Herbert G. Wells — Primii oameni in Luna

Herbert George Wells 


PRIMII OAMENI ÎN LUNĂ 


Trei rrui de stadu sunt de ja Pământ până la Lună... Nu te rrara, 
pnetene, dacci n se pare că vorbesc despre |ucrun extraterestre şi 
nenerie. Toate câte & je spuri ru surit decrit descrierea, unei ctiltitori pe 
care ar făcut-o de CUrÂNA. 

Lucian: Ea POPEHIPpUS 


Herbert George Wells 


PRIMII OAMENI ÎN LUNĂ 


Trei mii de stadii sunt de la Pământ până la Lună... Nu te 
mira, prietene, dacă ţi se pare că vorbesc despre lucruri 
extraterestre şi aeriene. Toate câte ţi le spun nu sunt decât 
descrierea unei călătorii pe care am făcut-o de curând. 

Lucian: Icaromenippus 


CAPITOLUL I. DL. BEDFORD SE ÎNTÎLNEŞTE LA 
LYMPNE CU DL. CAVOR 


În timp ce stau la umbra viței de vie, sub cerul albastru al 
Italiei de sud, scriind această povestire, mă gândesc cu 
oarecare surprindere că participarea mea la uluitoarele 
aventuri ale domnului Cavor n-a fost, de fapt, decât 
rezultatul unui simplu accident. Ar fi putut să-mi ia locul 
oricare altul. Am nimerit în mijlocul acestor evenimente 
într-o perioadă cînd mă consideram departe chiar şi de cea 
mai mică posibilitate de a întilni vreo experienţă 
tulburătoare. Mă dusesem la Lympne deoarece îl socoteam 
locul cel mai lipsit de întîmplări din lume. „Aici, în orice caz, 
îmi ziceam eu, voi găsi linişte şi voi putea să lucrez!” 

Rezultatul este cartea aceasta. Pentru că destinul nu ţine 
seama de planurile mărunte ale oamenilor. 

Ar trebui, poate, să menţionez aici că suferisem, cu puţină 
vreme înainte, nişte pierderi considerabile în unele 
combinaţii financiare. În momentul de faţă, înconjurat de 
tot confortul bogăției, îmi face plăcere să vorbesc despre 
strâmtorarea în care mă aflam. Trebuie chiar să admit că 
eu însumi eram vinovat, în oarecare măsură, de situaţia 
mea dezastruoasă. S-ar putea să existe domenii în care 
manifest oarecare, pricepere; afacerile financiare nu se 
numără printre ele. Dar pe atunci eram tânăr şi, alături de 
alte calităţi discutabile, tinereţea mea se mândrea tocmai 
cu priceperea în afaceri. Sunt şi azi tânăr în ani, dar 
întîmplările prin care am trecut au şters o parte a tinereţii 
mele. Dacă mi-au adus şi înţelepciune, rămâne încă de 
văzut. 

Nu cred că are vreun rost să intru în amănuntele 
eşecurilor care m-au făcut să debarc la Lympne, în Kent. În 
zilele noastre, tranzacţiile financiare implică o mare doză 
de aventură. Am acceptat toate riscurile. În afaceri, există 
în mod invariabil o anumită cantitate de a da şi de a lua, iar 
mie mi-a fost sortit, în cele din urmă, să dau, oricât mi-a 


venit de greu. Chiar cînd credeam că lichidasem totul, un 
creditor cârcotaş a hotărât să se ţină scai de mine. Poate că 
aţi auzit despre senzaţia de arsură cu fier roşu, a virtuţii 
rănite, sau poate că aţi şi simţit-o. Creditorul m-a urmărit 
până în pânzele albe. În cele din urmă mi-am spus că dacă 
nu vroiam să trudesc din greu pentru existenţă, angajându- 
mă undeva ca funcţionar, nu mai aveam nimic altceva de 
făcut decât să scriu o piesă de teatru. Am oarecare fantezie 
şi bun gust, şi eram decis să mă lupt din răsputeri înainte 
de a accepte o soartă de funcţionar. Pe atunci, în afară de 
încrederea în talentul meu de om de afaceri, aveam şi 
convingerea că pot să scriu o piesă foarte bună. Nu cred că 
era o convingere ieşită din comun. Ştiam că nimic altceva, 
exceptând tranzacţiile financiare, nu oferea atâtea 
posibilităţi de câştig şi probabil că aceasta m-a şi 
determinat. Mă obişnuisem să consider piesa mea nescrisă 
ca pe o mică rezervă, bună pentru zile negre. Aceste zile 
sosiseră şi m-am pus deci pe lucru. 

Am descoperit foarte curând că elaborarea unei piese 
cerea mai mult timp decât îmi închipuisem eu - iniţial, 
credeam că îmi vor fi de ajuns zece zile - şi, pentru a avea 
un pied-ă-terre în timpul lucrului, m-am instalat la Lympne. 
M-am considerat norocos, găsind acolo o mică vilă. Am 
semnat un contract de închiriere pe trei ani. Am mobilat-o 
sumar şi, pentru perioada cât urma să lucrez la piesă, am 
hotărât să-mi fac singur bucătărie. Felul meu de a găti ar fi 
scos-o din sărite pe doamna Beeton, care trebuie să ştiţi ca 
se pricepea. Aveam o cafetieră, o cratiţă pentru ouă, alta 
pentru cartofi şi o tigaie pentru cârnaţi şi slănină. Acesta 
era tot aparatul simplu al confortului meu. Nu poţi să 
trăieşti întotdeauna pe picior mare, iar simplitatea este o 
alternativă oricînd posibilă. Am mai adus şi un butoiaş de 
optzeci de litri, cu bere, luat pe credit, iar un brutar 
îndatoritor îmi aducea pâine în fiecare zi. Poate că nu 
trăiam ca în Sybaris, dar am trecut şi prin timpuri mai 


grele. Îl compătimeam oarecum pe brutar, care era un om 
foarte cumsecade, dar nădăjduiam, totuşi, să-i plătesc şi lui. 
Dacă vreun om doreşte singurătatea, locul cel mai nimerit 
este cu siguranţă Lympne. Se află în regiunea argiloasă din 
Kent, iar vila mea era situată pe marginea unei vechi faleze, 
privind peste mlaştinile din valea Romney, către mare. Pe 
vreme ploioasă, locul devine aproape inaccesibil, şi am auzit 
că poştaşul obişnuia uneori să străbată cea mai mare parte 
a drumului având legate de ghete nişte scînduri. Nu l-am 
văzut niciodată cu această încălţăminte, dar mi-o pot 
închipui. Cele câteva colibe şi căsuțe care alcătuiesc satul 
de astăzi, au, fiecare, în faţa uşii, nişte legături mari de 
nuiele de mesteacăn, pentru curățirea noroiului argilos de 
pe tălpi, fapt care vă poate da o idee despre conformaţia 
regiunii. Mă îndoiesc că localitatea ar mai fi existat, dacă nu 
ar fi fost dăinuit amintirea unor zile de demult trecute. Pe 
vremea romanilor, aici era Portus Lemanis, marele port al 
Angliei; acum, marea se află la o depărtare de patru mile. 
La poalele dealului râpos încă se mai văd bolovani şi 
dărâmături de ziduri romane, şi de acolo porneşte ca o 
săgeată spre nord vechiul drum Watling, încă pavat pe 
alocuri. Obişnuiam să stau pe deal şi să evoc vremurile 
trecute, cu galere şi legiuni, sclavi şi funcţionari, femei, 
muncitori, şi oameni de afaceri ca mine, toată acea mulţime 
gălăgioasă care se perinda prin port. Şi acum, doar câteva 
grămezi de moloz, pe un povârniş acoperit cu iarbă, câteva 
Oi - şi eu! Pe locul unde fusese portul erau acum marginile 
ținutului mlăştinos, întinzându-se într-o curbă largă până 
departe, la Dungeness, întreruptă ici şi colo de 
măânunchiurile arborilor şi de turnurile bisericii medievale 
care se îndreaptă, ca odinioară Lemanis, spre dispariţie. 
Peisajul acestui ţinut mlăştinos era, într-adevăr, unul 
dintre cele mai splendide pe care le întilnisem vreodată. 
Cred că Dungeness se afla la vreo cincisprezece mile 
depărtare; se întindea ca o plută pe mare, iar mai departe, 
spre vest, se vedeau dealurile de lângă Hastings, în lumina 


apusului de soare. Uneori păreau apropiate şi clare, alteori 
erau estompate şi joase, iar vremea umedă le făcea adesea 
să dispară. Regiunea mai apropiată a mlaştinii era 
presărată şi luminată de şanţuri şi canale. 

Fereastra lângă care lucram dădea chiar spre linia 
dealurilor, şi de acolo l-am văzut pentru prima dată pe 
Cavor. Era tocmai pe cînd mă luptam cu planul piesei mele, 
absorbit de această muncă grea, astfel că, în mod destul de 
firesc, omul mi-a atras atenţia. 

Soarele apunea, cerul, colorat în verde şi galben, era de o 
calmă strălucire; în acest decor a apărut o formă neagră, 
mică şi ciudată. 

Era un omuleţ scund, cu trupul rotofei, cu picioarele 
subţiri, cu mişcări smucite; găsise de cuviinţă să-şi îmbrace 
făptura extraordinară cu un pardesiu, o şapcă de jucător de 
crichet, pantaloni bufanţi şi ciorapi de ciclist. Nu ştiu de ce 
era îmbrăcat astfel; n-a mers niciodată cu bicicleta şi n-a 
jucat niciodată crichet. Îmbrăcămintea lui era un amestec 
inexplicabil de haine adunate de cine ştie unde. Gesticula 
cu palmele, cu braţele, îşi mişca brusc capul într-o parte şi 
în alta, şi scotea tot timpul un fel de bâzâit. Un bâzâit 
produs, parcă, de un aparat electric. Sunt convins că n-aţi 
auzit niciodată un bâzâit asemănător. Şi îşi dregea tot 
mereu glasul, cu un sunet extrem de curios. 

Plouase, şi mersul lui dezordonat era scos şi mai mult în 
evidenţă de Pământul alunecos al potecii. Exact cînd a ajuns 
în dreptul soarelui care cobora sub orizont, s-a oprit, şi-a 
scos ceasul şi a şovăit câteva clipe. Apoi, cu o smucitură, s-a 
întors şi s-a îndepărtat în grabă, fără să mai gesticuleze, 
dar mergând cu paşi apăsaţi, care lăsau să se vadă că avea 
picioarele lungi, grotesc exagerate de argila care i se lipise 
de tălpi. 

Era în prima zi a şederii mele în Lympne, cînd efortul meu 
creator ajunsese la culme, şi am privit întimplarea ca pe o 
distracţie plictisitoare - cinci minute pierdute. M-am întors 
la planul piesei mele. Dar în seara următoare apariţia s-a 


repetat, cu o remarcabilă punctualitate, ca şi după încă o 
seară, apoi în toate serile cînd nu ploua, şi concentrarea 
mea asupra piesei a început să-mi ceară un efort 
considerabil. 

- Blestematul, mi-am spus, s-ar crede că ia lecţii, ca să se 
mişte ca o marionetă! 

Şi, câteva seri, l-am blestemat din toată inima. 

Apoi, supărarea mea a făcut loc uimirii şi curiozităţii. De ce 
naiba se comporta în felul acesta? În cea de-a paisprezecea 
seară n-am mai putut să rabd şi, de îndată ce a apărut, am 
deschis uşa care dădea spre verandă, am ieşit şi m-am 
îndreptat către locul unde se oprea întotdeauna. 

Când am ajuns lângă el, tocmai îşi scotea capul. Avea faţa 
dolofană, rotundă, cu ochi căprui - până atunci nu-l 
văzusem decât împotriva luminii. 

- O clipă, domnule, i-am spus, în timp ce el se întorcea. 

Omul tresări. 

- Dacă e numai o clipă - îmi răspunse el - sunt de acord. 
Dar dacă doreşti să-mi vorbeşti ceva mai mult, şi dacă nu 
sunt prea pretenţios - deoarece clipa dumitale a şi trecut - 
eşti atât de amabil să mă însoţeşti...? 

- Cu plăcere, i-am spus, pornind alături de el. 

- Deprinderile mele sunt precis reglementate. Timpul meu 
de repaos este limitat. 

- Presupun că acum este timpul dumitale de plimbare? 

- Da. Vin aici să privesc apusul soarelui. 

- Dar nu-l priveşti. 

- Poftim?... 

- Nu priveşti niciodată apusul soarelui. 

- Niciodată? 

- Nu. Te observ de treisprezece seri la rând şi n-ai privit 
niciodată apusul soarelui. Nici măcar o dată. 

Îşi încruntă sprâncenele, ca şi cînd ar fi fost pus în faţa 
unei probleme. 

- Ei bine, eu mă bucur de lumina soarelui... de aer. Merg 
pe poteca asta, trec de bariera de colo - făcu un gest brusc, 


arătând peste umăr cu capul - fac un ocol... 

- Nu-i adevărat. Niciodată n-ai făcut ceea ce afirmi. De 
altfel, este absurd. Pe aici nu-i nici o potecă. În seara 
aceasta, de exemplu... 

- Oh, în seara aceasta! Să mă gândesc: Ah! tocmai m-am 
uitat la ceas, am văzut că întârziasem cu trei minute peste 
jumătatea mea de oră, mi-am dat seama că nu mai aveam 
timp să dau ocolul, m-am întors... 

- Întotdeauna se întîmplă la fel. 

Se uită la mine, pe gânduri. 

- Se poate... acum, dacă mă gândesc mai bine... Dar 
despre ce doreai să vorbeşti cu mine? 

- Păi... despre asta! 

- Despre asta? 

- Da. De ce procedezi aşa? În fiecare seară apari făcînd un 
zgomot... 

- Un zgomot? 

- Cam în felul acesta... 

I-am imitat bâzâitul. El mă privi şi se vedea limpede că 
bâzâitul nu-i făcea plăcere. 

- Eu fac asta? întrebă el. 

- În fiecare seară. 

- Nici nu bănuiam. 

Se opri. Mă privi cu un aer grav. 

- S-ar putea oare, zise el, să-mi fi format un tic? 

- Aşa se pare. Nu-i adevărat? 

Îşi apucă buza de jos cu două degete. Privi ţintă la o 
băltoacă de la picioarele lui. 

- Mintea mi-e extrem de încordată, zise el. Vrei să ştii de 
ce mă comport aşa? Ei bine, domnule, te asigur nu numai 
că habar n-am de ce, dar nici măcar nu ştiam că procedez 
în felul acesta. Dacă stau să mă gândesc, este exact cum 
spui dumneata; n-am trecut niciodată mai departe de aici.... 
Te supără purtarea mea? 

Nu ştiu de ce, dar începeam să-l privesc cu îngăduinţă. 


- Nu mă supără, i-am răspuns. Dar... Închipuieşte-ţi că ai 
scrie o piesă de teatru! 

- N-aş fi în stare. 

- Ei bine, ai face orice alt lucru care necesită o 
concentrare. 

- Ah, zise el, desigur, şi căzu pe gânduri. 

Expresia figurii lui trăda atâta tristeţe, încât m-am muiat şi 
mai mult. De fapt, mi-am spus, am dat dovadă de 
agresivitate, cerând socoteală, unui om pe care nici nu-l 
cunosc, de ce anume mormăie de unul singur pe un drum 
public. 

- Înţelegi, zise el slab, este o obişnuinţă. 

- Oh, sunt de acord. 

- Trebuie să mi-o interzic. 

- Dar nu, dacă faptul te-ar incomoda. La urma urmei, nu-i 
treaba mea... mi-am permis prea mult... 

- De loc, domnule, zise ei, dar de loc. Îţi rămân foarte 
îndatorat. Trebuie să suprim asemenea obiceiuri. Pe viitor 
aşa voi face. Dacă nu te superi... vrei să mai faci o dată... 
zgomotul acela? 

- E cam aşa: Zuzu, zuzu.... dar, te rog... 

- Îţi sunt foarte îndatorat. De fapt, ştiu, devin din ce în ce 
mai distrat. Eşti perfect îndreptăţit, domnule... perfect 
îndreptăţit. Îţi sunt, într-adevăr, îndatorat. Trebuie să se 
termine. Şi acum, domnule, te-am obligat să te îndepărtezi 
prea mult de casă. 

- Sper că impertinenţa mea... 

- De loc, domnule, de loc. 

Ne-am privit o clipă în ochi. Mi-am scos pălăria şi i-am urat 
bună seara. El mi-a răspuns printr-o zvâcnitură din mâini. 
Şi ne-am văzut fiecare...de drum. 

În dreptul pârleazului, m-am întors şi l-am privit cum se 
îndepărta. 'Ținuta i se schimbase în mod vădit; părea strâns 
în el, adus de spate. Contrastul cu fiinţa dinainte, care 
gesticula şi mormăia, m-a făcut, în mod absurd, să încerc un 


sentiment de milă. L-am privit până cînd a dispărut. Apoi, 
regretându-mi ieşirea, m-am întors în casă, la piesa mea. 

În următoarele două seri nu l-am mai văzut. Dar îmi 
rămăsese în minte, şi m-am gândit că ar putea să-mi fie de 
folos în intriga piesei mele, ca un personaj comic şi 
sentimental. A treia zi a venit la mine. 

Am rămas surprins, neştiind ce vânt îl aduce. A început, 
politicos, o conversaţie indiferentă - apoi a trecut brusc la 
subiect. Voia să-mi cumpere vila. 

- Înţelegi, zise el, nu te condamn câtuşi de puţin, dar 
dumneata mi-ai distrus o obişnuinţă, şi asta îmi 
dezorganizează tot programul zilei. De ani de zile mi-am 
făcut plimbarea pe aici... ani de zile. Fără îndoială, m-am 
plimbat mormăind... Dumneata mi-ai făcut imposibilă 
plimbarea! 

I-am sugerat să se plimbe în altă direcţie. 

- Nu. Nu există nici o altă direcţie. Aceasta este singura. 
Am cercetat. lar acum, în fiecare după amiază la ora 
patru... mă simt ca înlănţuit. 

- Dar, scumpul meu domn, dacă problema este atât de 
importantă pentru dumneata... 

- Este vitală! Înţelegi... eu sunt un cercetător... sunt 
antrenat în nişte cercetări ştiinţifice. Locuiesc... tăcu şi 
rămase o clipă pe gânduri. Chiar acolo - zise el deodată, 
împungând aerul cu degetul, primejdios de aproape de 
ochii mei. Casa cu hornurile albe pe care o vezi înălțându-se 
deasupra copacilor. Situaţia mea este anormală... anormală. 
Sunt pe punctul de a termina una dintre cele mai 
importante demonstraţii, pot să te asigur, una dintre cele 
mai importante demonstraţii care au fost făcute vreodată. 
Trebuie, deci, să-mi ţin gândirea permanent încordată, să 
am linişte şi să depun o activitate constantă. După amiaza 
erau momentele cele mai favorabile... cu idei noi, 
efervescente... cu noi puncte de vedere. 

- Dar de ce nu continui să te plimbi pe aici? 


- Ar fi cu totul altceva. M-aş supraveghea pe mine însumi. 
M-aş gândi la dumneata, la piesa dumitale... la faptul că mă 
observi, iritat! Nu m-aş mai gândi la munca mea. Nu! 
Trebuie să obţin această vilă. 

Am rămas pe gânduri. Înainte de a lua vreo hotărâre, 
trebuia desigur să reflectez serios. Pe atunci, eram, în 
general, destul de dispus să închei afaceri, iar vânzările m- 
au atras întotdeauna; în primul rând, însă, vila nu era a 
mea, şi chiar dacă i-o vindeam pe un preţ bun, puteam să 
am inconveniente la predare, dacă adevăratul proprietar ar 
fi aflat de tranzacţie; în al doilea rând, ei bine, fusesem 
declarat insolvabil. Era clar că problema cerea o abilitate 
deosebită. Mă interesa, de asemenea, şi faptul că el era pe 
urmele unei invenţii preţioase. Mi-am zis că ar trebui să aflu 
cât mai multe despre cercetările lui, nu cu vreo intenţie 
necinstită, ci pur şi simplu cu gândul că aceasta ar însemna 
o destindere. Am început să tatonez terenul. 

Era foarte dispus să-mi dea lămuriri. La drept vorbind, de 
îndată ce a început să vorbească, discuţia s-a transformat 
într-un monolog. Vorbea ca un om care tăcuse mult timp, 
care frământase mult timp în mintea lui un anumit subiect. 
A vorbit aproape o oră, şi trebuie să mărturisesc că 
înţelegeam cu destulă greutate ceea ce îmi spunea. Dar în 
fiecare cuvânt se simţea satisfacția omului care îşi permite 
o pauză între orele de muncă. În timpul acestei prime 
întrevederi, am înţeles destul de vag obiectul lucrărilor lui. 
Jumătate din cuvintele pe care le rostea erau termeni 
tehnici, cu totul străini pentru mine, şi îşi ilustra unele 
afirmaţii cu ceea ce-i plăcea lui să numească matematică 
elementară, făcînd calcule pe un plic cu stiloul - în aşa fel 
încât îmi venea greu chiar să simulez că aş înţelege. „Da”, 
ziceam eu. „Da, continuă!” Am înţeles însă destul pentru a 
mă convinge că nu era un simplu excentric care se credea 
inventator. În ciuda înfăţişării lui, omul degaja o forţă care 
excludea posibilitatea imposturii. Invenţia la care lucra era, 
în orice caz, din domeniul mecanicii. Mi-a vorbit despre un 


atelier şi despre nişte asistenţi, trei lucrători tâmplari 
instruiți de el... Desigur, de la atelier până la brevetul de 
invenţie nu este decât un pas. M-a invitat să-i vizitez 
instalaţiile. Am acceptat pe loc, manifestându-mi bucuria. 
Propunerea de a-mi cumpăra vila a rămas, din fericire, în 
suspensie. 

În cele din urmă s-a ridicat să plece, scuzându-se pentru 
durata vizitei. Mi-a spus că avea foarte rar plăcerea să 
vorbească despre lucrările lui. Nu întâlnise de multe ori un 
ascultător atât de inteligent ca mine. El avea foarte puţine 
relaţii cu oamenii de ştiinţă. 

- Există multă meschinărie, îmi explică el, şi atâtea intrigi! 
Iar cînd cineva are într-adevăr o idee... o idee nouă şi 
fecundă... nu vreau să fiu nedrept, dar... 

Eu, unul, cred în primul impuls. I-am făcut o propunere 
care poate fi socotită drept necugetată. Dar trebuie să vă 
amintiţi că eram singur în Lympne, că scriam de 
paisprezece zile o piesă, şi că aveam remuşcări pentru 
plimbarea lui zădărnicită. 

- De ce, i-am spus, să nu-ţi creezi din aceste discuţii o nouă 
obişnuinţă? În locul celei pe care, din pricina mea, ai 
pierdut-o. Cel puţin... până cînd vom cădea de acord în 
privinţa vilei. Dumneata ai nevoie să răsuceşti pe toate 
părţile, în minte, problemele de care eşti preocupat, aşa 
cum făceai în timpul plimbărilor de după amiază. Din 
nefericire, s-a terminat cu asta... nu mai poţi să te plimbi 
după amiaza, ca până acum. Dar de ce să nu vii aici şi să 
vorbeşti despre lucrările dumitale... să te foloseşti de mine 
ca de un perete în care îţi arunci gândurile şi le prinzi 
înapoi? Este limpede că eu n-am destule cunoştinţe ca să-ţi 
fur ideile, şi nici nu cunosc oameni de ştiinţă... 

M-am oprit. El rămăsese pe gânduri. Se vedea că 
propunerea mea îl atrage. 

- Dar mi-e teamă că te voi plictisi, zise el. 

- Crezi că nu te pot urmări? 

- O, nu, dar termenii tehnici... 


- În după amiaza aceasta, în orice caz, m-a interesat 
enorm. 

- Desigur, mi-ar fi de mare folos. Niciodată nu-ţi limpezeşti 
mai bine ideile decât atunci cînd le explici cuiva. Până 
acum... 

- Scumpul meu domn, să nu mai vorbim despre ce a fost. 

- Dar poţi, într-adevăr, să-ţi pierzi timpul cu mine? 

- Nici o odihnă nu este mai bună decât schimbarea 
preocupărilor - i-am răspuns eu, cu o profundă convingere. 

Am rămas înţeleşi. Pe treptele verandei, el se întoarse spre 
mine. 

- Îţi sunt foarte îndatorat, zise el. 

Am scos o exclamaţie interogativă. 

- M-ai vindecat complet de ridicolul obicei de a mormăi, 
îmi explică el. 

I-am spus că sunt foarte bucuros a-i fi dat o mână de 
ajutor - şi apoi a plecat. 

Imediat, gândurile sugerate de conversaţia noastră îşi 
reluară cursul. Începu să-şi mişte din nou braţele, ca mai 
înainte. Ecoul slab al unui „zuzu” ajunse până la mine, 
purtat de vânt... 

Dar... la urma urmei, nu era treaba mea... 

A revenit şi a doua zi, şi în ziua următoare, ţinând două 
prelegeri despre fizică, spre satisfacția amândurora. 
Vorbea, cu un aer extrem de competent, despre „eter”, 
„tuburi de forţă”, „potenţial gravitațional!” şi despre alte 
asemenea noţiuni, iar eu, şezând în faţa lui, într-un şezlong, 
nu spuneam decât „da”, „continuă”, „te urmăresc”, pentru 
a-l face să vorbească mai departe. Era un subiect teribil de 
dificil, dar cred că el n-a bănuit niciodată cât de puţin îl 
înţelegeam. În unele clipe mă îndoiam de rostul acestor 
discuţii, dar, în orice caz, mai uitam de blestemata mea 
piesă. Din cînd în când mi se părea că înţeleg totul, dar 
tocmai atunci îmi dădeam seama că de fapt nu înţeleg 
nimic. Alteori gândurile îmi zburau în altă parte, şi nici nu 
mai încercam să-l ascult, întrebându-mă dacă, la urma 


urmei, nu era mai bine să-l folosesc ca personagiu central 
într-o farsă, părăsindu-mi vechiul plan al piesei. Apoi iar 
încercam să înţeleg câte ceva din spusele lui. 

M-am dus, cu prima ocazie, să-i vizitez casa. Era mare şi 
neîngrijit mobilată; nu avea nici un om de serviciu, în afara 
celor trei asistenţi, iar regimul şi viaţa lui particulară se 
caracterizau printr-o simplitate filozofică. Nu bea decât 
apă, era vegetarian şi avea tot felul de asemenea obiceiuri 
bazate pe logică şi disciplină. Dar, văzându-i instalaţiile, ţi 
se risipea orice fel de îndoială. Casa arăta ca o adevărată 
uzină, din pivniţă până în pod - o prezenţă uimitoare într-un 
sat atât de izolat. Încăperile de la parter erau pline de mese 
cu diferite aparate, cuptorul şi bucătăria se transformaseră 
în nişte furnale impresionante, pivniţa era ocupată de 
dinamuri, iar în grădină se afla un gazometru. Mi-a arătat 
totul cu entuziasmul, clocotind de încredere, al unui om 
care trăise mult timp singur. Izolarea lui se revărsa acum 
într-un exces de confidenţe, pe care eu aveam norocul să le 
ascult. 

Cele trei ajutoare erau nişte reprezentanţi tipici ai 
categoriei de „oameni îndemânateci” din care proveneau. 
Conştiincoşi, dacă nu chiar inteligenţi, voinici, politicoşi şi 
plini de bunăvoință. Unul dintre ei, Spargus, care fusese 
marinar, făcea bucătăria şi toate lucrările în metal; al 
doilea, Gibbs, se ocupa cu dulgheria, iar cel de al treilea, un 
fost grădinar, era ajutor la toate. Ei nu făceau decât munca 
manuală; toată munca de concepţie îi aparţinea lui Cavor. 
Ignoranţa lor era desăvârşită, chiar în comparaţie cu 
noţiunile mele confuze. 

Trebuie să vorbesc şi despre natura acestor cercetări. Din 
nefericire, nu-mi este de loc la îndemână. Nu am o 
pregătire ştiinţifică, şi mi-e teamă că încercînd să exprim 
scopul experienţelor, în limbajul înalt ştiinţific ah domnului 
Cavor, l-aş încurca nu numai pe cititor, dar şi pe mine 
însumi, şi este aproape sigur că aş comite vreo greşeală 
care ar atrage asupra mea batjocura tuturor celor care, în 


ţara noastră, cunosc fizica matematică. De aceea, cred că 

este mult mai bine să-mi exprim impresiile în limbajul meu 
inexact, fără a încerca să îmbrac haina unor cunoştinţe pe 
care nici nu pretind, că le stăpânesc. 

Obiectul cercetărilor domnului Cavor era o substanţă care 
să fie „opacă” - el folosea un alt termen pe care l-am uitat, 
dar „opacă” exprimă destul de bine ideea - la „toate formele 
de energie radiantă”. Îmi explicase că prin „energie 
radiantă” se înţelege tot ceea ce se transmite asemenea 
luminii, căldurii, razelor Roentgen, despre care se vorbea 
atât de mult în ultimul timp, undelor electrice ale lui 
Marconi, sau gravitaţiei. Toate aceste energii, spunea el, 
radiază din anumite centre, acţionând de la distanţă asupra 
corpurilor, de unde vine şi termenul de „energie radiantă”. 
Aproape toate substanţele sunt opace la un anumit fel de 
energie radiantă. Sticla, de exemplu, este transparentă 
pentru lumină, dar mult mai puţin pentru căldură, aşa încât 
poate fi folosită ca obstacol împotriva căldurii; alaunul este 
transparent pentru lumină, dar blochează complet căldura. 
Pe de altă parte, o soluţie de iod în bisulfit de carbon 
blochează complet lumina, dar îi permite căldurii să treacă 
foarte uşor. Nu vei vedea focul, dar îi vei simţi căldura. 
Metalele nu sunt opace numai pentru lumină şi căldură, dar 
şi pentru electricitate, care trece atât prin soluţia de iod, 
cât şi prin sticlă, aproape ca şi cum nu i-ar sta nimic în cale. 
Şi aşa mai departe. 

Toate substanţele cunoscute sunt însă „transparente” 
pentru gravitație. Se pot folosi diferite paravane pentru a 
întrerupe lumina, căldura, influenţa electrică a soarelui, sau 
căldura Pământului; obiectele pot fi izolate, prin foi de 
metal, de acţiunea razelor lui Marconi, dar nimic nu va 
putea intercepta forţa de gravitație a soarelui sau pe aceea 
a Pământului. Şi, totuşi, fenomenul nu poate fi explicat cu 
uşurinţă. Cavor credea că poate să existe o asemenea 
substanţă, şi bineînţeles că eu nu puteam să-l contrazic. Nu 
mă mai gândisem niciodată la o astfel de posibilitate. El mi- 


a demonstrat - făcînd pe hârtie nişte calcule pe care, fără 
îndoială, lord Kelvin, profesorul Lodge, profesorul Karl 
Pearson, sau oricare alt savant le-ar fi înţeles, dar care pe 
mine m-au încurcat şi mai mult - nu numai posibilitatea 
existenţei unei asemenea substanţe, dar şi ce anume 
condiţii trebuie să îndeplinească. Raționamentul lui era 
uimitor. Dar, oricât de mult m-a uimit şi m-a interesat în acel 
moment, acum îmi este cu neputinţă să-l reproduc. „Da”, îi 
spuneam eu necontenit. „Da, continuă!” Cred că este 
suficient, în folosul povestirii, să spun că el se considera 
capabil să fabrice această pretinsă substanţă, opacă pentru 
gravitație, dintr-un aliaj complicat de metale cu un element 
nou - cred că îl numea helium - pe care îl primea din 
Londra, în vase de piatră sigilate. Unii şi-au exprimat 
îndoiala asupra acestui amănunt, dar eu sunt aproape sigur 
că în vasele de piatră sigilate se găsea helium. În orice caz, 
era un element gazos, extrem de rarefiat. 

O, dacă aş fi luat măcar nişte note... 

Dar cum puteam să prevăd eu pe atunci necesitatea de a 
face însemnări? 

Toţi cei care au oricât de puţină imaginaţie vor înţelege 
extraordinarele posibilităţi ale unei asemenea substanţe, şi 
îmi vor înţelege emoția resimţită atunci cînd, prin ceața 
complicatelor fraze folosite de Cavor, mi-am dat seama de 
acest lucru. O întrerupere într-adevăr dramatică a piesei 
mele! Mi-a trebuit câtva timp înainte de a mă convinge că îl 
interpretasem exact, şi mă străduiam să nu-i pun întrebări 
din care să-şi dea seama că îşi revărsa zilnic explicaţiile 
într-o prăpastie de ignoranță. Nici unul dintre cititorii 
acestei povestiri nu va realiza, însă, exact ceea ce simţeam 
eu, deoarece din simpla mea relatare este cu neputinţă să 
reiasă cât de convins eram că extraordinara substanţă se 
afla într-adevăr pe punctul de a fi fabricată. 

După ce i-am vizitat locuinţa, nu-mi amintesc să mai fi 
acordat piesei mele măcar o oră de muncă. Imaginaţia mea 
era solicitată în alte direcţii. Utilizările practice ale invenţiei 


lui Cavor păreau nelimitate; în orice direcţie încercam s-o 
aplic, provoca adevărate revoluţii. Dacă, de exemplu, cineva 
dorea să ridice o greutate, oricât de enormă, nu avea decât 
să-i aşeze dedesubt o foaie din această substanţă, şi ar fi 
ridicat-o după aceea cu un simplu pai. Primul meu impuls a 
fost, bineînţeles, să aplic acest principiu la tunuri şi 
cuirasate, la toate materialele de război, apoi la navigaţie, 
locomoţie, în construcţii şi în toate domeniile imaginabile 
ale industriei. Întîmplarea care mă adusese chiar la locul de 
naştere al unei noi epoci - deoarece invenţia lui inaugura 
într-adevăr o epocă nouă - era una dintre şansele care se 
prezintă o dată la o mie de ani. În mintea mea, utilizările se 
înmulţeau mereu, se întindeau la nesfârşit. Printre altele, 
vedeam şi renaşterea mea ca om de afaceri. Vedeam o 
întreprindere-mamă şi nenumărate întreprinderi-fiice, 
concerne şi trusturi, privilegii şi concesiuni, care se 
răspândeau tot mereu, până cînd, vastă şi înfloritoare, 
Compania de Cavorită cucerea şi domina întreaga lume. 

Şi, în centrul ei, eram eu! 

M-am hotărât într-o clipă. Ştiam că risc totul, dar m-am 
aruncat cu ochii închişi în necunoscut. 

- Noi ne aflăm în faţa celei mai mari descoperiri din toate 
timpurile - i-am spus eu, punând accentul pe „noi”. Dacă 
vrei să mă înlături, va trebui să tragi cu tunul. De mâine 
sunt al patrulea ajutor al dumitale. 

Rămase oarecum surprins de entuziasmul meu, dar fără 
nici o urmă de bănuială sau de ostilitate. Părea mai curând 
gata să se autodeprecieze. 

Mă privi cu îndoială. 

- Crezi într-adevăr...? zise el. Dar piesa dumitale! Cum 
rămâne cu piesa? 

- S-a terminat cu piesa! am strigat eu. Scumpul meu 
domn, nu-ţi dai seama ce descoperire ai făcut? Nu-ţi dai 
seama ce eşti pe cale să creezi? 

Era o simplă întorsătură retorică, dar, de fapt, el nu-şi 
dădea seama. La început, nici nu-mi venea să cred. El nu se 


gândise, într-adevăr, la nimic practic! Tot timpul, acest 
omuleţ uimitor lucrase numai din punct de vedere teoretic! 
Când afirma că este „cea mai importantă” demonstraţie pe 
care o văzuse vreodată lumea, voia să înţeleagă pur şi 
simplu că îmbina o serie de teorii şi rezolva o serie de 
probleme care şedeau sub semnul întrebării; nu-i păsa de 
aplicaţiile practice ale substanţei pe care era gata s-o 
descopere, mai mult decât dacă ar fi fost vorba despre o 
maşină de fabricat pâine. Substanţa era posibilă, iar el era 
pe punctul s-o obţină! Voilă toui'7b11'7d, cum spune 
francezul. 

Pe lângă aceasta, era şi copilăros! Dacă o va obţine, 
substanţa va trece în posteritate sub numele de Cavorită 
sau Cavorină, el va fi numit F.R.S.V7b21'7d, portretul îi va fi 
publicat, ca o recunoaştere a valorii lui ştiinţifice, în revista 
Natura, şi alte asemenea copilării. Nu visa nimic altceva! 
Dacă din întîmplare n-aş fi fost eu acolo, el era în stare să 
lanseze această bombă în lume, la fel cum ar fi descoperit o 
nouă specie de țânțari. Şi descoperirea lui ar fi fost trecută 
cu vederea şi dată complet uitării, ca atâtea alte descoperiri 
pe care savanții le-au lăsat în părăsire. 

După ce mi-am dat seama de toate acestea, eu am devenit 
cel care vorbea şi Cavor cel care-mi spunea „continuă”! Am 
sărit în picioare. Am început să mă plimb prin odaie, 
gesticulând ca un tânăr de douăzeci de ani. M-am străduit 
să-l fac să înţeleagă care sunt, în această privinţă, datoriile 
şi responsabilităţile noastre. L-am asigurat că putem realiza 
o avere destul de considerabilă pentru a făuri orice fel de 
revoluţie socială am voi; că putem stăpâni şi guverna 
întreaga lume. I-am vorbit despre companii şi brevete şi 
despre necesitatea de a păstra secretul fabricării. lot ceea 
ce îi spuneam părea să-l impresioneze la fel de mult pe cât 
matematica lui mă impresionase pe mine. O expresie de 
perplexitate s-a aşternut pe faţa lui rotundă şi roşcată. A 
bâiguit ceva despre faptul că era total indiferent faţă de 
bogăţie, dar cu un gest i-am înlăturat toate rezervele. 


Trebuia să devină bogat, şi protestele lui nu-i foloseau la 
nimic. I-am dat să înţeleagă cu cine avea de-a face, că eu 
posedam o mare experienţă în domeniul afacerilor. Nu i-am 
spus că fusesem declarat insolvabil, deoarece socoteam că 
este o situaţie temporară; cred, însă, că am reuşit să împac 
evidenta mea sărăcie cu pretinsa mea competenţă 
financiară. Pe nesimţite, aşa cum se dezvoltă asemenea 
proiecte, am căzut la înţelegere asupra unui monopol al 
Cavoritei. El trebuia să fabrice substanţa, iar eu să lansez 
afacerea. 

Mă agăţăm ca o lipitoare de „noi“; „dumneata” şi „eu” nu 
mai existau pentru mine. 

Ideea lui era ca profiturile despre care îi vorbeam să fie 
folosite pentru dezvoltarea cercetărilor; dar, bineînţeles, ca 
o problemă a viitorului. 

- E foarte bine, am strigat eu. E foarte bine! 

Lucrul cel mai important era fără îndoială să vedem 
substanţa fabricată. 

- Este o substanţă, strigam eu, de care nu se poate 
dispensa nici o casă, nici o fabrică, nici o fortăreață, nici un 
vas; aplicaţiile ei sunt mai universale chiar decât ale unui 
medicament brevetat. Nu există nici o aplicaţie a ei, nici 
una dintre zecile de mii de utilizări posibile, care să nu ne 
îmbogăţească, Cavor, mai presus de toate visele avariţie! 

- Aşa e! zise el. Încep să înţeleg. Este extraordinar cum 
dobândeşti noi puncte de vedere cînd discuţi asupra unei 
probleme! 

- Şi s-a întîmplat să discuţi exact cu cine trebuie! 

- Cred că nimeni, zise el, nu este cu totul împotriva unei 
mari bogății. Desigur, mai este ceva... 

Se opri. Eu îl ascultam liniştit. 

- Ştii, s-ar putea să n-o obţinem. S-ar putea să fie una 
dintre substanţele posibile teoretic, dar absurde din punct 
de vedere practic. Sau, în procesul de fabricaţie, s-ar putea 
să intervie vreo mică piedică... 


- Vom înlătura piedica, atunci cînd se va ivi, i-am răspuns 
eu. 


CAPITOLUL II. PRIMA PREPARARE A CAVORIIEI 


Dar temerile lui Cavor, în ceea ce priveşte prepararea 
Cavoritei, s-au dovedit neîntemeiate. La 14 octombrie 1899, 
această incredibilă substanţă a fost obţinută. 

Trebuie să menţionez că prepararea a fost, în cele din 
urmă, rezultatul unui accident, survenind atunci cînd Cavor 
se aştepta cel mai puţin. El topise laolaltă nişte metale şi 
alte câteva substanţe - acum aş vrea să le cunosc în 
amănunţime - şi avea de gând ca timp de o săptămână să 
lase amestecul să se răcească încet. Dacă el nu calculase 
greşit, ultimul proces de combinare urma să se producă în 
momentul cînd temperatura amestecului ar fi scăzut la 
şaizeci de grade Fahrenheit. Dar, fără ştirea lui Cavor, s-a 
produs între ajutoarele lui o discuţie în privinţa întreţinerii 
focului. Gibbs, căruia îi revenise până atunci această 
sarcină, a încercat deodată s-o treacă în seama celui care 
fusese grădinar; cărbunele, pretexta el, era extras din 
Pământ, şi în consecinţă nu putea să cadă în sarcina unui 
dulgher; omul care fusese grădinar susţinea că, totuşi, 
cărbunele era o substanţă metalică sau minerală, lăsând 
deoparte faptul că el se ocupa de bucătărie. Dar Spargus 
insista ca, de cărbune să se ocupe Gibbs, având în vedere 
că era dulgher şi că, după cum se ştie, cărbunele este o 
rămăşiţă a lemnului. Ca urmare, Gibbs a încetat să mai 
alimenteze focul şi apoi nici unul dintre ei nu s-a mai ocupat 
de el; Cavor era total absorbit de unele probleme, deosebit 
de interesante, în legătură cu o maşină de zbor acționată de 
Cavorită (neglijind rezistenţa aerului ca şi alte câteva 
elemente), şi n-a avut cum să observe că treburile nu mai 
merg cum trebuie. Prematura naştere a invenţiei lui a avut 
loc tocmai pe cînd el se îndrepta către vila mea, pentru, 
discuţia şi ceaiul nostru de după amiază. 


Îmi amintesc cu multă precizie desfăşurarea 
evenimentelor. Apa fierbea, totul era pregătit pentru ceai, şi 
sunetul „zuzu” pe care îl făcea Cavor mă făcuse să ies pe 
verandă. Silueta lui, măruntă şi vioaie, se proiecta neagră, 
în înserarea de toamnă, iar în dreapta, hornurile casei lui se 
ridicau deasupra unui grup de copaci învăluiţi în culori, ca 
un decor magnific. În depărtare unduiau, vagi şi albăstrui, 
dealurile din Wealden, în timp ce spre stânga se întindea 
mlaştina neguroasă, largă şi liniştită. Şi atunci... 

Hornurile au ţâşnit către cer, desfăcîndu-se în cărămizi, în 
timp ce urcau; după ele veneau acoperişul şi tot felul de 
mobile. Apoi a urcat, ajungându-le din urmă, o imensă 
flacără albă. Copacii din jurul casei s-au aplecat, s-au 
răsucit şi s-au fărâmat în bucăţi care au sărit înspre flacără. 
Timpanele mi-au fost izbite de un tunet, care m-a lăsat surd 
pe viaţă de o ureche, iar ferestrele vilei mele s-au spart. 

Am făcut trei paşi, de pe verandă, în direcţia casei lui 
Cavor şi în aceeaşi clipă a venit suflul. 

Într-o clipă, pulpanele hainei mi s-au ridicat deasupra 
capului şi fără voia mea m-am trezit înaintând către Cavor, 
în salturi mari. Simultan, inventatorul a fost şi el ridicat, 
răsucit şi aruncat prin suflul şuierător. O bucată din hornul 
vilei mele a căzut pe pământ, la vreo şase metri de mine, 
făcînd vreo douăzeci de salturi care îl împinseră în mare 
grabă spre locul exploziei. Cavor, dând din mâini şi din 
picioare, era trântit jos; s-a rostogolit de câteva ori, s-a 
ridicat în picioare, şi a fost luat şi purtat pe sus cu o viteză 
enormă; a dispărut în cele din urmă, printre copacii care se 
zbăteau şi se răsuceau în jurul casei lui. 

O masă de fum şi cenuşă, şi un pătrat de substanţă 
albăstruie şi strălucitoare a izbucnit către zenit. O bucată 
mare de gard a trecut pe lângă mine în zbor, a căzut pe o 
muche, izbind pământul, întinzându-se apoi cât era de 
lungă; şi ceea ce fusese mai greu a trecut. Suflul şi-a 
pierdut repede din violenţă până cînd n-a mai rămas decât 
un vânt puternic, iar eu mi-am dat seama din nou că 


respiram şi eram pe picioare. Aplecîndu-mă împotriva 
vântului, am reuşit să mă opresc locului şi să-mi revin, 
oarecum, în fire. 

În acele clipe, întreaga înfăţişare a lumii se schimbase. 
Apusul de soare liniştit dispăruse, cerul era întunecat de 
nori învolburaţi, totul era culcat la pământ şi se zvârcolea în 
bătaia vântului. Am aruncat o privire înapoi, să văd dacă 
vila mea mai era în picioare, şi apoi am înaintat, poticnindu- 
mă, către copacii care îl ascundeau pe Cavor; printre 
ramurile lor lungi şi despuiate de frunze se vedeau flăcările 
casei lui incendiate. 

Am intrat în crâng, sărind de la un copac la altul, 
agăţându-mă de trunchiurile lor, şi câteva clipe l-am căutat 
în zadar. Apoi, în mijlocul unei grămezi de ramuri şi bucăţi 
de gard, îngrămădite lângă o porţiune a zidului grădinii, am 
zărit ceva care se mişca. Am alergat într-acolo, dar, înainte 
de a ajunge, o formă pământie s-a desprins dintre ramuri, s- 
a clătinat pe picioarele murdare de noroi şi a întins două 
mâini moi, pline de sânge. Cîteva zdrenţe de haine îi 
fluturau, în bătaia vântului, în jurul trupului. 

N-am recunoscut din prima clipă cine era momâia ieşită 
parcă din pământ; apoi am văzut că era Cavor, năclăit de 
noroiul prin care se rostogolise. Se apleca înainte, 
împotrivindu-se vântului, ştergându-şi de noroi ochii şi 
gura. 

A întins o mână noroioasă şi, împleticindu-se, a făcut un 
pas către mine. Faţa îi era răvăşită de emoție; noroiul 
continua să i se prelingă de pe obraz. Era fiinţa cea mai 
distrusă şi mai demnă de milă pe care o văzusem vreodată, 
şi de aceea cuvintele lui m-au uluit peste măsură. 

- Felicită-mă, gâfâi el; felicită-mă! 

- Să te felicit? Doamne sfinte! Pentru ce? 

- Am obținut-o. 

- Ai obținut-o? Ce dracu a provocat explozia asta? 

O rafală de vânt i-a acoperit cuvintele. Spunea, după câte 
am înţeles, că nu avusese loc nici o explozie. Vântul m-a 


făcut să mă ciocnesc de el, şi am rămas agăţaţi unul de 
altul. 

- Să încercăm să ne întoarcem la mine acasă, i-am urlat în 
ureche. 

El n-a înţeles, şi a strigat ceva despre „trei martiri... 
ştiinţei”, apoi ceva despre „nu cine ştie ce”. Era convins că 
ajutoarele lui pieriseră în acest cataclism. Din fericire nu 
era adevărat. O clipă după ce el plecase către vila mea, ei 
se duseseră la cârciuma din Lympne să analizeze, în faţa 
unor pahare cu băutură, problema cuptoarelor. 

Mi-am repetat propunerea de a ne întoarce la mine acasă, 
şi am reuşit să mă fac înţeles. Ne-am agăţat unul de braţul 
celuilalt şi am pornit, ajungând în cele din urmă sub 
adăpostul puţinului acoperiş care îmi mai rămăsese. O bună 
bucată de timp am stat în fotolii, gâfâind. Toate ferestrele 
erau sparte, mobilele mai uşoare erau în mare dezordine, 
dar nu se produsese nici o stricăciune iremediabilă. Uşa 
bucătăriei rezistase din fericire presiunii, aşa încât vesela şi 
ustensilele de bucătărie nu se spărseseră. Lampa de gătit 
continua să ardă, şi am pus din nou apă la fiert, După ce am 
preparat ceaiul, m-am întors lângă Cavor, să-i ascult 
explicaţiile. 

- Foarte exact, repeta el; foarte exact. Am obținut-o, şi 
este totul în ordine. 

- Dar... am protestat eu. Totul este în ordine? Nu mai 
există, pe o distanţă de douăzeci de mile în jur, nici o căpiţă, 
nici un gard sau acoperiş de stuf care să mai fie unde a 
fost... 

- Totul merge bine... într-adevăr. Desigur, n-am prevăzut 
această mică încurcătură. Mintea mea era preocupată de o 
altă problemă, şi în general eu sunt înclinat să trec cu 
vederea amănuntele de ordin practic. Dar este foarte bine... 

- Scumpul meu domn, am strigat eu, nu vezi că ai provocat 
pagube de mii de lire? 

- În privinţa asta, mă bizui pe discreţia dumitale. Nu sunt 
un om practic, desigur, dar nu crezi că s-ar putea vorbi 


despre un ciclon...? 

- Dar explozia.... 

- N-a fost nici o explozie. Este extrem de simplu. Numai 
că, după cum îţi spuneam, eu înclin să trec cu vederea 
lucrurile mărunte. Le văd, „zu, zu”, la o scară mai mare. Am 
reuşit să fabric, fără să vreau, o foaie subţire şi întinsă din 
substanţa pe care o căutam, Cavorita... 

Făcu o pauză. 

- Ştii prea bine că ea este opacă la gravitație, că împiedică 
obiectele de a gravita unele spre altele?! 

- Da. Ei şi? 

- Ei bine, de îndată ce, la şaizeci de grade Fahrenheit, 
procesul de fabricaţie a fost terminat, aerul, porțiunile de 
acoperiş, tavan şi podea de deasupra bucății de Cavorită au 
încetat să mai aibă greutate. Presupun că ştii... astăzi toată 
lumea ştie... că aerul, ca orice alt corp obişnuit, are o 
greutate, că apasă asupra tuturor lucrurilor de pe 
suprafaţa pământului, apasă în toate direcţiile, cu o 
presiune de paisprezece pfunzi şi jumătate pe un inch 
pătrat? 

- Ştiu, i-am răspuns. Continuă. 

- Şi eu ştiu, observă el. Numai că acum poţi să înţelegi cât 
de nefolositoare sunt cunoştinţele, dacă nu ştii să le aplici. 
Vezi, deasupra Cavoritei noastre fenomenul nu s-a mai 
întîmplat, aerul a încetat să mai exercite vreo presiune, iar 
aerul din jur, nu cel de deasupra Cavoritei, exercita o 
presiune de paisprezece pfunzi şi jumătate pe inch pătrat 
asupra aerului devenit brusc imponderabil. Ah! începi să 
înţelegi! Aerul din jurul Cavoritei s-a repezit cu o forţă 
irezistibilă asupra aerului de deasupra ei. Aerul de 
deasupra Cavoritei a fost silit să se ridice cu violenţă în sus, 
aerul care s-a repezit să-l înlocuiască a pierdut imediat 
greutatea, a încetat să mai exercite vreo presiune, a trecut 
prin tavan şi a aruncat acoperişul în sus... Înţelegi, continuă 
el, în atmosferă s-a format un fel de fântână, un fel de horn. 


Îţi închipui ce s-ar fi întîmplat dacă foaia de Cavorită n-ar fi 
fost liberă şi absorbită pe acest horn? 

- Bănuiesc, am răspuns, după o clipă de gândire, aerul de 
deasupra acestei substanţe infernale ar fi continuat şi acum 
să se urce cu toată iuţeala. 

- Exact, zise el. O imensă fântână! 

- Care ţâşnea până în spaţiul cosmic! Doamne sfinte! Dar 
asta ar fi aspirat toată atmosfera de pe pământ! Ar fi răpit 
tot aerul din lume! Ar fi însemnat moartea întregii omeniri! 
Această bucată neînsemnată de Cavorită! 

- Nu chiar până în spaţiul cosmic, zise Cavor, dar în mod 
practic aproape tot atât de rău. Ar fi ridicat aerul de pe 
pământ, aşa cum cureţi coaja unei banane, şi l-ar fi aruncat 
la mii de mile. Ar fi căzut, desigur, din nou pe pământ, dar 
asupra unei lumi asfixiate! Din punctul nostru de vedere, 
era aproape la fel ca şi cum n-ar mai fi venit înapoi 
niciodată! 

Îl priveam ţintă. Eram încă prea uluit ca să-mi dau seama 
că mi se năruiseră toate speranţele. 

- Şi ce ai de gând să faci acum? l-am întrebat eu. 

- În primul rând, dacă aş găsi o lopăţică de grădină, aş 
îndepărta de pe mine noroiul, şi apoi, dacă mă pot folosi de 
confortul casei dumitale, aş face o baie. Pe urmă, vom sta de 
vorbă mai pe îndelete. Cred că ar fi mai bine - el puse o 
mână murdară de pământ pe braţul meu - dacă nu s-ar afla 
nimic despre această afacere. Ştiu că am pricinuit pagube 
mari... probabil că multe case au rămas în ruină. Dar, pe de 
altă parte, eu n-am de unde să plătesc pentru pagubele pe 
care le-am provocat, iar dacă se află adevărata cauză îmi 
voi crea numai duşmănii şi obstacole în calea activităţii 
mele. Nu se poate prevedea totul, înţelegi, şi eu nu pot, 
pentru moment, să adaug preocupărilor mele teoretice 
sarcina unor consideraţii materiale. Mai târziu, după ce îţi 
vei afirma spiritul dumitale practic, iar Cavorita va fi 
lansată... lansată este cuvântul, nu-i aşa?... şi vom realiza tot 
ceea ce ai prezis, atunci vom putea despăgubi pe cei în 


cauză. Dar nu acum... nu acum. Dacă nu se dăo altă 
explicaţie, oamenii, în stadiul nesatisfăcător de astăzi al 
ştiinţei meteorologice, vor atribui totul unui ciclon, poate se 
va face o subscripţie publică şi, deoarece casa mea s-a 
prăbuşit şi a ars, voi primi o compensație bunicică, care va 
fi extrem de utilă pentru continuarea cercetărilor. Dar dacă 
se află că eu am provocat dezastrul, nu va mai fi nici o 
subscripţie publică şi toată lumea va fi furioasă. Practic 
vorbind, nu voi mai putea niciodată să lucrez în linişte. Cele 
trei ajutoare ale mele poate că au pierit, sau poate că nu. 
Dar acesta nu-i decât un amănunt. Dacă au pierit, 
pierderea nu este prea mare; erau mai mult zeloşi decât 
capabili, şi poate că această întîmplare neprevăzută se 
datorează în mare parte chiar lipsei lor de atenţie asupra 
cuptorului. Dacă n-au pierit, mă îndoiesc că inteligenţa îi va 
ajuta să-şi explice întreaga întîmplare. Ei vor accepta 
povestea cu ciclonul. Şi dacă, atât timp cât casa mea nu va 
putea fi locuită, aş putea să fiu găzduit într-una din 
încăperile libere ale locuinţei dumitale... 

Se opri, privindu-mă. 

Un om, capabil să provoace, asemenea cataclisme, mă 
gândeam eu, nu este un oaspete pe care să-l găzduieşti cu 
plăcere. 

- Poate, i-am răspuns, ridicîndu-mă în picioare, am face 
mai bine să începem prin a căuta o lopăţică; şi l-am condus 
către rămăşiţele ruinate ale serei. 

În timp ce făcea baie, am examinat de unul singur întreaga 
situaţie. Era limpede că asocierea cu Cavor comporta 
inconveniente pe care nu le prevăzusem. Neatenţia lui, care 
fusese pe punctul de a depopula globul pământesc, putea să 
provoace oricînd alte neplăceri grave. Pe de altă parte, eu 
eram tânăr, afacerile mele financiare se aflau într-un mare 
impas, şi aveam exact dispoziţia necesară pentru a mă 
arunca în orice aventură, oricât de nesăbuită, dacă 
prezenta o cât de mică şansă să reuşească. În sinea mea, 
eram convins că trebuia să-mi revină cel puţin jumătate din 


eventualele profituri. Din fericire, dispuneam de această 
vilă, după cum am mai explicat, pe un termen de trei ani, 
fără să fiu responsabil de reparaţii, iar mobila, câtă aveam, 
fusese cumpărată în grabă, şi era asigurată, liberă de orice 
fel de riscuri. În cele din urmă, m-am hotărât să rămân 
alături de Cavor şi să merg până la capăt. 

Desigur, aspectul problemei se schimbase considerabil. Nu 
mă mai îndoiam de loc de posibilităţile uriaşe ale acestei 
substanţe, dar începusem să am îndoieli în privinţa 
construirii unor tunuri speciale şi brevetării ghetelor- 
minune. 

Ne-am pus imediat pe lucru, pentru reconstruirea 
laboratorului şi pentru continuarea experienţelor noastre. 
Când se referea la modul cum vom fabrica viitoarea 
substanţă, Cavor vorbea acum mai pe înţelesul meu decât o 
făcuse mai înainte. 

- Desigur, va trebui s-o luăm de la început, zise el, cu un 
fel de veselie pe care nu i-o bănuiam, desigur, va trebui să o 
luăm de la început. S-a ivit o piedică, dar acum lăsăm 
definitiv la o parte aspectul teoretic. Dacă vom putea evita 
distrugerea micii noastre planete, o vom face. Dar... trebuie 
să existe şi riscuri! Trebuie să existe. În astfel de experienţe 
există totdeauna riscuri! Şi aici, ca om practic, trebuie să 
intervii dumneata. După părerea mea, cred că am putea s-o 
fabricăm, în formă de fire foarte subţiri. Totuşi, încă nu 
ştiu... mă gândesc şi la o altă metodă. Deocamdată nu-mi 
este prea clară. Dar, curios, ea mi-a trecut prin minte în 
timp ce mă rostogoleam prin noroi, în bătaia vântului, şi 
eram extrem de nesigur asupra sfârşitului aventurii 
noastre; sunt absolut convins că metoda aceasta ar fi cea 
mai indicată. 

Cu toate că l-am ajutat şi eu, am reclădit laboratorul cu 
oarecare greutate. Erau multe de făcut înainte de a hotări 
asupra formei şi metodei precise a următoarei tentative. 
Singura piedică a fost greva celor trei lucrători, care s-au 


opus ca eu să iau rolul de supraveghetor. Dar după două 
zile, ne-am înţeles şi în această privinţă. 


CAPITOLUL III. CONSIRUIREA SFEREI 


Mi-e foarte vie în amintire împrejurarea cînd Cavor mi-a 
împărtăşit ideea lui despre construirea sferei. Deşi se 
gândise la ea şi mai înainte, ideea aceasta i-a apărut acum, 
deodată, în toate amănuntele ei. Ne îndreptam către vila 
mea, pentru a lua ceaiul, cînd, brusc, îşi încetă mormăitul. 
Apoi strigă: 

- Asta e! Asta rezolvă totul! Un fel de oblon rulant ! 

- Ce rezolvă? l-am întrebat. 

- Problema spaţiului... oriunde ! Până la Lună ! 

- Ce vrei să spui? 

- Ce vreau să spun? Ei bine... trebuie să fie o sferă! Asta 
vreau să spun! 

Nu înţelegeam nimic şi l-am lăsat câtva timp să vorbească 
după bunul lui plac. Nu aveam nici cea mai vagă idee 
despre problema la care se referea. Dar, după ce şi-a băut 
ceaiul, mi-a explicat. 

- lată, zise el. Ultima dată am pus amestecul de substanţe 
într-un vas cu deschizătura largă, acoperit cu un capac. 
Când, răcindu-se, Cavorită a fost gata, s-a petrecut ceea ce 
ştii; deasupra ei nimic nu mai avea greutate, aerul s-a 
ridicat într-un vârtej, casa a fost sorbită şi ea de acest vîirtej, 
şi dacă nu s-ar fi ridicat şi bucata de Cavorită, nu ştiu ce s- 
ar fi întîmplat! Dar dacă admitem că bucata de Cavorită 
este complet liberă şi nimic n-o împiedică să se urce? 

- Se va ridica într-o clipă! 

- Exact. Fără un zgomot mai mare decât o lovitură de tun. 

- Dar la ce bun? 

- Mă înalţ o dată cu ea ? 

Am lăsat din mână ceaşca de ceai şi l-am privit atent. 

- Imaginează-ţi o sferă, îmi explică el, suficient de mare 
pentru a cuprinde doi oameni şi bagajul lor. O sferă 


construită din oţel, căptuşită cu sticlă groasă, conţinând o 
rezervă de aer solidificat, hrană concentrată, apă, cu un 
aparat de distilat şi tot ce ar mai fi nevoie, şi smălțuită, ca 
să spun aşa, pe partea exterioară a oţelului, cu... 

