ridicară şi se împrăştiară încetul cu 
încetul. Zarea se curaţi, limpezindu-se în acelaşi timp. 
Deodată se auzi vocea lui Ned Land: 

— Obiectul cu pricina la babord, înapoi! Toate privirile se 
îndreptară într-acolo. 

La o milă şi jumătate de fregată, un corp lung şi negricios 
ieşea până la un metru deasupra valurilor. Coada lui, care 
se zbătea cu putere, stârnea un adevărat vârtej. Niciodată o 
coadă de animal marin nu lovise apa cu o asemenea forţă. O 
dâră imensă de spumă, de o albeaţă strălucitoare, arăta 
drumul străbătut de animal şi descria o curbă alungită. 

Fregata se apropie de cetaceu. L-am cercetat cu cea mai 
mare atenţie. Rapoartele date de Shannon şi de Helvetia îi 
cam exageraseră dimensiunile; lungimea, după socoteala 
mea, nu-i trecea de două sute cincizeci de picioare. Cât 
despre grosime, n-am putut decât cu greu să o măsor; în 
general, însă, corpul animalului mi s-a părut minunat de 
bine proporţionat. 

Pe când cercetam această fiinţă neobişnuită, ea zvârli 
două coloane de aburi şi de apă, care se ridicară până la o 
înălţime de patruzeci de metri, ceea ce m-a lămurit asupra 
modului său de respiraţie. Am tras concluzia definitivă că 
făcea parte din încrengătura vertebratelor, clasa 
mamiferelor, subclasa monodelfilor, grupul pisciformelor, 
ordinul cetaceelor, familia... În privinţa aceasta nu mă 
puteam pronunţa încă. Ordinul cetaceelor, cuprinde trei 
familii: balenele, caşaloţii şi delfinii, iar narvalii se găsesc 
tocmai printre aceştia din urmă. Fiecare dintre cele trei 


familii se împarte în mai multe genuri, fiecare gen - în 
specii, fiecare specie - în varietăţi, îmi mai lipseau, aşadar, 
varietatea, specia, genul şi familia. Dar nu mă îndoiam că 
îmi voi completa clasificaţia cu ajutorul Cerului şi al 
comandantului Farragut. 

Echipajul aştepta cu nerăbdare ordinul comandantului. 
Acesta, după ce observă animalul cu atenţie, îl chemă pe 
mecanicul şef, care veni în grabă. 

— Domnule, îl întrebă comandantul, aveţi presiune 
suficientă? 

— Da, răspunse mecanicul. 

— Bine, înteţiţi focul şi daţi-i drumul cu toată viteza! 

Trei urale întovărăşiră ordinul comandantului. Ceasul 
luptei sosise. Peste câteva clipe, ambele coşuri ale fregatei 
aruncau valuri de fum negru şi puntea se cutremură de 
vâjâitul cuptoarelor. 

Abraham Lincoln, împins înainte de elicea sa puternică, se 
îndrepta în direcţia animalului. Acesta, nepăsător, îl lăsă să 
se apropie până la vreo sută de metri, apoi, fără să caute să 
se scufunde, se prefăcu că o ia la fugă şi se mulţumi să-şi 
menţină distanţa. Urmărirea ţinu vreo trei sferturi de ceas, 
fără ca fregata să se apropie cât de cât de cetaceu. Era 
limpede că, mergând astfel, nu-l va putea ajunge niciodată. 

Comandantul Farragut îşi răsucea nervos firele de păr din 
barba-i stufoasă. 

— Ned Land, strigă el. Canadianul apăru. 

— Spune, meştere Land, mă mai sfătuieşti să dau drumul 
bărcilor? 

— Nu, domnule, răspunse Ned Land, căci lighioana nu o să 
se lase prinsă decât atunci când va avea ea poftă. 

— Atunci ce-i de făcut? 

— Dacă puteţi, măriţi viteza, domnule. Eu, cu voia 
dumneavoastră, se-nţelege, mă voi aşeza lângă bompres şi, 
odată ajuns aproape de fiară, am să arunc cangea. 

— Du-te, Ned, răspunse comandantul. Mecanici, strigă el, 
măriţi presiunea! 


Ned Land se duse la postul său. Focurile fură înteţite şi 
mai mult; elicea se învârti de patruzeci şi trei de ori pe 
minut, aburi ieşiră prin supapă. Indicatorul de viteză fu pus 
în funcţiune şi văzurăm că Abraham Lincoln alerga cu 
optsprezece mile şi cinci zecimi pe oră. 

Timp de o oră fregata înainta astfel, fără a câştiga cât de 
puţin din distanţa ce-o despărţea de animal! Lucrul acesta 
era umilitor pentru unul dintre cele mai rapide vase ale 
marinei americane. Echipajul se înfuriase de-a binelea. 
Mateloţii înjurau monstrul, care, dealtfel, nu binevoia să le 
răspundă. Comandantul Farragut nu se mai mulțumea să-şi 
răsucească barba, ci şi-o muşca. 

Mecanicul şef fu chemat din nou. 

— Aţi atins maximum de presiune? îl întrebă comandantul. 

— Da, domnule, răspunse acesta. 

— Supapele sunt încărcate? 

— La şase atmosfere şi jumătate. 

— Încarcă-le la zece atmosfere! 

lată un ordin cât se poate de americănesc. Nici pe 
Mississippi nu s-ar fi putut organiza o cursă mai grozavă 
pentru a lăsa în urmă un «concurent». 

— Conseil, îi spusei vrednicului meu ajutor, care se găsea 
în apropiere, ştii că s-ar putea să sărim în aer? 

— Cum doreşte domnul!... răspunse Conseil. 

Ei bine, mărturisesc că doream să fac o asemenea 
încercare. 

Supapele au fost încărcate, cărbunii umplură cuptoarele. 
Ventilatoarele trimiseră curenţi de aer asupra cărbunilor 
aprinşi. Viteza lui Abraham Lincoln crescu. Catargele se 
cutremurau de sus până jos, iar coloanele de fum abia 
puteau să iasă prin coşurile prea strimte. 

Indicatorul de viteză fu aruncat încă o dată. 

— Ei, cum stăm, cârmaciule?... întrebă căpitanul Farragut. 

— Nouăsprezece mile şi trei zecimi, domnule comandant. 

— Înteţiţi focurile! 


Mecanicii se supuseră ordinului. Manometrul arăta zece 
atmosfere. Dar cetaceul se «încălzi» şi el, fără doar şi poate, 
fiindcă porni, la rândul său, fără să-i pese, tot cu 
nouăsprezece mile şi trei zecimi. 

Ce urmărire! Nu, nu pot să descriu emoția care făcea să- 
mi tremure toate fibrele fiinţei mele. Ned Land stătea la 
postul său, cu cangea în mână. De mai multe ori mi se păru 
că ne apropiem de animal. 

— Îl ajungem, îl ajungem! striga canadianul. 

Dar în clipa în care se pregătea să-l lovească, cetaceul o 
lua la goană cu o iuţeală ce putea fi socotită la treizeci de 
mile pe oră. Şi chiar când fregata gonea cu cea mai mare 
viteză, îşi râse de noi, dându-ne târcoale. Pe drept cuvânt, 
oamenii erau furioşi. 

La amiază ne găseam în aceeaşi situaţie ca la ora opt 
dimineaţa. Comandantul Farragut se hotări să 
întrebuinţeze mijloace mai tari. 

— Ei, spuse el, animalul acesta aleargă mai repede decât 
Abraham Lincoln! Bine! Vom vedea dacă o să întreacă şi 
ghiulelele noastre. Oamenii să treacă la tunul din faţă! 

Tunul fu îndată încărcat, gata de tragere. Lovitura porni, 
dar ghiuleaua trecu la câteva picioare deasupra cetaceului, 
care era la o distanţă de o jumătate de milă. 

— Altul mai îndemânatic! strigă comandantul. Pun la 
bătaie cinci sute de dolari pentru acela care va nimeri 
lighioana asta drăcească! 

Un tunar bătrân, cu barba albă - parcă îl văd şi acum - cu 
privirea liniştită şi cu o înfăţişare hotărâtă veni lângă tun, îl 
potrivi bine şi ochi îndelung. Izbucni o detunătură, căreia i 
se adăugară uralele echipajului. 

Ghiuleaua îşi atinse ţinta, dar lovi pieziş şi, alunecând pe 
suprafaţa rotundă a animalului, se pierdu la două mile mai 
departe în mare. 

— Al naibii! scrâşni plin de furie bătrânul tunar. Dobitocul 
ăsta e acoperit cu plăci de metal de şase degete grosime! 


— Fir-ar blestemat! strigă comandantul Farragut. 
Urmărirea reîncepu şi, aplecându-se spre mine, 
comandantul îmi spuse: Mă voi ţine după el, să ştiu de bine 
că sar în aer cu fregată cu tot! 

— Da, i-am răspuns, aveţi dreptate. 

Speram că animalul va obosi cândva, deoarece era o fiinţă 
şi nu o maşină cu aburi. Dar nu s-a întâmplat aşa. Orele se 
scurgeau fără ca el să dea vreun semn de oboseală. 

Totuşi, trebuie să spun, spre lauda lui Abraham Lincoln, că 
vasul a luptat cu o dârzenie neistovită. Cred că în timpul 
acelei nenorocite zile de 6 noiembrie el a străbătut o 
distanţă de cel puţin cinci sute de kilometri! Dar noaptea se 
lăsă curând, învăluind cu umbrele sale întinderea 
furtunoasă a oceanului. 

Atunci am crezut că expediţia noastră s-a încheiat şi că nu 
vom mai întâlni niciodată animalul acela nemaipomenit. Mă 
înşelam însă. 

Cam pe la orele zece şi cincizeci de minute seara, lumina 
electrică apăru din nou, la distanţă de trei mile în faţa 
fregatei, tot atât de puternică, tot atât de limpede ca şi 
noaptea trecută. 

Narvalul părea nemişcat; poate era ostenit de goana din 
timpul zilei şi acum dormea, legănat de valuri. Lucrul 
acesta însemna pentru noi un noroc peste care puteam să 
nu mai dăm a doua oară, de aceea comandantul Farragut se 
hotări să-l folosească. 

Se făcură toate pregătirile. Abraham Lincoln fu ţinut sub 
presiune mică şi înainta cu cea mai mare băgare de seamă, 
ca nu cumva să trezească duşmanul. În largul oceanului se 
pot întâlni adesea balene adormite, care pot fi atacate cu 
succes; şi Ned Land răpusese multe dintre acestea. 
Canadianul îşi luă postul în primire, agăţat de partea de jos 
a bompresului. 

Fregata se apropie fără zgomot şi, oprindu-şi motorul la 
patru sute de metri de animal, înainta apoi împinsă numai 
de viteza rămasă. Pe bord nu se mai mişca nimeni. O linişte 


adâncă domnea peste tot. Ne găseam cam la o sută de 
picioare depărtare de focarul arzător, a cărui strălucire 
creştea mereu, luându-ne vederea. În clipa aceea, aplecat 
peste balustrada punţii, îl vedeam pe Ned Land sub mine, 
ţinându-se cu o mână de martingală, iar cu cealaltă 
învârtind grozava lui cange. Numai douăzeci de picioare îl 
mai despărţeau de animalul nemişcat. 

Deodată, Ned Land întinse braţul şi zvârli cu putere 
cangea. Am auzit arma izbindu-se cu zgomot, ca şi cum ar fi 
nimerit într-un corp tare. 

Lumina electrică se stinse brusc şi două enorme coloane 
de apă se abătură peste puntea fregatei, curgând ca un 
şuvoi de la un capăt la altul, răsturnând oameni şi 
distrugând tot ce întâlneau în cale. 

Se produse o ciocnire înfiorătoare şi, aruncat peste 
balustradă, fără să mai am vreme să mă agăţ de ceva, căzui 
în mare. 

Capitolul VII O BALENĂ DE SPECIE NECUNOSCUTĂ. 

Cu toate că m-a buimăcit căderea aceea neaşteptată, tot 
ce am simţit atunci mi-a rămas foarte limpede întipărit în 
minte. 

Mai întâi m-am scufundat la o adâncime de vreo douăzeci 
de picioare. Sunt un bun înotător, deşi nu mă pot măsura cu 
Byron sau cu Edgar Poe, care au fost aşi în arta nataţiei - 
astfel că nu mi-am pierdut cumpătul. Din câteva lovituri 
puternice de picioare m-am ridicat la suprafaţa apei. 

Prima mea grijă a fost să văd ce s-a întâmplat cu fregata. 
Îmi observase cineva dispariţia? îşi schimbase oare 
Abraham Lincoln direcţia? 

Trimisese comandantul Farragut o barcă după mine? 
Puteam să nădăjduiesc că voi fi salvat? 

Prin întunericul de nepătruns, se întrezărea o umbră 
neagră dispărând spre răsărit. Luminile ei se pierdură în 
depărtare. Era fregata. Mă socoteam pierdut. 

— Ajutor! Ajutor! strigai, înotând cu disperare spre 
Abraham Lincoln. 


Hainele mă stinghereau. Apa mi se lipea de corp, 
zădărnicindu-mi orice mişcare. Mă cufundam, mă sufocam. 

— Ajutor! 

A fost ultimul meu strigăt. Gura mi se umplu de apă. Mă 
zbăteam târât spre adâncuri. 

Deodată cineva mă apucă de haină, mă trase la suprafaţa 
apei şi am auzit, da, am auzit cuvintele acestea: 

— Dacă domnul ar avea bunăvoința să se sprijine de 
umărul meu, ar putea să înoate mult mai uşor. 

M-am agăţat de braţul credinciosului Conseil: 

— Tu eşti, Conseil, tu? 

— Chiar eu, îmi răspunse Conseil. Sunt la ordinele 
dumneavoastră. 

— Ciocnirea te-a aruncat în apă odată cu mine? 

— Deloc. Dar fiind în serviciul domnului, l-am urmat. 
Conseil găsea că toate acestea sunt foarte fireşti! 

— Şi fregata? îl întrebai eu. 

— Fregata, răspunse Conseil întorcându-se pe spate, sunt 
de părere că domnul nu trebuie să se mai bizuie pe ea. 

— Ce spui? 

— În clipa în care mă aruncam în mare, am auzit oamenii 
de la cârmă strigând: «Elicea şi cârma sunt sfărâmate». 

— Sfărâmate? 

— Da, sfărâmate de dinţii monstrului. Cred că e singura 
stricăciune pe care a suferit-o Abraham Lincoln. Dar, din 
nenorocire pentru noi, fregata nu mai poate fi cârmită. 

— Atunci suntem pierduţi! 

— Poate, răspunse liniştit Conseil. Totuşi mai avem câteva 
ore înaintea noastră şi în acest timp se pot întâmpla încă 
multe lucruri. 

Calmul de neclintit al lui Conseil mă îmbărbăta. Am înotat 
cu mai multă vigoare; însă din cauza hainelor care mă 
strângeau ca într-un cleşte, abia mă puteam ţine la 
suprafaţă. Conseil băgă de seamă lucrul acesta. 

— Să-mi dea voie domnul să-i fac o tăietură la haină, îmi 
spuse el. Şi strecurând un cuţit sub hainele mele, le despică 


de sus până jos. 

Apoi mi le scoase cu dibăcie. În timp ce eu înotam pentru 
amândoi. 

I-am făcut, la rândul meu, aceeaşi operaţie lui Conseil, 
continuând să «navigam» unul lângă altul. 

Totuşi, situaţia nu era mai puţin gravă. Poate că dispariţia 
noastră nici nu fusese observată, şi chiar dacă ar fi fost, 
fregata nu putea să se întoarcă spre noi din cauza cârmei 
rupte. Nu puteam nădăjdui decât în trimiterea unei bărci. 

Conseil se gândi cu sânge rece la această presupunere şi 
îşi făcu un plan. Ciudată fiinţă! Băiatul acesta era atât de 
liniştit, de parcă s-ar fi aflat la el acasă! 

Am hotărât, dat fiind că singura noastră scăpare nu putea 
fi decât o barcă de pe Abraham Lincoln, să ne pregătim s-o 
aşteptăm cât mai mult timp. Şi pentru ca în aşteptarea 
bărcii să nu ne sleim puterile, ne-am gândit la următoarea 
soluţie: în timp ce unul dintre noi va pluti pe spate, 
nemişcat, cu braţele încrucişate, cu picioarele întinse, 
celălalt va înota împingându-l înainte. Rolul acesta de 
remorcher nu trebuia să dureze mai mult de zece minute şi 
în felul acesta aveam putinţa să înotăm încă vreo câteva 
ore, poate chiar până la răsăritul soarelui. 

Slabă nădejde! Dar speranţa este atât de adânc 
înrădăcinată în sufletul omului! Şi apoi, eram doi. În sfârşit, 
deşi pare de necrezut, trebuie să spun că dacă aş fi vrut 
chiar să-mi nimicesc orice nădejde şi să mă las cuprins de 
desperare, tot n-aş fi putut! 

Ciocnirea dintre fregată şi cetaceu avusese loc cam pe la 
unsprezece noaptea. După socoteala mea, trebuia deci să 
rezistăm încă opt ore până la răsăritul soarelui - lucru care 
ar fi fost cu putinţă dacă puneam în practică planul nostru. 
Marea, destul de liniştită, nu ne obosea prea tare. Din când 
în când încercam să străbat cu privirea întunericul adânc, 
pe care-l întrerupea doar fosforescenţa provocată de 
mişcările noastre. Priveam valurile luminoase care se 
spărgeau sub mâna mea şi a căror fâşie sclipitoare era 


acoperită de umbre plumburii. Am fi putut crede că suntem 
cufundaţi într-o baie de mercur. 

Pe la unu noaptea mă simţii foarte obosit. Braţele şi 
picioarele îmi înţepeniseră din pricina unor cârcei 
puternici. Conseil mă sprijini, şi salvarea noastră nu mai 
atârna acum decât de el. Curând îl auzii gâfiind: respiraţia 
îi era scurtă şi repede. Am înţeles că nu va mai putea să 
reziste multă vreme. 

— Lasă-mă! Lasă-mă! îi spusei. 

— Să părăsesc pe domnul? Niciodată! strigă el. Sper să 
mă înec eu mai întâi. 

Chiar atunci, printre norii groşi, pe care vântul îi mâna 
spre răsărit, se ivi luna. Sub razele ei, marea străluci. 
Lumina aceea binefăcătoare ne împrospăta puterile. Ridicai 
capul şi privii în toate părţile. Fregata abia se mai zărea, ca 
o masă întunecată, cam la vreo cinci mile de noi. De bărci 
însă nici urmă! 

Am vrut să strig, dar la ce bun, când ne găseam la o 
asemenea depărtare! Buzele mele umflate nu mai erau în 
stare să scoată nici un sunet. Conseil bâigui câteva cuvinte 
şi mi se păru că-l aud repetând de mai multe ori: 

— Ajutor! Ajutor! 

Oprindu-ne o clipă, am ascultat. Mi se părea că mai aud 
ceva. Şi nu puteam să fiu sigur dacă era sângele care-mi 
vâjâia în urechi sau dacă era un strigăt care răspundea 
chemării lui Conseil. 

— Ai auzit? şoptii eu. 

— Da! Da! 

Şi Conseil strigă din nou, cu desperare. 

De data aceasta nu mă puteam înşela! O voce omenească 
ne răspunse. Era oare vocea unui nenorocit părăsit în 
mijlocul oceanului, a unei alte victime de pe vasul nostru, 
sau mai degrabă ne chema din întuneric o barcă trimisă de 
fregată? 

Conseil făcu o ultimă sforţare şi, sprijinindu-se de umărul 
meu, în timp ce eu rezistam cu cele din urmă puteri, ieşi pe 


jumătate din apă, după care căzu iar, istovit. 

— Ce-ai văzut? 

— Am văzut... şopti el, am văzut... dar să nu mai vorbim... 
să ne păstrăm puterile...! 

Ce văzuse oare? în clipa aceea, nu ştiu de ce, amintirea 
monstrului îmi reveni pentru prima oară în minte... Dar 
vocea?... S-au dus de mult vremurile când de-alde Ionas îşi 
găseau adăpost în pântecele balenelor! În acest timp, 
Conseil mă trăgea mereu după el, ridicând din când în când 
capul, privind înainte şi scoțând câte un strigăt, căruia îi 
răspundea o voce din ce în ce mai apropiată. Abia îl mai 
auzeam. Puterile mă părăsiseră; degetele mi se răsfirau; 
mâinile nu-mi mai erau de nici un ajutor, gura mereu 
deschisă mi se umplea de apa sărată a mării; mă cuprinse 
frigul. Ridicai capul pentru ultima oară, apoi mă scufundai... 
În clipa aceea m-am lovit de ceva tare, de care m-am 
agăţat. Am simţit că sunt tras la suprafaţa apei, că pieptul 
mi se dezumflă şi am leşinat. Îmi revenii curând, datorită 
frecţiunii straşnice care mi se făcea. Am întredeschis ochii... 

— Conseil! am şoptit. 

— Domnul m-a sunat? răspunse Conseil. 

Atunci, la lumina ultimelor raze ale lunii care apunea, am 
zărit o figură care nu era a lui Conseil, dar pe care am 
recunoscut-o îndată. 

Ne găseam pe spatele unui vas submarin... 

— Ned! am strigat. 

— Da, domnule, Ned, în persoană, alergând încă după 
premiu! îmi răspunse canadianul. 

— Ai fost aruncat în mare când s-a ciocnit fregata? 

— Da, domnule profesor, dar fiindcă sunt mai norocos 
decât dumneavoastră, am nimerit îndată pe o insulă 
plutitoare. 

— O insulă? 

— Da, sau, şi mai exact, am nimerit pe cetaceul 
dumneavoastră uriaş. 

— Vorbeşte mai limpede, Ned. 


— Numai acum am înţeles de ce cangea mea nu l-a putut 
pătrunde şi s-a tocit de pielea lui. 

— De ce, Ned, de ce? 

— Pentru că monstrul ăsta, domnule profesor, e făcut din 
plăci de oţel! 

Aici trebuie să mă opresc puţin, să-mi reîmprospătez 
amintirile şi să-mi controlez spusele. 

Ultimele cuvinte ale canadianului pricinuiră o schimbare 
bruscă în mintea mea. M-am căţărat repede deasupra 
fiinţei sau obiectului pe jumătate ieşit din apă, care ne 
servea de adăpost; l-am încercat cu piciorul. Aveam de-a 
face, fără îndoială, cu un corp tare, de nepătruns, şi nu cu 
acea substanţă moale din care sunt făcute marile mamifere 
marine. 

Dar acest corp tare putea să fie o carapace osoasă, 
asemeni aceleia pe care o aveau animalele antediluviene, şi 
aş fi putut foarte bine să clasez monstrul printre reptilele- 
amfibii, cum sunt broaştele țestoase sau aligatorii. 

Dar nu! Spatele negricios pe care stăteam era neted, 
lucios, fără solzi. Când îl loveai, scotea un sunet metalic şi - 
mă credeţi sau nu - părea că este, dar ce spun eu, nu 
părea, ci chiar era făcut din plăci nituite. 

Nu mai încăpea nici urmă de îndoială! Animalul, monstrul, 
fenomenul care dăduse de gândit întregii lumi savante, care 
tulburase şi înşelase închipuirea marinarilor de pe cele 
două continente, trebuia s-o recunosc, era un fenomen mai 
uimitor încă, un fenomen ieşit din mâna omului. 

Descoperirea existenţei unei fiinţe mitologice, de necrezut, 
nu m-ar fi uimit atât de mult. Dar să te pomeneşti dintr-o 
dată în faţa ochilor cu un lucru atât de uluitor, făurit de 
mâna omului într-un mod misterios, era ceva care te putea 
face să-ţi pierzi minţile! 

Cu toate acestea, nu mai încăpea nici o îndoială! Ne 
găseam pe spatele unui fel de vas submarin, care avea, 
după cum am putut să-mi dau seama, forma unui imens 


peşte de oţel. Ned Land avusese dreptate. Conseil şi cu 
mine ne-am văzut siliţi să ne alăturăâm părerii lui. 

— Bine, spusei eu, dar atunci aparatul acesta trebuie să 
aibă într-însul maşini şi un echipaj care să le manevreze... 

— Nici vorbă că da, îmi răspunse Ned, şi totuşi, de trei ore, 
de când stau pe insula asta plutitoare, n-a dat nimeni nici 
un semn de viaţă. 

— Va să zică, vasul nu s-a mişcat din loc. 

— Nu, domnule Aronnax, se lasă legănat în voia valurilor, 
dar nu porneşte mai departe. 

— Totuşi ştim că e înzestrat cu o mare iuţeală. Şi, pentru 
că e nevoie de o maşină care să producă viteza aceasta şi 
de un mecanic care să conducă maşina, e sigur că suntem 
salvaţi. 

— Hm! făcu Ned cu îndoială. În clipa aceea, vrând parcă 
să întărească cuvintele mele, se auzi o bolboroseală în 
partea dinapoi a acestui aparat ciudat, al cărui propulsor 
era cu siguranţă o elice. Vasul porni. Abia am avut timp să 
ne agăţăm de partea sa care se ridica cu optzeci de 
centimetri deasupra apei. Din fericire, însă, viteza nu era 
prea mare. 

— Atât timp cât merge la suprafaţă, bodogăni Ned Land, 
n-am nimic de zis. Dar dacă îi dă prin minte să se scufunde, 
atunci pielea mea nu mai face nici doi bani! 

«Ba încă şi mai puţin!» ar fi putut spune canadianul. 
Trebuia deci să intrăm numaidecât în legătură cu cei ce se 
aflau înăuntrul aparatului. Am cercetat partea de deasupra, 
căutând o deschizătură, un capac, un «loc de trecere», ca 
să zic aşa; însă plăcile erau atât de bine prinse una de alta, 
încât totul părea neted şi uniform. 

Dealtfel dispăruse şi luna şi se făcuse întuneric beznă. 
Acum trebuia să aşteptăm să se lumineze de ziuă, ca să 
găsim un mijloc de a pătrunde în interiorul vasului 
submarin. 

Aşadar, scăparea noastră era în mâna misterioşilor 
cârmaci care conduceau aparatul, şi dacă ei ar fi dorit să-l 


scufunde, eram pierduţi! Dar dacă aceasta nu avea să se 
întâmple, atunci era sigur că vom face cunoştinţă cu dânşii. 
Fără îndoială că dacă nu găsiseră un sistem de a-şi produce 
singuri aerul, trebuiau să se ridice din când în când la 
suprafaţa apei, ca să-l ia. Deci trebuia să existe o 
deschizătură care să pună în legătură interiorul vasului cu 
aerul. 

Cât despre nădejdea de a fi salvaţi de către comandantul 
Farragut, trebuia să renunţăm cu totul la ea. Ne îndreptam 
spre apus. După socotelile noastre, viteza cu care înaintam 
era destul de potrivită, cam de douăsprezece mile pe oră. 
Elicea bătea valurile cu o regularitate desăvârşită, ieşind 
din când în când la suprafaţă şi făcând să ţâşnească apa 
fosforescentă la o mare înălţime. 

Pe la patru dimineaţa, aparatul îşi mări viteza. Rezistam cu 
greu la iuţeala sa ameţitoare, mai ales când valurile ne 
şfichiuiau faţa. Din fericire, Ned descoperi sub mâna sa un 
inel de prins odgoane, fixat în partea de sus a învelişului, şi 
izbutirăm să ne agăţăm de el. 

Astfel se scurse întreaga noapte. Amintirile mele 
nelămurite mă împiedică să descriu pe rând tot ce s-a 
întâmplat. Îmi amintesc bine de un singur amănunt: în 
timpul când marea şi vântul se potoliseră, mi s-a părut de 
mai multe ori că aud nişte sunete nelămurite, un fel de 
armonie nedesluşită, formată din acorduri îndepărtate. 
Care era misterul acestui vas submarin, căruia întreaga 
lume îi căuta în zadar o explicaţie? Ce fel de fiinţe locuiau 
pe vasul acesta misterios? Care era mecanismul ce-i dădea 
putinţa să se mişte cu o viteză atât de uimitoare? În sfârşit 
se iviră zorile. Ceaţa dimineţii ne învălui, apoi se risipi 
curând. Eram gata să încep o cercetare amănunţită a 
învelişului care alcătuia, în partea de sus, un fel de punte, 
când am simţit că ea se scufundă încetul cu încetul. 

— Ei, la naiba! strigă Ned Land, lovind cu piciorul în 
plăcile sonore, deschideţi odată, navigatori neospitalieri! 


Dar din pricina zgomotului asurzitor al elicei, era greu să-l 
audă cineva. Din fericire, însă, mişcarea de scufundare 
încetă. 

Deodată, dinăuntrul vasului se auzi un zăngănit puternic 
de fiare. O placă fu ridicată şi un om îşi făcu apariţia. La 
vederea noastră el scoase un strigăt ciudat şi dispăru. 

După câteva clipe, opt voinici cu faţa acoperită apărură pe 
tăcute şi ne traseră în maşina lor fantastică. 

Capitolul VIII MOBILIS ÎN MOBILE. 

Răpirea noastră atât de neaşteptată se săvârşise cu iuţeala 
fulgerului, fără ca vreunul dintre noi să-şi poată da seama 
de ceea ce se întâmplă. Nu ştiu ce vor fi gândit tovarăşii 
mei, văzându-se târâţi în această închisoare plutitoare, dar 
eu am simţit cum mă trec fiorii. Cu cine aveam de-a face? 
Fără îndoială că era vorba de nişte pirați de o specie nouă, 
care foloseau metode proprii pentru a jefui pe mare. 

De abia se închise capacul îngust de deasupra noastră, 
când m-am pomenit într-o întunecime de nepătruns. Lia 
început, ochii mei, obişnuiţi cu lumina de afară, n-au putut 
desluşi nimic în jur. Simţii sub tălpile goale treptele unei 
scări de fier. Ned Land şi Conseil, împinşi cu putere din 
spate, veneau în urma mea. O uşă se deschise la capătul 
scării şi se închise apoi repede, cu zgomot, după noi. Eram 
singuri. Unde? N-aş fi putut spune şi nici nu-mi puteam 
închipui, întunericul era atât de adânc, încât nici după 
câteva minute ochii nu mi se obişnuiseră cu el. Nu se zărea 
nici o licărire, cât de slabă, cum se zăreşte de obicei chiar în 
nopţile cele mai întunecoase. 

Ned Land, înfuriat de felul cum se purtau cu noi, îşi dădu 
frâu liber mâniei: 

— Lua-i-ar naiba! strigă el. Grozave gazde am mai nimerit! 
Parcă ar fi caledonieni! N-ar mai lipsi decât să fie şi 
mâncători de oameni! N-ar fi de mirare, dar, în ce mă 
priveşte pe mine, vă spun că n-am să mă las mâncat cu una, 
cu două... 


— Linişteşte-te, Ned, linişteşte-te! vorbi Conseil care, ca 
de obicei, îşi păstra sângele rece. Nu-ţi pierde cumpătul de 
pe acum. Nu ne-au pus încă la frigare. 

— La frigare nu, dar la cuptor ne-au pus, răspunse 
canadianul. E groaznic de întuneric. Noroc că am «bowie- 
knife-ul»47)> la mine şi, cu toată bezna asta, am să ştiu să-l 
mânuiesc. Primul dintre bandiți care va încerca să pună 
mâna pe mine... 

— Nu te enerva degeaba, Ned, i-am spus eu. Şi nu ne face 
de râs cu ieşirile astea de prisos. Poate că cineva ascultă tot 
ce vorbim. Mai bine am încerca să vedem unde suntem. 

Am păşit bâjbâind. După cinci paşi am dat cu mâna de un 
perete făcut din plăci de fier nituite. Apoi, întorcându-mă, 
m-am izbit de o masă de lemn şi de nişte scaune. Podeaua 
închisorii noastre era acoperită cu o rogojină de formium, 
care înăbuşea zgomotul paşilor. Pe pereţi n-am găsit nici 
urmă de uşă sau de fereastră. Conseil, care îşi începuse 
cercetarea pornind în partea cealaltă, se ciocni de mine, şi 
astfel ne-am întors amândoi în mijlocul cabinei, care părea 
să aibă douăzeci de picioare lungime şi zece lăţime. Cât 
despre înălţimea ei, nici chiar Ned Land, cât era de înalt, n- 
o putea măsura. 

Trecuse vreo jumătate de oră fără ca să se schimbe ceva, 
când deodată ochii noştri trecură de la întunericul de 
nepătruns la o lumină atât de puternică, încât în prima clipă 
aproape că ne orbi. Am recunoscut, după limpezimea şi 
după strălucirea ei, acea lumină electrică a cărei minunată 
fosforescenţă o văzusem în jurul vasului submarin. După ce 
ochii mi s-au închis fără voie, i-am redeschis şi am văzut că 
lumina pornea dintr-o jumătate de glob mat aşezat în 
tavanul cabinei. 

— În sfârşit putem vedea! strigă Ned Land, care stătea cu 
cuțitul în mână, gata de apărare. 

— Da, răspunsei eu, dar cu asta n-am făcut nimic, fiindcă 
situaţia noastră e tot atât de sumbră ca şi până acum. 


— Ar fi bine ca domnul să aibă puţină răbdare, mă sfătui 
netulburatul Conseil. 

Lumina apărută pe neaşteptate îmi îngădui să cercetez 
încăperea până în cele mai mici amănunte. N-am văzut 
altceva decât o masă şi cinci scaune fără spătar. Uşa 
invizibilă prin care intrasem era închisă ermetic. Nu se 
auzea nici un zgomot; totul părea mort. Vasul stătea oare 
pe loc, era încă la suprafaţă sau coborâse în adâncuri? Nu 
puteam să-mi dau seama. Totuşi, globul luminos nu se 
aprinsese degeaba. Eram sigur că oamenii vasului aveau să 
apară în curând. Doar când e vorba să fii dat uitării, nu mai 
este nevoie să ţi se lumineze temniţa. 

Nu mă înşelasem. Se auzi un zgomot de zăvoare trase, uşa 
se deschise şi doi oameni îşi făcură apariţia. 

Unul din ei era scund, cu muşchi puternici, lat în spate, cu 
mâinile şi picioarele mari, cap zdravăn, păr negru şi des, 
mustaţa stufoasă, privirea vie şi pătrunzătoare, iar din 
întreaga sa făptură se desprindea acea agerime proprie 
populațiilor provensale din sudul Franţei; omul acesta 
mărunt era dovada vie a înţeleptelor cuvinte spuse de 
Diderot, după care mişcările îl arată pe om aşa cum este. 
Fără îndoială că vorbirea îi era plină de prosopopei, 
metonimii şi hiperbole, lucru de care cu greu mi-aş fi putut 
da seama, căci faţă de mine el întrebuința numai o limbă 
ciudată, cu totul de neînțeles. 

Celălalt necunoscut merită o descriere mai amănunţită. 
Un discipol al lui Gratiolet sau al lui Engel ar fi putut citi în 
înfăţişarea lui ca într-o carte deschisă. Eu însumi mi-am dat 
seama numaidecât de însuşirile-i de căpetenie: portul semeţ 
al capului şi privirea rece şi sigură a ochilor negri dovedeau 
încrederea în sine; pielea sa, mai mult palidă decât 
colorată, arăta o fire potolită, care ştie să se stăpânească; 
mişcarea repede a sprâncenelor sale ce se încruntau des 
era semn de energie şi, în sfârşit, respiraţia puternică, pe 
care de obicei o au oamenii plini de viaţă, arăta, fără greş, 
curajul său. 


Adaug că omul acesta era mândru, că privirea-i hotărâtă şi 
senină oglindea gândiri înalte şi că potrivirea desăvârşită 
dintre gesturi şi expresie - cum spun fizionomiştii - vădea o 
sinceritate de netăgăduit. 

Privindu-l, mă simţii «fără să vreau» liniştit şi sigur că 
întâlnirea noastră se va sfârşi cu bine. În privinţa vârstei 
sale, n-aş fi putut spune sigur dacă avea treizeci şi cinci sau 
cincizeci de ani. Statura îi era înaltă, fruntea largă, nasul 
drept, gura frumos desenată, dinţii minunaţi, mâinile fine, 
cu degete lungi, mâini cât se poate de «psihice», cum ar 
spune cei ce se ocupă cu ghicitul în palmă, potrivite unei 
inimi pasionate. Hotărât lucru, niciodată nu mai întâlnisem 
un om atât de minunat. O trăsătură deosebită a feţei o 
formau ochii săi, oarecum depărtaţi unul de altul, şi care 
puteau cuprinde dintr-o dată în raza lor vizuală mai mult de 
un sfert din orizont. Pe lângă însuşirea aceasta - pe care am 
verificat-o mai târziu - omul avea şi o vedere extraordinară, 
mai ageră decât a lui Ned Land. Când îşi aţintea privirea 
asupra unui lucru, linia sprâncenelor se frângea, pleoapele- 
i grele se apropiau, înconjurând pupilele ochilor şi 
strâmtând astfel câmpul vizual. Ce privire! Cum mărea 
orice lucru micşorat de depărtare şi cum te pătrundea până 
în adâncul sufletului! Cu câtă uşurinţă străpungea pânzele 
de apă, de nepătruns pentru ochii noştri, şi cum vedea până 
în adâncul mărilor! 

Cei doi necunoscuţi purtau pe cap berete făcute din blană 
de lutru, aveau picioarele încălţate în cizme din piele de 
focă şi erau îmbrăcaţi în haine făcute dintr-o țesătură 
specială, care nu le împiedica cu nimic mişcările. Cel mai 
înalt dintre ei - desigur comandantul - ne privi foarte atent, 
fără să spună o vorbă. Apoi, întorcându-se spre tovarăşul 
său, i se adresă într-o limbă necunoscută, folosind un 
dialect sonor şi plăcut, în care vocalele erau rostite cât se 
poate de felurit. 

Celălalt îi răspunse printr-o mişcare a capului şi adăugă 
două-trei cuvinte de neînțeles pentru mine, după care mă 


privi, ca şi cum m-ar fi întrebat ceva. 

I-am răspuns, în franţuzeşte, că nu pricep nimic din ce 
spune; dar omul păru că nu mă înţelege şi din pricina 
aceasta situaţia deveni destul de încurcată. 

— Domnul ar face bine să povestească totuşi păţania 
noastră, spuse Conseil. Poate că domnii vor înţelege ceva. 

Am povestit toată aventura noastră, foarte răspicat şi fără 
să las nimic la o parte. Am spus cum mă cheamă şi care îmi 
este profesiunea, l-am prezentat pe Conseil şi pe vânătorul 
de balene Ned Land. 

Omul cu privirea calmă mă ascultă liniştit, politicos, chiar 
şi cu o deosebită atenţie. Nimic pe faţa sa însă nu arăta că 
mi-a înţeles istorisirea. Când am sfârşit, n-a spus o vorbă 
măcar. 

Mă gândii să-i vorbesc englezeşte. Poate că în limba 
aceasta, care este aproape universală, voi reuşi să comunic 
cu el. O cunoşteam pe cât cunoşteam şi limba germană, de 
ajuns ca să pot citi, dar nu ca s-o vorbesc fără greşeli. Or, 
acum trebuia să mă fac cât mai bine înţeles. 

— Meştere Land, îi spusei vânătorului, e rândul dumitale. 
Vorbeşti în cea mai curată englezească pe care a vorbit-o 
vreodată un anglo-saxon. Poate că vei fi mai norocos decât 
mine. 

Ned nu se lăsă rugat şi începu de la capăt povestirea, pe 
care în parte am înţeles-o şi eu. Erau aceleaşi fapte, dar 
înfăţişate altfel. Din pricina firii sale iuți, canadianul povesti 
cu multă însufleţire. Mai întâi protestă cu tărie împotriva 
faptului că a fost închis fără nici un drept, întrebând în 
virtutea cărei legi era ţinut sub zăvor, aminti de habeas 
corpus(8), ameninţă cu urmărirea pe acei care îl 
închiseseră pe nedrept, se zbătu, gesticula, strigă, se 
înfurie şi în cele din urmă dădu să se înţeleagă, printr-un 
gest grăitor, că muream de foame. 

Lucrul acesta era cu totul adevărat, deşi noi aproape că îl 
uitasem. 


Spre marea noastră uimire, ni se păru că nici Ned Land n- 
a fost înţeles. Vizitatorii noştri nici nu clipiră măcar; era 
vădit că nu înțelegeau nici limba lui Arago, nici pe aceea a 
lui Faraday. 

Mă simţeam cât se poate de încurcat după ce 
desfăşurasem zadarnic toate cunoştinţele noastre filologice 
şi nu mai ştiam ce să fac, când Conseil îmi spuse: 

— Dacă domnul îmi îngăduie, aş povesti şi eu întâmplarea, 
în limba germană. 

— Cunoşti germana? 

— Ca orice flamand, dacă nu vă supăraţi. 

— Dimpotrivă, dă-i drumul, băiete! 

Cu vocea sa liniştită, Conseil povesti pentru a treia oară 
peripeţiile expediției noastre. Dar, cu toate întorsăturile 
elegante ale frazelor, cu toate intonaţiile frumoase ale 
povestitorului, nici germana nu avu mai mult succes. În 
sfârşit, am încercat să-mi reamintesc de latineasca pe care 
o învăţasem în liceu şi am început să povestesc în această 
limbă. Cred că dacă m-ar fi auzit Cicero, şi-ar fi astupat 
urechile şi m-ar fi trimis la bucătărie. Iotuşi am scos-o la 
capăt. Insă cu acelaşi rezultat. 

După ce şi această ultimă încercare dădu greş, cei doi 
necunoscuţi schimbară câteva cuvinte în limba lor 
neînţeleasă şi se retraseră, fără să ne dea măcar un semn 
de încurajare. Uşa se închise. 

— Asta-i mişelie! strigă Ned Land, înfuriindu-se pentru a 
douăzecea oară. Ce înseamnă asta? Li se vorbeşte 
ticăloşilor ăstora franţuzeşte, englezeşte, nemţeşte, 
latineşte, şi ei n-au nici măcar buna-cuviinţă să răspundă! 

— Linişteşte-te, Ned, îi spusei eu, furia ta nu ne ajută cu 
NIMIC. 

— Dar nu vă daţi seama, domnule profesor, strigă Ned, 
mânios, că putem muri de foame în cuşca asta de fier? 

— Ei, făcu Conseil, cu puţină filosofie o putem duce încă 
multă vreme! 


— Prieteni, le spusei eu, nu trebuie să ne pierdem 
nădejdea. Ne-am mai găsit noi altă dată în situaţii şi mai 
grele. V-aş ruga să mai aveţi puţină răbdare, înainte de a vă 
face o părere despre comandant şi despre echipajul său. 

— Eu mi-am şi făcut-o, răspunse Ned. Sunt nişte ticăloşi... 

— Bine! Dar din ce ţară? 

— Din ţara ticăloşilor! 

— Dragul meu Ned, nu prea ştiu pe unde vine ţara despre 
care vorbeşti, şi-ţi mărturisesc că mi-e foarte greu să-mi 
dau seama de ce naţionalitate sunt aceşti doi necunoscuţi. 
Nu sunt nici englezi, nici francezi, nici germani - iată tot ce 
ştim despre ei. Eu aş crede însă că atât comandantul cât şi 
secundul sunt născuţi în ţări sudice. Au ceva meridional în 
ei. Dar n-aş putea fi sigur, numai după înfăţişarea lor, dacă 
sunt spanioli, turci, arabi sau indieni, iar limba pe care o 
vorbesc îmi este cu totul necunoscută. 

— lată neajunsul de a nu cunoaşte toate limbile, spuse 
Conseil, sau, mai degrabă, iată ce rău este că nu se 
vorbeşte peste tot o singură limbă! 

— Asta nu ne-ar sluji la nimic! răspunse Ned Land. Nu 
vedeţi că ăştia vorbesc o limbă a lor, inventată de ei, ca să 
ducă la desperare nişte bieţi oameni care mor de foame? 
Doar în toate ţările de pe glob se înţelege ce vrei să spui 
când căşti gura, clămpăni din fălci şi din dinţi şi plescăi din 
buze. De la Quebec până la Pomotu, de la Paris până în 
partea cealaltă a Pământului. semnele acestea nu spun 
oare: «Mi-e foame, dă-mi să mănânc?!» 

— Ei, făcu Conseil, unii oameni sunt mai grei de cap! 

Nici nu-şi isprăvise bine vorba când uşa se deschise şi 
intră un steward. Ne aducea îmbrăcăminte şi pantaloni din 
aceeaşi stofă curioasă despre care am mai vorbit. Mă grăbii 
să le îmbrac; tovarăşii mei făcură la fel. În timpul acesta, 
stewardul - care părea şi mut şi surd - pregăti o masă cu 
trei tacâmuri. 

— Iată în sfârşit un lucru mai serios, spuse Conseil; mi se 
pare că începe să fie bine! 


— Pe dracu! răspunse plin de ciudă Ned. Ce crezi că o să 
putem mânca aici? Ficat de broască ţestoasă, muşchi de 
rechin sau friptură de focă! 

— Vom vedea îndată, spuse Conseil. 

Farfuriile acoperite cu capace de argint fură orânduite 
frumos şi ne aşezarăm la masă. Fără doar şi poate că aveam 
de-a face cu oameni civilizaţi şi, dacă n-ar fi fost lumina 
electrică, m-aş fi crezut la «Hotel Adelphi» din Liverpool, 
sau la «Grand-Hotel» din Paris. Trebuie să spun totuşi că pe 
masă nu se găsea nici pâine şi nici vin. Apa era limpede şi 
proaspătă, dar era apă, lucru care lui Ned Land nu-i făcu 
deloc plăcere. Printre felurile de mâncare care ne-au fost 
aduse, am recunoscut unele specii de peşti, gătite minunat; 
dar celelalte mâncări, deşi aveau un gust foarte bun, nu mi- 
am dat seama ce sunt şi n-aş fi putut măcar să spun dacă 
sunt din carne sau din legume. Tacâmurile şi tot ce se găsea 
pe masă erau de o eleganţă şi de un gust desăvârşit. 

Fiecare obiect - lingură, furculiţă, cuţit, farfurie - era 
însemnat cu o literă înconjurată de următoarea inscripţie: 

N 

«Mişcător în elementul mişcător!» Deviza se potrivea întru 
totul acestui aparat submarin, cu condiţia să traduci în prin 
în nu prin pe. Litera N era, fără îndoială, inițiala numelui 
misteriosului personaj care domnea în fundul mărilor! 

Nici Ned şi nici Conseil nu-şi băteau capul cu asemenea 
probleme. Ei înfulecau de zor şi curând făcui şi eu la fel. Mă 
liniştisem în privinţa soartei noastre, fiindcă îmi dădusem 
seama că gazdele n-aveau intenţia să ne lase să murim de 
foame. 

Dar toate au un sfârşit, toate trec, chiar şi foamea unor 
oameni care n-au mâncat de cincisprezece ore. După ce ne- 
am săturat bine, ne-a cuprins un somn de neînvins. Lucrul 
acesta era, dealtfel, firesc după o noapte întreagă în care 
ne luptasem cu moartea. 

— Ah! Ce-aş mai dormi! spuse Conseil. 

— Eu chiar dorm! îi răspunse Ned. 


Amândoi se lungiră pe covorul din cabină şi în câteva clipe 
adormiră adânc. 

Cât despre mine, am adormit mai greu; prea multe 
gânduri mă năpădeau, prea multe probleme mă frământau, 
prea multe imagini îmi treceau prin faţa ochilor şi nu mă 
lăsau să dorm! Unde ne aflam? Ce putere necunoscută ne 
conducea? Simţeam - sau mai curând credeam că simt - 
cum aparatul se scufundă tot mai mult în adâncuri. Începui 
să am vise groaznice. Mi se părea că văd tot felul de 
animale ciudate înconjurând vasul, cu care semănau atât de 
bine! Deodată m-am liniştit. M-a cuprins o toropeală plăcută 
şi curând m-am cufundat într-un somn adânc. 

Capitolul IX FURIILE LUI NED LAND. 

Nu ştiu cât am dormit; pesemne că multă vreme, fiindcă 
somnul ne-a alungat toată oboseala. M-am trezit cel dintăi. 
Tovarăşii mei dormeau buştean în colţurile în care se 
culcaseră. 

De îndată ce m-am ridicat de pe aşternutul acela destul de 
tare, mi-am simţit creierul odihnit, mintea limpede şi am 
început să cercetez cu atenţie încăperea. Nimic nu se 
schimbase. Închisoarea rămăsese închisoare, iar prizonierii, 
prizonieri. Atâta doar că în timpul somnului nostru 
stewardul strânsese masa. Nimic nu lăsa să se 
întrezărească o schimbare apropiată a situaţiei noastre, de 
aceea am început să mă întreb, plin de îngrijorare, dacă nu 
cumva eram sortiţi de acum înainte să trăim în cuşca 
aceasta. 

Un asemenea gând mă îngrozea, mai ales pentru că, deşi 
creierul mi se eliberase de toate închipuirile chinuitoare din 
ajun, simţeam în schimb cum ceva îmi apăsa tot mai mult 
pieptul. Aerul devenise înăbuşitor pentru plămânii noştri. 
Cu toate că încăperea era mare, mi-am dat seama că în 
timpul somnului consumaserăm o bună parte din oxigenul 
ei. Ştiam destul de bine că orice om respiră într-o oră 
oxigenul cuprins într-o sută de litri de aer, şi că aerul, 


încărcându-se cu o cantitate aproape egală de acid 
carbonic, devine atunci de nerespirat. 

Se cerea deci fără întârziere primenirea aerului atât din 
închisoarea noastră, cât şi din întregul submarin. 

Mă întrebam ce face comandantul în asemenea cazuri? 
Obține aerul prin procedee chimice, eliberând cu ajutorul 
căldurii oxigenul din clorat de potasiu şi absorbind acidul 
carbonic prin potasă caustică? în acest caz, trebuia să mai 
aibă oarecari legături cu continentele, ca să-şi poată 
procura materialul necesar. Se mărginea să înmagazineze 
aerul la presiuni înalte în rezervoare şi să-i dea drumul apoi 
după cum simţea echipajul nevoia? Şi asta era posibil. Sau, 
folosind un mijloc mai uşor şi mai economic, şi prin urmare 
mai cu putinţă, se mulțumea să se ridice ca să respire la 
suprafaţa apei, ca un cetaceu, şi îşi reînnoia provizia de aer 
pentru douăzeci şi patru de ore? Orice mijloc ar fi fost ales, 
mi se părea că trebuie pus fără întârziere în aplicare. 

Şi pe când mă sileam să trag cât mai des aerul în piept, ca 
să pot folosi cât mai bine puţinul oxigen ce mai rămăsese, 
simţii deodată un val rece, îmbibat de mireasma sărată a 
apei. Era chiar adierea mării, încărcată de iod, care te 
readucea la viaţă. Am deschis gura cât am putut mai mult şi 
mi-am umplut plămânii cu aer curat. Atunci am simţit o 
uşoară clătinare, un ruliu slab, dar care se simţea totuşi. 
Pesemne că vasul, monstrul de fier, se ridicase la suprafaţa 
oceanului ca să respire, asemeni balenelor. Ghicisem deci 
foarte bine în ce fel se făcea aerisirea. 

După ce absorbii cu nesaţ aerul, am căutat tubul de 
aerisire şi l-am descoperit curând. Deasupra uşii se 
deschidea o gaură prin care pătrundea aerul proaspăt, 
primenind atmosfera încărcată din celulă. 

Ajunsesem aici cu observaţiile mele, când Ned şi Conseil, 
simțind adierea binefăcătoare a mării, se treziră aproape în 
acelaşi timp. Se frecară la ochi, se întinseră şi se ridicară în 
grabă. 


— Domnul a dormit bine? mă întrebă Conseil cu politeţea 
lui obişnuită. 

— Foarte bine, i-am răspuns. Dar dumneata, meştere 
Land? 

— Am dormit adânc, domnule profesor. Dar ce-i asta? Simt 
aer de mare. 

Un marinar nu se putea înşela în privinţa asta, şi i-am 
povestit canadianului ce se întâmplase în timp ce dormise. 

— Asta, spuse el, explică foarte bine mugetele pe care le 
auzeam când aşa-zisul narval se găsea aproape de Abraham 
Lincoln. 

— Sigur, Ned, era respiraţia lui! 

— Numai că, domnule Aronnax, habar n-am cât este 
ceasul. Nu cumva ştiţi, o fi timpul să luăm masa de seară? 

— Masa de seară? Mai degrabă prânzul, dragul meu Ned, 
pentru că de ieri şi până acum a trecut cu siguranţă o zi. 

— Va să zică am dormit douăzeci şi patru de ore? se miră 
Conseil. 

— Cred şi eu... 

— N-am nimic împotrivă, vorbi Ned. Prânz sau cină, ce o fi, 
aştept cu plăcere pe steward, cu oricare dintre ele. 

— N-ar fi rău să le aducă pe amândouă, îşi dădu părerea 
Conseil. 

— Adevărat, întări canadianul, avem dreptul la două mese 
şi sunt gata să le mănânc pe amândouă. 

— Să aşteptăm, spusei eu. Cu siguranţă că necunoscuţii 
aceştia nu au de gând să ne lase să murim de foame, pentru 
că altfel masa de ieri nu ar fi avut nici un rost. 

— Numai dacă nu cumva vor să ne pună la îngrăşat, făcu 
Ned. 

— Nici gând, îi răspunsei. Doar nu suntem în mâinile 
canibalilor! 

— Cine poate şti? spuse cu seriozitate canadianul. S-ar 
putea ca oamenii aceştia să jinduiască de multă vieme după 
o bucăţică de carne proaspătă şi atunci trei bărbaţi sănătoşi 
şi voinici ca domnul profesor. Conseil şi cu mine... 


— Sfârşeşte cu prostiile, meştere Land, şi mai ales nu fi 
pornit împotriva lor, căci s-ar putea să ne înrăutăţim 
situaţia! 

— La urma urmei, spuse vânătorul, eu plesnesc de foame 
şi uite că prânzul sau cina asta nu mai vine odată! 

— Meştere Land, îi răspunsei eu, trebuie să ţinem seama 
de regulile vasului şi mi se pare că stomacul nostru a luat-o 
înaintea ceasului de la bucătărie. 

— Bine, să-l potrivim atunci după bucătărie, spuse liniştit 
Conseil. 

— Ştiam că n-o să vorbeşti altfel, prietene Conseil, se 
supără nerăbdătorul canadian. Nu vrei să-ţi strici nici 
nervii, nici ficatul. Totdeauna eşti liniştit! Ai fi în stare să 
mulţumeşti înainte de a mânca şi să mori mai bine de foame 
decât să te plângi! 

— La ce mi-ar ajuta dacă m-aş plânge? 

— Ei, vezi bine că ţi-ar ajuta! Măcar ai face ceva, n-ai sta 
cu mâinile în sân. Dacă piraţii ăştia - şi spun pirați din 
respect şi ca să nu mă pun contra domnului profesor, care 
nu-mi dă voie să-i numesc canibali - dacă piraţii ăştia îşi 
închipuie că mă vor putea ţine închis într-o cuşcă în care mă 
sufoc, fără să audă blestemele cu care îmi însoțesc mânia, 
se înşeală!... Credeţi că o să ne ţină multă vreme în cutia 
asta de fier? 

— Ca să fiu cinstit, nu ştiu mai mult decât dumneata, Ned. 

— Dar ce credeţi dumneavoastră despre toate astea? 

— Cred că întâmplarea a făcut să aflăm un secret cumplit. 
Or, dacă echipajul submarinului are interesul să-l păstreze 
şi dacă acest interes este mai important decât viaţa a trei 
oameni, cred că existenţa noastră este în pericol. Dacă 
lucrurile nu stau aşa, atunci, cu primul prilej, monstrul care 
ne-a înghiţit ne va reda lumii locuite de semenii noştri. 

— Numai dacă între timp nu ne vor înrola în echipaj, spuse 
Conseil, şi nu ne vor ţine astfel aici... 

— Până în clipa în care, grăi Ned Land, vreo altă fregată 
mai rapidă sau mai îndemânatică decât Abraham Lincoln va 


pune mâna pe acest cuib de bandiți şi ne va înălța şi pe noi, 
odată cu echipajul, în vârful catargului cel mare, ca să ne 
dăm suflarea din urmă. 

— Ai dreptate, meştere Land! răspunsei eu. Dar, după câte 
ştiu eu, nu ne-a cerut nimeni până acum să facem parte din 
echipaj, şi mi se pare că este de prisos să discutăm dinainte 
asupra hotărârii pe care am lua-o dacă ar fi vorba vreodată 
despre aşa ceva. Vă repet, trebuie să aşteptăm deocamdată 
şi să nu facem nimic, pentru că nu este nimic de făcut. 

— Dimpotrivă, domnule profesor, spuse Ned, care nu voia 
să se dea bătut; trebuie să facem ceva! 

— Şi ce anume, meştere Land? 

— Să ne salvăm. 

— De multe ori e greu să evadezi dintr-o închisoare 
«pământească», dar să scapi dintr-o închisoare submarină 
asta mi se pare cu neputinţă. 

— Ei, prietene Land, întrebă Conseil, ce mai ai de spus 
acuma? N-aş crede ca un american să se dea bătut aşa, cu 
una, cu două... 

Vânătorul de balene tăcea, vădit încurcat. De o evadare, în 
împrejurările în care ne aruncase soarta, nici nu putea fi 
vorba. Dar un canadian este pe jumătate francez, şi 
meşterul Land ne dovedi aceasta prin răspunsul său. 

— Deci, domnule Aronnax, începu el după câteva clipe de 
gândire, nu vă trece prin minte cam ce trebuie să facă nişte 
oameni care nu pot cu nici un chip să scape din închisoare? 

— Nu, prietene. 

— Foarte simplu; trebuie să facă pe dracu-n patru şi să 
rămână în ea. 

— Straşnic! zise Conseil. Tot mai bine e să fii înăuntrul 
vasului, decât deasupra sau dedesubtul lui. 

— Da, dar numai după ce-ai aruncat afară temnicierii, 
paznicii şi gardienii, adăugă Ned Land. 

— Ce tot spui, Ned? Te gândeşti cu tot dinadinsul să pui 
stăpânire pe vas? 

— Desigur, răspunse canadianul. 


— Cu neputinţă! 

— De ce, domnule profesor? S-ar putea să ni se ivească 
vreo împrejurare prielnică şi nu văd ce ne-ar împiedica să 
ne folosim de ea. Dacă pe vas nu sunt decât vreo douăzeci 
de oameni, n-o să stea în calea a doi francezi şi a unui 
canadian! 

Mi s-a părut că e mai bine să-l las pe Ned să se scalde în 
apele lui decât să-l contrazic. Aşa că m-am mulţumit să-i 
spun: 

— Să aşteptăm împrejurarea aceea, meştere Land, şi vom 
vedea noi ce-i de făcut. Până atunci, însă, te rog, mai 
stăpâneşte-ţi nerăbdarea, în situaţia noastră nu putem 
folosi decât şiretenia, fiindcă furia nu ne va duce la nimic 
bun. Făgăduieşte-mi deci că ai să laşi mânia la o parte. 

— Vă făgăduiesc, domnule profesor, îmi răspunse Ned 
Land, dar felul în care rosti cuvintele acestea nu mă linişti 
deloc. De acum n-o să-mi mai iasă din gură nici o vorbă de 
mânie, n-o să mai fac nimic care să mă trădeze, chiar dacă 
mesele nu ne vor fi aduse la timp. 

— "Ţi-ai dat cuvântul, Ned! îi aminti încă o dată 
canadianului. 

Cu asta, discuţia noastră luă sfârşit şi toţi trei căzurăm pe 
gânduri. În ceea ce mă priveşte, mărturisesc că, cu toate 
asigurările lui Ned, nu prea vedeam cum am putea scăpa. 
Nu credeam în acele împrejurări prielnice despre care 
vorbise Ned Land. Ca să poată fi atât de bine condus, vasul 
trebuia să aibă un echipaj numeros, şi asta însemna că în 
cazul unei lupte am fi avut prea mulţi oameni împotriva 
noastră. Apoi, mai înainte de toate, ar fi trebuit să fim liberi, 
şi noi nu eram. Nu vedeam nici cea mai mică putinţă de a 
fugi din cuşca aceea, atât de bine închisă. Şi dacă mă 
gândeam că ciudatul comandant al acestui vas avea un 
secret de păstrat - ceea ce părea neîndoielnic - puteam să- 
mi dau seama că nu ne va lăsa să ne mişcăm liberi pe bord. 
Va căuta să se scape de noi prin cine ştie ce mijloace 
violente, sau ne va azvârili într-o bună zi pe vreun colţ uitat 


al pământuiui? Asta nu ştiam. 'Toate presupunerile mi se 
păreau însă posibile şi trebuia să fii vânător de balene ca să 
poţi spera să-ţi recucereşti libertatea. 

Privindu-l pe Ned Land, băgai de seamă că pe măsură ce 
se gândea devenea tot mai nervos. Auzeam cum tot mai 
mult i se umplea gâtlejul de înjurături şi vedeam cum 
mişcările îi devin tot mai amenințătoare. Se ridica şi se 
învârtea ca o fiară în cuşcă, lovind pereţii cu picioarele şi cu 
pumnii. lar timpul trecea, foamea ne rodea de-a binelea, 
stewardul nu dădea nici un semn de viaţă şi ni se părea că 
dacă într-adevăr avea cineva vreo intenţie bună în privinţa 
noastră, apoi acela uitase de noi. 

Ned Land, chinuit de foame, se înfuria şi înjura tot mai 
mult, şi, cu toate că-mi dăduse cuvântul, mă temeam că va 
izbucni în clipa în care se va găsi faţă în faţă cu vreunul din 
oamenii echipajului. 

Mai trecură două ore, în care timp furia canadianului 
crescu. Chema şi striga zadarnic. Pereţii de metal erau 
surzi. N-auzeam nici un sunet înăuntrul acelui vas, care 
părea mort. Dacă s-ar fi mişcat, măcar aş fi simţit bătăile 
elicei. Dar pesemne că vasul se scufundase în adâncul 
apelor, de aceea liniştea era atât de mare, încât devenise 
înspăimântătoare! 

Şi cum îmi dădeam din ce în ce mai mult seama că suntem 
părăsiţi, uitaţi în fundul celulei noastre, nici nu mai 
îndrăzneam să mă gândesc cât timp va ţine starea aceasta. 
Nădejdile, pe care întâlnirea cu comandantul vasului mi le 
trezise, se năruiră una câte una. Privirea calmă a omului 
aceluia, înfăţişarea lui mărinimoasă, noblețea purtării sale, 
toate mi se şterseră din minte. Începusem să văd cu alţi 
ochi personajul acela ciudat, să mi-l închipui aşa cum poate 
era: neîndurător, crud. Simţeam că nu are în el nimic 
omenesc, că nu cunoaşte mila, că este un duşman 
înverşunat al semenilor săi, cărora le jurase o ură veşnică. 

Dar avea oare să ne lase să pierim închişi în cuşca asta 
strâmtă, pradă nălucirilor îngrozitoare spre care te împinge 


foamea înverşunată? Gândul acesta groaznic se întări atât 
de mult, încât simţii cum mă cuprinde o spaimă de 
neînchipuit. Conseil rămânea liniştit; Ned Land era în 
culmea furiei. 

Deodată se auzi un zgomot. Pe podeaua de metal răsunară 
paşi, zăvoarele fură trase, uşa se deschise şi apăru 
stewardul. Înainte de-a putea face vreo mişcare ca să-l 
opresc, canadianul se şi aruncase asupra lui; îl trântise şi-l 
strângea cu putere de gât. Stewardul se înăbuşea sub 
mâna-i puternică. 

Tocmai când Conseil se căznea să îndepărteze mâinile 
vânătorului de pe gâtul victimei, aproape sufocată, şi când 
eu mă pregăteam să fac acelaşi lucru, am rămas încremenit 
auzind aceste cuvinte pronunţate în limba franceză: 

— Linişteşte-te, meştere Land, iar dumneavoastră, 
domnule profesor, aveţi bunătatea de a mă asculta. 

Capitolul X OMUL MĂRILOR. 

Cel care vorbise era comandantul vasului. 

Auzindu-l, Ned Land se ridică. De îndată ce stăpânul său îi 
făcu un semn să plece, stewardul ieşi, aproape sugrumat şi 
abia ţinându-se pe picioare. Atât de mare era autoritatea 
comandantului asupra oamenilor săi, încât stewardul nu 
făcu nici un gest prin care să lase să se vadă ura ce o simţea 
împotriva canadianului. Conseil, de data asta curios, fără 
să-şi dea seama, iar eu, uimit, aşteptam tăcuţi 
deznodământul acestei scene. 

Sprijinit de colţul mesei, cu braţele încrucişate, 
comandantul ne privi cu cea mai mare atenţie. Stătea oare 
în cumpănă dacă să ne vorbească sau nu? îi părea rău de 
cuvintele rostite în franţuzeşte? S-ar fi putut crede că da. 

După câteva clipe de linişte, pe care nimeni dintre noi nu 
se gândea să o tulbure, comandantul ne spuse cu o voce 
calmă şi pătrunzătoare: 

— Domnilor, cunosc la fel de bine franceza, engleza, 
germana şi latina. Aş fi putut deci să vă răspund chiar de la 
prima noastră întâlnire, dar am vrut mai întâi să vă cunosc 


şi apoi să chibzuiesc. Povestea dumneavoastră, pe care am 
ascultat-o de patru ori, şi care de fiecare dată a avut un 
conţinut cu totul asemănător, mi-a arătat cine sunteţi. Stiu 
acum că întâmplarea m-a pus în faţa domnului Pierre 
Aronnax, profesor de istorie naturală la Muzeul din Paris, 
trimis într-o misiune ştiinţifică în străinătate, a lui Conseil, 
omul său de serviciu, şi a lui Ned Land, canadian prin 
naştere, vânător de balene pe fregata Abraham Lincoln, din 
flota Statelor Unite ale Americii. 

Mă înclinai, în semn de aprobare; întrucât comandantul 
nu-mi pusese nici o întrebare, n-aveam ce-i răspunde. Omul 
acesta vorbea franceza curent, fără accent străin. Frazele 
sale erau limpezi, cuvintele exacte, uşurinţa de a se 
exprima remarcabilă. Dar cu toate astea «am simţit» că nu 
aveam în faţa mea un compatriot. El urmă: 

— Socotiţi, fără îndoială, domnilor, că a trecut cam multă 
vreme de la prima vizită pe care v-am făcut-o. Însă, după ce 
am aflat cine sunteţi, am dorit să chibzuiesc asupra 
hotărârii pe care o voi lua în privinţa dumneavoastră. Am 
stat mult la îndoială. Împrejurări nenorocite v-au adus în 
faţa unui om care a rupt orice legătură cu omenirea. Aţi 
venit să-mi tulburaţi liniştea... 

— Fără voia noastră, spusei eu. 

— Fără voie? întrebă necunoscutul, ridicând puţin vocea. 
Cum, Abraham Lincoln mă urmăreşte fără voie în toate 
mările? Fără voie v-aţi îmbarcat dumneavoastră pe fregată? 
Fără voie mi-aţi bombardat vasul şi tot fără voie Ned Land 
şi-a aruncat cangea asupra lui? 

Am înţeles că sub vorbele lui se ascunde o mânie abia 
stăpânită. Desigur însă că aveam de dat un răspuns la toate 
aceste învinuiri, ceea ce şi făcui: 

— Domnule, i-am spus, fără îndoială că nu cunoaşteţi 
discuţiile care au avut loc în America şi Europa în privinţa 
dumneavoastră. Nu ştiaţi că numeroasele accidente, 
datorită ciocnirilor cu aparatul dumneavoastră submarin, 
au alarmat opinia publică de pe cele două continente. Nu vă 


mai înşir presupunerile fără număr prin care se încerca 
lămurirea acestui fenomen ciudat, căruia numai 
dumneavoastră îi cunoaşteţi taina. Dar să ştiţi că, 
urmărindu-vă până la marginile Pacificului, Abraham 
Lincoln credea că vânează un monstru marin puternic, de 
care oceanul trebuia curăţat cu orice preţ. 

Un zâmbet uşor apăru pe chipul comandantului; apoi el 
spuse pe un ton liniştit: 

— Domnule Aronnax, aţi putea afirma că fregata 
dumneavoastră n-ar fi urmărit şi bombardat chiar şi un vas 
submarin, nu numai un monstru? Întrebarea aceasta mă 
puse în încurcătură, fiindcă comandantul Farragut n-ar fi 
şovăit, ci ar fi socotit că este de datoria lui să nimicească un 
asemenea aparat, cum ar fi nimicit, dealtfel, şi un narval 
gigantic. 

— Acum înţelegeţi, domnule, reluă necunoscutul, de ce am 
dreptul să vă privesc ca pe nişte duşmani. 

N-am mai spus nimic. Ce rost mai are o discuţie, când 
forţa poate să distrugă cele mai bune dovezi? 

— Am şovăit multă vreme, reluă comandantul. Nimic nu 
mă obligă să vă dau ospitalitate. Dacă ar fi trebuit să mă 
despart de dumneavoastră, nu mai aveam de ce săvă 
revăd. Puteam să vă urc pe puntea vasului care v-a servit de 
adăpost, să mă scufund în apă şi să uit că aţi existat cândva. 
N-ar fi fost dreptul meu? 

— Ar fi fost poate dreptul unui sălbatic, îi răspunsei, nu al 
unui om civilizat. 

— Domnule profesor, replică cu vioiciune comandantul, eu 
nu sunt ceea ce dumneavoastră numiţi un om civilizat. M- 
am rupt de întreaga lume pentru motive pe care numai eu 
am dreptul să le judec; nu mai ascult deci de regulile lumii 
şi vă poftesc să nu mi le mai amintiţi niciodată. 

Cuvintele acestea mi-au fost spuse răspicat. Ochii 
necunoscutului scăpărară fulgere de mânie şi dispreţ şi mi- 
am dat seama că omul acesta trebuie să fi avut un trecut 
înfricoşător. Nu numai că trăia în afara legilor omeneşti, dar 


se afla în afara oricărei putinţe de a fi tras la răspundere. 
Cine ar fi îndrăznit să-l urmărească în fundul mărilor când, 
chiar la suprafaţa lor, el putea să zădărnicească orice s-ar fi 
încercat împotriva lui? Ce navă ar fi fost în stare să ţină 
piept atacurilor submarinului? Ce cuirasă, oricât ar fi fost 
ea de solidă, ar fi rezistat loviturilor monstrului de metal? 
Nici un om nu putea să-i ceară socoteală pentru faptele 
sale. Toate acestea îmi trecură fulgerător prin minte, pe 
când ciudatul comandant tăcea, cufundat în gândurile sale. 
Mă uitam la el cu un amestec de spaimă şi de curiozitate, 
aşa cum, fără îndoială, Edip se uitase la Sfinx. După o 
tăcere destul de îndelungată, comandantul începu din nou 
să vorbească: 

— După cum vă spuneam, întâi am şovăit; dar m-am gândit 
că propriul meu interes ar putea să se împace cu acea milă 
firească, la care orice făptură omenească are dreptul. 
Fiindcă soarta v-a aruncat pe vasul meu, veţi rămâne aici. 
Veţi fi liberi, dar în schimbul acestei libertăţi, care dealtfel 
nu va fi deplină, vă cer o singură condiţie, îmi este de ajuns 
cuvântul dumneavoastră de onoare că vă veţi supune ei. 

— Spuneţi-ne despre ce este vorba, domnule; îmi închipui 
că este o condiţie pe care orice om cinstit o poate primi. 

— Da, domnule. Iat-o: s-ar putea ca unele întâmplări 
neprevăzute să mă silească să vă ţin închişi câteva ceasuri 
sau câteva zile în cabinele dumneavoastră! Deoarece 
doresc să nu folosesc niciodată forţa, aştept de la 
dumneavoastră, într-un asemenea caz, mai mult decât în 
toate celelalte, o ascultare absolută. Făcând aşa, vă scutesc 
de orice răspundere, fiindcă eu sunt acela care trebuie să 
vă împiedice să vedeţi ceea ce nu trebuie să fie văzut. 
Primiţi condiţia mea? 

Pe bord se petreceau deci lucruri destul de ciudate, care 
nu trebuiau să fie văzute de cei ce nu se aflau în afara 
legilor societăţii! Aceasta nu avea să fie cea mai mică dintre 
surprizele pe care mi le pregătea viitorul! 


— Primim, răspunsei eu. Dar v-aş cere îngăduinţa să vă 
pun o întrebare; una singură. 

— Vorbiţi, domnule. 

— Mi-aţi spus că vom fi liberi pe bord. 

— Cu desăvârşire. 

— Aş dori să vă întreb: ce înţelegeţi prin această libertate? 

— Libertatea de a străbate vasul în lung şi în lat, de a privi, 
de a observa chiar tot ceea ce se petrece aici, în afara unor 
rare împrejurări, în sfârşit, libertatea de care ne bucurăm 
noi înşine, tovarăşii mei şi cu mine. 

Vedeam bine că nu ne înţelegem deloc. 

— Daţi-mi voie, reluai eu, dar această libertate nu e alta 
decât aceea pe care o are orice prizonier de a-şi străbate 
închisoarea! Ea nu ne ajunge. 

— Va trebui totuşi să vă mulţumiţi cu ea. 

— Cum, să nu ne mai vedem niciodată ţara, prietenii, 
rudele? 

— Da, domnule. 

— Ei, asta-i! strigă Ned Land. Dacă e vorba aşa, atunci 
pentru nimic în lume nu-mi dau cuvântul că nu voi încerca 
să scap de aici. 

— Nici nu ţi-l cer, meştere Land! răspunse cu răceală 
comandantul. 

— Domnule, spusei eu, neputându-mi stăpâni mânia, 
dumneavoastră abuzaţi de situaţia în care ne aflăm! Asta-i 
cruzime! 

— Nu, domnule, asta este bunătate! Nu sunteţi decât 
prizonierii mei, în urma unei lupte! Deşi aş putea, cu un 
singur cuvânt, să vă scufund în adâncurile oceanului, vă ţin 
lângă mine. Dumneavoastră sunteţi cei care m-aţi atacat! 
Dumneavoastră sunteţi cei care aţi venit să smulgeţi taina 
vieţii mele, pe care nici un om pe lume nu trebuie să o 
pătrundă! Şi credeţi că am să vă trimit iarăşi pe pământ, 
unde nimeni nu trebuie să mă cunoască? Niciodată! Dacă 
vă ţin aici, nu o fac din plăcere, ci din nevoia de a mă apăra 
pe mine însumi. 


Cuvintele acestea vădeau din partea comandantului o 
încăpățânare împotriva căreia nu era nimic de făcut. 

— Prin urmare, domnule, îl întrebai eu, ne siliţi pur şi 
simplu să alegem între viaţă şi moarte? 

— Întocmai! 

— Dragi prieteni, le spusei tovarăşilor mei, în situaţia 
aceasta, nu mai avem ce răspunde. Dar nici un cuvânt nu ne 
leagă de stăpânul acestui vas. 

— Într-adevăr, niciunul, domnule! spuse necunoscutul. 
Apoi, cu o voce mai blândă, adăugă: Şi acum, daţi-mi voie să 
isprăvesc ceea ce voiam să vă spun. Pe dumneavoastră, 
domnule Aronnax, vă cunosc. Cel puţin dumneavoastră, 
dacă nu şi tovarăşii dumneavoastră, nu veţi avea poate să 
vă plângeţi prea mult de întâmplarea care v-a legat de 
soarta mea. Printre cărţile care mă ajută în studiile ce mă 
atrag îndeosebi, veţi găsi şi lucrarea pe care aţi publicat-o 
despre adâncurile mărilor. Am citit-o de multe ori. Aţi dus 
cercetările până unde v-a îngăduit ştiinţa pământească. Dar 
nu ştiţi totul, n-aţi văzut totul. Daţi-mi voie să vă spun că nu 
veţi regreta timpul pe care îl veţi petrece pe bordul vasului 
meu. Veţi călători prin ţara minunilor. Veţi fi de-acum 
înainte uluit. Vă veţi plictisi cu greu de priveliştea pe care o 
veţi avea neîncetat în faţa ochilor. Am de gând să fac din 
nou înconjurul lumii submarine, pentru a revedea - cine 
ştie, poate pentru ultima dată - tot ce am putut să studiez în 
fundul mărilor pe care le-am străbătut de atâtea ori, şi 
dumneavoastră veţi fi tovarăşul meu de studii. De astăzi 
înainte veţi intra într-o lume nouă, veţi vedea ce n-a văzut 
încă nici un om - fără a mă pune la socoteală pe mine şi pe 
tovarăşii mei - şi datorită mie planeta noastră vă va 
dezvălui ultimele ei taine. 

Nu pot tăgădui că vorbele comandantului mă mişcară 
adânc. Îmi ghicise slăbiciunea, aşa că uitai pentru o clipă că 
vederea acelor lucruri minunate nu putea să preţuiască nici 
pe departe cât libertatea pierdută. Dealtfel, mă bizuiam pe 


viitor care putea să descurce lucrurile. De aceea mă 
mulţumii să-i răspund: 

— Domnule, deşi aţi rupt-o cu omenirea, nădăjduiesc că nu 
sunteţi lipsit de orice simţire omenească. Noi nu suntem 
decât nişte naufragiaţi, primiţi de milă pe bordul vasului 
dumneavoastră; lucrul acesta nu-l vom uita. Cât despre 
mine, îmi dau seama că dacă interesul pentru ştiinţă ar 
putea nimici până şi nevoia de libertate, atunci întâlnirea 
noastră ar putea să-mi aducă o mare răsplată. 

Credeam că acum comandantul îmi va întinde mâna 
pentru a pecetlui înţelegerea noastră. Dar n-a făcut-o. Îmi 
păru rău pentru el. În clipa când omul acesta ciudat voia să 
plece, i-am spus: 

— Îngăduiţi-mi încă o întrebare. Cum vă numiţi? 

— Pentru dumneavoastră, domnule, nu sunt decât 
căpitanul Nemo. lar dumneavoastră şi tovarăşii 
dumneavoastră nu sunteţi pentru mine decât nişte călători 
de pe Nautilus. 

Căpitanul Nemo chemă un steward şi îi dădu diferite 
ordine, în limba aceea ciudată pe care n-o cunoşteam. Apoi, 
întorcându-se către canadian şi Conseil, le spuse: 

— Vă rog să-l urmaţi pe omul acesta, care vă va conduce în 
cabina dumneavoastră unde vă aşteaptă masa. 

— Bucuroşi! răspunse vânătorul de balene. 

Apoi, împreună cu Conseil, părăsi încăperea în care 
fusesem închişi mai mult de treizeci de ore. 

— Şi acum, domnule Aronnax, dejunul nostru este gata. 
Daţi-mi voie să merg înainte, ca să vă arăt drumul. 

— La ordinele dumneavoastră, domnule căpitan. Îl urmai 
pe căpitanul Nemo şi, de cum am trecut pragul, am pătruns 
într-un coridor luminat electric, asemănător celor de pe 
vapoare. După vreo zece metri, o a doua uşă se deschise în 
faţa mea. 

Am intrat atunci într-o sufragerie mobilată şi împodobită 
cu gust, dar şi cu sobrietate. În cele două capete ale sălii 
străjuiau bufete înalte de stejar cu încrustaţii şi ornamente 


de abanos; pe rafturile lor străluceau faianţe, porţelanuri şi 
sticlării nepreţuite. Vesela licărea sub razele pornite dintr- 
un plafon luminos, ale cărui picturi minunate cerneau şi 
îndulceau totodată lumina prea orbitoare. În mijlocul sălii 
se afla o masă încărcată cu bunătăţi. Căpitanul Nemo îmi 
arătă scaunul. 

— Luaţi loc, vă rog, îmi spuse el, şi mâncaţi; trebuie să vă 
fie tare foame. 

Dejunul era alcătuit din câteva feluri de mâncare, făcute 
numai din alimente care se puteau găsi în mare, şi din alte 
câteva feluri a căror natură şi provenienţă n-am putut-o 
ghici. Trebuie să mărturisesc că erau bune, deşi aveau un 
gust deosebit cu care, dealtfel, m-am deprins destul de 
repede. Mâncărurile acestea mi s-au părut bogate în fosfor, 
de aceea mă gândii că sunt tot de origine marină. 

Căpitanul Nemo mă privea. Nu l-am întrebat nimic, dar 
pesemne că mi-a ghicit gândurile, pentru că mi-a răspuns 
singur la întrebările pe care aş fi dorit neapărat să i le pun: 

— Cu toate că o mare parte din mâncăruri vă este 
necunoscută, îmi zise el, puteţi să luaţi fără nici o teamă: 
sunt cât se poate de sănătoase şi de hrănitoare. Eu am 
renunţat de mult la hrana de pe pământ şi, iată, mă simt 
foarte bine. Echipajul se hrăneşte la fel ca mine şi se simte 
minunat. 

— Va să zică, toate aceste alimente sunt roadele mării? 

— Da, domnule profesor, marea îmi dă tot ce am nevoie. 
Uneori întind plasele în urma vasului şi le scot atât de pline, 
încât sunt gata să se rupă. Alteori vânez în locuri care par 
de neatins pentru om şi gonesc vânatul prin păduri 
submarine. 'Turmele mele, ca şi acelea ale legendarului 
Neptun, pasc fără teamă pe câmpiile nesfârşite ale 
oceanului. 

Privindu-l pe căpitanul Nemo cu oarecare uimire, îi 
răspunsei: 

— Înţeleg foarte bine, domnule, că prindeţi cu plasele 
peşti minunaţi; înţeleg ceva mai puţin cum puteţi să vânaţi 


în pădurile submarine; dar nu pricep deloc cum puteţi să n- 
aveţi la masă o cât de mică bucăţică de carne. 

— Şi totuşi, domnule, îmi răspunse căpitanul Nemo, nu 
mănânc niciodată carnea animalelor terestre. 

— Dar asta ce este? îl întrebai, arătându-i farfuria pe care 
mai erau câteva felii de muşchi. 

— Nu-i altceva decât muşchi de broască ţestoasă de mare. 
lar ceea ce aţi crezut că este o tocană făcută din carne de 
porc nu e în realitate decât ficat de delfin. Am un bucătar 
neîntrecut, mai cu seamă când e vorba de conservat 
produsele oceanului. Vă rog să gustaţi din toate. lată aici 
nişte conserve de holoturii, despre care un malaez ar spune 
că n-au egal în lume; iată o smântână făcută din lapte de 
cetaceu şi zahăr scos din fucusul uriaş care creşte în Marea 
Nordului; în sfârşit, încercaţi dulceaţa asta de anemone 
care nu e cu nimic mai prejos decât aceea făcută din cele 
mai plăcute fructe. 

Gustam pe rând, mai mult din curiozitate decât de poftă, 
în timp ce căpitanul Nemo mă încânta cu nemaipomenitele-i 
povestiri. 

— Marea, domnule Aronnax, urmă el, marea aceasta 
nespus de darnică şi nesecătuită, pe care aş asemăna-o cu o 
doică bună, nu numai că mă hrăneşte, dar mă şi îmbracă. 
Stofele noastre sunt ţesute din byssusul unor anumite 
scoici; culoarea le-o dă purpura, pe care o cunoşteau cei din 
vremurile de demult, şi violetul scos din aplysiile 
Mediteranei. Parfumurile pe care le veţi găsi pe masa de 
toaletă din cabina dumneavoastră sunt obţinute din 
distilarea unor plante marine. Patul vă este făcut din cea 
mai moale iarbă de mare. Condeiul cu care veţi scrie este 
un fanon de balenă, iar cerneala nu-i altceva decât lichidul 
pe care îl produce sepia sau encornetul. Marea ne dă acum 
de toate, şi într-o bună zi va primi înapoi toate darurile ei! 

— Se vede că vă place mult marea, domnule căpitan! 

— Da, o iubesc! Pentru mine marea este totul! Ea acoperă 
şapte zecimi din globul pământesc. Adierea ei este curată şi 


sănătoasă. 

E un deşert nemărginit, în care omul nu este niciodată 
singur, căci viaţa freamătă în jurul lui. Marea este 
purtătoarea unei vieţi nemaivăzute şi minunate; e mişcare 
şi dragoste; este infinitul viu, cum a spus unul dintre poeţii 
dumneavoastră. Şi într-adevăr, domnule profesor, în ea 
natura se arată în cele trei regnuri - mineral, vegetal şi 
animal. Ultimul este bogat reprezentat prin patru grupe de 
zoofite, prin trei clase de artropode, cinci clase de moluşte, 
prin trei clase de vertebrate, mamiferele, reptilele şi 
nenumăratele legiuni de peşti, ordin nesfârşit de animale 
care numără mai mult de treisprezece mii de specii, dintre 
care abia o zecime trăieşte în apele dulci. Marea este 
rezervorul uriaş al naturii. În mare găseşti liniştea 
desăvârşită. Nici un despot nu o stăpâneşte. La suprafaţa 
ei, tiranii mai pot să-şi folosească drepturile nelegiuite, mai 
pot să se bată, să se mănânce unul pe altul, să aducă toate 
grozăviile de pe pământ. Dar la treizeci de picioare sub 
nivelul mării, puterea lor încetează şi influenţa lor piere. 
Ah, domnule, trăiţi, trăiţi aici, în sânul mărilor! Aici nu am 
nici un stăpân, aici mă simt cu adevărat liber! 

Căpitanul Nemo tăcu dintr-o dată, copleşit de înflăcărarea 
care-l cuprinsese. Trecuse oare dincolo de cumpătarea sa 
obişnuită? Spusese prea multe? Timp de câteva minute el 
se plimbă foarte agitat. Apoi, nervii i se liniştiră, iar chipul 
său îşi recapătă răceala obişnuită. Şi întorcându-se spre 
mine, căpitanul Nemo îmi spuse: 

— Acum, domnule profesor, dacă doriţi să vizitaţi vasul 
Nautilus, vă stau la dispoziţie. 

Capitolul XI NAUTILUSS. 

Căpitanul Nemo se ridică. Îl urmai. O uşă dublă se 
deschise în cealaltă parte a sălii şi intrarăm într-o cameră la 
fel de mare ca aceea pe care o părăsisem. 

Era biblioteca. Dulapurile înalte de palisandru negru, cu 
încrustaţii de aramă, cu rafturi foarte mari, erau pline de 
cărţi, toate legate în acelaşi fel. Rafturile se întindeau de-a 


lungul pereţilor, terminându-se în partea de jos cu divane 
largi, nespus de odihnitoare, îmbrăcate în piele cafenie. Pe 
lângă divane erau aşezate pupitre uşoare, care se mişcau 
după cum voiai, apropiindu-le sau depărtându-le ca să poţi 
pune cărţile pe ele în timpul cititului. În mijlocul camerei se 
înălța o masă enormă, plină cu broşuri, printre care se 
vedeau şi câteva ziare cam vechi. Patru globuri mate, 
aproape pierdute printre ornamentele plafonului, scăldau 
în lumina lor electrică unitatea atât de armonioasă şi cu 
atâta măiestrie orânduită a încăperii. Priveam toate mut de 
admiraţie şi nu-mi venea să-mi cred ochilor. 

— Căpitane Nemo, îi spusei gazdei mele, care se întinsese 
pe un divan, biblioteca dumneavoastră ar putea face cinste 
oricărui palat de pe glob, şi mă gândesc cu uimire cum de 
aţi putut-o aduce până în adâncul mărilor. 

— Unde aş putea găsi mai multă singurătate, mai multă 
linişte, domnule profesor? răspunse căpitanul Nemo. În 
cabinetul dumneavoastră de lucru de la Muzeu găsiţi o 
linişte atât de deplină? 

— Nu, domnule, şi trebuie să vă spun că este cu mult mai 
sărac decât al dumneavoastră. Aveţi aici şase sau şapte mii 
de volume... 

— Douăsprezece mii, domnule Aronnax. Sunt singurele 
mele legături cu pământul. Dar lumea a încetat să mai 
existe pentru mine în clipa în care Nautilus s-a afundat 
pentru prima oară în adâncul apelor. În ziua aceea mi-am 
cumpărat ultimele volume, ultimele broşuri, ultimele ziare, 
şi de atunci îmi spun că omenirea n-a mai gândit şi n-a mai 
scris nimic. Aceste cărţi, domnule profesor, vă stau la 
dispoziţie şi le puteţi folosi oricând doriţi. Îi mulţumii 
căpitanului şi mă apropiai de rafturile bibliotecii. Erau 
acolo, din belşug, cărţi ştiinţifice, de morală şi de literatură, 
scrise în toate limbile, dar n-am văzut nici un tratat de 
economie politică; se părea că acestea sunt interzise cu 
străşnicie pe vas. Un amănunt m-a mirat: cărţile se găseau 
clasate fără a se ţine seama de limba în care erau scrise, şi 


amestecul lor dovedea că Nemo obişnuia să citească orice 
volum îi cădea în mână. 

Printre ele am văzut capodoperele maeştrilor vechi şi 
moderni, adică tot ceea ce omenirea a produs mai frumos în 
istorie, poezie, roman şi ştiinţă de la Homer până la Victor 
Hugo, de la Xenofon până la Michelet, de la Rabelais până 
la George Sand. Dar lucrările ştiinţifice erau cu mult mai 
numeroase decât toate celelalte; cărţile de mecanică, de 
balistică, hidrografie, meteorologie, geografie, geologie etc. 
ocupau un loc la fel de însemnat ca şi cele de ştiinţe 
naturale, şi mi-am dat seama că ele formau principala 
preocupare a căpitanului. Am găsit acolo întreaga operă a 
lui Humboldt şi a lui Arago, lucrările lui Foucault, Henry 
Sainte-Claire Deville, Chasles, Milne-Edwards, Quatrefages, 
Tyndall, Faraday, Berthelot, abatele Secchi, Petermann, ale 
comandantului Maury, ale lui Agassis etc, memoriile 
Academiei de Ştiinţe, buletinele societăţilor de geografie 
etc, şi la loc de cinste cele două volume ale mele cărora le 
datoram, poate, această primire destul de omenească din 
partea comandantului Nemo. Printre operele lui Joseph 
Bertrand am găsit cartea intitulată «Fondatorii 
astronomiei»; şi cum ştiam că ea apăruse în cursul anului 
1865, am putut deduce că Nautilus nu putuse fi construit 
înaintea acelei epoci. 

Deci căpitanul Nemo îşi începuse viaţa submarină de cel 
mult trei ani. Mă gândeam, dealtfel, că lucrări mai recente 
îmi vor îngădui să fixez data exactă. Dar aveam tot timpul 
să le cercetez şi nu voiam să întârzii plimbarea, printre 
minunăţiile de ţe Nautilus. 

— Domnule, îi spusei căpitanului, vă mulţumesc foarte 
mult că mi-aţi pus la dispoziţie biblioteca. În ea se află 
comori de ştiinţă de care mă voi folosi. 

— Aici nu este numai biblioteca, ci şi camera de fumat. 

— Camera de fumat?! mă mirai eu. Aşadar, se poate fuma 
pe vas? 

— Fără îndoială. 


— Atunci, domnule, trebuie să cred că mai păstraţi încă 
legături cu Havana. 

— Deloc! răspunse căpitanul. Luaţi ţigara asta, domnule 
Aronnax, şi, cu toate că nu vine din Havana, are să vă placă 
foarte mult, dacă sunteţi cunoscător. 

Am luat ţigara oferită, a cărei formă amintea de ţigările 
englezeşti, cu singura deosebire că părea fabricată din foi 
de aur. Am aprins-o la jeraticul aflat pe un frumos suport de 
bronz şi am tras primele fumuri cu nesaţul unui pătimaş 
care n-a fumat de două zile. 

— E minunat, am spus, dar nu-i tutun. 

— Nu, acest tutun nu e adus nici din Havana şi nici din 
Orient. E un soi de algă, bogată în nicotină, pe care ne-o dă 
marea, cu destulă zgârcenie. Vă mai pare rău după tutunul 
englezesc? 

— Domnule căpitan, începând de astăzi, îl dispreţuiesc. 

— Fumaţi câte ţigări vreţi, fără să vă mai gândiţi la 
originea tutunului. Nu le-a controlat nici o regie, dar cred 
că nu sunt rele. 

— Dimpotrivă. 

În clipa aceea căpitanul Nemo deschise uşa ce se găsea în 
faţa celei prin care intrasem în bibliotecă şi am păşit într-un 
salon imens, iluminat cum nu se poate mai frumos. 

Era o vastă încăpere, lungă de zece metri, lată de şase şi 
înaltă de cinci. Din plafonul ei împodobit cu arabescuri fine, 
se răspândea o lumină limpede şi blândă deasupra tuturor 
minunăţiilor care se aflau în acest muzeu. Căci ne găseam 
cu adevărat într-un muzeu, în care o mână pricepută şi 
darnică adunase toate comorile naturii şi artei, 
amestecându-le între ele cu acel gust artistic, care este 
propriu atelierelor de pictură. 

Vreo treizeci de tablouri ale marilor maeştri, în rame 
asemănătoare, despărțite unul de altul prin panoplii 
strălucitoare, împodobeau pereţii acoperiţi de tapiserii cu 
un desen sobru. Am văzut acolo pânze de cea mai mare 
valoare, dintre care pe unele le admirasem în colecţiile 


particulare din Europa şi la expoziţiile de pictură. Din 
diferitele şcoli ale vechilor maeştri, am văzut o madonă de 
Rafael, o fecioară de Leonardo da Vinci, o nimfă de 
Correggio, o femeie de Tizian, o adoraţie de Veronese, o 
înălţare de Murillo, un portret de Holbein, un călugăr de 
Velasquez, un martir de Ribeira, o serbare câmpenească de 
Rubens, două peisaje flamande de Teniers, trei tablouri mici 
în genul lui Gerard Dow, Mestu şi Paul Potter, două pânze 
de Gericault şi Prudhon, câteva peisaje marine de 
Backuysen şi Vernet. Printre operele pictorilor moderni, se 
vedeau tablouri semnate de Delacroix, Ingres, Decamp, 
Troyon, Meissonier, Daubigny etc. Câteva miniaturi 
admirabile de statui în marmură şi bronz, după cele mai 
frumoase modele ale antichităţii, se înălţau pe piedestale în 
colţurile acestui minunat muzeu. Uimirea pe care mi-o 
prezisese comandantul lui Nautilus începuse să mă 
cuprindă. 

— Domnule profesor, îmi spuse el, iertaţi-mă că vă primesc 
aşa, în neorânduiala care domneşte aici. 

— Domnule căpitan, deşi nu încerc să ştiu cine sunteţi, îmi 
daţi voie să recunosc în dumneavoastră un artist? 

— Un amator, cel mult, domnule. Pe vremuri îmi plăcea să 
colecţionez aceste frumoase opere create de mâna omului. 
Eram un cercetător nesăţios, un scormonitor neostenit şi 
astfel am izbutit să adun câteva lucruri de mare valoare. 
Sunt ultimele mele amintiri dintr-o lume care pentru mine e 
moartă. În ochii mei, artiştii dumneavoastră moderni au 
devenit tot atât de vechi ca şi cei care au câte două sau trei 
mii de ani de viaţă şi am început să-i confund. Marii maeştri 
nu au vârstă. 

Dar muzicienii aceştia? l-am întrebat, arătându-i partituri 
de Weber, Rossini, Mozart, Beethoven, Haydn, Meyerbeer, 
Herold, Wagner, Gounod şi mulţi alţii, împrăştiate pe un 
mare pian-orgă, ce se găsea într-un colţ al salonului. 

— Aceşti muzicieni, îmi răspunse căpitanul Nemo, sunt 
contemporani cu Orfeu, căci pentru morţi nu există timp, 


iar eu sunt mort ca şi ei, domnule profesor, tot atât de mort 
cât şi acei dintre prietenii dumneavoastră care se odihnesc 
acum la şase picioare sub pământ. 

Căpitanul tăcu, pierzându-se într-o visare adâncă. Îl 
priveam tulburat, cercetându-i, fără să scot un cuvânt, 
înfăţişarea ciudată. 

Sprijinit de colţul unei minunate măsuţe de mozaic, cu 
privirea pierdută, el nu mă mai vedea, părând că mă uitase. 

Respectându-i starea de reculegere, am început să privesc 
curiozităţile care îmbogăţeau salonul. 

Pe lângă operele de artă, rarităţile naturii ocupau un loc 
foarte însemnat. Se găseau acolo îndeosebi plante, scoici şi 
alte roade ale oceanului, descoperite fără îndoială de însuşi 
căpitanul Nemo. În mijlocul salonului, o fântână arteziană, 
iluminată electric, îşi trimitea apa într-o scoică imensă. 
Scoica aceasta, care adăpostise cea mai mare moluscă 
acefală, măsura aproape şase metri jur împrejurul 
marginilor ei rotunjite cu fineţe. Întrecea deci în mărime 
frumoasele tridacne, pe care Francisc I le primise în dar din 
partea republicii venețiene şi din care biserica Saint- 
Supplice din Paris şi-a făcut două agheazmatare uriaşe. În 
preajma bazinului, în vitrine elegante, ţintuite cu armături 
de arama, erau clasificate şi etichetate cele mai preţioase 
produse ale mării pe care le-a putut vedea vreodată un 
naturalist. Vă închipuiţi cât am fost de fericit în calitatea 
mea de profesor. 

Se găseau acolo specimene foarte curioase de polipi şi 
echinoderme, cele două grupe ale încrengăturii zoofitelor. 

Un conchiliologi9)Y mai pasionat s-ar fi extaziat, desigur, şi 
în faţa altor vitrine, şi mai numeroase, în care erau clasate 
specimenele din încrengătura moluştelor. Am văzut acolo o 
colecţie nepreţuită, pe care însă timpul nu-mi îngăduie s-o 
descriu. În afara acestora, în despărţituri speciale, se 
desfăşurau şiraguri de perle nespus de frumoase, care 
străluceau sub lumina electrică, perle trandafirii, smulse 
din «pinele» Mării Roşii, perle verzi din haleotidul «iris», 


galbene, albastre, negre, produse curioase ale diverselor 
moluşte din toate oceanele şi ale unor scoici de apă dulce 
din nord; în sfârşit, câteva piese a căror valoare nu poate fi 
socotită şi care au fost produse de pintadinele cele mai 
rare. Unele dintre perle erau mai mari decât oul de 
porumbel; ele preţuiau cu mult mai mult decât aceea pe 
care călătorul Tavernier o vânduse cu trei milioane şahului 
Persiei şi întreceau perla imamului din Mascat, pe care o 
credeam fără seamăn în lumea întreagă. 

Mi-am dat seama că valoarea acestei colecţii este cu 
neputinţă de calculat. Căpitanul Nemo trebuie să fi cheltuit 
milioane ca să strângă asemenea obiecte de preţ, şi tocmai 
mă întrebam de unde avea atâţia bani ca să-şi poată 
mulţumi dorinţele sale de colecţionar, când el îmi 
întrerupse gândurile: 

— Îmi cercetaţi scoicile, domnule profesor? într-adevăr, ele 
pot să intereseze pe un naturalist; dar pentru mine au un 
farmec în plus, căci le-am cules pe toate cu mâna mea şi pot 
să vă spun că nici o mare de pe glob nu a rămas 
necercetată. 

— Îmi dau seama, căpitane, îmi dau seama câtă plăcere 
simţiţi plimbându-vă printre asemenea comori, mai ales că 
vi le-aţi adunat singur. Nici un muzeu din Europa nu se 
poate mândri cu o asemenea colecţie de produse ale 
oceanului. Dar dacă am atâta admiraţie pentru ele, nu am 
mai puţină nici pentru nava care le poartă. Departe de mine 
gândul de a pătrunde în tainele dumneavoastră, însă 
mărturisesc că acest Nautilus, forţa motrice pe care o are 
în el, aparatele cu ajutorul cărora este manevrat şi care îi 
dau viaţă, toate acestea îmi stârnesc o curiozitate fără 
margini. Văd atârnând pe pereţii acestui salon nişte 
instrumente a căror întrebuințare îmi este necunoscută. Aş 
putea şti...? 

— Domnule Aronnax, îmi răspunse căpitanul Nemo, v-am 
făgăduit că veţi fi liber pe bord şi, prin urmare, întregul 
Nautilus vă stă la dispoziţie. Puteţi deci să-l vizitaţi cu de- 


amănuntul şi, dacă doriţi, voi fi cu cea mai mare plăcere 
ghidul dumneavoastră. 

— Nu ştiu cum să vă mulţumesc, domnule, dar nu vreau să 
abuzez de bunăvoința dumneavoastră. Aş dori numai să vă 
întreb la ce pot fi întrebuințate aceste instrumente de fizică. 

— Domnule profesor, instrumente asemănătoare se găsesc 
şi în camera mea, şi acolo voi avea onoarea să vă explic 
întrebuinţarea lor. Dar mai întâi să mergem să vedeţi 
cabina care vă este pregătită. Trebuie să ştiţi cum veţi locui 
pe bordul lui Nautilus. 

L-am urmat pe căpitanul Nemo, şi prin una din uşile ce se 
aflau în fiecare perete al salonului am reintrat în 
coridoarele vasului. Căpitanul mă conduse într-o cabină, 
care era, de fapt, mai mult o cameră elegantă, cu pat, 
toaletă şi alte mobile felurite. 

Am mulţumit gazdei mele. 

— Camera dumneavoastră este alături de a mea, îmi spuse 
el deschizând o uşă, iar a mea dă în salonul din care am 
ieşit. 

Am intrat în camera căpitanului. Avea o înfăţişare severă, 
aproape monahală: un pat de fier, o masă de lucru şi câteva 
mobile pentru toaletă. Totul era luminat slab. Nimic 
confortabil; numai strictul necesar. 

Căpitanul Nemo îmi arătă un scaun şi mă îndemnă: 

— Luaţi loc, vă rog. 

M-am aşezat, iar el începu să-mi vorbească. 

Capitolul XII TOTUL CU AJUTORUL ELECTRICITĂȚII 

— Domnule, spuse căpitanul Nemo, arătându-mi 
instrumentele atârnate pe pereţii camerei sale, iată 
aparatele necesare pentru navigația lui Nautilus. Aici, ca şi 
în salon, le am toată vremea sub ochi şi ele îmi arată poziţia 
şi direcţia exactă a vasului, în mijlocul oceanului. Unele din 
ele vă sunt cunoscute, cum este de pildă termometrul, care 
arată temperatura vasului; barometrul, care măsoară 
presiunea aerului şi prezice schimbarea vremii; 
higrometrul, care indică gradul de uscăciune al atmosferei; 


stormglasul, care anunţă furtunile; busola, care îmi arată 
direcţia; sextantul, cu care, după înălţimea soarelui, îmi dau 
seama de latitudinea la care ne aflăm; cronometrul, cu 
ajutorul căruia pot să calculez longitudinea şi, în sfârşit, 
lunetele de zi şi noapte, prin care scrutez orizontul când 
Nautilus se ridică la suprafaţă. 

— Acestea sunt instrumente obişnuite, îi răspunsei eu, şi le 
cunosc întrebuinţarea. Dar mai văd altele care folosesc fără 
îndoială nevoilor speciale ale vasului. Cadranul acesta cu un 
ac mobil nu e un manometru? 

— Da, e un manometru. Pus în contact cu apa, el arată 
presiunea ei şi îmi dă totodată adâncimea la care ne aflăm. 

— Dar sondele acestea de tip nou? 

— Sunt sonde termometrice, care îmi măsoară 
temperatura diferitelor straturi de apă. 

— Dar instrumentele acestea, a căror întrebuințare n-o 
cunosc? 

