Jules Verne — O Calatorie Spre Centrul Pamintului

Jules Verne 


Jules Verne 


O calâtorie spre centrul 
Pamântului 


La 24 mai 1863, într-o duminică, unchiul meu, profesorul 
Lidenbrock, se întoarse grăbit la căsuţa lui din Konigstrasse 
nr. 19, una din străzile cele mai vechi din vechiul cartier al 
oraşului Hamburg. 

Menajera sa Martha avea tot temeiul să creadă că 
întârziase foarte mult pregătirea bucatelor, căci mâncarea 
de-abia începuse să sfârâie pe plita din bucătărie. 

„Dacă unchiului i-o fi cumva foame, mi-am zis în sinea mea, 
cum e omul cel mai nerăbdător de pe lume, parcă-l văd c-o 
să scoată nişte ţipete desperate...” 

— Vai, a şi venit domnul Lidenbrock...?! strigă menajera 
Martha, uimită, întredeschizând uşa sufrageriei. 

— Da, Martha, dar nimeni nu te poate învinui că nu-i gata 
masa, căci nu e încă ora două. De-abia a sunat unu jumătate 
la orologiul Sfântul Mihail. 

— Atunci de ce s-o fi întors domnul Lidenbrock? 

— Nu mă îndoiesc c-o să ne spună chiar el. 

— lată-l! Eu o şterg, domnule Axel, fă-l dumneata să 
înţeleagă... Şi Martha se îndreptă spre laboratorul ei 
culinar. 

Aşadar, am rămas singur. Dar ca să-l fac să înţeleagă pe 
cel mai arţăgos dintre profesori, ar fi trebuit să fiu mai 
puţin timid. Aşa că, tocmai mă pregăteam să mă strecor 
prudent în cămăruţa mea de la catul de sus, când auzii uşa 
de la stradă scârţâind din ţâţâni; apoi scara de lemn trosni 
şi ea sub călcătura unor paşi mari şi grei şi în sfârşit apăru 


stăpânul casei, care străbătu în mare grabă sufrageria, 
năpustindu-se în odaia sa de lucru. 

Totuşi, în această trecere fulgerătoare prin cameră, el avu 
vreme să-şi arunce într-un colţ bastonul cu măciulie, pe 
masă pălăria cu boruri mari, periată în răspăr, iar mie, 
nepotului său, să-i zvârle această poruncă răsunătoare: 

— Axel, urmează-mă! 

Nici n-am avut vreme să mă mişc, că profesorul şi începu 
să răcnească plin de nerăbdare: 

— Ei bine, n-ai venit încă? 

Nici nu ştiu când am ajuns în biroul temutului meu 
maestru. 

Otto Lidenbrock nu era un om rău, trebuie să recunosc, şi 
dacă-n firea lui nu urmau să se producă unele schimbări - 
ceea ce, la drept vorbind, era foarte puţin probabil - cu 
siguranţă că avea să rămână până la moarte un om grozav 
de original. 

El deţinea catedra de mineralogie la Universitatea 
Johannaeum, şi-n timpul fiecărei ore de curs îşi ieşea din 
sărite cel puţin o dată sau de două ori. Şi nu din pricină că-l 
supărau cu ceva auditorii săi. 

De fapt, prea puţin îi păsa dacă studenţii veneau cu 
regularitate la cursuri şi dacă le urmăreau sau nu cu 
atenţie, sau dacă mai târziu ei înşişi aveau să se bucure de 
succes; aceste amănunte nu-l interesau câtuşi de puţin. El 
profesa, ca să spunem aşa, în mod subiectiv, conform unei 
expresii a filosofiei germane, adică numai pentru el şi nu 
pentru alţii. Era un savant egoist, o fântână a ştiinţei a cărei 
cumpănă scârţâia ori de câte ori voiai să scoţi ceva din ea. 
Într-un cuvânt, era un zgârcit. 

Şi s-ar putea spune că în Germania se mai găsesc vreo 
câţiva profesori de soiul acesta. 

Din păcate, însă, unchiul meu se cam poticnea la 
pronunţarea unor cuvinte şi dacă acasă o mai scotea la 
capăt, nu acelaşi lucru se întâmpla când vorbea în public. Şi 
e de la sine înţeles că un astfel de cusur nu-i deloc plăcut 


pentru un orator... într-adevăr, în timpul expunerilor sale 
de la universitate, deseori se oprea brusc, luptându-se cu 
vreun cuvânt îndărătnic, care nu voia să-i vină pe buze, 
unul din acele cuvinte care se înverşunează să se 
proţăpească în gâtlej, care se umflă şi sfârşesc prin a ieşi 
din gură sub forma prea puţin ştiinţifică a unei înjurături. 
Or, faptul acesta îl înfuria peste măsură. E ştiut că în 
mineralogie sunt multe denumiri semi-greceşti şi semi- 
latine, a căror pronunțare e foarte dificilă, expresii din 
acelea aspre care ar răni buzele unui poet. Nu vreau să 
vorbesc de rău ştiinţa aceasta. Departe de mine un 
asemenea gând. Dar când te afli în prezenţa unor 
cristalizări în sistemul romboedric, a unor răşine 
retinasfaltice, a ghelenitelor, fluoritelor, a molibdatelor de 
plumb, a wolframului de mangan şi a titanatelor de 
zirconiu, să recunoaştem că şi cea mai mlădioasă limbă se 
poate împletici. 

Aşadar, în oraş îi era cunoscut acest cusur demn de iertare 
şi se abuza de el; vorbitorul era pândit, cum s-ar zice, la 
strâmtoare, şi dacă unchiul meu se înfuria, atunci toţi 
izbucneau în râs, ceea ce nu e o dovadă de bun gust nici 
măcar pentru germani. lar dacă la cursurile sale era 
întotdeauna o mare afluenţă de auditori, oare câţi din 
aceştia nu le frecventau cu asiduitate numai pentru a-şi mai 
descreţi frunţile la nestăpânitele accese de furie ale 
profesorului?! 

Dar, oricum ar fi fost, nu pot să neg că unchiul meu era un 
adevărat savant. Cu toate că uneori spărgea diferite mostre 
de rocă din pricină că le cerceta prea brusc, el avea, totuşi, 
într-o armonioasă îmbinare, pe lângă geniul geologului şi 
ochiul mineralogului. 

Înarmat cu ciocanul său, cu lanseta sa de oţel, cu acul său 
magnetic, cu calomelul cu care îşi dirija flacăra şi cu 
flaconul său de acid azotic, era un om nespus de priceput. 
Ştia să recunoască numai după spărtură, după aspect, după 
duritate, după fuzibilitate, după sunet, după miros, după 


gust orice mineral, pe care-l clasa fără greş printre cele 
600 de specii pe care le numără azi această ştiinţă! 

Nu-i de mirare că numele lui Lidenbrock era cunoscut în 
toate instituţiile de învăţământ şi în diferitele asociaţii 
naţionale, dându-i-se toată prețuirea. Domnii Humphry 
Davy, Humboldt, căpitanii Franklin şi Sabine se grăbeau să-l 
viziteze, ori de câte ori treceau prin Hamburg. Domnii 
Becquerel, Ebelmen, Brewster, Dumas, Milne-Edwards, 
Sainte-Claire-Deville îl consultau cu interes, în cele mai 
arzătoare şi mai importante chestiuni în legătură cu chimia. 
De altfel, ştiinţa aceasta îi datora descoperiri destul de 
însemnate, în 1853 apăruse la Leipzig un „Tratat de 
Cristalografie transcendentă”, de profesorul Otto 
Lidenbrock, un volum mare in-folio, cu numeroase planşe, 
din vânzarea căruia, totuşi, unchiul meu nu reuşise să-şi 
scoată cheltuielile. 

Pe lângă acestea, trebuie adăugat că profesorul 
Lidenbrock mai era şi directorul muzeului mineralogic al 
ambasadorului Rusiei, domnul Struve, care poseda o 
colecţie cunoscută şi preţuită în toată Europa. 

lată, deci, personajul care mă chema cu atâta nerăbdare. 
Închipuiţi-vă acum un om înalt şi slab, dar sănătos tun, cu o 
faţă blondă, tinerească, care-l făcea să pară cu cel puţin 
zece ani mai tânăr decât cei cincizeci pe care-i avea. Ochii 
săi mari se roteau neîncetat în dosul unor ochelari uriaşi, 
iar nasul lung şi subţire semăna cu o lamă ascuţită. Despre 
nasul cu pricina, răutăcioşii scorniseră c-ar fi magnetizat şi 
că ar trage pilitură de fier. Dar totul era pură calomnie; nu 
atrăgea decât tutun şi, ca să nu mint, cantităţi destul de 
respectabile. 

Dacă aş mai adăuga că unchiul meu făcea nişte paşi, 
matematic, de o jumătate de stânjen fiecare, şi că mergea 
ţinându-şi pumnii strânşisemn al unui temperament aprig şi 
viu - atunci o să-l cunoaşteţi destul de bine pentru a vă da 
seama că nimeni nu s-ar fi arătat dornic de tovărăşia sa. 


Locuia în căsuţa sa din Konigstrasse, construită jumătate 
din lemn, jumătate din cărămidă, cu grilajul dantelat, şi a 
cărei faţadă dădea spre unul din acele canaluri 
întortocheate, care se întretaie în mijlocul celui mai vechi 
cartier din Hamburg, din fericire neatins de incendiul din 
1842. 

E drept că vechea casă era puţin aplecată pe-o parte, 
expunându-şi oarecum pântecul privirii trecătorilor; cât 
despre acoperiş, era înclinat pe-o ureche, întocmai ca şapca 
unui student de la Tugenbund. Deşi nu-ţi inspira prea multă 
încredere, totuşi, casa se ţinea bine, mulţumită unui ulm 
bătrân ce-i sprijinea puternic faţada şi care, de cum venea 
primăvara, îşi împingea mugurii înfloriţi în geamurile 
ferestrelor. 

Pentru cât câştiga pe vremea aceea un profesor german, 
s-ar fi putut spune că unchiul meu era un om avut. Era 
proprietarul casei, cu tot ce se găsea într-însa. În afară de 
Martha şi de mine, mai locuia la el fina sa Grauben, o 
tânără irlandeză de 17 ani. lar eu, în dubla mea calitate de 
nepot şi orfan, am devenit asistentul său, ajutându-l la 
pregătirea experienţelor. 

Mărturisesc că m-am aruncat cu lăcomie asupra ştiinţelor 
geologice; se vede că aveam în vine sânge de mineralog şi 
de aceea nu mă plictiseam niciodată în tovărăşia 
preţioaselor mele roci. 

La drept vorbind, în ciuda firii agitate a proprietarului ei, 
trăiam fericit în căsuţa lui din Konigstrasse, căci, deşi se 
purta cam brutal cu mine, nu e mai puţin adevărat că 
unchiul meu mă iubea. Omul acesta, căruia nu-i plăcea să 
aştepte, era mai grăbit decât însăşi natura. 

Într-un an, în aprilie, pusese în nişte ghivece de faianţă, pe 
care le aveam în salon, rădăcini de rezeda şi de zorele şi 
pentru a le grăbi creşterea se ducea în fiecare dimineaţă şi 
trăgea de frunze. 

Cu un om atât de ciudat nu era chip de glumit şi cel mai 
bun lucru pe care-l aveai de făcut era să-l asculţi. 


De aceea am alergat în biroul său. 

Acest birou era un adevărat muzeu. Toate exemplarele din 
regnul mineral se găseau aici etichetate în cea mai perfectă 
ordine şi aşezate pe categorii, după cele trei mari diviziuni: 
minerale inflamabile, metalice şi litoide. 

Cât de bine cunoşteam aceste bibelouri ale ştiinţei 
mineralogice! Când aveam timp liber, în loc să-mi pierd 
vremea cu băieţii de vârsta mea, îmi plăcea să şterg de praf 
nenumăratele mostre de grafit, antracit, huilă, lignit şi 
turbă. Bitumurile, răşinile, sărurile organice erau la fel de 
apărate! Veşnic aveam grijă ca nici un grăunte de prafsă 
nu se aşeze pe ele. Şi aceeaşi grijă o purtam şi metalelor, de 
la fier până la aur, a căror valoare relativă dispărea în faţa 
egalităţii absolute ca mostre ştiinţifice. Şi toate aceste 
pietre ar fi fost de ajuns pentru a se reconstrui casa din 
Konigstrasse, ba chiar cu o cameră în plus, unde m-aş fi 
simţit atât de bine! 

Intrând însă în birou, nu mă gândeam deloc la toate aceste 
minunăţii. Gândul îmi era numai la unchiul meu. El stătea 
cufundat într-un fotoliu confortabil îmbrăcat în catifea de 
Utrecht şi ţinea în mână o carte pe care o privea cu cea mai 
adâncă admiraţie. 

— Ce carte! Ce carte! exclamă el. 

Strigătele acestea de bucurie îmi reamintiră că, în clipele 
sale libere, profesorul Lidenbrock era, după toate, şi un 
pasionat bibliofil. Dar trebuie spus că o carte n-avea preţ în 
ochii săi decât atunci când era foarte greu de găsit sau 
când era un chin ca s-o poţi citi. 

— Ei, mi se adresă el, ce, nu vezi?! Priveşte! E o adevărată 
comoară, pe care am găsit-o azi-dimineaţă cotrobăind prin 
dugheana lui Hevelius. 

— Minunată! i-am răspuns, silindu-mă să par entuziasmat, 
în adevăr, ce atâta tărăboi pentru un vechi in-quarto ale 
cărui scoarţe păreau de piele grosolană, o hârţoagă 
îngălbenită de care atârna o panglică decolorată?! 


În acest timp, exclamaţiile admirative ale profesorului nu 
mai conteneau. 

— Ia te uită! spunea el, punându-şi întrebări şi dându-şi 
singur răspunsurile. Oare-i îndeajuns de frumoasă? Mai 
încape vorbă: e admirabilă! Şi ce legătură are! Dar de 
deschis se deschide uşor? Fireşte, căci rămâne deschisă la 
orice pagină vrei! Se închide oare la fel de bine? Desigur, 
căci scoarţele şi paginile sunt astfel legate între ele încât 
alcătuiesc un tot, fără să se despartă sau să se caşte 
nicăieri! Dar dosul ăsta de copertă care n-are nici o 
zgârietură după mai bine de şapte veacuri! Ah, iată o 
legătură de carte de care Bozerian, Closs sau Purgold ar fi 
fost mândri! 

Şi tot vorbind aşa, unchiul deschidea şi închidea vechea 
hârţoagă. 'Tot ce puteam face era să-l întreb ce conţinea 
cartea, deşi nu mă interesa câtuşi de puţin. 

— Şi care-i titlul acestui minunat volum? l-am întrebat cu o 
grabă prea plină de entuziasm pentru a fi sinceră. 

— Lucrarea aceasta, răspunse unchiul meu, însufleţindu- 
se, este Heims-Kringlade de Snorre Turleson, celebrul 
autor islandez din secolul al XII-lea! Este cronica principilor 
norvegieni care au domnit în Islanda. 

— Aşaa?! exclamai eu din toată inima. Atunci nu mai 
încape îndoială că e o traducere în limba germană! 

— Ei asta-i, ripostă cu aprindere profesorul, o traducere! 
La ce mi-ar fi folosit o traducere? Cine ar fi băgat în seamă 
o simplă tălmăcire? Ăsta-i chiar originalul scris în limba 
islandeză, această limbă minunată, atât de bogată şi de 
simplă în acelaşi timp, care se pretează la cele mai variate 
combinaţii gramaticale şi la cele mai numeroase modificări 
de cuvinte! 

— Ca şi limba germană, am strecurat eu, îndeajuns de 
încântat. 

— Da, răspunse unchiul meu ridicând din umeri, fără a mai 
ține seama că limba islandeză are trei genuri ca şi greaca şi 
că numele proprii se declină ca şi în latină! 


— Ah! făcui eu, zdruncinat oarecum din nepăsarea mea, şi 
ce tipar frumos are cartea aceasta...! 

— Tipar?! Cum poţi să spui una ca asta, nenorocitule?! 
Crezi că-i vorba de litere tipărite? Ah! Tu nu vezi că nu-i o 
tipăritură? Ignorantule, acesta-i un manuscris, şi încă un 
manuscris runic...! 

— Runic? 

— Da! Acu' o să-mi ceri, desigur, să-ţi explic ce înseamnă 
acest cuvânt? 

— Nu, am să mă feresc de a o face, i-am răspuns cu tonul 
unui om rănit în amorul său propriu. 

Dar unchiul meu nu m-a luat în seamă şi, fără voia mea, a 
continuat şi mai insistent să mă înveţe nişte lucruri pe care 
nu ţineam deloc să le ştiu. 

— Caracterele runice, reluă el, erau nişte litere folosite 
odinioară în Islanda şi, după cum spune tradiţia, ele au fost 
inventate chiar de Odin1 însuşi! Dar ia priveşte numai şi 
admiră, nelegiuitule, aceste caractere neobişnuite, izvorâte 
din închipuirea unui zeu! 

Drept orice alt răspuns, mă pregăteam tocmai să mă 
prosternez - că doar e ştiut că o asemenea reacţie e pe 
placul zeilor ca şi al regilor, şi are avantajul că nu-i 
stânjeneşte niciodată - când o întâmplare schimbă cursul 
convorbirii noastre. 

Fără veste, un pergament năclăit de pete alunecă din 
manuscris şi căzu pe jos. Unchiul meu se repezi la fiţuica 
aceasta cu o lăcomie lesne de înţeles. Un document închis, 
poate din îndepărtate timpuri, între filele îngălbenite de 
vreme ale unui vechi manuscris, nu putea să nu fie nespus 
de preţios în ochii lui. 

— Ce-i asta? strigă el. 

Şi desfăşură pe masă, cu multă grijă, bucata de pergament 
lungă de cinci degete şi lată de trei, pe care erau înşirate, 
în linii transversale, nişte caractere neciteţe. 

lată aici facsimilul exact. [in să fac cunoscute aceste 
semne bizare, căci ele i-au determinat pe profesorul 


Lidenbrock şi pe nepotul său să întreprindă una din cele 
mai năstruşnice călătorii din secolul al XIX-lea. 

După ce cercetă câteva minute această înşiruire de 
caractere, profesorul îşi scoase ochelarii şi spuse: 

— Sunt caractere runice; şi nu-i greu de văzut că-s aidoma 
celor din manuscrisul lui Snorre Turleson! Dar... ce-or fi 
însemnând? 

Cum scrierea runică mi se părea o invenţie a savanților, 
într-adins născocită pentru a-i păcăli pe bieţii oameni, n-am 
fost supărat văzând că nici unchiul meu nu înţelege o iotă. 
Cel puţin aşa am avut impresia, după mişcarea nervoasă a 
degetelor sale, care începuseră să se frământe grozav. 

— Şi totuşi e islandeză veche! şopti el printre dinţi. De 
altfel, profesorul Lidenbrock era în măsură s-o cunoască, 
fiindcă era socotit drept un adevărat poliglot. Şi era socotit 
aşa nu fiindcă ar fi vorbit curent cele două mii de limbi şi 
cele patru mii de dialecte folosite pe suprafaţa globului, ci 
fiindcă ştia multe din ele. 

În faţa acestor greutăţi, începu să dea frâu liber firii sale 
nestăpânite şi prevedeam că va face o scenă violentă, când 
micul ceas de pe cămin sună ora două. 

Şi chiar în aceeaşi clipă, Martha deschise uşa biroului 
anunțând: 

— Supa e gata. 

— Dă-o dracului de supă, strigă unchiul, şi ducă-se la 
dracu' şi cine-a făcut-o, şi cei care o vor mânca! 

Martha se făcu nevăzută. O zbughii şi eu după ea şi, fără 
să-mi dau seama, mă pomenii în sufragerie stând la masă 
pe locul meu obişnuit. 

Am aşteptat câte va clipe. Profesorul nu se arăta. Pentru 
prima oară, după câte ştiam, lipsea de la ritualul mesei. Şi 
încă de la ce masă! Am mâncat o delicioasă supă de 
pătrunjel, omletă cu şuncă, garnisită cu măcriş şi cu 
nucuşoară, o friptură de vițel cu compot de prune, iar ca 
desert, crevete cu zahăr; totul stropit cu un minunat vin de 
Mosela. 


lată ce pierduse unchiul meu din pricina unui biet petic de 
hârtie veche. Iar eu, în calitate de nepot devotat, m-am 
simţit obligat să mănânc pentru amândoi. Şi pot spune că 
am făcut-o din toată inima. 

— Nu mi s-a întâmplat niciodată aşa ceva! spuse Martha. 
Auzi dumneata, domnul Lidenbrock să nu vină la masă...! 

— Da, e, într-adevăr, de necrezut. 

— Asta nu-i a bună! îmi spune mie inima c-o să se întâmple 
ceva rău! reluă bătrna menajeră, dând îngândurată din cap. 

După părerea mea, acest lucru nu prevestea nimic, cel 
mult vreo scenă înspăimântătoare, în cazul când unchiul 
meu şi-ar fi găsit mânarea înghițită de un altul. 

Tocmai eram gata să isprăvesc ultima crevetă, când o voce 
puternică mă smulse de la acea plăcută îndeletnicire. 

Dintr-o săritură mă şi găseam în biroul unchiului. 

— Nu-ncape îndoială că-i scriere runică, rosti profesorul, 
încruntându-şi sprâncenele. Dar aici e o enigmă şi-o voi 
descoperi, altminteri... 

Un gest violent încheie firul gândurilor sale. 

— Aşează-te aici şi scrie, adăugă el, arătându-mi masa cu 
pumnul, într-o clipă am fost gata. 

— Acum, să-ţi dictez fiecare literă din alfabetul nostru, 
care corespunde cu câte unul din caracterele islandeze. 
Vom vedea apoi ce o să iasă. Dar, pe sfântul Mihail, ia bine 
seama şi fereşte-te să faci vreo greşeală! 

Şi începu să dicteze. Mi-am dat toată silinţa să scriu cât se 
poate de atent. Unchiul meu rostea răspicat fiecare literă, 
una după alta, şi se formă, astfel, o înlănţuire de cuvinte 
neînţelese, după cum se poate vedea mai jos: mm. Rnlls 
esreuel seecyde sgtssmf unteief niedrke Kt, samm atrateS 
Saodrrn emtnael nuaect rrilSa Atvaar nscrc ieaabs ccdrmi 
eeutul frantu dt, iac oseibo Kediiy. 

După ce am terminat, unchiul îmi luă repede foaia pe care 
scrisesem şi o cercetă cu atenţie, multă vreme. 

— Ce înţeles or avea toate semnele astea? repeta el 
mecanic. Pe cinstea mea că nu i-aş fi putut spune. De altfel, 


nici nu mă întreba pe mine, ci continua să vorbească cu sine 
însuşi. 

— E vorba de ceea ce numim îndeobşte o criptogramă, 
spuse el, al cărei înţeles este ascuns sub nişte litere 
încurcate într-adins şi care, dacă sunt aşezate cum trebuie, 
formează o frază care nu mai are nici un secret. Şi când mă 
gândesc că se poate ascunde aici explicaţia sau indicaţia 
unei mari descoperiri! 

În ceea ce mă priveşte, mă gândeam că nu ascundea 
absolut nimic, dar, ca măsură de prevedere, nu i-am 
împărtăşit părerea mea. Profesorul luă atunci cartea şi 
pergamentul şi le compară. 

— Aceste două scrieri nu sunt făcute de aceeaşi mână, 
hotări el; dintr-o privire se vede că criptograma e mai 
recentă decât cartea, fapt de necontestat. În adevăr, prima 
literă din pergament este un dublu m, pe care zadarnic l-ai 
căuta în cartea lui Turleson, fiindcă litera aceasta a fost 
adăugată alfabetului islandez abia în secolul al XIV-lea. Deci 
e o diferenţă de cel puţin două veacuri între manuscris şi 
document. 

Mărturisesc că explicaţia mi s-a părut destul de logică. 

— Această constatare mă face să bănuiesc, reluă unchiul 
meu, că numai unul dintre posesorii cărţii a putut scrie 
aceste caractere misterioase. Dar cine dracu' o fi fost 
posesorul? Nu şi-o fi pus oare numele în vreun colţ al 
manuscrisului? 

Unchiul îşi scoase ochelarii şi, luând o lupă puternică, 
începu să cerceteze cu băgare de seamă primele pagini ale 
cărţii. Pe dosul paginii a doua, adică pe coperta interioară, 
el descoperi un fel de pată care, privită cu ochiul liber, 
părea de cerneală. 

Privită însă mai îndeaproape, pata lăsa să se întrevadă 
câteva caractere pe jumătate şterse. De cum le zări, unchiul 
înţelese că-n locul acela trebuia să se găsească ceva foarte 
important şi, încăpăţânân-du-se în descifrarea petei, cu 
ajutorul lupei sale puternice, sfârşi prin a recunoaşte 


semnele. Erau tot caractere runice, pe care le citi fără nici 
O şovăire: 

— Arne Saknussemm! strigă el pe un ton triumfător! Va să 
zică un nume şi încă un nume islandez, numele unui savant 
din secolul al XVI-lea, al unui alchimist celebru! 

L-am privit pe unchiul meu cu oarecare admiraţie. 

— Alchimiştii aceştia, reluă el, Avicenna, Bacon, Lulle, 
Paracelsius, erau adevărații şi singurii savanţi ai epocii lor. 
Ei au făcut descoperiri de care, pe drept cuvânt, ne 
minunăm şi azi. Acest Saknussemm de ce n-ar fi ascuns şi el 
vreo invenţie uimitoare sub această criptogramă de 
neînțeles? Desigur că aşa trebuie să fie. Ba, chiar aşa şi 
este. 

Imaginaţia profesorului se înflăcăra la această ipoteză. 

— Fără îndoială, îndrăznii eu să răspund, dar ce interes a 
putut să aibă acest savant să-şi ascundă astfel minunata sa 
descoperire? Pentru ce? 

— Pentru ce! Pentru ce! Stiu şi eu? Parcă Galileo n-a 
procedat la fel cu Saturn? Dar nu te teme: nu mă voi lăsa 
până ce n-o să descopăr secretul acestui document, chiar 
de-ar fi să nu dorm şi să nu mănânc zile şi nopţi întregi. 

— Oh! făcui eu. 

— Şi cred că nici tu, Axel, adăugă el. 

„Drace, îmi zisei, bine c-am mâncat pentru amândoi 
— Şi mai întâi, făcu unchiul meu, va trebui să aflăm în ce 
limbă a fost scris acest cifru. Cred că n-o să fie chiar aşa de 

greu. 

La aceste cuvinte am ridicat repede capul. Dar unchiul 
meu îşi continuă monologul: 

— De fapt, nimic nu-i mai uşor. Documentul are o sută 
treizeci şi două de litere, dintre care, şaptezeci şi nouă 
consoane şi cincizeci şi trei vocale... Or, cum limbile 
meridionale urmează cam aceeaşi proporţie de vocale şi 
consoane. În timp ce limbile nordice sunt infinit mai bogate 
în consoane, sunt sigur că-i vorba de o limbă sudică. 
Concluziile erau foarte juste. 


VW 


— Dar în ce limbă a fost scris documentul? 

Tocmai lucrul ăsta aşteptam să-l aud din gura unchiului, 
care între timp mi se dezvăluise şi ca un profund analist. 

— Acest Saknussemm a fost un om învăţat, continuă el. Şi, 
de vreme ce nu scria în islandeză, limba lui maternă, 
trebuie să fi ales, de preferinţă, limba cunoscută curent 
printre spiritele cultivate din secolul al XVI-lea. Iată de ce 
mă gândesc la limba latină. Dacă se va dovedi însă că mă 
înşel, aş putea să încerc cu limba spaniolă, franceză, 
italiană, greacă sau ebraică. Cum însă savanții din secolul al 
XVI-lea scriau îndeobşte în limba latină, am deci dreptul să 
spun a priori: e scris în latineşte. 

Am sărit de pe scaun. Amintirile mele de latinist se 
revoltau împotriva pretenţiei că această înşiruire de cuvinte 
ciudate ar putea aparţine dulcii limbi a lui Vergiliu. 

— Da, e limba latină, reluă unchiul meu, dar e o limbă 
intenţionat încâlcită. 

„Perfect!” gândii eu. „Dacă o descurci şi pe asta, atunci 
eşti cineva, unchiule!” 

— Să o examinăm cu atenţie, spuse el, luând foaia pe care 
scrisesem. lată o serie de o sută treizeci şi două de litere, 
aşezate într-o aparentă dezordine. Sunt cuvinte unde se 
întâlnesc numai consoane, cum e, de pildă, primul cuvânt, 
mm. rnlls, altele în care, dimpotrivă, abundă vocalele, cum 
e, de pildă, al cincilea cuvânt unteief, sau penultimul, 
oseibo. Or, această aşezare arată că ea n-a fost făcută la 
întâmplare, ci că a reieşit în mod matematic şi că se 
datoreşte acelei raţiuni necunoscute care a dirijat 
succesiunea literelor. Mi se pare aproape sigur că fraza 
iniţială a fost scrisă corect şi apoi inversată, după o lege pe 
care trebuie s-o descoperim. Acela care va găsi cheia 
acestui „cifru”, va putea descifra criptograma cu uşurinţă. 
Dar care este cheia? Axel, n-ai găsit tu, cumva, această 
cheie? 

La această întrebare neaşteptată n-am răspuns nimic, şi 
nu fără motiv, căci privirile mi se opriseră pe un fermecător 


tablou atârnat în perete, înfăţişând portretul tinerei 
Grauben, pupila unchiului meu, care se afla acum la Altona, 
la una din rudele ei, şi a cărei absenţă mă întrista nespus. 
De altfel, azi pot să mărturisesc că frumoasa irlandeză şi 
nepotul profesorului se iubeau, dar cu răbdare şi foarte 
liniştit, aşa cum şade bine unor adevăraţi germani. Eram 
chiar logodiţi, dar, bineînţeles, fără ştirea unchiului, prea 
dedicat geologiei ca să poată înţelege asemenea 
sentimente. Grauben era o fată încântătoare, blondă şi cu 
ochi albaştri, cu un caracter puţin cam grav cu o fire cam 
prea serioasă pentru vârsta ei, dar care mă iubea mult. 

În ceea ce mă priveşte, eu o zeificam, dacă se poate spune 
astfel! Aşa se face că, într-o clipă, imaginea micii mele 
irlandeze mă smulse din lumea realităţilor şi mă zvârili în 
aceea a himerelor, a amintirilor. 

Şi o revăzui în gând pe credincioasa tovarăşă a lucrărilor 
şi preocupărilor mele. Ea mă ajuta în fiecare zi să 
orânduiesc preţioasele roci ale unchiului şi le eticheta 
împreună cu mine. Şi cât de pricepută în mineralogie era 
această domnişoară Grauben! Nu s-ar fi dat bătută nici de 
către un savant. Îi plăcea să aprofundeze cele mai spinoase 
probleme ale ştiinţei. Câte ore plăcute n-am petrecut 
studiind împreună! Şi cât de mult invidiam adesea soarta 
acestor pietre neînsufleţite pe care le atingea cu mâinile ei 
încântătoare! 

Apoi, în orele de repaos, ne plimbam împreună, luând-o pe 
aleile umbroase din Alster, şi ne duceam până la vechea 
moară părăsită, atât de pitoresc aşezată la marginea 
lacului; şi-n timp ce mergeam, vorbeam, ţinându-ne de 
mână, îi povesteam tot felul de năzbâtii, de care ea râdea cu 
poftă. 

Ajungeam astfel până la ţărmul Elbei şi după ce le 
spuneam noapte bună lebedelor care pluteau printre marii 
nuferi albi, ne întorceam acasă cu barca cu motor. 

Mă adâncisem în visurile mele, când, deodată, unchiul meu 
izbi cu pumnul în masă şi mă readuse violent la realitate. 


— Ei, zise el, ascultă, băiete, prima idee care trebuie să-ţi 
vină în minte pentru a încurca literele într-o frază, îmi pare 
că-i aceea de-a scrie cuvintele vertical în loc de-a le scrie 
orizontal. 

„la te uită!” gândii eu. 

— Acu' trebuie să vedem ce iese. Axel, ia scrie tu o frază 
oarecare pe acest petic de hârtie; dar în loc să înşiri literele 
aşa cum vin, una după alta, pune-le în coloane verticale, în 
aşa fel încât să le grupezi câte cinci sau şase. 

Am înţeles despre ce era vorba şi am scris pe dată, de sus 
în jos: 

Telceuestuabic,ţ. 

Geummarnbuima 

— Bine, zise profesorul, fără să citească ceea ce scrisesem. 
Acum aşează cuvintele astea în linie orizontală. M-am 
executat şi am obţinut fraza următoare: 

Telceu estuab ic, ţGe ummarn buima! 

— Perfect! exclamă unchiul meu, smulgându-mi hârtia din 
mână, iată că a şi început să semene cu vechiul document; 
atât vocalele cât şi consoanele sunt grupate în aceeaşi 
dezordine! Ba sunt chiar şi majuscule în mijlocul cuvintelor, 
şi virgule, ca în pergamentul lui Saknussemm. 

A trebuit să recunosc că aceste observaţii erau foarte 
ingenioase. 

— Pentru ca să pot citi fraza pe care ai scris-o şi pe care 
nu 0 cunosc, continuă unchiul, adresându-mi-se direct, îmi 
va fi de ajuns să iau pe rând prima literă a fiecărui cuvânt, 
apoi a doua, a treia şi aşa mai departe. 

Şi spre marea lui mirare, şi mai ales a mea, el citi: 

Te iubesc mult, micuța mea Grauben! 

— Asta-i bună! făcu profesorul. 

Nu-ncape îndoială că, neîndemânatic cum eram, ca orice 
îndrăgostit, scrisesem fără să-mi dau seama această frază 
compromiţătoare! 

— Aşadar, o iubeşti pe Grauben?! mă apostrofă unchiul 
meu, pe un ton de adevărat tutore. 


LLA 


— Da... nu... mă bâlbâii. 

— Aşadar, o iubeşti pe Grauben! repetă el mecanic. Ei 
bine, să folosim procedeul meu la documentul în chestiune! 

Unchiul îşi concentră din nou gândurile asupra problemei 
care-l preocupa, uitând cu totul cuvintele mele nesocotite. 
Şi le numesc nesocotite, fiindcă un savant nu poate înţelege 
niciodată ce înseamnă să fii îndrăgostit. Din fericire, 
problema cea mare a descifrării documentului îl absorbi din 
nou. 

În clipa când urma să experimenteze procedeul în care-şi 
pusese toată nădejdea, ochii profesorului Lidenbrock 
zvârliră fulgere prin ochelari. Şi cum era foarte emoţionat, 
degetele începură să-i tremure când apucă vechiul 
pergament. Apoi tuşi puternic şi, cu o voce gravă, silabisind 
pe rând prima literă, apoi pe a doua a fiecărui cuvânt, îmi 
dictă următoarele: 
mmessunkaSenrA.icefdoK.segnittamurtn 
eceriserrette,rotaivsadua,ednecsedsadne 
lacartniiilujsiratracSarbmutabiledmek 
meretarcsilucoYsleffenSnl. 

După ce am isprăvit de scris, mărturisesc că eram şi eu 
foarte emoţionat; aceste litere, pe care unchiul mi le dictase 
una câte una, nu aveau pentru mine un înţeles şi aşteptam 
cu nerăbdare ca de pe buzele lui să-şi ia zborul o frază într- 
o latinească desăvârşită. 

Dar cine ar fi putut să prevadă ce-o să se întâmple? O 
puternică lovitură de pumn făcu să se clatine masa, de ţâşni 
cât colo cerneala din călimară şi tocul îmi scăpă din mână. 

— Nu-i asta! ţipă înfuriat unchiul. N-are nici un înţeles. 

Apoi, străbătu biroul ca scăpat din puşcă, cobori scara ca o 
avalanşă şi, repezindu-se în stradă, o luă la fugă. 

— A plecat? mă întrebă Martha, venind într-o goană, 
atrasă de zgomotul uşii de la intrare, care fusese trântită cu 
atâta violenţă, încât se zguduise toată casa. 

— Da, i-am răspuns, a plecat de-a binelea! 


— Ei bine, dar ce se-ntâmplă cu prânzul? întrebă bătrâna 
menajeră. 

— Nu va mai prânzi. 

— Şi cina? 

— N-o să mai ia nici cina. 

— Cum? se miră Martha, împreunându-şi mâinile. 

— Nu, dragă Martha, unchiul n-are să mai mănânce şi 
nimeni din casa asta n-o să se mai atingă de mâncare de 
acu' înainte. O să ne pună pe toţi la post, până când o reuşi 
să descifreze o veche hârţoagă, de nedescifrat. 

— Doamne, Dumnezeule! Aşadar, până atunci nu ne mai 
rămâne decât să murim cu toţii de foame! 

Cum îl ştiam pe unchiul meu cât era de neclintit în 
hotărârile pe care le lua, n-am îndrăznit să-i mărturisesc că 
ne aştepta o soartă de neînlăturat. 

Bătrâna servitoare, înspăimântată grozav, se întoarse 
gemând în bucătărie. 

Rămas singur, îmi veni ideea c-ar fi bine să mă duc la 
Grauben, ca să-i povestesc totul. Dar cum era să părăsesc 
casa? Profesorul putea să pice dintr-un moment într-altul. 
Şi dacă mă striga? Dacă voia să reînceapă munca aceasta 
logogrifică1, pe care i-ai propune-o zadarnic bătrânului 
Edip2? Şi dacă eu n-aveam să răspund la chemarea sa, ce 
se putea întâmpla? 

Cel mai înţelept lucru era, deci, să rămân. Un mineralog 
din Besanconn ne trimisese tocmai atunci o colecţie de 
geode silicoase pe care trebuia să le clasez. M-am pus 
imediat pe lucru. Le-am triat, apoi le-am etichetat şi am 
rânduit într-o vitrină toate aceste roci goale, înăuntrul 
cărora se mişcau mici cristale. 

Dar munca aceasta nu mă absorbea. În schimb, vechiul 
document nu-mi dădea nici mie pace, mă preocupa în mod 
ciudat. Îmi vâjâia capul şi mă simţeam cuprins de o vagă 
nelinişte. Presimţeam că foarte curând se va întâmpla o 
catastrofă. 


După un ceas, toate geodele erau aşezate în ordine. Mă 
cufundai în fotoliul cel mare de Utrecht, lăsându-mi braţele 
să atârne în voie şi cu capul lăsat pe spate. Mi-am aprins 
pipa cu ţeava lungă şi încovoiată, pe a cărei cupă era 
sculptată o naiadă întinsă alene, şi după aceea m-am distrat 
urmărind procesul carbonizării, care o transforma pe 
naiada mea într-o adevărată negresă. 

Din timp în timp, mai trăgeam cu urechea să-mi dau 
seama dacă nu se aud paşi pe scară. Dar nu se auzea nimic. 
Unde putea fi unchiul acum? 

Mi-l închipuiam alergând sub frumoşii copaci de pe 
şoseaua Altona, gesticulând, izbind cu bastonul în câte un 
zid, lovind buruienile cu violenţă, decapitând scaieţii şi 
tulburând liniştea berzelor singuratice. 

Cum se va întoarce: triumfător sau descurajat? Cine va 
învinge până la urmă: el sau acest document, al cărui secret 
va rămâne nedezlegat? Tot întrebându-mă astfel, am luat 
într-o doară foaia de hârtie pe care erau înşirate literele 
acelea de neînțeles, scrise de mine. Şi iar mi-am spus: „Ce- 
or fi însemnând oare?” 

Am încercat să grupez în aşa fel literele, încât să formez 
cuvinte. Dar mi-a fost cu neputinţă. Am reunit câte două şi 
câte trei, şi chiar câte cinci sau şase litere, dar tot n-am dat 
de vreun cuvânt cu înţeles. Numai a patrusprezecea, a 
cincisprezecea şi a şaisprezecea literă formau cuvântul 
englezesc ice. A optzeci şi patra, optzeci şi cincea şi optzeci 
şi şasea literă formau cuvântul sir. În sfârşit, în rândul al 
treilea al documentului, am observat cuvintele latineşti 
rota, mutabile, ira, nec, arta. 

„Ei, drace, mă gândeam, aceste ultime cuvinte s-ar părea 
că-i dau dreptate unchiului în privinţa limbii în care-i scris 
documentul!” Poftim, în rândul al patrulea am ochit şi 
cuvântul luco, care înseamnă „lemn sacru”! E drept că în 
rândul al treilea se poate citi cuvântul tabiled, care-i 
nendoios de origine ebraică, iar în ultimul, cuvintele mer, 
arc, mere, care sunt curat franţuzeşti. 


Nu era greu să-ţi pierzi capul! Patru limbi diferite în 
aceeaşi frază absurdă! Ce legătură putea să fie între 
cuvintele gheaţă, domn, mânie, crud, lemn sacru, 
schimbător, mamă, arc şi mare? 

Numai primul şi ultimul cuvânt s-ar fi putut îmbina uşor, 
fiindcă nu-i de mirare ca într-un document scris în Islanda 
să se vorbească de o mare de gheaţă. Dar ca să înţelegi de 
aici restul criptogramei era cu totul altceva. 

Mă zbăteam, deci, neputincios, luptând cu o enigmă de 
nedezlegat; creierul mi se înfierbântase şi, privind foaia de 
hârtie, începusem să clipesc des din ochi; mi se părea că 
cele o sută treizeci şi două de litere zboară în jurul meu, ca 
acele dungi luminoase care joacă în faţa ochilor noştri când 
mi se urcă sângele la cap. 

Eram în prada unei adevărate halucinaţii; mă înăbuşeam, 
aveam nevoie de aer. Fără să-mi dau bine seama, am 
început să-mi fac vânt cu foaia de hârtie, care-mi trecea 
regulat pe dinaintea ochilor, când pe dos, când pe faţă. 

Şi ce credeţi: nu mică mi-a fost surpriza când, în una din 
aceste repezi fluturări ale hârtiei, mi se păru că văd scrise 
pe dosul ei nişte cuvinte foarte citeţe, cuvinte latineşti, şi 
printre ele craterem şi terrestre! 

Deodată, mintea mi se lumină; aceste singure indicaţii mă 
făcură să întrevăd adevărul; descoperisem cheia 
documentului. Pentru a-l înţelege nu era nici măcar nevoie 
să răstorni foaia şi să-l citeşti pe dos! Nu. Aşa cum era, aşa 
cum mi-l dictase unchiul, putea fi silabisit cu uşurinţă. 
Ingenioasele combinaţii ale profesorului îşi dădeau roadele. 
Avusese deci dreptate în privinţa orânduirii literelor şi nu 
greşise câtuşi de puţin nici în privinţa limbii în care era 
scris documentul! îi mai trebuia o nimica toată ca să poată 
citi de la un cap la altul această frază latinească, şi acest 
flecuşeţ mi-l adusese mie întâmplarea! 

E lesne de înţeles de ce eram atât de emoţionat! Mi se 
împăienjeniseră ochii. Nu mai vedeam nimic. Am întins pe 


masă foaia de hârtie. Aşadar, era de ajuns să-mi arunc o 
privire asupra ei, pentru ca să descopăr secretul. 

În sfârşit reuşii să mă mai liniştesc. Ca să-mi potolesc 
nervii, îmi impusesem să fac de două ori ocolul odăii şi, 
după ce am urmat această prescripţie, m-am cufundat din 
nou în fotoliul cel mare. 

— Să citim! am strigat, după ce am tras în plămâni o mare 
cantitate de aer. 

Mă aplecai peste masă; am pus pe rând degetul pe fiecare 
literă şi, fără să mă întrerup, fără să şovăi măcar o clipă, am 
citit cu glas tare întreaga frază. 

Dar ce stupoare, ce spaimă m-a cuprins! Mai întâi am 
rămas ca trăsnit. Cum?! Ceea ce aflasem se îndeplinise! Să 
fi avut un om atâta îndrăzneală încât să pătrundă... 

— Ah! strigai eu, sărind ca ars. Nu! nu! Nici vorbă. 
Unchiul meu nu va şti niciodată nimic. Asta i-ar mai lipsi, să 
afle de o asemenea călătorie! I-ar veni numai decât gustul 
s-o întreprindă şi nimic nu l-ar putea împiedica să plece. E 
un geolog atât de încăpățânat! Ar pleca cu orice risc, chiar 
dacă ar şti că se-ntâmplă nu ştiu ce! Ba, mai mult, m-ar lua 
şi pe mine cu el, şi nu ne-am mai întoarce! Niciodată! 
Niciodată! 

Mă aflam într-o stare de surescitare greu de descris. 

„Nu, nu! Asta nu se va întâmpla niciodată, mi-am zis eu cu 
energie, şi fiindcă stă în puterea mea să împiedic ca o astfel 
de idee să-i vină în minte acestui tiran, o voi face”. Şi cum, 
întorcând pe toate feţele documentul, la un moment dat ar 
fi putut să descopere şi el - ca şi mine - cheia, m-am hotărât 
să-l distrug. 

În cămin mai ardea puţin foc. Apucai nu numai foaia de 
hârtie, ci şi pergamentul lui Saknussemm şi, cu mâinile 
tremurânde, eram gata să azvârl totul în foc şi să nimicesc 
secretul acesta atât de periculos, când uşa biroului se 
deschise şi unchiul meu îşi făcu apariţia. 

Abia am avut vreme să pun pe masă nenorocitul acela de 
document. 


Profesorul Lidenbrock părea foarte preocupat. Gândul 
care-l stăpânea nu-i dăduse pace nici o clipă şi probabil că 
în timpul plimbării scrutase totul cu de-amănuntul, 
analizase toată problema, folosise toate resursele 
imaginaţiei sale ca să născocească ceva şi acum se întorsese 
să pună în aplicare vreo nouă combinaţie. 

În adevăr, se aşeză în fotoliul său şi, cu tocul în mână, 
începu să aştearnă o serie de formule care semănau cu un 
calcul algebric. 

Îi urmăream mâna tremurândă şi nu-i pierdeam din ochi 
nici o mişcare. Oare era posibil să se ivească pe neaşteptate 
vreun rezultat la care nici nu putea să nădăjduiască? 
Tremuram fără vreo pricină, fiindcă adevărata şi singura 
combinaţie era descoperită şi a căuta alta însemna, pur şi 
simplu, o pierdere zadarnică de vreme. 

Timp de trei ore nesfârşite, unchiul meu a lucrat, fără să 
spună un cuvânt, fără să ridice măcar capul, ştergând, 
refăcând, şi iarăşi ştergând, luând-o de la capăt de o mie de 
ori. 

Ştiam bine că, dacă ar fi izbutit să rânduiască aceste litere 
în toate felurile posibile, ar fi ajuns până la urmă să 
descifreze criptograma. Dar mai ştiam, de asemenea, că 
numai douăzeci de litere se pot combina în două 
quintilioane, patru sute treizeci şi două catralioane nouă 
sute două trilioane, opt miliarde, o sută şaptezeci şi şase 
milioane şase sute patruzeci de mii de feluri... Or, în frază 
erau o sută treizeci şi două de litere, iar aceste o sută 
treizeci şi două de litere formau, prin combinaţie, un număr 
uriaş de fraze diferite, alcătuite din cel puţin o sută treizeci 
şi trei de cifre, număr aproape imposibil de numit şi care 
scapă oricărui calcul. 

Eram sigur că nu va putea rezolva problema în felul acesta 
eroic. 

Şi timpul trecea; se făcuse noapte; zgomotele străzii se 
potoliseră, dar unchiul meu tot mai stătea aplecat peste 
cifre, fără să vadă sau să audă pe cineva, nici măcar pe 


Martha, femeia asta atât de cumsecade, care 
întredeschisese uşa întrebându-l: 

— Domnul va lua cina astă-seară? 

Martha trebui să plece, însă, fără nici un răspuns. În ceea 
ce mă priveşte, după ce m-am stăpânit câtva timp, am fost 
cuprins de un somn de neînvins şi am adormit pe marginea 
canapelei, în timp ce unchiul Lidenbrock tot calcula şi 
ştergea mereu. Când m-am trezit a doua zi, neobositul şi 
harnicul profesor mai lucra încă. Ochii săi împăienjeniţi, 
faţa palidă, pomeţii roşii ai obrajilor, totul mărturisea cât de 
înverşunat se luptase cu imposibilul şi în ce oboseală a 
minţii, în ce strădanie a creierului trebuie să se fi scurs 
acele ceasuri nesfârşite. 

Starea sa îmi inspira într-adevăr milă. În ciuda imputărilor 
pe care mă credeam îndreptăţit să i le fac, am fost cuprins 
de o netăgăduită emoție. Bietul om era atât de stăpânit de 
ideea sa, încât uitase să se şi înfurie. 'Toate forţele sale vitale 
erau concentrate asupra unui singur punct, şi, cum ele nu 
se eliberau prin supapa lor obişnuită, mă temeam ca 
tensiunea în care se afla să nu-l facă să explodeze dintr-un 
moment într-altul. 

C-un singur gest aş fi putut să-l scap din acest cleşte de 
fier care îi strângea ţeasta, c-un singur cuvânt numai! Dar 
am tăcut. 

Şi doar eram bun din fire. Atunci de ce am rămas mut într- 
o asemenea împrejurare? Trebuie să spun c-o făceam chiar 
spre binele unchiului meu. 

Nu, nu, îmi ziceam eu mereu, nu voi vorbi! Fiindcă altfel, 
de îndată ce va afla despre ce-i vorba, va voi să plece într- 
acolo. îl cunosc doar: nimic nu l-ar putea opri. Are o 
imaginaţie vulcanică, şi, pentru a face ceea ce nu au reuşit 
alţi geologi, ar fi în stare să-şi rişte chiar viaţa. Aşadar, 
trebuie să tac şi să păstrez secretul pe care din întâmplare 
l-am descoperit! A-l da în vileag, ar însemna să-l ucid pe 
profesorul Lidenbrock! N-are decât să-l ghicească dacă 


poate. Nu vreau să-mi reproşez într-o zi că l-am dus la 
pieire! 

De-ndată ce-am luat hotărârea asta, mi-am încrucişat 
braţele şi am aşteptat. 

Dar, din păcate, îmi făcusem socotelile fără a prevedea 
întâmplarea ce avea să aibă loc la numai câteva ore după 
aceasta. 

Dimineaţa, când Martha voi să se ducă la piaţă, găsi uşa de 
la stradă încuiată. Cheia cea mare lipsea din broască. Cine 
o scosese? Nu-ncăpea îndoială că unchiul meu, când se 
întorsese în ajun de la acea precipitată excursie pe care o 
făcuse. 

Urmărea oare vreun scop? O făcuse din nebăgare de 
seamă? Voia să ne supună chinurilor foamei? Nu cred, căci 
acest lucru ar fi întrecut orice măsură. Cum? Martha şi cu 
mine să cădem victimele unei întâmplări care nu ne privea 
câtuşi de puţin? 

Da, chiar aşa era! Şi deodată mi-am amintit de un lucru 
care se-ntâmplase cu câţiva ani în urmă şi de care mă 
îngrozesc şi azi. În acea perioadă, unchiul meu lucra la 
marea sa clasificare mineralogică şi, fiindcă stătuse 
nemâncat patruzeci şi opt de ore, a trebuit ca şi noi trei să 
respectăm acest regim ştiinţific în ceea ce mă priveşte, m- 
am ales atunci cu nişte crampe la stomac, care nu erau 
câtuşi de puţin distractive pentru un băiat destul de 
mâncăcios. 

Am rămas de aceea încredinţat că vom fi lipsiţi de masa de 
prânz, aşa cum pierdusem şi cina, cu o seară înainte. Eram 
totuşi hotărât să rabd ca un adevărat erou şi să nu cedez în 
faţa chinurilor foamei. Dar buna noastră Martha lua toate 
lucrurile astea foarte în serios şi era deznădăjduită, biata 
femeie! Cât despre mine, imposibilitatea de a părăsi casa 
mă stingherea mult mai mult. Şi e lesne de înţeles de ce. 

În acest timp, unchiul meu lucra mereu, fără răgaz; se 
pierdea cu închipuirea în lumea ideală a combinațiilor, trăia 
departe de pământ şi în afara oricăror nevoi pământeşti. 


Către amiază, însă, foamea începu să mă chinuie de-a 
binelea. Martha, în nevinovăția ei, mâncase în ajun toate 
proviziile din cămară, aşa că nu se mai găsea nimic în casă. 
Totuşi, nu mă dădeam bătut. Ba chiar îmi făceam un punct 
de onoare din acest eroism. 

Sunară şi ceasurile două. Toată situaţia asta devenise 
ridicolă, mai mult chiar, de nesuferit. Încercam să mă 
conving că s-ar putea să exagerez importanţa 
documentului; că unchiul meu n-o să-i dea atâta crezământ 
şi o să vadă că la mijloc e o simplă mistificare. Iar dacă, în 
cel mai rău caz, ar fi ispitit să înceapă aventura, voi fi în 
stare să-l împiedic. îmi spuneam că e posibil să descopere el 
însuşi cheia cifrului şi atunci m-aş alege doar cu un post 
nedorit! 

Toate aceste raționamente, pe care în ajun le-aş fi respins 
cu indignare, mi se părură nespus de bune; am socotit 
absurd faptul de a fi aşteptat atât de mult şi mă hotărâi să-i 
spun totul. 

Căutam tocmai cum să intru în vorbă cu el, aşa, mai pe de 
departe, când profesorul se ridică şi-şi puse pălăria, gata să 
plece. 

Cum! Să plece şi să ne lase iarăşi încuiaţi în casă? 
Niciodată! 

— Unchiule! exclamai. Dar nu părea să mă fi auzit. 

— Unchiule Lidenbrock! am repetat, ridicând uşor glasul. 

— Ce-i? făcu el, ca şi cum s-ar fi trezit chiar atunci din 
somn. 

— Ei, dar cheia? 

— Care cheie? A, cheia de la uşă? 

— Nu, am strigat eu, cheia documentului! 

Profesorul mă privi lung pe deasupra ochelarilor; pesemne 
că observase ceva neobişnuit pe figura mea, căci mă apucă 
strâns de braţ şi, fără să poată rosti o vorbă, mă întrebă din 
ochi. Şi cred că niciodată vreo cerere n-a fost formulată atât 
de limpede. 


Am dat din cap ca să întăresc încă o dată ceea ce 
spusesem. 

La rându-i, el clătină din cap, oarecum compătimitor, ca şi 
cum ar fi avut de-a face cu un nebun. 

Dacă am văzut aşa, am făcut un gest şi mai categoric. 

Ochii îi luceau cu o strălucire vie; mâna-i deveni 
amenințătoare. 

Discuţia aceasta mută, dusă în asemenea împrejurări, ar fi 
interesat chiar şi pe spectatorul cel mai nepăsător. Îmi era 
pur şi simplu frică să mai vorbesc, căci mă temeam ca-n 
primele clipe de bucurie unchiul meu să nu mă înăbuşe cu 
îmbrăţişările. Dar insistă atât de mult, încât a trebuit să-i 
răspund. 

— Da, cheia aceea!... întâmplarea!... 

— Ce tot spui? strigă el cuprins de-o emoție de nedescris. 

— Iată, am continuat eu şi i-am întins foaia pe care 
scrisesem. Citeşte! 

— Dar nu înţeleg absolut nimic! răspunse el, mototolind 
foaia de hârtie. 

— Da, n-are nici un înţeles dacă o citeşti de la început, dar, 
ia vezi, nu cumva de la sfârşit... 

Nici nu terminasem bine fraza, că profesorul şi scoase un 
strigăt, sau, mai precis, un adevărat răcnet! În cugetul său 
se făcu deodată lumină; era transfigurat. 

— Ah, ingeniosule Saknussemm! strigă el. Tu ai scris întâi 
fraza de-a-ndoaselea? 

Şi repezindu-se la foaia de hârtie, cu ochi tulburi, cu vocea 
tremurătoare el citi tot documentul, începând de la ultima 
literă şi ajungând la prima. 

EI era conceput în termenii următori: 

În Sneffels Yoculis craterem kem delibat umbra Scartaris 
Julii intra calendas descende, audas viator, et terrestre 
centrum attinges. 

Kod feci. Arne Saknussemm. 

Ceea ce, tradus din această latinească incorectă, 
înseamnă: 


Coboară în craterul de la Yocul din Sneffels, pe care 
umbra lui Scartaris vine să-l mângâie înainte de calendele 
lui iulie, călătorule îndrăzneţ, şi vei ajunge în centrul 
Pământului. Ceea ce am şi făcut. 

Arne Saknussemm. 

La citirea acestor rânduri, unchiul meu sări în sus, de 
parcă s-ar fi atins pe neaşteptate de o butelie de Leyda. 
îndrăzneala, bucuria şi convingerea îl făceau măreț. Nu-şi 
mai găsea o clipă de astâmpăr, se apuca mereu cu 
amândouă mâinile de cap; muta scaunele dintr-un loc într- 
altul; strângea cărţile grămadă; făcea tot felul de jonglerii 
cu preţioasele sale geode, de te minunai, ori împărțea câte 
un pumn în dreapta şi în stânga. În cele din urmă se linişti 
şi, ca un om sleit din pricina unei prea mari risipe de 
energie, căzu în fotoliu. 

— Cât e ceasul? întrebă el după câteva clipe de tăcere. 

— Trei, i-am răspuns eu. 

— la te uită, ce repede a trecut vremea! Mi-e o foame de 
nu mai pot. Ei, acu' să trecem la masă. Apoi, o să vedem... 

— Ce să vedem? 

— O să-mi faci geamantanul. 

— Cum?! strigai eu. 

— Şi pe altău, adăugă neîndurător profesorul, intrând în 
sufragerie. 

La auzul acestor cuvinte, mă trecu un fior prin tot corpul. 
Totuşi, m-am stăpânit. Mă silii să par mai liniştit decât 
oricând. Numai argumentele ştiinţifice îl puteau opri pe 
profesorul Lidenbrock de la ce-şi pusese-n gând. Şi 
argumente aveam destule, şi încă foarte serioase, pentru a-i 
dovedi imposibilitatea unei asemenea călătorii. Să pleci 
spre centrul Pământului! Ce nebunie! Mi-am rezervat însă 
pentru un moment mai prielnic această discuţie şi m-am 
dus să mă îngrijesc de masă. 

Cred că-i de prisos să mai redau sudălmile unchiului în 
faţa mesei goale. Apoi totul se lămuri. Martha îşi recăpătă 
libertatea de acţiune şi alergă la piaţă să cumpere tot ce 


trebuia, şi îşi rândui lucrurile în aşa fel încât după numai un 
ceas ne-am astâmpărat foamea şi am putut judeca situaţia 
mai bine. 

În timpul mesei, unchiul meu a fost aproape vesel şi, din 
când în când, îi scăpa câte-o nevinovată glumă de savant. 
După desert îmi făcu semn să-l urmez în biroul lui. 

M-am supus pe dată. El se aşeză la un capăt al mesei sale 
de lucru, iar eu la celălalt capăt. 

— Axel, începu el cu un glas îndeajuns de blând, eşti un 
băiat foarte ingenios; mi-ai făcut un mare serviciu, tocmai 
când, plictisit şi obosit de atâta muncă, eram gata să dau 
naibii toate aceste încâlcite combinaţii. Unde aş fi rătăcit cu 
căutările mele? Nimeni nu poate şti! Nu voi uita niciodată 
acest lucru, băiete, şi din gloria pe care o vom dobândi o să 
ai şi tu partea ce ţi se cuvine. 

„Ei, mi-am zis eu, acum, că e bine dispus, a venit tocmai 
momentul să discutăm despre această glorie...!”. 

— Mai înainte de toate, continuă unchiul meu, îţi 
recomand cea mai strictă discreţie. Ne-am înţeles, nu-i aşa? 
în lumea savanților sunt destui care mă invidiază şi nu 
puţini sunt aceia care ar voi din tot sufletul să întreprindă 
această călătorie, de care vor începe a bănui câte ceva abia 
la întoarcerea noastră. 

— Crezi că o să se găsească atâţia îndrăzneţi? l-am 
întrebat eu mirat. 

— Bineînţeles; cine ar mai şovăi la gândul că poate să 
dobândească o asemenea faimă? Dacă documentul ăsta ar fi 
cunoscut, o armată întreagă de geologi s-ar repezi pe 
urmele lui Arne Saknussemm! 

— Ca să-ţi spun drept, unchiule, e un lucru de care nu sunt 
chiar atât de convins, căci nimic nu dovedeşte 
autenticitatea documentului. 

— Cum, nici cartea în care l-am descoperit? 

— Bine, să presupunem că însuşi Saknussemm ar fi scris 
rândurile acestea! Dar oare rezultă de aici numaidecât că 
Saknussemm a întreprins cu adevărat această călătorie şi 


că acest vechi pergament nu cuprinde în el vreo 
mistificare? 

Apoi mi-a părut îndeajuns de rău că scăpasem acest ultim 
cuvânt cam îndrăzneţ. Profesorul îşi încruntă sprâncenele 
stufoase şi mă temeam să nu fi compromis toată discuţia. 
Din fericire, nu s-a întâmplat nimic neplăcut. Severul meu 
interlocutor schiţă un fel de zâmbet şi-mi spuse: 

— Asta o să vedem mai târziu. 

— Ah! am exclamat puţin jignit. Atunci dă-mi voie, cel 
puţin, să-mi expun toate obiecțiile cu privire la acest 
document. 

— Vorbeşte, băiete, nu te sfii. Ai toată libertatea să-ţi 
exprimi părerea. Acu' nu mai eşti nepotul meu, ci un coleg. 
Începe, dar! 

— Ei bine, voiam să te întreb mai întâi ce sunt aceşti Yocul, 
Sneffels şi Scartaris, de care n-am auzit vorbindu-se 
niciodată? 

— Nimic mai uşor. 'locmai am primit acum câtva timp o 
hartă de la prietenul meu Augustus Petermann, din Leipzig; 
nici nu se putea să sosească mai la ţanc. Ad-o încoace. Vezi 
că e în biblioteca cea mare, în al treilea atlas din rândul doi, 
la seria Z, despărţitura a patra. 

M-am ridicat, şi, datorită indicaţiilor sale precise, am găsit 
atlasul cerut. Unchiul îl deschise şi rosti: 

— Iată una din cele mai bune hărţi ale Islandei. A fost 
întocmită de Henderson, şi, cu ajutorul ei, cred că vom 
rezolva toate dificultăţile care se vor ivi. 

M-am aplecat peste hartă. 

— Vezi insula asta? E formată numai din vulcani, spuse 
profesorul, şi bagă de seamă că toţi poartă numele de Yocul. 
În limba islandeză, cuvântul ăsta înseamnă „gheţar” or, la 
latitudinea ridicată a Islandei, majoritatea erupţiilor îşi fac 
loc printre straturile de gheaţă. De aici vine denumirea de 
Yocul, care a fost dată tuturor acestor munţi vulcanici de pe 
insulă. 

— Bine, i-am răspuns, dar Sneffels ce-i? 


Nădăjduiam că la această întrebare n-o să primesc nici un 
răspuns, dar m-am înşelat. 

— Urmăreşte-mă pe coasta occidentală a Islandei, reluă 
unchiul meu. Vezi Reykjavik, capitala ţării? Da? Foarte bine! 
Urcă de-a lungul nenumăratelor fiorduri care brăzdează 
aceste ţărmuri roase de apele mării şi poposeşte puţin sub 
cel de al şaizeci şi cincilea grad de latitudine. Ce vezi acolo? 

— Un fel de peninsulă care seamănă cu un os descărnat, 
ce se termină printr-o uriaşă rotulă. 

— Comparaţia e justă, băiete. Dar pe această rotulă nu 
vezi Nimic? 

— Ba da, un munte care pare a fi crescut din mare. 

— Ei bine, acesta-i muntele Sneffels! 

— Sneffels?! 

— Chiar el. E un munte înalt de 5000 de picioarel, unul 
dintre cei mai mari de pe insulă, şi care va deveni, cu 
siguranţă, cel mai renumit vulcan din lumea întreagă, dacă 
craterul său ajunge în centrul Pământului. 

— Dar e cu neputinţă! strigai, înălţând din umeri, revoltat 
la culme de o asemenea presupunere. 

— Cu neputinţă! răspunse profesorul Lidenbrock pe un 
ton aspru. 

Şi de ce, mă rog? 

— Fiindcă craterul vulcanului e astupat, fără îndoială, de 
lavă, de roci incandescente, şi atunci... 

— Dar dacă e vorba de un vulcan stins? 

— Stins? 

— Ei da. În momentul de faţă, numărul vulcanilor activi de 
pe întreaga suprafaţă a globului nu trece de trei sute, pe 
când numărul vulcanilor stinşi e cu mult mai mare. Or, 
vulcanul Sneffels este socotit printre aceştia din urmă. 
Mărturiile istorice pe care le avem consemnează că a erupt 
doar o dată, în 1229, şi de atunci zgomotele sale subterane 
s-au potolit încetul cu încetul şi nu mai e socotit printre 
vulcanii activi. 


La aceste desluşiri precise, nu mai aveam ce răspunde şi 
de aceea m-am grăbit să arăt celelalte puncte obscure pe 
care le conţinea documentul. 

— Dar cuvântul Scartaris ce înseamnă, l-am întrebat, şi ce 
rost au aici calendele lui iulie? 

Unchiul meu se gândi câteva minute. Avui o clipă de 
nădejde, dar numai una, căci, în curând, iată ce-mi 
răspunse: 

— Ceea ce tu numeşti obscur e pentru mine un lucru 
limpede. Asta dovedeşte tocmai grija plină de ingeniozitate 
cu care Saknussemm a vrut să-şi precizeze descoperirea. 
Sneffels are mai multe cratere şi deci trebuie neapărat să 
se indice care dintre ele duce spre centrul Pământului. Şi 
atunci, ce a făcut savantul islandez? A observat că în 
preajma calendelor lui iulie, adică prin ultimele zile ale lunii 
iunie, unul din vârfurile muntelui, şi anume Scartaris, îşi 
proiecta umbra până la gura craterului despre care e 
vorba, şi a consemnat acest fapt în documentul său. Putea 
el oare da o indicație mai precisă, şi, odată ajunşi în vârful 
Sneffelsului ar fi cu putinţă să şovâim asupra drumului pe 
care trebuie să-l urmăm? 

Hotărât lucru, unchiul meu avea răspuns la toate. 

Vedeam bine că e de nebiruit în ceea ce priveşte 
interpretarea cuvintelor din vechiul pergament. Am încetat 
deci să-l mai hărţuiesc în această direcţie şi, cum mai 
înainte de toate trebuia convins, m-am hotărât să trec la 
obiecţiunile ştiinţifice, care erau mult mai serioase, după 
părerea mea. 