- Cavorită? 

- Da. 

- Şi cum vei intra înăuntru? 

- Ca şi cum aş umple o gogoaşă. 

- Mă rog... Totuşi, cum? 

- Extrem de simplu. Nu este nevoie decât de o deschidere 
pneumatică. Bineînţeles, trebuie să aibă funcţii complexe; 
să fie un fel de valvă, care să permită, eventual, aruncarea 
unor obiecte în afara sferei, fără prea multă pierdere de 
aer. 

- Ca aparatul lui Jules Verne din „De la Pămînt la Lună”? 

Dar Cavor nu era cititor al romanelor de ficţiune. 

- Încep să înţeleg, am spus eu încet. Vei intra în sfera şi te 
vei închide acolo, cât timp Cavorita nu s-a răcit complet. De 
îndată ce se va răci, devenind astfel impenetrabilă pentru 
gravitație, vei porni în zbor... 

- Pe o linie curbă. 

- Vei pleca în linie dreaptă... 

M-am oprit brusc. 

- Ce va împiedica sfera să călătorească în linie dreaptă 
prin spaţiu, la nesfârşit? l-am întrebat. Nu ştii dacă vei 
ajunge undeva, şi chiar dacă vei ajunge... cum te vei mai 
înapoia? 

- M-am gândit, zise Cavor. Asta vroiam să înţeleg cînd am 
spus că problema e rezolvată. Sfera interioară de sticlă, din 
care aerul nu poate ieşi, va fi continuă, cu excepţia 
deschizăturii de intrare; sfera de oţel poate fi însă alcătuită 
din secţiuni, fiecare putând să se strângă, ca o jaluzea. Ele 
pot fi lesne acţionate de nişte arcuri, deschise şi închise 
prin curentul electric transmis prin nişte fire de platină, 
implantate în sticlă. Toate acestea sunt simple probleme de 
amănunt. Vezi, deci, că, în afară de grosimea rulourilor, 


exteriorul de Cavorită al sferei va fi împărţit în ferestre sau 
obloane, cum vrei să le numeşti; ei bine, cînd toate 
ferestrele, sau obloanele vor fi închise, nici lumina, nici 
căldura, nici gravitația, nici un alt fel de energie radiantă 
nu va intra în interiorul sferei; după cum spuneai, ea va 
zbura prin spaţiu într-o linie dreaptă. Dar deschide o 
fereastră... închipuieşte-ţi că una dintre ferestre este 
deschisă! Atunci, deodată, orice corp greu care s-ar 
întîmpla să fie în direcţia sferei o va atrage... 

M-am aşezat, reflectând la cele auzite. 

- Înţelegi? zise el. 

- Oh, înţeleg! 

- Practic, vom putea să ne mişcăm prin spaţiu în orice 
direcţie dorim. Să fim atraşi într-o parte sau într-alta... 

- Oh, da. E destul de limpede. Numai că... 

- Ei? 

- Nu prea înţeleg la ce ne-ar folosi! Doar ca să facem un 
salt de pe Pământ şi să ne întoarcem! 

- Desigur! Dar, de exemplu, putem să mergem în Lună. 

- Şi, o dată ajuns acolo, ce vei găsi? 

- Vom vedea..! Oh! Gândegşte-te, câte lucruri necunoscute! 

- Acolo există aer? 

- S-ar putea. 

Am dat, neîncrezător, din cap. 

- Ideea este bună, am spus, ar fi oricum o lovitură epocală. 
Luna! Ştii, pentru început, aş încerca ceva la o scară mai 
redusă. 

- Nici nu poate fi vorba... din cauza dificultății de a ne 
procura aer solidificat. 

- Dar de ce să nu aplicăm ideea confecţionării de obloane 
rulante, obloane de Cavorită, în armături masive de oţel, 
pentru a ridica greutăţi? 

- Nu e cazul, insistă el. La urma urmei, o călătorie în 
spaţiul cosmic nu este mult mai dificilă decât o expediţie 
polară. Şi doar se găsesc oameni pentru expedițiile la poli. 


- Dar nu oameni de afaceri. În afară de aceasta, 
exploratorii polari sunt plătiţi. Şi dacă se întimpla vreo 
nenorocire, se trimit echipe de salvare. Dar în Lună... 
Înseamnă să plecăm de pe Pământ pentru... nimic. 

- Să spunem,pentru cercetări. 

- Dumneata poţi s-o spui... Mă gândesc că s-ar putea scrie 
o carte. 

- Sunt sigur că acolo vom găsi minerale, zise Cavor. 

- De exemplu? 

- O, sulf, minereuri, poate chiar aur; şi, eventual, elemente 
necunoscute. 

- Dar costul transportului? Nu eşti de loc un om practic. 
Luna se află la un sfert de milion de mile depărtare. 

- Cred că nu va costa prea mult să transporţi o greutate, 
oriunde vrei, dacă o închizi într-o cutie de Cavorită. 

- Nu m-am gândit la asta. Livrată franco cumpărător, nu? 

- Şi nici nu trebuie să ne limităm la Lună. 

- Adică...? 

- Mai este şi Marte... atmosferă limpede, mediu nou, o 
plăcută senzaţie de a te simţi mai uşor. Poate că acolo ne va 
prii. 

- Există aer pe Marte? 

- Da, desigur! 

- Vorbeşti ca şi cum te-ai duce într-un sanatoriu. Dar, 
fiindcă veni vorba, cât de departe este Marte? 

- Două sute de milioane de mile, în momentul de faţă, zise 
Cavor, foarte degajat; şi treci pe lângă soare. 

Imaginaţia mea îşi luă din nou zborul. 

- La urma urmei, mi-am spus, ar fi ceva! Măcar călătoria... 

O perspectivă extraordinară îmi trecu fulgerător prin 
minte. Deodată, ca într-o revelaţie, am văzut întregul sistem 
solar străbătut de nave şi sfere „de lux” construite din 
Cavorită. „Dreptul de preemţiune” începu să pună 
stăpânire pe gândurile mele - dreptul de preemţiune 
interplanetară. Mi-am amintit de vechiul monopol spaniol 
asupra aurului american. Nu era vorba de una sau două 


planete, era vorba de toate. Am privit faţa rubicondă a lui 
Cavor şi, brusc, imaginaţia mea a început să salte şi să 
danseze. M-am ridicat în picioare, am început să mă plimb 
încoace şi încolo; limba mi se dezlegase. 

- Încep să înţeleg, am zis eu. Încep să înţeleg. Tranziţia de 
la îndoială până la entuziasm se făcuse într-o frântură de 
secundă. Dar este extraordinar! am strigat; este teribil. Nici 
n-am visat! 

Îndată ce a dispărut răceala împotrivirii mele, surescitarea 
lui reţinută îşi dădu frâu liber. Se sculă şi el în picioare şi 
începu să se plimbe prin cameră. Gesticula, ca şi mine, 
vorbind cu glas tare. Arătam ca nişte oameni inspirați. 
Fram nişte oameni inspirați. 

- Vom rezolva totul! spunea el, răspunzând vreunei 
dificultăţi pe care o descopeream întîmplător, în curând 
vom rezolva totul. Vom începe chiar în seara aceasta 
proiectarea tiparelor. 

- Ba vom începe chiar acum, i-am răspuns eu, şi am pornit 
în grabă către laborator. 

În noaptea aceea am fost ca un copil în ţara minunilor. 
Zorile ne-au găsit pe amândoi lucrând; am rămas cu lumina 
electrică aprinsă chiar în timpul zilei. Îmi amintesc şi azi, cu 
exactitate, cum arătau schiţele - eu umbream şi coloram, în 
timp ce Cavor desena - mâzgălite, făcute în grabă, dar 
uimitor de corecte. După acea noapte de muncă am 
comandat obloanele de oţel şi ramele de care aveam nevoie, 
iar, după o săptămână, planurile sferei de sticlă erau 
terminate. Am renunţat la conversațiile noastre de după 
amiază şi la toate vechile obiceiuri. Dormeam şi mâncam 
numai atunci cînd foamea sau oboseala nu ne mai lăsau să 
lucrăm. Entuziasmul nostru i-a molipsit şi pe ceilalţi trei, 
ajutoarele noastre, cu toate că nu aveau nici cea mai mică 
idee de scopul pentru care era construită sfera. Gibbs 
renunţase să meargă în ritm normal şi, preocupat, umbla, 
chiar prin odaie, în pas alergător. Construcţia sferei avansa 
mereu. Au trecut decembrie, ianuarie - mi-am pierdut o zi 


întreagă, înarmat cu mătura, făcînd cărare prin zăpadă, de 
la vilă până la laborator - februarie şi martie. Pe la sfârşitul 
lui martie, sfera era aproape gata. În ianuarie primisem o 
ladă imensă, într-un vehicul tras de nu mai ştiu câţi cai; 
aveam, deci, şi sfera de sticlă, aşezată sub macaraua pe 
care o pregătisem dinainte, pentru a o instala în învelişul de 
oţel. 'Toate barele şi obloanele carcasei - nu era, de fapt, o 
carcasă sferică, ci poliedrică, cu un oblon rulant pe fiecare 
faţetă - sosiseră în februarie, iar partea inferioară o şi 
asamblasem. În martie, Cavorita era şi ea aproape gata, 
pasta metalică trecuse prin primele două faze de fabricare, 
iar jumătate din ea fusese aplicată pe barele şi obloanele de 
oţel. Execuţia urmase, uimitor de fidel, liniile primei 
inspiraţii a lui, Cavor. Când asamblarea sferei a fost 
terminată, el a propus să îndepărtăm acoperişul şi pereţii, 
laboratorului provizoriu în care lucrasem, şi să construim în 
locul lui un cuptor. Astfel, ultimul stadiu al fabricării, cînd 
pasta se încălzea până la roşu închis, într-un curent de 
helium, urma să fie atins după ce sfera era acoperită cu 
Cavorită. 

Venise şi timpul să discutăm şi să hotărâm ce provizii vom 
lua; alimente comprimate, diferite alte substanţe 
concentrate, cilindri de oţel conţinând oxigen de rezervă, 
un dispozitiv pentru îndepărtarea bioxidului de carbon şi a 
reziduurilor din aer, şi pentru obţinerea oxigenului din 
peroxidul de sodiu, condensator de apă, şi altele. Le văd şi 
acum, adunate într-un colţ, vase, rulouri, cutii - nişte 
obiecte obişnuite. 

A fost o perioadă încordată, în care aveam prea puţin timp 
de gândire. Dar într-o zi, cînd ne apropiam de sfârşit, m-a 
cuprins o dispoziţie ciudată. Lucrasem toată dimineaţa la 
cuptor, şi m-am aşezat obosit lângă comorile noastre. Totul 
mi se părea sumbru şi neverosimil. 

- Ia ascultă, Cavor, i-am spus, la urma urmei, ce rost au 
toate acestea? 

El zâmbi. 


- Acum suntem aproape gata de plecare. 

- Luna... am zis eu, dus pe gânduri. Ce te aştepţi să 
găseşti? Credeam că Luna este o lume moartă. 

EI ridică din umeri. 

- La ce te aştepţi? am repetat eu. 

- O să vedem cînd vom ajunge acolo. 

- Crezi că o să ajungem? l-am întrebat, cu privirea 
mohorâtă şi nesigură. 

- Eşti obosit, remarcă el. Ai face mai bine să te plimbi 
puţin după amiază. 

- Nu, i-am spus eu, cu încăpățânare; am de gând să termin 
cuptorul. 

Aşa am şi făcut, asigurându-ne o noapte de nesomn. 

Nu cred să mai fi avut vreodată o astfel de noapte. Am mai 
trecut prin momente proaste, înainte de eşecurile 
financiare, dar cel mai prost dintre ele era o dulce 
somnolenţă în comparaţie cu nesfârşita serie de treziri 
chinuitoare ale acestei nopţi. M-a cuprins deodată o teamă 
teribilă de ceea ce aveam de gând să întreprindem. 

Pentru prima oară mă gândeam la riscurile care ne 
aşteptau. Veneau, asemeni cetelor de spectre care 
asediaseră cîndva Praga, năpădindu-mă din toate părţile. 
Ciudăţenia întreprinderii noastre, ceea ce avea ea ieşit din 
comun, mă copleşeau. Eram ca un om trezit, din vise 
plăcute, la o realitate dintre cele mai oribile. Şedeam întins, 
cu ochii larg deschişi; sfera parcă devenea din ce în ce mai 
neclară, mai confuză, Cavor devenea fantastic şi ireal, iar 
intenţia noastră îmi părea de-a dreptul nebunească. 

M-am dat jos din pat şi am început să mă plimb prin odaie. 
M-am aşezat la fereastră şi am privit în imensitatea 
spaţiului. Între stele era vidul, bezna nepătrunsă ... ! Am 
încercat să-mi reîmprospătez cele câteva cunoştinţe de 
astronomie căpătate din lecturile mele întimplătoare, dar 
erau prea vagi pentru a-mi forma vreo idee despre ceea ce 
eventual ne aştepta. 


În cele din urmă, m-am întors în pat, şi am reuşit să prind 
câteva clipe de somn - de fapt câteva clipe de coşmar - 
visând că mă prăbuşeam, la nesfârşit, în prăpăstiile 
cosmice. 

La micul dejun, i-am spus lui Cavor, făcîndu-l să-şi caşte 
ochii mari, de mirare: 

- Nu viu cu dumneata în sferă. 

I-am înfruntat protestele cu o încăpățânare ursuză. 

- Este o nebunie, şi nu vreau să viu. Este o idee de-a 
dreptul nebunească. 

Am refuzat să-l urmez în laborator. M-am învârtit câtva 
timp prin căsuţa mea, apoi mi-am luat pălăria şi bastonul şi 
am plecat singur, fără să ştiu încotro. Din întâmplare, 
dimineaţa era minunată; un vânt călduţ, cerul albastru 
închis, primele fire verzi de iarbă ale primăverii şi o 
sumedenie de păsări care cântau. Am mâncat friptură de 
vacă şi am băut bere, într-o circiumă mică de lângă Elham; 
cârciumarul a rămas uimit, auzind observaţia mea, â propos 
de vreme: 

- Omul care părăseşte lumea, cînd există zile ca acestea, e 
unnebun! 

- La fel spuneam şi eu cînd am auzit! zise cârciumarul, şi 
mi-am dat seama că vorbea despre un biet om, care, găsind 
că viaţa este prea aspră, îşi tăiase gâtul. 

Mi-am continuat drumul; gândurile mele luaseră o altă 
întorsătură. 

După amiază am avut un somn plăcut, într-un loc însorit, 
după care am mers mai departe, întremat. 

Am ajuns la un han cu aspect primitor, lângă Canterbury. 
Era acoperit cu iederă, iar hangiţa, o bătrină îmbrăcată 
curat, mi-a făcut o impresie bună. Cum aveam destui bani la 
mine, m-am hotărât să înnoptez acolo. Hangiţa era foarte 
vorbăreaţă şi, printre alte amănunte, am aflat că nu fusese 
niciodată la Londra. 

- Cel mai departe am călătorit până la Canterbury, zise ea. 
Nu prea îmi place să hoinăresc. 


- Ce-ai zice de o călătorie până în Lună? am întrebat-o. 

- Nu mi-au plăcut niciodată baloanele astea, zise ea, ca şi 
cînd ar fi fost vorba despre o excursie destul de obişnuită. 
Nu m-aş urca în balon... pentru nimic în lume! 

Răspunsul ei m-a amuzat. După cină, m-am aşezat pe o 
bancă, lângă uşa hanului, şi am stat de vorbă cu doi 
muncitori despre zidărie, automobile şi jocurile de crichet 
din anul trecut. Un corn subţire de lună, albastră şi vagă ca 
un vârf de munte îndepărtat, cobora către apus, pe urmele 
soarelui. 

A doua zi, m-am întors la Cavor. 

- Vin cu dumneata, i-am spus. M-am simţit puţin tulburat... 
asta a fost tot. 

A fost singura dată cînd am simţit o îndoială ceva mai 
serioasă în privinţa călătoriei pe care aveam de gând s-o 
întreprindem. De vină au fost numai nervii! După aceea, am 
muncit cu şi mai multă atenţie, făcînd în fiecare zi o 
plimbare de o oră. Şi, în cele din urmă, truda noastră a 
ajuns la sfârşit. Mai rămânea să încălzim cuptorul. 


CAPITOLUL IV. ÎN INTERIORUL SFEREI 


- Haide, zise Cavor, în timp ce eu şedeam chiar pe 
marginea deschizăturii, cu un picior înăuntru, şi priveam 
întunericul sferei. 

Eram numai noi doi. Se înserase, soarele tocmai apunea şi 
liniştea amurgului învăluiatotul. 

Mi-am tras înăuntru şi celălalt picior şi m-am lăsat să 
alunec pe sticla netedă, până în fundul sferei; apoi m-am 
ridicat în picioare să iau cutiile cu alimente şi celelalte 
bagaje pecare mi le întindea Cavor. În interiorul sferei era 
cald, termometrul arăta 80 de grade Fahrenheit, şi cum 
ştiam că nu vom pierde de loc sau foarte puţin din această 
temperatură, nu aveam pe noi decât flanele subţiri şi 
pantofi de casă. Luasem, pentru orice eventualitate, o 
legătură de haine călduroase de lână şi câteva pături 


groase. Am aşezat, după indicaţiile lui Cavor, pachetele, 
cilindrii de oxigen şi celelalte, grămadă, la picioarele mele; 
după puţin timp toate bagajele erau înăuntru. El mai umblă 
câteva clipe prin atelierul descoperit, căutând să vadă dacă 
uitasem ceva; apoi intră în sferă. Ţinea ceva în mână. 

- Ce ai acolo? l-am întrebat. 

- Nu ţi-ai adus nimic decitit? 

- Nu! 

- Am uitat, să-ţi spun. Am anumite incertitudini... Călătoria 
poate să dureze... Poate săptămâni întregi. 

- Dar... 

- Vom sta închişi în sferă, fără nici un fel de ocupaţie. 

- Ar fi trebuit să ştiu... 

Cavor privi afară, prin deschizătură. 

- lată! zise el. Este ceva acolo! 

- Am timp? 

- Mai avem o oră. 

Am privit afară; era un număr vechi din Tit-Bitz, adus 
probabil de unul dintre ajutoarele noastre. Ceva mai 
departe, într-un colţ, era şi un exemplar rupt din Lloyd's 
News. Am intrat din nou în sferă, aducînd aceste 
exemplare. 

- Dumneata ce ţi-ai luat? l-am întrebat. 

I-am luat cartea din mână şi am citit: „Operele lui William 
Shakespeare”. 

El roşi uşor... 

- Educaţia mea a fost atât de exclusiv ştiinţifică... zise el, 
ca şi cînd s-ar fi scuzat. 

- Nu l-ai citit niciodată? 

- Niciodată. 

- Cunoştea multe lucruri, înţelegi... într-un mod foarte 
personal. 

- Aşa mi s-a spus şi mie, zise Cavor. L-am ajutat să 
înşurubeze capacul de sticlă în deschizătură, apoi ela 
apăsat un buton pentru a închide oblonul corespunzător din 


exterior. Micul dreptunghi de lumină dispăru. Eram în 
întuneric. 

Un timp, nici unul dintre noi n-a scos o vorbă. Deşi 
sunetele puteau să pătrundă în sferă, nu se auzea absolut 
nimic. Am observat abia atunci că nu aveam nimic de ce să 
ne agăţăm, cînd se va produce şocul pornirii şi că, neavând 
nici un scaun, nu voi putea să mă instalez cât de cât 
confortabil. 

- De ce n-am luat nici un scaun? l-am întrebat. 

- Am avut eu grijă, zise Cavor. Nu vom avea nevoie. 

- De ce? 

- Vei vedea, zise el, pe tonul unui om care refuză să dea 
amănunte. 

Am rămas liniştit. Deodată, mi-a trecut prin minte, 
puternică şi limpede, ideea că am comis o nebunie, intrând 
în sferă. Oare acum, m-am întrebat, nu mai am timp samă 
răzgândesc? Lumea din afara sferei, ştiam, mi se va părea 
rece şi neospitalieră - deoarece trăisem săptămâni întregi 
cu fanteziile lui Cavor - dar, la urma urmei, va fi la fel de 
rece ca acel zero absolut, tot atât de neospitalieră ca spaţiul 
vid? Dacă nu mi-ar fi fost teamă că pot fi considerat laş, 
cred nu era nici atunci târziu să-l conving să-mi dea drumul. 
Dar am şovăit prea mult am devenit nervos, agitat, şi timpul 
a trecut. 

S-a produs o mică zguduitură, un zgomot, ca şi cînd s-ar fi 
destupat într-o cameră alăturată o sticlă de şampanie, şi un 
uşor şuierat. Am avut, doar o clipă, senzaţia unei presiuni 
enorme, impresia efemeră că picioarele apăsau în jos cu 
forţa a nenumărate tone. Senzaţia a durat un timp infim, 
dar m-a determinat să acţionez. 

- Cavor! am strigat în întuneric, nervii mei nu mai 
rezistă...nu cred... 

M-am oprit. El nu mi-a răspuns nimic. 

- La dracu! am urlat. Sunt un nebun! Ce caut aici? Eu nu 
mai merg, Cavor. E prea riscant. Vreau să ies afară. 

- N-ai să poţi, zise el. 


- Nu pot? Vom vedea! 

Timp de vreo zece secunde, el nu mai spuse nimic. 

- Acum este prea târziu să ne certăm, Bedford, zise el, 
uşoara zguduire pe care ai simţit-o a fost pornirea. Acum 
zburăm cu iuţeala unui obuz, în prăpastia spaţiului cosmic. 

- Eu... am început să vorbesc, şi apoi mi s-a părut că tot 
ceea ce se întîmplă nu mai prezintă nici o importanţă. Cîtva 
timp am fost - cum să spun? - ameţit. Nu mai aveam nimic 
de spus. Era ca şi cum nu cunoscusem niciodată ideea de a 
părăsi Pământul. Apoi, a intervenit o schimbare neobişnuită 
în senzațiile mele, ceva de uşurinţă a corpului, de irealitate. 
Se adăuga şi o senzaţie ciudată în cap, o stare aproape 
apoplectică; simţeam în urechi zvâcnetul sângelui. Aceste 
senzaţii nu s-au micşorat, pe măsura trecerii timpului, dar 
până la urmă m-am obişnuit atât de mult cu ele, încât nu 
mai resimţeam nici un inconvenient. 

Am auzit un ţăcănit, şi apăru o mică lampă de iluminat. 

Faţa lui Cavor era albă, cum simţeam că este şi a mea. 

Ne-am privit în tăcere. Întunecimea translucidă a sticlei 
din spatele lui îl făcea să pară că pluteşte în gol. 

- Ei bine, suntem închişi aici, am vorbit eu într-un târziu. 

- Da, zise el, suntem închişi aici. 

- Nu te mişca, exclamă el, văzând intenţia mea de a face 
un gest. Lasă-ţi muşchii relaxaţi, ca şi cum ai fi în pat. 
Suntem într-un mic univers, numai al nostru. Priveşte 
aceste obiecte! 

Îmi arătă cutiile şi pachetele care fuseseră aşezate pe 
pături, în partea de jos a sferei. Acum le vedeam plutind la 
aproape jumătate de metru de peretele sferic. Apoi mi-am 
dat seama, după umbră, că nici Cavor nu se mai sprijinea 
de sticlă. Am întins mâna în spate şi am constatat că şi eu 
eram suspendat în spaţiu, fără să ating peretele. 

N-am ţipat, şi n-am făcut nici o mişcare, dar m-a cuprins 
frica. Era ca şi cum eram ridicat şi ţinut de ceva, fără să ştiu 
anume de ce. Era de ajuns să ating cu mâna peretele de 
sticlă, ca să mă mişc cu repeziciune. Am înţeles ce se 


întimplase, dar fără să-mi dispară frica. Eram despărţit de 
orice gravitație exterioară - numai atracţia obiectelor din 
interiorul sferei mai avea efect. Tot ceea ce nu era fixat de 
sticlă cădea - încet, din cauza uşurinţei corpurilor noastre - 
spre centrul de gravitate al micului nostru univers, care 
părea să fie undeva spre mijlocul sferei, dar ceva mai 
aproape de mine, care eram mai greu decât Cavor. 

- Trebuie să ne răsucim, zise Cavor, şi să plutim spate în 
spate, cu obiectele astea între noi. 

Plutirea liberă în spaţiu era cea mai stranie senzaţie care 
se poate închipui, mai întâi oribilă, apoi, cînd oroarea a 
dispărut, o senzaţie întru nimic neplăcută, extrem de 
odihnitoare. Dintre senzațiile pe care le cunoşteam de pe 
Pământ se asemăna cel mai mult cu aceea pe care ţi-o dă 
odihna pe un pat de puf moale şi gros. Dar cu o detaşare şi 
o independenţă totală. N-o prevăzusem. Mă aşteptasem la o 
pornire însoţită de o zguduire violentă, apoi la o senzaţie 
ameţitoare de viteză. În locul lor, mă simţeam ca lipsit de 
trup. Nu semăna cu începutul unei călătorii; era ca 
începutul unui vis. 


CAPITOLUL V. CĂLĂTORIA SPRE LUNĂ 


Apoi Cavor a stins lumina. Spunea că nu aveam prea multă 
rezervă de energie şi trebuia să facem economie, pentru 
citit. Un timp - nu ştiu dacă a fost lung sau scurt - am rămas 
într-un întuneric complet. 

Din acest gol mi-a venit pe buze o întrebare. 

- Cum zburăm? l-am întrebat. În ce direcţie? 

- Ne îndepărtăm de Pământ pe o tangentă şi, deoarece 
Luna este aproape de al treilea pătrar, ne îndreptăm 
undeva spre ea. Am să deschid un oblon... 

Se auzi un ţăcănit şi, brusc, se deschise o fereastră în 
carapacea sferei. Cerul de afară era tot atât de negru ca şi 
întunericul din sferă, dar cadrul ferestrei era presărat de o 
infinitate de stele. 


Cei care au privit numai de pe Pământ cerul înstelat nu-şi 
pot închipui cum arată atunci cînd este înlăturat vălul pe 
jumătate luminos al atmosferei. Stelele pe care le vedem de 
pe Pământ sunt doar rarii supraviețuitori ale căror raze 
reuşesc să pătrundă prin atmosfera noastră ceţoasă. Dar 
acum puteam să-mi dau seama, în sfârşit, ce însemnau 
mulțimile cereşti! Aveam să întâlnesc lucruri şi mai ciudate, 
dar acest cer lipsit de aer, înţesat de stele... Cred că este 
ultima privelişte pe care o voi uita vreodată. 

Mica fereastră se închise, cu un ţăcănit, o alta de lângă ea 
se deschise şi se închise fulgerător, apoi se deschise a treia, 
şi, pentru o clipă, a trebuit să-mi închid ochii din cauza 
strălucirii orbitoare a Lunii în descreştere. 

Am fost nevoit să privesc, pe rând, la Cavor şi la obiectele 
luminate din jurul meu, pentru a-mi obişnui ochii din nou cu 
lumina, înainte de a-i putea întoarce către palida strălucire 
lunară. 

Au fost deschise, pentru ca gravitația Lunii să poată 
acţiona asupra tuturor obiectelor din sferă, patru ferestre. 
Acum nu mai pluteam liber în spaţiu, picioarele mi se 
aşezaseră pe sticlă, în direcţia Lunii. Păturile şi cutiile de 
provizii au alunecat, de asemeni, în jos, pe sticlă, şi s-au 
oprit astfel încât ne acopereau o parte din perspectivă. 
Desigur, privind spre Lună, mi se părea că priveam „în jos”. 
Pe Pământ „jos” înseamnă spre sol, în direcţia în care cad 
toate lucrurile, iar „sus” înseamnă direcţia opusă. Acum, 
atracţia gravitaţiei acţiona dinspre Lună şi, după câte ştiam, 
pământul trebuia să fie, dimpotrivă, deasupra capului. lar 
atunci cînd toate obloanele de Cavorită erau închise, „jos” 
însemna spre centrul sferei, iar „sus” spre exterior. 

La fel de ciudat era şi faptul, neobişnuit pe Pământ, că 
lumina bătea de jos în sus. Pe Pământ, lumina cade de sus 
sau pieziş, dar în sferă ea venea de sub picioarele noastre 
şi, pentru a urmări umbrele, trebuia să privim în sus. 

La început, am încercat un fel de ameţeală, stând sprijinit 
doar de o bucată de sticlă şi privind în jos, spre Lună, peste 


sute de mii de mile de spaţiu vid. Dar ameţeala îmi trecu 
foarte repede. Şi apoi, ce privelişte splendidă! 

Cititorul şi-ar putea închipui-o mai bine, dacă ar sta întins 
pe Pământ, într-o noapte caldă de vară, şi-ar privi printre 
picioarele ridicate spre lună; dar pentru vreun motiv 
oarecare - probabil că absenţa atmosferei o făcea mult mai 
luminoasă - Luna văzută din sfera noastră părea mult mai 
mare decât de pe Pământ. Se vedeau extrem de clar cele 
mai mici amănunte de pe suprafaţa ei. Şi deoarece între noi 
nu se interpunea o atmosferă, conturul ei era strălucitor şi 
precis; nu avea în jur nici o strălucire sau halo, iar stelele, 
risipite pe toată bolta, îi ajungeau chiar până la margine, 
punctând conturul părţii luminate. Şi în timp ce şedeam 
privind la Lună, dedesubtul picioarelor mele, senzaţia de 
imposibil care mă cuprinsese în clipa plecării se întoarse 
din nou asupra mea, cu o forţă înzecită. 

- Cavor, am spus, e ceva ciudat. Companiile pe care aveam 
de gând să le înfiinţăm şi tot ceea ce discutam despre 
minereuri... 

- Ei bine? 

- Mi se par cu totul imposibile. 

- Poate, zise Cavor, dar îţi va trece. 

- Parcă totul s-a întors pe dos. Chiar şi asta... Deocamdată 
am impresia că nici n-a existat vreodată lumea 
pământească. 

- S-ar putea ca exemplarul acesta din Lloyds News să-ţi fie 
de folos. 

Am privit o clipă ziarul, apoi, ridicîndu-l deasupra capului, 
am constatat că puteam să citesc cu uşurinţă. Am dat peste 
o coloană de mică publicitate. Am citit: „Domn cu oarecare 
avere personală se oferă să dea bani cu împrumut”, îl 
cunoşteam pe acest domn. Un excentric dorea să vândă cu 
5 lire o bicicletă „Cutaway”, complet nouă, în valoare de 15 
lire; şi o doamnă scăpătată hotărâse să se despartă, pe un 
preţ de sacrificiu, de câteva cuțite şi furculiţe pentru peşte, 
„un dar de nuntă”. Fără îndoială, chiar în timp ce eu citeam 


ziarul, vreun amator examina cu atenţie cuţitele şi 
furculiţele, un altul mergea triumfător pe bicicleta 
„Cutaway”, şi un altreilea se adresa cu încredere domnului 
binevoitor cu oarecare avere personală. Am izbucnit în râs 
şi am aruncat ziarul. 

- Oare de pe Pământ sfera noastră este vizibilă? l-am 
întrebat pe Cavor. 

- De ce? 

- Cunosc pe cineva... care se interesează de astronomie. 
Mă gândeam că ar fi interesant dacă... prietenul meu... ar 
privi din întîmplare printr-un telescop şi ne-ar vedea. 

- Pentru ca să vadă mărimea unui asemenea punct infim, 
ar avea nevoie de cel mai puternic telescop de pe Pământ. 

Am privit câtva timp în tăcere spre Lună. 

- Acolo există totuşi o lume, am spus eu; îţi dai seama mult 
mai bine ca de pe Pământ. Poate oameni... 

- Oameni! exclamă el. Nu! În nici un caz! Gândeşte-te că 
eşti un fel de călător ultra-arctic care explorează ţinuturile 
pustii ale spaţiului. Priveşte-o! arătă el cu mâna spre albul 
strălucitor de dedesubt. Este moartă... moartă! Vulcani 
uriaşi, stinşi, deserturi de lavă, întinderi învolburate de 
zăpadă, de bioxid de carbon îngheţat sau de aer îngheţat, şi 
pretutindeni urmele alunecărilor de teren, falii, crăpături şi 
prăpăstii. Nu mai există nici o mişcare. Oamenii observă 
acest satelit, sistematic, cu telescoapele, de peste două sute 
de ani. Ce schimbări crezi că au constatat? 

- Niciuna. 

- Au descoperit două certe alunecări de teren, o nouă, dar 
nesigură crăpătură a scoarţei şi o schimbare de culoare, 
vagă şi periodică. Atât. 

- Nu credeam că au descoperit nici măcar atât. 

- Oh, ba da. Dar cât priveşte oameni... 

- Deoarece a venit vorba, care sunt dimensiunile celui mai 
mic obiect care s-ar putea distinge pe suprafaţa Lunii, cu 
cel mai puternic telescop? 


- O biserică de dimensiuni obişnuite. Desigur că s-ar vedea 
orice oraş, clădiri, sau orice alte construcţii ale oamenilor. 
S-ar putea ca acolo să existe insecte, ceva în genul 
furnicilor, de exemplu, care în timpul nopţii lunare s-ar 
ascunde în adăposturi adânci. Sau vreun nou gen de fiinţe, 
fără corespondent pe Pământ. Aceasta este ipoteza cea mai 
probabilă, în cazul cînd pe Lună există viaţă. Gândeşte-te 
cât de diferite sunt condiţiile! Viaţa trebuie să se adapteze 
unor zile de paisprezece zile pământeşti fiecare; soarele 
strălucitor şi cerul fără nici un nor, timp de paisprezece zile, 
apoi o noapte tot atât de lungă, din ce în ce mai geroasă, 
sub stelele reci şi aspre. În timpul nopţii probabil că frigul 
ajunge la extrem, până la zero absolut, 273 grade 
centigrade sub punctul de înghețare al apei de pe Pământ. 
În acest timp, orice corp viu trebuie să hiberneze.... şi să se 
trezească din nou, în fiecare zi. 

Rămase puţin pe gânduri. 

- Poţi să-ţi imaginezi nişte fiinţe în formă de viermi, zise el, 
hrănindu-se cu aer solid, la fel cum râmele mănâncă 
pământ, sau nişte monştri cu pielea groasă... 

- Ascultă, l-am întrerupt, de ce nu ne-am luat şi o armă? 

El nu-mi răspunse la întrebare. 

- Nu, încheie el, trebuie să ajungem acolo. Vom vedea 
după ce vom ajunge. 

Amintindu-mi un gând uitat, i-am spus: 

- Dar, desigur, trebuie să existe minereuri, oricare ar fi 
condiţiile! 

EI îmi comunică, însă, că voia să schimbe puţin direcţia, 
lăsând ca Pământul să-şi exercite atracţia asupra noastră, 
pentru câteva clipe. Avea de gând să deschidă un oblon, 
timp de treizeci de secunde, în partea dinspre Pământ. M-a 
avertizat că mă voi răsturna cu capul în jos, şi m-a sfătuit să 
mă sprijin cu mâinile de peretele de sticlă, pentru a-mi 
uşura căderea. Am făcut după cum mi-a spus, şi mi-am 
proptit zdravăn picioarele de baloturile cu cutii de alimente 
şi cilindri cu aer, pentru a-i împiedica să cadă peste mine. 


Apoi, cu un ţăcănit, fereastra s-a deschis. Am căzut greoi pe 
mâini, cu faţa în jos, şi, pentru o clipă, printre degetele mele 
negre şi întinse am văzut-o pe mama noastră, lerra - o 
planetă pe cerul care se întindea în jos. 

Eram încă foarte aproape -, Cavor mi-a spus că distanţa 
probabilă era de opt sute de mile - şi imensul disc terestru 
acoperea tot cerul. Dar se vedea limpede că planeta avea 
forma unui glob. Partea care se afla chiar dedesubtul nostru 
era vagă şi crepusculară dar, către apus, întinderea vastă şi 
cenuşie a Atlanticului strălucea ca argintul topit sub lumina 
zilei care se îndepărta. Mi s-a părut că recunosc coasta 
Franţei şi a Spaniei, acoperită de nori şi sudul Angliei, apoi, 
cu un ţăcănit, oblonul s-a închis la, loc şi, într-o stare de 
confuzie extraordinară, m-am trezit lunecînd încet pe 
suprafaţa netedă a sticlei. 

Când, în cele din urma, s-a făcut din nou ordine în mintea 
mea, mi s-a părut în afara oricărui dubiu că Luna era „jos”, 
sub picioarele mele, şi că Pământul se afla undeva departe, 
la nivelul orizontului. Pământul care pentru mine şi pentru 
semenii mei fusese întotdeauna „jos” încă de la începutul 
începuturilor. 

Din cauză că greutatea noastră era practic anihilată, 
mişcările ne cereau atât de puţin efort, îndeplineam atât de 
lesne tot ceea ce voiam să facem, încât necesitatea de a 
mânca nu s-a produs timp de aproape şase ore (după 
cronometrul lui Gavor) de la plecarea noastră. Am rămas 
uluit aflând că a trecut atâta timp. Chiar şi după aceea, am 
mâncat extrem de puţin. Examinând aparatul de absorbţie 
a bioxidului de carbon, Cavor a declarat că până atunci 
consumasem o cantitate foarte mică de oxigen, întrucât 
conversaţia noastră era deocamdată epuizată şi nu mai 
aveam nimic altceva de făcut, ne-am lăsat pradă unei 
toropeli ciudate şi, întinzând păturile pe fundul sferei, astfel 
încât să astupa cea mai mare parte a luminii lunare, ne-am 
urat unul altuia noapte bună şi am adormit aproape 
imediat. 


Şi astfel, dormind, stând uneori de vorbă sau citind, alteori 
mâncând, deşi fără nici un fel de poftăl'7b3'7d dar 
rămânând de cele mai multe ori într-un fel de linişte care 
nu era nici trezie, dar nici somn am trecut printr-o perioadă 
de timp fără noapte, sau zi, căzând în tăcere, uşor, cu 
repeziciune, spre Lună. 


CAPITOLUL VI. COBORÂREA PE LUNĂ 


Îmi amintesc că într-o zi Cavor a deschis deodată şase 
dintre obloanele sferei; lumina m-a orbit, şi am început să 
strig la el. Tot cadrul vizual era acoperit de Lună, un paloş 
formidabil de auroră albă, cu muchia ştirbită de dungi 
întunecoase, un țărm crescînd dintr-un reflux de întuneric, 
cu pante şi piscuri înălțate în lumina soarelui. Cititorul a 
văzut, sunt sigur, desene sau fotografii ale Lunei, astfel 
încât nu am nevoie să mai descriu trăsăturile generale ale 
acestei privelişti, cu lanţuri muntoase, inelare, mai uriaşe 
decât orice munţi tereştri, cu creste strălucind sub lumina 
soarelui, cu umbre aspre şi adânci. Şesurile cenuşii şi 
neregulate, piscurile, dealurile, craterele treceau prin toată 
gama dintre lumină şi întuneric, de la lumina orbitoare, 
până la misterul atotcuprinzător al beznei. Deasupra 
acestei lumi zburam noi, la numai o sută de mile depărtare 
de crestele munţilor. Puteam acum să distingem ceea ce 
nici un ochi omenesc nu mai văzuse vreodată; sub 
strălucirea zilei, contururile tăioase ale stâncilor şi ale 
râpelor de pe şesuri sau din fundul craterelor deveneau 
cenuşii şi nedesluşite, acoperite de o ceaţă tot mai deasă; 
albul suprafeţelor luminate, întrerupt de ridicaturi şi pete, 
se strâmta pe alocuri şi dispărea; ici şi colo apăreau 
porţiuni ciudate de culoare brună şi măslinie, care se 
întindeau sub ochii noştri. 

Aveam, însă, foarte puţin timp ca să privim aceste detalii. 
Ajunsesem în clipa cea mai primejdioasă a călătoriei 
noastre Trebuia să ne apropiem tot mai mult de Lună, în 


timp ce treceam pe lângă ea, să reducem viteza şi să 
aşteptăm momentul cînd vom putea să coborîm pe 
suprafaţa ei. 

Pentru Cavor, începuse o perioadă de intensă activitate; 
pentru mine, a fost o inactivitate plină de nelinişte. Trebuia 
să mă feresc mereu din drumul lui. El sărea prin sferă, în 
toate direcţiile, dând dovada unei agilităţi care ar fi părut 
imposibilă pe Pământ. Ultimele ore ale zborului şi le-a 
petrecut deschizând şi închizând ferestrele de Cavorită, 
făcînd calcule, consultându-şi cronometrul la lumina lămpii. 
O bună bucată de timp am stat cu toate ferestrele închise, 
izbindu-ne unul de altul, suspendaţi în linişte şi în întuneric. 

Apoi el a bâjbâit după butoanele obloanelor, şi deodată s- 
au deschis patru ferestre. M-am clătinat şi mi-am acoperit 
ochii, copleşit, ars şi orbit de neobişnuita strălucire a 
soarelui de dedesubt. Apoi obloanele s-au reînchis, lăsându- 
mă buimac în întunericul care îmi apăsa ochii. Am plutit din 
nou într-o tăcere neagră, fără de margini. 

La un moment dat, Cavor a aprins lumina electrică şi mi-a 
spus că hotărâse să lege toate bagajele la un loc, 
înfăşurându-le în pături, pentru a le apăra de izbitura de la 
coborâre. Am, început să lucrăm cu ferestrele închise, 
deoarece în felul, acesta obiectele, se îngrămădeau singure 
în centrul sferei. Era o treabă cu totul neobişnuită; doi 
oameni, plutind liber într-un spaţiu sferic, împachetând şi 
legând cu sfoară. Vi-i puteţi închipui? Nu există nici sus, nici 
jos, şi orice gest provoca mişcări neaşteptate. Cea mai mică 
acţiune a lui Cavor mă împingea până în peretele de sticlă, 
apoi dădeam din picior, inutil, în gol. Lumina lămpii 
electrice era cînd deasupra capului, cînd sub picioare. 
Picioarele lui Cavor îmi zburau prin faţa ochilor, apoi ne 
împiedicam unul de celălalt. Dar, în cele din urmă, toate 
obiectele au fost legate strâns laolaltă, într-un balot mare, 
cu excepţia a două pături, confecţionate ca nişte pelerine, 
în care trebuia să ne înfăşurăm. 


Când, pentru o, clipă, Cavor a deschis o fereastră înspre 
Lună, am văzut că ne îndreptam spre un crater central 
uriaş, înconjurat de un grup de cratere mai mici. Cavor 
ridică din nou obloanele în partea soarelui fierbinte şi 
orbitor. Cred că se folosea de atracţia soarelui ca de o 
frână. 

- Acoperă-te cu o pătură, îmi strigă el, îndepăr-tându-se de 
mine. 

În prima clipă am înţeles, apoi am tras pătura de sub 
picioare şi m-am înfăşurat în ea, acoperindu-mi şi capul şi 
ochii. Brusc, Cavor închise obloanele, deschise din nou unul 
singur şi îl închise; apoi se porni să le deschidă pe toate 
deodată, pentru a le pune la adăpost în rulourile lor de oţel. 
Se produse o izbitură şi am început să ne rostogolim de 
colo-colo, izbindu-ne de peretele de sticlă sau de balotul cu 
bagajele, şi ţinându-ne strâns unul de altul; afară, ţâşnea 
din toate părţile o substanţă albă, ca şi cum ne-am fi 
rostogolit pe o pantă de zăpadă... 

Ne rostogoleam, ne apucam unul de altul, ne izbeam, 
parcă la nesfârşit... 

O izbitură surdă, şi m-am pomenit pe jumătate îngropat 
sub balastul bagajelor noastre; după câteva clipe de linişte, 
l-am auzit pe Cavor gâfâind şi mormăind, apoi zăngănitul 
unui oblon în ruloul lui. M-am încordat, am împins balotul 
cu bagaje şi am ieşit de sub el. Ferestrele deschise se 
vedeau ca nişte cadre negre presărate cu stele. 

Eram încă vii şi ne aflam în întunericul de lângă peretele 
marelui crater în care căzusem. 

Răsuflam istoviţi, pipăindu-ne vânătăile de pe picioare. 
Nici unul dintre noi amândoi nu se aşteptase să fim atât de 
rău loviți. M-am ridicat cu greu în picioare. 

- Şi acum, am spus eu, să admirăm priveliştea de pe Lună! 
Dar... este teribil de întuneric, Cavor! 

Sticla era aburită şi, în timp ce vorbeam, o ştergeam cu 
pătura. 


- Mai avem cam o jumătate de oră până se face ziuă, zise 
Cavor. Trebuie să aşteptăm. 

Nu reuşeam să desluşesc absolut nimic. Dacă am fi fost 
închişi într-o sferă de oţel, am fi văzut la fel. Ştergând cu 
pătura nu făceam decât să mâzgălesc sticla; ea redevenea 
imediat opacă, din cauza umezelei care se condensa, 
amestecată cu tot mai multe scame de la pătură. Desigur, n- 
ar fi trebuit să mă folosesc de pătură. În eforturile mele de 
a şterge geamul, am alunecat pe suprafaţa umedă şi m-am 
izbit cu bărbia de un cilindru cu oxigen, care ieşea în afară 
din balot. 

Totul era exasperant şi absurd. Sosisem pe Lună, în 
mijlocul unor minuni necunoscute şi nu vedeam decât 
peretele cenugşiu şi aburit al sferei în care călătorisem! 

- La dracu, am strigat eu, mai bine rămâneam acasă! Şi m- 
am aşezat pe balot, tremurând şi înfăşurându-mă mai 
strâns în pătură. 

Deodată, umezeala se transformă în ace şi flori de gheaţă. 

- Poţi să ajungi până la radiatorul electric? zise Cavor. 
Da... butonul acela negru. Altfel vom degera. 

N-am aşteptat să-mi spună de două ori. 

- Şi acum, l-am întrebat, ce avem de făcut? 

- Să aşteptăm, zise el. 

- Să aşteptăm? 

- Desigur. Să aşteptăm până cînd aerul nostru se va încălzi 
din nou, şi peretele de sticlă se va limpezi. Până atunci nu 
putem face nimic. Pe Lună este încă noapte... trebuie să 
aşteptăm până se face ziuă. Până atunci, nu ţi-e foame ? 

Nu i-am răspuns, şi am continuat să stau pe balot, iritat. 
Mi-am întors cu greu privirea de la enigma înceţoşată a 
geamului şi l-am privit pe Cavor în faţă. 

- Da, am spus, mi-e foame. Mă simt şi foarte dezamăgit. 
Sperasem... nu ştiu ce anume... dar în nici un caz asta. 

Mi-am adunat tot calmul şi, învelindu-mă cu pătura, m-am 
aşezat din nou pe balot şi mi-am început prima masă pe 
Lună. Nu-mi amintesc dacă am terminat-o. Curând, prin 


frânturi care s-au unit cu repeziciune în spaţii mai întinse, 
peretele de sticlă s-a limpezit şi valul ceţos care ne 
ascunsese lumea lunară s-a ridicat dinaintea ochilor noştri. 

Am contemplat atunci peisajul lunar. 

Aşa cum l-am văzut la început, era dintre cele mai 
sălbatice şi mai triste. Ne aflam într-un imens amfiteatru, o 
vastă câmpie circulară care alcătuia fundul craterului uriaş. 
Pereţii săi ne închideau de pretutindeni, ca nişte faleze 
înalte. Lumina soarelui nevăzut cădea asupra lor dinspre 
apus, atingând însăşi baza lor şi lăsa să se vadă un haos de 
stânci brune şi cenuşii, mărginite ici şi colo de taluzuri şi de 
crăpături pline de zăpadă. 

Vedeam până la o distanţă de 12 mile; dar nici o atmosferă 
nu micşora claritatea minuțioasă a detaliilor în care apărea 
această scenă. Toate suprafeţele se desenau limpezi şi 
strălucitoare, pe un fond de întunecime înstelată, care 
părea ochilor noştri pământeşti mai curând o perdea de 
catifea presărată cu paiete, decât vasta întindere a cerului. 

Faleza orientală n-a fost la început decât o simplă lizieră 
întunecată a cerului semănat, cu stele. Nici o nuanţă 
trandafirie, nici o paloare născândă nu anunţa venirea zilei. 
Numai lumina zodiacală, ca o brumă imensă şi luminoasă, în 
formă de con cu vârful îndreptat către splendoarea 
luceafărului ne-a avertizat de apropierea iminentă a 
soarelui. 

Lumina era reflectată în întregime de falezele apusene. 
Zăream o vastă câmpie ondulată, glacială şi cenuşie, de un 
cenuşiu care devenea din ce în ce mai închis către răsărit, 
unindu-se cu tenebrele de la adăpostul falezei. Zăream 
nenumărate cuburi cenuşii şi rotunjite, protuberanţe 
enorme şi fantastice, valuri dintr-o substanţă asemănătoare 
zăpezii, întinzându-se din creastă în creastă până la 
îndepărtata zonă de întuneric, dându-ne primul indiciu 
despre distanţa care ne despărţea de peretele craterului. 
Aceste imense protuberanţe păreau făcute din zăpadă şi 


aşa am crezut şi eu atunci. Dar nou... eram munţi şi mase 
de aer îngheţat! 

Aşa ne-a apărut Luna la început; apoi, deodată, cu 
repeziciune, a venit, uluitoare, ziua lunară. 

Lumina, soarelui cobori, în josul falezei, lumină formele 
îngrămădite la baza ei şi începu să înainteze către noi cu 
paşi de uriaş. Faleza îndepărtată părea că se mişcă şi 
freamătă şi, la atingerea razelor de lumină, un nor de aburi 
cenuşii se revărsă în sus, din fundul craterului - vârtejuri, 
rafele şi învolburări prelungi de nori cenuşii, din ce în ce noi 
groşi, mai întinşi şi mai deşi - până cînd, în cele din urmă, 
întregul şes dinspre apus aburea ca o batistă udă ţinută 
deasupra focului, iar înălțimile nu mai erau decât o lumină 
refractată. 

- Există atmosferă, zise Cavor, trebuie să existe.... altfel nu 
s-ar ridica aburii.... la simpla atingere a unei raze de soare. 
Şi atât de repede... 

Se uită în sus. 

- Priveşte! 

- Ce! 

- Pe cer.. lată. Pe bolta întuncată a cerului... o mică pată 
albastră! Stelele par mai mari, cele mici şi toate 
nebuloasele vagi pe care le-am văzut din spaţiul vid... au 
dispărut! 

Ziua se apropia cu repeziciune, neîncetat. Vârfurile cenuşii 
erau cuprinse, unul după altul, de lumină, şi se transformau 
într-un alb intens, vaporos. Apoi, către apus nu s-a mai 
văzut decât un nor suitor de ceaţă, o înaintare tumultuoasă, 
o aglomerare de pâclă deasă. Faleza îndepărtată se 
îndepărtase şi mai mult, se estompa şi îşi schimba, 
înfăţişarea ca luată de un vîrtej, scufundându-se şi 
dispărând în cele din urmă în mijlocul învălmăşelii generale. 

Şuvoiul se apropia mereu, venind tot atât de repede ca 
umbra unui nor gonit de vântul de sud-vest. În jurul nostru 
se ridica o ceaţă subţire, parcă anunțând ceva. 

Cavor mă apucă de braţ. 


- Ce-i! l-am întrebat. 

- Priveşte! Răsăritul soarelui! Soarele ! 

Mă întoarse şi îmi arătă creasta, falezei dispre răsărit, 
clară prin ceața care plutea în jurul nostru, dar mai 
luminată cu o nuanţă decât, întunecimea cerului. Deasupra 
falezei ţişneau nişte forme ciudate, roşietice - nişte limbi de 
flăcări stacojii care se răsuceau şi dansau. Mi-am închipuit 
că trebuie să fie spirale de vapori care se înălţau în lumină, 
formând limbi de foc proiectate pe cer, dar, de fapt, erau 
protuberanţele solare, coroana de foc a soarelei, 
întotdeauna ascunsă ochilor omeneşti de vălul atmosferei 
noastre. 

Şi apoi - soarele! 

Treptat, inevitabil, păru o linie luminoasă - o muchie 
subţire de o strălucire insuportabilă, care se curbă încet, 
deveni un arc, deveni un semicerc incandescent, azvârlind 
spre noi, ca nişte sulițe, razele de căldură. 

Am simţit că razele îmi străpung ochii! Am scos un strigat 
şi m-am întors, orbit, bâjbâind după pătura de lângă balot. 

O dată cu incandescenţa soarelui, se auzi un sunet, primul 
sunet care ajungea la noi dinafară, de cînd părăsisem 
Pământul; era un şuierat, un foşnet, dâra sonoră lăsată de 
mantia aeriană a zilei care înainta. Şi o dată cu sunetul şi cu 
lumina, sfera se clătină şi, orbiţi de lumină, ne-am clătinat şi 
noi, izbindu-ne unul de celălalt. Sfera se mişcă din nou, iar 
şuieratul deveni mai puternic. Închisesem, fără să vreau, 
ochii; făceam sforţări neîndemânatice ca să-mi acopăr capul 
cu pătura, cînd zguduitura mă trânti pe jos. Am căzut peste 
balot şi, deschizând ochii, am văzut pentru o clipă aerul 
dinafară peretelui nostru de sticlă. Se agita şi clocotea ca 
zăpada în care s-a înfipt o vergea înroşită în foc. Aerul solid 
devenise, deodată, la atingerea razelor de soare, o pastă, 
un noroi, un lichid vâscos, care şuiera şi clocotea, trecînd în 
stare gazoasă. 

Sfera se răsuci şi mai violent, iar noi am rămas încleştaţi 
unul de altul. După o clipă, sfera s-a răsucit din nou. Ne-am 


rostogolit de câteva ori, apoi m-am trezit în patru labe. 
Aurora lunară pusese stăpânire pe noi. Vroia să ne arate ce 
putea să facă Luna cu noi, doi bieţi oameni. 

Am privit din nou afară: nori de aburi, zăpadă pe jumătate 
topită care se surpa, aluneca şi cădea. Ne rostogoleam în 
întuneric. Cavor îşi înfipsese genunchii în pieptul meu. Apoi, 
el trecu pe lângă mine, ca în zbor, şi pentru o clipă am 
rămas întins, fără să mai pot respira, cu faţa în sus. Se 
părea că o cantitate imensă din substanţa care se topea se 
surpase peste noi, ne îngropase, şi acum se subţia şi 
clocotea în jurul nostru. Sus, deasupra peretelui de sticlă, 
dansau o sumedenie de băşici. L-am auzit pe Cavor scoțând 
un strigăt slab. 

O avalanşă uriaşă de aer care se topea ne cuprinse şi ne- 
am rostogolit în jos, înjurând de mama focului, pe o pantă, 
din ce în ce mai repede, izbindu-ne de crăpături şi 
ridicaturi, mereu mai repede, spre apus, în tumultul 
clocotitor şi incandescent al dimineţii lunare. 

Am continuat să ne răsucim, încleştaţi unul de celălalt, 
aruncaţi de colo până colo; balotul de bagaje ne izbea din 
toate părţile. Ne ciocneam, ne apucam, eram aruncaţi în 
lături, capetele ni se izbeau, şi întregul univers izbucnea în 
săgeți şi stele de foc! Pe Pământ, ne-am fi zdrobit unul de 
altul de zece ori, dar pe Lună, din fericire pentru noi, 
greutatea noastră rămăsese numai la o şesime, aşa încât 
cădeam destul de domol. Îmi amintesc de o senzaţie de 
greață cumplită, de parcă mi s-ar fi răsucit creierul în 
țeastă, şi apoi... 

Am simţit că umblă cineva la obrazul meu; atingeri uşoare 
îmi supărau urechile. Apoi am descoperit că strălucirea 
priveliştii din jur era atenuată de nişte ochelari albaştri. 
Cavor era aplecat asupra mea, şi îi vedeam faţa răsturnată, 
cu ochii apăraţi, de asemeni, în dosul ochelarilor colorați. Îi 
auzeam respiraţia; buzele îi sângerau, de pe urma unei 
lovituri. 


- 'Te simţi bine? zise el, ştergându-şi sângele cu dosul 
mâinii. 

O clipă, mi s-a părut că totul se învârteşte cu mine, dar nu 
era decât efectul ameţelii. Cavor închisese câteva obloane, 
ca să mă apere de lumina directă a soarelui. În jurul sferei, 
strălucirea ajunsese la maximum. 

- Dumnezeule! am rostit eu, cu greutate. Dar asta... 

M-am ridicat puţin, ca să privesc afară. Domnea o lumină 
orbitoare, o schimbare totală faţă de întunericul mohorât al 
primelor noastre impresii. 

- Am stat mult timp în nesimţire ? am întrebat. 

- Nu ştiu... cronometrul mi s-a spart. O bună bucată de 
timp... Dragul meu prieten! Mi-a fost teamă... 

Am rămas întins, ca să-mi revin. Pe faţa lui Cavor se citeau 
încă urmele evidente ale emoţiei. Un timp am tăcut. Mi-am 
trecut mâna cercetător, peste locurile unde primisem 
lovituri; mi-am examinat şi faţa, căutând semnele leziunilor. 
Dosul palmei drepte suferise cel mai mult, şi avea pielea 
jupuită. Fruntea îmi era învineţită şi însângerată. Cavor îmi 
întinse o cană cu o băutură răcoritoare - nu mai ştiu cum se 
numea - pe care o adusese printre provizii. După câtva 
timp, m-am simţit ceva mai bine. Am încercat să-mi mişc cu 
grijă mâinile şi picioarele. Apoi, am reuşit să vorbesc. 

- N-ar fi trebuit să se întâmple, am zis eu, ca şi cum n-aş fi 
făcut nici o pauză. 

- Nu, n-ar fi trebuit! 

Rămase pe gânduri, cu mâinile atârnate pe genunchi. Privi 
afară, apoi se întoarse spre mine. 

- Doamne sfinte! zise el. Nu! 

- Ce s-a întîmplat? l-am întrebat după un răstimp. Am sărit 
la tropice? 

- A fost exact cum m-am aşteptat. Aerul s-a evaporat. Dacă 
este într-adevăr aer. În orice caz, s-a evaporat, şi a apărut 
suprafaţa Lunii. Ne aflăm pe un banc de stânci. Ici şi colo se 
vede solul gol; un sol cam ciudat. 


A considerat că nu mai era nevoie să-mi explice. M-a ajutat 
să mă ridic într-o rână. Şi am putut să văd totul cu ochii 
mei. 


CAPITOLUL VII. O DIMINEAŢĂ LUNARĂ 


Aspectul aspru, nemilosul alb şi negru al peisajului, 
dispăruse în întregime. Strălucirea soarelui căpătase o 
uşoară nuanţă ele chihlimbar; umbrele de pe peretele 
craterului erau de un purpuriu închis. Spre răsărit, un nor 
întunecat de ceaţă continua să se târască, ascunzându-se 
de lumina soarelui, dar spre apus cerul era albastru şi 
limpede. Am început să-mi dau seama de timpul cât 
fusesem în nesimţire. 

În jurul nostru nu mai era vid. Se formase o atmosferă. 
Relieful se contura mai precis, căpătase siguranţă şi 
varietate; în afară de câteva spaţii acoperite, ici şi colo, de 
opătură albă - care nu mai era aer solid, ci zăpadă - 
aspectul arctic dispăruse cu totul. Spaţii întinse, roşcate, de 
pământ gol şi accidentat, se întindeau pretutindeni, sub 
strălucirea soarelui. Pe alocuri, la marginea grămezilor de 
zăpadă, se formau mici băltoace efemere şi şuviţe de apă, 
singurele lucruri care se mişcau în această pustietate 
deplină. Lumina soarelui inunda, cele două treimi 
superioare ale sferei, amintindu-ne atmosfera miezului de 
vară, dar cum sfera se aşezase pe o grămadă de zăpadă, 
picioarele ne erau în umbră. 

Răspândite pe povârniş, şi scoase în evidenţă de umbrele 
pe care le aruncau pe fâşiile albe de zăpadă netopită, se 
vedeau nişte forme asemănătoare unor beţişoare de lemn - 
uscate, răsucite, de aceeaşi nuanţă ruginie ca şi stânca pe 
care erau presărate. Privirea ţi se oprea fără voie asupra 
lor. Lemn! Într-o lume lipsită de viaţă? Apoi, pe măsură ce 
ochii mi se obişnuiau, cu înfăţişarea lor, am observat că 
toată această suprafaţă părea un ţesut fibros, ca un covor 
de ace brune în umbra pădurilor de pini. 


- Cavor! 

- Da? 

- Poate că acum Luna este o lume moartă... dar altă dată... 

Ceva îmi atrase atenţia. Printre ace se zăreau nişte forme 
mici şi rotunde. Mi s-a părut că una dintre ele se mişcase. 

- Cavor, am şoptit. 

- Ce? 