— Aici, domnule profesor, trebuie să vă dau câteva 
lămuriri, spuse căpitanul Nemo. Fiţi bun şi mă ascultați. El 
tăcu câteva clipe, apoi începu: Există un element puternic, 
ascultător, rapida uşor de mânuit, bun la toate şi care 
domneşte pe vas ca un stăpân. Totul se face cu ajutorul lui. 
El mă luminează, mă încălzeşte şi e sufletul marinarilor de 
pe Nautilus. Acest element este electricitatea. 

— Electricitatea? întrebai eu, nedumerit. 

— Da, domnule. 

— Totuşi aveţi o foarte mare viteză de mişcare, care nu se 
potriveşte deloc cu puterea electricităţii. Până acum, 
puterea ei dinamică e încă destul de redusă şi n-a putut să 
dea decât puţină energie! 

— Domnule profesor, electricitatea mea nu se aseamănă 
cu aceea a oamenilor. Mai mult nu vă pot spune. 

— Nici nu insist, domnule; mă uimeşte însă faptul că aţi 
putut obţine un asemenea rezultat. Aş vrea să vă mai pun 
doar o întrebare, la care puteţi să nu-mi răspundeţi dacă 
socotiți că nu trebuie. Elementele pe care le folosiţi pentru 


a produce electricitatea cred că se uzează repede. Zincul, 
de pildă, cum îl înlocuiţi, dacă nu mai aveţi nici o legătură 
cu pământul? 

— Am să vă răspund. Mai întâi însă vreau să vă spun că în 
fundul mărilor există mine de zinc, de fier, de argint şi de 
aur, care sunt sigur că ar putea fi exploatate. Dar eu nu 
folosesc metalele pământului şi cer mării însăşi mijloacele 
de a produce electricitatea. 

— Mării? 

— Da, domnule profesor, şi mijloacele nu mi-au lipsit. Aş fi 
putut, stabilind un circuit între mai multe fire cufundate la 
adâncimi diferite, să obţin electricitate prin variațiile de 
temperatură la care erau supuse firele; am preferat însă să 
folosesc un sistem mai practic. 

— Care anume? 

— Cunoaşteţi compoziţia apei de mare. Într-o mie de 
grame se află nouăzeci şi şase şi jumătate de sutimi apă şi 
aproape două sutimi şi două treimi clorură de sodiu; apoi, o 
cantitate mică de clorură de magneziu şi potasiu, bromură 
de magneziu, sulfat de magneziu şi carbonat de calciu. 
După cum vedeţi, se găseşte destul de multă clorură de 
sodiu. Tocmai din acest sodiu, pe care îl extrag din apa 
mării, îmi compun elementele de care am nevoie. 

— Sodiu? 

— Da, domnule. Amestecat cu mercur, dă un amalgam 
care ţine locul zincului în elementele Bunsen. Mercurul nu 
se uzează niciodată. Numai sodiul se isprăveşte, dar marea 
îmi dă altul. Trebuie să vă mai spun că pilele de sodiu sunt 
socotite ca fiind cele mai puternice şi că forţa lor 
electrometrică este de două ori mai mare decât a pilelor de 
Zinc. 

— Înţeleg foarte bine, căpitane, calităţile sodiului pentru 
condiţiile lui Nautilus. Se găseşte în mare. Bun. Dar trebuie 
produs, trebuie extras. Cum faceţi? Pilele dumneavoastră 
vă pot servi la această extracţie; dar, dacă nu mă înşel, 
consumul de sodiu necesar aparatelor electrice ar întrece 


cu mult cantitatea extrasă şi atunci ar însemna să 
consumaţi mai mult decât puteţi produce. 

— Întocmai, domnule profesor, numai că eu nu-l extrag 
prin pile, ci întrebuinţez pur şi simplu căldura cărbunilor de 
pământ. 

— De pământ? întrebai eu, apăsând asupra ultimului 
cuvânt. 

— Să le spunem cărbuni de mare, dacă doriţi, răspunse 
căpitanul Nemo. 

— Şi puteţi exploata minele submarine de huilă? 

— Domnule Aronnax, mă veţi vedea la lucru. Nu vă cer 
decât puţină răbdare, fiindcă timp aveţi de ajuns de acum 
înainte. Amintiţi-vă numai atât: eu datorez tot oceanului; el 
îmi produce electricitatea, şi electricitatea dă vasului 
căldură, lumină, mişcare, într-un cuvânt - viaţă. 

— Sper că nu şi aerul pe care îl respiraţi? 

— O, aş putea să-mi fabric aerul necesar pentru respiraţie! 
Deocamdată însă este de prisos, pentru că mă urc la 
suprafaţa apei ori de câte ori e nevoie. Totuşi, dacă 
electricitatea nu-mi procură aerul pentru respirat, ea pune 
cel puţin în mişcare pompe puternice, care îl 
înmagazinează în rezervoare speciale, şi asta face ca la 
nevoie să-mi prelungesc şederea în adâncurile apelor atât 
cât doresc. 

— Domnule căpitan, răspunsei eu, nu pot decât să vă 
admir. Aţi descoperit ceea ce oamenii vor descoperi şi ei, 
fără doar şi poate, cândva, adevărata putere dinamică a 
electricităţii. 

— Nu ştiu dacă o vor descoperi vreodată, îmi răspunse cu 
răceală căpitanul Nemo. Oricum ar fi, dumneavoastră 
cunoaşteţi de pe acum prima întrebuințare pe care am dat- 
o acestei preţioase forţe. Ea ne luminează cu o egalitate şi o 
continuitate pe care lumina soarelui nu o are. Şi acum 
uitaţi-vă la ceasul acesta: este electric şi merge cu o 
regularitate ce întrece pe aceea a celor mai bune 
cronometre. I-am împărţit cadranul în douăzeci şi patru de 


ore, ca la ceasurile italieneşti, căci pentru mine nu există 
nici zi, nici noapte, nici soare, nici lună, ci numai lumina 
artificială pe care o duc cu mine în fundul mărilor. Priviţi, în 
clipa asta este ora zece dimineaţa. 

— Într-adevăr. 

— Să vă arăt o altă aplicare a electricităţii. Cadranul 
acesta, agăţat în faţa noastră, arată viteza lui Nautilus. Un 
fir electric îl pune în legătură cu elicea, şi acul său îmi 
indică viteza reală a vasului. Iată, în clipa aceasta mergem 
cu o viteză mijlocie de cincisprezece mile pe oră. 

— Minunat! răspunsei. Acum înţeleg, domnule căpitan, de 
ce întrebuinţaţi această energie, care poate înlocui vântul, 
apa şi aburii. 

— N-am isprăvit încă, domnule Aronnax, spuse căpitanul, 
ridicându-se. Dacă binevoiţi să mă urmaţi, vom vizita partea 
de dinapoi a lui Nautilus. Într-adevăr, cunoşteam numai 
partea din faţă a submarinului, a cărei împărţire exactă, 
mergând dinspre centru spre vârful care semăna cu un 
pinten, era următoarea: sufrageria de cinci metri, 
despărțită de bibliotecă printr-un perete etanş, adică un 
perete prin care nu putea pătrunde apa, biblioteca de cinci 
metri, salonul cel mare de zece metri, despărţit de camera 
căpitanului printr-un al doilea perete etanş, camera 
căpitanului de cinci metri, a mea de doi şi jumătate şi, în 
sfârşit, un rezervor de aer de şapte metri şi jumătate, care 
se întindea până la prova. În total, o lungime de treizeci şi 
cinci de metri. Pereţii etanşi aveau uşi care se închideau 
ermetic cu ajutorul unor dopuri de cauciuc, în aşa fel încât 
dădeau vasului siguranţă deplină în cazul când s-ar fi 
produs o inundație. Îl urmai pe căpitanul Nemo prin mai 
multe coridoare, până în centrul lui Nautilus. Acolo se afla 
un fel de fintână aşezată între doi pereţi etanşi. O scară de 
fier fixată în perete urca spre partea de sus a vasului. Am 
întrebat pe căpitan la ce servea scara aceea. 

— Duce la luntre, îmi răspunse el. 

— Cum, aveţi o luntre? mă mirai eu. 


— Fără îndoială. O luntre cât se poate de bună, uşoară şi 
făcută în aşa fel, încât să nu se poată scufunda. Ea ne 
serveşte la plimbare şi pescuit. 

— Desigur că atunci când vreţi să o folosiţi trebuie să 
reveniţi neapărat la suprafaţa apei? 

— Deloc. Luntrea este lipită de partea superioară a 
învelişului lui Nautilus, fixată cu buloane solide, şi ocupă o 
cavitate făcută anume ca s-o adăpostească. Ea este 
acoperită în întregime: apa nu poate pătrunde deloc într- 
însa. Scara duce la o deschizătură prin care poate trece un 
om, făcută în peretele vasului, şi care corespunde cu o 
deschizătură asemănătoare, făcută în coasta luntrii. Prin 
această dublă deschizătură se poate intra în luntre. Când 
deschizătura de pe Nautilus se închide, o închid şi pe cea a 
luntrii cu ajutorul unor aparate de presiune; dau drumul 
buloanelor şi luntrea se ridică cu o iuţeală uimitoare la 
suprafaţa mării; atunci deschid panourile, care până atunci 
au fost închise cu grijă, îmi instalez catargul, ridic pânzele 
sau iau vâslele şi pornesc la plimbare. 

— Dar cum vă întoarceţi la bord? 

— Nu mă întorc, domnule Aronnax. Nautilus vine să mă ia. 

— Când vreţi dumneavoastră? 

— Da, când vreau eu. Sunt legat de el printr-un fir electric. 
Trimit o telegramă şi gata. 

— Într-adevăr, spusei eu, ameţit de atâtea minuni, e foarte 
simplu! După ce am trecut pe lângă scara ce ducea pe 
punte, am văzut o cabină lungă de doi metri, în care Conseil 
şi Ned Land erau foarte ocupați să înfulece mâncărurile 
care tocmai li se serviseră. Am ajuns apoi la uşa unei 
bucătării lungi de trei metri, situată între încăpătoarele săli 
de mese ale vasului. 

Electricitatea, mai puternică şi mai ascultătoare chiar 
decât aburul, făcea aici toate operaţiile necesare. Firele 
întinse până sub cuptoare încălzeau nişte plăci de platină, 
ce dădeau o căldură constantă. 


Ele încălzeau de asemenea aparatele de distilat, care, prin 
vaporizare dădeau o apă de băut minunată. Lângă 
bucătărie se afla o sală de baie confortabilă, din ale cărei 
robinete curgea apă rece sau caldă, după dorinţă. 

După bucătărie venea sala echipajului, lungă de cinci 
metri. Uşa însă era închisă; dacă aş fi putut privi înăuntru, 
mi-aş fi putut da seama, după modul în care fusese 
amenajată, de câţi oameni era nevoie pentru manevrarea 
vasului. În fund se ridica un al patrulea perete etanş, 
despărţind sala echipajului de sala maşinilor. Am deschis o 
uşă şi m-am pomenit în compartimentul în care căpitanul 
Nemo - inginer neîntrecut - instalase cu dibăcie aparatele 
de locomoţie. 

Sala maşinilor, viu luminată, avea o lungime de cel puţin 
douăzeci de metri. Ea era, fireşte, împărţită în două; prima 
parte cuprindea elementele producătoare de electricitate, 
iar cea de a doua, mecanismul care punea în mişcare elicea. 

La început am fost surprins de mirosul deosebit care 
umplea încăperea. Căpitanul Nemo băgă de seamă lucrul 
acesta: 

— Miroase gazul, produs din pricină că întrebuinţăm 
sodiu; este un neajuns fără însemnătate. Dealtfel, în fiecare 
dimineaţă ridicăm vasul la suprafaţă pentru a-l aerisi. 

Vă închipuiţi cu cât interes am cercetat maşinile lui 
Nautilus, 

— După cum vedeţi, îmi spuse căpitanul Nemo, folosesc 
elementele Bunsen şi nu Ruhmkoriff, care sunt prea slabe. 
Elementele Bunsen nu sunt numeroase, dar sunt mari şi 
puternice, ceea ce e mult mai bine, după cum m-a convins 
experienţa proprie. Electricitatea produsă este îndrumată 
către partea de dinapoi a vasului, unde, prin nişte 
electromagneţi mari, acţionează un anumit sistem de 
pârghii şi de angrenaje care pun în mişcare arborele elicei. 
Elicea are un diametru de şase metri şi calcă şapte metri şi 
jumătate, putând să facă până la o sută douăzeci de turaţii 
pe secundă. 


— Şi ce viteză obţineţi? 

— Cincizeci de mile pe oră. 

Vedeam bine că mă aflu în faţa unei taine, dar n-am stăruit 
s-o aflu. Cum putea electricitatea să acţioneze cu atâta 
putere? De unde se năştea forţa aceasta aproape 
nemărginită? Nu cumva dintr-o tensiune excesivă obţinută 
cu ajutorul unor bobine de tip nou? Sau poate că taina era 
cuprinsă în modul de transmitere a forţei, care putea fi 
sporită la infinit printr-un sistem de pârghii încă 
necunoscut?4107 Nu puteam înţelege. 

— Căpitane Nemo, spusei eu, constat rezultatele, dar nu 
încerc să mi le explic. Am văzut cum manevra Nautilus în 
faţa lui Abraham Lincoln. În ce priveşte viteza lui, sunt cu 
totul lămurit. Dar nu-i de ajuns să înaintezi cu viteză, 
trebuie să ştii şi încotro porneşti! Trebuie să te poţi 
îndrepta la dreapta, la stânga, în sus, în jos! Şi mă întreb: 
cum puteţi oare atinge marile adâncimi, unde întâlneşti o 
rezistenţă crescândă, care ajunge la sute de atmosfere? 
Cum puteţi apoi să vă urcați din nou la suprafaţa oceanului? 
Şi, în sfârşit, cum vă puteţi menţine la adâncimea care vă 
convine? Sunt poate prea curios întrebându-vă toate 
acestea? 

— Deloc, domnule profesor, îmi răspunse căpitanul, după o 
uşoară şovăire, căci tot nu veţi mai părăsi niciodată vasul 
acesta. Poftiţi în salon - el este adevăratul nostru cabinet de 
lucru - şi acolo, veţi afla tot ce trebuie să ştiţi despre 
Nautilus! 

Capitolul XIII CÂTEVA CIFRE. 

O clipă mai târziu eram aşezaţi pe un divan în salon şi 
fumam. Căpitanul îmi arătă un desen, care înfăţişa schema 
vasului în secţiune transversală şi longitudinală, şi-şi începu 
astfel expunerea: 

— lată, domnule Aronnax, diferitele dimensiuni ale acestui 
vas. După cum vedeţi, el este ca un cilindru foarte alungit, 
ale cărui capete sunt conice. Are forma unei ţigări de foi, 
formă folosită, dealtfel, la Londra pentru mai multe 


construcţii de acelaşi gen. Lungimea cilindrului de la un 
capăt la celălalt este de şaptezeci de metri, iar diametrul 
său în partea cea mai umflată este de opt metri. Nu este 
deci construit întru totul ca vasele de cursă lungă, dar liniile 
sunt destul de alungite şi curbele destul de îndulcite pentru 
a putea străbate apa cu cea mai mare uşurinţă. 

Cunoscând aceste dimensiuni, puteţi afla printr-un calcul 
foarte simplu suprafaţa şi volumul lui Nautilus. Suprafaţa 
are o mie şi unsprezece metri pătraţi şi patruzeci şi cinci de 
sutimi; volumul, o mie cinci sute de metri cubi şi două 
zecimi - ceea ce înseamnă că, atunci când este scufundat în 
întregime, el deplasează sau cântăreşte o mie cinci sute de 
metri cubi sau tone. 

Când am făcut planurile acestui vas destinat navigaţiei 
submarine, am vrut să se scufunde în apă în proporţie de 
nouă zecimi, rămânând afară numai cu o zecime. Prin 
urmare, el nu trebuia să dislocuiască în aceste condiţii 
decât nouă zecimi din volumul său, adică, să zicem, o mie 
trei sute cincizeci şi şase metri cubi şi patruzeci şi opt de 
sutimi, ceea ce înseamnă tot atâtea tone. A trebuit deci să-l 
construiesc după dimensiunile arătate mai sus, în aşa fel 
încât să nu depăşească această greutate. 

Nautilus are două învelişuri, unul interior şi celălalt 
exterior, legate între ele prin traverse de fier în formă de TI, 
care îi dau o tărie extraordinară. Datorită acestui fapt vasul 
rezistă ca un bloc, ca şi cum ar fi plin; marginea lui nu se 
poate rupe; ea e unită prin însăşi felul în care e făcută şi nu 
prin strângerea unor nituri; omogenitatea construcţiei 
vasului, datorită îmbinării perfecte a materialelor, îi dă 
putinţa să înfrunte mările cele mai furtunoase. 

Atât învelişul dinafară cât şi cel dinăuntru sunt fabricate 
din plăci de oţel, a căror densitate în raport cu apa este de 
şapte până la opt zecimi. Primul are cinci centimetri 
grosime şi cântăreşte trei sute nouăzeci şi patru de tone şi 
optzeci şi şase sutimi. Al doilea înveliş, împreună cu chila, 
înaltă de cincizeci de centimetri şi lată de douăzeci şi cinci, 


şi care cântăreşte ea singură şaizeci şi două de tone, la care 
se adaugă maşinile, lestul, diferitele accesorii şi 
amenajamente, ca şi panourile interioare, cântăreşte 
laolaltă nouă sute şaizeci şi una de tone şi şaizeci şi două de 
sutimi, care, adunate cu cele trei sute nouăzeci şi patru de 
tone şi optzeci şi şase de sutimi, dau totalul cerut de o mie 
trei sute cincizeci şi şase de tone şi patruzeci şi opt de 
sutimi. E limpede? 

— Da, răspunsei eu. 

— Deci, reluă căpitanul, când Nautilus pluteşte, el iese la 
suprafaţă cu o zecime. Aşa că, dacă am prevăzut rezervoare 
cu o capacitate egală cu această zecime, deci care să 
conţină o sută cincizeci de tone şi şaptezeci şi două de 
sutimi, şi dacă le umplu cu apă, vasul, care dislocuieşte sau 
cântăreşte atunci o mie cinci sute şapte tone, se scufundă. 
Aşa se şi întâmplă, domnule profesor. Aceste rezervoare se 
află în partea de jos a vasului. Deschid robinetele, 
rezervoarele se umplu şi vasul se scufundă, plutind la o 
adâncime mică sub nivelul apei. 

— Bine, domnule căpitan, dar abia acum ajungem la 
adevărata problemă. Că vă puteţi cobori la o mică adâncime 
sub nivelul apei, înţeleg. Dar când vreţi să vă scufundaţi la o 
adâncime mai mare, nu întâmpină vasul o presiune 
crescândă şi deci nu suferă o apăsare de jos în sus, care 
poate fi evaluată la o atmosferă pentru fiecare treizeci de 
picioare de apă, deci un kilogram pe centimetru pătrat? 

— Într-adevăr, domnule, aşa e. 

— Deci numai dacă ar avea o greutate egală cu presiunea 
apei, vasul ar putea să se coboare în adânc. 

— Domnule profesor, nu trebuie să confundați statica cu 
dinamica, fiindcă puteţi face greşeli mari. Nu este greu 
deloc să atingi adâncurile oceanului, dat fiind că corpurile 
au tendinţa de a cobori. Vă rog să fiţi atent la explicaţiile 
mele. 

— Sunt cât se poate de atent, domnule căpitan. 


— Când am calculat greutatea pe care trebuia să o dau 
vasului pentru a-l scufunda, m-am gândit mai ales la 
reducerea de volum pe care o suferă apa mării pe măsură 
ce păturile devin mai adânci. 

— Foarte adevărat! răspunsei eu. 

— După cum ştiţi, apa se comprimă foarte puţin. După 
calculele cele mai recente, comprimarea ei atinge abia 
patru sute treizeci şi şase zecimi de milionimi la o 
atmosferă, adică la fiecare treizeci de picioare adâncime. 
Dacă este vorba să cobor la o mie de metri, socotesc 
reducerea volumului la o presiune echivalentă cu aceea a 
unei coloane de apă de o mie de metri, adică o presiune de 
o sută de atmosfere. Această reducere va fi atunci de patru 
sute treizeci şi şase de sutimi de miimi. Trebuie deci să 
măresc greutatea în aşa fel, încât vasul să cântărească o 
mie cinci sute treisprezece tone şi şaptezeci şi şapte de 
sutimi, în loc de o mie cinci sute şapte tone şi două zecimi. 
Adăugirea nu va fi decât de şase tone şi cincizeci şi şapte de 
sutimi. 

— Numai atât? 

— Numai atât, domnule Aronnax. Calculul este foarte uşor 
de verificat. Am rezervoare suplimentare, care pot să 
cuprindă o sută de tone. Nimic nu mă împiedică deci ca, 
fără nici o grijă, să cobor la mari adâncimi. Când vreau să 
mă urc la suprafaţa apei, e de ajuns să scot această 
cantitate de apă, golind complet toate rezervoarele şi astfel 
Nautilus menţine la suprafaţă numai o zecime din 
capacitatea sa totală. 

La toate aceste raționamente bazate pe cifre, nu mai 
aveam ce răspunde. 

— Calculele dumneavoastră sunt juste, domnule căpitan, îi 
spusei eu, şi ar însemna să fiu de rea-credinţă ca să le 
tăgăduiesc, fiindcă practica de zi cu zi le întăreşte. Dar abia 
acum întrevăd adevărata dificultate. 

— Care, domnule? 


— Când sunteţi la o mie de metri adâncime, pereţii vasului 
suportă o presiune de o sută de atmosfere. Or, dacă atunci 
vreţi să goliţi rezervoarele suplimentare, ca să uşuraţi vasul 
şi să-i daţi putinţa să se urce la suprafaţă, pompele 
trebuie'să învingă presiunea aceasta de o sută de 
atmosfere, care este de o sută de kilograme pe fiecare 
centimetru pătrat... Ar trebui deci o forţă... 

— O forţă pe care numai electricitatea putea să mi-o dea! 
se grăbi să răspundă căpitanul Nemo. Vă repet, domnule, 
că puterea dinamică a maşinilor mele este aproape 
nemărginită. Pompele lui Nautilus au o forţă extraordinară, 
pe care aţi avut ocazia să o verificaţi când am azvârlit acele 
enorme trombe de apă asupra lui Abraham Lincoln. 
Dealtfel, nu mă servesc de rezervoarele suplimentare decât 
pentru adâncimi de la o mie cinci sute la două mii de metri, 
ca să-mi cruţ aparatele. Când vreau să cobor la adâncimi 
mari, la două sau trei leghe sub apă, folosesc mijloace mai 
complicate, însă tot atât de bune. 

— Care, domnule căpitan? 

— Ca să înţelegeţi, trebuie să vă explic mai întâi cum este 
manevrat Nautilus. 

— Sunt foarte nerăbdător s-o aflu. 

— Pentru a îndrepta vasul către tribord sau spre babord, 
cu alte cuvinte pentru a-l mişca pe un plan orizontal, mă 
servesc de o cârmă obişnuită, cu safranul411) larg, fixată 
îndărătul etamboului(12 ) şi care este pusă în mişcare de o 
roată şi de palancuri(13). Dar Nautilus poate fi mişcat şi de 
jos în sus şi de sus în jos, în linie verticală, cu ajutorul a 
două planuri înclinate, fixate pe laturile lui la centrul de 
plutire, planuri mobile care pot lua toate poziţiile şi care se 
manevrează din interior cu ajutorul unor pârghii puternice. 
Dacă planurile sunt menținute paralel cu vasul, acesta se 
mişcă orizontal. Dacă sunt înclinate, atunci vasul, după 
înclinare şi sub impulsul elicei, sau se scufundă urmând o 
diagonală pe care o pot alungi după voie, sau se urcă după 
aceeaşi diagonală. Când vreau să revin mai repede la 


suprafaţă, opresc elicea, şi presiunea apei face ca Nautilus 
să se ridice vertical, ca un balon umplut cu hidrogen care se 
înalţă cu iuţeală în aer. 

— Minunat, domnule căpitan! exclamai eu. Dar cum poate 
cârmaciul să urmeze, în mijlocul apelor, calea pe care o 
doriţi? 

— Cârmaciul este aşezat într-o cabină de sticlă, în partea 
superioară a vasului; cabina aceasta este prevăzută cu 
sticle lenticulare. 

— Dar cum poate rezista sticla la asemenea presiuni? 

— Foarte bine! Cristalul, care se sparge uşor când este 
lovit, are totuşi o rezistenţă considerabilă. Cu ocazia unor 
încercări de a pescui la lumină electrică, făcute în 1864 în 
mările Nordului, s-a văzut că unele plăci din cristal, care n- 
aveau decât şapte milimetri grosime, au rezistat la presiuni 
de şaisprezece atmosfere, lăsând totodată să treacă prin ele 
raze calorice puternice, a căror căldură era repartizată 
inegal. Or, sticlele de care mă servesc eu au douăzeci şi unu 
de centimetri la centru, deci sunt de treizeci de ori mai 
groase. 

— Înţeleg, căpitane Nemo, dar ca să poţi vedea, trebuie ca 
lumina să alunge întunericul şi mă întreb cum se poate ca în 
întunecimea apelor... 

— În spatele cabinei cârmaciului se află un reflector 
electric foarte puternic, ale cărui raze luminează marea pe 
o distanţă de o jumătate de milă. 

— Straşnic! Acum îmi explic fosforescenţa aşa-zisului 
cetaceu, care a dat atâta bătaie de cap savanților! Aş mai 
vrea să vă întreb dacă ciocnirea lui Nautilus cu Scoţia, care 
a făcut atâta vâlvă, s-a datorat unei întâmplări... 

— Numai întâmplării, domnule Aronnax. Mă aflam la doi 
metri adâncime când a avut loc ciocnirea. Dealtfel, am 
văzut că nu s-a produs nici o nenorocire. 

— Este adevărat. Dar întâlnirea cu Abraham Lincoln...? 

— Domnule profesor, îmi pare rău de nava aceasta, care 
era una din cele mai bune nave ale marinei americane, dar 


am fost atacat şi a trebuit să mă apăr! Totuşi m-am 
mulţumit doar să o scot din luptă şi trag speranţa că îşi va 
putea repara stricăciunile destul de uşor, în portul cel mai 
apropiat. 

— Ah, domnule căpitan, strigai eu entuziasmat, într-adevăr 
Nautilus este un vas extraordinar! 

— Da, domnule profesor, răspunse cu emoție căpitanul 
Nemo, şi pot spune că-l iubesc ca şi cum ar fi copilul meu! 
Dacă pe vasele dumneavoastră, supuse toanelor oceanului, 
primejdia te ameninţă în orice clipă, dacă navigând pe ele 
apele te fac din capul locului să simţi sub tine abisul, după 
cum a spus-o aşa de bine olandezul Jansen, în schimb pe 
Nautilus nu te mai temi de nimic. Nu te maitemică nava 
poate fi turtită, pentru că învelişurile ei au tăria fierului; nu- 
ţi mai pasă că s-ar putea şubrezi catargele, nici că pânzele 
ar putea fi luate de vânt; nu mai tremuri de grija cazanelor 
care ar putea plesni din pricina presiunii aburului; nici de 
teama vreunui incendiu, fiindcă Nautilus e făcut din metal şi 
nu din lemn; lipsa cărbunelui nu mai e o problemă, fiindcă 
Nautilus e condus cu electricitate; nu mai poate fi vorba de 
ciocniri cu alte vase, fiindcă el singur poate naviga la 
asemenea adâncimi; nu te mai temi să înfrunţi furtunile, 
pentru că la câţiva metri sub apă poţi găsi o linişte 
desăvârşită. lată, domnule, ce însemnează un vas adevărat. 
Se spune că inginerul are mai multă încredere într-o navă 
decât constructorul ei, iar acesta are mai multă încredere 
în ea decât căpitanul; vă daţi seama câtă încredere am în 
Nautilus eu, care îi sunt în acelaşi timp şi căpitan, şi 
constructor, şi inginer! 

Căpitanul Nemo vorbea cu o însufleţire convingătoare. 
Strălucirea ochilor, căldura gesturilor sale îl făcuseră de 
nerecunoscut; cu adevărat îşi iubea submarinul, aşa cum un 
tată îşi iubeşte copilul! 

— Fără voie îmi trecu prin minte o întrebare, care poate 
nu trebuia pusă; dar nu m-am putut stăpâni: 

— Atunci sunteţi inginer? 


— Da, domnule profesor, am studiat la Londra, la Paris şi 
New York, pe vremea când eram locuitor al pământului. 

— Şi cum l-aţi putut construi pe minunatul Nautilus, fără 
ca nimeni să afle? 

— Domnule Aronnax, fiecare bucată a vasului mi-a sosit 
din altă parte a globului şi pe adrese false. Scheletul a fost 
turnat de «Creusot», în Franţa; arborele elicei la «Pen et 
Co», din Londra; plăcile de metal ale învelişurilor la 
«Leard», din Liverpool; elicea la «Scott», din Glasgow. 
Rezervoarele au fost fabricate de «Cail et Cie», din Paris, 
maşina la «Krupp», din Prusia, pintenul în atelierele 
«Motala», în Suedia, instrumentele de navigaţie la «Fraţii 
Hart», din New York etc, şi fiecare furnizor a primit 
planurile mele sub nume diferite. 

— Dar piesele fabricate au trebuit să fie montate şi 
ajustate, spusei eu. 

— Mi-am instalat atelierele într-o insuliţă pustie, în 
mijlocul oceanului. Acolo, lucrătorii mei, sau mai bine-zis 
tovarăşii mei de lucru, pe care i-am învăţat şi i-am format, 
au desăvârşit vasul împreună cu mine. Apoi, când totul a 
fost gata, focul a mistuit orice urmă a şederii noastre în 
insula pe care, dacă aş fi putut, aş fi aruncat-o în aer. 

— Atunci îmi închipui că vasul v-a costat nemaipomenit de 
mult. 

— Un vas de fier, domnule Aronnax, costă o mie o sută 
douăzeci şi cinci de franci tona; or Nautilus are o mie cinci 
sute de tone. Montatul mă mai costă o mie şase sute optzeci 
şi şapte de mii de franci - să spunem, deci, două milioane, 
şi, dacă adăugăm operele de artă şi colecţiile, ajungem la 
patru sau cinci milioane. 

— V-aş mai pune o întrebare, domnule căpitan. 

— Vă rog. 

— Sunteţi atât de bogat? 

— Neînchipuit de bogat, domnule profesor; aş putea să 
achit, fără să simt, cele douăsprezece miliarde care 
formează datoriile Franţei. 


Mă uitam încremenit la omul acesta ciudat, care îmi 
vorbea astfel. Oare îşi bătea joc de mine? Viitorul avea să 
mă lămurească. 

Capitolul XIV FLUVIUL NEGRU. 

Partea globului pământesc acoperită de ape măsoară trei 
milioane opt sute treizeci şi două de mii cinci sute cincizeci 
şi opt de miria-metri pătraţi. Această masă lichidă cuprinde 
două miliarde două sute cincizeci de milioane de metri cubi 
şi ar putea să formeze o sferă cu un diametru de şaizeci de 
leghe, a cărei greutate ar fi de trei quintilioane de tone. 
Pentru a înţelege o asemenea cifră, să ne gândim că un 
quintilion este faţă de un miliard ceea ce miliardul este faţă 
de unitate, va să zică într-un quintilion se află tot atâtea 
miliarde câte unităţi se află într-un miliard. Ca să se adune 
o cantitate de apă atât de mare, ar trebui ca toate fluviile 
pământului să curgă timp de patruzeci de mii de ani. În 
decursul erelor geologice, după perioada focului a urmat 
perioada apei. La început a fost apă pretutindeni. Apoi, 
rând pe rând, în timpurile siluriene, au apărut crestele 
munţilor, s-au ivit insule, care au dispărut apoi înecate de 
potopuri parţiale şi au apărut din nou, s-au lipit strâns 
unele de altele, au format continente şi în sfârşit 
pământurile s-au fixat din punct de vedere geografic aşa 
cum le vedem astăzi. Pământul ieşit deasupra apelor 
măsura treizeci şi şapte de milioane şase sute cincizeci şi 
şapte de mii de mile pătrate, sau douăsprezece mii nouă 
sute şaisprezece milioane de hectare. 

Configuraţia continentelor îngăduie împărţirea apelor în 
cinci părţi: Oceanul îngheţat de Nord, Oceanul îngheţat de 
Sud, Oceanul Indian, Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific. 

Pacificul se întinde de la nord la sud între cele două 
cercuri polare şi de la vest la est între Asia şi America, pe o 
întindere de 115* în longitudine. Este cel mai liniştit dintre 
oceane; curenţii săi sunt largi şi liniştiţi; mareele - nu prea 
puternice şi ploile bogate. Acesta este oceanul pe care 


soarta m-a făcut să-l străbat mai întâi, în împrejurările cele 
mai ciudate. 

— Dacă n-aveţi nimic împotrivă, domnule profesor, îmi 
spuse căpitanul Nemo, vom stabili punctul în care ne aflăm, 
ca să fixăm astfel începutul călătoriei noastre. Este ora 
douăsprezece fără un sfert. Să urcăm la suprafaţa apei. 

Căpitanul apăsă de trei ori o sonerie electrică. Pompele 
începură să scoată apa din rezervoare; acul manometrului 
arătă, prin presiunile sale diferite, mişcarea de ridicare a 
lui Nautilus, apoi se opri. 

— Am ajuns, spuse căpitanul. 

Mă îndreptai spre scara centrală, care ducea pe punte. Am 
urcat treptele de metal şi, prin capacele deschise, am ajuns 
pe partea de deasupra a lui Nautilus. Puntea ieşise din apă 
cu numai optzeci de centimetri. Am privit vasul care, 
datorită formei sale de fus, semăna într-adevăr cu o ţigară 
de foi. Am băgat de seamă că plăcile de metal semănau cu 
solzii care acoperă corpul celor mai mari reptile terestre şi 
am înţeles atunci de ce, privindu-l chiar cu cele mai bune 
ocheane, oamenii îl luau totdeauna pe Nautilus drept un 
animal marin. 

Către mijlocul punţii, luntrea, pe jumătate intrată în 
învelişul vasului, forma o uşoară bulbucătură. Înaintea şi 
înapoia ei se aflau două cabine nu prea înalte, cu pereţii 
înclinați, acoperiţi în parte cu lentile groase; una pentru 
cârmaci, alta pentru puternicul far electric care îi lumina 
calea. 

Marea era minunată şi cerul senin. Nava se legăna uşor pe 
valurile oceanului. O briză, venind dinspre răsărit, încreţea 
suprafaţa apei. Zarea, limpezită de ceţuri, putea fi 
cercetată cum nu se poate mai bine. În calea noastră nu se 
vedea nimic; nici un colţ de stâncă, nici o insuliţă. Nici urmă 
de Abraham Lincoln, nimic altceva decât o nemărginită 
întindere pustie. 

Cu ajutorul sextantului, căpitanul Nemo luă înălţimea 
soarelui, ca să determine latitudinea. Aşteptă câteva minute 


ca astrul să ajungă la marginea orizontului. În timp ce 
observa, nu-i tresări nici măcar un muşchi şi cred că 
sextantul n-ar fi putut să stea mai neclintit nici într-o mână 
de marmură. 

— Amiază, spuse el. Dacă doriţi, domnule profesor... 
Aruncai o ultimă privire asupra acestei mări gălbui din 
preajma ţărmurilor japoneze şi coborâi în salonul cel mare. 

Acolo, căpitanul calculă cronometric longitudinea, pe care 
o controla cu ajutorul observaţiilor unghiurilor orare făcute 
mai înainte. Apoi îmi spuse: 

— Domnule Aronnax, ne aflăm la 137* şi 15' longitudine 
vestică. 

— A cărui meridian? am întrebat repede, sperând că 
răspunsul căpitanului îmi va dezvălui poate naționalitatea 
sa. 

— Domnule, răspunse el, am mai multe cronometre, 
reglate după meridianele Parisului, Greenwichului şi 
Washingtonului. Dar în cinstea dumneavoastră mă voi servi 
de cel parizian. 

Răspunsul acesta nu-mi spunea nimic. M-am înclinat şi 
comandantul reluă: 

— Ne găsim la 137*15' longitudine la apus de meridianul 
Parisului şi la 30*7' latitudine nordică, adică la vreo trei 
sute de mile de coastele Japoniei. Astăzi, 8 noiembrie, la 
amiază, începem călătoria noastră de explorare a fundului 
apelor. 

— Domnul să ne aibă în paza sa, răspunsei eu. 

Căpitanul Nemo luă înălţimea soarelui. 

— Şi acum, domnule profesor, vă las să studiaţi. Am 
hotărât ca ruta noastră să fie est-nord-est, la cincizeci de 
metri adâncime. lată hărţile pe care veţi putea urmări 
drumul. Salonul vă stă la dispoziţie; cât despre mine, vă cer 
îngăduinţa de a vă părăsi. 

Căpitanul Nemo mă salută şi astfel rămăsei singur, 
cufundat în gânduri. lar aceste gânduri se îndreptau toate 
spre comandantul lui Nautilus. Oare voi şti vreodată cărei 


naţionalităţi aparţine omul acesta straniu, care se laudă că 
nu aparţine nici uneia? Ura sa împotriva întregii omeniri, 
ură care îl poate împinge la răzbunări grave, cine o 
dezlănţuie? Era căpitanul Nemo vreunul din acei savanţi 
necunoscuţi, un geniu, «cu care s-au purtat rău», cum ar fi 
spus Conseil, vreun Galileu al timpurilor noastre, sau poate 
unul din acei oameni de ştiinţă ca, de pildă, americanul 
Maury, a cărui carieră a fost zdrobită prin manevre politice? 
Încă nu puteam să-mi dau seama. Mă gândeam că, deşi 
întâmplarea mă aruncase pe bordul vasului său, deşi viaţa 
îmi era în mâinile lui, căpitanul Nemo m-a primit cu răceală, 
dar cu ospitalitate. Totuşi el nu-mi strânsese niciodată mâna 
pe care i-o dădusem şi niciodată nu mi-o întinsese pe a sa. 
Am stat o oră întreagă cufundat în gânduri, căutând să 
pătrund misterul care mă înconjura. Apoi, privirile mi se 
opriră pe harta întinsă şi am pus degetul pe punctul unde 
se întâlneau longitudinea şi latitudinea la care ne găseam. 
Marea, ca şi continentele, îşi are şi ea fluviile ei. Aceştia 
sunt curenţii care pot fi recunoscuţi după temperatura şi 
culoarea lor, şi dintre care cel mai important este cel 
cunoscut sub numele de Golf-Stream. Ştiinţa a stabilit pe 
glob direcţiile a cinci curenţi principali: unul în nordul 
Atlanticului, al doilea în sudul Atlanticului, al treilea în 
nordul Pacificului, al patrulea în sudul Pacificului şi al 
cincilea în sudul Oceanului Indian. Se pare că a existat şi un 
al şaselea curent în nordul Oceanului Indian, pe vremea 
când Marea Caspică şi Marea de Aral, unite cu marile lacuri 
din Asia, nu formau decât o singură întindere de apă. În 
punctul arătat pe hartă se desfăşura unul dintre aceşti 
curenţi, şi anume Curo-Sivo al japonezilor sau Fluviul 
Negru, care, ieşind din Golful Bengal, unde îl încălzesc 
razele fierbinţi ale soarelui tropical, străbate Strâmtoarea 
Malacca, merge de-a lungul coastei asiatice, se întinde în 
nordul Pacificului până în insulele Aleutine, târând cu el 
trunchiuri de camfor şi alte produse din părţile acelea şi 
deosebindu-se de valurile oceanului prin apele sale calde, 


prin culoarea sa liliachie. Curentul acesta avea să-l 
parcurgă Nautilus. L-am urmat cu privirea; îl vedeam 
pierzându-se în imensitatea Pacificului şi mă simţeam dus 
odată cu el, când Ned Land şi Conseil se iviră în uşa 
salonului. 

Cei doi tovarăşi ai mei rămaseră împietriţi la vederea 
minunăţiilor îngrămădite în faţa lor. 

— Unde suntem? Unde suntem? strigă canadianul. La 
muzeul din Quebec? 

— Dacă nu-i cu supărare, îşi dădu cu părerea Conseil, cred 
că ne aflăm mai degrabă la Hotelul «Sommerard»! 

— Prieteni, le răspunsei eu făcându-le semn să intre, nu 
sunteţi nici în Canada, nici în Franţa, ci pe bordul lui 
Nautilus, la cincizeci de metri sub nivelul mării. 

— Trebuie să credem, dacă domnul o spune, admise 
Conseil; dar vă spun drept că un asemenea salon poate uimi 
chiar şi pe un flamand ca mine. 

— Priveşte şi miră-te, prietene, căci pentru un clasificator 
de talia ta e mult de lucru aici! 

N-aş fi avut nevoie să-l încurajez pe Conseil, fiindcă se şi 
aplecase peste vitrinele în care descoperise câteva specii 
interesante şi murmura expresii din limbajul naturaliştilor: 
clasa gasteropodelor, familia buccinidelor, genul 
«porcelan», specia «cyprea-madagas-cariensis» etc. În 
timpul acesta, Ned Land, pe care studiul scoicilor nu-l 
interesa, mă întrebă ce vorbisem cu căpitanul Nemo. Am 
putut cumva să descopăr cine era, de unde venea, unde 
mergea, spre ce adâncuri ne mână? În sfârşit, îmi puse o 
mie de întrebări fără să-mi lase măcar timp să-i răspund. Îi 
spusei tot ce ştiam, sau mai bine-zis tot ce nu ştiam, 
întrebându-l, la rândul meu, ce văzuse sau auzise. 

— N-am văzut şi n-am auzit nimic, îmi răspunse 
canadianul. N-am zărit nici măcar echipajul acestui vas. Nu 
cumva o fi şi el electric? 

— Cum electric? 


— Pe legea mea dacă nu-mi vine să cred una ca asta! Dar 
dumneavoastră, domnule Aronnax, n-aţi putea să-mi 
spuneţi câţi oameni sunt pe vas: zece, douăzeci, cincizeci, o 
sută? 

— N-aş putea să-ţi spun, meştere Land. Dealtfel, crede-mă, 
trebuie să laşi la o parte pentru un timp gândul de-a pune 
mâna pe Nautilus sau de-a fugi. Vasul acesta e una din 
capodoperele industriei moderne şi mi-ar fi părut rău dacă 
nu l-aş fi văzut! Mulţi oameni ar primi să fie în locul nostru, 
numai ca să se poată plimba printre minunăţiile de aici. Aşa 
că uită-te liniştit şi caută să nu scapi nimic din ce se petrece 
în jurul nostru. 

— Să mă uit! strigă Ned Land. Dar nu se poate vedea 
nimic şi nici nu vom vedea nimic în afară de închisoarea de 
fier! Mergem, plutim, ca nişte orbi... 

Tocmai când Ned Land rostea cuvintele acestea, se făcu 
deodată întuneric desăvârşit. Luminile se stinseră, însă atât 
de repede, încât am simţit cum mă dor ochii, ca atunci când 
treci de la o lumină puternică la un întuneric deplin. 

Stăteam tăcuţi şi nemişcaţi, neştiind ce surpriză plăcută 
sau neplăcută ne mai aşteaptă. Apoi se auzi un zgomot, ca 
şi cum învelişurile lui Nautilus s-ar fi deschis de o parte şi 
de alta. 

— E sfârşitul sfârşitului! şopti Ned Land. 

— Ordinul hidromeduzelor! murmură Conseil. 

Dintr-o dată, salonul se lumină din ambele părţi. Prin două 
deschizături alungite se vedeau acum valurile, luminate 
puternic de electricitate. Două plăci de cristal ne 
despărţeau de apă. M-am cutremurat mai întâi la gândul că 
aceşti pereţi fragili ar putea să se spargă; dar cristalurile 
erau prinse în armături puternice de aramă, care le dădeau 
o rezistenţă de neînfrânt. 

Marea se vedea pe o distanţă de o milă împrejurul vasului. 
Ce privelişte! Cine ar putea să o descrie? Ce mână meşteră 
ar fi putut să prindă pe o pânză frumuseţea luminii care 


străbătea prin apele limpezi şi bogăţia culorilor care se 
pierdeau spre adâncuri sau spre suprafaţa apei? 

Se ştie cât de străvezii sunt apele mărilor. Ele întrec în 
limpezime apele de munte. Şi chiar substanţele minerale şi 
organice care se găsesc în ele le măresc transparenţa. În 
unele părţi ale oceanului, de pildă în Antile, nisipul de pe 
fund se vede la o adâncime de o sută patruzeci şi cinci de 
metri, iar razele soarelui se pare că pătrund până la o 
adâncime de peste trei sute de metri. Dar în mediul fluid pe 
care îl străbătea Nautilus, strălucirea electrică se producea 
chiar în sânul valurilor. Acolo nu mai era o apă luminată, ci 
o lumină lichidă. 

Dacă admitem presupunerea lui Ehremberg, care crede 
într-o luminaţie fosforescentă a fundului mărilor, atunci 
apare neîndoios că natura a destinat locuitorilor mării una 
din cele mai minunate privelişti. De lucrul acesta mi-am 
putut da seama privind miile de jocuri ale luminii. Aveam, 
de o parte şi de alta, câte o fereastră deschisă spre 
adâncurile neexplorate. Întunecimea salonului făcea ca 
lumina de afară să fie şi mai puternică, iar noi priveam ca şi 
cum cristalurile limpezi din faţa noastră ar fi fost geamurile 
unui acvariu imens. 

Nautilus părea că nu se mişcă. Şi asta, din pricină că ne 
lipseau punctele de reper. Uneori, totuşi, valurile despicate 
de pintenul vasului fugeau pe dinaintea ochilor noştri cu o 
viteză extraordinară. 

Priveam fermecaţi, strânşi unul lângă altul în faţa 
geamurilor, muţi de uimire, când Conseil spuse: 

— Ai vrut să vezi, prietene Ned; ei, iată, acuma vezi! 

— Grozav! Grozav! şoptea întruna canadianul, care, 
uitându-şi pentru o clipă mânia şi planurile de evadare, 
privea încremenit. Face să vii din cele mai depărtate colţuri 
ale lumii pentru o asemenea privelişte! 

— Da, spusei, eu, înţeleg acum viaţa căpitanului Nemo! Şi- 
a făcut o lume a lui, în care găseşte cele mai uimitoare 
minuni! 


— Dar peştii? întrebă canadianul. Nu văd peştii! 

— La ce bun, prietene Ned, răspunse Conseil, tot nu-i 
cunoşti. 

— Cum! Nu-i cunosc eu, care sunt pescar?! strigă Ned 
Land. Şi între cei doi începu o discuţie pe tema aceasta, dat 
fiind că amândoi cunoşteau peştii, dar fiecare în felul lui. 
Toată lumea ştie că peştii formează clasa a patra şi ultima 
din încrengătura vertebratelor. Ei au fost definiţi astfel: 
«vertebrate cu circulaţia dublă şi cu sângele rece, care 
respiră prin branhii şi sunt adaptate la viaţa din apă». Ei 
formează două categorii deosebite: categoria peştilor osoşi, 
adică a acelor peşti care au coloana vertebrală formată din 
vertebre osoase, şi a doua categorie, a peştilor cartilaginoşi, 
adică a acelora a căror coloană vertebrală este formată din 
vertebre cartilaginoase. 

Canadianul cunoştea poate aceste deosebiri, dar Conseil 
ştia mult mai multe decât el şi acum, fiind prieteni, ar fi 
dorit din toată inima ca Ned să nu fie mai puţin instruit. De 
aceea îi spuse: 

— Tu eşti un ucigător de peşti, prietene Ned, un pescar 
cât se poate de dibaci şi pesemne că ai prins foarte multe 
dintre aceste animale interesante. Dar aş pune rămăşag că 
nu ştii să-i clasifici. 

— Ba ştiu, răspunse cu seriozitate vânătorul de balene. 
Peştii sunt de două feluri: unii care se mănâncă şi alţii care 
nu se mănâncă. 

— Asta e o clasificare de mâncăcios, zise Conseil. Dar ia 
spune-mi: ştii care e deosebirea dintre peştii osoşi şi peştii 
cartilaginoşi? 

— Poate că da, Conseil. 

— Şi cum se subîmpart aceste două mari clase? 

— Bănuiesc, răspunse canadianul. 

— Atunci, prietene Ned, ascultă şi bagă bine la cap! Peştii 
osoşi se subîmpart în şase ordine: întâi acantopterigienii, 
care au falca de sus întreagă şi mobilă, iar branbhiile în 
formă de pieptene. Acest ordin cuprinde cincisprezece 


familii, adică trei sferturi dintre toţi peştii cunoscuţi. Ca 
exemplu: bibanul. 

— Destul de bun la gust, spuse Ned. 

— În al doilea rând, urmă Conseil, vin abdominalii care au 
înotătoarele ventrale sub pântec, fără a fi prinse de oasele 
umerilor, ordin împărţit în cinci familii şi cuprinzând cea 
mai mare parte a peştilor de apă dulce. Ca exemplu: crapul 
şi ştiuca. 

— Mda! mormăi canadianul cu dispreţ. Peşti de apă dulce. 

— În al treilea rând, spuse Conseil, avem subbranchienii, 
ale căror aripioare ventrale sunt prinse sub aripioarele 
pectorale şi agăţate de oasele umerilor. Acest ordin 
cuprinde patru familii, din care fac parte: cambula, 
limanda, calcanul, limba de mare etc... 

— Foarte buni, foarte buni! strigă canadianul, care nu 
putea să privească peştii decât ca pe ceva care poate sau 
nu poate fi mâncat. 

— În al patrulea rând, urmă Conseil, fără a-şi pierde 
cumpătul, avem apodele cu corpul alungit, fără aripioare 
ventrale, acoperite cu o piele groasă şi de multe ori 
cleioasă, ordin care nu cuprinde decât o familie. Ca 
exemplu: tiparul de mare şi gimnotus. 

— Nu tocmai bun, făcu Ned. 

— În al cincilea rând vin lofobranhii, care au fălcile întregi 
şi libere, dar ale căror branhii sunt formate din mici tufe 
aşezate perechi de-a lungul arcurilor branhiale. Acest ordin 
cuprinde o familie. Ca exemplu: calul de mare şi pegasul- 
dragon. 

— Rău! Foarte rău! răspunse Ned. 

— În sfârşit, în al şaselea rând avem plectognaţii. Ei au 
osul maxilar fixat pe latura intermazxilarului care formează 
falca, cu arcada palatină lipită de craniu, ceea ce o face 
imobilă - ordin care nu are aripioare ventrale adevărate şi 
care se compune din două familii. Ca exemplu: tetrodonul şi 
peştele-lună. 


— Buni ca să facă de râs cratiţa în care îi pui! strigă 
canadianul. 

— Ai înţeles, prietene Ned? întrebă atotştiutorul Conseil. 

— N-am înţeles nimic, prietene Conseil, dar dă-i înainte, 
fiindcă-mi placi! 

— Cât despre peştii cartilaginoşi, urmă Conseil fără să se 
tulbure, ei cuprind numai trei ordine. 

— Cu atât mai bine! făcu Ned. 

— Primul ordin este al ciclostomilor, ale căror fălci sunt 
unite de un inel mobil şi ale căror branhii se deschid prin 
numeroase găuri. Acest ordin cuprinde o singură familie; 
din ea face parte chişcarul. 

— Poate să-ţi placă, spuse Ned. 

— Vine apoi ordinul selacienilor, cu branhiile 
asemănătoare ciclostomilor, dar a căror falcă inferioară 
este mobilă. Acest ordin, cel mai însemnat din întreaga 
clasă, cuprinde două familii. Ca exemplu: pisica de mare şi 
rechinul. 

— Ce, strigă Ned, pisicile de mare şi rechinii la un loc?! 
Prietene Conseil, te sfătuiesc, în interesul pisicilor de mare, 
să nu-i pui în aceeaşi oală. 

— Al treilea ordin este al sturionilor, ale căror branhii sunt 
deschise în mod obişnuit printr-o singură tăietură, având un 
opercul - ordin care cuprinde patru genuri. Ca exemplu: 
nisetrul. 

— Aha, l-ai păstrat pentru la urmă pe cel mai bun, aşa îmi 
închipui, cel puţin! Asta-i tot? 

— Da, şi bagă de seamă că, ştiind toate astea, tot nu ştii 
mare lucru, fiindcă familiile se împart în genuri, în 
subgenuri, în specii, în varietăţi... 

— Ia te uită, Conseil, spuse canadianul, aplecându-se spre 
geam, tocmai trec nişte «varietăţi»! 

— Da, peşti! strigă Conseil. Parcă am fi în faţa unui 
acvariu! 

— Nu-i acelaşi lucru, îi răspunsei eu. Acvariul nu e decât o 
cuşcă, pe câtă vreme peştii pe care îi privim acum sunt 


liberi ca pasărea în aer. 

— Hai. Conseil, zi-le pe nume, zi-le pe nume! făcu Ned 
Land. 

— Asta e prea greu pentru mine, răspunse Conseil. Însă 
domnul ar putea. 

Şi într-adevăr, dacă Conseil era un clasificator neîntrecut, 
în schimb nu era naturalist, şi nu ştiu dacă ar fi putut să 
distingă un thon de o bonită. Într-un cuvânt, se deosebea cu 
totul de canadian, care putea să spună pe nume, fără urmă 
de şovăială, tuturor acestor peşti. 

— Un balist! spusei eu. 

— Şi încă unul chinezesc, adăugă Ned Land. 

— Genul baliştilor, familia sclerodermelor, ordinul 
plectognatelor, şopti Conseil. 

— Fără doar şi poate că împreună - Ned şi Conseil - ar fi 
întruchipat un naturalist de seamă. 

Canadianul nu se înşelase. Un grup de balişti, cu corpul 
turtit, cu pielea zgrunţuroasă, cu câte un ghimpe ascuţit pe 
aripioara dorsală, se juca în preajma lui Nautilus, mişcându- 
şi cele patru rânduri de ţepi din jurul cozii. Nimic nu putea 
fi mai frumos decât să le vezi pielea, cenuşie deasupra, albă 
dedesubt, ale cărei pete aurii sclipeau în viitoarea 
întunecată a valurilor. Printre ei fâlfiiau vulpile de mare, 
asemenea unor pânze luate de vânt, şi între acestea am 
zărit, spre marea mea bucurie, o vulpe de mare 
chinezească având spinarea galbenă, pântecele roz şi trei 
ţepuşe dinapoia ochilor; o specie foarte rară şi de a cărei 
existenţă se îndoiau mulţi pe vremea lui Lacepede, care nu 
o văzuse decât într-o culegere de desene japoneze. 

Timp de două ore o întreagă armată de peşti îl însoţi pe 
Nautilus. Îi priveam cuprinşi de o încântare fără margini. 
Strigătele noastre de uimire nu mai conteneau. Ned numea 
peştii, Conseil îi clasifica, iar eu le admiram vioiciunea 
mişcărilor şi frumuseţea formelor. Niciodată nu-mi fusese 
dat să văd aceste animale mişcându-se vii şi libere în 
elementul lor. 


N-am să numesc aici toate varietățile care au trecut prin 
faţa ochilor noştri, toată colecţia mărilor Japoniei şi Chinei. 
Peştii se strângeau în jurul vasului, mai numeroşi decât 
păsările cerului, atraşi fără îndoială de strălucitorul focar al 
luminii electrice. 

Deodată în salon se făcu lumină. Obloanele metalice se 
închiseră şi priveliştea minunată dispăru. Am stat aşa, 
gândindu-mă la câte văzusem, până când privirea mi s-a 
oprit pe instrumentele atârnate de pereţi. Busola arăta tot 
direcţia est-nord-est, manometrul indica o presiune de cinci 
atmosfere, deci o adâncime de cincizeci de metri, iar 
indicatorul mă făcu să văd că înaintam cu o viteză de 
cincisprezece mile pe oră. 

L-am aşteptat pe căpitanul Nemo. Dar el n-a venit. 
Orologiul bătu ora cinci. 

Ned Land şi Conseil se întoarseră în cabina lor. Am pornit 
şi eu spre camera mea. Acolo am găsit gata pregătită masa, 
care se compunea dintr-o supă de broască ţestoasă, apoi 
dintr-un fel de barbun cu carnea albă, puţin înfoiată, al 
cărui ficat, gătit separat, mi s-a părut foarte gustos, şi din 
muşchi de holocantă imperială, al cărei gust mi se păru mai 
bun decât al somonului. 

Mi-am petrecut seara citind, scriind, gândind. Apoi, 
cuprins de somn, m-am întins pe patul meu de iarbă de 
mare şi-am adormit adânc, în timp ce Nautilus aluneca prin 
repedele curent al Fluviului Negru. 

Capitolul XV O INVITAŢIE SCRISA. 

M-am trezit a doua zi, 9 noiembrie, după un somn de 
douăsprezece ore. Conseil veni ca de obicei să întrebe «cum 
a dormit domnul» şi dacă am nevoie de ceva. Îl lăsase pe 
canadian să doarmă, ca pe unul care toată viaţa lui n-ar fi 
avut altceva de făcut. Îl ascultam pe Conseil cum îndruga 
vrute şi nevrute, şi abia dacă îi răspundeam cu câte o vorbă. 
Mă gândeam la căpitanul Nemo; nu venise să ne vadă în 
ajun şi nădăjduiam să-l întâlnesc astăzi. În câteva clipe mi- 
am îmbrăcat hainele de byssus; materialul din care erau 


făcute îi dădu lui Conseil destulă bătaie de cap. l-am spus că 
e o țesătură din fibrele lucioase şi mătăsoase pe care le 
lipeşte pe stânci un soi de moluşte ce trăiesc în mare număr 
pe țărmurile Mediteranei. Din fibrele acestea, care sunt 
foarte moi şi călduroase, se ţeseau pe vremuri stofe, 
ciorapi, mănuşi. Echipajul de pe Nautilus putea deci să se 
îmbrace după plac, fără ajutorul bumbacului, al oilor sau al 
viermilor de mătase de pe pământ. 

După ce m-am îmbrăcat, m-am dus în salon. Acolo nu era 
nimeni. 

M-am afundat în studiul comorilor de scoici aflate din 
belşug în vitrine. Am frunzărit de asemenea ierbarele pline 
de cele mai rare plante marine, care, cu toate că erau 
uscate, îşi păstraseră minunatele lor culori. Îmi petrecui 
astfel întreaga zi, fără să-l întâlnesc pe căpitanul Nemo. 
Obloanele salonului nu s-au deschis nici ele, poate pentru 
ca să nu ne plictisim prea repede de frumuseţile pe care le- 
am putea vedea. 

Nautilus înainta mereu spre est-nord-est, cu o viteză de 
douăsprezece mile, la o adâncime între cincizeci şi şase şi 
şaizeci de metri. 

A doua zi, 10 noiembrie, am stat din nou singuri. N-am 
zărit nici un om din echipaj. Ned şi Conseil îşi petrecură 
întreaga zi cu mine. Lipsa de neînțeles a căpitanului îi mira 
şi pe ei. Se îmbolnăvise, oare, omul acela neobişnuit? Sau 
voia să-şi schimbe planurile în privinţa noastră? 

După părerea lui Conseil, ne bucuram de o libertate 
deplină şi aveam o hrană aleasă. Gazda noastră nu-şi călca 
cuvântul. Nu aveam de ce ne plânge, şi, dealtfel, chiar 
ciudăţenia sorții noastre ne despăgubea cu peripeții atât de 
straşnice, încât nu aveam încă nici un drept să-l învinuim pe 
căpitan. În ziua aceea am început să scriu jurnalul 
întâmplărilor prin care treceam, ceea ce mi-a dat 
posibilitatea să povestesc totul cu cea mai mare exactitate 
şi, amănunt curios, îl scriam pe o hârtie fabricată din 
zosteră marină. În zorii zilei de 11 noiembrie, aerul 


proaspăt care se răspândise în vas mă făcu să înţeleg că ne- 
am ridicat din nou la suprafaţa apei pentru 
reîmprospătarea proviziilor de oxigen. Mă îndreptai către 
scara principală de unde urcai pe punte. 

Era ora şase. Cerul se acoperise de pâclă, apele cenuşii, 
dar liniştite, abia dacă se clătinau ici, colo. Îl voi întâlni oare 
pe căpitanul Nemo? Nu l-am zărit decât pe cârmaci, închis 
în cabina sa de sticlă. Aşezat pe bulbucătura făcută de 
învelişul luntrii, am respirat cu nesaţ aerul proaspăt şi 
sărat. Încetul cu încetul, pâcla se topi sub razele soarelui, 
care se revărsau dinspre răsărit. În lumina lor, marea păru 
că se aprinde, ca o dâră de pulbere. Norii, împrăştiaţi pe 
cer, prinseră să se coloreze în tonuri minunate. Privind 
«limbile de pisică», nouraşii aceia albi şi încreţiţi, mi-am dat 
seama că va bate vântul până seara. 

Dar ce putea să însemne vântul pentru Nautilus, căruia 
nu-i păsa nici de furtuni! 

Admiram deci răsăritul soarelui, atât de vesel şi de 
înviorător, când auzii paşii cuiva care se urca pe punte. 

Mă pregăteam să-l salut pe căpitanul Nemo, dar nu era el, 
ci secundul său, pe care-l mai văzusem cu prilejul primei 
vizite a căpitanului. Acesta înainta fără să pară cât de cât că 
mă vede, după care, potrivindu-şi la ochi o lunetă puternică, 
scrută cu cea mai mare atenţie orizontul. Când îşi termină 
cercetarea, se apropie de panou şi rosti o frază pe care o 
redau întocmai. O ţin minte, fiindcă am mai auzit-o apoi de 
nenumărate ori, rostită în aceleaşi împrejurări. Iat-o: 

Nautron respoc lorni virch. 

N-am priceput niciodată ce voiau să spună cuvintele 
acestea. 

Secundul coborî. Pentru că îmi închipuiam că Nautilus îşi 
va reîncepe călătoria pe sub ape, am coborât şi eu, 
mergând apoi de-a lungul coridoarelor spre camera mea. 

Aşa se scurseră cinci zile. Mă urcam în fiecare dimineaţă 
pe punte unde auzeam aceeaşi frază, rostită de acelaşi om. 
Pe căpitanul Nemo nu-l întâlnii însă. 


Credeam că n-am să-l mai revăd, când, în dimineaţa de 16 
noiembrie, intrând împreună cu Ned şi Conseil în camera 
mea, am găsit pe masă o scrisoare. 

Am deschis-o nerăbdător. Literele puţin ascuţite şi 
amintind oarecum scrierea gotică arătau firea cinstită a 
celui care le scrisese. 

Am citit următoarele: 

Domnului profesor Aronnax, de pe bordul lui Nautilus 

16 noiembrie 1867. 

Căpitanul Nemo invită pe domnul profesor Aronnax la o 
vânătoare, care va avea loc mâine dimineaţă în pădurile 
sale din insula Crespo. Sperăm că nimic nu-l va împiedica 
pe domnul Aronnax să ia parte, împreună cu tovarăşii săi, la 
această vânătoare la care este aşteptat cu multă plăcere. 

Comandantul vasului Nautilus. 

Căpitanul NEMO 

— O vânătoare! se miră Ned. 

— Şi încă în pădurile sale din insula Crespo! adăugă 
Conseil. 

— Deci individul binevoieşte să pună piciorul şi pe 
pământ? reluă Ned Land. 

— Aşa se pare, spusei eu, recitind scrisoarea. 

— Bine, trebuie să primim, mormăi canadianul. După ce 
punem piciorul pe pământ, vom vedea noi ce e de făcut. 
Dealtfel, mi-ar prinde bine să mănânc nişte vânat proaspăt. 

Fără să caut a înţelege cum se putea împăca ura arătată 
de căpitanul Nemo pentru continente şi insule cu invitaţia 
sa la o vânătoare în pădure, mă mulţumii să spun: 

— Să vedem mai întâi ce-i cu insula Crespo. 

Căutând pe hartă, am găsit insula între 32*40' latitudine 
nordică şi 167* longitudine vestică. Fâşia aceasta de 
pământ, care pe vechile hărţi spaniole purta numele de 
Roca de la Plata, adică «Insula de argint», a fost cercetată 
în anul 1801 de căpitanul Crespo. Ne depărtasem, aşadar, 
cu o mie opt sute de mile de punctul nostru de plecare, iar 


direcţia puţin schimbată a lui Nautilus ne ducea spre sud- 
est. 

Am arătat tovarăşilor mei pe hartă insuliţa aceea, pierdută 
în mijlocul Pacificului de Nord. 

— Dacă uneori căpitanul Nemo merge pe pământ, le-am 
spus, cel puţin are grijă să-şi aleagă insulele cele mai pustii. 

Ned Land clătină din cap fără să răspundă, apoi plecă 
împreună cu Conseil. După ce stewardul, liniştit şi mut, îmi 
servi masa, m-am culcat cu gândul la ce avea să mai 
urmeze. 

Când m-am trezit a doua zi, 17 noiembrie, am simţit că 
Nautilus stă nemişcat. M-am îmbrăcat în grabă şi am intrat 
în salonul cel mare. 

Căpitanul Nemo mă aştepta acolo. Când m-a văzut, m-a 
întâmpinat salutându-mă, după care m-a întrebat dacă 
vrem să-l însoţim. 

Pentru că n-a pomenit nici un cuvânt despre cele opt zile 
în care lipsise, nu i-am spus nici eu nimic, răspunzându-i 
doar că eram gata să-l urmez împreună cu tovarăşii mei. 

— Aş dori însă, adăugai, să vă pun o întrebare. 

— Vă ascult, domnule Aronnax, şi, dacă pot, am să vă 
răspund. 

— Cum se face că dumneavoastră, care aţi rupt orice 
relaţii cu pământul, aveţi păduri în insula Crespo? 

— Pădurile mele, domnule profesor, nu cer soarelui nici 
lumină, nici căldură. Nici leii, nici tigrii, nici panterele şi nici 
alt fel de patrupede nu le străbat. Numai eu le cunosc 
existenţa. Ele nu cresc decât pentru mine. Nu sunt păduri 
pământeşti, ci păduri submarine. 

— Păduri submarine?! îl întrebai eu, mirat. 

— Da, domnule profesor. 


— Şi acolo vreţi să mă duceţi? 

— Întocmai. 

— Pe jos? 

— Da, şi chiar fără să ne udăm măcar picioarele. 

— Şi vom vâna? 

— Desigur. 

— Cu arma în mână? 

— Da, cu arma în mână. 

L-am privit pe căpitanul Nemo cu un aer nu prea 
măgulitor pentru el. 

«Pesemne că e cam nebun, îmi spuneam eu. A avut o criză 
care a ţinut opt zile şi care mai ţine încă. Păcat! îmi plăcea 
mai mult atunci când era ciudat decât acum când e nebun.» 

Gândul acesta mi se citea limpede pe faţă, dar căpitanul 
Nemo păru că nu-l observă şi mă pofti să-l urmez. Am 
pornit după el, cu aerul unui om care se aşteaptă la orice. 
Intrarăm amândoi în sufragerie, unde ni se aduse masa. 

— Domnule Aronnax, îmi spuse căpitanul, vă rog să luaţi 
masa cu mine. În timp ce mâncăm, o să putem sta de vorbă. 
Ştiţi, dacă v-am făgăduit o plimbare prin pădure, asta nu 
însemnează că o să găsim şi un restaurant acolo. Mâncaţi 
bine acum, pentru că până la masa viitoare cine ştie cât 
timp va mai trece. 

Am mâncat cu poftă. Ni s-au adus diferite mâncăruri de 
peşte, felii de holoturia, zoofite foarte bine gătite cu alge, 
care le dădeau un gust deosebit, ca de pildă: porfiria 
laciniata şi laurentia prima-fetida. Ca băutură am avut apă 
curată în care, urmând exemplul căpitanului, am turnat 
câteva picături dintr-un lichior fermentat, extras, după 
metode folosite în Kamciatka, dintr-o algă cunoscută sub 
numele de «rodomenia palmata». 

La început, căpitanul Nemo mâncă în tăcere. Apoi îmi 
spuse: 

— Domnule Aronnax, când v-am invitat să veniţi ca să 
vânaţi în pădurile mele din Crespo, v-aţi spus că mă 
contrazic, iar când v-am explicat că e vorba de păduri 


submarine, m-aţi socotit nebun. Vedeţi, domnule profesor, 
nu trebuie niciodată să judecaţi oamenii cu uşurinţă. 

— Dar, credeţi-mă... 

— Vă rog mai întâi să mă ascultați şi veţi vedea apoi dacă 
trebuie să mă învinuiți de nebunie sau de inconsecvenţă. 

— Vă ascult. 

— Ştiţi tot atât de bine ca şi mine că omul poate trăi sub 
apă, dacă îşi ia cu el o provizie de aer respirabil. În lucrările 
submarine, muncitorul se îmbracă într-un costum 
impermeabil şi îşi acoperă capul cu o cască de metal. Aerul 
îl primeşte de afară cu ajutorul pompelor şi al 
regulatoarelor de scurgere. 

— Mi-aţi descris costumul scafandrilor, spusei eu. 

— Întocmai, dar ţin să adaug că în condiţiile astea omul nu 
mai este liber. E legat de pompa care-i trimite aer printr-un 
tub de cauciuc, un adevărat lanţ care-l leagă de pământ. 
Dacă şi noi am fi la fel de legaţi de Nautilus, n-am putea 
merge prea departe. 

— Şi ca să fim liberi?... Îl întrebai. 

— Vom folosi aparatul Rougquayrol-Denayrouze, inventat de 
doi compatrioți de-ai dumneavoastră, dar pe care eu l-am 
perfecţionat. Cu el vă veţi mişca destul de bine sub apă, 
fără ca organismul dumneavoastră să aibă ceva de suferit. 
Aparatul e format dintr-un rezervor de metal gros, în care 
înmagazinez aer sub o presiune de cincizeci de atmosfere. 
Rezervorul se prinde pe spate, cu nişte bretele, ca o raniţă. 
Partea sa de deasupra formează un fel de cutie, în care 
aerul este menţinut printr-un mecanism de foale şi nu poate 
să iasă decât la presiunea obişnuită. Aparatul Rougquayrol 
are două tuburi de cauciuc care, pornind de la cutie, se 
termină cu un fel de trompă ce acoperă nasul şi gura. Un 
tub serveşte pentru introducerea aerului pe care îl inspiri, 
celălalt - pentru ieşirea aerului expirat, şi limba le închide 
când pe unul, când pe celălalt, după nevoie. Eu, însă, care 
înfrunt în adâncul mărilor presiuni din cele mai mari, a 


trebuit să-mi bag capul, ca şi scafandrii, într-o cască de 
aramă, de care sunt legate cele două tuburi. 

— Înţeleg, domnule căpitan. Dar aerul pe care îl luaţi cu 
dumneavoastră nu ţine mult şi, de îndată ce nu mai are 
cincisprezece la sută oxigen, devine irespirabil. 

— Fără îndoială; dar, după cum v-am spus, pompele de pe 
Nautilus îmi dau putinţa să înmagazinez aerul la o presiune 
extrem de mare, aşa că rezervorul aparatului poate să-mi 
dea aer respirabil timp de nouă sau zece ore. 

— Acum înţeleg totul, îi răspunsei. Aş dori să mai ştiu doar 
cum vă luminaţi drumul în fundul oceanului. 

— Cu aparatul Ruhmkorff, domnule Aronnax. Dacă 
aparatul pentru respirat se duce în spate, cel pentru 
luminat se poartă prins la centură şi e compus dintr-o pilă 
Bunsen, pe care o pun în funcţiune nu cu bicromat de 
potasiu, ci cu sodiu, de care marea e plină. O bobină de 
inducţie primeşte electricitatea produsă şi o îndreaptă spre 
o lanternă de o formă deosebită. În lanternă se găseşte o 
serpentină de sticlă, care conţine doar un reziduu de gaz 
carbonic. Când pun aparatul în funcţiune, gazul acesta dă o 
lumină albicioasă şi neîntreruptă. lată cum pot să respir şi 
să văd în adâncul apelor. 

— Căpitane Nemo, mi-aţi dat nişte răspunsuri atât de 
zdrobitoare, încât nu mă mai îndoiesc de nimic. Totuşi, dacă 
sunt silit să admit totul despre aparatele Rouquayrol şi 
Ruhmkoriff, nu prea ştiu ce să cred despre puşca cu care 
vreţi să mă înarmaţi. 

— Dar nu-i o puşcă cu pulbere, îmi răspunse căpitanul. 

— Atunci e o puşcă cu aer comprimat? 

— Fără îndoială. Cum credeţi că aş putea fabrica praf de 
puşcă pe vas, fără salpetru, fără sulf şi fără cărbune? 

— Dealtfel, ca să ocheşti sub apă, care e de opt sute 
cincizeci şi cinci de ori mai densă decât aerul, ar trebui să 
învingi o rezistenţă extraordinară. 

— Ăsta n-ar fi un motiv. Există arme perfecţionate mai întâi 
de Fulton, apoi de englezii Philippe Coles şi Burley, de 


francezul Furcy şi de italianul Landi, prevăzute cu un 
sistem de închidere, care pot fi folosite şi sub apă. Eu, însă, 
pentru că nu am praf de puşcă, l-am înlocuit cu aer 
comprimat la presiune înaltă, pe care pompele lui Nautilus 
mi-l pot da din belşug. 

— Dar aerul acesta nu ţine cine ştie cât. 

— Ei şi? Nu am rezervorul meu Rouquayrol, care poate să 
mi-l înlocuiască la nevoie? Îmi e de ajuns pentru asta un 
sistem de robinete. Dealtfel, domnule Aronnax, vă veţi 
convinge singur că în timpul vânătorii submarine nu se face 
prea mare risipă nici de aer, nici de gloanţe. 

— Totuşi, cred că în lumina aceea slabă şi în mijlocul 
lichidului, care e cu mult mai dens decât aerul, gloanţele nu 
pot merge prea departe şi nu pot fi mortale. 

— Dimpotrivă, domnule profesor, cu arma asta toate 
loviturile sunt mortale, iar vânatul, oricât de uşor ar fi atins, 
cade ca lovit de trăsnet. 

— Cum se poate? 

— Trebuie să vă spun că arma nu trage cu gloanţe 
obişnuite, ci cu nişte capsule mici de sticlă, inventate de 
chimistul austriac Leniebrock, şi din care am pe bord o 
cantitate uriaşă. Capsulele acestea de sticlă, acoperite cu 
un înveliş de oţel şi îngreuiate cu puţin plumb, sunt nişte 
adevărate butelii de Leyda încărcate cu electricitate la 
foarte mare tensiune. Ele se descarcă la cea mai mică 
atingere şi animalul, oricât ar fi de puternic, cade mort. 
Trebuie să adaug că aceste capsule nu trec de calibrul 
patru şi că ar putea să încapă zece dintr-o dată în 
încărcătura unei puşti obişnuite. 

— M-aţi convins pe deplin, spusei eu, ridicându-mă de la 
masă. Nu-mi rămâne decât să-mi iau puşca şi să vă urmez 
oriunde aţi merge. 

Căpitanul mă conduse către partea de dinapoi a vasului şi, 
trecând prin dreptul cabinei în care se găseau Ned şi 
Conseil, i-am chemat şi pe ei. 


Ne-am oprit într-o cameră aflată aproape de sala 
maşinilor. Acolo urma să ne îmbarcăm pentru plimbare. 

Capitolul XVI O PLIMBARE PE CÂMP 

Camera aceea era de fapt arsenalul şi totodată vestiarul 
lui Nautilus. De-a lungul pereţilor ei erau atârnate vreo 
douăsprezece costume de scafandru. 

Când Ned Land dădu cu ochii de ele, se văzu cât de colo că 
îi este silă să le îmbrace. 

— Dragul meu Ned, îi spusei eu, pădurile din insula 
Crespo sunt păduri submarine. 

— Aşa? făcu dezamăgit canadianul, care îşi vedea 
spulberat visul de a gusta carne proaspătă. Şi 
dumneavoastră, domnule Aronnax, aveţi de gând să vă 
vârâţi în hainele astea? 

— N-am încotro, meştere Ned. 

— Dacă vă place, n-aveţi decât! răspunse vânătorul de 
balene ridicând din umeri. Cât despre mine, nici prin gând 
nu-mi trece să mă vâr în ele, afară doar dacă m-ar sili 
cineva. 

— Nu te sileşte nimeni, meştere Ned, îi spuse căpitanul 
Nemo. 

— Tu ai curaj, Conseil? întrebă Ned. 

— Eu îl urmez pe domnul oriunde s-ar duce, răspunse 
Conseil. La chemarea căpitanului, doi oameni din echipaj 
veniră ca să ne ajute să îmbrăcăm costumele acelea greoaie 
şi impermeabile, făcute din cauciuc, fără cusături, bune ca 
să ţină la presiuni cât mai mari. Costumele semănau cu 
nişte armuri mlădioase şi rezistente şi se compuneau din 
pantaloni şi bluză. Pantalonii se sfârşeau la capătul de jos 
printr-un fel de bocanci solizi, cu tălpi de plumb. Ţesătura 
bluzei era prinsă de nişte obezi de aramă, care înconjurau 
pieptul şi îl apărau împotriva presiunii apei, lăsând plămânii 
să respire liber; mânecile aveau la capete mănuşi elastice, 
care nu împiedicau deloc mişcările mâinilor. 

Eram cu totul departe, după cum ne puteam da seama, de 
aşa-zisele aparate perfecţionate pentru scufundare, cu 


îmbrăcămintea lor fără nici o formă, cu platoşele lor de 
plută, vestele lor fără mâneci, hainele de mare, ancorele 
plutitoare şi toate celelalte lucruri născocite şi atât de 
lăudate în secolul al XVIII-lea. 

Căpitanul Nemo, împreună cu unul din tovarăşii săi - un 
fel de Hercule, nemaipomenit de voinic - Conseil şi cu mine 
ne-am pus îndată îmbrăcămintea de scafandru. Ne mai 
rămânea doar să ne punem căştile metalice pe cap. Atunci 
am cerut voie căpitanului Nemo să examinez puştile cu care 
trebuia să ne înarmăm. 

Unul dintre oamenii vasului îmi înmână o puşcă simplă, cu 
un pat destul de mare, făcut din oţel. În golul patului se 
păstra aerul comprimat, pe care o supapă manevrată de un 
trăgaci îl lăsa să pătrundă în ţeava. Un încărcător scobit în 
grosimea patului închidea în el vreo douăzeci de gloanţe 
electrice, care, cu ajutorul unui arc, intrau automat în ţeava 
puştii. Cum se trăgea un glonţ, altul îi şi lua locul. 

— Căpitane Nemo, spusei eu, arma este cât se poate de 
bună şi lesne de mânuit. Abia aştept s-o încerc. Dar cum 
vom ajunge în fundul mării? 

— În clipa de faţă, domnule profesor. Nautilus s-a lăsat pe 
fundul apei, la zece metri adâncime, aşa că putem pleca. 

— Şi cum vom ieşi din submarin? 

— Veţi vedea îndată. 

Căpitanul Nemo îşi vâri capul în casca de metal. Conseil şi 
cu mine îi urmarăm exemplul, în timp ce canadianul ne 
spuse cu ironie «vânătoare bună»! Partea de sus a 
îmbrăcămintei se sfârşea printr-un guler de aramă cu 
ghiventuri în care se prindea casca de metal. Trei 
deschizături, apărate de sticle groase, ne îngăduiau să 
privim încotro doream, şi pentru asta era de ajuns doar să 
întoarcem capul pe sub învelişul căştii. De cum ne-am pus 
pe umeri aparatele Rougquayrol, ele şi începură să 
funcţioneze, iar eu am simţit că pot respira în voie. 

Cu lanterna Ruhmkorff prinsă de centură, cu puşca în 
mână, eram gata de drum, deşi, la drept vorbind, închis în 


haine atât de grele şi țintuit de podea din pricina tălpilor de 
plumb, nu mă simţeam în stare să fac nici o mişcare. 

Dar lucrul acesta se vede că era cunoscut şi altora, pentru 
că cineva mă împinse într-o cămăruţă lipită de vestiar. 
Tovarăşii mei, împinşi şi ei, mă urmau. Am auzit cum se 
închide ermetic o uşă în urma noastră, apoi ne învălui un 
întuneric de nepătruns. 

Peste câteva clipe răsună un şuierat puternic. Pentru că un 
curent rece, abia simţit, începuse să mă cuprindă de la 
picioare în sus, înţelesei că, printr-un robinet, se dăduse 
drumul apelor oceanului. Curând, întreaga cameră se 
umplu de apă. Atunci se deschise o a doua uşă, de data 
aceasta în învelişul dinafară al lui Nautilus. Se ivi o lumină 
slabă şi, o clipă mai târziu, picioarele noastre atinseră 
fundul mării. 

Cum să descriu cele văzute în timpul călătoriei noastre sub 
apă? Cuvintele îmi par neputincioase ca să redea asemenea 
minuni. Şi, când nici pensula nu este în stare să le 
zugrăvească frumuseţea, cum ar putea biata peniță să le 
înfăţişeze? În frunte mergea căpitanul Nemo, iar la câţiva 
paşi în urma noastră venea tovarăşul său. Conseil şi cu mine 
rămăseserăm unul lângă altul, ca şi cum am fi putut vorbi 
prin carapacele noastre metalice. 

Nu mai simţeam nici greutatea hainelor, nici pe cea a 
ghetelor sau a rezervorului de aer şi nici apăsarea căştii 
metalice în care mi se bălăbănea capul ca un sâmbure în 
coaja lui. Toate aceste lucruri, scufundate în apă, îşi 
pierduseră din greutatea lor o parte egală cu greutatea 
lichidului dislocuit, după cum ne învaţă legea descoperită 
de Arhimede, pe care o simţeam destul de bine. Nu mai 
eram o bucată neînsufleţită, ci mă mişcăm cu destulă 
uşurinţă. 

Puterea luminii care ajungea până în fundul mării, la o 
adâncime de treizeci de picioare, m-a uimit. Razele soarelui 
străbăteau cu uşurinţă grosimea apei, împrăştiind 
pretutindeni culori. Până la o sută de metri puteam să 


desluşesc limpede orice obiect. Mai încolo, adâncurile se 
colorau treptat în tonuri azurii de o gingăşie fără seamăn, 
apoi se albăstreau departe şi se pierdeau într-un întuneric 
nedesluşit. Mi se părea că apa care mă înconjura ar fi un fel 
de aer mai dens decât atmosfera pământească, dar aproape 
tot atât de străveziu. Deasupra zăream întinderea liniştită a 
mării. 

Mergeam pe un nisip mărunt şi neted, altfel decât nisipul 
încreţit al plajelor, care păstrează urme de valuri. Covorul 
acela orbitor respingea razele soarelui cu o tărie 
neobişnuită, părând un adevărat reflector. Răsfrângerea 
puternică a luminii pătrundea apa până în cele mai mici 
părticele ale ei. Voi fi oare crezut dacă am să vă spun că lao 
adâncime de treizeci de picioare vedeam ca în miezul zilei? 

Timp de un sfert de oră am călcat peste nisipul acela 
arzător, în care pulberea scoicilor era presărată în straturi 
neînchipuit de fine. În urma noastră Nautilus, care părea o 
stâncă lungă, se pierdu încetul cu încetul în depărtare; dar 
farul lui trebuia să ne înlesnească întoarcerea pe bord, 
trimiţându-ne razele-i puternice, atunci când întunericul 
avea să cuprindă apele. Pentru cine n-a străbătut mările e 
greu să-şi închipuie cum arată acolo fâşiile alburii de 
lumină. Pe uscat, praful din aer le face să semene cu o ceaţă 
luminoasă; dar pe mare, ca şi în mare, dealtfel, luminile se 
văd cu o limpezime neobişnuită. 

Mergeam mereu şi uriaşa întindere de nisip ni se părea 
fără de margini. Înlăturam cu mâinile straturi lichide care 
se închideau după mine, iar urma paşilor mi se ştergea cât 
ai clipi, sub presiunea apei. 

Curând îmi apărură în faţa ochilor câteva forme pe care 
depărtarea le învăluia ca într-o negură. Am desluşit faţade 
măreţe de stânci, acoperite cu cele mai frumoase zoofite 
din lume. Dar cel mai mult m-a tulburat o privelişte pe care 
numai acolo aş fi putut-o vedea. 

Era ora zece dimineaţa. Razele soarelui cădeau pieziş pe 
suprafaţa apei şi din pricina luminii descompuse de 


refracție ca de o prismă, florile, stâncile, scoicile, polipii 
purtau pe margini toate culorile curcubeului. Îmbinarea 
culorilor era o adevărată minune, o încântare a ochilor, un 
adevărat caleidoscop verde, galben, portocaliu, violet, 
indigo, albastru, într-un cuvânt o întreagă paletă de pictor. 
Aş fi vrut din toată inima să-i pot împărtăşi lui Conseil 
simţămintele de care eram stăpânit, să ne întrecem 
amândoi în strigăte de admiraţie. Aş fi dorit să ne putem 
înţelege măcar prin semne, aşa cum se înţelegea căpitanul 
Nemo cu tovarăşul său. Dar, fiindcă n-aveam cum face, 
vorbeam singur şi strigam în cutia de aramă care-mi 
acoperea capul, risipind în cuvinte zadarnice mai mult aer 
decât ar fi trebuit. În faţa acestei privelişti minunate, 
Conseil se oprise ca şi mine. Dar dând peste zoofite şi 
moluşte, vrednicul flăcău începu să le clasifice. La tot pasul 
se aflau polipi şi echinoderme din belşug. 

Toate acestea le-am zărit pe o întindere de un sfert de 
milă, abia oprindu-mă din când în când, pentru că trebuia 
să merg după căpitanul Nemo, care mă chema prin semne. 
Curând, natura fundului mării se schimbă. După câmpia de 
nisip urmă un strat de nămol vâscos, numit de americani 
«oaze», format numai din scoici silicoase sau calcaroase. 
Am trecut apoi printr-o câmpie de alge, plante pelagice pe 
care apele nu le smulseseră încă şi care se înmulţesc cu 
repeziciune. Câmpia aceasta, ca o țesătură deasă foarte 
moale, s-ar fi putut lua la întrecere cu cele mai minunate 
covoare ţesute de mâna omului. Verdeaţa se întindea nu 
numai sub picioare, ci şi deasupra noastră; nenumărate 
plante marine din familia algelor, din care se cunosc mai 
mult de două mii de specii, se încâlceau la suprafaţa apei. 

Algele acestea sunt adevărate minuni ale creaţiei, o 
mândrie a florei universale. În familia lor se găsesc şi cele 
mai mici şi cele mai mari plante din lume, căci după cum s- 
au putut număra într-un spaţiu de cinci milimetri pătraţi 
patruzeci de mii din plantele acestea care abia se văd, tot 


aşa s-au descoperit fucuşi a căror lungime trecea de cinci 
sute de metri. 

Se scursese vreo oră şi jumătate de când plecasem de pe 
Nautilus. Razele soarelui cădeau perpendicular pe apă şi nu 
se mai refractau. Privindu-le, mi-am dat seama că amiaza 
este aproape. Magia culorilor dispăru puţin câte puţin şi 
nuanțele de smarald şi safir se şterseră din faţa ochilor 
noştri. Mergeam cu pas regulat, care răsuna uimitor de 
tare. Cel mai mic zgomot se transmitea cu o iuţeală 
neobişnuită pe pământ. Într-adevăr, în apă, care este un 
conducător mai bun decât aerul, sunetul se propagă de 
patru ori mai repede. 

Ajunsesem tocmai la un povârniş. Lumina avea acum o 
singură culoare. Eram la o adâncime de o sută de metri şi 
suportam o presiune de zece atmosfere. Dar îmbrăcămintea 
mea de scafandru era făcută atât de bine, încât apăsarea nu 
mă stânjenea. Simţeam doar o uşoară amorţeală la 
încheieturile degetelor, dar şi aceasta dispăru curând. Cât 
despre oboseala pe care ar fi trebuit să mi-o cauzeze o 
plimbare de două ore, cu un echipament cu care nu eram 
deprins, aproape că nici nu merită să vorbim. Datorită apei 
mă mişcăm cu o uşurinţă surprinzătoare. 

Ajuns la o adâncime de trei sute de picioare, mai puteam 
zări încă razele soarelui, deşi foarte slab. După strălucirea 
puternică de la început, urmase un amurg roşiatic, ceva 
care nu semăna nici a noapte şi nici a zi. Cu toate astea 
vedeam destul de bine drumul şi n-aveam încă nevoie să 
folosim lanternele Ruhmkorff. 

Deodată, căpitanul Nemo se opri. Mă aşteptă să-l ajung 
din urmă şi îmi arătă o îngrămădire întunecoasă ce se ivea 
din umbră, la o mică depărtare de acolo. 

«E pădurea din insula Crespo», gândii; şi nu mă înşelasem. 

Capitolul XVII O PĂDURE SUBMARINĂ. 

Ajunserăm în sfârşit la marginea pădurii, care era, fără 
îndoială, unul dintre cele mai frumoase colţuri ale 
nemărginitului domeniu al căpitanului Nemo. El o socotea 


proprietatea sa. Dealtfel, cine s-ar fi putut gândi să-şi 
însuşească aceste domenii din fundul mărilor? Ce alt 
pionier mai îndrăzneţ ar fi venit, cu toporul în mână, să taie 
drum prin tufişurile întunecate de acolo? 

Pădurea era formată din plante mari, arborescente. Când 
am pătruns pe sub bolțile ei înalte, privirile mi-au fost 
atrase de ciudata aşezare a crengilor - aşezare cum nu mai 
văzusem încă până atunci. 

Niciuna dintre plantele care creşteau pe solul acestei 
păduri, niciuna dintre ramurile arbuştilor nu se târa, nu se 
îndoia şi nici nu se întindea orizontal. Toate se înălţau spre 
suprafaţa oceanului. Nu era fir, nu era panglică, oricât de 
subţire ar fi fost ea, care să nu stea dreaptă ca o sârmă. 
Fucuşii şi lianele se întindeau urmând o linie ţeapănă, 
perpendiculară, aşa cum le obliga densitatea elementului 
care le crease; dacă Le îndepărtam cu mâna, ele reveneau 
la poziţia de la început, de cum le dădeam drumul. Aici era 
domnia verticalităţii. În scurtă vreme mă deprinsei cu 
aşezarea aceasta neobişnuită, ca şi cu întunericul care ne 
învăluia. Solul pădurii era presărat cu stânci ascuţite de 
care cu greu ne puteam feri. Flora submarină mi s-a părut 
destul de bogată, mai bogată chiar decât a zonelor arctice 
sau tropicale. Dar la început am amestecat fără să vreau 
regnurile între ele, luând hidrofitele drept zoofite, 
animalele drept plante. Dar cine nu s-ar fi înşelat? Fauna şi 
flora sunt atât de apropiate în lumea submarină! 

Am observat că toate exemplarele acestea ale regnului 
vegetal erau prinse foarte uşor de fund. Lipsite de rădăcini, 
nepăsătoare faţă de nisipul, scoicile, pietrişul sau alte 
corpuri solide pe care stau - ele nu cer hrană, ci doar un 
punct de sprijin. Plantele acestea se întreţin singure, şi 
principiul existenţei lor se găseşte în apa care le susţine şi 
care le hrăneşte. Cea mai mare parte dintre ele aveau, în 
loc de frunze, un fel de plăcuţe de forme ciudate, de un 
colorit mărginit doar la câteva culori: roz, carmin, verde, 
măsliniu, roşcat şi brun. Am revăzut acolo - e drept că mai 


puţin uscate decât exemplarele de pe Nautilus - padine- 
păuni desfăşurate ca nişte evantaie care parcă aşteptau 
suflarea vântului, ceramii stacojii, laminarii întin-zându-şi 
vrejii buni de mâncat, nereociste filiforme care ajungeau la 
o înălţime de cincisprezece metri, pilcuri de acetabule, ale 
căror tulpini cresc mai mari spre vârf, şi o mulţime de 
plante pelagice, toate fără flori. «Curioasă abatere de la 
legile naturii şi uimitor mediu mai e acesta, în care regnul 
animal înfloreşte iar regnul vegetal, nu!» a spus un 
naturalist inteligent. 

Printre arbuştii mari cât copacii din zonele temperate, la 
umbra lor udă, se îngrămădeau adevărate tufişuri de flori 
vii, pajişti întregi de zoofite, pe care se răsfăţau meandrine 
tărcate cu dungi sucite, caryofile galbene cu tentacule 
străvezii, tufe ierboase de zoantere şi, ca să întregească 
priveliştea, peştii-muscă zburau din creangă în creangă ca 
nişte colibri, în timp ce lepissacante de culoare galbenă, cu 
fălcile ţepoase, cu solzii ascuţiţi, dactiloptere şi monocentre 
fugeau din calea noastră asemenea unui stol de sitari. 

Pe la ora unu, căpitanul Nemo dădu semnalul de oprire. 
Eu, unul, n-am putut decât să mă bucur când ne-am culcat 
cu toţii sub un leagăn de alarice, ale căror crengi ascuţite 
semănau cu săgețile. 

Popasul acesta scurt a fost o adevărată desfătare. Nu ne 
lipsea decât plăcerea unei convorbiri. Dar nu era cu putinţă 
nici să vorbeşti, nici să răspunzi. Iotuşi mi-am apropiat 
casca mea mare, de aramă, de capul lui Conseil. Am văzut 
cum ochii îi străluceau de mulţumire şi, ca să-şi arate 
bucuria, bietul băiat se zbuciuma în carapacea lui într-un 
fel nespus de caraghios. 

Mă miram că după patru ore de drum nu eram lihnit de 
foame. Care să fi fost pricina acestei neobişnuite stări a 
stomacului, n-aş putea spune. În schimb simţeam o nevoie 
grozavă să dorm, aşa cum li se întâmplă tuturor 
scafandrilor. Ochii mi se închiseră curând îndărătul sticlei 
groase şi căzui într-o amorţire de neînvins, pe care numai 


mişcarea făcută în timpul mersului îmi dăduse până atunci 
putinţa să o înfrunt. Căpitanul Nemo şi vânjosul său 
tovarăş, întinşi în cristalul limpede al apei, se culcară şi ei. 

N-aş putea spune cât timp am dormit, dar când m-am 
trezit mi s-a părut că soarele coboară spre orizont. 
Căpitanul Nemo se şi sculase. Tocmai mă gândeam să-mi 
dezmorţesc puţin corpul, când o apariţie neaşteptată mă 
făcu să sar în picioare. 

La câţiva paşi, un păianjen de mare monstruos, înalt de un 
metru, mă privea cu ochii săi tulburi, gata să se repeadă 
spre mine. Cu toate că haina de scafandru era destul de 
groasă ca să mă apere de mugşcăturile fiarei, nu mi-am 
putut stăpâni o mişcare de groază. Conseil şi marinarul de 
pe Nautilus se treziră în aceeaşi clipă. Căpitanul Nemo făcu 
un semn însoţitorului său şi acesta dobori păianjenul dintr-o 
lovitură dată cu patul puştii. Groaznicele braţe ale 
monstrului se zgârciră în spasme înfiorătoare. Întâlnirea cu 
păianjenul mă tăcu să-mi amintesc că şi alte animale, mai 
de temut încă, trebuiau să bântuie prin fundurile acelea 
întunecoase. Împotriva lor, haina mea de scafandru nu mă 
putea apăra. Până acum nu-mi trecuse prin minte că aş 
putea să am asemenea întâlniri, aşa că m-am hotărât să fiu 
cât mai atent. Dealtfel, credeam că popasul însemna şi 
sfârşitul drumului nostru, dar mă înşelam, fiindcă, în loc să 
ne reîntoarcem pe Nautilus, căpitanul Nemo îşi urmă 
îndrăzneață expediţie. 

Coboram mereu de-a lungul povârnişului care se apleca 
tot mai mult, ducându-ne spre adâncimi din ce în ce mai 
mari. Cred că era ora trei când am intrat într-o trecătoare, 
tăiată între două stânci înalte şi ascuţite, cam la o sută 
cincizeci metri adâncime. Datorită perfecțiunii aparatelor 
noastre, trecuserăm cu nouăzeci de metri hotarul pe care 
natura părea că-l impusese până atunci omului în 
încercările sale de a pătrunde în adâncuri. 

Spun o sută cincizeci de metri, cu toate că nu aveam la 
mine nici un instrument de măsurat adâncimea. Totuşi 


ştiam că până şi în mările cele mai limpezi razele soarelui 
nu pot pătrunde mai jos de această adâncime. În jurul 
nostru era întuneric deplin. Nu mai vedeam nimic la zece 
paşi înainte. Mergeam bâjbâind, când deodată străluci o 
lumină albă, puternică. Căpitanul Nemo îşi pusese aparatul 
electric în funcţiune; tovarăşul său făcu acelaşi lucru, iar 
Conseil şi cu mine le urmarăm exemplul. Întorcând un 
şurub, am făcut legătura între bobină şi serpentina de 
sticlă, şi marea, străpunsă de lumina celor patru lanterne, 
se învăpăie pe o rază de douăzeci şi cinci de metri. 

Căpitanul Nemo continuă să se afunde tot mai adânc în 
întunecimea pădurii ai cărei copaci se răreau din ce în ce. 
Urmându-l, am observat că vegetalele dispăreau mai 
repede decât animalele. În timp ce plantele pelagice se 
împuţinau pe fundul care devenise sterp, animalele-zoofite 
- moluşte şi peşti - se găseau din belşug. 

Mergând, mă gândeam că lumina aparatelor noastre va 
trebui neapărat să-i atragă pe locuitorii acestor adâncuri 
întunecate. Dar chiar dacă vreunul dintre ei s-a apropiat, a 
avut grijă să se ţină la o distanţă destul de mare de noi. L- 
am văzut de mai multe ori pe căpitanul Nemo oprindu-se şi 
ducând puşca la ochi, pentru ca după câteva clipe de 
aşteptare să o coboare şi să pornească mai departe. În 
sfârşit, pe la ora patru, minunata călătorie luă sfârşit. În 
faţa noastră se înălța un zid de stânci măreţe, o 
îngrămădire de blocuri uriaşe, un mal de granit peste 
măsură de mare, scobit de numeroase peşteri, dar fără nici 
o potecă prin care să se poată trece. 

Acolo începeau povârnişurile insulei Crespo, începea 
pământul. 

Căpitanul Nemo se opri deodată, şi la un semn al său n-am 
mai înaintat mei noi, deşi eu aş fi dorit să trec peste zidul 
acela de piatră. Aici se sfârşeau domeniile căpitanului 
Nemo şi el nu voia să mergem mai departe. Dincolo începea 
pământul, pe care se jurase să nu mai pună piciorul. Începu 
întoarcerea. Căpitanul Nemo îşi reluă locul în fruntea 


coloanei, înaintând fără şovăire. Mi-am dat seama că nu ne 
întoarcem pe acelaşi drum pe care venisem. Locul pe care îl 
străbăteam acum, prăpăstios şi deci greu de urcat, ne 
apropia de suprafaţa apei. Totuşi întoarcerea aceasta spre 
straturile de deasupra a fost destul de înceată, astfel că 
presiunea apei, scăzând treptat, nu ne-a făcut nici un rău şi 
nici nu ne-a cauzat acele răni interne care ucid uneori pe 
cei ce se cufundă la mari adâncimi. În scurtă vreme lumina 
se ivi din nou, crescu repede, şi soarele, gata să apună, 
puse iar cununi colorate, datorită refracției, în jurul tuturor 
obiectelor din calea noastră. 

La zece metri adâncime am trecut printr-un roi de 
peştişori de toate soiurile, mai numeroşi decât păsările 
cerului şi mai vioi decât ele. Dar n-am întâlnit nici un vânat 
care să merite o împuşcătură. 

Deodată l-am văzut pe căpitan ridicând arma şi urmărind 
cu ea oumbră ce se mişca printre tufe. Glonţul porni, se 
auzi o şuierătură slabă şi un animal se prăbuşi la câţiva paşi 
de noi. 

Era o minunată vidră de mare, o anhidră, singurul 
patruped care trăieşte numai în mare. Vidra aceasta, lungă 
de un metru şi jumătate, cred că trebuie să fi avut un preţ 
destul de ridicat. Blana ei, cu fire de culoare castanie 
închisă la vârf şi cu fire argintii la rădăcină, ştiam că este 
mult căutată pe pieţele ruseşti şi chinezeşti. Fineţea şi 
luciul părului o făceau să valoreze cel puţin două mii de 
franci. Am privit încântat mamiferul acela curios, cu cap 
rotunjit şi cu urechi scurte, cu ochi rotunzi, cu mustăţi albe 
ca de pisică, cu coadă stufoasă şi cu labele palmate, 
terminate cu gheare. Dar preţioasele vidre de mare, vânate 
şi urmărite cu înverşunare de pescari, au mai rămas foarte 
puţine. Ele s-au refugiat mai ales în părţile nordice ale 
Pacificului, dar şi acolo specia lor se pare că se va stinge 
curând. 

După ce însoţitorul căpitanului Nemo îşi încarcă vânatul 
pe umăr, am pornit mai departe. 


Timp de o oră am străbătut o câmpie nisipoasă. De multe 
ori ea se ridica până la doi metri sub apă, şi atunci ne 
puteam vedea imaginea, care se oglindea desluşit pe faţa 
apei, în aşa fel încât deasupra noastră părea că mergem noi 
înşine, cu capul spre fund şj cu picioarele spre cer. Şi am 
mai văzut ceva care merită să fie amintit: am văzut cum 
treceau nori groşi care se înfiripau şi se destrămau nespus 
de repede. Dar gândindu-mă mai bine, am înţeles că aşa- 
zişii nori nu sunt altceva decât umbra lăsată de talazurile 
mai groase sau mai subţiri. De unde ne găseam, se vedea 
destul de bine chiar spuma valurilor spărgându-se la 
suprafaţa apei, se vedea până şi umbra păsărilor mari care 
treceau pe deasupra, atingând uşor apa. 

Tot atunci am fost martorul uneia dintre cele mai frumoase 
împuşcături de care s-a putut bucura vreodată un vânător. 
Deasupra apelor se vedea limpede cum zboară o pasăre 
mare, cu aripile larg deschise. Când pasărea ajunse la o 
depărtare de câţiva metri, însoţitorul căpitanului Nemo ochi 
şi trase. Pasărea se prăbuşi ca trăsnită şi căzu chiar lângă 
vânător, care o luă îndată. Era un albatros de o frumuseţe 
rară, minunat specimen de pasăre pelagiană. Întâmplarea 
aceasta nu ne opri în drum. Am mers timp de două ore prin 
şesuri nisipoase şi câmpii acoperite cu iarbă de mare, greu 
de străbătut. Simţeam că nu mai pot, când zării cam la o 
jumătate de milă depărtare o lumină pâlpâind în întunericul 
apelor. Era farul lui Nautilus. Mai aveam deci douăzeci de 
minute de mers până la vas, unde aş fi putut să respir în 
voie, fiindcă mi se părea că oxigenul din rezervorul meu e 
pe sfârşite. Dar, făcând socoteala aceasta, nu puteam şti că 
vom mai avea o întâlnire care ne va întârzia puţin sosirea. 

Rămăsesem cu vreo douăzeci de paşi în urmă, când l-am 
văzut pe căpitanul Nemo întorcându-se brusc şi alergând 
spre mine. Cu mâna lui puternică mă trânti la pământ, în 
timp ce tovarăşul său făcea acelaşi lucru cu Conseil. La 
început n-am ştiut ce să cred, dar m-am liniştit văzând că şi 
căpitanul se culcă lângă mine. Stăteam deci întins pe spate, 


la adăpostul unei tufe, când, ridicând capul, am zărit nişte 
forme enorme, trecând cu zgomot şi aruncând lumini 
fosforescente. 

