Aleksandr Romanovici Beleaev — Steaua Ket

Aleksandr Romanovici 
Beleaev 


Aleksandr Romanovici 
Beleaev 


SIEAUA KE] 


CUPRINS: 

I. ÎNTÂLNIREA CU BĂRBOSUL 4 

II. FEBRA VITEZEI 12 

III. IATĂ-MĂ ŞI DETECTIV! 17 

IV. O URMĂRIRE NEREUȘITĂ 23 

V. SUNT PE CALE SĂ-MI MUT DOMICILIUL ÎN CER 26 
VI. „PURGATORIUIL” 33 

VII. O SCURTĂ CĂLĂTORIE 37 

VIII. SUNT UN NOU-NĂSCUT 41 

IX. LA BIBLIOTECĂ 54 

X. LA DIRECŢIE 70 

XI. PĂIANJENUL SAVANT 75 

XII. TIURIN SE ANTRENEAZĂ 90 

XIII. SPRE ORBITA LUNEI 100 

XIV ÎN LUNĂ 117 

XV PE STEA VIAŢA ÎŞI URMEAZĂ CURSUL 162 
XVI. KRAMER DEVINE NESUFERIT 170 
XVII. LABORATORUL ZOOLOGIC 184 
XVIII. NOUL MEU PRIETEN 192 

XX. BĂRBOSUL EVGHENIEV-PALEI 210 
XXI. ÎN SFÂRŞIT, SUNT ŞI EU TARE 222 
XXII. PĂMÂNT ŞI STELE 224 


I. ÎNTÂLNIREA CU BĂRBOSUL 


Niciodată nu mi-aş fi închipuit că un fapt divers ar putea 
să-mi hotărască destinul. 

Eram burlac şi locuiam la Casa oamenilor de ştiinţă din 
Leningrad. Într-o seară şedeam tolănit la fereastra deschisă 


privind vrăjit arborii din scuar ce abia se înveşmântaseră 
într-un voal vaporos de un verde gingaş. Asfinţitul scălda în 
aur etajele de sus ale clădirilor, aşternând peste cele de jos 
umbre viorii. În depărtare sclipea luciul Nevei şi fulgera 
spre înălţimi săgeata Amiralității. Priveliştea aceasta 
mirifică se cerea însoţită de o muzică bună. Dar aparatul 
meu de radio se nimerise tocmai atunci să se defecteze. Din 
apartamentul de alături se auzea învăluitor o melodie 
suavă. Ferice de vecini! Până la urmă mi-am spus că, în 
definitiv, Antonina Ivanovna mi-e vecină şi că, prin urmare, 
n-aş fi nelalocul meu dac-aş ruga-o să mă ajute să repar 
radioul. Pentru ea treaba asta ar însemna o nimica toată. 
Ne cunoşteam numai din vedere, ştiam însă că e asistentă 
la institutul fizico-tehnic. De câte ori ne întâlneam pe scară, 
îmi răspundea cu amabilitate la salut. Mi se părea suficient 
ca să mă simt îndreptăţit să apelez la ea. 

Peste câteva clipe sunam la uşa învecinată. 

Întâmplarea a vrut să-mi deschidă chiar Antonina 
Ivanovna, care mi-a zâmbit cu toată tinereţea atrăgătoare a 
celor douăzeci şi cinci de ani. În ochii ei mari, cenuşii, cu o 
privire fermă şi voioasă, am desluşit însă o ironie amuzată. 
Năsucul cârn dădea chipului o expresie de îndrăzneală 
ştrengărească. Arăta, ce-i drept, cam încrezută. Rochia 
închisă de stofă, ajustată pe corp, de o croială simplă, îi 
venea impecabil. 

Fâstâcindu-mă pe negândite, am izbutit totuşi, de bine de 
rău, înghițind cuvintele, să-i explic scopul vizitei. 

— Azi e o adevărată ruşine să nu cunoşti tehnica 
radiofonică, mă dojeni ea în glumă. 

— Sunt biolog, bâiguii eu, dezvinovăţindu-mă. 

— Ce mai scuză! La noi orice şcolar ştie să repare un 
aparat de radio. 

Reproşul fu simţitor atenuat de un nou zâmbet care 
dezvălui albeaţa strălucitoare a danturii. Gheaţa era spartă. 

— Poftim în sufragerie. Cum termin ceaiul, mă duc să vă 
doftoricesc aparatul. 


N-a fost nevoie să repete invitaţia. 

În sufrageria spațioasă, afară de Antonina Ivanovna nu se 
afla decât mama ei, o bătrânică rumenă, plină la trup, 
căruntă de tot. Mi-a răspuns la „bună seara” cu o politeţe 
rece, oferindu-mi o ceaşcă de ceai. 

Am refuzat. Îndată ce Antonina Ivanovna şi-a terminat 
ceaiul, ne-am dus în apartamentul meu. 

Mi-a demontat aparatul în doi timpi şi trei mişcări. 
Urmăream cu admiraţie mâinile ei îndemânatice cu degete 
lungi, subţiri, repezi. Am schimbat doar câteva cuvinte. 
După ce mi-a pus aparatul la punct, a plecat. 

Au trecut câteva zile. Tot timpul eram cu gândul la ea. Aş fi 
bătut la uşa ei ca s-o văd, dar nu găseam un pretext. În 
sfârşit - mi-e şi ruşine, dar ce să-i faci, uite, mărturisesc - 
mi-am stricat dinadins aparatul şi am fugit glonţ la ea după 
ajutor. 

A dibuit îndată defectul şi, aruncându-mi o privire 
batjocoritoare, mi-a spus fără înconjur: 

— E ultima oară când îl mai repar... 

M-am înroşit ca un rac. 

A doua zi însă nu m-a răbdat inima şi m-am dus din nou la 
ea să-i comunic că radioul merge perfect. S-o văd pe Ionia, 
cum o numeam în gând, deveni curând pentru mine, ca să 
spun aşa, o necesitate vitală. 

Era destul de amabilă cu mine, cu toate că mă califica 
drept „savant de birou”, rupt de viaţă şi închistat în 
specialitatea lui. Îmi găsea şi alte cusururi: pe lângă faptul 
că mă făceam vinovat de „crima” ignoranței în ale 
radiotehnicii, mai eram şi un fel de „lasă-mă să te las” şi, 
colac peste pupăză, aveam tabieturi de moşneag: nu mă 
scoteai din laborator nici cu arcanul. La fiecare întâlnire îmi 
punea pe tapet toate aceste păcate capitale, sfătuindu-mă 
să mă schimb. 

Rănit în amorul meu propriu, juram să nu-i mai calc 
pragul, dar parcă eram în stare să mă ţin de cuvânt! Mai 
mult - fără să-mi dau seama începusem, de fapt, să-i urmez 


sfaturile: mă plimbam ore în şir, mă bătea gândul să fac 
sport (îmi cumpărasem chiar nişte schiuri şi o bicicletă), ba 
mi-am luat şi un manual de radiotehnică. 

Şi aşa, într-o zi, străbătând străzile Leningradului cu aerul 
unuia care nu cunoaşte altă desfătare mai grozavă decât 
plimbarea, am remarcat pe bulevardul 25 Octombrie, colţ 
cu strada 3 Iulie, un tânăr cu o barbă neagră ca pana 
corbului. 

După ce mă fixă câteva clipe, tânărul se îndreptă spre 
mine cu un aer decis. 

— Nu vă supăraţi, nu sunteţi dumneavoastră Artemiev? 

— Eu sunt. 

— Mi se pare că o cunoaşteţi pe Nina... Antonina 
Gherasimova. În orice caz, v-am văzut odată împreună. Aş 
vrea să-i transmiteţi din partea mea ceva despre Evgheni 
Palei. 

În momentul acela lângă bordură stopă o maşină şi omul 
de la volan strigă tânărului care mă acostase: 

— Hai odată, că întârziem! 

Bărbosul sări în maşină apucând să-mi mai strige doar 
atât: 

— Spuneţi-i: Pamir, KEŢ... 

Automobilul dispăru după colţ. 

Muncit de întrebări, am pornit spre casă. Cine era 
tânărul? De unde îmi cunoştea numele? Unde m-a văzut cu 
Tonia sau cu Nina, cum îi spunea el? Am rulat pe ecranul 
amintirii toate întâlnirile, toate cunoştinţele noastre 
comune... Ar fi fost cu neputinţă să nu fi reţinut nasul acela 
acvilin desenat precis, barba aceea neagră, ascuţită. 
Hotărât, nu-l văzusem niciodată până atunci. Dar celălalt, 
misteriosul Palei, cine-o mai fi? 

Am urcat la 'Tonia şi i-am descris din fir în păr bizara 
întâlnire. Ei bine, fata asta, pe care o ştiusem atât de calmă, 
a fost cuprinsă brusc de o nespusă emoție. lar când i-am 
pomenit de Palei, a scăpat un „ah” din adâncul inimii. M-a 
pus să repet de la început toată întâmplarea şi apoi mi-a 


făcut un scandal teribil din pricină că nu-mi dăduse prin 
minte să mă sui şi eu în maşină ca să aflu toate amănuntele. 

— Uf, parcă ai fi un urs! 

Îi răspunsei ofensat: 

— Mă rog, nu am pretenţia, ba chiar sunt mândru, că nu 
semăn cu eroii filmelor americane de aventuri. Să mă arunc 
din mers în maşina unui necunoscut? Mulţumesc, nu-i genul 
meu. 

Fără să mă asculte, repeta ca în delir: 

— Pamir... KE... Pamir... KEŢ... 

Se repezi la bibliotecă şi, despăturind o hartă a Pamirului, 
căută cu înfrigurare o localitate cu numele KEŢ. 

Ia-o de unde nu-i! 

— KEŢ... KEŢ... Oraş nu e. O fi poate vreun sat, un cătun 
sau, mai ştiu eu, cine ştie ce instituţie? Trebuie să aflu 
neapărat! Izbucni ea. Chiar azi sau cel mai târziu mâine 
dimineaţă... 

N-o mai recunoşteam. Ce izbucnire clocotitoare la fata 
asta de obicei atât de calmă, de metodică! Subita 
metamorfoză se datora unui singur cuvânt magic: Palei. Nu 
îndrăzneam s-o întreb cine-i acest Palei. Mă grăbii să mă 
retrag. 

Mărturisesc că în noaptea aceea n-am închis ochii, eram 
tare amărât. A doua zi nici nu m-am dus s-o văd. 

Dar iată că, seara târziu, a venit ea la mine, senină, 
prietenoasă. S-a aşezat pe un scaun şi mi-a spus: 

— Am aflat: KEŢ e un oraş nou, în Pamir. Nici n-au apucat 
încă să-l treacă pe hartă. Chiar mâine plec acolo, iar 
dumneata ai să vii cu mine. Nu-l cunosc pe bărbos, aşa că o 
să mă ajuţi să dau de el. Vezi ce păţeşti, Leonid Vasilievici, 
pentru că n-ai încercat să afli numele omului care mi-a adus 
veşti despre Palei? 

Vă închipuiţi ce ochi am holbat! Asta-i culmea - să-mi las 
baltă cercetările, laboratorul şi s-o întind până în Pamir ca 
să caut un oarecare Palei! 


— Antonina Ivanovna - mă stăpâneam ca să adopt un ton 
pe cât posibil mai sec - presupun că ştiţi că nu o singură 
instituţie aşteaptă rezultatul experienţelor mele ştiinţifice. 
La ora actuală sunt pe punctul să închei seria de experienţe 
privind întârzierea coacerii fructelor. Aceste experienţe s- 
au făcut şi în America, dar până acum, practic, nu s-a 
realizat vreun progres. Aţi auzit, probabil, că fabricile de 
conserve din sudul ţării, care prelucrează fructe locale - 
caise, mandarine, piersici, portocale, gutui - lucrează o lună 
sau cel mult o lună şi jumătate zi şi noapte, peste capacităţi, 
iar restul anului stau înţepenite. Şi aceasta deoarece 
fructele se coc aproape simultan şi nu pot fi prelucrate 
toate imediat. Anual se pierd aproape nouă zecimi din 
recolta de fructe... Să înmulţeşti numărul fabricilor care 
două luni pe an nu produc decât timpi morţi nu-i rentabil. 
De-aceea am primit misiunea să plec la vară în Armenia, ca 
să organizez nişte experienţe extrem de importante, cu 
privire la întârzierea artificială a coacerii fructelor. E 
limpede? Fructele se vor culege încă verzi şi vor fi lăsate să 
se coacă eşalonat, lot cu lot, pe măsură ce se eliberează 
capacităţile întreprinderilor. În felul acesta fabricile vor 
lucra în tot cursul anului, iar... 

Mi-am azvârlit întâmplător privirea spre Ionia şi restul 
frazei mi-a rămas în gât. Ea nu mă întrerupsese - ştia să 
asculte atent - dar o umbră i se aşternea pe faţă. O cută i se 
săpase între sprincene, iar genele lungi îi acoperiseră 
privirea. Când ridică ochii, citii în ei un dispreţ adânc. 

— Aşadar, nu eşti un şoarece de bibliotecă! Te afli în 
miezul vieţii, nu-i aşa? Bravo! Apoi, schimbând brusc tonul: 
Crezi că eu plec în Pamir din sete de aventuri? Trebuie să-l 
găsesc pe Palei cu orice preţ. Călătoria noastră n-o să 
dureze mult aşa că o să ai tot timpul să ajungi în Armenia 
până la strângerea recoltei... 

Mii de trăsnete! Cum s-o fac să înţeleagă că mă pune într- 
o postură caraghioasă? Să plec cu fata pe care o iubesc în 
căutarea unui misterios Palei, care - cine ştie - îmi este 


poate rival?! Dar parcă spunea că nu o mână setea de 
aventuri. Atunci ce treabă o fi având cu el? S-o întreb - nu- 
mi îngăduia mândria. Nu, m-am săturat! Dragostea nu mă 
lăsa să-mi văd de muncă. Zău aşa! Înainte se întâmpla - şi 
nu o dată - să mă prindă şi noaptea în laborator. Acum însă, 
cum se face ora patru, am şi zbughit-o pe uşă. Era cât pe ce 
să-mi repet refuzul când 'Tonia mi-o luă înainte: 

— N-am ce face, trebuie să plec singură - şi se ridică. În 
felul ăsta lucrurile se complică, dar poale voi izbuti să-l 
găsesc pe bărbos şi fără ajutorul tău. Adio, Artemiev! Să ţi 
se coacă fructele după pofta inimii! 

— Antonina Ivanovna! Ionia! Aşteaptă puţin. 

Plecase. 

Să fug după ea? S-o rog să se întoarcă? Să-i spun că sunt 
gata s-o urmez până-n pânzele albe? Nu se poate! Trebuie 
să mă ţin tare! Acum ori niciodată! 

Şi m-am ţinut tare toată seara, toată noaptea (o noapte de 
insomnie), toată dimineaţa - o dimineaţă mohorâtă - a zilei 
următoare. Lia laborator - nici să nu văd în ochi prunele, 
obiectul experienţelor mele. 

Fără îndoială că 'Tonia o să plece singură. Fata asta nu se 
teme de nici un fel de greutăţi. Dar ce se va întâmpla în 
Pamir când îl va găsi pe bărbos, iar prin el pe Palei? Dacă aş 
putea să fiu de faţă la întâlnirea lor, să-mi smulg ghimpele 
din inima! Hotărârea mea de a nu pleca împreună cu Tonia 
însemna nici mai mult nici mai puţin decât despărţirea 
definitivă. Nu degeaba îmi spusese „adio”. Dar nu, voi fi 
tare. Acum ori niciodată! 

Nici n-am de gând să plec. Dar nici să fiu atât de grosolan 
ca să n-o ajut să se pregătească de drum. Ce dracu, mi-e 
doar obrazul în joc! 

Nu bătuse încă patru că şi coboram val vârtej de la etajul 
trei, sărind câte cinci trepte odată. M-am aruncat din mers 
într-un troleibuz în plină viteză. Am năvălit în camera Toniei 
- mă tem că nici n-am bătut la uşă - răcnind: 

— Plec eu tine, Antonina Ivanovna! 


Mă întreb şi azi pe cine l-au surprins mai mult aceste 
cuvinte - pe ea sau pe mine. Mă tem că pe mine. 

Şi aşa am fost atras într-un şir de aventuri care de care 
mai extraordinare. 


II. FEBRA VITEZEI 


Din călătoria Leningrad - misteriosul oraş KEŢ am păstrat 
o amintire foarte vagă. Hotărârea subită pe care o luasem, 
întreaga mea atitudine, energia impetuoasă a Toniei erau 
tot atâtea motive de tulburare, de descumpănire. Mă 
simţeam pur şi simplu copleşit de desfăşurarea vertiginoasă 
a evenimentelor. 

Hotărâtă să nu piardă nici o zi, 'Tonia întocmi de grabă un 
itinerar prevăzând folosirea celor mai rapide mijloace de 
transport. 

Până la Moscova am zburat cu avionul. Deasupra Podişului 
Valdai ne-a zgâlţâit atât de rău că m-a scos pe un timp din 
circulaţie. Trebuie să ştiţi că nu suport balansul nici pe 
mare, nici în aer. Ionia m-a îngrijit cu o gingăşie maternă. 
De cum ne-am pornit la drum, a început să mă înconjoare 
cu o caldă şi senină afecţiune. Într-un cuvânt, purtarea ei 
faţă de mine a devenit alta. Treceam din surpriză în 
surpriză: de câtă duioşie, de câtă abnegaţie se dovedea în 
stare această fată! Înainte de a pleca în călătorie muncise 
mai mult ca mine, dar nu se resimțea de loc. Era voioasă şi 
fredona mai tot timpul. 

La Moscova ne-am îmbarcat în stratoplanul semireactor al 
lui "Țiolkovski, care făcea cursa directă Moscova - Taşkent, 
fără escală. 

Aparatul zbura cu o viteză uluitoare. Cele trei fuzelaje de 
forma unor ţigări de foi erau sub o singură aripă şi 
prevăzute cu ampenaj. Ionia se interesă numaidecât de 


construcţia stratoplanului, apoi îmi dădu şi mie explicaţii 
complete. În corpul din stânga se află pilotul şi pasagerii. În 
cel din dreapta carburanţii, iar la mijloc - elicea, 
compresorul, motorul şi instalaţia de răcire. Mă mai 
informă că avionul este pus în mişcare cu ajutorul elicelor 
ca şi prin reculul produselor arderii. Adăugă şi alte 
amănunte interesante, dar eram prea impresionat pentru a 
reţine totul. Îmi amintesc numai de clipa când am intrat în 
cabina ce se închidea ermetic şi ne-am instalat comod în 
nişte fotolii moi. Avionul a început să lunece pe şine: când a 
atins viteza de o sută de metri pe secundă, a decolat. 
Zburam la o înălţime colosală - poate chiar dincolo de 
limitele troposferei - cu o mie de kilometri pe oră. Vă 
închipuiţi senzaţia ce m-a cuprins auzind că, de fapt, nu 
atinsesem viteza maximă. 

Nici nu apucai să mă deprind bine cu fotoliul, că şi lăsasem 
în urmă teritoriul R. S.F. S. R. Un văl de nori ascundea de 
privirile noastre pământul. Când se mai risipi, văzui jos, 
până la marginea zării, o întindere cenuşie, ca o vastă 
cupolă răsturnată. 

— Stepele Kirghiziei, mă lămuri Ionia. 

— Atât de repede? 

Viteza aceasta izbutea să potolească până şi nerăbdarea 
febrilă a Toniei. 

lată şi marea Aral, sclipind smaraldin în depărtare. 
Pasagerii nu mai vorbeau despre Moscova pe care abia o 
părăsiseră, ci despre Taşkent, Andijan, Kokanda. 

N-am reuşit nici măcar să dau o raită prin Taşkent Am 
picat ca trăsnetul pe aerodrom pentru ca, peste alte câteva 
clipe, să pornim val vârtej cu maşina spre gara trenului 
ultrarapid cu reacţie construit de acelaşi Țiolkovski. Acest 
prim expres cu reacţie fusese pus în funcţiune pe linia 
Taşkent-Andijan. Ca viteză putea rivaliza cu stratiplanul. 

Înaintea noastră se afla o namilă de vagon lung, 
aerodinamic, fără roţi, culcat pe un fel de uluc de beton 
care depăşea nivelul solului. Vagonul avea de ambele părţi 


nişte reborduri care prindeau între ele marginile ulucului, 
asigurând stabilitatea la cotituri. 

Mi s-a explicat că sub fundul vagonului se pompează aer, 
care apoi este ejectat îndărăt prin nişte ajutaje. Vagonul 
lunecă astfel vertiginos pe un strat subţire de aer. Frecarea 
este redusă la minimum, înaintarea se realizează prin 
expulzarea puternică a unui curent de aer în direcţia opusă 
mişcării. Viteza atinsă permite trenului cu reacţie să sară 
peste micile cursuri de apă, nefiind nevoie nici măcar de 
poduri. 

Mi-am luat inima în dinţi şi m-am suit în vagon. Din nou la 
drum! 

Într-adevăr, călătoria a întrecut orice închipuire. Din 
pricina vitezei, peisajul se contopea în fâşii monotone de un 
cenuşiu gălbui. Numai cerul ar fi părut cel dintotdeauna - o 
vastă întindere azurie - de n-ar fi fost norii care zburau în 
direcţia opusă de parcă ar fi fost mânaţi din urmă. 
Recunosc că, deşi noul mijloc de locomoţie prezenta 
evidente avantaje, abia aşteptam să se sfârşească această 
scurtă, dar ameţitoare călătorie. Abia am apucat să zărim 
oglinda unei ape, că hop, am şi ajuns pe malul celălalt. Fără 
pod! Instinctiv am sărit din fotoliu şi din adâncul gâtlejului 
mi-a scăpat un țipăt. Văzându-mă atât de înapoiat şi de 
provincial, ceilalţi pasageri izbucniră în râs. Tonia bătea din 
palme încântată: 

— E grozav! Aşa călătorie mai zic şi eu! 

Din când în când priveam necăjit pe fereastră: când se va 
isprăvi odată şi amalgamul ăsta tulbure de imagini? 

La Andijan am încercat să protestez: lăsaţi-mă să mai 
răsuflu niţel după peripeţiile astea supersonice! Dar Tonia, 
aflată în plină febră a vitezei, nici nu voia să audă... 

— Fii serios, omule! Îmi dai tot graficul peste cap. Totul e 
calculat la secundă! 

Şi până să mă dezmeticesc, m-am şi pomeni, într-o maşină 
care gonea nebuneşte spre aerodrom. 


De la Andijan la Oş am călătorit cu un avion obişnuit. Deşi 
zbura cu patru sute cincizeci pe oră - recunoaşteţi şi 
dumneavoastră că nu-i o viteză de disprețuit - Ionia se 
plângea că avionul se mişcă ca o broască ţestoasă. Colac 
peste pupăză, motorul începu dintr-o dată să-şi facă de cap, 
încât ne văzurăm siliţi să aterizăm forţat. Mi-am zis că până 
termină mecanicul reparația am tot timpul să mă prăjesc 
puţin la căldura soarelui meridional. Zadarnică speranţă: 
nisipul dogorea, soarele ardea năprasnic, aşa că până la 
urmă am preferat să mă sufoc în avion. 

Eram lac de năduşeală şi blestemam în gând călătoria 
asta. Cât n-aş fi dat pentru o ploicică de-a noastră 
leningrădeană! 

Tonia era un pachet de nervi: se temea să nu pierdem 
zepelinul. Spre ghinionul meu nu l-am pierdut, ba am ajuns 
chiar cu o jumătate de oră înainte de decolare. Uriaşul din 
oţel ondulat urma să ne ducă la KE. Deşi timp mai era 
berechet, am alergat după ea, într-un suflet, până la pilonul 
de acostare, am urcat cu ascensorul rapid şi ne-am instalat 
în nacelă. 

Zborul cu dirijabilul mi-a lăsat cea mai plăcută amintire. 
Instalaţia de aer condiţionat te făcea să uiţi zăpuşeala de 
afară. Viteza nu trecea de 220 km pe oră. Nici tu balans, 
nici tu hopuri şi nici măcar un firicel de praf. Am înfulecat 
pe cinste în confortabila şi eleganta sală de mese. În 
vocabularul conversaţiei noastre apăruseră cuvinte noi: 
Alai, Kara-Kul, Horog... 

Privit din nacela dirijabilului, Pamirul mi-a făcut o impresie 
dezolantă. Nu degeaba „acoperişului lumii” i se mai spune 
şi „pragul morţii”. Fluvii îngheţate, munţi brăzdaţi de 
văgăuni, morene. Negrul de zăbranic al stâncilor ce 
zimţuiau uriaşii pereţi de zăpadă îndoliau şi mai mult 
jalnicele meleaguri. Abia jos de tot, pierdute prin funduri de 
prăpăstii, mijeau nişte păşuni înverzite. 

Unul dintre călători, alpinist exersat, îi explica Toniei 
înfăţişând cu gesturi largi munţii acoperiţi cu gheaţă 


verzuie: 

— Acesta e un ghețar neted, cel de alături aciform, celălalt 
grunzuros, dincolo se vede unul ondulat, apoi unul în 
trepte... 

Oglinda unui lac sclipi orbitor... 

— Kara-Kul. Trei mii nouă sute nouăzeci de metri 
deasupra nivelului mării! Anunţă solemn alpinistul. 

— Priveşte, mă îndemnă entuziasmată Ionia. 

Un lac ca toate lacurile. Ionia era însă în extaz. 

— Ce splendoare! 

— Mda, zisei eu ca să n-o indispun. Străluceşte... 


III. IATĂ-MĂ ŞI DETECTIV! 


Zepelinul începe să piardă din înălţime. Sub noi se 
desfăşoară panorama oraşului înghesuit într-o vale lungă şi 
îngustă, străjuită de piscuri înzăpezite. Valea se întindea 
aproape în linie dreaptă de la vest la est. Spre miazăzi o 
scaldă apele unui lac întins şi, după cum pretinde alpinistul, 
foarte adânc. Oraşul este resfirat pe o porţiune mai largă a 
văii. 

Vreo două sute de case îşi scânteiază în soare 
acoperişurile plane, de metal, mare parte dintre ele albe ca 
de aluminiu. Sunt însă şi altele de culori mai închise. 
Edificiul cu cupolă de pe versantul nordic al muntelui nu 
poate fi decât un observator. În spatele caselor se profilează 
clădirile unor întreprinderi industriale. 

Aerodromul se află în vestul oraşului. În partea opusă ni se 
înfăţişează privirilor o linie ferată cu ecartament neobişnuit 
de larg care se întinde până la marginea văii, unde probabil 
se întrerupe. 

Imaginaţi-vă valul de bucurie care m-a inundat când am 
simţit, în sfârşit, pământul sub picioare. 


Ne ducem la hotel. Nu, nu vreau să vizitez oraşul, sunt 
prea obosit de drum. 'Tonia se îndură şi-mi îngăduie să mă 
odihnesc. Mă descalţ şi mă întind cu voluptate pe studio. Uf, 
ce bine! În urechi îmi mai vâjâie încă motoarele tuturor 
„supersonicelor”. Pleoapele atârnă tot mai grele. Ce pui de 
somn o să trag! 

Bate cineva la uşă sau îmi duduie vreun motor în cap? 
Bate! Asta-mi lipsea. Fir-ar să fie de odihnă... 

— Poftiţi! Strig supărat, sărind în picioare. 

E Tonia. Ei bine, fata asta vrea pur şi simplu să mă bage în 
mormânt. 

— Te-oi odihnit? Să mergem. 

— Unde să mergem? De ce să mergem? Mă zborşesc eu. 

— Cum unde? Dar ce, am venit aici să zăcem tolăniţi în 
pat? 

Aha! Vrea să şi pornim în căutarea bărbosului. Da, dar în 
curând se întunecă. Nu ar fi mai bine să începem căutarea 
de dimineaţă? Protestul meu e inutil. Dau să-mi azvârl pe 
umeri pardesiul subţire din Leningrad, dar Tonia mă 
opreşte grijulie: 

— Pune-ţi blana. Nu uita la ce altitudine ne aflăm. Şi 
soarele e la asfinţit... 

Pun şuba şi ieşim în stradă. 

Vreau să trag adânc în piept aerul rece. Dar simt că nu 
merge. 'Tonia bagă de seamă că am început să „casc” şi se 
grăbeşte să-mi dea asigurări liniştitoare: 

— Nu-i nimic, trece repede. Nu eşti încă deprins cu aerul 
rarefiat de munte. 

— Dar la hotel m-am simţit perfect... 

— La hotel aerul este comprimat cu ajutorul unui 
compresor. Nu toţi suportă înălțimile. Sunt unii care nici nu 
scot nasul din hotel şi dau, ca să spun aşa, consultaţii „la 
domiciliu”. 

— Ce păcat că de acest privilegiu nu se pot bucura şi 
căutătorii de bărbi negre, glumii eu cu o mină acră. 


Oraşul mi s-a părut curat şi bine luminat. Caldarâmul 
natural, din granit şlefuit, era probabil cel mai neted şi cel 
mai trainic din lume. Un caldarâm monolit! 

Printre locuitori erau, probabil, mulţi meridionali, 
deoarece întâlneam la tot pasul oameni cu bărbi negre. 

Tonia mă trăgea mereu de mânecă: 

— Nu-i ăsta? 

Clătinam posomorit din cap. Pe nesimţite ajunserăm pe 
malul lacului. Deodată se năpusti în văzduh vuietul sirenei. 
Munţii, deşteptaţi din somn, răspunseră ca un ecou sumbru. 
Brrr, ce concert! 

Pe maluri se aprinseră lumini strălucitoare şi lacul prinse a 
sclipi ca într-o ramă bătută cu diamante. Imediat seninul 
cerului fu străpuns de razele albastre a zeci de reflectoare 
puternice. Sirena tăcu, ecoul se stinse şi el pe piscuri. 
Oraşul însă fu cuprins deodată de o agitaţie febrilă. 

De-a lungul malurilor începură să forfotească şalupe şi 
hidroglisoare rapide. Pâlcuri, pâlcuri, oamenii grăbeau spre 
lac. 

— Unde căşti ochii? Mă chemă la ordine Ionia. 

Acest glas mi-aduse aminte de trista mea îndatorire. Fără 
nici o ezitare, am întors spatele lacului şi luminilor şi m-am 
pus să scormonesc cu privirea mulţimea asta de oameni, 
căutând bărboşi. 

La un moment dat mi se păru că-l văd în sfârşit pe omul 
nostru. Dar când să-i comunic Toniei descoperirea, ea 
exclamă arătând cerul: 

— Priveşte! Priveşte! 

O steluţă de aur cobora vertiginos spre pământ. Mulțimea 
amuţise. Liniştea fu însă spartă în ţăndări de un tunet 
depărtat. Tunet pe timp senin! Munţii îl îngânară şi, 
multiplicându-l, dezlănţuiră o canonadă înăbuşită. Bubuitul 
creştea în tărie, în vreme ce, din clipă în clipă, steluța se 
mărea. În spatele ei începea să se desluşească un fel de 
aură fumurie. Mai dură puţin şi căpătă sub privirile noastre 


forma unei ţigări de foi cu aripioare. Nu putea fi decât o 
navă cosmică. În mulţime răsunau exclamaţii: 

— KEŢ 7! 

-Banu,e KE] 5! 

Deodată, racheta descrise o rotaţie şi se întoarse cu vârful 
în sus. Din duze ţâşniră flăcări şi nava cosmică începu să 
coboare tot mai lin pe lac. Era mult mai lungă decât cea mai 
uriaşă locomotivă din câte văzusem vreodată şi, probabil, la 
fel de grea. 

Când nu mai avea de străbătut decât câţiva zeci de metri 
până la suprafaţa lacului, colosul acesta de metal rămase 
suspendat în aer, menţinut în această poziţie de forţa 
exploziilor. Gazele ejectate învolburau apa. Fumul se lăţea 
în rotocoale pe suprafaţa lacului. Apoi, ţigara de oţel începu 
să coboare imperceptibil şi, când atinse luciul lacului, apa 
prinse să clocotească şi să sfârâie. Un vălmăşag de vapori 
ascunse racheta de privirile noastre. Exploziile conteniră. 
Din mijlocul vălmăşagului alburiu se ivi vârful ascuţit al 
rachetei care apoi păru că se prăvale. Bâldâbâc! Un val 
uriaş zbuciumă lacul ridicând pe creasta sa şalupele şi 
hidroglisoarele. Racheta, nicăieri! Ba nu, iat-o, legănându- 
se pe apă, în bătaia reflectoarelor. 

Urale izbucniră din mii de piepturi. Amerizarea reuşise! O 
flotilă întreagă de şalupe se repezi într-un iureş spre 
rachetă ca un stol de păsări tăbărând pe o balenă. 
Remorcată de o şalupă mică, neagră, racheta fu adusă în 
port, iar de aici două tractoare puternice o traseră de-a 
lungul unui pod special pe uscat. În sfârşit trapa se deschise 
şi cosmonauţii făcură primii paşi pe pământ. 

Primul din ei începu să strănute - ceva de speriat. „Noroc, 
faci chef”, se auziră din mulţime strigăte vesele. 

— De fiecare dată păţesc aşa, mormăi înciudat proaspătul 
coborâtor din ceruri. Cum pun piciorul pe pământ, gata şi 
guturaiul. 

Mă uitam cu o respectuoasă curiozitate la omul acesta 
poposit printre noi din nemărginirile cosmice. Ce 


îndrăzneală! Eu nu m-aş sui nici să mă tai într-o rachetă. 

Domnea o veselie generală. După ce răspunseră la nu ştiu 
câte întrebări şi strânseră nu ştiu câte mâini, cosmonauţii s- 
au urcat într-o maşină şi au plecat. Mulțimea se rărea 
văzând cu ochii. Luminile se stinseră. Abia atunci mi-am dat 
seama că picioarele mi se făcuseră bocnă de frig. Mă 
treceau frisoane prin tot trupul şi simţeam o uşoară greață. 
Tonia se milostivi în sfârşit de mine. 

— Vai, te-ai învineţit de tot! Hai acasă! 

În holul hotelului un bărbat rotofei şi chel mă privi 
îndelung şi-mi spuse clătinând din cap: 

— Se pare că nu-ţi prea prieşte aerul înălțimilor, tinere. 

— Am îngheţat, bâiguii eu. 

Conversaţia continuă în sufrageria caldă cu aspect 
prietenos. Rotofeiul era medic. Sorbind încetişor ceaiul 
fierbinte, l-am întrebat de ce şi oraşul şi racheta poartă 
numele acesta - KE. 

— Ba chiar şi steaua se numeşte aşa, răspunse doctorul. 
Steaua KEŢ. Ai auzit de ea, nu? La drept vorbind ea este 
personajul principal al acestor locuri. Pot spune că ea a 
creat oraşul. Ce înseamnă KE? Cum, chiar nu ghiceşti? Ia 
spune-mi, ştii măcar cine a inventat stratoplanul cu care aţi 
zburat până aici? 

— Țiolkovski, pare-mi-se. 

— Pare-mi-se? Făcu doctorul cu dojană. Nu e vorba de nici 
o părere, ci de ceva precis. lot după planurile lui au fost 
construite şi racheta pe care aţi văzut-o adineauri, şi 
Steaua. De aceea toate se numesc KEŢ: Konstantin 
Eduardovici Țiolkovski. E clar? 

— Clar. Dar ce-i cu Steaua KE]? 

— E un satelit artificial al Pământului. O staţie-laborator şi, 
în acelaşi timp, rachetodrom pentru zboruri interplanetare 
îndelungate. 


IV. O URMĂRIRE NEREUȘITĂ 


De mult n-am mai dormit atât de adânc ca în noaptea 
aceea. M-ar fi prins cu siguranţă amiaza în pat, de n-ar fi 
avut Ionia grijă să mă trezească la şase fix. 

— Să ieşim repede, mă zori ea. Acum e momentul, când se 
duc toţi la lucru. 

Deşteptat cu noaptea în cap, iată-mă nevoit să-mi reiau 
rolul de detectiv. 

— N-ar fi mai bine să întrebăm la biroul de informaţii dacă 
Palei locuieşte într-adevăr aici? 

— Nu cumva mă crezi copil? Am făcut treaba asta încă de 
la Leningrad. 

Din nou ne purtară paşii pe caldarâmul monolit. Soarele se 
înălţase binişor deasupra piscurilor, dar mie frigul tot nu-mi 
ieşea din oase; din când în când, mi se tăia răsuflarea. Mai 
erau pe deasupra ghețarii care te orbeau cu strălucirea lor! 

La un moment dat am ajuns lângă o grădiniţă în miniatură 
- rodul strădaniei horticultorilor din oraş. Mi se spusese că 
înainte de a se fi construit KEŢ nu răsărea pe aici nici 
măcar un fir de iarbă, necum alte plante sau cereale. 

Mersul mă obosise. I-am propus Ioniei să ne tragem 
sufletul un pic. Nu s-a opus. 

Puhoiul de oameni se scurgea necontenit prin faţa noastră. 
Vorbeau, râdeau, într-un cuvânt păreau că se simt în 
elementul lor. 

— lată-l! Mă pomenii deodată răcnind. 

Tonia sări ca arsă, mă trase de mână şi o rupserăm 
amândoi la goană după o maşină ce se depărta ca săgeata 
pe şoseaua ce ducea spre rachetodrom. 

Cursa asta a fost un chin infernal pentru mine. Gâfâiam de 
simţeam că-mi crapă coşul pieptului, ameţeam, îmi 
tremurau mâinile şi picioarele. Nici Ionia nu se simţea prea 
bine, dar nu s-ar fi lăsat nici moartă. 


Am alergat aşa vreo zece minute. Automobilul în care se 
afla bărbosul abia se mai zărea ca un punct minuscul în 
depărtare. Deodată, Tonia se repezi în mijlocul drumului şi, 
cu mâinile larg desfăcute, se înfipse drept în faţa unei 
maşini ce gonea în direcţie opusă. Şoferul opri maşina 
brusc, în scrâşnetul strident al frânelor. 'Ionia sări în maşină 
trăgându-mă şi pe mine înăuntru. 

Omul de la volan ne privi zăpăcit. 

— Să ajungi din urmă maşina de colo! Îi striga Tonia pe un 
ton atât de poruncitor că, fără să crâcnească, omul întoarse 
vehiculul şi porni cu viteza maximă. 

Şoseaua era splendidă. După ce trecură ca fulgerul prin 
faţa noastră şi ultimele case ale oraşului, ne apăru în faţă, 
ca în palmă, rachetodromul. Semănând cu un somn 
gigantic, racheta odihnea pe o cale ferată cu ecartamentul 
larg. În jurul rachetei - un întreg furnicar uman. Deodată, 
ne ţiui în urechi şuieratul sirenei. Se dădură cu toţii în 
grabă la o parte. Racheta se năpusti pe şine, mai repede, 
tot mai repede, până ce atinse o viteză fantastică. Rachetele 
mici de manevră nu intraseră încă în funcţiune şi ea înainta 
cu ajutorul curentului electric, întocmai ca tramvaiul. Calea 
ferată urca cu vreo treizeci de grade. Când până la capătul 
ei rămase cam un kilometru, din coada rachetei ţâşni un 
snop uriaş de foc şi imensul ei trup se mistui în rotocoale de 
fum. Imediat după aceea văzduhul fu cutremurat de o 
explozie asurzitoare. Peste alte câteva clipe un suflu 
năprasnic era cât pe ce să ne doboare la pământ. Lăsând în 
urmă un şirag de ghemotoace de fum, racheta se împlântă 
în văzduh. Se mai zări câteva minute cât un punct negru, 
pentru ea să se mistuie apoi în adâncurile cerului. 

Cu chiu cu vai ajunserăm la rachetodrom, dar printre cei 
rămaşi nu găsirăm niciunul cu barbă neagră. 


V. SUNT PE CALE SĂ-MI MUT DOMICILIUL ÎN CER 


Tonia se repezi în mulţime, întrebând în dreapta şi în 
stânga dacă n-au văzut un om cu barbă neagră. Oamenii se 
consultau din ochi, căutau să-şi amintească, până ce, în 
sfârşit, un bărbat cu cască albă şi costum de piele din 
aceeaşi culoare spuse: 

— Trebuie să fie Evgheniev. 

— Să ştii că ai dreptate! În afară de ei n-a fost azi aici 
niciunul cu barbă neagră. 

— Şi unde îl putem găsi? I-o reteză Tonia, cu sufletul la 
gură. 

Omul făcu un gest semnificativ spre înălţimi. 

— Acolo! 'Tocmai străbate stratosfera în drum spre Steaua 
KE. 

Tonia păli. Am luat-o de braţ şi am suit-o într-un taxi. 

— La hotel! 

Tot drumul se adânci într-o muţenie de nepătruns. La hotel 
urcă scara rezemându-se resemnată de umărul meu. Am 
dus-o la ea în cameră şi am aşezat-o într-un fotoliu. Şi-a 
lăsat istovită capul pe speteaza fotoliului şi a rămas mult 
timp aşa cu ochii închişi. Sărmana Ionia! Lovitura fusese 
prea dureroasă. Dar bine că, până la urmă, toată povestea 
asta a luat sfârşit. Doar n-o să rămânem aici până se 
întoarce bărbosul din Cosmos! Încet-încet, pe chipul Toniei 
începură să revină culorile. Fără să deschidă ochii, zâmbi 
înseninată. 

— Şi ce dacă a plecat spre Steaua KE]! Zburăm după el! 

Să cad de pe scaun, nu alta! 

— Cum? Să zburăm cu o rachetă? Să ne cufundăm în 
abisul negru al cerului? 

Am rostit aceste cuvinte cu atâta groază şi pe un ton atât 
de tragic, încât pe Tonia o umflă râsul. 

— Şi când te gândeşti că te credeam mai curajos... 


Acum avea o expresie gravă şi, pare-se, chiar un pic 
dezamăgită. 

— Dacă nu vrei să mă însoţeşti, n-ai decât să te întorci la 
Leningrad sau să pleci în Armenia. E treaba ta. Ştiu cum îl 
cheamă pe bărbos, aşa că o să mă descurc şi singură. Acum 
treci în camera ta şi culcă-te. Arăţi groaznic. Da, da, e 
limpede că nu eşti creat pentru înălţimi şi pentru lumi 
siderale! 

La drept vorbind nu mă simţeam de loc în apele mele şi m- 
aş fi conformat bucuros ordinului Toniei, dar, credeţi-mă, 
am şi eu mândrie! În clipa aceea voiam nespus să rămân pe 
Pământ şi, în acelaşi timp, mă temeam nespus c-o pierd pe 
Tonia. Care sentiment se va dovedi mai puternic? În timp ce 
mă zbuciumam, pradă acestei cumplite dileme, buzele 
deciseseră singure în locul meu: 

— Antonina Ivanovna! Ionia! Sunt grozav... Grozav de 
fericit că mă laşi să te însoțesc acum când nu mai ai nevoie 
de mine ca să-l cauţi pe bărbos. Zburăm! 

Cu un surâs triumfător, pe care în zadar încercă să-l 
ascundă, îmi întinse mâna. 

— Îţi mulţumesc, Leonid Vasilievici. Ei bine, acum a venit 
momentul să-ţi spun tot. Crezi că n-am observat cât te 
chinuieşte acest Palei pe care-l caut cu atâta încăpățânare? 
Spune sincer, de câte ori nu ţi-a trecut prin gând că Palei 
ăsta m-a abandonat şi că, înnebunită de o dragoste 
neîmpărtăşită, cutreier lumea cu speranţa să recâştig - ah! 

— Inima bărbatului iubit? 

M-am pomenit roşind până-n vârful urechilor. 

— 'Ţi-am admirat tactul: nu mi-ai pus nici un fel de 
întrebări. Fii liniştit: Palei şi cu mine nu suntem altceva 
decât prieteni din facultate. E un tânăr savant foarte 
talentat. Are multe invenţii. Se entuziasmează uşor, dar nu-i 
destul de perseverent. În ultimul an de facultate am început 
împreună o lucrare ştiinţifică care ar putea să revoluţioneze 
electromecanica. Ne-am împărţit munca pe din două, 
înaintând spre acelaşi ţel ca muncitorii care sapă un tunel 


din direcţii diferite ca să se întâlnească la punctul dinainte 
stabilit. Acest punct nu mai era departe. Palei îşi însemna 
toate datele într-un carnet. Pe neaşteptate a fost detaşat la 
Sverdlovsk. Plecarea lui a fost atât de rapidă încât nici nu 
mi-a lăsat carnetul. Acesta e cusurul lui: întotdeauna a fost 
distrat. I-am scris la Sverdlovsk, dar nu am primit răspuns 
De atunci parcă a intrat în pământ. Interesându-mă la 
Sverdlovsk am aflat că a fost transferat la Vladivostok. De 
acolo însă i-am pierdut urma. Am încercat să continui 
singură lucrarea. Zadarnic! Fără calculele făcute de Palei n- 
o pot scoate la capăt. Într-o zi o să-ţi povestesc pe larg 
despre această lucrare. Ea a devenit pentru mine o 
adevărată obsesie. M-a împiedicat luni de-a rândul să-mi 
văd de alte treburi. Să laşi la mijloc o problemă atât de 
importantă! Nici azi nu pot pricepe atitudinea asta 
neserioasă a lui Palei. Cred că înţelegi acum de ce m-a 
emoţionat într-atâta vestea pe care mi-ai adus-o despre el. 
Asta-i tot... Vai, arăţi îngrozitor. Du-te şi bagă-te imediat în 
pat! 

— Dar tu nu te odihneşti? 

— O să mă culc şi eu puţin... 

Dar, în loc să se odihnească, s-a dus la serviciul cadre al 
direcţiei generale KEŢ, unde i s-a spus că numai pe bază de 
angajament poţi ajunge pe Stea. Fizicieni şi biologi? Da, e 
nevoie. Fără să mai stea pe gânduri 'Tonia a încheiat un 
contract pentru amândoi pe un an întreg. 

Peste vreo oră a dat buzna radioasă în cameră şi mi-a 
povestit cu dezinvoltură isprava pe care o făcuse. Apoi a 
scos dintr-o servietă de piele formularele respective, un 
stilou şi mi le-a întins. 

— Uite cererea de angajare. Iscăleşte. 

— Bine, dar... pe un an întreg... 

— N-avea nici o grijă. Am aflat că direcţia nu e chiar atât 
de riguroasă în ce priveşte respectarea contractului. Se ia 
în consideraţie că acolo condiţiile de existenţă sunt 
neobişnuite - ambianța, clima. Şi cine nu suportă... 


— Climă acolo? 

— E vorba de încăperile de locuit de pe Steaua KEŢ. Se 
poate obţine orice climă vrei, reglând după plac 
temperatura şi umezeala aerului. 

— Presupun că acolo atmosfera e la fel de rarefiată ca aici, 
pe crestele Pamirului... 

— Cam la fel, răspunse Ionia. Dar se grăbi să adauge: 
Poate chiar un pic mai densă. Pentru tine asta va fi piedica 
cea mai grea. Condiţia fizică a candidaţilor este supusă 
celui mai sever control. Cine se dovedeşte predispus la 
boala alpină este respins. 

Recunosc că m-am bucurat, aflând că mai există această 
portiţă pentru o retragere onorabilă. Dar Ionia se grăbi să- 
mi răpească şi această iluzie: 

— Las' că aranjăm noi într-un fel! Am auzit că acolo există 
camere cu presiune atmosferică obişnuită. Presiunea se 
micşorează treptat şi noii veniţi se deprind repede cu clima. 
O să stau de vorbă cu doctorul. 

E de rău, băiete! M-am agăţat cu disperare de ultimul 
argument. 

— Cum rămâne însă cu munca mea de pe Pământ? 

Răspunsul veni prompt (se vede că-l avea pregătit). 

— Nu fi îngrijorat de un asemenea fleac! Dacă o instituţie 
cum e KE] o să anunţe la institutul tău că ai semnat un 
contract, or să-ţi dea drumul imediat, fără nici o discuţie. 
Mi-e teamă numai să nu ne joace sănătatea ta vreo festă. 
Cum te simţi? 

Îmi luă pulsul. 

Când un medic atât de drăgălaş te ia de mână, s-ar putea 
oare să nu-i răspunzi „splendid”? 

— Atunci e în regulă. Semnează repede, ca să mă duc la 
doctor. 

Nici n-am apucat să mă dezmeticesc că am şi iscălit cu 
mâna mea cererea de mutare în cer. 

— Stări de slăbiciune? Învineţirea pielii? Ameţeli? Greaţă? 
Mă interogă doctorul. Aha! Nu cumva ai şi vomitat? 


— Cât pe ce. Atunci când am fugit după maşină... 

După ce se consultară câteva clipe, doctorul decise pe un 
ton definitiv şi fără drept de apel: 

— La dumneata boala se prezintă sub o formă uşoară. 

— Prin urmare... Pot zbura? 

— Da. Cred că poţi. E drept, în rachetă e numai o zecime 
din presiunea atmosferică normală. În schimb o să respiri 
oxigen pur şi nu amestec cu azot în proporţie de patru 
cincimi ca în atmosferă. E mai mult decât suficient. lar pe 
Steaua KEŢ există camere interioare cu presiune normală. 
Aşa că, de fapt, numai în timpul zborului îţi va veni ceva mai 
greu. Dar până la Stea nu-s decât o mie de kilometri. 

— Şi... Câte zile durează zborul? 

Doctorul îmi azvârli o privire piezişă, plină de o evidentă şi 
usturătoare ironie. 

— Văd că nu te prea pricepi la călătorii interplanetare. 
Află, dragul meu, că racheta străbate distanţa până acolo 
într-un răstimp care durează de la opt la zece minute. Dar 
când sunt transportate persoane nedeprinse, zborul se 
încetineşte puţin. Pentru a se profita de forţa centrifugă, 
racheta este lansată în sensul rotației Pământului, sub un 
unghi de douăzeci şi cinci de grade fată de orizont. În 
primele zece secunde viteza creşte până la cinci sute de 
metri pe secundă, scade puţin până când racheta străpunge 
pătura atmosferică, ca să crească din nou când aceasta 
începe să se rarefieze. 

— De ce scade viteza când racheta trece prin atmosferă? 
Din cauza rezistenţei pe care o opune? 

— Frânarea atmosferică n-ar conta. Viteza prea mare ar 
face însă ca, prin frecare, să se încingă din cale afară 
învelişul rachetei. Apoi, nu uita că odată cu viteza sporeşte 
şi greutatea. Şi, crede-mă pe mine, nu e prea plăcut să-ţi 
simţă corpul de zece ori mai greu. 

— Dar n-o să ne transformăm în fripturi din cauza frecării 
învelişului rachetei de atmosferă? 


— Fii fără grijă. Cel mult o să transpiraţi oleacă. Atât. 
Trebuie să ştii că învelişul rachetei se compune din trei 
straturi. Cel interior este confecţionat dintr-un metal foarte 
rezistent şi are ferestre de cuarţ acoperite cu sticlă 
obişnuită, şi uşi care se închid ermetic. Al doilea e dintr-un 
material care se topeşte numai la temperaturi extrem de 
înalte. Acest înveliş aproape nu lasă să treacă căldura. În 
sfârşit, cel exterior, cu toate că e relativ subţire, e făcut 
dintr-un metal foarte greu fuzibil. Presupunând că stratul 
superior se va încălzi până la incandescenţă, cel din mijloc 
va opri căldura, nelăsând-o să pătrundă în interiorul 
rachetei. Gândeşte-te însă că, pe deasupra, mai există şi o 
excelentă instalaţie de răcire. Gazul de răcire circulă 
neîntrerupt între învelişuri, pătrunzând printr-un strat 
intermediar spongios, care este şi el rău conducător de 
căldură. 

— Doctore, vorbeşti ca un adevărat inginer. 

— Păi, în condiţiile noastre, să nu vrei şi tot devii inginer. E 
mai uşor să adaptezi racheta la organismul omului decât 
organismul la condiţii neobişnuite de viaţă. De aceea, în 
chip firesc, colaborez strâns cu tehnicienii. Ehei, dacă ai fi 
asistat la primele experienţe! Câte eşecuri, câte jertfe pe 
altarul zborurilor cosmice! 

— Au fost şi... Jertfe omeneşti? 

— Da, au fost. 

Am cam băgat-o pe mânecă, dar nu mai puteam da înapoi. 

Când m-am întors la hotel, Ionia mă anunţă cu un aer 
victorios: 

— Ştiu totul. Doctorul mi-a spus că eşti sănătos tun. Totul 
s-a aranjat cum nu se poate mai bine. Mâine la 
douăsprezece fix ne luăm zborul. Nu-i nevoie de nici un fel 
de bagaje. Dimineaţa înainte de zbor - o baie şi dezinfecţie. 
O să primeşti rufărie şi haine sterilizate. 