— Ei, sunt silit să recunosc, i-am spus, că fraza lui 
Saknussemm e limpede şi nu-ţi poate lăsa nici o urmă de 
îndoială. Deci, nu mă îndoiesc că savantul acesta a coborât 
în fundul vulcanului Sneffels, că a văzut umbra vârfului 
Scartaris mângâind marginile craterului înainte de 
calendele lui iulie, ba chiar cred că a auzit povestindu-se în 
legendele din vremea sa că acest crater ducea spre centrul 
Pământului; dar că ar fi ajuns el însuşi până acolo, că ar fi 


întreprins cu adevărat această călătorie, şi că s-a şi întors - 
asta nu, în ruptul capului, nu! 

— Şi, mă rog, de ce nu? mă întrebă unchiul meu cu o 
ciudată ironie. 

— Din pricină că toate teoriile ştiinţifice arată în mod 
evident că o asemenea ispravă e cu neputinţă. 

— 'Toate teoriile spun asta? păru să se mire profesorul, 
luând un aer glumeţ. Ah, ale naibii teorii! Cât ne vor 
stingheri bietele teorii! 

Cu toate că vedeam că-şi bate joc de mine, vorbii mai 
departe. 

— E doar un lucru absolut recunoscut că la fiecare 
şaptezeci de picioare adâncime sub scoarţa Pământului, 
căldura creşte aproape cu un grad! Or, admițând această 
proporţionalitate constantă, şi cum raza Pământului are 
cam 1500 leghel, în centrul Pământului trebuie să fie o 
temperatură care depăşeşte două sute de mii de grade. 
Materiile din interiorul Pământului se află deci în stare de 
gaze incandescente, căci metalele, aurul, platina, rocile cele 
mai dure nu pot rezista la o asemenea căldură. Şi atunci, n- 
am dreptul oare să mă îndoiesc că-i cu putinţă să pătrunzi 
într-un asemenea mediu? 

— Aşadar, Axel, căldura te pune în încurcătură? 

— Desigur. Dacă am ajunge la o adâncime de numai zece 
leghe, am atinge limita scoarţei pământeşti şi temperatura 
ar depăşii 1300 grade. 

— Şi ţi-e frică să nu te topeşti? 

— 'Te las pe dumneata să hotărăşti, am răspuns îmbufnat. 

— Ei, dacă-i aşa, iată ce hotărăsc eu, mi-a răspuns 
profesorul Lidenbrock, luându-şi un aer grav: nimeni - şi 
deci nici tu - nu poate şti cu siguranţă ce se petrece 
înăuntrul Pământului, dat fiind că noi nu cunoaştem decât a 
douăsprezecea mia parte din raza lui; ştiinţa e mereu 
perfectibilă, şi fiecare teorie este neîncetat înlăturată de o 
teorie mai nouă. Până la Fourier nu s-a crezut oare că 
temperatura spaţiilor interplanetare scade mereu, iar 


astăzi nu se ştie că gerurile cele mai mari din stratosferă nu 
trec de patruzeci sau cincizeci de grade sub zero? De ce nu 
s-ar întâmpla acelaşi lucru şi cu căldura dinăuntrul 
Pământului? De ce, adică, la o anumită adâncime să nu 
atingă şi căldura o limită staţionară, în loc să crească într- 
atâta încât să se ridice până la gradul de topire al 
mineralelor celor mai refractare? 

Cum unchiul meu adusese problema pe tărâmul ipotezelor, 
n-am mai avut ce să-i răspund. 

— Ei bine, îţi voi spune că adevărații savanţi, printre alţii şi 
Poisson, au dovedit că dacă înăuntrul Pământului ar fi o 
căldură de două sute de mii de grade, gazele 
incandescente, care provin din materiile topite, ar dobândi 
o asemenea elasticitate, încât scoarţa Pământului n-ar 
putea să reziste şi ar plesni ca pereţii unui cazan sub 
presiunea vaporilor. 

— Asta e părerea lui Poisson, unchiule. 

— Sunt de acord, dar e şi părerea altor geologi iluştri, 
care susţin că interiorul Pământului nu-i format nici din 
gaze, nici din apă, nici din cele mai grele roci pe care le 
cunoaştem, căci, în acest caz, Pământul ar avea o greutate 
de două ori mai mică. 

— Oh, dar cu ajutorul cifrelor poţi dovedi orice vrei! 

— Nu, nu numai cu cifre, băiete, dar şi cu fapte! Oare nu-i 
un lucru precis că numărul vulcanilor a scăzut considerabil 
din primele zile ale Pământului? Şi dacă există, într-adevăr, 
căldură în centrul Pământului, nu se poate trage concluzia 
că ea tinde să scadă? 

— Unchiule, dacă intri pe tărâmul presupunerilor, cred că 
e inutil să mai discutăm. 

— Iar eu îţi spun că părerea mea se sprijină pe părerile 
unor savanţi şi mai competenţi. Îţi aminteşti de vizita pe 
care mi-a făcut-o celebrul chimist englez Humphry Davy în 
1825? 

— N-am cum să-mi amintesc, căci am venit pe lume cu 
nouăsprezece ani mai târziu! 


— Ei bine, Humphry Davy, fiind în trecere spre Hamburg, 
a venit să mă vadă. Am discutat îndelung şi, printre alte 
chestiuni, am confruntat împreună ipoteza pusă de unii că 
sâmburele intern al Pământului ar fi lichid. Şi am fost 
amândoi de acord că ipoteza nu poate sta în picioare, dintr- 
un motiv căruia ştiinţa nu i-a găsit încă răspuns. 

— Care anume? l-am întrebat oarecum mirat. 

— Acela că această masă lichidă ar fi supusă, ca şi oceanul, 
atracției lunare, şi, în consecinţă, de două ori pe zi s-ar 
produce fluxuri şi refluxuri interne, care, ridicând scoarţa 
Pământului, ar da naştere la cutremure de pământ 
periodice. 

— Dar, unchiule, e un lucru ştiut de toată lumea că 
suprafaţa globului a fost supusă combustiunii şi cred că ne 
este îngăduit să presupunem că suprafaţa exterioară s-a 
răcit, pe măsură ce căldura s-a retras spre centru. 

— Eroare, răspunse unchiul meu. Pământul a fost încălzit 
de către combustiunea de la suprafaţa lui, iar nu cum crezi 
tu. Suprafaţa sa era formată dintr-o mare cantitate de 
metale, ca potasiul şi sodiul, care au proprietatea de a se 
aprinde de la sine, chiar numai în contact cu aerul şi cu apa. 
Aceste metale au luat foc când vaporii atmosferici au căzut 
pe Pământ sub formă de ploaie, şi, încetul cu încetul, când 
apele au pătruns printre crăpăturile scoarţei Pământului, 
ele au dat naştere la noi incendii, însoţite de explozii şi 
erupții. Faptul acesta ne explică de ce vulcanii erau atât de 
numeroşi la începutul existenţei Pământului. 

— lată o ipoteză ingenioasă! strigai eu, oarecum fără voia 
mea. 

— Şi pe care Humphry Davy mi-a lămurit-o chiar aici, 
printr-o experienţă foarte simplă. El a întocmit o bilă 
metalică, în special din amestecul celor două metale despre 
care ţi-am vorbit şi care înfăţişa perfect globul nostru; şi ori 
de câte ori picura pe suprafaţa ei o boare fină de apă, ea 
începea să se umfle, să se oxideze şi îndată se forma un mic 
munte; în vârful muntelui apărea un crater, care şi erupea 


încălzind întreaga bilă într-atât, încât n-o mai puteai ţine în 
mână. 

În adevăr, argumentele profesorului începuseră să mă 
clatine în convingerile mele, mai ales că le susţinea cu 
pasiunea şi înflăcărarea ce-l caracterizau. 

— După cum vezi, Axel, adăugă el, starea sâmburelui 
central a dat naştere la diferite ipoteze printre geologi şi, 
din toate câte se susţin, nimic nu poate fi mai puţin dovedit 
decât că ar exista acolo o căldură interioară; după mine, ea 
nu există şi nici nu poate exista. Dar, la urma urmei, ca şi 
Arne Saknussemm, vom vedea la faţa locului ce-i adevărat 
în această chestiune. 

— Ei da, i-am răspuns eu simţindu-mă atras de 
entuziasmul unchiului meu, da, vom vedea, dacă ne va fi 
posibil să vedem ceva acolo! 

— Şi de ce nu? Ne putem bizui pe fenomenele electrice, ca 
să ne lămurim, şi chiar şi pe atmosfera care, datorită 
presiunii, poate deveni mai luminoasă pe măsură ce te 
apropii de centrul Pământului. 

— Da, da! Se prea poate să fie şi aşa! 

— Asta e sigur, mi-a răspuns triumfător unchiul meu. Dar 
îţi recomand cea mai deplină tăcere, auzi tu? Să nu sufli un 
cuvânt despre tot ce-ai aflat până acum, ca nu cumva să afle 
cineva şi să-i vină ideea de-a ajunge înaintea noastră în 
centrul Pământului. 

Astfel s-a sfârşit această memorabilă discuţie, de pe urma 
căreia mult timp nu mi-am putut reveni. Am ieşit ameţit din 
biroul unchiului meu şi, cum mi se părea că pe străzile 
Hamburgului nu-i destul aer ca să-mi vin în fire, m-am 
îndreptat spre ţărmul Elbei, cu gând să iau vaporul cu aburi 
care face legătura între oraş şi gara Hamburg. 

Eram oare convins de cele ce auzisem? Nu mă aflam, 
cumva, sub influenţa dominatoare a profesorului 
Lidenbrock? Trebui oare să iau în serios hotărârea lui de a 
porni spre centrul Pământului. Îmi fusese dat să aud 
speculaţiile nesăbuite ale unui nebun, sau deducţiile 


ştiinţifice ale unui mare geniu? în toate acestea, unde se 
sfârşea adevărul şi de unde începea eroarea? 

Mă zbăteam, oscilând între o mie de ipoteze contradictorii 
şi nu ştiam de care să mă agăţ. 

Cu toate că acum entuziasmul începea să-mi cam 
slăbească, îmi aminteam totuşi destul de bine că în decursul 
discuţiei fusesem pe deplin convins. De aceea aş fi vrut să 
plec îndată, ca să nu mai am timp de gândit. Da, în 
momentul acela nu mi-ar fi lipsit curajul să fac 
geamantanul. 

Trebuie totuşi să mărturisesc că, după o oră, calmul mi-a 
revenit, nervii mi s-au destins şi din prăpăstiile adânci ale 
Pământului am ajuns din nou la suprafaţă. 

— Ce absurditate, strigai eu, ce neghiobie! Asta nu-i o 
propunere de luat în seamă pentru un tânăr cu judecata 
sănătoasă. Totul nu-i decât o plăsmuire. Probabil că am 
dormit prost şi am avut un vis urât. 

În timpul acesta, tot mergând pe ţărmul Elbei, am dat ocol 
oraşului Am ajuns în port şi am luat-o pe şoseaua Altona. 
Mă stăpânea un fel de presimţire, o presimţire care de 
altfel s-a adeverit, căci în curând o zării pe micuța mea 
Grauben, care venea cu pas sprinten spre Hamburg. 

— Grauben! am strigat-o eu de departe. 

Fata se opri pe loc - puţin tulburată, îmi închipui - 
auzindu-se strigată pe nume, pe şoseaua aceea. Din câţiva 
paşi am şi fost lângă ea. 

— Axel, îmi spuse ea cu mirare, ai venit, cumva, să mă 
întâmpini? E foarte frumos din partea dumitale! 

Dar când mă privi mai bine, îşi dădu seama uşor că nu 
prea eram în apele mele şi că mă frământa ceva. 

— Dar ce ai? mă întrebă ea întinzându-mi mâna. 

— Ce am, Grauben! am exclamat eu. 

În două secunde şi în trei fraze, frumoasa mea irlandeză fu 
pusă la curent cu toată situaţia. Ea tăcu timp de câteva 
minute. Inima ei bătea oare la fel ca a mea? Nu ştiu, însă 


mâna ei a rămas liniştită într-a mea. Am mers vreo sută de 
paşi fără să ne spunem nimic. 

— Axel, rosti ea, într-un târziu. 

— Da, scumpa mea Grauben! 

— Du-te, va fi o călătorie frumoasă! La auzul acestor 
cuvinte, am tresărit. 

— Da, Axel, va fi o călătorie demnă de nepotul unui savant. 
Un om se cuvine să aibă cutezanţă, să se distingă prin ceva, 
printr-o acţiune măreaţă! 

— Cum, Grauben, tu nu mă sfătuieşti să renunţ la o 
asemenea aventură? 

— Nu, dragul meu Axel, ba, mai mult chiar, v-aş întovărăşi 
bucuroasă, dacă n-aş şti că o biată fată ca mine v-ar fi o 
povară. 

— Spui adevărat? 

— Da, foarte adevărat. 

Ah, femei, inimi veşnic neînţelese! Când nu sunteţi fiinţele 
cele mai temătoare de pe lume, sunteţi cele mai curajoase! 
în toate acţiunile voastre, raţiunea n-are ce căuta. Cum, 
fetiţa asta mă încuraja să iau parte la expediţie? Şi nici ea 
nu s-ar fi temut s-o încerce?! Mă îndeamnă s-o fac, deşi mă 
iubeşte...! 

Eram nedumerit şi, de ce să n-o spun, de-a dreptul ruşinat. 

— Grauben, am reluat eu, vom vedea dacă şi mâine o să-mi 
vorbeşti la fel. 

— Mâine, Axel, voi spune acelaşi lucru ca şi azi. 

Ne-am ţinut tot timpul de mână, urmându-ne drumul într- 
o adâncă tăcere. Trecusem prin atâtea emoţii în decursul 
acelei zile, că eram pur şi simplu zdrobit. 

„La urma urmei, mă gândii eu, până la calendele lui iulie 
mai avem încă mult, şi până atunci se mai pot întâmpla 
atâtea evenimente care să-l vindece pe unchiul meu de 
ideea fixă de a călători sub pământ.” 

Se înnoptase de-a binelea când am ajuns acasă, în 
Konigstrasse. Mă aşteptam să găsesc casa cufundată în 
tăcere: pe unchiul culcat, după cum îi era obiceiul, iar pe 


menajera Martha ştergând pentru ultima oară praful în 
sufragerie. Dar nu ţinusem seama de nerăbdarea 
profesorului. L-am găsit ţipând şi agitându-se de colo-colo, 
în mijlocul unei cete de hamali care descărcau nişte lucruri 
în curte, în timp ce bătrâna menajeră nu mai ştia unde-i stă 
capul. 

— Dar vino odată, Axel; grăbeşte-te, nenorocitule! îmi 
strigă el, zărindu-mă încă de departe. Că doar mai avem 
atâtea: valiza ta nu e încă făcută, hârtiile mele nu sunt puse 
în ordine, cheia de la geanta mea de voiaj parcă a ascuns-o 
naiba, că n-o găsesc; după cum vezi, nici omul care trebuia 
să-mi aducă ghetrele nu mai vine...! 

Am rămas ca trăsnit. Îmi pierise şi glasul. Şi abia de am 
mai putut îngâna aceste cuvinte: 

— Aşadar, plecăm? 

— Da, nenorocitule, şi când te gândeşti că tocmai acum ţi- 
ai găsit să te duci la plimbare, în loc să fii aici! 

— Aşadar, plecăm?! am repetat eu cu glas scăzut. 

— Da, poimâine, la prima oră a dimineţii. 

N-am mai putut să-l ascult şi am fugit în cămăruţa mea. 
Nu mai era nici o îndoială. Unchiul meu folosise din plin 
toată după-amiaza ca să-şi procure o parte din obiectele şi 

instrumentele necesare călătoriei; curtea era toată ticsită 
de scări de frânghie, de frânghii cu noduri, de torţe, de 
bidoane, de cârlige de fier, de târnăcoape, de bastoane cu 
vârful de fier şi de cazmale, pe care abia le-ar fi putut duce 
zece oameni. 

Am petrecut o noapte îngrozitoare. Nici nu se făcuse bine 
lumină, că am şi auzit pe cineva strigându-mă. Eram 
hotărât să nu deschid uşa cu nici un preţ. Dar cum aş fi 
putut să rezist acelui glas dulce, care rostea aceste cuvinte: 
„Scumpul meu Axel?” 

Am ieşit din odaie. Mi-am închipuit că figura mea 
descompusă, paloarea feţei, ochii înroşiţi de nesomn o vor 
impresiona pe Grauben şi îi vor schimba gândurile. 


— Ah, scumpul meu Axel, îmi spuse ea, văd că arăţi mai 
bine şi presupun că odihna din timpul nopţii a avut darul să 
te calmeze. 

— Să mă calmeze!... strigai eu uimit. 

M-am repezit la oglindă şi, într-adevăr, nu arătam chiar 
atât de rău precum bănuisem. Era de necrezut. 

— Axel, reluă Grauben, am stat mai mult timp de vorbă cu 
tutorele meu. E un savant îndrăzneţ, un om de mare curaj, 
şi cred că-ţi vei aminti totdeauna că sângele lui curge şi-n 
vinele tale. Mi-a vorbit de proiectele, de nădejdile lui şi mi-a 
arătat pentru ce s-a hotărât să întreprindă această călătorie 
şi cum speră să-şi atingă scopul. Şi nu mă îndoiesc că va 
izbândi. Ah, scumpul meu Axel, cât e de frumos să te 
devotezi astfel ştiinţei! Ce glorie îl aşteaptă pe domnul 
Lidenbrock, şi când te gândeşti că şi tu vei împărtăşi din 
această glorie, că ea se va răsfrânge şi asupra ta! La 
întoarcere, Axel, vei fi un bărbat în toată puterea 
cuvântului, egalul său, liber pe părerile, pe acţiunile tale, 
liber, în sfârşit, de. 

Grauben se roşi şi nu sfârşi fraza. Vorbele ei mă 
însufleţiră. Totuşi nu mă puteam obişnui cu gândul că vom 
pleca. Am tras-o pe Grauben spre camera de lucru a 
profesorului. 

— Unchiule, am început eu, a rămas deci hotărât că 
plecăm? 

— Cum? Te mai îndoieşti? 

— Da' de unde!... i-am răspuns imediat,de teamă să nu-l 
supăr. Dar aş vrea să te întreb: cine ne zoreşte aşa? 

— Timpul! Timpul care fuge cu o viteză de necrezut! 

— Totuşi, suntem abia în 26 mai, şi până la sfârşitul lui 
iunie mai sunt! 

— Ei, neştiutorule, oare crezi că se ajunge atât de uşor în 
Islanda? Dacă n-ai fi plecat tocmai atunci ca un zănatic, te- 
aş fi luat cu mine la Biroul danez de voiaj, la Liffender et 
Comp. Acolo ai fi văzut că nu-i decât o dată pe lună o cursă 


de vapoare între Copenhaga şi Reykjavik, şi anume, la 22 
ale fiecărei luni. 

— Ei, şi? 

— Cum, ei şi? Dacă plecăm la 22 iunie, înseamnă că 
ajungem prea târziu ca să mai putem vedea umbra lui 
Scartaris proiectându-se pe craterul lui Sneffels! Trebuie, 
aşadar, să ajungem cât mai degrabă la Copenhaga, pentru a 
căuta un mijloc rapid de transport. Hai, du-te de-ţi fă valiza! 

N-am mai avut ce să-i răspund şi am urcat în camera mea. 
Grauben veni după mine. Ea îmi orândui într-o mică valiză 
obiectele de care aveam nevoie în călătorie. Şi nu arăta mai 
emoţionată decât dacă ar fi fost vorba de vreo plimbare la 
Lubeck sau la Helgoland. Aranjându-mi lucrurile, mânuţele 
ei se mişcau calme, fără să piardă o clipă. Vorbea liniştit şi- 
mi aducea fel de fel de argumente, pline de înţelepciune, în 
sprijinul călătoriei noastre. Mă încânta, dar eram furios 
împotriva ei. Nu o dată, eram gata-gata să-mi ies din sărite, 
dar ea parcă nici nu băga de seamă, şi, liniştită, continua 
să-şi vadă de treburile ei. În sfârşit, fu încătărămată şi 
ultima curea a valizei. Am coborât la parter. 

Toată ziua s-au perindat o mulţime de furnizori, care au 
adus instrumente de fizică, arme şi tot felul de aparate 
electrice. Buna Martha îşi pierduse capul de atâta treabă. 

— Nu cumva a înnebunit domnul? mă întrebă ea. Am dat 
din cap, afirmativ. 

— Şi te ia şi pe dumneata cu dânsul? Am făcut acelaşi 
semn afirmativ. 

— Unde? mă întrebă ea din nou. 

I-am arătat cu degetul în jos, spre pământ. 

— În pivniţă?! strigă bătrâna menajeră. 

— Nu, i-am spus în cele din urmă, mai jos! 

Se lăsase seara. Nu-mi mai dădeam seama de scurgerea 
timpului. 

— Ai grijă! Mâine dimineaţă, la ora 6 fix plecăm, îmi atrase 
atenţia unchiul meu. 


La ora zece m-am culcat şi, de obosit ce eram, am adormit 
pe loc. 

În timpul nopţii m-au cuprins din nou spaimele. Pradă 
delirului, am visat numai prăpăstii. Mă simţeam strâns de 
mâna viguroasă a profesorului, târât, scufundat, împotmolit 
în pământ! Aveam senzaţia că mă prăbuşesc în adâncimea 
unor goluri fără fund, cu acea viteză crescândă pe care o au 
corpurile lăsate să cadă în spaţiu. Viaţa mea nu mai era 
decât o continuă cădere. 

M-am trezit la ora cinci, rupt de oboseală şi zdrobit de 
emoție. Când am coborât în sufragerie, unchiul meu şedea 
la masă şi mânca de zor. Îl priveam aproape cu groază. Cum 
Grauben era şi ea acolo, n-am mai scos o vorbă. Dar nici de 
mâncat n-am putut mânca. 

La ora cinci şi jumătate se auzi în stradă huruitul unor roţi. 
La poartă se opri o trăsură mare, care venise să ne ducă la 
gara Altona. Îndată fu ticsită cu bagajele unchiului meu. 

— Dar geamantanul tău?... mă întrebă el. 

— E gata! răspunsei eu, simțind că mă clatin. 

— Atunci grăbeşte-te să-l duci jos, altfel din pricina ta o să 
pierdem trenul! 

M-am lăsat în voia soartei, căci mi se părea c-ar fi zadarnic 
să mai lupt împotriva ei. Am urcat din nou în camera mea, 
şi, dând drumul geamantanului să se rostogolească pe 
treptele scării, m-am luat şi eu pe urma lui. 

În clipa aceea, unchiul meu tocmai trecea în mâinile lui 
Grauben frâiele casei. Şi o făcea cu toată solemnitatea! 
Frumoasa mea irlandeză îşi păstra liniştea obişnuită. Îşi 
îmbrăţişa tutorele, dar nu putu să-şi reţină o lacrimă în 
clipa când îmi atinse obrazul cu buzele ei dulci. 

— Grauben! am exclamat eu, gâtuit de emoție. 

— Du-te, scumpul meu Axel, du-te îmi spuse ea; îţi laşi 
acasă logodnica, dar la înapoiere te va aştepta soţia. 

Am strâns-o în braţe şi m-am urcat în trăsură. Martha şi 
Grauben ne adresară un ultim adio din pragul uşii. Apoi, cei 


doi cai, stârniţi de chiotul vizitiului, porniră în galop pe 
şoseaua Altona. 

Altona, o adevărată periferie a Hamburgului, e punctul 
terminus al liniei ferate care vine dinspre Kiel şi care 
trebuia să ne ducă spre țărmurile Beltului. Nu trecuseră 
nici douăzeci de minute şi am intrat în ţinutul Holstein. 

La ora şase şi jumătate, trăsura se opri în faţa gării; 
numeroasele colete ale unchiului meu, toate acele 
voluminoase baloturi, fură de îndată descărcate, 
transportate, cântărite, etichetate şi încărcate din nou în 
vagonul de bagaje, iar la ora şapte şedeam unul în faţa 
altuia în acelaşi compartiment. Se auzi deodată şuieratul 
locomotivei şi trenul se puse în mişcare. 

Mă resemnasem oare? încă nu. Totuşi, aerul proaspăt al 
dimineţii şi schimbarea continuă a peisajului, din pricina 
vitezei cu care mergea trenul, mă distrăgeau de la 
preocupările mele. 

Cât despre gândurile profesorului, cu siguranţă că o luau 
cu mult înainte acestui tren, care mergea mult prea încet 
faţă de nerăâbdarea lui. 

Eram singuri în vagon, dar nu schimbam o vorbă. Din când 
în când unchiul meu îşi cerceta buzunarele şi geanta de 
voiaj cu o minuțioasă atenţie. Am tras cu ochiul şi mi-am dat 
seama că nu-i lipsea niciunul din lucrurile care-i erau 
necesare pentru a îndeplini ceea ce proiectase. 

Printre altele, am zărit o foaie de hârtie împăturită cu 
grijă, care purta antetul Legaţiei daneze şi avea semnătura 
domnului Christiensen, consul la Hamburg şi bun prieten al 
unchiului meu. Ea trebuia să ne ajute la Copenhaga ca să 
putem obţine mai uşor recomandările necesare către 
guvernatorul Islandei. 

Am mai zărit de asemenea şi faimosul document, ascuns ca 
un obiect de mare preţ în cea mai secretă despărţitură a 
portofelului. L-am blestemat din toată inima, şi am început 
din nou să privesc ţinutul prin care treceam. 


Era o nesfârşită înlănţuire de câmpii, fără cel mai mic 
farmec, monotone, pline de nămol, dar îndeajuns de fertile: 
un ţinut foarte propice pentru aşezarea unei reţele 
feroviare şi adecvat liniilor drepte, atât de căutate de 
companiile de căi ferate. 

Dar această monotonie n-a avut timp să mă obosească 
fiindcă, după trei ore de la plecare, trenul se opri la Kiel, la 
doi paşi de mare. 

Cum bagajele noastre fuseseră înregistrate pentru 
Copenhaga, n-a trebuit să se ocupe nimeni de ele. Cu toate 
acestea, profesorul le urmări cu o privire îngrijorată în tot 
timpul cât dură transportul lor pe vapor. De pe punte 
dispărură repede în fundul calei. 

De zorit ce fusese, unchiul meu calculase atât de bine 
orele de legătură dintre tren şi vapor, încât ne mai rămase 
o zi întreagă până la plecare. Vaporul Ellenora nu pornea la 
drum decât la miezul nopţii. Această nefericită împrejurare 
declanşă nouă ore de înfrigurată nelinişte, răstimp în care 
irascibilul călător trimise la toţi dracii administraţia 
vapoarelor şi a căilor ferate şi guvernele care tolerau 
asemenea abuzuri. Ba, mai mult chiar, a trebuit să-i ţin 
isonul când l-a luat la rost pe căpitanul vaporului Ellenora. 
Voia, nici mai mult nici mai puţin, să-l silească pe căpitan să 
pună imediat sub presiune vaporul, fără a pierde nici o 
clipă. Dar căpitanul ridică din umeri şi-l trimise la plimbare! 

La Kiel, ca în orice altă parte a lumii, trebuia să-ţi petreci 
într-un fel ziua... Şi ne-am irosit-o plimbându-ne pe malurile 
înverzite ale golfului, în fundul căruia se ridica orăşelul, 
parcurgând pădurile dese ce-i dădeau înfăţişarea unui cuib 
pitulat într-un mănunchi de ramuri şi admirând vilele care 
aveau fiecare micul lor bazin pentru băi reci. Şi-n chipul 
acesta, alergând şi bombănind, am colindat Kielul până la 
ora zece seara. 

Când ne-am urcat pe bord, ocupându-ne cele două paturi 
aşezate unul deasupra celuilalt în singura cabină existentă 
pe vas, rotocoalele de fum ale Ellenorei se desfăşurau spre 


cer, iar puntea se cutremura de duduitul înfundat al 
maşinilor. 

La zece şi un sfert, ancorele au fost ridicate şi vaporul a 
început să alunece cu repeziciune pe apele întunecoase ale 
Marelui Belt. 

Noaptea părea de pâclă şi vântul sufla cu tărie. Marea era 
agitată. Câtva timp se mai zăriră în întuneric focurile de pe 
coastă, iar mai apoi, undeva, un far străluci deasupra 
valurilor. Doar atâta mi-a rămas în minte din această primă 
călătorie pe mare. 

A doua zi, pe la ora şapte dimineaţa, am debarcat la 
Korsor, un orăşel aşezat pe coasta apuseană a ținutului 
Seeland. Şi-n cea mai mare grabă ne-am suit într-un tren, 
care ne purtă printr-un ţinut la fel de neted ca şi câmpiile 
Holsteinului. 

Mai aveam trei ore de călătorie până să ajungem în 
capitala Danemarcei. Unchiul meu nu închisese ochii toată 
noaptea. În nerăbdarea sa, cred că ar fi fost în stare să 
împingă vaporul cu picioarele. 

La un moment dat, el zări fâşia luminoasă a mării. 

— Sundul! strigă el. 

La stânga noastră se înălța o clădire mare, care semăna cu 
un spital. 

— E un ospiciu de nebuni, ne lămuri unul din tovarăşii 
noştri de drum. 

„Ei, mă gândii eu, iată un loc unde ar trebui să ne sfârşim 
zilele! Oricât de mare e spitalul ăsta, îmi pare că-i prea mic 
pentru a cuprinde toată nebunia profesorului 
Lidenbrock...!”. 

În sfârşit, la zece dimineaţa, am pus piciorul în 
Copenhaga. Am încărcat bagajele într-o trăsură şi am tras 
la hotelul Phoenix, situat în cartierul Bred-Gale. Drumul 
până acolo a durat o jumătate de oră, căci gara e departe, 
afară din oraş. Unchiul meu n-avu răbdare să se dichisească 
şi mă trase după el. Portarul hotelului vorbea germana şi 
engleza, dar profesorul, ca un poliglot ce era, îl întrebă într- 


o daneză corectă, şi tot în daneză îi răspunse şi acest 
personaj, lămurindu-l unde se află Muzeul de antichităţi al 
Nordului. 

Directorul acestei ciudate instituţii, unde se găsesc 
îngrămădite comori de artă nenumărate, după care s-ar fi 
putut reconstitui istoria Danemarcei, studiindu-se vechile 
sale arme de piatră, cupele şi bijuteriile sale, era un savant. 
Domnul profesor Thomson - căci aşa se numea - era 
prietenul consulului danez din Hamburg. 

Unchiul meu avea pentru el o călduroasă scrisoare de 
recomandaţie. îndeobşte se ştie că un savant primeşte 
destul de rău pe un alt savant. Dar, de astă dată, lucrurile 
se întâmplară cu totul altfel. Domnul Thomson se arătă a fi 
un om foarte îndatoritor şi făcu o primire cordială nu numai 
profesorului Lidenbrock, ci chiar şi nepotului său. Nu e 
nevoie să mai spun că amândoi am păstrat cel mai strict 
secret, faţă de binevoitorul director al muzeului. Şi l-am 
făcut să creadă că voiam pur şi simplu să vizităm Islanda ca 
amatori dezinteresaţi. 

Domnul Thomson s-a pus cu totul la dispoziţia noastră, şi-n 
cea mai mare grabă a mers chiar cu noi pe chei, pentru a 
găsi un vas gata de plecare. 

În sinea mea speram că mijloacele de transport vor lipsi cu 
desăvârşire, dar m-am înşelat. O mică goeletă daneză, 
Valkyria, trebuia să ridice pânzele la 2 iunie, pornind spre 
Reykjavik. Căpitanul, domnul Bjarne, se afla chiar pe bord. 
De bucurie, viitorul său pasager îi strânse cu atâta putere 
mâinile, că era gata să i le frângă. Omul acesta cumsecade 
rămase cam mirat de un asemenea gest. La drept vorbind, 
găsea că-i un lucru foarte normal să meargă în Islanda, de 
vreme ce asta era meseria lui. Unchiul meu găsea însă că 
lucrul acesta-i sublim. Demnul căpitan profită de acest 
entuziasm, ca să ne ceară un preţ dublu pentru călătorie. 
Dar noi nu ne-am uitat la asta. 

— Marţi, la şapte dimineaţa, să fiţi pe bord, ne-a spus 
domnul Bjarne, după ce băgă în buzunar un teanc 


respectabil de dolari. 

I-am mulţumit domnului Thomson pentru grija pe care o 
arătase faţă de noi şi ne-am întors la hotelul Phoenix. 

— Straşnic! 'Totul merge straşnic de bine! repeta unchiul 
meu. Mare noroc am avut c-am găsit gata de plecare 
corabia asta! Acu' hai să mâncăm şi apoi vom merge să 
vizităm oraşul. 

Ne-am dus la Kongens-Nye-Torw, o piaţă în formă 
neregulată, unde se află un post păzit de două tunuri în 
poziţie de tragere, dar care-s atât de vechi că nu sperie pe 
nimeni. în apropiere, la numărul. 5, era un restaurant 
francez, o ospătărie ţinută de un bucătar pe nume Vincent; 
am mâncat îndeajuns de bine pentru preţul modest de 
patru mărci de persoană. 

Apoi am simţit o bucurie copilărească să colind oraşul; 
unchiul se lăsă în voia mea, urmându-mă la pas, dar, la 
drept vorbind, nu dădu atenţie la nimic, nici palatului regal, 
care nu era cine ştie ce, nici frumosului pod din secolul al 
şaptesprezecelea, care se arcuieşte peste canal, chiar în 
faţa muzeului, nici uriaşului cenotafl al lui Tlorwaldsen, 
împodobit cu îngrozitoare picturi murale şi care cuprinde în 
interior operele acestui sculptor statuar, nici castelului 
Rosenborg, ca o cutie de bomboane, aşezat într-un parc 
destul de drăguţ, nici minunatei clădiri a Bursei, în stilul 
Renaşterii, nici clopotniţei formată din cozile înlănţuite a 
patru dragoni de bronz, şi nici marilor mori de pe 
meterezuri, ale căror aripi uriaşe se umflau ca pânzele unei 
corăbii în bătaia vântului ce venea dinspre mare. 

Ce încântătoare plimbări aş fi făcut spre port, în tovărăşia 
frumoasei mele irlandeze! Nu ne-am mai fi săturat privind 
vasele cu două punți şi fregatele care dormeau liniştite sub 
învelitoarele lor roşii, şi am fi tot mers pe malurile înverzite 
ale strâmtorii, prin desişurile umbroase în mijlocul cărora 
stă pitită citadela ale cărei tunuri îşi întind gâturile negre 
printre ramurile de soc şi de sălcii! 


Dar vai, biata mea Grauben era acum atât de departe! 
Oare puteam spera s-o mai revăd vreodată? 

Unchiul meu, care nu dădea nici o atenţie acestor privelişti 
încântătoare, se opri deodată, atras peste măsură de o 
clopotniţă care-şi înălța silueta în insula Amak, cartierul 
sud-vestic al Copenhagăi. 

Mi-a poruncit să-mi îndrept paşii în această direcţie; ne- 
am îmbarcat pe un vaporaş cu aburi, care făcea cursele pe 
canaluri şi, în câteva minute, am acostat la cheiul Dock- 
Yard. 

După ce am străbătut câteva străzi înguste, unde ne-a fost 
dat să vedem nişte ocnaşi, îmbrăcaţi în pantaloni pe 
jumătate galbeni, pe jumătate cenuşii, care munceau sub 
bâtele păzitorilor, am ajuns în faţa bisericii Vor-Frelsers. 
Această biserică n-avea nimic deosebit. Dar clopotniţa ei 
destul de înaltă atrăsese atenţia profesorului şi iată din ce 
pricină: începând de la platformă, o scară circulară 
exterioară îi înconjura săgeata, desfăşurându-şi spiralele 
către cer. 

— Hai să urcăm! mi-a spus unchiul, 

— Dar dacă ne vine ameţeală? am obiectat eu. 

— Cu atât mai mult; trebuie să ne obişnuim. 

— Totuşi... 

— Hai, grăbeşte-te că n-avem vreme de pierdut! 

Trebuia să-l ascult. Un gardian, care locuia în partea 
cealaltă a străzii, ne dădu o cheie şi urcuşul începu. Unchiul 
mi-a luat-o înainte, cu pasul sprinten. îl urmam cu groază, 
căci mi se învârtea capul, să-mi plângi de milă, nu altceva. 
N-aveam nici îndrăzneala vulturilor şi nici nervii lor tari. 

Cât timp am urcat în interiorul clopotniţei, totul a mers 
cum a mers, dar după o sută cincizeci de trepte, când am 
ajuns la platformă şi aerul m-a izbit drept în faţă, am înţeles 
că acum vine partea cea mai grea a urcuşului. Şi într- 
adevăr, de aici începea scara aeriană, sprijinită numai de o 
rampă şubredă şi ale cărei trepte, din ce în ce mai înguste, 
păreau că urcă spre infinit. 


— N-o să pot urca niciodată! am exclamat eu. 

— Nu cumva eşti fricos? Urcă! Urcă odată, mă îndemna, 
necruţător, profesorul. 

A trebuit să-l urmez, agăţându-mă de ce întâlneam în cale, 
ca să nu cad. Aerul mă ameţea; simţeam cum oscilează 
clopotniţa în bătaia vântului. De teamă, mi se muiaseră 
picioarele şi începusem să urc în genunchi, apoi pe burtă. 
La un moment dat am închis ochii, căci simţeam cum mă 
cuprinde ameţeala din pricina înălţimii. 

În cele din urmă, însă, mai mult târât de unchiul meu, am 
ajuns lângă sfera de metal din vârful clopotniţei. 

— Priveşte, mi-a spus el, priveşte cu atenţie, trebuie să te 
deprinzi cu prăpăstiile, trebuie să iei lecţii de înălţime. 

Am făcut ochii mari. Jos, casele se zăreau mici de tot şi 
turtite, de parcă s-ar fi zdrobit în cădere, pierzându-se într- 
o ceaţă fumurie. Pe deasupra capului meu treceau nori 
despletiţi şi, printr-un curios fenomen optic, mi se părea că 
aceştia stau pe loc, în timp ce clopotniţa, sfera de metal şi 
cu mine ne roteam în spaţiu cu o viteză fantastică, în zare, 
de-o parte se întindea câmpia înverzită, iar de alta, marea, 
care strălucea viu în bătaia razelor de soare. 

Strâmtoarea Sundului se întindea până la promontoriul 
înalt al Elsenorului, desfăşurându-şi câteva pânze albe, 
adevărate aripi de goelandi, iar în ceața dinspre răsărit se 
ondulau coastele abia estompate ale Suediei. Toată această 
imensitate mi se învârtea în faţa ochilor şi mă ameţea. 

Totuşi a trebuit să mă ridic, să stau drept şi să privesc. 
Prima mea lecţie împotriva ameţelii a durat nu mai puţin de 
o oră. Când în cele din urmă îmi fu îngăduit să cobor şi să 
ating cu piciorul pavajul solid al străzilor, mă cocârjasem de 
tot. 

— Mâine urcăm din nou, îmi spuse profesorul. 

Şi într-adevăr, cinci zile în şir am repetat acest exerciţiu 
împotriva ameţelii şi, vrând-nevrând, mărturisesc că am 
făcut progrese simţitoare în arta de a contempla priveliştile 
de la înălţime. 


Sosi şi ziua plecării. Încă din ajun, binevoitorul domn 
Thomson ne adusese stăruitoare scrisori de recomandaţie 
pentru baronul Trampe, guvernatorul Islandei, pentru 
domnul Pictursson, ajutorul episcopului, şi pentru domnul 
Finsen, primarul oraşului Reykjavik. La rându-i, unchiul 
meu îi mulţumi cu cele mai călduroase strângeri de mână. 

În ziua de două, la ora şase dimineaţa, preţioasele noastre 
bagaje fură urcate pe bordul Valkyriei. Căpitanul ne 
conduse la nişte cabine destul de strâmte şi aşezate sub un 
fel de streaşină. 

— Avem vânt favorabil? întrebă unchiul meu. 

— Excelent, răspunse căpitanul Bjarne; un vânt dinspre 
sud-est. leşim din Sund în larg, cu toate pânzele sus. 

Câteva minute mai târziu, goeleta se pregăti să-şi înalțe 
mizena, brigantina, cabasul catargului şi papagalul şi ieşi 
din strâmtoare cu pânzele umflate în vânt. După o oră 
capitala Danemarcei părea că se scufundă în valurile 
îndepărtate, iar Valkyria aluneca pe lângă coasta 
Elsenorului. 

În starea de nervozitate în care mă aflam, aşteptam să 
zăresc dintr-o clipă într-alta umbra lui Hamlet rătăcind pe 
terasa legendară. 

„Sublim nebun, mi-am spus, fără-ndoială că tu ne-ai 
aproba! Ba poate că ai merge chiar cu noi, până în centrul 
Pământului, ca să găseşti o soluţie veşnicei tale îndoieli!” 

Dar pe străvechile ziduri nu apăru nimic. De altfel, castelul 
este mult mai tânăr decât eroicul prinţ al Danemarcei. El 
serveşte astăzi drept locuinţă, ce-i drept somptuoasă, 
omului care stă de pază la această Strâmtoare a Sundului, 
prin care trec în fiecare an 15000 de vase aparţinând 
tuturor naţiunilor. 

În curând, castelul din Krongborg se pierdu în ceaţă, şi 
după puţin dispăru şi turnul Helsinborg, care se înălța pe 
țărmul suedez. De astă dată, goeleta se aplecă uşor spre 
briza care bătea dinspre Strâmtoarea Cattegat. 


Valkyria era o foarte bună corabie cu pânze, dar de la un 
asemenea vas nu ştii niciodată la ce să te aştepţi. Ea 
transporta la Reykjavik cărbuni, articole de menaj, vase, 
îmbrăcăminte de lână şi o încărcătură de grâu. Echipajul se 
compunea din cinci danezi, care erau de ajuns ca s-o 
manevreze. 

— Cât o să dureze călătoria? îl întrebă unchiul meu pe 
căpitan. 

— Vreo zece zile, dacă nu ne întâmpină vânturile dinspre 
sud-vest în Strâmtorile Feroe. 

— Dar, în sfârşit, cum să vă spun, s-ar putea întâmpla să se 
producă şi întârzieri foarte mari? 

— Nu, domnule Lidenbrock; fiţi liniştit, vom ajunge la timp. 
Spre seară, goeleta ocoli Capul Skagen pe la capătul nordic 
al Danemarcei, traversă în timpul nopţii şi Strâmtoarea 
Skager-Rak, atinse extremitatea Norvegiei pe la Capul 
Lindness şi intră în Marea Nordului. 

După două zile am putut vedea coastele Scoției aproape 
de înălțimile de la Peterheade, şi de aici Valkyria se îndreptă 
spre Feroe, trecând printre Insulele Orcade şi Seethland. 

În curând, goeleta noastră fu încolţită de valurile 
puternice ale Atlanticului; ea trebui să navigheze în zig-zag, 
pentru a ocoli vântul care bătea dinspre nord şi, cu mare 
greutate, atinse Insulele Feroe. 

În ziua de 8, căpitanul recunoscu insula Myganness, 
situată la extremitatea cea mai de răsărit a acestor insule, 
şi chiar din acel moment îndreptă goeleta spre Capul 
Portland, situat pe coasta meridională a Islandei. 

Trecerea oceanului s-a făcut fără vreun accident mai 
însemnat. Eu am suportat destul de bine toate toanele şi 
încercările mării; în schimb, unchiul meu, spre marea lui 
deznădejde şi spre şi mai marea lui ruşine, a fost mereu 
bolnav. 

Din această cauză n-a putut să-l descoase pe căpitanul 
Bjarne asupra muntelui Sneffels, asupra mijloacelor de 
comunicaţie sau a posibilităţilor de transport, ci a trebuit să 


amâne aceste explicaţii până în momentul sosirii, 
petrecându-şi tot timpul în cabina ale cărei încheieturi 
trosneau din pricina tangajului puternic al vasului. Şi se 
cuvine să mărturisesc că-şi merita oarecum soarta. 

În ziua de 11 am ajuns în dreptul Capului Portland. Timpul 
senin ne îngăduia să zărim Myrdals Yokul, vulcan care 
domina tot peisajul. Capul era alcătuit dintr-o stâncă tristă 
şi singuratică, cu povârnişuri repezi, înfiptă de-a dreptul 
într-un țărm nisipos. 

Valkyria se ţinea departe de coastă şi luneca spre vest, 
urmărită de numeroase cârduri de balene şi rechini. În 
curând apăru o stâncă imensă, străpunsă dintr-o parte în 
alta şi de care valurile spumoase ale mării se loveau cu 
furie. Erau Insulele Westman care păreau că ieşiseră din 
ocean, ca o semănătură de stânci pe o câmpie lichidă. Din 
această clipă, goeleta îşi luă viteză, pentru a ocoli, la 
distanţa cuvenită, Capul Reykjaness, care formează vârful 
occidental al Islandei. 

Cum marea era foarte agitată, unchiul meu n-a putut să se 
urce pe punte, pentru a admira în voie aceste coaste 
zdrenţuite, bătute de vânturile dinspre sud-vest. 

După patruzeci şi opt de ore, goeleta reuşi să se smulgă 
din mijlocul unei furtuni care o silise să gonească cu 
pânzele strânse şi cârmaciul reperă spre răsărit baliza care 
marca vârful Capului Skagen, ale cărui stânci periculoase 
se prelungesc trecând pe lângă insule pe o mare distanţă. 
Pe bord veni un pilot islandez şi, după trei ore, Valkyria 
ancora în apele Golfului Faxa, în dreptul oraşului Reykjavik. 

Profesorul putu, în sfârşit, să iasă din cabina sa, puţin 
palid, puţin slăbit, dar plin de entuziasm şi cu o privire în 
care se citea satisfacția. 

Toată populaţia oraşului se strânsese pe chei, deoarece 
era foarte interesată să asiste la sosirea unui vas care 
aducea mărfuri pentru fiecare. 

Unchiul meu se grăbea să părăsească închisoarea sa 
plutitoare, ca să nu spunem spitalul său. Dar mai înainte de- 


a părăsi puntea goeletei, el mă trase spre prova şi, 
întinzând degetul înspre partea nordică a golfului, îmi arătă 
un munte înalt, cu două vârfuri, un con dublu, acoperit de 
zăpezi eterne. 

— lată Sneffelsul! strigă el. Sneffelsul! 

Apoi îmi recomandă, cu un gest, să păstrez cu sfinţenie 
secretul şi cobori în barca ce-l aştepta. L-am urmat şi în 
curând am pus piciorul pe pământul Islandei. 

Mai întâi ne-a întâmpinat un om foarte arătos şi îmbrăcat 
într-o uniformă de general. De fapt, nu era decât un simplu 
magistrat, guvernatorul insulei, domnul baron Trampe în 
persoană. Profesorul îl recunoscu dintr-o ochire. Îi dădu 
scrisorile din Copenhaga şi imediat se încinse între ei o 
scurtă discuţie în limba daneză, la care eu - e lesne de 
înţeles - rămăsei absolut străin. După această primă 
întrevedere, baronul Trampe se puse în întregime la 
dispoziţia profesorului Lidenbrock. 

Unchiul meu fu de asemenea primit cu multă amabilitate şi 
de primar, domnul Finsen, care arăta la fel de milităros ca şi 
guvernatorul, datorită uniformei, dar care era la fel de 
paşnic, atât prin temperamentul cât şi prin felul său de 
comportare... 

Pe ajutorul episcopului, domnul Pictursson, nu l-am găsit 
acasă; era plecat într-o inspecţie episcopală în nordul 
ținutului, aşa că a trebuit să renunţăm deocamdată de a-i fi 
prezentaţi. În schimb, am făcut cunoştinţă cu domnul 
Fridriksson, profesor de ştiinţe naturale la şcoala din 
Reykjavik, un om fermecător şi al cărui concurs ne-a fost 
foarte preţios. Acest modest savant, care nu vorbea decât 
islandeza şi latina, veni să-şi ofere serviciile în limba lui 
Horaţiu şi dintru început am simţit că eram făcuţi pentru a 
ne înţelege. De altfel, a fost singura persoană cu care am 
putut discuta pe îndelete în timpul şederii mele în Islanda. 

Din cele trei încăperi care alcătuiau locuinţa sa, acest om 
minunat ne puse la dispoziţie două camere şi în curând ne- 


am văzut instalaţi cu toată sumedenia de bagaje, care au 
cam uimit pe locuitorii oraşului Reykjavik. 

— Ei, Axel, începu unchiul meu, ce-a fost mai greu a 
trecut! 

— Cum,ce a fost mai greu?! strigai eu. 

— Desigur, căci acum nu ne mai rămâne decât să coborâm. 

— Dacă o iei aşa, ai dreptate; dar, în sfârşit, după ce vom fi 
coborât, îmi închipui că va trebui să urcăm iarăşi... 

— Oh, de asta n-am grijă! Haide, căci n-avem timp de 
pierdut. Eu mă duc la bibliotecă. Poate mai găsesc ceva 
manuscrise de ale lui Saknussemm, pe care m-aş bucura să 
le consult. 

— Atunci, eu mă duc să vizitez oraşul. Nu vii şi dumneata? 

— O, asta mă interesează mai puţin! Ceea ce mă atrage în 
Islanda nu se află deasupra pământului, ci dedesubt... 

Am ieşit, hoinărind la voia întâmplării. 

Dar ca să te rătăceşti pe cele două străzi ale Reykjavikului 
era un lucru destul de greu, aşa că n-am mai fost silit să 
întreb pe unde e drumul folosind limbajul gesturilor, care te 
expune la destule neplăceri. 

Oraşul se înşira de-a lungul coastei, între două coline, pe 
un teren îndeajuns de jos şi plin de mlaştini. O imensă masă 
de lavă topită îl acoperă dintr-o parte şi coboară spre mare, 
în terase destul de dulci, în celălalt capăt se întinde vastul 
Golf Faxa, mărginit la miazănoapte de uriaşul ghețar 
Sneftels. 

În port nu era ancorată decât Valkyria. De obicei, vasele 
de pescuit engleze şi franceze poposesc în larg; dar acum 
se aflau pe coastele răsăritene ale insulei, căci era tocmai 
vremea pescuitului. 

Cea mai lungă dintre cele două străzi ale Reykjavikului e 
paralelă cu ţărmul şi aici locuiesc negustorii şi precupeţii, în 
nişte cabane de lemn, construite din bârne roşii, aşezate 
orizontal. Cealaltă stradă, situată mai spre vest, se 
îndreaptă spre un mic lac aflat între casele episcopului şi 


ale altor persoane de seamă care n-au nimic de-a face cu 
negoţul. 

Colindând aceste locuri posomorâte şi triste, am zărit pe 
ici, pe colo câte un petic de iarbă decolorată, de parcă ar fi 
fost un covor vechi de lână, uzat de atâta întrebuințare. Ba, 
am dat şi peste un soi de livadă cu zarzavaturi. Cartofii, 
varza sau salata ar fi putut să încapă foarte bine pe o masă 
de pitici. Câteva micşunele palide încercau de asemenea să 
soarbă, avide, puţin soare. 

Către mijlocul străzii, am dat de un cimitir înconjurat de 
un zid de pământ şi în care era loc berechet. Apoi am mai 
făcut câţiva paşi şi am ajuns la casa guvernatorului, o 
cocioabă în comparaţie cu primăria din Hamburg, dar un 
adevărat palat faţă de colibele populaţiei islandeze. 

Între micul lac şi oraş se înălța biserica, clădită în stil 
protestant şi construită din pietre calcinate, care se extrag 
chiar din adâncul vulcanilor. Clădirea avea acoperişul de 
ţigle roşii şi când sufla vântul puternic dinspre apus, nu mai 
încape îndoială că ţiglele se împrăştiau în toate direcţiile, 
spre marele regret al credincioşilor. 

Ceva mai departe, pe un mic deal, am zărit şcoala 
comunală; de la gazda noastră am aflat mai târziu că acolo 
se învaţă ebraica, engleza, franceza şi daneza, patru limbi 
din care, spre ruşinea mea, nu cunoşteam nici o iotă. Dintre 
cei patruzeci de elevi, pe care-i număra acest mic colegiu, 
cu siguranţă că aş fi fost coada cozii şi nu s-ar fi găsit 
nimeni să mă socotească demn de a dormi cu ei în acel soi 
de dulapuri cu două despărţituri, unde o fiinţă plăpândă s- 
ar sufoca încă din prima noapte. 

În trei ore am vizitat nu numai oraşul, ci şi împrejurimile. 
Aspectul general era ciudat de trist: oriunde-ţi aruncai 
ochii, nu vedeai nici un arbore, nici o vegetaţie. 
Pretutindeni întâlneai numai colții ascuţiţi ai rocilor 
vulcanice. Colibele islandeze sunt făcute din pământ şi 
turbă şi au pereţii înclinați spre interior. Parcă ar fi nişte 
acoperişuri aşezate de-a dreptul pe pământ. Numai că 


aceste acoperişuri sunt nişte livezi destul de rodnice... 
Datorită căldurii din locuinţe, iarba creşte aici destul de 
bine, iar când vine vremea, e cosită cu multă grijă. De nu s- 
ar proceda aşa, animalele domestice ar paşte chiar pe 
aceste locuri înverzite! 

În timpul plimbării mele, am întâlnit puţini localnici. La 
întoarcere, am luat-o pe strada comercială; aici am văzut că 
cea mai mare parte a populaţiei era ocupată cu uscarea, 
sărarea şi încărcatul morunilor, cel mai însemnat articol de 
export. Bărbaţii păreau zdraveni, dar greoi, blonzi, aducând 
cu nemţii, cu privirea visătoare, simțindu-se oarecum în 
afara omenirii, bieţi exilați, izgoniți pe acest pământ 
îngheţat, pe care s-ar fi cuvenit ca natura să-i înzestreze cu 
însuşirile eschimogşilor de vreme ce îi osândea să trăiască la 
hotarul cercului polar! Am aşteptat în zadar să surprind un 
zâmbet pe faţa lor: când se întâmpla câteodată să râdă, 
râdeau printr-un soi de contractare involuntară a muşchilor 
feţei, dar de zâmbit nu zâmbeau niciodată. 

Purtau o bluză dintr-o țesătură groasă de lână neagră, 
cunoscută în ţările scandinave sub numele de vadmel, o 
pălărie cu boruri mari, nişte pantaloni cu vipuşcă roşie şi-o 
bucată de piele îndoită în chip de încălţăminte. 

Femeile, cu înfăţişare tristă şi resemnată, aveau trăsături 
îndeajuns de plăcute, dar fără nici o expresie; erau 
îmbrăcate cu o bluză şi o fustă de vadmel de culoare 
închisă; fetele purtau cozile împletite pe cap şi deasupra 
acestei pieptănături se afla o mică bonetă de tricou cafenie, 
iar nevestele erau îmbrobodite cu o basma colorată peste 
care se înălța o coafa de pânză albă. 

După o plimbare plăcută, m-am întors la locuinţa domnului 
Fridriksson, unde l-am găsit pe unchiul meu stând de vorbă 
cu gazda. 

Masa era gata. Profesorul Lidenbrock înghiţi cu lăcomie 
toată mâncarea, căci dieta la care fusese supus fără voie pe 
vapor îi transformase stomacul într-o prăpastie fără fund. 
Bucatele acestea, pregătite mai mult după bucătăria 


daneză decât după cea islandeză, n-aveau nimic deosebit, 
dar gazda noastră, mai curând islandeză decât daneză, îmi 
reaminti de eroii ospitalităţii antice. Şi ne simţeam acasă la 
el mai bine chiar decât el însuşi. 

Conversaţia a decurs în limba islandeză, pe care unchiul 
meu o amesteca cu germana, iar domnul Fridriksson cu 
latina, pentru ca să pot înţelege şi eu despre ce-i vorba, şi 
se învârtea în jurul unor chestiuni ştiinţifice, cum şade bine 
unor savanţi. Dar profesorul Lidenbrock păstra o rezervă 
exagerată şi, la fiecare cuvânt, citeam în ochii săi 
recomandarea ce mi-o făcea ca nu cumva să divulg secretul 
proiectelor noastre. 

La început, domnul Fridriksson aduse vorba despre 
cercetările unchiului meu la biblioteca oraşului. 

— Ei, biblioteca dumneavoastră! exclamă profesorul. N- 
are decât cărţi desperecheate, pe nişte rafturi aproape 
goale...! 

— Cum? îi răspunse domnul Fridriksson, dar noi avem 
peste 8000 de volume şi o mare parte din ele sunt cărţi 
preţioase şi rare; ba, unele lucrări sunt scrise în vechea 
limbă scandinavă. Şi nu lipsesc nici noutăţile, căci 
Copenhaga ne aprovizionează anual 

— Şi unde sunt aceste 8000 de volumme? Că eu nu le-am 
prea văzut...! 

— O, domnule Lidenbrock, sunt răspândite în toată ţara! în 
bătrâna noastră insulă de gheaţă, oamenii au gustul 
studiului! Nu există fermier sau un pescar să nu ştie carte şi 
să nu citească. Nu-i oare bine ca toate cărţile astea, în loc 
să mucegăiască îndărătul unui grilaj de fier, departe de 
privirile curioase ale cititorilor, să se uzeze de prea mult 
citit? Ele trec din mână în mână, sunt răsfoite, citite şi 
recitite şi adeseori nu se întorc în rafturile lor decât după 
vreun an sau doi 

— Bine, bine, da' până atunci ce fac străinii...?! întrebă 
unchiul meu cu oarecare supărare. 


— Ce să facă? Străinii nu-şi au la ei acasă bibliotecile lor? 
Şi-apoi, principalul lucru e să dăm ţăranilor noştri 
posibilitatea de a se instrui. Cum v-am mai spus, islandezii 
au în sânge setea de învăţătură. De altfel, în 1816, noi am 
fondat o societate literară care merge bine şi azi. Şi nu 
puţini sunt savanții străini care socotesc că-i o cinste să facă 
parte din ea. Această societate publică nenumărate cărţi 
destinate educaţiei compatrioţilor noştri şi aduce ţării reale 
servicii. Dacă aţi accepta să vă numărați printre membrii 
corespondenţi ai societăţii noastre, să ştiţi, domnule 
Lidenbrock, că ne-aţi face o deosebită plăcere. 

Deşi făcea parte din vreo sută de societăţi ştiinţifice, 
unchiul meu primi invitaţia cu o amabilitate de care domnul 
Fridriksson fu de-a dreptul mişcat. 

— Acum, reluă el, vă rog să-mi spuneţi ce cărţi speraţi să 
găsiţi în biblioteca noastră, căci s-ar putea să vă dau chiar 
eu unele lămuriri. 

Îl priveam pe unchiul meu cu coada ochiului. Şovăia să 
răspundă, întrebarea islandezului era în strânsă legătură 
cu proiectele sale. Totuşi, după câteva momente de gândire, 
se hotări să vorbească: 

— Domnule Fridriksson, spuse el, aş vrea să ştiu dacă 
printre lucrările vechi nu aveţi vreuna scrisă de Arne 
Saknussemm. 

— Arne Saknussemm? răspunse profesorul din Reykjavik. 
Vă referiţi la acel savant din secolul al XVI-lea, care a fost 
un mare naturalist, un mare alchimist şi un tot atât de 
ilustru călător? 

— Întocmai. 

— Una din gloriile literaturii şi ştiinţei islandeze? 

— Precum spuneţi. 

— Cel mai de seamă om dintre toţi? 

— Sunt de acord. 

— Şi a cărui îndrăzneală era la înălţimea geniului său? 

— Văd că-l cunoaşteţi foarte bine. 


Unchiul meu nu-şi mai încăpea în piele de bucurie auzind 
că i se vorbeşte astfel despre eroul său. Îl mânca din ochi pe 
domnul Fridriksson. 

— Dar lucrările sale? întrebă el. 

— Ah, lucrările sale! Din păcate nu le avem. 

— Cum, tocmai în Islanda? 

— Nu-s nici în Islanda şi nici în altă parte. 

— Şi din ce pricină? 

— Pentru că Arne Saknussemm a fost persecutat ca eretic, 
şi, în 1573, lucrările sale au fost arse la Copenhaga de 
mâna călăului. 

— Foarte bine! Straşnic! strigă unchiul meu, spre marea 
indignare a profesorului islandez. 

— Cum?! făcu acesta. 

— Ei da! Acu' totul se explică, totul se înlănţuieşte, totul e 
limpede, şi înţeleg de ce Saknussemm, pus la index şi silit 
să-şi ascundă tot mereu descoperirile sale geniale, a trebuit 
să-şi camufleze într-o criptogramă complicată secretul... 

— Despre ce secret vorbiţi? întrebă repede domnul 
Fridriksson. 

— Un secret care... despre care... se bâlbâi unchiul meu. 

— Aveţi cumva vreun document de-al lui? reluă gazda 
noastră. 

— Nu... Făceam numai o presupunere. 

— Aha, înţeleg!... răspunse domnul Fridriksson care, 
văzând tulburarea unchiului meu, avu bunul simţ dea nu 
mai insista. Sper, adăugă el, că nu veţi părăsi insula noastră 
fără a-i cerceta bogăţiile mineralogice? 

— Desigur, se grăbi unchiul meu să-i răspundă, dar eu vin 
cam târziu; probabil că mulţi alţi savanţi au trecut înaintea 
mea pe aici. 

— Da, domnule Lidenbrock; lucrările domnilor Olafsen şi 
Povelsen, executate din ordinul regelui, studiile lui Troil, 
misiunea ştiinţifică a domnilor Gaimard şi Robert pe bordul 
vasului francez La Recherche] şi, acum, în urmă, 
observaţiunile unor savanţi îmbarcaţi pe fregata La Reine- 


Hortense au contribuit foarte mult la cunoaşterea Islandei. 
Dar, vă rog să mă credeţi, mai sunt încă multe de făcut. 

— Sunteţi sigur? întrebă unchiul meu cu un aer nevinovat, 
străduindu-se să-şi potolească strălucirea ochilor. 

— Absolut sigur! Câţi munţi, câţi ghețari, câţi vulcani puţin 
cunoscuţi nu-şi aşteaptă cercetătorii!... Nu mai departe 
decât acest munte care se înalţă la orizont. Priviţi-l! E 
Sneffelsul. 

— Ah! făcu unchiul meu. Sneffelsul? 

— Da, unul din vulcanii cei mai curioşi şi al cărui crater 
este foarte rar vizitat. 

— E stins? 

— Da, e stins de mai bine de 500 de ani. 

— Ei bine, răspunse unchiul meu, abia stăpânindu-se să nu 
sară în sus de bucurie, vreau să-mi încep studiile geologice 
cu acest Seffel... Fessell... cum spuneaţi că se numeşte? 

— Sneffels, îl corectă minunatul domn Fridriksson. 

Acest crâmpei de conversaţie, susţinut în latineşte, l-am 
înţeles în întregime, şi abia puteam să-mi ţin râsul, 
văzându-l pe unchiul meu, care nu-şi mai încăpea în piele 
de satisfacţie, cum încerca să ia o mutră nevinovată, ce 
semăna cu rânjetul unui diavol bătrân. 

— Da, da! Cuvintele dumneavoastră m-au convins! reluă 
el. Vom încerca să ne urcăm pe acest Sneffels, şi poate chiar 
să-i studiem craterul! 

— Îmi pare foarte rău, răspunse domnul Fridriksson, că 
ocupațiile mele nu-mi permit să lipsesc nici o clipă, căci 
altfel v-aş fi însoţit cu plăcere, spre propriul meu folos. 

— Oh, nu, nu! răspunse repede unchiul meu. Nu vrem să 
stingherim pe nimeni, domnule Fridriksson; vă mulţumim 
din toată inima. Prezenţa unui om de ştiinţă ca 
dumneavoastră ne-ar fi fost foarte utilă, dar dacă nu vă 
îngăduie îndatoririle profesionale... 

Îmi place să cred că-n nevinovăția sufletului său islandez, 
gazda noastră n-a înţeles câtuşi de puţin ironiile 
răutăcioase ale unchiului meu. 


— Sunt cu totul de părerea dumneavoastră, domnule 
Lidenbrock, a zis el, să începeţi cu acest vulcan. O să 
culegeţi aici o bogată recoltă de observaţii curioase. Dar, 
spuneţi-mi, vă rog, pe unde vă gândiţi să ajungeţi la 
Peninsula Sneffels? 

— Pe mare, traversând golful. E calea cea mai scurtă. 

— Fără îndoială, dar o să vă fie cu neputinţă. 

— De ce? 

— Fiindcă n-avem nici măcar o singură barcă la Reykjavik. 

— Ei, drăcie! 

— Nu vă rămâne decât s-o luaţi de-a lungul coastei. 
Drumul e mai lung şi va dura mai mult, dar e mai 
interesant. 

— Bine. Însă ne trebuie o călăuză. 

— "Tocmai am una pe care pot să v-o recomand. 

— E un om de nădejde, isteţ? 

— Da, e un locuitor chiar din peninsulă. E un vânător 
foarte îndemânatic şi de care cred că veţi rămâne mulţumit. 
De altfel, vorbeşte perfect limba daneză. 

— Şi când aş putea să-l văd? 

— Dacă vreţi, chiar mâine. 

— De ce nu astăzi? 

— Fiindcă abia mâine soseşte în oraş. 

— Pe mâine deci, răspunse unchiul meu, suspinând. 

Această importantă discuţie se încheie după câteva clipe şi 
profesorul german mulţumi călduros profesorului islandez. 

În timpul cinei, unchiul aflase o seamă de lucruri 
însemnate, şi, printre altele, povestea lui Saknussemm, 
pricina pentru care scrisese documentul misterios, faptul că 
gazda nu-l va însoţi în expediţia sa, şi că, începând de a 
doua zi, o călăuză pricepută va fi oricând gata la ordinele 
sale. 

Seara făcui o scurtă plimbare pe coastele Reykjavikului şi 
mă întorsei acasă devreme pentru a mă culca în patul meu 
din scânduri butucănoase, unde adormii adânc. 


Când m-am trezit, l-am auzit pe unchiul meu perorând în 
camera alăturată. M-am sculat şi am trecut repede dincolo. 