Îmi îngheţase sângele în vine! Mi-am dat seama că ne 
amenințau doi rechini fioroşi, cu cozi uriaşe, cu privirile 
tulburi şi sticloase. Din găurile pe care le aveau în jurul 
botului se răspândea o lumină fosforescentă. Păreau două 
insecte monstruoase făcute din flăcări şi care ar fi putut 
zdrobi un om întreg în fălcile lor de fier! Nu ştiu dacă 
Conseil s-a gândit să le claseze, dar eu, unul, privindu-le 
pântecul argintiu şi gura imensă înţesată cu dinţi puternici, 
aveam un punct de vedere foarte puţin ştiinţific şi mă 
simţeam mai degrabă victimă decât naturalist. Din fericire, 
animalele acestea lacome nu văd bine. Ele trecură fără să 
ne zărească, atingându-ne doar cu înotătoarele lor cafenii. 
Astfel am scăpat ca prin minune de o primejdie mai mare 
decât întâlnirea cu un tigru în mijlocul junglei. 

O jumătate de oră mai târziu, călăuziţi de razele electrice, 
am ajuns pe Nautilus. Uşa exterioară rămăsese deschisă şi 
căpitanul Nemo o închise de îndată ce am intrat în prima 
cabină. Apoi apăsă pe un buton şi înăuntrul vasului pompele 
intrară în funcţiune. Am simţit apa scăzând şi în câteva clipe 
cabina se goli. Uşa interioară se deschise şi trecurăm în 
vestiar. 

Aici ne-am scos cu oarecare greutate îmbrăcămintea de 
scafandru şi, foarte obosit, mort de foame şi de somn, m-am 
dus în camera mea, ameţit şi fermecat de uluitoarea 
călătorie făcută în fundul mărilor. 

Capitolul XVIII PATRU MII DE LEGHE SUB PACIFIC. 

A doua zi, în 18 noiembrie, simţindu-mă pe deplin refăcut 
după oboseala din ajun, mă urcai pe punte în clipa în care 
secundul de pe Nautilus rostea fraza obişnuită. Atunci mi-a 
trecut prin minte că vorbele acelea aveau o legătură cu 
starea mării sau mai degrabă că însemnau: «Nu se vede 
nimic». Într-adevăr, oceanul era pustiu. La orizont nu se 
zărea nici o pânză. Înălţimile insulei Crespo dispăruseră în 


timpul nopţii. Marea absorbea toate culorile spectrului 
solar, lăsând doar razele albastre pe care le împrăştia în 
toate direcţiile, învăluindu-se în tonuri liliachii de cea mai 
mare frumuseţe. Dungi largi, uşor încreţite, se iveau mereu 
deasupra undelor line. 

Tocmai admiram priveliştea încântătoare a oceanului, când 
apăru căpitanul Nemo. Părea că nici nu mă vede şi începu 
să facă o serie de observaţii astronomice. Apoi, când isprăvi, 
se rezemă de cuşca farului, cu privirile pierdute în 
depărtare. În timpul acesta vreo douăzeci de marinari de 
pe Nautilus, unul mai voinic decât altul, se urcară pe punte 
ca să scoată plasele aruncate de cu noapte. Fiecare dintre 
ei se născuse, desigur, în altă ţară, dar toţi păreau a fi 
europeni. Am recunoscut printre ei, fără nici o îndoială, 
irlandezi, francezi, câţiva slavi şi un grec sau cretan. 
Dealtfel, oamenii aceştia erau cumpătaţi la vorbă şi se 
înțelegeau între ei în limbajul acela ciudat, căruia nu eram 
în stare nici măcar să-i bănuiesc originea, aşa că am 
renunţat să-i mai întreb ceva. 

Plasele fură trase pe bord. Erau un fel de prostovoale, 
asemănătoare celor de pe coastele Normandiei, ca nişte 
pungi mari, ţinute întredeschise la gură printr-o vargă 
plutitoare şi un lanţ trecut prin ochiurile de pe margini. 
Pungile acestea, trase pe fundul oceanului, mătură şi strâng 
tot ce întâlnesc în cale. În ele se adunaseră tot felul de 
probe ale vietăţilor de pe meleagurile acelea pline de peşti. 

Cred că erau acolo peste o mie de livre de peşte. Pescuitul 
fusese rodnic şi lucrul acesta n-avea de ce să mă mire. 
Asemenea plase sunt trase prin apă ceasuri întregi şi prind 
în închisoarea lor de sfoară o întreagă lume acvatică. Nu 
aveam deci nici o grijă în privinţa hranei, care era cât se 
poate de bună şi pe care viteza lui Nautilus şi atracţia 
luminii electrice o puteau împrospăta fără încetare. 

Toate aceste roade ale mării fură împinse prin nişte 
deschizături spre sălile de mese, unele pentru a fi gătite 
proaspete, iar altele pentru a fi conservate. 


Odată pescuitul sfârşit şi provizia de aer reînnoită, 
credeam că Nautilus îşi va reîncepe călătoria submarină şi 
mă pregăteam să merg spre camera mea când, întorcându- 
se spre mine, căpitanul Nemo îmi spuse fără nici o altă 
introducere: 

— Priviţi oceanul, domnule profesor; nu e aşa că pare 
însufleţit? Nu-şi are şi el clipele lui de mânie şi de 
înduioşare? Ieri a adormit ca şi noi şi acum iată-l că se 
trezeşte după o noapte liniştită. 

Nici bună ziua, nici bună seara! Ai fi spus că omul acesta 
continua cu mine o discuţie începută cândva. 

— Priviţi-l, urmă el, s-a trezit sub mângâ:ierile soarelui. Îşi 
va retrăi viaţa de fiecare zi! Nici nu vă daţi seama cât este 
de interesant să studiezi cum îi funcţionează organismul. 
Oceanul are puls, artere, spasme, îi dau dreptate savantului 
Maury care i-a descoperit o circulaţie tot atât de reală ca şi 
circulaţia sângelui la animale. 

Era vădit că Nemo nu aştepta nici un răspuns de la mine şi 
mi s-a părut de prisos să-i dau zor cu «fireşte», «desigur» 
sau «aveţi dreptate». Vorbea mai mult cu el însuşi, făcând 
pauze lungi după fiecare frază. Cugeta cu voce tare. 

— Da, spuse el, oceanul are o circulaţie adevărată şi, ca să 
fie pusă în mişcare, a fost înzestrat din belşug cu căldură, 
sare şi vietăţi microscopice. Căldura creează densități 
diferite, care stârnesc curenţii şi contracurenţii. 
Evaporarea, inexistentă în regiunile hiperboreene şi foarte 
activă în zonele ecuatoriale, dă naştere unui schimb 
statornic între apele tropicale şi apele polare. Chiar eu am 
observat aceşti curenţi de sus în jos şi de jos în sus, care 
seamănă cu o adevărată respiraţie a oceanului. Am văzut 
molecula de apă de mare încălzindu-se la suprafaţă, 
coborând spre adâncuri şi atingând maximum de densitate, 
la două grade sub zero, apoi răcindu-se şi mai tare, 
devenind mai uşoară şi ridicându-se din nou. Veţi vedea la 
pol urmările acestui fenomen şi veţi înţelege cum natura, 


atât de prevăzătoare, a făcut ca apa mării să nu poată 
îngheţa decât la suprafaţă. 

În timp ce căpitanul Nemo îşi sfârşea fraza, eu mă 
gândeam: «La pol! Oare omul acesta îndrăzneţ are de gând 
să ne ducă până acolo?» 

Căpitanul tăcuse, privind câteva clipe oceanul pe care îl 
studiase atât de amănunţit şi fără răgaz. Apoi urmă: 

— Sarea se găseşte în mare în cantităţi uriaşe, domnule 
profesor, şi dacă ai scoate-o din apă şi ai usca-o, ai face din 
ea un bulgăre de patru milioane şi jumătate de leghe 
cubice, care, împrăştiat pe suprafaţa globului, ar forma o 
pătură de mai bine de zece metri înălţime. Şi să nu credeţi 
că prezenţa sării în apă e datorită numai unei toane a 
naturii! Nu. Sarea face ca apa mării să se evapore mai 
puţin, împiedică vântul să-i ia o parte prea mare de aburi 
care, condensându-se, ar îneca zonele temperate. Rol 
însemnat, rol de regulator în economia generală a globului! 
Căpitanul Nemo tăcu, se ridică şi făcu câţiva paşi pe punte, 
apoi se întoarse spre mine: Cât despre infuzorii, urmă el, 
miliardele acestea de vietăţi microscopice care există cu 
milioanele într-o picătură de apă şi ar trebui opt sute de mii 
dintre ele ca să cântărească un miligram, rolul lor este tot 
atât de însemnat. Ele absorb sărurile, asimilează 
elementele solide din apă şi, ca nişte adevăraţi constructori 
de continente calcaroase, fabrică coralii şi madreporarii. 
Atunci, picătura de apă, pierzând elementul mineral, se 
ridică la suprafaţă, absoarbe sărurile rămase din 
evaporare, se îngreunează, coboară din nou şi aduce 
animalelor microscopice noi elemente de absorbit. De aici 
se naşte un dublu curent, ascendent şi descendent, acea 
veşnică mişcare, într-un cuvânt - viaţa. Viaţa asta, mult mai 
puternică decât pe continente, mai îmbelşugată, mai 
nemărginită, înflorind în toate părţile oceanului, pe care 
omul îl priveşte ca pe un mormânt, dar care întreţine 
miliarde de vietăţi, după cum mă întreţine şi pe mine! 


Pe când vorbea, chipul căpitanului Nemo părea iluminat ca 
de un foc lăuntric. Ascultându-l, mă simţeam, la rândul meu, 
adânc tulburat. 

— Aşadar, adăugă el, în mări sălăşluieşte adevărata viaţă! 
Şi mă gândesc că s-ar putea clădi oraşe nautice, 
nenumărate case submarine care, ca şi Nautilus, s-ar ridica 
în fiecare zi la suprafaţa apelor ca să ia aer, oraşe libere, 
dacă ar fi aşa, de sine stătătoare. Şi cine ştie, dacă vreun 
despot... Căpitanul Nemo îşi isprăvi fraza c-un gest de 
mânie. Apoi, adresându-mi-se direct, ca pentru a alunga un 
gând rău: Domnule Aronnax, mă întrebă el, ştiţi care este 
adâncimea oceanului? 

— Ştiu numai adâncimile pe care le-au arătat principalele 
sondaje, domnule căpitan. 

— Puteţi să mi le spuneţi, ca să le pot controla la nevoie? 

— Iată câteva pe care mi le amintesc: dacă nu mă înşel, o 
adâncime mijlocie de opt mii două sute de metri a fost 
găsită în nordul Atlanticului, şi alta, de două mii cinci sute 
de metri, în Mediterana. Cele mai importante sondaje au 
fost făcute în sudul Atlanticului, lângă latitudinea 37ş, unde 
s-au găsit adâncimi de douăsprezece mii de metri, de 
paisprezece mii nouăzeci şi unu de metri şi de 
cincisprezece mii o sută patruzeci şi nouă de metri. În 
general se crede că dacă fundul mării ar fi neted, ar avea o 
adâncime medie cam de şapte kilometri. 

— Bine, domnule profesor, răspunse căpitanul Nemo, sper 
să vă arătăm mai mult decât atât. Cât despre adâncimea 
mijlocie a acestei părţi a Pacificului, am să vă spun că e de 
numai patru mii de metri. 

Spunând acestea, căpitanul Nemo se îndreptă spre 
deschizătura punţii şi dispăru pe scări. L-am urmat, 
coborând în salon. Elicea fu pusă numaidecât în mişcare şi 
vasul porni cu o iuţeală de douăzeci de mile pe oră. În zilele 
şi săptămânile ce urmară, l-am întâlnit foarte rar pe 
căpitanul Nemo. Secundul lui însemna regulat pe hartă 


punctul în care ne aflam, aşa că puteam să urmăresc cu 
precizie mersul lui Nautilus. 

Conseil şi Ned Land îşi petreceau mai toată ziua cu mine. 
Conseil povestise prietenului său cât de minunată fusese 
plimbarea noastră şi canadianului îi păru tare rău că nu ne- 
a întovărăşit. Dar nădăjduiam că vom mai avea prilejul să 
vizităm pădurile oceanice. Aproape în fiecare zi obloanele 
salonului se deschideau timp de câteva ore şi nu ne mai 
săturam cercetând misterele lumii submarine. 

Vasul se îndrepta spre sud-est, păstrând o adâncime de o 
sută, o sută cincizeci de metri. Cu toate acestea, într-o zi, 
prin nu ştiu ce întâmplare, împins pieziş cu ajutorul 
planurilor sale înclinate, el atinse o adâncime de două mii 
de metri. lermometrul arăta 4* şi 25 centigrade, 
temperatură obişnuită la adâncimea asta la orice latitudine. 
În noaptea de 26 noiembrie, la ora trei, Nautilus trecu 
peste Tropicul Cancerului la 172ş longitudine. La 27 
noiembrie ne aflam în dreptul insulelor Sandwich, unde 
vestitul Cook îşi pierduse viaţa la 14 februarie 1779. 
Străbătuserăm până acolo patru mii opt sute şaizeci de 
leghe. Dimineaţa, urcându-mă pe punte, am zărit la o 
depărtare de două mile insula Hawai, cea mai mare din cele 
şapte insule ale arhipelagului ce poartă acelaşi nume. Se 
vedeau limpede țărmurile înverzite, lanţurile de munţi care 
merg paralel cu coasta şi vulcanii, străjuiţi de Muna Rea, 
înalt de cinci mii de metri. Am aruncat plasele, în care s-au 
prins, printre alte specimene, flabelarii pavonate, polipi 
turtiţi, cu forme plăcute, care trăiesc în această parte a 
oceanului. 

Nautilus înainta mereu către sud-est. La 1 decembrie am 
tăiat Ecuatorul la longitudinea 142ş iar la 4 ale aceleiaşi 
luni, după un drum parcurs cu mare iuţeală şi în care nu s-a 
petrecut nimic deosebit, am ajuns în apropierea insulelor 
Marchize. La trei mile depărtare, între latitudinea 8ş57! şi 
longitudinea 139ş32', am zărit Capul Martin din Nuka Hiva, 
insula cea mai însemnată din acest grup care aparţine 


Franţei. Nu am putut vedea decât munţi împăduriţi care se 
iveau în zare, căci căpitanului Nemo nu-i plăcea să se 
apropie de ţărmuri. Aici plasele scoaseră soiuri frumoase de 
peşti, toţi buni de gătit. Între 4 şi 11 decembrie, după ce 
părăsise insulele acelea încântătoare, stăpânite de Franţa, 
Nautilus parcurse aproape două mii de mile. În drumul 
nostru am întâlnit un stol uriaş de calmari, un fel de 
moluşte înrudite deaproape cu sepiile. Pescarii francezi le 
numesc «encornets». Ele fac parte din clasa cefalopodelor, 
familia dibranhiatelor, care mai cuprinde şi sepiile şi 
argonauţii. Animalele acestea, studiate în amănunţime de 
către naturaliştii antichităţii, erau folosite de oratorii din 
Agora în numeroase figuri de stil; dar totodată ele foloseau 
ca mâncare de soi la masa cetăţenilor bogaţi - dacă ar fi să-l 
credem pe Ateneu, medic grec, care a trăit înaintea lui 
Galen. Întâlnirea dintre Nautilus şi calmari, care nu umblă 
niciodată ziua, a avut loc în noaptea de 9 spre 10 
decembrie. Aceste moluşte, care puteau fi numărate cu 
milioanele, formau o adevărată armată şi emigrau din 
zonele temperate către zonele mai calde, urmând drumul 
scrumbiilor şi al sardelelor. Le priveam prin geamurile 
groase de cristal cum înotau de-a-ndăratelea, cu o iuţeală 
uluitoare, mişcându-se cu ajutorul tubului locomotor, 
urmărind peştii şi moluştele, mâncând peştii cei mici şi 
căzând la rândul lor pradă peştilor mari, frământându-şi, 
într-o învălmăşeală de nedescris, cele zece picioare cu care 
natura le-a împodobit capetele şi care se aseamănă cu un 
fel de plete formate din şerpi pneumatici. Nautilus, cu toată 
viteza sa, trebui să plutească timp de mai multe ore prin 
mijlocul stolului de moluşte din care năvoadele scoseseră 
cantităţi însemnate. Printre ele am recunoscut cele nouă 
specii determinate de d'Orbigny în Oceanul Pacific. După 
cum se vede, în timpul acestei călătorii, marea ne-a 
dezvăluit privelişti minunate, mereu altele. Părea că ea îşi 
schimbă întruna decorul şi actorii pentru plăcerea noastră, 
care eram chemaţi nu numai să privim, ci şi să pătrundem 


în cele mai înfricoşătoare taine ale oceanului. În cursul zilei 
de 11 decembrie citeam în salon. Ned Land şi Conseil 
priveau apa luminoasă prin obloanele întredeschise. 
Nautilus stătea nemişcat, cu rezervoarele pline. Eram la o 
adâncime de o mie de metri, unde vietăţile sunt rare şi 
numai peştii cei mari îşi mai fac din când în când apariţia. 

Citeam o carte plăcută de Jean Mace, intitulată «Slujitorii 
stomacului», urmărind poveţele năstruşnice ale autorului, 
când Conseil îmi întrerupse lectura. 

— Domnul binevoieşte să vină o clipă? îmi spuse el, cu o 
voce de nerecunoscut. 

— Dar ce s-a întâmplat, Conseil? 

— Rog pe domnul să privească. 

M-am ridicat şi, apropiindu-mă de geam, am privit. 

La lumina farului electric, o matahală negricioasă stătea 
neclintită în mijlocul apelor. Mă uitai cu atenţie, căutând să 
recunosc ce fel de cetaceu uriaş aveam în faţa ochilor. Dar 
un gând îmi fulgeră prin minte. 

— O navă! strigai. 

— Da, răspunse canadianul, o navă care s-a scufundat. 

Ned Land nu se înşela. Aveam în faţa noastră un vas de ale 
cărui catarge mai atârnau încă odgoanele rupte. Corpul 
vasului părea să fie în bună stare şi naufragiul trebuie că a 
avut loc numai cu câteva ore mai înainte. Trei frânturi de 
catarge, tăiate la două picioare deasupra punţii, arătau că 
oamenii de pe bord fuseseră siliţi să Ile sacrifice înaintea 
scufundării. Culcat pe o parte, vasul se umpluse cu apă şi 
era şi acum aplecat la babord. Tristă privelişte, epava aceea 
pierdută sub ape, dar şi mai trist era să vezi puntea pe care 
încă mai zăceau câteva cadavre agăţate de frânghii! Am 
numărat patru - patru bărbaţi, dintre care unul se ţinea 
încă pe picioare la cârmă, şi o femeie cu un copil în braţe, 
pe jumătate ieşită printre gratiile dunetei. Femeia aceea 
era tânără. La lumina puternică a farurilor lui Nautilus, am 
putut să-i desluşesc trăsăturile pe care apa nu le 
descompusese încă. Cu o ultimă sforţare, îşi săltase copilul 


deasupra capului. Sărman micuţ, cu braţele înlănţuite după 
gâtul mamei! înfăţişarea celor patru marinari mi se păru 
înspăimântătoare, aşa cum erau închirciţi din pricina 
spasmelor morţii, încercând să facă o ultimă sforţare ca să 
se smulgă din frânghiile cu care erau legaţi de vas. Singur, 
mai liniştit, cu faţa gravă, cu părul alb lipit de frunte, cu 
mâna încleştată pe cârmă, timonierul părea că îşi conduce 
încă vasul naufragiat prin adâncurile oceanului! 

Ce privelişte! Stăteam tăcuţi, cu inima grea, în faţa acelui 
dezastru prins la faţa locului şi, ca să zic aşa, fotografiat în 
ultima clipă. Şi vedeam parcă de pe acum rechinii uriaşi, cu 
ochii aprinşi, înaintând, atraşi de nada aceea de carne 
omenească! 

Nautilus făcu înconjurul navei scufundate, pe a cărei placă 
prinsă în partea dinapoi am putut citi într-o clipă: FLORIDA 
SUNDERLAND. 

Capitolul XIX VANIKORO. 

Spectacolul înfiorător la care asistasem era numai 
începutul seriei de catastrofe marine pe care Nautilus avea 
să le întâlnească în drum. De când am intrat în mările mai 
umblate, am zărit adesea, plutind sub apă, schelete de vase 
putrezite şi, în adâncuri, pe fund, tunuri, ghiulele, ancore, 
lanţuri şi multe alte obiecte de fier roase de rugină. 

Astfel, purtaţi înainte de Nautilus, pe care trăiam ca şi 
izolaţi, la 11 decembrie am ajuns în apropierea 
arhipelagului Pomotu, vechi grup de insule primejdioase 
pomenit de Bougainville, care se întinde pe o lungime de 
cinci sute de leghe de la est-sud-est la vest-nord-vest, între 
13*30' şi 23*50' latitudine sudică şi 125*30' şi 151*30' 
longitudine vestică, de la insula Ducie până la insula 
Lazaref. Arhipelagul Pomotu are o suprafaţă de trei sute 
şaptezeci de leghe pătrate şi este format din vreo şaizeci de 
grupuri de insule, printre care şi grupul Gambier, căruia 
Franţa i-a impus protectoratul său. Insulele acestea de 
mărgean cresc încet, dar necontenit, şi se vor uni într-o zi 
datorită înmulţirii polipilor. Apoi, noua insulă se va uni la 


rândul ei cu arhipelagurile vecine, formând al cincilea 
continent, care se va întinde de La Noua Zeelandă şi Noua 
Caledonie până la insulele Marchize. În ziua în care îi 
expuneam căpitanului Nemo teoria aceasta, el îmi răspunse 
rece: 

— Pământul ar avea nevoie de oameni noi, nu de 
continente noi! Întâmplarea făcuse ca Nautilus să ajungă 
tocmai în dreptul insulei Clermont-Ionnerre, una din cele 
mai curioase, din grupul care a fost descoperit în 1822 de 
căpitanul Bell, comandantul vasului Minerva. Am putut 
astfel să studiez sistemul madreporic căruia i se datoresc 
insulele din acest ocean. Madreporarii, care nu trebuie 
confundați cu mărgeanul, au un ţesut învelit în calcar. 
Prefacerile structurii țesutului l-au făcut pe ilustrul meu 
profesor M. Milne-Edwards să-i claseze în cinci secţiuni. 
Vietăţile mici care secretă scheletul trăiesc cu miliardele în 
câte o căsulie. Depunerile lor calcaroase devin roci, recife, 
insulițe şi insule. Ele formează când un inel împrejurul unei 
lagune sau lac interior, care comunică prin câteva spărturi 
cu marea, când o barieră asemănătoare acelor de pe 
coastele Noii Caledonii şi de pe diferitele insule din 
arhipelagul Pomotu. În unele locuri, de pildă în insulele 
Reunion sau în insulele Mauriciu, madreporarii înalţă recife 
care par încărcate de ciucuri, adevărate ziduri drepte şi 
înalte, în preajma cărora oceanul este foarte adânc. 
Înconjurând la o depărtare de numai câteva sute de metri 
malurile râpoase ale insulei Clermont-Ionnerre, am putut 
să admir munca uriaşă îndeplinită de lucrătorii aceia 
microscopici. Pereţii insulei se datoresc mai cu seamă unor 
madreporari care poartă numele de milepore, porite, astre 
şi meandrine. Polipii aceştia cresc mai ales în apele agitate 
de la suprafaţa mării, de aceea ei încep mai întâi să 
clădească partea de sus, care se adânceşte apoi, încetul cu 
încetul, odată cu sfărâmăturile secreţiunilor pe care se 
reazemă. Aşa este cel puţin teoria lui Darwin. care explică 
în felul acesta formarea atolilor - teorie după mine 


superioară aceleia care pune la temelia construcţiilor 
madreporice vârfuri de munţi sau de vulcani cufundate la 
câteva picioare sub nivelul mării. 

Am putut să cercetez de foarte aproape zidurile acestea 
ciudate, căci lângă ele sondele arătau o adâncime mai mare 
de trei sute de metri, iar farurile noastre electrice făceau să 
scânteieze calcarul strălucitor. Întrebându-mă de cât timp 
au avut nevoie barierele uriaşe din faţa noastră ca să se 
formeze, Conseil a rămas uimit când i-am spus că, după 
cercetările savanților, durata lor de creştere este de 
aproape trei milimetri şi jumătate într-un secol. 

Când Nautilus se reîntoarse la suprafaţa oceanului, am 
cuprins cu privirea întreaga insulă Clermont-Tonnerre, 
joasă şi împădurită. Pe stâncile ei madreporice au putut 
creşte plantele numai datorită vârtejurilor marine şi 
furtunilor. Cândva, demult, câteva seminţe aduse de uragan 
de pe pământuri învecinate căzură pe straturile calcaroase 
amestecate cu rămăşiţele descompuse ale peştilor şi 
plantelor marine, din care s-a format humusul vegetal. O 
nucă de cocos, aruncată de valuri, ajunse pe noile ţărmuri. 
Sămânţa prinse rădăcini. 

Crescând, arborele opri vaporii de apă. Astfel se născu un 
pârâu. Încetul cu încetul vegetaţia se întinse. Câteva 
animale mici, viermi, insecte sosiră pe trunchiuri smulse de 
vânt din alte insule. Broaştele țestoase veniră să-şi 
clocească aici ouăle. Păsările şi-au făcut cuib în arborii 
tineri. În chipul acesta, viaţa animală se dezvoltă şi, atras de 
verdeață şi rodnicie, apăru omul. Astfel s-au format aceste 
insule, operă uriaşă a vietăţilor microscopice. 

Spre seară, insula Clermont-Tonnerre pieri în depărtare, şi 
Nautilus îşi schimbă vădit direcţia. După ce atinse Tropicul 
Capricornului la o sută treizeci şi cinci grade longitudine, 
vasul se îndreptă spre vest-nord-vest, străbătând toată zona 
intertropicală. Deşi soarele verii îşi revărsa cu dărnicie 
razele, nu sufeream deloc de căldură, fiindcă la treizeci sau 


patruzeci de metri sub apă temperatura nu se ridica la mai 
mult de zece sau douăsprezece grade. 

La 15 decembrie am lăsat spre răsărit fermecătorul 
Arhipelag al Societăţii şi încântătoarea Tahiti, podoaba 
Pacificului. Dimineaţa zărirăm la câteva mile depărtare 
vârfurile înalte ale acestei insule, în apele ei am pescuit 
peşti dintre cei mai buni pentru masa noastră: scrumbii, 
bonite, albicore şi câteva varietăţi ale unui şarpe de mare 
numit murenophis. 

Nautilus străbătuse nouă mii şapte sute douăzeci de mile, 
când am ajuns între arhipelagul Tonga Tabu, unde au pierit 
echipajele vaselor Argo, Port-au-Prince şi Duke-of-Portland, 
şi Arhipelagul Navigatorilor, unde a fost ucis căpitanul de 
Langle, prietenul lui La Perouse. Am trecut apoi pe lângă 
arhipelagul Viti, unde sălbaticii i-au măcelărit pe mateloţii 
de pe Union ca şi pe căpitanul Bureau din Nantes, 
comandantul vasului Aimable-Josephine. 

Arhipelagul acesta, care se întinde pe o sută de leghe de la 
nord la sud şi pe nouăzeci de la est la vest, este cuprins 
între 6* şi 2* latitudine sudică şi 174* până la 179* 
longitudine vestică. Printre numeroasele insule, insulițe şi 
stânci care îl formează, se numără şi insulele Viti Levu, 
Vanua Levu şi Kandubon. 

Ele au fost descoperite în 1643 de Tasman, în acelaşi an în 
care 'Toricelli inventa barometrul şi Ludovic al XIV-lea se 
urca pe tron. Rămâne să vă gândiţi care dintre aceste trei 
fapte au fost mai folositoare umanităţii. Au venit apoi Cook, 
în 1714, d'Entrecasteaux, în 1793 şi, în sfârşit, în 1827, 
Dumont d'Urville, care descurcă tot haosul geografic al 
arhipelagului. Nautilus se apropie de Golful Wailea, unde s- 
au desfăşurat grozavele aventuri ale căpitanului Dillon, 
care a descoperit cel dintâi taina naufragiului lui La 
Perouse. 

Golful acesta, în care am pescuit de mai multe ori, ne-a dat 
foarte multe stridii din cele mai bune. Le-am mâncat fără 
nici o socoteală, deschizându-le chiar la masa, după cum ne 


învaţă Seneca. Stridiile făceau parte din specia cunoscută 
sub numele de ostrea lamellosa, foarte obişnuită în Corsica. 
Bancul de stridii trebuie să fi fost uriaş şi fără îndoială că, 
dacă n-ar mai şi pieri din ele, ar ajunge să astupe golful, dat 
fiind că o singură stridie face până la două milioane de ouă. 

Şi dacă meşterul Ned Land n-a păţit nimic de data asta, 
după lăcomia de care a dat dovadă, se datoreşte faptului că 
stridia e singura hrană care nu provoacă niciodată 
indigestii. Într-adevăr, este nevoie de cel puţin şaisprezece 
duzini de stridii ca să avem cele trei sute cincisprezece 
grame de substanţe azotoase necesare hranei unui om. 

La 25 decembrie, Nautilus naviga în mijlocul arhipelagului 
Noilor Hebride, pe care Quiros le-a descoperit în 1606, pe 
care Bougainville le-a explorat în 1768 şi cărora Cook le-a 
dat numele actual în 1773. Grupul acesta se compune mai 
cu seamă din nouă insule mari şi se întinde pe o lungime de 
o sută douăzeci de leghe, de la nord-nord-vest la sud-sud- 
est, între 15* şi 2* latitudine sudică şi 164* şi 168* 
longitudine. Am trecut pe aproape de insula Auru, care în 
lumina amiezii îmi apăru ca o pădure deasă şi verde, 
dominată de un pisc foarte înalt. În ziua aceea era 
Crăciunul, şi Ned Land regreta grozav «Christmas»-ul, 
sărbătoare de familie la care protestanții ţin atât de mult. 

Nu-l mai văzusem pe căpitanul Nemo de vreo opt zile, 
când, în dimineaţa zilei de 27, intră în salon, cu aerul unui 
om de care abia te-ai despărţit. 

Tocmai mă uitam pe planisferă, urmărind ruta lui Nautilus; 
căpitanul se apropie şi, punând degetul pe un punct al 
hărţii, spuse numai atât: 

— Vanikoro. 

Era numele insulelor pe care naufragiaseră vasele lui La 
Perouse. Am sărit în picioare. 

— Ne îndreptăm spre Vanikoro? îl întrebai. 

— Da, domnule profesor, răspunse căpitanul. 

— Şi am să pot vizita insulele acelea vestite, unde s-au 
sfărâmat Boussole şi Astrolabe? 


— Da, domnule profesor, dacă asta vă este dorinţa. 

— Când ajungem la Vanikoro? 

— Am şi ajuns. 

M-am urcat pe punte, urmat de căpitanul Nemo, şi am 
scrutat cu nesaţ orizontul. Înspre nord-vest se ridicau din 
mare două insule vulcanice, una mai mare şi alta mai mică, 
înconjurate de un recif de corali, cu o circumferință de 
patruzeci de mile. Aveam în faţă însăşi insula Vanikoro, 
căreia Dumont d'Urville îi dăduse numele de Insula 
Căutării, şi ne găseam exact în faţa micului port Vanu, situat 
între 16*4' latitudine sudică şi 164*32” longitudine estică. 
Ţărmurile păreau acoperite de verdeață, începând de la 
plajă şi până aproape de înălțimile dinlăuntrul insulei, 
deasupra cărora se ridica muntele Kapogo, înalt de aproape 
nouă sute cincizeci de metri. 

Lăsând în urmă primele şiruri de stânci. Nautilus pătrunse 
printr-o trecătoare îngustă, ajungând acolo unde marea 
avea o adâncime de cincizeci până la şaptezeci de metri. La 
umbra unor mangrove am zărit vreo doisprezece sălbatici 
care priveau uimiţi cum ne apropiem de ei. Forma lunguiaţă 
şi neagră a lui Nautilus, înaintând pe apă, nu semăna oare 
cu un cetaceu nemaivăzut de care trebuiau să se păzească? 

Căpitanul Nemo mă întrebă ce ştiu despre naufragiul lui 
La Perouse. 

— Ceea ce ştie toată lumea, căpitane, îi răspunsei eu. 

— Şi puteţi să-mi spuneţi şi mie ce ştie toată lumea? 
adăugă el, pe un ton puţin ironic. 

— Cu plăcere. 

I-am povestit ce ştiam din ultima lucrare a lui Dumont 
d'Urville, al cărei rezumat îl redau în cele ce urmează. În 
1785, Ludovic al XVI-lea îl trimise într-o călătorie în jurul 
pământului pe La Perouse împreună cu secundul acestuia, 
căpitanul de Langle. Ei se îmbarcară pe navele Boussole şi 
Astrolabe, care de atunci au dispărut. În 1791, guvernul 
francez, neliniştit de soarta celor două corvete, trimise în 
căutarea lor două bastimente: Recherche şi Esperance. 


Acestea părăsiră portul Brest la 28 septembrie, sub 
comanda lui Bruni d'Entrecasteaux. Două luni mai târziu, 
comandantul vasului Albermale, un anume Bowen, anunţa 
că întâlnise sfărâmături de vase pe coasta Noii Georgii. Dar 
d'Entrecasteaux, neştiind nimic despre vestea adusă de 
Bowen, veste care dealtfel era destul de nesigură, se 
îndreptă spre Insulele Amiralității pe care un raport al 
căpitanului Hunter le arăta ca fiind locul unde naufragiase 
La Perouse. 

Cercetările sale au fost zadarnice. Esperance şi Recherche 
trecură chiar prin faţa insulei Vanikoro, fără a se opri, şi 
până la urmă această călătorie se dovedi a fi una din cele 
mai nenorocite, căci în ea îşi pierdu viaţa d'Entrecasteaux, 
doi secunzi şi mai mulţi marinari. 

Mai târziu, căpitanul Dillon, un vechi navigator al 
Pacificului, a fost cel dintâi care a găsit urme neîndoielnice 
ale naufragiaţilor. 

La 15 mai 1824, nava sa Saint-Patrik trecu pe lângă 
Tikopia, una dintre insulele Noilor Hebride. Aici un marinar 
indian, ieşindu-i înainte într-o pirogă, îi vându un mâner de 
sabie din argint gravat. Indianul acela povestea printre 
altele că mai înainte cu şase ani, în timpul unui popas la 
Vanikoro, văzuse doi europeni ale căror vase naufragiaseră 
cu mulţi ani în urmă pe stâncile insulei. 

Dillon, ghicind că e vorba de vasele lui La Perouse a căror 
dispariţie stârnise atâta vâlvă, voi să pornească spre 
Vanikoro, unde, după spusele matelotului, se găseau 
numeroase urme ale naufragiului. Dar vânturile şi curenţii 
îl împiedicară. 

Dillon se reîntoarse la Calcutta. Aici reuşi să capete 
ajutorul Societăţii asiatice şi al Companiei Indiilor. 1 se dădu 
un vas numit La Recherche şi, împreună cu un agent 
francez, plecă la 23 ianuarie 1827. La 7 iulie 1827, La 
Recherche ajunse în faţa insulei Vanikoro, în portul Vanu, în 
acelaşi loc în care se găsea acum Nautilus. 


Aici, Dillon culese numeroase rămăşiţe ale naufragiului: 
unelte de fier, ancore, bucăţi de scripeţi, tunuleţe de bronz, 
o ghiulea, frânturi de instrumente astronomice şi un clopot 
de bronz cu următoarea inscripţie: «Bazin m-a făcut», 
marca turnătoriei Arsenalului din Brest, pe la 1785. Deci nu 
mai era cu putinţă nici o îndoială. 

Dillon rămase acolo din mai până în octombrie, făcând 
cercetări amănunțite. Apoi părăsi Vanikoro, se îndreptă 
spre Noua Zeelandă, poposi în 7 aprilie 1828 la Calcutta, de 
unde se întoarse în Franţa, fiind primit cu simpatie de Carol 
al X-lea. În vremea asta, Dumont d'Urville, care nu ştia 
nimic despre descoperirile lui Dillon, căuta prin alte părţi 
locul naufragiului. Şi, într-adevăr, echipajul unei baleniere îi 
aduse vestea că în mâinile sălbaticilor din Luisiada şi din 
Noua Caledonie se găsesc nişte medalii şi o cruce de Saint- 
Louis. 

Dumont d'Urville, conducând vasul Astrolabe, porni la 
drum şi, la două luni după plecarea lui Dillon din Vanikoro, 
el ancora în faţa lui Hobart-Iown. Acolo luă cunoştinţă de 
rezultatele obţinute de Dillon şi află că un oarecare James 
Hobbs, secund pe nava Union din Calcutta, oprindu-se pe o 
insulă situată între 8*18' latitudine sudică şi 156*30' 
longitudine estică, găsise la indigenii de pe acele meleaguri 
bare de fier şi bucăţi de stofă roşie. 

Dumont d'Urville, destul de nedumerit şi neştiind dacă 
trebuie să dea crezare sau nu veştilor anunţate de ziare, nu 
tocmai demne de încredere, se hotări totuşi să pornească 
pe urmele lui Dillon. 

La 10 februarie 1828, Astrolabe sosi în faţa insulei Tikopia, 
de unde îşi luă drept călăuză şi interpret pe un dezertor 
stabilit în insulă; se îndrepta apoi spre Vanikoro, merse de-a 
lungul recifelor până în ziua de 14 februarie şi abia la 20 
ale aceleiaşi luni ancoră în portul Vanu. 

La 23 februarie, câţiva ofiţeri cercetară insula şi găsiră 
câteva rămăşiţe neînsemnate. Băştinaşii se arătară 
răuvoitori; nu voiau să spună nimic şi refuzau să-i ducă la 


locul naufragiului. Purtarea lor lăsă să se nască bănuieli că 
ei ar fi ucis pe naufragiaţi. Acum, băştinaşii păreau să se 
teamă de Dumont d'Urville, ca de unul venit să-l răzbune pe 
La Perouse şi pe nefericiţii săi tovarăşi. 

Totuşi, la 26 februarie, indigenii, momiţi cu daruri şi 
înțelegând că nu aveau de ce se teme, îl conduseră pe 
Jacquinot, secundul vasului, la locul naufragiului. 

Acolo, între recifele Pacu şi Vanu, zăceau împrăştiate 
ancore, tunuri, bucăţi de fier şi de plumb, înfipte în calcar. 
Şalupa şi baleniera lui Astrolabe se îndreptară spre locul 
acela şi, cu multă caznă, echipajul izbuti să smulgă o ancoră 
grea de o mie opt sute de livre, un tun de fier, o bucată de 
plumb şi două tunuri mici de bronz. Întrebând pe indigeni, 
Dumont d'Urville află că La Perouse, după ce îşi pierduse 
amândouă vasele în recifele insulei, îşi construise un vas 
mai Mic, cu care dispăruse din nou... Unde? Nu se ştia. 
Comandantul lui Astrolabe ridică, sub un tufiş de manglieri, 
un monument de piatră în amintirea vestitului navigator şi a 
tovarăşilor lui. Era o piramidă simplă, dreptunghiulară, cu 
piedestalul de mărgean, fără nici un fel de podoabe de fier 
care ar fi putut să trezească lăcomia indigenilor. 

După aceea, Dumont d'Urville se pregăti de plecare; dar 
întregul echipaj era bolnav de febra specifică acestor 
ţărmuri nesănătoase, îmbolnăvindu-se apoi şi el, nu putu 
porni până la 17 martie. În timpul acesta, guvernul francez, 
crezând că Dumont d'Urville n-a aflat nimic despre 
descoperirea lui Dillon, trimise spre Vanikoro corveta 
Bayonnaise comandată de Legoarant de Tromelin, care se 
găsea atunci pe coasta vestică a Americii. Vasul acostă în 
faţa insulei Vanikoro la câteva luni după plecarea lui 
Astrolabe; nu descoperi nimic nou, dar constată că sălbaticii 
respectaseră monumentul ridicat în amintirea lui La 
Perouse. 

lată, pe scurt, istoria pe care i-am povestit-o căpitanului 
Nemo. 


— Aşadar, îmi spuse el, nu se ştie încă în ce parte a pierit 
al treilea vas, construit de naufragiaţii de la Vanikoro? 

— Nu se ştie. 

Căpitanul Nemo nu răspunse nimic şi-mi făcu semn să-l 
urmez în salon. Nautilus cobori la câţiva metri sub apă şi 
obloanele se deschiseră. 

M-am apropiat în grabă de geam şi sub desişul de corali 
acoperit de fongii, sifonule, alcione şi cariofilee, printre 
miliardele de peşti încântători, julis, glyphisidoni, 
pompheride, seranizi, holocentri, am recunoscut unele 
resturi pe care dragele nu le putuseră scoate: bucăţi de 
fier, fărâme de ancore, de tunuri, de ghiulele, o garnitură 
de scripete, o parte din prova, toate aparţinând vaselor 
naufragiate şi pe care acum crescuseră flori vii. În timp ce 
priveam epavele, căpitanul îmi povesti cu voce gravă: 

— Comandantul La Perouse a plecat la 7 decembrie 1785 
cu vasele Boussole şi Astrolabe. El s-a oprit mai întâi în 
Golful Botany, a vizitat Arhipelagul Prietenilor, Noua 
Caledonie, s-a îndreptat către Santa Cruz şi a poposit la 
Namuka, una din insulele arhipelagului Hăpăi. Apoi navele 
sale au ajuns la recifele încă necunoscute de la Vanikoro. 
Vasul Boussole, care mergea înainte, s-a lovit de coasta 
sudică. Astrolabe, voind să-i vină în ajutor, păţi acelaşi 
lucru. Primul vas se sfărâmă îndată. Al doilea, prins de 
nisipuri în bătaia vântului, rezistă câteva zile. Băştinaşii îi 
primiră destul de bine pe naufragiaţi, care se instalară în 
insulă şi îşi construiră un vas mai mic din resturile celorlalte 
două vase mari. Câţiva dintre marinari rămaseră pentru 
totdeauna, de bună voie, la Vanikoro. Ceilalţi, slăbiţi şi 
bolnavi, plecară cu La Perouse. Ei se îndreptară către 
insulele Salomon unde îşi găsiră sfârşitul, pe coasta de apus 
a insulei celei mai mari din grup, între Capurile Deception 
şi Satisfaction. 

— De unde ştiţi toate acestea? întrebai eu. 

— Iată ce am găsit pe locul ultimului naufragiu! 


Căpitanul Nemo îmi arătă o cutie de tablă, roasă de apa 
sărată a mării, pe care se afla stema Franţei. O deschise şi 
înăuntru am văzut un teanc de hârtii îngălbenite, dar pe 
care se mai putea desluşi scrisul. 

Erau chiar instrucţiunile ministrului marinei date 
comandantului La Perouse, cu însemnări pe margini făcute 
de mâna lui Ludovic al XVI-lea! 

— Frumoasă moarte pentru un marinar! spuse căpitanul 
Nemo. Mormântul său de mărgean e atât de liniştit, încât 
doresc din suflet ca eu şi tovarăşii mei să avem aceeaşi 
soartă! 

Capitolul XX STRÂMTOAREA TORRES. 

În noaptea de 27 spre 28 decembrie, Nautilus se depărta 
cu cea mai mare viteză de insula Vanikoro. Ne-am îndreptat 
spre sud-vest şi în trei zile am străbătut cele şapte sute 
cincizeci de leghe care despart grupul insulelor La Perouse 
de punctul sud-estic al Papuasiei. 

La 1 ianuarie 1868, dis-de-dimineaţă, Conseil se urcă pe 
punte şi, apropiindu-se de mine, îmi spuse: 

— Să-mi dea voie domnul să-i urez un an nou fericit. 

— Dragul meu Conseil, parcă am fi la Paris, în cabinetul 
meu de lucru din Jardin des Plantes! Îţi mulţumesc pentru 
urare, dar aş vrea să te întreb ce înţelegi tu printr-un «an 
fericit» în împrejurările de faţă? Un an care să ne aducă 
sfârşitul captivităţii, sau unul în care să ne urmăm mai 
departe ciudata noastră călătorie? 

— Pe legea mea dacă ştiu ce să vă spun, răspunse Conseil. 
E adevărat că descoperim lucruri noi şi că de două luni 
încoace n-am avut când să ne «plictisim». Vedem minunăţii 
din ce în ce mai uimitoare şi, dacă lucrurile se vor desfăşura 
tot aşa, nu ştiu unde vom ajunge. Cred că niciodată n-o să 
mai găsim un asemenea prilej. 

— Niciodată, Conseil. 

— Pe de altă parte, căpitanul Nemo, căruia numele acesta 
latin i se potriveşte atât de bine(14), nu ne stinghereşte 
deloc; parcă nici n-ar exista. 


— Ai dreptate, Conseil. 

— De asta cred, dacă nu-i cu supărare, că un «an fericit» 
ar fi un an în care am putea să vedem totul... 

— Chiar totul, Conseil? Ar ţine poate prea mult. Şi Ned 
Land ce părere are? 

— Ned Land nici nu vrea să audă de una ca asta, răspunse 
Conseil. Are o fire practică şi un stomac nesăţios şi nu-i 
ajunge numai să privească şi să mănânce întruna la peşti. 
Ştiţi, lipsa de vin, de pâine, de carne nu-i vine deloc la 
socoteală unui saxon obişnuit cu biftecurile şi care nu se 
sperie de un păhăruţ de brandy ori de gin. 

— Mie, Conseil, nu-mi pasă de toate astea şi mă simt foarte 
bine cu regimul de pe bord. 

— Şi eu, răspunse Conseil, aşa că aş vrea să rămân aici tot 
atât de mult pe cât ar vrea Ned să fugă. Deci, dacă anul 
care începe n-o să fie bun pentru mine, o să fie bun pentru 
el, şi invers. Aşa, măcar unul din noi va fi mulţumit. În 
sfârşit, vă doresc tot ceea ce ar putea să vă facă mai multă 
plăcere. 

— Mulţumesc, Conseil. Numai că aş vrea să amânăm 
pentru mai târziu darurile şi să le înlocuim deocamdată cu o 
strângere de mână. Atâta am la mine. 

— Domnul n-a fost niciodată atât de darnic, îmi răspunse 
Conseil. 

Acestea fiind zise, inimosul băiat plecă mulţumit. 

La 2 ianuarie, străbătusem un drum de cinci mii două sute 
cincizeci de leghe de la plecarea noastră din mările 
Japoniei. În faţa pintenului lui Nautilus se întindeau 
ţinuturile primejdioase ale Mării de Mărgean de pe coasta 
nord-estică a Australiei. Vasul nostru ocoli, pe o distanţă de 
câteva mile, punctul periculos de care erau să se sfărâme la 
10 iunie 1770 vasele lui Cook. Nava pe care se afla Cook se 
ciocnise atunci de o stâncă, dar nu se scufundase pentru că, 
din fericire, o bucată de mărgean ruptă în timpul ciocnirii 
rămăsese înfiptă în spărtura corăbiei. 


Aş fi dorit mult să vizitez reciful acesta lung de trei sute 
şaizeci de leghe, de care marea veşnic mânioasă se izbeşte 
cu o furie nemaipomenită, făcând un zgomot ca de tunet; 
dar chiar atunci planurile înclinate ale lui Nautilus ne 
duceau la mare adâncime, aşa că n-am putut să văd nimic 
din stâncile acelea înalte de mărgean. A trebuit să mă 
mulţumesc cu diferite specii de peşti prinşi în plasele 
noastre. 

Două zile după ce străbătuserăm Marea de Mărgean, la 4 
ianuarie, am ajuns lângă coastele Papuasiei. Cu prilejul 
acesta, căpitanul Nemo îmi spuse că are intenţia să intre în 
Oceanul Indian prin strâmtoarea Torres. A fost singura 
explicaţie pe care mi-a dat-o. Ned se bucura că în sfârşit ne 
apropiem de mările europene. 

Strâmtoarea Torres este socotită ca fiind periculoasă, atât 
din pricina stâncilor ei ieşite în afară, cât şi din pricina 
sălbaticilor ce locuiesc pe ţărmuri. Ea desparte Noua 
Olandă de marea insulă a Papuasiei, numită şi Noua Guinee. 

Aşadar, Nautilus intră în strâmtoarea cea mai de temut de 
pe glob, strâmtoare pe care cei mai curajoşi navigatori abia 
îndrăznesc s-o treacă, pe care Luis Paz de Torres a 
înfruntat-o venind din mările de sud spre Melanezia, şi 
unde, în 1840, corvetele lui Dumont d'Urville au fost cât pe 
ce să se scufunde. La rândul său, Nautilus trebuia să facă 
acum cunoştinţă cu stâncile de mărgean. 

Strâmtoarea Torres are o lăţime cam de treizeci şi patru 
de leghe, dar e înfundată de nenumărate insule, insulițe şi 
stânci, care o fac impracticabilă pentru navigaţie; de aceea 
căpitanul Nemo luă toate măsurile ca să poată trece. 
Nautilus, plutind aproape de suprafaţa apei, înainta cu 
grijă; elicea, ca o coadă de cetaceu, bătea încet apa. 

Ned, Conseil şi cu mine stăteam pe puntea pustie. În faţa 
noastră se afla cabina cârmaciului în care cred că se găsea 
însuşi căpitanul Nemo, conducând vasul. 

Aveam dinainte o hartă foarte bună a strâmtorii Torres, 
alcătuită de inginerul hidrograf Vincendon Dumoulin 


împreună cu ofiţerul de marină Coupvent-Desbois, care 
acum e amiral şi care în timpul ultimei călătorii în jurul 
Pământului a lui Dumont d'Urville făcea parte din statul 
major al acestuia. Harta de care vorbesc împreună cu cele 
întocmite de căpitanul King sunt cum nu se poate mai bune 
pentru descurcarea drumului atât de întortocheat al 
strâmtorii; le studiam deci cu cea mai mare atenţie. 
Împrejurul lui Nautilus marea fierbea mânioasă. Curentul, 
mergând de la sud-est spre nord-est cu o iuţeală de două 
mile şi jumătate, îşi spărgea talazurile de stâncile de 
mărgean ieşite ici, colo, din apă. 

— Ce mare afurisită! îmi spuse Ned Land. 

— Groaznică! răspunsei eu. E periculoasă chiar şi pentru 
Nautilus. 

— Pesemne că diavolul ăsta de căpitan cunoaşte foarte 
bine drumul, urmă canadianul, altfel ar fi de ajuns ca vasul 
să atingă cât de puţin grămezile astea de mărgean, ca să se 
facă praf şi pulbere. 

Locul în care ne găseam era într-adevăr foarte primejdios, 
dar Nautilus se strecura cu o nemaipomenită dibăcie 
printre nenumăratele colţuri de stâncă bătute de valurile 
furioase. Mergeam pe alt drum decât cel străbătut de 
Astrolabe şi Zilie, drum care dusese la pieire vasele lui 
Dumont d'Urville. Nautilus o luă mai spre nord, trecu pe 
lângă insula Murray şi reveni spre sud-vest, către 
trecătoarea Cumberland. Credeam că va trece prin ea, dar 
vasul o luă spre nord-est, făcându-şi drum printre 
nenumăratele insule şi insulițe puţin cunoscute, către insula 
Tund şi Canalul Mauvais. 'locmai mă gândeam dacă nu 
cumva căpitanul Nemo, din cale-afară de neprevăzător, nu 
va intra cumva în strâmtoarea aceasta în care îşi găsiseră 
sfârşitul corvetele lui Dumont d'Urville, când vasul îşi 
schimbă pentru a doua oară direcţia şi, tăind în linie 
dreaptă spre vest, se îndreptă către insula Gueboroar. 

Era ora trei după-amiază. Valurile se izbeau de țărm, 
fluxul crescuse aproape deplin. Nautilus se apropie de 


insulă. Parcă o văd şi acum cât era de frumoasă cu poiana ei 
de pendanus! Ne apropiaserăm la mai puţin de două mile 
de țărm. Deodată, o izbitură mă răsturnă. Nautilus se lovise 
de o stâncă şi rămăsese nemişcat, aplecându-se puţin spre 
babord. 

Când m-am ridicat, căpitanul Nemo şi secundul se 
urcaseră pe punte. Amândoi cercetau situaţia vasului, 
vorbind în limba lor neînţeleasă despre cele întâmplate. 

lată cum stăteau lucrurile: spre tribord, la două mile 
depărtare, se vedea insula Gueboroar, al cărei țărm se 
rotunjea de la nord la vest, ca un braţ uriaş. Spre sud şi est 
se şi iviseră câteva colţuri de mărgean, pe care refluxul 
începuse să le descopere. Eşuaserăm în larg şi încă în una 
din acele ape în care mareele sunt slabe, ceea ce avea să 
îngreuneze mult despotmolirea lui Nautilus. Totuşi, vasul 
era atât de bine construit, încât nu suferise nici o 
stricăciune. Dar dacă nu se putea nici scufunda şi nici 
sfărâma, în schimb era în pericol să rămână agăţat de 
stânci, şi în cazul acesta s-ar fi sfârşit pentru totdeauna cu 
aparatul submarin al căpitanului Nemo. 

Pe când mă gândeam astfel, căpitanul, nepăsător şi liniştit 
ca totdeauna, se apropie de mine. 

— Un accident? l-am întrebat. 

— Nu, un incident, îmi răspunse el. 

— Dar un incident care vă va sili poate să deveniți din nou 
un locuitor al pământului, de care aţi fugit! 

Căpitanul Nemo mă privi cu un aer ciudat şi clătină din 
cap. Prin asta îmi arăta destul de limpede că nimic pe lume 
nu-l va putea face să pună piciorul pe un continent. 

— Dealtfel, domnule Aronnax, îmi spuse el. Nautilus nu-i 
pierdut. Are să vă mai poarte încă printre minunăţiile 
oceanului. Călătoria noastră e abia la început şi n-aş vrea să 
mă lipsesc atât de repede de cinstea pe care mi-o faceţi 
întovărăşindu-mă. 

— Totuşi, căpitane Nemo, îi spusei eu, făcându-mă că nu 
bag de seamă întorsătura ironică a frazei, Nautilus a eşuat 


în timpul fluxului. Or, mareele nu sunt prea puternice în 
Pacific şi dacă nu uşuraţi vasul - lucru ce mi se pare cu 
neputinţă de făcut - nu văd cum veţi mai putea porni. 

— E adevărat că mareele nu sunt puternice în Pacific, 
răspunse căpitanul, dar în strâmtoarea Torres există o 
diferenţă de un metru şi jumătate între flux şi reflux. Astăzi 
suntem în 4 ianuarie; peste cinci zile vom avea lună plină şi 
m-aş mira grozav dacă astrul acesta binevoitor n-ar ridica 
de ajuns apele, făcându-mi un serviciu pe care nu l-aş putea 
primi decât de la el. 

Spunând acestea, căpitanul Nemo, urmat de secund, 
cobori în interiorul lui Nautilus. Vasul rămase nemişcat, ca 
şi cum polipii de mărgean l-ar fi cimentat pentru vecie. 

— Ce facem, domnule profesor? mă întrebă Ned Land, 
care venise lângă mine după plecarea căpitanului. 

— Să aşteptăm liniştiţi fluxul din ziua de 9, prietene Ned; 
după cât se pare, luna va avea bunăvoința să ne urnească 
din loc. 

— Asta-i tot? 

— Da, asta-i tot. 

— Şi căpitanul n-are de gând să arunce ancorele în larg, 
să tragă de lanţuri cu maşina, să încerce totul ca să se 
elibereze? 

— Sunt de ajuns mareele, spuse cu simplitate Conseil. 

Canadianul se uită la Conseil şi înălţă din umeri. El privea 
lucrurile ca un marinar adevărat. 

— Domnule, credeţi-mă când vă spun că bucata asta de 
fier nu va mai naviga niciodată, nici pe mare, nici pe sub 
mare. Nu mai e bună decât ca să fie vândută la fiare vechi. 
Cred că a venit vremea să-l părăsim pe căpitanul Nemo. 

— Prietene Ned, îi răspunsei, eu tot mai am încredere în 
Nautilus. Peste patru zile vom şti ce ne pot aduce mareele 
Pacificului. Dealtfel, sfatul de-a fugi ar fi potrivit dacă ne-am 
găsi pe lângă coastele Angliei sau ale Provenţei, dar pe 
meleagurile Papuasiei nici nu poate fi vorba de aşa ceva. 


Avem timp s-o facem şi pe asta, dacă Nautilus nu izbuteşte 
să se elibereze; ceea ce aş socoti drept o mare nenorocire! 

— Dar n-am putea măcar să călcăm puţin prin locurile 
astea? urmă Ned Land. Acolo e o insulă. Pe insulă sunt 
arbori. Sub arbori trăiesc animale de uscat din care poţi 
face cotlete şi fripturi, pe care le-aş mânca îndată cu mare 
poftă. 

— Are dreptate Ned, făcu Conseil, şi eu sunt de aceeaşi 
părere. N-ar putea oare domnul să-l înduplece pe prietenul 
domniei sale, căpitanul Nemo, ca să ne învoiască să 
coborâm pe pământ? Măcar să ne mai aducem aminte cum 
se calcă pe partea solidă a planetei noastre... 

— Pot să i-o cer, răspunsei, dar va refuza. 

— Domnul ar putea să încerce, stărui Conseil; aşa, cel 
puţin, o să ştim la câtă bunăvoință ne putem aştepta din 
partea lui. 

Spre marea mea uimire, căpitanul Nemo ne dădu învoirea 
cerută. Ba chiar, dând dovadă de mai multă bunăvoință 
decât ne aşteptam, nu ne ceru nici măcar cuvântul că ne 
vom întoarce pe bord. Dar ca să fugim în Noua Guinee ar fi 
fost foarte periculos şi nu l-aş fi sfătuit pe Ned Land să 
încerce o asemenea ispravă. Tot mai bine să fii prizonier pe 
Nautilus, decât să cazi în mâinile băştinaşilor din Papuasia. 

Luntrea ne-a fost făgăduită pentru a doua zi dimineaţa. N- 
am încercat să aflu dacă ne va întovărăşi şi căpitanul Nemo. 
Mă gândeam chiar că nu ne va însoţi nici un om din echipaj 
şi că Ned Land va conduce singur barca. Dealtfel, pământul 
se afla la cel mult două mile depărtare şi pentru canadian 
era o nimica toată să conducă luntrea uşoară printre 
recifele de mărgean, atât de periculoase pentru vasele 
mari. 

A doua zi, la 5 ianuarie, luntrea fu scoasă din adăpostul ei 
şi coborâtă pe apă de doi oameni; vâslele erau pregătite şi 
n-am avut altceva de făcut decât să ne luăm locurile. 

La ora 8, înarmaţi cu puşti electrice şi cu securi, am 
coborât de pe Nautilus. Marea era destul de liniştită. 


Dinspre uscat sufla un vânt slab. Conseil şi cu mine, aşezaţi 
la rame, vâsleam cu putere, iar Ned ne conducea prin 
trecătorile înguste dintre stânci. Luntrea era uşor de 
mânuit şi înainta cu repeziciune. 

Ned Land nu mai putea de bucurie. Era ca un prizonier 
scăpat din închisoare, şi nici prin gând nu-i trecea că va 
trebui să se întoarcă. 

— Carne, spunea el mereu, o să mâncăm carne, şi de care 
credeţi? Vânat adevărat; şi încă fără pâine! Nu zic că 
peştele n-ar fi bun, dar am mâncat prea mult, de asta un 
vânat proaspăt, fript pe cărbuni, o să fie ceva straşnic. 

— Mai taci din gură, mâncăule, râse Conseil, că-mi lasă 
gura apă! 

— Rămâne de văzut, îmi dădui eu părerea, dacă pădurile 
acestea au în ele vânat şi dacă nu cumva vânatul e în stare 
să-l vâneze el pe vânător. 

— Cu atât mai bine, domnule Aronnax, îmi răspunse 
canadianul, ai cărui dinţi păreau mai ascuţiţi decât tăişul 
unui pumnal. Am să mănânc tigru, dacă pe insulă nu găsesc 
alt patruped. 

— Ned, mă înfricoşezi! ţinu să adauge Conseil. 

— Orice animal cu patru picioare şi fără pene, sau cu două 
picioare şi pene va fi salutat de primul meu foc de puşcă. 

— Bun! răspunsei eu. Văd că meşterul Land începe din 
nou să nu se mai poată stăpâni! 

— Nu vă temeţi, domnule Aronnax! mă linişti canadianul. 
Vâsliţi voiniceşte! Peste cel mult douăzeci şi cinci de minute 
am să vă servesc un fel de mâncare cum numai eu ştiu să 
gătesc. 

La ora opt şi jumătate, luntrea lui Nautilus se opri cu bine 
pe un țărm nisipos, după ce străbătuse inelul de mărgean 
care înconjura insula Gueboroar. 

Capitolul XXI CÂTEVA ZILE PE USCAT. 

Coborârea la țărm m-a mişcat adânc. Ned Land încerca 
pământul cu piciorul, de parcă ar fi avut de gând să-l ia în 
stăpânire. Şi cu toate astea, de abia trecuseră două luni de 


când eram «pasagerii» - ca să folosesc un cuvânt al 
căpitanului Nemo - sau mai exact prizonierii lui Nautilus. În 
câteva minute am ajuns lângă coastă. Pământul era 
aproape în întregime madreporic şi doar unele albii de 
torenţi, secate, presărate cu sfărâmături granitice, mai 
arătau că insula avusese o formaţie primordială. În faţa 
noastră se întindeau păduri minunate, acoperind zarea. 
Arbori uriaşi, atingând înălţimea de două sute de picioare, 
îşi legau ramurile prin ghirlande de liane, formând 
adevărate hamacuri legănate de vânt. Creşteau acolo, 
amestecându-se din belşug, mimoze, ficuşi, casuarine, 
hibiscuşi, pendanus şi palmieri, iar la adăpostul bolților 
verzi, pe lângă tulpinile lor gigantice, se înălţau orhidee, 
plante leguminoase şi ferigi. 

Dar canadianul nici nu luă măcar în seamă minunatele 
specii ale florei papuasiene. Pe el nu-l interesa frumuseţea 
acestora, ci folosul pe care ele l-ar fi putut aduce. Zărind un 
cocotier, dobori câteva fructe pe care le desfăcu îndată; am 
băut împreună laptele şi am mâncat cu nespusă plăcere 
miezul. 

— Straşnice! făcu Ned Land. 

— Grozave! îi răspunse Conseil. 

— Ce părere aveţi, ne întrebă apoi canadianul, oare Nemo 
al dumneavoastră s-ar supăra dacă am lua şi pe bord câteva 
nuci? 

— Nu cred, răspunsei eu, dar sunt sigur că n-o să guste 
din ele! 

— Cu atât mai rău pentru el! zise Conseil. 

— Şi cu atât mai bine pentru noi! adăugă Ned, aşa au să 
ne rămână mai multe. 

— Aşteaptă puţin, Ned, îi zisei canadianului, care se 
pregătea să mai despoaie un cocotier, nucile sunt bune, 
nimic de zis, dar înainte de-a ne umple luntrea cu ele, n-ar 
fi rău să ne uităm dacă nu mai creşte pe insulă şi altceva, la 
fel de bun. Nişte legume proaspete, de pildă, n-ar strica 
deloc pentru bucătăria lui Nautilus. 


— Domnul are dreptate, fu de părere Conseil. Ar trebui să 
păstrăm în luntre trei locuri: unul pentru fructe, altul 
pentru legume şi altul pentru vânatul din care, fie vorba 
între noi - încă n-am zărit nici urmă. 

— Niciodată să nu-ţi pierzi speranţa, Conseil! îl sfătui 
canadianul. 

— Să mergem mai departe şi să fim cu ochii în patru, 
urmai eu. Insula pare pustie, dar am putea să întâlnim pe 
aici oameni care să nu se dea înapoi de la nici un fel de 
vânat. 

— Hap! Hap! făcu Ned Land, mişcându-şi fălcile într-un fel 
care însemna multe. 

— Ce-i, Ned? se miră Conseil. 

— Pe legea mea, răspunse canadianul, încep să înţeleg 
plăcerile canibalismului! 

— Ce tot spui? îl întrerupse Conseil. Ai devenit mâncător 
de oameni? Păi, cum o să mai dorm atunci în aceeaşi cabină 
cu tine? Te pomeneşti că am să mă trezesc într-o bună 
dimineaţă pe jumătate mâncat. 

— N-ai grijă, dragul meu Conseil, ţin mult la tine, e 
adevărat, dar nu chiar atât, încât să te mănânc fără să-mi 
fie foame. 

— Nu prea te cred, îi întoarse vorba Conseil. Mai bine 
haideţi la vânat, ca să potolim foamea canibalului ăstuia; 
altfel mă tem că într-o zi domnul nu va mai găsi decât 
fărâme din mine ca să-l servească. 

Vorbind astfel, ne afundam tot mai mult în adâncul 
întunecos al pădurii, pe care timp de două ore am 
străbătut-o în lung şi în lat. 

Spre norocul nostru, am descoperit unul din alimentele 
cele mai de preţ ale zonei tropicale şi de care aveam mare 
nevoie pe vas: am descoperit arborele de pâine, o varietate 
fără seminţe, numită în limba malaeză «rima», care se 
găseşte din belşug pe insula Gueboroar. 

Arborele de pâine se deosebeşte de ceilalţi prin trunchiul 
său drept şi înalt de patruzeci de picioare. După vârful 


frumos rotunjit şi format din frunze mari, multilobate, un 
naturalist putea lesne să vadă că are în faţa ochilor un 
«artocarpus», arbore ce creşte atât de bine în insulele 
Mascarene unde a fost plantat. Printre frunze se zăreau 
fructele mari, rotunde, late de un decimetru şi acoperite de 
o coajă plină de zbârcituri aşezate în nenumărate 
hexagoane. Cu planta aceasta folositoare, care fără nici o 
îngrijire produce fructe timp de opt luni pe an, natura a 
înzestrat unele regiuni din care lipseşte grâul. 

Ned Land îi cunoştea bine fructele. Mâncase din ele în 
nenumăratele lui călătorii şi ştia cum trebuiesc pregătite. 
Aşa că, văzându-le, nu se mai putu abţine. 

— Domnule, să mor dacă nu gust chiar acum din miezul 
lor. 

— Gustă, Ned, gustă cât vrei! Suntem aici în căutare de 
alimente, deci să le încercăm. 

— N-o să ne ia mult timp, mă asigură canadianul. 

Şi cât ai clipi aprinse cu ajutorul unei lentile un foc de 
vreascuri care pâlpâi vesel. În timpul acesta, Conseil şi cu 
mine am cules cele mai frumoase fructe de artocarpus. 
Câteva dintre ele nu erau îndeajuns de coapte, iar coaja lor 
groasă acoperea o pulpă albă şi puţin fibroasă. Cele mai 
multe însă, gălbui şi zemoase, nu aşteptau decât să fie 
culese. 

Conseil îi aduse lui Ned Land o duzină din fructele 
acestea, care nu aveau nici un fel de sâmburi. După ce le 
tăie în felii groase, canadianul le puse pe jeratic, spunând 
întruna: 

— O să vedeţi, domnule, ce mai pâine bună! 

— Mai ales când ţi-a lipsit atâta timp, adăugă Conseil. 

— Asta nu e numai pâine, urmă canadianul, e o prăjitură 
cum nu mai există alta. Aţi gustat-o vreodată, domnule? 

— Nu, Ned. 

— Atunci, pregătiţi-vă. Dacă n-o să vă placă, să nu-mi mai 
spuneţi vânător de balene! 


Peste câteva minute, partea fructelor pusă pe jar se făcu 
scrum, înăuntrul ei se vedea miezul alb, al cărui gust aduce 
cu gustul de anghinare. 

Mărturisesc că pâinea era minunată şi că am mâncat-o cu 
multă poftă. 

— Păcat că miezul nu se poate păstra proaspăt, spusei eu. 
Aşa, n-are nici un rost să facem provizii pentru vas. 

— Cum adică, domnule! strigă Ned. Astea sunt vorbe de 
naturalist; eu însă am să vă arăt ce poate un brutar. 
Conseil, adună tu o provizie serioasă de fructe. O vom lua-o 
cu noi la întoarcere. 

— Şi cum ai să le prepari? îl întrebai. 

— Din miezul lor am să fac un aluat fermentat, care se 
poate păstra multă vreme fără să se strice. Când vom avea 
poftă, am să-l coc la bucătărie şi sunt sigur că o să vă placă, 
cu tot gustul lui acrişor. 

— După câte văd, meştere Land, nu ne mai lipseşte 
NIMIC... 

— Ba da, domnule profesor, răspunse canadianul, ne 
lipsesc câteva fructe dulci, sau măcar câteva legume. 

— Atunci să căutăm fructe şi legume! 

După ce făcurăm destule provizii din fructele arborelui de 
pâine, am plecat mai departe să ne completăm masa 
«pământească». 

Norocul ne-a ajutat, căci până la amiază am strâns o 
provizie serioasă de banane. Roadele acestea plăcute ale 
zonei tropicale se coc tot timpul anului, şi malaezii, care le 
numesc «pizang», le mănâncă fără să le gătească. Odată cu 
bananele am cules şi «jak»-uri uriaşe, al căror gust e foarte 
plăcut, fructe de mangifera deosebit de bune şi ananas de o 
mărime neobişnuită. Culesul lor ne-a luat mult timp, dar n- 
avea de ce să ne pară rău. 

Conseil nu-şi mai lua ochii de la Ned. Canadianul mergea 
în frunte şi, în timp ce străbăteam pădurea, culegea cu 
dibăcie fructele care trebuiau să completeze provizia. 


— Acum cred că nu ne mai lipseşte nimic, nu-i aşa, Ned? 
întrebă Conseil. 

— Hm! făcu canadianul. 

— Cum, te mai poţi plânge? 

— Toate proviziile astea nu sunt de ajuns pentru o masă, 
răspunse Ned. Sfârşitul unei mese, adică desertul, îl avem, 
dar unde e supa? Unde e friptura? 

— Adevărat, adăugai eu. Ned ne-a promis nişte fripturi 
care nu prea se văd. 

— Domnule, îmi spuse canadianul, vânătoarea nu numai că 
nu s-a sfârşit, dar nici n-a început măcar! Aveţi răbdare! O 
să dăm peste vreun animal cu pene sau cu blană, şi dacă nu 
este pe aici, îl întâlnim noi în altă parte... 

— Iar dacă nu găsim nimic azi, poate găsim mâine, spuse 
Conseil. Dar părerea mea este să nu ne îndepărtăm prea 
mult. Cred că ar fi bine chiar să ne întoarcem la luntre. 

— Să ne întoarcem de pe acum? strigă Ned. 

— Trebuie să fim înapoi până nu se înnoptează, îi amintii 
eu. 

— Dar cât e ceasul? întrebă canadianul. 

— Cel puţin două, răspunse Conseil... 

— Cât de repede trece timpul pe pământ! oftă cu părere 
de rău Ned Land. 

— La drum! îl îndemnă Conseil. 

Ne-am întors prin pădure şi, din mers, am mai strâns 
muguri de palmier, pe care a trebuit să-i culegem din vârful 
arborilor, un soi de fasole mică, căreia ştiam că malaezii îi 
spun «abru», şi ignami de o calitate deosebită. 

Cu toate că am ajuns la luntre peste măsură de 
împovăraţi, Ned Land nu găsea că am făcut destule provizii. 
A avut însă noroc: tocmai în clipa în care se pregătea să se 
urce în luntre, a dat cu ochii de nişte arbori din specia 
palmierilor, înalţi de douăzeci şi cinci până la treizeci de 
picioare. Arborii aceştia, tot atât de preţuiţi ca şi 
artocarpus, sunt pe drept cuvânt socotiți printre cele mai 
folositoare produse ale Malaeziei. 


Ei poartă numele de «sagutieri» şi cresc fără a fi cultivați, 
înmulţindu-se, ca şi duzii, prin mlădiţe sau prin seminţe. 

Ned Land ştia ce are de făcut. Apucând toporul, lovi cu 
putere şi culcă la pământ câţiva sagutieri, care, după 
pulberea albă presărată pe frunze, se cunoştea că sunt 
ajunşi la maturitate. Îl priveam pe Ned mai mult cu un ochi 
de naturalist decât de om căruia îi este foame. Mai întâi el 
jupui de pe fiecare copac coaja groasă de un deget sub care 
se întindea o reţea de fibre alungite. Fibrele formau din loc 
în loc nişte noduri, chituite cu un fel de făină cleioasă 
numită «sagu». Făina aceasta este bună de mâncat şi 
formează unul din alimentele de bază ale populaţiei 
malaeziene. 

Ned Land se mulţumi deocamdată să taie în bucăţi 
trunchiurile copacilor doborâţi, ca şi cum ar fi tăiat lemne 
pentru foc. Urma ca mai târziu să extragă făina, să o 
strecoare apoi printr-o pânză ca s-o separe de fibre şi s-o 
usuce la soare, întărind-o astfel în calupuri. 

Pe la orele cinci după-amiază am părăsit ţărmul insulei, 
încărcaţi cu toate bogăţiile adunate, şi după o jumătate de 
oră am ajuns pe Nautilus. La sosirea noastră nu se ivi 
nimeni, ca şi cum vasul ar fi fost pustiu. După ce am aranjat 
proviziile, coborâi în camera mea, unde mă aştepta masa 
gata pregătită. Am mâncat, apoi m-am culcat. 

A doua zi, la 6 ianuarie, nimic nou pe bord. Nici un 
zgomot, nici un semn de viaţă. Luntrea era tot lângă 
Nautilus, în acelaşi loc în care o lăsasem în ajun. Ne-am 
hotărât să ne întoarcem pe insula Gueboroar. Ned Land 
spera că de data asta va avea mai mult noroc la vânat şi 
dorea să cercetăm o altă parte a pădurii. 

La răsăritul soarelui pornirăm la drum. Luntrea, purtată 
de valurile care o împingeau spre țărm, ajunse în scurtă 
vreme la insulă. 

Am debarcat şi socotind că e mai bine să ne lăsăm conduşi 
de canadian, l-am urmat pe Ned Land care, cu picioarele lui 


lungi, mergea atât de repede, încât abia ne puteam ţine 
după el. 

Ned Land urcă ţărmul spre est, apoi, trecând prin vad 
câteva albii de torenţi, ieşi într-o câmpie mărginită de 
păduri minunate. Câţiva pescăruşi, care dădeau târcoale 
de-a lungul apei, îşi luară zborul la apropierea noastră. 
Prudenţa păsărilor îmi dovedi că ele ştiu la ce se pot aştepta 
din partea oamenilor, de aceea mi-am zis că dacă insula nu 
era locuită, cel puţin fusese călcată din când în când de 
picior omenesc. 

După ce străbătusem o câmpie întinsă, am ajuns la 
marginea unei pădurici în care cântau şi zburau numeroase 
păsări. 

— Deocamdată nu sunt decât păsări, spuse Conseil. 

— Dar sunt printre ele şi unele care se pot mânca! 
răspunse Ned. 

— Nu prea cred, dragă Ned, îşi dădu părerea Conseil. Nu 
văd altceva decât papagali. 

— Prietene Conseil, răspunse Ned cu seriozitate, când n-ai 
altceva mai bun, papagalul face cât un fazan. 

— Şi mai trebuie să ştiţi că, atunci când e bine gătită, 
pasărea asta nu este deloc de aruncat, adăugai eu. Într- 
adevăr, pe sub frunzişul des zburau din creangă în creangă 
o mulţime de papagali, aşteptând parcă să înceapă cineva 
să-i înveţe să vorbească în limba oamenilor. Deocamdată ei 
trăncăneau laolaltă cu rudele lor mai mici, împodobite în 
toate culorile, şi cu serioşii cacatoeşi, care păreau adânciţi 
în cine ştie ce probleme filosofice. Lorii cu pene roşii 
treceau ca nişte pânze purtate de vânt printre kalaoşii care 
fâlfâiau zgomotos din aripi, printre «papuaşii» colorați în 
cele mai frumoase nuanţe albastrii şi printre alte 
nenumărate soiuri de păsări încântătoare, în general însă 
nu prea bune de mâncat. 

Dar, ca să putem vedea întreaga colecţie, mai lipsea o 
pasăre, care trăieşte numai prin meleagurile acelea şi care 
n-a trecut niciodată dincolo de insulele Arru şi de insulele 


Papuasia. Pe ea avea să mi-o scoată soarta în cale peste 
puţină vreme. 

După ce am străbătut o rarişte, am dat într-o câmpie plină 
de tufe. Acolo am văzut luându-şi zborul păsări minunate, 
pe care penele neobişnuit de lungi le sileau să se îndrepte 
numai împotriva vântului. Zburau de parcă ar fi fost purtate 
de valuri, făcând în aer curbe nespus de frumoase. Sclipirea 
minunată a penelor viu colorate atrăgea şi încânta privirea. 
Le-am recunoscut îndată. 

— Păsările paradisului! strigai eu. 

— Ordinul vrăbiilor, clasa clystomorelor, răspunse Conseil. 

— Din familia potârnichilor? întrebă Ned Land. 

— Nu cred, meştere Land. Totuşi mă bizui pe îndemânarea 
dumitale ca să prindem una din vieţuitoarele acestea 
minunate ale tropicelor. 

— Am să încerc, domnule profesor, cu toate că sunt 
obişnuit să mânuiesc mai curând cangea decât puşca. 

Malaezii, care vând chinezilor un mare număr din aceste 
păsări, au, pentru a le prinde, felurite mijloace, pe care noi 
însă nu le puteam folosi. Uneori ei pun laţuri în vârfurile 
copacilor celor mai înalţi, unde păsărilor acestora le place 
îndeosebi să-şi facă sălaş, alteori folosesc un fel de clei 
pentru a le paraliza mişcările, iar câteodată merg până 
acolo încât otrăvesc fântânile din care minunatele păsări 
obişnuiesc să bea apă. Cât despre noi, n-aveam altceva de 
făcut decât să le împuşcăm din zbor, ceea ce însemna că va 
fi nespus de greu să le atingem. Şi într-adevăr, ne-am risipit 
zadarnic o parte din muniții. 

Pe la 11 dimineaţa străbătuserăm prima parte a munţilor 
din mijlocul insulei, fără ca să fi reuşit să împuşcăm ceva. 
Foamea ne dădea ghes. Vânătorii se bizuiseră numai pe 
vânat şi se înşelaseră. Noroc că, spre mirarea sa, Conseil, 
printr-o împuşcătură dublă, ne asigură prânzul, doborând 
un porumbel alb şi un guguştiuc. Am curăţat vânatul în 
grabă şi l-am pus să se rumenească într-o frigare, deasupra 
unui foc de vreascuri. Ned făcu o pâine din fructele 


artocarpusului. Am mâncat pe nerăsuflate porumbeii, care 
ni s-au părut cum nu se poate mai buni. Muscada(15), cu 
care păsările acestea obişnuiesc să se îndoape, le 
parfumează carnea, dându-le un gust foarte plăcut. 

— E ca şi cum ai îngraşă găinile cu trufe! spuse Conseil. 

— Ei, acum ce-ţi mai lipseşte, Ned? întrebai pe canadian. 

— Un vânat cu patru labe, domnule Aronnax. Porumbeii 
ăştia n-au fost decât o gustare. Până când nu vânez un 
animal cu costiţe, n-am să fiu mulţumit. 

— Nici eu, Ned, până n-oi prinde o pasăre a paradisului. 

— Atunci, fu de părere Conseil, să vânăm, mergând înapoi 
spre mare. Am ajuns la poalele munţilor şi cred că e mai 
bine să ne întoarcem în regiunea pădurilor. 

Sfatul ni s-a părut înţelept, de aceea l-am urmat întocmai. 
După o oră de mers, am dat peste o adevărată pădure de 
sagutieri. Câţiva şerpi nevătămători fugiră din calea 
noastră. Păsările paradisului se ascundeau ori de câte ori 
ne apropiam de ele şi pierdusem aproape orice nădejde că 
am să prind vreuna, când Conseil, care mergea înainte, se 
aplecă pe neaşteptate, scoase un strigăt de triumf şi alergă 
spre mine aducându-mi o pasăre a paradisului dintre cele 
mai frumoase. 

— Eşti grozav, Conseil! strigai eu. 

— Domnul mă măguleşte. 

— Deloc, dragul meu! Ai dat o lovitură de maestru. Să 
prinzi vie o pasăre din asta şi încă s-o prinzi cu mâna! 

— Dacă domnul ar vrea s-o privească mai de aproape, ar 
vedea că meritul meu nu e chiar atât de mare. 

— De ce, Conseil? 

— Pentru că pasărea asta e beată criţă. 

— Beată? 

— Da, domnule. S-a îmbătat din pricina muscadelor pe 
care le mânca sub muscadierul unde am prins-o! Ia te uită, 
prietene Ned, unde duce beţia! 

— Pe dracu'! răspunse Ned. Dacă te gândeşti la ginul pe 
care l-am băut de vreo două luni încoace, nici n-ai măcar de 


ce să mă dojeneşti. 

Pe când Ned şi Conseil vorbeau, eu mă uitam cu atenţie la 
pasărea aceea ciudată. Conseil nu se înşelase. Îmbătată de 
sucul ameţitor al muscadelor, pasărea devenise cu totul 
neputincioasă! Nu mai putea să zboare şi de abia se mai 
mişca. Dar mie puţin îmi păsa de toate astea, aşa că am 
lăsat-o să-şi mistuie în tihnă muscadele. 

Pasărea aparţinea celei mai frumoase şi mai rare specii din 
cele opt existente în Papuasia şi în insulele vecine, şi anume, 
speciei «marele smarald». Ca lungime măsura vreo trei 
decimetri. Avea capul destul de mic, iar ochii aşezaţi lingă 
deschizătura ciocului îi erau de asemenea mici. Dar ciocul 
ei galben, picioarele şi ghearele cafenii, aripile de culoarea 
alunei, cu vârfurile roşcate, capul de un galben deschis, 
gâtul verde ca smaraldul, pântecele şi pieptul cafeniu-închis 
alcătuiau, toate laolaltă, o minunată îmbinare de culori. 
Două pene lungi şi pufoase, ridicându-se deasupra cozii, 
prelungite prin alte pene lungi şi uşoare, de o fineţe 
neobişnuită, întregeau înfăţişarea acestei păsări nespus de 
frumoase, căreia indigenii i-au dat numele poetic de 
«pasărea soarelui». 

Aş fi dorit mult să pot duce la Paris modelul acesta de 
pasăre a paradisului, să-l dăruiesc pentru Jardin des 
Plantes care nu are nici un exemplar viu. 

— E atât de rară? întrebă canadianul, cu tonul unui 
vânător care nu pune preţ pe frumuseţea vânatului. 

— Foarte rară, prietene, şi mai ales foarte greu de prins 
vie! Şi chiar moarte, păsările acestea sunt foarte căutate. 
De asta indigenii s-au gândit să le facă ei, aşa cum se fac 
diamante sau perle. 

— Cum adică? se minună Conseil. Se pot falsifica şi 
păsările paradisului? 

— Da, Conseil. 

— Şi domnul cunoaşte mijloacele pe care le folosesc 
indigenii? 


— Desigur. Când bate musonul dinspre răsărit, pasărea 
paradisului îşi pierde penele măreţe din jurul cozii, pe care 
naturaliştii le numesc pene subalare. Penele acestea le 
culeg falsificatorii de păsări şi le potrivesc cu îndemânare 
pe trupul unui biet papagal jumulit. Apoi vopsesc cusăturile, 
lustruiesc pasărea şi trimit muzeelor şi amatorilor din 
Europa produsele neobişnuitei lor meserii. 

— Foarte bine! făcu Ned Land. Dacă nu este pasărea, 
atunci sunt măcar penele ei; şi fiindcă nu e vorba să fie 
mâncate, nu văd ce rău ar fi în toate astea! 

Dar în timp ce eu eram mulţumit că aveam pasărea, 
dorinţele canadianului rămăseseră tot neîndeplinite. Din 
fericire, pe la ora două, Ned dobori un porc mistreţ uriaş, 
din cei pe care indigenii îl numesc «bari-utang>. Mistreţul 
pica tocmai la timp, ca să ne procure carne adevărată, şi noi 
l-am primit cum se cuvine. Ned Land era foarte mândru de 
împuşcătura sa. Atins de glonţul electric, mistrețul căzuse 
ca trăsnit. 

Canadianul îl jupui şi îl curaţi, având grijă să pună 
deoparte o jumătate de duzină de cotlete pentru masa de 
seară. Apoi ne-am urmat vânătoarea, în care aveau să se 
întâmple şi alte vitejii ale lui Ned Land şi ale lui Conseil. 
Cercetând tufişurile, cei doi prieteni stârniră un grup de 
canguri, care o luară la goană, dar nu destul de repede 
pentru ca gloanţele noastre electrice să nu-i poată ajunge. 

— Ah, domnule profesor, strigă Ned Land, înfierbântat, ce 
vânat straşnic! Nici nu mai spun cât de grozav o să fie, 
înăbuşit la cuptor! Ce aprovizionare pentru Nautilus. Doi, 
trei, cinci au căzut! Şi când mă gândesc că o să mâncăm 
singuri toată carnea asta şi că dobitocii de pe vas n-au să 
primească nici o fărâmă din ea! 

Ned Land se mulţumi cu o duzină de canguri. 

Cred că dacă Ned, înfierbântat de bucurie, nu ar fi vorbit 
atât de mult, ar fi omorât toată ceata. Dar se mulţumi 
numai cu o duzină din aceste marsupiale care «fac parte 
din primul ordin al mamiferelor aplacentare». după cum ar 


fi spus Conseil. Vânatul acesta poartă denumirea de 
«canguri-iepuri», locuieşte de obicei în scorburile copacilor 
şi este neîntrecut la fugă. Mărimea sa este mijlocie. În 
schimb are o carne foarte gustoasă. 

Eram foarte mulţumiţi de rezultatele vânătoarei noastre. 
Ned, bucuros, plănuia să ne reîntoarcem şi a doua zi pe 
insulă, unde avea de gând să nu mai lase nici un locuitor cu 
patru picioare pe care l-ar fi putut mânca. Dar în planurile 
sale uită să pună la socoteală întâmplările ce se mai puteau 
ivi până atunci. 

La ora şase după-amiază am ajuns pe coastă. Luntrea se 
afla la locul obişnuit. Nautilus se zărea la două mile 
depărtare de țărm, ieşind ca o stâncă lunguiaţă dintre 
valuri. 

Fără să mai piardă timp, Ned Land începu să pregătească 
masa. Se pricepea de minune la gătit. Peste puţin timp 
cotletele de bari-utang, fripte pc cărbuni, răspândeau un 
miros atrăgător care înmiresma aerul. 

Dar văd că am început să calc pe urmele canadianului. 
lată-mă în extaz în faţa unei fripturi de porc! Să mi se ierte 
lucrul acesta, aşa cum l-am iertat şi eu pe Ned Land. pentru 
aceleaşi motive! 

În sfârşit, masa a fost foarte bună. Doi porumbei întregiră 
bucatele. Pasta de sagu, pâinea de artocarpus, câteva 
fructe de mangifera şi vreo şase ananaşi, împreună cu 
licoarea fermentată a unor nuci de cocos, ne-au mers drept 
la inimă. Ba, aş putea chiar să spun că unele idei ale 
tovarăşilor mei nu mi se mai păreau destul de limpezi... 

— Ce-ar fi să nu ne mai întoarcem la noapte pe Nautilus? 
întrebă Conseil. 

— Ce-ar fi să nu ne mai întoarcem niciodată? adăugă Ned 
Land. În clipa aceea, o piatră ne căzu la picioare. 
Întrerupând propunerea canadianului. 

Capitolul XXII TRĂSNETUL CĂPITANULUI NEMO. 

Am privit spre pădure, fără să ne ridicăm. Eu simţii pentru 
o clipă cum îmi încremeneşte mâna pe care tocmai o 


duceam la gură. Văzui oprindu-se pe loc şi mâna lui Ned 
Land. 

— O piatră nu cade din cer, spuse Conseil. Sau, dacă se- 
ntâmplă să cadă, atunci nu mai e piatră, ci aerolit. 

O a doua piatră, rotunjită cu grijă, îl făcu pe Conseil să 
scape din mână un picior de porumbel, dând şi mai multă 
greutate observaţiei sale. 

Ne-am ridicat toţi trei, pregătindu-ne cu arma în mână să 
facem faţă oricărui atac. 

— N-or fi cumva maimuțe? întrebă Ned Land. 

— Cât pe-aci să ghiceşti, răspunse Conseil. Sunt nişte 
sălbatici. 

— Repede la luntre! spusei eu, îndreptându-mă spre mare. 
Era limpede că trebuia să ne retragem cât mai repede, 
pentru că în marginea pădurii, la cel mult o sută de paşi 
depărtare, îşi făcuseră apariţia vreo douăzeci de indigeni, 
înarmaţi cu arcuri şi praştii. 

Luntrea era ancorată la douăzeci de metri de noi. 

Sălbaticii se apropiau încet, dându-ne însă tot mai multe 
dovezi de duşmănie. Pietrele şi săgețile plouau. Ned Land 
nu voise să-şi părăsească proviziile şi, cu tot pericolul 
apropiat, alerga destul de repede înspre barcă, ducând 
porcul într-o mână şi cangurii în cealaltă. În două minute 
am ajuns la mal. Ca să încărcăm în barcă proviziile şi 
armele, să-i facem vânt în mare şi să prindem vâslele, ne-a 
fost de ajuns o clipă. Nici nu ne depărtaserăm încă bine de 
mal, când vreo sută de sălbatici, urlând şi ameninţându-ne, 
intrară în apă până la brâu. Mă uitai spre Nautilus, să văd 
dacă apariţia sălbaticilor fusese observată de cineva de pe 
bord. Dar n-am văzut nici o mişcare. Uriaşa maşinărie, 
culcată în larg, părea pustie. 

Peste douăzeci de minute ne urcam pe vas. Capacele erau 
deschise. După ce am fixat luntrea la locul ei, am intrat în 
interiorul lui Nautilus. 

Coborând în salon, de unde se auzeau acorduri 
melodioase, îl găsii pe căpitanul Nemo aplecat deasupra 


orgii sale şi părând cufundat într-o visare adâncă, pricinuită 
de muzică. 

— Căpitane! spusei eu. El nu mă auzi. 

— Căpitane, spusei din nou, atingându-l de data asta cu 
mâna. Căpitanul Nemo tresări şi se întoarse spre mine. 

— A, dumneavoastră sunteţi, domnule profesor? îmi spuse 
el. Ei, a fost frumoasă vânătoarea? Aţi găsit plante 
interesante? 

— Da, căpitane, răspunsei, dar, din nenorocire, am adus 
după noi o trupă de bipezi, a căror vecinătate mă 
nelinişteşte. 

— Ce bipezi? 

— Sălbatici. 

— Sălbatici! spuse cu ironie căpitanul Nemo. Vă mai 
miraţi, domnule profesor, că punând piciorul pe unul din 
colţurile pământului aţi dat peste sălbatici? Dar unde nu 
sunt sălbatici? Şi oare sunt mai răi decât alţii aceştia, pe 
care îi numiţi sălbatici? 

— Dar, căpitane... 

— Eu unul, domnule, am întâlnit sălbatici pretutindeni. 

— Totuşi, dacă nu vreţi să vă pomeniţi cu ei pe Nautilus, ar 
fi bine să luaţi anumite măsuri. 

— Liniştiţi-vă, domnule profesor, nu e nimic îngrijorător! 

— Dar indigenii sunt mulţi. 

— Cam câţi? 

— Cel puţin o sută. 

— Domnule Aronnax, îmi răspunse căpitanul Nemo, ale 
cărui degete se aşezară din nou pe clape, nici dacă toţi 
indigenii din Papuasia s-ar aduna pe țărm, Nautilus nu ar 
avea motive să se teamă de atacul lor. 

Degetele căpitanului începură să se mişte cu uşurinţă de-a 
lungul claviaturii şi am observat că ele nu atingeau decât 
clapele negre, din care pricină melodiile sale păreau a fi 
cântece scoțiene. Curând, căpitanul Nemo uită de prezenţa 
mea şi se cufundă într-o visare, pe care n-am mai încercat 
să o tulbur. 


Mă urcai din nou pe punte. Se înnoptase, pentru că la 
această latitudine soarele dispare dintr-o dată, fără amurg. 
Insula Gueboroar abia se mai zărea. Dar focurile 
numeroase de pe țărm dovedeau că indigenii n-aveau de 
gând să plece. 

Am stat aşa, singur, timp de mai multe ore, când gândindu- 
mă la indigeni - de data aceasta însă fără teamă, căci 
încrederea neclintită a căpitanului mă liniştise - când 
uitând de ei pentru a admira splendoarea nopţii tropicale. 
Îmi aminteam de Franţa, privind stelele zodiacale care 
aveau s-o lumineze peste câteva ore. Luna strălucea în 
mijlocul constelaţiilor zenitului. Mă gândeam că acest 
satelit credincios şi cumsecade va fi din nou aici, iar 
poimâine va ridica apele şi-i va ajuta lui Nautilus să se 
smulgă dintre recifele de mărgean. Spre miezul nopţii, 
văzând că e linişte pretutindeni, şi pe valurile întunecate ca 
şi sub arborii de pe țărm, m-am dus în cabina mea şi am 
dormit liniştit. 

Noaptea se scurse fără ca să se întâmple nimic deosebit. 
Se vede că papuaşii se speriaseră dând cu ochii de monstrul 
naufragiat în golf, căci altfel capacele deschise le-ar fi dat 
putinţa să se strecoare cu uşurinţă în interiorul lui Nautilus. 

A doua zi, 8 ianuarie, la ora şase dimineaţa, mă urcai pe 
punte. Se crăpa de ziuă. Curând, printre ceţurile care se 
risipeau, începură să se vadă mai întâi plaja, apoi vârfurile 
munţilor de pe insulă. 

Indigenii erau tot acolo, mai numeroşi decât în ajun - 
aproape cinci sau şase sute de inşi. Unii dintre ei 
înaintaseră, folosind refluxul, căţărându-se pe recifele de 
mărgean, până la mai puţin de patru sute de metri de 
Nautilus. Îi puteam vedea cu uşurinţă. Erau papuaşi 
adevăraţi, cu trupul atletic, un neam de oameni frumoşi, cu 
fruntea lată, cu nasul gros, dar nu turtit, cu dinţii albi. Părul 
lor lânos, vopsit în roşu, contrasta cu corpul negru şi lucios 
ca al nubienilor. De loburile despicate ale urechilor 
spânzurau inele de os. Aproape toţi erau goi. Printre ei am 


văzut şi câteva femei, acoperite de la şolduri în jos cu fuste 
largi făcute din ierburi şi susţinute cu centuri din plante. 
Unii dintre şefi îşi împodobiseră gâtul cu semilune şi coliere 
din sticlă, roşii sau albe. Cea mai mare parte dintre ei erau 
înarmaţi cu arcuri, săgeți şi scuturi şi purtau pe umeri un 
fel de plasă pentru pietrele rotunjite pe care le aruncau cu 
praştia, cu o rară îndemânare. 

Unul dintre şefi cerceta cu atenţie vasul, de care se 
apropiase foarte mult. Trebuie să fi fost un «mado», din 
clasa nobilă, căci se gătise cu un fel de rogojină din frunze 
de banan, dantelată pe margini şi prezentând un amestec 
ţipător de culori. 

Aş fi putut să-l dobor cu uşurinţă, fiindcă era foarte 
aproape de mine, dar m-am gândit că e mai bine ca să 
aştept să dea vreo dovadă de duşmănie. Între europeni şi 
sălbatici se cuvine ca europenii să răspundă la atac, dar nu 
să atace. 

Cât a ţinut refluxul, indigenii dădură târcoale vasului, fără 
să facă vreo încercare de a ataca. l-am auzit repetând des 
cuvântul «assai» şi după gesturile lor am înţeles că mă 
îndemnau să vin la ei. invitaţie pe care am crezut de 
cuviinţă să n-o primesc. 

Deci, în ziua aceea, luntrea nu părăsi vasul, spre marea 
nemulţumire a lui Ned Land, care nu putu să-şi completeze 
proviziile. Îndemânaticul canadian îşi petrecu timpul 
preparând carnea şi făina pe care le adusese de pe insula 
Gueboroar. Cât despre sălbatici, ei se retrăseseră pe la ora 
unsprezece dimineaţa spre țărm, de îndată ce valurile 
fluxului începură să acopere recifele de mărgean. Dar am 
putut să văd cum pe plajă numărul lor creştea întruna. 
Pesemne că soseau şi din insulele vecine sau din Papuasia 
propriu-zisă. Totuşi n-am zărit nici o pirogă de-a indigenilor. 

Neavând ceva mai bun de făcut, m-am gândit să pescuiesc 
scoici în apa care era atât de limpede, încât se puteau 
vedea cu uşurinţă scoicile, zoofitele şi plantele pelagice. 
Era, dealtfel, ultima zi în care Nautilus mai avea să rămână 


pe meleagurile acelea, dacă într-adevăr avea să poată porni 
a doua zi în larg, după cum ne făgăduise căpitanul Nemo. L.- 
am chemat deci pe Conseil, care îmi aduse o dragă de prins 
scoici, destul de mică şi uşoară, asemănătoare celor care 
servesc la prinderea stridiilor. 

— Şi sălbaticii? mă întrebă Conseil. Să nu se supere 
domnul, dar mie nu mi se par chiar atât de răi! 

— Cu toate astea sunt antropofagi, dragul meu! 

— Poţi să fii antropofag şi să fii totodată om de treabă, îmi 
răspunse Conseil, după cum poţi fi mâncăcios şi om 
cumsecade în acelaşi timp! Una nu înlătură pe cealaltă. 

— Foarte bine, Conseil, să zicem că sunt antropofagi 
cumsecade şi că tot cum se cade îşi mănâncă prizonierii. 
Dar cum eu nu ţin deloc să fiu mâncat, nici chiar mâncat 
cum se cade, am să fiu prevăzător, fiindcă, după cum se 
pare, comandantul Nemo nu ia nici o măsură. Şi acum, la 
lucru! 

Am pescuit cu râvnă timp de două ore, dar n-am prins 
nimic deosebit. Draga se umplea cu «urechile lui Midas», 
harpe, melanii şi în special cu cele mai frumoase moluşte- 
ciocan pe care le-am văzut vreodată. Am prins şi câteva 
holoturii, scoici care fac perle şi o duzină de broaşte 
țestoase mici, pe care le-am păstrat pentru bucătăria 
vasului. 

Dar tocmai cana mă aşteptam mai puţin, am dat deo 
minunăţie sau mai bine zis de o greşeală a naturii, foarte 
rar întâlnită. Pe când Conseil ridica draga în care se 
prinseseră o mulţime de scoici obişnuite, mă văzu deodată 
scufundându-mi mâna în plasă şi luând o scoică, apoi mă 
auzi scoțând un strigăt de conchiliolog, cu alte cuvinte cel 
mai ascuţit strigăt pe care gâtlejul omenesc poate să-l 
producă. 

— Ce-a păţit domnul? se miră Conseil. Domnul a fost 
muşcat de ceva? 

— Nu, băiete, cu toate că aş fi dat şi un deget pentru 
descoperirea mea. 


— Ce descoperire? 

— Scoica asta! răspunsei eu, arătându-i pricina bucuriei 
mele. 

— Dar nu-i decât o simplă oliva pofira, genul oliva, ordinul 
prectini-branhiatelor, clasa gasteropodelor, încrengătura 
moluştelor. 

— Da, Conseil. Dar în loc să fie încolăcită de la dreapta la 
stânga, scoica asta e întoarsă de la stânga la dreapta! 

— Cum se poate?! se minună Conseil. 

— Da, dragul meu, e o scoică senestră. 

— O scoică senestră, îngână Conseil emoţionat. 

— Uită-te la spirala ei. 

— Ah, vă rog să mă credeţi, domnule, spuse Conseil, luând 
cu o mână tremurătoare preţioasa scoică, de când mă ştiu 
nu m-am simţit atât de emoţionat! 

Şi avea, într-adevăr, de ce să se simtă emoţionat. Se ştie 
că, după cum au arătat naturaliştii, mişcarea de la dreapta 
spre stânga este o lege a naturii. În mişcarea lor de 
translație şi de rotaţie, astrele şi sateliții se mişcă de la 
dreapta spre stânga. Omul, la fel, se slujeşte mai adesea de 
mâna dreaptă decât de mâna stânga, din care cauză 
instrumentele şi aparatele lui, scările, zăvoarele, arcurile de 
la ceas etc. sunt făcute în aşa fel, încât să se învârtească de 
la dreapta spre stânga. Natura urmează şi ea aceeaşi lege 
în încolăcirea scoicilor. Toate se încolăcesc de la dreapta 
spre stânga, şi în cazuri deosebit de rare, când spirala 
merge de la stânga spre dreapta, scoica preţuieşte cât 
greutatea ei în aur. 

Eram amândoi cufundaţi în cercetarea preţioasei scoici şi 
tocmai mă gindeam că voi îmbogăţi Muzeul cu raritatea 
aceasta, când o piatră azvârlită de un indigen sfărâmă 
scoica rară, chiar în mâna lui Conseil. 

Scosei un strigăt de desperare. Conseil apucă repede 
puşca mea şi ochi în sălbatic, care îşi legăna praştia cam la 
vreo zece metri de noi. Am vrut să-l opresc, dar lovitura 


pornise, sfărâmând brăţara cu amulete de pe braţul 
indigenului. 

— Ce faci, Conseil? strigai eu. 

— Cum, domnul nu vede că acest canibal a început atacul? 

— O scoică nu preţuieşte cât viaţa unui om! îi răspunsei. 

— Ah, ticălosul! strigă Conseil. Mai bine mi-ar fi sfărâmat 
umărul! Deşi Conseil era sincer, eu n-am fost de aceeaşi 
părere cu el. În timpul acesta, fără ca noi să ne dăm seama, 
situaţia se schimbase. Vreo douăzeci de piroge 
înconjuraseră vasul. Scobite în trunchiuri de arbori lungi şi 
înguste, bine potrivite pentru înaintat pe apă şi echilibrate 
cu ajutorul unor bețe de bambus care pluteau la suprafaţă, 
pirogile erau mânate de vâslaşi pe jumătate goi. Le priveam 
neliniştit cum se apropie de noi. 

Se vedea cât de colo că papuaşii mai avuseseră de-a face 
cu europeni şi că le cunoşteau vasele. Dar ce or fi gândit ei 
văzând cilindrul acesta de fier, fără catarge, fără coş, care 
stătea nemişcat în golf? Fără îndoială că nimic bun, pentru 
că la început se opriră la o depărtare destul de mare de el. 
Totuşi, văzându-l că nu mişcă, curajul le reveni puţin şi 
încercară să vină cât mai aproape. Trebuia cu orice preţ să 
împiedicăm lucrul acesta. Dar puştile noastre fără 
detunător nu puteau să-i sperie, căci lor nu le e frică decât 
de armele zgomotoase. Dacă trăsnetul n-ar fi însoţit de 
tunet, oamenii s-ar teme mai puţin de el, cu toate că 
primejdia vine de la fulger şi nu de la tunet. Într-o clipă, 
pirogile se apropiară de Nautilus şi sute de săgeți se 
abăâtură asupra lui. 

— Afurisită grindină! strigă Conseil. Şi unde mai pui că s- 
ar putea să fie o grindină otrăvită! 

— Trebuie să-l înştiinţăm pe căpitanul Nemo, spusei eu, 
intrând în interiorul vasului. 