O ascultam ca prin vis. Frica îmi dădea o stare de stranie 
ameţeală. Inutil să povestesc cum am petrecut ultima 
noapte pe Pământ şi ce gânduri mi-au frământat creierii... 


VI. „PURGATORIUL 


lată şi zorii. Ultima dimineaţă pe Pământ. M-am sculat cu 
moartea în suflet şi m-am uitat pe fereastră. Ardea pe cer 
un soare strălucitor. Deşi nu-mi era foame, am înghiţit 
totuşi în silă micul dejun şi m-am dus să mă „purific” de 
microbi pământeşti. Această procedură a durat mai bine de 
o oră. Medicul bacteriolog m-a ameţit cu tot felul de cifre. 
Cică în straiele mele terestre şi-ar fi găsit adăpost miliarde 
de microbi. Cum s-ar zice, umbli prin lume fără să-ţi pese, 
deşi ai asupra ta tifosul, paratifosul, dezinteria, gripa, tusea 
măgărească şi, dacă nu mă înşală memoria, chiar şi holera. 
Mi-au găsit pe mâini bacili pioceanici şi ai tuberculozei. Pe 
pantofi - dalac. Prin buzunare sălăşluia bacilul tetanosului. 
În cutele paltonului febra recurentă era în bună vecinătate 
cu febra aftoasă. lurbarea, variola şi erizipelul preferaseră 
pălăria... Când mi-a înşiruit toate astea, am început să 
tremur ca apucat de friguri. Uite câţi duşmani invizibili abia 
aşteptau prilejul să se năpustească asupra mea şi să mă 
înhaţe! Nu, orice s-ar spune, şi pe planeta noastră maternă, 
la urma urmelor, te pasc destule primejdii. Această 
constatare m-a făcut să-mi schimb întrucâtva părerea 
despre călătoria astrală în care urma să pornesc. 

Mi-au făcut spălături stomacale, m-au iradiat cu nişte 
aparate cum nu văzusem până atunci, aparate menite să 
ucidă întreaga armată de microbi dăunători cuibăriţi în 
organismul meu. Eram literalmente stors. 

— Doctore, bâiguii eu la capătul puterilor. Toate măsurile 
astea de precauţie sunt lipsite de sens. Parcă văd cum mă 
aşteaptă microbul la uşă, gata să se înfigă din nou în trupul 
meu. 

— Aşa e, fără îndoială, dar ai scăpat cel puţin de microbii 
aduşi din marele oraş de unde vii. Află că în centrul 


Leningradului sunt mii de bacterii la un metru cub în aer, 
prin parcuri numai câteva sute, iar la înălţimea turnului 
catedralei sfântului Isakii, doar câteva zeci. Aici, în Pamir, n- 
avem decât câteva bacterii la un metru cub de aer. Ce 
dezinfecţie mai bună vrei decât frigul, soarele puternic, 
lipsa de praf şi de umezeală? Pe KEŢ o să treci din nou 
printr-un purgatoriu. Aici facem, ca să spun aşa, doar o 
dereticare sumară. Abia acolo o să fii purificat cum scrie la 
carte. Te strâmbi, ai? N-ai ce face. În schimb o să fii sigur că 
n-o să contractezi nici un fel de boli infecțioase. Cel puţin 
acolo riscul e minim. Aici însă, precum ai văzut, boala te 
pândeşte la tot pasul. 

— Da, într-adevăr, e o mare mângâiere, răspunsei eu în 
timp ce mă îmbrăcam cu hainele dezinfectate. Dacă până 
atunci n-o să mă prăjesc, n-o să mă sufoc, n-o să... 

— Nenorocirile astea ţi se pot întâmpla şi pe pământ, mă 
întrerupse doctorul. 

Maşina ne şi aştepta lângă bordura trotuarului. Aproape 
imediat ieşi şi Tonia din pavilionul rezervat femeilor. Se 
aşeză zâmbind lângă mine pe banchetă. Pornirăm. 

— Te-au curăţat bine? 

— Grozav! Am dat jos trei sute de cuadrilioane, două sute 
trilioane şi o sută bilioane de microbi. 

M-am uitat la Ionia. Bronzată, cu obrajii uşor rumeniţi, 
părea mai proaspătă ca oricând. Era atât de calmă de parcă 
ne-am fi dus la o promenadă prin Parcul de cultură şi 
odihnă. Bine am făcut că m-am învoit s-o însoțesc! 

E amiază. Soarele s-a înălţat în vârful bolţii. Cerul senin 
are limpezimea cristalului de stâncă. Zăpada scânteiază în 
munţi, albăstresc torentele încremenite ale ghețarilor, văile 
răsună de cântecul zglobiu al pâraielor şi cascadelor, iar 
jos, pe văi, se aştern pajişti verzi presărate cu turme de oi 
ce par de aici bulgări de omăt. Soarele dogorăşte, dar 
vântul aduce pe aripile lui suflarea de gheaţă a munţilor. Ce 
plin de splendori e pământul nostru! Şi când te gândeşti că 
numai peste câteva minute îl voi părăsi ca să mă pierd în 


abisul negru al cerului. E mai plăcut să citeşti despre 
asemenea aventuri în romane... 

— Uite şi racheta noastră! Se bucură Ionia. Parcă ar fi o 
băşică de peşte, zău aşa! 

Rotofeiul doctor ne şi aştepta. Coborând din maşină, din 
obişnuinţă am dat să-i strâng mâna, dar el o trase, ca fript, 
la spate. 

— Nu uita, dragul meu, că eşti dezinfectat. Nu mai ai voie 
să te atingi de nimic pământesc. 

Parcă aş fi un proscris. Noroc că şi Ionia e „celestă”. Am 
luat-o la brat şi am pornit spre rachetă. 

— Iată şi opera noastră, spuse doctorul, arătându-ne 
racheta. În vocea sa răzbătea o abia perceptibilă undă de 
foarte terestră mândrie. După cum vedeţi n-are roţi, iar în 
loc de şine lunecă pe nişte jgheaburi de oţel. În corpul 
rachetei sunt săpate mici adâncituri pentru bilele pe care 
se mişcă. Curentul necesar pentru accelerare este furnizat 
de o uzină electrică terestră, iar unul din jgheaburile de 
oţel serveşte de cablu... Să ştii că ai început să capeţi 
culoarea normală. Te obişnuieşti? Foarte bine. Ei, 
transmiteţi „celeştilor” salutări de la mine. Rugaţi-o pe 
Anna Ignatievna Meller să trimită raportul lunar în legătură 
cu racheta KE 5. O femeie tare simpatică. Cred că-i 
medicul cu cei mai puţini pacienţi din lume. Şi totuşi, crede- 
mă, are destulă treabă... 

Ultimele cuvinte ale doctorului fură acoperite de urletul de 
lup al sirenei. Trapa rachetei se deschise şi scara fu 
coborâtă. 

— E timpul! Drum bun! Ne ură doctorul, având grijă să-şi 
ascundă mâinile la spate. Să-mi scrieţi! 

Scara n-avea decât zece trepte care mi-au dat însă nişte 
palpitaţii teribile. După mine urca Ionia, urmată de 
mecanic. Pilotul se instalase de mult în faţa aparatelor de 
zbor. Eram destul de înghesuiți în încăperea strâmtă, 
luminată de un bec electric. Parcă am fi fost în cabina unui 
minuscul ascensor. 


Uşa se închise fără zgomot. „Ca un capac de coşciug”, mă 
fulgeră un gând bizar. Legătura cu pământul era 
întreruptă. 


VII. O SCURTĂ CĂLĂTORIE 


Deoarece jaluzelele cabinei erau închise, nu vedeam ce se 
petrece afară. Aşteptam cu încordare prima zdruncinătură. 
Acele ceasornicelor se suprapuseră pe cifra douăsprezece, 
dar nu simţeam nici o mişcare. Ciudat! Să ştii că a 
intervenit ceva care întârzie startul. 

— Mi se pare că am şi pornit! Spuse Ionia. 

— Eu nu simt nimic. 

— Probabil pentru că racheta se mişcă încet şi lin pe bilele 
care ţin loc de roți. 

Şi iată că de unde până atunci şedeam ţeapăn, m-am 
pomenit dintr-o dată răsturnat în fotoliu. 

— Precis că am pornit! Exclamă Tonia. Acum îţi dai seama? 
Parcă o forţă te lipeşte de spetează. 

— Da, da. 

Liniştea fu zguduită de o explozie care se transformă într- 
un vuiet prelung. Racheta începu să trepideze mărunt. Nu 
mai era nici o îndoială: zburam. Temperatura creştea cu 
fiecare clipă. Centrul de greutate începu să se deplaseze 
spre spate. La un moment dat avui impresia că nu şed într- 
un fotoliu, ci sunt întins în pat cu genunchii ridicaţi. Era, 
probabil, momentul când racheta se angaja pe verticală. 

— Parcă am fi nişte gândaci răsturnaţi pe spate, râse 
Tonia. 

— Şi striviţi sub o cărămidă zdravănă, mormăii eu Mă 
apasă destul de zdravăn pe piept... 


— Şi pe mine. Ce să mai spun de mâini! Le simt ca de 
plumb. Nici nu le pot ridica. 

Când exploziile încetară, ne simţirăm mai bine. În pofida 
straturilor izolatoare şi a sistemului de răcire, se făcuse 
foarte cald: străbăteam atmosfera şi racheta se încingea din 
cauza frecării. Un nou răgaz. Exploziile conteniseră. Am 
răsuflat uşurat. Deodată o izbitură scurtă şi puternică mă 
trânti pe coasta dreaptă. O catastrofă! Ne vom prăbuşi în 
Pamir! Degetele mi se încleştară spasmodic de umerii 
Toniei. 

— Ne-am ciocnit de un bolid! 

Pe faţa palidă a Toniei ochii erau dilataţi de groază, dar îmi 
răspunse cu calmul ei obişnuit: 

— 'Ţine-te de spetează ca mine. 

Imediat racheta se redresă. În cabină parcă e mai răcoare. 
Niciodată nu ne-am simţit trupul atât de uşor. Ridic mâinile, 
dau din picioare. E minunat! Când dau să mă scol, mă 
desprind încet de fotoliu şi rămân suspendat în aer. Cobor 
apoi lin la locul meu. Tonia dă din mâini ca o pasăre în zbor 
şi cântă. Râdem amândoi. E o senzaţie nespus de plăcută. 

Deodată, ca prin minune, jaluzelele ce acoperă 
luminatoarele se deschid şi în faţa noastră se întinde 
priveliştea cerului spuzit de stele. Aştrii nopţilor bat uşor în 
cărămiziu şi nu sclipesc. Calea Lactee este împestriţată cu 
stele de diferite culori şi nu apare de loc în culoarea aceea 
alburie-lăptoasă care se vede de pe Pământ. 

Tonia îmi arată un astru mai mare în imediata vecinătate a 
stelei Alfa din Carul mare - un astru nou într-o constelație 
cunoscută. 

— E Steaua KEŢ! 

În nemărginirea aceasta de stele fără sclipiri, ea singură 
îşi licăreşte razele, care sunt rând pe rând roşii, verzi, 
portocalii. Uneori îşi înteţeşte strălucirea, alteori ai zice că 
e gata să se stingă, pentru ca imediat să izbucnească din 
nou ca o văpaie! Steaua creşte văzând cu ochii apropiindu- 
se încet de marginea dreaptă a ferestrei. Prin urmare 


racheta se îndreaptă spre ea pe o traiectorie curbă. 
Dinspre stea ţâşnesc fascicole de raze lungi, albastre, apoi 
dispare din cadrul ferestrei. Acum nu se văd pe fondul 
întunecos al cerului decât stele şi nebuloase alburii. Aceste 
îndepărtate lumi stelare par acum la o aruncătură de băț. 

Jaluzelele se închid. Rachetele mici, ajutătoare, reintră în 
funcţiune. Nava execută felurite manevre. Tare aş fi curios 
să văd cum va „acosta” în rada rachetodromului cosmic... 

O zdruncinătură extrem de uşoară şi - stop! Oare chiar să 
fi ajuns la ţinta călătoriei? Încercam o senzaţie foarte 
ciudată, de parcă corpul nostru n-ar cântări nimic. 

Uşa cabinei de comandă se deschide. Prinzându-se de 
nişte scoabe, căpitanul coboară în poziţie culcată. În urma 
lui, tot târâş, vine spre noi un tânăr pe care nu l-am văzut 
până acum. 

— Vă rog să ne scuzaţi pentru cele câteva momente 
neplăcute din timpul călătoriei. Tânărul meu practicant e de 
vină: a bracat prea brusc direcţia! Bâănuiesc că aţi căzut din 
fotolii... 

Căpitanul îi dădu tânărului un bobârnac, făcându-l să 
zboare într-o parte, uşor ca un fulg de păpădie. 

— Am ajuns cu bine. Puneţi-vă hainele călduroase şi 
măştile de oxigen. Apoi, adresându-se către tânărul pilot: 
Ajută-i, Filipcenko. 

Din cabină apăru mecanicul de bord, înveşmântat într-un 
costum cosmic care semăna cu al unui scafandru, cu 
deosebirea că era mai mic şi mai puţin greoi. Pe umeri avea 
o pelerină dintr-un material subţire şi strălucitor ca 
aluminiul. 

— Vedeţi pelerinele astea? Ne instrui căpitanul. 
Deprindeţi-vă să le daţi la o parte când vă e frig şi 
dimpotrivă, să vă înfăşuraţi în ele când e prea cald: au 
însuşirea să respingă razele solare. 

Ajutaţi de mecanic şi de căpitan, ne-am îmbrăcat repede în 
hainele astrale, aşteptând cu emoție clipa debarcării. 


VIII. SUNT UN NOU-NĂSCUT 


Ne-au cerut să intrăm în camera atmosferică şi au început 
să evacueze treptat aerul. După ce s-a format aşa-numitul 
„vid interplanetar”, s-a deschis uşa. 

Când să coborâm - nici urmă de scară. Racheta era 
culcată pe o parte. Trecând pragul, am încremenit de 
uimire, aproape orbit: în faţa mea se contura, strălucitoare, 
o sferă uriaşă, cu un diametru de câţiva kilometri. 

Nici n-am apucat să fac primul pas că s-a şi ivit lângă mine 
un „selenit” într-un costum cosmic. Cu o abilitate şi o 
iuţeală extraordinară mi-a prins încheietura braţului într-un 
laţ de mătase. Frumoasă primire! Indignat, am smucit mâna 
şi am bătut din picior. În aceeaşi clipă m-am pomenit zvârlit 
la vreo zece metri înălţime. Noroc de „selenit” care nu-şi 
pierduse cumpătul şi ţinând în mână capătul şnurului de 
mătase m-a tras înapoi, pe luciul argintiu al globului. Abia 
atunci mi-am dat seama că dacă nu era lasso-ul ăsta, la 
prima mişcare imprudentă aş fi ţâşnit în spaţiul cosmic de 
unde nu le-ar fi fost prea uşor să mă aducă înapoi. Vă veţi 
întreba însă cum de nu l-am tras după mine pe omul care 
mă ţinea legat? Aceeaşi întrebare mi-am pus-o şi eu. 
Răspunsul l-am primit, uitându-mă la suprafaţa 
strălucitoare a sferei şi văzând acolo numeroase scoabe în 
care îşi înfipsese picioarele ghidul meu. 

La câţiva paşi de mine stătea Tonia, legată şi ea de capătul 
unui arcan. Am dat să mă apropii, dar însoţitorul meu îmi 
bară drumul. Prin geamul căştii văzui un chip tânăr şi 
surâzător. Lipindu-şi casca de a mea ca să-l pot auzi, îmi 
spuse: 

— Ţine-mă bine de mână! 

M-am supus. În clipa aceea el îşi trase piciorul din scoabă 
şi făcu un salt. În spatele său fulgeră o flacără. O smucitură 


şi iată-ne zburând deasupra suprafeţei sferice. Călăuza mea 
purta pe spate, ca pe o raniţă, o rachetă portativă pentru 
curse interplanetare de scurtă durată. Trăgând „focuri” din 
pistoalele aşezate în diferite direcţii spre a regla mersul, mă 
antrena tot mai departe pe o traiectorie ce descria un arc 
deasupra globului. Cu toată dexteritatea însoţitorului, lipsa 
mea de îndemânare şi exerciţiu îşi spunea cuvântul: făceam 
nişte tumbe de clovn, zburând când cu capul în sus, când cu 
capul în jos, dar fără să simt aproape nici un aflux de sânge. 

După puţin timp racheta noastră se pierdu dincolo de 
orizont. Acum zburam deasupra golului ce se căsca între 
rachetodrom şi Steaua KE. La drept vorbind „zburam” e 
un fel de a spune, deoarece aveam impresia că stăm pe loc 
şi un tub strălucitor se apropie vertiginos de noi mărindu-şi 
tot mai mult proporţiile. Apoi tubul se răsuci în jurul axei 
transversale, întorcându-se spre noi cu un capăt acoperit 
de o calotă lucioasă. Văzut din acest unghi, tubul părea o 
bilă de dimensiuni nu prea mari în comparaţie cu 
rachetodromul. Şi iată că această bilă venea vertiginos spre 
noi - cu viteza unei bombe. Prea plăcut nu era, vă 
mărturisesc, să vezi această bombă strălucitoare gata să te 
facă zob. Deodată, cu o iuţeală extraordinară, bomba 
descrise un semicerc şi ne pomenirăm că o avem în spatele 
nostru: ghidul ne călăuzise în aşa fel mişcarea, încât să ne 
întoarcem cu spatele la Stea, pentru a frâna coborârea. 
Câteva explozii scurte, o senzaţie de parcă cineva îţi lipeşte 
pe spinare o palmă uriaşă şi însoţitorul meu se prinse de o 
scoabă aflată pe suprafaţa emisferei. 

Era vizibil că ne aşteptau. De cum am „abordat” se 
deschise o uşă a calotei. Însoţitorul mă împinse înăuntru, 
intră şi el, apoi uşa se închise automat în urma noastră. 

Ne găseam din nou într-o cameră atmosferică, luminată 
electric. Pe pereţi - manometre, barometre şi termometre. 
Călăuza mea privea atent aparatele. Când presiunea şi 
temperatura atinseră anumite valori, începu să-şi scoată 


haina de scafandru cosmic, invitându-mă printr-un gest să-i 
urmez exemplul. 

— Cum ţi-au plăcut tumbele? Mă întrebă râzând. Am făcut- 
o dinadins. 

— Voiai să te distrezi pe socoteala mea, mă supărai eu. 

— Cum se poate să-ţi treacă prin gând aşa ceva? Mi-era 
teamă că, neştiind să te foloseşti de pelerina 
termoregulatoare, ai să fii crunt încercat de frig şi de 
căldură. De aceea, te-am răsucit ca pe o oaie la frigare ca 
să te „rumeneşti” pe toate feţele, mă lămuri el ieşind în 
sfârşit din costum. Şi acum dă-mi voie să mă recomand: 
Kramer, laborant biolog. O să lucrezi şi dumneata la noi? 

— Da. Şi tot ca biolog. Mă numesc Artemiev Leonid 
Vasilievici. 

— Perfect! Înseamnă că o să lucrăm împreună. 

Când am început să mă dezbrac, mi-am dat seama că 
faimoasa lege a fizicii: „acţiunea este egală cu reacţiunea” 
se înfăţişează aici în forma cea mai pură, nealterată de 
gravitația terestră. Toate obiectele - şi întocmai ca ele - şi 
omul se transformau în „aparate cu reacţie”. Când mi-am 
aruncat „jos” costumul - fireşte „jos” în accepţia terestră - 
m-am săltat în aceeaşi clipă spre tavan. Vă rog să mă 
lămuriţi: eu am aruncat costumul sau, de fapt, el m-a 
aruncat pe mine? 

— Iar acum ne vom purifica în camerele de dezinfecţie, mă 
informă Kramer. 

— Păi, dumneata ce să cauţi acolo?! 

— Cum aşa? Nu te-am atins? 

„Asta-i bună! Parcă aş fi fost dintr-un ţinut bântuit de 
ciumă”. 

Şi iată-mă din nou în „purgatoriu”. Aparate bâzâitoare 
care îţi deretică tot trupul cu raze invizibile, haine 
sterilizate şi din nou vizita medicală - ultima, sper - în 
micuțul ambulatoriu al „medicului astral”. Aici nici scaune, 
nici mese. Numai dulapuri cu instrumente medicale, fixate 
de pereţi. 


Medicul, Anna Ignatieva Meller, era o femeie scundă, 
delicată şi foarte vioaie. Îmbrăcată într-o rochie uşoară, 
argintie, nu părea de loc să aibă cei patruzeci de ani ai ei. I- 
am transmis salutările şi rugămintea „medicului 
pământean” din oraşul KEŢ. 

După dezinfecţie, m-a informat că în hainele mele 
pământene se mai găsiseră un număr apreciabil de microbi. 

— O să le scriu neapărat celor de la secţia sanitară din 
oraşul KE să dea mai multă atenţie unghiilor. Sub ale 
dumitale, de pildă, am găsit o colonie întreagă de bacterii. 
Să nu ne mai trimită pe nimeni aici înainte de a-şi tăia şi a-şi 
curăţi bine unghiile. Eşti perfect sănătos şi, în momentul 
acesta, relativ curat. Îndată o să chem pe cineva să te 
conducă în camera dumitale şi să-ţi dea să mănânci. 

— Să mă conducă? Să-mi dea de mâncare! Bine, dar drept 
cine mă luaţi? Nu sunt nici bolnav, nici copil. O să fiu în 
stare să merg şi să mănânc fără ajutorul nimănui. 

— Nu te mai lăuda! În Cosmos nu eşti decât un prunc nou 
născut... 

Zicând aceste cuvinte mă înghionti uşor. Zburai spre 
perete şi, ricoşând, m-am pomenit proiectat în mijlocul 
încăperii, unde rămasei suspendat, bălăbănindu-mi 
picioarele într-un mod caraghios, spre hazul de nedescris al 
doctoriţei. 

— Ei, acum te-ai convins? Şi nu uita că aici mai avem totuşi 
o oarecare greutate. Nu spuneam că eşti ca un prunc? 
Acum hai, copăcel! 

Copăcel, pe dracu'! Abia după un minut picioarele mele 
izbutiră să atingă din nou podeaua. Cum am încercat însă 
să fac un pas, am ţâşnit iar în sus. M-am izbit cu capul de 
tavan, dar, ce-i drept e drept, aproape n-am simţit lovitura. 
Cuprins de o caraghioasă disperare, am început să dau din 
mâini. În clipa aceea se deschise uşa şi intră biologul 
Kramer, prima mea cunoştinţă de pe Steaua KEŢ. Când m-a 
văzut, l-a umflat râsul, nu alta. 


— Ia-l la remorcă pe copilaş, dragă Kramer, şi du-l în 
camera şase, îi spuse Anna Ignatieva. Nu prea suporta încă 
aerul rarefiat, aşa că ai grijă să-i dai o jumătate de raţie. 

— Nu s-ar putea ca acum, la început, să-mi daţi presiunea 
normală? O rugai eu. 

— Ajunge jumătate. Ce dracu', trebuie odată şi odată să te 
obişnuieşti! 

— Dă-mi mâna, îmi spuse Kramer. 

Vârându-şi picioarele în baretele de piele fixate pe podea, 
se apropie de mine destul de repede şi, prinzându-mă de 
centură, mă trase afară. Aici mă învârti ca pe o minge şi mă 
zvârli în lungul culoarului. 'Ţipai din toate puterile, dar era 
prea târziu: zburam. Şutul fusese calculat în aşa fel încât, 
după ce străbătui în diagonală vreo zece metri, mă apropiai 
de un perete. 

— Apucă-te de curea! Îmi strigă Kramer. 

Aceste curele, ca nişte mânere de port-pied erau agăţate 
pretutindeni: pe pereţi, pe jos, în tavan. M-am prins 
zdravăn de curea, aşteptându-mă la o smucitură, dar 
constatai cu uimire că oprirea nu mă costă nici un efort. 
Kramer ajunsese de-acum lângă mine. Deschise o uşă şi, 
luându-mă sub braţ ca pe un pachet, pătrunse într-o 
încăpere cilindrică unde nu văzui nici pat, nici masă şi nici 
măcar un scaun. Numai curele pe pereţi şi o fereastră mare 
cu o perdea verzuie, transparentă. Lumina din cameră era 
tot verzuie. 

— Simte-te ca la dumneata acasă. Acuş o să-ţi mai adaug 
puţin oxigen. 

— Spune-mi, Kramer, de ce rachetodromul e separat de 
Stea? 

— E o inovaţie recentă. Înainte rachetele se opreau direct 
aici. Dar nu toţi piloţii sunt destul de îndemânateci ca să 
evite un şoc la abordare. Într-o zi, căpitanul lui KEŢ 7 s-a 
ciocnit destul de tare de Stea. Din cauza zdruncinăturii s-au 
făcut ţăndări geamurile din Sera mare şi o parte din plante 
au pierit. Nici până azi nu s-au putut termina reparaţiile. 


După acest accident inginerii noştri au hotărât să 
construiască rachetodromul la oarecare distanţă. În prima 
fază rachetodromul avea forma unui uriaş disc plan. 
Experienţa ne-a învăţat însă că o emisferă e mult mai 
potrivită. Când se vor termina reparaţiile, vom face ca 
Steaua KEŢ să se rotească cu seră cu tot în jurul axei sale 
transversale. Datorită forţei centrifuge, o să apară atunci şi 
gravitația. 

— Dar ce sunt razele multicolore pe care le-am văzut în 
timpul zborului, ţâşnind dinspre Stea? 

— Semnale luminoase. Recunoaşte că nu-i uşor să găseşti 
o steluţă pierdută în nemărginirea cerească. De aceea am 
recurs la un „foc bengal”. Ei, cum te simţi? Respiri mai 
uşor? Să ştii că mai mult nu-ţi pot oferi: o să te îmbeţi de 
atâta oxigen pur. Nu ţi-e cald? 

— Dimpotrivă, mi-e cam răcoare. Dintr-un salt, Kramer fu 
lângă fereastră şi dădu în lături perdeaua. Camera fu 
inundată de razele orbitoare ale soarelui. Temperatura 
începu să crească repede. Apoi Kramer zbură spre peretele 
celălalt şi trase jaluzelele. 

— Vino s-o admiri pe frumoasa frumoaselor! M-am 
îndreptat spre fereastră şi am amuţit de încântare. 
Pământul acoperea o jumătate de boltă. Văzut de la o mie 
de kilometri depărtare nu părea o emisferă convexă, cum 
mă aşteptam, ci, dimpotrivă, concavă. O negură subţire îi 
învăluia marginile de o configuraţie capricioasă, crestate de 
piscurile munţilor. Contururile erau fireşte vagi. Dincolo de 
marginile Pământului se zăreau nişte pete cenuşii, alungite 
- norii umbriţi de pătura groasă a atmosferei. Mai spre 
centru, alte pete, de data aceasta luminoase. Am 
recunoscut Oceanul îngheţat, țărmurile Siberiei şi ale 
Europei septentrionale. Polul Nord era vizibil ca o pată 
sclipitoare. Soarele se reflecta în marea Barenţ ca o 
minusculă scânteie. 

În timp ce mă desfătam cu priveliştea aceasta uluitoare, 
Pământul începu să semene cu luna în descreştere. Nu 


puteam să-mi iau ochii de la semiluna asta gigantică, 
luminată din belşug de soare. 

— Steaua KE - mă lămuri Kramer - se mişcă spre est, 
înconjurând Pământul în răstimp de o oră şi patruzeci de 
minute. Prin urmare la noi ziua nu durează decât şaizeci şi 
şapte de minute, iar noaptea treizeci şi trei. Peste vreo 
patruzeci ori cincizeci de minute intrăm în umbra 
Pământului... 

Partea întunecoasă a Pământului abia se putea desluşi la 
lumina reflectată a Lunii. Hotarul dintre zona întunecoasă şi 
cea luminoasă era demarcat precis de nişte zimţi uriaşi, 
întunecaţi - umbrele munţilor. Deodată apăru şi Luna, cea 
veritabilă. Părea foarte apropiată, însă de dimensiuni mai 
mici decât acelea cu care eram obişnuit pe Pământ. 

În sfârşit Soarele dispăru în spatele Pământului. Acum 
planeta noastră contura ca un fel de disc negru - în mijlocul 
unui nimb strălucitor - zorile. Erau razele Soarelui care 
luminau atmosfera terestră. Reflexele trandafirii jucau până 
şi pe pereţii camerei noastre. 

— După cum vezi, aici nu ne învăluie niciodată întunericul, 
spuse Kramer. Când Luna dispare în spatele Pământului, 
văpăile aurorei sau ale asfinţitului înlocuiesc perfect lumina 
astrului. 

— Am impresia că s-a făcut destul de rece. 

— E răcoarea nopţii. Dar această scădere a temperaturii 
nici nu merită să fie luată în seamă. Stratul mijlociu al 
învelişului staţiei noastre o fereşte de pierderile de căldură. 
Mai adaugă marea cantitate de căldură iradiată de Pământ, 
precum şi faptul că aici, pe Steaua KE, nopţile sunt extrem 
de scurte şi o să-ţi dai seama că nu există nici o primejdie să 
îngheţi. Pentru noi, biologii, e o fericire. Fizicienilor însă nu 
le convine treaba asta: îţi închipui cât trebuie să se 
chinuiască până obţin temperatura apropiată de zero 
absolut de care au nevoie pentru experienţe. Ca un uriaş 
cuptor, Pământul radiază căldură chiar şi la o depărtare de 
mii de kilometri. Plantele din seră suportă bine răcoarea 


nopţilor scurte. Nici nu punem în funcţiune radiatoarele 
electrice. Avem o climă de munte fără egal. Peste câteva zile 
or să se rumenească până şi obrajii dumitale palizi de 
leningrădean. Eu, unul, de când sunt aici, am prins în 
greutate şi am o poftă de mâncare de speriat... 

— Află, dragă prietene, că şi mie mi s-a făcut foame. 

— Hai atunci la cantină, mă pofti Kramer, întinzându-mi o 
mână bronzată. 

Mă scoase în culoar şi pornirăm ţopăind şi agăţându-ne de 
curele. 

Cantina era o sală mare, cilindrică, inundată în lumina 
aurie a „zorilor”. Fereastra mare, zăbrelită, cu geamuri 
groase, era împodobită cu plante agăţătoare de un verde 
strălucitor cum nu văzusem pe Pământ. 

— Uite-l şi pe dumnealui! 

Recunoscui glasul doctoriţei Meller şi întorsei instinctiv 
capul. O văzui agăţată de perete ca o rândunică. Lângă ea - 
Tonia într-o rochiţă subţire de culoarea crinului. 
Dezinfectarea îi stricase coafura şi părul îi flutura vâlvoi. I- 
am zâmbit cu o neascunsă bucurie. 

— Poftiţi la „masă”, ne invită doctoriţa. Cu ce să vă 
ospătăm? 

Pe o poliţă se înşirau borcane închise ermetic de diferite 
forme: sferice, cubice etc. 

— O să vă hrânim cu biberonul. Vă dăm hrană lichidă - 
griş cu lapte... Dacă v-am oferi altfel de mâncare, aţi scăpa- 
o din mâini şi n-aţi mai putea s-o prindeţi. Noi preferăm 
regimul vegetarian, mai ales că avem „plantaţii” proprii. În 
borcanul acesta găsiţi cremă de mere, dincoace orez cu 
căpşuni, caise, piersici, compot de banane. Avem şi nişte 
napi KEŢ cum n-aţi mâncat pe Pământ. La alegere! Doriţi 
napi? 

Doctoriţa luă de pe poliţă un cilindru din care se 
desprindea într-o parte o ţeavă subţire. În partea opusă se 
afla o altă ţeavă, mai groasă, pe care doctoriţa o introduse 
în orificiul unei pompe. Punând-o în funcţiune, în vârful 


tubului apăru o spumă gălbuie. Cu un gest grațios întinse 
Toniei cilindrul: 

— Suge! Dacă vezi că nu merge, mai pompează puţin. 
Tubul e sterilizat. Ce te strâmbi? Da, ai dreptate, vesela 
noastră nu are frumuseţea amforelor greceşti, în schimb e 
cea mai nimerită pentru condiţiile de aici. 

Tonia se supuse cu oarecare şovăială. 

— Ei? 

— E delicios. 

Kramer îmi întinse şi mie un „biberon”. Într-adevăr, ce să 
spun, pireul din „napi KE[” era foarte gustos. Ca de altfel şi 
compotul de banane. Abia pridideam să pompez. Veni 
rândul jeleului de caise şi cremei de căpşuni. 

Înfulecam cu poftă. Tonia însă părea cu gândul aiurea şi nu 
mânca aproape nimic. Pe culoar am prins-o de mână şi am 
întrebat-o: 

— Ce-i cu tine, Ionia? 

— Am fost adineauri la directorul Stelei KEŢ ca să mă 
interesez de Evgheniev. Nu mai e aici. A plecat într-o lungă 
călătorie interplanetară. 

— Şi, pornim mai departe după el? 

— În nici un caz! Trebuie să ne apucăm de lucru. Totuşi 
directorul mi-a spus că n-ar fi de loc exclus ca tu să pleci 
într-o călătorie interplanetară. 

— Unde? Mă îngrozii eu. 

— Nu ştiu încă, în Lună, în Marte, poate şi mai departe... 

— Nu se poate lua legătura cu Evgheniev prin radio? 

— Ba da. Numai cu Pământul nu are KEȚ legături 
radiofonice. Din cauza zonei lui Heaveside, care respinge 
undele hertziene. Aceasta va fi de altfel şi sarcina mea 
ştiinţifică: să încerc a străpunge cu fascicole de unde scurte 
acest strat, ca să stabilim legătura prin radio cu Pământul. 
Deocamdată, legătura este asigurată numai de telegraful 
optic. Impulsurile reflectorului de un milion de lumini sunt 
perfect recepționate pe Pământ dacă nu se ridică vreun 
zăgaz de nori. Noroc că deasupra Pamirului, în oraşul KEŢ, 


cerul e aproape întotdeauna senin. Cu navele aflate în 
spaţiul cosmic se comunică însă regulat prin radio... Tocmai 
mă duc la staţie. Să vedem, poate izbutesc să stabilesc 
legătura cu racheta care explorează spaţiul cosmic între 
Steaua KEȚ şi Lună. Da, să nu uit: directorul te-a rugat să 
treci pe la el. După ce-şi consultă ceasul de la mână, Tonia 
adăugă: azi nu mai ai când. Ştii ce? Hai cu mine la staţie. E 
în camera numărul nouă. 

Culoarul imens, inundat de lumina electrică, se pierdea în 
depărtare ca un tunel de metrou. Vocile noastre răsunau 
aici mult mai slab decât pe Pământ, datorită aerului 
rarefiat. Aşa că, la început, nici n-am auzit că sunt strigat de 
cineva. 

Era Kramer. Zbura spre noi, bătând din nişte aripi nu prea 
mari. Pe coaste şi pe spate purta ceva care semăna cu nişte 
evantaie. 

— V-am adus şi aripi. Aşa o să deveniți adevărate făpturi 
cereşti. Când sunt strânse seamănă într-o oarecare măsură 
cu cele ale liliecilor. Le prindeţi de încheieturile mâinilor. 
Sunt pliante şi rabatabile, aşa că n-o să vă stingherească la 
lucru... 

Kramer ne fixă cu îndemânare la mâini aripile acestea de 
mărimea unei frunze de brusture şi ne arătă cum să 
umblăm cu mecanismul. După aceea se depărtă. Cuprinşi 
de o adevărată frenezie a zborului, Ionia şi cu mine ne 
apucarăm imediat să facem exerciţii. Cotind când nici nu ne 
aşteptam, ne ciocneam cap în cap şi ne izbeam de pereţi, 
fără să simţim însă nici cea mai mică durere. 

— Într-adevăr, parcă am fi nişte lilieci, se amuză Tonia. Hai 
să vedem cine ajunge primul la staţie. 

Ne-am desprins din loc. 

— De ce o fi atât de pustiu coridorul ăsta? Mă mirai eu. 

— Cum de ce? La ora asta toată lumea e la lucru. Am auzit 
însă că seara oamenii roiesc pe aici ca nişte cărăbuşi într-o 
zi cu soare. 


Ne-am apropiat de camera numărul nouă. Ionia apăsă pe 
un buton şi uşa se deschise fără zgomot. Rămăsei cu gura 
căscată: radiotelegrafistul era cocoţat în „tavan”. Cu casca 
pe urechi recepționa o radiotelefonogramă. 

— Gata, ne spuse el, vârând bloc-notes-ul în geanta de la 
centură care îi ţinea loc de masă de scris. Vreţi să vorbiţi cu 
Evgheniev? O să încerc să vă dau legătura. 

— E oare atât de greu? Se nelinişti Tonia. 

— Nu, dar tocmai azi emițătorul pe unde lungi are toane. 
Să prind pe unde scurte racheta care se înalţă în spirală 
deasupra Pământului este, desigur, mai complicat. Un 
moment, vă rog, numai să calculez poziţia rachetei. 

Atingând din nebăgare de seamă peretele, radiofonistul fu 
proiectat în direcţia opusă, dar firul de la cască îl trase 
înapoi. Omul îşi scoase carnetul şi aruncând o privire la 
cronometru se afundă în tot felul de calcule. După aceea 
acordă aparatul pe lungimea de undă necesară. 

— Alo! Alo! Aici Steaua KEŢ! Da, da! Dă-mi-l pe Evgheniev 
la aparat. Nu-i acolo? Cum se întoarce, transmite-i să ne 
cheme. O nouă angajată a noastră vrea să-i vorbească. Cum 
o cheamă? 

— Antonina Gherasimova, îi suflă Tonia. 

— 'Tovarăşa Gherasimova. Se aude bine? Aşa, cum zici? Aţi 
prins mulţi? La mai mare. 

Închise aparatul. 

— Până în trei ore Evgheniev nu se întoarce. Face o mică 
plimbare prin spaţiu să vâneze asteroizi mai mărunţei. Un 
material de construcţie excelent: fier, aluminiu, granit... 
Când ne cheamă Evgheniev vă comunic. 


IX. LA BIBLIOTECĂ 


Seara, la ceai, Kramer mă întrebă: 


— Ţi-ai întocmit vreun program? Citindu-mi pe faţă 
nedumerirea, continuă: nu te mai mira aşa. Cu toate că la 
noi O zi şi o noapte nu durează decât o sută de minute, ne- 
am organizat din obişnuinţă un regim de viaţă aidoma cu 
cel de pe Pământ. Facem „noapte” închizând jaluzelele şi 
dormim câte şapte zile „astrale” la rând. Acum e opt după 
ora Moscovei şi, precum vezi, ziua de lucru s-a terminat. N- 
ai vrea să ne vizitezi biblioteca? 

— Bucuros. 

Ca şi celelalte încăperi de pe Steaua KEŢ, biblioteca avea 
o formă cilindrică. Nici urmă de ferestre. De-a lungul 
pereţilor laterali numai sertare. De la uşă până la peretele 
opus erau întinse patru coarde de care se ţineau cititorii 
deplasându-se prin acest straniu coridor. În intervalul 
dintre culoarul de coarde şi pereţii laterali, se înşirau nişte 
cuşete cu plasă. În aerul ozonat stăruia parfum de cetină. 
Tuburile fluorescente montate între sertare răspândeau o 
lumină blândă, dulce. 

Linişte. Pe câteva cuşete sunt întinşi comod oameni cu 
capul vârât într-un fel de cutii negre. Din când în când, 
„Cititorii” răsucesc butoanele de pe pereţii cutiei. 

Ciudată bibliotecă! S-ar zice mai curând că te afli într-o 
sală de tratamente medicale. Ţinându-mă de corzi îl urmez 
pe Kramer, spre fundul încăperii. Aici, prinsă de zidul cu 
sertare, o fată într-o rochie de mătase de un roşu prins, 
pare un splendid fluture. 

— E bibliotecara noastră, Elsa Nilson. Daţi-mi voie să vă 
prezint, râse Kramer, îmbrâncindu-mă spre tânăra 
bibliotecară. Elsa mă prinse din zbor şi, în felul acesta, 
făcurăm cunoştinţă. 

— Ce-ţi doreşte inima? Avem un milion de volume, aproape 
în toate limbile lumii. 

Un milion de volume! Cum de încap toate aici? Ghicesc 
însă îndată: 

— Aha, filmotecă! 


— Da, cărţi imprimate pe peliculă. Se citesc cu ajutorul 
aparatelor de proiecţie. 

— Simplu ca bună ziua, intervine Kramer. Un volum întreg 
imprimat filă cu filă pe peliculă nu ocupă mai mult loc decât 
un mosorel de aţă. 

— Bine, dar ce se întâmplă cu ziarele? 

— În locul lor avem radioul şi televiziunea, mă lămureşte 
simpatica bibliotecară. 

— O bibliotecă de microfilme nu mai e o noutate, spuse 
Kramer. Avem aici lucruri şi mai grozave. Ei, ce program să 
întocmim pentru tovarăşul Artemiev? Propun la început o 
cronică mondială să-şi dea seama că aici, pe Steaua KEŢ, 
suntem la curent cu tot ce se întâmplă în lume. Apoi aş zice 
să-i oferim „tromba solară”. 

— E un roman nou? 

— Ceva de genul ăsta, răspunse Kramer, zâmbind 
enigmatic. Iar, ca încheiere, „Centrala atmosferică”. 

Nilson încuviinţă şi scoase din sertare câteva cutiuţe plate 
de metal. 

Kramer mă îndemnă să mă întind pe o cuşetă şi introduse 
cutiuţele într-o lădiţă cu butoane. Apoi îmi spuse: 

— Priveşte şi ascultă! 

— Nu văd şi nu aud nimic. E linişte şi beznă. 

— Răsuceşte butonul din dreapta. 

M-am supus. Răsună un declic urmat de un uşor băzâit. 
Un mănunchi strălucitor de raze mă orbi. În aceeaşi clipă se 
auzi o voce: „Jungla tropicală din Africa va fi prefăcută, prin 
agricultura avansată, în vaste întinderi roditoare”. 

Am întredeschis pleoapele. Imensitatea verde-albăstruie a 
oceanului sclipea sub suliţele de foc ale soarelui african. Pe 
întinsul apelor se zărea o flotă uriaşă înşirată în formaţie de 
luptă: cuirasate, supercuirasate, bastimente de linie, 
crucişătoare şi distrugătoare de toate tipurile. Erau printre 
ele şi nave vechi, pe ale căror coşuri pântecoase năvăleau 
rotocoale de fum negru şi gros, dar se găseau şi mai noi, cu 


motoare Diesel, precum şi unele de tipul cel mai recent, cu 
motoare electrice. 

Spectacolul mi se păru atât de neaşteptat, încât nu-mi 
putui stăpâni o tresărire. Cum, din nou război? Cu 
neputinţă: capitalismul a fost lichidat definitiv pe tot globul. 
Te pomeneşti că amicii vor să mă „distreze” cu vreun film 
vechi din timpul ultimului război, al cărui rezultat a fost 
triumful revoluţiei! 

„Navele de război, odinioară mijloace de distrugere în 
masă, noi le-am transformat în cargoboturi paşnice”, 
continuă vocea. 

— Deci asta e. Orbit de lumina prea puternică, nu 
băgasem de seamă lipsa turelelor din care cândva se iveau 
cumplitele guri de foc ale marinei militare, în locul lor se 
înălţau macarale. Între nave şi rada portului nou-nouţ 
mişunau într-o forfotă harnică sute de şalupe, remorchere 
şi şlepuri. Portul clocotea de freamătul muncii. 

O răsucire de buton şi... Iarăşi o imagine ce aducea 
vremuri de război. O tabără uriaşă. Vopsite în alb se 
conturează nişte corturi şi căsuțe din placaj. În faţa lor 
roiesc o sumedie de oameni - europeni şi băştinaşi - în 
haine de asemenea albe. Dincolo de tabără o perdea de fum 
se înalţă aproape până în zenit. Vălătucii de fum te poartă 
cu gândul la un incendiu de proporţii colosale... 

Altă secvenţă: pădurea tropicală în flăcări. În mijlocul 
vârtejului de foc înaintează un şir de furgoane uriaşe - nişte 
cutii din plasă metalică pe şasiuri de oţel. Înăuntrul lor se 
află câţiva oameni, are smulg cioturile cu ajutorul unor 
aparate minuscule. 

„Ţinuturile tropicale, care sunt cele mai însorite de pe 
globul terestru, au fost socotite înainte vreme inaccesibile 
pentru agricultura modernă. Jungle de nestrăbătut, 
mlaştini, fiare sălbatice, şerpi şi insecte veninoase, 
ucigătoarele friguri tropicale - iată ce însemnau înainte 
aceste locuri. Priviţi-le cum arată astăzi...” 


Un şes întins brăzdat de tractoare. Negrii care conduc 
aceste maşini îşi dezvelesc dinţii sclipitori în zâmbete 
vesele. Pe orizont îşi desenează contururile blocuri şi 
grădini verzi, umbroase. „Regiunile tropicale vor hrăni 
milioane de oameni... Ideile lui Țiolkovski prind şi aici 
viaţă”. 

„Şi aici tot despre Țiolkovski e vorba? Mă mir eu. Cum s-ar 
zice a lăsat urmaşilor idei cu carul, să le tot ajungă!” 

Ca şi cum ar fi intenţionat să-mi întregească reflecţia, se 
perindară alte imagini, ilustrând opera de transformare a 
Pământului după ideile lui Țiolkovski. Energia solară face să 
înflorească deşerturile; în munţii sălbatici, transformați cu 
ajutorul serelor în splendide grădini înmiresmate, răsar 
aşezări omeneşti; apar noi tipuri de motoare solare, de 
maşini acţionate prin forţa mareelor şi a valurilor mării; se 
răspândesc noi specii de plante, care folosesc în cantităţi 
mari energia soarelui... 

Aici sunt în elementul meu. Realizările astea îmi sunt 
familiare. 

Cronica mondială s-a terminat. După o scurtă pauză, 
aceeaşi voce a început să depene firul unei povestiri. 
Imaginile care ilustrau povestirea erau atât de expresive, 
încât aveai impresia că iei tu însuţi parte la fapte aievea 
întâmplate. 


* 


* * „Misiunea noastră era limpede: să încercam însuşirile 
unor sănii cu elice de un tip nou, istorisea vocea. Condiţiile 
cursei nu erau dintre cele mai uşoare... Trebuia să 
străbatem sute de kilometri prin tundră, mult dincolo de 
cercul polar. Ca şef al cursei, înaintam în fruntea coloanei. 
Coloana noastră se îndrepta spre Nord în linie dreaptă. 

Era întuneric. Aurora boreală nu învăpăia văzduhul. Ne 
luminau calea numai farurile. Termometrul înţepenise 
parcă la minus cincizeci de grade. În jur, cât vedeai cu ochii. 


Întinderi pustii, înzăpezite. Consultând într-una busola am 
mers aşa vreo două zile. 

La un moment dat, în zare, cerul parcă începu să capete 
nuanţe vag-trandafirii. 

— Îşi face apariţia aurora boreală, se bucură tovarăşul 
meu de drum, care conducea sania. Aşa mai merge... 

După o jumătate de ceas bolta se înveşmântase spre 
miazănoapte într-o mantie de purpură. 

— Ciudată auroră! Fără jocuri de lumini... Murmurai eu. 
Apoi şi culorile... Aurora boreală este, de obicei, la început 
verzuie şi abia mai târziu se colorează în diferite nuanţe de 
roz. Ceea ce vedem noi însă parcă ar fi un răsărit de soare 
încremenit. Singura deosebire e că se intensifică treptat, 
trecând de la trandafiriu la alb pe măsură ce înaintăm. 

— Poate e lumina zodiacală? 

— Imposibil! Nu-i nici locul, nici timpul. Şi, la urma 
urmelor, nici nu seamănă. Vezi? Fâşia de lumină cuprinde 
aproape întreg cerul de la zenit până la orizont, lăţindu-se 
treptat ca un con. 

Absorbiţi de desfăşurarea misteriosului fenomen ceresc, 
nimeriserăm într-o vâlcea adâncă; panta era destul de 
abruptă. Era cât pe ce să facem ţăndări tălpigele saniei. 

Când am ieşit afară, după câteva minute, am constatat că 
se mai încălzise. Într-adevăr, termometrul arăta minus 38*. 
Şi asta după gerul de cincizeci de grade de acum o oră. 

— Poate tocmai de la lumina asta izvorăşte căldura care a 
înmuiat gerul, îmi dădui eu cu părerea. 

— Bine, dar e neverosimil, râse tovarăşul meu de drum. O 
trombă de lumină care încălzeşte tundra. 

Tromba îşi răsfrângea sclipirile chiar în drumul nostru, aşa 
că nu ne rămânea decât să ne înarmăm cu răbdare. Poate 
că ajungând acolo, o să putem înţelege despre ce fenomen 
este vorba. 

Temperatura creştea o dată cu lumina. Curând tovarăşul 
meu stinse farurile: se vedea foarte bine şi fără ele. 
Deodată, ca din senin, se stârniră nişte curenţi de aer de 


parcă ar fi fost atraşi de conul luminos de pe zare. În vârful 
conului se distingea acum secera lucitoare a planetei Venus, 
văzută prin binoclu. 

Prin urmare, pe măsură ce ne apropiem, misterul, în loc să 
se lămurească, devenea dimpotrivă şi mai de nepătruns. 

— Seamănă grozav cu lumina solară, exclamă tovarăşul 
meu, din ce în ce mai intrigat. 

După scurtă vreme se făcu lumină ca ziua. Totuşi, în 
dreapta, în stânga şi în spatele nostru stăruia un fel de 
amurg neguros care se prefăcea treptat într-o noapte 
neagră. Vântul mătura tot mai năprasnic şesul stârnind 
vârtejuri de nea. Înaintam printr-un adevărat simun de 
zăpadă viscolită. 

Temperatura însă creştea între timp vertiginos. 

— Minus treizeci... Douăzeci şi cinci... Şaptesprezece... 
Nouă... Anunţa tovarăşul meu. Zero. Plus două grade. Şi 
aceasta după minus cincizeci. Acum înţeleg de ce s-a iscat 
vântul. „Ilromba solară” încălzeşte aerul şi solul creând 
zone cu temperaturi diferite. Aerul rece năvăleşte pe jos 
spre zona caldă, iar acolo sus goneşte probabil un 
contracurent de aer cald. 

Ne apropiarăm de regiunea aflată chiar în bătaia luminii. 
Fulgii zburătăciţi de vânt se topeau; viscolul luase subit 
înfăţişarea unei ploi care, în loc să cadă din cer, ne biciuia 
din spate. Zăpada se transforma în zloată. Pe povârnişurile 
movilelor şi în văioage susurau pâraiele. Nu se mai putea 
trece cu sania. Ca la semnul unei baghete magice, 
primăvara proaspătă risipea bezna îngheţată a nopţii 
polare. 

Înaintând riscam să distrugem săniile. La o comandă a 
mea tot trenul de sănii se opri. Şoferii, inginerii, reporterii 
şi operatorii de cinema care participau la această cursă 
săriră din sănii asaltându-mă cu întrebări. Toţi erau ca şi 
mine extrem de intrigaţi de fenomenul acesta atât de 
straniu petrecut sub privirile noastre. 


Am dispus să se aşeze câteva sănii lateral ca să ne fie 
pavăză împotriva vântului şi am ţinut o scurtă consfătuire. 
Toţi erau de acord că e prea riscant să înaintăm. S-a 
hotărât ca un mic grup condus de mine să pornească pe jos 
în explorare, iar ceilalţi să rămână lângă sănii. După ce se 
va lămuri în privinţa naturii fenomenului, grupul trebuia să 
se întoarcă, urmând ca apoi toată expediţia să ocolească 
„tromba solară” şi să-şi continue astfel drumul. 

Pe locul unde ne opriserăm, termometrul arăta plus opt 
grade Celsius. Ne-am scos hainele de blană, îmbrăcaţi doar 
în costume de piele şi cizme vânătoare şi luând cu noi ceva 
provizii şi instrumente, am plecat. 

Drumul n-a fost uşor. Din când în când ne pomeneam până 
la brâu în puful moale al zăpezii ori ne împotmoleam în 
noroi. A trebuit să ocolim pâraie, mlaştini, ba chiar şi mici 
lacuri. Din fericire noroiul nu acoperea decât o porţiune 
destul de îngustă. Se şi vedea „ţărmul” celălalt, uscat, 
înveşmântat într-un covor de iarbă ca smaragdul, smălţuit 
cu flori. 

— Lumină, căldură şi iarbă verde dincolo de Cercul polar. 
Şi încă la sfârşit de decembrie, izbucni prietenul meu. 
Ciupeşte-mă să-mi dau seama dacă nu visez. 