Vorbea în limba daneză cu un om înalt, vânjos şi bine legat. 
Flăcăul acesta părea să aibă o putere neobişnuită. Ochii săi 
adânciţi în fundul capului, care era destul de mare şi naiv, 
mi-au părut inteligenţi. Erau albaştri, mari,visători. Pe 
umerii de atlet îi cădeau nişte plete lungi, care ar fi părut 
roşcate chiar şi în Anglia. Băştinaşul acesta avea mişcări 
mlădioase, dar îşi vântura foarte puţin braţele, ca un om 
care nu cunoştea sau dispreţuia limbajul gesturilor. Toată 
făptura lui dezvăluia un temperament de un calm 
desăvârşit, care nu putea fi luat drept nepăsare, ci ca o 
dovadă a liniştii ce-l stăpânea. Simţeai că nu cerea nimic 
nimănui, că muncea după bunul său plac şi că, în lumea 
aceasta, filosofia sa nu putea fi clintită de ceva şi nici 
tulburată. 

Am ghicit nuanțele acestui caracter după felul cum 
islandezul asculta vorbăria înflăcărată a interlocutorului 
său. Stătea cu braţele încrucişate, nemişcat în faţa 
nenumăratelor gesturi ale unchiului meu, şi când voia să 
nege un lucru îşi întorcea capul de la stânga la dreapta, iar 
când încuviinţa ceva îşi înclina capul, dar atât de puţin încât 
pletele abia i se mişcau. Acest om mi se părea că întrupează 
economia mişcărilor împinsă până la zgârcenie. Văzându-l, 
cu siguranţă că nu i-ai fi ghicit niciodată meseria; era 
neîndoios că acesta nu-şi putea speria vânatul, dar mă 
întreb cum îl nimerea oare? 

M-am lămurit însă pe deplin când domnul Fridriksson îmi 
spuse că acest om liniştit nu era decât un vânător de eideri, 
păsări al căror puf constituie cea mai mare bogăţie a 
insulei. 

În adevăr, nu e nevoie să faci o risipă prea mare de mişcări 
pentru a culege puful de rață. 

În primele zile ale verii, femela eiderului - o varietate 
frumoasă de rață - îşi durează cuibul printre stâncile 
fiordurilor care dantelează coasta. După ce-l meştereşte, ea 


îl tapisează cu pene fine, pe care şi le smulge de pe burtă. 
Vânătorul, sau mai bine-zis negustorul, aşteaptă până ce 
cuibul e gata şi apoi vine şi-l ia. lar femela e nevoită să-şi 
reînceapă lucrul. 

Ea căptuşeşte de atâtea ori cuibul, până ce nu-i mai 
rămâne pe piept nici o urmă de puf. După aceea vine rândul 
masculului să-şi smulgă putul. Dar cum puful gros şi ţeapăn 
al acestuia n-are nici o valoare comercială, vânătorul nu se 
mai osteneşte să-i fure aşternutul, ci-l lasă să termine 
cuibul. Femela îşi depune ouăle, le cloceşte şi ies puii. În 
anul următor, operaţia de recoltare a pufului urmează 
aceeaşi cale... 

Şi cum eiderul nu-şi alege stâncile abrupte pentru a-şi 
dura cuibul, ci mai curând cele orizontale şi uşor accesibile, 
care se pierd în mare, vânătorul nostru îşi putea exercita 
meseria fără prea mare osteneală. Era, cum s-ar zice, un 
fermier care nu trebuie nici să semene, nici să secere 
recolta, ci numai s-o culeagă...! 

Acest om serios, flegmatic şi liniştit se numea Hans Bjeeke 
şi fusese recomandat, după cum se ştie, de domnul 
Fridriksson. El avea să fie călăuza noastră. Cât de mult 
contrasta felul său de a fi cu acela al unchiului meu! 

Totuşi s-au înţeles de minune. Niciunul din ei n-a stat la 
tocmeală; unul era gata să accepte ceea ce i se oferea, iar 
celălalt era gata să dea tot ce i se cerea. Nicicând o învoială 
nu s-a încheiat cu atâta uşurinţă. 

Potrivit înţelegerii, Hans îşi lua obligaţia să ne conducă la 
satul Stapi, aşezat pe coasta de miazăzi a Peninsulei 
Sneffels, chiar la poalele vulcanului. Până acolo erau cam 
22 de mile, pe care unchiul meu socotea că le facem în două 
zile. 

Dar când află că era vorba de mile daneze, adică de 24000 
picioare, fu silit să refacă toate calculele şi, ţinând seama că 
drumurile erau puţine şi grele, prelungi termenul la şapte- 
opt zile de mers. 


Ni s-au pus la dispoziţie patru cai: doi pentru noi, iar alţi 
doi pentru bagaje. Hans, conform obiceiului, urma să 
meargă pe jos. Cunoştea această parte a coastei ca pe 
propriul său buzunar şi făgădui că ne va duce pe drumul cel 
mai scurt. 

Învoiala pe care o făcuse cu unchiul meu prevedea că 
îndatoririle lui nu luau sfârşit în momentul când soseam la 
Stapi. Hans urma să rămână mai departe în serviciul 
nostru, atâta timp cât vor cere lucrările ştiinţifice, plătindu- 
i-se în schimb suma de trei rixdalil pe săptămână. Dar în 
angajament era prevăzut în mod expres, ca o condiţie sine 
qua non, că această sumă îi va fi numărată în fiecare 
sâmbătă seara. 

Plecarea fu fixată la 16 iunie. Unchiul meu vru să-i dea 
vânătorului o arvună, dar acesta refuză categoric. 

— Efter, spuse el. 

— După aceea, mă lămuri profesorul, îndată ce se încheie 
târgul, Hans se retrase. 

— Ce om extraordinar! strigă unchiul meu. Şi nici măcar 
nu bănuieşte ce-i rezervă viitorul, ce glorie îl aşteaptă! 

— Aşadar, o să meargă cu noi până în... 

— Da, Axel, până în centrul Pământului. 

Până la plecare mai aveam 48 de ore. Spre marea mea 
părere de rău, acest scurt răgaz l-am folosit pentru ultimele 
preparative; atât eu cât şi unchiul ne-am pus mintea la 
contribuţie, pentru a rândui obiect cu obiect, în modul cel 
mai bun cu putinţă, aparatele de o parte, iar uneltele şi 
alimentele fiecare în câte un colet separat. În total aveam 
patru grupe de lucruri. 

Instrumentele pe care le-am luat cu noi erau: 

1. Un termometru centigrad, gradat până la 150 grade, 
ceea ce mi se părea prea mult sau insuficient. Era prea 
mult în cazul când căldura ambiantă trebuia să se urce 
până acolo, în care caz ne-am fi copt. Şi era insuficient, 
dacă ar fi fost vorba să măsurăm temperatura izvoarelor 
sau a altor materii topite. 


2. Un manometru cu aer comprimat, care putea să ne 
indice presiunile mai mari decât ale atmosferei de la nivelul 
oceanului. În adevăr, barometrul obişnuit n-ar fi fost 
suficient, căci presiunea atmosferică urma să crească 
proporţional cu coborârea noastră în adâncul Pământului. 

3. Un cronometru construit de firma Boissannas-fiul din 
Geneva, pus perfect la punct după meridianul din 
Hamburg. 

4. Două busole de înclinaţie şi declinaţie magnetică. 

5. O lunetă pentru diferite observaţii în timpul nopţii. 

6. Două aparate Ruhmkoriffl care, cu ajutorul unui curent 
electric, dădea o lumină foarte bună, sigură şi care nu te 
stingherea. 

În afară de acestea aveam două carabine Purdley More et 
Co. şi două revolvere Colt. Pentru ce luasem şi arme cu noi? 
Bănuiesc că nu exista vreun temei să ne temem nici de 
sălbatici şi nici de animale sălbatice. Dar unchiul meu părea 
că ţine la arsenalul lui la fel de mult ca şi la instrumentele 
sale, mai ales la o cantitate serioasă de fulmicotOn 
inalterabil la umezeală şi a cărui putere de explozie e cu 
mult superioară celei a prafului de puşcă obişnuit. 

Ultimele constau din două târnăcoape, două cazmale, o 
scară de mătase, trei bastoane cu vârf de fier, o secure, un 
ciocan, o duzină de piroane şi cârlige de fier şi frânghii 
lungi, cu noduri. Din păcate, nu încăpeau într-un colet, căci 
scara avea singură o lungime de 300 picioare. 

În sfârşit erau şi proviziile; coletul nu era mare, dar 
îndeajuns de serios, căci conţinea carne conservată şi 
pesmeţi pentru cel puţin şase luni. Singurul lichid pe care-l 
aveam era rachiul de ienupăr; apă nu luasem de fel, în 
schimb nu ne lipseau bidoanele, căci unchiul meu punea 
mare nădejde pe izvoarele subterane. Şi cu toate obiecțiile 
pe care i le adusesem cu privire la calităţile şi temperatura 
unei astfel de ape, de care nici măcar nu eram siguri c-o s-o 
găsim, el rămase neînduplecat. Pentru a completa lista 
exactă a articolelor noastre de călătorie, voi nota o farmacie 


portativă conţinând foarfeci, aţele pentru fractură, o bucată 
de bandaj, feşe şi comprese, plasture, un lighenuş pentru 
scursul sângelui, tot soiul de lucruri groaznice, şi o serie de 
flacoane cu dextrină, alcool pentru răni, acetat de plumb 
lichid, eter, oţet şi amoniac, fel de fel de medicamente de o 
folosinţă dubioasă; în sfârşit substanţele necesare pentru 
aparatele Ruhmkoriff. 

Unchiul n-a uitat să-şi ia provizia de tutun, praf de puşcă şi 
iască, precum şi o cingătoare de piele, pe care-o purta 
peste mijloc şi unde se găsea o cantitate suficientă de 
monezi de aur, de argint şi bancnote. 

Tot în coletul cu unelte erau puse şi şase perechi de ghete 
solide, impermeabilizate printr-o unsoare de gudron şi de 
gumă elastică. 

— Aşa cum suntem încălţaţi şi echipați, nu văd nici un 
motiv să nu putem merge oricât de departe, îmi spuse 
unchiul. 

Ziua de 14 am folosit-o în întregime pentru aranjarea 
acestor obiecte. Seara am luat masa la baronul Trampe, 
împreună cu primarul din Reykjavik şi cu doctorul Hyaltalin, 
medic renumit. Domnul Fridriksson nu se afla printre 
invitaţi şi am aflat abia mai târziu că era în dezacord cu 
guvernatorul într-o chestiune de administraţie şi că din 
pricina asta nu se întâlneau. Ca urmare, n-am avut prilejul 
să înţeleg nici măcar o iotă din tot ceea ce s-a discutat la 
acest dineu semioficial. Am observat numai că unchiul meu 
vorbea tot timpul... 

A doua zi, în 15, toate preparativele erau gata. Gazda 
noastră îi făcu o plăcere nespusă profesorului, dăruindu-i o 
hartă a Islandei, care era incomparabil mai bună decât 
aceea a lui Henderson. Era întocmită de Olaf Nikolas Olsen 
la scara de 1/480000 şi publicată de societatea literară 
islandeză, după lucrările geodezice ale domnului Scheel 
Frisac şi după ridicările topografice ale domnului Bjora 
Gumlangsson. Pentru un mineralog era o piesă prețioasă. 
Ultima seară am petrecut-o plăcut, discutând prieteneşte 


cu domnul Fridriksson, pe care începusem să-l simpatizez 
foarte mult. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu unchiul meu, dar, în 
ce mă priveşte, după aceea am dormit foarte agitat. 

La ora cinci dimineaţa am fost trezit de nechezatul a patru 
cai care tropăiau sub fereastra mea. M-am îmbrăcat în 
grabă şi am coborât în stradă. Hans tocmai sfârşea 
încărcatul bagajelor, ca să zicem aşa, fără să se mişte. 
Lucra cu o îndemânare neobişnuită, în timp ce unchiul meu 
făcea mai multă gălăgie decât treabă; dar călăuza părea că 
se sinchiseşte prea puţin de sfaturile lui. 

La ora 6 totul era gata. Domnul Fridriksson ne-a strâns 
mâinile. Unchiul meu i-a mulţumit din inimă în limba 
islandeză, pentru binevoitoarea sa ospitalitate. La rându-mi, 
am îngânat cât am putut mai bine în latineşte un salut 
cordial. Apoi am încălecat, iar domnul Fridriksson, odată cu 
ultimele sale cuvinte de rămas bun, mi-a zvârlit şi acest vers 
al lui Vergiliu, care parcă fusese scris anume pentru noi, 
călători nesiguri, porniţi la drum: 

Et quacumque viam dederit fortuna segqguamur.1 

Am pornit pe o vreme posomorâtă, dar constantă. Nu 
aveam să ne temem nici de călduri insuportabile, nici de 
ploi păgubitoare. Era o vreme numai bună pentru călătorie. 

Plăcerea de a străbate călare o ţară necunoscută mă făcea 
să fiu bine dispus la începutul acestei călătorii. Eram 
stăpânit de bucuria fără de margini a excursionistului, care 
se simte liber şi plin de dorinţe. Şi parcă începeam să mă 
resemnez, să accept toată această poveste... 

De altfel, îmi spuneam, ce risc eu? Să călătoresc prin ţara 
cea mai ciudată! Să urc un munte renumit! Şi, în cazul cel 
mai rău, să cobor în fundul unui crater stins! Desigur că 
acest Saknussemm n-a făcut altceva. Cât despre existenţa 
unei galerii care ar duce spre centrul Pământului, e curată 
născocire! O imposibilitate! Să luăm deci din această 
expediţie partea cea bună, fără să ne tocmim! 

Cu aceste gânduri am părăsit Reykjavikul. 


În frunte mergea Hans, cu un pas iute, egal şi neîntrerupt. 
După el urmau cei doi cai încărcaţi cu bagajele noastre, pe 
care nu trebuia să-i conducă nimeni. Unchiul meu şi cu 
mine veneam la urmă, şi, drept să vă spun, nu ne şedea 
prea rău pe animalele care erau mici, dar voinice! 

Islanda e una dintre cele mai mari insule ale Europei; are 
o suprafaţă de 1400 de mile şi numără numai 60000 de 
locuitori. 

Geografii au împărţit-o în patru, iar noi trebuia să 
traversăm aproape de-a curmezişul acea parte a ţării care 
purta numele de [ara Sfertului din Sud-Vest - Sudvestr 
Fjordungr. 

leşind din Reykjavik, Hans o apucă pe un drum paralel cu 
coasta. Am străbătut nişte păşuni sărăcăcioase, care se 
căzneau să pară verzi; dar, din păcate, reuşeau să fie mai 
mult galbene, ofilite. La orizont, în ceţurile dinspre răsărit, 
se estompau vârfurile aspre ale masivilor trahitici. 

Din când în când, unele petice de zăpadă concentrau 
lumina difuză, reflectând-o pe versantul culmilor 
îndepărtate. Unele vârfuri, care se înălţau mai îndrăzneţe, 
străbăteau norii cenuşii şi apăreau din nou deasupra 
vaporilor mişcători, asemenea unor stânci răsărite în 
mijlocul cerului. 

Deseori aceste lanţuri de stânci golaşe formau un soi de 
colţ ce înainta spre mare, muşcând astfel din păşune; dar 
rămânea totdeauna loc destul pentru trecere. De altfel, caii 
noştri îşi alegeau instinctiv locurile cele mai priincioase, 
fără a-şi încetini mersul. Datorită acestui fapt, unchiul n- 
avea nici măcar consolarea de a-şi îndemna calul cu gura 
sau cu biciul; oricât ar fi vrut, împrejurările nu-i îngăduiau 
să fie nerăbdător... Nu-mi puteam stăpâni râsul, când îl 
vedeam ditamai omul călărind pe un cal mic, cu picioarele 
lui lungi atârnând până la pământ, de părea un centaur cu 
şase picioare... 

— Ce dobitoace cuminţi! exclamă el. Ai să-ţi dai seama, 
Axel, că nu există pe lume alt animal mai deştept decât calul 


islandez. Nici zăpezile, nici furtunile, nici drumurile 
impracticabile, nici stâncile, nici ghețarii, nimic nu-l 
opreşte. E curajos, se mulţumeşte cu puţin, şi-i sigur. Nu 
păşeşte niciodată greşit şi nici nu are toane. Dacă întâlneşte 
vreun râu sau vreun fiord - şi o să le întâlnim, fii sigur - ai 
să-l vezi cum se aruncă în apă, de parcă ar fi o amfibie, 
ajungând cât de repede poate pe malul celălalt! De aceea 
să nu-l hărţuim; să-l lăsăm în voie şi vom face împreună cele 
zece leghe pe zi. 

— Nu zău, răspunsei eu, dar câlăuza? 

— O, nu-mi fac nici o grijă! Oamenii aceştia merg fără să 
bagi măcar de seamă. Se mişcă atât de puţin, încât n-au 
cum să obosească. De altfel, la nevoie, o să-i dau calul meu. 
Dacă n-o să fac puţină mişcare curând o să mă apuce 
cârceii. Mâinile le mai mişc eu, dar trebuie să am grijă şi de 
picioare. 

Înaintam totuşi cu paşi repezi. Regiunea era aproape 
pustie. Ici-colo, câte o fermă izolată, câte o boerl 
singuratică, din lemn sau din bucăţi de lavă, îţi apărea în 
cale, ca un cerşetor, pe marginea unui şleau desfundat. 
Colibele astea dărăpănate păreau că cerşesc mila 
trecătorilor, şi nu lipsea mult să le şi dăm de pomană. În 
regiunea prin care treceam, şoselele şi chiar cărările 
lipseau cu desăvârşire, iar vegetaţia, oricât de încet 
creştea, tot ştersese repede urmele rarilor călători. 

Totuşi, această parte a insulei, situată la doi paşi de 
capitală, era socotită a fi una dintre regiunile cele mai 
locuite şi mai fertile. Aşa că vă puteţi închipui cum arătau 
regiunile mai pustii decât pustiul acesta... Cu toate că 
făcusem un drum bunicel, de aproape jumătate de milă, n- 
am văzut nici un fermier în pragul colibei sale şi nici un 
păstor sălbatic păscându-şi vreo turmă mai puţin sălbatică 
decât el. Zărirăm doar câteva vaci şi oi lăsate de capul lor. 
Dacă aşa stau lucrurile aici, mă gândeam eu, oare cum or fi 
arătând regiunile frământate, răscolite de forţele eruptive, 
de exploziile vulcanice şi de zguduirile subterane? 


Dar nu trebuia să mă grăbesc, căci ne era dat să le 
cunoaştem mai târziu... Totuşi, consultând harta lui Olsen, 
am văzut că le ocoleam, de vreme ce mergeam de-a lungul 
coastei şerpuitoare. În adevăr, marile convulsii vulcanice ce 
concentraseră, îndeosebi, în interiorul insulei; acolo, 
straturile orizontale ale rocilor suprapuse - care se numesc 
trapp în limba scandinavă - straturile trahitice, erupțiile de 
bazalt, de tuf calcaros şi poros ale tuturor conglomeratelor 
vulcanice, scurgerile de lavă şi de porfir incandescent au 
dat naştere unui ţinut de o neînchipuită urâţenie. Nu mă 
îndoiam câtuşi de puţin de spectacolul care ne aştepta la 
Peninsula Sneffels, unde se arătau în toată grozăvia lor 
urmele acestei răzvrătiri a naturii, care a produs aici un 
haos de nedescris. 

După două ore de mers am ajuns în târgul Gufuns, căruia i 
se mai zicea şi Aoalkirkja sau biserica principală. 

Târgul ăsta nu-i oferă călătorului nimic deosebit. E o 
aşezare de numai câteva case, care în Germania abia ar 
alcătui un cătun. Hans a făcut aici un popas de o jumătate 
de oră. Luă parte la prânzul nostru frugal, răspunzând prin 
da sau nu la întrebările unchiului meu, cu privire la felul 
drumului. Când fu întrebat în ce loc se gândea să ne 
petrecem noaptea, răspunse scurt: 

— La Gardăr. 

M-am uitat pe hartă pentru a afla ce-i acest Gardăr. Era un 
târguşor pe malul fiordului Hval, la patru mile de Reykjavik. 
I-am întins unchiului meu harta. 

— Numai patru mile! făcu el. Patru mile din douăzeci şi 
două. Frumoasă plimbare, n-am ce zice! 

Tocmai se pregătea să-i facă o observaţie lui Hans, dar 
acesta, fără să-i răspundă, o luă din nou înaintea cailor şi-o 
porni la drum. 

Trei ore mai târziu, tot străbătând păşunile acoperite de 
iarbă ofilită, am ocolit fiordul Kollaf, pentru că drumul era 
mult mai uşor şi mult mai scurt decât dacă am fi traversat 
golful. În curând am intrat într-un „pingstaoer”, care nu era 


altceva decât centrul de jurisdicție comunală Ejulberg. 
Venisem tocmai la ceasul când clopotul ar fi trebuit să sune 
de amiază, dacă bisericile islandeze ar fi fost aşa de bogate 
ca să aibă un orologiu; însă ele semănau foarte mult cu 
credincioşii lor, care n-au ceasornice şi, de altfel, nici nu le 
simt nevoia. 

Aici am lăsat caii să se mai odihnească şi apoi, apucând pe 
un drum îngust, între un lanţ de coline şi mare, am ajuns 
fără să ne oprim la „Aoalkirkja” din Brantâr şi după încă o 
milă, la Saurboer „annexia”, biserica anexă, aşezată pe 
malul sudic al fiordului Hval. 

Se făcuse ora patru după-amiază şi-n acest răstimp 
străbătusem patru mile. 

Fiordul era aici de cel puţin o jumătate de milă şi valurile 
mării se spărgeau cu zgomot de stâncile ascuţite. Golful se 
lăţea la intrare între nişte stânci drepte şi râpoase, înalte de 
cel puţin 1500 de metri şi care îţi atrăgeau luarea-aminte 
prin straturile de culoare brună care despărţeau fâşiile de 
tuf calcaros de o nuanţă roşcată. Oricât de inteligenţi ar fi 
fost caii noştri, n-aş fi putut prezice că o să terminăm cu 
bine trecerea unui adevărat braţ de mare, pe spinarea 
acestor patrupede. 

— Dacă sunt cu adevărat inteligenţi, spuneam eu, nu vor 
încerca să treacă. în orice caz, voi încerca să gândesc eu 
pentru ei. 

Dar unchiul meu nu voia să mai aştepte. Dădu pinteni 
calului, îndemnându-l s-o ia spre celălalt mal. Bietul animal 
începu să adulmece mişcarea valurilor şi se opri. Mânat de 
pornirile sale, unchiul meu îl grăbi şi mai mult. Calul se 
împotrivi şi de astă dată, dând din cap cu îndârjire. Atunci 
se abătu asupra lui o ploaie de înjurături şi de lovituri de 
bice. La rându-i, calul se înfurie grozav şi încercă de mai 
multe ori să-l trântească din şa pe călăreț. Până la urmă, 
lăsându-se pe genunchi, căluţul izbuti să se tragă de sub 
picioarele profesorului, care rămase înţepenit pe două 
pietre de lângă mal, de parcă ar fi fost colosul din Rodosl. 


— Ah, blestemat animal! strigă călăreţul, transformat 
dintr-o dată în pieton şi ruşinat ca un ofiţer de cavalerie 
trecut la pifani. 

— Farja, spuse călăuza, strângându-i umărul. 

— Ce? Un pod plutitor? 

— Der, răspunse Hans, arătându-i un soi de barcă. 

— Da, intervenii, e un bac. 

— De ce nu mi-aţi spus până acu'...? S-o pornim, dar! 

— Tidvatten, reluă călăuza. 

— Ce-a spus? 

— A zis flux, îmi răspunse unchiul, traducându-mi cuvântul 
danez. 

— Trebuie neapărat să aşteptăm fluxul? 

— Forbida? întrebă unchiul meu. 

— Ja, îi răspunse Hans. 

Unchiul meu bătu din picior, în timp ce caii se îndreptau 
spre bac. 

Am înţeles numaidecât că pentru a traversa fiordul era 
necesar să aşteptăm un anumit moment. Şi anume, 
momentul în care marea, sub acţiunea fluxului, ajunge la 
cea mai mare înălţime a sa, şi după care nu mai creşte. 

Atunci fluxul şi refluxul nu mai pot avea vreo înrâurire şi 
bacul nu mai e în pericol de a fi târât în fundul golfului sau 
în largul oceanului. 

Momentul prielnic se ivi abia la orele şase seara. Unchiul, 
călăuza, doi luntraşi, cei patru cai şi cu mine ne aflarăm 
peste o clipă într-un fel de barcă plată, destul de şubredă. 

Cum eram obişnuit cu bărcile cu motor de pe Elba, vâslele 
acestor luntraşi mi se păreau nişte biete lopeţi. Într-adevăr, 
a trebuit mai bine de o oră pentru a traversa fiordul, dar 
totuşi trecerea s-a făcut fără nici un accident. 

După o jumătate de oră am ajuns la „aoalkirkja” din 
Gardăr. 

Trebuia să fie noapte, dar, la a şaizeci şi cincea paralelă, 
lumina nocturnă a regiunilor polare nu mă mai uimea; în 
Islanda, soarele nu apune în cursul lunilor iunie şi iulie. 


Totuşi temperatura scăzuse. Mi-era frig şi mai ales foame. 
Fu, deci, binevenită această „boer”, care se deschisese, 
ospitalieră, pentru a ne primi. 

Era casa unui ţăran, dar în privinţa ospitalităţii n-aş fi dat- 
o pe palatul unui rege. La sosirea noastră, stăpânul casei 
veni să ne întindă mâna şi, fără multă ceremonie, ne făcu 
semn să-l urmăm. 

Să-l urmăm, într-adevăr, căci de însoţit ne-ar fi fost 
imposibil să-l însoţim. Un coridor lung, strâmt şi întunecos 
ducea spre locuinţa construită din bârne de-abia cioplite, şi 
prin el ajungeai la fiecare din cele patru încăperi: 
bucătăria, atelierul de ţesut - „badstofa”, camera de 
culcare a familiei şi, cea mai bună încăpere din toate, 
camera de oaspeţi. 

Unchiul meu, la înălţimea căruia nu avuseseră cum să se 
gândească cei care au construit casa, s-a lovit de trei-patru 
ori cu capul de grindă. Gazda ne-a făcut semn să intrăm şi- 
am păşit într-un fel de sală mare, lipită pe jos cu pământ şi 
luminată de o singură fereastră, ale cărei ochiuri, în loc să 
aibă geamuri, erau acoperite cu piele de oaie foarte puţin 
transparentă. Patul era alcătuit din două rame de lemn, 
vopsite cu roşu şi împodobite cu proverbe islandeze, şi-n loc 
de saltea, între stinghii, fusese zvârlit un aşternut de paie 
uscate. Adevărul e că nu mă aşteptam la confort, dar în 
casă duhnea a peşte uscat, a carne sărată şi a lapte acru, 
miros cu care nu mă prea împăcam. 

Nici nu ne-am aranjat bine lucrurile, că s-a şi auzit glasul 
gazdei, care ne poftea să trecem în bucătărie, căci. şi pe 
gerurile cele mai mari, era singura încăpere din toată casa 
unde se făcea foc. 

Unchiul meu se grăbi să dea ascultare acestui îndemn 
prietenesc şi, la rându-mi, am făcut acelaşi lucru. 

Aşa-zisa sobă era cu totul primitivă; în mijlocul camerei se 
afla o piatră care servea drept vatră, iar în acoperiş, o 
gaură prin care ieşea fumul. De altfel, bucătăria aceasta 
servea şi ca sală de mâncare. 


Când am intrat, gazda, de parcă nu ne-ar fi văzut până 
atunci, ne întâmpină cu salutul „saellvertu!” adică fiţi 
fericiţi şi veni să ne sărute pe obraz. 

După el, nevastă-sa pronunţă aceeaşi urare, însoţită de 
acelaşi ceremonial; apoi, amândoi soţii, punând mâna 
dreaptă pe inimă, făcură o adâncă plecăciune. 

Ţin să mai adaug că islandeza era mama a nouăsprezece 
copii, unii mai mari, alţii mai mici, şi toţi mişunau claie peste 
grămadă în mijlocul rotocoalelor de fum care umpleau 
odaia. Şi-n fiecare clipă zăream cum începe să se 
desluşească din ceața asta câte un căpşor blond şi puţin 
melancolic. Ai fi zis că-s un şirag de îngeri cam nespălați... 

Unchiul meu şi cu mine i-am întâmpinat cu multă prietenie 
pe aceşti puişori şi peste puţin, trei-patru puşti ni se 
urcaseră pe umeri, alţii pe genunchi şi tot atâţia se foiau pe 
lângă picioarele noastre. Cei mai mărişori s-au luat la 
întrecere să ne ureze „saellvertu!” pe toate tonurile 
posibile, iar cei mici, care nu puteau încă vorbi, ţipau care 
mai de care. 

Anunţarea cinei avu darul să întrerupă concertul acesta. 
Tocmai atunci intră şi călăuza care dăduse mâncare cailor, 
adică, mai bine zis, îi lăsase slobozi pe câmp, că era mai 
economicos. Bietele animale trebuiau să-şi găsească 
singure hrana, mulţumindu-se cu muşchiul rar care creştea 
pe stânci şi cu câteva smocuri de iarbă de mare, prea puţin 
săţioasă. Şi tot singure urmau să vină a doua zi, ca să-şi reia 
munca din ajun. 

— Saellvertu! făcu Hans. 

Apoi, liniştit, aproape automat, sărută la fel, fără vreo 
deosebire, pe gazdă, pe soţia sa şi pe cei nouăsprezece 
copii. 

După ce se termină acest ritual, ne aşezarăm la masă. 
Eram douăzeci şi patru cu toţii, aşa că nu-i o figură de stil, 
ci şedeam, în adevăratul înţeles al cuvântului, unii peste 
alţii. Cei mai favorizați dintre noi n-aveam decât doi copii pe 
genunchi. 


La sosirea supei se făcu totuşi linişte în această mică lume, 
şi firea tăcută, caracteristică până şi copiilor islandezi, 
începu să se arate din nou. Gazda ne servi o supă cu licheni, 
destul de plăcută la gust, apoi o uriaşă porţie de peşte 
uscat, care înota în nişte unt acrit de mai bine de douăzeci 
de ani şi care, potrivit ideilor gastronomice ale localnicilor, 
era preferabil untului proaspăt. în afară de asta ne-au mai 
dat „skyr”, un fel de lapte covăsit, cu biscuiţi muiaţi în 
zeamă de ienupăr, iar ca băutură, lapte amestecat cu apă, 
numit prin partea locului „blanda”. Nu puteam să-mi dau 
seama dacă aceste ciudate mâncăruri erau bune sau nu. 
Ştiu doar că aveam o foame de lup şi că la desert am 
înghiţit, până la ultima picătură, o fiertură groasă de hrişcă. 

După masă, copiii dispărură şi am rămas numai noi, 
aşezaţi în jurul vetrei în care ardea turbă, mărăcini, bălegar 
de vacă şi oase uscate de peşte. După această cură de 
încălzire, fiecare ne-am dus la culcare. Mai înainte de a 
trece în camera sa, gazda se oferi, după obiceiul locului, să 
ne tragă ciorapii şi pantalonii, dar la refuzul nostru, foarte 
politicos de altfel, n-a mai stăruit. Venise, în sfârşit, timpul 
să pun capul jos şi m-am făcut imediat ghem în culcuşul 
meu de fân. 

A doua zi, la cinci dimineaţa, ne-am luat rămas bun de la 
îndatoritorul ţăran islandez, pe care cu greu l-a putut 
îndupleca unchiul meu să primească o sumă de bani pentru 
că ne găzduise şi ne ospătase. După aceea, Hans a dat 
semnalul de plecare. De îndată ce am ieşit din Gardar, 
terenul şi-a schimbat înfăţişarea; pământul deveni 
mlăştinos şi greu de străbătut. Spre dreapta, lanţul de 
munţi se prelungea la nesfârşit, ca un imens sistem de 
fortificaţii naturale, astfel că a trebuit să urcăm 
povârnişurile şi-n drum dădurăm de multe ori peste râuri 
pe care trebuia să le trecem prin vad, având grijă să nu 
udăm prea mult bagajele. 

Pustiul devenea din ce în ce mai pronunţat, totuşi, 
câteodată, părea că în depărtare se furişează o umbră 


omenească, iar dacă surprindeam pe neaşteptate, la vreo 
cotitură a drumului, o astfel de umbră, rămâneam 
dezgustat la vederea unei figuri tumefiate, cu pielea 
lucioasă, cu capul chel şi având pe tot corpul numai răni 
respingătoare, pe care zdrenţele mizerabile nu puteau să le 
ascundă. 

Fiinţele acelea nenorocite nu se apropiau de noi, ca să-şi 
întindă mâna diformă, ci, dimpotrivă, fugeau, dar nu atât de 
repede ca Hans să n-apuce să le salute cu obişnuitul 
„saellvertu!”. 

— Spetelsk, spunea el. 

— Un lepros! repeta unchiul meu. 

Şi numai simpla pronunțare a cuvântului ne producea un 
dezgust fără seamăn. 

Această boală îngrozitoare e destul de răspândită în 
Islanda; nu e molipsitoare, însă ereditară şi, de aceea, 
acestor nenorociţi le este interzisă căsătoria. 

Aparițiile acestea nu aveau darul să înveselească peisajul, 
care devenea din ce în ce mai trist; călcam pe ultimele 
petice de iarbă. De aici înainte n-am mai văzut nici un 
arbore, ci numai câteva pâlcuri de mesteceni pitici, ca nişte 
mărăcini. N-am mai zărit nici un animal, în afară de câţiva 
cai, pe care stăpânii lor nu-i puteau hrăni şi care rătăceau 
pe câmpiile sterpe. Câteodată, un şoim plutea în norii 
cenuşii, ca apoi să se îndrepte zburând spre sud. M-am 
lăsat cuprins de melancolia acestei naturi sălbatice şi m-am 
întors cu gândul la ţara mea natală. 

Am trecut mai multe mici fiorduri fără importanţă şi chiar 
un adevărat golf, dar cum fluxul era staționar în acel 
moment, n-am mai trebuit să aşteptăm, şi astfel am ajuns 
curând în cătunul Alftanes, situat la depărtare de o milă de 
locul de unde plecasem. 

Seara, după ce am trecut prin vad râurile Alfa şi Heta, 
bogate în păstrăvi şi ştiucă, am fost siliţi să petrecem 
noaptea într-o colibă părăsită, vrednică de a fi vizitată de 
către spiriduşi şi de toate celelalte făpturi ale mitologiei 


scandinave. Şi era neîndoios că tartorul frigului aici îşi 
alesese sălaşul şi îşi făcea de cap toată noaptea. 

În ziua următoare nu s-a produs nici un fapt mai deosebit. 
Acelaşi teren mlăştinos, aceeaşi privelişte tristă. Seara, 
făcusem aproape jumătate din drumul pe care-l aveam de 
parcurs şi am dormit la „annexia” din Krosolbt. 

În ziua de 19 iunie am dat peste un teren format numai 
din lavă, care se întindea pe o lungime de aproape o milă. 
Această formaţie a solului e numită „hraun” prin partea 
locului. Lava era zbârcită la suprafaţă şi avea forma unor 
cabluri, când lungi, când încolăcite. 

Din munţii învecinaţi, care erau de fapt nişte vulcani stinşi, 
se scurgea continuu o masă imensă de materie topită. 
Resturile acestea atestau tocmai cu câtă violenţă se 
manifestaseră în trecut. 

Între timp, ici-colo, se ridicau rotocoale de fum din adâncul 
izvoarelor calde. 

Ne grăbeam, aşa că n-am avut timp să cercetăm aceste 
fenomene, în curând am trecut iar prin regiuni mlăştinoase, 
întretăiate de mici lacuri. 

De data asta ne îndreptam spre apus; am dat ocol marelui 
Golf Faxa şi am putut vedea cele două culmi albe ale 
Sneffelsului înălțându-se în nori, la mai puţin de cinci mile 
depărtare de locul unde ne aflam. 

Caii mergeau bine, căci terenul începuse să fie destul de 
propice pentru mers. Dar, în ce mă priveşte, de la o vreme 
mă simţeam foarte obosit. În schimb, unchiul meu se arăta 
plin de vigoare şi se ţinea ca în prima zi. Nu mă puteam 
opri să nu-l admir şi aceeaşi admiraţie o nutream şi faţă de 
Hans, care mergea de parcă ar fi făcut o simplă plimbare. 

Sâmbătă, 20 iunie, la ora 6 seara, am ajuns la Budir, un 
târg aşezat pe malul mării. Călăuza ceru să i se dea simbria 
cuvenită; unchiul meu îi plăti imediat. Am tras chiar la nişte 
rude ale lui Hans, adică la unchii şi verii săi, care ne-au 
primit foarte bine. Fără să abuzăm de bunătatea acestor 
oameni cumsecade, aş fi rămas bucuros la ei ca să mă mai 


întremez după oboseala drumului. Dar unchiul, care se 
simţea mai în puteri ca oricând, nici n-a vrut să audă de aşa 
ceva şi a doua-zi a trebuit să plecăm mai departe, călare pe 
blândele noastre animale. 

După aspectul solului îţi puteai da seama uşor că te afli în 
vecinătatea muntelui, ale cărui rădăcini de granit ieşeau din 
pământ, întocmai ca rădăcinile unui stejar bătrân. Am ocolit 
poalele vulcanului, pe care profesorul nu-l pierdea din ochi. 
Tot timpul gesticula şi părea că-l sfidează, spunându-i: 

— Aşadar, tu eşti uriaşul pe care-l voi îmblânzi! 

După patru ore de mers, caii se opriră singuri la poarta 
biserici din Stapi. 

Stapi era un târg cam de vreo treizeci de colibe, clădite 
chiar pe lavă, şi pe vreme frumoasă se afla în bătaia razelor 
de soare răsfrânte de vulcan. Târguşorul era aşezat în 
fundul unui mic fiord împrejmuit de pereţi de bazalt, cu un 
aspect foarte ciudat. 

Se ştie că bazaltul e o rocă brună, de origine vulcanică. Ia 
forme regulate, care uimesc prin felul cum sunt rânduite. 
Aici, natura a lucrat geometric, întocmai ca omul, de parcă 
ar fi mânuit echerul, compasul şi firul cu plumb. Dacă în 
alte părţi ea realizează o adevărată artă cu mari mase 
zvârlite fără nici o ordine, cu fel de fel de conuri abia 
schiţate, cu tot soiul de piramide imperfecte, în sfârşit, cu o 
ciudată succesiune de linii, aici, vrând să dea o pildă de 
ordine şi regularitate şi precedându-i pe arhitecţii primelor 
timpuri, natura a creat o rânduială severă, pe care nici 
splendorile Babilonului şi nici minunile Greciei n-au depăşit- 
o vreodată. 

Fireşte că am auzit vorbindu-se de Soseaua Uriaşilor din 
Irlanda şi de Peştera lui Fingal, aflată într-una din Insulele 
Hebride, însă o privelişte ca aceasta, cu construcţii din 
bazalt aşezate una peste alta, încă nu avusesem prilejul să 
văd. 

Şi la Stapi, un astfel de fenomen îţi apărea în toată 
frumuseţea lui. 


Pereţii fiordului, ca şi întreaga coastă a peninsulei, erau 
alcătuiți dintr-un şir de coloane verticale, înalte de treizeci 
de picioare. Aceste trunchiuri drepte de coloană, de-o 
proporţie perfectă, susțineau o arcadă durată din coloane 
orizontale, a căror aplecare forma o semi-voltă deasupra 
mării. La oarecare intervale, şi sub această concavitate 
naturală, unde se strângea apa de ploaie, te aflai pe 
neaşteptate în faţa unor deschizături în formă de ogivă, 
admirabil desenate, prin care se repezeau valurile 
spumoase ale mării. Câteva crâmpeie de bazalt, smulse de 
furia oceanului, se prelungeau pe pământ, întocmai ca 
resturile unui templu antic - ruine veşnic tinere, peste care 
veacurile treceau fără să le atingă. 

Aici era ultima etapă a călătoriei noastre pământene. Hans 
se arătase a fi o călăuză pricepută şi, cum ştiam că ne va 
însoţi şi mai departe, eram oarecum liniştiţi. 

Ajungând în dreptul casei preotului - o colibă scundă, cu 
nimic mai arătoasă sau mai acătării decât cele din jur - am 
zărit un om c-un ciocan în mână şi având dinainte un şorţ 
de piele, care tocmai se pregătea să potcovească un cal. 

— Saellvertu! îi ură călăuza noastră. 

— God dag)! îi răspunse potcovarul, într-o daneză perfectă. 

— Kyrkoherde, rosti Hans, întorcându-se spre unchiul 
meu. 

— Preotul, îmi traduse profesorul. Axel, se pare că acest 
om cumsecade este preot. 

Între timp, călăuza îl puse pe preot la curent cu situaţia; 
acesta, întrerupându-şi lucrul, scoase un fel de strigăt 
folosit de bună seamă de geambaşii de cai, şi curând ieşi din 
colibă o femeie voinică, cu o înfăţişare răutăcioasă. Poate că 
nu era înaltă chiar de şase picioare, dar nici mult nu-i 
lipsea! Mă temeam să nu vină, cumva, să ne dea 
tradiționalul sărut islandez; din fericire, o asemenea 
grozăvie nu s-a întâmplat. Dar nici nu ne pofiti în casă cu 
prea multă bunăvoință. 


Camera de oaspeţi mi s-a părut a fi cea mai proastă 
încăpere din toată locuinţa preotului - strâmtă, murdară şi 
infectă. Dar a trebuit să ne mulţumim şi cu asta. Preotul nu 
părea că ţine să aplice obiceiurile ospitalităţii antice, 
dimpotrivă, nici nu se sinchisea de ele. Până seara mi-am 
dat seama că aveam de-a face c-un fierar, c-un pescar, c-un 
vânător, c-un dulgher, dar numai cu un slujitor al Domnului 
nu! E adevărat că eram într-o zi de lucru şi poate, cine ştie, 
duminica e cu totul alt om...! 

N-aş vrea să-i vorbesc de rău pe aceşti bieţi preoţi care, la 
urma urmei, sunt destul de nenorociţi. Ei primesc de la 
guvernul danez o leafă de nimic şi mai strâng drept 
contribuţii un sfert din dijma parohiei, care şi aşa abia 
ajunge la suma de şaizeci de mărci. 

De aceea, era de înţeles că trebuiau să muncească pentru 
a putea trăi. Dar pescuind mereu, vânând, potcovind caii, la 
un moment dat ajungi să-ţi însuşeşti felul de a te purta, de-a 
vorbi şi apucăturile vânătorilor, pescarilor sau ale unor 
oameni cam neciopliţi. De altfel, chiar în seara aceea îmi 
dădui seama că sobrietatea nu era una din virtuțile la care 
ţinea gazda noastră. 

Unchiul înţelese repede cu cine avea de-a face; în locul 
unui om demn şi cumsecade, nu avea în faţa lui decât un 
individ greoi şi mojic. De aceea luă hotărârea să înceapă cât 
mai curând marea sa expediţie şi să părăsească această 
parohie atât de puţin primitoare. Nu luă câtuşi de puţin 
seama că e obosit şi decise să-şi petreacă două-trei zile pe 
munte. 

Chiar a doua zi după sosirea noastră la Stapi, ne 
pregătirăm de plecare. Hans tocmi trei islandezi care aveau 
să înlocuiască caii la transportul bagajelor. Odată ajunşi 
însă în fundul craterului, localnicii aceştia trebuiau să se 
întoarcă, noi urmând să ne continuăm drumul singuri. 
Lucrul acesta fusese perfect stabilit între noi, dar Hans nu-l 
ştia deocamdată. lată din ce pricină unchiul îl luă deoparte 


şi-i spuse că intenţionează să continue drumul în adâncul 
Pământului, pentru a studia vulcanul. 

Hans se mulţumi să dea din cap. Să umble din loc în loc, să 
străbată insula sau să se afunde în măruntaiele ei, îi era 
totuna. În ceea ce mă priveşte, absorbit de toate peripeţiile 
călătoriei, aproape că uitasem ce ne aştepta în viitor. Dar 
acum, realitatea mă trezi din visările mele şi simţeam cum 
mă cuprinde din ce în ce mai mult o adâncă emoție. Ce să 
fac? Dacă n-am putut să-l împiedic la Hamburg pe 
încăpăţânatul profesor Lidenbrock de-a porni într-o 
asemenea nesăâbuită aventură, o s-o mai pot face acum, 
când ne aflăm la poalele Sneffelsului? Mă frământa mai ales 
o idee, o idee îngrozitoare, în stare să zdruncine nişte nervi 
mai puţin încordaţi chiar decât ai mei. 

„Ei, mi-am zis eu, o să urcăm pe Sneffels. Bine! O să-i 
cercetăm craterul. Bun! Au mai făcut-o şi alţii şi n-au pierit. 
Dar asta nu-i tot. Dacă vom da de un drum pentru a cobori 
în măruntaiele Pământului şi dacă blestematul acela de 
Saknussemm n-a minţit, cu siguranţă că o să ne pierdem 
prin galeriile subterane ale vulcanului! Or, nimic nu ne- 
ndrituieşte să credem că Sneffelsul ar fi stins! Cine ne 
poate dovedi că nu se pregăteşte o nouă erupție? Şi dacă 
monstrul doarme din anul 1229, înseamnă oare că nu se 
poate trezi? Şi dacă se trezeşte, ce se va întâmpla cu noi?” 

Aceste întrebări îmi dădeau de gândit şi reflectam mult 
asupra lor. 'Toată noaptea nu visam decât erupții. Nu-mi 
ardea deloc să îndeplinesc rolul de zgură...! 

În cele din urmă nu m-am mai putut stăpâni. M-am hotărât 
să supun chestiunea unchiului meu, în modul cel mai dibaci 
cu putinţă, adică să-i demonstrez că proiectul său este 
irealizabil. 

M-am dus la el şi i-am împărtăşit temerile mele. Apoi am 
dat să mă retrag, ca să-l las să izbucnească în voie. 

— M-am gândit şi eu la acest lucru, răspunse el simplu. 

Ce însemnau aceste cuvinte? Va asculta el oare de vocea 
raţiunii? Se gândea, cumva, să-şi suspende proiectele? 


Ceea ce presupuneam era prea frumos ca să fie într-adevăr 
cu putinţă...! 

După câteva clipe de tăcere, în timpul cărora n-am 
îndrăznit să-l tulbur cu nimic, el continuă: 

— M-am gândit şi eu la asta. De cum am ajuns la Stapi, m- 
a preocupat tot timpul această gravă problemă, pe care mi- 
ai pus-o şi tu, căci nu trebuie să procedăm neprevăzător. 

— Desigur că nu! i-am răspuns cu hotărâre. 

— Au trecut aproape şase sute de ani de când Sneffelsul e 
mut, dar s-ar putea ca într-o zi să prindă iar glas... Or, 
erupțiile sunt totdeauna precedate de nişte fenomene 
foarte binecunoscute. De aceea i-am întrebat pe locuitorii 
de prin partea locului, am studiat terenul, şi pot să te 
asigur, Axel, că n-avem să ne temem de nici o erupție. 

La această afirmaţie categorică, am rămas încremenit şi 
nu i-am mai putut răspunde nimic. 

— Te îndoieşti de vorbele mele?! mă întrebă unchiul meu? 
Ei bine, atunci urmează-mă! 

M-am supus ca un automat. leşind din curtea parohiei, 
profesorul o luă pe un drum care trecea direct printr-o 
deschizătură a peretelui de bazalt, depărtându-se de mare. 
Ne aflarăm curând în plină câmpie, dacă se poate numi 
astfel o îngrămădire imensă de materii vulcanice. Ţinutul 
părea ca zdrobit de o ploaie de pietre uriaşe, de trapp-uri, 
de blocuri de bazalt şi granit şi de tot felul de roci 
împroşcate de către acţiunea vulcanică. 

Ici şi colo vedeam ridicându-se în aer fumuri; aceşti vapori 
albi. numiţi în islandeză „reykir”, ţâşneau din izvoarele 
fierbinţi, şi prin violenţa lor dovedeau activitatea vulcanică 
a solului. Ceea ce părea că justifică temerile mele. Nu-i deci 
de mirare c-am căzut ca din lună când l-am auzit pe unchiul 
meu că-mi spune: 

— Vezi toate aceste fumuri, Axel? Ei bine, ele dovedesc că 
nu avem să ne temem de furiile vulcanului! 

— Cum asta? strigai eu. 


— Ascultă, Axel, să ţii minte un lucru, continuă profesorul. 
În preajma unei erupții, aceste fumuri îşi măresc 
intensitatea ca să dispară apoi cu totul, în timpul cât 
durează acţiunea vulcanică, deoarece gazele, neavând 
tensiunea necesară, iau drumul craterelor în loc să iasă 
prin crăpăturile pământului. Aşadar, aceşti vapori se menţin 
în starea lor obişnuită dacă energia lor nu creşte, şi mai 
reţine un lucru: dacă vântul şi ploaia nu sunt înlocuite 
printr-o atmosferă apăsătoare şi calmă, atunci poţi fi sigur 
că nu se va produce curând vreo erupție. 

— Dar... 

— Destul! Când ştiinţa s-a pronunţat, nu-ţi mai rămâne 
decât să taci. 

M-am întors la reşedinţa preotului, oarecum plouat. 
Unchiul mă bătuse cu argumente ştiinţifice. Totuşi mai 
aveam încă o speranţă, şi anume, că, odată ajunşi în fundul 
craterului, n-o să găsim nici o galerie şi-o să ne fie astfel cu 
neputinţă să coborâm mai adânc, chiar şi în ciuda tuturor 
Saknussemmilor din lume. 

În timpul nopţii m-am zbuciumat într-un adevărat coşmar. 
Se făcea că mă aflam în mijlocul unui vulcan şi, din 
străfundurile Pământului, deodată m-am simţit zvârlit în 
spaţiile interplanetare, sub forma unor roci eruptive. 

A doua zi, la 23 iunie, Hans ne aştepta cu tovarăşii săi 
încărcaţi cu merinde, cu unelte şi instrumente. La rândul, 
nostru unchiul şi cu mine am luat să ducem câte două 
bastoane cu vârful de fier, două puşti şi două cartuşiere. 
Hans, ca un om prevăzător, adăugase la bagajele noastre şi 
un burduf plin, care, pe lângă bidoanele noastre, ne asigura 
apa pentru opt zile. 

Era ora nouă dimineaţa. Preotul şi zdravăna lui nevastă ne 
aşteptau în faţa uşii. Voiau, desigur, să ne adreseze ultimul 
şi cel mai cald rămas bun... Dar cât mă înşelasem! Acest 
rămas bun luă forma neaşteptată a unei note de plată 
piperată foc, în care ni se punea la socoteală până şi aerul 
din casa preoțească. Un aer infect, dacă nu le e cu 


supărare! Această pereche onorabilă ne jefuia întocmai ca 
un hangiu elveţian, evaluându-şi la un preţ frumuşel 
ospitalitatea. 

Unchiul plăti fără să se tocmească. Un om care pleacă 
spre centrul Pământului nu se mai uită la câţiva rixdali! 

Odată această chestiune aranjată, Hans dădu semnalul de 
plecare şi după câteva clipe am părăsit Stapi. 

Sneffelsul are o înălţime de 5000 de picioare. El încheie, 
prin conul său dublu, un lanţ de munţi trahitici care se 
deosebeşte de sistemul muntos al insulei. Din punctul de 
plecare unde ne aflam, cele două vârfuri ale muntelui nu se 
puteau vedea profilându-se pe fondul cenuşiu al cerului. 
Zăream doar o enormă cuşmă de zăpadă, ce parcă era 
trasă pe fruntea uriaşului. 

Mergeam unul în spatele celuilalt, iar în fruntea grupului 
se afla Hans. Cărările pe care urcam erau atât de înguste, 
că doi oameni n-ar fi încăput să păşească alături. De aceea 
nu puteam vorbi unul cu altul. 

Dincolo de pereţii de bazalt ai fiordului Stapi, am dat 
peste, un sol format din turbă ierboasă şi fibroasă, 
provenind din vechea vegetaţie de mlaştină a peninsulei. 
Combustibilul acesta încă neexploatat se găsea într-o 
asemenea cantitate, încât s-ar fi putut încălzi din el timp de 
un secol toată populaţia Islandei. Măsurată din fundul unor 
anumite râpe, această imensă turbărie atingea deseori o 
înălţime de 70 de picioare şi era formată din straturi 
succesive de resturi carbonizate, despărțite prin pături 
subţiri de tuf spongios. 

Ca un adevărat nepot al profesorului Lidenbrock, şi în 
ciuda preocupărilor mele de acum, observam cu mult 
interes curiozităţile mineralogice ce ni le oferea acest uriaş 
muzeu de istorie naturală şi revedeam în minte 
desfăşurându-se toată istoria geologică a Islandei. 

Această insulă, atât de ciudată, s-a înălţat, fără îndoială, 
din fundul apelor, într-o epocă relativ recentă. Şi poate că şi 
acum se mai ridică încă, printr-o mişcare imperceptibilă. Or, 


dacă-i aşa, nu poţi atribui originea ei decât acţiunii focurilor 
subterane. Deci, în acest caz, teoria lui Humphry Davy, 
documentul lui Saknussemm şi pretenţiile unchiului, toate 
se spulberau. Această ipoteză m-a determinat să examinez 
mai atent natura solului, astfel că în curând am putut să-mi 
dau perfect seama de succesiunea fenomenelor care au dus 
la formarea Islandei. 

Lipsită cu desăvârşire de teren sedimentar, Islanda e 
alcătuită numai din tuf vulcanic, adică dintr-o aglomerare 
de pietre şi stânci de o compoziţie poroasă. Înainte de 
existenţa vulcanilor, insula era formată dintr-un masiv de 
bazalt, care s-a ridicat încet deasupra valurilor, împins de o 
puternică forţă internă. Focurile dinăuntru încă nu 
erupseseră în afară. 

Dar mai târziu se căscă o crăpătură largă în lungul insulei, 
de la sud-vest spre nord-est, prin care se revărsă, încetul cu 
încetul, toată pasta trahitică. Crăpătura fiind imensă, 
materiile topite zvârlite din măruntaiele Pământului se 
întinseră liniştit, în straturi uriaşe, formând doar ici-colo 
coline. În această epocă au apărut feldspaţii, sieniţii şi 
porfirele. 

Datorită acestei revărsări, insula s-a înălţat considerabil 
deasupra nivelului mării şi, ca urmare, forţa ei de rezistenţă 
a crescut foarte mult. E uşor de înţeles ce imensă cantitate 
de gaze s-a strâns în adâncul ei, de vreme ce, în urma 
răcirii scoarţei trahitice, ea nu mai oferea nici un loc de 
ieşire. La un moment dat, ele au căpătat o atât de mare 
presiune încât şi-au croit drum ridicând acoperământul cel 
greu şi despicându-l în coşuri înalte. Astfel, prin ridicarea 
scoarţei, s-au născut vulcanii, în vârful cărora s-a format 
subit câte un crater. 

Apoi au urmat fenomenele eruptive. Prin crăpăturile nou 
formate s-au scurs mai întâi materiile eruptive bazaltice, şi 
câmpia pe care o străbăteam acum ne oferea cele mai 
minunate specimene. Mergeam pe aceste roci tari, cenuşii, 
care prin răcire luaseră forma unor prisme cu baza 


hexagonală. în depărtare se vedeau numeroase conuri 
turtite, care fuseseră desigur, odinioară, tot atâtea guri de 
foc. 

După ce au luat sfârşit erupțiile materiilor bazaltice, 
vulcanii - a căror forţă crescuse şi datorită craterelor stinse 
- au lăsat să treacă lavele şi masele de cenuşă şi de zgură 
care se scurseră şi se împrăştiară pe coamele vulcanilor, 
întocmai ca nişte plete bogate. 

Aceasta a fost succesiunea fenomenelor care au dat 
naştere Islandei, şi toate s-au datorat acţiunii focurilor 
lăuntrice. Or, a presupune că magma nu se află într-o stare 
de permanentă incandescenţă, e o nebunie. Şi o şi mai 
mare nebunie e pretenţia de a ajunge până-n centrul 
Pământului!... 

Mă mai liniştii, deci, în privinţa rezultatului aventurii 
noastre, pe măsură ce înaintam la asaltul vulcanului 
Sneftels. 

Drumul devenea din ce în ce mai greu, căci începea 
urcuşul; pietrele se zdrobeau la tot pasul, lăsând să alunece 
aşchii şi a trebuit să mergem cu mare băgare de seamă 
pentru a evita eventuale căderi periculoase. 

Hans înainta liniştit şi sigur de sine, de parcă ar fi mers pe 
un drum drept; câteodată însă, dispărea în dosul unor 
blocuri mari de stâncă şi pentru o clipă îl pierdeam din 
vedere. Dar nu trecea mult şi, printr-un şuierat ascuţit, ne 
indica direcţia pe care trebuia s-o urmăm. Deseori se oprea 
sau aduna din mers fărâmături de stânci, pe care le rânduia 
într-un fel care putea fi uşor recunoscut şi forma astfel o 
dâră, care avea drept scop să ne arate drumul la 
întoarcere. Prevederea nu era rea, desigur, dar 
evenimentele care au urmat au dovedit că a fost inutilă. 

După trei ore de mers obositor am ajuns abia la poalele 
muntelui. Aici, Hans făcu semn să ne oprim şi împărţirăm cu 
toţii un prânz frugal. Unchiul meu înghiţea nişte bucături 
cât toate zilele, ca să putem porni cât mai degrabă. Dar 
popasul nu era numai de întremare, ci şi de odihnă, aşa că 


profesorul trebui să aştepte un ceas, până când călăuza avu 
chef să dea semnalul de plecare. Cei trei islandezi, la fel de 
tăcuţi ca şi tovarăşul lor, vânătorul, nu scoaseră un singur 
cuvânt şi mâncară cumpătat. 

Apoi am început să urcăm povârnişurile Sneffelsului. 
Deoarece vârful muntelui era acoperit cu zăpadă, printr-o 
iluzie optică, frecventă în munţi, mi se părea că e foarte 
aproape. Şi totuşi, câte ore nesfârşite au trebuit să treacă 
până să ajungem în vârf! Şi câte sforţări obositoare am 
făcut! Pietrele, care nu se ţineau între ele nici printr-o 
legătură de pământ şi nici printr-o țesătură de ierburi, se 
rostogoleau sub picioarele noastre şi se pierdeau în câmpie, 
cu repeziciunea unei avalanşe. 

În unele locuri, povârnişul muntelui forma cu linia 
orizontului un unghi de aproape 36%, încât era imposibil să 
urcăm. De aceea, aceste drumuri scurte pe povârnişuri 
pietroase trebuiau să fie ocolite şi nu fără greutate. Când 
ne aflam într-o asemenea situaţie, ne ajutam unii pe alţii, 
întinzându-ne bastoanele. 

Trebuie să arăt că unchiul meu se ţinea pe lângă mine cât 
mai mult cu putinţă şi nu mă pierdea nici o clipă din ochi. Şi 
nu o dată braţul său mi-a fost sprijin de nădejde. În ceea ce- 
l privea, el avea, fără îndoială, simţul înnăscut al 
echilibrului, căci nu se poticnea niciodată. Islandezii, deşi 
erau încărcaţi, se căţărau pe stânci cu uşurinţa 
caracteristică oamenilor de la munte. 

Când vedeai ce înalt e vârful Sneffelsului, ţi se părea că-i 
cu neputinţă să-l atingi urcând din partea aceasta, dacă nu 
se va micşora unghiul de înclinaţie al pantelor. Dar, din 
fericire, după un drum obositor de peste o oră şi după ce- 
am făcut adevărate tururi de forţă în mijlocul vastului covor 
de zăpadă care acoperea pieptul vulcanului, pe neaşteptate 
ne apăru în faţă un fel de scară care ne înlesni urcuşul. Era 
formată de unul din acele torente de pietre zvârlite în 
trepte de către vulcani şi care în limba islandeză se numesc 
„stina”. Dacă acest torent n-ar fi fost oprit în căderea sa de 


modul cum erau aşezate povârnişurile muntelui, el s-ar fi 
precipitat în mare şi ar fi dat naştere unor insule noi. 

Aşa cum se înfăţişa, însă, ne-a fost de mare folos. 
Povârnişurile deveneau din ce în ce mai abrupte, dar aceste 
trepte de piatră le puteam urca mai uşor, ba chiar atât de 
repede încât, rămânând un moment mai în urmă, în timp ce 
tovarăşii mei îşi continuau urcuşul, i-am zărit atât de mici 
din cauza depărtării, încât îmi păreau microscopici. 

La şapte seara urcasem cele două mii de trepte ale scării 
şi ajunsesem pe o ieşitură a muntelui, un fel de platformă, 
pe care se sprijinea conul propriu-zis al craterului. 

Ne aflam la înălţimea de 1500 de metri deasupra nivelului 
mării. Eram în regiunea zăpezilor veşnice, care în Islanda 
nu se ridică la o mare altitudine, din cauza umidității 
constante a climei. Era foarte frig. Vântul bătea cu putere. 
Eu eram zdrobit de oboseală. Profesorul văzu că nu mă mai 
duceau picioarele şi, cu toată nerăbdarea sa, se hotări să ne 
oprim. Făcu deci semn vânătorului, dar acesta dădu din 
cap, spunând: 

— Olvanfor. 

— Pare-se că trebuie să mai urcăm, spuse unchiul meu. 
Apoi îl întrebă pe Hans de ce dăduse acest răspuns. 

— Mistour, răspunse călăuza. 

— Ja, mistour, întări unul din islandezi, pe un ton destul de 
speriat. 

— Ce înseamnă cuvântul ăsta? întrebai eu îngrijorat. 

— Priveşte în zare, spuse unchiul meu. 

Mi-am îndreptat privirile spre câmpie şi am zărit o uriaşă 
coloană formată din pulbere de piatră, din nisip şi din praf 
ce se ridica în vârtejuri ca o trombă şi pe care vântul o 
mâna spre acea ieşitură a Sneffelsului pe care eram noi 
suspendaţi. Atât era de opacă perdeaua aceasta, încât 
întuneca lumina soarelui, proiectând o vastă umbră pe 
munte. Dacă tromba s-ar fi aplecat, ne-ar fi cuprins cu 
siguranţă în vârtejurile ei. Acest fenomen, destul de 


frecvent când suflă vântul dinspre ghețari, se cheamă 
„mistour” în limba islandeză. 

— Hastigt, hastigt! strigă călăuza noastră. 

Fără să ştiu daneza, am înţeles că trebuia să-l urmăm cât 
mai repede. Hans începu să ocolească conul craterului, dar 
în zig-zag, pentru a ne uşura mersul. În curând, tromba se 
abătu asupra muntelui, care tresări din pricina izbiturii, iar 
pietrele răscolite de vânt cădeau ca o ploaie în urma unei 
erupții. Din fericire, noi ne aflam pe versantul opus, la 
adăpost de orice pericol. Fără această prevedere a călăuzei, 
trupurile noastre, ciopârţite, pulverizate, ar fi căzut la cine 
ştie ce depărtări, întocmai ca rămăşiţele vreunui meteor 
necunoscut. 

Hans chibzui că nu ar fi bine să petrecem noaptea pe 
povârnişurile conului. De aceea am continuat urcuşul în zig- 
zag şi în aproape cinci ore am parcurs cele 1500 de 
picioare care ne mai rămăseseră de urcat. Ocolurile, zig- 
zagurile şi urcuşul în trepte măriseră drumul la cel puţin 
trei leghe. Nu mai puteam de oboseală şi îmi era aşa de frig 
şi de foame, că simţeam că mă sfârşesc. Aerul, cam rarefiat, 
îmi stânjenea răsuflarea. 

În cele din urmă, la unsprezece noaptea, pe un întuneric 
cumplit, am ajuns în vârful muntelui Sneffels. Mai înainte de 
a intra în crater ca să-mi găsesc un adăpost, am avut 
răgazul să zăresc soarele de miez de noapte în punctul său 
cel mai de jos, proiectându-şi razele palide pe insula 
adormită la picioarele mele. 

Mâncarea fu înghițită pe nerăsuflate şi, după aceea, 
fiecare ne-am aciuit cum am putut mai bine. Ce-i drept, 
culcuşul era cam tare, adăpostul cam nesigur, situaţia 
destul de grea, la 5000 de picioare deasupra nivelului 
mării. Totuşi, în noaptea aceea, somnul mi-a fost foarte 
liniştit şi-am dormit aşa cum nu mai dormisem de mult. Şi 
nici de visat n-am visat. 

A doua zi ne-am trezit pe jumătate îngheţaţi de suflarea 
unui aer rece şi tăios, în timp ce deasupra capului nostru 


razele soarelui străluceau. Mi-am părăsit culcuşul de granit, 
ca să pot admira în voie minunata privelişte care se 
desfăşura în faţa ochilor mei. 

Mă aflam pe culmea unuia din cele două vârfuri ale 
Sneftelsului, şi anume, pe cel dinspre miazăzi. De aici 
puteam să cuprind cu privirea cea mai mare parte a insulei. 
Potrivit opticii de la marile înălţimi, țărmurile se zăreau 
foarte bine, în timp ce părţile din interior păreau şterse. S- 
ar fi putut spune că la picioarele mele se întindea una din 
acele hărţi în relief ale lui Helbesmer. De jur împrejur 
vedeam văi adânci încrucişându-se în toate direcţiile, 
prăpăstii săpate ca nişte puțuri, lacuri care păreau nişte 
heleşteie şi râuri de mărimea pâraielor. Spre dreapta se 
desfăşurau nenumărați ghețari şi vârfurile unora erau 
învăluite de uşoare coloane de fum. Coamele ondulate ale 
acestor munţi nesfârşiţi, pe care straturile de zăpadă le 
făceau să pară acoperite de spumă, îmi aminteau de 
suprafaţa unei mări într-o veşnică frământare. Dacă 
întorceam privirea spre apus, oceanul, în măreaţa sa 
nemărginire, părea că-i o continuare a acestor vârfuri 
spumoase. 

Unde se sfârşea oare pământul? De unde începeau valurile 
oceanului? Mi-era greu să disting bine acest lucru. 

Eram cuprins de acel minunat extaz pe care ţi-l dau marile 
înălţimi, fără ca de data asta să ameţesc, căci, în sfârşit, mă 
obişnuisem cu contemplarea acestor privelişti fără seamăn. 
Privirile mele uluite se scăldau în iradierea străvezie a 
razelor solare. Uitasem cine sunt şi unde mă aflu, pentru a 
trăi viaţa elfilor sau a silfidelor - imaginare făpturi ale 
mitologiei scandinave. Mă îmbătam de voluptatea 
înălțimilor, fără a mă gândi că în curând destinul avea să mă 
scufunde în prăpăstiile fără fund ale Pământului!... Sosirea 
profesorului şi a lui Hans, care se urcaseră în vârful 
Sneffelsului, mă readuse la realitate. 