Coborâi în salon. Nu era nimeni. Am bătut la uşa 
căpitanului. 

— Intră! mi se răspunse. Intrai şi-l găsii pe căpitan 
cufundat în nişte calcule pline de X-uri şi de alte semne 


algebrice. 

Buna-cuviinţă mă făcu să-l întreb: 

— Vă stingheresc? 

— Da, domnule Aronnax, îmi răspunse căpitanul, cred însă 
că aveţi motive serioase ca să mă căutaţi. 

— Foarte serioase. Pirogile indigenilor ne înconjură şi în 
câteva minute vom fi atacați, fără doar şi poate, de sute de 
sălbatici. 

— Aha! făcu liniştit căpitanul Nemo. Au venit cu pirogile? 

— Da, domnule. 

— Ei bine, e de ajuns să închidem panourile. 

— Tocmai. Şi venisem să vă spun... 

— Nimic nu-i mai uşor, mă întrerupse căpitanul Nemo. 

Şi apăsând pe un buton electric, transmise un ordin 
echipajului. 

— S-a făcut şi asta, domnule, îmi spuse el după câteva 
clipe. Luntrea e la locul ei şi panourile sunt închise. Cred că 
nu vă e teamă de faptul că domnii ăştia ar putea sparge 
pereţii pe care ghiulelele fregatei dumneavoastră nu i-au 
putut străpunge. 

— Nu, căpitane, dar mai e un pericol. 

— Care, domnule? 

— Mâine vor trebui deschise panourile pentru ca Nautilus 
să-şi împrospăteze provizia de aer. 

— Fără îndoială, domnule. Vasul nostru respiră ca un 
cetaceu. 

— Şi dacă în timpul acela papuaşii vor fi pe punte, nu ştiu 
cum i-aţi putea împiedica să pătrundă. 

— Dumneavoastră credeţi că se vor urca pe bord? 

— Sunt sigur. 

— Foarte bine, domnule, n-au decât să se urce. Nu văd de 
ce i-aş împiedica. La urma urmei nu sunt decât nişte bieţi 
papuaşi şi n-aş vrea ca vizita mea pe insula Gueboroar să 
coste viaţa măcar a vreunuia din nenorociţii aceştia! 

Nemaiavând ce spune, mă pregătii să plec, dar căpitanul 
Nemo mă opri poftindu-mă să iau loc lângă el. Mă întrebă 


apoi despre excursia noastră pe insulă, despre felul cum a 
mers vânătoarea şi păru că nu înţelege nevoia de carne pe 
care o arăta canadianul. Am vorbit şi despre alte lucruri, iar 
căpitanul, fără să fie prea vorbăreţ, se arătă destul de 
prietenos. 

Printre altele veni vorba şi despre situaţia lui Nautilus, 
naufragiat în acelaşi loc în care Dumont d'Urville fusese pe 
punctul de a pieri. Şi căpitanul îmi spuse: 

— Acest d'Urville a fost unul dintre cei mai destoinici şi 
mai inteligenţi navigatori pe care i-aţi avut, un fel de 
căpitan Cook al dumneavoastră, al francezilor. Nefericit 
savant! Să înfrunţi banchizele de la Polul Sud, recifele de 
mărgean ale Oceaniei, canibalii din Pacific, şi să pieri apoi 
într-un nenorocit accident de cale ferată! Dacă omul acesta 
energic a mai putut gândi în ultimele clipe ale vieţii sale, vă 
daţi seama care trebuie să fi fost acele gânduri! 

Ţin minte şi acum, spre cinstea căpitanului Nemo, că, 
vorbind despre faptele lui d'Urville, el părea mişcat. 

Apoi, cu harta în mână, ne-am amintit de lucrările 
navigatorului francez, de călătoriile lui în jurul Pământului, 
de dubla sa încercare de a ajunge la Polul Sud, care 1-a dus 
la descoperirea de noi pământuri numite Adelie şi Louis 
Philippe, şi în sfârşit de hărţile hidrografice pe care le-a 
făcut în principalele insule ale Oceaniei. 

— Ceea ce d'Urville a făcut la suprafaţa mărilor, îmi spuse 
căpitanul Nemo, eu am făcut înăuntrul oceanului, cu mai 
multă uşurinţă şi mai deplin decât el. Navele Astrolabe şi 
Zelee, hărţuite întruna de uragane, nu se puteau asemui cu 
Nautilus, care străbate oceanele liniştit, ca şi cum ar fi o 
adevărată cameră destinată studiului. 

— Cu toate astea, căpitane, este ceva asemănător între 
navele lui d'Urville şi Nautilus. 

— Ce anume, domnule? 

— Faptul că Nautilus a naufragiat ca şi ele! 

— Nautilus nu a naufragiat, domnule, îmi răspunse cu 
răceală căpitanul Nemo. Nautilus este sortit să se 


odihnească pe apă şi eu n-am să folosesc niciodată muncile 
grele la care d'Urville îşi silea echipajul în clipele de impas, 
nici manevrele şi nici celelalte măsuri de despotmolire; 
Zelee şi Astrolabe au fost pe punctul de a pieri, pe când 
Nautilus e în afară de orice primejdie. Mâine, în ziua 
hotărâtă şi la ora hotărâtă, marea îl va ridica încetişor şi el 
va porni să străbată mai departe mările. 

— Căpitane, începui eu, mă îndoiesc că... 

— Mâine, spuse căpitanul Nemo ridicându-se, mâine la ora 
două şi patruzeci de minute după-amiază, Nautilus va 
părăsi strâmtoarea Torres, fără să fi suferit nici o 
stricăciune. 

După ce rosti cuvintele acestea foarte răspicat, căpitanul 
Nemo se înclină uşor. Am înţeles că e timpul să plec şi m-am 
înapoiat în camera mea. 

Acolo mă aştepta Conseil, care voia să cunoască 
rezultatele întrevederii cu căpitanul. 

— Când i-am arătat temerile mele că Nautilus ar putea fi 
ameninţat de papuaşi, căpitanul mi-a răspuns foarte ironic. 
Aşa că nici eu nu pot să-ţi spun decât un lucru: ai încredere 
în el şi du-te de te culcă liniştit. 

— Domnul n-are nevoie de nimic? 

— Nu, prietene. Ce mai face Ned Land? 

— Domnul să mă ierte, răspunse Conseil, dar Ned face un 
pateu de cangur care cred că va fi minunat. 

Rămas singur m-am culcat, dar n-am dormit bine deloc. 
Auzeam zgomotul pe care îl făceau sălbaticii tropăind pe 
punte şi scoțând strigăte asurzitoare. Astfel se scurse 
întreaga noapte, fără ca cineva de pe vas să iasă din 
nepăsarea obişnuită. 

Echipajului îi păsa tot atât de puţin de canibali, pe cât le 
păsa soldaţilor dintr-un fort întărit de furnicile care umblă 
pe întărituri. 

Mă trezii la şase dimineaţa. Panourile erau tot închise. 
Aerul nu fusese deci primenit; rezervoarele erau însă pline, 
aşa că împrospătară cu câţiva metri cubi de oxigen 


atmosfera înăbuşitoare a vasului. Am lucrat în camera mea 
până la amiază, fără să dau ochi nici măcar o clipă cu 
căpitanul Nemo. Pe bord părea că nu se face nici un fel de 
pregătire pentru plecare. 

Am mai aşteptat un timp, pe urmă m-am dus în salonul cel 
mare. Pendula arăta orele două şi jumătate. În zece minute 
apele aveau să atingă maximum de înălţime, şi în cazul când 
căpitanul Nemo nu fusese prea îndrăzneţ în făgăduielile 
sale, Nautilus avea să fie scos atunci dintre recifele de 
mărgean. Altfel, trebuia să mai aştepte luni întregi până să 
poată ieşi de acolo. 

Curând se simţiră câteva vibrații prevestitoare în învelişul 
lui Nautilus, Apoi se auzi cum pârâie calcarul recifelor. 

La ora două şi treizeci şi cinci de minute, căpitanul Nemo 
apăru în salon. De cum mă văzu, îmi spuse: 

— Plecăm. 

L-am privit neîncrezător. 

— Am dat ordin să se deschidă panourile, adăugă el. 

— Şi cu papuaşii ce facem? 

— Cu papuaşii? Căpitanul Nemo ridică nepăsător din 
umeri. 

— Vor pătrunde în interiorul vasului. 

— Pe unde? 

— Prin panourile deschise. 

— Domnule Aronnax, spuse liniştit căpitanul Nemo, nu se 
intră atât de uşor prin panourile lui Nautilus, chiar dacă 
sunt deschise. Apoi, văzându-mă nedumerit, mă întrebă: Nu 
înţelegeţi? 

— Deloc. 

— Bine, atunci veniţi şi veţi vedea. 

M-am îndreptat către scara principală. Aici îi găsii pe Ned 
Land şi pe Conseil, care priveau neliniştiţi cum oamenii 
echipajului deschid panourile, în timp ce afară răsunau 
strigătele înspăimântătoare ale sălbaticilor. În sfârşit 
panourile fură deschise. În golul lor se iviră îndată douăzeci 
de capete amenințătoare. Dar primul indigen care puse 


mâna pe rampa scării fu zvârlit cu putere înapoi, prin nu 
ştiu ce forţă nevăzută; indigenul o luă la fugă, urlând şi 
făcând nişte salturi de uriaş. Alţi zece care îi luară locul 
păţiră acelaşi lucru. 

Conseil rămăsese înmărmurit. Ned Land, îmboldit de firea 
sa nestăpânită, sui scara ca să vadă despre ce e vorba. Dar 
în clipa în care puse mâinile pe rampă, căzu la pământ ca 
trăsnit. 

— Mii de draci! strigă el. M-a lovit trăsnetul! 

Strigătul lui mă lămuri: de-a lungul scării care ducea spre 
punte nu era o rampă obişnuită, ci un cablu de metal 
încărcat cu electricitate. Oricine îl atingea simţea o 
zguduitură puternică, care ar fi putut fi mortală dacă s-ar fi 
dat drumul întregii electricităţi din aparate. Astfel, 
căpitanul Nemo pusese între el şi asediatori o adevărată 
reţea electrică, pe care nimeni n-o putea trece nepedepsit. 
În timpul acesta papuaşii o luaseră la fugă, cuprinşi de 
groază. Noi, abia stăpânindu-ne râsul, îl împăcăm şi-l 
fricţionam pe bietul Ned, care, cuprins de furie, înjura ca 
un diavol. 

Dar chiar atunci Nautilus, ridicat de valurile fluxului, se 
desprinse din recifele de mărgean şi porni. Era clipa exactă, 
anunţată de căpitan. Elicea bătea apa cu o încetineală plină 
de măreție. Apoi viteza se mări puţin câte puţin şi, 
înaintând pe apele oceanului, Nautilus părăsi teafăr şi 
nevătămat primejdioasele trecători ale strâmtorii Torres. 

Capitolul XXIII AEGRI SOMNIA(16) 

În ziua următoare, la 10 ianuarie, Nautilus îşi reluă 
drumul pe sub apă cu o viteză de cel puţin treizeci de mile 
pe oră. Elicea bătea atât de repede apa, încât era peste 
putinţă să-i urmăreşti sau să-i numeri bătăile. 

La gândul că electricitatea dădea nu numai mişcare, 
căldură şi lumină vasului, dar îl şi apăra împotriva 
atacurilor din afară, făcând din Nautilus un fel de arcă, pe 
care nimeni nu o putea atinge fără să fie lovit de trăsnet, 
mă simţeam cuprins de o admiraţie fără margini atât 


pentru aparat, cât mai ales pentru inginerul care îl 
construise. Înaintând de-a dreptul către apus, la 11 
ianuarie am înconjurat Capul Wessel, situat la 135* 
longitudine şi la 10* latitudine nordică, cap care formează 
punctul de răsărit al Golfului Carpentaria. Recifele, încă 
foarte numeroase, se găseau la distanţe mai mari unul de 
altul şi erau însemnate cu deosebită precizie pe hartă. 
Nautilus feri cu uşurinţă stâncile Money, la babord, şi 
recifele Victoria la tribord, aflate la 130* longitudine pe 
paralela a zecea, pe care o urmam fără abatere. 

La 13 ianuarie, pătrunzând în Marea Timor, Nautilus 
ajunse în insula cu acelaşi nume, situată la longitudinea 
122*. Insula Timor are o suprafaţă de o mie şase sute 
douăzeci şi cinci leghe pătrate şi e condusă de către rajahi. 
Prinții aceştia susţin că se trag din crocodili, adică din cea 
mai înaltă spiţă din care, după părerea lor, ar putea să 
descindă o fiinţă omeneasca. Aşa se face că numiții strămoşi 
solzoşi mişună în râurile insulei şi li se arată o cinste 
deosebită. Sunt ocrotiţi, răsfăţaţi, linguşiţi, hrăniţi, dându-li- 
se uneori chiar fete tinere; şi vai de străinul care ar 
îndrăzni să se atingă de reptilele sfinte! 

Dar Nautilus n-a avut de-a face cu ele, fiindcă insula Timor 
nu s-a zărit decât o clipă, la amiază, când secundul lua 
poziţia soarelui. Tot pentru o clipă am zărit şi mica insulă 
Rotti, care face parte din acelaşi grup. Femeile de acolo 
sunt vestite pentru frumuseţea lor, pe toate pieţele 
malaeze. 

Din dreptul insulei Rotti, Nautilus îşi schimbă direcţia, ca 
latitudine, îndreptându-se spre sud-vest, către Oceanul 
Indian. Încotro avea să ne ducă bunul plac al căpitanului 
Nemo? Va urca spre coastele Asiei? Se va apropia de 
coastele Europei? Nu prea credeam că va face asta, 
deoarece ştiam că fuge de continentele populate. Va 
înconjura Capul Bunei Speranţe, apoi Capul Horn şi o va lua 
spre Polul Sud? Se va întoarce oare în apele Pacificului, 


unde Nautilus putea să navigheze nestingherit? Viitorul 
avea să ne arate. 

La 14 ianuarie eram departe de orice țărm. Trecuserăm 
pe lângă stâncile Cartier, Hibernia, Seringapatam şi Scott, 
ultimele bucăţi de pământ, după care apa e 
atotstăpânitoare. Nautilus îşi încetini mersul şi începu să 
înainteze într-un fel plin de toane, când la suprafaţa apei, 
când pe sub apă. În această parte a călătoriei, căpitanul 
Nemo făcu experienţe interesante, măsurând diferitele 
temperaturi ale mării la mai multe adâncimi. În mod 
obişnuit, măsurătorile se fac cu instrumente destul de 
complicate, care mai totdeauna dau rezultate îndoielnice, 
fie că e vorba de sonde termometrice a căror sticlă se 
sparge adesea sub presiunea apei, fie că e vorba de aparate 
bazate pe variaţia rezistenţei metalelor sub acţiunea 
electricităţii, care nici ele nu sunt prea exacte. Rezultatele 
astfel obţinute nu pot fi controlate cu precizie. Căpitanul 
Nemo folosea cu totul alte metode. Cobora el însuşi în 
adâncuri, iar termometrul pus astfel în legătură directă cu 
diferite straturi de apă îi arăta temperatura de îndată şi 
fără greş. Fie supraincărcând rezervele, fie coborând oblic 
cu ajutorul planurilor înclinate. Nautilus atingea, una după 
alta, adâncimile de trei, patru, cinci, şapte, nouă şi zece mii 
de metri. Rezultatul măsurătorilor arăta că marea are o 
temperatură statornică de 4* şi jumătate la adâncimea de o 
mie de metri, la toate latitudinile. 

Urmăream cu cel mai viu interes experienţele în care 
căpitanul Nemo punea o adevărată pasiune. Adesea mă 
întrebam în ce scop le făcea. Pentru folosul omenirii? Nu 
prea îmi venea să cred, fiindcă într-o bună zi lucrările aveau 
să dispară împreună cu el, în fundul cine ştie cărei mări 
necunoscute! Sau poate că avea de gând să-mi lase mie 
rezultatele experienţelor sale? Dar asta ar fi însemnat că 
ciudata mea călătorie va avea un sfârşit, şi acest sfârşit încă 
nu-l întrezăream. 


Oricare i-ar fi fost scopul, căpitanul Nemo îmi împărtăşi 
unele cifre obţinute de el, prin care se putea stabili raportul 
de densitate al apei în principalele mări ale globului. Din 
câte mi-a arătat, m-am ales cu o învăţătură personală ce n- 
avea nimic ştiinţific în ea. 

În dimineaţa zilei de 15 ianuarie, pe când ne plimbam 
împreună pe punte, căpitanul mă întrebă dacă cunosc 
diferitele densități ale apelor mării. l-am răspuns că nu le 
cunosc, adăugând că ştiinţa nu are date precise asupra lor. 

— Eu am calculat aceste date şi pot să vă asigur că sunt 
temeinice, îmi spuse căpitanul Nemo. 

— Bine, răspunsei eu, dar Nautilus formează o lume 
aparte şi secretele savanților săi nu ajung pe pământ. 

— Aveţi dreptate, domnule profesor, îmi spuse căpitanul 
Nemo, după câteva clipe de tăcere. Nautilus formează o 
lume aparte. Este tot atât de străin de pământ, pe cât sunt 
planetele care întovărăşesc globul pământesc în jurul 
soarelui, şi niciodată nu se vor cunoaşte lucrările savanților 
de pe Saturn sau de pe Jupiter. Cu toate acestea, pentru că 
soarta a hotărât să ne întâlnim, am să vă împărtăşesc 
rezultatul experienţelor mele. 

— Vă ascult, căpitane. 

— După cum ştiţi, domnule profesor, apa mării este mai 
densă decât apa dulce, însă densitatea ei nu este aceeaşi 
peste tot. De fapt, dacă reprezentăm prin unu densitatea 
apei dulci, găsim unu şi douăzeci şi opt de miimi în apele 
Pacificului, unu şi treizeci de miimi în Mediterana... 

«Aşadar, mă gândii eu, nu se teme să pătrundă şi în 
Mediterana». 

— Unu şi optsprezece miimi în Marea Ionică şi unu şi 
douăzeci şi nouă miimi în Adriatica, continuă el. 

Era limpede că Nautilus nu ocolea mările des străbătute 
de corăbii, cum sunt cele ale Europei, şi începui să nutresc 
nădejdea că ne va duce - poate în curând - spre continente 
mai civilizate. Mă gândii la bucuria lui Ned Land când va 
primi o asemenea veste. Timp de mai multe zile ne-am 


cufundat în experienţe de tot felul asupra gradului de 
salinitate a apei la diferite adâncimi, asupra încărcării ei 
electrice, a coloraţiei, a transparenţei; de fiecare dată 
căpitanul Nemo dădu dovadă de o pricepere deosebită şi se 
purtă cât se poate de prietenos. Apoi iar nu l-am mai 
revăzut câteva zile şi mă simţii din nou singur şi părăsit. 

La 16 ianuarie. Nautilus părea că doarme la o adâncime 
de câţiva metri. Aparatele electrice nu mai funcționau şi 
elicea nemişcată îl lăsa să rătăcească în voia valurilor. Îmi 
închipuiam că echipajul se îndeletniceşte cu cine ştie ce 
reparaţii interioare cerute de mecanismul maşinii. 
Împreună cu Ned Land şi Conseil, am văzut atunci o 
privelişte neobişnuită. Obloanele salonului erau deschise şi, 
pentru că farul de pe Nautilus nu era aprins, în mijlocul 
apei domnea o uşoară întunecime. Cerul posomorit şi 
acoperit de nori răspândea o lumină palidă deasupra 
valurilor. 

Priveam apa în care peştii cei mai mari abia se zăreau, ca 
nişte umbre nedesluşite, când dintr-o dată Nautilus se găsi 
în plină lumină. La început am crezut că a fost aprins farul 
şi că acesta îşi aruncă razele sale puternice asupra mării. 
Mi-am dat seama însă că mă înşelam. 

Nautilus plutea în mijlocul unui strat fosforescent format 
din miliarde de mici animale luminoase, care străluceau 
orbitor din pricina întunericului. Lunecând pe învelişul 
metalic al aparatului, ele îşi măreau şi mai mult scânteierea. 
Prin fâşiile de lumină păreau că zvâcnesc fulgere, că se 
scurg valuri de plumb topit într-un cuptor fierbinte, sau 
şuvoaie de metal încinse până la alb. Datorită luminozităţii 
neegale, lumina însăşi avea ici, colo pete mai întunecate, în 
împărăţia aceasta a focului din care părea izgonită orice 
umbră. Nu! Nu mai erau razele liniştite ale farului! În faţa 
noastră se vădea o vigoare şi o mişcare cu totul neobişnuită. 
Simţeai că ai în faţă o lumină vie! 

Ne găseam în mijlocul unei îngrămădiri nemărginite de 
infuzorii pelagice numite «noctiluca miliaris», adevăraţi 


stropi de gelatină străvezie, cu câte un tentacul filiform, şi 
care au putut fi numărați până la douăzeci şi cinci de mii în 
treizeci centimetri cubi de apă. Lumina lor părea şi mai 
puternică datorită strălucirii deosebite a meduzelor, 
asteriilor, aureliilor şi a altor zoofite fosforescente, îmbibate 
de grăsimea materiilor organice descompuse de apă şi 
poate şi de mucusul secretat de peşti. 

Nautilus pluti timp de câteva ore prin undele luminoase, şi 
încântarea noastră crescu şi mai mult la vederea animalelor 
marine care spintecau apa ca nişte salamandre. Erau acolo, 
în mijlocul focului care nu ardea, marsuini iuți şi fercheşi, 
părând nişte clovni neobosiţi ai mării; istioforii, lungi de trei 
metri, prevestitori ai uraganelor, loveau din când în când cu 
botul lor uriaş sticla salonului. Apoi se iviră tot felul de peşti 
mai mici, balişti, feluriţi scomberozi săritori, nasoni-lupi şi 
alte câteva sute de soiuri, care în goana lor brăzdau lumina 
orbitoare. 

Eram fermecaţi de priveliştea cu adevărat uluitoare! Poate 
că şi unele condiţii atmosferice măreau intensitatea acestui 
fenomen; poate că la suprafaţa oceanului uraganul era gata 
să se dezlănţuie. Dar la o adâncime de numai câţiva metri, 
Nautilus nu-i simţea mânia şi se legăna încet pe întinderea 
liniştită a apelor. 

Am mers aşa, întâlnind mereu tot alte şi alte minuni! 
Conseil clasifica zoofitele, articulatele, moluştele şi peştii. 
Zilele se scurgeau pe nesimţite. Ned, ca de obicei, căuta să 
facă ceva ca să-şi alunge plictiseala. Ne obişnuiserăm, ca 
nişte adevăraţi melci, cu cochilia noastră şi pot spune că e 
cât se poate de uşor să devii un melc perfect. 

Viaţa pe care o duceam ni se părea lipsită de griji, firească 
şi uitasem cu totul că mai există o altă lume undeva pe 
uscat, când o întâmplare neaşteptată ne reaminti de starea 
ciudată în care ne aflam. În ziua de 18 ianuarie, Nautilus se 
găsea la 105* longitudine şi 15ş latitudine meridională. 
Timpul nu făgăduia nimic bun. Marea era mohorâtă şi 
frământată. Dinspre răsărit vântul sufla cu putere. 


Barometrul, care de câteva zile cobora întruna, vestea 
apropierea furtunii. 

leşisem pe punte ca să privesc cum măsoară secundul 
unghiurile orare. Aşteptam să-l aud rostind fraza de fiecare 
zi. Dar în ziua aceea el pronunţă alte cuvinte, la fel de 
străine pentru mine. Peste câteva clipe îl văzui apărând pe 
căpitanul Nemo. Cu o lunetă la ochi, el prinse să cerceteze 
orizontul. 

Căpitanul privi neclintit un timp. Apoi, lăsă jos luneta, se 
întoarse spre secund şi îi spuse ceva. Secundul păru 
cuprins de o tulburare pe care încerca zadarnic să şi-o 
stăpânească. Căpitanul Nemo, mai sigur de sine, rămase 
liniştit. Mi se părea că pune unele întrebări secundului şi că 
acesta îi răspunde nesigur. Cel puţin atâta am înţeles din 
tonul şi din gesturile lor. Mă uitai şi eu, cu toată atenţia, 
spre punctul arătat în zare, dar nu văzui nimic deosebit. 
Cerul şi marea se uneau într-acolo, formând o singură linie 
limpede şi neîntreruptă. 

Un timp căpitanul Nemo se plimbă de la un capăt la altul 
al punţii, fără să mă privească sau poate chiar fără să mă 
vadă. Pasul îi era sigur, deşi părea poate mai puţin regulat 
decât de obicei. Uneori se oprea şi, cu braţele încrucişate 
pe piept, privea marea. Ce putea să caute oare pe 
întinderea nesfârşită a valurilor? Doar Nautilus se găsea la 
o depărtare de câteva sute de mile de coasta cea mai 
apropiată! 

Secundul îşi reluase luneta şi cerceta cu încăpățânare 
orizontul, mergând de-a lungul punţii şi bătând din picior, 
cuprins de-o tulburare ce nu se potrivea deloc cu liniştea 
şefului său. Dealtfel, misterul acesta avea să se lămurească 
în curând, căci, la un ordin al căpitanului Nemo, maşina, 
mărindu-şi forţa, imprimă elicei o rotaţie mai rapidă. 

Deodată secundul se opri şi-i arătă din nou ceva 
căpitanului, care privi îndeaproape prin lunetă punctul 
indicat. La rândul meu, neliniştit de toate aceste taine, 
coborâi în salon şi luai luneta pe care o foloseam de obicei; 


apoi, rezemându-mă de cuşca felinarului în partea din faţă 
a punţii, mă pregătii să cercetez cu atenţie toată linia 
cerului şi apei. 

Nici n-am apucat să duc luneta la ochi, când cineva mi-o 
smulse din mâini cu putere. M-am întors. În faţa mea se afla 
căpitanul Nemo; trăsăturile îi erau atât de schimbate, încât 
mi se păru cu totul de nerecunoscut. Ochii, strălucind de un 
foc sumbru, i se ascundeau sub sprâncenele încruntate. 
Gura îi rânjea, pe jumătate întredeschisă. Trupul înţepenit, 
pumnii încleştaţi, capul vârât între umeri dovedeau ura 
cumplită care îi cuprinsese întreaga făptură. Stătea 
neclintit. Luneta mea, scăpându-i din mână, i se rostogolise 
la picioare. 

Eu îi stârnisem oare atâta mânie? Îşi închipuia cumva 
fiinţa aceasta de neînțeles că am pătruns vreuna din acele 
taine pe care oaspeţii de pe Nautilus nu trebuiau să le afle? 

Nu! Ura aceasta nu i-o pricinuisem eu, pentru că Nemo 
nici nu mă mai privea măcar; ochii săi rămaseră aţintiţi 
asupra aceluiaşi punct din zare. 

Apoi căpitanul se linişti. Chipul schimonosit de ură i se 
destinse. După ce schimbă câteva cuvinte cu secundul în 
limba lor necunoscută, se întoarse către mine: 

— Domnule Aronnax, îmi spuse el cu un ton poruncitor, vă 
cer să împliniţi unul din angajamentele pe care vi le-aţi luat 
faţă de mine. 

— Despre ce-i vorba, căpitane? 

— Trebuie să vă lăsaţi închişi, dumneavoastră şi tovarăşii 
dumneavoastră, atâta timp cât voi crede eu de cuviinţă. 

— Sunteţi stăpân aici, îi răspunsei privindu-l drept în ochi. 
Pot, însă, să vă pun o întrebare? 

— Niciuna, domnule! 

Nu-mi rămânea, aşadar, decât să mă supun: orice 
împotrivire ar fi fost de prisos. 

Am coborât în cabină, la Ned şi Conseil, şi le-am adus la 
cunoştinţă hotărârea căpitanului. E lesne de închipuit cum 
a primit canadianul o asemenea ştire. Dealtfel, n-am avut 


timp să-i dau alte lămuriri. Patru oameni din echipaj ne 
aşteptau la uşă şi ne-au condus în aceeaşi celulă în care 
petrecusem prima noapte pe bordul lui Nautilus. Zadarnic 
încercă Ned să protesteze. Drept orice răspuns, uşa se 
închise în urma noastră. 

— Domnul este atât de bun să-mi spună ce înseamnă toate 
acestea? mă întrebă Conseil. 

Am povestit tovarăşilor mei cele întâmplate. Se mirară tot 
atât de mult ca şi mine. dar rămaseră la fel de nelămuriţi. 

Apoi m-au năpădit gândurile, în timp ce în minte îmi 
stăruia ciudata nelinişte a căpitanului Nemo. Îmi era cu 
neputinţă să leg două idei ca lumea şi-mi făuream tot felul 
de presupuneri, care mai de care mai nesăbuite, când m-au 
trezit din această caznă a minţii cuvintele lui Ned Land: 

— Ia te uită, ni s-a adus mâncarea! Într-adevăr, masa era 
gata. Căpitanul Nemo se vede că se gândise la noi în acelaşi 
timp în care mărise şi viteza lui Nautilus. 

Ochii săi rămăseseră aţintiţi asupra orizontului 

— Domnul îmi îngăduie să-i dau un sfat? mă întrebă 
Conseil. 

— Desigur, dragul meu. 

— Ar fi bine ca domnul să ia masa. Nu-i rău să fim 
prevăzători, pentru că nu putem şti ce se va mai întâmpla. 

— Ai dreptate, Conseil. 

— Din nenorocire, spuse Ned Land, nu ne-au adus decât 
masa obişnuită. 

— Prietene Ned, întrebă Conseil, ce-ai fi zis dacă nu ne-ar 
fi adus nimic? 

Cuvintele lui Conseil, atât de îndreptăţite, îl siliră pe Ned 
Land să nu mai spună nimic. 

Ne aşezarăm la masă. Niciunul dintre noi nu avea chef de 
vorba. Eu am mâncat puţin şi fără poftă. Conseil «se sili», 
din prudenţă, să nu rămână flămând, iar Ned Nand nu lăsă 
să-i scape nici o îmbucătură. Apoi ne-am ghemuit fiecare în 
câte un colţ. 


Deodată, lumina se stinse şi ne învălui un întuneric adânc. 
Ned Land adormi curând şi, spre marea mea uimire, 
Conseil căzu şi el într-un somn greu. Tocmai mă întrebam 
de unde putea veni nevoia aceasta crâncenă de somn, când 
simţii o toropeală greoaie cuprinzându-mi creierul. Ochii, 
pe care mă străduiam să-i ţin deschişi, mi se închideau fără 
voie. Eram în prada unei năluciri dureroase. Cu siguranţă 
că ni se puseseră somnifere în mâncare. Aşadar, 
închisoarea nu era de ajuns ca să nu descoperim planurile 
căpitanului Nemo - trebuia să fim şi adormiţi. 

Mi s-a părut apoi că aud panourile închizându-se. 
Legănarea uşoară, cauzată de apele mării, încetă. 
Coborâsem oare din nou în adâncuri? 

Am vrut să mă împotrivesc somnului. Mi-a fost însă cu 
neputinţă. Respirația mi se îngreuna. Simţeam un frig de 
moarte îngheţându-mi mâinile şi picioarele, care îmi 
încremeniseră. Pleoapele, ca de plumb, mi se închiseră fără 
voie. Mă zvârcoleam chinuit de coşmaruri. Apoi nălucirile 
dispărură şi m-am prăbuşit într-un somn adânc. 

Capitolul XXIV ÎMPĂRĂȚIA MĂRGEANULUI. 

M-am trezit a doua zi cu capul neobişnuit de limpede. Spre 
marea mea uimire, mi-am dat seama că nu mai sunt în 
celulă, ci în cameră, Fără îndoială că şi tovarăşii mei 
fuseseră duşi, ca şi mine, pe când dormeau, în cabina lor. 
Ceea ce se petrecuse în timpul nopţii avea să rămână 
pentru ei ca şi pentru mine o taină, pe care numai 
întâmplarea ar fi putut să ne-o dezvăluie în viitor. 

M-am gândit atunci să ies din cameră. Eram oare din nou 
liber, sau mai eram prizonier? Da, liber cu desăvârşire. Am 
deschis uşa, am pornit pe culoare şi am urcat scara 
centrală. Panourile, care în ajun fuseseră închise, erau 
acum deschise. M-am suit pe punte. 

Ned Land şi Conseil mă aşteptau acolo. I-am întrebat 
despre cele petrecute, dar nu ştiau nimic. Dormiseră un 
somn greu şi nu-şi mai aminteau nimic, în afară de faptul 
că, spre mirarea lor, se treziseră în cabină. Cât despre 


Nautilus, mi s-a părut liniştit şi tainic ca totdeauna. Plutea 
la suprafaţa valurilor cu o iuţeală potrivită. Pe bord, totul 
părea neschimbat. 

Ned Land cercetă marea cu privirea lui pătrunzătoare. 
Era pustie. Canadianul nu descoperi nimic nou în zare - nici 
corăbii, nici pământ. O briză şuierătoare bătea dinspre 
asfinţit, şi valurile prelungi, destrămate de vânt, clătinau cu 
putere vasul. 

După ce îşi primeni aerul, Nautilus rămase la o adâncime 
de aproape 15 metri, în aşa fel încât să poată reveni cu 
uşurinţă la suprafaţa apei; manevra aceasta, deşi 
neobişnuită, a fost făcută de mai multe ori în timpul acelei 
zile de 19 ianuarie. De câte ori vasul ieşea la suprafaţă, 
secundul se urca pe punte şi obişnuita frază răsuna pe 
întreg vaporul. 

Căpitanul Nemo nu se arătă deloc. Dintre oamenii de pe 
vas l-am zărit numai pe nepăsătorul steward, care-mi aduse 
masa cu aceeaşi punctualitate şi, ca de obicei, fără să 
scoată o vorbă. 

Pe la ora două mă aflam în salon, orânduindu-mi notele în 
carnet, când se deschise uşa şi apăru fără veste căpitanul. Îl 
salutai. El abia îmi răspunse, fără să-mi spună vreun alt cu 
vânt. Am început să lucrez din nou, sperând că poate îmi va 
da vreo lămurire despre întâmplările din noaptea trecută. 
Nici gând! L-am privit. Părea ostenit; somnul nu-i limpezise 
încă ochii înroşiţi; chipul său vădea o tristeţe adâncă, o 
mâhnire adevărată. Umbla de ici-colo, se aşeza, se ridica, 
lua vreo carte la întâmplare şi o lăsa numaidecât, cerceta 
aparatele fără să-şi facă însemnările obişnuite şi părea că 
nu poate sta o clipă locului. În sfârşit, întorcându-se spre 
mine, îmi spuse: 

— Sunteţi medic, domnule Aronnax? 

Mă aşteptam atât de puţin la întrebarea asta, încât îl privii 
câteva clipe fără să răspund. 

— Sunteţi medic? mă întrebă el din nou. Mulţi dintre 
colegii dumneavoastră au studiat şi medicina: Gratiolet, 


Moquin-landon şi alţii. 

— Într-adevăr, îi răspunsei eu, sunt doctor şi intern de 
spital. Înainte de a intra la Muzeu, am practicat câţiva ani 
medicina. 

— Bine, domnule. 

Răspunsul meu se vedea că îl mulţumise pe căpitanul 
Nemo. Dar neştiind unde vrea să ajungă, am aşteptat să-mi 
pună şi alte întrebări, hotărât să răspund după împrejurări. 

— Domnule Aronnax, îmi spuse el, aţi primi să îngrijiţi pe 
unul din oamenii mei? 

— Aveţi un bolnav? 

— Da. 

— Sunt gata să vă urmez. 

— Veniţi. 

Mărturisesc că inima îmi bătea cu putere. Vedeam, nu ştiu 
de ce, o legătură între îmbolnăvirea unui om din echipaj şi 
întâmplările din ajun. Taina care le învăluia îmi dădea de 
gândit tot atât de mult cât şi bolnavul. 

Căpitanul Nemo mă conduse în partea de dinapoi a 
vasului, într-o cabină aşezată lângă postul de pază al 
mateloţilor. Acolo, pe un pat, era culcat un om de vreo 
patruzeci de ani, cu trăsături energice, un adevărat tip de 
anglo-saxon. 

M-am aplecat asupra-i; nu era numai bolnav, ci şi rănit. 
Capul înfăşurat în cârpe însângerate i se odihnea pe o 
pernă. l-am desfăcut cârpele, şi rănitul, privindu-mă cu 
ochii săi mari şi ficşi, nu scoase nici un geamăt. 

Rana era groaznică. Craniul, zdrobit cu un instrument 
tare, lăsa creierul descoperit, iar substanţa cerebrală 
fusese strivită în adâncime. Cheagurile de sânge se 
formaseră în masa difluentă, care căpătase o culoare roşie- 
închisă. Aveam în faţă o contuzie şi o comoţie cerebrală 
totodată. Respirația bolnavului se încetinise. Chipul i se 
schimonosise din pricina tresăririlor spasmodice ale 
muşchilor. Phlegmazia cerebrală era deplină şi adusese cu 
ea paralizia simţurilor şi a mişcării. 


Cercetai pulsul rănitului. Abia mai bătea. Extremităţile 
corpului începuseră să i se răcească. Vedeam că i se 
apropie sfârşitul. După ce îl pansai pe bietul om, mă întorsei 
spre căpitanul Nemo: 

— Cum a fost rănit? îl întrebai. 

— Ce importanţă are! câută el să ocolească răspunsul. O 
ciocnire a vasului a zdrobit una dintre pârghiile maşinii, 
care s-a prăbuşit peste acest om. Dar ce credeţi despre 
starea lui? Îmi venea greu să arăt ce credeam. 

— Puteţi vorbi, mă îndemnă căpitanul. Bietul om nu 
cunoaşte limba franceză. Îl privii din nou pe rănit, apoi 
spusei: 

— Mai are două ore de trăit. 

— Şi nu-l mai poate salva nimic? 

— Nimic. 

Mâna căpitanului Nemo se încleşta şi câteva lacrimi 
alunecară din ochii săi, pe care nu-i credeam făcuţi să 
plângă. 

Mă mai uitai un timp la bietul muribund; viaţa i se scurgea 
încetul cu încetul. Părea şi mai palid sub strălucirea luminii 
electrice, care îi scălda patul de moarte. Îi privii chipul 
inteligent, brăzdat de zbârcituri timpurii, săpate de 
nenorocire sau poate de mizerie, cu multă vreme înainte. 
Căutam să-i prind taina vieţii din ultimele cuvinte pe care 
încerca să le rostească. 

— Puteţi să plecaţi, domnule Aronnax, îmi spuse căpitanul 
Nemo. 

Lăsându-l pe căpitan la căpătâiul muribundului, m-am dus 
în camera mea, tulburat de ceea ce văzusem. Până seara 
târziu m-au chinuit tot felul de presimţiri rele. Noaptea am 
dormit prost şi printre visele des întrerupte mi s-a părut că 
aud suspine îndepărtate şi cântece de moarte. Era oare o 
rugăciune pentru morţi, murmurată în limba aceea pe care 
n-o puteam înţelege? A doua zi dimineaţa m-am urcat pe 
punte. Căpitanul Nemo era acolo. De cum mă zări, se 
îndreptă spre mine: 


— Domnule profesor, îmi spuse el, aţi vrea să faceţi astăzi 
o călătorie pe fundul mării? 

— Împreună cu tovarăşii mei? întrebai eu. 

— Dacă le face plăcere! 

— Suntem la ordinele dumneavoastră, căpitane. 

— Binevoiţi atunci să îmbrăcaţi costumele de scafandru. 
Despre muribund sau despre mort nu-mi pomeni nimic. M- 
am dus la tovarăşii mei ca să le aduc la cunoştinţă 
propunerea căpitanului Nemo. Conseil o primi cu bucurie, 
iar canadianul se arătă de data aceasta gata să ne urmeze. 

Era ora opt dimineaţa. La opt şi jumătate eram îmbrăcaţi 
pentru noua plimbare şi înarmaţi cu aparate de luminat şi 
de respirat. Uşa dublă se deschise înaintea noastră şi, 
întovărăşiţi de căpitanul Nemo pe care îl urmau vreo 
doisprezece oameni din echipaj, am coborât la o adâncime 
de zece metri, pe fundul tare, unde se oprise Nautilus. 

De acolo, un povârniş nu prea mare ducea spre un loc plin 
de suişuri şi de coborâşuri, adânc cam de vreo 
cincisprezece braţe. Fundul acesta nu semăna deloc cu cel 
străbătut în prima călătorie, sub apele Oceanului Pacific. 
Nu se vedeau aici nici nisipuri mărunte, nici crânguri 
submarine, nici păduri pelagice. Am recunoscut îndată 
ţinutul acesta minunat pe care căpitanul Nemo ne făcea 
cinstea să ni-l înfăţişeze. Era împărăţia mărgeanului. 

În încrengătura zoofitelor şi în clasa alcionarilor se 
numără ordinul gorgoniilor, care cuprinde trei grupe: 
gorgoniile, isidiile şi coralii. Din ultima grupă face parte 
mărgeanul, substanţă curioasă care, rând pe rând, a fost 
clasată în regnul mineral, vegetal şi animal. Socotit drept 
leac în vremurile vechi, drept giuvaer în zilele noastre, ela 
fost abia în 1694 clasat definitiv în regnul animal de către 
marsiliezul Peysonnel. 

Mărgeanul este o îngrămădire de animale mici, reunite pe 
un schelet fărâmicios şi pietros. Polipii aceştia au o 
substanţă comună, care le-a dat naştere prin înmugurire; 
fiecare îşi are viaţa lui proprie, luând totodată parte la viaţa 


întregii colonii. Prin urmare, este un fel de socialism 
natural. Cunoşteam ultimele lucrări cu privire la zoofitele 
acestea ciudate, care se mineralizează arborizându-se în 
acelaşi timp, după cum foarte just au observat naturaliştii. 
De aceea nimic nu putea să fie mai atrăgător pentru mine 
decât cercetarea uneia din aceste păduri pietrificate, pe 
care natura le-a plantat în fundul mărilor. 

Am pus în funcţiune aparatele Ruhmkorff şi am pornit de-a 
lungul unui banc de mărgean în plină formaţie, care cu 
timpul va închide partea aceasta a Oceanului Indian. 
Drumul era mărginit de tufişuri greu de trecut, alcătuite 
din încâlciturile arbuştilor ce adăposteau sub crengile lor 
floricele înstelate, cu raze albe. Numai că, spre deosebire 
de plantele de pe pământ, aceste tufişuri fixate de stânci 
creşteau toate de sus în jos. 

Lumina jucându-se prin ramurile lor viu colorate, stârnea 
mii de scânteieri minunate. Mi se părea că văd tuburile 
acelea membranoase şi cilindrice tremurând sub unduirea 
apelor. Mă simţeam ispitit să culeg corolele lor fragede 
împodobite cu tentacule plăpânde, unele abia îmbobocite, 
altele înflorite, pe care peştii sprinteni cu aripioare iuți le 
atingeau în treacăt ca păsările în zbor. Dar de cum 
încercam să-mi apropii mâna de florile acestea vii, 
simţitoare şi însufleţite, se alarma întreaga colonie. Corolele 
albe se ascundeau în tecile lor roşii, florile se topeau sub 
ochii mei şi tufişul se preschimba într-un bloc de bulgări 
pietroşi. Întâmplarea mă adusese în faţa unora din cele mai 
rare specii de zoofite. Mărgeanul din părţile acelea era tot 
atât de preţios ca şi cel ce se pescuieşte în Mediterana, pe 
coastele Franţei, ale Italiei şi ale Barbariei. Pentru culorile 
sale vii, el merită pe drept numele poetic de «floarea 
sângelui» sau «spuma sângelui», cum li se spune în comerţ 
celor mai frumoase exemplare. Mărgeanul, care se vinde 
până la cinci sute de franci kilogramul, era atât de numeros 
sub straturile de apă unde ne aflam, încât ar fi putut 
îmbogăţi o întreagă lume de căutători de corali. Materia 


aceasta prețioasă, amestecată cu alte soiuri de polipi, 
alcătuia mormane dese şi încâlcite, numite «macciota», 
printre care am văzut şi câteva bucăţi minunate de 
mărgean roz. 

Curând tufişurile se îndesiră şi mai mult, iar ramurile 
deveniră tot mai mari. Înaintea noastră se înălţau acum 
adevărate crânguri pietrificate, printre care se deschideau 
bolți largi cu forme curioase. 

Căpitanul Nemo porni printr-o galerie întunecată, care 
cobora lin până la o adâncime de o sută de metri. Lumina 
farurilor noastre făcea să strălucească uneori, ca într-o 
vrajă, pereţii poroşi ai bolților naturale şi florile de mărgean 
spânzurate ca nişte candelabre cu luciri de foc în vârf. În 
sfârşit, după două ore de mers, am atins o adâncime de 
aproape trei sute de metri, adică limita de unde începe să 
se formeze mărgeanul. Acolo nu mai erau tufe singuratice şi 
nici crânguri joase, ci pădure întinsă, marea vegetaţie 
minerală, uriaşii arbori pietrificaţi uniţi între ei prin 
ghirlande graţioase de plumarii, liane ale mării, împodobite 
în culori şi sclipiri. 

Ce privelişte de nedescris! Vai, de ce nu ne puteam 
împărtăşi ceea ce simţeam! De ce eram închişi sub casca 
aceea de metal şi sticlă! Pentru ce nu ne puteam vorbi unul 
altuia! De ce nu puteam măcar să trăim asemeni peştilor 
acestora care mişună, sau mai curând asemeni amfibiilor 
care timp de ore întregi pot să parcurgă după bunul lor 
plac şi pământul, şi apele! 

Căpitanul se oprise. Ne-am oprit şi noi şi, întorcându-mă. 
am văzut că oamenii din echipaj stăteau în semicerc în jurul 
şefului lor. Privind cu mai multă atenţie, am observat că 
patru dintre ei purtau pe umeri un obiect de formă 
alungită. 

Ne aflam în mijlocul unei poieni largi, împrejmuită de 
crengile înalte ale pădurii submarine. Farurile noastre 
aruncau o lumină blândă, care alungea peste măsură 
umbrele. În marginea poienii se lăsase din nou întunericul 


adânc prin care nu licăreau decât pâlpâirile slabe ce le 
arunca mărgeanul. 

Ned Land şi Conseil erau lângă mine. Priveam şi dintr-o 
dată mi-a trecut prin minte că am să fiu martorul unui fapt 
neobişnuit. În faţa noastră, pe fundul mării, se ridicau ici- 
colo movile acoperite de depuneri calcaroase. Aşezarea lor 
arăta că sunt făcute de mâini omeneşti. 

Deasupra unui piedestal de stânci puse una peste alta, în 
mijlocul poienii, se înălța o cruce de mărgean, care îşi 
întindea lungile ei braţe ce păreau făcute din sânge 
pietrificat. 

La un semn al căpitanului Nemo, unul din oamenii săi 
înainta şi începu să sape o groapă la câţiva paşi de cruce, cu 
un târnăcop pe care-l scoase de la brâu. 

Am înţeles totul! Poiana era un cimitir; groapa, un 
mormânt; obiectul prelung pe care îl purtau oamenii era 
corpul celui ce murise în noaptea trecuta! Căpitanul Nemo 
împreună cu ai săi veniseră să-şi înmormânteze tovarăşul în 
lăcaşul acesta comun, în adâncurile de nepătruns ale 
oceanului. 

Niciodată nu m-am simţit atât de mişcat! Niciodată nu mi- 
au năvălit în minte idei mai tulburătoare! Nu voiam să văd 
ceea ce vedeam!În vremea asta, groapa se adâncea încet. 
Peştii fugeau, ici-colo din ascunzişurile lor. Auzeam cum 
izbeşte în calcar târnăcopul care sclipea din când în când, 
lovindu-se de vreo piatră de granit pierdută în fundul 
apelor. Groapa se lungea, se lărgea şi curând fu destul de 
adâncă spre a primi corpul. 

Atunci, cei ce purtau cadavrul se apropiară. Trupul, învelit 
într-o țesătură de byssus alb, fu coborât în groapa umedă. 
Căpitanul Nemo, cu braţele încrucişate pe piept, şi toţi 
ceilalţi îngenuncheară pentru rugăciune. Eu şi tovarăşii mei 
ne-am înclinat capetele. 

Groapa fu acoperită cu bulgării smulşi de pe fund, care 
formară o uşoară ridicătură. 


Când totul fu sfârşit, căpitanul Nemo şi oamenii săi se 
ridicară, apoi, apropiindu-se încă o dată de mormânt, îşi 
plecară genunchii şi întinseră mâna luându-şi cel de pe 
urmă rămas bun. 

Apoi cortegiul funebru porni spre Nautilus, trecând din 
nou pe sub bolțile pădurii, prin mijlocul crângului, de-a 
lungul tufişurilor de mărgean şi urcând întruna. În cele din 
urmă, se iviră luminile vasului. Dâra lor luminoasă ne 
conduse până la Nautilus. La ora unu eram pe bord. 

După ce mi-am scos costumul de scafandru, mă urcai pe 
punte, şi, în prada aceloraşi idei chinuitoare, mă aşezai 
lângă far. 

Căpitanul Nemo se apropie de mine. Ridicându-mă, i-am 
spus: 

— Deci, după cum prevăzusem, omul acela a murit astă- 
noapte? 

— Da, domnule Aronnax. 

— Şi se odihneşte acum lângă tovarăşii săi, în cimitirul de 
mărgean? 

— Da, uitat de toţi, însă neuitat de noi! Polipii au grijă să 
ne pecetluiască pentru veşnicie morţii în gropile pe care le 
săpăm! 

Şi ascunzându-şi cu un gest brusc faţa în mâinile sale 
încleştate, căpitanul încercă în zadar să-şi înăbuşe un 
suspin. Apoi adăugă: 

— Acolo e paşnicul nostru cimitir, la câteva sute de 
picioare adâncime! 

— Morţii dumneavoastră dorm cel puţin netulburaţi, 
căpitane, rechinii nu-i pot atinge! 

— Da, domnule, răspunse cu gravitate căpitanul Nemo, 
nu-i pot atinge nici rechinii şi nici oamenii! 

Partea a Doua. 

Capitolul Il OCEANUL INDIAN. 

Aici începe a doua parte a călătoriei noastre sub mări. Cea 
dintâi luase sfârşit prin tulburătoarea scenă din cimitirul de 
mărgean, care-mi lăsase urme adânci în suflet. Aşadar, 


întreaga viaţă a căpitanului Nemo se desfăşura în cuprinsul 
nemărginit al mărilor; în străfundurile lor de nepătruns îşi 
pregătise până şi mormântul. Acolo, niciunul din monştrii 
oceanului n-ar fi putut să tulbure cel de pe urmă somn al 
călătorilor de pe Nautilus, al acestor prieteni strâns uniţi în 
moarte ca şi în viaţă! «Şi nici oamenii!» adăugase căpitanul. 

Mereu aceeaşi neîncredere sălbatică, de nepotolit, faţă de 
societatea omenească! 

Mie unuia nu îmi mai erau de ajuns presupunerile care îl 
mulţumeau pe Conseil. Băiatul acesta cumsecade credea cu 
tarie că Nemo ar fi unul din acei savanţi ale căror merite nu 
sunt preţuite cum trebuie şi care răspund prin disprețul lor 
la nepăsarea oamenilor. Pentru el, comandantul lui Nautilus 
era un geniu neînțeles care, dezamăgit de viaţa de pe 
pământ, se refugiase într-o lume de nepătruns ca să poată 
trăi nestingherit. După părerea mea, însă, toate astea nu 
lămureau decât în parte firea căpitanului Nemo. 

Ultimele întâmplări îmi dovediseră că e vorba de cu totul 
altceva! Taina ce învăluia încă noaptea în care fuseserăm 
închişi şi adormiţi, faptul că Nemo îmi smulsese cu forţa 
luneta cu care mă pregăteam să cercetez orizontul, rana 
mortală a omului aceluia, pusă pe seama unei ciocniri de 
neînțeles a lui Nautilus - toate acestea îmi arătau că 
lucrurile trebuie privite altfel. Nu! Căpitanul nu se 
mulțumea doar să fugă de oameni! Puternicul vas nu slujea 
numai unei dorinţe de neînfrânt pentru libertate, era poate 
şi o armă pentru cine ştie ce răzbunări cumplite. 

Deocamdată nimic nu-mi este încă limpede; abia dacă 
întrezăresc câteva pâlpâiri în bezna care ne înconjoară. Va 
trebui deci să mă mărginesc să scriu, ca să zic aşa, după 
cum îmi vor dicta evenimentele. 

Dealtfel, nu suntem legaţi cu nimic de căpitanul Nemo. El 
ştie că e cu neputinţă să scăpăm de pe Nautilus. Nu ne-am 
dat nici măcar cuvântul de onoare că vom rămâne pe vas. 
Nu suntem decât nişte captivi, nişte prizonieri care, 
oarecum din politeţe, suntem numiţi oaspeţi. Ned Land n-a 


renunţat deloc la speranţa că-şi va recâştiga libertatea. E 
sigur că va folosi cel dintâi prilej pe care întâmplarea i-l va 
scoate în cale. Fără îndoială că şi eu am să fac la fel. Şi cu 
toate astea, mi-ar părea rău să plec ducând cu mine tainele 
lui Nautilus pe care generozitatea căpitanului ne-a lăsat să 
le pătrundem. Dar, la urma urmei, trebuie să-l urâm sau să-l 
admirăm pe căpitanul Nemo? Trebuie să-l socotim victimă 
sau călău? Şi apoi, ca să fiu sincer, înainte de a mă despărţi 
de el pentru totdeauna, aş vrea să fac până la capăt 
înconjurul lumii submarine, ale cărui începuturi sunt atât 
de măreţe. Aş vrea să văd toate minunile îngrămădite sub 
mările globului. Aş vrea să văd ceea ce nu a mai văzut 
nimeni, chiar dacă va trebui să plătesc cu viaţa dorinţa 
aceasta nestinsă de a cunoaşte! Ce am descoperit până 
acum? Nimic sau aproape nimic, fiindcă de-abia am 
străbătut şase mii de leghe de-a lungul Pacificului! 

Ştiam bine însă că Nautilus se apropie de pământuri 
locuite şi, dacă ni s-ar ivi vreun prilej de scăpare, ar fi o 
cruzime din partea mea să-mi sacrific tovarăşii pentru 
dorinţa de a cunoaşte cât mai multe. Va trebui să-i urmez şi 
poate chiar să-i călăuzesc. Dar prilejul acesta se va ivi el 
vreodată? Ca om lipsit de libertate, îl doresc din toată 
inima, dar ca savant, ca cercetător, mă tem de el. În ziua de 
21 ianuarie 1868, la prânz, pe când ofiţerul secund lua 
înălţimea soarelui, m-am urcat pe punte şi, aprinzându-mi o 
ţigară, m-am dus lângă el ca să privesc operaţia. Fără 
îndoială că omul acesta nu înţelegea limba franceză, pentru 
că, deşi am făcut de mai multe ori, cu voce tare, unele 
observaţii, secundul a rămas nepăsător şi mut. Dacă ar fi 
înţeles cuvintele mele, nu s-ar fi putut să nu dea, fără voia 
lui. măcar un semn de atenţie. În timp ce el îşi făcea 
măsurătoarea cu ajutorul sextantului, unul din mateloţii de 
pe Nautilus - voinicul acela care ne întovărăşise în prima 
călătorie submarină spre insula Crespo - veni să curețe 
geamurile farului. Am cercetat şi eu instalaţia aparatului, 
căruia nişte inele lenticulare, asemănătoare cu ale farurilor 


de pe coastă, îi însuteau puterea şi-i trimiteau lumina în 
direcţia cerută. Lampa electrică era astfel construită încât 
dădea toată capacitatea ei de iluminare. Razele erau 
produse în vid, de aceea aveau asigurată şi regularitatea, şi 
intensitatea. Vidul cruța de asemenea şi vârfurile de grafit 
între care se desfăşoară arcul luminos. Asta însemna o 
economie importantă pentru căpitanul Nemo, deoarece 
vârfurile n-ar fi putut fi înlocuite cu una, cu două. 

Aşa cum erau construite, însă, uzarea lor devenise cu totul 
neînsemnată. 

Când Nautilus se pregăti să-şi reia drumul submarin, 
coborâi în salon. Panourile se închiseră şi se dădu îndată 
ordinul de scufundare. 

Brăzdam valurile Oceanului Indian, vastă câmpie lichidă 
de cinci sute cincizeci milioane de hectare şi ale cărei ape 
sunt atât de limpezi încât ameţeşti dacă te apleci asupra lor. 
Nautilus pluti câteva zile la o adâncime de o sută până la 
două sute de metri. Oricui, afară de mine, care eram 
stăpânit de o nesfârşită dragoste pentru mare, ceasurile i s- 
ar fi părut lungi şi plictisitoare; dar plimbările zilnice pe 
punte, unde sorbeam cu nesaţ aerul dătător de viaţă al 
oceanului, priveliştea apelor bogate pe care o vedeam prin 
geamurile salonului, cititul cărţilor din bibliotecă, scrierea 
notelor mele zilnice îmi luau tot timpul, nelăsându-mi nici o 
clipă de oboseală sau de plictis. 

Cu sănătatea toţi o duceam destul de bine. Regimul de pe 
bord era cât se poate de potrivit, şi în ce mă priveşte m-aş fi 
putut lipsi şi de schimbările pe care Ned Nand, din dorinţa 
de a se împotrivi, se străduia să le facă. Temperatura 
constantă a vasului ne punea la adăpost de orice boală, în 
aşa fel încât nu ne puteam teme nici măcar de o răceală. 
Dealtfel, se afla pe bord o rezervă oarecare din 
madreporarul dendrophyllum, cunoscut în Provența sub 
numele de «mărar de mare», din care am fi putut face o 
pastă excelentă împotriva tusei. 


Timp de câteva zile am văzut numeroase păsări de apă, 
palmipede, pescăruşi mici şi mari. Câteva dintre ele, vânate 
cu îndemânare şi preparate într-un anumit fel, ne-au dat o 
hrană destul de bună. 

Plasele lui Nautilus au prins mai multe feluri de broaşte 
țestoase de mare cu spatele bombat, a căror carapace este 
foarte preţuită. Reptilele acestea se cufundă cu uşurinţă şi 
pot sta multă vreme sub apă, închizându-şi supapa 
cărnoasă de la deschizătura exterioară a canalului nazal. 
Când au fost prinse, unele dintre ele dormeau încă în 
carapace, la adăpost de animalele marine. Carnea 
broaştelor țestoase nu ni s-a părut tocmai bună, în schimb 
ouăle lor ne-au plăcut foarte mult. 

Cât despre peşti, ei ne-au stârnit admiraţia ori de câte ori, 
privind prin ferestre, am putut pătrunde în tainele vieţii lor 
acvatice. Printre ei am observat mai multe specii pe care 
nu-mi fusese dat să le văd până atunci. 

De la 21 la 23 ianuarie, Nautilus înainta cu două sute 
cincizeci de leghe în douăzeci şi patru de ore, ceea ce face 
tocmai douăzeci şi două de mile pe oră. Şi dacă în trecere 
puteam recunoaşte unele varietăţi de peşti, aceasta se 
datora luminii electrice care îi atrăgea ademenindu-i să ne 
însoţească. Cei mai mulţi însă rămâneau curând în urmă, 
din pricina vitezei vasului. Cu toate acestea, unii izbuteau 
să se mai ţină un timp în preajma lui Nautilus. 

În dimineaţa de 24 ianuarie, la 12*5' latitudine sudică şi 
94*33' longitudine, am zărit insula Keeling, ridicătură 
madreporică plină de cocotieri minunaţi, care a fost vizitată 
de Darwin şi de căpitanul Fitz-Roy. Nautilus se ţinu la o 
mică depărtare de coastele râpoase ale acestei insule 
nelocuite. Dragele aruncate prinseră numeroase specii de 
polipi şi de echinoderme şi câteva exemplare ciudate din 
încrengătura moluştelor. Curând, insula Keeling se pierdu 
în zare, iar vasul nostru luă direcţia nord-vest, spre vârful 
Peninsulei indiene. 


— Locuri civilizate! îmi spuse în ziua aceea Ned Land. 
Astea îmi plac mai mult decât insulele din Papuasia, în care 
sunt mai mulţi sălbatici decât căprioare! Pe ţărmul indian, 
domnule profesor, sunt drumuri, căi ferate, oraşe 
englezeşti, franceze şi indiene. N-ai nevoie să faci mai mult 
de cinci mile ca să dai de un compatriot! Hm! N-o fi venit 
cumva vremea să-i tragem chiulul căpitanului Nemo? 

— Nu, Ned, nu! îi răspunsei eu hotărât. Să lăsăm lucrurile 
în voia lor. Nautilus se apropie de continente locuite. Se 
înapoiază spre Europa. Să-i îngăduim să ne ducă într-acolo. 
Când o să fim în mările noastre, vom vedea ce e de făcut. 
Dealtfel, nu-mi închipui că Nemo o să ne lase să vânăm pe 
coastele Malabarului sau ale Coromandelului, ca în pădurile 
din Noua Guinee. 

— Şi adică fără voia lui nu putem pleca, domnule? 

Nu i-am mai răspuns canadianului. Nu voiam să încep o 
discuţie pe tema aceasta, pentru că, de fapt, doream din 
toată inima să mă las până la capăt în voia sorții care mă 
aruncase pe bordul lui Nautilus. 

De pe insula Keeling, mersul nostru se mai încetini şi 
începu să se schimbe, ducându-ne adesea la mari adâncimi. 
Planurile înclinate, care puteau fi aşezate oblic faţă de linia 
de plutire cu ajutorul unor pârghii din interior, au fost 
folosite de mai multe ori. Ne-am coborât astfel până la doi şi 
chiar trei kilometri, fără ca să putem însă măsura 
adâncimea Mării Indiilor, al cărei fund n-a putut fi atins nici 
cu sonde de treisprezece mii de metri. În straturile mai 
adânci, termometrul arăta întotdeauna peste 4*. Am 
observat că numai în straturile apropiate de suprafaţă apa 
era totdeauna mai rece, acolo unde fundul se găsea la o 
adâncime mai mică. În ziua de 25 ianuarie, oceanul fiind cu 
totul pustiu, Nautilus pluti toată ziua la suprafaţă, lovind 
valurile cu elicea lui puternică şi aruncând apa la o mare 
înălţime. Semăna atunci atât de bine cu un cetaceu uriaş, 
încât ar fi putut înşela pe oricine l-ar fi văzut. Trei sferturi 
de zi mi le-am petrecut pe punte, privind întinsul apelor. 


Nimic în zare, în afară de un steamer lung, care trecu pe la 
orele patru după-amiază în direcţie opusă nouă, spre vest. 
Catargele steamerului se zăriră o clipă; el însă nu-l putea 
vedea pe Nautilus care se ridica abia cu puţin deasupra 
apei. Mi-am închipuit că nava aceea aparţine Liniei 
peninsulare şi orientale care face serviciul de pe insula 
Ceylon la Sidney, trecând prin Roy-Georges şi Melbourne. 

Pe la cinci după-amiază, înaintea scurtei înserări care în 
zonele tropicale leagă ziua cu noaptea, am văzut, împreună 
cu Conseil, o privelişte ciudată. 

Există un animal plăcut la vedere, a cărui întâlnire, după 
cum se credea în vechime, prevesteşte noroc. Aristotel, 
Ateneus, Plinius, Opianus îi studiaseră obiceiurile şi 
vorbiseră despre el cu toată arta poeţilor Greciei şi Romei. 
Ei îl numiseră «Nautilus» sau «pompilius». Dar ştiinţa 
modernă n-a păstrat denumirea aceasta: moluscă e 
cunoscută acum sub numele de «argonaut». 

Un grup de câteva sute de asemenea argonauţi, făcând 
parte din specia argonauţilor tuberculaţi, specifică Marii 
Indiilor, călătorea tocmai atunci la suprafaţa oceanului. 

Moluştele acestea graţioase „mergeau cu spatele înainte, 
mişcându-se cu ajutorul unui tub locomotor, prin care 
aruncau afară apa pe care o aspiraseră. Din cele opt 
tentacule ale fiecărui argonaut, şase, lungi şi subţiri, 
pluteau pe apă, pe când celelalte două, lăţite ca nişte 
palme, erau întinse în vânt asemenea unor pânze uşoare. 
Le vedeam cât se poate de desluşit găoacea ondulată şi în 
formă de spirală, pe care Cuvier o asemuieşte pe drept 
cuvânt cu o corăbioară elegantă. În adevăr, găoacea poartă 
ca o navă animalul care a secretat-o, fără ca acesta să fie 
lipit de ea. 

— Argonautul poate să-şi părăsească găoacea, i-am spus 
lui Conseil, dar n-o părăseşte niciodată. 

— Ca şi căpitanul Nemo, îmi răspunse, pe bună dreptate, 
Conseil. De aceea ar fi făcut mai bine să-şi numească vasul 
Argonautul. 


Nautilus pluti aproape o oră printre moluşte - apoi, nu ştiu 
de ce, ele se speriară toate deodată. Ca la un semn, pânzele 
fură trase, braţele se strânseră, corpurile se înghemuiră, 
găoacele se răsturnară schimbându-şi centrul de greutate 
şi întreaga flotilă dispăru sub valuri. Totul se petrecu într-o 
clipă şi nu cred ca vreodată vasele vreunei escadre să fi 
manevrat cu mai multă punctualitate. În acelaşi timp, 
noaptea cobori dintr-o dată şi valurile, abia mişcate de vânt, 
se prelinseră liniştite pe sub învelişurile de fier ale lui 
Nautilus. 

A doua zi, 26 ianuarie, am tăiat Ecuatorul pe la al optzeci 
şi doilea meridian, intrând în Emisfera Boreală. În cursul 
zilei ne-a însoţit un alai fioros de rechini, fiare 
înspăimântătoare care mişună prin mările acelea, făcându- 
le foarte periculoase, în scurtă vreme, însă, Nautilus, 
sporindu-şi viteza, îi lăsă în urmă chiar şi pe cei mai repezi 
dintre aceştia. 

La 27 ianuarie, în largul Golfului Bengal, am văzut de mai 
multe ori o privelişte înfiorătoare: cadavre care pluteau la 
suprafaţa apei. Erau morţii oraşelor indiene, târâţi de 
Gange până în larg. Pentru că vulturii, singurii gropari ai 
ținutului, nu isprăviseră de sfârtecat cadavrele, rechinii se 
grăbeau să le dea o mână de ajutor în funebra lor 
îndeletnicire. 

Pe la orele şapte seara, Nautilus, pe jumătate cufundat, 
plutea într-o mare ca de lapte, ce părea că se întinde până 
dincolo de zări. Să fi fost efectul razelor lunii? Nu, pentru 
că luna nouă, abia de două zile, era încă sub orizont, în 
razele soarelui. Întregul cer, deşi luminat de stele, părea 
negru faţă de albeaţa apelor. 

Conseil nu-şi credea ochilor; mă întrebă care sunt cauzele 
acestui fenomen ciudat. Din fericire am putut să-i răspund. 

— Ai în faţă ceea ce se numeşte o mare de lapte, îi spusei, 
o întindere nesfârşită de apă albă, care poate fi văzută 
adesea în apropierea ţărmurilor din Amboine ca şi prin 
meleagurile în care ne aflăm acum. 


— N-ar putea domnul să-mi spună cauzele unei asemenea 
privelişti? Că doar nu s-o fi prefăcut apa în lapte! 

— Nu, Conseil, albeaţa care te uimeşte e datorată numai 
nenumăraţilor infuzori, un fel de viermuşori( 17) luminoşi, 
gelatinoşi şi fără culoare, subţiri cât firul de păr şi a căror 
lungime nu trece de-o cincime de milimetru. Parte din 
vietăţile acestea se lipesc între ele pe o întindere de câteva 
leghe. 

— Câteva leghe! strigă Conseil. 

— Da, băiete, şi nu încerca să socoteşti numărul 
infuzorilor! N-ai să izbuteşti, fiindcă, dacă nu mă înşel, unii 
navigatori au plutit pe asemenea mări de lapte chiar şi mai 
mult de patruzeci de mile. 

Nu ştiu dacă Conseil a ţinut seama de sfatul meu, dar 
părea adâncit în gânduri, căuta pesemne să socotească câte 
cincimi de milimetru sunt în 40 de mile. Cât despre mine, 
mă uitam în continuare la acest fenomen. 

Timp de mai multe ore. Nautilus brazdă cu pintenul său 
valurile alburii, alunecând fără zgomot pe apa ce părea 
săpunită, ca şi cum ar fi plutit prin viitoarea de spumă pe 
care curenţii şi contracurenţii din golfuri o lasă uneori între 
ei. 

Spre miezul nopţii marea îşi reluă înfăţişarea obişnuită, 
dar în urma noastră, până la marginea orizontului, cerul, 
oglindind albeaţa valurilor, păru multă vreme cufundat în 
luminile nedesluşite ale unei aurore boreale. 

Capitolul II O NOUĂ PROPUNERE A CĂPITANULUI 
NEMO. 

La 28 ianuarie, spre amiază, ieşind la suprafaţa apei, la 
9*4' latitudine nordică, Nautilus se găsi în apropierea unui 
țărm aflat la opt mile înspre vest. Am zărit mai întâi o 
îngrămădire de munţi, înalţi de aproape două mii de 
picioare, cu forme foarte neregulate. După determinarea 
locului, m-am coborât în salon şi, cercetând harta, mi-am 
dat seama că ne aflam în faţa insulei Ceylon, această perlă 
ce pare că atârnă la urechea Peninsulei indiene. 


Căutând în bibliotecă vreo carte despre Ceylon, una din 
cele mai roditoare insule de pe glob, am dat de un volum 
scris de H. C. Sirr esq. şi având titlul: «Ceylon and the 
Cingalese». Reîntors în salon, mi-am notat mai întâi poziţia 
geografică a insulei, căreia cei din antichitate îi dăduseră 
atâtea nume. 

Tocmai atunci intră în salon căpitanul Nemo urmat de 
secundul său. După ce privi harta, căpitanul se întoarse 
spre mine. 

— Insula Ceylon, spuse el, e un loc vestit pentru pescuitul 
perlelor. V-ar plăcea, domnule Aronnax, să vizitaţi una din 
pescăriile ei? 

— Fireşte, domnule căpitan. 

— Bine. Asta-i foarte uşor. Numai că, dacă vom vedea 
pescăriile, în schimb nu vom vedea pescarii. Exploatarea 
anuală încă n-a început. Dar n-are a face. Voi îndrepta vasul 
spre Golful Manaar, unde vom ajunge în timpul nopţii. 

Căpitanul Nemo spuse câteva cuvinte ofițerului secund, 
care ieşi îndată. Nautilus începu să se scufunde şi curând 
manometrul indică o adâncime de treizeci de picioare. 

Cu harta în faţă căutai Golful Manaar. L-am găsit pe 
paralela a noua, pe coasta de nord-vest a Ceylonului, format 
dintr-o prelungire a micii insule Manaar. Pentru ca să 
ajungem acolo, trebuia să navigam de-a lungul întregii 
coaste apusene a Ceylonului. 

— Domnule profesor, îmi spuse căpitanul Nemo, se 
pescuiesc perle în Golful Bengal, în Marea Indiilor, în mările 
Chinei şi Japoniei, în mările din sudul Americii, în Golful 
Panama, în Golful Californiei; dar nicăieri nu se obţin 
rezultate mai frumoase decât în Ceylon. Noi am sosit cam 
devreme, fără îndoială. Pescarii se adună abia în luna 
martie în Golful Manaar. Aici, timp de treizeci de zile, trei 
sute de corăbii de-ale lor se îndeletnicesc cu exploatarea 
fructuoasă a comorilor mării. Pe fiecare corabie sunt câte 
zece vâslaşi şi zece pescuitori. Aceştia, împărţiţi în două 
grupuri, se scufundă rând pe rând până la doisprezece 


metri adâncime, cu ajutorul unor pietroaie pe care le ţin 
între picioare. Pietroaiele sunt legate de corăbii cu nişte 
funii. 

— Va să zică se mai folosesc şi acum mijloace atât de 
rudimentare? 

— Da, cu toate că pescăriile acestea aparţin englezilor, 
cărora le-au fost cedate încă din 1802, prin tratatul de la 
Amiens. 

— Mi se pare totuşi că haina de scafandru pe care o 
întrebuinţaţi şi dumneavoastră ar fi de mare folos în munca 
asta. 

— Desigur, pentru că bieţii pescuitori nu pot rămâne mult 
timp sub apă. Descriindu-şi călătoria făcută în Ceylon, 
englezul Perceval vorbeşte despre un cafru care a stat cinci 
minute fără să se urce la suprafaţă, dar faptul mi se pare 
cam îndoielnic. Ştiu că unii scufundători pot sta în apă până 
la cincizeci şi şapte de secunde, iar cei mai destoinici - şi ei 
sunt destui de rari - pot rămâne până la optzeci şi şapte de 
secunde. Când aceşti nefericiţi revin la suprafaţă, din nas şi 
din urechi li se scurge apă amestecată cu sânge. Cred că în 
medie un pescuitor poate sta sub apă treizeci de secunde, 
în care timp se zoreşte să strângă într-o mică plasă cât mai 
multe scoici perlifere. De obicei însă scufundătorii nu 
trăiesc mult; vederea le slăbeşte, ochii li se acoperă de 
ulceraţii; pe trup le apar plăgi şi de multe ori chiar pier 
loviți de apoplexie în fundul mării! 

— Da, am spus, este o meserie nenorocită, care nu 
serveşte decât unor toane ale modei! Dar aţi putea să-mi 
spuneţi cam câte scoici poate să strângă într-o zi o corabie? 

— Între patruzeci şi cincizeci de mii de bucăţi. Se spune 
chiar că în 1814 guvernul englez a tocmit scufundători să 
pescuiască pentru el; în douăzeci de zile au fost culese 
şaptezeci şi şase de milioane de scoici. 

— Dar cel puţin pescuitorii sunt de ajuns de bine plătiţi? 
am întrebat. 


— Abia dacă primesc ceva, domnule profesor. La Panama 
ei câştiga un dolar pe săptămână. De obicei li se dă un 
gologan pentru scoicile care au perle, dar îţi dai seama câte 
adună ei fără perle! 

— Un gologan pentru aceşti nefericiţi care îşi îmbogăţesc 
stăpânii Ce mârşăvie! 

— Aşadar, domnule profesor, îmi spuse căpitanul Nemo, o 
să vizitaţi împreună cu tovarăşii dumneavoastră bancul de 
scoici de la Manaar şi, dacă din întâmplare vom întâlni 
vreun pescar mai grăbit, îl veţi vedea cum lucrează. 

— Ne-am înţeles, căpitane. 

— Dar ia spuneţi, domnule Aronnax, vă temeţi cumva de 
rechini? 

— De rechini? întrebai eu, încurcat, întrebarea mi se păru 
fără rost. 

— De rechini, repetă căpitanul Nemo. 

— Mărturisesc, domnule căpitan, că nu sunt încă obişnuit 
cu soiul acesta de peşti. 

— Noi ne-am deprins cu ei şi cu timpul o să vă deprindeţi 
şi dumneavoastră. Dealtfel, vom fi înarmaţi şi, în drum, 
poate că vom putea vâna vreunul. E o vânătoare 
interesantă. Aşadar, ne vedem mâine în zori, domnule 
profesor. 

Spusese acestea ca şi cum ar fi fost vorba de-o mică 
plimbare, apoi ieşi din salon. 

Dacă aţi fi poftiţi la o vânătoare de urşi în munţii Elveţiei, 
aţi zice: «Foarte bine, mâine mergem la vânătoare de urşi!» 
Dacă aţi fi poftiţi la o vânătoare de lei în câmpiile din Atlas 
sau de tigri în jungla indiană, aţi zice: «Aha, vom vâna lei şi 
tigri!». Dar dacă aţi fi invitaţi să vânaţi rechini sub apă, 
poate că v-aţi mai gândi înainte de a accepta. 

Mi-am trecut mâna peste fruntea îmbrobonită de o 
sudoare rece. 

«la să mă gândesc puţin, îmi spusei eu. Ca să vânezi vidre 
prin pădurile submarine, cum am făcut noi în insula Crespo, 
mai merge. Dar să cutreieri fundul mărilor când eşti sigur 


că ai să întâlneşti rechini, asta mi se pare că e cu totul 
altceva! Ştiu că în unele ţinuturi, mai ales în insulele 
Andamane, negrii nu şovăie să atace rechinul cu un pumnal 
într-o mână şi cu un laţ în cealaltă; mai ştiu însă că mulţi 
dintre cei care înfruntă fiarele acestea primejdioase nu se 
mai întorc vii. Dealtfel, nici nu sunt negru, şi chiar dacă aş 
fi, tot aş avea motive să şovăi. 

Şi iată-mă numai cu gândul la rechini, la fălcile lor 
înarmate cu multe şiruri de dinţi, în stare să taie un om în 
două. Începusem să şi simt că mă dor şalele. Apoi nu-mi 
plăcea nici felul în care căpitanul îmi făcuse invitaţia asta 
blestemată. Parcă ar fi fost vorba să mergem într-un huceag 
să urmărim vreo biată vulpe. «Nu-i nimic, mi-am zis, Conseil 
n-o să meargă nici în ruptul capului şi asta mă va scuti să-l 
însoțesc pe căpitan». În înţelepciunea lui Ned Land, trebuie 
să mărturisesc că nu prea aveam încredere. O primejdie, 
oricât de mare ar fi fost ea, însemna totdeauna un îndemn 
pentru firea lui războinică. 

Am vrut să citesc mai departe cartea lui Sirr, dar n-am 
făcut decât să o răsfoiesc cu gândul în altă parte. Printre 
rânduri vedeam deschizându-se fălci fioroase. 

Tocmai atunci intrară Conseil şi canadianul, liniştiţi, ba 
chiar voioşi, neavând habar de ce-i aşteaptă. 

— Pe cinstea mea, domnule, îmi zise Ned Land, căpitanul 
Nemo al dumneavoastrălua-l-ar dracu'! - ne-a făcut 
adineauri o propunere foarte plăcută. 

— A! Va să zică ştiţi? 

— Dacă nu-i cu supărare, răspunse Conseil, comandantul 
lui Nautilus ne-a invitat să vizităm mâine, în tovărăşia 
dumneavoastră, pescăriile minunate din Ceylon. Ne-a vorbit 
foarte politicos, ca un adevărat gentleman. 

— Afară de asta nu v-a mai spus nimic? 

— Nimic altceva, spuse canadianul, decât că şi 
dumneavoastră ştiţi despre plimbarea asta. 

— Şi nu v-a spus nimic despre...? 


— Nu, nimic, domnule naturalist. O să mergeţi cu noi, nu-i 
aşa? 

— Eu... fireşte! Văd că eşti încântat de asta, meştere Land. 

— Da, fiindcă trebuie să fie ceva neobişnuit! 

— Şi poate chiar primejdios! am adăugat eu, cu 
subînţelesuri. 

— Cum poate fi primejdioasă o simplă plimbare pe un banc 
de scoici? se miră Ned Land. 

Desigur, căpitanul Nemo socotise că e mai înţelept să nu le 
pomenească nimic despre rechini tovarăşilor mei. Eu îi 
priveam cu ochii împăienjeniţi, de parcă i-aş fi şi văzut 
sfârtecaţi. Ar fi trebuit oare să-i înştiinţez? Desigur, numai 
că nu prea ştiam cum să încep. 

— Domnul n-ar dori, spuse Conseil, să ne dea câteva 
amănunte despre pescuitul perlelor? 

— Chiar despre pescuit, am întrebat, sau despre 
întâmplările care...? 

— Despre pescuit, răspunse canadianul. Înainte de a-l 
vedea la faţa locului, e bine să-l cunoaştem. 

— Atunci staţi jos, prieteni, şi am să vă spun tot ce-am aflat 
acum de la englezul Sirr. 

Ned şi Conseil se aşezară pe un divan şi prima întrebare 
mi-a pus-o canadianul: 

— Ce e perla, domnule? 

— Dragă Ned, i-am răspuns, perla sau mărgăritarul este 
pentru poet o lacrimă a mării; pentru orientali e o picătură 
de rouă solidificată; pentru femei, un juvaer de formă 
lunguiaţă, cu strălucire sticloasă, făcut dintr-o materie 
sidefie, pe care ele îl poartă la deget, la gât sau la urechi; 
pentru chimist, este un amestec de fosfat şi carbonat de 
calciu cu puţină gelatină, iar pentru naturalist este o simplă 
secreție bolnăvicioasă a organului care produce sideful la 
unele bivalve. 

— Încrengătura moluştelor, spuse Conseil, clasa acefalelor, 
ordinul testaceelor. 


— Dar, am continuat eu, dintre toate moluştele, aceea care 
mai ales produce perla este scoica perliferă numită 
«meleagrina margaritifera». Perla nu-i decât o concreţiune, 
o îngroşare a sidefului, în formă rotundă. Ea poate fi sau 
lipită de peretele scoicii, sau încrustată în cutele animalului. 
Atunci când stă pe scoică, perla se lipeşte de ea; când 
creşte în carne, e liberă. Totdeauna are însă drept centru 
un corp mic şi tare, fie un grăuncior oarecare, fie un fir de 
nisip, împrejurul căruia se depune sideful timp de câţiva 
ani, treptat, în straturi subţiri şi concentrice. 

— Se pot găsi mai multe perle într-o singură scoică? 
întrebă Conseil. 

— Da, băiete. Unele scoici, numite «pintadine», par nişte 
adevărate cutiuţe cu perle. Am auzit un lucru de care, e 
drept, mă cam îndoiesc că ar fi adevărat, totuşi am să vi-l 
spun: se zice că într-o scoică din acestea s-au găsit nu mai 
puţin de o sută cincizeci de rechini. 

— O sută cincizeci de rechini? strigă Ned Land. 

— Am zis rechini?! mă mirai eu. Vreau să zic o sută 
cincizeci de perle. Rechinii n-au ce căuta aici. 

— Fireşte. Domnul e atât de bun să ne spună prin ce 
mijloace se scot perlele? 

— Sunt mai multe metode, şi adesea, când perlele sunt 
lipite de valve, pescuitorii le smulg cu cleştele. De obicei, 
însă, scoicile sunt întinse pe rogojini la malul apei. Ele mor 
astfel în aer liber şi după zece zile sunt de ajuns de 
putrezite. Atunci sunt cufundate în rezervoare cu apă de 
mare, pe urmă sunt deschise şi spălate. Abia acum începe 
adevărata muncă. Se scot mai întâi plăcile de sidef, care se 
vând în lăzi de câte o sută douăzeci şi cinci şi o sută 
cincizeci de kilograme. Apoi se scoate parenchimu) scoicii, 
se fierbe şi se trece prin sită, ca să nu se piardă nici cele 
mai mici perle. 

— Perlele sunt preţuite după mărimea lor? mă întrebă 
Conseil. 


— Nu numai după mărime, i-am răspuns, ci şi după formă, 
după «apele» pe care le fac, adică după culoarea ca şi după 
luciul lor, după strălucirea pestriță care ne încântă ochiul. 
Cele mai frumoase dintre ele sunt numite perle-virgine sau 
parangone. Ele cresc libere în carnea moluştei, sunt albe, 
cel mai adesea opace, dar câteodată au o transparenţă 
opalină. De cele mai multe ori sunt rotunde sau în formă de 
pară. Fiind cele mai preţioase, se vând cu bucata. Celelalte 
perle cresc lipite de valvele scoicii; în sfârşit, cele mai puţin 
preţioase sunt perlele mici, cunoscute sub numele de 
seminţe. Ele se vând cu măsura şi sunt folosite mai ales la 
broderiile de pe odăjdiile bisericeşti. 

— Trebuie să fie o muncă anevoioasă şi de durată să alegi 
perlele după mărime. 

— Nu, prietene. Munca asta se face cu ajutorul a 
unsprezece site găurite după nevoie. Perlele care rămân 
într-o sită cu 20 până la 24 de găuri sunt perle de cea mai 
mare valoare. Cele care rămân în site cu 100 şi 800 de 
găuri sunt de calitatea a doua. lar cele pentru care sunt 
folosite sitele cu 900 până la 1000 de găuri sunt numite 
seminţe. 

— E un mijloc ingenios, spuse Conseil, şi văd că împărţirea 
şi clasificarea perlelor se face în mod mecanic. Domnul ar 
putea să ne spună ce câştig aduce exploatarea bancurilor 
de scoici cu perle? 

— Dacă ne luăm după ce spune Sirr, pescăriile din Ceylon 
sunt arendate în fiecare an cu suma de 3 milioane de 
rechini. 

— De franci, vreţi să spuneţi. 

— Da, de franci, trei milioane de franci. Dar cred că 
pescăriile astea nu mai aduc aceleaşi venituri ca altădată. 
La fel se întâmplă şi cu pescăriile americane care odinioară 
aduceau 4 milioane de franci, iar acum câştigul e redus la 
două treimi. Tot în tot, venitul general adus de exploatarea 
perlelor poate fi evaluat la 9 milioane de franci. 


— Există cumva şi perle celebre care au fost cotate la un 
preţ foarte ridicat? întrebă Conseil. 

— Da, băiete, se zice că Cezar a dăruit Servilliei o perlă în 
valoare de 20 000 de franci în moneda noastră. 

— Am auzit chiar că una din cucoanele din antichitate bea 
oţet în care punea perle, vorbi canadianul. 

— Cleopatra, răspunse Conseil. 

— Trebuie să fi fost destul de rău la gust! se scutură Ned. 

— Oribil, prietene Land, dar un păhărel cu oţet care costă 
115 000 de franci, frumos preţ! 

— Îmi pare rău că nu m-am însurat cu cucoana asta, râse 
Ned. 

— Cleopatra soţia lui Ned Land! exclamă Conseil. 

— Era să mă însor cu adevărat şi nu e vina mea dacă nu s- 
a făcut, răspunse serios canadianul, l-am cumpărat chiar un 
şirag de perle lui Kat Iander - logodnica mea - care de fapt 
s-a măritat cu un altul. Ei bine, şiragul de perle nu m-a 
costat mai mult de un dolar jumătate şi cu toate astea - 
domnul profesor poate să mă creadă - perlele acelea n-ar fi 
trecut prin sita cu 20 de găuri. 

— Dragul meu Ned, îi răspunsei rizând, erau perle 
artificiale, simple boabe de sticlă unse în interior cu esenţă 
de Orient. 

— Trebuie să coste mult esenţa asta de Orient! 

— Aproape nimic! Nu e altceva decât o substanţă 
argintată din solzi de plătică şi amoniac. N-are nici o 
valoare. 

— Poate de asta s-a măritat Kat cu un altul, filosofă Ned 
Land cu glas tare. 

— Dar ca să ne întoarcem la perlele de mare valoare, am 
spus eu, nu cred ca un rege să fi avut una mai valoroasă 
decât aceea a căpitanului Nemo. 

— Asta, arătă Conseil spre vitrina în care era închisă 
minunata bijuterie. 

— Cu siguranţă că nu mă înşel dacă afirm că are o valoare 
de 2 milioane de... 


— Franci, spuse iute Conseil. 

— Da, două milioane de franci, şi pe căpitan nu l-a costat 
decât oboseala de a o culege. 

— Cine ştie, poate că mâine, în plimbarea noastră, o să 
găsim una la fel. 

— Ei şi? spuse Conseil. 

— Cum, ei şi? 

— La ce ne-ar servi 2 milioane pe Nautilus? 

— Pe Nautilus nu, dar poate... În altă parte! îi întoarse 
Ned vorba. 

— În altă parte! oftă Conseil. 

— Meşterul Land are dreptate. Dacă am aduce cu noi în 
Europa sau în America o perlă de câteva milioane, acest 
fapt ar întări şi adeveri spusele noastre cu privire la 
călătoria pe sub mări. 

— Aşa cred şi eu, încuviinţă Ned Land. 

— Este primejdios pescuitul perlelor? întrebă Conseil, care 
se întorcea mereu la partea practică a lucrurilor. 

— Deloc, am răspuns eu repede, mai cu seamă dacă se iau 
oarecari măsuri de prevedere. 

— Ce primejdii pot fi în meseria asta? făcu Ned Land. Doar 
să înghiţi câteva guri de apă de mare... 

— Chiar asa, Ned. Dar ia spune, l-am întrebat eu, 
încercând să imit tonul nepăsător al căpitanului Nemo, îţi 
este cumva teamă de rechini, bravul meu Ned? 

— Mie, se miră canadianul, mie, care sunt de meserie 
vânător cu cangea? Nici nu-mi pasă de ei! 

— Nu e vorba să-i pescuieşti cu cârligul şi să-i urci pe 
bordul unui vas, unde să le tai coada cu toporul, să le 
deschizi pântecele, să le scoţi inima şi să o arunci în mare. 

— Atunci e vorba să...? 

— Sigur că da. 

— În apă? 

— În apă. 

— Pe legea mea! Cu o cange bună n-am de ce mă teme. 
Ştiţi, domnule, rechinii ăştia sunt animale făcute cam fără 


socoteală. Ca să te poată înşfăca, trebuie mai întâi să se 
întoarcă pe burtă şi în timpul ăsta... 

Ned Land spunea «înşfăca» în aşa fel, încât te treceau fiori 
auzindu.-l. 

— Dar tu, Conseil, ce crezi despre rechini? 

— Eu, zise Conseil, voi fi sincer cu domnul. «Semn bun», 
mi-am spus. 

— Dacă domnul înfruntă rechinii, urmă Conseil, nu văd de 
ce nu i-am înfrunta împreună? 

Capitolul III O PERLĂ DE ZECE MILIOANE. 

Veni şi noaptea. M-am culcat. Am dormit destul de prost. 
Rechinii jucară un rol însemnat în visele mele şi am găsit că- 
i foarte dreaptă şi foarte nedreaptă totodată etimologia 
după care cuvântul rechin vine de la «requiem». 

A doua zi, pe la patru dimineaţa, m-a trezit stewardul pe 
care căpitanul Nemo mi-l pusese la dispoziţie. Mă sculai în 
grabă, mă îmbrăcai şi intrai în salon. 

Căpitanul Nemo mă aştepta. 

— Sunteţi gata de plecare, domnule Aronnax? mă întrebă 
el. 

— Sunt gata. 

— Vă rog să mă urmaţi. 

— Dar tovarăşii mei, căpitane? 

— Au fost înştiinţaţi şi ne aşteaptă. 

— Îmbrăcăm acum costumele de scafandri? am întrebat. 

— Nu încă. Nu l-am adus pe Nautilus prea aproape de 
coastă, aşa că suntem destul de departe de bancul Manaar; 
dar am pregătit luntrea care ne va duce exact la locul de 
debarcare, scutindu-ne o bucată bună de mers prin apă. În 
ea sunt şi aparatele de scufundare, pe care le vom pune 
când va începe explorarea submarină. 

Căpitanul Nemo mă conduse spre scara centrală care 
răspundea pe punte. Ned Land şi Conseil erau acolo, 
încântați de «petrecerea» care se pregătea. Cinci marinari 
de pe Nautilus ne aşteptau gata de vâslit, în luntrea ce 
fusese trasă lângă bord. 


Era încă întuneric. Ici-colo printre norii care acopereau 
cerul, se zărea câte o stea. Uitându-mă spre țărm, văzui 
doar o linie nedesluşită cuprinzând trei sferturi din orizont, 
de la sud-vest la nord-est. Nautilus, care în timpul nopţii 
înaintase de-a lungul coastei de apus a Ceylonului se găsea 
la vest de golful format de coastă şi de insula Manaar. Aici, 
sub apele întunecate, se întindea bancul de pintadine, 
nesecat izvor de perle, a cărui lungime trecea de douăzeci 
de mile. 

Căpitanul Nemo, Conseil, Ned Land şi cu mine ne 
aşezarăm în partea de dinapoi a bărcii. Cârmaciul îşi luă 
locul, ceilalţi patru tovarăşi ai lui prinseră vâslele şi 
pornirăm în larg. 

Luntrea se îndrepta spre sud. Vâslaşii nu se grăbeau. Am 
observat că ei cufundau bine vâslele în apă, dar le trăgeau 
numai din zece în zece secunde, după metoda folosită de 
marina de război. În timp ce luntrea luneca uşor, picăturile 
dc apă loveau fundul negru al valurilor, sfârâind ca nişte 
stropi de plumb topit; luntrea sălta uşor pe valurile venite 
din larg, ale căror creste plescăiau lovindu-i prova ascuţită. 

Tăceam cu toţii. La ce s-o fi gândind căpitanul Nemo? 
Poate la pământul spre care ne îndreptam şi care i se părea 
prea aproape, spre deosebire de canadian, căruia ţărmul i 
se părea încă prea departe. Cât despre Conseil, el se 
bucura de plimbare şi atâta tot. 

Pe la cinci şi jumătate, în cele dintâi lumini ale dimineţii se 
desluşiră mai bine înălțimile coastei, care se arăta a fi mai 
turtită spre est şi mai ridicată spre sud. Aveam încă cinci 
mile de străbătut până la malul ei pierdut în apele acoperite 
de pâclă. Între noi şi ţărm se întindea marea pustie. Nici o 
barcă, nici un pescar. Singurătatea adâncă stăpânea peste 
locul de întâlnire al pescuitorilor de perle. După cum 
spusese căpitanul Nemo, ar fi trebuit să venim abia peste o 
lună pe meleagurile acestea. 

Pe la ora şase se lumină dintr-o dată, aşa cum se 
luminează în regiunile tropicale, unde nu sunt nici zori, nici 


amurguri. Razele soarelui străpunseră perdeaua norilor 
îngrămădiţi pe orizontul răsăritean şi astrul lucitor se înălţă 
cu repeziciune. 

Se vedea desluşit pământul, cu câţiva copaci împrăştiaţi 
ici, colo. Luntrea înainta spre insula Manaar, care se 
rotunjea spre sud. Căpitanul Nemo se ridicase în picioare, 
cercetând marea. 

La un semn al lui fu coborâtă ancora, care abia de-şi târi 
puţin lanţul, pentru că fundul apei era doar la un metru 
adâncime, formând în locul acela unul din punctele cele mai 
ridicate ale bancului de scoici. Luntrea se răsuci în jurul 
ancorei, împinsă de curentul ce o mâna spre larg. 

— lată-ne ajunşi, domnule Aronnax, spuse căpitanul Nemo. 
Vedeţi golfuleţul acesta? Aici, peste o lună, se vor aduna 
numeroasele corăbii ale exploratorilor şi scufundătorilor, 
care vor scotoci cu îndrăzneală apele. Golful este cât se 
poate de bine aşezat pentru un asemenea pescuit. E la 
adăpost de vânturile cele mai puternice şi marea aici nu-i 
niciodată prea agitată, fapt care înlesneşte munca 
scufundătorilor. Acum să îmbrăcăm costumele de scafandri 
şi să începem plimbarea. 

N-am răspuns nimic şi, privind bănuitor valurile, am 
început să îmbrac hainele grele, ajutat de marinarii din 
luntre. Căpitanul Nemo şi cei doi tovarăşi ai mei se 
îmbrăcară şi ei. Niciunul dintre oamenii de pe Nautilus nu 
avea să ne întovărăşească în călătoria noastră. 

Peste câteva clipe eram închişi în îmbrăcămintea de 
cauciuc, purtând pe spate, prinse de bretele, aparatele cu 
aer. Cât despre aparatele Ruhmkorff, nici urmă. Înainte de 
a-mi vâri capul în casca de aramă, îi amintii căpitanului 
Nemo de ele. 

— Aparatele Ruhmkorff ne-ar fi de prisos, îmi răspunse el. 
Nu mergem la mari adâncimi şi ca să avem calea luminată 
ne sunt de ajuns razele soarelui. Dealtfel, nici n-ar fi 
prudent să luăm cu noi acum lanterne electrice. Lumina lor 


ar putea atrage pe neaşteptate vreun locuitor primejdios de 
prin partea locului. 

Pe când căpitanul Nemo îmi vorbea, m-am întors spre locul 
unde se găseau Conseil şi Ned Land; dar cei doi prieteni îşi 
şi vârâseră capetele în căştile de metal şi nu mai puteau nici 
auzi, nici răspunde. Mai voiam să-i pun doar o întrebare 
căpitanului Nemo. 

— Şi armele noastre, puştile? 

— Puştile? La ce bun? Muntenii din ţara dumneavoastră 
nu atacă ursul doar cu un pumnal în mână, şi oţelul nu e 
mai sigur decât plumbul? Iată un pumnal zdravăn. Prindeţi- 
l la cingătoare şi să plecăm. 

Mă uitai la tovarăşii mei. Erau înarmaţi ca şi noi; Ned Land 
însă îşi mai luase cu el o cange uriaşă, pe care o pusese în 
luntre înainte de a pleca de pe Nautilus. 

Apoi, urmând pilda căpitanului, lăsai să mi se pună pe cap 
casca grea de aramă şi îndată rezervoarele de aer intrară 
în funcţiune. 

După aceea marinarii ne debarcară unul câte unul pe 
nisipul neted, la un metru şi jumătate sub apă. Căpitanul 
Nemo ne făcu un semn cu mâna şi noi îl urmarăm 
dispărând sub valuri pe o pantă uşoară. 

Ajunşi în apă, am uitat toate gândurile care mă 
frământaseră până atunci. Mă simţeam nespus de liniştit. 
Uşurinţa cu care mă mişcăm îmi întări curajul, iar 
ciudăţenia priveliştii mă fermeca. 

Soarele trimitea destulă lumină sub apă ca să putem 
desluşi şi cele mai mici obiecte. După zece minute de mers, 
ne aflam la cinci metri sub apă şi terenul devenise aproape 
neted. În mersul nostru stârneam, aşa cum stârnesc 
becaţinele în baltă, roiuri de peşti ciudaţi din genul 
monopterelor, care în afară de coadă n-au alte înotătoare. 
În timpul acesta, lumina soarelui care se înălța străbătea tot 
mai mult adâncimea apei. Fundul se schimba încetul cu 
încetul; după nisipul mărunt urma o adevărată şosea de 
pietre rotunjite, acoperite cu un covor de moluşte şi zoofite. 


De mai multe ori am întâlnit crabul uriaş, observat de 
Darwin, un animal hidos, înzestrat de natură cu instinctul şi 
puterea de a se hrăni cu nuci de cocos; el se caţără pe 
arborii de pe țărm, dă jos nucile care se sparg căzând şi le 
sfarmă cu cleştii lui puternici. Crabul acesta fugea cu o 
vioiciune neîntrecută prin apa limpede, în timp ce broaştele 
țestoase, din specia care trăieşte pe coastele Malabarului se 
mişcau încet printre stâncile prăbugşite. 

Pe la orele şapte, am ajuns în sfârşit la bancul unde 
pintadinele se înmulţesc cu milioanele. 

Moluştele acestea preţioase sunt strâns lipite de pietre 
printr-un byssus de culoare castanie, care nu le îngăduie să 
se mişte. În privinţa aceasta ele sunt inferioare altor 
moluşte, cărora natura le-a lăsat putinţa de-a se mişca. 

Scoicile acestea, numite şi «meleagrine», adevărate mame 
ale perlelor, au valvele aproape egale şi rotunjite, cu pereţii 
groşi şi foarte aspri pe dinafară. Am văzut printre ele unele 
brăzdate de fâşii verzi, pornind dinspre vârf. Acestea erau 
scoici tinere. 

Altele, aspre şi negre pe deasupra şi care aveau zece ani 
sau chiar mai mulţi, ajungeau până la o lăţime de 
cincisprezece centimetri. 

Căpitanul Nemo îmi arătă îngrămădirea uimitoare de 
pintadine; mi-am dat seama că am în faţă o mină nesecată, 
pe care puterea creatoare a naturii o tăcea să întreacă 
instinctul de distrugere al omului. Ned Land, împins de 
acest instinct de distrugere, se grăbea să umple cu cele mai 
frumoase moluşte plasa pe care o purta la brâu. 

Dar nu ne puteam opri. Trebuia să-l urmăm pe căpitan, 
care părea că se îndreaptă spre poteci cunoscute numai de 
el. Fundul oceanului urca uşor şi uneori braţul pe care-l 
ridicam ieşea deasupra apei. Apoi nivelul bancului cobora 
din nou. Treceam pe lângă stânci asemănătoare unor 
piramide ascuţite. Din cotloanele lor întunecoase, crustacei 
mari, înălţaţi pe picioare lungi, ca nişte maşini de război, ne 
ţinteau cu privirea, în timp ce pe sub picioare ni se târau 


miriane, gliceride, viermi din genul aricia şi alte anelide, 
lungindu-şi peste măsură antenele şi tentaculele. În faţa 
noastră se deschise dintr-o dată o grotă uriaşă, scobită într- 
o îngrămădire pitorească de stânci acoperite cu plante 
submarine. La început, grota mi s-a părut întunecoasă. 
Înăuntrul ei razele soarelui păreau că se sting treptat. Abia 
mai puteam zări prin lumina aceea înecată. 

Căpitanul Nemo intră, iar noi îl urmarăm. Ochii mi se 
obişnuiră repede cu întunericul. Am început să desluşesc 
arcadele întortocheate ale bolţii care se sprijinea pe 
coloane naturale, înţepenite solid pe temelia de granit şi 
semănând cu greoaiele coloane ale arhitecturii toscane. 
Pentru ce ne conducea tainicul nostru ghid spre fundul 
criptei aceleia submarine? Peste puţină vreme aveam să 
aflu. 

După ce am coborât o pantă destul de abruptă, păşirăm pe 
fundul unui fel de fântâni rotunde. Acolo, căpitanul Nemo se 
opri şi ne arătă un obiect pe care încă nu-l zărisem. 

Era o scoică de o mărime extraordinară, o tridacnă uriaşă, 
ca un aghiazmatar care ar fi putut cuprinde un lac de apă 
sfinţită sau un bazin larg de peste doi metri. Tridacna 
aceasta o întrecea deci în mărime pe aceea care împodobea 
salonul lui Nautilus. 

M-am apropiat de moluscă gigantică. Byssusul ei o lipea de 
o lespede de granit şi ea creştea acolo singură în apele 
liniştite ale grotei. Părea să aibă o greutate de vreo trei 
sute de kilograme. Astfel de scoici au câte cincisprezece 
kilograme de carne şi numai stomacul unui Gargantua ar fi 
în stare să înghită câteva duzini din ele. 

Căpitanul Nemo cunoştea existenţa acestui bivalv. Fără 
îndoială că nu-l vizita acum pentru prima oară şi mi-am 
închipuit că ne adusese aici numai ca să ne arate o 
ciudăţenie a naturii. Mă înşelam însă. Căpitanul Nemo avea 
un interes anumit: să vadă cum îi merge tridacnei. 

Cele două valve ale scoicii erau întredeschise. Căpitanul se 
apropie şi, punându-şi pumnalul între ele pentru a le 


împiedica să se închidă, ridică cu mâna învelişul 
membranos şi dantelat pe margini care forma mantaua 
animalului. 

Acolo, între cutele ca nişte foi, am văzut o perlă de 
mărimea unei nuci de cocos. Rotunjimea, limpezimea 
desăvârşită şi luciul ei minunat îi dădeau o valoare de 
nepreţuit. Împins de curiozitate, am întins mâna ca s-o 
apuc, să o cântăresc, să o pipăi! Căpitanul însă mă opri cu 
un semn şi, retrăgându-şi repede pumnalul, cele două valve 
se închiseră deodată. 