Nu i-am răspuns imediat. Priveam ţintă, neîncrezător. O 
clipă, nu mi-a venit să-mi cred ocnilor. Am scos un strigăt 
nearticulat. L-am apucat de braţ şi i-am arătat cu degetul. 

- Priveşte! i-am strigat, regăsindu-mi graiul. Acolo! Da! Şi 
dincolo! 

EI privi în direcţia pe care i-o arătam. 

- Ah! zise el. 

Cum aş putea să descriu ceea ce am văzut? Un fapt atât de 
mărunt, dar care îmi părea totuşi uluitor şi emoţionant. Pe 
aşternutul format din ace lemnoase se aflau - am mai spus - 
nişte corpuri rotunjite, ovale, care ar fi putut fi luate drept 
pietricele foarte mici. Şi iată că două dintre aceste corpuri 
ovale se mişcară una după alta şi se rostogoliră; coaja 
plesni, şi prin crăpătura fiecăreia se ivi o linie subţire de un 
verde gălbui, grăbindu-se să primească încurajarea 
fierbinte a soarelui abia răsărit. Atât am văzut, pentru o 
clipă, şi apoi se mişcă şi se sparse încă unul! 

- Este o sămânță, zise Cavor. Apoi, l-am auzit şoptind 
foarte încet: Viaţă! 

Viaţă! şi imediat ne-a trecut, prin minte gândul că lunga 
noastră călătorie nu fusese în zadar, că nu venisem într-o 
aridă îngrămădire minerală, ci într-o lume care trăia şi se 
mişca! Priveam încordaţi. Îmi amintesc că ştergeam sticla 
din faţa mea cu mâneca, furios pe cea mai mică urmă de 
abureală. 

Imaginea era limpede şi vie numai în mijlocul câmpului 
vizual. Spre marginile ferestrei, ramurile moarte şi 
seminţele erau mărite şi deformate de curbura sticlei. Dar 
aveam ce vedea. Unul după altul, pe tot povârnişul însorit, 


aceste miraculoase corpuri mici şi brune plesneau şi se 
căscau, ca nişte păstăi, ca sâmburii; deschideau guri avide 
să soarbă căldura şi lumina revărsate în cascadă de soarele 
răsărit de curând. 

Clipă de clipă, se desfăceau tot mai multe seminţe şi în 
acest timp colții celor ce se desfăcuseră mai înainte ieşeau 
din coaja lor ruptă, trecînd în a doua fază de creştere. Cu o 
siguranţă desăvârşită, cu rapiditate, aceste seminţe 
uimitoare scoteau o mică rădăcină, în jos, către sol şi un 
mugure ciudat, în formă de ghem, în sus. În scurt timp, 
întreaga pantă a fost presărată cu plante minuscule care se 
înălţau în lumina fierbinte a soarelui. 

N-au rămas mult în această stare. Mugurii în formă de 
ghem se umflară, se încordară şi se deschiseră dintr-o dată, 
lăsând să ţâşnească o coroniţă de vârfuri roşii şi ascuţite; 
apoi întinseră un buchet de frunze subţiri, alungite, de 
culoare brună, care începură să crească repede, vizibil, 
chiar în timp ce le priveam. Era o mişcare mai înceată decât 
a oricărui animal, dar mai rapidă decât a oricărei plante pe 
care o văzusem vreodată. Cum pot să vă fac să vă imaginaţi 
felul în care creşteau? Vârfurile frunzelor creşteau atât de 
repede încât se mişcau în sus, chiar sub ochii mei. Coaja 
brună a seminţei se zbârci şi fu absorbită într-o clipă de 
plantă. Aţi luat vreodată un termometru în mână, într-o zi 
răcoroasă şi aţi observat cum se urcă în tub subţirea 
coloană de mercur? La fel creşteau şi aceste plante lunare. 

În câteva minute - după părerea mea - colții care ieşiseră 
printre primii se şi lungiseră în formă de tulpină, şi scoteau 
chiar un al doilea buchet de frunze; panta, care păruse cu 
puţin timp mai înainte o întindere lipsită de viaţă, era acum 
întunecată de aceste ierburi chircite, de culoare verde 
măslinie, cu ţepi zburiliţi, zguduite de forţa cu care 
creşteau. 

M-am întors, şi iată! În vârful unei stânci, spre răsărit, se 
legăna un ciucure asemănător, mai puţin dezvoltat, 
înclinându-se întunecat, în lumina orbitoare a soarelui. 


Ceva mai departe, se vedea silueta unei plante masive, care 
îşi întindea ramurile greoaie, ca un cactus, umflându-se 
vizibil, ca o băşică umplută cu aer. 

Apoi am descoperit şi spre apus o formă asemănătoare, 
prelungă, înălțându-se deasupra tufişurilor. Lumina cădea 
din plin, şi am văzut că avea o intensă culoare portocalie. 
Creştea văzând cu ochii; dacă îţi întorceai privirea câteva 
clipe şi apoi o priveai din nou, avea alt contur; îşi întindea 
ramurile boante şi umflate şi ajunse repede să capete forma 
unui arbore de coral, de câteva picioare înălţime. 
Comparate cu aceste plante, ciupercile de bălegar de pe 
Pământ, care cresc uneori până la un picior în diametru, 
într-o singură noapte, sunt de o lenevie exasperantă. Dar 
ciupercile noastre cresc sub forţa unei gravitaţii de şase ori 
mai mare decât pe Lună. Mai departe, prin văile şi pe 
şesurile ascunse de privirea noastră, dar nu şi de soarele 
care se înălța, peste vârfuri şi grupuri de stânci 
strălucitoare creşteau tufişuri zburlite, o vegetaţie ţepoasă 
şi cărnoasă, grăbindu-se să profite de scurta zi în care 
trebuiau să înflorească, să dea fructe şi seminţe şi să moară 
din nou. Creşteau ca printr-un miracol. 

Închipuiţi-vă! închipuiţi-vă această auroră! Reînvierea 
aerului îngheţat, mişcarea şi însufleţirea solului, şi 
creşterea tăcută a vegetației, această ascensiune 
nepământească de tulpini cărnoase şi spice. Închipuiţi-vă 
această privelişte luminată de o strălucire alături de care, 
pe Pământ, cel mai intens soare pare neputincios şi diluat. 
Şi, în această junglă însufleţită, prin locurile încă umbroase, 
se întindeau fâşii de zăpadă albăstruie. lar pentru a avea o 
imagine completă a impresiilor noastre, trebuie să ţineţi 
seama că priveam printr-o sticlă groasă şi curbă, care 
diforma imaginile, aşa cum diformează o lentilă, lăsându-le 
clare şi strălucitoare numai în centrul câmpului vizual, iar 
spre margini mărindu-le şi făcîndu-le ireale. 


CAPITOLUL VIII. ÎNCEPE EXPLORAREA 


Ne-am întors privirile, unul spre altul, cu acelaşi gând, cu 
aceeaşi întrebare în ochi. Pentru ca să crească plantele 
acestea au nevoie de aer, oricât ar fi de rarefiat - aer pe 
care l-am putea respira şi noi! 

- Trapa de ieşire! am rostit eu. 

- Da, zise Cavor, vom vedea dacă există aer! 

- Peste puţin, i-am răspuns, aceste plante vor fi de 
înălţimea noastră. Închipuieşte-ţi... închipuieşte-ţi, la urma 
urmei... Este chiar sigur? De unde ştii că este chiar aer? S- 
ar putea să fie azot; s-ar putea să fie chiar bioxid de carbon! 

- Ne lămurim uşor, zise el, şi se apucă să facă proba. 
Scoase din balot o bucată mare de hârtie, o aprinse, şi o 
aruncă repede prin valva deschizăturii. M-am aplecat şi am 
privit în jos, prin sticla groasă, afară, la această mică flacără 
de mărturia căreia depindeau atât de multe! 

Hârtia a căzut afară şi s-a aşezat uşor pe zăpadă. Flacăra 
roză dispăru. O clipă, mi s-a părut că s-a stins... Apoi la 
marginea hârtiei a tremurat o mică limbă albăstruie, a 
crescut şi a început să se întindă! 

Ghemotocul s-a carbonizat în întregime, liniştit - în afară 
de porţiunea care venea în contact cu zăpada - şi s-a 
răsucit, scoțând o dâră tremurătoare de fum. Nu mai exista 
nici o îndoială; atmosfera Lunii era formată fie din oxigen 
pur, fie din aer, şi capabilă, deci - exceptând cazul că era 
extrem de rarefiată - să întreţină viaţa noastră 
pământească. Puteam să ieşim afară - şi să trăim!; 

M-am aşezat lângă trapa de ieşire, pregătindu-mă să 
deşurubez capacul, dar Cavor mă opri. 

- Trebuie mai întâi să ne luăm o mică măsură de 
prevedere, zise el. 

Mi-a explicat că, deşi atmosfera conţinea în mod sigur 
oxigen, putea să fie totuşi atât de rarefiată, încât să ne 
producă neplăceri grave. Mi-a amintit de râul de munte şi 
de faptul că aeronauţii care iau prea repede înălţime pierd 
adeseori sânge pe nas şi pe gură. În timp ce-mi vorbea, se 


ocupa cu prepararea unei băuturi, greţoasă la gust, după 
cum am simţit cînd am băut-o, la insistenţele Iui. În afară de 
o uşoară amorţire, băutura n-a mai avut, însă, vreun alt 
efect asupra mea. După aceea, mi-a dat voie să încerc 
deşurubarea capacului. 

Când capacul de sticlă a început să se deschidă, aerul 
dinăuntrul sferei, mai dens decât cel de afară, a pornit să 
iasă, prin şanţurile ghiventului, cântând ca apa dintr-un 
ceainic, înainte de a da în clocot. Cavor mi-a spus să mă 
opresc, deoarece era evident că presiunea de afară era 
mult mai scăzută. Cu cât era mai scăzută, n-aveam de unde 
să ştim. 

Ţineam capacul strâns cu amândouă mâinile, gata să-l 
închid la loc, dacă, în ciuda speranţelor noastre, atmosfera 
lunară s-ar fi dovedit prea rarefiată pentru noi, iar Cavor 
avea un cilindru de oxigen comprimat la îndemână, pentru 
a restabili la nevoie presiunea. Ne-am uitat în tăcere unul la 
altul, apoi la fantastica vegetaţie de afară care se îngroşa şi 
se înălța vizibil şi fără zgomot. Aerul şuiera mereu, ascuţit, 
ieşind din sferă. 

Pulsul a început să-mi zvâcnească puternic în urechi, iar 
zgomotele produse de mişcările lui Cavor au început să se 
îndepărteze. Totul devenea mai liniştit, din cauza rarefierii 
aerului. 

Pe măsură ce aerul ţâşnea şuierător prin ghivent, 
umiditatea se aduna în mici rotocoale de abur. 

După o clipă, am simţit cum respiraţia mi-a devenit mai 
precipitată - ceea ce a durat, de altfel, tot timpul cât am stat 
în atmosfera exterioară a Lunii - şi în urechi, în vârful 
degetelor, în gâtlej, s-a produs o senzaţie neplăcută, care a 
dispărut însă imediat. 

Ameţeala şi greaţa mi-au îndepărtat în oarecare măsură 
curajul. Am închis puţin capacul, încercînd să mă explic în 
grabă, faţă de Cavor. Dar acum el era cel mai îndârjit. Mi-a 
răspuns ceva, cu un glas care din cauza rarefierii aerului 
părea extraordinar de slab şi de îndepărtat. Îmi recomanda 


o înghiţitură de rachiu, dându-mi chiar el exemplul. După 
ce am băut, m-am simţit mai bine. Am desfăcut din nou 
capacul. Zvâcniturile din urechi au devenit mai puternice, 
dar şuierăturile aerului care ieşea din sferă încetaseră. 
Cîteva clipe, am crezut că mă înşel. 

- Ei bine? zise Cavor cu o umbră de glas. 

- Ei bine? i-am răspuns. 

- Continuăm? 

După o clipă de gândire i-am spus: 

- Asta-i tot? 

- Da, dacă poţi să suporţi. 

Drept răspuns, am continuat să deşurubez. Am ridicat 
capacul circular din locul lui şi l-am aşezat cu grijă pe 
balotul de bagaje. Câţiva fulgi de zăpadă s-au răsucit în 
deschizătură, şi au dispărut, în timp ce aerul rarefiat şi 
nefamiliar al Lunii punea stăpânire pe sfera noastră. Am 
îngenuncheat şi apoi m-am aşezat pe marginea 
deschizăturii, privind afară. Dedesubt, la un metru de faţa 
mea, strălucea zăpada lunară, neatinsă de nici un picior. 

Am tăcut un răstimp, privindu-ne. 

- Nu te dor plămânii? zise Cavor. 

- Nu, i-am răspuns.E suportabil. 

A luat pătura, şi-a trecut capul prin gaura din mijloc, 
înfăşurându-se bine în jurul corpului. S-a aşezat pe 
marginea deschizăturii, şi-a lăsat picioarele să atârne, până 
cînd au ajuns la câţiva centimetri de zăpada lunară. A stat o 
clipă în cumpănă, apoi şi-a dat drumul, de la această 
distanţă, pe solul neumblat al Lunii. A făcut câţiva paşi, şi 
imaginea lui, văzută prin sticla sferei, era de-a dreptul 
grotescă. S-a oprit o clipă, privind în jur. Apoi şi-a luat avânt 
şi a sărit. 

Sticla deforma totul, dar mi s-a părut că, oricum, saltul era 
extrem de mare. Dintr-un singur salt, se îndepărtase cu 
douăzeci sau treizeci de picioare. Ajunsese undeva sus, pe o 
masă stâncoasă, şi gesticula către mine. Poate că striga - 


dar nu auzeam nimic. Cum naiba făcuse acest salt? Parcă 
fusesem martorul unei scamatorii. 

Încă nedumerit, am trecut şi eu prin deschizătură, apoi m- 
am ridicat în picioare. Chiar în faţa mea, zăpada se topise şi 
se formase un fel de şanţ. Am tăcut un pas şi am sărit. 

M-am trezit zburând prin aer, am văzut că stânca pe care 
şedea Cavor îmi venea în întâmpinare; m-am apucat de 
muchiile stâncii şi am rămas aşa, complet buimăcit. Fără să 
vreau am scos un hohot penibil de râs. Eram teribil de 
zăpăcit. Cavor s-a aplecat, strigându-mi cu un glas şuierat 
să fiu atent. Uitasem că pe Lună, care are a opta parte din 
masa şi un sfert din diametrul Pământului, greutatea mea 
se redusese la a şasea parte. Acum fusesem obligat să-mi 
amintesc. 

- Suntem eliberaţi din lanţurile mamei noastre, Pământul - 
zise Cavor. 

Calculându-mi efortul, m-am căţărat până în vârful stâncii 
şi, mişcîndu-mă la fel de atent, ca un reumatic, am ajuns 
lângă Cavor, sub lumina puternică a soarelui. Sfera 
rămăsese în urma noastră, la treizeci de picioare depărtare, 
pe grămada de zăpadă care se micşora mereu. 

Cît vedeai cu ochii, pe îngrămădirea de stânci din fundul 
craterului se trezea la viaţă aceeaşi vegetaţie, întreruptă ici 
şi colo de umflăturile plantelor în formă de cactuşi; nişte 
licheni roşii şi purpurii creşteau atât de repede, încât parcă 
se căţărau pe stânci. Pe toată suprafaţa craterului, până la 
pereţii de piatră care o înconjurau, nu se zărea nimic 
altceva. 

Pereţii craterului păreau să fie lipsiţi de vegetaţie, în afară 
de o porţiune de lângă bază, şi presăraţi cu contraforturi, 
trepte şi platforme care atunci nu ne-au atras prea mult 
atenţia. Erau la câteva mile depărtare de noi, de jur 
împrejur; noi ne aflam aproape în centrul craterului, şi 
vedeam pereţii prin ceața gonită de vânt. Într-adevăr, prin 
atmosfera rarefiată începuse să bată vântul, slab dar tăios, 
extrem de rece dar şi extrem de domol. Bătea în jurul 


craterului, dinspre partea unde peretele era întunecat şi 
ceţos, spre partea luminată şi încălzită. Cu greu se desluşea 
ceva prin ceața care plutea spre răsărit; din cauza teribilei 
intensităţi a soarelui nemişcat trebuia să privim cu ochii pe 
jumătate închişi, ţinând mâna streaşină. 

- Se pare că nu există nici o suflare, zise Cavor, absolut 
nici una. 

Am privit din nou în jur. Încă mai dăinuia în mine speranţa 
să găsesc vreo urmă omenească, turla vreunui edificiu, vreo 
casă sau vreo maşină; dar pretutindeni se întindeau stânci 
rostogolite, una peste alta, piscuri şi creste, tufişuri 
crescînd în faţa noastră şi cactuşi umflându-se neîncetat, ca 
o negare absolută a speranţelor mele. 

- Aceste plante sunt aici singurele stăpâne, am spus. eu. 
Nu există nici urma altor creaturi. 

- Nici insecte... nici păsări... nimic! Nici o urmă, nici un 
crâmpei, nici o fărâmă de viaţă animală. Dealtfel, dacă ar 
exista, ce ar face ele în timpul nopţii?... Nu! nu există decât 
aceste plante. 

Mi-am pus mâna streaşină la ochi. 

- E ca o privelişte de vis. Vegetaţia seamănă cu plantele de 
pe Pământ mai puţin chiar decât ceea ce ne imaginăm că se 
află printre stâncile străfundului de ocean. Uite-te acolo! Ai 
putea să crezi că este o şopârlă transformată în plantă. Şi 
ce strălucire! 

- Este abia începutul dimineţii, zise Cavor. Suspină şi privi 
în jur. Nu, nu este o lume pentru oameni. Şi, totuşi, într-un 
fel... te atrage. 

Rămase tăcut câtva timp şi apoi începu să mormăie, 
cufundat în gânduri. O uşoară atingere m-a făcut să tresar 
şi am observat că peste un pantof mi se întinsese un lichen 
subţire, albicios. Am mişcat piciorul; lichenul s-a 
transformat în pulbere, şi fiecare fărâmă a început să 
crească. L-am auzit pe Cavor scoțând o exclamaţie ascuţită; 
frunza unei plante îl înţepase, ca o baionetă. 


EI îşi roti privirile, căutând ceva printre stâncile din jurul 
nostru. O lumină bruscă, de culoare roză apăru pe o creastă 
zimţuită. Era un roz extraordinar, de o nuanţă palidă. 

- Priveşte! am strigat, întorcîndu-mă. Dar Cavor dispăruse. 

O clipă, am rămas stupefiat. Apoi am făcut un pas grăbit, 
ca să privesc peste marginea stâncii. Dar, surprins de 
această dispariţie, am uitat încă o dată că eram pe Lună. 
Mişcarea m-ar fi făcut să înaintez pe Pământ cam cu un 
metru; pe Lună, m-a dus la şase metri - cu cinci metri mai 
departe de marginea stâncii. În primul moment, mi s-a 
părut că trăiesc senzaţia acelor coşmaruri cînd te 
prăbuşeşti la nesfârşit. Căci, dacă pe Pământ cazi, în prima 
secundă, şaisprezece metri, pe Lună cazi doar doi, şi numai 
cu a şasea parte din greutate. Cred că am căzut, sau mai 
curând am sărit în jos, vreo zece metri. A durat mult - poate 
cinci sau şase secunde. Am plutit prin aer şi am căzut ca o 
pană, cufundându-mă până la genunchi într-o grămadă de 
zăpadă, lângă un perete de stâncă albastră-cenuşie, cu vine 
albe. Am privit în jur. 

- Cavor! am strigat, dar nu se vedea nici urmă de Cavor. 
Cavor! am strigat eu mai tare, dar mi-a răspuns numai 
ecoul. 

M-am întors, furios, şi m-am căţărat până în vârful stâncii. 

- Cavor! strigam eu într-una. Strigam cu glasul unui miel 
rătăcit. 

Nu se mai zărea nici sfera şi, pentru o clipă, o senzaţie 
insuportabilă de dezolare mi-a strâns inima. 

Apoi l-am văzut. Râdea şi gesticula, ca să-mi atragă 
atenţia. Era pe o stâncă lucie, la douăzeci sau treizeci de 
metri depărtare. Nu puteam să-i aud glasul, dar gesturile 
lui mă îndemnau să săr. Am ezitat, deoarece distanţa mi se 
părea enormă. Apoi m-am gândit că eram în stare să săr 
mai mult decât Cavor. 

M-am dat cu un pas înapoi, mi-am luat elan şi am sărit cu 
toată puterea. Mi s-a părut că zbor prin aer ca şi cum nu voi 
mai coborâ niciodată. Zborul era halucinant şi în acelaşi 


timp plăcut, tot atât de ciudat ca într-un coşmar. Mi-am dat 
seama că sărisem cu prea mult avânt. Am trecut pe 
deasupra lui Cavor şi am văzut într-o râpă un desiş ţepos, 
care se întindea să-mi întâmpine căderea. Am scos un țipăt 
de spaimă. Mi-am întins mâinile înainte şi mi-am încordat 
picioarele. 

M-am izbit de o tufă de plante asemănătoare ciupercilor, 
care au împrăştiat în jurul meu o puzderie de spori 
portocalii, acoperindu-mă cu un praf de aceeaşi culoare. M- 
am rostogolit de câteva ori şi apoi am rămas locului, zguduit 
de un râs nervos. 

Faţa mică şi rotundă a lui Cavor mă privea pe deasupra 
unui tufiş zburlit. Striga ceva, dar nu reuşeam să-l aud. 

- Ce? am încercat eu să-l întreb, fără să scot însă nici un 
sunet, din cauza respirației precipitate. 

EI îşi croi drum către mine; înaintând cu grijă printre 
tufişuri. 

- Trebuie să fim atenţi! zise el. Luna nu cunoaşte nici un 
fel de disciplină. Ne vom rupe oasele. 

M-a ajutat să mă ridic în picioare. 

- Faci mişcări exagerate, zise el, scuturând cu mâna praful 
portocaliu de pe hainele mele. 

Şedeam nemişcat, gâfâind, lăsându-l să-mi scuture praful 
de pe genunchi şi de pe coate şi să mă dojenească pentru 
neîndemănarea mea. 

- Nu ne-am adaptat gravitaţiei de aici. Muşchii noştri nu 
sunt încă educați. Trebuie să facem câteva exerciţii 
practice. După ce îţi vei trage răsuflarea. 

Mi-am scos doi-trei spini care mi se înfipseseră în mână şi 
m-am aşezat pe un colţ de stâncă. Mugşchii îmi tresăreau şi 
aveam sentimentul de descurajare pe care îl încearcă pe 
Pământ, la prima cădere, cel care învaţă să meargă pe 
bicicletă. 

Deodată, Cavor se gândi că, după căldura soarelui, aerul 
rece al râpei ar putea să-mi dea febră. Ne-am căţărat din 
nou în lumina soarelui şi am constatat că, în afară de câteva 


julituri, nu căpătasem nici o rană mai gravă. La propunerea 
lui Cavor, am căutat în preajmă, cu privirea, pentru săritura 
următoare, un loc sigur şi uşor abordabil. Am ales o mică 
platformă de stâncă, la vreo zece metri depărtare, 
despărțită de noi printr-un mic tufiş de spini de culoare 
verde-măslinie. 

- Socoteşte că sări până aici! zise Cavor, cu aerele unui 
antrenor, şi îmi arată un punct situat la vreun metru de 
picioarele mele. De data aceasta, am reuşit să sar fără 
greutate, şi trebuie să mărturisesc că am simţit o oarecare 
satisfacţie cînd Cavor, greşind cu vreo jumătate de metru, s- 
a înţepat în spinii tufişului. Vezi,trebuie să fii prudent, zise 
el, scoţându-şi spinii. De atunci a încetat să se mai 
considere antrenorul meu, devenindu-mi tovarăş în 
însuşirea artei de a merge pe Lună. 

Ne-am propus o săritură mai uşoară şi, efectuînd-o fără 
greutate, am sărit înapoi, repetând-o apoi de câteva ori şi 
obişnuindu-ne muşchii cu noile condiţii. N-aş fi crezut 
niciodată, dacă n-aş fi experimentat, că adaptarea se putea 
face atât de repede. În foarte scurt timp, într-adevăr, după 
mai puţin de treizeci de sărituri, puteam să ne dozăm 
efortul necesar pentru o anumită distanţă, aproape cu 
siguranţa de pe Pământ. 

În tot acest timp, plantele lunare creşteau în jurul nostru 
tot mai înalte, mai dese şi mai încâlcite, în fiecare clipă mai 
groase şi mai lungi: plante spinoase, cactuşi verzi şi masivi, 
ciuperci, plante cărnoase, în formă de licheni, sau în fel de 
fel de forme ciudate. Eram însă atât de preocupaţi de 
salturile noastre, încât un timp nu am mai luat în seamă 
expansiunea lor neîncetată. 

Ne cuprinsese o exaltare extraordinară. Cred că, în parte, 
se datora senzaţiei de eliberare, după timpul petrecut în 
interiorul sferei; în primul rând, însă, ne incinta dulceaţa 
diafană a aerului care conţinea - sunt sigur - o proporţie 
mult mai mare de oxigen decât atmosfera terestră. Deşi 
înconjurat de o lume ciudată, mă simţeam tot atât de 


curajos şi de întreprinzător ca un londonez ajuns pentru 
prima oară în munţi; şi cu toate că eram puşi în fata 
Necunoscutului, nici unul dintre noi nu se simţea înfricoşat. 

Eram din ce în ce mai temerari. Am reperat o mică movilă 
acoperită de licheni, cam la cincisprezece metri depărtare, 
şi am coborât cu uşurinţă pe vârful ei, unul după altul. 

- Bine! ne strigam unul altuia. Bine! Cavor a făcut trei paşi 
şi s-a avântat către o pantă atrăgătoare, înzăpezită, la mai 
bine de douăzeci de metri depărtare. Era caraghios, cu 
şapca lui de jucător de crichet, murdară, cu părul ţepos, cu 
trupul mic şi rotund, cu pantalonii lui bufanţi, cu braţele şi 
picioarele îndoite şi proiectate, în zbor, pe întinderea 
fantastică a peisajului lunar. M-a cuprins un acces de râs, 
am sărit şi eu şi - buf! - am căzut lângă el. 

Am făcut câţiva paşi de Gargantua, am mai sărit de vreo 
trei-patru ori şi în cele din urmă ne-am aşezat într-o 
depresiune acoperită de licheni. Plămânii ne dureau. Ne 
trăgeam răsuflarea, privindu-ne cercetător unul pe celălalt. 
Cavor, gâfâind, mormăia ceva despre „senzaţii uluitoare”. Şi 
atunci mi-a trecut prin minte o întrebare. Pentru moment, 
nu mi s-a părut nimic grav, ci doar o întrebare firească în 
situaţia respectivă. 

- Ia ascultă, am întrebat. Ştim exact unde am lăsat sfera? 

Cavor îşi întoarse privirea către mine. 

- Ce? 

Abia atunci m-a izbit adevăratul sens al întrebării mele. 

- Cavor! am strigat eu, apucîndu-l de braţ. Unde este 
sfera? 


CAPITOLUL IX. PIERDUŢI PE LUNĂ 


Figura lui reflectă propria mea nelinişte. Cavor se ridică în 
picioare şi privi în jur peste tufişurile care, înconjurându-ne, 
parcă se străduiau din răsputeri să crească cât mai înalte. 
Îşi duse cu un aer de nesiguranţă o mână la buze. Apoi 
vorbi, şovăitor: 


- Cred, zise el încet, că am lăsat-o... undeva... cam pe 
acolo... 

Degetele lui descrisem un arc. 

- Nu sunt sigur. Expresia de consternare i se în-tipări şi 
mai adânc. În orice caz, zise el, privindu-mă, nu poate să fie 
prea departe. 

Ne-am ridicat amândoi în picioare. Scoteam exclamaţii 
fără înţeles. 

În jurul nostru, pe pantele însorite, spumegau şi se 
legănau desişurile spinoase, cactuşii umflaţi, lichenii 
căţărători; prin locurile umbroase dăinuiau grămezi de 
zăpadă. Spre nord, spre sud, spre est şi spre vest, aceeaşi 
monotonie de forme neobişnuite. Şi undeva, îngropată în 
masivitatea vegetației încâlcite, se afla sfera noastră, casa 
noastră, singurul nostru refugiu, singura noastră speranţă 
de a ne salva din această fantastică junglă de-o zi în care 
nimerisem. 

- Cred, la urma urmei, zise el, arătând brusc într-o 
direcţie,că trebuie să fie pe acolo. 

- Nu, i-am răspuns. Am făcut o curbă. Priveşte! Se văd 
urmele paşilor mei. Este clar că sfera se găseşte mai spre 
răsărit, mult mai spre răsărit. Nu! sfera trebuie să fie pe 
acolo. 

- Cred, zise Cavor, că am avut tot timpul soarele spre 
dreapta. 

- Mie mi se pare că, la fiecare săritură, aveam umbra în 
faţă. 

Ne-am privit în tăcere. Suprafaţa craterului devenise, în 
închipuirea noastră, enormă, iar desişurile care creşteau 
mereu păreau de nepătruns. 

- Doamne sfinte! Am fost nebuni. 

- Bineînţeles, trebuie să o regăsim, zise Cavor şi cât mai 
curând. Căldura e tot mai puternică. Dacă locul n-ar fi fost 
atât de uscat, acum am fi leşinat de căldură. Şi... mi-e 
foame. 


L-am privit ţintă. Nu mă gândisem până acum la acest 
aspect al problemei. Mi-am dat seama, deodată, că mi-era 
îngrozitor de foame. 

- Da, am spus cu convingere, şi mie. 

Se ridică, hotărât să acţioneze. 

- Trebuie neapărat să găsim sfera. 

Am examinat, cu tot calmul de care eram în stare, lanţurile 
nesfârşite de stânci şi tufişuri care acopereau fundul 
craterului, cântărind fiecare în tăcere şansele de a găsi 
sfera înainte de a ne copleşi cu totul căldura şi foamea. 

- Nu poate să fie mai departe de vreo cincizeci de metri, 
zise Cavor, făcînd un gest nehotărât. N-avem de făcut decât 
să cercetăm prin jur, până când o vom găsi. 


- E tot ce putem face, i-am răspuns, fără prea mult 
entuziasm pentru a porni în căutare. Tare aş vrea ca aceste 
blestemate tufişuri cu spini să nu crească atât de repede! 

- Bine zici, zise Cavor. Dar sfera se afla pe un morman de 
zăpadă. 

Am privit în jur, cu speranţa zadarnică de a recunoaşte 
vreo movilă sau vreun tufiş care fusese lângă sferă. Dar 
pretutindeni întâlneam aceeaşi uniformitate deconcertantă, 
pretutindeni tufişuri, înălțându-se cu repeziciune, ciuperci 
lăţindu-se pe stânci, grămezi de zăpadă micşorându-se, 
totul într-o neîncetată şi inevitabilă transformare. Soarele 
dogorea cu putere; slăbiciunea, provocată de o foame 
inexplicabilă, se alia cu totala noastră dezorientare. Şi în 
timp ce şedeam acolo, nedumeriţi şi pierduţi în peisajul 
neobişnuit, am auzit, pentru prima oară de cînd eram pe 
Lună, un sunet, altceva decât mişcarea plantelor care 
creşteau, decât suspinul slab al vântului, sau decât 
zgomotele pe care le făceam noi înşine. 

Bum... Bum... Bum... 

Venea de dedesubt, din interiorul Lunii. Şi parcă îl auzeam 
şi cu urechile, şi cu picioarele. Avea o rezonanţă surdă, 
înnăbuşită de distanţă şi îngroşată de materia pe care o 
străbătea. Nu-mi pot imagina vreun alt sunet care să ne fi 
surprins mai mult, sau care să fi transformat mai profund 
aspectul peisajului înconjurător. Sunetul, amplu, lent şi 
uniform, părea bătaia unui ceas gigantic, îngropat în 
Pământ. 

Bum... Bum... Bum... 

Era un sunet amintind mânăstirile liniştite, nopţile de 
insomnie în oraşe aglomerate, ceasurile de veghe şi de 
aşteptare, tot ceea ce este ordonat şi metodic în viaţă; cât 
de pregnant şi de misterios răsuna în această pustietate 
fantastică! Pentru privire, totul rămăsese neschimbat; 
dezolarea tufişurilor şi cactuşilor care se legănau liniştiţi în 
bătaia vântului, căţărându-se neîncetat până pe vârfurile 
îndepărtate, cerul liniştit şi întunecat, de care atârna 


soarele fierbinte, dogorind cu putere. Şi, deasupra tuturor, 
ca un avertisment, ca o ameninţare, palpita acest sunet 
enigmatic. 

Bum... Bum... Bum... 

Ne-am întrebat unul pe altul, cu glasuri slabe, aproape în 
şoaptă: 

- Un ceasornic? 

- Ca un ceasprnic ! 

- Ce este? 

- Ce poate fi? 

- Să numărăm, sugeră Cavor, însă puţin cam târziu, 
deoarece, la cuvintele lui, sunetul încetă. 

Liniştea, zvâcnetul dezamăgiter al tăcerii ne provocara un 
nou şoc. Cîteva clipe, nici n-am mai fost siguri că auzisem 
vreun sunet. Sau poate încă îl mai auzeam? Oare auzisem 
într-adevăr ceva? 

Am simţit pe braţ apăsarea mâinii lui Cavor. Vorbea cu 
jumătate de glas, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu trezească 
pe cineva din somn. 

- Să rămânem unul lângă altul, şopti el, şi să căutăm sfera. 
Trebuie să găsim sfera. Zgomotul ăsta e de neînțeles. 

- Şi încotro să mergem. 

El şovăi. Eram apăsaţi de gândul că în jurul şi în preajma 
noastră se manifestau nişte prezenţe străine, nevăzute. Ce 
puteau fi? Unde puteau fi? Oare acest peisaj arid, trecînd 
alternativ de la îngheţ la căldură, nu era decât învelişul, 
masca vreunei lumi subterane? Şi, dacă era aşa, ce fel de 
lume? Ce soi de fiinţe se vor năpusti dintr-o clipă în alta 
asupra noastră? 

Apoi, sfâşiind liniştea chinuitoare, tot atât de puternic şi 
brusc ca un tunet neaşteptat, se auzi un zăngănit şi un 
zgomot, de parcă fuseseră deschise cu putere nişte porţi 
mari de metal. 

Ne-am oprit locului, ţinându-ne răsuflarea. Apoi Cavor s-a 
lipit de mine. 


- Nu înţeleg! şopti el, chiar în urechea mea. Făcu cu mâna 
un gest vag către cer, expresia neclară a unor gânduri şi 
mai neclare. 

- Un adăpost! Dacă se întîmplă ceva... Am privit în jur. Am 
dat din cap, aprobându-l. Am pornit la drum, mergând tiptil, 
cu cele mai exagerate precauţii de a nu face zgomot. Ne-am 
îndreptat către un desiş de vegetaţie. Un sunet, ca nişte 
ciocane care băteau într-un cazan, ne-a făcut să grăbim 
pasul. 

- Trebuie să ne târâm, şopti Cavor. 

Frunzele inferioare ale plantelor-baionetă începuseră să 
se vestejească şi să se usuce, în umbra celor crescute 
deasupra lor, astfel încât puteam să ne croim drum, fără 
greutate, printre tulpinile groase. Nu ne păsa de câte o 
zgârietură, pe faţă sau pe mână. În inima desişului, m-am 
oprit gâfâind şi am privit spre Cavor. 

- Subteran, şopti el. Dedesubt. 

- Ar putea să iasă. 

- Trebuie să găsim sfera! 

- Da, dar cum? 

- Să ne târâm până vom da de ea! 

- Dar dacă n-o găsim? 

- Să rămânem ascunşi. Să vedem ce fel de fiinţe sunt. 

- Rămânem împreună. 

El se gândi câteva clipe. 

- În ce parte să mergem? 

- La întîmplare ! 

Ne-am uitat cercetător, într-o parte şi în alta. Apoi, cu 
multă grijă, am început să ne târâm printre tulpinile 
plantelor, încercînd să descriem, pe cât puteam, un cerc, 
oprindu-ne la fiecare ciupercă care se mişca, la fiecare 
zgomot, căutând din priviri sfera de care ne îndepărtasem 
atât de prosteşte. Din cînd în cînd se auzeau izbituri, bătăi, 
sunete stranii, inexplicabile, mecanice, venind de sub 
scoarţa lunară, iar o dată, şi apoi încă o dată ni s-a părut că 
auzim ceva, ca un huruit sau o învolburare slabă, adusă de 


vânt. Dar, înfricoşaţi cum eram, nu am îndrăznit să ne 
ridicăm pentru a cerceta întinderea craterului. Mult timp, 
n-am văzut nici urmă din fiinţele care provocau zgomotele 
atât de numeroase şi de insistente. Dacă n-am fi fost prea 
sleiţi de foame şi n-am fi avut buzele crăpate de sete, ni s-ar 
fi părut că visăm cu ochii deschişi. Totul era absolut ireal. 
Singurul element care avea o oarecare realitate erau 
aceste sunete. 

Străduiţi-vă să vă imaginaţi. De jur împrejur, jungla 
fantastică; frunzele în formă de baionetă se ridicau tăcute 
deasupra capului nostru, iar lichenii, în culori vii, cu pete de 
soare şi umbră, foşneau sub mâinile şi genunchii noştri, 
fremătând de energia cu care creşteau, aşa cum freamătă 
un covor cînd vântul pătrunde sub el. În fiecare clipă, ne 
acoperea câte o ciupercă în formă de băşică, umflându-se şi 
întinzându-se sub bătaia soarelui. În fiece clipă, ne aţinea 
calea câte o formă nouă, în culori vii. Celulele acestor 
plante erau mari cât un deget, ca nişte mărgele de sticlă 
colorată. Şi toată vegetaţia, saturată de strălucirea 
nemiloasă a soarelui, se proiecta pe cerul de un negru 
albăstrui şi încă smălţuit, în ciuda luminii solare, de câteva 
stele care supravieţuiau. Straniu! Chiar formele, şi 
cristalele pietrelor erau stranii. Totul era straniu: senzațiile 
noastre fizice erau bizare, fiecare mişcare se sfârşea cu o 
surpriză. Respirația şuiera subţire în gâtlej, sângele 
zvâcnea în urechi, bătând ca un puls... 

Şi mereu izbucneau lovituri, ciocănituri, huruituri, ritm de 
maşini şi apoi - mugetul unor animale mari! 


CAPITOLUL X. PĂŞUNILE VIŢEILOR LUNARI 


Şi astfel noi, doi bieţi naufragiaţi tereştri, pierduţi în 
sălbatica junglă de pe Lună, ne târam îngroziţi din faţa 
acelor sunete necunoscute. Ne-am târât, se pare, mult timp 
înainte de a vedea vreun selenit sau vreun vițel lunar, cu 
toate că mugetul şi grohăitul viţeilor se apropia neîncetat 


de noi. Ne-am târât prin râpi stâncoase, pe pante acoperite 
de zăpadă, printre ciuperci care la apăsarea noastră 
plesneau ca nişte băşici subţiri, scoțând un suc apos, peste 
un adevărat pavaj de plante asemănătoare ciupercilor şi pe 
sub tufişuri nesfirşite. Privirile noastre căutau tot mai 
deznădăjduite sfera părăsită. Zgomotul făcut de viţeii lunari 
era uneori un sunet prelung şi uniform, ca al unui vițel 
obişnuit, alteori se ridica într-un muget furios, 
înspăimântător, şi apoi devenea un clefăit întretăiat şi 
bestial, ca şi cum aceste creaturi nevăzute ar fi vrut să 
mănânce şi să mugească în acelaşi timp. 

Când le-am văzut pentru prima dată, a fost dintr-o ochire 
rapidă, fugară, cu atât mai tulburătoare cu cât era 
incompletă. Cavor se târa atunci înaintea mea şi a fost 
primul care şi-a dat seama de apropierea lor. S-a oprit, 
făcîndu-mi şi mie semn să stau locului. 

Drept spre noi părea că înaintează un zgomot de trosnituri 
şi de tufişuri strivite, şi atunci, în timp ce şedeam ghemuit şi 
încercam să apreciez distanţa şi direcţia din care venea, s-a 
auzit în spatele nostru un muget teribil, atât de aproape şi 
de puternic încât vârfurile frunzelor baionete s-au înclinat, 
şi am simţit o răsuflare fierbinte şi umedă. Întorcîndu-ne, 
am văzut nedesluşit, prin mulţimea legănătoare a 
tulpinelor, coastele strălucitoare ale viţelului lunar şi, 
proiectată pe cer, linia lungă a spatelui său. 

Este greu, desigur, să mă rezum acum la primele impresii, 
deoarece ele au fost corectate de observaţii ulterioare. 
Ceea ce m-a izbit în primul rând, au fost enormele lui 
dimensiuni: circumferința trupului măsura vreo optzeci de 
picioare, iar lungimea aproape două sute de picioare. 
Coastele se ridicau şi coborau ritmic, din cauza respirației 
greoaie. Giganticul trup era întins pe sol, fleşcăit, iar pielea 
albă, încreţită, devenea din ce în ce mai întunecată de-a 
lungul spatelui. N-am văzut nici urmă de picioare. Atunci, 
cred că l-am văzut din profil, cel puţin capul teşit, ca şi cînd 
n-ar fi avut de loc creier, cu gâtul împovărat de grăsime, cu 


gura băloasă şi lacomă, cu nări mici şi cu ochi strâns închişi. 
Când stă în lumina soarelui, viţelul lunar ţine întotdeauna 
ochii închişi. Când a deschis gura, ca să mugească din nou, 
am zărit o cavitate vastă, roşie, am simţit un suflu puternic, 
apoi monstrul trecu mai departe, ca un vapor, târându-se 
pe burtă, mişcîndu-şi pielea zbârcită, rostogolindu-se, 
tăvălindu-se pe lângă noi, şi, croindu-şi cărare printre 
plante, dispăru repede din ochii noştri în tufişurile mai 
îndepărtate. Un altul apăru ceva mai încolo, şi încă unul, iar 
apoi - ca şi cum ar fi mânat aceste grămezi însufleţite de 
provizii spre locul de păşune - îşi făcu apariţia, pentru o 
clipă, un selenit. Văzându-l, l-am strâns convulsiv pe Cavor 
de picior, şi am rămas amândoi nemişcaţi, cu privirea ţintă, 
mult timp după ce dispăruse de lângă noi. 

În contrast cu viţeii lunari, părea o fiinţă neînsemnată, o 
biată furnică, abia de cinci picioare înălţime. Purta o 
îmbrăcăminte făcută dintr-un material asemănător pielei, 
astfel încât nu i se vedea nici o porţiune din corp - dar, 
desigur, în privinţa aceasta eram încă ignoranţi. Selenitul 
ne apărea ca o creatură îndesată şi zburlită, având 
înfăţişarea unei insecte complicate, cu tentacule în formă 
de bici, şi cu un braţ zornăitor ieşind din trupul cilindric şi 
lucios. Forma capului îi era ascunsă de o cască enormă, 
prevăzută cu o mulţime de ţepi - am descoperit mai târziu 
că folosea ţepii ca să împungă viţeii refractari - precum şi 
de nişte ochelari de sticlă întunecată, aşezaţi foarte lateral, 
care dădeau aparatului metalic de pe faţă aspectul unui 
mugure. Braţele nu depăşeau îmbrăcămintea în care era 
învelit trupul; mergea pe două picioare scurte care, deşi 
înfăşurate într-o îmbrăcăminte groasă, păreau neobişnuit 
de subţiri. Aveau coapsele foarte scurte, gambele foarte 
lungi şi laba piciorului mică. 

Deşi îmbrăcămintea părea că atârnă greu, el înainta cu 
paşi foarte mari, din punct de vedere pământean, şi îşi agita 
într-una braţul zornăitor. În scurtul răstimp cât l-am văzut 
trecând, mişcările lui exprimau graba şi o oarecare mânie; 


curând după ce l-am pierdut din vedere, am auzit mugetul 
unui vițel lunar schimbându-se brusc într-un urlet scurt şi 
ascuţit, urmat de foşnetul unui mers mai rapid. Treptat, 
mugetele se îndepărtară şi apoi încetară cu totul, ca şi cum 
păşunile căutate ar fi fost descoperite. 

Am rămas aşa, trăgând cu urechea. Peste lumea lunară se 
aşternu liniştea. Dar mai trecu o bucată de timp înainte de 
a continua să ne târâm în căutarea sferei dispărute. 

Când i-am văzut din nou, viţeii lunari se aflau la o mică 
distanţă de noi, într-un loc plin de stânci prăbuşite. 
Suprafeţele înclinate ale stâncilor erau acoperite de nişte 
plante verzui-pestriţe, crescând în grămezi dese, ca nişte 
muşchi, pe care le păşteau aceste ciudate animale. 
Văzându-le, ne-am oprit la marginea tufişurilor prin care ne 
târam, privindu-le cu atenţie şi căutând în jur, pentru a-l 
mai vedea pe selenit. Viţeii lunari şedeau tolăniţi pe 
păşunea lor, ca nişte melci uriaşi, fără cochilie, nişte trupuri 
imense şi unsuroase, mâncând zgomotos şi gâfâind de 
lăcomie. Păreau formaţi numai din grăsime, greoi şi atât de 
masivi încât un bou îngrăşat ar fi părut, pe lângă ei, un 
exemplu de agilitate. Fălcile care se mişcau şi mestecau 
într-una, ochii închişi, mârâiturile cu care îşi însoțeau 
rumegatul erau dovada unei plăceri animalice, răscolindu- 
ne şi mai rău stomacurile goale. 

- Porci! zise Cavor, cu o ură neobişnuită. Porci 
dezgustători! Le-a aruncat o privire furioasă de invidie, şi s- 
a târât mai departe prin tufişurile din dreapta noastră. Eu 
am mai rămas câtva timp, pentru a mă convinge dacă 
planta verde-pestriţă era bună ca hrană şi pentru oameni 
şi, cum rezultatul a fost negativ, m-am târât după el, 
mestecind între dinţi obucată. 

Înaintarea ne-a fost din nou oprită de apropierea unui 
selenit, şi de data aceasta am reuşit să-l observăm mai bine. 
Era într-adevăr îmbrăcat cu o haină şi nu cu un fel de 
tegument, ca la crustacei. Purta un costum asemănător 
celui pe care îl văzusem mai înainte, cu deosebirea că, pe 


lângă gât, ieşeau în afară nişte capete dintr-un material ca 
vata; şedea pe un promontoriu de stâncă şi îşi mişca capul 
într-o parte şi în alta, ca şi cum ar fi cercetat craterul. Am 
rămas liniştiţi, temându-ne să nu-i atragem atenţia, dacă ne 
mişcăm, şi după câtva timp el s-a întors şi a dispărut. 

După ce am întîlnit într-o râpă încă o turmă de viței lunari 
care mugeau, am trecut peste un loc unde se auzeau 
zgomote de maşini, ca şi cum vreo hală imensă de uzină ar 
fi fost instalată aproape de suprafaţa terenului. Şi, în timp 
ce sunetele continuau să se audă în jurul nostru, am ajuns 
la marginea unui mare spaţiu descoperit, de vreo două sute 
de metri în diametru şi perfect neted. În afară de vreo 
câţiva licheni care se prelingeau pe la margini, spaţiul era 
lipsit de vegetaţie, acoperit doar de o pulbere galbenă. Ne 
era teamă să străbatem acest loc viran, dar cum prezenta 
mai puţine piedici pentru înaintarea noastră decât 
tufişurile, am coborât şi am început să-l ocolim, cu băgare 
de seamă, pe la margine. 

Cîteva clipe, zgomotele de dedesubt au încetat; nu se mai 
auzea nimic, în afară de foşnetul slab al vegetației care 
creştea. Apoi, deodată, s-a pornit un vacarm mai puternic, 
mai vehement şi mai apropiat de tot ceea ce auzisem până 
atunci. Era clar că venea de dedesubt. Înstinctiv, ne-am 
ghemuit cât am putut mai mult, gata să ne afundăm imediat 
în desişul de lângă noi. Fiecare bătaie şi fiecare lovitură 
parcă vibra în trupurile noastre. Ciocăniturile şi zgomotele 
au devenit din ce în ce mai puternice, şi vibrația neregulată 
a crescut până cînd întreaga lume lunară părea că se 
zguduie şi pulsează. 

- Să ne ascundem, şopti Cavor, şi m-am întors, după el, 
spre tufişuri. 

În clipa aceea s-a auzit o bubuitură ca de tun, şi apoi s-a 
petrecut un fapt care mă urmăreşte şi acum, în vis. Mi-am 
întors capul, să mă uit la Cavor, şi în acelaşi timp am întins 
mâna înainte. Mâna n-a întilnit nimic! Cădeam într-o gaură 
fără fund! 


Pieptul mi s-a izbit de ceva tare, şi m-am trezit cu bărbia 
pe marginea unei prăpăstii care se deschisese deodată sub 
mine; mâna mi se întindea în gol. Toată acea suprafaţă 
circulară şi netedă nu era decât un capac gigantic, care 
aluneca, într-un lăcaş pregătit anume, descoperind o 
groapă imensă. 

Dacă nu ar fi fost Cavor, cred că aş fi rămas împietrit, 
atârnând peste marginea capacului şi privind în prăpastia 
enormă de dedesubtul meu, până cînd, în cele din urmă, m- 
aş fi prăvălit în adâncuri. Dar Cavor nu primise şocul care 
pe mine mă paralizase. El fusese la o mică distanţă de 
margine cînd capacul începuse să se deschidă şi, înțelegând 
primejdia prin care treceam, mă apucă de picioare şi mă 
trase înapoi. M-am aşezat o clipă, m-am târât în patru labe 
de la marginea prăpastiei, apoi m-am ridicat în picioare şi 
am alergat după el, peste suprafaţa plăcii de metal care 
bubuia şi fremăta. Părea că se mişcă din ce în ce mai 
repede, şi tufişurile din faţa mea se dădeau la o parte, în 
timp ce alergam. 

Era şi timpul. Spatele lui Cavor dispăru în tufişul ţepos, şi, 
pe cînd eu mă căţăram după el, imensul capac intră, cu un 
sunet puternic, în lăcaşul lui. O bună bucată de timp am 
rămas, gâfâind neîndrăznind să ne apropiem de prăpastie. 

Dar, în cele din urmă, ne-am furişat cu multă grijă, 
centimetru cu centimetru, într-un loc din care puteam să 
privim în jos. Tufişurile din jurul nostru trosneau şi se 
zbuciumau sub forţa unui curent de aer care venea din 
josul puţului. La început, n-am văzut decât pereţii netezi şi 
verticali care coborau într-o beznă de nepătruns. Apoi am 
început să zărim treptat câteva luminiţe slabe care 
mergeau încoace şi încolo. 

Cîtva timp, această uimitoare prăpastie de necunoscut ne- 
a absorbit atenţia, astfel încât am uitat chiar şi de sferă. Pe 
măsură ce ne obişnuiam cu întunericul, am reuşit să 
distingem nişte forme extrem de mici, nelămurite şi 
fantomatice, care mişunau în toate părţile printre 


minuscule luminiţe. Priveam, uluiţi şi neîncrezători, 
înțelegând atât de puţin, încât nici nu aveam ce ne spune. 
Nu desluşeam nimic care să ne facă să pricepem ce anume 
erau formele neclare pe care le întrezăream. 

- Ce-ar putea să fie? am întrebat eu. Ce-ar putea să fie? 

- Mecanismul !... Probabil că ei trăiesc noaptea în aceste 
peşteri şi ies afară numai în timpul zilei. 

- Cavor! Poate că ei sunt... acela... era ceva asemănător 
cu... oamenii? 

- Acela nu era un om. 

- Nu... 

- Şi nu trebuie să riscăm nimic! Nu trebuie să facem nimic 
până cînd nu vom găsi sfera, mormăi el, pregătindu-se să 
pornească. 

Privi o clipă în jur, oftă, şi alese o direcţie. Am pornit prin 
junglă. Cîtva timp am înaintat cu hotărâre, dar energia ni se 
micşora din ce în ce. Apoi, printre plantele mari, purpurii şi 
moi, au început să se audă zgomote de paşi şi strigăte. Ne- 
am ghemuit, ascultând zgomotele care răsunau de 
pretutindeni şi foarte aproape. Dar de data aceasta nu am 
văzut nimic. Am încercat să-i şoptesc lui Cavor că nu mai 
puteam să merg mult timp fără să mănânc, dar gura îmi era 
prea uscată şi abia de mai puteam să scot o şoaptă. 

- Cavor, trebuie să mănânc. 

Întoarse către mine o faţă neliniştită. 

- Este cazul să rezişti, zise el. 

- Dar trebuie, i-am răspuns; uită-te la buzele mele! 

- Şi mie mi-e sete. 

- Cel puţin, dacă ar fi rămas puţină zăpadă! 

- A dispărut de tot! Trecem de la clima arctică la cea 
tropicală cu viteza de un grad pe minut... 

Îmi sugeam degetele. 

- Sfera! zise el. Nu există altă soluţie decât sfera. 

Ne-am ridicat să pornim din nou, târâş, în cercetare. Nu 
mă gândeam decât la mâncare, şi la fel de fel de băuturi 
răcoritoare; îmi era poftă mai ales de bere. Mă obseda 


amintirea butoiaşului de optzeci de litri care se afla în 
cămara mea din Lympne. Mă gândeam la dulapul cu 
mâncăruri, de lângă butoiaş, şi mai ales la cotlete şi la 
pateuri de rinichi - nişte cotlete fragede şi mulţi, mulţi 
rinichi, cu sos îmbelşugat şi consistent. Căscam tot mereu 
de foame. Am ajuns într-un loc neted, acoperit cu plante 
roşii şi cărnoase, o vegetaţie monstruoasă, asemănătoare 
tufelor de coral: cînd călcam peste ele, se rupeau şi se 
sfărâmau, M-am uitat la marginile rupturilor. Aceste plante 
blestemate aveau cu siguranţă aspectul unor materii 
comestibile. 

Am luat o bucată şi am mirosit-o. 

- Cavor, am spus eu, cu glas răguşit. 

Mă privi, şi figura i se strâmbă de dezgust. 

- Nu încerca, zise el. 

Am aruncat bucata şi am continuat să ne târâm câtva timp 
printre aceste plante cărnoase şi atrăgătoare. 

- Cavor, l-am întrebat, de ce nu? 

- Otravă, l-am auzit spunând, fără să se întoarcă. 

Ne-am mai târât câtva timp înainte de a mă hotărâ. 

- Totuşi am să încerc, am spus. 

El făcu un gest ca să mă împiedice, dar era prea târziu. 
Îmi şi umplusem gura. El se ghemui, examinându-mă, în 
timp ce faţa i se strâmbă, în expresii din ce în ce mai 
ciudate. 

- E bun, am constatat. 

- Oh! Doamne! 

Privea cum mestecam, cu faţa boţită într-o expresie care 
oscila între dorinţă şi dezaprobare; apoi cedă deodată 
poftei şi începu să bage în gură bucăţi mari. Un timp, n-am 
făcut nimic altceva decât să mâncăm. 

Semăna destul de mult cu o ciupercă terestră, numai că 
era ceva mai moale şi, în timp ce o înghiţeam, producea în 
gât o senzaţie de căldură. La început, n-am simţit decât o 
satisfacţie oarecum mecanică. Apoi, sângele a început să 
circule mai fierbinte, buzele şi degetele au început să mă 


mănân ce şi idei noi şi deplasate au început să ne treacă 
prin minte. 

- E bună, am spus eu. Infernal de bună! Ce depozit pentru 
surplusul nostru de populaţie! Surplusul nostru de 
populaţie săracă! Şi am mai rupt o bucată. 

Faptul că pe Lună se afla o hrană atât de delicioasă mă 
umplea de o încântare ciudată. O bucurie absurdă urmă 
depresiunii provocate de foame. Spaima şi nesiguranța în 
care trâisem dispărură cu totul. Nu mai priveam Luna ca pe 
un tărâm din care doream să scap cu orice preţ, ci ca pe un 
posibil refugiu al omenirii sărace. Cred că, imediat după ce 
am mâncat din această ciupercă, uitasem cu totul de 
seleniţi, de viţeii lunari, de capacul şi de zgomotele care ne 
speriaseră. 

După ce am repetat de trei ori observaţia mea în legătură 
cu „surplusul de populaţie”, Cavor mi-a răspuns cu aceleaşi 
vorbe, aprobându-mă. Simţeam cum mi se învârteşte capul, 
dar o puneam pe seama efectului stimulator al hranei, după 
un post lung. 

- Eş'lentă descoperire, Cavor, am spus eu. Seamă' doar cu 
un cartof. 

- Ce'ei zici? întrebă Cavor. 'Scoperirea Lunii... seamă” doar 
cu un cartof? 

L-am privit, şocat de glasul lui, răguşit brusc, şi de 
greutatea cu care articula. Mi-a trecut prin gând că 
probabil ciuperca îl îmbătase. M-am gândit, de asemeni, că 
se înşela. Închipuindu-şi că el descoperise Luna - n-o 
descoperise, venise numai pe ea. Am încercat să-i pun mâna 
pe braţ şi să-i explic acest lucru, dar problema era prea 
subtilă pentru mintea lui. De altfel, îmi venea extrem de 
greu s-o exprim. A încercat o clipă să mă înţeleagă - ţin 
minte că mă întrebam dacă nu cumva ciuperca îmi făcuse şi 
mie ochii tot atât de spălăciţi ca ai lui. Cavor se lansa în 
observaţii proprii. 

- Noi s'tem, anunţă el, cu un sughiţ solemn, creaturile a 
ceea ce mâncăm şi bem. 


Repetă fraza şi, deoarece mă simţeam capabil de 
subtilităţi, m-am hotărât să-l contrazic. Poate că m-am 
îndepărtat puţin de la subiect. Dar este sigur că el nu-mi 
dădea atenţia cuvenită. Se ridică cu greu în picioare, 
sprijinindu-se cu o mână de capul meu, ceea ce era o lipsă 
de respect, şi privi în jur fără să se mai teamă de fiinţele din 
Lună. 

Am vrut să-l fac să înţeleagă că dintr-un motiv care nu-mi 
apărea prea limpede, faptul era primejdios; dar cuvântul 
„primejdios” se amestecă oarecum cu „indiscret”, şi ieşi 
ceva cam ca „injurios”; după o încercare de a descurca 
aceste cuvinte, am reluat discuţia, adresându-mă mai ales 
plantelor în formă de coral, nefamiliare, dar atente, care se 
aflau în jur. Simţeam că era necesar să lămuresc pe loc 
confuzia dintre Lună şi cartof - şi m-am rătăcit într-o lungă 
paranteză asupra importanţei unei definiţii precise. Mă 
străduiam să ignorez faptul că senzațiile mele fizice nu mai 
erau de loc plăcute. 

Din motive pe care le-am uitat, gândul mi s-a întors la 
proiectele de colonizare. 

- Trebuie să anexăm Luna, am spus eu. Nu trebuie să mai 
amânăm. E'te una dintre sarcinile Omului Alb. Gavor... 
suntem nişte... hâc... satapi... să zic, satrapi! Un Imperiu la 
care n-a visat nici Cezar. Se va scrie în toate ziarele. 
Cavoreţia. Bedfordeţia, Bedfordeţia. Hâc... limited. Vreau să 
Zic... nelimitat! Practic. 

Eram cu siguranţă beat. Am început o lungă argumentare, 
arătând infinitele binefaceri pe care le va aduce Lunii 
sosirea noastră: Am încercat cu greu să demonstrez că 
sosirea lui Columb a fost, la urma urmei, o binefacere 
pentru America. Îmi dădeam seama că îmi uitam mereu 
argumentele şi, pentru a umple timpul, continuam să repet 
„asemenea lui Columb”. 

Din acest moment, amintirea efectelor acestei ciuperci 
îngrozitoare a devenit confuză. Îmi amintesc doar că ne-am 
declarat intenţia de a nu suporta nici o insolenţă din partea 


unor insecte blestemate, că am hotărât că nu le şedea bine 
oamenilor să se ascundă, în mod ruşinos, pe un simplu 
satelit, că ne-am aprovizionat cu mari cantităţi de ciuperci - 
fie pentru a le folosi drept proiectile, fie nu ştiu pentru ce - 
şi, fără să ne mai sinchisim de înţepăturile plantelor- 
baionetă, am pornit la drum prin lumina soarelui. 

Am întîlnit aproape imediat nişte seleniţi. Erau şase, şi 
treceau peste un loc stâncos, într-un singur şir, scoțând tot 
felul de zgomote, şuierături şi schelălăieli. Cred că ne-au 
zărit toţi în acelaşi timp, deoarece au devenit deodată 
liniştiţi şi nemişcaţi ca nişte animale, cu feţele întoarse 
către noi. 

Pentru o clipă, am simţit că mă trezesc. 

- Insecte, murmură Cavor, insecte!... şi ei cred că am de 
gând să mă târăsc pe burtă... pe burta mea de vertebrat! 