Întorcându-se spre apus, unchiul meu îmi arătă cu mâna 
un abur uşor, ca o fâşie de pământ, şi care ţărmuia linia 


valurilor. 

— Groenlanda! spuse el. 

— Groenlanda? strigai eu. 

— Da, nu suntem nici la 35 de leghe de ea. Şi în timpul 
dezgheţurilor, urşii albi ajung până în Islanda, aduşi de 
ghețarii de la miazănoapte. Dar asta n-are nici o 
importanţă. Acum suntem pe unul din cele două piscuri ale 
vârfului Sneffels: cel de la sud. Hans ne va spune îndată 
cum numesc islandezii acest pisc, pe care tocmai ne aflăm. 

Nici nu-şi termină bine cuvântul că vânătorul şi răspunse: 

— Scartaris. 

La auzul acestui nume, unchiul meu îmi aruncă o privire 
triumfătoare. 

— Atunci, la drum, spre crater! porunci el. 

Craterul Sneffelsului semăna cu un con răsturnat, a cărui 
deschizătură putea să aibă un diametru de o jumătate de 
leghe. Adâncimea craterului o apreciam cam la două mii de 
picioare. Gândiţi-vă numai cum putea să arate un asemenea 
recipient, când era tot numai flăcări şi tunete... La fund, 
conul avea o circumferință de cel mult 500 de picioare, şi 
cum pereţii interiori erau în pantă lină, se putea ajunge 
destul de uşor la partea sa de jos. Fără să vreau, am 
asemuit acest crater cu o uriaşă puşcă, având o gură largă, 
şi, la drept vorbind, comparaţia mă îngrozea. 

Să cobori într-o puşcă, mă gândeam eu, când nu-i exclus 
să fie încărcată, şi s-ar putea să ia foc la cea mai mică 
izbitură - nu-i asta curată nebunie...?! 

Dar era prea târziu ca să mai dau înapoi. Cu un aer 
nepăsător, Hans a luat-o înainte. lar eu l-am urmat fără să 
scot o vorbă. 

Pentru a uşura coborârea, Hans făcea mari ocoluri în 
spirală. Trebuia să mergem prin mijlocul rocilor eruptive, şi, 
câteodată, unele se dezlipeau din culcuşurile lor, 
prăvălindu-se în salturi, până în fundul prăpastiei. În 
cădere, ele dădeau naştere unor ecouri de o sonoritate 
ciudată. 


În diferite părţi ale conului se aflau ghețari interiori. De 
câte ori îi întâlneam, Hans înainta cu foarte multă băgare 
de seamă, sondând cu bastonul cu vârf de fier, pentru a 
descoperi crăpăturile. În alte locuri, unde trecerea se arăta 
a fi periculoasă, ne legam cu o frânghie lungă, pentru ca 
acela căruia i-ar fi alunecat piciorul, din nebăgare de 
seamă, să fie susţinut de ceilalţi. Această solidaritate era un 
lucru înţelept şi plin de prevedere, însă nu ne punea în 
afară de orice pericol. 

Cu toate greutăţile coborâşului şi-n ciuda pantelor pe care 
nici călăuza nu le cunoştea, drumul s-a făcut fără vreun 
accident, în afară numai de căderea unui balot cu frânghii, 
pe care-l scăpase din mână unul din islandezi, de s-a 
rostogolit tocmai în fundul prăpastiei. 

La prânz atinsesem prima ţintă a călătoriei noastre. Am 
ridicat capul şi, la gura pâlniei, am zărit, ca într-un chenar, 
o bucăţică de cer cu o circumferință aproape perfectă. 
Numai într-un singur punct se profila vârful lui Scartaris, 
cufundat în imensitatea văzduhului. 

În fundul craterului se deschideau trei guri, prin care 
ieşeau, cu siguranţă, lava şi vaporii, în timpul erupţiilor. 
Fiecare gură avea un diametru de aproape 100 de picioare. 
Ele se căscau în faţa noastră şi, drept să vă spun, n-am avut 
curajul să-mi arunc privirile în vreuna, în schimb, profesorul 
Lidenbrock le-a examinat pe fiecare în parte. Alerga de la 
una la alta, gata să-şi piardă răsuflarea, gesticulând şi 
rostind vorbe fără şir. Hans şi tovarăşii săi stăteau aşezaţi 
pe nişte grămezi de lavă şi-l priveau cum nu-şi mai găseşte 
astâmpăr, şi nu mă îndoiesc că-l socoteau nebun. 

Deodată, unchiul meu scoase un strigăt. Am crezut că i-a 
alunecat piciorul şi că era gata să cadă într-unul din cele 
trei puțuri. Dar nu se întâmplase nimic. Îl văzui stând 
ţeapăn, cu braţele întinse şi cu picioarele desfăcute, în faţa 
unui bloc de granit aflat în centrul craterului, ca un 
piedestal enorm pregătit pentru statuia unui Pluton. Din 
toată înfăţişarea unchiului meu se vedea că-i peste măsură 


de uluit. Dar curând uluirea fu înlocuită de o bucurie fără 
margini. 

— Axel, Axel! strigă el. Vino, vino! 

Alergai într-acolo. însă nici Hans şi nici islandezii nu se 
urniră de pe locurile lor. 

— Priveşte! îmi spuse profesorul. 

Împărtăşindu-i uluirea, dacă nu şi bucuria, pe partea 
dinspre apus a blocului de granit am văzut scrijelit în litere 
runice, pe jumătate roase de vreme, numele acelui islandez 
blestemat: 

— Arne Saknussemm! strigă unchiul meu. Ei, acu' te mai 
îndoieşti? 

Nu răspunsei nimic şi mă întorsei uluit la bolovanul de lavă 
pe care stătusem mai înainte. În faţa evidenţei, a trebuit să 
mă înclin. 

Nu ştiu câtă vreme am rămas astfel, cufundat în gândurile 
mele. Tot ce ştiu e că, după o vreme, ridicând capul, l-am 
văzut numai pe unchiul meu şi pe Hans. Ceilalţi islandezi 
plecaseră şi acum coborau povârnişurile Sneffelsului pentru 
a se întoarce la Stapi. 

Hans dormea liniştit lângă un bolovan într-o scursură de 
lavă, unde îşi înjghebase un culcuş, în timp ce unchiul meu 
se zbătea în fundul craterului, ca o fiară sălbatică în cursa 
unui vânător. Nici nu dormeam, nici nu aveam puterea să 
mă scol şi, luând exemplu de la călăuză, m-am lăsat cuprins 
de un somn liniştit; mi se părea că aud mereu zgomote sau 
că simt zvâcniri în coastele muntelui. 

Astfel am petrecut prima noapte în fundul craterului. 

A doua zi, un cer cenuşiu, înnourat şi greoi se lăsa peste 
vârful conului. N-am băgat de seamă atât întunericul ce 
cuprindea craterul cât mânia care-l cuprindea pe unchiul 
meu. 

Am înţeles de îndată motivul, şi inima mi s-a umplut de 
puţină speranţă. lată de ce: dintre cele trei drumuri care se 
deschideau în faţa noastră, numai unul singur fusese folosit 
de Saknussemn. 


Potrivit indicaţiei dată în criptogramă de către învățatul 
islandez, drumul putea fi uşor recunoscut, căci la poalele lui 
urma să se proiecteze umbra lui Scartaris în ultimele zile 
ale lunii iunie... 

În adevăr, piscul acesta ascuţit putea fi socotit ca 
arătătorul unui imens cadran solar, a cărui umbră, într-o 
anumită zi, arăta drumul spre centrul Pământului. 

Dar cum nu se zărea defel soarele, nu era nici umbră. În 
consecinţă, unchiul n-avea cum să se orienteze! 

Eram în 25 iunie. Dacă cerul rămânea acoperit încă şase 
zile, trebuia să amânăm totul pentru anul viitor. 

Cred că nu mai e nevoie să vă descriu mânia neputincioasă 
a profesorului Lidenbrock! Ziua trecu şi nici o umbră nu 
veni să se profileze în fundul craterului. Hans nu se mişcă 
de la locul său, deşi cred că era firesc să se întrebe ce 
aşteptăm. Dacă în genere îl preocupa ceva! Unchiul nu-mi 
adresă nici un cuvânt. Privirile sale se aţinteau tot timpul 
spre cerul acoperit de ceţuri cenuşii. 

La 26 iunie nu se arătă nici un semn bun. Ba, dimpotrivă. 
Toată ziua căzu o ploaie amestecată cu zăpadă. Hans se 
apucă să construiască o colibă din bucăţi de lavă. Îmi făcea 
oarecare plăcere să urmăresc din ochi miile de cascade ce 
luau naştere şi care se rostogoleau pe povârnişurile 
conului, unde fiecare piatră făcea ca zgomotul asurzitor să 
fie şi mai puternic. 

Unchiul meu nu se mai putea stăpâni. La drept vorbind, 
chiar şi un om mai calm decât el ar fi avut toate motivele să 
se enerveze, căci asta însemna să te îneci tocmai la mal. 

Dar odată cu marile dureri, cerul îţi trimite neîncetat şi 
mari bucurii. Şi cerul îi rezerva profesorului Lidenbrock o 
satisfacţie egală cu marile, cu desperatele sale necazuri... 

A doua zi, cerul mai era încă acoperit, însă duminică, 28 
iunie, odată cu schimbarea lunii, veni şi schimbarea vremii. 
Soarele revărsa în crater valuri-valuri de raze. Fiecare 
deluşor, fiecare stâncă, fiecare piatră, fiecare încreţitură a 
lavei se scălda în aceste efluvii luminoase şi îşi aşternea pe 


loc umbra pe pământ. Dintre toate, umbra lui Scartaris se 
desena ca un colţ ascuţit şi prinse a se învârti pe nesimţite, 
odată cu soarele cel învăpăiat. Şi nu exagerez deloc dacă 
spun că unchiul se învârtea şi el odată cu umbra. 

La amiază, în perioada sa cea mai scurtă, umbra începu să 
atingă încet marginea vetrei centrale. 

— Pe aici trebuie s-o luăm! strigă profesorul. Pe aici! 
înainte, spre centrul Pământului! adăugă el în limba 
daneză. 

L-am privit pe Hans. 

— Forut! spuse el foarte liniştit. 

— Înainte! îmi traduse unchiul meu. Era ora 13 şi 13 
minute. 

Abia acum începea adevărata noastră călătorie. Până 
atunci, oboseala fusese mai mare decât greutăţile; dar era 
sigur că de aici înainte acestea din urmă se vor ivi cu 
adevărat în calea noastră. 

Încă nu-mi afundasem privirea în acel puț fără fund în care 
urma să coborâm. Sosise însă momentul s-o fac. De altfel, 
mai puteam încă ori să mă resemnez acceptând această 
aventură, ori să refuz a o încerca. Dar să dau înapoi în faţa 
călăuzei mi-a fost ruşine. Hans aştepta cu atâta calm să 
înceapă aventura, cu o asemenea indiferenţă, cu o atât de 
deplină nepăsare faţă de orice pericol, încât am roşit la 
ideea că aş putea fi mai puţin curajos decât el. Dacă aş fi 
fost singur, aş fi început să-i înşir unchiului meu tot soiul de 
argumente de mare efect; dar cum călăuza se afla lângă 
noi, n-am scos un cuvânt şi-n timp ce mă apropiam de gura 
prin care trebuia să coborâm, gândul îmi zbură deodată 
spre frumoasa mea irlandeză. 

Am mai spus că gura centrală a craterului avea un 
diametru de 100 de picioare, sau o circumferință de 300 de 
picioare. M-am aplecat cu multă băgare de seamă peste o 
stâncă ce atârna în afară şi am privit. De groază mi s-a făcut 
părul măciucă. Toată fiinţa îmi fu cuprinsă de simţământul 
vidului. Am simţit cum centrul de gravitate mi se 


deplasează şi cum mi se urcă ameţeala la cap, ca o beţie. 
Nimic nu e mai ameţitor decât această atracţie a abisului. 
Eram să cad, dacă nu m-ar fi apucat la timp o mână 
vânjoasă. Era mâna lui Hans. Hotărât lucru, nu luasem 
destule lecţii de înălţimea biserica Frelsers din Copenhaga. 

Cu toate că mi-am aruncat foarte puţin privirile în acest 
puț, am putut să-mi dau seama de conformaţia lui. Pereţii 
săi aproape abrupți prezentau numeroase ieşituri care 
puteau să uşureze coborârea. Dar dacă aveam la îndemână 
un soi de scară, în schimb ne lipsea parmaclâcul de care să 
ne ţinem. Nu-i vorbă, o frânghie legată de una din aceste 
ieşituri ne-ar fi ajutat de minune. Dar cum aveam s-o 
dezlegăm odată ajunşi la capătul ei? 

Unchiul meu găsi imediat un mijloc foarte simplu pentru a 
înlătura această dificultate. El desfăşură o frânghie lungă 
cam de 400 de picioare şi groasă de două degete şi lăsă să 
cadă în adânc doar jumătate din ea, apoi o înfăşură în jurul 
unui bloc de lavă ce ieşea în afară şi aruncă în gol cealaltă 
jumătate. Fiecare din noi putea astfel să coboare apucând 
cu mâna cele două capete ale frânghiei, fără teamă că 
aceasta se va desfăşura. De îndată ce ai coborât vreo două 
sute de picioare, nimic nu era mai uşor decât s-o tragi, 
lăsând liber un capăt şi smucind de cealaltă parte a 
frânghiei. Apoi, urma să reîncepi acest exerciţiu,. 

— Acum să ne îngrijim şi de bagaje, spuse unchiul meu, 
după ce sfârşi de atârnat frânghia. O să le împărţim în trei 
pachete, şi fiecare din noi o să-şi pună unul în spate. 
Vorbesc numai de obiectele fragile. 

Desigur că îndrăzneţul profesor nu ne socotea şi pe noi în 
această ultimă categorie...! 

— Hans, stabili el, va lua uneltele şi o parte din provizii; tu, 
Axel, vei duce două treimi din provizii şi armele, iar eu, 
restul proviziilor şi instrumentele cele mai gingaşe. 

— Dar cine o să ducă hainele şi toată legătura de frânghii 
şi de scări? 

— Vor cobori singure. 


— Cum aşa?! 

— O să vezi... 

Unchiul meu simţea o plăcere deosebită să folosească 
mijloace tari, şi o făcea totdeauna fără cea mai mică 
şovăială. La porunca sa, Hans strânse într-un mare balot 
toate obiectele ce nu erau fragile, şi, după ce balotul fu 
legat zdravăn, pur şi simplu i se dădu drumul în prăpastie. 

Curând am auzit vuietul sonor produs de deplasarea 
straturilor de aer. Aplecat deasupra prăpastiei, unchiul meu 
urmărea foarte satisfăcut coborârea bagajelor, şi nu s-a 
clintit din locul acela până ce nu le-a pierdut din vedere. 

— Bun, zise el, acum vine şi rândul nostru...! 

Întreb pe orice om de bună-credinţă dacă nu l-ar trece 
fiorii la auzul unor asemenea cuvinte? 

Profesorul îşi puse în spate pachetul cu instrumente, Hans 
luă pachetul cu unelte, iar eu pe cel cu arme. Coborârea 
începu în ordinea următoare: întâi Hans, după aceea 
unchiul meu, iar la urmă eu. Totul se desfăşură într-o tăcere 
mormântală, tulburată din când în când doar de zgomotul 
pe care-l făceau stâncile ce se rostogoleau în prăpastie. 

M-am lăsat să alunec, ca să zic aşa, strângând cu putere 
într-o mână cele două capete ale frânghiei, iar cu cealaltă 
sprijinindu-mă cu ajutorul bastonului meu cu vârf de fier. 
Mă stăpânea o singură idee: să nu-mi pierd cumva punctul 
de sprijin. Nu prea aveam încredere în trăinicia frânghiei, 
socotind-o mult prea slabă pentru a suporta greutatea a 
trei oameni. De aceea mă slujeam de ea cât mai puţin 
posibil făcând minuni de echilibristică pe ieşiturile de lavă 
pe care încercam să le prind cu piciorul, întocmai ca pe o 
mână care mi-ar fi venit în ajutor. 

Când una din aceste trepte alunecoase se zdrobea sub 
paşii lui Hans. el rostea cu glasul său domol: 

— Gif akt! 

— Atenţie! repeta unchiul meu. 

După o jumătate de oră am ajuns pe o stâncă mai lată, 
care era foarte puternic înfiptă în peretele galeriei. Hans 


trase frânghia de un capăt: celălalt capăt se ridică în aer: 
descolăcindu-se de pe colţul de stâncă pe care fusese 
înfăşurată, căzu trăgând după sine bucăţi de piatră şi de 
lavă, un fel de ploaie, sau, mai bine-zis, de grindină foarte 
periculoasă. 

M-am aplecat peste îngustul platou pe care ne aflam, dar 
n-am putut să zăresc fundul prăpastiei. 

Începu din nou manevrarea frânghiei şi după o jumătate 
de oră am mai coborât încă două sute de picioare. 

Nu ştiu dacă cel mai pasionat geolog ar fi încercat să 
studieze, în timpul coborârii, natura terenurilor care-l 
înconjurau, dar, în ceea ce mă priveşte, nici nu-mi păsa de 
asta; mă interesa prea puţin dacă straturile erau pliocene, 
miocene, eocene, cretacice, din familia lanţului munţilor 
Jura, triasici, pernieni, carboniferi, devonieni, silurien; sau 
primitivi. În schimb profesorul îşi făcea fără îndoială tot 
felul de observaţii sau lua note, căci la una din opriri îmi 
spuse: 

— Cu cât cobor mai adânc, cu atât am mai multă încredere 
în reuşita acţiunii noastre. Felul cum sunt aşezate aceste 
terenuri vulcanice îndreptăţeşte pe deplin teoria lui Davy. 
Ne aflăm în stratul cel mai vechi, în care s-au produs unele 
procese chimice asupra metalelor care se aprind în contact 
cu aerul şi cu apa. Resping cu desăvârşire teoria unei 
călduri interioare. De altfel, se va vedea că am dreptate. 

Mereu aceeaşi concluzie. Se înţelege că nu-mi ardea să-l 
contrazic, căci această discuţie nu-mi făcea deloc plăcere. 
Tăcerea mea fu luată drept consimţământ, şi începurăm din 
nou coborârea. 

După trei ore, încă nu întrezăream fundul coşului. Când 
ridicai însă capul, am putut să observ că puţul se strâmta 
simţitor. Din cauza uşoarei lor înclinații, pereţii tindeau să 
se apropie. Întunericul creştea din ce în ce mai tare. 

Totuşi coboram mereu. Am luat aminte la pietrele care se 
desprindeau din pereţi şi mi-am dat seama că, în cădere, 


aveau un răsunet mai înăbuşit, ceea ce însemna că fundul 
prăpastiei era mai apropiat. 

Cum avusesem grijă să-mi notez de câte ori schimbasem 
frânghia de la un loc la altul, am putut să-mi dau seama 
exact de adâncimea la care am ajuns şi de timpul scurs. 

În timpul coborârii, am repetat de paisprezece ori această 
manevră, la răstimp de o jumătate de oră. Aşadar, trecuseră 
şapte ore, în afară de cele paisprezece sferturi de oră de 
odihnă, care dădeau încă trei ore şi jumătate. în total 
făcusem deci zece ore şi jumătate. Plecasem la ora unu, 
deci acum trebuia să fie ora unsprezece. 

În privinţa adâncimii la care ajunsesem m-am dumerit 
repede. Cele paisprezece schimbări ale unei frânghii de 
două sute de picioare făceau 2800 picioare. 

În acest moment se auzi glasul lui Hans: 

— Halt! exclamă el. 

M-am oprit tocmai în clipa când era să lovesc cu piciorul 
capul unchiului meu. 

— Am ajuns, spuse acesta. 

— Unde? l-am întrebat eu alunecând lângă el. 

— În fundul puţului perpendicular. 

— Nu mai există deci altă ieşire? 

— Ba da, văd că aici începe un fel de galerie care merge 
oblic spre dreapta. Dar o vom cerceta mâine. Acu' să 
mâncăm şi după aceea să tragem un somn bun. 

Deşi ne aflam la o atât de mare adâncime, nu era complet 
întuneric. Am desfăcut sacul cu provizii, am mâncat şi apoi 
fiecare ne-am culcat cum am putut mai bine, pe un pat de 
pietre şi de resturi de lavă... 

Cum stăteam culcat pe spate, am deschis ochii şi sus, sus 
de tot, la capătul acestui tub de 3000 de picioare, care 
luase forma unui ochean uriaş, am zărit un punct luminos. 

Era o stea care pierduse orice scânteiere şi care, după 
calculele mele, trebuia să facă parte din Ursa Mică. 

Apoi am adormit adânc. 


La ora 8 dimineaţa ne-a trezit o rază de soare. Miile de 
fațete de lavă ale pereţilor au strâns-o într-un mănunchi, 
reflectând-o apoi ca pe o ploaie de scântei. Această lumină 
era îndeajuns de puternică pentru a ne îngădui să deosebim 
obiectele dimprejur. 

— Ei, Axel, ce zici?! strigă unchiul meu frecându-şi mâinile. 
Ai mai petrecut tu vreodată o noapte mai liniştită ca asta în 
casa noastră din Kdnigstrasse? Nici tu zgomot de căruţe, 
nici strigătele precupeţilor, nici zbieretele luntraşilor! 

— Nu tăgăduiesc că suntem foarte liniştiţi în fundul 
acestui puț, dar tăcerea asta are parcă ceva înspăimântător 
în ea, totuşi. 

— Haida-de! strigă unchiul meu. Dacă te sperii de pe 
acum, atunci ce-o să fie mai târziu? Că doar nici n-am 
apucat să intrăm încă în măruntaiele Pământului. 

— Ce vrei să spui, unchiule? 

— Vreau să spun că acum am atins abia pământul Islandei. 
Acest tub lung şi vertical, care coboară din craterul 
Sneffelsului, se opreşte aproape la nivelul mării. 

— Eşti sigur? 

— Foarte sigur! la uită-te la barometru! 

Într-adevăr, mercurul, după ce urcase încetul cu încetul, 
scădea pe măsură ce coboram şi acum se oprise la douăzeci 
şi nouă de poucel. 

— Vezi, reluă profesorul, nu avem nici presiunea unei 
atmosfere, dar constat că o să vină vremea când vom înlocui 
barometrul printr-un manometru. 

Barometrul urma să devină într-adevăr inutil, din moment 
ce greutatea aerului depăşea presiunea sa calculată la 
nivelul oceanului. 

— Dar, spusei eu, nu te temi că această presiune mereu 
crescândă va fi foarte greu de suportat? 

— Nu, n-avea nici o grijă. Vom cobori încet, şi, treptat- 
treptat, plămânii noştri se vor obişnui să respire o 
atmosferă mai comprimată. Aeronauţii sfârşesc prin a simţi 
lipsa de aer pe măsură ce se urcă în 82 straturile 


superioare ale atmosferei, iar noi probabil c-o să avem prea 
mult. Cu atât mai bine! Dar să nu mai pierdem nici măcar o 
clipă. Unde o fi pachetul care a coborât înaintea noastră? 

Mi-am amintit atunci că şi în seara trecută l-am căutat în 
zadar. Unchiul meu s-a adresat lui Hans, care-şi roti 
împrejur ochii săi de vânător. 

— Der Huppe! 

— Acolo sus! 

Într-adevăr, pachetul era agăţat de un colţ de stâncă, cam 
la vreo sută de picioare deasupra capului nostru. Imediat, 
sprintenul islandez se căţără ca o pisică şi, în câteva 
minute, aduse pachetul. 

— Acu', spuse unchiul meu, să mâncăm, dar să mâncăm 
zdravăn, ca nişte oameni care pornesc la un drum lung! 

Am mâncat pesmeţi cu carne uscată şi apoi am tras câteva 
înghiţituri de apă amestecată cu rachiu de ienupăr. 

După ce am terminat masa, unchiul meu a scos din 
buzunar un carnet şi, examinând pe rând diferitele 
instrumente, notă: 

Luni, 29 iunie. 

Cronometrul: ora 8 şi 17 minute dimineaţa. 

Barometrul: 29,7 p.1 

Termometrul: 6* 

Direcţia: est-sud-est. 

Această ultimă observaţie se referea la drumul prin 
galeria întunecată şi unchiul meu o află cu ajutorul busolei. 

— Axel, strigă plin de înflăcărare profesorul, abia acum 
vom cobori cu adevărat în măruntaiele Pământului! lată 
deci momentul exact când începe călătoria noastră. 

După aceea luă cu o mână aparatul Ruhmkorff care-i 
atârna de gât şi cu cealaltă puse în contact curentul electric 
cu serpentina lanternei. Şi o lumină destul de puternică 
împrăştie întunericul din galerie. 

Hans ducea al doilea aparat, care fu de asemenea pus în 
funcţiune. Această ingenioasă aplicare a electricităţii ne 
dădea posibilitatea să mergem timp îndelungat, creându-ne 


o lumină artificială de zi, chiar şi în mijlocul celor mai 
inflamabile gaze. 

— Înainte, la drum! porunci unchiul meu. 

Fiecare îşi puse în spate sacul de călătorie. Hans îşi luă 
sarcina să împingă înaintea lui pachetul cu frânghii şi cu 
haine, iar eu intrai după ei în galerie. 

În momentul când eram gata să mă cufund în coridorul 
acela întunecos, m-am oprit puţin şi, ridicând capul, prin 
câmpul vizual al imensului tub am zărit, pentru ultima oară, 
un petic din cerul Islandei, pe care eram aproape sigur că 
n-o să-l mai revăd. 

Lava, în ultima sa erupție, din 1229, îşi croise drum prin 
acest tunel, tapetându-l pe dinăuntru cu un strat compact şi 
strălucitor, care reflecta lumina electrică mărindu-i de o 
sută de ori intensitatea. 

Toată greutatea drumului consta în a nu aluneca prea 
repede pe o pantă înclinată de aproape 45*. Din fericire, 
am dat peste o serie de colţuri şi ridicături care ţineau loc 
de trepte, şi-am început să coborâm lăsând ca bagajele să 
alunece înaintea noastră pe-o frânghie lungă. 

Dar ceea ce sub picioarele noastre ţinea loc de treaptă, pe 
ceilalţi pereţi devenea o stalactită. Lava, poroasă pe alocuri, 
prezenta nişte mici umflături rotunde, nişte cristale de 
cuarţ opac, împodobite cu picături transparente de sticlă, 
care, suspendate pe boltă ca nişte candelabre, păreau că se 
aprind la trecerea noastră, de parcă zânele abisului îşi 
luminaseră palatul pentru a-i primi pe oaspeţii de pe 
pământ. 

— Ce minunăţie! strigai eu fără să vreau. Ce măreț 
spectacol, unchiule! Ia priveşte nuanțele acestea ale lavei, 
care merg pe nesimţite de la roşu închis până la galbenul 
strălucitor! Şi cristalele astea care par nişte globuri 
luminoase! 

— Ei, băiete, te-ai făcut mai bun! Găseşti că e splendid! Ai 
răbdare numai şi sper c-o să vezi alte lucruri şi mai 
minunate. Ei hai, înainte, tot înainte...! 


Mai bine ar fi spus Hai să alunecăm!căci ne-am dat drumul 
să alunecăm fără nici un fel de osteneală pe panta aceea 
înclinată. Era ca o facilis descensus Avemil de Vergiliu. 
Busola, pe care o consultam foarte des, arăta în mod 
constant direcţia sud-est. Culoarul de lavă nu cotea nici la 
dreapta, nici la stânga, ci mergea în linie dreaptă. 

Căldura nu creştea în chip simţitor, aşa cum mă 
aşteptasem, şi nu numai o dată am consultat cu mirare 
termometrul. După două ore de mers, el arăta 10“, adică o 
creştere de abia 4* faţă de locul plecării. Acest fapt 
îndreptăţea teoriile lui Davy, dar mă făcea să cred că 
coborârea noastră era mai mult orizontală decât verticală. 
De altfel, nimic nu era mai uşor decât să cunoaştem exact 
adâncimea atinsă. Profesorul o măsură cu ajutorul 
unghiurilor de deviaţie şi de înclinaţie, dar păstră pentru 
sine rezultatul observaţiilor. 

Seara, câtre ora 8, el dădu semnalul de oprire. Hans se 
aşeză imediat. Lămpile fură atârnate de un colţ de lavă. Ne 
aflam într-un fel de cavernă şi aerul nu ne lipsea. 
Dimpotrivă, uneori ajungeau până la noi curente de aer. 
Dar ce anume le producea? Căror agitaţii atmosferice se 
datorau? Era o problemă pe care n-am căutat s-o rezolv în 
momentul acela. 

Foamea şi oboseala mă puseseră în situaţia de a nu mai 
putea să raţionez. Şapte ore de coborâre continuă nu se fac 
fără o mare cheltuială de energie. Eram stors de puteri. De 
aceea m-am bucurat nespus auzind cuvântul oprire. Hans 
întinse ceva merinde pe un bloc de lavă şi toţi trei 
mâncarăm cu poftă. Mă neliniştea însă faptul că rezerva 
noastră de apă ajunsese la jumătate. Unchiul meu socotea 
că vom putea înlocui ceea ce consumasem, luând apă de la 
unul din izvoarele subterane, dar până acum încă nu 
întâlnisem niciunul. Nu m-am putut împiedica să nu-i atrag 
atenţia asupra acestui lucru. 

— Şi asta te surprinde? mă întrebă el. 


— Nu numai că mă surprinde, dar chiar mă îngrijorează. 
Nu mai avem apă decât pentru cinci zile. 

— Linişteşte-te, Axel, te asigur că vom da de apă, şi încă în 
cantităţi mult mai mari decât avem nevoie. 

— Când? 

— După ce o să trecem de acest înveliş de lavă. Cum îţi 
închipui c-ar fi posibil să răzbată izvoarele prin pereţii 
aceştia? 

— Dar dacă stratul de lavă continuă până la mari 
adâncimi? De altfel, până azi îmi pare că vertical am 
înaintat îndeajuns de puţin. 

— Ce te face să bănuieşti acest lucru? 

— Dacă am fi pătruns mai adânc în interiorul scoarţei 
Pământului, căldura ar fi fost, cu siguranţă, mai mare. 

— După teoria ta, răspunse unchiul. Dar te-ai uitat la 
termometru? 

— Abia 15*, ceea ce înseamnă că a crescut numai cu 9* de 
la plecarea noastră. 

— Ei, atunci trage concluzia! 

— lată concluzia mea. După observaţiile cele mai exacte, 
înăuntrul globului, temperatura creşte cu 1 grad la fiecare 
100 de picioare. Dar unele condiţii locale pot face să 
varieze această cifră. Aşa, de pildă, la lakutsk, în Siberia, s- 
a observat că temperatura creşte cu un grad la 36 de 
picioare. Prin urmare, această deosebire depinde de 
puterea de conductibilitate a rocilor. Voi mai adăuga, de 
asemenea, că, în vecinătatea unui vulcan stins şi prin 
straturile de gnais, creşte cu câte un grad numai la 125 de 
picioare. Să luăm, deci, această ultimă ipoteză, care e cea 
mai favorabilă şi să calculăm. 

— Calculează, băiete! 

— Nimic nu-i mai uşor, îi răspunsei, începând să înşir 
cifrele pe un carnet. De 9 ori 125 picioare fac 1 125 de 
picioare. 

— Într-adevăr, rezultatul e foarte exact... 

— Atunci? 


— Ei bine, după observaţiile mele, am ajuns la 10000 de 
picioare sub nivelul mării. 

— E cu putinţă? 

— Da, sau... cifrele nu mai sunt cifre! 

Totuşi calculele profesorului erau exacte. Noi depăşisem 
cu 6000 de picioare cele mai mari adâncimi cunoscute, cum 
sunt minele Kitz-Bahl din Tirol şi cele din Wuttemberg, din 
Boemia. 

Temperatura, care ar fi trebuit să fie de 81* pe aceste 
meleaguri, era abia de 15*. Iată un lucru care îmi dădea 
foarte mult de gândit. 

A doua zi, marţi, în 30 iunie, am reînceput coborârea la 
ora 6 dimineaţa. 

Am mers tot timpul pe stratul de lavă, care se arătă a fi o 
adevărată rampă naturală, având o pantă dulce ca acele 
planuri înclinate care încă mai înlocuiesc scara în casele 
vechi. Am mers astfel până la ora 12 şi 17 minute şi chiar în 
momentul acela l-am ajuns pe Hans, care tocmai se oprise. 

— Ei drăcie, strigă unchiul meu, am atins extremitatea 
hornului!... M-am uitat în jurul meu. Într-adevăr, ne aflam la 
o răspântie unde se deschideau două drumuri, ambele 
întunecoase şi înguste. Pe care trebuia să-l luăm? Era greu 
de hotărât. 

Dar unchiul meu nu voia să se arate în faţa noastră ca un 
om care şovăie, de aceea ne arătă galeria dinspre răsărit, 
şi, după puţin timp, toţi trei ne înfundarăm în ea. 

De altfel, orice şovăială în faţa acestor două drumuri s-ar fi 
prelungit la infinit, căci nu exista nici un indiciu care să ne 
arate pe care să-l alegem; trebuia să încercăm absolut la 
noroc. 

Panta noii galerii era mai mică şi coboram pe nesimţite, 
dar pereţii ei erau mai neregulaţi. Câteodată treceam pe 
sub nenumărate arcuri care semănau perfect cu bolțile unei 
catedrale gotice. Artiştii evului mediu ar fi putut studia aici 
toate formele acestei arhitecturi religioase care are la bază 
ogiva. După o milă a trebuit să ne aplecăm sub nişte arcade 


joase, în stil roman, şi am putut vedea o mulţime de stâlpi 
groşi, încovoiaţi sub curbura bolților. Pe alocuri eram siliţi 
să ne târâm de-a lungul unor înguste şi scurte coridoare, 
care semănau cu bârlogurile castorilor. 

Căldura era îndeajuns de suportabilă. Fără să vreau, mă 
gândeam la dogoarea care trebuie să fi fost pe vremea când 
lava zvâârlită de Sneffels se precipita pe drumul acesta, 
atât de liniştit azi. Parcă vedeam torentele de foc 
spărgându-se de colţurile galeriei şi vaporii supraîncălziţi 
îmbulzindu-se în acest spaţiu strâmt! 

Numai de nu i-ar veni bătrânului vulcan fantezia de a-şi 
relua activitatea! mă gândii. 

Nu mi-am împărtăşit gândurile unchiului Lidenbrock, căci 
nu le-ar fi înţeles. Dealtfel, singura lui preocupare era să 
înaintăm. în ce-l priveşte, mergea, aluneca, ba chiar se şi 
rostogolea de era nevoie, cu o convingere şi cu o străduinţă 
pe care, la urma urmei, merita s-o admiri. 

La ora 6 seara, după un drum nu prea obositor, 
parcursesem două leghe spre miazăzi, dar în adâncime abia 
un sfert de milă. 

Unchiul meu dădu semnalul de oprire. Am mâncat fără să 
vorbim prea mult şi apoi am adormit adânc. 

De altfel, pregătirile pentru noapte erau destul de simple; 
o pătură în care te înfăşurai alcătuia tot aşternutul. Pe 
aceste meleaguri nu aveam să ne temem nici de frig şi nici 
de vizite nedorite. Călătorii care se înfundă în mijlocul 
deşerturilor africane sau în pădurile Americii sunt siliţi să 
se vegheze reciproc în timpul somnului, dar aici domnea o 
linişte absolută şi ne aflam în deplină siguranţă. Era sigur 
că n-o să întâlnim nici sălbatici şi nici fiare sălbatice, aşa că 
în privinţa asta nu duceam nici o grijă. 

A doua zi ne-am sculat odihniţi şi bine dispuşi. Am 
continuat drumul pe acelaşi strat de lavă ca şi în ajun. Era 
imposibil să recunoşti natura terenurilor prin care treceam. 
Tunelul, în loc să se înfunde în măruntaiele Pământului, 
tindea să devină absolut orizontal. La un moment dat, mi s-a 


părut chiar că urcă spre suprafaţa Pământului. Nu mă 
înşelasem. Către ora 10 dimineaţa, acest lucru deveni atât 
de evident şi prin urmare atât de obositor, încât am fost 
siliţi să ne încetinim mersul. 

— Ce-i, Axel? mă întrebă, nerăbdător, profesorul. 

— Ce-i? Nu mai pot! răspunsei eu, sleit de oboseală. 

— Cum? După o plimbare de trei ore pe un drum atât de 
Uşor! 

— Uşor, nu zic nu, dar foarte obositor. 

— Obositor, când nu facem altceva decât să coborâm! 

— Să urcăm, dacă nu vă e cu supărare...! 

— Să urcăm?! făcu unchiul meu ridicând din umeri. 

— Nu încape îndoială! De o jumătate de oră, pantele sunt 
mai puţin înclinate şi dacă vor continua să meargă aşa, o să 
ne pomenim iarăşi pe pământul Islandei. 

Profesorul dădu din cap ca un om care nu vrea să se lase 
convins. Am încercat să-i vorbesc, însă el nu-mi răspunse şi- 
mi făcea semn să merg înainte. Tăcerea sa încăpăţânată îmi 
arăta că nu era deloc în toane bune. 

Mi-am reluat povara cu curaj, şi-l urmam cât puteam de 
repede pe Hans, care păşea înaintea unchiului meu. Nu 
voiam să rămân în urmă şi singura mea preocupare era să 
nu-mi pierd tovarăşii din ochi. Mă treceau fiorii la gândul că 
aş putea să mă rătăcesc în adâncimile acestui labirint. 

Şi-apoi, dacă drumul devenea mai greu, mă consolam cu 
speranţa că ne apropiem de suprafaţa Pământului. Cum 
această nădejde se confirma la tot pasul, mă bucuram la 
gândul că o voi revedea pe micuța mea Grauben. 

Pe la amiază, pereţii galeriei şi-au schimbat aspectul. Mi- 
am dat seama de asta după reflexul luminii electrice, care 
slăbise simţitor. În locul învelişului de lavă, terenul era 
alcătuit dintr-o rocă lucioasă. Masivul se compunea din 
straturi înclinate şi deseori dispuse vertical. Ceea ce 
însemna că ne găseam într-o epocă de tranziţie, în plină 
perioadă siluriană1. 


— E neîndoios, am strigat eu, că sedimentele apelor au 
format în a doua eră a Pământului toate aceste şisturi, 
calcaruri şi gresii! Lăsăm în urmă masivul de granit! Acu' 
procedăm ca nişte hamburghezi care pentru a merge la 
Lubeck ar lua-o pe drumul Hanovrei! 

Ar fi trebuit să păstrez pentru mine aceste observaţii, dar 
temperamentul meu de geolog fu mai tare decât 
prevederea, aşa că unchiul Lidenbrock îmi auzi 
exclamaţiile. 

— Ia priveşte! îi spusei eu arătându-i straturile de gresie, 
care alternau cu cele de calcar, şi primele semne care 
indicau imediata apropiere a terenurilor de ardezie. 

— Ei şi? 

— Iată-ne ajunşi în perioada în care au apărut primele 
plante şi primele animale! 

— Crezi? 

— Priveşte, examinează, observă! 

L-am silit să plimbe lampa pe pereţii galeriei. Mă aşteptam 
să nu-şi poată reţine o exclamaţie de surpriză. Dar nu spuse 
nici un cuvânt şi-şi văzu mai departe de drum. 

Oare m-a înţeles sau nu? Nu voia să cedeze câtuşi de puţin 
din mândria sa de unchi şi savant şi să recunoască cinstit că 
se înşelase alegând galeria dinspre răsărit, sau ţinea cu 
orice preţ să meargă până la capătul ei? Nu mai era nici o 
îndoială că părăsisem drumul lavelor şi că mergeam pe o 
cale care nu ducea spre adâncul Sneffelsului. 

Totuşi mă întrebam dacă nu dădeam o importanţă prea 
mare acestor schimbări de teren. La urma urmei, nu s-ar fi 
putut să mă înşel? Străbăteam oare, într-adevăr, nişte 
straturi de roci suprapuse peste masivul de granit? 

Dacă am dreptate, mi-am spus, trebuie să dau neapărat 
peste nişte resturi de plante din acea perioadă străveche. Şi 
în faţa evidenţei nu va mai putea obiecta nimic. Să căutăm 
deci! 

N-am făcut nici o sută de paşi şi-mi apărură înaintea 
ochilor dovezi incontestabile. Trebuia să fie chiar aşa cum 


presupusesem, căci în perioada siluriană trăiau în mări 
peste 1500 de specii de vegetale şi animale. Picioarele 
mele, obişnuite cu solul dur al lavelor, călcară deodată pe o 
pulbere formată din resturi de plante şi de cochilii. Pe 
pereţi se observau foarte clar urme de fucus şi licopode. 
Profesorul Lidenbrock nu se putea înşela, dar cred că el 
închidea ochii, ca să nu vadă nimic, şi îşi continua drumul cu 
acelaşi pas neschimbat. 

Încăpăţânarea asta trecea dincolo de orice limită! N-am 
mai putut răbda. Am luat o cochilie păstrată perfect, care 
aparținuse unui animal întrucâtva asemănător cârcăiacului 
de azi şi, întinzându-i-o unchiului meu, i-am spus: 

— Priveşte! 

— Ei şi, răspunse el liniştit, e cochilia unui crustaceu din 
speța dispărută a trilobiţilor. Atât şi nimic mai mult! 

— Şi nu tragi de aici nici o concluzie? 

— Cum să nu! Aceeaşi concluzie pe care o tragi şi tu, că 
am părăsit stratul de granit şi drumul de lavă. E foarte 
posibil să mă fi înşelat şi să fi greşit calea. Dar nu voi fi sigur 
de eroare mea decât în momentul în care voi fi mers până la 
capătul acestei galerii. 

— Ai dreptate să procedezi aşa, unchiule, şi eu te-aş 
aproba, dacă nu ne-ar ameninţa o mare primejdie... 

— Care anume? 

— Lipsa de apă. 

— Ei bine, Axel, vom micşora porţiile. 

N-am avut încotro şi a trebuit să micşorăm porţiile. 
Provizia noastră de apă nu putea dura mai mult de trei zile, 
şi de lucrul ăsta ne-am dat seama seara, când ne aflam la 
masă. Şi mai trist era că nu prea aveam speranţă să dăm de 
vreun izvor în aceste terenuri din perioada de tranziţie. 

A doua zi am trecut mai tot timpul sub nesfârşitele bolți 
ale acestei galerii. Mergeam aproape fără să scoatem o 
vorbă. Ne cuprinsese pe toţi muţenia lui Hans. 

Drumul nu urca în mod simţitor, ba câteodată chiar părea 
că cooară. Dar acest fapt, prea puţin evident, nu avea darul 


să-l liniştească pe profesor, căci natura straturilor nu se 
schimba deloc, iar perioada de tranziţie se vădea din ce în 
ce mai mult. 

Lumina electrică se reflecta în mii de raze scânteietoare 
pe straturile de şisturi şi calcare şi pe pereţii de gresie 
roşie. Te-ai fi putut crede într-o tranşee deschisă în mijlocul 
ținutului Devonshire, după care sunt şi numite acest fel de 
terenuri. Zidurile erau îmbrăcate cu splendide varietăţi de 
marmură, unele de un cenuşiu agat, străbătute capricios de 
vine albe, altele de un roşu aprins sau de un galben cu pete 
roşii sau având pete de culori închise, în care sclipeau 
grăunţe de calcar. 

Pe cea mai mare parte dintre aceste marmure erau urme 
de animale primitive. Aici, Creaţiunea făcuse un vădit 
progres: în locul trilobiilor rudimentari, întâlniți în ajun, am 
dat peste resturile unor specii superioare, între altele, peşti 
ganoizi şi acei aşa-numiţi sauropteris, pe care paleontologii 
îi socotesc, pe bună dreptate, drept strămoşii reptilelor de 
azi. În mările din perioada devoniană trăiau nenumărate 
animale din această specie, ale căror urme se găsesc cu 
miile pe stâncile de formaţie nouă. 

Era evident că urcam pe scara vieţii animale, scară pe 
care omul ocupă punctul cel mai înalt. Dar profesorul 
Lidenbrock nu dădea nici o atenţie acestui fapt. 

El aştepta două lucruri: sau ca un puț vertical să se 
deschidă sub picioarele noastre, îngăduindu-ne astfel să ne 
reluăm coborârea, sau ca vreun obstacol să ne împiedice 
de-a ne continua drumul. Dar seara sosi, fără ca această 
speranţă să i se realizeze. 

Vineri, după o noapte întreagă în care am început să simt 
chinurile setei, am pornit din nou înainte, pe aceeaşi 
galerie, care parcă nu se mai sfârşea. 

După 10 ore de mers am observat că scânteierea luminii în 
contact cu pereţii scădea în mod foarte ciudat. Marmura, 
şistul, calcarul, gresia dispăruseră, făcând loc unui înveliş 
întunecos şi fără strălucire. 


Galeria deveni foarte îngustă, şi, la un moment dat, m-am 
sprijinit de peretele din stânga. 

Când mi-am retras mâna, era toată neagră. Am privit mai 
îndeaproape. Ne aflam într-o mină de huilă. 

— O mină de cărbuni! am strigat eu surprins. 

— O mină fără mineri, răspunse unchiul meu. 

— Cine poate şti?! 

— Eu ştiu, reluă profesorul pe un ton categoric, şi sunt 
sigur că această galerie n-a fost săpată de mâna omului. 
Dar dacă e sau nu opera naturii, asta mă interesează mai 
puţin. Hai mai bine să mâncăm, căci e ora cinei! 

Hans pregăti îndată masa. Am mâncat foarte puţin şi am 
băut cele câteva picături de apă care alcătuiau porţia mea. 
Bidonul călăuzei mai avea apă cam pe jumătate, şi asta era 
tot ce ne mai rămăsese ca să ne potolim setea. 

După masă, cei doi tovarăşi ai mei se înfăşurară în păturile 
lor şi îşi găsiră în somn leac împotriva oboselii. Dar eu n-am 
putut să dorm, şi număram ceasurile până să se facă ziuă. 

Sâmbătă, la ora 6, am pornit din nou. După douăzeci de 
minute de mers am ajuns la o uriaşă scobitură în peretele 
de huilă şi mi-am dat seama că mâna omului n-ar fi putut s- 
o sape, căci bolțile ei nu se sprijineau de nimic, ci se 
susțineau prin nu ştiu ce minune de echilibru. 

Acest soi de cavernă avea cam 100 de picioare lărgime pe 
150 înălţime şi era neîndoios că terenul fusese despărţit în 
mod violent printr-o zguduitură subterană. Masivul 
terestru, cedând vreunei apăsări puternice se dislocase, 
dând naştere acestui mare vid, unde pătrundeau pentru 
prima oară locuitori ai Pământului. 

Întreaga istorie a perioadei carbonifere era înscrisă pe 
aceşti pereţi întunecoşi şi un geolog ar fi putut urmări cu 
multă uşurinţă diferitele faze. Straturile de cărbune erau 
separate prin straturi de gresie sau prin straturi compacte 
de argilă şi arătau de parcă ar fi fost strivite de straturile 
superioare. 


La acea vârstă a lumii, adică într-o perioadă care a 
precedat era secundară, Pământul era acoperit de o foarte 
bogată vegetaţie, care se datora, pe de o parte, unei călduri 
tropicale şi pe de alta, unei umidităţi constante. O 
atmosferă îmbibată de aburi învăluia globul din toate 
părţile, nelăsând să treacă prin ea razele soarelui. 

De aici se putea trage concluzia că temperaturile înalte nu 
erau iscate de această sursă de energie, încă necunoscută. 
E posibil că pe atunci astrul zilei nu era încă pregătit să-şi 
joace rolul său important. Climele nu se diferenţiaseră încă 
şi o căldură toridă domnea pe întreaga suprafaţă a globului, 
fiind aceeaşi, atât la ecuator cât şi la poli. De unde putea ea 
să vină? Fireşte, din interiorul globului. 

Deci, în ciuda teoriilor profesorului Lidenbrock, un foc 
violent ardea în măruntaiele Pământului şi acţiunea sa se 
resimțea până în ultimele straturi ale scoarţei terestre. 
Lipsite de razele binefăcătoare ale soarelui, plantele nu 
dădeau nici flori, nici parfum, dar rădăcinile lor îşi trăgeau 
seva din terenurile arzătoare ale primelor zile, crescând 
viguroase. 

Erau puţini arbori: numai plante herbacee, gazon uriaş, 
ferigi, licopode, sigilării, familii rare, care numărau pe 
atunci specii cu miile. 

Or, tocmai acestei îmbelşugate vegetaţii îi datoreşte huila 
originea sa. Scoarța globului, care era încă elastică, n-a 
putut să reziste presiunii exercitate de către masa lichidă 
pe care o învelea. Din această pricină s-au produs crăpături 
şi numeroase prăbuşiri. Plantele, târâte sub ape, s-au 
adunat încetul cu încetul în cantităţi uriaşe. 

În momentul acela s-a produs un proces chimic natural: în 
fundul mărilor, masele vegetale s-au schimbat mai întâi în 
turbă şi apoi, datorită gazelor şi transformărilor chimice, 
ele au suferit o completă mineralizare. 

Astfel s-au format aceste imense straturi de cărbune, pe 
care un consum excesiv le-ar epuiza în mai puţin de trei 


secole, în cazul când ţările industriale l-ar exploata fără 
socoteală. 

Aceste gânduri îmi veniră în minte în timp ce priveam 
bogăţiile de huilă îngrămădite în acest colţişor din adâncul 
Pământului. Nu încăpea îndoială că ele nu vor fi niciodată 
exploatate, căci exploatarea ar necesita cheltuieli enorme. 
Şi apoi, la ce bun, când huila e încă răspândită la suprafaţa 
Pământului, în numeroase regiuni? De aceea eram absolut 
sigur că, aşa cum le vedeam acum, vor rămâne până când 
va suna ceasul de apoi. 

Mergeam fără contenire. în ce mă priveşte, uitasem cu 
totul de lungimea drumului, pentru a mă pierde în noianul 
consideraţiilor geologice. Temperatura rămăsese aceeaşi, 
numai că ne cam supăra un miros pătrunzător de metan. 
Nu mi-a fost greu să recunosc imediat prezenţa unei mari 
cantităţi de grizu, cum l-au numit minerii, un gaz periculos 
şi foarte inflamabil, a cărui explozie a provocat atât de des 
catastrofe îngrozitoare. 

Din fericire, noi ne luminam drumul cu ajutorul lămpilor 
Ruhmkorff. Dacă am fi făcut imprudenţa să ne servim de 
torţe, o explozie teribilă ar fi pus capăt călătoriei noastre, 
luându-ne şi viaţa. 

Am mers până seara prin mina de huilă. 

Unchiul meu abia se putea stăpâni, căci drumul orizontal îi 
mărise nerăbdarea. Întunericul era atât de mare încât nu 
puteam vedea nici la douăzeci de paşi înaintea noastră, aşa 
că ne-a fost imposibil să ne dăm seama de lungimea 
galeriei. începeam să cred că nu se mai sfârşeşte, când 
deodată, la ora 6, ne-am trezit în faţa unui zid. La dreapta 
noastră, la stânga, sus, jos, nu era nici o ieşire. Ajunseserăm 
la capătul unei fundături. 

— Ei, cu atât mai bine! strigă unchiul meu. Acum ştiu cel 
puţin ce am de făcut. N-am apucat pe drumul lui 
Saknussemm! Deci, nu ne mai rămâne decât să ne 
întoarcem! Vom dormi aici noaptea asta şi peste trei zile 


cred că o să ajungem la locul unde se despart cele două 
galerii. 

— Da, i-am răspuns, numai să ne ţină puterile! 

— Şi de ce nu? 

— Fiindcă mâine n-o să mai avem nici un strop de apă. 

— Şi îţi va lipsi şi curajul? mă întrebă profesorul, 
aruncându-mi o privire severă. 

N-am mai îndrăznit să răspund. 

A doua zi am pornit dis-de-dimineaţă. Trebuia să ne 
grăbim, căci ne aflam la o depărtare de 5 zile de mers de 
locul unde se despărţeau galeriile. 

Nu voi insista asupra suferințelor prin care am trecut la 
întoarcere. Unchiul le răbda cu mânia omului care nu mai 
are sentimentul că-i cel mai tare; Hans, cu resemnarea firii 
sale paşnice, eu,trebuie să mărturisesc, plângându-mă la 
tot pasul şi desperat că nu aveam tăria să suport ghinionul 
ce ne lovise. 

Aşa cum prevăzusem, la sfârşitul primei zile de mers nu 
ne-a mai rămas nici o picătură de apă. Singurul lichid pe 
care-l mai ave un cu noi era rachiul de ienupăr; dar licoarea 
asta diabolică îţi ardea gâtlejul, de nici nu mă puteam uita 
la ea. Căldura mi se părea înăbuşitoare. Oboseala mă 
paraliza. De mai multe ori era să cad fără cunoştinţă. 
Poposeam şi de fiecare dată unchiul sau călăuza încercau să 
mă mai învioreze. Dar, după cum îmi dădeam seama, nici 
profesorul nu se ţinea mai bine, căci şi pe el îl doborâse 
oboseala şi chinurile pricinuite de lipsa de apă. 


În sfârşit, în ziua de marţi, 7 iulie, târându-ne pe genunchi, 
pe mâini, am ajuns aproape fără suflare la punctul de 
întâlnire al celor două galerii. Acolo m-am prăbuşit pe lavă, 
sleit de orice putere. Era ora 10 dimineaţa. 

Rezemaţi de perete, Hans şi cu unchiul meu încercau să 
ronţăie câţiva pesmeţi. De pe buzele mele umflate ieşeau 
gemete prelungi. Apoi am căzut într-un adevărat leşin. 

După câtva timp, unchiul meu se apropie de mine şi mă 
ridică în braţe. 

— Bietul copil! şopti el, cuprins de o adevărată milă. 

M-au impresionat aceste cuvinte, nefiind obişnuit cu 
asemenea dovezi de dragoste din partea ursuzului profesor 
Lidenbrock. I-am apucat mâinile care-i tremurau, şi el le 
lăsă într-ale mele, privindu-mă lung. Ochii îi erau plini de 
lacrimi. 

Apoi l-am văzut că-şi ia bidonul ce-i atârna la şold şi nu 
mică mi-a fost mirarea când l-a apropiat de buzele mele, 
spunându-mi: 

— Bea! 

Oare auzisem bine? Unchiul meu nu se smintise cumva? L- 
am privit ca năuc. Nu voiam sau nu puteam să înţeleg. 

— Bea! repetă el. 

Şi ridicând bidonul mi-l vărsă tot în gură. 

O tu bucurie fără margini! O înghiţitură de apă îmi umezi 
gura înfierbântată, numai una singură, dar a fost de ajuns 
pentru a-mi reda viaţa care abia mai pâlpâia în mine. 

I-am mulţumit, împreunându-mi mâinile. 

— Da, spuse el. O înghiţitură de apă! Ultima! Auzi, tu, 
ultima! Am păstrat-o pe fundul bidonului, ca pe un lucru de 
mare preţ. De douăzeci de ori, de o sută de oria trebuit să 
rezist îngrozitoarei dorinţe de a o sorbi! Dar am păstrat-o 
pentru tine, Axel. 

— Unchiule! am murmurat eu, în timp ce lacrimi mari îmi 
umeziseră ochii. 

— Da, biet copil, ştiam că vei cădea sleit de oboseală când 
vom ajunge aici şi am păstrat special picul ăsta de apă, ca 


să te readuc în simţiri. 

— Mulţumesc, mulţumesc! exclamai. 

Deşi îmi potolisem foarte puţin setea, recăpătasem niţică 
vlagă. Muşchii gâtlejului, încordaţi până atunci, începuseră 
să se destindă şi buzele nu mai îmi erau atât de umflate. 
Puteam vorbi. 

— Unchiule... începui, n-avem de ales; n-avem apă, trebuie 
să ne întoarcem... 

În timp ce vorbeam astfel, unchiul meu evita să mă 
privească, îndreptându-şi ochii în altă parte, de parcă ar fi 
vrut să scape de privirea mea. 

— Trebuie să ne întoarcem, am continuat eu, ridicând 
glasul, şi să apucăm din nou drumul Sneffelsului. Numai să 
ne dea Dumnezeu destulă putere ca să urcăm până în 
vârful craterului! 

— Să ne întoarcem! exclamă unchiul meu, ca şi cum şi-ar fi 
răspuns mai mult sieşi, decât mie. 

— Da, să ne întoarcem, şi încă fără a mai pierde o clipă. 
Urmă o tăcere destul de lungă. 

— Va să zică, reluă profesorul, pe un ton ciudat, cele 
câteva picături de apă nu ţi-au redat curajul şi energia...? 

— Curajul? 

— Te văd la fel de abătut ca şi înainte, ba chiar te mai aud 
rostind şi cuvinte de deznădejde! Cu ce om aveam de-a face 
şi ce planuri mai urzea încă în mintea sa îndrăzneaţă...?! 

— Cum, nu vrei să te întorci...? 

— Să renunţ la această călătorie tocmai în momentul când 
totul îmi dovedeşte că ar putea să izbutească? Niciodată! 

— Atunci, să ne resemnăm să pierim? 

— Nu, Axel, nu! Poţi să pleci liniştit. Nu vreau să mori! 
Hans te va întovărăşi. Lasă-mă singur! 

— Să te părăsesc! 

— Lasă-mă, îţi spun. Am început această călătorie şi o voi 
duce până la capăt, sau nu mă voi mai întoarce. Pleacă, 
Axel, pleacă! 


Unchiul meu era în prada unei frământări de nedescris. 
Glasul său, care fusese afectuos o clipă, devenea din nou 
aspru, ameninţător. Lupta împotriva imposibilului cu o 
energie sumbră. Nu voiam să-l părăsesc în fundul acestei 
prăpăstii, dar, pe de altă parte, instinctul de conservare mă 
împingea să fug din calea lui. 

Călăuza urmărea toată scena cu obişnuita sa nepăsare. 
Totuşi, cred că-şi dădea foarte bine seama de ceea ce se 
petrece între noi. Din toată înfăţişarea noastră, din 
gesturile pe care le făceam, se desluşea destul de bine 
calea diferită către care fiecare din noi încerca să-l atragă 
pe celălalt. Dar Hans părea că se sinchiseşte prea puţin de 
lupta pe care o dădeam amândoi şi în care era în joc 
existenţa lui; el era gata de drum, dacă s-ar fi dat semnalul 
de plecare, şi gata să rămână dacă stăpânul său i-ar fi făcut 
cel mai mic semn. 

Ah, de ce nu puteam în clipa aceea să mă fac înţeles de el! 
Vorbele mele, gemetele, tonul meu ar fi mişcat această fire 
rece. I-aş fi arătat cu de-amănuntul primejdiile pe care nu 
părea să le bănuiască şi l-aş fi făcut să înţeleagă 
absurditatea unei asemenea călătorii. Amândoi poate că l- 
am fi convins pe încăpăţânatul profesor. La nevoie l-am fi 
silit să se reîntoarcă pe înălțimile Sneffelsului. 

M-am apropiat de Hans. I-am luat mâna şi i-am strâns-o cu 
căldură. Dar el a rămas nemişcat. l-am arătat drumul 
craterului, dar parcă era o stană de piatră, deşi gâfâiala 
mea îi arăta cu siguranţă toate suferinţele mele. Islandezul 
dădu încet din cap, şi, liniştit, îmi făcu semn spre unchiul 
meu, şoptindu-mi: 

— Master! 

— Stăpânul, strigai eu. Neghiobule! Doar nu-i stăpân pe 
viaţa ta. Trebuie să fugi! Trebuie să-l tragi şi pe el după noi! 
M-auzi? Mă înţelegi tu, Hans? 

L-am apucat de braţ şi am vrut să-l scot cu forţa. M-am 
luptat cu el fără nici un succes. Atunci a intervenit unchiul 
meu. 


— Linişteşte-te, Axel, zise el. N-o să obţii nimica de la acest 
om, care-i nepăsarea însăşi. Mai bine ascultă-mă ce vreau 
să-ţi propun. 

Mi-am încrucişat braţele privindu-l drept în ochi. 

— Lipsa de apă, începu el, e singurul obstacol în calea 
îndeplinirii proiectelor mele. în galeria pe care am 
străbătut-o până acum şi care-i formată din lave, din şisturi 
şi din huile, n-am întâlnit nici măcar o singură picătură, dar 
se prea poate ca să fim mai norocoşi dacă vom urma galeria 
dinspre apus. Am dat din cap cu un aer de profundă 
neîncredere. 

— Ascultă-mă până la capăt, reluă profesorul, apăsând pe 
fiecare cuvânt. În timp ce tu zăceai aici nemişcat, m-am dus 
să cercetez cealaltă galerie, pentru a vedea ce conformaţie 
are. Ea duce de-a dreptul spre măruntaiele Pământului şi, 
peste câteva ore, vom ajunge la masivul de granit. Acolo nu 
se poate să nu dăm peste nenumărate izvoare. Natura 
stâncii impune asta, şi instinctul este de acord cu logica, 
pentru a-mi sprijini convingerea. Şi acum, iată ce vreau să- 
ţi propun: înainte de a descoperi noile pământuri, Columb a 
cerut trei zile de răgaz marinarilor săi bolnavi şi îngroziţi, şi 
întreg echipajul a găsit că cererea sa e îndreptăţită. Şi 
Columb a descoperit astfel Lumea Nouă. Eu, Columb al 
acestor regiuni subpământene, nu-ţi cer decât un răgaz de 
o singură zi. Dacă în acest răstimp nu dăm de vreun izvor, 
îţi jur că ne vom întoarce la suprafaţa Pământului. 

În ciuda enervării pe care o resimţeam, am fost foarte 
mişcat de cuvintele unchiului meu şi de efortul pe care-l 
făcea pentru a-mi vorbi astfel. 

— Ei bine, fie! i-am strigat. Fie cum doreşti! Şi Domnul să- 
ţi răsplătească supraomeneasca dumitale energie. Nu mai 
ai decât câteva ore ca să-ţi încerci norocul. La drum! 

De data asta, coborârea începu prin galeria cea nouă. 
Hans mergea ca de obicei înainte. Nici nu făcusem bine 100 
de paşi că profesorul, plimbându-şi lampa de-a lungul 
pereţilor, începu să strige: 


— lată terenurile primare! Să mergem! Să mergem, 
suntem pe calea cea bună! 

În primele sale zile, când Pământul a început să se 
răcească treptat-treptat, micşorarea volumului său a 
produs în scoarță nenumărate dislocări, rupturi, surpări şi 
crăpături. Galeria pe care o străbăteam era şi ea o 
asemenea fisură prin care se scursese odinioară granitul 
topit. Miile sale de întortocheri au dat naştere unui labirint 
de nepătruns, tăiat prin solul primordial. 

Pe măsură ce coboram, compoziţia straturilor ce alcătuiau 
terenul primar devenea tot mai evidentă. Ştiinţa geologică 
socoteşte că acest teren primar este baza scoarţei 
minerale. El se compune din trei straturi diferite: şistul, 
gnaisul şi micaşisturile, care se sprijină pe această rocă de 
neclintit - granitul. 

Până la noi, nici unui geolog nu i-a fost hărăzită o atât de 
minunată ocazie, ca să poată studia natura chiar la faţa 
locului. Ceea ce sonda, o maşină brută şi lipsită de 
inteligenţă, nu putea aduce la suprafaţa globului scurmând 
țesutul intern al Pământului, noi puteam studia, privind 
totul cu ochii noştri şi pipăind cu mâinile noastre. 

Prin păturile de şisturi, colorate în frumoase nuanţe 
verzui, şerpuiau nenumărate filoane metalice de aramă şi 
de mangan, cu câteva urme de platină şi aur. Mă gândeam 
că bogăţiile acestea ascunse în măruntaiele globului n- 
aveau să încapă niciodată în mâinile lacome ale unor 
oameni şi că ei nu se vor bucura niciodată de ele! Aceste 
comori au fost îngropate la asemenea adâncimi de către 
zvârcolirile care s-au produs în primele zile ale Pământului, 
că nici târnăcopul şi nici lopata nu le vor putea smulge din 
mormântul lor. 

După şisturi au urmat gnaisurile, de o structură 
stratiformă, care te izbeşte prin regularitatea şi 
paralelismul straturilor; apoi micaşisturile, rânduite în 
lamele mari, care străluceau din pricina foiţelor de mică 
albă. 


Lumina aparatelor noastre, reflectată de miile de fațete 
lucioase, dădea naştere la jocuri de scântei care se 
încrucişau sub toate unghiurile, încât se părea că străbate 
printr-un diamant scobit, în care razele se spărgeau în mii 
de reflexe. 

Către ora 6, această sărbătoare a luminilor începu să 
pălească simţitor, încetând aproape, şi pereţii căpătară o 
nuanţă cristalină, dar închisă la culoare; mica se amestecă 
mai mult cu feldspatul şi cuarțul, pentru a forma roca în 
sine, piatra cea mai tare dintre toate, aceea care suportă, 
fără a fi zdrobită, cele patru pături ale scoarţei pământeşti. 
Eram zidiţi în imensa închisoare de granit. 

Se făcuse ora 8 seara; tot nu găsisem apă. Sufeream 
îngrozitor. Unchiul meu mergea înainte. Nu voia să se 
oprească. Cu urechea ciulită, căuta să surprindă susurul 
vreunui izvor. Dar... nu se auzea nimic! 

Abia mă mai ţineau picioarele. Totuşi înduram toate 
chinurile, pentru a nu-l obliga pe unchiul meu să se 
oprească. Pentru el, asta ar fi fost lovitura de graţie, căci 
ziua se sfârşea şi era ultima zi care-i mai aparţinea. 

La un moment dat, puterile mă părăsiră. Am scos un țipăt 
şi m-am prăbuşit. 

— Ajutor! Mor! 

Unchiul meu se întoarse din drum. Mă privi, încrucişându- 
şi braţele, şi apoi, cu o voce înăbuşită, îngăimă aceste 
cuvinte: 

— Totul s-a sfârşit!... 

Un cumplit gest de mânie îmi izbi încă o dată privirea şi 
închisei ochii. 