— Nu e chiar primăvară. E o insulă fermecată a primăverii 
în oceanul iernii polare, fu de părere altcineva dintre 
tovarăşii de drum. Altminteri toate bălțile şi lacurile 
întâlnite în cale ar fi fost năpădite de păsări. 

Operatorul nostru de cinema tot meşterea ceva la aparat, 
dar tocmai când se pregătea să filmeze, se dezlănţui o 
vijelie care-l trânti în noroi cu aparat cu tot. Pledul îi fu 
smuls de vânt şi, ridicându-se la o înălţime ameţitoare, 
zbură cine ştie unde. 

Uraganul nu se potolea de loc, izbindu-ne cu putere. 
Direcţia vântului nu era însă constantă: bătea în rafale când 
din spate, când din faţă, iar uneori se învârtejea nebuneşte, 
mai-mai să ne ia pe sus. Pesemne că ne aflam la punctul 
unde afluxul de aer rece, întâlnindu-se cu cel încălzit, isca 


vârtejuri de curenţi ascendenți. Aici era, aşadar, graniţa 
ciclonului provocat de misterioasa „trombă solară”. 

Nu mai mergeam, ci ne târam de-a buşilea prin noroi, 
ţinându-ne unul de altul cu ultimele noastre puteri... 

Când ajunserăm în sfârşit pe un sol uscat, unde domnea 
calmul cel mai desăvârşit, eram de-a dreptul extenuaţi. 
Aerul se ridica de pe pământul încălzit întocmai ca în câmp 
în arşiţa unei amiezi de vară. Temperatura atinsese plus 
douăzeci de grade. 

În câteva minute ne şi uscarăm. Umblam cu hainele 
deschise: nimeriserăm doar în plină vară. 

În apropiere se înălța o colină acoperită cu iarbă, flori şi 
mesteceni polari târâtori. Iar în jur zumzăiau țânțari, muşte 
şi fluturi înviaţi de razele dătătoare de viaţă. 

Am urcat pe colină şi am rămas încremeniţi de uimire. 
Într-adevăr, priveliştea ce ni se dezvăluia părea un miraj. 

Chiar în faţa noastră se aşternea un lan de grâu. Alături - 
un câmp cu floarea-soarelui şi altul cu porumb verde. Mai 
încolo se întindeau grădini cu varză, castraveți, sfeclă, roşii, 
straturi de fragi şi căpşuni. Dincolo de acestea se distingea 
zona tufişurilor: coacăze, agrişe, ba chiar şi viţă de vie care 
oferea privirilor ciorchini grei de struguri copţi. Apoi 
veneau la rând peri, meri, vişini, portocali, iar şi mai 
departe mandarini, caişi şi piersici. În sfârşit, pe un teren 
circular din inima oazei, unde temperatura era fără îndoială 
foarte ridicată, creşteau portocalul, lămâiul, arborele de 
cacao, alternând cu plantaţii de ceai şi arbori de cafea. Cum 
s-ar zice, aici, pe un teren nu prea întins, erau reprezentate 
principalele plante cultivate în zona continentală, 
subtropicală şi chiar tropicală. Drumurile care străbăteau 
ogoarele, livezile şi grădinile aveau formă de cercuri 
concentrice şi de raze convergând spre centrul oazei. lar 
acolo se înălța o clădire cu cinci etaje şi cu balcoane pe al 
cărei acoperiş pilonul unei antene sclipea orbitor în bătaia 
razelor verticale. Pretutindeni, pe balcoane şi în pervazurile 


ferestrelor deschise, erau puzderie de flori, iar zidurile se 
pierdeau în îmbrăţişarea plantelor agăţătoare... 

Pe ogoare, în grădini şi în livezi lucrau oameni îmbrăcaţi în 
haine de vară şi purtând pe cap pălării cu boruri largi. 

Am rămas câteva minute muţi de surpriză. În sfârşit, 
prietenul meu izbuti să rostească primele cuvinte: 

— Bine, dar asta întrece orice închipuire. E ca într-un 
basm dintr-o mie şi una de nopţi. 

Am pornit pe o cărare radială spre centrul oazei. Priveam 
din când în când cerul de unde se revărsa enigmatica 
lumină. Conul care strălucea ca Soarele lua treptat forma 
unui disc. 

Dinspre centrul oazei se îndrepta spre noi, pe cărarea 
presărată cu nisip auriu şi străjuită de portocali plini de 
fructe coapte, un bărbat ars de soare într-o cămaşă albă, un 
şort la fel de alb şi cu sandale pe picioarele goale. Faţa îi 
era umbrită de borurile largi ale pălăriei. Încă de departe 
ne făcu semne însufleţite de bun venit. Când ajunse lângă 
noi ne spuse: 

— Bună ziua, tovarăşi. Mi s-a transmis vestea că veniţi. 
Toată admiraţia pentru curajul de care aţi dat dovadă 
străbătând zona cicloanelor. 

— Nimic de spus, aveţi nişte paznici de nădejde, răspunse 
râzând prietenul meu. 

— La drept vorbind, nici nu avem împotriva cui să punem 
pază, replică omul în alb. Vârtejurile de la „frontieră” sunt, 
ca să spun aşa, un produs secundar. Dacă am fi vrut însă, 
am fi putut crea un baraj de vijelie, care să nu lase să 
pătrundă aici nici o fiinţă. Şoarece sau elefant să fi fost şi 
tot i-ar fi ridicat ca pe nişte fulgi la vreo zece kilometri 
înălţime şi i-ar fi proiectat înapoi în deşertul de zăpadă. Dar 
nici primejdia la care v-aţi expus nu este de disprețuit. Aflaţi 
însă că înspre est există o galerie prin care poţi traversa 
fără nici un pericol „zona furtunilor”... Ei, dar să facem 
cunoştinţă. Numele meu e Crooks, William Crooks. Sunt 
directorul oazei experimentale. Bănuiesc că nici n-aţi ştiut 


de existenţa ei: de altfel văd asta după uimirea întipărită pe 
feţele voastre. Şi, totuşi, nu e nici un secret. Presa, radioul 
s-au ocupat destul de această oază. Nu mă surprinde însă 
că v-a scăpat: de când oamenii muncii s-au apucat să 
transforme lumea, în fiecare colţ al globului se fac atâtea 
lucruri, încât este, într-adevăr, imposibil să fii la curent cu 
toate. De Steaua KE aţi auzit? 

— Bineînţeles, răspunsei eu. 

— Ei bine, „soarele artificial”, care vă arde creştetele - 
explică Crooks, arătând cerul - îşi datorează existenţa 
Stelei KE. Având această primă bază cosmică, n-a mai fost 
nici o complicaţie să ne creăm şi un „soare” propriu. 
Probabil că aţi început să vă lămuriţi despre ce e vorba. E 
pur şi simplu o oglindă concavă, compusă din foi metalice 
lustruite. La înălţimea unde este plasată, când soarele se 
află sub linia orizontului terestru, razele sale nimeresc în 
luciul oglinzii care le reflectă vertical pe Pământ. Observaţi, 
vă rog, umbrele. Sunt verticale ca la ecuator în plină 
amiază. Un băț înfipt drept în pământ nu azvârle nici un fel 
de umbră. În tot cursul anului temperatura se menţine aici 
zi şi noapte la plus treizeci de grade. Spre marginile 
teritoriului nostru e ceva mai scăzută din cauza afluxului de 
aer rece. Dar acest aflux e aproape neglijabil: de cum 
ajunge în apropiere aerul rece este ridicat de curenţii 
ascendenți. Plantele sunt, precum vedeţi, repartizate în 
raport cu aceste zone de temperatură. În centrul oazei 
creşte până şi arborele de cacao, care este, ştiţi şi 
dumneavoastră, mare iubitor de căldură. 

— Ce s-ar întâmpla dacă acest soare artificial s-ar stinge? 

— În acest caz plantele din oaza noastră ar pieri în câteva 
minute. Numai că atâta timp cât străluceşte soarele 
adevărat, nu se va stinge nici soarele nostru artificial. 
Temperatura poate fi reglată prin răsucirea cu un număr 
oarecare de grade a plăcilor oglinzii. Aici însă este 
constantă. Rezultatul e că strângem câteva recolte pe an. 
Acest „soare” nu este decât primul din zeci şi zeci de alţi 


sori similari, care se vor aprinde în curând aproape de 
ambii poli ai globului pământesc. O reţea întreagă de oaze 
la fel cu a noastră va aduce viaţa în ţinuturile polare. 
Treptat se va încălzi şi aerul dintre oaze. Vom aprinde un 
„soare” puternic deasupra Polului Nord şi vom topi 
străvechile gheţuri. Prin încălzirea aerului vor lua naştere 
noi curenţi aerieni, care vor îndulci clima pe tot întinsul 
emisferei boreale. Groenlanda cea îngheţată va deveni o 
grădină înfloritoare în care va domni o veşnică vară. În cele 
din urmă vom ajunge şi la Polul Sud, cu nesecatele sale 
bogății naturale. Vom smulge din încleştarea rece un întreg 
continent care va adăposti şi va hrăni milioane de oameni. 
Planeta noastră va fi cea mai frumoasă dintre planete...” 

Vocea tăcu. Se făcu întuneric. Nu se auzea decât bâzâitul 
aparatului. Apoi lumina se reaprinse şi alte imagini 
neobişnuite mi se perindară prin faţa privirilor. 

Pe vastele întinderi ale stratosferei, sub un cer de ardezie, 
gonesc nişte bolizi ciudaţi ca un soi de arici zburliţi. Sub 
aceste aparate plutesc, uşori, vaporoşi, norii cirus, iar mai 
jos se rostogolesc bolovănoşi, norii cumulus şi stratus... Prin 
perdeaua de nori se întrezăreşte covorul împestriţat al 
Pământului: petele verzi ale pădurilor, pătratele negre ale 
ţarinilor, şerpuitoarele fire de beteală ale râurilor şi 
fluviilor, paietele argintii ale lacurilor şi liniile subţiri de tot, 
ca trasate cu sfoară ale drumului de fier. „Aricii” zburători 
săgetează spaţiul în toate direcţiile, lăsând în urma lor 
trene de fum. Din când în când îşi domolesc goana, oprindu- 
se. Atunci din adâncul lor ţâşnesc fulgere orbitoare ce cad 
vertical pe pământ. 

O cabină spațioasă. Luminatoare din sticlă groasă de 
cuarţ. Aparate cum n-am mai văzut. În faţa lor trebăluiesc 
doi tineri. Al treilea, aşezat la o masă cu o mulţime de 
cadrane, dă comenzi răspicate: 

— Cinci mii... Şapte... Stabilizează! Zece amperi... Cinci 
sute de mii de volţi... Stop... Descărcarea. 


Unul din cei doi tineri trage brusc de o manetă. Fulgerul 
izbucneşte, cu un bubuit sec care sfâşie tăcerile, mistuindu- 
se spre pământ. 

— Înainte cu toată viteza! Ordonă comandantul. 

Apoi, întorcându-se spre mine: 

— Vă aflaţi la centrala atmosferică, una din filialele Stelei 
KEŢ. Construindu-se Steaua KEŢ, am putut să explorăm în 
amănunţime stratosfera şi să studiem electricitatea 
atmosferică. Existenţa ei este de multă vreme cunoscută. S- 
a încercat chiar să fie folosită în scopuri industriale, dar 
fără succes, deoarece se află în cantitate infimă. Se 
consideră că deasupra unui kilometru pătrat nu se 
acumulează mai mult de 0,04 kwh energie. De altfel aşa şi 
este, dacă ne gândim numai la straturile atmosferei 
apropiate de suprafaţa Pământului. E drept că fulgerele 
dau mult mai multă energie - şase sute kwh într-o sutime 
de secundă. Dar ştiţi prea bine că fulgerul e un oaspe rar 
pe Pământ. În păturile superioare însă situaţia este cu totul 
alta. 

Noi, cei de pe Pământ, trăim, am putea spune, pe fundul 
unui ocean aerian. Încă din vremuri îndepărtate, oamenii 
au învăţat să pună în slujba lor curenţi aerieni orizontali 
mânând cu ajutorul lor corăbii pe întinderile mărilor, 
învârtind aripile morilor de vânt. Mai târziu au descoperit şi 
obârşia acestor curenţi: încălzirea inegală a aerului sub 
revărsarea razelor solare. Când au început să zboare, 
oamenii au aflat că din aceeaşi cauză au loc şi mişcările 
aerului pe verticală - de jos în sus şi de sus în jos. În sfârşit, 
recent de tot, s-a stabilit că forţa de atracţie a Soarelui şi în 
special a lunii generează în atmosferă fenomene identice cu 
mareele oceanelor. Şi e firesc ca aceste fenomene să se 
manifeste mult mai intens: aerul doar e aproape de o mie 
de ori mai uşor decât apa. Fluxurile şi refluxurile ne 
îndreptăţesc să asemuim atmosfera cu un uriaş ocean 
adânc de opt kilometri. 


Luna îşi exercită atracţia asupra atmosferei şi oceanul 
nostru aerian se înalţă şi se umflă în direcţia acestui astru. 
Aceasta şi explică uriaşele deplasări periodice ale 
straturilor de aer. În cursul deplasărilor se produce o 
frecare între particulele gazelor puternic ionizate. 
Înţelegem astfel de ce păturile superioare ale atmosferei 
sunt bune conducătoare de unde radiofonice. Când aceste 
pături puternic ionizate se deplasează în raport cu câmpul 
magnetic al Pământului, apar curenţi de inducţie - curenţii 
Foucault - întocmai ca într-un conductor. 

Prin urmare, datorită mareelor atmosferice se creează în 
natură un fel de dinam, care influenţează starea 
magnetismului terestru. Magnetografele înregistrează cu 
precizie fenomenul. 

Studiindu-se funcţionarea acestei grandioase maşini 
naturale, acestui formidabil „perpetuum mobile”, s-a 
constatat că rezervele de electricitate atmosferică sunt 
inepuizabile, acoperind cu prisosinţă nevoile omenirii în ce 
priveşte energia electrică. Trebuie însă să ştii cum să pui 
stăpânire pe această inepuizabilă sursă energetică. 

Ceea ce vedeţi aici reprezintă doar o primă şi încă 
imperfectă rezolvare a problemei. Rachetele pe care le-aţi 
văzut sunt prevăzute cu vârfuri ascuţite care captează 
electricitatea acumulată în nişte dispozitive asemănătoare 
cu buteliile de Leyda. Apoi se produce descărcarea. 
„Fulgerul” este îndreptat spre regiunile nepopulate unde 
există staţii de recepţie cu globuri de metal, staţii care 
prinse de cabluri planează la mare înălţime. 

În prezent începem construirea unei colosale centrale 
atmosferice complet automatizată. Vom împânzi stratosfera 
cu instalaţii fixe interconectate. Aceste instalaţii 
permanente vor acumula electricitatea pe care o vor lansa 
apoi spre Pământ printr-o coloană de aer ionizat. Oamenii 
vor deveni astfel stăpânii unei nesecate surse de energie, 
atât de trebuincioase măreţei transformări a Pământului. 


Din nou întuneric şi tăcere. Se aprinde apoi o lumină 
albăstruie care se nuanţează treptat în roz. Un splendid 
revărsat de zori. Meri înfloriţi. O tânără mamă îşi leagănă 
pruncul în braţe. Pruncul îşi înalţă minutele în întâmpinarea 
scânteietoarei zile care se naşte... 

Imaginea s-a topit. 

Deodată răsună acorduri maiestuoase şi văd Pământul 
nostru străbătând necuprinsul Cosmosului. Se depărtează 
tot mai mult, până se face minuscul, ca o steluţă pe bolta 
cerească. Muzica se stinge şi ea. Nu mai urmează nimic, 
dar rămân multă vreme cu ochii închişi, copleşit de bogăţia 
impresiilor. 

Se pare că Ionia are dreptate: până în prezent în afară de 
munca mea nu exista altceva care să mă intereseze. Abia 
acum mi-am dat seama cât de mult s-a schimbat viaţa în 
întreaga lume de la revoluţia mondială. Ce lucrări 
impresionante şi la ce proporţii uluitoare! Şi când te 
gândeşti că n-am văzut încă decât foarte puţine lucruri! Ce 
surprize m-or mai fi aşteptând! 


X. LA DIRECŢIE 


Cabinetul directorului se deosebea oarecum de celelalte 
camere. Lângă fereastră - un birou de aluminiu. Pe birou - 
mape, un dictafon, un radio şi o mulţime de butoane 
numerotate. Rafturile rotative, tot din aluminiu, erau pline 
de cărţi şi clasoare. Deoarece pe Stea exista o mică forţă de 
gravitație, obiectele stăteau cuminţi la locul lor, luându-şi 
însă zborul la cea mai mică atingere. De aceea erau toate 
prevăzute cu fixatoare automate. 

La birou, într-un fotoliu uşor de aluminiu, şedea directorul, 
încins cu o cureluşă. 


Era un bărbat de vreo treizeci de ani, cu tenul bronzat, 
sănătos, cu un nas acvilin şi cu ochi mari, negri, expresivi. 
Purta un costum uşor şi comod. După ce mă salută 
prieteneşte din cap (aici nu se obişnuiau strângerile de 
mână), întrebă: 

— Ei, tovarăşe Artemiev, cum te simţi pe Steaua noastră? 
Nu suferi de lipsa oxigenului? 

— Încep să mă adaptez. Constat însă că în biroul 
dumneavoastră e frig de-a binelea şi aerul e rarefiat ca pe 
cele mai înalte piscuri de pe Pământ. 

— Ce vrei, e chestie de obişnuinţă! După cum te poţi 
convinge, mă simt perfect, chiar mai bine ca pe Pământ. 
Acolo eram condamnat la moarte: sufeream de tuberculoză 
în ultimul grad, scuipam sânge. M-au adus cu targa în 
rachetă. Acum, după cum vezi, sunt sănătos tun. Nue 
singura minune pe care a făcut-o Steaua KEȚ. Află de la 
mine că nu există staţiune de odihnă mai ideală. În 
comparaţie cu cele de pe Pământ, Steaua KEŢ prezintă 
avantajul că pentru fiecare om se poate crea climatul cel 
mai prielnic. 

— Un lucru nu înţeleg. Trierea doar e atât de strictă: cum 
de v-au lăsat să veniţi aici cu caverne deschise? 

— Se mai întâmplă, Cum s-ar zice, s-a făcut o excepţie 
pentru un „element de valoare”, mă lămuri directorul cu un 
zâmbet uşor ironic. M-au expediat cu o rachetă sanitară 
specială, iar aici m-au ţinut la izolator, până ce a dispărut 
orice urmă de proces evolutiv. Medicul nostru, Anna 
Ignatievna Meller, pe care o iubim şi o stimăm cu toţii, se 
tot agită să înfiinţeze nişte sanatorii cosmice pentru T. B. C. 
Osos. Experiențele pe care le-a făcut au dat rezultate 
fenomenale. În condiţiile noastre nici un fel de presiune nu 
apasă oasele atinse de boală. N-ai nevoie nici de paturi 
gipsate, nici de corsete ori cârje. În schimb îţi stau la 
dispoziţie raze ultraviolete dintre cele mai intense, pielea 
poate respira în voie, ba chiar, după necesitate, se poate 
crea şi aer marin. Nu există dificultate care să nu poată fi 


învinsă pe Steaua KE. Mai adaugă la aceasta odihna 
deplină şi alimentaţia corespunzătoare. Află de la mine că 
până şi cele mai grave forme se vindecă într-un timp 
record. 

— Dar nu e oare primejdios pentru om ca, odată vindecat, 
să se întoarcă pe Pământ? 

— De ce? Din moment ce procesul s-a închis dispare orice 
pericol. Mulţi s-au întors şi te asigur că n-au de ce să se 
plângă. Dar ne-am cam întins la vorbă... Să revenim la 
treaba noastră. Aşadar, tovarăşe Artemiev, avem mare 
nevoie de biologi. E de lucru berechet la noi... Întâi şi întâi 
trebuie asigurată aprovizionarea Stelei cu fructe şi legume 
din sera noastră proprie. Grădinarul nostru, Andrei 
Pavlovici Slikov, îşi face perfect datoria, n-avem nimic de zis. 
Numai că domeniile noastre cereşti capătă o tot mai mare 
extindere. Pe Pământ câmpiile fertile se pot lărgi numai în 
patru direcţii: spre răsărit, spre apus, spre nord şi spre sud. 
Aici, la aceste patru direcţii trebuie să mai adăugăm două: 
sus şi jos. Într-un cuvânt, ne extindem în toate direcţiile 
posibile. Gospodăriile noastre anexe se înmulţesc neîncetat. 
Uite, chiar acum construim o seră nouă. Acolo lucrează 
Kramer, ajutorul lui Slikov. 

— L-am cunoscut. 

— Află că... Urmă directorul schiţând un gest cu mâna, în 
care ţinea creionul. 

Creionul însă îi alunecă printre degete şi, descriind un arc, 
trecu prin dreptul meu. Vrui să-l prind, dar picioarele mi se 
desprinseră de podea, genunchii mi se îndoiră şi iată-mă 
din nou în stare de „plutire”. Trecu mai bine de un minut 
până ce am simţit din nou podeaua sub picioare. 

— Lucrurile de aici se cam ţin de giumbuşlucuri, glumi 
directorul. Cum n-ai băgat de seamă, şi-au şi luat tălpăşiţa. 
Află deci, reluă el, că noi cultivăm fructe şi legume în 
condiţii de imponderabilitate aproape absolută. Îţi dai 
seama ce probleme extraordinare se deschid în faţa 
biologului. Cum rămâne cu geotropismul plantelor dacă 


dispare forţa de atracţie? Cum se desfăşoară în aceste 
condiţii diviziunea celulelor, metabolismul, circulaţia sevei? 
Ce efect au razele ultrascurte? Dar razele cosmice? Şi câte 
şi mai câte! Aproape că nu trece zi fără ca Slikov să se 
laude cu vreo nouă descoperire. Sau animalele... Da, da, ce 
te uiţi aşa, vom creşte şi animale. Am şi adus câteva pentru 
experienţe. Precum vezi, laboratorul ăsta cosmic e o 
comoară pentru un savant cu adevărat îndrăgostit de ştiinţa 
lui. Pare-mi-se că şi dumitale ţi s-au aprins ochii... 

Nu ştiu ce zărise directorul în ochii mei, dar eram 
fermecat. În clipa aceea uitasem nu numai de Armenia, dar 
- trebuie să mărturisesc - chiar şi de Ionia. 

— Abia aştept să mă pun pe treabă! 

— De mâine începi, spuse directorul. Dar deocamdată nu 
în sera de aici. Trimitem o expediţie ştiinţifică în Lună. Veţi 
fi trei - un astronom, Feodor Grigorievici Tiurin, „bătrânul” 
cum i se mai zice printre tovarăşi, un geolog, Boris 
Mihailovici Sokolovski, şi dumneata... 

Gândul îmi fugi brusc la Tonia. Se poate s-o las singură 
pentru cine ştie câtă vreme? Şi nici să n-am habar ce se 
întâmplă în lipsa mea? 

— Dar ce rost are un biolog în această expediţie? După 
câte ştiu, Luna e o planetă moartă. 

— Aşa s-ar părea. Totuşi... Ştii ce, mai bine stai le vorbă cu 
astronomul nostru. Are el unele îndoieli în această privinţă. 
Şi adăugă zâmbind: bătrânul e cam... Mă rog, îl urmăreşte 
o marotă, „filosofia mişcării”. Când începe să-ţi vorbească 
pe tema asta te apucă durerea de cap. Dar în materie de 
astronomie nimic de zis, e o somitate neîntrecută. Ce-i al lui 
e-al lui! Ce să-i faci, de la o anumită vârstă unii oameni 
încep să aibă câte o păsărică, un „hobby”, cum spune 
englezul. Du-te chiar acum la Tiurin. E un om interesant. 
Când vezi că-şi dă drumul, opreşte-l fără sfială! 

Directorul apăsă pe unul din nenumăratele butoane de pe 
birou. 


— Parcă ziceai că-l cunoşti pe Kramer, nu? O să te conducă 
la observator. Bagă de seamă că acolo n-ai să găseşti nici 
măcar rămăşiţa aceasta de gravitate... 

Intră Kramer. După ce primi toate instrucţiunile, mă lua de 
mână şi ieşirăm zburând pe coridor. 

— Ce dracu', trebuie să învăţ odată şi odată să mă mişc şi 
singur în spaţiul interplanetar, îi spusei cu un aer foarte 
hotărât. 

— Bravo! Încuviinţă Kramer. Să ştii că moşul la care ne 
ducem pare ursuz, dar are o inimă de aur. Un fel de hrean 
amestecat cu miere. Ai grijă ca nu cumva să-l întrerupi când 
o să se apuce să-ţi vorbească despre filosofie, că n-o să ţi-o 
ierte nici în Lună. Încolo e o comoară de om. Ţinem cu toţii 
grozav la el... 

Ca să vezi! Directorul îmi spune să nu-l las pe Tiurin să-mi 
împuie capul cu filosofia lui, pe când Kramer mă îndeamnă 
să nu-l mâhnesc pe bătrânul astronom-filozof. Ce mai calea- 
valea, până şi aici, pe Steaua KEŢ, e nevoie de diplomaţie, 
băiete! 


XI. PĂIANJENUL SAVANT 


Îmbrăcaţi în costume cosmice şi cu rachetele portative la 
spinare, trecurăm prin camera atmosferică şi, deschizând 
uşa, ne pomenirăm afară. O mişcare de respingere cu 
piciorul fusese de ajuns ca să ne proiecteze în gol. Pe cer 
era din nou „terra plină”. Imensa şi luminoasa cupă a 
Pământului se întindea pe o jumătate de boltă sau „o sută 
doisprezece grade” cum preciza cu pedanterie Kramer. 

Vedeam limpede contururile Europei şi Asiei, în vreme ce 
nordul ne apărea perdeluit de nori albi. Prin câteva spărturi 
în stratul de nori îşi scânteiau gheţurile mările polare. Pe 
masivele brune ale munţilor Asiei albeau piscuri înzăpezite. 


Soarele se oglindea în apele Baikalului ale cărui ţărmuri 
erau desenate cu precizie. Între pete verzui se mlădiau, 
argintii, Obi şi Eniseiul. Am recunoscut imediat configuraţia 
familiară a Mediteranei, Caspicii, Mării Negre. La fel de clar 
se distingeau Iranul, Peninsula Arabică, India, Marea Roşie, 
Nilul. În schimb, contururile Europei occidentale se zăreau 
destul de şters. Peninsula Scandinavă era ascunsă sub o 
pătură de nori. Extremitatea vestică şi cea sudică a Africii 
nu se vedeau nici ele prea bine. Pe întinderea albastră a 
Oceanului Indian Madagascarul apărea ca o zdreanţă 
difuză, lăbărţată. Tibetul se decupa perfect, dar răsăritul 
Asiei era pierdut în neguri. lată Sumatra, Borneo, pata 
lăptoasă a litoralului vestic al Australiei... Insulele Japoniei 
se desluşeau abia schiţate. Ce viziune extraordinară! Să ai 
simultan în faţa ochilor nordul Europei şi Australia, coastele 
răsăritene ale Africii şi Japonia, mările noastre polare şi 
Oceanul Indian. Niciodată încă oamenii n-au avut putinţa să 
îmbrăţişeze dintr-o singură privire întinderi atât de vaste 
ale Pământului. Rămânând acolo, pe Pământ, dacă ai pune 
la socoteală numai o secundă pentru fiecare hectar, ţi-ar 
trebui patru sau cinci secole ca să cuprinzi cu ochii toată 
imensitatea planetei. 

Kramer mă apucă de braţ, atrăgându-mi atenţia asupra 
unui punct luminos ce se vedea în depărtare: ţinta 
călătoriei noastre. M-am văzut nevoit, cu părere de rău, să- 
mi întorc ochii de la impresionanta panoramă a Pământului. 
Am cercetat din nou cu privirea Steaua KEŢ, rachetodromul 
care semăna cu o uriaşă lună scânteietoare. Departe de tot, 
în abisul de întuneric al cerului, ba se aprindea, ba se 
stingea o steluţă roşie. Mi-am dat seama că e o rachetă care 
vine dinspre Pământ. De altfel, în jurul Stelei KEŢ 
străluceau pe firmamentul întunecat o sumedenie de stele 
extrem de apropiate. La o privire mai atentă îţi apărea 
limpede că sunt create de mâna omului. Erau „anexele” 
despre care îmi vorbise directorul. Cele mai multe semănau 
cu nişte cilindri luminoşi, dar nu lipseau şi unele cu alte 


forme geometrice: cuburi, sfere, conuri, piramide. Câteva 
aveau la rândul lor anexe: tuburi, un fel de braţe sau 
discuri, al căror rost nu-l cunoşteam încă. Alte „stele” 
emiteau din când în când raze orbitoare. Erau printre ele 
stele imobile, stele care se mişcau încet şi, în sfârşit, câteva 
care se învârteau vertiginos unele în jurul altora, legate 
pesemne cu fire sau cabluri ce nu se puteau vedea de aici. 
Aşa se crea, probabil, în mod artificial forţa de atracţie. 

Kramer mă smulse iar din contemplare. Arătând cu un 
deget spre observator, îşi lipi casca de a mea şi îmi spuse: 

— O să mai ai de o mie de ori ocazia să te desfeţi cu 
priveliştea asta. Acum apasă pe discul de la piept ca să 
porneşti! N-avem timp de pierdut. 

I-am ascultat îndemnul şi am apăsat. Am simţit un ghiont 
în spate şi m-am rostogolit de-a dura. Universul părea că 
dănţuieşte haotic în juru-mi. Ba îmi apărea în faţa ochilor 
soarele albastru, ba Pământul gigantic, ba nemărginirea 
întunecată a cerului spuzită cu stele de toate culorile. Totul 
îmi juca înaintea ochilor. Ameţeam. Nu mai ştiam în ce 
direcţie zbor şi nici unde se află Kramer. Încumetându-mă 
la un moment dat să întredeschid pleoapele, am avut 
senzaţia că-mi îngheaţă inima de frică: cădeam ca un bolid 
pe rachetodrom. Am apăsat înfrigurat pe alt buton. Un 
ghiont în spate şi am zbughit-o spre stângă. Idioată situaţie! 
Nu mai ştiam pur şi simplu ce să fac. Mă ghemuiam, mă 
lungeam ca o coardă, mă răsuceam în toate chipurile, dar 
degeaba. Am închis atunci ochii şi am mai apăsat o dată pe 
buton. Iarăşi un ghiont în spate... De mult nu mai vedeam 
observatorul. Pământul se contura, albastru, departe, sub 
mine. Una din marginile lui se învăluise de-acum în perdele 
de umbră: scurta noapte era aproape. 

La dreapta clipi o luminiţă: mi-am zis că trebuie să fie 
racheta portativă a lui Kramer. Ajunge, n-o să mai apăs la 
nimereală pe butoane. În clipa aceea de neagră deznădejde 
mi s-a ivit în faţa privirilor Steaua KEŢ, dar în cu totul altă 
direcţie decât m-aş fi aşteptat. Pierzându-mi capul de 


bucurie, am apăsat pe butoane declanşând un şir de tumbe 
mai teribile decât cele dinainte. Mă treceau, vă spun drept, 
fiorii morţii. N-am avut niciodată vreo deosebită înclinaţie 
pentru exhibiţii de circ... Deodată am simţit o izbitură în 
picior urmată de încă una în mână... Nu cumva ofiun 
asteroid?! Dacă-mi rupe costumul, mă sufoc cât ai clipi şi 
mă prefac într-un sloi de gheaţă atârnat, cum s-ar zice, 
între cer şi pământ Am simţit prin şira spinării nişte 
furnicături reci. Să ştii că mi-a plesnit costumul şi gerul 
cosmic năvăleşte prin spărtură, strecurându-se spre trupul 
meu. Mă înăbuşeam. Deodată braţul drept îmi fu apucat ca 
într-un cleşte. O ciocănitură în cască şi am auzit glasul 
înăbuşit al iui Kramer: 

— În sfârşit, bine că te-am prins. M-ai făcut să trec prin 
toate chinurile iadului! Te credeam mai îndemânatic. Nu 
mai apăsa, te implor. Săreai de colo-colo ca o jucărie 
pirotehnică. Puțin lipsea să-ţi pierd urma, şi să dispari pe 
vecie în hăul cosmic. 

Kramer trase la o parte pelerina mea albă, în care mă 
încurcasem de tot, şi simţii din plin căldura binefăcătoare a 
soarelui. Aparatul de oxigen era intact. Se vede că mă 
înăbuşeam din pricina emoţiei. Luându-mă la subsuoară ca 
în ziua când debarcasem, Kramer trase succesiv cu 
pistoalele-rachetă în stânga, în dreapta şi înapoi. Pornirăm 
valvârtej. De fapt, nu simţeam nici o mişcare. Văzui însă că 
universul întreg îşi reia locul obişnuit. Steaua KEȚ se 
prăvale în adâncuri, iar observatorul se apropie vertiginos, 
sporindu-şi tot mai mult strălucirea, ca o steluţă variabilă. 

După puţin timp observatorul mi se înfăţişă destul de 
limpede. Era o construcţie de-a dreptul bizară. Imaginaţi-vă 
un tetraedru echifacial, adică un poliedru cu patru feţe 
triunghiulare egale. Toate aceste piramide triunghiulare 
aveau în vârf nişte globuri mari de metal cu numeroase 
ferestre rotunde. Globurile erau unite între ele printr-un 
sistem de ţevi care, după cum aveam să aflu mai târziu, nu 
erau altceva decât galerii de comunicaţie. Pe globuri se 


aflau instalate telescoape-reflectoare şi o sumedenie de 
oglinzi uriaşe, concave, prinse cu stâlpi uşori, de aluminiu. 
Spre deosebire de cele terestre, telescoapele cereşti n- 
aveau nici un fel de tub. De altfel tubul ar fi fost inutil: 
neexistând atmosfera, dispare şi fenomenul difuziei luminii. 
În afara giganticelor telescoape, pe globuri erau vizibile şi 
felurite instrumente astronomice de dimensiuni mai mici: 
spectrografe, astrografe, heliografe. 

Kramer încetini şi făcu un viraj. Ne-am apropiat pe 
tangentă de unul din globuri oprindu-ne la un pas de ţeava 
de comunicaţie, însă fără s-o atingem. 

Precauţia aceasta avea şi ea o explicaţie: după cum mi-a 
explicat mai târziu Kramer, observatorul trebuia ferit de 
cea mai mică zdruncinătură. Vai de acela care îl împinge cât 
de cât la abordare! Tiurin îl năpădea pe bietul om cu tot 
felul de reproşuri, demonstrându-i că l-a făcut să rateze cea 
mai reuşită fotografie a bolţii înstelate, jeluindu-se că i-a 
distrus viaţa... 

Kramer apăsă cu băgare de seamă pe un buton. Uşa se 
deschise şi pătrunserăm în camera atmosferică. Când 
încăperea se umplu de aer, ne scoaserăm costumele. 
Binevoitorul meu ghid îmi spuse: 

— Moşul nu se dezlipeşte cu nici un chip de telescop. Nici 
măcar ca să mănânce. Şi-a îngrămădit lângă el un morman 
de borcane şi, din când în când, soarbe câte ceva fără să-şi 
întrerupă barem o clipă observaţiile. O să-l vezi imediat. 
Până stai de vorbă cu el, mă reped la sera cea nouă să văd 
cum mai merg lucrările. 

În timp ce Kramer îşi punea din nou scafandrul, am 
deschis uşa ce dădea spre interior şi am nimerit într-un 
coridor luminat electric. Lumina se afla sub picioarele mele. 
În felul acesta m-am dumirit că intrasem în observator cu 
capul în jos. Ca nu cumva să fac praf vreun bec, m-am 
apucat de curelele salvatoare de pe pereţi. Aveam la mine 
aripile pliante, dar nu îndrăzneam să le folosesc în 


sanctuarul bătrânului acesta pe care Kramer şi directorul 
mi-l zugrăviseră în culori atât de teribile. 

Nu se auzea nici urmă de zgomot. Observatorul părea 
nelocuit. Numai zumzetul uşor al ventilatoarelor şi un susur 
izvorât probabil din nişte aparate de oxigen tulburau 
tăcerea. Nu ştiam încotro s-o apuc. Tuşii uşor şi mă 
încumetai: 

— Alo! 

Nimic! 

Tuşii mai tare şi strigai: 

— Nu-i nimeni aici? 

Uşa din fund se întredeschise şi se ivi capul creţ alunui 
negru. 

— Ce doriţi? 

— Feodor Grigorievici Tiurin e acasă? Primeşte? Încercai 
eu o glumă. 

Zâmbetul dezveli dantura sclipitoare a negrului. 

— Poftiţi, vă rog. Ştiţi, am tras un pui de somn. Dorm 
întotdeauna când la noi, în Florida, e noapte. M-aţi trezit la 
timp, spuse negrul, care avea chef de vorbă. 

Întrebai intrigat: 

— Cum de-ai ajuns din Florida tocmai în cer? 

— Nimic mai simplu: cu vaporul, cu trenul, cu avionul, apoi 
şi cu racheta. 

— Bine, asta ştiu, dar de ce? 

— Pur şi simplu din curiozitate. Şi apoi, la drept vorbind, 
aici e la fel de cald ca la noi, în Florida. Ştiţi, eu am grijă de 
profesor (cuvântul acesta băiatul îl rostea cu un vădit 
respect). Parcă ar fi un copil, zău aşa, dacă nu eram eu, s-ar 
fi prăpădit de foame lângă ocular. Am o maimuţică, o 
cheamă Mickey. Cu Mickey asta nu te plictiseşti niciodată. 
Avem şi cărţi. Cea mai mare şi mai interesantă rămâne însă 
tot cerul. Profesorul îmi povesteşte atât de multe despre 
stele... 

„N-o fi moşneagul chiar atât de fioros cum i s-a dus faima”, 
gândii eu. 


— Zburaţi pe coridor drept înainte, până la glob. Acolo o 
să găsiţi o frânghie. Mergând de-a lungul ei, ajungeţi la 
profesorul Tiurin. 

Se auzi ţipătul strident al unei maimuțe. 

— Ce-i, Mickey? Aha, vrei să vezi şi tu cine a venit? Cu cine 
stau de vorbă? Nostim mai e şi Mickey asta! Se zvârcoleşte 
în mijlocul camerei şi nu reuşeşte să coboare pe podea. Ca 
mâine o să-i crească aripi, adăugă negrul cu deplină 
convingere. Ce să-i faci, fără aripi nu te descurci aici. 

Am zburat până la peretele curbat de la capătul 
coridorului, am deschis o uşă mică şi iată-mă în interiorul 
„globului”. De pereţii încăperii erau fixate tot felul de 
maşini, aparate, cutii şi tuburi. O frânghie destul de groasă 
pornea oblic de la uşă dispărând într-o deschizătură a 
peretelui despărțitor care tăia globul în două. Ţinându-mă 
de frânghie am început să înaintez. Nici măcar nu ştiu dacă 
mergeam în sus sau în jos. Aici trebuia să-ţi iei rămas bun 
de la aceste noţiuni eminamente terestre. 

În sfârşit, după ce mă strecurai prin deschizătură, văzui 
un bărbat culcat în aer. De la trupul lui porneau în toate 
direcţiile şnururi subţiri de mătase legate de pereţi. „Ca un 
păianjen în mijlocul propriei sale plase”, mă fulgeră un 
gând. 

— Tu eşti, John? Întrebă bărbatul cu un glas surprinzător 
de subţire. 

— Bună ziua, tovarăşe Tiurin. Numele meu e Artemiev. Am 
venit... 

— Ştiu, ştiu. Mi-a vorbit de-acum directorul despre 
dumneata. În Lună, ai? Perfect. O să zburăm. 

Rostea cuvintele fără să-şi desprindă ochii de la ocular, 
fără să schiţeze nici cel mai mărunt gest. 

— Nu te poftesc să şezi că tot n-ai unde. De altfel, fie vorba 
între noi, nici nu-i nevoie. 

Mi-am îngăduit să mă apropii cu precauţiune, curios să 
ştiu cum arată la faţă „păianjenul”. De unde mă aflam, nu se 
vedea decât o claie de păr des, alb ca neaua, o jumătate de 


obraz palid, complet ras, şi un nas drept. Când Tiurin 
întoarse puţin capul spre mine, îi văzui şi ochii - negri, 
ageri, cu pleoapele înroşite. Probabil că-şi supunea vederea 
la eforturi excepţionale. 

M-am pomenit, fără voia mea, tuşind. 

— Să nu tuşeşti în direcţia asta, o să faci dezordine! Se 
îngrozi bătrânul. 

„Aha, a şi început. N-are voie omul barem să tuşească”. 

O simplă privire m-a îndemnat însă să-i dau dreptate. În 
jurul lui atârnau în aer cărţi, coli de hârtie, creioane, caiete, 
o batistă, o pipă şi o tabacheră. Cea mai uşoară mişcare a 
aerului ar fi fost suficientă pentru ca toate aceste obiecte să 
se învălmăşească împrăştiindu-se care încotro. Şi, fără 
îndoială o să trebuiască să-l cheme pe John, căci 
profesorului desigur nu-i vine uşor să se descurce singur în 
acest păienjeniş care îi asigură, pesemne, o poziţie imobilă 
în faţa telescopului. 

— Telescopul dumneavoastră are o ţeavă gigantică, 
aruncai eu ca să schimb vorba. 

Tiurin râse măgulit. 

— Da, da. Astronomii de pe Pământ n-au văzut nici în vis 
un telescop ca ăsta. Realitatea e că n-are nici un fel de 
ţeavă. Mă mir că n-ai băgat de seamă când te-apropiai de 
observator. Scuză-mă o clipă, trebuie să dictez ceva ca să 
nu uit... 

Rosti câteva fraze presărate cu termeni de astronomie şi 
matematică. Apoi întinse lin mâna şi răsuci butonul unei 
lădiţe negre prinsă şi ea cu şnururi. Dacă aceste mişcări ar 
fi fost proiectate pe un ecran, spectatorii ar fi avut impresia 
certă că au fost filmate cu încetinitorul. 

— E secretarul meu particular, un magnetofon automat, 
mă lămuri Tiurin. Stă liniştit în cutie, lucrează ireproşabil, 
nu cere de mâncare. E mai practic şi mai rapid decât dacă 
aş nota singur totul. Dictez fără să-mi întrerup observaţiile. 
Maşina asta mai are o însuşire: mă ajută şi la calcule. 
Pentru orice eventualitate am însă la îndemână creioane şi 


hârtie. Te rog, nu respira în direcţia mea... Despre ce-ţi 
vorbeam? A, da, telescopul... Mda. Pe Pământ nu e posibil 
să construieşti unul de asemenea proporţii. Acolo greutatea 
îngrădeşte dimensiunile. Acesta pe care-l vezi e un telescop 
reflector cu oglinzi. Şi nu e singurul... Oglinzile au diametru 
de sute de metri. Reflectoarele sunt şi ele gigantice. Şi nu 
uita că sunt confecţionate chiar aici, din materiale cereşti, 
iar lentilele din meteoriți cristalini. Am organizat o 
adevărată întreprindere de exploatare a meteoriţilor 
bolizi... Unde m-am oprit? Aha! Păi ce, pe Pământ se face 
parcă astronomie? În comparaţie cu mine astronomii de 
acolo sunt nişte biete cârtiţe. În doi ani eu i-am întrecut cu 
un secol întreg. Să-mi apară numai lucrările şi ai să vezi... 
Să luăm planeta Pluton! Ce se ştie despre ea pe Pământ? 
Perioada de revoluţie? Cu aproximaţie. Distanţa medie de 
Soare? Înclinaţia orbitei? Nici pe atât. Masa? Densitatea? 
Forţa gravitaţiei la ecuator? Perioada de rotaţie în jurul 
axei? Nimic. Şi asta se mai cheamă că ai descoperit o 
planetă! 

Izbucni într-un râs mărunt, bătrânesc. 

— Ori să luăm stelele duble, piticii ăştia albi! Sau structura 
Galaxiei! Sau, în general, structura Universului! Şi, la urma 
urmelor, ce le poţi pretinde dacă nu sunt încă bine lămuriţi 
nici măcar în ce priveşte atmosfera planetelor? Şi azi se mai 
ciondănesc. Eu am făcut aici descoperiri cât douăzeci de 
Galilei luaţi la un loc. Să nu crezi cumva că mă laud: Aici nu 
omul sfinţeşte locul, ci dimpotrivă. Pus în condiţii 
asemănătoare, orice astronom ar fi în stare să facă aceeaşi 
ispravă. Şi mai află că nu lucrez de unul singur. Am o 
mulţime de colaboratori. În schimb, omul care a născocit 
acest observator cosmic, acela - da, în faţa lui merită să te 
închini. A fost un adevărat geniu. Stelei KEŢ îi datorăm 
toate acestea. 

În deschizătură se mişcă ceva. Mai întâi apăru maimuța, 
apoi chipul lui John. Maimuţa şedea cocoţată pe capul 
cârlionţat al băiatului negru. 


— Încă nu v-aţi luat micul dejun, tovarăşe profesor, spuse 
John. 

— Şterge-o! Se enervă Tiurin. 

Maimuţa scoase un țipăt ascuţit. 

— Uite, şi Mickey vă roagă. Vă implor, zău, să luaţi o 
cafeluţă caldă, nu se lăsa intimidat John. 

— Dispari din ochii mei! Şi ia-l de aici pe scandalagiul ăla 
al tău... 

Maimuţa începu să urle ca din gură de şarpe. 

— Nu-liau până nu mâncaţi! 

— Fie, fie! Uite, beau, mănânc. 

Tiurin luă cu grijă un borcan şi, deschizând robinetul, 
sorbi pe ţeavă vreo două înghiţituri. 

John şi Mickey se mistuiră, ca să reapară însă peste câteva 
minute. Scena se repetă de câteva ori până ce, după 
părerea lui John, profesorul se hrănise suficient. 

— Vezi? Şi la chinul ăsta mă supun în fiecare zi, se lamentă 
Tiurin. Mă omoară cu grija lor! Mărturisesc însă că fără ei 
aş fi uitat nu o dată de mâncare. Nu există pe lume, tinere, 
nimic mai captivant decât astronomia! Îţi închipui, desigur, 
că e o ştiinţă oarecare. O ştiinţă care se ocupă de aştri! Te 
înşeli. Dacă vrei să ştii, află de la mine că astronomia e o 
întreagă concepţie despre lume. Un sistem filosofic... 

Gata, şi-a dat drumul, mă înspăimântai eu. Şi, ca să-l 
distrag de la tema asta riscantă, îl întrebai: 

— Nu vă supăraţi, e oare cu adevărat nevoie de un biolog 
în Lună? 

Tiurin întoarse încetişor capul şi mă cercetă iscoditor: 

— Cum, tinere, nu te interesează de loc filosofia? 

Amintindu-mi de sfaturile lui Kramer, m-am grăbit să 
schiţez un protest: 

— Dimpotrivă, aş putea spune că mă pasionează. Dar să 
vedeţi... Nu prea am timp acum, trebuie să mă pregătesc. 
Aş vrea să ştiu... 

Cu fruntea lipită de ocularul telescopului Tiurin se 
cufundase într-un soi de muţenie. Te pomeneşti că s-a 


supărat! Nu ştiam ce să-i mai spun ca s-o dreg. Dar tot el fu 
acela care rupse tăcerea: 

— Acolo, pe Pământ, n-am pe nimeni. Nici soţie, nici copii. 
Cum s-ar spune, sunt singur cuc. Dar tot Pământul şi întreg 
cerul îmi sunt casă şi patrie. Iar familia mea sunt oamenii 
muncii din lumea întreagă, oameni de treabă ca dumneata. 

Auzind acest compliment neaşteptat, îmi mai veni inima la 
loc. 

— Crezi oare că odată angrenat în păienjenişul ăsta, m-am 
rupt cu totul de Pământ, de interesele lui? Da de unde! 
Ceea ce lucrăm aici are o însemnătate colosală pentru 
locuitorii planetei noastre. Ai să-ţi dai seama mai bine când 
ai să cunoşti toate ramificaţiile ştiinţifice ale Stelei KEŢ... 

— Am şi văzut câte ceva, la bibliotecă. Dacă-ar fi numai 
„Trombele solare”... 

M-am întrerupt, fiindcă în acel moment Tiurin întinse lin 
mâna, puse în funcţiune „secretarul automat” şi dictă 
câteva fraze cuprinzând probabil ultimele sale observaţii 
sau idei. După câteva clipe răsună din nou vocea lui, de 
data asta luminată parcă de nu ştiu ce rază lăuntrică. 

— Mă uit îndelung la cer. Ce crezi oare că impresionează 
mai presus de orice cugetul meu? Eterna mişcare. Mişcarea 
înseamnă viaţă. Încetarea mişcării e moarte. Orice 
încătuşare, orice oprire aduce pacoste şi suferinţă. 
Fericirea adevărată constă în mişcare - în mişcarea 
trupului, a gândirii. E un fundament bun şi pentru etică, ce 
părere ai? 

Iată şi momentul critic: mă aflam în încurcătură, nu ştiam 
ce să răspund. 

— Cred că aveţi dreptate, izbutii să îngân în cele din urmă. 
Dar, ştiţi, la o idee atât de profundă ar trebui să reflectez 
temeinic, înainte de a mă pronunţa. 

— Aha! Prin urmare recunoşti, totuşi, că e o idee 
profundă! Se bucură profesorul, întorcându-se pentru 
prima oară spre mine, vioi. Păienjenişul de şnururi începu 
să tremure. Noroc că aici căderile erau imposibile. 


— Voi chibzui neapărat asupra ideilor pe care mi le-aţi 
destăinuit, întării eu ca să câştig simpatia viitorului meu 
tovarăş de călătorie. Dar ştiţi, îndată vine Kramer să mă ia 
şi aş vrea să aflu... 

— Ce are de făcut un biolog în Lună, pe o planetă cu 
desăvârşire moartă, nu-i aşa? S-ar părea că, lipsind total 
atmosfera, acolo nici nu poate fi vorba de formele organice 
ale vieţii. În tot cazul aceasta este părerea încetăţenită în 
lumea ştiinţifică. Ei bine, află că eu gândesc oarecum altfel. 
Telescopul meu... Dar ştii ce, mai bine vino să vezi şi 
dumneata Luna! Agaţă-te de şnururi, dar fii atent să nu 
atingi cărţile. Aşa! Ei, aruncă o privire! 

M-am uitat în ocular şi am rămas perplex. Suprafaţa Lunii 
se vedea extrem de bine. Distingeam clar până şi blocurile 
de piatră, crăpăturile. M-a frapat scânteietoarea irizaţie de 
pe marginea unei stânci. Era, cred, un aflorisment de roci 
cristaline. 

— Ei, făcu mândru profesorul. 

— Am impresia că văd Luna mai de aproape decât 
Pământul de pe Steaua KEŢ. 

— Dacă o să priveşti Pământul prin acest telescop, o să 
vezi până şi Leningradul dumitale... Aşa... Pe temeiul 
observaţilor mele presupun că în Lună există măcar o 
cantitate infimă de gaze. Prin urmare, n-ar fi de loc exclus 
să vieţuiască aici şi unele plante... lată de ce vom pleca 
mâine acolo: o să verificăm această ipoteză la faţa locului. 
Eu, unul, fie vorba între noi, nu prea mă prăpădesc după 
călătorii. Văd foarte bine lumea şi de aici. Dar din moment 
ce insistă directorul... Disciplina înainte de toate! Aşa... Şi 
acum să ne întoarcem la discuţia noastră despre filosofia 
mişcării... 

Perpetua mişcare rectilinie a unui punct în spaţiu este, 
dragul meu, un nonsens. Această mişcare nu s-ar deosebi 
prin nimic de starea de imobilitate. Infinitul în faţă, infinitul 
în spate - n-ar exista nici un etalon pentru măsurarea 


distanțelor, în comparaţie cu infinitul, orice porţiune 
străbătută este egală cu zero. 

— Cum rămâne atunci cu mişcarea din întregul Cosmos? 
Cosmosul este veşnic. În Cosmos mişcarea nu încetează 
niciodată. Să fie oare această mişcare atât de lipsită de 
sens? 