- Pe burtă, repetă el, încet, ca şi cum ar fi analizat această 
insultă. 

Apoi, deodată, cu un fel de furie, el făcu trei salturi mari în 
direcţia lor. Sări greşit; făcu câteva tumbe prin aer, se 
răsuci pe deasupra lor, şi dispăru printre băşicile de 
cactuşi,provocînd un vîrtej enorm. Nu ştiu ce părere şi-au 
făcut seleniţii despre acest atac neaşteptat - şi, după 
părerea mea, nedemn - al unor fiinţe de pe altă planetă. 
Parcă îmi amintesc că i-am văzut întorşi cu spatele, 
alergând. În toate direcţiile, dar nu sunt sigur.Toate aceste 
ultime incidente, înainte de a se produce uitarea, îmi sunt 
nelămurite şi estompate. Ştiu că am făcut un pas, ca să-l 
urmez pe Cavor, m-am împiedicat şi am căzut cu capul în 
jos printre stânci. M-am simţit deodată - de aceasta sunt 
sigur - foarte rău. Parcă îmi mai amintesc şi de o luptă 
violentă, de nişte gheare metalice care mă apucau... 

Următoarea amintire clară este că ne-am trezit prizonieri 
la nu ştiu ce adâncime sub suprafaţa Lunii; eram în 
întuneric, în mijlocul unor zgomote stranii şi tulburătoare; 
trupurile ne erau acoperite, de zgârieturi şi de răni, iar 
capetele ne dureau în grozitor. 


CAPITOLUL XI. FAŢA SELENIŢILOR 


M-am trezit stând ghemuit într-un întuneric plin de 
zgomote. Mult timp n-am putut să înţeleg unde mă aflam şi 
nici cum ajunsesem acolo. M-am gândit la dulapul în care 
eram închis uneori, pe cînd eram copil, apoi la o cameră 
foarte întunecoasă şi zgomotoasă în care dormisem în 
timpul unei boli. Dar sunetele din jurul meu nu mai erau 
cele cunoscute, iar în aer plutea un miros uşor, ca în 
atmosfera unui grajd. Apoi, am presupus că încă lucram la 
sferă şi că intrasem în pivniţa casei lui Cavor. Apoi mi-am 
amintit că terminasem sfera, şi mi-am închipuit că suntem 
înăuntrul ei, călătorind prin spaţiu. 

- Gavor, nu putem avea puţină lumină? 

Nici un răspuns. 

- Cavor! am insistat eu. 

S-a auzit un geamăt. 

- Capul meu! l-am auzit spunând, capul meu! 

Am încercat să-mi duc mâinile la frunte, care mă durea, şi 
am descoperit că erau legate împreună. Am rămas uluit. Le- 
am dus la gură şi am simţit o răceală metalică. Eram legat 
în lanţuri. Am încercat să-mi desfac picioarele şi mi-am dat 
seama că şi ele erau înlănţuite; mai eram legat şi de sol, cu 
un lanţ mult mai gros, petrecut în jurul mijlocului. 

Eram mai înspăimântat decât în oricare dintre straniile 
noastre aventuri de până atunci. Cîtva timp, am încercat în 
linişte lanţurile. 

- Cavor! am strigat eu tare, de ce sunt legat? De ce m-ai 
legat de mâini şi de picioare? 

- Nu te-am legat eu, răspunse el, ci seleniţii. 

Seleniţii! Gândurile mi s-au învârtit câtva timp în jurul 
acestui cuvânt. Apoi amintirile mi-au revenit; pustiul 
acoperit de zăpadă, topirea aerului, creşterea plantelor, 
salturile noastre ciudate şi târâtul printre stâncile şi 
vegetaţia din crater. Îmi reveni în minte toată oboseala 


căutării noastre disperate pentru a regăsi sfera... Şi, în cele 
din urmă, deschiderea marelui capac care acoperea 
groapa! 

Apoi, în timp ce mă străduiam să-mi reamintesc ultimele 
noastre mişcări, până la situaţia prezentă, durerea de cap 
deveni insuportabilă. Ajunsesem la o barieră de netrecut, la 
un gol pe care nu puteam să-l umplu. 

- Cavor! 

- Da. 

- Unde ne aflăm? 

- De unde să ştiu? 

- Suntem morţi? 

- Ce prostie! 

- Atunci, ne-au prins! 

Îmi răspunse doar printr-un mormăit. Urmele toxinelor din 
ciuperci îi făceau, probabil, neobişnuit de nervos. 

- Ce ai de gând să faci? 

- De unde să ştiu eu ce trebuie să fac? 

- Oh, foarte bine, i-am răspuns, şi am rămas tăcut. Apoi, m- 
am trezit dintr-un fel de stupoare. 

- Oh, Doamne: aş vrea să înceteze bâzâitul acesta! 

Am căzut amândoi din nou în tăcere, ascultând amestecul 
de zgomote confuze care ne umpleau auzul, ca zgomotele 
înfundate ale unei străzi sau ale unei fabrici. Nu reuşeam să 
desluşesc nimic; urmăream un ritm apoi altul, dar în zadar. 
După o bună bucată de vreme, am început să disting un 
sunet nou, ascuţit, care nu se amesteca cu restul, ci se 
desprindea, ca să mă exprim astfel, din fondul tulbure al 
zgomotelor. Era o succesiune de bătăi uşoare, distincte, 
nişte foşnituri ca ale unor frunze de iederă pe o fereastră, 
sau ca mişcările unei păsări într-o cutie. Am tras cu urechea 
şi am privit în jur, dar întunericul era ca un giulgiu de 
catifea. S-a auzit un zgomot ca lunecarea uşoară a unor 
zăvoare bine unse. Apoi a apărut în faţa mea, atârnând 
parcă într-o imensitate neagră, o linie subţire şi 
strălucitoare. 


- Priveşte! şopti Cavor, foarte încet. 

- Ce-i asta? 

- Nu ştiu. 

Priveam cu ochii încordaţi. 

Linia subţire şi strălucitoare deveni o fâşie, tot mai largă şi 
mai palidă. Avea aspectul unei lumini albăstrui care cădea 
pe un zid văruit în alb. Marginile încetară de a mai fi 
paralele; una dintre ele se transformă într-o muchie 
dinţată. M-am întors să-i vorbesc lui Cavor şi am văzut, cu 
uimire, că o ureche îi era puternic luminată, în timp ce tot 
restul corpului rămânea în întuneric. Mi-am întors capul, 
atât îmi permiteau legăturile. 

- Cavor! i-am spus, lumina vine din spate! 

Urechea dispăru - şi în raza de lumină apăru un ochi! 

Deodată, crăpătura care lăsase să intre lumină se lărgi şi 
se dovedi a fi cadrul unei uşi. Dincolo de ea se vedea o 
perspectivă de culoarea safirului, iar în pragul uşii se afla, 
proiectată pe fondul luminos, o siluetă cu un profil grotesc. 

Am făcut amândoi sforţări disperate de a ne întoarce şi, 
nereuşind, am continuat să privim peste umeri. Prima mea 
impresie a fost aceea a unui patruped stângaci, cu capul 
aplecat. Apoi am observat că era corpul slab şi pipernicit, 
picioarele strâmbe, scurte şi extrem de subţiri, ale unui 
selenit. Ţinea capul vârât între umeri. Nu avea casca şi 
haina folosite la suprafaţa Lunii. 

Ne apărea ca o făptură neagră şi mohorâtă, dar, în mod 
instinctiv, imaginaţia noastră i-a acordat forme omeneşti. 
Eu, cel puţin, am observat imediat că era puţin cam 
cocoşat, cu o frunte înaltă şi trăsături alungite. 

A făcut trei paşi înainte şi s-a oprit. Se părea că mişcările 
lui nu produceau absolut nici un zgomot. Apoi a înaintat din 
nou. Mergea ca o pasăre - punând picioarele unul în faţa 
celuilalt. S-a dat la o parte din raza de lumină care venea 
prin cadrul uşii, şi parcă a dispărut cu totul în umbră. 

O clipă, ochii mei l-au căutat unde nu era, şi apoi l-am zărit 
stând în faţa noastră, în plină lumină. Numai că trăsăturile 


omeneşti pe care i le atribuisem nu existau de loc! 

Ar fi trebuit, desigur, să mă aştept la aceasta, dar n-o 
făcusem. Şocul a fost, pentru mine, extraordinar. Selenitul 
părea lipsit de figură; în locul ei avea un fel de mască, ceva 
monstruos, o diformitate care se infirma pe ea însăşi şi nu 
putea fi explicată. Nu avea nas, iar ochii bulbucaţi erau 
aşezaţi lateral - ochii pe care eu îi luasem drept urechi... Am 
încercat, mai târziu, să desenez unui dintre aceste capete, 
dar n-am reuşit. 

Gura era curbată în jos, ca o gură omenească pe o faţă cu 
aspect feroce. 

Capul era aşezat pe un gât articulat în trei locuri, aproape 
ca scurtele încheieturi ale piciorului unui crab. Nu puteam 
să văd încheieturile membrelor, deoarece erau înfăşurate în 
nişte fâşii, ca nişte moletiere, care formau singura 
îmbrăcăminte a acestor fiinţe. 

În momentul acela îl priveam ca pe o imposibilitate, ca pe 
o alcătuire demenţială. Cred că şi el era uimit - şi poate 
avea motive mai puternice decât noi. Numai că, 
blestematul, nu lăsa să i se vadă uimirea. Noi ştiam, cel 
puţin, cum ajunsesem în faţa acestor creaturi nefireşti. Dar 
închipuiţi-vă cum ar reacţiona, de exemplu, nişte londonezi 
cumsecade, întilnind printre oile din Hyde Park o pereche 
de animale, de mărimea oamenilor, dar absolut diferite de 
orice alte creaturi pământeşti! 

Cam aceasta a fost, probabil, şi impresia lui. 

Închipuiţi-vă cum arătam noi! Eram legaţi de mâini şi de 
picioare, obosiţi şi murdari, cu barba crescută de două 
degete, cu feţele zgâriate şi însângerate. Vi-l puteţi închipui 
pe Cavor, cu pantalonii lui bufanţi (sfâşiaţi în câteva locuri 
de plantele-baionetă), cu cămaşa de flanelă şi cu vechea 
şapcă de jucător de crichet, cu părul aspru şi răvăşit, 
atârnând în zeci de smocuri. În lumina albastră, faţa lui nu 
părea roşie, ei aproape neagră; buzele şi petele de sânge 
închegat pe mâini erau negre de-a binelea. Eu eram într-o 
stare şi mai proastă - dacă e cu putinţă - decât el, din cauza 


ciupercilor galbene în mijlocul cărora sărisem. Hainele ne 
erau descheiate, iar pantofii ne fuseseră scoşi şi se aflau 
alături de noi. Şedeam în capul oaselor, cu spatele către 
lumina ciudată şi albăstruie, examinând un monstru ieşit, 
parcă, din imaginaţia lui Durer. 

Cavor a întrerupt primul tăcerea, dregându-şi glasul şi 
începând să vorbească răguşit. De afară au început să se 
audă mugete teribile, ca şi cum un vițel lunar ar fi fost în 
primejdie. S-a sfârşit cu un țipăt, şi totul a reintrat în linişte. 

Imediat, selenitul s-a întors, a trecut în umbră, s-a oprit să 
ne privească pentru o clipă din prag, a închis uşa în urma 
lui, şi am rămas din nou învăluiţi de întunericul enigmatic şi 
plin de murmure, în care ne trezisem. 


CAPITOLUL XII. DOMNUL CAVOR FACE CÂTEVA 
PRESUPUNERI 


Cîtva timp, nici unul dintre noi n-a scos nici o vorbă. Îmi 
era cu neputinţă să mă concentrez asupra evenimentelor 
pe care le provocasem. 

- Ne-au prins, am spus eu în cele din urmă. 

- Din cauza ciupercilor dumitale... 

- Da, dar dacă n-aş fi mâncat, leşinam şi muream de 
foame. 

- Poate reuşeam să găsim sfera. 

Văzându-i îmcăpăţânarea, mi-am pierdut cumpătul şi am 
început să înjur ca pentru mine însumi. Tăceam, insultându- 
ne unul pe altul în gând. Băteam toba cu degetele, între 
genunchi, şi făceam să zornăie inelele lanțurilor. Apoi, am 
fost nevoit să vorbesc din nou. 

- În orice caz, ce înţelegi din tot ce s-a întâmplat? am 
întrebat eu, umil. 

- Sunt nişte fiinţe raţionale... ştiu să facă diverse lucruri. 
Luminile pe care le-am văzut... 

Se opri. Era clar că nu înţelegea nimic. Când vorbi din 
nou, îmi mărturisi exact acest lucru. 


- La urma urmei, cred că ei sunt mai umani decât avem 
dreptul să ne aşteptăm. Presupun... 

Pauzele lui erau enervante. 

- Ei? 

- Presupun, în orice caz... că pe orice planetă, unde există 
un animal inteligent, el îşi poartă cutia craniană ridicată, 
are mâini şi merge în poziţie verticală... 

După un timp schimbă subiectul. 

- Suntem la o oarecare adâncime, zise el. Cred... la vreo 
două mii de picioare, sau chiar mai mult.. 

- Dececrezi asta? 

- Aerul e mai rece.Şi glasurilenoastre suntmult mai 
puternice. Atenuarea senzaţiilor... a dispărut cu totul. Şi 
apăsarea din urechi şi din gât. 

Abia atunci mi-am dat şi eu seama. 

- Aerul este mai dens. Probabilcăsuntem la adâncime... 
poate chiar lao milă...îninteriorulLunii 

- Nu ne-am gândit niciodatăcăarputeasă existeolumeîn 
interiorulLunii.. 

- Nil, - Am fi putut? 

- Da. Numai că... ne împiedică obişnuinţa. Rămase câteva 
clipe pe gânduri. 

- Acum, zise el, mi se pare atât de evident! Bineînţeles! 
Luna trebuie să aibă o mulţime de cavităţi, cu o atmosferă 
interioară, şi cu o mare în centrul imenselor ei grote. Se 
ştie că Luna are o greutate specifică mai mică decât 
Pământul; se ştie că are foarte puţin aer sau apă în 
exterior; se ştie, de asemeni, că este soră cu Pământul şi că 
o compoziţie diferită ar fi inexplicabilă. Este limpede ca 
lumina zilei că trebuia să fie goală pe dinăuntru. Şi totuşi, 
nimeni n-a considerat ca un fapt sigur... Kepler, desigur... - 
glasul lui căpătase tonul unui om care descoperea un 
splendid şir de raționamente. Da, continuă el, Kepler, 
vorbind despre sub-volvani, avea dreptate, la urma urmei. 

- Era mai bine să-ţi fi dat osteneala să afli acest lucru 
înainte de a veni aici, am spus eu. 


Nu-mi răspunse nimic, mormăind ca pentru sine, în timp 
ce îşi continua şirul gândurilor. Simţeam că îmi pierd firea. 

- Ce crezi că s-a întâmplat cu sfera? l-am întrebat, eu. 

- Pierdută, zise el, ca un om care răspunde la o întrebare 
lipsită de interes. 

- Printre plante ? 

- Numai dacă n-au găsit-o ei. 

- Şi atunci? 

- De unde vrei să ştiu eu? 

- Cavor, zisei eu, cu amărăciune, treburile merg de 
minune cu Compania mea! 

Nu-mi răspunse. 

- Doamne sfinte! am exclamat eu. Când te gândeşti prin 
câte am trecut ca să ne pomenim în această situaţie! Pentru 
ce am venit? Ce căutăm? Ce era Luna pentru noi, sau ce 
eram noi pentru Lună? Ne-am dorit prea mult, am riscat 
prea mult. Ar fi trebuit să începem cu lucruri mai mici. 
Dumneata ai propus călătoria în Lună! Obloanele dumitale 
de Cavorită, prevăzute cu arcuri! Sunt sigur că puteam să 
le folosim în scopuri mai... terestre. Sigur! Ai înţeles cu 
adevărat propunerea mea? Un cilindru de oţel... 

- Fleacuri! zise Cavor. 

Am încetat discuţia. 

Cîtva timp, Cavor a ţinut un monolog întretăiat, fără vreun 
sprijin din partea mea. 

- Dacă ei găsesc sfera, începu el; dacă o găsesc... ce vor 
face cu ea? Ei bine, asta este întrebarea! S-ar putea să fie 
singura întrebare. În orice caz, ei nu vor înţelege nimic din 
structura ei. Dacă ei ar fi iniţiaţi în asemenea probleme, ar 
fi venit de mult pe Pământ. Oare ar fi venit? De ce nu? Sau 
ar fi trimis ceva... N-ar fi înlăturat această posibilitate. Nu! 
Dar ei vor examina sfera. Este limpede că sunt inteligenţi şi 
plini de curiozitate. O vor examina... vor intra în ea... vor 
umbla la butoane. Şi gata!... Asta ar însemna ca noi să 
rămânem pe Lună pentru tot restul vieţii. Ciudate creaturi, 
ciudate cunoştinţe... 


- Cît despre aceste cunoştinţe ciudate... - am spus eu, dar 
n-am mai găsit cuvinte să continui. 

- Ascultă, Bedford, zise Cavor. Ai venit de bună voie în 
această expediţie. 

- Dumneata mi-ai spus... că ai în vedere nişte cercetări. 

- În cercetări există întotdeauna riscuri. 

- Mai ales cînd porneşti neînarmat şi fără să te gândeşti la 
toate posibilităţile. 

- Eram atât de absorbit de sferă! Am fost prinşi şi 
absorbiți de construcţia sferei. 

- Eu. Eu am fost prins, vrei să spui. 

- Şi eu. De unde era să ştiu, cînd am început să lucrez în 
domeniul fizicii moleculare, că dintre toate locurile 
posibile... voi ajunge aici? 

- De vină este numai blestemata aceasta de Ştiinţă! am 
strigat eu. 

- Ba este însuşi Diavolul. Preoţii din evul mediu şi 
inchizitorii aveau dreptate, iar contemporanii se înşeală cu 
toţii. Te amesteci în aceste probleme, şi eşti răsplătit cu fel 
de fel de daruri. Dar de îndată ce pui mâna pe ele, eşti 
strivit, sfărâmat pe neaşteptate. Pasiuni vechi şi unelte noi... 
Asta cînd îţi răstoarnă religia, cînd îţi răstoarnă ideile 
sociale, cînd te aruncă în dezolare şi mizerie! În orice caz, 
nu are nici un rost să te cerţi acum cu mine. Aceste 
creaturi... seleniţii... sau cum vom vrea să-i numim, ne ţin 
legaţi de mâini şi de picioare. Orice stare de spirit ai avea, 
trebuie să treci prin toate acestea... Ne aşteaptă 
evenimente care ne cer sânge rece. 

Se opri, ca şi cum ar fi aşteptat încuviințarea mea. Dar eu 
tăceam, îmbufnat. 

- La dracu cu ştiinţa dumitale! i-am spus. 

- Problema este cum să comunicăm cu ei. Mi-e teamă că 
gesturile lor sunt diferite de ale noastre. De exemplu, să 
arăţi cu degetul. Nici o altă creatură, în afară de oameni şi 
maimuțe, nu arată cu degetul. 

Raționamentul mi se părea prea eronat. 


- Aproape toate animalele, am strigat eu, arată cu ochii, 
sau cu botul! 

Cavor rămase în meditaţie. 

- Da, zise el, în cele din urmă, dar noi nu. Există atâtea 
diferenţe! Atâtea diferenţe! S-ar putea. Dar cum să-ţi spun? 
Există vorbirea. Sunetele pe care le scot ei, acele fluierături 
şi şuierături. Nu văd cum am putea să le imităm. Oare 
aceasta este vorbirea lor? S-ar putea să aibă sensuri 
diferite, mijloace diferite de comunicare. Desigur, ei sunt 
fiinţe inteligente ca şi noi... Trebuie să avem ceva comun. 
Cine ştie dacă nu vom reuşi să ne înţelegem? 

- Toate acestea ne depăşesc. Ei sunt mai diferiţi de noi 
decât cel mai ciudat animal de pe Pământ. Sunt făcuţi dintr- 
un alt aluat. La ce bun să mai discutăm? 

Cavor rămase pe gânduri 

- Eu sunt de altă părere. Fiinţele inteligente trebuie să 
aibă ceva similar... Chiar dacă au evoluat pe planete 
diferite. Desigur, dacă n-ar fi vorba decât de instinct... dacă 
noi sau ei nu am fi decât simple animale... 

- Ei bine, sunt ei altceva? Seamănă mai mult cu nişte 
furnici ridicate pe picioarele dinapoi, decât cu fiinţe 
omeneşti. Şi cine a reuşit vreodată să se înţeleagă în vreun 
fel cu furnicile? 

- Dar maşinile lor, şi îmbrăcămintea! Nu, nu sunt de 
părerea dumitale, Bedford. Diferenţa este mare... 

- Este de netrecut. 

- Asemănările vor trebui să slujească drept punte. Îmi 
amintesc că am citit cîndva un studiu al răposatului 
profesor Galton asupra posibilităţii de comunicare între 
planete. Din nenorocire, la vremea aceea n-am crezut că ar 
avea vreo utilitate practică pentru mine, şi mi-e teamă că 
nu i-am acordat atenţia cuvenită. Şi totuşi... să ne gândim! 
Ideea lui era că trebuie să luăm ca punct de plecare acele 
adevăruri mari care se găsesc la baza oricăror existenţe 
raţionale posibile. Pentru început, marile principii ale 
geometriei. El propunea să ia câteva dintre principiile 


fundamentale ale lui Euclid, şi să se arate, printr-o 
construcţie materială, că adevărul lor ne este cunoscut; să 
se demonstreze, de exemplu, că unghiurile de la baza unui 
triunghi isoscel sunt egale, şi că, prelungind laturile egale, 
unghiurile de fiecare parte a bazei vor fi de asemeni egale; 
sau că pătratul ipotenuzei unui triunghi dreptunghi este 
egal cu suma pătratelor celorlalte două laturi. Demonstrând 
asemenea cunoştinţe, vom demonstra că posedăm o 
inteligenţă raţională. Acum, presupune... că aş desena o 
figură geometrică, cu degetul ud, sau aş trasa-o prin aer... 

Se opri. Am rămas cu gândul la vorbele lui. Câtva timp am 
fost absorbit de ciudata speranţă de a comunica, de a ne 
înţelege cu seleniţii. Apoi m-a năpădit iar disperarea 
furioasă care făcea parte din epuizarea şi din starea 
mizerabilă în care mă aflam. Mi-am dat seama, deodată, cu 
extremă claritate, de neiertata nebunie a faptelor mele de 
până atunci. 

- Dobitoc! am strigat, o, dobitoc, mare dobitoc... Exist 
parcă numai pentru a săvârşi actele cele mai absurde... De 
ce am părăsit sfera?... Ca să ţopăim în căutarea de brevete 
şi concesii în craterele Lunii!... Dacă cel puţin ne-am fi 
gândit să legăm o batistă de un băț care să ne indice locul 
unde am lăsat sfera! 

M-am oprit, mânios. 

- Este limpede, reflectă Cavor, că sunt fiinţe inteligente. Se 
pot face anumite ipoteze. Deoarece nu ne-au ucis pe loc, 
probabil că au intenţii binevoitoare. Binevoitoare! În orice 
caz, se ţin în rezervă. Poate că vor chiar să intre în legătură 
cu noi. Poate că vor să se înţeleagă cu noi. Împăcarea 
aceasta, paznicul pe care l-am zărit... Lanţurile... Un înalt 
grad de inteligenţă... 

- De-ar fi dat Cerul, am strigat eu, să mă fi gândit mai 
bine! M-am afundat din ce în ce mai mult. Am tot călcat în 
străchini. Din cauză că am avut încredere în dumneata. De 
ce nu am rămas la piesa mea? Era exact ceea ce mi se 
potrivea. Asta era lumea şi viaţa pentru care am fost făcut. 


Puteam să-mi termin piesa. Sunt sigur... Era o piesă bună. 
Planul era aproape gata. Apoi... Închipuieşte-ţi! Să săr în 
Lună! În mod practic... am dat cu piciorul la viaţă! Bătrâna 
hangiţă de lângă Canterbury avea mai mult bun simţ. 

Am ridicat privirea şi am tăcut brusc. Întunericul făcuse 
din nou loc luminii albăstrui. Uşa se deschidea, şi câţiva 
seleniţi intrau fără zgomot în încăpere. Am rămas nemişcat, 
privind feţele lor groteşti... 

Apoi, deodată, senzaţia de dezgust s-a schimbat în interes. 
Am observat că primul şi al doilea selenit duceau nişte 
cupe. O necesitate elementară, în privinţa căreia, cel puţin, 
minţile noastre se înțelegeau. Cupele erau făcute dintr-un 
metal care, ca şi lanţurile noastre, părea negru în bătaia 
luminii albăstrui; fiecare conţinea câteva fragmente dintr-o 
materie albicioasă. Toate suferinţele şi mizeria sumbră care 
mă copleşeau s-au strâns laolaltă şi au luat înfăţişarea 
foamei. Priveam la aceste cupe cu nişte ochi de lup. Mi s-a 
părut că la capătul braţelor care au coborât în faţa mea o 
cupă nu erau palme, ci un fel de suprafaţă turtită, ca vârful 
trompei de elefant. 

Materia din cupă era moale, de culoare brună-albicioasă - 
ca nişte bucăţi de sufle rece - şi avea un vag miros de 
ciuperci. Înclin să cred - după cele văzute ulterior - că era 
carne de vițel lunar. 

Mâinile îmi erau legate atât de strâns, încât aproape că nu 
reuşeam să apuc cupa; văzându-mi eforturile, doi dintre ei 
mi-au lărgit cu îndemânare lanţurile din jurul încheieturii. 
Mâinile lor, ca nişte tentacule, se lipeau moi şi reci de pielea 
mea. Am luat imediat o îmbucătură. Era la fel de moale ca 
mai toate țesuturile organice de pe Lună; avea un gust de 
turtă dulce sau de mereng muiat, dar nu era de loc 
neplăcut. Am mai luat încă două îmbucături. 

- Mi-era foame!... am spus eu, muşcînd o bucată şi mai 
mare. 

Cîtva timp, am mâncat fără să ne mai gândim la nimic 
altceva. Am mâncat şi apoi am băut ca nişte cerşetori într-o 


cantină care oferă masă gratuită. Niciodată mai înainte, şi 
nici după aceea, n-am mai avut o foame atât de sălbatică şi, 
dacă nu aş fi avut această experienţă, n-aş fi crezut că la un 
sfert de milion de mile depărtare de lumea noastră, într-o 
stare de totală deznădejde, înconjurați, priviţi, atinşi de 
nişte fiinţe mai groteşti şi mai neomeneşti decât cele mai 
îngrozitoare creaturi dintr-un coşmar, aş fi în stare să 
mănânc, uitând cu totul situaţia în care mă aflu. Seleniţii 
şedeau în jurul nostru, privindu-ne şi scoțând într-una nişte 
sunete ca un uşor ciripit; probabil că vorbeau. Nici măcar 
nu m-am înfiorat la atingerea lor. Şi, după ce mi-a trecut 
primul val al foamei, am văzut că şi Cavor mâncase cu 
aceeaşi neruşinată uitare de sine. 


CAPITOLUL XIII. ÎNCERCĂRI DE A INTRA ÎN 
LEGĂTURĂ 


Când, în cele din urmă, am terminat de mâncat, seleniţii 
ne-au desfăcut lanţurile de la picioare şi ni le-au prins din 
nou, astfel încât să ne dea o oarecare libertate de mişcare. 
Apoi ne-au dezlegat lanţurile din jurul mijlocului. Pentru a 
face aceste operaţiuni, ei au trebuit să se mişte chiar pe 
lângă noi, şi din cînd în cînd vreunul dintre acele capete 
ciudate cobora aproape de obrazul meu, şi câte o tentaculă 
moale îmi atingea capul sau gâtul. Nu-mi amintesc să fi fost 
atunci înspăimântat sau dezgustat de apropierea lor. Cred 
că incurabilul nostru antropomorfism ne făcea să ne 
închipuim că în dosul acestor măşti se aflau capete 
omeneşti. Pielea lor, ca întreg corpul de altfel, părea 
albăstruie - dar numai din cauza luminii - şi era netedă şi 
strălucitoare ca nişte aripi de insectă, nu moale, umedă sau 
păroasă cum ar fi a unui animal vertebrat. Drept prin 
mijlocul capului, din spate până în faţă, se afla un şir de 
spini mărunți şi albicioşi, şi un şir mult mai mare, curbat, de 
fiecare parte, pe deasupra ochilor. Selenitul care mi-a 
dezlegat lanţurile se folosea şi de gură. 


- Se pare că vor să ne dezlege, zise Cavor. Aminteşte-ţi că 
suntem pe Lună! Nu face nici o mişcare bruscă! 

- Ai de gând să încerci cu geometria despre care vorbeai? 

- Dacă voi avea ocazia. Dar s-ar putea, desigur, să încerce 
ei cei întâi. 

Am rămas nemişcaţi, iar seleniţii, după ce şi-au terminat 
treburile, s-au dat înapoi şi păreau că privesc spre noi. 
Spun „păreau” deoarece, având ochii în părţi şi nu în faţă, 
îţi era tot atât de greu să le determini direcţia privirii, ca şi 
în cazul unei găini sau al unui peşte. Vorbeau între ei cu 
glasurile lor fluierate, care mi se păreau cu neputinţă de 
imitat sau de definit. Uşa din spatele nostru s-a deschis mai 
larg şi, privind peste umăr, am văzut neclar, dincolo de ea, 
un spaţiu larg, în care şedeau nişte seleniţi. Păreau 
înghesuiți şi plini de curiozitate. 

- Vor să imităm aceste sunete? l-am întrebat pe Cavor. 

- Nu cred, zise el. 

- Parcă ar vrea să înţelegem un anumit lucru. 

- Nu înţeleg nimic din gesturile lor. Îl vezi pe acela care îşi 
suceşte capul, ca un om pe care-l strânge gulerul? Să facem 
şi noi la fel. 

Am dat din cap, dar văzând că gestul nu are nici un efect, 
am încercat să imităm celelalte mişcări ale seleniţilor. 
Faptul a început să-i intereseze. În orice caz, au făcut, cu 
toţii, aceeaşi mişcare. Dar, în cele din urmă neajungând la 
nici un rezultat, am renunţat, ceea ce au făcut şi ei, 
reîncepând să discute cu glasurile lor şuierătoare... Apoi 
deodată unul dintre ei, mai scund şi mult mai gros decât 
ceilalţi, şi cu o gură deosebit de mare, s-a aşezat jos lângă 
Cavor, şi-a pus mâinile şi picioarele în aceeaşi poziţie în 
care era legat prietenul, meu, şi, printr-o mişcare 
îndemănatică, s-a ridicat în picioare. 

- Cavor, am strigat eu, vor să ne ridicăm! 

El mă privi cu gura căscată. 

- Chiar aşa! zise el. 


Cu multe eforturi şi gemete, din cauză că mâinile ne erau 
legate, am reuşit să ne ridicăm. Seleniţii ne-au făcut loc, ca 
să ne putem mişca; şi au început să ciripească cu mai multă 
volubilitate. De îndată ce ne-am ridicat în picioare, selenitul 
cel robust s-a apropiat, ne-a atins uşor pe faţă cu 
tentaculele sale, şi s-a îndreptat spre uşa deschisă. Invitaţia 
era destul de limpede, şi noi l-am urmat. Am văzut că patru 
dintre seleniţii care aşteptau în pragul uşii, mult mai înalţi 
decât ceilalţi, asemeni celor pe care îi văzusem în crater, 
purtau căşti rotunde, prevăzute cu ghimpi, şi erau 
îmbrăcaţi în nişte cilindri; fiecare dintre cei patru purta 
câte o ţeapă, cu vârful şi cu apărătoarea făcute din acelaşi 
metal întunecat ca şi cupele. Cei patru s-au apropiat de noi, 
încadrându-ne câte doi pe fiecare, şi am ieşit din încăperea 
noastră în peştera de unde venea lumina. 

La început, n-am reuşit să ne facem nici o impresie despre 
peştera în care intrasem. Atenţia ne era atrasă de mişcările 
şi atitudinile seleniţilor din jurul nostru, şi de nevoia de a ne 
controla mişcările, ca să nu-i speriem sau să-i alarmăm prin 
vreun salt excesiv. Selenitul scund şi robust, care ne arătase 
că trebuie să ne ridicăm în picioare, mergea în faţa noastră, 
făcînd nişte gesturi uşor de înţeles, şi invitându-ne să-l 
urmăm. Figura lui, asemănătoare unui jgheab, se întorcea 
de la unul la celălalt, cu o iuţeală evident interogativă. Cîtva 
timp, după cum spuneam, am fost absorbiți de mişcările 
seleniţilor. 

Dar în cele din urmă, spaţiul vast în care ne mişcăm 
începu să se precizeze. Ne-am dat seama că sursa celor mai 
multe dintre zgomotele care ne umpluseră auzul încă de 
cînd ne revenisem din ameţeala produsă de toxinele 
ciupercilor era un ansamblu imens de maşini în plină 
activitate; părţile care se roteau prin aer se vedeau 
nedesluşit, pe deasupra capetelor şi printre corpurile 
seleniţilor din jurul nostru. Dar nu numai reţeaua de sunete 
provenea de la ansamblul de mecanisme, ci şi lumina 
albăstruie care radia în tot acest spaţiu. Noi acceptasem 


drept foarte firesc faptul ca o peşteră subterană să fie 
luminată artificial, dar, deşi o vedeam cu ochii mei, nu i-am 
sesizat cu adevărat importanţa decât atunci cînd, ceva mai 
târziu, am ajuns din nou în întuneric. Nu pot să-mi explic 
rostul şi structura acelor maşini uriaşe, pentru că nici unul 
dintre noi nu ştia la ce folosesc şi nici cum funcţionează. 
Nişte braţe mari de metalse ridicau, unul după altul, din 
centrul maşinilor şi extremitatea lor descria, după câte mi 
se părea, o linie parabolică; când ajungea la extremitatea 
de sus, fiecare braţ lăsa să cadă un alt braţ, legănător, care 
intra într-un cilindru vertical şi îl împingea în jos. În jurul 
maşinilor se mişcau nişte făpturi mici şi subţiri, care păreau 
oarecum diferite de seleniţii din jurul nostru. Când fiecare 
dintre cele trei braţe mobile ale unei maşini venea jos, se 
auzea un zăngănit şi apoi o ţâşnitură, şi din cilindrul 
vertical se revărsa substanţa incandescentă care lumina 
întreg spaţiul; curgea aşa cum se revarsă laptele în clocot 
dintr-o oală, şi se aduna într-un rezervor de lumină de 
dedesubt. Lumina era rece şi albastră, cu un fel de 
strălucire fosforescentă, dar infinit mai luminoasă, şi se 
scurgea din rezervor prin conducte de-a lungul întregii 
peşteri. 

Braţele mobile ale acestei enigmatice maşini se mişcau cu 
zgomot, iar substanţa luminoasă şuiera, adunându-se în 
rezervor. La început ansamblul mi s-a părut de o mărime 
neexagerată, oarecum pe măsura noastră; dar, văzând cât 
de mici păreau seleniţii, mi-am dat pe deplin seama de 
imensitatea peşterii şi a maşinilor. Mi-am întors privirea, de 
la aceste realizări impresionante, către faţă seleniţilor, cu 
mai mult respect. M-am oprit locului, iar Cavor a făcut la 
fel, contemplând uluitorul ansamblu de maşini. 

- Dar este formidabil! am spus eu. Oare la ce folosesc? 

Figura lui Cavor, luminată în albastru, exprima un respect 
plin de admiraţie. 

- Nici n-am visat! Cu siguranţă că aceste fiinţe... Oamenii 
n-ar fi putut să realizeze o asemenea maşină! Priveşte 


braţele acestea: oare sunt montate pe tije de conexiune? 

Selenitul scund şi voinic făcuse, fără să observăm, câţiva 
paşi înainte. Se întoarse şi se aşeză între noi şi maşină. Am 
evitat să-l privesc, deoarece presupuneam că voia să ne 
îndemne să ne continuăm drumul. Se îndepărtă iar, în 
direcţia în care pornisem iniţial; se opri şi se întoarse 
înapoi, atingându-ne pe faţă, pentru a ne atrage atenţia. 

Cavor şi cu mine am privit unul la altul. 

- Nu putem să-i arătăm că ne interesează maşina? am 
întrebat eu. 

- Da, zise Cavor, să încercăm. Se întoarse către călăuza 
noastră, îi zâmbi, îi arătă maşina, arătă încă o dată, apoi îşi 
duse mâna la cap, şi din nou la maşină. Prin vreun defect de 
raţionament, el îşi închipuia că vorbind stâlcit ar putea să-şi 
facă gesturile mai clare. Eu privit asta, zise el, eu gândit 
asta foarte mult. Da. 

Purtarea, lui parcă îi opri pe seleniţi din dorinţa de a ne 
face să înaintăm. Schimbară între ei priviri, îşi clătinară 
capetele lor ciudate, şi din nou se auziră glasurile lor 
ciripitoare. Apoi unul dintre ei, o fiinţă subţire şi înaltă, 
purtând un fel de mantie peste hainele obişnuite, în care 
erau îmbrăcaţi ceilalţi, îl cuprinse pe Cavor de mijloc, cu 
mâna lui asemănătoare unei trompe de elefant, şi îl împinse 
uşor pe urma călăuzei noastre, care pornise din nou 
înainte. 

Cavor se împotrivi. 

- Ar trebui să încercăm acum să ne înţelegem cu ei! Poate 
că ne socotesc un nou soi de animale, o nouă specie de viei 
lunari! Este foarte important să le arătăm de la bun început 
că suntem nişte fiinţe raţionale. El începu să-şi scuture 
energic capul. Nu, nu - zise el - eu nu vine imediat. Eu 
priveşte la asta. 

- Nu există vreo problemă de geometrie pe care să le-o 
explici, în legătură cu această maşinărie? i-am sugerat eu, 
în timp ce seleniţii se sfătuiau între ei. 

- Poate o parabolă... începu el. 


Scoase un țipăt puternic şi făcu un salt de mai bine de şase 
picioare. 

Unul dintre cei patru seleniţi înarmaţi îl înţepase cu sulița. 

M-am întors către suliţaşul din spatele meu, cu un gest 
rapid şi ameninţător, iar el se dădu brusc înapoi. Gestul 
meu, împreună cu ţipătul şi saltul lui Cavor, i-a uimit pe toţi 
seleniţii. S-au retras în grabă câţiva paşi, privindu-ne. 
Cîteva momente, care păreau că se prelungesc la nesfârşit, 
am rămas într-o atitudine de împotrivire furioasă, având în 
faţă un semicerc de fiinţe neomeneşti. 

- M-a înţepat, zise Cavor, cu glasul întretăiat. 

- L-am văzut; i-am răspuns. La dracu! am ţipat eu către 
seleniţi. Nu avem de gând să suportăm acest tratament! 
Drept cine naiba ne luaţi? 

Am privit repede în dreapta şi în stânga. Departe, prin 
pustiul albastru al peşterii, un alt grup de seleniţi alerga 
către noi; unii erau îndesaţi, alţii subţiri, iar unul avea capul 
mult mai mare decât al celorlalţi. Peştera se întindea largă 
şi scundă, pierzându-se în toate direcţiile în întuneric. 
Tavanul ei, îmi amintesc, era bombat spre interior, parcă de 
greutatea stratului gros de stânci sub care eram închişi. Nu 
exista nici un mijloc de scăpare - absolut nici un mijloc de 
scăpare! Deasupra, dedesubt, În toate direcţiile se afla 
necunoscutul şi aceste creaturi neomeneşti, care ne 
înfruntau cu sulițe şi ameninţări, pe noi, doi oameni lipsiţi 
de orice ajutor! 


CAPITOLUL XIV. PUNTEA AMEŢITOARE 


Această pauză duşmănoasă a durat doar o clipă. Cred că 
nu numai noi, dar şi seleniţii gândeau cu repeziciune. 
Impresia mea cea mai vie era că nu aveam de cesămă 
rezem cu spatele şi că vom fi înconjurați şi ucişi. 
Copleşitoarea nebunie a prezenţei noastre acolo mi se 
înfăţişa ca un uriaş şi întunecat reproş. De cemă 
aruncasem în această dementă şi neomenească expediţie? 


Cavor s-a apropiat, punându-şi mâna pe braţul meu. 
Figura lui înspăimântată era lividă în lumina albastră. 

- Nu putem să facem nimic, zise el. Este o greşeală. Ei nu 
înţeleg. Trebuie să mergem... aşa cum vor ei. 

M-am uitat la el, apoi la seleniţii care veniseră în ajutorul 
tovarăşilor lor. 

- Dacă aş avea mâinile libere... 

- Este inutil, oftă el. 

- Nu! 

- Să mergem. 

Se întoarse şi porni în direcţia care ni se arătase. 

L-am urmat, încercînd să par cât se poate de supus, dar 
pipăindu-mi lanţurile de la încheieturile mâinilor. Sîngele 
îmi fierbea. Nu am mai observat nici un detaliu al peşterii, 
deşi se pare că a trecut mult timp până am ajuns la celălalt 
capăt, sau dacă am observat ceva, am uitat în aceeaşi clipă. 
Gândurile îmi erau concentrate asupra lanțurilor pe care le 
purtam, şi asupra seleniţilor, mai ales asupra acelora care 
purtau căşti şi sulițe. La început, ei au mers paralel cu noi, 
la o distanţă respectabilă, dar apoi li s-au alăturat alţi trei, 
şi atunci s-au apropiat până cînd au ajuns la o lungime de 
braţ de noi. M-am cabrat, ca un cal îmboldit cu pintenii, 
atunci cînd i-am văzut atât de aproape. Selenitul cel scurt şi 
gros a mers mai întâi în dreapta noastră, apoi şi-a luat din 
nou locul în faţă. 

Imaginea grupului mi s-a întipărit pentru totdeauna în 
creier: în faţa mea mergea Cavor, cu capul aplecat, cu 
umerii lăsaţi, din cauza descurajării; înaintea lui, figura 
ciudată a călăuzei noastre, întorcîndu-se neîncetat în toată 
părţile; de o parte şi de alta, purtătorii de sulițe, atenţi, deşi 
cu gura deschisă - totul într-un albastru monocrom. În afară 
de impresiile mele pur personale, îmi mai amintesc de un 
fel de şanţ care traversa peştera, pe lângă cărarea de 
stâncă pe care o urmam noi. Era plin cu aceeaşi materie 
luminoasă, de un albastru strălucitor, care se scurgea din 
maşina cea mare. Eu mergeam chiar pe lângă şanţ şi pot să 


afirm că nu radia nici un fel de căldură. Materia luminoasă 
strălucea puternic, dar nu era nici mai caldă, nici mai rece 
decât tot ceea ce se afla în peşteră. 

Clanc-clanc-clanc; am trecut pe sub pârghiile agitate ale 
unei alte maşini uriaşe şi, în cele din urmă, am ajuns la un 
tunel larg, în care se auzea chiar şi lipăitul tălpilor noastre 
desculţe; în afară de fâşia albastră care se prelingea în 
dreapta noastră, tunelul era întunecat. Umbrele desenau, 
pe peretele neregulat şi pe tavanul tunelului, caricaturi 
gigantice ale formelor noastre şi ale seleniţilor. Din cînd în 
cînd, pe pereţi scânteiau cristale, ca nişte nestemate, din 
loc în loc galeria se lărgea, dând în câte o peşteră cu 
stalactite, sau făcea ramificații care se pierdeau în 
întuneric. 

Cred că am mers mult timp prin tunel. Lumina curgătoare 
clipocea încet, iar paşii noştri, împreună cu ecoul, scoteau 
un tropăit neregulat. Gândul mi s-a fixat asupra lanțurilor. 
Dacă aş putea, să le sucesc o dată aşa, şi apoi să le desfac 
aşa... 

Dacă aş face toate aceste mişcări foarte încet, oare şi-ar 
da ei seama că îmi scoteam mâna din legătura slăbită? Şi, 
dacă ar vedea, cum ar reacţiona? 

- Bedford, zise Cavor, drumul e înclinat în jos. Coboară tot 
mereu. 

Observaţia m-a trezit din sumbrele mele pseocupări. 

- Dacă intenționau să ne ucidă, continuă el, încetinindu-şi 
paşii pentru a ajunge lângă mine, nu văd motivul pentru 
care n-ar fi făcut-o până acum. 

- Nu, i-am răspuns, este adevărat. 

- Ei nu ne înţeleg, zise el. Cred că suntem nişte animale 
ciudate, poate vreo rasă sălbatică de viței lunari. Numai 
cînd ne vor cerceta mai îndeaproape, vor începe să-şi dea 
seama că suntem înzestrați cu rațiune... 

- Atunci cînd vei demonstra dumneata acele probleme 
geometrice? 

- Se prea poate. 


Ne-am continuat câtva timp drumul în tăcere. 

- Ştii, ziseCavor, s-ar putea ca aceştia să fie seleniţi dintr-o 
clasă inferioară. 

- Nişte imbecili infernali, am spus eu, mânios, privind 
feţele lor exasperante. Dacă suportăm tot ceea ce ne fac... 

- Trebuie să îndurăm. S-ar putea să mai existe şi alţii, mai 
înţelegători. Asta nu este decât latura exterioară, a lumii 
lor. Probabil că domeniul selaniţilor coboară mereu, prin 
peşteri, galerii, tuneluri, până ajunge în cele din urmă la 
mare, la sute de mile mai jos. 

Cuvintele lui m-au făcut să mă gâmdesc la distanţa de vreo 
milă, la stâncile şi tunelurile care se aflau poate deasupra 
capetelor noastre. Era ca o greutate care îmi apăsa pe 
umeri. 

- Departe de soare şi de aer, am spus eu, într-o mină, chiar 
numai de o jumătate de milă, adâncimea este sufocantă. 

- Aici, în orice caz, nu este. Probabil că există o... 
ventilaţie! Cred că vântul bate dinspre partea întunecată a 
Lunii spre partea însorită, strângând acolo tot bioxidul de 
carbon şi hrănind plantele. La capătul acestui tunel, de 
exemplu, se simte o adevărată briză. Şi ce lume! Ce 
impresie îţi fac puţurile, maşinile... 

- Şi sulița ! Nu uita sulița! 

El merse câtva timp înaintea mea, tăcînd. 

- Chiar şi sulița... 

- Ei bine? 

În clipa aceea mă cuprinsese furia. Dar... poate că era 
necesar să ne continuăm drumul. 

- Ei au o piele diferită de a noastră şi probabil şi un sistem 
nervos diferit. S-ar putea ca ei să nu înţeleagă obiecţia 
noastră... După cum unei fiinţe de pe Marte probabil că nu 
i-ar place obiceiul nostru pământesc de a ne da cu cotul. 

- Ar face mai bine dacă s-ar feri să-mi dea cu cotul. 

- Iar în privinţa geometriei... La urma urmei, ei 
procedează destul de inteligent. Ei încep cu elementele 


vieţii, şi nu cu ale gândirii. Hrană. Constrângere. Durere. Ei 
se adresează principiilor fundamentale. 

- Fără nici o îndoială, am spus eu. 

El continuă să-mi vorbească despre lumea vastă şi 
minunată în care pătrundeam. Cu încetul, mi-am dat seama, 
după intonaţiile vocii lui, că nici acum el nu era total 
deznădăjduit la gândul de a pătrunde tot mai adânc în 
vizuina acestei planete inumane. Gândul i se îndrepta către 
maşini şi descoperiri, excluzând miile de gânduri întunecate 
care mă năpădeau pe mine. O făcea fără vreun gând de a 
utiliza cumva aceste lucruri: pur şi simplu voia să le 
cunoască. 

- De fapt, zise el, este un prilej excepţional. Se întâlnesc 
două lumi. Oare ce vom vedea? Gândeşte-te la ceea ce se 
află aici, sub noi. 

- Nu vom prea avea ce vedea dacă nu se face mai multă 
lumină, am remarcat cu. 

- Aceasta este doar coaja exterioară. Mai jos... la scara 
respectivă... s-ar putea să găsim orice! Ai observat cât de 
diferiţi sunt unii de alţii? Cîte vom avea de povestit! 

- Un animal dintr-o specie mai rară, i-am răspuns eu, 
gândeşte la fel, în timp ce este dus către grădina 
zoologică... Nu înseamnă că ne vor arăta toată lumea lor. 

- Când îşi vor da seama că suntem înzestrați cu rațiune, 
zise Cavor, vor dori să capete şi ei informaţii despre 
Pământ. Chiar dacă nu sunt capabili de sentimente 
generoase, ne vor învăţa ca să poată învăţa şi ei de la noi... 
Şi câte cunoştinţe trebuie să aibă! Cîte cunoştinţe 
neaşteptate! 

Şi Cavor continuă să speculeze asupra posibilităţii de a 
întilni la seleniţi cunoştinţe pe care el nu sperase vreodată 
să le obţină pe Pământ; se lansa în cele mai extravagante 
speculaţii, deşi avea o rană proaspătă, pricinuită de sulița 
unui selenit! Am uitat cea mai mare parte a presupunerilor 
lui, deoarece atenţia îmi era îndreptată către faptul că 
tunelul de-a lungul căruia mergeam se deschidea din ce în 


ce mai mult. Se părea, după mişcarea aerului, că ieşeam 
într-un spaţiu vast. Dar, fiind întuneric, nu-mi puteam da 
seama de dimensiunile lui. Mica şuviţă de lumină se îngusta 
din ce în ce şi dispărea departe, în faţa noastră. Peste puţin, 
pereţii stâncoşi au dispărut cu totul din lături. Nu se mai 
vedea decât cărarea şi pârâiaşul de fosforescenţă albastră 
care se prelingea pe lângă noi. Îl vedeam pe Cavor şi pe 
selenitul care ne călăuzea; picioarele, capul şi jumătatea 
corpului, care se aflau înspre pârâul fosforescent, erau 
luminate într-un albastru viu; cum peretele tunelului nu 
reflecta lumina, restul corpului li se pierdea în întunericul 
din jur. 

Apoi am observat că ne apropiam de o înclinare bruscă a 
terenului, deoarece pârâiaşul albastru dispărea din vedere. 

În clipa următoare, am ajuns la margine. Pârâiaşul luminos 
făcea o şerpuire, ca şi cînd ar fi ezitat, apoi se repezea în 
jos. Cădea la o adâncime atât de mare, încât zgomotul 
căderii nici nu se auzea. Departe, jos, se zărea o strălucire 
albăstruie, un fel de ceaţă albastră. Bezna în care cădea 
pârâiaşul părea de o pustietate absolută, în afară de o 
dungă, asemănătoare unei punți, care se proiecta de pe 
marginea stâncii şi se întindea dispărând în depărtare. Din 
prăpastie se ridica un curent de aer cald. 

O clipă, am rămas amihdbă chiar lângă margine, atât cât 
îndrăzneam, privind în străfundurile albăstrui. Am simţit că 
selenitul care ne călăuzea mă trage de braţ. Apoi, se 
îndepărtă de mine, se îndreptă către capătul punţii, şi 
înainta pe ea, uitându-se înapoi. Văzând că-l priveam, a 
continuat să înainteze, mergând cu tot atâta siguranţă, ca 
pe un teren ferm. O clipă, i-am văzut desluşit, silueta, apoi a 
devenit, o pată albastră şi s-a topit în întuneric, rămânând 
doar o ceaţă. 

Se făcu o pauză. 

- Cu siguranţă... zise Cavor. 

Un alt selenit înainta pe punte, apoi îşi întoarse capul, 
privind, nepăsător către noi. Ceilalţi şedeau gata să ne 


urmeze. Figura, călăuzei noastre reapăru, aşteptându-ne. 
Se întoarse să vadă de ce nu înaintam. 

- Ce s-o fi aflând dincolo? am întrebat, eu. 

- Nu disting nimic. 

- În nici un caz noi nu putem să traversăm, pe aici, am 
spus eu. 

- N-aş putea, să fac nici trei paşi pe puntea asta, zise 
Cavor, chiar dacă aş avea mâinile libere. 

Am privit unul la celălalt, cu o totală consternare. 

- Poate că ei nu ştiu ce înseamnă ameţeala, zise Cavor. 

- Dar pentru noi este absolut impasibil să mergem pe 
această punte îngustă. 

- Cred că ei privesc lucrurile altfel. I-am observat. Mă 
întreb dacă ei ştiu că pentru noi aici este un întuneric de 
nepătruns. Cum să-i fac să înţeleagă? 

- În orice caz, trebuie să-i facem să înţeleagă. 

Cred că noi vorbeam, având oarecare speranţă că seleniţii 
ar putea să ne înţeleagă în vreun fel. Ştiam prea bine că 
trebuia neapărat să ne explicăm. Apoi, privind feţele lor, ne- 
am dat seama că era cu neputinţă orice explicaţie. 
Asemănările dintre, noi nu puteau de data aceasta să 
acopere deosebirile. Ei bine, nu aveam de gând în ruptul 
capului, să merg pe această punte. Am tras repede mâna 
din lanţul încolăcit, a cărui legătură se slăbise; apoi am 
început să-mi răsucesc amândouă mâinile în direcţii 
diferite; Eram cel mai aproape de margine şi, în timp ce 
încercam, să mă eliberez, doi dintre seleniţi m-au apucat şi 
m-au împins uşor către pod. Am dat cu putere din cap. 

- Nu merg, am strigat, în zadar! Nu înţelegeţi? 

Un alt selenit li s-a alăturat ca să mă împingă. Am fost silit, 
să fac un pas înainte. 

- Am o idee, zise Cavor, dar eu îi cunoşteam ideile. 

- Ia ascultați, am strigat către seleniţi. Opriţi-vă! Aţi face 
bine să ... 

M-am răsucit pe călcâie şi am izbucnit în înjurături. Unul 
dintre seleniţii înarmaţi, mă împunsese pe la spate cu sulița. 


Mi-am smuls mâna dintre tentaculele care o ţineau şi m- 
am întors, către cel cu sulița. 

- Blestematule! am urlat. le-am prevenit! Din ce dracu 
crezi, că sunt eu făcut, ca să înfigi sulița în mine? Dacă mă 
mai atingi... 

Drept răspuns, el mă înţepă din nou. 

Am auzit glasul alarmat şi stăruitor al lui Cavor. Cred că 
mai spera, chiar şi atunci, să se înţeleagă cu seleniţii. 

- Îţi spun, Bedford, striga, el, am găsit un mijloc! 

Dar cea de a doua înţepătură dezlănţui ultima rezervă de 
energie din muşchii mei. Într-oclipă am rupt unul dintre 
inelele lanţului de la mână şi o dată cu el s-au rupt şi toate 
considerentele care ne ţineau, fără să opunem, rezistenţă, 
în mâinile acestor creaturi lunare. În clipa aceea, cel puţin, 
eram nebun de spaimă şi de mânie. Nu, m-am gândit de loc 
la urmări. L-am izbit drept în faţă pe selenitul cu sulița. 
Lanţul era răsucit în jurul pumnului meu... 

S-a produs încă una dintre acele îngrozitoare, surprize, de 
care este plină lumea lunară. 

Mi s-a părut că mâna mea, împreună cu lanţul, trece prin 
corpul selenitului, care se turti ca un aluat umplut cu lichid. 
Pumnul trecu printr-o materie moale, fleşcăită, care 
împroşca în jur stropi. 

Era ca şi cum aş fi izbit într-o ciupercă flască. Selenitul se 
rostogoli vreo zece metri şi căzu ca o gelatină. Am rămas 
uluit. Nu credeam că vreo fiinţă vie poate fi atât de 
inconsistentă. O clipă, am crezut că visam. 

Apoi totul redeveni real şi iminent. Se pare că nici Cavor, 
nici ceilalţi seleniţi, nu făcuseră vreo mişcare, din momentul 
cînd mă întorsesem şi până în momentul cînd selenitul a 
căzut mort. Toţi s-au dat la o parte, alarmaţi. Această pauză 
se prelungi cel puţin o secundă după doborârea selenitului. 
Probabil că ei încercau să înţeleagă ceea ce se petrecuse, 
îmi amintesc că rămăsesem cu braţul pe jumătate îndoit, 
încercînd şi eu să înţeleg. „Ce va urma?” îmi răsuna în 


creier: „Ce va urma?” Apoi, într-o clipă, se puseră cu toţii în 
mişcare. 

Mi-am dat seama că trebuie să ne dezlegăm lanţurile şi că, 
înainte de asta, trebuia să-i zdrobim pe seleniţi. M-am 
întors spre grupul celorlalţi trei purtători de sulițe. Unul 
aruncă sulița către mine. Ea îmi şuieră pe deasupra capului, 
şi îşi continuă zborul în abisul de lângă noi. 

În timp ce sulița trecea pe deasupra mea, am sărit cu toată 
puterea înspre selenit. El se întoarse să fugă, dar l-am 
răsturnat jos, am căzut drept peste el şi am alunecat pe 
corpul lui zdrobit. Mi s-a părut că se zvârcolea sub 
picioarele mele. 

M-am ridicat pe jumătate; în toate părţile, spinările 
albastre ale seleniţilor se îndepărtau în întuneric. Am îndoit 
un inel, cu toată forţa, am desfăcut lanţul care îmi împiedica 
gleznele, şi am sărit în picioare, cu lanţul în mână. O altă 
suliță, aruncată ca o lance, şuieră pe lângă mine, iar eu m- 
am repezit în direcţia din care venise. Apoi m-am întors 
către Cavor, care încă şedea lângă prăpastie, în lumina 
pârâiaşului, smucind convulsiv din mâini şi mormăind în 
acelaşi timp cuvinte neînţelese cu privire la ultima lui idee. 

- Haide! am strigat. 

- Mâinile mele! îmi răspunse el. 

Apoi, dându-şi seama că nu îndrăznesc să alerg spre el, 
din cauză că vreun pas greşit calculat ar fi putut să mă 
trimită în prăpastie, se apropie de mine, târându-şi 
picioarele şi cu mâinile întinse înainte. 

I-am apucat lanţurile şi am încercat să le desfac. 

- Unde sunt ei? întrebă el, gâfâind. 

- Au fugit. Se vor întoarce. Aruncă cu fel de fel de drăcii. 
Încotro să mergem? 

- Pe lângă lumină. Către tunel. Nu? 

- Da, i-am răspuns, chiar în clipa cînd îi eliberam mâinile. 

M-am lăsat în genunchi şi am început să-i desfac şi 
lanţurile de la glezne. Ceva căzu plescăind - nu ştiu ce - în 
pârâiaşul fosforescent şi aruncînd stropi de lumină în jurul 


nostru. Departe, spre dreapta, se porniră nişte şuierături şi 
fluierături. 

I-am dezlegat lanţul de la picioare şi i l-am pus în mâini. 

- Loveşte cu asta! i-am spus, şi, fără să mai aştept răspuns, 
am pornit în salturi mari de-a lungul cărării pe care 
venisem. 

Aveam neplăcuta senzaţie că seleniţii puteau să sară din 
întuneric în spatele meu. Auzeam paşii lui Cavor care 
alerga în urma mea. 

Fugeam în salturi uriaşe. Era, trebuie să înţelegeţi, cu 
totul altceva decât o fugă pe Pământ. Pe Pământ, sări şi 
aproape în aceeaşi clipă atingi din nou pământul; dar pe 
Lună, din cauza atracției mai slabe zbori prin aer mai multe 
secunde înainte de a atinge solul. Deoarece eram extrem de 
grăbit, saltul făcea efectul unor pauze lungi, în care puteai 
să numeri până la şapte-opt. Atingeai, solul, şi imediat 
zburai. Îmi alergau prin minte tot felul de întrebări: „Unde 
sunt seleniţii?. Ce vor face? Vom ajunge la tunel? Cavor a 
rămas mult în urmă? Îi vor tăia ei drumul?.” Apoi atingeam 
Pământul, săream, şi zburam din nou. 

Un selenit trecu alergând prin faţa mea, mişcându-şi 
picioarele exact ca un om pe Pământ; mi-a aruncat o privire 
peste umăr, şi l-am auzit ţipând în timp ce se dădea la o 
parte din drumul meu, dispărând în întuneric. Cred că era 
călăuza noastră, dar nu sunt prea sigur. Apoi, după încă un 
salt uriaş, au început să se zărească, de o parte şi de alta, 
pereţii de stâncă, şi după alte două salturi mă aflam în 
tunel; mi-am încetinit pasul, ca să nu mă izbesc de tavan. 
Ajuns la o cotiură, m-am oprit, m-am întors şi l-am văzut pe 
Cavor venind, împroşcînd în toate părţile stropi de lumină 
albastră din pârâiaş şi devenind tot mai mare până cînd s-a 
ciocnit de mine. Am rămas încleştaţi unul de altul. 
Deocamdată, cel puţin, scăpaserăm de urmăritori, şi eram 
singuri. 

Abia ne mai trăgeam răsuflarea. Vorbeam gâfâind, în fraze 
întretăiate. 