Când i-am deschis, i-am văzut pe tovarăşii mei nemişcaţi şi 
înfofoliţi în păturile lor. Dormeau oare? în ceea ce mă 
priveşte, nu puteam închide ochii nici o clipă. Sufeream 
îngrozitor, şi suferinţa mea era şi mai teribilă la gândul că 
boala mea nu avea leac. Îmi răsunau încă în urechi ultimele 
cuvinte ale unchiului meu: Totul s-a sfârşit! căci mă aflam 


într-o asemenea stare de slăbiciune, încât nici nu mă 
puteam gândi să pot ajunge la suprafaţa Pământului. 

Ne aflam la o leghe şi jumătate sub pământ! Mi se părea 
că întreaga masă a scoarţei apasă cu toată greutatea pe 
umerii mei. Mă simţeam zdrobit şi mă istoveam făcând 
eforturi violente pentru a mă întoarce de pe o parte pe alta 
în culcuşul meu de granit. 

Trecură astfel câteva ore. în jurul nostru domnea o tăcere 
adâncă, o tăcere mormântală. Nici un sunet nu răzbătea 
prin ziduri, dintre care cel mai subţire avea o grosime de 
cinci mile. 

Deodată, ca prin vis, mi se păru că aud un zgomot. În tunel 
era întuneric. Am privit mai cu atenţie şi mi s-a părut că-l 
văd pe islandez dispărând cu lampa în mână. 

De ce pleca? Ne părăsea oare Hans? Unchiul meu dormea. 
Am vrut să strig, dar buzele mi-erau atât de uscate că n-am 
putut rosti o vorbă. întunericul se făcuse mai adânc şi 
încetaseră până şi ultimele zgomote. 

„Hans ne părăseşte! am strigat. Hans! Hans!” 

Dar aceste cuvinte le spuneam numai în gând, nu le 
rosteam tare, ca să fie auzite. După prima clipă de spaimă 
mi-a fost ruşine că l-am bănuit pe acest om, a cărui purtare 
fusese fără greş până atunci. Nu putea să fugă ca un laş! în 
loc să urce galeria, el cobora. Or, dacă ar fi avut intenţii 
rele, ar fi luat-o în sus, nu în jos. Acest raţionament mă 
linişti puţin şi-mi schimbă firul gândurilor. Probabil că Hans 
a avut un motiv foarte serios ca să se smulgă din aşternutul 
lui, tocmai când avea nevoie de mai multă odihnă. Se ducea, 
oare, să dibuiască ceva? N-auzise cumva în timpul nopţii 
vreun murmur sau cine ştie ce alt zgomot care nu ajunsese 
la urechile mele? 

Timp de o oră mi-am prefirat prin mintea înfierbântată 
toate motivele care l-ar fi putut îndemna pe Hans să 
procedeze astfel. îmi treceau prin cap cele mai absurde idei 
şi mi-era teamă să nu înnebunesc! 


În sfârşit, răsunând în adâncurile galeriei, am auzit 
zgomot de paşi. Hans urca. O lumină difuză începu să 
lunece pe pereţi şi apoi ţâşni cu putere împrăştiind 
întunericul. Apăru Hans. Se apropie de unchiul meu, îi puse 
mâna pe umăr şi-l trezi cu blândeţe. 

— Ce-i? făcu unchiul ridicându-se. 

— Vatten, răspunse călăuza. 

Cred că oricine devine poliglot sub influenţa unor dureri 
de nesuportat. Şi deşi nu ştiam nici un cuvânt danez, totuşi 
am înţeles din instinct ce spusese Hans. 

— Apă! Apă! am strigat, bătând din palme şi gesticulând 
ca scos din minţi. 

— Apă! repetă unchiul meu. Hvar? îl întrebă el pe Hans, în 
limba islandeză. 

— Nedat, răspunse Hans. 

— Unde? Jos! Acum înţelegeam totul. I-am luat mâinile şi i 
le-am strâns, în timp ce el mă privea liniştit. 

Pregătirile de plecare n-au durat mult şi în curând am dat 
de o galerie, a cărei înclinare atingea două picioare la 
fiecare prăjină. Drumul nu era greu şi după o oră am reuşit 
să facem aproape o mie de prăjini, coborând două mii de 
picioare. 

Am auzit deodată un zgomot neobişnuit, care parcă venea 
din adâncul peretelui de stâncă, un fel de muget surd, ca un 
tunet îndepărtat. Până atunci nu ni se ivise în cale izvorul 
anunţat de Hans şi din pricina asta simţeam că mă cuprinde 
din nou spaima, dar unchiul meu mă linişti, dezvăluindu-mi 
care era cauza acelor zgomote. 

— Hans nu s-a înşelat, ceea ce auzi e mugetul unui torent. 

— Un torent! strigai eu. 

— Nu mai încape nici o îndoială. E un fluviu subteran care 
curge pe undeva pe lângă noi. 

Am grăbit paşii, înflăcăraţi cum eram de speranţă. Nici nu 
mai simţeam oboseala. Zgomotul apei parcă îmi dădea 
puteri. Creştea din ce în ce mai tare. După ce multă vreme 
îl auzisem susurând deasupra capului nostru, torentul 


curgea acum prin peretele din stânga, mugind şi săltând. 
Am pipăit deseori cu mâna peretele de stâncă, în nădejdea 
că voi da peste urme de umezeală. Dar n-am găsit nimic. 

Tot mergând aşa a mai trecut o jumătate de oră, în care 
timp am mai făcut încă o jumătate de leghe. Era neîndoios 
că Hans n-avusese vreme să ajungă mai departe de locul 
unde ne aflam noi. Condus de acel instinct propriu 
oamenilor de la munte, cu precizia unui hidroscop, ela 
simţit torentul prin stâncă, dar e puţin probabil că a văzut 
preţiosul lichid şi că a băut din el. 

De altfel, în curând ne-am dat seama că, dacă vom 
continua să mergem înainte, ne vom îndepărta cu totul de 
torentul al cărui murmur aproape că se pierdea. 

Am făcut atunci cale întoarsă. Hans se opri la locul unde 
torentul părea a fi mai aproape. 

M-am aşezat lângă zid, în timp ce şuvoiul curgea cam la 
două picioare depărtare de mine, cu o violenţă 
nemaipomenită. Dar ne mai despărţea un perete de 
granit... 

Nu mă mai simţeam în stare să gândesc şi n-am mai căutat 
să văd dacă n-ar exista vreun mijloc ca să ieşim din impas; 
m-am lăsat iar pradă desperării. 

Hans mă privi şi mi s-a părut că un surâs îi flutură pe buze. 
Se sculă şi luă lampa. L-am urmat. Se îndreptă spre perete; 
nu-l pierdeam din ochi. îşi lipi urechea de piatra uscată, şi-o 
plimbă încet în sus şi în jos, ascultând cu mare luare- 
aminte. Am înţeles de îndată ce urmărea: căuta locul exact 
unde torentul se putea auzi cel mai distinct. Peste puţin l-a 
găsit în peretele lateral din stânga, la trei picioare deasupra 
pământului. 

Cât eram de emoţionat! Nici nu îndrăzneam să ghicesc 
ceea ce voia să facă! Dar l-am înţeles prea bine şi mi-a venit 
să-l aplaud şi să-l strâng în braţe când l-am văzut apucând 
târnăcopul, pentru a lovi în stâncă. 

— Suntem salvaţi! am strigat. 


— Da, repetă unchiul meu, cuprins de o bucurie 
nestăvilită. Hans are dreptate! Vrednic om! Fără el n-am fi 
dat niciodată de apă! 

Asta era sigur. Nouă nu ne-ar fi venit în minte un mijloc 
atât de simplu. Dar, la drept vorbind, nimic nu era mai 
periculos decât să dai cu târnăcopul în această grindă de 
susţinere a globului pământesc. Şi dacă se produce o 
prăbuşire care ne-ar putea zdrobi... Sau dacă torentul, 
făcându-şi loc prin stâncă, năvăleşte peste noi! 

Primejdiile ce ne pândeau nu erau de domeniile fanteziei, 
dar oricât ne-am fi temut că stâncile ar putea să se 
prăvălească sau să se umple galeria de apă, nimic nu ne 
putea opri; setea noastră era atât de mare, că pentru a o 
astâmpăra am fi săpat chiar şi albia oceanului...! 

Hans se apucă de lucru cu o răbdare pe care nici eu, nici 
unchiul meu n-am fi avut-o. Cum nerăbdarea ne era mai 
mare decât îndemânarea, nu mai încăpea îndoială că stânca 
ar fi sărit în bucăţi sub loviturile noastre pripite. Hans, 
dimpotrivă, lucra domol şi liniştit, spărgând stâncă încetul 
cu încetul, printr-o serie de mici lovituri repetate. După 
puţin timp a făcut o gaură largă de vreo 6 degete. Auzeam 
cum creşte zgomotul torentului şi parcă simţeam apa 
binefăcătoare ţâşnindu-mi pe buzele însetate. 

În curând, târnăcopul pătrunse cam vreo două picioare în 
peretele de granit. Hans se trudea de peste o oră. Ardeam 
de nerăbdare! Unchiul meu era gata-gata să folosească aşa- 
zisele mijloace tari. 

Cu mare greutate l-am putut opri, căci şi pusese mâna pe 
târnăcop... Deodată se auzi un şuierat şi o coloană de apă 
ţâşni din stâncă, spărgându-se de peretele opus. 

Hans, gata să se prăvălească din pricina izbiturii, nu-şi 
putu reţine un strigăt de durere. Muindu-mi mâinile în 
izvorul ţâşnitor, am scos şi eu un țipăt la fel de puternic. Şi 
nu era de mirare, căci apa era clocotită. 

— Aoleu, are 100 de grade! 

— Nu-i nimic, o să se răcească! răspunse unchiul meu. 


Galeria se umplu de abur, în timp ce apa, formând un fel 
de pârâiaş, curgea la vale, urmând să se piardă printre 
cotiturile subterane. În curând aveam să sorbim prima 
înghiţitură de apă. Ce bucurie! Ce plăcere neasemuită! Ce 
fel de apă era? De unde venea? N-avea nici o importanţă! 
Destul că era apă. Aşa caldă cum era, ne readucea la viaţă. 
Am băut pe nerăsuflate, fără să-i simt gustul măcar. 

Peste puţin, după ce mă desfătasem bând, am strigat: 

— Dar asta-i apă feruginoasă! 

— E minunată pentru stomac, răspunse unchiul meu, şi 
unde mai pui că are foarte multe săruri minerale! Pe 
cinstea mea, călătoria asta face cât o vilegiatură la Spa sau 
la 'Toeplitz! 

— Ah, ce bună e! 

— Te cred! Nu degeaba vine de la o adâncime de două 
leghe. E puţin acidulată, dar n-are nimic neplăcut. Datorită 
lui Hans, avem la îndemână un leac fără pereche! Propun 
deci să botezăm cu numele lui acest pârâu salvator. 

— De acord! exclamai eu. 

Şi numele de Izvorul lui Hans fu adoptat pe loc. 

Hans nu se arăta deloc mândru de această cinstire. După 
ce şi-a astâmpărat şi el setea, dar cu cumpătare, se ghemui 
într-un colţ, păstrându-şi calmul obişnuit. 

— Ar trebui să nu lăsăm să se piardă apa, i-am spus 
unchiului meu. 

— De ce? mă întrebă el. După câte bănuiesc, izvorul e 
nesecat! 

— Ce-are a face! Mult mai bine ar fi să ne umplem 
bidoanele şi burdufele şi apoi să încercăm să-i astupăm 
gura. 

Sfatul meu fu urmat întocmai. Hans încercă să astupe 
crăpătura cu nişte sfărâmături de granit, pe care le împăna 
cu câlţi, dar nu fu deloc uşor. Presiunea era foarte mare şi 
apa clocotită îţi frigea mâinile. Din această pricină, truda i-a 
fost zadarnică. 


— Nu încape îndoială, zisei, că straturile superioare ale 
acestui curs de apă sunt situate la o mare înălţime şi de 
aceea are o presiune atât de mare. 

— Negreşit că-i aşa, răspunse unchiul meu. Trebuie să fie 
o presiune de vreo mie de atmosfere. Deci coloana asta de 
apă are cam treizeci şi două de mii de picioare înălţime. Dar 
stai, mi-a venit o idee. 

— Care? 

— De ce să ne ostenim fără rost să astupăm gura 
şuvoiului? 

— Ei, fiindcă... 

Dar oricât m-am străduit, n-am fost în stare să găsesc un 
motiv. 

— Când s-or fi golit burdufele, eşti atât de sigur că le vom 
putea umple din nou? 

— Cum aş putea să fiu...? 

— Atunci să lăsăm apa să curgă, căci ne va fi şi-o bună 
călăuză şi ne va şi răcori de-a lungul drumului! 

— Iată un lucru bine gândit! exclamai eu. C-un tovarăş de 
drum ca pârâiaşul ăsta, nu mai am nici o îndoială că vom 
reuşi în proiectele noastre! 

— Va să zică, ai ajuns la vorbele mele, băiete? spuse 
profesorul râzând. 

— Nu numai că am ajuns, dar mi le-am şi însuşit. 

— Stai puţin! Mi se pare că-i timpul să ne odihnim câteva 
ceasuri. Uitasem, într-adevăr, că se făcuse noapte. 
Cronometrul îmi arătă cât era de târziu, şi după puţin timp, 
sătui şi învioraţi, ne-am culcat şi am adormit adânc. 

A doua zi uitasem de toate chinurile prin care trecusem în 
ajun. 

La început m-am mirat că nu-mi mai era sete şi mă 
întrebam care-i motivul. Dar pârâiaşul care curgea şuşotind 
la picioarele mele îmi dădu repede răspunsul. 

Am îmbucat ceva şi apoi am băut din această excelentă 
apă feruginoasă. Mă simţeam plin de vigoare şi hotărât să 
merg până la capăt. La urma urmei, de ce n-ar reuşi un om 


cu energia unchiului meu, când are o călăuză atât de 
iscusită cum e Hans şi un nepot atât de hotărât ca mine...?! 
lată ce idei frumoase mi se învârteau prin cap. Dacă cineva 
mi-ar fi propus să ies la suprafaţa Pământului, l-aş fi refuzat 
cu indignare. Dar din fericire nu era vorba de aşa ceva! 

— Să plecăm! am strigat eu, trezind prin aceste accente 
de entuziasm bătrânele ecouri ale Pământului. 

Joi, la ora 8 dimineaţa, ne-am reluat mersul. Galeria de 
granit se întortochea făcând numeroase ocoluri şi cotea pe 
neaşteptate, dându-ţi impresia unui labirint; dar, de fapt, 
urma tot direcţia sud-est. În tot acest timp, unchiul meu nu 
înceta să cerceteze cu cea mai mare grijă busola, pentru a- 
şi da seama de drumul parcurs. 

Galeria se înfunda aproape orizontal, având o înclinaţie de 
cel mult două degete la fiecare stânjen. Pârâul curgea 
liniştit, susurând mereu sub picioarele noastre. Îl asemuiam 
cu o zeitate familială, care ne călăuzea să străbatem 
adâncurile Pământului, şi mângâiam cu mâna unda călduţă 
ale cărei cântece ne însoțeau paşii. Buna mea dispoziţie mă 
împingea la comparații mitologice. 

În schimb, unchiul meu, omul verticalelor, ocăra tot timpul 
drumul care şerpuia mai mult orizontal. Galeria se 
prelungea la nesfârşit şi în loc să meargă de-a lungul razei 
Pământului, o apuca în direcţia ipotenuzei, după cum se 
exprima profesorul. Dar nu aveam de ales şi atâta timp cât 
ne îndreptam spre centru - fie cât de puţin - nu trebuia să 
ne plângem. 

De altfel, din când în când, pantele erau mai abrupte; 
naiada începea să se rostogolească, mugind, şi noi coboram 
şi mai adânc, odată cu ea. De fapt, în ziua aceea şi a doua zi 
am mers multă vreme orizontal, şi numai foarte puţin 
vertical. 

În seara de vineri, 10 iulie, ne aflam, după socotelile 
noastre, la o distanţă de 30 de leghe spre sud-vest de 
Reykjavik şi la o adâncime de două leghe şi jumătate. 


Deodată se deschise înaintea noastră un puţ 
înspăimântător. Unchiul meu nu se putu reţine de a bate 
din palme, calculând cât erau de abrupți pereţii lui. 

— Puţul ăsta ne va duce departe, şi uşor, strigă el, căci 
ieşiturile stâncii formează o adevărată scară! 

Hans ne legă în aşa fel frânghiile, încât să nu fie posibil 
nici un accident. Apoi am început să coborâm. Acum nu mai 
socoteam c-ar fi o coborâre periculoasă, căci mă obişnuisem 
cu astfel de exerciţii. 

Puţul acesta era o gură strâmbă de genul faliilor, făcută în 
masivul granitic. Nu încape îndoială că se formase în urma 
contracţiilor scoarţei Pământului, în epoca sa de răcire. 
Odinioară trebuie să fi trecut prin ea materiile eruptive 
zvârlite de Sneffels şi nu-mi explicam defel cum acestea nu 
lăsaseră nici o urmă. Coboram un soi de scară în spirală, 
atât de regulată încât ai fi putut crede că era făcută de 
mâna omului. 

Din sfert în sfert de oră trebuia să facem popas ca să ne 
odihnim şi să ne mai dezmorţim picioarele. Atunci ne 
aşezam pe un colţ de stâncă, cu picioarele atârnând, şi-n 
timp ce mâncam şi beam apă din pârâu, vorbeam de câte 
toate. 

E de la sine înţeles că în această falie Izvorul lui Hans se 
transformase într-o adevărată cascadă, în detrimentul 
volumului său, dar ne era îndeajuns şi chiar prea mult 
pentru a ne astâmpăra setea. De altfel, pe un teren mai 
puţin accidentat, era sigur că-şi va relua cursul său liniştit. 

În aceste clipe semăna cu onorabilul meu unchi, prin 
nerăbdarea şi mânia lui, în timp ce pe povârnişurile dulci 
îmi părea că are calmul vânătorului islandez. 

În ziua de 11 şi 12 iulie am urmat cotiturile acestei falii, 
pătrunzând cu încă două leghe în scoarţa Pământului, ceea 
ce făcea în total aproape 5 leghe sub nivelul mării Dar la 13 
iulie către ora prânzului, falia, care-şi păstra direcţia sud- 
est, luă o înclinaţie mai lină, de aproape 45 grade. 


Drumul deveni uşor, dar şi nespus de monoton. Şi cum s-ar 
fi putut să fie altfel, când peisajul nu prezenta nici un fel de 
variaţie...! 

În sfârşit, în ziua de miercuri, 15 iulie, ne aflam la şapte 
leghe sub pământ şi cam la 50 de leghe depărtare de 
Sneffels. Cu toate că eram puţin obosiţi, sănătatea nu lăsa 
nimic de dorit şi farmacia pe care o luasem pentru drum 
rămăsese neatinsă. Ca să-şi dea mai bine seama de situaţie, 
unchiul meu nota din oră în oră indicaţiile busolei, ale 
cronometrului, ale manometrului şi ale termometrului. De 
altfel, ele se găsesc consemnate aidoma în comunicarea 
ştiinţifică pe care a făcut-o despre călătoria sa. De aceea, 
când îmi spuse că ne aflăm la 50 de leghe distanţă 
orizontală, nu mi-am putut reţine o exclamaţie. 

— Dar ce ai? mă întrebă el. 

— Nimic, am făcut numai o presupunere. 

— Care anume, băiete? 

— Că, dacă socotelile dumitale sunt exacte, atunci nu mai 
suntem sub Islanda. 

— Crezi? 

— E uşor să controlăm. Am luat compasul şi am făcut 
măsurătorile pe hartă. Nu m-am înşelat! i-am spus 
unchiului. Am trecut de capul Portland, şi aceste 50 de 
leghe spre sud-est ne-au dus în plină mare. 

— Sub mare! răspunse unchiul meu, frecându-şi mâinile. 

— Prin urmare, am strigat eu, deasupra noastră se întinde 
oceanul! 

— Ei, Axel, nimic mai firesc! Oare minele de cărbuni din 
Newcastle nu se întind departe, sub valurile oceanului? 

Profesorul găsea că faptul e foarte simplu, dar, în ce mă 
priveşte, gândul că mă plimbam sub valurile mării mă 
frământa mereu. La drept vorbind, însă, ce deosebire era 
dacă pe deasupra capului nostru se întindeau câmpiile şi 
munţii Islandei sau valurile Atlanticului, din moment ce 
acoperişul de granit era solid? 


De altfel, m-am obişnuit repede cu această idee. Galeria, 
aici dreaptă, aici şerpuind, lunecând în pante sau făcând 
ocoluri când nu te aşteptai, ne ducea mereu spre sud-est, 
către marile adâncimi ale Pământului. 

După 4 zile, la 18 iulie, în seara de sâmbătă, am ajuns la 
un fel de peşteră destul de mare. Unchiul meu îi dădu lui 
Hans cei trei rixdali care i se cuveneau săptămânal şi hotări 
să poposim aici o zi întreagă. 

A doua zi, când m-am trezit, mi-am dat seama că nu mai 
eram preocupaţi de grijile plecării. Şi cu toate că ne 
găseam în acele abisuri subpământene, mă simţeam destul 
de bine... De altfel, parcă eram făcuţi pentru a duce o 
asemenea viaţă de troglodiţi. Nu mă gândeam deloc nici la 
soare, nici la stele, nici la lună, nici la pomi, nu mă gândeam 
nici la case, nici laoraşe; uitasem de toate aceste lucruri de 
prisos, din care fiinţele ce trăiesc pe pământ şi-au făcut o 
necesitate. În calitatea noastră de fosile vii, puţin ne păsa 
de aceste minuni inutile. 

Peştera părea o sală imensă şi pe podeaua ei de granit 
curgea liniştit pârâul cel atât de credincios. La o asemenea 
distanţă de izvor, apa avea o temperatură normală şi putea 
fi băută cu uşurinţă. 

După prânz, profesorul şi-a consacrat câteva ore pentru a- 
şi pune în ordine însemnările zilnice. 

— Mai întâi, ne spuse el, voi face o serie de calcule pentru 
a stabili exact locul unde ne găsim, căci la întoarcere vreau 
să întocmesc o hartă a călătoriei noastre, un fel de secţiune 
verticală a globului, care va arăta traseul expediției 
noastre. 

— Acest lucru o să fie extrem de interesant, unchiule; dar 
observaţiile dumitale vor fi, oare, suficient de precise? 

— Fără îndoială, căci am notat cu cea mai mare grijă toate 
unghiurile şi pantele. Sunt sigur că nu m-am înşelat. Acu' să 
vedem mai întâi unde ne găsim. Ia busola şi spune-mi ce 
direcţie arată. 


Am privit instrumentul şi, după o cercetare atentă, am 
răspuns: 

— Est-sud-est. 

— Bun! făcu profesorul notându-şi observaţia, şi începu să 
calculeze cu repeziciune. De aici trag concluzia că am 
parcurs 85 de leghe de la punctul nostru de plecare. 

— Cu alte cuvinte, călătorim sub Atlantic? 

— Exact. 

— Când te gândeşti că s-ar putea ca în clipa asta să 
bântuie furtuna şi vapoarele să trosnească din încheieturi 
sub loviturile valurilor şi ale uraganului! 

— Se prea poate! 

— Şi poate că balenele izbesc cu coada zidurile închisorii 
noastre! 

— Fii liniştit, Axel, ele nu vor izbuti niciodată s-o zguduie. 
Dar să ne întoarcem la calculele noastre. Deci, suntem la 
sud-est, la 85 de leghe depărtare de poalele Sneffelsului şi, 
potrivit însemnărilor mele anterioare, cred că am ajuns la o 
adâncime de 16 leghe. 

— 16 leghe! strigai eu. 

— Fără îndoială. 

— Ne aflăm, aşadar, la limita extremă pe care ştiinţa o 
acordă scoarţei pământeşti. 

— Nu te contrazic. 

— Asta înseamnă că, după legea creşterii temperaturii, ar 
trebui să avem o căldură de cel puţin 1500 de grade. 

— Ar trebui, băiete...! 

— Şi că toată masa de granit n-ar avea cum să se menţină 
în stare solidă, ci ar trebui să fie topită. 

— După cum vezi, nu e chiar aşa, şi faptele, după obiceiul 
lor, vin să dezmintă teoriile. 

— Sunt silit să recunosc că ai dreptate, dar, în sfârşit, toate 
astea mă uimesc... 

— Cât arată termometrul? 

— Douăzeci şi şapte de grade şi şase zecimi. 


— Mai lipsesc deci încă 1472 de grade şi 4 zecimi pentru 
ca savanții să aibă dreptate. Deci creşterea proporţională a 
temperaturii e o eroare. Deci Humphry Davy nu s-a înşelat. 
Deci n-am făcut rău că l-am ascultat. Ce mai ai de spus? 

— Nimic...! 

De fapt, aş fi avut multe de spus. Nu recunoşteam, în nici 
un caz, valabilitatea teoriei lui Davy şi continuam să mă aflu 
de partea acelora care susțineau teoria căldurii existente în 
centrul Pământului, cu toate că nu-i simţeam deloc efectele. 
în realitate eram mai înclinat să admit că vatra acestui 
vulcan stins e căptuşită de straturile unor lave refractare, 
care nu permiteau căldurii să se propage prin pereţii săi. 

Deşi mă străduiam să caut argumente noi, mă mulţumeam 
să iau situaţia aşa cum era. 

— Unchiule, i-am spus eu, să presupunem că toate 
calculele dumitale sunt exacte. Îngăduie-mi, totuşi, să trag o 
ultimă concluzie. 

— Sigur, băiete, eşti liber s-o faci! 

— În punctul în care ne găsim, pe latitudinea Islandei, raza 
Pământului e de aproape 1583 leghe. 

— 1583 de leghe şi o treime. 

— Să zicem că-i de 1 600 de leghe, ca să avem o cifră 
rotundă. Aşadar, dintr-un total de 1 600 de leghe, noi am 
făcut doar 16? 

— Exact precum spui. 

— Şi asta, cu preţul a 85 de leghe străbătute în diagonală? 

— Chiar aşa! 

— În aproape douăzeci de zile? 

— În douăzeci de zile. 

— Or, 16 leghe fac abia a suta parte din raza 
Pământului!... Dacă mergem tot aşa, coborârea o să dureze 
vreo două mii de zile, adică aproape cinci ani şi jumătate. 
Profesorul nu-mi răspunse. 

— Fără a ţine seama că dacă o verticală de 16 leghe se 
întâlneşte cu o orizontală de 80, asta ar face opt mii de 


leghe înspre sud-est şi ar însemna că am ieşit de mult 
printr-un alt punct al globului, fără să atingem centrul! 

— la dă-le dracului de calcule! izbucni deodată unchiul 
meu. Dă-le naibii de ipoteze! Pe ce se bazează? Ce dovezi ai 
că această galerie nu ne duce direct la ţintă? De altfel, 
există un precedent. Doar drumul ăsta l-a făcut şi un altul. 
Cum a ajuns Saknussemm, tot aşa o să ajungem şi noi! 

— Nădăjduiesc, dar, în sfârşit, îmi e îngăduit să... 

— Îţi e îngăduit să taci, Axel, dacă n-ai altceva de spus 
decât gugumanii de soiul acestora...! 

Îmi dădeam seama că teribilul profesor ameninţa să apară 
din nou de sub pielea unchiului şi am socotit că e mai 
cuminte să tac. 

— Şi acu', cercetează manometrul. Ce arată? 

— O presiune foarte mare. 

— Bine. Coborând încetişor, ne-am obişnuit puţin câte 
puţin cu densitatea acestei atmosfere, şi de aceea nu ne mai 
supără deloc. 

— E adevărat, doar că uneori mai simt dureri în urechi. 

— Asta nu-i nimic, poţi face să înceteze durerile, respirând 
mai des. În chipul acesta pui în comunicaţie aerul dinafară 
cu cel din plămâni. 

— Straşnic! am strigat eu, fiind cu totul hotărât să nu-l mai 
contrazic. De altfel, e o adevărată plăcere să te simţi 
cufundat într-o atmosferă mai densă. N-ai observat cu ce 
intensitate se propagă sunetul? 

— Ba, cum să nu! Până şi un surd ar auzi aici perfect...! 

— Şi această densitate va creşte, nu-i aşa? 

— Da, conform unei legi prea puţin fixă. Dar tot atât de 
adevărat e că intensitatea presiunii va descreşte pe măsură 
ce vom coborî. Doar ştii singur că apăsarea atmosferei e 
mai mare la suprafaţa Pământului şi că în centrul globului 
obiectele nu mai au greutate. 

— Ştiu, dar spune-mi, te rog, aerul acesta nu va sfârşi prin 
a dobândi densitatea apei? 

— Desigur, sub presiunea a 710 atmosfere. 


— Şi dacă vom cobori mai jos? 

— Atunci densitatea va creşte şi mai mult. 

— Şi-n cazul acesta, cum coborâm? 

— Foarte simplu. O să ne punem pietre în buzunar. 

— Drept să spun, unchiule, mă uimeşti, dumneata găseşti 
răspuns la orice întrebare. 

N-am îndrăznit să merg mai departe pe tărâmul 
ipotezelor, căci m-aş fi lovit de o altă imposibilitate, care l-ar 
fi făcut pe profesor să sară în sus. Era însă destul de 
evident că, la o presiune care putea atinge mai multe mii de 
atmosfere, aerul va sfârşi prin a trece în stare solidă şi 
atunci, admițând chiar că corpurile noastre ar rezista, vom 
fi nevoiţi să ne oprim, în ciuda tuturor raţionamentelor din 
lume. 

Dar nu i-am mai împărtăşit această concluzie. Unchiul meu 
mi-ar fi ripostat şi de data asta, dându-mi-l iarăşi ca 
exemplu pe veşnicul său Saknussemm, care a creat un 
precedent pe care nu se putea pune mare temei. La urma 
urmei, chiar dacă s-ar fi dovedit sigur că savantul islandez a 
făcut această călătorie, puteam să-i amintesc unchiului un 
lucru elementar: în secolul al XVI-lea nu se inventaseră încă 
nici barometrul, nici manometrul, aşa că Saknussemm n-a 
avut nici un instrument la îndemână ca să stabilească precis 
că a ajuns la centrul Pământului. Dar mi-am păstrat acest 
argument, în aşteptarea evenimentelor. 

Restul zilei l-am petrecut în calcule şi discuţii. Am fost tot 
timpul de aceeaşi părere cu profesorul Lidenbrock, dar 
invidiam deplina nepăsare a lui Hans, care nu-şi bătea 
câtuşi de puţin capul căutând să afle efectele şi cauzele 
lucrurilor, ci se lăsa dus orbeşte oriunde îl mâna destinul. 

Trebuie să mărturisesc că până aici toate lucrurile au 
mers bine şi aş păcătui dacă m-aş plânge de ceva. În cazul 
când media greutăților ar fi rămas constantă, cu siguranţă 
că aveam să ne atingem țelul. Şi atunci, ce glorie ne 
aştepta! Iată că începusem să gândesc ca profesorul 
Lidenbrock! Să fac aceleaşi raționamente. Pe cinstea mea. 


Oare toate astea se datorau mediului ciudat în care trăiam? 
Poate! 

Timp de câteva zile am coborât povârnişuri foarte repezi, 
unele aproape verticale, care-mi dădeau fiori, afundându-ne 
înăuntrul Pământului. Erau zile când parcurgeam câte o 
leghe şi jumătate până la două leghe, coborând pante 
periculoase, şi nu ştiu ce ne-am fi făcut de nu ne-ar fi venit 
în ajutor Hans, cu îndemânarea lui şi minunatul său sânge 
rece. Acest islandez nepăsător ne era cu totul devotat; 
numai datorită lui am putut scăpa dintr-o mulţime de 
primejdii din care singuri n-am fi putut ieşi. 

Mutismul său creştea din zi în zi tot mai mult. Şi-mi părea 
că ne cuprinsese şi pe noi. De altfel, se ştie că obiectele din 
jur au o mare influenţă asupra omului. Cel care se închide 
între patru pereţi sfârşeşte prin a pierde facultatea de a 
asocia ideile şi cuvintele. Câţi prizonieri zvârliţi în 
întunericul celulelor n-au ajuns idioţi, dacă nu şi nebuni, din 
cauză că nu şi-au mai putut exercita facultăţile gândirii! 

În răstimpul celor două săptămâni care s-au scurs după 
ultima noastră discuţie, nu s-a întâmplat nici un fapt demn 
de a fi povestit. N-am reţinut în memorie nimic şi lucrul este 
explicabil. Totuşi, un singur eveniment, de o extremă 
gravitate, îmi stăruie tot timpul în amintire, şi mi-ar fi greu 
să uit până şi cel mai mic amănunt. 

La 7 august, în urma atâtor coborâşuri, atinsesem o 
adâncime de 30 de leghe. Aşadar, deasupra noastră, la 30 
de leghe, se găseau stânci, oceane, continente şi oraşe. 
După socotelile mele, trebuia să fim la aproximativ două 
sute de leghe depărtare de Islanda. În ziua aceea mergeam 
pe o galerie puţin înclinată. Eu mă aflam în frunte. Unchiul 
meu ducea unul din aparatele Ruhmkoriff, iar eu pe al 
doilea, atent să examinez straturile de granit. Deodată, 
întorcându-mă înapoi, am văzut că eram singur. Asta-i bună, 
mi-am spus, pesemne c-am mers prea repede, sau Hans şi 
unchiul meu s-au oprit în drum! Acum n-am încotro, trebuie 
să mă întorc la ei. Din fericire, drumul nu urca prea tare. 


M-am întors. Am mers aproape un sfert de oră. Nimeni. 
Am strigat. Nici un răspuns. Glasul meu se pierdea, înghiţit 
de ecourile cavernoase pe care le trezise deodată. începuse 
să mă cuprindă îngrijorarea. Mă trecu un fior prin tot 
corpul. Puţină stăpânire! mi-am spus cu glas tare. Sunt 
sigur că-mi voi regăsi tovarăşii. Doar nu-s două drumuri, şi 
eu sunt înaintea lor. Să mă întorc. 

Am urcat din nou înapoi, cam vreo jumătate de oră, 
ascultând cu încordare dacă nu mă strigă cineva, căci, în 
acea atmosferă densă, orice vorbă putea să-mi ajungă la 
ureche de oricât de departe. O tăcere îngrozitoare domnea 
în imensa galerie. M-am oprit. Nici nu-m venea să cred că 
sunt singur. Preferam să cred că m-am rătăcit, nu că eram 
pierdut, căci acela care se rătăceşte mai poate fi găsit. 
Fiindcă nu există alt drum decât ăsta, mi-am spus, şi cum şi 
ei trebuie să vină tot pe aici, nu se poate să nu-i întâlnesc. 
Va fi de ajuns numai să urc. Dar dacă, nevăzându-mă şi 
uitând că le-am luat-o înainte, le-o fi trecut şi lor prin gând 
să se întoarcă înapoi?! Ei bine! Chiar şi-n cazul ăsta, nimic 
nu-i pierdut; dacă mă grăbesc, tot îi voi găsi, asta-i sigur...! 

Repetam aceste ultime cuvinte ca un om care nu-i convins 
de cele ce spune. De altfel mi-a trebuit un timp destul de 
îndelungat ca să pot desprinde din mintea mea tulbure 
aceste idei atât de simple şi să le pot închega în câteva 
frânturi de frază. 

Mă cuprinsese îndoiala. Mergeam eu oare înaintea lor? 
Desigur. Hans era în urma mea, iar unchiul venea după el. 
Într-un rând, Hans se oprise câteva minute, pentru a-şi 
prinde mai bine bagajele pe umăr. Mereu îmi venea în 
minte acest amănunt. Probabil că atunci am luat-o înainte! 

De altfel, mă gândeam eu încurajându-mă, mai am la 
îndemână un mijloc sigur pentru a nu mă rătăci, un fir care 
să mă călăuzească prin acest labirint şi care nu poate să se 
rupă - e credinciosul meu pârâiaş! N-am decât să-i urmez 
cursul şi va trebui să dau cu siguranţă de urmele 
tovarăşilor mei! 


Gândul ăsta m-a însufleţit şi m-am aşternut la drum, fără a 
pierde o clipă. 

Cât de mult am binecuvântat atunci prevederea unchiului 
meu care-l oprise pe vânător să astupe gaura făcută în 
peretele de granit. După ce ne-a astâmpărat setea în tot 
timpul drumului, izvorul acesta binefăcător îmi servea acum 
de călăuză prin întortocheatele subterane ale scoarţei 
pământeşti. 

Înainte de a porni, m-am gândit că mi-ar prinde bine dacă 
m-aş spăla niţel. M-am aplecat, aşadar, pentru a-mi cufunda 
fruntea în undele Izvorului lui Hans... Dar mare mi-a fost 
uimirea când, în loc de apă, am dat peste piatră de granit 
uscată şi colţuroasă! Pârâul nu mai curgea la picioarele 
mele. 

Cum aş putea să vă descriu desperarea care mă 
cuprinsese? Nici un cuvânt din vreo limbă omenească n-ar 
putea să-mi redea sentimentele. Eram îngropat de viu şi 
condamnat să mor în chinurile foamei şi ale setei. Fără să 
vreau, mi-am plimbat mâinile înfrigurate pe podeaua de 
granit. Cât de uscată mi se părea stâncă! Dar cum s-a 
întâmplat de m-am rătăcit, cum am părăsit cursul apei? 
Căci, în adevăr, pârâiaşul nu mai era aici! Abia atunci mi-am 
dat seama de ce stăruia o tăcere atât de stranie în timpul 
când aşteptam să aud vreun strigăt al tovarăşilor mei. Nu 
mai încăpea îndoială că, în momentul când am apucat pe 
calea aceea lăturalnică, n-am observat deloc că pârâiaşul 
nu mai curgea la picioarele mele. Probabil că în momentul 
acela se deschisese în faţa mea o bifurcare a galeriei, şi 
Izvorul lui Hans, ascultând de capriciile unui alt povârniş, o 
luase, împreună cu tovarăşii mei, către adâncimi 
necunoscute. 

Cum să mă întorc? Nu mai aveam la îndemână nici un 
indiciu. Picioarele mele nu lăsaseră nici o urmă pe acest sol 
granitic. Îmi frământam mintea căutând o soluţie la această 
problemă de nedezlegat. 


Acum, situaţia mea putea fi redată doar printr-un singur 
cuvânt: pierdut! 

Da, pierdut în aceste adâncimi care mi se păreau uriaşe. 
Cele 30 de leghe de scoarță a Pământului mă apăsau pe 
umeri cu o greutate înspăimântătoare. Mă simţeam strivit. 

Am încercat să-mi adun gândurile şi să le îndrept spre 
lucrurile de pe pământ. Abia am reuşit. Hamburg, casa din 
Konigstrasse, biata mea Grauben, toată acea lume, pierdută 
pentru mine, îmi trecu repede prin mintea înspăimântată. 
Am revăzut apoi, ca prin vis, diferitele etape ale călătoriei, 
trecerea oceanului, Islanda, întâlnirea cu domnul 
Fridriksson, Sneffelsul! 

În situaţia în care mă aflam, numai un nebun ar fi putut 
păstra o umbră de speranţă c-o să mai iasă vreodată la 
liman, şi de aceea socoteam că-i mai cuminte să mă las 
pradă desperării, decât să mă amăgesc cu deşertăciuni. 

Într-adevăr, ce putere omenească putea să mă readucă la 
suprafaţa Pământului şi să desfacă aceste bolți enorme care 
se încovoiau deasupra capului meu? Cine putea să-mi arate 
calea cea bună, ca să dau de tovarăşii mei? 

— Ah, unchiule! strigai eu, copleşit de desperare. 

A fost singurul cuvânt de imputare pe care i l-am adresat, 
căci îmi dădeam seama cât trebuie să sufere, nenorocitul, 
din pricina mea, căutându-mă în zadar. 

Pierdusem orice nădejde că mi-ar putea veni în ajutor vreo 
fiinţă omenească, şi cum nu mai eram în stare să încerc 
nimic pentru a mă salva, m-am gândit la ajutorul Cerului. 
Amintirile copilăriei mele, a mamei pe care n-am cunoscut-o 
decât pe vremea când mă ţinea în braţe, îmi veniră în 
minte. Am început să mă rog, cu toate că aveam foarte 
puţin dreptul de a fi ascultat de Dumnezeu, căruia mă 
adresam atât de târziu, şi l-am implorat din tot sufletul. 

Întoarcerea aceasta spre Providenţă m-a mai liniştit şi mi- 
am putut concentra toate gândurile asupra situaţiei în care 
mă găseam. 


Mai aveam merinde pentru trei zile şi, din fericire, bidonul 
era plin cu apă. Iotuşi, nu puteam suporta să mai stau 
multă vreme singur. Dar trebuia, oare. să urc sau să cobor? 
Trebuia să urc, desigur, să urc mereu! 

Să urc până la punctul unde părăsisem izvorul, până la 
acea funestă bifurcare de drumuri. De îndată ce-aş fi văzut 
pârâul curgând la picioarele mele, mi-ar fi fost oricând uşor 
să mă întorc la vârful Sneffelsului. 

Cum de nu m-am gândit mai devreme la această 
posibilitate? Nu încăpea îndoială că era un mijloc de 
scăpare, un mijloc sigur! Deci, cel dintâi lucru pe care-l 
aveam de făcut era să dau cât mai curând de Izvorul lui 
Hans. 

M-am sculat şi, sprijinindu-mă de bastonul meu cu vârful 
de fier, am început să urc galeria. Panta era destul de 
abruptă. Mergeam încrezător şi fără să mă încurc, ca un om 
care-i sigur de drumul pe care-l urmează. 

Timp de o jumătate de oră, nici un obstacol nu mi s-a pus 
în cale. Am încercat să recunosc drumul după forma 
tunelului, după ieşiturile unor stânci, după felul cum se 
rânduiau cotiturile, dar nici un semn deosebit nu mi-a atras 
atenţia şi mi-am dat seama în curând că această galerie nu 
putea să mă ducă la locul ei de bifurcare. Se înfunda. M-am 
izbit de un perete de netrecut şi am căzut pe o stâncă. 

Nici n-aş putea descrie ce groază, ce desperare m-au 
cuprins atunci. Am rămas încremenit, fără grai. Ultima mea 
speranţă se zdrobise de acest perete de granit. 

Pierdut în labirintul ale cărui cotituri se încrucişau în toate 
direcţiile, nu mai ştiam încotro să-mi găsesc scăparea. Nu- 
mi mai rămânea decât să mor de cea mai îngrozitoare 
moarte! Şi, ciudat lucru, îmi veni în minte că trupul meu, 
transformat în fosilă, va stârni mari şi grave discuţii 
ştiinţifice, dacă într-o bună zi va fi descoperit la o adâncime 
de 30 de leghe în măruntaiele Pământului! Am vrut să strig, 
dar de pe buzele mele uscate nu ieşeau decât accente 
răguşite. Gâfâiam. Şi, ca şi când nu m-aş fi temut de ajuns, 


am fost cuprins de o spaimă şi mai puternică. Lampa mi se 
stricase în momentul când am căzut. N-aveam la îndemână 
nici un mijloc ca s-o pot repara. Lumina pălea din ce în ce 
mai mult şi în curând avea să se stingă! 

Priveam cu înfricoşare cum se micşora efluviul luminos în 
serpentina aparatului. Pe pereţii întunecoşi se desfăşura o 
procesiune de umbre mişcătoare. Nu îndrăzneam să mai 
închid pleoapele, de teamă să nu pierd şi ultimul strop de 
lumină! în fiecare clipă aşteptam să dispară, şi întunericul 
să mă cuprindă cu totul, să mă înghită. 

În sfârşit, în lampă a tremurat ultima licărire. Am urmărit- 
o, am sorbit-o avid cu privirea, mi-am concentrat toată 
puterea ochilor asupra ei, ca asupra ultimei senzaţii de 
lumină ce mi-a fost dat să o simt, şi apoi am rămas cufundat 
într-un întuneric desăvârşit. 

Am scos un strigăt îngrozitor. Pe pământ, în nopţile cele 
mai întunecoase, lumina nu-şi cedează cu desăvârşire 
drepturile, nu dispare complet! Ea e difuză, abia o simţi, 
dar, oricât de puţină rămâne, retina ochiului tot o percepe, 
pe când aici nu poate reţine nimic. O întunecime de 
nepătruns mă prefăcea într-un adevărat orb. 

Mi-am pierdut atunci capul. Mi-am ridicat braţele şi, 
provocându-mi dureri cumplite, am început să pipăi în jurul 
meu. Am luat-o la fugă îndreptându-mi paşii la întâmplare 
în acest labirint fără ieşire, coborând mereu, alergând prin 
măruntaiele Pământului ca un locuitor al adâncurilor 
subterane, strigând după ajutor, ţipând, urlând, lovindu-mă 
de vârfurile stâncilor, căzând şi ridicându-mă însângerat, 
încercând să sorb sângele care-mi curgea şiroaie pe faţă şi 
aşteptând mereu ca vreun perete neprevăzut să-mi 
izbească capul şi să-l spargă! 

Unde avea să mă ducă această smintită alergătură? 
Niciodată n-aveam s-o ştiu. După mai multe ore, sleit cu 
totul de puteri, m-am prăbuşit fără simţiri lângă un perete 
al galeriei şi n-am mai ştiut de mine. 


Când mi-am revenit în fire, faţa mi-era udă, dar udă de 
lacrimi. Cât a durat leşinul nu ştiu, căci nu mai aveam nici 
un mijloc ca să-mi dau seama de timp. Nici o singurătate nu 
s-a putut asemui vreodată cu aceea în care mă aflam şi 
niciodată n-a fost cineva atât de părăsit! 

Din cauza căderii pierdusem mult sânge. Eram mânjit cu 
sânge peste tot. Ce rău îmi părea că nu murisem şi că 
aveam să trag încă multe! Nici nu voiam să mai judec. 
Căutam să gonesc din minte orice gând şi, învins de durere, 
mă rostogolii lângă peretele de granit. 

Simţeam cum mă cuprinde din nou leşinul şi-mi dădeam 
seama că odată cu el mi se scurge ultimul strop de energie 
când, deodată, un zgomot puternic îmi lovi auzul. La 
început semăna cu bubuitul prelung al tunetului, dar, 
imediat după aceea, undele sonore au prins să se piardă în 
îndepărtatele adâncimi ale prăpastiei. 

De unde venea acest zgomot? Era neîndoios că fusese 
produs de vreun fenomen care avusese loc în sânul 
masivului terestru. 

Cine ştie ce explozie a vreunui gaz sau ce prăbuşire de 
straturi se produsese tocmai atunci! 

Am ascultat din nou cu atenţie. Voiam să ştiu dacă nu 
cumva se repetă zgomotul. Trecuse aproape un sfert de oră 
şi-n galerie domnea tăcerea. Nu-mi auzeam nici măcar 
bătăile inimii. Deodată, lipind din întâmplare urechea de 
perete, mi s-a părut că aud câteva cuvinte nedesluşite, de 
neînțeles, îndepărtate. Am tresărit. E o halucinație! m-am 
gândit eu. Dar nu! Ascultând cu mai multă atenţie, am 
auzit, într-adevăr, un murmur de voci. Dar mă aflam într-un 
asemenea hal de slăbiciune, că nu eram în stare să înţeleg 
ce se vorbea. Şi totuşi se vorbea. Eram sigur de asta. O 
clipă am stat la îndoială, temându-mă ca aceste cuvinte să 
nu fie cumva ale mele, repetate de ecou. Cine ştie, poate că 
strigasem eu singur! Mi-am încleştat buzele şi am lipit din 
nou urechea de perete. Da, nu-ncape îndoială, se vorbeşte! 
Se vorbeşte!M-am târât câţiva paşi mai departe de-a lungul 


peretelui şi-am auzit mai clar. Am izbutit să prind numai 
câteva cuvinte nesigure, ciudate, de neînțeles. Ele ajungeau 
până la mine ca şi cum ar fi fost pronunţate foarte încet, 
aproape pe şoptite. Cuvântul forlorad îl auzeam repetându- 
se mereu, cu un accent de durere. 

Ce însemna? Cine-l pronunţa? Unchiul meu, sau mai 
curând Hans? Dar dacă îi auzeam atât de limpede, atunci 
însemna că şi ei puteau să mă audă. 

— Ajutor! am strigat din toate puterile. Ajutor! 

Am ascultat, căutând să prind măcar un răspuns, un 
strigăt, un suspin. Dar nu se auzea nimic. Au mai trecut 
câteva minute. În mintea mea începuse să se înfiripe o lume 
întreagă de gânduri. Îmi spuneam că vocea îmi era prea 
slăbită şi că din pricina asta nu putea ajunge până la 
tovarăşii mei. Căci ei sunt, ei sunt, cu siguranţă! am repetat 
eu. Cine altcineva ar fi îndrăznit să se afunde la 30 de leghe 
sub pământ? 

Am ascultat din nou. Îmi plimbam urechea pe perete, 
pentru a găsi punctul matematic unde vocile păreau că 
ating maximum de intensitate. Cuvântul forlorad îmi reveni 
iarăşi în auz, apoi bubuitul acela de tunet care mă trezise 
din toropeala mea. Nu, mi-am spus, asta-i sigur! Glasurile 
acestea nu pot pătrunde prin masivul muntos. Pereţii sunt 
din granit şi n-ar putea trece prin ei nici cea mai puternică 
detunătură! Zgomotele ajung cu siguranţă până la mine 
chiar prin galerie! Probabil că aici se petrece un fenomen 
acustic cu totul special! 

Am ascultat iarăşi, şi de data aceasta... de data aceasta mi- 
am auzit limpede numele străbătând spaţiul. 

Era vocea unchiului meu. El vorbea cu călăuza şi forlorad 
era un cuvânt danez! Atunci am înţeles totul. Pentru a mă 
face auzit, trebuia să vorbesc de-a lungul acestui perete 
care va avea rolul să-mi ducă glasul întocmai cum un fir 
conduce electricitatea. 

Dar nu mai aveam timp de pierdut. Dacă tovarăşii mei s-ar 
fi depărtat cu câţiva paşi, fenomenul de acustică n-ar mai fi 


avut loc. M-am apropiat deci de perete şi am pronunţat cât 
mai distinct cu putinţă: 

— Unchiule Lidenbrock! 

Aşteptam cu o nelinişte plină de spaimă. Sunetul nu se 
propagă cu o viteză prea mare; densitatea straturilor de 
aer nu-i măreşte viteza, ci doar intensitatea. După câteva 
secunde, care mi s-au părut veacuri, îmi ajunseră la ureche 
cuvintele: 

— Axel, Axel, tu eşti? 

— Da, da, eu sunt...! 

— Copilul meu, unde eşti? 

— Pierdut, în cel mai adânc întuneric. 

— Dar lampa ta? 

— S-a stins. 

— Şi pârâul? 

— A dispărut. 

— Axel, bietul meu Axel, nu-ţi pierde curajul! 

— Aşteaptă puţin, sunt istovit! Nu mai am putere să 
răspund. Dar vorbeşte-mi dumneata. 

— Curaj, îmi repetă unchiul meu. Nu mai vorbi, ci ascultă- 
mă. Te-am căutat urcând şi coborând galeria, dar n-a fost 
chip să te găsim. Ah, cât am plâns după tine, copilul meu! în 
sfârşit, bănuind că te afli totuşi pe drumul izvorului, am 
coborât din nou, trăgând focuri de puşcă. Acum, dacă vocile 
noastre s-au întâlnit, faptul acesta se datoreşte numai unui 
fenomen de acustică! Deocamdată mâinile noastre nu se 
pot atinge! Dar nu dispera, dragă Axel! E de ajuns de mult 
că ne putem auzi! 

M-am gândit câteva clipe şi-o speranţă, încă vagă, mi-a 
cuprins sufletul. Uitasem să întreb ceva foarte important. 
Mi-am apropiat deci buzele de perete şi am strigat: 

— Unchiule! 

— Ce-i, copilul meu? am primit răspunsul după câteva 
clipe. 

— Mai înainte de orice, trebuie să ştim ce distanţă ne 
desparte. 


— Asta e uşor. 

— Ai cronometrul la dumneata? 

— Da. 

— Ei bine, scoate-l! Pronunţă numele meu şi notează exact 
secunda în care l-ai pronunţat. Eu o să-l repet îndată ce-mi 
va ajunge în urechi, şi dumneata vei nota, de asemenea, 
momentul precis când ţi-a parvenit răspunsul meu. 

— Te-am înţeles. Şi jumătatea timpului cuprins între 
întrebarea mea şi răspunsul tău va arăta tocmai durata de 
care are nevoie vocea mea ca s-ajungă până la tine. 

— Foarte bine, unchiule. 

— Eşti gata? 

— Da. 

— Ei bine, fii atent, voi pronunţa numele tău... 

Mi-am lipit urechea de perete şi îndată ce am auzit 
cuvântul Axel, am răspuns imediat Axel, apoi am aşteptat. 

— 40 de secunde, spuse atunci unchiul meu. S-au scurs 40 
de secunde între cele două cuvinte. Aşadar, sunetul a avut 
nevoie de douăzeci de secunde pentru a ajunge la mine. Or, 
la douăzeci de mii de picioare pe secundă, asta face 
douăzeci de mii patru sute de picioare sau o leghe şi 
jumătate şi o optime. lată distanţa care ne desparte! 

— O leghe şi jumătate! am murmurat eu. 

— Ei, Axel, trebuie să învingi greutatea asta! 

— E nevoie să urc sau să cobor? 

— Să cobori şi iată de ce. Noi am ajuns la o mare 
scobitură, unde se întâlnesc numeroase galerii. După cum 
bănuiesc, tot aici trebuie să ducă şi galeria în care eşti tu, 
căci toate aceste crăpături, toate aceste falii ale scoarţei 
sunt dispuse ca nişte raze în jurul imensei caverne în care 
ne aflăm. Scoală-te deci şi porneşte. Târăşte-te dacă e 
nevoie, dă-ţi drumul pe pantele cele mai abrupte, mergi 
până la capăt, căci vei găsi braţele noastre gata să te 
primească... La drum. copilul meu, la drum! 

Aceste cuvinte m-au însufleţit peste măsură. 


— Adio, unchiule, am strigat. Pornesc chiar acum! 
Părăsind locul ăsta, n-o să-mi mai fie în putinţă să comunic 
cu dumneata. Aşadar, adio! 

— La revedere, Axel, la revedere! 

Au fost ultimele cuvinte pe care le-am mai auzit. Această 
surprinzătoare discuţie, schimbată prin măruntaiele 
Pământului, la mai mult de o leghe distanţă, s-a sfârşit cu 
acele puţine cuvinte de îmbărbătare şi nădejde. Am adresat 
atunci un gând plin de recunoştinţă Providenţei, căci ea mă 
condusese prin aceste imensităţi întunecoase, îndreptându- 
mi paşii poate spre singurul loc unde glasul tovarăşilor mei 
a putut ajunge până la mine. Uimitorul fenomen de acustică 
se explică foarte uşor prin una din legile fizicii şi se datora 
formei galeriilor şi conductibilităţii rocilor. De altfel, sunt 
numeroase exemple de propagare a sunetelor abia 
perceptibile în spaţiile intermediare, îmi amintesc că acest 
fenomen a fost observat în mai multe locuri; printre altele, 
în galeria interioară a Catedralei Sfântul Paul din Londra şi, 
mai ales, în adâncul acelor curioase peşteri din Sicilia, acele 
latomii de lângă Siracuza, dintre care cea mai minunată e 
cunoscută sub numele de Urechea lui Denys. 

Toate aceste gânduri îmi veneau în minte, şi-mi dădeam 
foarte bine seama că dacă vocea unchiului meu putuse 
ajunge până la mine, nu exista nici un obstacol între noi. 
Urmând drumul sunetului, trebuia în mod neîndoios să dau 
de tovarăşii mei, dar totul era să nu mă părăsească puterile. 
M-am sculat, deci, şi am pornit-o la drum. Dar, de fapt, mai 
mult mă târam decât mergeam. Panta era îndeajuns de 
abruptă. Când n-am mai putut altfel, mi-am dat drumul să 
alunec pe ea. 

În curând, viteza coborârii deveni înspăimântătoare şi, din 
clipă în clipă, eram ameninţat să cad. Dar nu mai aveam nici 
o putere să mă opresc. 

Deodată am văzut că-mi fuge terenul de sub picioare. 
Simţeam cu groază cum mă rostogolesc, săltând ca o 
minge, lovindu-mă de colţurile ieşite în afară ale unei galerii 


verticale, un adevărat puț. M-am lovit cu capul de o stâncă 
ascuţită şi mi-am pierdut cunoştinţa. 

Când mi-am revenit în simţiri, eram întins pe nişte pături 
groase, aproape în întuneric. Unchiul veghea la căpătâiul 
meu, pândind pe faţa mea cel mai mic semn de viaţă. La 
primul meu suspin mi-a luat mâna şi la prima privire a scos 
un strigăt de bucurie. 

— Trăieşte! Trăieşte! 

— Da, am răspuns cu voce slabă. 

— Copilul meu, spuse unchiul meu, strângându-mă la 
pieptul lui, acuma eşti salvat! 

Am fost foarte impresionat de duioşia care răzbătea din 
aceste cuvinte, şi mai ales de îngrijirile cu care eram 
înconjurat. Dar a fost nevoie să trec prin asemenea 
dureroase încercări pentru ca profesorul să manifeste o 
atare dăruire de sentimente. În acest moment tocmai sosi şi 
Hans. El văzu că ne ţinem de mână şi îndrăznesc să afirm 
că ochii săi exprimau o vie mulţumire. 

— God dag! spuse el. 

— Bună ziua, Hans, bună ziua! am şoptit. Şi acum, 
unchiule, spune-mi unde ne aflăm? 

— Mâine, Axel, mâine. Astăzi eşti încă prea vlăguit. Ţi-am 
pus comprese pe cap şi nu trebuie deloc să te mişti. Dormi, 
băiete, şi mâine o să afli totul. 

— Dar cel puţin spune-mi ce oră e şi în ce zi suntem. 

— E ora 11 noaptea. În 9 august, duminică. Şi acum, îţi 
interzic să mă mai întrebi ceva înainte de 10 august. 

Într-adevăr, eram foarte slăbit, şi de somn ce-mi era nu 
reuşeam să ţin ochii deschişi. Aveam nevoie de o noapte de 
odihnă, şi peste puţin am adormit cu gândul că timp de trei 
zile fusesem izolat cu totul de tovarăşii mei. 

A doua zi, când m-am trezit, m-am uitat în jur. Culcuşul 
meu, alcătuit din toate păturile, se afla într-o peşteră 
fermecătoare, împodobită cu minunate stalagmite, şi pe jos 
era presărat un nisip foarte fin. înăuntru domnea semi- 
obscuritate. Deşi nu vedeam aprinsă nici o torţă şi nici o 


lampă, totuşi de afară venea o lumină inexplicabilă, care se 
furişa printr-o deschizătură îngustă a peşterii. Am auzit, de 
asemenea, şi un murmur vag şi nedefinit, asemănător cu 
geamătul valurilor ce se sparg de mal şi, uneori, cu 
şuieratul vântului. 

Mai întâi m-am întrebat dacă sunt treaz, dacă nu cumva 
mai visez sau dacă totul nu e decât o simplă închipuire a 
creierului meu, zguduit în cădere. Totuşi nici ochii şi nici 
urechile nu se puteau înşela până într-atâta... 

E o rază luminoasă ce se furişează de afară prin această 
crăpătură a stâncilor! Şi aud destul de clar murmurul 
valurilor şi şuieratul vântului! Oare mă înşel, sau ne-am 
reîntors la suprafaţa Pământului? A renunţat oare unchiul 
meu la expediţia sa, sau a terminat-o cu bine? 

Pe când îmi frământam mintea cu astfel de întrebări de 
nedezlegat, intră profesorul. 

— Bună ziua, Axel! spuse el vesel. Pun rămăşag că te simţi 
bine! 

— Desigur, i-am răspuns, ridicându-mă în capul oaselor. 

— Nici nu se putea altfel, căci ai dormit liniştit. Hans şi cu 
mine am vegheat pe rând la căpătâiul tău şi ne-am dat 
seama că te vindeci văzând cu ochii. 

— Într-adevăr, mă simt cu totul înviorat, şi, ca dovadă, o să 
vă onorez prânzul pe care veţi binevoi să mi-l serviţi! 

— O să mănânci îndată, băiete! Nu mai ai febră. Hans ţi-a 
uns rănile cu un fel de unsoare al cărei secret îl deţin numai 
islandezii, şi s-au cicatrizat minunat. E un om nemaipomenit 
vânătorul nostru! 

În timp ce vorbea, unchiul meu mi-a adus câteva merinde, 
pe care le-am înghiţit pe nemestecate, în ciuda 
recomandărilor sale de-a mânca mai liniştit. Înfulecam de 
zor şi-l copleşeam cu întrebări la care el se grăbea să 
răspundă. 

Am aflat atunci că m-am prăvălit într-un puţ aproape 
perpendicular, care ducea tocmai la galeria principală. Cum 
ajunsesem la capătul lui în mijlocul unui torent de pietre, 


din care cea mai mică ar fi fost suficientă pentru a mă 
zdrobi, era neîndoios că o parte din pereţii galeriei 
alunecaseră odată cu mine. Şi aşa s-a întâmplat că 
îngrozitorul vehicul m-a dus până în braţele unchiului meu, 
unde am căzut însângerat şi fără cunoştinţă. 

— Ehe, făcu el, e de mirare cum ai scăpat, că te-a pândit 
moartea de o mie de ori! Dar, pentru Dumnezeu, să nu ne 
mai despărţim, căci altfel riscăm să nu ne mai revedem 
niciodată. 

Să nu ne mai despărţim! Aşadar, călătoria încă nu se 
sfârşise? Am deschis nişte ochi mari, şi, văzându-mă cât 
sunt de surprins, unchiul meu se grăbi să mă întrebe: 

— Ce ai, Axel? 

— Vreau să te întreb ceva. Spui că am scăpat teafăr şi pe 
deplin sănătos? 

— Fără îndoială. 

— Am toate mădularele nevătămate? 

— Desigur. 

— Dar capul? 

— E la locul lui, pe umeri, doar că are câteva lovituri. 

— Mi-e frică să nu mi se fi tulburat mintea. 

— Să se fi tulburat?! 

— Nu glumesc defel. Nu ne aflăm acum la suprafaţa 
Pământului? 

— Da' de unde...! 

— Atunci se vede că am înnebunit, căci văd lumina zilei, 
aud şuierul vântului şi zgomotul valurilor mării, care se 
sparg de mal...! 

— A, numai lucrul ăsta te nelinişteşte...? 

— Unchiule, nu vrei să-mi explici...? 

— N-o să-ţi explic nimic, căci nu se poate da încă vreo 
explicaţie, dar o să te convingi singur că geologia nu şi-a 
spus încă ultimul cuvânt. 

— Să ieşim de aici! am strigat eu, ridicându-mă brusc. 

— Încă nu, Axel, încă nu, căci aerul de afară ţi-ar putea 
face rău. 


— Aerul de afară? 

— Da. N-auzi? Bate un vânt destul de puternic şi nu vreau 
să dai piept cu el. 

— Te asigur că mă simt destul de zdravăn. 

— Mai ai puţină răbdare, băiete. Dacă te-ai îmbolnăvi din 
nou, ne-am afla în mare încurcătură. Nu trebuie să pierdem 
nici o clipă de prisos, căci s-ar putea ca traversarea să 
dureze mult. 

— Traversarea? 

— Da, odihneşte-te bine încă azi, fiindcă mâine o să ne 
îmbarcăm. 

— Să ne îmbarcăm? 

Acest ultim cuvânt mă făcu să sar în sus. Cum? Să ne 
îmbarcăm? Dar ce, parcă aveam de trecut vreun fluviu, 
vreun lac sau vreo mare? Ne aştepta oare vreun vas în nu 
ştiu ce port subpământean? Ardeam de curiozitate să aflu 
despre ce-i vorba. Unchiul meu încercă zadarnic să mă 
oprească pe loc. Dacă văzu că nerăbdarea mi-ar face mai 
mult rău decât dacă mi-ar satisface dorinţele, el se 
înduplecă. M-am îmbrăcat repede. Dintr-o precauţiune 
exagerată, m-am învelit cu una din pături şi am ieşit din 
peşteră. 

La început n-am văzut nimic. Ochii mei, care se 
dezobişnuiseră cu lumina, s-au închis brusc. Când am putut 
să-i redeschid, am rămas mai mult uimit decât încântat. 

— Marea! am strigat eu. 

— Da, răspunse unchiul meu, Marea Lidenbrock, şi-mi 
place să cred că nici un navigator nu-mi va disputa cinstea 
de a o fi descoperit şi dreptul de a-i fi dat numele meu! 

Cât vedeai cu ochii, se întindea o pânză de apă 
nemărginită, care părea să fie începutul unui lac sau al unui 
ocean. '[ărmul foarte mult scobit oferea ultimelor ondulaţii 
ale valurilor un nisip fin, auriu, presărat cu scoici mici, 
unde-şi avuseseră lăcaşul primele fiinţe de pe Pământ. 
Valurile se spărgeau cu acel murmur sonor, specific 
spaţiilor închise, dar vaste. O spumă străvezie zbura pe 


luciul apei, purtată de suflarea unui vânt uşor, şi câteva 
picături ajunseră până la mine şi mă stropiră pe faţă. Pe 
această plajă, uşor înclinată, la aproape o sută de stânjeni 
de marginea valurilor, se sfârşeau, înaintând în mare, 
proptelele stâncilor enorme, care se lărgeau în partea de 
sus, ridicându-se la o ameţitoare înălţime. Unele din ele, 
sfâşiind ţărmul cu colţurile lor ascuţite, formau capuri şi 
promontorii roase de dinţii talazurilor. Ochiul urmărea, cât 
putea să cuprindă cu privirea, aceste mase, care se profilau 
limpede pe fundalul înceţoşat al orizontului. 

Era un adevărat ocean, cu ţărmuri care coteau capricios, 
dar pustii şi cu un aspect îngrozitor de sălbatic. 

Dacă privirile mele puteau să se plimbe până hăt departe 
pe această mare, apoi acest lucru se datora unei lumini 
speciale, care te făcea să desluşeşti cele mai mici detalii. Nu 
era lumina soarelui, cu fascicolele sale strălucitoare şi 
iradiaţia splendidă a razelor, şi nici strălucirea palidă şi 
vagă a astrului nopţii care doar reflectă lumina soarelui, 
fără să dea însă căldură. Intensitatea acestei lumini 
speciale, împrăştierea ei difuză, albeaţa ei puternică, dar 
uscată, temperatura ei îndeajuns de mică, strălucirea ei, 
superioară în realitate aceleia a lunii, arătau în mod evident 
că e de origine electrică. Era ca o auroră boreală, un 
fenomen cosmic continuu, care avea loc în această uriaşă 
peşteră ce putea cuprinde un ocean. 