— Am reflectat ani în şir la natura mişcării şi până la urma 
i-am găsit rostul. Totul e, de fapt, cât se poate de simplu: o 
veşnică mişcare neîntreruptă, fie ea rectilinie sau curbilinie, 
nu există în natură. Orice mişcare este discontinuă. În 
aceasta constă tot secretul. Încă Mendeleev a demonstrat 
că discontinuitatea mărimilor (observă, chiar şi a 
mărimilor!), în speţă a atomilor, este un fenomen cu totul 
firesc. 'Teoria evoluționistă este înlocuită, sau, mai precis, 
aprofundată prin cea genetică, în care un rol tot mai mare 
în dezvoltarea organismelor se atribuie salturilor, 
mutaţiilor. Discontinuitatea mărimilor magnetice a fost 
demonstrată de Weiss, cea a radiaţiilor de Planck, iar cea a 
caracteristicilor termice de Konovalov. Cosmosul este etern, 
dar toate mişcările din Cosmos sunt discontinue. Sistemele 
solare se nasc, se dezvoltă, îmbătrânesc şi mor. lau naştere 
mereu tot felul de sisteme noi. Există, aşadar, un sfârşit şi 
un început, există deci şi un etalon al mişcării. La fel se 
întâmplă şi în lumea organică... M-ai urmărit cu atenţie? Ţi 
se pare totul clar? 

Noroc că în momentul acela apăru din nou băiatul negru 
cu maimuţica lui poznaşă în creştetul capului. 

— Tovarăşe Artemiev, sunteţi aşteptat de Kramer în 
camera atmosferică. 

M-am grăbit să-mi iau rămas bun şi să ies din acest straniu 
păienjeniş. 

Recunosc că Tiurin mi-a dat imbold spre meditaţie asupra 
teoriei sale. „Fericirea constă în mişcare!” Interesant... Dar 
ce spectacol lamentabil oferă creatorul filosofiei mişcării! 
Pierdut în bezna fără hotare a cerului, prins într-o pânză de 
păianjen, el atârnă nemişcat zile, luni, ani... Cert e însă că 


omul acesta e fericit. Imobilitatea trupului este din plin 
compensată de activitatea intensă a gândirii, a celulelor 
creierului. 


XII. TIURIN SE ANTRENEAZĂ 


Kramer nu-şi scosese scafandrul. Se vede că era grăbit. M- 
am îmbrăcat şi eu cât am putut de repede. După ce a redus 
presiunea atmosferică până aproape de vidul absolut, 
ciceronele meu deschise uşa ce dădea în spaţiul cosmic, 
împingându-mă uşor înainte şi ţinându-mă totodată strâns 
cu mâna, se desprinse pe nesimţite de pereţii 
observatorului cu o mişcare laterală, prelinsă. Cu ajutorul 
unor puşcări de intensitate minimă, porni spre Steaua KE. 
Când ne îndepărtarăm de-a binelea de observator, trase de 
câteva ori din plin şi ne avântarăm vijelios spre Stea. Acum 
Kramer ar fi putut să-mi dea drumul, dar fiind sceptic, 
probabil, în privinţa capacităţilor mele icariene, continuă să 
mă ţină de cot. 

Aruncând o privire spre Steaua KE, care se apropia tot 
mai mult de noi, am remarcat că acum se roteşte destul de 
repede în jurul axei sale transversale. Se vede că reparaţiile 
luaseră sfârşit, făcând astfel cu putinţă să se creeze 
artificial o forţă de gravitație mult mai sensibilă. 

Nu e uşor să „aterizezi” cu precizie pe aripile unei mori 
care se învârtesc vertiginos. Dar experimentatului Kramer 
manevra îi reuşi perfect. Descrise câteva cercuri deasupra 
Stelei în sensul în care se rotea însuşi cilindrul ei. 
Sincronizând astfel mişcarea noastră cu a cilindrului, izbuti 
să se agaţe de o scoabă. 

Nici n-am apucat bine să mă dezbrac că am şi fost chemat 
la doctoriţa Meller. 


Nu ştiu în ce măsură crescuse gravitația. În tot cazul nu 
cred să fi fost mai mare de o zecime din cea terestră. Am 
încercat însă cu plăcere senzaţia familiară că muşchii îmi 
sunt încordaţi, că „merg pe podea”, că există un „sus” şiun 
„Jos”. 

Am intrat în ambulator cu pasul voios. 

— Bună ziua, mă salută doctoriţa. Am trimis după Tiurin. 
Trebuie să pice şi el din moment în moment. Ei, cum îl 
găseşti? 

— E un extravagant. Recunosc că m-am aşteptat să dau de 
un... 

— Nu la asta m-am referit. Vreau să ştiu cum arată. Te 
întreb din punct de vedere medical... 

— E foarte palid şi cam buhăit... 

— 'Te cred. Cu viaţa pe care o duce! La observator există o 
mică grădină, o sală de gimnastică, aparate pentru 
antrenarea sistemului muscular, dar omul ăsta îşi neglijează 
complet sănătatea. Dacă vrei să ştii, află că eu l-am convins 
pe director să-l trimită în Lună. Pe viitor o să fac tot ce-i 
posibil ca să-şi schimbe radical regimul de viaţă. Altfel n-o 
să treacă multă vreme şi o să-l pierdem pe omul acesta de o 
valoare excepţională... 

Curând se ivi Tiurin. La lumina puternică din ambulator 
înfăţişarea lui era şi mai alarmantă. Abia se ţinea pe 
picioare: nu e exclus ca din pricina lipsei de mişcare 
muşchii lui, măcar parţial, să se fi atrofiat. Genunchii îi 
tremurau şi dădea din mâini neputincios. Readus pe 
Pământ fără îndoială că s-ar simţi ca o balenă aruncată pe 
uscat. 

— Uite în ce hal ai ajuns! Îl dojeni cu asprime Meller. Parcă 
ai fi de gelatină... 

Ghemotocul ăsta de femeie deşteaptă şi energică îl certa 
pe bătrânul savant ca pe un copil neascultător. Fără să 
admită vreo replică, îl trimise la masaj, ordonându-i să se 
prezinte neapărat după aceea la vizita medicală. 

Mi se adresă apoi mie: 


— Eşti biolog şi o să mă înţelegi. Tiurin e o excepţie. Noi 
ceilalţi, după cum vezi, ne simţim excelent. Totuşi, această 
viaţă „uşoară” mă îngrijorează foarte mult. Nu-ţi simţi sau 
aproape că nu-ţi simţi de loc trupul. Care vor fi consecinţele 
în viitor? KEŢ e o stea tânără. Chiar şi cei mai „vechi” 
locuitori au un stagiu de imponderabilitate de cel mult trei 
ani. Dar ce se va întâmplă peste vreo zece ani? Cum se va 
răsfrânge această adaptare la mediu asupra stării generale 
a organismului? Şi, în sfârşit, cum se vor dezvolta copiii 
născuţi aici? Şi copiii acestor copii? E de presupus că oasele 
descendenților noştri vor pierde tot mai mult din 
consistenţă devenind cartilaginoase sau poate chiar 
gelatinoase. Mugşchii se atrofiază din pricina inactivităţii. 
Vezi, asta mă nelinişteşte cel mai mult, deoarece sunt direct 
răspunzătoare de sănătatea membrilor coloniei noastre 
cereşti. Pe urmă, nu uita că mai sunt şi razele cosmice. Cu 
tot învelişul care reţine parţial aceste raze, suntem expuşi 
acţiunii lor într-o măsură mult mai mare decât pe Pământ. 
Deocamdată n-am reuşit să descopăr nici un fel de efecte 
dăunătoare. Dar, repet, materialul pentru observaţii este 
încă insuficient. În condiţiile noastre, la drosophile, de pildă, 
se constată mutații intense, multe nu mai dau descendență. 
Ce ne facem dacă razele vor avea acelaşi efect şi asupra 
oamenilor de pe Steaua KEŢ? Dacă se vor naşte copii morţi 
sau nişte monştri? În ultima analiză, totul e în mâinile 
noastre. Putem preveni toate consecinţele dăunătoare, 
putem să creăm artificial orice forţă de atracţie, la nevoie 
chiar şi una mai mare decât pe Pământ. Ne putem izola şi 
de razele cosmice. Dar ca să stabilim condiţiile optime îţi 
dai seama că e nevoie încă de o mulţime de experienţe. 
Vezi, aşadar, câtă muncă vă aşteaptă pe voi biologii... 

— Da, e un câmp larg de activitate, răspunsei eu, vădit 
interesat. Toate acestea vor folosi, desigur, nu numai 
coloniilor astrale, dar şi Pământului. Cât de mult se vor 
îmbogăţi cunoştinţele noastre cu privire la natura organică 


şi anorganică! Vă spun sincer, acum sunt fericit că 
întâmplarea m-a adus aici... 

— Cu atât mai bine! Avem nevoie de entuziaşti... 

Rostind aceste cuvinte: „întâmplarea care m-a adus aici”, 
mi-am adus aminte de Ionia. Copleşit de mulţimea 
impresiilor noi, nu mă mai gândisem de loc la ea. Ce-o fi 
făcând? L.-o fi găsit în sfârşit pe cel căutat? 

Am ieşit în zbor de la Meller. Coridorul răsuna de râsete, 
glume, cântece şi fâşâit de aripi. Cu toate că forţa de 
atracţie se făcea simțită, tineretul prefera din obişnuinţă să 
zboare. Unii se amuzau făcând salturi de câţiva metri ca 
nişte adevăraţi peşti zburători. Alţii se antrenau la marş. 
Câte chipuri tinere, bronzate, surâzătoare! Născoceau tot 
felul de jocuri, se ţineau de năzdrăvănii. lată un grup de 
fete care, călcând „regulile circulaţiei”, se apucaseră să 
joace volei, „mingea” fiind o fetişcană durdulie care ţipa de- 
ţi spărgea urechile. 

Domnea, cum s-ar spune, o veselie de zile mari. Se vede că 
munca nu era prea obositoare în această lume atât de 
„uşoară”. Păşind la marginea coridorului m-am strecurat 
de-a lungul peretelui până la uşa Toniei. Am găsit-o la 
fereastră, într-un fotoliu uşor de aluminiu. Se vede că între 
timp aduseseră mobila de la magazie. 

Uriaşa jerbă circulară de flăcări a Pământului „nocturn” 
care scânteia pe bolta neagră împurpura chipul şi braţele 
Toniei. Părea preocupată. 

Ca s-o mai distrez (zburdălnicia celor de pe culoar se 
dovedea molipsitoare) am prins-o de umeri şi, ridicând-o 
uşor, de parcă ar fi fost o fetiţă de trei ani, i-am spus 
râzând: 

— la să vedem cât cântăreşti acum! 

Mă respinse cu un gest mut. 

— Ce s-a întâmplat că te-ai întristat în halul ăsta? O 
întrebai cam ruşinat. 

— Nu ştiu... Mă gândesc la mama. 

— Atracția Pământului?” „Dorul de patrie?” 


— Poate, răspunse ea vag. 

— Dar cu Evgheniev ce se aude? 

— N-am reuşit încă să vorbesc cu el. Sună mereu ocupat. 
Ai fost la director? Ce ţi-a spus? 

— Mâine voi zbura în Lună. 

Ridică o clipă ochii. 

— Pentru multă vreme? 

— Depinde. După câte am auzit, călătoria nu ţine mai mult 
de cinci, şase zile. Nu se ştie însă cât timp vom rămâne 
acolo. 

— Trebuie să fie extrem de interesant, spuse Ionia, 
privindu-mă ţintă. Mi-ar plăcea să zburăm împreună, dar m- 
am detaşat la un laborator atât de depărtat de planeta 
noastră, încât radiaţiile terestre nici nu ajung până acolo. E 
întuneric şi frig, teribilul frig cosmic. Am misiunea să 
organizez un nou laborator pentru studierea rezistenţei 
electrice a metalelor la temperaturi joase... 

Ochii i se aprinseră brusc ca de un incendiu. 

— Nici nu-ţi dai seama cât de pasionantă e problema asta! 
După cum ştii, o dată cu scăderea temperaturii se reduce şi 
rezistenţa electrică a metalelor La temperaturi apropiate 
de zero absolut, rezistenţa ajunge aproape nulă. Kapiţa s-a 
ocupat mai de mult de asemenea probleme. Dar jos pe 
Pământ era nespus de dificil să obţii temperaturi joase. În 
spaţiul cosmic e simplu de tot. Închipuie-ţi un inel de metal 
aşezat în vid la un frig absolut. În inel este indus curent 
electric care poate atinge o intensitate cu totul neobişnuită. 
Dacă nu se va mări temperatura, curentul va circula în inel 
la nesfârşit. Mărimea temperaturii are în schimb ca efect o 
descărcare fulgerătoare. La o anumită tensiune a 
curentului indus obţinem un fel de fulger conservat care se 
va declanşa de cum va creşte temperatura. 

— Un fulger conservat într-un vas Dewar prevăzut cu un 
focos - completai eu. Vasul se prăbuşeşte pe Pământ. Şocul 
face să explodeze amorsa, temperatura din interiorul 
vasului creşte şi fulgerul distruge tot ce-i în jur. 


Tonia zâmbi amuzată. 

— Vai, cât de crud poţi fi! Nici nu mi-a trecut prin gând că 
ar putea avea şi o asemenea întrebuințare. 

— Crud? Fii serioasă! Doar război n-o să mai fie niciodată. 
Putem însă arunca în aer stânci, aisberguri... 

— Bineînţeles! Numai că, lipsind rezistenţa, scade şi 
tensiunea, deci şi intensitatea curentului. Se cer, deci, 
făcute anumite calcule. Ce bine mi-ar prinde ajutorul lui 
Palei! Exclamă ea cu înfocare. 

Cu o înfocare de om de ştiinţă, desigur, dar, vă asigur, nu 
mai puţin neplăcută pentru mine. 


N-am plecat în ziua următoare; se îmbolnăvise Tiurin. 

Am întrebat-o pe doctoriţă ce s-a întâmplat. 

— L-au lăsat balamalele pe filosoful nostru, îmi răspunse 
ea cu amărăciune. S-a îmbolnăvit de atâta „fericire” şi 
„Mişcare”. La drept vorbind nu-i prea grav: se plânge 
numai că-l dor grozav picioarele. Poţi să-l laşi să plece spre 
Lună în starea asta? Ar fi o pacoste şi pentru el şi pentru 
voi. Dacă o zecime din gravitația terestră l-a muiat atât de 
râu, ce-o să păţească pe Lună unde e numai o şesime? Cred 
că acolo nici n-o să se poată ţine pe picioare. De aceea i-am 
prescris câteva zile de antrenament. Unde se antrenează? 
Să-ţi explic. Avem în spaţiu depozite cu asteroizi captaţi. 
Toate aceste pietre cereşti şi sfărâmături de planete le 
strângem în nişte grămezi sferice pentru ca bucăţile să nu 
se împrăştie din cauza unor şocuri accidentale, heliosudorii 
noştri au topit şi sudat suprafaţa acestor planete în 
miniatură. De una din aceste „bombe” am prins cu un cablu 
de oţel o sferă goală şi dându-i un impuls, i-am imprimat o 
mişcare circulară. A rezultat o anumită forţă de gravitație. 
Mişcarea sferei a fost determinată, în aşa fel încât atracţia 


din interiorul ei să fie egală cu cea de pe Lună. În această 
sferă se antrenează Tiurin. Presiunea şi cantitatea de 
oxigen sunt acolo la fel ca în costumul cosmic. Fii, te rog, 
bun, şi repede-te până acolo să vezi cum îi mai merge 
astronomului. Vezi să nu zbori cumva fără dădacă! 

L-am găsit pe Kramer în sala de gimnastică. Executa la 
trapez nişte figuri de care n-ar fi fost în stare nici cel mai 
grozav acrobat de pe Pământ. 

— De însoţit te însoțesc, bineînţeles, dar ar fi de-acum 
timpul să înveţi să zbori singur. Cine ştie ce se poate 
întâmplă în timpul călătoriei pe Lună! 

Kramer m-a legat de el cu o sârmă lungă şi am zburat aşa 
până la „manejul!” lui Tiurin. Nu mai făceam tumbe şi mă 
învăţasem să „trag” binişor din pistoalele-rachetă, dar fără 
ajutorul lui Kramer n-aş fi reuşit să „aterizez” pe globul 
rotitor. Şi iată că după patru minute de zbor, intram târâş în 
sfera metalică. 

Ne-au întâmpinat nişte ţipete şi strigăte asurzitoare. 
Curios, mi-am plimbat privirea în jur. În lumina unui uriaş 
bec electric l-am văzut ne Tiurin. Profesorul zăcea „jos”, 
bătând furios cu pumnii într-un covor de cauciuc. Lângă el 
negrul John făcea nişte salturi gigantice, iar maimuţoiul 
Mickey ţâşnea de pe umerii băiatului până în „tavan”, se 
apuca de curele pentru a-i pica apoi drept în creştet. 
Gravitaţia selenică părea să le convină de minune băiatului 
şi maimuţei. Nu s-ar fi putut însă spune acelaşi luciu despre 
Tiurin. 

— Ridicaţi-vă, tovarăşe profesor! Striga pe un ton 
poruncitor John. 'Tovarăşa doctor v-a prescris cincisprezece 
minute de mers şi n-aţi făcut nici cinci... 

— Ba n-o să mă scol! Mârâi Tiurin mânios. Ce sunt eu, cal 
de manej? Şi aşa m-a sleit durerea de picioare. 

În clipa aceea Kramer şi cu mine ne-am făcut apariţia la 
un pas de Tiurin, spre nespusa bucurie a lui John. 

— Zău aşa, tovarăşe Artemiev, începu să turuie micul 
negru, nu ştiu ce să mă mai fac cu tovarăşul profesor că nu 


mă ascultă de loc. Vrea să se bage iar în păienjenişul ăla... 

Maimuţoiul se stropşi fără veste şi începu să ţipe. 

— Opreşte odată patefonul ăsta! Răcni Tiurin cu o voce şi 
mai piţigăiată. 

După ce se mai calmă puţin, ne dădu bună ziua şi se ridică 
anevoie, cu mari eforturi. 

„Cum să zbori cu el în Lună?” mă cuprinse îndoiala, 
aruncând o privire semnificativă spre Kramer. Acesta 
înţelese şi clătină din cap. 

— Chiar dumneavoastră, tovarăşe profesor, îmi spuneţi 
mereu că mişcarea înseamnă fericire, nu se lăsa înduplecat 
John. 

Acest argument „filosofic”, venit din partea micului negru, 
fu atât de neaşteptat, încât Kramer şi cu mine izbucnirăm în 
râs. Tiurin se împurpură la faţă de mânie. 

— Nu se pot interpreta gândurile mele aşa, mecanic! Nu-ţi 
dau voie, mă înţelegi? Strigă el, luând cele mai înalte note 
din registrul său vocal. Există diferite feluri de mişcări. 
Astea, de pildă, care sunt pur fizice, le stingheresc pe cele 
superioare, ale celulelor creierului meu, ale raţiunii mele. Şi 
apoi, orice mişcare e discontinuă, iar tu vrei să mărşăluiesc 
în neştire, la nesfârşit, fără să răsuflu o clipă. Poftim, 
înfruptă-te din trupul meu, soarbe sângele meu! 

Începu să meargă cu un aer de martir, oftând şi gemând la 
tot pasul. 

John mă trase deoparte şi îmi şopti în grabă: 

— Mă tem tare mult, tovarăşe Artemiev, pentru profesorul 
meu. E complet stors de vlagă. Nici nu vă închipuiţi ce 
primejdios e să zboare fără mine în lună. Dacă nu mă ţin de 
capul lui nu vâră nimic în gură. Cine o să aibă grijă de el 
acolo...? 

Îi dădură lacrimile. Se legase cu trainice fibre sufleteşti de 
profesorul său. L-am liniştit cum m-am priceput făgăduindu- 
i să am grijă de profesor în timpul călătoriei. 

— Răspundeţi pentru el! Rosti solemn micul negru. 

— Bineînţeles! 


Când m-am întors pe Stea, am povestit totul doctoriţei. 
Anna Ignatievna rămase pe gânduri. 

— Va trebui să mă ocup personal de Tiurin. 

Fără multă vorbă, femeia aceasta scundă şi energică plecă 
la „manej”. 

Nici eu nu stăteam degeaba. Învăţam să zbor în spaţiul 
interplanetar şi, după spusele instructorului meu, Kramer, 
făceam progrese vizibile. 

— Acum nu mă mai tem că în timpul călătoriei pe Lună ai 
putea să te topeşti în hăurile cosmice, mă măguli el. 

După câteva zile, Meller se întoarse de la „manejul” unde 
se antrena profesorul şi ne anunţă: 

— Pe Pământ încă nu l-aş lăsa, dar pentru Lună „e în 
formă”. 


XIII. SPRE ORBITA LUNEI 


Cu o zi înainte de startul nostru spre Lună, am condus-o 
pe Ionia, care pleca la laboratorul frigului cosmic. A fost un 
bun rămas scurt, dar plin de căldură. Reţinându-mi mâna 
într-a ei, îmi spuse: 

— Ai grijă de tine... 

Numai câteva cuvinte, dar câtă fericire mi-au revărsat în 
suflet! 

A doua zi dimineaţă Tiurin intră voios în rachetă. John 
avea însă un aer tare nenorocit, mai-mai să-l înece plânsul. 

— Răspundeţi pentru profesor! Mai apucă să-mi strige, 
înainte de a se închide ermetic uşa rachetei. 

Abia în interiorul navei cosmice am aflat că plecăm spre 
Lună nu de-a dreptul, ci pe o spirală răsucită în jurul 
Pământului şi că nici nu se ştie cât va dura călătoria. În 
racheta care putea adăposti douăzeci de persoane nu eram 
decât şase: pe lângă echipaj - căpitanul, navigatorul şi 


mecanicul - noi, cei trei membri ai expediției ştiinţifice. 
Restul spaţiului îl ocupau proviziile, explozibilul şi oxigenul 
lichid. În vârful rachetei se afla fixat un fel de automobil 
pentru drumuri mai lungi pe suprafaţa Lunei. Deoarece nu 
exista rezistenţa aerului „automobilul selenic” nu reducea 
de loc viteza rachetei. 

În sfârşit, racheta părăsi ospitalierul rachetodrom al Stelei 
KEŢ. Tiurin se simţea din ce în ce mai rău. Şi era firesc: o 
dată cu creşterea vitezei şi cu înmulţirea exploziilor, începu 
să oscileze şi greutatea corpului. Îl înţelegeam foarte bine 
pe Tiurin: te poţi obişnui cu suprasolicitările, cu starea de 
imponderabilitate, dar e cu neputinţă să te obişnuieşti ca 
după ce corpul tău n-a cântărit mai nimic să devină imediat 
ca de plumb. 

Noroc că rezervele suficiente de alimente şi carburanţi ne 
îngăduiau să nu ne grăbim, aşa că frecvenţa şi puterea 
exploziilor erau moderate. Cu zgomotul lor, care se 
transmitea exclusiv prin pereţii rachetei, te mai puteai 
obişnui, aşa cum la un moment dat încetezi să mai remarci 
zbârnâitul motorului sau tic-tacul ceasornicului, dar ce te 
faci cu creşterea asta continuă a greutăţii... 

Tiurin ofta şi gemea. Ba i se urca sângele la cap - şi atunci 
se făcea stacojiu, aproape vânăt - ba îi fugea tot din obrazul 
acoperit brusc de o paloare cadaverică. 

Numai Sokolovski, geologul nostru, un bărbat solid şi plin 
de viaţă, cu o pereche de mustăţi falnice, era tot timpul într- 
o molipsitoare bună dispoziţie. 

Când starea de imponderabilitate revenea pentru o vreme, 
astronomul începea să vorbească de unul singur. Meteahna 
asta o deprinsese în cursul vieţii solitare pe care o ducea. 
Vorbea, ce-i drept, cam fără şir, amestecând date ştiinţifice 
extrem de interesante şi necunoscute astronomilor de pe 
Pământ cu „maxime filosofice”, rostite pe un ton sentenţios. 

— De ce e atât de atrăgător cinematograful? Pentru că ne 
pune în contact vizual cu mişcarea... 


După un nou acces de gemete şi zvârcoliri îşi relua 
monologul. 

Priveam pe fereastră. Pe măsură ce ne depărtam de 
Pământ, planeta noastră maternă părea tot mai mică. 
Pentru noi „zilele” deveneau mult mai lungi, iar „nopţile” 
mai scurte. Nici nu puteau fi numite nopţi, ci nişte simple 
eclipse de soare. 

Cu Luna se petreceau întâmplării de toată nostimada. 

Când racheta noastră se afla într-un punct al orbitei 
diametral opus Lunii, satelitul Pământului ne părea mărunt 
de tot, mult mai mărunt decât se vede pe Pământ. 
Dimpotrivă, când ne apropiam pe orbită de Lună, astrul lua 
proporţii colosale. 

Sosi în sfârşit şi clipa când Luna începu să ne pară de 
aceeaşi mărime cu Pământul. Căpitanul rachetei, care nu 
era la prima lui călătorie pe orbita lunară, ne spuse: 

— Vă felicit, dragi tovarăşi. Am străbătut patru cincimi din 
distanţa până la Lună, lăsând în urmă patruzeci şi opt de 
raze terestre. Trebuie să ştiţi că în zborurile interplanetare 
din cadrul sistemului nostru solar, raza Pământului, care 
măsoară 6378,4 kilometri, este singura unitate de măsură. 
Un fel de „milă cosmică” - a astronauţilor... 

Mărimea Lunii varia mult în decursul unei zile şi unei nopţi 
necesare rachetei pentru a face ocolul Pământului. În prima 
jumătate din acest răstimp Luna „se umfla” pentru ca în 
cealaltă jumătate treptat să se „dezumfle”. Numai că aici o 
zi şi o noapte nu aveau douăzeci şi patru de ore ca pe 
Pământ, ci mult mai mult. 

Zilele luminate de fantastica strălucire a Lunii erau în 
continuă creştere. 

Căpitanul ne spunea că oră cu oră atracţia Lunei se face 
tot mai simțită, deformând atracţia rachetei. Într-adevăr, 
remarcam şi noi oscilaţiile de viteză datorate faptului că ne 
aflam în încleştarea acestui satelit al Pământului. Parc-ar fi 
vrut să ne ţină priponiţi de el. De nu i s-ar fi împotrivit 
motoarele rachetei noastre, am fi ajuns pe vecie captivi ai 


Lunii. Cu cât trebuie să fie mai primejdioasă atracţia 
uriaşelor planete ale sistemului solar! 

În primele ore de zbor, căpitanul îşi părăsea adesea şi 
pentru răstimpuri destul de îndelungate postul de 
comandă, lăsând racheta să-şi urmeze automat traiectoria 
prescrisă. Pe măsură însă ce înaintam căpitanul se 
desprindea mai rar de lângă tablourile de comandă, cu 
toate că sistemele rachetei erau complet automatizate. 

Acum goneam în jurul Pământului pe o orbită 
asemănătoare cu a Lunii, atingând o perioadă de revoluţie 
egală cu a acestui astru - de circa treizeci de zile şi nopţi 
pământeşti. Aici nopţile, adică eclipsele solare, deveniseră 
la fel de rare cum sunt eclipsele de Lună pe Pământ. 
Racheta întrecea tot mai puţin Luna. În sfârşit, mişcările lor 
se sincronizară: şi noi şi Luna ne aflam la aceeaşi distanţă 
de Pământ. Depărtarea dintre rachetă şi Lună rămânea 
însă constantă. Ai fi zis că Luna, Pământul şi racheta sunt 
imobile şi că numai bolta înstelată este în neîntreruptă 
mişcare. 

— În curând, rupse tăcerea Sokolovski, vom construi aici 
adevărate colonii cereşti. 

— Te înşeli, stimate, treburile astea nu se rezolvă chiar aşa 
de repede, îl contrazise Tiurin. Mai întâi trebuie să facem 
rost, chiar pe loc, de materialele trebuincioase, că doar n-o 
să transportăm totul de pe Pământ. Dimpotrivă, noi trebuie 
să aducem Pământului daruri „cereşti”. I-am şi trimis o 
colecţie de meteoriți: tot roiul Leonidelor. O grozăvie, nu 
altceva, încheie el râzând mulţumit. 

— Aveţi dreptate, răspunse Sokolovski. Ca să construim 
prin locurile astea locuinţe avem nevoie de fier, nichel, oţel, 
cuarţ în mari cantităţi... 

— Şi de unde o să le extrageţi? Scăpai eu spre hazul lui 
Sokolovski. 

— N-o să le extragem, dragul meu, ci o să le prindem din 
zbor, mă corectă el. Meteoriţii sunt „zăcămintele” noastre. 
Numai eu ştiu cât am alergat după ei... 


— Să-mi fie cu iertare, captarea meteoriţilor a fost ideea 
mea! Interveni Tiurin, pe un ton ce nu admitea ripostă. 

— De acord, scumpe profesore. Dumneata ai fost cu ideea, 
noi cu realizarea. Zilele acestea Evgheniev a plecat să facă 
noi prospecţiuni. 

Pronunţarea acestui nume avu un efect magic: mi se 
perindară prin minte toate peripeţiile care mă aduseseră în 
cer. Noianul de impresii extraordinare care se succedaseră 
vertiginos în ultimul timp făcuseră să treacă pe planul al 
doilea preocupările mele personale! Sokolovski mă sustrase 
năvalei de gânduri. 

— Află, tovarăşe Artemiev, că noi am descoperit aici, cum 
s-ar spune la doi paşi de Steaua KEȚ, un roi întreg de 
meteoriți mici. Mai departe însă se găsesc şi alţii, mai mari, 
care conţin fier, nichel, bioxid de siliciu, aluminiu, oxid de 
calciu, feldspat, fier-crom, oxid de fier, grafit şi alte 
substanţe, simple şi compuse. Pe scurt, tot ce avem nevoie 
pentru construcţii şi, în afară de asta, oxigen pentru plante 
şi apă. Prelucrând aceste materiale cu ajutorul energiei 
solare, putem obţine tot ce ne este necesar, de la case până 
la creioane. E drept că oxigenul şi apa nu se găsesc de-a 
gata pe tavă, ci în diverse combinaţii, dar pentru chimişti 
nu-i o problemă... 

— Uiţi să adaugi că pe baza datelor furnizate de dumneata 
am putut studia mişcarea acestor cioburi de aştrii pieriţi şi 
am putut ajunge la concluzii toarte interesante, interveni 
Tiurin. Unii meteoriți ne-au venit de departe, cei mai mulţi 
însă zburau în jurul Pământului pe aceeaşi orbită ca şi 
Steaua KEŢ. 

— Asupra acestui fenomen eu v-am atras atenţia, dragă 
profesore, îl întrerupse Sokolovski. 

— Mă rog! Totuşi concluziile sunt ale mele. 

— Nu merită să ne formalizăm pentru atâta lucru, zâmbi 
împăciuitor Sokolovski. 

— Nu e vorba de vreo formalizare. Pur şi simplu îmi place 
precizia în toate. E o normă absolută pentru un om de 


ştiinţă, replică Tiurin dând să se ridice din fotoliu, dar 
recăzu imediat gemând. Meller are dreptate, se tângui el. 
Anii de imobilitate în lumea imponderabilităţii m-au vlăguit 
de tot. Trebuie să-mi schimb regimul de viaţă. Neapărat. 

— Las' că drumul ăsta în Lună o să vă facă bine, glumi 
geologul. 

— Mda! Şi, ca să revenim la ipoteza mea, reluă Tiurin, în 
jurul Pământului roiesc atâţia meteoriți încât e de presupus 
că nu sunt altceva decât rămăşiţele unui mic satelit al 
Pământului, cum s-ar spune o a doua Lună, care odinioară 
s-a făcut ţăndări. Era o Lună măruntă de tot. Când vom 
calcula cu precizie numărul şi masa acestor meteoriți, o să 
putem reconstitui dimensiunile satelitului aşa cum 
paleontologii reconstituie din câteva oase scheletul 
vieţuitoarelor de mult dispărute. Cu toate ca era minuscul, 
acest al doilea satelit al Pământului trebuie să fi luminat la 
fel de puternic ca şi Luna noastră, deoarece era mai 
aproape de Pământ. 

— Nu vă supăraţi - se amestecă pe neaşteptate mecanicul, 
un tânăr uscăţiv, indian după figură. Părerea mea este că, 
de la o distanţă atât de mică, Pământul ar fi trebuit să 
atragă micuța Luna. Nu-i aşa? 

— Cum? Ce face? Ţipă Tiurin, oţărându-se la el. Dar de ce 
nu cade pe Pământ Steaua KE, care e incomparabil mai 
mică? Vezi că nu poţi să răspunzi! Repeziciunea mişcării, 
iată ce hotărăşte totul... Apoi adăugă, mai calm: Totuşi 
micuța Lună a pierit. A fost sfâşiată până la urmă de cele 
două forţe antagonice - inerția şi atracţia Pământului. 
Aceeaşi soartă aşteaptă, din păcate, şi Luna noastră. Până 
la urmă se va preface şi ea în ţăndări. Şi atunci Pământul va 
căpăta un inel superb ca al lui Saturn. După părerea mea, 
nu va lumina mai puţin decât Luna, devenind o adevărată 
podoabă a nopţilor pământene. Şi totuşi, va fi o pierdere, 
încheie el oftând. 

— O pierdere ireparabilă, adăugai eu. 


— Hm... Rămâne încă de văzut. Am eu un proiect, dar... E 
încă prematur să vorbim despre el. 

— Spune-mi şi mie, cum ai vânat meteoriţii? Mă întorsei 
spre Sokolovski. 

— A, e o ocupaţie foarte amuzantă! I-am vânat nu numai 
pe orbita Stelei KEŢ, ci şi... 

— În zona asteroizilor, între orbitele lui Marte şi Jupiter, îl 
întrerupse 'Tiurin. Astronomii de pe Pământ descoperiseră 
doar ceva mai mult de o mie din aceşti asteroizi. Catalogul 
întocmit de mine a depăşit însă cifra de patru mii. Aceşti 
asteroizi sunt, la rândul lor, rămăşiţele unei planete, care a 
fost chiar mai mare decât a doua Lună. Ba chiar, după 
calculele mele, a fost mai mare şi decât Mercur. Atracția în 
sensuri contrare a planetelor Marte şi Jupiter a făcut-o 
bucățele. N-au putut să şi-o împartă! Inelul lui Saturn este 
şi el alcătuit din sfărâmăturile unui satelit dispărut al 
acestei planele. Vedeţi câţi răposaţi avem de pe acum în 
sistemul nostru solar! Cui îi vine rândul? Of, of, izbucni el 
deodată, iarăşi zdruncinăturile astea! 

Ţinându-mă de rezemătoarele moi şi îmbrăcate în piele ale 
fotoliului, mi-am azvârlit o privire pe fereastră. Mereu 
acelaşi cer negru presărat cu pulberea diamantină a 
stelelor. Poţi zbura ani şi secole în şir prin peisajul acesta 
tulburător în grandioasa-i imobilitate. 

În acele clipe mi-am adus aminte de o călătorie pe care o 
făcusem cândva, cu un tren obişnuit, tras de o locomotivă 
tare bătrână şi astmatică. Era un amurg de vară, Scăpătând 
între vârfurile pomilor, soarele aurea marginile norilor. 
Dinspre pădure o adiere jilavă aduce pe fereastra vagonului 
miros proaspăt de iarbă şi parfum dulce de tei. Sus pe cer, 
Crai Nou gonea să prindă trenul. Apoi s-a ivit oglinda unui 
lac, nişte coline pe care se resfirau căsuțe înecate în 
verdele grădinilor. După aceea au prins să se perinde 
ogoare şi am simţit în nări o miroznă caldă de hrişcă. Ce 
avalanşă de impresii, câtă „mişcare”, ca să folosesc expresia 
lui Tiurin, pentru văz, auz şi miros. Pe când aici - nici tu 


vânt, nici tu ploaie, nici vreme bună ori rea, nici noapte, nici 
vară, nici iarnă. Un cer veşnic îndoliat, un soare sinistru 
bătând în vânăt, iar în rachetă aceeaşi invariabilă climă... 

Nu, de o mie de ori nu! O fi interesant să zbori în Cosmos, 
să călătoreşti spre Lună, să vizitezi alte planete, dar pentru 
nimic în lume n-aş schimba viaţa de pe Pământ pe viaţa asta 
„cerească”. 

— După cum vezi, nu există ceva mai captivant decât 
vânătoarea de asteroizi, mă readuse la realitate vocea 
profundă a lui Sokolovski. 

Îmi place să-l ascult. Are un fel de a povesti simplu, 
„pământesc”, ca la gura sobei, de parcă ar la la el acasă, la 
Leningrad, pe insula Vasilievski. Ambianţa aceasta 
neobişnuită părea să nu aibă asupră-i nici o înrâurire. 

— Când te apropii de zona asteroizilor trebuie să fii cu 
ochii în patru, continuă Sokolovski. Altfel rişti să dea peste 
rachetă vreun pietroi cam cât Palatul Sindicatelor din 
Moscova sau poate chiar mai mare şi atunci s-a zis cu ea! 
De aceea te străduieşti să zbori pe tangentă, apropiindu-te 
treptat de traiectoria asteroizilor... Cerul îşi schimbă 
înfăţişarea. Priveşte bine cerul! La drept vorbind, nu-i chiar 
atât de negru cât pare la prima vedere. Pe fundalul 
întunecat sclipesc o puzderie de stele. Deodată, în forfota 
asta de licurici cosmici, observi nişte dungi întunecoase: 
trec asteroizi! neluminaţi de soare. Unii lasă pe cer urme 
argintii, alţii dâre prelungi de culoare arămie. Un cer 
vărgat! Cotind spre traiectoria asteroizilor, racheta 
accelerează şi ajunge să zboare aproape cu viteza lor. 
Asteroizii nu-ţi mai par nişte dungi. Te trezeşti într-o lume 
feerică, ţi se pare că zbori în mijlocul unei puzderii de „luni” 
de diferite dimensiuni, a căror viteză întrece încă viteza 
rachetei. 

Când una din aceste „luni” trece mai aproape, constaţi că 
nu e de loc rotundă. Ele sunt de cele mai felurite forme. 
Una seamănă cu o piramidă, alta este aproape sferică sau 
cubică, dar cele mai multe sunt simple bucăţi amorfe de 


rocă. Unele zboară înmănuncheate, altele, sub influenţa 
reciprocă a gravităţii, se contopesc, formând, cum spunem 
noi, adevăraţi „ciorchini de struguri”... Au suprafaţa mată 
ori strălucitoare, ca a cristalului de stâncă. 

„Luni” în dreapta, „luni” în stânga, „luni” sus, „luni” jos... 
E de ajuns ca racheta să încetinească cât de cât, pentru ca 
să ţi se pară că „lunile” par să-şi domolească la rândul lor 
zborul. În sfârşit, racheta întrece „lunile”, lăsându-le în 
urmă. 

Un lucru este absolut limpede: nimic mai primejdios decât 
să zbori mai încet ca asteroizii. S-ar putea să te ajungă şi 
să-ţi sfărâme racheta. Nu rişti, în schimb, absolut nimic 
dacă zbori în sensul şi cu viteza lor. Dezavantajul e că în 
acest caz priveliştea apare văduvită: vezi numai asteroizii 
din jur. Ba, mai mult decât atât, ţi se pare că totul, e 
încremenit în nemişcare: şi racheta, şi „lunile” din stânga şi 
cele din dreapta, de sus, din spate. Numai stelele ţi se 
perindă încet prin faţa privirii, deoarece, în realitate, şi 
asteroizii şi racheta sunt în plin zbor vertiginos, 
schimbându-şi necontenit poziţia pe cer. 

Căpitanul nostru prefera să zboare ceva mai repede ca 
asteroizii: În felul acesta avea o siguranţă că n-o să ne 
pocnească pe negândite, de undeva, din spate, vreun 
bolovan ceresc. Şi-apoi mai era ceva: înaintând în mijlocul 
roiului, ai de unde alege. Ca drăcuşorul acela de Gogol când 
se pregătea să fure luna de pe cer... Numai că „lunile” 
noastre sunt olecuţă mai mici. Încă nu ne dă mână să 
smulgem de pe orbită un coşcogea asteroid şi să-l 
remorcăm de Steaua KE. Nu de alta, dar ne e teamă ca nu 
cumva să consumăm tot combustibilul, ajungând până la 
urmă să fim noi înşine remorcaţi de asteroid, care ne-ar 
purta cine ştie unde... La început îi alegeam pe cei mai 
mititei. E nevoie de multă îndemânare şi pricepere ca să te 
apropii lin şi să abordezi asteroidul. Căpitanul manevra în 
aşa fel încât racheta, având aceeaşi viteză cu asteroidul, să 
ajungă la câţiva paşi de acesta. Apoi exploziile laterale erau 


oprite şi se punea în funcţiune electromagnetul. Ştii, 
desigur, că asteroizii, cu excepţia celor cristalici, se compun 
mai ales din fier. În sfârşit, când distanţa rămânea infimă, 
deconectam electromagnetul, lăsând restul operaţiei pe 
seama forţei de atracţie. O ciocnire aproape imperceptibilă 
şi iată-ne zburând mai departe împreună cu un „frate 
siamez” - satelitul nostru. Primele „vânători” n-au mers 
chiar atât de uşor. Uneori ne ciocneam destul de rău. Se 
întâmpla de asemenea ca, fără să băgăm de seamă, 
asteroidul să se abată de pe orbita lui, iar racheta, fiind mai 
uşoară, să-şi continue drumul pe vechea traiectorie. la-o, 
frate, de la început şi agaţă-l din nou la remorcă! Mai târziu 
am deprins şmecheria şi ne-am învăţat să abordăm în chip 
artistic asteroizii. Bine, de vânat îi vânam noi, dar cum să-i 
ţinem „încătuşaţi” de rachetă? Am încercat să-i legăm cu 
lanţuri, să-i târâm după noi cu electromagnetul. Mergea şi 
nu prea. Am învăţat chiar să sudăm meteoriţii de învelişul 
rachetei căci energie solară avem doar berechet şi nu ni se 
întâmplă să pornim la drum fără aparate de heliosudură. 

— Oare nu era nevoie ca, pentru treaba asta, să ieşiţi din 
rachetă? Îl întrerupsei eu. 

— Bineînţeles. Aşa şi făceam. Ba, la drept vorbind, mă şi 
plimbam pe asteroizi. 

Izbucni în râs. 

— Una din aceste promenade n-o s-o uit cât oi trăi. 
Racheta noastră se apropia de un asteroid mare, care 
părea o bilă de piatră cioplită grosolan şi puţin turtită. Am 
ieşit în zbor din rachetă şi, agăţându-mă de colţurile 
ascuţite ale asteroidului, am pornit într-o călătorie „în jurul 
Lunii”. Şi să vezi drăcovenie! La cei doi „poli” turtiţi mă 
ridicam în picioare, în vreme ce la „ecuatorul” bombat din 
pricina deplasării centrului de greutate, trebuia să umblu 
cu capul în jos. Şi aşa înaintam, prinzându-mă cu mâinile de 
suprafaţa asteroidului. 

— Probabil că era o mică planetă care se rotea, îl rectifică 
Tiurin. Se deplasa nu centrul de greutate, ci greutatea 


relativă. La suprafaţa polilor de rotaţie greutatea atinge 
valori maxime, convergând, cum e şi firesc, spre centru. Şi, 
la fel de firesc, cu cât ne depărtăm de pol, greutatea scade. 
Mergând de la pol spre ecuator era ca şi cum ai fi coborât 
de pe un munte, panta devenind din ce în ce mai repede. Pe 
porţiunea dintre pol şi ecuator, deoarece direcţia forţei de 
atracţie coincidea cu orizontala, aveai senzaţia că te 
prăvăleşti pe un povârniş teribil de abrupt. lar mai încolo îţi 
făcea impresia că umbli pe un tavan înclinat şi, de aceea, te 
agăţai de ce-ţi venea la îndemână ca să te menţii cât de cât 
pe micuța planetă... De pe Pământ, chiar şi cu ajutorul celor 
mai puternice telescoape, se văd numai planetele cu un 
diametru de la şase kilometri în sus. Or, se ştie prea bine că 
există asteroizi cât un firicel de praf... 

— Am văzut tot felul de asteroizi, reluă Sokolovski. Lia 
suprafaţa unora dintre ei atracţia e atât de mică, încât e 
destul să salţi uşurel ca să-ţi iei zborul. Am fost pe un 
asteroid cu o circumferință de şaptesprezece kilometri şi 
jumătate. Când am sărit în sus la înălţimea de un metru, mi- 
au trebuit 22 de secunde ca să ating din nou suprafaţa 
asteroidului. Cu efortul de care ai nevoie pe Pământ ca să 
treci, să zicem, pragul, acolo te-ai putea ridica la o înălţime 
de două sute zece metri, adică ceva mai puţin decât 
înălţimea Turnului Eiffel. Am aruncat câteva pietre şi, 
crede-mă, nu s-au mai întors. 

— Ba or să se întoarcă, dar nu aşa de repede, interveni 
astronomul. 

— Pe o altă planetă, relativ mare, cu un diametru doar de 
şase ori mai mic ca al Lunii, am ridicat într-o singură mână 
douăzeci şi doi de inşi, pe tovarăşii mei de călătorie. Acolo 
te-ai putea da într-un leagăn confecţionat pur şi simplu din 
sfoară pescărească, ai putea construi cu uşurinţă un turn 
înalt de şase kilometri şi jumătate. M-a apucat o trăsnaie şi 
am tras cu revolverul. Vă închipuiţi ce a fost! Dacă 
detunătura nu m-ar fi proiectat de pe planetă, gloanţele m- 
ar fi străpuns prin spate, după ce făcuse cu o iuţeală 


fantastică ocolul asteroidului. O fi zburând şi azi în jurul lui, 
ca un fel de satelit. 

— Pe o planetă ca asta, completă Tiurin, trenurile ar goni 
cu o viteză de o mie două sute optzeci kilometri pe oră. 
Aflaţi însă de la mine că, la urma urmelor, n-ar fi de loc rău 
să apropiem de Pământ câteva din aceste planete. Mai 
multe lampioane n-au ce să strice bătrânei noastre Terra. Şi 
apoi, de ce nu le-am da vreo folosinţă! Da, da, le-am putea 
transforma într-un soi de sere în care să cultivăm plante ori 
am putea să le populăm cu animale. Şi să ştiţi că nu s-artrăi 
de loc rău acolo. Cu timpul, am putea popula în felul acesta 
şi Luna... 

— În Lună e când prea frig, când prea cald, obiectai eu. 

— O atmosferă artificială sub un clopot de sticlă şi un 
sistem de jaluzele ar înmuia dogoarea Soarelui. Cât 
priveşte părerea care circulă în legătură cu răcirea 
formidabilă a suprafeţei Lunii în timpul nopţilor selenare, 
îmi îngădui să am o părere proprie, adaugă Tiurin pe un ton 
semnificativ. N-am renunţat oare noi la teoria sâmburelui 
incandescent al Pământului, a cărui temperatură extrem de 
ridicată ar fi la originea căldurii terestre? Şi totuşi, chiar 
fără această teorie, planeta noastră nu e mai puţin caldă... 

— Păi Soarele şi plapuma atmosferei... Începu geologul, 
dar 'Tiurin i-o tăie scurt: 

— De acord, dar nu e vorba numai de asta. Scoarța 
Pământului este încălzită în primul rând datorită 
dezintegrărilor radioactive din măruntaiele sale. În definitiv, 
de ce n-ar avea loc asemenea fenomene şi în Lună? Ba chiar 
într-o măsură şi mai mare. S-ar putea, în fond, ca 
dezintegrările radioactive să încălzească şi solul acestui 
astru. Unde mai pui că nu se poate nega existenţa magmei 
calde de sub scoarţa Lunii... Hotărât lucru, Luna nu e chiar 
atât de rece pe cât pare. lar dacă mai există cumva acolo şi 
un rest de atmosferă... lată de ce a fost inclus şi un biolog în 
expediţia noastră, mi se adresă cu o privire plină de 
înţelesuri. 


Sokolovski clătină din cap a îndoială. 

— Nu prea am întâlnit asteroizi încălziţi prin 
dezintegrarea radioactivă a elementelor... 

— Nu uita că asteroizii sunt mai mici decât Luna, ripostă 
astronomul cu un glas piţigăiat. 

După o scurtă tăcere, se lansă din nou sinuozităţile 
filosofiei de parcă în creierul său procesul de gândire s-ar fi 
desfăşurat simultan pe două linii paralele. 

Stelele pe care le vedem prin fereastra rachetei noastre 
erau moarte, fără clipiri. Pe neaşteptate se dezlânţuie o 
ploaie de bolizi ce ţâşnesc vijelios în lături şi în sus. Racheta 
cârmegşte cu abilitate. 

— Şi aşa ne-am făcut un depozit frumuşel de asteroizi... 
Îmi spune cu glas scăzut Sokolovski, lăsându-l în plata 
domnului pe Tiurin care îşi rosteşte din când în când 
sentinţele filosofice cu un aer de oracol. Întâi şi întâi, 
punem o „temelie” solidă rachetodromului nostru: cu cât va 
avea o masă mai mare cu atât va fi mai stabil, iar 
zdruncinăturile accidentale ale rachetelor nu-l vor putea 
deplasa în spaţiu. În afară de asta, furnizăm asteroizi 
fabricilor şi uzinelor noastre: n-ai nici o grijă, o să le 
cunoşti. Nu demult am reuşit să prindem o planetă măruntă 
de tot, un hârb, nu altceva, să tot fi avut, în măsurile 
noastre pământene, vreo tonă şi jumătate. Numai că era din 
aur curat... Nu e rău, ce zici? Mine de aur în cer! 

Auzind pesemne ultimele cuvinte ale geologului, pe Tiurin 
nu-l răbda inima să nu arunce o remarcă: 

— În planetele mari, elementele sunt dispuse de la 
suprafaţă spre centru, în ordine ascendentă, după 
greutatea specifică: straturile superioare cuprind siliciu şi 
aluminiu - „sial”, apoi întâlnim siliciu şi magneziu - „sima”, 
iar mai jos nichel şi fier - „nife”. Urmează metalele şi mai 
grele - platina, aurul, mercurul şi plumbul. Asteroidul 
dumitale de aur este, de fapt, o frântură din miezul unei 
planete dispărute. Şi, fie vorba între noi, o astfel de 


întâlnire e extrem de rară. Aşa că să nu-ţi faci prea multe 
iluzii în privinţa zăcămintelor de aur din cosmos... 

Mi se îngreuiaseră pleoapele. Organismul meu nu se 
dezobişnuise încă de succesiunea terestră a zilelor şi 
nopţilor şi nici de stările corespunzătoare de trezire şi 
somn. 

— 'Ţi-e somn? Mă întrebă Tiurin. Noapte bună! Cu mine se 
întâmplă ceva foarte ciudat. La Observator m-am 
dezobişnuit să dorm la ore fixe. Am ajuns ca animalele 
acelea care aţipesc pe apucate. Un fel de motan... 

A mai mormăit el ceva, dar, vă spun drept, nu l-am mai 
auzit: mă furase somnul. Câtă linişte, câtă pace! Nu se mai 
aud nici exploziile... Am revăzut, în vis, laboratorul meu din 
Leningrad... 

Când m-am uitat pe boltă - după o zi şi o noapte de drum - 
am rămas uluit: Luna ocupa o şeptime din spaţiul ceresc de 
deasupra noastră. 'Te şi speriai văzând-o atât de mare. Mai 
erau până la Lună doar vreo două mii de kilometri. Munţii, 
văile şi „mările” ei uscate se zăreau ca în palmă. Desluşeam 
clar contururile lanțurilor de munţi, craterele conice ale 
vulcanilor stinşi de mult, morţi, aşa cum e, de altfel, totul pe 
Lună. Se vedeau până şi crăpăturile solului lunar căscate 
ameninţător... 

Astronomul nu-şi desprindea privirea de la Lună. Potrivit 
unei expresii a lui, „fiecare pietricică de pe suprafaţa Lunii” 
îi era de mult familiară. 

— Uite colo, la margine, e Clavius. Mai jos e Tycho, iar şi 
mai jos Alphonse, Ptolemeu. Spre dreapta, vezi, e Copernic, 
apoi vin munţii Apenini, munţii Caucaz, Alpii... 

— Mai lipsesc Pamirul, Himalaia şi Cordilierii, făcui o 
glumă. 

— O să dăm numele astea piscurilor de pe cealaltă faţă a 
Lunii, răspunse râzând geologul. Doar n-a apucat încă 
nimeni să le boteze. 

— Asta mai zic şi eu Lună! Se extazia Tiurin. E de o sută de 
ori mai mare decât o vedem de pe Pământ. Aoleu, iar se 


simte greutatea! 

— Căpitanul a început să frâneze, îl lămuri geologul. Luna 
ne atrage cu tot mai multă putere. Într-o jumătate de oră 
vom fi pe suprafaţa ei. 

Eram bucuros, dar la drept vorbind, şi cam speriat. Numai 
cel care n-a avut emoţii înainte de aselenizare, la prima sa 
călătorie în Lună, poate să mă învinuiască de laşitate. 

Luna e chiar sub noi. Acum acoperă o jumătate de boltă. 
Masivele muntoase cresc văzând cu ochii. 