- Dumneata ai stricat totul! gâfâi Cavor. 

- Prostii! i-am strigat. Sau fugeam, sau muream. 

- Ce trebuie să facem acum? 

- Să ne ascundem. 

- Cum? 

- E destul de întuneric. 

- Şi unde? 

- Într-una din peşterile laterale. 

- Şi apoi? 

- Să ne gândim. 

- În regulă... haide! 

Ne-am continuat drumul, şi am ajuns curând într-o peşteră 
vag luminată. Cavor era în faţă. Şovăi, apoi alese o 
deschizătură neagră care părea să ne promită o 
ascunzătoare bună. Tăcu un pas şi se întoarse... 

- Prea întuneric,ziseel. 

- Picioarele şi tălpile dumitale au destulă lumină. Eşti 
îmbibat cu substanţa aceea luminoasă. 

- Dar... 

Se auzi, înaintând prin tunelul principal, un tumult de 
sunete, printre care dominau nişte lovituri de gong. Am 
avut oribila impresie că suntem urmăriţi. Am luat-o imediat 
la goană către peştera întunecoasă, în timp ce alergam, 
drumul ne era luminat de fosforescenţa picioarelor lui 
Cavor. 

- Noroc că ne-au scos ghetele, zisei eu gâfâind, altfel am fi 
făcut destul zgomot. 

Continuam să alergăm, făcînd paşi cât mai mici, pentru a 
nu ne izbi de tavanul peşterii. După un timp, zgomotele au 
rămas în urmă. Au devenit înnăbuşite, s-au micşorat, şi în 
cele din urmă au dispărut. 

M-am oprit să privesc înapoi şi l-am auzit pe Cavor 
îndepărtându-se. Apoi, se opri şi el. 

- Bedford, îmi şopti, este un fel de lumină în faţa noastră. 

Am privit, dar la început nu am putut vedea nimic. Apoi am 
început să-i zăresc capul şi umerii conturându-se vag pe un 


fond mai puţin dens de întuneric. Atenuarea întunericului 
nu mai bătea în albastru, ca toate celelalte lumini din 
interiorul Lunii, ci era de un cenugşiu palid, de un alb foarte 
vag şi diafan, culoarea luminii de zi. În aceeaşi clipă, sau 
chiar înaintea mea, Cavor a observat deosebirea de culoare, 
şi cred că a fost năpădit, ca şi mine, de o speranţă 
nestăpânită. 

- Bedford, şopti el eu glasul tremurător, lumina aceasta... 
s-ar putea... 

Nu îndrăzni să rostească nici un cuvânt. Se făcu tăcere. 
Deodată după zgomotul paşilor lui mi-am dat seama că se 
îndrepta către lumina aceea palidă. L-am urmat, şi inima 
îmi bătea cu putere. 


CAPITOLUL XV. PUNCIE DE VEDERE 


Pe măsură ce înaintam, lumina devenea mai puternică. 
După puţin timp era aproape tot atât de vie ca şi 
fosforescenţa de pe picioarele lui Cavor. Tunelul nostru 
dădea într-o peşteră, şi lumina venea din capătul ei cel mai 
îndepărtat. Am observat ceva care m-a făcut să simt că îmi 
cresc speranţele. 

- Cavor, am spus eu, vine de sus! Sunt sigur că vine de 
sus! 

El nu-mi răspunse şi continuă să alerge. Era fără îndoială 
o lumină albicioasă, o lumină argintie. 

În clipa următoare ne aflam în bătaia ei. Se filtra printr-o 
crăpătură a pereţilor peşterii, şi, în timp ce priveam în sus, 
un strop enorm de apă mi-a căzut pe faţă. Am tresărit şi m- 
am dat la o parte; pic, un alt strop se auzi căzând pe terenul 
stâncos. 

- Cavor, dacă unul dintre noi îl ridică pe celălalt, putem să 
atingem crăpătura de acolo! 

- Te voi ridica eu pe dumneata, zise el, şi imediat mă săltă 
de parcă aş fi fost un copilaş. 


Mi-am trecut un braţ prin crăpătură şi, chiar la vârful 
degetelor, am găsit o mică ridicătură de care puteam să mă 
ţin. Lumina albă era acum mult mai puternică. M-am 
ridicat, încordându-mi numai două degete, aproape fără 
nici un efort, cu toate că pe Pământ cântăream 
douăsprezece stonel'7b41'7d; am ajuns la un colţ mai 
ridicat de stâncă şi mi-am sprijinit picioarele pe ridicătură 
îngustă. M-am înălţat şi am pipăit stâncile cu degetele; în 
sus, crăpătura se lărgea. 

- Nu-i greu să te caţeri, i-am spus lui Cavor. Poţi să sari 
până la mâna mea, dacă o ţin în jos, spre dumneata? 

M-am înţepenit între pereţii crăpăturii, m-am aşezat în 
genunchi pe marginea ieşită în afară şi am întins o mână. 
Nu-l puteam vedea pe Cavor, dar auzeam foşnetul 
mişcărilor lui în timp ce se pregătea ca să sară. Apoi zdup! 
şi se agăţă de braţul meu - nu mai greu decât un pisoi! L-am 
tras în sus, până cînd şi-a pus o mână pe ridicătură şi mi-a 
dat drumul. 

- La naiba! am spus eu, oricine poate să fie alpinist pe 
Lună, şi am început să mă caţăr mai repede. Timp de câteva 
minute am tot urcat, apoi am privit din nou în sus. 
Crăpătura se deschidea treptat, iar lumina se făcea mai 
puternică. Numai că... nu era lumina, zilei! 

În clipa următoare, am putut să văd de unde venea lumina, 
şi de necaz mi-a venit să mă izbesc cu capul de stânci. În 
faţa mea era un spaţiu larg, înclinat în mod neregulat, şi pe 
toată suprafaţa lui se afla o pădure de ciuperci mici, ca 
nişte măciuci, fiecare iradiind puternic o lumină roză şi 
argintie. O clipă, am privit ţintă ciupercile luminoase, apoi 
am sărit printre ele. Am smuls vreo jumătate de duzină, le- 
am aruncat pe stânci, şi apoi m-am aşezat, râzând amar, în 
timp ce apărea faţa roşcată a lui Cavor. 

- Nu-i decât o fosforescenţă, i-am spus. Nu-i nevoie să te 
grăbeşti. Ia loc şi simte-te ca acasă! Şi, în timp ce el 
bolborosea ceva despre dezamăgire, am început din nou să 
arunc cu ciuperci prin crăpătură. 


- Credeam că este lumina zilei, zise el. 

- Lumina zilei! am strigat eu. Zorile, asfinţitul, norii şi 
cerul în furtună! Le vom mai vedea vreodată? 

În timp ce vorbeam, părea că se ridică în faţa mea un mic 
tablou al lumii noastre, strălucitor, delicat şi limpede, ca 
fondul, unei vechi picturi italiene. 

- Cerul care îşi schimbă culorile, şi marea agitată, şi 
dealurile, şi copacii verzi, oraşele şi satele care strălucesc în 
soare! Gândeşte-te la un acoperiş umed în lumina apusului, 
Cavor! Gândeşte-te la ferestrele unei case în lumina 
apusului! 

El nu-mi răspunse. 

- Suntem închişi aici, în această lume bestială, care nici 
măcar nu este o lume, cu oceanul ei de cerneală ascuns în 
bezna îngrozitoare de dedesubt, iar afară, ziua toridă sau 
liniştea de moarte a nopţii. Şi toate aceste fiinţe care acum 
ne urmăresc, aceste făpturi groaznice, oameni-insecte, care 
vin parcă dintr-un coşmar! La urma-urmei, ei au dreptate! 
Ce treabă avem noi aici, să-i zdrobim şi să tulburăm lumea 
lor? După câte ştim, întreaga planetă este acum pe urmele 
noastre. În fiecare minut îi putem auzi scheunând şi bătând 
din gonguri. Ce trebuie să facem? Unde să mergem? Stăm 
aici ca pe roze! 

- Este vina dumitale, zise Cavor. 

- Vina mea! am strigat eu. Doamne sfinte! 

- Eu aveam o idee... 

- La naiba cu ideile dumitale! 

- Dacă am fi refuzat să ne mişcăm din loc... 

- În ciuda suliţelor? 

- Da. Ne-ar fi transportat ei. 

- Peste podul acela? 

- Da. Aşa cum probabil că ne-au adus de afară. 

- Mai bine m-aş lăsa transportat de o muscă pe un tavan. 
Doamne sfinte! 

Am reînceput să distrug ciupercile. Apoi, deodată, am 
văzut ceva care m-a izbit pe loc. 


- Cavor, am strigat, aceste lanţuri sunt de aur! 

El era adâncit în gânduri, cu faţa ascunsă în mâini. Şi-a 
întors încet capul, m-a privit ţintă şi apoi, după ce am 
repetat cuvintele, s-a uitat la lanţul răsucit în jurul mâinii lui 
drepte. 

- Într-adevăr, zise el, sunt de aur. 

Figura lui îşi pierdu orice urmă de interes, chiar în timp ce 
privea lanţul. Mă privi încă o clipă, apoi se cufundă din nou 
în meditaţia întreruptă. Eram nedumerit de faptul că 
observasem atât de târziu prezenţa aurului; apoi mi-am dat 
seama că lumina albastră îi ascunsese adevărata culoare. 
De la această descoperire, am pornit într-un şir de 
raționamente care m-au dus foarte departe. Nu-mi mai 
aduceam aminte că tocmai mă întrebasem ce naiba căutam 
noi pe Lună. Aur... 

Cavor întrerupse cel dintâi tăcerea. 

- Mi se pare că avem două căi de urmat. 

- Ei bine? 

- Fie să încercăm să ne croim drum spre exterior, cu forţa 
dacă este nevoie, şi apoi să căutăm sfera până cînd o vom 
găsi sau până cînd vine frigul nopţii ca să ne ucidă, fie... 

EI se opri. 

- Da, am spus eu, cu toate că ştiam ce urmează. 

- „„„ să încercăm încă o dată să stabilim vreun mod de a ne 
înţelege cu oamenii de pe Lună. 

- În ceea ce mă priveşte... sunt pentru prima alternativă. 

- Stau la îndoială. 

- Eu nu. 

- Vezi că - zise Cavor - eu nu cred că avem dreptul să-i 
judecăm pe seleniţi numai după aceea ce am văzut până 
acum. Lumea lor centrală, lumea lor civilizată, probabil că 
este mult mai jos, în peşterile mai adânei de lângă mare. 
Această regiune a scoarţei în care ne aflăm noi este un 
district exterior, o regiune pastorală. În orice caz, aceasta 
este părerea mea. Seleniţii pe care i-am văzut s-ar putea să 
fie doar echivalentul crescătorilor de vite şi al îngrijitorilor 


de maşini. Faptul că au folosit suliţele, care cu siguranţă că 
sunt destinate viţeilor lunari, lipsa lor de imaginaţie, de 
care au dat dovadă crezând că noi putem să facem tot ceea 
ce pot face ei, brutalitatea lor indiscutabilă, totul pare să ne 
arate ceva de acest fel. Dar dacă am fi suportat... 

- Nici unul dintre noi n-ar fi putut să meargă prea mult 
timp pe o punte lată de şase inch-il'7b57d, pe deasupra 
unei prăpăstii fără fund. 

- Nu, zise Cavor, dar atunci... 

- Nici nu vreau să aud! 

El descoperi un nou şir de posibilităţi. 

- Ei bine, închipuieşte-ţi că am putea să ajungem în vreun 
colţ unde să ne putem apăra împotriva acestor fiinţe simple. 
Dacă, de exemplu, am putea rezista, am putea rezista o 
săptămână, este posibil ca ştirea apariţiei noastre să ajungă 
jos, în regiunile mai populate, unde predomină inteligenţa... 

- Dacă există. 

- Trebuie să existe! Altfel de unde vin aceste maşini, 
complicate? 

- Se poate. Dar este cea mai proastă dintre cele două 
posibilităţi. 

- Am putea să însemnăm pereţii cu nişte inscripţii... 

- De unde ştim noi că ochii lor pot să distingă semnele pe 
care le facem? 

- Dacă le-am încrusta... 

- Asta, desigur, s-ar putea. 

Mi-am îndreptat gândurile în altă direcţie. 

- La urma urmei, am spus, bănuiesc că nu-i crezi pe 
seleniţi mult mai inteligenţi decât pe oameni? 

- S-ar putea ca ei să aibă mai multe cunoştinţe... sau cel 
puţin cunoştinţe diferite de ale noastre. 

- Da, dar... Am ezitat o clipă. Cred că admiţi, Cavor, că 
dumneata eşti un om mai deosebit. 

- Cum adică? 

- Ei bine, dumneata... eşti un om oarecum solitar; adică, ai 
fost. Nu te-ai căsătorit. 


- N-am dorit-o niciodată. Dar de ce? 

- Şi n-ai fost niciodată mai bogat? 

- Nici asta nu mi-am dorit-o niciodată. 

- Te-ai ocupat numai de ştiinţă. 

- Da, dorinţa de cunoaştere este firească... 

- Aşa crezi dumneata. Tocmai aici e greşala. Dumneata 
crezi că şi ceilalţi oameni au această dorinţă de cunoaştere. 
Îmi amintesc că odată, cînd te-am întrebat de ce ai 
întreprins aceste cercetări, mi-ai spus că doreşti să devii 
membru al Societăţii Regale, să obţii substanţa numită 
Cavorită, şi alte lucruri de acest fel. Dumneata ştii prea bine 
că nu o făceai pentru asta; dar, în momentul acela, 
întrebarea mea te-a luat prin surprindere, şi ai simţit că 
trebuie să spui ceva care să pară o motivare reală. De fapt, 
dumneata făceai cercetări pentru că trebuia să le faci. 
Aceasta este predispoziția dumitale. 

- Se poate... 

- Nici măcar un om la un milion nu are această 
predispoziţie. Majoritatea oamenilor doresc... Ei bine, 
doresc diferite lucruri, dar foarte puţini doresc să cunoască 
numai din plăcerea de a cunoaşte. Eu nu. Ştiu foarte bine. 
Seleniţii par a fi nişte fiinţe active, întreprinzătoare, dar de 
unde ştii că, fie chiar şi cei mai inteligenţi dintre ei, se vor 
interesa de noi sau de lumea noastră? Nu cred nici măcar 
că ei ştiu că avem o lume. Ei nu ies niciodată afară, în 
timpul nopţii, Căci ar îngheţa. Probabil că nu au văzut 
niciodată vreun alt corp ceresc, în afară de soarele 
strălucitor. De unde să ştie ei că mai există şi o altă lume? Şi 
chiar dacă ar şti, ce le pasă lor? Chiar dacă, au zărit câteva 
stele, sau cornul Pământului, ce reprezintă pentru ei? De ce 
s-ar osteni fiinţele care trăiesc în interiorul unei planete să 
observe asemenea fenomene? Oamenii nu le-ar fi observat 
dacă nu ar fi fost anotimpurile şi nevoia de navigaţie; dar de 
ce ar fi făcut-o cei de pe Lună? Ei bine, să presupunem că 
există câţiva filozofi ca dumneata. Ilocmai ei sunt seleniţii 
care nu vor auzi niciodată de existenţa noastră. 


Închipuieşte-ţi că un selenit ar fi căzut pe Pământ, cînd 
dumneata erai la Lympne; ai fi fost ultimul om din lume care 
ar fi auzit despre el. Dumneata n-ai citit niciodată un ziar. 
Vezi, deci, că şansele sunt împotriva dumitale. Din cauza 
aceasta stăm acum aici, nefăcind nimic, pe cînd timpul 
preţios zboară. Suntem într-un impas. Am venit neînarmaţi, 
am pierdut sfera, nu avem hrană, ne-am arătat seleniţilor şi 
i-am făcut să creadă că suntem nişte animale ciudate, 
puternice şi periculoase şi, dacă ei nu sunt nişte imbecili, se 
vor porni să ne caute până ne vor găsi, iar după ce ne vor 
găsi, ne vor prinde, dacă vor putea, sau, în caz contrar, ne 
vor ucide, şi astfel se va termina totul. Dacă ne vor prinde, 
probabil că, din vreo neînțelegere oarecare ne vor ucide. 
După aceea, s-ar putea să discute despre noi, dar nu ne va 
distra prea mult. 

- Continuă. 

- Pe de altă parte, iată aurul răspândit aici peste tot, ca 
fonta la noi acasă. Dacă am putea, cel puţin, să luăm o 
cantitate oarecare, dacă am putea să regăsim sfera, înainte 
de a da ei peste ea, atunci... 

- Atunci? 

- Am putea pune lucrurile pe o bază mai solidă. Să ne 
întoarcem aici într-o sferă mai mare, cu tunuri. 

- Dumnezeule! strigă Cavou, ca şi cum numai gândul 
acesta ar fi fost îngrozitor. 

Am mai azvârlit o ciupercă luminoasă în crăpătură. 

- Ascultă, Cavor, eu am, în orice caz, jumătate din voturi în 
această afacere, în care este nevoie de un om practic. Eu 
sunt un om practic, iar dumneata nu eşti. Nu am de gând să 
mă mai încred în seleniţi şi în desenele dumitale 
geometrice, dacă se poate... Asta-i tot. Să ne întoarcem pe 
Pământ. Să dezvăluim secretul sau o parte din el. Apoi să 
venim din nou aici. 

Cavor rămăsese pe gânduri. 

- Când am venit pe Lună, zise el, ar fi trebuit să vin singur. 


- Problema principală este cum să ajungem din nou la 
sferă. 

Câtva timp ne-am legănat genunchii, în tăcere. Apoi el 
păru hotărât să-mi accepte argumentele. 

- Cred, zise el, că putem trage câteva concluzii. Este 
limpede că, în timp ce soarele este pe partea aceasta a 
Lunii, aerul se va mişca, prin interiorul ca de burete al 
planetei, dinspre partea întunecată către cea luminată. În 
orice caz, în partea aceasta, aerul se va răspândi şi va ieşi 
din peşterile lunare spre crater... Foarte bine, aici se simte 
un curent... 

- Aşa este. 

- Şi asta înseamnă că nu ne aflăm într-un loc închis. Pe 
undeva, în spatele nostru, această crăpătură continuă şi 
merge în sus. Curentul urcă, şi acesta este drumul pe care 
trebuie să mergem. Dacă încercăm să ne urcăm pe hornul 
sau crăpătura care se află acolo, nu numai că vom ieşi din 
aceste galerii prin care ei ne caută... 

- Dar dacă crăpătura este prea îngustă? 

- Coborâm din nou. 

- Ssst! am şoptit eu deodată. Ce-i asta? 

Ne-am încordat auzul. La început, era un murmur 
nedesluşit, apoi se auzi bătaia unui gong. 

- Probabil că ei ne cred un fel de viței lunari, am spus eu, 
care ne speriem de zgomote. 

- Se apropie prin galeria de dedesubt, zise Cavor. Cu 
siguranţă că aşa este! 

- Nu se vor gândi la crăpătura din peşteră. Vor trece mai 
departe pe lângă ea. 

Am ascultat din nou, câteva clipe. 

- De data aceasta, am şoptit, probabil că vor avea cu ei şi 
vreun fel de arme. 

Apoi, deodată, am sărit în picioare. 

- Doamne sfinte! Cavor! am strigat eu. Ne vor descoperi! 
Vor vedea ciupercile pe care le-am azvârlit în peşteră. Vor... 


Nu rrii-am sfârşit fraza. M-am întors şi am făcut un salt, pe 
deasupra ciupercilor, spre extremitatea superioară a 
cavităţii. Am văzut că se prelungea în sus, devenind din nou 
o crăpătură prin care trecea curentul de aer şi care se 
pierdea într-un întuneric de nepătruns. Eram gata să mă 
caţăr pe acolo, cînd o inspiraţie fericită m-a făcut să mă 
întorc. 

- Ce faci? întrebă Cavor. 

- Merg înainte! i-am spus. 

M-am întors, am luat două ciuperci luminoase, şi, punând 
una în buzunarul de la piept al hainei mele de flanelă, ca să 
ne lumineze drumul, m-am întors cu cealaltă la Cavor. 
Zgomotul seleniţilor era acum atât de puternic, încât se 
părea că au şi ajuns sub crăpătură. Dar mă gândeam că 
poate nu era prea lesne să se caţăre prin ea, sau poate că 
evitau să se urce, ştiind că puteam să le rezistăm. În orice 
ucaz, aveam acum conştiinţa reconfortantă a enormei 
noastre superiorităţi musculare, efectul naşterii noastre pe 
o altă planetă. În clipa următoare, mă căţăram cu o forţă 
gigantică în urma călcâielor luminate în albastru ale lui 
Cavor. 


CAPITOLUL XVI. LUPTA DIN PEŞTERA 
MACELARILOR LUNARI 


Nu ştiu ce distanţă am străbătut, căţărându-ne, înainte de 
a ajunge la grilaj. Poate că am urcat numai câteva sute de 
picioare, dar, atunci, mi se părea că ne-am târât, ne-am 
împins, am sărit şi ne-am căţărat într-o ascensiune verticală 
de o milă sau chiar mai mult. Ori de câte ori îmi amintesc de 
clipele acelea, aud sunetul puternic al lanțurilor noastre de 
aur, care zăngăneau la fiecare mişcare. Încheieturile şi 
genunchii îmi erau numai julituri, iar pe obraz aveam o 
rană. După câtva timp, urcuşul a devenit ceva mai lesnicios, 
mişcările ne erau mai sigure şi mai puţin dureroase. 


Zgomotul seleniţilor care ne urmăreau dispăruse cu totul. 
Probabil că, în ciuda grămezii de ciuperci rupte care se 
aflau dedesubtul crăpăturii, şi ne puteau trăda, ei nu ne 
descoperiseră urma. Uneori, crăpătura se îngusta atât de 
mult, încât abia reuşeam să ne strecurăm; alteori, 
nimeream în peşteri mari, presărate cu cristale ascuţite, 
sau înţesate de ciuperci vag luminoase. Cîteodată se 
răsucea în spirală, sau cobora aproape până la orizontală. 
Din cînd în cînd, se auzea susurul apei care picura şi se 
prelingea pe lângă noi. De câteva ori, mi s-a părut că prin 
faţa noastră fugeau nişte vietăţi mărunte, fără să le vedem 
însă prea clar. Poate că erau animale veninoase, dar nu ne- 
au făcut nici un rău, iar noi eram într-o asemenea stare de 
surescitare, încât nu ne mai păsa de vreo făptură sinistră în 
plus sau în minus. În cele din urmă, departe, sus, a apărut 
din nou cunoscuta lumină albăstruie; se filtra printr-un 
grilaj care ne închidea drumul. 

Ne-am arătat unul altuia grilajul, vorbind în şoaptă, 
devenind din ce în ce mai precauţi în ascensiunea noastră. 
După puţin, am ajuns lângă grilaj şi, lipindu-mi faţa de bare, 
am reuşit să disting o porţiune limitată a peşterii care se 
afla dincolo. Era un spaţiu larg, luminat fără îndoială de un 
pârâiaş cu aceeaşi lumină albastră pe care o văzusem 
curgând din zgomotosul ansamblu de maşini. O şuviţă 
intermitentă de apă picura printre bare, pe lângă obrazul 
meu. 

La început am încercat, bineînţeles, să văd ce se afla pe 
fundul peşterii, dar grilajul era aşezat într-o adâncitură ale 
cărei margini ascundeau totul privirilor noastre. Ne-am 
îndreptat, deci, atenţia asupra diferitelor sunete pe care le 
auzeam şi, imediat după aceea, am zărit nişte umbre şterse 
care tremurau pe tavanul întunecat, departe, mult 
deasupra capetelor. Indiscutabil, acolo se aflau mai mulţi 
seleniţi - probabil un număr considerabil, deoarece auzeam 
zgomotele produse de mişcările şi de paşii lor. Se mai auzea 
şi o succesiune de sunete repetate în mod regulat, hârşt, 


hârşt, hârşt, ca şi cînd un cuţit sau o cazma tăia o substanţă 
moale. Apoi, s-au auzit zăngănituri de lanţuri, şuierături, 
uruituri - parcă trecea o căruţă peste un pod - apoi din nou 
acelaşi hârşt, hârşt, hârşt. Umbrele desenau forme care se 
mişcau repede şi ritmic, sincronizate cu acel sunet regulat, 
şi se opreau o dată cu el. 

Ne-am apropiat capetele şi am început să discutăm în 
şoaptă. 

- Sunt ocupați, am spus eu, cu nu ştiu cetreabă. 

- Da. 

- Nu sunt în căutarea noastră şi nici nu se gândesc la noi. 

- Poate că nici n-au auzit despre noi. 

- Ceilalţi ne caută acolo, jos. Dacă am apărea deodată 
aici... 

Am privit unul la celălalt. 

- Ar fi un prilej să parlamentăm cu ei, zise Cavor. 

- Nu, i-am răspuns, nu în starea în care suntem acum! 

Am rămas adânciţi fiecare în propriile gânduri. 

Hâşt, hârşt, hârşt. - se auzeau zgomotele de râzuire, iar 
umbrele se mişcau încoace şi încolo. M-am uitat, mai atent 
la grilaj. 

- Este destul de şubred, am spus eu. Am putea să îndoim 
două bare şi să ne strecurăm printre ele. 

Am pierdut câtva timp într-o discuţie nehotărâtă. Apoi, am 
apucat, cu amândouă mâinile una dintre bare, mi-am ridicat 
picioarele pe stâncă, până cînd au ajuns aproape la nivelul 
capului şi - în poziţia aceasta - am smucit puternic. Bara s-a 
îndoit atât de brusc, încât aproape că am alunecat în jos. M- 
am întors şi am îndoit, în direcţia opusă, bara alăturată, 
apoi am scos ciuperca luminoasă din buzunar şi am 
aruncat-o prin crăpătură. 

- Nu face nimic în pripă, şopti, Cavem, în timp ceeu mă 
strecuram prin deschizătura pe care o lărgisem. Trecînd 
printre gratii, am zărit nişte forme tremurătoare, şi m-am 
ghemuit imediat, astfel încât marginea scobiturii în care se 
afla grilajul să mă ascundă de privirile seleniţilor; apoi i-am 


făcut semn lui Cavor, care se pregătea să treacă şi el prin 
deschizătură. După o clipă, şedeam unul lângă altul în 
adâncitură, privind pe deasupra marginii, spre peşteră şi 
spre cei care se aflau în ea. 

Peştera era mult mai mare decât bănuisem, după prima 
aruncătură de ochi, şi noi ne aflam în partea cea mai joasă a 
solului ei înclinat. Pornind dinspre noi, peştera, se lărgea, 
iar tavanul se înclina, ascunzându-ne cu totul partea cea 
mai îndepărtată. Pe toată lungimea ei, care se pierdea în 
depărtare în acea perspectivă întunecată, se aflau nişte 
forme uriaşe, aşezate în linie, trupuri imense, albicioase, în 
jurul cărora se agitau seleniţii. Păreau să fie nişte cilindri 
mari şi albi, al căror rost nu-l înţelegeam. Apoi am observat 
că aveau nişte capete întoarse către noi, fără ochi şi fără 
piele, ca nişte căpăţâni de oi dintr-o măcelărie; erau viței 
lunari, tăiaţi în felul în care echipajul unei baleniere despică 
o balenă vânată. Carnea era tăiată în fâşii, iar pe câteva din 
trunchiurile mai îndepărtate se vedeau coastele albe. 
Sunetul topoarelor producea acel hârşt, hârşt, hârşt. Ceva 
mai departe urca pe fundul înclinat al peşterii un fel de 
vagonet, tras de un cablu şi încărcat cu hălci de carne 
moale. Acest şir de animale tăiate, destinate hranei, ne-a 
făcut o idee despre imensa populaţie a lumii lunare, 
adăugându-se efectului produs asupra noastră atunci cînd 
am privit, pentru prima dată, în puţul care se deschidea. 


La început mi s-a părut că seleniţii şedeau pe nişte 
scînduri instalate pe caprel'7b6'7d dar apoi am văzut că, 
de fapt, scîndurile, suporturile şi topoarele aveau aceeaşi 
culoare plumburie ca şi lanţurile noastre, înainte de a le fi 
văzut în lumina albă. Câţiva drugi masivi, folosiţi probabil în 
întoarcerea de pe o parte pe alta a cărnii, erau răspândiţi 
pe jos. Aceşti drugi, fiecare de aproape şase picioare 
lungime, erau prevăzuţi cu un mâner; păreau foarte indicaţi 
drept arme. Întregul spaţiu era luminat de trei pârâiaşe de 
fluid albastru. 

Am stat mult timp, observând, toate aceste lucruri în 
tăcere. 

- Ei bine? zise Cavor în cele din urmă. 

M-am ghemuit şi mai mult şi m-am întors către el. Îmi 
venise o idee strălucită. 

- Dacă ei n-au coborât viţeii lunari cu ajutorul unei 
macarale, am spus eu, probabil că ne aflăm mult mai 
aproape de suprafaţă decât am crezut. 

- De ce? 

- Viţelul lunar, nu sare şi nici nu are aripi! 

EI privi peste marginea ascunzătorii noastre. 

- Mă întreb... - începu el. Cred că nici nu ne-am îndepărtat 
prea mult de suprafaţă. 

L-am întrerupt, apucîndu-l de braţ. În crăpătura de sub 
noi se auzea im zgomot. 

Ne-am răsucit şi am rămas complet nemişcaţi, cu toate 
simţurile încordate. După puţin timp, m-am convins că prin 
crăpătură se târa în sus cineva, încet, fără cel mai mic 
zgomot, am apucat bine lanţul în mână şi am rămas în 
aşteptare. 

- Mai uită-te o dată la cei din peşteră, am şoptit eu. 

- Totul e în ordine, zise Cavor. 

Am măsurat din ochi distanţa până la deschizătura dintre 
gratii. Acum auzeam foarte clar ciripitul slab al seleniţilor 
care urcau, hârşiitul mâinilor pe peretele de stâncă şi 
foşnetul ţărânei care cădea în timp ce urcau. 


Apoi, fără să desluşesc ce anume era, am văzut ceva care 
se mişca vag în întunericul de dedesubtul grilajului. Părea 
că mă priveşte ţintă; apoi, poc! Am sărit în picioare, am izbit 
cu putere în ceva care zbura către mine. Era vârful ascuţit 
al unei sulițe. Mai târziu, m-am gândit că lungimea ei o 
împiedicase să se încline, prin crăpătura îngustă, ca să mă 
poată atinge. În orice caz, a ţâşnit printre gratii ca limba 
unui şarpe, şi-a greşit ţinta, a căzut înapoi şi a ţâşnit din 
nou. Dar a doua oară, am pus mâna pe ea şi-am smuls-o din 
deschizătură, nu înainte însă ca o altă suliță să fie repezită, 
fără efect, către mine. 

Simţind că strânsoarea selenitului rezistă numai o clipă şi 
apoi cedează, am scos un strigăt de triumf şi am început să 
împung cu sulița în jos, printre bare, în întunericul de unde 
se auzeau venind ţipete; Cavor apucase cealaltă suliță şi 
ţopăia lângă mine, fluturând-o în mod inutil. De deasupra 
grilajului se auzeau strigăte, apoi un topor zbură prin aer şi 
se izbi de stânci în spatele nostru, amintindu-mi de 
prezenţa tăietorilor de carne din peşteră. 

M-am întors şi i-am văzut pe toţi venind în dezordine către 
noi agitându-şi topoarele. Erau nişte făpturi scurte şi 
îndesate, cu braţe lungi, foarte diferiţi de cei pe care îi 
văzusem mai înainte. Dacă până atunci nu auziseră de noi, 
şi-au dat seama de situaţie cu o iuţeală de necrezut. l-am 
privit o clipă, cu sulița în mână. 

- Păzeşte grilajul, Cavor, am strigat eu şi, scoțând un urlet, 
pentru a-i intimida, m-am repezit în întâmpinarea lor. 

Doi dintre ei au aruncat cu topoarele, fără să mă 
nimerească, iar ceilalţi au luat-o imediat la goană. Apoi şi 
cei doi au început să fugă către capătul peşterii, cu mâinile 
strânse pe lângă corp şi cu capul aplecat. N-am văzut 
niciodată oameni care să alerge ca ei. 

Ştiam că sulița nu-mi era de nici un folos. Era subţire şi 
uşoară, bună pentru o singură lovitură, şi prea lungă 
pentru a o mânui cu repeziciune. De aceea am alergat după 
seleniţi, numai până la primul animal tăiat, m-am oprit şi am 


pus mâna pe unul dintre drugii care se aflau pe jos Părea 
destul de greu şi capabil să zdrobească indiferent câţi 
seleniţi. Am aruncat sulița şi am ridicat încă un drug, în 
cealaltă mână. Mă simţeam mult mai în siguranţă decât cu 
sulița. Am făcut cu amândoi drugii un gest ameninţător 
către micul grup de seleniţi care se oprise în partea cea mai 
îndepărtată a peşterii; apoi m-am întors către Cavor. 

El ţopăia dintr-o parte într-alta a grilajului, împungând 
ameninţător cu sulița lui ruptă. Era foarte bine. Îi silea pe 
seleniţi să rămână jos - cel puţin pentru o bucată de timp. 
Am privit din nou câtre capătul peşterii. Ce naiba trebuia să 
facem acum? 

Eram încolţiţi. Dar măcelarii din peşteră fuseseră luaţi 
prin surprindere; probabil că erau înspăimântați şi nu 
aveau alte arme speciale în afară de topoarele lor. Aceasta 
era şi scăparea noastră. Făpturile lor mici şi îndesate - erau 
mult mai mărunți şi mai robuşti decât păstorii viţeilor lunari 
- erau grupate în capătul de sus al pantei, într-un fel care 
trăda nehotărârea. Eu aveam avantajul moral al unui taur 
înfuriat năvălind de o stradă. Ei păreau să fie, însă, foarte 
numeroşi. Probabil că şi erau. Seleniţii care se aflau înapoia 
grilajului aveau, cu siguranţă, nişte sulițe infernal de lungi. 
Poate că aveau şi alte surprize pentru noi... Dar, la naiba! 
Dacă porneau la atac în peşteră, îi lăsam în spatele nostru, 
dar dacă rămâneam pe loc, brutele din peşteră puteau să 
primească întăriri. Doar cerul ştie ce teribile maşini de 
război - tunuri, bombe, torpile - era în stare să trimită 
împotriva noastră această lume necunoscută, subterană, 
această lume vastă din care nu cunoscusem decât o fâşie 
exterioară. Era limpede că nu mai aveam altceva de făcut 
decât să atacăm! A fost şi mai limpede când în peşteră a 
apărut un nou grup de seleniţi, alergând către noi. 

- Bedford! strigă Cavor, şi am văzut că se afla la jumătatea 
drumului dintre mine şi grilaj. 

- Du-te înapoi! i-am strigat. Ce faci?... 

- Au adus ceva, un fel de tun! 


leşind cu greu printre gratii, printre suliţele care îi 
apărau, apăru capul şi umerii unui selenit neobişnuit de 
subţire şi de colţuros, care ducea cu el un aparat complicat. 

Mi-am da seama de faptul că, pentru lupta care ne 
aştepta, Cavor era cu totul neputincios. O clipă, am ezitat. 
Apoi m-am repezit pe lângă el, învârtind drugii şi urlând, ca 
să-l împiedic pe selenit să ne ochească. El ochea într-un 
mod foarte ciudat, ţinându-şi aparatul rezemat în dreptul 
stomacului. Bizz! Nu era un tun; s-a descărcat ca o 
arbaletă, şi proiectilul m-a atins tocmai cînd săream. 

N-am căzut - am coborât doar ceva mai repede decât dacă 
n-aş fi fost lovit - şi, după senzaţia de la umăr, posibil că 
proiectilul mă atinsese şi trecuse mai departe. Apoi mâna 
stângă mi s-a izbit de vergea, şi mi-am dat seama că un fel 
de săgeată se înfipsese pe jumătate în umărul meu. În clipa 
următoare, am atins Pământul, ţinând drugul în mâna 
dreaptă şi l-am izbit pe selenit în plin. El se prăbuşi - 
zdrobit, sfărâmat - şi capul i se sparse ca un ou. 

Am aruncat unul dintre drugi, mi-am scos săgeata din 
umăr, şi am început să împung cu ea în jos, printre gratii, în 
întuneric. La fiecare lovitură se auzeau ţipete şi 
schelălăituri. În cele din urmă, am aruncat sulița către ei în 
jos, cu toată puterea, m-am ridicat, am luat din nou drugul 
şi am pornit către mulţimea din capătul peşterii. 

- Bedford! strigă Cavor în timp ce treceam în fugă pe 
lângă el, Bedford! 

Aud şi acum paşii lui, gonind în urma mea. 

Un pas, un salt... zdup, un pas, un salt... Fiecare salt părea 
că durează secole. Cu fiecare pas, peştera se lărgea şi 
puteam să disting tot mai mulţi seleniţi. Lia început alergau 
cu toţii ca nişte furnici dintr-un furnicar răscolit; câţiva îşi 
fluturau topoarele, venindu-ne în întâmpinare; cei mai mulţi 
alergau să se pună la adăpost printre şirurile de viței lunari 
tăiaţi; după o clipă au apărut alţii, purtând sulițe, apoi au 
năvălit puzderie. Am văzut şi o fiinţă de-o ciudăţenie rară, 
numai mâini şi picioare, alergând să se pună la adăpost. 


Peştera se întuneca din ce în ce mai mult. Ceva zbură pe 
deasupra capului meu. În timpul unui salt am văzut o suliță 
înfigându-se şi vibrând. Într-o masă de carne din stânga 
mea. Apoi, chiar cînd puneam picioarele jos, o altă suliță 
izbi podeaua de stâncă în faţa mea şi am auzit zbârnâitul 
îndepărtat al armei cu care fusese trasă. Timp de câteva 
clipe, s-a îndreptat către mine o adevărată aversă. Trăgeau 
cu nemiluita. 

M-am oprit brusc. 

Nu cred că în momentul acela ştiam exact ce trebuie să 
fac. Îmi amintesc că îmi trecea prin minite o singură frază: 
„Zonă periculoasă, caută adăpost!” Ştiu că m-am repezit în 
spaţiul dintre doi viței lunari, şi m-am oprit acolo, gâfâind 
înfuriat. 

L-am căutat cu privirea pe Cavor, dar nu-l vedeam nicăieri. 
Apoi apăru, din zona întunecoasă dintre şirul de viței lunari 
tăiaţi şi peretele peşterii. Faţa lui rotundă, întunecată în 
albastru, strălucea de transpiraţie şi emoție. 

Spunea ceva, dar nu i-am dat nici o atenţie. Îmi dădusem 
seama că, trecînd de la un vițel lunar la altul, puteam să 
ajungem până la capătul peşterii şi să ne apropiem 
îndeajuns pentru a da un atac hotărâtor. Singurul lucru pe 
care-l aveam de făcut era să pornim la atac. 

- Haidem! am spus eu, pornind înainte. 

- Bedford! strigă el, dar fără nici un rezultat. 

Gândurile mi se roteau cu repeziciune, în timp ce 
mergeam pe aleea îngustă dintre viţeii lunari tăiaţi şi 
peretele peşterii. Stâncile se curbau în toate părţile, astfel 
încât seleniţii nu puteau să ne împresoare. Cu toate că 
îngustimea spaţiului nu ne permitea să sărim, totuşi, cu 
vigoarea noastră pământească, mergeam mult mai repede 
decât seleniţii. Ştiam că în curând vom da peste ei. Ajunşi 
faţa în faţă, nu puteau să ne opună o rezistenţă mai mare 
decât nişte gândaci. Numai că, la început, vor repezi o salvă 
de sulițe asupra noastră. M-am gândit la o stratagemă. Şi, 
fără să-mi încetinesc pasul, mi-am scos haina de flanelă. 


- Bedford! gâfâi Cavor în spatele meu. Am privit înapoi. 

- Ce-i? 

El arăta cu degetul pe deasupra grămezilor de carne 
tăiată. 

- Lumina albă! zise el. Iarăşi lumina albă! 

Am privit şi, într-adevăr, se zărea o dungă slabă de 
semiintuneric alburiu, în partea cea mai îndepărtată a 
bolţii. Aceasta a făcut să-mi crească forţele. 

- Nu te depărta de mine, i-am strigat lui Cavor. 

Un selenit lung şi turtit a ţâşnit din întuneric, ţipând şi 
luînd-o la goană. M-am oprit şi i-am făcut lui Cavor semn să 
se oprească şi el. Mi-am atârnat haina de un drug, am ocolit 
grămada de carne, am lăsat jos haina şi drugul, m-am 
arătat o clipă şi apoi m-am dat înapoi. 

S-a auzit un zbârnâit şi o săgeată a trecut în zbor. Eram 
aproape de seleniţi; ei şedeau grupaţi, cei înalţi, cei scunzi 
şi cei groşi laolaltă, cu un aruncător de săgeți îndreptat 
către partea de jos a peşterii. Au mai vâjiit vreo trei sau 
patru săgeți şi salva lor a încetat. 

Mi-am scos o clipă capul şi am scăpat ca prin minune. De 
data aceasta am atras o duzină de proiectile, sau chiar mai 
multe, şi i-am auzit pe seleniţi strigând şi ciripind de 
surescitare. Am ridicat din nou drugul cu haina agăţată de 
el. 

- Acum! am spus eu, întinzând haina în faţă. 

S-a auzit un zbârnâit puternic. Într-o clipă, haina a fost 
acoperită cu o pădure de săgeți, iar altele se înfigeau 
tremurând în masa de carne din spatele nostru. Am tras 
repede drugul din haină, am lăsat haina să cadă jos - cred 
că se află şi acum acolo pe Lună - şi m-am repezit asupra 
seleniţilor. 

Masacrul a durat cam un minut. Eram prea furios ca să mă 
uit unde loveam, iar seleniţii erau probabil prea 
înspăimântați ca să mai lupte. În orice caz ei nu mi-au opus 
nici un fel de rezistenţă. Vedeam, cum se spune, roşu 
înaintea ochilor. Aveam impresia că trec prin aceste fiinţe 


acoperite cu un fel de piele, cum ar trece un om printr-o 
iarbă înaltă secerând şi lovind în dreapta şi în stânga. 
Boabe mici de lichid săreau în toate părţile. Călcam pe 
forme care se zdrobeau, ţipau şi-mi alunecau sub tălpi. 
Mulțimea părea că se împrăştie, se adună şi se scurge ca 
apa. Cred că nu-şi alcătuiseră nici un plan. Săgeţile zburau 
în jurul meu; una dintre ele mi-a zgâriat o ureche. Am fost 
înţepat în braţ, în obraz, dar n-am descoperit aceasta decât 
mai târziu, după ce sângele se răcise şi i-am simţit 
umezeala. 

Nu ştiu ce a făcut Cavor în acest timp. Lupta părea că 
durează de un secol şi va continua veşnic. Apoi, deodată, 
totul s-a sfârşit, şi n-am mai văzut altceva decât o droaie de 
seleniţi, fugind în toate părţile; capetele lor săltau în sus şi 
în jos... Scăpasem nevătămat. Am alergat câţiva paşi 
înainte, urlând, apoi m-am oprit. Eram de-a dreptul uluit. 

Trecusem peste ei, zburând în salturi mari. Acum 
rămaseră toţi în urma mea, alergând încoace şi încolo ca să 
se ascundă. 

Eram şi mirat, dar şi fericit văzând cât de repede se 
terminase bătălia în care mă aruncasem. Nu-mi spuneam că 
seleniţii erau extrem de fragili, ci că eu eram extrem de 
puternic. Am început să râd prosteşte. Cit de fantastică era 
lumea lunară! 

Am aruncat o privire către corpurile zdrobite care încă se 
mai zvârcoleau, împrăştiate pe podeaua de stâncă a peşterii 
şi - fără să mă gândesc prea mult că ne-ar putea aştepta noi 
bătălii - am pornit în grabă pe urma lui Cavor. 


CAPITOLUL XVII. ÎN LUMINA ZILEI 


Peştera din faţa noastră dădea într-un spaţiu întins şi 
ceţos. După câteva clipe, am ieşit pe o galerie înclinată care 
înconjura o deschizătură imensă, ciculară, un uriaş puţ 
cilindric care înainta vertical în sus şi în jos. Galeria mergea 
în pantă în jurul acestui puț, fără vreo balustradă sau alt 


mijloc de protecţie, ocolindu-l cam o dată şi jumătate, iar 
apoi, sus de tot, se adâncea din nou în stâncă. Îmi amintea 
oarecum de una dintre turnantele în spirală ale căii ferate 
de la Saint-Gothard. Totul era de dimensiuni uriaşe. Nici nu 
sper să pot reda în cuvinte proporţiile ciclopice ale acelui 
loc şi efectul pe care îl produceau. Am urmărit cu privirile 
peretele înclinat al puţului şi, foarte departe, în sus, am 
văzut o deschidere circulară presărată cu stele slabe; 
jumătate din marginea de sus strălucea aproape orbitor în 
lumina albă a soarelui. Am scos amândoi un strigăt 
puternic. 

- Înainte! am spus eu, pornind la drum. 

- Dar acolo? zise Cavor, şi se opri cu atenţie lângă 
marginea galeriei. 

I-am urmat exemplul, m-am aplecat şi am privit în jos, dar 
eram orbit de lumina strălucitoare de deasupra şi n-am 
reuşit să văd decât o beznă fără fund, în care pluteau nişte 
pete spectrale de culoare roşie şi purpurie. Totuşi, dacă n- 
am putut să văd, am auzit. Din beznă se ridica un sunet - ca 
zumzetul ameninţător dintr-un stup de albine, un sunet 
care venea din acest puț enorm, de la o distanţă de cine ştie 
câte mile sub picioarele noastre... 

O clipă, am stat să ascult, apoi am strâns mai tare drugul 
în mână şi am pornit în sus, pe galerie. 

- Acesta cred că este puţul în care am privit atunci - zise 
Cavor. Când se deschidea capacul... 

- Şi acolo, jos, am văzut luminile! 

- Luminile! zise el. Da... luminile lumii pe care n-o vom mai 
vedea niciodată. 

- Ne vom întoarce, i-am spus eu, deoarece acum, după ce 
scăpaserăm din atâtea primejdii, eram aproape sigur că 
vom regăsi sfera. 

N-am auzit ce mi-a răspuns. 

- Cum? l-am întrebat. 

- N-are nici o importanţă, răspunse el, şi ne-am continuat 
drumul în tăcere. 


Cred că acest drum lateral în pantă era, datorită curburii, 
lung de vreo patru sau cinci mile, şi înclinația lui, pe cate o 
urcam cu uşurinţă, l-ar fi făcut aproape imposibil de urcat 
pe Pământ. N-am văzut în tot timpul fugii noastre decât doi 
seleniţi şi de îndată ce ne-au zărit au luat-o la goană. 
Desigur, vestea despre puterea şi violenţa noastră ajunsese 
până la ei. Drumul către exterior era neaşteptat de neted. 
Galeria în spirală se transforma într-un tunel îngust şi 
abrupt. Pe jos se vedeau numeroase urme ale trecerii 
viţeilor lunari. Tunelul era atât de drept şi de îngust, 
proporţional cu vasta lui curbură, încât nici o parte nu era 
total întunecată. Aproape imediat a început să se lumineze 
şi apoi, departe, deasupra noastră, într-o strălucire 
orbitoare, a apărut deschiderea spre exterior, o pantă de 
înclinaţie alpină, înconjurată cu un desiş de plante-baionetă, 
înalte, culcate pe alocuri la pământ, uscate şi moarte, 
siluete ascuţite stând în bătaia soarelui. 

Este ciudat că noi, oameni cărora această vegetaţie ni se 
păruse atât de sălbatică şi de oribilă cu puţin timp mai 
înainte, o priveam acum cu emoția pe care ar încerca-o un 
exilat revăzându-şi pământul natal. Am întâmpinat cu 
bucurie chiar şi aerul rarefiat care ne silea să gâfâim cînd 
alergam şi ne îngreuna atât de mult vorbirea. Cercul însorit 
de deasupra noastră devenea din ce în ce mai mare, iar 
tunelul se cufunda într-un cerc de întuneric de nepătruns. 
Am văzut că tufişurile de ierburi moarte nu mai aveau nici o 
urmă de culoare verde, ci erau brune, uscate şi întărite, iar 
umbra ramurilor superioare desena forme întretăiate pe 
stâncile prăvălite. Chiar lângă gura tunelului se afla un 
spaţiu întins, unde vegetaţia fusese călcată în picioare de 
viţeii lunari care trecuseră pe acolo. 

Am ieşit, în cele din urmă, afară, într-o lumină şi o căldură 
copleşitoare. Am străbătut cu greu terenul descoperit şi ne- 
am căţărat pe o pantă, printre tulpinile ierburilor; apoi ne- 
am aşezat, gâfâind, pe un loc înalt, sub umbra unei roci 
vulcanice. Chiar şi la umbră, stânca era fierbinte. 


Aerul era foarte încins, noi aveam o stare fizică proastă, 
dar, cu toate acestea, scăpasem de apăsarea coşmarului. 
Sub bolta cerească, parcă eram din nou în elementul 
nostru. Ne părăsise toată spaima şi încordarea, din timpul 
fugii prin galeriile şi crăpăturile întunecoase de dedesubt. 
Ultima luptă ne dăduse o încredere enormă în noi înşine, 
faţă de seleniţi. Am privit înapoi, aproape fără să ne credem 
ochilor, la deschizătura neagră din care tocmai ieşiserăm. 
Acolo, jos, în lumina albastră care acum, în amintire, ni se 
părea foarte aproape de un întuneric absolut, întilniserăm 
acele fiinţe ca nişte parodii de oameni, insecte cu căşti pe 
cap, merseserăm cu teamă în faţa lor, şi ne supuseserăm 
lor, până cînd n-am mai putut îndura să ne supunem! Şi, 
iată, acele fiinţe se topiseră ca o ceară şi se împrăştiaseră 
ca pleava, fugiseră şi dispăruseră ca nălucile unui vis urât! 

M-am frecat la ochi, întrebându-mă dacă nu cumva, după 
ce mâncasem din acea ciupercă blestemată, adormisem şi 
visasem; dar am descoperit că obrazul îmi era zgâriat şi că 
sângele îmi lipise cămaşa de umărul şi de braţul care mă 
dureau. 

- Blestemaţii ! am spus eu, pipăindu-mi rănile cu mâna. 

Deodată, mi s-a părut că gura îndepărtată a tunelului era 
un ochi care ne spionează. 

- Cavor! Ce crezi că au de gând să facă acum? Şi noi, ce 
trebuie să facem? 

EI clătină din cap, cu ochii aţintiţi asupra tunelului. 

- De unde să ştiu ce au de gând să facă? 

- Asta depinde de ceea ce cred ei despre noi, şi nu văd 
cum am putea să le aflăm părerea. Mai depinde şi de 
maşinăriile pe care le au în rezervă. 

- Ai dreptate, Cavor noi am atins abia partea exterioară a 
acestei lumi. Acolo, înăuntru, ei pot să aibă naiba mai ştie 
ce. Ne pot face foarte mult rău chiar şi cu armele pe care 
le-am văzut... Şi, la urma urmei, am continuat eu, după o 
pauză, chiar dacă nu găsim sfera imediat, tot mai avem o 


şansă. Putem să rezistăm. Chiar şi în timpul nopţii lunare. 
Putem să coborâm din nou jos, şi să ne luptăm cu ei. 

Am privit în jurul meu cu ochi cercetători. Peisajul se 
schimbase cu totul, datorită creşterii năvalnice a vegetației 
care apoi se uscase. Creasta pe care eram aşezaţi era înaltă 
şi domina o largă perspectivă a craterului, şi a întregii 
privelişti, pe care o vedeam acum veştejită şi uscată în 
toamna târzie a după amiezii lunare. Ridicîndu-se una în 
spatele celeilalte, se vedeau pante şi câmpii întinse, 
acoperite de vegetaţie brună, culcată la pământ, pe unde 
păscuseră turmele, iar departe, în plin soare, se mai 
tolăneau, leneşi, nişte viței lunari, forme risipite, având 
fiecare câte o pată de umbră alături, ca oile pe coasta unui 
deal. Nu se vedea nici un selenit. Nu ştiu dacă fugiseră, 
cînd ne-au văzut ieşind din galeriile interioare, sau dacă 
aveau obiceiul să se retragă după ce duceau turmele la 
păşune. În momentul acela, socoteam că prima ipoteză este 
cea reală. 

- Dacă am da foc tufişurilor, am spus eu, am putea să 
găsim sfera prin cenuşă. 

Cavor părea că nu mă auzise. Cu mâna streaşină la ochi, el 
privea stelele, care, cu toată lumina intensă a soarelui, se 
vedeau fără număr pe cer. 

- De cât timp crezi că suntem aici? întrebă el încele din 
urmă. 

- Unde? 

- Pe Lună. 

- De două zile pământeşti,probabil. 

- De aproape zece. Ştii că soarele a trecut de zenit şi 
coboară spre apus? În patru zile, sau chiar mai puţin, va fi 
noapte. 

- Dar... noi n-am mâncat decât o dată! 

- Ştiu. Şi... Dar aşa arată stelele! 

- De ce timpul pare că se scurge altfel pe un corp ceresc 
mai mic? 

- Nu ştiu. Dar aşa este! 


- Cum se poate cunoaşte trecerea timpului? 

- După foame... oboseală... Dar şi acestea sunt aici altele 
decât pe Pământ. Totul este altfel. Totul. Mie mi se pare că 
de cînd am ieşit din sferă au trecut doar câteva ceasuri... 
ceasuri lungi. Cel mult. 

- Zece zile! înseamnă că au mai rămas.... (Am privit în sus, 
o clipă, spre soare şi am văzut că era la jumătatea distanţei 
dintre zenit şi orizontul apusean) Patru zile!... Cavor, nu 
trebuie să stăm aici şi să visăm. Cu ce să începem? 

M-am ridicat în picioare. 

- Trebuie să găsim un punct fix pe care să-l putem 
recunoaşte. Să atârnăm o batistă, sau altceva... să ne 
împărţim terenul şi să-l explorăm de jur împrejur. 

Se ridică şi el în picioare. 

- Da, zise el, nu avem altceva de făcut decât să căutăm 
sfera. Nimic altceva. S-ar putea s-o găsim... desigur, s-ar 
putea s-o găsim. Dar dacă nu... 

- Trebuie s-o căutăm până ce o găsim. 

El privea de jur împrejur; ridică ochii spre cer şi apoi se 
uită în jos, spre tunel, şi făcu un gest brusc de nerăbdare, 
care m-a surprins. 

- Oh! Ce prostie am făcut! Să ajungem în acest impas! 
Când te gândeşti cum ar fi putut să fie, şi câte puteam face! 

- Mai putem şi acum să facem destule! 

- Dar nu ceea ce puteam să facem până acum! Aici, sub 
picioarele noastre, există o întreagă lume. Gândeşte-te cum 
trebuie să arate această lume! Gândeşte-te la maşina pe 
care am văzut-o, la puţul de aici şi la capacul lui! Ioate 
acestea nu-ţi dau decât o idee de suprafaţă, iar fiinţele pe 
care le-am văzut şi cu care ne-am luptat nu sunt decât 
nişte ţărani ignoranţi, locuitorii de la periferie, fiinţe 
necioplite şi brutale! Dar acolo, jos! Peşteri, unele sub 
altele, tuneluri, construcții, drumuri... Probabil că, pe 
măsură ce cobori, această lume se lărgeşte şi devine mai 
spațioasă şi mai populată. Sunt sigur. Ajungând, în cele din 
urmă, până la marea, centrală, care scaldă însăşi inima 


Lunii. Gândeşte-te la apele ei de cerneală, sub luminile 
slabe! (Dacă ochii lor au într-adevăr nevoie de lumină.) 
Gândeşte-te la fluviile în cascadă care se scurg, prin 
canalele lor, alimentând marea! Gândeşte-te la valurile ei, la 
agitația şi vâltoarea fluxului şi refluxului. Poate că au şi vase 
care navighează pe ea, poate că acolo jos sunt cetăţi 
puternice şi drumuri aglomerate, o înţelepciune şi o ordine 
care depăşeşte închipuirea omenească! Şi noi am putea să 
murim aici, fără să-i vedem vreodată pe cei care stăpânesc 
această lume! Am putea să îngheţăm şi să murim aici! Aerul 
va îngheţa, apoi se va topi din nou, şi atunci... Ei vor da de 
noi, vor da de trupurile noastre ţepene şi moarte, vor găsi 
sfera pe care noi nu o putem găsi, şi vor înţelege în cele din 
urmă, prea târziu, toată gândirea şi efortul care şi-au găsit 
aici un sfârşit zadarnic! 

Glasul lui, în timpul acestui discurs, răsuna ca printr-un 
telefon, slab şi îndepărtat. 

- Dar întunericul? 

- Întunericul poate fi biruit. 

- Cum? 

- Nu ştiu. De unde să ştiu? S-ar putea aduce o torţă, sau o 
lampă... Ceilalţi... ar putea să înţeleagă. 

Rămase o clipă cu mâinile frânte din umeri, cu o figură 
jalnică, privind întinderea care îl sfida. Apoi, cu un gest de 
renunțare, se întoarse către mine, propunându-mi să 
începem căutarea sistematică a sferei. 

- Putem să ne întoarcem, i-am spus eu. 

Aruncă o privire în jur. 

- Mai întâi de toate, trebuie să ajungem pe Pământ. 

- Vom aduce cu noi lămpi, şi unelte de căţărat, şi o sută de 
alte lucruri necesare. 

- Da, zise el. 

- Şi, o garanţie a succesului, vom duce pe Pământ acest 
aur. 

El privi drugii mei de aur şi, câteva clipe, nu zise nimic. 
Şedea cu mâinile la spate, privind pe întinderea craterului. 


În cele din urmă, suspină şi reîncepu să vorbească. 

- Eu am fost cel care am găsit mijlocul de a veni aici, dar a 
găsi un mijloc nu înseamnă întotdeauna să fii şi stăpân pe 
el. Ce se va întîmpla dacă secretul meu ajunge din nou pe 
Pământ? Nu văd cum aş putea să mai păstrez acest secret 
timp de un an, sau nici măcar o parte dintr-un an. Mai 
curând sau mai târziu el se va fi descoperit, chiar dacă alţii 
îl redescoperă. Şi apoi... Guvernele marilor puteri se vor 
lupta să ajungă aici, se vor lupta între ele şi împotriva 
acestor fiinţe de pe Lună. Descoperirea mea va duce la 
răspândirea războaielor şi va înmulţi prilejurile de război. 
Dacă îmi dezvălui secretul, în puţin timp, în foarte puţin 
timp, acest satelit va fi presărat până în cele mai adânci 
galerii cu cadavre omeneşti. Alte rezultate sunt îndoielnice, 
dar acesta este sigur... Nu pentru că omul ar avea vreo 
nevoie de Lună. La ce ar folosi Luna pentru oameni? Ce 
altceva au făcut ei din propria lor planetă, decât un câmp 
de bătaie şi un teatru de infinită nebunie? Oricât de mică i- 
ar fi planeta şi oricât de scurtă i-ar fi viaţa, omul are de 
făcut, în mica lui viaţă de pe Pământ, mai mult decât poate 
face el singur. Nu! Ştiinţa s-a trudit prea mult timp pentru a 
făuri arme de care să se folosească nebunii. A venit vremea 
ca ştiinţa să se opună. Lasă-i pe nebuni să descopere 
singuri secretul... într-o mie de ani! 

- Există metode de a se păstra un secret. 

EI îşi ridică privirea spre mine şi zâmbi. 

- La urma urmei, zise el de ce să ne mai necăjim? Avem 
puţine şanse să găsim sfera, iar jos, acolo, ni se pregătesc 
tot felul de necazuri. Numai obiceiul omenesc de a spera, 
până în clipa morţii ne mai face să ne gândim la întoarcere. 
Necazurile noastre abia încep. Am dat dovadă de violenţă 
faţă de aceste fiinţe de pe Lună, ei şi-au făcut o idee despre 
ceea ce putem, iar şansele noastre sunt ca şi ale unui tigru 
care a scăpat din cuşcă şi a ucis un om, în Hyde Park. 
Probabil că vestea despre noi aleargă în jos, din galerie în 
galerie, către părţile centrale... Nici o fiinţă cu mintea 


sănătoasă nu ne va lăsa vreodată să plecăm cu sfera înapoi 
pe Pământ, după câte au văzut din partea noastră. 

- Nu ne îmbunătăţim situaţia, am spus eu, dacă stăm aici. 

Eram în picioare, unul lângă altul. 