Bolta suspendată deasupra capului meu, cerul, dacă vreţi, 
părea alcătuit din nori mari, din aburi mişcători şi 
schimbători care, prin efectul condensării, trebuiau, în 
anumite zile, să se transforme în ploi torențiale. La început 
nu mi-a venit să cred că sub o presiune atât de puternică a 
atmosferei evaporarea apei ar putea să se producă, şi 
totuşi, printr-un fenomen fizic pe care nu-l înţelegeam, în 
aer pluteau pături largi de nori. Dar era frumos. lradiaţiile 
electrice dădeau naştere la uimitoare jocuri de lumină, care 
se răsfrângeau pe suprafaţa norilor aflaţi foarte sus. Pe 
volutele lor inferioare se desenau umbre vii, şi, deseori, 


între două straturi despărțite, o rază aluneca până la noi cu 
o intensitate deosebită. Dar oricât ar fi fost de puternică 
lumina, ea nu se putea compara cu aceea a soarelui, 
deoarece nu radia căldură. Din această pricină, priveliştea 
era tristă şi nespus de melancolică. În locul unui cer spuzit 
de stele strălucitoare. 

Simţeam deasupra acestor nori o boltă de granit care mă 
strivea sub greutatea ei. Şi, la drept vorbind, oricât de 
imens era acest spaţiu, el n-ar fi fost de ajuns nici pentru 
plimbarea celui mai puţin ambițios dintre sateliţi...! 

Mi-am amintit atunci de acea teorie a unui căpitan englez, 
care asemăna Pământul cu o vastă sferă, goală în interior, şi 
în care aerul se menținea luminos din cauza presiunii sale, 
în timp ce doi aştri, Pluton şi Proserpina, îşi descriau în 
acest spaţiu misterioasele lor orbite. Oare cele spuse de el 
erau adevărate? Ceea ce pot afirma e că ne aflam, într- 
adevăr, închişi într-o enormă scobitură. Nu-i puteai judeca 
nici lărgimea, căci țărmurile ei se întindeau cât vedeai cu 
ochii, şi nici de lungime nu-ţi puteai da seama, căci privirea 
ţi-era la un moment dat oprită de-o linie orizontală cam 
nesigură. în ceea ce priveşte înălţimea, trebuie că trecea de 
câteva leghe. Ochiul nu putea să zărească pilonii de granit 
pe care se sprijinea bolta, ci doar un nor imens, atârnând în 
atmosferă, a cărui înălţime depăşea cu vreo două mii de 
stânjeni altitudinea superioară a vaporilor tereştri şi care se 
datora, fără îndoială, densităţii considerabile a aerului. 

Cuvântul peşteră nu zugrăveşte întocmai acest spaţiu 
imens. Din păcate, cuvintele omeneşti sunt 
neîndestulătoare pentru a exprima tot ce vede acela care se 
hazardează în abisurile globului. 

Nu eram în stare să-mi explic existenţa unei astfel de 
scobituri. Să se fi produs, oare, prin răcirea scoarţei 
pământeşti? Din povestirile călătorilor aflasem de unele 
peşteri celebre, dar niciuna dintre ele nu avea asemenea 
dimensiuni. 


Peştera Guakhara, din Columbia, cercetată de savantul 
Humboldt, a fost străbătută de el pe o distanţă de două mii 
cinci sute de picioare, fără să-i fi dat de fund, dar e puţin 
probabil că se întinde mult peste această lungime. Imensa 
Peşteră a Mamutului din Kentucky are, de asemenea, 
proporţii gigantice, căci bolta ei se înalţă la 500 de picioare, 
deasupra unui lac fără fund. Nici ei nu i s-a dat de capăt, 
deşi mai mulţi călători au parcurs-o pe o distanţă depăşind 
zece leghe în interiorul ei. Dar ce însemnau amândouă faţă 
de uriaşa scobitură subpământeană pe care o admiram eu, 
cu cerul său de vapori, cu iradiaţiile sale electrice şi cu o 
mare întinsă, închisă între țărmurile ei! închipuirea mea se 
zbătea neputincioasă în faţa acestei imensităţi. 

Contemplam în tăcere toate aceste minuni. Îmi lipseau 
cuvintele ca să pot exprima cu adevărat ceea ce simţeam. 
Mi se părea că mă găsesc pe vreo planetă îndepărtată, pe 
Uranus sau Neptun, şi că asistăm la nişte fenomene cu totul 
necunoscute unui pământean. 

Aceste senzaţii trebuiau să fie redate prin cuvinte noi, pe 
care mintea mea nu era în stare să le scornească. Priveam, 
reflectam şi admiram totul, cu un fel de uimire amestecată 
cu groază. 

Surpriza şi noutatea unei asemenea privelişti îmi 
îmbujorară faţa; simţeam că mirarea ce mă cuprinsese era 
un adevărat leac pentru mine şi că-mi grăbeam vindecarea 
prin această nouă terapeutică. Adevărul e că aerul tare şi 
foarte dens mă înviora, dând mai mult oxigen plămânilor 
mei. 

E lesne de înţeles bucuria fără margini pe care o simţeam, 
respirând acest aer încărcat cu umede emanaţii saline, 
după cele 47 de zile petrecute prin galerii strâmte şi 
întortocheate. Nu-mi părea rău că părăsisem grota 
întunecoasă. Unchiul meu, care se obişnuise cu priveliştile 
acelea minunate, nu se mai mira defel. 

— Eşti în stare să te plimbi puţin? mă întrebă el. 

— Fireşte. Cred că nimic nu poate fi mai plăcut. 


— Ei bine, atunci dă-mi braţul şi să urmăm cotiturile 
ţarmului. Am acceptat bucuros şi-am pornit-o pe malul 
acestui nou ocean. 

Pe stânga se înălţau stânci abrupte, căţărate unele peste 
altele, formând o îngrămădire uriaşă care-ţi producea o 
impresie uimitoare. Pe laturi se rostogoleau nenumărate 
cascade, care curgeau ca nişte pânze de apă limpezi şi 
răsunătoare. Câţiva aburi uşori săltau din stâncă în stâncă, 
arătând locul izvoarelor calde, iar pâraiele şerpuiau leneşe 
înspre bazinul comun, de parcă ar fi căutat pe povârnişuri 
prilejul de a murmura şi mai plăcut. 

Printre ele am recunoscut şi Izvorul lui Hans, credinciosul 
nostru tovarăş de drum, care se pierdea liniştit în mare, ca 
şi cum n-ar fi făcut altceva de la începutul lumii. 

— De acum înainte n-o să-l mai vedem, şi-o să ne lipsească! 
am spus eu, suspinând. 

— Ce-are a face! făcu profesorul. El sau altul, totuna-i! 

Am găsit că răspunsul vădea o oarecare nerecunoştinţă. 
Dar în clipa aceea, atenţia îmi fu atrasă de o privelişte 
neaşteptată. La vreo 500 de paşi, pe un promontoriu înalt, 
ne apăru înaintea ochilor o pădure deasă. Era alcătuită 
dintr-o mulţime de copaci de mărime mijlocie, în formă de 
umbrelă, cu contururile bine desenate şi geometrice. 
Curenţii atmosferici păreau că n-au nici o influenţă asupra 
frunzişului lor şi, cu toată bătaia vântului, ei rămâneau 
nemişcaţi, de parcă ar fi fost nişte cedri împietriţi. 

Am grăbit pasul. Nu ştiam ce nume să dau acestor arbori 
ciudaţi Făceau ei oare parte din cele două sute de mii de 
specii vegetale cunoscute până acum, sau trebuia să le 
acordăm cumva un loc special în flora vegetaţiilor lacustre? 
Nu! Când am ajuns la umbra lor, surpriza mea s-a 
transformat în admiraţie. 

În adevăr, mă aflam în faţa unor specii care creşteau şi pe 
pământ, numai că aici erau croite după un tipar uriaş. 
Unchiul meu le spuse imediat pe nume. 


Şi nu se înşela defel. Închipuiţi-vă ce dezvoltare au luat 
aceste plante care se simt bine în mediile calde şi umede! 
Ştiam că Licoperdon giganteum atinge, după părerea lui 
Bulliard, o circumferință de opt-nouă picioare, dar aici era 
vorba de ciuperci albe, înalte de treizeci-patruzeci de 
picioare, cu o pălărie care avea un diametru cam de aceeaşi 
mărime. Şi erau cu miile. Lumina nu reuşea să pătrundă 
prin umbra deasă a pădurii şi un întuneric desăvârşit 
domnea sub aceste domuri suprapuse ca acoperişurile 
rotunde ale unei cetăţi africane. 

Am vrut să mă afund mai adânc în pădure, dar m-a cuprins 
un frig de moarte. Totuşi am rătăcit o jumătate de oră sub 
aceste bolți cărnoase şi umede, şi când ne-am întors pe 
malul mării a fost o adevărată binefacere. 

Dar vegetaţia acestui ţinut subteran nu era formată numai 
din ciuperci. Mai încolo se înălţau, în grupuri, numeroşi alţi 
arbori cu frunzişul decolorat. Nu era greu să-i recunoşti: 
erau modeştii arbuşti ai pământului, care aici aveau 
dimensiuni fenomenale, licopode gigantice de 100 de 
picioare, sigilării uriaşe, ferigi arborescente, înalte ca brazii 
care cresc la mari altitudini, lepidodendroni cu tulpinile 
cilindrice bifurcate şi terminate cu frunze lungi şi zburlite, 
cu perii aspri ca nişte monstruoase plante grase. 

— Uimitor, măreț, splendid! exclama unchiul meu. lată 
întreaga floră a erei secundare. lată modestele plante care 
cresc în grădinile noastre şi care în primele secole de 
existenţă a globului se transformau în arbori! Priveşte, Axel, 
admiră! Nici unui botanist nu i-a fost dat vreodată să se afle 
în faţa unor asemenea specii Asta-i o adevărată sărbătoare. 

— Ai dreptate, unchiule. Se pare că Providența a vrut să 
conserve în această seră imensă plantele antediluviene, pe 
care intuiţia şi priceperea oamenilor de ştiinţă le-a 
reconstituit într-un chip atât de perfect. 

— Bine zici, băiete, e o seră, dar te-ai exprima şi mai bine 
dacă ai adăuga că ne găsim, poate, şi într-o menajerie. 

— Într-o menajerie? 


— Da, fără îndoială! Priveşte țarina pe care o călcăm, 
oasele astea împrăştiate pe jos. 

— Într-adevăr, oase! strigai eu. Da, oase de animale 
antediluviene! M-am aplecat repede asupra acestor 
rămăşiţe. Datorită fosfatului de calciu, aceste resturi 
înfruntaseră secolele şi se păstraseră intacte. Oasele 
gigantice semănau cu nişte trunchiuri de arbori uscați şi le 
recunoşteam pe toate, fără cea mai mică şovăire. 

— lată falca de jos a unui mastodont, am spus eu; iată 
molarii unui dinoterium; iată şi un femur, care nu se poate 
să fi aparţinut decât celui mai mare dintre aceste animale, 
unui megaterium. Da, într-adevăr, o menajerie. Aceste oase 
n-au fost aduse până aici de un cataclism. Fără îndoială că 
animalele au trăit pe țărmurile mării subterane, la umbra 
plantelor arborescente. Iată, văd şi schelete întregi. Şi 
totuşi. 

— Totuşi? întrebă unchiul meu. 

— Nu înţeleg ce caută asemenea patrupede în peştera 
asta de granit. 

— De ce? 

— Fiindcă animalele n-au apărut pe pământ decât în era 
secundară, când terenul sedimentar, format din aluviuni, a 
înlocuit rocile incandescente, precumpănitoare în era 
primară. 

— Ei bine, Axel, se poate da un răspuns foarte simplu 
obiecţiunii tale, şi anume, că acest teren e un teren 
sedimentar. 

— Cum?! La o asemenea adâncime sub suprafaţa 
Pământului?! 

— Fără îndoială, şi acest fapt se poate explica prin 
manifestările geologice care au avut loc. într-o anumită 
perioadă, Pământul era format dintr-o scoarță elastică, 
supusă unor mişcări alternative de sus în jos, datorită 
legilor atracției. Or, e probabil că s-au produs prăbuşiri şi 
că o parte a terenurilor sedimentare a fost târâtă în fundul 
prăpăstiilor deschise pe neaşteptate. 


— Se poate să se fi întâmplat aşa. Dar dacă în aceste 
regiuni subterane au trăit cumva animale antediluviene, 
cine ne poate asigura că vreunul din acei monştri nu mai 
rătăceşte încă şi azi în mijlocul pădurilor întunecoase sau în 
spatele stâncilor povârnite? 

La gândul acesta mi-am plimbat cu oarecare emoție 
privirile în jurul meu, cercetând diferitele puncte ale 
orizontului, dar nici o fiinţă vie nu apărea pe aceste ţărmuri 
pustii. Mă simţeam puţin obosit şi m-am dus să mă aşez la 
capătul unui promontoriu, la picioarele căruia valurile se 
spărgeau cu zgomot. De aici îmbrăţişam cu privirea tot 
golful acesta format printr-o zdrenţuire a coastei. În fund, 
între stâncile piramidale, se desluşea un mic port. Apele 
sale calme dormeau la adăpost de orice suflare a vântului. 
O corabie şi două sau trei goelete ar fi putut pluti uşor în 
acest bazin natural. Aproape că mă aşteptam să văd vreun 
vas cu pânzele sus, pornind în larg, împins de vântul 
dinspre miazăzi. 

Dar această iluzie se risipi curând. Eram totuşi singurele 
fiinţe vii în această lume subpământeană. În unele 
momente, când vântul contenea să mai sufle, pe stâncile 
aride se lăsa o tăcere mai adâncă decât tăcerile deşertului 
şi tăcerea asta cobora, plutind, şi pe suprafaţa oceanului. 
Căutam atunci să străpung cu privirea ceţurile îndepărtate, 
să sfâşii această perdea aruncată pe fundalul misterios al 
orizontului. Ce de întrebări mi se înghesuiau pe buze! Unde 
se sfârşea marea aceasta? Până unde se întindea? Putea- 
vom oare vreodată să o străbatem şi să ajungem pe ţărmul 
opus? în ceea ce-l privea pe unchiul meu, el nu se îndoia de 
acest lucru. Trebuie să spun că şi eu o doream, dar, 
totodată, mă şi temeam. 

Am contemplat aproape o oră această privelişte minunată. 
După aceea am luat-o din nou pe țărm, pentru a ne întoarce 
la peştera noastră şi, sub imperiul celor mai ciudate 
gânduri, am adormit adânc. 


A doua zi m-am trezit complet vindecat. M-am gândit că o 
baie mi-ar face foarte bine şi de aceea m-am dus să mă 
scald câteva minute în apele acestei Mediterane. Cred că n- 
am greşit botezând-o astfel, fiindcă, dintre toate, numele 
acesta i se potrivea cel mai bine. 

M-am întors degrabă, căci mi se făcuse o foame de lup. 
Hans se pricepea să pregătească bucatele; de altfel, acum 
avea apă şi foc din belşug, aşa că putea să mai schimbe 
puţin felurile de mâncare. La desert ne-a servit câteva ceşti 
de cafea, şi delicioasa băutură parcă niciodată nu mi s-a 
părut mai plăcută la gust. 

— Acum, spuse unchiul meu, s-apropie ora fluxului şi nu se 
cade să pierdem ocazia de a-l studia... 

— Cum, fluxul? am strigat eu. 

— Da! Şi de ce te miri aşa...? 

— Influenţa lunii şi a soarelui se resimte până aici?! 

— De ce nu? Oare corpurile nu sunt supuse atracției 
universale în totalitatea lor? Pentru ce marea asta ar face 
excepţie? Ei bine, află că şi ea e supusă legilor universale. 
De aceea, cu toată presiunea atmosferică ce se exercită la 
suprafaţa ei, o s-o vezi înălțându-se ca şi Atlanticul. 

Peste câteva clipe călcam pe nisipul malului, în timp ce 
valurile se prelingeau puţin câte puţin înspre plajă. 

— Iată, a şi început să se formeze valul, am strigat eu. 

— Da, Axel, şi după spuma pe care o lasă, nu mă-ndoiesc 
că marea o să se ridice la o înălţime de aproape zece 
picioare. 

— Uimitor! 

— Nu, e firesc. 

— Orice ai zice, unchiule, toate astea mi se par 
extraordinare şi aproape că nu-mi cred ochilor. Cine şi-ar fi 
închipuit vreodată că în aceste abisuri subpământene ar 
putea să existe un ocean adevărat, cu flux şi reflux, bătut de 
vânturi şi furtuni?! 

— Şi de ce nu? Cunoşti oare vreo lege a fizicii care să se 
opună? 


— Nu cunosc, de vreme ce am înlăturat teoria căldurii 
existente în centrul Pământului. 

— Deci, până aici, teoria lui Davy e justificată? 

— După cât se vede, da! Şi trebuie să tragem concluzia că 
nimic nu contrazice existenţa mărilor sau a altor ţinuturi în 
interiorul globului. 

— Fără îndoială, dar nu-s locuite. 

— Crezi? La urma urmei, apele astea de ce n-ar adăposti 
câţiva peşti de o speţă necunoscută? 

— Ştiu şi eu, s-ar putea să fie. Dar până acum n-am zărit 
niciunul. 

— Ei bine, nimic nu ne împiedică să ne facem nişte undiţe. 
Poate că şi aici cârligul o să se dovedească la fel de folositor 
ca şi în apele de la suprafaţa Pământului... 

— Vom încerca, Axel, căci se cuvine să pătrundem toate 
tainele acestor meleaguri noi. 

— Dar în ce loc ne aflăm, unchiule, căci până acu' am uitat 
să te întreb? Şi de bună seamă că instrumentele dumitale 
ți-au dat de mult răspunsul. 

— În linie orizontală, ne găsim la 350 de leghe de Islanda. 

— Chiar atât să fie? 

— Sunt sigur că nu mă înşel nici cu 500 de stânjeni. 

— Şi busola arată tot sud-estul? 

— Da, cu o înclinaţie spre apus de 19 grade şi 42 de 
minute, la fel ca şi pe pământ. În ce priveşte însă înclinația, 
se petrece un fapt curios, pe care l-am observat cu cea mai 
mare atenţie. 

— Care anume? 

— În loc să se încline înspre pol, aşa cum se întâmplă 
totdeauna în emisfera boreală, acul are o tendinţă cu totul 
contrară. 

— Cu alte cuvinte, trebuie să tragem concluzia că punctul 
de atracţie magnetică se află cuprins între suprafaţa 
Pământului şi locul unde suntem acum. 

— Exact. Şi e probabil că dacă am fi ajuns sub regiunile 
polare, pe la 70 de grade, unde James Ross a descoperit 


polul magnetic, în ani 30 vedea acul ridicându-se vertical. 
Deci, acest misterios centru de atracţie nu se află situat la o 
mare adâncime. 

— Asta-i neîndoios! Iată un fapt pe care ştiinţa nici nu l-a 
bănuit măcar. 

— Ştiinţa, băiete, e alcătuită din erori, pe care e bine să le 
săvârşeşti, căci ele duc, încetul cu încetul, spre adevăr. 

— Şi la ce adâncime ne aflăm? 

— La o adâncime de 35 de leghe. 

— Aşadar, am spus eu, privind harta, deasupra noastră se 
întinde partea muntoasă a Scoției, sau, şi mai exact, Munţii 
Grampieni, al căror vârf veşnic acoperit cu zăpadă se ridică 
la o înălţime ameţitoare. 

— Da, răspunse profesorul, râzând. E cam grea povara pe 
care o ducem în spinare, dar bolta e solidă; marele arhitect 
al Universului a construit-o din materiale trainice şi 
niciodată omul n-a fost în stare să facă una la fel, de o 
asemenea proporţie! Căci, ce sunt bolțile podurilor şi 
ogivele catedralelor pe lângă această boltă cu o rază de trei 
leghe, sub care un ocean îşi poate desfăşura în voie clocotul 
furtunilor? 

— O, să nu crezi că m-aş teme că cerul o să cadă peste 
mine! Dar, unchiule, ce proiecte mai ai? Nu te gândeşti încă 
să ne întoarcem la suprafaţa Pământului? 

— Să ne întoarcem?! Ei aş! Dimpotrivă, o să ne continuăm 
drumul, fiindcă până acu' totul a mers atât de bine! 

— Totuşi, nu văd cum am putea să mergem mai departe, 
că doar înaintea noastră se întinde pânza asta nesfârşită de 
apă...! 

— Nu te teme, nu-s atât de zănatic să mă arunc orbeşte!... 
Dar dacă oceanele nu-s, de fapt, decât nişte lacuri, fiindcă 
sunt înconjurate de ţărmuri, cu atât mai mult marea asta 
interioară e tot un lac, căci doar e ţărmurită de masivul de 
granit. 

— Nu încape îndoială că-i aşa! 


— Atunci?! Sunt sigur că pe celălalt mal vom găsi noi 
drumuri. 

— Cam ce lungime socoţi că are oceanul ăsta? 

— 30 sau 40 de leghe. 

— Ah! am exclamat, gândindu-mă că s-ar putea să nu fie 
tocmai exactă aprecierea. 

— Deci, n-avem timp de pierdut, şi chiar de mâine o să 
pornim pe mare. 

Fără să vreau, am căutat din ochi vasul care urma să ne 
transporte. 

— Va să zică, ne vom îmbarca!... am spus eu. Biiine... Şipe 
ce vas vom porni? 

— Nu vom călători pe un vas, băiete, ci pe o plută bună şi 
trainică. 

— Pe o plută! am strigat, cuprins de uimire. O plută e la fel 
de imposibil de construit aici, ca şi un vapor, şi nu văd... 

— E drept că nu vezi, dar, dacă ai fi atent, ai putea auzi! 

— Ce să aud? 

— Nişte lovituri de ciocan care te vestesc că Hans s-a şi 
apucat de lucru. 

— Face o plută? 

— Da. 

— Cum, a şi doborât arborii cu securea? 

— Nu! Arborii erau doborâţi... Vino, şi-o să-l vezi cum 
lucrează. După un sfert de oră de mers, am ajuns pe partea 
cealaltă a promontoriului care forma micul port natural. 
Acolo l-am zărit pe Hans lucrând fără preget. Doar câţiva 
paşi mă mai despărţeau de el. Spre marea mea mirare, pe 
nisip se odihnea o plută pe jumătate terminată. Era 
întocmită din nişte bârne dintr-un lemn cu totul special şi 
avea numeroase podine. După lemnele curbate şi alţi 
buşteni, care stăteau împrăştiaţi pe pământ, ai fi zis că se 
construieşte aici nu o plută, ci o întreagă flotă. 

— Unchiule, i-am strigat, din ce fel de lemn e făcută? 

— Din pin, brad şi alte specii de conifere nordice, 
mineralizate sub acţiunea apelor mării. 


— E cu putinţă asta? 

— Desigur. E ceea ce numim surtarbrandur sau lemn 
fosilă. 

— Atunci trebuie să aibă duritatea pietrei, ca şi ligniţii, şi 
nu va putea să plutească. 

— Se întâmplă uneori şi ceea ce spui. Într-adevăr, unii 
buşteni au devenit adevăraţi antraciţi, dar alţii, cum sunt 
aceştia, n-au suferit încă decât un început de transformare 
fosilă. Priveşte şi ai să te convingi pe dată, adăugă unchiul 
meu, zvârlind în mare una din acele preţioase fosile. Bucata 
de lemn dispăru pentru o clipă, dar curând reveni la 
suprafaţă şi se lăsă în voia valurilor. 

— Ei, te-ai convins? mă întrebă unchiul meu. 

— Pe deplin! Şi convingerea mea e cu atât mai mare, cu 
cât faptul e de necrezut! 

A doua zi, seara, datorită îndemânării lui Hans, pluta era 
gata: avea o lungime de 10 picioare şi o lăţime de cinci. 
Bârnele erau legate între ele cu frânghii groase şi păreau 
că oferă destule garanţii viitorilor călători. De altfel, de 
îndată ce fu lansată pe Marea Lidenbrock, pluta lunecă 
uşor, de parcă ar fi fost de când lumea pe apă. 

În ziua de 13 august ne-am sculat dis-de-dimineaţă. Ca să 
înaintăm mai repede şi cu mai puţin efort, trebuia să 
amenajăm pluta. De aceea am improvizat catargul din două 
bastoane prinse unul de altul, varga de vântrelă dintr-un al 
treilea şi pânza din păturile noastre. Nu ne lipseau nici 
frânghiile. Totul era trainic întocmit. 

La ora 6, profesorul dădu semnalul de plecare. Proviziile, 
bagajele, instrumentele, armele şi o însemnată cantitate de 
apă dulce, strânsă din găvanele stâncilor, se găseau 
rânduite la locul lor. 

Hans meşterise şi o cârmă, care îi îngăduia să conducă 
pluta cu mai multă siguranţă, şi acum se afla lângă ea. Am 
desfăcut odgonul care ne ţinea pironiţi de mal. Pânza fu 
îndreptată spre partea dincotro bătea vântul şi am pornit 
degrabă în larg. După câteva clipe, profesorul, care ţinea ca 


toate locurile noi să capete câte o denumire geografică, 
propuse ca micul port de unde am plecat să poarte numele 
meu. 

— Ştii ce; aş propune un alt nume. 

— Care? 

— Numele lui Grauben. Portul Grauben»!... S-ar potrivi 
foarte bine pe hartă! 

— Fie! Să se numească Portul Grauben! 

lată în ce chip numele iubitei mele irlandeze fu legat de 
expediţia noastră aventuroasă. Vântul sufla dinspre nord- 
est. Înaintam foarte repede, cu vântul în spate. Straturile 
foarte dense ale atmosferei aveau o putere considerabilă şi 
umflau pânza întocmai ca un puternic ventilator. 

După o oră, unchiul meu putu socoti destul de exact viteza 
cu care navigam. 

— Dacă o să mergem tot aşa; spuse el, vom face pe puţin 
treizeci de leghe în douăzeci şi patru de ore, şi în curând o 
să ajungem la celălalt țărm. 

N-am răspuns nimic, ci m-am aşezat la o margine a plutei. 
Coasta de miazănoapte începea să se piardă la orizont. Cele 
două braţe ale țărmului se deschideau larg, ca şi cum ar fi 
vrut să ne uşureze plecarea. înaintea ochilor mei se 
întindea o mare fără de sfârşit. Nori mari îşi plimbau cu 
repeziciune umbra cenuşie peste apele acestea 
posomorâte, parcă apăsându-le greu. Razele argintii ale 
luminii electrice, care se reflectau ici şi colo prin stropii de 
apă, împresurau pluta cu o ploaie de scântei luminoase. În 
curând nu se mai văzu nici o urmă de uscat, orice punct de 
reper dispăru, şi dacă n-ar fi fost dâra spumoasă a plutei, aş 
fi putut crede că stăm pe loc. 

Spre prânz am întâlnit alge uriaşe, care se ondulau pe 
suprafaţa valurilor. Cunoşteam puterea de rezistenţă a 
acestor plante, care reuşesc să-şi ducă viaţa la o adâncime 
de peste douăsprezece mii de picioare pe fundul mărilor, se 
fecundează la presiuni de 400 de atmosfere şi deseori 
formează reţele atât de puternice, încât împiedică mersul 


vapoarelor; dar nu mi-aş fi închipuit niciodată că ar putea 
să existe specii atât de gigantice ca acelea din Marea 
Lidenbrock. 

Pluta noastră înainta pe lângă fucuşi lungi de 3 - 4000 de 
picioare, care păreau nişte şerpi imenşi, ce se întindeau cât 
vedeai cu ochii. 

Ceasuri întregi mă distram urmărind cu privirea panglicile 
acelea nesfârşite, crezând mereu că le dau de capăt, dar, 
până la urmă, răbdarea îmi era înşelată şi rămâneam numai 
cu uimirea. 

Ce forţă a putut să dea naştere unor astfel de plante şi 
care va fi fost aspectul Pământului în primele veacuri de la 
formarea sa, când, sub acţiunea căldurii şi a umezelii, 
regnul vegetal se dezvolta singur pe tot întinsul globului? 

Se lăsa seara şi, după cum observasem şi în ajun, 
luminozitatea aerului nu se micşoră câtuşi de puţin. Era un 
fenomen constant, aşa că puteai să contezi pe durata lui... 

După cină m-am întins lângă catarg, şi imediat am 
adormit, în mijlocul unei atmosfere molcome care 
predispunea la visare. 

Hans, nemişcat la cârmă, lăsa pluta să alunece în voie. De 
altfel, cum era împinsă de vânt, nici nu avea nevoie să fie 
condusă. 

De la plecarea noastră din Portul Grauben, profesorul 
Lidenbrock mă însărcinase să ţin Jurnalul de bord, adică să 
notez cele mai mici observaţii, să consemnez fenomenele 
interesante, direcţia vântului, viteza, drumul parcurs, într- 
un cuvânt, toate întâmplările acestei ciudate călătorii. 

Mă voi mărgini, deci, să reproduc aici însemnările mele 
zilnice, scrise, ca să spun aşa, sub impulsul evenimentelor, 
pentru a reda cât mai exact călătoria noastră pe apă. 

Vineri, 14 august. Vânt continuu şi egal de la nord-vest. 
Pluta alunecă repede şi în linie dreaptă. Coasta rămâne la 
30 de leghe, bătută de vânt. Nimic la orizont. Intensitatea 
luminii e neschimbată. Timp frumos sau, mai bine zis, norii 


sunt la mare înălţime, nu prea deşi şi scăldaţi într-o 
atmosferă albă, asemănătoare cu argintul topit. 

Termometrul: +32 grade. 

La amiază, Hans leagă un cârlig de undiţă, la capătul unei 
frânghii. 

Drept momeală îi pune o bucăţică de carne şi-l aruncă în 
mare, dar timp de două ore nu prinde nimic. Oare apele 
astea să nu aibă peşti? Deodată se produce o smucitură. 
Hans trage undiţa şi scoate un peşte care se zbate puternic. 

— E un morun, exclam eu, un morun! 

Profesorul îl priveşte mai de aproape şi imediat îmi dau 
seama că nu e de aceeaşi părere cu mine. 

— Peştele acesta are capul turtit şi rotund, şi partea 
posterioară acoperită cu plăci osoase; gura n-are dinţi, iar 
aripioarele pectorale, destul de dezvoltate, sunt lipite de 
trup, care se termină fără coadă. Acest peşte aparţine 
desigur unei specii înrudite cu morunul şi, de aceea, 
naturaliştii, l-au clasat în aceeaşi specie, dar se deosebeşte 
de morun printr-o seamă de trăsături destul de importante. 

După acest scurt examen, care vădeşte că unchiul meu nu 
se înşeală, el conchide: 

— Aşadar, peştele acesta aparţine unei specii dispărute de 
secole şi din care se mai găsesc numai urme fosile în 
straturile din perioada devoniană. 

— Cum, exclam eu mirat, am prins oare unul din peştii 
care trăiau în mările din era primară?! 

— Da, răspunde profesorul, continuându-şi observaţiile. Şi, 
după cum vezi, aceşti peşti fosile nu seamănă câtuşi de 
puţin cu speciile actuale. La drept vorbind, e un adevărat 
noroc să poţi pune mâna pe un asemenea exemplar viu. 

— Dar cărei familii aparţine? 

— Ordinului ganoizilor, familiei cefalospidelor, speciei... 

— Ei? 

— Speciei pterythis, pot să jur! Dar acesta are o 
particularitate care se întâlneşte numai la peştii din apele 
subterane. 


— Care? 

— E orb! 

— Orb! 

— Propriu-zis, nu e numai orb, dar organul văzului îi 
lipseşte cu desăvârşire. 

Îl privesc şi eu. Într-adevăr, n-are ochi. Dar exemplarul 
acesta poate să fie doar un caz particular. Hans pune din 
nou momeală şi aruncă undiţa în apă. Nu încape îndoială că 
marea asta e plină de peşti, căci în două ore prindem o 
mare cantitate de pterythis, precum şi peşti care aparţin 
unei familii de asemenea dispărută, dipteridele, dar, din 
păcate, unchiul meu nu poate preciza din ce specie fac 
parte. Tuturor le lipsesc ochii. Pescuitul acesta, la care nu 
ne aşteptam, ne împrospătează foarte serios proviziile. 

Un lucru pare absolut sigur: apele acestea nu adăpostesc 
decât specii fosile. Or, e ştiut că peştii, ca şi reptilele, sunt 
cu atât mai perfecţi, cu cât apariţia lor e mai veche. Poate 
că vom întâlni şi câţiva saurieni, pe care oamenii de ştiinţă 
au reuşit să-i reconstituie după o bucăţică de os!... îmi iau 
ocheanul şi privesc marea. E pustie. Fără îndoială că ne mai 
aflăm încă foarte aproape de coastă. Privesc în aer. Oare ar 
fi imposibil să văd unele din păsările reconstituite de 
nemuritorul Cuvier, fâlfâind din aripi pe aceste greoaie 
straturi atmosferice? Peştii le-ar putea furniza o hrană 
suficientă; doar sunt în mare număr. Cercetez văzduhul, 
dar e la fel de pustiu ca şi țărmurile. 

Totuşi imaginaţia mă poartă prin minunatele domenii ale 
paleontologiei. Visez cu ochii deschişi. Mi se pare că văd la 
suprafaţa apelor acele chersite enorme, acele broaşte 
țestoase antediluviene, asemănătoare cu nişte insule 
plutitoare. Pe țărmurile întunecoase îşi fac apariţia marile 
mamifere din primele zile ale Pământului, leptoterium, găsit 
în cavernele din Brazilia, mericoterium, venit din regiunile 
îngheţate ale Siberiei. Mai încolo păşeşte pachidermul 
lopiodon; acest tapir uriaş se ascunde îndărătul stâncilor, 
gata să se încaiere pentru a-şi păstra prada, cu 


anaploterium, un animal ciudat, înrudit deopotrivă cu 
rinocerul, calul, hipopotamul şi cămila, ca şi cum Creatorul, 
fiind prea grăbit în primele ore ale facerii lumii, ar fi reunit 
mai multe animale într-unul singur. Mastodontul uriaş îşi 
învârteşte trompa şi zdrobeşte cu colții stâncile care se 
înalţă pe mal, în timp ce megaterium, încovoiat peste 
enormele sale labe, scormoneşte pământul şi mugeşte 
puternic, făcând să răsune de ecouri sonorele bolți de 
granit. Protopitecul, prima maimuţă apărută pe suprafaţa 
globului, se caţără anevoie pe stânci abrupte. În văzduh, 
sau mai bine zis în primele straturi de aer dens, 
pterodactilul îşi desface labele înaripate şi alunecă întocmai 
ca un mare liliac. Mult mai sus, păsări imense, mai 
puternice decât casoarul şi mult mai mari decât struţul, îşi 
desfăşoară largile aripi şi-n zbor se izbesc cu capul de 
pereţii bolţii de granit. 

În imaginaţia mea reînvie toată această lume fosilă. 
Gândurile îmi rătăcesc spre timpurile biblice ale facerii 
lumii, cu mult înainte de naşterea omului, când Pământul 
suferea încă mari prefaceri şi nu-i putea oferi mijloace 
propice de trai. Visul mă poartă şi mai în adâncul timpului: 
mamiferele dispar, apoi păsările, apoi reptilele din era 
secundară, şi, în sfârşit,peştii, crustaceii, moluştele, 
articulatele. Zoofiţii din era primară se întorc, la rândul lor, 
în neant. De fapt, viaţă există numai în fiinţa mea, numai 
inima mea bate în această lume pustie. Nu mai există 
anotimpuri şi nici clime diferite; căldura proprie a globului 
creşte neîncetat şi atinge căldura astrului solar. Vegetaţia e 
abundentă. Trec ca o umbră prin mijlocul ferigilor 
arborescente şi cu pasul mereu nesigur, calc peste marnele 
strălucind în toate culorile curcubeului şi peste gresia 
pestriță. Mă sprijin de trunchiul uriaşilor coniferi; mă culc 
la umbra sfenofilelor, a asterofilelor şi a licopodelor înalte 
de 100 de picioare. 

Veacurile se scurg înapoi, cu repeziciunea unei zile. Cu 
ochii minţii revăd transformările. Plantele au dispărut, 


rocile de granit îşi pierd duritatea; starea lichidă va înlocui 
starea solidă, sub acţiunea unei călduri şi mai puternice; 
apele aleargă la suprafaţa globului; fierb, se volatilizează; 
vaporii învăluie Pământul care, încetul cu încetul, nu mai 
formează decât o masă gazoasă de un roşu-alb, imensă ca 
soarele şi la fel de strălucitoare! 

În centrul acestei nebuloase, de 1400000 de ori mai mare 
decât globul pe care-l va forma într-o bună zi, mă aflu eu, 
târât în spaţiile interplanetare! Corpul meu se subţiază din 
ce în ce, se sublimează la rândul său şi, întocmai ca un atom 
imponderabil, se amestecă cu imenşii vapori care îşi descriu 
în infinit orbita lor cuprinsă de flăcări! 

Ce vis! Oare unde mă duce? Mâna mea înfrigurată zvârle 
pe hârtie amănuntele acestor ciudate năluciri! Am uitat 
totul, în jurul meu nu mai e nici profesorul, nici călăuza, nici 
pluta! Mintea îmi e cuprinsă de frigurile delirului... 

— Ce ai? mă întreabă unchiul meu. 

Ochii mei holbaţi se fixează asupra lui, fără să-l vadă. 

— Ia seama, Axel, să nu cazi în mare! 

În aceeaşi clipă mă simt strâns de o mână viguroasă. E 
mâna lui Hans. Cum mă aflam în prada acelui delir, fără 
intervenţia lui, cu siguranţă c-aş fi căzut în apă. 

— Nu cumva a înnebunit?... întreabă profesorul. 

— Dar ce e? Ce s-a întâmplat?! spun eu în cele din urmă, 
revenindu-mi în fire. 

— Eşti bolnav? 

— Nu, am avut numai un moment de halucinație, dar a 
trecut. Toate decurg bine? 

— Da! Vântul e prielnic şi marea liniştită! Mergem foarte 
repede şi, dacă nu mă înşel, în curând o să ajungem pe 
tarmul celălalt. 

La aceste cuvinte mă ridic şi cercetez orizontul. Dar nu 
zăresc decât aceeaşi linie de apă care se împreună cu linia 
norilor. 

Sâmbătă, 15 august. Marea îşi păstrează monotona ei 
uniformitate. Nu se vede nici o urmă de pământ. Orizontul 


pare foarte îndepărtat. 

Mi-e capul încă greu din pricina acelui groaznic vis. 
Unchiul meu n-a fost bântuit de asemenea vedenii, dar e 
prost dispus. Cercetează cu ocheanul toate colţurile zării şi 
îşi încrucişează braţele cu un aer dezamăgit. îmi dau seama 

că profesorul Lidenbrock e pe cale să redevină omul 
imposibil din trecut şi consemnez faptul în jurnalul meu. A 
trebuit să trec prin atâtea pericole şi să îndur asemenea 
suferinţe pentru ca din sufletul lui să răzbată o licărire de 
omenie; dar de când m-am vindecat, firea lui aprigă a pus 
din nou stăpânire pe el. Şi totuşi, ce motive ar avea să se 
enerveze? Călătoria nu decurge oare în cele mai bune 
condiţii? Pluta nu înaintează cu o viteză pe care nici n-am 
sperat-o? 

— Eşti îngrijorat, unchiule? îl întreb, văzându-l cum îşi tot 
duce ocheanul la ochi. 

— îngrijorat? Nu! 

— Atunci, nerăbdător? 

— Aş avea toate motivele! 

— Şi totuşi mergem cu o viteză... 

— Nu asta mă interesează! Nu viteza e prea mică, ci 
marea e prea mare. 

Îmi amintesc atunci că, înainte de a pleca, profesorul a 
evaluat cam la vreo 30 de leghe lungimea acestui ocean 
subteran. Or, până acum, am parcurs un drum de trei ori 
mai lung şi încă nu se arată în zare țărmurile de miazăzi. 

— Nu vezi că nu coborâm? reia profesorul. Toată călătoria 
asta e timp pierdut, căci, la urma urmei, n-am bătut atâta 
cale ca să mă plimb cu barca pe un lac! 

El numeşte această călătorie o plimbare cu barca, iar 
marea asta - un lac...! 

— De vreme ce-am urmat drumul arătat de Saknussemm... 

— Tocmai asta-i problema! Am urmat noi oare acest drum? 
A întâlnit oare şi Saknussemm întinderea asta de apă? A 
traversat-o? Oare pârâul acela, pe care l-am luat drept 
călăuză, nu ne-a rătăcit cu desăvârşire? 


— În tot cazul, n-avem ce regreta c-am venit până aici. Nu 
vezi? Priveliştea e minunată şi... 

— Nu-i vorba de privelişte! Eu am pornit cu un ţel şi vreau 
să-l ating! Aşa că te rog să mă scuteşti de privelişti...! 

Tac chitic şi-l privesc pe profesor cum îşi muşcă buzele de 
nerăbdare. 

La ora 6 seara, Hans îşi cere simbria şi unchiul meu îi 
numără cei trei rixdali cuveniţi. 

Duminică, 16 august. Nimic nou. Vremea e neschimbată. 
Vântul, cu o uşoară tendinţă de a se răcori. De îndată ce mă 
scol, prima mea grijă e să observ dacă n-a scăzut cumva 
intensitatea luminii. Mă urmăreşte teama că ar putea să se 
întunece şi chiar să se stingă de tot. Dar nimic din toate 
astea nu se întâmplă. Umbra plutei se desenează foarte clar 
pe suprafaţa valurilor. 

Într-adevăr, marea asta e nesfârşită! Trebuie să aibă 
lărgimea Medieranei sau chiar a Atlanticului. Şi de ce n-ar 
avea? Unchiul face câteva sondaje. 

La un moment dat, el leagă una dintre cele mai grele 
cazmale de capătul unei frânghii şi-o lasă să se scufunde în 
apă vreo două sute de coţi. Dar nu reuşeşte să dea de fund. 
Cu mare greutate tragem sonda din apă. Când o ridicăm pe 
bord, Hans observă pe suprafaţa ei nişte adâncituri, de 
parcă bucata asta de fier ar fi fost strânsă cu putere între 
două corpuri tari. Îl privesc pe vânător. 

— Tânder! rosteşte el. 

Nu înţeleg. Mă întorc spre unchiul meu. Dar cum îl văd 
absorbit cu totul de gânduri, nu îndrăznesc să-l tulbur. De 
aceea îmi îndrept iarăşi privirea spre Hans. Călăuza închide 
şi deschide de mai multe ori gura, şi gesturile lui mă fac să-i 
înţeleg îndată gândul. 

— Dinţi!... exclam uimit, privind cu mai multă luare-aminte 
bucata de fier. 

Nu mai încape îndoială! Pe suprafaţa metalului au fost 
încrustate urmele unor dinţi! Ce putere extraordinară 
trebuie să aibă asemenea fălci, înzestrate cu dinţi cât 


piroanele! Să fie oare vreun monstru marin din speciile 
dispărute, care se frământă sub straturile adânci ale apelor, 
mai lacom fiind decât rechinul şi mai de temut decât 
balena? Nu reuşesc să-mi iau ochii de la această cazma 
roasă pe jumătate! Nu cumva coşmarul din noaptea trecută 
va deveni o realitate? Gândul ăsta mă frământă toată ziua, 
dar, după un somn de câteva ore, parcă încep să mă mai 
liniştesc puţin. 

Luni, 17 august. Încerc să-mi reamintesc felul de 
comportare al acestor animale antediluviene din era 
secundară, care au apărut după moluşte, crustacee şi peşti 
şi au precedat apariţia mamiferelor pe Pământ. Pe atunci, 
lumea aparţinea reptilelor. Mongştrii aceştia erau stăpânii 
mărilor jurasice. Natura i-a înzestrat cu o structură uriaşă, 
cu o forţă de neînchipuit! Saurienii de azi, aligatorii sau 
crocodilii cei mai mari şi cei mai periculoşi nu-s decât nişte 
exemplare de proporţii reduse, faţă de strămoşii lor din 
adâncul vremurilor. 

Mă trec fiorii când mă gândesc la aceşti monştri. Nici un 
ochi omenesc nu i-a văzut vii până acum. Ei au trăit cu o 
mie de veacuri înaintea apariţiei omului pe Pământ, dar 
oasele lor fosile, găsite în calcarul argilos, pe care englezii îl 
numesc lias, au dat posibilitate paleontologilor să-i 
reconstituie din punct de vedere anatomic şi să li se 
cunoască astfel conformaţia uriaşă. 

La Muzeul din Hamburg am văzut scheletul unei 
asemenea reptile, care avea o lungime de 30 de picioare. 
Oare mi-e dat mie, locuitor al Pământului, ca la un moment 
dat să mă aflu faţă în faţă cu aceşti reprezentanţi ai faunei 
antediluviene? Cu neputinţă! Totuşi, urma acelor dinţi 
puternici a rămas încrustată pe bucata de fier, şi, după felul 
cum e adâncitura, nu-i greu să-ţi dai seama că-s conici ca ai 
crocodilului. 

Privirile mele se fixează îngrozite pe întinsul mării. Mă tem 
să nu văd apărând şi năpustindu-se spre mine vreunul din 
aceşti locuitori ai peşterilor submarine. 


Bănuiesc că şi profesorul Lidenbrock îmi împărtăşeşte 
gândurile, dacă nu chiar şi temerile, căci, după cea 
examinat încă o dată urmele dinţilor, străbate şi el oceanul 
cu privirea. 

La dracu!... îmi zic în sinea mea. Cine l-a pus să sondeze 
adâncimea mării!... Pesemne că a tulburat pe vreunul din 
aceşti monştri în culcuşul său!... Acu', ce ne facem dacă ne 
atacă? 

Îmi arunc o privire spre arme şi mă asigur că sunt în bună 
stare. Unchiul meu îmi urmăreşte privirea şi mă aprobă 
printr-un gest. 

Pe suprafaţa apei se ivesc nişte încreţituri mari care arată 
că în adâncimi se petrece ceva. Pericolul e aproape. Aşadar, 
trebuie să fim cu ochii în patru. 

Marţi, 18 august. Se lasă seara, sau,mai curând, clipa în 
care pleoapele se închid de oboseală şi somn. Pe aceste 
meleaguri noaptea nu coboară niciodată, şi lumina continuă 
şi necruțătoare ne oboseşte teribil ochii, de parcă am 
naviga sub soarele mărilor arctice. Hans stă la cârmă. După 
un timp mă biruie somnul şi adorm. După vreo două ore mă 
trezeşte o zguduitură. Pluta a fost ridicată în sus cu o 
putere de nedescris şi zvârlită la vreo 30 de picioare. 

— Ce s-a întâmplat? strigă unchiul meu. Ne-am lovit de 
ceva? Hans ne arată o masă negricioasă, care mereu se 
ridică şi coboară, la vreo două sute de stânjeni de locul 
unde fusesem. Privesc într-acolo şi strig: 

— E un marsuin uriaş! 

— Da, aşa-i răspunde unchiul. Şi iată mai încolo o şopârlă 
de mare de o grosime neobişnuită. 

— Şi mai departe un crocodil îngrozitor! Ia priviţi ce fălci 
mari are şi câte rânduri de dinţi!... Uite că dispare. 

— O balenă! O balenă! strigă atunci profesorul. îi zăresc 
înotătoarele enorme. Uite cum zvârle apa şi,aerul prin 
nări...! 

Într-adevăr, două coloane de apă se înalţă deasupra mării, 
la o înălţime considerabilă. Rămânem încremeniţi de 


uimire, de spaimă, în faţa acestei turme de monştri marini. 
Au dimensiuni supranaturale şi cel mai mic dintre ei ar 
putea să sfărâme pluta dintr-o singură muşcătură, în clipa 
când Hans încearcă să îndrepte pânza în bătaia vântului ca 
să fugim din calea acestor monştri, la celălalt capăt al plutei 
apar alţi duşmani, la fel de periculoşi; o broască ţestoasă 
lată de 40 de picioare şi un şarpe lung de 30, care îşi 
scutură mereu capul enorm deasupra valurilor. 

Drumul ne e tăiat. Nu e chip să fugim. Aceste reptile se 
apropie de plută şi se învârtesc în jurul ei, în cercuri 
concentrice, cu o iuţeală atât de mare, că nici un convoi de 
vase n-ar putea atinge o asemenea viteză. Mi-am luat 
carabina. Dar ce efect poate să aibă un glonte asupra 
plăcilor osoase care acoperă corpurile acestor animale? 

Amuţim cu toţii de groază. Dintr-o parte se apropie 
crocodilul, dintr-alta, şarpele. Restul turmei marine a 
dispărut... Vreau să trag, dar Hans mă opreşte cu un gest. 
Cei doi monştri trec la vreo 50 de picioare de plută şi apoi 
se reped unul asupra celuilalt. Atât de mare le e furia cu 
care se încaieră, că nu ne mai văd. Se încinge o luptă 
înverşunată, la o distanţă de vreo 100 de picioare de locul 
unde ne aflăm, şi-i putem vedea bine pe cei doi monştri în 
focul încăierării. 

Deodată mi se pare că celelalte animale vin şi ele să ia 
parte la luptă, în fiecare clipă zăresc când marsuinul, când 
balena, când şopârla, când broasca ţestoasă. I le arăt 
islandezului, care dă din cap, în semn de negare. 

— Tva, zice el. 

— Ce! Doi? Susţine că-s numai doi monştri...! 

— Are dreptate! strigă unchiul meu, care nu şi-a luat o 
clipă binoclul de la ochi. 

— Fiaş! 

— Da, aşa e, primul din aceşti monştri are botul de 
marsuin, capul unei şopârle, dinţii unui crocodil, şi din 
pricina asta ne-am înşelat. E un ihtiosaurus, cea mai de 
temut reptilă antediluviană. 


— Şi celălalt? 

— Celălalt e un şarpe ascuns sub carapacea unei broaşte 
țestoase, e un plesiosaurus; teribilul duşman al celui dintâi. 

Hans a avut dreptate. Numai doi monştri tulbură întreaga 
suprafaţă a mării, două reptile, care au populat altădată 
oceanele din era secundară. Zăresc ochiul însângerat al 
ihtiosaurului, mare cât un cap de om. Natura l-a înzestrat 
cu un aparat optic extrem de puternic, ca să poată rezista 
presiunii straturilor de apă de la marile adâncimi, căci acolo 
îşi duce traiul. Nu degeaba a fost numit balena saurienilor, 
fiindcă are şi viteza, şi mărimea ei. Măsoară nici mai mult 
nici mai puţin decât 100 de picioare, şi de lucrul ăsta pot să- 
mi dau seama când îşi ridică deasupra valurilor înotătoarele 
verticale ale cozii. Maxilarul e enorm, şi, după naturalişti, 
are nu mai puţin de o sută optzeci şi doi de dinţi. 
Plesiosaurus, şarpe cu trunchiul cilindric şi cu coada scurtă, 
are labele aşezate în formă de lopeţi. Corpul său e complet 
acoperit cu o carapace, iar gâtul, lung şi mlădios ca de 
lebădă, se înalţă la 30 de picioare deasupra valurilor. 

Aceste animale se încaieră cu o furie de nedescris. Ele 
ridică munţi de apă, care se revarsă cu zgomot până la 
plută. De douăzeci de ori eram gata să ne răsturnăm. În aer 
se aud şuierături extraordinar de puternice.... 

Cele două bestii sunt în aşa fel înlănţuite, că nu le poţi 
deosebi una de alta. Oare noi vom scăpa de mânia 
învingătorului?! 

A trecut o oră, două. Lupta continuă cu aceeaşi dârzenie şi 
înverşunare. Reptilele se apropie de plută, apoi se 
îndepărtează pe rând. Rămânem nemişcaţi, gata să tragem. 

Deodată, ihtiosaurul şi plesiosaurul dispar în adâncimi, 
dând naştere unei adevărate prăpăstii. Au trecut câteva 
minute. Lupta se va termina oare în fundul mării? 

Pe neaşteptate, un cap enorm iese la suprafaţa apei, capul 
plesiosaurului. Monstrul e rănit de moarte. Nu-i mai văd 
imensa carapace. Numai gâtul cel lung se înalţă şi coboară, 
se curbează şi izbeşte valurile ca un bici uriaş, după care se 


zgârceşte ca un vierme tăiat. Apa ţâşneşte în jurul lui la o 
mare depărtare şi trece şi peste plută, orbindu-ne. Dar 
treptat, treptat, agonia reptilei se apropie de sfârşit, 
mişcările sale scad, convulsiunile se potolesc şi corpul 
acesta uriaş de şarpe se întinde ca un trunchi fără viaţă, 
plutind deasupra valurilor liniştite. 

Oare ihtiosaurul s-a întors în peştera sa submarină, sau va 
apărea din nou la suprafaţa marii? 

Miercuri, 19 august. Din fericire, vântul care suflă cu 
putere ne-a permis să fugim cât mai departe de câmpul de 
luptă. Hans e tot la cârmă. întâmplările prin care am trecut 
l-au sustras pentru o vreme pe unchiul meu de la ideile 
care-l preocupau, dar acuma e din nou nerăbdător şi 
scrutează mereu nesfârşita întindere a mării. Călătoria îşi 
reia uniformitatea ei monotonă, pe care nu ţin deloc s-o 
întrerup cu preţul unor pericole ca acelea de ieri. 

Joi, 20 august. Vântul bate dinspre nord-nord-est, destul 
de inegal. Temperatura caldă. Mergem cu o viteză de trei 
leghe şi jumătate pe oră. Către prânz se aude un zgomot 
foarte îndepărtat. Consemnez faptul, fără să-i pot da şi 
explicaţia. E un muget continuu. 

— Probabil că e o stâncă sau vreo insulă de care se sparg 
valurile, spune profesorul. 

Hans se caţără în vârful catargului, dar nu zăreşte nici o 
stâncă. Oceanul se întinde până la linia orizontului. Se 
scurg trei ore. Acum, mugetele se aud şi mai clar, de parcă 
s-ar rostogoli apele unei cascade îndepărtate. Cel puţin aşa 
mi se pare mie şi mă gândesc să-i dau şi unchiului meu 
această explicaţie. Dar el mă priveşte neîncrezător. Am 
totuşi convingerea că nu mă înşel. Ne îndreptăm oare spre 
o cascadă care ne va prăvăli în abisurile apelor? Poate că 
profesorului îi e pe plac acest mod de a cobori, fiindcă se 
apropie de verticală, dar în ce mă priveşte... 

În orice caz se produce un fenomen care se datoreşte 
acţiunii vântului, căci acum mugetele se aud cu o mare 
violenţă. Vin oare din văzduh, sau dinspre ocean? 


Îmi plimb privirea pe vaporii care atârnă greoi în 
atmosferă şi caut să le scrutez adâncimea. Cerul e 
încremenit în tăcere. Norii s-au tras înspre cel mai înalt 
punct al bolţii şi par nemişcaţi. Contururile lor se 
estompează, se pierd în imensa iradiaţie a luminii. Aşadar, 
trebuie să caut în altă parte cauza acestui fenomen. 

Îmi îndrept atunci privirea spre orizont, dar nici o ceaţă 
nu-i întunecă limpezimea de cristal. Nu observ nici cea mai 
mică schimbare. Dar dacă zgomotul e produs de vreo 
cădere de apă, de vreo cascadă, dacă tot acest ocean se 
precipită într-un bazin inferior, dacă aceste mugete se 
datoresc unei uriaşe mase de apă în cădere, atunci curentul 
trebuie să se facă simţit şi viteza sa crescândă îmi poate da 
măsura pericolului de care suntem ameninţaţi. Cercetez 
puterea curentului. Zero! O sticlă goală pe care o arunc în 
valuri rămâne nemişcată. 

Către ora 4, Hans se ridică de la locul lui, se prinde de 
catarg şi se urcă până în vârf. De acolo parcurge cu privirea 
arcul de cerc pe care-l descrie oceanul în faţa noastră şi se 
opreşte asupra unui punct. Figura sa nu exprimă nici o 
mirare, dar ochii săi privesc ţintă. 

— Să ştii, c-a zărit ceva, spune unchiul meu. 

— Aşa cred şi eu! 

Hans coboară şi apoi îşi întinde braţul înspre miazăzi, 
spunând: 

— Der mere! 

— Acolo? întreabă unchiul meu. 

Şi luând ocheanul, priveşte cu atenţie în direcţia arătată. 
Sunt atât de curios, că cele câteva minute care s-au scurs 
îmi par un veac. 

— Da, da!... strigă el. 

— Ce vezi, unchiule? 

— O jerbă imensă de apă, care se ridică deasupra 
valurilor. 

— O fi iarăşi un animal marin? Tot ce se poate. 


— Atunci s-o luăm mai spre apus, că doar ştim la ce pericol 
ne-am expune dacă ar fi să ne întâlnim cu vreunul din aceşti 
monştri ante-diluvieni! 

— Nici nu mă gândesc să schimbăm direcţia! răspunde 
unchiul meu. Mă întorc spre Hans, dar nici el nu face nici o 
mişcare, ci menţine cârma în aceeaşi neclintită poziţie. 
Distanţa care ne desparte de acest monstru marin nu pare 
să fie mai mică de douăsprezece leghe, or, dacă se poate 
zări de aici coloana de apă pe care o zvârle prin nări, 
trebuie să fie de o mărime uriaşă. Dar îmi dau seama, pe de 
altă parte, c-ar însemna să ne conformăm celei mai 
obişnuite prevederi dacă am fugi din calea lui. Că doar n- 
am coborât până aici ca să dăm exemple de atare 
prevedere! Mergem deci înainte. Cu cât ne apropiem, cu 
atât ţâşnitura e mai mare. Ce monstru poate să 
înmagazineze în măruntaiele sale o asemenea cantitate de 
apă pe care s-o dea afară astfel, fără întrerupere? 

Către ora 8 seara ne aflăm cam la două leghe de el. Trupul 
său negricios, imens, se întinde pe suprafaţa mării, de 
parcă-i o insulă. Să fie numai o simplă iluzie? Oare totul să 
se datoreze fricii? Nu, nu mă înşel! Lungimea monstrului, 
după ct îmi pare, trece de o mie de stânjeni! Cum trebuie să 
arate de aproape acest cetaceu, pe care nu l-au pomenit în 
lucrările lor nici Cuvier şi nici Blumembach? Stă nemişcat, 
de parcă doarme; marea nu are îndeajunsă putere ca să-l 
salte cât de cât şi valurile joacă pe coastele lui. Coloana de 
apă, proiectată la o înălţime de 500 de picioare, cade în jur 
ca o ploaie, făcând un zgomot asurzitor. Şi noi, de parcă am 
fi nişte zănatici, ne îndreptăm cu cea mai mare iuţeală spre 
această imensă şi puternică împroşcătură! pe care nici o 
sută de balene n-ar fi în stare s-o zvârle într-o zi...! 

Mă cuprinde groaza. Nu vreau să merg mai departe! La o 
adică, nu m-aş da în lături să tai şi pânza; mă revolt 
împotriva profesorului care însă nu mă ia în seamă. 

Pe neaşteptate, Hans se ridică de la locul său, arătându-mi 
cu degetul punctul acela ameninţător. 


— Holme! zice el. 

— O insulă! strigă unchiul meu. 

— O insulă! repet eu, ridicând din umeri cu neîncredere. 

— Da, asta-i sigur, răspunde profesorul, izbucnind într-un 
hohot de râs. 

— Dar coloana aceea de apă? 

— Gheizer, rosteşte Hans. 

— Negreşit că-i un gheizer! îl aprobă unchiul, un gheizer 
ca şi cei din Islanda! 

La început nici nu-mi vine să cred că am fost în stare să mă 
înşel într-un asemenea hal încât să iau o insulă drept un 
monstru marin! Dar după ce mă conving că e aşa, sunt 
nevoit să recunosc că am greşit. 

Pe măsură ce ne apropiem, pot să-mi dau seama mai bine 
de acest fenomen natural. Dimensiunile jerbei de apă devin 
grandioase. Insula seamănă leit cu un cetaceu imens, al 
cărui cap se înalţă deasupra valurilor, la o înălţime de zece 
stânjeni. Gheizerul - cuvânt pe care islandezii îl pronunţă 
geysirşi care înseamnă furie - se ridică maiestos la un capăt 
al insulei. Din când în când izbucnesc detunături surde, şi 
ţâşnitura enormă, cuprinsă parcă de o furie năprasnică, îşi 
scutură în aer penajul de aburi, zvârlindu-l până la primul 
strat al norilor. Gheizerul e singur. Nu-l înconjoară nici 
coloane de fum, nici izvoare calde, şi întreaga-i putere de 
natură vulcanică sălăşluieşte înăuntrul lui. Razele luminii 
electrice se întreţes cu această jerbă uluitoare, făcând ca 
fiecare strop de apă să capete culorile curcubeului şi să se 
răsfrângă în zeci de nuanţe. 

— Să debarcăm! spune profesorul. 

Trebuie să procedăm cu mare băgare de seamă, căci 
tromba aceasta de apă poate să ne scufunde pluta într-o 
clipă. Hans cârmeşte cu multă îndemânare şi ne duce 
aproape de capătul insulei. 

Săr primul pe stâncă şi unchiul mă urmează cu 
sprinteneală. Hans rămâne însă la postul său, ca un om ce 
se simte mai presus de curiozitatea şi uimirea omenească. 


Păşim pe un sol granitic amestecat cu tuf silicios; pământul 
se cutremură sub paşii noştri, întocmai ca marginile unui 
ceainic de care se izbesc aburii peste măsură de 
înfierbântaţi. Frige! Ajungem în dreptul unui mic bazin 
central de unde ţâşneşte gheizerul. Cufund un termometru 
în apa care curge clocotind şi constat că are 160 grade! 

Aşadar, apa iese dintr-o vatră cuprinsă de flăcări. 
Termometrul contrazice în mod ciudat teoriile profesorului 
Lidenbrock şi nu mă pot împiedica să-i arăt acest lucru. 

— Şi spui că fenomenul de care vorbeşti răstoarnă teoria 
mea? 

— Nu, răspund pe un ton sec, văzând că mă lovesc de o 
totală încăpățânare. 

Totuşi trebuie să recunosc că până acum am fost foarte 
favorizați de soartă şi că, pentru un motiv pe care nu-l 
cunosc, călătoria a decurs în condiţii cu totul normale în ce 
priveşte temperatura. Dar tot atât de evident şi de sigur mi 
se pare faptul că, într-o zi sau alta, vom ajunge în acele 
regiuni unde căldura interioară atinge cele mai înalte limite 
şi întrece toate gradaţiile termometrelor. 

Lucrul ăsta rămâne de văzut!... Aşa obişnuieşte să spună 
profesorul, care, după ce a botezat ostrovul vulcanic cu 
numele nepotului său, dă semnalul de întoarcere. 

Mai rămân câteva minute să privesc gheizerul şi observ că 
nu ţâşneşte cu aceeaşi putere tot timpul, că uneori îşi 
micşorează intensitatea, ca apoi să ţâşnească cu o forţă 
sporită, şi-mi explic această variaţie prin mărirea sau 
micşorarea presiunii exercitate de vaporii acumulaţi în 
rezervorul său. 

În sfârşit, părăsim insula, ocolind stâncile foarte povârnite 
şi periculoase dinspre miazăzi. Hans a profitat de acest 
popas pentru a repara puţin pluta. 

Mai înainte de a porni, fac câteva calcule pentru a-mi da 
seama de distanţa parcursă şi mi le notez în jurnalul meu. 
De la Portul Grauben până aici am străbătut două sute 


şaptezeci de leghe marine şi ne aflăm la 620 de leghe 
depărtare de Islanda, sub Insulele Britanice. 

Vineri, 21 august. A doua zi, minunata privelişte a 
gheizerului nu se mai vede. Vântul s-a întețit şi ne-a mânat 
repede, departe de Ostrovul Axel. Încetul cu încetul, 
mugetele s-au stins. 

Timpul, dacă îmi e îngăduit să-i spun astfel, pare că o să se 
schimbe în curând. Atmosfera se încarcă cu vapori care duc 
cu ei electricitatea formată prin evaporarea apelor sărate; 
norii coboară din ce în ce mai jos căpătând o culoare 
măslinie, uniformă, iar razele electrice abia mai pot să 
străbată această perdea opacă, trasă peste scena unde se 
va juca drama furtunilor. 

Mă simt nespus de impresionat, aşa cum se simte orice 
fiinţă la apropierea unui cataclism. Norii cumulus, 
îngrămădiţi spre sud, au acea înfăţişare sinistră şi 
nemiloasă, pe care adeseori am observat-o mai înainte de a 
începe furtuna. Aerul e înăbuşitor şi marea liniştită. 

În depărtare, norii seamănă cu nişte baloturi mari de 
bumbac, aruncate unele peste altele într-o neorânduială 
pitorească; încetul cu încetul se umflă şi rămân mai puţini, 
dar cresc în mărime; greutatea lor e atât de mare, că nu se 
pot desprinde de orizont; dar când se abate asupra lor 
curentul din păturile superioare, ei se contopesc pe 
nesimţite, se întunecă şi pe toată bolta se întinde în curând 
un strat unic, cu un aspect înfricoşător! Câteodată, un 
ghem de vapori, încă luminat, se saltă pe acest covor 
cenuşiu, dar peste puţin se va pierde şi el, contopindu-se cu 
masa opacă. 

Nu încape îndoială că atmosfera e saturată de 
electricitate; de altfel, toată fiinţa mea e pătrunsă de fluidul 
acesta şi mi se ridică părul în cap de parcă aş fi în preajma 
unei maşini electrice. Am impresia că dacă tovarăşii mei m- 
ar atinge în clipa asta, ar simţi o comoţie violentă. 

La ora 10 dimineaţa, semnele care arată apropierea 
vijeliei sunt şi mai evidente; s-ar spune că vântul se moaie 


pentru a-şi relua cu mai multă putere răsuflarea; bolta pare 
acum un burduf uriaş, în care se strâng uraganele. 

Nu vreau să cred în amenințările cerului, şi totuşi nu mă 
pot stăpâni să nu spun: 

— O să se strice vremea! 