Ciudat: Luna, ca şi Pământul, pare de la mare înălţime nu 
suprafaţa concavă a unui glob, ci, dimpotrivă, scobită ca o 
umbrelă pestriță răsturnată. 

Tiurin gemea de ţi-era mai mare mila: retro-exploziile se 
înteţeau mereu. Dar nici acum nu-şi rupea privirea de la 
Luna care începuse deodată să fugă în lături. Faptul că 
începusem să-mi simt corpul mai greu într-o parte, era un 
indiciu că racheta o cârmise din nou. Direcţia forţei de 
greutate se deplasase atât de mult, încât acum „simţeam” 
Luna deasupra noastră, sus de tot. Nici nu-mi puteam 
imagina cum o să umblăm cu capul în jos. 

— Curaj, scumpe profesore, i se adresă geologul lui Tiurin. 
Nu mai avem de străbătut decât vreo doi-trei kilometri. 
Racheta zboară încet de tot. Nu face mai mult de o sută de 
metri pe secundă. Deoarece acum presiunea gazelor 
rachetei este egală cu atracţia Lunii, înaintăm în virtutea 
inerţiei. 

Greutatea dispăruse şi ne simţeam din nou uşori ca fulgul. 

— Unde coborâm? Întrebă peste vreo douăzeci de secunde 
Tiurin, care-şi mai revenise. 

— Ne aşteaptă cu braţele deschise confratele dumitale 
Tycho Brache. Mai avem cinci sute de metri, îi răspunse 
Sokolovski. 

— Vai de mine, iar au început retro-exploziile! Se lamentă 
Tiurin. 

Gata! Luna era exact sub noi. 


— Coborâm, anunţă solemn şi emoţionat Sokolovski. 
Numai de n-ar păţi ceva „automobilul lunar” la aselenizare. 

Se mai scurseră zece secunde. Simţirăm o zguduitură 
uşoară. Exploziile încetară. Căzurăm, destul de lin, pe o 
parte. 


XIV. ÎN LUNĂ 

— Bun sosit în Lună! Ne ură Sokolovski. Totul e în cea mai 
perfectă ordine. 

— Ce imprudenţă! Nici n-am închis jaluzelele la 
aselenizare, bombăni Tiurin. Ce ne făceam dacă se izbea 
geamul de un vârf de stâncă! 

— Nici o grijă, doar căpitanul nostru nu e la primul său 
zbor în Lună, îl linişti Sokolovski.?1 acum, dragi tovarăşi, 
îmbrăcaţi costumele de cosmonauţi şi ocupaţi-vă locurile în 
automobilul lunar. 

Ne-am înveşmântat la iuţeală cu tot dichisul cuvenit şi am 
ieşit din rachetă. 

Am răsuflat adânc. Aveam impresia că oxigenul din aparat 
are aici alt „gust”. Dar nu era, fireşte, decât un joc al 
imaginaţiei. O altă senzaţie - dar aceasta pe deplin reală - 
era aceea a uşurinţei. Am mai încercat-o şi înainte, în timpul 
zborurilor cu racheta şi pe Steaua KEŢ, unde 
imponderabilitatea era aproape totală. Pe Lună însă 
simţeam greutatea ca o „mărime constantă”, fiind însă cu 
mult mai mică decât pe Pământ. Şi, credeţi-mă, nu eo 
glumă să cântăreşti doar o şesime din greutatea ta 
terestră! 

Mi-am rotit privirea de jur împrejur. Deasupra - acelaşi 
cer îndoliat, cu stele fără licăr. Soarele nu se vedea. Nici 
Pământul. Numai fascicolul de lumină ce ţâşnea pe 
fereastra laterală a rachetei străpungea această beznă fără 
fund. 'Tot ce vedeam nu se potrivea de loc cu imaginea pe 


caro mi-o formasem despre luminosul satelit al Pământului. 
Pe urmă m-am dumirit: racheta aselenizase ceva mai la sud 
de Clavius, pe cealaltă faţă a Lunii, invizibilă de pe Pământ. 
Iar în momentul aselenizării aici era noapte. 

Ne înconjura un vast deşert mort. Deoarece costumul era 
încălzit electric, nu simţeam frigul. Dar şi simpla privelişte a 
acestui pustiu înecat în beznă era suficientă pentru ca să-ţi 
îngheţe sângele în vine. 

Căpitanul şi mecanicul ieşiră din rachetă ca să coboare 
automobilul. Geologul ne invită cu un gest să le dăm o mână 
de ajutor. Îmi aruncai o privire spre autoracheta noastră. 
Fără a fi prea mare, acest vehicul oval cântărea, desigur, 
destul de mult. Nu văzui nicăieri nici cablu, nici troliu, nici 
un fel de ustensile folosite în mod obişnuit pentru asemenea 
operaţii. Cocoţat pe rachetă, mecanicul deşuruba piuliţele. 
Căpitanul, Sokolovski, Tiurin şi cu mine aşteptam jos, gata 
să prindem „automobilul” în braţe. Cum, dar n-o să ne 
strivească?... Păi bine, suntem doar pe Lună! Cu gândul 
ăsta nu te obişnuieşti aşa, cu una cu două. lată „pupa” 
vehiculului lăsându-se încet în jos. Sokolovski apucă 
marginea orificiului duzei, căpitanul stă la mijloc, iar eu în 
dreptul „provei”. Încă o clipă şi automobilul se va prăvăli 
peste noi. Întind mâinile să-l prind, dar trag şi cu ochiul 
căutând un loc unde aş putea, la nevoie, să sar într-o parte. 
Dar degeaba mi-am făcut atâtea griji! Şase perechi de 
mâini prind autoracheta şi o aşeză cu destulă uşurinţă pe 
roţi. 

Fluturându-şi mâinile a rămas bun, căpitanul şi mecanicul 
dispărură în interiorul rachetei care ne adusese pe Lună. 
Tiurin ne pofti pe mine şi pe Sokolovski să urcăm în 
automobil. 

Şedeam destul de înghesuiți, dar în schimb nu aveam 
nevoie de costume şi puteam vorbi între noi. 

Sokolovski, care apucase să se familiarizeze cu construcţia 
micului vehicul, acţionă cu rapiditate: aprinse lumina, 


umplu racheta cu oxigen, puse în funcţiune sistemul de 
încălzire electrică. 

În interior, autoracheta era asemenea unei limuzine cu 
patru locuri. Banchetele se aflau în partea din faţă, 
deoarece două treimi din spaţiu erau ocupate de 
carburanţi, alimente şi diverse mecanisme. Te strecurai 
anevoie în această parte a vehiculului, printr-o portieră 
extrem de îngustă. 

Când ne dezbrăcarăm, începurăm să simţim din plin frigul, 
deşi cuptorul electric se încinsese bine. Mă treceau fiori 
reci. Tiurin îşi puse o jachetă îmblănită. 

— A îngheţat bocnă automobilul nostru. Aveţi însă puţină 
răbdare şi o să se facă mai cald, ne linişti Sokolovski. 

— Uite şi zorile, mormăi Tiurin, aruncând o privire pe 
ferestruica vehiculului. 

— Zori în Lună? Aici unde nu există atmosferă? Mă 
minunai eu. 

— Precum vezi, se poate. 

Tiurin nu mai fusese niciodată pe Lună, dar erudiţia sa în 
ale astronomiei îi îngăduia să cunoască condiţiile de aici la 
fel de bine ca şi pe cele terestre. 

Privind, la rândul meu, pe ferestruică, am zărit în 
depărtare câteva puncte luminoase, asemeni unor fărâme 
de metal incandescent. Erau piscurile munţilor luminate de 
soarele care răsărea. Învăpăierile lor aruncau reflexe şi 
asupra altor culmi. Această lumină, care se propaga tot mai 
departe, pălind treptat, crea iluzia zorilor. Începeam să 
disting masivele impunătoare învăluite în penumbră, 
depresiunile „mărilor”, vârfurile conice. Pe fundalul cerului 
înstelat, crestele se conturau bizar crenelate, cu văgăuni 
negre, tăiate adânc. 

— În curând va răsări Soarele, riscai eu un pronostic. 

— Mai e destul până atunci, mă contrazise profesorul. Pe 
Pământ, la ecuator, Soarele răsare în două minute. Aici 
însă, va trece nu mai puţin de o oră până ce discul solar se 
va ridica întreg deasupra orizontului. Nu uitaţi că un 


interval de o zi şi o noapte pe Lună este de treizeci de ori 
mai lung decât pe Pământ. 

Nu mă dezlipeam de la fereastră. Priveliştea era feerică! 
Piscurile scăpărau unul după altul brusc, orbitor, de parcă 
cineva ar fi aprins clipă de clipă nişte torţe uriaşe. Şi câte 
piscuri pe Lună! Razele soarelui, care, deocamdată, 
rămânea invizibil, retezară toate piscurile la aceeaşi 
distanţă de sol. Era ca şi când s-ar fi ivit dintr-o dată în 
„văzduh” munţi de forme fantastice; dar cu baze drepte, ca 
trase cu sfoara. Lanţurile de munţi învăpăiaţi se înmulţeau 
pe măsură ce înainta lumina solară. În sfârşit, ne apărură 
„în proiecţie”, risipind iluzia, că ar fi suspendaţi în gol, pe 
un fundal de smoală. 

La poale munţii aveau o culoare cenuşie, cu o nuanţă de 
argint, iar mai sus erau de un alb strălucitor care-ţi lua 
ochii. Încet-încet, lumina reflectată scoase din umbră şi 
poalele munţilor. Un adevărat revărsat de zori pe Lună! 

Eram orbit acest spectacol măreț, dar nu mă înduram să- 
mi desprind privirea de la fereastră. Ţineam nespus să 
descopăr măcar o trăsătură distinctă a munţilor de pe 
Lună. Iotuşi, spre marea mea dezamăgire, nu exista 
aproape nici o deosebire faţă de cei de pe Pământ Doar ici- 
colo câte o stâncă înclinată peste hăuri ca o cornişă uriaşă. 
Nu se prăbuşea în virtutea faptului că forţa gravitaţiei era 
aici mult mai slabă, şi, prin urmare, cântărea mai puţin. 

Şesul lunar era sfârtecat, ca un câmp de luptă, de nişte 
gropi în formă de pâlnie. Unele dintre aceste gropi erau 
mici de parcă ar fi fost săpate de obuzele unui tun de câmp 
de trei țoli; altele însă erau cât un crater de vulcan. Să fie 
oare urmele meteoriţilor care căzuseră pe Lună? Tot ce se 
poate! Neavând atmosferă, acest astru este lipsit de pavăza 
protectoare care fereşte Pământul de ghiulelele cereşti. 
Ehe, după cum se vede, aici nu prea suntem în siguranţă. 
Ce te faci, băiete, dacă te nimereşte cumva vreo bombiţă de 
câteva sute de tone! 


Când i-am împărtăşit lui Tiurin temerile ce mă frământau, 
chipul i s-a destins într-un zâmbet: 

— După câte înţeleg, ţi-e frică să nu te pomeneşti cu un 
meteorit în cap? N-ar fi exclus. Unele din aceste pâlnii sunt 
de origine vulcanică, altele se datoresc însă într-adevăr 
meteoriţilor. Dar teoria probabilităților demonstrează că 
aici riscul e doar un pic mai mare decât pe Pământ. 

— Cum o să fie aşa? Izbucnii eu. Oare mulţi meteoriți cad 
pe Pământ? Acolo sunt căutaţi ca o raritate. Iar aici, uitaţi- 
vă, pur şi simplu au ciuruit suprafaţa Lunii. 

— Ai dreptate, răspunse Tiurin netulburat. Nu uita însă că 
Luna şi-a pierdut de mult atmosfera şi că e bătrână de 
milioane de ani. Unde mai pui că aici nu există nici vânturi 
şi nici ploi, aşa că urmele meteoriţilor nu se şterg niciodată. 
Pâlniile pe care le vezi sunt un fel de letopiseţ în piatră al 
milioanelor de ani din viaţa acestui astru. Chiar dacă pe 
suprafaţa Lunii cade un singur meteorit într-un secol şi tot 
e mult. Unde n-am avea norocul să cadă unul tocmai acum, 
sub ochii noştri. Eu, să-ţi spun drept, n-aş avea nimic 
împotrivă, bineînţeles cu condiţia să nu-mi pice drept în 
creştet, ci la câţiva paşi mai încolo. 

— Hai mai bine să ne facem planul de bătaie, propuse 
Sokolovski. 

Tiurin fu de părere să începem cu un examen general al 
suprafeţei astrului. 

— De câte ori n-am admirat prin telescop circul lui Clavius, 
craterul lui Copernic! Vreau să fiu primul astronom care 
pune piciorul pe aceste meleaguri... 

— Eu aş zice să începem cu studiul geologic al solului, 
obiectă Sokolovski, mai ales că pe faţa Lunii care e vizibilă 
de pe Pământ mai e întuneric, iar aici s-a făcut dimineaţă. 

Tiurin îl contrazise: 

— Nu e adevărat, nu e chiar aşa cum spui dumneata. În 
clipele acestea Luna se vede de pe Pământ în primul ei 
pătrar. Cu racheta am putea ocoli această „seceră” - 
marginea răsăriteană a Lunii - în patruzeci şi cinci de ore, 


mergând cu vreo două sute de kilometri pe oră. N-o să 
facem decât două halte: la Clavius şi la Copernic. Se înfurie 
brusc: În definitiv, cine e şeful expediției, eu sau dumneata? 

O plimbare pe „lună nouă” mă tenta. 

— Într-adevăr, îmi spusei şi eu părerea, de ce n-am vizita 
cel mai mare circ şi unul dintre craterele Lunii? Cred că 
prezintă un mare interes şi din punct de vedere geologic. 

Sokolovski înălţă din umeri. El mai călătorise o dată pe 
suprafaţa Lunii care se vede de pe Pământ, dar dacă 
majoritatea e pentru această variantă... 

— Ia spune-mi, nu cumva te-ai urcat şi pe crater? Se 
nelinişti Tiurin. 

Sokolovski râse. 

— Fii pe pace! Acolo n-a păşit încă picior de om. Dumneata 
vei fi cel dintâi. Am fost însă pe „fundul” mării Fecundităţii. 
Şi pot spune că, în ce priveşte materialele geologice, nu 
există denumire mai potrivită! Am strâns o colecţie 
grozavă... Dar să nu ne pierdem vremea! Dacă s-a hotărât 
să facem această excursie, apoi să pornim! Numai să-mi 
daţi voie să merg cu o viteză mai mare. Automobilul nostru 
poate înghiţi şi peste o mie de kilometri pe oră. Hai, treacă 
de la mine, vă duc la Clavius. 

— Şi la Copernic - sări Tiurin. În trecere o să vedem şi 
Carpaţii. Sunt ceva mai la nord de Copernic. 

— 'nţeles, să trăiţi! Răspunse scurt Sokolovski, pornind 
motorul. 

Autoracheta se smuci din loc şi, după ce străbătu o 
oarecare distanţă pe roţi, se desprinse de sol, înălțându-se 
tot mai mult. Văzui racheta care ne adusese aici adăstând în 
vale, apoi mă orbi o lumină puternică: Soarele! 

Abia se săltase peste dunga orizontului. Soarele acesta 
matinal de pe Lună era cu totul altfel decât cel pe care-l 
vedem de pe Pământ! Deoarece nu exista atmosfera care 
să-l rumenească, strălucea albăstrui pe cerul de grafit. 
Lumina lui era însă orbitoare, iar căldura se făcu simțită 
îndată prin geamul ferestruicii. 


Sub noi se înşirau crestele munţilor, a căror configuraţie 
Tiurin o cerceta cu luare-aminte. Uitase şi de 
zdruncinăturile care însoțeau schimbarea vitezelor, şi de 
filosofie. În clipele acestea era numai astronom. 

— Clavius! Ele! Am şi descoperit acolo trei mici cratere... 

— Îl oprim pe domnul la circ? Glumi Sokolovski. 

— Da, da. Şi ai grijă să coborâm cât mai aproape de 
crater! Se bucură Tiurin, începând, dintr-o dată, să cânte. 
Eram surprins de parcă aş fi auzit un păianjen dând un 

concert. V-am mai spus că Tiurin avea o voce extrem de 
ascuţită, ceea ce nu se putea spune, din păcate, şi despre 
auzul lui. Firicelul lui de cântec nu avea nici ritm, nici 
melodie. Sokolovski clipi mucalit. 

— Ce te-a apucat? Îl întrebă Tiurin bănuitor. 

— Caut şi eu un loc unde să cobor, o scaldă geologul. 

— Loc de coborât? Păi ai aici loc berechet... Clavius ăsta 
măsoară două sute de kilometri în diametru. O treime din 
distanţa Leningrad-Moscova! 

Circul Clavius - se grăbi să ne informeze Tiurin - era o 
vale împrejmuită de o coamă înaltă de şapte kilometri. Mai 
înalt ca Alpii! Sau cât Cordilierii! Umbra zimţată dovedea că 
muchia coamei împrejmuitoare nu are o formă regulată. 
Aproape pe toată întinderea circului se aşterneau umbrele 
a trei mici cratere. 

— E ora cea mai nimerită pentru vizitarea circului, se 
bucură 'Tiurin. Acum solul abia începe să se încălzească. 
Când Soarele e la zenit, te topeşti de căldură, de parcă ai 
avea sub tine un cuptor încins. 

— Nu face nimic, răspunse Sokolovski. Costumele ne 
feresc perfect şi de arşiţă şi de frig. Atenţiune, coborâm! 
Ţin'te bine, dragă profesore! 

M-am prins şi eu cu mâinile de rezemătoare. Dar racheta 
se lăsă aproape fără nici o zdruncinătură pe roţi, sări ca o 
minge, mai zbură vreo douăzeci de metri, căzu din nou, iar 
sări şi, în sfârşit, începu să lunece uşor pe terenul destul de 
neted. 


Tiurin ceru să pornim spre centrul triunghiului marcat de 
cele trei cratere. 

Autoracheta goni ca o săgeată spre punctul indicat. 
Deoarece terenul devenea tot mai accidentat, eram 
hurducaţi râu de tot. 

— Sunt de părere să facem mai bine un salt până acolo, că 
altfel rămânem fără roţi, spuse geologul. 

În clipa aceea simţirăm o zguduitură teribilă, de parcă ar 
fi trosnit ceva sub noi. Lăsându-se brusc pe o rână, maşina 
se târi mai departe cu viteză de melc. 

— Na! V-am spus eu? Izbucni Sokolovski cu ciudă. O pană! 
Trebuie să ne dăm jos. 

— Nu-i nimica, doar avem roţi de rezervă, îl linişti Tiurin. 
În cel mai rău caz, o pornim apostoleşte. Nu cred să fi 
rămas mai mult de zece kilometri până la cratere. 
Îmbrăcarea! 

Îşi aprinse pipa şi trase cu sete câteva fumuri. 

— Cred că ar fi timpul să îmbucăm ceva, protestă 
Sokolovski. 

Deşi stătea ca pe ghimpi, Tiurin trebui să se supună. 
Mâncarăm ceva la repezeală şi coborârăm din maşină. 
Sokolovski clătină amărât din cap: roata nu mai era bună de 
nimic. Altă soluţie nu aveam decât s-o înlocuim. 

— Până terminaţi, trag o fugă până acolo, spuse Tiurin. 

Şi, într-adevăr, o luă la fugă! Când te gândeşti că acum 
câteva zile doctoriţa îl considera o masă de gelatină! Curată 
gelatină! Ca să vezi ce face din om curiozitatea ştiinţifică... 
Sokolovski se uita după el cu gura căscată. Tiurin sărea ca 
un fulg peste crăpături de doi metri lăţime, ocolind numai 
prăpăstiile mai largi. În timp ce partea expusă la soare a 
costumului strălucea puternic, cealaltă aproape nici nu se 
distingea în umbră. Ziceai că-i o bâzdâganie care ţopăie 
într-un picior, dând dintr-o mână. Piciorul şi braţul stâng 
scăpărau doar din când în când ca o dunguliţă subţire, un 
soi de „lună nouă”. Silueta lui Tiurin se pierdea rapid în 
depărtare. 


Reparaţia nu ne luă decât câteva minute. După aceea 
Sokolovski îmi propuse să ne aşezăm mai bine pe platforma 
de sus, descoperită, a rachetei unde se afla al doilea sistem 
de comenzi. După ce ne instalarăm comod pe platformă, o 
pornirăm pe urmele lui Tiurin. De aici, de sus, mi se 
desfăşura în faţa ochilor o panoramă mult mai vastă. În 
dreapta noastră, valea scăldată în soare era brăzdată de 
umbrele a patru munţi. În stânga piscurile păreau 
incendiate de flăcări, în timp ce poalele munţilor erau 
cufundate într-o umbră crepusculară. Contemplată de pe 
Pământ, această parte a Lunii pare cenuşie. Povârnişurile 
erau mai line decât îmi închipuisem. Înaintam chiar pe 
muchia „secerii”, adică pe „terminator”, cum denumise 
Tiurin hotarul dintre lumină şi umbră. 

La un moment dat, Sokolovski mă atinse uşor cu cotul ca 
să mă facă atent: în faţa noastră se căsca un abis uriaş. 
Până acum săriserăm din viteză peste câteva crăpături din 
acestea, iar peste altele, şi mai late, trecuserăm în zbor. 
Probabil că geologul vrea să mă prevină ca să mă ţin bine! 
Observându-mi nedumerirea, Sokolovski îşi lipi casca de a 
mea: 

— Uite-l pe profesor... 

Am întors capul şi l-am văzut într-adevăr, pe Tiurin ţâşnind 
din zona umbrită. Alerga pe malul prăpastiei făcându-ne 
semne disperate. Să sară dincolo era vădit că nu putea. 

— Se teme să nu i-o luăm înainte şi să nu ajungem cumva 
primii în centrul circului, presupuse geologul. Hai să-l 
aşteptăm! 

Nici nu se opri bine racheta, că Tiurin, făcându-şi vânt, 
poposi lângă noi, pe platforma de sus. Hotărât lucru, Luna îl 
întinerise. 

M-am convins însă imediat că exagerasem: Tiurin se lăsă 
moale peste mine. În dreptul pieptului, costumul îi tresălta 
convulsiv. Bătrânul ajunsese la capătul puterilor. 

La câţiva paşi de prăpastie Sokolovski apăsă pe pedală. O 
explozie - şi racheta îşi luă zborul. În acelaşi moment, îmi 


fulgerară prin faţa ochilor picioarele lui Tiurin. Extenuat, 
astronomul nu se agăţase la timp de bară şi fusese proiectat 
afară din rachetă. Trupul lui descrise un arc şi căzu lin, însă 
de la o înălţime destul de mare. Am simţit că mi se opresc 
bătăile inimii: moare profesorul! 

Racheta era în plin zbor deasupra abisului. Sokolovski 
însă, văzând ce se întâmplase, făcu o manevră bruscă şi 
vehiculul execută un viraj de 180 de grade, atât de abrupt 
încât era cât pe aici să cad şi eu. Picarăm pe suprafaţa Lunii 
la câţiva paşi de Tiurin. Geologul, om cu experienţă, îi 
examină întâi şi întâi costumul să vadă dacă nu se rupsese 
pe undeva. Cea mai infimă ruptură i-ar fi fost fatală 
profesorului: frigul cosmic l-ar fi transformat pe loc într-un 
sloi de gheaţă. Din fericire, deşi murdar de pulbere neagră 
şi zgâriat în câteva locuri, costumul era intact. Tiurin ridică 
o mână, mişcă un picior... Trăieşte! Pe neaşteptate, se 
ridică şi porni singur spre rachetă. Eram stupefiat. Numai 
în Luna poţi să te prăbuşeşti de la o asemenea înălţime şi să 
nu păţeşti nimic. Tiurin se aşeză calm la locul lui şi întinse 
braţul înainte: La drum! Mă uitai uluit prin vizorul căştii 
sale. Zâmbea! 

De data asta, după câteva minute de zbor, ajunserăm în 
sfârşit la ţintă. Profesorul cobori primul din rachetă. Era 
solemn ca un maestru de ceremonii. Parcă ar fi oficiat un 
ceremonial! N-o să uit scena câte zile oi avea. Deasupra 
noastră se boltea un cer negru presărat cu stele. Un soare 
siniliu. De o parte munţi strălucind orbitor, de cealaltă - 
piscuri „suspendate în gol”, care păreau din metal 
incandescent. Valea largă a circului era aproape în 
întregime năpădită de umbre zimţate. Pe solul pietros, 
aşternut cu praf şi scrum, se zăreau distinct urmele roţilor 
maşinii noastre. Ei bine, credeţi-mă, aceste urme pe 
suprafaţa Lunii îţi produc o impresie extraordinară. Chiar la 
marginea zonei umbrite înaintează cu pas măsurat o 
făptură stranie, semănând cu un scafandru şi care lăsa 
urme, urme omeneşti! Făptura se opreşte. Priveşte 


craterele, cerul, ne fixează şi pe noi câteva clipe. Apoi 
strânge nişte pietroaie, clădeşte o mică piramidă, se 
apleacă şi caligrafiază cu degetul în scrum: 

TIURIN. 

Inscripţia aceasta, pe care atingerea uşoară a unui deget 
omenesc o aşternuse în scrumul fin, e mai durabilă decât 
urmele săpate pe stâncile Pământului: nu va fi spălată de 
ploi şi nici spulberată de vânt. Dacă hazardul cosmic nu va 
face să cadă tocmai aici un meteorit, va dăinui milioane de 
ani. 

Tiurin exulta de satisfacţie. Ne reluăm locurile în rachetă 
şi zburăm spre miazănoapte. Soarele se înalţă treptat, 
smulgând întunericul şi câteva piscuri care se conturează la 
răsărit. Dar cât de lentă este mişcarea Soarelui pe cer! 

Un salt peste aceeaşi prăpastie. Păţit, Liurin strânge 
zdravăn cu mâna bara de fier. Mă uit în jos. Ce hău adânc! 
Nu cred să existe vreunul asemănător pe Pământ. E larg de 
mai mulţi kilometri şi nici nu i se vede fundul. Sărmană, 
bătrână Lună! Ce zbârcituri adânci îţi brăzdează chipul! 

Tiurin şi-a luat în primire postul de ghid voluntar: 

— Alphonse... Ptolemeu... De altfel, vă aduceţi aminte, le- 
am mai văzut şi înainte de aselenizare. 

În depărtare, desluşesc vârful unui crater. Tiurin îşi lipeşte 
casca de a mea - altfel nu putem să comunicăm. 

— Priveşte-l! E Copernic! Unul dintre cele mai mari 
cratere de pe Lună. Peste optzeci şi cinci de kilometri în 
diametru! Trebuie să ştii că cel mai mare crater de pe 
Pământ - cel din Ceylon - n-are nici şaptezeci de kilometri 
lăţime. 

— Să coborâm în crater! Ordonă Tiurin. 

Cabrându-se, racheta se ridică vertiginos pentru a 
escalada buza craterului. De sus zăresc un cerc regulat, iar 
în centrul lui se înalţă un con. Racheta coboară la picioarele 
conului. Tiurin sare de pe platformă şi se depărtează în 
salturi. N-o fi vrând să se caţere pe vârf?! Ba da, uite-l că a 
şi început să ia cu asalt stâncile abrupte, aproape verticale. 


Urcă cu o repeziciune pe care i-ar invidia-o şi cel mai bun 
alpinist de pe Pământ. E adevărat că pe Lună e mult mai 
uşor să urci. Aici Tiurin nu cântăreşte decât vreo zece- 
douăsprezece kilograme. Nu e mult nici chiar pentru 
muşchii săi istoviţi. 

În jurul conului, la o oarecare distanţă, remarc un val din 
bolovani care mă intrigă. Admiţând că, mai de mult, o 
erupție azvârlise din adâncuri aceste pietroaie, ar fi fost 
firesc să le văd împrăştiate la mare distanţă, iar nu aşezate 
în formă de inel. 

Răspunsul veni pe neaşteptate. Nişte vibrații puternice mă 
făcură să-i arunc o privire nedumerită lui Sokolovski: o fi 
oare un „cutremur de Lună”? Geologul îmi arătă cu un gest 
larg craterul. Din vârf se prăbuşeau, sfărâmându-se, bucăţi 
mari de stâncă. luţeala le făcea să se rostogolească până la 
zidul acela înalt. 

Deci în asta constă secretul! Nici vântul, nici ploaia care 
macină munţii de pe Pământ nu există în Lună. Dar 
masivele de aici au un duşman mult mai de temut: 
formidabile diferenţe de temperatură dintre zi şi noapte. 
Aici două săptămâni cu un ger de minus două sute de grade 
alternează cu alte două, în care domneşte o arşiţă de tot 
atâtea grade plus. O diferenţă de patru sute de grade! 
Stâncile crapă ca un pahar rece în care s-a turnai brusc 
ceai în plină fierbere. Tiurin trebuia să ştie acest lucru mai 
bine decât mine. Atunci cum de a putut fi atât de 
imprudent! Se vede că profesorul îşi dăduse seama de 
primejdia care îl păştea; sărind din stâncă în stâncă venea 
la vale cât îl ţineau puterile. Încă o surpătură la dreapta lui, 
încă una la stânga. În sfârşit, Tiurin apucă să coboare, 
ajungând lângă noi. 

— Să ştiţi ca n-am de gând să renunţ! Ne anunţă elpe un 
ton categoric. Am făcut o greşeală, deoarece n-am ales 
momentul potrivit. Pe Lună poţi să faci alpinism numai la 
sfârşitul zilei locale ori în timpul nopţii. Deocamdată ne e 
suficient. Zburăm spre oceanul Furtunilor, iar de acolo 


drept spre est, către partea cealaltă a Lunii, pe care n-a 
văzut-o încă nici un pământean. 

— Mă întreb cine o fi născocit toate aceste denumiri 
năstruşnice, făcui eu o remarcă în timpul drumului. 
Copernic, Platon, Aristotel, mai înţeleg. Dar un ocean al 
Furtunilor aici, unde nu bate nici vântul? Sau Marea 
Fecundităţii... Fecundă poate numai în bolovani. Ori Marea 
Crizelor? Să mori de râs, nu alta: crize în Lună. Şi ce fel de 
mare e aia care nu are barem un strop de apă? 

— Mde, denumirile nu sunt chiar dintre cele mai inspirate, 
admise Tiurin. Să nu uităm însă că depresiunile de pe 
suprafaţa Lunii au fost pe vremuri funduri de mări şi de 
oceane. Cât despre nume... Trebuia să li se spună într-un 
fel! Planetele, la început, în virtutea tradiţiei, erau botezate 
cu nume de zei din mitologia greacă. Iată însă că zeii s-au 
terminat, iar planetele nici gând. Ba, dimpotrivă, se 
descopereau din ce în ce mai multe. Atunci a venit rândul 
celebrităților: Flamarion, Gauss, Picering. N-a fost de ajuns: 
li s-a dat şi numele unor cunoscuţi filantropi, cum ar fi 
americanul Edward 'Took. Ilată-l deci pe capitalistul Took un 
soi de proprietar funciar în cer. Dacă ar fi după mine, pur şi 
simplu aş numerota planetele, şi cu asta basta... lar 
Carpaţii, Alpii şi Apeninii din Lună nu dovedesc altceva 
decât lipsă de imaginaţie. Uite, eu, de pildă, am şi găsit 
nişte nume originale pentru munţii, vulcanii, mările şi 
circurile pe care le vom descoperi dincolo... 

— Printre care va figura fireşte şi craterul Tiurin! Îl 
tachina Sokolovski. 

— O să fie loc pentru toţi, replică astronomul. Şi craterul 
Tiurin şi marea Sokolovski sau circul Artemiev, fireşte, cu 
voia dumnealui. 

În mai puţin de o jumătate de oră racheta, căreia 
Sokolovski îi dăduse pinteni, ne aduse în Oceanul 
Furtunilor, pe al cărui „fund” poposirăm. Relieful era 
extrem de capricios. Aceste piscuri singuratice vor fi fost 
odinioară insule. Când coboram în văile adânci, ne 


scufundam parcă în valuri de umbră. Totuşi întunericul nu 
era de nepătruns; dinspre piscuri răzbătea o lumină 
reflectată. 

Mă uitam atent în jur străduindu-mă să nu scap nimic din 
priveliştea care mi se deschidea în faţa ochilor. Pietrele 
mari aruncau umbre prelungi şi dense. Deodată observai 
într-un loc o umbră bizară, de parcă ar fi fost proiecția 
împletiturii unui coş rupt. Îi făcui semn lui Sokolovski să se 
oprească şi mă îndreptai în goană spre locul cu pricina. Şi 
iată că dădui aici peste o piatră cu totul neobişnuită: 
semăna cu un fragment de coloană vertebrală. Se puteau 
vedea şi câteva coaste. O fi oare fosila vreunui monstru 
dispărut? Dacă ar fi aşa, ar însemna că pe Lună au existat 
cândva şi vertebrate! În cazul acesta, s-ar putea trage o 
concluzie pe deplin firească: atmosfera a persistat aici 
multă vreme. În raport cu dimensiunile lor, „vertebrele” şi 
„coastele” erau foarte subţiri. E şi explicabil: întrucât 
greutatea e pe Lună de şase ori mai mică decât pe Pământ, 
animalele de aici puteau avea un schelet mai delicat. Mai 
ales că fosila era, probabil, a unui animal marin. 

Geologul sfărâmă o „coastă” neagră care zăcea lângă 
schelet. În interior osul era spongios şi bătea mai mult în 
cenuşiu. Sokolovski clătină din cap: 

— Nu cred să fie oase. Mai degrabă presupun că e 
mărgean. 

— Bine, dar aspectul, forma... 

Tocmai când era pe cale sa se încingă o dispută ştiinţifică 
interveni Tiurin. Uzând de prerogativele cu care fusese 
învestit, ne somă să plecăm imediat mai departe. Era grăbit 
să exploreze reversul Lunii, atâta timp cât mai era scăldat 
aproape în întregime de soare. Am fost nevoiţi să ne 
supunem. Totuşi, am luat cu mine câteva „oase”, cu intenţia 
de a le supune unor analize, când ne vom înapoia pe Steaua 
KEŢ. Gândul la aceste oseminte nu-mi dădea pace. Eram 
încredinţat că ar fi de ajuns să sapi puţin în acest fund de 
mare, ca să-ţi iasă pur şi simplu în întâmpinare o sumedenie 


de descoperiri surprinzătoare. A reconstitui tabloul vieţii 
efemere de pe Lună! Efemeră, bineînţeles, la scara 
proporţiilor astronomice... 

Mica noastră rachetă gonea acum spre est. Priveam mirat 
Soarele: urca destul de iute spre zenit. Deodată Tiurin se 
pipăâi la şold. 

— Fir-ar să fie, mi-am pierdut aparatul fotografic... locul e 
gol... Înapoi! Nu pot rămâne fără aparat. Cred că mi-o fi 
căzut după ce am tras câteva poze lângă scheletul acela 
buclucaş! Aici lucrurile cântăresc atât de puţin, că nici nu 
apuci să-ţi dai seama când scapi ceva pe jos... 

Geologul făcu un gest înciudat, dar întoarse racheta fără 
să crâcnească. Deodată rămăsei încremenit de stupoare! 
Soarele o luă îndărăt spre răsărit, rostogolindu-se treptat 
spre orizont. Credeam că aiurez. M-o fi pălit dogoarea prin 
cască! Ce dracu, doar n-o fi început Soarele s-o ia razna pe 
cer când încolo, când încoace! Se înţelege că n-am spus 
nimic celorlalţi, continuând să observ pe furiş fenomenul. 
Când ajunserăm aproape de locul cu pricina - racheta îşi 
încetinise mersul până la vreo cincisprezece kilometri pe 
oră - se întâmplă o alta bazaconie: Soarele se opri! Pas de 
mai pricepe ceva! 

Băgând de seamă, probabil, că îmi sucesc mereu gâtul 
după Soare, Tiurin zâmbi amuzat şi-şi lipi casca de a mea. 

— Văd că te îngrijorează comportarea Soarelui. Fii liniştit, 
totul are o explicaţie foarte simplă. Deoarece Luna e un 
corp ceresc de dimensiuni reduse, punctele ei ecuatoriale 
se mişcă extrem de încet - cu nici patru metri pe secundă. 
De aceea, dacă înaintezi spre vest, de-a lungul ecuatorului, 
cu circa cincisprezece kilometri pe oră, ţi se pare că 
Soarele stă neclintit pe cer. Dacă accelerezi, îl vezi până la 
urmă „apunând” la răsărit! Şi, dimpotrivă, atunci când 
mergem spre răsărit în întâmpinarea Soarelui, deplasându- 
ne cu viteză pe suprafaţa Lunii, l-am „silit” să suie mai 
repede pe cer. După cum vezi, aici ni se oferă posibilitatea 
unică de a „dirija” mişcarea Soarelui. Pe Lună cincisprezece 


kilometri îi faci şi pe jos fără nici un efort. În cazul acesta 
Soarele va rămâne nemişcat deasupra pietonului care 
înaintează pe ecuator, spre vest... E grozav de comod. 
Închipuie-ţi, de pildă, că mergi pe urmele Soarelui când 
acesta e gata să scapete. Solul n-a apucat încă să se 
răcească, ai lumină suficientă, dar nu te expui arşiţei. Cu 
toate că costumele noastre ne feresc de urmările variațiilor 
de temperatură; trebuie să recunoşti că diferenţa dintre 
lumină şi umbră este destul de sensibilă... 

Oprirăm. Tiurin se porni imediat să-şi caute aparatul iar 
eu profitai de prilej ca să mai scotocesc o dată fundul 
Oceanului Furtunilor. Cine ştie, poate cândva în vremuri 
imemorabile, suprafaţa acestui ocean a fost într-adevăr 
bântuită de furtuni năprasnice. S-or fi înălţat talazuri de 
cinci sau şase ori mai mari decât cele de pe oceanele 
Pământului, nişte adevăraţi munţi de apă gonind 
dezlănţuiţi. Şi peste tot clocotul acesta, trăsnete spintecând 
tăriile cutremurate de bubuituri... Marea o fi colcăit de 
monştri gigantici, cum nici n-au existat vreodată pe 
Pământ... 

M-am apropiat de buza unei crăpături late de cel puţin un 
kilometru. Ce-o fi acolo, în adânc? Mi-am aprins lanterna 
electrică şi am început să cobor malul puţin înclinat. 
Coborâşul era nespus uşor. Am îndrăznit să fac un salt, apoi 
încă unul şi prinzând curaj, am ajuns repede la o mare 
adâncime. Deasupra mea - puzderie de stele. În jur o bezna 
groasă de s-o tai cu cuțitul. Aveam impresia că, pe măsură 
ce mă cufund, temperatura creşte. Sau poate mă încălzisem 
eu sărind într-una? Ce păcat că nu-i cerusem geologului 
termometrul! Aş fi putut verifica ipoteza lui Tiurin, potrivit 
căreia solul Lunii ar fi mai cald decât presupun oamenii de 
ştiinţă. 

După o vreme, am dat de nişte pietroaie cilindrice foarte 
ciudate. E cu putinţă oare să fie nişte trunchiuri 
pietrificate? Cum de au ajuns pe fundul mării, în văgăuna 
asta adâncă? 


Un colţ ascuţit mi-a izbit atât de puternic costumul că era 
cât pe-aci să mi-l rupă. Mi-a îngheţat inima de groază: 
fusesem la un pas de moarte. Aplecându-mă am dibuit cu 
mâna ceva ce semăna cu nişte dinţi de furcă. La lumina 
lanternei am văzut zbârlindu-se din stâncă un fel de 
ferăstrău zimţuit de ambele părţi, asemănător cu cel al 
„peştelui ferăstrău” din oceanele Pământului. Doar n-o fi şi 
ăsta mărgean... Am plimbat de jur împrejur fascicolul 
luminos al lanternei, smulgând din întuneric colţi răsuciţi ca 
de morsă, plăci cartilaginoase, coaste... Un cimitir întreg de 
fosile... Era primejdios să înaintezi printre aceste arme de 
atac şi de apărare şi totuşi umblam mai departe, ca vrâjit. 
Ce descoperire uluitoare! Dacă n-ar fi fost decât asta şi tot 
ar fi meritat să zbor în Lună. Mă şi vedeam coborând aici cu 
o expediţie specială, însărcinată să adune osemintele 
lighioanelor pierite cu milioane şi milioane de ani în urmă, 
şi să le aducă pe KEŢ, iar apoi pe Pământ, la muzeul 
Academiei de Ştiinţe, unde savanții vor reconstitui 
„animalele selenite”... 

Uite, ăsta este într-adevăr mărgean! E mai mare nu de 
şase, ci de zece ori decât cele mai mari specimene de pe 
Pământ. O pădure întreagă de coarne ramificate! Unele şi- 
au păstrat chiar şi coloritul - sunt ivorii sau roze, dar 
predomină, totuşi, roşul. Aşadar şi în Lună a existat viaţă. Ie 
pomeneşti că Tiurin are dreptate şi că vom reuşi să 
descoperim rămăşiţele acestei vieţi. Nu fosile, ci chiar 
supraviețuitori ai florei şi faunei selenice. 

O pietricică zbură pe lângă mine, nimerind într-o tufă de 
mărgean. M-am trezit la realitate. Ridicând capul, am văzut 
sus, la marginea prăpastiei, licărul unor luminiţe. Cine ştie 
de când îmi tot semnalizează tovarăşii mei de drum! 
Trebuie să mă întorc. Le-am semnalizat şi eu cu lanterna, 
aprinzând-o şi stingând-o succesiv de câteva ori şi m-am 
grăbit să-mi burduşesc rucsacul cu probele cele mai 
interesante. Povara pe care o căram acum în spate ar 
cântări pe Pământ cel puţin şaizeci de kilograme, dar aici 


nu putea avea mai mult de zece, aşa că nu-mi fu prea greu 
să urc. 

Astronomul mă luă imediat la rost pe motivul că am plecat 
fără să-i cer învoirea, dar când i-am povestit ce am găsit în 
văgăună, i-a trecut pe loc supărarea. 

— Ai făcut o descoperire epocală. Felicitările mele! O să 
organizăm negreşit o expediţie. Dar să nu mai zăbovim. 
Înainte, fără nici o escală! 

Şi, totuşi, ne-am mai oprit o dată. Nu mai era mult până la 
„ţărmul” oceanului. În faţa noastră se profilau, luminate de 
soare, un şir de stânci. Feeric spectacol! Sokolovski micşoră 
viteza aproape fără să-şi dea seama. 

Sub noi se perindau stânci din porfir roşietic şi din bazalt 
de cele mai felurite culori şi nuanţe: verde, roz, gri, galben, 
albastru, auriu... Ca un splendid covor oriental 
înmănunchind într-o jerbă scânteietoare toate culorile 
curcubeului! Steiuri albe ca zăpada, obeliscuri trandafirii, 
aglomerări de uriaşe cristale de stâncă sclipind orbitor. 
Rubine ce păreau şiraguri de stropi sângerii, hiacinturi 
portocalii, melanituri sumbre, almandine viorii - o întreagă 
grădină de flori cu petale transparente. Apoi mormane 
întregi de safire, smaralde, ametiste... De pe un vârf de stei 
fulgeră un snop de raze multicolore. Numai diamantele pot 
scânteia în felul acesta! Trebuie să fie o despicătură recentă 
deoarece praful cosmic nu apucase încă să stingă 
strălucirea şi bogăţia culorilor. 

Geologul frână atât de brusc, încât Tiurin era cât p-aci să 
cadă iar din rachetă. Scoţându-şi din fugă ciocanul, 
Sokolovski se îndepărtă, sărind pe stâncile scânteietoare. 
M-am luat după el, urmat de Tiurin. Sokolovski fusese 
cuprins de o adevărată frenezie „geologică”. Nu, nu era 
vorba de aviditatea neînfrântă a arghirofilului la simpla 
vedere a pietrelor preţioase, ci de curiozitatea mistuitoare 
a omului de ştiinţă, care a dat de zăcăminte rare. 


Sokolovski izbea blocurile diamantine cu îndârjirea 
minerului îngropat de o surpătură, care luptă aprig să-şi 
croiască drum spre suprafaţă. Sub potopul loviturilor 
diamantele ţâşneau în toate părţile - fermecătoare ploaie 
de irizaţii. Nebunia e molipsitoare. Tiurin şi cu mine ridicam 
câte un braţ de diamante, aruncându-le apoi pentru a ne 
repezi asupra altora, şi mai frumoase. Ne umpleam 
rucsacurile, răsuceam pietrele pe toate feţele făcându-le să- 
şi joace apele şi sclipirile în bătaia razelor solare, le 
aruncam în sus ca jetul unei fântâni arteziene. O adevărată 
orgie de culori şi frumuseţe! 

Lună! Astru nocturn! De pe Pământ pari, chiar şi în nopţile 
cele mai limpezi, de un argintiu destul de şters. Dar ce 
caleidoscop de culori orbitoare, nebănuite dezvălui 
cutezătorului venit să te cunoască! 

Comorile pe care le descoperirăm mai târziu nu erau cu 
nimic mai prejos. Crestele, stâncile, piscurile de aici erau 
presărate de nestemate ca de o rouă policromă. Diamante, 
smaralde, cele mai scumpe podoabe terestre se găseau aici 
cu duiumul aproape la tot pasul. Până la urma spectacolul 
acesta a devenit pentru noi banal. Nu voi uita însă niciodată 
„febra diamantelor” care ne prinsese în mrejele ei atunci, 
pe ţărmul Oceanului Furtunilor... 

lată-ne din nou gonind spre răsărit, peste munţi şi hăuri. 
Geologul „dădea bătaie”: vroia sa recupereze timpul 
pierdut. 

Ţinându-se cu o mână de rezemătoare, Tiurin înălţă 
solemn braţul celălalt, schiţând chiar o mişcare de parcă ar 
fi avut intenţia să se ridice: în clipele acelea treceam 
hotarul părţii vizibile de pe Pământ. Iată-ne în plin 
necunoscut! Ceea ce va apare de acum înainte în faţa 
privirilor noastre n-a fost văzut încă de nici un pământean. 
Atenţia mi-e încordată la maximum. 

Primii kilometri se soldară cu o decepţie. Exact ca atunci 
când treci pentru întâia oară graniţa unei ţări străine. 
Întotdeauna te stăpâneşte iluzia că e de ajuns să treci 


graniţa pentru ca totul să se schimbe. Iată însă că întâlneşti 
în cale aceiaşi mesteceni, aceiaşi brazi... Poate doar 
arhitectura clădirilor şi îmbrăcămintea localnicilor sunt 
oarecum diferite. Mai apoi însă, pas cu pas, ţi se dezvăluie 
specificul ţării prin care călătoreşti. Aici deosebirea era şi 
mai imperceptibilă. Mereu munţi, circuri, cratere, văi, 
depresiuni adânci ale mărilor de odinioară... 

Tiurin era pradă unei vizibile agitaţii. Nu se putea decide 
dacă să rămâie pe platforma de sus, de unde se vedea mai 
bine, sau dacă nu cumva să se mute înăuntrul rachetei 
pentru a face însemnări. Ori una, ori alta. Până la urmă 
sacrifică însemnările: oricum „reversul” Lunii o să fie 
explorat mai târziu cu cea mai mare minuţiozitate şi toate 
aceste forme de relief vor fi, cu timpul, trecute pe hartă. 
Acum important era să-şi facă o idee generală despre 
această parte a reliefului Lunii invizibil oamenilor. 
Hotărârăm să mergem de-a lungul ecuatorului. Tiurin 
„boteza” cele mai mari circuri şi cele mai înalte cratere. 
Dreptul acesta, al primului explorator, îl umplea de o 
nespusă bucurie. Era, totuşi, destul de modest pentru a nu 
se grăbi să dea numele său vreunui crater sau vreunei 
mări. Bănuiesc că pregătise din timp un catalog întreg, 
deoarece lansa în serie, fără nici o ezitare, nume de eroi ai 
revoluțiilor socialiste, de savanţi, scriitori şi călători celebri. 

— Ce zici de marea asta? Mă întrebă el la un moment dat, 
cu aerul unui suzeran mărinimos care intenţionează să-şi 
fericească vasalul cu o moşioară. N-ai vrea cumva să se 
cheme „Marea Artemiev”? 

M-am uitat la depresiunea adâncă ce se aşternea în faţa 
noastră cât vedeai cu ochii. O mare ca toate mările de pe 
suprafaţa Lunii. 

— Dacă n-aveţi nimic împotrivă - riscai eu cu oarecare 
sfială - mi-ar place mai curând să se numească „Marea 
Antoninei”. 

— Antoniu? Marc Antoniu, mâna dreaptă a lui luliu Cezar? 
Se miră Tiurin, care n-auzise bine. Îi era capul calendar de 


atâtea nume de celebrităţi şi de zei. Să ştii că merge... Marc 
Antoniu! Nu sună rău şi unde mai pui că acest nume n-a 
fost folosit încă de astronomi. Aşa o să şi scriem: „Marea 
Marcus Antonius”. 

Mă jenam să-i spun că e la mijloc o neînțelegere: astfel 
mâna dreaptă a lui Iuliu Cezar s-a pomenit post-mortem cu 
un domeniu în Lună. Să fie sănătos! Mai sunt destule mări 
pentru Ionia şi pentru mine... 

Tiurin ne ceru din nou să oprim. lată-ne într-o văioagă 
unde nu ajungeau încă razele Soarelui. 

Astronomul împlântă un termometru în sol. Geologul 
cobori şi el. După câteva minute Tiurin scoase termometrul 
şi, aruncând o scurtă privire asupra gradaţiei, îl întinse lui 
Sokolovski. Îşi lipiră apoi căştile pentru a-şi împărtăşi, 
probabil, unele consideraţii. După aceea se urcară repede 
pe platformă unde continuară să discute foarte aferaţi. M- 
am uitat întrebător la Sokolovski. 

— Uite despre ce e vorba, mă lămuri acesta. lemperatura 
solului e de minus două sute cincizeci de grade Celsius. 
Pentru motivul ăsta o aşa de plouat Tiurin. După el 
explicaţia ar consta în faptul că aici există prea puţine 
substanţe radioactive, a căror dezintegrare ar putea să 
încălzească solul. Zice că şi pe Pământ oceanele s-au format 
acolo unde solul era mai rece. E drept că, uneori, pe fundul 
mărilor tropicale, temperatura e mai scăzută chiar decât în 
mările nordice. Tiurin e sigur că mai încolo o să dăm de 
zone încălzite prin dezintegrare radioactivă. Fie vorba între 
noi, adevărul e că aportul dezintegrării în regimul termic 
general al Pământului e cu totul neînsemnat. Bănuiesc că şi 
pe Lună lucrurile se petrec la fel. 

Sokolovski propuse să ne ridicăm mai sus, ca să avem o 
imagine de ansamblu a suprafeţei lunare. 

— Harta părţii acesteia a Lunii se va desfăşura toată sub 
ochii noştri şi o s-o putem fotografia. 

Astronomul se declară de acord. Ne prinserăm bine de 
rezemătoare şi Sokolovski înteţi exploziile. Racheta luă 


înălţime. Tiurin fotografia de zor. Într-un loc observai pe un 
tăpşan o îngrămădire de bolovani sau de stânci dispuse în 
fermă de dreptunghi perfect. 

„Or fi construcţiile seleniţilor care au trăit aici înainte ca 
Luna să se fi transformat într-un astru mort, lipsit de 
atmosferă?” Înlăturai îndată această ipoteză absurdă, dar 
dreptunghiul acesta regulat îmi rămase întipărit în minte ca 
încă o enigmă ce-şi aşteaptă dezlegarea. 

Tiurin se foia într-una pe scaunul lui. Se vede că povestea 
cu termometrul îl tulburase rău de tot. Când trecurăm 
deasupra unei alte „mări”, îi ceru lui Sokolovski să coborâm 
în zona umbrită a acesteia şi măsură din nou temperatura 
soiului. Acum termometrul arăta minus 180*. O diferenţă 
colosală, dacă excludem supoziţia că ea s-ar datora 
încălzirii solului de Soare. Tiurin îl săgetă pe Sokolovski cu 
o privire triumfătoare şi decretă: 

— Se va numi „Marea Arşiţei”! 

„Arşiţă” de o sută optzeci de grade sub zero! Şi, la urma 
urmei, de ce ar fi mai nepotrivit numele ăsta decât „Marea 
Ploilor” sau „Marea Fecundităţii”? Ce ţi-e şi cu imaginaţia 
astronomilor! 

Tiurin propuse să străbatem pe roţi vreo două sute de 
kilometri, ca să mai măsurăm de câteva ori temperatura. 