- În sfârşit, zise el, trebuie să ne despărţim. Să legăm, o 
batistă de o tulpină mai înaltă, să o fixăm solid, şi să 
începem, din acest centru, explorarea craterului. Dumneata 
vei merge spre apus, mişcîndu-te în semicercuri după 
soarele care apune. Trebuie să te mişti mai întâi cu umbra 
în partea dreaptă, până cînd ea ajunge în unghi drept cu 
direcţia batistei, şi apoi cu umbra în partea stângă. Iar eu 
voi face acelaşi lucru, către răsărit. Vom privi în fiecare 
adâncitură, vom examina fiecare grămadă de stânci, vom 
face totul pentru a găsi sfera. Dacă vom vedea seleniţi, ne 
vom ascunde de ei cum vom putea. Ca băutură, vom lua 
zăpadă; iar dacă simţim nevoia de hrană, vom ucide un vițel 
lunar, dacă vom reuşi, şi îi vom mânca carnea crudă. Şi 
fiecare îşi va vedea de drum. 

- Şi dacă unul dintre noi dă peste sferă? 

- Va trebui să se întoarcă până la batista albă şi să facă de 
acolo semne celuilalt. 

- Şi dacă nici unul... 

Cavor aruncă o privire spre soare. 

- Vom continua să căutăm; până cînd va coborâ noaptea şi 
frigul. 

- Dar dacă seleniţii au găsit sfera şi au ascuns-o? 

El ridică din umeri. 

- Sau dacă pornesc de îndată în căutarea noastră? 

El nu-mi răspunse. 

- Ar trebui să iei cu dumneata un drug. 

El clătină din cap, plimbindu-şi privirea, pe întinderea 
pustie. 

Cîteva clipe, rămase pe loc. Întoarse spre mine o privire 
timidă, şovăitoare. 

- La revedere, zise el. 


Simţeam o emoție ciudată. Mi-am amintit, fulgerător, toate 
necazurile pe care ni le pricinuiserăm unul altuia, şi mai 
ales necazurile pe care i le pricinuisem eu. „La naiba!” mi- 
am zis „Puteam să ne purtăm mai prieteneşte!” Eram gata 
să-i cer să ne strângem mâinile - era exact ceea ce 
simţeam, atunci - cînd el îşi făcu vânt şi sări departe de 
mine, către nord. Pluti prin aer ca o frunză moartă, căzu 
uşor şi sări din nou. Am stat o clipă să-l privesc, apoi m-am 
întors către apus cu inima îndoită; mi-am făcut vânt, cu 
senzaţia unui om care sare în apa rece ca gheaţa, mi-am 
ales o porţiune de teren, şi am pornit în explorarea 
singuraticei jumătăţi din lumea lunară care-mi fusese dată 
în grijă. Am căzut destul de stângaci printre stânci, m-am 
ridicat, am privit împrejur, m-am căţărat pe o bucată de 
stâncă şi am sărit din nou... Când, imediat după aceea, m- 
am uitat după Cavor, el nu se mai vedea, dar batista flutura 
mândră pe stânca ei, albă în lumina soarelui. 

M-am hotări să nu pierd din vedere această batistă, orice 
s-ar întîmpla. 


CAPITOLUL XVIII. DL. BEDFORD SINGUR 


După puţin timp, mi s-a părut că fusesem întotdeauna 
singur pe Lună. Începusem să caut cu oarecare râvnă, dar 
căldura era încă prea mare şi aerul rarefiat îmi apăsa 
pieptul. Am ajuns în curând într-un loc scobit, înconjurat cu 
ierburi înalte şi uscate de culoare brună, şi m-am aşezat la 
umbra lor ca să mă odihnesc şi să mă răcoresc. Aveam 
intenţia să stau doar câteva clipe. Am lăsat drugul de aur 
jos, lângă mine, şi mi-am pus bărbia între palme. Am văzut, 
fără prea mult interes, că stâncile din jur, prin locurile pe 
unde lichenii uscați şi sfărâmicioşi căzuseră de pe ele, erau 
străbătute de vine şi de straturi de aur, şi că printre ierburi 
se proiectau pe alocuri bulgări rotunzi şi încreţiţi, de aur. 
Ce importanţă mai avea acum? Pe trupul şi mintea mea 
pusese stăpânire un fel de lâncezeală. Pentru moment, nu 


mai credeam că vom regăsi vreodată sfera în această 
pustietate vastă şi uscată. Mi se părea că n-aveam nici un 
motiv să mai fac vreun efort, până cînd vor apare seleniţii. 
Apoi, m-am gândit că ar trebui să acţionez, ascultând de 
acel imperativ irațional care înainte de orice îl împinge pe 
om să-şi păstreze şi să-şi apere viaţa, cu toate că şi-o 
păstrează numai pentru ca după aceea să moară în chinuri 
şi mai mari. 

Ce ne determinase să venim pe Lună? 

Întrebarea mi se prezenta ca o problemă de nerezolvat. 
Ce-l împinge oare necontenit pe om să se despartă de 
fericire şi siguranţă, să trudească, să înfrunte primejdia, să 
rişte chiar şi o moarte sigură? Acolo sus, pe Lună, mi-a 
trecut prin minte un adevăr pe care ar fi trebuit să-l ştiu din 
totdeauna, şi anume că omul nu este făcut doar pentru ca 
să trăiască mai în siguranţă şi confort, să fie bine hrănit şi 
să se amuze. Împotriva intereselor, a fericirii lui, omul este 
neîncetat împins să caute altceva. Parcă o forţă din afara lui 
îl împinge şi el trebuie să i se supună. Dar de ce? De ce? 
Aşezat acolo, în mijlocul inutilului aur lunar, printre lucruri 
din altă lume, mi-am făcut bilanţul întregei vieţi. 
Presupunând că trebuia să mor pe Lună, ca un naufragiat, 
totuşi nu reuşeam nici cum să înţeleg ce scop urmărisem; n- 
am putut, să răspund acestei întrebări, dar pentru mine era 
mai limpede ca oricînd că nu urmărisem propriul meu 
interes; într-adevăr, niciodată în viaţă nu urmărisem un 
interes personal. Al cui era țelul pe care îl urmăream?... Am 
încetat să mai meditez asupra cauzei care mă făcuse să vin 
pe Lună, şi am început să mă gândesc la probleme mai 
generale. De ce venisem eu pe lume? De ce aveam o viaţă 
proprie?... În cele din urmă, m-am pierdut în speculaţii fără 
ieşire. 

Gândurile mi-au devenit vagi şi ceţoase, fără nici o direcţie 
precisă. Nu mă simţeam greoi sau fără vlagă - nici nu pot 
să-mi închipui că s-ar putea simţi cineva astfel pe Lună - dar 
cred că eram foarte istovit. În orice caz, am adormit. 


Somnul m-a odihnit de minune. Cît am dormit, soarele se 
mai apropiase de apus şi arşiţa scăzuse. Când, în sfârşit, am 
fost trezit din amorţeală, de nişte zgomote îndepărtate, m- 
am simţit din nou întremat şi plin de vigoare. M-am frecat la 
ochi şi m-am întins. M-am ridicat în picioare - eram puţin 
înţepenit - şi m-am pregătit să-mi reiau imediat cercetarea. 
Am aşezat drugii de aur câte unul pe fiecare umăr şi am 
ieşit din râpa de stânci aurifere. 

Soarele era vizibil mai jos, mult mai jos decât fusese, iar 
aerul era mult mai răcoros. Mi-am dat seama că dormisem 
o bună bucată de timp. Mi se părea că o uşoară urmă de 
ceaţă albăstruie atârna în jurul peretelui dinspre apus. Am 
sărit pe o mică ridicătură de stâncă, şi am cercetat craterul. 
Nu vedeam nici urmă de viței lunari sau seleniţi, nu-l 
vedeam nici pe Cavor, dar zăream în depărtare batista, 
fluturând deasupra tufişului de spini. Am privit de jur 
împrejur şi apoi am sărit către un alt punct de unde puteam 
să văd mai bine. 

Am început să descriu semicercuri din ce în ce mai mari, 
revenind mereu în locul de plecare. Totul era obositor şi 
dezesperant. Aerul era într-adevăr mult mai rece, şi mi se 
părea că umbra de sub peretele de la apus se lărgea 
mereu. Din cînd în cînd, mă opream să cercetez cu privirea, 
dar nu se vedea nici urmă de Cavor sau de seleniţi, iar viţeii 
lunari probabil că fuseseră mânaţi din nou în interior, căci 
nu vedeam nici unul. Doream din ce în ce mai mult să-l 
revăd pe Cavor. Conturul înaripat al soarelui se apropiase 
acum de orizont până la o distanţă cât diametrul lui. Eram 
chinuit de gândul că seleniţii vor închide în curând capacul 
deschizăturii şi ne vor lăsa afară, în viforul neiertător al 
nopţii lunare. Socoteam că era timpul să abandonăm 
căutarea şi să ne sfătuim. Simţeam că trebuie să luăm 
urgent o hotărâre. Nu reuşiserăm să găsim sfera, dar nu 
mai aveam nici timp să o mai căutăm! Dacă capacul se 
închidea şi rămâneam afară, eram nişte oameni pierduţi. 
Marea noapte a cosmosului va coboră asupra noastră, acea 


beznă a vidului care înseamnă o moarte absolută. Întreaga 
mea fiinţă se crispa la această apropiere. Trebuia să intrăm 
din nou în Lună, chiar dacă riscam să fim ucişi. Eram 
obsedat de gândul că vom îngheţa până la pieire, bătând cu 
ultimele sforţări în capacul marelui puț. 

Nu mă mai gândeam de loc la sferă. Mă gândeam numai 
să-l regăsesc pe Cavor. Eram pe jumătate hotărât să intru 
din nou în Lună fără el, decât să-l caut până cînd va fi prea 
târziu. Ajunsesem la jumătatea drumului spre batistă, cînd 
deodată... 

Am văzut sfera! 

De fapt, mai curând m-a găsit ea pe mine, decât eu pe ea. 
Se afla mult mai departe spre apus decât mersesem eu, iar 
razele înclinate ale soarelui care apunea se reflectau în 
ferestrele de sticlă şi îi trădau prezenţa printr-o rază 
orbitoare. O clipă, am crezut că era vreo nouă armă a 
seleniţilor îndreptată împotriva noastră, dar apoi am 
înţeles. 

Am ridicat braţele, am scos un strigăt sălbatic şi am pornit 
în salturi mari către sferă. Am făcut un salt greşit, am căzut 
într-o râpă adâncă şi mi-am scrântit glezna; după aceea am 
şchiopătat aproape la fiecare salt. Eram într-o stare de 
agitaţie excesivă, tremuram din tot corpul şi, înainte de a 
ajunge lângă ea, abia mai răsuflăm. Am fost nevoit să mă 
opresc cel puţin de trei ori, apăsându-mi coastele cu 
palmele; în ciuda aerului rarefiat şi uscat, faţa îmi era udă 
de transpiraţie. 

Nu mă gândeam la nimic altceva decât la sferă, până cînd 
am fost lângă ea. Uitasem chiar şi neliniştea în legătură cu 
soarta lui Cavor. Ultimul salt m-a făcut să cad cu mâinile pe 
peretele ei de sticlă; apoi m-am sprijinit gâfâind, de sferă, şi 
am încercat să strig: 

- Cavor! lată sfera! 

După ce mi-am mai revenit, am privit prin sticla groasă şi 
mi s-a părut că lucrurile din interior fuseseră răscolite. M- 
am aplecat să privesc mai îndeaproape. Apoi am încercat să 


pătrund înăuntru. A trebuit să o mişc puţin din loc, pentru a 
putea să-mi vâr capul prin deschizătură. Capacul de 
închidere era înăuntru, şi am putut să constat că nimic nu 
fusese atins, nimic nu suferise. Sfera zăcea acolo aşa cum o 
lăsasem noi cînd am ieşit afară, în zăpadă. Cîtva timp am 
fost ocupat să fac şi să refac inventarul. Tremuram de-a 
binelea. Ce bine era să te vezi din nou în acest interior 
întunecat şi familiar! Nici nu pot să exprim ceea ce 
simţeam. Apoi m-am strecurat înăuntru şi m-am aşezat 
printre lucrurile noastre. Am privit lumea lunară prin 
peretele de sticlă şi m-am înfiorat. Mi-am aşezat drugii de 
aur pe balot, am căutat ceva de mâncare şi am luat câteva 
îmbucături, nu pentru că mi-era foame, cât mai ales pentru 
că se afla acolo. Apoi m-am gândit că era timpul să ies şi să-i 
semnalizez lui Cavor. Dar n-am ieşit imediat. Ceva mă 
reţinea în sferă. 

Totul se sfârşea cu bine. Aveam încă timp să luăm cu noi 
cât mai multe dintre pietrele magice care îţi dau putere 
asupra oamenilor! Vom lua cu noi aur, iar sfera, plină pe 
jumătate cu aur, va călători tot atât de bine ca şi cum ar fi 
goală. Acum puteam să ne întoarcem, stăpâni pe noi şi pe 
lumea noastră, iar apoi... 

În cele din urmă m-am smuls din gânduri, şi am ieşit din 
sferă. Ajuns afară m-am înfiorat, deoarece aerul serii 
devenise foarte rece. Am rămas în mijlocul râpei privind în 
jur. Am examinat cu multă grijă tufişurile din preajmă, 
înainte de a sări pe un colţ de stâncă, aşa cum făcusem şi la 
primul meu salt pe Lună. Dar de data aceasta l-am făcut 
fără nici un fel de efort. 

Creşterea şi moartea vegetației se produseseră repede; 
întregul aspect al stâncilor se schimbase, dar se putea încă 
recunoaşte panta pe care germinaseră seminţele şi masa de 
stânci de pe care aruncasem prima privire în crater. Dar 
vegetaţia spinoasă de pe pantă, înaltă de treizeci de 
picioare, era acum brună şi uscată, şi arunca umbre lungi 
care se pierdeau în depărtare; seminţele mici, adunate în 


mănunchiuri pe ramurile superioare, erau brune şi coapte. 
Rostul lor fusese îndeplinit. Erau gata să cadă şi să se 
îngroape sub aerul îngheţat, de îndată ce va cădea noaptea. 
Cactuşii uriaşi, care crescuseră văzând cu ochii, îşi 
spărseseră şi îşi împrăştiaseră de mult sporii în cele patru 
puncte cardinale. Uimitor colţ al universului acest loc unde 
coborâseră oamenii! 

Mă gândeam că într-o bună zi mi se va dedica o inscripţie 
aşezată aici, chiar în mijlocul acestei scobituri. Mă gândeam 
la clocotul de curiozitate care ar cuprinde lumea din 
interiorul Lunii, dacă şi-ar da seama de toată importanţa 
acestei clipe! 

Dar seleniţii nici nu visau ce semnificaţie avea venirea 
noastră. Dacă ar fi înţeles-o, întregul crater ar fi fost plin de 
vacarmul urmăririi noastre. Am căutat cu privirea un loc 
din care să-i pot semnaliza lui Cavor, şi am întâlnit aceeaşi 
bucată de stâncă la fel de goală şi de aridă, pe care sărise 
el, chiar din locul de unde mă aflam eu acum. O clipă, am 
şovăit să mă îndepărtez atât de mult de sferă. Apoi, 
ruşinându-mă de şovăiala mea, am sărit... 

Am inspectat din nou craterul. Departe, în vârful umbrei 
enorme pe care o aruncam, se afla mica batistă albă, 
fluturând pe deasupra tufişurilor. Era foarte mică şi foarte 
îndepărtată. Cavor nu se zărea. M-am gândit că ar fi fost 
momentul să mă caute şi el pe mine. Aceasta fusese 
convenţia. Dar el nu se zărea nicăieri. 

Am rămas acolo, aşteptând şi privind, cu mâna streaşină la 
ochi, crezând în fiecare clipă că-l zăresc. Probabil că am 
stat acolo mult timp. Am încercat să strig, dar mi-am 
reamintit de rarefierea aerului. Am făcut un pas nehotărât 
înapoi, spre sferă. Mă gândeam să înalţ o pătură pe unul 
dintre tufişurile alăturate, dar teama de seleniţi m-a făcut 
să renunţ a le descoperi locul în care mă aflam. Mi-am 
aruncat privirile peste crater. 

Mi-a produs o impresie de pustietate care m-a îngheţat. Se 
stinsese orice zgomot al seleniţilor din lumea de dedesubt. 


Era o linişte de moarte. În afară de foşnetul slab al 
tufişurilor din preajma mea, în adierea slabă care abia se 
pornise nu se auzea nici un sunet, nici măcar umbra unui 
sunet. lar adierea era ca de gheaţă. 

Blestematul de Cavor! 

Am tras adânc aer în piept. Mi-am pus palmele pâlnie la 
gură şi am strigat: „Cavor!”, dar vocea îmi era extrem de 
slabă. 

Am privit batista albă, am privit în spate, la umbrele tot 
mai alungite ale peretelui apusean, am privit, cu mâna 
streaşină la ochi, spre soare. Mi se părea că îl văd cum 
coboară pe cer. 

Simţeam că trebuie să acţionez de îndată, dacă voiam să-l 
salvez pe Cavor. Mi-am scos vesta şi am atârnat-o, ca să 
marchez locul, pe baionetele uscate ale ierburilor din 
spatele meu, şi am pornit în linie dreaptă către batistă. Era 
cam la două mile depărtare - o puteam ajunge din câteva 
sute de salturi şi paşi. Am mai spus cum, în timpul salturilor 
lunare, ţi se părea că pluteşti. De fiecare dată cînd pluteam 
în văzduh, îl căutam cu privirea pe Cavor şi mă întrebam de 
ce s-o fi ascuns. Cu fiecare salt, simţeam că soarele apune 
în spatele mea. De fiecare dată cînd atingeam Pământul 
eram tentat să mă întorc. 

Un ultim salt, şi mă aflam într-o depresiune din 
vecinătatea batistei; încă un pas şi mă aflam pe locul ridicat, 
la doi paşi de ea. M-am înălţat în picioare şi am scrutat 
regiunea din jur, printre fâşiile alungite de umbră. Departe, 
în partea de jos a unei pante, se afla deschiderea tunelului 
din care fugiserăm; umbra mea ajungea până acolo şi, ca 
un deget al nopţii, atingea gura tunelului. 

Nici urmă de Cavor, nici un sunet în tăcerea din jur; numai 
foşnetul, agitația ierburilor şi a umbrelor creşteau. Şi, 
deodată, m-a trecut un fior puternic. 

- Cav..! am început eu să strig, dar mi-am dat seama încă o 
dată de neputinţa glasului omenesc în acest aer rarefiat. 

Tăcere. Tăcere de moarte. 


Atunci privirea mea a descoperit ceva - un obiect mic, care 
se afla la vreo cincizeci de metri în josul pantei, pe o 
grămadă de ramuri îndoite şi rupte. Ce era? Ştiam, şi totuşi, 
pentru un motiv lesne de înţeles, aş fi vrut să nu ştiu. 

M-am apropiat. Era mica şapcă de jucător de crichet pe 
care o purtase Cavor. N-am atins-o. Am rămas locului 
privind-o. 

Ramurile împrăştiate împrejur fuseseră rupte şi călcate cu 
putere. Am ezitat, apoi am făcut un pas înainte şi am 
ridicat-o. 

Şedeam cu şapca lui Cavor în mână privind ţintă la 
ramurile şi la spinii din jur. Pe alocuri erau nişte pete mici, 
întunecate, pe care nu îndrăzneam să le ating. La vreo zece 
metri mai departe, adierea de vânt făcea să fluture un 
obiect mic şi alb. 

Era o bucăţică de hârtie mototolită, ca şi cum ar fi fost 
strânsă în mână. Am ridicat-o şi pe ea erau pete de sânge. 
Am reuşit să descifrez urme slabe de creion. Am netezit-o şi 
am văzut că era acoperită cu un scris inegal şi întrerupt, 
care sfârşea cu o trăsătură nedesluşită. 

M-am apucat să descifrez. 

„Am fost rănit la genunchi, cred că mi s-a sfărâmat rotula, 
şi nu mai pot să alerg sau să mă caţăr”, începea mesajul, 
scris destul de citeţ. 

Apoi continua cu un scris mai puţin clar: „Ei mă urmăresc 
de câtva timp şi este doar o chestiune de...” - se părea că? 
fusese scris cuvântul „timp”, apoi şters şi înlocuit cu ceva 
indescifrabil - „până să mă prindă. Ei cercetează toate 
împrejurimile”. 

Apoi scrisul devenea nervos. „Îi aud”, am descifrat eu cu 
greutate; urma o porţiune ilizibilă. După aceea venea un şir 
de cuvinte scrise desluşit, „o specie de selenit cu totul 
diferită, care se pare că sunt conducă...” Scrisul devenea 
din nou indescifrabil, din cauza grabei. 

„Cutia lor craniană este mai mare, mult mai mare, 
trupurile sunt mai zvelte şi picioarele foarte scurte. Când 


merg, scot sunete plăcute şi parcă se mişcă după un plan 
bine chibzuit... Deşi sunt rănit, neputincios, înfăţişarea lor 
îmi dă speranțe.” Îl recunoşteam foarte bine pe Cavor! „N- 
au tras asupra mea şi nici n-au încercat să mă rănească. 
Am de gând să ...” 

Apoi urma o trăsătură bruscă de creion, de-a curmezişul 
hârtiei, iar pe spate şi pe margini era... sânge! 

În timp ce şedeam acolo perplex, privind acest uluitor 
document, ceva foarte moale, uşor şi rece, mă atinse pe 
mână o clipă şi dispăru, apoi o pată albă şi mică îşi aruncă 
umbra pe faţa mea. Era un fulg de zăpadă, primul fulg de 
zăpadă, prevestitorul nopţii. 

Am ridicat ochii, tresărind; cerul se întunecase devenind 
aproape negru, şi era plin de o mulţime tot mai mare de 
stele care mă priveau cu răceală. Spre răsărit, lumina 
acestei lumi veştejite căpătase o nuanţă de bronz, iar spre 
apus, soarele - care-şi pierduse jumătate din căldură şi 
lumină, din cauza negurei albe care se îngroşa - atingea 
marginea craterului, dispărea din vedere, şi toate tufişurile 
şi stâncile colţuroase şi prăvălite se ridicau în faţa lui într-o 
dezordine de forme negre şi ascuţite. O ghirlandă uriaşă de 
ceaţă se lăsa în jos, în marele lac de întuneric dinspre apus. 
Un vânt rece făcea să se înfioare întregul crater. Deodată 
m-am trezit într-o rafală de zăpadă care cădea, iar lumea 
din jurul meu a devenit cenuşie şi întunecată. 

Şi atunci am auzit, nu puternic şi pătrunzător ca la 
început, ci slab şi nelămurit ca un glas ce se stinge, sunetul 
acela, sunet care vestise venirea zilei: Bum, bum...bum... 

Răsuna în tot craterul; părea că palpită o dată cu stelele 
cele mari: discul roşu ca sângele al soarelui continua să 
apună, în timp ce se auzea răsunând: Bum.... bum... bum... 

Ce se întâmplase cu Cavor? În tot timpul cât s-a auzit 
bubuitul am rămas acolo, prostit; în cele din urmă sunetul a 
încetat. Şi, deodată, gura deschisă a tunelului, din capătul 
de jos al pantei se închise ca un ochi şi dispăru. 

Atunci am rămas cu adevărat singur. 


Deasupra mea, în jurul meu, apropiindu-se de mine, 
îmbrăţişindu-mă tot mai de aproape, se afla Eternul, cel 
care a existat înaintea începutului şi care triumfa asupra 
sfârşitului; acest vid enorm în care orice lumină, viaţă şi 
fiinţă nu este decât licărirea slabă şi trecătoare a unei stele 
căzătoare; frigul, liniştea, tăcerea - noaptea infinită şi finală 
a cosmosului. 

Senzaţia de singurătate şi dezolare a devenit senzaţia unei 
prezenţe copleşitoare, care se apleca asupra mea, care 
aproape mă atingea. 

- Nu, am strigat, nu! Încă nu! încă nu! Aşteaptă! Aşteaptă! 
O, aşteaptă! Glasul meu se înălţă într-un țipăt slab. Am 
aruncat hârtia mototolită, m-am căţărat din nou pe creastă, 
ca să-mi iau direcţia şi apoi, cu toată energia pe care o mai 
aveam, am sărit către semnul pe care îl lăsasem, acum vag 
şi îndepărtat, chiar la marginea umbrelor. 

Înaintam în salturi mari, şi fiecare salt dura un secol. 

În faţa mea, fâşia de soare cu marginea şerpuită se 
scufunda din ce în ce mai mult, iar umbra care înainta a pus 
stăpânire pe sferă înainte ca eu să ajung lângă ea. Eram la 
două mile depărtare - o sută de salturi, sau mai mult - şi 
aerul din jurul meu se rărea tot mai mult, ca şi cum ar fi fost 
aspirat de o pompă, iar frigul îmi înţepenea încheieturile. 
Dar chiar dacă va fi să mor, voi muri alergând - îmi 
spuneam. De câteva ori, piciorul mi-a alunecat pe zăpada 
care se aduna şi mi-a micşorat elanul; la un moment dat am 
căzut drept în nişte tufişuri, care s-au zdrobit şi s-au risipit 
în fărâme, ca un praf, apoi m-am poticnit şi am căzut 
rostogolindu-mă într-o râpă, de unde m-am ridicat, 
sângerând şi fără să mai recunosc direcţia în care trebuia 
să merg. 

Dar astfel de incidente nu însemnau nimic faţă de 
intervalele, îngrozitoarele pauze cînd pluteam prin aer, 
către valul nopţii care se revărsa. Respirația mea scotea un 
sunet şuierător, şi parcă mi se răsuceau în plămâni nişte 


cuțite. Inima parcă-mi bătea în creier. „Oare voi ajunge? 
Oh, Doamne! Oare voi ajunge?” 

Măchinuia întreaga mea fiinţă. 

„Culcă-te jos”, ţipau în mine durerea şi deznădejdea, 
„culcă-te jos!” 

Cu cât mă luptam ca să mă apropii, cu atât mi se părea 
mai imposibil şi mai îndepărtat țelul de atins. Eram amorţit, 
mă poticneam, mă răneam şi mă tăiam, dar nu mă opream 
locului. 

Şi, în faţa ochilor, mi-a apărut sfera. 

Am căzut în patru labe, şi plămânii mi-au fost cuprinşi de o 
tuse convulsivă. 

Am început să mă târăsc. Chiciura mi se aduna pe buze, de 
mustață şi de barbă îmi atârnau ţurţuri, eram alb în această 
atmosferă îngheţată. 

Mai aveam vreo doisprezece metri până la sferă. Ochii mi 
se înceţoşară. „Culcă-te jos”, striga deznădejdea, „culcă-te 
jos!” 

Am atins-o şi m-am oprit. „Prea târziu!” striga 
deznădejdea. „Culcă-te jos!” 

Mi-am adunat ultimele puteri. Eram chiar pe marginea 
deschizăturii, o biată fiinţă năucită şi pe jumătate moartă. 
Împrejur totul era acoperit de zăpadă. M-am târât înăuntru. 
Acolo mai rămăsese puţin aer mai cald. Fulgii de zăpadă - 
fulgii de aer - dansau în jurul meu, în timp ce încercam, cu 
mâinile îngheţate, să pun capacul la loc şi să-l răsucesc 
strâns. Am suspinat: „Vreau!” Dinţii îmi clănţăneau. Apoi, cu 
degetele care îmi tremurau şi pe care le simţeam că se 
sfărâmă, am apăsat pe butoanele obloanelor. 

În timp ce bâjbâiam la butoane - nu le mai manevrasem 
niciodată - am văzut, nelămurit, prin sticla aburită, fâşiile de 
lumină roşie ale soarelui care apunea, dansând şi pâlpâind 
prin furtuna de zăpadă; formele negre ale ierburilor se 
îngroşau, se aplecau, şi se frângeau sub zăpada care 
creştea mereu. Vârtejurile de zăpadă se îndeseau tot mai 


mult, întunecînd lumina. Ce se va întîmpla oare dacă 
butoanele nu vor funcţiona? 

Atunci, sub mâna mea s-a auzit un ţăcănit, şi într-o clipă 
această ultimă viziune a lumii lunare dispăru din faţa 
ochilor. Mă aflam în liniştea şi întunericul sferei 
interplanetare. 


CAPITOLUL XIX. DL. BEDFORD ÎN SPAŢIUL INFINIT 


Era ca şi cum aş fi fost mort. Într-adevăr, cred că un om 
omorât brusc şi violent ar avea aceleaşi senzaţii. O clipă, am 
simţit o dorinţă arzătoare de viaţă, dar şi teamă; în clipa 
următoare, întuneric şi tăcere, nici lumină, nici viaţă, nici 
soare, lună sau stele, ci doar bezna infinită. Cu toate că eu 
însumi produsesem acest efect, cu toate că mai trecusem 
prin această stare, în tovărăşia lui Cavor, mă simţeam 
destrămat, năucit şi copleşit. Se părea că eram purtat pe 
sus, într-un întuneric nesfârşit. Mi-am tras degetele de pe 
butoane, am început să plutesc ca şi cum tot corpul îmi era 
anihilat, şi în cele din urmă m-am lovit de balot, de lanţul şi 
de drugii de aur care se legănau în mijlocul sferei. 

Nu ştiu cât timp am plutit până când am întâlnit aceste 
obiecte. În sferă, mai mult chiar decât pe Lună, noţiunea 
pământească a timpului este desigur necorespunzătoare. 
Când am atins balotul, a fost ca şi cum m-aş fi trezit dintr- 
un somn fără vise. Mi-am dat seama imediat că, dacă 
doream să rămân în viaţă şi treaz, trebuia să aprind o 
lumină sau să deschid o fereastră, ca să pot avea ceva în 
faţă. Şi, pe deasupra, îmi era frig. Am dat un brânci 
balotului, m-am apucat de unul dintre firele care treceau 
prin peretele de sticlă, m-am târât de-a lungul lui până cînd 
am ajuns la marginea unui oblon, de unde, orientându-mă 
asupra poziţiei butoanelor care acționau obloanele şi 
aprindeau lumina, mi-am luat din nou vânt, zburând în jurul 
balotului şi, după ce m-am izbit de un corp mare şi foşnitor, 
care plutea, am pus din nou mâna pe fire, chiar lângă 


butoane. Am aprins mai întâi mica lampă, să văd de ce mă 
izbisem, şi am descoperit vechiul exemplar din Lloyds 
News, care scăpase din legătură şi plutea liber. Faptul m-a 
readus din infinit la propriile mele dimensiuni. Am izbucnit 
într-un râs greoi, gâfâitor, ceea ce mi-a dat ideea să deschid 
unul dintre cilindrii cu oxigen. După aceea, am aprins 
aparatul de încălzit şi am mâncat ceva. În sfârşit, m-am 
apucat să manevrez, cât puteam mai atent, obloanele de 
Cavorită, căutând să descopăr modul cum călătorea sfera. 

Am deschis un oblon, dar a trebuit să-l închid imediat, 
rămânând câtva timp ameţit şi orbit de lumina soarelui. 
După ce am reflectat o clipă, am pornit spre ferestrele care 
se aflau în unghi drept faţă de oblonul pe care îl 
deschisesem; mi s-a arătat mai întâi cornul imens al Lunii, şi 
apoi micul corn al Pământului. Am rămas surprins văzând 
cât de departe eram de Lună. Crezusem nu numai că 
zguduirea pe care ne-o provocase la plecare atmosfera 
Pământului, va fi aproape de nesimţit pe Lună, dar şi că 
forţa tangenţială a mişcării lunare de rotaţie va fi cel puţin 
de douăzeci şi opt de ori mai mică decât a planetei noastre. 
Mă aşteptasem să descopăr că pluteam deasupra 
craterului, la marginea nopţii lunare, dar toate acestea nu 
mai erau acum decât o parte din conturul cornului alb care 
acoperea cerul. Şi Cavor...? 

Devenise o cantitate infinitezimală. 

Am încercat să-mi imaginez ce se întîmplase cu el. Dar, în 
momentul acela, nu mă puteam gândi la altceva în afară de 
moarte. Parcă îl şi vedeam trântit pe jos, zdrobit, la 
picioarele unei interminabile cascade de lumină albastră. 
Şi, în jurul lui, stupidele insecte lunare, privindu-l... 

Contactul cu ziarul care plutea prin sferă fusese revelator 
şi, pentru câtva timp, am redevenit un om practic. Pentru 
mine era foarte limpede că trebuia să ajung din nou pe 
Pământ, deşi, după câte vedeam, mă îndepărtam de el. 
Orice i s-ar fi întâmplat lui Cavor, chiar dacă încă era viu - 
ceea ce mi se părea de necrezut, judecând după bucata de 


hârtie pătată cu sânge - nu aveam nici o putere să-l ajut. Viu 
sau mort el rămăsese, acolo, în dosul mantiei de nepătruns 
a nopţii lunare, şi trebuia să rămână acolo în continuare, cei 
puţin până, cînd voi putea să adun câţiva oameni, pentru a-i 
veni în ajutor. Oare voi face-o? Planul meu era cam acesta: 
să mă întorc, dacă îmi va sta în putinţă, pe Pământ, şi, după 
ce voi chibzui mai serios, fie să arăt sfera câtorva persoane 
de încredere, explicîndu-le principiile de bază, şi să 
acţionăm împreună, fie să-mi păstrez secretul, să vând 
aurul, să-mi procur arme, provizii şi un om de ajutor şi, 
întorcîndu-mă cu aceste întăriri, să tratez de pe picior de 
egalitate cu fragilii locuitori ai Lunii; să-l salvez dacă se va 
putea pe Cavor şi, în orice caz, să-mi procur aur într-o 
cantitate suficientă, pentru a crea o bază mai solidă 
acţiunilor mele viitoare. 

Dar acestea erau speranţe îndepărtate; trebuia mai întâi 
să ajung pe Pământ. Am început să mă gândesc cum anume 
să procedez pentru a ajunge din nou acolo. Preocupat de 
această problemă, nu m-am mai gândit ce voi face cînd voi 
ajunge. Singura mea grijă era să ajung. 

În cele din urmă, am găsit că soluţia cea mai bună ar fi să 
cobor din nou către Lună, cât voi putea mai aproape de ea, 
ca să câştig viteză, să închid obloanele şi să trec dincolo de 
ea şi, după aceea, să deschid obloanele dinspre Pământ şi 
să pornesc cu toată viteza către el. Nu eram însă sigur dacă 
prin acest sistem voi atinge vreodată Pământul, sau dacă 
mă voi învârti prin spaţiu într-o curbă hiperbolică sau 
parabolică. Apoi am avut o inspiraţie fericită şi, deschizând 
câteva obloane înspre Lună, care-mi apăruse pe cer drept 
în faţa Pământului, mi-am modificat cursa în aşa fel încât să 
mă îndrept către Pământ, prin spatele căruia aş fi trecut 
dacă n-aş fi găsit această soluţie. M-am izbit de tot felul de 
complicaţii, încercînd să rezolv aceste probleme - nu am 
pregătire de matematician - dar sunt convins că până la 
urmă, norocul, şi nu raţionamentele mele, m-a ajutat să 
ajung pe Pământ. Dacă aş fi ştiut atunci, aşa cum ştiu acum, 


că toate datele matematice erau împotriva mea, nu cred că 
m-aş mai fi ostenit, măcar să ating butoanele, pentru a face 
vreo încercare. După ce am considerat că problema este 
rezolvată, am deschis toate obloanele dinspre Lună, m-am 
aşezat jos ghemuit - efortul m-a ridicat pentru scurt timp la 
câteva picioare înălţime şi am rămas câteva clipe suspendat 
în cel mai ciudat mod - aşteptând ca Luna să devină din ce 
în ce mai mare. Trebuia - cînd voi ajunge destul de aproape 
- să închid obloanele, să zbor cu viteza astfel obţinută pe 
lângă Lună - dacă nu mă voi zdrobi de solul ei - şisă mă 
îndrept către Pământ. 

Am procedat întocmai. 

Mi-am dat seama că, în sfârşit, mă apropiasem îndeajuns. 
Am închis ferestrele care-mi arătau perspectiva Lunii şi, 
într-o stare de spirit total lipsită de nelinişte sau tristeţe - 
nu-mi amintesc bine - m-am aşezat jos, pe peretele de sticlă, 
începând, în mica fărâmă de materie gonind prin spaţiul 
infinit, o aşteptare care trebuia să se sfârşească o dată cu 
atingerea Pământului. Aparatul de încălzit făcuse atmosfera 
suportabilă în sferă, aerul fusese împrospătat cu oxigen, şi 
în afară de o uşoara durere de cap, care a durat în tot 
timpul cât am fost departe de Pământ, mă simţeam, din 
punct de vedere fizic, într-o stare foarte bună. Am stins din 
nou lumina, ca să nu-i duc lipsa mai târziu; în jurul meu - în 
afară de strălucirea Pământului şi de licărirea stelelor - 
domnea întunericul. Totul era cufundat într-o linişte şi o 
tăcere atât de absolută, încât parcă aş fi fost într-adevăr 
singura fiinţă din univers; şi totuşi, lucru destul de ciudat, 
nu aveam o senzaţie mai mare de singurătate sau de teamă 
decât aş fi avut-o dacă m-aş fi aflat pe Pământ în patul meu. 
Acum, faptul mi se pare cu atât mai ciudat, cu cât în timpul 
ultimelor ceasuri petrecute în craterul Lunii mă chinuise 
senzaţia absolutei mele singurătăţii... 

Deşi pare de necrezut intervalul de timp pe care l-am 
petrecut în spaţiu nu este proporţional cu nici un alt 
interval de timp din viaţa mea. Uneori, mi se părea că 


străbat veşnicii incomensurabile, ca un zeu pe o frunză de 
lotus, apoi din nou, ca după o pauză de-o clipă, călătoream 
de la Lună spre Pământ. În realitate, au trecut - măsurate în 
timp pământean - doar câteva săptămâni. Dar grija, 
neliniştea, foamea şi frica, ajunse la o culme, parcă 
dispăruseră. Pluteam, gândindu-mă cu o stranie detaşare şi 
lărgime de spirit la tot ceea ce mi se întîmplase, la întreaga 
mea viaţă, la impulsurile şi aspectele cele mai ascunse ale 
fiinţei mele. Mi se părea că crescusem imens, că pierdusem 
orice simţ al mişcării, că pluteam printre stele; şi, în tot 
timpul, aveam senzaţia micimii Pământului şi a infinitei 
micimi a vieţii mele trăite pe Pământ. 

Nu pot nici măcar să încerc să analizez tot ceea ce se 
petrecea în mintea mea. În mod direct sau indirect, totul 
putea fi pus, fără îndoială, pe seama neobişnuitelor condiţii 
fizice în care trăiam. Aştern toate acestea pe hârtie doar 
pentru faptul în sine, fără nici un comentariu. Principala 
caracteristică a acestei stări de spirit era dubiul tot mai 
profund asupra propriei mele identități. Începeam, dacă pot 
să mă exprim astfel, să mă disociez de Bedford, îl priveam 
pe Bedford ca pe un lucru incidental şi mărunt, cu care mă 
întîlnisem întîmplător, îl vedeam pe Bedford sub 
nenumărate aspecte noi, îl vedeam ca pe un biet imbecil, 
deşi până atunci înclinam să-l privesc, cu o oarecare 
mândrie, ca pe o persoană foarte inteligentă şi energică. 
Nu numai că-l vedeam ca pe un imbecil, dar şi ca pe fiul 
multor generaţii de imbecili. Îi revedeam zilele de şcoală, 
adolescenţa, prima întîlnire cu dragostea, la fel cum ar privi 
cineva mişcările unei furnici în nisip... Regret că mi-a mai 
rămas încă şi azi ceva din această perioadă de luciditate, şi 
cred că nu voi mai avea niciodată suficiența deplină din 
timpul tinereţii. Dar, în momentul acela, constatările mele 
nu erau de loc dureroase, deoarece aveam o extraordinară 
convingere că, de fapt, eu nu mai eram Bedford, ci cu totul 
altcineva, o minte care pluteşte în tăcuta seninătate a 
spaţiului. De ce m-aş fi necăjit eu din cauza greşelilor 


acestui Bedford? Nu răspundeam nici pentru el, nici pentru 
faptele lui. 

Cîtva timp m-am împotrivit acestor rătăciri care deformau 
totul. Am încercat, să-mi chem în ajutor amintirea 
momentelor vii, a emoţiilor delicate şi intense; simţeam că, 
amintindu-mi un mic sentiment sincer, puteam să pun capăt 
acestei dedublări. Dar n-am reuşit. Îl vedeam pe Bedford 
coborând pe Chancery Lane, cu pălăria dată pe spate, cu 
pulpanele hainei în vânt, în drum spre examene, îl vedeam 
mişcîndu-se într-un furnicar de oameni, izbindu-se şi chiar 
salutând alte mici vietăţi asemănătoare. Eram eu? Îl 
vedeam pe Bedford, în aceeaşi seară, în salonul unei 
doamne; pălăria lui, care avea urgentă nevoie de perie, era 
aşezată pe masa de alături, iar el era în lacrimi. Eram eu? Îl 
vedeam cu această doamnă în diferite atitudini, trăind 
diferite emoţii, şi niciodată nu m-am simţit atât de detaşat 
de el... Îl vedeam plecînd în grabă la Lympne, să scrie o 
piesă, acostându-l pe Cavor, lucrând cu mânecile suflecate 
la construirea sferei şi plecînd la plimbare până la 
Canterbury, din cauză că-i era teamă să plece spre Lună. 
Eram eu? Nu credeam. 

Mă gândeam uneori că toate acestea erau o halucinație 
datorită singurătăţii şi faptului că pierdusem orice greutate 
şi orice senzaţie de rezistenţă. Am încercat să-mi recâştig 
această senzaţie, agâţându-mă de pereţii sferei, ciupindu- 
mă de mâini şi încleştându-le una de alta. Printre altele, am 
aprins lumina, am prins din zbor exemplarul rupt din 
Lloyd's şi am recitit anunţurile atât de realiste şi de 
convingătoare despre bieicleta „Cutaway”, despre domnul 
cu resurse personale şi despre doamna în mizerie care 
vindea acele „furculiţe şi linguri”. Fără.. îndoială că ei 
existau într-adevăr, iar eu îmi spuneam: „Aceasta este 
lumea ta, şi tu eşti Bedford şi te întorci să trăieşti pentru tot 
restul vieţii printre asemenea fiinţe”. Dar îndoielile mele 
continuau să argumenteze: „Nu eşti tu cel care citeşte, este 


Bedford - şi tu nu eşti Bedford, să ştii. Tocmai de aici 
porneşte eroarea”. 

- La naiba! am strigat. Dar dacă nu sunt Bedford, cine 
sunt? 

Dar nici un răspuns nu venea la această întrebare, cu 
toate că îmi treceau prin minte imaginile cele mai bizare, 
bănuieli ciudate şi îndepărtate, ca nişte umbre văzute de la 
distanţă... Ştiţi, mi se părea că eram într-adevăr cu totul în 
afară nu numai de lume, dar de toate lumile posibile, în 
afară de spaţiu şi timp, şi că acest biet Bedford nu era decât 
un orificiu prin care eu priveam, lumea... 

Bedford! Oricât l-aş nega, eram, cu siguranţă, legat de el, 
şi ştiam că, oriunde şi orice aş fi, va trebui să simt forţa 
dorințelor lui, să trăiesc toate bucuriile şi necazurile lui, 
până cînd îşi va sfârşi viaţa. Şi, după moartea lui Bedford - 
ce va mai fi?... 

Dar destul despre această perioadă cu totul aparte a 
aventurilor mele. Am descris-o numai pentru a arăta în ce 
măsură izolarea şi despărţirea de planeta noastră atingea 
cu turburări stranii şi neaşteptate nu numai funcţiile şi 
senzațiile fiecărui organ al corpului, ci însăşi structura 
minţii. În cea mai mare parte a călătoriei mele prin spaţiu, 
am plutit copleşit de astfel de gânduri abstracte, dedublat şi 
nepăsător, ca un megaloman haotic, printre stelele şi 
planetele eterului, şi nu numai lumea la care mă întorceam, 
dar şi peşterile luminate în albastru ale seleniţilor, feţele lor 
ca o cască, maşinile lor gigantice şi uimitoare, şi chiar 
soarta lui Cavor, târât inutil în lumea lunară, erau pentru 
mine fapte infinit de mărunte şi fără nici o însemnătate. În 
cele din urmă, am început să simt atracţia Pământului, 
aducîndu-mă din nou spre viaţa reală a oamenilor. Şi atunci, 
într-adevăr, a devenit din ce în ce mai limpede pentru mine 
că eram fără nici o îndoială Bedford şi mă întorceam, după 
aventuri uimitoare, în lumea noastră, şi că puteam foarte 
bine să-mi pierd viaţa în această întoarcere. Am început să 
mă gândesc la condiţiile coborârii mele pe Pământ. 


CAPITOLUL XX. DL. BEDFORD ÎN LITTLESTONE 


Când am intrat în regiunea superioară a atmosferei, linia 
mea de zbor era aproape paralelă cu suprafaţa Pământului. 
Temperatura sferei a început să crească imediat. Ştiam că 
trebuie să cobor neîntârziat. Departe, sub mine, în culorile 
întunecate ale amurgului, se vedea întinderea unei mări. 
Am deschis câte obloane am putut şi m-am prăbuşit - din 
bătaia soarelui în seară, şi din seară în noapte. Pământul 
devenea tot mai mare, înghițind stelele, iar vălul de nori, 
argintiu şi translucid, luminat de stele, se întindea ca să mă 
prindă. În cele din urmă, Pământul îşi pierdu înfăţişarea 
sferică, deveni plat şi apoi concav. Nu mai era o planetă pe 
cer, ci Lumea Omului. Am închis toate ferestrele dinspre 
Pământ, lăsând doar o crăpătură de câteva degete şi viteza 
cu care cădeam s-a încetinit. Marea, care era acum atât de 
aproape încât vedeam crestele întunecate ale malurilor, se 
repezea în întâmpinarea mea. Am închis şi ultima fâşie de 
fereastră şi m-am aşezat încruntat şi muşcându-mi pumnii 
în aşteptarea ciocnirii... 

Sfera a izbit apa cu o putere uriaşă: probabil că a sărit la 
zeci de metri înălţime. Când am atins suprafaţa apei, am 
deschis obloanele de Cavorită. Am coborât în apă din ce în 
ce mai încet, până cînd am simţit că sfera a început să 
apese de jos în sus: apoi am urcat din nou, ca o bulă de aer. 
Şi, în sfârşit, călătoria mea prin spaţiu luase, sfârşit: 
pluteam şi mă legănam pe suprafaţa mării. 

Noaptea era întunecată şi noroasă. Două puncte galbene 
în depărtare indicau trecerea unui vas, mai aproape se 
vedea o lumină roşie care se plimba într-o parte şi în alta. 
Dacă bateria lămpii mele electrice n-ar fi fost consumată, 
puteam fi cules chiar în noaptea aceea. Eram surescitat, în 
ciuda marii oboseli pe care începeam s-o simt şi ardeam de 
nerăbdare să pun capăt călătoriei. 


În cele din urmă, am încetat să mă mai agit şi m-am aşezat 
cu mâinile pe genunchi, privind lumina roşie din depărtare. 
Ea se mişca în sus şi în jos, legănându-se neîncetat. Am 
început să mă calmez. Mi-am dat seama că mai trebuia să- 
mi petrec cel puţin o noapte în sferă. Mă simţeam extrem 
de greoi şi de obosit. Şi am adormit. 

M-a trezit schimbarea cadenţei în care mă legănam. Am 
privit prin fereastra de sticlă groasă; acostasem pe un banc 
întins de nisip. În depărtare se vedeau case şi copaci, iar, 
spre mare, imaginea diformată şi neclară a unui vas care 
plutea între apă şi cer. 

M-am ridicat în picioare, clătinâmdu-mă. Singura mea 
dorinţă era să ies afară. Deschizătura se afla în partea de 
sus şi m-am apucat să deşurubez capacul. Încet, am reuşit 
să-l deschid. În cele din urmă, aerul a început să intre 
şuierând, după cum şuierase cîndva la ieşire. Dar, de data 
aceasta, n-am mai aşteptat echilibrarea presiunii. În clipa 
următoare, simţeam în mâini greutatea capacului, şi uşa 
era deschisă, larg deschisă, către bătrânul şi familiarul cer 
al Pământului. 

Aerul mi-a pătruns atât de violent în piept, încât mi-am 
pierdut respiraţia. Capacul mi-a căzut din mâini, pe 
peretele de sticlă. Am scos un strigăt, mi-am pus mâinile pe 
piept şi m-am aşezat jos. Cîtva timp, durerile au fost 
îngrozitoare. Apoi am început să respir adânc. În cele din 
urmă, am putut din nou să mă ridic şi să mă mişc. 

Am încercat să-mi trec capul prin deschizătură, dar sfera 
s-a rostogolit. Era ca şi cum, în timp ce ieşeam, cineva mi-ar 
fi tras capul în jos. M-am dat repede înapoi, ca să nu intru 
cu capul sub apă. După câteva răsuciri şi smucituri, am 
reuşit să mă târăsc afară, pe nisipul mângâiat de valurile 
refluxului. 

N-am încercat să mă ridic în picioare. Aveam impresia că 
trupul mi se schimbase deodată în plumb. Mama noastră, 
Pământul, pusese din nou mâna pe mine - respingând 


intermediul Cavoritei. Şedeam întins, fără să-mi pese de 
apa care îmi scălda picioarele. 

Se arătau zorii zilei, nişte zori cenuşii, mai mult înnoraţi, 
dar lăsând ici şi colo să se vadă câte o fâşie lungă de 
cenuşiu verzui. La o oarecare distanţă, în larg, se vedea un 
vas ancorat, siluetă palidă purtând o lumină galbenă. Apa 
venea ondulând în valuri joase şi lungi. Departe, spre 
dreapta, ţărmul se curba, formând o plajă pe care, se afla 
câteva căsuțe, un far - ceva mai departe - un indicator de 
navigaţie şi o movilă de Pământ. Spre interior, se întindea 
un spaţiu de nisip neted, întrerupt din loc în loc de bălți de 
apă şi care se sfârşea cam la o milă depărtare, cu nişte 
tufişuri mărunte. Spre nord-est, o plajă izolată, cu un şir de 
clădiri înalte, cele mai înalte obiecte de pe țărm, pete 
întunecate pe cerul care se lumina. Mă întrebam ce oameni 
ciudaţi au putut să înalțe aceste clădiri masive pe un teren 
atât de descoperit. Semănau cu nişte clădiri din Brighton, 
pierdute într-un pustiu. 

Am rămas mult timp acolo, căscînd şi frecându-mi faţa. În 
cele din urmă am încercat să mă ridic. Mi se părea că ridic 
o greutate. În sfârşit, am fost în picioare. 

Am privit către casele îndepărtate. Pentru prima dată, 
după foamea îndurată în craterul lunar, m-am gândit la o 
hrană pământească. 

- Slănină, am şoptit, şi ouă! Pâine prăjită şi o cafea bună... 
Şi cum dracu' am să duc toate lucrurile astea până la 
Lympne? 

Nu ştiam unde sunt. În orice caz, era un țărm răsăritean 
şi, în momentul căderii, văzusem Europa. 

Am auzit paşi scârţâind pe nisip şi apăru pe plajă un om, 
cu faţa rotundă şi cu privirea prietenoasă, îmbrăcat într-o 
flanelă, având un prosop de baie aruncat peste umeri şi un 
costum de baie pe braţ. Am înţeles imediat că mă aflam în 
Anglia. Omul se uită atent la sferă şi la mine. Înainta, 
continuînd să mă privească. Arătam, desigur, ca un sălbatic 
- murdar, neîngrijit, într-un hal de nedescris - dar în 


momentul acela nici nu mă sinchiseam. Omul se opri la o 
distanţă de vreo douăzeci de metri. 

- Bună ziua, domnule! zise el, şovăind. 

- Bună ziua! 

Liniştit de răspuns, el înaintă câţiva paşi. 

- Ce naiba reprezintă obiectul acesta? întrebă ei. 

- Poţi să-mi spui unde mă aflu? 

- Aici este Littlestone, zise el, arătând către case; şi 
dincolo este Dungeness! Ai acostat chiar acum? Ce-i asta? 
Vreun soi de maşină? 

- Da. 

- Ai fost aruncat pe țărm? Ai naufragiat, sau ceva în genul 
ăsta? Ce este sfera asta? 

M-am gândit repede. Am cântărit omul din ochi, în timp ce 
se apropia. 

- Drace! zise el, ai trecut prin clipe grele! Credeam că... Ei 
bine... unde ai naufragiat? Asta este vreun fel de barcă de 
salvare? 

M-am hotărât să urmez deocamdată această linie, şi i-am 
dat nişte răspunsuri vagi. 

- Am nevoie de ajutor, am spus eu, cu glas răguşit. Aş vrea 
să duc nişte obiecte pe țărm... obiecte pe care nu pot să le 
las aici. 

Trei tineri cu aspect plăcut, purtând bluze şi pălării de 
paie, şi ţinând în mână nişte prosoape, coborau pe nisip 
către mine. Păreau a fi grupul celor care făceau cea mai 
matinală baie la Littlestone. 

- Ajutor, zise tânărul, bineînţeles! Făcu un gest că este 
gata să mă ajute. Cum vă putem fi de folos? Se întoarse, 
făcînd semne cu mâinile. Ceilalţi doi tineri grăbiră pasul. În 
câteva clipe erau în jurul meu, copleşindu-mă cu întrebări 
la care nu eram dispus să răspund. 

- Am să vă povestesc totul mai târziu, le-am spus. Sunt 
obosit mort, sunt frânt. 

- Vino la hotel, zise omul cu faţa rotundă. Avem noi grijă 
de maşina dumitale. 


Am ezitat. 

- Nu pot. În sfera aceasta sunt două bare mari de aur. 

Au privit neîncrezători unii la alţii, apoi către mine, cu un 
aer interogativ. M-am dus spre sferă, m-am aplecat, m-am 
furişat înăuntru şi după o clipă ei aveau în faţă lanţul rupt şi 
drugii seleniţilor. Dacă n-aş fi fost atât de obosit, le-aş fi râs 
în nas. Erau ca nişte pisoi în jurul unui gândac. Nu ştiau ce 
să creadă. Omuleţul cel gras s-a aplecat, a săltat una dintre 
bare, şi, mormăind, a lasat-o să cadă la loc. Ceilalţi făcură la 
fel. 

- Este plumb, sau aur? zise unul. 

- Oh, este aur, zise altul. 

- Aur, în mod sigur, zise al treilea. Se uitară cu toţii la mine 
şi după aceea spre vasul care şedea ancorat în larg. 

- Dar... strigă omul cel scund, de unde l-ai luat? 

Eram prea obosit pentru a mai scorni o minciună. 

- L-am găsit în Lună. 

S-au uitat din nou unii la alţii. 

- Ascultaţi - le-am spus eu, n-am timp acum de discutat. 
Ajutaţi-mă să duc aceste bucăţi de aur până la hotel. Cred 
că doi inşi pot să ducă un drug, dacă se mai odihnesc din loc 
în loc; eu voi târi lanţul. După ce am să mănânc ceva, sunt 
gata să vă spun mai mult. 

- Şi cum rămâne cu sfera? 

- N-are ce să i se întîmple, am spus eu. În orice caz... ducă- 
se la dracu'... să rămână deocamdată aici. Dacă vine fluxul 
va pluti de minune. 

Complet nedumeriţi, tinerii au ridicat ascultători, pe 
umeri, comorile mele; simţindu-mi picioarele de plumb, am 
pornit în fruntea acestei procesiuni către grupul de case de 
lângă țărm. Pe la jumătatea drumului, ni s-au alăturat două 
fetiţe cu priviri speriate, purtând fiecare câte o sapă iar mai 
târziu a apărut un băieţaş slăbuţ, care fornăia mereu pe 
nas. Îmi amintesc că ducea o bicicletă şi ne-a însoţit vreo 
sută de metri, în flancul nostru drept, apoi a renunţat, 


negăsindu-ne vrednici de interes, s-a urcat pe bicicletă şi a 
pornit pe nisipul neted, în direcţia sferei. 

M-am uitat să privesc în urma lui. 

- Nu se va atinge de ea, zise tânărul cel îndesat, pe un ton 
liniştitor. 

La început, eram apăsat de cenugşiul dimineţii; apoi soarele 
s-a desprins dintre norii întinşi deasupra orizontului şi a 
luminat întreaga lume, transformând marea de plumb în 
valuri scânteietoare. Am început să mă însufleţesc. O dată 
cu soarele, mi-a reapărut clar în faţă uriaşa importanţă a 
ceea ce făcusem şi ceea ce mai aveam încă de făcut. Văzând 
că unul dintre oameni s-a poticnit sub greutatea aurului 
meu, am izbucnit în râs. Cât de umiliţi vor fi oamenii, atunci 
cînd îmi voi lua adevăratul loc în lume! 

Dacă n-aş fi fost sfâşiat de oboseală, m-aş fi amuzat, 
desigur, văzând cum şovăie proprietarul hotelului din 
Littlestone între aurul şi impunătoarea mea suită, pe de o 
parte, şi aspectul meu complet neîngrijit pe de altă parte. 
Dar, în cele din urmă, m-am găsit din nou într-o baie 
omenească; aveam apă caldă şi haine de schimb, mult prea 
mici pentru mine, dar curate, pe care mi le împrumutase 
omuleţul cel binevoitor. Mi-a mai împrumutat şi un brici, 
dar nu m-am hotărât să pornesc la atac împotriva bărbii 
stufoase care-mi acoperea faţa. 

M-am aşezat în faţa unui mic dejun englezesc şi, mâncând 
cu un fel de poftă reţinută, o poftă bătrână de câteva 
săptămâni, lipsită de agresivitate, am început să răspund 
întrebărilor celor patru tineri. Le-am spus adevărul. 

- Ei bine, le-am spus eu, pentru că insistaţi... L-am găsit în 
Lună. 

- În Lună? 

- Da, Luna de pe cer. 

- Ce vrei să spui? 

- La naiba, exact ceea ce spun! 

- Că ai venit chiar din Lună? 

- Exact! Prin spaţiu... În sfera pe care aţi văzut-o. 


Şi am servit o delicioasă felioară de ou. Mi-am notat în 
minte să-mi iau, atunci cînd mă voi întoarce pe Lună, o cutie 
cu ouă. 

Vedeam limpede că ei nu credeau nici un cuvânt din 
spusele mele, dar mă considerau, evident, cel mai onorabil 
mincinos pe care l-au întîlnit vreodată. Au privit unii la alţii, 
apoi şi-au concentrat privirile asupra mea. Probabil că se 
aşteptau să capete, din felul cum mă foloseam de sare, vreo 
lămurire despre persoana mea. Se părea că atribuiau 
oarecare semnificaţie faptului că puneam piper pe ou. Erau 
preocupaţi de aurul turnat în forme atât de ciudate, pe care 
îl cărasem. Bucăţile zăceau acolo, în faţa mea, valorând 
fiecare mii de lire; era evident că nu le furasem, aşa cum n- 
aş fi putut fura, cărând cu mine, o casă sau o bucată de 
teren. În timp ce îmi beam cafeaua şi priveam la feţele lor 
curioase, mi-am dat seama de imensul pustiu al explicaţiilor 
în care ar trebui să mă rătăcesc pentru a mă face din nou 
înţeles. 

- Nu cumva vrei să spui că într-adevăr... începu cel mai 
tânăr dintre ei, pe tonul unui om care vorbeşte cu un copil 
încăpățânat. 

- Dă-mi, te rog, farfuria aceea cu pâine prăjită, i-am spus 
eu, tăindu-i vorba. 

- Dar, ascultă, începu un altul. Nu-ţi închipui că vom crede 
povestea asta! 

- Ah, foarte bine, i-am răspuns, ridicînd din umeri. 

- Nu vrea să ne spună, zise cel mai tânăr dintre ei, cu glas 
scăzut, şi apoi, cu o aparentă de mare calm: îmi dai voie să 
aprind o ţigară? 

Am consimţit, cu un gest cordial, şi mi-am continuat micul 
dejun. Doi dintre ei s-au dus lângă fereastra cea mai 
îndepărtată, privind afară şi vorbind cu glas tare. Un gând 
mi-a trecut brusc prin minte. 

- A încetat fluxul? i-am întrebat. 

Se făcu o pauză; fiecare credea că va răspunde celălalt. 

- Este aproape de reflux, zise omul cel mic şi gras. 


- Ei, în orice caz, am spus eu, nu va pluti prea departe. 

Am tăiat al treilea ou şi am început un mic discurs. 

- Ascultaţi... Vă rog să nu vă închipuiţi că sunt insolent sau 
că vreau să vă torn nişte minciuni sfruntate, sau altceva de 
acest fel. Sunt oarecum obligat să mă exprim concentrat şi 
enigmatic. Înţeleg foarte bine că totul vi se pare destul de 
ciudat şi că în imaginaţia dumneavoastră plutesc tot felul de 
presupuneri. Pot să vă asigur că sunteţi martorii unui 
eveniment memorabil. Dar nu pot, mi-este cu totul imposibil 
să vă dau vreo explicaţie. Aveţi cuvântul meu de onoare că 
am venit din Lună, şi asta este tot ceea ce pot să vă spun... 
Totodată, vă sunt enorm de îndatorat, să ştiţi, enorm... Sper 
că purtarea mea nu v-a jignit în vreun fel oarecare... 