Am înţeles atunci planul căpitanului Nemo. Lăsând perla în 
mantaua tridacnei, îi dădea putinţa să crească încetul cu 
încetul. An de an secreţiunile moluştei îi adăugau straturi 
concentrice. Numai căpitanul cunoştea grota în care «se 
cocea» acest minunat fruct al naturii; el singur îl creştea, ca 
să zic aşa, pentru ca să-l aducă într-o bună zi în muzeul său. 
Şi cine ştie dacă nu cumva, după pilda chinezilor şi 
indienilor, nu făcuse el însuşi să se nască perla punând între 
cutele moluştei vreo bucăţică de sticlă sau de metal, care se 
acoperea încetul cu încetul în materia sidefie. Oricum, 
asemuind perla aceasta cu celelalte din colecţia căpitanului, 
am preţuit-o la cel puţin zece milioane de franci. Era o 
ciudăţenie a naturii, nespus de frumoasă, dar care nu putea 
fi socotită drept juvaer de purtat, pentru că nu ştiu care 
ureche de femeie ar fi putut-o ţine! 

Vizita la tridacnă purtătoare de bogății luase sfârşit. 
Căpitanul Nemo părăsi grota şi ne urcarăm din nou pe 
bancul de scoici în apa limpede, netulburată încă de munca 
scufundătorilor. 

Mergeam despărțiți unul de altul, hoinărind, oprindu-ne 
ici, colo, fiecare după cheful lui. Uitasem de primejdiile pe 
care închipuirea mea le exagerase cu atâta uşurinţă. 
Fundul apei urca simţitor şi curând, adâncimea ajungând 
numai de un metru, am ieşit cu capul deasupra nivelului 
oceanului. Conseil mă ajunse şi, apropiindu-şi casca 
metalică de a mea, mă salută prieteneşte, clipind din ochi. 


Podişul de pe fundul apei n-avea însă decât vreo câţiva 
stânjeni, de aceea am reintrat curând în «elementul 
nostru». (Cred că acum am dreptul să-l numesc astfel.) 

După vreo zece minute, căpitanul Nemo se opri deodată. 
Credeam că se oprise pentru că voia să ne întoarcem. Dar 
nu era aşa. Printr-un semn, el ne porunci să ne ghemuim 
alături, în fundul unei adâncituri mari. Mâna sa întinsă 
arăta spre un punct al apei; am privit cu atenţie. 

La cinci metri de mine o umbră se ivi şi se aplecă spre 
fund. Teama de rechini mă cuprinse din nou; dar mă 
înşelam, pentru că nici de data asta n-aveam de-a face cu 
monştrii oceanului. 

Era un om, un om în carne şi oase, un indian, un negru, un 
pescuitor, un om sărman, desigur, care venise să culeagă 
scoici înainte de recoltă. Îi zăream fundul luntrei la câteva 
picioare deasupra capului său. Omul se scufunda şi se urca 
întruna. Ca să poată cobori mai repede la fund, se ţinea cu 
picioarele de o piatră în formă de căpăţână de zahăr, legată 
cu o funie de luntre. Asta era singura lui unealtă. Odată 
ajuns pe fund, la vreo cinci metri adâncime, se arunca în 
genunchi şi-şi umplea sacul cu scoici culese la întâmplare. 
Apoi urca, îşi golea sacul, - trăgea sus piatra şi reîncepea 
operaţia, care ţinea numai treizeci de secunde. 

Scufundătorul nu ne vedea, fiindcă eram ascunşi în umbra 
stâncii. Dealtfel, cum i-ar fi putut da prin minte bietului 
indian că nişte oameni, semeni de-ai lui, sunt acolo, sub apă, 
pândindu-i mişcările, nepierzând nici un amănunt din 
pescuitul său. El se urcă şi cobori astfel de mai multe ori. La 
fiecare scufundare nu putea lua mai mult de zece pintadine; 
era nevoit să le smulgă de pe bancul unde se aflau 
înţepenite prin byssusul lor rezistent. Şi câte din scoicile 
acestea nu erau cu totul lipsite de perlele pentru care îşi 
punea el viaţa în primejdie! 

Îl observam cu mare băgare de seamă. Îşi făcea manevra 
cu regularitate şi timp de o jumătate de oră nici o primejdie 
nu păru să-l amenințe. Mă obişnuisem cu priveliştea acestui 


pescuit interesant, când deodată, în clipa în care indianul 
era îngenuncheat pe fund, îl văzui făcând o mişcare de 
spaimă, ridicându-se şi luându-şi avânt ca să iasă la 
suprafaţa apei. 

I-am înţeles spaima. O umbră uriaşă se ivise deasupra 
nenorocitului scufundător. Era un rechin, care venea pieziş, 
cu ochii strălucitori, cu fălcile căscate. Eram împietrit de 
groază, fără să mai pot face vreo mişcare. 

Cu o puternică bătaie a înotătoarelor, fiara se aruncă 
lacomă asupra indianului. Acesta se feri în lături, scăpând 
de muşcătură, dar nu şi de izbitura cozii care-l lovi în piept 
trântindu-l la pământ. 

Totul durase doar câteva secunde. Rechinul se întoarse şi, 
răsturnându-se pe spate, se pregătea să-l taie în două pe 
indian, când simţii cum căpitanul Nemo, care era lângă 
mine, se ridică dintr-o dată. Cu pumnalul în mână, el merse 
de-a dreptul spre fiară, gata să se lupte corp la corp cu ea. 
În clipa în care era gata să-l înşface pe nenorocitul pescar, 
rechinul îşi zări noul adversar şi, întorcându-se pe spate, se 
îndreptă cu repeziciune spre el. 

Văd parcă şi acum înfăţişarea căpitanului Nemo. Se 
aplecase gata să sară, aşteptând, cu un neîntrecut sânge 
rece, fiara; iar când aceasta se năpusti asupra lui, căpitanul 
Nemo, sărind în lături cu o iuţeală uluitoare, se feri de 
lovitura monstrului şi-i împlântă pumnalul în pântece. Dar 
cu asta lupta nu se sfârşi. Ea abia începea, pe viaţă şi pe 
moarte. 

Rechinul mugi, ca să zic aşa. Sângele îi curgea şiroaie din 
rană. Marea se înroşise şi prin lichidul opac n-am mai putut 
vedea nimic, până când într-un luminiş îl zării pe 
neînfricatul căpitan agăţat de una din înotătoarele 
animalului, luptând corp la corp cu monstrul, spintecându-i 
burta cu lovituri de pumnal, fără a putea totuşi să-i dea 
lovitura de moarte, adică să-i atingă inima. Zbătându-se, 
rechinul frământa apa cu furie şi vârtejurile amenințau să 
mă răstoarne. 


Aş fi vrut să alerg în ajutorul căpitanului, dar, țintuit de 
groază, nu mă mai puteam mişca. 

Priveam cu ochii rătăciţi, vedeam cum se schimbă fazele 
luptei. Căpitanul căzu la pământ, răsturnat de greutatea 
enormă care-l apăsa. Apoi rechinul deschise nişte fălci 
uriaşe, ca nişte foarfeci de uzină, şi căpitanul ar fi fost fără 
îndoială doborât dacă Ned Land, iute ca gândul, nu s-ar fi 
repezit spre rechin, izbindu-l cu temuta lui cange. 

Un puhoi de sânge umplu valurile agitate de mişcările 
monstrului, care se zvârcolea cu o furie de nedescris. Ned 
Land nu-şi greşise ţinta. Fiara horcăia, lovită în inimă. Ea se 
zbătu în spasme atât de înspăimântătoare, încât mişcarea 
apei îl trânti jos pe Conseil. În timpul acesta, Ned Land îl 
liberase pe căpitan. Nemo se ridică teafăr şi, mergând 
drept spre indian, tăie repede frânghia care-l lega de 
piatră, îl luă în braţe şi-şi făcu vânt cu putere, urcând la 
suprafaţa apei. 

L-am urmat toţi trei şi în câteva clipe, salvaţi ca prin 
minune, ne-am urcat în luntrea pescuitorului. 

Prima grijă a căpitanului Nemo a fost să-l readucă la viaţă 
pe sărmanul om. Nu ştiam dacă va izbuti, dar puteam 
spera, pentru că acesta nu rămăsese prea mult timp sub 
apă. Mă temeam însă ca izbitura cozii rechinului să nu fi 
fost mortală. 

Din fericire, după fricţiunile zdravene făcute de Conseil şi 
de căpitan, pescuitorul îşi reveni încetul cu încetul în simţiri 
şi deschise ochii. Cât de uimit şi chiar înspăimântat trebuie 
să fi fost, văzând aplecate deasupra lui patru mari capete 
de aramă. 

Şi mai cu seamă ce-o fi gândit când căpitanul Nemo, 
scoțând dintr-un buzunar al hainei un săculeţ cu perle, i-l 
puse în mână? 

Darul măreț al omului apelor fu primit cu mâini 
tremurânde de bietul indian din Ceylon. Ochii lui 
înspăimântați arătau, dealtfel, că nu ştia cărui fel de fiinţe 
supraomeneşti le datora în acelaşi timp şi viaţa, şi bogăţia. 


La un semn al căpitanului, ne-am întors pe bancul de 
pintadine şi, urmând drumul pe care venisem, am dat, după 
vreo jumătate de oră de mers, peste ancora ce ţinea în loc 
luntrea lui Nautilus. După ce ne-am îmbarcat, fiecare dintre 
noi şi-a scos cu ajutorul marinarilor casca grea de aramă. 

Cel dintâi cuvânt, căpitanul Nemo îl adresă canadianului: 

— Mulţumesc, meştere Land! spuse el. 

— E o revanşă, domnule căpitan, răspunse Ned Land. Vă 
eram dator... 

Un zâmbet uşor apăru pe chipul căpitanului şi nimic 
altceva. 

— Spre Nautilus, spuse el. 

Luntrea parcă zbura pe valuri. După câteva minute am 
întâlnit cadavrul rechinului plutind pe apă. După culoarea 
neagră a capetelor înotătoarelor am recunoscut 
melanopterul fioros al Mării Indiilor. Avea o lungime de mai 
bine de douăzeci şi cinci de picioare; botul lui uriaş se 
întindea pe o treime din corp. Era un adult - asta se vedea 
după cele şase rânduri de dinţi aşezaţi ca nişte triunghiuri 
isoscele pe maxilarul superior. În timp ce priveam grămada 
de carne neînsufleţită, se mai iviră deodată în jurul luntrii 
noastre încă vreo doisprezece rechini hulpavi. Fără să ne ia 
măcar în seamă, ei se aruncară asupra cadavrului, 
sfâşiindu-l în bucăţi. 

La ora opt şi jumătate am ajuns pe bordul lui Nautilus. 
Acolo, gândindu-mă la întâmplările din timpul călătoriei 
noastre pe bancul Manaar, două lucruri îmi veniră mai întâi 
în minte: pe de o parte curajul nemaipomenit al căpitanului 
Nemo, şi pe de altă parte faptul că el nu şovăise să se 
jertfească pentru un om, pentru unul dintre reprezentanţii 
speciei din pricina căreia se refugiase sub mări. Orice s-ar fi 
spus, fiinţa aceasta ciudată nu ajunsese încă să-şi înăbuşe 
cu totul simţămintele omeneşti. 

Când îi spusei lucrul acesta, el îmi răspunse cu o uşoară 
tulburare în glas: 


— Indianul, domnule profesor, era un locuitor din ţara 
asupriţilor, şi până la ultima mea suflare am să fiu de partea 
celor asupriţi. 

Capitolul IV MAREA ROŞIE. 

În ziua de 29 ianuarie, insula Ceylon dispăru sub orizont şi 
Nautilus se strecură cu o viteză de douăzeci de mile pe oră 
prin labirintul de canaluri care desparte insulele Maledive 
de Lacadive. Astfel trecurăm şi pe lângă Kittan, insulă de 
origine madreporică, descoperită de Vasco da Gama în 
1499, şi una din cele nouăsprezece insule principale ale 
arhipelagului Lacadivelor, situată între 10* şi 14*30' 
latitudine nordică şi 69* şi 51*12' longitudine estică. 

De la plecarea noastră din mările Japoniei şi până la Kittan 
străbătusem şaisprezece mii două sute douăzeci de mile, 
sau şapte mii cinci sute de leghe. 

A doua zi, 30 ianuarie, când Nautilus se ridică la 
suprafaţă, nu se mai vedea nici urmă de pământ. Ne 
îndreptam către nord-nord-vest spre Marea Oman, săpată 
între Arabia şi Peninsula indiană, în prelungirea Golfului 
Persic. 


Marea aceasta era fără doar şi poate o înfundătură fără 
nici o ieşire. Încotro ne conducea oare căpitanul Nemo? N- 
aş fi putut spune. Şi bineînţeles că asta îl nemulţumea pe 
Ned Land, care în aceeaşi zi mă întrebă încotro mergem. 

— Mergem, dragă Ned, acolo unde ne duce fantezia 
căpitanului, i-am răspuns. 

— În felul ăsta n-o să ajungem departe. Golful Persic n-are 
ieşire, şi dacă intrăm în el, o să ne întoarcem tot pe unde 
am venit. 

— Nu-i nimic, o să ne întoarcem, meştere Land, iar dacă 
Nautilus va voi să viziteze după aceea Marea Roşie, n-are 
decât să treacă prin Strâmtoarea Bab-el-Mandeb. 

— Ştiţi tot atât de bine ca şi mine, îmi răspunse Ned Land, 
că Marea Roşie e la fel de închisă ca şi golful. Istmul Suez 
nu-i încă tăiat până la capăt şi, chiar dacă ar fi, un vas 
misterios ca al nostru nu s-ar încumeta să-i străbată 
canalurile pline de stăvilare. Cu alte cuvinte, prin Marea 
Roşie n-o să ne putem întoarce în Europa. 

— Nici n-am spus că ne întoarcem în Europa. 

— Atunci ce credeţi? 

— Cred că după ce o să vizităm meleagurile ciudate ale 
Arabiei şi Egiptului, Nautilus va cobori în Oceanul Indian, 
poate prin Canalul Mozambic, poate prin largul 
Mascarenelor, căutând să ajungă la Capul Bunei Speranţe. 

— Şi după ce va ajunge la Capul Bunei Speranţe? stărui 
canadianul. 

— Atunci va pătrunde în Atlanticul pe care nu-l cunoaştem 
încă. Ce, prietene Ned, te-ai şi plictisit să călătoreşti pe sub 
mări? Te-ai săturat de priveliştea veşnic nouă a minunilor 
submarine? Eu, îţi spun drept, aş fi mâhnit să văd sfârşindu- 
se călătoria asta pe care nu mulţi oameni pot s-o facă. 

— Dar ştiţi, domnule Aronnax, că peste câteva zile se 
împlinesc trei luni de când suntem închişi pe bordul lui 
Nautilus? 

— Nu, Ned, nu ştiu, nu vreau să ştiu şi nu socotesc nici 
zilele, nici orele. 


— Atunci ce ne rămâne de făcut? 

— O să vedem asta când va veni vremea. Acum nu-i nimic 
de făcut şi vorbim degeaba. Dacă tu, dragul meu, ai fi venit 
să-mi spui, de pildă: «lată un prilej să evadăm», am mai fi 
putut discuta. Dar acum nu poate fi nici vorbă de aşa ceva 
şi, de fapt, nu cred că Nemo se va avânta vreodată prin 
mările europene. 

Timp de patru zile, până la 3 februarie, Nautilus străbătu 
Marea Oman cu viteze diferite şi la adâncimi diferite. Părea 
că merge la întâmplare, ca şi cum nu se putea hotări pe ce 
drum să apuce, dar nu trecu nici o clipă măcar de Tropicul 
Cancerului. 

Părăsind această mare, am zărit oraşul Mascat, cel mai 
însemnat din întregul ţinut Oman. Am admirat aspectul lui 
ciudat, înconjurat cum era de stânci negre, cu casele şi 
forturile sale conturate în alb. Am zărit domul rotund al 
moscheelor, minaretele sale ascuţite şi elegante, 
acoperişurile învelite în verdeață. Dar priveliştea n-a durat 
decât o clipă, căci Nautilus se cufundă curând în apele 
meleagurilor acestora întunecate. 

Am mers apoi, ţinându-ne la o depărtare de şase mile de 
țărm, de-a lungul coastei arabe, de la Mahrah şi 
Hadramant, pe care se înălţau munţii împodobiţi cu ruini 
străvechi. La 5 februarie am intrat în sfârşit în Golful Aden, 
care seamănă atât de bine cu o pâlnie vârâtă în gâtlejul 
Bab-el-Mandeb-ului. Prin ele, apele indiene se scurg în 
Marea Roşie. 

La 6 februarie am văzut de pe bordul lui Nautilus oraşul 
Aden, căţărat pe o limbă de pământ legată de continent 
printr-un istm îngust. Eram sigur că, odată ajuns aici, 
căpitanul Nemo se va întoarce; dar mă înşelam, şi spre 
marea mea mirare n-a fost aşa. 

A doua zi, 7 februarie, pătrunserăm în Strâmtoarea Bab- 
el-Mandeb, al cărei nume înseamnă în limba arabă «Poarta 
lacrimilor». Deşi e lată de douăzeci de mile, strâmtoarea 
are o lungime de numai cincizeci şi doi de kilometri, aşa că 


lui Nautilus i-a trebuit numai o oră de mers, cu toată viteza, 
ca să o străbată. Dar n-am putut vedea nimic, nici măcar 
insula Perim, cu care guvernul britanic a întărit poziţia 
oraşului Aden. Treceau pe acolo prea multe vapoare 
engleze şi franceze ale liniilor ce duc de la Suez la Bombay, 
Calcutta, Melbourne, Bourbon şi Maurice, şi, ca să nu fie 
văzut de ele. Nautilus pluti prevăzător tot timpul sub apă. 
În sfârşit, aproape de amiază am intrat în apele Mării Roşii. 

Marea Roşie, vestitul lac al tradiţiilor biblice, pe care ploile 
nu-l împrospătează niciodată, în care nu se varsă nici un 
fluviu mai de seamă, pe care o evaporare excesivă o seacă 
neîncetat şi care pierde în fiecare an un strat de apă înalt 
de un metru şi jumătate! Golf ciudat, care, dacă ar fi închis 
cu totul, ar seca poate în întregime. 

N-aveam de gând să-mi bat capul pentru a înţelege ce 
toană l-a împins pe căpitanul Nemo să ne aducă aici, dar 
eram foarte mulţumit că ne găsim acolo; Nautilus înainta cu 
o viteză mijlocie, când plutind deasupra apei, când 
afundându-se, aşa că am putut vedea şi dedesubturile, şi 
suprafaţa mării acesteia ciudate. 

La 8 februarie, în zorii zilei, se ivi înaintea noastră oraşul 
Meca. acum numai ruine, ale cărui ziduri se prăbuşesc 
numai la zgomotul tunului şi unde mai vezi ici şi colo câţiva 
curmali înverziţi. Era un oraş însemnat odinioară, cu şase 
pieţe publice, cu 26 moschee şi ale cărui ziduri, apărate de 
14 forturi, formau o centură de trei kilometri. Apoi Nautilus 
se apropie de țărmurile africane, unde marea este mai 
adâncă. Acolo, privind prin geamurile salonului apele 
limpezi, ca de cristal, am admirat minunatele tufişuri de 
mărgean strălucitor şi pereţii uriaşi ai stâncilor ce păreau 
acoperiţi cu o blană verde, făcută din alge şi fucuşi. Ce 
privelişte de nedescris şi ce bogăţie de peisaje şi de poziţii 
pitoreşti la temelia stâncilor şi insuliţelor vulcanice de lângă 
coasta libiana! Dar vegetaţia ne-a apărut în toată 
frumuseţea ei abia spre ţărmul răsăritean, pe coasta 
Tehama, unde Nautilus ajunse în scurtă vreme; acolo, 


zoofitele creşteau nu numai sub nivelul mării, ci formau 
împletituri nespus de frumoase chiar la câţiva metri 
deasupra ei; împletiturile acestea mi s-au părut mai variate, 
dar totodată şi mai puţin colorate decât cele din apă, a 
căror prospeţime era întreţinută de umezeală. 

Câte ceasuri fermecătoare am petrecut astfel la fereastra 
salonului! şi cât de mulţi reprezentanţi noi ai florei şi faunei 
submarine am admirat la lumina farului nostru electric! 

La 9 februarie. Nautilus plutea în partea cea mai largă a 
Mării Roşii. Acolo, marea atinge un diametru de o sută 
nouăzeci de mile. 

În aceeaşi zi, la amiază, după determinarea locului, 
căpitanul Nemo se urcă pe punte, unde îl aşteptam. Aveam 
de gând să nu-l las să plece până nu aflu ceva despre 
planurile sale viitoare. De cum mă zări, el veni spre mine şi, 
oferindu-mi prietenos o ţigară, îmi spuse: 

— Vă place Marea Roşie, domnule profesor? Aţi cercetat 
îndeajuns minunăţiile ei, peştii şi zoofitele, fundul plin de 
bureţi şi pădurile de mărgean? Aţi zărit oraşele de pe țărm? 

— Da, domnule căpitan, i-am răspuns. Nautilus este cum 
nu se poate mai potrivit pentru un astfel de studiu. E foarte 
priceput, ca să zic aşa. 

— Priceput, îndrăzneţ şi de nevătămat! Nu se teme nici de 
furtunile groaznice ale Mării Roşii, nici de curenţii şi nici de 
stâncile ei. 

— În adevăr, spusei eu, marea aceasta e socotită printre 
cele mai rele şi, dacă nu mă înşel, a avut şi în vechime o 
faimă proastă. 

— Cum nu se poate mai proastă, domnule Aronnax! 
Istoricii greci şi latini o vorbesc de rău, iar Strabon spune 
că-i primejdioasă mai cu seamă în epoca vânturilor de nord 
din timpul verii şi în anotimpul ploilor. Arabul Edrisi, care o 
descrie sub numele de Golful Colzum, povesteşte că vasele 
piereau în mare număr izbite de bancurile ei de nisip şi că 
nimeni nu îndrăznea s-o străbată în timpul nopţii. După cum 
spune el, e o mare cu vijelii groaznice şi cu insule 


neprimitoare şi «care nu are nimic bun» nici în adâncime şi 
nici la suprafaţă. 

— Se cunoaşte că istoricii aceştia n-au călătorit pe bordul 
lui Nautilus! 

— Fără îndoială, îmi răspunse căpitanul zâmbind, dar în 
privinţa asta nici modernii nu stau mai bine decât cei vechi. 
Le-au trebuit secole ca să descopere puterea mecanică a 
aburului! Cine ştie dacă peste o sută de ani va mai exista un 
al doilea Nautilus! După cum vedeţi, se merge greu înainte, 
domnule Aronnax. 

— Aşa este, am răspuns, vasul dumneavoastră a depăşit cu 
un secol sau poate cu mai mult epoca noastră. Păcat că un 
asemenea secret va trebui să piară odată cu inventatorul 
său! 

Căpitanul Nemo nu răspunse. 

— După mine, domnule Aronnax, spuse el, după un timp, 
numele Mării Roşii vine de la cuvântul ebraic «Edrom», şi 
cei din vechime i-au spus aşa din pricina culorii deosebite a 
apelor ei. 

— Până acum n-am văzut totuşi decât apă limpede, fără 
nici o culoare deosebită. 

— Fireşte; dar înaintând mai adânc în golf, veţi vedea că 
apa îşi schimbă culoarea. Mi-aduc aminte că am văzut 
Golful 'Tor roşu de tot, ca un lac de sânge. 

— Şi culoarea asta o puneţi pe seama unei alge 
microscopice? 

— Da, pe seama unei materii mucilaginoase, roşii, produsă 
de nişte plante mărunte, cunoscute sub numele de 
«tricodesmii», atât de mici, încât patruzeci de mii dintre ele 
încap într-un spaţiu de un milimetru pătrat. Poate că o să le 
vedeţi când vom fi la Tor. 

— Aşadar, căpitane, nu-i prima oară când străbateţi Marea 
Roşie cu Nautilus? 

— Nu, domnule. Din nefericire, urmă el, nu vă pot duce 
prin Canalul de Suez; dar veţi putea vedea mările zăgăzuite 
de la Port Said, poimâine, când vom fi în Mediterana. 


— În Mediterana! strigai eu. 

— Da, domnule profesor. Vă miraţi? 

— Mă mir, căpitane, cu toate că de când sunt pe bordul 
vasului dumneavoastră m-am obişnuit să nu mă mai mir de 
NIMIC! 

— Dar ce vă miră? 

— Viteza nemaipomenită cu care va trebui să meargă 
Nautilus ca să ajungă poimâine în Mediterana, după ce va 
înconjura Africa, trecând pe la Capul Bunei Speranţe! 

— Dar cine v-a spus că vom face înconjurul Africii, 
domnule profesor? 

— Atunci, numai dacă Nautilus poate pluti şi pe uscat, şi ar 
putea să treacă pe deasupra Istmului Suez... 

— Sau pe dedesubt, domnule Aronnax. 

— Pe dedesubt? 

— Fireşte, răspunse căpitanul Nemo. Natura a făcut de 
multă vreme sub limba aceasta de pământ ceea ce oamenii 
fac acum la suprafaţa ei. 

— Cum! Există o trecătoare? 

— Da, o trecătoare subterană pe care am numit-o Arabian- 
Tunnel. Se deschide sub Canalul de Suez şi răspunde în 
Golful Peluza. 

— Dar istmul e alcătuit din nisipuri mişcătoare. 

— Până la o anumită adâncime. Începând de la cincizeci de 
metri, are o temelie tare, de piatră. 

— Cum aţi descoperit trecătoarea aceasta? Din 
întâmplare? îl întrebai din ce în ce mai uimit. 

— Întâmplare şi raţionament, domnule profesor, ba chiar 
mai mult raţionament decât întâmplare. 

— Vă ascult, căpitane, deşi aproape că nu-mi vine să-mi 
cred urechilor. 

— Aures habent et non audient(18); totdeauna a fost aşa. 
Nu numai că trecătoarea există, dar am şi străbătut-o de 
mai multe ori. Altfel nu m-aş fi încumetat să intru azi în 
înfundătura asta a Mării Roşii. 


— Vi s-ar părea prea mult dacă v-aş întreba cum aţi 
descoperit tunelul acesta? 

— Între oameni care nu se vor despărţi niciodată nu mai 
pot fi secrete, îmi răspunse căpitanul Nemo. 

Am tăcut, ca şi cum n-aş fi înţeles ultimele cuvinte ale 
căpitanului, şi am aşteptat să aud povestea. 

— Domnule profesor, un simplu raţionament de naturalist 
m-a dus la descoperirea tunelului, pe care numai eu îl 
cunosc. Observasem că în Marea Roşie şi în Mediterana 
trăiesc mai multe specii de peşti absolut identici - ofidii, 
peşti din genul julis, lavraci sau lupi de mare, aterine, 
exoceţi etc. Fiind sigur de asta, m-am întrebat dacă nu 
cumva există vreo trecătoare între cele două mări. Dacă 
există, curentul subteran trebuia să meargă fără îndoială de 
la Marea Roşie spre Mediterana, din cauza diferenţei de 
nivel. Am pescuit deci o mulţime de peşti în preajma 
Suezului, le-am prins de coadă câte un inel de aramă şi le- 
am dat drumul în mare. După câteva luni am pescuit pe 
coastele Siriei câţiva din aceşti peşti cu inele indicatoare. 
Astfel era dovedită comunicaţia între cele două mări. Am 
căutat cu Nautilus locul unde se afla, l-am descoperit, mi- 
am încercat norocul şi în curând, domnule profesor, veţi 
trece şi dumneavoastră prin Tunelul meu arab! 

Capitolul VARABIAN-TUNNEL. 

În aceeaşi seară am povestit lui Conseil şi lui Ned Land, 
ştiind că-i va interesa, ceea ce aflasem de la căpitan. Când 
le-am spus că peste două zile vom fi în apele Mediteranei, 
Conseil bătu din palme de bucurie, dar canadianul înălţă 
din umeri. 

— Un tunel submarin, strigă el, o comunicaţie între cele 
două mări! Cine a mai pomenit una ca asta? 

— Prietene Ned, îi tăie vorba Conseil, despre Nautilus ai 
mai auzit vreodată? Nu! Şi cu toate astea există. Aşa că nu 
mai ridica din umeri cu atâta uşurinţă şi nu te mai îndoi de 
existenţa unor lucruri numai fiindcă tu n-ai auzit vorbindu- 
se despre ele. 


— O să vedem noi! spuse Ned Land, clătinând din cap. Aş 
vrea din toată inima să cred în acest tunel, să-l cred pe 
căpitan, şi facă Cerul ca Nemo să ne conducă în 
Mediterana! 

Chiar în seara aceea, Nautilus, plutind la suprafaţa mării, 
se apropie de coasta arabă, la 21*30' latitudine nordică. Pe 
țărm se zărea Djedah, important centru comercial al 
Egiptului, Siriei, Turciei şi Indiilor. 

A doua zi, la 10 februarie, ivindu-se câteva nave care 
pluteau în preajmă, Nautilus se cufundă, dar la amiază, 
când trebuia determinat punctul în care ne aflam, marea 
fiind pustie, vasul nostru urcă din nou până la linia de 
plutire. Atunci am ieşit pe punte împreună cu Ned şi cu 
Conseil. Spre răsărit se zărea nedesluşit coasta învăluită 
într-o ceaţă umedă. Cum stăteam de vorbă despre una, 
despre alta, rezemaţi de luntre, Ned Land, arătând cu 
mâna spre un punct al mării, îmi spuse pe neaşteptate: 

— Vedeţi ceva acolo, domnule profesor? 

— Nu, Ned, am răspuns, ştii că n-am ochii dumitale. 

— Uitaţi-vă bine, zise Ned, acolo, în faţă, la tribord, 
aproape la înălţimea farului! Nu vedeţi ceva care parcă se 
mişcă? 

— Adevărat, spusei, după ce m-am uitat cu atenţie, zăresc 
ceva lung şi negru plutind pe apă. 

— N-o fi cumva încă un Nautilus? îşi dădu părerea Conseil. 

— De unde! răspunse canadianul. Dar aş putea să jur că-i 
un animal marin. 

— Balenele trăiesc în Marea Roşie? se interesă Conseil. 

— Da, băiete, i-am răspuns, au fost întâlnite uneori şi pe 
aici. 

— Nici vorbă nu poate fi de balenă! făcu Ned Land, care 
nu pierdea din ochi obiectul semnalat. Balenele îmi sunt 
cunoştinţe vechi, aşa că nu m-aş putea înşela cu una, cu 
două. 

— Să avem răbdare! spuse Conseil. Nautilus se îndreaptă 
într-acolo şi o să ştim îndată despre ce-i vorba. În adevăr, 


pata neagră ajunse curând la numai o milă de noi. Părea o 
stâncă mare, ieşită în mijlocul apelor. Dar ce anume era, 
încă n-aş fi putut spune. 

— Ia te uită! Merge! Se cufundă! strigă Ned Land. Mii de 
draci! Ce animal o fi ăsta? N-are coada despărțită în două 
cum au balenele sau caşaloţii, iar înotătoarele lui par nişte 
membre ciuntite. 

— Atunci... am spus. 

— Aha, urmă canadianul, s-a întors pe spate şi i se văd 
mamelele. 

— E o sirenă, strigă Conseil, o sirenă adevărată, dacă nu 
vă e cu supărare. 

Cuvântul «sirenă» m-a pus pe calea cea bună şi am înţeles 
că animalul acela făcea parte dintre vieţuitoarele mării pe 
care basmele le-au schimbat în sirene —jumătate femei şi 
jumătate peşti. 

— Nu, i-am spus lui Conseil, nu-i o sirenă, ci o făptură 
ciudată, ai cărei semeni abia dacă au mai rămas câţiva aici, 
în Marea Roşie. E un dugong. 

— Ordinul sirenienelor, grupul pisciformelor, subclasa 
monodelfinelor, clasa mamiferelor, încrengătura 
vertebratelor, răspunse Conseil. 

Şi când Conseil vorbea aşa, nu mai rămânea nimic de 
adăugat. În timpul acesta Ned Land urmărea animalul şi 
ochii îi sclipeau de poftă. Îşi ridicase mâna ca şi cum s-ar fi 
pregătit să arunce o cange. S-ar fi spus că abia aştepta 
clipa în care avea să se azvârle în apă să-l atace. 

— Ah, domnule, făcu el cu glas tremurând de emoție, n-am 
vânat încă niciodată un animal «din ăsta»... 

Vorbea ca un adevărat vânător de balene. 

Tocmai atunci căpitanul Nemo ieşi pe punte şi zări 
dugongul. Înţelegând dorinţa canadianului, îl întrebă de-a 
dreptul: 

— Dacă ai avea o cange în mână, meştere Land, n-ai arde 
de nerăbdare s-o arunci? 

— Nici nu mai încape vorbă, domnule căpitan! 


— 'Ţi-ar plăcea să-ţi reiei pentru o zi mesena de vânător şi 
să adaugi cetaceul acesta la lista celor pe care i-ai doborât 
până acum? 

— Nu m-aş da înapoi. 

— Bine, atunci poţi să încerci! 

— Vă mulţumesc, domnule, răspunse Ned Land, cu 
privirea înflăcărată. 

— Numai că te sfătuiesc să nu dai greş, urmă căpitanul. Şi 
asta, spre binele dumitale! 

— Dugongul este primejdios când îl ataci? am întrebat eu, 
cu toate că Ned Land ridica din umeri. 

— Da, câteodată, răspunse căpitanul. Animalul se întoarce 
spre cei ce-l atacă şi le răstoarnă luntrea. Dar pentru 
meşterul Land nu-i nici o primejdie. El ocheşte repede şi 
are mâna sigură. Dacă l-am sfătuit să nu-l scape, e fiindcă 
dugongul e foarte gustos şi ştiu că meşterul Land nu se dă 
în lături de la o bucată bună. 

— A! făcu Ned Land. Animalul ăsta mai e şi bun de mâncat, 
pe deasupra! 

— Da, meştere Land. Carnea lui este foarte preţuită şi este 
păstrată în întreaga Malaezie numai pentru mesele 
prinților. Din pricina asta dugongul e vânat cu înverşunare, 
încât, ca şi lamantinul, care-i este rudă, se împuţinează 
văzând cu ochii. 

— Atunci, domnule căpitan, se amestecă în vorbă, plin de 
seriozitate, Conseil, dacă din întâmplare acesta este ultimul 
supravieţuitor al speciei sale, n-ar trebui cruțat în folosul 
ştiinţei? 

— Poate că da, îi tăie vorba canadianul; dar în folosul 
bucătăriei este mai bine să-l vânăm! 

— Atunci, apucă-te de lucru, meştere Land! spuse 
căpitanul. În clipa aceea, şapte oameni din echipaj, muţi şi 
netulburaţi ca întotdeauna, se urcară pe punte. Unul dintre 
ei ducea o cange şi o undiţă asemănătoare celor pe care le 
întrebuinţează vânătorii de balene. Luntrea fu scoasă de la 
locul ei şi coborâtă pe mare. Şase vâslaşi prinseră vâslele, 


cârmaciul îşi luă locul său, iar Ned, Conseil şi cu mine ne 
aşezarăm în partea de dinapoi a luntrii. 

— Dumneavoastră nu veniţi, căpitane? am întrebat. 

— Nu, domnule, dar vă doresc vânătoare bună! 

Împinsă de cele şase vâsle, luntrea se îndreptă repede 
spre dugongul care plutea la vreo două mile de Nautilus. 

Când numai câteva sute de metri ne mai despărţeau de 
cetaceu, luntrea îşi încetini mersul şi vâslele fură mânuite 
fără zgomot în apa liniştită. Ned Land, cu cangea în mână, 
trecu în partea din faţă a luntrii, unde rămase în picioare. 
Cangea folosită la vânarea balenelor este legată de obicei 
cu o frânghie foarte lungă, care se desfăşoară repede când 
animalul rănit începe să fugă. Dar de data asta frânghia n- 
avea mai mult de douăzeci de metri, iar capătul ei era prins 
de un butoiaş care, plutind, trebuia să ne arate fuga 
dugongului pe sub apă. 

Ridicându-mă în picioare, l-am văzut cât se poate de 
lămurit pe adversarul canadianului. Dugongul, căruia i se 
mai spune şi halicor, semăna foarte mult cu lamantinul. 
Corpul lui lung se termina cu o coadă foarte alungită, iar 
înotătoarele laterale se sfârşeau prin nişte adevărate 
degete. Spre deosebire de lamantin, dugongul avea pe falca 
de sus doi colţi lungi şi ascuţiţi. 

Exemplarul acesta, pe care Ned Land se pregătea să-l 
atace, era uriaş, având o lungime de cel puţin şapte metri. 
Plutea nemişcat, părând că doarme la suprafaţa apei, lucru 
care nu putea decât să înlesnească prinderea lui. 

Luntrea se apropie cu băgare de seamă până la cinci metri 
de el. Vâslele rămaseră nemişcate, afară din apă. Mă ridicai. 
Ned Land, puţin aplecat pe spate, îşi cumpănea cu dibăcie 
cangea. 

Deodată se auzi o şuierătură şi dugongul dispăru. Fără 
îndoială că, deşi aruncată cu putere, cangea lovise numai 
apa. 

— Mii de draci! strigă canadianul, furios. L-am scăpat. 


— Nu, îi spusei eu, l-ai rănit, fiindcă se vede sânge, dar 
cangea n-a rămas înfiptă în corpul lui. 

Marinarii vâsliră iarăşi şi cârmaciul îndreptă luntrea spre 
butoiaşul care plutea pe apă. După ce cangea fu scoasă din 
apă, reîncepu urmărirea animalului. 

Acesta se ridica din când în când la suprafaţă, ca să 
respire. Rana nu-l slăbise deloc, fiindcă fugea cu o viteză 
uimitoare. Luntrea, mânuită de braţe voinice, zbura pe 
urmele lui. De mai multe ori ea se apropia până la câţiva 
metri de animal şi canadianul se pregătea să-şi arunce 
arma; dar dugongul se ferea, cufundându-se pe 
neaşteptate, şi nu mai putea fi atins. 

E uşor de închipuit cât de furios şi nerăbdător era Ned 
Land. Îi trimitea bietului animal cele mai grozave înjurături 
ale limbii engleze. Cât despre mine, mi-era ciudă văzând 
cum ştie dugongul să scape de toate şiretlicurile noastre. 

L-am urmărit fără răgaz timp de o oră şi începusem să 
cred că va fi foarte greu să-l prindem, când animalului îi 
veni ideea nefericită de a se răzbuna, idee de care avea să 
se căiască mai apoi. Intenţia dugongului nu-i scăpă lui Ned 
Land. 

— Atenţie! strigă canadianul. 

Cârmaciul rosti în limba lui neînţeleasă câteva cuvinte, 
prin care fără îndoială că le spunea vâslaşilor să fie gata. 
Ajuns la douăzeci de picioare de luntre, dugongul se opri şi 
adulmecă fără de veste aerul cu nările lui largi aşezate nu 
pe marginile botului, ci deasupra lui. Apoi se avântă, 
aruncându-se asupra noastră. 

Luntrea, neputându-se feri de lovitură, se aplecă mult într- 
o parte, luând o tonă sau două de apă; însă, datorită 
îndemânării cârmaciului, fu lovită oblic şi nu în plin, astfel 
că nu se răsturnă. Ned Land, proptindu-se zdravăn, ciurui 
cu lovituri de cange animalul uriaş, care, înfigându-şi dinţii 
în marginea de sus a luntrii, o ridică aşa cum un leu ar 
ridica o căprioară. Căzuserăm de-a valma, unii peste alţii, şi 
nu prea ştiu cum s-ar fi sfârşit întâmplarea aceasta, dacă 


până la urmă canadianul, lovindu-l cu îndârjire, n-ar fi 
nimerit vânatul drept în inimă. 

Se auzi hârjâitul dinţilor pe tablă şi dugongul dispăru 
trăgând după el cangea. Dar curând butoiaşul reveni la 
suprafaţă şi după câteva clipe se ivi corpul animalului 
răsturnat pe spate. Luntrea se apropie, îl remorcă şi apoi se 
îndreptă spre Nautilus. Ca să urcăm dugongul pe punte a 
fost nevoie de macarale puternice: vânatul cântărea cinci 
mii de kilograme. Tăierea lui s-a făcut sub supravegherea 
canadianului, care ţinea să ia parte la toate amănuntele 
operaţiei. În aceeaşi zi stewardul îmi servi la prânz câteva 
felii din carnea animalului pe care bucătarul bordului o 
gătise cu pricepere. Am găsit că era cum nu se poate mai 
bună, întrecând chiar carnea de vițel sau de vacă. 

A doua zi, 11 februarie, bucătăria lui Nautilus a avut parte 
de încă un vânat bun. Un stol de rândunele de mare din 
specia «stera nilotica» s-a abătut peste Nautilus. Aceste 
păsări ce trăiesc în Egipt au ciocul negru, capul cenuşiu 
punctat, ochiul tivit cu puncte albe, spatele, aripile şi coada 
cenuşii, pântecele şi gâtul alb, iar labele roşii. Au mai fost 
prinse şi câteva duzini de rațe de Nil, păsări sălbatice, 
foarte bune la gust, care au gâtul şi partea de sus a capului 
albe, împestriţate cu negru. 

Nautilus înainta cu o viteză potrivită. Hoinărea, cum s-ar 
spune. Am observat că, pe măsură ce ne apropiam de Suez, 
apa Mării Roşii devenea din ce în ce mai puţin sărată. Pe la 
cinci seara am ajuns în apropierea Canalului Ras Mohamed 
care formează extremitatea Africii pietroase, cuprinsă între 
Golful Suez şi Golful Acabah. 

Nautilus pătrunse apoi în Strâmtoarea Jubal care duce la 
Golful Suez. În faţa noastră se înălța un munte ce părea că 
stăpâneşte cele două golfuri ale Capului Ras Mohamed. Era 
muntele Oreb. 

La ora şase, Nautilus, plutind când deasupra, când sub 
apă, trecu de-a lungul Torului aflat în fundul unui golf ale 
cărui ape par vopsite în roşu, aşa după cum îmi spusese 


căpitanul Nemo. Veni apoi noaptea, cu liniştea ei adâncă, 
întreruptă doar din când în când de ţipătul pelicanului şi al 
unor păsări de noapte, de zgomotul valurilor ce se 
spărgeau în ţărmul stâncos sau de mugetul îndepărtat al 
vreunui steamer. 

Între orele opt şi nouă, Nautilus rămase la câţiva metri sub 
apă. După socoteala mea trebuia să fim foarte aproape de 
Suez. Prin geamul salonului vedeam funduri stâncoase viu 
luminate de farul nostru electric. Strâmtoarea părea că se 
îngustează din ce în ce mai mult. 

La nouă şi un sfert, vasul se ridică din nou la suprafaţă. M- 
am urcat pe punte. Nerăbdător să străbat tunelul 
căpitanului Nemo, nu mai puteam sta locului şi am ieşit să 
respir aerul proaspăt al nopţii. Curând se zări în întuneric o 
lumină ştearsă, decolorată de ceaţă, strălucind la o milă 
depărtare de noi. 

— Un far plutitor, spuse cineva lângă noi. M-am întors şi |- 
am recunoscut pe căpitan. 

— E farul plutitor de la Suez, adăugă el. Peste puţin 
ajungem la intrarea tunelului. 

— Cred că intrarea nu e uşoară. 

— Nu, domnule. De aceea obişnuiesc să stau în cabina 
cârmaciului, ca să conduc eu însumi manevra. Acum vă rog 
să coborâţi fiindcă Nautilus se va scufunda şi nu va mai ieşi 
la suprafaţă decât după ce vom străbate Arabian-Tunnel. 

L-am urmat pe căpitan. Capacul se închise, rezervele de 
apă se umplură şi submarinul se cufundă la vreo zece metri 
adâncime. În clipa când mă pregăteam să pornesc spre 
camera mea, căpitanul mă opri. 

— Domnule profesor, mă întrebă el, v-ar plăcea să mă 
însoţiţi în cabina cârmaciului? 

— Desigur, dar nu îndrăzneam să vă spun... 

— Poftiţi, atunci. Veţi vedea tot ce poate fi văzut într-o 
navigaţie subterană şi submarină în acelaşi timp. 

Căpitanul mă conduse spre scara centrală. Pe la mijlocul ei 
deschise o uşă, merse de-a lungul culoarului de sus şi 


ajunse la cabina pilotului, care, după cum am arătat, era la 
capătul punţii. 

Cabina aceasta măsura vreo şase picioare pe fiecare 
latură şi semăna întrucâtva cu cele în care stau cârmacii 
vaselor cu aburi de pe Mississippi sau de pe Hudson. În 
mijloc se mişca roata aşezată vertical, legată de cablurile 
cârmei care duceau în partea de dinapoi a lui Nautilus. 
Patru ferestre rotunde de sticlă, tăiate în pereţii cabinei, 
îngăduiau omului de la cârmă să vadă în toate direcţiile. 
Încăperea era întunecoasă, dar în scurtă vreme ochii mi se 
deprinseră cu întunericul şi-l zării pe cârmaci, un om voinic, 
cu mâinile sprijinite de obada roții. Afară, apele erau viu 
luminate de farul care bătea dinspre spatele cabinei, în 
celălalt capăt al punţii. 

— Acum să căutăm intrarea! spuse căpitanul Nemo. 

Cabina cârmaciului era legată prin fire electrice de sala 
maşinilor şi căpitanul putea astfel să comande în acelaşi 
timp şi direcţia, şi mişcarea vasului. Apăsând pe un buton 
de metal, el micşoră îndată viteza elicei. 

Priveam în tăcere zidul înalt şi foarte abrupt care ne 
mărginea drumul, formând o temelie puternică masivului 
nisipos de pe coastă. Am mers astfel timp de o oră de-a 
lungul lui, la o depărtare de numai câţiva metri. Căpitanul 
Nemo nu pierdea din ochi busola, fixată în cabină pe două 
cercuri concentrice de suspensie. Făcea doar câte un semn 
şi cârmaciul schimba în fiecare clipă direcţia lui Nautilus. 

Stând lângă fereastra de la babord, puteam vedea 
minunatele îngrămădiri de mărgean, zoofite, alge şi 
crustaceii ce-şi mişcau labele uriaşe pe care le scoteau din 
scobiturile stâncilor. 

La zece şi un sfert, căpitanul Nemo trecu el însuşi la 
cârmă. În faţa noastră se deschidea o galerie întunecoasă şi 
adâncă. Nautilus pătrunse în ea cu îndrăzneală. Se auzi un 
zgomot neobişnuit. Erau apele Mării Roşii, pe care 
înclinarea tunelului le zvârlea spre Mediterana. Nautilus 
urma curentul cu iuţeala unei săgeți, în ciuda sforţărilor 


maşinii care bătea apa mişcând elicea în sens contrar, ca să 
reziste. 

De-a lungul pereţilor înguşti ai trecătorii, nu mai vedeam 
acum decât fisii strălucitoare, linii drepte, brazde de flăcări, 
datorite vitezei şi luminii electrice. Îmi apăsam inima cu 
mâna, încercând să-i potolesc bătăile. 

La zece şi treizeci şi cinci de minute, căpitanul Nemo, 
lăsând cârma, se întoarse spre mine: 

— Mediterana, îmi spuse el. 

Târât de curent. Nautilus străbătuse Istmul Suez în mai 
puţin de douăzeci de minute. 

Capitolul VI ARHIPELAGUL GRECESC. 

A doua zi, 12 februarie, în zori, Nautilus se ridică la 
suprafaţa valurilor. Alergai într-un suflet pe punte. La trei 
mile spre sud se zăreau abia desluşit înălțimile Peluzei. Un 
curent ne purtase dintr-o mare într-alta. Dar tunelul acela, 
uşor de coborât, cred că era cu neputinţă de urcat. 

Pe la ora şapte, Ned şi Conseil veniră să-mi ţină tovărăşie. 
Cei doi prieteni nedespărţiţi dormiseră liniştiţi, fără să se 
sinchisească de isprăvile lui Nautilus. 

— Ei, domnule naturalist, mă întrebă canadianul, pe un 
ton oarecum ironic, cum e cu Mediterana? 

— În clipa asta plutim pe apele ei, prietene Ned. 

— Cum! strigă Conseil. Noaptea trecută... 

— Da, noaptea trecută am străbătut în câteva minute 
istmul acela de nestrăbătut. 

— Nu cred nimic, răspunse canadianul. 

— Să ştii că greşeşti, meştere Land, i-am spus eu. Vezi 
coasta aceea joasă care se rotunjeşte spre sud? E coasta 
egipteană. 

— Astea-s poveşti, domnule! ripostă încăpăţânatul 
canadian. 

— Odată ce domnul spune, nu poate fi altfel! îl contrazise 
Conseil. 

— Dealtfel, Ned, însuşi căpitanul Nemo mi-a făcut cinstea 
de a-mi împărtăşi tainele tunelului său şi am stat lângă el, în 


cabina cârmaciului, cât timp l-a condus pe Nautilus prin 
strâmtoarea aceea îngustă. 

— Auzi. Ned? făcu Conseil. 

— Dumneata, Ned, care ai ochii atât de buni, adăugai, ai 
putea zări uşor zăgazurile Port Said-ului, care se 
prelungesc în mare. 

Canadianul se uită atent. 

— În adevăr, aveţi dreptate, spuse el, iar căpitanul e un om 
şi jumătate. Iată-ne în Mediterana. Bun! Hai atunci să 
vorbim despre trebuşoara noastră, dar în aşa fel încât să nu 
ne audă nimeni. 

Am înţeles unde voia să bată canadianul. M-am gândit că 
tot mai bine e să stăm de vorbă dacă are chef, aşa că ne-am 
tras toţi trei sub far, unde nu ne puteau ajunge stropii 
valurilor. 

— Şi acum, Ned, te ascultăm. Ce ai să ne spui? 

— Ce am eu de spus e foarte simplu, răspunse canadianul. 
Acum suntem în Europa; cer să plecăm de pe Nautilus, mai 
înainte ca toanele căpitanului Nemo să ne târască în fundul 
mărilor polare sau în Oceania. 

Mărturisesc că discuţiile acestea cu Ned Land mă puneau 
totdeauna în mare încurcătură. N-aş fi vrut să fiu cât de cât 
o piedică a libertăţii tovarăşilor mei, dar, în acelaşi timp, nu 
simţeam deloc dorinţa să-l părăsesc pe căpitanul Nemo. 
Datorită lui şi aparatului său, îmi completam în fiecare zi 
studiile submarine şi-mi refăceam cartea despre adâncurile 
mărilor, la faţa locului. Voi mai găsi vreodată un asemenea 
prilej de-a cerceta minunile oceanului? Cu siguranţă că nu! 
lată de ce nu mă puteam împăca cu gândul plecării de pe 
Nautilus înainte de a se fi împlinit ciclul cercetărilor 
noastre. 

— Prietene Ned, l-am întrebat, mărturiseşte cinstit, te 
plictiseşti pe bord? îţi pare rău că soarta te-a aruncat în 
mâinile căpitanului Nemo? 

Canadianul rămase câteva clipe tăcut. 


— Să vă spun drept, îmi răspunse apoi, încrucişându-şi 
braţele pe piept, nu-mi pare rău de călătoria asta pe sub 
mări. Ba chiar voi fi totdeauna mulţumit că am făcut-o. Dar 
dacă am început-o, apoi odată trebuie s-o şi sfârşim, cel 
puţin aşa mi se pare. 

— O vom sfârşi, Ned. 

— Unde şi când? 

— Unde? Habar n-am. Când? Nu ţi-aş putea spune, sau 
mai degrabă îmi închipui că se va sfârşi atunci când mările 
nu vor mai avea să ne arate nimic nou. Orice început 
trebuie să aibă şi un sfârşit pe lumea asta. 

— Sunt de aceeaşi părere cu domnul, interveni Conseil, şi 
cred că s-ar putea ca, după ce vom fi cutreierat toate mările 
globului, căpitanul Nemo să îngăduie ca să ne luăm zborul. 

— Să ne luăm zborul! strigă canadianul. Poate vrei să zici 
să ne zboare creierii! 

— Să nu vorbim fără rost, meştere Land, spusei eu. N- 
avem de ce ne teme din partea căpitanului, dar nu 
împărtăşesc nici părerea lui Conseil. Cunoaştem tainele lui 
Nautilus şi nu cred că Nemo ar primi să le afle toată lumea 
numai pentru plăcerea de a ne da nouă drumul. 

— Atunci, ce mai nădăjduiţi? întrebă canadianul. 

— Că se vor ivi anumite împrejurări, pe care le vom putea 
folosi şi pe care va trebui să le folosim poate peste şase luni, 
tot atât de bine ca şi azi. 

— He-he! făcu Ned Land. Şi unde o să fim mă rog peste 
şase luni, domnule naturalist? 

— Poate aici, poate în China. Ştii că Nautilus e un 
alergător sprinten. Străbate oceanele aşa cum străbate o 
rândunică aerul sau un tren expres continentale. Nu 
ocoleşte mările umblate şi nu m-aş mira deloc dacă într-o 
bună zi s-ar apropia de coastele Franţei, ale Angliei sau ale 
Americii, de unde am putea încerca să fugim tot atât de 
bine ca şi de aici. 

— Domnule Aronnax, răspunse canadianul, spusele 
dumneavoastră sunt greşite din capul locului. Vorbiţi mereu 


la viitor: «Vom fi acolo! Vom fi aici!» Eu, unul, vorbesc la 
prezent: «Suntem aici şi nu trebuie să pierdem prilejul». 

Strâns în chingi de judecata lui Ned Land, simţeam cum 
îmi fuge pământul de sub picioare. Ce să-i mai spun, ca să-l 
trag de partea mea? 

— Să ne închipuim, domnule,ceva imposibil, urmă Ned. Să 
ne închipuim, de pildă, că ar veni acum căpitanul Nemo şi v- 
ar oferi libertatea. Aţi primi-o? 

— Nu ştiu, răspunsei. 

— Şi dacă ar adăuga că a doua oară nu v-ar mai face 
hatârul acesta? Am rămas tăcut. 

— Dar prietenul Conseil ce părere are? întrebă Ned Land. 

— Prietenul Conseil, răspunse liniştit cel întrebat, n-are 
nimic de spus. E cu totul dezinteresat în chestiunea asta. Ca 
şi stăpânul său, ca şi prietenul său Ned, ele holtei. Nu-l 
aşteaptă acasă nici nevastă, nici copii, nici părinţi. Deoarece 
se află în slujba domnului profesor, gândeşte şi vorbeşte ca 
el şi, spre marea lui părere de rău, nu trebuie să vă bizuiţi 
pe el ca să aveţi majoritatea. De faţă sunt numai două 
persoane: domnul profesor, de o parte, şi Ned Land, de 
cealaltă. Acestea fiind zise, prietenul Conseil ascultă, şi-i 
gata să ia note. 

Am zâmbit fără să vreau când am văzut în ce măsură îşi 
nimiceşte Conseil personalitatea. La drept vorbind, însă, 
canadianul putea să se bucure că nu-l are împotriva lui. 

— Atunci, domnule, zise Ned Land, fiindcă Conseil nu 
există, să discutăm numai noi doi. Eu am spus ce am avut de 
spus şi m-aţi auzit. Care vă este răspunsul? 

Eram nevoit să ajung la o concluzie şi nu puteam suferi 
şiretlicurile. 

— Prietene Ned, spusei, iată-mi răspunsul: dreptatea şi 
argumentele mele sunt slabe faţă de ale dumitale. Nu 
trebuie să ne bizuim pe bunăvoința căpitanului Nemo. Ar 
trebui să fie cu totul neprevăzător ca să ne redea libertatea. 
Pe de altă parte, pe noi, aceeaşi prevedere ne îndeamnă să 
folosim cel dintâi prilej ca să fugim de pe Nautilus... 


— Bravo, domnule Aronnax! Astea zic şi eu că sunt cuvinte 
înțelepte. 

— Numai că aş vrea să-ţi atrag atenţia asupra unui singur 
lucru: trebuie ca prilejul să fie serios, trebuie ca întâia 
noastră încercare de fugă să izbutească; dacă dă greş 
cumva, nu mai găsim al doilea prilej, iar căpitanul Nemo n- 
are să ne-o ierte niciodată. 

— Asta e cât se poate de drept! răspunse canadianul. Dar 
e acelaşi lucru dacă încercăm să fugim peste doi ani sau 
peste două zile. Deci problema rămâne aceeaşi: dacă 
împrejurările ne sunt prielnice, trebuie să le folosim. 

— Ne-am înţeles! Şi acum te-aş ruga să-mi spui, Ned, ce 
înţelegi prin împrejurări prielnice? 

— De pildă, dacă Nautilus s-ar apropia într-o noapte 
întunecoasă de ţărmul european. 

— Ai încerca să scapi, înotând? 

— Da, dacă ţărmul ar fi de ajuns de aproape şi dacă vasul 
ar pluti la suprafaţa apei; nu, însă, dacă ţărmul ar fi departe 
şi vasul la adâncime. 

— Şi în cazul acesta? 

— Atunci aş încerca să pun mâna pe luntre. Mă pricep s-o 
conduc. Ne suim în ea, dăm drumul şuruburilor şi ne 
ridicăm la suprafaţă, fără ca măcar pilotul, care stă în 
partea de dinainte a vasului, să bage de seamă că am şters- 
0. 

— Bine, Ned! Pândeşte deci prilejul ăsta, dar nu uita că 
dacă dăm greş suntem pierduţi. 

— N-am să uit, domnule Aronnax. 

— Şi acum, Ned, vrei să ştii tot ce cred eu despre planul 
dumitale? 

— Fireşte, domnule. 

— Ei bine, îmi închipui - nu spun nădăjduiesc - îmi închipui 
că prilejul despre care vorbeşti n-are să se ivească 
niciodată. 

— Şi de ce. mă rog? 


— Pentru că Nemo ştie prea bine că vom încerca să ne 
eliberăm, aşa că va fi cu ochii în patru, mai cu seamă când 
vom ajunge pe lângă ţărmul european. 

— Sunt de aceeaşi părere cu domnul! spuse Conseil. 

— Vom vedea! se împotrivi Ned Land, scuturând îndărijit 
din cap. 

— Şi acum, Ned, să ne oprim aici. Nici un cuvânt mai mult. 
În ziua când vei fi gata, dă-ne de veste şi te urmăm. Mă 
bizui cu totul pe dumneata. 

Astfel se sfârşi o discuţie care avea să aibă mai târziu 
urmări dintre cele mai grave. Trebuie să arăt acum că 
faptele părură să adeverească prevederile mele, spre 
marea deznădejde a canadianului. N-avea oare căpitanul 
Nemo încredere în noi sau voia doar să se ferească de 
numeroasele nave ale tuturor naţiunilor, care brăzdau 
Mediterana? 

N-aş putea spune; dar Nautilus pluti aproape tot timpul 
sub apă şi departe de ţărmuri, când ridicându-se la 
suprafaţă, atât cât să se ivească deasupra valurilor numai 
cabina pilotului, când scufundându-se la adâncimi mari; 
între Arhipelagul grecesc şi Asia Mică n-am dat de fund nici 
la două mii de metri. 

N-aş fi ştiut că trecem pe lângă insula Carpathos, una din 
Sporade, dacă Nemo nu mi-ar fi arătat cu degetul un punct 
de pe hartă, amintindu-mi cunoscutul vers al lui Vergiliu: 

Est în Carpathio Neptuni gurgite vates. 

Coeruleus419). 

Situată între Rodos şi Creta, insula aceasta, numită astăzi 
Scarpanto, se spune că a fost odinioară sălaşul lui Proteu, 
bătrânul păstor al turmelor lui Neptun. Prin ferestrele 
salonului n-am putut vedea decât temeliile ei de granit. 

A doua zi, 14 februarie, mă hotărâi să-mi petrec câteva ore 
studiind peştii din arhipelag. Nu ştiu însă din ce pricină 
obloanele rămaseră închise. Determinând poziţia lui 
Nautilus, băgai de seamă că se îndrepta spre Candia, 
vechea insulă Creta. În clipa îmbarcării mele pe Abraham 


Lincoln, locuitorii acestei insule se ridicaseră de la mic la 
mare împotriva despotismului turcesc. Dar ce urmări 
avusese răscoala nu puteam şti, şi nici căpitanul Nemo, care 
n-avea nici o legătură cu uscatul, n-ar fi putut să mi-o 
spună. 

De aceea, seara, când am rămas numai noi doi în salon, n- 
am pomenit nici o vorbă despre răscoală. Dealtminteri, 
căpitanul părea tăcut, îngrijorat. Apoi, împotriva obiceiului, 
el porunci să se deschidă ambele obloane ale salonului şi, 
mergând de la o fereastră la alta, cercetă cu atenţie apele. 
Cu ce scop? Nu puteam ghici; aşa că, văzând cum stau 
lucrurile, începui să studiez peştii care mi se perindau prin 
faţa ochilor. Nu-mi puteam desprinde privirea de la 
minunile mărilor când, deodată, am fost izbit de o apariţie 
cu totul neaşteptată. 

Din mijlocul apelor se ivi un om, un scufundător, purtând 
la cingătoare o pungă de piele. Nu era un trup dus de 
valuri, ci un om viu care înota voiniceşte, dispărând din 
când în când ca să respire la suprafaţă şi scufundându-se 
apoi din nou. 

M-am întors tulburat spre căpitanul Nemo. 

— Un om, un naufragiat! strigai eu. Trebuie să-l salvăm cu 
orice preţ. 

Căpitanul se apropie de fereastră, fără să-mi răspundă. 
Omul se apropiase şi ne privea, cu faţa lipită de geam. 

Spre marea mea uimire, căpitanul Nemo îi făcu un semn. 
Scufundătorul îi răspunse mişcându-şi mâna, apoi se ridică 
la suprafaţa mării şi nu se mai ivi. 

— Nu vă neliniştiţi, îmi răspunse căpitanul. E Nicolai, de la 
Capul Matapan, poreclit Peştele. E binecunoscut în toate 
Cicladele ca un scufundător fără pereche! Trăieşte mai mult 
în apă, unde se simte mai în elementul său decât pe 
pământ, umblând neîncetat de la o insulă la alta, până la 
Creta. 

— Îl cunoaşteţi, domnule căpitan? 

— De ce nu, domnule Aronnax? 


După acest schimb de cuvinte, căpitanul Nemo se îndreptă 
spre un dulap de lângă fereastra stânga a salonului. În 
apropierea acelui dulap se afla un cufăr legat în cercuri de 
fier, pe al cărui capac era prinsă o placă de aramă cu 
inițiala lui Nautilus şi cu deviza: Mobilis în mobile. 

Fără să pară stânjenit de faptul că mă aflam acolo, 
căpitanul deschise dulapul, care semăna cu o casă de bani. 
Înăuntrul lui se aflau numeroase lingouri de aur. 

De unde venea metalul acela preţios, care reprezenta o 
sumă uriaşă? De unde culesese căpitanul atâta bogăţie şi ce 
voia să facă cu aurul? 

Priveam fără să scot un cuvânt. Căpitanul Nemo luă una 
câte una bucăţile de metal şi le aşeză cu grijă în cufăr, până 
ce îl umplu. Am socotit că pusese acolo peste o mie 
kilograme de aur, adică cinci milioane de franci. Închizând 
cu grijă cufărul, căpitanul scrise pe capac o adresă în 
greaca modernă, după cât mi-am dat seama. El apăsă apoi 
pe un buton, al cărui fir făcea legătura cu postul 
echipajului. Patru oameni intrară îndată în salon şi 
împinseră cu greu cufărul afară. Am auzit apoi cum îl urcau 
pe scara de fier cu ajutorul macaralei. În clipa aceea, 
căpitanu] Nemo se întoarse spre mine: 

— Aţi spus ceva, domnule profesor? mă întrebă el. 

— Nu, nimic, domnule căpitan. 

— Atunci daţi-mi voie să vă urez noapte bună! Şi părăsi 
salonul. 

Vă închipuiţi cât de nedumerit m-am întors în camera mea. 
Zadarnic am încercat să dorm. Căutam să fac o legătură 
între apariţia scufundătorului şi cufărul plin de aur. Curând 
simţii, după legănarea vasului, că Nautilus se ridică la 
suprafaţă. Urmă un zgomot de paşi pe punte. Am înţeles că 
dezlegau luntrea şi o lăsau pe apă. Ea izbi o clipă învelişul 
lui Nautilus, apoi se făcu tăcere. 

Două ore mai târziu, aceleaşi zgomote şi aceleaşi 
tropăituri răsunară din nou. Luntrea fu ridicată şi potrivită 
în găoacea ei, după care Nautilus se scufundă iar. 


Aşadar, milioanele fuseseră trimise cuiva. În care punct al 
continentului? Cui le trimisese căpitanul Nemo? 

A doua zi am povestit lui Conseil şi canadianului 
întâmplările din timpul nopţii care-mi stârniseră atât de 
mult curiozitatea. Tovarăşii mei fură la fel de nedumeriţi. 

— De unde o fi luând atâtea milioane? se minună 
canadianul. La asta nu puteam să dau nici un răspuns. După 
dejun m-am dus să lucrez în salon. Mi-am scris însemnările 
până la cinci seara. Atunci - poate datorită unei stări 
personale - mi s-a părut că e atât de cald, încât a trebuit să- 
mi scot haina de byssus. Nu puteam înţelege de unde venea 
atâta căldură, căci nu ne aflam la latitudini înalte. Şi apoi, 
atâta timp cât Nautilus se afla sub apă, nu puteau avea loc 
schimbări de temperatură. M-am uitat la manometru. Arăta 
o adâncime de şaizeci de picioare, pe care căldura 
atmosferică n-ar fi putut să o atingă. 

Am lucrat mai departe, dar căldura creştea din ce în ce, 
devenind de nesuferit. 

«Nu s-o fi aprins ceva pe bordul vasului?» mă întrebai. 
Tocmai voiam să ies din salon, când intră căpitanul Nemo. 
Se apropie de termometru şi, după ce îl cercetă, se întoarse 
spre mine: 

— Patruzeci şi două de grade, zise el. 

— Văd, căpitane, răspunsei eu, şi dacă mai creşte căldura, 
s-a isprăvit cu noi. 

— Ei, domnule profesor, căldura n-are să mai crească dacă 
n-o să vrem noi. 

— Puteţi s-o micşoraţi când vreţi? 

— Nu, dar pot să mă îndepărtez de focarul care o produce. 

— E un focar în afară? 

— Fireşte. Plutim într-un curent de apă clocotită. 

— E cu putinţă? strigai eu. 

— Priviţi! 

Obloanele se dădură în lături şi în faţa ochilor mei se ivi 
marea, în întregime albă. O pâclă de vapori sulfuroşi se 
desfăşura în mijlocul valurilor, care clocoteau ca apa dintr- 


un cazan. Mi-am sprijinit mâna pe geam, dar era atât de 
fierbinte, încât a trebuit să mi-o retrag numaidecât. 

— Unde ne aflăm? am întrebat. 

— Aproape de insula Santorin, domnule profesor; mai 
exact, în canalul care desparte Nea-Kamenni de Palea- 
Kamenni. Am vrut să vă arăt priveliştea neobişnuită a unei 
erupții submarine. 

— Credeam că a luat sfârşit formarea acestor noi insule, 
răspunsei eu. 

— Nimic încă n-a luat sfârşit pe meleagurile astea 
vulcanice, îmi răspunse căpitanul Nemo, şi globul nostru e 
veşnic frământat aici de focuri lăuntrice. După Pliniu şi 
Cassiodor, în anul nouăsprezece al erei noastre a apărut o 
insulă nouă, Theia cea sfântă, chiar în locul pe care s-au 
format de curând insuliţele acestea. Apoi ea s-a prăbuşit 
într-o bună zi sub valuri, ca să se ivească din nou în anul 
şaizeci şi nouă şi să se prăbuşească pentru a doua oară. Din 
vremurile acelea şi până în zilele noastre activitatea 
plutonică a fost întreruptă. Dar la 3 februarie 1866, o nouă 
insuliţă, numită insula George, răsări în mijlocul unui nor 
sulfuros lângă Nea-Kamenni, cu care se uni în a şasea zia 
aceleiaşi luni. După 7 zile, la 13 februarie, apăru insuliţa 
Aphroessa, lăsând un canal de 10 metri între ea şi Nea- 
Kamenni. Eram în apele acelea când s-a produs fenomenul, 
aşa că i-am putut observa toate fazele. Insuliţa Aphroessa, 
de formă rotundă, avea un diametru de 300 de picioare, 
alcătuită fiind din lavă neagră, sticloasă, amestecată cu 
bucăţi de feldspat. În sfârşit, la 10 martie, se ivi lângă Nea- 
Kamenni încă o insulă, şi mai mică, numită Reka; de atunci, 
cele trei insulițe, unite laolaltă, formează o singură insulă. 

— Şi canalul în care ne aflăm acum? întrebai eu. 

— Iată-l! răspunse căpitanul Nemo, arătându-mi o hartă a 
arhipelagului. Vedeţi, am însemnat aici şi insuliţele cele noi. 

— Dar canalul se va astupa oare cândva? 

— S-ar putea, domnule Aronnax, fiindcă din 1866 au mai 
apărut opt insulițe de lavă, în faţa portului Sf. Nicolae de pe 


Palea-Kamenni. E deci limpede că Nea şi Pălea au să se 
unească în curând. Dacă în mijlocul Pacificului insulele sunt 
formate de infuzori, aici ele iau naştere datorită 
fenomenelor eruptive. lată, domnule, ce se petrece sub 
valuri. 

M-am întors spre fereastră. Nautilus nu mai înainta. 
Căldura devenise de nesuferit. Marea se colorase din alb în 
roşu, datorită unor săruri de fier care se aflau acolo din 
belşug. Cu toate că salonul se închidea ermetic, înăuntru 
pătrunsese un miros nesuferit de pucioasă şi zăream flăcări 
purpurii, a căror strălucire întuneca lumina electrică. 

Eram transpirat din cale-afară, mă înăbuşeam, simţeam că 
încep să fierb. Da, simţeam cu adevărat că fierb! 

— Nu mai putem rămâne în apa asta clocotită, i-am spus 
căpitanului. 

— Nu, n-ar fi prudent, îmi răspunse netulburat Nemo. 
Căpitanul dădu ordin şi Nautilus viră, îndepărtându-se de 
cuptorul pe care nu-l putea înfrunta. Un sfert de oră mai 
târziu, respiram deasupra valurilor. 

Atunci m-am gândit că dacă Ned Land ar fi ales 
meleagurile acelea să fugim, n-am fi scăpat cu viaţă din 
marea de foc! 

A doua zi, la 16 februarie, Nautilus ieşi din bazinul care 
atinge adâncimi de trei mii de metri între Rodos şi 
Alexandria şi, trecând prin faţa insulei Cerigo, părăsi 
Arhipelagul grecesc, după ce înconjurase Capul Matapan. 

Capitolul VII MEDITERANA ÎN PATRUZECI ŞI OPT DE 
ORE. 

Mediterana, cea mai albastră dintre mări, împrejmuită de 
portocali, aloeşi, cactuşi şi pini maritimi, îmbălsămată de 
parfumul mirţilor, mărginită de munţi măreţi, binecuvântată 
cu un aer limpede şi străveziu, dar frământată veşnic de 
focurile dinăuntrul pământului, este un adevărat câmp de 
bătălie, pe care Pluton şi Neptun se luptă încă pentru 
împărţirea lumii. Pe țărmurile şi pe apele ei, spunea 


Michelet, omul se căleşte trăind într-una din cele mai 
sănătoase clime de pe faţa pământului. 

Dar, oricât de frumoasă ar fi fost, n-am putut să arunc 
decât o privire fugară asupra acestei mări, care se întinde 
pe o suprafaţă de două milioane de kilometri pătraţi. Nici 
de cunoştinţele căpitanului Nemo nu m-am putut folosi, 
pentru că omul acesta misterios nu se arătă deloc în tot 
timpul drumului. Nautilus a mers cu cea mai mare viteză, 
parcurgând pe sub valurile mării şase sute de leghe în 
patruzeci şi opt de ore. Plecaţi din apropierea țărmului 
grecesc în dimineaţa zilei de 16 februarie, în zori, am trecut 
prin Strâmtoarea Gibraltar. 

Se vedea cât de colo că Mediterana, închisă între ţărmuri 
de care nu voia să se apropie, îi era nesuferită căpitanului 
Nemo. Valurile şi vânturile ei îi stârneau prea multe 
amintiri, dacă nu chiar păreri de rău. Aici nu se putea mişca 
în voie ca în largul oceanelor şi Nautilus se simţea la 
strâmtoare între malurile apropiate ale Africii şi Europei. 

Din pricina asta am mers cu o viteză de douăzeci şi cinci 
de mile pe oră. E lesne de înţeles cât de necăjit a fost Ned 
Land, care se văzu silit să lase baltă planurile sale de fugă. 
De luntre nu se putea folosi, fiindcă ar fi fost târâtă de 
curent cu doisprezece până la treisprezece metri pe 
secundă. Să-l părăseşti pe Nautilus în asemenea 
împrejurări era ca şi cum ai fi vrut să te arunci din mersul 
unui tren în plină viteză, încercare deosebit de 
primejdioasă. Dealtfel, aparatul nostru nu ieşea la suprafaţă 
decât noaptea, ca să-şi împrospăteze provizia de aer, şi se 
orienta numai după busolă şi după indicatorul de viteză. 

N-am văzut deci în Mediterana decât ceea ce zăreşte 
călătorul unui tren expres din priveliştea care-i fuge pe 
dinaintea ochilor, adică zările îndepărtate, fiindcă ceea ce 
era aproape de noi se pierdea cu viteza unui fulger. Totuşi, 
Conseil şi cu mine am putut privi câţiva peşti din 
Mediterana, din cei ce se puteau menţine o vreme pe lângă 
Nautilus, datorită puterii înotătoarelor. Şi dacă n-am fost în 


stare să urmăresc toate speciile comune oceanului Atlantic 
şi Mării Mediterane, aceasta se datoreşte doar uriaşei 
viteze cu care străbătea Nautilus aceste ape îmbelşugate. 

Dintre mamiferele marine, cred că am recunoscut în 
dreptul Adriaticei vreo doi, trei caşaloţi cu înotătoare 
dorsale, din genul fizeterelor, câţiva delfini din genul 
globicefalilor, specifici Mediteranei, având partea de 
dinainte a capului vărgată cu linioare deschise, şi o duzină 
de foce cu pântecele alb şi blana neagră, cunoscute sub 
denumirea de călugări şi având în adevăr înfăţişarea unor 
călugări dominicani, lungi de vreo trei metri. 

La rândul său, Conseil credea că a zărit şi o broască 
ţestoasă lată de şase picioare, împodobită cu trei rânduri de 
creste ascuţite, aşezate de-a lungul spinării. Îmi părea rău 
că n-am văzut această reptilă, căci, după descrierea lui 
Conseil, trebuia să fi fost un «luth», specie rară. 

Cât despre zoofite, am putut admira în treacăt un splendid 
exemplar portocaliu care se agăţase de geamul de la 
babord; era ca un filament lung ce se desfăcea în 
nenumărate rămurele, terminate la vârf cu cea mai fină 
dantelă împletită vreodată de rivalele păianjenilor. Din 
păcate n-am putut pescui acel exemplar şi desigur că n-aş fi 
putut vedea nici un zoofit mediteranean dacă în seara zilei 
de 16 februarie Nautilus n-ar fi încetinit viteza. Şi iată în ce 
împrejurări: 

Treceam atunci printre Sicilia şi coasta Tunisului, în 
spaţiul îngust dintre Capul Bon şi Strâmtoarea Messina, 
unde fundul mării se ridică aproape dintr-o dată. Aici s-a 
format o adevărată creastă, deasupra căreia sunt numai 17 
metri de apă, în timp ce de-o parte şi de alta a crestei 
adâncimea ajunge la 70 de metri. Nautilus a fost silit să 
manevreze cu băgare de seamă, ca să nu se izbească de 
bariera submarină. Îi arătai lui Conseil, pe harta 
Mediteranei, locul unde se afla reciful. 

— Dacă nu vă e cu supărare, seamănă foarte bine cu un 
istm care leagă Europa de Africa, observă Conseil. 


— Da, băiete, îi răspunsei eu, reciful închide toată 
Strâmtoarea Libiei; sondajele lui Smith au dovedit că 
odinioară continentele erau unite între Capul Boco şi Capul 
Furina. 

— Aşa cred şi eu, întări Conseil. 

— Să ştii, adăugai eu, că între Gibraltar şi Ceuta mai există 
o barieră asemănătoare care, în timpurile geologice, 
închidea în întregime Mediterana. 

— Şi dacă vreo erupție vulcanică va ridica într-o bună zi 
aceste două bariere deasupra valurilor? întrebă Conseil. 

— Aşa ceva nu se poate întâmpla, dragul meu. Între timp, 
Conseil se apucase să studieze liniştit fundul ridicat al 
mării, pe care Nautilus, mergând cu viteză redusă, aproape 
că îl atingea. 

După ce trecu de ridicătura din strâmtoarea Libiei, 
Nautilus îşi reluă viteza obişnuită în apele adânci. În 
noaptea de 16 spre 17 februarie am intrat în al doilea bazin 
mediteranean, a cărui adâncime maximă atinge trei mii de 
metri. Alunecând sub impulsul elicei pe planurile lui 
înclinate. Nautilus se scufundă până la ultimele straturi ale 
mării. 

Aici, în locul minunilor naturale, adâncurile îmi dezvăluiră 
privelişti tulburătoare şi groaznice. Străbăteam regiunea 
cea mai bogată în naufragii din Mediterana. De pe coasta 
algeriană până pe țărmurile Provenţei, nenumărate nave s- 
au scufundat, nenumărate corăbii au dispărut! Mediterana 
nu-i decât un lac în comparaţie cu Pacificul, dar e un lac cu 
toane, cu valuri schimbătoare, când blajine şi binevoitoare, 
când furioase, frământate, răscolite de vânturi, sfărâmând 
cele mai puternice corăbii, cu lovituri dese de valuri. 

Astfel, în timpul scurtei noastre plimbări la mari adâncimi, 
am văzut zăcând pe fund, năpădite de corali sau numai 
învelite într-o pojghiţă de rugină, ancore, tunuri, obuze, 
bucăţi de fier, braţe de elice, părţi de maşini, coşuri 
sfărâmate, cazane sparte, apoi schelete de corăbii, unele 
drepte, altele răsturnate, plutind între două straturi de apă. 


Corâăbiile acelea scufundate pieriseră fie ciocnindu-se 
unele de altele, fie izbindu-se de vreo stâncă de granit. Am 
văzut unele care căzuseră drept în jos, cu catargele ţepene, 
cu pânzele şi funiile întărite de ape. Păreau ancorate într-o 
uriaşă radă străină, aşteptând momentul plecării. Când 
Nautilus trecea printre ele, învăluindu-le în luminile sale 
electrice, corăbiile păreau gata să-l salute, ridicându-şi 
pavilioanele şi trimiţându-ne numărul lor de ordine! Dar 
numai tăcerea de moarte stăruia prin acele meleaguri ale 
nenorocirii. 

Pe măsură ce ne apropiam de Gibraltar, fundul mării era 
tot mai plin de rămăşiţe înfiorătoare. Ţărmurile Africii şi ale 
Europei se strâng unul lângă altul şi, în spaţiul strâmt, 
ciocnirile sunt foarte dese. Am văzut acolo o mulţime de 
carene de fier, ruini fantastice de vapoare, unele culcate, 
altele în picioare, ca nişte animale uriaşe. Unul dintre ele, 
cu flancurile deschise, cu coşul strâmb, cu roţi din care nu 
mai rămăsese decât scheletul, cu cârma atârnând numai de 
un lanţ de fier, cu inscripţia de pe pupa roasă de sărurile 
marine, avea o înfăţişare cumplită. Câte vieţi distruse în 
naufragiu, câte victime înecate sub valuri! O mai fi 
supravieţuit oare vreun marinar, ca să povestească 
groaznica nenorocire, sau numai valurile singure au păstrat 
taina naufragiului? 

Nu ştiu de ce îmi trecu prin gând că vasul acesta îngropat 
în mare trebuie să fie Atlas, dispărut fără urmă de vreo 20 
de ani şi de care nu s-a mai auzit niciodată! Ce sinistră 
istorie s-ar putea scrie despre fundul Mediteranei, acest 
întins cimitir unde atâtea bogății s-au pierdut, unde atâtea 
victime şi-au găsit moartea! În tot acest timp, Nautilus, 
sprinten şi nepăsător, trecea în plină viteză prin mijlocul 
ruinelor. În ziua de 18 februarie, spre ora trei dimineaţa, ne 
aflam în faţa Strâmtorii Gibraltar. 

Există acolo doi curenţi: unul superior, cunoscut de multă 
vreme, care aduce apele oceanului în bazinul Mediteranei, 
şi altul, un contra-curent, inferior, a cărui existenţă a fost 


dovedită de curând pe cale logică. În adevăr, volumul apelor 
Mediteranei, care sporeşte necontenit datorită valurilor 
Atlanticului şi fluviilor pe care le primeşte, ar trebui să 
crească an de an, dat fiind că evaporaţia nu e 
îndestulătoare ca să restabilească echilibrul. Or, fiindcă nu 
se întâmplă aşa, s-a ajuns la concluzia că trebuie să existe 
un curent inferior, care prin strâmtoarea Gibraltar varsă în 
Atlantic prisosul apelor Mediteranei. 

Contracurentul acesta există. De el s-a folosit Nautilus ca 
să înainteze cu repeziciune prin strâmtoare. Am întrezărit o 
clipă minunatele ruine ale lemplului lui Hercule, scufundat, 
după spusele lui Pliniu şi Avienus, odată cu insula pe care 
fusese clădit, şi câteva minute mai târziu pluteam pe 
valurile Atlanticului. 

Capitolul VIII GOLFUL VIGO. 

Atlanticul! Uriaşă întindere de apă care acoperă suprafaţa 
a douăzeci şi cinci milioane de mile pătrate, lungă de nouă 
mii şi având o lăţime mijlocie de două mii şapte sute de 
mile. Întindere de apă deosebit de însemnată şi totuşi 
aproape necunoscută celor vechi. În afară poate de 
cartaginezi, aceşti olandezi ai antichităţii, care în drumurile 
lor comerciale vizitau țărmurile vestite ale Europei şi Africii. 
Ocean ale cărui ţărmuri cu cotituri paralele cuprinde un 
perimetru uriaş, udat de cele mai mari fluvii din lume: Saint 
Laurent, Mississippi, Amazonul, La Plata, Orinocul, Nigerul, 
Senegalul, Elba, Loara, Rinul, care îi aduc ape din ţările 
cele mai civilizate ca şi din ţinuturile cele mai sălbatice. 
Câmp măreț, brăzdat fără încetare de corăbiile tuturor 
naţiunilor, adăpostit sub toate pavilioanele din lume şi 
străjuit de cele două groaznice capuri temute de toţi 
navigatorii: Capul Horn şi Capul Furtunilor! Nautilus îi 
despica apele cu ascuţişul pintenului său, după ce 
străbătuse în trei luni şi jumătate aproape zece mii de 
leghe, drum mai lung decât circumferința pământului. 
Încotro ne duceam acum şi ce ne aştepta în viitor? După 
trecerea Gibraltarului, Nautilus porni spre larg. Ridicându- 


se la suprafaţă, ne-am putut relua plimbările zilnice pe 
punte. 

M-am urcat îndată însoţit de Ned Land şi Conseil. La 
douăsprezece mile depărtare se zărea Capul Sf. Vincențiu, 
care formează vârful sud-vestic al Peninsulei spaniole. 
Vântul bătea cu tărie dinspre sud. Marea, furioasă, ne 
clătina cu putere vasul. Era aproape cu neputinţă să stai pe 
puntea biciuită în fiecare clipă de valuri. Am coborât, după 
ce respirasem câteva guri de aer proaspăt. Mă retrăsesem 
în camera mea, în timp ce Conseil se îndrepta spre cabină, 
când Ned Land veni îngrijorat după mine. Goana noastră 
prin Mediterana nu-i îngăduise să-şi ducă planurile la 
îndeplinire, de aceea canadianul abia îşi putea ascunde 
mâhnirea. 

După ce închise uşa, el se aşeză privindu-mă tăcut. 

— Dragă Ned, i-am spus, te înţeleg, dar să ştii că n-ai nici o 
vină. Aşa cum a călătorit până acum Nautilus, ar fi fost o 
nebunie să te gândeşti la fugă! 

Ned Land nu-mi răspunse. Numai sprâncenele lui 
încruntate şi buzele strânse dovedeau îndârjirea unei idei 
fixe. 

— Ascultă, Ned, am urmat eu, nu trebuie să 
deznădăjduieşti. 

Mergem de-a lungul coastei portugheze. Franţa şi Anglia 
sunt la doi paşi şi vom găsi uşor un refugiu acolo. Dacă 
Nautilus s-ar fi îndreptat spre sud, după trecerea 
Gibraltarului, ducându-ne spre regiunile fără continente, ţi- 
aş împărtăşi îngrijorarea. Dar acum ştim că Nemo nu fuge 
de mările civilizate, şi în câteva zile cred că ai să poţi 
încerca să evadezi, fără nici o teamă. 

Ned Land mă privi şi mai neclintit, apoi se hotări să-şi 
descleşteze gura: 

— În seara asta! zise el. 

Am sărit în picioare. Mărturisesc că nu eram pregătit 
pentru o asemenea veste. Aş fi voit să-i răspund 
canadianului, dar îmi pierise graiul. 


— Ne-am înţeles să aşteptăm o împrejurare prielnică, 
urmă Ned Land. Acum o avem. Astă-seară vom fi numai la 
câteva mile de coasta spaniolă. Noaptea e întunecoasă. 
Vântul suflă dinspre larg. Mi-ai dat cuvântul,domnule 
Aronnax. Mă bizui pe dumneata. 

Pentru că tăceam, canadianul se ridică, apropiindu-se de 
mine: 

— Astă-seară la ora nouă, spuse el. L-am înştiinţat şi pe 
Conseil. La ora aceea, căpitanul Nemo se închide în odaia 
lui şi se culcă. Nici mecanicii şi nici oamenii echipajului nu 
ne pot vedea. Conseil şi cu mine ne vom urca pe scara 
principală. Dumneata, domnule Aronnax, vei rămâne ca să 
aştepţi semnalul nostru în bibliotecă, la doi paşi de noi. 
Vâslele, catargul şi pânzele sunt în luntre. Am izbutit să pun 
acolo şi nişte provizii. Mi-am făcut rost şi de o cheie 
franceză, ca să dau drumul şuruburilor ce ţintuiesc luntrea 
de Nautilus. Aşa că totul e gata. Pe astă-seară, deci! 

— Marea e agitată... 

— E drept, îmi răspunse canadianul, dar trebuie să 
îndrăznim. Pentru libertate trebuie să faci orice. Dealtfel, 
luntrea e solidă, şi câteva mile cu ajutorul vântului nu-i 
mare lucru. Cine ştie dacă mâine nu vom fi la o sută de 
leghe în larg! Dacă împrejurările ne ajută, între orele zece 
şi unsprezece ori punem piciorul pe uscat, ori pierim. 
Aşadar, cu voia Domnului, pe deseară! 

Spunând acestea, canadianul plecă, lăsându-mă buimăcit. 
Îmi închipuisem că, atunci când se va ivi prilejul de fugă, voi 
avea vreme să mă gândesc, să ne sfătuim pe îndelete. Acum 
însă încăpăţânatul meu tovarăş nu-mi îngăduia asta. Şi, la 
urma urmei, ce aş fi putut să-i spun? Ned Land avea de-o 
sută de ori dreptate! împrejurarea aproape că se ivise şi el 
o folosea. Puteam oare să-mi calc cuvântul şi să pun în 
cumpănă viitorul tovarăşilor mei pentru un interes 
personal? Poate că mâine căpitanul Nemo avea să ne ducă 
departe de orice țărm. În clipa aceea, o şuierătură 


puternică mă încunoştiinţa că rezervoarele s-au umplut şi 
că Nautilus se scufundă sub valurile Atlanticului. 

Am rămas în camera mea, pentru că nu voiam să mă 
întâlnesc cu Nemo, în faţa căruia mi-aş fi putut ascunde cu 
greu tulburarea. Am petrecut astfel o zi tristă, 
frământându-mă între dorinţa de a mă vedea liber şi 
părerea de râu că-l părăsesc pe minunatul Nautilus, 
lăsându-mi studiile submarine neterminate! Să părăsesc 
astfel «Atlanticul meu», cum îmi plăcea să-i spun, fără să-i 
cercetez adâncurile, fără să-i fur tainele pe care mi le 
dezvăluiseră mările Indiilor şi Pacificului! Ar însemna să 
scap din mână romanul de la primul volum, să-mi întrerup 
visul în clipa cea mai frumoasă! Câte ceasuri grele se 
scurseră astfel, când închipuindu-mi că sunt în afară de 
orice primejdie, pe uscat, împreună cu tovarăşii mei, când 
dorind, împotriva voinţei mele, ca vreo întâmplare 
neaşteptată să împiedice realizarea planurilor lui Ned 
Land. De două ori m-am dus în salon. Voiam să cercetez 
busola. Voiam să ştiu dacă direcţia lui Nautilus ne apropia, 
într-adevăr, sau ne depărta de țărm. Dar submarinul plutea 
încă în apele portugheze îndreptându-se spre nord, de-a 
lungul țărmului. Trebuia deci să mă supun şi să-mi 
pregătesc fuga. Bagajul nu-mi era greu: notele zilniceşi 
atât. Mă întrebam ce va gândi căpitanul Nemo despre fuga 
noastră, câte griji, cât rău îi va pricinui ea, poate, şi ce va 
face dacă o va descoperi sau dacă noi nu vom izbuti! În ce 
mă priveşte, nu-i găseam nici o vină, dimpotrivă, fusese o 
gazdă cum nu se poate mai primitoare. Dar nici noi nu 
puteam fi învinuiți de nerecunoştinţă pentru că îl părăseam. 
Doar nu făcuserăm nici un jurământ care să ne lege pentru 
totdeauna de el. Nemo se bizuise numai pe puterea 
împrejurărilor. Cerinţa lui de-a rămâne veşnic prizonieri pe 
vas, mărturisită pe faţă, ne îndreptăţea încercările de fugă. 

Nu-l mai văzusem pe căpitan de când fuseserăm pe insula 
Santorin. Aveam să-l mai văd oare înaintea plecării? Aş fi 
dorit - dar totodată mă temeam. Căutam să-mi dau seama 


dacă nu cumva i se aud paşii în camera de alături. Nici un 
zgomot. Camera părea pustie. Oare se mai afla pe bord 
omul acesta ciudat? Din noaptea în care luntrea plecase de 
pe Nautilus într-o misiune tainică, mi se schimbaseră 
oarecum părerile despre căpitanul Nemo. Eram încredinţat, 
orice ar fi spus, că tot mai avea anumite legături cu uscatul. 
Oare nu-şi părăsea niciodată submarinul? Se scurgeau 
uneori săptămâni de-a rândul fără să-l întâlnesc. Ce făcea el 
în timpul acesta? Nu cumva, atunci când eu îl credeam 
retras în singurătate, căpitanul Nemo îndeplinea undeva, 
departe, vreo misiune despre care nu puteam şti nimic? 

Mă munceau tot felul de gânduri. Într-o stare ca aceea în 
care mă găseam, întrebările şi presupunerile vin cu 
nemiluita. Mă cuprinsese o nelinişte groaznică. Ziua părea 
că nu se mai sfârşeşte. În aşteptare, orele treceau mai încet 
ca oricând, parcă în ciuda nerăbdării mele. Mi se aduse 
masa, în cameră, ca de obicei. Am mâncat fără poftă, din 
pricina gândurilor care mă năpădiseră. La ora şapte m-am 
ridicat de la masă. O sută douăzeci de minute - le socotisem 
bine - mă mai despărţeau de clipa în care trebuia să-l 
întâlnesc pe Ned Land. Mă simţeam din ce în ce mai 
neliniştit. Pulsul îmi bătea cu putere. Nu mai puteam sta 
locului. Mă plimbam întruna, încercând să-mi liniştesc prin 
mişcare frământările minţii. Teama că am putea pieri în 
timpul îndrăzneţei noastre încercări de fugă nu mă tulbura 
defel; dar îmi bătea inima numai la gândul că s-ar putea ca 
planurile să ne fie descoperite înainte de a fugi de pe 
Nautilus şi că va trebui să dau ochi cu căpitanul Nemo, 
mânios sau, şi mai rău, mâhnit de trădarea mea. 

Voiam să revăd salonul pentru ultima oară. Străbătând 
coridorul, ajunsei în muzeul unde petrecusem atâtea ore 
plăcute şi folositoare. 

Priveam toate bogăţiile, toate comorile acelea, ca un om 
aflat în pragul unui surghiun veşnic, al unei plecări fără 
întoarcere. Minunile naturii, capodoperele de artă în 
mijlocul cărora îmi petrecusem viaţa în ultimul timp, trebuia 


acum să le părăsesc pentru totdeauna. Aş fi vrut să mă mai 
uit o dată prin fereastra salonului în apele Atlanticului, dar 
obloanele erau închise ermetic şi o placă de metal mă 
despărţea de oceanul pe care nu-l cunoşteam încă. 

Plimbându-mă astfel prin salon, am ajuns lângă uşa care 
dădea în camera căpitanului. Spre uimirea mea, îmi dădui 
seama că uşa e întredeschisă. Fără voie, m-am tras înapoi. 
Dacă Nemo era în cameră, putea să mă vadă. Neauzind 
însă nici un zgomot m-am apropiat din nou. Încăperea era 
goală. Am deschis uşa şi am păşit înăuntru. Camera avea 
aceeaşi înfăţişare aspră, semănând cu chilia unui pustnic. 
Privirile mi se opriră pe câteva gravuri prinse în perete, pe 
care la prima vizită nu le observasem. Erau portretele 
acelor oameni vestiți, a căror viaţă a fost o jertfă 
neîntreruptă în folosul unei măreţe idei omeneşti: 
Kosciuzko, eroul care a murit strigând: «Finis Poloniae!»; 
Botzaris, Leonida al grecilor moderni; O'Connel, apărătorul 
Irlandei; Washington, întemeietorul Uniunii Americane; 
Manin, patriot italian, Lincoln, ucis de glonţul unui partizan 
al sclaviei, şi, în sfârşit, luptătorul pentru dezrobirea 
negrilor, martirul John Brown, atârnat în spânzurătoare, 
aşa cum l-a desenat Victor Hugo. Ce legătură exista între 
sufletele acelea eroice şi sufletul căpitanului Nemo? Puteam 
ghici, din colecţia de portrete, taina vieţii lui? Era oare şi el 
apărătorul popoarelor subjugate, eliberatorul sclavilor? 
Luase parte la ultimele ciocniri politice sau sociale ale 
secolului nostru? 

Deodată, ornicul bătu ora opt. Prima bătaie mă smulse din 
visuri. Tresării ca şi cum un ochi nevăzut mi-ar fi citit 
gândurile cele mai ascunse şi fugii afară din cameră. În 
salon, privirea mi se opri pe busolă. Ne îndreptam mereu 
spre nord. Indicatorul arăta o viteză potrivită, iar 
manometrul o adâncime de aproape şaizeci de picioare. 
Împrejurările erau deci prielnice planurilor canadianului. 

M-am reîntors în camera mea, ca să îmbrac hainele 
groase: cizme de mare, căciulă de lutru şi cazaca de byssus 


căptuşită cu piele de focă. Eram gata. Aşteptam. Doar 
vâjâitul elicei mai tulbura liniştea. Ascultam atent dacă nu 
cumva se aude vreo larmă de voci care să mă înştiinţeze că 
Ned Land a fost prins pe când se pregătea de fugă. Mă 
năpădise o îngrijorare de moarte. 

La ora nouă fără câteva minute mi-am lipit urechea de uşa 
camerei căpitanului. Nici un zgomot. Am ieşit din camera 
mea şi m-am întors în salonul pustiu, cufundat în întuneric. 

Am deschis uşa care dădea în bibliotecă. Aceeaşi 
întunecime, aceeaşi singurătate. M-am aşezat lângă uşa 
dinspre scara centrală, hotărât să aştept acolo semnalul lui 
Ned Land. În clipa aceea, vâjâitul elicei începu să slăbească, 
apoi se opri cu totul. De ce îşi schimbase oare Nautilus 
mersul? Oprirea va înlesni sau va zădărnici planurile lui 
Ned Land? N-aş fi putut spune. Tăcerea era atât de adâncă, 
încât îmi auzeam bătăile inimii. Deodată simţii o zguduitură 
uşoară. Am înţeles că Nautilus s-a oprit pe fundul oceanului 
şi asta îmi mări îngrijorarea. Semnalul canadianului 
întârzia. Mă simţeam îndemnat să-l caut pe Ned Land şi să-l 
conving să-şi amâne încercarea, îmi dădeam seama că nu 
mai navigam în condiţiile obişnuite... În clipa aceea uşa 
salonului se deschise şi apăru căpitanul Nemo. 

— Ah, domnule profesor, mi se adresă el prieteneşte, vă 
căutam. Cunoaşteţi istoria Spaniei? 

Chiar dacă cineva ar fi cunoscut pe de rost istoria patriei 
sale, fiind atât de buimăcit şi de tulburat cum eram eu în 
clipa aceea, sunt sigur că nu şi-ar fi amintit o iotă măcar. 

— Ei, domnule profesor, repetă căpitanul Nemo, aţi auzit 
ce v-am întrebat? Cunoaşteţi istoria Spaniei? 

— Foarte puţin, bâiguii eu. 

— Aşa sunt savanții, spuse căpitanul, nu ştiu şi pace! 
Atunci luaţi loc, adăugă el. Să vă povestesc un episod curios 
din istoria acestei ţări. 

Căpitanul se întinse pe divan şi eu, vrând, nevrând, mă 
aşezai lângă el, în semiîntuneric. 


— Domnule profesor, îmi spuse el, vă rog să mă ascultați 
cu atenţie. Povestirea are să vă intereseze dintr-un anumit 
punct de vedere, pentru că răspunde unei probleme pe 
care sunt sigur că n-aţi putut-o rezolva. 

— Vă ascult, domnule căpitan, zisei eu, neştiind unde vrea 
să ajungă şi întrebându-mă dacă ceea ce voia să-mi 
povestească avea vreo legătură cu planurile noastre de 
fugă. 

— Domnule profesor, începu căpitanul Nemo, cu voia 
dumneavoastră o să ne reîntoarcem la anul 1702. Ştiţi prea 
bine că în epoca aceea regele Ludovic al XIV-lea, crezând 
că-i destul să facă un gest de despot ca să vâre Pirineii în 
pământ, i-a silit pe spanioli să-l recunoască drept rege pe 
ducele de Anjou, nepotul său. Ducele, care a domnit sub 
numele de Filip al V-lea, a avut duşmani puternici în afară. 
Într-adevăr, cu un an înainte, casele regale ale Olandei, 
Austriei şi Angliei încheiaseră un tratat de alianţă la Haga, 
cu scopul de a-i răpi lui Filip al V-lea coroana Spaniei, ca să 
o pună pe capul unui arhiduce numit, dinainte, Carol al III- 
lea. 

Filip trebuia deci să ţină piept coaliţiei. Dar n-avea 
aproape deloc soldaţi şi nici marinari. Bani ar fi avut, dacă 
navele spaniole, încărcate cu aur şi argint din America, ar fi 
putut răzbate până la porturi. Deci, spre sfârşitul lui 1702, 
se aştepta un convoi bogat. Dar fiindcă marina puterilor 
coalizate străbătea Atlanticul în lung şi în lat, paza 
convoiului trebuia făcută de Franţa, care trimisese în acest 
scop o flotă de douăzeci şi trei de vase, comandată de 
amiralul Château-Renaud. 

Convoiul era aşteptat să sosească la Cadix, când amiralul, 
aflând că flota engleză stă la pândă prin meleagurile acelea, 
se hotări să debarce într-un port francez. 

Comandanții spanioli ai convoiului se ridicară împotriva 
acestei hotărâri. Ei ţineau morţiş să debarce într-un port 
spaniol şi, fiindcă nu se putea la Cadix, cerură să fie duşi în 
Golful Vigo, situat pe coasta nord-vestică a Spaniei, care nu 


era blocată. Amiralul Château-Renaud se supuse, într-o 
clipă de slăbiciune, cererii lor, şi corăbiile intrară în Golful 
Vigo. Din nenorocire, golful formează o radă deschisă, care 
nu poate fi apărată în nici un fel. Corăbiile trebuiau deci să 
fie descărcate înainte de sosirea flotei inamice şi ar fi fost 
timp de ajuns pentru aceasta, dacă nu s-ar fi ivit pe 
negândite o ceartă nenorocită iscată din rivalitate. Urmăriţi 
înlănţuirea faptelor? mă întrebă căpitanul Nemo. 

— Da, îi răspunsei neştiind încă unde voia să ajungă cu 
lecţia lui de istorie. 

— Atunci să vă povestesc mai departe. lată ce s-a 
întâmplat: negustorii din Cadix aveau privilegiul ca să 
primească numai ei mărfurile aduse din Indiile occidentale. 
Deci, a debarca aurul corăbiilor în Golful Vigo, însemna să 
le încalci privilegiul. Aşa că se plânseră la Madrid şi 
obţinură de la nechibzuitul Filip al V-lea hotărârea ca întreg 
convoiul, cu mărfuri cu tot, să rămână sechestrat în rada de 
la Vigo, până când flotele duşmane se vor depărta. 

În timp ce se lua hotărârea asta, la 22 octombrie 1702, 
vasele engleze sosiră în Golful Vigo. Amiralul Château- 
Renaud se luptă vitejeşte, cu toate că avea mai puţine forţe. 
Dar când văzu că bogăţiile convoiului sunt pe cale să cadă 
în mâna duşmanului, el dădu foc şi găuri corăbiile, care se 
scufundară împreună cu comorile lor uriaşe. 

Căpitanul Nemo se opri. Mărturisesc că încă nu vedeam în 
ce măsură putea să mă privească povestirea asta. 

— Şi apoi? îl întrebai. 

— Ei bine, domnule Aronnax, ne aflăm în Golful Vigo şi 
dacă vreţi, puteţi să-i pătrundeţi tainele. 

Căpitanul se ridică şi mă îndemnă să-l urmez. Avusesem 
vreme să-mi vin în fire. Salonul era întunecat, dar prin 
ferestrele străvezii sclipeau valurile. Am privit afară. În 
jurul lui Nautilus, pe o întindere de o jumătate de milă, 
razele electrice luminau apa. Fundul nisipos era neted şi 
curat. Oamenii echipajului, în costume de scafandri, se 
străduiau să deşerte mai multe butoaie putrezite şi lăzi 


sparte care zăceau în mijlocul unor resturi de nave 
înnegrite de vreme. Din butoaiele şi lăzile acelea se 
rostogoleau bucăţi de aur şi argint, cascade de pietre 
preţioase şi juvaeruri, acoperind nisipul. Oamenii încărcaţi 
cu preţioasa lor pradă urcau pe bordul lui Nautilus şi se 
reîntorceau apoi ca să reiînceapă nesfârşitul pescuit de aur 
şi argint. Înţelesei. Aici avusese loc bătălia din 22 octombrie 
1702. Chiar în locul acesta se scufundaseră corăbiile cu 
încărcătura lor aşteptată de guvernul spaniol. Aici venea 
căpitanul Nemo să încaseze, după trebuinţă, milioanele cu 
care îşi încărca vasul. Pentru el, şi numai pentru el, 
trimisese America metalele ei preţioase. El era singurul 
moştenitor direct al comorilor smulse de la incaşii învinşi de 
Fernando Cortez. 

— V-aţi închipuit, domnule profesor, că marea ar putea 
ascunde atâtea bogății? mă întrebă el zâmbind. 