Mergeam acum pe fundul altei mări, pe care eu unul aş fi 
numit-o „Marea Hurducăturilor”. Tot fundul era presărat cu 
muşuroaie şi dâmburi, dintre care unele cu un luciu 
unsuros. N-or fi straturi petrolifere? Ni se zdruncinau toate 
măruntaiele, dar ne continuam drumul fără răgaz. Tiurin 
lua din când în când temperatura solului. Când, într-un loc, 
termometrul indică minus două sute de grade, astronomul îl 
vâri sub nasul lui Sokolovski. Parcă i-ar fi zis: uite, 
temperatura scade mereu, deşi mergem în întâmpinarea 
zilei lunare. E clar ca nu poate fi vorba numai de încălzirea 
solului de către Soare. S-ar putea ca, totuşi, în această 
privinţă dreptatea să fie de partea profesorului. 


Tiurin era mai bine dispus. leşirăm, în sfârşit, din căldare, 
ocolirăm o crăpătură, escaladarăm bariera de piatră a 
circului şi, după o scurtă goană pe şesul ca în palmă, ne 
avântarăm spre creste. Dincolo de ele ne pomenirăm în faţa 
unui zid gigantic, înalt de vreo cincisprezece kilometri, care 
ascundea de tot Soarele, deşi luminosul astru se ridicase 
destul de sus deasupra orizontului. Eram cât pe ce să ne 
izbim de stavila aceasta neaşteptată. Sokolovski vira scurt şi 
racheta luă înălţime mai mare. 

— Nemaipomenită descoperire. Tiurin bătea din palme, ca 
un copil. Munţii aceştia nu poţi să-i botezi nici Alpi, nici 
Cordilieri, ci mai curând. Mai curând. 

— Tiurinieri! Sugeră Sokolovski. Da, da, ce vă uitaţi aşa la 
mine? Numai munţi ca aceştia sunt demni să poarte un 
nume cu o asemenea rezonanţă. Nu cred să găsim alţii mai 
semeţi... 

— Tiurinieri, murmură astronomul copleşit. Hm... E prea 
mult. Totuşi, suna frumos: Tiurinieri! Bine, dacă insişti, facă- 
se, voia dumitale. 

Prin geamul căştii îi vedeam faţa radioasă. 

Ne-am înălţat, descriind un semicerc larg. Masivul părea 
că se împlântă în cer. În sfârşit, văzurăm din nou Soarele. 
Un Soare albastru, orbitor. Instinctiv, am închis ochii. Când 
i-am redeschis, aş fi putut jura că părăsiserăm Luna şi 
goneam în necuprinsul cerului... Întorsei capul: în spatele 
nostru 'Tiurinierii ce zăreau ca un zid strălucitor ce se 
pierdea departe, în abis. Sus nimic, jos iarăşi nimic. Un gol 
negru... Lumina reflectată pălea treptat şi ne cufundam în 
beznă. 

Formidabil! Reversul Lunii nu e o emisferă, ci un fel de 
retezătură cioturoasă a unei sfere. Îi văd şi pe ceilalţi doi la 
fel de tulburaţi. Mă uit la dreapta, mă uit la stânga. Nimic! 
Gol. Recapitulez ipotezele privitoare la reversul lunii, 
invizibil de pe Pământ. Cei mai mulţi astronomi susțineau că 
această parte este, neîndoielnic, identică cu cea vizibilă şi 
că pe ea s-ar găsi tot mări, oceane. Cineva lansase supoziţia 


că Luna are forma unei pere şi că, tocmai de aceea, 
înfăţişează Pământului mereu aceeaşi parte, şi anume cea 
sferică, mai grea. Ceea ce descoperiserăm noi le întrecea, 
însă, pe toate. Luna este, de fapt, o jumătate de glob. Ce s-o 
fi întâmplat cu jumătatea cealaltă? 

Zburam de câteva minute şi sub noi se întindea mereu 
acelaşi abis negru. Tiurin părea năucit. Sokolovski, 
cufundat în tăcere, înteţea mereu exploziile: era, desigur, 
nerăbdător să vadă cum se vor sfârşi toate astea. 

Nu ştiu câtă vreme am gonit prin bezna înstelată când, 
deodată, se ivi la răsărit dunga luminoasă a suprafeţei 
lunare. Ne-am bucurat ca nişte navigatori rătăciţi pe ocean 
în faţa cărora s-ar fi profilat conturul unor ţărmuri 
cunoscute. Care va să zică, nu ne desprinseserăm de Lună. 
Atunci? 

Tiurin se dumiri primul. 

— O crăpătură! Exclamă el, plesnindu-se cu palma peste 
cască. O crăpătură nemaipomenit de adâncă şi de largă. 

Da, asta era. 

Curând ajunserăm pe malul opus. 

Am azvârlit o privire înapoi. Tiurinierii se mistuiseră în 
zare. Nu se vedea în spatele nostru decât aceeaşi 
nemărginire neagră. 

Toţi trei eram răscoliţi la culme de această descoperire. 
Sokolovski ochii o platformă potrivită şi aseleniză la numai 
câţiva paşi de marginea prăpastiei. 

Ne privirăm în tăcere. Tiurin se frecă pe cască cu aerul 
omului, care, de uimire, se scarpină la ceafă. Ne lipirăm 
căştile nerăbdători să ne împărtăşim cât mai repede 
impresiile. 

— E limpede - spuse Tiurin. Crăpătura peste care am 
zburat nu e ca toate celelalte. Ea străbate aproape de la un 
capăt la altul reversul planetei, atingând o adâncime care 
trece poate de o zecime din diametrul Lunii. Scumpul 
nostru satelit e bolnav, şi încă grav de tot. lar noi nici n-am 


bănuit-o! Da, aceasta este trista realitate: Luna e un glob 
spintecat în două. 

Mi se perindară grabnic prin minte alte ipoteze pe cure le 
citisem prin cărţi, de data aceasta cu privire la felul în care 
va pieri Luna. Unii susțineau că, tot învârtindu-se în jurul 
Pământului. Luna se îndepărtează din ce în ce mai mult. 
lată de ce, potrivit acestei ipoteze, generaţiilor care vor 
veni, ea le va apare tot mai mică, mai întâi ca Venus, 
Luceafărul zorilor, apoi ca o steluţă oarecare dintre cele 
mărunţele, pentru ca, până la urmă, credinciosul nostru 
tovarăş de drum să se topească pentru totdeauna în spaţiul 
cosmic. Alţii, mai prăpăstioşi, pretindeau că soarta Lunii 
este de a fi atrasă de Pământ şi de a cădea pe suprafaţa lui. 
Zice-se că odinioară, de mult de tot, s-ar mai fi întâmplat 
ceva asemănător cu un alt satelit al Pământului, o 
minusculă Lună secundă. Prăbuşirea acestui satelit ar fi stat 
la originea depresiunii Pacificului. 

— Şi ce va deveni Luna noastră? Întrebai, cu nelinişte în 
glas. Va cădea pe Pământ ori se va pierde în spaţiul cosmic, 
unde se va alege din ea praful şi pulberea? 

— Niciuna, nici alta. Mai curând cred că va zbura la 
nesfârşit în jurul Pământului, dar sub o altă ipostază, 
răspunse Tiurin. Dacă va crăpa în două. Pământul va avea 
în loc de unul, doi sateliți. Două „semilune”! Dar e mai mult 
ca sigur că se va face ţăndări şi atunci Pământul o să fie 
înconjurat de un brâu luminos ca al planetei Saturn. De 
altfel, la drept vorbind, i-am şi prezis această soartă, dar, 
mărturisesc, nu mi-aş fi închipuit că perspectiva de a pierde 
Luna e atât de apropiată. Da, păcat de băbuţa asta, 
murmură astronomul scrutând bezna hăului de sub noi. 
Hm... 

Apoi, fulgerat de o idee: 

— Ce-aţi zice dacă am grăbi inevitabilul deznodământ! O 
tonă de exploziv puternic aruncat în crăpătură ar fi de 
ajuns ca să transforme Luna în bucăţi. Dacă îi e dat în orice 


caz să piară, cel puţin să se întâmple asta când vrem noi, 
nu? 

— Aş fi curios să ştiu până la ce adâncime despică 
crăpătura asta scoarţa Lunii? Reflectă cu glas tare 
Sokolovski. 

Ca geolog îl interesa nu atât soarta astrului cât 
posibilitatea de a-i explora străfundurile. 

Tiurin se declară gata să plece imediat în explorare. 

Discutarăm pe îndelete planul operaţiei. Tiurin propunea 
să coborâm încet cu racheta pe malul abrupt al crăpăturii, 
frânând cu ajutorul exploziilor. 

— În felul acesta ne vom putea opri din când în când ca să 
măsurăm temperatura... 

Sokolovski se opuse: acest mod de a cobori era greu, ba 
chiar primejdios. Şi, în afară de asta, s-ar consuma o 
cantitate prea mare de combustibil. 

— Mai bine coborâm direct pe fund. La întoarcere vom 
face două-trei halte, fireşte dacă o să găsim locuri 
accesibile. 

Deoarece Sokolovski era, în fond, „şoferul” rachetei, Tiurin 
trebui de data aceasta să se supună. Ceru numai ca racheta 
să coboare cât mai aproape de margine şi cu viteză nu prea 
mare, pentru ca să-şi poată face pe cât posibil o idee despre 
structura geologică a peretelui prăpastiei. 

Şi acum, plecarea! 

După ce se roti deasupra abisului negru, racheta se angajă 
pe panta de coborâre. Soarele, care între timp urcase pe 
boltă cam la o înălţime de trei sulițe, lumina una din coaste 
până la o adâncime considerabilă. Cealaltă însă era 
cufundată în beznă. 

Racheta mergea înclinată ca o săniuţă care coboară pe 
derdeluş, la vale. Şedeam răsturnaţi pe spătare, ţinându-ne 
picioarele bine proptite. Tiurin începu să ţăcăne cu aparatul 
fotografic. 

Prin faţa noastră curgeau în jos nişte stânci negre, 
aproape netede, care pe alocuri băteau în albastru, 


întâlnirăm apoi şi alte nuanţe: roşietice, galbene, verzui. M- 
am gândit că atmosfera trebuie să se fi menţinut aici o 
vreme destul de îndelungată deoarece oxidarea metalelor, 
şi mai ales a fierului, se desfăşurase deosebit de intens, la 
fel ca şi pe Pământ. Mai târziu Tiurin şi Sokolovski aveau să- 
mi dea dreptate. 

Ne învălui pe neaşteptate un întuneric de nepătruns: 
racheta intrase în zona de umbră. Trecerea fu atât de 
bruscă încât în primele clipe ni se păru că rămăseserăm 
fără lumina ochilor. Racheta o coti spre dreapta. Era 
primejdios să zbori pe întuneric la numai câţiva paşi de 
stânci. Apoi tentaculele de foc ale reflectoarelor declanşate 
din pântecele rachetei scotociră bezna, fără a scoate nimic 
la iveală. Coborârea încetini. Minutele se scurgeau lent unul 
după altul, iar noi continuam să zburăm în gol. Numai 
stelele lipseau pentru ca iluzia unui zbor în spaţiul cosmic 
să fie completă. Dar iată că fascicolul de raze întâlni în 
calea lui un colţ de stâncă. Sokolovski încetini şi mai mult. 
Reflectoarele luminau roci colţuroase ale căror straturi se 
distingeau neclar. Când se ivi în dreapta noastră zidul opus, 
cotirăm din nou spre interior. Dar şi aici întâlnirăm în cale 
un zid. Ne aflam într-un soi de canion îngust. De jur 
împrejur se îngrămădeau mormane uriaşe de sfărâmături 
colţuroase. N-aveai unde să opreşti. Zburarăm kilometri 
întregi, dar văgăuna nici gând să se lărgească. 

— Mă tem că va trebui să ne mulţumim cu atât şi să facem 
cale întoarsă, mormăi Sokolovski. 

Considerându-se răspunzător pentru vieţile noastre şi 
pentru integritatea rachetei, nu voia să rişte. Dar Tiurin îl 
opri cu un gest autoritar, interzicându-i să manevreze 
cârma de înălţime. 

Nu mai ştiu cât timp am zburat - o oră, două sau, poate, 
trei. 

În sfârşit, când pierduserăm orice nădejde, zărirăm o 
platformă. Era, ce-i drept, destul de piezişă, dar în lipsă de 
altceva mai bun... Racheta rămase câteva clipe nemişcată în 


spaţiu, apoi cobori extrem de încet. Stop! Platforma pe care 
ne opriserăm avea o înclinaţie de treizeci de grade... 

— Poftim, izbucni Sokolovski. De adus v-am adus, dar să 
mă ia naiba dacă ştiu cum o să decolăm! 

— Principalul e că ne-am atins ţinta, căută Tiurin să-l 
liniştească. 

Pe astronom nu-l mai interesa acum nimic altceva decât 
temperatura solului, pe care se apucă, febril, s-o măsoare. 
Spre nespusa lui satisfacţie termometrul arăta minus o sută 
cincizeci de grade. Nu era prea ridicată temperatura, dar 
părea, totuşi, să-i confirme ipoteza. 

Geologul izbea de zor cu ciocanul în stâncă, făcând să 
scapere scântei, însă nu izbuti să desprindă nici măcar o 
fărâmă de rocă. Ostenit, se lăsă păgubaş. Îşi lipi casca de a 
mea şi-mi zise: 

— Fier sută în sută. Era şi de prevăzut. Va trebui să mă 
mulţumesc cu bucăţile pe care o să le găsesc pe jos. După 
ce rosti aceste cuvinte, începu să cerceteze metodic 
platforma. 

Am ridicat ochii. Sus, deasupra noastră, se zăreau stele, 
fâşii din Calea Lactee şi marginile crăpăturii, presărate cu 
scântei multicolore. Lăsând privirile să-mi lunece de-a 
lungul fascicolei de raze a reflectorului, mi s-a părut la un 
moment dat că, în dreptul unei fisuri laterale, lumina are un 
tremur abia vizibil. M-am dus până acolo. Din adâncuri se 
prelingea un firicel subţire de abur sau de gaze. Ca să mă 
asigur că nu am de-a face cu o simplă iluzie optică, am luat 
un pumn de cenuşă şi am aruncat-o spre fisură. Cenuşa 
zbură în lături. Interesant! Găsind la marginea platformei 
un coşcogea bolovan, l-am dat de-a dura pentru ca 
zdruncinătura solului să atragă atenţia tovarăşilor mei. 
Trecură cel puţin zece secunde până se simţi o uşoară 
vibraţie. Urma a doua, a treia, a patra, din ce în ce mai 
puternice. Nu înţelegeam ce se întâmplă. Eram zgâlţâit tot 
de trepidaţii. Deodată o bucată uriaşă de stâncă se prăvăli 
ca un bolid la un pas de mine, sclipi ca un meteor în bătaia 


luminii şi dispăru în adâncuri, Stâncile se cutremurau. În 
fulgerarea unei clipe mi-am dat seama de greşeala 
groaznică pe care o făcusem. 'Iotul se petrecuse ca în munţi 
când căderea unei pietricele provoacă surpături cumplite. 
De peste tot rostogoleau bolovani, bucăţi de rocă, pietre. Se 
izbeau de stânci, ricoşau şi, ciocnindu-se între ele, scăpărau 
scântei... Dacă toate acestea s-ar fi întâmplat pe Pământ 
aerul s-ar fi cutremurat de bubuituri şi de un zgomot ca de 
canonadă, multiplicat la nesfârşit de ecoul munţilor. Aici 
însă, în lipsa aerului, nici un zgomot nu tulbura tăcerile. 
„Sunetul” sau, mai precis, vibraţiile solului ţi se comunicau 
numai prin picioare. Nu ştiam de unde vine primejdia, în ce 
parte să alerg pentru a mă adăposti... Încremenisem 
cuprins de spaimele morţii şi acolo mi-aş fi găsit sfârşitul 
dacă nu-l zăream întâmplător pe Sokolovski, care îmi făcea 
semne disperate de lângă rachetă. Da, fireşte, racheta era 
singura noastră salvare. 

Din câteva salturi ajunsei lângă rachetă, mă aruncai din 
viteză pe platformă şi, în aceeaşi clipă, Sokolovski smuci 
pârghia de comandă. Venirăm peste cap. Am zburat aşa 
câteva minute, deoarece Sokolovski aşezase racheta 
aproape vertical. Exploziile ei puternice se succedau fără 
întrerupere. 

Ca să ne depărtăm rapid de perete, Sokolovski, dirijă 
racheta în sus şi un pic spre dreapta. Nici azi nu înţeleg 
cum de izbutea să conducă în poziţia asta incomodă! 
Această extraordinară stăpânire de sine era însuşirea 
vădită a unui ora trecut prin multe, deprins să nu-şi piardă 
prezenţa de spirit. Şi când te gândeşti că la prima vedere L- 
ai fi caracterizat pur şi simplu ca pe un băiat de viaţă, bun 
de gură, ghiduş al petrecerilor „în sânul familiei”. 

Abia când racheta pătrunse în zona luminată de Soare, 
depărtându-se simţitor de pereţii abisului, Sokolovski 
reduse viteza şi o repuse în poziţia normală de zbor. 

Tiurin se lăsă să cadă pe scaun frecându-şi casca. Se lovise 
pesemne la ceafă. 


Aşa cum se întâmplă adesea când scapi cu bine dintr-o 
mare primejdie, furăm cuprinşi de o exuberanţă nervoasă. 
Ne priveam prin vizoarele căştilor şi ne prăpădeam de râs... 

Tiurin întinse mâna spre peretele luminat de Soare. 
Văzurăm acolo un teren de aselenizare parcă anume 
pregătit pentru noi. Şi încă ce teren! O terasă uriaşă pe 
care s-ar fi putut amenaja un rachetodrom pentru zeci de 
nave cosmice. Un viraj şi iată-ne lunecând pe roţi ca pe 
asfalt. Oprirăm aproape de marginea opusă. Aici zidul de 
piatră ori poate de fier era brăzdat de fisuri verticale. În 
fiecare din ele ar fi încăput, unul lângă altul, mai multe 
trenuri. 

Coborârăm. Surescitarea nu ne părăsise încă. Energia 
noastră nervoasă, destinsă după clipele de maximă 
încordare, cerea acum muncă, mişcare. 

Le-am povestit lui Tiurin şi lui Sokolovski despre 
„gheizerul” pe care îl descoperisem, mărturisindu-le 
totodată că eu provocasem surpăturile din pricina cărora 
era cât pe ce să ne pierdem viaţa. Tiurin fu atât de interesat 
de povestea gheizerului că uită să mă muştruluiască pentru 
imprudenţa săvârşită. 

— Păi asta e o descoperire colosală! Exclamă el. 
Întotdeauna am afirmat că Luna nu e chiar atât de moartă 
pe cât pare. Aici trebuie să se fi păstrat un rest infim de 
gaze, de atmosferă, indiferent cu ce compoziţie. Ceea ce ai 
văzut era, probabil, o gură prin care răzbeau vapori de sulf. 
Undeva, în măruntaiele Lunii, o mai fi rămas magmă 
fierbinte. Ultimii tăciuni mocniţi ai marelui pârjol! Aburii au 
dibuit o ieşire în adâncurile crăpăturii care spintecă Luna 
pe cel puţin un sfert din raza ei. Ce păcat că n-am luat 
măcar o probă! Trebuia s-o facem cu orice preţ. Închipuiţi- 
vă ce ochi or să caşte savanții de pe tot mapamondul! 
Gheizerul lui Artemiev! Să nu mă contrazici! E o cinste pe 
care o meriţi din plin. Hai la drum! 

Cu aceste cuvinte se îndreptă spre rachetă, dar Sokolovski 
îi opuse un refuz categoric. 


— E destul pentru azi. Trebuie să ne şi odihnim... 

— Ce înţelegi prin „azi”? Se aprinse Tiurin. Pe planeta asta 
o zi este egală cu treizeci de zile pământeşti. Nu cumva vrei 
să ne ţii aici o luna întreagă? 

— Nicidecum, răspunse Sokolovski împăciuitor. Dar dacă 
ai fi condus dumneata racheta când am zbughit-o din 
groapa aia afurisită, crede-mă că ai fi vorbit acuma altfel. 

Tiurin cercetă atent faţa obosită a lui Sokolovski şi nu mai 
spuse nimic. 

Hotărârăm să împrospătăm rezervele de oxigen din 
scafandre şi să ne împrăştiem, dar fără să ne depărtăm 
prea mult unul de altul. 

M-am îndreptat mai întâi spre cea mai apropiată văgăună, 
al cărei colorit mă intriga. Stâncile de aici băteau în roşu şi 
trandafiriu. Pe acest fundal se detaşau clar pete neregulate 
de un verde intens, probabil intercalaţii ale altor roci. Era o 
combinaţie de culori încântătoare. M-am afundat în canion. 
Razele soarelui, care îşi azvârleau lumina pe un perete, nu 
ajungeau decât să-l brăzdeze pieziş pe celălalt, în vreme ce 
jos se întindea un triunghi de umbră. 

Eram, cum s-ar spune, în formă. Puțin ameţit - dar în chip 
plăcut - de oxigenul pe care-l trăgeam în piept, mă simţeam 
teribil de uşor şi de sprinten. Aveam uneori impresia că 
trăiesc un vis feeric, captivant. 

Într-unul din canioanele laterale îşi scânteia nestematele o 
cascadă încremenită pe vecie. Ispitit de frumuseţea 
pietrelor o luai spre dreapta. Am mai cotit o dată şi încă o 
dată. Îmi dădui în sfârşit seama că e un întreg labirint de 
canioane în care te puteai rătăci cu uşurinţă. Înaintam însă 
fără nici o grijă, străduindu-mă totuşi să-mi întipăresc în 
minte drumul. Peste tot întâlneam aceleaşi pete. 

Verdele lor, care sclipea crud în bătaia soarelui, se 
prefăcea, pe măsură ce pereţii erau mai slab luminaţi sau 
acoperiţi de umbră, în ruginiu şi brun. Ciudată 
metamorfoză cromatică! Şi doar Luna nu avea atmosferă în 
stare să provoace asemenea schimbări de nuanţe! M-am 


apropiat de una din aceste pete şi am examinat-o cu luare- 
aminte. În nici un caz nu e un afloriment de rocă. Pata era 
bombată şi părea moale ca pâsla. M-am aşezat pe o piatră 
ca s-o pot studia în linişte. 

La un moment dat am avut impresia că se deplasase o idee 
spre partea luminată. Să fie o iluzie optică? Îmi încordasem 
cumva prea mult ochii? Făcând un semn imaginar pe o cută 
a peretelui, mi-am continuat observaţiile. Peste alte câteva 
minute orice îndoială dispăru: pata se mişcase din nou. 
Marginea ei depăşise zona umbrită şi „îinverzea” sub ochii 
mei. 

Am sărit în picioare repezindu-mă la perete. Ţinându-mă 
de un colţ stâncos, m-am săltat până la pata cea mai 
apropiată şi am rupt o bucată din materia aceea pâsloasă. 
Era moale şi alcătuită din firicele aşezate în zigzag, ca acele 
cetinei. O plantă! Nu încape nici o îndoială! Muşchi pe 
Lună! Fenomenală descoperire! Am mai rupt o bucată 
dintr-o pată brună, care era însă uscată ca iasca. 
Răsturnând-o în palmă am văzut că are pe dos un fel de 
prelungiri albe cu nişte ventuze în vârf. 

lată şi o enigmă biologică! După aspect, planta seamănă 
mai curând cu muşchiul. Dar cum rămâne cu ventuzele? 
„Rizopodele” acestea se pot deplasa pe urmele razelor 
solare. Culoarea lor verde se datoreşte desigur clorofilei. 
Dar cum respiră? De unde iau umezeală?... Mi-am adus 
aminte de discuţiile pe care le avusesem în legătură cu 
KE', despre pietrele cosmice din care se poate extrage 
oxigen şi apă. Desigur că şi în rocile de pe Lună ar putea să 
existe, în diverse combinaţii, oxigenul şi hidrogenul, 
elemente care intră în compoziţia aerului şi a apei. Şi de ce 
n-ar exista, în definitiv? Oare plantele de pe Pământ nu 
sunt, în fond, nişte „uzine” miraculoase, în care se 
desfăşoară cele mai complicate procese chimice? Oare 
unele din plantele de pe planeta noastră maternă - cum e 
„Mâna-Maicii-Domnului” bunăoară - nu cad într-un fel de 
amorţeală din pricina arşiţei şi a secetei, ca să învie de cum 


le pui în apă? Se vede că plantele de aici „adorm” în timpul 
nopţii pentru ca să se trezească ziua, când lumina soarelui 
pune din nou în funcţiune „uzina” care produce toate cele 
necesare vieţii. Cât despre mişcare, la urma urmelor nici 
despre plantele de pe Pământ nu se poate spune că sunt cu 
desăvârşire lipsite de ea. Şi apoi, unde mai pui că facultatea 
de adaptare a organismelor nu cunoaşte margini... 

Înfrigurat, mi-am umplut rucsacul cu muşchi şi am făcut 
cale întoarsă, nerăbdător să le înfăţişez şi celorlalţi 
descoperirea asta grozavă. 

Când ajunsei la capătul canionului lateral, am cotit-o la 
dreapta şi apoi din nou la dreapta. Parcă aici văzusem 
grămezile acelea de rubine şi diamante. Ei drăcie! Nu se 
mai văd! Am făcut stânga-mprejur şi m-am înfundat într-un 
alt canion. Nu, hotărât, nici pe aici nu trecusem. 

O luai la goană. Acum nu mai mergeam, ci săream. La 
marginea unei prăpăstii am rămas pironit: o privelişte cu 
totul nouă mi se desfăşura în faţa ochilor. Dincolo de 
prăpastie se înălţau lanţuri muntoase printre ale căror 
piscuri trei îţi săreau imediat în ochi. Egale în înălţime cele 
trei piscuri străluceau ca nişte căpăţâni de zahăr. De când 
sunt nu mai văzusem culmi atât de albe. Că nu erau 
acoperite de zăpadă e sigur. De unde să fi apărut în Lună 
zăpadă? S-ar fi putut să fie cretă sau ghips. Dar, să vă spun 
drept, problema asta mă lăsa în momentul acela rece. Era 
limpede că mă rătăcisem şi încă rău de tot. 

Ros de viermele neliniştii, ara început să privesc cu alţi 
ochi această lume selenică. Acum îmi apărea vrăjmaşă 
omului. Nu-ţi mângâia privirile, ca pe Pământ, nici păduri 
fermecătoare, nici câmpii sau pajişti în veştmânt de ierburi 
şi flori, cu norodul lor de păsăret şi cu celelalte vieţuitoare. 
Aici nu-ţi ies în cale nici râuri, nici lacuri pline de peşte. 
Zgârcită ca un Harpagon, Luna nu-i dă omului nici de 
mâncare şi nici de băut. Pe Pământ, dacă se întâmplă să te 
rătăceşti, poţi rezista zile în şir hrănindu-te, bunăoară, cu 
rădăcini. Pe când aici... Stâncă seacă şi atât. Poate doar 


muşchii ăia... Ei aş, nu cred să fie mai comestibili decât 
nisipul. Dar chiar de-ar curge la doi paşi de mine râuri de 
lapte şi miere, tot m-aş prăpădi în ghearele foamei şi setei 
îndurând chinurile lui Tantal. Şi aceasta din simplul motiv 
că nu am voie să scot casca. 

Casca! Am tresărit, de parcă frigul de gheaţă al 
nemărginirilor cosmice mi-ar fi pătruns în trup. „Atmosfera” 
pe care o respir şi care îmi întreţine viaţa este concentrată 
în micul rezervor pe care-l port în spate şi care nu ajunge 
decât pentru şase ore. Adică, la drept vorbind, nici pentru 
atât, căci au şi trecut două ore de când îmi reînnoisem 
provizia de oxigen. Şi ce va urma după aceea? Moartea prin 
asfixiere... Nu, în ruptul capului nu, trebuie să găsesc 
neapărat canionul cel mare, atâta timp cât mai am oxigen şi 
cât mă mai ţin puterile! 

M-am întors din nou şi am pornit ţopăind ca un greiere. 
Era bine, cel puţin, că aici săriturile nu-ţi cereau un efort 
atât de mare ca pe Pământ... 

Înaintea mea se întindea un alt canion, scăldat în lumina 
soarelui şi aşternut cu un covor verde. Muşchii izbutiseră 
probabil să se târască din locurile umbroase până aici. 
Acum îmi produceau senzaţia de dezgust! Mi-era şi scârbă 
să mă tot uit la ei, dar oriunde îmi roteam privirea mă 
urmărea acelaşi verde sâcâitor... 

Te pomeneşti că o fi chiar canionul pe care-l caut, dar nu-l 
recunosc pentru că între timp, muşchii ăştia mişcători se 
coloraseră în verde? 

O nouă cotitură şi iată că nimeresc într-un defileu îngust, 
cufundat în beznă. Am impresia că mă pătrunde un suflu 
rece răzbind chiar şi prin costumul încins de soare. Ori 
poate e numai un fior nervos... 

Încotro s-o apuc? În spatele meu, după două cotituri, se 
cască o prăpastie, iar în faţa mea zăresc un canion negru, 
strâmt, care nu ştiu unde duce. 

O sfârşeală cumplită îmi sleise puterile: mă văzui nevoit să 
mă aşez pe un bolovan. Dar, deodată, pe nepusă masă, 


bolovanul o luă din loc, cu mine cu tot. Am sărit ca muşcat 
de şarpe. Nervii îmi erau ca nişte coarde întinse. O piatră 
vie! Un animal necunoscut! Încă o descoperire 
senzaţională! Credeţi-mă însă că în clipele acelea nu-mi mai 
ardea de nici un fel de descoperiri. Am lăsat dihania să se 
îndepărteze, fără să-i arunc măcar o privire şi am pornit, ca 
un automat, drept înainte. 

Mergeam în neştire. Aveam uneori impresia că oxigenul e 
pe sfârşite şi că mi se taie răsuflarea. Atunci mă opream, 
ţinându-mă de inimă. Apoi senzaţia aceasta neplăcută 
trecea. Erau, pur şi simplu, feste de-ale nervilor! O, dacă ar 
fi existat în Lună atmosferă, chiar şi irespirabilă! Aş fi putut 
barem semnaliza după ajutor, izbind piatra de piatră. Unde 
mai pui că atmosfera ar fi reflectat luminile rachetei. De 
altfel, tot nu mi-ar fi folosit la nimic, deoarece soarele 
revărsa o lumină orbitoare, care mi-ar fi luat vederea dacă 
ochii n-ar fi fost protejaţi de sticlele fumurii ale căştii. 

Tocmai când, pradă unei cumplite deznădejdi, mă 
pregăteam sufleteşte pentru inevitabilul sfârşit, am dat de 
marele canion. M-am bucurat de parcă aş fi nimerit prin 
cine ştie ce minune pe bulevardul principal de pe insula 
Vasilievski. 

Ăsta noroc şi pace! Instinctul îmi călăuzise fără greş paşii, 
de când încetasem să mai calculez şi să fac pe deşteptul. 

Dar bucuria îmi fu de scurtă durată: Încotro să mă 
îndrept? Spre dreapta? Spre stânga? Nu mă mai puteam 
orienta de loc. Am făcut din nou apel la instinct, dar de data 
aceasta rămase mut. Fie că o luam la dreapta ori la stânga - 
instinctul nu protesta. 

Tot creierul, săracul, va trebui să mă scoată din 
încurcătură, la să vedem! Când am coborât din racheta, am 
cotit la dreapta. Va să zică, acum trebuie s-o iau la stânga. 

Am mers aşa cel puţin o oră. Îmi chiorăiau maţele de 
foame, dar canionul nici gând să se termine. Ciudat! La 
venire nu făcusem nici o jumătate de oră până la cotitură. 
Să ştii că trebuia s-o iau în direcţia cealaltă. Ce să fac? Să 


mă întorc iar din drum? Cât timp irosit! M-am încăpățânat 
să-mi continui calea înainte. La un moment dat, canionul s-a 
îngustat. E clar, am greşit din nou direcţia. Fuga înapoi! 

Soarele dogorea năprasnic. M-am înfăşurat în pelerina 
albă. Vlăguit şi lihnit de foame, săream totuşi fără răgaz de 
parc-aş fi fost fugărit de monştri. Deodată o crăpătură îmi 
tăie calea. Nu era atât de largă încât să n-o pot sări. Dar 
cum se face că la venire n-o văzusem? Sau poate, furat de 
gânduri, n-o băgasem de seamă? Mă trecură toate 
năduşelile. Inima bătea într-un ritm turbat, gata-gata să-mi 
spargă pieptul. Vedeam moartea cu ochii! M-am trântit pe 
jos ca să mă odihnesc un pic şi să-mi adun gândurile. Din 
cerul negru mă fixa un soare mort, siniliu. Cu aceeaşi 
sinistră nepăsare îmi va lumina cadavrul... Pe naiba! Mai 
trăiesc! Mai am oxigen şi energie... Am sărit în picioare, mi- 
am făcut vânt peste prăpastie şi am luat-o la goană. 
Încotro? Înainte sau înapoi, nu contează, numai să mă mişc! 

Canionul se lărgea treptat. Am alergat aşa, ca împins de 
un vârtej, cel puţin o oră, până m-am prăbuşit mai mult 
mort decât viu. Abia atunci am simţit cu adevărat că nu mai 
am destul aer. De data aceasta nu mai era un rod al 
halucinaţiei. Gonind într-una, fără oprire, consumasem prea 
mult oxigen şi rezerva se epuizase mai repede ca de obicei. 

Iată şi finalul! Rămâi cu bine, Ionia!... Armenia... 

Mintea mi se învăluie într-un zăbranic. 

Deodată văzui chiar deasupra capului, strălucind în soare, 
racheta noastră ovală care zbura înclinată mult pe o parte. 
Tovarăşii mei mă caută! Sunt salvat! Adunându-mi ultimele 
puteri, mă ridicai, începui să dau din mâini, să ţip, uitând că 
ţipetele mele rămân înmormântate în cască... Dar vai! 
Speranţa se stinse tot atât de repede cum se născuse: nu 
mă zăriseră. Racheta dispăru în spatele crestelor... 

După această ultimă explozie de energie, mă înşfacă în 
mrejele ei o apatie totală. Simţeam tot mai acut lipsa 
oxigenului. În faţa ochilor îmi jucau mii de sori albaştri, 


urechile îmi vâjâiau. Încet, încet, mă scufundai în toropeala 
leşinului. 

Nu ştiu cât timp am zăcut fără cunoştinţă. Ţin minte doar 
atât: la un moment dat am tras adânc o boare de aer în 
piept, simțind cum oxigenul dătător de viaţă îmi scaldă 
plămânii. Deschizând ochii, l-am văzut deasupra mea pe 
Sokolovski, care mă privea alarmat prin vizorul căştii. Eram 
întins pe podeaua rachetei noastre. Dar de ce nu-mi 
scoseseră casca? 

— Apă... Murmurai eu, uitând din nou că nu pot fi auzit. 
Sokolovski mă înţelese însă după mişcările buzelor. Mă 
aşeză pe o banchetă şi, lipindu-şi casca de a mea, îmi spuse: 

— 'Ţi-e foame şi sete? 

— Da. 

— Din păcate trebuie să mai rabzi. Suntem avariaţi. 
Surpăturile din prăpastia aceea ne-au făcut geamurile 
țândări... 

Mi-am adus aminte de loviturile laterale care zgâlţâiseră 
racheta pe când zburam afară din „văgăuna morţii”. Nu le 
dădusem atunci nici o atenţie. 

— E drept, avem geamuri de rezervă, continuă Sokolovski, 
dar montarea lor cere timp. Mult mai repede putem ajunge 
la racheta mare. Aşadar călătoria în Lună a luat sfârşit! 

— Dar de ce m-aţi adus aici, în interior? 

— Pentru că e neapărat necesar să te duc acolo în două- 
trei ore şi va trebui, prin urmare, să imprim rachetei viteza 
cosmică. Exploziile vor fi puternice, iar greutatea corpului o 
să crească mult. În halul ăsta de slăbiciune în care ai ajuns 
n-o să te poţi menţine pe platformă. Profesorul Tiurin 
rămâne şi el cu dumneata în cabină. 

— Sunt fericit că ai scăpat cu viaţă! Răsuna atunci glasul 
lui Tiurin. Nici nu mai speram să te găsesc... 

Fiorul cald de duioşie din glas mă surprinse. 

— lar acum cel mai bine ar fi să te culci pe podea. Mă 
întind şi eu alături, iar Sokolovski o să ne conducă la 
destinaţie... 


Peste câteva momente racheta noastră cu geamurile 
sparte se înălţă ca o săgeată deasupra piscurilor şi viră 
scurt spre vest. O clipă zburarăm pe o parte şi văzui 
căscându-se sub mine hăul unde era să ne găsim moartea, 
„rachetodromul”, canionul. Racheta trepida teribil din 
pricina exploziilor. Îmi simţeam trupul ca de plumb. Sângele 
îmi fugea când la cap, când spre picioare. Gândurile mi se 
învălmăşiră iarăşi, dar de data aceasta mă simţeam în stare 
să înving senzaţia de leşin. Ce înviorător e oxigenul! 
Sokolovski îmi mărise, probabil, doza care intra în cască. A 
avut însă grijă ca presiunea să nu treacă de o atmosferă 
deoarece la mai mult costumul n-ar fi rezistat. Şi aşa se 
umflase ca al unui scafandru când i se blochează supapa de 
evacuare a aerului. 

Spre sfârşitul zborului îmi revenisem până într-atâta, încât 
am coborât singur şi m-am urcat apoi, fără ajutorul 
nimănui, în nava cosmică. 

Bănuiţi, fireşte, că după ce m-am descotorosit în sfârşit de 
costumul cosmonautic, am înfulecat şi am băut cât şapte. 

Eram din nou bine dispuşi. Le-am povestit tovarăşilor mei 
de drum într-o formă cât am putut de glumeaţă peripeţiile 
prin care trecusem, le-am vorbit şi despre descoperirile 
mele ştiinţifice, căinându-mă că lăsasem să-mi scape 
„broasca ţestoasă” pe care o luasem drept piatră. Acum 
însă, la drept vorbind, mă cam îndoiam de existenţa ei. 
Poale n-o fi fost decât un coşmar, un joc al imaginaţiei mele 
surescitate. Dar „muşchii târâtori” îi aveam în rucsac, 
preţios trofeu adus din „[ara viselor”. 

Deşi scurtă, expediţia noastră în Lună se dovedise foarte 
rodnică în ce priveşte rezultatele ştiinţifice. 

Ne pregăteam să împărtăşim oamenilor de ştiinţă de pe 
Pământ o sumedenie de descoperiri de-a dreptul 
senzaţionale. 

Drumul de întoarcere s-a desfăşurat fără nici o 
complicaţie. Dispăruse tulburarea pe care o simte oricine în 
faţa necunoscutului. Ne întorceam „acasă”. Dar unde o fi 


Steaua KEŢ? M-am uitat pe cer. Sus de tot se vedea cao 
seceră „terra nouă” (îi spuneam aşa prin analogie cu luna 
nouă), iar dedesubt Luna se întindea pe o jumătate de 
boltă. Cu toate că nu lipsise mult ca să-mi devină lăcaş de 
veci, nu-mi mai părea de loc fioroasă. 

Îmi purtasem paşii prin Lună lăsând urme pe suprafaţa ei. 
Aduceam pe KEȚ şi apoi pe Pământ „crâmpeie de Lună”. 
Aveam senzaţia copleşitoare că acest astru ne era acum mai 
aproape, devenise, ca să spun aşa, mai „de-al nostru”... 


XV. PE STEA VIAŢA ÎŞI URMEAZĂ CURSUL 

— Ia să te vedem! Spuse Meller, cercetându-l cu atenţie pe 
Tiurin. Uite ce s-a mai bronzat şi cum a întinerit 
„păianjenul” nostru! E bun de însurătoare, zău aşa! Dar cu 
muşchii cum mai stai? Potoleşte-te, nu mai fă pe grozavul. 
Mda... Bicepşii lasă încă de dorit, dar picioarele şi-au 
revenit complet. Şi acum câţi ani ai de gând să stai din nou 
în păienjeniş? 

— N-avea nici o grijă, Anna Ignatievna! Răspunse Tiurin. 
În curând o să zbor din nou în Lună. Am acolo de lucru 
berechet. lar mai târziu mă duc pe Marte, pe Venus. 

— Auzi ce mai îndrugă voinicosul! Râse Meller. Stai 
cuminte să-ţi iau sânge pentru hemogramă. Sunt curioasă 
să ştiu câte globule roşii ţi-a dat Soarele de pe Lună... Că 
doar nu-mi pică în fiecare zi un pacient selenit... 

După vizita medicală, mă dusei glonţ la Ionia. Nu ştiu de 
ce, dar eram convins că se întorsese şi ea. Abia acum îmi 
dădeam seama cât de mult îi dusesem dorul. 

Săream ca un copil pe culoarul cel mare. Pe KEȚ forţa de 
atracţie era mai mică decât pe Lună. Ca o balerină, făceam 
poante aproape fără să ating podeaua şi săltam ca un peşte 
zburător. 'Toţi cei ce mă întâlneau vroiau neapărat să ştie 
cum e în Lună. 


— Vă povestesc mai târziu, tovarăşi, le răspundeam eu, 
zburând mai departe. 

lată şi camera 'Ioniei. Bat. Uşa se crapă un pic şi îşi face 
apariţia un căpşor de fată. N-o cunosc. Zulufi castanii, ochi 
mari, cenuşii. 

— Bună ziua, bâigui eu. O caut pe tovarăşa Gherasimova. 
Nu cumva s-a mutat? 

— Tovarăşul Artemiev? Mă întrebă tânăra şi-mi zâmbi ca 
unei vechi cunoştinţe. Locuiesc aici provizoriu. 
Gherasimova nu s-a întors încă din deplasare şi nici n-o să 
se întoarcă atât de curând. Lucrează la laboratorul fizico- 
tehnic. 

Citindu-mi, probabil, mâhnirea pe faţă, se simţi îndemnată 
să adauge: 

— Îi poţi telefona de la staţia de radiotelegrafia... 
Îngăimând câteva cuvinte de mulţumire, o luai din nou la 
goană pe coridor, năvălind valvârtej în cabina operatorului: 

— Laboratorul fizico-tehnic, vă rog! 

— Vă dau imediat legătura, îmi răspunse omul cu 
amabilitate manevrând rapid butoanele aparatului. Cu 
tovarăşa Gherasimova doriţi? Un moment numai... Alo! Alo! 
Poftiţi! 

— Aici e Gherasimova. Cine-i acolo? Artemiev, tu eşti? 

Dacă eterul nu minte, vă jur că glasul ei trăda bucurie... 

— Ce bine-mi pare că-ţi aud glasul! Cum? Era să nu te mai 
întorci? Ştiu, ştiu. Am aflat de isprăvile tale selenare încă 
înainte de sosirea voastră. Ni s-a comunicat de pe bordul 
rachetei... 'Totul e bine când se sfârşeşte cu bine. Fac aici 
nişte cercetări foarte interesante în laboratorul frigului 
absolut. E amenajat pe un fel de terasă, în partea umbrită a 
rachetei noastre. Lucrăm în costume cosmice. Nu-i prea 
comod, dar ce să-i faci, n-avem încotro. În schimb, ca să mă 
exprim aşa, avem frig absolut direct de la sursă. Am şi făcut 
până acum câteva descoperiri preţioase în domeniul 
rezistentei semiconductorilor la temperaturi joase... 


Şi începu să-mi vorbească cu pasiune despre aceste 
descoperiri. Aşteptam să-mi spuie ceva despre bărbos, 
despre Palei. Mă jenam s-o întreb. Da, da, o să se repeadă 
până la KE], dar nu mai curând decât într-o lună 
„terestră”. Până la urmă nu mă putui înfrâna: 

— Ai reuşit până la urmă să găseşti omul pe care-l căutai? 

Spre ghinionul meu, chiar în clipa aceea operatorul îmi 
spuse: 

— Racheta KEŢ[-8 cere o convorbire urgentă, îmi pare rău, 
sunt silit să vă întrerup. 

Am ieşit din cabină cam plouat. Că Ionia mi-a ascultat 
glasul cu bucurie, asta era sigur. Înseamnă că nu-i sunt 
chiar atât de indiferent. Totuşi, îmi vorbise mai mult despre 
lucrările ei ştiinţifice. De Palei nici nu-mi pomenise. Şi mai 
trebuia să treacă atâta vreme până o să ne revedem... 

Pe coridor mă opri un tânăr. 

— 'Tovarăşe Artemiev, sunteţi chemat la direcţie. 

M-am dus la Parhomenko. Directorul se interesă în 
amănunt despre întreaga desfăşurare a călătoriei noastre 
în Lună. Răspunsurile mele erau însă cam alandala. 

— Văd că eşti obosit, se milostivi directorul. Du-te şi 
odihneşte-te, iar de mâine să-ţi iei postul în primire. 'Te 
aşteaptă tovarăşul Slâkov, biologul nostru... 

Eram nerăbdător să mă văd singur, dar foamea îmi călăuzi 
paşii spre cantină. Acolo, vrând-nevrând, a trebuit să le 
povestesc oamenilor despre călătoria noastră. Devenisem o 
adevărată celebritate: de, eram unul dintre primii oameni 
care păşiseră pe Lună. Mă ascultau cu o atenţie încordată şi 
nu-şi ascundeau invidia. Odinioară toate acestea m-ar fi 
amuzat, dar acum eram trist din pricină că n-o văzusem pe 
Tonia. Scurtând povestirea sub pretextul oboselii, ajunsei, 
în sfârşit, în camera mea. În răstimpul cât lipsisem, fixaseră 
de perete un pat rabatabil dintr-o plasă fină, pe care m-am 
şi întins îndată cu voluptate. Aici de saltea n-aveai nevoie. Şi 
aşa, purtat pe aripile gândului de la peisajele lunare la 


laboratorul meu de pe insula Vasilievski, de la Ionia la 
enigmaticul Palei, mă fură pe nesimţite somnul... 

— 'Tovarăşe Artemiev! Tovarăşe Artemiev...! 

Deşteptându-mă brusc, sării în picioare. În cadrul uşii se 
afla un tânăr ras pe cap. 

— lartă-mă că te-am trezit. Cred că, oricum, era timpul să 
te scoli. Nu mă recunoşti? Sunt aerologul Kistenko. ii 
minte, acela care, la cantină, te-a asaltat cu o grămadă de 
întrebări despre muşchii din Lună. Vestea aceasta a şi ajuns 
în oraşul KE. „Keţienii” de pe pământ te roagă să le trimiţi 
o mostră. Şi întrucât tocmai expediez într-acolo o rachetă 
aerologică, m-am gândit că e prilejul cel mai nimerit... 

— Aşa e, desigur, sării eu din pat şi mă grăbii să scot din 
rucsac o bucată de „pâslă”. 

— Perfect. Muşchiul ăsta pare să fie mai greu decât cel de 
pe Pământ, dar nu cred, totuşi, să cântărească prea mult. 
Te surprinde că mă preocupă atâta greutatea lui? Nu uita 
că racheta zboară spre Pământ. Zilnic trimit câte una în 
oraşul KEŢ. În cursul zborului racheta înregistrează 
automat toate datele aerologice la diferite distanţe de 
Pământ - compoziţia atmosferei, intensitatea radiaţiilor 
cosmice, temperatura, umezeala şi aşa mai departe. Cam 
trei pătrimi din drum racheta este dirijată de pe Steaua 
KE cu un fascicul de radiaţie electromagnetică, iar apoi o 
interceptează un fascicul emis din oraşul KE. Aterizează la 
mare precizie, cu o paraşută ce se deschide automat, pe un 
teren care nu măsoară mai mult de un metru pătrat! Nu-i 
rău, ce zici? Tot cu racheta asta trimitem şi 
corespondenţa... Greutatea rachetei este calculată la 
miligram. lată de ce mă interesează cât cântăreşte 
muşchiul. Încă o dată, îţi mulţumesc şi la revedere. 

După plecarea lui, îmi consultai ceasul. La Leningrad se 
luminase de-acum de ziuă. Mi-am luat micul dejun şi m-am 
dus la lucru. 

Intrând în cabinetul biologului-şef Andrei Pavlovici Slâkov, 
m-am oprit o clipă în prag: grozav de mult se deosebea 


această încăpere de cabinetele pe care le văzusem pe 
Pământ. Aşa cum Tiurin îţi sugera imaginea unui păianjen 
scrutând universul din mijlocul unei plase ţesute într-un 
ungher îngust şi întunecos, Slâkov părea o omidă într-o 
grădină înverzită. Încăperea era pur şi simplu năpădită de 
plante agăţătoare cu frunzuliţe minuscule. Semăna cu o 
peşteră verde, inundată de lumina vie a soarelui. În fund, 
pe jumătate culcat pe o cuşetă împletită, l-am zărit pe 
Slâkov - un bărbat corpolent, bronzat, între două vârste. Mi 
s-a părut cam moale şi somnolent. La intrarea mea, îşi 
ridică pleoapele grele, parcă umflate, care ascundeau o 
pereche de ochi cenuşii, ageri, scânteind de inteligenţă. 
Privirea lui contrasta izbitor cu gesturile molatece. 

După obişnuitul schimb de amabilităţi, Slâkov începu să-mi 
pună diferite întrebări despre Lună. Lângă el, pe o măsuţă 
de aluminiu, se afla o bucată din muşchiul adus de mine. 

— Că ai găsit asta în Lună să ştii că nu mă surprinde de 
loc, spuse el tărăgănat. Sporii bacteriilor, ca, de altfel, şi cei 
ai ciupercilor de mucegai de pe Pământ, rezistă la 
temperaturi foarte scăzute, mergând până la minus 250 de 
grade, păstrându-şi totuşi vitalitatea. Respirația? O fi, 
poate, intramoleculară, neavând neapărată nevoie de 
oxigen, fie el în combinaţie sau nu. Se mai întâmplă un 
asemenea fenomen şi cu azotobacteriile. Alimentaţia? Nu 
uita de amoebele noastre. Acestea n-au nici măcar gură. 
Dacă găsesc ceva „comestibil”, îl învăluie cu trupul lor şi-l 
asimilează. Cât despre „broasca ţestoasă” de care ai 
pomenit, ea ridică probleme ceva mai greu de dezlegat. Nu 
este exclus să existe, totuşi, în Lună chiar şi vieţuitoare mai 
complexe. Dragul meu, facultatea de adaptare a 
organismelor este aproape fără margini. Principalul e că s-a 
deschis o fereastră spre această lume nouă. Nu va trece 
multă vreme şi vom afla despre trecutul vieţii organice de 
pe Lună tot atâta cât ştim şi despre trecutul Pământului. 

Se întrerupse ca să-şi noteze ceva în carneţel, apoi reluă: 


— Şi acum să trecem la problemele muncii noastre. 
Misiunea de căpetenie pe care o avem aici - şi mă refer, 
desigur, la noi, biologii - este de a folosi la maximum 
plantele pentru nevoile „locale”. Ce putem pretinde 
plantelor? Întâi şi întâi hrană. Apoi să purifice aerul şi apa 
şi, în sfârşit, materiile de dezasimilare pe care trebuie să le 
valorificăm până la ultima moleculă. De asemenea, o 
misiune nu mai puţin importantă este de a modifica şi a 
perfecționa plantele în raport cu necesităţile noastre. 
Putem să ne îndeplinim aceste misiuni? Fără discuţie. Şi 
încă, află de la mine, mult mai uşor decât pe Pământ. Aici 
plantele nu au a se teme de brumă ori de secetă, nu sunt 
pârjolite de soare şi nici de vânturi fierbinţi. Putem crea pe 
cale artificială clima cea mai potrivită pentru orice plantă. 
Temperatura, umezeala, compoziţia solului şi a aerului, 
intensitatea radiaţiei solare, toate sunt în mâinile noastre. 
În cele mai perfecţionate sere de pe Pământ nu se poate 
crea decât cu multă aproximaţie tot ceea ce ne stă la 
îndemână aici, pe Steaua KE. Dispunem de raze 
ultraviolete scurte care nu ating niciodată suprafaţa 
Pământului, deoarece se pierd în atmosferă. Mă refer, 
desigur, la radiaţiile cosmice. Unde mai pui şi inexistenţa 
forţei de atracţie! Cunoşti, desigur, influenţa gravităţii 
asupra creşterii şi dezvoltării plantelor, ca şi felul cum 
reacţionează plantele la forţa de atracţie... 

— Geotropismul, strecurai eu. 