Profesorul nu-mi răspunde, ci se mulţumeşte numai să 
ridice din umeri. E mânios că oceanul continuă să se întindă 
la nesfârşit înaintea noastră. 

— O să vină furtuna, îi spun arătând cu mâna spre orizont. 
Norii ăştia se lasă pe suprafaţa mării de parcă ar vrea s-o 
zdrobească. 

Tăcerea cuprinde totul. Vântul a amuţit. Natura pare ca 
moartă şi nu mai răsuflă. Pe catarg, unde se şi văd licărind 
scânteile electrice, pânza cade în cute grele. Pluta stă 
nemişcată în mijlocul unei mări îngroşate, fără nici o 
încreţitură. Dar dacă nu mai înaintăm, la ce bun să mai 
păstrăm această pânză, care ne poate pierde la prima 
izbitură a furtunii? 

— Să strângem pânza şi să coborâm catargul! spun eu. 
Prevederea e totdeauna bună! 

— Nu, la toţi dracii! strigă unchiul meu. Cu nici un preţ, 
nu! Să ne ia vântul! Să ne ducă furtuna! Numai să zăresc 
odată stâncile vreunui țărm, chiar dacă ar fi să se sfarme 
pluta în mii de bucăţi! 

Nici n-apucă bine să-şi termine vorbele că, dinspre 
miazăzi, orizontul îşi schimbă deodată înfăţişarea. Vaporii 
acumulaţi s-au transformat în apă, iar golul produs de 
această condensare bruscă a făcut ca pături puternice de 
aer să vină în mod violent să-l umple, dând naştere 
uraganului, care se năpusteşte spre noi din extremităţile 
cele mai îndepărtate ale cavernei. întunericul creşte. Abia 
pot să-mi notez câteva frânturi de frază. 

Pluta saltă ca turbată. Unchiul e zvârlit de o puternică 
izbitură. Mă târăsc până la el. S-a prins zdravăn de un 
capăt de frânghie şi pare că priveşte cu nesaţ această 
furioasă dezlănţuire a elementelor naturii. 


Hans stă nemişcat. Părul lung, zbârlit de uragan, îi cade 
pe faţa imobilă, dându-i o înfăţişare ciudată, căci din fiecare 
şuviţă ţâşnesc mici scântei luminoase. Atât de îngrozitor 
arată, de parcă-i un om antediluvian, de pe vremea 
ihtiosaurilor şi a megateriumilor. 

Catargul mai rezistă încă. Pânza se umflă ca o băşică de 
săpun gata să plesnească. Pluta lunecă cu o viteză pe care 
n-o pot aprecia, dar mai puţin repede decât şuvoaiele de 
apă care curg sub dânsa şi a căror iuţeală e atât de 
ameţitoare, încât par o pârtie dreaptă, netedă. 

— Pânza, pânza! strig, făcând semn s-o coboare. 

— Nu. răspunde unchiul. 

— Nej, spune şi Hans, clătinând încet din cap. 

În acest timp, ploaia ia forma unei adevărate cascade, 
mugind în faţa orizontului spre care alergăm ca nişte 
bezmetici. Dar mai înainte de a ajunge până la noi, vălul de 
nori se rupe, marea începe să fiarbă şi electricitatea, 
produsă printr-un uriaş proces chimic, care are loc în 
straturile superioare, intră în joc. Nenumărate fulgere 
brăzdează văzduhul şi se amestecă şi se întretaie cu 
bubuiturile puternice ale tunetelor. Masa de vapori devine 
incandescentă; grindina care se izbeşte de metalul 
uneltelor sau de armele noastre devine luminoasă; valurile 
ridicate par nişte măguri arzânde, sub care mocneşte un 
foc interior, şi fiecare coamă poartă câte o flacără. 

Ochii îmi sunt orbiţi de intensitatea luminii, urechile îmi 
țiuie, gata să se spargă din pricina tunetelor. Cu mare 
greutate mă pot ţine de catarg, care se îndoaie ca o trestie 
sub violenţa uraganului. 

(Aici, notele mele de călătorie devin cu totul incomplete. 
N-am mai găsit decât câteva observaţii fugitive, luate, ca să 
spun aşa, aproape maşinal. Dar oricât sunt de laconice, de 
obscure, se străvede în ele emoția care mă stăpânea şi 
redau mult mai bine decât memoria tot ceea ce am simţit în 
clipele acelea.) 


Duminică, 23 august. Unde ne găsim? Suntem purtaţi pe 
valuri cu o viteză de neînchipuit. 

Noaptea a fost îngrozitoare. Furtuna nu se domoleşte 
deloc. Trăim în mijlocul unor zgomote şi a unor detunături 
neîntrerupte. Urechile ne sângerează. Nu putem schimba o 
vorbă. Fulgerele nu mai contenesc. Ele descriu în văzduh 
zigzaguri uriaşe şi, după o ţâşnitură rapidă, se reîntorc de 
jos în sus izbindu-se cu furie de bolta de granit. Dacă se 
prăbuşeşte cumva? Alte fulgere se bifurcă sau iau forma 
unor globuri de foc care se sparg ca nişte bombe. Totuşi, 
zgomotul pare că nu creşte, fiindcă a trecut de limita 
intensității pe care o poate percepe urechea omenească; de 
aceea, dacă toate pulberăriile din lume ar sări împreună în 
aer, nici atunci vacarmul n-ar fi mai mare. 

La suprafaţa norilor se produce o continuă emisiune de 
lumină; energia electrică se degajează fără încetare din 
moleculele lor şi e sigur că faptul acesta determină 
schimbări în compoziţia aerului. Nenumărate coloane de 
apă sunt zvârlite în atmosferă, pentru a cădea înapoi 
spumegând. 

Unde mergem?... Unchiul meu stă întins, cât e de lung, la 
capătul plutei. Căldura se înteţeşte. Mă uit la termometru - 
arată... (cifra e ştearsă...) 

Luni, 24 august. Furtuna nu se mai sfârşeşte. în atmosfera 
aceasta, atât de densă, se produc mereu schimbări, dar 
niciuna nu rămâne definitivă şi nu pot înţelege de ce. 

Suntem frânţi de oboseală. Numai Hans e ca de obicei. 
Pluta alunecă tot timpul spre sud-est. De la Ostrovul Axel şi 
până aici am făcut mai bine de două sute de leghe. 

La miazăzi, violenţa uraganului se înteţeşte. Trebuie să 
legăm zdravăn toate obiectele care alcătuiesc încărcătura. 
Şi ca să nu ne ia valurile care trec peste capetele noastre, 
fiecare din noi se agaţă de ce poate. 

De trei zile e cu neputinţă să ne adresăm o vorbă. 
Deschidem gura, mişcăm buzele, dar nu se aude nici un 
sunet. Nici dacă ne vorbim la ureche nu putem să ne auzim. 


Unchiul s-a apropiat de mine şi a rostit câteva cuvinte. 
Cred că mi-a spus: Suntem pierduţi!'Dar nu sunt sigur de 
asta. 

Mă hotărăsc să-i scriu: Să coborâm pânza! 

Îmi face semn că e de acord. 

Nici nu şi-a terminat bine gestul, că un disc de foc şi-a şi 
făcut apariţia la marginea plutei. Catargul şi pânza au fost 
smulse deodată şi le-am văzut ridicându-se în aer, la o 
înălţime extraordinară, de parcă ar fi fost un pterodactil, 
pasărea aceea fantastică din primele veacuri ale 
Pământului. 

Am îngheţat de spaimă. Discul, pe jumătate alb, pe 
jumătate azuriu, de mărimea unei bile de zece şchioape, se 
plimbă mereu, învârtindu-se cu o viteză uimitoare, biciuit 
de uragan. Nu stă o clipă locului şi e când ici, când colo; se 
urcă pe unul din stâlpii plutei, sare pe sacul de provizii, apoi 
coboară uşor, săltând, atinge cutia cu praf de puşcă. Ah, e 
groaznic!... Vom sări în aer! Nu, discul orbitor se 
îndepărtează; se apropie de Hans, care-l priveşte ţintă, de 
unchiul meu, care se aruncă în genunchi ca să se ferească 
de el, de mine, care pălesc de teamă şi tremur în faţa 
acestei izbucniri de lumină şi căldură; se învârteşte pe 
lângă piciorul meu, pe care încerc să mi-l retrag, dar nu 
reuşesc. 

Un miros de gaz nitric umple atmosfera şi ne pătrunde în 
gâtlej, în plămâni. Simţim că ne sufocă. Oare de ce nu pot 
să-mi retrag piciorul? Stă țintuit de plută! în trecerea lui, 
discul electric a magnetizat toate obiectele de fier de pe 
bord; instrumentele, uneltele, armele se ciocnesc unele de 
altele, iscând un zgomot puternic; cuiele ghetei mele s-au 
prins de-o placă de fier, fixată în lemn. Mi-e imposibil să-mi 
desprind piciorul! 

În sfârşit, printr-un efort supraomenesc,îl smulg tocmai în 
momentul când discul era să-l înşface şi să mă antreneze în 
mişcările lui ameţitoare, învârtindu-mă şi trăgându-mă şi pe 
mine, dacă... 


Ah, ce lumină puternică! Discul a plesnit îmbrăcându-ne în 
jerbe de flăcări. 

Apoi totul se stinge. Abia mai pot să-mi arunc ochii înjur; 
unchiul meu zace întins pe plută, în timp ce Hans, nemişcat 
lângă cârmă, scuipă foc din pricina fluidului electric care-l 
pătrunsese! 

Încotro mergem? încotro mergem? 

Marţi, 25 august. M-am trezit dintr-un lung leşin. Furtuna 
continuă, fulgerele dezlănţuite se zvârcolesc în aer ca nişte 
şerpi de foc, scăpaţi din cuibar. 

Ne mai aflăm tot pe mare? Da, şi suntem duşi cu o viteză 
de neînchipuit. Am trecut pe sub Anglia, pe sub Marea 
Mânecii, pe sub Franţa, poate pe sub întreaga Europă... 
Cine ştie...! 

Se aude un zgomot nou! Fără îndoială e marea care se 
sparge de stânci!... Dar atunci... 

Aici se termină însemnările cuprinse în aşa-numitul Jurnal 
de bord, pe care, din fericire, l-am salvat din naufragiu. 
Reiau deci firul povestirii. 

N-aş putea spune ce s-a mai petrecut după izbitura plutei 
de stâncile coastei. M-am simţit zvârlit în mijlocul valurilor. 
Dacă am scăpat de moarte, dacă trupul nu mi-a fost rupt în 
bucăţi de stâncile ascuţite, asta se datoreşte braţului vânjos 
al lui Hans, care m-a tras din prăpastia deschisă, gata să mă 
înghită. 

Curajosul islandez m-a scos din vârtejul valurilor, ducându- 
mă pe o plajă cu nisip arzător, unde m-am trezit alături de 
unchiul meu. 

Hans s-a întors apoi la stâncile de care se izbeau valurile 
furioase, pentru a salva de la naufragiu tot ce mai putea fi 
salvat. Eram frânt de emoție şi de oboseală şi nici nu mai 
aveam putere să vorbesc. Mi-a trebuit mai mult de o oră ca 
să-mi revin. 

În acest timp continua să plouă cu găleata, un adevărat 
potop; dar abundența lichidă era un semn că se apropie 
sfârşitul vijeliei. Câteva pietre suprapuse ne-au oferit un 


adăpost bun împotriva torentelor cerului. Hans a pregătit 
masa, de care nimeni nu s-a atins. 

Cele trei nopţi de veghe ne storseseră de orice vlagă şi-am 
căzut imediat într-un somn adânc. 

A doua zi era o vreme splendidă. Cerul şi marea se 
potoliseră, de parcă s-ar fi înţeles. Dispăruse orice urmă a 
furtunii. Când m-am trezit, m-au întâmpinat vorbele 
profesorului, care era de o veselie extraordinară: 

— Ei, băiete, strigă el, ai dormit bine? 

Ai fi spus că ne aflăm în casa noastră din Konigstrasse, că 
peste puţin urma să cobor liniştit la dejun, şi că în ziua 
aceea chiar urma să aibă loc căsătoria mea cu biata 
Grauben!... 

Dar vai! Dacă furtuna ar fi împins pluta cât de cât spre 
răsărit, am fi ajuns sub Germania, sub iubitul meu oraş 
Hamburg, şi, în sfârşit, sub strada aceea unde locuia fiinţa 
pe care o iubeam cel mai mult pe lume!... Atunci m-ar fi 
despărţit de ea doar vreo 40 de leghe! Dar 40 de leghe 
verticale, alcătuite dintr-un perete de granit... înseamnă să 
străbaţi în realitate mai mult de 1000 de leghe! 

Toate gândurile acestea dureroase îmi trecură repede prin 
minte, înainte de a răspunde la întrebarea unchiului meu. 

— Ei, repetă el, nu vrei să-mi spui dacă ai dormit bine? 

— Foarte bine! i-am răspuns. Sunt frânt de oboseală, dar 
n-are importanţă. 

— Fireşte că n-are! Puţină oboseală! Trece repede. 

— În dimineaţa asta, dumneata îmi pari foarte vesel, 
unchiule! 

— Încântat, băiete! încântat! Am ajuns! 

— La capătul călătoriei noastre? 

— Nu, dar la celălalt țărm al mării acesteia, care nu se mai 
sfârşea. De acum înainte o să ne continuăm calea pe 
pământ şi o să coborâm cu adevărat în măruntaiele 
globului. 

— Unchiule, îngăduie-mi să-ţi pun o întrebare. 

— Cu plăcere, Axel. 


— Dar întoarcerea? 

— Întoarcerea! Va să zică, tu te gândeşti să ne întoarcem, 
când n-am ajuns încă? 

— Nu, vreau numai să întreb cum o să ne întoarcem... 

— Cât mai simplu posibil! Când vom ajunge în centrul 
Pământului, o să găsim noi o ieşire pentru a ne urca la 
suprafaţă, iar dacă n-o fi niciuna, o să ne întoarcem foarte 
liniştiţi pe drumul odată parcurs, îmi place să cred că n-o să 
se închidă în urma noastră. 

— Atunci va trebui să reparăm pluta. 

— Desigur! 

— Dar o să avem destule provizii ca să întreprindem 
proiectele astea măreţe? 

— Fireşte că da. Hans e un băiat îndemânatic şi nu mă 
îndoiesc că a salvat cea mai mare parte din încărcătură. De 
altfel, hai să ne convingem singuri de asta. 

Peste puţin am părăsit această peşteră, bătută de vânturi 
din toate părţile. Nutream o speranţă, care era totodată şi o 
teamă: acostarea plutei avusese loc în condiţii atât de 
dramatice, încât era neîndoios că pierise toată încărcătura 
de pe ea. M-am înşelat. Când am ajuns la țărm, l-am zărit pe 
Hans înconjurat de o mulţime de obiecte, aşezate în cea mai 
deplină ordine. Unchiul meu îi strânse mâna, arătându-şi 
astfel adâncul său simţământ de recunoştinţă. În timp ce 
noi dormeam, omul acesta, de un devotament rar şi care, 
poate, nu-şi mai avea seamăn pe lume, nu-şi precupeţise 
viaţa şi, cu preţul unor eforturi supraomeneşti, scăpase de 
la înec cea mai mare parte dintre bagaje şi, în orice caz, 
toate lucrurile importante. 

Nu se poate spune că n-am avut şi pierderi destul de 
simţitoare, ca armele, de pildă; dar, în sfârşit, puteam să ne 
lipsim de ele. Provizia de praf de puşcă rămăsese intactă, 
după ce era cât pe-aici să sărim în aer în timpul furtunii. 

— Ei, strigă profesorul, acum, fiindcă nu mai avem puşti, 
n-o să mai putem vâna! 

— Asta să fie toată paguba!... Dar instrumentele? 


— lată manometrul, cel mai folositor din toate şi pentru 
care aş renunţa oricând la celelalte! Fără el n-am putea 
calcula adâncimea, n-am putea şti când am atins centrul 
Pământului şi am risca să trecem mai departe, ieşind pe la 
unul din poli! 

Veselia asta a unchiului îmi păru de-a dreptul sălbatică. 

— Dar busola? l-am întrebat. 

— Iat-o pe stâncă asta, în perfectă stare, ca şi cronometrul 
şi termometrele. Ah, ce om nepreţuit e călăuza noastră...! 

Nu se putea să n-o recunosc; datorită lui nu ne lipsea nici 
un instrument. Cât priveşte uneltele şi celelalte ustensile, 
am zărit împrăştiate pe nisip: scări, frânghii, bastoane, 
târnăcoape etc. Acum mai urma să aflăm cum stăm cu 
merindele. 

— Dar proviziile? am întrebat. 

— Să vedem ce ne-a mai rămas! îmi propuse unchiul meu. 
Lăzile cu alimente erau rânduite pe plajă, perfect 
conservate. Marea le cruţase în cea mai mare parte, 
lăsându-le aproape intacte, aşa că biscuiţii, carnea sărată, 
rachiul de ienupăr şi peştele uscat, ce ne rămăseseră, ne 
ajungeau pe încă patru luni. 

— Patru luni! strigă profesorul. Avem timp suficient ca să 
ne ducem până-n centrul Pământului şi să ne şi întoarcem! 
Şi cu ceea ce ne mai rămâne, mă bate gândul să dau un 
mare ospăț în cinstea colegilor mei de la Johannaeum! 

Ar fi fost cazul să fiu de mult obişnuit cu felul de a fial 
unchiului meu, şi totuşi, omul ăsta mă uimea de fiecare 
dată. 

— Acu' avem prilejul să ne refacem şi provizia de apă, 
adăugă el, căci ploaia a umplut toate scobiturile şi găvanele 
din stâncile de granit. Aşadar, n-avem de ce ne teme c-o să 
murim de sete. în ceea ce priveşte pluta, o să-l rog pe Hans 
s-o repare cât poate el mai bine, deşi îmi închipui că n-o s-o 
mai folosim. 

— Cum asta?! strigai eu, surprins. 


— Ei, o idee de a mea, băiete! Cred că nu vom ieşi la 
suprafaţa Pământului pe la gura vulcanului Sneffels. 

L-am privit pe profesor cu oarecare neîncredere. Mă 
întrebam dacă nu cumva a înnebunit. Şi totuşi, nu-şi dădea 
singur seama ce bine o nimerise. 

— Să mâncăm! mă îmbie el. 

După ce-i dădu lui Hans instrucţiunile cuvenite, unchiul 
meu plecă. L-am urmat, urcând pe un platou unde ne 
aştepta masa. Am avut un prânz bogat: carne uscată, 
biscuiţi şi câte un pahar de ceai. Şi trebuie să mărturisesc 
că masa asta mi s-a părut una din cele mai bune din viaţa 
mea. După atâtea frământări, aerul, foamea şi liniştea mi-au 
stârnit o poftă de mâncare grozavă. 

În timpul mesei l-am întrebat pe profesor dacă ştie cumva 
unde ne aflăm. 

— Cred că e greu de calculat, am mai spus eu. 

— E chiar imposibil să calculăm exact, fiindcă, în răstimpul 
celor trei zile de furtună, niciunul din noi n-a notat nici 
viteza şi nici direcţia plutei. Se poate calcula însă cu 
aproximaţie cam unde ne găsim. 

— Într-adevăr, ultima notație am făcut-o pe ostrovul 
gheizerului... 

— Pe Ostrovul Axel, băiete. Să nu renunţi la onoarea de a 
fii botezat cu numele tău insula descoperită în centrul 
masivului terestru. 

— Fie! De la Portul Grauben până la Ostrovul Axel am 
parcurs aproape 270 de leghe marine, şi ne găseam la 
peste 600 de leghe depărtare de Islanda. 

— Bine! Să luăm acest punct de plecare şi să socotim 
patru zile de furtună, în timpul cărora n-am parcurs mai 
puţin de 80 de leghe în douăzeci şi patru de ore. 

— Aşa cred şi eu. Va trebui, deci, să mai adăugăm încă 
vreo 300 de leghe. 

— Da! Aşadar, Marea Lidenbrock ar avea aproape 600 de 
leghe 


154 de la un țărm la celălalt! Ştii, Axel, că poate să 
concureze în mărime cu Mediterana? 

— Fireşte, mai ales dacă n-am traversat-o decât în 
lărgime! 

— Ceea ce e foarte posibil! 

— Şi lucru curios, am adăugat eu, dacă calculele noastre 
sunt exacte, atunci Marea Mediterana se află deasupra 
capului nostru...! 

— Cu adevărat? 

— Da, cu adevărat, căci ne aflăm la 900 de leghe 
depărtare de Reykjavik! 

— Iată, băiete, ce înseamnă un drum frumos! Dar că ne 
aflăm acum sub Mediterana, sub Turcia sau sub Atlantic, 
asta n-o putem spune sigur decât dacă n-am deviat de la 
direcţia noastră. 

— Nu cred, căci vântul părea constant. lată de ce îmi pare 
că ţărmul acesta trebuie să fie situat la sud-est de Portul 
Grauben. 

— Nimic nu-i mai simplu de constatat. Hai să vedem ce ne 
spune busola! 

Profesorul se îndreptă spre stâncă unde pusese Hans 
instrumentele. Era vesel, vioi, îşi freca mâinile şi-şi dădea 
aere! Zburda ca un tinerel! L-am urmat, destul de curios să 
ştiu dacă nu mă înşelam în aprecierea mea. 

Când am ajuns în dreptul stâncii, unchiul luă busola, o 
aşeză orizontal şi privi acul. După ce a oscilat puţin, acul s-a 
oprit într-o poziţie fixă. Unchiul meu s-a uitat la el câtăva 
vreme, apoi şi-a frecat ochii şi l-a privit din nou. După aceea 
s-a întors spre mine, uluit. 

— Ce-i? l-am întrebat. 

Mi-a făcut semn să cercetez busola. O exclamaţie de 
uimire mi-a scăpat şi mie de pe buze. Acul busolei arăta 
nordul, acolo unde noi bănuiam că-i sudul. Se întorcea spre 
țărm, în loc să arate spre largul mării. Am mişcat busola, 
am examinat-o - era în perfectă stare. în orice poziţie aşezai 


acul, el îşi relua cu încăpățânare această direcţie 
neaşteptată. 

Prin urmare, nu mai era nici o îndoială că, din pricina 
vântului, se produsese o schimbare de direcţie de care nu 
ne-am dat seama şi că furtuna ne-a împins pluta spre 
țărmurile pe care unchiul crezuse că le lăsase în urma lui. 

Mi-ar fi cu neputinţă să descriu succesiunea de simţăminte 
care se citeau pe faţa frământată a profesorului 
Lidenbrock: uimire, neîncredere şi, în sfârşit, mânie. Nu mi- 
a fost dat să văd niciodată un om atât de descumpănit în 
primul moment, şi, imediat, atât de furios. Aşadar, trebuia 
să reîncepem trecerea mării, cu toate pericolele prin care 
am trecut, cu toate oboselile îndurate! Va să zică am mers 
înapoi, în loc să mergem înainte! Unchiul meu îşi recapătă 
repede calmul. 

— Ah, ce renghi îmi joacă soarta! strigă el. Toate 
elementele naturii complotează împotriva mea! Aerul, focul 
şi apa îşi unesc sforţările pentru a nu mă lăsa să trec mai 
departe! Ei bine, le voi arăta eu ce poate săvârşi voinţa 
mea! Nu mă las bătut. Nu dau înapoi nici un pas, şiosă 
vedem cine o să învingă: omul sau natura...! 

În picioare, pe stâncă, furios, ameninţător, Otto 
Lidenbrock, asemeni fiorosului Ajax1, părea că sfidează zeii. 
Dar am socotit că e timpul să intervin şi să frânez puţin 
acest elan nebunesc. 

— Ascultă-mă, i-am spus pe un ton hotărât, orice ambiţie 
are o limită şi cred că nu e înţelept să luptăm contra 
imposibilului. Nu suntem pregătiţi pentru o călătorie pe 
mare; 500 de leghe împotriva vuiturilor nu se pot face pe o 
plută de grinzi şubrede, cu o pătură în loc de pânză şi cu un 
ciomag în loc de catarg! Nu putem conduce pluta şi suntem 
mereu jucăria furtunilor. Am fi nişte nebuni dacă am mai 
încerca a doua oară o asemenea călătorie! 

Timp de zece minute m-am străduit să-i demonstrez că 
dreptatea e de partea mea, aducându-i argumente de 
necombătut, şi profesorul nu m-a întrerupt defel. Dar nu 


pentru că ar fi căzut de acord cu mine, ci pentru că era 
complet neatent şi n-a, auzit nici un cuvânt din tot ce i-am 
spus. 

— Pe plută! strigă el. 

Acesta-i fu răspunsul. Degeaba l-am rugat, degeaba mi-am 
ieşit din fire, m-am izbit de o voinţă mai tare decât granitul. 

În momentul acela, Hans tocmai isprăvise de reparat 
pluta. Ai fi spus că fiinţa aceea ciudată ghicea toate 
planurile unchiului meu. Cu câteva bucăţi de surtarbrandur, 
el reuşise să consolideze ambarcaţiunea noastră. Pânza se 
şi întindea în bătaia vântului, care juca în cutele sale 
fluturânde. 

Profesorul îi spuse câteva cuvinte lui Hans; între altele, să 
înceapă imediat încărcarea bagajelor şi să pregătească 
totul pentru plecare. Aerul era destul de curat şi vântul 
bătea mereu dinspre nord-vest. 

Ce puteam face? Să lupt singur împotriva amândurora? 
Era cu neputinţă! Cel puţin dacă l-aş fi avut şi pe Hans de 
partea mea. Dar nu! Părea că islandezul renunţase la orice 
voinţă personală şi jurase supunere până la jertfirea de 
sine. Nu puteam obţine nimic de la un slujitor care era atât 
de supus stăpânului său. În consecinţă, trebuia să mă supun 
şi eu. 

Tocmai mă pregăteam să-mi iau pe plută locul obişnuit, 
când unchiul meu mă opri cu mâna. 

— Nu plecăm azi, ci mâine, spuse el. Făcui gestul unui om 
resemnat la orice. 

— Nu trebuie să-mi scape nimic necercetat, adăugă el, şi 
fiindcă soarta m-a împins pe această parte a coastei, nu o s- 
o părăsesc până nu merg în recunoaşterea ei. 

Aceste cuvinte ale sale vor fi înţelese abia dacă vă voi 
spune că, deşi ne-am întors pe ţărmul nordic, nu ne aflam 
chiar pe locul de unde pornisem prima oară. Portul 
Grauben trebuia să fie situat mai spre apus. Prin urmare, 
nimic nu era mai raţional decât să cercetăm cu grijă 
împrejurimile acestui nou loc de acostare. 


— Să mergem în recunoaştere! am spus eu. 

Am plecat amândoi şi l-am lăsat pe Hans să facă 
pregătirile de plecare. Spaţiul cuprins între plaja rămasă în 
urma retragerii mării şi baza stâncilor acestei uriaşe 
peşteri era destul de mare. Puteai să mergi o jumătate de 
oră până să ajungi la peretele stâncos. În drumul nostru 
zdrobeam sub picioare nenumărate cochilii de scoici de 
toate formele şi de toate mărimile, scoici în care au trăit 
animale din primele ere. Am zărit, de asemenea, enorme 
carapace care aveau un diametru ce depăşea deseori 15 
picioare. Ele aparținuseră acelor uriaşi gliptodonţi din 
pliocen, al căror reprezentant de foarte mici proporţii e 
însăşi broasca ţestoasă de azi. În afară de asta, pământul 
era semănat cu o mare cantitate de sfărâmături de stâncă, 
un fel de pietriş rotunjit de valuri şi aşezat în linii succesive. 
Faptul acesta m-a făcut să presupun că marea se întinsese 
odinioară până aici. De altfel, pe pietrele împrăştiate de jur 
împrejur şi chiar şi dincolo de aceste locuri, valurile 
lăsaseră urme vizibile. 

Asta putea explica până la un anumit punct şi existenţa 
acestui ocean, la 40 de leghe sub suprafaţa globului. Dar, 
după mine, acea uriaşă masă lichidă urma să se piardă 
încetul cu încetul în măruntaiele Pământului. Ea provenea 
fără îndoială din apele oceanului, care s-au infiltrat prin 
vreo crăpătură a scoarţei. lotuşi trebuia să admit că 
această crăpătură era acum astupată, căci toată această 
imensă scobitură sau, mai bine zis, acest enorm rezervor, s- 
a umplut într-un timp destul de scurt. Ba poate chiar, 
luptând cu focurile din adâncuri, apa s-a evaporat în parte. 
Numai aşa se explica formarea norilor care atârnau 
deasupra capetelor noastre şi degajarea acelei electricităţi 
care dezlănţuia furtunile în interiorul masivului terestru. 

Această teorie a fenomenelor la care fusesem martori mi 
se părea mulţumitoare, căci, oricât de mari ar fi minunile 
naturii, ele se pot totdeauna explica prin legi fizice. 


Mergeam, aşadar, pe un fel de teren sedimentar, format 
din aluviuni aduse de ape, cum erau toate terenurile din 
acea perioadă, atât de generos distribuite pe suprafaţa 
Pământului. Profesorul examina cu atenţie fiecare 
crăpătură de stâncă. îndată ce vedea o deschizătură între 
stânci, el socotea că e foarte important să-i sondeze 
adâncimea. 

Am urmat țărmurile Mării Lidenbrock pe o distanţă de 
aproape o milă şi, pe neaşteptate, pământul îşi schimbă 
înfăţişarea. Părea frământat şi răscolit de zguduirile 
violente ale straturilor inferioare. În câteva locuri, 
adânciturile şi ridicăturile mărturiseau o dislocare 
puternică a masivului terestru. 

Înaintam cu greutate printre aceste spărturi de granit, 
amestecate cu silex, cuarţ şi cu depozite aluvionare, când 
deodată ne apăru în faţa ochilor o câmpie, mai mult decât o 
câmpie, o întindere uriaşă acoperită de oseminte. Ai fi zis că 
e un imens cimitir, în care îşi amestecaseră țarina veşnică 
generaţiile a douăzeci de veacuri. în depărtare se vedeau 
rânduite straturi-straturi de rămăşiţe. Ele se ridicau ca 
nişte valuri până La marginile orizontului, unde se pierdeau 
într-o ceaţă uşoară. Pe o suprafaţă de aproape trei mile 
pătrate se îngrămădise întreaga istorie a vieţii animale, 
prea puţin consemnată în terenurile noi ale lumii pe care o 
locuim. 

O curiozitate plină de nerăbdare mă împingea într-acolo. 
Picioarele noastre zdrobeau cu zgomot sec resturile 
animalelor preistorice, aceste fosile ale căror rare şi 
interesante rămăşiţe şi le dispută cu înverşunare muzeele 
de istorie naturală ale marilor oraşe. Nici existenţa a o mie 
de Cuvieri n-ar fi fost de ajuns să reconstituie scheletele 
fiinţelor care dormeau în acest măreț morman de oseminte. 
Eram uluit. Unchiul îşi ridicase braţele sale lungi spre bolta 
groasă ce ne servea drept cer. Rămăsese cu gura căscată, 
cu ochii scăpărând sub ochelari şi capul i se bălăbănea 
încoace şi încolo, fără să şi-l poată opri. Într-un cuvânt, 


toată fiinţa sa trăda o uimire fără margini. Se afla în faţa 
unei colecţii de nepreţuit de leptoterium, mericoterium, 
lofodion, anaploterium, megaterium, de mastodonţi, de 
protopiteci, de pterodactili, în sfârşit, toţi acei monştri 
antediluvieni îngrămădiţi aici, parcă pentru satisfacția sa 
personală. închipuiţi-vă un bibliofil pasionat, trezindu-se 
deodată în acea faimoasă bibliotecă din Alexandria, 
incendiată de Omarl şi care, printr-o minune, ar fi renăscut 
din propria sa cenuşă cu toate comorile sale de manuscrise! 
Aşa era şi unchiul, profesorul Lidenbrock. 

Dar uimirea lui n-a mai cunoscut margini când din 
pulberea aceasta organică ridică un craniu ce i se păruse 
mai deosebit. Şi chiar în aceeaşi clipă strigă cu o voce 
tremurătoare: 

— Axel, Axel, un craniu omenesc! 

— Un craniu de om, unchiule?... am îngăimat, la fel de 
uluit. 

— Da, nepoate! Vai, domnule Milne-Edwards! Vai, domnule 
de Quatrefages! De ce n-a veţi norocul să fiţi şi voi unde 
sunt eu, Otto Lidenbrock...?! 

Pentru a înţelege de ce unchiul a evocat pe aceşti iluştri 
naturalişti francezi, trebuie să vă spun că, cu câtva timp 
înainte de plecarea noastră, paleontologia înregistrase un 
fapt de o mare însemnătate. 

La 28 martie 1863, sub conducerea domnului Boucher de 
Perthes s-au făcut o serie de săpături la carierele de la 
Moulin-Quignon, din apropiere de Abbeville, în 
departamentul Somme din Franţa, şi cu acel prilej s-a găsit 
un maxilar omenesc, la o adâncime de 400 de picioare sub 
scoarţa Pământului. Era prima fosilă de acest gen scoasă la 
lumină. Lângă maxilar s-au mai descoperit topoare de 
piatră şi bucăţi de cremene cioplită, colorate diferit şi 
acoperite de vreme cu o patină uniformă. 

Această descoperire a avut un mare răsunet nu numai în 
Franţa, ci şi în Anglia şi Germania. Numeroşi savanţi de la 
Institutul Francez, şi printre alţii domnii Milne-Edwards şi 


de Quatrefages, s-au ocupat cu pasiune şi au dovedit cu 
argumente de necombătut autenticitatea acestei fosile 
omeneşti, făcându-se cei mai aprigi apărători ai procesului 
maxilarului, cum era denumit pe vremea aceea de presa 
engleză. 

Această idee fu împărtăşită de către numeroşi geologi din 
Regatul Unit, ca de pildă domnii Falconer, Busk, Carpenter 
etc., ca şi de savanţi germani, printre care se afla, în primul 
rând, unchiul meu Lidenbrock, cel mai pasionat şi mai 
entuziast, de altfel, dintre toţi. 

Autenticitatea unei fosile omeneşti din era cuaternară 
părea deci demonstrată în mod incontestabil şi admisă. 

E adevărat însă că această teză a avut un adversar îndârjit 
în domnul Elie de Beaumont. Acest savant cu o atât de mare 
autoritate susţinea că terenul de la Moulin-Quignon nu 
aparţinea diluviului, ci unui strat mai puţin vechi, şi, de 
acord în această privinţă cu Cuvier, nu admitea că speța 
omenească ar fi fost contemporană cu animalele din era 
cuaternară. 

Unchiul meu Lidenbrock, care era de aceeaşi părere cu 
marea majoritate a geologilor, s-a aruncat în luptă şi a 
susţinut cu pasiune ideea autenticităţii craniului, astfel că 
domnul Elie de Beaumont rămăsese aproape singur. 

Eram la curent cu toate amănuntele problemei, dar n- 
aveam cum să ştim că de la plecarea noastră s-au făcut noi 
progrese în această direcţie. în pământurile mişcătoare ale 
anumitor grote din Franţa, Elveţia şi Belgia se mai 
descoperiseră între timp şi alte maxilare identice, cu toate 
că era vădit că au aparţinut unor indivizi de tipuri deosebite 
şi de specii diferite, precum şi tot soiul de arme, ustensile, 
unelte ca şi oseminte de copii, de adolescenţi, de bărbaţi şi 
de bătrâni. Aşadar, pe zi ce trecea, faptele pledau din ce în 
ce mai puternic în favoarea tezei care susţine că omul a 
apărut în era cuaternară. 

Şi aceasta nu era totul. Alte resturi, dezgropate după 
aceea din terenul terțiar pliocen, îngăduiseră unor savanţi 


şi mai îndrăzneţi să emită ideea că speța omenească are o 
vechime şi mai mare. E adevărat că aceste rămăşiţe nu 
erau oseminte omeneşti, ci numai obiecte din industria 
casnică arhaică: tibii, femururi de animale fosile, scrijelate 
în mod regulat, sculptate, ca să spunem aşa, de mâna 
greoaie şi neindemânatică a omului primitiv. 

Astfel, dintr-un salt, omul urca pe scara timpului 
nenumărate veacuri; apăruse înaintea mastodontului şi 
devenea contemporanul lui Elefas meridionalis! Avea deci o 
existenţă de aproximativ o sută de mii de ani, data pe care 
cei mai iluştri geologi o dau ca sigură pentru formarea 
terenului pliocen. 

Acesta era pe atunci stadiul la care ajunsese ştiinţa 
paleontologică, şi cum nouă ne rămăseseră necunoscute 
ultimele descoperiri, cred că e explicabilă uimirea de care 
am fost cuprinşi în faţa acelui osuar aflat pe ţărmul Mării 
Lidenbrock. 

Şi socotesc că-i şi mai lesne de înţeles stupoarea şi bucuria 
unchiului meu, când, la vreo douăzeci de paşi mai departe, 
s-a găsit faţă în faţă chiar cu unul din specimenele omului 
cuaternar. 

Era un corp omenesc ce putea fi uşor recunoscut. Nu 
cumva un teren cu o compoziţie cu totul specială, 
asemănător aceluia din cimitirul Saint Michel din Bordeaux, 
îl conservase în această perfectă stare veacuri de-a rândul? 
N-aş putea spune cu certitudine. Dar acest cadavru, cu 
pielea întinsă şi uscată ca un pergament, cu membrele care 
încă îşi mai păstraseră muşchii - cel puţin, aşa părea la 
prima vedere - cu dinţii intacţi, cu părul bogat, cu unghiile 
de la mâini şi picioare de o mărime înspăimântătoare, se 
afla acum în faţa noastră, de parcă şi-ar fi dat duhul de 
curând. 

Am rămas mut la vederea acestei apariţii din altă eră. 
Unchiul meu, care de obicei era atât de vorbăreţ şi de 
impetuos în discuţii, tăcea şi el. Am ridicat cadavrul şi l-am 


rezemat de o stâncă. El se uita la noi cu orbitele goale. I-am 
pipăit bustul, care scotea un sunet ascuţit şi ciudat. 

După câteva clipe de tăcere, unchiul meu a fost învins de 
profesorul din el. Mânat de temperamentul său, Otto 
Lidenbrock uită peripeţiile călătoriei noastre, locul unde ne 
aflam, uriaşa cavernă subpământeană care ne încarcera! 
Se credea, desigur, la Johannaeum, conferenţiind în faţa 
studenţilor săi, căci luă deodată un ton doctoral şi se avântă 
într-un adevărat discurs pe care-l adresă unui auditoriu 
imaginar: „Domnilor, începu el, am onoarea să vă înfăţişez 
un om din era cuaternară. Unii iluştri savanţi i-au negat 
existenţa, iar alţii, nu mai puţin vestiți, au susţinut-o. Dar 
dacă acei Iloma necredinciosul ai paleontologiei ar fi aici şi 
l-ar putea pipăi, nu mă îndoiesc c-ar fi siliţi să-şi recunoască 
greşeala! Ştiu că ştiinţa trebuie să se ferească de acest soi 
de descoperiri! Cunosc vâlva care s-a produs în jurul aşa- 
zişilor oameni fosile, prezentaţi de Barnum şi alţi şarlatani 
de aceeaşi teapă. Cunosc şi povestea cu rotula lui Ajax şi pe 
aceea a pretinsului corp al lui Orestel, găsit de spartani, şi 
pe aceea a corpului lui Asterius2, lung de 10 coţi, despre 
care vorbeşte Pausanias3. Am citit rapoartele în legătură cu 
scheletul descoperit la Trapani în secolul al XIV-lea, şi care 
era atribuit lui Polifem4, şi povestea uriaşului dezgropat în 
secolul al XVI-lea, în împrejurimile oraşului Palermo. De 
altfel, dumneavoastră cunoaşteţi la fel de bine ca şi mine, 
domnilor, vâlva stârnită de acele gigantice oseminte 
descoperite lângă Lucarno, în 1557, de către celebrul 
medic Felix Plater, care susţinea că aparţin unui uriaş înalt 
de 19 picioare. Am studiat cu lăcomie tratatele lui 
Cassanion, şi toate acele memorii, broşuri, discursuri şi 
paradiscursuri, publicate în legătură cu scheletul regelui 
cimbrilor, Teutobocus, cotropitorul Galiei, şi care a fost 
dezgropat dintr-un teren nisipos în regiunea Dauphine, în 
1613! în secolul al XVIII-lea aş fi combătut împreună cu 
Pierre Campet existenţa preadamiţilor lui Scheuchzer! Am 
avut în mână lucrarea numită Gigans.” 


Dar, ajuns aici, unchiul meu se opri deodată, împiedicat 
fiind de acel defect de pronunțare care-l făcea să se 
poticnească la cuvintele mai grele, ori de câte ori vorbea în 
public. 

„În lucrarea numită Gigans”... reluă el, dar se poticni iar. 

„Giganteo...” 

Imposibil! Afurisitul de cuvânt nu voia să iasă! Ce-ar mai fi 
râs studenţii de la Johannaeum dacă ar fi fost de faţă! 

„Giganteosteologia”, reuşi în sfârşit să pronunţe 
profesorul Lidenbrock, între două înjurături. 

Apoi continuă, însufleţindu-se din nou. 

„Da, domnilor, cunosc toate, aceste lucruri. Ştiu, de 
asemenea, că Cuvier şi Blumembach au susţinut că aceste 
oseminte sunt simple oase de mamut sau ale altor animale 
din era cuaternară. Dar de astă dată orice îndoială ar fi o 
insultă la adresa ştiinţei. Cadavrul e aici! Puteţi să-l vedeţi, 
să-l pipâiţi. Nu e un schelet, ci un corp intact, păstrat 
perfect, parcă anume pentru antropologie!” 

Abia mă ţineam să nu contrazic această afirmaţie. 

„Dacă aş putea să-l spăl într-o soluţie de acid sulfuric, 
continuă unchiul meu, aş face pe loc să dispară toată acea 
pojghiţă pământoasă care-l acoperă pe alocuri şi aceste 
scoici strălucitoare care i s-au încrustat în carne. Dar îmi 
lipseşte preţiosul dizolvant. Totuşi, chiar aşa cum se 
prezintă, acest corp ne va povesti propria sa istorie.” 

Profesorul se opri aici şi, apucând cadavrul fosilă, îl 
întoarse pe o parte şi pe alta, cu dexteritatea unui om care 
face o demonstraţie. 

„Îl vedeţi, reluă el, n-are nici şase picioare lungime, aşa că 
nu ne aflăm câtuşi de puţin în faţa unui gigant! Şi e 
neîndoios că aparţine razei caucaziene. E de rasă albă, rasa 
noastră. Craniul acestei fosile e de o formă ovoidală 
regulată, fără o dezvoltare a pomeţilor şi a maxilarului 
inferior. Nu prezintă deci acel prognatism care modifică 
unghiul faciall. Măsuraţi acest unghi şi veţi vedea că este 
de aproape 90 de grade. Dar voi merge mai departe pe 


calea deducţiilor şi voi îndrăzni să spun că acest exemplar 
omenesc aparţine familiei japetice, pe care o găsim 
răspândită din India până la hotarele Europei occidentale. 
Nu zâmbiţi, domnilor!” 

Nu zâmbea nimeni, dar profesorul era obişnuit ca-n timpul 
savantelor sale prelegeri să vadă feţele ascultătorilor 
înveselindu-se. 

„Da, reluă el cu o nouă însufleţire, ne găsim în faţa unui 
om fosilă, contemporan cu mastodonţii, ale căror oseminte 
umplu acest amfiteatru!... Dar, mă veţi întreba 
dumneavoastră, pe ce cale a ajuns aici şi cum se explică 
faptul că straturile în care era el îngropat au putut să 
alunece până în această vastă scobitură subpământeană? 
N-am să mă încumet a vă răspunde, deşi nu mai încape 
îndoială că acest fapt se datoreşte grozavelor zvârcoliri 
care se mai produceau încă în scoarţa Pământului în era 
cuaternară. Răcirea continuă a pământului a dat naştere la 
crăpături, la prăbuşiri ale straturilor superioare. Nu mă 
pronunţ, dar, după cum vedeţi, omul e în faţa 
dumneavoastră, înconjurat de aceste securi, de aceste 
bucăţi de cremene cioplită, de toate aceste obiecte produse 
de munca mâinilor lui, în epoca de piatră. Şi doar n-o fi 
venit şi el până aici ca turist, la fel ca mine, sau ca pionier al 
ştiinţei, căci autenticitatea originii sale străvechi nu poate fi 
pusă la îndoială.” 

Profesorul tăcu, iar eu am izbucnit în aplauze entuziaste. 
De altfel, unchiul avea dreptate şi-mi dădeam bine seama că 
şi alţi oameni, mult mai învăţaţi decât nepotul său, cu greu 
l-ar fi putut combate. 

În afară de asta, corpul acela transformat în fosilă nu era 
singurul din imensul osuar. La fiecare pas pe care-l făceam 
prin această pulbere, dădeam peste asemenea cadavre şi 
unchiul meu ar fi putut cu uşurinţă să aleagă pe cel mai 
bine conservat dintre ele, pentru a-i convinge şi pe cei mai 
neîncrezători. 


Într-adevăr, acest imens cimitir, în care zăceau de-a valma 
nenumărate generaţii de oameni şi animale, oferea un 
spectacol uimitor. 

Dar, la un moment dat, a început să ne frământe o 
întrebare foarte spinoasă, la care nu îndrăzneam să dăm un 
răspuns. Oare aceste fiinţe care au alunecat pe țărmurile 
Mării Lidenbrock, în urma zguduirilor scoarţei, au fost ele 
vii în momentul acela sau de mult închiseseră ochii? Sau 
mai degrabă au trăit aici, în această lume subterană şi sub 
acest cer artificial, născându-se şi murind ca şi locuitorii 
pământului?! 

Până acum nu ne fusese dat să vedem alte fiinţe vii decât 
peştii şi monştrii marini. Dar oare n-ar fi fost posibil ca pe 
aceste plaje pustii să mai rătăcească încă vreun om al 
adâncurilor? 

Am mai mers încă o jumătate de oră, călcând pe aceste 
straturi de oseminte, împinşi de o curiozitate nestăpânită. 
Ce alte minunăţii, ce alte comori pentru ştiinţă mai închidea 
oare această peşteră? Mă aşteptam să văd lucruri şi mai 
surprinzătoare şi să rămân şi mai uimit decât fusesem până 
acum. 

Ţărmurile mării rămăseseră mult înapoia acelor coline 
care împrejmuiau osuarul. Nechibzuitul profesor nu se 
sinchisea câtuşi de puţin c-ar putea să se rătăcească şi mă 
târi după el, mereu mai departe, înaintam în tăcere, 
învăluiţi în unde electrice. Printr-un fenomen pe care nu mi- 
| puteam explica, datorită împrăştierii sale - care în 
momentul acela era deplină - lumina scălda în mod uniform 
diferitele fațete ale lucrurilor. Focarul său nu se mai afla 
într-un punct determinat din spaţiu şi nu mai producea nici 
un efect de umbră. Puteai să te crezi în plină amiază şi în 
plină vară, în mijlocul regiunilor ecuatoriale, sub razele 
verticale ale soarelui. Vaporii din aer dispăruseră cu totul. 
Din pricina egalei distribuiri a acelui fluid luminos, stâncile, 
munţii din zare şi câteva petice de păduri îndepărtate luau 


o înfăţişare stranie. Noi semănăm acum cu acel personaj 
fantastic al lui Hoffmann, care şi-a pierdut umbra. 

După ce străbătusem aproape o milă, ne apăru în faţă 
imaginea unei păduri imense, dar de data asta nu maiera o 
pădure de ciuperci, cum văzusem în apropierea Portului 
Grauben. Flora erei terțiare se găsea aici în toată 
splendoarea ei. Palmieri uriaşi, specii azi dispărute, 
palmacee superbe, pini, tise, chiparoşi, tuie reprezentând 
familia coniferelor, creşteau de-a valma, legaţi între ei 
printr-o reţea de liane de nepătruns. Un covor de muşchi şi 
de popivnic iepuresc acoperea pământul cu un strat moale. 
Câteva pâraie murmurau sub aceste umbrare care nu-şi 
meritau de fapt numele, deoarece nu produceau nici o 
umbră. Pe malurile lor se încrucişau fel de fel de ferigi 
arborescente, care semănau cu acelea crescute în sere. 
Numai că aceşti arbori şi plante n-aveau nici o culoare, 
lipsiţi cum erau de căldura dătătoare de viaţă a soarelui. 
Totul se cufunda într-o nuanţă uniformă, cafenie, 
decolorată. Frunzele erau lipsite de verdeață, şi înseşi 
florile, care erau atât de numeroase în era terţiară, n-aveau 
nici culori şi nici parfum, de parcă ar fi fost făcute dintr-o 
hârtie decolorată sub acţiunea atmosferei. 

Unchiul Lidenbrock îşi făcu drum prin acest desiş, iar eu l- 
am urmat cu oarecare teamă. Cum natura dăduse naştere 
aici la o floră atât de îmbelşugată, oare nu era posibil ca să 
ne întâlnim cu cine ştie ce mamifere înfricoşătoare? în 
luminişurile largi făcute de arborii doborâţi şi putreziţi de 
vreme, am văzut tot soiul de plante leguminoase, acerine, 
rubiacee şi zeci şi zeci de arbuşti comestibili care sunt pe 
placul rumegătoarelor din toate epocile. Apoi apărură, 
încâlciţi şi amestecați, nenumărați arbori care creşteau în 
ţinuturi cu totul diferite pe suprafaţa Pământului; stejarul 
îşi înălța creştetul lângă palmier, eucaliptul australian se 
sprijinea de bradul norvegian, iar mesteacănul Nordului îşi 
întreţesea ramurile cu cele ale kaurisului zeelandez. Cei 


mai ingenioşi clasificatori ai botanicei terestre ar fi rămas 
uluiţi. 

Deodată m-am oprit şi, cu un gest, l-am făcut şi pe unchiul 
meu să se oprească. 

Lumina difuză ne îngăduia să zărim cele mai mici lucruri 
în adâncurile acelui desiş şi, la un moment dat, mi s-a părut 
că printre arbori se mişcă nişte forme imense! într-adevăr, 
era o întreagă turmă de mastodonţi uriaşi, dar de data 
aceasta nu fosile, ci chiar vii şi asemănători cu aceia ale 
căror rămăşiţe fuseseră descoperite în 1801 în mlaştinile 
statului Ohio! Am privit cu uimire la elefanții enormi, ale 
căror trompe mişunau pe sub arbori, întocmai ca nişte 
şerpi. Auzeam zgomotul colţilor de fildeş sfredelind 
trunchiurile bătrâne. Ramurile trosneau, iar frunzele 
smulse în cantităţi de neînchipuit erau înghiţite de botul 
imens al monştrilor. 

Visul în care văzusem renăscând toată acea lume 
preistorică din terțiar şi cuaternar nu mai era vis, ci 
realitate! Iar noi ne aflam singuri în măruntaiele 
Pământului, pradă tuturor acestor groaznice animale 
sălbatice. 

Unchiul meu privea la rându-i, parcă fără să-i pese, 
lacomele animale care se ospătau de zor. 

— Haide, ce mai stai, îmi spuse el deodată, apucându-mă 
de braţ. înainte, înainte! 

— Nu! am strigat. Nici în ruptul capului! Suntem 
neînarmaţi! Ce o să ne facem în mijlocul acestei turme de 
patrupezi uriaşi? înapoi, unchiule, înapoi! Nici o fiinţă 
omenească nu poate să înfrunte nepedepsită mânia acestor 
monştri. 

— Nici o fiinţă omenească! răspunse unchiul, coborând 
glasul. 'Te înşeli, Axel. Ia priveşte într-acolo! Mi se pare că 
zăresc o fiinţă vie, o fiinţă asemeni nouă. un om! 

Am privit cu neîncredere, hotărât ca de data asta să nu mă 
las înduplecat. Dar, oricât de hotărât aş fi fost, în faţa 
realităţii a trebuit să mă supun. 


Nu-mi venea să-mi cred ochilor şi totuşi aşa era: la mai 
puţin de un sfert de milă, o fiinţă omenească, un Proteul al 
acestor ţinuturi subterane, un nou fiu al lui Neptun, păzea 
imensa turmă de mastodonţi, rezemat de trunchiul unui 
kauris enorm! 

Immanis pecoris custos, immanior ipse!2 

Da! Immanior ipse! Nu mai era fiinţa fosilă al cărei 
cadavru l-am ridicat din pulberea osuarului, ci un uriaş, în 
stare să poruncească acestor monştri. Era mai înalt de 
douăsprezece picioare şi capul său mare, cât al unui bivol, 
dispărea sub o adevărată coamă de păr ciufulit, asemenea 
aceleia a elefantului preistoric. în mână ţinea un coşcogea 
trunchi de pom, o ghioagă demnă de acest păstor 
antediluvian. 

Am rămas încremeniţi. Dacă ne vede cumva!... Trebuia să 
fugim... 

— Vino, vino! am strigat trăgându-l pe unchiul meu, care, 
pentru prima oară, nu s-a opus. După un sfert de oră ne 
aflam departe de acest duşman înfricoşător. 

Acum, după ce au trecut atâtea luni de la această stranie 
şi supranaturală întâmplare, încerc să gândesc liniştit, cu 
mintea limpede, şi tot nu mă dumiresc ce a fost. Nu! E cu 
neputinţă! O fi fost vreo iluzie a simţurilor noastre? Oare 
ochii noştri nu s-au înşelat şi ceea ce văzuserăm nu erau 
simple năluciri?! Nu, în lumea aceea subpământeană nu era 
posibil să trăiască vreo fiinţă omenească! Nici o specie 
omenească nu poate locui asemenea caverne subterane ale 
globului, fără să se intereseze de locuitorii de la suprafaţă şi 
fără să comunice cu ei! E o nebunie, o curată nebunie! 

Îmi venea mai curând să admit că era vorba de vreun 
animal a cărui structură se apropie de structura 
omenească, de vreo maimuţă primitivă, de vreun 
protopitec, de vreun mesopitec, asemănător cu acela 
descoperit de Lartet în zăcămintele de oase de la Sansan! 
Totuşi, fiinţa pe care o văzusem depăşea, prin mărimea ei, 
toate măsurătorile stabilite de paleontologia modernă! Dar 


asta n-avea nici o importanţă! Era o maimuţă; cu siguranţă 
că era o maimuţă, oricât ar părea de neverosimil acest 
lucru! Dar un om, un om viu, şi odată cu el, o întreagă 
generaţie cufundată în măruntaiele Pământului, asta n-o 
puteam crede nici în ruptul capului! 

Am părăsit pădurea aceea scăldată în lumină, muţi, 
copleşiţi de uimire. Alergam fără să vrem, de parcă ne 
împingea cineva din urmă. Era o adevărată fugă, care 
semăna cu goana înfricoşătoare pe care o trăieşti uneori în 
coşmarurile din vis. Astfel am ajuns, mânaţi doar de 
instinct, la țărmurile Mării Lidenbrock şi cine ştie pe ce 
făgaşuri mi-ar mai fi rătăcit mintea dacă n-aş fi avut o 
preocupare care să mă readucă la gânduri mai practice. 

Cu toate că eram sigur că păşeam pe un teren cu totul 
necunoscut, câteodată mă izbea faptul că zăream o serie de 
îngrămădiri stâncoase, a căror formă îmi reamintea pe 
aceea a Portului Grauben. Acest lucru era confirmat, de 
altfel, de indicaţia busolei şi de reîntoarcerea noastră fără 
voie în partea de nord a Mării Lidenbrock. Nu mai ştiam 
singuri ce să credem. Din stânci curgeau sute de pârâiaşe şi 
cascade, mi se părea că revăd din nou stratul de 
surtarbrandur, Izvorul lui Hans şi peştera unde mi-am 
revenit din leşin. Dar numai la câţiva paşi mai departe, 
zidurile povârnite ale țărmului, apariţia unui pârâu şi 
profilul surprinzător al unei stânci mă zvârliră din nou în 
chinurile îndoielii. 

I-am împărtăşit şi unchiului ceea ce gândeam. Şovăia ca şi 
mine. În mijlocul acestei privelişti uniforme, nu-şi putea da 
seama nici el unde se află. 

— E neîndoios că n-am ajuns chiar la punctul nostru de 
plecare, i-am spus, furtuna ne-a împins ceva mai jos, dar, 
urmând ţărmul, trebuie să dăm curând de Portul Grauben. 

— În cazul acesta, răspunse unchiul, nu mai e nevoie să 
continuăm explorarea, şi cel mai bun lucru ar fi să ne 
întoarcem la plută. Dar oare nu te înşeli, Axel? 


— S-ar putea să şi greşesc, unchiule, căci toate aceste 
stânci seamănă prea mult între ele. Totuşi, mi se pare că 
recunosc promontoriul la poalele căruia a construit Hans 
pluta. Asta mă face să cred că trebuie să fim aproape de 
micul port, chiar foarte aproape, am adăugat, cercetând un 
braţ de mare pe care mi s-a părut că-l recunosc. 

— Nu, Axel, cred că greşeşti. De-ar fi cum spui tu, ar 
trebui să regăsim măcar propriile noastre urme. Or, nu văd 
NIMIC... 

— Ba eu văd! am strigat, plin de însufleţire, repezindu-mă 
spre un obiect care strălucea în nisip. 

— Ce anume? 

— Asta! 

Şi i-am arătat unchiului un pumnal acoperit de rugină, pe 
care-l ridicasem de jos. 

— Ia te uită! se miră el. Ai luat cumva la tine arma asta? 

— Eu? Nu! Poate dumneata... 

— Nici eu, răspunse profesorul. N-am avut niciodată un 
astfel de obiect. 

— Ciudat lucru! 

— Ba e foarte simplu, Axel. Islandezii obişnuiesc adesea să 
poarte astfel de arme. Probabil că l-a pierdut Hans, căci era 
al lui... 

Am dat din cap, neîncrezător. După câte ştiam, Hans n- 
avusese niciodată un astfel de pumnal. 

— Nu. S-ar putea să aparţină vreunui războinic 
antediluvian, am strigat eu, vreunui om viu, contemporan 
cu păstorul acela uriaş. Ba nu, nu-i posibil! Nu eo unealtă 
din epoca de piatră şi nici măcar din epoca de bronz! Lama 
asta e de oţel... 

Unchiul meu mă opri brusc să mai bat câmpii făcând tot 
soiul de presupuneri, şi cu tonul său rece îmi spuse: 

— Linişteşte-te, Axel, şi vino-ţi în fire! Pumnalul acesta e o 
armă din veacul al XVI-lea, un adevărat pumnal din acelea 
pe care le purtau nobilii la cingătoare, pentru a da lovitura 
de graţie. E de origină spaniolă. Nu-ţi aparţine nici ţie, nici 


mie, nici lui Hans şi nici măcar acelor fiinţe omeneşti care 
poate că trăiesc în măruntaiele globului! 

— Ai curajul să susţii asta...? 

— Ia priveşte-l! Nu-mi vine să cred că s-a ştirbit astfel 
înfigându-se în gâtlejurile oamenilor. Lama e acoperită de 
un strat de rugină care nu datează nici de o zi, nici de un an 
şi nici de un veac...! 

Profesorul se însufleţea, după cum îi era obiceiul, şi se lăsa 
târât de imaginaţia sa înflăcărată. 

— Axel, spuse el, suntem pe urmele unei mari descoperiri. 
Pumnalul ăsta a fost lăsat aici pe nisip acu' o sută, două sute 
sau trei sute de ani şi s-a ştirbit pe vreuna din pietrele 
acestei mări subterane! 

— Bine, bine, dar n-a venit singur până aici, m-am 
înflăcărat şi eu; şi nici nu s-a putut încovoia singur! Cineva a 
fost pe meleagurile astea cu mult înaintea noastră. 

— Fireşte. Un om. 

— Şi omul acela...? 

— Omul acela şi-a gravat numele cu pumnalul acesta! 
Omul acela a vrut să însemneze încă o dată, cu mâna lui, 
drumul spre centrul Pământului! Să-l aflăm! Să-l aflăm! 

Am fost cuprinşi de o curiozitate arzătoare. Ne-am grăbit 
să mergem de-a lungul peretelui înalt, cercetând cu 
amănunţime cele mai mici crăpături ale stâncii, în speranţa 
c-o să dăm de deschiderea vreunei galerii. Am ajuns astfel 
într-un loc, unde ţărmul se îngusta. Marea îşi rostogolea 
valurile foarte aproape şi scălda peretele stâncos, lăsând o 
trecere lată de cel mult o prăjină. Între două ieşituri ale 
stâncii care înainta în mare, se zărea intrarea unui tunel 
întunecos. Aici, pe o placă de granit, se aflau săpate două 
litere misterioase, roase pe jumătate de vreme, cele două 
iniţiale ale îndrăzneţului şi fantasticului călător. 

— A. S., strigă unchiul meu. Arne Saknussemm! Iarăşi 
Arne Saknussemm! 

De la începutul călătoriei noastre am avut destule prilejuri 
să fiu cuprins de uimire, şi s-ar fi cuvenit să mă cred la 


adăpost de orice surpriză şi să rămân blazat în faţa oricărei 
întâmplări oricât de uimitoare. Şi totuşi, la vederea acestor 
două litere gravate acolo de trei sute de ani, am rămas 
uluit. Mi-era dat să citesc pe stâncă nu numai inițialele 
savantului alchimist, ci să şi ţin în mâinile mele lama de oţel 
cu care le scrijelise. În faţa unor probe atât de grăitoare aş 
fi fost de o vădită rea-credinţă dacă mai puneam la îndoială 
existenţa călătorului şi faptul că întreprinsese această 
călătorie. 

În timp ce mi se învârteau prin minte aceste gânduri, 
profesorul Lidenbrock fu cuprins de un acces ditirambic la 
adresa lui Arne Saknussemm. 

— Geniu fără seamâăn! exclamă el. Nu ţi-a scăpat nimic din 
ceea ce trebuia să faci ca să deschizi şi altor muritori calea 
spre măruntaiele Pământului, şi, datorită acestui lucru, 
semenii tăi pot regăsi uşor drumul pe care l-ai urmat acum 
trei veacuri, coborând în adâncul acestor subterane 
întunecoase! Ai dat posibilitate şi altor ochi decât ai tăi să 
contemple aceste minunăţii! Numele tău, săpat în stâncă, 
din etapă în etapă, îl duce drept la ţintă pe călătorul care e 
îndeajuns de îndrăzneţ ca să te urmeze şi sunt sigur c-o să-l 
găsească înscris de propria ta mână chiar în centrul 
planetei noastre! Ei bine, îmi voi săpa şi eu numele alături 
de al tău, pe această ultimă pagină de granit! Fie ca de azi 
înainte capul acesta, care se înalţă în apropierea mării şi pe 
care tu ai descoperit-o, să se numească pentru totdeauna 
Capul Saknussemm! 

lată cam ce a rostit unchiul meu şi la rându-mi m-am simţit 
înaripat de cuvintele lui înflăcărate. Mi s-a aprins în piept 
un foc lăuntric şi am uitat totul, atât pericolele călătoriei, 
cât şi ale întoarcerii. Ceea ce înfăptuise altul, voiam să 
săvârşesc şi eu, şi nimic din ceea ce poate săvârşi o minte şi 
o voinţă omenească nu mi se părea acum imposibil! 

— Înainte, tot înainte! m-am pomenit eu strigând. 

Mă şi pornii spre galeria întunecoasă, dar profesorul mă 
opri pe loc. El, omul îndrăznelilor, mă sfătui să-mi păstrez 


răbdarea şi sângele rece. 

— Să ne întoarcem mai întâi la Hans, spuse el, şi să 
aducem pluta aici. L-am ascultat, dar nu cu dragă inimă, şi 
m-am furişat repede printre stâncile țărmului. 

— Cred că eşti de acord, unchiule, am deschis eu vorba pe 
drum, că nu ne putem plânge de noroc! Până azi ne-a ajutat 
în toate împrejurările... 

— Crezi, Axel? 

— Fără îndoială! Chiar şi furtuna ne-a fost de folos, căci 
ne-a dus pe drumul cel bun. Binecuvântată fie furtuna. De 
n-ar fi fost ea, vremea frumoasă ne-ar fi depărtat de locul 
unde ne aflăm acum! închipuieşte-ţi o clipă că am fi atins cu 
prova (prova unei plute) malurile dinspre miazăzi ale Mării 
Lidenbrock. Ce-am fi devenit? N-am fi dat niciodată de 
numele lui Saknussemm săpat pe placa aceea şi acum am fi 
fost lăsaţi la voia întâmplării, pe o plajă fără ieşire. 

— Da, Axel, e ceva providenţial în faptul că, navigând spre 
miazăzi, ne-am întors exact la miazănoapte şi am atins 
Capul Saknussemm. Trebuie să-ţi mărturisesc însă că totul 
mi se pare mai mult decât uimitor, explicaţia acestui 
fenomen îmi scapă cu desăvârşire. 

— Ce-are a face! Faptele nu trebuie explicate, se cuvine 
doar să profiţi de ele! 

— Fără îndoială, băiete, dar... 

— Ne vom relua drumul spre nord, vom trece pe sub 
ţinuturile septentrionale ale Europei, pe sub Suedia, Rusia, 
Siberia - şi mai ştiu eu pe unde! în loc să ne înfundăm sub 
deşerturile Africii sau sub valurile Oceanului! Mai mult nici 
nu vreau să ştiu! 

— Da, Axel, ai dreptate, totul decurge cum nu se poate mai 
bine, deoarece părăsim această mare orizontală, care nu ne 
putea duce la nimic. Vom cobori, vom cobori, vom cobori 
mereu! Ştii tu oare că, pentru a ajunge în centrul 
Pământului, nu mai avem de străbătut decât 1500 de 
leghe? 


— Ei, am strigat eu, nici nu merită să mai vorbim despre 
asta! La drum, la drum! 

Discuţia noastră fără rost mai continua, când ne-am 
întâlnit cu Hans. Am găsit totul pregătit pentru plecarea 
imediată. Nu rămăsese nici un pachet care să nu fie 
îmbarcat. Am luat loc pe plută, şi, ridicând pânza, Hans a 
cârmit pe lângă țărm, îndreptându-se spre Capul 
Saknussemm. Vântul nu era deloc favorabil unui soi de 
ambarcaţiune care nu era echipată cu cele necesare, şi în 
unele locuri a trebuit să împingem pluta cu ajutorul 
bastoanelor cu vârfurile de fier. Din loc în loc, stâncile 
presărate pe sforul apei ne sileau să ocolim foarte mult. în 
sfârşit, după trei ore de plutire, adică pe la orele şase seara, 
am ajuns într-un loc tocmai bun pentru debarcare. Am sărit 
pe țărm, urmat de unchiul meu şi de islandez. Călătoria pe 
apă nu m-a liniştit. Dimpotrivă. De aceea i-am propus 
unchiului să distrugem pluta, pentru a tăia astfel orice 
posibilitate de retragere. Dar unchiul meu s-a opus. L-am 
găsit neobişnuit de calm. 