— Ştiam că argintul care se află în mări este socotit la 
două milioane de tone. 

— Fără îndoială; dar ca să extragi argintul acesta, 
cheltuielile ar întrece câştigul. Aici nu fac decât să culeg 
ceea ce oamenii au pierdut; şi nu numai în Golful Vigo, ci şi 
în mii de alte locuri unde s-au petrecut naufragii şi care 
sunt notate pe harta mea submarină. Acum înţelegeţi de ce 
sunt miliardar? 

— Înţeleg, domnule căpitan. Daţi-mi voie cu toate astea să 
vă spun că, exploatând Golful Vigo, n-aţi făcut altceva decât 
să o luaţi înainte unei alte societăţi. 

— Nu vă înţeleg... 

— Există o societate care a obţinut de la guvernul spaniol 
privilegiul de a căuta corăbiile înecate. Acţionarii sunt 
momiţi de câştigurile nemaipomenite care îi aşteaptă, 
fiindcă valoarea comorilor nautragiate este preţuită la cinci 
sute de milioane. 

— Cinci sute de milioane! Nemo surâse. Au fost, dar nu 
mai sunt. 


— Într-adevăr! îi răspunsei. Ar fi bine să se milostivească 
cineva cu acţionarii şi să-i înştiinţeze. Dar te pomeneşti că 
au să se şi supere pe cel care îi va înştiinţa, fiindcă, de 
obicei, jucătorilor le pare mai rău când îşi pierd speranţele 
nesăbuite, decât atunci când îşi pierd banii. La urma urmei, 
îi plâng mai puţin pe acţionari decât pe miile de nenorociţi 
cărora bogăţiile astea le-ar folosi cu adevărat. Aşa, ele 
rămân pierdute pentru totdeauna. Înainte încă de a 
termina, am simţit că vorbele mele îl răniseră pe căpitanul 
Nemo. 

— Pierdute! spuse el, cu înflăcărare. Credeţi că bogăţiile 
astea sunt pierdute, dacă le culeg eu? Credeţi că pentru 
mine le adun? Cine vă spune că nu le folosesc cum trebuie? 
Vă închipuiţi că nu ştiu că sunt pe lume fiinţe care suferă, 
popoare asuprite, nenorociţi de ajutat, victime de răzbunat? 
Nu pricepeţi...? 

Căpitanul Nemo se opri deodată. Poate îi părea rău că-mi 
spusese prea multe. Dar eu ghicisem. Orice motive l-ar fi 
împins să-şi caute libertatea în fundul mărilor, el rămăsese 
înainte de toate om! Înţelegeam acum cui trimisese 
milioanele, când Nautilus trecuse prin apele Cretei 
răsculate! 

Capitolul IX UN CONTINENT DISPĂRUT. 

A doua zi, în dimineaţa de 19 februarie, canadianul intră în 
camera mea. Eram sigur că o să vină. Aşa cum mă 
aşteptam, părea foarte dezamăgit. 

— Ce mai spuneţi? mă întrebă el. 

— Ce să mai spun, Ned! Soarta ne-a fost potrivnică ieri. 

— Da! A trebuit ca tocmai în clipa când voiam să fugim, 
blestematul de căpitan să oprească vasul! 

— Da, Ned, a avut treabă cu bancherul lui. 

— Cu bancherul? 

— Cu banca, mai bine-zis. Vreau să spun, cu oceanul ăsta, 
în care bogăţiile lui stau mai la adăpost decât în tezaurul 
unui stat. 


I-am povestit apoi canadianului întâmplările din ajun, 
nutrind speranţa că am să-l înduplec să nu-l părăsească pe 
căpitanul Nemo. Dar povestirea mea stârni din partea lui 
Ned numai părerea de râu că n-a putut face pe socoteala lui 
o plimbare prin locurile unde s-a desfăşurat lupta de la 
Vigo. 

— În sfârşit, încheie el, nu-i încă totul pierdut! N-am 
nimerit-o acum, dar altă dată o să izbutim, şi chiar la 
noapte, dacă trebuie... 

— Ce direcţie are Nautilus.? l-am întrebat. 

— Habar n-am, răspunse Ned. 

— La amiază o să cercetăm harta. 

Canadianul plecă să-l întâlnească pe Conseil, iar eu mă 
îmbrăcai şi intrai în salon. Busola îmi dădu de gândit. 
Nautilus se îndrepta spre sud-sud-est. Întorsesem spatele 
Europei. 

Am aşteptat cu oarecare nerăbdare să fie însemnat pe 
hartă punctul în care ne aflam. Aproape de ora unsprezece 
şi jumătate, rezervoarele se goliră şi aparatul nostru urcă la 
suprafaţa apei. Am alergat pe punte. Ned Land mi-o luase 
înainte. 

Uscatul nu se mai vedea deloc. Jur împrejurul nostru lucea 
numai întinderea nemărginită a apelor. La orizont se zăreau 
câteva pânze. Erau fără îndoială nişte corăbii ce se 
îndreptau spre Capul San Roque în căutarea vânturilor 
prielnice, care să le poarte dincolo de Capul Bunei 
Speranţe. Cerul se înnorase; în aer plutea furtuna. 

Spumegând de furie, Ned încerca să străpungă cu privirea 
zările înceţoşate. Mai nădăjduia încă să vadă, dincolo de 
pâcle, ţărmul atât de dorit. 

La amiază, soarele se mai ivi o clipă. Secundul folosi 
înseninarea aceasta ca să-i măsoare înălţimea. Apoi, pentru 
că marea devenea din ce în ce mai furioasă, am părăsit 
puntea, iar capacul a fost închis. O oră mai târziu, 
cercetând harta, am văzut că poziţia lui Nautilus era 
însemnată la 16*17' longitudine şi 33*22' latitudine, adică 


la o sută cincizeci de leghe de coasta cea mai apropiată. 
Nici gând să mai putem fugi! Şi e lesne de închipuit furia 
canadianului când i-am lămurit situaţia... În ce mă priveşte, 
nu prea eram supărat. Parcă mi se luase o greutate de pe 
inimă. De aceea, simţindu-mă oarecum liniştit, mi-am 
reînceput lucrările obişnuite. 

Pe la unsprezece noaptea, căpitanul Nemo veni pe 
neaşteptate să mă vadă. Mai întâi mă întrebă prieteneşte 
dacă nu mă simt ostenit după veghea din noaptea trecută, l- 
am răspuns că sunt destul de odihnit. 

— Atunci, domnule Aronnax, am să vă propun o plimbare 
neobişnuită. 

— Vă ascult, domnule căpitan. 

— N-aţi vizitat fundurile mărilor decât ziua şi la lumina 
soarelui. Ce aţi spune să le vedeţi noaptea, pe întuneric? 

— Aş fi încântat. 

— Vă spun însă dinainte că va fi o plimbare obositoare. 
Vom umbla mult şi va trebui să urcăm un munte. Drumurile 
nu prea sunt bine întreţinute. 

— Ceea ce-mi spuneţi, domnule căpitan, îmi stârneşte şi 
mai mult curiozitatea. Sunt gata să vă urmez. 

— Atunci, domnule profesor, să ne îmbrăcăm costumele de 
scafandri! 

Când am ajuns în vestiar, am văzut că niciunul dintre 
tovarăşii mei sau dintre oamenii echipajului nu avea i să ne 
întovărăşească. Căpitanul Nemo nu pomeni nici un cuvânt 
despre Ned sau despre Conseil. În câteva clipe, ne-am 
îmbrăcat costumele şi ni s-au pus pe spate rezervoarele 
încărcate din plin. M-a mirat însă faptul că nu ni se 
pregătiseră lămpile electrice. Am atras atenţia căpitanului 
asupra acestui lucru. 

— Nu ne-ar fi de nici un folos, îmi răspunse el. 

Am crezut că nu auzisem bine, dar n-am putut să-i mai 
spun încă o dată, pentru că Nemo îşi şi pusese pe cap casca 
de metal. După ce mi-am încheiat costumul, am simţit că mi 
se pune în mână un baston de fier, şi câteva clipe mai târziu 


păşii pe fundul Atlanticului, la o adâncime de trei sute de 
metri. 

Se apropia miezul nopţii. Apele erau învăluite într-un 
întuneric de nepătruns, dar căpitanul Nemo îmi arăta în 
depărtare un punct roşiatic, un fel de flacără, strălucind la 
vreo două mile de Nautilus. Ce era focul acela, din ce şi cum 
se iscase în mijlocul apelor, ce materii îl alimentau, n-aş fi 
putut spune. În orice caz, ne lumina destul de slab, e drept, 
dar m-am obişnuit cu întunericul acela ciudat şi am înţeles 
de ce nu era nevoie de aparatele Ruhmkorff. 

Mergeam alături de căpitanul Nemo spre focul din zare. 
Fundul neted urca pe nesimţite. Înaintam cu paşi mari, 
ajutându-ne de bastoane. Dar drumul nostru era anevoios, 
căci deseori ni se înfundau picioarele într-un soi de mâl 
amestecat cu alge şi presărat cu pietre lunecoase. În timp 
ce înaintam, auzii deodată un fel de ţârâit deasupra capului. 
Zgomotul se mărea din timp în timp, semănând cu o 
pârâitură neîntreruptă. Am înţeles cine îl făcea: era ploaia 
care cădea cu violenţă, izbind valurile. Fără să vreau, mi-a 
trecut prin minte că o să fiu muiat până la piele de apă, în 
mijlocul apei! M-a pufnit râsul la ideea asta caraghioasă. 
Dar, la drept vorbind, sub hainele groase de scafandru nu 
se mai simte apa şi te poţi foarte bine crede în mijlocul unei 
atmosfere ceva mai dense decât atmosfera terestră - şi 
atâta tot. 

După o jumătate de oră de mers, pământul deveni pietros. 
Meduzele, crustaceii microscopici şi penatulele îl luminau 
uşor cu lucirea lor fosforescentă. Zăream movile de pietre 
acoperite cu milioane de zoofite şi tufe de alge. Piciorul îmi 
aluneca întruna pe covorul acela vâscos de iarbă de mare şi 
aş fi căzut de mai multe ori dacă n-aş fi avut bastonul de 
fier. Întorcându-mă, vedeam cum lucea în depărtare farul 
de pe Nautilus. 

Movilele de pietre despre care am amintit erau aşezate pe 
fundul oceanului cu o anumită regularitate, şi asta mi se 
păru de neînțeles. Zăream brazde enorme pierzându-se în 


întunericul unei depărtări nesfârşite. M-au uimit şi alte 
lucruri, la fel de ciudate, pe care nu le puteam înţelege. Mi 
se părea că tălpile mele greoaie, de plumb, strivesc un strat 
de oseminte care pârâiau, sfărâmându-se. Ce era oare valea 
aceasta întinsă de-a lungul căreia ne purtau paşii? Aş fi vrut 
să-l întreb pe căpitan, dar nu pricepeam încă vorbirea prin 
semne, folosită de el şi de tovarăşii săi atunci când se 
găseau pe fundul apelor. Între timp, lumina roşiatică spre 
care ne îndreptam creştea, înflăcărând orizontul. Vatra 
aceasta din mijlocul apelor îmi stârnea grozav curiozitatea. 
Să fi fost vreo manifestare electrică? Aveam de-a face cu un 
fenomen natural, necunoscut încă de savanţi? Nu cumva - 
îmi dădu deodată prin minte - era la mijloc tot mâna 
omului? Ea aţâţase focul? Te pomeneşti că voi întâlni în 
fundul apelor tovarăşi sau prieteni de-ai căpitanului Nemo, 
trăind aceeaşi viaţă ciudată ca şi el. Poate că Nemo se 
ducea să-i vadă. Poate că acolo se afla o întreagă colonie de 
exilați, sătui de ticăloşiile de pe pământ, care căutaseră şi 
găsiseră libertatea în adâncurile oceanului. Tot felul de idei, 
una mai năstruşnică decât alta, îmi treceau prin minte. Mă 
găseam într-o asemenea stare sufletească încât, fermecat 
de minunile ce mi se perindau mereu pe dinaintea ochilor, 
nu m-aş fi mirat deloc dacă aş fi descoperit în fundul 
oceanului unul din oraşele submarine visate de căpitanul 
Nemo! 

Drumul nostru se făcea din ce în ce mai luminos. O lumină 
albicioasă îşi împrăştia razele din vârful unui munte înalt de 
vreo opt sute de picioare. Dar ceea ce zăream nu era decât 
răsfrângerea luminii aceleia în cristalul straturilor de apă. 
Focarul luminos se afla de cealaltă parte a muntelui... 

Căpitanul Nemo înainta fără şovăire prin labirintul pietros 
care brăzda fundul Atlanticului. El cunoştea bine drumul 
acesta întunecat. Fără îndoială că îl străbătuse de multe ori 
şi nu se putea rătăci. Îl urmam cu o încredere oarbă. Îmi 
părea un geniu al mărilor, şi, când mi-o lua înainte, îi 


admiram statura înaltă profilându-se pe fundul luminos al 
zării. 

Pe la unu noaptea ne apropiarăm de primele povârnişuri 
ale muntelui. Dar, ca să ajungem la ele, mai aveam de 
străbătut potecile încâlcite ale unui desiş uriaş. 

Da! Un desiş de copaci morţi, desfrunziţi, fără sevă, copaci 
mineralizaţi sub acţiunea apelor, străjuiţi ici şi colo de pini 
gigantici. Părea o mină de cărbuni, încă în picioare, 
ţinându-se cu rădăcinile de pământul prăbuşit, cu ramurile 
desenându-se ca o dantelă de hârtie neagră pe fundul 
apelor. Închipuiţi-vă o pădure din Hartz căţărată pe coasta 
unui munte, dar o pădure înecată. Printre potecile ei pline 
de alge şi fucuşi, mişuna o întreagă lume de crustacei. 
Înaintam urcându-ne pe stânci, sărind peste trunchiuri 
răsturnate, rupând lianele de mare ce se legănau de la un 
arbore la altul, înspăimântând peştii care zburau din 
creangă în creangă. Îmi urmam neobosita călăuză încântat, 
aproape fără să mai simt oboseala. 

Cum să descriu o asemenea privelişte? Cum să înfăţişez 
pădurea şi stâncile înecate în întunecimile sălbatice din 
adâncuri, deasupra cărora pâlpâiau lumini roşiatice, 
crescând în oglindirea apelor! Urcam pe stânci care se 
prăvăleau în urma noastră, rostogol indu-se în mormane 
uriaşe, cu un zgomot de tunet. De o parte şi de alta se 
adânceau luminişuri largi, părând a fi făcute de mâna 
omului, şi uneori mă aşteptam să-mi iasă înainte, fără de 
veste, vreun locuitor al ținuturilor submarine. 

Dar căpitanul Nemo înainta mereu. Nevoind să rămân în 
urmă, mă sileam să merg aproape de el. Bastonul mă ajuta 
foarte mult. Un pas greşit ar fi fost primejdios pe potecile 
acelea mărginite de prăpăstii; dar mergeam cu încredere şi 
hotărâre, fără să simt ameţeala. Uneori săream peste vreo 
spărtură atât de adâncă, încât, dacă aş fi întâlnit-o pe uscat, 
în mijlocul gheţurilor, n-aş fi îndrăznit nici în ruptul capului 
să o trec; alteori mă încumetam să păşesc pe deasupra 
prăpăstiilor, peste trunchiuri de copaci prăbuşiţi. Nu mă 


uitam pe unde calc, fiindcă n-aveam ochi decât ca să admir 
frumuseţile sălbatice ale locurilor prin care treceam. Colo, 
stânci măreţe, plecându-se spre temeliile lor tăiate 
neregulat, păreau că sfidează legile echilibrului. Dintre 
genunchii de piatră le ţâşneau, ca sub o presiune 
nemaipomenită, arborii care le sprijineau şi care, la rândul 
lor, se sprijineau pe stânci. Dincolo, turnuri ridicate de 
natură, cu metereze în vârfuri, se înclinau până la un unghi 
pe care legile gravitaţiei nu le-ar fi încuviinţat pe uscat. 
Simţeam eu însumi diferenţa pricinuită de densitatea 
puternică a apei, când, cu toate hainele mele grele, casca 
de aramă şi tălpile de metal, mă căţăram pe povârnişuri 
neînchipuit de abrupte, trecându-le, ca să zic aşa, cu 
uşurinţa unei capre negre! Îmi dau bine seama că ceea ce 
povestesc nu poate fi crezut. Dar întâmplările acestea au 
numai o aparenţă de neadevăr, ele sunt de fapt reale, de 
necontestat. N-a fost un vis. Am simţit şi am văzut totul cu 
propriii mei ochi. 

După două ore de la plecarea de pe Nautilus, străbătusem 
zona împădurită şi vedeam înălțându-se la o sută de 
picioare deasupra capetelor noastre piscul întunecat al 
muntelui, profilându-se în lumina strălucitoare a 
povârnişului din partea cealaltă. Ici-colo se înşirau câţiva 
copăcei împietriţi, formând zig-zaguri amenințătoare. Peştii 
se înălţau în cârduri la trecerea noastră, ca nişte păsări 
întâlnite pe neaşteptate în stuf. În coasta muntelui se 
deschideau scorburi de nepătruns, peşteri adânci, grote 
îmunecoase în fundul cărora auzeam cum se mişcă vietăţi 
înfricoşătoare. Îmi îngheţa sângele în vine de câte ori 
zăream vreo antenă uriaşă barându-mi drumul sau vreun 
cleşte înspăimântător închizându-se cu zgomot în 
întunericul grotelor! În mijlocul întunericului străluceau mii 
de puncte luminoase: erau ochii crustaceilor gigantici, pitiţi 
în ascunzătorile lor, ai homarilor care se înălţau ca nişte 
lăncieri, mişcându-şi cleştii cu zgomot, ca şi cum s-ar fi 
ciocnit două săbii, erau ochii crabilor uriaşi care stăteau 


proptiţi ca tunurile pe afeturi şi ai caracatiţelor groaznice 
care-şi încolăceau tentaculele ca un mărăciniş de şerpi vii. 
În ce lume nefirească şi necunoscută mă aflam? Din ce 
ordin făceau parte articulatele acelea, care se serveau de 
stânci ca de o a doua carapace? Unde găsise natura taina 
vieţii lor vegetative şi de câte secole trăiau ele astfel, în 
apele cele mai adânci ale oceanului? 

Dar nu era timp de stat. Căpitanul Nemo, obişnuit cu 
vietăţile acelea fioroase, nici nu se mai uita la ele. 
Ajunsesem la primul podiş, unde mă aşteptau alte 
minunăţii. Acolo se zăreau ruini pitoreşti care tară îndoială 
că fuseseră făcute, cândva, de mâna omului. Printre 
mormanele de pietre se desluşeau forme nelămurite de 
castele şi de temple, înveşmântate de zoofite înflorite, 
construcţii pe care, în lipsa iederii, algele şi fucuşii le 
acopereau ca nişte mantii vegetale. 

Ce fusese oare partea aceasta a globului, prăbuşită de 
cataclisme? Cine aşezase stâncile şi pietrele ca pe nişte 
temple din timpuri preistorice? Unde mă aflam şi încotro 
mă târa voia căpitanului Nemo? 

Aş fi vrut să-l întreb, dar fiindcă nu puteam, l-am oprit, 
apucându-l de braţ. El clătină capul şi-mi arătă ultimul pisc 
al muntelui, ca şi cum ar fi voit să-mi spună: 

— Haide! Haide înainte! 

L-am urmat cu o ultimă sforţare şi îndată am ajuns pe 
piscul care se înălța cu vreo zece metri deasupra 
grămezilor de stânci. 

Am privit povârnişul pe care-l urcasem. Muntele se ridica 
numai cu şapte-opt sute de picioare deasupra văii, dar pe 
cealaltă parte, unde fundul oceanului era mult mai adânc, 
povârnişul atingea de două ori înălţimea aceasta. În faţa 
ochilor mei se întindea, până departe, un câmp larg, 
învăluit într-o lumină orbitoare. Mi-am dat seama că 
muntele pe care ne aflam era un vulcan. 

Cu cincizeci de metri mai jos de pisc, în mijlocul unei ploi 
de pietre şi de zgură, un crater uriaş vărsa puhoaie de lavă, 


care se împrăştiau în cascade de foc în sânul apelor. Astfel, 
vulcanul, ca o faclă uriaşă, lumina câmpul până în 
străfundurile zării. 

Am spus despre craterul submarin că zvârlea lavă şi nu 
flăcări, pentru că flăcările au nevoie de oxigenul din aer şi 
nu se pot aprinde în apă; dar râurile de lavă pot să se 
înfierbânte până la roşu, să învingă în luptă apa şi s-o 
vaporizeze apoi la atingerea ei. Curenţi repezi purtau 
gazele care se împrăştiau, iar puhoaiele de lavă alunecau 
până la poalele muntelui, semănând cu revărsările 
Vezuviului pe un alt Torre del Greco. 

Acolo, sub ochii mei, se iveau ruinele unui oraş - distrus, 
năruit, cu acoperişurile prăvălite, cu templele prăbuşite, cu 
arcadele desfăcute, cu coloanele dărâmate la pământ - 
ruine în care se mai simțeau încă proporţiile armonioase ale 
unui gen de arhitectură toscană. Mai departe se zăreau 
rămăşiţele unui apeduct uriaş; apoi, înălțimile năclăite ale 
unei acropole ale cărei forme aminteau de Parthenon; ici, 
urmele unui chei, ca şi cum vreun port antic ar fi adăpostit 
odinioară, la țărmurile unui ocean dispărut, corăbiile 
comerciale şi triremele de război; dincolo, crestele prelungi 
ale unor ziduri năruite, străzi largi, pustii, un întreg Pompei 
îngropat sub apă, pe care căpitanul Nemo îl reînvia în faţa 
ochilor mei! 

Unde mă aflam? Unde mă aflam? Voiam să ştiu cu orice 
preţ, voiam să vorbesc, voiam să-mi smulg casca de aramă 
care îmi acoperea capul. 

Dar căpitanul Nemo, venind spre mine, mă opri cu un 
semn. Apoi ridică de jos o piatră cretoasă, şi, apropiindu-se 
de o stâncă de bazalt negru, scrise un singur cuvânt: 

ATLANTIDA. 

M-am luminat dintr-o dată! Atlantida, vechea Meropidă 
despre care vorbeşte 'Teopomp, Atlantida lui Platon, 
continentul acesta în a cărui existenţă Origen, Porphir, 
Jamblique, d'Anville, Malte-Brun şi Humboldt nu credeau, 
socotindu-i dispariţia drept o legendă, continentul acesta în 


a cărui existenţă au crezut Possidonius, Pliniu, Amian- 
Marcellinus, Tertulian, Engel, Sherer, Tournefort, Buffon şi 
d'Avezac se afla înaintea ochilor mei cu mărturia de 
nezdruncinat a catastrofei sale! Acesta era deci ţinutul 
înghiţit de ocean, care existase în afara Europei, Asiei şi 
Libiei, dincolo de Coloanele lui Hercule, unde trăia 
puternica seminţie a atlanţilor, împotriva cărora au purtat 
grecii vechi cele dintâi războaie! 

Platon însuşi este istoricul care, în scrierile sale. a depus 
drept mărturii unele fapte din timpurile acelea eroice. lar 
dialogul dintre Timeu şi Critias, în care Platon aminteşte de 
Atlantida, i-a fost inspirat, ca să zic aşa, de poetul şi 
legiuitorul Solon. Într-o zi, Solon stătea la sfat cu câţiva 
bătrâni înţelepţi din Sais, oraş care încă de pe atunci avea o 
vechime de opt sute de ani, după cum arătau analele săpate 
pe pereţii sacri ai templelor. Unul dintre bătrânii aceia 
povesti istoria unui alt oraş, cu o mie de ani mai vechi decât 
Sais. Această primă cetate ateniană, veche de când lumea, 
fusese cucerită şi distrusă în bună parte de către atlanţi. 
Atlanţii, povestea bătrânul din Sais, trăiseră pe un continent 
uriaş, mai mare decât Africa şi Asia luate laolaltă şi care se 
întindea pe un pământ cuprins între 12* şi 14* latitudine 
nordică! Ei stăpâneau până şi Egiptul şi voiau să 
cucerească cetăţile greceşti, dar au fost siliţi să dea înapoi 
în faţa împotrivirii înverşunate a elinilor. Se scurseră 
veacuri. Veni apoi un cataclism cu potop şi cutremure de 
pământ. O zi şi o noapte au fost de ajuns ca să dispară de pe 
faţa pământului întreaga Atlantida, ale cărei piscuri înalte, 
Madera, Azorele, Canarele şi insulele Capului Verde, mai 
răsar încă deasupra apelor. 

Inscripţia căpitanului Nemo îmi adusese în minte toate 
amintirile acestea istorice. Aşadar, mânat de cea mai 
ciudată întâmplare, păşeam pe unul din munţii 
continentului scufundat, pipăiam cu mâinilc ruinele acelea 
vechi de mii de veacuri, din vremea erelor geologice! 
Călcam chiar pe locuri prin care trecuseră contemporanii 


primului om! Striveam sub tălpile mele grele scheletele 
animalelor preistorice pe care arborii, acum pietrificaţi, le 
adăpostiseră odinioară la umbra frunzişului lor! 

Ah! De ce n-aveam vreme de ajuns! As fi voit să cobor 
povârnişurile repezi ale muntelui, să cutreier tot 
continentul acela uriaş, care fără îndoială lega Africa de 
America, şi să cercetez marile oraşe clădite înaintea 
potopului. Poate că acolo, sub ochii mei, se înălţase de mult 
cetatea Makhimos cea războinică, sau cucernica Eusebes, 
ai căror locuitori uriaşi trăiau secole întregi şi aveau destulă 
putere ca să ridice lespezile enorme care şi acum mai 
rezistau apelor. Poate că, într-o zi, vreo nouă erupție va 
aduce iar la suprafaţa valurilor ruinele scufundate, în 
regiunea aceasta oceanică au fost semnalaţi numeroşi 
vulcani submarini, şi multe corăbii, navigând deasupra 
apelor zbuciumate, au simţit zguduituri înfricoşătoare. Unii 
au auzit zgomote înăbuşite ce vesteau lupta elementelor din 
adâncuri, alţii au cules din valuri cenuşă vulcanică. Tot 
solul, până la Ecuator, e încă frământat de forţele plutonice. 
Şi cine ştie dacă într-o epocă îndepărtată nu vor apărea, 
deasupra Atlanticului, munţi din care vor ţâşni flăcări, 
născuţi din revărsările vulcanice şi din păturile de lavă care 
se depun necontenit!În timp ce mă gândeam la toate 
acestea. Încercând să nu scap niciunul din amănuntele 
acelei privelişti măreţe, căpitanul Nemo, sprijinit de o 
coloană sfărâmată şi năpădită de plante, rămăsese ca 
împietrit, pierdut într-o visare adâncă. Se gândea oare la 
generaţiile dispărute, cerându-le să-i dezvăluie taina 
destinului omenesc? Aici era locul unde venea să-şi 
reîmprospăteze forţele, retrăind străvechi amintiri istorice, 
omul acesta ciudat care fugise de viaţa modernă? Ce n-aş fi 
dat să-i cunosc gândurile, să i le împărtăşesc, să i le înţeleg! 

Am stat astfel o oră întreagă, contemplând nesfârşita 
câmpie luminată de strălucirea lavei, care căpăta uneori o 
intensitate uimitoare. Fierberea lăuntrică zguduia scoarţa 
muntelui. Apele făceau să se audă şi mai limpede zgomotele 


adânci însoţite de ecouri puternice, în acelaşi timp, se ivise 
prin pânza apelor luna, aruncând câteva raze palide 
deasupra continentului scufundat. N-a fost decât o licărire, 
de o frumuseţe cu neputinţă de zugrăvit. Căpitanul se 
ridică, mai privi pentru ultima oară întinderea, apoi îmi făcu 
semn să-l urmez. 

Am coborât repede muntele. După ce am trecut de 
pădurea împietrită, am zărit farul de pe Nautilus strălucind 
ca o stea. Căpitanul porni drept spre el şi am ajuns 
împreună pe bord în clipa în care primele licăriri ale zorilor 
albeau valurile oceanului. 

Capitolul X CĂRBUNELE SUBMARIN. 

A doua zi, 20 februarie, mă trezii târziu, pe la unsprezece, 
din pricina oboselii din timpul nopţii. M-am îmbrăcat în 
grabă, nerăbdător să aflu direcţia lui Nautilus. 
Instrumentele arătau că înaintam mereu spre sud, cu o 
viteză de douăzeci de mile pe oră, la o adâncime de o sută 
de metri. 

Peste câtăva vreme veni şi Conseil în salon. I-am povestit 
călătoria noastră nocturnă, şi, fiindcă obloanele mai erau 
încă deschise, a putut să vadă şi el o parte din continentul 
scufundat. 

Nautilus, plutind la numai zece metri deasupra pământului 
Atlantidei, gonea ca un balon dus de vânt deasupra 
câmpiilor terestre; stând la ferestrele salonului, ni se părea 
că suntem nişte călători într-un vagon al unui tren rapid. 
Prin faţa ochilor ni se perindau stânci cioplite în forme 
nemaivăzute şi păduri de arbori trecuţi din regnul vegetal 
în cel animal, ale căror siluete neclintite se strâmbau sub 
valuri. Mormanele de pietre, pitite în covoare de axidii şi de 
anemone sau împodobite cu lungi hidrofite verticale, cât şi 
blocurile de lavă răsucite nefiresc stăteau mărturie a furiei 
erupţiilor plutonice. În timp ce priveliştile acelea ciudate 
străluceau în lumina farurilor noastre. Îi povestii lui Conseil 
istoria atlanţilor. Îi povestii luptele eroice purtate şi-i 
înfăţişai problema existenţei Atlantidei ca pe un fapt ce nu 


mai putea fi pus la îndoială. Dar Conseil părea că se 
gândeşte în altă parte şi că nu mă prea ascultă. Am înţeles 
îndată nepăsarea lui faţă de problemele istorice. Într- 
adevăr, privirile îi erau atrase de o sumedenie de peşti, şi 
atunci când îi avea în faţă, pierdut în noianul clasificării, 
uita pe ce lume trăieşte. În asemenea împrejurări, n-am 
putut face altceva decât să-l urmez, reluând, alături de el, 
studiile noastre ihtiologice. 

Dealtfel, peştii aceia ai Atlanticului nu se deosebeau mult 
de cei pe care-i studiasem până atunci. 

Dar pe când cercetam feluriţii reprezentanţi ai faunei 
marine, nu mă mai săturam privind văile Atlantidei. Uneori 
neregularităţile fundului oceanic îl sileau pe Nautilus să-şi 
încetinească viteza şi să se strecoare cu îndemânarea unui 
cetaceu printre trecătorile strâmte ale colinelor. Dacă 
labirintul devenea prea încâlcit, submarinul se înălța ca un 
balon, apoi, după ce trecea piedica, îşi relua mersul la 
numai câţiva metri deasupra solului. Minunată şi 
încântătoare călătorie, semănând cu o plimbare aerostatică, 
de care o deosebea doar faptul că Nautilus se supunea cu 
desăvârşire mâinii cârmaciului său! 

Pe la patru după-amiază, terenul, care până atunci fusese 
milos şi acoperit de crengi mineralizate, începu să se 
schimbe încetul cu încetul: deveni mai stâncos, părând 
presărat cu conglomerate, cu tufuri bazaltice şi urme de 
lavă şi de obsidian sulfuros. Mă gândeam că după şesurile 
lungi vor urma în curând munţii şi, într-adevăr, când 
Nautilus făcu unele mişcări, am văzut spre sud un fel de zid 
înalt care părea că acoperă orice ieşire. Pesemne că era un 
continent sau măcar o insulă, fie una dintre insulele Canare, 
fie una dintre insulele Capului Verde. Poziţia vasului nefiind 
însemnată - poate dinadins - nu ştiam unde ne aflăm. În 
orice caz, zidul mi se părea că trebuie să fie marginea 
Atlantidei, din care nu străbătusem decât o părticică. Îmi 
continuai observaţiile şi în timpul nopţii. Rămăsesem singur, 
fiindcă Conseil plecase să se culce în cabina lui. Încetinindu- 


şi mersul, Nautilus sălta pe deasupra colinelor învăluite în 
umbră când atingându-le, ca şi cum ar fi vrut să se aşeze pe 
ele, când ridicându-se la suprafaţa valurilor. Prin cristalul 
apelor se vedeau câteva constelații strălucitoare, dintre 
care am recunoscut cele cinci sau şase stele zodiacale care 
vin după Orion. 

Aş fi rămas încă multă vreme în faţa ferestrei ca să admir 
marea şi cerul, dacă nu s-ar fi închis obloanele. În clipa 
aceea, Nautilus ajunsese la poalele zidului. Cum avea să 
iasă de acolo, nu puteam ghici. M-am dus în camera mea. 
Nautilus stătea nemişcat. Adormii cu gândul să mă scol 
peste câteva ore, dar nu m-am putut trezi decât a doua zi la 
ora opt. Am intrat atunci în salon şi, privind manometrul, 
îmi dădui seama că Nautilus pluteşte la suprafaţa 
oceanului. Dealtfel, se auzi curând şi zgomot de paşi 
deasupra, pe punte. 

Cu toate acestea, nici o clătinare de val nu legăna vasul. 
M-am urcat până aproape de punte. Capacul era deschis. 
Am scos capul, dar în loc să dau de lumina zilei, m-am 
pomenit înconjurat de un întuneric de nepătruns. Unde ne 
aflam? Mă înşelasem? Să nu fi trecut încă noaptea? Nu se 
vedea totuşi nici o stea, iar bezna era cu mult mai neagră 
decât întunericul nopţii. Nu ştiam ce să cred, când deodată 
cineva mă întrebă: 

— Dumneavoastră sunteţi, domnule profesor? 

— Ah! Domnule căpitan! Unde ne aflăm? 

— Sub pământ, domnule profesor. 

— Sub pământ? strigai eu. Şi Nautilus mai pluteşte? 

— Pluteşte. 

— Nu înţeleg... 

— Aşteptaţi câteva clipe. Farul se va aprinde îndată şi dacă 
vă plac situaţiile limpezi, veţi fi mulţumit. 

Mă suii pe punte şi aşteptai. Întunericul era atât de adânc, 
încât nu-l vedeam nici măcar pe căpitanul Nemo. Dar, 
uitându-mă spre zenit, exact deasupra capului meu, mi se 
păru că întrevăd o licărire, un fel de semiintuneric, 


străbătând printr-o scobitură rotundă. În clipa aceea farul 
se aprinse şi lucirea lui orbitoare întunecă geana de lumină 
de deasupra. 

După ce am închis o clipă ochii, orbiţi de puterea luminii, 
mă uitai în jurul meu. Nautilus plutea pe lângă un mal, zidit 
ca un chei. Marea în care se oprise era un fel de lac, închis 
într-un cerc de ziduri, cu diametrul de două mile, adică 
având vreo şase mile de jur împrejur. Nivelul lacului - după 
cum arăta manometrul - nu putea fi decât cel exterior, 
fiindcă trebuia neapărat să existe o comunicaţie între lac şi 
mare. Pereţii înalţi, aplecaţi spre bază, se rotunjeau 
formând un fel de pâlnie răsturnată, a cărei înălţime 
atingea cinci sau şase sute de metri. În vârf se deschidea 
scobitura rotundă prin care zărisem licărirea datorită, fără 
îndoială, luminii zilei. Înainte de a cerceta mai cu atenţie 
aşezarea grotei aceleia uriaşe, înainte de a mă întreba dacă 
e făcută de natură sau de mâna omului, m-am îndreptat 
spre căpitanul Nemo. 

— Unde suntem? îl întrebai. 

— În mijlocul unui vulcan stins, îmi răspunse el; un vulcan 
înecat de apele mării, în urma unor cutremure. În timp ce 
dumneavoastră dormeaţi, Nautilus a pătruns în lacul acesta 
printr-un canal natural, deschis la zece metri sub valurile 
oceanului. Aici e portul său, un port sigur, tainic şi la 
adăpostul tuturor vânturilor! Dacă puteţi, găsiţi-mi pe 
țărmurile continentelor sau insulelor dumneavoastră o radă 
asemănătoare cu adăpostul acesta sigur împotriva furiei 
uraganelor. 

— Aici într-adevăr sunteţi în siguranţă, domnule căpitan. 
Cine v-ar putea urmări în inima unui vulcan? Dar mi s-a 
părut că văd o deschizătură în vârful lui... 

— E craterul vulcanului. Un crater odinioară plin de lavă, 
vapori şi flăcări, prin care acum pătrunde aerul înviorător 
pe care-l respirăm. 

— Dar ce munte vulcanic e acesta? întrebai eu. 


— E un munte situat pe una din numeroasele insule cu 
care-i presărat oceanul. O stâncă oarecare pentru vapoare; 
pentru noi însă este o adevărată peşteră uriaşă. Am 
descoperit-o printr-o întâmplare; o întâmplare fericită însă. 

— Oare n-ar putea cobori cineva prin gura craterului? 

— Nu, domnule profesor. Până la o sută de picioare spre 
baza interioară a muntelui mai merge, dar de la o sută de 
picioare pereţii au asemenea povârnişuri încât sunt de 
netrecut. 

— Văd, domnule căpitan, că natura vă ajută totdeauna şi 
pretutindeni. Vă aflaţi în siguranţă pe lacul acesta şi nimeni 
nu poate intra aici. Nu înţeleg însă la ce vă trebuie un 
adăpost? Doar, Nautilus n-are nevoie de port! 

— Aşa e, domnule profesor, dar are nevoie de electricitate 
ca să se mişte, de elemente care să-i dea electricitatea, de 
sodiu ca să-i alimenteze elementele, de cărbune ca să facă 
sodiul şi de o mină din care să se scoată cărbunele. Or, 
tocmai în locurile acestea, marea acoperă păduri întregi, 
înecate încă din timpurile geologice şi care sunt acum, 
pentru noi, o mină nesecată de cărbuni. 

— Aşadar, domnule căpitan, oamenii dumneavoastră 
lucrează aici ca mineri. 

— Da, domnule profesor. Minele de aici se întind, ca şi cele 
de la Newcastle, pe sub valuri. Oamenii mei, îmbrăcaţi în 
haine de scafandru, cu târnăcopul şi hârleţul în mină, scot 
de aici cărbunele, pe care altfel ar trebui să-l iau din minele 
de pe continente. Iar când ard combustibilul pentru 
fabricarea sodiului, fumul care iese prin crater face ca 
muntele să semene cu un vulcan în activitate. 

— Îi vom vedea la lucru pe tovarăşii dumneavoastră? 

— De data asta nu, fiindcă mă grăbesc să continui ocolul 
submarin al lumii. De aceea mă voi mulţumi cu rezervele de 
sodiu pe care le mai am aici. Vom rămâne aici o zi, adică 
timpul de care e nevoie ca să urcăm sodiul pe bord, apoi ne 
vom urma călătoria. Aşa că, dacă doriţi să vizitaţi grota şi să 


faceţi înconjurul lacului, folosiţi ziua aceasta, domnule 
Aronnax. 

I-am mulţumit căpitanului şi m-am dus să-i caut pe cei doi 
tovarăşi ai mei. Ei nu ieşiseră încă din cabină. Îi rugai să mă 
întovărăşească pe punte, fără să le spun unde ne aflam. Lui 
Conseil, care nu se mira niciodată de nimic, i se păru tot 
atât de firesc să se trezească sub un munte, pe cât i se 
păruse de firesc să adoarmă sub apă. Ned Land însă avea 
un singur gând: să cerceteze grota ca să găsească vreo 
ieşire. 

După ce am mâncat, pe la ora zece am coborât pe mal. 

— Iată-ne din nou pe pământ! spuse Conseil. 

— Asta nu se cheamă «pământ», îi răspunse canadianul, şi 
nici nu ne aflăm «pe el», ci «sub el». Între pereţii muntelui 
şi apa lacului se întindea un mal nisipos, care în locul cel 
mai lat avea cinci sute de picioare. Pe malul aceia se putea 
face uşor înconjurul lacului. Dar baza pereţilor înalţi era 
formată dintr-un sol frământat pe care zăceau, într-o 
îngrămădire pitorească, blocuri vulcanice şi pietre ponce 
uriaşe, pe care flăcările subterane le acoperiseră cu un 
smalţ lucios ce scânteia în lumina farului. Sub paşii noştri, 
pulberea de mica de pe țărm zbura ca un nor de scântei. 

Solul se ridica tot mai mult, cu cât ne îndepărtam de apă. 
Curând ajunserăm la nişte dâmburi lungi şi întortocheate, 
adevărate urcuşuri, pe care ne-am putut căţăra; dar a 
trebuit să păşim cu băgare de seamă, fiindcă piciorul 
aluneca pe trahitele acelea sticloase, neunite între ele şi 
făcute din cristale de silicat şi cuarţ. Natura vulcanică a 
grotei se vădea pretutindeni; le atrasei atenţia tovarăşilor 
mei asupra acestui lucru. 

— Vă puteţi închipui, îi întrebai eu, cum era pâlnia asta 
atunci când se umplea de lavă clocotită şi când nivelul 
lichidului incandescent se ridica până la deschizătura 
muntelui, ca fonta pe pereţii unui cuptor? 

— Îmi închipui cât se poate de bine, răspunse Conseil. Dar 
domnul ar putea să-mi spună de ce uriaşul topitor şi-a oprit 


munca şi cum se face că acum în locul cuptorului sunt apele 
liniştite ale unui lac? 

— După câte s-ar părea, dragă Conseil, vreo zguduire 
lăuntrică a deschis în apele oceanului canalul pe care a 
trecut şi Nautilus. Atunci, apele au năvălit înăuntrul 
muntelui. O luptă înspăimântătoare s-a dat între cele două 
elemente, luptă care a luat sfârşit cu victoria lui Neptun. 
Dar secole nenumărate s-au scurs până ce vulcanul înecat a 
devenit o grotă liniştită. 

— Foarte bine, spuse Ned Land. N-am nimic împotriva 
explicaţiei acesteia, numai că îmi pare rău pentru noi, că 
deschizătura de care vorbiţi nu s-a făcut deasupra nivelului 
mării. 

— Păi, dragă Ned, îl luă în primire Conseil, dacă trecerea 
n-ar fi fost submarină. Nautilus n-ar fi putut pătrunde prin 
ea. 

— Şi mai am să adaug, meştere Land, că apele n-ar fi 
năvălit sub munte, iar vulcanul ar fi rămas vulcan. Aşa că n- 
are de ce să-ţi pară rău. 

Urcam mereu. Dâmburile erau din ce în ce mai abrupte şi 
mai înguste. Uneori dădeam de şanţuri adânci peste care 
trebuia să sărim, alteori ne târam pe genunchi sau pe burtă 
şi ocoleam povârnişurile ca să trecem peste crestele 
ascuţite. Dar dibăcia lui Conseil şi forţa canadianului 
învinseră toate piedicile. La vreo treizeci de metri înălţime, 
natura solului începu să se schimbe. Drumul rămase însă la 
fel de anevoios. Bazalturile negre înlocuiau acum 
conglomeratele şi trahitele; aici se formaseră prisme 
regulate, exemple minunate de arhitectură naturală, 
asemeni unor coloane care susțineau arcadele bolţii uriaşe. 
Între bazalturi şerpuiau fluvii împietrite de lavă răcită, 
încrustate cu fâşii bituminoase, iar pe alocuri se întindeau 
covoare largi de sulf. Lumina zilei, care pătrundea acum cu 
putere prin craterul de sus, scălda într-un luciu palid 
resturile vulcanice, îngropate pentru totdeauna în inima 
stinsă a muntelui. 


Mai sus cu vreo două sute cincizeci de picioare a trebuit să 
ne oprim, în faţa noastră se ridicau obstacole de netrecut. 
Bolta lăuntrică se înclina în aşa fel, încât nu mai urcam, ci 
ne învârteam pe loc. La înălţimea aceea, regnul vegetal 
începea lupta cu regnul mineral. Câţiva copăcei şi ici-colo 
chiar copaci în toată puterea cuvântului ieşeau din 
scobiturile stâncilor. Am recunoscut câteva euforbii din care 
picura sevă caustică. Eliotrope ce nu-şi justificau numele, 
pentru că razele soarelui nu le mângâiau niciodată, îşi 
aplecau trist capetele decolorate şi fără mireasmă; 
crizantemele creşteau sfioase la rădăcina unor aloeşi cu 
frunze lungi, mohorâte, bolnăvicioase. Dar în torentul 
împietrit de lavă am găsit câteva violete mici, slab 
parfumate, pe care le-am mirosit cu nesaţ. Parfumul e 
sufletul florii, dar florile mării, splendidele hidrofite n-au 
suflet! 

Tocmai ajunseserăm lângă o tufă de liliac neobişnuit de 
mare, când Ned Land strigă: 

— Ia uitaţi-vă, un stup! 

— Un stup? întrebai eu neîncrezător. 

— Da, un stup, repetă canadianul. Şi albinele zumzăie în 
jurul lui. M-am apropiat şi a trebuit să recunosc că aşa era. 
În scorbura unui trunchi roiau câteva mii de albine, atât de 
răspândite în insulele Canare şi ale căror produse sunt 
foarte preţuite. Fireşte, canadianul a vrut mai întâi să-şi 
strângă o provizie de miere şi n-am avut ce-i face. 
Aprinzând cu bricheta un mănunchi de frunze uscate 
amestecate cu pucioasă, el începu să afume albinele. 
Zumzetul se stinse treptat şi din scorbura deschisă Ned 
Land strânse câteva livre de miere aromată pe care o vâri 
în torbă. 

— Să vedeţi ce prăjitură straşnică am să fac din miere şi 
făină de artocarpus! ne spuse el. 

— Tii! se bucură Conseil. O să fie ca turta dulce. 

— Fie şi ca turta dulce, spusei eu, numai hai să mergem 
mai departe. La unele coturi ale potecii pe care mergeam 


se vedea lacul, în toată întinderea lui. Farul îi lumina 
întreaga suprafaţă, pe care nu tresărea nici un val, nici o 
unduire. Nautilus părea încremenit. Pe punte şi pe mal 
forfoteau oamenii echipajului, ca nişte năluci negre în 
mijlocul luminii. 

Pe când înconjuram vârful înalt al stâncilor care sprijineau 
bolta, am descoperit că albinele nu erau singurele 
vieţuitoare dinăuntrul vulcanului. Păsări de pradă pluteau 
din loc în loc, rotindu-se în umbră, sau îşi luau zborul din 
cuiburile lor cocoţate pe vârfuri de stâncă. Erau ulii cu 
pântecul alb şi un fel de şoimi care poartă numele de 
vânturei. Pe povârnişuri alergau cât le ţineau picioarele 
dropii dolofane. E lesne de închipuit ce poftă l-a cuprins pe 
Ned la vederea unui vânat atât de gustos şi cât de rău i-a 
părut că n-avea o puşcă la îndemână. El încercă să 
înlocuiască plumbul cu pietre şi, după câteva încercări 
nereuşite, izbuti să rănească una din dropiile acelea 
minunate. Dacă aş arăta că şi-a primejduit de zeci de ori 
viaţa ca să prindă vânatul, n-aş minţi deloc. Dar până la 
urmă izbuti să vâre dropia în tolbă, lângă fagurii de miere. 

A trebuit să coborâm apoi spre țărm, pentru că era cu 
neputinţă să mai urcăm creasta. Deasupra noastră, craterul 
larg deschis părea o gură uriaşă de fântână. Din locul în 
care ne aflam zăream desluşit cerul şi vedeam alergând 
norii răvăşiţi de vântul din apus, carc-şi târau până în vârful 
muntelui peticele neguroase. Asta arăta că norii nu sunt 
prea sus, fiindcă muntele se înălța abia cu opt sute de 
picioare deasupra oceanului. 

La o jumătate de oră după ultima ispravă a canadianului, 
ajunserăm din nou jos, pe malul interior. Aici creşteau 
lanuri întregi de mărar de mare, un fel de plantă mică din 
familia umbeliferelor, bună de gătit. Conseil culese câteva 
buchete. Dintre animale, am întâlnit mii de crustacei de 
toate soiurile, homari, crabi, palemoni, mysis şi nesfârşit de 
multe scoici şi ghiocuri. 


Acolo se deschidea o peşteră minunată, pe al cărei nisip 
ne-am întins toţi trei cu plăcere. Focul lustruise pereţii 
smălţuiţi şi strălucitori ai peşterii, presăraţi în întregime cu 
pulbere de mica. Ned Land pipăia stâncă, încercând să-i 
măsoare grosimea, ceea ce m-a făcut să zâmbesc fără voie. 
Vorbind apoi despre veşnicele sale planuri de evadare, i-am 
dat canadianului o oarecare speranţă, spunându-i că Nemo 
n-a venit spre sud decât ca să-şi împrospăteze provizia de 
sodiu. N-ar fi fost de mirare ca Nautilus să pornească spre 
coastele Europei şi ale Americii, înlesnind astfel 
canadianului o nouă încercare de fugă. Stăteam tolăniţi de 
o oră în peştera aceea fermecătoare. Discuţia, care la 
început fusese aprinsă, lâncezea acum. Ne cuprinse 
moleşeala. Fiindcă n-aveam de ce să mă împotrivesc 
somnului, m-am lăsat în voia lui. 

Deodată mă trezi vocea lui Conseil. 

— Alarmă! Alarmă! strigă el. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebai ridicându-mă pe jumătate. 

— Năvăleşte apa peste noi! 

Am sărit în picioare. Marea năvălea în peşteră ca un puhoi 
şi, fiindcă nu eram moluşte, trebuia, nici vorbă, să fugim, în 
câteva minute ne aflam la adăpost, pe vârful grotei. 

— Ce-o fi asta? întrebă Conseil. Vreun fenomen nou? 

— Nicidecum, prietene, îi răspunsei. E fluxul care era cât 
p-aci să ne prindă pe neaşteptate, ca pe eroul lui Walter 
Scott! Oceanul se umflă în afară şi, printr-o lege firească a 
echilibrului, creşte şi nivelul lacului. Ne-am ales numai cu o 
baie. Haidem pe Nautilus să ne schimbăm hainele! 

Trei sferturi de oră mai târziu, plimbarea noastră în jurul 
lacului luă sfârşit şi ne urcarăm pe bord. Oamenii 
echipajului tocmai sfârşeau de cărat provizia de sodiu şi 
Nautilus ar fi putut pleca de îndată. Cu toate astea, 
căpitanul Nemo nu dădu nici un ordin. Aştepta oare să se 
înnopteze, ca să poată ieşi în taină prin trecătoarea 
submarină? Se prea poate. A doua zi dimineaţa, însă, 


Nautilus, părăsindu-şi portul, naviga în larg, la câţiva metri 
sub valurile Atlanticului. 

Capitolul XI MAREA SARGASELOR. 

Direcţia lui Nautilus nu se schimbase. Prin urmare, orice 
nădejde de a ne reîntoarce spre mările europene trebuia 
lăsată la o parte, până una, alta. Căpitanul Nemo mergea 
întins către sud. Unde ne ducea? Nici nu îndrăzneam să mă 
gândesc. În ziua aceea. Nautilus străbătu o regiune ciudată 
a Oceanului Atlantic. Nu există om care să nu fi auzit despre 
existenţa marelui curent de apă caldă, cunoscut sub numele 
de Golf-Stream. După ce iese din canalele Floridei, curentul 
se îndreaptă spre Spitzberg; dar înainte de a pătrunde în 
Golful Mexic, cam pe la 44* latitudine nordică, el se 
desparte în două braţe: cel principal porneşte spre coastele 
Irlandei şi ale Norvegiei, pe când cel de-al doilea coteşte 
spre sud, la înălţimea insulelor Azore; apoi, lovind țărmurile 
africane şi descriind un oval alungit, se întoarce către 
insulele Antile. 

Acest al doilea braţ - care-i mai degrabă o salbă decât un 
braţ - înconjură cu inelele lui de apă caldă o porţiune din 
Atlantic, rece, liniştită şi nemişcată, care poartă numele de 
Marea Sargaselor şi care formează un adevărat lac în 
mijlocul oceanului. Pentru a face înconjurul mării acesteia, 
apele marelui curent au nevoie de nu mai puţin decât trei 
ani. 

La drept vorbind. Marea Sargaselor acoperă toată partea 
scufundată a Atlantidei. Unii autori au fost chiar de părere 
că ierburile numeroase cu care este împânzită sunt smulse 
din câmpiile vechiului continent. Totuşi s-ar putea ca 
ierburile acestea, alge şi fucus, să fie smulse de pe 
țărmurile Europei şi Americii şi târâte până acolo de Golf- 
Stream. Acesta a fost unul din motivele care îl făcură pe 
Columb să bănuiască existenţa unui nou continent. Odată 
ajunse în Marea Sargaselor, corăbiile acestui îndrăzneţ 
călător au înaintat cu greu printre ierburi, fiind silite să se 


oprească uneori, spre marea spaimă a echipajelor, şi astfel 
traversarea acestei mări dură trei săptămâni. 

Aceasta era regiunea în care naviga Nautilus, o adevărată 
livadă, un covor de alge, de fucus-natans, de struguri 
tropicali, atât de des şi de compact, încât orice vas cu greu 
îl putea străpunge. De aceea, căpitanul Nemo, care nu voia 
să vâre elicea în maldărul acela de ierburi, se ţinu la câţiva 
metri adâncime sub valuri. 

Numele de Sargase vine de la cuvântul spaniol «sargazzo» 
care înseamnă varec, adică un soi de iarbă de mare. Din 
iarba aceasta, numită şi varec-plutitor, e făcută cea mai 
mare parte a bancului uriaş. După savantul Maury, autorul 
lucrării «Geografia fizică a globului», iată din ce pricină se 
adună hidrotitele acestea în bazinul liniştit al Atlanticului: 
«Explicaţia ce s-ar putea da, spune el, pare să reiasă dintr-o 
experienţă cunoscută de toată lumea. Dacă se pun într-un 
vas bucățele de plută sau nişte corpuri plutitoare şi se dă 
apei din vas o mişcare circulară, se va vedea că bucăţelele 
împrăştiate se adună laolaltă în centrul suprafeţei lichide, 
adică în punctul cel mai liniştit. În fenomenul de care ne 
ocupăm, vasul este Atlanticul, Golf-Stream-ul este curentul 
circular, iar Marea Sargaselor e punctul central în care se 
adună corpurile plutitoare». Împărtăşesc părerea lui Maury 
şi am putut să studiez fenomenul în mediul acesta special, 
în care rareori pătrund navele. Deasupra noastră pluteau 
tot felul de corpuri îngrămădite printre ierburile cafenii, 
trunchiuri de copaci smulse din Anzi sau din Munţii 
Stâncoşi şi cărate de Amazon sau Mississippi, numeroase 
epave, resturi de tălpoaie de corăbii, din carene şi din 
învelişuri atât de îngreuiate de scoici şi crustacei, încât nu 
se mai puteau ridica la suprafaţa oceanului. 

Toată ziua de 22 februarie o petrecurăm în Marea 
Sargaselor, în care peştii amatori de plante acvatice şi de 
crustacei găsesc hrană din belşug. A doua zi oceanul îşi 
reluă înfăţişarea lui obişnuită. 


Începând de la 23 februarie şi până la 12 martie, timp de 
nouăsprezece zile, Nautilus naviga în mijlocul Atlanticului, 
ducându-ne cu o viteză constantă de o sută de leghe în 
douăzeci şi patru de ore. Nu mai încăpea îndoială că Nemo 
voia să-şi ducă la îndeplinire programul submarin şi că, 
pentru aceasta, se gândea să revină în mările australe ale 
Pacificului, după ce ar depăşi Capul Horn. 

Aşadar, temerile lui Ned Land fuseseră îndreptăţite. În 
apele acestea atât de întinse, în care insulele lipsesc, nici 
vorbă nu putea fi să fugim de pe bord; pe de altă parte, n- 
aveam cum să ne împotrivim voinţei căpitanului. Singurul 
lucru pe care-l puteam face era să ne supunem; dar 
nădăjduiam să ajungem prin convingere la ceea ce forţa sau 
viclenia nu ne puteau duce. Poate că la sfârşitul călătoriei, 
căpitanul Nemo se va învoi să ne redea libertatea, dacă îi 
vom jura să nu-i destăinuim existenta... Jurământul ni l-am 
fi ţinut cu cinste. Dar lucrurile acestea anevoioase trebuiau 
discutate mai întâi cu căpitanul. Cum va primi Nemo 
cererea noastră de a ne reda libertatea? Nu ne spusese el 
însuşi de la început, destul de limpede, că era silit să ne 
oprească pentru totdeauna pe bordul lui Nautilus ca să 
poată fi păstrat secretul vieţii sale? Faptul că tăcusem timp 
de patru luni nu însemna oare că suntem de aceeaşi părere 
cu el? Şi dacă am aduce din nou vorba despre toate 
acestea, nu i-am trezi anumite bănuieli care ne-ar putea 
zădărnici planurile, dacă mai târziu ni se va ivi vreun prilej 
potrivit ca să le reluăm? Cântăream şi răsuceam în minte 
toate întrebările acestea şi apoi i le puneam lui Conseil, 
care era la fel de încurcat ca şi mine. Pe scurt, cu toate că 
nu mă descurajez uşor, îmi dădeam seama că nădejdea de 
a-mi revedea semenii trebuia să-mi scadă din zi în zi, mai cu 
seamă acum, când căpitanul Nemo gonea plin de 
îndrăzneală spre sudul Atlanticului. În cursul acestor 
nouăsprezece zile de călătorie nu s-a petrecut nimic 
deosebit. Pe căpitan îl vedeam rar: lucra. În bibliotecă 
găseam adesea cărţi deschise, mai ales cărţi de ştiinţe 


naturale. Răsfoise şi lucrarea mea asupra fundurilor 
submarine, făcând numeroase note marginale, câteodată în 
contrazicere cu teoriile şi sistemele mele. Căpitanul însă se 
mulțumea să-mi limpezească în felul acesta lucrarea şi 
numai rareori stăteam de vorbă amândoi. Uneori auzeam 
răsunând sunetele melancolice ale orgii la care cânta cu 
multă căldură, dar asta se întâmpla numai noaptea, în 
întunericul cel mai deplin, atunci când Nautilus adormea în 
adâncurile oceanului. În timpul acestei perioade a călătoriei 
navigam zile întregi la suprafaţa apei. Marea era cu totul 
pustie; abia câteva corăbii cu pânze, în drum spre Indii, se 
îndreptau spre Capul Bunei Speranţe. Într-o zi ne-a urmărit 
o balenieră, care fără doar şi poate că ne lua drept o balenă 
uriaşă, de mare preţ. Dar căpitanul Nemo, nedorind ca 
bieţii oameni să-şi piardă timpul şi să se ostenească 
degeaba, a încheiat vânătoarea cufundându-se sub apă. 
Întâmplarea aceasta păru că-l interesează foarte mult pe 
Ned Land. Cred că nu mă înşel spunând că bravului 
canadian trebuie să-i fi părut tare rău că pescarii n-au 
izbutit să ucidă cu cangea cetaceul nostru de tablă. 

Peştii observați de Conseil şi de mine în răstimp erau cam 
aceiaşi pe care îi studiasem şi mai înainte, la alte latitudini. 
Mai deosebiți au fost doar câţiva reprezentanţi ai fiorosului 
gen de cartilaginoşi care se împart în trei subgenuri, 
numărând nu mai puţin de treizeci şi două de specii: rechini 
dungaţi, lungi de cinci metri, cu capul turtit şi mai lat decât 
corpul, cu înotătoarele codale rotunjite; rechinii aceştia au 
pe spate dungi mari negre, paralele şi longitudinale; erau 
apoi rechini cenuşii, având şapte deschideri branhiale şi 
înzestrați cu o singură înotătoare dorsală, aşezată aproape 
de mijlocul corpului. 

Am întâlnit de asemenea şi câini de mare, peşti grozavi de 
lacomi. Avem tot dreptul să ne îndoim de povestirile 
pescarilor, dar iată ce ne spun ei: Odată s-a găsit în corpul 
unui astfel de animal un cap de bivol şi un vițel întreg. Într- 
un altul s-au găsit doi thoni şi un marinar în uniformă, în 


altul un soldat cu sabie la şold şi, în sfârşit, în alt exemplar 
au dat peste un cal, cu călăreț cu tot. La drept vorbind, 
toate astea nu prea sunt de crezut. E însă adevărat că 
niciunul din aceste animale nu s-a lăsat prins în năvoadele 
lui Nautilus, aşa că n-am putut să le verific lăcomia. 

Turme nebunatice de delfini ne însoţiră zile de-a rândul. 
Înotau câte cinci, şase laolaltă, vânând în haite ca lupii în 
câmpie. Se pare că sunt la fel de lacomi ca şi câinii de mare, 
dacă e să dăm crezare unui profesor din Copenhaga care a 
scos din stomacul unui delfin treisprezece marsuini şi 
cincisprezece foci. E drept că delfinul acela aparţinea unei 
specii de giganţi, cu o lungime de mai bine de douăzeci şi 
patru de picioare. Familia aceasta de delfini cuprinde zece 
genuri şi cei pe care-i vedeam aparţineau genului 
delfinoringilor, cu botul foarte îngust, de patru ori mai lung 
decât capul. Corpul lor, lung de trei metri, e negru pe 
spinare, iar pe burtă sunt de culoare albă-trandafirie, 
presărată cu pete mici şi rare. În mările acestea mai există 
nişte peşti din ordinul acantopterigienilor, familia 
scenoizilor. Unii autori - mai mult poeţi decât naturalişti - 
pretind că aceşti peşti cântă melodios şi că vocile lor 
alcătuiesc un concert pe care nici un cor de voci omeneşti 
nu l-ar egala. Nu pot să contrazic asemenea afirmaţii, dar 
aceşti peşti nu ne-au făcut nici o serenadă, fapt pe care nu 
pot decât să-l regret. 

Până la urmă, Conseil a clasat şi o mulţime de peşti 
zburători, pe care delfinii îi vânau cu o dibăcie neîntrecută. 
O asemenea vânătoare e cât se poate de interesantă. Oricât 
de departe ar fi încercat să zboare, oriincotro s-ar fi 
îndreptat, chiar dacă ar fi sărit pe deasupra lui Nautilus, 
bieţii peşti nimereau totdeauna în botul deschis al 
delfinului, care aştepta gata să-i înhaţe. Printre peştii 
aceştia, Conseil a notat pirapezii, un fel de rândunele de 
mare, cu gura luminoasă, care în timpul nopţii, lăsând dâre 
de foc în aer, se aruncă în apele întunecoase ca nişte stele 
căzătoare. 


Aşa s-a desfăşurat călătoria noastră până în ziua de 13 
martie, când Nautilus a făcut mai multe sondaje pe care le- 
am urmărit cu toată atenţia. 

Până atunci străbătusem aproape treisprezece mii de 
leghe de la punctul nostru de plecare, din mările de sus ale 
Pacificului. Ne aflam la 45* 37' latitudine sudică şi 37* 53! 
longitudine vestică. Eram pe aceleaşi meleaguri în care 
căpitanul Denham de pe Herald a desfăşurat paisprezece 
mii de metri de sondă, fără să dea de fund. Tot aici 
locotenentul Parker de pe fregata americană Congress nu 
putuse atinge solul submarin nici la cincisprezece mii o sută 
patruzeci de metri. 

Căpitanul Nemo hotărî să-l cufunde pe Nautilus la cea mai 
mare adâncime, ca să controleze sondajele de care am 
pomenit. M-am pregătit să-mi notez rezultatele experienţei. 
Obloanele salonului s-au deschis şi au început manevrele de 
cufundare spre regiunile acelea nemaipomenit de adânci. 

E lesne de închipuit că nu putea fi vorba de cufundare prin 
umplerea rezervoarelor, pentru că nu era sigur dacă ele ar 
fi sporit îndeajuns greutatea specifică a lui Nautilus. 
Dealtfel, la urcare, suprasarcina de apă ar fi trebuit 
înlăturată şi pompele n-ar fi fost destul de puternice ca să 
învingă presiunea exterioară. 

Căpitanul Nemo hotărî să atingă fundul oceanului 
coborând într-o diagonală alungită, cu ajutorul planurilor 
laterale, care au fost aşezate sub un unghi de 45* faţă de 
linia de plutire a lui Nautilus. Apoi se dădu viteză maximă 
elicei, care bătu apa cu o forţă de nedescris. 

Sub impulsul ei puternic, Nautilus vibra ca o coardă 
întinsă şi se cufundă treptat sub apă. Stăteam împreună cu 
Nemo în salon şi urmăream acul manometrului care devia 
cu repeziciune. Curând trecurăm dincolo de zona în care 
trăiesc cei mai mulţi peşti. Dacă unii peşti nu pot trăi decât 
la suprafaţa marilor sau a fluviilor, alţii, mai puţin numeroşi, 
stau numai la adâncimi destul de mari. Printre aceştia din 
urmă am văzut un fel de câine de mare, înzestrat cu şase 


deschideri respiratorii, cu ochi enormi, în formă de 
telescop; apoi un soi de peşte cu aripioarele pectorale 
negre şi care-i apărat de un plastron de plăci osoase roş- 
palide, şi în sfârşit grenadierul, care trăieşte la o mie două 
sute de metri adâncime, suportând deci o presiune de o 
sută douăzeci de atmosfere. 

L-am întrebat pe căpitan dacă întâlnise peşti la adâncimi şi 
mai mari. 

— Peşti? mi-a răspuns el. Rareori. Dar, în stadiul actual al 
ştiinţei, ce se cunoaşte, sau, mai bine zis, ce se bănuieşte în 
privinţa aceasta? 

— Iată ce se cunoaşte, domnule căpitan: cu cât pătrundem 
mai mult în adâncul oceanului, viaţa vegetală dispare mai 
repede decât viaţa animală. Se ştie, de asemenea, că acolo 
unde se mai văd încă fiinţe vii, nu mai găseşti nici urmă de 
hidrofite. Se ştie că scoicile trăiesc la două mii de metri sub 
apă şi că Mac Clintock, eroul mărilor polare, a scos o stea 
de mare de la o adâncime de două mii cinci sute de metri. 
Se mai ştie că echipajul de pe Bull-Dogy al marinei regale, a 
pescuit o stea de mare la două mii şase sute douăzeci de 
brase(20), adică de la mai mult de o leghe adâncime. Dar 
poate o să spuneţi că nu se ştie nimic? 

— Nu, domnule profesor, n-o să fiu atât de nepoliticos. 
Totuşi, v-aş întreba cum explicaţi dumneavoastră faptul că 
unele fiinţe pot să trăiască la asemenea adâncimi? 

— Iată cum îmi explic: în primul rând curenţii verticali, 
determinaţi de diferenţele de salinitate şi de densitate a 
apelor, produc o mişcare suficientă spre a menţine viaţa 
primitivă a crinilor şi a stelelor de mare. 

— E drept, încuviinţă căpitanul. 

— Apoi, deoarece oxigenul stă la baza vieţii, se ştie că o 
cantitate de oxigen dizolvată în apă sporeşte odată cu 
adâncimea, în loc să descrească, şi că presiunea păturilor 
joase de apă contribuie la comprimarea lui. 

— A! Se ştie acest lucru? se miră căpitanul Nemo. E bine 
că se ştie, fiindcă acesta e adevărul. Trebuie să mai adaug 


doar că vezica înotătoare a peştilor cuprinde mai mult azot 
decât oxigen, când aceştia sunt pescuiţi la suprafaţa apei, 
şi, dimpotrivă, mai mult oxigen decât azot când sunt scoşi 
de la adâncimi mari, ceea ce îndreptăţeşte explicaţia 
dumneavoastră. Să ne continuăm însă observaţiile. 

M-am uitat spre manometru. Arăta o adâncime de şase mii 
de metri. De o oră ne cufundam întruna. Alunecând pe 
planurile lui înclinate. Nautilus cobora mereu. Apele pustii 
erau de-o limpezime minunată şi nespus de străvezii. Peste 
încă o oră am ajuns la treisprezece mii de metri - aproape 
trei leghe şi un sfert - dar fundul oceanului tot nu se zărea. 

Pe la paisprezece mii de metri au început să se 
desluşească nişte piscuri negre, care se înălţau în mijlocul 
apelor. Piscurile însă puteau fi ale unor munţi cât Himalaia 
sau Mont Blanc, dacă nu şi mai înalţi, aşa că tot nu ne-am 
putut da seama de adâncimea oceanului. 

Cu toată presiunea puternică pe care o suporta. Nautilus 
cobori şi mai mult. Simţeam cum îi tremură învelişul de fier 
la încheieturile niturilor; barele începuseră să se îndoaie, 
pereţii gemeau; geamurile salonului păreau că se coşcovesc 
sub presiunea apei, şi Nautilus, cât era el de zdravăn, ar fi 
cedat fără doar şi poale, dacă, aşa cum spusese căpitanul, 
n-ar fi fost făcut ca să reziste ca un bloc plin. 

Când am atins povârnişurile acestor munţi cufundaţi sub 
apă, se mai zăreau încă scoici, serpule, spinorbişi vii şi 
câteva specimene de stele de mare. 

Curând însă dispărură şi ultimii reprezentanţi ai vieţii 
animale şi Nautilus, cufundat la mai mult de trei leghe, 
trecu de hotarele vieţii submarine, aşa cum un balon se 
ridică în înălţimi deasupra zonelor respirabile. Atinsesem o 
adâncime de şaisprezece mii de metri - patru leghe - şi 
învelişul lui Nautilus suporta o presiune de o mie şase sute 
de atmosfere, adică o mie şase sute de kilograme pe fiecare 
centimetru pătrat al suprafeţei sale. 

— Vă daţi seama, am strigat eu, ce înseamnă să străbaţi 
regiunile acestea adânci prin care omul n-a ajuns încă 


niciodată! Priviţi, domnule căpitan, stâncile măreţe, 
peşterile nelocuite, aceste ultime lăcaşuri ale Pământului, în 
care viaţa nu mai este cu putinţă! Atâtea privelişti 
necunoscute, şi totuşi suntem siliţi să ne mulţumim numai 
cu amintirea lor! 

— V-ar place să păstraţi ceva mai mult decât amintirea? 
mă întrebă căpitanul. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Că nimic nu-i mai uşor decât să fotografiem regiunea 
aceasta submarină. 

Nici n-am apucat să-mi arăt întreaga uimire pe care mi-o 
stârniseră cuvintele lui neaşteptate, când, la un ordin al 
căpitanului, un obiectiv fu adus în salon. Prin obloanele larg 
deschise, apele, luminate electric, se desluşeau cu o 
limpezime desăvârşită. Nici o umbră, nici o degradare a 
luminii noastre artificiale. Nici soarele n-ar fi fost mai bun 
pentru ceea ce ne pregăteam să facem. Împins de elice şi 
silit de înclinarea planurilor lui, Nautilus stătea nemişcat. 
Aparatul fu îndreptat asupra priveliştilor fundului oceanic şi 
în câteva secunde obţinurăm un clişeu de o mare claritate. 

Dar eu am să încerc să descriu originalul: în faţă se înalţă 
stâncile care stau acolo de la începuturile lumii, fără să fi 
văzut vreodată lumina cerurilor, graniturile inferioare care 
alcătuiesc puternica temelie a globului, peşterile adânci 
scobite în masa pietroasă, profilurile tăiate în stâncă, 
neasemuit de clare, cu vârfuri negre, ieşite parcă din 
pensula vreunui pictor flamand. Departe, în zare, linia 
întortocheată a unor munţi minunaţi închide priveliştea. Mi 
se pare cu neputinţă de redat frumuseţea îngrădirii aceleia 
de pietre netede, negre şi lucioase, fără un fir de muşchi, 
fără o pată pe ele, tăiate în forme ciudate şi stând neclintite 
pe covorul de nisip care scânteia în razele luminii electrice! 

Sfârşindu-şi experienţele, căpitanul Nemo îmi spuse: 

— Acum să urcăm, domnule profesor. Nu trebuie să 
întrecem măsura expunându-l prea mult timp pe Nautilus la 
o asemenea presiune. 


— Să urcăm! răspunsei eu. 

— 'Ţineţi-vă bine! 

Nici n-am avut vreme să mă gândesc de ce-mi dăduse 
căpitanul sfatul acesta, că m-am şi pomenit aruncat la 
podea. 

Cu elicea în mişcare şi cu planurile îndreptate vertical, 
Nautilus, purtat ca un balon în aer, se ridica fulgerător de 
repede, străpungând grosimea apei cu un freamăt 
răsunător. Prin ferestrele salonului nu se mai putea vedea 
nimic. În patru minute vasul străbătu cele patru leghe care 
îl despărţeau de suprafaţa oceanului şi, după ce ţâşni ca un 
peşte zburător, recăzu în apă împroşcând valurile până la o 
înălţime ameţitoare. 

Capitolul XII CAŞALOŢI ŞI BALENE. 

În timpul nopţii de 13 spre 14 martie, Nautilus îşi reluă 
direcţia spre sud. Nădăjduiam că, de îndată ce va ajunge în 
dreptul Capului Horn, va cârmi spre vest, ca să ajungă în 
mările Pacificului şi să încheie astfel înconjurul Pământului. 
Dar n-a făcut aşa, ci a continuat să urce spre regiunile 
australe. Încotro avea de gând să meargă? La pol? Ar fi fost 
o nebunie. Începeam să cred că îndrăzneala căpitanului 
îndreptăţea îndeajuns temerile lui Ned Land. 

De câteva zile canadianul nu-mi mai vorbea despre 
planurile sale de fugă. Devenise mai puţin vorbăreţ, 
aproape că tăcea tot timpul, îmi dădeam bine seama cât îl 
apăsa captivitatea prelungită pe care o îndura. Simţeam cât 
sânge rău îşi face. De câte ori îl întâlnea pe căpitan, ochii i 
se aprindeau de mânie şi mă temeam de fiece dată ca firea 
lui nepotolită să nu-l împingă la cine ştie ce fapte 
nechibzuite. În ziua aceea de 14 martie, canadianul, urmat 
de Conseil, intră în camera mea. l-am întrebat care era 
rostul vizitei lor. 

— Vrem să vă punem o mică întrebare, domnule, mi-a 
răspuns canadianul. 

— Vorbeşte, Ned. 

— Câţi oameni credeţi că sunt pe bordul lui Nautilus? 


— N-aş putea să-ţi spun, dragul meu. 

— Cred, reluă Ned Land, că, aşa cum este făcut, vasul nu 
are nevoie de un echipaj prea numeros. 

— Adevărat, îi răspunsei eu, n-ar trebui mai mult de zece 
oameni pentru manevrele lui Nautilus. 

— Atunci, spuse canadianul, de ce ar avea mai mulţi? 

— De ce? l-am întrebat, la rândul meu. Îl priveam ţintă pe 
Ned Land, ghicindu-i gândurile. 

— Ştii de ce, Ned? am vorbit eu mai departe. Dacă mă 
încred în presimţirile mele şi dacă am înţeles viaţa 
căpitanului, atunci Nautilus nu este numai o navă; 
submarinul acesta trebuie să fie şi un loc de refugiu pentru 
acei care, la fel ca şi comandantul, au rupt orice legături cu 
uscatul. 

— Tot ce se poate, încuviinţă Conseil. Cu toate astea, 
Nautilus nu poate adăposti decât un număr anumit de 
oameni. N-ar vrea domnul să ne arate care ar putea fi acest 
număr maxim? 

— Dar cum să-l aflu, Conseil? 

— Păi, faceţi socoteala: cunoaşteţi capacitatea navei şi deci 
cantitatea de aer pe care o conţine; dacă ne gândim, pe de 
altă parte, cât aer consumă fiecare om prin respiraţie şi 
socotim datele astea faţă de nevoia lui Nautilus de-a ieşi la 
suprafaţă la fiecare douăzeci şi patru de ore... 

Conseil nu şi-a isprăvit fraza, dar mi-am dat seama unde 
avea să ajungă. 

— Înţeleg, i-am răspuns. Păcat însă că socoteala asta, care 
nu-i grea deloc, ne dă numai rezultate foarte nesigure. 

— N-are a face! insistă Ned Land. 

— Atunci să socotim, mă învoii eu. Un om consumă într-o 
oră oxigenul cuprins într-o sută de litri de aer; iar în 
douăzeci şi patru de ore oxigenul din două mii patru sute de 
litri. Deci se cere să ştim de câte ori Nautilus cuprinde două 
mii patru sute de litri de aer. 

— Întocmai! spuse Conseil. 


— Or, continuai eu, capacitatea lui Nautilus fiind de o mie 
cinci sute de tone, iar o tonă având o mie de litri. Nautilus 
conţine un milion cinci sute de mii de litri de aer care, 
împărţit la două mii patru sute... Am calculat repede cu 
creionul...:dau un cât de şase sute douăzeci şi cinci. Ceea ce 
înseamnă că aerul din Nautilus ar ajunge pentru şase sute 
douăzeci şi cinci de oameni timp de douăzeci şi patru de 
ore. 

— Şase sute douăzeci şi cinci! repetă Ned. 

— Dar fii sigur, am adăugat, că pasageri, mateloţi şi ofiţeri 
laolaltă nu suntem nici a zecea parte din numărul acesta. 

— Şi tot e prea mult pentru trei oameni! murmură Conseil. 

— Aşa încât, dragă Ned, nu te pot sfătui decât să ai 
răbdare. 

— Şi chiar mai mult decât răbdare, adăugă Conseil, 
trebuie resemnare. Conseil găsise cuvântul potrivit. La 
urma urmei, continuă el, căpitanul Nemo nu poate merge 
numai spre sud! Va trebui să se oprească odată şi odată, 
măcar în faţa gheţurilor, şi să se întoarcă spre mări mai 
civilizate! Atunci o să fie timpul să reluăm planurile lui Ned 
Land. 

Canadianul clădină din cap şi îşi trecu mâna peste frunte. 
Apoi plecă fără să mai spună nimic. 

— Îngăduiţi-mi să vă spun ce cred eu, mi se adresă atunci 
Conseil. Bietul Ned visează la ce ar putea avea. Îşi 
aminteşte întruna de viaţa lui de înainte. Tot ce ne lipseşte i 
se pare de preţ. Îl copleşesc amintirile şi e amărât. Trebuie 
să-l înţelegem. Ce rost are el aici? Niciunul. Nu-i nici 
savant, ca dumneavoastră, şi nici nu se bucură ca noi de 
minunăţiile mării. Ar fi în stare de orice ca să mai ajungă să 
pună o dată piciorul într-o crâşmă, în ţara lui! 

Neîndoios că monotonia de pe bord trebuia să-i fie 
nesuferită canadianului, care era obişnuit cu o viaţă liberă 
şi activă. Rar se mai întâmpla câte ceva care să-l poată 
scoate din amorţeală. Şi totuşi, în ziua aceea s-a petrecut 


un fapt ce i-a amintit din plin frumoasele timpuri când era 
vânător de balene. 

Cam pe la unsprezece dimineaţa, când Nautilus plutea la 
suprafaţa apei, am nimerit în mijlocul unei turme de balene. 
Întâlnirea nu m-a mirat, deoarece ştiam că animalele 
acestea, hăituite din cale afară de vânători, se adăpostesc în 
apele latitudinilor înalte. 

Rolul pe care l-a jucat balena în lumea navigatorilor şi 
influenţa ei asupra descoperirilor geografice a fost dintre 
cele mai însemnate. Atrăgând în urmărirea ei mai întâi pe 
basci, apoi pe asturieni, englezi şi olandezi, i-a deprins cu 
primejdiile oceanului şi i-a condus de la un capăt la celălalt 
al Pământului. 

Balenelor le plac mările australe şi boreale. Vechi legende 
spun că aceşti cetacei au adus pe pescari până la şapte 
leghe depărtare de Polul Nord. Dacă aceasta nu e adevărat, 
va fi totuşi cândva, şi poate că în felul acesta, vânând balene 
în regiunile arctice sau antarctice, oamenii vor păşi pe 
aceste ţinuturi încă necunoscute ale globului. 

Stăteam pe punte. Marea era liniştită; prin meleagurile 
acestea, în luna octombrie sunt zile frumoase de toamnă. 
Canadianul - care nu se putea înşela - semnală o balenă la 
orizont, spre răsărit. Privind cu atenţie, puteai vedea o 
spinare neagră, ridicându-se şi coborându-se ritmic în 
mijlocul valurilor, la cinci mile de Nautilus. 

— Ah! strigă Ned Land. Câtă plăcere mi-ar face întâlnirea 
asta, dacă aş fi pe bordul unei baleniere! E un animal cât 
toate zilele; uitaţi-vă numai cu ce putere aruncă coloane de 
aburi şi aer! Mii de draci! De ce-oi fi blestemat să stau 
pironit pe tinicheaua asta?! 

— Hei, Ned, îi răspunsei eu, încă nu te-ai săturat de 
vânătoare? 

— Credeţi, domnule, că un vânător dc balene poate să-şi 
uite meseria? Poţi să te saturi vreodată de o asemenea 
vânătoare? 

— N-ai vânat niciodată în mările astea, Ned? 


— Niciodată, domnule. Numai în mările nordice, în 
Strâmtoarea Bering şi Davis. 

— Atunci nu cunoşti încă balenele din sud. Până acum ai 
vânat numai din cele obişnuite, care nu s-ar încumeta să 
treacă apele calde ale Ecuatorului. 

— Ce vorbiţi, domnule profesor! spuse cam neîncrezător 
canadianul. 

— Spun ce este. 

— Ei, comedie! Eu, ăsta care vă vorbesc, în anul şaizeci şi 
cinci, adică acum doi ani şi jumătate, am prins lângă 
Groenlanda o balenă în care mai era înfiptă o cange cu 
semnul unei baleniere din Bering. Şi atunci vă întreb: cum 
se putea ca animalul rănit în vestul Americii să fi venit în 
est, unde l-am ucis, dacă n-ar fi trecut Ecuatorul fie pe la 
Capul Horn, fie pe la Capul Bunei Speranţe? 

— Sunt de aceeaşi părere cu prietenul Ned, întări Conseil, 
şi aş fi curios să aud ce o să-i răspundeţi. 

— Am să vă răspund, dragii mei, că balenele trăiesc, 
fiecare după soiul din care face parte, în anumite mări, din 
care nu ies niciodată; şi dacă una din ele a venit din 
Strâmtoarea Bering în Strâmtoarea Davis, înseamnă pur şi 
simplu că există vreo trecere dintr-o mare într-alta, fie pe 
coastele nordice ale Americii, fie pe cele ale Asiei. 

— Să vă cred oare? mă întrebă canadianul, închizând un 
ochi. 

— Trebuie să-l credem pe domnul, răspunse Conseil. 

— Atunci, urmă canadianul, fiindcă n-am vânat niciodată 
prin meleagurile astea, înseamnă că nu cunosc deloc 
balenele care umblă pe aici? 

— Aşa îmi închipui, Ned. 

— Un motiv mai mult ca să faci cunoştinţă cu ele, adăugă 
Conseil. 

— Ia priviţi! strigă canadianul, emoţionat. Se apropie! Vine 
spre noi! Nici nu-i pasă de mine; ştie că nu pot să-i fac 
NIMIC! 


Ned bătea din picior. Îi tremura mâna în care învârtea o 
cange închipuită. 

— Cetaceii ăştia sunt tot atât de mari ca şi cei din apele 
Nordului? mă întrebă el. 

— Aproape tot atât, Ned. 

— Eu am văzut balene mari, domnule, balene care aveau şi 
o sută de picioare lungime; i-am auzit pe unii spunând că 
hullamock-ul şi umgallick-ul din insulele Aleutine trec 
câteodată de o sută cincizeci de picioare. 

— Asta mi se pare cam prea mult, i-am răspuns eu. Şi 
unele, şi altele nu sunt decât balenoptere, cu înotătoare 
dorsale, şi, asemenea caşaloţilor, sunt în general mai mici 
decât balena adevărată. 

— Hei! exclamă canadianul, cu privirea aţintită pe valuri. 
Se apropie, vine în apele lui Nautilus. 

Apoi reluă: 

— Vorbiţi de caşalot ca de un animal mărunt. Există totuşi 
şi caşaloţi giganţi, foarte inteligenţi. Se spune că unii dintre 
ei se acoperă cu alge şi fucus şi sunt luaţi drept insule. 
Marinarii debarcă pe ele, se instalează acolo, fac foc... 

— Şi clădesc case, râse Conseil. 

— Da, glumeţule, şi într-o bună zi animalul se scufundă, 
trăgând toţi locuitorii în adânc. 

— Ca în călătoriile lui Sindbad marinarul, i-am întors eu 
vorba râzând. Ei, jupâne Land, mi se pare că-ţi plac 
povestiri din acestea extraordinare. Sper că nu crezi în ele! 

— Domnule naturalist, spuse Ned serios, din partea 
balenelor poţi să te aştepţi la orice. Ia uite la asta cum 
înoată, cum se ascunde. Se spune că cetaceii pot face 
înconjurul lumii în 15 zile. 

— Nu te contrazic. 

— Şi ştiţi că la începutul lumii balenele înotau mult mai 
repede? 

— Serios? De ce oare? 

— Pentru că atunci aveau coada la fel ca peştii, şi loveau 
cu ea apa de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga. 


Dar Creatorul, băgând de seamă că merg prea repede, le-a 
răsucit coada, şi de atunci ele bat de sus în jos, pierzând din 
iuţeală. 

— Şi vrei să te cred? 

— Nu cuvânt cu cuvânt, şi nici dacă vă spun că există 
balene care cântăresc o sută de mii de livre. 

— Cam mult. Într-adevăr. Totuşi trebuie spus că unii 
cetacei sunt destul de dezvoltați şi pot da până la 120 de 
tone de untură. 

— Am văzut asemenea exemplare. 

— 'Te cred, Ned, şi mai cred că unele balene sunt la fel de 
groase ca 100 de elefanţi. Gândeşte-te ce efect produc 
asemenea exemplare înotând cu toată viteza! 

— E adevărat, întrebă Conseil, că pot scufunda un vas? 

— Nu cred, dar se povesteşte totuşi că în 1820, în Mările 
Sudului, o balenă s-a repezit asupra vasului Essex care se 
scufundă cât ai clipi. 

Ned mă privi cu un aer ironic. 

— Pe mine, spuse el, m-a lovit o balenă cu coada, eu fiind 
în barcă. Am fost zvârlit cu tovarăşii mei la o înălţime de 6 
metri. Dar pe lângă balena domnului profesor, a mea nu-i 
decât un pui. 

— Animalele astea trăiesc mult? întrebă Conseil. 

— O mie de ani, răspunse canadianul, fără să clipească. 

— De unde ştii? 

— Aşa se spune. 

— Şi de ce se spune aşa? 

— Pentru că aşa se ştie. 

— Nu, Ned, nu se ştie, se presupune, şi uite de ce: acum 
400 de ani, pe vremea când pescarii vânau pentru prima 
dată balene, animalele astea erau mai mari decât acum. 
Logica te face deci să presupui că balenele de azi sunt 
inferioare celor de odinioară pentru că n-au avut timpul 
necesar să se dezvolte complet. De aceea a afirmat Buffon 
că cetaceii pot trăi 1000 de ani. 


Ned Land nu mai asculta nimic şi nu mai auzea nimic. 
Balena se apropia mereu! Canadianul o privea cu nesaţ. 

— Ah! strigă el. Nu-i numai una, sunt zece, douăzeci, o 
turmă întreagă! Şi eu stau aici, legat de mâini şi de 
picioare, şi nu pot să fac nimic. 

— Ascultă, dragă Ned, îi spuse Conseil, de ce nu-i ceri voie 
căpitanului Nemo? 

Nici nu apucase Conseil să-şi sfârşească vorba şi Ned Land 
se şi repezise să-l caute pe căpitan. După câteva clipe, 
amândoi ieşeau pe punte. 

Căpitanul Nemo se uită la turma de cetacei care se 
zbenguia în apă la o milă depărtare de Nautilus. 

— Sunt balene australe, spuse el. E aici o comoară pentru 
o întreagă flotă de baleniere! 

— Domnule căpitan, întrebă canadianul, n-aş putea să 
vânez vreo câteva, măcar ca să nu-mi uit meseria? 

— La ce-ar folosi? îi răspunse căpitanul Nemo. Vrei să 
vânezi doar ca să distrugi? Noi n-avem ce face pe bord cu 
uleiul de balenă. 

— Cu toate astea, domnule, în Marea Roşie ne-aţi lăsat să 
urmărim un dugong. 

— Atunci ne trebuia carne proaspătă pentru echipaj. Acum 
însă ar însemna să ucidem pentru a ucide. Ştiu, omul şi-a 
păstrat pentru el dreptul de a face asta, dar eu sunt 
împotriva petrecerilor de ucigaşi. 

Distrugând balena australă ca şi balena obişnuită, care 
sunt nevătămătoare şi paşnice, vânătorii, meştere Land, 
săvârşesc o faptă necugetată. Până acum au distrus toate 
balenele din Golful Baffin şi sunt pe cale să nimicească o 
clasă întreagă de animale folositoare. Dă-le pace 
nenorociţilor cetacei; au ei de ajuns de luptat cu duşmanii 
fireşti, caşaloţii, peştii-spadă şi peştii-ferăstrău, ce să te mai 
amesteci şi dumneata! 

E lesne de închipuit cum asculta canadianul discursul 
acesta moralizator. Pentru un vânător de balene, asemenea 
idei erau sortite să se piardă în vânt. Ned Land se uita la 


căpitan, fără ca să priceapă o iotă din tot ce auzea. 
Căpitanul avea însă dreptate: îndârjirea sălbatică şi 
nesocotită a vânătorilor va face să dispară într-o bună zi şi 
ultima balenă din ocean. 

Ned Land şuieră printre dinţi «Yankee doodle», îşi vâri 
mâinile în buzunare şi ne întoarse spatele. În timpul acesta, 
căpitanul cercetă turma de cetacei. 

— Pe bună dreptate spuneam că balenele au în afară de 
om destui duşmani fireşti. Şi cele din faţa noastră vor avea 
de dus în curând o luptă grea. Ia uitaţi-vă, domnule 
Aronnax, vedeţi punctele acelea negre care înaintează la 
opt mile de aici în direcţia vântului? 

— Da, domnule căpitan. 

— Sunt caşaloţi, nişte animale fioroase, pe care uneori le- 
am întâlnit în turme, câte două, trei sute la un loc. Fiarele 
astea crude şi răufăcătoare trebuiesc stârpite. 

Auzind ultimele cuvinte, canadianul se întoarse repede 
spre noi. 

— Atunci, domnule căpitan, îmi dădui eu părerea, ar mai fi 
timp, chiar în interesul balenelor... 

— N-are nici un rost, domnule profesor. Nautilus poate să 
împrăştie singur caşaloţii. Are un pinten de oţel, care cred 
că nu-i cu nimic mai prejos decât cangea meşterului Land. 

Canadianul ridică din umeri. Să ataci cetaceii cu un 
pinten! Cine a mai auzit una ca asta? 

— Aveţi puţină răbdare, domnule Aronnax, urmă căpitanul 
Nemo. Am să vă arăt o vânătoare cum n-aţi mai văzut. 
Cetaceii aceştia lacomi, care sunt mai mult gură şi dinţi, 
trebuiesc ucişi fără milă. 

Gură şi dinţi! Nici că s-ar putea descrie mai bine caşalotul 
macrocefal, a cărui lungime trece uneori de douăzeci şi 
cinci de metri. Numai capul singur cuprinde aproape o 
treime din întregul corp. Mult mai bine înarmat decât 
balena, al cărei maxilar superior are numai fanoane, 
caşalotul este înzestrat cu douăzeci şi cinci de dinţi mari, 
cilindrici şi cu vârful conic, lungi de câte douăzeci de 


centimetri, cântărind două livre fiecare. În partea 
superioară a capului, în nişte adâncituri mari despărțite 
prin zgârciuri, se găsesc trei până la patru sute de 
kilograme de ulei preţios, numit «alb de balenă». Între timp 
turma monştrilor se apropia mereu. Ea zărise balenele şi se 
pregătea să le atace. Se vedea cât de colo că izbânda va fi 
de partea caşaloţilor care, pe lângă faptul că sunt mai bine 
înarmaţi decât paşnicii lor adversari, pot să stea şi sub apă 
mai multă vreme decât balenele, fără să iasă la suprafaţă ca 
să respire. 

Venise timpul să ne grăbim în ajutorul balenelor. Nautilus 
se cufundă puţin. Conseil, Ned şi cu mine am coborât în 
salon şi ne-am instalat în faţa ferestrelor. Căpitanul Nemo 
trecuse lângă cârmaci, cu gândul să-şi folosească 
submarinul ca armă de distrugere. Am simţit îndată cum 
sporesc bătăile elicei şi cum creşte viteza vasului. 

Când Nautilus sosi pe locul de luptă, bătălia dintre caşaloţi 
şi balene începuse. Submarinul manevră, căutând să 
împrăştie turma de macrocefali. La început, aceştia nu se 
sinchisiră prea mult la vederea noului monstru care intrase 
în luptă. Curând însă au fost nevoiţi să se ferească de 
loviturile lui. 

Ce luptă! Până şi Ned Land se înflăcărase şi începuse să 
aplaude. Nautilus nu mai era altceva decât o cange 
nemaipomenită, zvârlită de mâna căpitanului său. 
Năpustindu-se asupra grămezilor de carne, el le tăia de la 
un capăt la celălalt, lăsând în urmă jumătăţile încă vii ale 
animalelor. Fără să-i pese de puternicele lovituri de coadă 
ale fiarelor, Nautilus, de îndată ce isprăvea cu un caşalot, se 
repezea după altul, întorcându-se în loc ca să nu-şi scape 
prada, năpustindu-se înainte, dându-se înapoi, ascultând de 
cârmă, cufundându-se când cetaceul cobora în adâncime, 
urcând după el când acesta se întorcea la suprafaţă, 
lovindu-l în plin sau pieziş, oricare i-ar fi fost direcţia sau 
iuţeala, tăindu-l şi sfârtecându-l cu pintenul său înfricoşător. 


Ce măcel! Ce zgomot deasupra apei! Cum mai şuierau şi 
cum mai grohăiau fiarele înspăimântate! Cozile lor stârneau 
adevărate vijelii în apele acelea, de obicei atât de liniştite. 

Masacrul nemaipomenit, din care macrocefalii nu mai 
aveau scăpare, a ţinut o oră. De mai multe ori caşaloţii, 
adunaţi câte zece, doisprezece laolaltă, încercară să 
strivească vasul sub greutatea lor. Prin geamuri le vedeam 
gurile enorme înţesate de dinţi şi ochii fioroşi. 
Nemaiputându-se stăpâni, Ned Land îi ameninţa şi-i înjura. 
Caşaloţii se ţineau după submarin ca nişte câini care 
hăituiesc un mistreţ prin desişuri. Dar Nautilus, forţându-şi 
elicea, îi ducea după el, îi târa sau îi urca spre suprafaţa 
apei, fără să-i pese nici de greutatea, nici de strânsoarea lor 
puternică. În cele din urmă, grămada de caşaloţi se rări şi 
apele se liniştiră. 

Simţeam că ne ridicăm la suprafaţa oceanului. Panoul se 
deschise şi ne repezirăm pe punte. 

Marea era acoperită de cadavre sfârtecate. Nici o 
explozie, oricât de grozavă, n-ar fi putut să sfărâme, să rupă 
şi să sfâşie cu mai multă furie grămezile acelea de carne. 
Pluteam printre corpuri uriaşe, albăstrui pe spate, alburii 
pe pântece şi presărate cu umflături. În zare fugeau câţiva 
caşaloţi înspăimântați. Valurile se înroşiseră pe o întindere 
de mai multe mile şi Nautilus plutea în mijlocul unei mări de 
sânge. Căpitanul Nemo veni spre noi. 

— Ei, ce zici, meştere Land? 

— Ce să zic, domnule? răspunse canadianul, care se mai 
potolise. E o privelişte grozavă, ce-i drept, dar eu nu sunt 
măcelar, ci vânător, şi aici a fost un măcel în toată regula. 

— Aici au fost ucise nişte animale răufăcătoare, îi răspunse 
căpitanul iar Nautilus nu-i cuţit de măcelar. 

— Cangea mea îmi place totuşi mai mult... 

— Fiecare cu arma lui! răspunse căpitanul, privindu-l 
ţintă. Mă temeam ca Ned să nu se lase cuprins de furie, 
ceea ce ar fi putut să aibă urmări rele. Dar el îşi uită mânia 
dând cu ochii de o balenă pe lângă care Nautilus tocmai 


trecea. Era o balenă australă, cu capul negru, zdrobit, care 
nu izbutise să scape de dinţii caşaloţilor. Nefericitul cetaceu 
murise culcat pe o parte. La capătul înotătoarei sale 
sfârtecate plutea puiul, pe care nu-l putuse scăpa de la 
moarte. Din botul deschis, printre fanoane, i se scurgea 
apa, murmurând ca un pârâu. 

Căpitanul Nemo îl duse pe Nautilus lângă cadavrul 
balenei. Doi dintre oamenii lui se urcară pe corpul ei şi, 
spre mirarea mea, îi scoaseră din uger tot laptele pe care-l 
avea, adică vreo două-trei tone. 

Căpitanul îmi întinse o ceaşcă cu lapte, cald încă. Băgând 
de seamă sila pe care nu mi-o puteam stăpâni în faţa 
băuturii aceleia, el mă asigură că laptele de balenă este cât 
se poate de bun şi că nu se deosebeşte cu nimic de laptele 
de vacă. 

L-am gustat şi am fost de aceeaşi părere. Era deci o 
rezervă folositoare pentru noi. Laptele, sub formă de unt 
sărat sau brânză, avea să ne îmbogăţească hrana. În ziua 
aceea am băgat de seamă cu îngrijorare că Ned Land e din 
ce în ce mai pornit împotriva căpitanului şi am luat 
hotărârea să supraveghez de aproape faptele şi gesturile 
canadianului. 

Capitolul XIII BANCHIZA. 

Nautilus îşi reluă direcţia, mereu spre sud, mergând cu 
mare viteză de-a lungul meridianului al cincilea. Voia oare 
să ajungă până la pol? N-aş fi crezut, fiindcă până atunci 
toate încercările de a se atinge polul dăduseră greş. 
Dealtfel, nici timpul nu era potrivit, deoarece 13 martie al 
pământurilor antarctice corespunde cu 13 septembrie al 
regiunilor boreale, când începe perioada echinoxială. În 
ziua de 14 martie, la 55* latitudine, am zărit gheţuri 
plutitoare, nişte sfărâmături neînsemnate, de douăzeci 
până la douăzeci şi cinci de picioare, ca nişte praguri de 
care se spărgeau valurile. Nautilus plutea la suprafaţa 
oceanului. Ned Land, care vânase prin mările arctice, era 
obişnuit cu priveliştea gheţurilor. Conseil şi cu mine le 


vedeam pentru întâia oară. În zare, spre sud, se întindea o 
fâşie albă, orbitor de sclipitoare, căreia balenierele engleze 
i-au dat numele de «iceblinck». Fâşia asta pe care norii, 
oricât de deşi ar fi, nu o pot întuneca, vesteşte prezenţa 
unui pack sau a unui banc de gheaţă. În adevăr, curând se 
iviră blocuri tot mai mari, a căror strălucire se schimba 
mereu, după toanele cetii. Unele din ele erau străbătute de 
vine verzi, ca nişte dungi şerpuite, trase cu sulfat de cupru. 
Prin altele, care semănau cu nişte ametiste uriaşe, lumina 
pătrundea nestânjenită. Unele oglindeau razele de lumină 
pe miile de fațete ale cristalelor lor; altele, colorate de 
reflexele vii ale calcarului, ar fi ajuns pentru construirea 
unui întreg oraş de marmură. Cu cât coboram mai spre sud, 
cu atât insulele acestea plutitoare se înmulţeau şi se 
măreau. Mii de păsări polare îşi făcuseră cuiburi pe ele. 
Notaliţele, damierii, furtunarii ne asurzeau cu ţipetele lor, 
ba chiar, luându-l pe Nautilus drept un cadavru de balenă, 
se aşezau pe el lovind cu ciocul în tabla sonoră. În timpul 
navigaţiei printre gheţuri, căpitanul Nemo stătea adesea pe 
punte, cercetând cu atenţie ţinuturile pustii. Câteodată, 
privirea lui liniştită părea că se însufleţeşte. Se gândea că în 
mările acestea polare, nestrăbătute de oameni, era la el 
acasă, stăpân peste întinderile de netrecut? Tot ce se poate. 
Dar nu spunea o vorbă. Stătea ca împietrit şi nu-şi venea în 
fire decât când simţul său de cârmaci îl îndemna s-o facă. Îl 
conducea pe Nautilus cu o măiestrie desăvârşită, ferindu-l 
de ciocnirile cu ghețarii, dintre care unii măsurau o lungime 
de mai multe mile şi o înălţime de şaptezeci până la optzeci 
de metri. Adesea, orizontul părea pe de-a-ntregul închis. Lia 
60* latitudine nu se mai vedea nici un loc de trecere. Cu 
toate astea, cercetând cu grijă, căpitanul Nemo găsea 
totdeauna vreo deschizătură îngustă, prin care se strecura 
cu îndrăzneală, ştiind bine că ea se va închide în urma 
noastră. În felul acesta, Nautilus, condus cu îndemânare, 
străbătu gheţurile, clasificate după forma sau după 
mărimea lor cu o precizie ce-l încânta pe Conseil: 


iceberguri sau munţi de gheaţă, icefielduri sau câmpii 
întinse şi nesfârşite, driftice sau gheţuri plutitoare, packuri 
sau câmpuri de sfărâmături, numite şi palkuri atunci când 
sunt circulare sau streamuri, când sunt alcătuite din fâşii 
lungi. 

Temperatura era destul de scăzută: termometrul de afară 
arăta două sau trei grade sub zero. Noi însă aveam haine 
călduroase, făcute din pielea focilor şi a urşilor marini. 
Interiorul lui Nautilus, încălzit cu regularitate de aparatele 
lui electrice, putea să înfrunte şi frigurile cele mai mari. 
Dealtfel, n-aveam decât să ne cufundăm câţiva metri sub 
valuri, ca să dăm de o temperatură potrivită. 

Dacă am fi călătorit prin locurile acestea cu două luni în 
urmă, am fi nimerit în timpul când ziua este neîntreruptă; 
acum, însă, noaptea ţinea trei sau patru ore, şi mai târziu 
avea să întunece pentru şase luni regiunile din jurul polului. 

La 15 martie am depăşit latitudinea insulelor New 
Sethland şi Orkney. 

Căpitanul îmi spuse că odinioară numeroase turme de 
balene locuiau în ţinuturile acelea, dar balenierele engleze 
şi americane, în setea lor de distrugere, au măcelărit 
masculii şi femelele adulte şi au lăsat în urma lor pustiu şi 
moarte. 

La 16 martie, pe la opt dimineaţa, Nautilus, urmând 
meridianul al cincizeci şi cincilea, trecu peste Cercul polar 
antarctic. Gheţurile ne înconjurau din toate părţile. Nemo 
înainta mereu, mergând din trecătoare în trecătoare. 

— Oare încotro o fi mergând? întrebai eu. 

— Drept înainte! îmi răspunse Conseil. Până la urmă, dacă 
n-o să poată merge mai departe, o să se oprească. 

— Nu-mi prea vine să cred! 