— Exact. Rădăcinile sunt sensibile la direcţia forţei de 
atracţie terestre, aşa cum este sensibilă busola la direcţia 
nordului. Şi numai „căutarea” umezelii şi a hranei face să 
devieze rădăcinile de la această direcţie. Spune-mi, te rog, 
te-ai întrebat vreodată cum se divizează celulele, cum cresc 
şi se dezvoltă plantele în condiţii în care nu există forţa de 
atracţie? Avem aici laboratoare unde gravitația lipseşte cu 
desăvârşire. Aceasta ne şi îngăduie să facem unele 
experienţe care ar fi de neconceput pe Pământ. După ce 
găsim răspuns la problemele încă incomplet lămurite legate 


de viaţa plantelor, ne continuăm experienţele în condiţiile 
gravitaţiei terestre. Aş prefera să începi cu studierea 
geotropismului. În Sera Mare îl vei găsi pe asistentul meu 
Kramer, iar în laborator vei fi ajutat de Zorina, care şi ea e 
nouă la noi. 

Slâkov tăcu. Mă pregăteam să plec, dar el mă opri cu un 
gest. 

— Să ştii însă că nu ne ocupăm numai de plante. Facem 
experienţe extrem de interesante şi asupra animalelor. De 
sectorul acesta răspunde Faleev. Fie vorba între noi, nu-s 
prea mulţumit de el. La început se achita bine de sarcini, 
dar de la o vreme nu-l mai recunosc. Dacă te interesează 
aceste probleme, te mut acolo. În orice caz, nu strică să 
treci şi pe la el, să vezi laboratorul. Acum însă du-te direct 
la Sera Mare, Kramer o să te pună la curent cu 
cercetările... 

Obloanele pleoapelor căzură. Concediindu-mă cu un salut 
scurt din cap, Slâkov se adânci în notițele sale. 


XVI. KRAMER DEVINE NESUFERIT 


Zburam pe coridor. 

— Tovarăşe Artemiev, ai o scrisoare! Mă strigă cineva. 
Tânăra „factoriţă” îmi întinse un plic. Aproape că i-l smulsei 
din mână. Era prima scrisoare pe care o primeam pe 
Steaua KE. Un timbru poştal! Pe ştampilă scrie Leningrad. 
Vă închipuiţi ce emoție! 

— Din Leningrad, şopti fata. N-am fost niciodată acolo. E 
un oraş frumos? 

— Frumos? E puţin spus! Mă înflăcărai eu. E al doilea ca 
mărime după Moscova, dar îţi mărturisesc că mie personal 
îmi place mai mult. 


Şi am început să-i descriu cu lux de amănunte minunatele 
cartiere noi ale Leningradului, care se întind până la 
Streina şi Pulkovo, parcurile superbe şi canalele pitoreşti 
care-l fac să semene cu Veneţia, i-am povestit despre 
metrou, aerul său limpezit de praf şi de fumul coşurilor de 
fabrică, acoperişurile de sticlă ale nenumăratelor poduri 
care îi feresc pe pietoni de vânt, despre grădinile de iarnă 
pentru copii, excepţionalele sale muzee, teatre, biblioteci... 

S-a schimbat până şi clima oraşului. Pe o rază de sute de 
kilometri au fost asanate turbăriile şi secate mlaştinile, 
unele canale din oraş au fost astupate şi transformate în 
alei ori au fost acoperite cu lungi poduri neîntrerupte, 
adevărate autostrăzi. Umiditatea aerului s-a micşorat 
simţitor, iar puritatea lui a făcut să sporească raţia de 
căldură solară a leningrădenilor. La bariere roţile 
autoturismelor şi camioanelor sunt spălate bine cu furtunul 
pentru ca nici un pic de praf sau noroi să nu pătrundă în 
oraş. Ce mai încolo-încoace, unul e pe lume Leningradul! 

— O să mă duc negreşit să-l vizitez, spuse fata cu ochii 
mari de încântare şi, salutându-mă scurt din cap, îşi luă 
zborul. 

Desfăcui plicul. Ajutorul meu însă scria că în laborator 
reparaţiile sunt pe terminate. După ce se va monta utilajul 
nou ultramodern, o să plece în Armenia împreună cu 
profesorul Gabel, deoarece nu mai trage nădejde să mă 
întorc atât de curând. 

Vestea asta mă mâhni. Ce-ar fi să las totul baltă şi să mă 
întorc pe Pământ? 

Apariţia lui Kramer mă smulse din plasa acestor gânduri. 
lar sera m-a impresionat atât de mult încât am uitat de 
toate. 

Trebuie să ştiţi însă că n-am putut intra în seră cu una, cu 
două. Kramer m-a poftit întâi să-mi pun un scafandru, dar 
unul mult mai uşor decât cel folosit pentru deplasările în 
spaţiul cosmic. În plus, costumul acesta era prevăzut şi cu 
un radiotelefon. 


— În seră presiunea e mai slabă ca aici, mă lămuri Kramer. 
Atmosfera ei conţine mult mai mult bioxid de carbon. În 
atmosfera Pământului gazul acesta nu reprezintă decât o 
parte din trei mii, pe când la noi în seră trei sutimi, iar în 
unele compartimente chiar şi mai mult. Înţelegi, deci, că e 
primejdios pentru om. În schimb, plantele cresc aici ca în 
Carbonifer! 

Fără veste, Kramer izbucni într-un râs cu hohote care nu 
se mai sfârşea. 

— Costumul acesta, reluă el, calmându-şi neaşteptatul 
acces de veselie, are radiotelefon, aşa că n-o să mai 
trebuiască să ne lipim frunţile când o să avem să ne spunem 
ceva. Curând or să se monteze radiotelefoane şi în 
costumele cosmice. Nu-i aşa că e foarte comod? Află că e 
opera bunei dumitale cunoştinţe pe care ai adus-o de pe 
Pământ. 

Kramer îmi făcu cu ochiul şi râse din nou... „Dacă e să 
spunem lucrurilor pe nume, apoi ea m-a adus pe mine”, mă 
fulgeră un gând. Dar ce l-o fi apucat pe Kramer că râde cu 
atâta poftă? 

Trecând prin camera atmosferică, pornirăm fără grabă de- 
a lungul coridorului care lega staţia de seră. 

Lui Kramer nu-i tăcea gura o clipă. 

— Avem mai multe sere, mă iniţia el. Una lungă de tot, pe 
care ai văzut-o la sosire. Ha-ha-ha! Mai ţii minte cum era să 
te pierd în spaţiu şi a trebuit să te plimb cu cureluşa după 
mine ca pe un căţeluş? Acum ne îndreptăm spre o seră 
nouă, conică. Există şi acolo gravitație, dar mică de tot: o 
miime din cea terestră. O frunză desprinsă de pe ramură la 
un metru de podea are nevoie de douăzeci de secunde ca să 
ajungă jos. Gravitaţia asta s-a dovedit însă întru totul 
suficientă pentru ca praful şi materiile de dezasimilaţie să 
se aşeze, iar fructele coapte să pice jos în loc să plutească în 
văzduh... Spune, ai apucat să te scalzi în „baia 
imponderabilă”? Nu? E ceva grozav de tot! Hai la baie. 
Waverley! Cântă el deodată, pe un firicel de melodie, după 


care urmă o nouă explozie de râs isteric. Ai aflat, desigur, 
că avem mai multe laboratoare pentru experienţe, în care 
nu e nici urmă de gravitație. Acolo se găseşte şi baia de 
care-ţi vorbeam... Uite că am şi ajuns. „Deschide-te, 
Sesame”, declamă el împingând uşa în lături. 

La început fui orbit de o lumină puternică. Pe măsură ce 
ochii mi se desprindeau, distingeam în faţa mea un tunel 
imens care se lărgea treptat, ca o pâlnie. Uşa prin care 
intraserăm se afla la capătul strâmt al pâlniei. În partea 
opusă pâlnia se încheia cu o uriaşă calotă de sticlă bombată 
spre exterior. 

Prin sticlă se revărsau nesfârşite valuri de lumină. Aveai 
impresia că sunt aprinse mii de reflectoare din acelea 
folosite pe platourile de filmare. Plantele care îmbrăcau 
pereţii ofereau ochiului întreaga gamă a verdelui: de la 
smaraldin până la verde întunecat, aproape negru. Din loc 
în loc covorul acesta verzui era tăiat de podeţe din aluminiu 
cu balustrade subţiri. Un spectacol pe care nu l-ai fi putut 
vedea în nici o altă parte! Dar şi mai mare mi-a fost uimirea 
când am examinat îndeaproape câteva plante. Eu, ditamai 
biologul şi botanistul, care am studiat ani de-a rândul 
fiziologia plantelor, nici nu bănuisem până în clipa aceea în 
cât de mare măsură pot fi ele un material docil, „plastic” şi 
cât de mult se poate modifica forma lor exterioară şi 
structura lor internă. 

Aş fi vrut să cercetez totul cu de-amănuntul, pe îndelete, 
dar glasul lui Kramer, care turuia într-una, mă distrăgea şi 
mă agasa: 

— Tot ceea ce vezi e făcut de Slâkov! E un geniu. Nu te 
mira dacă într-o bună zi o să înveţe plantele să facă sluj şi 
să cânte ca privighetorile. Omul ăsta, atunci când îşi pune 
ceva în gând, nu există să nu-l ducă la bun sfârşit! „Grânele 
- ne spunea el - folosesc abia a şaizecea parte din energia 
solară, pe când bananul de o sută de ori mai mult. Şi asta 
nu numai datorită climei. Putem deprinde toate plantele să- 
şi sporească însutit consumul de energie”. 


— Mi-a vorbit şi mie despre toate astea, încercai să curm 
dezlănţuirea verbală a lui Kramer. Ţi-ai găsit! 

— Şi Slâkov al nostru nu numai că a afirmat-o în teorie, 
dar a şi izbutit s-o facă. Iar cât priveşte rezultatele... Ce 
zici, de pildă, de specimenul acesta? Ei? Ha-ha-ha...! 

Amuţisem de uimire. Aveam în faţa ochilor o tufă cât un 
stat de om, cu frunzele cât palma. Roadele cărnoase, 
purpurii erau de mărimea unui pepene zdravăn, dar 
semănau cu fragii. De fapt chiar asta şi erau - nişte fragi 
colosali. Tufa nu se târa pe pământ, ci stătea dreaptă. 
Poamele atârnau pe un lujer extrem de subţire. (Ca să vezi 
ce înseamnă imponderabilitatea!) Unele erau de un roşu 
aprins, altele încă nu se copseseră îndeajuns. 

— Culegem zilnic vreo zece „bobiţe” ca asta numai de pe o 
singură tufă - nu mă slăbea de loc Kramer. Nici n-apucăm 
bine să le rupem că s-au şi copt altele. E ceva de speriat! 
Plantele noastre nu-şi iau nici măcar un concediu de două 
săptămâni, cum fac cele tropicale de pe pământ. Muncesc, 
săracele, fără pic de răgaz. Din soare, apă şi gunoi prepară 
nişte fructe să te lingi pe degete nu altceva. De soare ce să 
mai zic, că nici nu apune! Aici aerul e întotdeauna străveziu. 
Asta e una la mână. Al doilea: atmosfera de aici conţine o 
groază de bioxid de carbon, exact ca în perioada 
carboniferă... 

— Mi-ai mai vorbit despre treaba asta cu bioxidul de 
carbon. 

— Ia priveşte aceste frunze, continuă Kramer fără să se 
sinchisească. Le lipseşte puţin ca să fie negre de tot: absorb 
aproape în întregime energia solară fără însă ca plantele să 
se supraîncălzească. Atât numai că scade procentul de 
evaporare a apei. Dumneata ştii câtă energie consumă o 
plantă pentru evaporare? De vreo treizeci şi cinci, patruzeci 
de ori mai multă decât pentru randamentul ei util. Aici, 
însă, toată energia se transformă în „carne”. Admiră numai 
ce cărnoase sunt frunzele! Unele n-au de loc stomate.?1 ce 
uriaşe sunt fructele! Specimenul de dincolo însă nu face 


decât să producă apă, îmi arătă el o plantă de pe ale cărei 
frunze picau într-una stropi cristalini. Parc-ar fi fântâna din 
Baccisarai! Noi îi zicem „fântâna lacrimilor”. Pic, pic, pic, 
pic! E filtrul nostru natural. 

— Vino să-ţi mai arăt ceva interesant, reluă după câteva 
clipe Kramer, făcând câţiva paşi pe un podeţ îngust. Ăsta 
este „chioşcul cu răcoritoare”. Un tubuleţ vârât în 
despicătura unui trunchi. Hai, trage o gură! E bun, nu-i 
aşa? Limonadă rece! Priveşte bine solul: granularea e 
ideală, nu? Află că aici, la noi, găseşti nu o singură bacterie 
folositoare la o mie de particule solide, ci zeci şi zeci. În 
schimb, uite ce mazăre, ce mai păstăi, ce mai fasole. Poţi să 
juri că-s mere! Vezi compartimentele astea de sticlă? Aici 
creăm condiţii speciale pentru diferite plante: cea mai 
potrivită compoziţie a mediului gazos, temperatura optimă. 
N-ai să întâlneşti în compartimente nici dăunători, nici 
buruiene. Filtrele de lumină lasă să treacă numai anumite 
raze... 

— Ira! Ira! Izbucni el deodată. Ai înnebunit? Ce faci acolo? 
Cu un salt, se avântă spre fundul serei. Ira! Ira! Îl auzeam 
răcnind de undeva, de după tufişuri, de parcă l-ar fi tăiat 
cineva în bucăţi. 

Ce se întâmplase cu băiatul ăsta? Îl ştiam atât de drăguţ, 
atât de ponderat. E, în chip vădit, prada unei teribile 
surescitări. Nu puteam înţelege ce-l scosese în halul acesta 
din sărite! Auzeam doar nişte zgomote ciudate, un fel de 
şuierat şi vedeam o puzderie de frunze zburând dinspre 
capătul lat al pâlniei spre cel îngust. 

— De ce ai dat drumul atât de tare la ventilator? Ţipa 
Kramer cât îl ţineau rărunchii. Vrei să declanşezi un 
uragan? Să nenoroceşti plantele? Pune-l să meargă mai 
încet că te arunc pe Pământ! 

Zgomotele şi puhoiul de frunze se mai potoliră. Putui, în 
sfârşit, să disting un glas subţirel, plângăreţ: 

— N-ai spus ieri să punem ventilatorul la douăzeci şi şase? 

— Poate ai visat! 


Înaintam încet spre calota de sticlă, zăbovind îndelung 
lângă plantele mai interesante. Pe lujere subţirele ardeau 
ca nişte vâlvătăi flori de mac cu măciulii cât un cap de copil 
nou născut. 

— Vezi ce ai făcut? Uite cum se leagănă macul şi-şi pierde 
seminţele! Striga Kramer. 

Semințele acestea de a căror soartă se temea atât erau cât 
bobul de mazăre. 

lar mazărea adevărată îşi târa vrejurile lungi de câţiva 
metri spre mijlocul „pâlniei”. Paneraşul de o jumătate de 
metru al floarei-soarelui era aproape lipit de podea. 
Castraveţi, morcovi, cartofi, fragi, zmeură, viţă de vie, 
coacăze, agrişe, prune, secară, grâu, ovăz, hrişcă, sfeclă, 
cânepă... Toate aveau nişte dimensiuni şi forme atât de 
schimbate încât mai, mai să nu le recunosc. 

Uneori mă opream nedumerit: dar planta asta ce-o mai 
fi...? 

Pigmeii Pământului deveniseră aici nişte coloşi şi, 
dimpotrivă, arborii giganţi de pe planeta noastră arătau aici 
ca nişte pitici. Prin locurile mai umbrite creşteau ciuperci 
monstruoase. 

lată zona tropicelor şi a subtropicelor. Smochini pitici cu 
fructe enorme, arbuşti de ceai şi de cafea, arbori de cacao, 
cocotieri de mărimea unei umbrele, dar cu nuci de două ori 
mai mari ca pe Pământ. 

Într-o ladă de sticlă se găsea, în proporţii liliputane, o 
veritabilă pădure tropicală. Palmieri, bananieri, ferigi, 
liane... Nu lipseau decât elefanţi de mărimea unor şoareci 
ca să mă cred Gulliver în ţara piticilor... 

Cât de neînsemnate îmi păreau acum cercetările mele 
„terestre”! Şi cât de uşor şi simplu se rezolvă aici 
complicatele probleme cu care îmi bătusem capul atâta 
amar de ani. Fructele şi legumele creşteau în toate 
anotimpurile, aşa că fabricile prelucrătoare ar fi putut avea 
de lucru douăsprezece luni în şir, fără întrerupere... 


Oare experienţa de aici n-ar putea fi aplicată şi pe 
Pământ? Să ne gândim, de pildă, la Pamir. La altitudinea lui 
sunt, ce-i drept, mai puţine raze ultraviolete decât pe 
Steaua KEȚ, dar, totuşi, infinit mai multe decât în regiunile 
aflate la nivelul mării. Podişul Pamirului ar putea fi 
transformat în întregime într-o uriaşă seră. Cheltuielile s-ar 
recupera înmiit. Într-o seră poţi crea orice atmosferă vrei, 
poţi spori după necesităţi cantitatea de bioxid de carbon... 

Sau să ne gândim la tropice, cu cerul lor senin, cu clima 
lor toridă şi soarele care le încălzeşte şi le luminează din 
belşug... Când vom veni de hac junglei, milioane de oameni 
vor putea trăi acolo fără grija zilei de mâine. 

Sau deşerturile! E drept că, pe alocuri, am şi silit nisipurile 
să dea înapoi şi am potolit cu apă setea întinderilor aride. 
Dar câte pustiuri au mai rămas aşa cum ni le-au lăsat 
moştenire vremurile imemoriale ale formării Pământului! 
Vom chema şi acolo în ajutor soarele, vom folosi din plin 
experienţa dobândită pe Steaua KEŢ. Şi acelaşi soare, care 
a sorbit până şi ultimul strop de vlagă, care a răpus cu 
dogoarea lui plantele, va da viaţă pustiului. În locul 
nisipurilor vor răsări grădini înfloritoare... 

Nu, hotărât, globul pământesc nu va fi niciodată ameninţat 
de suprapopulaţie. Omenirea n-are de ce se teme de viitor! 

— Ai rămas împietrit, Artemiev, ori ce ai? Mă apostrofă 
Kramer. Tresării. 

— lartă-mă, m-am lăsat pur şi simplu furat de visuri. 

Întorsei privirea: sera conică se însufleţise. Pe potecile 
înguste alergau nişte fete cu coşuleţe. Pe fundalul 
frunzişului verde costumele lor multicolore păreau şi ele 
nişte flori. Fetele culegeau fructe. De undeva se revărsau 
acordurile unei muzici suave. 

— Parc-ar fi o scenă mitologică! Râse gălăgios Kramer. 
Zânele de pe stea! Un basm real al zilelor noastre! Dar lasă 
că azi-mâine vor face treaba asta, în locul lor, nişte 
automate... Să ne grăbim! Trebuie să-ţi mai arăt 
laboratorul, care se află în afara Stelei KE, în condiţii de 


totală imponderabilitate. Va trebui să ne punem costumele 
cosmice şi să zburăm destul de departe în spaţiu. Ar fi 
timpul să te deprinzi să umbli cu racheta portativă. Bagă de 
seamă: dacă şi de data asta o iei razna, nu te mai prind! 

Mă învăţasem însă minte: de data asta „trăgeam” mai cu 
socoteală şi zburam chiar lângă Kramer. Dar nici această 
cursă cerească nu mă scuti de emoţii. La un moment dat am 
simţit că-mi îngheaţă piciorul drept. Nu cumva s-o fi rupt 
costumul şi pătrunde prin spărtură frigul cosmic? Am 
înţeles însă imediat care era pricina frigului: ţineam piciorul 
în umbră. A fost îndeajuns să-l expun câteva clipe razelor 
soarelui ca să se încălzească pe loc. 

lată şi laboratorul. Are forma unui cilindru, 
compartimentat prin pereţi de sticlă. Nu poţi pătrunde 
dintr-un compartiment într-altul fără a trece printr-o 
cameră „izolatoare” deoarece în fiecare compartiment 
presiunea şi compoziţia aerului diferă. Toată întinderea 
unui perete este ocupată numai de ferestre în timp ce 
peretele celălalt nici nu se vede prin perdeaua de plante. 
Unele sunt sădite în vase de sticlă, ca să poată fi urmărită 
dezvoltarea rădăcinilor. Treaba asta mă surprinde: doar 
rădăcinile se tem de lumină. Găseşti aici şi plante în 
straturi, dar foarte multe sunt în ghivece aşezate rânduri- 
rânduri în gol. Dar asta nu e singura ciudăţenie: ramurile şi 
frunzele se resfiră ca nişte raze de la ghivece spre 
fereastră. Unele plante cresc cu rădăcinile în sus. Cele mai 
multe dintre ele îşi ţin rădăcinile în partea umbrită. Lipsa 
gravitaţiei pare să fi anihilat geotropismul: aici „direcţia” 
creşterii este determinată exclusiv de heliotropism, adică 
de forţa care îndrumă plantele spre sursa de lumină. 

— Lasă-mă în pace! Pleacă de-aici! Ţi-am spus odată să 
pleci! Aud deodată un glas de femeie însoţit de râsul lui 
Kramer. 

Privesc intrigat spre capătul laboratorului şi văd prin şirul 
pereţilor de sticlă o tânără într-un costum violet. Tânăra se 
află undeva, sub „tavan”, iar Kramer, bătând din aripi, se 


repede mereu spre ea şi-i dă câte un brânci uşor. Fata se 
loveşte de „tavan”, ricoşează şi zboară în direcţia opusă, 
dând din nişte aripioare în formă de evantai. Se tot 
străduieşte să se oprească într-un anumit loc. Bănuiesc că 
vrea să rămână în faţa unui tufiş de un verde închis. Dar în 
lumea imponderabilităţii nu e atât de simplu să stai după 
cum ţi-e voia. Văzând că n-o scoate la capăt cu aripioarele, 
fata desprinde de la brâu un disc metalic şi îl culcă în gol, ca 
pe o farfurie pe care o ţii în mână. Apoi învârteşte încet 
discul, ca şi când s-ar opinti în el, rotindu-se ea însăşi în 
sens invers. Când vrea să se răsucească în jurul axei 
verticale, aşază discul pe muchie, slujindu-se de el ca de un 
trapez. 

Mă apropii. Chipul fetei îmi pare cunoscut. Aha, e şatena 
din camera 'Toniei. Prin urmare vom lucra împreună. O 
privesc de jos în sus. Kramer şi cu fata fac mare haz de 
mişcările mele neîndemânatice. Mă simt, ce e drept, ca un 
peşte azvârlit pe uscat. Singura mea consolare e că nici fata 
nu pare să mânuiască cu mai multă dexteritate discul şi 
aripile. Numai Kramer înoată - da, asta-i expresia cea mai 
nimerită - ca o zvârlugă. Zburdă în jurul fetei, o răstoarnă, 
în joacă, cu capul în jos. Ea îl ceartă, se îmbufnează, dar 
până la urmă nu-şi poate stăpâni râsul. Văzându-mă în 
apropiere, Kramer face prezentările. 

— Nu-i nevoie, ne cunoaştem, îl întrerupse Zorina 
salutându-mă din cap. 

— Aha, vă cunoaşteţi? Cu atât mai bine, se oţărăşte brusc 
Kramer. Să mergem, Artemiev. Baia e alături. Aici obişnuim 
să ne îmbăiem înainte şi după lucru. 

Străbatem câteva coridoare înguste şi pătrundem într-un 
alt cilindru, e „vestiarul” băii şi are vreo patru metri în 
diametru, fiind aproape tot atât de înalt. Ne dezbrăcăm şi 
ne strecurăm printr-o deschizătură rotundă în încăperea 
propriu-zisă a „bâii”. Şi aceasta e un cilindru, de acelaşi 
diametru, iar mult mai înalt. Pereţi de aluminiu, absolut 
netezi, lumină laterală, dar cât priveşte apa - nici un strop. 


Rămân agăţat în gol în mijlocul cilindrului. Neavând la 
îndemână nici disc, nici aripi, n-am cum să mă apropii de 
pereţi. Şi Kramer ăsta nu ştiu de ce întârzie la intrare, îl 
văd deodată răsucind un mâner. Se aude un gâlgâit şi, 
dintr-un orificiu din mijlocul peretelui opus, ţâşneşte apa. 
Jetul se fărâmiţează în stropi şi bule izbindu-mă cu putere. 
Mă simt zvârlit într-o parte. Bulele de apă zboară în jurul 
meu contopindu-se la cea mai uşoară ciocnire. 

În aceeaşi clipă cilindrul începu să se învârtească din ce în 
ce mai repede, dând naştere forţei centrifuge. Stropii şi 
bulele se lipiră de pereţi, care se acoperiră imediat cu un 
strat de apă gros de un metru. Apă era acuma berechet 
peste tot - în dreapta, în stânga, deasupra capului. 
Rămânea goală numai partea din mijloc a cilindrului de-a 
lungul axei de rotaţie. La un moment dat m-am pomenit 
atras de peretele cel mai apropiat. Peste alte câteva minute 
eram cufundat în apă, atingând cu picioarele fundul. 
Kramer se găsea dincolo, cu faţa spre mine. Amândoi ne 
simţeam însă pe deplin stabili: umblam pe „fundul apei”, 
înotam, plonjam. Baia aceea neobişnuită era o adevărată 
desfătare. Deoarece trupul cântărea foarte puţin, apa te 
ţinea destul de lesne la suprafaţă. 

Kramer înotă spre intrare şi răsuci manivela de aramă. 
Apa începu să se scurgă repede prin nişte mici orificii, iar 
rotirea cilindrului se încetini treptat. Când se opri cu totul, 
în baie nu mai era nici un strop de apă, iar corpurile 
noastre rămăseseră din nou fără greutate. 

În vestiar îmi scăpă din mână costumul. M-am căznit o 
groază de vreme până l-am prins. În această lume a 
imponderabilităţii, obiectele abia aşteaptă să-ţi facă o 
poznă. O clipă de neatenţie şi, vrei nu vrei, începi să te joci 
cu ele de-a prinselea! Kramer se distra, aruncând obiectele 
ca nişte bile de biliard şi prinzându-le cu agilitate după 
câteva ricoşeuri. 

— Ce zici de Zorina? E drăguță, nu? Mă întrebă, 
încruntându-se deodată. Vezi, ai grijă - şi în glasu-i se făcu 


simţit un ton ameninţător. 

Să ştii că trăsnitul ăsta o fi gelos! Îmi trecu prin minte. 

— Şi acum, haidem la laboratorul de zoologie, continuă 
Kramer fără nici o tranziţie. O luăm prin „tunel”. După ce te 
conduc până acolo, mă întorc. 

Mă lăsă chiar la uşa laboratorului, dar înainte de a pleca 
țţinu să repete apăsat: 

— Vezi, ai grijă! 

— Ce să văd? De ce să am grijă? Îmi sări ţandăra. 

Un rictus îi schimonosi faţa. 

— Dacă nu eşti om de înţeles o să mă obligi să fiu eu cu 
ochii în patru! Şuieră el printre dinţi, depărtându-se în 
grabă. 

Ce tip sucit! 

Când să deschid uşa, mă pomenii din nou cu Kramer. Se 
prinse cu vârful piciorului de o cureluşă din perete. 

— Şi mai vreau să-ţi spun că nu-mi inspiri nici o încredere. 
Mai ştii, poate c-ai venit aici numai ca să-ţi vâri nasul în 
lucrările lui Slâkov pentru ca apoi, când o să te întorci pe 
Pământ, să le dai acolo drept propriile dumitale descoperiri. 
Slâkov e un geniu şi nu voi permite nimănui... 

— la ascultă, Kramer, nu mai putui să mă abţin. Ori te-ai 
ţicnit, ori te trag la răspundere pentru vorbele astea. Cum 
îţi permiţi să mă jigneşti aşa, fără nici un motiv? Chibzuieşte 
un pic la enormităţile pe care le îndrugi! Cunoşti oare pe 
cineva care ar putea să se preteze la o asemenea ticăloşie? 
Şi în ce scop? Parcă n-ai şti pe ce lume şi în ce vremuri 
trăim... 

— Bagă de seamă, eu te-am prevenit! Mă întrerupse din 
peroraţie şi, cu un salt uriaş, se topi în adâncul tunelului. 

Ei comedie! Ce l-o fi apucat? Am deschis cu un gest 
maşinal uşa şi am intrat în laborator. 


XVII. LABORATORUL ZOOLOGIC 


Chiar de la primii paşi în laborator fui întâmpinat de un om 
răsturnat cu capul în jos şi care se holba la mine cu o mutră 
perplexă. În poziţia asta părea că are maxilarul şi mai 
dezvoltat decât îl avea probabil în realitate. 

— Şi acum ce să fac? Se văicări omul. 

Pesemne că azi era ziua surprizelor. Până acum 
cunoscusem pe KEŢ numai oameni normali, sănătoşi, plini 
de viaţă. Şi acu', poftim! Doi ţicniţi deodată! 

— Ce s-a întâmplat, tovarăşe? Întrebai şi eu aşa, ca să nu 
tac. 

— Nu ştiu ce să fac cu iedul, sau mai bine zis, cu picioarele 
lui. În două rânduri am pus să i se transforme boxa, dar 
picioarele i se lungesc într-una şi nu mai încap. Se răsucesc, 
se chircesc, se îndoaie, de-mi vine pur şi simplu să ile tai!... 
Dumneata eşti Artemiev? Numele meu e Faleev. Bine că 
eşti, cel puţin, om de meserie. Poate că, împreună, o să 
găsim ceva. Află că în laboratorul ăsta zoologic n-ai clipă de 
linişte. Te ameţesc tot felul de probleme cornute şi 
patrupede. Slâkov ce ştie! Fă-i asta, fă-i ailaltă! Dar cum o 
să-i faci animalului toate năzdrăvăniile astea, când 
experienţele dau nişte rezultate de rămâi cu gura căscată! 
Pe de o parte nu există gravitație, pe de alta acţionează din 
plin razele cosmice, care îţi trântesc nişte mutații, să vezi şi 
să nu crezi! Spune şi dumneata, treabă-i asta? 

Faleev făcu o tumbă şi, poftindu-mă cu un gest să-l urmez, 
o porni „înot” prin spaţiul laboratorului, vâslind cu palmele-i 
enorme. Cu chiu cu vai izbuteam să mă ţin după el. 

Aici nu simţeai de loc mirosul acela specific de animale, 
ceea ce mă îndrituia să cred că aerisirea şi curăţenia se 
aflau la înălţime. Boxele erau nişte compartimente 
mărginite de plase. Într-una din ele am văzut o matahală de 
porc care părea o sferă sau mai curând un ou gigantic, 
având totuşi picioare lungi şi subţiri ca nişte macaroane. 
Copitele moi păreau două degete încălecate. Mutat brusc 


pe Pământ porcul acesta s-ar fi turtit ca o lipie, strivit de 
propria-i greutate, ca o balenă aruncată pe țărm. 

ledul mă intrigă şi mai mult. Avea un bot ţuguiat de tot, 
coarne lungi şi încovoiate ca iataganele turceşti, picioare 
subţiri, lungi de un metru şi jumătate şi terminându-se cu 
nişte prelungiri firave şi răşchirate, ca lăbuţele unor păsări. 
„leduţul” era o matahală - cam cât un berbec zdravăn - dar 
n-avea fir de păr. 

— Îl creştem numai pentru carne. E golaş ca un câine 
african, îmi explica Faleev. O să-ţi arăt pe urmă un ţap 
crescut pentru lână. E cât o şchioapă, dar are păr pe el de 
un metru. Şi ce des! O adevărată fabrică de lână. 

— Bănuiesc că pe iedul acela îl ţineţi la altă temperatură! 

— Bineînţeles. Îl ţinem în frig, dar, în schimb, îl hrănim din 
belşug. Să ştii însă că lâna nu e mare scofală. Slâkov îţi dă 
uneori nişte sarcini de te doare capul. De pildă, este nevoie 
de coarde pentru instrumente muzicale şi rachete de tenis? 
Ordin lui Faleev: să se selecţioneze o rasă de oi cu nişte 
maţe kilometrice. Pentru Slâkov nu există nici o dificultate 
de netrecut. Lozinca lui asta e: totul e cu putinţă. Şi barem 
de ţi-ar da îndrumări mai amănunțite! Aş, de unde! Numai 
câteva cuvinte: „Pentru lungirea intestinelor oii stabiliţi 
regimul de nutriţie cel mai adecvat”. Dar ce te faci, frate, 
dacă, în loc să i se lungească maţele, îi creşte stomacul? În 
condiţiile de aici poţi să te aştepţi la orice... Şi ca să venim 
la picioarele iedului, zău dacă mai ştiu ce mă fac! Să m-apuc 
iar să transform boxa? 'Ţii minte povestea aia cu mazărea: 
au spart duşumeaua, au spart şi tavanul, apoi şi acoperişul, 
dar ea creştea mereu. Numai că aici n-ai cum să faci gaură 
în acoperiş... 

— Nici nu-i nevoie, intervenii eu. Se presupune că razele 
cosmice au avut un rol colosal în evoluţia animalelor de pe 
Pământ. Mutaţiile extrem de rapide despre care îmi 
vorbeşti nu fac decât să confirme această ipoteză. Avem de- 
a face, după câte se pare, cu adaptarea „în salturi” a 
organismelor la condiţiile noi ale mediului. Deoarece nu 


există forţa de atracţie, corpurile nu stau, nu au un suport 
solid. Animalele planează în spaţiu. Străduindu-se să se 
elibereze din această poziţie, organismul le înzestrează cu 
membre din ce în ce mai lungi... 

— Aşa e! Mă întrerupse Faleev. Să-i fi văzut, pe primii câini 
aduşi aici! Scânceau de ţi se rupea inimă. Ore în şir dădeau 
zadarnic din labe ca să ajungă până la perete sau la 
bucăţica de carne prinsă într-un cârlig. Şi se înţelege că nici 
nu se urneau din loc... 

— Vezi? locmai de aceea le cresc picioarele. Părerea mea 
este că nu trebuie să mai schimbi de loc dimensiunile 
boxelor. Când picioarele se vor lungii într-atâta încât vor 
ajunge până la perete, creşterea se va opri. Fireşte, e doar 
o ipoteză, rămâne s-o verificăm în practică. Sau ştii ce? 
Pune-le un grilaj de care să se poată agăța. Înlocuieşte 
plasa asta deasă prin alta cu ochiuri mai mari ori fă-le un 
grilaj din vergele împletite. Atunci, în chip firesc, animalelor 
li se vor dezvolta organe de apucare. Adaptându-se, caprele 
şi oile vor deveni „cuadrumane” ca maimuţele. Să vezi cum 
o să se mai caţere peste tot. [inându-se de grilaj cu două 
dintre membre, pe celelalte o să le utilizeze ca să apuce tot 
ce le trebuie. 

— Să ştii că ai dreptate! Se bucură Faleev. Cu dumneata 
treaba o să meargă strună. Că eu nu ştiu ceam de lao 
vreme: parcă m-am zăpăcit, m-am prostit... Adăugă el cu un 
glas strangulat. Te apucă toate pandaliile, când vezi 
născându-se sub ochii tăi nişte monştri hidoşi ca într-o 
viziune de coşmar... Ceea ce mă preocupă este cum să le 
dirijăm mai just capacitatea de adaptare. N-ar fi oare mai 
bine să le facem de-a dreptul zburătoare? În condiţiile de 
aici e cel mai practic. Capre zburătoare! Bietul de mine, 
iată ce am ajuns, exclamă el cu un umor amar. Dar să ştii că 
nici ideea cu cuadrumanele nu e rea. Uneia din pisicile mele 
i-a crescut o coadă uite atâta de mare şi se foloseşte de ea 
ca o maimuţă. Unde nu ajunge cu labele, se agaţă cu vârful 
cozii şi apoi se urcă pe ea ca pe o funie. Când sare, coada îi 


serveşte drept cârmă. Am mai observat, zău aşa, că pe labe 
îi creşte un fel de membrană. Curat veveriţă! Ce să mai 
spun de căţeluşa Gipsy! Brrr, e sinistră! Stai s-o vezi... 
Gipsy, Gipsy...! 

Se auzi un lătrat. O bâzdâganie îşi mişca picioarele ca 
orice câine când fuge rupând pământul şi, totuşi, nu izbutea 
să se apropie decât foarte încet. Între degetele subţiri se 
vedeau nişte mici membrane care ajutau monstrul să se 
deplaseze lopătând aerul. Era ceva mai mare ca un buldog. 
Avea o blană rară, roşietică şi coada lungă, stufoasă. Botul, 
fără un fir de păr, era scurt, aproape turtit, cu maxilarul 
inferior slab dezvoltat: semăna cu ceva intermediar între un 
bot de câine, unul de maimuţă şi o faţă de om. Sinistră 
întruchipare, într-adevăr! 

Câinele se opri la un pas de noi şi mă privi ţintă cu un aer 
întrebător. Mă înfiorai: Gipsy avea nişte ochi omeneşti, 
mari, căprui, cu o expresie inteligentă, dar nespus de trişti. 
Cârmind printr-o mişcare scurtă şi puternică a cozii, îşi 
răsuci trupul şi se agăţă cu vârfurile degetelor fără gheare 
de marginea unei despărţituri. 

Faleev se emoţionă de parcă ar fi avut de a face nu cu un 
câine, ci cu un om. Într-adevăr, ochii aceştia cu licăriri 
omeneşti pe un chip de câine erau înfricoşători. Vă spun 
drept că nici eu nu mă simţeam în largul meu... 

— 'Ţi-o prezint pe Gipsy, îngăimă Faleev, evitând privirea 
câinelui. Dumnealui e tovarăşul Artemiev, noul nostru 
colaborator. 

Închipuindu-mi că Faleev spune toate astea cu 
familiaritatea obişnuită a persoanelor care ţin foarte mult la 
câinii lor, schiţai un gest ca să mângâi animalul pe ţeasta 
pleşuvă. Stupoare! În loc să se lase mângâiată, Gipsy dădu 
din cap şi-mi întinse o labă! O clipă mâna îmi rămase 
încremenită în aer. Până la urmă însă am făcut un efort de 
voinţă şi am strâns laba ei caldă, total lipsită de păr, cu 
toate că pe Steaua KEȚ strângerile de mâna fuseseră 
desfiinţate. 


— Spune, Gipsy, puii Dianei au mâncat? Întrebă Faleev. 

Câinele clătină din cap a negare. 

— De ce? Nu s-au adus încă biberoanele cu lapte? 

De data aceasta răspunsul fu afirmativ. 

— Dacă-i aşa, dă fuga şi apasă pe butonul şapte, să vină 
mai repede Olea! 

După ce mă mai aţinti o dată iscoditor, câinele zbură să 
execute ordinul. Abia atunci îmi dădui seama cât de repede 
îmi bate inima. 

— Ai văzut? Mă întrebă Faleev în şoaptă. Pricepe tot, 
numai că nu poate să răspundă: îi lipseşte aparatul vorbirii. 
După cum vezi ne înţelegem prin întrebări şi răspunsuri. Ce 
salt colosal în dezvoltarea creierului! Dar să ştii că nu mă 
simt deloc la îndemâna cu câinele ăsta în preajmă! Caut să 
fiu bun cu el şi am impresia că ţine la mine. Pe Kramer în 
schimb nu-l înghite deloc. Când îşi face apariţia pe-aici, 
Gipsy se uită urât la el şi fuge. Îmi închipui cât suferă că nu 
poate să vorbească. Vrând, nevrând m-am văzut nevoit să 
învăţ eu graiul câinesc. 

Din fundul laboratorului se auzi un lătrat sacadat. 

— Auzi? Mă cheamă. Înseamnă că ceva nu-i în regulă. 
Haidem! 

Cu lătrăturile lui Gipsy se împletea şi chelălăitul unui 
căţeluş. Ne grăbirăm într-acolo. 

Un căţeluş „palmiped” îşi vârâse un deget în plasă şi nu 
izbutea să-l scoată. Schelălăia cu disperare, uitându-se la 
noi cu o privire de copil. Gipsy se agita în jur, căznindu-se 
să-l ajute cu degetele ei lungi, dar în van. În sfârşit, captivul 
fu eliberat. 

Am încercat să „stau de vorbă” cu Gipsy. 

— Ascultă, Gipsy! (Nu, hotărât, nu puteam suporta 
privirea asta!) Vrei să te învăţ să vorbeşti? 

Gipsy dădu din cap repede, repede şi aş putea jura că în 
ochii ei scapără bucuria. Apoi veni lângă mine şi mă linse pe 
mână. 


— Asta înseamnă că-ţi este foarte recunoscătoare, tălmăci 
Faleev. Mai mult ca sigur c-o să vă împrieteniţi. Şi acum 
spune-mi, tovarăşe Artemiev, unde preferi să lucrezi? La 
laboratorul de fiziologia plantelor sau aici, la noi? 

— Depinde de ce va hotări Slâkov. Deocamdată am treabă 
la seră. La revedere, tovarăşe Faleev! Pa, Gipsy. 

Restul zilei l-am petrecut în seră. Kramer, mereu 
posomorât, nu-mi adresa nici un cuvânt. Lucra în tăcere 
lângă nişte tufişuri de căpşuni. Când Zorina venea să mă 
întrebe ceva, Kramer ne supraveghea cu o privire tulbure. 
Era greu să lucrezi în atmosfera asta apăsătoare! M-am 
decis să-l rog pe Slâkov să mă mute la laboratorul de 
fiziologia animalelor. 

Lui Slâkov îi păru bine ca luasem această hotărâre. 

— M-am gândit să lărgesc personalul laboratorului 
zoologic, îmi spuse biologul. O să trimit la seră pe altcineva 
dintre tovarăşii care trebuie să sosească azi de pe Pământ. 
Dumneata, prin urmare, te duci la Faleev. Nu ştiu, zău, ce-i 
cu omul ăsta! Pe zi ce trece e mai zăpăcit, înţelege lucrurile 
mai greu. Se întâmplă ceva cu el... 

— După părerea mea, nu numai cu el. 

— Dar cu cine încă? Se alarmă Slâkov, schiţând o mişcare 
ca şi când ar fi vrut să se ridice de pe cuşetă. 

— Cu Kramer. E primul om pe care l-am cunoscut pe 
Steaua KE. Pe atunci mi-a făcut o cu totul altă impresie. Şi 
zău dacă-l mai recunosc! A devenit irascibil, bănuitor aş 
îndrăzni să spun, chiar dezechilibrat. Ceva nu e în regulă cu 
psihicul lui... 

— Nu ştiu... Adevărul e că îl văd rar. Dar, din moment ce-ţi 
face această impresie, n-ar strici să-l examineze Meller. 
Apropo, să ştii că o mut la laboratorul zoologic şi pe Zorina, 
noua noastră colaboratoare. 

— De ce tocmai pe Zorina? 

— Ai ceva împotrivă? 

— Nu, dar mă bate gândul că din pricina ei îmi poartă 
Kramer sâmbetele. Închipuiţi-vă ce se va întâmplă dacă vom 


mai lucra şi în acelaşi laborator... 

— Aha, despre asta e vorba! Râse Slâkov. Care va să zică 
pe Steaua KE a luat naştere gelozia. Acum înţeleg de ce şi- 
a pierdut Kramer echilibrul. Zău aşa, nu-i da nici o atenţie! 

Văzând că ia lucrurile cu prea multă uşurinţă, i-am vorbit 
şefului şi despre bănuiala lui Kramer că aş fi venit aici ca să- 
mi însuşesc descoperirile sale, ca şi despre bizarele accese 
de râs. Slâkov se menţinu însă la părerea că numai gelozia 
e de vină. Ce era să fac? Mi-am zis că e mai bine să aştept şi 
să văd cum se va purta Kramer de acum înainte. 


XVIII. NOUL MEU PRIETEN 


Şi am început să lucrez. 

Munca la laborator mă pasiona. Serile şi duminicile le 
petreceam la club, în „grădina publică”, în sala de 
gimnastică, ori mă duceam la un film. Tineretul dezlega 
şarade, juca „mim” ori „de-a cămila”: trei băieţi se 
acopereau cu o faţă de masă, iar Zorina „se avânta în şa” şi 
gonea nebuneşte prin culoar. Într-un cuvânt, se zbenguiau 
ca nişte copii. Dar nici „bătrânii” nu se lăsau mai prejos. 

Singur Kramer făcea notă discordantă. Când se dezlănţuia 
în accese isterice de râs, când se închidea în sine cufundat 
într-o chinuitoare îngândurare. Nu putea să fie la mijloc 
numai gelozia. Din ziua când îşi dăduse în vileag bănuielile, 
nu-mi mai spusese nici un cuvânt, dar continua să-mi 
spioneze fiecare pas. 

Am făcut în acest răstimp multe cunoştinţe, am legat 
prietenii. Viaţa aceasta „cerească” începea să-mi placă. Un 
singur lucru îmi umbrea gândurile: dorul după Ionia... 

E drept că, din când în când, vorbeam cu ea la telefon. Îmi 
spunea că bărbosul mai rătăceşte încă undeva, între Marte 
şi Jupiter, într-un inel de asteroizi, dar că trebuie să se 


întoarcă în curând pe KEŢ, adăuga că în laboratorul ei s-a 
mai făcut o „descoperire uluitoare” şi alte veşti 
asemănătoare. 

Noii mei prieteni mi-au făcut cunoştinţă cu întreaga 
colonie „cerească”. Tânărul inginer Karibaev mă invită 
stăruitor să vizitez uzina unde lucrează. 

— E o construcţie extraordinară, drăguţule, îmi spuse el 
cu un uşor accent. O adevărata planetă. Un glob imens! Are 
doi kilometri în diametru. Se roteşte obținându-se astfel o 
sutime din forţa de atracţie terestră. Şi închipuiţi-vă că 
înăuntrul lui trăim noi. Gravitaţia destul de slabă ne-a 
permis să creăm nişte instalaţii de producţie dintre cele mai 
complicate. La noi, legile pârghiilor, lichidelor şi gazelor nu 
sunt „alterate” de influenţa greutăţii. Sunetele şi, în 
general, orice fel de vibraţie se propagă ca şi pe Pământ. E 
drept că barometrul nu funcţionează, dar nici nu-i nevoie. 
Toate ceasurile şi cântarele sunt cu arc. Masa o măsurăm la 
centrifugă. Acţiunea forţelor magnetice, electrice şi aşa mai 
departe se manifestă mult mai puternic decât pe Pământ. 
Pentru maşinile de matriţat n-ai nevoie de greutate. Şi află 
că nu folosim nici un fel de combustibil lichid sau solid, ci 
energia electrică pe care ne-o dă din belşug Soarele prin 
intermediul a tot felul de maşini. Imaginează-ţi, de pildă, doi 
cilindri. Unul expus luminii solare, celălalt la umbră. 
Căldura Soarelui evaporă lichidul din primul cilindru, 
vaporii ţâşnesc pe tub, învârt turbina şi nimeresc în 
cilindrul celălalt, aflat la umbră, unde se răcesc. După ce 
toată cantitatea de lichid este „pritocită” sub formă de abur 
în partea umbrită, poziţia cilindrilor se schimbă automat, 
cel rece devenind un cazan de abur, iar cel cald - frigorifer. 
Diferenţa de temperatură dintre partea expusă la soare şi 
cea umbrită e enormă. Maşina funcţionează la perfecţie în 
mod automat. Dacă n-ar exista uzura pieselor prin frecare, 
am putea spune că e un adevărat „perpetuum mobile”. 

O altă instalaţie solară are forma unui glob uriaş cu un mic 
orificiu. În interior, globul e negru. Prin orificiu pătrund 


raze de soare concentrate de oglindă, încălzind suprafaţa 
interioară a globului, Această căldură o folosim atât pentru 
acţionarei maşinilor, cât şi pentru procese metalurgice. Lia 
noi nu prezintă nici o greutate să obţii o temperatură de 
plus şase mii de grade, deci atâta cât are suprafaţa 
Soarelui. Cred că în drum spre Lună ai remarcat uzina 
noastră sferică... 

— Cum să nu! Pare, într-adevăr, o mică planetă... 

— Dar n-ai observat cumva, în spatele sferei, un patrulater 
uriaş, care ascunde o parte din cerul înstelat? 

— Nu, uite că mi-a scăpat... 

— Poate ca racheta a mers perpendicular pe una din 
laturi. În cazul acesta era normal să nu observați. Când e în 
bătaia luminii solare, se vede de departe ca un fel de „Lună 
pătrată”. De fapt e pur şi simplu o celulă fotoelectrică. O 
tablă de aramă extrem de fină, cu o suprafaţă de zece mii 
de metri pătraţi, acoperită cu oxid de cupru. De la celulă 
pornesc nişte fire subţiri, care nu se văd de departe. lar 
deasupra se află o instalaţie şi mai mare semănând cu un 
calorifer obişnuit. Această instalaţie termoelectrică este 
alcătuită din ţevi de metale diferite sudate la mijloc. 
Datorită faptului că Soarele încălzeşte cusătura sudată, 
rezultă curent electric. Pe scurt, dispunem de energie în 
cantităţi practic nelimitate. Crearea unor maşini de 
prelucrat metalele nu mai e o problemă. Se înţelege că nu 
putem folosi forjarea: ciocanele n-au nici o greutate. 
Matriţarea şi presarea înlocuiesc însă de minune forjarea. 
lată de ce n-ai să găseşti în fabricile şi uzinele noastre nici 
funingine, nici murdărie. Peste tot te întâmpină o curăţenie 
ideală, domneşte liniştea, poţi respira în voie aer curat. 
Orice obiect, oricât ar fi de mare, poate fi deplasat dintr-un 
loc într-altul fără nici o greutate. Vânătorii noştri de 
meteoriți ne-au aprovizionat cu mii de tone de fier, cupru, 
plumb, staniu, iridiu, platină, crom, wolfram sub formă de 
sfere care „atârnă” în afara globului ori, ca să spunem aşa, 
în „curtea” întreprinderii. Când avem nevoie de o sferă 


dintr-astea, o tragem înăuntru de sârmuliţa cu care e 
legată. Cam aşa se prezintă la noi „transporturile interne”. 
Se întâmplă însă ca, uneori, să folosim şi mici „rachetocare 
cosmice”, care ţin locul electrocarelor. În general, lucrăm 
cu sudură electrică. Câteodată, însă, folosim nemijlocit 
„sudura solară”. Dacă te interesează barem cât de cât 
problemele tehnice, să vii neapărat pe la noi... Apropo, 
unde ai fost astăzi pe la douăsprezece „ora locală”? 

— În seră sau poate în laborator, nu mai ştiu exact. Dar de 
ce? 

— Cum? N-ai auzit alarma? 

— Nu. 

— Înseamnă că te aflai în laborator, care e destul de 
departe de KEŢ. Altfel n-ai fi putut să nu auzi sirena că vuia 
ca o apucată. Tocmai mă aflam în biroul lui Parhomenko. S- 
a iscat un tărăboi grozav... 

— Dar din ce cauză s-a dat alarma? 

— S-a petrecut ceva extraordinar, deocamdată unic în 
analele Stelei. Un meteorit minuscul - poate ceva mai mare 
decât un firicel de nisip - a străpuns Steaua noastră de la 
un cap la altul, găurind pe parcurs câteva frunze şi umărul 
unei fete. Faptul că spărtura din înveliş s-a lipit singură 
dovedeşte că meteoritul era extrem de minuscul. Dar 
Goreva, căreia acest oaspete ceresc i-a străpuns costumul şi 
umărul, ţipa cât o ţineau puterile că a fost o scăpărare şi un 
bubuit ca de trăsnet. Imediat s-a dat alarma: dacă 
meteoritul ar fi făcut o spărtură mai mare în învelişul Stelei, 
s-ar fi scurs gazul şi ne-am fi pomenit pradă frigului cosmic. 
Tocmai pentru a se preveni o asemenea primejdie staţia 
este împărţită în compartimente etanşe. Cât ai clipi uşile se 
închid ermetic pentru ca atmosfera din celelalte secţii să 
rămână neatinsă, în compartimentul avariat sunt trimişi 
imediat maiştri reparatori îmbrăcaţi în costume cosmice. 
Goreva apucase să fugă din camera ei înainte ca uşile să se 
fi închis automat. De altfel, pentru orice eventualitate, 
fiecare are la el şi chei. Aşa că, după cum vezi, poţi ieşi 


chiar dacă uşile s-au închis. Cu toată panica, s-a acţionat 
disciplinat şi metodic. Meller a examinat-o rapid pe Goreva, 
declarând că de când practică medicina n-a văzut o rană 
mai „sterilă”. Dacă se poate numi rană o găurică cât o 
împunsătură de ac?! Şi, la urma urmelor, adevărul e că nici 
n-a fost nevoie s-o panseze. Dar văd că m-am întins la 
vorbă, exclamă inginerul, privindu-şi ceasul-brăţară. Să ştii 
însă că te aştept! 

I-am făgăduit că voi veni neapărat, dar evenimente 
neprevăzute m-au împiedicat să mă ţin de cuvânt. 