- Oh, nu, câtuşi de puţin! zise cel mai tânăr, pe un ton 
politicos. Înţelegem foarte bine, şi, continuând să mă 
privească ţintă, se lăsă cu scaunul pe spate, până cînd era 
aproape gata să cadă; îşi reveni, cu un oarecare efort. 

- Nici vorbă! zise tânărul cel gras. Nici să nu vă treacă 
prin minte! Şi se sculară cu toţii, împrăştiindu-se prin odaie, 
aprinzându-şi ţigări, şi încercînd să-mi arate că erau foarte 
prietenoşi şi degajaţi, lipsiţi de orice curiozitate în privinţa 
mea sau a sferei. 

- Totuşi, am de gând să ţin sub observaţie vasul de colo, 
spuse unul dintre ei, cu glas scăzut. 

Cred că dacă ar fi reuşit să găsească un pretext, ar fi 
plecat cu toţii, lăsându-mă singur. Am continuat să mănânc 
cel de al treilea ou. 

- Vremea, zise după puţin timp tânărul cel mic şi gras, a 
fost splendidă, nu-i aşa? Nu ştiu de cînd n-am mai avut o 
asemenea vară... 

În clipa aceea se auzi un şuierat, ca şi cînd ar fitrecut o 
rachetă uriaşă! 

Undeva, se auzi spărgându-se o fereastră... 

- Ce-i asta? am strigat eu. 

- Nu cumva...? strigă omul cel mic şi se repezi la fereastra 
din colţul odăii. 


Se repeziră şi ceilalţi. Eu şedeam la masă şi-i priveam... 

Deodată, am sărit în sus, răsturnând cel de al treilea ou, şi 
repezindu-mă la fereastră. Mă fulgerase un gând...... 

- Nu se vede nimic, zise omul cel mic, repezindu-se spre 
uşă. 

- Este băiatul acela! am strigat, cu glasul răguşit şi furios - 
blestematul acela de băiat! Întorcîndu-mă, l-am dat la o 
parte pe chelnerul care tocmai îmi aducea nişte pâine 
prăjită, şi m-am repezit afară din odaie, coborând pe mica 
terasă din faţa hotelului. 

Marea, până atunci liniştită, era acum frământată de 
valuri mari, şi, în jurul locului unde fusese sfera, apa 
clocotea ca în siajul unui vas. Deasupra, se răsucea o mică 
învolburare de nori ca un fum care se împrăştie, iar cei trei 
sau patru oameni de pe țărm priveau în sus, întrebători, 
către punctul de unde se auzise explozia neaşteptată. Şi 
asta era tot! Chelnerul şi cei patru tineri îmbrăcaţi în bluze 
au năvălit afară, în urma mea. De la ferestre şi uşi se 
auzeau strigăte, şi tot felul de oameni neliniştiţi îşi făceau 
apariţia, cu gura căscată. 

O clipă, am rămas acolo, prea copleşit de noua întorsătură 
a lucrurilor, pentru a mă gândi la aceşti oameni. La început, 
eram prea surprins ca să-mi dau seama că s-a petrecut un 
dezastru iremediabil; eram tot atât de năucit ca un om care 
primeşte, absolut din întîmplare, o lovitură puternică. Abia 
mai târziu el începe să-şi dea seama în ce măsură a fost 
lovit. 

- Doamne sfinte! 

Mă simţeam ca şi cum cineva îmi turna spaimă pe ceafă în 
jos. Picioarele mi s-au muiat. Am început să realizez ce 
însemna pentru mine acest dezastru. Era blestematul acela 
de băiat - sus pe cer! Fusesem complet „părăsit”. În sala 
hotelului se afla aurul, singura mea avuţie pe Pământ. Ce se 
va mai întîmpla acum? Mă zbăteam într-o confuzie imensă 
şi de nedezlegat. 


- Spune-mi, se auzi în spatele meu glasul omului cel scund, 
spune-mi, ce-i asta? 

M-am întors pe călcâie şi am văzut douăzeci sau treizeci 
de oameni bombardându-mă cu întrebări mute, cu mii de 
îndoieli şi de suspiciuni. Nu puteam să le suport privirile. 
Am scos un geamăt. 

- Nu pot, am strigat, vă spun că nu pot! Nu sunt în stare! 
Lămuriţi-vă singuri şi.... duceţi-vă la dracu”! 

Făceam gesturi dezordonate. Cel care mă întrebase se 
dădu un pas înapoi, ca şi cum l-aş fi ameninţat. M-am 
năpustit printre ei şi am intrat în hotel. M-am dus în sala de 
mâncare şi am sunat cu furie din clopoțel. L-am înşfăcat pe 
chelner de îndată ce a intrat. 

- Auzi? i-am strigat. Cheamă pe cineva să te ajute şi căraţi 
aceste bare în camera mea, imediat! 

Nu reuşea să mă înţeleagă, iar eu continuam să strig 
furios la el. A apărut un bătrânel, alarmat, cu un şorţ verde 
în faţă, şi împreună cu el doi dintre tinerii îmbrăcaţi în 
flanele. M-am îndreptat spre ei şi le-am cerut să mă ajute. 
De îndată ce aurul a fost dus în camera mea, m-am simţit 
liber să fac scandal. 

- Acum, ieşiţi afară! am urlat eu. leşiţi cu toţii, dacă nu 
vreţi să vedeţi cum înnebuneşte un om în faţa voastră! 

L-am împins pe chelner de umăr, în timp ce el ezita în 
pragul uşii. Apoi, după ce am încuiat uşa în urma lor, mi-am 
scos hainele pe care mi le dăduse omul cel scund, le-am 
aruncat în dreapta şi stânga, şi m-am vârât imediat în pat. 
Am zăcut acolo mult timp, gâfâind şi înjurând ca să mă 
răcoresc. 

Când, în cele din urmă, m-am calmat, am coborât din pat şi 
am sunat chelnerul, ca să-mi aducă o cămaşă de noapte de 
flanelă, whisky, sifon şi câteva ţigări de foi bune. După ce mi 
le-a adus, cu o întârziere exasperantă, care m-a făcut să sun 
de mai multe ori clopoţelul - am încuiat din nou uşa şi m-am 
hotărât să privesc în faţă întreaga situaţie. 


Rezultatul net al marii noastre experienţe se prezenta ca 
un eşec total. Era o înfrângere, şi eu eram singurul 
supravieţuior. Era o prăbuşire totală, iar acum survenise 
dezastrul final. Nu mai aveam altceva de făcut decât să mă 
salvez pe mine şi tot ce mai puteam din planurile mele. Se 
risipiseră, dintr-o singură lovitură fatală, toate intenţiile 
mele de a mă întoarce şi de a-l regăsi pe Cavor. Totul se 
risipise, şi gândul de a mă întoarce pe Lună şi de a aduce 
sfera plină cu aur şi planul de a analiza un fragment de 
Cavorită, pentru a-i descoperi secretul, şi chiar 
eventualitatea de a regăsi cadavrul lui Cavor... 

Nu mai rămăsese nimic, eu eram singurul supravieţuitor. 

Cred că una dintre cele mai fericite idei pe care le aveam 
în împrejurările critice, era să mă duc la culcare. Într- 
adevăr cred că sau mi-aş fi ieşit din minţi, sau aş fi comis 
vreun act fatal, necugetat. Dar, încuiat în cameră şi la 
adăpost de orice întrerupere, puteam să cuget la situaţia 
mea sub toate aspectele şi să-mi fac în voie planuri de viitor. 

Desigur, ştiam precis ce se întîmplase cu băiatul. Se 
furişase în sferă, umblase pe la butoane, închisese 
obloanele de Cavorită, şi îşi luase zborul. Era foarte puţin 
probabil să fi închis capacul şi, chiar dacă o făcuse, şansele 
de a se mai întoarce erau una la mie. Va gravita, împreună 
cu bagajele mele, undeva, prin mijlocul sferei, rămânând 
pentru totdeauna acolo, şi încetând astfel să mai prezinte 
vreun interes pentru oameni, chiar dacă locuitorii vreunui 
colţ îndepărtat al spaţiului ar observa zborul lui fără sfârşit. 
M-am convins foarte repede de acest lucru. Iar în ce 
priveşte responsabilităţile mele, cu cât mă gândeam mai 
mult, cu atât îmi devenea mai limpede că, dacă îmi voi 
vedea liniştit de treabă, nu voi avea de suportat nici un fel 
de consecinţe. Dacă voi fi pus în faţa părinţilor îndureraţi, 
care îşi vor cere băiatul pierdut, voi putea pur şi simplu să 
le cer sfera mea pierdută - sau să-i întreb ce vroiau să 
spună. La început, avusesem viziunea părinţilor şi rudelor 
care plângeau, mă gândisem la tot soiul de complicaţii, dar 


acum îmi dădeam seama că nu trebuia decât să-mi ţin gura, 
şi nimic nu putea să se întîmple. Şi, într-adevăr, cu cât 
şedeam şi fumam, gândindu-mă, cu atât mă convingeam că 
înţelept era să nu mărturisesc nimănui nimic. 

Este dreptul oricărui cetăţean britanic - cu condiţia să nu 
comită vreun rău sau vreo necuviinţă - să apară deodată 
oriunde îi place, oricât de zdrenţăros şi murdar ar vrea să 
fie îmbrăcat, având la el indiferent ce cantitate de aur pur, 
şi nu-i este nimănui permis să-i ceară socoteală sau să-i 
oprească de a proceda astfel. Până la urmă, am formulat 
acest principiu şi l-am repetat de câteva ori, ca un fel de 
Magna Charta a propriei mele libertăţi. 

Imediat ce am rezolvat această problemă am luat în 
cercetare, metodic, anumite aspecte la care nici nu 
îndrăzneam să mă gândesc mai înainte, şi anume cele în 
legătură cu dezastruoasa mea situaţie financiară. Am 
analizat situaţia în linişte, pe îndelete, mi-am dat seama că, 
luîndu-mi un alt nume şi netăindu-mi barba crescută de 
două luni, puteam să reduc la minimum riscurile de a fi 
plictisit de creditorii haini despre care am pomenit mai 
înainte. De la gând şi până la o acţiune hotărâtă şi 
disciplinată, calea era netedă. Procedam meschin, fără 
îndoială, dar aveam altceva de făcut? Eram hotărât să-mi 
păstrez, în orice caz, sângele rece şi demnitatea. 

Am cerut să mi se aducă cele trebuincioase scrisului, şi am 
adresat o scrisoare băncii din Romney - cea mai apropiată, 
după spusele chelnerului - comunicîndu-i directorului că 
doream să deschid un cont şi anunţându-l să trimită două 
persoane de încredere, cu împuternicirea necesară, într-o 
trăsură cu un cal bun, pentru a transporta vreo cincizeci de 
kilograme de aur pe care le aveam la mine. Am semnat 
scrisoarea „Wells”, care mi s-a părut un nume foarte 
respectabil. După aceea, am luat un anuar din Folkestone, 
am ales un croitor şi i-am cerut să-mi trimită un meşter ca 
să-mi ia măsura pentru un costum bej de tweed; am mai 
comandat în acelaşi timp şi o valiză, o trusă de voiaj, ghete 


maro, cămăşi, pălării, şi alte mărunţişuri; am comandat şi 
un ceas. Am expediat scrisorile, am luat cea mai bună masă 
pe care putea să mi-o ofere hotelul, apoi, străduindu-mă să- 
mi păstrez calmul, m-am aşezat să fumez o ţigară de foi. 
Peste un timp, au venit cei doi funcţionari împuterniciţi de 
bancă, au cântărit aurul şi l-au luat cu ei. M-am încuiat în 
cameră, mi-am pus hainele peste cap, ca să nu mai aud nici 
o bătaie în uşă, şi m-am, întins confortabil să dorm. 

Am adormit. O comportare prozaică, fără îndoială, pentru 
primul om care se întorsese din Lună, şi îmi închipui că toţi 
cititorii tineri şi plini de imaginaţie vor fi dezamăgiţi de 
mine. Dar eram îngrozitor de obosit şi de plictisit şi, la 
naiba! ce altceva puteam să fac? Dacă povesteam totul, nu 
aveam, cu siguranţă, nici cea mai mică şansă de a fi crezut, 
şi urmarea ar fi fost, fără îndoială, o serie de plictiseli 
insuportabile. Am adormit. Când, în sfârşit, m-am trezit, 
eram gata să înfrunt întreaga lume, aşa cum fusesem 
obişnuit s-o înfrunt încă de la vârsta cînd am început să 
raţionez. Şi astfel am plecat în Italia, unde scriu acum 
această povestire. Dacă lumea nu o va accepta drept 
relatarea unor fapte reale, poate s-o considere o simplă 
ficţiune. Puţin îmi pasă. 

Acum, cînd povestirea a ajuns la sfârşit, mă gândesc cu 
uimire cât de trecută sub tăcere şi dată uitării a fost 
această aventură. Toţi spun despre Cavor că n-a fost un 
savant prea strălucit, din moment ee şi-a aruncat în aer 
casa, şi pe el însuşi, la Lympne; explozia care a urmat sosirii 
mele la Littlestone este pusă în legătură cu experienţele 
care se fac neîncetat, cu diferite explozibile, la instalaţiile 
militare de la Lydd, la două mile depărtare. Trebuie să 
mărturisesc că până acum nu am făcut cunoscut nimănui 
rolul meu în dispariţia lui Tommy Simmons, cum se numea 
băieţaşul. Mi-ar fi venit destul de greu. Apariţia mea pe 
plaja din Littlestone, în zdrenţe şi cu două bare de aur 
curat, este explicată în diferite feluri, care de care mai 
ingenioase - dar nu-mi pasă ce gândesc oamenii despre 


mine. Se spune că am inventat toată povestea, pentru a 
evita întrebările mai amănunțite despre sursa bogăției 
mele. Aş vrea să-l văd şi eu pe omul care este în stare să 
inventeze o poveste atât de bine construită ca a mea! Ei 
bine, să o ia drept născocire, şi gata! 

Mi-am spus povestea - şi cred că acum va trebui să mă 
obişnuiesc din nou cu necazurile acestei vieţi pământeşti. 
Chiar dacă cineva a fost pe Lună, trebuie totuşi să-şi câştige 
existenţa. De aceea lucrez aici, la Amalfi, la piesa pe care o 
schiţasem înainte de apariţia lui Cavor în viaţa mea, şi 
încerc să-mi reclădesc viaţa, aşa cum a fost înainte de a-l 
cunoaşte pe el. Mărturisesc că îmi vine greu atunci cînd 
razele Lunii îmi intră în odaie să mă concentrez asupra 
piesei. Acum este Lună plină, şi noaptea trecută, am stat 
ceasuri întregi pe pergolă, privind în depărtare la suprafaţa 
strălucitoare care ascunde atât de multe taine, Închipuiţi-vă 
- mese şi scaune, postamente şi bare de aur! La naiba! Dacă 
aş putea redescoperi Cavorita! Dar aceasta nu se întîmplă 
de două ori în viaţă. lată-mă deci într-o situaţie ceva mai 
bună decât la Lympne, şi asta-i tot. Cavor şi-a căutat 
moartea într-un mod mult mai sistematic decât ar fi făcut-o 
oricare altă fiinţă omenească. Astfel se termină povestirea, 
tot atât de definitiv, tot atât de categoric ca şi un vis. Ea se 
aseamănă atât de puţin cu toate celelalte întîmplări ale 
vieţii, multe dintre faptele povestite de mine - salturile, 
hrana, respiraţia greoaie din perioadele de 
imponderabilitate - sunt atât de departe de orice experienţă 
omenească, încât sunt într-adevăr momente cînd, în ciuda 
aurului meu lunar, eu însumi înclin pe jumătate să cred că 
totul n-a fost decât un vis. 


CAPITOLUL XXI. UIMITOAREA COMUNICARE A D- 
LUI JULIUS WENDIGEE 


Când am terminat relatarea întoarcerii mele pe Pământ, la 
Littlestone, am scris „Sfârşit”, am tras o linie fantezistă şi 


am aruncat tocul la o parte, deplin convins că întreaga 
povestire a Primilor Oameni în Lună se sfârşise. Mai mult 
chiar, am dat manuscrisul pe mâinile unui impresar literar, 
împuternicindu-l să-l vândă, am văzut cea mai mare parte a 
povestirii apărând în The Strand Magazine, şi m-am aşezat 
din nou să lucrez la piesa pe care o începusem la Lympne; 
dar sfârşitul încă nu venise. Urmărindu-mă de la Amalfi la 
Alger, mi-a parvenit (sunt cam şase săptămâni de atunci) 
una dintre cele mai surprinzătoare comunicări pe care mi-a 
fost dat s-o primesc vreo dată. Pe scurt, eram informat că 
domnul Julius Wendigee, un electrician olandez, care - în 
speranţa de a descoperi o metodă de comunicare cu Marte 
- experimenta anumite aparate, înrudite cu aparatul folosit 
de domnul Tesla în America, primea zi de zi fragmente 
dintr-un ciudat mesaj în limba engleză, care proveneau în 
mod indiscutabil de la domnul Cavor, din Lună. 

La început, am crezut că totul nu era decât o glumă pusă 
la cale de cineva care văzuse manuscrisul povestirii mele. I- 
am răspuns domnului Wendigee pe un ton glumeţ, dar el 
mi-a răspuns cu o seriozitate care înlătura orice bănuieli şi, 
într-o stare de maximă surescitare, am plecat în grabă de la 
Alger, la micul observator de pe Monte Rosa, unde lucra el. 
Ascultându-i relatările şi văzându-i aparatele - şi mai ales 
mesajele care ne parveneau de la domnul Cavor - ultimele 
mele îndoieli s-au risipit. M-am hotărât pe loc să accept 
propunerea de a rămâne cu domnul Wendigee, pentru a-l 
ajuta la înregistrările zilnice şi pentru a ne strădui amândoi 
să trimitem un mesaj de răspuns spre Lună. Cavor - am 
aflat din mesaje - nu numai că era viu, dar trăia liber în 
mijlocul unei comunităţi aproape inimaginabile de fiinţe cu 
aspect de furnică, o comunitate de oameni furnici, în 
întunericul albastru al peşterilor lunare. Şchiopăta, se pare, 
dar era foarte sănătos - el spunea limpede că se simţea mai 
bine decât se simţise de obicei pe Pământ. Avusese nişte 
friguri, dar fără vreo consecinţă supărătoare! Şi, în mod 


destul de firesc, el părea convins fie că murisem în craterul 
lunar, fie că mă pierdusem în adâncul spaţiului. 

Când primise primul mesaj din Lună, domnul Wendigee 
era antrenat în nişte cercetări de cu totul altă natură. 
Cititorul îşi va aminti, fără îndoială, vâlva pe care a făcut-o 
la începutul secolului vestea că domnul Nikola Tesla, 
celebrul cercetător american în domeniul electricităţii, 
primise un mesaj din Marte. Comunicarea lui a atras atenţia 
asupra unui fapt care era de mult timp familiar oamenilor 
de ştiinţă, şi anume că, dintr-o sursă necunoscută din 
spaţiu, ajung în mod constant pe Pământ nişte unde 
electromagnetice, întru totul asemănătoare celor folosite de 
signor Marconi pentru telegrafia sa fără fir. În afară de 
domnul Tesla, mai mulţi alţi observatori s-au apucat să 
perfecţioneze aparatele de recepţionare şi înregistrare a 
acestor vibrații, cu toate că puţini sunt cei care merg atât 
de departe, încât să le considere cu adevărat ca pe nişte 
mesaje ale vreunui emiţător extraterestru. În orice caz, 
printre aceşti puţini trebuie neapărat să-l socotim şi pe 
domnul Wendigee. El s-a dedicat cu totul, încă din 1898, 
acestui subiect şi, fiind un om cu resurse multiple, şi-a 
construit un observator pe Monte Rosa, într-o poziţie 
favorabilă, din toate punctele de vedere, pentru astfel de 
observaţii. 

Cunoştinţele mele ştiinţifice - trebuie să recunosc - nu sunt 
mari, dar, în măsura în care pot să-mi dau seama, 
dispozitivele domnului Wendigee pentru detectarea şi 
înregistrarea tulburărilor survenite în condiţiile electro- 
magnetice ale spaţiului sunt extrem de originale şi 
ingenioase. Printr-un complex fericit de împrejurări, ele au 
fost montate şi puse în funcţiune cam cu două luni înainte 
ca domnul Cavor să facă prima lui încercare de a comunica 
cu Pământul. Avem deci fragmente din toate comunicările 
lui, începând cu primele. Din păcate, ele sunt doar 
fragmente, şi cea mai importantă dintre toate problemele 
pe care trebuia să le comunice umanităţii, adică 


instrucţiunile pentru prepararea Cavoritei, s-au pierdut, 
dacă le-a transmis vreodată, neînregistrate, în spaţiu. Noi 
n-am reuşit niciodată să-i trimitem un răspuns lui Cavor. De 
aceea, el nu ştia ce am recepționat şi ce nu; de fapt, el nici 
nu ştia dacă pe Pământ cineva luase cunoştinţă de 
eforturile lui de a ne comunica. Dar persistenţa de care a 
dat dovadă trimițând optsprezece comunicări lungi - aşa ar 
fi fost dacă le-am fi primit în întregime - despre Lună şi 
seleniţi arată cât de mult s-a întors cu gândul către planeta 
natală, în cei doi ani de cînd o părăsise. 

Vă puteţi închipui cât de surprins trebuie să fi fost domnul 
Wendigee cînd a descoperit că în înregistrarea tulburărilor 
electro-magnetice se amestecau frazele englezeşti ale lui 
Cavor. 

Domnul Wendigee nu ştia nimic despre ciudata noastră 
călătorie spre Lună, şi, deodată - aceste cuvinte englezeşti 
care veneau din vid! 

Este bine ca cititorul să înţeleagă condiţiile în care au fost 
trimise aceste mesaje. Cu siguranţă că pe undeva, în 
interiorul Lunii, Cavor a avut câtva timp acces la un mare 
număr de aparate electrice, şi se pare că el a construit - 
probabil pe furiş - un emiţător de tipul Marconi. El reuşea 
să-l pună în funcţiune la intervale neregulate: uneori doar 
pentru o jumătate de oră, alte ori timp de trei sau patru ore 
consecutiv. În aceste perioade, el îşi transmitea mesajele, 
fără să ţină seama de faptul că poziţia relativă a Lunei şi a 
punctelor de pe suprafaţa Pământului se schimbă neîncetat. 
Din această cauză - pe lângă inevitabilele imperfecţiuni ale 
aparatelor de recepţie, comunicările lui apar şi dispar 
capricios din înregistrările noastre; devin confuze; se 
„pierd” într-un mod misterios şi cu totul exasperant. În plus 
el nu era un operator experimentat; poate că uitase în 
parte, sau poate că nu stăpânise niciodată prea bine codul 
de care se folosea de obicei, şi cînd obosea sărea cuvinte, 
sau le stâlcea. 


Probabil că am pierdut cam vreo jumătate dintre 
comunicările lui, iar mare parte dintre cele pe care le avem 
sunt defectuoase, întrerupte său indescifrabile, în 
rezumatul care urmează, cititorul trebuie să se aştepte la o 
cantitate considerabilă de goluri, întreruperi şi schimbări 
de subiect. Domnul Wendigee şi cu mine colaborăm la 
întocmirea unei ediţii complete şi adnotate a mesajelor lui 
Cavor, al cărei prim volum, împreună cu o descriere 
amănunţită a instrumentelor folosite, sperăm să apară în 
ianuarie vitor. Va fi o ediţie completă, ştiinţifică; acum se 
publică doar o primă transcriere, populară. Dar rezumatul 
de mai jos este în orice caz suficient pentru a completa 
povestirea şi pentru a da, în linii mari, o idee asupra acestei 
lumi înrudite, atât de apropiată şi totuşi atât de diferită de a 
noastră. 


CAPITOLUL XXII. UN REZUMAI AL PRIMELOR ŞASE 
MESAJE PRIMITE DE LA DL. CAVOR 


Primele două mesaje ale domnului Cavor ar putea foarte 
bine să fie rezervate pentru ediţia completă. Ele relatează 
doar pe scurt - cu unele deosebiri de detalii interesante, dar 
nu de importanţă capitală - simplul fapt al construirii sferei 
şi al plecării noastre de pe Pământ. Tot timpul, Cavor 
vorbeşte despre mine ca despre un mort, dar schimbarea 
atitudinii sale se observă mai ales pe măsură ce se apropie 
de episodul coborârii noastre pe Lună. „Bietul Bedford”, 
spune el despre mine, sau „sărmanul tânăr”, şi se 
condamnă că a împins un tânăr „nepregătit pentru 
asemenea încercări” să-şi părăsească planeta, într-o 
misiune atât de nesigură. Cred că el subapreciază 
contribuţia mea de energie şi capacitate practică la 
materializarea sferei lui teoretice. „Am sosit”, zice el, fără 
să dea despre călătoria noastră prin spaţiu mai multe 
amănunte decât ar fi făcut-o dacă am fi mers cu trenul. 


Apoi, el devine tot mai nedrept faţă de mine. Nedrept, într- 
adevăr, într-o măsură la care nu m-aş fi aşteptat de la un 
om exersat în căutarea adevărului. Aruncînd o privire 
retrospectivă asupra celor scrise de mine despre expediţia 
noastră, trebuie să subliniez că eu am fost mult mai obiectiv 
faţă de Cavor decât a fost el faţă de mine. Eu am atenuat 
foarte puţin şi nu am suprimat nimic. Dar relatarea sa este 
următoarea: 

„În foarte scurt timp s-a dovedit că neobişnuitele 
circumstanţe, precum şi ciudăţenia lumii care ne înconjura 
- pierderea considerabilă a greutăţii, aerul rarefiat dar 
bogat în oxigen, efectele mărite ale efortului muscular 
dezvoltarea rapidă a unor plante stranii din nişte spori 
obscuri, cerul întunecat - îl surescitau peste măsură pe 
tovarăşul meu. Pe Lună, caracterul lui părea că 
degenerează. A devenit impulsiv, nesăbuit şi certăreț. După 
puțin timp, actul lui nebunesc de a devora nişte ciuperci 
uriaşe, cu care ne-am intoxicat, a dus la capturarea noastră 
de către seleniţi - inainte de a avea cea mai mică ocazie de 
a observa mai de-aproape felul lor de a îi...” 

(Vedeţi, el nu suflă nici o vorbă despre propria lui concesie 
faţă de aceste „ciuperci”.) 

Şi mai departe „Am ajuns, împreună cu seleniţii, într-un 
loc greu de trecut, şi Bedford, interpretând greşit anumite 
gesturi ale lor” - frumoase gesturi mai erau! - „s-a lăsat 
pradă panicii. A fost cuprins de furie, a ucis trei dintre ei, şi 
după aceste acte de violenţă am fost nevoit să fug cu el. 
După aceea, ne-am luptat cu un grup de seleniți, care 
încercau să ne bareze drumul, şi am mai ucis şapte sau opt. 
Se vede cât de tolerante sunt aceste ființe după faptul că, 
atunci cînd am fost capturat din nou, nu m-au ucis pe loc. 
Am reuşit să ieşim la suprafaţă şi, pentru a ne mări şansele 
de a regăsi sfera, ne-am despărțit în mijlocul craterului în 
care nimerisem de la început. Dar imediat după aceea am 
dat peste un grup de seleniţi, conduşi de două fiinţe cu 
totul diferite, chiar şi ca formă, de toţi cei pe care îi 


văzusem până atunci. Aveau capete mai mari, trupuri mai 
MICI, şi erau îmbrăcaţi mult mai îngrijit. După ce am reuşit 
să scap câtva timp de ei, am căzut într-o râpă, m-am rănit 
destul de rău la cap şi mi-am deplasat rotula. Văzând că îmi 
vine foarte greu chiar să mă târăsc, am hotărât să mă 
predau - dacă ei îmi vor mai permite s-o fac. Au consimţit 
și, dându-şi seama de starea în care mă aflam, m-au dus cu 
ei din nou în interiorul Lunii. Despre Bedford n-am auzit 
nimic, nu i-am mai văzut nici o urmă şi, după câte am putut 
să aflu, nu l-au mai văzut nici seleniţii. Fie că noaptea l-a 
surprins în crater fie că a găsit sfera, ceea ce este mai 
probabil şi, vrând să mi-o ia înainte, a fugit cu ea. Mă tem 
însă că nu s-a priceput s-o conducă şi şi-a aflat o moarte 
mai lentă în spaţiul nesfârşit.” 

De aici, Cavor mă concediază, urmând să se ocupe cu 
subiecte mai interesante. Mi-ar displace profund să se 
creadă că mă folosesc de poziţia mea de editor, pentru a-i 
denatura povestirea în propriul meu interes, dar sunt 
obligat să protestez împotriva interpretării pe care elo dă 
acestor întîmplări. El nu spune nimic despre acel mesaj 
disperat, scris pe hârtia pătată de sânge, în care spunea, 
sau încerca să spună, o poveste cu totul diferită. Predarea 
demnă, de bună voie, este un aspect cu totul nou al faptelor, 
care i-a venit în minte, trebuie să insist, după ce a început 
să se simtă în siguranţă printre seleniţi; iar în ceea ce 
priveşte intenţia mea de „a i-o lua înainte”, îl las pe cititor 
să hotărască care dintre noi are dreptate. Ştiu că nu sunt 
un om model - n-am pretins niciodată că aş fi. Dar oare sunt 
chiar aşa cum m-a prezentat el? 

În orice caz, cu aceasta se încheie descrierea părţii mele 
negative. De aici încolo, îl pot edita fără nici o rezervă pe 
Cavor, deoarece nici nu mai aminteşte despre mine. 

Se pare că seleniţii cărora li s-a predat, l-au dus într-un 
punct din interior, în josul „unui puţ imens”, cu ajutorul a 
ceea ce el descrie că ar fi „un fel de balon”. Deducem, din 
pasajul oarecum confuz în care el descrie aceste întîmplări, 


ca şi din câteva aluzii ocazionale aflate în mesajele 
următoare, că acest „puț imens” face parte din marele 
sistem de puțuri artificiale care pornesc în jos, din aşa- 
numitele „cratere” lunare, străbătând depărtări de o sută 
de mile, către regiunea centrală a satelitului nostru. Aceste 
puțuri comunică între ele prin tuneluri transversale, se 
deschid în peşteri uriaşe şi în mari spaţii sferice; întreaga 
substanţă a lunii este, pe o distanţă de o sută de mile în 
interior, ca un burete stâncos. „În parte”, zice Cavor, 
„această structură spongioasă este naturală, dar în mare 
parte se datoreşte uriaşei munci a selenițilar din trecut. 
Grămezile mari, circulare, de stânci şi pâmânt excavat, 
care formează aceste mari cercuri în jurul gurilor de 
tuneluri, sunt considerate de astronomii pământeni 
(înşelaţi de o falsă analogie) drept vulcani”. 

Seleniţii l-au dus în josul puţului, cu acel „fel de balon” 
despre care ne-a pomenit, trecînd mai întâi printr-un 
întuneric absolut, şi apoi printr-o regiune de fosforescenţă 
care creştea neîncetat. Mesajele lui Cavor îl arată a fi ciudat 
de nepăsător faţă de amănunte, pentru un om de ştiinţă, 
dar lasă să se înţeleagă că lumina se datora, unor râuri şi 
cascade de apă - „conţinând fără îndoială vreun organism 
fosforescent” - care curgeau tot mai abundent, cu cât 
coborau spre Marea Centrală. Şi, în timp ce cobora, el ne 
spune că, „seleniţii deveneau de asemeni luminoşi”. Şi, în 
sfârşit, departe în jos, el a văzut un lac de foc, fără căldură, 
apele Mării Centrale, strălucind şi frământându-se într-o 
stranie învolburare, „ca un lapte albastru şi luminos, gata 
să fiarbă”. 

„Această mare lunară”, zice Cavor într-un alt pasaj, „nu 
este stătătoare; o maree solară îi imprimă o mişcare 
perpetuă în jurul axei Lunii, şi au loc ciudate furtuni, 
fierberi şi revărsări de ape peste țărm, iar uneori vânturi 
reci şi tunete se înalță din valuri până la drumurile 
aglomerate ale marelui furnicar de deasupra. Lumina se 
produce numai atunci când apa este în mişcare. În 


perioadele rare de calm marea devine neagră. De obicei, 
apele ei se ridică şi coboară într-un fel de agitaţie uleioasă, 
iar stropi şi mase de spumă clocotindă, strălucitoare, 
plutesc în curentul leneş şi vag luminos. Seleniţii 
navighează prin strâmtorile din peşteri şi lagune în bărci 
mici, plate, de forma unei canoe; şi chiar înaintea călătoriei 
mele prin galeriile care duceau la Marele Lunar stăpânul 
Lunii, mi S-a permis să fac o scurtă excursie pe apele Mării 
Centrale. 

Peşterile şi trecătorile sunt, desigur, foarte întortocheate. 
O mare parte nu sunt cunoscute decât de cei mai 
experimentați piloți şi nu rareori se întimplă ca unii seleniți 
să se piardă pentru totdeauna în labirinturile lor. Mi s-a 
spus că prin ungherele mai îndepărtate se ascund creaturi 
bizare, unele atât de teribile şi primejdioase, încât toată 
ştiinţa lunară n-a fost capabilă să le extermine. Există în 
special un animal Rapha, un ghem inextricabil de tentacule 
vânjoase, care, tăiat în bucăţi, se transformă în tot atâtea 
vietăți; şi un altul, 1zee, o lighioană care se repede ca o 
săgeată şi ucide atât de brusc şi de subtil, încât nu poate fi 
văzută niciodată...” 

Urmează o scurtă descriere. 

„În timpul acestei excursii, mi-am amintit ceea ce citisem 
despre Peşterile Mamuţilor; dacă aş fi avut o torță cu 
lumină galbenă, în locul acestui albastru intens, şi un 
vâslaş solid, în locul selenitului cu faţa în formă de coş, 
care supraveghea un motor în spatele bărcii, mi-aş fi 
închipuit că mă întorsesem deodată pe Pământ. Stâncile 
din jurul nostru erau divers colorate, uneori negre, alteori 
de un albastru palid şi striat, şi din cînd în cind fulgerau şi 
scânteiau de parcă am fi fost într-o mină de safire. 
Dedesubt se vedeau peştii fosforescenţi şi fantomatici care 
țâşneau şi dispăreau în adâncul aproape la fel de 
fosforescent. Apoi, o privelişte ultramarină, de-a lungul 
cursului umflat al unuia dintre canalurile de trafic, un 
debarcader şi apoi apoi zărit puţul enorm şi aglomerat, 
cunoscutul drum vertical. 


„Într-un spaţiu larg, plin de stalactite strălucitoare, erau 
ancorate numeroase bărci. Am trecut pe lângă una dintre 
ele şi i-am văzut pe pescarii seleniţi, cu braţe lungi, 
întinzând o plasă. Erau mici, ca nişte insecte cocoşate, cu 
braţe foarte puternice, cu picioare scurte şi crăcânate şi cu 
feţe ca nişte măşti caricaturale. In timp ce trăgeau plasa 
părea lucrul cel mai greu pe care îl văzusem pe Lună; era 
încărcată cu greutăţi - fără îndoială de aur - şi cerea mult 
timp pentru a fi scoasă afară, deoarece în apele acelea 
peştii cei mai mari şi mai buni de mâncat se ascund în 
adâncimi. Peştele din plasă a ieşit la suprafaţă ca un răsărit 
albastru de Lună - o strălucire albastră care arunca fulgere. 

Printre peştii prinşi se afla o creatură neagră, cu ochi 
siniştri, cu multe tentacule, care se zvârcolea cu furie şi a 
cărei apariţie seleniţii au salutat-o cu țipete şi ciripituri. 
Apoi cu mişcări repezi şi nervoase au tăiat-o în bucăți. 
Toate membrele tâiate continuau să se zbată şi să se 
răsucească în modul cel mai groaznic. Mai târziu, cînd am 
fost cuprins de friguri, am visat tot timpul această creatură 
hâdă şi furioasă care se ridica atât de viguroasă şi de 
agitată din apele mării necunoscute. Era ființa cea mai 
sălbatică şi mai primejdioasă dintre toate creaturile pe care 
le-am văzut până acum în lumea din interiorul Lunii... 

Suprafaţa acestei mări trebuie să fie aproape la două sute 
de mile (dacă nu mai mult) sub nivelul suprafeţei exterioare 
a Lunii, toate oraşele din Lună se găsesc, după câte am 
aflat, imediat deasupra Mării Centrale, în peşteri şi galerii 
artificiale asemănătoare acelora pe care le-am descris, 
comunicând cu exteriorul prin enorme puțuri verticale care 
se deschid întotdeauna în ceea ce numesc astronomii 
pământeni „craterele” Lunii. Capacul unei astfel de 
deschizături l-am văzut mai înainte, în timpul rătăcirilor 
care au precedat captivitatea mea. 

Încă nu cunosc prea precis regiunile mai puţin centrale 
ale Lunii. Există un vast sistem de peşteri în care se 
adăpostesc viţeii lunari în timpul nopţii; mai există 
abatoare şi alte instalaţii asemănătoare - într-una dintre 


aceste peşteri, Bedford şi cu mine ne-am luptat cu 
măcelarii seleniţi - şi am văzut şi nişte baloane care 
coborau, încărcate cu carne, din întunericul de sus. Până 
acum am aflat despre toate aceste lucruri tot atât cât ar 
afla într-o perioadă egală de timp un Zulu venit în Londra 
despre rezervele de grâu britanice. Este însă evident că 
puțurile verticale şi vegetaţia de la suprafaţă joacă un rol 
esenţial în ventilarea şi împrospătarea atmosferei din Lună. 
Uneori, şi mai ales prima dată când am ieşit din închisoarea 
mea, sufla un vânt rece, în mod sigur, în josul puțului, iar 
mai târziu, în perioada frigurilor mele, am simţit un vânt 
cald bătând în sus. După vreo trei săptămâni, pe cînd mă 
aflam în interiorul Lunii, am căzut bolnav de nişte friguri 
greu de definit şi în ciuda somnului şi a tabletelor de 
chinină, pe care din fericire le aveam în buzunar am rămas 
bolnav, chinuit de febră, aproape până în momentul când 
am fost dus în palatul Marelui Lunar stăpânul Lunii. 

„Nu voi mai insista asupra jalnicei mele stări”, remarcă el, 
„din perioada de boală”. Cu toate acestea, el continuă cu o 
mare abundență de detalii, pe care eu le omit. 
„Temperatura mea”, spune el spre sfârşit, „a rămas 
neobişnuit de ridicată pe o lungă perioadă de timp şi am 
pierdut orice poftă de mâncare. Aveam intervale cînd eram 
treaz, dar toropit, şi altele când eram chinuit de vise. Imi 
amintesc că la un moment dat eram atât de slăbit, încât 
începusem să am nostalgia Pământului şi devenisem 
aproape isteric. Tânjeam în mod chinuitor după o culoare 
care să întrerupă acest albastru veşnic...” 

Apoi, el revine la problema atmosferei lunare, prinsă ca 
într-un burete. Astronomii şi fizicienii mi-au declarat că tot 
ceea ce afirmă Cavor este în concordanţă absolută cu toate 
cunoştinţele noastre exacte despre Lună. Dacă astronomii 
pământeni ar fi avut curajul şi imaginaţia să tragă o 
concluzie îndrăzneață - spune domnul Wendigee - ei ar fi 
prevăzut aproape tot ceea ce spune Cavor despre structura 
generală a Lunii. Ei ştiu acum destul de sigur că între Lună 


şi Pământ nu sunt în primul rând relaţii de la satelit la 
planeta mamă, ci mai ales relaţiile dintre o soră mai mică şi 
una mai mare, născute din aceeaşi masă, şi deci din acelaşi 
material. Deoarece densitatea Lunii este doar trei cincimi 
din aceea a Pământului, nu poate exista decât o singură 
explicaţie a faptului şi anume că Luna este găurită de un 
enorm sistem de peşteri. Nu era nevoie - spunea Sir Jabez 
Flap, membru al Societăţii Regale, acest spiritual interpret 
al astronomiei - ca să mergem vreodată pe Lună pentru a 
trage asemenea concluzii facile! (Aluzia este îndreptată 
împotriva lui Gruyere, dar, desigur, Sir Jabez Flap ar fi 
trebuit să anunţe de mai înainte cunoaşterea faptului că 
Luna este găurită!) Şi dacă Luna este, de fapt, o imensă 
cavitate, atunci se explică uşor absenţa aparentă a aerului 
şi a apei. Marea se află în interior, în fundul peşterilor, iar 
aerul circulă prin marea reţea de galerii, conform legilor 
elementare al fizicii. Peşterile din Lună sunt, în general, 
locuri foarte aerisite. Pe măsură ce lumina soarelui 
înconjoară Luna, aerul din galeriile exterioare, dinspre 
suprafaţa însorită, este încălzit, presiunea lui creşte, o 
parte se scurge afară, în exterior, şi se amestecă cu aerul 
care se evaporă în cratere (unde plantele îndepărtează 
bioxidul de carbon), în timp ce partea cea mai mare se 
scurge prin galerii, pentru a înlocui aerul contractat de 
suprafaţa răcită, părăsită de soare. Din această cauză, în 
timpul zilelor lunare există o briză constantă spre răsărit, în 
aerul galeriilor exterioare, şi un curent îndreptat în sus, de- 
a lungul puţurilor, circulaţie complicată, în mare măsură 
desigur, de forma variată a galeriilor şi a ingenioaselor 
instalaţii construite de seleniţi... 


CAPITOLUL XXIII. ISTORIA NATURALĂ A 
SELENIŢILOR 


De la cel de al şaselea până la cel de al şaisprezecelea, 
mesajele lui Cavor sunt în cea mai mare parte atât de 


întrerupte şi abundă atât de mult în repetiţii, încât cu greu 
pot să formeze o povestire cât de cât organizată. Ele vor fi 
redate în întregime, desigur, în ediţia ştiinţifică, dar 
deocamdată cred că este mai bine să le rezum, dând cât 
mai multe citate, ca în capitolul precedent. Am supus 
fiecare cuvânt unui serios examen critic, iar scurtele mele 
amintiri şi impresii asupra vieţii lunare mi-au fost de un 
ajutor nepreţuit în interpretarea pasajelor care, altfel, ar fi 
rămas de o obscuritate impenetrabilă. Şi, desigur, interesul 
nostru se îndreaptă mult mai mult asupra straniei 
comunităţi de insecte lunare în mijlocul cărora trăia Cavor, 
ca un oaspete onorat, după cum se pare, decât asupra 
condiţiei fizice din lumea lor. 

Am spus destul de limpede, cred, mai înainte, că seleniţii 
pe care i-am văzut semănau cu omul prin poziţia verticală a 
corpului şi prin numărul membrelor, şi am comparat 
aspectul general al capetelor şi al încheieturilor cu acela al 
insectelor. Am mai menţionat, de asemeni, consecinţa 
specifică a gravitaţiei mai mici de pe Lună asupra 
constituţiei lor fragile. Cavor mă confirmă în toate aceste 
puncte. El îi numeşte „animale”, deşi, desigur, ei nu se 
încadrează în nici o diviziune a clasificării fiinţelor 
pământeşti, şi mai arată că „anatomia insectelor, din 
fericire pentru oameni, n-a depăşit niciodată pe Pământ 
dimensiuni relativ mici”. Cele mai mari insecte terestre, vii 
sau dispărute, nu măsoară, de fapt, mai mult de şase inch-i 
în lungime; „dar aici, în gravitația mai mică a Lunei, o 
creatură care este în aceeaşi măsură şi insectă şi 
vertebrată, se pare că este capabilă să atingă dimensiunea 
unui om, şi chiar mai mare”. 

El nu se referă nici un moment la furnici, dar de-a lungul 
aluziilor lui îmi vine neîncetat în minte furnica, cu 
activitatea ei fără somn, cu inteligenţa ei, cu organizarea 
colectivă şi mai ales prin faptul că dispune, pe lângă cele 
două tipuri, masculul şi femela, întilnite la aproape toate 
celelalte animale, şi de o mare varietate de indivizi lipsiţi de 


sex, lucrătorii, soldaţii şi alţii asemenea, diferind unul de 
altul prin structură, obiceiuri, forţă şi utilizare, dar fiind 
totuşi cu toţii membrii ai aceleiaşi specii. Seleniţii sunt, 
desigur, incomparabil mai mari decât furnicile. În locul 
celor patru sau cinci tipuri diferite care există la furnici, 
seleniţii au un număr aproape nesfârşit de tipuri diferite. 
Am încercat să arăt diferenţele foarte mari observate la 
seleniţii pe care i-am întilnit pe suprafaţa exterioară a Lunii; 
diferenţele în mărime, culoare şi formă erau tot atât de 
mari ca şi diferenţele dintre cele mai deosebite rase de 
oameni. Dar diferenţele pe care le-am remarcat eu sunt 
aproape nimic în comparaţie cu rezultatele observaţiilor lui 
Cavor. Se pare că seleniţii din exterior, pe care i-am văzut 
eu, erau aproape de aceeaşi culoare şi ocupaţie - păzitori 
de viței lunari, măcelari şi alţi asemenea. Dar în interiorul 
Lunii, nebănuite de mine, se află, se pare, sumedenii de 
specii diferite. Luna este într-adevăr, un fel de furnicar 
uriaş. Dar în locul celor cinci tipuri diferite din lumea 
furnicilor, lucrătorul, soldatul, masculul înaripat, regina şi 
sclavul, în lumea lunară se află nu numai sute de 
diferențieri, dar, în cadrul fiecăreia, şi legându-se una de 
alta, există o întreagă serie de trepte intermediare. lar 
seleniţii nu sunt numai mult superiori furnicilor, dar, după 
spusele lui Cavor, ei îi depăşesc chiar şi pe oameni în 
inteligenţă, moralitate şi înţelepciune socială. 

Cavor se pare că a făcut foarte repede această 
descoperire. Din povestirea lui, mai curând deduc decât 
aflu că a fost capturat de paznicii viţeilor lunari, sub 
conducerea unor seleniţi care „aveau cutii craniene 
(capete?) mai mari şi picioare mult mai scurte”. Văzând că 
el nu putea să meargă nici chiar împins cu sulița, ei l-au dus 
cu ei prin întuneric, au trecut pe un pod îngust cât o 
scîndură şi l-au aşezat jos, într-un fel de ascensor. Era de 
fapt un balon - pentru noi fusese, desigur, absolut invizibil 
în întuneric - şi ceea ce noi socotisem drept o simplă 
scândură care mergea în gol era, fără îndoială, trecerea pe 


o pasarelă. Apoi, el coborâse cu balonul spre straturile tot 
mai luminoase ale Lunii. Mai întâi au coborât în linişte, 
întreruptă doar de ciripitul seleniţilor - şi apoi au început să 
se simtă nişte mişcări agitate. După puţin timp, ochii i-au 
devenit atât de sensibili la întuneric, încât a început, să 
vadă din ce în ce mai bine lucrurile din jur, şi în cele din 
urmă contururile vagi au început să capete formă. 

„Închipuiţi-vă un enorm spațiu cilindric”, spune Cavor în 
cel de al şaptelea mesaj, „care avea aproape un sfert de 
milă diametru, luminat foarte slab, la început, şi apoi mai 
luminos, cu trepte mari care şerpuiau pe lângă pereți, într- 
o spirală care se pierdea în jos, într-o adâncime albastră; şi 
din ce în ce mai puternic luminat - fără să-mi dau seama 
cum sau de unde. Gândiţi-vă la golul unei mari scări 
spirale, sau al unui ascensor prin care aţi privit vreodată în 
Jos, şi amplificaţi dimensiunile de o sută de ori. Inchipuiţi- 
vă că îl priviţi în amurg, printr-o sticlă albastră. Inchipuiţi- 
vă că priviţi în jos şi că vă simţiţi extraordinar de uşor 
eliberaţi de orice ameţeală aţi simţi pe Pământ, şi atunci 
veţi simţi ceva din primele mele impresii, în jurul acestui 
puț enorm închipuiţi-vă o galerie largă, mergând într-o 
spirală mult mai abruptă decât s-ar putea concepe pe 
Pământ, şi care forma un drum înclinat, apărat de prăpastie 
doar printr-un mic parapet, care dispărea în cele din urmă 
în perspectiva a două mile distanţă, în jos. 

Privind în sus, am văzut aceeaşi imagine; parcă priveam 
într-un con foarte ascuţit. Un vânt sufla în jos, prin puț, iar 
departe, deasupra capului, mi s-a părut că aud, din ce în ce 
mai Slab, mugetul viţeilor lunari care erau readuşi de la 
păşunea din exterior. De-a lungul galeriilor în spirală erau 
împrăştiaţi numeroşi seleniţi, insecte palide şi uşor 
luminoase, care priveau spre noi sau erau ocupați cu 
treburi necunoscute. 

Mi s-a părut mai întâi că văd un fulg de zăpadă căzând cu 
iuţeală, purtat în jos de briza îngheţată. Apoi, căzând ca un 
fulg de zăpadă, am văzut o făptură mică, un mic om-insectă 


atârnat de o paraşută, coborând cu repeziciune, spre 
părțile centrale ale Lunii. 

Selenitul cu capul mai mare, care şedea lângă mine, 
văzând, după mişcările mele, că privesc într-acolo, mi-a 
arătat cu „mâna ” lui în formă de trompă un fel de ieşitură 
care se zărea mult sub noi; un mic debarcader, ca să mă 
exprim astfel, suspendat în gol. In timp ce se repezea către 
noi, viteza noastră a scăzut rapid, şi în câteva mpmente ne- 
am oprit. Un odgon a fost aruncat şi prins de debarcader şi 
m-am trezit împins jos, pe un loc neted, pe care o mulțime 
de seleniu se îmbulzeau să mă vadă. 

Era o mulţime de nedescris. Brusc, violent, atenţia mi-a 
fost atrasă de faptul că între aceste fiinţe de pe Lună 
existau diferențe uriaşe. 

Într-adevăr, se părea că nu există două exemplare 
asemănătoare în această mulţime care se imbulzea. Se 
deosebeau şi ca formă, şi ca dimensiune! Unii erau umflaţi 
şi înalţi, alţii alergau printre picioarele tovarășilor lor, alții 
se răsuceau şi se târau ca şerpii. Dădeau impresia grotescă 
şi neliniştitoare a unor insecte care ar fi vrut, într-o 
oarecare măsură, să caricaturizeze umanitatea; toți păreau 
să prezinte o exagerare neînchipuită a câte unei trăsături 
particulare; unul avea un uriaş antebraţ drept, un braţ 
enorm, ca un fel de antenă; altul părea numai picioare, 
suspendat parcă pe nişte picioroange; altul proiecta un 
organ enorm în formă de nas lângă un ochi care privea 
tăios şi care îi dădea un aspect surprinzător de omenesc, 
dacă nu-i vedeai şi gura lipsită de orice expresie. Semâna 
cu paiaţele făcute din cleşti de homar. Straniul cap de 
insectă (cu toate că lipseau mandibulele şi antenele) al 
păzitorilor de viței lunari suferise transformări uluitoare; 
era cînd larg şi turtit, cînd lung şi îngust, cînd avea în locul 
frunţii coarne şi alte excrescenţe ciudate, cînd era acoperit 
cu barbă şi despărțit în două, cînd avea un grotesc profil 
uman. Unele cutii craniene erau întinse ca nişte băşici, 
până la dimensiuni uriaşe. Ochii erau de asemeni extrem de 
diferiți, unii ca de elefant, prin micimea şi vioiciunea lor; 


alţii ca nişte găuri uriaşe de întuneric. Frau forme 
uimitoare, cu capete reduse la dimensiuni microscopice şi 
cu trupuri ca o bilă, şi fiinţe fantastice şi fără consistenţă, 
care păreau că există doar ca să susțină nişte ochi uriaşi, 
conturaţi cu alb şi care priveau fix. Şi - ciudăţenie a 
ciudăţeniilor - doi sau trei dintre aceşti fantastici locuitori 
ai unei lumi subterane, o lume adăpostită de soare sau 
ploaie sub nenumărate mile de stâncă, purtau umbrele în 
mâinile lor în formă de tentacule! - umbrele adevărate, 
asemănătoare cu cele de pe Pământ! Şi atunci mi-am 
amintit de paraşutist. 

Aceşti locuitori ai Lunii se comportau exact cum ar face O 
mulțime omenească în împrejurări asemănătoare; se 
îmbulzeau şi se impingeau unii pe alţii, se îmbrânceau ca 
să-şi facă loc, şi chiar se căţărau unii peste alții, pentru a 
reuşi să mă vadă. Din clipă în clipă deveneau mai numeroşi 
şi se împingeau tot mai mult în discurile paznicilor mei” - 
Cavor nu explică ce voia să înţeleagă prin aceste discuri. 
„I0ot mereu, forme noi se impuneau atenţiei mele uluite. 
Apoi mi s-a făcut semn, am fost ajutat să intru într-un fel de 
litieră, ridicată pe umerii unor purtători cu braţe puternice, 
şi astfel am fost purtat prin acest coşmar clocotitor către 
apartamentele care fuseseră pregătite pentru mine. 
Pretutindeni, în jurul meu, erau ochi, fețe, măşti, tentacule, 
un zgomot ca scuturatul unor piei, ca foşnetul aripilor de 
gândaci, şi behăitul şi ciripitul seleniţilor.” 

După câte am înţeles, el a fost dus într-un „apartament 
hexagonal”, unde a rămas închis câtva timp. Mai târziu, i s-a 
acordat mai multă libertate; de fapt, o libertate aproape la 
fel de mare ca în orice oraş civilizat de pe Pământ. Se pare 
că fiinţa misterioasă care este conducătorul şi stăpânul 
Lunii a însărcinat doi seleniţi „cu capete mari” să-l 
păzească, să-l studieze, şi să stabilească cu el orice fel de 
comunicaţie intelectuală posibilă. Oricât ar părea de 
uimitor şi de necrezut, aceste două creaturi, aceşti 
fantastici oameni-insecte, aceste fiinţe din altă lume, au 


reuşit foarte repede să comunice cu Cavor, prin intermediul 
vorbirii pământeşti. 


Cavor îi numeşte Phi-oo şi 'Isi-puff. Phi-oo, spune el, era 
înalt cam de cinci picioare; avea picioare mici şi subţiri, 
lungi cam de optsprezece inch-i, terminate cu labe subţiri, 
întilnite deseori pe Lună. Pe aceste picioare se legăna un 
trup mic, palpitând de pulsaţiile inimii. Braţele, care se 
terminau în formă de tentacule, erau lungi, moi, cu multe 
încheieturi, iar gâtul, extrem de scurt şi de gros, avea, ca de 
obicei, multe articulaţii. „Capul lui”, spune Cavor - făcînd 
aluzie, se pare, la unele descrieri prealabile care s-au 
pierdut în spaţiu - „este de tipul lunar obişnuit, dar 
modificat în mod bizar. Gura, căscată şi lipsită de expresie, 
este neobişnuit de mică, ascuţită în jos; restul figurii se 
reduce la un nas mare şi turtit. De o parte şi de alta se află 
OChii, mici, ca de găină. Ţeasta se întinde într-un glob uriaş, 
iar pielea chitinoasă a păzitorilor de viței lunari este 
înlocuită la el de o simplă membrană, prin care se văd 
desluşit pulsațiile creierului. El este, într-adevăr o creatură 
cu un creier teribil de hipertrofiat, şi cu tot restul 
organismului micşorat, atât relativ cât şi absolut.” În acest 
pasaj, Cavor îl compară, văzut de la spate, cu Atlas care 
susţine globul pământesc. 'Tsi-puff, se pare, era o insectă 
similară, dar cu o „faţă” considerabil prelungită, iar creierul 
fiind hipertrofiat în regiuni diferite, capul nu mai era 
rotund, ci în formă de pară, cu codiţa în jos. Mai existau de 
asemenea în suita lui Cavor purtătorii de litieră, fiinţe 
încovoiate, cu umeri enormi, uşieri în formă de păianjen, şi 
un servitor bondoc. 

Modul în care Phi-oo şi Tsi-puff au atacat problema vorbirii 
a fost destul de simplu. Ei au intrat în „celula hexagonală” 
în care era ţinut Cavor, şi au început să imite fiecare sunet 
pe care îl făcea el, începând cu tusea. Cavor a înţeles foarte 
repede intenţia lor, şi a început să repete cuvintele, arătând 
cu degetul obiectele respective. Procedeul a fost probabil 
întotdeauna acelaşi. Phi-oo îl asculta câtva timp pe Cavor, 
apoi arăta şi el cu degetul şi spunea cuvântul pe care îl 
auzise. Primul cuvânt pe care l-a învăţat a fost „om”, şi al 


doilea „lunar” - folosit, se pare, de Cavor, sub impulsul 
momentului, în loc de „selenit”. De îndată ce Phi-oo era 
sigur de înţelesul unui cuvânt, i-l repeta lui Tsi-puff, care îl 
memora fără greş. În prima şedinţă au învăţat perfect peste 
o sută de cuvinte englezeşti. 

Mai târziu, cei doi seleniţi au adus cu ei un artist care să-i 
ajute cu schiţe şi diagrame, în munca de explicare, întrucât 
desenele lui Cavor erau cam rudimentare. „Acesta”, spune 
Cavor, „era o fiinţă cu un braţ extrem de abil şi cu un ochi 
pătrunzător”, şi se pare că desena cu o iuţeală de necrezut. 

Al unsprezecelea mesaj este, fără îndoială, doar un 
fragment dintr-o comunicare mai lungă. După câteva fraze 
întrerupte, a căror înregistrare este indescifrabilă, el 
continuă: 


„Dar problema îi va interesa doar pe lingvişti; mi-ar lua 
prea mult timp să dau amânuntele lungilor noastre discuţii, 
din care acestea au fost doar începutul, şi mă îndoiesc 
foarte mult dacă aş putea să redau într-adevăr în ordinea 
cuvenită toate întorsăturile şi meandrele pe care le-am 
făcut în încercările noastre de a ne înțelege. Verbele au 
devenit repede un capitol destul de uşor - cel puțin verbele 
active, pe care le putem exprima printr-un desen; unele 
adjective au fost lesne de înţeles, dar cînd am ajuns la 
noţiuni abstracte, la prepoziții şi la tot felul de figuri de stil 
obişnuite, cu ajutorul cărora ne exprimăm de obicei pe 
Pământ, era ca şi cum am fi umblat îmbrăcaţi în corset. 
Aceste dificultăţi au fost într-adevăr de netrecut, până cînd, 
la a şasea lecţie, a venit un al patrulea asistent, o fiinţă cu 
un Cap imens, ca o minge de rugbi, a cărui calitate forte 
era, fără îndoială, să urmărească analogiile complicate. EI a 
intrat cu un aer preocupat, poticnindu-se de un scăunel; 
pentru ca să înţeleagă în ce constau dificultăţile noastre, 
trebuia mai întâi să ţipăm, sau chiar să-l îmbrâncim şi să-l 
înțepăm. Dar de îndată ce înţelegea problema în cauză, o 
rezolva cu o repeziciune uimitoare. Ori de câte ori era 


nevoie de o gândire care depăşea competenţa, fără îndoială 
limitată, a lui Phi-oo, se recurgea la această persoană cu 
capul prelung, iar el îi comunica concluzia numai lui Tsi- 
put pentru a fi memorată; I5i-pulf era depozitul nostru 
lingvistic. Astfel am reuşit din nou să progresăm. 

Mi s-a părut mult, şi totuşi a fost scurt timpul - o chestiune 
de câteva zile - până cind am reuşit într-adevăr să vorbesc 
cu aceste insecte din Lună. Desigur, la început discuţia era 
infinit de obositoare şi exasperantă, dar pe nesimţite am 
ajuns să ne înţelegem. hăbdarea mea ajunsese la limită. Cel 
care se ocupă cu vorbirea este Phi-oo. El vorbeşte cu o 
risipă de „Hm... Hm”, cînd meditează sau face o pauză, şi a 
prins câteva fraze: „Dacă pot spune aşa”, „Mă înţelegi”, cu 
care îşi presară vorbirea. 

Încercând să mi-l prezinte pe artist, mi-a vorbit cam astfel: 

- Hm....Hm... ei... dacă pot spune aşa.... desenează. 
Mănâncă puţin... bea puțin... desenează. Place desenează. 
Nu alt lucru. Urăâşte tot cine nu desenează ca el. Furios. 
Urăşte tot cine desenează ca el mai bine. Urăâşte multă 
lume. Urăşte tot cine nu crede că toată lumea pentru ca să 
deseneze. Furios. Hm. Toate lucrurile înseamnă nu pentru 
el... Numai desenează. El place dumneata... mă înţelegi... 
Nou lucru pentru desenat. Urât... izbitor. Eh? EI - mi-a spus 
întorcindu-se spre Tsi-puff - place aminteşte cuvinte. 
Aminteşte minunat mai mult decăt altul. Gândeşte nu, 
desenează nu... aminteşte. Spune - aici el se adresă 
asistentului său cerându-i să-i amintească un cuvânt - 
istorii... toate lucrurile. El aude odată... spune mereu”. 