Şi, la drept vorbind, excursia aceea aventuroasă nu-mi 
displăcea deloc. Cu greu aş putea să arăt cât mă încânta 
frumuseţea regiunilor pe care le străbăteam! Gheţurile 
luau forme minunate: îngrămădirea lor înfăţişa când un 
oraş oriental cu nenumărate minarete şi geamii, când o 


cetate prăbuşită, doborâtă la pământ de vreun cutremur. În 
mijlocul furtunilor de zăpadă, priveliştea se schimba 
necontenit sub razele piezişe ale soarelui sau sub ceţurile 
fumurii. Auzeam şi vedeam pretutindeni detunături, 
surpări, prăbuşiri de ghețari, care se schimbau asemeni 
vederilor dintr-o lanternă magică. 

Dacă Nautilus era scufundat în timpul acestor ruperi de 
echilibru, zgomotul se propaga prin apă cu o intensitate 
înspăimântătoare şi prăbuşirea uriaşelor grămezi isca 
vârtejuri primejdioase până în straturile cele mai adânci ale 
oceanului. Nautilus sălta şi se clătina atunci ca o corabie 
lăsată pradă furiei elementelor naturii. De multe ori nu se 
mai vedea nici o trecere şi credeam că vom rămâne acolo, 
prinşi pentru totdeauna. Dar căpitanul Nemo, călăuzit de 
instinct, descoperea noi trecători, după cele mai mici 
semne. Nu se înşela niciodată, observând firişoarele de apă 
albăstrie care brăzdau icefield-urile. De aceea eram sigur 
că se va aventura în mările antarctice. 

Dar în ziua de 16 martie, câmpurile de gheaţă ne închiseră 
calea cu desăvârşire. Nu ajunseserăm încă la banchiză, dar 
aveam în faţă icefielduri, înţepenite laolaltă de ger. O 
asemenea piedică nu-l putea opri însă pe căpitanul Nemo şi 
el se aruncă împotriva icefâeldului cu o furie 
înspăimântătoare. Nautilus intră ca o daltă în masa 
sfărâmicioasă, despicând-o cu trosnituri grozave. Semăna 
atunci cu un berbece antic, împins de o putere nemărginită. 
Sfărâmăturile de gheaţă, aruncate la mari înălţimi, cădeau 
ca grindina în jurul nostru. Prin forţa propriului său impuls, 
submarinul nostru îşi croia un canal. Uneori, dus de vânt, se 
ridica deasupra câmpului de gheaţă, strivindu-l sub 
greutatea sa. Alteori, vârât sub icefield, îl făcea să 
plesnească printr-o simplă clătinare, pricinuindu-i spărturi 
largi. În zilele acelea am avut de înfruntat furtuni puternice. 
Câteodată pâcla era atât de deasă, încât nu se mai vedea 
nici de la un capăt la celălalt al punţii. Vântul se schimba pe 
neaşteptate dintr-o direcţie în alta. Zăpada se grămădea în 


troiene atât de tari, încât ar fi trebuit sfărâmată cu 
târnăcopul. La numai cinci grade sub zero, tot învelişul lui 
Nautilus se acoperea de gheaţă. O corabie n-ar fi putut să 
se mişte, căci toate funiile i s-ar fi încurcat în scripeţi. 
Numai un vas fără pânze, împins de motoare electrice şi 
nefolosind cărbuni, ar fi fost în stare să înfrunte latitudini 
atât de înalte. În condiţiile acestea, barometrul rămânea 
mereu coborât, atingând chiar 73*5'. Nici pe indicaţiile 
busolei nu ne mai puteam bizui. Cu cât ne apropiam de 
Polul magnetic meridional, care nu trebuie confundat cu 
Polul Sud al globului, cu atât acele înnebunite ale busolei 
arătau mai anapoda. După Hansten, polul acesta se afla 
cam la 70* latitudine şi 130* longitudine, iar după 
observaţiile lui Duperrey, la 135* longitudine şi 70* 30' 
latitudine. Trebuia deci să facem cercetări numeroase, 
ducând compasurile în diferite locuri ale navei, şi să ne 
oprim la o medie. Adesea însă ne mulţumeam să trasăm 
drumul străbătut după calcule aproximative, metodă puţin 
satisfăcătoare pentru trecătorile şerpuite,ale căror puncte 
de reper se schimbau necontenit. În sfârşit, la 18 martie, 
după douăzeci de încercări zadarnice, Nautilus se văzu 
stăvilit de-a binelea. Nu mai erau nici streamuri, nici palkuri 
şi nici icefielduri, ci doar o nesfârşită şi neclintită barieră 
clădită din munţi uniţi între ei. 

— Banchiza! îmi spuse canadianul. 

Am înţeles că pentru Ned Land, ca şi pentru toţi 
navigatorii dinaintea noastră, banchiza însemna un hotar 
de netrecut. Pentru că soarele se ivise o clipă spre sud, 
căpitanul Nemo făcu o măsurătoare destul de exactă, care 
ne situa la 51*30' longitudine şi 67*39' latitudine 
meridională. Era un punct înaintat al regiunilor antarctice. 
În faţa ochilor noştri nu mai era nici urmă de mare, de 
suprafaţă lichidă. Sub pintenul lui Nautilus se întindea o 
nesfârşită câmpie frământată, plină de movile încâlcite, cu 
tot amestecul acela întortocheat care se poate vedea pe un 
fluviu înainte de topirea gheţurilor. Aici, însă, toate acestea 


aveau proporţii uriaşe. Ici şi colo se ridicau până la o 
înălţime de două sute de picioare vârfuri ascuţite, ca nişte 
piscuri subţiri; în altă parte, un şir de faleze cenuşii, tăiate 
drept, păreau oglinzi nesfârşite, reflectând cele câteva raze 
de soare pe jumătate înecate de ceaţă. Peste priveliştea 
pustiită plutea o tăcere sălbatică, tulburată doar de aripile 
notoliţilor şi furtunarilor. Totul era îngheţat, chiar şi 
zgomotul! Nautilus se văzu nevoit să-şi oprească goana sa 
aventuroasă printre gheţuri. 

— Domnule, îmi spuse în ziua aceea Ned Land, dacă ar 
merge mai departe căpitanul... 

— Ce s-ar întâmpla? 

— Ar fi un om grozav. 

— De ce, Ned? 

— Fiindcă nimeni nu poate trece de banchiză. E tare 
căpitanul, dar, mii de draci! n-o fi mai tare decât natura; şi 
acolo unde a pus ea un hotar, trebuie să te opreşti, vrând, 
nevrând! 

— Adevărat, Ned. Şi totuşi aş fi vrut să ştiu ce se află 
îndărătul banchizei. Nimic nu mă supără mai mult decât un 
zid! 

— Aveţi dreptate, încuviinţă Conseil. Zidurile au fost 
născocite numai ca să-i necăjească pe savanţi. Nicăieri n-ar 
trebui să fie ziduri! 

— Bun! făcu canadianul. Dar se ştie foarte bine ce este 
după banchiză. 

— Ce este? am întrebat. 

— Gheaţă şi iar gheaţă! 

— Dumneata eşti sigur de lucrul ăsta, Ned, dar eu nu sunt. 
lată de ce aş vrea să mă duc să văd. 

— Renunţaţi la asemenea idei, domnule profesor, îmi 
răspunse canadianul. Aţi ajuns la banchiză, şi asta nu-i 
puţin. Mai departe n-o să mergeţi nici dumneavoastră, nici 
căpitanul Nemo şi nici Nautilus. 

De voie, de nevoie o să ne întoarcem spre nord, adică spre 
țarile oamenilor de treabă. 


Trebuie să recunosc că Ned Land avea dreptate şi că atât 
timp cât navele nu vor fi făcute ca să meargă pe câmpuri de 
gheaţă, vor fi nevoite să se oprească în faţa banchizei. În 
adevăr, cu toate sforţările şi cu toate mijloacele puternice 
întrebuințate ca să spargă gheţurile, Nautilus trebui să se 
oprească. De obicei, cine nu poate merge mai departe se 
întoarce pe unde a venit. Aici, însă, a te înapoia era tot atât 
de imposibil ca şi a înainta, pentru că trecătorile se 
închiseseră în urma noastră. Şi orice oprire în loc a lui 
Nautilus nu putea să aibă altă urmare decât înţepenirea lui 
în scurtă vreme. Asta s-a şi întâmplat, dealtfel, pe la două 
noaptea, când cu o iuţeală uimitoare s-a format o nouă 
gheaţă pe ambele laturi ale vasului. Eram silit să recunosc 
că purtarea căpitanului Nemo fusese mai mult decât 
nechibzuită. 

În clipa aceea eram pe punte. Căpitanul, care cercetase 
câtva timp situaţia, îmi spuse: 

— Ei, domnule profesor, ce credeţi? 

— Cred că suntem prinşi, domnule căpitan. 

— Prinşi? Ce înţelegeţi prin asta? 

— Vreau să spun că nu mai putem merge nici înainte, nici 
înapoi şi nici în lături. Cred că asta, cel puţin pe 
continentele locuite, înseamnă «a fi prins». 

— Aşadar, domnule Aronnax, credeţi că Nautilus nu se va 
putea libera? ' 

— E greu, domnule căpitan, fiindcă anotimpul este prea 
înaintat ca să vă puteţi bizui pe topirea gheții. 

— Ah, domnule profesor, răspunse cu un ton ironic 
căpitanul Nemo, sunteţi mereu acelaşi! Pretutindeni vedeţi 
doar piedici şi greutăţi! Vă spun însă că Nautilus nu numai 
că o să scape, dar va merge şi mai departe încă! 

— Mai departe, spre sud? îl întrebai mirat. 

— Da, domnule, va merge la pol. 

— La pol! strigai eu neîncrezător. 

— Da, răspunse căpitanul, la Polul Sud, în punctul 
necunoscut încă, unde se întretaie toate meridianele 


globului. Doar ştiţi că pot face cu Nautilus tot ce vreau. 

Da! Ştiam. Ştiam că îndrăzneala omului acestuia mergea 
până la vitejie! Dar ca să învingi piedicile nenumărate ale 
Polului Sud, care n-a fost încă atins nici de cei mai 
îndrăzneţi navigatori şi care, de lăpt, e mai greu de cucerit 
decât Polul Nord, însemna să începi o faptă cu totul 
nechibzuită, pe care numai mintea unui nebun putea să o 
plăsmuiască. 

M-am gândit atunci să-l întreb pe căpitan dacă 
descoperise polul acesta, necălcat încă de nici un picior 
omenesc. 

— Nu, domnule, mi-a răspuns el, dar îl vom descoperi 
împreună. N-am să mă împotmolesc acolo unde s-au 
împotmolit alţii. Încă nu l-am dus niciodată pe Nautilus atât 
de departe în mările australe, dar vă repet că va merge şi 
mai departe. 

— Aş vrea să vă cred, domnule căpitan, i-am răspuns eu, 
cu oarecare ironie în glas, vă cred chiar! Haidem înainte! 
Pentru noi nu există piedici! Să sfărâmăm banchiza! S-o 
aruncăm în aer şi, dacă tot mai rezistă, să-i punem aripi lui 
Nautilus, ca s-o poată trece pe deasupra! 

— Pe deasupra, domnule profesor? mă întrebă liniştit 
căpitanul Nemo. Nu pe deasupra, ci pe dedesubt. 

— Pe dedesubt! strigai eu. 

Planurile căpitanului mi se arătară limpezi dintr-o dată. 
Înţelesesem. Minunatele calităţi ale lui Nautilus aveau să-i 
servească iarăşi în încercarea aceea supraomenească! 

— Văd că începem să ne înţelegem, domnule profesor, îmi 
spuse căpitanul, zâmbind uşor; ai întrevăzut posibilitatea - 
aş spune succesul - încercării mele. Pentru o navă obişnuită 
ea ar fi cu neputinţă, dar pentru Nautilus nu-i mare lucru. 
Dacă până la pol este un continent, vasul se va opri. Dar 
dacă, dimpotrivă, e o mare liberă, vom merge pe ea până la 
pol! 

— Asta-i, am spus, urmând raţionamentul căpitanului; 
dacă marea este îngheţată la suprafaţă, în schimb straturile 


ei inferioare sunt libere, pentru motivul binecuvântat că 
apa de mare cu cât e mai densă, cu atât îngheaţă mai greu. 
Şi, dacă nu mă înşel, partea scufundată a banchizei este de 
patru ori mai mare decât partea dinafară. 

— Cam atât, domnule profesor. Pentru fiecare picior 
înălţime deasupra apei, icebergul are trei picioare grosime 
sub apă. Fiindcă munţii aceştia de gheaţă nu sunt mai înalţi 
de o sută de metri, înseamnă că nici sub apă nuauo 
adâncime mai mare de trei sute de metri. Or, ce înseamnă 
trei sute de metri pentru Nautilus? 

— Nimica toată. 

— Ar putea chiar să coboare la adâncimi şi mai mari ca să 
caute temperatura obişnuită a mărilor, şi atunci nici nu ne- 
ar păsa măcar când afară ar fi un ger de treizeci sau 
patruzeci de grade. 

— E drept, domnule căpitan, foarte drept! răspunsei eu. 

— Singura greutate, urmă căpitanul, ar fi dacă am rămâne 
cufundaţi mai multe zile, fără să ne împrospătăm provizia 
de aer. 

— Numai asta ne opreşte? întrebai eu. Nautilus are 
rezervoare uriaşe pe care le putem umple şi ele ne vor da 
tot oxigenul de care vom avea nevoie. 

— Aţi judecat bine, domnule Aronnax, răspunse zâmbind 
căpitanul; dar ca să nu se poată spune că sunt nechibzuit, 
am să vă arăt de pe acum ce greutăţi ar mai putea fi. 

— Ar mai putea fi vreuna? 

— Una singură. Dacă există mare la Polul Sud, s-ar putea 
tot aşa de bine ca ea să fie îngheţată peste tot şi prin 
urmare să nu ne putem urca deloc la suprafaţă! 

— Bine, dar uitaţi că Nautilus e înarmat cu un pinten 
straşnic şi că am putea să-l lansăm pieziş, contra câmpului 
de gheaţă care ar trebui spart? 

— Ei. domnule profesor, aveţi multe idei astăzi! 

— Şi pe urmă, domnule căpitan, am adăugat însufleţindu- 
mă şi mai mult, de ce să nu fie apă la Polul Sud ca şi la Polul 
Nord? Polii frigului nu se confundă cu polii pământului nici 


în Emisfera Australă, nici în Emisfera Boreală şi trebuie să 
presupunem că în punctele acestea ale globului se află ori 
un continent, ori un ocean fără gheaţă. 

— Şi eu cred la fel, domnule Aronnax, răspunse căpitanul. 
Am să vă atrag numai atenţia că, după ce aţi avut atâtea de 
spus împotriva planului meu, acum mă daţi gata cu 
argumente în favoarea lui. 

Căpitanul Nemo avea dreptate. Ajunsesem să fiu mai 
îndrăzneţ decât el. Îl îndemnam să meargă la pol! îl 
întreceam, i-o luam înainte... Aş! Cum ar fi cu putinţă una 
ca asta, biet zapăcit! Căpitanul Nemo cunoaşte mai bine 
decât tine toate laturile problemei, şi acum se distrează 
privindu-te purtat de visuri spre lucruri cu neputinţă de 
realizat. 

Dar căpitanul nu-şi pierdea timpul. La un semnal al său 
apăru secundul. Stătură de vorbă amândoi, repede, în 
limba lor de neînțeles, iar secundul, fie că fusese înştiinţat 
de mai înainte, fie că socotea planul destul de bun, nu păru 
deloc surprins. Dar, oricât a fost secundul de calm, Conseil 
tot 1-a întrecut în privinţa asta atunci când i-am făcut 
cunoscut planul nostru de a ne îndrepta spre Polul Sud. Ela 
primit vestea mea cu un «cum doreşte domnul» şi a trebuit 
să mă mulţumesc cu atât. Cât despre Ned Land, cred că 
nimeni n-a ridicat vreodată din umeri mai sus decât i-a 
ridicat el atunci. 

— Să vă spun drept, mi-e milă de dumneavoastră şi de 
căpitanul Nemo al dumneavoastră, făcu el. 

— Vom merge la pol, meştere Land. 

— Tot ce se poate, dar de întors n-o să vă mai întoarceţi de 
acolo! Şi Ned Land intră în cabina lui, «ca să nu se întâmple 
vreo nenorocire», după cum spunea el. Între timp 
începuseră pregătirile pentru îndrăzneaţa încercare. 
Puternicele pompe ale lui Nautilus împingeau aerul în 
rezervoare şi îl înmagazinau la presiune înaltă. Pe la orele 
patru, căpitanul Nemo mă înştiinţa că panourile de pe 
punte vor fi închise. Am aruncat o ultimă privire spre 


banchiza pe care urma s-o străbatem. Timpul era senin, 
atmosfera destul de limpede, ger puternic, 12* sub zero; 
dar fiindcă vântul se liniştise, frigul nu părea de neîndurat. 

Vreo zece oameni se urcară ca să sfărâme cu târnăcoapele 
gheaţa din jurul carenei lui Nautilus. Treaba a mers repede, 
fiindcă gheaţa era încă subţire. Ne întoarserăm cu toţii 
înăuntru. Rezervoarele obişnuite, goale în timpul plutirii la 
suprafaţă, fură umplute cu apă şi Nautilus începu să se 
scufunde. 

Stăteam în salon, împreună cu Conseil. Priveam prin geam 
straturile inferioare ale Oceanului Austral. Termometrul 
urca. Acul manometrului se mişca pe cadran. 

Cam pe la trei sute de metri, aşa cum prevăzuse căpitanul 
Nemo, am început să plutim pe sub banchiză. Dar Nautilus 
se cufundă şi mai mult, atingând o adâncime de opt sute de 
metri. lemperatura apei, care fusese de 12* la suprafaţă, 
era acum numai de 11*. E de la sine înţeles însă că 
temperatura din interiorul lui Nautilus, menţinută cu 
aparatele de încălzit, era cu mult mai ridicată. Toate 
manevrele se îndeplineau cu o precizie extraordinară. 

— Vom trece, dacă nu-i cu supărare, spuse Conseil. 

— Sunt sigur că vom trece! îi răspunsei eu, convins. 

Sub apele libere. Nautilus pornise de-a dreptul spre pol, 
fără să se depărteze de meridianul al cincizeci şi doilea. Ne 
rămâneau de străbătut douăzeci şi două de grade şi 
jumătate de latitudine, de la 67*30' până la 90*, adică ceva 
mai mult de cinci sute de leghe. Nautilus înainta cu o viteză 
de douăzeci şi şase de mile pe oră, viteză egală cu aceea a 
unui tren expres. Dacă mergea mereu aşa, îi erau de ajuns 
patruzeci de ore ca să atingă polul. 

Atras de noutatea situaţiei, am rămas împreună cu Conseil 
o parte din noapte la fereastra salonului. Marea, luminată 
de razele farului, era pustie. Peştii nu locuiau în apele ei 
captive, pe care le foloseau doar pentru trecerea din 
Oceanul Antarctic în marea liberă a polului, înaintam cu 


repeziciune şi simţeam asta după tresăririle corpului de 
oţel al vasului. 

Pe la orele două noaptea m-am dus să mă odihnesc puţin. 
Conseil îmi urmă pilda. Străbătând coridoarele, nu l-am 
întâlnit pe căpitanul Nemo. Mi-am închipuit că este în 
cabina cârmaciului. 

A doua zi, la 19 martie, pe la cinci dimineaţa, îmi reluai 
postul în salon. Indicatorul electric arăta că viteza lui 
Nautilus nu se micşorase. Vasul se ridica spre suprafaţă cu 
băgare de seamă, golindu-şi rezervoarele. 

Îmi bătea inima. Aveam să ieşim şi să dăm de aerul liber al 
polului? Nu. O zguduitură mă făcu să-mi dau seama că 
Nautilus se lovise de fundul banchizei, foarte groasă încă, 
judecind după sunetul înăbuşit al loviturii. Într-adevăr, o 
«atinsesem» - după cum spun marinarii - dar în sens invers 
şi la trei mii de picioare adâncime. Asta arăta că gheaţa de 
deasupra avea patru mii de picioare grosime, dintre care o 
mie erau deasupra apei. Banchiza era acolo mult mai 
groasă decât fusese la margine, ceea ce nu era deloc 
îmbucurător. În timpul zilei. Nautilus repetă de mai multe 
ori încercarea şi de fiecare dată se lovi de zidul de 
deasupra. Uneori dădea de el la nouă sute de metri, ceea ce 
făcea o mie două sute de metri grosime, dintre care trei 
sute se ridicau deasupra oceanului - adică o grosime de 
două ori mai mare decât în locul unde Nautilus se 
scufundase sub apă. 

Mi-am notat cu grijă diferitele adâncimi şi am obţinut 
astfel profilul submarin al lanţului de ghețari. 

Seara nu se produsese nici o schimbare în situaţia noastră. 
Mereu gheaţă, de patru sau cinci sute de metri adâncime! 
Banchiza se subţiase destul de mult, dar mai aveam încă o 
grosime serioasă între noi şi suprafaţa oceanului! Se făcu 
ora opt. După regulile zilnice ale bordului, aerul ar fi trebuit 
să fie împrospătat cu patru ore mai înainte. Totuşi nu 
sufeream prea mult, deşi căpitanul Nemo nu dăduse încă 
drumul unui supliment de oxigen din rezervoare. În 


noaptea aceea n-am dormit bine. Speranţa şi teama mă 
năpădiră rând pe rând. M-am trezit de mai multe ori. 
Nautilus continua să dibuie. Pe la trei dimineaţa observai că 
suprafaţa inferioară a banchizei era numai de cincizeci de 
metri adâncime. O sută cincizeci de picioare ne mai 
despărţeau de suprafaţa apei. Banchiza se schimba încetul 
cu încetul în icefield. Muntele se prefăcea în câmpie. 
Priveam cu atenţie manometrul. Vasul nostru urca întruna, 
urmând pieziş o suprafaţă lucioasă ce scânteia sub razele 
luminii electrice. Banchiza se micşora sus şi jos prin 
povârnişuri domoale, subţiindu-se din leghe în leghe. În 
sfârşit, pe la şase dimineaţa, în neuitata zi de 19 martie, uşa 
salonului se deschise şi căpitanul Nemo apăru. 

— Mare liberă! spuse el. 

Capitolul XIV POLUL SUD. 

Alergai pe punte. 

Da! Mare liberă! Se zăreau ici-colo câteva bucăţi de 
gheaţă împrăştiate, dar în faţa noastră se întindea până 
departe marea; în aer zburau o mulţime de păsări şi 
miliarde de peşti înotau în apele a căror culoare se schimba 
după adâncime, de la albastru până la verde măsliniu. 
Termometrul arăta 3* peste zero. Părea că primăvara e 
închisă dincolo de banchiza ai cărei munţi îndepărtați se 
profilau în zare, spre nord. Îmi simţeam inima bătând cu 
putere. 

— Am ajuns la pol? îl întrebai pe căpitan. 

— Nu ştiu, îmi răspunse el. La amiază vom determina locul 
în care ne aflăm. 

— Dar va ieşi oare soarele din ceața asta? urmai eu privind 
cerul cenuşiu. 

— Cât de puţin ar ieşi, tot o să-mi ajungă, îmi răspunse 
căpitanul. La zece mile de Nautilus, înspre sud, o insulă 
singuratică se înălța cu vreo două sute de metri deasupra. 
Ne-am îndreptat spre ea, dar cu băgare de seamă, pentru 
că marea putea să aibă stânci. 


După o oră am ajuns la insulă. După alte două ore îi şi 
făcusem înconjurul. Avea o circumferință de vreo patru sau 
cinci mile. Un canal îngust o despărţea de un țărm întins, 
un continent, poate, ale cărui hotare se pierdeau departe în 
zare. Existenţa acestui pământ părea că îndreptăţeşte 
ipotezele americanului Maury, care, făcând observaţia că 
între Polul Sud şi paralela şaizeci marea este acoperită cu 
gheţuri plutitoare uriaşe, cum nu se întâlnesc niciodată în 
Atlanticul de Nord, a tras de aici concluzia ingenioasă după 
care Cercul Antarctic trebuie să cuprindă uscaturi întinse, 
dat fiind că ghețarii nu se pot forma în mijlocul mării, ci 
numai pe coaste. După calculele lui, grămada de gheţuri ce 
acoperă polul austral formează o calotă, a cărei lăţime 
trebuie să atingă patru mii de kilometri. 

Ca să nu se împotmolească, Nautilus se oprise la vreo şase 
sute de metri depărtare de plaja în spatele căreia se ridica 
o îngrămădire măreaţă de stânci. Luntrea fu lăsată la apă. 
Căpitanul, doi oameni care duceau instrumentele, Conseil şi 
cu mine ne-am urcat în ea. Era pe la zece dimineaţa. Nu-l 
văzusem încă pe Ned Land care, pesemne, se ferea de noi, 
ca să nu fie nevoit să ne dea dreptate. Din câteva vâsliri, 
luntrea se opri pe nisipul plajei. Conseil se şi pregătea să 
sară pe uscat, dar l-am oprit. 

— Căpitane, am spus, dumneavoastră vi se cuvine cinstea 
de-a pune cel dintâi piciorul pe pământul acesta. 

— Da, răspunse căpitanul, şi dacă nu şovâi păşind pe 
pământul polului, e fiindcă până acum nici o fiinţă 
omenească nu şi-a lăsat pe aici urmele paşilor. 

Spunând acestea, el sări sprinten pe nisip. Emoţia făcea ca 
inima să-i bată cu putere. Suind o stâncă, în vârful căreia 
locul era neted, căpitanul Nemo rămase acolo cu braţele 
încrucişate şi cu privirea aprinsă, neclintit şi mut, părând că 
pune stăpânire pe ţinuturile australe. După ce stătu astfel 
câteva minute, se întoarse spre noi. 

— Poftiţi, domnule! îmi strigă el. 


Am coborât, urmat de Conseil, lăsând în barcă pe cei doi 
marinari. 

Pe o întindere mare, solul semăna cu un tuf roşiatic, ca şi 
cum ar fi fost făcut din cărămidă pisată. Era acoperit cu 
zgură, lavă întărită şi piatră ponce. Originea lui vulcanică 
era neîndoielnică. Pe alocuri, unele crăpături, din care se 
ridica un miros de pucioasă, dovedeau că focul din adâncimi 
îşi păstra încă puterea. Cu toate acestea, deşi m-am urcat în 
vârful unei stânci înalte, n-am văzut nici urmă de vulcan, pe 
o întindere de câteva mile. Se ştie că în aceste ţinuturi 
antarctice James Ross a găsit în plină activitate craterele lui 
Erebus şi ale lui Terror, pe meridianul al şaizeci şi şaptelea 
şi la 77*32' latitudine. 

Vegetaţia acestui continent pustiu mi s-a părut foarte 
săracă. Câţiva licheni din specia usnea melanoxantha se 
întindeau pe pietrele negre. 

Ţărmul era presărat cu moluşte, cu midii mici, patele, 
izocordii lucioase în formă de inimă, clioşi cu corpul 
lunguieţ şi membranos. al căror cap e compus din doi lobi 
rotunjiţi. În aer însă era viaţă din belşug. Mii de păsări de 
diferite specii zburau şi ne asurzeau cu ţipetele lor. Altele 
stăteau îngrămădite pe stânci, privindu-ne fără frică pe 
când treceam sau ţinându-se după noi. Erau pinguini, tot 
atât de îndemânatici şi mlădioşi în apă, unde pot fi 
asemănaţi cu peştii cei mai iuți, pe cât de stângaci şi de 
greoi pe uscat. Ei scoteau ţipete caraghioase, adunându-se 
în grupuri. Aveau gesturi cumpătate, dar făceau un zgomot 
asurzitor. 

Dar ceața nu se ridică şi pe la unsprezece soarele nu 
apăruse încă. Eram neliniştit, pentru că fără soare nu 
puteam şti dacă am ajuns sau nu la pol. 

Căutându-l pe căpitanul Nemo, l-am găsit cu coatele 
sprijinite de o stâncă, privind cerul. Era nerăbdător, necăjit. 
Dar ce putea face? Omul acesta îndrăzneţ şi puternic nu 
putea să-i comande soarelui aşa cum îi comanda mării. 


Veni şi amiaza, fără ca soarele să se fi arătat măcar o clipă. 
Nici nu puteam ghici măcar locul unde se găsea, în dosul 
perdelei de ceaţă. Curând, ceața se schimbă în ninsoare. 

— Pe mâine! îmi spuse căpitanul şi ne-am întors pe 
Nautilus prin vârtejurile viscolului. În lipsa noastră fuseseră 
întinse plasele şi am cercetat cu atenţie peştii care tocmai 
erau încărcaţi pe bord. În mările antarctice se adăposteşte 
un număr foarte mare de peşti migratori, care fug de 
furtunile din latitudini mai puţin înalte, ca apoi să cadă în 
gura marsuinilor şi a focelor. Viforul nu încetă. Era cu 
neputinţă de stat pe punte. Auzeam din salon, unde îmi 
însemnam întâmplările călătoriei pe continentul polar, 
ţipetele petrelilor şi albatroşilor, cărora puţin le păsa de 
furtună. Nautilus nu rămase pe loc, ci înainta de-a lungul 
coastei cu încă zece mile spre sud, prin lumina scăzută a 
soarelui ce atingea marginea zării. 

A doua zi, la 20 martie, ninsoarea încetă. Frigul se înteţise. 
Termometrul arăta 2* sub zero. Ceaţa se împrăştia şi 
nădăjduiam că vom putea stabili locul unde ne aflam. 

Căpitanul Nemo nu se arătase încă, aşa că luntrea ne duse 
la țărm numai pe mine şi pe Conseil. Şi aici natura solului 
era tot vulcanică, întâlneam pretutindeni urme de lavă, 
zgură, bazalturi, fără ca să pot zări vulcanul care le 
aruncase. Şi aici, ca şi în cealaltă parte, nenumărate păsări 
populau ţărmul polar. Dar aici ele locuiau alături de turme 
mari de mamifere marine, care ne priveau cu ochi blânzi. 
Erau foci de felurite specii, unele stând lungite pe pământ, 
altele culcate pe bucăţile de gheaţă aduse de curenţii apei, 
altele ieşind din apă ori în-trând. Fiindcă nu mai avuseseră 
până atunci de-a face cu omul, nu fugeau de noi când ne 
apropiam. Am făcut socoteala că erau destule ca să 
aprovizioneze câteva sute de vase. 

— Pe legea mea, bine că Ned Land n-a venit cu noi, zise 
Conseil. 

— De ce? 


— Pentru că, vânător pasionat cum e, ar fi ucis toate 
animalele astea. 

— Chiar toate nu, dar cred într-adevăr că nu l-am fi putut 
împiedica să arunce cangea în câţiva cetacei. Şi căpitanul 
Nemo s-ar fi supărat, căci el nu varsă fără rost sângele 
acestor animale inofensive. 

— Şi are dreptate. 

— Bineînţeles, dragul meu Conseil. Dar, ia spune, n-ai 
clasat încă aceste splendide mostre ale faunei marine? 

— Domnul ştie bine că nu prea sunt tare în practică. Dacă 
domnul mi-ar spune numele lor... 

— Sunt foci şi morse. 

— Două genuri care aparţin familiei pinipedelor, se grăbi 
să spună Conseil, ordinul carnasierelor, grupa 
unghicularelor, subclasa monodelfinilor, clasa mamiferelor, 
încrengătura vertebratelor. 

— Bravo, Conseil! Dealtfel, focile şi morsele, aceste două 
genuri, se împart şi în specii şi, dacă nu mă înşel, aci vom 
avea prilejul să le studiem. Şi acum, hai să mergem. 

Era ora opt dimineaţa. Mai aveam patru ceasuri până când 
puteam lua înălţimea soarelui. Ne-am îndreptat spre un golf 
larg, săpat în faleza de granit a țărmului. 

De jur împrejur, cât vedeam cu ochii, pământul şi sloiurile 
de gheaţă erau năpădite de animalele marine (şi fără să 
vreau l-am căutat din ochi pe bătrânul Proteu, păstorul din 
mitologie, care păzea uriaşele turme ale lui Neptun). Erau 
mai cu seamă foci care stăteau în grupuri deosebite, bărbat 
cu femelă. Tatăl veghea asupra familiei, iar mama îşi alăpta 
puii, dintre care unii mai măricei îndrăzneau să se 
îndepărteze cu câţiva paşi. Când voiau să meargă, focile 
înaintau prin salturi mici, contractându-şi corpul şi 
ajutându-se destul de stângaci cu înotătoarele imperfecte, 
care la lamantin, rubedenia lor, formează un adevărat 
antebraţ. Trebuie să spun că în apă, în elementul lor, 
animalele acestea, cu şira spinării mobilă, cu bazinul îngust, 
cu blana scurtă şi netedă, cu picioare palmate, înoată 


admirabil. Stând pe loc, pe pământ, ele făceau mişcări cât 
se poate de graţioase. Cei din antichitate, văzând 
înfăţişarea lor blândă, privirea frumoasă ca de femeie, ochii 
catifelaţi şi limpezi, poziţiile fermecătoare pe care le luau, 
poetizau în felul lor aceste animale, transformând bărbaţii 
în tritoni şi femeile în sirene. 

I-am atras atenţia lui Conseil asupra dezvoltării foarte 
mari a lobilor cerebrali la aceşti cetacei inteligenţi. Nici un 
mamifer, în afară de om, nu are materia cerebrală atât de 
bogată. De aceea focile pot primi cu uşurinţă o oarecare 
educaţie. Ele pot fi uşor domesticite, şi cred, ca şi alţi 
naturalişti, dealtfel, că, dresate cum se cuvine, ele ar putea 
servi foarte bine drept câini de pescuit. 

Cele mai multe dintre animalele acestea dormeau pe 
pietre sau pe nisip. Printre ele se strecurau elefanţi de 
mare, un fel de foci cu trompă scurtă şi mobilă, uriaşii 
speciei, având o circumferință de douăzeci de picioare şi o 
lungime de zece metri. Nu se fereau deloc la apropierea 
noastră. 

— Nu sunt periculoase? mă întrebă Conseil. 

— Nu, afară de cazul când le ataci. Când o focă îşi apără 
puiul, furia ei e grozavă, şi în asemenea cazuri se întâmplă 
adesea să sfarme luntrile pescarilor. 

— E în legitimă apărare! îşi dădu părerea Conseil. 

— Aşa cred şi eu. 

Ne-am oprit la două mile mai departe, în faţa stâncii care 
apăra golful împotriva vânturilor din sud şi care cobora 
drept în marea înspumată de bătaia valurilor. Dinapoia ei se 
auzeau răgete asurzitoare, cum numai o cireada de 
rumegătoare poate scoate. 

— N-o fi cumva un concert de tauri? mă întrebă Conseil. 

— De unde, i-am răspuns eu, e un concert de morse. 

— Se luptă? 

— Se luptă sau se joacă. 

— Dacă nu-i cu supărare, aş vrea să le vedem. 

— Hai să le vedem, Conseil. 


Şi iată-ne străbătând stâncile negre, printre surpături ce 
se iveau pe neaşteptate şi printre pietroaiele pe care 
gheaţa le făcea foarte lunecoase. De mai multe ori am 
căzut, lovindu-mă destul de tare. Conseil, mai prevăzător 
sau mai îndemânatic, nu se poticnea deloc, ba chiar mă 
ridica spunându-mi: «Dacă domnul ar fi bun să-şi ţină 
picioarele mai depărtate, şi-ar păstra mai bine echilibrul». 

Ajuns pe creasta unei limbi de pământ, am zărit o câmpie 
albă, întinsă, plină de morse care se jucau. Răgetele erau 
răgete de bucurie şi nu de mânie. 

Prin forma trupului şi a membrelor, morsele se aseamănă 
cu focile. Ele n-au canini şi incisivi pe maxilarul de jos, iar 
caninii de deasupra sunt doi fildeşi lungi de optzeci de 
centimetri, cu o circumferință de treizeci şi trei de 
centimetri spre gură. Aceşti colţi, dintr-un fildeş compact şi 
fără striuri, mai tari decât ai elefanților şi mai puţin supuşi 
îngălbenirii, sunt foarte preţuiţi. Morsele sunt vânate fără 
nici o socoteală, şi în scurtă vreme vor fi nimicite până la 
ultima, fiindcă vânătorii măcelăresc fără deosebire şi 
femelele, şi puii, ucigând în fiecare an mai mult de patru mii 
dintre ele. 

Trecând pe lângă animalele acestea curioase, am putut să 
le observ în toată voia, fiindcă lor nici nu le păsa de noi. 
Pielea le era groasă şi aspră, de culoare roşcată, iar blana 
scurtă şi destul de rară. Unele aveau patru metri lungime. 
Fiind mai liniştite şi mai puţin sperioase decât rudele lor din 
nord, nu puseseră santinele care să le supravegheze 
împrejurimile taberei. 

După ce am cercetat oraşul morselor, ne-am hotărât să ne 
întoarcem. Era ora unsprezece şi dacă Nemo avea condiţii 
prielnice pentru determinarea locului, voiam să fiu şi eu de 
faţă. Dar nu prea nădăjduiam ca în ziua aceea să se ivească 
soarele! Norii îngrămădiţi la orizont ni-l ascundeau vederii. 
Părea că astrul, gelos, nu voia să dezvăluie unor fiinţe 
omeneşti punctul de neatins al globului pământesc. 


Ca să ne întoarcem spre Nautilus, coborârăm râpa 
dreaptă care ducea spre țărm. La unsprezece şi jumătate 
ajunsesem la punctul de debarcare. Luntrea era trasă la 
mal. Il adusese pe căpitan. L-am zărit stând în picioare pe o 
lespede de bazalt, cu instrumentele de măsurat înălţimea 
soarelui lângă el. Îşi aţintise privirea spre orizontul de nord, 
spre partea în care soarele îşi descria curba sa alungită. 

Mă aşezai lângă căpitan, aşteptând în tăcere. Dar, ca şi în 
ziua trecută, la amiază soarele nu se arătă. Parcă era un 
făcut. Astfel măsurătoarea n-a putut fi efectuată. Dacă nu 
izbuteam s-o facem nici a doua zi, trebuia să renunţăm 
pentru totdeauna la aflarea punctului în care ne găseam. 

Toate astea se întâmplau în ziua de 20 martie. Or, după ea 
urma 21 martie, ziua echinocţiului, când, dacă lăsam la o 
parte refracția, soarele trebuia să dispară sub orizont 
pentru şase luni, şi odată cu dispariţia lui avea să înceapă 
lunga noapte polară. De la echinocțiul din septembrie el 
ieşise de sub orizontul septentrional, ridicându-se prin 
spirale alungite până la 21 decembrie, ziua solstițiului 
ținuturilor boreale. De atunci, soarele începuse să coboare 
şi în ziua următoare avea să arunce ultimele lui raze. Îi 
împărtăşii căpitanului Nemo observaţiile şi temerile mele. 

— Aveţi dreptate, domnule Aronnax, îmi spuse el. Dacă 
mâine nu obţinem înălţimea soarelui, nu voi putea să reiau 
operaţia decât peste şase luni. Fiindcă din întâmplare 
suntem aici tocmai la 21 martie, determinarea ar fi mai 
uşor de făcut dacă soarele s-ar arăta la amiază. 

— De ce, domnule căpitan? 

— Pentru că atunci când soarele descrie spirale atât de 
lungi, este greu să-i masori exact înălţimea deasupra 
orizontului, fiindcă instrumentele pot face greşeli mari. 

— Atunci, cum veţi proceda? 

— Am să întrebuinţez numai cronometrul, îmi răspunse 
căpitanul Nemo. Dacă mâine, 21 martie, la amiază, discul 
soarelui, ţinând seama de refracție, este tăiat exact pe 
orizontul de nord, înseamnă că suntem la Polul Sud. 


— Adevărat! încuviinţai. Totuşi măsurătoarea asta nu va fi 
exactă matematiceşte, fiindcă echinoxul nu cade neapărat 
la amiază. 

— Fără îndoială; dar devierea n-ar fi mai mare de o sută de 
metri şi n-avem nevoie de mai mult. Aşadar, pe mâine! 

Căpitanul Nemo se întoarse pe bord. Conseil şi cu mine am 
rămas până la ora cinci, cutreierând plaja, observând şi 
studiind. Singurul lucru pe care l-am luat cu noi a fost un ou 
de pinguin, deosebit de mare şi pe care un amator ar fi dat 
mai mult de o mie de franci. Era de culoarea cafelei cu 
lapte, înfrumusețat cu dungi şi semne, ca o podoabă rară! |] 
l-am încredinţat grijuliului Conseil, care ştia să se ţină bine 
pe picioare; purtându-l ca pe un porțelan chinezesc de 
mare preţ, el 1-a dus nevătămat până la Nautilus. Aici l-am 
aşezat într-o vitrină a muzeului. La masă am mâncat cu 
poftă o bucată de ficat de focă, foarte gustos, asemănător la 
gust cu carnea de porc. Pe urmă m-am culcat, după ce am 
invocat, ca un hindus, bunăvoința soarelui. 

A doua zi, 21 martie, pe la cinci dimineaţa, m-am urcat pe 
punte, unde l-am găsit pe căpitanul Nemo. 

— Vremea se limpezeşte puţin, îmi spuse el. Sunt 
speranţe. După ce mâncăm, vom cobori pe uscat ca să 
alegem un post de observaţie. Înţelegându-ne cu privire la 
aceasta, m-am dus să-l caut pe Ned Land, pe care aş fi vrut 
să-l iau cu mine. Încăpăţânatul canadian n-a vrut să meargă 
şi am băgat de seamă că era din ce în ce mai tăcut şi mai 
morocănos. La urma urmelor, nu mi-a părut rău de 
încăpăţânarea lui; pe uscat erau prea multe foci şi 
vânătorul cel nestăpânit nu trebuia supus ispitei. 

După ce am mâncat, pornii spre uscat. Nautilus mai 
străbătuse câteva mile în timpul nopţii. Acum se afla în larg, 
la câteva mile de o coastă pe care se înălța un pisc ascuţit, 
înalt de patru sau cinci sute de metri. În afară de mine şi de 
căpitanul Nemo, se mai aflau în luntre doi oameni din 
echipaj şi instrumentele trebuincioase, adică un 
cronometru, o lunetă şi un barometru. 


Până să ajungem la țărm, am văzut o mulţime de balene. 
Adunate în turme, ele se zbenguiau în apele liniştite. Fără 
nici o îndoială că bazinul acela al polului antarctic servea de 
adăpost cetaceilor, urmăriţi cu prea multă râvnă de 
vânători! 

La ora nouă am coborât pe țărm. Cerul se limpezea, norii 
alergau spre sud, negurile părăseau faţa rece a apelor. 
Căpitanul se îndreptă spre piscul ascuţit de unde voia să-şi 
facă măsurătorile. Urcuşul a fost greu din pricina lavei 
colţuroase, a pietrei ponce şi a atmosferei adeseori saturată 
de emanaţiile sulfuroase ale fumarolelor. Deşi se 
dezobişnuise să calce pe pământ, căpitanul urca 
povârnişurile cele mai aspre cu o sprinteneală şi o agerime 
pe care le-ar fi invidiat şi un vânător de capre sălbatice. 
Abia mă puteam ţine după el. 

Ne-au trebuit două ore ca să ajungem pe creasta piscului 
format jumătate din porfir şi jumătate din bazalt. De aici 
îmbrăţişai cu privirea o întindere uriaşă de apă, care îşi 
desena limpede linia orizontului spre nord, pe fondul 
cerului; la picioarele noastre, câmpuri orbitor de albe; 
deasupra capului, un cer albăstrui fără nori; înspre nord, 
discul soarelui, ca un glob de foc ştirbit de tăietura 
orizontului. Din sânul apelor se ridicau în mănunchiuri 
măreţe sute de coloane lichide, în depărtare, Nautilus 
părea un cetaceu adormit. În spatele nostru, spre sud şi est, 
se desfăşura o întindere nesfârşită de pământ, o 
amestecătură haotică de pietre şi de gheţuri. 

După ce urcă creasta, căpitanul Nemo îi stabili înălţimea 
cu ajutorul barometrului, fiindcă avea nevoie de ea în 
observaţia pe care urma să o facă. 

La douăsprezece fără un sfert, soarele, care se vedea 
numai prin refracție, se arătă ca o minge de aur, 
aruncându-şi ultimele raze peste continentul pustiu şi peste 
mările pe care omul nu le brăzdase încă. 

Cu ajutorul unei lunete cu reticul, prevăzută cu o oglindă 
pentru corectat refracția, căpitanul Nemo observă astrul ce 


se cufunda încetul cu încetul sub orizont, urmând o 
diagonală foarte lungă. Eu ţineam în mână cronometrul. 
Inima îmi bătea cu putere: dacă dispariţia jumătăţii soarelui 
avea să coincidă cu ora douăsprezece, indicată de 
cronometru, atunci însemna că suntem chiar la pol. 

— Douăsprezece! strigai. 

— Polul Sud! răspunse căpitanul Nemo, cu o voce gravă, 
dându-mi luneta prin care se vedea soarele, tăiat de orizont 
în două jumătăţi egale. 

Privii cum cele din urmă raze luminau piscul şi cum 
întunericul urca încet, încet spre noi. 

Punându-mi mâna pe umăr, căpitanul Nemo rosti: 

— Astăzi, 21 martie 1868, eu, căpitanul Nemo, am atins 
Polul Sud la gradul al nouăzecilea şi pun stăpânire pe 
regiunea aceasta a globului, care-i a şasea parte ca 
întindere faţă de continentele cunoscute. 

— În numele cui, domnule căpitan? 

— În numele meu, domnule! 

Spunând aceasta, căpitanul Nemo desfăşură un drapel 
negru, pe care era brodată cu aur litera N. Pe urmă, 
întorcându-se spre astrul zilei ale cărui ultime raze 
atingeau orizontul mării, strigă: 

— Adio, soare! Apune sub ocean, astru luminos, şi lasă 
noaptea de şase luni să-şi întindă umbrele pe noul meu 
domeniu! 

Capitolul XV ACCIDENT SAU INCIDENT? 

A doua zi, 22 martie, la şase dimineaţa, se începură 
pregătirile de plecare. Ultimele lumini ale amurgului se 
topeau în noapte. Era un frig pătrunzător. Stelele sclipeau 
cu o tărie uimitoare. La zenit strălucea minunata Cruce a 
Sudului, Steaua polară a ținuturilor antarctice. 

Termometrul arăta 12* sub zero. Când vântul se înteţea, 
frigul devenea înţepător. Sloiurile de gheaţă se înmulţiseră; 
marea începuse să îngheţe pe toată întinderea. Pe 
suprafaţa ei, numeroase pete de culoare închisă arătau 
locurile în care începuse să se formeze pojghiţa de gheaţă. 


Desigur că în bazinul central, care îngheţa timp de şase 
luni, cât ţinea iarna, nu se putea pătrunde. Ce se făceau 
atunci bietele balene? Fără îndoială că porneau pe sub 
banchiză spre alte mări. Cât despre foci şi morse, obişnuite 
cu climele cele mai aspre, ele rămâneau prin meleagurile 
acelea îngheţate. Instinctul le învăţa să găurească 
icefâeldurile şi să le ţină astfel veşnic deschise; prin găurile 
acestea ies ca să respire. Când păsările alungate de frig 
emigrează spre nord, mamiferele marine rămân singurii 
stăpâni ai continentului polar. 

Rezervoarele de apă fură umplute şi Nautilus se cufundă 
încet până la adâncimea de o mie de picioare, unde se opri. 
Elicea bătu apa şi vasul înainta drept spre nord, cu o viteză 
de cincisprezece mile pe oră. Spre seară pluteam pe sub 
uriaşa carapace îngheţată a banchizei. 

Obloanele salonului erau închise, pentru că Nautilus s-ar fi 
putut lovi de vreun ghețar scufundat. De aceea mi-am 
petrecut întreaga zi trecându-mi însemnările pe curat. 
Retrăiam în minte toate peripeţiile călătoriei noastre pe pol. 
Ajunsesem la punctul acela de neatins, fără oboseală şi fâră 
primejdii, ca şi cum vagonul nostru plutitor ar fi alunecat pe 
nişte şine de cale ferată. Şi acum începea adevărata 
întoarcere. Ce ne mai aştepta? Puteam să-mi închipui orice, 
fiindcă şirul minunilor submarine este nesfârşit! De cinci 
luni şi jumătate, de când întâmplarea ne aruncase pe 
bordul lui Nautilus, străbătusem paisprezece mii de leghe; 
şi în drumul nostru, mai lung decât Ecuatorul, se 
petrecuseră nenumărate întâmplări ciudate sau groaznice: 
vânătoarea în pădurile din Crespo, naufragiul din 
strâmtoarea Torres, cimitirul de mărgean, pescăriile din 
Ceylon, Tunelul arab, focurile din Santorin, milioanele din 
Golful Vigo, Atlantida, Polul Sud! Toată noaptea, amintirile 
mi-au frământat mintea şi nu m-au lăsat să mă odihnesc nici 
o clipă. 

Pe la trei dimineaţa m-a trezit o zguduitură puternică. Mă 
ridicai ascultând în întuneric. Deodată m-am pomenit 


aruncat în mijlocul camerei. Mi-am dat seama că Nautilus 
se izbise de ceva şi se lăsa pe o parte. Sprijinindu-mă de 
pereţi, mă târâi până în salon, unde ardea încă lumina. 
Mobilele erau răsturnate. Din fericire, vitrinele, fixate solid 
în perete, rezistaseră. Tablourile dinspre tribord se 
apropiaseră mult de perete, pe când cele dinspre babord se 
depărtaseră. Nautilus era deci culcat pe partea dreaptă şi 
stătea complet nemişcat. 

Dinăuntrul vasului se auzeau zgomote de paşi şi voci 
nedesluşite. Căpitanul Nemo însă nu se ivi. locmai când 
voiam să ies din salon, intrară Ned Land şi Conseil. 

— Ce s-a întâmplat? îi întrebai. 

— Tocmai asta voiam şi eu să-l întreb pe domnul, îmi 
răspunse Conseil. 

— Mii de draci! strigă canadianul. Eu ştiu ce s-a întâmplat. 
Nautilus s-a ciocnit şi, după cât stă de aplecat, nu cred s-o 
mai scoată la capăt cum a scos-o atunci în strâmtoarea 
Torres. 

— Dar cel puţin o fi ajuns la suprafaţa apei? 

— Nu ştim, răspunse Conseil. 

— O să aflăm îndată, spusei eu. 

Am cercetat manometrul. Spre marea mea mirare, el 
arăta o adâncime de trei sute şaizeci de metri. 

— Ce înseamnă asta? am strigat uimit. 

— Ar trebui să-l întrebăm pe căpitanul Nemo, îşi dădu 
părerea Conseil. 

— Dar unde să-l găsim? întrebă Ned Land. 

— Urmaţi-mă! le spusei tovarăşilor mei. 

leşirăm din salon. În bibliotecă, nimeni. Mi-am închipuit că 
Nemo trebuie să fie în cabina cârmaciului. Cel mai bun 
lucru era să aşteptăm. Ne întoarserăm tustrei din nou în 
salon. 

Voi trece sub tăcere cuvintele canadianului, care găsise 
clipa prielnică să se înfurie iar. L-am lăsat să-şi descarce 
veninul în voie, fără ca să-i răspund. 


De vreo douăzeci de minute stăteam aşa, căutând să 
prindem şi cele mai mici zgomote din interiorul lui Nautilus, 
când îşi făcu apariţia căpitanul Nemo. Părea că nici nu ne 
vede. Înfăţişarea lui, atât de liniştită de obicei, trăda 
îngrijorarea. El cercetă în tăcere busola şi manometrul, 
apoi puse degetul pe un punct al planisferei, în partea care 
reprezenta mările australe. 

Nu voiam să-l întrerup. Dar după câteva clipe, când se 
întoarse spre mine, l-am întrebat, folosind o expresie pe 
care o mai auzisem de la el, în strâmtoarea Torres: 

— Un «incident», căpitane? 

— Nu, domnule, de data asta un accident. 

— Grav? 

— Poate. 

— Este vreun pericol imediat? 

— Nu. 

— Nautilus a eşuat? 

— Da. 

— Şi asta din pricina... 

—.unei toane a naturii şi nu din nepriceperea oamenilor. În 
manevră n-a fost făcută nici o greşeală. Totuşi, efectele 
echilibrului nu pot fi împiedicate. Poţi să înfrunţi legile 
omeneşti, dar nu te poţi împotrivi legilor naturii! 

Ciudată clipă îşi alesese căpitanul ca să filosofeze. De fapt, 
răspunsul lui nu lămurise nimic. 

— S-ar putea şti, l-am întrebat, care-i cauza accidentului? 

— S-a răsturnat un bloc uriaş de gheaţă, îmi răspunse. 
Centrul de greutate al ghețarilor se urcă atunci când ape 
mai calde sau lovituri repetate îi sapă pe dedesubt. În 
asemenea cazuri, ghețarii se răstoarnă, se dau peste cap. 
Aşa s-a întâmplat şi acum. Răsturnându-se, un ghețar l-a 
lovit pe Nautilus, care plutea pe sub el. Apoi, alunecând pe 
învelişul lui şi ridicându-l cu o putere de neînvins, ghețarul 
l-a atras în straturi mai puţin dense şi l-a culcat pe o coastă. 

— Nu s-ar putea cumva să-l desprindem pe Nautilus golind 
rezervoarele cu apă şi făcându-l astfel să-şi recapete 


echilibrul? 

— Chiar asta se şi face acum! Se poate auzi cum 
funcţionează pompele. lată, acul manometrului arată că 
Nautilus se ridica, dar şi ghețarul se ridică odată cu el. 
Poziţia noastră rămâne neschimbată până când ghețarul nu 
va întâlni o stavilă care să-i oprească urcarea. Într-adevăr, 
Nautilus rămăsese tot atât de înclinat la tribord. Fără 
îndoială că el urma să se îndrepte odată cu oprirea 
ghețarului. Dar dacă asta avea să aibă loc în momentul 
ciocnirii de banchiza care plutea deasupra noastră, atunci 
cele două suprafeţe de gheaţă ne-ar fi strivit fără milă. Îmi 
frământam mintea gândindu-mă la ceea ce putea să ni se 
întâmple. Căpitanul privea necontenit spre manometru. De 
la ciocnirea cu ghețarul. Nautilus se ridicase cu aproape o 
sută cincizeci de picioare, dar îşi păstrase aceeaşi înclinare. 
Deodată simţii o uşoară mişcare. Nautilus se îndreptase 
puţin. Obiectele atârnate pe perete în salon îşi recăpătau 
încetul cu încetul poziţia normală. Pereţii se apropiau de 
verticală. Niciunul dintre noi nu mai vorbea. Adânc 
tulburaţi, vedeam şi simţeam cum vasul se îndreaptă. Sub 
picioarele noastre podeaua devenea orizontală. Se scurseră 
astfel zece minute. 

— În sfârşit, ne-am îndreptat! strigai eu. 

— Da, spuse căpitanul Nemo, păşind spre uşa salonului. 

— Dar vom mai putea pluti? l-am întrebat. 

— Desigur, îmi răspunse. Cum se vor goli rezervoarele, 
Nautilus va urca la suprafaţa apei. 

Căpitanul plecă şi peste câtva timp am observat că, din 
ordinul lui. Nautilus îşi încetase ridicarea. Era bine să 
plutim aşa, între două ape, altfel ne-am fi putut ciocni de 
partea de jos a banchizei. 

— Am scăpat ca prin urechile acului! spuse Conseil. 

— Da, puteam fi striviţi între gheţuri sau, în cel mai bun 
caz, puteam rămâne ţintuiţi pe loc şi atunci n-am fi avut 
cum să ne primenim aerul... Da, am scăpat uşor! 

— Dacă ar fi numai asta! mormăi Ned Land. 


Nu voiam să încep o discuţie fără rost cu canadianul; de 
aceea nu i-am răspuns. Dealtfel, obloanele se deschiseră în 
aceeaşi clipă şi lumina de afară năvaăli prin ferestre. 

Eram încă sub apă, după cum ani spus; de fiecare parte a 
lui Nautilus, la o depărtare de zece metri, se înălța câte un 
zid de gheaţă care-ţi lua ochii cu strălucirea lui; deasupra şi 
dedesubt, alte ziduri; deasupra era fundul banchizei, 
întinzându-se ca un tavan uriaş, dedesubt era ghețarul 
care, răsturnându-se încetul cu încetul, îşi găsise pe zidurile 
laterale două puncte de sprijin, rămânând între ele. 
Nautilus se găsea închis într-un adevărat tunel de gheaţă, 
larg de aproape douăzeci de metri, plin cu apă liniştită. l-ar 
fi fost deci uşor să iasă, mergând fie înainte, fie înapoi, şi 
găsind după aceea, la câteva sute de metri mai încolo, vreo 
trecere liberă pe sub banchiză. 

Becurile fuseseră stinse şi totuşi salonul strălucea în 
lumina vie pe care o dădeau razele farului, răsfrânte în 
pereţii de gheaţă. Îmi este cu neputinţă să descriu 
frumuseţea oglindirii razelor electrice pe blocurile 
nesfârşite, tăiate mereu în alte forme. Lumini colorate, 
după cum erau vinele care brăzdau gheaţa, ţâşneau din 
fiecare unghi, din fiecare creastă, din fiecare faţetă. Ne 
simţeam ca într-o mină de pietre preţioase, mai ales de 
safire, care-şi amestecau scânteierile cu licăririle verzi ale 
smaraldelor. Ici şi colo, nuanţe de opal nespus de dulci se 
iveau în mijlocul unor puncte aprinse, adevărate diamante 
de foc, foarte strălucitoare. Puterea razelor era însutită, ca 
lumina ce ţâşneşte din lamelele lenticulare ale celui mai 
puternic far. 

— Cât e de frumos! se minună Conseil. 

— Da, e o privelişte cum nu se poate mai frumoasă, spusei 
eu. Nu-i aşa. Ned? 

— Mii de draci! E nemaipomenită! încuviinţă canadianul. 
Turbez de necaz că n-am încotro şi trebuie să recunosc. E 
nemaivăzut! 


Ned avea dreptate. Era ceva nemaivăzut! Deodată un 
strigăt al lui Conseil mă făcu să mă întorc. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebai. 

— Domnul să închidă ochii, să nu se uite! Nu vă uitaţi! 
Spunând aceasta, Conseil îşi acoperi repede faţa cu mâinile. 

— Dar ce-ai păţit? 

— Sunt orbit, nu mai văd! 

M-am uitat fără voie spre fereastră, dar n-am putut îndura 
focul care o mistuia. 

Am înţeles ce se întâmplase: Nautilus pornise cu mare 
viteză. Toate sclipirile liniştite ale pereţilor de gheaţă se 
prefticuseră în mănunchiuri fulgerătoare. Focurile acestor 
miliarde de diamante se amestecau între ele. Împins de 
elice. Nautilus gonea parcă învăluit în fulgere. 

Atunci, obloanele salonului se închiseră. Ne-am apărat cu 
palmele ochii în care ne jucau nenumărate globuri şi 
luminiţe, ca atunci când te uiţi prea mult spre soare. Ne-a 
trebuit destulă vreme ca să ne potolim vederea tulburată. 
În cele din urmă ne-am luat palmele de la ochi. 

— Pe legea mea! N-aş fi crezut că poate exista aşa ceva, 
spuse Conseil. 

— Mie nici acum nu-mi vine să cred! adăugă canadianul. 

— Când vom fi înapoi pe uscat, spuse Conseil, după ce am 
văzut atâtea minuni ale naturii, cât de nevrednice şi de 
neînsemnate au să ni se pară continentele şi măruntele 
înfăptuiri ale omului! Nu! Lumea aceea nu mai este demnă 
de noi! 

Asemenea cuvinte, ieşite din gura unui om de obicei atât 
de calm, arătau cât era el de înfierbântat. Dar canadianul 
nu scăpă prilejul să pună paie pe foc. 

— Lumea! făcu el clătinându-şi capul. Fii pe pace, prietene 
Conseil. N-o să ne mai întoarcem niciodată la ea! 

Acestea se petreceau pe la orele cinci dimineaţa. Şi tot 
atunci avu loc o ciocnire în partea din faţă a lui Nautilus. 
Îmi dădui seama că vârful vasului se lovise de un bloc de 
gheaţă. Pesemne că fusese o manevră greşită, fiindcă nu 


era deloc uşor să navighezi prin tunelul submarin, printre 
sloiuri de gheaţă. Îmi spuneam că, schimbându-şi drumul, 
căpitanul Nemo va ocoli piedicile, urmând cotiturile 
tunelului. În orice caz, înaintarea noastră nu putea fi 
împiedicată cu desăvârşire. Totuşi, împotriva aşteptărilor 
mele, Nautilus dădu înapoi destul de mult. 

— Ne întoarcem? întrebă Conseil. 

— Se vede că da, răspunsei eu. Pesemne că în partea asta 
tunelul nu are ieşire. 

— Şi atunci...? 

— Atunci e foarte simplu; ne întoarcem pe unde am venit şi 
ieşim prin partea de sud. Atâta tot. 

Vorbind astfel, voiam să par mai liniştit decât eram în 
realitate, între timp se accelerase mişcarea înapoi a lui 
Nautilus care, mergând de-a-ndăratelea, ne ducea cu o 
viteză tot mai mare. 

— O să avem o întârziere, făcu Ned. 

— Ce contează câteva ore mai mult ori mai puţin? Măcar 
de-am ieşi odată... 

— Da, repetă Ned Land. Numai de-am ieşi. 

Mă plimbai câtva timp de la salon la bibliotecă. Tovarăşii 
mei tăceau. Mă întinsei apoi pe un divan cu o carte în mână. 
După un sfert de oră, Conseil, apropiindu-se de mine, mă 
întrebă: 

— E interesantă cartea pe care o citiţi? 

— Foarte interesantă, îi răspunsei. 

— Cred şi eu! Doar citiţi cartea pe care chiar 
dumneavoastră aţi scris-o! 

— Cartea mea? 

În adevăr, ţineam în mâini, fără să ştiu, lucrarea mea 
«Misterele din adâncul mărilor». Am închis cartea şi mi-am 
reluat plimbarea. Ned şi Conseil se ridicară să plece. 

— Mai staţi, prieteni, le spusei eu. Să fim împreună până 
când vom ieşi din încurcătura asta. 

— Cum doreşte domnul! îmi răspunse Conseil. 


Mai trecură câteva ceasuri, în care timp cercetai întruna 
instrumentele atârnate pe pereţii salonului. Manometrul 
arăta că Nautilus pluteşte mereu la o adâncime de trei sute 
de metri, busola arăta că se îndreaptă înspre sud, iar 
indicatorul de viteză - că merge cu douăzeci de mile pe oră, 
ceea ce însemna prea mult pentru un spaţiu atât de îngust. 
Căpitanul Nemo însă ştia că trebuie să se grăbească. Acum, 
fiecare minut preţuia cât un secol. 


La orele opt şi douăzeci avu loc cea de-a doua ciocnire, de 
data asta în partea de dinapoi a vasului. Pălii. Tovarăşii mei 
se apropiară de mine. L-am luat de mână pe Conseil. Ne 
înţelegeam din priviri mai bine decât prin cuvinte. În clipa 
aceea intră în salon căpitanul. M-am îndreptat către el. 

— Drumul spre sud ne este închis? îl întrebai. 

— Da, domnule. Icebergul, răsturnându-se, ne-a închis 
orice ieşire. 

— Suntem blocaţi? 

— Da. 

Capitolul XVI FĂRĂ AER. 

Astfel, de o parte şi de alta, deasupra şi dedesubt, Nautilus 
se găsea împrejmuit de un zid de gheaţă, de nepătruns. 
Eram prizonierii banchizei! Canadianul izbi în masă cu 
pumnul lui puternic. Conseil tăcea. M-am uitat la căpitan. 
Chipul său îşi recăpătase calmul obişnuit. Stătea cu braţele 
încrucişate, gândindu-se. Nautilus nu mai mişca. 

După un timp, căpitanul vorbi: 

— Domnilor, spuse el cu glas liniştit, în împrejurările de 
faţă există două feluri de a muri. 

Omul acesta de neînțeles avea aerul unui profesor de 
matematici care face o demonstraţie elevilor. 

— Primul, continuă el, este să murim striviţi. Al doilea, să 
murim asfixiaţi. Nu vorbesc despre posibilitatea de-a muri 
de foame, pentru că proviziile lui Nautilus pot ţine, fără 
îndoială, mai mult decât noi. 

Să ne ocupăm deci de posibilităţile de strivire şi de asfixie. 

— De asfixie nu trebuie să ne temem, domnule căpitan, 
fiindcă rezervoarele de aer sunt pline, îi răspunsei eu. 

— E drept, observă căpitanul Nemo, dar ele nu ne pot 
ajunge decât pentru două zile. Au trecut treizeci şi şase de 
ore de când suntem sub apă şi până acum ar fi trebuit să 
primenim aerul îngreuiat al lui Nautilus. În patruzeci şi opt 
de ore provizia de aer se va sfârşi. 

— Atunci, domnule căpitan, să ne eliberăm înainte de-a 
trece patruzeci şi opt de ore! 


— Vom face-o, cel puţin încercând să spargem zidul care 
ne înconjoară. 

— Prin care parte? 

— Asta o să ne-o arate sonda. Îl voi culca pe Nautilus peste 
ghețarul de dedesubt, iar oamenii mei, îmbrăcaţi în 
costume de scafandri, vor ataca muntele de gheaţă acolo 
unde va fi mai subţire. 

— Putem deschide obloanele salonului? 

— Fără îndoială, doar stăm pe loc. 

Căpitanul Nemo ieşi. Curând se auziră şuierăturile apei 
care umplea rezervoarele. Nautilus începu să se cufunde 
încet şi se aşeză pe ghețar la o adâncime de trei sute de 
picioare. 

— Prieteni, spusei eu, situaţia e gravă, dar mă bizui pe 
curajul şi pe energia voastră. 

— Domnule, îmi răspunse canadianul, acum n-o să vă mai 
bat capul cu cârtelile mele. Sunt gata să fac orice pentru 
salvarea tuturor! 

— Bine, Ned! i-am spus întinzându-i mâna. 

— Am de adăugat că, ştiind să mânuiesc cu tot atâta 
îndemânare târnăcopul ca şi cangea, sunt la dispoziţia 
căpitanului. 

— Nu-ţi va refuza ajutorul. Vino, Ned! 

L-am condus pe canadian în camera în care echipajul lui 
Nautilus îşi îmbrăca hainele de scafandri. Am făcut 
cunoscută căpitanului propunerea lui Ned, care fu primită. 
Canadianul îşi îmbrăcă costumul şi fu gata odată cu ceilalţi 
tovarăşi de muncă. Fiecare purta în spate câte un aparat 
Rouquayrol, plin cu aer curat, scos din rezervoare. Era un 
împrumut mare pentru rezerva de aer a lui Nautilus, dar 
trebuia făcut. Cât despre lămpile Ruhmkorff, ele n-ar fi avut 
nici un rost în apa luminată de farul electric. 

După ce Ned se îmbrăcă, m-am întors în salon, unde 
obloanele fură deschise, şi, stând lângă Conseil, am privit 
stratul de gheaţă'pe care se sprijinea Nautilus. Peste câteva 
clipe se iviră vreo doisprezece oameni din echipaj, mergând 


pe bancul de gheaţă, şi printre ei am recunoscut statura 
înaltă a lui Ned Land. Căpitanul Nemo îi întovărăşea. 

Înainte de a se începe săparea pereţilor, se făcură câteva 
sondaje pentru a se hotări în ce parte trebuiau pornite 
lucrările. În pereţii laterali fură înfipte sonde lungi, dar ele 
se opriră din pricina zidului gros, după ce pătrunseseră 
cincisprezece metri. Cât despre gheaţa de deasupra, era 
zadarnic să se încerce străpungerea ei. Acolo se înălța 
banchiza care măsura mai mult de patru sute de metri 
grosime. Căpitanul Nemo puse să fie sondată gheaţa de 
dedesubt. Aici doar zece metri ne despărţeau de apă, căci 
grosimea ghețarului se dovedi a nu fi mai mare de atât. 
Rămânea acum să se taie o bucată a cărei suprafaţă să fie 
egală cu linia de plutire a lui Nautilus, Cu alte cuvinte, 
trebuiau desprinşi peste şase mii de metri cubi, pentru a se 
face o scobitură prin care Nautilus să poată cobori sub 
câmpul de gheaţă. 

Munca începu îndată şi continuă cu înverşunare, în loc sa 
se sape în jurul lui Nautilus, ceea ce ar fi sporit greutăţile, 
căpitanul Nemo însemnă locul spărturii cam la opt metri de 
coasta stânga a vasului. Apoi, oamenii sfredeliră în mai 
multe puncte locul ales şi îndată după aceea târnăcoapele 
începură să taie cu putere gheaţa, desprinzând blocuri 
mari. Printr-un efect curios al greutăţii specifice, blocurile 
acestea, fiind mai uşoare decât apa, zburau, ca să spun aşa, 
spre bolta tunelului, care se îngroşa în sus cu ceea ce 
pierdea din partea de jos. Dar lucrul acesta nu putea să ne 
supere, fiindcă zidul de dedesubt se subţia în aceeaşi 
măsură. 

După două ore de muncă îndârjită, Ned Land se întoarse 
sleit de puteri. EI şi tovarăşii lui fură înlocuiţi cu alţi 
lucrători, la care ne-am alăturat şi noi, eu şi Conseil. Ne-a 
condus secundul lui Nautilus. La început, apa mi s-a părut 
foarte rece, dar mânuind târnăcopul m-am încălzit. Cu toate 
că ne aflam la o presiune de treizeci de atmosfere, ne 
puteam mişca cu destulă uşurinţă. 


Când după două ore de lucru m-am întors ca să mănânc 
ceva şi să mă odihnesc, am simţit diferenţa dintre aerul 
curat pe care ni-l dădea aparatul Rouguayrol şi atmosfera 
din Nautilus, încărcată cu acid carbonic. Aerul nu mai 
fusese reînnoit de patruzeci şi opt de ore şi puterea lui 
înviorătoare era mult slăbită. În douăsprezece ore de 
muncă fusese săpat, pe întinderea unde lucram, numai un 
strat gros de un metru, adică vreo şase sute de metri cubi. 
Dacă săpam tot atât în fiecare douăsprezece ore, ne-ar mai 
fi trebuit încă cinci nopţi şi patru zile ca să ducem lucrul la 
bun sfârşit. 

— Cinci nopţi şi patru zile! le spusei tovarăşilor mei. lar 
aer în rezervoare nu mai avem decât pentru două zile. 

— Fără să mai ţinem socoteala că, odată ieşiţi din 
închisoarea asta blestemată, vom fi închişi sub banchiză, 
fără să putem ieşi la aer! adăugă Ned. 

Era adevărat. Cine ar fi fost în stare să prevadă timpul cel 
mai scurt care ne-ar fi trebuit ca să ne eliberăm? Nu ne 
puteam asfixia mai înainte ca Nautilus să revină la 
suprafaţa apei? Situaţia părea groaznică. Dar noi o priveam 
plini de curaj, hotărâți să ne facem datoria până la capăt. 

După cum socotisem, în timpul nopţii fu desprins un nou 
strat de un metru din alveola uriaşă. Dar dimineaţa, când 
îmbrăcat cu costumul meu de scafandru am străbătut apa 
la o temperatură de şase sau şapte grade sub zero, 
observai că zidurile laterale se apropiau încetul cu încetul. 
Straturile de apă, aflate mai departe de groapă, nefiind 
încălzite de oamenii care lucrau şi de loviturile uneltelor, 
începuseră să se solidifice. Care erau şansele noastre de 
scăpare în faţa acestei noi primejdii şi cum puteam 
împiedica înghețarea apei, care ar fi sfărâmat pereţii lui 
Nautilus ca pe o bucată de sticlă? 

N-am spus nimic celor doi tovarăşi ai mei despre noul 
pericol care ne pândea. La ce ar fi folosit să-i descurajez, 
când munceau cu atâta râvnă pentru salvare? Dar când am 


revenit pe bord, îi arătai căpitanului Nemo cum stau 
lucrurile. 

— Ştiu, îmi spuse el cu tonul lui liniştit, pe care nici 
împrejurările cele mai groaznice nu i l-ar fi putut schimba. 
E încă un pericol, dar nu văd cum l-am putea înlătura. 
Singura posibilitate de scăpare este să lucrăm mai repede 
decât îngheţul, să i-o luăm înainte, asta-i tot! 

Să i-o luăm înainte! Adevărat, ar fi trebuit ca până acum să 
mă fi obişnuit cu felul acesta de-a vorbi. În ziua aceea am 
mânuit târnăcopul cu îndârjire ore întregi. Munca îmi 
dădea puteri. Dealtfel, a lucra însemna a pleca de pe bord, 
însemna a părăsi un aer sărac şi stricat şi a respira aerul 
proaspăt din aparate. 

Spre seară, groapa se mai adâncise cu un metru. Când m- 
am întors pe bord, era cât pe-aci să mă asfixieze acidul 
carbonic din submarin. Ah, de am fi avut mijloace chimice 
cu care să înlăturăm gazul acesta înăbuşitor! Oxigenul nu 
ne lipsea; se găsea în apă oricât de mult. Ar fi fost de ajuns 
să descompunem apa cu ajutorul unor pile electrice, ca să 
căpătăm fluidul dătător de viaţă. Mă gândisem la asta, dar 
la ce-ar fi folosit, de vreme ce acidul carbonic produs de 
respiraţia noastră cuprinsese toate colţurile vasului? Spre 
a-l absorbi, ar fi trebuit să agităm fără încetare nişte vase 
umplute cu sodă caustică; dar n-aveam substanţa asta şi n- 
am fi putut-o înlocui cu nimic altceva. 

Seara, căpitanul Nemo trebui să deschidă robinetele 
rezervoarelor şi să dea drumul la câteva coloane de aer în 
interiorul lui Nautilus. Dacă n-ar fi făcut asta, în dimineaţa 
următoare nu ne-am mai fi trezit. 

A doua zi, 26 martie, îmi reîncepui munca de miner, 
săpând împreună cu tovarăşii mei al cincilea metru. Pereţii 
laterali şi fundul banchizei se îngroşau văzând cu ochii. Nu 
mai era nici o îndoială că aveau să se unească mai înainte 
ca Nautilus să poată ieşi. Eram cât pe-aci să las târnăcopul 
din mână. De ce să mai sap, când tot trebuia să mor 
înăbuşit, în chinuri pe care nu le-ar fi putut născoci nici 


chiar cruzimea unor sălbatici? Mi se părea că sunt între 
fălcile formidabile ale unui monstru, iar ele se strângeau 
necruțătoare. 

Căpitanul Nemo, care conducea lucrările şi muncea el 
însuşi, trecu pe lângă mine. L-am atins cu mâna şi i-am 
arătat pereţii închisorii noastre. Zidul dinspre tribord 
înaintase până la aproape patru metri de învelişul lui 
Nautilus. 

Căpitanul mă pricepu şi-mi făcu semn să-l urmez. Ne-am 
întors pe bord. După ce mi-am scos costumul, l-am însoţit în 
salon. 

— Domnule Aronnax, trebuie să încercăm un mijloc eroic, 
altfel rămânem cimentaţi în apa asta întărită. 

— Da, spusei eu, dar ce putem face? 

— O, dacă Nautilus ar fi destul de tare ca să suporte 
presiunea gheții fără să fie strivit! 

— Atunci? am întrebat neştiind la ce vrea să ajungă. 

— Nu pricepeţi că înghețarea apei ne-ar putea veni în 
ajutor? Nu vă daţi seama că ea ar putea face să crape 
câmpul de gheaţă care ne ţine închişi, aşa cum face să 
crape şi pietrele cele mai tari? Nu vă dă prin gând că ar 
putea să ne salveze în loc să ne ucidă? 

— Tot ce se poate, domnule căpitan; dar oricât de rezistent 
la strivire ar fi Nautilus, tot n-ar putea să suporte presiunea 
asta înspăimântătoare şi s-ar turti ca o foaie de tablă. 

— Ştiu, de asta nu trebuie să ne bizuim pe ajutorul naturii, 
ci pe noi înşine. Trebuie să stăvilim îngheţul. Trebuie să-l 
oprim! Nu numai pereţii laterali se strâng, dar şi în faţă, şi 
în spate n-au mai rămas nici zece picioare de apă. Gheaţa 
ne prinde din toate părţile. 

— Cât timp ne mai ajunge aerul? îl întrebai eu. Căpitanul 
mă privi drept în ochi. 

— Poimâine rezervoarele vor fi goale! spuse el. 

Simţii cum îmi îngheaţă sângele în vine. Şi totuşi nu 
puteam să mă aştept la alt răspuns. În ziua de 22 martie, 
Nautilus se cufundase în apele libere ale polului. Acum 


eram în 26. Trăisem cinci zile numai cu rezervele de pe 
bord! lar aerul curat care mai rămăsese trebuia păstrat 
pentru lucrători. Şi astăzi, când scriu, îmi amintesc atât de 
bine de toate astea, încât mă năpădeşte fără voie spaima şi 
simt cum mă sufoc. 

Căpitanul Nemo se gândea, tăcut, nemişcat. Se vedea bine 
că-i venise o idee, pe care însă părea că o respinge. În 
sfârşit, lăsă să-i scape câteva cuvinte. 

— Apă clocotită! murmură el. 

— Apă clocotită?! mă mirai eu. 

— Da. Suntem închişi într-un spaţiu destul de mic. Oare 
apa clocotită, pe care ar arunca-o necontenit pompele lui 
Nautilus, n-ar ridica temperatura acestui loc, încetinind 
îngheţul? 

— Trebuie să încercăm! spusei eu hotărât. 

— Să încercăm, domnule profesor! 

Termometrul arăta că afară erau mai puţin de şapte grade 
sub zero. Căpitanul Nemo mă duse în bucătărie, unde 
funcționau puternicele aparate de distilare care prin 
evaporare dădeau apa de băut. Ele fură umplute cu apă şi 
întreaga căldură electrică a pilelor năpădi serpentinele 
cufundate în lichid. În câteva minute, apa atinse 100% şi fu 
trimisă spre pompe, în timp ce alta proaspătă o înlocuia. 
Căldura dezvoltată de pile era atât de mare, încât apa rece 
trasă din mare ajungea clocotită în pompe de îndată ce 
trecea prin aparate. 

Pomparea începu. După trei ore termometrul arăta că 
afară sunt 6* sub zero. Câştigasem un grad. Două ore mai 
târziu, termometrul arăta doar 4*. 

— Vom izbuti! îi spusei căpitanului, după ce urmărisem şi 
controlasem prin numeroase observaţii mersul lucrărilor. 

— Şi eu cred acelaşi lucru, îmi răspunse el. Nu vom fi 
striviţi. Nu ne mai ameninţă acum decât pericolul sufocării. 
În timpul nopţii temperatura apei se urcă la un grad sub 
zero. Era tot ce puteau face pompele. Dar cum îngheţul 


apei de mare începe numai de la două grade sub zero, m- 
am simţit în sfârşit liniştit în privinţa asta. 

A doua zi, 27 martie, fuseseră scoşi din groapă şase metri 
de gheaţă. Mai rămâneau de scos patru metri. Asta însemna 
încă patruzeci şi opt de ore de muncă. Aerul nu mai putea fi 
împrospătat în interiorul lui Nautilus, astfel că din ziua 
aceea lucrurile au mers din ce în ce mai greu. 

Simţeam cum mă apasă o greutate de nesuferit. Pe la 
orele trei noaptea mă copleşise o nelinişte de neînvins. 
Căscam de-mi trosneau fălcile şi gâfâiam, căutând să găsesc 
oxigenul care se rărea tot mai mult. Zăceam fără să mă mai 
pot gândi, fără putere, aproape fără cunoştinţă. Bietul 
Conseil, căzut în aceeaşi stare, îndurând aceleaşi suferinţe, 
nu mă părăsea. Îmi lua mâna, mă încuraja şi-l auzeam 
murmurând: 

— Ah! Dacă aş putea să nu respir, ca să vă las mai mult 
aer! îmi dădeau lacrimile când îl auzeam vorbind astfel. 

Dacă situaţia tuturor era de neîndurat înăuntrul vasului, e 
lesne de închipuit cu ce grabă, cu câtă fericire ne îmbrăcam 
hainele de scafandri atunci când ne venea rândul ca să 
lucrăm! Târnăcoapele răsunau pe stratul îngheţat. Braţele 
ne osteneau,mâinile ni se jupuiau, dar nici oboseala, nici 
rănile nu însemnau nimic! Aerul dătător de viaţă ne 
pătrundea în plămâni! Respiram! Respiram! 

Cu toate astea, nimeni nu-şi prelungea lucrul sub apă 
peste timpul hotărât. Odată sarcina îndeplinită, fiecare 
dintre noi trecea tovarăşilor care se sufocau rezervoarele 
dătătoare de viaţă. Căpitanul Nemo se supunea primul 
acestei discipline severe. Când sosea ora, dădea aparatul 
său altuia şi intra în aerul nesănătos de pe bord, mereu 
liniştit, fără urmă de slăbiciune, fără să murmure. În ziua 
aceea lucrul fu îndeplinit cu şi mai mult zel. Ne mai 
rămâneau de ridicat doi metri de pe toată întinderea 
săpăturii. Numai doi metri ne mai despărţeau de marea 
liberă. Dar în rezervoare nu mai era decât foarte puţin aer, 


şi acela încă trebuia păstrat pentru săpători. Nici un strop 
pentru Nautilus. 

Când m-am întors pe bord, aproape că m-am sufocat. Ce 
noapte! Mi-e peste putinţă s-o descriu. Asemenea chinuri 
nu pot fi descrise. A doua zi dimineaţă, o apăsare 
îngrozitoare îmi tăia răsuflarea. Mă durea capul şi mă 
simţeam ameţit ca un om beat. Nici tovarăşii mei nu 
sufereau mai puţin. Câţiva oameni din echipaj horcăiau. În 
ziua aceea, a şasea de când eram captivi, căpitanul Nemo, 
găsind că lucrul merge prea încet cu târnăcoapele şi 
cazmalele, hotări să spargă stratul de gheaţă care ne mai 
despărţea de apă. Omul acesta îşi păstrase sângele rece şi 
energia. Îşi stăpânea durerile fizice prin forţa morală. 
Gândea, combina, lupta. 

La ordinul său, vasul fu uşurat, adică ridicat de pe stratul 
de gheaţă, prin schimbarea greutăţii specifice. Şi îndată ce 
pluti, el fu adus deasupra săpăturii făcute pe măsura sa. 
După ce i se umplură rezervoarele de apă, vasul cobori 
până ce linia de plutire se potrivi cu marginile săpăturii. 

Atunci, tot echipajul urcă pe bord şi uşa dublă de ieşire în 
apă fu închisă. Nautilus se sprijini în stratul de gheaţă care 
avea mai puţin de un metru grosime şi pe care sondele îl 
găuriseră în mii de locuri. 

Robinetele rezervoarelor fură larg deschise şi o sută de 
metri de apă năvăliră în ele, sporind cu o sută de mii de 
kilograme greutatea lui Nautilus. 

Aşteptam şi ascultam, uitând suferinţele, nădăjduind încă. 
Încercam să ne salvăm printr-o ultimă sforţare. Cu toate că 
îmi vâjâiau urechile, am auzit peste puţin timp cum scârţâie 
gheaţa sub Nautilus. Se produse o mişcare, gheaţa plesni 
cu un zgomot ciudat, ca o bucată de hârtie care se rupe, şi 
Nautilus cobori. 

— Trecem! îmi şopti Conseil. 

N-am putut să-i răspund. l-am luat mâna şi i-am strâns-o, 
cutremurat de emoție. Deodată, împins de 


înspăimântătoarea greutate adăugată, Nautilus se înfundă 
în apă ca o ghiulea, căzând în gol! 

Atunci, întreaga forţă electrică fu îndreptată spre pompe, 
care începură îndată să golească apa din rezervoare După 
câteva minute, căderea se încetini. Manometrul arăta chiar 
o mişcare de ridicare. Elicea porni cu toată viteza, făcând 
să tremure din încheieturi învelişul metalic al vasului şi 
împingându-ne spre nord. Dar cât aveam să plutim pe sub 
banchiză, până la marea liberă? încă o zi? N-aveam să mai 
trăiesc atât! Stăteam întins pe un divan în bibliotecă. 
Simţeam că mă sufoc. Faţa mi se învineţise, buzele mi se 
albiseră şi îmi pierdusem cunoştinţa. Nu mai vedeam, nu 
mai auzeam, nu mai eram în stare să fac nici o mişcare. 
Câte ore s-au scurs astfel, n-aş putea spune. Dar mi-am dat 
seama că începea agonia. Am înţeles că moartea era 
aproape. 

Deodată însă mi-am revenit, simțind în plămâni o dâră de 
aer proaspăt. leşisem la suprafaţa apei? Trecusem 
banchiza? 

Nu! Ned şi Conseil, bravii mei prieteni, se jertfeau ca să 
mă salveze. Pe fundul unui aparat mai rămăsese puţin aer. 
În loc să-l respire, îl păstraseră pentru mine, şi cu toate că 
ei înşişi se sufocau, mi-l dădeau mie, picătură cu picătură. 
Voiam să dau aparatul la o parte, dar ei îmi ţineau mâinile şi 
câteva clipe am respirat cu nesaţ. 

Mă uitai la ceas. Era ora unsprezece dimineaţa. Trebuia să 
fim în 28 martie. Nautilus gonea cu o iuţeală 
înspăimântătoare, de patruzeci de mile pe oră, zvârcolindu- 
se în ape. 

Unde era căpitanul Nemo? Murise? Dar tovarăşii săi? 
Muriseră şi ei? în clipa aceea manometrul arăta că suntem 
la numai douăzeci de metri sub apă. Un simplu câmp de 
gheaţă ne mai despărţea de aer. Oare nu-l puteam sfărâma? 
Oricum, Nautilus avea să încerce. L-am simţit într-adevăr 
luând o poziţie oblică, coborându-şi partea dinapoi şi 
ridicându-şi pintenul. Fusese de ajuns să tragă puţină apă 


ca să-şi schimbe echilibrul. Apoi, împins de elicea lui 
puternică, vasul atacă ghețarul pe dedesubt, ca un berbece 
uriaş. Îl crăpă puţin câte puţin, se dădu înapoi şi îşi făcu 
vânt, izbind din nou câmpul de gheaţă care se crăpa. În 
sfârşit, cu o ultimă sforţare. Nautilus se năpusti deasupra 
gheții, pe care o sparse cu greutatea lui. 

Panoul fu deschis şi valuri de aer curat năvăliră în toate 
ungherele vasului. 

Capitolul XVII DE LA CAPUL HORN LA AMAZON. 

N-aş putea spune cum am ajuns pe punte. Poate că mă 
dusese canadianul. Tot ce ştiam este că respiram aerul 
înviorător al mării. Tovarăşii mei se îmbătau şi ei de 
prospeţimea aerului. Nefericiţii care flămânzesc prea multă 
vreme trebuie să fie cumpătaţi atunci când găsesc ceva de 
mâncare. Noi, dimpotrivă, n-aveam de ce să fim cumpătaţi, 
puteam să ne umplem plămânii cu aer şi ceea ce ne îmbăta 
era adierea, adierea însăşi a mării! 

— Ah! făcea Conseil. Bun mai e oxigenul! Nu vă temeţi să 
respiraţi, domnule. E de ajuns pentru toată lumea. 

Ned Land tăcea, dar căsca fălcile de ar fi putut speria şi un 
rechin. Şi ce respiraţie puternică! Canadianul «trăgea» ca o 
sobă în care s-a aprins focul. 

Ne-am recăpătat curând puterile, şi când m-am uitat 
împrejur, am văzut că suntem singuri pe punte. Nici un om 
din echipaj. Nici măcar căpitanul Nemo. Ciudaţii marinari 
de pe Nautilus se mulţumeau cu aerul care circula 
înăuntru. Niciunul nu venise afară ca să se desfete în aer 
liber. 

Primele cuvinte rostite de mine au fost cuvinte de 
mulţumire şi de recunoştinţă pentru cei doi tovarăşi ai mei. 
Ned şi Conseil îmi prelungiseră viaţa în timpul celor din 
urmă ceasuri ale agoniei. Toată recunoştinţa mea nu putea 
răsplăti un astfel de devotament. 

— Lăsaţi, domnule profesor, îmi răspunse Ned Land, nu 
face să mai vorbim de asta! Ce merit avem noi? Niciunul. N- 


a fost decât o problemă de aritmetică. Viaţa dumneavoastră 
e mai prețioasă decât a noastră. Deci trebuia s-o păstrăm. 

— Nu, Ned, i-am răspuns, nu este mai prețioasă. Nimeni 
nu-i superior unui om darnic şi bun aşa cum eşti dumneata! 

— Bine! Bine! repetă canadianul, încurcat. 

— Şi tu, dragul meu Conseil, ai suferit mult. 

— Nu chiar aşa de mult. Ca să vă spun drept, mi-au lipsit şi 
mie vreo câteva înghiţituri de aer, dar cred că m-aş fi 
obişnuit şi cu asta. Dealtfel, am văzut că domnul leşinase, 
aşa că mi-a trecut orice chef ca să respir. Cum se spune, mi 
s-a tăiat răsuflarea... Conseil, încurcat în propriile sale 
cuvinte, se opri. ' 

— Prieteni, le răspunsei eu adânc tulburat, de acum 
suntem legaţi pentru totdeauna şi aveţi drepturi asupra 
mea... 

— De care mă voi folosi din plin! spuse canadianul. 

— Cum? se miră Conseil. 

— Dreptul de a vă lua tu mine când voi părăsi acest vas 
infernal. 

— Fiindcă veni vorba, întrebă Conseil, mergem în direcţie 
bună? 

— Sigur, fiindcă mergem spre soare şi aici soarele e 
nordul, îi răspunsei eu. 

— Asta aşa e, se amestecă Ned Land, dar nu ştim încă 
dacă mergem spre Pacific sau spre Atlantic, adică spre mări 
umblate sau spre mări pustii. 

La asta nu ştiam ce să răspund, dar în sinea mea mă 
temeam că Nemo ne va duce mai degrabă spre oceanul 
uriaş care scaldă coastele Asiei şi ale Americii. Aşa, ar fi 
întregit înconjurul lumii submarine şi s-ar fi reîntors în 
mările în care Nautilus îşi găsea întreaga libertate. Dar 
dacă ne întorceam în Pacific, departe de orice pământ 
locuit, cum rămânea cu planurile lui Ned Land? În privinţa 
acestui punct important aveam să ne lămurim în scurtă 
vreme. Nautilus înainta cu toată viteza. Curând trecurăm 


cercul polar, îndreptându-ne spre Capul Horn. La 31 
martie, ora şapte seara, eram acolo. 

Uitasem toate suferinţele noastre. Amintirea închisorii de 
gheaţă mi se ştersese încetul cu încetul din minte. Nu ne 
mai gândeam decât la viitor. Căpitanul Nemo nu mai era de 
văzut nici prin salon, nici pe punte. Punctul însemnat în 
fiecare zi pe hartă de către ofiţerul secund îmi arăta 
direcţia exactă a lui Nautilus. În seara aceea, spre marea 
mea mulţumire, era vădit că ne reîntorceam spre nord, pe 
drumul Atlanticului. I-am înştiinţat pe canadian şi pe 
Conseil. 

— Bună veste! îmi răspunse canadianul; dar oare unde 
merge Nautilus? 

— Nu ţi-aş putea spune, Ned. 

— O fi având de gând căpitanul ca după Polul Sud să 
înfrunte Polul Nord şi apoi să se întoarcă în Pacific prin 
faimoasa trecătoare din nord-vest? 

— Să nu-i pomenim de asta, că e în stare s-o facă, ne sfătui 
Conseil. 

— N-avea grijă, spuse canadianul, o ştergem noi mai din 
vreme! 

— Oricum, îşi dădu părerea Conseil, căpitanul ăsta e un 
om straşnic şi n-o să ne pară râu că l-am cunoscut. 

— Mai ales după ce-l vom părăsi! adăugă Ned Land. 

A doua zi, 1 aprilie, cu puţin înainte de amiază când 
Nautilus se urcă la suprafaţa apei, zării spre apus o coastă. 
Era [ara de Foc, căreia primii navigatori i-au dat acest 
nume văzând fumurile numeroase care se ridicau din 
colibele indigenilor. Ţara de Foc este alcătuită dintr-o 
îngrămădire de insule ce se întind pe treizeci de leghe în 
lung şi optzeci de leghe în lat, între 53* şi 56' latitudine 
australă şi 67*50' şi 77*15' longitudine vestică. Coasta era 
joasă, dar în depărtare se ridicau munţi înalţi. Mi s-a părut 
chiar că zăresc muntele Sarmiento, care se înalţă până la 
două mii şaptezeci de metri deasupra nivelului mării, bloc 
piramidal de şist, cu vârful foarte ascuţit, care, după cum 


spunea Ned, «anunţă vremea frumoasă sau vremea rea» 
după cum e învăluit sau nu în ceată. 

— Un barometru grozav, prietene. 

— Un barometru natural, domnule, care nu m-a înşelat 
niciodată când navigam în Strâmtoarea lui Magellan. În 
clipa aceea, piscul se vedea desluşit pe un cer senin. Era o 
prevestire de vreme frumoasă, care se şi îndeplini. 

Nautilus, intrând sub valuri, merse de-a lungul țărmului, la 
o depărtare de numai câteva mile. Prin geamul salonului 
vedeam liane lungi, fucusi gigantici şi alte specii de ierburi 
de mare, din care văzusem şi în marca liberă a polului, cu 
filamente vâscoase şi lustruite care aveau până la trei sute 
de metri lungime; ele păreau nişte adevărate cabluri, mai 
groase decât degetul cel mare, foarte tari, putând să 
servească drept odgoane pentru nave. Pe fund, amestecata 
prin concreţiunile de mărgean, se aşternea o altă iarbă, 
cunoscută sub numele de «velp», cu frunze lungi de patru 
picioare. Ea serveşte de cuib şi de hrană nenumăraţilor 
crustacei, moluşte, crabi şi sepii. 

Aici focile şi vidrele de mare aveau la îndemână mâncăruri 
grozave, amestecând carnea de peşte cu legume de mare, 
după mei oda englezească. 

Nautilus trecea cu cea mai mare viteză prin apele acestea 
îmbelşugate. Spre seară se apropie de arhipelagul 
Maluinelor, ale cărui vârfuri stâncoase le-am putut 
recunoaşte a doua zi dimineaţă. 

M-am gândit deci, pe bună dreptate, că aceste două 
insule, înconjurate de numeroase insulițe, aparținuseră 
odinioară pământurilor descoperite de Magellan. Insulele 
Maluine au fost probabil descoperite de celebrul John 
Davis, care le-a dat numele de «Davis-Southern Islands». 
Mai târziu, Richard Hawkins le boteză Maiden Islands, 
Insulele Fecioarei. Apoi, la începutul secolului XVIII, nişte 
pescari din Saint Malo le-au dat numele de insulele 
Maluine. În sfârşit, englezii, în a căror posesiune sunt, le-au 
numit insulele Falkland. 


Prin meleagurile acelea, plasele ne-au adus alge frumoase 
şi mai ales un anumit fucus cu rădăcinile pline de cele mai 
bune midii din lume. O mulţime de gâşte şi rațe se abătură 
pe punte. Ele fură prinse şi duse de îndată la bucătăria 
bordului. În privinţa peştilor, am observat mai ales peşti 
osoşi din genul porcuşorilor, şi în special unii dintre ei, lungi 
de douăzeci de centimetri, presăraţi cu pete albicioase şi 
gălbui. 

Mi-au plăcut de asemenea foarte mult meduzele, îndeosebi 
unele dintre ele, cele mai frumoase, numite «chrysaore»> şi 
care trăiesc numai în mările Maluinelor. 

Când cele din urmă înălţimi ale Maluinelor dispărură în 
zare, Nautilus se cufundă între douăzeci şi douăzeci şi cinci 
de metri, mergând de-a lungul coastei americane. Pe 
căpitanul Nemo tot nu l-am văzut. 

Până la 3 aprilie, n-am părăsit meleagurile Patagoniei, 
plutind când sub ocean, când deasupra valurilor. Nautilus 
trecu golful larg făcut de gurile lui La Plata şi la 4 aprilie 
ajunse în dreptul Uruguayului, la cincizeci de mile în larg. 
Vasul nostru se îndrepta mereu spre nord, de-a lungul 
cotiturilor coastei Americii meridionale. Străbătusem de la 
îmbarcarea noastră din mările Japoniei şi până aici 
şaisprezece mii de leghe. Pe la unsprezece dimineaţa am 
tăiat Tropicul Capricornului pe meridianul treizeci şi şapte, 
trecând apoi prin largul Capului Frio. Spre marea 
nemulţumire a lui Ned Land, se vedea că lui Nemo nu-i 
place vecinătatea coastelor locuite ale Braziliei, pentru că 
mergea cu o viteză ameţitoare. Nici un peşte, nici o pasăre, 
oricât de iute ar fi fost, nu ne puteau urmări şi nu puturăm 
studia niciuna din curiozităţile acestei mări. 

Gonind cu aceeaşi viteză timp de câteva zile, am atins, la 9 
aprilie, spre seară, punctul cel mai răsăritean al Americii de 
Sud, Capul San Roque. După aceea, Nautilus se depărta din 
nou şi cobori la adâncimi mai mari, căutând o vale 
submarină care se întinde între Capul San Roque şi Sierra 
Leone, de pe coasta africană. Valea aceasta se bifurcă în 


dreptul Antilelor şi se sfârşeşte la nord printr-o groapă 
uriaşă, de nouă mii de metri. Acolo secţiunea geologică a 
oceanului arată până la Antile o faleză de şase kilometri, 
tăiată drept, iar la înălţimea insulelor Capului Verde, un alt 
zid, tot atât de mare, care împreună cu celălalt mărginesc 
continentul scufundat al Atlantidei. Pe netezişul acestei văi 
se ridică vreo câţiva munţi care dau o înfăţişare plăcută 
fundului submarin. Descriu toate aceste amănunte mai ales 
după hărţile netipărite din biblioteca lui Nautilus, făcute 
fără îndoială de căpitanul Nemo, pe baza observaţiilor sale 
personale. 

Timp de două zile am colindat apele pustii şi adânci, 
coborând cu ajutorul planurilor înclinate. Nautilus mergea 
în diagonale lungi, străbătând astfel toate adâncimile. Dar 
la 11 aprilie, el se urcă deodată la suprafaţă şi zărirâăm 
ţărmul la gura imensă a fluviului Amazoanelor, al cărui 
debit este atât de mare, încât desărează oceanul pe o 
întindere de mai multe leghe. 

Tăiarăm şi Ecuatorul. În urma noastră, la douăzeci de mile 
spre vest, rămăsese Guyana, colonie franceză în care am fi 
putut găsi cu uşurinţă un refugiu. Dar vântul sufla cu 
putere şi n-am fi putut înfrunta valurile furioase cu o simplă 
luntre. Se vede că Ned Land şi-a dat seama de lucrul 
acesta, fiindcă nu mi-a pomenit nimic despre fugă. Nici eu 
n-am spus nimic, fiindcă nu voiam să-l îndemn la o încercare 
sortită, fără îndoială, să dea greş. 

De întârzierea planurilor noastre mă despăgubii destul de 
uşor, făcând studii interesante. În timpul celor două zile, în 
11 şi 12 aprilie, Nautilus rămase la suprafaţa mării şi plasa 
lui ne aduse o colecţie minunată de zoofite, peşti şi reptile. 
Într-una din plase am găsit un fel de vulpe de mare foarte 
turtită, care, dacă i s-ar fi tăiat coada, ar fi format un disc 
perfect, cântărind douăzeci de kilograme. Era albă pe 
pântece şi avea spinarea roşcată şi împestriţată cu pete 
mari, rotunde, de un albastru-închis încercuite cu negru. 
Pielea îi era foarte netedă, iar înotătoarea o avea despicată 


în două. Vulpea de mare se zbătea. Întinsă pe punte, 
încercând prin mişcări convulsive să se întoarcă, şi făcu 
atâtea sforţări, încât era cât pe-aci să sară în mare, când 
Conseil, care ţinea la peştele lui, se aruncă peste ea şi, 
înainte de a-i putea spune eu ceva, o prinse cu amândouă 
mâinile. 

Dar, cât ai clipi, bietul băiat căzu pe spate, cu picioarele în 
sus, cu jumătate de corp paralizată şi strigând: 

— Domnule! Nu mă lăsa! Ajută-mă! 

Era pentru prima oară când nu-mi vorbea «la persoana a 
treia». L-am ridicat împreună cu Ned Land, l-am fricţionat 
zdravăn şi, când şi-a revenit în simţiri, veşnicul clasificator 
îngână cu o voce stinsă: 

— Clasa cartilaginoşilor, ordinul condropterigienilor cu 
branhii fixe, subordinul selacienilor, familia raidelor, genul 
torpilelor! 

— Da, prietene, îi răspunsei eu, o torpilă te-a adus în halul 
ăsta. 

— Ah, domnule, vă rog să mă credeţi, am să mă răzbun pe 
animalul ăsta, ameninţă Conseil. 

— Cum aşa? 

— Mâncându-l! 

Şi a mâncat din peşte în aceeaşi seară, dar numai ca să se 
răzbune, pentru că, cinstit vorbind, carnea era cam tare. 

Bietul Conseil dăduse peste o torpilă dintre cele mai 
periculoase, din specia cumana. Animalul acesta ciudat, 
când e într-un mediu bun conducător de electricitate, cum e 
apa, trăsneşte peştii de la o distanţă de mai mulţi metri, 
atât de mare este puterea organului său electric, ale cărui 
două feţe principale n-au mai puţin de douăzeci şi şapte 
picioare pătrate! 

A doua zi, 12 aprilie. Nautilus se apropia de coasta numită 
«olandeză», spre gura lui Maroni. Acolo trăiau în familii mai 
multe grupuri de mănaţi, care, ca şi dugongul şi stelarul, 
fac parte din ordinul sirenienilor. Animalele acestea 


frumoase, blânde şi paşnice, lungi de şase până la şapte 
metri, cântăreau cel puţin patru mii de kilograme. 

Le-am explicat lui Ned Land şi lui Conseil că natura, 
prevăzătoare, hărăzise acestor mamifere un rol însemnat. 
Ca şi focile, ele pasc ierburile submarine şi distrug astfel 
aglomerarea de ierburi care astupă gura fluviilor tropicale. 

Deşi nu dispreţuia această teorie, echipajul de pe Nautilus 
vână totuşi vreo 6 mănaţi. 

Trebuiau făcute provizii, şi carnea manaţilor este mai 
gustoasă decât a vacilor şi viţeilor. Vânătoarea n-a fost deloc 
interesantă. Manaţii s-au lăsat omorâţi fără să se apere. Am 
adus pe bord spre a fi puse la uscat mai multe mii de 
kilograme de carne. În aceeaşi zi a mai avut loc un pescuit 
ciudat, care a sporit proviziile lui Nautilus. Prinsesem în 
plase câţiva peşti al căror cap se termina printr-o placă 
ovală, cu margini cărnoase. Erau echeneide din a treia 
familie a melacopterigenilor subbranhiali. Discul lor turtit 
este alcătuit din lame cartilaginoase, transversale şi 
mişcătoare, între care animalul poate face vid, ceea ce îi dă 
putinţa să se prindă de lucruri ca,o ventuză. 

Remora pe care o întâlnisem în Mediterana aparţine 
acestei specii. Dar cele de aici sunt echeneide osteochere, 
specifice acestei mări. Pe măsură ce le prindeau, marinarii 
noştri le aruncau în căzi pline cu apă. 