— Atunci, să plecăm fără a pierde nici un minut, i-am spus 
eu. 

— Da, băiete, dar mai întâi va trebui să examinăm noua 
galerie, pentru a şti dacă trebuie sau nu să ne pregătim 
scările. 

După ce am priponit pluta de țărm, unchiul meu puse în 
funcţiune aparatul Ruhmkorff. De altfel, deschizătura 
galeriei se afla la mai puţin de douăzeci de paşi, şi micul 
nostru grup, în frunte cu mine, ne-am îndreptat imediat 
într-acolo. 

Gura aproape circulară avea un diametru de aproximativ 
cinci picioare; tunelul întunecos era tăiat de stâncă şi bine 
căptuşit de materiile eruptive care trecuseră odinioară prin 
el. Pragul tunelului se afla la nivelul pământului, aşa încât 
puteai să pătrunzi înăuntru fără nici un fel de greutate. 

Am mers pe un plan aproape orizontal, dar, după vreo şase 
paşi, un bloc enorm ni s-a pus în cale închizând trecerea. 


— Blestemată stâncă! am strigat eu mânios, văzându-ne 
opriţi deodată de un obstacol de netrecut. 

În zadar am cercetat în dreapta şi-n stânga, în sus şi în jos; 
nu era nici un loc de trecere, nici o ramificaţie. Eram peste 
măsură de dezamăgit şi nu voiam să admit nici în ruptul 
capului că drumul ne e închis. M-am aplecat. M-am uitat pe 
dedesubtul stâncii. Nici o crăpătură. Deasupra, unde se 
unea cu bolta galeriei, aceeaşi barieră de granit. Hans îşi 
plimbă lumina lămpii de-a lungul şi de-a latul peretelui, dar 
nicăieri nu se ivea vreo deschizătură. Trebuia să renunţăm 
la orice speranţă de a trece mai departe. 

M-am aşezat pe jos; unchiul măsura galeria cu paşii lui 
mari. 

— Dar atunci Saknussemm?... strigai. 

— Într-adevăr. Să fi fost oare şi el oprit de poarta asta de 
piatră? 

— Nu, i-am răspuns eu cu vioiciune. O oarecare zguduire 
sau vreun fenomen magnetic, care frământă scoarţa 
Pământului, au făcut să se rostogolească această stâncă ce 
a închis brusc trecerea. Între întoarcerea lui Saknussemn 
pe pământ şi căderea acestui bloc de piatră s-a scurs foarte 
multă vreme. Ar putea cineva să nege că prin această 
galerie a trecut odinioară lavă şi că, pe atunci, materiile 
eruptive circulau pe aici nestingherite? Iată nişte crăpături 
recente care brăzdează bolta de granit şi care-i formată, 
după cum se poate bine vedea, din bucăţi suprapuse, din 
blocuri enorme, de parcă la această construcţie ar fi lucrat 
mâna vreunui uriaş. Dar într-o zi, presiunea straturilor de 
deasupra a fost mai puternică şi blocul acesta, asemenea 
unei chei de boltă care lipseşte, a alunecat până jos, 
închizând trecerea. Numai întâmplarea a făcut să se 
producă o asemenea dislocare şi e absolut sigur că 
Saknussemm n-a întâlnit obstacole în calea lui. Dar n-am 
merita câtuşi de puţin să ajungem în centrul Pământului, 
dacă n-am face toate sforţările ca să-l înlăturăm din drumul 
nostru! 


Aşa am vorbit. Sufletul profesorului trecuse pe de-a- 
ntregul în mine! Mă îmboldea geniul descoperirilor. 
Uitasem de trecut, dispreţuiam viitorul. Nimic nu mă mai 
lega de suprafaţa acestui sferoid, în adâncul căruia mă 
cufundasem; pentru mine nu mai existau acum nici oraşe, 
nici sate, nici Hamburgul, nici Konigstrasse, nici biata mea 
Grauben, care trebuia să mă creadă pentru totdeauna 
pierdut în măruntaiele Pământului! 

— Fie cum zici! hotări unchiul meu. Cu târnăcopul, cu 
bastonul, să ne facem drum înainte! Să înlăturăm stânca ce 
ne stă în cale! 

— Bastonul nu-i bun de nimic! am strigat eu. 

— Atunci cu târnăcopul! 

— E prea mare stânca pentru a o sparge cu târnăcopul!... 

— Atunci... 

— Ei bine, cu fulmicoton! Cu un cartuş exploziv! S-o 
minăm, s-o aruncăm în aer! 

— Cu fulmicoton...! 

— Da! Nu-i vorba decât de a sparge un capăt al stâncii! 

— Hans, strigă unchiul meu, la lucru! 

Islandezul se întoarse la plută şi aduse de acolo o vergea 
de fier, de care se folosi pentru a săpa în stâncă o gaură 
pentru mină. Munca nu era deloc uşoară, căci gaura 
trebuia să fie destul de mare pentru a se putea introduce 
cincizeci de livre de fulmicoton, a cărui putere de explozie e 
de patru ori mai mare decât a prafului de puşcă pentru 
tunuri. 

Mă aflam într-o teribilă încordare nervoasă. În timp ce 
Hans adâncea gaura, îi ajutam unchiului meu să 
pregătească fitilul, vârând praf de puşcă umed într-un maţ 
lung de pânză. 

— Unchiule, o să răzbatem! i-am spus eu. 

— O să răzbatem! repetă unchiul meu. 

La miezul nopţii, toate pregătirile erau gata: băgaserăm 
încărcătura de fulmicoton în gaură, iar fitilul desfăşurat de- 


a lungul galeriei ajungea cu un capăt în afară. O scânteie 
era de ajuns ca stânca să sară în aer peste câteva minute. 

— Pe mâine! spuse profesorul. 

A trebuit să mă resemnez şi să mai aştept încă şase ore, 
care mi s-au părut nesfârşite. 

Ziua de joi, 27 august, a fost o dată nespus de importantă 
pentru călătoria noastră subpământeană. Nu mă pot gândi 
la ea fără ca inima să nu mi se strângă de groază. Din ziua 
aceasta, mintea noastră, judecata noastră, ingeniozitatea 
noastră nu ne-au mai servit la nimic şi am devenit pur şi 
simplu jucăria fenomenelor naturii. 

La ora şase dimineaţa eram în picioare. Peste puţin 
trebuia să ne deschidem calea prin stratul de granit, cu 
ajutorul fulmicotonului. 

Am cerut să mi se facă mie onoarea de a da foc fitilului. 
După aceea trebuia să mă întorc într-o fugă la tovarăşii mei 
care mă aşteptau pe plută, gata de plecare. Prevederea de- 
a ajunge cât mai degrabă în larg era îndreptăţită, căci nu 
puteam şti dacă efectele exploziei urmau să se limiteze 
numai la interiorul galeriei. 

După socotelile noastre, fitilul trebuia să ardă vreo zece 
minute, până să ajungă flacăra la praful explozibil. Aveam 
deci destul timp pentru a ajunge la plută. Mă pregăteam să- 
mi îndeplinesc misiunea, nu fără oarecare emoție. 

După o masă luată în pripă, unchiul meu şi cu Hans s-au 
îmbarcat, iar eu am rămas pe mal. [ineam în mână un 
felinar aprins, de care trebuia să mă servesc pentru a da 
foc fitilului. 

— Du-te, băiete, îmi spuse unchiul meu, şi să te întorci cât 
mai repede. 

— N-ai nici o grijă, i-am răspuns eu. Că doar n-o să stau să 
mă joc pe drum! 

Apoi m-am îndreptat spre intrarea galeriei. Mi-am deschis 
felinarul şi am apucat capătul fitilului. Profesorul ţinea în 
mână cronometrul. 

— Eşti gata? îmi strigă el. 


— Sunt gata. 

— Dă-i foc, băiete! 

Am apropiat imediat de flacără fitilul care pâlpâi la 
atingere, şi după ce m-am încredinţat că s-a aprins, m-am 
îndreptat spre mal, alergând din toate puterile. 

— Urcă-te, spuse unchiul meu, şi să pornim! 

Hans s-a opintit cu putere şi pluta s-a îndepărtat dintr-o 
dată de țărm, cu vreo douăzeci de prâjini. 

Era un moment palpitant. Profesorul stătea cu ochii pe 
acul cronometrului. 

— Încă cinci minute, spuse el. încă patru! încă trei! Pulsul 
meu bătea jumătăţile de secundă. 

— Încă două! Unul!... Prăbuşiţi-vă, munţi de granit! 

Ce s-a petrecut după aceea? Zgomotul exploziei cred că 
nu l-am auzit. Dar, dintr-o dată, în faţa ochilor mei, stâncile 
şi-au schimbat înfăţişarea şi s-au retras ca o cortină, lăsând 
să se vadă o prăpastie fără fund, care s-a căscat chiar în 
dreptul țărmului. Marea luată de vârtej n-a mai fost decât 
un singur val uriaş, pe coama căruia s-a săltat 
perpendicular pluta. 

Toţi trei ne-am rostogolit. în mai puţin de o secundă, 
lumina dispăru şi-i luă locul un întuneric de nepătruns. Apoi 
deodată am simţit că pluta nu-şi mai găseşte nici un punct 
de sprijin. Credeam că e gata să se scufunde, dar nu s-a 
întâmplat nimic. Aş fi vrut să-i spun ceva unchiului meu, dar 
eram sigur că mugetul apei l-ar fi împiedicat să mă audă. 

Cu tot întunericul, cu tot zgomotul, cu toată surpriza şi 
emoția pe care o încercam, am înţeles ceea ce se 
întâmplase. 

Dincolo de stânca ce sărise în aer, se afla o prăpastie. 
Explozia provocase un fel de cutremur de pământ, răscolind 
acest sol străbătut de crăpături, iar marea, preschimbată în 
torent, ne târa după ea, în prăpastia care se deschisese. 
Socoteam că ne-a sunat ceasul. 

O oră, două ore, nu mai ştiu câte s-au scurs astfel, într-o 
spaimă şi-o încordare de nedescris. Ne strângeam unul într- 


altul şi ne ţineam de mână ca să nu fim zvârliţi de pe plută. 
Din timp în timp, pluta se izbea de pereţi cu o violenţă 
îngrozitoare. Totuşi, aceste izbituri erau rare, de unde am 
dedus că galeria se lărgea din ce în ce mai mult. Ne aflam 
fără nici o îndoială pe drumul urmat de Saknussemm, dar, 
în loc să-l coborâm singuri, din cauza imprudenţei noastre, 
am târât după noi toată marea. 

E lesne de înţeles că aceste idei ne-au venit în minte sub o 
formă vagă şi obscură. De altfel, era şi greu să încropeşti un 
gând în timpul unei asemenea curse vertiginoase, care 
semăna mai curând cu o prăbuşire. După intensitatea 
curentului de aer care îmi biciuia faţa, mi-am dat seama că 
viteza plutei trebuia să fii fost foarte mare, depăşind chiar şi 
pe aceea a trenurilor fulger. Era deci peste putinţă să 
aprinzi o torţă în astfel de condiţii, şi urma să rămânem mai 
departe în întuneric, căci singura lampă electrică de care 
mai dispuneam se spărsese în momentul exploziei. 

De aceea am fost foarte uimit când am văzut deodată 
lângă mine strălucind o lumină. Figura calmă a lui Hans se 
lumină şi ea. Îndemânaticul vânător izbutise să aprindă 
felinarul, şi, cu toate că flacăra pâlpâia gata să se stingă, ea 
arunca vreo câteva licăriri în bezna înspăimântătoare. 

Galeria era largă, într-adevăr. Dar, din păcate, lumina 
aceea slabă nu ne permitea să vedem cei doi pereţi 
deodată. Şuvoiul apelor care ne târau după ele întrecea în 
viteză cele mai rapide trenuri din America. Păreau că-s un 
fascicol de săgeți lichide, zvârlite în jos cu o putere 
extraordinară. Ştiu că-i prea săracă comparaţia, dar nu mă 
pricep să găsesc o alta care să redea mai bine torentul 
acesta uriaş. Cuprinsă de vârtejuri, pluta se învârtea ca o 
morişcă. Ori de câte ori se apropia de câte un perete al 
galeriei, mă grăbeam să proiectez lumina felinarului, şi 
puteam să-mi dau astfel seama de viteză după felul cum îmi 
alergau pe dinaintea ochilor colţurile de rocă într-un şir 
continuu, de parcă am fi fost înconjurați de o reţea de linii 


mişcătoare. Cred că mergeam cu o viteză de cel puţin 30 de 
leghe pe oră. 

Unchiul meu şi cu mine ne uitam cu privirea pierdută în 
jurul nostru, agăţaţi de o frântură de catarg, care în clipa 
catastrofei se rupsese. Stăteam cu spatele spre curentul de 
aer, pentru a nu fi înăbuşiţi de tăria şi viteza cu care se 
năpustea spre noi, şi pe care nici o putere omenească n-o 
putea potoli. 

Orele treceau şi situaţia noastră nu se schimba, ci, 
dimpotrivă, o întâmplare veni s-o îngreuneze şi mai mult. 

Căutând să pun puţină ordine în încărcătură, mi-am dat 
seama că cea mai mare parte din obiectele îmbarcate 
dispăruseră în momentul exploziei, când marea s-a năpustit 
cu atâta violenţă asupra noastră! Totuşi voiam să ştiu precis 
câte provizii mai aveam, şi, cu lanterna în mână, am început 
cercetările. Din instrumentele pe care le luasem cu noi, nu 
ne mai rămăseseră decât busola şi cronometrul. Scările şi 
frânghiile se reduseseră la o bucată de parâmă înfăşurată 
în jurul frânturii aceleia de catarg. Nu mai aveam la 
îndemână nici un târnăcop, nici un baston, nici un ciocan şi, 
ceea ce era o adevărată nenorocire, de neînlăturat, nu mai 
aveam merinde decât pentru o singură zi! Am cotrobăit 
peste tot, am luat la rând fiecare colţişor, ba chiar şi spaţiile 
dintre butuci şi încheietura scândurilor. Nimic! Proviziile 
noastre se reduceau la o bucată de carne conservată şi 
câţiva pesmeţi! 

Priveam în juru-mi cu o mutră îndobitocită! Nu voiam să 
înţeleg. Dar, la drept vorbind, acesta era singurul şi cel mai 
mare pericol de care trebuia să mă preocup? Dacă am fi 
avut merinde pentru câteva luni sau pentru câţiva ani, la ce 
ne-ar fi folosit? Nădăjduiam oare să găsim un mijloc ca să 
putem scăpa din înfiorătoarea prăpastie în care ne târa 
acest torent irezistibil?! La ce bun să ne temem de chinurile 
foamei, când moartea ne pândea în fiecare moment, în 
atâtea chipuri?... Ne mai rămânea oare vreme ca să murim 
de foame? Nicidecum! 


Totuşi, printr-o inexplicabilă ciudăţenie a imaginaţiei, am 
uitat pericolul care ne ameninţa chiar atunci şi m-am gândit 
cu groază numai la ce putea să ne rezerve viitorul. Îmi 
spuneam: Cine ştie, poate că scăpăm de furia torentului şi 
reuşim să ne întoarcem la suprafaţa Pământului! Dar cum? 
Pe unde?Nu eram în stare să-mi răspund, dar asta n-avea 
nici o importanţă. O şansă la o mie şi tot mai poţi spera că 
vei fi salvat, în timp ce moartea prin înfometare nu-ţi lasă 
nici cea mai mică speranţă. 

Îmi veni în minte să-i spun totul unchiului meu, să-i arăt ce 
ne aşteaptă ca să calculeze exact cât ne mai rămăsese de 
trăit, dar am reuşit să mă stăpânesc. Socoteam că e mai 
înţelept să-şi păstreze măcar el sângele rece. Dar, chiar în 
acel moment, lumina felinarului scăzu încetul cu încetul şi, 
după puţin, se stinse cu totul. Fitilul arsese până la capăt. 
întunericul deveni complet. Nu mai trăgeam nici o nădejde 
că o să putem împrăştia această beznă de nepătruns. E 
drept că ne mai rămăsese o făclie, dar ea nu s-ar fi putut 
menţine aprinsă. Atunci, ca un copil, am închis ochii, ca să 
nu văd întunericul. 

După ce s-a scurs un timp destul de îndelungat, viteza 
plutei a crescut şi mai mult. Am simţit acest lucru după 
izbiturile aerului care-mi venea în faţă. Căderea apelor 
deveni îngrozitoare. Fără îndoială că nu mai alunecam pe 
suprafaţa apei, ci pur şi simplu ne rostogoleam în adânc, 
odată cu torentul. Aveam impresia unei căderi aproape 
verticale. Unchiul meu şi cu Hans îşi încleştaseră mâinile de 
braţele mele şi mă ţineau cu putere. Deodată, după o 
bucată de vreme pe care n-aş putea să o apreciez, am simţit 
o izbitură; pluta nu se lovise de un corp tare, dar se oprise 
brusc în cădere. O trombă de apă, o imensă coloană lichidă 
ţâşni peste noi şi ne cuprinse. Mă sufocam. Mă înecam... 

Totuşi, această inundație neaşteptată n-a durat mult. După 
câteva clipe am putut să răsuflu în voie şi am tras cu nesaţ 
aerul în plămâni. Unchiul meu şi cu Hans mă strângeau cu 


putere de braţ, în timp ce pluta continua să ne ducă pe toţi 
trei... 

Am bănuit că trebuia să fie zece seara. Singurul simţ care 
îmi mai funcţiona după acest ultim asalt al torentului era 
auzul. După mugetele care îmi asurziseră urechile atâta 
vreme, am auzit deodată, da, am auzit, cum se înstăpâneşte 
tăcerea în galerie. Şi parcă şi nişte cuvinte... în sfârşit îl 
auzeam vorbind pe unchiul meu! 

— Urcăm! 

— Ce vrei să spui? am strigat. 

— Da, urcăm! Urcăm! 

Am întins braţul, am pipăit peretele; mâna îmi sângera. 
Urcam cu o iuţeală extraordinară. 

— Torța! Torţa! strigă profesorul. 

Hans izbuti cu greu s-o aprindă şi flacăra, deşi lupta cu 
curentul de aer care urca în sus cu putere, răspândea 
destulă lumină pentru ca să ne dăm seama de situaţie. 

— Tocmai la asta mă gândeam acum, spuse unchiul. Ne 
aflăm într-un puţ strâmt cam de vreo patru picioare. Odată 
ajunsă în fundul prăpastiei, apa revine la nivelul ei şi ne 
ridică şi pe noi în sus. 

— Unde? 

— Nu ştiu, dar trebuie să fim gata pentru orice 
eventualitate. Urcăm cu o viteză pe care o apreciez cam la 
doi metri pe secundă, adică o sută douăzeci pe minut şi 
peste trei leghe şi jumătate pe oră. Dacă urcăm în ritmul 
ăsta, în curând o să parcurgem un drum, nu glumă...! 

— Da. Dar numai în cazul când nimic nu ne va opri şi dacă 
puţul ăsta are vreo ieşire! Dacă-i astupat, dacă aerul se 
comprimă încetul cu încetul sub presiunea coloanei de apă, 
atunci cu siguranţă că vom fi zdrobiţi! 

— Axel, răspunse profesorul foarte calm, suntem într-o 
situaţie aproape desperată, dar mai avem unele şanse de 
salvare, şi tocmai la aceasta mă gândesc acum. E drept că 
în fiecare clipă putem pieri, dar nu-i mai puţin adevărat că 
în fiecare clipă putem să fim şi salvaţi. Aşadar, să fim 


pregătiţi pentru a profita de cea mai neînsemnată 
împrejurare. 

— Şi ce să facem? 

— Să ne refacem forţele mâncând. 

La aceste cuvinte l-am privit pe unchiul meu cu nişte ochi 
rătăciţi. Ceea ce n-am vrut să-i mărturisesc, trebuia să-i 
spun până la urmă. 

— Să mâncăm?! am repetat eu. 

— Da, şi fără să mai zăbovim! 

Profesorul adăugă câteva cuvinte în limba daneză, dar 
Hans clătină din cap. 

— Ce, strigă unchiul meu, nu mai avem provizii?! S-au 
pierdut? 

— Da! lată ce ne-a mai rămas! O bucată de carne 
conservată pentru toţi trei...! 

Unchiul mă privea parcă fără să înţeleagă cuvintele mele. 

— Ei bine, adăugai, mai nădăjduieşti că o să putem fi 
salvaţi? întrebarea mea rămase fără răspuns. 

Trecu o oră. Foamea începu să mă chinuie îngrozitor. 
Tovarăşii mei sufereau la fel de mult ca şi mine, dar niciunul 
din noi nu îndrăzneam să ne atingem de acea biată 
rămăşiţă de hrană. 

În acest timp urcam mereu, cu o iuţeală de nedescris. 
Câteodată, aerul ne tăia răsuflarea, aşa cum păţesc şi 
aeronauţii, a căror ascensiune e prea rapidă. Dar dacă 
aceştia simt un frig care creşte pe măsură ce aeronava se 
ridică în straturile atmosferice, noi simţeam un efect 
absolut contrar. Căldura creştea în mod îngrijorător şi e 
neîndoios că în momentul acela atingea 40 de grade. 

Ce însemna oare schimbarea aceasta? Până atunci toate 
faptele păreau să dea dreptate teoriilor lui Davy şi 
Lidenbrock; până atunci, din cauza unor condiţii speciale, 
rocile refractare, electricitatea şi magnetismul modificaseră 
legile generale ale naturii şi ne dăduseră prilejul să ne 
bucurăm de o temperatură potrivită. Dar, după părerea 
mea, teoria căldurii interioare rămânea singura adevărată, 


singura explicabilă. O să ajungem oare într-un mediu unde 
aceste fenomene se vor produce cu toată rigoarea şi unde 
căldura va fi atât de mare încât să topească rocile? Mă 
temeam să nu se întâmple astfel şi am spus profesorului: 

— Dacă n-o să ne înecăm sau dacă n-o să fim zdrobiţi, dacă 
n-o să murim de foame, ne mai rămâne, totuşi, posibilitatea 
de a fi arşi de vii. 

El se mulţumi să ridice din umeri şi căzu iarăşi pe gânduri. 

Se scurse încă o oră şi, în afară de o uşoară creştere a 
temperaturii, nu se produse nimic care să modifice situaţia 
în care ne aflam. în cele din urmă, unchiul rupse tăcerea: 

— Ei, zise el, trebuie să luăm o hotărâre! 

— Să luăm o hotărâre? întrebai. 

— Da! Trebuie să ne refacem forţele. Dacă încercăm să ne 
prelungim viaţa cu câteva ore păstrând acest rest de 
mâncare, riscăm ca până la sfârşit să nu mai avem nici o 
putere. 

— Da, numai că sfârşitul ăsta nu se va lăsa prea mult 
aşteptat. 

— Ei bine, dar dacă se iveşte posibilitatea de a ne salva, 
dacă va fi nevoie să acţionăm, unde vom găsi oare forţa 
necesară, dacă ne lăsăm istoviţi de foame? 

— Aş vrea să ştiu, unchiule, după ce-o să înghiţim şi bucata 
asta de carne, ce ne mai rămâne? 

— Nimic, Axel, nimic! Oare socoţi că te va hrăni mai mult 
dacă o vei mânca din ochi? Gândeşti întocmai ca un om fără 
voinţă, ca o fiinţă fără energie! 

— Dar parcă pe dumneata nu te-a cuprins desperarea? i- 
am strigat eu, nervos. 

— Nu! răspunse cu hotărâre profesorul. 

— Şi atunci mai crezi că există vreo posibilitate de salvare? 

— Da, desigur, da! Atâta timp cât îi bate inima, atâta timp 
cât trupul mai trăieşte, nu admit ca o fiinţă înzestrată cu 
voinţă să se lase pradă desperării. 

Ce cuvinte! Omul care le pronunţa în asemenea 
împrejurări era desigur făcut dintr-o plămadă puţin 


obişnuită. 

— În sfârşit, ce socoţi să facem? îl întrebai. 

— Să mâncăm ceea ce ne-a mai rămas, până la ultima 
fărâmiţă, şi să ne refacem forţele pierdute. Acest prânz va fi 
ultimul, dar în loc să fim storşi de vlagă, ne vom simţi iarăşi 
în putere. 

— Atunci, să înfulecăm! strigai. 

Unchiul luă bucata de carne şi cei câţiva pesmeţi salvaţi 
din naufragiu; făcu trei porţii egale şi le împărţi. Ne-a 
revenit aproape câte o livră de alimente fiecăruia. 
Profesorul mâncă cu lăcomie, cu un fel de furie înfrigurată; 
iar eu, cu toate că îmi era foame, ronţăiam fără nici o 
plăcere din bucata mea, aproape cu dezgust; Hans, în 
schimb, liniştit, cumpătat, mesteca fără zgomot bucături 
mici, savurându-le cu calmul unui om pe care grija de viitor 
nu-l frământă. Scotocind bine pe unde pusese lucrurile, 
găsise o ploscă pe jumătate plină cu rachiu de ienupăr şi ne 
dădu şi nouă să bem. Binefăcătoarea băutură avu darul să 
ne mai învioreze puţin. 

— Fortrafflig! exclamă Hans, bând la rândul lui. 

— Minunată! răspunse unchiul. 

Recăpătasem oarecare nădejde. Dar ultimul nostru prânz 
se sfârşise. Era ora 5 dimineaţa. 

Omul e construit în aşa chip, că, de îndată ce-şi astâmpăra 
foamea, cu greu îşi mai poate închipui cum e când suferi de 
chinurile foamei, şi, ca să înţeleagă acest lucru, trebuie să-l 
simtă pe pielea lui. Aşa se întâmplă şi cu noi după postul 
acela lung; câţiva pesmeţi şi puţină carne ne-au făcut să 
uităm prin câte suferinţe trecuserăm. 

Totuşi, după masă, căzurăm pe gânduri. La ce se gândea 
oare Hans, omul acesta din nordul Europei, stăpânit de 
resemnarea fatalistă a orientalilor? în ceea ce mă priveşte, 
gândurile mele se rezumau numai la amintiri care mă 
readuceau la suprafaţa Pământului, pe care n-ar fi trebuit s- 
o părăsesc niciodată. Casa din Konigstrasse, biata mea 
Grauben, buna Martha îmi treceau ca nişte vedenii pe 


dinaintea ochilor şi, în bubuiturile lugubre ce străbăteau 
masivul, mi se părea că desluşesc zgomotul oraşelor de pe 
Pământ. 

Unchiul meu, mereu cu gândul la ale lui, ţinea torţa în 
mână şi examina cu multă atenţie structura terenurilor, 
căutând să recunoască unde ne aflăm, după felul cum erau 
aşezate straturile suprapuse. Acest calcul, sau mai bine zis 
această evaluare nu putea fi decât foarte aproximativă. Dar 
un savant rămâne totdeauna un savant, când reuşeşte să-şi 
păstreze sângele rece, şi desigur că profesorul Lidenbrock 
avea această calitate într-un grad puţin obişnuit. îl auzeam 
şoptind o seamă de cuvinte din domeniul ştiinţei geologice, 
şi, cum le înţelegeam foarte bine, luam parte, fără să vreau, 
la acest studiu puţin obişnuit. 

— Granit eruptiv, spunea el. Suntem încă între straturile 
din era primară! Dar urcăm! Urcăm mereu! Cine ştie...? 

Cine ştie?!El tot mai spera. 

A pipăit cu mâna peretele vertical şi, după câteva minute, 
spuse: 

— Iată gnaisurile! lată micaşisturile! Bine! în curând vom 
da peste straturile epocii de tranziţie şi atunci... 

Oare ce voia să spună profesorul? Putea el să măsoare 
grosimea scoarţei Pământului, care se afla suspendată 
deasupra capului nostru? Avea el vreun mijloc la îndemână 
ca să facă acest calcul? Nu, căci îi lipsea manometrul, şi nici 
o apreciere nu-l putea înlocui. 

În acest timp, temperatura creştea peste măsură şi mă 
simţeam scăldat într-o atmosferă arzătoare. Cred că numai 
dogoarea pe care o împrăştie cuptoarele unei oţelării, când 
se toarnă oţelul, se putea compara cu aceasta. încetul cu 
încetul, Hans, unchiul şi cu mine am fost siliţi să ne 
dezbrăcăm haina şi vesta. Cel mai neînsemnat veşmânt ne 
pricinuia nu numai neplăcere, ci o adevărată suferinţă. 

— Oare urcăm spre un cuptor în flăcări? am exclamat eu, 
într-un moment când căldura se înteţise. 

— Nu, răspunse unchiul meu, e imposibil, imposibil! 


— Şi totuşi, am spus eu pipăind peretele, zidul acesta 
frige! 

În momentul când am pronunţat aceste cuvinte, am atins 
din întâmplare apa cu mâna, dar a trebuit să mi-o trag 
repede şi m-am pomenit strigând: 

— Apa e fierbinte! 

De data asta, profesorul nu răspunse decât printr-un gest 
de mânie. 

M-a cuprins o groază de nedescris şi n-am mai fost în stare 
s-o alung din minte. Aveam presimţământul unei catastrofe 
apropiate, pe care nici cea mai îndrăzneață imaginaţie n-ar 
fi putut-o concepe. O idee, la început vagă şi nesigură, se 
transformă pe nesimţite în certitudine. Am respins-o, dar ea 
revenea cu încăpățânare. N-aveam curajul s-o formulez. 
Totuşi, fără să vreau, dovezi neîndoielnice mi-au întărit 
convingerea. La lumina nesigură a torţei am observat unele 
deplasări vizibile care aveau loc în straturile granitice: cu 
siguranţă că urma să se producă în curând un fenomen în 
care electricitatea avea să joace un rol important. Şi în 
afară de asta, căldura excesivă şi apa clocotită nu erau tot 
atâtea semne...?! Am cercetat busola. 

O luase razna. 

Da, o luase razna! Acul sărea de la un pol la altul, în 
zguduiri bruşte, parcurgea toate punctele cadranului şi se 
învârtea ca şi cum ar fi fost apucat de ameţeală. 

Ştiam bine că, după cele mai noi teorii, scoarţa minerală a 
Pământului nu se află niciodată într-o stare de repaus 
absolut, căci modificările provocate de descompunerea 
materiilor dinlăuntrul lui, frământările marilor curente 
lichide şi acţiunea magnetismului dau naştere unor zguduiri 
neîncetate, chiar dacă fiinţele împrăştiate pe suprafaţa 
Pământului nici nu le bănuiesc. Aşadar, acest fenomen nu 
m-ar fi speriat, sau, cel puţin, nu mi-ar fi iscat în minte vreo 
idee înspăimântătoare. 

Dar alte fapte, alte amănunte sui generis nu m-au mai 
putut înşela multă vreme. Detunăturile se înmulţeau cu o 


tărie îngrozitoare. Nu le puteam asemui decât cu zgomotul 
pe care-l fac nenumărate căruţe gonind pe caldarâm. Era 
un tunet care se prelungea la nesfârşit. 

De altfel, busola, înnebunită, scuturată de fenomenele 
electrice, îmi întărea părerea. Scoarța minerală ameninţa 
să se sfarme, uriaşele masive de granit să se întâlnească, 
crăpătura să se astupe de tot şi golul să se umple, iar noi, 
biete fiinţe cât un grăunte, urma să fim zdrobiţi în această 
formidabilă strânsoare. 

— Unchiule, unchiule, am strigat eu, suntem pierduţi...! 

— Ce te mai îngrozeşte? îmi răspunse el cu un calm 
surprinzător. Ce ai? 

— Ce am? Nu vezi cum se mişcă pereţii, cum se dislocă 
masivul granitic, nu simţi cum ne cuprinde căldura asta 
arzătoare, n-auzi apa cum fierbe, nu te înspăimântă vaporii 
care se îngroaşă? Acul busolei se zbate ca un zănatic! Ce 
semne mai vrei? Oare acestea toate nu sunt semnele unui 
cutremur de pământ? 

— Un cutremur de pământ? spuse unchiul meu, clătinând 
încetişor din cap. 

— Da! 

— Băiete, cred că te înşeli. 

— Cum. nu recunoşti simptomele...? 

— Ale unui cutremur de pământ? Nu! Aştept altceva! 

— Ce vrei să spui? 

— O erupție. Axel. 

— O erupție! Atunci ne aflăm în vatra unui vulcan în 
activitate. 

— Aşa cred, spuse profesorul zâmbind, şi acesta e unul 
dintre cele mai fericite lucruri ce ni se pot întâmpla! 

Dintre cele mai fericite! Unchiul meu înnebunise? Ce 
înţeles puteau să aibă aceste cuvinte? De ce acest calm şi 
acest zâmbet? 

— Cum, suntem surprinşi de o erupție, fatalitatea ne-a 
adus în calea lavelor înfierbântate, a rocilor în flăcări, a 
apelor clocotite, a tuturor materiilor eruptive; o să fim 


împinşi, zvârliţi, vărsaţi, scuipaţi în aer, odată cu bucăţile de 
pietre, cu ploaia de cenuşă şi cu zgura, într-un vârtej de 
flăcări, şi asta numeşti dumneata cel mai fericit lucru ce ni 
se poate întâmpla?! 

— Da, răspunse profesorul, privindu-mă pe sub ochelari, 
căci acesta-i singurul mijloc prin care putem ajunge la 
suprafaţa Pământului! 

N-o să consemnez aici miile de gânduri care-mi treceau 
prin minte. Unchiul meu avea dreptate, foarte multă 
dreptate! Niciodată nu mi s-a părut mai îndrăzneţ şi mai 
convins decât în clipa aceea, în care cântărea şi aştepta cu 
atâta calm ca norocul să ne fericească cu o erupție. 

În acest timp urcam mereu. Am urcat toată noaptea. 
Zgomotele din jur se înteţiseră; eram aproape sufocaţi, 
credeam că-mi dau sfârşitul şi totuşi, imaginaţia e atât de 
ciudată încât mă lăsam în voia unor preocupări cu totul 
copilăreşti. Dar nu-mi puteam dirija gândurile, nu le 
puteam stăpâni! 

Era evident că eram zvârliţi afară de o izbucnire eruptivă. 
Sub plută se aflau apele clocotite, iar dedesubtul lor, lava şi 
o amestecătură de pietre care, odată ajunse în vârful 
craterului, urmau să se împrăştie în toate părţile. Ne aflam 
deci în vatra unui vulcan, nu mai încăpea nici o îndoială. 

Dar în locul unui vulcan stins, ca Sneffels, era vorba de un 
vulcan în plină activitate. Oare ce vulcan putea să fie şi în ce 
loc anume de pe glob urma să fim zvârliţi? 

Cu siguranţă că în regiunile nordice! înainte de a înnebuni 
astfel, busola nu variase niciodată în asemenea măsură. De 
la Capul Saknussemm am fost târâţi direct spre nord vreo 
100 de leghe. Ne întorsesem oare sub Islanda? Urma să fim 
aruncaţi prin gura vulcanului Hecla sau de către unul din 
cei şapte vulcani care se găseau pe insulă? Pe o rază de 500 
de leghe spre apus nu zăream pe această paralelă decât 
vulcani prea puţin cunoscuţi, înşiraţi pe coasta de nord-vest 
a Americii. Spre răsărit, la 80 de grade latitudine, se înălța 
doar vulcanul Esk, în insula Jean Mayen, nu departe de 


Spitzberg! Vulcanii erau de ajuns de numeroşi şi încă cu 
cratere atât de încăpătoare, că ar fi putut să verse pe gură 
o întreagă armată! Dar voiam să ghicesc prin care din ei 
vom ieşi la suprafaţa Pământului. 

Spre dimineaţă, iuţeala cu care urcam s-a accelerat. Dar 
pe măsură ce ne apropiam de suprafaţa Pământului, 
căldura creştea în loc să scadă. Lucrul acesta se datora, 
fireşte, activităţii vulcanice. Felul nostru de locomoţie nu 
putea să-mi lase nici o urmă de îndoială. O forţă uriaşă, o 
forţă de vreo câteva sute de atmosfere, produsă de vaporii 
care se îngrămădiseră în măruntaiele Pământului, ne 
împingea irezistibil. Dar la câte pericole nu eram expuşi! 

În curând, în galeria verticală, care se lărgea necontenit, 
au pătruns nişte reflexe roşcate, ciudate; la dreapta şi la 
stânga am văzut deschizându-se culoare adânci, ca nişte 
imense tuneluri, din care ieşeau aburi deşi. Limbi de foc 
lingeau pereţii, scânteind puternic. 

— Priveşte, unchiule, priveşte! i-am strigat. 

— Ei şi!... Sunt flăcări sulfuroase. Nimic nu e mai firesc 
într-o erupție. 

— Dar dacă ne învăluie? 

— Nu ne vor învălui! 

— Dar dacă ne sufocă? 

— Nu ne vor sufoca! Galeria se lărgeşte şi, la nevoie, o să 
părăsim pluta, ca să ne adăpostim în vreo scobitură. 

— Dar apa, apa care urcă mereu? 

— Asta nu-i apă, Axel, ci un fel de pastă de lavă, şi ne ridică 
odată cu ea până la gura craterului. 

Coloana de apă dispăruse, într-adevăr, pentru a face loc 
unor materii eruptive destul de dense, deşi clocotite. 
Temperatura devenise de nesuferit şi un termometru expus 
la această atmosferă ar fi arătat peste 70 de grade. Mă 
treceau sudorile. Dacă n-am fi urcat atât de rapid, cu 
siguranţă că am fi fost sufocaţi. 

Profesorul nu-şi pusese în aplicare ideea de a părăsi pluta 
şi bine a făcut. Aceşti câţiva butuci, încheiaţi destul de 


rudimentar, alcătuiau o podişcă trainică, folositoare 
oricând. 

Pe la ora 8 dimineaţa se produse pentru prima oară un 
fapt nou. Urcuşul încetă brusc. Pluta rămase absolut 
nemişcată. 

— Ce-i? întrebai eu, căci oprirea aceea neaşteptată mă 
zguduise zdravân. 

— Un mic popas... răspunse unchiul meu. 

— Se potoleşte oare erupția? 

— Nădăjduiesc că nu. 

M-am ridicat şi am încercat să privesc în jurul meu. Nu era 
exclus ca pluta să fi fost oprită pe loc de vreun colţ de 
stâncă, şi din pricina asta opunea pentru moment rezistenţă 
materiilor eruptive. în cazul acesta, trebuia să ne grăbim s- 
o desprindem cât mai repede. 

Dar nu se întâmplase ceea ce am bănuit. Coloana de 
cenuşă, de zgură şi resturi pietroase încetase şi ea să mai 
urce. 

— Se va opri oare erupția? 

— Ah, exclamă unchiul meu, strângând din dinţi, te temi, 
băiete, dar linişteşte-te, momentul acesta de acalmie nu se 
va prelungi. Au trecut mai mult de cinci minute de când 
stăm pe loc, şi în curând ne vom relua urcuşul spre gura 
craterului. 

În timp ce vorbea, profesorul nu scăpa din ochi 
cronometrul şi nu mă îndoiam că pronosticurile sale aveau 
să se adeverească pe deplin, în curând, pluta porni din nou 
cu repeziciune, urcă aproape două minute, după care se 
opri iar. 

— Bun! făcu unchiul meu, cercetând cât era ora. Peste 
zece minute o s-o pornim din nou. 

— Peste zece minute? 

— Da, căci avem de-a face cu un vulcan a cărui erupție e 
intermitentă. Ne lasă să răsuflăm odată cu el! 

Şi chiar aşa a fost. Exact peste zece minute am fost zvârliţi 
din nou în sus, cu o viteză nemaipomenită. A trebuit să ne 


agăţăm cu toate puterile de bârne, pentru a nu fi aruncaţi 
de pe plută. Dar după puţin timp ne-am oprit iarăşi. 

De atunci m-am tot gândit la acest ciudat fenomen, fără a 
găsi vreo explicaţie care să mă satisfacă. Mi se părea totuşi 
neîndoios că nu ne aflam în vatra propriu-zisă a vulcanului, 
ci într-un canal secundar, unde se făcea simţit efectul unui 
soi de recul. 


N-aş putea să spun cu siguranţă de câte ori ne-am oprit. 
Tot ce pot să afirm însă e că de fiecare dată când porneam, 
eram zvârliţi înainte cu o putere crescândă, de parcă am fi 
fost purtaţi de un adevărat proiectil. În răstimpul cât 
stăteam pe loc, simţeam că mă înăbuş, iar în momentele de 
urcuş, aerul arzător îmi tăia răsuflarea. Mă gândeam 
pentru o clipă la desfătarea pe care aş fi resimţit-o de m-aş 
fi pomenit pe neaşteptate, printr-o minune, în regiunile 
polare, pe un frig de 30 grade sub zero. Cutreieram cu 
închipuirea mea exaltată câmpiile de zăpadă ale ținuturilor 
arctice şi abia aşteptam clipa când mă voi da de-a 
rostogolul pe covoarele îngheţate ale polului! Dar, încetul 
cu încetul, acele zguduiri repetate îmi zdruncinară până şi 
creierii şi la un moment dat n-am mai ştiut ce-i cu mine. 
Dacă n-ar fi fost Hans să mă sprijine, nu o dată mi-aş fi 
spart capul de pereţii de granit. lată de ce nu-mi mai aduc 
aminte nimic din cele ce s-au petrecut în orele următoare. 
În urechi îmi vuiau tot felul de detunături neîntrerupte şi 
parcă simţeam pereţii galeriei mişcându-se. Pluta se 
învârtea pe loc, răsucită de valurile de lavă, în mijlocul unei 
ploi de cenuşă. Limbile mari de flăcări, pufăind îngrozitor, o 
învăluiau din toate părţile. Un adevărat uragan, stârnit 
parcă de suflarea unui ventilator uriaş, aţâţa focurile 
subterane. Luminat de flăcări, chipul lui Hans îmi apăru 
pentru ultima oară. Şi n-am mai încercat alt sentiment 
decât acela de groază, asemănător cu al condamnaților 
care, legaţi de gura unui tun, simt cum li se împrăştie 
membrele în aer, în momentul când porneşte lovitura. 

Când am deschis ochii, Hans mă ţinea zdravăn de 
cingătoare cu o mână, iar cu cealaltă îl sprijinea pe unchiul 
meu. Nu eram rănit grav, dar simţeam o înţepeneală şi nişte 
dureri grozave în toate încheieturile. Eram culcat pe 
povârnişul unui munte, la doi paşi de o prăpastie, în care aş 
fi alunecat cu siguranţă la cea mai mică mişcare, de n-ar fi 
stat Hans în preajma mea. Dar credincioasa călăuză mă 


salvase de la moarte, pe când mă rostogoleam pe pantele 
craterului. 

— Unde ne aflăm? întrebă unchiul meu, care părea foarte 
mânios că ne întorsesem la suprafaţa Pământului. 

Călăuza ridică neştiutoare din umeri. 

— În Islanda, am spus eu. 

— Nej, răspunse Hans. 

— Cum?! Nu? strigă profesorul. 

— Hans se înşeală, am spus eu, ridicându-mă. 

După nenumăratele surprize pe care le avusesem în 
decursul acestei călătorii, ne mai era rezervată încă una. 
Mă aşteptam să ne găsim pe un munte acoperit de zăpezi 
veşnice, în mijlocul pustietăţilor aride ale cercului polar, şi 
dincolo de cele mai înalte latitudini; în pofida tuturor 
acestor presupuneri, unchiul meu, islandezul şi cu mine ne 
găseam pe povârnişul unui munte, calcinat de dogoarea 
soarelui care-şi trimitea săgețile arzătoare până la noi. 

Nu voiam să-mi cred ochilor, dar fierbinţeala care-mi 
învăluia trupul nu îngăduia nici o îndoială. leşisem aproape 
goi din craterul vulcanului şi astrul strălucitor, căruia nu-i 
cerusem nimic în răstimpul ăstor două luni, se arăta foarte 
darnic, revărsând asupra noastră nemaivăzute efluvii de 
căldură şi lumină. 

Când ochii mi se obişnuiră cu acea strălucire, pe care 
aproape c-o uitasem, mi-am întors privirea spre priveliştea 
ce-o aveam în faţă, pentru a îndrepta erorile închipuirii 
mele. Voiam din tot sufletul să fi ajuns la Spitzberg şi nu 
aveam chef deloc să renunţ prea uşor. 

Profesorul fu cel dintâi care rupse tăcerea: 

— Într-adevăr, nu-mi pare că suntem în Islanda. 

— Atunci, poate că ne aflăm în insula Jean Mayen?! am 
răspuns eu. 

— Nici acolo, băiete! Nu-i un vulcan din ţinuturile boreale! 
Nu vezi că n-are colinele de granit şi creştetul acoperit de 
zăpadă? 

— Totuşi... 


— Priveşte, Axel, priveşte! 

La vreo 500 de picioare deasupra capului nostru se 
deschidea gura unui vulcan, din care izbucnea din sfert în 
sfert de oră, cu o detunătură foarte puternică, o coloană 
înaltă de flăcări amestecată cu piatră ponce, cenuşă şi lavă. 
Simţeam zvârcolirile muntelui, care respira întocmai ca 
balenele, aruncând foc şi aer prin enormele sale coşuri. 
Printr-o pantă destul de repede se scurgeau la vale 
adevărate râuri de materii eruptive, aşternându-se până la 
o adâncime de 7-800 de picioare. De altfel, cu totul, 
vulcanul nu era mai înalt de 300 de prăjini. Poalele lui se 
pierdeau printre livezi înverzite de măslini, smochini şi vii, 
încărcate cu struguri aurii. Trebuia deci să recunoaştem că 
priveliştea asta n-avea deloc aspectul regiunilor arctice. 

Privirile noastre s-au oprit apoi asupra unei mări minunate 
sau a unui lac, care înconjura acest ţinut de basm, această 
insulă nu mai mare de câteva leghe. Spre răsărit se zăreau 
câteva case şi un mic port, în care se legănau pe valuri 
azurii câteva corăbii de o formă curioasă, în zare se 
desluşeau ieşind din apă grupuri de insulițe atât de 
numeroase, încât semănau cu un furnicar. Spre apus, 
ţărmuri îndepărtate se rotunjeau la orizont. Pe unele dintre 
ele se profilau munţi albaştri de o conformaţie armonioasă, 
iar pe altele, şi mai departe, apărea un con peste măsură de 
înalt, în vârful căruia fâlfâia o coloană de fum. La nord, o 
pânză imensă de apă scânteia în bătaia razelor de soare, 
lăsând să se vadă ba ici, ba colo, capătul vreunui catarg sau 
curba unei pânze umflate de vânt. 

Neprevăzutul unui asemenea spectacol făcea ca 
minunatele privelişti să pară infinit mai frumoase. 

— Unde suntem oare? repetai eu încet. 

Hans închise ochii cu indiferenţă, iar unchiul meu privea 
fără să înţeleagă. 

— Oricare ar fi acest munte, spuse el în cele din urmă, e 
cam cald pe aici, exploziile nu mai contenesc şi n-are nici un 
rost să fi scăpat dintr-o erupție ca să ne pomenim cu vreo 


piatră în cap! Să coborâm, şi vom vedea ce avem de făcut. 
De altfel, mor de foame şi de sete. 

Hotărât lucru, profesorul nu era o fire contemplativă. În 
ceea ce mă priveşte, uitasem cu totul de foame şi oboseală 
şi aş fi stat pe locul acela ceasuri întregi, de n-ar fi trebuit 
să-mi urmez tovarăşii. 

Vulcanul avea nişte povârnişuri foarte repezi, astfel că 
alunecam pe adevărate surpături de cenuşă, ocolind 
pârâiaşele de lavă care se prelingeau ca nişte şerpi de foc. 
În timp ce coboram, nu-mi mai tăcea gura, căci mintea şi 
simţirea mea erau prea pline de impresii pentru ca să nu le 
exteriorizez prin cuvinte. 

— Unchiule, suntem în Asia, strigai, pe coastele Indiei, sau 
în Insulele Malaeze din Oceania! Am străbătut jumătate din 
globul pământesc, ca să ajungem la antipodul Europei. 

— Da busola? răspunse unchiul meu. 

— Da, busola?! am făcut eu cu un aer încurcat. Dacă ar fi 
s-o credem, am mers tot timpul numai spre nord...! 

— Vrei să spui că a minţit? 

— Vai, să fi minţit! 

— Te pomeneşti că acesta-i Polul Nord! 

— Polul nu, dar... 

Era un fapt pe care nu mi-l puteam explica. Nu mai ştiam 
ce să cred. 

Ne apropiam de masa aceea de verdeață, pe care-ţi făcea 
plăcere s-o vezi. Mă chinuia amarnic foamea şi setea. Din 
fericire, după două ore de mers ne apăru în faţa ochilor o 
câmpie frumoasă, acoperită în întregime de măslini, rodii şi 
vii, care păreau să fie la dispoziţia oricui. Dar cum eram 
înfometați, n-am putut răbda numai să le privim. Cu câtă 
plăcere am stors pe buze fructele gustoase şi cu câtă poftă 
am strivit între dinţi strugurii aurii! Ceva mai departe, în 
iarbă, la umbra plăcută a copacilor, am descoperit un izvor 
de apă proaspătă, în care ne-am cufundat cu desfătare 
obrajii şi mâinile. 


În timp ce fiecare din noi ne lăsam cuprinşi de plăcerea 
dulce a odihnei, un copil apăru între două tufişuri de 
măslini. 

— Ah, iată un locuitor al acestor ţinuturi fericite! am 
exclamat eu. Era un bâieţaş zdrenţăros şi cu o faţă cam 
bolnăvicioasă, care se înspăimântă grozav când ne văzu. Şi 
nu-i de mirare, căci, pe jumătate goi şi atât de bărboşi, 
arătam groaznic, şi numai dacă ţara asta ar fii fost o ţară de 
hoţi înfăţişarea noastră nu i-ar fi înspăimântat pe locuitori, 
în clipa când puştiul era gata s-o ia la goană, Hans alergă 
după el şi-l aduse înapoi, cu toate ţipetele şi loviturile sale 
din picioare. Unchiul meu încercă să-l îmbuneze cum se 
pricepu şi-l întrebă în nemţeşte: 

— Cum se numeşte muntele acesta, băieţaşule? Dar copilul 
nu răspunse nimic. 

— Bun, spuse unchiul meu, aşadar, nu ne aflăm în 
Germania. Şi-i puse aceeaşi întrebare în englezeşte. Dar 
copilul nu răspunse nici de data asta. 

Eram foarte intrigat. 

— Nu cumva o fi mut?! strigă profesorul. 

Şi foarte mândru de câte limbi cunoaşte, îi puse aceeaşi 
întrebare în franţuzeşte. Dar urmă aceeaşi tăcere. 

— Să încercăm cu italiana, reluă unchiul meu. Dove siamo? 

— Da, unde ne aflăm? am repetat eu, nerăbdător. Dar 
copilul nici nu se gândea să răspundă. 

— A, nu vrei să vorbeşti?! strigă unchiul meu începând să 
se înfurie şi-l trase pe copil de urechi. Come şi nome questa 
isola? 

— Stromboli, răspunse micul păstor şi, smucindu-se din 
mâinile lui Hans, o luă la fugă pe câmpie, printre măslini. 

Nici prin gând nu ne-ar fi trecut că eram acolo! Stromboli! 
Ce efect a produs asupra închipuirii mele acest nume 
neaşteptat! Ne aflam în plină Mediterana, în mijlocul acelui 
arhipeleag care-mi trezea atâtea amintiri mitologice, în 
vechiul Strongile, acolo unde Eoll îşi ţinea în lanţuri 
vânturile şi furtunile. Munţii aceia albaştri, care se 


rotunjeau spre răsărit, erau munţii Calabriei, iar vulcanul 
care se desluşea spre sud, la orizont, era chiar Etna, 
înfricoşătorul Etna. 

— Stromboli! Stromboli! repetai. 

Unchiul făcea aceleaşi gesturi şi pronunţa aceleaşi 
cuvinte. Cântam parcă în cor! 

Ah, ce călătorie! Ce călătorie minunată! Am intrat pe gura 
unui vulcan şi am ieşit pe gura altuia, situat la peste o mie 
două sute de leghe de Sneftfels, de Islanda, ţara aceea 
aridă, aruncată la marginea lumii! Soarta acestei expediţii 
ne hărăzise să ajungem în cele mai încântătoare ţinuturi ale 
Pământului. Părăsisem regiunea zăpezilor veşnice ca să 
dăm peste aceste ţinuturi cu nesfârşită verdeață, şi lăsasem 
în urmă ceața cenuşie a zonelor îngheţate pentru a ajunge 
sub cerul albastru al Siciliei! 

După o masă gustoasă, alcătuită din fructe şi apă 
proaspătă, am pornit-o la drum, spre Portul Stromboli. Am 
socotit că-i mai sănătos să nu spunem nimănui în ce chip am 
ajuns pe insulă; căci cum sunt italienii superstiţioşi, ne-ar fi 
socotit îndată nişte diavoli ieşiţi din adâncimile iadului. A 
trebuit, deci, să ne resemnăm de a fi luaţi drept nişte 
nenorociţi naufragiaţi. Mai puţin glorios, fireşte, dar mult 
mai sigur. 

În timp ce mergeam, l-am auzit pe unchiul meu 
murmurând: 

— Dar busola! Busola care arată mereu nordul! Cum se 
poate explica acest fapt? 

— Nu căuta să-i găseşti explicaţia, căci e mai uşor aşa! 
zisei cu un aer dispreţuitor. 

— Nu mai spune! Un profesor de la Johannaeum care n-ar 
găsi explicaţia unui fenomen magnetic ar rămâne de râsul 
lumii! 

Şi vorbind astfel, unchiul meu, pe jumătate gol, cu punga 
de piele la brâu şi potrivindu-şi ochelarii pe nas, deveni din 
nou temutul profesor de mineralogie pe care-l cunoşteam. 


O oră după ce părăsisem pădurea de măslini, am ajuns în 
Portul San Vicenzo, unde Hans şi-a cerut leafa, căci era a 
treisprezecea săptămână de la plecare. Unchiul i-a înmânat 
banii, cu o caldă strângere de mână. 

În clipa aceea, deşi n-a împărtăşit în totul emoția noastră 
firească, a fost totuşi cuprins de un entuziasm neobişnuit la 
el şi, cu vârful degetelor, ne atinse uşor mâinile şi zâmbi. 

lată sfârşitul unei povestiri căreia nu-i vor da crezare nici 
măcar oamenii cei mai obişnuiţi să nu se mire de nimic. Dar 
eu sunt înarmat împotriva neîncrederii omeneşti. 

Pescarii din Stromboli ne-au primit ca pe nişte naufragiaţi 
şi ne-au înconjurat cu toată grija, dându-ne îmbrăcăminte şi 
merinde. După patruzeci şi opt de ore de aşteptare, la 31 
august, un vaporaş ne duse la Messina. Câteva zile de 
odihnă petrecute aici au fost de ajuns pentru a alunga toată 
oboseala. 

În ziua de vineri, 4 septembrie, ne-am îmbarcat pe vaporul 
Volturne, unul din vasele-poştă ale mesageriilor imperiale 
franceze şi, după trei zile, am acostat la Marsilia, 
nemaiavând în minte decât o singură preocupare - 
blestemata noastră busolă! Faptul acesta inexplicabil nu-mi 
dădea pace o clipă. în seara zilei de 9 septembrie am ajuns 
la Hamburg. 

Cred că e de prisos să vă descriu mirarea Marthei şi 
bucuria lui Grauben. 

— Acum, după ce ai devenit un erou, îmi spuse iubita mea 
logodnică, n-o să ne mai despărţim niciodată, Axel! O 
priveam. Ea zâmbea printre lacrimi. 

Vă închipuiţi ce senzaţie a făcut la Hamburg reîntoarcerea 
profesorului Lidenbrock! Datorită indiscreţiilor Marthei, 
vestea călătoriei unchiului spre centrul Pământului se 
răspândise în lumea întreagă. Dar aproape nimeni n-a voit 
să creadă aşa ceva şi, când l-au revăzut, cu atât mai mult s- 
au îndoit de acest lucru. 

Totuşi, prezenţa lui Hans şi alte informaţii venite din 
Islanda au schimbat încetul cu încetul părerea opiniei 


publice. 

În acest timp, unchiul meu deveni un om celebru, iar eu, 
nepotul unui om celebru, ceea ce nu-i deloc de disprețuit. 
Hamburgul dădu o serbare în cinstea noastră. Apoi avu loc 
la Johannaeum o şedinţă publică, în care profesorul făcu o 
expunere amănunţită asupra expediției sale şi omise numai 
faptele relative la busolă. Chiar în ziua aceea depuse la 
arhivele oraşului documentul lui Saknussemm, exprimându- 
şi marea sa părere de rău pentru faptul că împrejurări mai 
puternice decât voinţa sa nu i-au permis să meargă pe 
urmele călătorului islandez până în centrul Pământului. Cu 
toată gloria pe care o dobândise, unchiul meu continua să 
rămână acelaşi om modest şi reputaţia lui crescu şi mai 
mult. Dar atâtea onoruri au stârnit fireşte şi gelozia multor 
invidioşi. Cum teoriile sale, bazate pe fapte certe, 
contraziceau teoria căldurii interioare, el trebui să susţină 
în scris şi prin viu grai nenumărate controverse - de altfel, 
remarcabile - cu savanţi din toate ţările lumii. În ceea ce 
mă priveşte însă, nu pot fi de acord cu teoria sa cu privire la 
răcire. În ciuda celor văzute, cred şi voi crede totdeauna că 
există o căldură interioară, dar, pe de altă parte, trebuie să 
mărturisesc că unele împrejurări, care nu sunt încă bine 
stabilite, pot schimba această lege în urma acţiunii unor 
fenomene naturale. 

În momentul când aceste probleme deveniseră palpitante, 
unchiul meu avu o mare supărare: Hans părăsi Hamburgul, 
cu toate insistenţele noastre de a-l reţine. Omul căruia îi 
datoram totul nu vru să ne lase să-i plătim datoria. Îl 
apucase dorul de Islanda. 

— Farval, spuse el într-o zi, şi, după acest simplu cuvânt de 
adio, plecă la Reykjavik, unde sosi cu bine. Ne legasem 
foarte mult de curajosul nostru vânător de eideri şi lipsa lui 
nu ne va face niciodată să-l uităm, căci doar ne-a salvat 
viaţa de atâtea ori. Şi e sigur că nu voi muri până nu-l voi 
mai revedea încă o dată...! 


Ca încheiere, trebuie să adaug că lucrarea aceasta, O 
călătorie spre centrul Pământului, a făcut o enormă 
senzaţie în lumea întreagă. A fost tipărită şi tradusă în toate 
limbile. Cele mai mari şi mai însemnate ziare îşi smulgeau 
unul altuia principalele episoade, care erau comentate, 
discutate, atacate, susţinute, cu o convingere egală atât în 
tabăra celor care credeau, cât şi în a celor neconvinşi. Şi, 
lucru rar, unchiul meu s-a bucurat în timpul vieţii de toată 
gloria pe care o cucerise, şi până şi domnul Bamum îi 
propuse să-l expună, pe un preţ foarte ridicat, în Statele 
Unite. 

Dar o supărare, mai bine zis un chin nepotolit, tot s-a 
strecurat în toiul acestei glorii. Un fapt ne rămăsese totuşi 
nelămurit: busola. Or, pentru un savant, un fenomen pe 
care nu-l poate explica devine o tortură a raţiunii. Ei bine, 
Cerul îi rezervă totuşi unchiului meu privilegiul de a fi 
deplin fericit. 

Într-o zi, pe când rânduiam o colecţie de minereuri în 
cabinetul său de lucru, am zărit faimoasa busolă şi am 
început s-o cercetez. 

Se afla aici, în colţul ăsta, de şase luni, fără să-i pese de 
necazurile pe care le pricinuise. Deodată am rămas 
încremenit! Am scos un țipăt. Profesorul veni degrabă. 

— Ce s-a întâmplat? mă întrebă el. 

— Busola asta...! 

— Ei, ce-i cu ea? 

— Nu vezi, acul arată sudul şi nu nordul?! 

— Ce spui? 

— Priveşte-o! S-au schimbat polii. 

— Schimbat! 

Unchiul meu a privit-o, a comparat-o, şi deodată a sărit în 
sus de bucurie, de s-a cutremurat casa. Un fulger ne 
luminase în aceeaşi clipă mintea la amândoi!... 

— Aşadar, strigă el, îndată ce-şi recapătă graiul, după 
sosirea noastră la Capul Saknussemm, acul acestei 
blestemate busole arăta nordul, în loc să arate sudul? 


— Desigur. 

— Atunci greşeala noastră se explică. Dar cărui fenomen 
se datoreşte oare această răsturnare a polilor? 

— Nimic mai simplu. 

— Explică-te, băiete. 

— În timpul furtunii de pe Marea Lidenbrock, discul acela 
de foc, care a magnetizat obiectele de fier de pe pluta 
noastră, a dezorientat pur şi simplu şi busola! 

— Ah, striga profesorul, izbucnind în râs, aşadar ne-a jucat 
un renghi electricitatea? 

Din acea zi, unchiul meu a fost cel mai fericit dintre 
savanţi, iar eu, cel mai fericit dintre oameni, căci frumoasa 
mea irlandeză, renunțând la situaţia ei de pupilă, căpătă în 
casa din Konigstrasse dubla calitate de nepoată şi de soţie. 
Cred că e de prisos să mai adaug că unchiul ei era chiar 
ilustrul profesor Otto Lidenbrock, membru corespondent al 
tuturor Societăților ştiinţifice de Geografie şi Mineralogie 
din cele cinci continente ale lumii. 


SFÂRŞIT 


1 Odin - cel mai important dintre zei în mitologia 
popoarelor scandinave. 

1 A dezlega o ghicitoare, o vorbire neînţeleasă. 

2 Edip - erou mitologic grec, fiul lui Laios, regele Tebei, şi 
al Iocastei. Potrivit legendei, Edip îşi ucide din greşeală 
tatăl, conform prezicerii unui oracol. 

1 Măsură englezească. Un picior =0,324 m. 

1 Măsură englezească. O leghe =4,44 km. 

1 Monument ridicat în cinstea unei persoane decedate, pe 
un mormânt gol, fără a conţine trupul celui decedat. 

1 Specie de pescăruş. 


1 La Recherchea fost trimis în 1825 de amiralul Duperre 
pentru a da de urmele unei expediţii pierdute a lui 
Blosseville şi a vasului Lilloise», de la care nu s-au primit 
veşti, (n.a.) 

1 Rixdal - pe vremea aceea, 16 franci francezi şi 98 
centime, (n.a.) 

1 Aparatul Ruhmkorff constă dintr-o pilă Bunzen pusă în 
acţiune cu ajutorul bicromatului de potasiu, care n-are nici 
un miros; o bobină de inducţie pune electricitatea produsă 
de pilă în contact cu o lanternă de o formă cu totul specială; 
în această lanternă se găseşte o serpentină de sticlă unde s- 
a făcut vid şi în care rămâne numai un reziduu de gaz 
carbonic sau de azot. Când aparatul funcţionează, acest gaz 
devine luminos, producând o lumină albicioasă şi continuă. 
Pila şi bobina sunt aşezate într-un sac de piele, pe care 
călătorul îl poartă în bandulieră. Lanterna, aşezată în 
exterior, luminează îndeajuns de puternic întunericul cel 
mai profund; ea îţi permite să te aventurezi, fără teama 
vreunei explozii, în mijlocul celor mai inflamabile gaze şi nu 
se stinge nici sub cursul celor mai adânci ape. Ruhmkorff 
este un savant şi un fizician foarte priceput. Marea sa 
descoperire e bobina de inducţie, cu care se poate produce 
electricitate de înaltă tensiune. în 1864, el a obţinut premiul 
cincinal de 50000 franci, pe care Franţa îl instituise pentru 
cea mai ingenioasă aplicaţie a electricităţii, (n.a.) 

1 Şi ne vom urma drumul, oricum o da norocul. 

1 Boer - casă ţărănească islandeză, (n.a.) 

1 Colosul din Rodos - statuie uriaşă din bronz, aflată, în 
trecut la intrarea în portul Rodos, reprezentând pe Helios, 
zeul soarelui în mitologia greacă. 

1 Pouce - unitate de măsură engleză, egală cu 25,4 mm. 

1 Echivalent cu aproximativ 742 mm, coloană de mercur. 

1 Lesniciasa coborâre în Infern. 

1 E numită astfel pentru că terenurile din această 
perioadă sunt foarte răspândite în Anglia, în ţinuturile 
locuite odinioară de siluri, o seminţie celtică(n.a.) 


1 Ajax - erou al războiului troian. 

1 Al doilea calif al Arabiei între anii 634-644, născut la 
Mecca. A cucerit Siria, Egiptul, Persia şi a fost acuzat că ar 
fi dat foc Bibliotecii din Alexandria, sub pretext că în ea s-ar 
afla opere potrivnice credinţei musulmane. 

1 Oreste - erou legendar din mitologia greacă, fiul lui 
Agamenmon şi al Clitemestei. Conform legendei, îşi ucide 
mama, îndemnat de sora sa Electra. 

2 Asterius - retoric grec din sec. IV î.e.n. 

3 Pausanias - scriitor grec (110-180). 

4 Poliferm - erou din mitologia greacă, fiul lui Neptun, zeul 
mării. În Odiseea, ciclopul Poliferm, este orbit de Ulise care, 
în felul acesta, îşi salvează tovarăşii din captivitate. 

1 Unghiul facial e format din două planuri, unul mai mult 
sau mai puţin vertical, care e tangent cu fruntea şi cu 
incisivii şi celălalt orizontal, care trece prin deschizătura 
canalului auditiv şi partea inferioară a osului nazal. Se 
numeşte prognatism, în limbaj antropologic, ieşirea în afara 
maxilarului, care modifică unghiul facial(n.a.). 

1 Zeu al mării, fiu al lui Neptun, dăruit cu harul profeţiei. 
Pentru a scăpa de întrebările ce i se puneau, se ascundea, 
luând diverse înfăţişări. 

2 Paznicul fioroasei turme, el însuşi mai fioros. 

1 Eol - Zeul vânturilor în mitologia greco-romană.