„Pentru mine este mai minunat decât aş fi visat vreodată 
să aud aceste creaturi pocite - deoarece, deşi m-am 
familiarizat cu ele, mă izbesc mereu de înfăţişarea lor 
neomenească căutând să-şi apropie tot mai mult şuieratul 
lor de o vorbire pământească coerentă, punând întrebări, 
dând răspunsuri. Am senzaţia că m-am întors din nou la 
perioada fabulelor din copilărie, cînd furnica şi lăcusta 
vorbeau împreună, iar albina făcea pe judecătorul între 
ele...” 


În timp ce aceste exerciţii lingvistice continuau, se pare că 
lui Cavor i se uşurară considerabil condițiile captivității. 
Teama şi neincrederea pe care i-o treziseră nefericitul 
nostru conflict se ştergeau tot mai mult, spune el, „prin 
logica deliberată a tot ceea ce fac... Acum pot să mă duc şi 
să vin după bunul meu plac, iar restricţiile la care sunt 
supus sunt spre binele meu. In acest fel am reuşit să ajung 
la acest aparat şi, ajutat de o fericită descoperire printre 
materialele care sunt împrăştiate prin enorma magazie de 
aici, am reuşit să trimit câteva mesaje. Până acum, nu s-a 
făcut nici cea mai mică încercare de a mă împiedica, deşi i- 
am spus clar lui Phi-oo că semnalizez spre Pământ. 

- Vorbeşti cu celălalt? întrebă el, privindu-mă. 

- Cu alţii, zisei eu. 

- Alții, zise el. Oh, da. Oameni? 

Și mi-am continuat transmisiunile”. 


Pe măsură ce descoperea fapte noi, care îi modificau 
concluziile, Cavor corecta neîncetat relatările sale 
anterioare despre seleniţi, şi în consecinţă citatele care 
urmează trebuie să fie privite cu oarecare rezervă. Ele sunt 
extrase din cel de al nouălea, cel de al treisprezecelea şi cel 
de al şaisprezecelea mesaj şi, cu toate că sunt neclare şi 
fragmentare, probabil că oferă cea mai completă descriere 
pe care omenirea poate spera s-o aibă, timp de câteva 
generaţii, asupra vieţii sociale a straniei comunităţi lunare. 

„În Lună”, spune Cavor, „fiecare cetăţean îşi cunoaşte cu 
precizie locul. EI se naşte în locul respectiv, şi disciplina 
complicată a antrenamentului, educaţiei şi chirurgiei la 
care este supus îl face, în cele din urmă, să fie atât de 
adaptat rolului său, încât nu are nici idei şi nici organe 
pentru vreun alt scop. De ce ar fi altfel? s-ar întreba Phi-oo. 
Dacă, de exemplu, un selenit este destinat să devină 
matematician, profesorii şi educatorii săi îl îndreaptă de la 
bun început către acest domeniu. Ei reprimă în germene 
orice predispoziţie pentru alte ocupații, îi încurajează, cu o 


abilitate psihologică perfectă, numai gustul matematic. 
Creierul lui sau, cel puțin, facultăţile matematice ale 
creierului, se dezvoltă la maximum, iar restul doar atât cât 
este necesar pentru a susține această parte esenţială a 
individului, în cele din urmă, în afară de odihnă şi hrană, 
singura lui plăcere constă în exersarea şi dezvoltarea 
facultății principale, singurul lui interes este să-şi aplice 
cunoștințele, societatea lui este alcătuită numai din ceilalţi 
specialişti ai domeniului său. Creierul îi devine din ce în ce 
mai mare, cel puțin regiunile angajate în matematici; ele se 
dezvoltă tot mai mult şi par să soarbă toată viaţa şi 
vigoarea din restul corpului. Membrele se chircesc, inima şi 
organele digestive se micşorează, fața de insectă dispare 
sub contururile sale umflate. Glasul îi devine un simplu 
scârţâit pentru expunerea formulelor; el pare surd la orice, 
în afară de problemele enunțate corect. Facultatea râsului, 
în afară de descoperirea bruscă a vreunui paradox, i se 
atrofiază; emoția sa cea mai profundă constă în dezvoltarea 
unui nou calcul. Şi astfel, el îşi îndeplineşte scopul. 

Sau, de asemeni, un selenit destinat să fie păzitor de viței 
lunari este împins din cea mai fragedă vârstă să gândească 
şi să trăiască printre viţeii lunari, să-şi găsească plăcerea în 
ştiinţa despre viţeii lunari, să se exerseze în îngrijirea şi 
urmărirea lor. Este antrenat să devină rezistent şi activ, 
ochiul îi este antrenat, educat, să distingă vestmintele 
strâmte, cu contururi ascuțite, care constituie uniforma 
meseriei lui. In cele din urmă, el nu se mai interesează de 
regiunile mai adânci ale Lunii; pe seleniţii care nu se pricep 
ca şi el la îngrijirea viţeilor lunari îi priveşte cu indiferenţă, 
bătaie de joc sau ostilitate. Gândurile îi sunt îndreptate 
numai către păşunile viţeilor lunari, iar dialectul îi este 
compus din termenii tehnici ai meseriei sale. Astfel, el îşi 
iubeşte munca şi îşi îndeplineşte cu o fericire desăvârşită 
datoria care îi justifică existenţa. Şi tot astfel se întîmplă şi 
cu ceilalţi seleniţi - fiecare este o unitate perfectă în 
mecanismul lumii lor... 


Aceste fiinţe cu capete mari, în sarcina cărora cade munca 
intelectuală, formează un fel de aristocrație în această 
societate stranie, şi în fruntea tuturor ca o chintesenţă a 
Lunii, se află acel creier minunat şi gigantic, Marele Lunar; 
în faţa căruia voi fi dus in curând. Dezvoltarea nelimitată a 
inteligenţei în pătura intelectuală se datoreşte faptului că 
în anatomia lunară lipseşte craniul, această ciudată cutie 
de oase care sugrumă dezvoltarea creierului omenesc, 
limitându-i posibilităţile, impunându-i «până aici şi nu mai 
departe». Intelectualii lor se împart în trei categorii 
principale, care diferă în mare măsură între ele, în ceea ce 
priveşte influenţa şi respectul. Aceştia sunt: 
administratorii, din care face parte şi Phi-oo, seleniţi de o 
iniţiativă şi o supleţe intelectuală considerabilă, fiecare 
dintre ei fiind responsabil pentru o anumită cantitate 
cubică a masei lunare; experții, ca gânditorul cu capul în 
formă de minge ovală, antrenați pentru a executa anumite 
operaţii speciale; şi erudiţii, depozitarii întregii ştiinţe. Din 
această, ultimă categorie face parte Tsi-pufi, primul 
profesor lunar de limbi terestre. In privinţa acestora din 
urmă, trebuie să remarcăm un lucru curios şi anume că 
dezvoltarea nelimitată a creierului lunar a făcut inutilă 
inventarea tuturor acelor ajutoare mecanice ale muncii 
cerebrale, care au marcat progresul civilizaţiei omeneşti. 
La ei nu există nici cărți, nici înregistrări de nici un fel, nici 
biblioteci, nici inscriţii. loate cunoştinţele sunt 
înmagazinate în creiere hipertrofiate, aşa cum furnicile 
melifere din Texas îşi înmagazinează mierea în marile lor 
abdomene, în loc de Somerset House şi biblioteca British 
Museum, ei au colecții de creieri vii... 

Am observat că administratorii mai puţin specializaţi se 
interesează foarte mult de mine, ori de câte ori mă 
întâlnesc. Ei se abat din drum ca să mă privească şi să 
pună întrebări, la care le răspunde Phi-oo. li văd mergând 
încoace şi încolo cu o suită de purtători, servitori, crainici, 
paraşutişi, şi aşa mai departe - un grup ciudat, demn de 
privit. Experții, în cea mai mare parte, mă ignorează cu 


desăvârşire, după cum se ignorează şi unii pe alţii sau mă 
remarcă doar pentru a începe o expunere zgomotoasă a 
talentului lor personal. Erudiţii, cu foarte puţine excepții, 
sunt absorbiți într-o stare de mulţumire de sine, 
impenetrabilă, şi apoplectică, din care i-ai putea scoate 
doar negându-le erudiţia. De obicei, ei sunt conduşi de 
îngrijitori şi servitori, de cele mai dese ori nişte făpturi, 
mici şi neîndemănatice, mai ales femeile, care înclin să 
cred că sunt pentru ei un fel de soții; unii dintre savanții cei 
mai profunzi sunt prea mari pentru a se putea mişca 
singuri, şi sunt duşi din loc în lac într-un fel de hârdaie, ca 
nişte piftii tremurătoare, îmbibate cu ştiinţă, care îmi 
trezesc o uimire respectuoasă. Venind către locul unde mi 
se permite să mă distrez cu aceste jucării electrice, am 
trecut tocmai pe lângă unul dintre aceşti savanți, cu un cap 
uriaş, chel, şubred şi cu pielea subţire, dus pe un fel de 
targă grotescă. În faţă şi în spate mergeauă: cei care îl 
purtau, alături de nişte fiinţe cu o faţă în formă de 
trompetă, care îi strigau meritele. 

Am mai vorbit despre suitele care îi însoțesc pe cei mai 
mulţi dintre intelectuali: uşieri, purtători, valeţi, ca nişte 
tentacule şi mușchi exteriori care înlocuiesc plăpândele 
forţe fizice ale acestor minţi hipertrofiate. Purtătorii îi 
însoțesc aproape întotdeauna. Mai există de asemeni şi 
mesageri extrem de iuți, cu picioare ca de paianjeni şi 
„mâini“ pentru apucarea paraşutelor; şi servitori cu nişte 
organe vocale care pot să trezească chiar şi morţii. In afară 
de inteligenţa lor limitată, aceşti subordonați sunt tot atât 
de inerţi şi neputincioşi ca o umbrelă în cuier. Ei există 
doar pentru ordinele de care trebuie să asculte, pentru 
datoriile pe care le au de îndeplinit. 

Aceste insecte care merg în sus şi în jos pe drumurile în 
spirală, care umplu balcoanele ascendente, care trec pe 
lângă mine atârnaţi de paraşute fragile, fac parte, 
presupun, din clasa truditoare. Unii dintre aceştia sunt într- 
adevăr - fără nici o figură de stil - nişte „mâini mecanice”; 
tentacula unică a păzitorului de viței lunari este înlocuită 


cu unul sau două mănunchiuri uriaşe, de trei, cinci sau 
şapte degete pentru apucat, ridicat, condus, restul nefiind 
decât apendice secundare pentru aceste organe principale. 
Unii, care presupun că se ocupă de mecanismele cu bătăi 
de clopot, au nişte urechi enorme, ca de iepuri, chiar în 
dosul ochilor; alţii, care lucrează la delicate operații 
chimice, proiectează în afară un uriaş organ olfactiv; alţii 
au picioare plate, ca nişte pedale, cu încheieturile 
anchilozate; alţii - despre care mi s-a spus că sunt suflători 
de sticlă - au plămânii ca nişte foale. Dar fiecare dintre 
aceşti seleniţi de rând este perfect adaptat la funcția 
socială pe care o îndeplineşte. Munca de precizie este 
făcută de către muncitori formați în acest scop, extrem de 
mici şi de ordonaţi. Pe unii aş fi putut să-i ţin în palma 
mâinii. Există chiar şi un tip de selenit-invârtitor, destul de 
răspândit, a cărui unică datorie şi plăcere este de a furniza 
forța motrice pentru diferite aparate mărunte. Pentru 
supravegherea acestor stări de lucruri, pentru menţinerea 
ordinii şi reprimarea oricărei tendinţe greşite care ar putea 
să ia naştere în mintea cuiva, există creaturile cele mai 
musculoase pe care le-am văzut pe Lună, un fel de poliție 
lunară, fiinţe antrenate din cea mai fragedă vârstă să 
acorde un respect şi o ascultare fără margini celor cu 
capetele umflate. 

Fabricarea acestor diferite soiuri de muncitori este 
probabil un proces foarte curios şi interesant. Incă nu ştiu 
prea multe în această privinţă, dar am dat de curând peste 
câţiva seleniţi tineri, închişi în nişte borcane din care nu 
ieşeau decât membrele superioare; erau comprimaţi pentru 
a deveni îngrijitorii unor maşini de un anumit tip. „Mâna”, 
întinsă prin acest sistem foarte dezvoltat de educaţie 
tehnică, este stimulată prin substanţe iritante şi hrânită 
prin injecții, în timp ce restul corpului rămâne nealimentat. 
Phi-oo, dacă l-am înţeles bine, mi-a explicat că în primul 
stadiu al „specializării“ aceste creaturi mici şi ciudate dau 
semne de suferinţă, în diferitele poziţii în care stau 
gQhemuiţi, dar se obişnuiesc foarte uşor cu soarta lor; el m-a 


dus într-un loc unde erau dresați câțiva mesageri cu 
membrele flexibile. Știu că este absurd, dar aceste aspecte 
ale metodelor lunare de educaţie m-au afectat în mod 
neplăcut. Sper totuşi, că imi voi învinge repulsia şi voi 
putea să mai văd şi alte aspecte ale acestei minunate 
orânduiri sociale. Mâna aceea cu aspect jalnic, care ieşea 
din borcan, părea că îşi cerşeşte pierdutele ei posibilităţi; 
mă obsedează şi acum, cu toate că, până la urmă, 
procedeul este categoric mult mai uman decât metoda 
noastră pământească de a-i lăsa pe copii să devină oameni 
şi apoi să-i transformăm în maşini. 

De curând - cred că era la a unsprezecea sau a 
douăsprezecea vizită pe care am făcut-o acestui aparat - am 
avut o curioasă revelaţie asupra vieţii duse de seleniţii care 
muncesc. Fusesem condus aici pe un drum mai scurt, în loc 
de a coborâ pe galeria spirală şi pe cheiurile Mării 
Centrale. Dintr-o galerie lungă, şerpuită şi întunecată, am 
ieşit într-o peşteră întinsă şi scundă, pătrunsă de un miros 
pământesc şi luminată strălucitor. Lumina venea de la o 
abundentă vegetație, asemănătoare ciupercilor, de culoare 
albicioasă; unele exemplare semănau foarte mult cu 
ciupercile noastre, dar erau înalte cât un om sau chiar mai 
mult. 

- Lunarii mănâncă plantele astea? l-am întrebat pe Phi-oo. 

- Da, hrană. 

- Doamne sfinte! am strigat. Dar asta ce-i? 

Văzusem un selenit excepțional de mare şi de diform care 
şedea întins, nemișcat, printre tulpini, cu faţa în jos. Ne-am 
oprit. 

- Mort? am întrebat eu. 

Până atunci nu mai văzusem pe Lună nici un mort, şi 
devenisem Curios. 

- Nu! exclamă Phi-oo. El... muncitor... nu muncă de făcut. 
Ia puțină băutură atunci... face doarmă... până cînd noi 
nevoie de el. La ce bun el treaz, eh? Nu nevoie el plimbă 
degeaba. 

- Iată încă unul! am strigat eu. 


Și, într-adevăr am descoperit că toată această, vastă 
întindere acoperită de ciuperci era presărată cu seleniţi 
întinşi pe jos, care dormeau, sub efectul unui narcotic, până 
cînd Luna va avea din nou nevoie de ei. Erau zeci şi zeci, de 
toate felurile; pe câţiva dintre ei i-am întors cu faţa în sus şi 
i-am examinat mai bine decât reuşisem s-o fac până atunci. 
Când îi mişcăm, ei începeau să respire zgomotos, dar nu se 
trezeau. Pe unul mi-l amintesc foarte bine, cred că mi-a 
lăsat o impresie mai puternică, din cauză că un joc de 
lumini şi ceva din atitudinea lui îmi sugera o formă 
omenească întinsă la Pământ. Membrele superioare erau 
nişte tentacule lungi şi delicate - se ocupa cu manipularea 
unor obiecte fine - şi atitudinea lui din somn vădea o 
suferinţă resemnată. Fără îndoială, interpretarea mea era 
complet greşită, dar aceasta mi-a fost impresia. Aceeaşi 
senzație neplăcută am avut-o şi în timp ce Phi-oo îl 
împingea din nou în întuneric, printre ciupercile livide şi 
câărnoase, cu toate că, rostogolinău-se, se vedea foarte bine 
că este o insectă. 

Faptul nu ilustrează decât modul irațional în care ne 
căpătăm obiceiurile de a gândi şi a simţi. A-l narcotiza pe 
muncitorul de care nu ai nevoie şi a-l pune la o parte, este 
cu siguranţă mult mai bine decăt a-l arunca afară din 
fabrică, ca să rătăcească pe străzi, muritor de foame. Orice 
comunitate socială complicată cunoaşte în mod necesar o 
oarecare intermitenţă în folosirea muncii specializate 
procedeul seleniţilor prevenea astfel problema şomajului. 
Și totuşi, chiar şi minţile educate în mod ştiinţific sunt atât 
de iraționale, încât şi acum mă obsedează amintirea 
seleniţilor întinşi pe jos, printre arcadele liniştite şi 
fosforescente ale vegetației cărnoase, şi acum evit acel 
drum scurt, cu toate inconvenientele drumului mai lung, 
mai zgomotos şi mai aglomerat. 

Acest drum mă face să ocolesc printr-o peşteră imensă, 
întunecoasă, foarte aglomerată şi gălăgioasă; aici e 
reşedinţa mamelor lumii lunare - albinele regine, cum s-ar 
spune, ale stupului ele privesc prin deschizăturile 


hexagonale ale unui fel de perete în formă de fagure, sau 
se plimbă printr-un mare spaţiu deschis de dedesubt, sau 
îşi aleg jucăriile şi amuletele construite de către bijutierii 
acefalici şi cu degete delicate, care lucrează în nişte căsuțe 
de mai jos - anume pentru a le face plăcere. Ele sunt fiinţe 
cu înfăţişare nobilă, împodobite în mod fantastic şi uneori 
chiar frumos, cu o ţinută mândră şi, în afară de gură, cu 
capete aproape microscopice... 

În privința condiţiei sexelor a căsătoriei şi a felului în care 
se contractează, a naşterilor am reuşit să aflu foarte puțin 
până acum. Având în vedere rapidele progrese pe care le 
face Phi-oo în limba engleză, fără îndoială că ignoranța mea 
va dispare în scurt timp. Cred că, aşa cum se întimplă la 
furnici şi la albine, în această comunitate există o mare 
majoritate de membri cu sex neutru. Desigur, în oraşele 
noastre de pe Pământ există mulţi oameni care nu trăiesc 
niciodată viaţa de procreare, viața naturală a omului. Dar 
pe Lună, ca şi la furnici, acest fapt a devenit o condiție 
normală a rasei; şi întreaga reimprospătare necesară cade 
în sarcina clasei speciale şi nu prea numeroase a 
matroanelor mamele lumii lunare, fiinţe mari şi 
impunătoare, foarte potrivite pentru a purta larva de 
selenit. Dacă nu am înțeles greşit explicaţia lui Phi-oo, ele 
sunt absolut incapabile de a îngriji de puii pe care îi aduc 
pe lume; perioade de indulgență nesăâbuită alternează cu 
dispoziţii de violență agresivă; şi, cât mai repede cu 
putinţă, micile creaturi, care sunt moi, fleşcăite şi de o 
culoare palidă, sunt date în grija unei varietăţi de femele 
celibatare, femei „muncitoare”, se pare, care în unele 
cazuri posedă un creier de dimensiuni aproape masculine. 


Chiar în acest punct, din nefericire, mesajul se întrerupe. 
Oricât de fragmentară şi confuză este materia care 
constituie acest capitol, ea dă totuşi o impresie generală 
asupra unei lumi stranii şi captivante - o lume de care 
lumea noastră va trebui să ţină seama, mai curând sau mai 
târziu. Această picurare intermitentă de mesaj, aceste 


şoapte ale unui ac de înregistrare din întunericul coastelor 
muntoase este prima prevestire a existenţei unor alte 
condiţii decât cele omeneşti, condiţii pe care omenirea nici 
nu şi le-a închipuit până acum. Pe Lună există noi elemente, 
noi mecanisme, noi tradiţii, o avalanşă copleşitoare de idei 
noi, o rasă ciudată cu care va trebui în mod inevitabil să ne 
luptăm pentru supremație - iar aurul este acolo tot atât de 
comun ca fierul sau ca lemnul... 


CAPITOLUL XXIV. MARELE LUNAR 


Penultimul mesaj descrie, uneori chiar cu multe amănunte, 
întîlnirea dintre Cavor şi Marele Lunar, care este 
conducătorul sau stăpânul Lunii. Cavor se pare căa 
transmis cea mai mare parte fără întrerupere; dar în partea 
finală a fost întrerupt. Următorul a venit după un interval 
de o săptămână. Primul mesaj începe astfel: „În sfârşit, pot 
să reiau această...”; apoi devine de neînțeles şi este reluat 
în mijlocul unei fraze. 

Cuvântul care lipseşte din fraza următoare este probabil 
„mulţimea”. Apoi continuă foarte limpede: „devenea tot mai 
densă pe măsură ce ne apropiam de palatul Marelui Lunar - 
dacă pot numi palat o succesiune de excavații. 
Pretutindeni, seleniţii care mă priveau - găuri căscate, 
măşti palide, ochi mari care priveau pe deasupra unor 
tentacule teribile in formă de nas, şi ochi mici sub plăci 
frontale monstruoase; pe jos mişunau şi lâtrau o puzderie 
de creaturi mai mici; peste umeri sau pe sub subţiori se 
întindeau capete groteşti aşezate pe găâturi sinuoase, lungi, 
ca de lebădă. Menţinând un spaţiu liber în jurul meu, 
mergea un cordon de paznici masivi, cu capul în formă de 
găleată; ni se alăturaseră cînd am părăsit vasul cu care 
veniserâm de-a lungul canalelor Mării Centrale. Artistul cu 
creierul mic, cât un purice, ni s-a alăturat şi el, şi un grup 
compact de furnici purtătoare se clătinau împovărate de o 
mulţime de obiecte care au fost considerate necesare 


pentru rangul meu. În ultima parte a călătoriei, am fost dus 
într-o litieră. Era făcută dintr-un metal foarte ductil, care 
mi se părea negru, lucrat în ochiuri şi întreţesut cu bare 
dintr-un metal mai palid; în timp ce înaintam, se grupa în 
jurul meu o procesiune lungă şi complicată. 

În frunte, ca nişte crainici, mergeau patru creaturi, cu faţa 
ca o trompetă, care scoteau nişte sunete ingrozitoare; apoi 
veneau, în faţă şi în spate, nişte scutieri bondoci, ca nişte 
gândaci, şi de fiecare parte un roi de capete savante, un fel 
de enciclopedii însufleţite, care, mi-a explicat Phi-oo, urmau 
să stea în jurul Marelui Lunar pentru a-i da lămuriri. Nu 
exista nici un amănunt al ştiinţei lunare, nici un punct de 
vedere sau metodă de gândire pe care aceste fiinţe 
uimitoare să nu o poarte în capetele lor. Veneau apoi 
paznici, purtători şi creierul, fremătător al lui Phi-oo, dus 
de asemeni pe o litieră. Urma 15i-puft într-o litieră ceva 
mai puţin impozantă; apoi eu, pe o litieră mai elegantă 
decăt oricare alta şi înconjurat de servitorii care îmi 
dădeau hrană şi băutură. După aceea veneau alți trompeți, 
spărgându-mi urechile cu strigăte vehemente, apoi câteva 
creiere mari, corespondenţi speciali sau istoriografi - nu 
ştiu cum ar putea să fie numiţi - însărcinaţi cu observarea 
şi memorarea tuturor detaliilor acestei întrevederi epocale. 
O mulţime de servitori, care purtau şi târau steaguri, 
grămezi de ciuperci parfumate şi diferite simboluri 
curioase, completau procesiunea. Drumul era străjuit de 
portari şi ofițeri în găteli care luceau ca oţelul şi, în spatele 
liniei lor, de fiecare parte, răsăreau capetele şi tentaculele 
mulțimii enorme. 

Trebuie să recunosc că încă nu m-am obişnuit cu efectul 
ciudat pe care îl producea asupra mea înfăţişarea 
seleniţilor, şi nu era de loc plăcut să plutesc pe această 
vastă mare de entomologie surescitată. Câtva timp am 
simţit un fel de groază. O simţisem şi mai înainte, în 
peşterile lunare, cînd m-am trezit la un moment dat fără 
arme şi cu spatele descoperit, în mijlocul unei mulţimi de 
seleniţi, dar atunci senzaţia nu fusese atât de vie. Este, 


desigur, o pornire cât se poate de necontrolată, şi sper să 
reuşesc treptat să mi-o îinfrânez. Dar la un moment dat, în 
timp ce înaintam prin puhoiul mulţimii uriaşe, a trebuit să 
mă agăţ strâns de litieră şi să fac apel la întreaga mea 
voinţă pentru a-mi înnăbuşi un strigăt sau vreo altă 
manifestare de acest fel. A durat cam trei minute; după 
aceea mi-am regăsit din nou cumpătul. 

Am urcat câtva timp spirala unui drum vertical şi apoi am 
trecut printr-o serie de săli imense, cu plafonul în formă de 
cupolă, superb îmbodobite. Apropierea de Marele Lunar se 
făcea în aşa fel încât să dea o vie impresie a măreției sale. 
Sălile - din fericire luminate destul de bine pentru ochii mei 
pământeşti - formau un crescendo abil, bine gândit, de 
spațiu şi decoruri. Efectul dimensiunilor progresive era 
sporit de diminuarea neîncetată a luminii şi de un abur fin 
de parfum care, pe măsură ce înaintam, devenea mai dens. 
In primele săli, lumina vie făcea ca totul să-mi apară 
limpede şi concret. Aveam impresia că înaintez neîncetat 
către ceva mai mare, mai nelămurit şi mai puţin material. 

Trebuie să mărturisesc că toată această splendoare mă 
făcea să mă simt extrem, de meschin şi nedemn. Eram 
nebărbierit, nepieptănat; nu adusesem cu mine briciul şi în 
jurul gurii îmi crescuse o barbă aspră. Pe Pământ am avut 
întotdeauna tendinţa să dispreţuiesc orice atenţie acordată 
persoanei mele, în afară de grija pentru curăţenie; dar în 
împrejurările excepționale în care mă aflam, reprezentând 
planeta şi rasa umană - şi de înfăţişarea mea depindea felul 
în care voi fi primit - aş fi dat orice să am o ținută mai 
îngrijită şi mai demnă. Fusesem atât de convins că Luna 
era nelocuită, încât trecusem complet cu vederea 
asemenea măsuri de prevedere. Eram îmbrăcat într-o haină 
de flanelă, cu pataloni bufanţi şi ciorapi de golf, pătaţi cu 
tot felul de murdării pe care le oferea Luna, papuci (tocul 
celui stâng căzuse), şi o pătură, în care făcusem 0 gaură şi 
mi-o petrecusem peste cap. (Aceste haine, de fapt, le port şi 
acum.) Țepii ascuțiți n-au făcut decât să-mi înrăutăţțească 
aspectul general; la genunchiul pantalonului aveam o 


ruptură nereparată, care bătea la ochi în timp ce şedeam 
aşezat în litieră; ciorapul drept, de asemenea, se răsucea 
cu încăpățânare în jurul gleznei. Sunt pe deplin conştient 
de deserviciul pe care înfăţişarea mea l-a adus umanității, 
şi dacă aş fi putut, prin vreun expedient oarecare, să-mi 
îmbunătăţesc cât de puţin ţinuta, aş fi făcut-o. Dar nu am 
găsit nimic corespunzător. Am făcut tot ce am putut cu 
pătura înfăşurând-o ca pe o togă, iar cât priveşte restul, mă 
țineam atât de drept cât îmi permitea legănarea litierei. 
Închipuiţi-vă cea mai mare sală în care aţi intrat vreodată, 
decorată artistic în faianţă albastră şi albastru deschis, 
luminată, fără să ştii de unde, de o lumină albastră - şi plină 
de creaturi cu aspect metalic, sau de culoare albă-lividă, de 
cele mai diverse forme, după cum am mai amintit. 
Inchipuiţi-vă că această sală se sfârşeşte cu o arcadă 
deschisă, în dosul căreia este o sală şi mai mare, după care 
urmează 0 alta şi mai mare, şi aşa mai departe. La capătul 
perspectivei, un şir de trepte care urcă la nesfârşit, ca 
treptele de la Ara Coeli din Roma. Pe măsură ce te apropii 
de ele, treptele parcă urcă tot mai sus. Dar în cele din 
urmă, am ajuns sub o arcadă imensă şi am zărit capătul 
acestor trepte; acolo, pe tronul lui, se înălța Marele Lunar. 
Fra aşezat într-o strălucire de albastru incandescent. O 
atmosferă ceţoasă umplea sala, astfel încât pereţii păreau 
îndepărtați şi invizibili. Aceasta făcea ca el să pară că 
pluteşte intr-un vid negru-albastru. Mai întâi, părea un nor 
mic, luminos, meditând în tronul său albastru; cutia sa 
craniană probabil că măsura mai mulţi metri, în diametru. 
Un mănunchi de fascicole de lumină albastră veneau din 
spatele tronului, dându-i o strălucire de stea; era inconjurat 
de un halo. În jurul său, mici şi nedesluşiţi în această 
strălucire câţiva servitori care îl sprijineau, iar mai JOS, 
stând în umbră, într-un imens semicerc - subordonații săi 
intelectuali, memoratorii, calculatorii şi cercetătorii, 
linguşitorii şi servitorii, şi toate insectele distinse de la 
curtea lunară. Şi mai jos stăteau uşierii, menajerii, apoi, în 
josul nenumăratelor trepte ale tronului, se aflau oamenii 


din gardă, iar la bază, enormă, variată, nedesluşită, vasta 
mulţime fremătătoare a demnitarilor mai mici de pe Lună. 
Picioarele lor produceau pe podeaua de stâncă un foşnet 

neîncetat, iar membrele lor se mişcau ca, într-un murmulr. 

Când am intrat în penultima sală, muzica s-a înălţat şi s-a 
extins într-o măreție imperială de sunete, iar strigătele 
crainicilor au tăcut... 

Am intrat în ultima şi cea mai mare dintre săli... 

Procesiunea s-a desfăcut ca un evantai. Scutierii şi gărzile 
mele s-au dat în dreapta şi în stânga, iar cele trei litiere 
care ne duceau, pe mine, pe Phi-oo şi pe 15i-pulfi, au 
înaintat, pe o podea întinsă şi lucioasă, până la picioarele 
uriașei scări. Atunci a început un zumzet puternic care se 
amesteca cu muzica. Cei doi seleniţi s-au dat jos, dar mie 
mi s-a cerut să rămân aşezat - ca o cinste specială, 
bănuiesc. Muzica a încetat - murmurul încă se mai auzea - 
şi, prin mişcarea simultană a zece mii de ochi respectuoşi, 
atenția mi s-a îndreptat spre inteligenţa supremă, 
înconjurată de aureolă, care plutea deasupra noastră. 

La început, cînd, am privit prin lumina radiantă, această 
Chintesenţă de creier semăna foarte mult cu o băşică 
subţire, fără trăsături, cu urme vagii unduioase de 
circumvoluţiuni, care se răsuceau vizibil în interior. Apoi, 
sub masa lui enormă, chiar deasupra marginii tronului, am 
zărit - fără să-mi pot reţine o tresărire - nişte ochi minusculi 
care priveau din această strălucire. Nu exista o faţă, ci doar 
nişte ochi, ca şi cum cineva ar fi privit prin două găuri. Mai 
întâi, n-am văzut nimic altceva decât aceşti doi ochi care 
mă priveau fix; apoi am zărit dedesubt un trup de pitic şi 
nişte membre ca de insectă, albe şi zbârcite. Ochii priveau 
în jos, către mine, cu o stranie intensitate, iar partea 
inferioară a globului umflat era încreţită. Nişte mici mâini - 
tentacule, care păreau inutile, mențineau această formă pe 
tron.... 

Era mare. Era vrednic de milă. Am uitat de sală şi de 
mulțime. 


Am fost urcat pe scară, clătinat treaptă cu treaptă. Mi se 
părea că acest creier cu reflexe purpurii, de deasupra 
noastră, se revărsa peste mine şi era pătruns din ce în ce 
mai mult de efectul pe care i-l produceam, apropiindu-mă. 
Servitorii şi ajutoarele care se aflau în jurul stăpânului lor 
păreau că se micşorează şi dispar în strălucirea lui. Nişte 
servitori din umbră erau ocupați să stropească acest creier 
uriaş cu un lichid răcoritor îl fricţionau şi îl sprijineau. În 
ceea ce mă priveşte, şedeam agăţat în litiera legănătoare şi 
priveam ţintă la Marele Lunar, incapabil să-mi iau privirea 
de la el. Şi, în sfârşit, cînd am ajuns pe o mică platformă, 
despărțită doar de vreo zece trepte de scaunul suprem; 
splendoarea confuză, a muzicii a atins culmea şi a încetat, 
iar eu am fost lăsat gol, ca să spun aşa, în această 
imensitate, sub privirea scrutătoare şi liniştită a Marelui 
Lunar. 

Examina primul om pe care îl văzuse vreodată... 

În cele din urmă, mi-am îndreptat privirea spre figurile 
şterse care se aflau în ceața albastră din jurul său, şi apoi 
în josul treptelor, spre seleniţii masaţi, liniştiţi şi atenţi, 
îngrămădiți cu miile în partea de jos. Am fost din nou 
cuprins de o teamă inexplicabilă... care a trecut de îndată. 

După o pauză, a venit salutul. Am fost ajutat să cobor din 
litieră şi am rămas în picioare, stângaci, în timp ce un 
anumit număr de gesturi curioase şi, fără îndoială, profund 
simbolice, erau făcute în numele meu de către doi 
funcţionari subțiri. Roiurile enciclopedice ale savanților 
care mă însoţiseră până la intrarea în ultima sală au apărut 
cu două trepte deasupra mea, în dreapta şi în stânga, gata 
să răspundă la întrebările Marelui Lunar; creierul alb al lui 
Phi-oo s-a aşezat cam la jumătatea distanţei spre tron, într- 
o poziţie din care să comunice cu uşurinţă cu noi, fără să 
întoarcă spatele Marelui Lunar sau mie. 1si-puft a luat loc 
în spatele lui. Nişte servitori îndemânatici au înaintat până 
lângă mine, mergând cu feţele întoarse către strălucitoarea 
Prezenţă. M-am aşezat turceşte, iar Phi-oo şi I5i-Puft au 
îngenuncheat de asemenea, ceva mai sus. S-a făcut tăcere. 


Ochii curtenilor din apropiere se îndreptau de la mine spre 
Marele Lunar şi apoi din nou la mine; prin mulțimile 
nevăzute de dedesubt a trecut un foşnet şi un şuierat de 
aşteptare, apoi a încetat. 

Nu se mai auzea nici un zgomot. 

Pentru prima şi ultima dată de cînd o cunoşteam 
îndeaproape, Luna era liniştită. 

Am auzit un zgomot slab şi tremurăâtor. Marele Lunar mi 
se adresa. Părea că se freacă un deget pe un geam de 
sticlă. 

L-am privit câteva clipe cu atenție şi apoi m-am uitat spre 
vigilentul Phi-oo. Printre aceste fiinţe formate din 
membrane subțiri, mă simţeam ridicul de gros, cârnos şi 
solid; capul meu părea doar fălci şi păr negru. Mi-am întors 
din nou privirea spre Marele Lunar. lăcuse; servitorii sâi se 
agitau, şi suprafaţa lucioasă a creierului său strălucea, 
stropită cu un lichid răcoritor. 

Phi-oo a meditat câteva clipe. L-a consultat şi pe T5i-Puft. 
Apoi a început să-şi fluiere cuvintele, în engleză - la început 
puțin cam nervos, astfel încât nu se înţelegea prea bine: 

- Hm... Marele Lunar... dorea să spună... doreşte să 
spună... Inţelege că eşti... hm... oameni... că eşti un om de 
pe planeta Pământ. Doreşte să spună că eşti bine venit... 
bine venit... şi doreşte să afle... afle, dacă pot spune aşa... 
starea lumii voastre... şi motivul pentru care ai venit aici. 

Se opri. Eram pe punctul să răspund, cînd el continuă. A 
făcut câteva observaţii al căror sens nu era prea limpede, 
dar înclin să cred că avea intenţia să-mi adreseze câteva 
complimente. Mi-a spus că Pământul este pentru Lună ceea 
ce Soarele este pentru Pământ, şi că seleniţii doresc foarte 
mult să afle despre Pământ şi oameni. Apoi mi-a vorbit, fără 
îndoială tot ca un compliment, despre mărimea şi diametrul 
relativ al Pământului şi al Lunii, şi despre uimirea şi 
curiozitatea cu care seleniţii au privit întotdeauna planeta 
noastră. Am meditat câteva clipe cu ochii plecați, şi m-am 
hotărât să răspund că şi oamenii se întrebau ce ar putea să 
se afle pe Lună, şi că o socotiseră moartă, nebănuind toată 


măreţia pe care eu o aveam chiar atunci în faţă. Marele 
Lunar în semn de consideraţie, şi-a rotit fascicolele 
luminoase, şi prin imensa sală s-au auzii şuieratul, şoaptele 
şi foşnetele provocate de vorbele mele. Apoi, el a continuat 
să-i pună lui Phi-oo câteva întrebări la care era mai uşor de 
răspuns. 

Mi-a explicat că înțelegea de ce trăim pe suprafaţa 
Pământului, că aerul şi marea noastră se aflau la exteriorul 
globului; aceste cunoştinţe el le avea mai de mult, de la 
specialiştii săi astronomi. Era foarte dornic să capete 
informaţii mai amănunțite asupra ceea ce numea el 
«această stare extraordinară de lucruri», deoarece, după 
soliditatea Pământului, se crezuse intotdeauna că nu poate 
fi locuit. Mai întâi a vrut să afle temperaturile extreme la 
care sunt supuse ființele pământeşti şi s-a interesat foarte 
mult de ceea ce i-am spus despre regimul de nori şi de ploi. 
Imaginaţia i-a fost ajutată de faptul că atmosfera lunară din 
galeriile exterioare este de multe ori foarte ceţoasă în 
timpul nopții. Părea surprins de faptul că noi nu socoteam 
lumina solară prea intensă pentru ochii noştri şi a părut 
interesat de încercarea mea de a-i explica că pentru noi 
bolta cerească era de culoare albăstruie, din cauza, 
refracției aerului; dealtfel, mă indoiesc că a înţeles, prea 
bine, acest lucru. l-am explicat cum irisul ochiului omenesc 
poate, contracta pupila, ca să apere delicata structură 
internă de excesul luminii solare, şi mi s-a permis să mă 
apropii la câţiva paşi de această Prezenţă, ca să poată 
observa structura ochiului omenesc. Aceasta a dus la o 
comparaţie între ochii lunari şi cei omeneşti. Primii nu 
numai că sunt extrem de sensibili la orice fel de lumină pe 
care o pot vedea oamenii, dar ei văd şi căldura, şi orice 
diferenţă, de temperatură din lună face ca obiectele să 
devină vizibile. 

Irisul era un organ cu totul nou pentru Marele Lunar; 
Citeva clipe, s-a amuzat trimițându-mi razele drept în faţă 
și privind cum mi se contractau pupilele. Ca urmare, câteva 
clipe am fost orbit... 


Dar în ciuda acestei neplăceri, găseam, pe nesimţite, ceva 
liniştitor în raționalitatea acestui schimb de întrebări şi 
răspunsuri. Puteam să-mi închid ochii, să mă gândesc la 
răspuns, şi aproape să uit câ Marele Lunar nu avea o faţă... 

După ce am coborât din nou la locul meu, Marele Lunar 
m-a întrebat cum ne adăposteam de căldură şi de furtuni, 
iar eu i-am expus arta de a clădi case şi de a construi 
mobile. Aici ne-am rătăcit în neînţelegeri şi contradicții, 
datorate în mare parte, trebuie să admit, exprimării mele 
haotice.O bună bucată de vreme am avut mari dificultăți ca 
să-l fac să înțeleagă natura unei case. Pentru el şi pentru 
ceilalţi seleniți părea, fără îndoială, lucrul cel mai bizar din 
lume ca oamenii să-şi construiască case, cînd puteau să 
coboare în peşteri, iar lucrurile s-au complicat şi mai mult 
cînd am încercat să-i explic că oamenii au început prin a-şi 
avea locuinţele în peşteri, şi că îşi construiau şi acum sub 
suprafaţa Pământului căi ferate şi multe alte întreprinderi. 
Cred, că dorinţa de a fi prea complet m-a făcut să devin 
confuz. De asemeni, m-am încurcat rău de tot cind am 
încercat, în mod nechibzuit, să-i explic problema minelor. În 
cele din urmă, lăsând acest subiect neterminat, Marele 
Lunar m-a întrebat ce făceam noi cu interiorul Pământului. 
Un val de şoapte şi şuierături a trecut până în cel mai 
îndepărtat colţ al imensei adunări, cînd au aflat că noi, 
oamenii, nu ştim absolut nimic despre ceea ce conţine 
Pământul pe care s-au dezvoltat nesfârşitele generații ale 
strămoşilor noştri. De trei ori a trebuit să repet că din toate 
cele 4.000 de mile de materie dintre suprafaţa şi centrul 
Pământului oamenii nu cunoşteau decât o mică parte, până 
la adâncimea de o milă, şi aceasta foarte vag. Marele Lunar 
m-a întrebat de ce mai venisem pe Lună, din moment ce 
abia ne cunoşteam propria noastră planetă, dar apoi nu mi- 
a mai cerut o explicaţie mai amplă, fiind prea dornic să afle 
noi amănunte care contraziceau ştiinţa lor. 

S-a întors la problema vremii, şi am încercat să-i descriu 
schimbarea neîncetată a aerului, zăpada, înghețul şi 
uraganele. 


- Dar cînd vine noaptea, întrebă el, nu este frig? 

I-am spus că era ceva mai rece decât în timpul zilei. 

- Şi atmosfera voastră nu îngheaţă? 

I-am spus că nu; că niciodată nu era un frig atât de mare, 
pentru că nopțile noastre sunt scurte: 

- Nici măcar nu se lichefiază? 

Fram pe punctul să spun «nu», dar m-am gândit că măcar 
o parte a atmosferei noastre, vaporii de apă, câteodată se 
lichefiază, şi formează roua, alteori îngheaţă şi formează 
bruma - un proces perfect analog cu îngheţul întregii 
atmosfere exterioare a Lunii, în timpul lungii ei nopţi. L-am 
explicat acest lucru, şi apoi Marele Lunar a început să 
discute despre somn. Căci nevoia de somn, care vine cu 
atâta regularitate, la fiecare douăzeci şi patru de ore, la 
toate fiinţele, face de asemeni parte din moştenirea noastră 
pământească. Pe Lună, ei se odihnesc doar la intervale rare 
şi după eforturi excepţionale. Apoi am încercat să-i vorbesc 
despre splendoarea liniştitoare a unei nopți de vară; am 
trecut la descrierea animalelor care pradă în timpul nopții 
şi dorm în timpul zilei. I-am spus despre lei şi tigri, dar se 
pare că aici am ajuns la un punct mort. Pe Lună nu există, 
în afară de străfundurile apelor creaturi care să nu fie cu 
totul domesticite şi supuse voinţei seleniților şi aşa a fost 
din vremuri imemoriale. Există monştri acvatici, dar nu 
fiare sălbatice, şi ideea unor animale mari şi puternice care 
există afară, în noapte, este greu de înțeles pentru ei”. 


De aici, pe o distanţă de vreo douăzeci de cuvinte sau mai 
mult, înregistrarea este prea întreruptă pentru a o putea 
transcrie. 

„Apoi a discutat cu însoțitorii săi, probabil despre ciudata 
superlicialitate şi lipsă de rațiune a omului, care trăieşte 
doar la suprafaţa unei lumi, o creatură supusă valurilor; 
vânturilor şi tuturor capriciilor văzduhului, care nu poate 
nici măcar să se organizeze pentru a înfrunta fiarele care îi 
devorează seminţia şi care totuşi îndrăzneşte să invadeze o 
altă planetă. In timpul acestei discuţii aparte, eu am rămas 


pe gânduri şi apoi, la dorinţa sa, i-am vorbit despre 
diferitele categorii de oameni. El mă iscodea cu tot felul de 
întrăbări: 

- Şi pentru toate felurile de muncă aveţi acelaşi fel de 
oameni? Dar cine gândeşte? Cine guvernează? 

I-am vorbit în câteva cuvinte despre metoda democratică. 

După ce m-a ascultat, el a ordonat să i se împrăştie pe 
frunte lichide răcoritoare; şi apoi, crezând că nu înţelesese 
bine, mi-a cerut să-i repet explicaţia. 

- Atunci, ei nu fac fiecare lucruri diferite? întrebă Phi-oo. 

Am admis că unii sunt gânditori şi alţii funcţionari, unii 
vânează, alţii sunt mecanici, alţii artişti, alţii muncitori. 

- Dar toţi guvernează, am spus eu. 

- Și ei nu au înfăţişări diferite, potrivite cu îndatoririle lor 
diferite? 

- Nici una care să se poată vedea, în afară poate de 
îmbrăcăminte. Poate că şi minţile lor diferă puțin - am 
adăugat. 

- Minţile lor probabil că diferă foarte mult, zise Marele 
Lunar deoarece altfel ar vrea toți să facă aceleaşi lucruri. 

Pentru a mă pune oarecum de acord cu prejudecățile sale 
i-am Spus că presupunerea sa era justă. 

- Totul este ascuns în creier - i-am spus eu - dar 
diferenţele vin tocmai, acolo. Poate că dacă ar vedea cineva 
minţile şi sufletele oamenilor ei ar fi tot atât de variați şi 
deosebiți ca şi seleniţii. Există oameni mari şi oameni mici, 
oameni care pot ajunge departe şi oameni care pot merge 
repede; oameni zgomotoşi, cu mintea ca o trompetă, şi 
oameni care îşi pot aminti fără să gândească...” 

(Aici sunt trei cuvinte neclare.) 

„El m-a întrerupt pentru a-mi aminti una dintre afirmațiile 
mele precedente: 

- Dar ai spus că toţi oamenii guvernează? insistă el. 

- Până la un punct, am răspuns eu. Mi-e teamă însă că am 
provocat şi mai multă confuzie cu explicaţia mea. 

EI se opri asupra unui fapt care l-a izbit. 


- Vrei să spui, întrebă el, că nu există nici un Mare 
Pământean? 

M-am gândit la diferiţi oameni, dar l-am asigurat, în cele 
din urmă, că nu există, nici unul. l-am explicat că 
aristocrații şi împărații pe care i-am încercat pe Pământ au 
sfârşit de obicei în băutură, viciu sau violenţă, şi că anglo- 
saxonii, 0 secţiune mare şi influentă a poporului de pe 
Pământ, din care făceam şi eu parte, nu au de gând să mai 
încerce acest sistem. Marele Lunar a rămas mai mult decât 
uimit. 

- Dar cum păstraţi voi înțelepciunea pe care aţi câştigat- 
0? întrebă el. 

I-am explicat felul în care ne ajutam...” 

(Aici lipseşte un cuvânt, probabil „creierul”.) 

„nostru limitat, cu ajutorul bibliotecilor. I-am explicat cum 
se dezvolta ştiinţa noastră prin munca unită a nenumărați 
oameni mărunți; el n-a făcut nici un comentariu, decât că, 
în ciudă sălbăticiei noastre sociale, stăpâneam, în mod 
evident, multe cunoştinţe, deoarece altfel n-am fi putut să 
ajungem pe Lună. Totuşi contrastul era foarte bine marcat. 
Cu ajutorul ştiinţei, seleniţii se dezvoltau şi se transformau; 
omenirea îşi înmagazina cunoştinţele, dar oamenii 
rămâneau brute - educate. Ela zis că această...” 

(Aici, un scurt fragment al mesajului este neclar.) 

„Apoi mi-a cerut să-i descriu cum circulăm, pe Pământul 
nostru, şi i-am vorbit despre trenuri şi vase. Pentru câteva 
clipe, el n-a putut să înţeleagă că am descoperit folosirea 
aburilor abia de o sută de ani; când a înţeles, a rămas 
extrem de uimit. Trebuie să menţionez că seleniţii se 
folosesc de ani, în măsurarea timpului, la fel cum facem noi 
pe Pământ, cu toate că eu nu pot să înţeleg nimic din 
sistemul lor numeral. Aceasta însă nu are importanţă, 
pentru că Phi-oo îl înţelege pe al nostru. Apoi am continuat 
să-i spun că omenirea locuieşte în oraşe numai de nouă sau 
zece mii de ani, şi că noi nu suntem încă uniţi într-o singură 
societate frățească, ci sub diferite forme de guvernământ. 
Aceasta l-a nedumerit enorm pe Marele Lunar deşi n-a 


înţeles de la început. Mai întâi el crezuse că era vorba doar 
de împărțiri administrative. 

- Statele şi imperiile noastre nu sunt decât nişte schițe 
grosolane ale unei orânduiri care va exista într-o bună zi, - 
i-am Spus eu - şi astfel am ajuns să.-i...”.... 

(În acest punct, o parte a mesajului, care reprezintă vreo 
treizeci sau patruzeci de cuvinte, este în întregime 
indescifrabilă.) 

„Marele Lunar a fost foarte impresionat de nebunia 
oamenilor de a menţine inconvenientul limbilor diferite. 

- Ei vor să comunice între ei, şi totuşi nu vor să comunice, 
zise el, şi apoi mă întrebă amănunţit, o bună bucată de 
timp, în legătură cu războaiele. 

La început, a rămas mirat şi neîncrezător. 

- Vrei să spui - întrebă el, aşteptând o confirmare - cei 
umblaţi pe suprafaţa Pământului vostru... acest Pământ ale 
cărui bogății abia aţi început să le zgăâriaţi... omorându-vă 
unii pe alţii pentru o bucată de mâncare? 

I-am răspuns că exact aşa se întîmplă. 

Mi-a cerut amănunte care să-i ajute imaginația. 

- Dar vasele şi bietele voastre oraşe mici nu au de suferit? 
întrebă el, şi mi-am dat seama că distrugerea proprietăților 
şi bunurilor părea să-l impresioneze aproape tot atât de 
mult ca şi uciderea oamenilor. vorbeşte-mi mai mult - 
continuă Marele Lunar - descrie-mi prin imagini. Nu pot să 
concep aceste lucruri. 

Și astfel, o bucată de timp, i-am povestit, deşi cam în silă, 
despre războaiele Pământeşti. 

I-am vorbit despre avertismente şi ultimatumuri, despre 
aşezarea şi marşul trupelor. I-am dat o idee despre 
manevre, poziţii şi pornirea luptei, i-am vorbit despre asedii 
şi asalturi, despre foametea şi mizeriile din tranşee, şi 
despre santinelele care îngheaţă în zăpadă. I-am spus 
despre panică şi atacul prin surpriză, despre rezistenţțele 
disperate şi despre speranţele zadarnice, despre urmărirea 
nemiloasă a fugarilor şi despre morţii de pe câmpul de 


bătaie, i-am vorbit, de asemeni, despre trecut, despre 
invazii şi masacre, despre huni şi tătari, despre războaiele 
lui Mahomed, despre califi şi cruciade. Și în timp ce 
vorbeam, iar Phi-oo traducea, seleniţii gungureau şi 
murmurau, cuprinşi de o emoție tot mai puternică. 

Le-am spus că un cuirasat poate să tragă un proiectil de o 
tonă la distanță de douăsprezece mile şi să străpungă O 
placă de fier de douăzeci de picioare; i-am vorbit despre 
dirijarea torpilelor sub apă. Am continuat, descriind un tun 
Maxim în acţiune, şi ceea ce îmi puteam eu imagina din 
bătălia de la Colenso. Marele Lunar era atât de 
neîncrezător încât a întrerupt traducerea celor spuse de 
mine, pentru a-mi cere să-i confirm. Ei se îndoiau mai ales 
de descrierea pe care am făcut-o despre oamenii care 
aclamau şi se bucurau în timp ce mergeau la luptă. 

- Dar, desigur, lor nu le place! traduse Phi-oo. I-am 
asigurat că oamenii din rasa mea considerau lupta drept 
cea mai glorioasă experienţă a vieţii; întreaga adunare a 
rămas uluită. 

- Dar la ce este bun acest război? întrebă Marele Lunar 
insistând asupra temei. 

- Oh! Cât priveşte bun - am spus eu - el reduce populația! 

- Dar de ce este nevoie să...? 

Se făcu o pauză, i se împrăştiară lichide răcoritoare pe 
frunte, şi apoi vorbi din nou.” 


În acest punct, începe brusc să predomine în înregistrare 
o serie de ondulaţii care au apărut, supărător, încă de la 
pasajul cînd Cavor menţionează tăcerea care s-a făcut 
înainte de a începe să vorbească Marele Lunar. Aceste 
ondulaţii sunt, evident, rezultatul unor radiaţii de 
provenienţă lunară, şi apropierea lor persistentă de 
semnalele alternative ale lui Cavor ne duce cu gândul la un 
operator care încerca în mod deliberat să suprapună cele 
două emisii, făcînd astfel ca mesajul lui Cavor să devină 
indescifrabil. La început, ele sunt mici şi regulate, astfel, 


încât cu puţină grijă şi cu pierderea doar a câtorva cuvinte, 
am reuşit să descifrăm mesajul lui Cavor; apoi devin tot mai 
ample şi mai mari, şi, în cele din urmă, devin de o 
neregularitate care produce impresia că se mâzgălesc nişte 
rânduri scrise. O bună bucată de timp nu se poate descifra 
nimic din aceste semne care merg într-un zigzag nebun; 
apoi, brusc, întreruperea dispare, lasă câteva cuvinte clare, 
apoi începe din nou şi continuă în tot restul mesajului, 
ştergând complet tot ceea ce încerca să transmită Cavor. 
Dacă intervenţia este într-adevăr voită, de ce au preferat 
seleniţii să-l lase pe Cavor să-şi continue transmiterea 
mesajelor, ignorând cu totul faptul că mesajele lui erau 
şterse - cînd stătea în puterea lor, şi era mult mai uşor şi 
mai convenabil, să-l împiedice oricînd de a mai transmite? 
Este o întrebare la care nu pot să răspund. Cred, însă, că ei 
i-au făcut mesajele indescifrabile, şi asta este tot ceea ce 
pot spune. Ultima frântură din descrierea Marelui Lunar 
începe, în mijlocul unei fraze: 


„M-a întrebat foarte amănunţit despre secretul meu. În 
scurt timp am reuşit să mă înţeleg cu el şi-să elucidez, în 
cele din urmă, ceea ce fusese pentru mine o enigmă, încă 
de cind mi-am dat seama cât de vaste le sunt cunoştinţele, 
şi anume cum se face că nu au descoperit niciodată 
Cavorita. Am aflat că ei o cunosc, teoretic, dar au privit-o 
întotdeauna ca pe o imposibilitate practică, deoarece pe 
Lună nu există helium, şi heliumul...” 


(Peste ultimele litere ale cuvântului helium apare din nou 
urma de ştergere. Observaţi cuvântul „secret”, căci pe 
acest cuvânt, şi numai pe el, îmi bazez interpretarea 
ultimului mesaj - şi eu, şi domnul Wendigee îl considerăm ca 
atare - pe care trebuie să ni-l trimită cîndva.) 


CAPITOLUL XXV. ULTIMUL MESAJ TRIMIS DE 
CAVOR SPRE PAMANI 


În acest mod nesatisfăcător se termină penultimul mesaj al 
lui Cavor. Parcă îl vezi acolo, departe, printre aparatele lui 
scăldate în lumină albastră, continuînd să ne semnalizeze 
până în ultima clipă, fără să ştie că o cortină de confuzie s-a 
coborât între noi; cu totul neştiutor, de asemeni, de 
primejdia finală care încă de pe atunci se furişa asupra lui. 
Dezastruoasa lui lipsă de bun simţ obişnuit îl făcuse să se 
trădeze cu totul. Vorbise despre război, vorbise despre 
toată forţa şi violenţa iraţională a oamenilor, despre 
agresiunile lor nesăţioase, despre neobosita zădărnicie a 
conflictelor dintre ei. El umpluse întreaga lume lunară cu 
această imagine a rasei umane şi, sunt sigur, a admis apoi 
că depindea numai de el - cel puţin pentru foarte multă 
vreme - posibilitatea ca alţi oameni să ajungă pe Lună. 
Atitudinea pe care o va adopta raţiunea rece, inumană a 
Lunii mi se pare destul de clară; cred că a avut şielo 
bănuială, apoi probabil că şi-a dat seama, dintr-o dată, 
extrem de limpede. i-l poţi închipui mergând încoace şi 
încolo prin Lună, regretând din ce în ce mai profund fatala 
lui indiscreţie. Un timp, Marele Lunar a reflectat, fără 
îndoială, la noua situaţie, lăsându-l pe Cavor la fel de liber 
ca şi până atunci. Ne închipuim că diverse obstacole l-au 
împiedicat să se întoarcă la aparatul său electro-magnetic, 
după ultimul mesaj pe care l-am redat. Cîteva zile, n-am 
primit nimic. Probabil că avea noi audienţe, şi încerca să-şi 
tempereze afirmaţiile precedente. Cine poate să ştie? 

Apoi, deodată, ca un strigăt în noapte, ca un strigăt după 
care urmează o mare tăcere, a venit ultimul mesaj. Este cel 
mai scurt fragment, doar începuturile întrerupte a două 
fraze. 

Prima era: 

„Am fost nebun cînd i-am vorbit Marelui Lunar despre...” 

A urmat un interval de aproape un minut. Ne putem 
imagina o întrerupere venită dinafară. Cavor s-a îndepărtat 
de aparat - un moment de îngrozitoare ezitare printre 


grămezile confuze de aparate din peştera întunecoasă, 
luminată în albastru - a revenit grăbit lângă aparat, plin de 
o hotărâre care întârziase prea mult. Apoi, ca şi cum ar fi 
fost transmis în fugă, ne-a parvenit: 

„Cavorita se fabrică după cum urmează: Luaţi...” 

Urma un cuvânt, un cuvânt fără niciun sens, aşa cum l-am 
prins noi: 

„nutil”. 

Şi asta e tot. 

Poate că, atunci cînd l-a ajuns soarta, ela mai făcut o 
încercare grăbită de a transmite cuvântul „inuti/”. Ce s-a 
întîmplat lângă acel aparat n-avem de unde să ştim. Orice 
ar fi fost, ştiu că nu vom mai primi niciodată vreun mesaj 
din Lună. În ceea ce mă priveşte, mi-a venit în ajutor un vis 
de o claritate neobişnuită şi văd, văd aproape tot atât de 
desluşit ca şi cum aş fi fost de faţă un Cavor cu părul 
răvăşit, zbătându-se în lumina albastră, împresurat de o 
imensă hoardă de seleniţi-insecte, zbătându-se din ce în ce 
mai disperat şi mai neputincios, pe măsură ce ei se 
îngrămădesc în jurul lui, strigând, protestând, poate până la 
urmă chiar luptând, şi fiind împins înapoi, pas cu pas, 
smulgându-i-se posibilitatea de a mai vorbi cu semenii săi, 
împins pentru vecie în Necunoscut - în întuneric, în tăcerea 
fără de sfârşit. 


V7b11'7d Voilă tout (în limba franceză în original): Asta-i 
totul! (n.r.) 

V7b21'7d FER.S., membru al Societăţii Regale. (n.r.) 

7b31'7d Este curios că, în timp ce ne aflam în sferă, nu 
am simţit nici cea mai mică dorinţă de a mânca, şi n-am 
simţit lipsa mâncării nici atunci când ne abţineam. La 
început am mâncat cam în silă, apoi am postit de-a binelea. 
N-am consumat în total nici a douăzecea parte din 
comprimatele alimentare pe care le luasem cu noi. 
Cantitatea de bioxid de carbon pe care am exhalat-o a fost 
de asemenea neobişnuit de scăzută; mi-e cu neputinţă să 
determin cauyele respective. 

|7b41'7d un stone - măsură de greutate de 6,348 kg. 
(n.r.) 

7b51'7d inch - măsură engleyească, echvalentă cu 25,4 
mm (n.r.) 

7b61'7d Nu-mi amintesc să fi văzut, pe Lună vreun obiect 
de lemn; uşile, mesele, tot ceea ce ar corespunde obiectelor 
lucrate la noi de tâmplari, erau confecţionate din metal, şi 
cred că mai ales din aur care, ca metal, se impune prin sine 
însuşi datorită uşurinţei cu care se lucrează, rezistenţei şi 
durabilităţii lui.