Terminând pescuitul. Nautilus se apropia de țărm, unde 
văzurăm dormind pe apă mai multe broaşte țestoase de 
mare. Ar fi fost greu să prindem reptilele acestea preţioase, 
fiindcă ele se trezesc la cel mai uşor zgomot şi carapacea 
lor puternică le apără de cange. Dar echeneida avea să ni le 
prindă cu o siguranţă şi o precizie extraordinară. Peştele 
acesta este un adevărat cârlig viu, care ar ferici şi ar 
îmbogăţi orice pescar cu undiţă. 

Oamenii lui Nautilus prinseră de cozile echeneidelor câte 
un inel destul de mare, ca să nu le împiedice mişcările, iar 
de inel legară o frânghie lungă, cu capătul prins de bord. 


Echeneidele aruncate în mare îşi începură îndată 
misiunea, lipindu-se de plastronul broaştelor țestoase. 
Îndârjirea lor era atât de mare, încât mai degrabă s-ar fi 
lăsat rupte decât să dea drumul pradei. Apoi ele fură trase 
pe bord odată cu broaştele țestoase de care se lipiseră. 

Am prins astfel câteva cacuane, late de un metru şi grele 
de două sute de kilograme. Carapacea lor, acoperită cu 
plăci mari, cornoase, subţiri şi străvezii, de culoare cafenie, 
împestriţate cu alb şi galben, este foarte căutată. Pe lângă 
asta, ele sunt tot atât de bune de mâncat ca şi broaştele 
țestoase obişnuite, a căror carne are un gust minunat. 
Pescuitul acesta puse capăt şederii noastre pe meleagurile 
fluviului Amazoanelor si, odată cu venirea nopţii, Nautilus 
se depărta în larg. 

Capitolul XVIII CARACATIŢELE. 

Timp de câteva zile, Nautilus se depărta mereu de ţărmul 
american. Era limpede că nu voia să treacă prin Golful 
Mexic sau prin Marea Antilelor. Adâncime ar fi avut destulă, 
nu-i vorbă, pentru că mările acestea ating în medie o mie 
opt sute de metri; se vede însă că insulele sunt presărate la 
tot pasul şi navele care plutesc de colo-colo nu-i erau pe 
plac căpitanului Nemo. 

La 16 aprilie, treceam pe lângă Martinica şi Guadelupa, la 
o depărtare de treizeci de mile. O clipă am zărit piscurile 
înalte ale acestor insule. 

Canadianul, care nădăjduia să-şi ducă planurile la 
îndeplinire în Golful Mexicului, fie coborând pe uscat, fie 
acostând pe una din numeroasele nave care trec de la o 
insulă la alta, fu dezamăgit. Dacă ar fi izbutit să pună mâna 
pe luntre, fără ştirea căpitanului, n-ar fi fost mare lucru să 
fugim, dar în largul oceanului nici vorbă nu putea fi de o 
asemenea ispravă. 

Ned Land, Conseil şi cu mine am avut o lungă discuţie în 
privinţa asta. Eram prizonieri de şase luni. Străbătuserăm 
şaptesprezece mii de leghe şi, după cum spunea 
canadianul, călătoria noastră putea să ţină încă mult şi bine. 


De aceea Ned Land îmi ceru un lucru la care nu mă 
aşteptam; să-l întreb hotărât pe căpitanul Nemo dacă avea 
de gând să ne ţină pentru totdeauna pe bordul lui Nautilus. 
O asemenea încercare nu-mi plăcea deloc. Eram convins că 
n-ar fi dus la nici un rezultat. Nu trebuia să ne bizuim pe 
comandantul lui Nautilus, ci numai pe noi înşine. Dealtfel, 
de câtăva vreme, căpitanul Nemo devenise mai mohorât, 
mai retras şi mai puţin prietenos. Mi se părea că mă 
ocoleşte şi îl întâlneam rareori. La începutul călătoriei îmi 
vorbea cu plăcere despre minunile submarine; acum însă 
mă lăsa cu studiile mele şi nu mai dădea prin salon. 

Ce se întâmplase cu el? Din ce pricină se schimbase? Eu 
nu eram vinovat cu nimic. Îl stânjenea prezenţa noastră pe 
bord? Orice ar fi fost, era de necrezut că ne va reda 
libertatea. Îl rugai deci pe Ned să-mi dea răgaz să 
chibzuiesc înainte de a-i vorbi căpitanului. Dacă încercarea 
mea n-ar fi dus la nimic bun, ea îi putea trezi bănuielile, 
înrăutăţindu-ne astfel situaţia şi ducând de râpă planurile 
canadianului. Adăugai că în nici un caz nu-i putem cere lui 
Nemo să ne dea drumul sub motiv că sănătatea noastră ar 
avea de suferit. În afară de zilele grele pe care le 
petrecusem la Polul Sud, toţi trei eram cât se poate de 
zdraveni. Hrana sănătoasă, aerul curat, viaţa regulată, 
temperatura uniformă ne fereau de boli. Un astfel de trai 
era foarte potrivit pentru un om căruia nu-i părea rău după 
viaţa de pe uscat, cum era căpitanul Nemo, care se simţea 
la el acasă şi umbla unde voia, urmărindu-şi ţinta pe căi 
misterioase pentru alţii, dar cunoscute de el. Noi însă ne 
simţeam legaţi de omenire. Eu, unul, de pildă, n-aş fi vrut 
deloc să-mi îngrop studiile atât de interesante şi de noi, pe 
care le făcusem. Puteam acum să scriu adevărata carte 
despre mare şi voiam ca ea să vadă lumina tiparului cât mai 
curând. 

La 20 aprilie, pluteam la o adâncime mijlocie de o mie cinci 
sute de metri. Pământul cel mai apropiat de noi era 
arhipelagul Lucayelor presărat ca o grămadă de pietriş în 


mijlocul apelor. Acolo se înălţau stânci submarine, ziduri 
drepte făcute din blocuri colţuroase, puse ca nişte temelii 
largi. Între ele se adânceau gropi întunecate, pe care razele 
noastre electrice nu le puteau lumina până la fund. Stâncile 
erau învăluite în ierburi mari, laminarii uriaşe, fucuşi 
nesfârşiţi, ca nişte adevărate spaliere de hidrofite dintr-o 
lume de titani. 

De la plantele uriaşe despre care tocmai discutam cu 
Conseil şi cu Ned, veni vorba pe nesimţite despre animalele 
gigantice care trăiesc în mări şi oceane. Unele bineînţeles 
că n-au alt rost decât să le hrănească pe celelalte. Cu toate 
acestea, prin fereastra lui Nautilus, care părea nemişcat, nu 
vedeam prin filamentele plantelor decât principalii 
articulaţi ai brahiurilor, lambrii cu labe lungi, crabi vineţi şi 
clioşi, care viețuiesc numai în apele Antilelor. 

Era aproape ora unsprezece când Ned Land îmi atrase 
atenţia că ierburile sunt mişcate cu putere de o vietate 
nevăzută. 

— Ei bine, spusei eu, printre ierburi trebuie să fie văgăuni 
pline de caracatiţe şi nu m-aş mira dacă am vedea vreo 
câţiva monştri dintr-ăştia. 

— Cum adică? întrebă Conseil. Sunt pe aici calmari, simpli 
calmari din clasa cefalopodelor? 

— Nu-i vorba de calmari. Îi răspunsei eu, ci de caracatiţe 
mari. Dar mi se pare că Ned s-a înşelat, fiindcă nu văd 
NIMIC. 

— Mi-ar părea rău să fie aşa, spuse Conseil. Tare aş vrea 
să văd de aproape o caracatiţă mare, despre care am auzit 
atâtea şi care poate tări corăbii la fund. Lighioanele astea 
mi se pare că se numesc krak... 

— Numai craque(21) e de ajuns, râse canadianul. 

— Kraken, îşi isprăvi vorba Conseil, fără să ia în seamă 
gluma tovarăşului său. 

— N-o să cred niciodată că există asemenea animale! 
spuse Ned Land. 

— De ce nu? răspunse Conseil. În narval cum am crezut? 


— Ne-am înşelat, Conseil. 

— Nici vorbă. Dar poate că alţii mai cred încă şi acum. 

— Tot ce se poate, îi răspunsei eu lui Conseil, dar în ceea 
ce mă priveşte sunt hotărât să nu admit existenţa 
monştrilor acestora decât atunci când am să-i disec cu 
propria mea mână. 

— Aşadar, întrebă Conseil, domnul nu crede că există 
caracatiţe uriaşe? 

— Dar cine dracu' a văzut vreodată? se miră canadianul. 

— Multă lume, prietene Ned. 

— Or fi fost savanţi, nu pescari! 

— Ba, să mă ierţi, Ned, şi pescari, şi savanţi! 

— Eu, care vă vorbesc, spuse Conseil cu aerul cel mai 
serios din lume, îmi amintesc cum nu se poate mai bine că 
am văzut o corabie trasă la fund de braţele unui cefalopod. 

— Ai văzut tu asta? întrebă canadianul. 

— Da, Ned. 

— Cu ochii tăi? 

— Cu ochii mei. 

— Şi unde, mă rog? 

— La Saint-Malo, răspunse calm Conseil. 

— În port? întrebă batjocoritor Ned Land. 

— Nu, într-o biserică, răspunse Conseil. 

— Într-o biserică! strigă canadianul. 

— Da, Ned, caracatiţa de care vorbesc era zugrăvită pe un 
tablou! 

— Straşnic! făcu Ned, izbucnind în râs. Domnul Conseil mă 
ia în balon! 

— De fapt, are dreptate, mă amestecai eu. Am auzit de 
tabloul acela; dar subiectul lui e luat dintr-o legendă şi ştiţi 
cât preţ au legendele pentru ştiinţele naturii! Dealtfel, când 
e vorba de monştri, imaginaţia nu cere altceva decât s-o laşi 
în voie. Nu numai că s-a spus despre caracatiţele astea cum 
că ar putea trage corăbiile la fund, dar un oarecare Olaus 
Magnus vorbeşte despre un cefalopod lung de o milă, care 
seamănă mai mult a insulă decât a animal. Se mai 


povesteşte că episcopul din Nitros a ţinut slujba religioasă 
pe un munte. Când şi-a isprăvit slujba, muntele a pornit din 
loc şi a intrat în mare; muntele era o caracatiţă. 

— Şi asta-i tot? întrebă canadianul. 

— Nu-i tot. Un alt episcop, Pontoppidan din Berghem, 
vorbeşte şi el despre o caracatiţă pe care putea să facă 
manevre un regiment de cavalerie! 

— Îi ziceau bine, nu se încurcau episcopii de altădată! 
spuse canadianul. 

— Nu numai ei, ci şi naturaliştii din vechime pomenesc de 
monştri cu o gură cât un golf şi care erau prea mari ca să 
încapă în Strâmtoarea Gibraltar. 

— Asta-i bună! făcu Land. 

— O fi oare ceva adevărat în toate poveştile astea? întrebă 
Conseil. 

— Absolut nimic, dragii mei, cel puţin din ceea ce trece 
dincolo de limitele adevărului ca să devină fabulă sau 
legendă. Totuşi, imaginaţia celor care au născocit legendele 
trebuia să pornească de la o fărâmă de adevăr. Şi nu se 
poate nega că există caracatiţe şi calmari uriaşi, dar care 
nu-i întrec în privinţa asta pe cetacei. Aristotel a constatat 
mărimea unui calmar de cinci coţi, adică de trei metri şi 
zece centimetri. Pescarii noştri întâlnesc şi ei mulţi care 
trec de un metru şi optzeci de centimetri. Muzeele din 
Triest şi Montpellier păstrează exponate lungi de doi metri; 
iar după socoteala naturaliştilor, o caracatiţă de şase 
picioare ar avea tentacule lungi de douăzeci şi şapte de 
picioare. Asta ajunge ca să se facă din ea un monstru 
nemaipomenit. 

— Şi asemenea animale se pescuiesc şi în zilele noastre? 
întrebă canadianul. 

— Chiar dacă nu le pescuiesc, pescarii le văd uneori. Unul 
dintre prietenii mei, căpitanul Paul Bos din Le Havre, m-a 
încredinţat că întâlnise un asemenea monstru uriaş în 
mările Indiilor. Dar faptul cel mai uimitor şi care nu ne 


îngăduie să credem că ei nu există s-a petrecut abia acum 
câţiva ani, în 1861. 

— Ce s-a întâmplat atunci? întrebă Ned Land. 

— În 1861, la est de Teneriffe, aproape la latitudinea la 
care ne găsim noi acum, echipajul vasului de război Alecton 
a zărit un calmar cât toate zilele, care înota pe lângă vas. 
Comandantul Bouguer se apropie de animal şi îl atacă cu 
lovituri de cange, apoi trase cu puşca, dar fără să facă nici o 
ispravă, căci gloanţele şi căngile străbăteau cărnurile moi 
ca o piftie. După mai multe încercări neizbutite, echipajul 
reuşi să treacă un laţ în jurul moluştei. Laţul lunecă până la 
înotătoarele codale, unde se opri. Oamenii încercară să 
ridice monstrul pe bord, dar greutatea lui era atât de mare, 
încât coada s-a rupt în locul unde era trasă de frânghie şi, 
lipsindu-se de podoaba aceasta, monstrul dispăru în apă. 

— În sfârşit, iată un fapt! spuse Ned Land. 

— Un fapt neîndoielnic, Ned. S-a şi propus ca această 
caracatiţă să fie numită «calmarul lui Bouguer». 

— Şi ce lungime avea? întrebă canadianul. 

— Nu avea cumva aproape şase metri? întrebă şi Conseil, 
care stătea la geam, cercetând din nou pereţii colţuroşi ai 
falezei. 

— Exact! am răspuns. 

— Şi pe cap, continuă Conseil, nu avea o coroană cu opt 
tentacule care se mişcau în apă ca nişte şerpi? 

— Întocmai. 

— Iar ochii bulbucaţi nu erau foarte mari? 

— Ba da, Conseil. 

— Şi botul nu era ca un cioc de papagal, un cioc grozav? 

— Chiar aşa, Conseil. 

— Atunci, dacă nu-i cu supărare, iată calmarul lui Bouguer, 
sau, dacă nu-i el, iată cel puţin un frate de-al lui. 

M-am uitat la Conseil. Ned Land se repezi la fereastră. 

— Ce lighioană îngrozitoare! strigă el. 

Privii şi eu şi nu-mi putui stăpâni un gest de scârbă. În faţa 
mea se zvârcolea o dihanie groaznică, scoasă parcă din 


legendele cu monştri. 

Era un calmar uriaş, lung de vreo opt metri, venind cu o 
viteză uluitoare spre Nautilus. Monstrul ne privea cu ochii 
lui enormi şi nemişcaţi, de culoare verde-albăstrie... Cele 
opt braţe, sau mai bine zis cele opt picioare prinse pe cap, 
din pricina cărora i s-a dat acestui animal numele de 
cefalopod, erau de două ori mai lungi decât corpul şi se 
zvârcoleau ca nişte şerpi. Pe partea dinăuntru a 
tentaculelor se desluşeau bine cele două sute cincizeci de 
ventuze, asemănătoare cu nişte capsule emisferice. 
Monstrul îşi lipea din când în când ventuzele de geamul 
salonului, făcând vid sub ele. Botul dihaniei - un fel de cioc 
cornos semănând cu un cioc de papagal - se deschidea şi se 
închidea de sus în jos. Din botul ca o foarfecă îi ieşea, 
fremătând, limba, făcută şi ea dintr-o substanţă cornoasă şi 
înarmată cu câteva rânduri de dinţi ascuţiţi. Ce fantezie a 
naturii! Un cioc de pasăre la o moluscă! Corpul, în formă de 
fus, umflat înspre mijloc, alcătuia o masă de carne care 
trebuia să cântărească douăzeci până la douăzeci şi cinci de 
mii de kilograme. Culoarea ei nestatornică, schimbându-se 
pe măsură ce dihania se înfuria, trecea cu o iuţeală de 
nespus de la cenuşiu-vânăt la cafeniu-roşcat. 

De ce era furioasă fiara? Fără îndoială că din pricina lui 
Nautilus, mai puternic decât ea şi asupra căruia braţele 
sugătoare şi mandibulele ei n-aveau nici o putere. Şi totuşi, 
dihăniile acestea grozave, care au trei inimi, dau dovadă de 
o vitalitate şi de o vigoare în mişcări rar întâlnite. 

Întâmplarea ne scosese în faţă acest calmar uriaş şi nu 
voiam să pierd prilejul de a-l studia cu de-amănuntul. 
Stăpânindu-mi dezgustul pe care mi-l insufla înfăţişarea lui, 
am luat un creion şi am început să-l desenez. 

— Poate că-i acelaşi calmar pe care l-a întâlnit Alecton, îşi 
dădu părerea Conseil. 

— Nu se poate, răspunse canadianul, fiindcă ăsta e întreg, 
iar celălalt a rămas fără coadă. 


— Asta n-ar însemna nimic, le explicai eu. Braţele şi coada 
cefalopodelor se refac de la sine şi în şapte ani coada 
calmarului lui Bouguer a avut tot timpul să crească din nou. 

— Atunci, o întoarse Ned, chiar dacă n-am dat încă de el, 
poate că îl găsim printre ceilalţi! Într-adevăr, alte caracatiţe 
se iveau la fereastra dinspre tribord. Am numărat şapte 
dihănii. Îl însoțeau pe Nautilus şi li se auzeau scrâşniturile 
ciocurilor pe învelişul de oţel. Nu ne puteam plânge de lipsă 
de caracatiţe. Mi-am urmat lucrul. Lighioanele se ţineau 
după noi cu atâta precizie, încât păreau nemişcate şi aş fi 
putut să le desenez, copiindu-le forma prin transparenţa 
geamului. Dealtfel nici Nautilus nu mergea prea repede. 

Deodată, vasul se opri ca şi când s-ar fi izbit de ceva. 

— Ne-am ciocnit oare? întrebai eu. 

— Orice ar fi, răspunse canadianul, am scăpat, fiindcă 
plutim încă. Nautilus plutea, fără îndoială, dar de mers nu 
mai mergea. Paletele elicei nu mai băteau apa. Trecu un 
minut. Apoi căpitanul Nemo, urmat de secund, intră în 
salon. 

Nu-l mai văzusem de câtva timp. Părea posomorit. Fără să 
ne vorbească, poate că fără să ne vadă chiar, el merse spre 
fereastră, privi caracatiţele, apoi spuse câteva cuvinte 
secundului. Acesta ieşi. Obloanele se închiseră îndată. 
Luminile din plafon se aprinseră. 

M-am îndreptat spre căpitan. 

— Ciudată colecţie de caracatiţe! îi spusei cu tonul 
nepăsător al unuia care ar privi un acvarium. 

— Într-adevăr, domnule naturalist, îmi răspunse căpitanul, 
şi o să ne luptăm cu ele corp la corp. 

Mă uitai la comandant. Credeam că nu înţelesesem bine. 

— Corp la corp? 

— Da. Elicea s-a oprit. Cred că mandibulele cornoase ale 
unui calmar s-au încurcat în paletele ei; de aceea nu mai 
putem merge. 

— Şi ce vreţi să faceţi? 


— Să ne urcăm la suprafaţă şi să măcelărim toate 
lighioanele astea. 

— N-o să fie tocmai uşor. 

— E adevărat. Gloanţele electrice n-au nici o putere 
împotriva acestor cărnuri moi, în care nu găsesc destulă 
rezistenţă ca să explodeze. Dar le vom ataca cu topoarele. 

— Şi cu cangea, domnule, adăugă canadianul; dacă 
primiţi, vă ajut şi eu! 

— Nici vorbă că primim, meştere Land! 

— Vă vom întovărăşi, spusei eu şi, urmându-l pe căpitanul 
Nemo, ne-am îndreptat spre scara centrală. 

Acolo, vreo zece oameni înarmaţi cu topoare erau gata de 
atac. Conseil şi cu mine apucarăm două topoare. Ned Land 
luă cangea. Între timp. Nautilus se ridicase la suprafaţa 
apei. Pe ultimele trepte ale scării, unul dintre marinari 
deşuruba panoul. Dar abia se desfăcură piuliţele 
şuruburilor, când capacul se ridică tras cu o furie grozavă 
de ventuzele unui braţ de caracatiţă. Deodată, un braţ lung 
se strecură ca un şarpe prin deschizătură, în timp ce alte 
douăzeci se frământau deasupra noastră. Cu o lovitură de 
topor, căpitanul Nemo tâie braţul uriaş, care alunecă pe 
scări, zvârcolindu-se. În clipa în care ne îngrămădeam unul 
peste altul ca să ieşim pe punte, alte două braţe, biciuind 
aerul, se năpustiră asupra marinarului care stătea în faţa 
căpitanului Nemo şi-l ridicară cu o forţă de nedescris. 
Căpitanul Nemo scoase un strigăt şi sări afară. Ne 
repezirăm şi noi după el. 

Ce privelişte îngrozitoare! Nenorocitul marinar, ţinut 
strâns de tentaculul care îl înşfăcase şi lipit de ventuzele lui, 
se legăna în aer, pradă trompei uriaşe. Horcăia, se sufoca şi 
striga: «Ajutor! Ajutor!» Cuvintele lui, spuse în limba 
franceză, mă uluiră cu totul. Aşadar, aveam pe bord un 
compatriot, ba poate chiar mai mulţi! Strigătul acela 
sfâşietor nu-l voi putea uita niciodată. 

Nefericitul era pierdut. Cine l-ar fi putut smulge din 
strânsoarea puternică? Căpitanul Nemo se aruncă 


împotriva monstrului şi cu o lovitură de topor îi mai tăie un 
braţ. Secundul lupta înverşunat cu alte caracatiţe, care 
încercau să se apropie. Întregul echipaj lovea cu 
topoarele... Canadianul, Conseil şi cu mine ne înfigeam 
armele în maldărele de carne. Era groaznic! O clipă crezui 
că nenorocitul înşfăcat de caracatiţă ar fi putut scăpa; şapte 
din cele opt braţe fuseseră tăiate. Singurul braţ rămas se 
răsucea în aer, purtându-şi victima ca pe un fulg. Dar în 
clipa când căpitanul Nemo şi secundul se aruncară asupra 
ei, dihania împroşcă o coloană de lichid negricios, secretată 
de o pungă din abdomen; câteva clipe am fost orbiţi. Când 
norul negru se împrăştie, calmarul dispăruse târând cu el 
pe nefericitul meu compatriot! 

Cu câtă furie ne-am repezit atunci asupra monştrilor! 
Parcă ne pierdusem minţile. Pe puntea lui Nautilus 
năvăliseră zece sau douăsprezece caracatiţe. Ne 
rostogoleam unii peste alţii în mijlocul şerpilor care se 
zvârcoleau, în valuri de sânge şi de cerneală neagră. 
Cangea lui Ned Land se înfigea, la fiecare lovitură, în ochii 
verzi ai calmarilor, plesnindu-i. Dar viteazul meu tovarăş fu 
deodată trântit de tentaculele unui monstru de care nu se 
putuse feri. Ciocul uriaş al calmarului se deschise deasupra 
lui Ned Land. Nefericitul canadian avea să fie tăiat în două. 
M-am repezit în ajutorul lui. Dar căpitanul Nemo mi-o luase 
înainte. 'Toporul său dispăru între fălcile enorme ale 
dihaniei, şi canadianul, salvat ca prin minune, se ridică 
înfigând întreaga cange până în inima întreită a caracatiţei. 

— Mi-am plătit datoria! îi spuse căpitanul Nemo 
canadianului. Ned se înclină, fără să-i răspundă. 

Lupta ţinuse un sfert de oră. Monştrii învinşi părăsiră 
câmpul de luptă, dispărând sub valuri. Căpitanul Nemo 
roşu de sânge, stătea nemişcat lângă far, privind marea 
care înghiţise pe unul din tovarăşii lui. Din ochi îi curgeau 
lacrimi mari. 

Capitolul XIX GOLF-STREAM. 


Niciunul dintre noi nu va putea uita vreodată groaznica 
întâmplare din 20 aprilie! Am scris cum s-au desfăşurat 
faptele, pe când eram încă adânc tulburat. Pe urmă am 
refăcut cele scrise şi le-am citit lui Conseil şi canadianului. 
Ei au găsit că faptele sunt povestite întocmai, dar nu sunt 
redate cu destulă tărie. Ca să zugrăvesc asemenea tablouri, 
mi-ar fi trebuit să am pana celui mai mare poet al nostru, a 
ilustrului Victor Hugo. 

După cum spuneam, căpitanul Nemo plânsese privind 
valurile. Durerea îi era nemărginită. Pierdea al doilea 
tovarăş de când ne găseam pe bord. Şi ce moarte! Prietenul 
acesta, zdrobit, înăbuşit de braţul puternic al caracatiţei, 
sfărâmat de fălcile ei tari ca fierul, n-avea să se odihnească 
împreună cu tovarăşii săi în apele liniştite ale cimitirului de 
mărgean! 

Mie, ceea ce îmi sfâşiase inima în toiul luptei fusese 
strigătul de deznădejde al nefericitului marinar. Sărmanul 
francez, uitându-şi limbajul de împrumut, folosise limba 
țarii şi a mamei sale ca să ne cheme pentru cea din urmă 
oară! Aşadar, avusesem un compatriot printre oamenii din 
echipajul lui Nautilus, un francez credincios trup şi suflet 
căpitanului Nemo, fugind ca şi el de orice legătură cu cei de 
pe pământ. Să fi fost oare singurul care reprezenta Franţa 
în asociaţia aceasta misterioasă, alcătuită fără doar şi poate 
din oameni de naţionalităţi diferite? Iată încă una din 
întrebările fără răspuns care îmi frământau mintea 
neîncetat. 

Căpitanul Nemo intră în cabina sa şi timp de câteva zile nu 
l-am mai văzut. Puteam să-mi dau seama de tristeţea, de 
deznădejdea şi de nehotărârea sa, judecând după mersul 
lui Nautilus, al cărui suflet era şi care îi oglindea toate 
simţămintele. Vasul nu mai păstra o ţintă hotărâtă. Mergea 
înainte şi înapoi, plutind ca un cadavru în voia valurilor. 
Deşi elicea îi fusese curățată, Nautilus abia dacă se mai 
mişca; naviga la întâmplare, neputându-se smulge din locul 
ultimei lupte, care înghiţise pe unul dintre ai săi! 


Astfel trecură zece zile. Abia la 1 mai, Nautilus îşi reluă 
drumul spre nord, trecând pe lângă insulele Lucayes, în 
apropierea canalului Bahama. Mergeam prin apele celui 
mai mare fluviu al mării, care îşi are malurile sale, peştii săi 
şi temperatura proprie. Cu alte cuvinte, urmam curentul 
Golf-Stream. 

Golf-Streamul este într-adevăr un fluviu ce curge liber prin 
mijlocul Atlanticului şi ale cărui ape nu se amestecă cu 
apele oceanului. Este un fluviu sărat, mai sărat decât marea 
din jurul lui. Adâncimea lui mijlocie e de trei mii de picioare, 
iar lăţimea mijlocie de şaizeci de mile. În unele locuri, 
curentul atinge o viteză de patru kilometri pe oră. Volumul 
constant al apelor lui este cu mult mai mare decât al 
tuturor fluviilor de pe glob. 

Adevăratul izvor sau punctul de plecare al Golf- 
Streamului, după părerea lui Maury, ar fi în Golful 
Gasconiei. Acolo încep şi i se formeze apele, la o 
temperatură însă scăzută. Coborând spre sud, de-a lungul 
Africii ecuatoriale, curentul îşi încălzeşte valurile la soarele 
zonei toride, străbate Atlanticul, atinge Capul San Roque pe 
coasta braziliană şi se desparte în două braţe, dintre care 
unul se duce să-şi mai încălzească apele în Marea Antilelor. 
Atunci, Golf-Streamul, care are menirea să echilibreze 
temperaturile şi să amestece apele tropicelor cu apele 
boreale, îşi începe rolul cumpănitor. Înfierbântat în Golful 
Mexicului, el se ridică spre nord pe coastele americane, 
mergând până la Terra Nova, unde se abate din drum sub 
puterea curentului rece din Strâmtoarea Davis, apoi, 
apucând din nou drumul oceanului, face o curbă deosebit 
de largă şi se desparte la gradul al patruzeci şi treilea în 
două braţe: unul, ajutat de alizeul de nord-est, se întoarce 
în Golful Gasconiei şi în Azore, iar celălalt, după ce 
încălzeşte țărmurile Irlandei şi ale Norvegiei, merge până 
dincolo de Spitzberg, unde temperatura lui coboară la 4* şi 
formează marea liberă a polului. 


Pe acest fluviu al oceanului naviga atunci Nautilus. La 
ieşirea din canalul Bahama, Golf-Streamul merge cu opt 
kilometri pe oră, având o lăţime de paisprezece leghe şi o 
adâncime de trei sute cincizeci de metri. Viteza lui scade 
treptat cu cât ajunge mai spre nord şi e de dorit ca 
regularitatea scăderii acesteia să se menţină, căci dacă, aşa 
cum se pare, curentul şi-ar schimba viteza şi direcţia, clima 
europeană ar avea de suferit tulburări însemnate. 

Spre amiază eram pe punte împreună cu Conseil. Îi 
explicam ciudăţeniile Golf-Streamului. Când am terminat, îl 
îndemnai să-şi cufunde mâna în apele curentului. 

Conseil mă ascultă şi fu foarte mirat de faptul că nu simţea 
nici răceală, nici căldură. 

— Asta înseamnă că temperatura apelor Golf-Streamului, 
când iese din Golful Mexicului, esâe aproape aceeaşi cu 
temperatura sângelui - i-am spus eu. Golf-Stream e un 
mare calorifer, care face ca țărmurile Europei să fie veşnic 
împodobite cu verdeață. Şi dacă îi dăm crezare lui Maury, 
căldura curentului, folosită în întregime, ar ajunge ca să nu 
lase să se răcească un fluviu de fier topit, la fel de mare ca 
Amazoanele sau ca Missouri. În momentul acela, viteza 
Golf-Streamului atingea doi metri şi douăzeci şi cinci pe 
secundă. Curentul se deosebeşte atât de mult de marea 
care îl înconjoară, încât apele lui înghesuite se ridică 
deasupra oceanului, făcând o oarecare diferenţă de nivel 
faţă de valurile reci. Întunecate şi foarte bogate în săruri, 
apele curentului se deosebesc prin culoarea lor liliachie de 
valurile verzi dimprejur. Linia care desparte apele este atât 
de desluşită, încât în dreptul Carolinelor, în timp ce 
Nautilus străpungea cu pintenul apele Golf-Streamului, 
elicea sa bătea încă apele oceanului. 

Curentul ducea cu el o lume întreagă de vietăţi. Printre ele 
am văzut cârduri întregi de argonauţi, foarte obişnuiţi şi în 
Mediterana. 

Mai pot adăuga că, în timpul nopţii, fosforescenţa apelor 
Golf-Streamului se lua la întrecere cu lumina noastră 


electrică, mai ales în timpul furtunilor care ne amenințau 
deseori. 

La 8 mai ajunsesem lângă Capul Hatteras, în dreptul 
Carolinei de Nord. Acolo, Golf-Streamul are o lăţime de 
şaptezeci şi cinci de mile şi o adâncime de două sute zece 
metri. Nautilus rătăcea încă la întâmplare. Nici o 
supraveghere pe bord. În asemenea împrejurări, evadarea 
noastră putea să izbutească! Într-adevăr, țărmurile locuite 
ne-ar fi înlesnit un refugiu. Marea era necontenit brăzdată 
de vapoarele care fac serviciul între New York sau Boston şi 
Golful Mexic, ca şi de micile goelete încărcate cu felurite 
mărfuri care opresc în mai toate punctele coastei 
americane. S-ar fi putut încerca de aici foarte bine o 
evadare, deşi ţărmul era la vreo treizeci de mile depărtare. 

Un lucru supărător însă împiedica cu desăvârşire planurile 
canadianului: vremea deosebit de rea. Ne apropiam de 
meleagurile unde furtunile sunt dese, de locurile în care 
însuşi Golf-Streamul dă naştere trombelor şi uraganelor. A 
te încumeta să străbaţi marea furioasă cu o luntre uşoară, 
însemna să mergi la pieire. Chiar Ned Land recunoştea 
asta. De aceea îşi stăpânea furia, dar îl rodea o mâhnire 
adâncă pe care numai fuga ar fi putut-o vindeca. 

— Domnule, îmi spuse el în ziua aceea, trebuie să sfârşim 
odată! Nemo ăsta al dumneavoastră iar se depărtează de 
uscat şi se urcă spre nord. Vă spun hotărât că mi-e de ajuns 
Polul Sud şi că n-am de gând să-l urmez şi la Polul Nord. 

— Ce-i de făcut, Ned? Acum nu putem evada! 

— V-am mai spus o dată: trebuie să vorbim cu căpitanul 
dumneavoastră. Nu i-aţi spus nimic atunci când ne aflam în 
apele Franţei. Am să-i vorbesc eu acum, fiindcă sunt 
aproape de ţara mea. Când mă gândesc că peste câteva zile 
Nautilus va trece pe lângă Noua Scoţie şi că acolo, spre 
Terra Nova, se deschide un golf larg, şi că în golf se varsă 
Saint Laurent, şi că Saint Laurent este fluviul meu, fluviul 
Quebecului, oraşul în care m-am născut, ei bine, când mă 
gândesc la toate astea mi se urcă sângele la cap şi mă 


zbârlesc tot. Vă spun drept: mai bine mă arunc în mare 
decât să mai rămân aici! Nu mai pot! 

Se vedea cât de colo că Ned Land ajunsese la capătul 
răbdării. Firea lui viguroasă nu se putea împăca defel cu 
închisoarea aceasta prelungită. Slăbea din zi în zi şi se 
făcea tot mai morocănos. Îmi dădeam seama cât suferă, 
fiindcă şi pe mine mă năpădise dorul. Doar se scurseseră 
aproape şapte luni de când nu mai aveam nici o ştire de pe 
uscat. În afară de asta, sihăstria căpitanului Nemo, 
schimbarea felului său de a fi, mai ales după lupta cu 
calmarii, faptul că devenise din cale afară de tăcut mă 
făceau să văd lucrurile sub o altă înfăţişare. Nu mai 
simţeam entuziasmul din primele zile. Ar fi trebuit să fiu un 
flamand, cum era Conseil, ca să mă împac cu asemenea 
situaţie, să trăiesc într-un mediu hărăzit cetaceilor şi 
celorlalţi locuitori ai mării. Cred că băiatul acesta 
cumsecade, dacă ar fi avut branhii în loc de plămâni, ar fi 
fost un peşte de soi! 

— Ei. ce ziceţi, domnule? spuse Ned Land, văzând că nu-i 
răspund. 

— Vrei să-l întreb pe căpitan ce are de gând în privinţa 
noastră? 


— Da! 
— Şi asta cu toate că ne-a arătat el însuşi destul de 
limpede...? 


— Da! Vreau să fiu sigur pentru ultima dată. Vorbiţi-i 
numai pentru mine, numai în numele meu, dacă vreţi. 

— Vezi, greutatea este că îl întâlnesc destul de rar. Mă 
ocoleşte. 

— N-are a face! Tocmai pentru asta! 

— Bine, am să-i vorbesc, Ned. 

— Când? întrebă canadianul, stăruitor. 

— Când am să-l întâlnesc. 

— Domnule Aronnax, vreţi să mă duc eu să-l caut? 

— Nu, lasă-mă pe mine. Mâine... 

— Astăzi, zise Ned Land. 


— Fie. Am să-i vorbesc astăzi! îi făgăduii eu canadianului, 
care ar fi fost în stare să strice totul dacă l-aş fi lăsat să 
vorbească el însuşi. 

Am rămas singur. Mă hotărâsem să limpezesc situaţia 
chiar atunci, îmi place să nu las lucrurile de azi pe mâine. 

M-am dus în camera mea. Alături, în cabina căpitanului, se 
auzeau paşi. Nu voiam să pierd prilejul de a-l întâlni. Am 
bătut la uşă. Nu mi-a răspuns nimeni. Am bătut din nou. 
Apoi am apăsat pe clanţă şi am intrat. Căpitanul, aplecat 
peste masa de lucru, nu mă auzise. Hotărât să nu plec fără 
să-l întreb ce are de gând să facă, m-am apropiat de el. Îl 
văzui ridicându-şi deodată capul şi încruntându-se. După ce 
mă privi o clipă, îmi spuse aproape răstit: 

— Dumneavoastră, aici? Ce doriţi? 

— Să vă vorbesc, căpitane. 

— Sunt ocupat, domnule, lucrez. Nu pot să am şi eu, ca 
dumneavoastră, libertatea de a rămâne nestingherit? 

Primirea era puţin încurajatoare. Dar mă hotărâsem să 
duc lucrurile până la capăt. 

— Domnule, i-am spus pe un ton rece, vreau să vă vorbesc 
despre ceva care nu suferă întârziere. 

— Despre ce anume? Aţi mai făcut vreo nouă descoperire! 
mă întrebă ironic. V-a destăinuit marea vreun secret pe 
care eu l-am scăpat din vedere? 

Vedeam bine că nu ne vom înţelege. Dar înainte de a 
apuca să-i răspund, căpitanul Nemo îmi arătă un manuscris 
deschis şi-mi spuse cu multă seriozitate: 

— Domnule Aronnax, iată un manuscris redactat în mai 
multe limbi. Este rezultatul studiilor mele asupra mării şi, 
dacă o vrea Dumnezeu, n-o să piară odată cu mine. E 
semnat cu adevăratul meu nume şi întregit cu povestea 
vieţii mele. Manuscrisul va fi închis într-un aparat care nu 
se poate cufunda. Ultimul om care va rămâne în viaţă din 
toţi câţi suntem pe bordul lui Nautilus va arunca aparatul în 
mare, lăsându-l în voia valurilor. 


Adevăratul nume al căpitanului Nemo! Viaţa sa scrisă de el 
însuşi! Taina îi va fi, aşadar, dezvăluită? Dar în clipa aceea 
nu vedeam în cuvintele lui decât prilejul ca să deschid vorba 
despre ceea ce mă frământa. 

— Domnule căpitan, îi spusei, sunt cu totul de părerea 
dumneavoastră. Roadele studiilor pe care le-aţi făcut nu 
trebuie să se piardă. Dar mijlocul pe care-l întrebuinţaţi mi 
se pare primitiv. Cine ştie unde vor împinge vânturile 
aparatul şi în ce mâini va cădea? N-aţi putea găsi un mijloc 
mai bun? Dumneavoastră sau unul dintre ai dumneavoastră 
n-ar putea să...? 

— Niciodată, domnule! spuse cu tărie căpitanul, 
întrerupându-mă. 

— Eu şi tovarăşii mei am fi gata să păstrăm manuscrisul în 
taină, iar dacă ne-aţi reda libertatea... 

— Libertatea! Căpitanul Nemo mă privi o clipă, apoi se 
ridică. 

— Da, şi chiar despre asta venisem să vă vorbesc. Suntem 
de şapte luni pe bord. Vă întreb astăzi, în numele 
tovarăşilor mei şi în numele meu, dacă aveţi de gând să ne 
reţineţi aici pentru totdeauna. 

— Domnule Aronnax, răspunse căpitanul, vă voi spune şi 
astăzi ce v-am spus acum şapte luni: cine intră în Nautilus 
nu trebuie să-l mai părăsească! 

— Ne supuneţi unei adevărate robii! 

— Numiţi-o cum vă place. 

— Dar pretutindeni sclavul are dreptul să-şi răscumpere 
libertatea! Şi oricare ar fi mijloacele de scăpare, el le 
găseşte bune! 

— Dreptul acesta îl aveţi şi dumneavoastră. M-am gândit 
eu vreodată să vă leg printr-un jurământ? 

Căpitanul mă privi încrucişându-şi braţele. 

— Domnule, îi spusei, ne-ar fi foarte neplăcut să mai 
deschidem vorba despre asta. Dar fiindcă am început, să 
mergem până la capăt. Vă repet că nu este vorba numai de 
mine. Pentru mine, studiul este un ajutor, o plăcere, o 


obişnuinţă, o patimă care mă poate face să uit de toate. Ca 
şi dumneavoastră, mi-ar plăcea să trăiesc retras, neştiut de 
nimeni, cu o oarecare speranţă de-a lăsa într-o zi viitorului 
roadele muncii mele, într-un aparat îndoielnic, încredinţat 
valurilor şi vânturilor. Într-un cuvânt, pot să vă înţeleg, să 
vă admir şi să vă urmez cu plăcere în unele privinţe; dar 
mai sunt şi alte aspecte care îmi arată viaţa dumneavoastră 
înconjurată de taine şi de complicaţii, despre care doar eu 
şi tovarăşii mei nu ştim nimic. Chiar atunci când ne-au 
mişcat durerile dumneavoastră sau când aţi dat dovadă de 
înţelepciune adâncă şi de curaj, a trebuit totdeauna să 
închidem în noi până şi cele mai neînsemnate semne ale 
bucuriei pe care o ai văzând un lucru frumos sau bun, fie 
că-l face un prieten sau un duşman. Simţământul că suntem 
străini de tot ce vă priveşte face ca situaţia noastră să fie de 
nesuferit, de neîndurat chiar pentru mine, dar mai cu 
seamă pentru canadian. Orice om, numai prin faptul că este 
om, merită să fie luat în seamă. V-aţi întrebat vreodată ce 
gânduri de răzbunare poate nutri o fire ca a lui Ned Land 
din dorinţa de libertate şi din ură împotriva sclaviei? V-aţi 
gândit vreodată ce poate el gândi, îndrăzni, încerca? Tăcui. 
Căpitanul Nemo se ridică: 

— Ned Land n-are decât să gândească, să îndrăznească şi 
să încerce tot ce vrea. Ce-mi pasă mie? Nu l-am adus eu 
aici. Nu-l ţin pe bord pentru plăcerea mea! Cât despre 
dumneavoastră, domnule Aronnax, cred că sunteţi dintre 
cei care pot înţelege tot, chiar şi tăcerea. Nu mai am nimic 
să vă spun. Aş dori să fie ultima dată când mai vorbim 
despre lucrul acesta, fiindcă a doua oară nici n-aş putea 
măcar să vă ascult. 

Am plecat. Din ziua aceea, relaţiile noastre se înăspriră 
foarte mult. Povestii tovarăşilor mei convorbirea avută cu 
căpitanul. 

— Acum ştim, spuse Ned, că nu trebuie să ne aşteptăm la 
nimic din partea lui. Nautilus se apropie de Long Island. 
Vom fugi, oricum va fi vremea. 


Dar cerul devenea din ce în ce mai ameninţător. Toate 
semnele arătau apropierea unui uragan. Aerul se făcuse 
albicios ca laptele, în zare, în locul buchetelor desfăcute de 
nori Cirus, se iveau straturile nimbo-cumuluşi. Mai jos, 
alergau învălmăşindu-se alţi nori. Marea creştea şi se umfla 
în vârtejuri lungi. Păsările, în afară de satanicle, prietena 
furtunilor, dispăruseră. Barometrul coborâse mult, arătând 
grozava tensiune a vaporilor din aer. Amestecul din 
stormglass se descompunea sub influenţa electricităţii din 
atmosferă. Lupta dintre elemente era aproape. 

Furtuna izbucni în ziua de 18 mai, tocmai când Nautilus 
plutea pe lângă Long Island, la câteva mile de trecătorile 
New York-ului. Mi-ar fi lesne să descriu uraganul, pentru 
că, în loc să se adăpostească în adâncuri, căpitanul Nemo, 
nu ştiu de ce, a voit să înfrunte vijelia la suprafaţa apei. 

Vântul sufla dinspre sud-vest, la început cu o tărie de 
cincisprezece metri pe secundă, apoi, spre ora trei după- 
amiază, cu douăzeci şi cinci de metri. Aceasta e tăria 
obişnuită a furtunilor. 

Căpitanul Nemo stătea neclintit pe punte, bătut de furia 
vântului. Se legase cu o frânghie pe după mijloc, ca să nu 
fie luat de valurile uriaşe care măturau puntea. M-am urcat 
şi eu, legându-mă la fel şi admirând în aceeaşi măsură 
furtuna şi omul care o înfrunta. Nori mari şi destrămaţi 
măturau valurile mării dezlănţuite. Încreţiturile care de 
obicei se formează în golul dintre valuri nu se mai vedeau. 
Cât puteai cuprinde cu ochii, se înălţau talazuri întunecate, 
a căror creastă nu se mai spărgea, atâta era de compactă. 
Înălţimea lor creştea necontenit. Uriaşele talazuri se 
frământau, în timp ce Nautilus, culcat când pe o parte, când 
pe alta, sau ridicat în picioare ca un catarg, se clătina şi 
sălta îngrozitor. Pe la ora cinci căzu o ploaie torențială; ea 
însă nu domoli nici vântul şi nici marea. Uraganul se 
dezlănţui cu o viteză de patruzeci şi cinci de metri pe 
secundă, adică cu aproape patruzeci de leghe pe oră. La 
tăria aceasta el dărâmă casele, aruncă ţiglele de pe 


acoperişuri, înfigându-le în uşi, rupe zăbrelele de fier şi 
clinteşte din loc tunurile. Şi totuşi, în mijlocul vijeliei. 
Nautilus îndreptăţea cuvintele unui constructor savant: 
«Nu există vas bine construit pe care să-l poată înfrânge 
marea!» Era mai tare decât o stâncă, pe care valurile ar fi 
sfărâmat-o, era un fus de oţel ascultător şi uşor de mânuit, 
fără pânze şi fără catarg, căruia nu-i păsa de furia furtunii. 

Priveam cu atenţie valurile dezlănţuite. Unele ajungeau 
până la cincisprezece metri înălţime şi la o sută şaptezeci şi 
cinci de metri lungime, iar viteza cu care înaintau, pe 
jumătate cât a vântului, era de cincisprezece metri pe 
secundă. Volumul şi puterea le creşteau cu cât apele erau 
mai adânci. Am înţeles atunci rostul valurilor care închid în 
sânul lor aerul, purtându-l astfel până în adâncuri şi ducând 
acolo viaţa, odată cu oxigenul. Cea mai mare presiune a lor, 
calculată, se poate ridica până la trei mii de kilograme pe 
un picior pătrat din suprafaţa pe care o bat. Erau valuri ca 
acelea care în Hebride au deplasat un bloc greu de 84 mii 
de livre, sau care în furtuna de la 23 decembrie 1864 au 
dărâmat o parte din oraşul Jeddo(22) din Japonia, 
înaintând cu 700 km pe oră şi sfărâmându-se în aceeaşi zi 
de coastele Americii. 

Odată cu noaptea, spori şi puterea furtunii. Barometrul 
cobori la 710 milimetri. Pe când se înnopta, am văzut 
trecând la orizont o navă mare, luptând din greu cu 
furtuna; curând ea se pierdu în întuneric. Trebuie să fi fost 
unul din vasele liniei New York —Liverpool sau Le Havre. 

Pe la zece seara, cerul părea de foc; fulgere puternice 
brăzdau zarea. Îmi întorceam faţa, orbit de strălucirea lor, 
în timp ce căpitanul Nemo le privea de parcă ar fi vrut să se 
pătrundă de sufletul furtunii. Un huruit înfricoşător umplea 
cerul, huruit în care se amestecau urletele valurilor ce se 
prăbuşeau, mugetele vântului şi bubuiturile tunetelor. 
Vântul se muta de colo-colo, iar uraganul, pornit din răsărit, 
se întorcea trecând prin nord, vest şi sud, în direcţia 
inversă faţă de furtunile învârtitoare din Emisfera Australă. 


Golf-Streamul îşi îndreptăţea cu prisosinţă numele de rege 
al furtunilor! El doar este acela care, din pricina deosebirii 
de temperatură a păturilor de aer de deasupra curenților 
săi, dă naştere cicloanelor înspăimântătoare. 

După ploaie începu să se reverse focul. Picăturile de apă 
se prefăceau în mănunchiuri de scântei. Zvârlit cu putere 
de un val, Nautilus îşi înălţă în aer pintenul de oţel, din care 
am văzut cum scăpărau nenumărate scântei. Zdrobit de 
oboseală şi sleit de puteri, m-am târât spre panou. L-am 
deschis şi am coborât în salon. Furtuna atinsese atunci furia 
ei cea mai mare. În interiorul lui Nautilus era cu neputinţă 
de stat în picioare. Pe la miezul nopţii cobori şi căpitanul 
Nemo. Am auzit rezervoarele umplându-se încetul cu 
încetul, apoi Nautilus se cufundă sub valuri. 

Prin geamul salonului se vedeau peşti mari, înspăimântați, 
trecând ca nişte năluci prin apele de foc. Nautilus cobora 
întruna. Crezusem că la o adâncime de cincisprezece metri 
îşi va regăsi liniştea. Dar straturile superioare erau 
tulburate prea puternic. A trebuit să ne coborâm la 
cincizeci de metri în măruntaiele mării. 

Ce linişte, ce tăcere, ce nemişcare în aceste adâncuri! Cine 
ar fi crezut că o furtună groaznică se dezlănţuise atunci la 
suprafaţa oceanului? 

Capitolul XX LA 47*24' LATITUDINE ŞI 17*28' 
LONGITUDINE. 

Uraganul ne aruncase spre est. Pierdusem orice nădejde 
de a mai putea evada prin preajma New York-ului sau a Sf. 
Laurenţiu. Bietul Ned Land, deznădăjduit, stătea singur tot 
timpul, ca şi căpitanul Nemo. Conseil şi cu mine eram 
nedespărţiţi. 

Am spus că Nautilus se îndepărtase spre est. Ar fi trebuit 
să spunem mai exact spre nord-est. Vreo câteva zile vasul 
rătăci când la suprafaţa apei, când sub valuri. Treceam prin 
mijlocul unor ceţuri deosebit de primejdioase pentru 
navigatori, pricinuite mai ales de topirea gheţurilor care 
umezeşte peste măsură atmosfera. 


Câte corăbii au pierit prin meleagurile acestea, crezând că 
se îndreaptă spre focurile nesigure de pe țărm. Câte 
nenorociri se datoresc ceţurilor de nepătruns; câte izbiri de 
stâncile în preajma cărora urletul vântului înăbuşă 
clipocitul valurilor! Câte ciocniri între vapoare, cu toate 
semnalele sirenelor şi clopotelor de alarmă! 

Fundul acestor ape avea înfăţişarea unui câmp de luptă în 
care zăceau toţi cei învinşi de ocean: vase bătrâne, năclăite, 
şi nave noi, în ale căror alămuri se reflecta puternic lumina 
farului nostru. 

La 15 mai, atinsesem capătul de sud al bancului Terra 
Nova. Bancul acesta este format din depuneri marine, 
îngrămădire nemaipomenită de resturi organice, cărate fie 
de la Ecuator de către curentul Golf-Stream, fie de la Polul 
Nord, de către contracurentul de apă rece ce vine de-a 
lungul coastei americane. Aici se adună şi blocurile 
rătăcitoare cărate de ghețari când vine dezgheţul. Tot aci s- 
a format un morman de oseminte de peşti, de moluşte şi de 
zoofite, care pier cu miliardele. 

Marea nu e prea adâncă pe bancul Terra Nova - are cel 
mult câteva sute de metri. Dar mai spre sud se adânceşte 
dintr-o dată o depresiune foarte mare, o groapă de trei mii 
de metri. Acolo Golf-Streamul se lărgeşte, îşi pierde din 
viteză şi din căldură şi devine o mare. În timp ce pluteam 
aproape de fundul bancului Terra Nova, am văzut limpede 
undiţele lungi, prevăzute cu două sute de cârlige, din care 
vasele aruncă în apă cu sutele. Fiecare undiţă avea la un 
capăt o mică greutate care o trăgea la fund, iar la celălalt 
capăt, o plută care o menținea deasupra apei. Ca să 
străbată această reţea submarină. Nautilus a trebuit să 
manevreze cu multă îndemânare. 

Dealtfel, vasul nostru nici n-a rămas multă vreme pe 
meleagurile acelea, atât de străbătute de corăbii. Am mers 
înainte, la al patruzeci şi doilea grad de latitudine, în 
dreptul lui Saint Jean şi Heart's Content, unde se află 
capătul cablului transatlantic. 


Acolo, în loc să-şi continue drumul spre nord, Nautilus îşi 
schimbă direcţia spre răsărit, ca şi cum ar fi vrut să urmeze 
platoul telegrafic pe care se sprijină cablul şi al cărui relief 
l-am aflat cu mare precizie, făcând nenumărate sondaje. În 
ziua de 17 mai, la aproape cinci sute de mile depărtare de 
Heart's Content şi la două mii opt sute de metri adâncime, 
am zărit cablul întins pe fund. Conseil, care nu ştia despre 
ce este vorba, crezu la început că e vreun şarpe de mare 
uriaş şi se pregăti să-l claseze, după obiceiul lui. Dar l-am 
dezamăgit spunându-i adevărul şi, ca să nu-l las în pagubă, 
i-am povestit cum a fost aşezat cablul. 

Cel dintâi cablu a fost întins în cursul anilor 1857 şi 1858; 
dar, după ce a transmis vreo patru sute de telegrame, n-a 
mai funcţionat. În 1863, inginerii construiră un nou cablu, 
cu o lungime de trei mii patru sute de kilometri, cântărind 
patru mii cinci sute de tone, care fu îmbarcat pe Great- 
Eastern. Dar şi încercarea aceasta dădu greş. 

La 25 mai. Nautilus, cufundat la trei mii opt sute treizeci şi 
şase de metri adâncime, se găsea chiar în locul unde se 
rupsese cablul adică la şase sute treizeci şi opt de mile 
depărtare de coasta Irlandei. Într-una din zile, pe la ora 
două după-amiază, se observase că s-au întrerupt 
comunicațiile cu Europa. Electricienii de pe bordul lui 
Great-Eastern îl reparaseră şi îl coborâseră iar, însă câteva 
zile mai târziu cablul se rupsese din nou şi n-a mai putut fi 
găsit în fundul oceanului. 

Americanii nu se descurajară. Îndrăzneţul Cyrus Field, 
şeful întreprinderii de instalare a cablului şi care îşi pusese 
în joc toată averea sa, lansă o nouă subscripţie, care fu 
acoperită imediat. Astfel fu aşezat alt cablu. În condiţii mai 
bune. Mănunchiul de fire conducătoare, izolate cu o 
învelitoare de gutapercă, era apărat de o căptuşeală de 
materii textile, aflate într-o armătură metalică. Great- 
Eastern ieşi în larg la 13 iulie 1866. 4 

Operația se desfăşură în condiţii bune. Totuşi se petrecu 
un lucru ciudat: de mai multe ori, întinzând cablul, 


electricienii observară că în el fuseseră de curând înfipte 
cuie, cu scopul de a-l strica. Căpitanul Anderson, ofiţerii şi 
inginerii se întruniră, se sfătuiră şi hotărâră că dacă-l vor 
prinde pe vinovat, îl vor arunca în mare fără nici o judecată. 
De atunci, încercarea criminală nu s-a mai repetat. 

Nici vorbă nu putea fi ca să găsim cablul electric aşa cum 
fusese atunci când ieşise din ateliere. Ca un şarpe lung, 
acoperit de scoici, de foraminifere şi de pietriş, înfăşurat 
într-un înveliş pietros care-l apăra de moluştele 
vătămătoare, el se odihnea liniştit, la adăpost de 
frământarea mării şi sub o presiune favorabilă transmiterii 
scânteii electrice care trece din America în Europa în 
treizeci şi două de sutimi de secundă. Cablul acesta va ţine, 
fără îndoială, o veşnicie, fiindcă s-a observat că învelişul de 
gutapercă devine cu atât mai trainic cu cât stă mai mult 
timp în apa mării. 

Dealtfel, pe podişul atât de bine ales pe care este întins, 
cablul nu-i niciodată cufundat la adâncimi la care ar putea 
să se rupă. Nautilus merse de-a lungul lui până la locul cel 
mai adânc, la patru sute treizeci şi unu de metri, şi nici 
acolo cablul nu era supus vreunui efort de tracţiune. Apoi 
ne apropiarăm de locul accidentului din 1863. 

Fundul oceanului se adâncea într-o vale largă de o sută 
douăzeci de kilometri, în care ar fi încăput Mont-Blanc, fără 
ca vârful lui să ajungă la suprafaţa apei. Valea se închidea la 
răsărit ca un zid drept, înalt de două mii de metri. Am ajuns 
acolo la 28 mai. Nautilus se găsea la numai o sută cincizeci 
de kilometri de Irlanda. Se gândea oare căpitanul Nemo că 
ne îndreptăm spre Insulele Britanice? Nu. Spre marea mea 
uimire, el cobori către sud, pornind în direcţia mărilor 
europene. Când am înconjurat Insula Smaraldelor am zărit 
o clipă Capul Clear şi farul din Fastenet, care călăuzeşte 
miile de vase ieşite din Glasgow sau din Liverpool. 

O întrebare importantă îmi stăruia în minte: Va îndrăzni 
oare Nautilus să intre în Canalul Mânecii? Ned Land, care 
se ivise din nou de când ne apropiam de pământ, nu mai 


contenea cu întrebările. Cum să-i răspund? Căpitanul Nemo 
rămânea de nevăzut. Oare acum voia să-mi arate mie 
coastele Franţei, după ce îi arătase canadianului țărmurile 
Americii?În timpul acesta. Nautilus cobora mereu spre sud. 
La 31 maieltrecu pe lângă Land's End, între capătul 
extrem al Angliei şi Sorlinge, pe care le lăsă în urmă, spre 
tribord. 

Dacă voia să intre în Marea Mânecii, ar fi trebuit să apuce 
de-a dreptul spre est - fapt care nu s-a întâmplat. 

Spre marea mea nedumerire, în tot timpul zilei de 31 mai. 
Nautilus se învârti în cerc de nenumărate ori. Părea să 
caute un loc pe care nu-l putea găsi uşor. La amiază, 
căpitanul Nemo măsură el însuşi înălţimea soarelui. Nu-mi 
spusese nici un cuvânt. Mi se păru mai posomorit ca de 
obicei. Ce-l mâhnea oare? Vecinătatea ţărmurilor 
europene? Amintirea ţării pe care o părăsise? Ce simţea? 
Remuşcări sau păreri de rău? M-am gândit multă vreme la 
asta, simțind că întâmplarea avea să-mi dezvăluie foarte 
curând tainele căpitanului. 

A doua zi, Nautilus manevră la fel. Era vădit că voia să 
găsească un punct precis în ocean. Căpitanul Nemo veni ca 
şi în ajun să ia înălţimea soarelui. Marea era liniştită, cerul 
senin. La opt mile spre est, un vapor mare se desena pe 
linia orizontului. Pentru că nu avea nici un steag, nu i-am 
putut recunoaşte naționalitatea. 

Cu câteva minute înainte de trecerea soarelui la meridian, 
căpitanul Nemo luă sextantul şi îi măsură înălţimea cu cea 
mai mare grijă. Liniştea desăvârşită a apei îi înlesnea 
operaţia. Nautilus stătea nemişcat. Mă aflam atunci pe 
punte. După ce căpitanul îşi termină măsurătorile, îl auzii 
spunând doar atât: 

— Aici e! 

Apoi cobori în submarin. Văzuse oare vasul care îşi 
schimbase direcţia părând că se apropie de noi? N-aş putea 
spune. 


Mă întorsei în salon. Panoul se închise şi se auzi zgomotul 
apei în rezervoare. Nautilus începu să se scufunde, vertical, 
elicea fiind oprită. După câteva minute el se opri la o 
adâncime de opt sute treizeci şi trei de metri, atingând 
fundul. 

Tavanul luminos al salonului se stinse, obloanele fură 
deschise şi prin ferestre se văzu marea, luminată viu de 
farul nostru, pe o rază de o jumătate de milă. Privind spre 
babord n-am văzut decât nemărginirea apelor liniştite. 

La tribord, în fund, o ieşitură ca o grămadă mare îmi 
atrase atenţia. Aş fi putut crede că sunt nişte ruini, învăluite 
într-un strat de scoici albe ca într-o mantie de zăpadă. 
Uitându-mă cu băgare de seamă, am recunoscut formele 
îngroşate ale unui vas scufundat, fără catarge, şi care 
trebuie să fi zăcut multă vreme în fundul apelor. 

Ce vas era acela? De ce venea Nautilus să-i viziteze 
mormântul? Scufundarea lui nu se datora unui simplu 
naufragiu? 

Nu ştiam ce să cred, când, lângă mine, îl auzii pe căpitanul 
Nemo spunând cu o voce potolită: 

— Pe vremuri, vasul acesta se numea Marsiliezul. Avea 
şaptezeci şi patru de tunuri şi a fost lansat în 1762. În 1778, 
la 13 august, sub comanda lui La Poype-Vertrieux, el luptă 
vitejeşte împotriva lui Preston. În 1779, la 4 iulie, veni cu 
escadra amiralului d'Estaing la cucerirea Grenadei. În 
1781, la 5 septembrie, luă parte la lupta din Golful 
Chesapa. În 1794, republica franceză îi schimbă numele. La 
16 aprilie, în acelaşi an, vasul se alătură la Brest escadrei 
lui Villaret-Joyeuse, ca să escorteze un transport de grâu 
care venea din America, sub comanda amiralului Van 
Stabel. Acum şaptezeci şi cinci de ani, chiar în locul acesta, 
la 47*24' latitudine şi 17*28' longitudine, convoiul întâlni 
escadra engleză. Vasul acesta, după o luptă vitejească în 
care şi-a pierdut cele trei catarge, luând apă şi pierzând o 
treime din echipaj, a preferat să se scufunde cu cei trei sute 


cincizeci şi şase de marinari decât să se predea şi a 
dispărut sub valuri în strigătele «Trăiască Republica!» 

— E Răzbunătorul! am strigat eu. 

— Da, Răzbunătorul! Un nume frumos! murmură căpitanul 
Nemo, încrucişându-şi braţele. 

Capitolul XXI DEZASTRUL. 

Felul în care vorbise căpitanul, priveliştea neaşteptată, 
povestea plină de patriotism a vasului scufundat, apoi 
tulburarea lui Nemo când rostise numele Răzbunătorului, al 
cărui tâlc nu putea să-mi scape, toate acestea mi s-au 
întipărit adânc în minte. L-am privit îndelung pe căpitanul 
Nemo. El stătea cu mâinile întinse spre mare, învăluind în 
priviri arzătoare rămăşiţele glorioase ale Răzbunătorului. 
Poate că niciodată n-aveam să ştiu cine era, de unde venea 
şi încotro se ducea; vedeam însă din ce în ce mai mult omul 
desprinzându-se de savant. Căpitanul Nemo şi cu tovarăşii 
lui se închiseseră în Nautilus dintr-o ură groaznică sau 
sublimă, pe care timpul n-o putea şterge. 

Ura aceasta îl mai împingea încă la răzbunare? Aveam s-o 
aflu curând. 

Nautilus urcă pe nesimţite spre suprafaţă şi forma 
nedesluşită a vasului scufundat dispăru încetul cu încetul. O 
legănare uşoară îmi arătă că plutim deasupra valurilor. În 
clipa aceea se auzi o bubuitură înfundată. Mă uitai la 
căpitan. Rămăsese neclintit. 

— Ce-a fost asta, domnule căpitan? întrebai. 

Nu-mi răspunse. L-am părăsit şi m-am urcat pe punte. 
Conseil şi canadianul mi-o luaseră înainte. 

— De unde a venit bubuitura? i-am întrebat. 

Am privit înspre vasul pe care-l zărisem. Se apropiase de 
Nautilus şi se vedea că-şi măreşte viteza. Doar şase mile ne 
mai despărţeau. 

— O bubuitură de tun, răspunse Ned Land. 

— Ce vas e acesta, Ned? 

— După toate semnele, aş pune rămăşag că-i un vas de 
război. De-ar veni încoace să scufunde pe blestematul ăsta 


de Nautilus. 

— Prietene Ned, răspunse Conseil, ce rău i-ar putea face 
lui Nautilus? Crezi că o să-l atace sub apă? Crezi că o să 
poată trage cu tunul după el, în fundul oceanului? 

— Spune-mi, Ned, am întrebat eu, poţi recunoaşte 
naționalitatea vasului? 

Canadianul se încruntă şi, mijindu-şi ochii, scrută câtva 
timp vasul, cu toată puterea privirii sale. 

— Nu, domnule, nu ştiu cărei naţiuni aparţine. Nu are nici 
un steag. Pot numai să vă spun că e un vas de război. 

Un sfert de oră am tot cercetat vasul care se îndrepta spre 
noi. Nu credeam că ar putea să-l vadă pe Nautilus de la 
asemenea depărtare. Şi eram sigur că oamenii de pe bord 
n-aveau de unde să ştie că au de-a face cu un submarin. 
Curând, canadianul recunoscu în vasul care se apropia de 
noi un cuirasat mare de luptă, cu pinten şi cu două punți. 
Din cele două coşuri ale cuirasatului ieşea un fum negru şi 
des. Înainta repede. Dacă Nemo l-ar fi lăsat să se apropie, 
am fi putut să evadăm. 

— Domnule, îmi spuse Ned Land, dacă vasul ajunge la o 
milă de noi, mă arunc în mare şi vă sfătuiesc să faceţi la fel. 
Nu i-am răspuns şi am privit mai departe cuirasatul care 
se mărea văzând cu ochii. Orice ar fi fost, englez, francez, 

american sau rus, era sigur că ne-ar fi primit dacă am fi 
putut ajunge până la el. 

— Domnul să binevoiască să-şi aducă aminte, spuse 
Conseil, că eu am o oarecare pricepere la înot şi să lase pe 
seama mea grija de a-l remorca până la vas, dacă este de 
aceeaşi părere cu prietenul Ned. 

Tocmai voiam să-i răspund, când, deodată, un fum alb ţâşnj 
din partea din faţă a cuirasatului. Apoi, după câteva clipe, 
apa tulburată de căderea unui corp greu stropi partea 
dindărăt a lui Nautilus. Îndată după aceea se auzi o 
detunătură. 

— Cum? Trag în noi! strigai eu. 

— Ce oameni cumsecade! şopti canadianul. 


— Va să zică nu ne iau drept naufragiaţi agăţaţi de o 
epavă! 

— Dacă nu-i cu supărare, au recunoscut narvalul şi trag în 
el, spuse Conseil, scuturându-se de apa cu care îl 
împroşcase o altă ghiulea. 

— Doar au ochi să vadă că suntem oameni! strigai eu. 

— Poate tocmai de asta trag! spuse Ned Land, privindu- 
mă. Dintr-o dată am priceput. Fără îndoială că acum se ştia 
ce era cu pretinsul narval. Atunci când canadianul lovise 
monstrul cu cangea, comandantul Farragut de pe Abraham 
Lincoln îşi dăduse seama că are în faţă o navă submarină, 
mai periculoasă decât un cetaceu supranatural. Da, aşa 
trebuie să fi fost, iar acum submarinul era urmărit prin 
toate mările! 

Ar fi fost într-adevăr groaznic dacă, după cum bănuiam, 
căpitanul Nemo îl folosea pe Nautilus ca să se răzbune. În 
noaptea în care fuseserăm închişi în celulă, în mijlocul 
Oceanului Indian, oare nu atacase submarinul un vas? 
Marinarul înmormântat în cimitirul de mărgean era cumva 
victima loviturii date vreunei nave de către Nautilus? Da, 
sigur că aşa trebuia să fie. O parte din viaţa misterioasă a 
căpitanului Nemo mi se dezvăluise. Şi chiar dacă numele lui 
nu era cunoscut, naţiunile ce se întovărăşeau contra lui nu 
mai urmăreau acum o fiinţă himerică, ci un om care le 
jurase o ură neîmpăcată. Toate acestea mi se păreau acum 
limpezi. În loc să întâlnim prieteni pe vasul care se apropia, 
nu puteam găsi decât duşmani fără milă. În timpul acesta, 
ghiulelele plouau în jurul nostru. Unele, întâlnind suprafaţa 
apei, ricoşau în salturi mari şi se pierdeau departe. Dar 
niciuna nu-l atinse pe Nautilus. 

Vasul cuirasat nu mai era decât la trei mile de noi. Cu tot 
bombardamentul puternic, căpitanul Nemo nu se arătase 
pe punte. Şi totuşi, dacă vreo ghiulea ar fi lovit în plin 
învelişul lui Nautilus, submarinul ar fi fost pierdut. 

Atunci canadianul îmi spuse: 


— Domnule, trebuie să încercăm totul ca să ieşim din 
încurcătura asta. Să le facem semne. Mii de draci! Vor 
înţelege ei că suntem oameni cinstiţi! 

Ned îşi scoase batista ca s-o fâlfâie în aer. Dar abia o 
desfăcuse, când, cu toată puterea lui de uriaş, îl dobori o 
mână ca de fier. Canadianul se prăbuşi pe punte. 

— Ticălosule, strigă căpitanul, vrei să te înfig în pintenul 
lui Nautilus înainte de a-l repezi împotriva vasului aceluia? 

Dacă glasul căpitanului Nemo era înfricoşător, înfăţişarea 
sa era şi mai groaznică. Obrazul i se făcuse ca varul. 
Pupilele i se micşoraseră, părând că scapără de mânie. Nu 
mai vorbea, ci urla. Aplecat înainte, frângea în mâini umerii 
canadianului. Apoi, lăsându-l şi întorcându-se spre vasul de 
luptă ale cărui ghiulele plouau în jurul nostru: 

— A! Tu ştii cine sunt, navă a unei ţări blestemate! strigă 
el. N-am nevoie de steagul tău, ca să te recunosc! Priveşte! 
Am să ţi-l arăt pe al meu! 

Şi căpitanul Nemo desfăşură pe partea de dinainte a 
punţii un steag negru, ca acela pe care-l înfipsese la Polul 
Sud. În clipa aceea, o ghiulea, atingând învelişul lui 
Nautilus fără să-l poată sparge, ricoşa, trecând pe lângă 
căpitan şi pierzându-se în mare. Căpitanul Nemo înălţă din 
umeri, apoi, întorcându-se spre mine, îmi spuse cu o voce 
aspră: 

— Coborâţi în cabină împreună cu tovarăşii 
dumneavoastră! 

— Domnule, strigai eu, aveţi de gând să atacați vasul? 

— Da, am să-l scufund. 

— Nu, nu faceţi una ca asta! 

— Am s-o fac, îmi răspunse nepăsător căpitanul Nemo. Nu 
vă încumetaţi să mă judecaţi. Soarta vă arată ceea ce nu 
trebuia să vedeţi. Sunt atacat! Răspunsul meu o să fie 
groaznic! Intraţi înăuntru! 

— Ce vas e acesta? 

— Nu ştiţi? Cu atât mai bine! Cel puţin naționalitatea lui va 
rămâne o taină pentru dumneavoastră. Vreo cincisprezece 


marinari de pe Nautilus se strânseseră în jurul căpitanului 
şi priveau cu ură neîmpăcată vasul care înainta spre noi. Pe 
toate chipurile se putea citi aceeaşi dorinţă de răzbunare. 
Am coborât tocmai în clipa în care o altă ghiulea zgâria 
învelişul lui Nautilus şi l-am auzit pe căpitan strigând: 

— Loveşte, corabie smintită! împrăştie-ţi zadarnic 
ghiulelele! Nu vei scăpa de pintenul lui Nautilus; dar nu vei 
pieri aici! Nu vreau ca rămăşiţele tale să se amestece cu 
rămăşiţele glorioase ale Răzbunătorului! 

Am intrat în camera mea. Căpitanul şi secundul 
rămăseseră pe punte. Elicea fu pu&ă în mişcare. Nautilus 
se îndepărtă cu iuţeală, ieşind din bătaia tunurilor de pe 
vas. Dar cum urmărirea continua, căpitanul Nemo se 
mulţumi să păstreze distanţa. 

Pe la patru după-amiază, nemaiputând sta locului din 
pricina neliniştii şi nerăbdării, m-am reîntors la scara 
centrală. Căpitanul se mai plimba încă acolo, neliniştit. 
Privirea lui urmărea cuirasatul care venea în urmă, la vreo 
cinci sau şase mile. Nautilus îi dădea târcoale vasului ca o 
fiară sălbatică, atrăgându-l spre est şi lăsându-se urmărit 
Dar nu ataca. Poate că şovăia încă. Aş fi vrut să intervin 
pentru cea din urmă oară. 

Dar n-am apucat să scot o vorbă măcar, şi căpitanul îmi 
făcu semn să tac. 

— Am dreptate şi voi face dreptate! îmi spuse el. Eu sunt 
asupritul şi iată asupritorul. Datorită lui am pierdut tot ce 
mi-a fost mai drag, tot ce am iubit cu înflăcărare şi am 
cinstit din adâncul sufletului: patrie, soţie, copii, tatăl şi 
mama mea, toţi au pierit! Ceea ce urăsc este acolo! Nu-mi 
mai spuneţi nimic! 

Mi-am aruncat o ultimă privire spre cuirasat, apoi m-am 
întors lângă Ned şi Conseil. 

— Vom fugi! le-am spus. 

— Bine. făcu Ned. Aţi aflat ce vas este? 

— Nu, dar n-are importanţă, fiindcă va fi scufundat înainte 
de a se înnopta. Oricum, mai bine să pierim odată cu el, 


decât să ne facem părtaşi la o faptă care nu ştim dacă e 
dreaptă. 

— Şi eu cred la fel, spuse scurt Ned Land. Să aşteptăm 
noaptea. Şi noaptea sosi! Pe bord domnea o tăcere adâncă. 
Nu se mai auzeau decât bătăile repezi şi regulate ale elicei. 
Busola ne arăta că Nautilus nu-şi schimbase direcţia. 
Mergea deasupra valurilor, legănându-se uşor când pe o 
parte, când pe alta. 

Hotărâserăm să fugim când cuirasatul va fi destul de 
aproape ca să ne poată auzi ori vedea, căci luna - aproape 
plină - răspândea raze din belşug. Odată ajunşi pe bordul 
cuirasatului, dacă n-am fi putut preveni lovitura care-l 
ameninţa, cel puţin am fi încercat tot ce ne-ar fi îngăduit 
împrejurările. Mi s-a părut de mai multe ori că Nautilus se 
pregăteşte de atac. Dar, după ce se mulțumea să-şi atragă 
duşmanul, submarinul îşi reîncepea goana. 

Se scurse astfel o bună parte din noapte fără ca să se 
întâmple nimic. Pândeam prilejul ca să fugim. Vorbeam 
puţin, fiind prea tulburaţi. Ned Land ar fi vrut să se arunce 
în mare. L-am silit să mai aştepte. 

După părerea mea. Nautilus trebuia să atace cuirasatul la 
suprafaţa apei şi atunci nu numai că s-ar fi putut, dar ar fi 
fost chiar uşor de fugit. 

Pe la trei dimineaţa mă urcai neliniştit pe punte. Căpitanul 
Nemo nu se clintise de acolo. Stătea în picioare, lângă 
steagul său, care fâlfâia uşor în bătaia vântului. Cu privirile 
aţintite, părea că vrea să atragă cuirasatul, să-l fascineze şi 
să-l târască după el cu mai multă putere decât dacă l-ar fi 
remorcat. Luna era la meridian. Jupiter se înălța spre 
răsărit. În tăcerea din jurul nostru, oceanul părea că vrea 
să întreacă seninătatea cerului, iar luna îşi găsise în apă cea 
mai frumoasă oglindă care-i scăldase vreodată chipul. Şi 
când puneam în cumpănă calmul neclintit al naturii şi 
mânia care clocotea înăuntrul lui Nautilus, simţeam că mă 
cutremur! Cuirasatul venea la două mile în urma noastră. 
Se apropiase călăuzit de strălucirea fosforescentă a 


submarinului, îi vedeam cele două lumini de semnalizare, 
una verde, cealaltă roşie, şi felinarul alb, cocoţat în vârful 
catargului mare. Mănunchiurile de scântei şi zgură încinsă 
care-i ieşeau din coşuri, înstelând cerul, arătau că focurile îi 
erau forţate peste măsură. 

Am rămas aşa, până la şase dimineaţa, fără ca Nemo să fi 
părut măcar că mă vede. Cuirasatul era acum la o milă şi 
jumătate în urma noastră şi odată cu primele lumini ale 
zorilor începu să ne bombardeze din nou. Nu mai putea fi 
departe clipa în care Nautilus avea să-şi atace duşmanul, 
iar eu, împreună cu tovarăşii mei, aveam să-l părăsesc 
pentru totdeauna pe omul acesta pe care nu îndrăzneam 
să-l judec. 

Tocmai mă pregăteam să cobor ca să-i previn pe Ned şi pe 
Conseil, când secundul, întovărăşit de mai mulţi marinari, 
se urca pe punte. Căpitanul Nemo nu-i văzu sau nu voi să-i 
vadă. Noii veniţi luară unele măsuri foarte simple, care 
totuşi puteau fi numite «pregătiri de luptă»: balustrada din 
jurul punţii fu strânsă, cabina farului şi cea a cârmaciului 
reintrară în învelişul lui Nautilus. Forma de ţigară de foi a 
vasului nostru nu mai avea nici o ieşitură care să-i fi putut 
stingheri mişcările. 

M-am întors în salon. Nautilus plutea tot la suprafaţă. 
Lumina revărsatului de zori începuse să pătrundă prin apă. 
Sub unduirile valurilor, văpăile zorilor băteau în ferestre. 
Îngrozitoarea zi de 2 iunie începea. Pe la orele cinci, 
Nautilus îşi micşoră viteza. Am priceput că îşi lăsa 
duşmanul să se apropie. Dealtfel, bubuiturile tunurilor se 
auzeau tot mai puternice. Ghiulele împroşcau apa în jurul 
nostru, înşurubându-se parcă în ea cu şuierături ciudate. 

— Prieteni, spusei eu, a sosit clipa. Să ne strângem mâna 
şi Domnul să ne aibă în paza sa! 

Ned Land era hotărât, Conseil - liniştit, iar eu - nervos, 
abia putându-mă stăpâni. Trecurăm în bibliotecă. Pe când 
deschideam uşa ce ducea spre scara centrală, am auzit 
deodată zgomotul panoului de deasupra, care se închidea. 


Canadianul dădu să se repeadă pe trepte, dar îl oprii. O 
vâjâitură binecunoscută mă prevesti că apa intră în 
rezervoare. În adevăr, peste câteva clipe, Nautilus se 
cufundă la câţiva metri sub valuri. 

I-am priceput manevra. Dar era prea târziu ca să mai 
putem face ceva. Nautilus nu avea de gând să lovească 
cuirasatul în partea de deasupra apei, unde se afla o 
platoşă de nepătruns, ci în partea de dedesubt a liniei de 
plutire, acolo unde lipseşte carapacea metalică. Eram din 
nou prizonieri şi martori siliţi la drama înfricoşătoare ce se 
pregătea. Dealtfel, nici n-am avut vreme să cugetăm. 
Stăteam toţi trei în camera mea şi ne priveam fără să 
scoatem o vorbă. Nu mai puteam să mă gândesc la nimic. 
Mă aflam în starea aceea de încordare dureroasă pe care o 
ai când aştepţi să izbucnească o detunătură 
înspăimântătoare: aşteptam, ascultam, nu mai trăiam decât 
prin simţul auzului!În acest timp, Nautilus îşi mărise 
simţitor viteza. Se vedea că îşi lua avânt. Învelişul îi 
fremăta. Deodată scosei un strigăt. O ciocnire destul de 
uşoară avusese loc. Simţeam puterea de pătrundere a 
pintenului de oţel. Se auziră hârşâituri şi trosnituri. 
Nautilus, dus de avântul său, trecu prin corpul cuirasatului, 
cum trece un ac prin pânză! Nu m-am mai putut stăpâni. 
Înnebunit, pierdut, alergai afară din cameră şi mă repezii în 
salon. Căpitanul Nemo era acolo. Mut, întunecat, neclintit, 
el privea prin geamul de la babord. Ca să nu piardă nimic 
din agonia vasului scufundat. Nautilus cobora împreună cu 
el în abis. La zece metri de mine, prin învelişul spart al 
cuirasatului, năvălea apa cu un zgomot de tunet. Vedeam 
dubla linie de tunuri şi de întărituri şi puntea înţesată de 
umbre negre care se frământau. Apa urca. Nenorociţii se 
agăţau de odgoane, de catarguri, se zvârcoleau sub apă. 
Era un furnicar omenesc înecat pe neaşteptate de apele 
unei mări! 

Paralizat, împietrit de groază, cu părul vâlvoi şi ochii 
holbaţi, cu răsuflarea tăiată, amuţit, mă uitam şi eu! O 


putere de neînvins mă ţintuise la fereastră. 

Cuirasatul uriaş se scufunda încetul cu încetul. Nautilus îl 
urmărea pândindu-i toate mişcările. Deodată se auzi o 
explozie. Aerul comprimat zvârli departe punţile vaporului, 
ca şi cum focul ar fi aprins proviziile de pulbere. Apele fură 
smucite cu atâta putere, încât Nautilus fu împins într-o 
parte. Atunci, nenorocitul cuirasat începu să se scufunde 
mai repede. Se iviră mai întâi platformele încărcate de 
victime, apoi barele îndoite sub greutatea grămezilor de 
oameni şi, în sfârşit, vârful catargului mare. După aceea, 
umbra întunecată dispăru în adânc. Mă întorsei spre 
căpitanul Nemo. Judecătorul acesta neînduplecat, adevărat 
arhanghel al urii, privea mereu. Când totul se sfârşi, 
căpitanul Nemo se îndreptă spre uşa camerei sale, o 
deschise şi intră. 

M-am uitat după el. Pe peretele din fund, sub portretele 
eroilor săi, am văzut portretul unei femei tinere şi a doi 
copilaşi. Căpitanul Nemo îi privi câteva clipe, le întinse 
braţele şi, îngenunchind, izbucni în lacrimi. 

Capitolul XXII ULTIMELE CUVINTE ALE CĂPITANULUI 
NEMO. 

Obloanele se închiseră acoperind această privelişte 
înspăimântătoare, dar salonul rămase cufundat în întuneric. 
Peste tot, înăuntrul lui Nautilus, domnea bezna şi tăcerea. 
Pluteam la o sută de picioare adâncime, cu o viteză 
ameţitoare. Ne îndepărtam de locurile acelea pline de jale. 
Încotro? Spre nord sau spre sud?-încotro fugeau oamenii 
aceştia, după groaznica lor răzbunare? Mă întorsesem în 
camera mea, unde Ned şi Conseil mă aşteptau tăcuţi. 
Simţeam o groază de neînvins pentru căpitanul Nemo. 
Oricât ar fi suferit el din pricina oamenilor, n-avea dreptul 
să se răzbune astfel; iar pe mine mă făcuse, dacă nu părtaş, 
cel puţin martor al răzbunării sale! Era prea mult! 

Pe la unsprezece se aprinse lumina electrică. Am trecut în 
salon. Era pustiu. Cercetai instrumentele. Nautilus gonea 
spre nord cu o viteză de douăzeci şi cinci de mile pe oră, 


când deasupra valurilor, când la treizeci de picioare sub 
apă. Harta îmi arătă că străbătusem Marea Mânecii şi ne 
îndreptam spre nord cu o viteză nemaipomenită. 

Abia puteam zări ţâşnind de lângă noi rechini cu botul 
lung, rechini-ciocan, câini de mare care trăiesc în apele 
acestea, vulturi uriaşi de mare, cai de mare asemănători 
calului de la jocul de şah, ţipari care se agitau ca rachetele 
unui foc de artificii, armate de crabi care ţâşneau oblic în 
apă încrucişându-şi cleştii sub carapace, în sfârşit turme de 
marsuini care se luau la întrecere cu Nautilus. Dar nu era 
momentul potrivit să-i studiez şi să-i clasez. În ziua aceea 
am mai parcurs două sute de leghe din Atlantic. Odată cu 
venirea serii, marea rămase învăluită în umbră, până ce 
răsări luna. 

M-am reîntors în camera mea. N-am putut dormi. Mă 
chinuiau visuri groaznice. Priveliştea scufundării 
cuirasatului îmi stăruia mereu în minte. 

Cine ar putea spune până unde ne-a dus de atunci 
Nautilus prin ceţurile Atlanticului de Nord? Gonea mereu 
cu aceeaşi viteză ameţitoare. Trecuse pe la Spitzberg, pe 
lângă Noua Zemlie? Străbătuse mări neştiute, Marea Albă, 
Marea Kara, Golful Obi, arhipelagul Liarov şi țărmurile 
necunoscute ale coastei asiatice? N-aş putea spune. Nu ştiu 
nici cât timp a ţinut drumul acela. Ceasurile fuseseră oprite 
pe bord. Mi se părea că ziua şi noaptea nu mai urmează 
una după alta cu regularitate, aşa cum se întâmplă în 
ţinuturile polare. Mă simţeam târât într-o lume ciudată, 
parcă ieşită din închipuirile bolnăvicioase ale lui Edgar Poe. 
În fiecare clipă mă aşteptam să văd, aşa cum văzuse vestitul 
Gordon Pym, «...acel chip omenesc acoperit de văluri, mai 
uriaş decât al oricărui alt locuitor de pe pământ, culcat 
peste cascada care opreşte intrarea la pol!» 

Socotesc - deşi poate mă înşel - că goana aceasta a lui 
Nautilus a ţinut cincisprezece sau douăzeci de zile, şi nu 
ştiu cât ar mai fi durat încă dacă nu s-ar fi întâmplat 
nenorocirea care i-a pus capăt. Din ziua răzbunării sale nu 


l-am mai văzut pe căpitanul Nemo şi nici pe ajutorul său. Şi 
oamenii echipajului parcă dispăruseră fără urme. Nautilus 
călătorea pe sub apă aproape tot timpul. Când ieşea la 
suprafaţă ca să-şi împrospăteze aerul, panoul se deschidea 
şi se închidea automat. Nici un punct nu mai era indicat pe 
hartă. Nu mai ştiam unde ne aflăm. 

Canadianul, care îşi pierduse orice nădejde şi ajunsese la 
capătul răbdării, nu se mai arăta nici el. Conseil nu putea 
scoate o vorbă de la el şi se temea ca nu cumva Ned, 
ieşindu-şi din minţi, să se sinucidă; de aceea îl supraveghea 
clipă de clipă cu un devotament nemărginit. E lesne de 
înţeles că în asemenea împrejurări situaţia era de 
neîndurat. Într-o dimineaţă - n-aş putea spune a cărei zile - 
căzusem într-un fel de amorţeală nesănătoasă şi obositoare. 
Când m-am trezit, l-am văzut pe Ned Land aplecându-se 
spre mine şi spunându-mi cu voce scăzuta: 

— O să fugim! 

M-am ridicat în capul oaselor. 

— O să fugim? Când? îl întrebai eu. 

— La noapte. Pe bord se pare că nu mai este nici o pază. 
Veţi fi gata? 

— Da. Unde ne aflăm? 

— În preajma unui țărm pe care l-am zărit azi-dimineaţă 
prin ceaţă, la douăzeci de mile spre est. 

— Ce țărm e acela? 

— Nu ştiu, dar, oricare ar fi, ne vom adăposti acolo. 

— Da, Ned! Fugim la noapte, chiar de-ar fi să ne înghită 
marea. 

— Marea e agitată, vântul puternic, dar douăzeci de mile 
în luntrea lui Nautilus nu mă sperie. Am dus în ea, fără să 
ştie nimeni niscaiva merinde şi apă de băut. 

— Voi merge cu tine. 

— Dealtfel, dacă sunt prins, am să mă apăr chiar de-ar fi 
să mor. 

— Vom muri împreună, prietene Land. 


Eram pe deplin hotărât. Canadianul plecă. M-am dus pe 
punte, unde abia m-am putut ţine pe picioare din pricina 
valurilor puternice. Cerul arăta că va fi furtună, dar trebuia 
să fugim, fiindcă undeva, prin ceţurile dese, se afla un țărm. 
Nu trebuia să pierdem nici o zi, nicio oră. 

M-am întors în salon, temându-mă şi dorind totodată să-l 
întâlnesc pe căpitanul Nemo, voind şi nevoind să dau ochii 
cu el. Ce i-aş fi spus? Puteam să-i ascund groaza pe care mi- 
o insufla? Nu! Mai bine să nu-l întâlnesc! Mai bine să-l uit! 
Şi totuşi... 

Ce lungă a fost ziua aceea, cea din urmă pe care o 
petreceam pe bordul lui Nautilus! Am rămas singur. Ned 
Land şi Conseil mă ocoleau, temându-se să nu ne dăm de 
gol. Pe la şase am mâncat, cu toate că nu-mi era foame. M- 
am silit să mănânc ca să-mi păstrez puterile. La şase şi 
jumătate Ned intră în cameră şi-mi spuse: 

— Nu ne vom mai vedea până la plecare. Pe la zece, luna 
încă nu va fi pe cer, aşa că plecăm pe întuneric. Veniţi la 
luntre. Conseil şi cu mine vă aşteptăm acolo. 

Canadianul ieşi înainte de a-i fi putut răspunde. 

Voiam să aflu direcţia lui Nautilus. M-am dus în salon. 
Înaintam spre nord-nord-est cu o iuţeală înspăimântătoare, 
la cincizeci de metri adâncime. 

Aruncai o ultimă privire minunăţiilor naturii, comorilor 
artistice îngrămădite în muzeu, colecţiei aceleia fără 
seamăn, sortită să piară într-o zi în fundul mărilor, 
împreună cu cel care o adunase. Voiam să-mi întipăresc în 
minte o imagine vie şi de neuitat. Am rămas astfel o oră, 
scăldat de undele plafonului luminos, uitându-mă la 
bogăţiile care străluceau în vitrine. Apoi m-am întors în 
camera mea. 

Acolo m-am îmbrăcat cu haine groase de mare şi mi-am 
adunat cu grijă însemnările, ca să le iau cu mine. Desigur că 
tulburarea m-ar fi trădat faţă de căpitan. 

Oare ce făcea el în clipa aceea? Am ascultat la uşa camerei 
lui. Se auzea un zgomot de paşi. Căpitanul era acolo. Nu se 


culcase încă. La orice mişcare mi se părea că are să apară, 
ca să mă întrebe de ce vreau să fug. Simţeam cum mă 
cuprinde spaima, pe care neliniştea mi-o mărea şi mai mult. 
Starea aceasta devenise atât de cumplită, încât mă 
întrebam dacă n-ar fi mai bine să intru în camera 
căpitanului şi să-i înfrunt privirea, ca să mă potolesc 
odată... 

Era un gând nebunesc. Din fericire m-am stăpânit şi m-am 
dus să mă întind pe pat, ca să mă liniştesc. Nervii mi se 
calmară puţin, dar creierul îmi lucra cu înfrigurare şi 
revăzui în minte tot răstimpul petrecut pe bordul lui 
Nautilus, toate întâmplările fericite sau nefericite care se 
perindaseră de când căzusem în mare de pe Abraham 
Lincoln, vânătorile sub apă, strâmtoarea Torres, sălbaticii 
din Papuasia, împotmolirea, cimitirul de mărgean, Suezul, 
insula Santorin, cufundătorul din Creta, Golful Vigo, 
Atlantida, banchiza, Polul Sud, închisoarea dintre ghețari, 
lupta cu caracatiţele, furtuna de pe Golf-Stream, 
Răzbunătorul şi groaznica scenă a scufundării cuirasatului, 
împreună cu echipajul său!... Toate întâmplările acestea îmi 
trecură pe dinaintea ochilor, ca pânzele ce se schimbă într- 
un decor de teatru. Apoi, căpitanul Nemo îmi apăru ca un 
uriaş în mijlocul amintirilor acestora ciudate. Chipul său mi 
se limpezi tot mai mult în minte şi crescu, luând proporţii 
supraomeneşti. Nu mai era semenul meu, ci omul apelor, 
geniul mărilor. 

Se făcu ora nouă şi jumătate. Îmi ţineam fruntea în palme, 
simţind-o gata să-mi plesnească. Închisesem ochii. Voiam să 
nu mai gândesc. Încă o jumătate de ceas de aşteptare! În 
clipa aceea am auzit acordurile nedesluşite ale orgei; era o 
armonie tristă, un cântec nelămurit, ca plânsetele unui 
suflet care vrea să-şi frângă legăturile pământeşti. Ascultam 
cu toată fiinţa mea, ţinându-mi răsuflarea, cufundat ca şi 
căpitanul Nemo în extazul muzical care-l ducea dincolo de 
hotarele lumii acesteia. 


Deodată, un gând mă îngrozi. Căpitanul Nemo ieşise din 
cameră. Era acum în salon, pe unde trebuia să trec ca să 
fug. Îl voi întâlni acolo, pentru cea din urmă oară. Are să mă 
vadă, poate îmi va vorbi, chiar! Mă putea nimici cu un gest, 
mă putea încătuşa pe bord cu un singur cuvânt! Peste puţin 
avea să fie ora zece. Venise clipa să ies şi să-mi întâlnesc 
tovarăşii. 

Trebuia să mă hotărăsc, chiar dacă mi-ar fi stat în faţă 
căpitanul Nemo. Deschisei uşa cu multă grijă; totuşi mi se 
păru că balamalele fac un zgomot îngrozitor. Poate că 
zgomotul nu exista decât în închipuirea mea! 

Am înaintat tiptil de-a lungul coridoarelor întunecate, 
oprindu-mă la fiecare pas ca să-mi potolesc bătăile inimii. 

Ajuns la uşa salonului, am deschis-o încet. Încăperea era 
cufundată într-o beznă adâncă. Acordurile orgei răsunau 
potolit. Căpitanul Nemo era acolo. Nu mă vedea. Cred că 
nici pe lumină nu m-ar fi văzut, atât era de cufundat în 
muzică. M-am târât pe covor, ferindu-mă să fac cel mai mic 
zgomot care m-ar fi putut da de gol. Mi-au trebuit cinci 
minute până să ajung la uşa din fund, care dădea spre 
bibliotecă. 

Mă pregăteam s-o deschid, când un oftat al căpitanului mă 
ţintui locului. Am înţeles că se ridică de la orgă. L-am şi 
zărit chiar, fiindcă din bibliotecă se strecurau câteva raze 
de lumină. El venea spre mine cu braţele încrucişate, tăcut, 
mai mult lunecând ca o nălucă decât mergând. Ofta întruna. 
L-am auzit murmurând câteva cuvinte, ultimele care mi-au 
mai ajuns la ureche: «Dumnezeule atotputernic! Destul! 
Destul!» 

Era oare mărturia remuşcării care îşi tăcea drum în 
conştiinţa omului acestuia? 

Înnebunit, mă repezii în bibliotecă. Urcând scara centrală 
şi trecând prin coridorul de sus, am ajuns la luntre. Am 
pătruns prin deschizătura prin care trecuseră şi tovarăşii 
mei. 

— Să plecăm! Să plecăm! le strigai. 


— Îndată! îmi răspunse canadianul. 

Locul de trecere făcut în tabla învelişului lui Nautilus fu 
închis şi înşurubat cu o cheie franceză pe care o adusese 
Ned Land. Deschizătura luntrii fu de asemenea închisă şi 
canadianul începu să desfacă şuruburile care o mai ţineau 
fixată de Nautilus. Deodată se auzi un zgomot înăuntrul 
submarinului. Răsunau glasuri, întrebări, răspunsuri... Ce 
se întâmplase? Băgaseră oare de seamă că fugim? Am 
simţit cum Ned Land îmi strecoară în mână un pumnal. 

— Da, şoptii eu, vom muri vitejeşte! 

Canadianul se oprise din lucru. Dar un cuvânt, spus de 
zeci de ori, un cuvânt groaznic, mă făcu să înţeleg 
frământarea care cuprinsese bordul lui Nautilus. Nici vorbă 
nu era despre fuga noastră! 

«Maelstrom! Maelstrom!» striga echipajul. 

Maelstromul! Am fi putut auzi oare un nume mai 
înfricoşător într-o situaţie mai îngrozitoare? Ne găseam 
deci prin meleagurile primejdioase ale coastei norvegiene? 
Nautilus fusese prins în uriaşul vârtej, tocmai în clipa în 
care desprindeam luntrea. 

Se ştie că în timpul fluxului, apele cuprinse între insulele 
Feroe şi Loffoden se aruncă cu o furie sălbatică. lureşul 
apelor dă naştere unui vârtej, din care n-a scăpat încă 
niciodată vreun vas. Din toate punctele orizontului năvălesc 
valuri înspăimântătoare. Ele formează vârtejul acesta, 
numit pe drept cuvânt «buricul oceanului», a cărui putere 
de atracţie se întinde până la o depărtare de cincisprezece 
kilometri. Spre fundul vârtejului sunt trase nu numai 
navele, ci şi balenele şi urşii albi din regiunile boreale. 

Acolo, fără voie, sau poate cu voia căpitanului său, intrase 
Nautilus, descriind o spirală a cărei rază se micşora din ce 
în ce. Odată cu el era târâtă cu iuţeală ameţitoare şi luntrea 
încă înşurubată de învelişul vasului. Simţeam cum mă 
cuprinde ameţeala bolnăvicioasă pe care o ai atunci când te 
învârteşti în loc vreme îndelungată. Ne zbăteam în prada 
spaimei, a groazei nemărginite, cu nervii zdrobiţi, scăldaţi 


în sudorile reci ale morţii! Ce zgomot în jurul nostru! Ce 
urlete, pe care ecoul le repeta la depărtări de mile! Cu ce 
bubuituri de tunete se spărgeau apele izbindu-se în stâncile 
ascuţite de pe fund, unde se sfarmă şi lucrurile cele mai 
tari, unde trunchiurile de lemn se rod şi îşi fac o «blană», 
cum spun norvegienii! 

Ce grozăvie! Eram azvârliţi fără milă de colo-colo. Nautilus 
se zvârcolea ca o fiinţă omenească. Muşchii lui de oţel 
trosneau. Uneori se ridica - şi noi ne ridicam odată cu el! 

— Trebuie să ne ţinem bine şi să prindem la loc piuliţele... 
Dacă rămânem agăţaţi de Nautilus, mai putem scăpa!... 
strigă Ned. 

Dar n-a apucat să-şi termine vorba, când se auzi o 
trosnitură. Piuliţele se desprinseră şi luntrea, smulsă din 
locul ei, fu aruncată ca o piatră de praştie drept în mijlocul 
vârtejului. 

Mă izbii cu capul de un pervaz de fier şi sub lovitura 
aceasta groaznică îmi pierdui cunoştinţa. 

Capitolul XXIII ÎNCHEIERE. 

lată încheierea călătoriei noastre sub mări. N-aş putea 
spune ce s-a petrecut în noaptea aceea, cum a ieşit luntrea 
din vârtejul Maelstromului şi cum am scăpat toţi trei, Ned 
Land, Conseil şi cu mine. Când m-am trezit, eram culcat în 
coliba unui pescar din insulele Loffoden. Tovarăşii mei, 
teferi şi nevătămaţi, erau lângă mine şi-mi strângeau 
mâinile. Ne-am îmbrăţişat din tot sufletul. 

Acum nu ne putem încă gândi să ne întoarcem în Franţa. 
Mijloacele de comunicaţie între Norvegia de Miazănoapte şi 
Sud sunt rare. Va trebui să aşteptăm trecerea vaporului 
care face cursa de două ori pe lună până la Capul Nord. Îmi 
revăd deci istorisirea întâmplărilor noastre aici, între 
oamenii aceştia de treabă care ne-au primit. Ea este exactă. 
N-am uitat nici un fapt, n-am exagerat nici un amănunt. 
Este istorisirea cât se poate de adevărată a expediției 
acesteia de necrezut, în mijlocul unui element în care omul 


nu poate încă să pătrundă. Sunt sigur însă că progresul îi 
va deschide într-o bună zi căile şi acolo. 

Voi fi crezut oare? Nu ştiu. Puțin îmi pasă, la urma urmei! 
Pot spune însă că acum am dreptul să vorbesc despre 
mările sub care, timp de aproape zece luni, am străbătut 
douăzeci de mii de leghe, că am dreptul să vorbesc despre 
ocolul submarin al pământului care mi-a destăinuit atâtea 
minunăţii în Pacific, în Oceanul Indian, în Marea Roşie, în 
Mediterana, în Oceanul Atlantic şi în mările australe şi 
boreale! 

Dar ce s-a întâmplat cu Nautilus? A putut înfrunta 
Maelstromul? Mai trăieşte căpitanul Nemo? îşi mai 
urmează încă pe sub oceane înfricoşătoarele lui răzbunări, 
sau le-a părăsit odată cu ultimul dezastru? Vor aduce 
vreodată valurile la lumină manuscrisul care-i cuprinde 
întreaga poveste a vieţii? Voi afla în cele din urmă numele 
acestui om? Voi afla ţara căreia a aparţinut submarinul, ţara 
în care s-a născut căpitanul Nemo? 

Nădăjduiesc. Mai nădăjduiesc că puternicul Nautilus a 
învins vârtejul cel mai groaznic al apelor şi că a scăpat de 
acolo, de unde au pierit atâtea nave! Dacă este aşa, iar 
căpitanul Nemo mai locuieşte încă în ocean, în patria sa 
adoptivă, fie ca ura să se stingă în inima lui sălbatică! Fie ca 
priveliştea atâtor minunăţii să stingă în el gândurile de 
răzbunare! Fie ca judecătorul să dispară, lăsându-l pe 
savant să-şi urmeze cercetarea paşnică a mărilor! Dacă 
destinul său este ciudat, el este şi sublim totodată! Oare n- 
am priceput aceasta prin mine însumi? N-am trăit chiar eu 
zece luni dintr-o viaţă supranaturală? De aceea, la 
întrebarea pusă acum şase mii de ani de Eclesiast: «Cine a 
putut pătrunde vreodată adâncurile prăpastiei?» dintre toţi 
oamenii numai doi au acum dreptul să răspundă: căpitanul 
Nemo şi cu mine. 


SFÂRŞIT 


11) Aproximativ 106 metri. Piciorul englez arc 30-40 cm. 
(n.a.) 

12) Probabil că autorul se referă la un vechi ziar care 
purta acest nume 

13) Erou din mitologia greaca. 

14) în limba franceza «conseil» înseamnă sfat 

15) Babirussa un fel de mistreţ, cu colții dc pe falca 
superioara foarte puternici. Trăieşte în insulele Moluce. 

16) Monstru marin legendar. 

17) Bowie-knife - cuţit cu lamă lată. 

18) Lege engleza datând din sec. XVII, conform căreia nici 
o persoană nu putea fi arestată fără o hotărâre 
judecătorească. 

19) specialist în cunoaşterea cochiliilor de moluşte. 

(107 Într-adevăr. se vorbeşte tocmai despre o invenţie de 
felul acesta, în care un nou sistem de pârghii produce o 
forţă considerabilă. Oare s-o fi întâlnit cândva inventatorul 
cu căpitanul Nemo? (n.a.) 

111) Safran - partea exterioară a cârmei. care spintecă 
valurile. 

112) Etambou - piesă la pupa navei, care susţine cârma. 

113) Palanc - instrument alcătuit din două rânduri de 
macarale, întrebuințat la ridicarea greutăților pe vapoare. 

1147 în limba lalina «nemo» înseamnă «nimeni». 

115) Muscada - un soi de nuci parfumate, specifice 
regiunilor tropicale. 

116) Somn neliniştit (în limba latina în text). 

117) Ca şi în alte pasaje ale textului original, unele 
clasificări de zoologie şi botanică sunt astăzi depăşite. 

(18) Au urechi şi nu aud (în limba latina În text). 

(19) În insula Carpathos, într-o lagună a marii se afla un 
proroc (în limba latina în text). 


120) Bras - unitate de măsură folosită în marină, egală cu 
1.62 m. 

121) Craque (se pronunţă krak) în franceză înseamnă 
minciună gogonată. 

122) 'Tokio.