Pur şi simplu mă mutasem cu totul în laboratorul zoologic. 
Uneori nici nu mă mai duceam la cantină: pune-ţi 
scafandrul, scoate-ţi scafandrul, treci prin camerele 
atmosferice - toate acestea îmi răpeau prea mult timp. Or 
pentru mine fiecare minut avea acum preţ. Şi pe drept 
cuvânt: aici în şaizeci de secunde puteai realiza mult mai 
mult decât muncind ore în şir pe Pământ. Procesele 
biologice se desfăşurau cu o repeziciune de necrezut. 
Mutaţiile drosophilelor se desfăşurau literalmente sub ochii 
mei. Imensa diversitate a fenomenelor nu înceta să mă 
uimească. Eram cu totul absorbit de cercetarea legilor care 
guvernau aceste modificări, înţelegerea profundă a 
funcţionării acestor legi însemna, totodată, şi găsirea unui 
nou şi puternic mijloc pentru dirijarea precisă a dezvoltării 
şi creşterii animalelor. Studiam nucleele celulelor şi 
cromozomii - purtătorii caracterelor ereditare. Cercetând 
garnituri întregi de cromozomi, am ajuns să obţin „la 
comandă” drosophile de sexul şi mărimea dorită. 

Ce perspective extraordinare de dezvoltare pentru 
creşterea animalelor! E drept că pe Pământ razele cosmice 
nu sunt atât de intense. Dar nu e mai puţin adevărat că s-au 
şi descoperit metode pentru dobândirea lor pe cale 
artificială. Deocamdată folosirea lor pe masă largă e un lux, 
dar nimic nu ne împiedică să facem experienţele necesare 
aici, pe Steaua KEŢ. Va veni un timp când şi pe Pământ 
animalele vor fi expuse iradierii cosmice artificiale în nişte 


camere speciale, obținându-se cu precizie efectele scontate 
Vom putea să avem atâtea vaci şi atâţia tauri câţi ne trebuie 
nouă şi nu după cum se milostiveşte natura. Se va ajunge la 
adevăraţi coloşi ca, bunăoară, vaci de mărimea elefanților 
care să dea zeci de găleți de lapte pe zi. Da, într-adevăr, 
perspectivele sunt ademenitoare! 

În timp ce lucram n-o uitam nici pe Gipsy. Căţeluşa se 
ataşase de mine şi nu se depărta nici cu un pas. Şi aflaţi că 
în compania iui Gipsy nu te plictiseai deloc. Ce-i drept, nu 
mi-a fost lesne să mă obişnuiesc cu înfăţişarea şi cu firea ei 
stranie. Cu timpul însă am ajuns nici să nu-i mai remarc 
hidoşenia. Privirea căţeluşei se mai înveselise. 

Oamenii nu sunt prea grijulii cu prietenii lor patrupezi. 
Uite, de pildă, Kramer! „Bă, tu, oaie chelboasă, o repezea el 
pe Gipsy, ameninţând-o cu pumnul încearcă numai să te 
apropii!” Nu era de mirare că Gipsy nu-l avea deloc la 
inimă. 

Lecţiile de „vorbire” constau în alcătuirea unui „limbaj 
convenţional”. Eu căutam în cele mai diferite prilejuri să-mi 
întipăresc reacţiile fonetice ale căţeluşei. Sunetele acestea 
aduceau, desigur, prea puţin a vorbire articulată, deşi se 
deosebeau, totuşi, între ele. Chiar Gipsy mă ajuta, făcându- 
mă să fiu atent la intonaţii, la intensitatea sunetelor, la 
pauzele dintre ele. Şi aşa, încet, am ajuns să ne înţelegem 
destul de bine. Singurul neajuns era că Gipsy continua să 
fie o „străină” al cărei grai îl pricepeam numai eu. Asta o 
făcea să ţină şi mai mult la mine. Mereu mă lingea pe mână: 
păstrase acest mod canin de a-şi manifesta dragostea. De 
altfel, cum şi-ar fi putut manifesta altfel simţămintele 
duioase? 

Mă amuzam grozav văzând-o pe Gipsy cum îi învăţa cu 
dragoste şi răbdare pe căţeluşi să se deplaseze sau, mai 
precis, să zboare în condiţii de imponderabilitate! Şi azi îmi 
pare rău că n-am filmat aceste scene... 

Urmărindu-i comportarea, îmi spuneam că măsura în care 
omul a reuşit să-şi facă din animale nişte slujitori credincioşi 


e extrem de mică faţă de ceea ce s-ar mai putea face în 
această direcţie. Gipsy, cu labele ei palmate, n-are ce căuta 
pe Pământ: muşchii şi scheletul ei sunt, desigur, prea slabi 
pentru viaţa terestră. Dar nimic mai simplu decât să se 
selecţioneze chiar aici, pe Stea, o rasa de câini foarte 
dezvoltați şi perfect adaptaţi condiţiilor de pe Pământ. E 
necesar numai ca aceşti câini să fie crescuţi în condiţii de 
gravitație artificială. Sub influenţa razelor cosmice atât de 
intense, creierul li se dezvoltă aici mult mai repede decât pe 
Pământ. Am remarcat că auzul şi mirosul lui Gipsy sunt de o 
fineţe excepţională. Ar putea fi nu numai un paznic ideal, 
capabil să aprindă la nevoie semnale luminoase, să apese 
pe butonul soneriei ori să dea alarma telefonic, lătrând în 
receptor, dar şi un fel de reactiv viu în industrie, sesizând 
fără greş cele mai infime schimbări de miros, temperatură, 
sunet, culoare şi, totodată, semnalizându-le imediat. De 
această sarcină se achită, desigur, în mod desăvârşit şi 
automatele noastre. Gipsy însă, nefiind un automat, e 
capabilă de ceva mai mult: ea poate nu numai să „sesizeze”, 
dar şi să modifice desfăşurarea procesului cu ajutorul 
automatelor. 

Era nespus de fericită când îi încredinţam diverse 
comisioane şi le executa aproape întotdeauna ireproşabil. 
Dacă se întâmplă să nu mă înţeleagă, clătina din cap. 
Pentru „da” şi „nu” convenisem, între timp, asupra 
sunetelor „va” şi „vă”. 

Devotamentul căţeluşei nu cunoştea margini. S-a 
întâmplat odată să intre în laborator un nou angajat, sosit 
de curând de pe Pământ, care s-a oprit în faţa mea 
muşcându-şi dezordonat şi neîndemânatec aripile. 
Închipuindu-şi că omul vrea să mă lovească, Gipsy ţâşni ca o 
săgeată şi îl îmbrânci cât colo. Văzându-se atacat pe 
neaşteptate de o dihanie apocaliptică, sărmanul om era să- 
şi piardă cunoştinţa de frică. 

Nu-mi va fi uşor să mă despart de Gipsy, dar nici pe 
Pământ nu pot s-o iau. Numai bine nu s-ar simţii. 


Ce mai calea-valea, eram încântat de Gipsy. În schimb, 
despre Faleev nu mai ştiam ce să cred: starea lui psihică se 
înrăutăţea văzând cu ochii. Pur şi simplu se tâmpea. 
Incapabil să înţeleagă până şi lucrurile cele mai simple, 
rămânea câteodată minute în şir atârnat lălâu în faţa mea. 
Se înţelege că nici cu munca n-o mai scotea la capăt. Uita 
de la mână până la gură, făcea nişte greşeli de mă apucam 
cu mâinile de cap. Decrepitudinea era vizibilă în întreaga sa 
înfăţişare: umbla cu o barbă de nu ştiu câte zile, aproape că 
nu-şi mai schimba hainele şi eram nevoiţi să-l ducem 
aproape cu forţa la baie. Până şi fizicul său începu să se 
resimtă. Nu-mi venea să cred ochilor, dar până la urmă m- 
am convins că, într-adevăr, creştea mereu sau, mai precis, 
se lungea. Faţa îi devenea şi ea tot mai prelungă, iar falca 
de jos tot mai proeminentă. Degetele de la mâini şi de la 
picioare creşteau şi ele într-una, în vreme ce cartilagiile şi 
oasele i se îngroşau. Arăta ca şi când s-ar fi îmbolnăvit de 
acromegalie. L-am luat odată de mână şi l-am condus până 
la oglindă, în care nu se mai privise, probabil, de vreo lună. 

— Uite în ce hal ai ajuns, dragă Faleev. 

Se uită îndelung la propria sa imagine şi întrebă: 

— Cine e ăsta? 

Aoleu, nu se mai recunoaşte nici pe el însuşi! 

— Cine să fie?! Dumneata. 

— Nu zău?! Mormăi cu o totală nepăsare. Sunt mai fioros 
decât Gipsy. Şi, imediat, schimbă vorba. 

Hotărât lucru, omul acesta trebuie neapărat tratat. Nu 
mai e nici o clipă de pierdut. 

M-am decis să mă reped chiar în ziua aceea la KEŢ ca să 
stau de vorbă cu doctoriţa Meller. 

Dar ceea ce s-a întâmplat mai târziu, m-a făcut să discut 
cu Meller nu despre un singur bolnav, ci despre doi. 


XIX. O MALADIE BIZARĂ 


Arătătoarele ceasului nostru cu arc (cele cu pendulă nu 
funcţionează în lumea imponderabilităţii) se apropiau de 
orele optsprezece. Faleev plecase la Steaua KE. Zorina 
mai avea ceva de lucru la laboratorul zoologic. Munca o 
pasiona, ca şi pe mine, şi întârzia deseori aici până la ora 
cinei. Tânăra asta voioasă, săritoare şi plină de viaţă era nu 
numai un cercetător excelent, dar şi o bună camaradă. 

Îmi punea deseori întrebări legate de preocupările noastre 
ştiinţifice, iar eu îi răspundeam bucuros. 

Aşa s-au petrecut lucrurile şi de data aceasta. 

Vera Zorina studia problema influenţei frigului asupra 
creşterii lânii la ovine. Animalul pe care se efectua 
experienţa se afla într-o cameră specială, cu o temperatură 
destul de scăzută, şi din această pricină fata lucra acolo 
într-un costum călduros. Încăperea respectivă se afla 
tocmai la capătul laboratorului nostru tubular. 

Stăteam singur în faţa unei lădiţe de sticlă, examinând o 
drosophilă monstruoasă de mărimea unui porumbel. În 
pofida acestor dimensiuni, musca avea nişte aripioare de 
albină. Deoarece aripioarele nu-i foloseau aproape la nimic, 
prefera să se slujească de picioare, alergând sprintenă de 
colo-colo prin căsuţa de sticlă. E demn de menţionat faptul 
că musca cea gigantică nu mai era o fiinţă asexuată, ci o 
femelă - şi asta fiindcă aşa voisem eu! Reflectând la 
perspectivele pe care le deschidea acest succes, n-am 
băgat-o în seamă pe Gipsy, care-mi dădea târcoale, căutând 
să-mi comunice ceva în graiul ei. Abia mai târziu am înţeles 
că Zorina mă roagă să trec puţin pe la ea. 

Mă ridicai şi o urmai pe Gipsy, care o luase înainte vâslind 
cu labele-i palmate. În fundul laboratorului, mi-am pus un 
costum călduros şi „am intrat” în încăperea specială. Sus, 
aproape de tavan, „plutea” un berbec. Părul îi ajunsese atât 
de lung că nici nu i se vedeau picioarele. Îmi trecui degetele 


prin blana lui mătăsoasă. O adevărată „lână de aur”, atât de 
fină încât berbecul părea învăluit într-un abur. 

— Nu-i rău, faci progrese, constatai eu. 

Zorina se bucură. 

— Şi gândiţi-vă că abia deunăzi l-am tuns. Părul i-a crescut 
rapid la loc, cu firul chiar mai lung ca înainte. Numai că a 
devenit ceva mai aspru şi asta mă nelinişteşte. 

— Aspru? Nici mătasea nu-i mai moale! 

— Cel dintâi a fost însă fin ca firul de păianjen, replică 
Zorina. Compară şi dumneata - şi, cu aceste cuvinte, îmi 
întinsa un smoc de lână albă ca zăpada şi uşoară ca voalul. 

Avea dreptate, era mai fină. 

— E posibil oare să fi devenit mai grosolană din pricina 
tunsului? Mă întrebă fata. 

Nu-i puteam răspunde pe loc. 

— Aici e cam frig. Hai mai bine să discutăm dincolo! 

În laborator ne-am scos şubele şi le-am „agăţat” în aer. Un 
soare albastru ne privea pe fereastră. 

Undeva, jos de tot, plutea gigantică secera Pământului. 
Calea Laptelui îşi risipise pe boltă toate diamantele, a căror 
strălucire pălea pe alocuri sub scama alburie a nebuloasei. 
O privelişte care ne devenise familiară... Cu piciorul agăţat 
de o cureluşă prinsă în „tavan”, Zorina se pregătea să mă 
asculte. Iar eu, cu braţul după gâtul căţeluşei, mă aşezai 
chiar lângă fereastră. 

Deodată Gipsy mârâi alarmată: „Krmmrrr...” în aceeaşi 
clipă se auzi glasul lui Kramer: 

— Vai, ce idilă divină! Ce duo astral! 

Mă uitai la Zorina: fata se încruntase. Gipsy mârâi din nou, 
dar izbutii s-o liniştesc. Manevrând cu aripa dreaptă, 
Kramer descria cercuri-cercuri, apropiindu-se tot mai mult 
de noi. 

— Am ceva de vorbit cu Vera! Mă anunţă el străpungându- 
mă cu privirea. 

— Şi eu v-aş deranja? Îl întrebai. 


— Oare pricepi chiar atât de greu? Se răsti el la mine 
întărâtat. Las' că cu dumneata stau eu de vorbă mai 
târziu... 

Făcându-mi vânt de perete, zburai spre capătul opus al 
laboratorului. 

— De ce pleci, Artemiev? Se auzi vocea Zorinei. 

Întorcând capul, o văzui pe Gipsy şovăind: nu ştia dacă să 
zboare după mine sau să rămână cu fata de care se ataşase 
tot atât de mult. 

— Haidem, Gipsy! 

Pentru prima oară Gipsy nu-mi execută ordinul, 
răspunzând că rămâne s-o apere pe Zorina. Kramer nu 
înţelese nimic căci pentru el „cuvintele” lui Gipsy nu erau 
decât un şir de lătrături, mârâieli şi clefăieli. Cu atât mai 
bine! 

M-am oprit lângă drosophila mea, dar eram cu urechea la 
pândă: ce se întâmplă oare la celălalt capăt al 
laboratorului? Aerul straniu al lui Kramer şi purtarea 
căţeluşei, care simţise probabil primejdia, mă neliniştiseră. 
Totuşi nici un zgomot suspect nu tulbura liniştea. Gipsy nu 
mârâia şi nici nu lătra. Nu-l auzeam nici pe Kramer. Or fi 
scutind în surdină. Unde mai pui că, deoarece atmosfera 
din laborator nu era atât de densă ca aceea de pe pământ, 
sunetele se auzeau aici mai înăbuşit. Trecu însă un minut de 
aşteptare încordată şi apoi încă unul. Deodată, brusc, 
izbucniră lătrături disperate: mă chema Gipsy. Apoi 
lătrăturile se transformară într-un mârâit surd. 

Mă smulsei din loc şi făcui rapid cale întoarsă sprijinindu- 
mă din când în când de pereţi pentru a-mi iuți zborul. 

Văzui o scenă oribilă. 

Kramer era cât pe-aci s-o sugrume pe Zorina, care se 
zbătea zadarnic să scape din încleştarea degetelor lui. 
Gipsy îşi înfipsese colții în umărul lui Kramer şi acesta se 
zvârcolea din tot trupul ca să scuture căţeaua de pe el. Toţi 
trei se rostogoleau prin laborator ca un ghem viu. 

M-am repezit din viteză şi - ce era să fac? 


— L-am strâns pe Kramer de gât. 

— Gipsy! Dă alarma! Sună! lelefonul! 

Kramer horcăia, dar nici prin gând nu-i trecea să-i dea 
drumul Zorinei. Degetele parcă i se înţepeniseră pe gâtul 
fetei. Pe chipul lui schimonosit de furie sticleau nişte ochi de 
nebun. 

Gipsy goni spre tabloul cu soneriile şi apăsă pe butonul 
„Alarma”. Apoi se întoarse şi-l strânse pe Kramer de nas. 
Descreieratul scoase un răcnet şi-şi desfăcu strânsoarea. În 
clipa aceea şi Gipsy îi dădu drumul. 

Era însă prematur să jubilăm. E drept că reuşisem s-o 
împing pe Vera cât mai departe de Kramer, dar chiar în 
clipa următoare acesta repezi o directă formidabilă în 
mutra „turtită” a lui Gipsy şi se năpusti asupra mea. Se 
încinse o luptă ciudată. Eu dădeam într-una din aripi, 
străduindu-mă să mă feresc de atacurile lui Kramer. Dar 
adversarul meu, mai deprins cu imponderabilitatea, se 
răsucea fulgerător ca să mă trezesc din nou, faţă în faţă cu 
el. Atunci Gipsy se repezea între noi gata să-şi înfigă colții în 
obrazul lui Kramer. 

Ca apucat de furii, Kramer mă izbea cu picioarele şi îmi 
căra la pumni cu nemiluita. Noroc că pumnii lui nu 
cântăreau nimic: simţeam lovitura numai atunci când, 
opintindu-se zdravân de perete, tabăra cu forţe noi peste 
mine. 

La un moment dat izbutise printr-o manevră să mă apuce 
pe la spate şi încet-încet, îşi apropia degetele de beregata 
mea. Gipsy îi prinse încheietura braţului drept ca într-o 
menghină. Ca să scape de câine, Kramer fu nevoit să se 
folosească de mâna stângă. În aceeaşi clipă interveni şi Vera 
apucându-l de picioare. 

Încercai să-l iau cu binişorul. 

— Potoleşte-te, Kramer. Suntem trei contra unul. 

Degeaba! Parcă era cuprins de turbare. 

În momentul acela se auziră nişte glasuri: cinci tineri 
săriră între noi să ne despartă. Kramer împărțea lovituri în 


dreapta şi în stânga, se zbătea, ţipa cât îl ţinea gura. Atunci 
unul dintre băieţi aduse o frânghie de la micul nostru 
depozit şi-l legară fedeleş. 

— Aruncaţi-mă în gol! Şuieră Kramer. 

— Mai mare ruşinea! Îl mustră unul din tineri. O asemenea 
poveste nu s-a pomenit nicicând pe Steaua KEŢ! 

— Directorul nostru, tovarăşul Parhomenko, este învestit şi 
cu atribuţii judecătoreşti, interveni altul. Sper că acest act 
de huliganism - primul din istoria Stelei noastre - va fi şi cel 
din urmă. 

— Nu vă grăbiţi să-l judecaţi, tovarăşi, le spusei cu 
împăciuitor. Mai curând cred că omul acesta trebuie tratat. 
E bolnav. 

Kramer îşi încleştă fălcile şi nu mai scoase nici o vorbă. 

Ca să nu sară din nou la bătaie, îl băgară legat în 
„scafandru” şi-l transportară pachet. Zorina şi cu mine ne- 
am dus şi noi pe Steaua KEŢ, lăsând laboratorul în grija 
tovarăşului de gardă şi, bineînţeles, a lui Gipsy. 

Pe KE[ am cerut insistent ca doctoriţa să-l examineze 
numaidecât pe Kramer. I-am vorbit pe larg despre purtarea 
tânărului, din ziua în care l-am cunoscut şi până la ultima 
lui ispravă. Am adăugat, în aceeaşi ordine de idei, că după 
părerea mea Faleev suferă şi el de o boală, care-i afectează 
nu numai trupul, dar şi psihicul, nefiind exclus ca amândoi 
să se fi îmbolnăvit din aceeaşi cauză. 

Meller m-a ascultat cu multă luare-aminte. 

— E posibil. Condiţiile de aici sunt prea ieşite din comun. 
Am mai avut cazuri de demenţă gravă. Unuia dintre primii 
„colonişti cereşti” i s-a năzărit că se află, pe „lumea 
cealaltă”. Ca să vezi ce nerozii mai persistă în mintea 
unora! 

Întâi a fost adus în faţa ei Kramer, iar apoi Faleev. 

Mereu posomorât, Kramer n-a răspuns la întrebări 
deschizând gura numai ca să repete cuvintele pe care le 
mai rostise o dată: 

— Aruncaţi-mă în gol! 


La Faleev predomina un fel de „mirare blajină”, cum se 
exprimase în glumă Meller. Răspunsurile lui Faleev fură, 
totuşi, pentru ea concludente. După plecarea celor doi, îmi 
spuse: 

— Ai perfectă dreptate. Sunt amândoi bolnavi, şi încă grav 
de tot. Bineînţeles că nici vorbă nu poate fi să-l judecăm pe 
Kramer. Dimpotrivă, merită toată compasiunea. S-a jertfit 
pe altarul îndeplinirii datoriei sale de om de ştiinţă. Mă 
întreb însă cum se face că dumneata, biolog, n-ai descoperit 
mai înainte cauza? 

— Nu sunt de mult timp aici şi, apoi, nu sunt medic, mă 
bâlbâii eu. 

— I, totuşi, nu era chiar atât de greu. De altfel, uite că mi-a 
scăpat şi mie, care-s destul de „bătrână” aici! Halal să-mi 
fie! Razele cosmice - iată cauza! Gândegşte-te bine: chiar şi 
la o înălţime de 23 de kilometri de la suprafaţa Pământului 
razele cosmice sunt de 300 de ori mai puternice decât pe 
Pământ. Prin atmosfera terestră răzbate însă o cantitate cu 
totul neglijabilă. Dar noi ne aflăm în afara hotarelor 
atmosferei şi suntem, deci, expuşi, vreme îndelungată, 
acţiunii razelor cosmice, acţiune care este aici de o mie de 
ori mai intensă decât pe Pământ... 

— Daţi-mi voie, o întrerupsei eu. Dacă-i adevărat ce 
spuneţi, înseamnă că ar fi fost normal ca întreaga populaţie 
a Stelei KEŢ să se ţicnească sau să degenereze. Or, după 
cum vedem, nu-i aşa... 

Meller clătină din cap. 

— Tot n-ai priceput! Pentru asta trebuie să mulţumim celor 
care au construit Steaua KE. Cu toate că, la început, se 
susţinea că razele astea nu prezintă nici un pericol, 
constructorii au prevăzut în învelişul clădirilor noastre 
cereşti nişte straturi izolatoare care ne apără chiar şi de 
cele mai puternice radiaţii cosmice. Acum e clar? 

— N-am ştiut... 

— Unele din laboratoare însă, cum sunt, de pildă, cel de 
fiziologia plantelor ori laboratorul zoologic, au fost 


concepute în aşa fel încât să lase să răzbată cât mai multe 
raze, pentru ca să se poată stabili cu precizie cum 
influenţează ele organismul animalelor şi plantelor. Pe ce se 
bazează toate experienţele voastre cu drosophilele sau cu 
animalele mai mari? Sau faimoasele voastre mutații? Oare 
nu tocmai pe acţiunea razelor cosmice? Sau nici pe asta n-o 
Ştii... 

— Ba da. Acum am înţeles... 

— Uf! În sfârşit! Prin urmare la drosophile se constată 
mereu alte modificări, din câini, capre sau oi ies nişte 
drăcovenii de nu mai ştii ce-s alea, dar voi, ce se întâmplă 
cu voi? Ce, sunteţi plămădiţi din alt aluat? Ori poate ţi-ai 
închipuit că numai animalele sunt supuse influenţei razelor? 
Să nu-ţi închipui că eu n-am ştiut-o! Ba am şi atras atenţia! 
Nişte biologi ca dumneata au reuşit însă să-mi vâre-n cap că 
nu-i nici o primejdie! Şi acum, poftim rezultatul: unul s-a 
ţicnit, altul e pe cale să devină un monstru. Da, da, dragul 
meu, razele cosmice au influenţat glandele, iar acestea la 
rândul lor funcţiile fiziologice şi psihice. E limpede ca 
lumina zilei! Faleev are acromegalie: de boala asta îl scap 
eu destul de repede. Cu Kramer însă va fi mai greu. Află că 
şi dumneata, scumpe prietene, ai să păţeşti la fel dacă mai 
rămâi vreo doi ani într-un laborator ca ăsta... 

— Şi atunci ce să fac? Că doar n-o să las lucrările baltă... 

— Nici nu-i nevoie. O să găsim noi un mijloc de apărare. 
Parcă roentgenologii ori radiologii nu lucrează cu raze 
nocive? Totul e să ştii să te pui la adăpost. Vom folosi în 
aceste laboratoare căşti izolatoare cu vizor, costume de 
protecţie sau mai ştiu eu ce. Animalele pentru experienţe 
vor fi expuse direct razelor, în timp ce cercetătorii se vor 
afla sub un „acoperiş” prin care să nu străbată „ploaia” 
cosmică. Şi nu se va putea intra în camera de experienţe, 
adică în plină „ploaie”, decât cu o „umbrelă”. Voi da 
dispoziţiile necesare şi inginerii noştri or să se descurce. 


XX. BĂRBOSUL EVGHENIEV-PALEI 


S-au scurs opt luni de când am părăsit Pământul. 

Steaua se pregătea de sărbătoarea ei anuală, celebrată 
într-un cadru deosebit de solemn: Ziua întemeierii. Ştiam 
de la „bătrâni” că la această sărbătoare se adună coloniştii 
din toate colţurile cerului. Raportul de activitate pe anul 
expirat este, de obicei, urmat de referate, de comunicări cu 
privire la diverse realizări, de schimburi de experienţă, 
planuri de viitor... În acel an Ziua întemeierii urma să fie 
sărbătorită cu mare pompă. Eu, unul, cel puţin, ştiu că o 
aşteptam cu nerăbdare: o să am prilejul s-o văd - în sfârşit! 

— Pe 'Tonia, ca şi pe neastâmpăratul acela de bărbos care, 
când îl cauţi, e plecat la dracu-n praznic. 

Preparativele erau în toi. Din seră s-au adus plante 
agăţătoare şi flori pentru pavoazarea sălii mari. Pictorii 
dădeau zor cu pancarte, portrete, diagrame, orchestra 
învăţa cântece şi melodii noi, se repeta o piesă, şefii de 
lucrări ştiinţifice întocmeau dări de seamă. 

Era o plăcere să zbori „serile” de-a lungul tunelului verde, 
împodobit cu lampioane multicolore. Peste tot - agitaţie ca 
în ajun de sărbătoare. Răsunau cântece, glasuri zglobii. În 
fiecare zi apăreau noi figuri, în majoritate tineri. Aveau loc 
revederi zgomotoase, schimburi vii de impresii. 

— De unde vii? 

— Din zona asteroizilor. 

— Ai fost pe inelul lui Saturn? 

— "Te cred! 

— Hai, povesteşte-ne, cum e acolo? 

Pe loc se forma în jurul povestitorului un grup compact 
sau, mai bine zis, un adevărat roi: greutatea fiind aici 
infimă, mulţi zburau pe deasupra. 

— După cum ştiţi, inelul lui Saturn este format dintr-o 
puzderie de frânturi care gonesc toate în aceeaşi direcţie. 


Sunt, pesemne, rămăşiţele unei mici planete care s-a făcut 
bucăţi, un satelit al lui Saturn. Unele din aceste frânturi 
sunt cât o pietricică, altele cât o stâncă uriaşă sau chiar un 
munte. 

— Şi poţi umbla pe inel, sărind din piatră în piatră? Se 
interesă cineva. 

— Cine nu te lasă? Răspunse cel întrebat în aşa fel încât nu 
ştiai dacă vorbeşte sau glumeşte. E drept că unele frânturi 
de-astea sunt atât de înghesuite încât poţi trece uşor de pe 
una pe alta. În general însă, distanţa între ele nu e chiar 
atât de mică. Dar cu rachetele noastre portative n-a fost 
nici o dificultate. Măi, băieţi, acolo zace o adevărată 
comoară! Unele bucăţi sunt din aur curat, altele din argint, 
cele mai multe însă de fier. 

— Ai adus şi aur, fireşte? 

— Câteva probe. Inelul lui Saturn ne ajunge pentru sute 
de ani. O să desprindem piatră cu piatră din acest minunat 
colier... La început pe cele mărunte, dat apoi va veni şi 
rândul celor mari. 

— ŞIi-l veţi deposeda pe Saturn de podoaba lui superbă! 
Păcat! Oftă cineva. 

— Într-adevăr, e o privelişte grandioasă. Dacă eşti pe 
acelaşi plan cu inelul, nu-i vezi decât muchea, o dungă 
subţire şi luminoasă care taie planeta. De sus însă vezi un 
cerc scânteietor de o frumuseţe fără egal. Privit dintr-o 
parte, e ca un arc de aur care se întinde pe o jumătate de 
boltă şi care, în funcţie de unghi, poate fi eliptic sau chiar 
parabolic. Dacă îţi mai imaginezi şi cele zece luni satelite, îţi 
poţi face o idee despre spectacolul feeric care i se 
înfăţişează exploratorului... 

— Ai fost şi pe Saturn? 

— Nu, cinstea asta ţi-o las ţie, replică povestitorul în 
râsetele celorlalţi. În schimb am coborât pe Phoebe, pe 
Japhet. Nişte luni minuscule, fără atmosferă, atâta tot. Însă, 
ori încotro ţi-ai arunca privirea ai în faţă o panoramă 
superbă. 


— Pe scurt, cunoaştem acum stratosfera ca aerul camerei 
în care locuim. Nu mai există nici o taină nedezlegată, se 
auzi glasul aerologului, care tocmai trecea în zbor la braţ 
cu bunul meu prieten Sokolovski. 

Făcui geologului un semn cu mâna. În clipa aceea îl văzui 
pe Tiurin. Păşind cam nesigur alături de directorul 
Parhomenko, astronomul perora pe larg despre mişcare. Te 
pomeneşti că are de gând să ne ţină un referat despre 
filosofia mişcării! 

Parhomenko se apropie de Zorina. Nu e prima oară că-i 
văd împreună. Noroc că nu-i pe aici Kramer. Sărmanul! 'Tot 
mai zace la izolator. Tiurin, distrat ca întotdeauna, nici nu 
băgă de seamă că directorul îl părăsise şi porni mai departe 
vorbind de unul singur: 

— Mişcarea e o binefacere, imobilitatea e un dezastru. 
Mişcarea e sinonimă cu binele, inerția... 

Restul tiradei propovăduitorului noii teorii filosofice se 
pierdu în acordurile orchestrei. 

Am străbătut de câteva ori culoarul de la un cap la altul, 
apoi am luat la rând sala cea mare, cantina, „stadionul”, 
bazinul. Lume multă zburând, sărind, căţărându-se. 
Pretutindeni râsete, glasuri. Tonia însă - nicăieri... Până la 
urmă mă înapoiai amărât la laboratorul zoologic ca să-mi 
descarc inima către prietenul meu patruped... 

lată şi ziua aniversării. Pentru ca numeroşii colonişti să 
stea cât mai comod, forţa de atracţie a fost redusă aproape 
la zero şi astfel asistenţa se instală uniform pe întreg 
spaţiul: pe pereţi, pe tavan, după cum îi venea fiecăruia mai 
la îndemână, întocmai ca drosophilele mele în cutia de 
sticlă. 

În fundul culoarului fusese improvizată o „estradă”. În 
spatele estradei se înălța un panou luminos, artistic 
executat. Pe acest panou erau zugrăviți trei aştri: jos - 
Pământul, deasupra Steaua KEŢ, iar mai sus Luna. Pe 
fundalul panoului se profila o statuie în platină înfăţişându-l 
pe Konstantin Eduardovici "Țiolkovski în poziţia lui 


preferată: aşezat, cu o planşetă pe genunchi şi cu creionul 
în mâna dreaptă. Părea că marele inventator, care 
deschisese omenirii drumul spre stele, tocmai se 
întrerupsese din lucru ca să-i asculte pe vorbitori. 
Sculptorul izbutise să redea extraordinar încordarea 
întipărită pe chipul acestui bătrân pe care-l părăsise auzul 
şi, în acelaşi timp, zâmbetul lui senin, fericit, de om a cărui 
viaţă lungă n-a fost irosită în zadar. Statuia de un argintiu 
mat, valorificată din plin de lumină, producea o impresie de 
neşters. 

„Masa Prezidiului” era un inel de aur care plana în gol, 
evocând imaginea văzută de pe KEȚ a planetei noastre 
materne în faza „Pământului nou”. Membrii prezidiului se 
înşiruiră în jurul inelului ţinându-se de el. Când în mijlocul 
lor apăru directorul Parhomenko, sala izbucni în aplauze şi 
aclamații. 

În clipa aceea, am simţit pe mână o atingere uşoară. Am 
întors capul. Ionia! 

— Tu!... Altceva n-am fost în stare să-i spun. Dar uite că, 
pe negândite, începusem s-o tutuiesc. 

Încălcând regulamentul de conduită al Stelei KEŢ, ne 
strânserăm mâinile cu căldură. 

— N-am reuşit să termin mai devreme! Îmi şopti Tonia. 
Ştii, am mai făcut o descoperire. Foarte utilă în condiţiile de 
aici, dar din păcate aproape inaplicabilă pe Pământ... Îţi 
aduci aminte, desigur, de asteroidul acela minuscul care ne- 
a străpuns „casa” şi era cât p-aci să provoace o catastrofă? 
Prin urmare, teoria probabilităților arată că riscul e minim, 
asemenea accidente nu sunt totuşi excluse. Pornind de la 
această constatare, am inventat... 

— Atunci e vorba de o invenţie şi nu de o descoperire? 

— Mă rog, fie cum vrei tu. Am inventat un aparat care, 
reacţionând prompt la apropierea chiar şi a celor mai 
mărunți asteroizi, îndepărtează automat şi la timp Steaua 
din calea acestora. 


— Ceva în genul radarului care previne navele când se 
apropie de aisberguri? 

— Cu singura deosebire că aparatul meu nu numai că 
previne, dar şi deplasează Steaua noastră într-o parte sau 
alta. Dar o să-ţi explic eu pe larg mai târziu. Să-l ascultăm 
pe Parhomenko! 

În mijlocul unei profunde tăceri, directorul felicită 
întreaga asistenţă cu prilejul „încheierii cu succes a anului 
sideral”. O explozie de aplauze şi apoi din nou, linişte. 
Făcând un bilanţ al activităţii, directorul spuse că „Steaua 
KEŢ, vlăstarul Terrei a şi început să restituie Planetei mame 
ceea ce îi datorează”. În cuvinte calde a relevat că întregul 
colectiv de pe Steaua KE a repurtat izbânzi colosale în 
domeniul astronomiei, aerologiei, geologiei, fizicii, biologiei, 
izbânzi care au sporit tezaurul de cunoştinţe al întregii 
omeniri. Câte descoperiri ştiinţifice măreţe! Câte probleme, 
insolubile pe Pământ, şi-au aflat aici rezolvarea! lată, de 
pildă, descoperirile de o excepţională valoare ale lui Tiurin. 
Tratatul său „Structura cosmosului” va intra în istoria 
ştiinţei ca o operă clasică de însemnătate epocală. Numele 
autorului acestui tratat a şi ocupat locul ce i se cuvine în 
galeria unor titani de talia lui Newton şi Galilei. 

Directorul a vorbit în termeni elogioşi şi despre lucrările 
aerologului Kistenko, geologului Sokolovski şi ale tovarăşei 
Gherasimova, „remarcabilă inventatoare şi 
experimentatoare”. A menţionat şi modestele mele lucrări, 
acordându-le, după părerea mea, o importanţă mai mare 
decât merită. 

— Ţin să aduc deosebite elogii eroismului autentic al 
tovarăşului Evgheniev, cuceritor al spaţiilor cosmice, rosti 
solemn Parhomenko şi, întorcându-se, începu să aplaude pe 
cineva aflat în spatele său. 

— Evgheniev! Să ştii că-i bărbosul nostru! Curios, întind 
gâtul să-l văd mai bine, dar eroul nu se arată. Nu se ridică 
nici atunci când izbucnesc aplauzele. 


— Tovarăşul Evgheniev face exces de modestie, glumeşte 
Parhomenko. Dar nu-i nimic, îl convingem noi să-şi 
istorisească peripeţiile extraordinare din zona asteroizilor. 
Ca şef al expediției, are obligaţia să ne facă o dare de 
seamă, nu? 

Iată-l, în sfârşit, şi pe Evgheniev. Îl recunosc numaidecât. 

— Dar tu, dacă nu l-ar fi prezentat directorul, l-ai fi 
recunoscut? O întrebai pe Ionia. 

Tonia zâmbi. 

— Numai dacă ar fi fost singurul bărbos de pe lume. Nu 
uita că l-am zărit doar o frântură de secundă, când gonea 
spre aerodrom. 

Dar când Evgheniev începu să vorbească, Tonia se făcu 
brusc albă ca varul. 

— Ce-i cu tine? Exclamai speriat. 

— Ştii cine e ăsta? Palei! E glasul lui... Cât de mult s-a 
schimbat! Palei e Evgheniev... Să mor dacă înţeleg ceva. Nu 
mai înţeleg nimic! 

Cred că mă făcusem la fel de palid ca şi Ionia: noutatea 
asta mă tulburase şi pe mine nespus. 

— Cum termină de vorbit, ne ducem la el! Hotări Ionia. 

— N-ar fi cazul sa te duci singură? Doar aveţi să vă spuneţi 
atâtea! 

— N-avem nici un fel de secrete. Crede-mă aşa e mai bine. 
Haidem! 

Când se stinseră ultimele ovaţii şi bărbosul se depărtă de 
inelul prezidiului, Tonia şi cu mine ne îndreptarăm repede 
spre el. 

Partea oficială a programului se terminase. „Roiul” se puse 
în mişcare. În acompaniamentul orchestrei, asistenţa intona 
„Imnul stelelor”. Începea carnavalul florilor. 

Croindu-ne anevoie drum prin mulţime, ne apropiarăm, în 
sfârşit, de Palei. Văzând-o pe 'Tonia, Palei se revărsă în 
adevărate efuziuni de bucurie. 

— Nina! Iovarăşul Artemiev! Bine v-am găsit, tovarăşi! 


— Să găsim un colţişor mai liniştit. Avem atâtea de vorbit, 
spuse 'Tonia, prinzând din zbor un buchet de violete. 

— Şi eu am multe să-ţi spun, răspunse Palei. 

Căutarăm o oază de linişte în fundul sălii, dar n-o găsirăm. 
Atunci 'Tonia ne propuse să mergem în bibliotecă. 

Palei-Evgheniev părea foarte bine dispus, invitându-ne să 
ne „aşezăm” în fotolii, cu toate că acestea nu aveau decât 
un rol fictiv, prinse cu abilitate un scaun care plana în aer şi, 
fixându-l cu picioarele, se aşeză. I-am urmat exemplul, dar 
cu mai puţină îndemânare. Tonia se pomeni culcată pe o 
rână, iar eu cu capul în jos. Mă încăpăţânam totuşi să 
rămân în această poziţie ca să nu mă fac de râs printr-o 
mişcare stângace. Observând privirea amuzată a lui Palei, 
îngăimai: 

— Ştiţi, aşa e mai original... 

Un timp tăcurăm toţi trei. Exuberanţa pe care o afişase 
Palei nu-i putea ascunde tulburarea. Ionia era şi ea 
emoţionată. Între ei doi mă simţeam de prisos şi, deşi 
muream să ştiu ce-or să-şi spună, aş fi preferat să şterg 
putina. lar când Palei, arătându-mă cu un gest din cap, o 
întrebă pe Tonia: „Ăsta ţi-e logodnicul?” am avut senzaţia că 
mă prăbuşesc în gol. Din fericire, pe Stea n-ai cum să cazi 
chiar dacă-ţi vine să leşini. Ce va răspunde Ionia? N-o 
slăbeam din ochi. 

— Da, răspunse ea, fără nici o ezitare. 

Răsuflai uşurat. Mă simţeam mai sigur în fotoliul meu 
„aerian”. 

— Deci nu m-am înşelat, murmură Palei. 

Mi se păru că-i surprind în glas o undă de mâhnire. 

Nu mă înşelasem, deci, nici eu, presupunând că nu era 
vorba de interes ştiinţific. 

— Află, Nina, că mă simt foarte vinovat faţă de tine, 
adăugă Palei după o scurtă tăcere. 

Palei mă cercetă o clipă iscoditor, apoi reluă: 

— Suntem între tovarăşi, aşa că putem vorbi deschis. 'Te- 
am iubit, Nina... Ai ştiut-o? 


Tonia cobori privirea. 

— Nu. 

— Te cred. M-am străduit cât am putut de bine să-mi 
ascund sentimentul. Dar tu ce simţeai pentru mine? 

— Ceea ce simţi pentru un bun prieten, pentru un bun 
tovarăş de muncă. 

— Am bănuit şi asta. 'Te pasiona munca noastră. Am suferit 
cumplit! Îţi aminteşti cu câtă bucurie am primit să plec în 
Extremul Orient? Credeam că depărtarea... 

— Nici nu-ţi închipui cât de necăjită am fost că lucrarea 
noastră s-a întrerupt tocmai în punctul cel mai interesant. 
Toate însemnările, toate formulele au rămas la tine. Şi fără 
ele mi-a fost cu neputinţă să continui... 

— Aşadar ai răscolit Pământul şi cerul numai de dragul 
unor formule? 

— Da, mărturisi 'Tonia. 

Spre surprinderea mea, Palei izbucni într-un râs din toată 
inima. 

— Vezi, Nina? Până la urmă totul e spre bine. Mi-ai 
reproşat - şi asta nu o dată - că mă înflăcărez prea uşor. 
Recunosc că e un cusur, dar, crede-mă, e şi o calitate... Fără 
ea n-aş fi avut azi la activul meu cele „douăsprezece isprăvi 
ale lui Hercule”, despre care a vorbit adineauri 
Parhomenko. Fie vorba între noi, toţi participanţii expediției 
noastre sunt propuşi pentru decorare. Precum vezi, se 
găsesc şi unii care apreciază firile înflăcărate... Dar să 
revenim la subiect. După cum vă spuneam, am plecat în 
Extremul Orient şi acolo... M-am îndrăgostit de Sonia, ne- 
am căsătorit şi avem o fetiţă - s-o mănânci, nu alta. Soţia şi 
copilul mi-au rămas pe Pământ, dar în curând vor veni şi ele 
aici. 

La aceste cuvinte mi-a venit inima la loc. 

— Dar de ce Evgheniev? Evghenii Evgheniev - să ştii că nu 
prea sună grozav, remarcă Tonia. 

— Asta e o simplă coincidenţă. Evghenieva e numele de 
fată al Soniei. Trebuie să ştiţi că nevasta mea are o 


grămadă de idei năstruşnice. Când ne îndreptam spre 
starea civilă i-a venit una din aceste idei: „În definitiv, de ce 
să nu iei tu numele meu?” Am consimţit imediat, 
sacrificându-l fără nici o părere de rău pe acest Palei, care 
ţi se părea înflăcărat. Auzi, ce neserios şi acest Palei, să 
abandoneze o lucrare la punctul cel mai interesant! Vai, vai, 
vai! Sper că Evgheniev va fi mai serios. 

— Bine, dar de ce nu mi-ai trimis cel puţin însemnările? 

— Dintr-o mie şi unul de motive. În primul rând pentru că 
fericirea te face uneori să uiţi de tot şi de toate. În al doilea 
rând, pentru că mă simţeam vinovat. Dacă vrei să ştii, după 
plecarea mea subită, am mai fost în două rânduri la 
Leningrad. Odată v-am văzut împreună. E drept că te-am 
auzit spunându-i „tovarăşe Artemiev”, dar mi-am dat 
imediat seama cum stau lucrurile. Pe atunci mă şi 
încadrasem în complexul KEŢ şi noua mea muncă mă 
absorbise în întregime. „Problemele cereşti” deveniseră 
singura mea rațiune de a fi şi recunosc că pierdusem orice 
interes pentru lucrarea noastră. Ştiam însă că odată şi 
odată va trebui să-ţi restitui însemnările... Şi iată că 
întâmplător l-am întâlnit pe tovarăşul Artemiev. Şi, ca un 
făcut, eram într-o viteză! Cu o oră înainte de decolare mi se 
comunicase telegrafic să cumpărăm negreşit nişte aparate 
fizice noi. Colegul meu şi cu mine ne împărţiserăm între noi 
târguielile, urmând să ne întâlnim pe bulevardul „25 
Octombrie”, colţ cu „3 Iulie”. Iată de ce am plecat atât de 
repede că nici n-am apucat să-ţi comunic adresa. Ţi-am 
strigat doar atât: „Pamir, KEŢ”. În Pamir m-am luat din nou 
cu munca, pe urmă am zburat pe Steaua KEŢ, iar de acolo 
într-o călătorie cosmică... Asta e toată povestea! Recunosc 
că, la drept vorbind, n-am nici o scuză! 

— Dar însemnările, formulele unde sunt? 

— Am să-ţi spun, dar să nu dai cu mine de Pământ că mă 
fac ţăndări, glumi Palei. Află că nu era nevoie să alergi după 
ele în cer. Caietele au rămas la Leningrad, la sora mea. 
Locuieşte la doi paşi de tine. 


— Şi ţi-a fost atât de greu să mă anunţi? Se revoltă Ionia. 

— Capul plecat sabia nu-l taie, grăi Palei-Evgheniev, 
înclinându-se solemn în faţa 'Toniei. 

Tonia îşi vâri degetele în coama lui ca pana corbului şi-l 
părui în joacă. Mişcarea asta bruscă îi făcu să se răstoarne. 

— Meriiţi o bătaie, şi nu decorație, nesuferitule! 

— Pentru o faptă bătaie, pentru alta decorație - admise 
Palei. 

Tonia se întoarse deodată spre mine: 

— Ei, ce zici, Deonea, ne întoarcem pe Pământ? 

„Ne întoarcem pe Pământ! Deonea!” Cu câteva luni în 
urmă aceste cuvinte m-ar fi umplut de fericire. Acum însă 
mă bucură numai când îmi acordă diminutivul „Deonea”. 
Cât despre întoarcerea pe Pământ... 

— Mai discutăm noi despre asta. Că nici aşa nu se poate să 
venim şi să plecăm după cum ne trăsneşte prin cap. Doar 
avem amândoi lucrări în curs. 

Tonia mă privi uimită. 

— Cum? Acum tu eşti acela care nu vrei să te întorci pe 
Pământ? 

— Ba vreau, dar înţelege-mă, sunt în pragul unei 
descoperiri extraordinare în domeniul biologiei şi numai 
aici o pot face. Munca înainte de toate! 

Tonia făcu nişte ochi de parcă m-ar fi văzut pentru întâia 
oară. 

— Am impresia că te-ai încins binişor pe Steaua KE, mă 
zeflemisi ea. 

De fapt însă mi se părea că-i mulţumită. Continuă: 

— Această tenacitate n-o aveai înainte. Află însă că aşa îmi 
placi mai mult. Faci ce crezi. Eu una însă nu mai pot 
rămâne. Planul de lucrări l-am îndeplinit, ba aş spune chiar 
că l-am depăşit, şi n-am de gând să încep altele. Ţin 
neapărat să mă întorc pe Pământ, ca să termin lucrarea pe 
care am întrerupt-o din vina lui Palei. 

— Nina are dreptate, o sprijini bărbosul. De altfel mi se 
pare că şi ea s-a transformat între timp în Ionia, aşa cum eu 


sunt astăzi Evgheniev. Da, totul se schimbă! Trebuie 
neapărat să termine lucrarea! N-a mai rămas mult. O 
problemă ca asta nu poate fi abandonată aşa, la jumătatea 
drumului... 

— Dar cine oare a abandonat-o, tu sau eu? Sări Ionia. 
Apoi, împăciuitoare: Ei, lasă, treacă de la mine, să ştergem 
întâmplarea cu buretele. Hai să petrecem, băieţi! E ultima 
mea noapte pe Stea! 


XXI. ÎN SFÂRŞIT, SUNT ŞI EU TARE 


A doua zi mă aflam în laborator şi lucram cu Zorina. Acum 
eram îmbrăcaţi în costume speciale, izolatoare, care ne 
protejau de razele cosmice. Deasupra noastră aveam un 
acoperământ de protecţie. Numai animalele de experienţă 
erau supuse în continuare torentului de raze cosmice. 

Zorina mi-a comunicat că Faleev se îndreaptă spre 
vindecare. Treptat trupul şi chipul îi reveneau la normal. Se 
ameliorase şi starea lui psihică. Kramer însă mai era într-o 
stare destul de gravă. Cu toate acestea, Meller nu-şi 
pierduse speranţa. 

Deodată uşa se deschise şi apăru Ionia. 

— Plec, Deonea. Am venit să-mi iau rămas bun. 

Discretă, Zorina se îndepărtă spre fundul laboratorului. 
Tonia se uită îndelung după ca şi îmi spuse aproape în 
şoaptă: 

— Îmi pare rău că nu vii cu mine. 

— Nu-i nimic, o să fie o despărţire scurtă. 

În momentul acela ne pomenirăm cu Gipsy. 

— 'Ţii minte, Tonia, ce ţi-am povestit despre efectul razelor 
cosmice? Uite, ai în faţă o ilustrare vie... 

— Vai, ce monstru! Exclamă Ionia. 

„Monstrul” rânji prietenos, dând din coadă. 


— Mi-e să nu te întorci şi tu pe Pământ la fel de drăgălaş! 
Spuse Tonia. 

— N-ai nici o grijă. Hainele şi „umbrelele” îmi protejează 
perfect trupul, creierul şi... Dragostea pe care ţi-o port! 

Tonia mă privi cu oarecare îndoială. 

— Vezi, ai grijă! 

După un rămas bun plin de duioşie, Ionia îşi luă zborul 
spre Pământ. 

— Şi acum, Gipsy, iată-ne burlaci! 

Gipsy mă linse pe mână. 


XXII. PĂMÂNT ŞI STELE 


E primăvară. Ferestrele sunt larg deschise. Boarea 
înserării aduce cu ea mireasma mestecenilor tineri. Am pus 
punct la sfârşitul unei fraze şi mi-am întors ochii spre 
fereastră. Rubiconda Lună pare înfiptă în săgeata 
Amiralității. Din difuzor mă învăluie lin o melodie cântată la 
vioară. Totul e aidoma ca atunci, cu ani şi ani în urmă... Cu 
deosebirea că acum Luna nu mai este pentru mine doar un 
îndepărtat şi inaccesibil satelit al Pământului. Pe suprafaţa 
acestui astru urmele paşilor mei vor rămâne veşnic 
proaspete, de parcă abia adineauri le-aş fi întipărit în 
scrumul şi în pulberea cosmică. 

Câteodată am impresia că totul n-a fost decât un vis... 

Alături de cabinetul meu se află cabinetul Toniei, care e şi 
ea acum „tovarăşa profesor”. 

Îl aud pe băieţaşul nostru cântând în sufragerie. Merge 
de-acum la şcoală! 

Pe covor, lângă fotoliul meu, doarme încolăcit Gipsy, un 
pudel negru pe care l-am botezat aşa în amintirea celuilalt 
Gipsy de care am fost nevoit să mă despart pe Steaua KE. 
Despărțirea ne duruse pe amândoi. 


Mă văd uneori sau sunt în corespondentă cu prietenii mei 
de atunci. Ioţi sunt bine sănătoşi. Zorina s-a măritat cu 
directorul Stelei, Parhomenko. Kramer, care între timp se 
vindecase, a primit vestea ca un om normal: nu s-ar putea 
spune că i-a făcut prea mare plăcere, dar nici în tragic n-a 
luat-o. Palei-Evgheniev, în calitate de inginer proiectant-şef 
şi inspector „de teren”, poposeşte şi azi pe rachetele aflate 
în misiune. Tiurin pregăteşte o expediţie care va depăşi 
hotarele sistemului solar. Omul ăsta nu vrea să 
îmbătrânească şi pace! 

Acum o lună am terminat un studiu amplu cu titlul: 
„Experiențele biologice de pe Steaua KEŢ” întemeiat pe 
lucrările lui Slâkov, Kramer şi ale subsemnatului. Cartea se 
pare că e extrem de interesantă. Acum se află la tipar. Apoi 
am simţit nevoia să retrăiesc într-un fel peripeţiile legate de 
căsătoria noastră, recunosc, cam extravagantă. Aşa s-a 
născut cartea pe care dumneata, cititorule, o ai acum sub 
priviri. 

Băiatul meu cântă „Marşul Stelei KEŢ”. Cunoaşte până în 
cel din urmă amănunt călătoria mea, dar mereu mă roagă 
să i-o mai povestesc! Când o să se facă mare, nici nu 
concepe să nu zboare spre stele. Este visul lui cel mai 
scump. Şi va zbura. Sunt sigur! 


SFÂRŞIT